Jules Verne — Hector Servadac

Jules Verne 


Jules Verne 


Hector Servadac 


Călătorii şi aventuri în lumea solară 


PARTEA ÎNTÂI. 

Capitolul I. Contele: „Poftim cartea mea de vizită!” 
Căpitanul: „Iat-o pe-a mea!” 

— Nu, domnule căpitan, nu-mi convine să vă cedez locul. 

— Regret, domnule conte, dar pretenţiile dumneavoastră 
nu le vor schimba pe ale mele. 

— Sigur? 

— Cât se poate de sigur. 

— Vă atrag totuşi atenţia că trebuie să aveţi în vedere că 
am fost înaintea dumneavoastră, deci primul. 

— Iar eu, vă răspund că, în privinţa asta, vechimea nu 
poate crea nici un drept. 

— Voi şti să vă silesc să-mi cedaţi locul, domnule căpitan. 

— Nu cred, domnule conte. 

— Îmi închipui că o lovitură de sabie. 

— Nu mai mult decât un foc de pistol. 

— Poftim cartea mea de vizită! 

-— Iat-o pe a mea! 

După aceste cuvinte, care răsunară ca nişte încrucişări de 
sabie, adversarii îşi schimbară cărţile de vizită între ei. Pe 
una scria: 

HECTOR SERVADAC Căpitan la statul major Mostaganem. 

Pe cealaltă: 

Contele VASILI TIMAŞEV La bordul goeletei Dobrâna. 

Când să se despartă, contele Timaşev întrebă: 

— Unde-i vor întâlni martorii mei pe ai dumneavoastră? 

— La statul major, azi, la două, dacă vă convine, răspunse 
Hector Servadac. 


— La Mostaganem? 

— La Mostaganem. 

Acestea fiind zise, căpitanul Servadac şi contele Timaşev 
se salutară plini de curtoazie. 

Dar, în clipa când erau gata să se despartă, contele 
Timaşev făcu o ultimă remarcă: 

— Socot, domnule căpitan, că-i mai bine să păstrăm 
secretul asupra adevăratei cauze a întâlnirii noastre. 

— Aşa socot şi eu, spuse Servadac. 

— Nu va fi rostit nici un nume! 

— Niciunul. 

— Şi pretextul? 

— Pretextul? O discuţie muzicală, domnule conte, dacă 
sunteţi de acord. 

— Perfect, răspunse contele Timaşev. Eu am fost de partea 
lui Wagner - ceea ce corespunde cu ideile mele. 

— Şi eu pentru Rossini - ceea ce corespunde cu ale mele, 
ripostă zâmbind căpitanul Servadac. 

Apoi, contele Timaşev şi ofiţerul de stat major, după ce se 
salutară pentru ultima oară, se despărţiră definitiv. 

Această scenă de provocare la duel se petrecuse către 
prânz, la capătul unui mic promontoriu al coastei algeriene 
aflată între Tenez şi Mostaganem, la aproximativ 3 km de 
gurile Şelifului. Promontoriul domina marea la vreo 20 de 
metri înălţime şi apele albastre ale Mediteranei veneau să i 
se aştearnă la poale, înspumând stâncile țărmului înroşite 
de oxid de fier. Era 31 decembrie. Soarele, ale cărui raze 
oblice împrăştiau de obicei luminiţe sclipitoare pe toate 
ridicăturile de teren ale litoralului, era învăluit de o perdea 
deasă de nori. Pe deasupra, neguri groase acopereau 
marea şi uscatul. Ceţurile acestea, care, datorită unei 
împrejurări inexplicabile, cuprinseseră globul terestru de 
mai bine de două luni, nu conteneau să stânjenească 
comunicațiile între diferitele continente. Dar în această 
privinţă nu era nimic de făcut. 


Contele Vasili Timaşev, părăsindu-l pe ofiţerul de stat 
major, se îndreptă către o barcă cu patru vâsle, care îl 
aştepta într-unul din micile golfuri ale coastei. De cum luă 
loc în ea, uşoara ambarcaţiune porni spre o goeletă pentru 
călătorii de plăcere care, cu brigantina strânsă şi trincheta 
pusă vertical pe direcţia vântului, aştepta la câteva sute de 
metri. 

Între timp, căpitanul Servadac făcu semn unui soldat care 
rămăsese la 20 de paşi de el să se apropie. Acesta, ţinând 
de frâu un minunat cal arab, veni lângă ofiţer fără să scoată 
un cuvânt. După ce sări cu uşurinţă în şa, căpitanul 
Servadac se îndreptă spre Mostaganem, urmat de 
ordonanța sa care călărea un cal nu mai puţin iute decât al 
său. 

Era douăsprezece şi jumătate când cei doi călăreţi trecură 
Şeliful pe podul pe care geniştii îl construiseră de curând. 
Suna ora două fără un sfert în clipa când caii lor, albi de 
spumă, se avântau pe poarta din Mascara, una dintre cele 
cinci intrări care duceau în incinta crenelată a oraşului. 

În acel an Mostaganem număra circa 15.000 de locuitori, 
dintre care 3.000 de francezi. Era de multă vreme una 
dintre capitalele districtuale ale provinciei Oran şi totodată 
capitala unei subdiviziuni militare. Acolo se fabricau paste 
alimentare, ţesături preţioase, împletituri din rogoz cu 
modele, obiecte de marochinărie. De aci se exportau în 
Franţa grâne, pânzeturi de bumbac, lână, vite, smochine, 
struguri. Dar, la acea dată, ai fi căutat în zadar urma 
vechilor locuri de ancorare unde, odinioară, vapoarele abia 
se ţineau, scuturate de vânturile rele de vest şi nord-vest. 

Mostaganem poseda acum un port bine adăpostit, care îi 
îngăduia să se folosească de toate produsele bogate din 
Mina şi din partea inferioară a Şelifului. 

Şi tot graţie refugiului asigurat, goeleta Dobrâna se 
încumetase să-şi petreacă iarna pe această coastă ale cărei 
faleze nu oferă nici un adăpost. Într-adevăr, de două luni 
încoace, aici se vedea fluturând, la capătul vasului, 


pavilionul rusesc şi în faţa catargului cel mare înălțându-se 
pavilionul „laht clubului Franţei”, cu semnul distinctiv M. C. 
WI. 

Căpitanul Servadac, după ce trecu de intrarea oraşului, se 
duse în cartierul militar Matmore. Acolo nu întârzie să 
întâlnească un maior din regimentul 2 de puşcaşi şi un 
căpitan din regimentul 8 de artilerie, doi camarazi pe care 
putea să se bizuie. 

Ofițerii ascultară cu seriozitate cererea lui Hector 
Servadac de a-i sluji drept martori, în afacerea cu pricina, 
dar lăsară să le scape un zâmbet uşor când prietenul lor 
dădu drept adevăratul motiv al acestei întâlniri o simplă 
discuţie muzicală avută cu contele Timaşev. 

— Poate că totul s-ar putea aranja? Spuse maiorul din 
regimentul de puşcaşi. 

— Nici să nu încercaţi măcar, răspunse Servadac. 

— Câteva mici concesii! Reluă atunci şi căpitanul din 
regimentul 8 de artilerie. 

— Nici o concesie nu este posibilă când e vorba de Wagner 
şi Rossini, rosti cu seriozitate ofiţerul de stat major. Ori 
unul, ori altul. Dealtfel Rossini este cel ofensat în povestea 
asta. Nebunul ăsta de Wagner a scris despre el nişte lucruri 
absurde şi eu vreau să-l răzbun pe Rossini. 

— Şi pe urmă, zise maiorul, o lovitură de sabie nu este 
întotdeauna mortală. 

— Mai ales când eşti hotărât, cum sunt eu, să n-o primeşti, 
afirmă Servadac. 

După acest răspuns, celor doi ofiţeri nu le rămase altceva 
de făcut decât să se ducă la statul major, unde trebuiau să 
întâlnească la două fix pe martorii contelui Timaşev. 

Să-mi fie îngăduit să adaug că, nici pe maiorul de la 2 
puşcaşi şi nici pe căpitanul de la 8 artilerie, Servadac nu 
reuşise să-i înşele. Ce motiv adevărat avea, de fapt, 
căpitanul să ia arma în mână? Îl bănuiau poate, dar nu 
aveau altceva mai bun de făcut decât să accepte pretextul 
invocat de prietenul lor. 


Două ore mai târziu, se înapoiară, după ce îi văzuseră pe 
martorii contelui şi stabiliseră condiţiile duelului. Contele 
Timaşev, aghiotant al ţarului Rusiei, cum sunt mulţi nobili 
ruşi în străinătate, acceptase arma soldatului, sabia. 

Cei doi adversari trebuiau să se întâlnească a doua zi, 1 
ianuarie, la nouă dimineaţa, pe o porţiune a falezei situată 
la trei kilometri de gurile Şelifului. 

— Pe mâine, aşadar, cu precizie militară, zise maiorul. 

— Cu cea mai militară, răspunse Servadac. 

După aceste cuvinte, cei doi ofiţeri strânseră cu putere 
mâna prietenului lor şi se întoarseră la cafeneaua Zulma ca 
să facă o partidă de pichet până la o sută cincizeci de 
puncte. 

În ce-l priveşte pe căpitanul Servadac, el făcu drumul 
întors şi părăsi oraşul neîntârziat. 

De vreo cincisprezece zile Hector Servadac nu mai stătea 
în locuinţa sa din Piaţa Armelor. Însărcinat cu efectuarea 
unor măsurători topografice, locuia într-un gurbi pe coasta 
de la Mostaganem, la opt km de Şelif, şi nu avea alt tovarăş 
decât pe ordonanța sa. Asta nu era prea vesel şi oricare 
altul, în afară de căpitanul de stat major, putea să considere 
drept o pedeapsă exilul într-un asemenea post neplăcut. 

Hector Servadac o luă deci din nou spre gurbi, urmărind 
să prindă câteva rime pe care încerca să le închege sub 
forma puţin învechită a ceea ce numea el un rondel. Acest 
pretins rondel - este inutil s-o ascundem - era adresat unei 
tinere văduve pe care spera s-o ia de soţie, şi, în versurile 
sale, tindea să-i arate că, atunci când ai norocul să 
îndrăgeşti o persoană atât de demnă de toată stima, trebuie 
să iubeşti „la modul cel mai simplu”. Dacă un asemenea 
aforism era sau nu adevărat prea puţin îi păsa căpitanului 
Servadac, care scria poezii într-o oarecare măsură de 
dragul de-a scrie. 

„Da, da! Murmură el, în timp ce ordonanța călărea tăcută, 
la trap, alături de dânsul. Un rondel plin de simţire face 
totdeauna impresie! Sunt rare rondelurile pe coasta 


algeriană, şi al meu va fi, să nădăjduim, cu atât mai bine 
primit”. Şi căpitanul poet începu astfel: 

Dacă iubeşti cu adevărat E simplu, fără de cuvinte. 

„Da! Simplu, adică cinstit în vederea căsătoriei, şi eu care 
vorbesc. Drace! Nu mai merge! Incomode rimele astea în 
„at. Ce idee am avut să-mi croiesc rondelul după ele”. 

— Hei, Ben-Zuf! 

Ben-Zut era ordonanța căpitanului Servadac. 

— Da, domnule căpitan! Răspunse Ben-Zuf. 

— Ai scris vreodată versuri? 

— Nu, domnule căpitan, dar am văzut pe cineva cum le 
face. 

— Pe cine? 

— Pe un clovn într-o baracă de somnambul, într-o seară la 
o serbare în Montmartre. 

— Şi ţii minte versurile clovnului? 

— lată-le, domnule căpitan: 

Intraţi! E fericirea cea mai mare Şi veţi ieşi cu toţi vrăjiţi! 

Aici vedeţi pe cea care-o iubiţi Şi iubiţi sunteţi de care! 

— Drace! Sunt groaznice versurile tale. 

— Pentru că nu sunt un cânticel cu floricele al unui filfizon, 
domnule căpitan. Dacă ar fi, ar valora cât multe altele. 

— Taci, Ben-Zuf! Strigă Hector Servadac. Taci! Mi-a venit, 
în sfârşit, în minte a treia şi a patra rimă: 

Dacă iubeşti cu adevărat E simplu fără de cuvinte. 

De dragoste să fii încredinţat Mai mult decât de jurăminte! 
Dar cu toate strădaniile sale poetice, căpitanul Servadac 
nu putu să mai înainteze cu rondelul şi, la ora şase, când se 

înapoie la gurbi, rămăsese tot la primul său catren. 

Capitolul II. În care sunt prezentaţi, din punct de vedere 
fizic şi moral, căpitanul Servadac şi ordonanța sa, Ben-Zuf. 
În acel an şi la acea dată se putea citi în statele de serviciu 
ale Ministerului de război: „Servadac (Hector), născut la 19 
iulie 18. la Saintlrelody, cantonul şi districtul Lespare, 
departamentul Gironde. 

Avere: o mie două sute de franci rentă. 


Durata serviciului: 14 ani 3 luni şi 5 zile. 

Detalii din serviciu şi campanii: Şcoala militară Saint-Cyr: 
2 ani. Şcoala de aplicaţie: 2 ani. La regimentul 87 de front: 
2 ani. La 3 vânători: 2 ani. Algeria: 7 ani. Campania din 
Sudan, Campania din Japonia. 

Poziţia: Căpitan de stat major la Mostaganem. 

Decorații: Cavaler al legiunii de onoare din 13 martie 18.” 

Hector Servadac avea 30 de ani. Orfan, fără familie, 
aproape fără avere, dornic de glorie dacă nu de bani, cam 
înflăcărat, înzestrat cu acel spirit înnăscut de a fi totdeauna 
gata de atac ca şi de ripostă, suflet generos, curajos în orice 
încercare, vădit ocrotit de Dumnezeul bătăliilor pe care nu-l 
scutea de emoţii puternice, deloc palavragiu pentru un 
copil dintre cele două mări, alăptat timp de 20 de luni deo 
voinică podgoreancă din Medoc, adevărat urmaş al eroilor 
care au înflorit în epocile de vitejie războinică, iată ce era, 
din punct de vedere moral, căpitanul Servadac. Se număra 
printre băieţii drăguţi, pe care natura pare să-i sortească 
unor întâmplări extraordinare şi care au ca naşă lângă 
leagănul lor pe zâna aventurilor şi pe zâna norocului. 

Ca înfăţişare, Hector Servadac era un ofiţer fermecător, 
înalt de peste cinci picioare şi şase degete, zvelt, grațios, cu 
părul negru ondulat natural, mâini şi picioare frumoase, 
mustaţa galant răsucită, ochi albaştri cu privirea sinceră, 
într-un cuvânt, făcut să placă şi, putem spune, plăcând fără 
să arate prea mult că-şi dă seama de asta. 

E cazul să recunoaştem că Servadac - o mărturisea chiar 
el de bună voie - nu era mai savant decât trebuia. „Noi nu 
sabotăm”, spun ofiţerii de artilerie, înțelegând prin asta că 
nu se dau niciodată înapoi de la treabă. Hector Servadac, în 
schimb, „sabota” cu plăcere, fiind la fel de hoinar pe cât era 
de detestabil poet. Dar cu uşurinţa lui de a învăţa totul, de a 
asimila totul, putuse termina şcoala în condiţii bune şi să 
intre la statul major. Altminteri, desena bine, călărea 
admirabil şi neîmblânzitul cal de manej de la SaintCyr, 
urmaşul faimosului „Moş Toma”, îşi găsise în el stăpânul. 


Se povesteau despre el următoarele: 

Într-o zi conducea în tranşee o companie de vânători. Într- 
un loc anume, creasta întăriturii, ciuruită de obuze, se 
prăbuşise şi, lipsindu-i înălţimea suficientă, nu-i mai apăra 
pe soldaţi împotriva tirului de artilerie care şuiera fără 
întrerupere. Aceştia şovăiră. Căpitanul Servadac se urcă 
atunci pe întărituri şi se culcă de-a lungul breşei, astupând- 
o în întregime cu trupul său. 

— Treceţi acum, spuse el. 

Şi compania trecu sub o grindină de gloanţe dintre care 
niciunul nu-l atinse pe ofiţerul de stat major. 

De când terminase Şcoala de aplicaţii, cu excepţia a două 
campanii (Sudan şi Japonia), Hector Servadac fusese 
detaşat tot timpul în Algeria. La acea dată îndeplinea 
funcţia de ofiţer de stat major în subdivizia de la 
Mostaganem. Însărcinat, în special, cu lucrări topografice, 
pe porţiunea de litoral cuprinsă între 'Tenez şi gurile 
Şelifului, el locuia într-un gurbi care, de bine, de rău, îi 
slujea de adăpost. Dar nu se sinchisea el pentru atâta lucru. 
Îi plăcea să trăiască la aer curat, profitând de toată 
cantitatea de libertate pe care o poate avea un ofiţer. 
Mergând când pe jos, prin nisipuri de-a lungul țărmului, 
când călare pe crestele falezei, nu se grăbea din cale-afară 
cu munca pe care trebuia s-o facă. Această viaţă semi- 
independentă îi convenea. Dealtfel, ocupațiile nu-l 
absorbeau într-atât, încât să nu poată lua trenul de vreo 
două-trei ori pe săptămână şi să se ducă fie la recepţiile 
generalului din Oran, fie la serbările guvernatorului, la 
Alger, în una din aceste ocazii o văzuse pe d-na de L,, 
destinatara faimosului rondel din care îmbobocise numai 
primul catren. Era văduva unui colonel, tânără, foarte 
frumoasă, foarte rezervată, puţin distantă, se poate spune, 
şi nu remarca, sau nu voia să remarce, omagiile a căror 
ţintă era. De aceea nici căpitanul Servadac nu îndrăznise 
încă să-i mărturisească dragostea sa. Ştia că are rivali, şi 
printre alţii, după cum s-a văzut, pe contele Timaşev. 


Tocmai această rivalitate îi făcea pe cei doi adversari să ia 
arma în mână, şi asta fără ca tânăra văduvă să bănuiască 
ceva. Dealtfel, aşa cum s-a arătat, numele ei, respectat de 
toată lumea, nu fusese pronunţat. 

Împreună cu Servadac locuia în gurbi şi ordonanța sa, 
Ben-Zuif. 

Ben-Zut era devotat cu trup şi suflet ofițerului pe care 
avea cinstea să-l „perie”. Dacă ar fi fost să aleagă între 
funcţia de aghiotant al guvernatorului general din Algeria şi 
cea de ordonanţă a căpitanului Servadac, Ben-Zuf n-ar fi 
şovăit nici o clipă măcar. Dar dacă, în ce-l privea, nu era 
călăuzit de nici o ambiţie personală, altfel se punea 
problema când era vorba de ofiţerul lui, şi în fiecare 
dimineaţă se uita dacă nu cumva înfloriseră câteva trese noi 
pe umărul stâng al uniformei căpitanului de stat major. 

Numele ordonanţei putea să te facă să crezi că bravul 
soldat era un localnic algerian. De loc. Ben-Zuf nu era decât 
o poreclă. Să vedem acum de ce i se dăduse această 
poreclă, când pe el îl chema Laurent? De ce Ben, de vreme 
ce era din Paris, chiar din Montmartre? Ei bine, asta era 
una din anomaliile pe care până şi cei mai savanţi etimologi 
n-ar fi reuşit s-o explice. Or, nu numai că Ben-Zuf era din 
Montmartre, dar era originar chiar de pe vestita înălţime cu 
acest nume, văzând lumina zilei între turnul Solferino şi 
moara Galette. Ei, când ai avut fericirea să te naşti în aceste 
condiţii excepţionale, este foarte firesc să simţi pentru 
dealul natal o admiraţie fără margini şi să nu vezi nimic mai 
desăvârşit pe lume! În consecinţă, în ochii ordonanţei, 
Montmartre era singurul munte serios din Univers, şi 
cartierul cu acelaşi nume un compus al tuturor minunilor 
globului. Ben-Zuf călătorise destul de mult. Dar, dacă-l 
ascultai, parcă nu văzuse, în oricare ţară ai fi dorit, decât 
nişte Montmartre, mai mari poate, dar fără îndoială mai 
puţin pitoreşti. Oare în Montmartre nu găseşti o biserică 
preţuind cât catedrala din Burgos, cariere care nu sunt mai 
prejos de cele din Pantelique, un bazin care ar putea stârni 


gelozia Mediteranei, o moară care nu se mulţumeşte să 
producă o făină oarecare, ci una pentru nişte renumite foi 
de plăcintă, apoi mai are turnul Solferino care se ţine mai 
drept decât turnul din Pisa, un colţ de pădure, urmaş al 
pădurilor cu totul virgine, dinaintea invaziei celților şi, în 
sfârşit, un munte, un adevărat munte pe care numai 
invidioşii îndrăzneau să-l numească „deal!”. Îl puteai mai 
curând tăia în bucăţi pe Ben-Zuf decât să-l faci să 
recunoască că acest munte nu avea 5.000 de metri înălţime. 
Unde întâlneşti, în întreaga lume, atâtea minunăţii strânse 
la un loc? 

„Nicăieri!” răspundea Ben-Zuf oricui începea să găsească 
părerea lui puţin exagerată. 

Nevinovată manie, la urma urmei! De fapt, Ben-Zuf n-avea 
decât o singură dorinţă: să se reîntoarcă în Montmartre, pe 
deal, şi împreună cu căpitanul său, nu mai încape vorba, să- 
şi sfârşească zilele acolo unde le începuse. Aşa se face că 
Hector Servadac era pisat fără încetare cu frumuseţile 
neasemuite, strânse în al XVIII-lea arondisment al Parisului, 
încât începea să nu-l mai poată suferi. Cu toate astea Ben- 
Zuf nu se lăsa cu una cu două, hotărât să-l convertească pe 
căpitan, fiindcă nu voia să-l părăsească niciodată. Stagiul lui 
militar se terminase. Avusese chiar două concedii şi tocmai 
venise vremea să părăsească serviciul, la vârsta de 28 de 
ani, ca simplu vânător călare, clasa I, la regimentul 8, când 
fu ridicat la rangul de ordonanţă a lui Hector Servadac. 
Făcu campaniile cu ofiţerul său. Se bătu alături de el în mai 
multe împrejurări, şi încă cu atâta vitejie, încât fu propus 
pentru a fi decorat, dar el refuză, ca să poată rămâne mai 
departe ordonanța căpitanului. Dacă Hector Servadac îi 
salvă viaţa lui Ben-Zuf în Japonia, Ben-Zuf îl scăpă de la 
moarte în timpul campaniei din Sudan. Acestea sunt lucruri 
de neuitat. 

Pe scurt, iată de ce Ben-Zuf punea în slujba căpitanului de 
stat major două braţe de oţel, cum se spune în limbaj 
metalurgic, o sănătate de fier, care rezista la orice climă, o 


vigoare fizică care i-ar fi dat dreptul să se numească 
„meterezul din Montmartre” şi, în sfârşit, o inimă 
atotcutezătoare şi un devotament gata să treacă prin foc. 

Trebuie să adăugăm că, dacă Ben-Zuf nu se arăta „poet”, 
cum era căpitanul său, putea trece, în schimb, cel puţin 
drept o enciclopedie vie, o culegere nesecată de vorbe de 
duh, de glume şi palavre cazone. În această privinţă nu-l 
întrecea nimeni şi memoria lui fără greş furniza istorii cu 
zecile. 

Căpitanul Servadac ştia cât valorează. Îl preţuia, îi trecea 
cu vederea destule toane, pe care buna dispoziţie de 
nezdruncinat a ordonanţei le făcea dealtfel suportabile şi, în 
anumite împrejurări, ştia să rostească acele cuvinte care îl 
leagă pe-un slujitor de stăpânul său. 

Odată, între altele, când Ben-Zuf umbla iar cu gândul prin 
al XVIII-lea arondisment, îi spuse: 

— Ben-Zuf, ştii că, la urma urmei, dacă dealul Montmartre 
ar avea cu numai 4705 metri mai mult, ar fi fost tot atât de 
înalt ca Mont Blanc? 

Auzind această cugetare, ochii lui Ben-Zuf scăpărară şi din 
ziua aceea dealul şi căpitanul se contopiră în inima lui. 

Capitolul III. În care se va vedea că inspiraţia poetică a 
căpitanului Servadac este întreruptă de un şoc neplăcut. 

Un gurbi nu-i altceva decât un soi de colibă, construită din 
bucăţi de lemn, care are un acoperiş de paie, numit de 
localnici „driss”. Este ceva mai mult decât un cort arab, dar 
mult mai puţin decât o locuinţă de piatră sau de cărămidă. 

Gurbiul unde stătea căpitanul Servadac nu era, deci, la 
drept vorbind, decât o cocioabă, şi nu ar fi ajuns pentru 
nevoile locuitorilor săi dacă nu i-ar fi uşurat sarcina un 
vechi post militar, o clădire de piatră care slujea drept 
adăpost lui Ben-Zuf şi celor doi cai. Postul fusese ocupat 
înainte de un detaşament de geniu şi se mai găseau în el o 
anumită cantitate de unelte, ca: târnăcoape, sape, lopeţi 
etc. 


Fireşte, confortul lăsa de dorit în acest gurbi. Dar el nu 
era decât un sălaş provizoriu. Dealtfel, nici căpitanul, nici 
ordonanța sa nu erau pretenţioşi în ce priveşte hrana şi 
locuinţa. 

„Cu puţină filosofie şi un stomac bun, repeta mereu Hector 
Servadac, te simţi bine pretutindeni”. 

Or filosofia sa semăna cu banii de buzunar ai unui gascon, 
care are totdeauna câţiva în pungă, iar în privinţa 
stomacului, toate apele Garonei ar fi putut trece prin cel al 
căpitanului, fără să-l tulbure câtuşi de puţin. 

Cât despre Ben-Zuf, în caz că admitem existenţa 
metempsihozei, el trebuie să fi fost struţ într-o viaţă 
anterioară; păstrase unul din acele viscere fenomenale, cu 
sucuri gastrice tari, care digeră la fel de bine pietre ca şi 
piept de pui. 

Se cuvine să arătăm că cei doi locuitori ai gurbiului îşi 
luaseră provizii pentru o lună, că o cisternă le dădea din 
abundență apă potabilă, că furajele umpleau podul şi 
grajdul, şi că, pe deasupra, porţiunea de câmpie cuprinsă 
între 'Tenez şi Mostaganem, unde se aflau, era tare rodnică, 
putând rivaliza cu cele mai bogate şesuri ale Mitigei. 
Vânatul nu se arăta a fi prea sărac; şi unui ofiţer de stat 
major i-e îngăduit să ia cu el, în timpul deplasărilor pe care 
le face, o puşcă de vânătoare, din moment ce nu-şi uită 
instrumentele topometrice sau planşeta. 

Căpitanul Servadac, după întoarcerea la gurbi, cină cu o 
poftă pe care plimbarea i-o aţâţase grozav de tare. Ben-Zuf 
ştia să gătească nemaipomenit de bine. Cu el nu trebuia să 
te temi de mâncăruri fade. Săra, punea oţet şi piper cu 
vitejie militară. Dar, după cum s-a spus, se adresa unor 
stomacuri care sfidau condimentele cele mai tari şi pentru 
care gastralgia nu avea cuvânt. 

După cină, în timp ce ordonanța strângea cu grijă ce 
rămăsese de la masă în ceea ce el numea „dulapul său 
abdominal”, căpitanul Servadac părăsi gurbiul şi se duse să 
ia aer, fumând pe creasta falezei. 


Se lăsa noaptea. Soarele dispăruse de mai mult de o oră în 
spatele norilor, sub orizontul pe care şesul îl mărginea clar 
dincolo de cursul Şelifului. Cerul avea o înfăţişare ciudată 
pe care orice observator al fenomenelor cosmice ar fi 
remarcat-o nu fără surprindere. Către nord, cu toate că 
întunericul se făcuse destul de adânc pentru a împiedica 
privirea să vadă în depărtare, pe o rază mai mare de o 
jumătate de kilometru, straturile superioare, înnegurate, 
ale atmosferei erau îmbibate de un fel de lumină roşiatică. 
Nu se zăreau nici margini crestate cu regularitate, nici 
strălucirea razelor luminoase proiectate de un centru 
arzător. În consecinţă, nimic nu indica apariţia vreunei 
aurore boreale a cărei scânteiere minunată nu poate înflori, 
dealtfel, decât în înălțimile văzduhului, în regiuni mai înalte 
ca latitudine. Un meteorolog ar fi fost deci foarte încurcat, 
dacă i s-ar fi cerut să spună cărui fenomen i se datorează 
superba iluminaţie din această ultimă noapte a anului. 

Dar căpitanul Servadac nu prea era meteorolog. De când 
terminase şcoala se poate presupune că nu-şi mai vârâse 
niciodată nasul în „cursul de cosmografie”. Şi-apoi, în seara 
aceea, nu-i ardea să observe sfera cerească. Hoinărea, 
fuma. Îl frământa oare întâlnirea care trebuia să-l pună, 
mâine, faţă în faţă cu contele Timaşev? În orice caz, dacă 
acest gând îi venea uneori în minte nu era de natură să-l 
pornească mai mult decât se cuvine împotriva contelui. 
Putem recunoaşte că adversarii nu simțeau nici un fel de 
ură unul faţă de celălalt, cu toate că erau rivali. Era vorba 
doar de rezolvat o situaţie în care, dintre doi oameni, unul 
era de prisos. Încolo, Hector Servadac îl considera pe 
contele Timaşev un om foarte manierat, şi contele nu putea 
să aibă decât o deosebită stimă pentru ofiţer. 

La ora 8 seara, căpitanul Servadac se întoarse în unica 
încăpere a gurbiului în care se găseau patul lui, o măsuţă 
de lucru aşezată pe un suport şi câteva cufere slujindu-i de 
dulap. Ordonanţa gătea în clădirea de piatră a postului 
vecin, nu înăuntrul gurbiului, şi tot acolo se şi culca „pe o 


somieră din lemn bun de stejar”, cum spunea Ben-Zuf. Asta 
nu-l împiedica să doarmă neîntors câte douăsprezece ore în 
şir, întrecând şi pietrele în această privinţă. 

Căpitanul Servadac, neavând prea mult chef de somn, se 
aşeză la masa pe care se aflau risipite instrumentele sale de 
lucru. Luă mecanic într-o mână creionul roşu şi albastru şi, 
în cealaltă, compasul reductor. Apoi, cu hârtia de calc în 
faţă, începu să tragă linii felurit colorate şi inegale, care nu 
semănau întru nimic cu desenul sever al unei schiţe 
topografice. 

În acest timp, Ben-Zuf, neprimind încă ordinul să se ducă 
la culcare, încerca să doarmă, întins într-un colţ, dar cu 
neastâmpărul căpitanului acest lucru era greu de realizat. 
Şi totul se datora faptului că cel ce se aşezase la masa de 
scris nu era ofiţerul de stat major, ci poetul gascon. Da! 
Hector Servadac se lupta din ce în ce mai tare! El se- 
nverşuna asupra acelui rondel, chemând o inspiraţie care 
se lăsa grozav de mult rugată. Mânuia oare reductorul 
pentru a da versurilor sale o măsură riguros matematică? 
Folosea creionul color pentru a alterna mai bine rimele lui 
rebele? Aşa s-ar fi zis. În orice caz, munca era grea. 

— Ei drace! Strigă deodată. De ce-oi fi ales forma 
catrenului, care mă obligă să aduc aceleaşi rime îndărăt ca 
pe nişte fugari în timp de bătălie? Fir-ar să fie! Dar voi 
lupta! N-o să se spună că un ofiţer francez a dat înapoi în 
faţa unor rime. Un mănunchi de versuri este ca un batalion. 
Prima companie s-a şi achitat cum trebuie. Se referea la 
primul catren. Înainte! Următoarele! 

Rimele urmărite peste măsură de crâncen reveniră, în 
sfârşit, la apel, căci un rând roşu şi un rând albastru se 
aşternură în curând pe hârtie: 

Discursuri pline de emfază De ele ce-i nevoie? 

„Ce naiba tot mormăie domnul căpitan! Se întreba Ben- 
Zuf, întorcându-se când pe o coastă, când pe alta. 

De mai bine de-un ceas se fâţâie ca un răcan care vine din 
permisie.” 


Hector Servadac măsura cu paşi mari coliba, pradă furiei 
inspiraţiei poetice: 

Departe de o lungă frază Inima zburdă-n voie! 

„Face versuri, bineînţeles, îşi spuse Ben-Zuf, aşezându-se 
în colţul lui în capul oaselor. Ce meserie zgomotoasă! Nu-i 
chip să dormi aici!” şi scoase un mormăit. 

— Ei! Ben-Zuf, ce ai? Îl întrebă Servadac. 

— Nimic, domnule căpitan. Coşmarul obişnuit. 

— Du-te la dracu! 

— Ce n-aş da să plec la el imediat, murmură BenZuf, mai 
ales dacă nu face versuri! 

— Animalul ăsta mi-a tăiat verva, rosti căpitanul. Ben-Zuf! 

— Prezent, domnule căpitan! Răspunse ordonanța care se 
ridică în picioare, cu o mână la beretă şi cu alta lipită de 
cusătura pantalonului. 

— Nu mişca, Ben-Zuf! Nu mişca! Cel puţin acum când am 
prins din zbor deznodământul rondelului. Şi, cu o voce 
inspirată, Hector Servadac adăugă cu gesturi mari, de poet: 

Credeţi, amorul meu întreg Şi sigur. Vă promit Că vă 
iubesc. Mă leg Şi pentru. 

Servadac nu apucă să sfârşească ultimul cuvânt că 
împreună cu Ben-Zuf fu aruncat la pământ cu o putere 
îngrozitoare. 

Capitolul IV. Care permite cititorului să înmulțească la 
infinit semnele de mirare şi de întrebare. 

De ce, chiar în acea clipă, zarea se schimbă atât de 
neaşteptat şi de ciudat, încât ochiul priceput al unui 
marinar n-ar fi putut recunoaşte linia circulară unde 
trebuia să se contopească cerul cu apa? 

De ce marea îşi ridica valurile la o înălţime pe care savanții 
refuzau să o admită până atunci? 

De ce, în mijlocul vuietelor pământului care crăpa, se 
auzea un bubuit îngrozitor, însoţit de felurite zgomote ca 
scrâşnetul datorat unei ruperi violente a schelăriei globului, 
mugetul valurilor ciocnindu-se la o adâncime neobişnuită, 
şuierul aerului absorbit ca în timpul unui ciclon? 


De ce, în spaţiu, această strălucire extraordinară, mai 
puternică decât ploaia de scântei a unei aurore boreale, 
strălucire care cuprindea cerul şi făcea să pălească stelele 
de orice mărime? 

De ce bazinul mediteranean, care o clipă parcă se golise, 
îşi umfla din nou apele cu neasemuită furie? 

De ce discul Lunii părea să se mărească nemăsurat, ca şi 
cum, în câteva secunde, astrul nopţilor s-ar fi apropiat de la 
96 de mii la 10 mii leghe de Pământ? 

De ce, în sfârşit, o nouă planetă sferică uriaşă, 
strălucitoare, necunoscută de cosmografi, se ivi pe cer ca să 
se piardă în curând pe după straturi groase de nori? 

În fine, ce fenomen straniu dezlănţuise acest cataclism 
care a tulburat atât de adânc pământul, marea, cerul, 
întreg spaţiul? 

Cine ar fi putut spune? Şi oare rămăsese vreun locuitor, 
unul singur pe tot globul pământesc care să răspundă la 
aceste întrebări? 

Capitolul V. În care se vorbeşte despre câteva modificări 
survenite în ordinea fizică a lucrurilor, fără a li se putea 
arăta cauza. 

Totuşi, nici o schimbare nu părea să se fi produs pe 
porţiunea litoralului algerian, mărginită la vest de malul 
drept al Şelifului şi la nord de Mediterana. Cu toate că 
zguduitura fusese foarte puternică, nici pe acest rodnic şes, 
puţin vălurit ici şi colo, nici pe linia în zigzag a falezei, nici 
pe marea peste măsură de zbuciumată, nimic nu indica 
vreo modificare care să fi schimbat aspectul geografic al 
locului. Postul de piatră, în afara unor părţi de zid serios 
dislocate, rezistase destul de bine. Cât despre gurbi, se 
prăbuşise ca un castel de cărţi de joc peste care un copil 
suflă ca să-l strice. Cei doi locuitori ai săi zăceau nemişcaţi 
la pământ, sub acoperişul de paie căzut. Căpitanul 
Servadac nu-şi veni în fire decât la două ore după 
catastrofă. La început îşi adună gândurile cu oarecare 
greutate, dar primele cuvinte pe care le pronunţă - şi asta 


nu va surprinde pe nimeni - fură ultimele versuri ale 
faimosului rondel, retezate în împrejurări atât de ciudate de 
pe buzele sale: mă leg Şi pentru. 

Apoi rosti numaidecât: 

— Ei, ce s-a întâmplat? 

La întrebarea pe care şi-o puse era greu de dat un 
răspuns. Ridicând braţul, reuşi să străpungă acoperişul de 
paie şi scoase capul prin spărtură. 

Căpitanul Servadac privi în primul rând în jurul său. 
„Gurbiul la pământ!” strigă. „O fi trecut vreo trombă pe 
litoral!” Se pipăi. Nimic scrântit, nici măcar o zgârietură. 

— Drace! Şi ordonanța mea? 

Se ridică. Apoi strigă: „Ben-Zut!” 

La vocea căpitanul Servadac, un al doilea cap trecu prin 
acoperiş. 

— Prezent! Răspunse Ben-Zuf. 

S-ar fi spus că ordonanța nu așteptase decât acest apel 
pentru a se prezenta la ordin. 

— Ai vreo idee ce s-a întâmplat, Ben-Zuf? Întrebă Hector 
Servadac. 

— Ideea mea, domnule căpitan, este că ne trăim, pare-mi- 
se, ultimele clipe. 

— Nici gând! O trombă, Ben-Zuf, o simplă trombă. 

— Trombă să fie! Răspunse filosofic ordonanța. Naveţi 
vreo fractură, domnule căpitan? 

— Nu, Ben-Zuf. 

O clipă mai târziu, erau amândoi în picioare. Curăţară 
locul unde fusese gurbiul şi îşi regăsiră instrumentele, 
efectele, uneltele, armele aproape neatinse. Apoi ofiţerul de 
stat major grăi: 

— Cât e ceasul? 

— Cel puţin opt, răspunse Ben-Zuf, privind spre Soarele 
care se ridicase binişor deasupra orizontului. 

— Opt! 

— Cel puţin, domnule căpitan! 

— Să fie oare cu putinţă? 


— Da, şi trebuie să plecăm! 

— Să plecăm? 

— Fireşte, să mergem la întâlnirea noastră. 

— Ce întâlnire? 

— Întâlnirea cu contele 

— Ah, la naiba, exclamă ofiţerul, eram gata să uit! Şi 
scoţându-şi ceasul din buzunar se îndreptă spre Ben-Zuf. 
Ce-ai spus adineauri, Ben-Zuf? Eşti nebun! Nu-i nici două. 

— Două dimineaţa sau două după-amiază? I-o întoarse 
Ben-Zuf uitându-se la Soare. 

Hector Servadac duse ceasul la ureche. 

— Merge, constată el. 

— Şi Soarele merge, răspunse ordonanța. Într-adevăr, nu 
sta pe loc, având în vedere cât se înălţase deasupra zării. 

— Ei, fir-ar să fie! Exclamă Servadac. 

— Ce-aveţi, domnule căpitan? 

— O fi ora opt seara? 

— Seara? 

— Da, Soarele e la vest, şi e limpede că apune. 

— Să apună? În ruptul capului, domnule căpitan. Răsare, 
aşa cum vă văd şi mă vedeţi, ca un recrut când sună 
trâmbiţa. Asta-i! De când stăm de vorbă s-a ridicat şi mai 
sus. 

— Soarele să se înalțe acum la vest?! Murmură căpitanul 
Servadac. Haida-de! Nu-i cu putinţă. 

Totuşi, faptul era indiscutabil. Astrul strălucitor apărea 
acum deasupra apelor Şelifului şi parcurgea acel orizont 
occidental peste care până atunci trecuse a doua jumătate 
a arcului său diurn, Hector Servadac înţelese fără greutate 
că un fenomen cu totul neobişnuit, în orice caz inexplicabil, 
schimbase nu poziţia Soarelui în universul sideral, ci sensul 
însuşi! al mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale. 
Era uluitor. Imposibilul putea deci să devină realitate? Dacă 
ar fi avut lângă el pe unul din membrii Biroului de măsurare 
a longitudinii ar fi încercat să capete de la dânsul unele 
informaţii. Dar neputându-se bizui decât pe sine, hotări: 


— Pe legea mea, asta-i priveşte pe astronomi. Am să văd 
peste opt zile ce spun ziarele. 

Apoi, fără să mai stea mult timp să cerceteze cauzele 
acestui ciudat fenomen, îi porunci ordonanţei sale: 

— La drum! Oricare ar fi evenimentul care a avut loc şi 
chiar dacă toată mecanica terestră şi cerească ar fi întoarsă 
pe dos, trebuie să ajung primul pe teren ca să-i fac contelui 
Timaşev cinstea. 

— De a înfige sabia în el, completă Ben-Zuf. 

Dacă, după ce constataseră aparenta modificare în 
mişcarea Soarelui, Hector Servadac şi ordonanța sa ar fi 
avut dispoziţia să observe transformările geografice, care 
se petrecuseră brusc în noaptea de 31 decembrie spre 1 
ianuarie, ar fi fost izbiţi, desigur, de schimbările de 
necrezut care se produseseră în condiţiile atmosferice, într- 
adevăr, ca să vorbim mai întâi despre ei doi, gâfâiau, 
simțeau nevoia să respire mai repede, cum se întâmplă în 
timpul urcuşului pe munte, de parcă aerul din jur ar fi fost 
mai puţin dens şi, în consecinţă, mai puţin încărcat de 
oxigen. Afară de asta, vocea lor era mai slabă. 

Aşadar, din două una, ori asurziseră pe jumătate, ori 
trebuiau să admită că aerul devenise deodată mai puţin 
propriu transmiterii sunetelor. 

Dar transformările fizice pe care le-am pomenit nu-i 
impresionară în acel moment nici pe căpitanul Servadac, 
nici pe Ben-Zuf şi amândoi se îndreptară spre Şelif, luând-o 
pe cărarea prăpăstioasă a falezei. 

Timpul, deosebit de ceţos în ajun, se schimbase. Cerul de-o 
culoare foarte ciudată se acoperi în curând de nori foarte 
joşi, ceea ce nu-ţi mai îngăduia să desluşeşti arcul luminos 
pe care Soarele îl trasează din zare în zare. Se simţea în 
aer ameninţarea unui potop, dacă nu a unei furtuni 
puternice. Totuşi, aceşti vapori, din pricină că nu se 
condensaseră până la capăt, nu ajungeau să se prefacă în 
picături de ploaie. 


Marea care scălda acest ţărm era pentru prima oară cu 
desăvârşire pustie. Nici o pânză, nici o trâmbă de fum nu se 
desluşea pe fundalul cenuşiu al cerului şi apei. Cât despre 
zări - era oare o iluzie optică? 

— Păreau foarte apropiate, atât cea care mărginea 
câmpia, cât şi cea de dincolo de litoral. Nemărginitele 
depărtări dispăruseră, ca să spunem aşa, ca şi cum 
convexitatea globului ar fi fost mai accentuată. 

Căpitanul Servadac şi Ben-Zuf, mergând cu pasul iute, 
fără să schimbe nici un cuvânt, ar fi trebuit să străbată în 
scurt timp cei cinci kilometri care se întindeau între gurbi şi 
locul întâlnirii. Şi unul şi celălalt simțeau în dimineaţa aceea 
că aveau cu totul altă constituţie fizică. Fără să-şi dea 
seama, erau deosebit de uşori la trup, ca şi cum ar fi avut 
aripi la picioare. Dacă ordonanța ar fi vrut să-şi rostească 
cu glas tare gândul, ar fi zis că se simte „nu ştiu cum”. 

„Fără să mai punem la socoteală că am uitat să mâncăm 
zdravăn”, şopti el. 

Trebuie să recunoaştem că o astfel de scăpare nu intra în 
obiceiurile bunului soldat. 

Deodată un fel de lătrat neplăcut se auzi în stânga 
drumului. Şi, în aceeaşi clipă, un şacal sări dintr-un tufiş. 
Animalul aparţinea unei specii caracteristice faunei 
africane, cu o blană stropită cu pete regulate, negre, şi cu o 
dungă neagră pe partea din faţă a labelor. 

Şacalul poate fi primejdios în timpul nopţii, când vânează 
în haite mari. Singur e mai puţin periculos decât un câine. 
Ben-Zuf nu era omul să se sperie, dar nu-i plăceau şacalii, 
poate pentru că nu există nici o specie de a lor în fauna 
cartierului Montmartre. 

Animalul, după ce ieşi din tufiş, se lipi de o stâncă ce 
măsura peste 10 metri înălţime. De acolo privea cu vădită 
îngrijorare spre cei doi călători. Ben-Zuf se prefăcu că-l 
ocheşte şi animalul, la această mişcare amenințătoare, 
ajunse dintr-un salt drept în vârful stâncii, spre uimirea 
căpitanului şi a ordonanţei. 


— Ce săritor, exclamă Ben-Zuf. A făcut un salt de cel puţin 
treizeci de picioare până sus! 

— Aşa-i, pe legea mea! Întări căpitanul Servadac, căzând 
pe gânduri. N-am văzut niciodată o asemenea săritură. 

Şacalul se aşeză pe picioarele de dinapoi în vârful stâncii şi 
se uita batjocoritor la amândoi. Ben-Zuf se aplecă după o 
piatră vrând să-l gonească de acolo. Piatra era foarte mare 
şi, cu toate acestea, nu cântărea în mâna ordonanţei mai 
mult decât un burete uscat. 

— Şacalul dracului! Zise el. Piatra asta nu face nici cât o 
ceapă degerată! Dar de ce o fi atât de mare şi atât de 
uşoară totodată? 

Totuşi, neavând nimic altceva la îndemână, azvârli cu 
putere aşa-zisa ceapă degerată. 

Nu-l nimeri pe şacal. Dar fapta lui, dovedind intenţii nu 
prea paşnice, fu de ajuns să-l pună pe fugă pe prevăzătorul 
animal, care, trecând peste hăţişuri şi perdele de arbori, 
dispăru cu un şir de salturi ca un uriaş cangur de cauciuc. 
Iar piatra, în loc să lovească ţinta, descrise o traiectorie 
foarte întinsă şi, spre marea mirare a lui Ben-Zuf, căzu la 
mai bine de 500 de paşi dincolo de stâncă. 

— Ei, drăcie! Strigă el. Mă pot lua la întrecere acum cu un 
obuzier de calibrul patru! 

Ben-Zuf se găsea în clipa aceea la câţiva metri în faţa 
căpitanului, lângă un şanţ plin cu apă, larg de vreo zece 
picioare, pe care trebuiau să-l treacă. Îşi făcu vânt şi sări cu 
îndemânarea unui gimnast. 

— Hei, Ben-Zuf, unde te duci? Ce te-a apucat? Ai să-ţi rupi 
picioarele, prostule! 

Căpitanul Servadac strigă aceste cuvinte, văzând situaţia 
în care se afla ordonanța sa care plutea în aer, la vreo 40 de 
picioare deasupra pământului. 

La gândul că pe Ben-Zuf îl paşte o primejdie, Hector 
Servadac porni şi el să treacă şanţul; dar efortul pe care-l 
făcu îl duse de asemenea la o înălţime în nici un caz mai 
mică de 30 de picioare. Pe când urca se întâlni în drum cu 


Ben-Zuf care cobora. Apoi, supunându-se şi el legilor 
gravitaţiei, se întoarse pe pământ cu viteză sporită, dar fără 
să simtă o izbitură mai puternică decât dacă s-ar fi ridicat la 
vreo 4-5 picioare. 

— Ei! Strigă Ben-Zuf izbucnind în râs. lată-ne ajunşi 
saltimbanci în toată puterea cuvântului, domnule căpitan. 

Hector Servadac, după câteva clipe de gândire, înainta 
spre ordonanța lui şi, punându-i mâna pe umăr, spuse: 

— Nu mai zbura, Ben-Zuf, şi priveşte-mă bine. Nu sunt 
treaz, trezeşte-mă, ciupeşte-mă până la sânge dacă trebuie. 
Ori suntem nebuni, ori visăm. 

— Adevărul este, domnule căpitan, că asemenea lucruri nu 
mi s-au întâmplat până acum decât în ţara viselor, când se 
făcea că sunt rândunică şi că trec peste dealul Montmartre 
cum aş trece peste chipiul meu. Nu-i lucru curat! Ni se 
întâmplă ceva, dar ceva ce nu s-a mai întâmplat nimănui. 
Oare ceea ce se petrece ţine de vreo însuşire deosebită a 
coastei algeriene? 

Hector Servadac era uluit. 

— Să-ţi pierzi minţile, nu alta! Strigă el. Nu dormim, nici 
nu visăm! 

Dar nu era el omul să stăruie la nesfârşit asupra acestei 
probleme, greu de rezolvat în asemenea împrejurări. 

— La urma urmei, întâmplă-se ce s-o întâmpla! Rosti, 
hotărât să nu se mai mire de nimic. 

— Da, domnule căpitan, zise Ben-Zuf şi, înainte de toate, 
să ne încheiem socotelile cu contele Timaşev. 

Dincolo de şanţ se întindea o păşune de vreo jumătate de 
hectar, acoperită de o iarbă moale şi înconjurată de arbori 
sădiţi aici de vreo 50 de ani. Stejari, palmieri, roşcovi, 
sicomori amestecați cu cactuşi şi aloe, deasupra cărora se 
înălţau câţiva eucalipţi, alcătuiau o privelişte fermecătoare. 
Aceasta era arena unde trebuia să aibă loc întâlnirea între 
cei doi adversari. 

Hector Servadac cuprinse câmpia dintr-o privire. Apoi, 
nevăzând pe nimeni, exclamă: 


— Ei drăcie, tot noi am sosit primii la întâlnire. 

— Sau ultimii! I-o întoarse Ben-Zuf. 

— Cum ultimii? Dar încă nu-i nouă, răspunse Servadac, 
scoţându-şi ceasul pe care-l potrivise după Soare înainte de 
a pleca din gurbi. 

— Domnule căpitan, vedeţi printre nori rotocolul acela 
albicios? Întrebă ordonanța. 

— Îl văd, zise căpitanul, uitându-se la un disc înceţoşat 
care apărea în acea clipă la zenit. 

— Ei bine, urmă Ben-Zuf, rotocolul acela nu poate fi decât 
Soarele sau înlocuitorul lui. 

— Soarele la zenit, în luna ianuarie, şi la 39* latitudine 
nordică? Strigă Hector Servadac. 

— Chiar el, domnule căpitan, şi arată prânzul, nu vă fie cu 
supărare. Pare grăbit astăzi şi pun prinsoare pe chipul meu 
contra unui castron de cuşcuş că va apune peste trei ore. 

Hector Servadac, cu braţele încrucişate, rămase câteva 
clipe nemişcat. Apoi după ce se învârti de jur împrejur, ceea 
ce îi îngădui să cerceteze diferite puncte ale zării, 
murmură. 

— Legile gravitaţiei schimbate, punctele cardinale 
schimbate, durata zilei redusă cu 50 la sută! Iată lucruri 
care ar putea întârzia nespus de mult întâlnirea mea cu 
contele 'Timaşev! Ceva se întâmpla! Doar nu ne-am pierdut 
minţile, eu şi Ben-Zuf! 

Nepăsătorul Ben-Zuf, pe care cel mai neasemuit fenomen 
cosmic îl lăsa rece, îl privea liniştit pe ofiţer. 

— Ben-Zuf! 

— Da, domnule căpitan! 

— Nu vezi pe nimeni? 

— Pe nimeni. Omul nostru o fi plecat. 

— Admiţând că a plecat, martorii mei ar fi stat să mă 
aştepte şi, văzând că nu vin, n-ar fi întârziat să vină până la 
gurbi să mă caute. 

— Aşa e, domnule căpitan. 

— Socot deci că n-au venit! 


— Şi dacă n-au venit.? 

— Înseamnă cu siguranţă că n-au putut să vină. Iar contele 
Timaşev. 

În loc să-şi sfârşească fraza, căpitanul Servadac se apropie 
de marginea stâncoasă care domina litoralul şi se uită dacă 
goeleta Dobrâna nu se zărea la câteva leghe de coastă. 
Contele putea, în definitiv, să vină pe mare la locul întâlnirii, 
aşa cum făcuse şi în ajun. 

Marea era pustie şi, pentru prima oară, căpitanul 
Servadac observă că, deşi nu bătea nici un pic de vânt, apa 
era extraordinar de agitată, ca şi cum ar fi fost pusă să 
fiarbă vreme îndelungată la un foc puternic. Bineînţeles, 
goeleta n-ar fi rezistat cu uşurinţă la această hulă 
nefirească. 

Hector Servadac remarcă pentru prima dată, plin de 
uimire, cât de mult se micşorase raza circumferinței unde 
se contopea marea cu uscatul. 

Într-adevăr, pentru un observator plasat pe creasta înaltei 
faleze, linia orizontului ar fi trebuit să fie la o depărtare de 
40 de km. Ori întinderea pe care o puteai cuprinde cu ochii 
ajungea acum la cel mult 10 km, ca şi cum volumul sferei 
pământeşti ar fi scăzut considerabil în câteva ceasuri. 

— 'Toate acestea sunt din cale-afară de ciudate! Spuse 
ofiţerul de stat major. 

În acest timp, Ben-Zuf, mai uşor ca cea mai sprintenă 
maimuţă, se căţărase în vârful unui eucalipt. De la această 
înălţime cerceta continentul şi spre Tenez şi Mostaganem şi 
înspre sud. Apoi, după ce cobori, îl încredința pe căpitan că 
ţinutul părea cu desăvârşire pustiu. 

— Spre Şelif! Zise Hector Servadac. Să ajungem la fluviu. 
Acolo vom afla cum stau lucrurile. 

— Spre Şelif! Răspunse Ben-Zuf. 

Erau cel mult 3 km de la câmpie până la fluviul pe care 
căpitanul Servadac intenţiona să-l treacă, pentru a ajunge 
mai departe până la Mostaganem. Trebuiau să se 
grăbească, dacă voiau să ajungă în oraş înainte de căderea 


nopţii. Prin straturile dese de nori se simţea cum Soarele 
asfinţeşte foarte repede şi - ciudăţenie - în loc să descrie 
curba oblică pe care o impunea, în acea epocă a anului, 
latitudinea Algeriei, cădea perpendicular pe orizont. 

Mergând fără întrerupere, căpitanul Servadac chibzuia la 
aceste ciudăţenii. Dacă, datorită unui fenomen cu totul 
neobişnuit, mişcarea de rotaţie a globului se modificase, 
dacă, ţinând seama de trecerea Soarelui la zenit, am fi 
nevoiţi să admitem că ţărmul algerian fusese deplasat 
dincolo de ecuator, în emisfera australă, Pământul nu 
părea, în afară de convexitatea sa, să fi suferit vreo 
schimbare mai însemnată, cel puţin în această parte a 
Africii. Litoralul rămăsese ce-a fost întotdeauna: un şir de 
faleze, de plaje şi de stânci aride, roşii ca şi cum ar fi fost 
feruginoase. Cât cuprindeai cu ochii, coasta nu suferise nici 
o deformare. Nici o schimbare nu apărea la stânga, spre 
sud, sau cel puţin spre ceea ce căpitanul Servadac continua 
să numească sud, cu toate că era limpede că poziţia celor 
două puncte cardinale se schimbase căci, pentru moment, 
trebuia să te pleci în faţa evidenţei şi să recunoşti că erau 
aşezate invers decât până atunci. La 3 leghe depărtare se 
întindeau primele înălţimi ale munţilor Merjejah şi vârfurile 
lor îşi desenam clar pe cer profilul obişnuit. 

În acest moment, în nori se făcu o spărtură şi razele oblice 
ale Soarelui ajunseră până pe Pământ. Nu mai încăpea 
îndoială că astrul, după ce răsărise la vest, apunea la est. 

— Drace! Exclamă căpitanul Servadac, sunt curios să ştiu 
ce părere au cei din Mostaganem despre toate astea! Ce va 
spune ministrul de război când va afla dintr-o telegramă că, 
din punct de vedere fizic, colonia lui din Africa este 
dezorientată aşa cum n-a fost niciodată din punct de vedere 
moral? 

— Ei, ce-o să facă! Răspunse Ben-Zuf. O să bage toată 
colonia africană în beciurile poliţiei. 

— Şi când o să afle că punctele cardinale încalcă grav 
regulamentele militare? 


— O să le trimită într-o companie disciplinară. 

— Şi că Soarele mă orbeşte în luna ianuarie cu razele lui 
perpendiculare! 

— Să orbească pe-un ofiţer! Trebuie împuşcat Soarele 
ăsta! 

Da! Se putea spune că Ben-Zuf nu se încurca în ce 
priveşte disciplina. 

Între timp, Hector Servadac şi cu Ben-Zuf se grăbeau cât 
puteau. Ajutaţi de extraordinara lor însuşire de a fi uşori ca 
fulgul, însuşire ce devenise însăşi esenţa lor, obişnuiţi acum 
cu decompresiunea aerului, care îi făcea să gâfâie, alergau 
mai iute ca iepurii şi săreau mai sprinteni decât cerbii. Nu 
mai mergeau pe cărarea care şerpuia pe culmile falezei şi 
care le-ar fi lungit drumul. O luară pe drumul cel mai scurt, 
ca pasărea-n zbor, cum se spune pe vechiul continent, ca 
albina-n zbor, cum se spune pe cel nou. Nici o piedică nu-i 
putea opri. Dacă întâlneau un mărăciniş se avântau pe 
deasupra lui, un râu, săreau peste el, un pâlc de copaci, îl 
treceau dintr-un salt, cu călcâiele lipite, o movilă, o 
depăşeau zburând. În aceste condiţii, Montmartre ar fi fost 
pentru Ben-Zuf doar un pas mai mare. Amândoi nu se 
temeau decât de un singur lucru: să nu lungească drumul 
pe verticală, în dorinţa lor de a-l scurta pe orizontală. Într- 
adevăr, abia de atingeau pământul care părea să nu mai fie 
decât o trambulină nespus de elastică. 

În sfârşit, se iviră malurile Şelifului şi, din câteva salturi, 
căpitanul Servadac şi ordonanța se şi aflau pe malul său 
drept. Dar acolo fură siliţi să se oprească. Podul nu mai 
exista, şi avea motive temeinice să nu mai fie. 

— Nu mai e nici un pod! Exclamă căpitanul Servadac. Pe 
aici a fost probabil o inundație, un al doilea potop. 

— Aşi! Făcu Ben-Zuf. 

Cu toate acestea aveai de ce să te miri. Într-adevăr, Şeliful 
dispăruse. Din malul stâng nu mai rămăsese nici urmă. 
Malul drept, care în ajun trecea printr-o câmpie rodnică 
devenise un litoral. La vest, ape tumultuoase, înfuriate, nu 


şopotitoare, albastre şi nu gălbui, înlocuiau cât vedeai cu 
ochii cursul lui liniştit, ca şi cum o mare s-ar fi substituit 
fluviului. Aici se sfârşea acum ţinutul a cărui întindere 
alcătuia până ieri teritoriul Mostaganem. 

Hector Servadac voi să se ştie cu cugetul împăcat. Se 
apropie de ţărmul ascuns sub tufele de dafin, se aplecă, 
scoase apă în căuşul palmei şi o duse la gură. 

— Sărată! Spuse el. Marea a înghiţit în câteva ore toată 
partea de vest a Algeriei! 

— Atunci, domnule căpitan, o să dureze mai mult decât o 
simplă inundație? 

— S-a schimbat faţa lumii! Răspunse ofiţerul de stat major, 
clătinând din cap. Şi acest cataclism poate avea consecinţe 
nemărginite. Dar prietenii, camarazii mei de arme, ce-or fi 
păţit? 

Ben-Zuf nu-l mai văzuse niciodată pe căpitan atât de 
mişcat. Luă o înfăţişare la fel de gravă, ca să arate că are şi 
el aceleaşi griji ca Hector Servadac, deşi înţelegea mai 
puţin ca acesta ce putuse să se petreacă. Şi-ar fi văzut chiar 
filosofic de treburile sale dacă nu sar fi crezut dator să 
împărtăşească ostăşeşte sentimentele căpitanului. 

Noul litoral, conturat de fostul mal drept al Şelifului, se 
întindea spre nord şi spre sud, urmând o linie uşor 
rotunjită. Cataclismul, care se abătuse peste această parte 
a Africii, nu părea să-l fi atins. Rămăsese aşa cum îl înfăţişau 
datele hidrografice, cu pâlcurile lui de copaci, cu malul înalt 
tăiat în zigzag, cu covorul verde al luncilor. Numai că, în loc 
să fie malul unui fluviu, forma acum ţărmul unei mări 
necunoscute. 

Dar căpitanul Servadac, cuprins de o mare îngândurare, 
abia avu timpul să remarce aceste schimbări, care 
alteraseră atât de mult aspectul geografic al regiunii. 
Soarele ajunsese la orizontul de est unde căzu deodată în 
mare ca o ghiulea. Chiar dacă ar fi fost la tropice, la 21 
septembrie sau 21 martie, în perioada când taie ecliptica, 
trecerea de la zi la noapte nu s-ar fi făcut atât de repede. În 


seara aceea nu exista amurg şi se putea ca în ziua 
următoare să nu fie zori. Pământ, mare, cer, totul fu învăluit 
dintr-o dată într-un întuneric adânc. 

Capitolul VI. Care-l pofteşte pe cititor să-l urmeze pe 
căpitanul Servadac în prima excursie pe noul său domeniu. 

Firea aventuroasă a căpitanului Servadac fiind cunoscută, 
cititorul va crede fără greutate că el nu s-a arătat cu totul 
năucit de atâtea evenimente extraordinare. Totuşi, mai 
puţin nepăsător ca Ben-Zuf, îi plăcea să cunoască cauza 
lucrurilor. Nu-i prea păsa de efect cu condiţia să poată 
cunoaşte pricina. Dacă stăteai să-l asculţi, a fi omorât de o 
ghiulea de tun nu însemna nimic, din moment ce ştiai în 
virtutea cărora legi ale balisticii şi pe ce fel de traiectorie 
sosea să te lovească drept în piept. Acesta era felul lui de a 
vedea lucrurile. Aşa că după ce a cercetat atât cât era de 
aşteptat de la temperamentul lui, consecinţele fenomenului 
care avusese loc, nu se mai gândea decât să-i descopere 
cauza. 

— Drace! Exclamă el în clipa când se lăsă deodată 
noaptea. Trebuie să vedem toate astea la lumina zilei. Dacă 
va mai veni vreodată ziua, căci să mă ia naiba dacă ştiu 
unde s-a dus Soarele! 

— Domnule căpitan, spuse Ben-Zuf, nu vreau să vă 
îmboldesc să luăm o hotărâre, dar ce facem acum? 

— Stăm aici, şi mâine, dacă va fi un mâine, ne vom 
întoarce la gurbi, după ce vom face o recunoaştere pe 
coastă, la vest şi la sud. Cel mai însemnat lucru este să ştim 
unde ne găsim şi cum stăm, dacă nu putem să aflăm ce s-a 
întâmplat. Aşadar, după ce vom merge dea lungul coastei la 
vest şi la sud. 

— Dacă va mai fi o coastă, îl întrerupse ordonanța. 

— Şi dacă va mai fi un sud! Continuă Servadac. 

— Atunci, putem să dormim? 

— Dacă, dacă vom putea. 

În urma acestei permisiuni, Ben-Zuf, pe care atâtea 
incidente nu-l putuseră scoate din fire, se cuibări întruna 


din adânciturile de pe litoral şi căzu în somnul neştiutorului, 
care este câteodată mai adânc decât cel al drepţilor. 

În ce-l priveşte pe căpitanul Servadac, el se apucă să 
rătăcească pe malul noii mări, în mijlocul unui furnicar de 
semne de întrebare care i se încrucişau în minte. 

În primul rând, care putea fi întinderea catastrofei? 
Atinsese doar o porţiune restrânsă a Africii? Alger, Oran, 
Mostaganem, toate aceste oraşe învecinate scăpaseră 
nevătămate? Să creadă oare că prietenii, camarazii săi de 
subdivizie erau în clipa de faţă înghiţiţi de valuri împreună 
cu numeroşii locuitori de pe coastă, sau doar că 
Mediterana, deplasată de o zguduire oarecare a 
pământului, năvălise prin gurile Şelifului numai în regiunea 
algeriană unde se afla el? Aceasta ar explica, într-o anume 
măsură, dispariţia fluviului. Dar nu lămurea deloc celelalte 
fenomene cosmice. 

Altă ipoteză. Să admită oare că litoralul african trecuse 
deodată în zona ecuatorială? Aceasta ar explica noul arc 
diurn descris de Soare ca şi lipsa crepusculului, dar nu 
răspundea la întrebarea de ce zile de 6 ore le înlocuiau pe 
cele de 12, nici de ce Soarele răsărea la vest şi apunea la 
est! 

„Şi cu toate astea e neîndoielnic, îşi spunea căpitanul 
Servadac, că n-am avut azi decât o zi de 6 ore şi că punctele 
cardinale s-au schimbat cu 180*, cum ar zice un marinar, 
cel puţin în ce priveşte apusul şi răsăritul! În sfârşit, o să 
vedem mâine când apare Soarele, dacă mai apare.” 

Căpitanul Servadac ajunsese grozav de neîncrezător. Era, 
într-adevăr, foarte supărător că cerul era acoperit de nori şi 
că nu-şi arăta obişnuita jerbă de stele. Cu toate că nu se 
prea pricepea la cosmografie, Hector Servadac cunoştea 
principalele constelații. Dacă ar fi avut prilejul şi-ar fi dat 
seama dacă Steaua polară e tot la locul ei dau dacă, 
dimpotrivă, o înlocuia o altă stea, ceea ce ar fi dovedit 
categoric că globul terestru se învârtea în jurul unei noi 
axe, poate în sens invers, şi ar fi lămurit multe lucruri. Dar 


nu se făcu nici o spărtură printre norii care păreau destul 
de deşi pentru a dezlănţui o furtună, şi nici o stea nu se ivi 
dinaintea ochilor observatorului dezamăgit. 

Cât despre Lună, nu era de aşteptat să răsară, căci. În 
perioada aceea era tocmai Lună nouă şi, prin urmare, ea 
dispăruse odată cu Soarele la orizont. 

Care nu fu deci surpriza căpitanului Servadac când, după 
o oră şi jumătate de plimbare, zări deasupra orizontului o 
lumină puternică ale cărei raze se cerneau prin perdeaua 
de nori. 

— Luna! Exclamă el. Ce vorbesc, nu poate fi Luna! Oare 
din întâmplare neprihănita Diana îşi face şi ea de cap şi 
răsare la vest? Nu-i Luna! Ea n-ar revărsa o lumină atât de 
puternică, în afară de cazul în care s-ar fi apropiat ciudat de 
mult de Pământ. 

Într-adevăr, lumina astrului, oricare ar fi fost el, era atât 
de mare, încât străbătea pânza de aburi şi peste câmpie se 
iviră parcă nişte palide zori. 

„N-o fi Soarele? Se întrebă ofiţerul. Dar n-au trecut nici o 
sută de minute de când a apus la est! Şi cu toate astea, 
dacă nu-i nici Soarele, nici Luna, ce să fie? Vreun bolid 
monstruos? Ah! Pe toţi dracii! Norii ăştia blestemaţi nu se 
destramă odată?” 

Apoi gândindu-se din nou la el îşi spuse: „Stau şi mă întreb 
dacă n-aş fi făcut mai bine să-mi întrebuinţez o parte din 
timpul pe care l-am pierdut prosteşte, învățând astronomia! 
Cine ştie! Lucrurile cu care îmi sparg acum capul sunt 
poate foarte simple”. 

Tainele acestei noi bolți cereşti rămaseră de nepătruns. 
Uriaşa lumină, răspândită de un disc de o strălucire 
orbitoare şi de dimensiuni gigantice, scaldă în razele ei 
timp de o oră creasta norilor. Pe urmă - particularitate nu 
mai puţin surprinzătoare - discul, în loc să descrie un arc, 
cum face orice astru ce respectă legile mecanicii cereşti, în 
loc să coboare spre celălalt orizont, păru că se depărtează 
pe o linie perpendiculară cu planul ecuatorului, luând cu el 


acele zori atât de plăcute la vedere, care înseninaseră uşor 
atmosfera. 

Totul se cufundă iar în tenebre şi nici mintea căpitanului 
Servadac nu scăpă de această întunecare generală. Nu mai 
înţelegea absolut nimic. Legile cele mai elementare ale 
mecanicii erau încălcate, bolta cerească semăna cu un 
orologiu al cărui arc principal o luase razna, planetele nu 
mai respectau niciuna din legile gravitaţiei, aşa că nu aveai 
nici un motiv să crezi că Soarele se va mai ivi vreodată la 
unul din orizonturile acestui glob. 

Totuşi, trei ore mai târziu, astrul, fără să răsară ca de 
obicei, apăru din nou la vest, albind cu lumina dimineţii 
grămada de nori. Ziua urma nopţii, iar căpitanul Servadac, 
uitându-se la ceas, constată că noaptea durase exact 6 ore. 

Şase ore însă nu puteau să-l mulţumească pe BenZuf. 
Neiînfricatul adormit trebuia, aşadar, să fie deşteptat. 
Hector Servadac îl scutură fără milă. 

— Hai, scoală-te, la drum! Îi strigă. 

— Ei, domnule căpitan! Răspunse Ben-Zuf frecându-se la 
ochi. Nu mi-am făcut încă suma. Abia dac-am aţipit o clipă! 

— Ai dormit toată noaptea! 

— Dacă şi asta a fost noapte! 

— O noapte de şase ore, dar o să trebuiască să te 
obişnuieşti cu ea! 

— O să mă obişnuiesc. 

— Să pornim. Nu-i timp de pierdut. Să ne întoarcem la 
gurbi pe drumul cel mai scurt şi să vedem ce-i cu caii noştri 
şi ce socot şi ei că s-a întâmplat. 

— Socot fără îndoială, i-o întoarse ordonanța, care nu se 
dădea în lături de la jocurile de cuvinte, că i-am „nesocotit” 
de ieri cu ţesălatul. De aceea, am de gând să le fac o toaletă 
completă, domnule căpitan! 

— Bine, bine! Dar repede! Şi cum ai pus şaua pe ei, 
plecăm în recunoaştere. Cel puţin să ştim ce-a rămas din 
Algeria. 

— Şi apoi? 


— Apoi, dacă n-o să putem ajunge la Mostaganem pe la 
sud, o să ne îndreptăm spre Tenez pe la est. 

Căpitanul Servadac şi ordonanța sa o luară înapoi pe 
cărare, de-a lungul falezei, ca să se întoarcă la gurbi. Cum li 
se făcuse tare foame, nu se sfiiră să culeagă în drum 
smochine, curmale şi portocale, căci trebuiau doar să 
întindă mâna ca să le ia. Pe această parte a teritoriului, 
odinioară cu desăvârşire pustie şi care devenise, datorită 
noilor plantaţii, o livadă bogată şi întinsă, nu aveai să te 
temi de vreun proces-verbal. 

O oră şi jumătate după ce părăsiseră ţărmul ce fusese 
malul drept al Şelifului, ajunseră la gurbi. Acolo, găsiră 
lucrurile în starea în care le lăsaseră. Nimeni, bineînţeles, 
nu venise în lipsa lor pe aceste meleaguri şi partea de est a 
teritoriului părea la fel de pustie ca şi partea de vest pe 
care o străbătuseră. 

Pregătirile de plecare se făcură cu multă uşurinţă. Câţiva 
pesmeţi şi conserve de vânat umplură raniţa lui Ben-Zuf. 
Cât despre băutură, de apă nu duceau lipsă. Râuri multe şi 
limpezi brăzdau câmpia. Aceşti foşti afluenţi ai unui fluviu, 
ajunşi la rândul lor fluvii, se vărsau acum în Mediterana. 

Zefir - calul căpitanului Servadac - şi Galette - iapa lui 
Ben-Zuf, numită astfel în amintirea morii din Montmartre - 
fură înşeuaţi cât ai clipi. Cei doi călăreţi săriră în şa şi 
porniră în galop spre Şelif. 

Dar dacă ei avuseseră prilejul să simtă efectele scăderii 
greutăţii, dacă forţa lor musculară li se păruse de cel puţin 
cinci ori mai mare, cei doi cai suferiseră aceleaşi schimbări 
şi în aceeaşi proporţie. Nu mai erau acum nişte simple 
patrupede, ci adevăraţi hipogrifi. Picioarele lor abia 
atingeau pământul. Din fericire, Hector Servadac şi Ben-Zuf 
erau călăreţi încercaţi. 

Ei străbătură în 20 de minute cei 8 kilometri care 
despărţeau gurile Şelifului de gurbi şi, după aceea, într-un 
ritm mai liniştit, începură să coboare spre sudest de-a 
lungul fostului mal drept al fluviului. Acest litoral păstrase 


aspectul său caracteristic de pe timpul când nu era decât o 
simplă margine a Şelifului. Dar tot malul celălalt dispăruse 
şi era înlocuit de orizontul marin. Aşadar, cel puţin până la 
limita indicată de zare, toată partea de aici a provinciei 
Oran, până la Mostaganem, trebuie să fi fost înghițită de 
ape în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie. 

Căpitanul Servadac cunoştea foarte bine acest teritoriu pe 
care-l cercetase mai demult. Făcuse odinioară măsurătorile 
pentru harta regiunii şi se putea orienta cu o exactitate 
desăvârşită. Scopul său era, ca, după ce va explora ţinutul 
pe o întindere cât mai mare cu putinţă, să întocmească un 
raport pe care să-l înainteze. Unde, cui şi când, nu ştia. 

În timpul celor patru ore cât le mai rămăseseră până la 
căderea nopţii, cei doi călăreţi străbătură cam 35 km de la 
gurile Şelifului. Apoi poposiră lângă un cot al apei ce fusese 
odinioară un fluviu şi în care, cu o zi înainte, se vărsa un 
afluent din stânga, râul Mina, astăzi înghiţit de marea cea 
nouă. De-a lungul drumului nu întâlniseră ţipenie, ceea ce 
era destul de surprinzător. 

Ben-Zuf pregăti de bine de rău un culcuş. Caii fură legaţi 
şi putură să pască în voie iarba deasă care acoperea malul. 
Noaptea trecu fără vreo întâmplare deosebită. 

A doua zi, 2 ianuarie, adică în clipa când ar fi trebuit să 
înceapă noaptea de 1 spre 2 ianuarie după vechiul calendar 
terestru, căpitanul Servadac şi ordonanța lui încălecară din 
nou, continuând explorarea litoralului. Plecaţi la răsăritul 
Soarelui, ei străbătură în cele 6 ore ale zilei o distanţă de 
70 km. 

Hotarul ținutului era format, ca mai înainte, de fostul mal 
drept al fluviului. Doar că, la 20 km de Mina, o porţiune 
însemnată a malului dispăruse şi, odată cu ea, fusese 
înghițită de ape anexa de la Surkelmitu şi cei 800 de 
locuitori ai ei. Şi cine ştie dacă nu avuseseră aceeaşi soartă 
şi alte oraşe mai însemnate din regiunea aceasta a Algeriei 
situată dincolo de Şelif, ca Mazagran, Mostaganem, 
Orleansville? 


După ce ocoliră micul golf de curând format de spărtura 
malului, căpitanul Servadac regăsi marginea fluviului chiar 
în faţa locului pe care ar fi trebuit să se afle comuna mixtă 
Ami-Mussa, vechea aşezare Khamis a tribului Beni-Uragh. 
Dar nu mai rămăsese nici urmă din această capitală a 
provinciei, nici măcar din vârful Mankura, înalt de 1126 m, 
la poalele căruia fusese clădită. 

În acea seară, cei doi exploratori făcură popas întrun 
colţişor cu care se sfârşea brusc noul lor domeniu. Era 
aproape de locul unde ar fi trebuit să se găsească 
însemnatul târguşor Memunturoy care pierise ca prin 
farmec. 

— Şi eu care-mi făceam socoteala să cinez şi să dorm azi la 
Orleansville! Zise căpitanul Servadac, privind la marea 
întunecată, întinsă cât vedea cu ochii înaintea lui. 

— Cu neputinţă, domnule căpitan, îl asigură BenZuf, doar 
dacă am merge cu vaporul până acolo. 

— Să ştii, Ben-Zuf, mare noroc am avut amândoi! 

— Adevărat, domnule căpitan! Asta-i felul nostru! Şi o să 
vedeţi că o să găsim noi mijlocul de a trece marea ca să 
dăm o raită până la Mostaganem. 

— Hm! Dacă suntem pe o peninsulă, ceea ce trebuie să 
nădăjduim, o să ne ducem mai curând la Tenez să aflăm ce 
s-a întâmplat. 

— Sau să povestim noi cele petrecute, răspunse cu multă 
înţelepciune Ben-Zuf. 

La răsăritul Soarelui, 6 ore mai târziu, căpitanul Servadac 
putu să cerceteze noua configuraţie a teritoriului. 

Din locul unde-şi petrecuseră noaptea, litoralul se întindea 
acum spre sud şi spre nord. Nu mai era un mal natural, ca 
cel dinainte al Şelifului. Vechea câmpie se sfârşea cu o 
surpătură recentă. Din acest colţ lipsea, cum am sus, 
târguşorul Memunturoy. Afară de asta, Ben-Zuf, căţărându- 
se pe o colină aflată în spatele lor, nu putu zări nimic decât 
zarea care mărginea întinsul mării. Nu se vedea nici o 


bucată de pământ. Deci nici urmă de Orleansville, care ar fi 
trebuit să se afle la 10 km spre sud-vest. 

Părăsind locul de popas, căpitanul Servadac şi ordonanța 
sa urmară noua lizieră mergând printre hârtoape de-a 
lungul câmpurilor ce se sfârşeau ca retezate şi unde arborii 
pe jumătate dezrădăcinaţi atârnau deasupra apei. Erau şi 
câţiva măslini bătrâni al căror trunchi, răsucit îngrozitor, 
părea tăiat cu securea. 

Cei doi călăreţi mergeau acum mai încet, căci ţărmul 
zimţat de golfuri şi promontorii îi silea să facă nenumărate 
ocoluri. La apusul Soarelui, după ce străbătuseră alţi 35 de 
km, abia ajunseseră la poalele munţilor din Merjejah care, 
înainte de catastrofă, terminau în această parte lanţul 
Atlasului Mic. Aici lanţul muntos se surpase brusc şi se 
ridica prăpăstios deasupra țărmului. 

A doua zi dimineaţă, după ce trecuseră călare printr-una 
din trecătorile muntelui, Servadac şi BenZuf urcară pe jos 
unul din piscurile cele mai înalte şi îşi făcură, în sfârşit, o 
imagine exactă asupra porțiunii înguste a teritoriului 
algerian unde păreau să fie acum singurii locuitori. 

O nouă coastă se întindea de la poalele muntelui Merjejah 
până la recentele ţărmuri ale Mediteranei, pe o lungime de 
aproximativ 30 km. Nici un istm nu lega acest ţinut de celal 
Tenezului care pierise. Aşadar, cei doi exploratori 
cercetaseră nu o peninsulă, ci o insulă. De pe înălţimea pe 
care se afla, căpitanul Servadac se văzu silit, spre marea lui 
mirare, să constate că marea îl înconjura din toate părţile şi 
cât cuprindea cu ochii nu putu descoperi nici o fâşie de 
pământ. 

Această insulă, de curând desprinsă din solul algerian, 
avea forma unui patrulater neregulat, aproape un triunghi, 
al cărui perimetru se desfăşura astfel: 120 km pe fostul mal 
al Şelifului; 35 km de la sud spre nord, mergând spre lanţul 
munţilor Atlasul Mic; 30 km o linie oblică ajungând până la 
mare şi 100 km pe vechiul litoral al Mediteranei. În total 
285 km. 


— Foarte bine! Grăi ofiţerul. Dar de ce-i aşa? 

— Ei, de ce nu? Îi răspunse Ben-Zuf. E aşa fiindcă aşa e. 
Dacă aşa a vrut Dumnezeu, domnule căpitan, trebuie să ne 
împăcăm cu situaţia şi să vedem ce e de făcut. 

Coborâră amândoi de pe munte şi se urcară din nou pe 
caii care păşteau liniştiţi iarba verde. În ziua aceea ajunseră 
până la litoralul mediteranean fără să găsească vreo urmă 
din orăşelul Montenotte, dispărut ca şi lenez, din care nici 
măcar o casă ruinată nu se vedea în zare. 

A doua zi, 5 ianuarie, făcură un marş forţat pe ţărmul 
mării care nu era chiar atât de intact cum îşi închipuise 
ofiţerul de stat major. Patru aşezări lipseau de pe coastă: 
Callaat-Şimah, Agmiss, Marabut şi Pointe-Basse. Capurile 
nu putuseră rezista cutremurului şi se desprinseseră de 
continent. Dealtfel exploratorii avuseseră prilejul să 
constate că insula lor, dacă era cu totul lipsită de locuitori, 
în afară de ei înşişi, în schimb fauna era reprezentată de 
câteva turme de rumegătoare care rătăceau pe câmpie. 

Căpitanului Servadac şi ordonanţei sale le mai trebuiră 
cinci zile noi, adică de fapt două zile şi jumătate din cele 
vechi, ca să străbată perimetrul insulei. Se întoarseră deci 
la gurbi după 60 de ore. 

— Ei, domnule căpitan, ce ziceţi? Îl întrebă Ben-Zuf. 

— Dar tu? 

— Ilată-vă guvernatorul general al Algeriei. 

— O Algerie fără locuitori! 

— Ei, asta-i! Eu nu contez? 

— Tu ai fi, aşadar.? 

— Populaţia, domnule căpitan, populaţia. 

— Şi rondelul meu? Îşi spuse Servadac, când se duse la 
culcare. Chiar merita să mă chinui atât ca să-l fac? 

Capitolul VII. În care Ben-Zuf crede că e de datoria lui să 
se plângă de nepăsarea guvernatorului general faţă de 
dânsul. 

După zece minute, guvernatorul general şi „populaţia” 
dormeau duşi într-una din încăperile postului, căci gurbiul 


nu fusese încă reclădit. Totuşi somnul ofițerului fu uşor 
tulburat de gândul că, deşi observase atâtea efecte noi, 
cauza lor îi rămânea mai departe necunoscută. Fără a se 
pricepe la cosmografie, cu un efort de memorie, îşi aminti 
totuşi anumite legi generale pe care le credea uitate. Se 
întrebă, în consecinţă, dacă o schimbare în înclinarea axei 
Pământului pe ecliptica ei nu generase acest fenomen. Dar, 
dacă o asemenea schimbare ar fi explicat deplasarea 
mărilor şi poate a punctelor cardinale, ea n-ar fi putut duce 
în nici un caz la scurtarea zilelor şi nici la scăderea atracției 
gravitaționale pe suprafaţa globului. Hector Servadac se 
văzu nevoit să renunţe în curând la această ipoteză şi nu 
fără o mare îngrijorare căci, în privinţa cunoştinţelor sale, 
îşi golise, cum se spune, tot sacul. Fără îndoială însă, şirul 
de ciudăţenii nu se sfârşise şi era posibil ca o altă 
întâmplare neobişnuită să-l pună pe calea cea bună. Cel 
puţin aşa nădăjduia. 

A doua zi, prima grijă a lui Ben-Zuf fu să pregătească o 
masă bună. Trebuiau să se întremeze, ce dracu! El era 
înfometat cât trei milioane de algerieni. Acum ori niciodată 
era momentul să spargă o duzină de ouă, cruţate de 
catastrofa care „ciocănise” ţinutul. Împreună cu o mâncare 
de cuşcuş, pe care ordonanța ştia s-o pregătească atât de 
bine, vor alcătui o masă foarte gustoasă. 

Cuptorul era la locul lui, în post, cratiţa de aramă lucea de 
parcă acum ieşise din mâinile spoitorului, apa proaspătă 
aştepta într-unui din acele mari ulcioare de lut poros, care 
din pricina evaporării erau acoperite pe dinafară de 
nenumărați stropi. După ce le fierbea trei minute în apă 
clocotită, Ben-Zuf se mândrea că poate să servească nişte 
ouă moi de toată bunătatea. 

Aprinse focul cât ai clipi şi, după cum îi era. Obiceiul, 
începu un cântec ostăşesc: 

Avem sare în fiertură. 

Şi vițel pentru friptură? 


Căpitanul Servadac, umblând de colo până colo, privea 
curios aceste pregătiri culinare. Stând la pândă să 
surprindă noi fenomene care l-ar putea scoate din 
încurcătură, se întreba dacă n-o să aibă loc vreo altă 
minunăţie. Cuptorul o să funcţioneze ca de obicei? Aerul 
schimbat o să-i aducă oxigenul trebuitor? 

Da, cuptorul se aprinse şi, sub suflarea cam gâfâitoare a 
lui Ben-Zuf, o flacără puternică se înălța din gătejele 
amestecate cu cărbuni. Deci, în această privinţă, nimic 
deosebit. 

Oala fu pusă pe plită, Ben-Zufturnă apă în ea şi aşteptă să 
fiarbă ca să poată băga ouăle ce păreau goale, atât de 
uşoare erau. Oala nu se afla pe foc decât de două minute, 
că apa şi începu să clocotească. 

— Drace! Ce mai arde focul acum! Se miră Ben-Zuf. 

— Nu focul arde mai tare, răspunse căpitanul Servadac, 
după o clipă de gândire, ci apa dă mai iute în clocot. 

Apoi, luând un termometru atârnat de zidul postului, îl 
afundă în apa clocotită. Instrumentul nu arăta decât 66* în 
loc de 100%. 

— Bravo! Exclamă ofiţerul. Uite că apa fierbe la 66 de 
grade în loc de o sută. 

— Şi atunci, domnule căpitan? 

— Atunci, Ben-Zuf, te sfătuiesc să mai laşi ouăle încă cel 
puţin un sfert de ceas în oală, dacă vrei să fie fierte! 

— Dar n-o să fie tari? 

— Nu, dragul meu, o să fie doar atât de moi cât să ne 
mânjim, cu puţin gălbenuş bucăţelele de pâine pe care o să 
le muiem în ele! 

Cauza acestui fenomen era, fireşte, o scădere a înălţimii 
păturilor atmosferice, ceea ce concorda cu scăderea 
densităţii aerului care fusese constatată mai înainte. 
Căpitanul Servadac nu se înşela. Coloana de aer de 
deasupra suprafeţei globului descrescuse cu o treime cel 
puţin şi de aceea apa, supusă unei presiuni mai mici, 
fierbea la 66 de grade în loc de 100. Acelaşi fenomen s-ar fi 


produs pe culmea unui munte cu o altitudine de 11 000 
metri şi dacă Servadac ar fi avut un barometru ar fi 
observat mai de mult o astfel de descreştere a presiunii 
atmosferice. 'Tot aceeaşi împrejurare provocase la el şi la 
Ben-Zuf slăbirea vocii, respiraţia mai iute şi 
decompresiunea vaselor sangvine cu care acum se 
obişnuiseră. 

„Şi totuşi, îşi spuse căpitanul, îmi vine greu să cred că 
sălaşul a fost transportat la o atare înălţime, devreme ce 
marea e aici, în preajma noastră, scăldând țărmurile.” 

Dar dacă şi în această împrejurare Hector Servadac 
trăsese concluzii juste, tot nu putea să-şi explice cauza 
fenomenelor ce se petreceau, inde irae (1). 

Între timp, ţinute mai multă vreme în apă, ouăle fură 
aproape fierte. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu cuşcuşul. 
Ben-Zuf îşi dădu seama că pe viitor, ca să fie gata la, timp, 
trebuia să-şi înceapă operaţiile culinare cu o oră mai 
devreme. Servi masa căpitanului. 

În timp ce acesta mânca cu poftă, în ciuda frământărilor 
sale, Ben-Zuf i se adresă: 

— Şi atunci, domnule căpitan? 

Ordonanţa nu începea niciodată vorba fără să folosească 
această formulă interogativă. 

— Şi atunci, Ben-Zuf? Răspunse ofiţerul, urmând şi el 
neschimbatul tipic de a-i răspunde astfel slujitorului său. 

— Ce-o să facem? 

— O să aşteptăm. 

— Să aşteptăm? 

— Să vină cineva după noi. 

— Pe mare? 

— Pe mare, fireşte, devreme ce ne aflăm pe o insulă. 

— Atunci, credeţi, domnule căpitan, că o parte din 
camarazii. 

— Cred, sau cel puţin sper, că nenorocirea n-a lovit decât 
câteva puncte ale coastei algeriene şi, în consecinţă, 
camarazii noştri sunt sănătoşi şi teferi. 


— Da, domnule căpitan, trebuie să sperăm. 

— Nu încape îndoială că guvernatorul general va voi să 
aibă conştiinţa împăcată în aceste împrejurări deosebite. A 
şi trimis, pesemne, un vas din Alger ca să exploreze 
litoralul, şi îndrăznesc să cred că nu ne-a uitat. 
Supraveghează deci marea, Ben-Zuf, şi în clipa în care vezi 
un vapor o să-i facem semne. 

— Şi dacă nu soseşte nici un vapor? 

— Atunci o să construim o barcă şi o să mergem noi la cei 
ce n-au venit. 

— Bine, domnule căpitan. Sunteţi marinar? 

— Eşti întotdeauna marinar când e nevoie să fii, răspunse 
netulburat ofiţerul de stat major. 

lată de ce, în zilele următoare, privind printr-un ochean, 
Ben-Zuf cerceta fără întrerupere zarea. Dar nici o pânză nu 
se ivi în câmpul vederii sale. 

— Fir-ar să fie! Strigă el, Excelenţa Sa guvernatorul 
general nu prea are grija noastră! 

La 6 ianuarie, situaţia celor doi insulari nu se schimbase 
deloc. Acest 6 ianuarie era data reală, cea din calendar, 
înainte ca vechile zile terestre să fi pierdut 12 ore din 24. 
Căpitanul Servadac preferase, pe bună dreptate, să se ţină 
de metoda veche ca să se poată descurca mai uşor. Cu toate 
că Soarele răsărise şi apusese de 12 ori, el nu socotea decât 
şase zile de la miezul nopţii de 1 ianuarie, prima zi din anul 
curent. Ceasul său îi servea să noteze exact orele care 
treceau. Bineînţeles, o pendulă nu i-ar fi dat decât indicaţii 
false în aceste împrejurări, datorită scăderii gravitaţiei, dar 
un ceas cu arc nu se supune efectelor atracției şi, dacă 
ceasul căpitanului Servadac era bun, el trebuia să meargă 
bine chiar după toate tulburările ce avuseseră loc în. 
Ordinea firească a lucrurilor înconjurătoare. Aşa se şi 
întâmplă. 

— Drace, domnule căpitan! Spuse Ben-Zuf, care mai citise 
câte ceva în viaţa lui. Mi se pare că sunteţi gata să vă 


prefaceţi în Robinson şi eu să încep să semăn cu Vineri! 
Sunt oare negru? 

— Nu, Ben-Zuf! Îi răspunse căpitanul. Mai ai încă o 
frumoasă culoare albă. Cam întunecată. 

— Un Vineri alb, urmă Ben-Zuf, nu-i tocmai după tipic, dar 
parcă nu-mi pare rău. 

Deci, la 6 ianuarie, văzând că nu vine nici un vas, căpitanul 
consideră că e mai bine să facă ceea ce făcuseră toţi 
robinsonii dinaintea lui, adică să inventarieze resursele 
vegetale şi animale ale domeniului său. 

Insula Gurbi - acesta fu numele pe care i-l dădu - avea o 
suprafaţă de vreo 3.000 km pătraţi, deci cam 300.000 de 
hectare. Boi, vaci, capre şi oi se găseau în număr mare, dar 
cifra nu putea fi precizată. Vânat se afla din belşug, şi nu 
era de temut că ar putea să părăsească teritoriul. Nici 
cerealele nu lipseau. Trei luni mai târziu, recoltele de grâu, 
de porumb, de orez şi altele vor fi tocmai bune de strâns în 
hambare. Aşadar, hrana guvernatorului, a populaţiei, şi a 
celor doi cai era asigurată, ba chiar depăşea cu mult nevoile 
lor. Şi în caz că noi locuitori ar fi aterizat în insulă n-ar fi 
dus lipsă de nimic. 

De la 6 la 13 ianuarie, plouă cu găleata. Cerul era tot 
timpul acoperit de nori groşi, pe care condensarea nu 
reuşea să-i micşoreze. Se dezlănţuiră şi câteva furtuni mari, 
rare fenomene în această perioadă a anului. Dar pentru 
Hector Servadac faptul că temperatura avea o tendinţă de 
urcare anormală nu trecu neobservat. Vară surprinzător de 
timpurie, devreme ce începea în luna ianuarie! Şi mai 
ciudat era că această creştere a temperaturii avea loc într- 
un mod nu numai constant, ci şi progresiv, ca şi cum globul 
pământesc s-ar fi apropiat mereu şi cu regularitate de 
Soare. 

În acelaşi timp cu căldura, lumina devenea şi ea mai 
intensă şi, fără paravanul de nori care se interpunea între 
cer şi suprafaţa insulei, radiaţiile solare ar fi luminat 
lucrurile de pe pământ cu o putere cu totul nouă. 


Se înţelege de la sine că Hector Servadac turba de furie că 
nu putea cerceta Soarele, nici Luna, nici stelele, nici vreun 
alt punct al bolţii cereşti care ar fi lămurit nedumeririle lui 
dacă ceața s-ar fi risipit. BenZuf încercă de câteva ori să-l 
liniştească, propovăduind acea resemnare care ajungea la 
el până la nepăsare, dar căpitanul primi cu atâta supărare 
intervenţiile lui, încât ordonanța nu mai îndrăzni să spună 
nimic. Se mulțumea să îndeplinească cât putea mai bine 
îndatoririle lui de santinelă. Pe ploaie, pe vânt, pe furtună, 
el sta de pază zi şi noapte pe culmea falezei, abia 
îngăduindu-şi câteva ore de somn. Dar în zadar cerceta 
zarea mereu pustie. Dealtfel, ce vas putea să iasă în larg pe 
timpul acela urât, pe vijelia aceea dezlănţuită? 

Valurile se ridicau la o înălţime de neînchipuit şi furtuna 
bântuia cu o neasemuită furie. Cu siguranţă, nici măcar în 
era secundară, când primele ape transformate în vapori din 
pricina căldurii interioare se înălţau în aer ca să cadă din 
nou în chip de torente pe Pământ, fenomenele din epoca 
diluviană nu se vor fi putut dezlănţui cu o mai 
surprinzătoare violenţă! 

Dar, în ziua de 13, potopul încetă ca prin farmec. Ultimele 
rafale de vânt risipiră cei din urmă nori în noaptea de 13 
spre 14. Hector Servadac, care se închisese de şase zile în 
postul de piatră, îl părăsi în clipa când văzu că ploaia 
încetează şi vântul se potoleşte. Alergă şi el sus, pe faleză, şi 
aşteptă. Ce-o să poată citi în stele? Marele disc pe care-l 
întrezărise un moment în noaptea de 31 decembrie spre 1 
ianuarie îi va mai apare înaintea ochilor? În sfârşit, i se va 
dezvălui oare secretul soartei sale? 

Cerul era senin. Nici un abur nu mai umbrea constelaţiile. 
Bolta se întindea deasupra lor ca o uriaşă hartă cerească şi 
câteva nebuloase se schiţau pe ea, acolo unde înainte ochiul 
astronomului nu le-ar fi putut desluşi decât cu telescopul. 

Prima grijă a ofițerului fu să cerceteze unde se află Steaua 
polară, căci la asta se pricepea cel mai bine. 


Era pe cer, dar mult mai jos, spre linia orizontului, şi 
probabil că nu mai servea drept pivot central al sistemului 
stelar. Cum s-ar spune, axa Pământului prelungită la infinit 
nu mai trecea prin punctul fix pe care această stea îl ocupa 
în spaţiu. Într-adevăr, o oră mai târziu ea se mişcase 
simţitor din poziţia unde o zărise prima dată şi cobora spre 
zare, ca şi cum ar fi aparţinut unei alte constelații a 
zodiacului. 

Rămânea de văzut care era steaua ce-i ţinea locul, adică 
prin ce punct al cerului trecea acum axa prelungită a 
Pământului. 'Timp de câteva ore Hector Servadac se 
concentră numai asupra acestui lucru. Noua stea polară 
trebuia să fie neclintită ca şi cea veche, în mijlocul celorlalte 
stele care, în mişcarea lor aparentă, efectuau în jurul ei 
revoluţia lor zilnică. 

Căpitanul Servadac observă după un timp că unul din 
aceste astre, foarte apropiat de orizontul septentrional, 
îndeplinea aceste condiţii de imobilitate şi părea să stea pe 
loc faţă de toate celelalte. Era steaua Vega, din constelația 
Lirei, cea care din pricina precesiei echinocţiilor trebuie să 
înlocuiască Steaua polară în 12.000 de ani. Or, de vreme ce 
nu trecuseră 12.000 de ani în 14 zile, trebuia trasă 
concluzia c ă axa pământului se schimbase brusc. 

„Şi atunci, remarcă Servadac, nu numai axa s-a schimbat; 
de vreme ce acum trece printr-un punct atât de apropiat de 
orizont trebuie să admitem că Mediterana a fost împinsă 
spre ecuator.” 

Căzu pe gânduri, în timp ce privirile îi rătăceau de la Ursa 
Mare, care ajunsese o constelație a zodiacului, doar coada 
ieşindu-i din ape, până la noile stele ale emisferei australe 
ce se dezvăluiau prima dată privirii sale. 

Un strigăt al lui Ben-Zuf îl readuse pe pământ. 

— Luna! 'Ţipă ordonanța. 

— Luna? 

— Da, Luna, rosti încă o dată Ben-Zuf, încântat s-o revadă 
pe „tovarăşa nopţilor pământene”, cum se spune în grai 


poetic, şi arătă spre un disc care se înălța în partea opusă 
locului pe care trebuia să-l ocupe în acel moment Soarele. 

Era Luna, sau o altă planetă mai neînsemnată ce apărea 
mărită datorită apropierii? Căpitanul Servadac nu ştia ce să 
creadă. Luă o lunetă destul de puternică, de care se slujea 
de obicei pentru operaţiunile sale geodezice, şi o îndreptă 
spre astrul asupra căruia îi atrăsese Ben-Zuf atenţia. 

— Dacă e Luna, spuse el, trebuie să recunoaştem că s-a 
îndepărtat considerabil de mult de noi. Vom fi nevoiţi să-i 
măsurăm acum distanţa nu în mii, ci în milioane de leghe. 

După o cercetare amănunţită, socoti că poate afirma că 
astrul acela nu era Luna. Nu recunoştea pe discul decolorat 
jocurile de lumini şi umbre care dau într-o oarecare măsură 
Lunii înfăţişarea unui chip omenesc. Nu regăsea nici o 
umbră a şesurilor şi mărilor, nici a acelui nimb de cercuri 
ale unui copac tăiat, care înconjoară ca nişte raze 
minunatul crater Iycho Brahe. 

— Ei bine, nu! Nu e Luna! Susţinu el. 

— De ce să nu fie Luna? Întrebă Ben-Zuf, care ţinea morţiş 
la descoperirea lui. 

— Pentru că acest astru are el însuşi o mică lună care-i 
serveşte drept satelit! 

Într-adevăr, un punct luminos, aşa cum apar sateliții lui 
Jupiter în focarul unor instrumente de putere medie, se 
arăta destul de desluşit în câmpul vizual al lunetei. 

— Dar dacă nu e Luna, ce poate să fie? Strigă bătând din 
picior căpitanul Servadac. Nu e nici Venus, nici Mercur, 
fiindcă aceste două planete n-au sateliți. Şi totuşi e vorba de 
o planetă a cărei orbită e cuprinsă în sistemul nostru 
planetar, de vreme ce însoţeşte Soarele în mişcarea lui 
aparentă. Dar, la naiba, dacă nu e nici Venus, nici Mercur, 
nu poate fi decât Luna şi, dacă e Luna, de unde dracu a 
furat satelitul ăsta? 

Capitolul VIII. Unde e vorba de Venus şi Mercur, care 
ameninţă să devină planete de şoc. 


În curând Soarele se ivi din nou şi toată puzderia de stele 
păli în bătaia razelor sale puternice. Nici un fel de 
cercetare astronomică nu mai era cu putinţă. Trebuia 
amânată pentru nopţile următoare, dacă starea cerului o va 
îngădui. 

Cât despre discul a cărui strălucire străbătuse prin stratul 
de nori, zadarnic căutase căpitanul să-i dea de urmă. 
Pierise fie datorită depărtării, fie pentru că un ocol în 
drumul său hoinar îl dusese în afara vederii lui Servadac. 

Timpul era acum într-adevăr minunat. Vântul încetase 
aproape cu desăvârşire, după ce bătuse un timp din vechiul 
vest. Soarele răsărea tot la noul lui loc şi apunea la cel opus 
cu o punctualitate remarcabilă. Zilele şi nopţile erau 
matematic de şase ore, ceea ce avea drept urmare faptul că 
Soarele nu se abătea de la noul său ecuator, al cărui cerc 
trecea prin Insula Gurbi. Totodată temperatura creştea fără 
încetare. Căpitanul, care se uita de câteva ori pe zi la 
termometrul atârnat în cameră, constată că la 15 ianuarie 
instrumentul arăta 50 de grade centigrade la umbră. E de 
la sine înţeles că, dacă nu reclădiseră încă gurbiul, 
Servadac şi Ben-Zuf făcuseră, în schimb, din încăperea 
principală a postului o odaie de locuit. După ce-i adăpostise 
mai bine decât coliba de ploile torențiale din primele zile, 
zidurile de piatră îi apărau acum şi de căldurile din timpul 
zilei. Zăpuşeala începuse să ajungă insuportabilă, cu atât 
mai mult cu cât nici un nor nu potolea puţin văpaia 
Soarelui. Nici Senegalul, nici părţile ecuatoriale ale Africii 
nu fuseseră vreodată potopite de asemenea averse de foc. 
Dacă temperatura n-avea să scadă, întreaga vegetaţie de 
pe insulă va fi în întregime arsă. 

Credincios principiilor sale, Ben-Zuf nu voia să se arate 
mirat de această temperatură nefirească, dar năduşeala 
care şiroia pe el dezminţea acest lucru. Dealtfel, în ciuda 
sfaturilor date de căpitan, nu voise să-şi părăsească postul 
de veghe de pe faleză. Acolo, pe când privea la Mediterana 
liniştită ca un lac, se prăjea cu mult sârg. Pesemne că avea 


o piele bine căptuşită şi un craniu blindat ca să suporte fără 
să se îmbolnăvească razele perpendiculare ale Soarelui de 
amiază. 

Într-o zi, uitându-se la el, Servadac îi atrase atenţia asupra 
acestui fapt, spunându-i: 

— Şi-aşa! 'Te-ai născut în Gabon, nu? 

— Ba în Montmartre, domnule căpitan, dar nu-i nici o 
deosebire. 

De vreme ce bunul Ben-Zuf pretindea că pe colina lui 
preferată era la fel de cald ca în ţinuturile subtropicale, nu 
mai era nimic de făcut. 

Temperatura ultracaniculară avu, cum era de aşteptat, 
urmări asupra produselor care creşteau pe Insula Gurbi. 
Natura suferea consecinţele schimbărilor de climă. Într-un 
timp foarte scurt, seva înviorătoare se răspândi până în 
crengile din vârful copacilor, mugurii erupseră, frunzele 
crescură, se deschiseră florile, se iviră fructele. Acelaşi 
lucru se petrecu şi cu cerealele. Spicele de grâu, de 
porumb creşteau văzând cu ochii, cum s-ar spune, şi 
câmpurile fură acoperite de o iarbă deasă. Cositul fânului, 
secerişul şi culesul fructelor se nimeriseră în acelaşi timp. 
Vara şi toamna se contopeau într-un singur anotimp. 

De ce nu era căpitanul Servadac mai priceput în ale 
cosmografiei? Şi-ar fi zis fără îndoială: „Dacă înclinarea axei 
pământului s-a schimbat şi dacă, după cum totul pare s-o 
arate, ea formează un unghi drept cu ecliptica, lucrurile se 
vor petrece aşa cum se petrec pe Jupiter. Nu vor mai fi 
anotimpuri pe glob, ci zone invariabile, pentru care iarna, 
primăvara şi toamna sunt veşnice. Şi negreşit ar fi adăugat: 
„Pe tot vinul din Gasconia, cine dracu ne-a adus schimbările 
astea?” 

Dar această vară timpurie îi puse în încurcătură pe 
căpitan şi pe ordonanța sa. Braţele de muncă necesare 
pentru atâtea treburi deodată lipseau, bineînţeles. Chiar 
dacă ar fi fost mobilizată întreaga „populaţie” a insulei şi tot 
nu ar fi fost de ajuns. Căldurile mari erau şi ele o piedică în 


prestarea continuă a muncii. Dar, pe moment, primejdia nu 
era mare şi mai puteau aştepta. Aveau provizii din belşug în 
gurbi şi se putea spera acum, marea fiind calmă şi vremea 
minunată, că nu va trece mult până se va arăta un vas în 
raza insulei. De obicei această parte a Mediteranei era 
foarte des străbătută fie de bastimentele de stat care fac 
serviciu de coastă, fie de vasele de cabotaj de toate 
naţionalităţile, care aveau numeroase legături cu toate 
punctele de pe litoral. 

Socoteala era bună, numai că, până la urmă, dintro pricină 
sau alta, nici un vas nu se ivi pe mare şi BenZuf s-ar fi prăjit 
zadarnic pe culmile stâncilor, dacă nu s-ar fi adăpostit sub 
un fel de umbrelă. 

Între timp Servadac încerca în van să-şi amintească măcar 
frânturi din cele învăţate la colegiu şi la şcoală. Se cheltuia 
în calcule furioase ca să lămurească noua situaţie a 
sferoidului terestru, fără însă să izbutească. Cu toate astea, 
ar fi trebuit să ajungă la concluzia că, dacă mişcarea de 
rotaţie a Pământului în jurul axei sale s-a schimbat, 
mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui ar fi trebuit şi ea 
să se schimbe şi, deci, durata anului nu mai putea fi aceeaşi, 
fie că ar fi crescut, fie că ar fi scăzut. 

Într-adevăr, Pământul se apropia vădit de astrul 
strălucitor. Orbita sa se deplasase, era limpede, şi această 
deplasare se potrivea nu numai cu ridicarea progresivă a 
temperaturii. Noi cercetări i-ar fi permis căpitanului să 
constate apropierea care aducea globul terestru spre 
centrul său de atracţie. 

Discul Soarelui părea să aibă un diametru dublu, faţă de 
acela pe care-l puteai observa cu ochiul liber înainte de 
faptele neobişnuite ce se petrecuseră. Dacă nişte 
observatori s-ar fi aflat pe Venus, adică la o distanţă în 
medie de 25 milioane leghe, l-ar fi văzut la fel, cu 
dimensiunile mărite. Aşadar, concluzia care se impunea era 
că Pământul nu se găsea decât la 25 de milioane leghe 
depărtare de Soare, în loc de 38 de milioane. Rămânea de 


văzut dacă această distanţă nu va scădea şi mai mult, în 
care caz exista pericolul ca, din pricina unei rupturi de 
echilibru, globul să fie atras cu o putere de neînfrânt până 
la suprafaţa Soarelui, ceea ce ar fi adus nimicirea lui totală. 

Dacă zilele, foarte frumoase, dădeau prilejul de a cerceta 
fără nici o greutate cerul, nopţile, nu mai puţin senine, 
puneau la dispoziţia căpitanului Servadac minunata 
alcătuire a lumii stelare. Stele şi planete se aflau acolo ca 
literele unui uriaş alfabet pe care, spre marea lui mânie, nu- 
| putea decât silabisi. Fără îndoială, stelele nu ar fi 
prezentat nici o schimbare pentru ochii săi, nici ca 
dimensiuni şi nici în ce priveşte distanţele relative. Se ştie 
doar că în poziţia Soarelui, care înaintează spre constelația 
Hercule cu o viteză de 60 de milioane leghe pe an, nua 
intervenit aparent nici o schimbare apreciabilă, într-atât 
este de mare depărtarea între aceste astre. Acelaşi lucru se 
poate spune şi referitor la Arcturus, care se mişcă în spaţiul 
sideral cu o viteză de 22 leghe pe secundă, deci de trei ori 
mai repede decât Pământul. 

Dar dacă stelele nu te pot învăţa nimic, lucrurile stau altfel 
cu planetele, cel puţin cu cele a căror orbită este trasată în 
interiorul orbitei Pământului. 

Două planete îndeplinesc aceste condiţii: Venus şi Mercur. 
Prima gravitează la o distanţă medie de 27 milioane leghe 
de Soare, cealaltă la o depărtare de 15 milioane. Orbita 
planetei Venus o înconjoară, aşadar, pe cea a lui Mercur, iar 
orbita Pământului le înconjoară pe amândouă. După 
îndelungi cercetări şi cugetări adânci, căpitanul Servadac 
observă cum cantitatea de căldură şi de lumină, pe care o 
primea în momentul acela Pământul, o egala aproape pe 
cea primită de Venus, adică era cam de două ori mai mare 
decât înainte de catastrofă. Dacă ajunsese întrucâtva la 
concluzia că Pământul se apropiase foarte mult de astrul 
strălucitor, se convinse de acest lucru când observă din nou 
splendida planetă Venus, pe care chiar cei mai nepăsători 


nu se pot împiedica să n-o admire când se desprinde seara 
sau dimineaţa din razele Soarelui. 

Phosphorus sau Lucifer, Hesperus sau Vesper, cum i se 
spunea în antichitate, steaua serii, steaua dimineţii, steaua 
păstorului - căci nici un alt astru na primit atâtea nume, în 
afară de astrul nopţii - Venus, în sfârşit, i se arăta 
căpitanului sub forma unui disc relativ uriaş. Era ca o mică 
lună şi puteai foarte uşor să-i desluşeşti fazele cu ochiul 
liber. Când plină, când în pătrar, toate părţile stelei se 
vedeau limpede. Colţurile cornului ei arătau că razele 
solare, refractate de atmosferă, pătrundeau în regiuni în 
care trebuia să fi apus la ora aceea. Dovadă că Venus avea 
un înveliş atmosferic, de vreme ce efectele refracției se 
produceau la suprafaţa discului ei. Anumite puncte 
luminoase, ce se desprindeau pe corn, erau tot atâţi munţi 
înalţi, pe care Schroeter avusese dreptate să-i considere ca 
altitudine de zece ori mai mari ca Mont Blanc, adică a suta 
patruzeci şi patra parte din raza planetei. 

Aşa că Servadac socoti că are dreptul să afirme, la vremea 
aceea, că Venus nu era la mai mult de 2 milioane leghe 
depărtare de Pământ şi i-o spuse lui Ben-Zuf. 

— Ei bine, domnule căpitan, răspunse ordonanța, este 
destul şi atât, să fim despărțiți de ea de 2 milioane de leghe! 
— Asta ar însemna, într-adevăr, ceva pentru două armate 
care înaintează, îşi dădu cu părerea Servadac, dar pentru 

două planete e un fleac. 

— Şi ce se poate întâmpla? 

— La naiba! Să cădem pe Venus! 

— De, domnule căpitan, e aer pe acolo? 

— Este. 

— Şi apă? 

— Bineînţeles. 

— Bun! Atunci să ne ducem să-i facem o vizită. 

— Dar ciocnirea va fi îngrozitoare, fiindcă cele două 
planete par să meargă acum în sens invers, şi, cum masele 


lor sunt aproape egale, întâlnirea va fi teribilă şi pentru una 
şi pentru cealaltă! 

— Două trenuri, ce mare scofală! Două trenuri care se 
tamponează! Continuă Ben-Zuf cu un glas liniştit care avu 
darul să-l scoată din sărite pe căpitan. 

— Da, două trenuri, dobitocule! Strigă Hector Servadac. 
Dar două trenuri care au o viteză de o mie de ori mai mare 
decât un accelerat, ceea ce va duce neîndoielnic la 
dislocarea uneia din planete, poate a amândurora, şi-o să 
vedem atunci ce-o să mai rămână din muşuroiul tău de 
pământ numit Montmartre! 

Era ca şi cum l-ai fi ars pe Ben-Zut cu fierul roşu. Fălcile i 
se încleştaseră, strânse pumnii, dar se stăpâni şi, după 
câteva clipe în timpul cărora reuşi să înghită expresia 
jignitoare: „muşuroi de pământ”, rosti: 

— Domnule căpitan, sunt aici, la datorie! Ordonaţi! Dacă e 
vreun mijloc să împiedicăm această întâlnire. 

— Nu-i niciunul, deşteptule, şi du-te la dracu! 

La acest răspuns Ben-Zuf, copleşit, îl părăsi fără să mai 
scoată o vorbă. 

În zilele următoare, distanţa care despărţea cele două 
astre scăzu în continuare şi era limpede că Pământul 
mergea pe o nouă orbită, care se va întretăia cu cea a 
planetei Venus. În acelaşi timp se apropiase foarte mult şi 
de Mercur. Planeta Mercur, care se poate vedea arareori cu 
ochiul liber, şi numai atunci când se află în apropierea 
punctelor elongaţiilor maxime estice şi vestice, se arătă în 
toată splendoarea. Fazele sale, asemănătoare cu cele ale 
Lunii, reverberaţia razelor Soarelui, care revarsă asupră-i o 
căldură şi o lumină de şapte ori mai puternică decât asupra 
globului terestru, zonele sale glaciare şi toride, ce se 
contopeau aproape datorită marii înclinații a axei de 
rotaţie, fâşiile ecuatoriale, munţii înalţi de 19 km, toate 
acestea făceau astrul, care fusese numit în vechime 
„Sclipitorul”, demn de cercetarea cea mai amănunţită. Dar 
pericolul nu venea încă din partea lui Mercur. Venus 


ameninţa să se ciocnească de Pământ. Cu cât se apropia 
ziua de 18 ianuarie distanţa dintre cele două astre se 
micşora, ajungând până la aproximativ 1 milion de leghe. 
Lumina deosebit de puternică a planetei făcea ca obiectele 
de pe pământ să arunce umbre mari. Se rotea în jurul ei în 
23 de ore şi 21 de minute, ceea ce demonstra că durata 
zilelor de pe Venus nu se schimbase. Se puteau desluşi norii 
ce pluteau în atmosfera veşnic încărcată de vapori, 
întunecând pe alocuri discul planetei. Se zăreau şi cele 
şapte pete care, aşa cum susţinuse Bianchini, sunt 
adevărate mări, comunicând între ele. În sfârşit, superba 
planetă se vedea în plină zi, dar vizibilitatea ei îl bucură pe 
căpitanul Servadac neasemuit mai puţin decât pe generalul 
Bonaparte care, în timpul Directoratului, o zărise la amiază 
şi de atunci auzea cu plăcere spunându-se că era steaua lui. 

La 20 ianuarie distanţa „reglementară” între cele două 
astre indicată de mecanica cerească continua să 
descrească. 

„În ce friguri trebuie să fie camarazii noştri de arme din 
Africa, prietenii noştri din Franţa şi toţi locuitorii din cele 
două continente! Îşi spunea câteodată căpitanul Servadac. 
Ce articole trebuie să publice ziarele din ambele 
continente! Ce mulţime se înghesuie în biserici! Se poate 
crede că vine sfârşitul lumii! Îmi închipui, Doamne iartă-mă, 
că niciodată n-a fost atât de aproape! Şi eu, în aceste 
împrejurări, mă miram că nici un vapor nu apare în raza 
vizuală a insulei, ca să ne repatrieze! Guvernatorul general, 
ministerul de război parcă au timp să se ocupe de noi? De 
azi în mai puţin de două zile, Pământul se va face bucăţi, şi 
aceste bucăţi vor gravita la voia întâmplării prin spaţiu!” 

Nu se petrecu nimic din toate acestea. Dimpotrivă, din 
acea zi cele două astre amenințătoare păreau că încep să se 
depărteze încetul cu încetul unul de celălalt. Din fericire 
planul orbitelor planetei Venus şi Pământului nu coincideau 
şi, în consecinţă, teribila ciocnire nu putea să aibă loc. 


Ben-Zuf se hotări să răsufle uşurat şi să-şi redobândească 
încrederea când căpitanul dădu vestea cea bună. La 25 
ianuarie, distanţa se mărise destul ca să piară orice teamă 
de vreo ciocnire. 

— Cel puţin, zise căpitanul Servadac, această apropiere 
ne-a arătat limpede că Venus nu are nicio Lună! 

Căci Dominique Cassini, Short, Montaigne de Limoges, 
Montbarron şi alţi astronomi au crezut cu tărie în existenţa 
unui satelit al planetei. 

— Şi socot că-i supărător, adăugă Hector Servadac, căci 
Luna asta am fi luat-o poate în trecere şi am fi avut astfel 
două la dispoziţia noastră. Dar, la naiba, nu voi mai ajunge 
să aflu cauza acestui deranjament al mecanicii cereşti? 

— Domnule căpitan! Zise Ben-Zuf. 

— Ce vrei? 

— La Paris, la capătul bulevardului Luxemburg, nu se 
găseşte oare o casă cu o tichie mare pe cap? 

— Observatorul? 

— Întocmai. Ei bine, nu-i treaba domnilor care stau acolo 
să lămurească toate astea? 

— Bineînţeles. 

— Atunci să aşteptăm cu răbdare explicaţiile lor, domnule 
căpitan, şi să fim înţelepţi. 

— De, Ben-Zuf! Ştii cel puţin ce-nseamnă să fii înţelept? 

— Da, de vreme ce sunt soldat. 

— Şi ce înseamnă? 

— Să te supui, când nu poţi face altfel, şi aceasta-i situaţia 
în care ne aflăm noi, domnule căpitan. 

Hector Servadac nu răspunse nimic, dar avem toate 
motivele să credem că renunţă, cel puţin pentru, un timp, 
să mai caute explicaţii pentru tot ce-l nedumerea. 

Dealtfel, era pe cale să se petreacă un eveniment 
neaşteptat, care avea să aibă consecinţe foarte însemnate. 

La 27 ianuarie, Ben-Zuf veni liniştit să-l caute pe ofiţer în 
încăperea postului, pe la 9 dimineaţa. 

— Domnule căpitan! Spuse el deosebit de calm. 


— Ce s-a întâmplat? Întrebă Servadac. 

— Se vede o navă! 

— Dobitocule, şi te-nfiinţezi să-mi spui asta, aşa, nepăsător, 
ca şi cum m-ai vesti că supa-i pe masă! 

— Ei, Doamne, de vreme ce suntem înţelepţi! I-o întoarse 
Ben-Zuif. 

Capitolul IX. În care căpitanul Servadac pune un număr de 
întrebări ce rămân fără răspuns. 

Hector Servadac se repezi afară şi, luându-şi picioarele la 
spinare, ajunse pe culmea falezei. Nu încăpea nici o 
îndoială, se vedea un vas care se găsea în acea clipă la cel 
puţin 10 km de coastă; dar convexitatea actuală a 
Pământului micşora raza vizuală şi nu lăsa să se zărească 
încă decât vârful unor catarge deasupra valurilor. Totuşi, cu 
toate că nu se putea vedea coca navei, ceea ce se zărea din 
catarge îţi dădea putinţa să recunoşti din ce categorie de 
vase făcea parte. Era, fără putinţă de îndoială, o goeletă; 
dealtfel, la două ore după ce fusese semnalată de BenZuf, 
putea fi recunoscută cu uşurinţă. 

Căpitanul Servadac, cu ocheanul în mână, nu încetase o 
clipă să o observe. 

— Dobrâna! Strigă Servadac. 

— Dobrâna? Întrebă Ben-Zuf. Nu se poate. Nu se zăreşte 
fumul. 

— Acum navighează cu pânzele sus, îi răspunse căpitanul, 
dar este chiar goeleta contelui Timaşev. 

Era, într-adevăr, Dobrâna, şi dacă şi contele se afla pe 
bord, cea mai ciudată dintre întâmplări avea să-l pună pe 
ofiţerul francez faţă-n faţă cu rivalul său. 

E de la sine înţeles că Hector Servadac nu mai vedea 
decât un semen şi nu un adversar în cel pe care goeleta îl 
aducea spre insulă, şi că nu se gândi nici o clipă la 
întâlnirea pusă la cale între el şi conte şi nici la temeiurile 
ei. Împrejurările se schimbaseră într-atât, încât nu simţi 
decât cea mai vie dorinţă să-l revadă pe contele Timaşev şi 
să stea de vorbă cu el despre numeroasele evenimente 


extraordinare ce se petrecuseră. Dobrâna putuse, desigur, 
după 27 de zile de absenţă, să se orienteze pe coastele 
învecinate ale Algeriei, să ajungă eventual până în Spania, 
până în Italia, până în Franţa, să cutreiere acea Mediterană 
atât de diferită şi, în consecinţă, era de aşteptat că va aduce 
veşti din toate aceste ţinuturi de care Insula Gurbi era 
acum despărțită. Hector Servadac va afla, aşadar, nu numai 
cât de însemnat era cataclismul, dar şi ce cauză îl 
provocase. Pe deasupra, contele Timaşev era un om de 
onoare şi va socoti de datoria lui să-i repatrieze, pe el şi pe 
ordonanța sa. 

— Dar unde va acosta goeleta dacă gurile Şerifului nu mai 
există? Întrebă Ben-Zuf. 

— Nu va acosta. Contele va trimite barca la mal şi ne vom 
sui în ea. 

Dobrâna se apropia destul de încet, căci avea vântul în 
faţă şi nu putea înainta decât cu pânzele pieziş. Părea chiar 
ciudat că nu-şi folosea maşina, fiindcă fără îndoială cei de 
pe bord erau nerăbdători să afle ce insulă nouă era aceea 
care se desluşea în zare. Nu cumva îi lipsea combustibilul şi 
era nevoită să se slujească doar de pânze pe care, dealtfel, 
le punea cât mai puţin la bătaie? Din fericire, cu toate că 
cerul era din nou brăzdat de câteva scame de nori, timpul 
frumos, o briză favorabilă, o mare liniştită făceau ca 
goeleta, fără să fie împiedicată de hulă, să-şi urmeze 
drumul cu bine. 

Hector Servadac nu se îndoi nici o clipă că Dobrâna va 
încerca să acosteze pe litoral. Contele Timaşev era cu 
siguranţă foarte dezorientat. Acolo unde credea că dă de 
continentul african nu mai vedea decât o insulă. Se temea 
oare că nu va găsi nici un loc adăpostit pe noua coastă şi că 
nu va putea trage la țărm? Ar fi foarte nimerit ca Hector 
Servadac să caute un loc de acostare, în caz că goeleta ar fi 
şovăit să se apropie, şi, după ce l-ar fi găsit, să-l indice prin 
semnale. 


În curând se văzu limpede că Dobrâna se îndrepta spre 
vechile guri ale Şelifului. Căpitanul Servadac luă pe loc o 
hotărâre. Puseră şeile pe Zefir şi Galette şi caii, purtându-i 
în spinare pe cei doi stăpâni ai lor, se avântară spre capătul 
de vest al insulei. Peste 20 de minute, ofiţerul de stat major 
şi ordonanța descălecară şi începură să exploreze acea 
parte a litoralului. 

Hector Servadac observă după puţină vreme că la cotitura 
capului, şi adăpostit de acesta, se găsea un golfuleţ unde un 
vas de mic tonaj putea să se adăpostească destul de bine. 
Golful era apărat spre larg de o puzderie de vârfuri de 
stânci printre care se putea trece printr-un canal îngust. 
Chiar pe timp de furtună apele trebuie să fi fost aici destul 
de liniştite. Dar tot cercetând cu grijă stâncile țărmului, 
căpitanul Servadac descoperi deodată cu mare uimire că se 
găseau în acest loc urmele unor maree, foarte puternice, 
judecând după fâşiile lungi de iarbă de mare. 

— Ei, asta-i bună! Exclamă el. Nu cumva sunt maree 
veritabile acum în Mediterana? 

Era de netăgăduit că fluxul şi refluxul au fost puternice şi 
chiar de o înălţime considerabilă - nouă ciudăţenie pe lângă 
atâtea altele, căci până atunci mareele fuseseră aproape 
necunoscute în bazinul mediteranean. Se putea vedea însă, 
cu toate acestea, că de la cea mai înaltă dintre maree, 
datorată fără îndoială vecinătăţii uriaşului disc în noaptea 
de 31 decembrie spre 1 ianuarie, fenomenul slăbise mereu 
şi că scăzuse acum până la modestele proporţii care-l 
caracterizaseră înainte de catastrofă. 

Dar, după ce-şi însemnă în minte ceea ce remarcase, 
căpitanul Servadac nu se mai ocupă decât de Dobrâna. 

Goeleta se afla acum la cel mult doi sau trei kilometri de 
litoral. Semnalele făcute nu puteau să treacă neobservate şi 
să fie neînţelese, într-adevăr, nava îşi schimbă direcţia şi 
începu să strângă din pânze. Nu trecu mult şi toate pânzele 
fură coborâte, în afară de cele două vele, trinca şi marele 
foc, aşa încât să poată fi uşor manevrată de timonier. În 


sfârşit, goeleta înconjură capul insulei, coti, şi, manevrând 
către canalul pe care cu un gest îl arăta ofiţerul de stat 
major, intră cu îndrăzneală în golf. Peste câteva minute, 
ancora muşca nisipul din adâncul golfului, barca era lăsată 
pe apă, iar contele Timaşev debarca pe țărm. 

Căpitanul Servadac alergă spre el. 

— Domnule conte, strigă el înaintea oricărei explicaţii, ce 
s-a întâmplat? 

Contele Timaşev, un om distant, care-şi păstra sângele 
rece în orice împrejurare, se deosebea mult de impetuosul 
ofiţer francez. El se înclină uşor şi cu un accent specific 
rusesc spuse: 

— Domnule căpitan, înaintea oricăror explicaţii, îngăduiţi- 
mi să vă încredinţez că nu mă aşteptam la cinstea dea vă 
revedea aici. V-am lăsat pe un continent şi vă regăsesc pe o 
insulă. 

— Şi încă rămânând pe loc, domnule conte. 

— Ştiu, domnule căpitan, şi vă rog să mă iertaţi că n-am 
venit la întâlnire aşa cum ne-am înţeles, dar. 

— Oh, domnule conte, se grăbi să-l asigure căpitanul 
Servadac, o să vorbim mai târziu despre asta, dacă sunteţi 
de acord. 

— Vă stau oricând la dispoziţie. 

— Şi eu rămân la dispoziţia dumneavoastră. Dar lăsaţi-mă, 
înainte de orice, să-mi repet întrebarea: ce s-a întâmplat? 

— Eu credeam că dumneavoastră mă puteţi lămuri, 
domnule căpitan. 

— Cum? Nu ştiţi nimic? 

— Nimic. 

— Şi nu-mi puteţi spune în urma cărui cataclism această 
porţiune din continentul african s-a preschimbat în insulă? 

— Mi-e cu neputinţă. 

— Nici cât de întinse sunt urmările catastrofei? 

— Nu ştiu mai mult decât dumneavoastră, domnule 
căpitan. 


— Dar măcar puteţi să-mi spuneţi dacă pe coasta de nord 
a Mediteranei. 

— Dar oare e tot Mediterana? Îl întrerupse contele 
Timaşev pe căpitanul Servadac punându-i această ciudată 
întrebare. 

— Dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine decât mine, 
domnule conte, de vreme ce aţi cutreierat-o. 

— N-am cutreierat-o defel. 

— Nu v-aţi oprit în nici un punct de pe coastă? 

— Nici o zi, nici o oră şi nici n-am aflat vreo bucată de 
pământ. 

Ofiţerul de stat major se uita uluit la interlocutorul său. 

— Domnule conte, dar cel puţin aţi observat că dela 1 
ianuarie răsăritul a luat locul apusului? 

— Da. 

— Că ziua nu are decât şase ore? 

— Într-adevăr, doar atât. 

— Că a scăzut puterea de atracţie a Pământului? 

— Întocmai. 

— Că ne-am pierdut luna de pe cer? 

— Cu desăvârşire. 

— Că eram gata să ne ciocnim cu Venus? 

— Precum spuneţi. 

— Şi că, deci, mişcările de revoluţie şi de rotaţie ale 
globului terestru s-au schimbat? 

— Nimic mai sigur decât acest fapt. 

— Domnule conte, grăi căpitanul Servadac, vă rog să-mi 
iertaţi mirarea. Ştiam că nu vă voi spune nimic nou, dar mă 
aşteptam să aflu de la dumneavoastră multe lucruri. 

— Nu ştiu nimic altceva, domnule căpitan, răspunse 
contele Timaşev, decât că în noaptea de 31 decembrie spre 
1 ianuarie veneam pe mare la întâlnirea noastră când 
goeleta mea fu deodată ridicată de un val uriaş până la o 
înălţime de necuprins. Elementele au fost, pare-se, răscolite 
de un fenomen ale cărui cauze îmi scapă. De atunci am 
rătăcit la voia întâmplării, mai ales că m-a lăsat şi maşina, 


care suferise câteva stricăciuni din pricina furtunii 
îngrozitoare care a bântuit câteva zile în şir. E o minune că 
Dobrâna a rezistat şi am pus acest miracol în seama 
faptului că, ocupând centrul marelui ciclon, vasul nu s-a 
clintit decât foarte puţin sub acţiunea elementelor naturii. 
lată de ce n-am văzut nici o fâşie de pământ şi insula 
aceasta e prima care mi s-a înfăţişat înaintea ochilor. 

— În cazul acesta, domnule conte, răspunse plin de avânt 
căpitanul Servadac, trebuie s-o pornim iar pe mare, să 
explorăm Mediterana şi să vedem până unde şi-a semănat 
dezastrele cataclismul care a avut loc. 

— Asta-i şi părerea mea. 

— Mă luaţi şi pe mine la bord, domnule conte? 

— Da, domnule căpitan, chiar dacă ar fi să facem 
înconjurul lumii. 

— Oh! Înconjurul Mediteranei ajunge. 

— Cine ne garantează, îi răspunse contele Timaşev, 
clătinând din cap, că înconjurul Mediteranei nu-i acum şi 
înconjurul lumii? 

Căpitanul Servadac nu mai continuă convorbirea şi căzu 
pe gânduri. 

Nu le rămânea altceva de făcut decât ceea ce hotărâseră, 
adică să cerceteze, sau mai bine-zis, să caute ce mai 
rămăsese din ţărmul african, să meargă la Alger pentru a 
afla ştiri privitoare la restul universului locuit şi apoi, dacă 
partea de sud a litoralului mediteranean a pierit cu 
desăvârşire, să revină spre nord pentru a se pune în 
legătură cu populaţia de pe coasta europeană. 

Până atunci însă trebuiau să aştepte ca stricăciunile 
maşinii de pe Dobrâna să fie reparate. Mai multe ţevi din 
interiorul cazanului se spărseseră şi apa se scurgea în 
cuptoare. Nu se putea încălzi maşina cu aburi înainte ca 
reparaţiile necesare să fie efectuate. Ca să navighezi numai 
cu pânzele era în acelaşi timp şi anevoios şi încet, dacă 
marea era furtunoasă şi vântul potrivnic. Or, cum Dobrâna, 
aprovizionată la porţile Orientului pentru o lungă campanie, 


mai avea cărbuni pentru două luni în cala ei, era mai bine 
să folosească acest combustibil pentru o călătorie rapidă, 
chit că vor trebui să se reaprovizioneze la prima escală. 
Deci, nici o şovăială în această privinţă. 

Din fericire, avariile putură să fie reparate foarte repede. 
Printre materialele de pe goeleta se găseau mai multe ţevi 
de rezervă care înlocuiră pe cele vechi, ieşite din uz. Trei 
zile după sosirea contelui pe Insula Gurbi cazanul Dobrânei 
era pus din nou în funcţiune. 

În timpul şederii sale pe insulă, Hector Servadac îşi pusese 
oaspetele la curent cu ceea ce observase pe micul său 
domeniu. Amândoi. Cutreierară călare perimetrul noului 
litoral şi, după ce isprăviră explorarea, nu mai avură alt 
gând decât să caute în afara insulei cauza a tot ce se 
întâmplase în această parte a Africii. 

La 31 ianuarie goeleta era gata de plecare. Nici o altă 
schimbare nu se petrecuse în sistemul solar. Doar 
termometrele începuseră să arate o scădere uşoară a 
temperaturii, care fusese deosebit de ridicată în ultima 
lună. Oare să tragă de aici concluzia că mişcarea de 
revoluţie a globului în jurul Soarelui se făcea pe o nouă 
orbită? Nu se putea afirma nimic precis înainte de a lăsa să 
treacă vreo câteva zile. 

În ce priveşte timpul, era tot frumos, fără cea mai mică 
schimbare, cu toate că alte straturi de vapori se strânseseră 
în aer, ducând la o anumită coborâre a barometrului. Nu 
era însă un motiv de natură să întârzie plecarea Dobrânei. 

Rămânea de ştiut dacă Ben-Zuf îl va însoţi sau nu pe 
căpitan. O pricină, între multe altele destul de însemnate, îl 
sili să rămână pe insulă. Cei doi cai nu puteau fi îmbarcaţi 
pe goeleta care nu fusese amenajată în acest scop şi Ben- 
Zuf n-ar fi consimţit în ruptul capului să se despartă de 
Zefir şi Galette, mai ales de Galette. Dealtfel, 
supravegherea noului domeniu, posibilitatea ca nişte 
călători străini să poposească pe aceste meleaguri, grija 
celor câtorva turme care nu trebuiau lăsate cu totul în voia 


soartei în cazul, puţin probabil, în care ar ajunge singura 
resursă a supravieţuitorilor de pe insulă etc. lată diferitele 
motive menite să-l facă pe Ben-Zuf să rămână locului, lucru 
pe care căpitanul Servadac îl încuviinţă în pofida părerii lui 
de rău. Pe deasupra, ordonanța nu se expunea la nici o 
primejdie din câte se puteau prevedea dacă nu părăsea 
insula. Când noua stare de lucruri va fi cunoscută, vor veni 
să-l ia pe Ben-Zuf şi să-l repatrieze. 

La 31 ianuarie, Ben-Zuf, puţin emoţionat cum singur 
recunoştea şi „investit cu toate prerogativele 
guvernatorului”, îşi luă rămas bun de la căpitanul Servadac. 
El îl rugă pe ofiţer, în caz că din întâmplare va ajunge până 
în Montmartre, să vadă dacă „muntele” nu fusese mutat din 
loc de vreun fenomen oarecare. Şi Dobrâna, ieşind din 
golfuleţul cel îngust, pusă în mişcare de elice, pluti curând 
în larg. 

Capitolul X. În care, cu luneta la ochi şi sonda în mână, 
sunt căutate urmele provinciei Alger Dobrâna, măiestrit şi 
solid construită pe şantierele Insulei Wight, era o 
ambarcaţiune extrem de bună, de 200 de tone, destul de 
rezistentă pentru a face o călătorie în jurul lumii. Columb şi 
Magellan n-au avut vase nici pe departe atât de mari şi 
sigure, când s-au aventurat să străbată Atlanticul şi 
Pacificul. Afară de asta, Dobrâna avea în cambuză provizii 
pentru mai multe luni, ceea ce, la nevoie, îi îngăduia să facă 
înconjurul Mediteranei fără să se aprovizioneze în drum. E 
cazul să adăugăm că lestul ei n-a trebuit să fie mărit pe 
Insula Gurbi. Dacă după catastrofă, asemenea tuturor 
obiectelor, cântărea mai puţin, apa care o purta cântărea şi 
ea mai puţin. Raportul între cele două greutăţi era deci 
exact acelaşi şi Dobrâna se afla în aceleaşi condiţii de 
navigaţie. 

Contele Timaşev nu era marinar. Aşa că dacă nu comanda, 
cel puţin conducerea goeletei îi revenea locotenentului 
Prokop. 


Locotenentul era un om de 30 de ani. Născut pe moşia 
contelui, ca fiu al unui iobag eliberat cu mult înaintea 
faimosului edict al ţarului Alexandru, recunoştinţa şi 
prietenia pe care le purta fostului său stăpân îl făceau să-i 
fie devotat cu trup şi suflet. Admirabil marinar, învățase 
meseria pe flota statului şi pe vasele de comerţ şi obținuse 
brevetul de locotenent când trecu pe Dobrâna. Pe această 
goeletă contele călătorea cea mai mare parte a anului, 
colindând în timpul iernii Mediterana şi în timpul verii 
mările Nordului. 

Locotenentul Prokop era un om foarte instruit şi în alte 
direcţii decât domeniul său de activitate. Îi făcea cinste 
contelui Timaşev, şi lui însuşi, printr-o educaţie demnă de 
cel care îl crescuse. Dobrâna nu putea fi pe mâini mai bune. 
Pe deasupra, echipajul era excelent. Din el făceau parte 
mecanicul Tiglev, patru marinari: Niegoş, Tolstoi, Etkef, 
Panovka, şi bucătarul Mogşel, toţi fiii celor ce munciseră 
pământul contelui Timaşev. Aceşti marinari nu se prea 
sinchiseau de schimbările produse în ordinea firii, de vreme 
ce fostul lor stăpân le împărtăşea soarta. Cât despre 
locotenentul Prokop, el era foarte neliniştit şi ştia că, în 
sinea lui, contele Timaşev era la fel de neliniştit. 

Dobrâna se îndrepta deci spre est, mânată de pânze şi 
aburi, pe un vânt prielnic, şi ar fi înaintat cu siguranţă cu 11 
noduri pe oră dacă valurile înalte nu iar fi tăiat din viteză. 

Într-adevăr, cu toate că vântul care bătea de la vest - 
acum noul est - nu era decât o briză uşoară, marea, deşi nu 
prea zbuciumată, era supusă la diferenţe de nivel destul de 
mari. Şi nu era de mirare. Moleculele lichide, mai puţin 
grele datorită atracției mai reduse a Pământului, se ridicau 
chiar din cauza unei simple oscilaţii la înălţimi uriaşe. La 
timpul său, Arago, care aprecia la şapte până la opt metri 
cifra maximă a înălţimii celor mai mari talazuri, ar fi fost 
foarte surprins văzându-le cum ating 50 până la 60 de 
picioare. Şi nu erau dintre acele valuri spumegânde care se 
ridică din nou după ce se izbesc unul de altul, ci lungi 


unduiri care făceau să salte în sus şi în jos goeleta la câte 
20 de metri. Dobrâna, şi ea mai uşoară de când descrescuse 
puterea de atracţie a Pământului, se înălța cu mai multă 
uşurinţă şi, la drept vorbind, dacă Servadac ar fi suferit de 
rău de mare ar fi fost tare bolnav în asemenea condiţii. 

Totuşi aceste denivelări nu erau bruşte, pentru că nu se 
datorau decât unui soi de hulă foarte întinsă, aşa că goeleta 
nu-şi obosea mai mult pasagerii decât în cazul când ar fi 
clătinat-o valurile de obicei atât de puternice şi de scurte 
ale Mediteranei. Singurul neajuns al noii stări de lucruri era 
scăderea vitezei normale a navei. 

Dobrâna urma, la o distanţă de vreo 2-3 km, linia pe care 
ar fi trebuit s-o ocupe litoralul algerian. Nu se vedea la sud 
nici urmă de pământ. Cu toate că locotenentul Prokop nu 
putea să-şi dea seama de poziţia goeletei cu ajutorul 
astrelor, care nu-şi păstraseră locul, şi cu toate că nu putea 
stabili punctul unde se afla, adică să obţină longitudinea şi 
latitudinea calculând înălţimea soarelui deasupra 
orizontului, fiindcă rezultatul calculelor sale nu s-ar fi putut 
întrebuința cu. Folos pe hărţile alcătuite înainte de noul 
sistem cosmografic, calea pe care mergea Dobrâna putu fi 
aproximativ stabilită. Pe de o parte estimarea drumului 
parcurs cu ajutorul lochului, pe de alta direcţia exactă 
arătată de busolă erau îndestulătoare pentru această 
călătorie. 

Trebuie să spunem că, din fericire, busola nu se stricase şi 
nu mersese anapoda nici o singură clipă. Fenomenele 
cosmice nu înrâuriseră cu nimic acul magnetic care arăta 
mereu nordul, pe aceste meleaguri la circa 22 grade de 
nordul lumii. 

Dacă estul şi vestul se înlocuiseră reciproc, în sensul că 
Soarele răsărea acum la occident şi apunea la orient, 
nordul şi sudul îşi păstraseră exact aceeaşi poziţie în 
ordinea punctelor cardinale. Te puteai deci bizui pe 
indicaţiile busolei şi lochului, în lipsa sextantului care, cel 
puţin deocamdată, nu putea fi folosit. 


În timpul primei zile de explorare locotenentul Prokop, 
mai priceput în această privinţă decât ofiţerul de stat major, 
îi explică aceste fenomene în prezenţa contelui Timaşev. 
Vorbea franceza la perfecţie, ca majoritatea ruşilor. 
Conversaţia se învârti fireşte şi în jurul fenomenelor a căror 
cauză scăpa încă locotenentului Prokop ca şi căpitanului 
Servadac. De la început se vorbi tocmai de noua orbită pe 
care o urma globul terestru prin lumea solară de la 1 
ianuarie încoace. 

— E limpede, domnule căpitan, spuse locotenentul Prokop, 
că Pământul nu-şi continuă drumul obişnuit în jurul 
Soarelui, de care o cauză necunoscută l-a apropiat simţitor. 

— Sunt cât se poate de convins de asta, răspunse 
căpitanul Servadac, şi problema care se pune este dacă, 
după ce am întretăiat orbita planetei Venus, nu vom 
întretăia-o şi pe cea a lui Mercur? 

— Ca să cădem în cele din urmă pe Soare şi să pierim, 
adăugă contele Timaşev. 

— Ar fi o prăbuşire, o prăbuşire îngrozitoare! Exclamă 
căpitanul Servadac. 

— Nu, rosti locotenentul Prokop, îndrăznesc să afirm că nu 
de o prăbuşire e ameninţat Pământul în clipa de faţă. El nu 
aleargă spre Soare şi e de netăgăduit că descrie o nouă 
traiectorie în jurul acestuia. 

— Ai vreun argument în sprijinul ipotezei pe care o emiţi? 
Întrebă contele Timaşev. 

— Da, răspunse locotenentul Prokop, un argument care vă 
va convinge. Dacă Pământul ar fi, într-adevăr, în situaţia de 
a se prăbuşi, catastrofa s-ar petrece în scurt timp. De pe 
acum am fi foarte aproape de centrul nostru de atracţie. 
Dacă ar fi vorba de o prăbuşire, viteza tangenţială, care 
împreună cu acţiunea solară fac să circule planetele 
conform elipselor, ar fi nimicită deodată şi, în acest caz, în 
64 de zile şi jumătate Pământul ar cădea pe Soare. 

— Şi ce concluzie trageţi de aici? Întrebă Servadac. 


— Că nu-i vorba de nici o prăbuşire, răspunse locotenentul 
Prokop. lată, e mai mult de o lună de când orbita 
Pământului s-a schimbat şi, cu toate astea, globul terestru 
abia a depăşit orbita planetei Venus. Nu s-a apropiat nici de 
Soare în acest răstimp decât cu 11 milioane leghe, din 38 
de milioane cât are raza orbitei terestre. Aşadar, avem 
dreptul să susţinem că Pământul nu se prăbuşeşte. Şi asta 
este o împrejurare fericită. Dealtfel, am motive să cred că 
începem să ne îndepărtăm de Soare, căci temperatura a 
scăzut treptat şi căldura nu-i mai mare acum pe suprafaţa 
Insulei Gurbi decât ar fi fost în Algeria, dacă Algeria s-ar fi 
aflat încă pe paralela 36. 

— Cred că ai dreptate în deducţiile dumitale, domnule 
locotenent, spuse căpitanul Servadac. Nu, Pământul nu-i 
azvârlit către Soare, el mai gravitează încă în jurul acestuia. 

— Dar nu e mai puţin limpede, continuă locotenentul 
Prokop, că în urma cataclismului, a cărui cauză o căutăm în 
zadar, Mediterana şi teritoriul african s-au pomenit pe 
neaşteptate în zona ecuatorială. 

— Dacă mai există vreun teritoriu african, zise căpitanul 
Servadac. 

— Şi vreo Mediterană, adăugă contele Timaşev. 

Toate aceste probleme se cereau rezolvate. În orice caz 
părea sigur că Pământul, în momentul acela, se îndepărta 
încetul cu încetul de Soare şi că o catastrofă provocată de 
centrul de atracţie nu mai era de temut. 

Dar ce rămăsese oare din continentul african? Goeleta 
încerca să-i găsească măcar urmele. 

Douăzeci şi patru de ore după ce părăsise insula, Dobrâna 
trecu fără îndoială pe dinaintea punctelor care ar fi trebuit 
să se afle pe coastă: Tenez, Şerşel, Koleah, Sidi-Feruh. Cu 
toate astea niciunul din aceste oraşe nu se ivi în raza 
lunetei. Marea se întindea nesfârşită acolo unde continentul 
ar fi trebuit să-i stăvilească valurile. 

Locotenentul Prokop nu se putuse înşela, totuşi, cu privire 
la drumul pe care se îndreptase Dobrâna. Ţinând seama de 


indicaţiile busolei, de direcţia vânturilor, destul de 
constantă, de viteza goeletei, măsurată cu lochul, ca şi de 
durata de până acum a călătoriei, în ziua aceea de 2 
februarie se putea socoti la 36*47' latitudine şi 0*44: 
longitudine, adică pe locul unde se găsea capitala Algeriei. 
Şi oraşul Alger, ca şi Ienez, Şerşel, Koleah, Sidi-Feruh, 
pierise în adâncul globului. 

Căpitanul Servadac, încruntat, cu dinţii încleştaţi, privea 
cu ochi sălbatici imensitatea mării care se întindea până 
dincolo de nesfârşita zare. Îi veneau în minte toate 
amintirile din viaţă. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. În 
oraşul Alger, unde trăise mai mulţi am, îşi revedea 
camarazii de arme, prietenii care nu mai erau pe lumea 
asta. Gândul i se îndrepta spre ţara lui, spre Franţa. Se 
întreba dacă îngrozitorul cataclism nu-şi întinsese până 
acolo ravagiile. Apoi încerca să descopere sub învelişul 
apelor adânci urme ale capitalei scufundate. 

— Nu! Strigă el. E cu neputinţă să se fi întâmplat o 
asemenea catastrofă! Un oraş nu dispare aşa, în întregime! 
S-ar găsi epave! Vârfurile înalte ar fi răsărit din mare! Din 
Casbah, din Fortul împăratului, clădit la o înălţime de 150 
de metri, ar fi rămas măcar câte o porţiune deasupra 
valurilor. Doar nu toată Africa o fi coborât în măruntaiele 
globului, aşa că tot o să găsim vestigiile ei. 

Desigur, era cât se poate de neobişnuit faptul că nu plutea 
la suprafaţă nici o epavă, niciunul din arborii smulşi ale 
căror crengi ar fi trebuit să fie duse în larg, nici o scândură 
din vapoarele ancorate în minunatul golf, larg de 20 km, 
care se deschidea înainte de cataclism între capul Matifu şi 
vârful Pescad. 

Dar dacă privirea era silită să se oprească la suprafaţa 
apelor, adâncurile n-ar putea oare răspunde cu ajutorul 
sondei? S-ar putea încerca readucerea deasupra apei a 
vreunei epave din oraşul dispărut în împrejurări atât de 
ciudate. Contele Timaşev, voind să spulbere orice urmă de 


îndoială din mintea căpitanului Servadac, dădu ordin să se 
sondeze. Plumbul sondei, uns cu seu, fu trimis la fund. 

Spre marea mirare a tuturor, şi mai ales a locotenentului 
Prokop, sonda indica o cotă de nivel aproape constantă de 
numai 6 sau 8 metri adâncime. Sonda fu scufundată timp de 
două ore în diferite locuri pe o întindere foarte largă şi nu 
întâlni nici o clipă diferenţele de nivel pe care ar fi trebuit 
să le prezinte un oraş ca Alger, clădit în formă de 
amfiteatru. Oare după catastrofă apele au nivelat toată 
întinderea unde fusese capitala Algeriei? Era puţin 
probabil. 

Cât despre adâncul mării, în alcătuirea sa nu se găseau 
nici stânci, nici nămol, nici nisip, nici scoici. Sonda nu aduse 
la suprafaţă decât un fel de praf cu aspect metalic. Se 
caracteriza prin irizaţii aurii, dar nu i se putu stabili natura. 
Cu siguranţă, nu aşa ceva scoteau de obicei sondele din 
fundul Mediteranei! 

— Vedeţi, domnule locotenent, spuse Hector Servadac. 
Suntem mai departe de coasta algeriană decât aţi 
presupus. 

— Dacă am fi mai departe, răspunse locotenentul Prokop 
clătinând din cap, n-aş avea numai opt metri adâncime, ci 
Cinci sau şase sute. 

— Aşadar? Întrebă contele Timaşev. 

— Nu ştiu ce să cred. 

— Domnule conte, zise căpitanul Servadac, vă cer ca o 
favoare să mergem mai spre sud şi să vedem dacă nu găsim 
acolo ceea ce zadarnic căutăm aici. 

Contele Timaşev se sfătui cu locotenentul Prokop şi, timpul 
fiind favorabil, se hotărî ca încă 36 de ore Dobrâna să 
înainteze spre sud. 

Hector Servadac îi mulţumi gazdei sale. Noua direcţie fu 
indicată timonierului şi timp de 36 de ore, adică până la 4 
februarie, explorarea mării se făcu cu cea mai mare grijă. 
Nu se mulţumiră să trimită în ciudatele adâncuri sonda, 
care întâlni pretutindeni un fund neted de 6 până la 8 


metri, ci scormoniră şi cu dragele. Dar nu dădură de nici o 
piatră şlefuită, de nici o rămăşiţă de metal sau de o bucată 
de creangă ruptă şi nici măcar de una singură din 
hidrofitele sau zoofitele cu care e presărat de obicei solul 
mărilor. Ce adâncuri înlocuiseră fundul Mării Mediterane? 

Dobrâna cobori până la 36 grade latitudine. Examinând 
pământurile însemnate pe hărţile de bord se convinseră că 
vasul naviga acum pe locul unde odinioară se întindea 
Sahelul, masivul muntos care despărţea marea de bogata 
câmpie a Mitidjei, şi unde se ridica altădată falnic vârful cel 
mai înalt, de 400 de metri, al lanţului Buzreah. Chiar după 
scufundarea pământurilor înconjurătoare, o asemenea 
culme ar fi trebuit să apară măcar ca o insuliţă deasupra 
apelor. 

Dobrâna, coborând mereu, depăşi Duera, cea mai 
însemnată aşezare din Sahel, depăşi Bufarik, oraşul cu 
străzi largi, umbrite de platani, depăşi Blidah, din care nu 
se zări nici măcar fortul care întrecea cu 400 metri Qued-el- 
Kebir! 

Locotenentul Prokop, temându-se să se aventureze mai 
departe pe această mare cu totul necunoscută, ceru 
îngăduinţa să se întoarcă spre nord sau est, dar la 
rugămintea căpitanului Servadac Dobrâna se îndreptă tot 
mai departe spre sud. 

Explorarea se prelungi astfel până la munţii Muzaia, cu 
grotele lor legendare, unde odinioară veneau Kabilii, munţi 
mărginiţi de roşcovi, de micoculi 42), de stejari de toate 
soiurile şi locuiţi de lei, hiene şi şacali! Cea mai înaltă 
creastă a lor, care se ridica cu şase săptămâni în urmă între 
Bou-Rumi şi Şiffa, ar fi trebuit să se ivească mult deasupra 
valurilor, de vreme ce altitudinea ei depăşea 1600 de metri. 
Nu se zărea însă nimic nici pe locul acesta, nici în zare, 
acolo unde cerul se contopea cu marea! 

Fură nevoiţi să se întoarcă în cele din urmă spre nord şi 
Dobrâna, făcând un viraj de 180*, pluti din nou în apele 


fostei Mediterane, fără a fi găsit vreo urmă din ceea ce 
alcătuia altădată provincia Alger. 

Capitolul XI. Unde căpitanul Servadac regăseşte, cruţată 
de catastrofă, o insuliţă care nu este altceva decât un 
mormânt. 

Nu putea fi pus deci la îndoială faptul că o însemnată 
porţiune a coloniei algeriene dispăruse deodată sub apă. 
Era chiar mai mult decât o simplă dispariţie a pământurilor 
în adâncul mării. Se părea că globul, întredeschis o clipa ca 
să le înghită, închisese în măruntaiele lui un teritoriu întreg. 
Într-adevăr, masivul stâncos al ţinutului se scufundase fără 
urmă şi un sol nou, alcătuit dintr-o substanţă necunoscută, 
înlocuise fundul de nisip pe care odihnea marea. 

În ce priveşte cauza acestui îngrozitor cataclism, ea 
continua să le scape exploratorilor de pe Dobrâna. Se 
punea acum problema de a vedea până unde se întinde 
dezastrul. 

După discuţii serioase, se hotări ca goeleta să-şi urmeze 
drumul spre est, de-a lungul liniei ce contura altădată 
continentul african pe această mare ale cărei margini nu 
mai puteau fi regăsite. Navigaţia era uşoară şi trebuiau să 
profite de timpul favorabil şi vântul prielnic. 

Dar nu descoperiră nici o urmă pe acest traseu, dea lungul 
coastei de la capul Matifu până la frontiera Tunisului; nici 
oraşul maritim Dellys, construit în amfiteatru, nici o umbră 
în zare acolo unde era lanţul munţilor Jurjura, cu vârful lor 
care se ridica până la 2300 m, nici oraşul Bougie, nici văile 
prăpăstioase ale Gourayei, nici muntele Adrar, nici Didjela, 
nici munţii din Kabylia mică, nici Tritonul antic, acest 
ansamblu de şapte capuri cu culmea lor care atingea 1100 
m, nici Collo - vechiul port din Constantine, nici Stora - 
portul modern din Philippeville, nici Bone, aşezat pe 
malurile unui golf larg de 40 km. Nu se zărea nimic din 
capul Garde, nici din capul Rose, nici din crupele munţilor 
Edough, nici din dunele de nisip ale litoralului, din Mafrag 
sau din Caile, vestite datorită însemnatei industrii a 


coralierilor. Şi când o sondă scufundată pentru a suta oară 
atinse fundul, ea nu readuse la suprafaţă nici măcar unul 
din specimenele admirabilelor zoofite din apele 
mediteraneene. 

Contele Timaşev hotărî atunci să urmeze latitudinea care 
tăia altădată coasta tunisiană până la capul Blanc, adică 
până la capătul cel mai nordic al Africii. În locul acesta 
marea, prinsă la mare strâmtoare între continentul african 
şi Sicilia, poate va prezenta unele particularităţi demne de 
relevat. La 7 februarie, Dobrâna, ţinând deci direcţia 
paralelei 37, depăşi 7 grade longitudine. lată motivul care 
făcuse pe contele Timaşev, în înţelegere cu căpitanul 
Servadac şi cu locotenentul Prokop, să persevereze în 
explorarea spre est. 

În perioada aceea, cu toate că multă vreme se renunţase 
la o asemenea acţiune, se făurise, graţie influenţei franceze, 
noua mare sahariană. Această vastă lucrare, simplă 
reconstituire a vastului bazin al Tritonului unde fusese 
aruncată corabia argonauţilor, schimbase în bine condiţiile 
climatice din ţinut şi monopolizase în favoarea Franţei 
traficul între Sudan şi Europa. 

Ce înrâurire avusese refacerea mării antice asupra noii 
stări de lucruri? Rămânea de văzut. În dreptul golfului 
Gabes, la 34 grade latitudine, un canal larg dădea acces 
apelor Mediteranei în întinsa depresiune a pământurilor 
unde erau altădată şoturile 43) Kebir, Gharsa şi altele. 
Istmul, aflat la 26 km mai la nord, acolo unde odinioară 
golful Triton intra în mare, fusese tăiat şi apele îşi luaseră 
din nou albia pe locul unde, din lipsa unei alimentaţii 
permanente, mai înainte se evaporaseră sub acţiunea 
soarelui libian. 

Ei bine, nu în locul acesta se făcuse oare secţiunea, nu aici 
se produsese tocmai spărtura, cauză a dispariţiei unei 
însemnate părţi a Africii? După ce va cobori până la 
paralela 34, Dobrâna n-o să regăsească oare coasta 


tripolitană care, în cazul de faţă, va fi fost o piedică de 
neînvins pentru întinderea dezastrului? 

— Dacă, ajunşi în acest punct, spuse pe bună dreptate 
locotenentul Prokop, vedem mai departe marea întinzându- 
se la nesfârşit spre sud, nu ne rămâne decât să ajungem pe 
malurile europene şi să căutăm acolo soluţia problemei pe 
care n-am putut-o rezolva pe meleagurile acestea. 

Aşadar, fără să-şi cruţe combustibilul, Dobrâna îşi continuă 
cu toată viteza drumul spre capul Blanc, dar nu dădu nici 
de capul Negro, nici de capul Serrat. Ajunşi în dreptul 
Bizertei, acest fermecător oraş în întregime oriental, 
echipajul nu revăzu nici lacul care sclipea dincolo de 
intrarea îngustă a portului, nici moscheele lui umbrite de 
palmieri minunaţi. Sonda aruncată pe locul acestor ape 
străvezii nu întâlni decât fundul neted şi pustiu care purta, 
neschimbat, valurile mediteraneene. 

În ziua de 7 februarie trecură de capul Blanc sau, mai 
bine-zis, de punctul unde se contura el acum cinci 
săptămâni. Goeleta despica cu etrava ceea ce ar fi trebuit 
să fie apele golfului Tunis. Dar din acest admirabil golf nu 
rămăsese nici o urmă, nici din oraşul construit în 
amfiteatru, nici din fortul arsenalului, nici din Goulette, nici 
din cele două piscuri de la BoukKournein. Capul Bon, acest 
promontoriu care forma punctul cel mai apropiat de Sicilia 
al Africii, fusese şi el atras, împreună cu întregul continent, 
în adâncimile globului. 

Odinioară, înainte de numeroasele întâmplări atât de 
ciudate prin care treceau, fundul Mediteranei urca aici 
printr-o pantă abruptă şi se înfăţişa sub forma unui 
povârniş. Schelăria terestră se ridica, asemeni unei creste, 
de-a curmezişul strâmtorii libiene din care nu mai 
rămăseseră decât vreo 17 metri de apă. De fiecare parte a 
crestei, dimpotrivă, adâncimea apei era de 170 de metri. 
Era chiar de presupus că în epocile de formaţie geologică 
capul Bon se unea cu capul Furina la capătul Siciliei, cum 
se întâmplase fără îndoială cu Ceuta şi Gibraltarul. 


Locotenentul Prokop, în calitate de marinar care cunoştea 
Mediterana până-n cele mai mici amănunte, nu putea să nu 
cunoască această particularitate. Era deci un prilej să-şi 
dea seama dacă fundul apei se modificase de curând între 
Africa şi Sicilia sau dacă acea creastă submarină a 
strâmtorii libiene mai exista încă. 

Contele Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul 
asistau toţi trei la operaţia de sondaj. La un ordin, matelotul 
care stătea pe platforma catargului aruncă plumbul sondei. 

— Câte picioare? Întrebă locotenentul Prokop. 

— 25, răspunse marinarul. 

— Şi fundul mării? 

— Neted. 

Trebuia cercetat cât era de mare depresiunea de fiecare 
parte a crestei submarine. 

Dobrâna pluti deci pe rând câte o jumătate de milă la 
dreapta şi la stânga şi se făcură sondaje pe cele două 
funduri de mare. Pretutindeni tot 25 de picioare adâncime. 
Lanţul muntos scufundat între capul Bon şi capul Furina nu 
mai exista. Era limpede că dezastrul provocase o nivelare 
generală a solului din fundul Mediteranei. Cât despre 
natura acestui sol, el era alcătuit din aceeaşi pulbere 
metalică de o compoziţie necunoscută. Nu se mai întâlneau 
bureţii, actiniile, comatulele, cidipii hialini, hidrofitele sau 
scoicile cu care erau acoperite altădată stâncile submarine. 
Dobrâna făcu o întoarcere şi se îndreptă spre sud, 
continuându-şi călătoria de explorare. 

Printre ciudăţeniile drumului trebuie amintit şi faptul că 
marea era mereu pustie. Nu se vedea pe suprafaţa ei nici 
măcar un singur vas către care echipajul goeletei să poată 
alerga pentru a cere ştiri despre Europa. Dobrâna părea să 
străbată singură apele părăsite şi fiecare, simțind pustiul 
dimprejur, se întreba dacă goeleta nu este acum unicul 
punct locuit al globului terestru, o nouă arcă a lui Noe care 
închidea pe singurii supraviețuitori ai catastrofei, singurele 
fiinţe vii de pe pământ. 


La 9 februarie Dobrâna plutea tocmai dincolo de oraşul 
Didon, antica Byrsa, mai nimicită acum decât fusese 
Cartagina punică de către Scipio Emilianul sau Cartagina 
romană de Hassan Gassanidul. 

În seara aceea, în clipa când Soarele dispărea la est, 
căpitanul Servadac, sprijinit de balustrada goeletei, era 
cufundat în gânduri. Privirea lui rătăcea fără ţintă pe cerul 
unde sclipeau câteva stele printre aburii mişcători, pe 
marea unde valurile lungi începeau să se liniştească odată 
cu briza. 

Deodată, în timpul cât stătea întors către zarea 
meridională din partea din faţă a goeletei, ochii lui avură un 
fel de senzaţie de lumină. Mai întâi crezu că e o iluzie optică 
şi privi cu mai multă atenţie. O lumină îndepărtată se ivi în 
acea clipă şi unul din marinari, chemat de el, o văzu şi el 
desluşit. Contele Timaşev şi locotenentul Prokop fură 
imediat încunoştinţaţi. 

— O fi pământ? Întrebă căpitanul Servadac. 

— Poate mai degrabă un vapor cu focurile de poziţie 
aprinse, răspunse contele Timaşev. 

— Peste o oră vom şti despre ce e vorba, strigă căpitanul 
Servadac. 

— Nu, căpitane, n-o să ştim până mâine, susţinu 
locotenentul Prokop. 

— Nu ne-ndreptăm de îndată spre focul acela? Îl întrebă 
Timaşev, destul de uimit. 

— Nu! Prefer să mă opresc cu pânzele strânse şi să aştept 
să se facă ziuă. Dacă într-adevăr acolo se află vreo coastă, 
n-aş vrea să mă aventurez noaptea pe meleaguri 
necunoscute. 

Contele făcu un semn de încuviinţare şi Dobrâna cobori 
pânzele în aşa fel încât să înainteze foarte încet, în timp ce 
noaptea cuprinse întreaga mare. 

Deşi o noapte de şase ore nu este lungă, de astă dată ea 
păru că durează un veac. Căpitanul Servadac, care nu 
părăsi puntea, se temea în fiece clipă ca slaba licărire să nu 


se stingă. Dar ea lucea mai departe în întuneric, cum 
luceşte un foc slab la mare depărtare. 

— Mereu în acelaşi loc! Remarcă locotenentul Prokop. Se 
poate trage concluzia, fără teamă de a greşi, că avem în 
faţa noastră pământul şi nu un vas. 

La răsăritul Soarelui, toate ocheanele de la bord erau 
aţintite către punctul de unde păruse să vină lumina. 
Licărirea pieri în curând sub primele raze de soare. Dar în 
locul ei se ivi, la şase mile de Dobrâna, un fel de stâncă 
ciudată ca formă. S-ar fi spus că e o insuliţă singuratică în 
mijlocul mării pustii! 

— Nu-i decât o stâncă, spuse contele Timaşev, sau mai 
curând vârful unui munte scufundat. 

Cu toate acestea, stânca trebuia cercetată, căci oricum 
alcătuia un pericol de care vasele trebuiau să ţină seama pe 
viitor. Dobrâna se îndreptă deci spre insuliţa semnalată şi 
trei sferturi de oră mai târziu se afla doar la 400 metri de 
ţintă. 

Insuliţa era un soi de colină golaşă, aridă, prăpăstioasă, 
care nu se ridica decât cu 40 de picioare deasupra nivelului 
mării. Nici un lanţ de stânci nu-i apăra malurile, ceea ce 
lăsa să se presupună că se cufundase încetul cu încetul, sub 
influenţa inexplicabilului fenomen, până când un nou punct 
de sprijin o menţinuse definitiv deasupra valurilor. 

— Dar există o aşezare pe insuliţa asta! Strigă căpitanul 
Servadac care, cu ocheanul la ochi, nu încetase să-i 
cerceteze până şi cele mai mici scobituri. Şi poate şi vreun 
supravieţuitor. 

La această ipoteză locotenentul Prokop răspunse printr-o 
clătinare a capului cât se poate de clară. Insuliţa părea cu 
desăvârşire pustie şi, într-adevăr, o lovitură de tun trasă de 
pe goeletă nu aduse pe mal nici un locuitor. 

Adevărat, însă, că un fel de clădire de piatră se ridica în 
partea superioară a insuliţei. Acest monument avea în 
ansamblu o oarecare asemănare cu un marabut (4) arab. 
Barca de pe Dobrâna fu lăsată pe mare. Căpitanul 


Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop luară loc 
în ea împreună cu patru marinari care începură să 
vâslească repede. 

Câteva clipe mai târziu, exploratorii acostară şi, fără să 
piardă o clipă, urcară povârnişurile abrupte ale insuliţei 
pentru a ajunge la marabut. 

Acolo fură opriţi mai întâi de un zid exterior încrustat cu 
vestigii ale antichităţii: vase, coloane, statuete, stele 
presărate fără nici o simetrie şi în afara oricăror preocupări 
artistice. 

Contele Timaşev şi cei doi însoțitori ai săi, după ce 
înconjurară acest zid, ajunseră la o poartă îngustă, deschisă 
larg, pe care intrară îndată. O a doua uşă, deschisă şi ea, le 
îngădui să pătrundă înăuntrul marabutului. Pereţii erau 
sculptați după moda arabă, dar ornamentele n-aveau nici o 
valoare. 

În mijlocul unicei săli a moscheii se înălța un mormânt de o 
mare simplitate. Deasupra îşi prefira lumina o uriaşă lampă 
de argint ce mai conţinea câţiva litri de ulei în care era 
scufundat un fitil lung, aprins. Lumina lămpii fusese cea 
care, în timpul nopţii, atrăsese atenţia căpitanului 
Servadac. 

Marabutul nu era locuit. Paznicul ei - dacă avusese cândva 
vreunul - fugise, fără îndoială, în clipa catastrofei. Câţiva 
cormorani se adăpostiseră apoi aici, dar până şi aceste 
păsări sălbatice zburară cât ai clipi spre sud când intrară 
exploratorii. 

O veche carte de rugăciuni fusese pusă într-un colţ al 
mormântului. Cartea, scrisă în limba franceză, sta deschisă 
la ritualul special pentru aniversarea zilei de 25 august. 

În mintea căpitanului Servadac se făcu deodată lumină. 
Punctul din Mediterana unde se afla această insuliţă, 
mormântul acum izolat în mijlocul mării, pagina la care se 
oprise cititorul cărţii, toate îi arătau în ce loc se găsea 
împreună cu însoțitorii săi. 

— E mormântul lui Ludovic cel Sfânt, domnilor, le spuse. 


Într-adevăr, aici murise acest rege al Franţei. Aici, de mai 
bine de zece secole, mâini franceze îi înconjurau cu o grijă 
pioasă mormântul. 

Căpitanul Servadac se plecă înaintea veneratului lăcaş de 
veci şi însoțitorii lui îi urmară, plini de respect, pilda. 

Lampa care ardea la capătul sfântului era poate singurul 
far care lumina valurile Mediteranei, dar şi el se va stinge în 
curând! 

Cei trei exploratori părăsiră marabutul, apoi stânca pustie. 
Barca îi aduse din nou la bord şi Dobrâna, îndreptându-se 
spre sud, se îndepărtă în scurtă vreme de mormântul 
regelui Ludovic al IX-lea, singurul punct din provincia 
tunisiană pe care catastrofa îl cruţase. 

Capitolul XII. În care, după ce s-a purtat ca un marinar 
destoinic, locotenentul Prokop se lasă în voia soartei. 

Cormoranii care, speriaţi, îşi luaseră zborul, fugind din 
marabut, se îndreptaseră spre sud. Poate că în direcţia 
aceea se află vreo fâşie de pământ nu prea îndepărtată. lată 
dar o nouă nădejde de care se agăţară exploratorii de pe 
Dobrâna. 

Câteva ceasuri, după ce părăsiseră insuliţa, goeleta 
străbătea apele de curând ivite, cu fundul lor puţin adânc, 
acoperind acum toată peninsula Dakhul care despărţea 
odinioară golful Tunis de golful H'Amamat. Două zile mai 
târziu, după ce căutară în zadar coasta Sahelului tunisian, 
ajunseră la paralela 34, care ar fi trebuit să taie în locul 
acela golful Gabes. 

Din estuarul prin care, cu şase săptămâni înainte se vărsa 
canalul mării sahariene, nu mai rămăsese nici urmă. Cât 
cuprindeai cu ochii spre vest se zărea numai apa. Totuşi, în 
ziua de 11 februarie, strigătul „pământ” răsună în sfârşit la 
cârma goeletei şi o coastă se ivi într-un loc unde, din punct 
de vedere geografic, nu era cazul s-o întâlneşti. 

Coasta nu putea face parte din litoralul Tripolitaniei care 
este îndeobşte jos, nisipos, greu de desluşit de la o mare 


distanţă. Pe deasupra, acest litoral trebuia să se găsească 
cu două grade mai la sud. 

Noul pământ, foarte vălurit, se-ntindea mult spre răsărit şi 
spre apus, închizând tot orizontul sudic. La stânga tăia în 
două golful Gabes, nemailăsând să se zărească insula 
Djerba care alcătuia capătul său cel mai înaintat. Pământul 
fu trecut cu grijă pe hărţile de bord şi ajunseră la concluzia 
că marea sahariană fusese umplută în parte de un nou 
continent. 

— Aşadar, remarcă Hector Servadac, după ce am 
cutreierat Mediterana acolo unde altădată se afla 
continentul, iată că întâlnim continentul acolo unde trebuia 
să fie Mediterana. 

— Şi prin părţile astea, adăugă locotenentul Prokop, nu se 
zăreşte nici o tartană din Malta, nici un sciabecco levantin, 
care se vedeau altădată atât de des pe aici. 

— Trebuie să ne hotărâm acum, interveni atunci contele 
Timaşev, dacă mergem de-a lungul acestei coaste spre est 
sau spre vest. 

— Spre vest, dacă îngăduiţi, domnule conte, sări ofiţerul 
francez. Să ştim măcar dacă dincolo de Şelif na mai rămas 
nimic din Algeria. Am putea lua, în trecere, pe însoţitorul 
meu de pe insula Gurbi, să ajungem apoi la Gibraltar şi vom 
afla, poate, ştiri din Europa. 

— Căpitane Servadac, răspunse liniştit contele Timaşev cu 
rezerva lui obişnuită, goeleta vă stă la dispoziţie. Prokop, dă 
ordinele necesare. 

— Aş avea ceva de spus, grăi Prokop, după ce cugetă 
câteva clipe. 

— Vorbeşte. 

— Vântul suflă dinspre răsărit şi se înteţeşte din ce în ce, 
răspunse Prokop. Numai cu ajutorul aburului am putea 
merge împotriva lui, dar şi atunci extrem de greu. 
Dimpotrivă, luând-o spre est, cu pânzele sus şi maşina în 
funcţiune, goeleta ar ajunge în câteva zile pe coasta 


egipteană şi acolo, la Alexandria sau oriunde în altă parte, 
vom afla aceleaşi veşti ca şi la Gibraltar. 

— Aţi auzit părerea lui Prokop, domnule căpitan? Zise 
contele 'Timaşev întorcându-se spre Hector Servadac. 

Oricât de mare îi era dorinţa de a se apropia de provincia 
Oran şi de a-l revedea pe Ben-Zuf, Hector Servadac 
recunoscu că Prokop avea dreptate. Briza din vest se făcea 
tot mai tare şi, luptând împotriva ei, Dobrâna nu putea 
naviga repede, în timp ce cu vântul în spate putea atinge în 
scurt timp coasta egipteană. Se îndreptară deci spre est. 
Vântul ameninţa să se transforme în furtună. Din fericire 
hula din larg avea aceeaşi direcţie cu goeleta şi valurile nu 
se spărgeau de punte. 

De 15 zile încoace putuseră constata că temperatura care 
scăzuse simţitor nu era în medie decât de 15 până la 20 de 
grade. Această descreştere progresivă se datora unei cauze 
foarte naturale: depărtarea crescândă a globului pe noua 
lui traiectorie. Nu încăpea nici o îndoială. Pământul, după 
ce se apropiase de centrul său de atracţie până la depăşirea 
planetei Venus, se depărta treptat de el şi ajungea la o 
distanţă pe care n-o atinsese niciodată înainte. Se pare că la 
1 februarie revenise la 1 milion de leghe de Soare, pe locul 
unde fusese la 1 ianuarie, iar de atunci depărtarea sa se 
mărise cu cel puţin o treime, ceea ce reieşea nu numai din 
scăderea temperaturii, ci şi din aspectul discului solar, vădit 
redus. Văzut din Marte, ar fi înfăţişat aceeaşi micşorare a 
diametrului pentru ochii unui observator. Se putea deduce, 
aşadar, că Pământul ajungea pe orbita acestei planete, 
asemănător constituită din punct de vedere fizic. 
Consecința era că noua traiectorie pe care trebuia s-o 
străbată în lumea solară lua forma unei elipse foarte 
alungite. 

Totuşi, nu fenomenele cosmice îi preocupau pentru 
moment pe exploratorii de pe Dobrâna. Nu-i mai îngrijorau 
mişcările dezordonate ale globului în spaţiu, ci doar 


schimbările de pe scoarţa sa, a căror întindere nu o 
cunoşteau încă. 

Aşadar, goeleta urma, la o distanţă de două mile, linia 
noului țărm, de-a lungul căruia orice vapor, dacă nu putea 
merge mai departe, ar fi fost fără doar şi poate pierdut, căci 
pe liziera acestui continent nu se zărea nici un loc unde să 
poată ancora. Baza lui, de care talazurile se izbeau cu furie, 
se ridica abruptă până la o înălţime de 200-300 de picioare. 
Temelia, netedă ca zidul dintre două bastioane, nu avea nici 
o ieşitură unde să poţi pune piciorul. Deasupra se decupa 
pe cer o pădure de săgeți, de obeliscuri, de mici piramide. 
S-ar fi zis că era o solidificare uriaşă ale cărei cristale aveau 
mai mult de 1.000 m înălţime. 

Dar nu acesta era aspectul cel mai ciudat al giganticului 
masiv. Ceea ce îi uimea nemăsurat pe exploratorii de pe 
Dobrâna era faptul că masivul părea „nou-nouţ”. Acţiunea 
atmosferică parcă nu începuse să-i macine netezimea 
muchiilor, claritatea liniilor, culoarea substanţei din care 
era alcătuit. Se profila deosebit de limpede pe cer. Toate 
blocurile din care era format erau lustruite şi sclipitoare, ca 
şi cum în clipa aceea ieşiseră din forma topitorului. Luciul 
lor metalic, stropit cu scânteieri aurii, amintea de pirită. 
Rămânea de văzut dacă masivul, aruncat de forţele lui Pluto 
deasupra apelor, nu era alcătuit dintr-un singur metal, 
asemănător cu acela pe care sonda îl adusese sub formă de 
pulbere de pe fundul mării. În sprijinul acestei presupuneri 
venea şi o altă constatare. De obicei, în orice colţ al globului 
te-ai afla, masele stâncoase cele mai abrupte sunt brăzdate 
de firicele de umezeală pe care condensarea vaporilor le 
formează la suprafaţa lor şi care curg şerpuind după 
zigzagurile povârnişurilor. Afară de asta, oricât de golaşă ar 
fi o faleză, nu se poate să nu crească pe ea câteva plante 
chircite şi câteva tufe de buruieni puţin pretenţioase. Dar 
aici nu se afla nimic, nici cel mai subţire firicel, nici cele mai 
sărăcăcioase ierburi. Nici măcar o pasăre nu însufleţea 


acest ţinut aspru. Nu trăia nimic, nu se mişca nimic, nici din 
regnul vegetal, nici din cel animal. 

Echipajul de pe Dobrâna nu se mai miră deci când păsările 
de mare: albatroşii, pescăruşii şi goelanzii, ca şi porumbeii 
de stâncă veniră să-şi caute adăpost pe goeletă. Degeaba 
trăgeau cu puşca pentru a alunga zburătoarele care zi şi 
noapte stăteau prinse de catarge. Dacă li se aruncau câteva 
firimituri de hrană pe punte se repezeau pe loc asupra lor, 
bătându-se cu furie şi înghiţindu-le cu nemaipomenită 
lăcomie. Văzându-le atât de înfometate, era de presupus că 
nicăieri pe meleagurile acestea nu putuseră găsi ceva de 
mâncare. Oricum, pe litoralul din faţa lor nu aveau ce găsi, 
căci părea cu desăvârşire lipsit de plante şi de apă. 

Aşa arăta coasta ciudată de-a lungul căreia pluti Dobrâna 
câteva zile în şir. Conturul ei se schimba uneori şi, timp de 
mai mulţi kilometri, avea câte o singură creastă, netedă şi 
puternică de parcă ar fi fost cioplită cu grijă. Apoi, într-un 
haos cumplit, apăreau din nou lamelele mari în formă de 
prismă. Dar la poalele falezei nu întâlniră nicăieri o fâşie de 
nisip sau un mal acoperit de pietriş, nici colţurile de stâncă 
obişnuite pe lângă un ţărm unde apa are o adâncime mică. 
Ici şi colo abia dacă se întredeschideau unele golfuleţe. Nu 
se vedea nici un ochi de apă dulce unde un vapor s-ar fi 
putut aproviziona. Pretutindeni se întindeau aceste vaste 
rade deschise pe trei părţi. 

Dobrâna, după ce urmase linia coastei pe o distanţă de 
vreo 400 km, fu oprită în cele din urmă de o cotitură 
neaşteptată a litoralului. Locotenentul Prokop, care, ceas de 
ceas, trecuse pe hartă marginea noului continent, constată 
că în acel moment faleza se întindea de la sud spre nord. 
Mediterana era, aşadar, închisă în acest loc, aproape de 
meridianul 12? Barajul ajungea până în regiunea Italiei şi 
Siciliei? Aveau s-o afle în curând şi, dacă aşa stăteau 
lucrurile, vastul bazin ale cărui ape scăldau Europa, Asia şi 
Africa fusese redus la jumătate. 


Goeleta, stăruind în a explora fiecare punct al noului țărm, 
se îndreptă spre nord şi urcă drept spre Europa. Mergând 
în direcţia aceasta câteva sute de kilometri, ea trebuia să se 
apropie în curând de Malta, în caz că vechea insulă, 
ocupată pe rând de fenicieni, cartaginezi, sicilieni, romani, 
vandali, greci, arabi şi de cavalerii din Rhodos, fusese 
cruţată de cataclism. 

Dar nu se întâmplă aşa. La 14 februarie, sonda scufundată 
în locul unde trebuia să se afle Malta, nu aduse la suprafaţă 
decât aceeaşi pulbere metalică, acoperită de apele 
mediteraneene, şi a cărei natură rămânea mai departe 
necunoscută. 

— Distrugerile s-au întins dincolo de continentul african, le 
atrase atenţia contele Timaşev. 

— Da, răspunse locotenentul Prokop, şi nici măcar nu 
putem determina limitele îngrozitorului dezastru. Ce 
planuri de viitor aveţi? Spre ce parte a Europei trebuie să 
se îndrepte Dobrâna? 

— Spre Sicilia, Italia, Franţa, strigă căpitanul Servadac, 
unde vom putea afla în sfârşit. 

— Dacă Dobrâna nu are la bord pe singurii supraviețuitori 
ai globului! Răspunse cu o voce gravă contele Timaşev. 

Căpitanul Servadac nu mai scoase nici un cuvânt, căci 
tristele lui presimţiri erau aceleaşi ca şi ale contelui 
Timaşev. Între timp ţinta fusese schimbată şi goeleta depăşi 
punctul unde se încrucişau paralela şi meridianul pe care se 
afla insula dispărută. 

Coasta se desena în continuare spre sud şi spre nord 
neîngăduind nici o comunicare cu golful Sydra, vechea 
Syrta Mare, care se întindea odinioară până la ţinuturile 
egiptene. Constatară de asemenea că până şi dinspre 
meleagurile nordice trecerea pe mare către țărmurile 
Greciei şi porturile imperiului otoman nu mai era cu 
putinţă. Aşadar, era imposibil să treci prin Arhipelag, 
Dardanele, Marea de Marmara, Bosfor, Marea Neagră şi să 
acostezi pe ţărmul de sud al Rusiei. 


Goeleta, din clipa când îşi stabilise planul de navigaţie şi 
începuse să-l pună în aplicare, nu va avea alt drum de ales 
decât cel spre vest ca să poată ajunge astfel în părţile 
septentrionale ale Mediteranei. 

Ea încercă să execute acest proiect în ziua de 16 
februarie. Dar ca şi cum elementele ar fi vrut să lupte 
împotriva vasului, vântul şi valurile îşi împletiră strădaniile 
ca să i se pună în cale. Se dezlănţui o furtună puternică, şi 
pentru un vapor de numai 200 de tone era deosebit de greu 
să ţină piept mării zbuciumate. Primejdia deveni chiar 
foarte mare, căci vântul bătea dintr-o parte. 

Locotenentul Prokop era foarte îngrijorat. Trebuise să 
strângă toate pânzele, să aplece catargele până la 
platformă. Dar numai cu maşina cu aburi nu putea înainta 
împotriva furtunii. Talazuri uriaşe ridicau goeleta în aer 
până la 100 de picioare şi o azvârleau de la această înălţime 
în prăpastia dintre valuri. Elicea, învârtindu-se de cele mai 
multe ori în gol, nu mai muşca apa şi-şi pierdea întreaga 
putere. Cu toate că aburii supraincălziţi fuseseră aduşi la o 
presiune maximă, Dobrâna era împinsă înapoi de uragan. 

În ce port se puteau adăposti? Coasta inabordabilă nu le 
oferea niciunul. 

Locotenentul Prokop să fie silit oare să adopte soluţia 
disperată de a eşua pe coastă? Se întreba dacă să facă 
acest lucru. Dar dacă vasul se sfărâma, ce vor deveni 
naufragiaţii, în caz că vor ajunge să pună piciorul pe faleza 
aceasta atât de abruptă? Ce resurse îi puteau aştepta pe un 
pământ atât de sterp? Proviziile, odată sfârşite, cum le vor 
reînnoi? Puteau nădăjdui să găsească dincolo de cadrul 
acesta neprimitor o parte cruţată de cataclism din vechiul 
continent? 

Dobrâna încercă să ţină piept furtunii şi echipajul ei 
curajos şi devotat execută manevrele cu mult sânge rece. 
Niciunul din marinarii care credeau în destoinicia 
comandanților lor şi în soliditatea vasului nu avu o clipă de 
slăbiciune. Dar maşina, încălzită la maximum, duduia atât 


de tare, încât era adesea gata să se desfacă în bucăţi. 
Dealtfel, nemaiputând folosi din plin elicea şi fără pânze - 
căci nu putuseră ridica nici cel mai mic foc prevăzut pentru 
timp de furtună, deoarece uraganul l-ar fi sfâşiat pe loc - 
goeleta fu mânată spre coastă. 

Tot echipajul urcase pe punte, înțelegând starea disperată 
în care-i aruncase furtuna. Pământul se afla la numai patru 
mile în direcţia vântului şi Dobrâna plutea în derivă într- 
acolo cu o viteză care nu mai lăsa nici o nădejde că va putea 
fi oprită. 

— Puterile omului sunt mărginite, spuse locotenentul 
Prokop contelui 'Timaşev. Nu mă pot' împotrivi curentului 
care ne târăşte. 

— Ca marinar ai făcut tot ce era cu putinţă? Îl întrebă 
contele 'Timaşev a cărui faţă nu trăda nici o emoție. 

— Tot, răspunse locotenentul Prokop. Dar în mai puţin de o 
oră goeleta noastră va fi aruncată pe coastă. 

— În mai puţin de o oră, zise Contele Timaşev în aşa fel, 
încât să-l audă toată lumea, se poate întâmpla o minune. 

— Nu vom scăpa decât dacă acest continent se deschide 
ca să lase drum de trecere Dobrânei. 

— Suntem în mâna soartei! Răspunse contele Timaşev 
descoperindu-se. 

Hector Servadac, locotenentul, marinarii, fără să tulbure 
tăcerea, îi urmară cuvioşi pilda. 

Prokop, socotind că este cu neputinţă să se depărteze de 
pământ, luă atunci toate măsurile ca să atingă coasta în 
condiţii cât mai puţin rele. Avu grijă ca naufragiaţii, dacă 
scapă vreunul de mânia mării, să nu rămână fără resurse 
primele zile după ce vor ajunge pe noul continent. Puse să 
se aducă pe punte lăzi cu alimente şi butoiaşe cu apă dulce 
care fură legate de poloboace goale ca să plutească 
deasupra valurilor după sfărâmarea vasului. Într-un cuvânt, 
luă toate măsurile de prevedere pe care le putea lua un 
marinar. 


Nu mai exista, într-adevăr, nici o speranţă ca goeleta să fie 
salvată. De-a lungul uriaşului zid nu se vedea nici un 
golfuleţ, nici o crăpătură unde un vas în primejdie să se 
poată adăposti. Dobrâna nu mai putea nădăjdui decât într-o 
bruscă schimbare a vântului care s-o împingă din nou spre 
larg sau, cum spusese locotenentul Prokop, ca printr-o 
minune litoralul să se deschidă pentru a o lăsa să treacă. 
Dar vântul nu-şi schimbă direcţia, şi n-avea să şi-o schimbe 
nici de aici încolo. 

Peste puţin timp, goeleta nu mai era decât la o milă de 
coastă. Treptat vedeau cum se măreşte uriaşa faleză şi, 
datorită unei iluzii optice, li se părea că ea se prăvăleşte 
asupra goeletei ca şi cum ar fi vrut s-o strivească. În câteva 
clipe Dobrâna nu mai fu decât la 600 de metri de mal. Nu 
era nimeni pe bord care să nu fie încredinţat că se apropia 
ceasul de pe urmă! 

— Adio, conte Timaşev, zise căpitanul Servadac întinzând 
mâna însoţitorului său. 

— Adio căpitane, răspunse contele. 

Nici nu sfârşise bine că Dobrâna ridicată de talazurile 
fioroase şi azvârlită spre coastă, urma să se sfarme de 
faleză, din clipă în clipă. Dar deodată răsună un glas: 

— Hei, repede, băieţi. Ridicaţi focul! Lăsaţi lest! Ridicaţi 
trinca, cârma la dreapta! 

Era vocea lui Prokop care, în picioare pe puntea din faţă, 
dădea aceste ordine. Oricât de neaşteptate erau, echipajul 
le execută cu iuţeală, în timp ce locotenentul, alergând spre 
partea din spate a vasului, puse el însuşi mâna pe roata 
cârmei. Ce voia locotenentul Prokop? Să conducă fără 
îndoială goeleta în aşa fel, încât să eşueze pe coastă cu 
capătul dinainte al vasului. 

— Atenţiune! Strigă el mai departe. Scotele! 

În acea clipă se auzi un țipăt. Dar nu un țipăt de groază 
izbucni din toate piepturile. 

O crestătură a falezei, largă de cel mult 40 de picioare, se 
ivi între două vârfuri stâncoase. Era cel puţin un adăpost 


dacă nu o trecere. Dobrâna, condusă de mâna 
locotenentului intră cu iuţeala fulgerului şi mânată de vânt, 
în ea. Poate nu-i mai era dat Prokop să iasă de acolo 
niciodată! 

Capitolul XIII. Unde e vorba de generalul de brigadă 
Murphy, de maiorul Oliphant, de caporalul Pim şi de un 
proiectil care se pierde dincolo de zare 

— Vă voi lua nebunul, dacă binevoiţi să-mi permiteţi, spuse 
generalul de brigadă Murphy care, după două zile de 
şovăială, se hotărî, în sfârşit, să facă mutarea îndelung 
chibzuită. 

— Vă permit, de vreme ce nu pot să vă împiedic, răspunse 
maiorul Oliphant, cufundat în contemplarea tablei de şah. 

Acestea se petreceau în dimineaţa zilei de 17 februarie - 
după calendarul vechi - şi se făcu seară înainte ca maiorul 
Oliphant să fi ripostat la mutarea generalului Murphy. 

Se cuvine, dealtfel, să precizăm că partida de şah fusese 
începută cu patru luni în urmă şi că cei doi adversari nu 
făcuseră decât douăzeci de mutări. Amândoi se numărau 
printre elevii vestitului Philidor care susţinea că nu poţi fi 
un bun jucător dacă nu ştii să muţi pionii pe care eliîi 
numea „sufletul şahului”. Prin urmare, nici un pion nu 
fusese pierdut cu uşurinţă până atunci. Cu atât mai mult cu 
cât generalul de brigadă Henage Finch Murphy şi maiorul 
John Temple Oliphant nu sacrificau niciodată nimic la 
întâmplare şi nu făceau nici cel mai mic lucru decât după o 
matură chibzuinţă. 

Generalul Murphy şi maiorul Oliphant erau doi onorabili 
ofiţeri ai armatei engleze, pe care soarta îi adunase laolaltă 
într-un post îndepărtat, unde îşi treceau timpul liber jucând 
şah. Amândoi în vârstă de patruzeci de ani, amândoi înalţi, 
amândoi cu părul roşu, cu faţa împodobită de cei mai 
frumoşi favoriţi din lume, în colţurile cărora se pierdeau 
mustăţile lor lungi, amândoi veşnic îmbrăcaţi în uniformă, 
veşnic netulburaţi în faţa oricărei împrejurări, foarte 
mândri de a fi englezi şi duşmani a tot ce nu era englezesc, 


dintr-un orgoliu înnăscut, ei cădeau repede de acord că 
anglo-saxonul este făcut dintr-o plămadă deosebită, 
nedescoperită încă de analizele chimice. Aceşti doi ofiţeri 
erau poate două sperietori din acelea care alungă păsările, 
dar care ştiu minunat de bine să apere câmpul încredinţat 
pazei lor. Cei doi englezi se simțeau oricând şi oriunde la ei 
acasă, chiar dacă soarta îi trimitea la câteva mii de leghe de 
ţara lor, şi gata mereu să colonizeze, să colonizeze până şi 
Luna. În ziua în care ar putea să înfigă acolo steagul 
britanic. 

Cataclismul care adusese schimbări atât de adânci pe o 
porţiune a globului terestru avusese loc fără să stârnească, 
se cuvine s-o recunoaştem, o mirare nemăsurată nici 
maiorului Oliphant, nici generalului Murphy, două figuri cu 
adevărat excepţionale. Ei se pomeniseră deodată izolaţi, cu 
11 oameni în postul pe care-l ocupau în momentul când se 
petrecuse catastrofa. Din stânca uriaşă, unde stăteau 
încazarmaţi mai multe sute de ofiţeri şi soldaţi, nu mai 
rămăsese decât o insuliţă îngustă, înconjurată de marea 
nesfârşită. 

— Ah! Se mulţumise să spună maiorul. lată ce se poate 
chema o împrejurare deosebită. 

— Deosebită, într-adevăr! Fu tot ce răspunse generalul. 

— Dar Anglia veghează. 

— Întotdeauna. 

— Şi vasele ei vor veni să ne repatrieze? 

— Vor veni. 

— Să rămânem, deci, la postul nostru. 

— La postul nostru. 

Dealtfel, chiar dacă ofiţerii şi cei 11 oameni ai lor ar fi vrut 
să-şi părăsească postul, le-ar fi venit destul de greu, căci nu 
aveau la îndemână decât o simplă barcă. Din locuitori ai 
unui continent cum fuseseră în ajun, ajunşi peste noapte 
insulari, cei doi ofiţeri, 10 soldaţi şi servitorul lor Kirke 
aşteptau cu cea mai desăvârşită răbdare clipa în care vreun 
vapor va veni să le dea ştiri despre patria-mamă. 


În plus, aceşti oameni cumsecade aveau hrana asigurată. 
În subteranele insuliţei se găsea cu ce să nutreşti 13 
stomacuri, fie ele şi stomacuri englezeşti, şi încă timp de cel 
puţin zece ani. Ei, când ai conserve de vită, bere şi brandy, 
totul este „all right” cum spun ei. 

În ce priveşte fenomenele fizice întâmplate ca: schimbarea 
punctelor cardinale, scăderea forţei de atracţie pe 
suprafaţa Pământului, scurtarea zilelor şi nopţilor, devierea 
axei de rotaţie, descrierea unei noi orbite în lumea solară, 
nici cei doi ofiţeri, nici oamenii lor, după ce le constataseră, 
nu s-au sinchisit prea mult de ele. 

Generalul şi maiorul puseseră din nou pe masa de şah 
piesele răsturnate de zguduitură şi, netulburaţi, îşi 
reluaseră interminabila partidă. Poate că nebunii, caii, 
pionii, mai uşori acum, aveau mai puţină stabilitate ca 
altădată, regii şi reginele mai ales, a căror mărime îi făcea 
să cadă mai des; dar cu oarecare grijă, Oliphant şi Murphy 
sfârşiră prin a pune pe picioare mica lor oaste de fildeş. 

Am spus că cei zece soldaţi, prizonieri pe insulă, nu se 
prea sinchisiră de fenomenele cosmice. Ca să respectăm 
întru totul adevărul, trebuie să adăugăm totuşi că unul din 
aceste fenomene a fost pricina a două întâmpinări din 
partea lor. 

Trei zile după catastrofă, caporalul Pim, ca purtător de 
cuvânt al celorlalţi ostaşi, ceruse o întrevedere celor doi 
ofiţeri. Întrevederea fiind acordată, Pim, urmat de nouă 
soldaţi, intră în camera generalului Murphy. Aici, cu mâna 
la chipiul pe care şi-l pusese puţin aplecat pe urechea 
dreaptă şi bine prins cu cureluşa petrecută pe sub buza 
inferioară, cu pieptul tare strâns în vestonul roşu şi cu 
pantalonii verzui prea largi, caporalul aşteptă ca şefii săi să 
binevoiască a-i adresa cuvântul. 

Aceştia îşi întrerupseră partida de şah. 

— Ce vrea caporalul Pim? Întrebă generalul Murphy, 
ridicând capul cu demnitate. 


— Să discute mai întâi cu domnul general de brigadă 
despre plata oamenilor şi, în al doilea rând, cu domnul 
maior în legătură cu hrana lor. 

— Caporalul să-şi susţină prima cerere, răspunse Murphy 
făcând un semn de încuviinţare. 

— În ce priveşte solda, înălţimea voastră, zise caporalul 
Pim, acum, când zilele au scăzut la jumătate, va fi şi ea 
proporţional mai mică? 

Generalul Murphy, luat prin surprindere, cugetă o clipă şi 
clătinând aprobativ din cap de câteva ori arătă că socoteşte 
observaţia caporalului cât se poate de binevenită. Apoi se 
întoarse spre maiorul Oliphant şi după un schimb de priviri 
cu acesta rosti: 

— Caporal Pim, solda a fost calculată pe intervalul de timp 
care se scurge de la răsăritul Soarelui până la răsăritul 
Soarelui din ziua următoare. Oricare ar fi durata acestui 
interval, solda rămâne cât a fost. Anglia este destul de 
bogată ca să-şi plătească soldaţii. 

Era un fel binevoitor de a arăta că armata şi gloria Angliei 
se contopeau într-un singur gând. 

— Ura! Grăiră drept răspuns cei zece oameni, dar fără să 
ridice glasul mai mult decât dacă ar fi spus: „mulţumesc”. 

Caporalul Pim se întoarse atunci spre maiorul Oliphant. 

— Caporalul să-şi susţină a doua cerere, zise maiorul 
privindu-şi subalternul. 

— În legătură cu hrana, înălţimea voastră, spuse caporalul 
Pim. Acum, că zilele n-au mai mult de şase ore, nu vom avea 
dreptul decât la două mese în loc de patru? 

Maiorul cugetă o clipă, făcu generalului Murphy un semn 
de încuviinţare pentru a arăta că îl socoate pe caporalul 
Pim un om plin de bun simţ şi de judecată. 

— Caporale, rosti el, fenomenele geografice nu au nici o 
putere în faţa regulamentelor militare. Dumneata şi 
oamenii dumitale veţi lua cele patru mese la un răstimp de 
un ceas şi jumătate fiecare. Anglia este destul de bogată ca 
să se supună legilor universului când o cere regulamentul, 


mai adăugă maiorul care făcu o uşoară plecăciune către 
generalul Murphy, fericit că aplică unui fapt nou fraza 
rostită de superiorul său. 

— Ura! Repetară cei zece soldaţi, ceva mai puternic de 
astă dată, pentru a întări mulţumirea de care erau cuprinşi. 
Apoi, făcând stânga-mprejur, în frunte cu caporalul Pim, 
părăsiră în pas reglementar camera celor doi ofiţeri, iar 
aceştia îşi reluară fără zăbavă partida întreruptă. 

Englezii de pe insulă aveau toate motivele să se bizuie pe 
Anglia, căci Anglia nu-şi părăseşte niciodată supuşii. Dar 
era, fără îndoială, foarte ocupată în aceste momente şi 
ajutorul, aşteptat cu atâta răbdare, nu sosi. La urma urmei, 
poate că nu se ştia în nordul Europei ce se petrecuse în sud. 

Între timp, 49 din vechile zile de câte 24 de ore trecuseră 
de la memorabila noapte de 31 decembrie spre 1 ianuarie 
şi nici un vas englezesc sau de altă naţionalitate nu se ivise 
în zare. Partea de mare care se întindea la poalele insuliţei, 
cu toate că fusese înainte una dintre cele mai umblate de pe 
glob, rămânea mereu pustie. Ofițerii şi soldaţii nu simțeau 
însă nici cea mai mică îngrijorare, nici cea mai mică mirare 
şi, prin urmare, nu se vedea la ei nici cel mai mic semn de 
descurajare. 'Toţi îşi îndeplineau serviciul ca de obicei şi 
făceau cu regularitate de pază. Cu tot atâta regularitate 
generalul şi maiorul treceau garnizoana în revistă. Toţi se 
simțeau, dealtfel, foarte bine datorită regimului recent 
care-i îngrăşa văzând cu ochii, şi dacă cei doi ofiţeri 
rezistau primejdiei de a deveni obezi, era doar datorită 
faptului că gradul lor le interzicea orice prisos de grăsime 
ce ar fi putut strica linia uniformei. 

La urma urmei, englezii noştri îşi petreceau cum se cuvine 
timpul pe această insuliţă. Cei doi ofiţeri, având aceeaşi fire 
şi aceleaşi gusturi, se înțelegeau în orice privinţă. Dealtfel, 
un englez nu se plictiseşte niciodată, sau doar atunci când 
se află în ţara sa, şi în acest caz o face numai pentru a se 
conforma la ceea ce numeşte el „cant”. 


În ce priveşte pe camarazii lor de arme care pieriseră, îi 
regretau, bineînţeles, dar cu o rezervă cu totul britanică. 
Având în vedere, pe de o parte, că fuseseră 1895 de oameni 
înainte de catastrofă şi, pe de alta, că nu se mai aflaseră 
decât 13 după aceea, o simplă operaţie de scădere le 
adusese la cunoştinţă că 1882 lipsesc la apel şi trecuseră 
acest lucru în raport. 

Am spus că insuliţa era o rămăşiţă a unui masiv uriaş care 
se ridica la o înălţime de 2400 m deasupra nivelului mării - 
ocupată acum de 13 englezi, era singurul punct solid care 
se ivea din ape pe meleagurile acelea. Totuşi nu era întru 
totul exact. O a doua insuliţă, aproape la fel cu prima, ieşea 
la suprafaţă mai spre sud, la vreo 20 km depărtare. Era 
creasta altui masiv care se înălța mai încolo, simetric cu cel 
dintâi unde se găseau englezii. Acelaşi cataclism le adusese 
pe amândouă la starea de stânci aproape de nelocuit. 

A doua insuliţă era oare pustie sau slujea de adăpost 
vreunui supravieţuitor al catastrofei? Ofițerii englezi îşi 
puseră această întrebare şi, mai mult ca sigur, între două 
mutări de şah au dezbătut problema în amănunţime. Li s-a 
părut probabil chiar destul de însemnată pentru a nu 
rămâne fără răspuns, fiindcă, într-o zi, profitând de un 
răstimp când era frumos, trecură braţul de apă care 
despărţea cele două insulițe şi se întoarseră abia după 36 
de ore. 

Un simţământ de umanitate îi mânase oare să exploreze 
această stâncă? Un interes de altă natură? Nu vorbiră cu 
nimeni despre rezultatele plimbării, nici măcar cu caporalul 
Pim. Insuliţa era locuită? Caporalul n-avea cum să ştie. 
Oricum, cei doi ofiţeri Care plecaseră singuri se întoarseră 
tot singuri. Totuşi, în ciuda rezervei lor, caporalul Pim avu 
impresia că sunt mulţumiţi. Până într-atât, încât un plic 
gros, pregătit de maiorul Oliphant şi semnat de generalul 
Murphy şi purtând pecetea regimentului 33, aştepta să 
poată fi predat fără întârziere primului vapor care s-ar fi 


ivit în raza insulei. Pe acest plic sta scris: AMIRALULUI 
FAIREFAX Primul lord al Amiralității. 

Regatul Unit. 

Dar nici un vas nu se arăta şi la data de 18 februarie nu se 
restabiliseră încă nici un fel de comunicaţii între insuliţă şi 
administraţia din metropolă. 

În ziua aceea, îndată ce se trezi, Murphy îi vorbi lui 
Oliphant. 

— Astăzi este zi de sărbătoare pentru orice suflet cu 
adevărat englez. 

— O mare sărbătoare, răspunse maiorul. 

— Nu cred, urmă generalul, că împrejurările deosebite în 
care ne aflăm trebuie să împiedice pe doi ofiţeri şi zece 
soldaţi ai Regatului Unit să sărbătorească aniversarea 
regelui. 

— Nici eu nu cred, răspunse maiorul Oliphant. 

— Dacă maiestatea sa nu s-a pus încă în legătură cu noi, 
înseamnă că a socotit că nu e necesar. 

— Desigur. 

— Un pahar de porto, domnule maior? 

— Cu plăcere, domnule general. 

Băutura aceasta, care pare destinată cu precădere 
consumaţiei englezilor, fu înghițită de gurile britanice, 
cărora li se spune în vorbirea populară „capcana cartofilor”, 
putând însă fi tot atât de bine poreclită „moartea vinului de 
porto” prin asemănarea cu „moartea vinului de Ron”. 

— Şi acum, zise generalul, să trecem reglementar la 
urările care se obişnuiesc în asemenea ocazii. 

— Reglementar, răspunse maiorul. 

Chemat, caporalul Pim sosi cu buzele încă umezite de 
paharul de brandy de dimineaţă. 

— Caporal Pim, rosti comandantul, astăzi este 18 februarie 
dacă socotim, aşa cum trebuie s-o facă orice bun englez, 
după vechiul calendar britanic. 

— Da, înălţimea voastră, răspunse. Caporalul. 

— Este, aşadar, aniversarea regelui. 


Caporalul salută milităreşte. 

— Caporal Pim, urmă generalul, cele douăzeci şi unu de 
lovituri de tun după cum cer dispoziţiile. 

— La ordin, înălţimea voastră. 

— Ah, caporale, adăugă generalul, veghează pe cât cu 
putinţă ca servanţilor să nu li se smulgă braţele din loc. 

— Pe cât cu putinţă, răspunse caporalul care nu voia să ia 
asupra-şi mai mult decât trebuia. 

Din numeroasele piese de artilerie, cu care era înzestrat 
altădată fortul, nu mai rămăsese decât un tun mare cu 
calibrul de 27 centimetri care se încărca pe gură. Era deci 
o maşină uriaşă. Cu toate că salvele de salut se trăgeau de 
obicei prin guri de dimensiuni măi mici, trebuia întrebuințat 
acest tun de vreme ce, el singur, alcătuia toată artileria 
insulei. Caporalul Pim, după ce-şi vesti oamenii, se duse la 
reduta blindată care lăsa să treacă salva printr-un crenel 
oblic. Se aduse încărcătura de care era nevoie pentru cele 
21 de lovituri obişnuite. Nu trebuie să mai spunem că 
urmau să fie trase doar cu pulbere. 

Generalul Murphy şi maiorul Oliphant, în mare ţinută şi cu 
bicornul cu pene pe cap, veniră să ia parte la operaţiune. 

Tunul fu încărcat după toate regulile din „Manualul 
artileristului” şi voioasele detunături începură să bubuie. 
După fiecare lovitură, aşa cum i se recomandase, caporalul 
Pim veghea ca deschizătura pe unde se dădea foc pulberii 
să fie astupată cu grijă, pentru a se feri de explozii 
neaşteptate care să preschimbe în proiectile braţele celor 
ce încărcau tunul, fenomen ce se petrece adesea la marile 
serbări publice. De astă dată nu avu loc nici un accident. 

Suntem datori să atragem atenţia că, în această 
împrejurare, straturile de aer mai puţin dense se mişcară 
cu mai puţin zgomot, împinse de gazele pe care le vărsa 
gura tunului, aşa că detunăturile nu erau atât de 
răsunătoare cum ar fi fost cu şase săptămâni înainte. Faptul 
fu un prilej de nemulţumire pentru cei doi ofiţeri. 
Încetaseră şi repercutările puternice ale sunetului care, 


izbindu-se de văgăunile stâncoase, schimba zgomotul sec al 
detunăturii în bubuitul îndelungat al tunetului. Nu se mai 
auzeau maiestuoasele bubuituri propagate la mari 
depărtări de elasticitatea aerului. Se înţelege dar că, în 
aceste condiţii, amorul propriu al celor doi englezi ce 
sărbătoreau aniversarea suveranului avu oarecum de 
suferit. 

Se trăseseră 20 de lovituri. În clipa când să se încarce 
tunul pentru a 2l-a oară, generalul Murphy opri printr-un 
gest braţul servantului. 

— Pune o ghiulea, zise el. Nu m-ar supăra să cunosc noua 
rază de acţiune a acestei arme. 

— E bine ca experienţa să fie făcută, răspunse maiorul. Ai 
auzit, caporale?! 

— La ordinele înălţimii voastre! Rosti caporalul Pim. 

Unul din servanţi aduse pe un cărucior o ghiulea plină 
care nu cântărea mai puţin de 200 de livre, proiectil pe 
care de obicei tunul îl trimitea până la o distanţă de două 
leghe. Urmărind ghiuleaua cu ocheanul în timpul 
traiectoriei sale, se va putea vedea cu uşurinţă locul unde 
va cădea în mare şi, prin urmare, se va putea evalua cu 
aproximaţie raza de acţiune actuală a uriaşei guri de foc. 

Tunul fu încărcat, aşezat în unghi de 42 de grade faţă de 
ţintă pentru a mări desfăşurarea traiectoriei sale şi la 
comanda maiorului ghiuleaua porni. 

— Sfinte Gheorghe! Strigă generalul. 

— Sfinte Gheorghe! Strigă maiorul. 

Cele două exclamaţii de uimire fuseseră scoase în acelaşi 
timp. Cei doi ofiţeri rămaseră încremeniţi, cu gura căscată 
şi nu le venea să-şi creadă ochilor. 

Era cu neputinţă de urmărit proiectilul asupra căruia forţa 
de gravitație îşi exercita atracţia mai puţin decât pe 
Pământ. Nu reugşiră nici cu ocheanele să vadă căderea 
ghiulelei în mare. Trebuiră deci să tragă concluzia că ea se 
dusese să se piardă dincolo de zare. 

— Mai mult de trei leghe! Spuse generalul. 


— Mai mult. Da. Sigur! Îngână maiorul. 

Şi era doar o închipuire? Dar la această lovitură de tun a 
englezilor păru că răspunde o slabă detunătură care venea 
din larg. 

Cei doi ofiţeri şi soldaţii de lângă ei ascultară, ciulind 
urechile, cu deosebită atenţie. Încă trei detunături una 
după alta se auziră din aceeaşi direcţie. 

— O navă! Zise generalul. Şi dacă este aşa, nu poate fi 
decât o navă englezească. 

Jumătate de oră mai târziu, cele două catarge ale unui vas 
se iviră în zare. 

— Anglia vine la noi! Grăi generalul Murphy cu aerul 
omului căruia faptele îi dăduseră dreptate. 

— A recunoscut glasul tunului nostru, răspunse maiorul 
Oliphant. 

— Numai să nu fi atins vasul cu ghiuleaua noastră! 
Murmură pentru sine caporalul Pim. 

Peste jumătate de oră, coca vasului zărit se contura 
limpede la orizont. O trâmbă lungă de fum negru se zugrăvi 
pe cer, arătând că aveau de-a face cu un steamer. În curând 
recunoscură o goeletă cu aburi care venea drept spre 
insulă, apropiindu-se cu vădita intenţie de a acosta. Un 
steag flutura la cornul vasului, dar era încă greu să 
desluşeşti de ce naţionalitate era. 

Murphy şi Oliphant priveau. Prin ochean fără să piardă 
nici o clipă goeleta din ochi în grabnica dorinţă de a-i saluta 
culorile. Dar, deodată, ocheanele se plecară, printr-o 
mişcare simultană şi parcă automată a celor două braţe, şi 
ofiţerii se priviră uluiţi spunând: „Steagul rusesc!” 

Într-adevăr, pe mătasea albă care se vedea fluturând, cu 
liniile ei dantelate, se încrusta crucea albastră a Rusiei. 

Capitolul XIV. Care înfăţişează o anumită încordare în 
relaţiile internaţionale şi o o o sfârşeşte cu un eşec 
geografic. 

Goeleta se apropia cu rapiditate de insuliţă şi englezii 
putură să citească pe tăbliţa de la capătul vasului numele 


de Dobrâna. 

Un cot al lanţului de stânci alcătuia, în partea de sud, un 
mic golf, care n-ar fi fost în stare să adăpostească patru 
vase de pescari. Goeleta putea găsi însă aici un loc de 
acostare ferit şi chiar sigur, cu condiţia ca vânturile de sud 
şi de est să nu se înteţească. Ea intră deci în golfuleţ. Se 
aruncă ancora şi o barcă cu patru rânduri de vâsle în care 
se aflau contele Timaşev şi căpitanul Servadac acostă peste 
puţin timp pe malul insulei. 

Generalul Murphy şi maiorul Oliphant, ţepeni şi ţanţoşi, 
aşteptau cu solemnitate. 

Primul care le adresă cuvântul fu Hector Servadac, 
năvalnic cum obişnuiesc să fie francezii. 

— Ah, domnilor! Strigă el. Aţi scăpat ca şi noi din acest 
dezastru şi suntem fericiţi că putem strânge mâinile a doi 
din semenii noştri. 

Ofițerii englezi, care nu făcuseră nici un pas în 
întâmpinarea lor, nu schiţară de asemenea nici un gest. 

— Aveţi cumva, urmă Hector Servadac fără să bage de 
seamă ţinuta lor băţoasă, aveţi cumva ştiri din Franţa, 
Rusia, Anglia, din Europa? Unde s-a oprit cataclismul? Aţi 
putut intra în legătură cu cei din patrie? Aţi. 

— Cu cine avem cinstea să vorbim? Întrebă generalul 
Murphy, având grijă să nu se clintească din loc ca să nu-şi 
piardă un deget din înălţime. 

— Adevărat, spuse Hector Servadac înălţând uşor, 
aproape neobservat, din umeri, nu am fost încă prezentaţi 
unii altora. 

Apoi întorcându-se spre însoţitorul său, a cărui rezervă nu 
era cu nimic mai prejos de răceala englezilor, spuse: 

— Domnul conte Vasili Timaşev. 

— Maiorul Sir John Temple Oliphant, răspunse generalul 
prezentând pe colegul său. 

Rusul şi englezul se salutară. 

— Căpitanul de stat major Hector Servadac, spuse la 
rândul său contele Timaşev. 


— Generalul de brigadă Henage Finch Murphy, răspunse 
cu o voce gravă maiorul Oliphant. 

Alte saluturi ale ultimilor prezentaţi. 

Regulile etichetei fuseseră respectate cu cea mai mare 
stricteţe. Se putea deci sta de vorbă fără ca cineva să scadă 
în ochii celorlalţi. 

E de la sine înţeles că toată convorbirea avusese loc în 
limba franceză, cunoscută şi de englezi şi de ruşi - rezultat 
pe care compatrioţii căpitanului Servadac îl obţinuseră 
încăpăţânându-se să nu înveţe nici rusa nici engleza. 
Generalul Murphy, poftindu-i printr-un semn cu mâna, o luă 
înaintea oaspeţilor săi, pe care maiorul Oliphant îi urmă, şi 
îi duse în încăperea locuită de el şi colegul lui. Era un fel de 
cazemată, scobită în stâncă, dar nu lipsită de un anume 
confort. Luară loc şi convorbirea putu să-şi urmeze cursul 
firesc. 

Hector Servadac, pe care îl enervaseră atâtea ceremonii, îl 
lăsă pe contele Timaşev să vorbească. 

Acesta, înțelegând că cei doi englezi considerau că „se 
cuvenea” să nu fi auzit nimic din cuvintele rostite înainte de 
a se face prezentările, începu ab ovo. 

— Domnilor, ştiţi fără îndoială că un cataclism, a cărui 
cauză şi întindere n-am putut-o cunoaşte încă, s-a petrecut 
în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie. Văzând ce-a 
rămas din teritoriul pe care I-aţi ocupat mai înainte, adică 
această insuliţă, este limpede că aţi resimţit puternic 
urmările lui. 

Cei doi ofiţeri se înclinară în semn de încuviinţare. 

— Însoţitorul meu, căpitanul Servadac, urmă contele, a 
fost şi el greu încercat de această catastrofă. El îndeplinea 
o misiune ca ofiţer de stat major, pe coasta Algeriei. 

— O colonie franceză, mi se pare, nu-i aşa? Întrebă 
maiorul Oliphant închizând pe jumătate ochii. 

— Cât se poate de franceză, răspunse tăios căpitanul 
Servadac. 


— Era în apropiere de gurile Şelifului, urmă netulburat 
contele Timaşev. Acolo, în timpul acelei nopţi îngrozitoare, o 
parte a continentului african s-a transformat deodată în 
insulă, iar restul pare să fi dispărut cu desăvârşire de pe 
suprafaţa globului. 

— Ah, făcu generalul Murphy, întâmpinând ştirea doar cu 
această interjecţie. 

— Dar dumneavoastră, domnule conte, întrebă maiorul 
Oliphant, se poate şti unde eraţi în noaptea aceea funestă? 
— Pe mare, domnule, la bordul goeletei mele şi socot că 

numai o minune a făcut să nu pierim. 

— Nu putem decât să vă felicităm, domnule conte, 
răspunse generalul Murphy. 

Contele 'Timaşev continuă astfel: 

— Întâmplarea mânându-mă din nou spre coasta 
algeriană, am fost destul de mulţumit să regăsesc pe noua 
insulă atât pe căpitanul Servadac, cât şi pe ordonanța sa, 
Ben-Zuf. 

— Ben.? Se miră maiorul Oliphant. 

— Zuf! Strigă Hector Servadac ca şi cum ar fi spus „uf 
pentru a se descărca. 

— Căpitanul Servadac, reluă contele, Timaşev, voind să 
afle grabnic ceva ştiri, se îmbarcă pe Dobrâna şi 
îndreptându-ne spre vechiul est, am căutat să cercetăm ce- 
a rămas din colonia algeriană. N-a mai rămas nimic. 

Generalul Murphy ţuguie din buze ca şi cum ar fi vrut să 
arate că, numai prin faptul de a fi franceză, o colonie nu 
putea prezenta o prea mare garanţie de soliditate. La 
aceasta, Hector Servadac se ridică pe jumătate de pe scaun 
ca să-i răspundă, dar reuşi să se stăpânească. 

— Domnilor, rosti contele Timaşev, dezastrul este uriaş. Pe 
toată porţiunea orientală a Mediteranei n-am găsit nici o 
urmă a pământurilor de odinioară, nici a Algeriei, nici a 
Tunisiei, în afară de un singur punct, o stâncă răsărind din 
valuri lângă Cartagina unde se află mormântul regelui 
Franţei. 


— Ludovic al IX-lea, nu? Spuse generalul. 

— Mai cunoscut sub numele de Ludovic cel Sfânt, 
domnule! Interveni căpitanul Servadac, căruia generalul 
Murphy se hotări în sfârşit să-i surâdă puţin în chip de 
încuviinţare. 

Apoi contele Timaşev povesti că goeleta navigase până în 
dreptul golfului Gabes, că Marea sahariană nu mai exista - 
ceea ce cei doi englezi socotiră cât se poate de firesc de 
vreme ce era o mare franceză - că o coastă nouă dintr-o 
materie ciudată se înălţase în faţa litoralului tripolitan şi că 
se întindea spre nord, cam până în dreptul Maltei, urmând 
linia celui de-al 12-lea meridian. 

— Şi această insulă engleză, se grăbi să adauge căpitanul 
Servadac, Malta cu oraşul ei, cu Goulette, cu forturile, 
soldaţii, ofiţerii şi guvernatorul ei, s-a dus şi ea după Algeria 
în adâncul valurilor. 

Fruntea celor doi englezi se umbri o clipă, dar aproape 
imediat pe chipul lor se citi cea mai vădită îndoială faţă de 
cele spuse de căpitanul francez. 

— E destul de greu de admis că totul a fost înghiţit de ape, 
obiectă generalul Murphy. 

— De ce? Întrebă căpitanul Servadac. 

— Malta este o insulă engleză şi în această calitate. Începu 
maiorul Oliphant. 

— A dispărut şi ea de parcă ar fi fost chineză! Ripostă 
căpitanul Servadac. 

— Poate că v-aţi înşelat în constatările dumneavoastră în 
timpul călătoriei. 

— Nu, domnilor, spuse contele Timaşev, nici o eroare n-a 
fost săvârşită şi trebuie să vă înclinați în faţa adevărului. 
Anglia a suferit desigur mult din pricina dezastrului. Nu 
numai insula Malta a pierit, ci şi un continent nou a închis 
complet partea de răsărit a Mării Mediterane. Fără o 
strâmtoare îngustă care deschide drum într-un singur 
punct al litoralului, nam fi ajuns niciodată la 
dumneavoastră. Este dovedit, aşadar, din păcate, că dacă n- 


a mai rămas nimic din Malta, n-a rămas nici mare lucru din 
Insulele Ionice care, de câţiva ani de zile, au intrat sub 
protectoratul britanic. 

— Şi nu cred, adăugă căpitanul Servadac, că lordul, înaltul 
comisar, şeful dumneavoastră, a avut de ce să se felicite în 
ce priveşte rezultatul cataclismului. 

— Înaltul comisar, şeful nostru? Răspunse generalul 
Murphy cu aerul că nu înţelege ce i se spune. 

— Nici dumneavoastră n-aveţi dealtfel nici un motiv să vă 
felicitaţi, urmă căpitanul Servadac, pentru ceea ce a rămas 
din insula Corfu. 

— Corfu? Răspunse maiorul Oliphant. Am auzit eu bine, 
domnul căpitan a spus Corfu? 

— Da! Cor-fu, repetă Hector Servadac. 

Cei doi englezi, miraţi de-a binelea, zăboviră o clipă cu 
răspunsul, întrebându-se împotriva cui îi căşunase ofițerului 
francez. Dar surprinderea lor fu şi mai mare când contele 
Timaşev vru să ştie dacă primiseră de curând veşti din 
Anglia, fie prin vasele britanice, fie prin cablul submarin. 

— Nu, domnule conte, îi răspunse generalul Murphy, 
cablul s-a rupt. 

— Ei bine, domnilor, nu v-aţi pus în legătură cu continentul 
prin telegrafele italiene? 

— Italiene? Întrebă maiorul Oliphant. Vreţi să spuneţi, 
desigur, spaniole! 

— Italiene sau spaniole, interveni căpitanul Servadac, ce 
contează, domnilor, dacă aţi primit ştiri din metropolă. 

— N-avem nici o veste, răspunse generalul Murphy. Dar nu 
suntem îngrijoraţi, şi în scurt timp. 

— Dar dacă nu mai există metropolă? Rosti cu seriozitate 
căpitanul Servadac: 

— Să nu mai existe metropola? 

— Da, în cazul că nu mai există Anglia! 

— Anglia? 

Generalul Murphy şi maiorul Oliphant se sculară automat 
în picioare ca împinşi de un arc. 


— Mi se pare, spuse generalul Murphy, că înaintea Angliei, 
Franţa e aceea care. 

— Franţa trebuie să se ţină mai bine fiindcă-i legată de 
continent! Răspunse căpitanul Servadac, înfierbântându-se. 

— Să se ţină mai bine ca Anglia? 

— Anglia nu-i la urma urmei decât o insulă, o insulă din 
straturi şi aşa destul de dislocate, pentru ca să nu se fi 
prăbuşit în întregime. 

Era gata să izbucnească o ceartă. Cei doi englezi se şi 
ridicaseră cu o mutră amenințătoare, iar căpitanul 
Servadac era hotărât să nu dea înapoi nici un pas. 

Contele Timaşev vru să-i liniştească pe adversarii 
înfierbântaţi, dar nu reuşi. 

— Domnilor, spuse cu răceală căpitanul Servadac, cred că 
această convorbire ar avea de câştigat dacă ar continua în 
aer liber. Sunteţi aici la dumneavoastră acasă; n-aţi vrea să 
ieşim.? 

Hector Servadac părăsi camera, urmat imediat de contele 
Timaşev şi de cei doi englezi. "Toţi se strânseră pe un platou, 
din partea de sus a insulei, pe care căpitanul îl socotea în 
gând un teren aproape neutru. 

— Domnilor, rosti el către cei doi englezi, oricât de 
sărăcită ar fi Franţa de când a pierdut Algeria, e totuşi în 
măsură să răspundă la orice provocare, de oriunde ar veni! 
Eu, ofiţer al armatei franceze, am onoarea s-o reprezint pe 
această insulă în aceeaşi calitate în care dumneavoastră 
reprezentaţi Anglia. 

— Perfect, răspunse generalul Murphy. 

— Şi nu voi răbda. 

— Nici eu, sări maiorul Oliphant. 

— Şi, de vreme ce suntem aici pe teren neutru. 

— Neutru? Strigă generalul Murphy. Sunteţi pe pământ 
englez, domnule! 

— Englez? 

— Da, într-un ţinut străjuit de steagul britanic. 


Şi generalul îi arătă steagul Regatului Unit, care flutura pe 
creasta cea mai înaltă a insulei. 

— Să lăsăm! Rosti ironic căpitanul Servadac. Credeţi că 
pentru că v-a plăcut să înfigeţi steagul ăsta acolo, după 
catastrofă. 

— Acolo era şi înainte. 

— Steagul unui protectorat, nu al unei posesiuni, 
domnilor! 

— Al unui protectorat? Strigară indignaţi într-un glas cei 
doi ofiţeri. 

— Domnilor, spuse Hector Servadac bătând din picior, 
această insulă este tot ce-a mai rămas acum dintr-o 
republică parlamentară, asupra căreia Anglia n-a avut 
niciodată decât un drept de protectorat. 

— O republică! Exclamă generalul Murphy holbând ochii. 
— Şi dreptul ăsta, pe care vi l-aţi arogat asupra Insulelor 
lonice şi pe care l-aţi pierdut şi l-aţi recâştigat de vreo zece 

ori, este cât se poate de şubred. 

— Insulele Ionice! Strigă maiorul Oliphant. 

— Şi aici, la Corfu. 

— Corfu? 

Uluirea celor doi englezi era aşa de mare, încât contele 
Timaşev, foarte rezervat până atunci, oricât de mult îi dădea 
ghes inima să ia partea ofițerului de stat major, crezu de 
datoria lui să intervină în discuţie. Era deci gata să se 
adreseze generalului Murphy, când acesta, îndreptându-se 
spre căpitanul Servadac, îi spuse cu un glas mai calm: 

— Domnule, nu pot să vă las să stăruiţi mai departe într-o 
greşeală a cărei cauză nu o pot ghici. Sunteţi aici într-o 
provincie cucerită de Anglia şi care îi aparţine din 1704, 
după cum o confirmă şi tratatul de la Utrecht. Într-adevăr, 
Franţa şi Spania au încercat să ne conteste acest drept în 
1727, 1779, 1782, dar fără să izbutească. Aşadar, sunteţi în 
Anglia pe insuliţa asta, cât de mică ar fi ea, la fel cum aţi fi 
în piaţa Trafalgar, la Londra. 


— Cum, nu suntem la Corfu, în capitala Insulelor lonice? 
Întrebă contele Timaşev cu un glas plin de-o adâncă uimire. 
— Nu, domnilor, nu, răspunse generalul Murphy, sunteţi 

aici la Gibraltar. 

Gibraltar! Cuvântul fu ca un trăsnet pentru contele 
Timaşev şi ofiţerul de stat major! Ei se credeau la Corfu, la 
capătul oriental al Mediteranei, şi de fapt erau la Gibraltar, 
în capătul occidental, cu toate că Dobrâna nu se-ntorsese 
niciodată îndărăt în timpul călătoriei ei de explorare! 

lată dar un fapt nou şi trebuiau să ţină seama de urmările 
lui. Contele 'Timaşev se pregătea să tragă concluziile, când 
nişte strigăte îi îndreptară atenţia în altă parte. Întoarse 
capul şi, spre marea lui mirare, văzu oamenii de pe 
Dobrâna certându-se cu soldaţii englezi. 

Care era pricina acestei înfruntări? Ea se datora unui 
schimb de cuvinte între marinarul Panovka şi caporalul Pim. 
De ce? Pentru că ghiuleaua trasă de tun, după ce sfărâmase 
unul din catargele de rezervă ale goeletei, spărsese 
totodată pipa lui Panovka, nu fără să-i ia ceva şi din nasul 
care era, poate, puţin prea lung. Aşa că, în timp ce contele 
Timaşev şi căpitanul Servadac întâmpinau greutăţi în a se 
înţelege cu ofiţerii englezi, oamenii de pe Dobrâna erau 
gata să se încaiere cu garnizoana de pe insulă. 

Bineînţeles, Hector Servadac luă partea lui Panovka, ceea 
ce îl făcu pe maiorul Oliphant să spună că Anglia nu-i 
răspunzătoare de proiectilele ei, că era vina marinarului 
rus că se aflase acolo când a trecut ghiuleaua, şi apoi dacă 
ar fi avut nasul cârn nu i s-ar fi întâmplat nimic etc. 

Auzind toate acestea, în ciuda rezervei sale, contele 
Timaşev se supără şi, după un schimb de cuvinte trufaşe cu 
cei doi ofiţeri, dădu ordin echipajului său să se îmbarce fără 
întârziere. 

— Ne vom mai vedea, domnilor, zise căpitanul Servadac 
celor doi englezi. 

— Cum doriţi! Răspunse maiorul Oliphant. 


De fapt, în faţa acestui nou fenomen care aşezase 
Gibraltarul acolo unde, din punct de vedere geografic, 
trebuia să se afle Corfu, contele Timaşev şi căpitanul 
Servadac nu aveau decât un singur gând, unul să se 
înapoieze în Rusia, celălalt în Franţa. 

De aceea, Dobrâna porni fără zăbavă şi două ore mai 
târziu nu se mai vedea nimic din ceea ce rămăsese din 
Gibraltar. 

Capitolul XV. În care prietenii noştri discută pentru a 
ajunge să descopere un adevăr, apropiindu-se, poate, de 
dezvăluirea lui. 

Primele ore de drum au fost folosite pentru discutarea 
faptului nou şi neaşteptat care survenise. Dacă nu putea 
deduce în întregime adevărul, cel puţin contele, căpitanul şi 
locotenentul Prokop aveau prilejul să pătrundă mai mult 
misterul ciudatei împrejurări în care se găseau. 

Ce ştiau în realitate până acum, în mod incontestabil? Că 
Dobrâna, plecând din Insula Gurbi, adică de la gradul 1 
longitudine vestică, nu se oprise decât la 13 grade 
longitudine estică din pricina noului litoral. Aşadar, în total, 
străbătuse un parcurs de 15 grade. Adăugând şi lungimea 
strâmtorii, care o lăsase să treacă de-a curmezişul 
continentului necunoscut, se mai adună vreo trei grade şi 
jumătate, apoi distanţa care despărţea celălalt capăt al 
strâmtorii de Gibraltar, încă aproape 4 grade, şi în cele din 
urmă cea de la Gibraltar la Insula Gurbi, adică 7 grade, 
făceau în total 29 de grade. 

Deci, plecând din Insula Gurbi şi întorcându-se la punctul 
de pornire, după ce urmase îndeaproape aceeaşi paralelă, 
sau altfel spus, după ce descrisese întreaga circumferință, 
Dobrâna străbătuse circa 29 grade. Şi socotind un grad 
egal cu 80 km, erau în total 2.320 km. De vreme ce în locul 
unde erau Corfu şi Insulele Ionice navigatorii de pe 
Dobrâna găsiseră Gibraltarul, însemna că tot restul globului 
pământesc, însumând 331 grade, lipsea cu desăvârşire. 


Înainte de catastrofă, pentru a merge de la Malta la 
Gibraltar pe ruta dinspre est trebuia să treci prin a doua 
jumătate estică a Mediteranei, prin canalul de Suez, Marea 
Roşie, Oceanul Indian, pe lângă insulele Sonde, Pacific şi 
Atlantic. În locul acestui drum imens, o strâmtoare recentă 
de 60 km adusese goeleta la 80 leghe de Gibraltar. 

Acestea fură datele şi cifrele stabilite de locotenentul 
Prokop şi, ţinând seama de eventualele greşeli, erau destule 
ca să slujească drept bază pentru un şir de deducţii. 

— Aşadar, zise căpitanul Servadac, faptul că. Dobrâna s-a 
întors la punctul ei de pornire fără să-şi fi schimbat direcţia 
ne face să tragem concluzia că sferoidul terestru n-ar mai 
avea decât o circumferință de 2.320 km. 

— Da, răspunse locotenentul Prokop, şi asta înseamnă că 
şi-a redus diametrul la doar 740 kilometri, adică este de 16 
ori mai mic decât înainte de catastrofă, când avea 12.792 
kilometri. Este de netăgăduit că am făcut înconjurul a ceea 
ce a mai rămas din lume. 

— lată cum s-ar lămuri mai multe din fenomenele pe care 
le-am observat până acum, spuse contele Timaşev. Pe un 
sferoid redus la aceste dimensiuni, atracţia gravitaţională, 
se-nţelege, este micşorată mult şi pricep de asemenea de ce 
mişcarea sa de rotaţie în jurul propriului ax s-a accelerat 
într-o asemenea măsură, încât răstimpul între două 
răsărituri de Soare nu mai este decât de 12 ore. Cât despre 
noua orbită pe care o descrie în jurul Soarelui. 

Contele Timaşev se opri neştiind cum se putea lega acest 
fenomen de noul său sistem. 

— Ei, domnule conte, întrebă căpitanul Servadac, în ce 
priveşte noua orbită.? 

— Ce părere ai în această privinţă, Prokop? Se adresă 
contele locotenentului. 

— Nu există două căi de a explica schimbarea de orbită, 
răspunse Prokop, nu este decât una singură! 

— Şi anume? Întrebă căpitanul Servadac cu o deosebită 
nerăbdare, ca şi cum presimţea ce va răspunde 


locotenentul. 

— Anume, urmă Prokop, să admitem că o bucată sa 
desprins de Pământ, ducând cu sine o porţiune din 
atmosferă şi că străbate lumea solară pe o orbită care nu 
mai e aceeaşi cu orbita terestră. 

După această explicaţie atât de plauzibilă, contele 
Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop 
păstrară câteva momente de tăcere. Încremeniţi, ei cugetau 
la urmările nemăsurate ale noii stări de lucruri. Dacă, într- 
adevăr, un bloc uriaş se desprinsese din globul terestru, 
încotro mergea? Cum putea fi determinată îndepărtarea 
orbitei eliptice pe care o urma acum? La ce distanţă de 
Soare va fi împins? Care va fi durata revoluţiei lui în jurul 
centrului de atracţie? Va cutreiera asemenea cometelor 
sute de mii de leghe prin spaţiu, sau va fi atras în curând 
spre izvorul de căldură şi lumină? În sfârşit, planul orbitei 
sale coincidea cu ecliptica şi se mai putea nutri speranţa că 
o întâlnire o să-l alipească de globul de care fusese 
despărţit cu atâta furie? 

Căpitanul Servadac rupse primul tăcerea, strigând parcă 
împotriva voinţei lui. 

— Ei bine, nu, fir-ar să fie! Explicaţia dumitale, domnule 
locotenent, lămureşte multe lucruri, dar nu poate fi admisă! 
— Şi de ce nu, domnule căpitan? Se miră locotenentul. Mi 

se pare, dimpotrivă, că răspunde tuturor obiecţiilor. 

— Nu! Dacă stau şi mă gândesc există cel puţin una care 
rămâne în picioare în faţa ipotezei dumitale. 

— Care? Întrebă Prokop. 

— Stai să ne înţelegem. Dumneata stărui să crezi că o 
bucată a globului, cuprinzând o parte a bazinului 
mediteranean de la Gibraltar până la Malta, a ajuns astrul 
care ne duce cu el şi străbate repede lumea solară? 

— Stărui să cred acest lucru. 

— Ei bine, atunci, cum îţi explici, domnule locotenent, 
apariţia ciudatului continent care mărgineşte acum marea 
şi straturile neobişnuite ale țărmului? Dacă am fi purtaţi pe 


o bucată de glob, această bucată şi-ar fi păstrat cu 
siguranţă vechea conformaţie granitică sau calcaroasă şi n- 
ar prezenta la suprafaţa scoarţei această cristalizare 
minerală a cărei compoziţie însăşi ne este necunoscută. 

Căpitanul Servadac ridicase o obiecţie serioasă la teoria 
locotenentului. Într-adevăr, se putea închipui, la nevoie, că 
un fragment s-a desprins din glob, luând cu el o parte din 
atmosferă şi o porţiune din apele mediteraneene; se putea 
chiar admite că mişcările sale de revoluţie şi de rotaţie nu 
sunt identice cu cele ale Pământului; dar de unde în locul 
malurilor roditoare care tiveau la est şi vest Mediterana, 
zidul abrupt lipsit de orice urmă de vegetaţie, dintr-o 
materie necunoscută? 

Locotenentul Prokop nu fu în stare să răspundă la obiecţia 
adusă şi trebui să se mărginească la afirmaţia că viitorul va 
da, fără îndoială, dezlegările care pentru moment nu 
puteau fi găsite. Oricum, socotea că nu era cazul să renunţe 
la un sistem care explica atâtea lucruri nelămurite. În ce 
priveşte cauza principală, îi scăpa încă. Oare să admită că o 
expansiune a forţelor din centrul Pământului a putut 
desprinde un asemenea bloc terestru azvârlindu-l în spaţiu? 
Era destul de greu de crezut. În această problemă atât de 
complexă mai erau încă multe necunoscute. 

— La urma urmei, spuse în încheiere căpitanul Servadac, 
puţin îmi pasă că ne învârtim prin lumea solară pe un nou 
astru, dacă Franţa se învârte împreună cu noi! 

— Franţa. Şi Rusia! Adăugă contele Timaşev. 

— Şi Rusia! Se grăbi să încuviinţeze ofiţerul de stat major 
în faţa legitimei revendicări a contelui. 

Dar dacă într-adevăr numai o bucată de glob se mişca pe o 
nouă orbită şi această bucată era de formă sferoidală, ceea 
ce o făcea să aibă dimensiuni foarte restrânse, nu era de 
aşteptat ca o parte din Franţa şi, cel puţin, cea mai mare 
porţiune a imperiului rus să fi rămas pe vechea planetă? 
Acelaşi lucru şi în ce priveşte Anglia, dealtfel, în fond, lipsa 
legăturii de şase săptămâni încoace între Gibraltar şi 


Regatul Unit nu arătau cu prisosinţă că nu se putea 
comunica nici pe pământ, nici pe mare, nici prin poştă, nici 
prin telegraf? Dacă Insula Gurbi ocupa ecuatorul astrului, 
cum era dat să credem ţinând seama de egalitatea 
constantă a zilelor şi nopţilor, cei doi poli, nord şi sud, 
trebuiau să fie la o depărtare de insulă egală cu 
semicircumferinţa înregistrată în timpul călătoriei pe vasul 
Dobrâna, adică la vreo 1.160 km. Locul polului arctic deci 
putea fi stabilit la 580 km la nord de Insula Gurbi şi al 
polului antarctic la tot atâţia kilometri spre sud. Şi când 
aceste puncte fură trecute pe hartă, se dovedi clar că polul 
nord nu depăşea ţărmul Provenţei, iar polul sud cădea în 
pustiul Africii, în dreptul paralelei 29. 

Aşa stând lucrurile, mai avea locotenentul Prokop dreptate 
când stăruia să creadă în sistemul său cel nou? Fusese într- 
adevăr smuls un bloc din globul terestru? Era cu neputinţă 
să te pronunţi. Soluţionarea problemei se afla numai în 
puterea viitorului. Dar poate că nu era o îndrăzneală prea 
mare să admiţi că, dacă nu descoperise încă întregul 
adevăr, locotenentul Prokop făcuse un pas mare spre el. 

După ce trecuse de deschiderea îngustă care unea cele 
două extremităţi ale Mediteranei prin porţile Gibraltarului, 
Dobrâna se bucura din nou de un timp minunat. Avea vânt 
prielnic şi, împinsă de el şi de forţa aburilor, mergea cu 
iuţeală spre nord. 

Spunem spre nord şi nu spre est, pentru că litoralul 
spaniol pierise cu totul, cel puţin pe porţiunea cuprinsă pe 
vremuri între Gibraltar şi Alicante. Nici Malaga, nici 
Almeria, nici capul Gata, nici capul Paloş, nici Cartagina nu 
se aflau pe locurile indicate de coordonatele geografice 
terestre. Marea acoperise toată această parte a Peninsulei 
Iberice şi goeleta fu nevoită să înainteze până în dreptul 
Seviliei pentru a regăsi nu malul andaluz, ci o faleză la fel 
cu cea pe care o întâlnise dincolo de Malta. 

De-aici încolo, marea pătrundea în adâncul noului 
continent, alcătuind un unghi ascuţit al cărui vârf ar fi 


trebuit să-l ocupe oraşul Madrid. Apoi coasta, coborând iar 
spre sud, înainta la rândul ei în larg în vechiul bazin şi se 
prelungea ca o gheară amenințătoare deasupra Insulelor 
Baleare. 

Abătându-se puţin din drum pentru a căuta câteva urme 
din acest grup de insule binecunoscute, exploratorii făcură 
o descoperire cu totul neaşteptată. 

Era 21 februarie. La ora 8 dimineaţa, un marinar care 
stătea la prova goeletei strigă: 

— O sticlă pluteşte pe apă! 

Sticla putea conţine un document preţios, în legătură cu 
noua stare de lucruri. La strigătul marinarului, contele 
Timaşev, Hector Servadac, locotenentul, toţi alergară pe 
puntea din faţă. Goeleta manevră în aşa fel, încât să se 
apropie de obiectul semnalat care fu pescuit fără întârziere 
şi ridicat la bord. 

Nu era o sticlă, ci un toc de piele, ca cele care servesc de 
obicei la păstrarea ocheanelor de mărime mijlocie. Cu 
multă grijă, capacul fusese lipit cu ceară şi, dacă aruncarea 
lui în apă se făcuse de curând, apa nu putuse pătrunde 
înăuntru. 

Locotenentul Prokop, în prezenţa contelui Timaşev şi a 
ofițerului de stat major, examina tocul cu atenţie. Nu purta 
nici o marcă a fabricii. Ceara cu care fusese lipit capacul 
era neatinsă şi avea încă o pecete pe care se citeau două 
iniţiale: 

PR. 

Pecetea fu ruptă, tocul deschis şi locotenentul scoase din 
el o hârtie pe care marea o cruţase. Nu era decât o foaie în 
pătrăţele, desprinsă dintr-un carnet. Pe ea fuseseră 
aşternute, cu un scris mare şi aplecat, următoarele cuvinte 
după care erau semne de întrebare şi de mirare: 

Gallia? 

Ab sole, la 15 febr, dist. 59.000.000. 

Drum parcurs din ian. Până în feb.: 32.000.000 1. Va bene! 
All right! Parfait! 


— Ce poate însemna asta? Întrebă contele Timaşev după 
ce sucise hârtia pe toate părţile. 

— N-am idee, răspunse căpitanul Servadac, dar sigur e că 
autorul acestui document, oricine ar fi el, trăia încă la 15 
februarie, de vreme ce documentul menţionează această 
dată. 

— Fără îndoială, încuviinţă contele Timaşev. 

Hârtia nu purta nici o semnătură. Nimic nu trăda de unde 
vine. Cuprindea cuvinte latineşti, italieneşti, englezeşti, 
franţuzeşti, acestea din urmă în număr mai mare. 

— Nu poate fi o înşelătorie. Este limpede că acest 
document se referă la noul sistem cosmografic ale cărui 
urmări le suferim. Tocul de piele, în care a fost închis, este 
probabil al vreunui observator de la bordul unui vas. 

— Nu, domnule căpitan, răspunse locotenentul Prokop, 
deoarece acest observator ar fi pus cu siguranţă 
documentul într-o sticlă unde ar fi fost mai ferit de 
umezeală decât într-un toc de piele. Aş crede mai degrabă 
că vreun savant, rămas singur într-un loc de pe litoral 
cruțat de cataclism, vrând să transmită rezultatele 
cercetărilor sale, a folosit acest toc poate mai puţin preţios 
pentru el în momentul acela decât o sticlă. 

— La urma urmei, ce importanţă are asta! Zise contele 
Timaşev. În clipa de faţă este mai util să lămurim ce 
înseamnă acest ciudat document decât să ghicim cine-i 
autorul său. Să procedăm deci sistematic, în primul rând, ce 
să însemne oare Gallia? 

— Nu cunosc nici o planetă, mică sau mare, cu numele 
ăsta, spuse căpitanul Servadac. 

— Domnule căpitan, rosti atunci locotenentul Prokop, 
înainte de a merge mai departe cu raţionamentul nostru, 
îngăduiţi-mi să vă pun o întrebare. 

— Vă rog domnule locotenent. 

— Nu sunteţi de părere că acest document pare să 
justifice ultima ipoteză, şi anume că un fragment al globului 
terestru a fost azvârlit în spaţiu? 


— Da, poate. Răspunse Hector Servadac, cu toate că 
obiecţia cu privire la compoziţia astrului nostru rămâne în 
picioare. 

— Şi, în acest caz, adăugă contele Timaşev, savantul cu 
pricina a dat noului astru numele de Gallia. 

— Să fie un savant francez? Se întrebă locotenentul 
Prokop. 

— E de presupus, fu de părere căpitanul Servadac. Vă rog 
să remarcaţi că din 18 cuvinte câte cuprinde documentul, 
11 sunt franţuzeşti pe lângă trei latineşti, două italieneşti şi 
două englezeşti. Aceasta ar dovedi şi că savantul, neştiind 
în mâinile cui va cădea documentul, a vrut să întrebuinţeze 
cuvinte din diferite limbi pentru a spori şansele de a fi 
înţeles. 

— Să admitem că Gallia este numele noului asteroid care 
se învârteşte prin spaţiu, zise contele Timaşev, şi să mergem 
mai departe. „Ab sole distanţa la 15 februarie 59 milioane 
de leghe.” 

— Era într-adevăr distanţa care trebuia să fi despărţit 
Gallia de Soare, răspunse locotenentul Prokop, atunci când 
a întretăiat orbita lui Marte. 

— Bine, încuviinţă contele Timaşev. lată că primul punct al 
documentului se potriveşte cu observaţiile noastre. 

— Întocmai, spuse locotenentul Prokop. 

— Drum parcurs din ianuarie până în februarie, îşi urmă 
contele Timaşev lectura, „82 milioane de leghe”. 

— Este vorba, desigur, spuse Hector Servadac, de drumul 
străbătut de Gallia pe noua orbită. 

— Da, completă locotenentul Prokop, şi, după legile lui 
Kepler, viteza planetei Gallia, sau dacă vreţi acelaşi lucru 
altfel exprimat - drumul străbătut în intervale de timp egale 
trebuie să fi scăzut treptat. Cea mai înaltă temperatură pe 
care am simţit-o a fost tocmai la acea dată, la 15 ianuarie. 
Este, aşadar, foarte probabil ca, în acea zi, Gallia să fi fost la 
periheliul ei, adică la distanţa cea mai mică de Soare, şi că 


mergea atunci cu o viteză dublă faţă de cea a Pământului 
care nu este decât de 28800 de leghe pe oră. 

— Foarte bine, răspunse căpitanul Servadac, dar asta nu 
ne arată la ce distanţă se va depărta Gallia de Soare, în 
punctul afeliului, nici ce putem nădăjdui sau de ce trebuie 
să ne temem pe viitor. 

— Nu, domnule căpitan, rosti locotenentul Prokop, dar 
făcând cercetări atente asupra diferitelor puncte de pe 
traiectoria Galliei, vom ajunge cu siguranţă să-i determinăm 
elementele, aplicând legea gravitaţiei universale. 

— Şi, în consecinţă, drumul pe care-l va parcurge în lumea 
solară, încheie căpitanul Servadac. 

— Dacă, într-adevăr, reluă Timaşev, Gallia este un asteroid, 
ca toate corpurile în mişcare este supus legilor mecanicii şi 
Soarele acţionează asupra mersului său cum acţionează 
asupra tuturor planetelor. Din clipa în care acest bloc s-a 
despărţit de Pământ, el a fost prins în lanţurile nevăzute ale 
atracției şi orbita sa este acum stabilită pentru totdeauna. 

— Afară doar de cazul că vreun astru nu-i va împiedica 
mersul sau îi va schimba mai târziu orbita, spuse 
locotenentul Prokop. Ah! Gallia nu-i decât un corp ceresc 
foarte mic în comparaţie cu celelalte din sistemul solar, şi 
planetele pot avea asupra sa influenţe de neînlăturat. 

— Bineînţeles că Gallia poate avea întâlniri neplăcute în 
drumul ei, adăugă căpitanul Servadac, şi poate devia de la 
calea dreaptă. Dar, domnilor, băgaţi de seamă că am 
început să judecăm ca şi cum ar fi un fapt dovedit că am 
ajuns gallieni. Ei! Cine ne spune că Gallia, de care ne 
vorbeşte documentul, nu este pur şi simplu o a suta 
şaptezecea planetă mică descoperită de curând? 

— Nu, îl contrazise locotenentul Prokop, nu poate fi aşa. 
Planetele mici nu se mişcă decât într-o zonă îngustă, 
cuprinsă între orbitele lui Marte şi Jupiter. Prin urmare ele 
nu se apropie niciodată de Soare atât de mult cât s-a 
apropiat Gallia la periheliul ei. Acest fapt nu poate fi pus la 


îndoială, de vreme ce documentul concordă cu propriile 
noastre ipoteze. 

— Din păcate, spuse contele Timaşev, ne lipsesc 
instrumentele pentru a face cercetările necesare şi nu vom 
putea calcula elementele asteroidului nostru. 

— Cine ştie? Rosti căpitanul Servadac. Până la sfârşit totul 
se află, mai devreme sau mai târziu! 

— Cât despre ultimele cuvinte ale documentului, urmă 
contele 'Timaşev, „Va bene - All right - Parfait!”, nu 
înseamnă nimic. 

— Dacă nu cumva arată, răspunse Hector Servadac, că 
autorul documentului e încântat de noua stare de lucruri şi 
găseşte că totul e cât se poate de bine în cea mai bună 
dintre lumile imposibile. 

Capitolul XVI. În care îl vom vedea pe căpitanul Servadac 
ţinând în mână tot ce a rămas dintr-un mare continent. 

În acest timp Dobrâna, după ce înconjurase uriaşul 
promontoriu care îi bara drumul spre nord, se îndrepta 
spre locul unde trebuia de fapt să se contureze capul Creus. 

Exploratorii discutau zi şi noapte, putem spune, despre 
aceste lucruri ciudate. Numele de Gallia revenea adesea în 
convorbirile lor şi, pe nesimţite, aproape fără voia lor, îşi 
însuşiseră ca pe o realitate această denumire geografică a 
asteroidului care-i purta prin lumea solară. 

Dar discuţiile nu-i puteau face să uite că se ocupau cu 
efectuarea unei recunoaşteri a litoralului mediteranean, ce 
devenise indispensabilă. De aceea goeleta urma, cât de 
aproape cu putinţă, noua margine a bazinului care se părea 
că formează unica mare a Galliei. 


Partea superioară a uriaşului promontoriu se afla pe locul 
unde fusese Barcelona pe litoralul iberic, dar acest litoral 
ca şi cunoscutul oraş pieriseră, fără îndoială, şi se 
cufundaseră în apele ale căror talazuri se izbeau puţin mai 
încolo de noua faleză. Această faleză cotea spre nord-est şi 
cobora apoi spre mare chiar la capul Creus. 

Din capul Creus nu mai rămăsese nimic. Acolo începea 
graniţa franceză, şi e lesne de închipuit care trebuie să fi 
fost gândurile căpitanului Servadac atunci când văzu că un 
alt pământ înlocuise pământul patriei sale. O barieră de 
netrecut se ridica în faţa litoralului francez, astupând orice 
vedere. Înălţată ca un zid vertical de 1.000 de picioare, 
neavând nici o ieşitură drept punct de sprijin, la fel de 
abruptă, la fel de stearpă, la fel de „nouă” pe cât era şi în 
celălalt capăt al Mediteranei, ea se întindea chiar pe 
paralela unde ar fi trebuit să se arate malurile 
fermecătoare ale sudului Franţei. 

Oricât de aproape mergea goeleta de-a lungul acestei 
coaste, nu văzură nimic din ceea ce alcătuia altădată liziera 
maritimă a departamentului Pirineilor Orientali, nici capul 
Beam, nici Port-Vendres, nici cursul râului Tech, nici bazinul 
de la Saint-Nazaire, nici gura râului Tet, nici bazinul Salces. 
Pe hotarul departamentului Aude, loc pitoresc presărat 
odinioară de eleştee şi insule, nu regăsiră nici o singură 
bucată din arondismentul Narbonne. De la capul Agde, de 
la hotarul ținutului Herault până la golful Aigues-Mortes, nu 
mai era nimic, nici Cette, nici Frontignan, nici o urmă din 
acel arc al arondismentului Nâmes scăldat înainte de 
Mediterana, nimic din câmpiile Crau şi Camargue, nimic din 
estuarul şerpuitor de la Gurile Ronului. Martigues pierise! 
Marsilia nicăieri! Era de presupus că nu vor mai întâlni 
niciunul din punctele continentului european care purta 
numele de Franţa. 

Hector Servadac, cu toate că se aştepta la orice, simţi că 
se prăbuşeşte în faţa acestei realităţi. Nu mai vedea nici o 
urmă din ţărmul, din colţurile care-i erau atât de cunoscute 


toate. Câteodată, când o cotitură a coastei se rotunjea spre 
nord, spera să găsească o bucată din pământul francez 
cruţată de dezastru, dar, oricât de departe se prelungea 
scobitura, nu se ivea nimic din minunatul țărm al Provenţei. 
Când noul relief nu mărginea vechea lizieră, ea era 
acoperită de apele ciudatei Mediterane şi căpitanul 
Servadac ajunse să se întrebe dacă tot ce rămăsese din ţara 
lui nu se reducea la îngustul petic de pământ algerian, la 
acea Insulă Gurbi, unde va fi nevoit să se întoarcă. 

— Şi totuşi, îi tot repeta contelui Timaşev, continentul 
Galliei nu se poate sfârşi cu coasta asta, pe care nu poţi 
pune piciorul. Polul său boreal este dincolo de ea! Ce se 
găseşte în spatele peretelui stâncos? Trebuie să aflăm! 
Dacă, în ciuda tuturor fenomenelor la care suntem martori, 
călcăm tot pe globul terestru şi dacă tot el ne poartă într-o 
nouă direcţie prin lumea planetară, dacă până în cele din 
urmă şi Franţa şi Rusia sunt încă aici, ca şi întreaga 
Europă? Trebuie să verificăm neapărat acest lucru. No să 
găsim oare un loc unde să debarcăm pe coastă? Nu există 
nici un mijloc să ne căţărăm pe faleza asta netedă şi să 
cercetăm, măcar o singură dată, regiunea pe care o 
ascunde privirilor noastre? Să debarcăm, să debarcăm! 

Dar cei de pe Dobrâna, care plutea mereu cât se poate de 
aproape de peretele înalt şi abrupt, nu zăreau nici cel mai 
mic golf unde vasul s-ar fi putut adăposti; nici măcar un 
singur colţ de stâncă pe care membrii echipajului să poată 
păşi. 

Litoralul era în continuare alcătuit dintr-o temelie netedă, 
verticală, dreaptă, înaltă de două până la trei sute de 
picioare şi încununată de o întreagă încâlceală stranie de 
lamele cristalizate. Era limpede că noua margine ce 
înconjura Mediterana prezenta peste tot aceeaşi 
îngrămădire de stânci şi că peisajul uniform fusese turnat în 
acelaşi tipar. 

Dobrâna, duduind din plin cu toate cazanele încinse, 
naviga cu viteză spre est. Timpul era tot frumos. Atmosfera 


care se răcise neobişnuit de mult nu mai putea fi saturată 
de vapori. Abia câţiva nori brăzdau azurul cerului şi 
alcătuiau, ici şi colo, nişte ciruşi aproape străvezii. În timpul 
zilei, discul micşorat al Soarelui trimitea raze palide care nu 
mai dădeau lucrurilor decât un contur nedesluşit. Noaptea 
stelele sclipeau cu o strălucire nemaiîntâlnită, dar unele 
planete se stingeau din ce în ce în depărtare. Aşa se 
întâmpla cu Venus, cu Marte şi cu acel astru necunoscut 
care, aşezat în şirul planetelor inferioare, se ivea înaintea 
Soarelui când la răsărit, când la apus. Cât despre uriaşul 
Jupiter şi superbul Saturn, strălucirea lor dimpotrivă 
creştea, pentru simplul motiv că Gallia se apropia de aceste 
planete. 

Locotenentul Prokop le arătă planeta Uranus care se 
vedea acum cu ochiul liber, pe când altădată n-o puteai zări 
decât cu ajutorul lunetei. Gallia se învârtea, aşadar, 
depărtându-se de centrul ei de atracţie, prin lumea 
planetară. 

La 24 februarie, după ce urmaseră linia şerpuitoare care 
mărginea înaintea cataclismului departamentul Var, după 
ce căutaseră zadarnic urmele insulelor Hyeres, ale 
peninsulei Saint-Tropez, ale insulelor Lerins, ale golfului 
Cannes şi golfului Johan, Dobrâna ajunse în dreptul capului 
Antibes. 

Aici, spre marea uimire, dar şi satisfacţie a exploratorilor, 
o crăpătură îngustă spinteca uriaşa faleză de sus în jos. La 
temelia ei, la nivelul mării, se întindea o mică plajă unde o 
barcă putea acosta cu uşurinţă. 

— În sfârşit, putem debarca! Strigă căpitanul Servadac 
care nu mai era stăpân pe sine. 

Nu trebui, dealtfel, să stăruie pe lângă contele Timaşev ca 
să-l determine să se oprească pe noul continent. Şi acesta şi 
locotenentul Prokop erau la fel de nerăbdători să debarce 
ca şi căpitanul Servadac. Poate că urmând povârnişul 
acestei scobituri, care semăna de departe cu albia râpoasă 
a unui puhoi, vor izbuti să ajungă până la creasta falezei şi 


vor avea o perspectivă destul de largă, care să le permită să 
cerceteze măcar această regiune bizară, dacă teritoriul 
francez dispăruse. 

La şapte dimineaţa, contele, căpitanul şi locotenentul 
debarcau pe țărm. 

Pentru prima oară găsiră câteva mostre ale fostului litoral: 
conglomerate calcaroase, de culoare gălbuie, cu care sunt 
îndeobşte presărate malurile provensale. Dar această fâşie 
de țărm îngustă, cu siguranţă o bucată din vechiul golf, 
avea o suprafaţă doar de câţiva metri şi, fără să se 
oprească, exploratorii porniră către râpa pe care voiau s-o 
treacă. Era seacă, şi se putea vedea cu uşurinţă că nici un 
torent nu-şi revărsase în albia ei apele învolburate. Rocile 
care o alcătuiau, ca şi cele ale povârnişurilor care o 
mărgineau de o parte şi de alta, aveau aceeaşi compoziţie 
lamelată, observată şi mai înainte de exploratorii noştri, şi 
care nu păreau a fi suferit încă influenţa dezagregării 
seculare. Un geolog ar fi determinat poate locul lor 
adevărat pe scara litologică, dar nici contele Timaşev, nici 
ofiţerul de stat major, nici locotenentul Prokop nu putură 
recunoaşte de ce natură erau. 

În schimb, dacă râpa nu înfăţişa nici o urmă de umezeală 
mai veche sau mai recentă, se putea prevedea că, dată fiind 
schimbarea radicală a condiţiilor climaterice, va sluji într-o 
zi drept canal de scurgere al unor mari mase de apă. Într- 
adevăr, se şi zăreau câteva petice de zăpadă scânteietoare 
în numeroase locuri de pe povârniş. Mai sus, ele deveneau 
din ce în ce mai întinse şi mai groase, acoperind culmile 
înalte ale falezei. Era de aşteptat ca în curând creasta şi 
poate întregul ţinut de dincolo de peretele stâncos să 
dispară sub crusta albă a ghețarilor. 

— lată dar, le arătă contele Timaşev, primele ochiuri de 
apă dulce găsite pe suprafaţa Galliei. 

— Da, răspunse locotenentul Prokop, şi, desigur, la o 
înălţime mai mare, din pricina frigului care creşte 
neîncetat, o să întâlnim nu numai zăpadă, ci şi gheaţă. Să 


nu uităm că, dacă Gallia are o formă sferoidală, aici ne 
aflăm aproape de ţinuturile arctice, care nu primesc decât 
foarte pieziş razele Soarelui. Fără îndoială că aici nu se face 
niciodată întuneric în întregime ca la polii Pământului, 
pentru că Soarele nu părăseşte ecuatorul datorită 
înclinaţiei mici a axei de rotaţie, dar va fi probabil foarte 
frig, mai ales dacă Gallia se deplasează la mare distanţă de 
centrul de căldură. 

— Domnule locotenent, întrebă căpitanul Servadac, nu 
avem să ne temem că gerul va deveni atât de puternic pe 
suprafaţa Galliei, încât nici o fiinţă vie nu-l va putea îndura? 

— Nu, domnule căpitan, răspunse locotenentul Prokop. 
Oricât de mare va fi depărtarea noastră de Soare, frigul nu 
va depăşi limitele obişnuite ale temperaturii din spaţiile 
siderale, adică ale regiunilor cereşti unde aerul lipseşte cu 
desăvârşire. 

— Şi aceste limite sunt.? 

— Circa şaizeci de grade centigrade, după teoriile unui 
francez, savantul fizician Fourier. 

— Şaizeci de grade! Exclamă contele Timaşev. Şaizeci de 
grade sub zero. Dar e o temperatură care pare de 
neîndurat chiar pentru ruşi. 

— Asemenea geruri, răspunse locotenentul Prokop, au şi 
fost suportate de nişte navigatori englezi în mările polare şi, 
dacă nu mă înşel, Parry a văzut în insula Melville cum scade 
termometrul până la 56 grade centigrade sub zero. 

Exploratorii se opriseră pentru o clipă ca să-şi tragă 
sufletul, căci aşa cum se întâmplă alpiniştilor, aerul, 
rărindu-se treptat, le îngreuia urcuşul. Pe deasupra, fără să 
fi ajuns la o prea mare înălţime - doar şase până la şapte 
sute de picioare - temperatura coborâse simţitor. Din 
fericire adânciturile scobite în substanţa minerală din care 
era alcătuită albia râpei le uşurau mersul şi la vreo oră şi 
jumătate după ce lăsaseră în urmă fâşia de țărm, ajunseră 
pe culmea falezei. 


De pe faleză se vedea nu numai marea spre sud, ci şi toată 
regiunea din nord care cobora dintr-o dată. Căpitanul 
Servadac nu se putu stăpâni să nu scoată un strigăt. 

Franţa nu mai era acolo! Nenumărate stânci se 
îngrămădeau şiruri, şiruri până spre marginea cea mai 
îndepărtată a zării. Toate aceste morene cu haina lor de 
zăpadă sau de gheaţă se amestecau unele cu altele într-o 
stranie monotonie. Era o uriaşă aglomerare de materii care 
se cristalizaseră în formă de prisme hexagonale. Gallia nu 
părea să fie decât produsul unei formaţii minerale unice, 
necunoscute. Dacă partea superioară a falezei care 
mărginea Mediterana nu înfăţişa aceeaşi uniformitate a 
vârfurilor, era din pricină că un fenomen oarecare, probabil 
cel căruia i se datora şi prezenţa apelor mării, schimbase în 
clipa cataclismului compoziţia peretelui stâncos. 

Oricum ar fi fost, în partea nordică a Galliei nu se mai 
vedea nici urmă a vreunui ţinut european. Pretutindeni, 
noua substanţă înlocuise solul vechi. Nicăieri nu se mai 
vedeau câmpiile vălurite ale Provenţei, nici grădinile de 
portocali şi lămâi cu pământul lor roşiatic, aşezat în scară 
pe lespezi uscate de piatră, nici păduricile de măslini cu 
frunzişul verzui, nici marile alei străjuite de arbori de piper, 
de micoculi, mimoze, palmieri şi eucalipţi, nici tufele de 
muşcate uriaşe, împestriţate ici şi colo cu barba popii, 
deasupra cărora se înălţau jerbele lungi, de aloe, nici 
stâncile oxidate ale litoralului, nici munţii din depărtări, cu 
perdelele lor întunecate de conifere. 

Nu se vedea aici nimic din regnul vegetal căci şi cea mai 
puţin prețioasă dintre plante, lichenul de zăpadă, de pildă, 
n-ar fi putut creşte pe solul acesta pietros. Nu se vedea nici 
o urmă din regnul animal, căci nici o pasăre a regiunilor 
arctice n-ar fi găsit cu ce să se hrănească o singură zi! Se 
aflau în faţa îngrozitoarei privelişti a regnului mineral, sterp 
cu desăvârşire. 

Căpitanul Servadac era adânc mişcat, pradă unei emoţii 
de care pare-se ar fi trebuit să-l scutească firea lui 


nepăsătoare. Stând nemişcat pe piscul unei stânci 
îngheţate, el privea cu ochii înlăcrimaţi noul teritoriu care 
se întindea în faţa lui. Refuza să creadă că Franţa fusese 
vreodată în acele locuri! 

— Nu! Strigă el. Calculele noastre ne-au înşelat! Nam 
ajuns la paralela care taie Alpii Maritimi! Pământul ale cărui 
vestigii le căutăm se află dincolo de locurile astea. Că un zid 
de stânci s-a ivit din valuri, fie. Dar după ce vom trece de el, 
o să revedem ţinuturile europene! Haidem, haidem, 
domnule conte! Să lăsăm în urmă acest teritoriu de gheţuri 
şi să căutăm mai departe, să nu ne lăsăm! 

Vorbind astfel, Hector Servadac făcu vreo douăzeci de paşi 
înainte ca să dea de vreo potecă pe care să poată merge 
printre lamelele hexagonale ale falezei. 

Deodată se opri. Piciorul lui se lovise sub zăpadă de o 
bucată de piatră cioplită. Prin forma şi culoarea ei nu părea 
să fie de pe meleagurile noi. Căpitanul Servadac o luă în 
mână. Era o bucată de marmoră îngălbenită pe care se mai 
puteau citi câteva litere gravate, între care: 

Vil. 

— Vila! Strigă căpitanul Servadac lăsând să-i cadă din 
mână bucata de marmoră care se făcu ţăndări. 

Piatra făcea parte, fără îndoială, dintr-o vilă, din vreo 
locuinţă luxoasă construită aproape de capul Antibes, în cel 
mai frumos loc din lume. Ce rămăsese din acest minunat 
cap, azvârlit ca o ramură înverzită între golful Jouan şi 
golful Nisa, din splendida privelişte încununată de Alpii 
Maritimi, care se întindea de la lanţul pitoresc al munţilor 
Esterelle, trecând prin Eza, Monaco, Roquebrune, Menton 
şi Vintimille, până în partea italiană a capului Bordighera? 
Nici măcar bucata de marmoră care se făcuse praf şi 
pulbere! 

Căpitanul Servadac nu se mai putea îndoi că Antibes 
pierise în adâncurile noului continent. Zdrobit, căzu pe 
gânduri. 


Contele Timaşev, apropiindu-se de el, îi spuse cu o voce 
gravă: 

— Domnule căpitan, cunoaşteţi deviza familiei Hope? 

— Nu, domnule conte, răspunse Hector Servadac. 

— Ei bine, iat-o: Orbe fracto, spes illaesa! (5). /./. 
/Documents and Settings/Administrator/Application 
Data/Amber ePub/Ops/notes.html - a64 

— E tocmai contrariul deznădăjduitelor cuvinte ale lui 
Dante! 

— Da, căpitane, şi de acum înainte, trebuie să fie şi deviza 
noastră! 

Capitolul XVII. Care ar putea fi intitulat pe bună dreptate: 
de la acelaşi aceloraşi. 

Navigatorilor de pe Dobrâna nu le mai rămânea altceva de 
făcut decât să se întoarcă pe Insula Gurbi. Această fâşie 
îngustă de pământ era, pe cât se părea, singura porţiune 
din vechiul sol care putea să-i adăpostească şi să-i 
hrănească pe cei purtaţi de noul astru prin lumea solară. 

— La urma urmei, îşi spunea căpitanul Servadac, e 
aproape o părticică din Franţa. 

Proiectul de a se întoarce pe Insula Gurbi a fost discutat, 
aşadar, şi era pe cale de a fi acceptat, când locotenentul 
Prokop le atrase atenţia că noul perimetru al Mediteranei 
nu le era încă în întregime cunoscut. 

— Ne mai rămâne să-l explorăm către nord, spuse el, de la 
punctul unde se afla altădată capul Antibes până la intrarea 
în strâmtoarea care dă spre apele Gibraltarului, şi către sud 
de la golful Gabes din nou până la strâmtoarea cu pricina. 
Noi am urmat întradevăr la sud conturul vechii coaste 
africane, dar nu am mers pe lângă marginea noului litoral. 
Cine ştie dacă e închisă orice ieşire spre sud şi dacă vreo 
oază roditoare a deşertului african n-a scăpat din fioroasa 
catastrofă? Apoi Italia, Sicilia, arhipelagul Insulelor Baleare, 
marile insule ale Mediteranei au rezistat poate şi trebuie ca 
Dobrâna să se îndrepte într-acolo. 


— E adevărat ceea ce spui, Prokop, rosti contele Timaşev, 
şi mi se pare, într-adevăr, absolut necesar să completăm pe 
cât putem schiţa hidrografică a noului bazin. 

— Sunt de acord cu punctul dumneavoastră de vedere, li 
se alătură şi căpitanul Servadac. Dar se pune problema 
dacă trebuie să ne desăvârşim explorarea acum, înainte de 
a ne întoarce pe Insula Gurbi. 

— Cred că trebuie să ne folosim de Dobrâna atâta vreme 
cât poate să mai slujească la ceva, răspunse locotenentul 
Prokop. 

— Ce vrei să spui, Prokop? Întrebă contele Timaşev. 

— Vreau să spun că temperatura scade mereu, Gallia 
urmând o curbă care o îndepărtează din ce în ce mai mult 
de Soare, şi că vom suferi deci în curând geruri foarte mari. 
Marea va îngheţa şi ne va fi cu neputinţă să mai navigăm. 
Ştiţi doar cât de mari sunt greutăţile unei călătorii printre 
câmpurile de gheaţă. Nu-i mai bine să continuăm 
explorarea cât timp apele mai sunt accesibile? 

— Ai dreptate, Prokop, încuviinţă contele Timaşev. Să 
cercetăm ce-a mai rămas din vechiul continent, şi dacă vreo 
bucată din Europa a fost cruţată, dacă nişte nefericiţi 
cărora le putem veni în ajutor au supravieţuit catastrofei, e 
cazul s-o ştim înainte de a ne întoarce la locul de iernare. 

Pe contele Timaşev îl însufleţea, desigur, un simţământ 
generos de vreme ce, în atari împrejurări, se gândea în 
primul rând la semenii săi. Şi cine ştie? A te gândi la alţii nu 
înseamnă oare a te gândi la tine însuţi? Nici o deosebire de 
rasă, nici o diferenţă de naţionalitate nu mai putea exista 
între locuitorii de pe Gallia, purtaţi prin spaţiile nesfârşite. 
Erau reprezentanţii aceluiaşi popor sau, mai curând, ai 
aceleiaşi familii, căci nu era de aşteptat ca supraviețuitorii 
vechiului pământ să fie prea numeroşi. Dar, în sfârşit, dacă 
se mai aflau pe undeva, trebuiau cu toţii să se unească, să-şi 
împletească strădaniile pentru salvarea comună şi, dacă nu 
mai era nici o nădejde să se întoarcă vreodată pe globul 


terestru, să încerce să refacă pe acest astru o nouă 
omenire. 

La 25 februarie goeleta părăsi micul golf unde găsise un 
vremelnic adăpost. Navigând pe lângă litoralul nordic, ea se 
îndreptă spre est cu toată viteza. Gerul începea să fie 
muşcător mai ales pe un vânt biciuitor. Termometrul arăta, 
în medie, două grade sub zero. Din fericire marea nu 
îngheaţă decât la o temperatură mai scăzută decât apa 
dulce şi Dobrâna nu întâmpină nici o piedică în drumul ei. 
Dar trebuiau să se grăbească. 

Nopțile erau senine. Norii păreau că nu se mai formează 
decât cu greu în straturile din ce în ce mai reci ale 
atmosferei. Constelaţiile străluceau pe cer cu o neasemuită 
claritate. Dacă locotenentul Prokop regreta, ca marinar, că 
Luna dispăruse pentru totdeauna din zare, un astronom 
preocupat să pătrundă tainele lumii siderale ar fi fost, 
dimpotrivă, fericit de prielnica întunecime a nopţilor 
galliene. 

Exploratorii de pe Dobrâna, care n-aveau parte de Lună, 
aveau în schimb prilejul să vadă mărunţişul astral. În 
perioada aceea o adevărată grindină de stele căzătoare 
brăzdă atmosfera - o cantitate mult mai mare de stele decât 
cele pe care le înregistrează şi clasifică observatorii de pe 
Pământ în august şi noiembrie. Şi, în caz că, luând în 
consideraţie afirmaţiile lui Olmsted că circa 34 de mii de 
meteori de acest fel au apărut pe cer la Boston în 1833, aici 
cădeau, pe puţin, un număr înzecit. 

Gallia străbătea tocmai acel inel, aproape concentric faţă 
de orbita Pământului, dar înafara ei. Corpusculii meteorici 
păreau să aibă ca punct de plecare astrul Algol, una din 
stelele constelaţiei Perseu, şi scânteierea lor deosebit de vie 
era minunată datorită vitezei nemaipomenite cu care 
veneau în atingere cu atmosfera Galliei. Nici o ploaie de 
artificii din milioane de focuri, capodoperă a unui Ruggieri, 
nu s-ar fi putut asemui cu frumuseţea acestor meteori. 
Stâncile de pe coastă, oglindind corpusculii pe suprafaţa lor 


metalică, păreau smălţuite de lumini şi marea îţi lua 
privirile de parcă ar fi fost şfichiuită de boabe mari 
arzătoare. Dar această privelişte nu dură nici 24 de ore, 
atât de repede se depărta Gallia de Soare. 

La 26 februarie, Dobrâna fu oprită în drumul ei spre est de 
o lungă limbă de pământ a litoralului, care o sili să coboare 
până la capătul vechii Corsice din care nu rămăsese nici o 
urmă. Acolo, strâmtoarea Bonifacio făcuse loc unei mări 
întinse, cu desăvârşire pustie. Dar, pe data de 27, o insuliţă 
fu semnalată înspre est, la câteva mile depărtare în direcţia 
goeletei, şi poziţia ei te îndreptăţea să crezi că, în caz că nu 
avea o origine recentă, făcea parte din nordul Sardiniei. 

Dobrâna se apropie de ostrov. Barca fu lăsată şi peste 
câteva clipe contele Timaşev şi căpitanul Servadac 
debarcau pe un tăpşan înverzit, care n-avea o întindere mai 
mare de un hectar. Câteva tufe de mirt şi sacâz, deasupra 
cărora se înălța un pâlc de treipatru măslini bătrâni, 
creşteau ici şi colo. Insula părea cu desăvârşire pustie. 

Exploratorii erau gata să plece, când auziră un behăit şi 
îndată după aceea zăriră o capră sărind printre stânci. Era 
una din acele capre domestice numite pe bună dreptate 
„vaca săracului”. Capra, cu un păr negricios şi nişte coarne 
mititele, răsucite, nici gând n-avea să fugă la apropierea 
oaspeţilor. Dimpotrivă, ea alerga în întâmpinarea lor şi, 
sărind şi behăind, părea că-i cheamă s-o însoţească. 

— Capra asta nu-i singură pe insulă! Strigă Hector 
Servadac. Să ne luăm după ea! 

Aşa şi făcură şi, câteva sute de paşi mai încolo, căpitanul 
Servadac şi contele Timaşev ajunseră lângă un soi de 
vizuină pe jumătate acoperită de tufe. 

Acolo se afla o copilă de şapte-opt ani, cu chipul luminat de 
doi ochi mari întunecaţi şi capul umbrit de plete lungi 
negre, frumoasă ca una din făpturile fermecătoare pe care 
le-a pictat în chip de înger Murillo, în pânzele ce înfăţişau 
„înălţarea la cer a Maicii Domnului”. 


Fetiţa, fără să fie prea speriată, privea printre ramuri. 
După ce se uită câteva clipe la cei doi exploratori, a căror 
înfăţişare o linişti, fără îndoială, se ridică, alergă spre ei şi le 
întinse mâinile în semn de încredere. 

— Nu sunteţi răi, nu-i aşa? Spuse cu un glas dulce ca limba 
italiană pe care o vorbea. N-o să-mi faceţi nici un rău? Nu 
trebuie să-mi fie frică, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse pe italieneşte contele. Suntem şi vrem să 
rămânem prietenii tăi. Apoi, după ce privi un timp la 
drăgălaşa fetiţă, o întrebă: Cum te cheamă, micuţo? 

— Nina. 

— Nina, poţi să-mi spui unde ne aflăm? 

— La Madalena, răspunse fetiţa. Acolo mă găseam când 
totul s-a schimbat pe neaşteptate. 

Madalena era o insulă de lângă Caprera, la nord de 
Sardinia care dispăruse în uriaşul dezastru. Câteva 
întrebări urmate de răspunsurile isteţe ale fetiţei îl ajutară 
pe contele Timaşev să afle că Nina este singură pe insulă, 
că n-are părinţi, că păzea turma de capre a unui rentier, că 
în clipa catastrofei totul se scufundase deodată în jurul ei, în 
afară de acest petic de pământ, că împreună cu Marzy, 
favorita ei, fuseseră singurele care scăpaseră, că-i fusese 
tare teamă, dar că se liniştise după puţin timp şi se silea să- 
şi ducă aici traiul cu Marzy laolaltă. Mai avusese din fericire 
nişte merinde care nu se sfârşiseră încă şi tot sperase că un 
vas va veni să o ia. De vreme ce vasul sosise, nu dorea 
altceva decât să plece dacă i se îngăduia să ia şi capra cu 
ea, urmând să fie dusă la fermă când s-o putea. 

— Iată încă un locuitor drăgălaş al Galliei, spuse căpitanul 
Servadac după ce o îmbrăţişă. 

Jumătate de ceas mai târziu, cu Marzy alături, Nina se afla 
pe bord unde, după cum vă închipuiţi, toată lumea o primi 
cu braţele deschise. Găsirea acestui copil era un semn bun. 
Marinarii ruşi, oameni cumsecade, o socotiră un soi de 
înger, şi câţiva se uitară chiar să vadă dacă n-avea într- 
adevăr aripi. O numiră din prima zi între ei „mica madonă”. 


Dobrâna se depărta şi, după câteva ore, Insula Madalena 
se pierdu în zare. Coborând spre sud-est, dădură iar de 
noul litoral care se înălța cu cincizeci de leghe în faţa 
fostului țărm italian. Un alt continent înlocuise, aşadar, 
peninsula din care nu mai rămăsese nici urmă. Pe paralela 
unde se aflase Roma se săpase un golf mare care înainta 
spre interior mult dincolo de locul unde ar fi trebuit să se 
afle oraşul etern. Apoi, noua coastă nu se întorcea iar spre 
largul mării dinainte decât în dreptul Calabriei ca să se 
prelungească până în vârful cizmei. Dar nu se mai vedea 
nici farul din Messina, nici Sicilia, nici măcar creştetul Etnei 
care se ridicase, totuşi, la o înălţime de 3.350 m deasupra 
nivelului mării. 

Şaizeci de leghe mai la sud, Dobrâna zări din nou intrarea 
strâmtorii, pe care soarta le-o scosese în cale în chip atât de 
fericit în timpul furtunii, şi care se deschidea la sud spre 
marea Gibraltarului. 

De aici până la strâmtoarea Gabes, exploratorii 
cercetaseră noul perimetru al Mediteranei. Locotenentul 
Prokop, pe drept cuvânt zgârcit în ce priveşte timpul, tăie 
drumul în linie dreaptă până la paralela unde se găseau 
malurile neexplorate ale continentului. Era în 3 martie. 

Din punctul unde se aflau coasta urma marginea Tunisiei, 
trecea prin fosta provincie Constantine în dreptul oazei 
Ziban. Apoi, cotind brusc, cobora până la paralela 32 şi urca 
din nou formând un golf neregulat, scobit în chip ciudat în 
uriaşul bloc de minereu cristalizat. De aici, pe o distanţă de 
circa 150 de leghe, se întindea de-a curmezişul fostei 
Sahare algeriene pentru a se apropia de Maroc, la sud de 
Insula Gurbi, printr-o limbă de pământ care i-ar fi putut 
sluji Marocului drept hotar natural, dacă acest ţinut ar mai 
fi existat. 

Trebuiră deci să urce spre nord până la capătul acestui 
pinten pentru a-l putea depăşi. Dar, trecând de el, 
exploratorii fură martorii unor fenomene vulcanice pe care 
le observară pentru prima oară pe suprafaţa Galliei. 


La capătul acelei limbi de pământ se găsea un vulcan în 
erupție, care se ridica la o înălţime de 3.000 de picioare. Nu 
era stins nici acum, căci craterul lui era învăluit de fum, 
dacă nu şi de flăcări. 

— Gallia are, aşadar, în adâncurile ei un centru 
incandescent! Strigă căpitanul Servadac când vulcanul fu 
semnalat de marinarul de cart de pe Dobrâna. 

— Şi de ce nu, căpitane? Întrebă contele Timaşev. De 
vreme ce Gallia nu-i decât o bucată din globul terestru, 
asteroidul nostru nu putea lua cu el şi o parte din focul din 
centrul Pământului, cum a luat o parte din atmosferă, din 
mări şi din continente? 

— O parte tare mică! Răspunse căpitanul Servadac, dar 
care la urma urmei ajunge pentru actuala ei populaţie. 

— În legătură cu asta, căpitane, îi ceru sfatul contele 
Timaşev, o dată ce călătoria noastră în jurul asteroidului 
trebuie să ne ducă prin împrejurimile Gibraltarului, credeţi 
că e cazul să-i încunoştinţăm pe englezi de noua stare de 
lucruri şi de urmările pe care le comportă? 

— La ce bun? Răspunse căpitanul Servadac. Englezii ştiu 
unde se găseşte Insula Gurbi şi, dacă vor, n-au decât să 
poftească ei la noi. Nu sunt nişte nenorociţi lipsiţi de 
mijloace. Dimpotrivă. Au cu ce să reziste, şi încă vreme 
îndelungată. Cel mult 120 de leghe despart insuliţa lor de 
insula noastră şi, după ce marea va îngheţa, vor putea să 
vină la noi când doresc. Nu putem să ne mândrim cine ştie 
cât de primirea pe care ne-au făcut-o şi, dacă sosesc în 
Insula Gurbi, o să ne răzbunăm. 

— Primindu-i bineînţeles mai bine decât au făcut-o ei, nu? 
Întrebă contele Timaşev. 

— Da, domnule conte, răspunse căpitanul Servadac, 
fiindcă în realitate acum nu se mai află aici francezi, 
englezi, ruşi. 

— Oh! Îl întrerupse contele Timaşev, clătinând din cap. Un 
englez e englez, pretutindeni şi întotdeauna. 


— Ei, încuviinţă Hector Servadac, felul ăsta de a fi e în 
acelaşi timp un cusur şi o însuşire a lor. 

Aşa se hotări comportarea pe care s-o aibă faţă de mica 
garnizoană din Gibraltar. Dealtfel, chiar dacă s-ar fi hotărât 
să reia relaţiile cu cei câţiva englezi, acest lucru n-ar fi fost 
posibil pentru moment, deoarece Dobrâna n-ar fi putut, 
fără riscuri, să revină în preajma insulei lor. 

Într-adevăr, temperatura scădea mereu. Locotenentul 
Prokop observa, destul de îngrijorat, că marea nu va 
întârzia să îngheţe în jurul goeletei. Apoi, datorită faptului 
că vasul mergea în plină viteză, cambuza era aproape goală 
şi cărbunele avea să lipsească în curând dacă nu va fi 
întrebuințat cu multă economie. Locotenentul le înfăţişă 
aceste motive, cu siguranţă foarte serioase, şi, după 
discutarea lor, se hotări întreruperea călătoriei în dreptul 
regiunii vulcanice. Mai încolo, coasta cobora spre sud şi se 
pierdea în marea nesfârşită. Să începi, cu riscul de a 
rămâne fără combustibil, un drum printr-un ocean gata să 
îngheţe ar fi fost o imprudenţă ale cărei urmări puteau fi 
foarte grave. Era de aşteptat, dealtfel, ca pe întreaga 
porţiune a Galliei, unde fusese altă dată deşertul african, să 
nu se găsească alt sol decât cel întâlnit până acum, adică un 
sol lipsit cu desăvârşire de apă şi humus şi pe care nici o 
trudă nu-l putea face vreodată să rodească. Deci, nici o 
pierdere dacă se întrerupea explorarea, chiar dacă aveau s- 
o reia apoi pe o vreme mai favorabilă. Aşa că, în ziua de 5 
martie, se hotări ca Dobrâna să nu se mai îndrepte spre 
nord, ci să se întoarcă la Insula Gurbi de care o despărţeau 
cel mult 20 de leghe. 

— Bietul meu Ben-Zuf! Spuse căpitanul Servadac, care se 
gândise adesea la tovarăşul său în timpul acestor cinci 
săptămâni de călătorie. Să sperăm că nu i s-a întâmplat 
nimic rău! 

În timpul drumului scurt de la vulcan până la Insula Gurbi 
nu se petrecu decât o singură întâmplare mai deosebită: fu 
găsit un al doilea bileţel al misteriosului savant care, 


reuşind desigur să calculeze elementele Galliei, urmărea, zi 
de zi, cum evoluează asteroidul pe noua lui orbită. 

În zori se semnală că un obiect pluteşte pe mare. Fu 
pescuit. De data aceasta, un butoiaş înlocuia sticla obişnuită 
în asemenea ocazii, capacul ei fiind închis ermetic tot cu un 
strat gros de ceară pentru peceţi, pe care se aflau aceleaşi 
iniţiale ca şi pe tocul pescuit în împrejurări asemănătoare. 

— De la acelaşi aceloraşi! Spuse căpitanul Servadac. 
Butoiaşul fu deschis cu grijă şi în el se găsi un document cu 
următorul conţinut: 

Gallia (?) 

Ab sole, la 1 martie, dist. 78.000.000 1. 

Drum parcurs din febr. Până în martie: 59.000.000 1. 

Va bene! All right! Nil desperandum! 

Încântat! 

— Şi nici o adresă, nici o semnătură! Strigă căpitanul 
Servadac. Ai putea crede că e o mistificare la mijloc. 

— Ar fi o mistificare într-un număr cam mare de 
exemplare! Răspunse contele Timaşev. De vreme ce am 
cules de două ori documente de acestea ciudate, înseamnă 
că autorul său a aruncat în mare destule tocuri de piele şi 
butoiaşe! 

— Dar cine o fi savantul ăsta trăsnit, căruia nici măcar nu-i 
trece prin gând să-şi dea adresa? 

— Adresa lui? Este în puţul astrologului! Răspunse contele 
Timaşev, amintindu-şi de fabula lui La Fontaine. 

— Nu-i deloc exclus, dar unde o fi puţul ăsta? 

Întrebarea căpitanului Servadac avea să rămână 
deocamdată fără răspuns. Autorul documentului trăia oare 
pe vreo insulă scăpată din cataclism de care cei de pe 
Dobrâna nu aveau habar? Era pe bordul unui vas care 
cutreiera noua Mediterana cum făcuse şi goeleta? Nu se 
putea şti. 

— În orice caz, socoti locotenentul Prokop, dacă 
documentul este serios - şi cifrele scrise în el tind s-o 
dovedească - ne dă prilejul să facem două constatări 


importante. Prima, că viteza mişcării de translație a Galliei 
a scăzut cu 23 milioane leghe, deoarece drumul parcurs de 
ea din ianuarie până în februarie a fost de 82 milioane 
leghe, iar cel din februarie până în martie nu mai e decât de 
59 milioane. A doua, că distanţa dintre Gallia şi Soare, care 
era numai de 59 milioane leghe la 15 februarie, a ajuns la 1 
martie de 78 milioane leghe, adică a crescut cu 19 milioane 
leghe. Deci, pe măsură ce Gallia se depărtează de Soare, 
viteza mişcării ei de revoluţie pe orbită scade, ceea ce e 
întru totul în conformitate cu legile mecanicii cereşti. 

— Şi ce concluzie tragi, Prokop? Întrebă contele Timaşev. 

— Că urmăm, aşa cum am mai constatat, o orbită eliptică, 
dar a cărei excentricitate este cu neputinţă de calculat. 

— Mai observ, afară de asta, reluă contele Timaşev, că 
autorul documentului se slujeşte iarăşi de numele de Gallia. 
Propun deci să-l adoptăm definitiv ca nume al noului astru 
care ne poartă şi să numim această mare „Marea galliană”. 

— Da, consimţi locotenentul Prokop, şi o voi înscrie sub 
acest nume când voi întocmi noua noastră hartă. 

— În ce mă priveşte, spuse căpitanul Servadac, am de 
adăugat o a treia remarcă: că acest om de bine, cum se 
arată a fi savantul nostru, este din ce în ce mai încântat de 
situaţia în care se află şi, orice s-ar întâmpla, voi spune într- 
un glas cu el, mereu şi pretutindeni: Nil desperandum. 

Câteva ore mai' târziu, marinarul de cart al Dobrânei zări 
în sfârşit Insula Gurbi. 

Capitolul XVIII. Care istoriseşte ce primire s-a făcut 
guvernatorului general al Insulei Gurbi şi ce evenimente s- 
au petrecut în lipsa lui. 

Goeleta părăsise insula la 31 ianuarie şi se întorcea la 5 
martie, după un drum de 35 de zile - anul terestru fiind 
bisect. Acestor 35 de zile le corespundeau 70 de zile 
galliene, căci Soarele trecuse de 70 de ori la meridianul 
insulei. 

Hector Servadac se simţi mişcat, apropiindu-se de singura 
parte din solul algerian care scăpase din dezastru. De mai 


multe ori, în timpul îndelungatei sale absenţe, se întrebase 
dacă o va mai găsi în locul unde o lăsase şi tot aşa şi pe 
credinciosul său Ben-Zuf. Îndoielile lui erau îndreptăţite, 
după ce atâtea evenimente cosmice schimbaseră atât de 
mult suprafaţa Galliei. 

Dar temerile ofițerului de stat major se dovediră fără 
temei. Insula Gurbi se afla tot acolo şi chiar - ciudăţenie 
destul de mare - înainte de a ajunge la portul Şelifului, 
Hector Servadac observă că un nor cu o înfăţişare cu totul 
deosebită plutea la 100 de picioare deasupra pământului ce 
alcătuia domeniul său. 

Când goeleta nu mai era decât la vreo câteva sute de 
metri de coastă, norul le apăru ca o masă compactă ce urca 
şi cobora automat în aer. Căpitanul Servadac remarcă 
atunci că nu era vorba de vapori condensaţi, ci de o 
îngrămădire de păsări, înghesuite cum stau scrumbiile în 
apă. Acest nor uriaş scotea strigăte asurzitoare, cărora le 
răspundeau dealtfel dese detunături. 

Dobrâna îşi semnală sosirea printr-o lovitură de tun şi 
aruncă ancora în micul port al Şelifului. 

În acea clipă, un om cu o puşcă în mână alergă spre ei şi 
se avântă dintr-o săritură sus pe stâncile din faţă. Era Ben- 
Zuf. 

Ben-Zuf rămase întâi nemişcat, cu ochii aţintiţi la o 
distanţă de 15 paşi - „atât cât îngăduie conformaţia 
omenească”, cum spun sergenţii instructori - arătându-şi 
vădit şi în toate chipurile respectul pe care-l datora 
superiorului său. Dar bunul ostaş nu se putu stăpâni şi, 
repezindu-se în întâmpinarea căpitanului care tocmai 
debarcase, îi sărută mâinile cu duioşie. 

În loc de cuvintele obişnuite: „Ce fericire că vă văd iar! Cât 
de îngrijorat am fost! Ce lungă mi s-a părut lipsa 
dumneavoastră!” Ben-Zuf strigă: 

— Ah, ticăloşii, bandiții! Ce bine că v-aţi înapoiat, domnule 
căpitan! Hoţii! Piraţii! 


— Pe cine eşti aşa de supărat, Ben-Zuf? Întrebă Hector 
Servadac, pe care aceste exclamaţii ciudate îl făcură să 
creadă că o bandă de hoţi a dat năvală pe domeniul lor. 

— Ei, pe cine! Pe blestematele astea de păsări! Strigă Ben- 
Zuf. Uite, se împlineşte luna de când îmi irosesc praful de 
puşcă pe ele. Dar cu cât stau să le omor, cu atât se strâng 
mai multe. Ah! Dacă i-aş lăsa în voia lor, pe jefuitorii ăştia cu 
pene şi cioc, n-am mai avea în curând nici un bob de grâu 
pe insulă! 

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop, care-l ajunseră 
din urmă pe căpitan, se putură încredința că Ben-Zuf nu 
exagerase cu nimic. Semănăturile care crescuseră repede 
datorită marilor călduri din ianuarie în momentul când 
Gallia trecea la periheliul său, erau acum pradă câtorva mii 
de păsări. Lacomele zburătoare tindeau să ia tot ce 
rămăsese din recoltă. Trebuie să spunem „tot ce rămăsese 
din recoltă”, pentru că Ben-Zuf nu stătuse cu mâinile în sân 
în timpul călătoriei întreprinse de Dobrâna; numeroase clăi 
de grâu se ridicau pe câmpul întins, în parte gol. În ce 
priveşte cârdurile de păsări, însumau toate zburătoarele pe 
care Gallia le luase cu sine când se despărţise de globul 
terestru. Şi era firesc că-şi căutaseră adăpost pe Insula 
Gurbi, căci numai acolo găseau câmpii, poiene, apă dulce - 
dovadă că pe nici o altă parte a asteroidului nu aflau hrana 
trebuincioasă. Dar era, de asemenea, adevărat că voiau să 
trăiască păgubindu-i pe locuitorii insulei - pretenţie la care 
trebuia să te împotriveşti prin toate mijloacele. 

— O să luăm o hotărâre în această problemă, zise Hector 
Servadac. 

— Ei bine, domnule căpitan, întrebă Ben-Zuf, şi camarazii 
noştri de arme din Africa, ce s-a întâmplat cu ei? 

— Camarazii noştri din Africa sunt tot în Africa, răspunse 
Hector Servadac. 

— Bravii noştri tovarăşi! 

— Numai că Africa nu mai este unde a fost! Adăugă 
căpitanul Servadac. 


— Numai este Africa! Dar Franţa? 

— Franţa! E tare departe de noi, Ben-Zuf! 

— Şi Montmartre? 

Era un strigăt ieşit din inimă! În câteva cuvinte, căpitanul 
Servadac îi explică ordonanţei sale ce se petrecuse, cum 
Montmartre, şi împreună cu Montmartre Parisul, şi 
împreună cu Parisul Franţa, şi împreună cu Franţa Europa, 
şi împreună cu Europa globul pământesc era la mai mult de 
24 de milioane leghe de Insula Gurbi. Prin urmare trebuiau 
să renunţe aproape definitiv la speranţa de a se întoarce 
vreodată acolo. 

— Haida-de! Exclamă ordonanța. Niciodată! Laurent zis 
Ben-Zuf, din Montmartre, să nu mai vadă Montmartre! 
Prostii, domnule căpitan, nu vă fie cu supărare, prostii! Şi 
Ben-Zuf clătină din cap ca un om căruia e cu neputinţă să-i 
schimbi părerea. 

— Bine, prietene, răspunse căpitanul Servadac. Speră cât 
vrei. Nu trebuie să te laşi niciodată pradă disperării. Asta-i 
şi deviza corespondentului nostru anonim. Dar acum să 
începem prin a ne instala pe Insula Gurbi, ca şi cum am 
rămâne aici pentru totdeauna. 

Tot vorbind, Hector Servadac, luând-o înaintea contelui 
Timaşev şi a locotenentului Prokop, ajunse la gurbiul 
reclădit de Ben-Zuf. Şi clădirea postului era în stare bună, 
iar Galette şi Zefir aveau un culcuş cum se cuvine. Acolo, în 
micuța cabană, Hector Servadac îi găzdui pe oaspeţii săi, 
precum şi pe Nina însoţită de capra ei. Pe drum ordonanța 
crezu de cuviinţă să dea Ninei şi lui Marzy două sărutări 
apăsate, pe care aceste făpturi iubitoare i le înapoiară din 
toată inima. 

Apoi se ţinu sfat, în gurbi, cu privire la cele ce aveau în 
primul rând de făcut. 

Problema cea mai serioasă care se punea în viitor era cea 
a locuinţei. Cum să se instaleze pe insulă în aşa fel, încât să 
înfrunte gerurile îngrozitoare prin care va trece Gallia în 
drumul ei prin spaţiile interplanetare, fără să se poată 


măcar calcula cât timp vor dura? Acest timp depindea, de 
fapt, de excentricitatea orbitei parcurse de asteroid. Poate 
că aveau să treacă mulţi ani înainte ca el să se întoarcă din 
nou înspre soare. Combustibilul nu era în cantitate mare. 
Cărbune deloc, copaci puţini şi exista perspectiva ca nici să 
nu mai crească nimic pe acest frig îngrozitor. Ce era de 
făcut? Cum să preîntâmpine aceste teribile împrejurări? 
Trebuia găsită o ieşire în cel mai scurt timp. Alimentarea 
coloniei nu prezenta greutăţi pentru moment. În ce priveşte 
băutura nu era, desigur, nici un pericol. Câteva râuri 
brăzdau câmpia şi apa umplea cisternele. Pe deasupra, 
peste puţin timp, frigul va provoca înghețarea Mării 
Galliene, iar gheaţa va fi un izvor abundent de lichid 
potabil, căci nu va conţine nici o singură moleculă de sare. 

Cât despre hrana propriu-zisă, necesară alimentaţiei 
omului, ea era asigurată vreme îndelungată. Pe de o parte 
cerealele gata să fie strânse în hambare, pe de alta turmele 
răspândite prin insulă alcătuiau o grămadă de rezerve. 
Desigur, în perioada gerurilor pământul nu va rodi şi 
recolta de nutreţ pentru animale nu va putea fi înnoită. 
Trebuiau luate măsuri şi, dacă reuşeau să calculeze durata 
mişcării de translație a Galliei în jurul centrului ei de 
atracţie, ar fi fost nimerit să reducă numărul de animale 
păstrând doar pe cele necesare. 

În ce priveşte populaţia actuală a Galliei - fără să punem la 
socoteală pe cei 13 englezi din Gibraltar, de care nu era 
nevoie să aibă deocamdată grijă - ea cuprindea 8 ruşi, 2 
francezi şi o mică italiancă. Pe aceşti 11 locuitori trebuia să- 
i hrănească Insula Gurbi. Dar, după ce Hector Servadac 
anunţă această cifră, iată că Ben-Zuf sare în sus: 

— Ah, domnule căpitan, nu şi iar nu! Îmi pare rău că 
trebuie să vă contrazic, dar socoteala nu-i bună. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că suntem 22 de locuitori. 

— Pe insulă? 

— Pe insulă. 


— Vrei să mă lămureşti, Ben-Zuf? 

— Păi n-am avut încă prilejul să vă previn, domnule 
căpitan. În timpul absenței dumneavoastră ne-au sosit 
musafiri la masă. 

— La masă? 

— Da, da. Dar ce să mai vorbim, mai bine veniţi cu mine, 
adăugă Ben-Zuf, şi dumneavoastră de asemenea, domnilor 
ruşi. Vedeţi doar că muncile câmpului sunt foarte înaintate 
şi cele două braţe ale mele n-ar fi putut să le facă pe toate. 

— Într-adevăr, spuse locotenentul Prokop. 

— Veniţi. Nu-i departe. Numai doi kilometri. Să ne luăm 
puştile cu noi. 

— Ca să ne apărăm? Întrebă căpitanul Servadac. 

— Nu de oameni, răspunse Ben-Zuf, ci de blestematele 
astea de păsări. 

În culmea curiozităţii, căpitanul Servadac, contele Timaşev 
şi locotenentul Prokop îl urmară pe Ben-Zuf, lăsând-o pe 
Nina cu capra ei în gurbi. 

Pe drum, căpitanul Servadac şi însoțitorii săi traseră un şir 
lung de focuri asupra norului de păsări care zbura 
deasupra capului lor. Erau mai multe mii de rațe sălbatice 
de diferite soiuri, becaţine, ciocârlii, corbi, rândunici şi alte 
zburătoare care se amestecau cu păsări de mare, lişiţe, 
pescăruşi, goelanzi, becaţe etc. Fiecare foc de armă 
nimerea în plin, şi zburătoarele cădeau cu zecile. Nu era 
vânătoare, ci o nimicire a bandelor de hoţi. 

În loc să meargă pe malul nordic al insulei, Ben-Zuf tăie 
drumul prin câmpie. După zece minute, datorită uşurinţei 
specifice a trupului lor, căpitanul Servadac şi însoțitorii lui 
străbătuseră cei doi kilometri despre care le vorbise Ben- 
Zuf. Ajunseră lângă o pădurice de sicomori şi eucalipţi care 
se îngrămădeau la poalele unui deal, alcătuind o privelişte 
pitorească. Acolo se opriră. 

— Ah! Ticăloşii! Bandiţii! Neruşinaţii! Strigă Ben-Zutf 
bătând din picior. 

— Tot de păsări vorbeşti? Întrebă căpitanul Servadac. 


— Aş! Nu, domnule căpitan! Vorbesc de blestemaţii ăştia 
de trântori care iar au lăsat munca baltă! Ia uitaţi-vă. 

Şi Ben-Zuf îi arătă diferite unelte ca seceri, greble şi coase 
risipite pe jos. 

— Măi să fie, jupâne Ben-Zuf, îmi spui odată despre ce-i 
vorba? Întrebă căpitanul Servadac pe care începuse să-l 
cuprindă nerăbdarea. 

— Sst! Domnule căpitan, ascultați, ascultați! Răspunse 
Ben-Zuf. Nu m-am înşelat. 

Ciulind urechile, Hector Servadac şi cei doi însoțitori ai săi 
auziră o voce care cânta, o ghitară care zdrăngănea, nişte 
castaniete care sunau în tact. 

— Spanioli! Strigă căpitanul Servadac. 

— Şi ce aţi fi vrut să fie? Răspunse Ben-Zuf. Oamenii ăştia 
ar pocni din castaniete şi la gura unui tun. 

— Dar cum se face căâ.? 

— Mai ascultați! Acum e rândul bătrânului. 

Un alt glas, care numai de cântat nu cânta, scotea cele mai 
mânioase dojeni. 

Căpitanul Servadac, ca gascon, înţelegea destul de bine 
spaniola, şi în timp ce cântecul spunea: 

Tu sandunga y cigarro Y una cana de Jerez, Mi jamelgo y 
un trabuco, Ane mas gloria puede haver. 

Cealaltă voce repeta cu asprime: 

— Banii mei! Banii mei! O să-mi plătiţi odată ce-mi 
datoraţi, mizerabili majos? 

Şi cântecul continua: 

Para Alcarrazas, Chiclana, Para trigo, Trebujena, Ypara 
ninas bonitas, San Lucar de Barrameda 16)././. 
/Documents and Settings/Administrator/Application 
Data/Amber ePub/Ops/notes.html - a67 

— Da, o să-mi plătiţi ce mi se cuvine, bineînţeles! Se auzi 
iar glasul printre sunetele de castaniete. 

— Ei drace, un evreu! Strigă căpitanul Servadac. 

— Un evreu n-ar fi nimic, răspunse Ben-Zuf, am cunoscut 
mulţi care nu şovâăiau să se poarte ca nişte oameni de 


ispravă, dar ăsta e un evreu neamţ şi un renegat al tuturor 
ţărilor şi religiilor. 

În clipa când cei doi francezi şi cei doi ruşi voiau să intre în 
pădurice, un spectacol neobişnuit îi făcu să se oprească la 
marginea ei. Spaniolii începuseră un adevărat fandango 
naţional. Şi prin faptul că aveau o greutate mai mică, cum 
se întâmpla cu toate obiectele de pe suprafaţa Galliei, 
săreau în aer la o înălţime de 30-40 de picioare. Nimic mai 
hazliu decât să vezi pe dansatori ivindu-se astfel deasupra 
copacilor. Erau patru majos voinici şi muşchiuloşi care 
trăgeau cu ei în aer un bătrân, ridicat fără voia lui la 
această înălţime nefirească. Apărea şi dispărea ca Sancho 
Pânza când a fost păcălit cu atâta iscusinţă de veselii 
postăvari din Segovia. 

Hector Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop şi 
Ben-Zuf o luară prin pădure şi ajunseră întro poieniţă. 
Acolo, un ghitarist şi un mânuitor de castaniete, tolăniţi pe 
iarbă, râdeau de se prăpădeau, îndemnându-i pe dansatori 
să joace mai departe. 

Când îl văzură pe căpitanul Servadac şi pe însoțitorii lui, 
cântăreții încetară pe loc şi dansatorii, aducând şi victima 
cu ei, se lăsară uşurel pe pământ. 

Dar de îndată bătrânul, fără suflare, scos din fire, se 
repezi la ofiţerul de stat major şi, vorbind de astă dată 
franţuzeşte, deşi cu un puternic accent german, strigă: 

— Ah! Domnule guvernator general! Ticăloşii ăştia vor să 
mă jefuiască de avutul meu! Dar o să-mi faceţi dreptate! 

În acest timp, căpitanul Servadac se uita la BenZuf, 
întrebându-l din ochi ce va să însemne acest titlu onorific 
care i se dădea, iar ordonanța, cu o mişcare a capului, 
părea să spună: „Ei, da, domnule căpitan, chiar 
dumneavoastră sunteţi guvernatorul general! Eu am pus 
asta la cale!” 

Căpitanul făcu atunci bătrânului semn să tacă şi acesta, 
plecând supus capul, îşi încrucişa braţele pe piept. 


Putură să-l cerceteze în voie. Avea 50 de ani, dar părea de 
60. Mic, slăbânog, cu o privire vioaie, dar prefăcută, cu 
nasul coroiat, cu o bărbuţă gălbuie, părul nepieptănat, 
picioare mari, mâini lungi cu degete încovoiate ca nişte 
gheare, era tipul clasic al cămătarului pe care-l recunoşteai 
dintr-o mie, mereu întorcându-se după cum bate vântul, cu 
inima uscată, lacom de galbeni şi zgârcit de mama focului. 
Banii trebuiau că atrag o asemenea fiinţă ca un magnet, şi 
dacă acest Shylock ar fi reuşit să obţină trupul debitorului 
său ca plată a datoriei, l-ar fi vândut fără îndoială, bucăţică 
cu bucăţică. 

Dealtfel, cu toate că era evreu de felul lui, se făcea 
mahomedan în provinciile mahomedane, când i-o cereau 
interesele, creştin la nevoie în faţa unui catolic şi ar fi ajuns 
fără îndoială şi păgân ca să câştige mai mult. 

Acest evreu se numea Isac Hakhabut şi era din Colonia, 
adică în primul rând prusac şi în al doilea german. Dar, aşa 
cum îi spuse căpitanului Servadac, cea mai mare parte a 
anului negoţul îl silea să călătorească. Meseria lui era, de 
fapt, comerţul cu vasele de coastă. Prăvălia lui - o corabie 
de 200 de tone - era o adevărată băcâănie plutitoare, care 
transporta mii de articole din cele mai diferite, de la 
chibrituri până la poze colorate şi abţibilduri. 

Singurul domiciliu al lui Isac Hakhabut era, la drept 
vorbind, corabia sa, Hansa. Neavând nici nevastă, nici copii, 
trăia la bordul vasului. Un şef de echipaj şi trei oameni erau 
de ajuns pentru a conduce această navă care făcea cabotaj 
de-a lungul coastelor Algeriei, Tunisiei, Egiptului, Turciei, 
Greciei şi tuturor porţilor Orientului. Acolo Isac Hakhabut, 
cu o încărcătură bogată de cafea, zahăr, orez, tutun, stofe, 
praf de puşcă etc., vindea, schimba, făcea pe telalul şi, dacă 
le adunai pe toate, câştiga mulţi bani. 

Hansa se găsea tocmai la Ceuta, la capătul pintenului 
marocan, când avu loc catastrofa. Şeful şi cei trei oameni, 
care nu se aflau pe bord în noaptea de 31 decembrie spre 1 
ianuarie, pieriseră în acelaşi timp cu atâţia alţii dintre 


semenii lor. Dar vă aduceţi aminte că ultimele stânci de la 
Ceuta, cele ce stau faţă în faţă cu Gibraltarul, fuseseră 
cruţate de dezastru - dacă în această împrejurare se 
potrivesc asemenea cuvinte - şi odată cu ele vreo zece 
spanioli care nici nu visau ce se petrecuse. 

Aceşti spanioli, majos din Andaluzia, nepăsători din fire, 
trântori după pofta inimii, tot atât de gata să cânte din 
ghitară pe cât erau să mânuiască navaja 17|, erau nişte 
ţărani care aveau un conducător, un anume Negrete, ceva 
mai învăţat decât ceilalţi doar pentru că apucase să umble 
mai mult ca ei prin lume. Când se văzură singuri şi părăsiţi 
pe stâncile Ceutei fură puşi într-o mare încurcătură. Hansa 
era acolo cu proprietarul ei şi cei zece voinici nu erau 
oameni să se dea înapoi de la însuşirea vasului pentru a se 
repatria. Dar printre ei nu se găsea nici un marinar. Totuşi 
nu puteau rămâne veşnic pe-o stâncă şi când li se terminară 
proviziile îl siliră pe Hakhabut să-i primească la bord. 

În aceste împrejurări, doi ofiţeri englezi din Gibraltar îi 
făcură o vizită lui Negrete - vizită pe care am pomenit-o 
înainte. Isac nu ştia ce vorbiseră englezii cu spaniolii. Fapt 
este că, în urma acestei vizite, Negrete îl sili pe Hakhabut 
să ridice pânzele ca să-l ducă pe el şi pe ai lui în locul cel 
mai apropiat al coastei marocane. Isac, obligat să asculte, 
dar obişnuit să stoarcă bani şi din piatră seacă, ceru 
spaniolilor săi plătească drumul, iar aceştia consimţiră, cu 
atât mai bucuros cu cât erau hotărâți să nu-i dea niciun 
real. 

Hansa plecă la 3 februarie. Briza suflând dinspre est, era 
uşor să conduci corabia. Era de ajuns să mergi cu vântul în 
spate. Marinarii de ocazie nu avură deci altceva de făcut, 
decât să ridice pânzele ca să plutească fără să ştie că se 
îndreaptă spre unicul punct de pe globul pământesc care le 
putea da adăpost. 

Şi iată dar cum Ben-Zuf văzu într-o bună zi răsărind la 
orizont un vapor care nu era Dobrâna şi pe care vântul îl 


împingea domol spre portul Şelifului, pe fostul mal drept al 
fluviului. 

Povestea lui Isac fu terminată de Ben-Zuf care adăugă că 
încărcătura Hansei, pe atunci completă, va fi foarte 
folositoare locuitorilor de pe insulă. Fără îndoială că vor 
cădea greu la înţelegere cu Isac Hakhabut, dar ţinând 
seama de împrejurări, era limpede că rechiziţionarea 
mărfurilor pentru binele obştesc nu era un lucru necinstit, 
de vreme ce tot nu le-ar mai fi putut vinde. 

— În ce priveşte frecuşurile dintre proprietarul Hansei şi 
pasagerii lui, mai spuse Ben-Zuf, s-a hotărât că vor fi 
rezolvate cu binişorul de Excelenţa sa guvernatorul general 
care se afla „într-o inspecţie”. 

Hector Servadac nu-şi putu stăpâni un zâmbet când auzi 
explicaţiile date de Ben-Zuf. Apoi făgădui lui Isac Hakhabut 
că i se va face dreptate, ceea ce îl făcu să înceteze cu 
nesfârşitele chemări către „Domnul”. 

— Dar, zise contele Timaşev după ce Isac se retrăsese, 
cum ar putea să-i plătească oamenii ăştia? 

— O! Au bani la ei, răspunse Ben-Zuf. 

— Spanioli să aibă bani! Exclamă contele Timaşev. Nu-mi 
vine să cred. 

— Au, întări Ben-Zuf, i-am văzut cu ochii mei, pot spune 
chiar că sunt bani englezeşti. 

— Ah! Făcu căpitanul Servadac care-şi aminti de vizita 
ofiţerilor englezi la Ceuta. În sfârşit, n-are nici o 
importanţă. O să rezolvăm treaba asta mai târziu. Vă daţi 
seama, domnule conte, că Gallia are acum şi mai multe 
mostre de populaţie din bătrâna noastră Europă? 

— Într-adevăr, domnule căpitan, răspunse contele Timaşev, 
există pe această bucată a vechiului nostru glob cetăţeni 
originari din Franţa, Rusia, Italia, Spania, Anglia, Germania. 

Capitolul XIX. În care căpitanul Servadac este recunoscut 
în unanimitate de voturi, inclusiv al său, guvernator general 
al Galliei. 


Spaniolii veniţi pe bordul Hansei erau în număr de zece, 
socotind şi pe un băiat de doisprezece ani numit Pablo, 
salvat împreună cu ei. Întâmpinară cu mult respect pe acela 
care le fusese prezentat de Ben-Zuf drept guvernatorul 
general al provinciei şi, după plecarea lui din poiană, îşi 
reluară lucrul. 

În acest timp căpitanul Servadac şi însoțitorii săi, urmaţi la 
o distanţă respectuoasă de Isac Hakhabut, se îndreptau 
spre acea parte a litoralului unde acostase Hansa. 

Situaţia era acum binecunoscută. Din vechiul Pământ nu 
mai rămăsese decât Insula Gurbi şi patru insulițe: 
Gibraltarul ocupat de englezi, Ceuta părăsită de spanioli, 
Madalena unde o găsiseră pe micuța italiancă şi mormântul 
lui Ludovic cel Sfânt, pe ţărmul tunisian. Marea Galliană 
înconjura aceste puncte cruţate de cataclism, cuprinzând 
cam jumătate din fosta Mediterană. În jurul ei, faleze 
stâncoase, dintr-o substanţă de origine necunoscută, 
alcătuiau un zid de nepătruns. 

Numai două din aceste puncte erau locuite: stânca 
Gibraltarului, pe care o ocupau treisprezece englezi, 
aprovizionaţi pentru ani mulţi de aici înainte, şi Insula 
Gurbi, numărând 22 locuitori, care urmau să se hrănească 
numai cu produsele ei. 

Poate că mai exista, pe vreo insuliţă neştiută, un ultim 
supravieţuitor al vechiului pământ, misteriosul autor al 
biletelor culese în timpul călătoriei Dobrânei. 

Aşadar, pe noul asteroid se găsea o populaţie de 36 de 
suflete. 

Chiar dacă toată această mică lume ar fi fost strânsă într-o 
bună zi pe Insula Gurbi, insula cu cele 350 de hectare de 
pământ arabil ale ei, cultivate la ora aceea, bine îngrijite, 
putea să le ajungă cu prisosinţă. Totul era să se ştie în ce 
perioadă va deveni din nou solul productiv, cu alte cuvinte 
după cât timp Gallia, eliberată de frigurile spaţiilor siderale, 
îşi va redobândi, prin apropierea de Soare, puterea 
vegetativă. 


Două probleme se puneau în faţa gallienilor: 

— Astrul lor urma o curbă care trebuia să-i aducă într-o zi 
aproape de centrul de lumină, adică o curbă eliptică? 

— Dacă era eliptică, atunci care era mărimea ei, adică în 
ce perioadă Gallia, după ce va trece de punctul ei de afeliu, 
se va întoarce spre Soare? 

Din nefericire, în actualele împrejurări, gallienii, lipsiţi de 
orice mijloace de cercetare, nu puteau în nici un fel să 
rezolve aceste probleme. 

Trebuiau deci să se bizuie numai pe resursele de care 
dispuneau în prezent, adică proviziile de pe Dobrâna: 
zahăr, vin, rachiu, conserve etc., care puteau ajunge pentru 
două luni şi pe care contele Timaşev le punea la dispoziţia 
tuturor; însemnata încărcătură de pe Hansa, pe care Isac 
Hakhabut va fi obligat s-o dea, de voie de nevoie, mai 
devreme sau mai târziu pentru consumul general şi, în 
sfârşit, produsele vegetale şi animale de pe insulă, care, 
gospodărite cu grijă, puteau să asigure hrana populaţiei pe 
mulţi ani. 

Căpitanul Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop 
şi Ben-Zuf discutau, fireşte, în timp ce se îndreptau spre 
mare, despre toate aceste lucruri importante. Mai întâi, 
contele Timaşev, adresându-se ofițerului de stat major, îi 
spuse: 

— Domnule căpitan, le-aţi fost prezentat acestor oameni 
de ispravă drept guvernator al insulei şi socotesc că trebuie 
să vă păstraţi acest titlu. Sunteţi francez, ne găsim pe ceea 
ce a mai rămas, dintr-o colonie franceză, şi cum se cuvine 
ca orice grup de oameni să aibă un şef, eu şi oamenii mei vă 
recunoaştem ca atare. 

— Pe cinstea mea, domnule conte, răspunse fără urmă de 
şovăială căpitanul Servadac, accept situaţia şi odată cu ea 
întreaga răspundere ce-mi revine. Lăsaţimă să nădăjduiesc 
că ne vom înţelege de minune şi că ne vom strădui din 
răsputeri pentru binele tuturor. Ei drăcie! Mi se pare că ce- 
a fost mai greu s-a făcut şi, sunt convins, că vom ieşi din 


încurcătură, dacă vom rămâne pe vecie despărțiți de 
semenii noştri! 

Rostind aceste cuvinte, Hector Servadac întinse mâna 
contelui Timaşev. Acesta i-o strânse şi înclină uşor din cap. 
Era prima strângere de mână pe care o schimbau cei doi, 
de când se găsiseră unul în prezenţa celuilalt. Dealtfel, nici 
o aluzie cu privire la rivalitatea lor de odinioară nu fusese şi 
nu avea să fie niciodată făcută. 

— Înainte de toate, spuse căpitanul Servadac, avem o 
problemă importantă de rezolvat. Oare trebuie să le 
aducem la cunoştinţă spaniolilor adevărata situaţie? 

— Ah, nu, domnule guvernator! Sări ca ars Ben-Zuf. 
Oamenii ăştia sunt şi aşa destul de molateci din fire. Dacă 
le-am mai şi spune cum stau lucrurile şi-ar pierde orice 
urmă de nădejde şi n-ar mai fi buni de nimic! 

— Dealtfel, adăugă locotenentul Prokop, îmi închipui că 
sunt ignoranţi şi cred că n-ar înţelege absolut nimic din tot 
ceea ce Li s-ar putea spune din punct de vedere 
cosmografic! 

— Ei, şi? Urmă căpitanul Servadac. Chiar dacă ar înţelege, 
nu s-ar sinchisi prea mult! Spaniolii nu se lasă impresionați 
peste măsură! Un cântec de ghitară, câţiva paşi de dans, 
nişte castaniete şi totul va fi uitat. Ce credeţi, domnule 
conte? 

— Cred, răspunse contele Timaşev, că e mai bine să le 
spunem adevărul, aşa cum am făcut şi eu cu oamenii de pe 
Dobrâna. 

— Este şi părerea mea, întări căpitanul Servadac, şi nu 
cred că trebuie să le ascundem situaţia unor oameni care 
vor împărtăşi pericolele ce decurg din ea. Oricât de 
ignoranţi ar putea fi aceşti spanioli, au băgat fără îndoială 
de seamă unele schimbări în fenomenele fizice, ca 
scurtarea zilelor, schimbarea mersului Soarelui, scăderea 
greutăţii. Să le spunem, dar, că sunt acum purtaţi prin 
spaţiu departe de Pământul din care n-a mai rămas decât 
această insulă. 


— S-a făcut! Răspunse Ben-Zuf. Să le spunem tot! Nici un 
ascunziş. Dar aş vrea să văd mutra lui Isac când va afla că 
se găseşte la câteva sute de milioane de leghe de vechiul lui 
Pământ, unde un cămătar de teapa lui a lăsat pesemne 
mulţi datornici! Acum prinde-i dacă poţi, dragul meu! 

Isac Hakhabut era la cincizeci de paşi în spatele lor şi prin 
urmare nu putea să audă nimic din ceea ce se spunea. 
Mergea gârbovit, gemând, rugându-se la toţi zeii din lume 
de-a valma; dar, din când în când, din ochii lui mici şi vii 
ţâşneau fulgere, iar buzele i se strângeau în aşa fel, încât 
gura lui nu mai era decât o linie strâmbă. 

Şi el observase fenomenele fizice noi şi în mai multe 
rânduri vorbise despre asta cu Ben-Zuf pe care căuta să-l 
ademenească. Dar Ben-Zuf nutrea pentru el o antipatie 
vădită. Nu răspunsese deci decât cu glume la insistenţele 
lui Hakhabut. Aşa, de pildă, îi repeta că o fiinţă ca el nu 
avea decât de câştigat din sistemul actual şi că în loc să 
trăiască o sută de ani, ca orice fiu al lui Israel care se 
respectă, vă trăi acum două sute, dar că, ţinând seama de 
scăderea greutăţii lucrurilor pe suprafaţa pământului, 
povara anilor n-o să-i mai pară atât de grea! Mai adăuga că 
dacă Luna îşi luase zborul, faptul trebuia să-l lase rece, 
pentru că un zgârcit ca el n-ar fi dat niciodată un ban pe ea! 
Îl încredința că dacă Soarele apunea acolo unde avea 
altădată obiceiul să răsară, pesemne că cineva îi mutase 
patul din loc. În sfârşit, multe baliverne de soiul ăsta. Şi 
când Isac Hakhabut devenea mai stăruitor, răspundea 
numai: 

— Aşteaptă-l pe guvernatorul general, moşule. E deştept 
al naibii! O să te lămurească el! 

— Şi va avea grijă de mărfurile mele? 

— Bineînţeles! Mai degrabă o să le confişte, decât o să le 
lase pradă jafului. 

Aceste cuvinte nu prea mângâietoare ale lui BenZuf 
avuseseră totuşi darul de a trezi nădejdi în inima lui Isac 
Hakhabut care pândea zilnic venirea guvernatorului. 


Între timp, Hector Servadac şi însoțitorii lui ajunseră la 
țărm. Acolo, cam pe la jumătatea ipotenuzei pe care o 
forma această parte a insulei, era ancorată Hansa. 
Insuficient apărată de câteva stânci, era foarte expusă şi o 
rafală de vânt din apus putea foarte bine s-o izbească de 
stânci făcând-o fărâme. Desigur nu putea rămâne ancorată 
acolo; trebuia neapărat dusă, mai curând sau mai târziu, la 
gurile Şelifului, lângă goeletă. 

Când dădu cu ochii de tartana lui, Isac începu iar să se 
văicărească, ţipând şi strâmbându-se atât de tare, încât 
căpitanul Servadac îi porunci să tacă. Apoi, lăsând pe 
contele Timaşev şi Ben-Zuf pe mal, locotenentul Prokop şi 
căpitanul luară loc în barca Hansei care-i lăsă pe dugheana 
plutitoare. 

Tartana era în stare perfectă şi prin urmare încărcătura 
nu avusese de suferit, lucru uşor de constatat. În cala 
Hansei se găseau sute de căpăţâni de zahăr, lăzi de ceai, 
saci de cafea, păpuşi de tutun, balerci cu rachiu, butoaie cu 
vin, putini cu peşte sărat, baloturi de stofă, bucăţi de pânză, 
haine de lână, ghete de toate mărimile şi căciuli pentru 
orice măsură, unelte, obiecte gospodăreşti, vase de faianţă, 
topuri de hârtie, sticle cu cerneală, cutii de chibrite, sute de 
kilograme de sare, de piper şi de alte condimente, un stoc 
de brânzeturi de Olanda, până şi o colecţie de almanahuri 
din Liege - totul în valoare de mai bine de 100.000 de 
franci. Numai cu câteva zile înainte de catastrofă, tartana 
îşi reînnoise încărcătura la Marsilia, pentru ca s-o vândă 
peste tot, de la Ceuta până la Tripoli, acolo unde Isac 
Hakhabut, viclean şi iscusit, putea să încheie o afacere care 
să-i aducă un câştig însutit. 

— O mină nesecată pentru noi, încărcătura asta bogată! 
Spuse căpitanul Servadac. 

— Dacă proprietarul ne va lăsa s-o exploatăm, răspunse 
locotenentul Prokop, clătinând din cap. 

— Ei, domnule locotenent, ce vrei să facă Isac cu toate 
bogăţiile astea? Când o să afle că nu mai există p 1*1* w 


nici marocani, nici francezi, nici arabi de jecmănit, o să fie 
nevoit să se învoiască. 

— Ştiu eu? Dar oricum o să vrea să i se plătească marfa. 

— O să-l platim, domnule locotenent, o să-l plătim cu poliţe 
scadente pe vechea noastră lume! 

— La urma urmei, domnule căpitan, adăugă locotenentul 
Prokop, aveţi tot dreptul să treceţi la unele rechiziţii. 

— Nu, domnule locotenent. Tocmai pentru că acest om 
este german socot de cuviinţă că trebuie să mă port cu el 
într-un fel mai puţin nemţesc. Dealtfel, îţi repet, în curând 
va avea mai multă nevoie el de noi, decât noi de el! Când va 
afla că se găseşte pe un glob, şi probabil fără speranţă să se 
întoarcă în lumea veche, o să-şi dea mai ieftin bogăţiile! 

— Orice ar fi, răspunse locotenentul Prokop, nu putem lăsa 
tartana aici. Ar fi pierdută la prima furtună. Nici n-ar putea 
să reziste, la presiunea gheţurilor, după ce va îngheţa 
marea, ceea ce nu va întârzia să se întâmple. 

— Bine, domnule locotenent. Dumneata şi echipajul o veţi 
duce în portul Şelif. 

— Chiar mâine, domnule căpitan, răspunse locotenentul 
Prokop, căci nu mai e vreme de pierdut. 

Inventarul lucrurilor de pe Hansa fiind gata, căpitanul 
Servadac şi locotenentul se-ntoarseră pe mal. Se hotări 
atunci ca întreaga colonie să se întrunească la postul 
gurbiului şi că în drum o să-i ia şi pe spanioli. Isac Hakhabut 
fu invitat să-l urmeze pe guvernator, ceea ce şi făcu după ce 
aruncă o privire îngrijorată spre tartană. 

O oră mai târziu, cei 22 locuitori de pe insulă erau strânşi 
în încăperea cea mare a postului. Acolo, pentru întâia dată, 
tânărul Pablo făcu cunoştinţă cu micuța Nina, care păru 
foarte mulţumită că-şi găseşte un tovarăş de aceeaşi vârstă 
cu ea. 

Căpitanul Servadac luă cuvântul şi vorbi în aşa fel, încât să 
fie înţeles şi de spanioli şi de bătrânul evreu, spunând că le 
va aduce la cunoştinţă situaţia gravă în care se aflau. 
Adăugă de asemenea că se bizuia pe devotamentul şi pe 


curajul lor şi că toţi trebuiau de acum să muncească pentru 
binele obştesc. 

Spaniolii ascultau în linişte, dar nu puteau răspunde 
neştiind încă ce li se cerea. Totuşi, Negrete crezu de 
cuviinţă să ia cuvântul, aşa că se adresă căpitanului 
Servadac astfel: 

— Domnule guvernator, tovarăşii mei şi cu mine am vrea 
să ştim, înainte de a ne angaja, cam în cât timp va fi cu 
putinţă să ne întoarcem în Spania? 

— Să ne întoarcem în Spania, domnule guvernator 
general?! Strigă Isac într-o franceză foarte bună. Asta nu, 
atâta timp cât nu-şi vor fi plătit datoriile! $napanii ăştia mi- 
au făgăduit câte 20 reali de cap ca să-i iau pe bordul Hamei. 
Sunt zece. Îmi datorează dar 200 de reali şi iau ca martori 
pe. 

— Tacă-ţi gura! Strigă Ben-Zuf. 

— Vei fi plătit, spuse căpitanul Servadac. 

— Aşa e şi drept, răspunse Isac Hakhabut. Fiecare după 
dreptul lui şi dacă boierul rus vrea să-mi împrumute doi-trei 
din mateloţii lui ca să-mi duc tartana la Alger, şi eu îi voi 
plăti da. Îi voi plăti. 

Numai să nu-mi ceară cine ştie cât! 

— Alger! Sări iar Ben-Zuf, care nu putea să se 
stăpânească, dar află că. 

— Lasă-mă să le aduc la cunoştinţă oamenilor, BenZuf, 
ceea ce ei nu ştiu încă! Spuse căpitanul Servadac. Apoi 
continuând în spaniolă zise: Ascultaţi, prieteni: un fenomen 
pe care nu l-am putut încă explica ne-a despărţit de Spania, 
de Italia, de Franţa, într-un cuvânt de întreaga Europă! Din 
celelalte continente na mai rămas nimic în afară de această 
insulă unde aţi găsit adăpost. Nu mai suntem pe Pământ, ci, 
după cât se pare, pe o bucată din glob, care ne poartă cu ea 
şi e cu neputinţă să spunem dacă vom mai vedea vreodată 
vechea noastră lume! 

Înţelesesem oare spaniolii explicaţia dată de căpitanul 
Servadac? Era îndoielnic. Totuşi Negrete îl rugă să repete 


ceea ce spusese. 

Hector Servadac o făcu cât mai bine cu putinţă şi, folosind 
imagini pe înţelesul lor, izbuti să-i facă să priceapă 
adevărata situaţie. Oricum ar fi fost, după ce Negrete 
schimbă câteva cuvinte cu ai lui, părură toţi că privesc 
lucrurile cu desăvârşită nepăsare. 

Cât despre Isac Hakhabut, după ce-l ascultă pe căpitanul 
Servadac, nu scoase un cuvânt, dar strânse din buze de 
parcă ar fi încercat să ascundă un zâmbet. 

Hector Servadac se întoarse atunci spre el şi îl întrebă 
dacă, după cele auzite, se mai gândea să iasă în larg şi să-şi 
ducă tartana la Alger, oraş din care nu mai rămăsese nici 
urmă. 

De astă dată Isac Hakhabut zâmbi de-a binelea, dar în aşa 
fel, încât să nu fie zărit de spanioli. Apoi, vorbind în ruseşte 
ca să nu fie înţeles decât de contele Timaşev şi de oamenii 
lui, spuse: 

— Nu-i aşa că nimic din toate astea nu-i adevărat şi că 
Excelenţa Sa guvernatorul general glumeşte? 

La aceste cuvinte, contele Timaşev întoarse spatele 
nesuferitului bătrân cu un dezgust pe care nu se sili să-l 
ascundă. 

Isac Hakhabut se întoarse atunci spre căpitanul Servadac 
şi îi spuse în franceză: 

— Poveştile astea sunt bune pentru spanioli! Pot fi duşi. 
Dar cu mine, cu mine e altceva! Apoi, apropiindu-se de mica 
Nina, urmă în italiană: Nu-i aşa că nimic nu-i adevărat, 
fetiţo? 

Şi ieşi din clădirea postului ridicând din umeri. 

— Ei, fir-ar să fie! Ăsta ştie toate limbile? Spuse Ben-Zuf. 

— Da, Ben-Zuf, răspunse căpitanul Servadac, dar în orice 
limbă ar vorbi, în franceză, în rusă, în spaniolă, în italiană, 
sau germană, el tot despre bani vorbeşte! 

Capitolul XX. Prin care se dovedeşte că privind cu atenţie, 
izbuteşti în cele din urma să zăreşti un foc la orizont. 


A doua zi, la 6 martie, fără să se mai sinchisească de 
părerile lui. Isac Hakhabut, căpitanul Servadac dădu 
ordinul ca Hansa să fie dusă în portul Şelif. Bătrânul nu 
spuse nimic, căci deplasarea tartanei îi apăra interesele. 
Dar trăgea nădejde să mituiască vreo doi-trei mateloţi de 
pe goeletă, ca să poată ajunge la Alger sau în orice alt port 
de coastă. 

Imediat începură lucrările în vederea apropiatei iernări. 
Aceste lucrări erau, dealtfel, mult înlesnite de forţa 
musculară mai mare pe care muncitorii puteau so 
desfăşoare. Se obişnuiseră cu fenomenele atracției scăzute 
şi cu decompresiunea aerului, care le activase respiraţia, 
aşa că acum nici nu le mai băgau în seamă. 

Spaniolii, ca şi ruşii, se puseră, aşadar, pe treabă cu râvnă. 
Începură prin a amenaja, potrivit cu nevoile coloniei, postul 
care urma deocamdată să servească drept adăpost comun. 
Spaniolii veniră să locuiască aici, ruşii rămăseseră pe 
goeletă, iar evreul pe bordul tartanei sale. 

Dar vasele ca şi casele de piatră nu puteau fi decât 
locuinţe provizorii. Trebuiau, încă înainte de sosirea iernii, 
să găsească adăposturi mai sigure împotriva gerurilor din 
spaţiile interplanetare, adăposturi care să fie călduroase, 
căci nu puteau fi încălzite din lipsă de combustibil. Numai 
nişte gropi adânci săpate în pământ puteau să constituie un 
adăpost potrivit pentru locuitorii de pe Insula Gurbi. Atunci 
când suprafaţa Galliei se va acoperi de un strat gros de 
gheaţă, substanţă rea conducătoare de căldură, puteau 
trage nădejde că temperatura interioară a gropilor va 
ajunge la un grad de căldură suportabil. Căpitanul 
Servadac şi tovarăşii lui urmau să ducă acolo o existenţă de 
adevăraţi troglodiţi, dar nu aveau de ales. 

Din fericire nu se găseau în aceleaşi condiţii cu 
exploratorii sau vânătorii de balene din oceanele polare, 
cărora le lipseşte cel mai adesea pământul de sub picioare. 
Trăind pe marea îngheţată aceştia nu pot căuta în 
adâncurile ei un adăpost împotriva frigului. Fie că rămân pe 


mare, fie că îşi ridică locuinţe de lemn şi zăpadă, ei sunt 
prost apăraţi de marile scăderi de temperatură. 

Aici, pe Gallia, dimpotrivă, pământul era solid şi chiar dacă 
erau siliţi să-şi sape locuinţe la câteva sute de picioare 
adâncime, gallienii sperau că vor putea înfrunta cele mai 
joase scăderi de temperatură. 

Lucrările începură, aşadar, de îndată. Se ştie că la Gurbi 
nu lipseau lopeţile, sapele, târnăcoapele, uneltele de tot 
felul. Sub conducerea contramaistrului Ben-Zuf, cei 10 
majos spanioli şi marinarii ruşi se puseră cu sârg pe treabă. 

Dar o piedică avea să se ivească în calea muncitorilor şi a 
inginerului Servadac care îi conducea. 

Locul ales pentru a săpa vizuina era situat la dreapta 
postului, acolo unde pământul forma o uşoară ridicătură. În 
prima zi săpăturile se făcură fără nici o greutate, dar, ajunşi 
la o adâncime de opt picioare, muncitorii dădură de o 
materie atât de dură, că nu putură s-o sfarme cu nici o 
unealtă. 

Hector Servadac şi contele Timaşev, preveniţi de Ben-Zuf, 
recunoscură în această substanţă materia necunoscută care 
alcătuia litoralul Mării Galliene, precum şi fundul de mare. 
Era limpede că ea forma şi temelia Galliei. Mijloacele 
pentru a săpa până la o adâncime potrivită le lipseau. Praful 
de puşcă obişnuit n-ar fi fost suficient pentru a dezagrega 
această substanţă, mai rezistentă decât granitul şi, fără 
îndoială, că ar fi trebuit să folosească dinamita pentru a o 
arunca în aer. 

— Ei drăcie! Dar ce mineral o fi ăsta? Strigă căpitanul 
Servadac. Şi cum se face că o bucată din vechiul nostru 
glob e alcătuită din materia asta al cărei nume nu-l 
cunoaştem? 

— Este cu desăvârşire inexplicabil, răspunse contele 
Timaşev, dar dacă nu izbutim să ne săpăm un adăpost în 
pământul acesta, ne aşteaptă o moarte grabnică! 

Într-adevăr, dacă cifrele din documente erau reale şi dacă 
distanţa dintre Gallia şi Soare crescuse treptat după legile 


mecanicii, atunci Gallia trebuia să se găsească la 
aproximativ 100 milioane leghe depărtare de Soare, 
distanţă de trei ori mai mare decât cea care desparte astrul 
de Pământ atunci când trece la afeliu. E lesne de înţeles cât 
trebuie să fi scăzut căldura şi lumina Soarelui. 

E adevărat că, drept urmare a poziţiei pe care o avea axa 
ei ce făcea un unghi de 90* cu planul orbitei, Soarele nu se 
depărta niciodată de ecuatorul Galliei şi că Insula Gurbi, 
străbătută de paralela zero, beneficia de această situaţie. În 
această zonă, vara era veşnică, dar îndepărtarea de soare 
nu putea fi contrabalansată, iar temperatura continua să 
scadă. Gheaţa se şi formase între stânci, spre marea 
tulburare a fetiţei, şi era de aşteptat ca marea să îngheţe în 
curând în întregime. 

Or, cu nişte geruri care mai târziu puteau să depăşească 
60* sub zero, fără o locuinţă potrivită îi pândea în scurtă 
vreme moartea. Între timp termometrul se menținea în 
medie la 6 grade sub zero, iar soba din încăperea postului 
înghiţea lemnul ce-l aveau la îndemână, nedând totuşi decât 
o căldură destul de slabă. Nu se puteau deci bizui pe acest 
fel de combustibil şi trebuiau să găsească o altă locuinţă, 
care să fie la adăpost de asemenea scăderi de temperatură, 
pentru că, în curând, aveau să vadă cum îngheaţă mercurul 
în termometre, poate chiar şi alcoolul! 

Cât despre Dobrâna şi Hansa, se ştie, aceste două vase 
erau cu totul nepregătite să înfrunte frigul, încă de pe acum 
aspru. Nici nu se puteau gândi să locuiască pe corabie. 
Dealtfel, cine putea şti ce aveau să devină aceste nave după 
ce gheţurile se vor strânge în jurul lor în blocuri enorme? 

Dacă Hector Servadac, contele Timaşev şi locotenentul 
Prokop ar fi fost oameni care să-şi piardă uşor cumpătul, 
atunci acesta ar fi fost prilejul cel mai bun. Într-adevăr, ce- 
ar mai fi putut născoci, de vreme ce ciudata duritate a 
solului îi împiedeca să sape un siloz? 

Împrejurările deveneau tot mai grave. Dimensiunea 
aparentă a discului solar se reducea tot mai mult datorită 


distanţei. Când trecea la zenit, razele sale perpendiculare 
mai trimiteau puţină căldură, dar în timpul nopţii frigul se 
simţea foarte tare. 

Căpitanul Servadac şi contele Timaşev, călare pe Zefir şi 
Galette, străbătură în lung şi în lat insula ca să caute un loc 
unde să poată locui. Caii zburau deasupra obstacolelor de 
parcă ar fi avut aripi. Căutare zadarnică! În diferite puncte 
făcură sondaje, dar pretutindeni dădură, la numai câteva 
picioare de suprafaţa solului, de aceeaşi temelie de 
neclintit. 

Trebuiră să renunţe la gândul de a se adăposti sub 
pământ. 

Luară atunci hotărârea ca gallienii, în lipsa unui siloz, să 
locuiască în clădirea postului, pe care aveau s-o apere pe 
cât s-o putea de frigul de afară. Fu dat ordinul să se adune 
tot lemnul, uscat sau verde, de pe insulă, să fie doborâţi 
copacii ce acopereau câmpia. Nu era timp de stat pe 
gânduri. Tăierea copacilor începu de îndată. 

Şi totuşi - căpitanul Servadac şi tovarăşii lui o ştiau prea 
bine - aceste măsuri nu ajungeau. Combustibilul se va 
termina repede. Ofiţerul de statmajor, în culmea 
îngrijorării, deşi nu lăsa să se vadă nimic, cutreiera insula 
repetând întruna: „O idee! O idee!” 

Apoi vorbind într-o zi cu Ben-Zuf, îi zise: 

— Ei drăcie! Tu n-ai nici o idee? 

— Nu, domnule căpitan, răspunse ordonanța. Şi adăugă: 
ei, dacă măcar am fi în Montmartre. Acolo sunt cariere gata 
săpate de toată frumuseţea! 

— Dar, dobitocule, i-o întoarse căpitanul Servadac, dacă 
am fi în Montmartre, n-am avea nevoie de carierele tale! 

Totuşi natura avea să le ofere tocmai adăpostul de care 
aveau nevoie pentru a lupta împotriva frigului din 
atmosferă. Iată în ce împrejurări îl descoperiră. 

La 10 martie, locotenentul Prokop şi căpitanul Servadac se 
duseseră să exploreze capul de sud-est al insulei. Pe drum 
vorbiră de împrejurările cumplite ce-i puteau aştepta. 


Discutau chiar cu o oarecare aprindere, nefiind de acord 
asupra felului în care trebuiau să facă faţă acestor 
împrejurări. Unul se încăpăţâna să caute la nesfârşit 
adăpostul de negăsit, celălalt se străduia să născocească un 
nou mod de încălzire a locuinţei în care se găseau. 
Locotenentul Prokop susţinea cea din urmă soluţie şi-şi 
expunea motivele, când, deodată, se opri în mijlocul 
argumentaţiei. Se găsea în acel moment cu faţa spre sud,. 
Iar căpitanul Servadac îl văzu trecându-şi mâna peste 
frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia o ceaţă de pe ochi, apoi 
privind din nou cu o mare încordare. 

— Nu! Nu mă înşel! Strigă el. Văd o lumină acolo! 

— O lumină? 

— Da, în direcţia aceea! 

— Aşa e! Răspunse căpitanul Servadac, care zărise şi el 
punctul luminos semnalat de locotenent. 

Faptul nu mai putea fi pus la îndoială. O lumină se arăta 
deasupra orizontului, spre sud, sub forma unui punct 
sclipitor, din ce în ce mai luminos, pe măsură ce se lăsa 
seara. 

— Să fie vreun vas? Întrebă căpitanul Servadac. 

— Atunci ar trebui să fie o navă în flăcări, răspunse 
locotenentul Prokop. Nici un fanar nu ar putea fi văzut de la 
această distanţă şi mai ales la asemenea înălţime. 

— Dealtfel, adăugă căpitanul Servadac, focul nu se mişcă 
şi se pare că se vede un fel de reverberaţie în ceața 
înserării. 

Cei doi observatori priviră cu mare atenţie câteva clipe, 
apoi, în mintea ofițerului de stat major se făcu lumină: 

— Vulcanul! Exclamă el. Vulcanul pe lângă care am trecut 
cu Dobrâna! Şi într-o inspiraţie adăugă: Locotenente 
Prokop, iată adăpostul pe care-l căutăm! Iată o locuinţă în 
care toate cheltuielile de încălzire cad în seama naturii! Da! 
O să folosim pentru toate nevoile noastre această nesfârşită 
şi arzătoare lavă care se revarsă din munţi! Ah, 
locotenente, cerul nu ne-a părăsit! Vino! Vino! Mâine 


trebuie să ajungem până acolo, pe acel litoral. Ne vom duce 
să căutăm căldura, adică viaţa, până în măruntaiele Galliei 
dacă va fi nevoie. 

În timp ce căpitanul Servadac vorbea cu atâta înflăcărare, 
locotenentul Prokop se străduia să-şi amintească fiecare 
amănunt. Existenţa vulcanului în direcţia aceea îi apăru ca 
sigură. Îşi aduse aminte că la întoarcerea Dobrânei, în 
vreme ce naviga de-a lungul coastei meridionale a Mării 
Galliene, un lung promontoriu îi tăiase calea şi îl obligase să 
urce până la latitudinea unde se găsea altădată Oranul. 
Acolo trebui să ocolească un munte înalt, stâncos, a cărui 
culme era împodobită cu un nor de fum. Fumul fusese fără 
îndoială urmat de un val de flăcări sau lavă incandescentă, 
şi această răbufnire lumina acum orizontul meridional şi îşi 
trimitea reflexele prin nori. 

— Aveţi dreptate, domnule căpitan, spuse locotenentul 
Prokop. E într-adevăr vulcanul. Chiar mâine îl vom explora! 
Hector Servadac şi locotenentul Prokop se întoarseră în 
grabă la gurbi, unde la început nu vorbiră despre proiectele 

lor decât contelui Timaşev. 

— Vă voi însoţi, răspunse contele. Dobrâna este la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Cred că goeleta poate rămâne în portul Şelif, spuse 
atunci locotenentul Prokop. Şalupa cu aburi va fi de ajuns 
pe timpul ăsta frumos, pentru un drum de cel mult opt 
leghe. 

— Fă cum crezi de cuviinţă, Prokop, zise contele Timaşev. 

Ca şi alte luxoase vase de plăcere, Dobrâna avea o şalupă 
cu aburi, de mare viteză, a cărei elice era pusă în mişcare 
de un cazan mic, dar puternic, sistem Oriolle. Locotenentul 
Prokop, neştiind ce meleaguri va trebui să străbată, avea 
dreptate să aleagă această uşoară ambarcaţiune, căci ea îi 
îngăduia să cerceteze fără pericol cele mai mici golfuri ale 
litoralului. 

lată de ce, a doua zi, la 11 martie, şalupa cu aburi era 
încărcată cu cărbune, din care se mai găseau vreo zece 


tone pe Dobrâna. Apoi, după ce căpitanul, contele şi 
locotenentul se urcară la bord, şalupa ieşi din portul Şelif, 
spre marea uimire a lui Ben-Zuf, căruia secretul nu-i fusese 
împărtăşit. Dar, oricum, ordonanța rămânea pe Insula 
Gurbi cu împuterniciri depline de guvernator general, lucru 
de care era tare mândru. 

Cei treizeci de kilometri, care despărţeau insula de 
promontoriul unde se înălța vulcanul, fură străbătuţi de 
şalupa rapidă în mai puţin de trei ore. Creasta 
promontoriului apăru toată în flăcări. Erupția părea 
considerabilă. Oxigenul din atmosfera transportată de 
Gallia se combinase oare cu materiile eruptive din 
măruntaiele ei pentru a da naştere acestui incendiu intens 
sau, ceea ce era mai probabil, vulcanul acesta se alimenta 
dintr-o sursă proprie de oxigen? 

Şalupa cu aburi naviga de-a lungul coastei, căutând un loc 
de debarcare potrivit. După o jumătate de oră de explorare, 
găsi în fine o îngrămădire semicirculară de stânci, formând 
un mic golf, şi care putea să ofere pe viitor adăpost sigur 
goeletei şi tartanei, dacă împrejurările vor îngădui să fie 
aduse până acolo. 

Şalupa fu legată cu parâmele, iar pasagerii ei debarcară în 
partea de pe coastă opusă aceleia pe unde se scurgea către 
mare torentul de lavă. Apropiindu-se, căpitanul Servadac şi 
însoțitorii lui constatară cu satisfacţie că temperatura 
aerului creşte simţitor. 

Poate că speranţele ofițerului se vor împlini! Poate că, 
dacă în acest masiv uriaş se afla vreo adâncitură locuibilă, 
gallienii vor scăpa de cea mai mare primejdie ce-i pândea. 

Ilată-i, aşadar, căutând, scotocind, ocolind colţurile ascuţite 
ale muntelui, căţărându-se pe povârnişurile lui cele mai 
abrupte, urcându-i poalele largi, sărind de pe o stâncă pe 
alta ca nişte capre sălbatice, căci acum erau tot atât de 
sprinteni ca şi ele. Dar nicăieri nu călcau pe altceva decât 
pe aceeaşi substanţă cu prisme hexagonale ce părea a fi 
singurul mineral de pe asteroid. 


Totuşi cercetările lor n-aveau să se dovedească zadarnice. 
În spatele unui mare zid de stânci, al cărui vârf se înălța ca 
o piramidă spre cer, un fel de galerie strâmtă, sau, mai 
degrabă, un tunel întunecos săpat în coasta muntelui se 
deschidea în faţa lor. Păşiră imediat prin intrarea situată 
cam la 20 m deasupra nivelului mării. 

Căpitanul Servadac şi cei doi însoțitori ai săi înaintară 
târându-se într-o beznă adâncă, pipăind pereţii tunelului 
întunecat, sondând depresiunile terenului. După bubuitul 
care se înteţea, îşi dădeau bine seama că nu putea fi 
departe hornul central al vulcanului. Singura lor teamă era 
să nu le fie dintr-o dată tăiată calea printr-un zid terminal 
cu neputinţă de trecut. 

Dar încrederea căpitanului Servadac era de nezdruncinat, 
şi ea se transmitea contelui Timaşev şi locotenentului 
Prokop. 

— Haideţi, haideţi! Striga el. În împrejurări excepţionale 
trebuie să recurgi la mijloace excepţionale! Focul e aprins, 
soba nu-i departe! Natura ne dă combustibilul! Ei drăcie! O 
să ne coste ieftin încălzitul. 

Temperatura era de cel puţin 15 grade peste zero. Când 
exploratorii atingeau cu mâna pereţii întortocheatei galerii, 
îi simțeau fierbinţi. Părea că materia stâncoasă din care era 
alcătuit muntele avea proprietatea de a conduce căldura de 
parcă ar fi fost metal. 

— Vedeţi bine, spunea întruna Hector Servadac, înăuntru 
e un adevărat calorifer! 

În sfârşit, o lumină puternică ţâşni în galeria întunecoasă 
şi se ivi o mare peşteră de unde se zărea lumina. 
Temperatura era foarte ridicată, dar suportabilă. 

Cărui fenomen îi datora această cavernă săpată în masivul 
enorm strălucirea şi căldura ei? Pur şi simplu, unui torent 
de lavă care se prăbuşea într-un golf, larg deschis spre 
mare! Ai fi zis că sunt pânzele de apă ale Niagarei centrale, 
întinse în faţa celebrei Grote a Vânturilor. Numai că aici, în 


faţa largii deschizături a cavernei, se desfăşurau nu nişte 
perdele de apă, ci nişte perdele de flăcări. 

— Ah! Cerule îndurător, strigă căpitanul Servadac, nu ţi- 
am cerut atâta! 

Capitolul XXI. În care se va vedea ce încântătoare surpriză 
le face natura, întro frumoasă noapte, locuitorilor de pe 
Gallia. 

Într-adevăr, caverna era o locuinţă minunată, gata 
încălzită şi luminată, destul de încăpătoare pentru toţi cei 
de pe Gallia. Nu numai Hector Servadac şi „supuşii săi”, 
cum obişnuia să spună Ben-Zuf, puteau s-o locuiască în 
condiţii bune, ci şi cei doi cai ai căpitanului, precum şi un 
mare număr de animale domestice aveau loc să se 
adăpostească aici împotriva frigului, până la sfârşitul iernii 
galliene, dacă această iarnă va avea vreodată sfârşit. 

Îşi dădură numaidecât seama că enorma scobitură nu era 
altceva decât capătul a vreo douăzeci de galerii care, după 
ce se ramificaseră în interiorul masivului, dădeau toate în 
acest loc. Aerul cald răspândea o temperatură foarte 
ridicată şi ai fi zis că trece prin porii minerali ai muntelui. 
Aşadar, sub bolțile masive, feriţi de toate intemperiile unui 
climat polar, înfruntând gerurile din spaţiu, oricât ar fi fost 
ele de aprige, toate vieţuitoarele de pe noul astru aveau să 
găsească aici un adăpost sigur, atâta vreme cât vulcanul va 
fi în activitate. Dar, după cum remarcă pe drept cuvânt 
contele Timaşev, nici un alt munte vulcanic nu fusese 
semnalat în timpul călătoriei Dobrânei pe perimetrul noii 
mări, şi, dacă acest unic horn servea drept supapă pentru 
focul interior de pe Gallia, erupția putea să dureze secole. 

Nu era deci de pierdut nici o zi, nici un ceas. În timpul cât 
Dobrâna mai putea naviga, trebuiau să se întoarcă la Insula 
Gurbi şi să se mute în grabă, să transporte fără întârziere la 
noul lor domiciliu oamenii şi animalele, să înmagazineze 
cerealele şi furajele, să se instaleze definitiv pe „Pământul 
Cald”, după cum numiră pe bună dreptate această porţiune 
vulcanică de pe promontoriu. 


Şalupa se întoarse chiar în ziua aceea pe Insula Gurbi, şi, 
chiar de a doua zi, începură pregătirile. 

Era vorba de o iernare îndelungată şi trebuiau să prevadă 
totul. Da, o iernare lungă, poate nesfârşită, cu mult mai 
amenințătoare decât cele şase luni de noapte şi iarnă pe 
care le înfruntă navigatorii de pe mările arctice! Cine putea 
să prevadă, oare, clipa în care Gallia va fi eliberată din 
lanţurile ei de gheaţă? Cine putea să spună dacă în 
mişcarea ei de revoluţie ea urmărea o curbă care revenea 
la punctul de pornire şi dacă o orbită eliptică o va duce 
vreodată din nou aproape de Soare? 

Căpitanul Servadac aduse la cunoştinţa tovarăşilor săi 
fericita descoperire ce o făcuse. Numele de „Pământul 
Cald” fu primit cu urale de Nina şi mai ales de spanioli. Cu 
toţii mulţumiră, aşa cum se cuvenea, providenţei, care 
rânduise atât de bine lucrurile. 

În timpul următoarelor trei zile, Dobrâna făcu trei 
călătorii. Încărcată până la înălţimea bastingajului, ea 
transportă mai întâi recolta de cereale şi furaje, care fu 
depusă în adâncile încăperi ce trebuiau să servească drept 
depozite. La 15 martie, staulele stâncoase primiră acele 
animale domestice, tauri, vaci, oi şi porci, cam cincizeci la 
număr, a căror specie voiau să o perpetueze. Celelalte, pe 
care frigul avea să le stârpească în curând, trebuiau ucise 
în cantitate cât mai mare cu putinţă, conservarea cărnii pe 
termen nelimitat fiind uşoară în aceste regiuni friguroase. 
Gallienii vor avea în acest fel o uriaşă rezervă. 

Perspectiva era liniştitoare, cel puţin pentru actuala 
populaţie a Galliei. 

În ce priveşte problema băuturii, era foarte uşor de 
rezolvat. Trebuiau, bineînţeles, să se mulţumească cu apă 
dulce; dar apa nu le va lipsi niciodată, nici vara datorită 
râurilor de pe Insula Gurbi, nici iarna, de vreme ce frigul o 
va produce prin înghețarea apei de mare. 

În timp ce pe insulă se lucra, căpitanul Servadac, contele 
Timaşev şi locotenentul Prokop se îndeletniceau cu 


amenajarea locuinţei de pe Pământul Cald. Trebuiau să se 
grăbească, căci gheaţa începuse să nu se mai topească nici 
la razele perpendiculare ale soarelui de amiază. Or pentru 
transporturi era mai bine să se folosească de mare, atâta 
vreme cât nu era încă prinsă de gheţuri, decât să treacă cu 
greu pe suprafaţa ei solidificată. 

Amenajarea diferitelor scobituri din masivul vulcanic fu 
organizată cu mare pricepere. Noi explorări duseseră la 
descoperirea altor galerii. Muntele semăna cu un fagure 
uriaş plin de alveole. Albinele - vrem să spunem gallienii - 
aveau să găsească aici uşor locuinţe şi condiţii bune de 
confort. Pentru felul în care era alcătuită, aşezarea primi 
numele de „FagureleNina”, în cinstea fetiţei. 

Prima grijă a căpitanului Servadac şi a însoţitorilor săi fu 
să întrebuinţeze cât mai bine cu putinţă, pentru nevoile 
zilnice, căldura vulcanică pe care natura le-o oferea cu 
atâta dărnicie. Deschizând drumuri noi şuvoaielor de lavă 
incandescentă, le aduseseră prin deviaţie până în locurile 
unde aveau să le folosească. Astfel, bucătăria de pe 
Dobrâna, instalată într-o încăpere potrivită în acest scop, fu 
încălzită de aici încolo cu lavă, şi Moşel, bucătarul-şef de pe 
goeletă, se deprinse repede cu noul fel de încălzire. 

— Eh! Spunea Ben-Zuf. Ce progres ar fi dacă, în vechea 
lume, fiecare casă ar avea drept calorifer un mic vulcan 
care n-ar costa nici un ban! 

Grota cea mare, adică scobitura principală în care dădeau 
galeriile muntelui, fu destinată să slujească drept încăpere 
comună şi fu amenajată cu principalul mobilier din gurbi şi 
de pe Dobrâna. Velele de pe goeletă fuseseră scoase de pe 
vergi şi aduse la Fagurele-Nina, unde puteau servi la 
diverse scopuri. Biblioteca de la bord, bogată în cărţi 
franţuzeşti şi ruseşti, fu, bineînţeles, instalată în sala 
comună. O masă, lămpi, scaune completau mobilierul, iar 
pereţii fură împodobiţi cu hărţile de pe Dobrâna. 

Se ştie că perdeaua de foc care masca golful din faţa 
grotei principale dădea lumină şi încălzea în acelaşi timp. 


Cascada de lavă cădea într-un mic bazin înconjurat de 
stânci, care părea că nu comunică în nici un fel cu marea. 
Era desigur gura unei prăpăstii foarte adânci, ale cărei ape 
vor rămâne lichide din pricina căldurii materiilor eruptive 
chiar atunci când frigul va îngheţa toată Marea Galliană. O 
a doua scobitură, situată în fund, la stânga sălii comune, 
deveni camera căpitanului Servadac şi a contelui Timaşev. 
Locotenentul Prokop şi Ben-Zuf ocupau împreună un fel de 
adâncitură într-o stâncă, ce se deschidea spre dreapta. 
Găsiră chiar şi un fel de firidă, unde făcură o adevărată 
cămăruţă pentru micuța Nina. Cât despre mateloţii ruşi şi 
spaniolii, ei îşi instalară culcuşul în galeriile care dădeau 
spre sala comună şi pe care căldura din hornul central, le 
făcea cât se poate, de bune de locuit. Acesta era 
FagureleNina. 

Micuța colonie, instalată astfel, putea să aştepte fără 
teamă lunga şi aspra iarnă ce avea s-o sechestreze în 
masivul de pe Pământul Cald. Aici putea îndura fără 
primejdie o temperatură care, în cazul când Gallia va fi 
târâtă până la orbita lui Jupiter, nu va fi decât a 25-a parte 
din temperatura terestră. 

Dar, în timpul pregătirilor de mutare şi în mijlocul 
activităţii înfrigurate care cuprinsese chiar şi pe spanioli, ce 
se întâmplase cu Isac Hakhabut, rămas pe locul de 
ancorare de pe Insula Gurbi? 

Isac Hakhabut, încă neconvins, surd la toate dovezile pe 
care din spirit de umanitate ceilalţi le înmulţiseră ca să-i 
învingă neîncrederea, se afla la bordul tartanei lui, veghind 
asupra mărfurilor sale, aşa cum îşi veghează un avar 
comoara, mormăind, gemând, privind mereu zadarnic în 
zare, să vadă dacă nu cumva se iveşte un vas în preajma 
Insulei Gurbi. Scăpaseră astfel de chipul lui hâd la 
Fagurele-Nina şi nimeni nu se plângea de acest lucru. Isac 
declarase sus şi tare că nu va livra marfa decât pe bani 
având curs. De aceea, căpitanul Servadac interzisese să i se 
ia ceva, dar totodată şi să se cumpere ceva de la el. Se va 


vedea dacă încăpăţânatul va ceda, strâns cu uşa de 
realitatea care se va însărcina în curând să-l convingă. 

Era vădit că Isac Hakhabut nu voia în ruptul capului să 
înţeleagă situaţia primejdioasă a micii colonii, cu care 
ceilalţi se împăcaseră. El se credea tot pe sferoidul terestru, 
pe care un cataclism îl modificase doar pe alocuri, şi 
socotea că, mai curând sau mai târziu, se va ivi prilejul să 
plece de pe Insula Gurbi ca să se apuce iar de comerţul lui 
pe litoralul mediteranean. Cu neîncrederea sa în toţi şi în 
toate, îşi închipuia că puseseră ceva la cale împotriva lui 
pentru a-l jefui. Aşa că, nevoind să fie tras pe sfoară, 
respingea ipoteza că un bloc enorm se desprinsese de 
Pământ şi era dus prin spaţiu şi Veghea zi şi noapte ca să 
nu-i fie luate bunurile. 

Dar, până la urmă, cum totul părea să verifice ipoteza unui 
nou astru rătăcind prin lumea solară - astru locuit numai de 
englezii de la Gibraltar şi de coloniştii de pe Insula Gurbi - 
în zadar îşi plimba Isac Hakhabut pe linia orizontului 
vechiul său ochean, cârpit ca un burlan de sobă, că tot nu 
vedea ivindu-se nici o navă şi nici un cumpărător care să se 
repeadă să-şi schimbe aurul pe bogăţiile Hansei. 

Isac cunoştea planurile de iernare care urmau să fie puse 
în aplicare. La început, după obiceiul lui, refuzase să le dea 
crezare. Dar când văzu că Dobrâna face dese călătorii spre 
sud, ducând recolta şi animalele domestice, trebui să 
admită că Hector Servadac şi însoțitorii lui se pregăteau să 
părăsească Insula Gurbi. 

Ce avea să se întâmple cu nenorocitul de Isac Hakhabut 
dacă, la urma urmei, tot ceea ce refuza să creadă era totuşi 
adevărat? Cum? Să nu se mai găsească pe Mediterana, ci 
pe Marea Galliană?! Să nuşi mai vadă niciodată iubita sa 
patrie germană?! Nu va mai face negoţ la Tripoli şi Tunis, 
unde găsea cumpărători atât de uşor de înşelat? Dar asta 
însemna pentru el ruina! 

Fu văzut părăsindu-şi mai des tartana şi amestecându-se 
printre ruşii şi spaniolii care nu prea îl cruţau cu vorba. 


Încercă iar să-l ademenească pe Ben-Zuf, oferindu-i câteva 
fire de tutun, dar ordonanța le refuză „căci aşa era 
ordinul”. 

— Nu, bătrâne! Îi spunea el. Nici măcar un firicel! Asta-i 
consemnul! O să-ţi mănânci încărcătura, o s-o bei, o s-o 
prizezi toată singur singurel, Sardanapalule! 

Isac Hakhabut, văzând că nu poate obţine nimic de la 
„sfinţi”, se apropie de „Dumnezeu”. Într-o bună zi se hotărî 
să-l întrebe el însuşi pe căpitanul Servadac dacă totul era 
adevărat, socotind că un ofiţer francez nu va înşela pe un 
sărman om ca el. 

— Ei, drăcie, sigur, sigur că e adevărat! Răspunse Hector 
Servadac, scos din fire de atâta încăpățânare. Nu-ţi mai 
rămâne decât timpul necesar ca să te refugiezi la Fagurele- 
Nina! 

— Cerul să mă ajute! Murmură Isac Hakhabut speriat. 

— Vrei trei-patru oameni ca să ducă Hansa în micul port 
de lângă Pământul Cald? Îl întrebă căpitanul Servadac. 

— Aş vrea să mă duc în Alger, răspunse Isac Hakhabut. 

— Îţi spun că Algerul nu mai există! 

— E oare cu putinţă? 

— Pentru ultima dată te întreb, vrei să ne urmezi cu 
tartana dumitale la Pământul Cald, unde ne ducem să 
iernăm? 

— Vai! S-a sfârşit cu marfa mea! 

— Nu vrei? Ei bine, află atunci c-o să punem în siguranţă 
Hansa şi fără dumneata, şi chiar fără voia dumitale. 

— Fără voia mea, domnule guvernator? 

— Da, fiindcă nu vreau ca, din pricina încăpăţânării 
dumitale prosteşti, să fie nimicită preţioasa încărcătură, 
fără ca nimeni să profite de ea! 

— Dar asta înseamnă pentru mine ruina! 

— Ar fi o ruină şi mai mare dacă te-am lăsa după capul 
dumitale! Răspunse Hector Servadac dând din umeri. Şi 
acum, lasă-mă-n pace! 


Şi Isac Hakhabut se întoarse pe tartana lui, ridicând 
mâinile spre cer şi protestând împotriva nemaipomenitei 
rapacităţi a oamenilor. 

La 20 martie, lucrările de pe Insula Gurbi erau terminate. 
Nu le mai rămânea altceva de făcut decât să plece. 
Termometrul scăzuse în medie până la 8 grade sub zero. 
Din apa cisternei nu mai rămăsese nici măcar o moleculă 
lichidă. Se hotărâră, aşadar, ca a doua zi să se îmbarce toţi 
pe Dobrâna şi să părăsească insula pentru a se refugia la 
Fagurele-Nina. Se deciseră, de asemenea, să ducă cu ei şi 
tartana, în pofida protestelor proprietarului ei. 
Locotenentul Prokop declarase că dacă Hansa rămânea la 
ancoră în portul Şelif nu va putea rezista presiunii 
gheţurilor şi va fi negreşit sfărâmată. În golful de la 
Pământul Cald, mai bine apărată, va fi în siguranţă şi, în 
orice caz, chiar dacă vasul ar fi fost pierdut - încărcătura 
putea fi salvată. 

lată de ce, câteva clipe după ce goeleta ridicase ancora, 
Hansa se pregăti şi ea de plecare, în ciuda ţipetelor şi 
blestemelor lui Isac Hakhabut. Patru marinari ruşi se 
urcaseră la bordul ei din ordinul locotenentului şi, cu 
marele ghiu întins, vasuldugheană, cum îi spunea Ben-Zuf, 
părăsi Insula Gurbi şi se îndreptă spre sud. 

Nu se poate spune ce blesteme rosti bătrânul în timpul 
traversării, ţinând-o întruna că acționau împotriva voinţei 
lui, că n-avea nevoie de nimeni, că nu ceruse nici un fel de 
ajutor. Plângea, se văicărea, gemea - cel puţin din buze - 
căci nu se putea împiedica să nu arunce fulgere din ochii lui 
mici, cenuşii, printre lacrimile false. Apoi, trei ore mai 
târziu, când vasul fu bine prins în odgoane în golful de la 
Pământul Cald, şi când se văzu în siguranţă, împreună cu 
toate bunurile lui, dacă cineva s-ar fi apropiat de el ar fi fost 
izbit de vădita satisfacţie ce i se citea în priviri şi, ciulind 
urechile, l-ar fi auzit murmurând: 

— Pe degeaba, de data asta! Tâmpiţii! Proştii! M-au dus pe 
gratis! 


Toată fiinţa lui se arăta în aceste cuvinte. Pe degeaba! I se 
făcuse un serviciu „pe degeaba”! 

Insula Gurbi era acum cu desăvârşire părăsită de oameni. 
Nu mai rămăsese nimic pe acest ultim petic de pământ 
dintr-o colonie franceză, în afară doar de animalele care 
scăpaseră de vânători şi pe care frigul nu va întârzia să le 
nimicească. Păsările, după ce încercaseră să găsească în 
depărtare un continent mai primitor, se întorseseră pe 
insulă, dovadă incontestabilă că nu se afla nicăieri un 
pământ în stare să le hrănească. 

În ziua aceea, căpitanul Servadac şi însoțitorii lui îşi luară 
solemn în posesie noul domiciliu. Amenajarea interioară a 
Fagurelui-Nina plăcu tuturor şi toţi fură bucuroşi că aveau 
o locuinţă atât de confortabilă şi, mai ales, atât de 
călduroasă. Numai Isac Hakhabut nu împărtăşi mulţumirea 
generală. Nu voi nici măcar să viziteze galeriile din munte 
şi rămase pe bordul tartanei sale. 

— Se teme, desigur, să nu-l punem să ne plătească chirie! 
Zise Ben-Zuf. Ei, nu-i nimic! Nu va trece mult şi vulpea asta 
bătrână o să fie la strâmtoare în vizuina ei. O să-l alunge 
frigul! 

Seara, se sărbători instalarea în noua locuinţă şi o masă 
bună, cu mâncăruri pregătite la focul vulcanic, îi strânse pe 
toţi în sala comună. Mai multe pahare, umplute cu vinuri 
franţuzeşti scoase din pivniţa de pe Dobrâna, fură închinate 
pentru guvernatorul general şi „consiliul său de 
administraţie”. Ben-Zuf, fireşte, îşi avu şi el partea. 

Se veseliră mult şi spaniolii se întrecură în voie bună. Unul 
din ei îşi luă ghitara, altul castanietele şi toţi cântară în cor. 
La rândul său, Ben-Zuf intona celebrul refren al „zuavului”, 
atât de cunoscut în armata franceză, dar al cărui farmec nu 
poate fi apreciat decât de cei care l-au auzit executat de un 
virtuoz ca ordonanța căpitanului Servadac: 

Misti got în dar dar tire lure! Flic! Floc! Flac! Lira, lira! 

Far la rira, Tour tala rire, Tour la Ribaud, Ricandeau. 

Neodihnit, tihnit, lihnit, repaos, pe loc, cioc, boc! 


De prindeţi cântarea mea, Sunteţi cineva. 

Apoi se improviză un bal - fără îndoială primul de pe 
Gallia. Mateloţii ruşi jucau câteva dansuri din ţara lor, 
foarte gustate de public după minunatul fandango al 
spaniolilor. Chiar Ben-Zuf execută cu atâta eleganţă şi 
înfocare un dans binecunoscut la ElyseeMontmartre, încât 
simpaticul dansator primi sincere felicitări din partea lui 
Negrete. 

Era ora 9 seara când se isprăvi serbarea inaugurării. 
Simţiră cu toţii nevoia să iasă puţin la aer, căci dansurile şi 
căldura din sala cea mare îi înfierbântaseră. 

Luând-o înaintea prietenilor lui, Ben-Zuf intră în galeria 
principală care ieşea pe ţărmul Pământului Cald. Căpitanul 
Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop îl urmau 
mai domol, când nişte strigăte ce răsunau afară îi făcură să 
grăbească pasul. Dar nu erau strigăte de groază, ci strigăte 
de bravo, urale care răsunau ca nişte împuşcături în aerul 
uscat şi curat. 

Ajunşi la gura galeriei, căpitanul Servadac şi cei doi 
însoțitori ai lui îi zăriră pe toţi ceilalţi cocoţaţi pe stânci. 
Ben-Zuf, cu mâna întinsă spre cer, căzuse în extaz. 

— Ah! Domnule guvernator general. Ah! Monseniore! 
Striga ordonanța cu o undă de bucurie în glas ce nu poate fi 
redată în cuvinte. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? Întrebă căpitanul Servadac. 

— Luna! Răspunse Ben-Zuf. 

Într-adevăr, Luna ieşea din ceţurile nopţii şi lumina pentru 
întâia oară orizontul Galliei! 

Capitolul XXII. Care se încheie cu o mică experienţă de 
fizică distractivă destul de ciudată. 

Luna! Dacă era Luna de ce dispăruse! Şi dacă apărea iar, 
de unde venea oare? Până atunci nici un satelit nu însoţise 
Gallia în mişcarea ei de revoluţie în jurul Soarelui. 
Necredincioasa Diana părăsise Pământul ca să treacă în 
serviciul noului astru? 


— Nu, e cu neputinţă, spuse locotenentul Prokop. 
Pământul este la mai multe milioane leghe de noi şi Luna s- 
a învârtit tot timpul în jurul lui! 

— Ce ştim noi? Remarcă Hector Servadac. De ce nar fi 
căzut de curând Luna în centrul de atracţie al Galliei şi de 
ce n-ar fi devenit satelitul ei? 

— S-ar fi arătat până acum la orizontul nostru, spuse 
contele Timaşev, şi n-am fi aşteptat trei luni ca s-o revedem. 

— Pe cinstea mea, tot ce ni se întâmplă e atât de ciudat! 
Răspunse căpitanul Servadac. 

— Domnule căpitan, reluă locotenentul Prokop, ipoteza că 
atracţia exercitată de Gallia a fost destul de puternică 
pentru a-i răpi Pământului satelitul este inadmisibilă! 

— Bine, domnule locotenent! Răspunse căpitanul 
Servadac. Cine ştie dacă acelaşi fenomen, care ne-a smuls 
de pe globul terestru, n-a scos în acelaşi timp şi Luna din 
drumul ei? Apoi, rătăcind prin lumea solară, ea ni s-a 
alăturat. 

— Nu, domnule căpitan, nu! Răspunse locotenentul 
Prokop. Şi dintr-un motiv de netăgăduit. 

— Şi care este acest motiv? 

— Greutatea Galliei fiind mult mai mică decât cea a 
satelitului terestru, Gallia ar fi devenit luna acestuia şi nu 
invers. 

— De acord, domnule locotenent, urmă Hector Servadac. 
Dar cine ne poate spune dacă nu suntem cumva o lună a 
lunii şi dacă satelitul terestru, fiind aruncat pe o nouă 
orbită, noi nu-l însoţim prin lumea interplanetară? 

— 'Ţineţi mult să resping şi această ipoteză? Întrebă 
locotenentul Prokop. 

— Nu, răspunse zâmbind căpitanul Servadac, fiindcă într- 
adevăr, dacă asteroidul nostru n-ar fi decât un subsatelit, el 
n-ar avea nevoie de trei luni ca să dea o jumătate de ocol 
Lunii, şi ea ar fi apărut de mai multe ori de la catastrofă! 

În timpul acestei discuţii, satelitul Galliei, oricare ar fi fost 
el, se înălța repede la orizont - ceea ce şi justifica ultimul 


argument al căpitanului Servadac. Putură să-l observe cu 
atenţie. Aduseră ocheanele şi curând se vădi că nu era 
străvechea Phoebe din nopţile terestre. 

Într-adevăr, deşi satelitul era parcă mai aproape de Gallia 
decât e Luna de Pământ, părea mult mai mic, iar suprafaţa 
lui nu era mai întinsă decât a zecea parte a satelitului 
terestru. Deci nu era decât o Lună redusă, care reflecta 
destul de slab lumina Soarelui şi n-ar fi fost în stare să facă 
să pălească stelele de gradul al optulea. Se ridicase la apus, 
adică tocmai în opoziţie cu astrul luminos, şi trebuia să fie 
acum plină. Era cu neputinţă s-o confunzi cu Luna. 
Căpitanul Servadac fu nevoit să recunoască că nu se 
vedeau pe ea nici mări, nici dungi, nici cratere, nici munţi, 
niciunul din amănuntele care sunt desenate atât de clar pe 
hărţile selenografice. Nu mai era chipul acela blând al 
surorii lui Apollo care, proaspătă şi tânără după unii, 
bătrână şi zbârcită după alţii, privea liniştită, de atâtea 
veacuri, pe muritorii sublunari. Era deci o lună deosebită şi, 
aşa cum observă contele Timaşev, foarte probabil vreun 
asteroid pe care Gallia îl atrăsese. 

Era oare vorba de una din cele 169 de planete pitice 
catalogate până la acea dată, sau de alta de care astronomii 
încă nu luaseră cunoştinţă? Poate le va fi dat să afle mai 
târziu. Există şi unii asteroizi atât de mici, încât un bun 
drumeţ le-ar putea face înconjurul în 24 de ore. Greutatea 
lor, în acest caz, e cu mult inferioară greutăţii Galliei, a 
cărei putere de atracţie ar fi putut foarte bine să se exercite 
asupra uneia din aceste planete în miniatură. 

Prima noapte petrecută la Fagurele-Nina trecu fără nici un 
incident. A doua zi, viaţa în comun fu definitiv organizată. 
„Excelenţa Sa guvernatorul”, cum obişnuia să spună cu 
multă emfază Ben-Zuf, nu admitea ca cineva să stea cu 
braţele încrucişate. Într-adevăr, căpitanul Servadac se 
temea, mai mult decât de orice, de trândăvie şi de relele ei 
urmări. Treburile zilnice fură, aşadar, rostuite cu cea mai 
mare grijă şi lucrul nu lipsea. Îngrijirea vitelor era o treabă 


destul de grea. Pregătirea conservelor, pescuitul, atât timp 
cât marea nu îngheţa de tot, amenajarea galeriilor, care pe 
alocuri trebuiră curățate ca să fie practicabile - mii de 
lucruri mărunte care se iveau neîncetat nu le lăsau o clipă 
de răgaz. 

Trebuie să adăugăm că cea mai deplină înţelegere domnea 
în mica colonie. Ruşii şi spaniolii se înțelegeau de minune şi 
începură să îndruge câteva cuvinte în franceză, care era 
limba oficială de pe Gallia. Pablo şi Nina deveniseră elevii 
căpitanului Servadac care le dădea lecţii. Ben-Zuf se 
însărcinase să-i distreze. 

Ordonanţa îi învăţa nu numai franceza, ci şi pariziana, 
care e mult mai distinsă. Le promise că într-o zi o să-i ducă 
într-un „oraş clădit la poalele unui munte”, oraş fără 
pereche în lume, descriindu-l ca pe-o privelişte de vis. Se 
înţelege uşor despre ce oraş vorbea înflăcăratul profesor. 
Tot în acea vreme fu pusă la punct şi o chestiune de 
etichetă. 

Vă aduceţi aminte că Ben-Zuf îl prezentase pe căpitanul 
său drept guvernator general al coloniei. Dar el nu se 
mărgini să-i acorde numai acest titlu, ci îl numea cu orice 
prilej monseniore, ceea ce până la urmă îl scoase din sărite 
pe Hector Servadac, care îi ordonă să nu i se mai adreseze 
cu acest titlu onorific. 

— Totuşi, monseniore? Răspundea netulburat Ben-Zuf. 

— Taci odată, dobitocule! 

— Da, monseniore! 

În sfârşit, căpitanul Servadac nemaiştiind cum să se facă 
ascultat, îi spuse într-o zi: 

— N-ai de gând să nu-mi mai spui monseniore? 

— Cum vrea monseniorul! Răspunse Ben-Zuf. 

— Dar bine, încăpăţânatule, ştii tu ce faci numindumă 
astfel? 

— Nu, monseniore. 

— Ştii ce înseamnă cuvântul ăsta pe care-l foloseşti fără 
să-l pricepi? 


— Nu, monseniore! 

— Află că înseamnă: „bătrânul meu”, în latină, şi astfel dai 
dovadă că nu-ţi respecţi superiorul când i te adresezi 
spunându-i „bătrâne”. 

Şi, pe legea mea, după această mică lecţie, titlul onorific 
dispăru din vocabularul lui Ben-Zuf. 

Marile geruri nu veniră totuşi în a doua jumătate a lunii 
martie, aşa că Hector Servadac şi însoțitorii lui nu se 
claustrară încă. Organizară chiar câteva excursii de-a 
lungul litoralului şi în interiorul noului continent. ÎL 
explorară pe o rază de cinci-şase kilometri în jurul 
Pământului Cald. Pretutindeni, acelaşi groaznic pustiu 
stâncos, fără urmă de vegetaţie. Câteva şuviţe de apă 
îngheţată, ici şi colo petice de zăpadă, provenind din vaporii 
condensaţi în atmosferă, trădau apariţia elementului lichid 
pe suprafaţa lui. Dar câte veacuri nu se vor scurge până 
când un fluviu va putea să-şi croiască albia în acest sol 
pietros şi să-şi rostogolească apele până la mare! Cât 
despre această cristalizare omogenă, căreia gallienii îi 
dăduseră numele de Pământul Cald, era oare un continent 
sau o insulă şi se întindea sau nu până la polul austral? Nu 
se putea şti, iar o expediţie printre cristalizările metalice 
trebuia socotită ca imposibilă. 

Căpitanul Servadac şi contele Timaşev putuseră săşi facă 
într-o zi o imagine generală asupra acestei regiuni, 
cercetând-o de pe vârful vulcanului. Acest munte se înălța 
la capătul promontoriului de la Pământul Cald şi avea cam 
900-1.000 de metri deasupra nivelului mării. Era un bloc 
enorm, având forma unui trunchi de con construit cu 
destulă regularitate. Chiar pe locul unde era trunchiat se 
deschidea craterul îngust prin care se revărsau materiile 
eruptive şi deasupra acestuia se înălța neîncetat o imensă 
cunună de vapori. 

Pe vechiul pământ urcuşul pe vulcan nu s-ar fi putut face 
decât cu mare greutate şi oboseală. Povârnişurile lui foarte 
abrupte, văile extrem de lunecoase ar fi fost o piedică de 


netrecut în calea alpiniştilor celor mai încercaţi. În orice 
caz, această expediţie ar fi cerut o mare risipă de forţe, iar 
ţinta nar fi fost atinsă decât cu eforturi foarte mari. Aici, 
dimpotrivă, datorită însemnatei scăderi a atracției 
gravitaționale, Hector Servadac şi contele Timaşev 
înfăptuiră minuni în ce priveşte sprinteneala şi energia. O 
ciută n-ar fi sărit mai iute de pe o stâncă pe alta, o pasăre n- 
ar fi trecut mai uşor peste crestele ascuţite ce mărgineau 
abisul. După mai puţin de o oră de mers străbătuseră cei 
aproape o mie de metri care despărţeau vârful muntelui de 
poale. Ajunşi pe buza craterului erau mai puţin obosiţi ca 
după un kilometru şi jumătate de drum drept. Hotărât 
lucru, dacă locuirea planetei Gallia prezenta unele 
neajunsuri, ea oferea în schimb şi unele avantaje. 

De pe vârful muntelui, cei doi exploratori, cu ocheanul la 
ochi, îşi dădură seama că înfăţişarea asteroidului era 
oarecum aceeaşi. La nord se întindea imensa Mare 
Galliană, netedă ca oglinda, fiindcă nu bătea nici cea mai 
mică adiere, de parcă gazele din atmosferă s-ar fi solidificat 
din pricina frigului din păturile superioare ale atmosferei. 
Un mic punct, ce se pierdea în ceaţă, arăta locul ocupat de 
Insula Gurbi. La est şi vest se desfăşura câmpia lichidă, 
pustie ca întotdeauna. 

Spre sud, dincolo de marginea zării, se pierdea Pământul 
Cald. Acest capăt al continentului părea că formează un 
vast triunghi al cărui vârf era vulcanul, dar baza sa nu 
putea fi zărită. Văzut de la această înălţime, care ar fi 
trebuit să niveleze toate ridicăturile, solul teritoriului 
necunoscut nu părea practicabil. Milioanele de lamele 
hexagonale care-l împânzeau îl făceau cu totul inaccesibil 
unui drumeţ. 

— Un balon sau aripi, spuse căpitanul Servadac, iată ce 
ne-ar trebui ca să explorăm noul ţinut! Drace! Suntem 
târâţi în spaţiu pe un adevărat produs chimic, tot atât de 
ciudat, zău, ca cele expuse în vitrinele muzeelor! 


— Băgaţi de seamă, domnule căpitan, spuse contele 
Timaşev, cât se rotunjeşte de repede Gallia sub ochii noştri 
şi, prin urmare, cât de scurtă este distanţa care ne desparte 
de orizont? 

— Da, domnule conte, răspunse Hector Servadac. E 
aceeaşi impresie pe care am avut-o şi de sus de pe falezele 
insulei. Pentru un observator aflat la o înălţime de 1.000 
metri pe vechiul nostru Pământ, orizontul nu s-ar închide 
decât la o distanţă mult mai mare. 

— Ce mic este globul gallian în comparaţie cu sferoidul 
terestru! Spuse contele Timaşev. 

— Fără îndoială, dar e prea de ajuns pentru populaţia 
care-l locuieşte! Observaţi că porţiunea lui fertilă se reduce 
actualmente la cele 350 hectare cultivate pe Insula Gurbi! 

— Da, domnule căpitan, porţiune fertilă timp de două sau 
trei luni de vară şi poate nefertilă timp de mii de ani de 
iarnă! 

— Ce să facem! Zise căpitanul Servadac surâzând. Nu ni s- 
a cerut părerea la îmbarcarea noastră pe Gallia şi cel mai 
bun lucru este să fim înţelepţi! 

— Nu numai înţelepţi, domnule căpitan, ci şi recunoscători 
celui care a aprins cu mâna lui lava vulcanului! Fără şuvoiul 
acesta fierbinte, eram osândiţi să murim de frig. 

— Trag nădejdea, domnule conte, că aceste focuri nu se 
vor stinge înainte de sfârşitul. 

— Ce sfârşit, domnule căpitan? 

— Acela pe care ni-l va hotări soarta! 

Căpitanul Servadac şi contele Timaşev, după ce aruncară o 
ultimă privire asupra pământului şi apelor, se gândiră să 
coboare. Dar înainte de asta hotărâră să cerceteze craterul 
vulcanului. Observară mai întâi că erupția era - lucru ciudat 
- destul de potolită. Nu era întovărăşită de vuietele 
dezordonate şi bubuiturile asurzitoare care anunţă 
îndeobşte izbucnirea materiilor vulcanice. Acest calm 
relativ nu putea să scape atenţiei exploratorilor. Nu era nici 
măcar o fierbere de lave. Substanțele lichide, în stare de 


incandescenţă, se ridicau în crater printr-o mişcare 
continuă şi se revărsau liniştit, ca şi cum apele ar fi dat 
peste marginea unui lac prea plin. Să ne fie îngăduită 
această comparaţie. Craterul nu semăna cu un ceainic pus 
la foc mare şi din care apa dă pe dinafară cu furie; era mai 
degrabă un lighean, umplut ochi, care se revărsa uşor, 
aproape fără zgomot. De aceea şi lipseau celelalte materii 
eruptive, ca ploaia de pietre arzătoare, azvârlite printre 
volutele de fum, care încununează îndeobşte creştetul 
muntelui, sau cenuşa amestecată cu fum, ceea ce explica şi 
de ce la poale solul nu era presărat cu pietrele poroase, de 
materiile sticloase şi de alte minerale de natură plutonică, 
atât de răspândite în apropierea vulcanilor. Nu se vedea 
nici măcar un singur bloc eratic, de vreme ce nici un ghețar 
nu se putuse încă forma. 

Această particularitate, după cum remarcă Hector 
Servadac, era un semn bun şi prevestea o erupție 
neîntreruptă şi veşnică. Furtunile cele mai cumplite ca şi 
furiile oarbe nu se prelungesc niciodată. Aici, râul de foc 
curgea cu un debit atât de egal, se revărsa atât de lin, încât 
izvorul din care ieşea părea nesecat. În faţa cascadei 
Niagara, ale cărei unde curg atât de domol pe fundul albiei 
lor în amonte, nici nu-ţi dă prin gând că apele acestea s-ar 
putea opri vreodată din drumul lor. Avură aceeaşi senzaţie 
în vârful vulcanului pe care se găseau şi raţiunea ar fi 
respins ideea că lava ar înceta vreodată să se reverse din 
craterul său. 

În ziua aceea se petrecu o schimbare în starea fizică a 
unuia din elementele de pe Gallia; dar trebuie să 
recunoaştem că ea fu chiar opera coloniştilor. 

Într-adevăr, colonia fiind definitiv instalată pe Pământul 
Cald, după mutarea completă de pe Insula Gurbi, li se păru 
nimerit să provoace solidificarea suprafeţei Mării Galliene. 
Comunicaţia cu insula ar fi devenit posibilă pe apele 
îngheţate, iar vânătorii ar fi văzut astfel cum se lărgeşte 
terenul lor de vânătoare. Aşadar, în ziua aceea, căpitanul 


Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop întruniră 
toată populaţia pe o stâncă ce se înălța deasupra mării, 
chiar la capătul promontoriului. 

Cu toate că temperatura scăzuse, marea era tot lichidă. 
Faptul se datora imobilităţii ei desăvârşite, căci nici un suflu 
de aer nu-i încreţea suprafaţa. Se ştie că, în aceste condiţii, 
apa poate să reziste, fără să îngheţe, la un anumit număr de 
grade sub zero. Un simplu şoc e de ajuns, dealtfel, s-o facă 
să îngheţe brusc. 

Micuţa Nina şi prietenul ei Pablo avuseseră grijă să nu 
lipsească de la întâlnirea generală. 

— Drăguţă, spuse căpitanul Servadac, poţi să arunci un 
bulgăre de gheaţă în mare? 

— O, da! Răspunse fetiţa. Dar prietenul meu Pablo lar 
arunca mult mai departe decât mine. 

— Încearcă totuşi, urmă Hector Servadac, punând în mâna 
Ninei o bucăţică de gheaţă. Apoi adăugă: uităte bine, Pablo, 
ai să vezi că Nina noastră e o mică zână. 

Nina îşi legănă de câteva ori mâna încoace şi încolo şi 
aruncă bucata de gheaţă care căzu în apa liniştită. 

De îndată se auzi un sfârâit imens care se întinse până 
dincolo de zare. 

Marea Galliană se solidificase pe întreaga ei suprafaţă! 

Capitolul XXIII. În care se vorbeşte de un eveniment de 
mare importanţă, din pricina căruia toată colonia intră în 
fierbere. 

La 23 martie, trei ore după apusul Soarelui, Luna se înălța 
la orizontul opus, iar gallienii o putură vedea cum intră în 
ultimul ei pătrar. 

În patru zile, satelitul Galliei trecuse din opoziţie în 
cuadratura, ceea ce îi dădea o perioadă de vizibilitate de 
aproape o săptămână; prin urmare, 15-16 zile despărţeau 
perioadele de lună nouă. Aşadar, pentru Gallia, lunile 
selenare scăzuseră la jumătate, ca şi zilele solare. 

Trei zile mai târziu, în ziua de 26, Luna intra în conjuncţie 
cu Soarele şi dispărea în razele lui. 


— O să se întoarcă? Se întreba Ben-Zuf care, fiind primul 
care semnalase prezenţa acestui satelit, se interesa de el 
din toată inima. 

Într-adevăr, după atâtea fenomene cosmice a căror cauză 
rămânea pe mai departe necunoscută gallienilor, observaţia 
lui Ben-Zuf nu era o vorbă în vânt. 

În ziua de 26, vremea era foarte senină, aerul uscat, iar 
termometrul scăzut până la minus 12 grade centigrade. 

La ce distanţă de Soare se găsea oare Gallia? Ce drum 
străbătuse pe orbita ei de la data indicată pe ultimul 
document găsit în largul mării? Niciunul din locuitorii 
Pământului Cald n-ar fi putut s-o spună. Micşorarea 
aparentă a discului solar nu mai putea servi drept bază 
pentru un calcul, fie el şi aproximativ. Era păcat că savantul 
anonim nu le mai trimisese note cu rezultatele ultimelor lui 
observaţii. Căpitanul Servadac regreta mai mult decât 
ceilalţi faptul că ciudata corespondenţă cu unul din 
compatrioţii săi - se încăpăţâna să-l socotească ca atare - 
nu continuase. 

— La urma urmei, spuse el tovarăşilor săi, se prea poate 
ca astronomul nostru să ne fi scris mai departe prin cutii de 
conserve sau tocuri de piele, dar nici unele, nici altele n-au 
ajuns până la Insula Gurbi sau până la Pământul Cald! Şi 
acum, când marea a îngheţat, putem să ne luăm nădejdea 
de a primi vreo scrisorică de la acest original! 

După cum se ştie, marea era complet îngheţată. Trecerea 
din stare lichidă în stare solidă avusese loc pe un timp 
splendid şi într-un moment când nici o adiere nu tulbura 
apele galliene. De aceea, suprafaţa solidificată era netedă 
cu desăvârşire, ca aceea a unui lac, sau a unui teren de 
patinaj. Nici o umflătură, nici o adâncitură, nici o crăpătură. 
Era o gheaţă curată, fără eroziuni, fără nici un cusur şi se 
întindea până dincolo de zare. 

Ce deosebire faţă de aspectul obişnuit al mărilor polare în 
apropierea banchizelor! Acolo, peste tot numai aisberguri, 
sfărâmături de banchize, sloiuri unele peste altele, într-un 


echilibru veşnic instabil. Dealtfel, câmpurile de gheaţă nu 
sunt altceva decât o îngrămădire de blocuri de gheaţă rău 
îmbucate, sfărâmături pe care frigul le ţine în poziţiile cele 
mai ciudate, munţi cu temelii şubrede care se înalţă până 
peste cele mai înalte catarge ale balenierelor. Nimic solid în 
aceste oceane arctice sau antarctice, nimic stabil; banchiza 
nu e turnată în bronz şi o pală de vânt, o modificare a 
temperaturii provoacă schimbări spectaculoase de peisaj. 
Aici, dimpotrivă, Marea Galliană era definitiv încremenită, 
mai mult chiar decât în perioada când suprafaţa ei tresărea 
la atingerea vântului din larg. Imensa câmpie albă era mai 
netedă decât podişurile Saharei sau stepele Rusiei, şi 
pentru o vreme îndelungată, fără îndoială. Pe apele ferecate 
ale mării, platoşa ce se îngroşa pe măsură ce frigul se 
înteţea va rămâne tot atât de rigidă până la dezgheţ. Dacă 
dezgheţul va mai veni vreodată. 

Ruşii erau deprinşi cu mările îngheţate ale nordului, care 
oferă aspectul unui câmp cristalizat în mod neregulat. De 
aceea se uitau cu oarecare mirare la Marea Galliană, lucie 
ca un lac, cu mirare, dar şi cu plăcere, căci câmpul de 
gheaţă, perfect neted, era minunat pentru exerciţiile de 
patinaj. Pe Dobrâna se găsea un sortiment bogat de patine 
şi el fu pus la dispoziţia amatorilor care dădură năvală. 
Ruşii îi învăţară să patineze pe spanioli şi scurt timp după 
aceea, în timpul frumoaselor zile ce urmară, pe gerul 
înţepător, dar suportabil datorită lipsei rafalelor de vânt, 
toţi gallienii până la unul se străduiau să descrie curbele 
cele mai elegante. Micuţa Nina şi tânărul Pablo se întrecură 
pe ei înşişi şi avură mult succes. Căpitanul Servadac, 
îndemânatic la toate exerciţiile de gimnastică, îşi ajunse 
repede din urmă profesorul, pe contele Timaşev. Până şi 
Ben-Zuf înfăptui minuni; dealtfel, patinase de multe ori pe 
marele bazin din piaţa Montmartre, „o adevărată mare, zău 
aşa!” 

Felul acesta de exerciţiu, foarte sănătos, deveni totodată o 
distracţie folositoare pentru locuitorii Pământului Cald. La 


nevoie putea fi şi un mijloc rapid de locomoţie. Într-adevăr, 
locotenentul Prokop, unul din cei mai buni patinatori de pe 
Gallia, făcu în mai multe rânduri drumul de la Pământul 
Cald până la Insula Gurbi, adică vreo zece leghe, în timp de 
două ore. 

— Iată ce va înlocui pe suprafaţa Galliei drumurile de fier 
din lumea veche, spunea căpitanul Servadac. În fond patina 
nu-i altceva decât o şină mobilă, prinsă de piciorul 
călătorului. 

Între timp temperatura scădea treptat, iar media arătată 
de termometre era de 15-16 grade sub zero. Odată cu 
frigul scădea şi lumina, ca şi cum discul solar ar fi fost 
acoperit de Lună la nesfârşit, într-o eclipsă parţială. Un fel 
de clarobscur se lăsase asupra tuturor obiectelor, oferind 
ochilor o privelişte plină de tristeţe, ceea ce ducea la un fel 
de depresiune sufletească împotriva căreia trebuiau să 
lupte. 

Cum ar fi putut aceşti exilați de pe globul terestru, 
odinioară atât de prinşi în vârtejul lumii, să nu se gândească 
la singurătatea ce se aşternuse în jurul lor? Cum ar fi putut 
uita că Pământul, gravitând la milioane de leghe de Gallia, 
se depărta din ce în ce mai mult? Puteau crede oare că o să- 
| mai vadă vreodată, când blocul desprins de el se afunda 
tot mai adânc în spaţiile interplanetare? Nimic nu-i asigura 
că, într-o bună zi, Gallia, lăsând în urmă aceste spaţii 
supuse puterii astrului solar, nu va alerga prin lumea 
siderală şi se va mişca în câmpul de atracţie al altui Soare. 

Contele Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul 
Prokop erau, fireşte, singurii din colonia galliană care îşi 
puteau imagina o asemenea eventualitate. Totuşi, însoțitorii 
lor, fără a pătrunde prea adânc tainele şi amenințările 
viitorului, îndurau, fără s-o ştie, urmările unei situaţii fără 
precedent în analele lumii. Trebuia să se găsească un mijloc 
pentru a-i abate de la gânduri negre, fie instruindu-i, fie 
dându-le o ocupaţie, fie distrându-i, aşa că patinajul fu o 
diversiune fericită de la monotonele treburi zilnice. 


Când am spus că toţi locuitorii Pământului Cald luau parte, 
mai mult sau mai puţin, la acest exerciţiu sănătos, nu l-am 
socotit, bineînţeles, printre ei şi pe Isac Hakhabut. 

În ciuda frigului năprasnic, Hakhabut nu se mai arătase de 
la sosirea lui din Insula Gurbi. Căpitanul Servadac 
interzisese cu străşnicie să se intre în legătură cu el, aşa că 
nimeni nu se dusese să-l vadă pe Hansa. Dar un firişor de 
fum se ridica din coşul cabinei, arătând că proprietarul 
tartanei era tot la bordul ei. Trebuie că suferea din pricină 
că-şi ardea combustibilul, oricât de puţin ar fi fost, când ar 
fi putut să profite gratuit de căldura vulcanică din Fagurele- 
Nina. Dar prefera această cheltuială suplimentară obligaţiei 
de a părăsi Hansa, pentru a împărtăşi traiul comun. Cine ar 
fi vegheat în lipsa lui asupra preţioasei încărcături? 

Dealtfel, atât tartana, cât şi goeleta fuseseră astfel 
adăpostite, încât să poată suporta primejdiile unei iernări 
îndelungate. Locotenentul Prokop avusese grijă de toate. 
Solid înţepenite în micul golf şi prinse acum în carapacea de 
gheaţă, stăteau amândouă nemişcate. Dar coloniştii luaseră 
măsura, aşa cum fac cei ce iernează în mările arctice, să 
taie gheaţa pieziş sub coca vaselor. În felul acesta, blocurile 
de apă îngheţată se uneau sub chilă şi nu-şi mai exercitau 
puternica presiune asupra copastiei celor două vase, 
riscând să le sfărâme. Dacă nivelul câmpului de gheaţă s-ar 
fi ridicat, goeleta şi tartana s-ar fi înălţat şi ele tot cu atât; 
iar odată cu dezgheţul, nădăjduiau ca ele să revină pe linia 
de plutire potrivită cu elementul lor natural. 

Marea Galliană era, aşadar, îngheţată pe toată întinderea 
ei şi, cu ocazia ultimei lui vizite pe Insula Gurbi, 
locotenentul Prokop văzuse cum câmpul de gheaţă se 
desfăşura cât vezi cu ochii la nord, la est, la vest. 

Numai un singur loc din vastul bazin rezistase 
fenomenului de solidificare, şi anume, locul ce se găsea sub 
peştera principală şi unde se revărsau valurile de lavă 
incandescentă. Acolo, apele erau neacoperite de gheţuri, în 
cadrul lor de stânci, iar ţurţurii şi sloiurile care tindeau să 


se formeze sub acţiunea frigului erau îndată mistuiţi de 
căldură. Apa sfârâia şi se evapora în atingere cu lava şi un 
clocot continuu menținea moleculele într-o stare de fierbere 
neîntreruptă. Această mică porţiune de mare, tot timpul 
lichidă, ar fi trebuit să îngăduie pescarilor să-şi arate 
meşteşugul. Dar, după cum spunea Ben-Zuf, „peştii erau 
prea fierţi ca să mai poată muşca din momeală”. 

În primele zile de aprilie, timpul se schimbă, cerul se 
întunecă pe negândite. Totuşi, temperatura nu se schimbă, 
deoarece scăderea temperaturii nu depindea de o stare 
anumită a atmosferei, nici de cantitatea mai mare sau mai 
mică de vapori care o saturau. Întradevăr, pe Gallia 
lucrurile stăteau cu totul altfel, supuse cu necesitate 
influenţei atmosferice, şi unde iernile cunosc oarecari 
întreruperi sub influenţa vântului. Gerul de pe noul sferoid 
nu avea importante variaţii de temperatură, pentru că el nu 
se datora decât îndepărtării de sursa de lumină şi căldură şi 
avea să se înteţească până când va atinge limita fixată de 
Fourier pentru temperaturile cosmice. 

În acea vreme bântui o adevărată furtună, fără ploaie sau 
zăpadă, în timpul căreia însă vântul se dezlănţui cu o 
neasemuită violenţă. Năpustindu-se prin perdeaua de foc, 
care închidea pe dinafară intrarea în sala comună, el 
producea efectele cele mai ciudate. Fură nevoiţi să se 
păzească straşnic de lava pe care o împingea înăuntru. Dar 
nu avură motive să se teamă că o va răci. Dimpotrivă, 
saturând-o cu oxigen, uraganul activa arderile întocmai ca 
un uriaş ventilator. Câteodată rafala era atât de puternică, 
încât timp de o clipă perdeaua lichidă era spintecată şi un 
curent rece pătrundea în sala comună, dar crăpătura se 
închidea aproape imediat după aceea, aşa că această 
împrospătare a aerului din interior era mai degrabă 
binevenită decât dăunătoare. 

La 4 aprilie, Luna de curând dobândită începuse să se 
desprindă din iradiaţia solară sub forma unui corn 
subţiratic. Ea apărea, deci, din nou după o absenţă de 


aproape opt zile, aşa cum era de prevăzut conform cu 
mişcarea ei de revoluţie pe care o observaseră. 

Temerile mai mult sau mai puţin întemeiate că nau s-o mai 
vadă nu se împliniseră - spre marea satisfacţie a lui Ben-Zuf 
- iar noul satelit părea hotărât să-şi facă cu conştiinciozitate 
serviciul în jurul Galliei. 

Vă aduceţi aminte că, drept urmare a dispariţiei oricărui 
alt pământ cultivat, păsările luate de atmosfera galliană se 
refugiaseră pe Insula Gurbi. Aici, pământurile cultivate 
fuseseră suficiente pentru a le hrăni în timpul zilelor 
frumoase, aşa că se năpustiseră cu miile asupra insulei, 
sosind din toate colţurile asteroidului. 

Dar odată cu venirea gerurilor, câmpurile se acoperiră de 
zăpadă, iar zăpada, curând preschimbată în gheaţă 
compactă, nu mai dădea posibilitate nici măcar pliscurilor 
celor mai puternice să pătrundă până la sol. Urmarea fu 
emigrarea generală a păsărilor care, din instinct, dădură 
năvală asupra Pământului Cald. 

Continentul acesta, e adevărat, nu le oferea nici o hrană, 
în schimb era locuit. În loc să fugă de prezenţa omului, 
păsările se grăbeau să o caute. Toate rămăşiţele aruncate 
zilnic în afara galeriilor dispăreau într-o clipită, dar nu erau 
nici pe departe îndestulătoare pentru miile de exemplare 
din toate speciile. Curând, împinse atât de frig cât şi de 
foame, câteva sute de zburătoare pătrunseră în tunelul 
îngust şi se instalară în interiorul Fagurelui-Nina. 

Fură prin urmare siliţi din nou să le alunge, căci altfel 
situaţia ar fi devenit de neîndurat. Era un nou divertisment 
de la ocupațiile zilnice, iar vânătorii din mica colonie nu 
stătură cu braţele încrucişate. Numărul păsărilor era atât 
de mare, încât părea o adevărată cotropire. Se arătau atât 
de înfometate şi, în consecinţă, atât de hrăpăreţe, încât 
ajunseseră să smulgă bucăţi de carne sau de pâine până şi 
din mâinile mesenilor din sala comună. Erau alungate cu 
pietre, cu bâte, cu focuri de armă, chiar. Dar numai după un 
şir de lupte înverşunate izbutiră să scape, în parte, de 


nesuferiţii musafiri, după ce mai întâi păstraseră câteva 
perechi pentru perpetuarea speciei. 

Ben-Zuf era cel mai bun organizator al acestor vânători! 
Cum se mai zbătea, cum mai striga! Cu câte înjurături 
cazone nu le mai copleşea pe bietele zburătoare! Iar dintre 
cele care se distingeau prin calităţile lor comestibile, cum 
ar fi rațe sălbatice, potârnichi, becaţe, becaţine etc., câte nu 
fură mâncate, zile de-a rândul, de coloniştii Galliei! E chiar 
de presupus că vânătorii le ucideau cu vădită plăcere 
tocmai pe acestea. 

Apoi, totul reintră în normal la Fagurele-Nina. Nu mai 
rămăseseră decât vreo sută de intruşi, care îşi făcuseră 
cuiburile în scobiturile din stânci, de unde nu puteau fi uşor 
alungaţi. Dar până la urmă aceşti intruşi se socotiră ei 
stăpânii locului şi nu mai lăsară înăuntru pe nimeni altul. 
Aşa că urmă o perioadă de încetare a ostilităţilor din partea 
ambelor tabere care luptau pentru independenţa 
domiciliului lor, şi, printro înţelegere tacită, le lăsară pe 
aceste încăpăţânate să facă de pază. Şi cum o mai făceau! 
Nefericita pasăre, rătăcită în galerii fără nici un drept, era 
repede gonită sau ucisă, de semenele ei nemiloase. 

Într-o zi, la 15 aprilie, se auziră ţipete la intrarea galeriei 
principale. Era Nina care striga după ajutor. Pablo îi 
recunoscu vocea şi, luând-o înaintea lui BenZuf, se grăbi să 
sară s-o scape pe micuța lui prietenă. 

— Vino! Vino! Striga Nina. Vor să mă omoare. Repezindu- 
se, Pablo zări o jumătate de duzină de goelanzi mari care se 
războiau cu fetiţa. Înarmat cu o bâtă, se aruncă în vălmăşag 
şi reuşi să alunge hrăpăreţele păsări de mare, dar nu 
înainte de a primi câteva lovituri puternice de cioc. 

— Ce ai acolo, Nina? Întrebă el. 

— Ia te uită, Pablo! Răspunse fetiţa, arătându-i o pasăre pe 
care o strângea la pieptul ei. 

Ben-Zuf, care sosise şi el în clipa aceea, luă pasărea din 
mâinile fetiţei şi strigă: 

— E un porumbel! 


Era într-adevăr un porumbel şi chiar un exemplar din 
specia porumbeilor călători, căci avea aripile uşor despicate 
şi trunchiate la capete. 

— Ah! Zise deodată Ben-Zuf. Pe toţi sfinţii din Montmartre, 
are un săculeţ de gât! 

Câteva clipe mai târziu, porumbelul se găsea în mâinile 
căpitanului Servadac, iar însoțitorii lui, întruniţi în sala cea 
mare, îl priveau nerăbdători. 

— Avem veşti de la savantul nostru! Strigă căpitanul 
Servadac. Marea fiind prinsă de gheţuri, el se foloseşte de 
păsări ca să-şi trimită mesajele. Ah! Numai de şi-ar fi dat de 
data aceasta numele şi mai ales adresa. 

Săculeţul fusese în parte sfâşiat în timpul luptei 
porumbelului cu goelanzii. Îl deschiseră şi găsiră înăuntru o 
scurtă notă, redactată concis în termenii următori: „Gallia. 

Drum parcurs de la 1 martie până la 1 aprilie: 39.700.000 
l. Depărtare de Soare: 110.000.000 1 Captat pe Nerina în 
trecere. Hrana va lipsi şi.” 

Restul mesajului, rupt de pliscurile goelanzilor, nu se mai 
putea citi. 

— Ah! Blestemat ghinion! Strigă căpitanul Servadac. 
Semnătura era aici, fireşte, şi data şi locul de plecare al 
notei! E scrisă toată în franceză, de data asta, şi a scris-o un 
francez! Şi să nu poţi veni în ajutorul acestui nenorocit! 

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop se întoarseră la 
locul luptei în speranţa că vor găsi, pe vreo fâşie ruptă, un 
nume, o semnătură, un semn oarecare să-i poată pune pe 
urmele necunoscutului. Căutările lor se dovediră zadarnice. 

— Nu vom şti niciodată unde se găseşte acest ultim 
supravieţuitor al pământului! Exclamă căpitanul Servadac. 

— Ah! Zise deodată micuța Nina. Prietene Zuf, ia te uită 
aici! 

Şi spunând acestea, îi arătă lui Ben-Zuf porumbelul pe 
care cu atâta grijă îl ţine-a încă în mâini. 

Pe aripa stângă a păsării se desluşea foarte bine urma 
unei ştampile umede, care purta în partea de jos, unde se 


notează locul şi data, un singur cuvânt care spunea tot ceea 
ce era mai important de aflat: „Formentera”. 

Capitolul XXIV. În care căpitanul Servadac şi locotenentul 
Prokop află, în sfârşit, dezlegarea tainei cosmografice 

— Formentera!” strigară aproape într-un glas contele 
Timaşev şi căpitanul Servadac. 

Era numele unei mici insule din grupul Balearelor, situată 
în Mediterana, şi arăta precis locul în care se găsea autorul 
documentelor. Dar ce căuta acolo un francez şi, dacă se mai 
afla în acel loc, mai era el oare în viaţă? 

Era limpede că savantul îşi trimisese chiar din Formentera 
notele în care indica poziţiile succesive ale fragmentului de 
glob pământesc pe care-l numea Gallia. 

Oricum, documentul adus de porumbel dovedea că la data 
de 1 aprilie, adică cu 15 zile în urmă, el era încă la postul 
lui. Dar, între acest mesaj şi cele anterioare exista o 
deosebire importantă: lipsea orice semn care ar fi trădat 
mulţumirea autorului. 

Nu mai era nici un „va bene”, „all right”, „nil 
desperandum”! Mai mult încă, mesajul redactat numai în 
franceză conţinea un apel deznădăjduit, de vreme ce hrana 
ameninţa să se termine pe Formentera. 

Aceste observaţii fură formulate în câteva cuvinte de 
căpitanul Servadac, care adăugă: 

— Prieteni, vom veni imediat în ajutorul acestui năpăstuit. 

— Sau al acestor năpăstuiţi, întări contele 'Timaşev. 
Domnule căpitan, sunt gata să vă însoțesc. 

— E limpede, spuse atunci locotenentul Prokop, că 
Dobrâna a trecut pe lângă Formentera, atunci când am 
explorat regiunea fostelor Baleare. Şi dacă n-am văzut nici 
un pământ, asta înseamnă că n-a mai rămas decât o insuliţă 
din tot arhipelagul, ca la Gibraltar sau la Ceuta. 

— Oricât de mică ar fi insuliţa, o vom găsi! Răspunse 
căpitanul Servadac. Domnule locotenent, ce distanţă 
desparte Pământul Cald de Formentera? 


— Cam o sută douăzeci de leghe, domnule căpitan. Pot să 
vă întreb cum aveţi de gând să străbateţi această distanţă? 
— Pe jos, fireşte, răspunse Hector Servadac, de vreme ce 
marea e îngheţată, dar cu patinele! Nu-i aşa, domnule 

conte Timaşev? 

— Să plecăm, domnule căpitan, spuse contele Timaşev, pe 
care soarta aproapelui nu-l lăsa niciodată indiferent şi 
şovăielnic. 

— Am şi eu ceva de spus, zise repede locotenentul Prokop. 
Nu ca să vă împiedic să vă faceţi datoria, ci, dimpotrivă, ca 
să puteţi s-o îndepliniţi mai sigur. 

— Vorbeşte, Prokop. 

— Veţi pleca împreună, dumneavoastră şi căpitanul 
Servadac. Gerul însă e năprasnic, termometrul arată 22 de 
grade sub zero şi bate un vânt furios dinspre sud, aşa că 
temperatura este insuportabilă. Admiţând că aţi face 
douăzeci de leghe pe zi, v-ar trebui şase zile ca să ajungeţi 
la Formentera. Pe deasupra sunt necesare şi merinde nu 
numai pentru voi, ci şi pentru cei sau cel pe care vreţi să-l 
salvaţi. 

— Vom merge cu raniţa în spate, ca doi soldaţi, răspunse 
repede căpitanul Servadac, care nu voia să ia în 
consideraţie decât greutăţile călătoriei şi nicidecum 
imposibilitatea de a o face. 

— Fie, răspunse cu răceală locotenentul Prokop. Dar va fi 
nevoie să vă odihniţi pe drum în mai multe rânduri. Or, 
câmpul de gheaţă este neted şi nu veţi putea să tăiaţi o 
colibă într-un ghețar, după pilda eschimoşilor. 

— Vom alerga zi şi noapte, domnule locotenent, răspunse 
Hector Servadac, şi în loc de şase zile vom face numai trei 
sau chiar numai două până la Formentera! 

— Fie şi aşa, domnule căpitan. Admit că s-ar putea să sosiți 
în două zile - ceea ce este imposibil din punct de vedere 
material. Şi ce veţi face cu cei pe care îi veţi găsi pe insuliţă 
aproape morţi de frig şi de foame? 


Dacă îi luaţi ca muribunzi de-acolo, veţi sosicuei>!,, 
morţi la Pământul Cald! 

Cuvintele locotenentului Prokop făcură o impresie adâncă. 
Imposibilitatea de a înfăptui o călătorie în astfel de condiţii 
apăru limpede în ochii tuturor. Era clar că Hector Servadac 
şi contele Timaşev, fără un adăpost pe imensul câmp de 
gheaţă, dacă se va dezlănţui un viscol ar cădea fără 
speranţa să se mai ridice vreodată. 

Hector Servadac, înflăcărat de un profund sentiment de 
generozitate, de gândul datoriei pe care o avea de 
îndeplinit, se împotrivea evidenţei. Se îndărătnicea să nu 
cedeze în faţa judecății reci a locotenentului Prokop. Pe de 
altă parte, credinciosul Ben-Zuf se silea şi el să-i dea tot 
sprijinul, declarânduse gata să iscălească foaia de drum 
odată cu cea a căpitanului, în cazul când contele Timaşev ar 
fi şovăit să plece. 

— Ei bine, domnule conte? Întrebă Hector Servadac. 

— Vă voi urma în toate, domnule căpitan. 

— Nu putem totuşi să ne părăsim semenii fără hrană, fără 
adăpost! 

— Nu, hotărât, nu putem, întări contele Timaşev. Apoi 
întorcându-se spre Prokop: Dacă nu există un alt mijloc de a 
ajunge până la Formentera, în afara celui pe care tu îl 
respingi, îi spuse el, ne vom folosi totuşi de acesta, Prokop, 
şi soarta ne va veni în ajutor! 

Locotenentul căzuse pe gânduri, aşa că nu răspunse 
contelui Timaşev. 

— Ah! Dacă am avea măcar o sanie! Strigă Ben-Zut. 

— O sanie ar fi uşor de construit, răspunse contele 
Timaşev, dar de unde să luăm câini sau reni ca să o tragă? 

— N-avem caii noştri pe care am putea să-i potcovim 
pentru gheaţă? Se repezi iar Ben-Zuf. 

— N-ar suporta temperatura asta extrem de joasă şi ar 
cădea pe drum! Răspunse contele. 

— N-are a face, spuse atunci căpitanul Servadac. Nu avem 
de ales. Să facem sania. 


— Sania e făcută, spuse locotenentul Prokop. 

— Ei bine, să înhămăm. 

— Nu, domnule căpitan. Avem un motor mai sigur şi mai 
rapid decât caii care n-ar rezista oboselii drumului. 

— Ce motor? Întrebă contele Timaşev. 

— Vântul, răspunse locotenentul Prokop. 

Vântul, da, vântul! Americanii au ştiut să-l folosească de 
minune pentru săniile lor cu pânze. Aceste sănii se iau la 
întrecere cu trenurile rapide din vastele preerii ale Statelor 
Unite, atingând viteze de 50 m pe secundă, adică 180 km 
pe oră. 

Or, în clipa aceea, vântul bătea cu toată puterea dinspre 
sud şi putea să imprime acestui fel de vehicul o viteză de 12 
până la 15 leghe pe oră. Era deci posibil ca între două 
răsărituri de soare la orizontul Galliei sania să ajungă până 
la Insulele Baleare, sau cel puţin până la singura insulă din 
arhipelag care scăpase din imensul dezastru. 

Motorul era gata de a fi pus în funcţiune. Bine, dar Prokop 
mai adăugase că sania era gata şi ea. Întradevăr you-you-ul 
18) de pe Dobrâna, lung de vreo douăsprezece picioare, în 
care încăpeau cinci-şase persoane, nu era oare o sanie gata 
făcută? Nu ajungea să-i pui două tălpici false de fier care, 
sprijinind părţile, ar fi ca două patine pe care ar aluneca? Şi 
cât timp îi trebuia mecanicului de pe goeletă ca să 
potrivească tălpicile? Cel mult câteva ceasuri. Atunci pe 
câmpul de gheaţă neted ca în palmă, fără o piedică, fără o 
ridicătură, fără o zgărietură chiar, uşoara ambarcaţiune 
dusă de pânza ei şi cu vântul în spate nu va alerga cu o 
viteză neasemuită? În plus, puteau să acopere you-you-ul cu 
un acoperiş de lemn, căptuşit cu pânză groasă. Ar adăposti, 
în felul acesta, pe cei ce vor conduce sania la dus şi pe cei 
ce s-ar putea să-i aducă la înapoiere. Plină cu blănuri, 
încărcată de provizii diverse şi de întăritoare, cu o sobiţă 
portativă încălzită cu spirt, sania prezenta condiţiile cele 
mai favorabile pentru a ajunge până la insuliţă şi a 
transporta pe supraviețuitorii din Formentera. 


Nu se putea născoci ceva mai potrivit, mai practic. O 
singură obiecţie se putea însă aduce. Vântul era bun pentru 
ca să se îndrepte spre nord. Dar atunci când vor trebui să 
se întoarcă spre sud? 

— N-are a face, strigă căpitanul Servadac. Să nu ne 
gândim acum decât cum să ajungem! Ne vom gândi după 
aceea şi la întoarcere! 

Dealtfel, you-you-ul, dacă nu putea să înainteze ca un vas 
ce navighează cu ajutorul cârmei împotriva curentului, 
poate că cel puţin va reuşi să se folosească de vânt, într-o 
oarecare măsură, mergând pieziş. Tălpile de fier, muşcând 
din suprafaţa îngheţată, trebuiau să-i asigure cel puţin 
stabilitatea pe direcţie. Era prin urmare cu putinţă, dacă 
vântul nu se va schimba la întoarcere, să poată înainta şi 
spre sud. Dar vor vedea ei mai târziu ce va fi de făcut. 

Mecanicul de pe Dobrâna, ajutat de câţiva mateloţi, se 
puse imediat pe treabă. Pe seară, you-you-ul, prevăzut cu o 
dublă armătură de fier în faţă, apărat de un acoperiş uşor, 
ca de şopron, având şi un fel de cârmă de metal care 
trebuia să-l ferească oarecum de smucituri, plin cu provizii, 
ustensile şi pături, era gata de drum. 

Dar atunci, locotenentul Prokop ceru îngăduinţa să-l 
însoţească el pe căpitanul Servadac în locul contelui 
Timaşev. Pe de o parte, you-you-ul nu putea lua cu el mai 
mult de doi călători, pentru cazul că ar fi trebuit la 
întoarcere să aducă mai multe persoane, iar pe de alta, 
manevrarea pânzelor ca şi direcţia ce trebuia urmată 
cereau mâna şi priceperea unui marinar. 

Contele Timaşev insistă, dar la rugăminţile stăruitoare ale 
căpitanului Servadac, care-i ceru să-l înlocuiască pe lângă 
tovarăşii ce rămâneau, trebui să cedeze. În fond, călătoria 
era plină de primejdii. Pasagerii de pe you-you erau expuşi 
la tot felul de pericole. Era de ajuns un viscol mai violent ca 
fragilul vehicul să se desfacă în bucăţi, iar în cazul că 
Hector Servadac nu se mai întorcea, numai contele 'Timaşev 


putea să fie şeful firesc al micii colonii. Aşa că acesta se 
învoi să rămână. 

În ce-l privea, căpitanul Servadac nici nu voia să audă să-şi 
cedeze locul. Cel care cerea sprijin şi ajutor era fără 
îndoială un francez, aşa că lui, ca ofiţer francez, îi revenea 
sarcina de a-l ajuta şi salva. 

În ziua de 16 aprilie, la răsăritul Soarelui, căpitanul 
Servadac şi locotenentul Prokop se îmbarcară în youyou. Îşi 
luară rămas bun de la tovarăşii lor, care erau foarte mişcaţi 
văzându-i gata să se avânte pe imensa câmpie albă, pe un 
ger de minus 25 grade centigrade. Ben-Zuf era trist. 
Marinarii ruşi şi spaniolii voiră cu toţii să strângă mâinile 
căpitanului şi locotenentului. Contele Timaşev îl îmbrăţişă 
pe viteazul ofiţer şi îl sărută pe credinciosul său Prokop. O 
sărutare apăsată a micuţei Nina, care-şi stăpânea cu greu 
lacrimile, încheie înduioşătoarea scenă de despărţire. Apoi, 
cu pânza desfăşurată, you-you-ul luat ca de o imensă aripă 
se făcu nevăzut la orizont în câteva clipe. 

Velatura you-you-ului se compunea dintr-o brigantină şi un 
foc, dispus în aşa fel, încât să primească vântul din spate. 
Viteza acestui uşor vehicul era deci excesiv de mare, iar 
călătorii socotiră că ea atingea cel puţin douăsprezece 
leghe pe oră. O gaură practicată în partea din spate a 
acoperişului îngăduia locotenentului Prokop să-şi scoată 
prin ea capul bine înfofolit, fără să se expună prea mult 
frigului, aşa că se puteau îndrepta, cu ajutorul busolei, 
direct spre Formentera. 

You-you-ul mergea foarte lin. Nu se simţea nici măcar acea 
slabă frecare, de care nu sunt scutite nici trenurile care 
circulă pe şinele cele mai bune. Mai puţin greu pe suprafaţa 
Galliei decât ar fi, fost pe Pământ, aluneca fără ruliu şi fără 
tangaj şi de zece ori mai repede decât în mediul său firesc. 

Căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop aveau din când 
în când senzaţia că erau ridicaţi în aer, ca şi cum un 
aerostat i-ar fi plimbat deasupra câmpului de gheaţă. Dar 
nu se desprindeau niciodată de acest câmp îngheţat, a cărui 


pătură superioară se spulbera sub armătura de fier a you- 
you-ului, lăsând în urmă un nor de pulbere de zăpadă. 

Putură să-şi dea seama uşor că peste tot marea îngheţată 
avea aceeaşi înfăţişare. Nici o vieţuitoare nu însufleţea 
întinderea pustie. Impresia produsă era deosebit de tristă. 
Totuşi, o oarecare poezie se desprindea din peisaj, 
impresionându-i diferit pe cei doi tovarăşi de drum, pe 
fiecare după firea sa. Locotenentul Prokop îl contempla ca 
un savant, căpitanul Servadac ca un artist sensibil la orice 
nouă emoție. 

Când Soarele apuse şi noaptea înlocui cu desăvârşire ziua, 
se apropiară unul de celălalt cu o mişcare involuntară, iar 
mâinile lor se strânseră în tăcere. 

Noaptea era foarte întunecoasă pentru că din ajun era 
Lună nouă; în schimb stelele clipeau cu o strălucire 
neasemuită pe cerul întunecat. În lipsa busolei, locotenentul 
Prokop ar fi putut fără îndoială să se călăuzească după noua 
stea polară, care lucea la orizont. Se înţelege că, oricât de 
mare era distanţa care despărţea acum Gallia de Soare, ea 
era cu totul neînsemnată în comparaţie cu nesfârşita 
depărtare a stelelor. 

Cât despre distanţa Galliei, ea era de pe acum 
considerabilă. Ultima notă stabilea cu precizie acest lucru. 
lată la ce cugeta locotenentul Prokop, în timp ce căpitanul 
Servadac, dând alt curs frământărilor sale, nu se gândea 
decât la acel sau acei compatrioți ai săi în ajutorul cărora 
alerga. 

Viteza Galliei de-a lungul orbitei sale scăzuse cu 20 
milioane leghe de la 1 martie la 1 aprilie, conform celei de-a 
doua legi a lui Kepler. În acelaşi timp, depărtarea de Soare 
crescuse cu 32 milioane leghe. Se găsea deci cam la 
jumătatea zonei străbătute de planetele mici, care circulă 
între orbitele lui Marte şi Jupiter. Lucrul era dovedit dealtfel 
de captarea satelitului care, după nota primită, era Nerina, 
unul din ultimii asteroizi descoperiţi de curând. Aşadar, 
Gallia se îndepărta tot mai mult de centrul ei de atracţie, 


după o lege foarte riguroasă. Aşa stând lucrurile, nu puteau 
oare spera că autorul documentelor va izbuti să calculeze 
orbita şi să stabilească cu precizie matematică epoca în 
care Gallia va fi la afeliu, dacă urmează o orbită eliptică? 
Punctul acesta ar marca atunci depărtarea ei maximă şi, 
începând din acea clipă, ea va începe să se apropie din nou 
de Soare. S-ar cunoaşte atunci precis durata anului şi 
numărul zilelor galliene ce-l compun. 

Locotenentul Prokop cugeta la aceste probleme grave 
când ziua îl surprinse brusc. Atunci se sfătui cu căpitanul 
Servadac. După calcul, socotind că străbătuseră de la 
plecare un drum de cel puţin 100 de leghe în linie dreaptă, 
hotărâră să micşoreze viteza you-you-ului. O parte din vele 
fură strânse şi, în ciuda gerului năprasnic, cei doi 
exploratori cercetară câmpia albă cu cea mai mare atenţie. 

Era cu desăvârşire pustie. Nici o îngrămădire de stânci nu- 
i strica minunata netezime. 

— Nu suntem cumva prea la vest de Formentera? Spuse 
căpitanul Servadac după ce consultă harta. 

— E posibil, răspunse locotenentul Prokop. După cum aş fi 
făcut şi pe mare, m-am ţinut în direcţia insulei. Acum putem 
însă să cercetăm şi spre est. 

— Bine, răspunse căpitanul Servadac. Să nu pierdem o 
clipă! 

You-you-ul fu manevrat în aşa fel, încât să se îndrepte spre 
nord-est. Hector Servadac, înfruntând vântul aspru, stătea 
în picioare în faţă. Toată forţa lui se concentra în priviri. Nu 
căuta să zărească în aer vreun fir de fum, care să trădeze 
locuinţa nefericitului savant, lipsit probabil de combustibil şi 
de hrană. Nu! Încercă să descopere la orizont vârful unei 
insulițe răsărind pe câmpul de gheaţă. 

Deodată ochii căpitanului Servadac se aprinseră. Întinse 
mâna spre un punct în depărtare. 

— E acolo! Strigă el. 

Şi arătă spre un fel de construcţie de lemn care se 
desprindea pe linia circulară trasată între cer şi câmpul de 


gheaţă. Locotenentul Prokop îşi luase ocheanul. 

— Da! Răspunse el. Acolo e un pilon care serveşte vreunei 
măsurători geodezice! 

Nu mai încăpea nici o îndoială! Pânza fu manevrată pe 
direcţie şi you-you-ul, care se găsea nu mai departe de şase 
kilometri de punctul semnalat, se avântă cu o viteză 
uimitoare într-acolo. 

Căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop, pradă celei 
mai vii emoţii, n-ar mai fi fost în stare să rostească un 
cuvânt. Pilonul se mărea repede în faţa ochilor, şi curând 
văzură o îngrămădire de stânci joase, ca o pată pe covorul 
alb al câmpului de gheaţă, deasupra cărora se înălța 
pilonul. 

Aşa cum presimţise căpitanul Servadac, nici un fir de fum 
nu se ridica de pe insulă. Pe acest frig cumplit, nu trebuia 
să-şi mai facă nici un fel de iluzie. Fără îndoială, you-you-ul 
alerga cu toate pânzele sus spre un mormânt. 

După zece minute, cu vreun kilometru înainte de a sosi, 
locotenentul Prokop strânse brigantina, căci avântul you- 
you-ului era de ajuns să-l ducă până la stânci. 

Atunci o emoție şi mai mare strânse inima căpitanului 
Servadac. În vârful pilonului vântul răsucea o fâşie de 
pânză albastră. Era tot ce mai rămăsese din steagul 
Franţei! 

You-you-ul se izbi de primele stânci. Insuliţa nu avea o 
circumferință mai mare de o jumătate de kilometru. Din 
Formentera, din Arhipelagul Balearelor, nici o altă 
rămăşiţă. 

La baza pilonului se înălța o biată baracă de lemn cu 
obloanele ermetic închise. 

Să se repeadă pe stânci, să se caţere pe pietrele 
lunecoase, să ajungă la cabană fu pentru căpitanul 
Servadac şi pentru locotenentul Prokop treabă de o clipă. 

Hector Servadac dădu cu pumnul în uşa cabanei, închisă 
pe dinăuntru. 

Strigă. Nici un răspuns. 


— Ajută-mă, domnule locotenent! Zise căpitanul Servadac. 

Şi amândoi, punând voiniceşte umărul, scoaseră din ţâţâni 
uşa pe jumătate putredă. 

În singura încăpere a cabanei era întuneric deplin, linişte 
desăvârşită. Ultimul locuitor al acestei cabane ori plecase 
ori era acolo, dar mort. 

Deschiseră obloanele şi lumina năvăli înăuntru. Pe vatra 
rece a sobei nu mai era nimic altceva decât cenuşa unui foc 
stins. 

Într-un colţ, un pat. Pe pat, un trup întins. 

Căpitanul Servadac se apropie şi un strigăt îi ieşi din 
piept: 

— Mort de frig! Mort de foame! 

Locotenentul Prokop se aplecă asupra nefericitului. 

— Trăieşte! Strigă el. 

Şi deschizând o sticluţă cu un întăritor puternic, strecură 
câteva picături între dinţii muribundului. 

Un oftat uşor se auzi, urmat imediat de câteva cuvinte, 
rostite cu un glas slab: 

— Gallia? 

— Da! Da! Gallia! Răspunse căpitanul Servadac. Şi e. 

— E cometa mea, a mea! 

După aceste cuvinte, muribundul căzu într-o toropeală 
adâncă, în timp ce căpitanul Servadac îşi spunea: „Dar îl 
cunosc pe acest savant! Oare unde l-am mai întâlnit?” 

Nici nu se puteau gândi că s-ar putea să-i dea îngrijirile 
necesare şi să-l salveze de la moarte în cabană aceea unde 
lipseau cele trebuitoare. Hotărârea lui Hector Servadac şi a 
locotenentului Prokop fu repede luată. În câteva clipe, 
muribundul şi cele câteva instrumente de fizică şi de 
astronomie, hainele sale, hârtiile, cărţile şi o uşă veche, ce-i 
servea de tablă pentru calcule, fură transportate pe you- 
you. 

Vântul care, din fericire, îşi schimbase pe trei sferturi 
direcţia le era aproape favorabil. Se folosiră de el, ridicară 


pânza şi singura stâncă ce mai rămăsese din Insulele 
Baleare fu lăsată în urmă. 

La 19 aprilie, după treizeci şi şase de ore, fără ca savantul 
să fi deschis ochii sau să fi rostit vreun cuvânt, fu adus în 
marea sală din Fagurele-Nina, în timp ce coloniştii îi 
primeau cu urale pe îndrăzneţii lor tovarăşi, a căror sosire 
o aşteptaseră cu atâta nerăbdare. 

PARTEA A DOUA. 

Capitolul 1. În care este prezentat, fără multă ceremonie, 
al treizeci şi şaselea locuitor al sferoidului gallian. 

Cel de al treizeci şi şaselea locuitor al Galliei îşi făcuse, în 
sfârşit, apariţia pe Pământul Cald. Singurele cuvinte - şi 
acelea aproape de neînțeles - pe care le rostise erau: „E 
cometa mea, a mea!” 

Oare ce voia să însemne acest răspuns? Voia să spună că 
fenomenul, până atunci neexplicat, al proiectării în spaţiu a 
unui enorm fragment desprins de pământ se datora 
ciocnirii de o cometă? Întâlnirea avusese loc pe orbita 
terestră? Căruia dintre cei doi asteroizi îi dăduse 
singuraticul de pe Formentera numele Gallia, astrului cu 
coadă sau blocului azvârlit prin lumea solară? Problema nu 
putea fi rezolvată decât de savantul care-şi revendicase cu 
atâta energie „cometa”! 

Muribundul era, fără tăgadă, autorul notelor culese în 
timpul călătoriei Dobrânei, astronomul care scrisese 
mesajul adus de porumbelul călător la Pământul Cald. 
Numai el putuse să arunce tocul şi cutiile în mare şi să pună 
în libertate pasărea pe care instinctul urma so îndrepte 
spre singurul teritoriu locuibil şi locuit de pe noul astru. 
Acest savant - căci era fără îndoială un savant - cunoştea 
unele elemente ale Galliei. Putuse să-i măsoare depărtarea 
treptată de Soare şi să calculeze micşorarea vitezei ei 
orbitale. Dar - şi acesta era lucrul cel mai important - 
izbutise el să calculeze natura orbitei astrului şi reuşise să- 
şi dea seama dacă era o hiperbolă, o parabolă sau o elipsă? 
Determinase oare curba prin observarea celor trei poziţii 


succesive ale Galliei? În sfârşit, aflase dacă noul astru se 
găsea în condiţiile necesare pentru a se întoarce pe Pământ 
şi în câtă vreme se va întoarce? 

lată întrebările pe care contele Timaşev şi le puse mai 
întâi sieşi, apoi căpitanului Servadac şi locotenentului 
Prokop. Aceştia nu putură să-i dea un răspuns. Luaseră în 
consideraţie şi discutaseră aceste ipoteze în timpul 
călătoriei lor de întoarcere, dar fără să reuşească să le 
rezolve. Din nenorocire era de temut că singurul om care 
putea să posede cheia problemei nu fusese adus decât ca 
un trup neînsufleţit. Dacă aşa stăteau lucrurile, se vor 
vedea nevoiţi să renunţe !' „ „ pentru totdeauna la speranţa 
de a cunoaşte viitorul sortit lumii galliene! 

Înainte de toate, trebuia reînsufleţit trupul acela de 
astronom, care nu mai dădea nici un semn de viaţă. 
Farmacia de pe Dobrâna, bine aprovizionată cu 
medicamente, nu putea fi întrebuințată mai cu folos ca în 
acest scop important. Zis şi făcut, după remarca menită să-i 
încurajeze a lui Ben-Zuf: 

— La lucru, domnule căpitan! Nici nu-ţi vine să crezi ce 
greu mor savanții ăştia! 

Începură să aplice muribundului mai întâi un tratament 
extern, masaje atât de straşnice încât ar fi dărâmat şi pe un 
om sănătos, şi apoi unul intern prin medicamente atât de 
întăritoare, încât ar fi înviat şi un mort. 

Ben-Zuf, schimbat periodic de Negrete, fusese însărcinat 
cu tratamentul extern, şi putem fi încredinţaţi că cei doi 
voinici îşi făcură cu grijă treaba. Între timp, Hector 
Servadac se întreba în zadar cine era acest francez, pe 
care-l culesese pe insuliţa Formentera, şi în ce împrejurări 
fusese, mai demult, în legătură cu el. 

Ar fi trebuit totuşi să-l recunoască, dar nu-l văzuse decât la 
vârsta numită, pe bună dreptate, ingrată, căci aşa şi este, 
atât din punct de vedere moral cât şi fizic. Într-adevăr, 
savantul care se odihnea acum în sala cea mare de la 


Fagurele-Nina nu era altul decât fostul profesor de fizică al 
lui Hector Servadac de la liceul Charlemagne. 

Acest profesor se numea Palmyrin Rosette. Era un 
adevărat savant, foarte bine pregătit în toate disciplinele 
matematice. După ultimul an al cursului inferior, Hector 
Servadac plecase de la liceul Charlemagne ca să intre la 
Saint-Cyr şi de atunci, nemaiintâlnindu-se cu profesorul lui, 
cei doi se uitaseră sau mai degrabă crezuseră că au uitat 
unul de celălalt. 

Elevul Servadac, se ştie, nu se omorâse niciodată cu 
cartea. În schimb, câte farse nu jucase împreună cu alţi 
ştrengari de teapa lui nefericitului Palmyrin Rosette. 

Cine băga grăunţe de sare în apa distilată din laborator, 
ceea ce provoca reacţiile chimice cele mai neaşteptate? 
Cine scotea o picătură din mercurul barometrului ca să-l 
facă să vină în contradicţie flagrantă cu starea atmosferei? 
Cine încălzea termometrul cu câteva clipe înainte ca 
profesorul să-l consulte? Cine vâra insecte vii între ocular şi 
obiectivul lunetei? Cine distrugea izolaţia maşinii electrice, 
aşa încât să nu poată produce nici măcar o singură 
scânteie? În sfârşit, cine făcuse o găurică invizibilă în placa 
pe care se sprijinea clopotul maşinii pneumatice, încât 
Palmyrin Rosette se spetea pompând afară aerul care 
pătrundea mereu? 

Acestea erau isprăvi dintre cele mai obişnuite ale elevului 
Servadac şi ale veselei sale bande. Şi farsele aveau cu atât 
mai mult farmec pentru elevi, cu cât profesorul lor îşi ieşea 
mai repede din fire. Furiile şi supărările lui îi făceau să râdă 
pe elevii din clasele mari de la liceul Charlemagne. 

Doi ani după ce Hector Servadac plecase de la liceu, 
Palmyrin Rosette, care se simţea mai curând cosmograf 
decât fizician, părăsise cariera profesorală ca să se 
consacre cu precădere studiilor de astronomie, încercă să 
intre la Observator. Dar firea lui nesuferită, atât de 
cunoscută în lumea savanților, îi închise toate porţile. Cum 
avea o oarecare stare, începu să facă astronomie pe cont 


propriu, fără vreun titlu oficial, şi să critice cu mare plăcere 
sistemele celorlalţi astronomi. Lui i se datora, dealtfel, 
descoperirea ultimelor trei planete pitice şi calcularea 
elementelor celei de a 325-a comete din catalog. Dar, aşa 
cum am spus, profesorul Rosette şi elevul Servadac nu se 
mai găsiseră niciodată faţă în faţă până la întâlnirea 
întâmplătoare de pe insuliţa Formentera. Or, după 
doisprezece ani, nu era de mirare că Hector Servadac nu 
recunoscu, mai ales în starea în care se afla, pe fostul său 
profesor Palmyrin Rosette. 

Când Ben-Zuf şi Negrete îl scoseseră pe savant din 
blănurile care-l învăluiau din cap până în picioare, se 
găsiseră în faţa unui omuleţ de cinci picioare şi două 
degete, slăbit fără îndoială, dar pirpiriu de felul lui, foarte 
chel, cu unul din acele cranii lustruite care seamănă cu 
partea mai mare a unui ou de struţ, fără barbă, afară doar 
de un fir care nu mai fusese ras de o săptămână, un nas 
lung şi coroiat, servind drept bază unei perechi din acei 
ochelari formidabili, care, la unii miopi, par că fac parte 
integrantă din însăşi fiinţa lor. 

Trebuie că omuleţul era foarte nervos. Puteai să-l compari 
cu o bobină Ruhmkorff, al cărei fir înfăşurat ar fi fost un 
nerv lung de mai mulţi hectometri şi în care curentul nervos 
ar fi înlocuit un curent electric de aceeaşi intensitate. Pe 
scurt, în „bobina Rosette”, „nervozitatea” - să admitem 
pentru o clipă acest cuvânt barbar - era înmagazinată la o 
foarte înaltă tensiune, tot aşa ca electricitatea în bobina 
Ruhmkorff. Totuşi, oricât de nervos ar fi fost profesorul, nu 
era un motiv să-l laşi să-şi dea duhul. Într-o lume care nu 
numără decât treizeci şi cinci de locuitori, viaţa celui de-al 
treizeci şi şaselea nu e de disprețuit. După ce muribundul fu 
în parte dezbrăcat, putură să constate că inima lui mai 
bătea încă - slab, dar mai bătea. Era deci cu putinţă să-şi 
vină în simţiri, datorită îngrijirilor energice ce i se dădeau. 
Ben-Zuf freca şi iar freca trupul uscat ca iasca, de ţi-era 


teamă să nu ia foc, ca şi cum şi-ar fi lustruit sabia pentru 
paradă, şi fredona refrenul atât de cunoscut: 

La Tripoli, cuceritorul Luciul spadei câştigă. 

În sfârşit, după douăzeci de minute de masaj neîntrerupt, 
un oftat ieşi de pe buzele muribundului, apoi două, trei. 
Gura, lipită parcă până atunci, i se descleştă. Ochii i se 
întredeschiseră, se închiseră din nou, apoi se deschiseră de- 
a binelea, deşi nu-şi dădea seama nici de locul unde se afla, 
nici de felul cum ajunsese acolo. Rosti câteva cuvinte, pe 
care însă nimeni nu le înţelese. Mâna dreaptă a lui Palmyrin 
Rosette se întinse, se ridică, se îndreptă spre frunte de 
parcă ar fi căutat un obiect ce nu se găsea la locul lui. Apoi 
savantul se încruntă, se înroşi şi, ca şi cum ar fi revenit la 
viaţă printr-un acces de furie, strigă: 

— Ochelarii mei! Unde-mi sunt ochelarii? 

Ben-Zuf căută ochelarii ceruţi. Fură găsiţi. 

Ochelarii aceia monumentali erau prevăzuţi cu nişte 
adevărate lentile de telescop în chip de sticle. În timpul 
masajului se desprinseseră de tâmplele pe care păreau 
înşurubaţi de parcă o vergea străbătea capul profesorului 
de la o ureche la cealaltă. Fură potriviţi pe nasul ca un cioc 
de vultur, la locul lor firesc, şi atunci profesorul scoase un 
alt oftat, urmat de un hm! Hm! Ce putea fi interpretat ca un 
semn bun. 

Căpitanul' Servadac se aplecase deasupra lui şi-l privea cu 
mare atenţie. În clipa aceea, savantul deschise nişte ochi 
foarte mari. O privire ascuţită trecu prin lentilele groase ale 
ochelarilor şi cu o voce plină de supărare spuse: 

— Elev Servadac, cinci sute de rânduri de copiat pentru 
mâine! 

Cu aceste cuvinte îl salută Palmyrin Rosette pe căpitanul 
Servadac. Dar la această ciudată intrare în materie, iscată 
în mod evident de amintirea bruscă a unor vechi 
nemulțumiri, Hector Servadac, deşi crezuse o clipă că 
visează, recunoscu pe fostul lui profesor de fizică de la 
liceul Charlemagne. 


— Domnul Palmyrin Rosette! Strigă el. Fostul meu 
profesor, aici! În carne şi oase! 

— Numai în oase, răspunse Ben-Zuf. 

— Ei drăcie! Ce ciudată întâlnire. Adăugă căpitanul 
Servadac uimit la culme. 

Între timp Palmyrin Rosette căzuse iar într-un fel de somn 
ce se cuvenea respectat. 

— Fiţi pe pace, domnule căpitan, spuse Ben-Zuf. Va trăi, pe 
răspunderea mea. Omuleţii ăştia sunt numai nervi! Am 
văzut eu şi mai uscați ca el, întorcându-se de mai departe! 

— Şi de unde se-ntorceau, Ben-Zut? 

— Din Egipt, domnule căpitan, în cutii pictate! 

— Erau mumii, dobitocule! 

— Precum spuneţi, domnule căpitan! 

Profesorul adormise, aşa căl duseră într-un pat cald, fiind 
deci nevoiţi să amâne până la deşteptarea lui chestiunile 
urgente privitoare la cometă. 

Toată ziua, căpitanul Servadac, contele Timaşev, 
locotenentul Prokop - care reprezentau Academia de 
Ştiinţe a micii colonii - în loc să aştepte cu răbdare până a 
doua zi, nu se putură împiedica să nu emită cele mai 
neverosimile ipoteze. Care era de fapt cometa pe care 
Palmyrin Rosette o botezase Gallia? Numele acesta nu se 
aplica, aşadar, fragmentului desprins de Pământ? Calculele 
de distanţă şi viteză cuprinse în note se refereau la cometa 
Gallia, nu la noul sferoid care-i purta pe căpitanul Servadac 
şi pe cei treizeci şi cinci însoțitori ai lui în spaţiu? Aşadar, nu 
mai erau gallieni aceşti supraviețuitori ai lumii terestre? 

Iată întrebările ce şi le puneau. Or, dacă aşa stăteau 
lucrurile, aceasta însemna răsturnarea tuturor 
presupunerilor la care ajunseseră cu atâta strădanie şi care 
toate duceau la concluzia că un sferoid smuls chiar din 
măruntaiele pământului fusese proiectat în spaţiu - 
concluzie care se potrivea cu noile fenomene cosmice. 

— Ei bine, strigă Hector Servadac, profesorul Rosette e 
aici şi el ne va spune cum stau lucrurile! 


Venind vorba despre Palmyrin Rosette, căpitanul Servadac 
îl prezentă însoţitorilor săi aşa cum era, un om nesuferit, cu 
care nu se putea trăi în pace. Le vorbi despre el ca de un 
original fără leac, foarte încăpățânat, tare iute la mânie, dar 
în fond foarte cumsecade. Cel mai bun lucru era să-l laşi să-i 
treacă supărarea, aşa cum aştepţi să treacă o furtună, 
punându-te la adăpost. 

După ce căpitanul Servadac îşi încheie mica digresiune 
biografică, contele Timaşev luă cuvântul şi spuse: 

— Fiţi încredinţat, domnule căpitan, că ne vom strădui să 
trăim în bună înţelegere cu profesorul Palmyrin Rosette. 
Cred, dealtfel, că ne va face un mare serviciu comunicându- 
ne rezultatele cercetărilor sale. Dar nu poate s-o facă decât 
cu o singură condiţie. 

— Şi anume? Întrebă Hector Servadac. 

— Ca el să fie autorul documentelor pe care le-am găsit, 
răspunse contele Timaşev. 

— Vă îndoiţi de acest lucru? 

— Nu, domnule căpitan. Toate probabilitățile ar fi 
împotriva mea şi n-am vorbit astfel decât pentru a încheia 
şirul ipotezelor defavorabile. 

— Ei, cine altul ar fi putut să scrie diversele note, dacă nu 
fostul meu profesor? Le atrase atenţia căpitanul Servadac. 

— Poate că vreun alt astronom, părăsit într-un alt punct al 
fostului glob terestru. 

— Nu se poate, obiectă locotenentul Prokop, deoarece 
numai din documentele acelea cunoaştem noi numele de 
Gallia, nume care a fost pronunţat chiar de la bun început 
de profesorul Rosette! 

La această remarcă foarte justă nu se putea găsi răspuns 
şi nu mai încăpea îndoială că solitarul de pe Formentera era 
autorul notelor. Dar ce căuta el acolo, asta o vor afla chiar 
din gura lui Apoi, nu numai uşa, ci şi hârtiile lui fuseseră 
aduse, odată cu el şi nu comiteau nici o indiscreţie 
consultându-le în timp ce dormea. Asta şi făcură. 


Scrisul şi cifrele erau de aceeaşi mână care întocmise şi 
documentele. Uşa era toată acoperită de semne algebrice 
făcute cu cretă şi avuseseră mare grijă să nu se şteargă. 
Cât despre hârtii, erau mai ales foi volante, acoperite de 
figuri geometrice. Se încrucişau hiperbole, acele curbe 
deschise ale căror capete sunt infinite şi se depărtează tot 
mai mult una de alta; parabole, curbe caracterizate prin 
întoarcerea către punctul de pornire, dar ale căror ramuri 
se îndepărtează şi ele la infinit, în sfârşit, elipse, curbe 
mereu închise, oricât de prelungi ar fi. 

Locotenentul Prokop remarcă că toate aceste curbe se 
refereau tocmai la orbitele cometelor, care pot fi 
parabolice, hiperbolice, eliptice - ceea ce însemna, în 
primele două cazuri, că acele dintre comete ce fuseseră 
zărite de pe pământ puteau să nu se mai întoarcă niciodată 
la orizontul terestru; iar în al treilea, că apăreau periodic la 
intervale de timp mai mult sau mai puţin îndelungate. 

Era, aşadar, sigur, examinând doar hârtiile şi uşa, că 
profesorul se consacrase calculelor de orbite ale cometelor. 
Dar nu puteau să înţeleagă nimic din diversele curbe pe 
care le studiase pe rând, căci, pentru a-şi începe calculele, 
astronomii presupun întotdeauna că orbita cometei este 
parabolică. 

În sfârşit, din toate rezulta că Palmyrin Rosette, în timpul 
şederii lui pe Formentera, calculase, integral sau în parte, 
elementele unei noi comete, al cărei nume nu era înscris în 
catalog. Calculul acesta îl făcuse oare înainte sau după 
cataclismul de la 1 ianuarie? Nu puteau s-o afle decât de la 
el. 

— Să aşteptăm, spuse contele Timaşev. 

— Aştept, dar fierb! Răspunse căpitanul Servadac, care 
nu-şi găsea locul. Aş da o lună din viaţă pentru fiecare oră 
din somnul profesorului Rosette! 

— Cred că aţi încheia un târg rău, domnule căpitan, spuse 
atunci locotenentul Prokop. 

— Cum! Ca să aflăm care este viitorul astrului nostru. 


— N-aş vrea să vă răpesc iluziile, domnule căpitan, 
răspunse locotenentul Prokop, dar faptul că profesorul ştie 
multe despre cometa Gallia nu dovedeşte deloc că el ar 
putea să ne informeze despre fragmentul care ne duce cu 
el! Oare există vreo legătură între apariţia ei la orizontul 
terestru şi proiectarea în spaţiu a unei bucăţi din glob? 

— Da! Drace! Strigă căpitanul Servadac. E o legătură 
vădită! E limpede ca lumina zilei că. 

— Că? Spuse contele Timaşev ca şi cum ar fi aşteptat 
răspunsul interlocutorului său. 

— Că Pământul s-a ciocnit de o cometă şi că ciocnirea a 
provocat desprinderea blocului ce ne poartă! 

La această ipoteză, emisă atât de categoric de căpitanul 
Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop se priviră 
miraţi timp de câteva minute. Oricât de puţin probabilă ar fi 
fost întâlnirea unei comete cu Pământul, ea nu era 
imposibilă. O ciocnire de acest fel era o explicaţie dată, în 
sfârşit, inexplicabilului fenomen, era cauza de nedescoperit 
ale cărei efecte fuseseră atât de extraordinare. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, domnule căpitan, răspunse 
locotenentul Prokop, după ce examinase problema din acest 
nou unghi. Nu e cu neputinţă să se producă o astfel de 
ciocnire datorită căreia să se desprindă un fragment 
considerabil din globul pământesc. Dacă s-a întâmplat într- 
adevăr aşa, uriaşul disc pe care l-am văzut în noaptea de 
după catastrofă nu era altceva decât cometa care fusese, 
fără îndoială, deviată de pe orbita ei normală, dar a cărei 
viteză era atât de mare, încât Pământul n-a putut-o reţine în 
câmpul său de atracţie. 

— Este singura explicaţie pe care am putea s-o dăm cu 
privire la apariţia acelui astru necunoscut, răspunse 
căpitanul Servadac. 

— lată o nouă ipoteză care pare foarte plauzibilă, spuse 
contele Timaşev. Ea pune de acord observaţiile noastre cu 
cele ale profesorului Rosette. Ar însemna atunci că acelui 


astru rătăcitor, de care ne-am ciocnit, i-a dat el numele de 
Gallia. 

— Evident, domnule conte. 

— Foarte bine, domnule căpitan, dar mai este un lucru pe 
care nu mi-l pot explica. 

— Şi anume? 

— Cum se face că acest savant e mult mai preocupat de 
cometa aceea decât de blocul care-l duce prin spaţiu! 

— Ah, domnule conte, răspunse căpitanul Servadac, ştiţi 
bine cât de originali sunt uneori fanaticii ăştia ai ştiinţei, şi 
omul nostru, vă spun eu, e teribil de ciudat! 

— E foarte probabil, adăugă locotenentul Prokop, ca el să 
fi calculat elementele Galliei înaintea ciocnirii. Profesorul 
putea foarte bine să vadă apropierea cometei şi s-o 
cerceteze în perioada anterioară catastrofei. 

Observaţia locotenentului Prokop era justă. Oricum, 
ipoteza căpitanului fu în principiu adoptată. Totul se 
reducea la următorul fapt: o cometă, tăind ecliptica, s-a 
lovit de Pământ în noaptea de 31 decembrie spre 1 
ianuarie, iar ciocnirea desprinsese din globul pământesc o 
bucată uriaşă care, de atunci, gravita prin spaţiile 
interplanetare. 

Dacă membrii Academiei de Ştiinţe de pe Gallia nu 
ajunseseră încă să cunoască tot adevărul, ei erau în orice 
caz foarte aproape de el. Numai Palmyrin Rosette putea să 
lămurească pe deplin problema! 

Capitolul II. La sfârşitul căruia cititorul află ceea ce, fără 
îndoială, ghicise mai de mult. 

Aşa se încheie ziua de 19 aprilie. În timp ce şefii discutau 
în chipul ştiut, coloniştii îşi vedeau de treburile zilnice. 
Intrarea neaşteptată a profesorului în scena galliană nu-i 
preocupa peste măsură. Spaniolii, nepăsători din fire, ruşii, 
încrezători în stăpânul lor, nu se prea sinchiseau de cauze şi 
efecte. Nu se străduiau deloc să afle dacă Gallia îi va 
întoarce într-o bună zi pe Pământ sau dacă vor trebui să 
trăiască, sau mai bine-zis să-moară, aici! lată de ce, în 


noaptea următoare, nu pierdură nici un ceas de somn şi se 
odihniră ca nişte înţelepţi pe care nimic nu-i poate tulbura. 

Ben-Zuf, preschimbat în infirmier, nu se dezlipea de la 
căpătâiul profesorului Rosette. Se dedicase trup şi suflet 
acestei misiuni. Se jurase că-l va pune iar pe picioare. 
Onoarea lui era în joc. Şi cum îl mai îngrijea! Câte picături 
de tonice nu-i mai băga pe gât la cel mai mic prilej! Cum îi 
mai număra suspinele! Şi cum îi pândea cuvintele ce-i 
ieşeau de pe buze! Adevărul ne obligă să mărturisim că 
numele Galliei revenea adesea în somnul zbuciumat al lui 
Palmyrin Rosette, iar tonul lui era când neliniştit, când 
furios. Visa oare profesorul că voiau să-i fure cometa, că i se 
contesta descoperirea Galliei, că se punea la îndoială 
întâietatea observaţiilor şi calculelor sale? Era foarte 
probabil să fie aşa. Palmyrin Rosette era dintre aceia care şi 
în somn îşi ies repede din sărite. 

Dar oricât de atent ar fi fost Ben-Zuf, el nu prinse din 
vorbele fără şir ale profesorului nimic ce l-ar fi ajutat să 
lămurească marea problemă. Pe de altă parte, profesorul 
dormi toată noaptea, iar suspinele, la început uşoare, se 
preschimbară în curând în sforăieli sonore, ceea ce era un 
semn bun. 

Când Soarele se înălţă la orizontul occidental al Galliei, 
Palmyrin Rosette se mai odihnea încă, iar BenZuf socoti de 
cuviinţă să-i respecte somnul. Dealtfel, în clipa aceea, 
atenţia ordonanţei fu atrasă în altă parte de un incident. 

Mai multe lovituri răsunară la poarta cea mare care 
închidea intrarea în galeria principală a FagureluiNina. 
Poarta îi apăra nu atât de musafirii nepoftiţi, cât de frigul de 
afară. 

Ben-Zuf era gata să plece de lângă bolnav, dar după ce se 
gândi o clipă, îşi spuse că, pesemne, i se păruse. La urma 
urmei nu era portar şi, apoi, erau alţii mai puţin ocupați ca 
el care puteau face acest serviciu. Aşa că nu se clinti din loc. 

La Fagurele-Nina toţi dormeau adânc. Zgomotul se auzi 
iar. Era limpede că fusese provocat de o fiinţă vie cu 


ajutorul unui obiect contondent. 

— Ei drăcia dracului, asta-i prea de tot! Îşi spuse Ben-Zuf. 
Cine poate să fie? 

Şi se îndreptă spre galeria principală. Ajuns în faţa porţii 
întrebă cu o voce cât se poate de neprietenoasă: 

— Cine-i acolo? 

— Eu, îi răspunse un glas mieros. 

— Cine, eu? 

— Isac Hakhabut. 

— Şi ce vrei? 

— Să-mi deschideţi, domnule Ben-Zuf. 

— Ce cauţi aici? Nu cumva vrei să-ţi vinzi marfa? 

— Ştiţi prea bine că nu vor să mi-o plătească. 

— Ei atunci, du-te la naiba! 

— Domnule Ben-Zuf, spuse atunci Isac cu multă umilinţă în 
glas, aş vrea să vorbesc cu Excelenţa Sa guvernatorul 
general. 

— Doarme. 

— Aştept până când se va scula. 

— Ei bine, aşteaptă acolo unde eşti. 

Ben-Zuf se pregătea să plece fără să mai stea pe gânduri, 
când se ivi căpitanul Servadac, pe care-l trezise zgomotul. 

— Ce s-a întâmplat, Ben-Zuf? 

— Mai nimic. Câinele ăsta de Hakhabut vrea să vorbească 
cu dumneavoastră, domnule căpitan. 

— Deschide, răspunse Hector Servadac. Să vedem ce vânt 
îl aduce. 

— Care altul, dacă nu interesul! 

— Deschide când îţi spun! 

Ben-Zuf se supuse. Îndată după aceea, Isac Hakhabut, 
învăluit în caftanul lui vechi, se repezi în galerie. Căpitanul 
Servadac se întoarse în sala principală, iar Isac se ţinu după 
el, adresându-i-se cu toate titlurile onorifice. 

— Ce doreşti? Întrebă căpitanul Servadac, uitânduse drept 
în ochii lui Isac Hakhabut. 


— Ah, domnule guvernator, strigă acesta, nu aţi aflat nimic 
nou în ultimele ceasuri? 

— Deci după veşti ai venit aici? 

— Bineînţeles, domnule guvernator, şi îndrăznesc să sper 
că-mi veţi spune. 

— Nu-ţi voi spune nimic, jupâne Isac, pentru că nu ştiu 
NIMIC. 

— Cu toate astea în cursul zilei de ieri a mai venit cineva 
pe Pământul Cald! 

— Ai şi aflat? 

— Da, domnule guvernator! De pe biata mea tartană am 
văzut cum pleacă you-you-ul pe un drum lung şi cum se 
întoarce! Mi s-a părut că văd cum coborâţi cu multă grijă. 

— Ei, şi? 

— Ei bine, domnule guvernator, nu-i aşa că aţi adus un 
străin? 

— Îl cunoşti? 

— O, nu spun asta, domnule guvernator, dar, în sfârşit, aş fi 
vrut. Aş fi dorit. 

— Ce anume? 

— Să vorbesc cu străinul, căci poate vine. 

— De unde? 

— De pe coasta nordică a Mediteranei şi îmi închipui că 
aduce. 

— Că aduce, ce? 

— Veşti din Europa! Spuse Isac, aruncând o privire lacomă 
către căpitanul Servadac. 

Va să zică, tot nu-şi schimbase părerea, după trei luni şi 
jumătate de şedere pe Gallia, încăpăţânatul! Cu firea lui, îi 
era desigur mai greu decât oricui să se desprindă din punct 
de vedere moral de lucrurile pământeşti, cu toate că din 
punct de vedere material o făcuse de mult! Dacă se văzuse 
nevoit cu mare regret să recunoască apariţia unor 
fenomene nefireşti, ca scurtarea zilelor şi a nopţilor, 
schimbarea punctelor cardinale în raport cu răsăritul şi 
apusul Soarelui, toate acestea, în mintea lui, se petreceau 


pe Pământ! Marea aceasta era tot Mediterana! Dacă o 
parte din Africa pierise fără putinţă de tăgadă în vreun 
cataclism, Europa rămăsese întreagă la câteva sute de 
leghe depărtare spre nord! Locuitorii ei nu-şi schimbaseră 
felul de a trăi şi el va mai putea să facă trafic, să cumpere, 
să vândă, într-un cuvânt să facă negoţ! Hansa va naviga 
acum de-a lungul coastei europene, în lipsa celei africane, şi 
poate nu va avea nimic de pierdut din această schimbare! 
lată de ce alergase de îndată Isac Hakhabut la Fagurele- 
Nina ca să afle veşti din Europa. 

Să cauţi să-i deschizi ochii lui Isac, să-i învingi îndărătnicia, 
era timp pierdut. Căpitanul Servadac nici nu se gândi 
măcar să încerce. Când auzi ce vrea de la el se mulţumi să 
ridice din umeri. 

Dar cel care ridica şi mai tare din umeri era BenZuif. 
Ordonanţa auzise cererea lui Isac şi răspunse el la 
rugăminţile stăruitoare ale lui Hakhabut, deoarece 
căpitanul îi întorsese spatele. 

— Aşadar, nu m-am înşelat? Continuă traficantul a cărui 
privire se aprinse. A sosit un străin ieri? 

— Da, răspunse Ben-Zuf. 

— Trăieşte? 

— Nădăjduim. 

— Aş putea să ştiu, domnule Ben-Zuf, din ce parte a 
Europei soseşte călătorul acesta? 

— Din Insulele Baleare, răspunse Ben-Zuf care voia să 
vadă unde vrea să ajungă Isac Hakhabut. 

— Insulele Baleare! Ce loc potrivit pentru comerţ pe 
Mediterana! Ce afaceri bune am făcut eu acolo altădată! 
Toată lumea cunoştea Hansa în arhipelag! 

— O cunoştea şi încă prea bine! 

— Dar insulele acestea sunt la mai puţin de douăzeci şi 
cinci de leghe de coasta Spaniei şi e cu neputinţă ca prea 
cinstitul călător să nu fi adus ceva veşti din Europa. 

— Ba a adus şi-ţi va da unele veşti care o să-ţi facă 
plăcere! 


— Adevărat, domnule Ben-Zuf? 

— Adevărat. 

— Nu m-aş uita la. Reluă Isac şovăind. Nu. Fără îndoială. 
Deşi nu sunt decât un om sărman. N-o să mă uit la câţiva 
reali, acolo. Ca să pot vorbi cu el. 

— Ba, te-ai uita! 

— Da, dar tot i-aş da. Numai să vorbesc neîntârziat cu el! 

— Vezi că drumeţul nostru e foarte ostenit, răspunse Ben- 
Zuf, şi acum doarme! 

— Dar dacă l-am trezi. 

— Hakhabut! Spuse atunci căpitanul Servadac, dacă 
îndrăzneşti să trezeşti pe cineva aici, te dau afară! 

— Domnule guvernator, răspunse Isac cu un glas şi mai 
umil, şi mai rugător, aş vrea totuşi să aflu. 

— Şi vei afla, adăugă căpitanul Servadac. Vreau să fii de 
faţă, când noul nostru tovarăş ne va da veşti despre 
Europa! 

— Şi eu, căci vreau să văd ce mutră vei face! Zise Ben-Zuf. 

Nu-i fu dat lui Isac Hakhabut să aştepte prea mult. În clipa 
aceea, Palmyrin Rosette îi chema cu voce nerăbdătoare. 

La chemarea lui, toţi se repeziră spre patul profesorului, 
căpitanul Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop şi 
Ben-Zuf a cărui mână vânjoasă îl ţinea cu greu pe 
Hakhabut. 

Profesorul nu era treaz decât pe jumătate şi, probabil încă 
sub puterea unui vis, striga: 

— Ei, Joseph! Dracu să te ia, dobitocule! N-ai de gând să 
vii odată, Joseph? 

Joseph era fără îndoială servitorul lui Palmyrin Rosette; 
dar el nu putea să vină pentru bunul motiv că mai locuia 
încă în lumea veche. 

Ciocnirea Galliei avusese ca rezultat să despartă dintr-o 
dată şi, pesemne, pentru totdeauna pe stăpân de servitorul 
lui. 

Între timp profesorul se trezea de-a binelea, ţipând 
întruna: 


— Joseph! Joseph, fir-ai să fii de râs! Unde mi-e uşa? 

— lată-mă! Spuse atunci Ben-Zuf. Uşa dumneavoastră e la 
loc sigur! 

Palmyrin Rosette deschise ochii şi-l privi ţintă, încruntând 
din sprâncene. 

— Tu eşti, Joseph? Întrebă el. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule Palmyrin, 
răspunse netulburată ordonanța. 

— Ei bine, Joseph, cafeaua, şi mai repede! 

— Cafeaua, imediat! Răspunse Ben-Zuf, alergând la 
bucătărie. 

În acest timp, căpitanul Servadac îl ajuta pe Palmyrin 
Rosette să se ridice în capul oaselor. 

— Dragă domnule profesor, aţi recunoscut, aşadar, pe 
fostul dumneavoastră elev de la Charlemagne? Îl întrebă el. 
— Da, Servadac, da! Răspunse Palmyrin Rosette. Sper că 

te-ai mai cuminţit în ultimii doisprezece ani! 

— M-am cuminţit de tot! Răspunse râzând căpitanul 
Servadac. 

— Bine! Bine! Spuse, Palmyrin Rosette. Dar unde e 
cafeaua mea? Fără cafea, mintea nu-i limpede şi astăzi am 
nevoie să fiu cu mintea limpede! 

Din fericire, Ben-Zuf sosi aducând băutura de care era 
vorba, o uriaşă ceaşcă cu cafea neagră, fierbinte. 

După ce goli ceaşca, Palmyrin Rosette se sculă din pat, 
intră în sala comună, aruncă o privire în jurul lui şi, în cele 
din urmă, se tolăni într-un fotoliu, în cel mai bun din câte 
fuseseră aduse de pe Dobrâna. 

Atunci, deşi chipul lui era încă încruntat, profesorul, cu un 
ton plin de satisfacţie ce amintea biletele încheiate cu „all 
right”, „va bene”, „nil desperandum”, intră în materie cu 
aceste cuvinte: 

— Ei bine, domnilor, ce părere aveţi despre Gallia? 

Căpitanul tocmai voia să-l întrebe înainte de toate ce-i 
Gallia, când Isac Hakhabut se repezi s-o facă. La vederea 
lui, profesorul încruntă iar din sprâncene şi, cu tonul unui 


om care n-a fost tratat cu respectul cuvenit, exclamă, 
dându-l la o parte cu mâna pe Hakhabut: 

— Dar ăsta cine mai e? 

— Nu-i daţi atenţie, răspunse Ben-Zuf. 

Dar nu era uşor să-l opreşti pe Isac şi nici să-l împiedici să 
vorbească. Trecu din nou la atac fără să-i pese de cei din 
jur. 

— Domnule, spuse el, în numele lui Dumnezeu, daţi-mi 
veşti despre Europa! 

Palmyrin Rosette sări de pe fotoliu ca împins de un arc. 

— Veşti despre Europa, vrea să afle veşti despre Europa! 

— Da. Da. Răspunse Isac, agăţându-se de fotoliul 
profesorului ca să-i reziste mai bine lui Ben-Zuf care îl 
trăgea de-acolo. 

— Şi la ce ţi-ar folosi? Reluă Palmyrin Rosette. 

— Ca să mă întorc acolo! 

— Să te întorci! În ce zi suntem astăzi? Întrebă profesorul 
întorcându-se spre fostul său elev. 

— 20 aprilie, răspunse căpitanul Servadac. 

— Ei bine, astăzi 20 aprilie, urmă Palmyrin Rosette cu faţa 
luminată, astăzi Europa este la 123 milioane de leghe de 
noi! 

Isac Hakhabut se prăbuşi ca un om căruia i se smulsese 
inima din piept. 

— Ei, asta-i bună! Pe aici nu ştiţi nimic? 

— lată ce ştim! Răspunse căpitanul Servadac. 

Şi în câteva cuvinte îl puse pe profesor la curent cu 
situaţia. Povesti tot ce se întâmplase, din noaptea de 31 
decembrie, cum Dobrâna făcuse o călătorie de explorare, 
cum descoperise ce mai rămăsese din vechiul continent, 
adică cele câteva puncte din Tunis, Sardinia, Gibraltar, 
Formentera, cum în trei rânduri documente anonime 
căzuseră în mâinile exploratorilor, cum, în sfârşit, plecaseră 
din Insula Gurbi ca să vină pe Pământul Cald, cum 
părăsiseră postul ca să vină să locuiască la Fagurele-Nina. 


Palmyrin Rosette ascultase povestirea dând oarecari 
semne de nerăbdare. Când căpitanul Servadac încheie, 
spuse: 

— Domnilor, unde credeţi că sunteţi în clipa de faţă? 

— Pe un nou asteroid care gravitează în lumea solară, 
răspunse căpitanul Servadac. 

— Şi, după părerea dumneavoastră, acest asteroid este.? 

— Un uriaş fragment smuls din globul pământesc. 

— Smuls! Nu, zău, smuls! Un fragment din globul 
pământesc! Dar oare de către cine, de către ce? 

— Prin ciocnirea cu o cometă, căreia i-aţi dat numele de 
Gallia, scumpe domnule profesor. 

— Ei bine, nu, domnilor, spuse Palmyrin Rosette ridicându- 
se. E mai mult decât atât! 

— Mai mult decât atât? Întrebă surprins locotenentul 
Prokop. 

— Da, urmă profesorul, da! Este adevărat că o cometă 
necunoscută s-a ciocnit de Pământ, în noaptea de 31 
decembrie spre 1 ianuarie, la orele două şi 47 de minute, 
35 secunde şi 6 zecimi, dimineaţa, dar de abia l-a atins, ca 
să zic aşa, luând cu ea cele câteva parcele pe care le-aţi 
găsit în cursul călătoriei de explorare! 

— Şi atunci, strigă căpitanul Servadac, suntem? 

— Pe astrul pe care l-am botezat Gallia, răspunse Palmyrin 
Rosette cu glas triumfător. Vă aflaţi pe cometa mea! 

Capitolul III. Câteva variaţii pe vechea temă atât de 
cunoscută a cometelor din lumea solară şi altele. 

Atunci când profesorul Palmyrin Rosette ţinea o conferinţă 
definea astfel, după cei mai mari astronomi, cometele: 
„Aştri constituiți dintr-un punct central care se numeşte 
nucleu, dintr-o nebuloasă care se cheamă coamă, dintr-o 
dâră luminoasă care se numeşte coadă - aştri care nu pot fi 
văzuţi de locuitorii pământului decât într-o anumită parte a 
drumului lor, datorită orbitei foarte excentrice pe care o 
descriu în jurul Soarelui”. 


Apoi, Palmyrin Rosette nu uita niciodată să adauge că 
definiţia lui era riguros exactă - cu rezerva că aceşti aştri 
puteau să fie lipsiţi fie de nucleu, fie de coadă, fie de coamă, 
şi totuşi să fie comete. De aceea avea grijă să adauge, după 
Arago, că, pentru a merita frumosul nume de cometă, un 
astru trebuie: 1) să fie dotat cu mişcare proprie, 2) să 
descrie o elipsă foarte alungită şi, prin urmare, să se 
îndepărteze la o distanţă atât de mare, încât să nu mai 
poată fi văzut nici de pe Soare, nici de pe Pământ. Prima 
condiţie îndeplinită, astrul nu mai putea fi confundat cu o 
stea, iar cea de a doua nu permitea să fie luat drept o 
planetă. Or, neputând să facă parte din clasa meteorilor, 
nefiind planetă, nefiind stea, astrul trebuia neapărat să fie 
cometă. 

Atunci când făcea o astfel de expunere din fotoliul lui de 
conferenţiar, profesorul Palmyrin Rosette nici nu se gândea 
că într-o zi va fi purtat de o cometă prin lumea solară. 
Arătase întotdeauna pentru aceşti aştri, cu coamă sau fără, 
o înclinare deosebită. Poate presimţea de atunci ceea ce îi 
rezerva viitorul, cine ştie? De aceea era şi foarte priceput în 
cometografie. Regretul lui cel mai mare la Formentera, 
după ciocnire, fusese desigur faptul că nu avea un auditoriu 
în faţă, căci imediat ar fi ţinut o expunere despre comete 
după următorul plan: 

1) Care este numărul cometelor în spaţiu? 

2) Care sunt cometele periodice, adică acelea care se 
întorc într-un timp determinat, şi care cele neperiodice? 

3) Care este probabilitatea unei ciocniri între Pământ şi 
una dintre aceste comete? 

4) Care ar fi urmările acestei ciocniri după cum cometa ar 
avea un nucleu dur sau nu? 

Răspunzând la aceste patru întrebări, Palmyrin Rosette ar 
fi mulţumit fără îndoială chiar pe auditorii cei mai exigenţi, 
ceea ce se va şi întâmpla în capitolul de faţă. 

La prima întrebare: Care este numărul cometelor în 
spaţiu? 


Kepler a pretins că sunt tot atât de multe comete pe cer 
câţi peşti în apă. 

Arago, bazându-se pe numărul aştrilor de acest fel care 
gravitează între Mercur şi Soare, a fixat doar la 17 milioane 
numărul celor care rătăcesc în lumea solară. 

Lambert susţine că sunt 500 de milioane numai până la 
Saturn, adică pe o rază de 364 milioane de leghe. 

Alte calcule stabilesc chiar cifra de 74 milioane de miliarde 
de comete. 

Adevărul este că nu se ştie nimic cu privire la numărul 
aştrilor cu coamă, că nu au fost numărați, că nu vor fi 
niciodată numărați, dar că sunt foarte numeroşi. Putem 
spune, ducând mai departe comparaţia lui Kepler, că un 
pescar, aşezat pe suprafaţa Soarelui, n-ar putea să-şi 
arunce undiţa în spaţiu fără a prinde una din aceste 
comete. Şi asta nui totul. Mai sunt multe altele care au 
scăpat de influenţa Soarelui şi aleargă prin univers. Unele 
din ele sunt aşa de vagabonde, atât dezordonate, încât 
părăsesc când nu gândeşti un centru de atracţie pentru a 
intra în altul. Ele trec dintr-o lume. Solară într-alta cu o 
uşurinţă vrednică de plâns, unele care nu au fost niciodată 
zărite îşi fac apariţia la orizontul terestru, altele dispar pe 
veci. 

Dar ca să ne limităm la cometele care aparţin întradevăr 
lumii solare, au ele, oare, orbite fixe pe care nimic nu le 
poate schimba şi care prin urmare fac cu neputinţă 
ciocnirea acestor corpuri fie unele cu altele, fie cu 
Pământul? Ei bine, nu! Orbitele acestea nu sunt ferite de 
influenţe străine. Din eliptice, ele pot să devină parabolice 
sau hiperbolice. Şi ca să nu vorbim decât de Jupiter, trebuie 
să spunem că acest astru „deranjează” cel mai mult 
orbitele. Aşa cum au remarcat astronomii, pare că le aţine 
mereu calea cometelor şi că exercită asupra acestor mici 
aştri o influenţă explicabilă prin marea sa putere de 
atracţie, care le poate fi fatală. 


Aceasta e, în mare, lumea cometelor care numără cu 
milioanele aştri ce-o alcătuiesc. 

A doua întrebare: Care sunt cometele periodice şi care 
cele neperiodice? 

Parcurgând analele astronomice, găsim cam 5-600 de 
comete care au fost obiectul unor cercetări serioase la 
diferite epoci. Dar din acestea, numai la vreo patruzeci se 
cunoaşte exact perioada de revoluţie. Aceşti patruzeci de 
aştri se împart în comete periodice şi comete neperiodice. 
Primele apar din nou la orizontul terestru după un interval 
de timp mai mult sau mai puţin lung, dar aproape regulat. 
Celelalte, a căror întoarcere nu poate fi stabilită, se 
îndepărtează de Soare la distanţe pe drept cuvânt 
incomensurabile. 

Printre cometele periodice se află zece numite „cu 
perioade scurte” şi ale căror mişcări sunt calculate cu mare 
precizie. Sunt cometele Halley, Encke, Gambart, Faye, 
Brorsen, Arrest, Tuttle, Winecke, Vico şi Tempel. 

E nimerit să spunem câteva cuvinte despre fiecare, căci 
una dintre ele s-a comportat faţă de globul pământesc tot 
aşa cum s-a purtat cometa Gallia. 

Cometa Halley este cea mai demult cunoscută. Se 
presupune că a fost văzută în anii 134 şi 52 înaintea erei 
noastre, apoi în anii 400, 855, 930, 1006, 1230, 1305, 1380, 
1456, 1531, 1607, 1682, 1759 şi 1835. Se mişcă de la 
răsărit spre apus, adică în sens invers faţă de mişcarea 
planetelor în jurul Soarelui. Intervalele care despart 
apariţiile ei sunt de 75-76 de ani, după cum este de 
tulburată în revoluţia ei de vecinătatea lui Jupiter şi a lui 
Saturn. Întârzierile ei pot depăşi 600 de zile. Celebrul 
Herschell, aflându-se la Capul Bunei Speranţe, în 1835 
când a apărut cometa, a putut, în condiţii mai bune decât 
astronomii din emisfera boreală, s-o urmărească până la 
sfârşitul lui martie 1836, epocă la care din pricina prea 
marii depărtări de Pământ, ea nu s-a mai văzut. La 
periheliul ei, cometa Halley trece la 22 milioane de leghe de 


Soare, adică la o distanţă mai mică decât Venus, ceea ce 
pare că s-a întâmplat şi cu Gallia. La afeliu, se depărtează 
de Soare cu 1.300 milioane de leghe, adică până dincolo de 
orbita lui Neptun. 

Cometa Encke este cea care-şi îndeplineşte revoluţia în 
perioada cea mai scurtă, în medie de 1205 zile, adică mai 
puţin de trei ani şi jumătate. Se mişcă în sens direct de la 
apus spre răsărit. A fost descoperită la 26 noiembrie 1818 
şi, după calcularea elementelor ei, se descoperi că ea era 
una şi aceeaşi cu cometa observată în 1805. Aşa cum au 
prevăzut astronomii, ea fu revăzută în 1822, 1825, 1829, 
1832, 1835, 1838, 1842, 1845, 1848, 1852 etc. Şinua 
încetat niciodată să se arate la orizontul terestru în 
perioada stabilită. Orbita ei este cuprinsă în cea a lui 
Jupiter. Ea nu se depărtează deci de Soare cu mai mult de 
156 milioane leghe şi se apropie de elpână la 13 milioane, 
adică mai mult decât Mercur. Observaţie importantă: s-a 
văzut că diametrul mare al orbitei eliptice a cometei scade 
treptat şi, prin urmare, distanţa medie faţă de Soare devine 
din ce în ce mai mică. E probabil, deci, ca această cometă să 
cadă până la urmă pe astrul luminos care o va absorbi, 
afară doar dacă nu se va volatiliza înainte, din pricina 
căldurii sale prea mari. 

Cometa zisă a lui Gambart sau a lui Biela a fost zărită în 
1772, 1789, 1795, 1805, dar numai la 28 februarie 1826 i- 
au fost calculate elementele. Mişcarea sa e directă. 
Revoluţia ei durează 2.410 zile, cam şapte ani. La periheliu, 
trece la 32.710.000 leghe de Soare, adică puţin mai 
aproape decât Pământul; la afeliu, la 235.370.000 de leghe, 
adică dincolo de orbita lui Jupiter. Un fenomen ciudat s-a 
petrecut în 1846. Cometa Biela a apărut la orizontul 
terestru în două bucăţi. Se despărţise în drum, fără 
îndoială, sub acţiunea unei forţe interioare. Cele două 
fragmente călătoreau împreună, la o distanţă de 60.000 de 
leghe unul de celălalt; dar în 1852, distanţa crescuse la 
500.000 de leghe. 


Cometa Faye a fost semnalată prima oară la 22 noiembrie 
1843, în timp ce-şi îndeplinea revoluţia în sens direct. 
Elementele orbitei sale au fost calculate şi s-a prezis atunci 
că va apărea din nou în 1850 şi 1851, după şapte ani şi 
jumătate sau 2.718 zile. Previziunea se împlini: astrul apăru 
la vremea arătată şi în epocile următoare, după ce trecuse 
la 64.650.000 leghe de Soare, adică mai departe decât 
Marte, şi se depărtase la 226.560.000 leghe, adică mai mult 
decât Jupiter. 

Cometa Brorsen, cu mişcare directă, a fost descoperită la 
26 februarie 1846. Ea îşi îndeplineşte mişcarea de revoluţie 
în cinci ani şi jumătate sau 2.042 de zile. Distanţa ei la 
periheliu e 24.614.000 de leghe; distanţa la afeliu este de 
2 16.000.000 de leghe. 

Cât despre celelalte comete cu perioadă scurtă, aceea a lui 
Arrest îşi îndeplineşte revoluţia în ceva mai mult de şase ani 
şi jumătate şi a trecut în 1862 doar la 11 milioane de leghe 
depărtare de Jupiter; aceea a lui Tuttle în 13 ani şi 8 luni, 
aceea a lui Winecke în cinci ani şi jumătate, aceea a lui 
Tempel cam tot în atâta timp, iar aceea a lui Vico s-a rătăcit, 
se pare, în spaţiile cereşti. Dar aceşti aştri n-au fost obiectul 
unor observaţii atât de amănunțite ca cele citate mai sus. 

Rămâne să enumerăm principalele comete „cu perioadă 
lungă”. Cometa din 1556 zisă „a lui Carol Quintul”, 
aşteptată cam prin anul 1860, n-a mai fost zărită. 

Cometa din 1860, studiată de Newton şi care după Wiston 
ar fi provocat potopul fiindcă se apropiase prea mult de 
Pământ, pare să fi fost văzută cam prin anii 619 şi 43 
înaintea erei noastre, apoi în 531 şi 1106. Revoluţia ei ar fi 
de 675 de ani şi la periheliu trece atât de aproape de Soare, 
încât primeşte o cantitate de căldură de 28.000 de ori mai 
mare decât cea pe care o primeşte Pământul, adică de două 
mii de ori temperatura de topire a fierului. 

Cometa din 1586 poate fi asemuită prin strălucirea ei cu o 
stea de mărimea 1. Cometa din 1744 târa după ea mai 


multe cozi, ca un paşă care se învârte în jurul marelui 
sultan. 

Cometa din 1811, care a dat numele său anului când a 
apărut, avea un inel cu un diametru de 171 leghe, o 
nebuloasă de 450 de mii de leghe şi o coadă de 45 de 
milioane. 

Cometa din 1843, despre care s-a crezut că este cea din 
1668, din 1494, şi 1317, a fost observată de Cassini, dar 
astronomii nu sunt de acord asupra duratei revoluţiei sale. 
Ea trece la o distanţă doar de 12 mii de leghe de astrul 
luminos, cu o viteză de 15 mii de leghe pe secundă; căldura 
pe care o primeşte atunci este egală cu aceea pe care ar 
trimite-o Pământului 47 de mii de sori. Coada ei era vizibilă 
chiar în plină zi, într-atât îi mărea densitatea această 
înspăimântătoare căldură. 

Cometa Donati, care strălucea atât de minunat în mijlocul 
constelaţiilor boreale, are o masă evaluată la a 700-a parte 
din cea a Pământului. 

Cometa din 1862, împodobită cu egrete luminoase, 
semăna cu o scoică de formă ciudată. 

În sfârşit, cometa din 1864, în revoluţia ei care se 
îndeplineşte în nu mai puţin de 2.800 de secole, se va 
pierde, ca să spunem aşa, în spaţiul nesfârşit. 

Cu privire la cea de a treia întrebare: care este 
probabilitatea unei ciocniri între Pământ şi una din aceste 
comete? 

Dacă se desenează pe hârtie orbitele planetare şi orbitele 
cometelor, se vede că ele se încrucişează în multe locuri. 
Dar nu acelaşi lucru se întâmplă în spaţiu. Planurile acestor 
orbite sunt înclinate în unghiuri diferite faţă de ecliptică, 
adică faţă de planul orbitei terestre. În ciuda acestei 
„precauţii” a naturii, nu se poate oare întâmpla, dat fiind 
numărul atât de mare al cometelor, ca una dintre ele să se 
ciocnească de Pământ? 

lată ce se poate răspunde: 


Pământul, după cum se ştie, nu iese niciodată din planul 
eclipticii, iar orbita pe care o descrie în jurul Soarelui este 
toată cuprinsă în acest plan. 

Ce trebuie, aşadar, să se întâmple ca Pământul să fie lovit 
de o cometă? Trebuie: 

1) Că această cometă să-l întâlnească în planul eclipticii; 

2) Că punctul pe unde trece în acea clipă cometa să fie 
chiar punctul curbei pe care o descrie Pământul; 

3) Că distanţa care desparte centrele celor doi aştri să fie 
mai mică decât raza lor. 

Aceste trei condiţii pot ele oare să se realizeze simultan şi 
să provoace, prin urmare, ciocnirea? 

Atunci când i se cerea părerea lui Arago în această 
privinţă el răspundea: „Calculul probabilităților oferă 
mijlocul de a evalua şansele unei întâlniri de acest fel, şi el 
arată că, la apariţia unei comete necunoscute, se poate 
paria pe 280 milioane contra unu că nu se va izbi de globul 
nostru”. 

Laplace nu respingea posibilitatea unei asemenea întâlniri 
şi el i-a descris urmările în lucrarea sa „Expunere asupra 
sistemului lumii”. 

Aceste şanse sunt oare destul de liniştitoare? Fiecare va 
judeca după firea lui. Trebuie, dealtfel, să remarcăm că 
atunci când ilustrul astronom a făcut acest calcul l-a bazat 
pe două elemente care pot să varieze la infinit. El cere într- 
adevăr: 1) ca la periheliu, cometa să fie mai aproape de 
Soare decât Pământul; 2) ca diametrul acestei comete să fie 
egal cu un sfert din diametrul Pământului. 

Şi pe deasupra nu se vorbeşte în acest calcul decât de 
întâlnirea nucleului cometei cu globul pământesc. Dacă am 
socoti şansele unei întâlniri cu nebuloasa, ar trebui să le 
înzecim, adică 281 milioane contra 10 sau 28.100.000 
contra unu. Dar rămânând în cadrul primei probleme, 
Arago adaugă: „Să admitem un moment că acea cometă, 
care s-ar ciocni de Pământ, ar nimici toată specia 
omenească; atunci pericolul de moarte prin care ar trece 


fiecare individ ar fi exact acelaşi ca în cazul când într-o urnă 
n-ar fi decât o singură bilă albă faţă de un total de 281 
milioane bile, iar condamnarea lui la moarte ar fi consecinţa 
inevitabilă a ieşirii bilei albe la prima tragere!” 

Din toate acestea rezultă, aşadar, că nu e imposibil ca 
Pământul să fie izbit de o cometă. Dar a fost el izbit 
vreodată? 

Nu, răspund astronomii, pentru că „din faptul că pământul 
se învârteşte în jurul unei axe invariabile, aşa cum susţine 
Arago, se poate trage concluzia certă că n-a fost întâlnit de 
o cometă. Într-adevăr, ca urmare a acestei vechi ciocniri, o 
axă instantanee de rotaţie ar fi înlocuit axa principală, iar 
latitudinile terestre ar fi fost supuse unei continue variaţii 
pe care cercetările nu le-au semnalat. Caracterul constant 
al latitudinilor terestre dovedeşte deci că, de la originea lui, 
globul nostru nu s-a ciocnit de o cometă. Deci şi că, aşa cum 
au făcut-o unii savanţi, nu se poate atribui ciocnirii cu o 
cometă depresiunea de 100 m sub nivelul Oceanului 
formată de Marea Caspică. Prin urmare n-a existat în trecut 
nici o ciocnire, lucrul pare sigur, dar a putut să se producă 
una? 

Aici intervine, fireşte, incidentul Gambart. În 1832, 
reapariţia cometei Gambart a semănat groaza în lume. O 
coincidenţă cosmografică destul de ciudată a făcut ca orbita 
acestei comete să taie aproape pe cea a Pământului. Or, la 
29 octombrie înainte de miezul nopţii, cometa trebuia să 
treacă foarte aproape de unul din punctele orbitei terestre. 
Pământul se va găsi oare în acest punct în clipa aceea? 
Dacă da, se vor întâlni; căci, după observaţiile lui Olbers, 
lungimea razei cometei fiind egală cu cinci raze terestre, o 
parte din orbita terestră va fi înecată în nebuloasă. 

Din fericire, Pământul nu sosi în punctul respectiv al 
eclipticei decât cu o lună mai târziu, la 30 noiembrie, şi cum 
are o mişcare de revoluţie de 674 mii de leghe pe zi, atunci 
când trecu prin el, cometa ajunsese la mai bine de 20 de 
milioane de leghe depărtare. 


Foarte bine; dar dacă Pământul ar fi sosit în acel punct al 
orbitei sale cu o lună mai devreme, sau ar fi sosit cometa cu 
o lună mai târziu, întâlnirea ar fi avut loc. Oare faptul 
acesta putea să se întâmple? Desigur, căci dacă nu admitem 
că sferoidul terestru poate fi abătut din drum, nimeni nu 
poate îndrăzni să pretindă că o cometă nu poate fi 
întârziată - aceşti aştri fiind supuşi atâtor influenţe de 
temut în drumul lor. Deci, dacă ciocnirea nu s-a produs în 
trecut, este sigur că ea ar putea să se producă în viitor. 

Dealtfel, sus-numita cometă Gambart trecuse în 1805 de 
zece ori mai aproape de Pământ, la numai 2 milioane de 
leghe. Dar cum faptul n-a fost cunoscut, trecerea ei nu a 
stârnit panică. Nu tot aşa s-a petrecut cu cometa din 1843, 
căci era de temut că Pământul va fi cuprins cel puţin de 
coada ei, ceea ce ar fi viciat atmosfera. 

Cu privire la a patra întrebare: admițând că o ciocnire 
între Pământ şi o cometă se poate produce, care ar fi 
efectele acestei ciocniri? 

Vor fi diferite, după cum cometa va avea sau nu un nucleu, 
într-adevăr, unii din aceşti aştri rătăcitori au un sâmbure, 
ca un fruct, alţii n-au. 

Când cometele n-au nucleu, ele sunt formate dintro 
nebuloasă atât de subţire, încât se pot zări prin ea stelele 
de mărimea a zecea. De aici şi schimbările de formă pe care 
le suferă adesea cometele, de unde greutatea de a le 
recunoaşte. Aceeaşi materie diafană intră şi în compoziţia 
cozii lor. E ca şi cum s-ar evapora sub influenţa căldurii 
solare. Dovadă că aşa stau lucrurile e faptul că această 
coadă începe să se dezvolte, fie ca un pămătuf lung, fie ca 
un evantai cu mai multe ramuri, imediat ce cometele nu se 
mai află decât la 30 milioane de leghe de Soare, distanţă 
inferioară celei care îl desparte de Pământ. Dealtfel, se 
întâmplă adesea ca unele comete, alcătuite în mod evident 
dintr-o materie mai densă, mai rezistentă, mai refractară 
acţiunii temperaturilor înalte, nu prezintă nici un fel de 
apendice de acest soi. 


În cazul că ar avea loc o întâlnire între sferoidul terestru şi 
o cometă fără nucleu, nu ar fi o ciocnire în adevăratul sens 
al cuvântului. Astronomul Faye a spus că o pânză de 
păianjen ar opune, poate, mai multă rezistenţă unui glonte 
decât nebuloasa unei comete. Dacă materia care alcătuieşte 
coada sau coama nu e insalubră, atunci nu există nici un 
pericol. Dar ceea ce ar putea să fie de temut este sau ca 
vaporii cozilor să fie incandescenţi, în care caz ar arde totul 
pe faţa pământului, sau să introducă în atmosferă elemente 
gazoase improprii vieţii. Totuşi pare greu de acceptat ca 
această ultimă eventualitate să se împlinească. Întradevăr, 
după Babinet, atmosfera terestră, oricât de subţire ar fi în 
păturile ei superioare, are totuşi o densitate foarte mare în 
comparaţie cu nebuloasele sau cozile cometelor şi nu s-ar 
lăsa pătrunsă. Atât de subţiri sunt aceşti vapori, încât 
Newton a putut să afirme că dacă o cometă fără nucleu, cu 
o rază de 365 milioane de leghe, ar fi condensată până la 
gradul atmosferei terestre, ar încăpea toată într-un degetar 
cu diametrul de 25 de milimetri. 

Aşadar, în ce priveşte cometele formate doar din 
nebuloase, ele nu prezintă pericole mari în caz de ciocnire. 
Dar ce s-ar petrece dacă astrul cu coamă ar fi format dintr- 
un nucleu tare? 

Dar mai întâi, există astfel de nuclee? Se va putea 
răspunde că da, atunci când cometa a atins un grad de 
concentrare, suficient pentru a trece din stare gazoasă în 
stare solidă. În acest caz, atunci când se interpune între o 
stea şi un observator de pe Pământ, steaua nu se mai vede. 

Or, se pare că, după Anaxagora, cu 480 de ani înaintea 
erei noastre, în timpul lui Xerxes, Soarele a fost eclipsat de 
o cometă. De asemenea, câteva zile înaintea morţii lui 
August, Dion observă o eclipsă de acest fel, eclipsă care nu 
se putea datora interpunerii Lunii, de vreme ce Luna în ziua 
aceea se găsea în opoziţie. 

Trebuie să spunem însă că cometografii resping această 
îndoită mărturie şi poate că nu greşesc. Dar două observaţii 


mai recente nu mai îngăduie să se pună la îndoială 
existenţa nucleelor come tare. Întradevăr, cometele din 
1774 şi din 1828 au acoperit stele de mărimea a 8-a. Se 
admite de asemenea că, după observaţii directe, cometele 
din 1402, 1532, 1744 au nuclee solide. În ce priveşte 
cometa din 1843, faptul este cu atât mai sigur cu cât astrul 
putea fi văzut ziua în amiaza mare, aproape de Soare şi fără 
ajutorul vreunui instrument. 

Nu numai că unele comete au nuclee tari, dar aceste 
nuclee au fost chiar măsurate. Astfel se cunosc diametrele 
reale, începând cu 11-12 leghe pentru cometele din 1798 şi 
1805 (Gambart) până la 3.200 leghe pentru cea din 1845. 
Aceasta din urmă ar avea deci un nucleu mai mare decât 
globul terestru, astfel încât, în cazul unei întâlniri, cometa 
ar ieşi, poate, învingătoare. 

Cât despre nebuloasele cele mai însemnate pentru care s- 
au făcut măsurători, s-a găsit că ele variază între 7.200 şi 
450.000 de leghe. Pentru a încheia trebuie să spunem ca şi 
Arago: există sau pot exista: 

1) Comete fără nucleu, 

2) Comete al căror nucleu este poate diafan, 

3) Comete mai strălucitoare decât planetele, având 
probabil un nucleu solid şi opac. 

Şi acum, înainte de a căuta să stabilim care ar fi 
consecinţele unei întâlniri a Pământului cu unul din aceşti 
aştri, se cuvine să remarcăm că, chiar dacă nu ar exista o 
ciocnire directă, cele mai grave fenomene sar putea totuşi 
produce. 

Într-adevăr, trecerea la mică distanţă a unei comete, dacă 
masa ei este destul de însemnată, nu ar fi lipsită de 
pericole. Cu o masă inferioară, nimic de temut. Astfel 
cometa din 1770, care s-a apropiat de Pământ la 100.000 
de leghe, n-a schimbat nici cu o secundă durata anului 
terestru, în timp ce acţiunea Pământului a întârziat cu două 
zile revoluţia cometei. 


Dar în cazul când masele celor două corpuri ar fi egale şi 
cometa ar trece la numai 55.000 leghe de Pământ, ea ar 
face să crească durata anului terestru cu 16 ore şi 5 minute 
şi ar schimba cu 2 grade înclinarea eclipticii. Poate că ar 
capta şi Luna în trecere (9). 

În sfârşit, care ar fi urmările unei ciocniri? Le vom afla. 

Sau cometa, atingând numai Pământul, i-ar lăsa o bucată 
din ea, sau ar smulge ea câteva parcele din glob. 

— Ca în cazul Galliei - sau s-ar lipi de Pământ formând la 
suprafaţa lui un nou continent. 

În toate cazurile, viteza tangenţială de revoluţie a 
Pământului ar putea fi dintr-o dată distrusă. Atunci, fiinţe, 
arbori, case ar fi proiectate cu viteza de opt leghe pe 
secundă pe care o aveau înainte de ciocnire. Mările s-ar 
revărsa din bazinele lor naturale şi ar nimici totul. 
Substanțele din centrul globului, care sunt încă lichide, l-ar 
spinteca şi ar tinde să iasă afară. Axa Pământului fiind alta, 
un nou ecuator l-ar înlocui pe cel vechi. În sfârşit, viteza 
globului ar putea fi stăvilită cu desăvârşire şi, prin urmare, 
forţa de atracţie a Soarelui nemaifiind contrabalansată, 
Pământul ar cădea spre el în linie dreaptă, pentru a fi 
absorbit după 64 zile şi jumătate. 

De asemenea, prin aplicarea teoriei lui Tyndall, conform 
căreia căldura nu este decât o formă de mişcare, viteza 
globului, oprită brusc, s-ar transforma mecanic în căldură. 
Atunci, Pământul, sub acţiunea unei temperaturi de câteva 
milioane de grade, s-ar volatiliza în câteva secunde. 

Dar pentru a sfârşi acest rezumat rapid, există 281 
milioane de şanse contra unu ca să nu aibă loc o ciocnire 
între o cometă şi Pământ. 

— Fără îndoială, aşa cum va spune mai târziu Palmyrin 
Rosette, fără îndoială că numai noi am scos bila albă. 

Capitolul IV. În care îl vom vedea pe Palmyrin Rosette atât 
de încântat de soarta lui, încât faptul dă de gândit 

— Cometa mea! Acestea erau ultimele cuvinte rostite de 
profesor. 


Apoi privind la auditorii săi, încruntă din sprâncene ca şi 
cum vreunul dintre ei avea de gând să-i conteste dreptul de 
proprietate asupra Galliei. Poate că se întreba chiar în ce 
calitate se instalaseră aceşti intruşi, strânşi în jurul lui, pe 
domeniul ce-i aparţinea. 

Căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul 
Prokop rămăseseră tăcuţi. Aflaseră, în sfârşit, adevărul, de 
care se apropiaseră atât de mult. Se ştie care au fost 
ipotezele admise, rând pe rând, după îndelungate discuţii: 
mai întâi, schimbarea axei de rotaţie a Pământului şi a celor 
două puncte cardinale; apoi un fragment desprins din 
sferoidul terestru şi purtat prin spaţiu; în sfârşit, o cometă 
necunoscută care, după ce a atins uşor Pământul, îi luase 
câteva bucățele şi le ducea poate până în lumea siderală. 

Trecutul îl cunoşteau. Prezentul îl vedeau. Care era 
viitorul? Savantul acesta original îl prevăzuse oare? Hector 
Servadac şi însoțitorii lui şovăiau să-i pună această 
întrebare. 

Dându-şi aere de mare profesor, Palmyrin Rosette părea 
că aşteaptă acum ca străinii, întruniţi în sala comună, să-i 
fie prezentaţi. 

Hector Servadac îndeplini această formalitate, ca să nu-l 
mânie pe supărăciosul şi arţăgosul astronom. 

— Domnul conte 'Timaşev, spuse el prezentându-şi 
tovarăşul. 

— Fiţi binevenit, domnule conte, răspunse Palmyrin 
Rosette, cu bunăvoința condescendentă a gazdei care se 
ştie la ea acasă. 

— Domnule profesor, spuse contele Timaşev, n-aş putea 
spune că am venit pe cometa dumneavoastră de bunăvoie, 
dar nu vă sunt de aceea mai puţin recunoscător pentru 
ospitalitatea dumneavoastră. 

Simţind unda de ironie din răspuns, Hector Servadac 
surâse uşor şi urmă: 

— Locotenentul Prokop, comandantul goeletei Dobrâna cu 
care am făcut ocolul lumii galliene. 


— Ocolul? Strigă profesorul. 

— Întocmai, ocolul, răspunse căpitanul Servadac. Apoi 
continuă: Ben-Zuf, ordon. 

— Aghiotantul guvernatorului general al Galliei, se grăbi 
să adauge Ben-Zuf care nu voia ca dubla calitate, a lui şi a 
stăpânului său, să fie contestată. 

Apoi fură prezentaţi pe rând marinarii ruşi, spaniolii, şi la 
sfârşit tânărul Pablo şi micuța Nina, pe care profesorul îi 
privi pe deasupra ochelarilor lui teribili, ca un ursuz căruia 
nu-i plac copiii. 

Cât despre Isac Hakhabut, el înaintă câţiva paşi şi spuse: 

— Domnule astronom, o întrebare, una singură, dar care e 
foarte însemnată pentru mine. Când putem nădăjdui să ne 
întoarcem? 

— Ei, răspunse profesorul, cine vorbeşte de întoarcere! 
De-abia am plecat! 


Prezentările fiind făcute, Hector Servadac îl rugă pe 
Palmyrin Rosette să spună ce i se întâmplase. 

Povestea lui poate fi cuprinsă în câteva rânduri. Vrând să 
verifice măsura arcului stabilit la meridianul Parisului, 
guvernul francez numi în acest scop o comisie ştiinţifică din 
care, ţinând seama de ciudăţeniile lui, Palmyrin Rosette nu 
făcea parte. Profesorul, înlăturat în acest fel şi furios la 
culme, luă hotărârea să lucreze pe cont propriu. Pretinzând 
că primele operaţii geodezice erau pline de greşeli, el 
hotări să verifice din nou măsurătorile reţelei extreme care 
legase Formentera de litoralul spaniol printr-un triunghi 
din care o latură măsura 40 de leghe. Era o muncă pe care 
Arago şi Biot o înfăptuiseră înaintea lui cu o precizie 
remarcabilă. 

Palmyrin Rosette părăsi, aşadar, Parisul. Se duse în 
Insulele Baleare, îşi instală observatorul pe vârful cel mai 
înalt al insulei şi se pregăti să trăiască aici ca un pustnic, 
împreună cu servitorul său Joseph, în timp ce unul din foştii 
săi laboranţi, pe care-l angajase în acest scop, puse pe una 
din înălțimile de pe coasta Spaniei un felinar care să poată 
fi văzut de ocheanele de pe Formentera. Câteva cărţi, 
instrumente de observaţie, hrană pentru două luni de zile, 
iată tot materialul luat, fără a mai pune la socoteală o 
lunetă astronomică de care Palmyrin Rosette nu se 
despărţea niciodată şi care părea că face parte din însăşi 
fiinţa lui. Fostul profesor de la liceul Charlemagne avea 
pasiunea să scotocească adâncurile cerului şi nutrea 
nădejdea să facă o descoperire care să-i aducă nemurirea. 
Era ideea lui fixă. 

Munca lui Palmyrin Rosette cerea, înainte de toate, o mare 
răbdare. În fiecare noapte trebuia să pândească felinarul 
pe care ajutorul lui îl aprindea pe teritoriul spaniol, ca să 
poată fixa vârful triunghiului, fără să uite că, în aceste 
condiţii, trecuseră 61 de zile înainte ca Arago şi Biot să-şi 
poată atinge scopul. Din nefericire, aşa cum s-a mai spus, o 


ceaţă foarte groasă învăluia nu numai această parte a 
Europei, ci aproape întregul Pământ. 

Or tocmai pe aceste meleaguri ale Insulelor Baleare se 
produseră în mai multe rânduri spărturi în ceţurile groase. 
Trebuia să vegheze cu cea mai mare grijă, ceea ce nu-l 
împiedica pe Palmyrin Rosette să arunce o privire 
întrebătoare asupra firmamentului, căci se îndeletnicea pe 
atunci şi cu revizuirea hărţii acelei părţi a cerului unde se 
află constelația Gemenilor. 

Cu ochiul liber, această constelație arată cel mult şase 
stele; dar cu un telescop, având o deschidere de 27 
centimetri, se observă mai multe de şase mii. Palmyrin 
Rosette nu poseda un instrument atât de puternic şi în lipsa 
lui trebuia să se mulţumească cu luneta astronomică. 

Totuşi, într-o zi, căutând să măsoare adâncurile cereşti în 
partea unde se găsea constelația Gemenilor, i se păru că 
vede un punct strălucitor ce nu era însemnat pe nici o 
hartă. Era fără îndoială o stea ce nu figura în nici un 
catalog. Dar, observând-o cu atenţie mai multe nopţi de-a 
rândul, profesorul văzu că astrul cu pricina se deplasa 
foarte repede faţă de stelele fixe. Să fi fost oare o mică 
planetă trimisă în dar de zeul astronomilor? Făcuse, în 
sfârşit, o descoperire! 

Palmyrin Rosette îşi continuă cercetările cu şi mai multă 
atenţie. Viteza de deplasare a astrului îi arăta că era vorba 
de o cometă. Curând după aceea se zări nebuloasa, apoi 
când cometa nu mai fu decât la o distanţă de 30 de milioane 
de leghe de Soare se desfăşură şi coada. 

Trebuie să mărturisim că, din acea clipă, marele triunghi 
fu dat uitării. Desigur, în fiecare noapte, ajutorul lui 
Palmyrin Rosette aprindea conştiincios felinarul pe coasta 
Spaniei, dar tot atât de sigur este că Palmyrin Rosette nu 
mai privea în acea direcţie. Nu mai avea obiectiv şi ocular 
decât pentru noul astru cu coamă pe care voia să-l studieze 
şi să-l denumească. Trăia numai în acest colţ al cerului unde 
se găsesc Gemenii. 


Atunci când vrei să calculezi elementele unei comete, 
începi prin a-i presupune o orbită parabolică. Este cel mai 
bun procedeu. Într-adevăr, cometele se arată în general în 
preajma periheliului lor, adică atunci când sunt la cea mai 
mică distanţă de Soare, care se găseşte într-unul din 
focarele orbitei. Ori, între elipsă şi parabolă, care au focarul 
comun, diferenţa nu e simţitoare în această parte a 
curbelor, căci parabola nu e altceva decât o elipsă cu axă 
infinită. 

Palmyrin Rosette îşi bază deci calculele pe ipoteza unei 
curbe parabolice şi, în acest caz, avu dreptate. Aşa cum 
pentru a determina un cerc este necesar să cunoşti trei 
puncte pe circumferința lui, tot aşa pentru a stabili 
elementele unei comete trebuie să observi succesiv trei din 
poziţiile sale. Se poate atunci trasa drumul pe care astrul îl 
va urma în spaţiu şi i se pot stabili „efemeridele” - cum se 
spune. 

Palmyrin Rosette nu se mulţumi cu trei poziţii. Profitând 
de norocul cu totul neaşteptat că ceața se risipea la zenit, el 
notă zece, douăzeci, treizeci, în ascensiune dreaptă şi în 
declinaţie, şi astfel obţinu cu mare exactitate cele cinci 
elemente ale noii comete, care înainta cu o iuţeală 
înspăimântătoare. 

Obţinu astfel: 

1) Înclinarea orbitei cometei faţă de ecliptică, adică de 
planul care cuprinde curba de revoluţie a Pământului în 
jurul Soarelui. În mod obişnuit, unghiul pe care aceste 
planuri îl fac este destul de mare - ceea ce, se ştie, 
micşorează şansele de întâlnire. Dar, în cazul de faţă, cele 
două planuri coincideau. 

2) Fixarea nodului ascendent al cometei, adică 
longitudinea sa pe ecliptică, altfel spus: punctul în care 
astrul cu coamă tăia orbita terestră. 

După ce obținuse aceste două elemente, aflase poziţia 
planului orbitei cometare în spaţiu. 


3) Direcţia axei mari a orbitei. Ea fu obţinută calculându- 
se longitudinea periheliului cometei. Palmyrin Rosette 
cunoscu astfel situaţia curbei parabolice în planul gata 
determinat. 

4) Distanţa la periheliu a cometei, adică distanţa care o va 
despărţi de Soare când va trece prin punctul cel mai 
apropiat de el, calcul care, până la urmă, dădu exact forma 
orbitei parabolice, de vreme ce avea în mod obligatoriu 
Soarele într-unul din focare. 

5) În sfârşit sensul mişcării cometei. Această mişcare era 
retrogradă în raport cu cea a planetelor, adică se mişca de 
la răsărit spre apus 110). 

Cunoscând aceste cinci elemente, Palmyrin calculă data la 
care cometa va trece la periheliul ei. Constatând, spre 
marea lui bucurie, că era o cometă necunoscută, îi dădu 
numele de Gallia, după ce şovăise întâi între Palmyra şi 
Rosetta, şi începu apoi să-şi redacteze raportul. Se pune 
întrebarea dacă profesorul îşi dădea seama de posibilitatea 
unei ciocniri între Pământ şi Gallia? Bineînţeles, ciocnirea 
era nu numai posibilă, ci chiar sigură. 

Ar fi prea puţin dacă am spune că era încântat. Fu cuprins 
de un adevărat delir astronomic. Da! Pământul va fi izbit în 
noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, iar ciocnirea va fi 
cu atât mai cumplită cu cât cele două astre mergeau în sens 
opus. 

Un altul, speriat, ar fi plecat de îndată din Formentera. El 
însă rămase la post. Nu numai că nu părăsi insula, dar nu 
spuse nimic despre descoperirea sa. Din ziare aflase că 
ceţuri groase făceau imposibilă orice observaţie pe ambele 
continente, şi cum nici un observator nu semnalase noua 
cometă, era îndreptăţit să creadă că numai el o descoperise 
în spaţiu. 

Aşa şi era, iar această împrejurare scuti restul Pământului 
de imensa panică de care ar fi fost cuprinşi locuitorii lui 
dacă ar fi ştiut ce primejdie îi ameninţa. 


Astfel, Palmyrin Rosette era singurul care ştia că va avea 
loc o întâlnire între Pământ şi cometa pe care cerul 
Balearelor îi îngăduise s-o vadă, în timp ce pretutindeni 
altundeva ea se ascundea de privirile astronomilor. 

Profesorul rămase deci la Formentera, cu atât mai mult cu 
cât, după calculele sale, astrul cu coamă trebuia să se 
lovească de Pământ în sudul Algeriei. Ori, el voia să fie 
acolo, căci cometa, fiind o cometă cu nucleu tare, „totul va fi 
foarte ciudat!” 

Ciocnirea se produse cu toate efectele care se cunosc. Dar 
se întâmplă că Palmyrin Rosette fu dintr-o dată despărţit de 
servitorul lui Joseph. Şi, când se trezi dintr-un leşin destul 
de îndelungat, se găsi singur pe o insuliţă. Era tot ce mai 
rămăsese din Arhipelagul Balearelor. 

Acestea erau întâmplările povestite de profesor, cu multe 
interjecţii şi încruntări din sprâncene, cu totul nejustificate 
de atitudinea binevoitoare a auditorilor săi. Şi încheie 
spunând: 

— S-au produs schimbări importante: deplasarea 
punctelor cardinale, scăderea intensității forţei de 
gravitație. Dar nu am crezut ca dumneavoastră, domnilor, 
că mă aflu încă pe sferoidul terestru! Nu! Pământul 
continuă să graviteze în spaţiu, însoţit de Luna care nu l-a 
părăsit şi-şi urmează orbita obişnuită, pe care ciocnirea nu 
o schimbase. El n-a fost dealtfel atins decât în treacăt de 
cometă, şi n-a pierdut decât acele neînsemnate porţiuni pe 
care le-aţi găsit. Totul s-a petrecut, deci, cum nu se poate 
mai bine şi n-avem de ce să ne plângem. Într-adevăr, sau 
am fi putut fi zdrobiţi la ciocnirea cu cometa, sau aceasta ar 
fi putut rămâne lipită de Pământ şi, în amândouă cazurile, 
nu am mai avea avantajul de a pribegi acum prin lumea 
solară. 

Palmyrin Rosette spunea aceste lucruri cu atâta 
satisfacţie, că nimănui nu-i da prin gând să-l contrazică. 
Numai nefericitul de Ben-Zuf îndrăzni să emită părerea că 
„dacă, în loc să izbească un punct din Africa, cometa s-ar fi 


ciocnit de colina Montmartre, fără îndoială că aceasta ar fi 
rezistat şi atunci.” 

— Montmartre! Strigă Palmyrin Rosette, dar Montmartre 
ar fi fost făcut praf şi pulbere ca un muşuroi de cârtiţă ce 
este! 

— Mugşuroi de cârtiţă! Strigă la rândul său Ben-Zuf, jignit 
de moarte. Dar colina mea ar fi agăţat din zbor fărâmitura 
aia de cometă şi ar fi purtat-o ca pe-un chipiu. 

Ca să curme discuţia aceasta ce nu-şi avea rostul, Hector 
Servadac îi ordonă lui Ben-Zuf să tacă, explicând 
profesorului cât de ciudate erau ideile ordonanţei sale cu 
privire la soliditatea colinei Montmartre. 

Incidentul fu închis „din ordin”, dar ordonanța nu-i va ierta 
niciodată lui Palmyrin Rosette felul dispreţuitor în care 
vorbise despre locul lui de naştere. 

Acum însă era important să se afle dacă Palmyrin Rosette 
putuse, după ciocnire, să-şi continue observaţiile 
astronomice şi care erau concluziile în ce priveşte viitorul 
cometei. 

Locotenentul Prokop, cu toate menajamentele pe care le 
cerea firea arţăgoasă a profesorului, puse această îndoită 
întrebare cu privire la drumul pe care-l urma acum Gallia în 
spaţiu şi la durata revoluţiei ei în jurul Soarelui. 

— Da, domnule, spuse Palmyrin Rosette, stabilisem drumul 
cometei înainte de ciocnire, dar a trebuit să fac din nou 
calculele. 

— Şi pentru ce, domnule profesor? Întrebă locotenentul 
Prokop destul de mirat de răspuns. 

— Pentru că, dacă orbita terestră n-a fost modificată de 
întâlnire, nu tot aşa s-a petrecut cu orbita galliană. 

— Orbita aceasta a fost modificată în urma rv ciocnirii? 

— Îndrăznesc să susţin cu toată tăria acest lucru, răspunse 
Palmyrin Rosette, ţinând seama de faptul că observaţiile 
mele de după ciocnire au fost făcute cu o precizie extrem 
de mare. 


— Şi aţi obţinut elementele noii orbite? Întrebă iute 
locotenentul Prokop. 

— Da, răspunse fără urmă de şovăire Palmyrin Rosette. 

— Atunci ştiţi? 

— lată, domnule, ceea ce ştiu: Gallia s-a izbit de Pământ în 
timp ce trecea la nodul său ascendent, la orele două şi 47 
minute, 35 secunde şi 6 zecimi, dimineaţa, în noaptea de 31 
decembrie spre 1 ianuarie; la 10 ianuarie a tăiat orbita 
planetei Venus, a trecut la periheliul ei la 15 ianuarie, a 
tăiat din nou orbita lui Venus, a depăşit nodul ei descendent 
la 1 februarie, s-a încrucişat cu orbita lui Marte la 13 
februarie, a pătruns în zona planetelor mici la 10 martie, a 
atras Nerina ca satelit. 

— Lucruri pe care le ştim toţi, scumpe domnule profesor, 
spuse Hector Servadac, de vreme ce am avut norocul să 
găsim notițele dumneavoastră. Numai că nu menţionau 
locul şi n-aveau nici semnătură. 

— V-aţi putut îndoi că erau de la mine? Strigă cu multă 
trufie profesorul. De la mine care le-am aruncat cu sutele în 
mare, de la mine, Palmyrin Rosette! 

— Într-adevăr, nu se putea, răspunse grav contele 
Timaşev. 

Totuşi întrebarea cu privire la viitorul Galliei rămăsese 
fără răspuns. Se părea chiar că profesorul voia să evite Un 
răspuns direct. Locotenentul Prokop se pregătea tocmai să 
repete într-un fel mai categoric întrebarea, dar Hector 
Servadac, socotind că e mai bine să nu-l sâcâie pe acest 
original, îi spuse: 

— Vai, domnule profesor! Ne veţi explica cum se face oare 
că n-am fost mai tare atinşi de pe urma unei ciocniri atât de 
cumplite? 

— E foarte firesc. 

— Şi credeţi că Pământul n-a avut altceva de suferit decât 
pierderea unui teritoriu de câteva leghe pătrate şi că, între 
altele, axa lui de rotaţie nu s-a schimbat brusc? 


— Aşa cred, căpitane Servadac, răspunse Palmyrin 
Rosette, şi iată pe ce mă bazez. Pământul mergea atunci cu 
o viteză de 28.800 leghe pe oră, iar Gallia cu o viteză de 
57.000 leghe pe oră. Este ca şi cum un tren care face cam 
86.000 leghe pe oră s-ar năpusti asupra unui obstacol. Cum 
a fost această ciocnire, domnilor, puteţi să vă daţi singuri 
seama. Cometa, al cărei nucleu este alcătuit dintr-o 
substanţă foarte dură, a făcut întocmai ca un glonte tras de 
aproape printr-un geam: a trecut prin Pământ fără să 
spargă nimic. 

— Într-adevăr, răspunse Hector Servadac, aşa se puteau 
petrece lucrurile. 

— Aşa trebuiau să se petreacă, reluă profesorul, tot 
categoric. Cu atât mai mult cu cât globul terestru n-a fost 
atins decât foarte pieziş. Dar dacă Gallia ar fi căzut normal, 
ar fi pătruns foarte adânc, pricinuind cele mai mari 
dezastre, şi ar fi sfărâmat până şi colina Montmartre, dacă 
i-ar fi stat în cale! 

— Domnule! Strigă Ben-Zuf atacat direct şi fără să-l fi 
provocat el de data aceasta pe profesor. 

— 'Tăcere, Ben-Zuf, spuse căpitanul Servadac. 

În acea clipă Isac Hakhabut, convins de realitatea faptelor, 
se apropie de Palmyrin Rosette şi îl întrebă cu multă 
nelinişte în glas: 

— Domnule profesor, ne vom întoarce oare pe Pământ şi 
când se va întâmpla lucrul acesta? 

— Eşti tare grăbit? Răspunse Palmyrin Rosette. 

— Aş dori să formulez mai ştiinţific întrebarea pe care o 
pune Isac, domnule, spuse atunci locotenentul Prokop. 

— Vă rog. 

— Spuneţi că vechea orbită a Galliei a fost modificată? 

— Fără îndoială. 

— Noua orbită, noua curbă pe care o urmează cometa, 
este hiperbolică, ceea ce ar duce-o la distanţe infinite în 
lumea siderală, fără nici o speranţă de întoarcere? 

— Nu! Răspunse Palmyrin Rosette. 


— Această orbită este cumva eliptică? 

— Eliptică. 

— Şi planul ei tot mai coincide cu cel al orbitei terestre? 

— Fără îndoială. 

— Gallia este, aşadar, o cometă periodică? 

— Da, şi cu perioadă scurtă, de vreme ce revoluţia ei în 
jurul Soarelui, ţinând seama de perturbările aduse de 
Jupiter, Saturn şi Marte, se va face exact în doi ani. 

— Dar atunci, strigă locotenentul Prokop, sunt toate 
şansele ca, la doi ani de la ciocnire, ea să întâlnească 
Pământul exact în punctul unde l-a mai întâlnit! 

— E, într-adevăr, de temut că aşa se va întâmpla! 

— De temut! Strigă căpitanul Servadac. 

— Da, domnilor, răspunse Palmyrin Rosette, bătând din 
picior. Suntem foarte bine aici şi, dacă n-ar depinde decât 
de mine, Gallia nu s-ar întoarce niciodată la Pământ! 

Capitolul V. În care elevul Servadac este bruftuluit de 
profesorul Palmyrin Rosette. 

Aşadar, pentru cercetătorii noştri, pentru creatorii de 
ipoteze, totul era acum limpede, totul era lămurit. Erau 
purtaţi de o cometă ce gravita în lumea solară. Ceea ce 
văzuse căpitanul Servadac îndepărtându-se în spaţiu, în 
spatele perdelei de nori groşi, după ciocnire, era Pământul. 
Globul terestru provocase puternica şi singura maree pe 
care o cunoscuse Marea Galliană. 

Oricum, cometa trebuia să se întoarcă la Pământ - cel 
puţin aşa susţinea profesorul. Totuşi, erau calculele atât de 
precise pentru ca întoarcerea să se întâmple cu exactitate 
matematică? Trebuie să recunoaştem că gallienii mai aveau 
multe îndoieli în această privinţă. 

Zilele următoare fură consacrate instalării noului venit. 
Era, din fericire, unul din acei oameni care se mulţumesc cu 
orice şi se adaptează uşor. Trăind zi şi noapte în cer, printre 
stele, alergând după aştri rătăcitori prin spaţiu, problemele 
locuinţei şi hranei - cu excepţia cafelei - îl preocupau destul 
de puţin. Părea că nu vede nici măcar ingeniozitatea de 


care dăduseră dovadă coloniştii în amenajarea Fagure 
luiNina. 

Căpitanul Servadac voia să dea cea mai bună cameră 
fostului său profesor. Dar acesta, nefiind prea dornic să 
împartă viaţa comună, refuză categoric. Ceea ce îi trebuia 
era un fel de observator, bine aşezat, bine izolat, şi în care 
să se consacre liniştit cercetărilor sale astronomice. 

Hector Servadac şi locotenentul Prokop se străduiră, 
aşadar, să-i găsească o locuinţă potrivită. Fură norocoşi. În 
coasta masivului vulcanic, cam la o înălţime de o sută de 
picioare deasupra grotei centrale, descoperiră un fel de 
scobitură strâmtă, dar de ajuns de încăpătoare ca să 
cuprindă observatorul şi instrumentele lui. Era loc pentru 
un pat, câteva mobile, o masă, un fotoliu, un dulap, fără a 
mai socoti şi faimoasa lunetă, care fu aşezată în aşa fel, 
încât să poată fi uşor mânuită. Un firicel de lavă, derivat din 
marea cascadă, era suficient ca să încălzească observatorul. 

Aici se instală profesorul, mâncând din hrana ce i se 
aducea la ore fixe, dormind puţin, ziua calculând, noaptea 
cercetând, într-un cuvânt, amestecându-se cât mai puţin în 
viaţa comună. Cel mai bun lucru, la urma urmei, odată ce 
recunoşteai că ai de-a face cu un original, era să-l laşi în 
voia lui. 

Frigul devenise foarte aspru. Coloana termometrului nu 
mai arăta în medie decât treizeci de grade centigrade sub 
zero. Ea nu oscila în tubul de sticlă aşa cum ar fi făcut în 
alte climate mai capricioase, ci cobora încet, treptat. Şi va 
continua să scadă aşa până va atinge limita extremă a 
frigului din spaţiu, iar temperatura nu va urca decât atunci 
când Gallia se va apropia iar de Soare, urmându-şi 
traiectoria eliptică. 

Lipsa de oscilaţii ale coloanei de mercur în tubul 
termometrului se datora faptului că nici o adiere nu tulbura 
atmosfera galliană. Coloniştii se găseau în condiţii 
climaterice cu totul deosebite. Nici o moleculă de aer nu se 
mişca. 'Tot ceea ce era lichid sau fluid pe suprafaţa cometei 


părea îngheţat. Deci, nici o furtună, nici o ploaie, nici un 
nor, atât la zenit cât şi la orizont. Nici urmă din ceţurile 
umede sau negurile uscate care năvălesc în regiunile polare 
ale globului pământesc. Cerul era mereu senin, luminat 
ziua de raze solare, iar noaptea de raze stelare, fără ca 
unele să pară mai calde decât celelalte. 

Trebuie să precizăm că această temperatură, extrem de 
joasă, era uşor de îndurat în aer liber. Întradevăr, ceea ce 
nu pot îndura cei ce iernează în ţinuturile arctice, ceea ce le 
usucă plămânii, făcându-i improprii pentru funcțiunile 
vitale, este aerul îngheţat deplasat cu violenţă, viforul 
sălbatic, ceața nesănătoasă, sunt viscolele cumplite. Acestea 
sunt cauza bolilor care ucid pe navigatorii de la poli. 

Dar în perioadele de calm, când atmosfera nu e tulburată, 
fie că se găsesc în insula Melville ca Parry, dincolo de gradul 
81 cum a fost Kane, sau mai departe, dincolo de limitele 
atinse de viteazul Hali şi exploratorii de pe Polaris, ei ştiu să 
înfrunte gerul oricât de năprasnic ar fi. Cu condiţia să fie 
bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, ei suportă cele mai joase 
temperaturi dacă nu bate deloc vântul, şi au rezistat chiar 
când alcoolul din termometre arăta 60 de grade sub zero. 

Coloniştii de pe Pământul Cald se găseau deci în cele mai 
bune condiţii ca să poată îndura frigul din spaţiu. Blănurile 
de pe goeletă, pieile tăbăcite nu le lipseau. Hrana era 
îmbelşugată şi sănătoasă. În sfârşit, atmosfera calmă le 
îngăduia să umble de colo până colo fără nici un pericol, cu 
toate scăderile extrem de mari ale temperaturii. 

Guvernatorul general al Galliei avea grijă ca toţi coloniştii 
să fie bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi. Exerciţiile prescrise 
erau executate zilnic. Nimeni nu putea să se sustragă de la 
programul vieţii obşteşti. Nici tânărul Pablo, nici micuța 
Nina nu făceau excepţie. Bine înfofoliţi în blănuri, aceste 
două făpturi încântătoare păreau nişte drăgălaşi eschimoşi. 
Când patinau împreună, în faţa litoralului ce mărginea 
Pământul Cald, Pablo era întotdeauna plin de grijă faţă de 


mica lui tovarăşă; o ajuta în jocurile ei, o sprijinea când era 
prea obosită. 'Totul potrivit cu vârsta lor. 

Ce se întâmplă în acest timp cu Isac Hakhabut? După 
întâlnirea cu Palmyrin Rosette, Isac Hakhabut se întorsese 
plouat la tartana lui. În mintea lui se petrecuse o 
schimbare. Amănuntele atât de precise furnizate de 
profesor nu mai lăsau nici umbră de îndoială, şi el nu se mai 
îndoia. Se ştia purtat prin spaţiu de o cometă rătăcitoare, la 
milioane de leghe depărtare de globul pământesc pe care 
încheiase atâtea afaceri mănoase! 

S-ar fi putut crede că această situaţie ce depăşea orice 
previziune omenească ar fi trebuit să-i schimbe felul de a fi 
şi de a gândi, că ar fi trebuit să-l facă să revină la 
sentimente mai bune faţă de cei câţiva semeni pe care 
soarta fusese atât de îndurătoare să-i lase pe lângă el, şi să 
nu-i mai socotească o marfă bună doar pentru a-i mări 
câştigurile. 

Dar nimic din toate acestea nu se întâmplă. Dacă Isac 
Hakhabut s-ar fi schimbat, el n-ar mai fi fost un specimen 
desăvârşit a ceea ce poate să devină un om care nu se 
gândeşte decât la el însuşi. Dimpotrivă, se făcu şi mai aspru 
şi mai neîndurător, şi nu se mai gândea decât cum să profite 
cât mai mult de situaţie. Îl cunoştea îndeajuns pe căpitanul 
Servadac ca să fie sigur că nu i se va face niciodată vreun 
rău; ştia că bunurile lui sunt apărate de un ofiţer francez şi 
că, în afară de un caz de forţă majoră, nimeni nu se va 
atinge de ele. Iar cum acest caz de forţă majoră nu părea că 
se va produce, iată cum avea de gând Isac Hakhabut să 
profite de situaţie. 

Pe de o parte, oricât de nesigure ar fi fost şansele de 
întoarcere pe Pământ, trebuia să ţină seama de ele. Pe de 
alta, aurul şi argintul, englez sau rusesc, nu lipseau în mica 
colonie, dar aceste metale nu aveau valoare decât dacă ar fi 
fost puse din nou în circulaţie pe Pământ. Trebuia deci ca, 
încet-încet, să pună mâna pe toată bogăţia monetară a 
Galliei. 


Interesul lui Isac era să-şi vândă mărfurile înainte de 
întoarcere, căci prin însăşi raritatea lor aveau mai multă 
valoare pe Gallia decât pe Pământ, dar aştepta ca, din 
cauza nevoilor coloniei, cererea să fie mai mare decât 
oferta. E aici o ridicare sigură de preţuri şi un profit tot atât 
de sigur. Trebuia deci să vândă, dar şi să aştepte ca să 
poată vinde mai bine. Iată la ce se gândea Isac Hakhabut în 
strâmta-i cabină de pe Hansa. În orice caz scăpaseră de 
chipul lui nesuferit şi n-aveau de ce să se plângă. 

În timpul acelei luni, drumul străbătut de Gallia a fost de 
39 milioane de leghe, iar la sfârşitul lunii, ea se găsea la 
110 milioane de leghe de Soare. Profesorul desenase exact 
orbita eliptică a cometei, cuprinzând şi efemeridele ei. Pe 
această curbă erau însemnate 24 de diviziuni egale, care 
reprezentau cele 24 de luni ale anului gallian. Aceste 
diviziuni arătau drumul parcurs în fiecare lună. Primele 12 
segmente, însemnate pe curbă, scădeau treptat în lungime 
până la punctul de afeliu, conform cu una din cele trei legi 
ale lui Kepler; dincolo de acest punct, mergeau crescând pe 
măsură ce se apropiau de periheliu. 

Într-o zi - era la 12 mai - profesorul comunică rezultatele 
muncii sale căpitanului Servadac, contelui Timaşev şi 
locotenentului Prokop. Aceştia le primiră cu un interes 
lesne de priceput. Întreaga traiectorie a Galliei se desfăşura 
sub ochii lor şi se putea vedea că ea se întindea puţin 
dincolo de orbita lui Jupiter. Drumurile parcurse în fiecare 
lună şi distanţele faţă de Soare erau exprimate în cifre. 
Totul era foarte limpede şi, dacă Palmyrin Rosette nu se 
înşelase, dacă Gallia îşi îndeplinea mişcarea de revoluţie în 
doi ani, ea se va întâlni cu Pământul în punctul unde se 
ciocnise de el, de vreme ce în acest timp se vor fi îndeplinit 
exact două revoluţii terestre. Dar care vor fi atunci 
consecinţele noii ciocniri? Nici nu voiau să se gândească la 
ele. 

În orice caz, dacă exactitatea lucrărilor lui Palmyrin 
Rosette putea fi pusă la îndoială, era bine să se ferească să 


i-o arate. 

— Aşadar, spuse Hector Servadac, în timpul lunii mai, 
Gallia nu va descrie decât 30.400.000 leghe şi va ajunge la 
139 milioane leghe de Soare? 

— Întocmai, răspunse profesorul. 

— Am părăsit, deci, zona planetelor mici? Adăugă contele 
Timaşev. 

— Socotiţi şi dumneavoastră singur, domnule, căci am 
trasat zona acestor planete! 

— Iar cometa va fi la afeliu exact la un an de când a trecut 
la periheliul ei? Întrebă Hector Servadac. 

— Aşa e. 

— La 15 ianuarie viitor? 

— Fireşte, la 15 ianuarie. Ah! Ba nu! Strigă profesorul. De 
ce spui 15 ianuarie, căpitane Servadac? 

— Pentru că de la 15 ianuarie la 15 ianuarie e un an, 
presupun, altfel spus 12 luni! 

— 12 luni terestre, da! Răspunse profesorul. Dar nu 12 
luni galliene! 

Locotenentul Prokop, la vorbele acestea neaşteptate, nu se 
putu împiedica să nu zâmbească. 

— Zâmbeşti, domnule, se repezi Palmyrin Rosette. Şi de ce 
zâmbeşti? 

— Oh, numai pentru că văd că vreţi să reformaţi 
calendarul terestru, domnule profesor. 

— Nu vreau, domnule, decât să fim logici! 

— Să fim logici, dragă domnule profesor! Strigă căpitanul 
Servadac. Să fim logici! 

— Admiteţi, întrebă Palmyrin Rosette pe un ton destul de 
tăios, că Gallia se va întoarce la periheliul ei la un interval 
de doi ani? 

— Admitem. 

— Această perioadă de doi ani, care constituie o revoluţie 
completă în jurul Soarelui, constituie deci anul gallian! 

— Întocmai. 

— Acest an, ca orice an, trebuie împărţit în 12 luni? 


— Cum vreţi dumneavoastră, dragă domnule profesor. 

— Nu e după cum vreau eu. 

— Ei bine, în 12 luni! Răspunse Hector Servadac. 

— Şi din câte zile vor fi formate aceste luni? 

— Din 60 de zile, de vreme ce zilele au scăzut la jumătate. 

— Căpitane Servadac, spuse profesorul pe un ton sever, 
gândeşte-te la ceea ce spui! 

— Dar mi se pare că mă integrez în sistemul 
dumneavoastră, răspunse Hector Servadac. 

— Nu, deloc. 

— Explicaţi-ne atunci. 

— Nimic mai simplu! Urmă Palmyrin Rosette ridicând 
dispreţuitor din umeri. Fiecare lună galliană va trebui să 
cuprindă două luni terestre, nu? 

— Fără îndoială, de vreme ce anul gallian trebuie să 
dureze doi ani. 

— Şi două luni au 60 de zile pe Pământ, nu-i aşa? 

— Da, 60 de zile. 

— Prin urmare? Întrebă contele Timaşev adresându-se lui 
Palmyrin Rosette. 

— Prin urmare, dacă două luni cuprind 60 de zile terestre, 
asta face 120 de zile galliene de vreme ce durata zilei pe 
suprafaţa Galliei nu mai este decât de 12 ore. S-a înţeles? 

— S-a înţeles foarte bine, domnule, răspunse contele 
Timaşev. Dar nu credeţi că noul calendar e un pic cam 
încurcat. 

— Încurcat! Strigă profesorul. De la 1 ianuarie nici nu mai 
socotesc altcum! 

— Aşa încât, întrebă căpitanul Servadac, lunile noastre vor 
avea acum cel puţin 120 de zile. 

— Şi ce vezi rău în asta? 

— Nimic, dragă domnule profesor. Deci, acum, în loc să fim 
în mai nu suntem decât în martie? 

— În martie, domnilor, în a 266-a zi a anului gallian, care 
corespunde celei de a 133-a zi din anul terestru. Astăzi este 


deci 12 martie gallian şi după ce vor mai trece 60 de zile 
galliene. 

— Vom fi în 72 martie! Strigă Hector Servadac. Bravo! Să 
fim logici! 

Lui Palmyrin Rosette îi trecu prin gând că fostul lui elev îşi 
cam bătea joc de el, dar, fiind târziu, cei trei vizitatori 
părăsiră observatorul. 

Profesorul întemeiase, aşadar, calendarul gallian. Totuşi, 
trebuie să mărturisim că numai el se servea de acest 
calendar, că nimeni nu-l înţelegea atunci când vorbea de 47 
aprilie sau 118 mai. 

Între timp luna iunie - după vechiul calendar - sosise. În 
perioada aceasta, Gallia trebuia să străbată numai 
27.500.000 leghe şi să se îndepărteze de Soare la o 
distanţă de 155 milioane. 'lemperatura scădea întruna, dar 
atmosfera era tot aşa de curată, tot aşa de calmă ca şi până 
atunci. 

Traiul de fiecare zi se scurgea pe Gallia cu o regularitate, 
am putea spune, cu o monotonie desăvârşită. Pentru a 
tulbura această monotonie era nevoie de personalitatea 
zgomotoasă, nervoasă, capricioasă, arţăgoasă, a lui 
Palmyrin Rosette. Când binevoia să-şi întrerupă observaţiile 
şi să coboare în sala comună, vizita lui stârnea întotdeauna 
scene. 

Discuţia se învârtea mereu în jurul aceleiaşi probleme. 
Oricare ar fi fost pericolul unei noi întâlniri cu Pământul, 
căpitanul Servadac şi însoțitorii săi erau încântați de 
această eventualitate, ceea ce îl scotea din sărite pe 
profesor. El nici nu voia să audă de întoarcere şi-şi continua 
cercetările asupra Galliei ca şi cum ar fi trebuit să rămână 
aici pe vecie. 

Într-o zi - la 27 iunie - Palmyrin Rosette năvăli ca din 
puşcă în sala comună unde îi găsi pe căpitanul Servadac, pe 
locotenentul Prokop, pe contele Timaşev şi pe Ben-Zuf. 

— Locotenentul Prokop, strigă el, răspunde fără ocol şi 
fără ascunzişuri la întrebarea care ţi-o voi pune. 


— Dar nu prea am obiceiul. I-o întoarse locotenentul 
Prokop. 

— Bine! Urmă Palmyrin Rosette, care părea că-l tratează 
pe locotenent aşa cum tratează un profesor pe elevul său. 
Răspunde: ai făcut sau nu înconjurul Galliei cu goeleta 
dumitale aproape de ecuator, adică pe unul din marile 
cercuri? 

— Da, domnule, răspunse locotenentul căruia contele 
Timaşev îi făcuse semn să-i facă pe voie straşnicului 
Rosetite. 

— Bine, urmă acesta. Şi în timpul acestei călătorii de 
explorare, n-ai însemnat pe hartă drumul parcurs de 
Dobrâna? 

— Cu aproximaţie, răspunse Prokop, adică cu ajutorul 
lochului şi al busolei şi nu după înălţimea Soarelui sau a 
stelelor care era cu neputinţă de calculat. 

— Şi ce-ai constatat? 

— Că circumferința Galliei trebuie să măsoare vreo 2.300 
km, ceea ce ar însemna 740 km în diametru. 

— Da. Spuse Palmyrin Rosette ca pentru sine, acest 
diametru ar fi, de fapt, de 16 ori mai mic decât cel al 
Pământului care este de 12.792 de km. 

Căpitanul Servadac şi cei doi însoțitori ai săi se uitau la 
profesor şi nu înțelegeau unde voia să ajungă. 

— Ei bine, reluă Palmyrin Rosette, ca să-mi completez 
cercetările asupra Galliei, îmi rămâne să-i mai aflu 
suprafaţa, volumul, masa, densitatea şi intensitatea 
gravitaţiei. 

— În ce priveşte suprafaţa şi volumul, răspunse 
locotenentul Prokop, de vreme ce cunoaştem diametrul 
Galliei, nimic nu-i mai uşor. 

— Am zis eu că e greu? Se răsti profesorul. Calculele astea 
le făceam când eram de o şchioapă. 

— O! O! Făcu Ben-Zuf, care de-abia aştepta prilejul să-l 
nemulţumească pe cel ce vorbise urât despre Montmartre. 


— Elev Servadac, urmă Palmyrin Rosette, după ce se 
încruntase o clipă la Ben-Zuf, ia-ţi tocul. Dacă cunoşti 
circumferința marelui cerc al Galliei, spune-mi care-i 
suprafaţa ei? 

— lată, domnule Rosette, răspunse Hector Servadac, 
hotărât să se poarte ca un elev bun, 2383 km circumferința 
Galliei, de înmulţit cu diametrul 740. 

— Da, şi mai repede! Se repezi profesorul. N-ai terminat? 
Ei bine? 

— Ei bine, răspunse Hector Servadac, iată rezultatul: 
suprafaţa Galliei este de 1.719.020 km pătraţi. 

— Adică o suprafaţă de 287 de ori mai mică decât a 
Pământului, care are 510 milioane km pătraţi. 

— Pf! Făcu Ben-Zuf ţuguindu-şi buzele a dispreţ faţă de 
cometa profesorului. 

Profesorul îl fulgeră cu o privire cumplită. 

— Ei bine, reluă profesorul care se aprindea, acum care e 
volumul Galliei? 

— Volumul? Răspunse şovăind Hector Servadac. 

— Elev Servadac, ai uitat să calculezi volumul unei sfere a 
cărei suprafaţă e dată? 

— Nu, domnule Rosette, dar nu mă lăsaţi nici să răsuflu. 

— În matematică nu se răsuflă, domnule, nu se răsuflă! 

Le trebuia multă putere de stăpânire celor de faţă ca să nu 
izbucnească în râs. 

— Gata? Întrebă profesorul. Volumul unei sfere. 

— Este egal cu suprafaţa. Răspunse Hector Servadac 
şovăind, înmulțită cu. 

— Cu o treime din rază, domnule! Strigă Palmyrin Rosette. 
Cu o treime din rază! Ai terminat? 

— Aproape! O treime din raza Galliei fiind 123 virgulă, 3, 
SP Pe 

— 3, 3, 3, 3. Repetă Ben-Zuf parcurgând întreaga gamă a 
tonurilor. 

— Linişte! Strigă profesorul scos din sărite. Mulţumeşte-te 
cu primele două zecimale, lasă deoparte pe celelalte. 


— Le las, răspunse Hector Servadac. 

— Şi? 

— 1.719.020 înmulţit cu 123,33 face 211.439.460 km cubi. 

— lată volumul cometei mele! Strigă profesorul. E o 
cantitate, nu? 

— Fără îndoială, remarcă locotenentul Prokop, dar acest 
volum este de 5166 ori mai mic decât cel al Pământului care 
este, în cifre rotunde, de. 

— Un trilion, 82 miliarde, 841 milioane de km cubi, ştiu, 
domnule, răspunse Palmyrin Rosette. 

— Şi, prin urmare, adăugă locotenentul Prokop, volumul 
Galliei este inferior şi volumului Lunii, care este a 49-a 
parte din volumul Pământului. 

— Ei, şi? Replică profesorul rănit în amorul său propriu. 

— Aşadar, urmă neîndurător locotenentul Prokop, văzută 
de pe Pământ, Gallia n-ar părea mai mare decât o stea de 
mărimea a 7-a, adică n-ar putea fi zărită cu ochiul liber! 

— Ei drăcie, strigă Ben-Zuf, ce mai cometă! Şi pe ea ne 
găsim noi?! 

— Linişte! Se răsti Palmyrin Rosette furios la culme. 

— O alună, un bob de mazăre, o sămânță de muştar! 
Urmă, răzbunându-se, Ben-Zuf. 

— Taci, Ben-Zuf, spuse căpitanul Servadac. 

— O gămălie de ac, acolo! O nimica toată! 

— Ei, la naiba, n-ai de gând să taci? 

Ben-Zuf înţelese că domnul căpitan era gata să se supere 
şi ieşi din sală stârnind toate ecourile din masivul vulcanic 
prin hohotele lui de râs. 

Era şi timpul să iasă. Palmyrin Rosette, gata să 
izbucnească, avu nevoie de câteva clipe până să-şi vină în 
fire, pentru că nici el nu voia să-i atace cineva cometa, după 
cum nici Ben-Zuf nu voia să-i fie defăimat Montmartre. 
Fiecare îşi apăra bunul cu străşnicie. 

În sfârşit, profesorul îşi recapătă graiul şi adresându-se 
elevilor săi, mai bine-zis auditorilor săi, le spuse: 


— Domnilor, cunoaştem acum diametrul, circumferința, 
suprafaţa şi volumul Galliei. E ceva, dar nu e totul. Vreau să 
obţin, prin măsurători directe, masa şi densitatea ei şi să 
aflu care este intensitatea gravitaţiei la suprafaţa ei. 

— Va fi greu, zise contele Timaşev. 

— N-are a face. Vreau să ştiu cât cântăreşte cometa mea şi 
voi afla. 

— Ceea ce va face şi mai grea soluţionarea problemei, 
observă locotenentul Prokop, e că nu ştim din ce substanţă 
e alcătuită Gallia. 

— Ah! Nu ştiţi ce substanţă e? Urmă profesorul. 

— Nu, nu ştim, şi dacă ne-aţi spune şi nouă. 

— Ei, domnilor, ce-mi pasă! Rosti Palmyrin Rosette. O să 
rezolv eu problema şi fără asta. 

— Suntem la ordinele dumneavoastră, când veţi crede de 
cuviinţă, domnule profesor! Spuse atunci căpitanul 
Servadac. 

— Observațiile şi calculele mele mai durează o lună, 
răspunse oţărât Palmyrin Rosette, şi dacă vreţi să aşteptaţi 
până termin. 

— Desigur, domnule profesor! Răspunse contele Timaşev. 
Aşteptăm cât vreţi dumneavoastră! 

— Şi chiar mai mult! Întări căpitanul Servadac, care nu 
putu să se împiedice să nu facă această mică glumă. 

— Ei bine, ne întâlnim peste o lună! Răspunse Palmyrin 
Rosette, la 62 aprilie viitor! 

Adică 31 iulie terestru. 

Capitolul VI. În care se va vedea că Palmyrin Rosette are 
dreptate când găseşte materialul coloniei neîndestulător. 

În timpul acesta Gallia continua să circule prin spaţiile 
interplanetare sub puterea de atracţie a Soarelui. Până 
atunci nimic nu-i stingherise mişcările. Planeta Nerina, pe 
care o luase în slujba ei trecând prin zona asteroizilor, ii 
rămăsese credincioasă şi-şi îndeplinea conştiincios mica 
revoluţie bilunară. Se părea că totul se va petrece fără nici 
o încurcătură în cursul anului gallian. 


Dar marea preocupare a locuitorilor fără voie ai Galliei era 
mereu aceeaşi: se vor întoarce pe Pământ? Astronomul nu 
greşise oare în calculele sale? Calculase bine noua orbită a 
cometei şi durata revoluţiei ei în jurul Soarelui? (Palmyrin 
Rosette se supăra atât de uşor şi nu i se putea cere să-şi 
revadă rezultatele cercetărilor.) 

Aşadar, Hector Servadac, contele 'Timaşev şi locotenentul 
Prokop tot mai erau neliniştiţi în această privinţă. Cât 
despre ceilalţi colonişti, această problemă era ultima din 
grijile lor. Ce resemnare în faţa soartei! Ce filosofie 
practică! Spaniolii mai ales, săraci în Spania, nu fuseseră 
niciodată până atunci atât de fericiţi! Negrete şi însoțitorii 
lui nu avuseseră nicicând parte de condiţii de trai atât de 
bune. Ce le păsa lor de drumul urmat de Gallia? De ce s-ar 
fi străduit să afle dacă va rămâne în câmpul de atracţie al 
Soarelui sau va scăpa de acesta şi va începe să străbată alte 
ceruri? Cântau nepăsători; şi cum altfel şi-ar fi putut 
petrece nişte majos mai bine timpul decât cântând? 

Dar cei mai fericiţi locuitori ai coloniei erau, fără doar şi 
poate, tânărul Pablo şi micuța Nina. Ce de jocuri 
fermecătoare mai scorneau împreună alergând de-a lungul 
nesfârşitelor galerii din Fagurele-Nina, căţărându-se pe 
stâncile litoralului! Uneori petreceau plutind până unde 
vedeau cu ochii, pe întinderea îngheţată a mării. Alteori se 
distrau pescuind pe malul micii lagune pe care cascada de 
foc o menținea în stare lichidă. Toate acestea nu-i 
împiedicau să înveţe cu Hector Servadac. Ajunseseră să se 
facă foarte bine înţeleşi şi, mai ales, se înțelegeau bine unul 
pe celălalt! De ce s-ar fi preocupat de viitor băiatul şi fetiţa? 
De ce ar fi regretat trecutul? Într-o zi Pablo o întrebă: 

— Ai rude, Nina? 

— Nu, Pablo, răspunse Nina. Sunt singură. Dar tu? 

— Şi eu sunt singur, Nina. Ce făceai tu înainte? 

— Păzeam caprele, Pablo. 

— Eu, rosti băiatul, alergam zi şi noapte în întâmpinarea 
cailor diligenţei. 


— Acum, însă, nu mai suntem singuri, Pablo. 

— Nu, Nina, nicidecum. 

— Guvernatorul e tatăl nostru, contele şi locotenentul sunt 
unchii noştri. 

— Şi Ben-Zuf, prietenul nostru, adăugă Pablo. 

— Şi toţi ceilalţi sunt tare drăguţi, spuse Nina. Ne răsfaţă, 
Pablo! Ei bine, nu trebuie să ne lăsăm răsfăţaţi. lrebuie să-i 
facem să fie mulţumiţi de noi. Mereu. 

— Eşti aşa de cuminte, Nina, încât alături de tine trebuie 
să fiu la fel. 

— Eu sunt sora ta şi tu eşti fratele meu, spuse grav Nina. 

— Bineînţeles, răspunse Pablo. 

Gingăşia şi drăgălăşenia acestor două fiinţe făcuseră să fie 
îndrăgite de toţi. Cu ei nimeni nu era zgârcit în vorbe bune 
şi mângâieri, iar capra Marzy îşi avea şi ea partea. 
Căpitanul Servadac şi contele Timaşev simțeau pentru 
aceşti copii o sinceră şi părintească afecţiune. De ce ar fi 
regretat Pablo câmpiile pârjolite de arşiţă ale Andaluziei, 
iar Nina stâncile sterpe ale Sardiniei? Se părea că această 
nouă lume fusese dintotdeauna a lor. 

Sosi şi luna iulie. În timpul acestei luni, Gallia navea de 
parcurs decât 22 milioane de leghe de-a lungul orbitei sale, 
depărtarea de Soare fiind de 172 milioane leghe. Ea se 
găsea, aşadar, la o distanţă de Soare de patru ori şi 
jumătate mai nare decât a Pământului, având o viteză 
aproape asemănătoare. Într-adevăr, media vitezei globului 
terestru când parcurge ecliptica este de aproximativ 21 de 
milioane leghe pe lună, adică 28.800 leghe pe oră. 

La 62 aprilie gallian, profesorul îi trimise un bilet laconic 
căpitanului Servadac. Palmyrin Rosette voia să înceapă 
chiar în ziua aceea operaţiile care să-i permită să calculeze 
masa şi densitatea cometei sale ca şi intensitatea atracției 
gravitaționale la suprafaţa ei. Hector Servadac, contele 
Timaşev şi locotenentul Prokop se siliră să nu lipsească de 
la întâlnire. Cu toate că experienţele care se pregăteau nu-i 


interesau în acelaşi grad ca pe profesor, totuşi ei ar fi vrut 
să afle din ce substanţă era alcătuită temelia Galliei. 

De dimineaţă Palmyrin Rosette venise la ei în sala cea 
mare. Nu părea să fie încă într-o foarte proastă dispoziţie, 
dar ziua abia începuse. 

Toată lumea ştie ce înseamnă forţa atracției gravitaționale. 
Este forţa de atracţie pe care o exercită Pământul asupra 
unui corp cu masa egală cu 1 şi vă aduceţi aminte cât de 
mult fusese micşorată această forţă pe Gallia - fenomen 
care determina, fireşte, creşterea puterii musculare a 
gallienilor. Dar proporţia exactă nu se cunoştea. 

În ce priveşte masa, ea este alcătuită din cantitatea de 
materie care constituie un corp şi este reprezentată de 
însăşi greutatea corpului. Densitatea este cantitatea de 
materie a unui corp într-un volum dat. 

Deci prima problemă-de rezolvat era: cât de mare este 
atracţia gravitaţională pe suprafaţa Galliei? 

A doua problemă: care este cantitatea de materie din care 
este formată Gallia, cu alte cuvinte - care era masa sa şi, 
prin urmare, greutatea sa. 

A treia problemă: care era cantitatea de materie cuprinsă 
în Gallia, volumul ei fiind cunoscut, altfel spus: care este 
densitatea ei? 

— Domnilor, spuse profesorul, astăzi vom termina studiul 
diferitelor elemente care constituie cometa mea. Când vom 
cunoaşte forţa de atracţie gravitaţională pe suprafaţa ei, 
masa şi densitatea ei prin măsurători directe, ea nu va mai 
avea taine pentru noi. De fapt vom cântări Gallia. 

Ben-Zuf, care tocmai intrase în sală, auzi ultimele cuvinte 
ale lui Palmyrin Rosette. El părăsi fără un cuvânt încăperea 
şi se întoarse peste câteva clipe spunând pe un ton ghiduş: 

— Degeaba am cotrobăit prin magazia generală, nam găsit 
nici o balanţă şi, dealtfel, nu văd unde am putea-o agăța! 

Rostind aceste vorbe, Ben-Zuf se uită afară ca şi cum ar fi 
căutat un cui în cer. 


O privire a profesorului şi un gest al lui Hector Servadac îl 
făcură să renunţe a mai face glume proaste. 

— Domnilor, reluă Palmyrin Rosette, trebuie să ştiu, în 
primul rând, cât cântăreşte pe Gallia un kilogram terestru. 
Din pricina masei mai mici a Galliei, atracţia ei este mai 
mică şi consecinţa acestui fapt e că fiecare obiect 
cântăreşte mai puţin pe suprafaţa ei decât ar cântări pe 
suprafaţa Pământului. Dar care este diferenţa între cele 
două greutăţi, iată ce trebuie să aflăm. 

— Nimic mai adevărat, răspunse locotenentul Prokop, şi 
balanţele obişnuite - chiar dacă am fi avut una - n-ar fi 
putut servi la operaţia noastră, căci talgerele lor fiind 
supuse egal atracției galliene, n-ar fi putut arăta raportul 
între greutatea galliană şi cea terestră. 

— Aşa“i, întări contele Timaşev, kilogramul, de exemplu, de 
care v-aţi fi servit, ar fi pierdut tot atât din greutatea lui ca 
şi obiectul pe care trebuia să-l cântărească şi. 

— Domnilor, grăi Palmyrin Rosette, dacă spuneţi toate 
astea pentru a mă informa pe mine, vă pierdeţi vremea şi vă 
rog să mă lăsaţi să-mi continui cursul de fizică. 

Profesorul vorbea mai mult ca oricând ex cathedra. 

— Aveţi un dinamometru şi o greutate de un kilogram? 
Întrebă el. În asta stă totul. La un dinamometru, greutatea 
este indicată de o lamă de oţel sau de un resort care 
acţionează conform flexibilităţii şi tensiunii lor. Atracția nu 
le influenţează deci în nici un fel. Dacă atârn o greutate de 
un kilogram terestru de cântarul meu, acul va indica exact 
cât cântăreşte acest kilogram pe suprafaţa Galliei. Aş 
cunoaşte deci diferenţa care există între atracţia Galliei şi 
atracţia Pământului. Pun, aşadar, din nou întrebarea: aveţi 
un dinamometru? 

Auditorii lui Palmyrin Rosette se consultară din priviri. 
Apoi Hector Servadac se întoarse către Ben-Zuf care 
cunoştea până în cele mai mici amănunte tot materialul 
coloniei. 


— N-avem nici dinamometru şi nici o greutate de un 
kilogram, spuse el. 

Profesorul îşi exprimă dezamăgirea izbind puternic cu 
piciorul în pământ. 

— Dar, continuă Ben-Zuf, cred că ştiu unde se poate găsi 
un cântar, dacă nu şi o greutate. 

— Unde? 

— Pe tartana lui Hakhabut. 

— Trebuia să ne spui pe loc, dobitocule! Strigă profesorul 
dând din umeri. 

— Şi mai ales trebuie să te duci să-l aduci! Adăugă 
căpitanul Servadac. 

— Mă duc, zise Ben-Zuf. 

— 'Te însoțesc, se hotări Hector Servadac, căci Hakhabut 
poate să ne facă greutăţi, dacă e vorba să împrumute ceva, 
orice-ar fi! 

— Haidem cu toţii la tartană, propuse contele Timaşev. 
Vom vedea cum stă Isac pe bordul Hansei. 

Fiind de acord, erau gata să iasă din sală, când profesorul 
spuse: 

— Conte Timaşev, oare unul din oamenii dumitale n-ar 
putea ciopli din substanţa stâncoasă a masivului un bloc 
care să aibă exact un decimetru cub? 

— Mecanicul meu îl va confecţiona fără nici o greutate, 
răspunse contele Timaşev, dar cu o singură condiţie: să i se 
dea un metru ca să obţină măsura exactă. 

— Poate că n-aveţi nici metru, aşa cum n-aveţi nici cântar? 
Strigă Palmyrin Rosette. 

Nu exista nici metru în magazia generală. Ben-Zuf fu 
nevoit să facă această penibilă mărturisire. 

— Dar, adăugă el, e foarte posibil să se găsească la bordul 
Hansei. 

— Să mergem, dar! Răspunse Palmyrin Rosette, şi o luă cu 
pas grăbit prin galeria cea mare. Îl urmară imediat şi 
Hector Servadac, contele Timaşev, Prokop şi Ben-Zuf 
printre stâncile înalte care dominau litoralul. Coborâră 


până la mal şi se îndreptară spre golful îngust unde 
Dobrâna şi Hansa erau prinse în crusta lor de gheaţă. 

Cu toate că temperatura era extrem de scăzută, 35* sub 
zero, călduros îmbrăcaţi, cu glugile pe cap, cu mantalele lor 
de blană strânse bine pe corp, căpitanul Servadac şi 
însoțitorii lui puteau să înfrunte frigul fără prea mari 
neplăceri. Dacă barba, sprâncenele şi genele lor fură 
acoperite pe loc de mici cristale, asta se datora faptului că 
aburii respirației îngheţau în aerul rece. Pe obrazul lor se 
ridicau ace albe, subţiri, ascuţite ca cele ale porcului spinos, 
făcându-i să apară caraghioşi la vedere. Faţa profesorului, 
care, scund fiind, semăna cu un ursuleţ, părea şi mai 
sălbatică. 

Era ora opt dimineaţa. Soarele se îndrepta repede spre 
zenit. Discul lui, micşorat mult din cauza distanţei, arăta ca 
o Lună plină. Razele lui ajungeau până la solul planetei 
lipsite de căldură şi cu luminozitate foarte scăzută. Toate 
stâncile litoralului de la poalele masivului, şi vulcanul însuşi, 
îşi arătau albeaţa neprihănită a ultimelor zăpezi căzute 
înainte ca vaporii să fi încetat să satureze atmosfera 
galliană. În fund, până la vârful conului fumegând care 
domina tot acest teritoriu, se desfăşura uriaşul covor pe 
care nici o pată nu-l murdărea. Pe versantul septentrional 
se revărsa cascada de lavă. Acolo, zăpezile făcuseră loc 
torentelor de foc care şerpuiau urmând toanele pantelor 
până la golful peşterii centrale, de unde cădeau 
perpendicular în mare. 

Deasupra cavernei, la 500 de picioare mai sus, se căsca un 
fel de gură neagră peste care se bifurcau şuvoaiele 
erupției. Din această gură ieşea ţeava unei lunete 
astronomice. Era observatorul lui Palmyrin Rosette. 

Plaja era în întregime albă şi nu se deosebea de marea 
îngheţată. Nici o linie de demarcaţie nu le despărţea. În 
contrast cu imensitatea albă, cerul părea de un albastru 
deschis. Pe plajă se vedeau urmele de paşi lăsate de 
colonişti, care fie că se plimbau zilnic, fie că veneau să ia 


gheaţă pentru a obţine apă dulce prin topire, fie că se 
duceau să patineze. Curbele patinelor se încrucişau pe 
pojghiţa tare ca cercurile făcute pe oglinda apei de 
insectele acvatice. 

Urme de paşi se îndreptau de pe litoral şi spre Hansa. 
Erau cele lăsate de Isac Hakhabut după căderea zăpezii. 
Marginile zimţate ale acestor urme căpătaseră în bătaia 
marelui ger tăria bronzului. 

O jumătate de kilometru despărţea primele stânci ale 
masivului de golful unde iernau cele două vase. Ajungând la 
golf, locotenentul Prokop le arătă cât de mult se ridicase 
linia de plutire a Hansei şi a Dobrânei. Tartana şi goeleta se 
înălţaseră deasupra suprafeţei mării cu vreo 20 de picioare. 

— lată un fenomen ciudat! Spuse căpitanul Servadac. 

— Ciudat şi îngrijorător, răspunse locotenentul Prokop. E 
limpede că sub coca vaselor, acolo unde adâncimea este 
mică, se petrece o mare acţiune de congelare. Puţin câte 
puţin crusta se îngroaşă şi ridică cu o forţă de neînvins tot 
ce e deasupra. 

— Dar acţiunea asta va avea un sfârşit? Întrebă contele 
Timaşev. 

— Nu ştiu, răspunse locotenentul Prokop, căci frigul nu a 
ajuns la maximum. 

— Sper că nu! Strigă profesorul. Altfel, degeaba te duci la 
200 milioane de leghe departe de Soare, dacă nu găseşti 
decât aceeaşi temperatură ca la polii tereştri. 

— Sunteţi prea bun, domnule profesor, răspunse 
locotenentul Prokop. Din fericire, gerurile din spaţiu nu 
depăşesc totuşi 60 până la 70 de grade, ceea ce e destul de 
acceptabil. 

— Aş! Zise Hector Servadac, frigul fără vânt este un frig 
fără guturai şi nici n-o să strănutăm măcar o dată toată 
iarna. 

Locotenentul Prokop îi împărtăşi contelui Timaşev temerile 
pe care i le inspira situaţia goeletei. Datorită straturilor 
îngheţate n-ar fi fost cu neputinţă ca Dobrâna să fie ridicată 


la o înălţime considerabilă. În aceste condiţii, în perioada 
dezgheţului, te puteai aştepta la o nenorocire de felul celor 
care distrug adesea balenierele ce iernează în mările 
arctice. Dar ce puteai face? 

Ajunseră lângă Hansa, închisă în carapacea ei de gheaţă. 
Trepte tăiate de curând de Isac Hakhabut îţi îngăduiau să 
urci pe bord. Ce s-ar face el dacă tartana s-ar ridica la vreo 
sută de picioare? 

O trâmbă subţire de fum albastru ieşea din ţeava de alamă 
care se ivea dintre zăpezile întărite, îngrămădite pe punte. 
Era limpede că zgârcitul îşi folosea combustibilul cu o 
economie sângeroasă. Dar nu suferea prea tare de frig. 
Într-adevăr, straturile de gheaţă care înveleau tartana, prin 
însuşi faptul că erau rele conducătoare de căldură, trebuiau 
că păstrează înăuntru o temperatură suportabilă. 

— Ohe! Nabucodonosor! Strigă Ben-Zuf. 

Capitolul VII. În care se va vedea că Isac găseşte un prilej 
minunat să împrumute bani cu mai mult de 1800 la sută 
dobândă. 

Glasul lui Ben-Zuf fu auzit. Uşa capotei din spate se 
deschise şi Isac Hakhabut îşi scoase afară partea de sus a 
trupului. 

— Cine-i acolo? Strigă el. Ce vreţi de la mine? Nu-i nimeni 
aici! N-am nimic de împrumutat sau de vânzare! 

Acestea fură primitoarele cuvinte care-i întâmpinară pe 
oaspeţi. 

— Frumos, n-am ce zice, jupân Hakhabut, răspunse 
căpitanul Servadac cu o voce poruncitoare. Ne iei poate 
drept hoţi? 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule guvernator 
general, zise bătrânul fără să iasă din cabină. 

— În persoană, strigă Ben-Zuf care se şi urcase pe putea 
tartanei. Vizita lui trebuie să fie o cinste pentru tine. Haide! 
Afară din cuşcă! 

Isac Hakhabut se hotări să se arate în întregime în 
deschizătura capotei, a cărei uşă o ţinea pe jumătate 


închisă ca să o poată împinge repede în caz de primejdie. 

— Ce vrei? Întrebă. 

— Să stăm de vorbă o clipă cu dumneata, jupâne Isac, 
răspunse căpitanul. Dar fiindcă frigul e cam înţepător, n-o 
să refuzi să ne dai găzduire în cabina dumitale. 

— Ce! Vreţi să intraţi? Strigă Isac care nu încerca să 
ascundă cât de suspectă îi părea această vizită. 

— Da, vrem, îi confirmă Hector Servadac, căţărându-se pe 
scări, urmat de cei ce-l însoțeau. 

— N-am nimic cu ce să vă servesc, spuse Isac cu un glas 
jalnic. Nu sunt decât un om sărman. 

— Iar o ia cu jelaniile! Spuse Ben-Zuf. Hai, bătrâne, să 
facem pace. 

Şi Ben-Zuf, luându-l pe Hakhabut de guler, îl dădu la o 
parte fără multă vorbă. Apoi deschise uşa cabinei. În clipa 
când să intre, căpitanul Servadac spuse: 

— Bagă-ţi bine în cap, Hakhabut, că nu venim să punem 
mâna împotriva voinţei tale pe bunurile ce-ţi aparţin. Repet 
că în ziua în care interesul obştesc va cere să dispunem de 
încărcătura tartanei, nu voi şovăi s-o fac, adică să te 
expropriez în folosul obştesc, plătindu-ţi marfa la preţurile 
europene curente. 

— La preţurile europene curente, bolborosi Isac Hakhabut 
printre dinţi. Nici vorbă, ci la preţurile curente de pe Gallia, 
şi eu voi fi acela care le va stabili. 

În timpul acesta Hector Servadac şi însoțitorii săi 
coborâseră în cabina Hansei. Nu era decât o încăpere 
strâmtă, locul cel mai mare cu putinţă fiind rezervat 
încărcăturii. O sobiţă de tuci, unde doi cărbuni se căzneau 
să ardă, se afla într-un colţ, în faţa canapelei care-i slujea de 
pat. Un dulap, a cărui uşă era încuiată cu grijă, se afla în 
fundul odăiţei. Câteva scăunele, o masă de brad de o 
curăţenie îndoielnică şi drept ustensile de bucătărie - 
strictul necesar. Mobilierul era, pe cât se vede, lipsit de 
confort, dar demn de proprietarul Hansei. 


Prima grijă a lui Ben-Zuf, odată ajunşi în cabină, după ce 
negustorul închisese uşa, fu să arunce în sobă câţiva 
cărbuni, prevedere îndreptăţită de temperatura scăzută din 
odaie. Faptul stârni protestele şi gemetele lui Isac 
Hakhabut care şi-ar fi ars mai bine oasele, dacă ar fi avut 
altele de schimb, decât să risipească din combustibil. Dar 
nimeni nu-l băgă în seamă. BenZuf rămase de pază lângă 
sobă, şi înteţi focul suflând în el cu multă pricepere. Apoi, 
oaspeţii aşezându-se de bine de rău fiecare pe unde găsi, îl 
lăsară pe căpitanul Servadac să-i aducă la cunoştinţă 
gazdei scopul vizitei lor. 

Isac Hakhabut, care stătea în picioare într-un colţ, 
încleştându-şi mâinile. Cu degetele cârligate, părea un 
condamnat ascultând sentinţa. 

— Jupâne Isac, spuse atunci căpitanul Servadac, am venit 
aici ca să-ţi cerem un serviciu. 

— Un serviciu? 

— În interesul nostru comun. 

— Dar nu îmi amintesc să avem un interes comun. 

— Ascultă întâi şi nu te mai văicări, Hakhabut. Nu-i vorba 
să te jupuim de viu. 

— Îmi cereţi un serviciu, mie, un om sărac! Exclamă el 
plângăreţ. 

— lată despre ce e vorba, răspunse Hector Servadac 
prefăcându-se că nu l-a auzit. 

EI îşi dădu seama că preambulul acesta solemn putea să-l 
facă pe Isac Hakhabut să creadă că i se va cere întreaga 
avere. 

— Într-un cuvânt, jupâne Isac, continuă căpitanul 
Servadac, am avea nevoie de un dinamometru. Poţi să ne 
împrumuţi unul? 

— Un dinamometru! Strigă Isac ca şi cum i s-ar fi cerut să 
împrumute mai multe mii de franci. Un cântar spuneţi? 

— Da! Un cântar pentru cântărit! Repetă Palmyrin 
Rosette, pe care atâtea formalităţi începuseră să-l supere 
peste măsură. 


— N-aveţi un cântar? Întrebă locotenentul Prokop. 

— Ba are, rosti Ben-Zuf. 

— Într-adevăr. Cred că da. Răspunse Isac Hakhabut, care 
nu voia să se angajeze la nimic. 

— Ei bine, jupân Isac, fii atât de bun şi împrumutăne 
cântarul dumitale. 

— Să-l împrumut? Strigă cămătarul. Domnule guvernator, 
îmi cereţi să-l împrumut? 

— Pentru o zi! Rosti profesorul, pentru o zi, Isac. O să ţi-l 
înapoiem. 

— Dar este un instrument foarte delicat, dragă domnule, 
răspunse Isac Hakhabut. Arcul se poate rupe pe gerurile 
astea mari. 

— Ah, bestia! Strigă Palmyrin Rosette. 

— Şi apoi poate vreţi să cântăriţi ceva greu. 

— Doar n-ai să crezi că vrem să cântărim un munte? Se 
băgă în vorbă Ben-Zuf. 

— Mai mult decât un munte! Grăi Palmyrin Rosette. Vom 
cântări Gallia. 

— Dumnezeule! Strigă Isac ale cărui văicăreli prefăcute 
urmăreau un scop, vădit, cusut cu aţă albă. 

Căpitanul Servadac interveni din nou. 

— Jupâne Hakhabut, avem nevoie de cântar pentru a 
cântări o greutate de cel mult un kilogram. 

— Un kilogram, Dumnezeule! 

— Şi pe deasupra acest kilogram va cântări mult mai 
puţin, ca urmare a atracției mai mici de pe Gallia. Astfel că 
n-ai de ce te teme pentru cântarul dumitale. 

— Fără îndoială. Domnule guvernator. Spuse Isac, dar să 
împrumut, să împrumut! 

— De vreme ce nu vrei să-l împrumuţi, îi propuse atunci 
contele Timaşev, poate vrei să-l vinzi? 

— Să-l vând! Exclamă Isac Hakhabut, să-mi vând cântarul! 
Dar după ce-l voi fi vândut, cum îmi voi putea cântări 
marfa? Doar n-am balanţe! N-am decât acest biet şi micuţ 


instrument, aşa de gingaş, dar aşa de precis, de care vreţi 
să mă lipsiţi. 

Ben-Zuf nu pricepea cum de nu-l strânge căpitanul de gât 
pe omul acesta îngrozitor, care-l înfrunta. Dar Hector 
Servadac se amuza să meargă până la capăt cu toate 
formele de convingere. 

— Haide, jupâne Isac, spuse fără să se supere defel, văd 
bine că nu primeşti să ne împrumuţi cântarul. 

— Vai! Pot oare s-o fac, domnule guvernator? 

— Nici să-l vinzi? 

— Să-l vând! Niciodată! 

— Ei atunci, poate vrei să-l închiriezi? 

Ochii lui Isac Hakhabut se preschimbară în doi tăciuni 
aprinşi. 

— Răspundeţi dumneavoastră de tot ce-ar putea să se 
întâmple? Întrebă el cu interes. 

— Da. 

— Depuneţi în mâinile mele o garanţie care îmi va aparţine 
în caz că se va întâmpla ceva? 

— Da. 

— Cât? 

— 100 de franci pentru un instrument care valorează 20. 
E destul? 

— Nu prea, domnule guvernator. Nu prea. Că, în sfârşit, 
cântarul acesta este singurul care se găseşte în lumea 
noastră nouă. Dar sper, adăugă el, că e vorba de 100 de 
franci-aur! 

— Aur. 

— Şi cântarul acesta de care am atâta nevoie vreţi să-l 
închiriaţi pe o zi întreagă. 

— Pe ozi. 

— Şi preţul chiriei? 

— Va fi de douăzeci de franci, spuse contele Timaşev. Îţi 
convine? 

— Vai! Nu sunt eu cel mai tare! Murmură Isac Hakhabut 
împreunându-şi mâinile. Trebuie să ştii să te resemnezi. 


Târgul era încheiat şi, bineînţeles, spre marea mulţumire a 
lui Isac. 20 de franci chirie, 100 de franci garanţie şi totul în 
aur francez sau rusesc. 

De! Nu era Isac Hakhabut acela care să-şi vândă dreptul 
primului născut pe un blid de linte, boabele de linte ar fi 
trebuit să fie perle în cazul acesta. 

Traficantul, după ce aruncă o privire bănuitoare în jur, se 
duse după cântar. 

— Ce om! Spuse contele Timaşev. 

— Da, răspunse Hector Servadac. În felul lui, e chiar prea 
reuşit. Aproape imediat Isac Hakhabut se întoarse aducând 
instrumentul pe care-l strângea cu grijă sub braţ. 

Era un dinamometru, având un cârlig de care se agăța 
obiectul pe care doreai să-l cântăreşti. Un arc mişcându-se 
pe un cerc gradat arăta greutatea. Aşadar, după cum le 
atrăsese atenţia Palmyrin Rosette, gradele indicate de acest 
instrument nu depindeau de legea gravitaţiei oricare ar fi 
fost ea. Făcut-pentru cântărirea lucrurilor de pe Pământ, ar 
fi arătat un kilogram pentru orice obiect de un kilogram. 
Pentru acelaşi obiect însă, cât va arăta pe Gallia? Se va 
vedea mai târziu. 

O sută de franci aur îi fură numărați lui Isac, care acoperi 
cu mâinile metalul preţios de parcă ar fi închis deasupra lui 
capacul unei casete. Cântarul fu dat în grija lui Ben-Zuf, iar 
oaspeţii Hansei se pregătiră să părăsească deîndată cabina. 

Dar în clipa aceea, profesorul îşi aminti că-i mai lipseşte un 
obiect de care nu se putea lipsi în cercetările sale. Un 
cântar nu-i slujea la nimic dacă nu avea să atârne de el un 
bloc din materia galliană ale cărui dimensiuni trebuiau 
măsurate cu exactitate, un bloc de, să zicem, un decimetru 
cub. 

— Staţi! Asta nu-i tot! Rosti Palmyrin Rosette oprindu-se. 
Trebuie să ne mai împrumuţi. 

Isac Hakhabut tresări. 

— Trebuie să ne mai împrumuţi un metru şi o greutate de 
un kilogram. 


— Ah! Cât despre asta, bunul meu domn, răspunse Isac, 
mi-e cu neputinţă şi-mi pare foarte rău. Aş fi fost atât de 
bucuros să vă pot fi de folos. 

Şi de data asta Isac Hakhabut rostea de două ori adevărul, 
adică afirmând că nu exista pe bordul tartanei nici metru, 
nici greutăţi de cântar şi a doua oară că îi părea tare rău că 
nu are aşa ceva. Ar mai fi avut prilejul să încheie încă o 
afacere excelentă. 

Palmyrin Rosette, foarte supărat, îşi privea însoțitorii ca şi 
cum ar fi vrut să-i facă răspunzători de situaţie. Şi avea tot 
dreptul să fie foarte dezamăgit, căci fără aceste 
instrumente nu prea vedea cum o s-o scoată la capăt şi să 
obţină un rezultat satisfăcător. 

— Trebuie totuşi să mă descurc, chiar dacă n-am obiectele 
necesare! Murmură el scărpinându-se în cap. 

Urcă apoi repede scara cabinei. Însoţitorii săi îl urmară. 
Dar încă nu ajunseseră pe puntea tartanei, că se şi auzi un 
clinchet argintiu din cabină. Isac Hakhabut strângea cu 
grijă aurul într-unul din sertarele dulapului. 

La sunetul acesta, profesorul se întoarse cât ai clipi şi se 
repezi către scara pe care o cobori, urmat tot atât de 
repede de ceilalţi care însă nu pricepură nimic din purtarea 
lui Palmyrin Rosette. 

— Ai monede de argint! Strigă el apucându-l pe Isac de 
mâneca vechii sale haine. 

— Eu! Arginţi! Răspunse Isac Hakhabut, galben la faţă, ca 
şi cum s-ar fi aflat lângă un hoţ. 

— Da! Arginţi! Repetă profesorul cu sufletul la gură. 
Monede franceze? Monede de 5 franci? 

— Da. Nu. Răspunse Isac fără să-şi mai dea seama ce 
vorbeşte. Dar profesorul se aplecase peste sertarul pe care 
Isac Hakhabut. 

Încerca zadarnic să-l închidă. Căpitanul Servadac, contele 
Timaşev, locotenentul Prokop, neînţelegând nimic, dar 
hotărâți să fie de partea profesorului, lăsau scena să se 
desfăşoare fără să se amestece. 


— Am nevoie de aceste monede franceze! Strigă Palmyrin 
Rosetite. 

— Niciodată! Urlă la rândul lui traficantul căruia i se părea 
că vrea să-i smulgă măruntaiele. 

— Îmi trebuie şi le voi avea! 

— Doar dacă mă omori înainte! Răcni Isac Hakhabut. 

Căpitanul Servadac socoti atunci că a venit clipa să 
intervină. 

— Dragă profesore, spuse el surâzând, lăsaţi-mă să duc eu 
această afacere la bun sfârşit, cum am dus-o şi pe cealaltă. 

— Ah, domnule guvernator, strigă Isac Hakhabut, pierit cu 
totul, ocrotiţi-mă, ocrotiţi-mi avutul! 

— Taci, jupâne Isac, răspunse Hector Servadac. Apoi 
întorcându-se spre Palmyrin Rosette, îl întrebă: Aveţi nevoie 
de monede de 5 franci pentru experienţele dumneavoastră? 

— Da, răspunse profesorul, pentru început îmi trebuie 40. 

— 200 de franci! Murmură cămătarul. 

— Şi pe deasupra, adăugă profesorul, 10 monede de 2 
franci şi 20 de monede de 50 de centime. 

— 30 de franci! Rosti o voce plângăreaţă. 

— În total 230 de franci, continuă Hector Servadac. 

— Da, 230 de franci, încuviinţă Palmyrin Rosette. 

— Bine, zise căpitanul Servadac. Şi, adresându-se contelui 
Timaşev, îl întrebă: 

— Domnule conte, mai aveţi cu ce să-i daţi lui Isac o 
garanţie pentru împrumutul forţat pe care-l voi face? 

— Punga mea este la dispoziţia dumneavoastră, domnule 
căpitan, răspunse contele Timaşev, dar n-am la mine decât 
ruble în hârtii. 

— Nu hârtii! Nu hârtii! Strigă Isac Hakhabut. Hârtiile n-au 
curs pe Gallia. 

— Oare banii de metal au? Spuse rece contele Timaşev. 

— Jupâne Isac, spuse atunci căpitanul Servadac, jelaniile 
dumitale le-am ascultat până acum destul de binevoitor. Dar 
nu abuza de răbdarea mea. De bună voie sau fără, vrei ori 
nu să ne dai cei 230 de franci? 


— Săriţi, hoţii! Strigă Isac. 

Dar nu putu urma, căci mâna puternică a lui BenZuf îl şi 
strângea de gât. 

— Lasă-l, Ben-Zuf, spuse, căpitanul Servadac, lasăl, o să se 
supună singur. 

— Niciodată! Niciodată! 

— Ce dobândă ceri, jupâne Isac, ca să ne împrumuţi 230 
de franci? 

— Un împrumut! Nu-i decât un împrumut! Strigă Isac 
Hakhabut şi faţa i se lumină cât ai clipi. 

— Da, un simplu împrumut. Ce dobândă pretinzi? 

— Ah, domnule guvernator general! Răspunse mieros 
cămătarul, banii sunt greu de câştigat şi mai ales se găsesc 
destul de rar astăzi pe Gallia. 

— Încetează cu observaţiile astea prosteşti. Cât ceri? 
Continuă Hector Servadac. 

— Ce să zic, domnule guvernator general, răspunse Isac 
Hakhabut, cred că o dobândă de 10 franci. 

— Pe zi? 

— Bineînţeles. Pe zi! 

Nici nu-şi terminase bine fraza şi contele Timaşev aruncă 
pe masă câteva ruble. Isac puse mâna pe ele şi se apucă să 
numere biletele cu o repeziciune uimitoare. Cu toate că era 
vorba doar de „hârtii”, garanţia era de natură să satisfacă 
pe cel mai hrăpăreţ cămătar. 

Monedele franceze cerute de profesor îi fură date pe loc, 
iar el le puse cu vădită mulţumire în buzunar. 

În ce-l priveşte pe Isac, reuşise să-şi plaseze fondurile cu o 
dobândă de peste 1.800 la sută. Hotărât lucru, dacă în 
continuare dădea împrumuturi cu aceeaşi dobândă, avea să 
se îmbogăţească mai iute pe Gallia decât ar fi făcut-o pe 
Pământ. 

Câteva clipe mai târziu căpitanul Servadac şi însoțitorii săi 
părăsiseră tartana, şi Palmyrin Rosette strigă: 

— Domnilor, nu am luat cu mine 230 de franci, ci din ce să 
fac exact un kilogram şi un metru. 


Capitolul VIII. În care profesorul şi elevii săi jonglează cu 
sextilioane, cvintilioane şi alţi multipli ai miliardului. 

Un sfert de oră mai târziu, oaspeţii de pe Hansa se 
strânseseră în sala comună şi ultimele cuvinte rostite de 
profesor aveau să se lămurească. 

La ordinul său, Ben-Zuf strânsese diferitele obiecte de pe 
masă şi făcuse loc. Monedele de argint, împrumutate de la 
Hakhabut, fură aranjate după valoare, două fişicuri de câte 
20 de monede de 5 franci, un fişic de 10 monede de doi 
franci şi un fişic de 20 de monede de 50 de centime. 

— Domnilor, spuse Palmyrin Rosette, foarte mulţumit de el 
însuşi, pentru că n-aţi avut prevederea ca, în momentul 
cataclismului, să salvaţi un metru şi o greutate de un 
kilogram din vechiul material terestru, a trebuit să mă 
gândesc cum să înlocuiesc aceste două bunuri de care nu 
mă pot lipsi pentru a calcula atracţia, masa şi densitatea 
cometei mele. 

Această frază era puţin cam lungă, aşa cum o întocmeşte 
orice orator sigur de el şi de impresia pe care o va face 
asupra ascultătorilor. Nici căpitanul Servadac, nici contele 
Timaşev, nici locotenentul Prokop nu luară în seamă ciudata 
mustrare pe care leo adresase Palmyrin Rosette. Se 
obişnuiseră cu purtările lui. 

— Domnilor, urmă profesorul, m-am asigurat în primul 
rând că diferitele monede pe care le-am luat sunt aproape 
noi şi n-au fost nici uzate, nici pilite de acest cămătar. Sunt, 
aşadar, în condiţiile necesare pentru a garanta operaţiei 
toată precizia dorită. Şi pentru început, am să mă servesc 
de ele pentru a obţine exact lungimea metrului terestru. 

Hector Servadac şi însoțitorii lui înţeleseră ideea 
profesorului încă înainte de a o exprima în întregime. Cât 
despre Ben-Zuf, îl privea pe Palmyrin Rosette ca pe un 
scamator care se pregătea să prezinte câteva numere într-o 
baracă din Montmartre. 

lată pe ce-şi baza profesorul prima operaţie a cărei idee îi 
venise pe neaşteptate, când auzise sunând monedele în 


sertarul lui Isac Hakhabut. 

Se ştie că monedele franceze sunt zecimale şi au toate 
monedele divizionare, între o centimă şi o sută de franci, 
adică: 1) 1, 2, 5, 10 centime, de aramă; 2) 20 de centime, 
50 de centime, un franc, doi franci, cinci franci, de argint; 
3) cinci, zece, douăzeci, cincizeci şi o sută de franci, de aur. 

Deci, peste franc există toţi multiplii zecimali ai francului, 
sub franc toate împărțirile zecimale ale francului. Francul 
este etalonul. 

Şi asupra acestui punct insistă întâi şi întâi profesorul. 
Diferitele monede sunt exact calibrate, iar diametrul lor 
determinat riguros de lege este respectat cu precizie la 
fabricaţie. Aşadar, ca să nu vorbim decât de monedele de 5 
franci, de 2 franci şi de 50 de centime de argint, primele au 
un diametru de 37 milimetri, a doua categorie un diametru 
de 27 milimetri şi a treia de 18 milimetri. Nu era oare cu 
putinţă ca, punând una lângă alta un număr anumit de 
monede de valori diferite, să se obţină lungimea exactă de 1 
000 de milimetri pe care-i cuprinde metrul terestru? 

Era posibil, profesorul o ştia, şi acest lucru îl făcuse să 
aleagă 10 monede de câte 5 franci, din cele 20 pe care le 
adusese, 10 monede de 2 franci şi 20 de bucăţi de câte 50 
de centime. Într-adevăr, făcând iute următorul calcul pe un 
capăt de hârtie, îl prezentă ascultătorilor săi: 

10 monede a 5 fr. de 0,037 m = 0,370 m 

10,„,„2,„„0,027 m = 0,270 m 

20 „„ 50 ct, 0,018 m = 0,360 m. 

Total = 1,000 m 

— Foarte bine, dragă profesore, zise Hector Servadac. Nu 
ne mai rămâne acum decât să punem una lângă cealaltă 
cele 40 de monede, în aşa fel, încât aceeaşi dreaptă să 
treacă prin centrele lor, şi vom avea exact lungimea 
metrului terestru. 

— Fir-ar să fie! Strigă Ben-Zuf. E totuşi grozav lucru să fii 
învăţat! 


— Asta numeşte el a fi învăţat! Răspunse Palmyrin Rosette 
dând din umeri. 

Cele 10 monede de 5 franci fură puse pe masă şi aşezate 
unele lângă altele în aşa fel, încât centrele lor să fie legate 
de aceeaşi linie dreaptă, apoi cele zece monede de doi 
franci şi pe urmă cele 20 monede de câte 50 de centime. Un 
semn arăta pe masă cele două capete ale liniei alcătuite în 
acest fel. 

— Domnilor, spuse profesorul, iată lungimea exactă a 
metrului terestru. 

Operația fusese făcută cu cea mai mare precizie. Cu 
ajutorul unui compas, acest metru fu împărţit în zece părţi 
egale, ceea ce dădu decimetri. Se tăâie apoi o stinghie de 
această lungime şi ea fu înmânată mecanicului de pe 
Dobrâna. Având un bloc din materia necunoscută a 
masivului vulcanic, pe care şi-l procurase dinainte, nu-i mai 
rămânea acestuia, om foarte îndemânatic de felul lui, decât 
să-i cioplească şase feţe de un decimetru pătrat pentru a 
obţine un cub perfect. 

Era ceea ce ceruse Palmyrin Rosette. 

Metrul fusese realizat. Se mai punea problema obţinerii 
unei greutăţi de exact un kilogram, ceea ce era şi mai uşor. 
Într-adevăr, monedele franceze au nu numai un diametru 
perfect determinat, ci şi o greutate calculată cu cea mai 
mare precizie. 

Şi, pentru a nu vorbi decât de monedele de 5 franci, ele 
cântăresc exact 25 de grame, adică greutatea a 5 monede 
de un franc cântărind fiecare 5 grame. Era deci de ajuns să 
pui laolaltă 40 de monede de 5 franci de argint pentru a 
avea o greutate de un kilogram. 

Căpitanul Servadac şi însoțitorii săi pricepuseră acest 
lucru de la bun început. 

— Ei, ei! Zise Ben-Zuf. Văd eu bine că, pentru toate astea, 
nu-i destul să fii învăţat, trebuie să fii şi. 

— Şi ce? Întrebă Hector Servadac. 

— Trebuie să fii bogat. 


Observaţia lui Ben-Zuf stârni râsul tuturor. 

În sfârşit, câteva ore mai târziu, decimetrul cub de piatră 
era cioplit cu o precizie mai mult decât suficientă şi 
mecanicul îl puse în mâinile profesorului. 

Palmyrin Rosette fiind în posesia unei greutăţi de un 
kilogram, a unui bloc de un decimetru cub şi având, în 
sfârşit, un cântar cu care să le cântărească succesiv, era în 
măsură să calculeze atracţia, masa şi densitatea cometei 
sale. 

— Domnilor, zise el, în cazul că nu ştiţi - sau cel puţin nu 
mai ştiţi - trebuie să vă amintesc vestita lege a lui Newton, 
după care atracţia este direct proporţională cu masa şi 
invers proporţională cu pătratul distanţei. Vă rog să nu mai 
uitaţi acest principiu. 

Cum mai preda profesorul! Dar şi cu ce elevi disciplinaţi 
avea de a face! 

— lată, urmă el, o grămadă de 40 de monede de 5 franci 
strânse în sacul acesta. Grămada aceasta ar cântări pe 
Pământ exact un kilogram. Deci, dacă fiind pe Pământ l-aş 
atârna de cârligul cântarului acul ar arăta un kilogram. E 
limpede, nu? 

Vorbind astfel, Palmyrin Rosette nu înceta să-şi aţintească 
ochii asupra lui Ben-Zuf. În această privinţă îl imita pe 
Arago care, în timpul demonstrațiilor sale, se uita 
întotdeauna la unul din ascultătorii săi care i se părea a fi 
mai puţin inteligent şi atunci când credea că acest 
ascultător a înţeles, era sigur de claritatea demonstraţiei 
făcute. În cazul de faţă ordonanța căpitanului Servadac nu 
era lipsită de inteligenţă, nici vorbă de aşa ceva, dar n-avea 
învăţătură, ceea ce însemna acelaşi lucru. Ben-Zuf părând 
convins, profesorul îşi continuă demonstraţia în termenii 
următori: 

— Ei bine, domnilor, această grămadă de 40 de monede 
am să le atârn de cârligul cântarului şi, cum ne aflăm pe 
Gallia, o să vedem cât cântăreşte pe Gallia. 


Grămada fu atârnată de cântar, acul cântarului oscilă, se 
opri şi arătă pe cercul gradat 133 de grame. 

— Deci, urmă Palmyrin Rosette, ceea ce cântăreşte un 
kilogram pe Pământ nu cântăreşte pe Gallia decât 133 
grame, adică de vreo 7 ori mai puţin. E limpede? 

Ben-Zuf încuviinţă din cap, aşa că profesorul îşi reluă grav 
demonstraţia. 

— Şi-acum veţi înţelege că rezultatele pe care le-am 
obţinut cu un dinamometru ar fi fost cu neputinţă de 
obţinut cu o balanţă obişnuită. Cele două talgere în care aş 
fi pus pe unul blocul şi pe celălalt o greutate de un kilogram 
ar fi rămas în echilibru, căci amândouă au scăzut în 
greutate cu exact aceeaşi cantitate. Aţi înţeles? 

— Până şi eu am înţeles, răspunse Ben-Zuf. 

— Dacă, aşadar, urmă profesorul, greutatea este aici de 7 
ori mai mică decât pe globul terestru, trebuie să tragem 
concluzia că forţa de atracţie pe Gallia nu-i decât a şaptea 
parte din cea de pe suprafaţa Pământului. 

— Perfect! Rosti căpitanul Servadac. lată-ne lămuriţi 
asupra acestui punct. Deci, dragă domnule profesor, să 
trecem la masă. 

— Nu, întâi la densitate, spuse Palmyrin Rosette. 

— Într-adevăr, rosti locotenentul Prokop, cunoscând 
volumul Galliei, când vom cunoaşte densitatea, vom deduce 
în mod firesc şi masa. 

Raționamentul locotenentului era just şi nu le mai 
rămânea decât să treacă la calcularea densităţii Galliei. 

Profesorul făcu şi acest lucru. El luă blocul cioplit din 
masivul vulcanic, bloc care era exact de un decimetru cub. 

— Domnilor, spuse el, acest bloc este făcut dintr-o materie 
necunoscută pe care aţi întâlnit-o pretutindeni în călătoria 
dumneavoastră de jur împrejurul cometei mele. Se pare că 
ea nu-i alcătuită decât din această substanţă. Litoralul, 
vulcanul, teritoriul spre nord şi spre sud par constituite din 
acest mineral, căruia ignoranţa dumneavoastră în materie 
de geologie nu v-a îngăduit să-i daţi un nume. 


— Da, şi tare am vrea să ştim ce este această substanţă, 
zise Hector Servadac. 

— Cred, aşadar, continuă Palmyrin Rosette, că am dreptul 
să-mi dezvolt argumentaţia ca şi cum Gallia sar compune în 
întregime doar din această materie până în străfundurile ei. 
Şi iată un decimetru cub din această materie. Cât ar cântări 
el pe Pământ? Ar cântări exact greutatea pe care o are pe 
Gallia înmulțită cu şapte, căci, repet, atracţia este de şapte 
ori mai mică pe cometă decât pe globul terestru. Aţi înţeles, 
voi care mă priviţi cu ochii mari şi miraţi? 

Aceste cuvinte se adresau lui Ben-Zuf. 

— Nu, răspunse Ben-Zuf. 

— Ei bine, n-am să-mi pierd timpul să te fac să înţelegi. 
Dacă domnii ăştia pricep e de ajuns. 

— Ce mai urs! Murmură Ben-Zuf. 

— Să cântărim, aşadar, acest bloc, spuse profesorul. E ca 
şi cum aş atârna cometa de cârligul cântarului meu. Blocul 
fu agăţat de cântar şi acul arătă pe cerc 1,430 kg. 

— 1 kg şi 430 gr ori şapte, strigă Palmyrin Rosette, face 
aproape 10 kg. Deci densitatea Pământului fiind 
aproximativ 5, densitatea Galliei este dublă faţă de cea a 
globului terestru, de vreme ce are valoarea 10. Dacă n-ar fi 
aşa, puterea de atracţie, în loc să fie pe cometa mea a 
şaptea parte din cea de pe Pământ, n-ar fi decât a 15-a 
parte. 

Rostind aceste cuvinte, profesorul se socotea în drept să 
fie mândru. Dacă Pământul era mai mare ca volum, cometa 
lui avea o densitate mai mare şi, în fond, nu ar fi schimbat-o 
pentru nimic în lume. 

lată deci că în acest moment, diametrul, circumferința, 
suprafaţa, volumul, densitatea Galliei şi forţa de atracţie 
gravitaţională pe suprafaţa acesteia erau cunoscute. 
Rămânea de calculat masa, cu alte cuvinte greutatea. 

Calculul fu făcut repede. Într-adevăr, dacă un decimetru 
cub de materie galliană ar fi cântărit 10 kg pe Pământ, 
Gallia cântărea de atâtea ori 10 câţi decimetri cubi avea 


volumul ei. Or se ştie că acest volum fiind de 211.433.460 
km3, avea un număr de reprezentat de 21 de cifre, adică 
211 cvintilioane, 433 cvadrilioane, 460 trilioane. Acest 
număr de kilograme terestre dădea deci masa sau 
greutatea Galliei. Era deci inferioară aceleia a globului 
terestru cu 4 sextilioane, 788 cvintilioane, 566 cvadrilioane, 
540 trilioane kilograme. 

— Dar cât cântăreşte Pământul? Întrebă Ben-Zuf năucit cu 
desăvârşire de aceste miliarde şi milioane. 

— Întâi şi întâi, ştii ce-i aia un miliard? Îl întrebă căpitanul 
Servadac. 

— Nu prea, domnule căpitan. 

— Ei bine, află că de la începutul erei noastre n-a trecut 
încă un miliard de minute; dacă ai fi datorat un miliard, 
înapoind câte un franc în fiecare minut de atunci încoace, n- 
ai fi terminat încă să-ţi plăteşti datoria. 

— Un franc pe minut! Strigă Ben-Zuf. Dar aş fi fost ruinat 
în mai puţin de un sfert de oră! Ei, dar la urma urmei, cât 
cântăreşte Pământul? 

— 5.875 sextilioane de kg, răspunse locotenentul Prokop, 
un număr format din 25 de cifre. 

— Dar Luna? 

— 72 sextilioane de kg. 

— Numai! Exclamă Ben-Zuf. Şi Soarele? 

— Două nonilioane, răspunse profesorul, un număr 
alcătuit din 31 de cifre. 

— Două nonilioane! Strigă Ben-Zuf, cu vreo două grame 
mai mult sau mai puţin, dar tot pe acolo, nu? 

Palmyrin Rosette începu să-i arunce lui Ben-Zuf priviri 
piezişe. 

— Aşa că, spuse căpitanul Servadac ca să încheie, orice 
obiect cântăreşte pe suprafaţa Galliei de şapte ori mai puţin 
decât pe suprafaţa Pământului. 

— Da, răspunse profesorul şi, în consecinţă, forţele 
noastre musculare sunt de şapte ori mai mari. Un hamal din 


piaţă, care ar duce 100 de kg pe Pământ, ar fi în stare să 
poarte 700 pe Gallia. 

— lată de ce sărim de şapte ori mai sus! Zise BenZuf. 

— Fără îndoială, răspunse locotenentul Prokop, şi dacă 
masa Galliei ar fi mai mică, Ben-Zuf, săritura ar fi şi mai 
înaltă! 

— Ai trece şi peste colina Montmartre! Adăugă profesorul 
făcând cu ochiul, ca să-l scoată pe Ben-Zuf din sărite. 

— Dar pe celelalte astre care este forţa de atracţie a 
gravitaţiei? Întrebă Hector Servadac. 

— Ai uitat! Strigă profesorul. De fapt, n-ai fost niciodată 
altceva decât un elev destul de slab. 

— Recunosc, spre ruşinea mea! Răspunse căpitanul 
Servadac. 

— Ei bine, Pământul având 1, atracţia pe Lună este de 
0,16, pe Jupiter 2,45, pe Martie 0,50, pe Mercur 1,15, pe 
Venus 0,92 aproape egală cu cea a Pământului, pe Soare 
28. Acolo un kilogram terestru cântăreşte 28 kg! (11)././. 
/Documents and Settings/Administrator/Application 
Data/Amber ePub/Ops/notes.html - a76 

— Pe Soare, adăugă locotenentul Prokop, un om cu o 
constituţie ca a noastră, dacă ar cădea, nu s-ar ridica decât 
cu greu, iar o ghiulea de tun n-ar merge mai departe de 
câteva zeci de metri. 

— Un bun câmp de bătălie pentru fricoşi! Îşi dădu cu 
părerea Ben-Zuf. 

— Nicidecum, îl contrazise căpitanul Servadac, de vreme 
ce ar fi prea greoi ca să dea bir cu fugiţii. 

— Ei bine, zise Ben-Zuf, îmi pare rău că Gallia nu-i mai 
mică decât este, deoarece am fi putut fi mai puternici, am fi 
putut sări mai sus. E adevărat că n-ar fi fost uşor! 

Aceste cuvinte nu puteau decât să-l jignească pe profesor 
în amorul său propriu în calitatea lui de proprietar al sus- 
numitei Gallii. De aceea îl mustră pe Ben-Zuf. 

— Ia te uită! Strigă el. Oare capul acestui ignorant nu-i 
destul de uşurel şi aşa? Să ia seama, căci altfel o pală de 


vânt o să i-l sufle într-o bună zi. 

— Bine! Răspunse Ben-Zuf, am să-l ţin cu amândouă 
mâinile. 

Palmyrin Rosette, văzând că n-o scoate la capăt cu 
căpăţânosul de Ben-Zuf, era gata să se retragă, când 
căpitanul Servadac făcu un gest ca să-l oprească. 

— Iertaţi-mă, dragă domnule profesor, spuse el. Încă o 
singură întrebare. Oare nu ştiţi cumva ce fel de substanţă 
este cea din care e alcătuită Gallia? 

— Poate că da, răspunse Palmyrin Rosette. Natura acestei 
materii. Densitatea ei de 10. Aş îndrăzni să afirm. Ah, dacă-i 
aşa, am cum să-l înnebunesc pe acest Ben-Zuf! Să-i mai dea 
mâna atunci să-şi compare colina cu cometa mea! 

— Şi ce-aţi îndrăzni să afirmaţi? Întrebă căpitanul 
Servadac. 

— Că această substanţă, urmă profesorul sacadând fiecare 
silabă a frazei, că această substanţă nu-i altceva decât o 
sare. 

— Hm, o sare! Strigă dispreţuitor Ben-Zuf. 

— O sare de aur, compus care se găseşte adesea pe 
Pământ, şi în materia aceasta dacă există 70 la sută sare, 
socot că are 30 la sută aur! 

— 30 la sută! Strigă Hector Servadac. 

— Ceea ce, adunând greutatea specifică a celor două 
corpuri dă în total 1 0 - adică exact cifra densităţii pe Gallia. 

— O cometă de aur! Repetă căpitanul Servadac. 

— Vestitul Maupertuis credea că lucrul acesta este foarte 
posibil şi Gallia îi dă dreptate. 

— Dar atunci, zise contele Timaşev, dacă Gallia ar cădea 
pe globul terestru, ar schimba toate condiţiile monetare 
pentru că la data actuală nu sunt în circulaţie decât 29 
miliarde 400 de milioane kilograme de aur. 

— Într-adevăr, răspunse Palmyrin Rosette, şi de vreme ce 
blocul de sare de aur care ne poartă cântăreşte în greutate 
terestră 211 cvintilioane, 433 cvadrilioane, 460 trilioane de 
kilograme, ar aduce pe Pământ vreo 61 cvintilioane de aur. 


Or, la 3500 franci kilogramul, asta va face ca sumă rotundă 
246 sextilioane de franci, un număr format din 24 de cifre. 

— Şi-n ziua aceea, spuse Hector Servadac, valoarea 
aurului va scădea la zero şi ar merita mai mult ca oricând 
calificativul de „metal păcătos”. 

Profesorul nu apucase să audă acest comentariu. leşise 
maiestuos după ultimul său răspuns, pentru a se urca din 
nou în observator. 

— Dar, întrebă Ben-Zuf, la ce servesc toate calculele pe 
care savantul ăsta arţăgos le-a făcut ca pe nişte scamatorii? 
— La nimic, răspunse Hector Servadac, şi tocmai în asta 

stă farmecul lor. 

Capitolul IX. În care va fi vorba numai de Jupiter, marele 
tulburător al cometelor. 

Într-adevăr, Palmyrin Rosette nu făcuse decât artă pentru 
artă. El cunoştea efemeridele cometei, mersul ei prin 
spaţiile interplanetare, durata revoluţiei ei în jurul Soarelui. 
Restul: masa, densitatea, atracţia şi chiar valoarea metalică 
a Galliei nu-l puteau interesa decât pe el, nu şi pe tovarăşii 
săi, dornici mai ales să regăsească Pământul pe punctul de 
pe orbită şi la data indicată. Îl lăsară, aşadar, pe profesor cu 
cercetările lui de ştiinţă pură. 

A doua zi era 1 august, sau, folosind limbajul lui Palmyrin 
Rosette, 63 aprilie gallian. În timpul acestei luni, cometa 
care avea să străbată 16 milioane şi 500 mii de leghe 
trebuia să se îndepărteze la 197 milioane leghe de Soare. 
Mai avea de parcurs încă 81 milioane de leghe pe 
traiectoria ei ca să atingă punctul de afeliu la 15 ianuarie. 
După acest punct va tinde să se apropie din nou de Soare. 

Dar pe atunci Gallia înainta spre o lume minunată pe care 
nici un ochi omenesc nu o putuse vedea până acum atât de 
aproape! Da, profesorul avea dreptate să nu-şi mai 
părăsească observatorul! Niciodată vreun astronom - şi un 
astronom este mai mult decât un om, de vreme ce trăieşte 
în afara lumii terestre - nu a luat parte la o asemenea 
sărbătoare pentru ochi. Ce frumoase erau nopţile galliene! 


Nici o adiere de vânt, nici un abur nu le tulbura 
seninătatea. Acolo se afla cartea cerului, deschisă, lăsându- 
se citită cu o neasemuită uşurinţă. 

Lumea minunată către care mergea Gallia era lumea lui 
Jupiter, cel mai însemnat dintre aştrii pe care Soarele îi ţine 
sub puterea lui de atracţie. De la întâlnirea Pământului cu 
cometa trecuseră şapte luni şi aceasta se îndreptase repede 
spre superba planetă care-i venea în întâmpinare. La data 
de 1 august pe cei doi aştri nu-i mai despărţeau decât 61 de 
milioane de leghe şi până la 1 noiembrie trebuiau să se 
apropie treptat unul de celălalt. 

Nu era oare periculos? Circulând atât de aproape de 
Jupiter, Gallia nu risca foarte mult? Puterea de atracţie a 
planetei, a cărei masă era atât de mare în raport cu cea a 
Galliei, nu putea oare să exercite asupra ei o influenţă 
dezastruoasă? Bineînţeles, calculând durata revoluţiei 
Galliei, profesorul ţinuse până în cele mai mici amănunte 
seama de tulburările pe care i le putea provoca nu numai 
Jupiter, ci şi Saturn sau Marte. Dar dacă se înşelase asupra 
însemnătăţii acestor tulburări, dacă întârzierile suferite de 
cometa sa erau mai importante decât credea! Dacă mai ales 
Jupiter, acest veşnic seducător de comete! 

În fine, aşa cum explica locotenentul Prokop, în cazul când 
calculele astronomului erau greşite, o împătrită primejdie 
păştea Gallia: 

1) Ori Gallia, irezistibil atrasă de Jupiter, va cădea pe 
suprafaţa acestuia şi, va fi nimicită; 

2) Ori captată doar, ar trece în stare de satelit, poate chiar 
de subsatelit; 

3) Ori, deviată de pe traiectoria ei, va urma o nouă orbită 
care nu o va mai readuce pe ecliptică; 

4) Ori, întârziată cât de puţin de astrul care-i va tulbura 
mersul, va ajunge prea târziu pe ecliptică pentru a reîntâlni 
Pământul. 

Se observă că, din aceste patru pericole, unul singur era 
prea de ajuns pentru ca gallienii să piardă orice şansă de 


întoarcere pe globul natal. 

Trebuie să remarcăm însă că, din cele patru eventualităţi, 
Palmyrin Rosette n-avea să se teamă decât de două. Ca 
Gallia să devină lună sau sublună în lumea jupiteriană nu-i 
putea conveni aventurosului astronom. Dar dacă, după ce 
ar fi pierdut posibilitatea de a întâlni Pământul, ar continua 
să graviteze în jurul Soarelui sau chiar să rătăcească în 
spaţiile siderale prin acea nebuloasă a Căii lactee, din care 
par să facă parte toate stelele vizibile, cu acest lucru s-ar fi 
împăcat foarte bine. Înţelegea că tovarăşii săi sunt cuprinşi 
de dorinţa de neînvins de a se întoarce pe Pământ, unde-şi 
lăsaseră familiile, prietenii; dar Palmyrin Rosette nu mai 
avea familie, n-avea prieteni căci nu avusese niciodată timp 
să-şi facă. Cu caracterul pe care i-l cunoaşteţi, cum ar fi 
izbutit? Deci dacă avusese norocul nemaipomenit să fie 
purtat prin spaţiu de un nou astru, era gata să dea orice ca 
să nul mai părăsească niciodată. 

O lună trecu în această situaţie, între temerile gallienilor şi 
speranţele lui Palmyrin Rosette. La 1 septembrie, distanţa 
între Gallia şi Jupiter nu mai era decât de 38 milioane leghe 
- exact depărtarea care desparte Pământul de centrul său 
de atracţie. La 15 septembrie, distanţa nu mai era decât de 
26 milioane leghe. Planeta se mărea pe cer, iar Gallia părea, 
atrasă de ea ca şi cum rotirea ei eliptică se preschimbase, 
sub influenţa lui Jupiter, în cădere în linie dreaptă. 

Era cu adevărat considerabilă planeta care ameninţa să 
tulbure mersul Galliei. O piatră de încercare deosebit de 
primejdioasă! Se ştie, de la Newton încoace, că atracţia 
între corpurile cereşti se exercită direct proporţional cu 
masa lor şi invers proporţional cu pătratul distanțelor. Or, 
masa lui Jupiter era considerabil de mare, iar distanţa la 
care va trece Gallia pe lângă el relativ mică. 

Diametrul acestui uriaş este de 35.790 leghe, adică de 1 1 
ori diametrul terestru, iar circumferința sa măsoară 
112.440 leghe. Volumul este de 1.414 ori mai mare decât 
cel al Pământului, adică ar trebui 1.414 globuri terestre 


pentru a se ajunge la mărimea lui. Masa sa este de 338 ori 
mai mare decât aceea a sferoidului terestru, cu alte cuvinte, 
cântăreşte de 138 de ori mai mult, adică aproape 2 
octilioane de kilograme - un număr compus din 28 de cifre. 
Dacă densitatea lui medie, dedusă din masă şi volum, nu 
echivalează nici cu un sfert din cea a Pământului şi nu o 
depăşeşte decât cu o treime pe cea a apei - de unde şi 
ipoteza că uriaşa planetă este lichidă măcar la suprafaţă - 
masa lui nu era mai puţin amenințătoare pentru Gallia. 

Trebuie să mai spunem, pentru a încheia descrierea fizică 
a lui Jupiter, că-şi termină revoluţia în jurul Soarelui în 11 
ani, 10 luni, 17 zile, 8 ore şi 42 minute terestre, că se mişcă 
cu o viteză de 13 km pe secundă pe o orbită de 1.214 
milioane de leghe, că se roteşte în jurul axului său în numai 
9 ore şi 55 de minute3, astfel încât durata zilelor sale e mult 
redusă, şi, prin urmare, oricare din punctele de pe 
ecuatorul său se deplasează de 27 de ori mai repede decât 
unul din punctele ecuatoriale ale Pământului, ceea ce a dat 
fiecăruia din polii săi o depresiune de 995 leghe; axul 
planetei este aproape perpendicular în planul orbitei sale, 
din care cauză zilele sunt egale cu nopţile, iar schimbările 
de anotimp au diferenţe neînsemnate, Soarele rămânând 
aproape invariabil în planul ecuatorial. În sfârşit, 
intensitatea luminii şi căldurii primite de această planetă 
nu-i decât a 25-a parte din cea de pe suprafaţa Pământului, 
căci Jupiter urmează o traiectorie eliptică ce-l plasează la 
minimum 188 milioane de leghe de Soare şi la maximum 
207 milioane. 

Ne mai rămâne să vorbim de cele patru luni care, când 
reunite la acelaşi orizont, când despărțite, luminează mirific 
nopţile jupiteriene. Din aceşti patru sateliți, unul se mişcă în 
jurul lui Jupiter la o depărtare aproape egală cu cea care 
desparte Luna de Pământ. Altul este ceva mai mic ca astrul 
nopţilor. Dar toţi îşi îndeplinesc revoluţia cu o iuţeală mult 
sporită faţă de cea a Lunii, primul într-o zi, 18 ore, 28 
minute, al doilea în 3 zile, 13 ore, 14 minute, al treilea în 7 


zile, 3 ore, 43 minute şi al patrulea în 16 zile, 16 ore, 32 
minute. Cel mai îndepărtat circulă la o distanţă de 465.130 
leghe de suprafaţa planetei. 

Se ştie că prin cercetarea acestor sateliți, a căror mişcare 
e cunoscută cu precizie absolută, s-a determinat pentru 
prima oară viteza luminii. Ei pot să slujească şi la calcularea 
longitudinii terestre. 

— Pe Jupiter, spuse într-o zi locotenentul Prokop, poţi să ţi- 
| închipui ca pe un ceas uriaş, ale cărui arătătoare sunt 
sateliții, măsurând timpul cu o exactitate desăvârşită. 

— Un ceas cam mare pentru buzunarul meu, răspunse 
Ben-Zuif. 

— Aş adăuga, continuă locotenentul, că dacă ceasurile 
noastre au cel mult trei arătătoare, acesta are patru. 

— Să fim atenţi să n-aibă în curând cinci! Îi ripostă 
căpitanul Servadac, gândindu-se la pericolul prin care 
trecea Gallia, ameninţată să fie preschimbată în satelit al 
sistemului jupiterian. 

Cum e de presupus, această lume care se mărea zi de zi 
sub ochii lor constituia singurul subiect de discuţie al 
căpitanului Servadac şi al tovarăşilor săi. Nu-şi puteau lua 
privirile de la ea, nu puteau vorbi despre altceva. 

Într-o zi veni vorba despre vârsta diferitelor planete care 
se rotesc în jurul Soarelui. Iar locotenentul Prokop nu le-ar 
fi putut răspunde mai bine decât citind acest pasaj din 
Povestiri despre infinit de Flammarion, din care avea 
traducerea în limba rusă: „Cele mai îndepărtate (dintre 
aceste astre) sunt cele mai venerabile şi cele mai înaintate 
pe calea progresului. Neptun, situat la 1.100 milioane de 
leghe de Soare, a ieşit primul din nebuloasa solară acum 
miliarde de secole. Uranus, care gravitează la 700 de 
milioane leghe de centrul comun, al orbitelor planetare, are 
mai multe sute de milioane de secole. Jupiter, colos care 
planează la 190 de milioane de leghe, are vârsta de 70 
milioane de secole. Marte numără de zece ori 100 milioane 
de ani de existenţă, distanţa sa de Soare este de 56 


milioane de leghe. Pământul, la o depărtare de 37 milioane 
de leghe de Soare, a ieşit din sânul incandescent al acestuia 
cam cu o sută de milioane de ani în urmă. Poate că nu sunt 
mai mult de 50 de milioane de ani de când s-a desprins de 
Soare Venus. Ea gravitează la 26 de mii de leghe distanţă şi 
n-au trecut decât 10 milioane de ani de când a luat fiinţă 
Mercur care are aceeaşi origine şi se află la 14 milioane de 
leghe depărtare, în timp ce Pământul a dat naştere Lunii. 

Aşa suna noua teorie, ceea ce îl determină pe căpitanul 
Servadac să facă următoarea reflecţie: „Dacă tot nu-i altă 
scăpare, mai bine să ne capteze Mercur decât Jupiter. Am 
sluji atunci un stăpân mai puţin bătrân şi probabil mai uşor 
de mulţumit!” 

În timpul ultimelor 15 zile din septembrie, planetele Gallia 
şi Jupiter continuară să se apropie una de cealaltă. În prima 
zi a acestei luni cometa întâlnise orbita lui Jupiter şi în 
prima zi a lunii următoare cele două astre trebuiau să fie la 
cea mai mică depărtare unul de altul. Nu era de aşteptat o 
ciocnire directă, fiindcă planurile orbitelor lui Jupiter şi 
Galliei nu coincideau, dar erau totuşi uşor înclinate unul 
spre celălalt. Planul în care se mişcă Jupiter nu face decât 
un unghi de un grad şi 19 minute faţă de ecliptică şi n-aţi 
uitat că ecliptica şi orbita cometei erau proiectate de la 
întâlnire în acelaşi plan. 

În cursul acestor 15 zile, Jupiter ar fi fost demn de toată 
admiraţia pentru orice observator mai puţin dezinteresat 
decât gallienii. Discul său, luminat de razele Soarelui, le 
răsfrângea cu o oarecare intensitate pe Gallia. Obiectele 
luminate pe suprafaţa ei căpătau nuanţe noi. Nerina însăşi, 
când se afla în opoziţie cu Jupiter şi deci în conjuncţie cu 
Soarele, putea fi vag desluşită noaptea. Palmyrin Rosette nu 
se clintea din observatorul lui şi, cu luneta aţintită asupra 
minunatului astru, părea că vrea să pătrundă până în 
ultimele ei taine lumea jupiteriană. Această planetă, pe care 
nici un astronom de pe Pământ n-o văzuse la mai puţin de 


150 de milioane de leghe, era pe cale să se apropie la 
numai 13 milioane de entuziastul profesor! 

Cât despre Soare, la distanţa unde gravita acum Gallia, nu 
apărea decât sub forma unui disc cu un diametru de 5 
minute şi 46 secunde. 

La câteva zile înainte ca Jupiter şi Gallia să fi ajuns la cea 
mai mică distanţă, sateliții planetei se puteau vedea cu 
ochiul liber. Se ştie că, fără lunetă, de pe Pământ e cu 
neputinţă să zăreşti lunile lumii jupiteriene. Cu toate 
acestea, câţiva privilegiați înzestrați cu o vedere 
excepţională au văzut fără ajutorul nici unui instrument pe 
sateliții lui Jupiter. Printre alţii, analele ştiinţifice pomenesc 
de Moestlin, profesorul lui Kepler, de un vânător siberian 
după spusele lui Wranghel, iar după Bogulavski, directorul 
observatorului din Breslau, de un meşter croitor din acest 
oraş. Admiţând că unii muritori au beneficiat de o 
asemenea vedere pătrunzătoare, ei ar fi avut numeroşi 
rivali dacă ar fi locuit în acea perioadă la Pământul Cald şi 
în Fagurele-Nina. Sateliții puteau fi văzuţi de toată lumea. 
Se observa chiar că primul era de un alb mai mult sau mai 
puţin strălucitor, al doilea uşor albăstrui, al treilea de un alb 
ca neaua, al patrulea când portocaliu, când roşiatic. Trebuie 
să mai adăugăm că Jupiter, la această distanţă, părea cu 
totul lipsit de strălucire. 

Dacă Palmyrin Rosette continua să cerceteze planeta în 
calitate de astronom complet dezinteresat, tovarăşilor lui le 
era mai departe teamă ca mersul cometei să nu întârzie sau 
chiar ca atracţia să nu se schimbe în cădere. Zilele se 
scurgeau însă fără să le îndreptăţească temerile. Astrul 
care intervenise în mersul Galliei nu va avea deci o altă 
înrâurire decât tulburările indicate de calcul? Dacă o 
cădere în linie dreaptă nu era de aşteptat, datorită 
impulsului iniţial al cometei, acest impuls va ajunge să o 
ţină în limita perturbaţiilor care, la urma urmei, trebuiau 
să-i îngăduie să-şi îndeplinească în doi ani revoluţia în jurul 
Soarelui? Era fără îndoială ceea ce cerceta Palmyrin 


Rosette, dar ar fi fost greu să-i smulgi secretul observaţiilor. 
Câteodată Hector Servadac şi tovarăşii lui aduceau vorba 
despre toate acestea. 

— Haida-de! Spunea căpitanul Servadac, dacă durata 
revoluţiei galliene se va schimba, dacă Gallia va suferi 
întârzieri neaşteptate, ex-profesorul meu nu-şi va mai 
încăpea în piele de bucurie. Va fi fericit să ne ia peste picior 
şi, fără să fie nevoie să-l întrebăm, vom şti la ce să ne 
aşteptăm! 

— Deie Domnul, rosti contele 'Timaşev, ca, în definitiv, să 
nu fi făcut nici o greşeală în calculele lui. 

— EI, Palmyrin Rosette, să comită o greşeală?! Îi răspunse 
Hector Servadac. Mi se pare de necrezut. Nu putem să nu 
recunoaştem că-i un cercetător remarcabil. Sunt convins de 
exactitatea primelor lui calcule, în ce priveşte revoluţia 
Galliei, dar nu cred şi în exactitatea celorlalte, dacă afirmă 
că trebuie să părăsim orice speranţă de a ne întoarce pe 
Pământ. 

— Ei bine, domnule căpitan, interveni atunci BenZuf, vreţi 
să vă spun ce gând nu-mi dă pace? 

— Spune-mi ce gând nu-ţi dă pace, Ben-Zuf. 

— Savantul dumneavoastră îşi petrece tot timpul în 
observator, nu-i aşa? Întrebă ordonanța cu glasul unui om 
care a cugetat adânc. 

— Da, bineînţeles, răspunse Servadac. 

— Şi zi şi noapte, ocheanul lui infernal e aţintit spre 
domnul Jupiter care vrea să ne înghită? 

— Da! Şi? 

— Sunteţi sigur, domnule căpitan, că fostul dumneavoastră 
profesor nu-l atrage puţin câte puţin cu luneta lui 
blestemată? 

— Ah! Nu, asta nu! Răspunse căpitanul Servadac, 
izbucnind în râs. 

— Lăsaţi, lăsaţi, domnule căpitan! Zise Ben-Zuf clătinând 
capul cu un aer neconvins. Nu sunt atât de sigur ca 
dumneavoastră. O! Nu ştiu cum mă stăpânesc să nu. 


— Să nu? Întrebă Hector Servadac. 

— Să nu-i fac praf instrumentul ăla nenorocit! 

— Să-i spargi luneta, Ben-Zuf? 

— 'Ţândări! 

— Ei, n-ai decât să încerci şi dau ordin să te spânzure. 

— Asta-i bună! Să mă spânzure! 

— Nu sunt eu guvernatorul general al Galliei? 

— Ba da, domnule căpitan, sunteţi! Răspunse viteazul Ben- 
Zuf. 

Şi într-adevăr, dacă ar fi fost condamnat, mai curând şi-ar 
fi pus singur ştreangul de gât decât să nege o singură clipă 
dreptul de viaţă şi de moarte al „Excelenței Sale”. 

La 1 octombrie, între Jupiter şi Gallia nu mai erau decât 18 
milioane leghe. Planeta se găsea, aşadar, de 180 ori mai 
departe de cometă decât este Luna de Pământ în punctul 
cel mai îndepărtat. Or, se ştie că, dacă Jupiter ar fi adus la 
depărtarea care desparte Luna de sfera terestră, discul său 
ar prezenta un diametru de 34 de ori mai mare decât cel al 
Lunii, adică, socotind pe suprafaţă, de 1.200 de ori discul 
lunar. Locuitorilor de pe Gallia li se înfăţişa deci în acest 
moment ca un disc de mare întindere. 

Se vedeau limpede dungile de diferite nuanţe care-l 
brăzdau paralel cu ecuatorul, benzile cenuşii la nord şi la 
sud, rând pe rând întunecate şi luminoase la poli, lăsând 
într-o lumină mai puternică înseşi marginile astrului. Pete, 
deosebite ca formă şi culoare, putând fi desluşite, 
acopereau ici şi colo puritatea dungilor transversale. Aceste 
dungi şi pete erau oare doar produsul schimbărilor 
atmosferice de pe Jupiter? Prezenţa, natura, mişcarea lor 
trebuiau explicate prin îngrămădirea vaporilor, prin 
formarea norilor aduşi de curenţii de aer care asemenea 
alizeelor se propagau în sens invers cu rotația planetei în 
jurul axei sale? Palmyrin Rosette nu putea face nici o 
afirmaţie în această privinţă, la fel ca şi observatorii 
tereştri. Dacă se întorcea pe Pământ nu va avea nici măcar 


alinarea de a fi surprins unul din cele mai interesante 
secrete ale lumii jupiteriene. 

În timpul săptămânii a doua, din luna octombrie, temerile 
fură mai puternice ca oricând. Gallia ajungea cu mare 
viteză la punctul periculos. Contele Timaşev şi căpitanul 
Servadac, de obicei rezervaţi, dacă nu reci unul faţă de 
celălalt, se simțeau apropiaţi în faţa primejdiei comune. 
Schimbau mereu păreri. Când socoteau câteodată partida 
pierdută şi întoarcerea pe Pământ imposibilă, dădeau frâu 
liber închipuirii şi scrutau viitorul ce-i aştepta în lumea 
solară, poate chiar în lumea siderală. Erau dinainte 
împăcaţi cu soarta. Se vedeau duşi către o nouă omenire şi 
se inspirau din acea filosofie care, respingând concepţia 
îngustă a unei lumi făcute doar pentru om, îmbrăţişează 
ideea unui univers locuit pe toată întinderea sa. 

Dar, de fapt, ori de câte ori se analizau bine, simțeau că 
ultima speranţă nu-i părăsea şi că nu vor renunţa să revadă 
Pământul - atâta vreme cât el va apărea la orizontul Galliei 
în mijlocul miilor de stele de pe boltă. Dealtfel, dacă scăpau 
de primejdiile iscate de vecinătatea lui Jupiter - aşa cum le 
repetase adeseori locotenentul Prokop - Gallia n-avea să se 
mai teamă de nimic, nici de Saturn, prea îndepărtat de ea, 
nici de Marte, a cărui orbită o va reîntâlni revenind spre 
Soare. De aceea, cu aceeaşi nerăbdare ca Wilhelm Tel, 
aşteptau să „fi trecut încercarea funestă”! 

La 15 octombrie, cei doi aştri se găseau la cea mai mică 
distanţă unul de celălalt, dacă nu se ivea nimic neprevăzut. 
Depărtarea nu era decât de 13 milioane leghe. Atunci, sau 
avea să cadă sub influenţa lui Jupiter, sau Gallia îşi va 
continua mersul pe orbită fără să sufere alte întârzieri 
decât cele calculate. 

Gallia trecu. Şi îşi dădură bine seama de asta a doua zi 
datorită îngrozitoarei dispoziţii a lui Palmyrin Rosette. Dacă 
triumfa în calitate de matematician, fusese învins în schimb 
ca om dornic de aventuri! El, care trebuia să fie cel mai 


mulţumit dintre astronomi, se simţea cel mai nenorocit 
dintre gallieni! 

Gallia, urmând traiectoria ei neschimbată, continua să 
graviteze în jurul Soarelui şi deci să se îndrepte spre 
Pământ. 

Capitolul X. În care se va arăta lămurit că e mai bine să 
faci trafic pe pământ decât pe Gallia 

— Drace! Cred c-am scăpat ca prin farmec! Strigă 
căpitanul Servadac când dezamăgirea profesorului îi 
demonstră că nu mai era nici un pericol. 

Apoi rosti către tovarăşii săi, tot atât de mulţumiţi ca şi el: 

— Ce vom fi făcut, la drept vorbind? O simplă călătorie 
prin lumea solară, o călătorie de doi ani! Dar pe Pământ 
sunt unele care ţin mai mult! Deci, până acum, n-avem de 
ce ne plânge şi, cum totul va merge strună de aici încolo, în 
mai puţin de 15 luni vom fi pe sferoidul nostru obişnuit. 

— Şi vom vedea Montmartre, adăugă Ben-Zuf. 

Era o întâmplare cu adevărat fericită că gallienii 
„Sscăpaseră de un abordaj”, cum ar fi spus un marinar. Chiar 
dacă, sub influenţa lui Jupiter, cometa ar fi suferit o 
întârziere de numai o oră, Pământul s-ar fi găsit la aproape 
100.000 de leghe de punctul exact unde trebuia să-l 
întâlnească cometa. În cât timp s-ar fi repetat aceleaşi 
condiţii? N-ar fi fost secole, milenii înainte ca o a doua 
întâlnire să fi fost cu putinţă? Fireşte. Afară de asta, dacă 
Jupiter ar fi tulburat mersul Galliei până la a-i schimba 
planul sau forma orbitei, poate ar fi continuat să graviteze 
pentru totdeauna fie în lumea solară, fie în spaţiile siderale. 

La 1 noiembrie, distanţa care despărţea pe Jupiter de 
Gallia era de 17 milioane leghe. În două luni şi jumătate, 
cometa va trece la afeliu, adică la cea mai mare depărtare 
de Soare, şi, de atunci încolo, va tinde să se apropie de 
acesta. 

Proprietăţile luminoase şi calorice ale astrului radios 
păreau acum deosebit de slăbite. O semiobscuritate învăluia 
obiectele de pe suprafaţa cometei. Lumina şi căldura nu 


mai reprezentau decât a 25-a parte din ce trimite Soarele 
pe Pământ. Dar astrul era mereu prezent. Gallia nu înceta 
de a fi în puterea lui. Se vor apropia în curând. Se vor 
întoarce iar la viaţă, înapoindu-se spre centrul arzător, a 
cărui temperatură e socotită a fi nu mai puţin de 5 milioane 
de grade. Această perspectivă apropiată i-ar fi însufleţit pe 
gallieni din punct de vedere fizic şi moral, dacă ar fi fost din 
aceia care îşi pierd curajul. 

Dar Isac Hakhabut? Egoistul acesta cunoscuse temerile 
prin care trecuseră căpitanul Servadac şi tovarăşii lui în 
ultimele două luni? Nu, defel. Isac Hakhabut nu părăsise 
Hansa de când cu împrumutul făcut spre marele lui profit. 
Chiar a doua zi după ce se terminaseră experienţele 
profesorului, Ben-Zuf se grăbise să-i ducă înapoi 
dinamometrul şi monedele de argint. Preţul închirierii şi 
dobânda se şi aflau în mâinile lui. Nu mai avu decât să-i 
predea rublele de hârtie, care-i serviseră de garanţie, şi 
relaţiile lui cu locuitorii Fagurelui-Nina luară sfârşit. Dar 
Ben-Zuf îi spuse cu acest prilej că solul Galliei. Era alcătuit 
din aur, e adevărat fără nici o valoare, şi care, dată fiind 
cantitatea mare în care se găsea, nu va avea valoare nici 
când vor cădea pe Pământ. Isac îşi închipui, bineînţeles, că 
Ben-Zuf îşi bate joc de el. Nu dădu nici o crezare acestei 
poveşti şi mai mult ca oricând se gândea cum să pună mâna 
pe toată rezerva monetară a coloniei galliene. Aşadar 
Fagurele-Nina nu avu nici măcar o singură dată cinstea să 
primească vizita lui Isac Hakhabut. 

— Şi e curios, îşi dădea câteodată Ben-Zuf cu părerea, cât 
de uşor te obişnuieşti cu lipsa lui! 

În această perioadă însă, Isac Hakhabut se gândea cum să 
reia legăturile cu gallienii. Aşa îi dicta interesul. Pe de o 
parte, anumite stocuri de marfă începeau să se strice. Pe de 
alta, era important pentru el să le schimbe pe bani înainte 
de a ajunge pe Pământ. Într-adevăr, vândute pe Pământ, 
aceste mărfuri n-ar mai fi avut decât o valoare obişnuită. Pe 
piaţa galliană, dimpotrivă, puteau să atingă preţuri mari, 


ţinând seama de varietatea lor şi mai ales ţinând seama - 
după cum ştia prea bine Isac - că toţi vor fi nevoiţi să i se 
adreseze lui. 

Tocmai atunci, diferite articole de primă necesitate: ulei, 
cafea, zahăr, tutun etc. Erau pe cale să lipsească din 
magazia generală. Ben-Zuf îi atrase atenţia căpitanului. 
Acesta, credincios normei de purtare pe care şi-o impusese 
faţă de Isac Hakhabut, luă hotărârea să rechiziţioneze pe 
bani mărfurile de pe Hansa. 

Potrivirea de gânduri între vânzător şi cumpărători avea 
să-l aducă pe Isac în situaţia de a statornici legături cu 
locuitorii Pământului Cald. Datorită târgurilor care aveau să 
se încheie, de voie de nevoie, la un preţ foarte ridicat, Isac 
Hakhabut spera să pună mâna pe tot aurul şi argintul 
coloniei. 

— Doar că, îşi spunea el cugetând în strâmta lui cabină, 
valoarea încărcăturii mele este mai mare decât banii de 
care pot dispune oamenii ăştia. Or, când voi avea totul în 
caseta mea, cu ce vor putea ei să cumpere de la mine restul 
de marfă rămasă? 

Această împrejurare îl îngrijora pe omul nostru. Dar îşi 
aduse aminte la timp că era nu numai comerciant, ci că şi 
împrumuta bani cu dobândă, sau ca să-i zicem pe şleau, era 
cămătar. N-ar putea oare să continue pe Gallia bănoasa 
meserie cu care îi mergea atât de bine pe Pământ? Ultima 
tranzacţie de acest fel era de natură să-l atragă. Şi Isac 
Hakhabut - minte chibzuită - ajunse încetul cu încetul la 
următorul raţionament: „Când aceşti oameni nu vor mai 
avea bani, eu voi mai avea mărfuri, căci preţurile lor vor fi 
în continuare foarte ridicate. Cine mă va împiedica atunci 
să dau bani cu împrumut acelora, se înţelege, care socot că- 
şi vor onora semnătura. Hei, hei, poliţele nu vor fi mai 
proaste pe Pământ fiindcă au fost semnate pe Gallia! Dacă 
nu vor fi plătite la timp, am să le protestez, iar portăreii n- 
or să stea cu mâinile în sân. Nimic nu interzice oamenilor 
să-şi valorifice bunul. Dimpotrivă. Există un căpitan 


Servadac şi mai ales un conte Timaşev care-mi par solvabili 
şi nu se vor uita la dobândă. Ah! Nu m-ar supăra deloc să le 
împrumut ceva bani pe care să mi-i înapoieze pe lumea 
adevărată”. 

Fără să ştie, Isac Hakhabut era gata să imite un procedeu 
folosit odinioară de gali. Ei împrumutau pe poliţe scadente 
pe lumea cealaltă. Pentru ei, e adevărat, lumea cealaltă 
însemna veşnicia. Pentru Isac însemna lumea terestră, 
căreia soarta bună cu el şi rea cu debitorii lui îl va reda 
probabil înainte de 15 luni. În consecinţă, din tot ce s-a spus 
se desprinde că, aşa cum Pământul şi Gallia mergeau unul 
către altul, fără să se poată opri, tot aşa şi Isac Hakhabut 
era pe cale să facă un pas către căpitanul Servadac, care se 
îndrepta la rândul lui spre proprietarul tartanei. 

Întâlnirea avu loc pe data de 15 noiembrie, în cabina 
Hansei. Prevăzătorul negustor se ferise să ofere, ştiind că o 
să i se ceară. 

— Jupâne Isac, spuse de-a dreptul căpitanul Servadac, 
fără introducere sau ocolişuri, avem nevoie de cafea, tutun, 
ulei şi alte articole cu care e aprovizionată Hansa. Mâine, 
Ben-Zuf şi cu mine vom veni să cumpărăm cele 
trebuincioase. 

— Doamne, păzeşte-mă! Strigă Isac căruia îi ieşeau din 
gură vorbele acestea fie că erau îndreptăţite fie că nu. 

— Am spus, reluă căpitanul Servadac, că vom veni „să 
cumpărăm”, auzi? Să cumperi, îmi închipui, înseamnă să iei 
o marfă la preţul convenit. Prin urmare, n-ai de ce să te 
văicăreşti. 

— Ah! Domnule guvernator, răspunse Isac cu o voce 
tremurătoare ca un cerşetor care cere de pomană, aud. 
Ştiu că nu veţi îngădui să fie jefuit un biet negustor al cărui 
avut este atât de primejduit. 

— Nu-i deloc primejduit, Isac, şi îţi repet că n-o să ţi se ia 
nimic fără plată. 

— Bani gheaţă? 

— Bani gheaţă. 


— Înţelegeţi, domnule guvernator, spuse Isac Hakhabut, 
că mi-e cu neputinţă să dau pe credit. 

Căpitanul Servadac, după obiceiul lui, şi ca să-l cerceteze 
pe toate feţele, îl lăsă să vorbească. Celălalt îi dădea 
înainte: 

— Cred. Da. Socot. Că la Pământul Cald sunt persoane 
foarte onorabile. Adică foarte solvabile. Domnul conte 
Timaşev. Domnul guvernator chiar. 

Hector Servadac simţi o clipă dorinţa să-i plătească cu un 
picior undeva. 

— Dar înţelegeţi. Continuă blând Isac Hakhabut, dacă aş 
face credit unuia. Aş fi pus într-o mare încurcătură. Nevoit 
să refuz pe altul. Asta ar crea situaţii neplăcute. Şi cred că-i 
mult mai bine. Să nu fac credit nimănui. 

— Asta-i şi părerea mea, răspunse Hector Servadac. 

— Ah, continuă Isac, mă bucur deosebit de mult la gândul 
că domnul guvernator îmi împărtăşeşte vederile. Aşa 
trebuie înţeles comerţul în adevăratul sens al cuvântului. 
Pot îndrăzni să-l întreb pe domnul guvernator în ce fel de 
bani se vor face plăţile? 

— În aur, argint, aramă, iar după terminarea monedelor, în 
bilete de bancă. 

— Hârtie! Strigă Isac Hakhabut. Iată de ce mă temeam. 

— Cum, n-ai încredere în Băncile Franţei, Angliei, Rusiei? 

— Ah, domnule guvernator! Numai metalul preţios, aurul, 
argintul, are o valoare adevărată. 

— De aceea, răspunse căpitanul Servadac care arăta o 
nemărginită bunăvoință, de aceea am şi spus, jupâne Isac, 
că vei fi la început plătit în aur şi argint care îşi au cursul 
lor pe Pământ. 

— În aur! În aur! Strigă înfierbântat Isac. Ăsta e banul 
adevărat. 

— Da, mai ales în aur, jupâne Isac, căci tocmai aurul se 
găseşte din belşug pe Gallia, aurul rusesc, aurul englezesc, 
aurul francez. 


— Ah, ce aururi bune! Murmură Isac, pe care lăcomia îl 
împingea să pună la plural acest substantiv atât de prețuit 
în toate lumile! 

Căpitanul Servadac, hotărât să se retragă, spuse: 

— Atunci e-n ordine, jupâne Isac, pe mâine. 

Isac Hakhabut se îndreptă spre el. 

— Domnule guvernator, îmi permiteţi să mai pun o singură 
întrebare? 

— Mă rog. 

— Voi fi liber, nu-i aşa, să fixez. la mărfurile mele. Preţul 
care-mi convine? 

— Jupâne Hakhabut, răspunse liniştit căpitanul Servadac, 
aş fi în drept să-ţi impun preţuri maximale, dar sunt 
împotriva acestor procedee. Vei fixa pentru mărfurile 
dumitale preţurile obişnuite pe pieţele europene şi nu 
altele. 

— Doamne păzeşte! Domnule guvernator! Strigă Isac, 
atins unde-l durea mai tare, dar asta înseamnă să mă lipsiţi 
de beneficiul meu legitim. Este împotriva oricăror reguli 
comerciale. Sunt în drept să fac legea pieţei, de vreme ce 
deţin toate mărfurile. Dacă vreţi să faceţi dreptate cu 
adevărat, nu vă puteţi opune, domnule guvernator! Ar 
însemna să mă lipsiţi de dreptul meu. 

— Preţurile europene, răspunse căpitanul Servadac. 

— Cum! lată o împrejurare bună de exploatat. 

— E tocmai ce vreau să te împiedic să faci! 

— Niciodată n-o să se ivească un asemenea prilej. 

— Să-ţi jupoi semenii, jupâne Isac. Ei bine, îmi pare rău 
pentru dumneata. Dar nu uita că, în interesul obştesc, aş 
avea dreptul să dispun de mărfurile dumitale. 

— Să dispuneţi de ceea ce îmi aparţine în mod legitim? 

— Da, jupâne Isac. Răspunse căpitanul, dar îmi pierd 
timpul încercând să te fac să înţelegi acest adevăr atât de 
simplu! Hotărăşte-te, dar, să mă asculţi şi socoteşte-te 
mulţumit că îţi vinzi marfa la un preţ oarecare, atunci când 
te-aş putea obliga s-o dai pe degeaba. 


Isac Hakhabut era să înceapă din nou cu văicărelile, dar 
căpitanul Servadac i-o tăie scurt, rostind aceste ultime 
cuvinte înainte de a ieşi: 

— Preţurile europene, jupâne Isac, preţurile europene! 

Isac îşi petrecu restul zilei blestemându-l pe guvernator şi 
toată colonia galliană, care pretindeau să-i pună cele mai 
mari impozite, ca în timpurile grele. Şi nu se consolă într-o 
oarecare măsură decât după următoarea cugetare, căreia îi 
dădea un înţeles cu totul deosebit: „Bine, bine, oameni 
păcătoşi. O să mă supun preţurilor voastre europene! Dar o 
să câştig mai mult decât credeţi!” 

A doua zi, în 16 noiembrie, căpitanul Servadac care voia să 
supravegheze executarea ordinelor sale, BenZuf şi doi 
mateloţi ruşi se duseră la tartana în zori. 

— Ei, strigă întâi Ben-Zuf, cum îţi merge, coţcar bătrân? 

— Sunteţi prea bun, domnule Ben-Zuf, răspunse Isac. 

— Am venit, aşadar, să cădem la învoială prieteneşte cu 
tine. 

— Da. Prieteneşte. Dar plătind. 

— La preţurile europene, se mulţumi să adauge căpitanul 
Servadac. 

— Bine! Bine! Urmă Ben-Zuf. N-o să aştepţi mult şi ai să 
primeşti ce ţi se cuvine. 

— Ce vă trebuie? Întrebă Isac Hakhabut. 

— Pentru azi, răspunse Ben-Zuf, cafea, tutun, zahăr, 
câteva zeci de kilograme din fiecare. Dar bagă bine de 
seamă, să ne dai marfă de bună calitate sau e vai de tine! 
Eu mă pricep fiindcă astăzi sunt iar caporal artelnic. 

— Vă credeam aghiotantul domnului guvernator general, 
zise Isac. 

— Da, în timpul marilor ceremonii, dar sunt caporal când e 
vorba să merg la piaţă. Hai, să nu pierdem timpul. 

— Spuneaţi, domnule Ben-Zuf, 10 kg de cafea, 10 kg de 
zahăr şi 10 kg de tutun, nu? 

Şi zicând acestea, Isac Hakhabut părăsi cabina, cobori în 
cala Hansei de unde se întoarse în curând aducând întâi 10 


pachete de tutun de la regia Franţei, prinse bine în 
banderole cu timbru de stat şi cântărind fiecare 1 kg. 

— lată 10 kg de tutun, spuse, a 12 franci kilogramul, face 
120 de franci. 

Ben-Zuf era gata să plătească preţul cuvenit, când 
căpitanul Servadac îl opri: 

— O clipă, Ben-Zuf. Să vedem dacă sunt bine cântărite. 

— Aveţi dreptate, domnule căpitan. 

— Ce rost are? Întrebă Isac Hakhabut. Vedeţi bine că 
ambalajul acestor pachete e intact şi greutatea e scrisă pe 
banderolă. 

— N-are a face, jupâne Isac! Răspunse căpitanul Servadac 
cu un glas care nu îngăduia nici o împotrivire. 

— Hai, bătrâne, adu-ţi cântarul! Zise Ben-Zuf. 

Isac se duse după cântar şi atârnă de cârlig un pachet de 
tutun de 1 kg. 

— Mein Gott! Strigă deodată, într-adevăr avea de ce să se 
sperie. 

Datorită puterii de atracţie mai mici pe suprafaţa Galliei, 
acul cântarului nu arăta decât 133 de grame în loc de un 
kilogram cât avea pachetul pe Pământ. 

— Ei bine, jupâne Isac, spuse căpitanul păstrânduşi 
întreaga seriozitate, aşa-i c-am avut dreptate obligându-te 
să cântăreşti pachetul? 

— Dar, domnule guvernator! 

— Pune cât trebuie ca să fie un kilogram. 

— Dar, domnule guvernator. 

— Haide, pune! Zise Ben-Zuf. 

— Dar, domnule Ben-Zuf. 

Şi nefericitul Isac nu reuşea să îngâne altceva. Înţelesese 
acum fenomenul provocat de atracţia mai mică. Vedea elcă 
„aceşti pungaşi” o să-şi scoată pârleala prin scăderea 
greutăţii pentru preţurile la care-i obliga să cumpere. Ah! 
Dacă ar fi avut cântare obişnuite, balanţe cu talgere, aşa 
ceva nu s-ar fi întâmplat, precum s-a arătat în altă 
împrejurare. Dar n-avea. 


Mai încercă el să ceară, să-l înduioşeze pe căpitanul 
Servadac. Acesta însă părea de neclintit. Nu era nici vina 
lui, nici a tovarăşilor lui, dar avea pretenţia ca acul 
cântarului să arate un kilogram de vreme ce un kilogram 
plătea. 

Isac Hakhabut trebui deci să se supună, nu fără să-şi 
amestece gemetele cu hohotele de râs ale lui BenZuf şi ale 
marinarilor ruşi. În cele din urmă, pentru un kilogram de 
tutun fu nevoit să dea şapte şi tot aşa pentru zahăr şi cafea. 

— Încetează, „Harpagon! Îi tot repeta Ben-Zuf care ţinea 
cântarul cu mâna lui. Ți-ar plăcea mai mult să le luăm fără 
să le plătim? 

În sfârşit, afacerea se termină. Isac Hakhabut le furnizase 
70 kg de tutun, tot atâta cafea şi zahăr şi nu primise pentru 
fiecare articol decât preţul a zece kilograme. 

La urma urmei, cum constată Ben-Zuf, „Gallia era de vină! 
De ce venise jupânul Isac să facă negoţ pe Gallia?” Atunci 
însă căpitanul Servadac, care nu voise decât să râdă pe 
seama lui Isac, călăuzit de spiritul de dreptate pe care-l 
avusese totdeauna faţă de el, stabili echilibrul firesc între 
greutate şi preţ. Aşa că pentru 70 de kilograme, Isac 
Hakhabut primi exact preţul a 70 kg. 

Trebuie să recunoaştem însă că situaţia în care se aflau 
căpitanul Servadac şi tovarăşii săi ar fi constituit o scuză 
suficientă pentru felul cam fantezist de a trata o afacere 
comercială. 

Dealtfel, ca şi în alte împrejurări, Hector Servadac avu 
senzaţia că Isac se preface mai nenorocit decât era în 
realitate. În gemetele şi împotrivirile sale era ceva suspect, 
ceea ce se simţea. Oricum, plecară toţi de pe Hansa şi Isac 
Hakhabut putu auzi până departe cântecul ostăşesc al 
voiosului Ben-Zut: 

Goarna-mi place, N-ai ce-i face, Trâmbiţa şi toba când bate 
De bucurie nici că se poate, Dar îmi place cel mai mult 
Tunul să-l ascult. 


Capitolul XI. În care cercurile savante ale Galliei se 
lansează cu imaginaţia în mijlocul spaţiilor nesfârşite. 

Trecu o lună. Gallia continua să se rotească ducând cu sine 
mica ei lume. Mică, în tr-adevăr, dar lăsându-se până atunci 
neatinsă de influenţa patimilor omeneşti. Lăcomia, egoismul 
nu erau întruchipate decât de Hakhabut, acest trist 
exemplar al rasei umane, şi era singura pată care putea fi 
găsită în microcosmosul gallian despărţit de omenire. 

La urma urmei, gallienii trebuiau să se socotească doar 
nişte pasageri ce făceau o călătorie în jurul lumii solare. De 
aici, gândul că trebuiau să stea cât mai confortabil, deşi 
temporar, pe bord. Ocolul terminat, după o lipsă de doi ani, 
nava lor va acosta pe vechiul astru şi, în cazul când 
calculele profesorului se dovedeau de o absolută exactitate 
- şi aşa trebuiau să fie - vor părăsi cometa pentru a pune 
din nou piciorul pe continentele terestre. 

E adevărat că sosirea navei Gallia pe Pământ, „baza ei 
navală”, nu se va efectua decât cu preţul unor extrem de 
mari greutăţi, al unor primejdii cumplite. Dar problema 
aceasta se va pune mai târziu, la vremea ei. 

Contele Timaşev, căpitanul Servadac, locotenentul Prokop 
erau încredinţaţi că-şi vor revedea semenii întrun interval 
relativ scurt. Nu aveau deci de ce să se îngrijească de 
provizii pentru viitor, să folosească în perioada anotimpului 
cald ţinuturile roditoare ale Insulei Gurbi, să conserve 
diferitele specii de animale, patrupede şi zburătoare, pe 
care le sortiseră pentru reconstituirea regnului animal pe 
Gallia. 

Dar, de câte ori, stând de vorbă, nu pomeneau despre ceea 
ce ar fi încercat, ca să facă bun de locuit asteroidul lor, dacă 
le-ar fi fost cu neputinţă să-l părăsească vreodată! Câte 
planuri de înfăptuit, câte munci de îndeplinit pentru a 
asigura existenţa micului grup de fiinţe pe care o iarnă de 
mai bine de 20 de luni o făcea atât de grea. 

La 15 ianuarie în anul următor, cometa urma să atingă 
capătul axei mari, adică să ajungă la afeliu. După ce va 


depăşi acest punct, traiectoria ei o va aduce spre Soare cu 
o viteză crescândă. Încă nouă până la zece luni se vor 
scurge înainte ca marea să se dezgheţe şi solul să rodească 
sub căldura Soarelui. În epoca aceea, Dobrâna şi Hansa ar 
fi transportat oamenii şi animalele pe Insula Gurbi. 
Câmpiile ar fi fost repede aduse în stare înfloritoare în 
anotimpul atât de scurt, dar atât de călduros al verii 
galliene. Însămânţat la vremea potrivită, solul ar fi produs 
în câteva luni furajele şi grânele trebuincioase pentru hrana 
tuturor. Cositul, secerişul ar fi fost terminate înainte de 
vremea iernii. Şi ar fi trăit pe insulă viaţa liberă şi sănătoasă 
a vânătorilor şi agricultorilor. Apoi, odată cu venirea iernii, 
şi-ar fi reluat existenţa de troglodiţi în alveolele muntelui 
vulcanic. Albinele ar fi roit din nou către Fagurele-Nina, ca 
să petreacă acolo lunga şi aspra vreme a anotimpului geros. 
Da, coloniştii s-ar fi reîntors astfel la calda lor locuinţă. 
Totuşi, n-ar fi căutat ei oare să facă o explorare îndepărtată 
pentru a descoperi o mină de combustibil, un zăcământ de 
cărbune uşor de exploatat? N-ar fi încercat să construiască 
chiar pe Insula Gurbi o aşezare mai bună, mai potrivită cu 
nevoile coloniei şi cu condiţiile climaterice de pe Gallia? 

Ar fi făcut-o fără îndoială. Ar fi încercat, cel puţin, să scape 
de lunga întemniţare în cavernele Pământului Cald, 
întemniţare şi mai tristă din punct de vedere psihic, decât 
din punct de vedere fizic. Trebuia să fii Palmyrin Rosette, un 
excentric absorbit de cifre, ca să nu resimţi aceste grele 
neajunsuri, ca să vrei să rămâi pe Gallia în aceste condiţii 
ad infinitum! 

O împrejurare îngrozitoare îi ameninţa mereu pe locuitorii 
Pământului Cald. Se putea susţine că ea nu se va mai ivi pe 
viitor? Puteau măcar să fie siguri că nu va avea loc înainte 
ca Soarele să fi înapoiat cometei căldura de care avea 
nevoie ca să poată fi locuită? Problema era serioasă şi ea fu 
de multe ori discutată referitor la prezent, şi nu la un viitor 
de care gallienii sperau să scape prin întoarcerea lor pe 
Pământ. 


Nu se putea, oare, întâmpla ca vulcanul care încălzea tot 
Pământul Cald să-şi înceteze activitatea? Focurile interioare 
ale Galliei nu puteau oare să se stingă? Odată erupția 
sfârşită, ce se va petrece cu locuitorii din Fagurele-Nina? Ar 
trebui să pătrundă până în măruntaiele cometei ca să 
găsească o temperatură suportabilă? Le va fi cu putinţă 
chiar şi acolo să înfrunte gerurile cosmice? 

Desigur, se putea presupune că, într-un viitor îndepărtat, 
soarta Galliei avea să fie cea hărăzită tuturor lumilor din 
univers. Focurile din adâncurile ei se vor stinge. Va deveni 
un astru mort cum este astăzi Luna, cum va fi mai târziu 
Pământul. Dar acest viitor nu-i frământa pentru moment pe 
gallieni. Sperau să poată părăsi Gallia cu mult înainte ca ea 
să devină de nelocuit. 

Dar erupția putea înceta dintr-o clipă într-alta, cum se 
întâmpla cu vulcanii tereştri, înainte chiar ca Gallia să se fi 
apropiat suficient de Soare. Şi, în acest caz, de unde să ia 
lava care răspândea o căldură atât de folositoare până în 
adâncurile masivului? Ce combustibil le va da destule calorii 
pentru ca locuinţa să aibă temperatura medie ce le-ar fi 
îngăduit să suporte fără grijă gerurile de 60* sub zero? 

Aşa se punea această gravă problemă. Din fericire, nici o 
schimbare nu se arătase până atunci în izbucnirea 
materiilor eruptive. Vulcanul funcţiona normal şi, cum am 
spus, potolit, ceea ce era un semn bun. Aşadar, în această 
privinţă, nu exista pricină de îngrijorare nici pentru 
prezent, nici pentru viitor. Cel puţin, căpitanul Servadac, 
întotdeauna încrezător, era de această părere. 

La 15 decembrie Gallia se găsea la 216 milioane leghe de 
Soare, aproape de capătul axei mari a orbitei. Ea nu mai 
gravita decât cu o viteză de 11 până la 12 milioane leghe pe 
lună. O lume nouă se desfăşura în faţa ochilor locuitorilor 
de pe Gallia şi mai ales ai lui Palmyrin Rosette. După ce îl 
cercetase pe Jupiter mai de aproape decât orice alt muritor 
înaintea lui, profesorul se concentra acum în contemplarea 
lui Saturn. Dar depărtarea nu mai era aceeaşi. Doar 13 


milioane leghe despărţiseră cometa de lumea jupiteriană, 
pe când acum o despărţeau 173 de milioane de ciudata 
planetă. Deci n-aveau a se teme dinspre partea asta de nici 
o întârziere, afară de cea calculată şi, în consecinţă, nimic 
grav nu se putea întâmpla. 

Oricum, Palmyrin Rosette va avea prilejul să-l cerceteze pe 
Saturn ca şi când, fiind pe Pământ, planeta s-ar fi apropiat 
de el cu jumătate din diametrul orbitei ei. Era inutil să-i ceri 
amănunte despre Saturn. Fostul profesor nu mai simţea nici 
o nevoie să-i înveţe pe alţii. Nu-l puteau face decât cu greu 
să-şi părăsească observatorul, iar ocularul lunetei parcă era 
înşurubat de ochii lui zi şi noapte. 

Din fericire, printre cărţile din biblioteca de pe Dobrâna se 
găseau câteva tratate de cosmografie elementară, şi, 
mulţumită locotenentului Prokop, aceia dintre gallieni care 
se interesau de problemele astronomice putură să afle ce 
era lumea lui Saturn. 

Ben-Zuf avu de ce să fie bucuros când i se spuse că dacă 
Gallia s-ar fi îndepărtat de Soare până la distanţa unde se 
învârtea Saturn, Pământul nu s-ar mai fi putut vedea cu 
ochiul liber. Or se ştie că ordonanța ţinea foarte mult ca 
globul terestru să poată fi zărit mereu. 

— Cât vedem Pământul, nimic nu-i pierdut, repeta el. 

Şi, într-adevăr, la distanţa care-l desparte pe Saturn de 
Soare, Pământul ar fi fost invizibil chiar pentru ochii cei mai 
pătrunzători. 

Saturn, în acea perioadă, rătăcea prin spaţiu la 175 
milioane leghe de Gallia şi, prin urmare, la 364 milioane, 
350 mii leghe de Soare. La această depărtare nu mai 
primea decât a suta parte din lumina şi căldura pe care 
astrul radios le trimite Pământului. 

Cu cartea în mână aflară că Saturn îşi împlineşte revoluţia 
în jurul Soarelui în 29 de ani şi 167 de zile, parcurgând cu o 
viteză de 8.858 leghe pe oră o orbită de 2.287.500.000 
leghe „fără să. Mai punem la socoteală sutimile”, cum zicea 
Ben-Zuf. Circumferinţa planetei este la ecuator de 90.380 


de leghe. Suprafaţa ei este de 40 miliarde km2, volumul de 
666 miliarde km3. În concluzie, Saturn este de 735 de ori 
mai mare ca Pământul şi, în consecinţă, mai mic decât 
Jupiter. Cât despre masa planetei, ea nu e decât de 100 de 
ori mai mare decât cea a globului terestru, ceea ce îi dă o 
densitate mai mică decât cea a apei. Ea se învârteşte în 
jurul propriului ei ax în 10 ore şi 29 minute, ceea ce face ca 
anul ei să fie alcătuit din 24.630 de zile, iar anotimpurile, 
având în vedere înclinația deosebit de puternică a axului pe 
planul orbitei, durează câte şapte ani tereştri fiecare. 

Dar ceea ce trebuie să dăruiască saturnienilor - dacă 
există - nopţi minunate sunt cele 8 luni care escortează 
planeta. Au nume cât se poate de mitologice: Midas, 
Encelade, Tethys, Dione, Rhea, Titan, Hyperion, lapet. Dacă 
revoluţia lui Midas nu durează decât 22 ore şi jumătate, cea 
a lui lapet este de 79 de zile. Dacă lapet se roteşte la 910 
mii leghe de suprafaţa lui Saturn, Midas circulă la numai 
34.000 de leghe, la o distanţă aproape de 3 ori mai mică 
decât Luna de Pământ. Trebuie să fie minunate aceste 
nopţi, cu toate că intensitatea luminii solare este relativ 
scăzută. 

Ceea ce sporeşte frumuseţea nopţilor planetei este fără 
îndoială triplul inel care o înconjoară. Saturn pare prins 
într-o cingătoare bătută în nestemate. Un observator aşezat 
drept sub acest inel, care ar trece atunci pe la zenit la 
5.165 leghe deasupra lui, n-ar zări decât o panglică îngustă 
a cărei lăţime Herschell o evalua la numai 100 de leghe. E 
ca un fir luminos întins prin spaţii. Dar dacă observatorul se 
depărtează de o parte sau de alta, el vede trei inele 
concentrice desprinzându-se încetul cu încetul unul de 
celălalt, cel mai apropiat întunecat şi străveziu, lat de 3.126 
leghe, cel mijlociu lat de 7.388 leghe şi mai strălucitor decât 
însăşi planeta şi, în sfârşit, inelul din afară, lat de 3.678 
leghe şi având o nuanţă cenuşie. 

Aşa arată acest apendice inelar care se mişcă în propriul 
său plan de 10 ore şi 32 minute. Din ce materie e alcătuit şi 


cum rezistă dezagregării? Nimeni nu ştie, dar lăsându-l să 
dăinuie, natura a vrut, parese, să le arate oamenilor cum s- 
au făurit încetul cu încetul corpurile cereşti. În realitate, 
acest apendice este rămăşiţa nebuloasei care, după ce s-a 
condensat treptat, a devenit Saturn. Datorită unei pricini 
necunoscute s-a solidificat probabil de la sine şi dacă s-ar 
sparge, ori ar cădea în ţăndări pe Saturn, fiecare s-ar 
preface într-un nou satelit al planetei. 

Oricum ar fi, acest triplu inel trebuie să dea naştere unor 
fenomene din cele mai curioase pentru saturnienii care 
locuiesc pe sferoidul lor între 45* latitudine şi ecuator. Când 
se desluşeşte în zare ca o uriaşă punte arcuită, întreruptă la 
cheia de boltă de umbra pe care o aruncă Saturn în spaţiu, 
când apare în întregime ca o semiaureolă. Adesea 
apendicele acoperă Soarele care se iveşte la intervale 
foarte precise, bineînţeles spre marea bucurie a 
astronomilor saturnieni. Şi dacă am adăuga la acest 
fenomen răsăritul şi apusul celor opt luni, unele pline, altele 
la pătrar, ici discuri argintate, colo cornuri ascuţite, 
aspectul cerului saturnian trebuie să fie noaptea un 
spectacol neasemuit. 

Gallienii nu erau în stare să observe toate splendorile 
acestei lumi. Se găseau prea departe. Astronomii tereştri, 
înarmaţi cu lunetele lor, se puteau apropia de 1.000 de ori 
mai mult de ele şi, din cărţile de pe Dobrâna, căpitanul 
Servadac şi tovarăşii săi aflară mai mult decât putură să 
vadă cu propriii lor ochi. Dar nu se plângeau - vecinătatea 
marilor aştri însemnând un pericol prea mare pentru 
micuța lor cometă. 

Nu puteau să pătrundă mai mult nici în lumea îndepărtată 
a lui Uranus, dar, aşa cum s-a spus înainte, planeta 
principală a acestei lumi, de 82 de ori mai mare ca 
Pământul, de unde la distanţa cea mai mică se vede doar ca 
o stea de mărimea a şasea, era văzută foarte clar de gallieni 
cu ochiul liber. Totuşi nu se observa niciunul din cei opt 
sateliți pe care-i poartă cu sine pe orbita ei eliptică descrisă 


în 84 de ani şi care o duce, în medie, la 729 milioane leghe 
de Soare. 

Ultima planetă a sistemului solar - ultima până în clipa 
când vreun Le Verrier al viitorului va descoperi o alta şi mai 
îndepărtată - gallienii nu o puteau zări. Palmyrin Rosette o 
văzu, fără îndoială, în câmpul lunetei sale, dar nu chemă pe 
nimeni să-i facă onorurile observatorului şi trebuiră să se 
mulţumească să-l observe pe Neptun. În cărţile de 
cosmografie. Depărtarea mijlocie a acestei planete de 
Soare este de 1.140.000.000 leghe, iar durata revoluţiei ei 
de 165 ani. Neptun îşi parcurge deci uriaşa orbită de 
7.170.000 leghe cu o viteză de 20.000 km pe oră; are forma 
unui sferoid de 105 ori mai mare ca Pământul, în jurul 
căruia circulă un satelit la o distanţă de 100.000 leghe 
112). 

Această depărtare de circa 1.200 milioane leghe la care 
gravitează Neptun pare să fie marginea sistemului solar. Şi 
totuşi, oricât de mare se arată diametrul acestei lumi, este 
neînsemnat în comparaţie cu cel al grupului sideral de care 
depinde astrul luminos. 

Soarele pare să facă parte din marea nebuloasă a Căii 
Lactee, în mijlocul căreia nu străluceşte decât ca o modestă 
stea de mărimea a patra. Unde ar fi ajuns Gallia dacă ar fi 
ieşit de sub atracţia solară? De care nou centru s-ar fi 
ataşat, rătăcind prin spaţiile siderale? Poate de cea mai 
apropiată stea din Calea Lactee. 

Aceasta este Alfa, din constelația Centaurului. Luminii, 
care face 77 mii de leghe pe secundă, îi trebuie trei ani şi 
jumătate ca să ajungă de la Soare până la ea. La ce distanţă 
se află aşadar Alfa? Este la o distanţă atât de mare, că 
pentru a o exprima în cifre astronomii au fost nevoiţi să ia 
drept unitate miliardul şi susţin că Alfa este la 8 000 de 
„miliarde” de leghe 113). 

Se cunoaşte un mare număr de asemenea distanţe? Au 
fost măsurate cel mult opt şi, printre principalele stele 
cărora li s-a aplicat această măsură, sunt pomenite Vega, 


aşezată la 50.000 de miliarde leghe, Sirius, la 52.200 de 
miliarde, Steaua polară la 117.600 de miliarde, constelația 
Berbecului, la 170.400 miliarde de leghe. Acest ultim 
număr este alcătuit din 15 cifre. Şi ca să ne facem o 
imagine asupra unor astfel de distanţe, luând drept bază 
viteza luminii, după o serie de ingenioşi savanţi, se poate 
face următorul raţionament: „Să presupunem că avem o 
fiinţă cu o putere vizuală infinită şi că ne plasăm pe 
constelația Berbecului. Dacă priveşte spre Pământ va fi 
martora unor fapte care s-au întâmplat acum 72 de ani. 
Dacă o ducem pe o stea de zece ori mai depărtată va vedea 
evenimentele care s-au petrecut acum 720 de ani. Şi mai 
departe, la o distanţă până la care luminii îi trebuie 1.800 
de ani să ajungă, ar asista la primele decenii ale erei 
noastre. Mai departe, dacă îi trebuie razei de lumină 6.000 
de ani ca să ajungă până la el, va putea să privească 
pustiirile potopului. Şi, în sfârşit, mai departe, căci spaţiul e 
infinit, ar vedea facerea lumii. Într-adevăr, toate faptele 
sunt, cum s-ar spune, stereotipe în spaţiu şi nimic nu se 
poate şterge din ceea ce s-a făurit cândva în Univers”. 

Poate că aventurosul Palmyrin Rosette avea dreptate când 
dorea să rătăcească prin lumea siderală, unde atâtea 
minuni i-ar fi vrăjit privirile. În cazul când cometa lui ar fi 
intrat pe rând în slujba unei stele, apoi a alteia, câte sisteme 
stelare atât de diferite n-ar fi văzut! Gallia s-ar fi deplasat, 
împreună cu aceste stele a căror neclintire nu-i decât 
aparentă şi care se mişcă totuşi cum face Arcturus, cu o 
viteză de 22 leghe pe secundă. Însuşi Soarele înaintează cu 
62 milioane de leghe pe an, îndreptându-se către 
constelația Hercule. Dar depărtarea dintre stele este atât 
de mare, încât poziţiile lor, cu toată iuţeala cu care se 
deplasează, nu au putut fi modificate încă pentru 
observatorii tereştri. 

Totuşi aceste deplasări seculare vor trebui, în mod 
necesar, să schimbe într-o zi forma constelaţiilor, căci 
fiecare stea înaintează sau pare să înainteze cu viteze 


diferite. Astronomii au putut indica noile poziţii pe care le 
vor lua astrele unul faţă de celelalte într-un număr mare de 
ani. Conturul anumitor constelații, aşa cum va fi peste 
50.000 de ani, a fost reprodus grafic. El înfăţişează, de 
exemplu, în locul patrulaterului neregulat al Ursei mari, o 
cruce lungă proiectată pe cer, şi în locul pentagonului 
constelaţiei Orion, un simplu patrulater. 

Dar nici locuitorii actuali ai Galliei, nici cei ai globului 
terestru n-ar fi putut constata cu propriii lor ochi astfel de 
dislocări succesive. Nu fenomenul acesta s-ar fi dus să-l 
caute Palmyrin Rosette în lumea siderală. Dacă vreo 
împrejurare ar fi smuls cometa în afara centrului ei de 
atracţie pentru a o pune în slujba altor astre, atunci 
privirile lui ar fi fost fermecate de minuni despre care 
sistemul solar nu ne poate da nici cea mai slabă idee. 

În depărtări, grupurile planetare nu sunt întotdeauna 
stăpânite de un singur Soare. Sistemul monarhic pare să fie 
înlăturat în unele colţuri ale cerului. Un soare, doi sori, şase 
sori depind unul de altul, se-nvârtesc sub influenţa lor 
reciprocă. Sunt diferit colorați, roşii, galbeni, verzi, 
portocalii, violeţi. Cât de minunate trebuie să fie aceste 
contraste de lumină pe care le revarsă pe suprafaţa 
planetelor lor! Şi cine ştie dacă Gallia n-ar fi văzut răsărind 
la orizontul ei zori care luau pe rând toate culorile 
curcubeului? 

Dar nu-i va fi dat să se rotească guvernată de un nou 
centru, nici să se amestece în grămezile de stele pe care 
telescoape puternice au putut să le descompună, nu-i va fi 
dat să se piardă în acele puncte stelare resorbite în parte, 
sau, în sfârşit, printre nebuloasele compacte care rezistă 
celor mai puternice oglinzi reflectoare ale telescoapelor - 
nebuloase dintre care astronomii cunosc peste 5.000, 
răspândite prin spaţiu. 

Nu! Gallia nu va părăsi niciodată lumea solară, nici nu va 
pierde din ochi Pământul. Şi, după ce va fi descris o orbită 
de vreo 630 de milioane leghe, nu va fi făcut decât o 


neînsemnată călătorie în acest Univers a cărui imensitate 
este nemărginită. 

Capitolul XII. Cum s-a sărbătorit ziua de 1 ianuarie pe 
Gallia şi în ce fel s-a sfârşit sărbătoarea. 

În timpul acesta, odată cu depărtarea treptată a Galliei, 
frigul creştea simţitor. Temperatura ajunsese sub minus 42 
grade. Termometrele cu mercur nu mai puteau fi folosite, 
căci mercurul se solidifică la minus 42 de grade. Fu deci 
întrebuințat termometrul cu alcool de pe Dobrâna şi 
coloana cobori brusc la 53 de grade sub zero. Totodată, la 
malurile golfului unde fuseseră aduse să ierneze cele două 
vase se întâmplase ceea ce prevăzuse locotenentul Prokop. 
Straturile de gheaţă, printr-o mişcare lentă, dar de neoprit, 
se îngroşaseră sub carena Hansei şi a Dobrânei. Lângă 
promontoriul stâncos ce le adăpostea, goeleta şi tartana, 
ridicate în bazinul lor de gheaţă, ajunseseră să atingă acum 
un nivel de 50 de picioare deasupra Mării Galliene. 
Dobrâna, mai uşoară decât tartana, o domina puţin. Nici o 
putere omenească nu era în stare să împiedice ridicarea 
vaselor. Locotenentul Prokop era tare îngrijorat de soarta 
goeletei. 'Toate lucrurile care se aflau pe ea fuseseră luate 
de acolo. Nu mai rămăseseră decât coca, maşina de aburi şi 
catargele; dar oare nu această cocă trebuia, în cazul unor 
împrejurări deosebite, să dea adăpost micii colonii? Dacă la 
dezgheţ ea se va sfărâma printr-o cădere cu neputinţă de 
înlăturat şi dacă gallienii erau siliţi să părăsească Pământul 
Cald, ce alt vas ar fi putut-o înlocui? În nici un caz tartana, 
şi ea la fel de ameninţată şi hărăzită să aibă aceeaşi soartă. 
Hansa, prinsă ca într-o menghină în carapacea de gheaţă, 
se şi aplecase într-o parte făcând un unghi îngrijorător. Era 
periculos să rămâi pe ea. Dar Isac nu înţelegea să-şi 
abandoneze încărcătura, pe care o păzea zi şi noapte. 
Simţea el bine că-şi riscă viaţa, dar avutul lui era şi mai 
mult în joc, şi nu se sfia să blesteme soarta, pentru toate 
încercările ce se abăteau asupra lui. În aceste împrejurări, 
căpitanul Servadac luă o hotărâre şi Isac fu nevoit să se 


supună. Încărcătura Hansei avea o valoare de netăgăduit. 
Trebuia deci, înainte de orice, salvată de un dezastru 
aproape de neînlăturat. Căpitanul Servadac încercase mai 
întâi să trezească în Isac Hakhabut teama pentru el însuşi. 
Nu izbutise. Isac nu voia să se mute. 

— Fă cum vrei, i-a răspuns atunci Hector Servadac, dar 
încărcătura dumitale va fi transportată în depozitele de pe 
Pământul Cald. 

Văicărelile lui Isac Hakhabut, oricât erau ele de 
înduioşătoare, nu mişcară pe nimeni, aşa că mutatul începu 
în ziua de 20 decembrie. 

Dealtfel, Isac putea veni să stea la Fagurele-Nina şi să-şi 
păzească la fel ca mai înainte marfa, să vândă, să facă negoţ 
la preţurile şi cu greutăţile stabilite. Nu ar fi avut nimic de 
suferit. lar dacă Ben-Zuf şi-ar fi permis să-l dezaprobe într- 
adevăr pe căpitan, era numai pentru faptul că se purta atât 
de îngăduitor cu jalnicul negustor. 

De fapt Isac Hakhabut nu putea decât să fie de acord cu 
hotărârea luată de guvernatorul general. Ea îi ocrotea 
interesele, îi punea avutul la adăpost, şi el nu trebuia să 
plătească descărcarea tartanei, de vreme ce totul se făcea 
„impotriva voinţei sale”. 

Timp de mai multe zile, ruşii şi spaniolii munciră cu sârg la 
transportul mărfii. Călduros îmbrăcaţi, cu capul bine 
înfăşurat în glugi, înfruntară fără grijă temperatura joasă. 
Se fereau doar să atingă cu mâinile neînmănuşate 
nenumăratele obiecte de metal pe care le duceau. Li s-ar fi 
luat pielea de pe degete ca şi cum aceste lucruri ar fi fost 
înroşite în foc, căci efectul frigului este absolut acelaşi cu 
cel al unei arsuri. Treaba se sfârşi cu bine şi încărcătura 
Hanssei fu în sfârşit înmagazinată într-una din largile galerii 
ale Fagurelui-Nina. 

Locotenentul Prokop nu se simţi liniştit decât atunci când 
lucrul fu dus la îndeplinire. Isac Hakhabut, nemaiavând nici 
un motiv să rămână pe tartana lui, veni să locuiască în 
galeria unde se aflau şi mărfurile sale. Trebuie să 


recunoaştem că nu supăra pe nimeni. Îl vedeau foarte 
puţin. Se culca lângă bunurile lui, mânca din bunurile lui. 
Mesele mai mult decât sărăcăcioase şi le pregătea la o 
lampă de spirt. Gazdele de la Fagurele-Nina nu aveau 
relaţii cu el decât atunci când aveau nevoie să cumpere 
ceva, iar el să vândă. Insă sigur e că, puţin câte puţin, tot 
aurul şi argintul micii colonii se vărsa într-un sertar cu trei 
încuietori, ale cărui chei nu-l părăseau niciodată pe Isac 
Hakhabut. 

Se apropia 1 ianuarie după calendarul terestru. Peste 
câteva zile se-mplinea un an de când cometa se întâlnise cu 
globul pământesc, de când avusese loc ciocnirea care 
despărţise 36 de fiinţe omeneşti de semenii lor. Până acum, 
nimeni nu lipsea dintre ei. În noile condiţii climaterice, erau 
perfect sănătoşi. Temperatura scăzuse din ce în ce, fără 
schimbări bruşte, fără reveniri, putem chiar adăuga fără să 
bată vântul, aşa că nu-i îmbolnăvise nici măcar de un 
guturai. Deci, nimic mai sănătos decât clima cometei. Totul 
te făcea să crezi că, dacă se dovedeau juste calculele 
profesorului, când Gallia va ajunge pe Pământ nu va lipsi 
nici un gallian. 

Cu toate că prima zi a anului nu era Anul nou al Galliei, 
cometa începând atunci abia a doua jumătate a revoluţiei, 
căpitanul Servadac vru, nu fără temei, să o serbeze cu 
oarecare solemnitate. 

— Nu trebuie, le spuse el contelui Timaşev şi 
locotenentului Prokop, ca tovarăşii noştri să-şi piardă 
interesul pentru cele de pe Pământ. Ei se vor întoarce într-o 
zi pe globul terestru şi, chiar dacă această întoarcere n-ar 
avea loc, ar fi folositor să-i legăm de lumea veche măcar 
prin amintiri. Acolo se serbează Anul nou, să-l serbăm şi aici 
pe cometă. Sentimentele acestea manifestate în acelaşi 
timp sunt un lucru bun. Nu trebuie să uităm că acolo 
oamenii se ocupă de noi. Din diferite colţuri ale globului se 
zăreşte Gallia rotindu-se prin spaţiu, dacă nu cu ochiul 
liber, dată fiind dimensiunea şi distanţa, cel puţin cu 


ajutorul lunetelor şi telescoapelor. Păstrăm cu Pământul un 
fel de legătură ştiinţifică şi Gallia face în continuare parte 
din lumea solară. 

— Vă aprob, domnule căpitan, răspunse contele Timaşev. 
Este mai mult ca sigur că observatoarele se ocupă foarte 
mult de noua cometă. Îmi închipui că lunete puternice din 
Paris, Petersburg, Greenwich, Cambridge, Cap, Melbourne 
sunt adesea aţintite spre asteroidul nostru. 

— Subiectul trebuie să fie la modă acolo, urmă căpitanul 
Servadac, şi m-aş mira dacă revistele şi ziarele n-ar ţine la 
curent publicul de pe cele două continente cu toate 
întâmplările Galliei. Să ne gândim, aşadar, la cei ce se 
gândesc la noi şi în acest 1 ianuarie terestru să împărtăşim 
simţămintele lor. 

— Credeţi, interveni locotenentul Prokop, că lumea de pe 
Pământ se ocupă de cometa care s-a ciocnit de globul 
terestru? Sunt şi eu de părerea asta, dar socot că interesul 
se datorează şi altor motive decât celor ştiinţifice sau 
curiozităţii. Cercetările pe care le-a făcut astronomul nostru 
au fost făcute şi acolo, desigur, şi nu cu mai puţină precizie. 
Efemeridele Galliei sunt stabilite exact şi încă de mult. Se 
cunosc elementele noii comete. Se ştie ce traiectorie 
parcurge în spaţiu, sa determinat unde şi cum va întâlni 
Pământul. În ce punct anume al eclipticii, în ce secundă, în 
ce loc chiar o să se ciocnească din nou de glob, toate 
acestea sunt, mai mult ca sigur, calculate cu o precizie 
matematică. Mai ales certitudinea acestei întâlniri trebuie 
să fi cuprins toate spiritele. Merg mai departe şi îndrăznesc 
să afirm că pe Pământ s-au luat măsuri pentru a atenua 
groaznicele urmări ale unei noi ciocniri, dacă asemenea 
măsuri pot fi luate. 

Vorbind astfel locotenentul Prokop rostea poate adevărul, 
căci argumentele sale erau logice. Întoarcerea Galliei, 
calculată până în cele mai mici amănunte, trebuia să aibă 
întâietate faţă de orice altă preocupare terestră. Lumea se 
gândea, neîndoielnic, la Gallia nu atât nădăjduind, cât 


temându-se de apropierea ei. E adevărat că gallienii, deşi 
doreau această întâlnire, nu puteau decât să fie îngrijoraţi 
de urmările unei noi ciocniri. Dacă pe Pământ, aşa cum 
credea locotenentul Prokop, fuseseră luate măsuri pentru a 
atenua dezastrul, nu era bine să se procedeze la fel şi pe 
Gallia? Acest lucru trebuia discutat mai târziu. 

Oricum, hotărâră să sărbătorească ziua de 1 ianuarie. Şi 
ruşii aveau s-o sărbătorească împreună cu francezii şi 
spaniolii, deşi calendarul lor nu fixa la această dată înnoirea 
anului terestru. 

În timpul ultimei săptămâni a anului, Ben-Zuf alerga de 
colo, colo, foarte ocupat. Trebuia pregătit un program 
atrăgător. Plăcerile nu puteau fi prea multe pe Gallia. Se 
hotări deci ca marea zi să înceapă printro masă 
îmbelşugată şi să se termine cu o plimbare lungă pe gheaţă, 
în direcţia Insulei Gurbi. Se vor întoarce la lumina torţelor, 
făcute din materialele de pe Hansa. 

Francezii, ruşii, spaniolii şi mica Nina se aşezară la masă. 

„Dacă masa e deosebit de bună, îşi spuse Ben-Zuf, 
plimbarea în schimb va fi deosebit de veselă şi de mai mult 
nici nu-i nevoie.” 

Alcătuirea meniului n-a fost un lucru uşor. De aceea 
ordonanța căpitanului Servadac şi bucătarul de pe Dobrâna 
au ţinut sfat de nenumărate ori şi, în cele din urmă, s-a 
ajuns la o îmbinare bine chibzuită între bucătăria rusească 
şi cea franceză. 

În seara zilei de 31 decembrie totul era gata. Gustările 
reci, conservele de carne, pateurile de vânat, răciturile şi 
celelalte preparate cumpărate pe un preţ ridicat de la Isac 
Hakhabut se şi aflau pe masa întinsă în sala cea mare. 
Mâncărurile calde trebuiau să fie pregătite, a doua zi 
dimineaţa, pe cuptorul de lavă. 

În seara aceea se puse o întrebare cu privire la Palmyrin 
Rosette. Trebuiau să-l invite la masa sărbătorească? Da, 
sigur că se cuvenea să-l cheme. Dar va accepta oare 
invitaţia? Era mai mult decât îndoielnic. Totuşi îl poftiră. 


Căpitanul Servadac vru să urce personal în observator, dar 
Palmyrin Rosette îi primea atât de rău pe nepoftiţi, încât 
preferară să-i trimită un bilet. 

Tânărul Pablo se oferi să ducă el invitaţia şi se întoarse cu 
un răspuns scris în termenii următori: „Palmyrin Rosette nu 
are de spus decât că: astăzi este 125 iunie şi mâine întâi 
iulie, ţinând seama de faptul că pe Gallia trebuie să se 
socotească zilele după calendarul gallian”. 

Refuzul era ştiinţific întocmit, dar rămânea tot refuz. 

La 1 ianuarie, o oră după răsăritul Soarelui, francezii, 
ruşii, spaniolii şi mica Nina, care reprezenta Italia, se 
aşezară la o masa comună, cum până atunci nu avusese loc 
niciodată pe Gallia. În ce priveşte bucatele, Ben-Zuf şi 
bucătarul de pe Dobrâna se întrecuseră pe ei înşişi. În 
special un fel de potârniche pe varză, în care varza fusese 
înlocuită cu un „carry” menit să se topească pe limbă, s-au 
bucurat de cel mai mare succes. Cât despre vinurile luate 
din pivnițele de pe Dobrâna erau excelente. Vinurile 
franceze şi spaniole fură băute în cinstea ţării lor de baştină 
şi nici Rusia nu fu uitată cu prilejul câtorva sticle de 
kummel. Masa fu aşa cum dorise Ben-Zuf: foarte bună şi 
foarte veselă. 

La desert toasturile pentru patria comună, pentru vechiul 
sferoid, pentru „întoarcerea pe Pământ” au stârnit 
asemenea urale, că probabil şi Palmyrin Rosette le-a auzit 
din înălțimile observatorului său. 

După terminarea mesei, mai rămâneau încă trei ore pline 
de lumină. Soarele trecea la zenit - un Soare care n-ar fi 
distilat niciodată vinurile de Bordeaux sau de Bourgogne pe 
care le băuseră, căci discul său lumina spaţiul fără să-l 
încălzească. 

Toţi mesenii se îmbrăcară călduros din cap până-n 
picioare, pentru o excursie care avea să ţină până noaptea. 
Aveau de înfruntat o temperatură aspră, dar 
neprimejdioasă, datorită aerului atât de liniştit. 


leşiră din Fagurele-Nina, unii stând de vorbă, alţii 
cântând. Pe plaja îngheţată, fiecare îşi puse patinele şi plecă 
în voia lui, unii singuri, alţii în grup. Contele Timaşev, 
căpitanul Servadac, locotenentul Prokop mergeau cu 
plăcere împreună. Negrete şi spaniolii rătăceau fără ţel pe 
uriaşul câmp şi se avântau cu nemaipomenită viteză până la 
ultimele hotare ale zării. Ajunseseră foarte buni patinatori 
şi-şi desfăşurau plini de ardoare graţia firească. 

Marinarii de pe Dobrâna, după o datină a ţărilor nordice, 
se înşirară unul după celălalt. O prăjină lungă strânsă sub 
braţul drept îi ţinea în rând şi alunecau aşa cât vedeau cu 
ochii ca un tren pe care şinele nu-l lasă să facă decât curbe 
cu o rază foarte mare. 

Cât despre Pablo şi Nina, braţ la braţ, scoțând chiote de 
bucurie - ca doi pui de pasăre la primul lor zbor - patinau 
cu nespusă graţie. Se-ntorceau spre grupul căpitanului 
Servadac şi fugeau din nou. Aceste două făpturi tinere 
închideau în ele toată bucuria şi poate toată speranţa lumii 
galliene. 

Nu trebuie să-l uităm nici pe Ben-Zuf, zburând de la unul 
la altul cu o nesecată veselie şi dăruindu-se cu totul 
prezentului, fără să-i pese de viitor. 

Grupul de patinatori mânat de avânt merse departe pe 
întinderea netedă, mai departe decât linia circulară care 
mărginea orizontul Pământului Cald. În urma lui pieiră 
primele lanţul de stânci, apoi creasta albă a falezei, apoi 
vârful vulcanului încununat de nori de fum. Se mai opreau 
din când în când să-şi tragă sufletul - o clipă doar căci le 
era frică să nu răcească. Apoi plecau iar îndreptându-se 
spre Insula Gurbi, dar fără să încerce să ajungă până acolo, 
căci odată cu lăsarea nopţii trebuiau să se întoarcă. 

Soarele şi începuse să coboare spre est, sau mai degrabă - 
spectacol cu care se obişnuiseră - părea să cadă repede. 
Astrul luminos apunea în condiţii foarte deosebite în 
această zare îngustată. Nici un nor nu era colorat de 
nuanțele admirabile ale ultimelor raze. Nici măcar ochiul 


nu putea zări peste marea îngheţată acea lumină verde 
care se revarsă pe întinderea apelor în amurg. Aici Soarele, 
lărgindu-se sub refracție, se înfăţişa ca un disc cu 
circumferința bine conturată. Dispărea brusc, ca şi cum o 
trapă s-ar fi deschis deodată în câmpul îngheţat, şi 
numaidecât se lăsa noaptea. 

Înainte de sfârşitul zilei, căpitanul Servadac adună pe 
toată lumea în jurul lui. Plecaseră răspândiţi în „trăgători” 
şi trebuiau să se întoarcă într-un pluton strâns, ca să nu se 
rătăcească în întuneric şi să se înapoieze împreună la 
Pământul Cald. Întunericul era adânc, căci Luna, în 
conjuncţie cu Soarele, se pierdea în slaba lui iradiaţie. 

Se lăsase noaptea. Stelele nu mai aruncau asupra solului 
gallian decât acea „pală lumină” de care vorbeşte Corneille. 
Patinatorii aprinseseră atunci torţele şi, în timp ce 
purtătorii lor alunecau iute, flăcările, ca un steag desfăşurat 
în vânt, se înteţeau din pricina vitezei. 

Un ceas mai târziu, litoralul înalt al Pământului Cald se ivi 
nedesluşit în zare, ca un uriaş nor negru. Nu se puteau 
înşela. Vulcanul se ridica deasupra lui şi arunca în întuneric 
o lumină vie. Văpaia lavei incandescente se răsfrângea pe 
oglinda de gheaţă, îi izbea în faţă pe patinatori şi arunca în 
spatele lor umbre nemăsurate. Drumul dura cam de o 
jumătate de oră. Se apropiau repede de țărm, când se auzi 
deodată un strigăt. Îl scosese Ben-Zuf. Fiecare îşi încetini 
cursa, muşcând gheaţa cu patinele de oţel. Şi iată, la lumina 
torţelor gata să se stingă, îl văzură pe Ben-Zuf întinzând 
braţele spre litoral. 

Un țipăt izbucni din toate piepturile răspunzând celui pe 
care-l scosese Ben-Zuf. 

Vulcanul se stinsese brusc. Lava care până atunci se 
revărsa din conul superior încetase să mai curgă. Ai fi zis că 
un suflu puternic trecuse peste crater. 

Toţi înţeleseră că izvorul de foc secase. Materiile eruptive 
îi lăsaseră în pană? Căldura va lipsi pentru totdeauna pe 
Pământul Cald şi nu va mai exista nici o posibilitate de a 


lupta împotriva gerurilor galliene? Îi aştepta, aşadar, 
moartea, moartea prin frig? 

— Înainte! Strigă cu o voce tunătoare căpitanul Servadac. 

Torţele se stinseră. Toţi porniră în întunericul adânc. 
Ajunseră la țărm. Urcară, nu fără greutate, stâncile 
îngheţate şi se repeziră în galeria deschisă, apoi în sala cea 
mare. 

Întunericul era adânc, temperatura începuse să scadă. 
Perdeaua incandescentă nu mai închidea marele golf şi, 
plecându-se în afară, locotenentul Prokop putu să vadă că 
mica lagună, până atunci lichidă sub cascada de lavă, se 
solidificase din pricina frigului. 

Aşa se încheie pe Gallia prima zi a anului terestru care 
începuse atât de vesel! 

Capitolul XIII. În care căpitanul Servadac şi tovarăşii săi 
fac singurul lucru ce era de făcut. 

Gallienii îşi petrecură restul nopţii, adică cele câteva ore 
până-n zori, într-o stare de nespusă nelinişte. Palmyrin 
Rosette, gonit de frig, trebuise să-şi părăsească 
observatorul şi să se refugieze în galeriile Fagurelui-Nina. 
Acum era momentul să fie întrebat dacă mai stăruia în 
dorinţa de a colinda lumea solară pe cometa lui de nelocuit. 
Dar, fără doar şi poate că ar fi răspuns afirmativ. 

În timpul acesta, ca şi el, Hector Servadac şi tovarăşii săi 
trebuiră să caute adăpost în cele mai adânci galerii ale 
masivului. Nu mai putură rămâne în marea sală, larg 
deschisă spre aerul din afară. Umezeala pereţilor ei se 
prefăcea în ţurţuri şi, chiar dacă s-ar fi ajuns să se astupe 
marea deschizătură, mărginită altădată de perdeaua de 
lavă, temperatura ar fi fost de nesuportat. 

În fundul galeriilor întunecate se mai simţea o urmă de 
căldură. Nu se stabilise încă echilibrul între temperatura de 
afară şi cea dinăuntru, dar fenomenul nu avea să întârzie. 
Se simţea cum, puţin câte puţin, căldura se pierdea. 
Muntele era ca un leş ale cărui extremităţi se răceau în 
timp ce inima se mai împotrivea frigului morţii. 


— Ei bine, strigă căpitanul Servadac, ne vom duce să 
locuim chiar în inima vulcanului. 

A doua zi îşi adună tovarăşii şi le vorbi astfel: 

— Prieteni, ce ne ameninţă? Frigul, şi numai frigul. Avem 
hrană mai multă decât e nevoie pentru cât avem de stat pe 
Gallia. Ce ne trebuie ca să ieşim din aceste câteva luni de 
iarnă? Puțin din căldura pe care ne-o dădea până acum pe 
degeaba natura. Ei bine, această căldură, mai mult ca sigur, 
există în străfundurile Galliei şi acolo o vom şi căuta! 

Cuvintele pline de încredere îi îmbărbătară pe aceşti 
oameni de suflet, dintre care unii începuseră să fie copleşiţi. 
Contele Timaşev, locotenentul Prokop, Ben-Zuf strânseră 
mâna pe care le-o întinse căpitanul. Ei nu erau dintre aceia 
care se lasă doborâţi. 

— Ei, la naiba, Nina, zise Hector Servadac uitându-se la 
fetiţă, n-o să-ţi fie teamă să cobori în adâncul vulcanului? 

— Nu, domnule căpitan, răspunse cu hotărâre Nina, mai 
ales dacă vine şi Pablo. 

— Pablo va veni cu noi! E un viteaz! Nu i-e teamă de nimic! 
Nu-i aşa, Pablo? 

— Vă voi urma pretutindeni, domnule guvernator, 
răspunse băiatul. 

Acestea fiind zise, nu le mai rămânea decât să se pună pe 
lucru. 

Nici nu putea fi vorba să pătrunzi în vulcan prin craterul 
superior. Pe o temperatură aşa de scăzută, nu se putea 
umbla pe povârnişurile munţilor. Piciorul nar fi găsit nici un 
punct de sprijin pe pantele alunecoase. Erau deci nevoiţi să 
ajungă la hornul central prin interiorul masivului, dar 
repede, căci un frig cumplit începuse să pătrundă în cele 
mai îndepărtate colţuri ale Fagurelui-Nina. 

Locotenentul Prokop, după ce cercetase în amănunt 
aşezarea galeriilor interioare şi orientarea lor în însuşi 
sânul masivului, recunoscu că unul din culoarele strâmte 
trebuia să ajungă lângă hornul central. Pe acolo se simţea 
într-adevăr, când se ridica lava împinsă de vapori, căldura 


„mustind” prin pereţi, ca să zicem aşa. Era limpede că 
substanţa minerală, sarea de aur din care era alcătuit 
muntele, era bună conducătoare de căldură. Deci, 
străpungând această galerie pe o lungime care nu trebuia 
să treacă de 7-8 metri, aveau să întâlnească vechiul drum al 
lavei şi poate le va fi uşor să coboare pe el. 

Se puseră pe lucru numaidecât. Marinarii ruşi, sub 
conducerea locotenentului lor, se dovediră foarte 
îndemânatici în această împrejurare. Târnăcopul şi hârleţul 
nu fură de ajuns ca să străpungă substanţa dură. Fură 
nevoiţi să foreze găuri de mină şi, cu ajutorul pulberii, să 
arunce stânca în aer. Munca merse mai repede aşa şi în 
două zile fu dusă la bun sfârşit. În răstimpul acesta scurt, 
coloniştii suferiră groaznic de frig. 

— Dacă nu putem intra pe nicăieri în adâncurile masivului, 
spuse contele Timaşev, niciunul din noi nu va rezista şi 
acesta va fi probabil sfârşitul coloniei galliene. 

— Nu-i decât o încercare la care este supus curajul nostru, 
fu de părere căpitanul Servadac. Ceva îmi spune că e de 
necrezut ca erupția vulcanului să fi încetat ca urmare a 
stingerii complete a focurilor galliene interioare. Mai mult 
ca sigur că oprirea revărsărilor exterioare nu-i decât 
temporară. 

Locotenentul Prokop sprijini părerea căpitanului 
Servadac. O altă gură eruptivă se deschise poate în alt colţ 
al cometei şi era posibil ca lava să fi urmat această nouă 
cale. 

Multe cauze puteau să fi schimbat împrejurările cărora li 
se datora această erupție, fără ca substanţele minerale să fi 
încetat să se combine chimic cu oxigenul în străfundurile 
Galliei. Dar era cu neputinţă de ştiut dacă vor putea ajunge 
în centrul cometei, unde temperatura permite să înfrunţi 
gerurile spaţiale. 

În timpul acestor două zile Palmyrin Rosette nu luă defel 
parte nici la discuţii, nici la lucrări. Mergea de colo până 
colo ca un suflet chinuit, un suflet care nu se poate împăca 


deloc cu soarta. În pofida tuturor, îşi instalase luneta în sala 
cea mare. Acolo, de mai multe ori pe noapte sau în cursul 
zilei, sta să cerceteze cerul până când îngheţa bocnă. 
Atunci se întorcea, bombănind, blestemând Pământul Cald, 
repetând mereu că stânca lui din Formentera i-ar fi oferit 
mai multe resurse. 

Ultima lovitură de târnăcop fu dată în ziua de 4 ianuarie. 
Se puteau auzi pietrele rostogolindu-se înăuntrul hornului 
central. Locotenentul Prokop observă că ele nu cădeau 
perpendicular, ci părea mai curând că alunecă pe perete, 
izbindu-se de ieşituri stâncoase. Hornul central era, aşadar, 
înclinat şi, în consecinţă, mai uşor de coborât. Această 
observaţie se dovedi justă. În clipa când gaura fu destul de 
mare pentru ca un om să poată trece prin ea, locotenentul 
Prokop şi căpitanul Servadac o porniră prin hornul central 
în urma lui Ben-Zuf care purta o torţă. Acest horn avea o 
direcţie oblică, cu o pantă de cel mult 45 de grade. Se 
putea deci cobori fără pericolul de a cădea. Peretele era 
brăzdat de nenumărate eroziuni, excavații, colţuri de stânci 
şi, sub cenuşa care le acoperea, piciorul găsea un punct 
solid de sprijin. Erupția se produsese de curând. Ea nu 
putuse izbucni decât atunci când ciocnirea dăduse Galliei o 
parte din atmosfera terestră, pentru că pereţii nu erau încă 
roşi de lavă. 

— Perfect, zise Ben-Zuf! De-ar fi şi trepte! lertaţi-mă că nu 
vă pot oferi ceva mai bun! 

Căpitanul Servadac şi tovarăşii săi începură să coboare 
prevăzători. Ca să vorbim ca Ben-Zuf, scării îi lipseau 
destule trepte. Le trebui aproape jumătate de oră ca să 
ajungă la o adâncime de 500 de picioare, spre sud. În 
pereţii hornului central erau săpate adâncituri mari, dar 
niciuna din ele nu forma o galerie. Ben-Zuf, mişcând torţa, 
le lumina din plin. Se vedea până în fundul adânciturilor, 
dar înăuntrul lor nu se deschidea nici o ramificaţie aşa cum 
fusese la etajul de mai sus al Fagurelui-Nina. Gallienii n- 


aveau însă de ales. Erau siliţi să accepte mijloacele de 
salvare, oricare ar fi fost acestea. 

Speranţele căpitanului Servadac păreau să se împlinească. 
Pe măsură ce pătrundeau mai adânc, în străfundurile 
masivului, temperatura creştea treptat. Nu era o simplă 
creştere, ca în minele de pe Pământ. O cauză locală grăbea 
acest fenomen. Se simţea izvorul de căldură din 
măruntaiele sferoidului. Nu explorau o mină de cărbuni, ci 
un vulcan adevărat. În adâncurile acestui vulcan încă 
nestins, aşa cum bănuiseră ei, lava clocotea. Dacă dintr-o 
pricină necunoscută nu se mai ridica până la crater pentru 
a se revărsa, cel puţin îşi răspândea căldura în toată 
temelia masivului. Un termometru cu mercur adus de 
locotenentul Prokop şi barometrul din mâna căpitanului 
Servadac arătau în acelaşi timp atât adâncimea straturilor 
galliene sub nivelul mării, cât şi creşterea treptată a 
temperaturii. La 600 de picioare sub nivelul solului, coloana 
de mercur indica plus 6 grade. 

— Şase grade, spuse căpitanul Servadac, nu-i destul 
pentru nişte oameni pe care iarna îi va ţine închişi mai 
multe luni. Să coborâm mai mult, de vreme ce aerisirea se 
face destul de bine. 

Într-adevăr, prin gura largă a craterului, prin golul cel 
mare care se deschidea în coasta muntelui, aerul pătrundea 
valuri, valuri. Era parcă atras de adâncimi şi se putea 
respira în cele mai bune condiţii. Puteau, aşadar, să coboare 
fără grijă până la locul unde vor afla o temperatură 
potrivită. 

Mai coborâră vreo 400 de picioare sub nivelul Fagurelui- 
Nina, ceea ce însemna o adâncime de 250 de metri faţă de 
nivelul Mării Galliene. Termometrul arăta acum 12 grade. 
Temperatura era suficientă în cazul că nimic nu avea s-o 
schimbe. 

Desigur, exploratorii ar fi putut să se afunde şi mai mult pe 
drumul pieziş al lavei. Dar la ce bun? Şi aşa, ciulind 


urechea, auzeau bubuituri înfundate, semn că nu se găseau 
prea departe de vatra centrală. 

— Să rămânem aici, zise Ben-Zuf. Friguroşii pot să se ducă 
mai jos, dacă au chef. Dar, la naiba! În ce mă priveşte, socot 
că e destul de cald. 

Problema era dacă se puteau de bine de rău instala în 
această parte a masivului. Hector Servadac şi tovarăşii săi 
se aşezară pe o ieşitură de stâncă şi de acolo, înteţind 
lumina torţelor, cercetară locul unde se opriseră. 

Adevărul ne sileşte să recunoaştem că era cât se poate de 
lipsit de confort. Hornul central, lărgindu-se, nu alcătuia 
aici decât un fel de gaură destul de adâncă. Gaura aceasta 
putea, la drept vorbind, să adăpostească întreaga colonie 
galliană. Dar ca s-o faci cât de cât bună de locuit era ceva 
mai greu. Dedesubt şi deasupra erau nişte scobituri mai 
mici care aveau să slujească destul de bine drept cămări 
pentru provizii, iar despre camere separate pentru 
căpitanul Servadac şi contele Timaşev nici nu putea fi 
vorba. O mică încăpere pentru Nina se mai putea găsi. În 
rest, îi aştepta viaţa comună, de zi de zi. Scobitura 
principală trebuia să servească şi de sufragerie şi de salon 
şi de dormitor. După ce trăiseră aproape ca nişte iepuri în 
vizuina lor, coloniştii aveau să se îngroape sub pământ ca 
nişte cârtiţe şi să trăiască la fel cu ele - minus lunga lor 
hibernare. 

Cu toate acestea, întunecoasa cavernă era uşor de luminat 
cu lămpi şi felinare. Uleiul nu lipsea, căci magazia generală 
mai avea câteva butoaie, ca şi o cantitate de spirt pentru 
gătitul unor mâncăruri. 

În ce priveşte sechestrarea în tot timpul iernii galliene, nu 
va fi, bineînţeles, totală. Coloniştii, îmbrăcaţi cât mai 
călduros, puteau să plece deseori, fie la Fagurele-Nina, fie 
până la stâncile litoralului. Era, dealtfel, absolut necesar să 
se aprovizioneze cu gheaţă care, prin topire, să le dea apa 
trebuincioasă. Fiecare va fi însărcinat pe rând cu această 
treabă destul de neplăcută, devreme ce trebuia să urci la o 


înălţime de 900 de picioare şi să cobori tot atât cu o povară 
grea. 

În sfârşit, după o cercetare amănunţită, se hotărâră ca 
micuța colonie să se instaleze cât mai bine cu putinţă în 
această pivniţă întunecoasă. Unica scobitură urma să 
slujească tuturor de locuinţă. La urma urmei, căpitanul 
Servadac şi tovarăşii săi nu vor împărţi un culcuş mai rău 
decât exploratorii care iernează în ţinuturile arctice. Nici 
pe bordul balenierelor, nici în forturile din nordul Americii 
nu există mai multe camere sau cabine. Se foloseşte doar o 
sală încăpătoare, unde umezeala pătrunde mai greu. 
Oamenii se feresc acolo de unghere, care sunt tot atâtea 
cuiburi de condensare a vaporilor. Şi apoi, o cameră mare, 
înaltă, e mai uşor de aerisit şi de încălzit şi, prin urmare, 
mai sănătoasă. În forturi un întreg etaj este astfel amenajat, 
iar pe vapoare toată subpuntea. 

lată ce le explică în câteva cuvinte locotenentul Prokop, 
obişnuit cu toate practicile din mările polare, iar însoțitorii 
săi se resemnară să facă la fel ca exploratorii din regiunile 
arctice, de vreme ce erau şi ei siliţi să ierneze. Toţi trei 
urcară apoi la Fagurele-Nina. Coloniştii fură înştiinţaţi de 
hotărârile luate, pe care le încuviinţară. Toată lumea se 
puse de îndată pe lucru, începând prin a curăța scobitura 
de cenuşa caldă încă ce-i acoperea pereţii, iar mutarea 
materialelor de la Fagurele-Nina se făcu fără întârziere. Nu 
era nici o clipă de pierdut. Degerai pur şi simplu chiar în 
cele mai adânci galerii ale vechii locuinţe. Zelul 
muncitorilor fu deci stimulat în mod natural, şi nicicând 
mutatul unor lucruri trebuincioase, paturi, ustensile, 
proviziile de pe goeletă, mărfurile de pe tartana, nu se făcu 
mai repede. Se cuvine să recunoaştem că, pe de o parte, nu 
trebuiau decât să coboare, şi că, pe de altă parte, din cauza 
scăderii în greutate, diferitele pachete erau mai uşor de 
dus. Palmyrin Rosette n-avu încotro şi se refugie şi el în 
adâncurile Galliei, dar nu îngădui să i se transporte şi 
luneta. E adevărat că nici n-avea ce să caute cu ea în 


prăpastia întunecată, aşa că rămase pe trepiedul ei în 
marea sală a Fagurelui-Nina. 

N-are rost să pomenim de nesfârşitele vaiere ale lui Isac 
Hakhabut. Nu uita nimic din pomelnicul lui obişnuit. În tot 
universul nu se afla negustor mai greu încercat decât 
dânsul. Sub şuvoiul de glume de care nu era deloc cruțat, 
veghea cu grijă la transportul mărfurilor sale. La ordinele 
căpitanului Servadac, tot ceea ce îi aparţinea fu depozitat 
separat, în însăşi scobitura unde avea să locuiască. În felul 
acesta, putea să-şi păzească marfa şi să-şi continue 
negustoria. 

Instalarea se termină în câteva zile. Câteva felinare 
luminau din loc în loc drumul pieziş care urca spre 
Fagurele-Nina. Priveliştea nu era lipsită de pitoresc şi, într- 
o poveste din 1001 de nopţi, ar fi fost încântătoare. Marea 
scobitură care slujea tuturor drept locuinţă era luminată de 
lămpile de pe Dobrâna. La 10 ianuarie cu toţii se mutaseră 
în acest subsol şi erau bine adăpostiţi cel puţin împotriva 
temperaturii de afară care scăzuse la peste 60 de grade 
sub zero. 

— Va bene, cum spune mica noastră Nina, exclamă Ben- 
Zuf, veşnic mulţumit. În loc să stăm la etajul întâi, locuim în 
pivniţă, asta-i tot. 

Dar cu toate că nu lăsau să se ghicească nimic din 
frământările lor, contele Timaşev, căpitanul Servadac şi 
locotenentul Prokop priveau viitorul cu oarecare 
îngrijorare. Dacă dogoarea vulcanică va pieri într-o zi, dacă 
vreo schimbare neaşteptată va întârzia Gallia în cursul 
revoluţiei ei solare, dacă vor trebui să înceapă alte iernări 
în condiţii asemănătoare, vor găsi oare în subsolul cometei 
combustibilul care lipsise până atunci? Huila, rămăşiţă a 
străvechilor păduri îngropate în epocile geologice şi 
mineralizată sub acţiunea timpului, nu putea exista în 
adâncurile Galliei! Vor fi deci nevoiţi să folosească materiile 
eruptive ascunse în străfundurile vulcanului, atunci când 
acesta se va fi stins cu desăvârşire? 


— Prieteni, spuse căpitanul Servadac, om trăi şi om vedea! 
Avem înaintea noastră luni îndelungate să cugetăm, să stăm 
de vorbă, să dezbatem aceste probleme. Drace! Prea ar fi 
de tot să nu ne vină nici o idee! 

— Da, răspunse contele Timaşev, creierul se înfierbântă 
când dă de greutăţi şi o să găsim noi până la urmă o ieşire. 
Dealtfel, nu-i de aşteptat ca această căldură internă să se 
isprăvească înainte de venirea verii galliene. 

— Nici eu nu cred, spuse locotenentul Prokop. Tot se mai 
aude clocotul dinăuntru. Fierberea substanţelor vulcanice e 
probabil recentă. Când cometa străbătea spaţiile, înainte de 
a se întâlni cu Pământul,. Nu avea nici un fel de atmosferă 
şi, în consecinţă, oxigenul nu s-a introdus, fireşte, în aceste 
adâncimi decât după ciocnire. De aici o combinaţie chimică 
al cărei rezultat a fost erupția. lată ce cred eu că s-a 
întâmplat, şi sunt sigur că acţiunea plutoniană nu-i decât la 
începuturile ei în miezul Galliei. 

— Şi eu sunt de părerea ta, Prokop, rosti contele Timaşev. 
Departe de a ne teme de stingerea căldurii centrale, mi-e 
mai degrabă frică de o altă eventualitate, nu mai puţin 
teribilă pentru noi. 

— Care? Întrebă căpitanul Servadac. 

— Ca erupția să nu se dezlănţuie şi să ne surprindă 
instalaţi pe căile lavei, domnule căpitan. 

— Drace, strigă căpitanul Servadac, asta s-ar putea 
întâmpla. 

— O să veghem, răspunse locotenentul Prokop, şi cu atâta 
grijă încât n-o să ne lăsăm surprinşi. 

Cinci zile mai târziu, la 15 ianuarie, Gallia trecea la afeliu, 
la capătul axei mari a orbitei ei, şi se rotea la 220 de 
milioane leghe de Soare. 

Capitolul XIV. Care stă mărturie că oamenii nu sunt făcuţi 
să graviteze la 220 milioane leghe de Soare. 

Gallia avea să urce, aşadar, de acum încolo, puţin câte 
puţin pe curba ei eliptică cu o viteză sporită. Orice fiinţă vie 


de pe suprafaţa ei era îngropată în masivul vulcanic, în 
afară de cei 13 englezi din Gibraltar. 

Cum suportaseră militarii britanici, rămânând de bună 
voie pe insuliţa lor, prima parte a iernii galliene? Mai bine - 
cel puţin asta era părerea generală - decât locuitorii de pe 
Pământul Cald. Nu avuseseră nevoie, desigur, să ia de la un 
vulcan căldura lavei pentru a o folosi pentru nevoile vieţii. 
Proviziile lor de cărbune şi de hrană erau foarte 
îmbelşugate. Pesemne nici alimentele, nici combustibilul nu 
le lipsiseră. Postul unde stăteau era bine întărit. Cu zidurile 
lui groase de piatră îi apărase, fără îndoială, de cele mai 
mari scăderi de temperatură. Bine încălziţi, nu le fusese 
frig, bine hrăniţi, nu le fusese foame, iar veşmintele lor 
deveniseră cel mult prea strâmte. Generalul de brigadă 
Murphy şi maiorul Oliphant îşi dăduseră probabil măiestre 
lovituri pe câmpul de bătaie al şahului. Nu se-ndoia deci 
nimeni că lucrurile se petrecuseră bine şi plăcut pe Insula 
Gibraltar. În orice caz, Anglia nu va avea laude suficiente 
pentru cer doi ofiţeri şi cei 11 soldaţi, rămaşi cu credinţă la 
postul lor. 

Căpitanul Servadac şi tovarăşii săi, dacă ar fi fost în 
primejdie să piară de frig, s-ar fi refugiat cu siguranţă la 
Gibraltar. Le trecuse prin gând s-o facă. Ar fi fost, fără 
îndoială, bine primiţi pe insulă, cu toate că prima întâlnire 
lăsase de dorit. Englezii nu erau oameni care să-şi 
părăsească semenii fără să le dea ajutor. Astfel că, dacă ar fi 
fost absolută nevoie, coloniştii de pe Pământul Cald n-ar fi 
şovăit să emigreze spre Gibraltar. Dar ar fi trebuit să facă o 
călătorie lungă pe uriaşul câmp de gheaţă, fără nici un 
adăpost, fără foc şi, din câţi ar fi pornit, poate că nu toţi ar fi 
ajuns la capătul drumului! De aceea, acest plan nu putea fi 
pus în practică decât într-o situaţie deznădăjduită, şi, atâta 
vreme cât vulcanul producea destulă căldură, era de la sine 
înţeles că nu vor părăsi Pământul Cald. 

Am spus mai înainte că orice fiinţă vie din colonia galliană 
îşi găsea adăpost în adânciturile hornului central. Într- 


adevăr, un număr de animale trebuiseră să părăsească 
galeriile Fagurelui-Nina, unde ar fi murit de frig. Nu fără 
greutate reuşiseră să coboare la această adâncime pe cei 
doi cai aparţinând căpitanului Servadac şi lui Ben-Zuf. Dar 
căpitanul şi ordonanța ţineau în mod deosebit să-i păstreze 
pe Zefir şi Galette şi să-i aducă vii înapoi pe Pământ. Le 
iubeau pe sărmanele dobitoace, atât de puţin făcute să 
trăiască în noile condiţii climatice. O scobitură largă, 
transformată în grajd, le fu hărăzită şi, din fericire, aveau 
pentru ei destul nutreţ. 

Cât despre celelalte animale domestice, trebuiră să 
sacrifice o parte din ele. Era cu neputinţă să le ţii în 
străfundurile masivului. Să le laşi în galeriile de sus 
însemna să le dai pradă unei morţi crâncene. Fură nevoiţi 
să le împuşte. Carnea lor se putea păstra cât doreau în 
vechea magazie unde era deosebit de frig, ceea ce însemna 
o creştere însemnată a proviziilor alimentare. 

Pentru a încheia lista fiinţelor vii care căutară adăpost 
înăuntrul masivului, trebuie să pomenim şi de păsările a 
căror hrană era alcătuită numai din firimiturile ce li se 
lăsau zilnic. Gerul le făcuse să părăsească înălțimile 
Fagurelui-Nina şi să se aciuiască în grotele întunecate ale 
muntelui. Dar numărul lor era încă atât de mare, prezenţa 
lor atât de stânjenitoare, încât trebuiră urmărite şi nimicite 
în mare parte. 'Toate acestea îi ocupară pe colonişti tot 
sfârşitul lunii ianuarie, iar instalarea lor nu se termină 
decât tot atunci. După aceea începu o existenţă de o 
monotonie înnebunitoare pentru membrii coloniei galliene. 
Aveau ei să reziste oare? Şefii lor căutară să combată 
pericolul printr-o strânsă viaţă de colectiv zilnică, prin 
convorbiri la care erau chemaţi cu toţii să ia parte, prin 
lecturi cu glas tare din cărţile de călătorii şi ştiinţă găsite în 
bibliotecă. Aşezaţi cu toţii în jurul mesei mari, ruşi şi 
spanioli ascultau şi învățau şi, de le era dat să se întoarcă 
pe Pământ, aveau să fie mai puţin neştiutori decât ar fi fost 
dacă ar fi rămas în ţara lor de baştină. Ce făcea în vremea 


asta Isac Hakhabut? Îl interesau şi pe el discuţiile, lecturile? 
Defel. Ce profit i-ar fi adus? Petrecea ore nesfârşite ca să-şi 
facă o dată şi încă o dată socotelile, să numere iar şi iar 
banii care se vărsau necontenit în mâinile lui. Ceea ce 
câştigase, împreună cu ceea ce avusese înainte se ridica pe 
puţin la suma de 150.000 de franci, dintre care jumătate în 
aur european. Va şti el să facă în aşa fel, încât metalul 
sunător şi preţios să-şi recâştige pe Pământ valoarea, şi 
dacă număra zilele care trecuseră, era numai din punctul 
de vedere al dobânzilor pierdute. Nu avusese prilejul să dea 
bani cu împrumut, aşa cum spera, şi cu o garanţie serioasă, 
se înţelege. Dintre colonişti tot Palmyrin Rosette îşi găsi 
primul o ocupaţie în care să se cufunde cu desăvârşire. Cu 
cifrele lui nu se simţea niciodată singur şi ceru calculelor 
să-i scurteze lungile zile de iarnă. Despre Gallia ştia tot ce 
se putea şti, dar nu şi despre Nerina, satelitul ei. Or, 
drepturile de proprietate pe care susţinea că le are asupra 
cometei era firesc să le extindă şi asupra satelitului ei. De 
aceea, singurul lucru care-i rămânea de făcut era să 
determine noile elemente ale Nerinei, de când aceasta 
fusese smulsă din zona planetelor mici. 

Se hotări să se ocupe de calcularea lor. Mai avea nevoie să 
stabilească câteva poziţii ale Nerinei în diferite puncte ale 
orbitei ei. După ce ar fi făcut acest lucru, de vreme ce 
cunoştea masa Galliei, obţinută prin măsurarea ei 
nemijlocită cu ajutorul dinamometrului, din colţul cămăruţei 
sale întunecoase era în stare să cântărească şi Nerina. 

Numai că nu avea nici măcar acea cămăruţă întunecată 
căreia pretindea să i se spună „cabinet”, căci era limpede 
că nu putea fi numită observator. Aşa că, în primele zile ale 
lui februarie, îi vorbi căpitanului Servadac. 

— Vă trebuie un cabinet, dragă domnule profesor? Se 
interesă acesta. 

— Da, căpitane, dar un cabinet unde să pot lucra fără să 
mă tem de nepoftiţi. 


— O să găsim noi aşa ceva, răspunse Hector Servadac. 
Chiar dacă acest cabinet n-o să fie atât de confortabil pe cât 
aş vrea, va fi în orice caz izolat şi liniştit. 

— Nici nu vreau altceva. 

— S-a făcut. 

Apoi căpitanul văzând că Palmyrin Rosette nu-i în toane 
prea rele, îndrăzni să-i pună o întrebare cu privire la 
calculele lui anterioare, întrebare căreia îi dădea o reală 
însemnătate. 

— Dragă domnule profesor, spuse în momentul când 
Palmyrin Rosette se pregătea să se retragă, aş vrea să 
întreb ceva. 

— Spune. 

— Calculele din care aţi dedus durata revoluţiei Galliei în 
jurul Soarelui sunt, cu siguranţă, exacte. Dar dacă nu mă- 
nşel, e de ajuns o jumătate de minut, mai devreme sau mai 
târziu, şi cometa dumneavoastră nu mai întâlneşte 
Pământul pe ecliptică. 

— Ei şi? 

— Şi, dragă domnule profesor, de aceea n-ar fi bine să 
faceţi o verificare a calculelor? 

— N-are rost. 

— Locotenentul Prokop e gata să vă ajute în această 
muncă importantă. 

— N-am nevoie de nimeni, răspunse Palmyrin Rosette, 
atins la coarda simţitoare. 

— Totuşi. 

— Eu nu mă înşel niciodată, căpitane Servadac, şi 
stăruința dumitale este cu totul nelalocul ei. 

— Drace! Dragă domnule profesor, i-o întoarse Hector 
Servadac, nu sunteţi prea drăguţ cu tovarăşii 
dumneavoastră şi. 

Dar nu-i mai spuse ce avea pe suflet, Palmyrin Rosette 
fiind un om care încă nu trebuia supărat. 

— Căpitane Servadac, răspunse tăios profesorul, nu-mi voi 
relua calculele pentru că sunt absolut exacte. Dar ceea ce 


vreau să vă spun este că voi face pentru Nerina, satelitul 
Galliei, ceea ce am făcut şi pentru ea. 

— Iată, într-adevăr, o problemă care nu mai suferă 
amânare, răspunse cu seriozitate căpitanul Servadac, dar 
Nerina fiind o planetă mică, elementele ei sunt cunoscute 
de astronomii de pe Pământ. 

Profesorul îi aruncă o privire cruntă căpitanului Servadac 
ca şi când i s-ar fi contestat utilitatea muncii. Apoi îi dădu 
următoarele lămuriri: 

— Căpitane Servadac, dacă astronomii de pe Pământ au 
cercetat Nerina, dacă ei au ajuns să cunoască mişcarea ei 
diurnă medie, durata revoluţiei ei siderale, distanţa medie 
de Soare, excentricitatea ei, longitudinea periheliului, 
longitudinea medie a epocii, longitudinea nodului 
ascendent, înclinarea orbitei sale, toate acestea trebuie 
calculate de la început, ţinând seama de faptul că Nerina nu 
mai este o planetă din zona asteroizilor, ci un satelit al 
Galliei. Fiind lună, vreau s-o studiez ca lună şi nu văd de ce 
gallienii n-ar şti despre luna galliană ceea ce „pământenii” 
ştiu despre Luna pământeană. 

Trebuia să-l auzi pe Palmyrin Rosette rostind cuvântul 
„pământenii”! Cu ce accent de dispreţ vorbea acum despre 
lucrurile de pe Pământ! 

— Căpitane Servadac, urmă el, închei această discuţie aşa 
cum am început-o, rugându-te să-mi pui la dispoziţie un 
cabinet. 

— O să am grijă, domnule profesor. 

— O! Nu sunt grăbit şi dacă e gata într-o oră. 

Fu nevoie de trei, dar în cele din urmă Palmyrin Rosette fu 
instalat într-un fel de groapă unde încăpură masa şi fotoliul 
său. Apoi, în zilele următoare, în ciuda gerului năprasnic, el 
urcă în vechea sală pentru a stabili mai multe poziţii ale 
Nerinei. După aceea se închise în cabinetul său şi nu-l mai 
văzu nimeni. 

Le trebuia o mare energie morală gallienilor, îngropaţi la 
800 de picioare sub pământ, pentru a reacţiona împotriva 


acestei situaţii, netulburată de nici o întâmplare. Treceau 
multe zile fără ca vreunul să urce la suprafaţă şi, dacă n-ar 
fi fost nevoie să-şi procure apă dulce aducând bucăţi de 
gheaţă, până la urmă n-ar mai fi părăsit adâncimile 
vulcanului. Totuşi, se duseră de câteva ori până în părţile de 
jos ale hornului central. Căpitanul Servadac, contele 
Timaşev, Prokop, Ben-Zuf voiră să sondeze cât mai departe 
cu putinţă această prăpastie săpată în miezul Galliei. 
Trebuie să recunoaştem că explorarea masivului compus 30 
la sută din aur îi lăsa nepăsători. Dealtfel, această substanţă 
n-ar mai avea preţ nici dacă ar cădea pe Pământ şi de aceea 
nu se sinchiseau de sarea cu pricina mai mult decât de o 
stâncă de granit. Din explorarea făcută, aflară că focul 
central continuă să ardă şi traseră concluzia că, dacă 
erupția nu se mai produce prin vulcan, alte cratere active s- 
au deschis pe suprafaţa Galliei. 

Aşa trecură februarie, martie, aprilie, mai, într-un fel de 
amorţeală de care cei ce stăteau închişi nu-şi puteau da 
seama. Cei mai mulţi lâncezeau, stăpâniţi de o toropeală din 
ce în ce mai îngrijorătoare. Lecturile, ascultate la început 
cu interes, nu mai adunau ascultători în jurul mesei mari. 
Discuţiile se mărgineau la convorbiri în doi, trei şi se 
desfăşurau în şoaptă. Spaniolii, mai ales, erau foarte abătuţi 
şi nu-şi mai părăseau culcuşul. Abia dacă se duceau să ia 
ceva în gură. Ruşii rezistau mai bine şi-şi îndeplineau 
sarcinile cu mai mult zel. Lipsa de mişcare era marea 
primejdie a acestei îndelungate sechestrări. Căpitanul 
Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop vedeau 
cum creşte treptat amorţeala, dar ce puteau face? 
Îndemnurile se dovedeau zadarnice. Ei înşişi se simțeau 
cuprinşi de o stare de apatie specială şi nu i se puteau 
împotrivi întotdeauna. Uneori se manifesta ca o prelungire 
neobişnuită a somnului, altădată ca o silă de neînvins faţă 
de hrană, oricare ar fi fost ea. S-ar fi spus că prizonierii, 
îngropaţi în pământ ca broaştele țestoase în timpul iernii, 
vor dormi şi vor ţine post ca ele până la venirea verii. Din 


întreaga colonie galliană micuța Nina rezista cel mai bine. 
Umbla, se ducea, venea, îl încuraja pe Pablo care şi el 
începea să fie cuprins de toropeala generală. Vorbea cu 
unul, cu altul şi vocea ei proaspătă vrăjea aceste lugubre 
adâncimi ca ciripitul unei păsări. Ea îl silea pe unul să 
mănânce, pe altul să bea. Era sufletul micii lumi pe care o 
înviora veşnicul ei du-te-vino. Fredona cântece vesele 
italieneşti, atunci când în locul trist în care se găseau se 
lăsa o linişte apăsătoare. Bâzâia ca o drăgălaşă musculiţă, 
dar mai cu folos şi mai binefăcătoare ca musca din fabulă 
114). Era atâta belşug de viaţă în micuța ei făptură, că se 
transmitea parcă tuturor. Poate că reacţia se petrecea fără 
voia celor care sufereau această influenţă, dar ea nu era 
mai puţin reală, iar prezenţa micuţei Nina fu cu siguranţă 
salutară galbenilor pe jumătate adormiţi în acest mormânt. 

Între timp lunile, treceau. Cum? Căpitanul Servadac şi 
tovarăşii săi n-ar fi putut-o spune. 

Către începutul lui iunie, lâncezeala generală păru că se 
risipeşte puţin câte puţin. Era înrâurirea Soarelui de care 
se apropia cometa? Poate, dar Soarele se afla încă foarte 
departe! Locotenentul Prokop, în timpul primei jumătăţi a 
revoluţiei galliene, îşi notase până în cele mai mici 
amănunte poziţiile şi cifrele date de profesor. Putuse obţine 
grafic efemeridele şi, pe o orbită desenată de el, să 
urmărească, mai mult sau mai puţin precis, mersul cometei. 

Odată punctul de afeliu depăşit, îi veni uşor să indice 
poziţiile succesive ale întoarcerii Galliei. Aşadar, avu 
posibilitatea să-i ţină la curent, fără să-l întrebe pe Palmyrin 
Rosetite. 

El văzu că, la începutul lui iunie, Gallia, după ce întretăiase 
orbita lui Jupiter, se mai găsea încă la o uriaşă depărtare de 
Soare, adică la 197 milioane leghe. Dar viteza ei avea să 
crească treptat, conform uneia din legile lui Kepler. Şi peste 
patru luni va reintra în zona planetelor mici, la numai 125 
de milioane de leghe de el. 


În această perioadă - a doua jumătate a lui iunie - 
căpitanul Servadac şi tovarăşii săi îşi recăpătaseră toate 
facultăţile fizice şi psihice, Ben-Zuf se simţea ca un om care 
a dormit prea mult şi-şi dezmorţea pe cât putea braţele şi 
picioarele. 

Urcau mai des până la sălile pustii ale FagureluiNina. 
Căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop 
se duseră şi pe plajă. Era încă tare frig, dar aerul nu-şi 
pierduse liniştea obişnuită. Nici un nor la orizont, nici o 
adiere. Ultimele urme de paşi întipărite pe mal erau la fel 
de desluşite ca în prima zi. 

O singură parte a litoralului se schimbase: promontoriul 
stâncos care închidea golful. În locul acesta continuase 
mişcarea de creştere a straturilor de gheaţă. Acum se 
ridicau la mai mult de 150 de picioare. La această înălţime 
se aflau goeleta şi tartana la care nu se mai putea ajunge în 
nici un fel. Căderea lor când va veni dezgheţul era sigură, 
sfărâmarea lor cu neputinţă de înlăturat. Nu exista nici un 
mijloc de a le salva. 

Din fericire Isac Hakhabut, care nu-şi părăsea niciodată 
dugheana din străfundurile muntelui, nu-l însoţise pe 
căpitanul Servadac în plimbarea lui pe țărm. 

— Dacă ar fi aici, zise Ben-Zuf, ce mai ţipete de păun ar 
scoate ticălosul ăla bătrân! Şi să scoţi ţipete de păun fără să 
ai coadă de păun nu-i nici o afacere! 

Încă două luni, iulie şi august, se scurseră apropiind Gallia 
până la 164 milioane leghe de Soare. În timpul nopţilor 
scurte, frigul mai era foarte tăios, dar ziua, Soarele, 
parcurgând ecuatorul Galliei care trecea prin Pământul 
Cald, dădea o căldură destul de mare şi ridica temperatura 
cu vreo 20 de grade. Gallienii veneau zilnic să se refacă în 
bătaia razelor întăritoare şi, în această privinţă, nu făceau 
decât să urmeze pilda câtorva păsări care se zbenguiau pe 
sus şi nu se întorceau la cuibul lor decât seara. 

Primăvara - dacă se poate folosi o astfel de denumire - avu 
o binefăcătoare influenţă asupra locuitorilor Galliei. 


Speranţa, încrederea îi însufleţiră din nou. În timpul zilei 
discul Soarelui se arăta mult mai mare la orizont. Noaptea, 
Pământul părea să crească în mijlocul stelelor nemişcate. 
Vedeau ţinta călătoriei lor. Se afla încă departe, dar o 
vedeau, cu toate că nu era decât un punct în spaţiu. Aceasta 
îl făcu pe Ben-Zuf să împărtăşească într-o zi căpitanului 
Servadac şi contelui Timaşev următoarea cugetare: 

— Niciodată n-am să pot crede că încape acolo colina 
Montmartre. 

— Şi totuşi încape, răspunse căpitanul Servadac, şi trag 
nădejde c-o s-o revedem! 

— Darmite eu, domnule căpitan! Dar spuneţi-mi, nu vă fie 
cu supărare, în cazul când cometa domnului Rosette nu s-ar 
întoarce pe Pământ, n-ar exista vreun mijloc s-o silim? 

— Nu, dragul meu, răspunse contele Timaşev. Nu stă în 
puterea omenească să schimbe aşezarea geometrică a 
Universului. Gândeşte-te ce vraişte ar fi dacă fiecare ar 
putea modifica mersul planetei sale! Dar natura n-a vrut 
aşa ceva şi cred că a fost înţelept din partea ei. 

Capitolul XV. În care se vorbeşte despre primele şi ultimele 
relaţii care s-au stabilit între Palmyrin Rosette şi Isac 
Hakhabut. 

Sosi luna septembrie. Era încă cu neputinţă să plece din 
întunecoasele dar călduroasele ascunzişuri ale subsolului 
gallian ca să se întoarcă în locuinţa lor de la Fagurele-Nina. 
Albinele ar fi îngheţat fără îndoială în alveolele unde 
trăiseră până atunci. 

Din fericire, şi în acelaşi timp, din nenorocire, vulcanul nu 
ameninţa să intre din nou în activitate. Din fericire, pentru 
că o erupție neaşteptată ar fi putut să-i surprindă pe 
gallieni în hornul central, singura cale de ieşire a lavei. Din 
nenorocire, pentru că ar fi putut relua de îndată şi spre 
satisfacția tuturor traiul uşor şi confortabil pe care-l duceau 
pe înălțimile Fagurelui-Nina. 

— Şapte luni grele am trăit aici, domnule căpitan! Spuse 
într-o zi Ben-Zuf. Aţi observat-o pe Nina în tot acest 


răstimp? 

— Da, Ben-Zuf, răspunse căpitanul Servadac. Este o mică 
făptură deosebit de înzestrată! Ai fi zis că întreaga viaţă 
galliană se strânsese în inima ei! 

— Bine, domnule căpitan, şi. 

— Şi? 

— Dar, după ce ne vom întoarce pe Pământ, n-o s-o putem 
părăsi pe fetiţa asta scumpă! 

— Ei drăcie! Ben-Zuf, o s-o adoptăm! 

— Bravo, domnule căpitan! Dumneavoastră veţi fi tatăl ei, 
iar eu, cu voia dumneavoastră, mama ei! 

— lată-ne, aşadar, şi căsătoriţi, Ben-Zuf! 

— Ah, domnule căpitan, e mult de când suntem căsătoriţi! 

Încă din primele zile ale lunii octombrie, gerul se arătă 
aproape suportabil, chiar în timpul nopţii, atmosfera fiind 
absolut liniştită. Distanţa între Gallia şi Soare nu ajunsese 
de trei ori mai mare decât aceea care desparte Pământul de 
centrul lui de atracţie. Temperatura se menținea în medie la 
30-35 grade sub zero. Făcură mai des ascensiuni la 
Fagurele-Nina şi chiar afară. Coloniştii se aventurau acum 
pe țărm fără să aibă de suferit. Începură iar să patineze pe 
minunata întindere îngheţată pe care marea le-o punea la 
îndemână. Ce bucurie pentru deţinuţii care putură să iasă 
din închisoarea lor! În fiecare zi, contele Timaşev, căpitanul 
Servadac, locotenentul Prokop veneau să vadă cum stau 
lucrurile şi să discute „marea problemă a aterizării”. Nu era 
de ajuns să abordeze globul terestru; trebuiau, în măsura în 
care era cu putinţă, să fie pregătiţi pentru tot ce le rezerva 
ciocnirea. 

Unul din cei mai stăruitori oaspeţi ai vechiului domiciliu de 
la Fagurele-Nina era Palmyrin Rosette. Îşi instalase din nou 
luneta în observator şi acolo, atâta timp cât i-o îngăduia 
frigul, îşi continua cercetările astronomice. 

Care era rezultatul noilor sale calcule, nimeni nu-l întrebă. 
Fără îndoială, n-ar fi primit nici un răspuns. Dar după 
câteva zile, tovarăşii lui observară că nu părea prea 


satisfăcut. Urca, cobora, iar urca şi iar cobora fără încetare 
prin tunelul înclinat al hornului central. Bombănea, 
mormăia mai mult ca niciodată. Nu se putea sta de vorbă cu 
el. O dată sau de două ori Ben-Zuf - curajos cum îl ştiţi - 
încântat dealtfel de aceste semne de nemulţumire, încercă 
să intre în vorbă cu profesorul. Ce-a păţit nu se poate 
povesti. 

„Se pare, gândi el, că lucrurile nu merg tocmai cum ar 
vrea el, acolo sus. Fir-ar să fie, numai de n-ar da peste cap 
mecanica cerească, şi pe noi odată cu ea!” 

Între timp, căpitanul Servadac, contele Timaşev, 
locotenentul Prokop aveau destule motive să se întrebe ce 
putuse să-l supere în aşa hal pe Palmyrin Rosette. Îşi 
revăzuse oare profesorul calculele şi ele nu se mai 
potriveau cu ultimele lui observaţii? Într-un cuvânt, cometa 
nu mai ocupa pe orbita ei locul pe care-l determinau 
efemeridele stabilite anterior şi prin urmare ea nu va mai 
întâlni Pământul în punctul şi în secunda indicată? 

Era cea mai mare grijă a lor şi, neavând alt temei pentru 
speranţele ce le nutreau în afară de afirmaţiile lui Palmyrin 
Rosette, când îl vedeau aşa de necăjit erau în drept să se 
teamă de tot ce-i mai rău. 

Într-adevăr, profesorul era pe cale să devină cel mai 
nefericit dintre astronomi. Era limpede că observaţiile nu 
mai erau în acord cu calculele, iar un om ca el nu putea să 
sufere o dezamăgire mai mare. De fapt, ori de câte ori 
cobora în încăperea lui de lucru, pe trei sferturi îngheţat de 
cât stătuse la capătul lunetei, era apucat de o adevărată 
furie. Dacă i-ar fi fost îngăduit unuia din semenii lui să se 
apropie de el în acele clipe, iată ce l-ar fi auzit spunând 
întruna: 

— Mii de draci! Ce înseamnă asta? Ce caută aici? Nu-i la 
locul stabilit prin calculele mele! Ticăloasa! Întârzie! Sau 
Newton e nebun sau ea e smintită! Toate astea contravin 
legilor gravitaţiei universale! La dracu! Doar n-am putut să 


mă înşel! Observațiile mele sunt exacte, calculele de 
asemenea! Ah, blestemata! 

Şi Palmyrin Rosette îşi prindea capul în mâini şi îşi 
smulgea părul şi aşa nu prea bogat de pe creştet. Mereu, 
mereu acelaşi rezultat: o nepotrivire constantă şi 
inexplicabilă între calcul şi observaţie. 

— Ia să vedem, îşi spunea el, nu cumva s-a deranjat ceva în 
mecanica cerească? Nu, e cu neputinţă! Eu mă înşel! Şi 
totuşi. Şi totuşi. 

Într-adevăr, Palmyrin Rosette ar fi slăbit de necaz, dacă 
lucrul ar mai fi fost cu putinţă. 

În sfârşit, dacă el era dezamăgit, ceilalţi erau neliniştiţi; 
dar nu de asta se sinchisea profesorul. 

Totuşi starea aceasta de lucruri avea să aibă un sfârşit. 

Într-o zi, la 12 octombrie, Ben-Zuf, care se învârtea în jurul 
încăperii comune de la Fagurele-Nina unde se găsea în acea 
clipă profesorul, îl auzi scoțând un strigăt răsunător. Ben- 
Zuf alergă spre el. 

— V-aţi lovit, nu? Îl întrebă pe tonul pe care ar fi spus: cum 
o mai duceţi? 

— Evrika! Îţi spun evrika! Răspunse Palmyrin Rosette care 
țopăia ca un nebun. 

În pornirea lui se amestecau furia şi bucuria. 

— Evrika? Spuse iar Ben-Zuf. 

— Da, evrika! Ştii ce înseamnă asta? 

— Nu. 

— Ei bine, du-te la dracu! 

„Din fericire, gândi ordonanța, când nu vrea să răspundă, 
domnul Rosette cel puţin o face cu politeţe.” 

Şi se duse nu la dracu, ci după Hector Servadac. 

— Domnule căpitan, spuse el, am noutăţi! 

— Ce anume? 

— Savantul nostru. Ei bine, a evrikat! 

— A găsit! Strigă căpitanul Servadac. Dar ce-a găsit? 

— Zău că nu ştiu. 

— Ei! Tocmai asta trebuie neapărat să aflăm! 


Şi căpitanul Servadac fu şi mai îngrijorat decât fusese 
până atunci. În acest timp Palmyrin Rosette, pe când cobora 
iar în camera lui de lucru, îşi tot spunea: „Da, asta-i. Nu 
poate fi decât asta! Ah! Ticălosul! Dacă-i aşa - o va plăti 
scump! Dar va voi el să mărturisească? Niciodată! Va trebui 
să-i smulg vorbele cu cleştele! Ei bine! Am să-l iau cu 
vicleşuguri. Şi o să vedem noi!” 

Nu se putea înţelege nimic, dar era limpede că din ziua 
aceea Palmyrin Rosette îşi schimbă purtarea faţă de jupân 
Isac Hakhabut. Până atunci ori îl ocolise ori îl bruftuise. De 
atunci se schimbă cu desăvârşire faţă de el. 

Cine fu cel mai mirat? Fără îndoială jupân Isac, puţin 
obişnuit cu asemenea amabilităţi. Profesorul cobora deseori 
în întunecoasa lui dugheană. Palmyrin Rosette se interesa 
de el, de persoana lui, de afacerile lui. Îl întreba dacă-şi 
vânduse bine marfa, cât câştig îi rămăsese în casă, dacă 
profitase de un prilej unic etc., etc. Şi toate astea cu 
intenţia, pe care o ascundea cu greu, de a-l strânge de gât 
pe loc. 

Isac Hakhabut, neîncrezător ca o vulpe bătrână, nu 
răspundea decât pe ocolite. Avea de ce să-l mire 
schimbarea neaşteptată în purtarea profesorului faţă de el. 
Se întreba dacă Palmyrin Rosette n-avea de gând să-i ceară 
bani cu împrumut. 

Or, se ştie că Isac Hakhabut nu refuza în principiu să dea 
bani. Cu o dobândă curat cămătărească, dealtfel. În 
socotelile lui intrau chiar şi astfel de operaţii ca să-şi 
sporească avutul. Dar nu voia să împrumute decât în 
schimbul unei semnături serioase şi nu-l socotea decât pe 
contele Timaşev, bogat boier rus, ca prezentând o garanţie 
solidă. Căpitanul Servadac era desigur un sărăntoc ca toţi 
gasconii! Cât despre profesor, cui i-ar putea da prin gând să 
împrumute bani unui profesor! lată de ce jupân Isac era cu 
ochii în patru. 

Pe de altă parte, bătrânul Isac avea să fie nevoit să 
întrebuinţeze ceva bani, puţini la număr, e adevărat, într-un 


fel pe care nu-l prevăzuse. Într-adevăr, în vremea aceea, el 
vânduse gallienilor aproape toate articolele alimentare care 
alcătuiau încărcătura Hansei. Nu avusese prevederea să 
păstreze ceva şi pentru el. Între altele îi lipsea cafeaua. Iar 
cafeaua, oricât de puţină ai întrebuința, „când s-a isprăvit, 
s-a isprăvit” cum ar fi zis Ben-Zuf. 

Aşa se întâmpla că, jupân Isac, nemaiavând băutura de 
care nu se putea lipsi, fu silit să recurgă la rezervele din 
magazia generală. Deci, după multe şovăieli, îşi spuse că 
rezervele erau ale tuturor gallienilor fără deosebire, că 
avea şi el aceleaşi drepturi, şi se duse la Ben-Zuf. 

— Domnule Ben-Zuf, spuse el cu glasul lui cel mai mieros, 
aş vrea să-ţi adresez o mică rugăminte. 

— Spune, Gobseck, răspunse Ben-Zuf. 

— Aş vrea să iau din rezervă o livră de cafea pentru mine. 

— O livră de cafea! Răspunse Ben-Zuf. Cum adică? Ceri o 
livră de cafea? 

— Da, domnule Ben-Zuf. 

— Oh! Oh! E foarte serioasă treaba. 

— Nu mai este? 

— Ba da, vreo sută de kilograme. 

— Şi? 

— Şi, bătrâne, răspunse Ben-Zuf, clătinând capul într-un 
fel neliniştitor, nu ştiu dacă pot să-ţi dau! 

— Daţi-mi, domnule Ben-Zuf, spuse Isac Hakhabut, daţi-mi 
şi-mi veţi umple inima de bucurie! 

— Bucuria ta mă lasă rece! 

— Totuşi n-aţi refuza dacă altul în locul meu. 

— Haida-de! Vezi că tu nu eşti altul! 

— Ei bine, domnule Ben-Zut? 

— Ei bine, am să raportez Excelenței Sale, domnului 
guvernator general. 

— Vai, domnule Ben-Zuf, nu mă îndoiesc că spiritul lui de 
dreptate. V 

— Tocmai de spiritul lui de dreptate mă tem eu când e 
vorba de tine! 


Cu aceste cuvinte puţin consolatoare, ordonanța îl lăsă pe 
Isac Hakhabut. 

Tocmai atunci Palmyrin Rosette, mereu la pândă, venise şi 
el, în timp ce Ben-Zuf şi Isac vorbeau. Prilejul i se păru 
foarte bun, aşa că intră pe loc în materie. 

— Ai nevoie de cafea, jupân Isac? 

— Da. Domnule profesor, răspunse Isac Hakhabut. 

— Ai vândut tot? 

— Vai! Am făcut greşeala asta! 

— Ei drăcie! Şi de cafea nu te poţi lipsi! Da. Da. Îţi pune 
sângele în mişcare. 

— Aşa e. Şi în groapa asta neagră am neapărată nevoie de 
cafea. 

— Ei bine, jupâne Isac, o să ţi se dea atât cât ai nevoie. 

— Nu-i aşa, domnule profesor? Şi cu toate că am vândut-o, 
cafeaua asta, am şi eu dreptul ca oricare altul să iau din ea, 
pentru consumul meu! 

— Fără îndoială, jupâne Isac, fără îndoială! Şi-ţi trebuie 
multă? 

— Numai o livră! O folosesc doar cu atâta chibzuinţă! O să- 
mi ajungă mult timp! 

— Şi cum o să cântăreşti cafeaua asta? Întrebă Palmyrin 
Rosette, care, fără să vrea, apăsă puţin pe aceste cuvinte. 

— Cu cântarul meu! Şopti bătrânul. 

Lui Palmyrin Rosette i se păru că aude un suspin care ieşi 
din pieptul lui Isac. 

— Da, spuse el. Cu cântarul! Dar nu e vreo altă balanţă pe 
aici? 

— Nu! Răspunse Isac, căruia îi părea poate rău că oftase. 

— Ei, ei, jupâne Isac! Va fi foarte avantajos! Pentru o livră 
de cafea, ţi se vor da şapte! 

— Da. Şapte! Aşa e! 

Profesorul se uita la el, îl măsura. Voia să-i pună o 
întrebare. Nu îndrăznea, gândindu-se, pe bună dreptate, că 
Isac nu-i va spune adevărul pe care trebuia să-l afle cu orice 


preţ. 


Totuşi, nemaiputând să-şi înfrângă nerăbdarea, era gata 
să vorbească, când se întoarse Ben-Zuf. 

— Ei bine? Întrebă Isac Hakhabut. 

— Ei bine, guvernatorul nu vrea. Răspunse BenzZuf. 

— Nu vrea să-mi dea cafea! Strigă Isac. 

— Nu, dar vrea să-ţi vândă! 

— Să-mi vândă, mein Gott! 

— Da, şi aşa e şi drept, de vreme ce ai strâns toţi banii 
coloniei. Haide, ia să vedem cum arată gologanii tăi! 

— Să mă obligaţi să cumpăr când un altul. 

— 'Ţi-am mai spus că nu eşti altul. Cumperi, da sau nu? 

— Dumnezeule! 

— Răspunde, că închid prăvălia! 

Isac ştia prea bine că Ben-Zut nu ştia de glumă. 

— Atunci. O să cumpăr, spuse el. 

— Bine. 

— Dar la ce preţ? 

— Cu cât ai vândut-o. N-o să te jupuim. Pielea ta nu merită 
osteneală. 

Isac Hakhabut băgase mâna în buzunar, unde zornăiau 
câteva monede de argint. 

Profesorul era din ce în ce mai atent şi sorbea cuvintele de 
pe buzele lui Isac. 

— Cât îmi cereţi pe o livră de cafea? 

— Zece franci, răspunse Ben-Zuf. Este preţul obişnuit la 
Pământul Cald. Dar ce-ţi pasă de vreme ce după 
întoarcerea noastră pe Pământ aurul n-o să mai aibă 
valoare? 

— Aurul să nu mai aibă valoare? Răspunse Isac. Oare aşa 
ceva se poate întâmpla, domnule Ben-Zuf? 

— O să vezi. 

— Doamne, apără-mă! Zece franci, o livră de cafea! 

— Zece franci. Gata? 

Isac Hakhabut scoase atunci un ban de aur, îl privi la 
lumina lămpii, aproape îl sărută cu vârful buzelor. 


— Şi o s-o cântăriţi cu cântarul meu? Întrebă el cu o voce 
atât de plângăreaţă, că era de-a dreptul suspect. 

— Dar cu ce vrei s-o cântăresc? Răspunse Ben-Zuf. 

Apoi luând cântarul, agăţă un talger de cârligul lui şi turnă 
atâta cafea, încât să arate o livră, adică de fapt şapte. Isac 
Hakhabut urmărea operaţia cu privirea. 

— Gata! Spuse Ben-Zuif. 

— Acul e potrivit? Întrebă negustorul aplecându-se asupra 
cercului gradat al instrumentului. 

— Sigur că da, cărpănosule! 

— Împinge-l puţin cu degetul, domnule Ben-Zuf. 

— Şi de ce să-l împing? 

— Pentru că. Pentru că. Îngăimă Isac Hakhabut, pentru că 
poate cântarul meu. Nu e tocmai. Exact! 

De-abia rostise aceste cuvinte, că Palmyrin Rosette şi sări 
să-l strângă de gât. Îl zgâlţâia, îl înăbuşea. 

— Nemernicule, striga el. 

— Ajutor! Săriţi! Răcnea Isac Hakhabut. 

Lupta continua. E adevărat că Ben-Zuf nici nu se gândea 
să se amestece. Dimpotrivă, îi întărâtă pe potrivnici, râdea 
cu poftă. Pentru el niciunul nu era mai breaz ca celălalt. 
Dar, la zgomotul încăierării, căpitanul Servadac, contele 
Timaşev, locotenentul Prokop veniră să vadă ce se întâmplă. 
Isac şi profesorul fură despărțiți. 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Hector Servadac. 

— S-a întâmplat, răspunse Palmyrin Rosette, că 
nemernicul ăsta ne-a dat un cântar necinstit, care arată o 
greutate mai mare decât în realitate. 

— E adevărat, Isac? 

— Domnule guvernator. Da. Nu! Răspunse el. Da! 

— De fapt acest hoţ vindea cu lipsă la cântar, reluă 
profesorul furios, şi atunci când mi-am cântărit cometa cu 
instrumentul lui, am găsit o greutate mai mare decât aceea 
pe care o are ea în realitate. 

— E adevărat? 

— Zău. Că. Nu ştiu! Mormăia Isac Hakhabut. 


— Şi am luat masa asta greşită drept bază pentru calculele 
mele şi ele s-au găsit în dezacord cu observaţiile mele, şi am 
crezut că nu se mai află pe locul ei! 

— Cine? Gallia? 

— Ah, nu! Nerina, fir-ar să fie! Luna noastră! 

— Dar Gallia? 

— Ei! Gallia e tot acolo unde trebuie să fie, răspunse 
Palmyrin Rosette. Se îndreaptă spre Pământ. Şi cu ea şi noi. 
Şi blestematul de Isac, lual-ar naiba! 

Capitolul XVI. În care căpitanul Servadac şi Ben-Zuf 
pleacă şi se întorc precum au plecat. 

Era adevărat. De când îşi făcea onorabilul negoţ dea 
lungul coastelor, Isac Hakhabut fura la cântar. Îl cunoaşteţi 
şi ca atare nu vă veţi mira. Dar în ziua când din vânzător se 
preschimbase în cumpărător, înşelătoria se întorsese 
împotriva lui. Averea i se datora în primul rând acestui 
dinamometru ce arăta cu un sfert mai mult, aşa cum Isac 
recunoscu - ceea ce îngădui profesorului să-şi reia calculele 
şi să le stabilească pe o bază precisă. 

Atunci când pe Pământ cântarul arăta o greutate de un 
kilogram, în realitate obiectul cântărit nu avea decât 750 g. 
Deci, din greutatea Galliei trebuiau să scadă un sfert. Se 
înţelege că bazându-se pe o masă a cometei mai mare cu un 
sfert, calculele profesorului nu puteau să se potrivească cu 
adevăratele poziţii ale Nerinei, de vreme ce masa Galliei 
era aceea care o influenţa. 

Palmyrin Rosette, mulţumit că-l snopise conştiincios pe 
Isac Hakhabut, se puse de îndată pe treabă, ca să 
sfârşească odată cu Nerina. 

Se înţelege cât a fost de batjocorit după aceea Isac 
Hakhabut! Ben-Zuf îi tot spunea că va fi pus sub urmărire 
pentru că fura la cântar, că cercetările erau în curs şi că va 
fi deferit poliţiei corecţionale. 

— Dar unde şi când? Întreba el. 

— Pe Pământ, la întoarcerea noastră, pungaş bătrân! 
Răspundea Ben-Zuf amabil. 


Dezgustătorul individ trebui să se închidă în gaura lui 
întunecoasă şi să se arate cât mai puţin cu putinţă. 

Încă două luni şi jumătate mai despărţeau pe gallieni de 
ziua în care nădăjduiau să se întâlnească iar cu Pământul. 
Din 7 octombrie cometa intrase în zona planetelor mici 
acolo unde o captase pe Nerina. 

La 1 noiembrie, jumătate din zona unde gravitează aceste 
asteroide a căror origine se datorează pesemne exploziei 
unei planete care se rotea între Marte şi Jupiter, fusese, din 
fericire, străbătută. În cursul acestei luni, Gallia urma să 
parcurgă un arc de 40 de milioane leghe pe orbita ei, 
apropiindu-se până la 78 de milioane leghe de Soare. 

Temperatura se îmblânzise - atingea cam 10-12 grade sub 
zero. Totuşi nu se arăta nici un semn de dezgheţ. Suprafaţa 
mării era tot îngheţată, iar cele două vase cocoţate pe 
piedestalul lor de gheaţă se înălţau deasupra abisului. 

Atunci fu pusă din nou pe tapet chestiunea englezilor 
lăsaţi pe insuliţa Gibraltar. Nu se îndoiau că avuseseră de 
suferit de pe urma năprasnicului ger gallian. 

Căpitanul Servadac rezolvă problema într-un fel care 
făcea cinste generozităţii sale. El spuse că, în ciuda primirii 
proaste de care avuseseră parte când cu vizita Dobrânei, se 
cuvenea să intre din nou în legătură cu ei, pentru a-i pune 
la curent cu ceea ce fără îndoială nu ştiau. Întoarcerea pe 
Pământ care, la urma urmei, nu va fi decât rezultatul unei 
noi ciocniri, prezenta cumplite primejdii. Erau deci datori 
să-i prevină pe englezi şi chiar să-i convingă că trebuiau să 
înfrunte pericolele împreună. 

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop îşi însuşiră cu totul 
ideea căpitanului Servadac. Era la mijloc o problemă de 
omenie care nu putea să-i lase indiferenți. 

Dar cum să ajungă în acea perioadă până la insuliţa 
Gibraltar? Pe mare, bineînţeles, adică profitând de sprijinul 
solid pe care-l oferea încă gheaţa. 

Era dealtfel singurul mijloc de a călători de la o insulă la 
cealaltă, căci după dezgheţ nici un alt fel de comunicare nu 


mai era cu putinţă. Într-adevăr, nu se mai puteau bizui nici 
pe goeletă, nici pe tartană. Cât despre şalupa cu aburi, să o 
foloseşti în felul acesta ar fi însemnat să consumi câteva 
tone de cărbuni, care fuseseră puşi cu multă grijă deoparte, 
pentru cazul în care ar fi trebuit să se întoarcă pe Insula 
Gurbi. 

Mai era şi you-you-ul care fusese transformat în sanie cu 
pânze. Se ştie cât de repede şi de sigur străbătuse el 
distanţa între Pământul Cald şi Formentera. 

Dar era nevoie de vânt ca să-l pună în mişcare, iar vântul 
nu mai bătea pe suprafaţa Galliei. După dezgheţ, cu vaporii 
produşi de căldura verii, atmosfera galliană va fi din nou 
tulburată? Cine ştie? Lucrul era chiar de temut. Dar acum 
liniştea era desăvârşită, iar you-you-ul nu putea să ajungă 
până la insuliţa Gibraltar. 

Mai rămânea posibilitatea de a face drumul pe jos sau cu 
patinele. Distanţa era foarte mare - aproape o sută de 
leghe. Puteau oare să încerce să o străbată în chipul 
acesta? 

Căpitanul Servadac se oferi să aducă la îndeplinire această 
sarcină. 25 până la 30 de leghe pe zi, adică vreo 2 leghe pe 
oră, nu puteau să-l înspăimânte pe un om atât de antrenat 
la patinaj. În opt zile s-ar putea aşadar întoarce la Pământul 
Cald, după ce va fi vizitat pe cei din Gibraltar. O busolă ca 
să se orienteze, o oarecare cantitate de carne rece, o 
maşină cu spirt ca să fiarbă cafea, n-avea nevoie de mai 
mult, iar încercarea ce oferea destule riscuri se potrivea 
bine cu firea lui aventuroasă. 

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop stăruiră să plece 
în locul lui, sau să-l însoţească. Dar căpitanul Servadac nu 
primi. În caz că se va întâmpla o nenorocire, era mai bine să 
rămână la Pământul Cald atât contele cât şi locotenentul. 
Fără ei ce s-ar alege de tovarăşii lor în momentul 
întoarcerii? Contele Timaşev trebui să se dea bătut. 
Căpitanul Servadac nu primi să ia decât un singur însoțitor 
- pe credinciosul lui BenZuf. Îl întrebă dacă se învoieşte. 


— Dacă mă învoiesc? Ei drăcia dracului! Strigă BenZuf. 
Auzi, dacă mă învoiesc! Un prilej atât de bun sămi 
dezmorţesc şi eu picioarele! Şi, pe urmă, credeţi că v-aş fi 
lăsat să vă duceţi singur?! 

Plecarea fu hotărâtă pentru a doua zi, 2 noiembrie. Fără 
îndoială, dorinţa de a veni în ajutorul englezilor, de a-şi 
îndeplini datoria de om era principalul mobil care-l mâna pe 
căpitanul Servadac. Dar poate că în mintea lui de gascon se 
înfiripase şi un alt gând. Nu-l împărtăşise nimănui şi 
bineînţeles nu voia să-i spună nimic nici contelui Timaşev. 
Oricum ar fi fost, Ben-Zuf pricepu că „era ceva la mijloc” 
când în ajunul plecării căpitanul îi zise: 

— Ben-Zuf, poate o să găseşti în magazia generală nişte 
pânză cu care să faci un drapel tricolor? 

— Da, domnule căpitan, răspunse Ben-Zuf. 

— Ei bine, fă drapelul pe ascuns, pune-l în raniţa ta şi ia-l 
cu tine. 

Ben-Zuf nu mai întrebă nimic şi ascultă. 

Care era planul căpitanului Servadac şi de ce nu le spunea 
el nimic tovarăşilor săi? Înainte de a-l dezvălui, trebuie să 
spunem câteva cuvinte despre un fenomen psihologic, care 
deşi nu făcea parte din fenomenele cereşti, nu era mai 
puţin natural decât ele - date fiind slăbiciunile omeneşti. 

De când Gallia se apropia din nou de Pământ, poate că, 
printr-o mişcare contrarie, contele Timaşev şi căpitanul 
Servadac tindeau să se îndepărteze unul de celălalt. Poate 
că nici nu-şi dădeau bine seama de acest lucru. Gândul 
fostei lor rivalități, dată cu desăvârşire uitării în timpul 
celor 22 de luni de trai comun, le venea puţin câte puţin în 
minte şi de aici şi în suflet. Ajunşi din nou pe Pământ, aceşti 
tovarăşi de aventură nu vor deveni iar rivalii de altădată? 
Dacă ai fost gallian nu înseamnă că ai încetat să fii om. 
Doamna de L. poate era tot liberă. Ba chiar ar fi însemnat 
să o jigneşti punând acest lucru la îndoială! 

În sfârşit, cu voia sau fără voia lor, o oarecare răceală se 
ivise între conte şi căpitan. S-a putut dealtfel vedea că 


niciodată nu existase între ei o adevărată intimitate, ci 
numai o prietenie născută din împrejurările în care se 
găseau. 

Aşa stând lucrurile, iată care era planul căpitanului 
Servadac - plan care ar fi pricinuit poate o nouă ciocnire 
între el şi contele Timaşev. Din aceste motive îl şi ţinuse 
secret. Planul - trebuie s-o recunoaştem - era demn de 
mintea plină de fantezie care îl zămislise. 


Se ştie că englezii, ţintuiţi de stânca lor, stăpâniseră mai 
departe insuliţa Gibraltar în numele Angliei. Fuseseră în 
drept dacă postul s-ar fi întors pe Pământ în bune condiţii. 
Cel puţin teritoriul ocupat navea să le fie disputat. 

Or, în faţa Gibraltarului se afla insuliţa Ceuta. Înainte de 
ciocnire, Ceuta aparţinea spaniolilor şi se înălța deasupra 
uneia din marginile strâmtorii. Dar Ceuta, părăsită, revenea 
primului ocupant. Deci, ceea ce i se părea foarte nimerit 
căpitanului Servadac era să se ducă pe stânca Ceuta, să o ia 
în stăpânire în numele Franţei şi să înfigă acolo drapelul 
francez. 

„Cine ştie, îşi spunea el, dacă Ceuta nu va ajunge cu bine 
pe Pământ şi nu va domina vreo Mediterana importantă? Ei 
bine, pavilionul francez împlântat pe această stânca va 
justifica pretenţiile Franţei!” 

lată de ce, fără să sufle o vorbă, căpitanul Servadac şi 
ordonanța lui, Ben-Zuf, plecară spre a o cuceri. Trebuie să 
recunoaşteţi că Ben-Zuf era omul făcut săşi înţeleagă 
căpitanul. Să cucerească o stânca pentru Franţa! Să le dea 
cu tifla englezilor! Fireşte că-i era pe plac! 

Numai după plecare, la poalele falezei, după ce-şi luaseră 
rămas bun şi cei doi cuceritori se găsiră singuri, află Ben- 
Zuf de planul căpitanului său. 

Şi atunci se păru că vechile refrene de la regiment îi 
veniră iar în minte, căci cu o voce răsunătoare începu să 
cânte: 

Soarele se ridica. 

Şi razele lui, săgeți, Ne-mpungeau în Africa, Înainte, măi 
băieţi! 

Căpitanul Servadac şi Ben-Zuf, îmbrăcaţi bine, ordonanța 
cu raniţa în spate şi ducând cele trebuincioase călătoriei, 
amândoi cu patinele în picioare, se avântară pe uriaşa 
întindere albă şi pierdură repede din ochi înălțimile 
Pământului Cald. 

Călătoria se petrecu în linişte. Distanţa fu parcursă cu 
câteva popasuri, în timpul cărora luau împreună masa şi se 


odihneau. Temperatura devenea suportabilă chiar în timpul 
nopţii şi, la numai trei zile după plecarea lor, la 5 noiembrie, 
cei doi eroi ajunseră la câţiva kilometri de insuliţa Ceuta. 

Ben-Zuf ardea de nerăbdare. Dacă ar fi trebuit să dea un 
asalt, viteazul soldat n-ar fi şovăit să se transforme în 
coloană sau chiar în „careu”, ca să respingă cavaleria 
duşmană. 

Era dimineaţă. Ținuseră bine linia dreaptă încă de la 
plecare, cu ajutorul busolei. Stânca Ceuta se ivea la vreo 5- 
6 km în mijlocul razelor de soare, la apus. 

Cei doi căutători de aventuri se grăbeau să pună piciorul 
pe acea stâncă. Deodată, la o distanţă de numai 3 km 
aproximativ, Ben-Zuf, care avea o privire pătrunzătoare, se 
Opri şi zise: 

— Domnule căpitan, ia uitaţi-vă acolo! 

— Ce e, Ben-Zut? 

— Se mişcă ceva pe stâncă. 

— Să mergem înainte, răspunse căpitanul Servadac. 

În câteva clipe străbătură doi kilometri. Încetinind goana, 
căpitanul Servadac şi Ben-Zuf se opriră în cele din urmă din 
nou. 

— Domnule căpitan! 

— Ce e, Ben-Zut? 

— Zău că este cineva pe Ceuta şi ne face semne. Parcă îşi 
întinde braţele ca după un somn prea lung. 

— Ei drăcie! Strigă căpitanul Servadac, nu cumva sosim 
prea târziu? 

Cei doi merseră mai departe şi curând după aceea Ben- 
Zuf strigă: 

— Vai, domnule căpitan, este un telegraf! 

Pe insula Ceuta funcţiona într-adevăr un telegraf, 
asemănător cu cele bazate pe un sistem de semafoare. 

— Ei drăcie! Strigă căpitanul. Dar dacă e telegraf, 
înseamnă că l-a pus cineva acolo. 

— Afară de cazul că pe Gallia telegrafele cresc ca nişte 
copaci! Zise Ben-Zuf. 


— Şi dacă dă din mâini, înseamnă că cineva îl pune în 
mişcare. 

— Ei, fir-ar să fie! 

Hector Servadac, foarte înciudat, privi spre nord. 

Acolo, la marginea zării se înălța stânca Gibraltarului şi i 
se păru că un al doilea telegraf, aşezat în vârful insuliţei, 
răspundea chemărilor primului. 

— Au ocupat Ceuta, strigă căpitanul Servadac, iar sosirea 
noastră e semnalizată acum la Gibraltar. 

— Şi atunci, domnule căpitan? 

— Atunci, Ben-Zuf, trebuie să ne punem în cui pofta de 
cucerire şi să facem haz de necaz! 

— Ei, totuşi, domnule căpitan, dacă nu-s decât vreo cinci- 
şase englezi care apără Ceuta? 

— Nu, Ben-Zuf, răspunse căpitanul Servadac. Neau luat-o 
înainte şi, dacă argumentele mele nu-i hotărăsc să ne 
cedeze locul, nu mai e nimic de făcut. 

Foarte plouaţi, Hector Servadac şi Ben-Zuf sosiră la 
poalele stâncii. În clipa aceea ţâşni o santinelă ca împinsă 
de un arc. 

— Cine-i acolo?! 

— Prieteni! Franţa! 

— Anglia! 

Acestea fură primele cuvinte, după care patru oameni se 
iviră în partea de sus a insuliţei. 

— Ce vreţi? Întrebă unul din oameni, care făcea parte din 
garda Gibraltarului. 

— Vreau să vorbesc cu şeful vostru, răspunse căpitanul 
Servadac. 

— Cu comandantul Ceutei? 

— Cu comandantul Ceutei, de vreme ce Ceuta are un 
comandant. 

— Am să-l anunţ, răspunse soldatul englez. 

După câteva minute, comandantul Ceutei, în mare ţinută, 
înainta spre primele stânci ale insuliţei. 


Era maiorul Oliphant în persoană. Nu mai încăpea nici o 
îndoială. Ideea pe care o avusese căpitanul Servadac, de a 
ocupa Ceuta, o avuseseră şi englezii, dar o înfăptuiseră 
înaintea lui. După ce ocupaseră stânca, săpaseră un post pe 
care-l întăriră ca pe o cazemată. Aduseseră aici hrană şi 
combustibil cu barca comandantului Gibraltarului, înainte 
ca marea să fi îngheţat. 

Un fum gros, care ieşea chiar din stânca, dovedea că se 
aprinsese aici în timpul iernii galliene un foc straşnic şi că 
garnizoana nu suferise de asprimea frigului. Într-adevăr, 
soldaţii englezi erau tare rotofei şi, cu toate că, poate, nu 
voia să recunoască, maiorul Oliphant se cam îngrăşase. 

Dealtfel, englezii din Ceuta nu erau prea izolaţi pentru că 
numai patru leghe îi despărţeau de Gibraltar. Ei rămâneau 
în permanentă legătură, fie că străbăteau vechea 
strâmtoare, fie că puneau în mişcare telegraful. 

Trebuie să adăugăm chiar că în acest timp generalul 
Murphy şi maiorul Oliphant nu-şi întrerupseseră partidele 
de şah. Mişcările lor, pregătite îndelung, erau transmise 
prin telegraf. 

Cei doi preacinstiţi ofiţeri imitau în felul acesta cele două 
societăţi americane care în 1846, în pofida ploii şi a furtunii, 
au jucat „telegrafic” o celebră partidă de şah între 
Washington şi Baltimore. 

E de prisos să adăugăm că, între generalul Murphy şi 
maiorul Oliphant, era vorba tot de partida începută pe 
vremea vizitei căpitanului Servadac la Gibraltar. 

Acum, maiorul aştepta foarte rece să afle ce vor de lael 
cei doi străini. 

— Maiorul Oliphant, nu-i aşa? Spuse căpitanul Servadac, 
salutând. 

— Maiorul Oliphant, guvernator al Ceutei, răspunse 
ofiţerul, adăugând: cu cine am cinstea să stau de vorbă? 

— Căpitanul Servadac, guvernator general al Pământului 
Cald. 

— Ah! Foarte bine, răspunse maiorul. 


— Domnule, reluă atunci Hector Servadac, îmi daţi voie să- 
mi exprim mirarea văzându-vă instalaţi în calitate de 
comandant pe ceea ce a rămas dintr-o fostă proprietate 
spaniolă? 

— Vă dau, domnule căpitan. 

— Pot să îndrăznesc să vă întreb cu ce drept? 

— Cu dreptul primului ocupant. 

— Cum nu se poate mai bine, domnule maior. Dar nu 
credeţi că spaniolii, care au devenit oaspeţii Pământului 
Cald, ar putea să o revendice cu oarecare drept? 

— Nu cred, domnule căpitan. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că tocmai aceşti spanioli au cedat stânca Ceuta 
Angliei, cu depline drepturi de proprietate. 

— Prin contract, domnule maior? 

— Printr-un contract, făcut după toate formele legale. 

— Nu, zău? 

— Au primit chiar în aur englezesc, căpitane Servadac, 
preţul acestei concesiuni importante. 

— Iată de ce Negrete şi tovarăşii lui aveau atâţia bani în 
buzunar, strigă Ben-Zuf. 

Într-adevăr, aşa se petrecuseră lucrurile cum spusese 
maiorul Oliphant. Vă amintiţi că cei doi ofiţeri se duseseră 
în secret în insula Ceuta, în timp ce spaniolii se mai găseau 
acolo. De unde şi cedarea, uşor de obţinut, a insuliţei în 
folosul Angliei. 

Argumentul pe care se bizuise căpitanul Servadac cădea 
de la sine. Aşadar, înfrângere completă a cuceritorului şi a 
şefului său de stat-major. De aceea se feri să stăruie sau să 
lase să i se ghicească proiectele. 

— Aş putea să aflu cărui fapt îi datorez cinstea acestei 
vizite? Urmă atunci maiorul Oliphant. 

— Domnule maior, am venit să vă fac un serviciu 
tovarăşilor dumneavoastră şi dumneavoastră personal. 

— Ah! Făcu maiorul cu tonul cuiva care e convins că n-are 
nevoie de serviciile nimănui. 


— Poate că, domnule maior, nu sunteţi la curent cu ceea ce 
s-a întâmplat şi nu ştiţi că stâncile din Gibraltar şi Ceuta 
aleargă prin lumea solară la suprafaţa unei comete? 

— O cometă? Repetă maiorul cu un surâs foarte 
neîncrezător. 

În câteva cuvinte, căpitanul Servadac îi vorbi despre 
rezultatele întâlnirii Galliei cu Pământul, dar ofiţerul englez 
nici măcar nu clipi. Apoi adăugă că aveau toate şansele să 
se întoarcă pe globul pământesc şi că era poate nimerit ca 
locuitorii Galliei să-şi unească eforturile pentru a se feri de 
primejdiile noii ciocniri. 

— Deci, domnule maior, dacă mica dumneavoastră 
garnizoană şi aceea din Gibraltar ar vrea să emigreze pe 
Pământul Cald. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule căpitan, 
răspunse cu răceală maiorul Oliphant, dar nu putem să ne 
părăsim postul. 

— De ce? 

— Nu avem ordin de la guvernul nostru, iar plicul adresat 
amiralului Fairfax mai aşteaptă încă trecerea curierului. 

— Dar vă repet că nu mai suntem pe globul pământesc şi 
că în mai puţin de două luni cometa se va întâlni din nou cu 
Pământul! 

— Nu mă îndoiesc, domnule căpitan Servadac, căci 
pesemne Anglia a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca s-o 
atragă spre ea! 

Era limpede că maiorul nu credea o vorbă din tot ce-i 
spunea căpitanul. 

— Cum vreţi! Urmă acesta. Vă încăpăţânaţi să păziţi 
aceste două posturi, Gibraltarul şi Ceuta? 

— Bineînţeles, domnule căpitan, de vreme ce străjuiesc 
intrarea Mediteranei. 

— Oh! Poate că nu va mai fi nici o Mediterana, domnule 
maior! 

— Va fi întotdeauna o Mediterana, dacă aşa îi convine 
Angliei. Dar iertaţi-mă, domnule căpitan Servadac. 


Comandantul Murphy îmi transmite prin telegraf o mişcare 
teribilă. Îmi daţi voie. 

Căpitanul Servadac, răsucindu-şi mustaţa de parcă vroia 
să şi-o smulgă, întoarse maiorului salutul pe care acesta i-l 
adresase. Soldaţii englezi intrară din nou în cazemata lor, 
iar cei doi cuceritori se găsiră singuri la poalele stâncilor. 

— Ei bine, Ben-Zuf? 

— Ei bine, domnule căpitan! Nu vă fie cu supărare, dar a 
dracului campanie am mai făcut! 

— Să mergem, Ben-Zuf. 

— Să mergem, domnule căpitan, răspunse Ben-Zuf care 
nu se mai gândea să cânte refrenul băieţilor din Africa. 

Şi se întoarseră precum plecaseră, fără să fi avut prilejul 
să-şi desfăşoare drapelul. 

Nici un incident nu tulbură întoarcerea şi în ziua de 9 
noiembrie puneau din nou piciorul pe litoralul Pământului 
Cald. Trebuie să adăugăm că sosiseră la timp ca să asiste la 
un straşnic acces de furie al lui Palmyrin Rosette şi trebuie 
să recunoaştem că acesta avea de ce să-l capete. 

Vă amintiţi că profesorul îşi reluase seria observaţiilor şi a 
calculelor cu privire la Nerina. Ori, tocmai le încheiase şi 
poseda, în sfârşit, toate elementele satelitului său! Dar 
Nerina, care urma să apară din nou în ajun, nu se ivise la 
orizontul Galliei. Captată, desigur, de vreun alt asteroid mai 
puternic, fugise pe când străbătea zona planetelor mici! 

Capitolul XVII. În care se vorbeşte despre marea problemă 
a întoarcerii pe pământ şi despre îndrăzneață propunere a 
locotenentului Prokop. 

La întoarcere, Hector Servadac făcu cunoscut contelui 
Timaşev rezultatul vizitei pe care o făcuse englezilor. Nu-i 
ascunse nici faptul că Ceuta fusese vândută de spanioli 
care, dealtfel, n-aveau nici un drept s-o vândă, şi nu-i tăinui 
decât planurile sale personale. 

Se hotări deci, de vreme ce englezii nu voiau să vină pe 
Pământul Cald, să se lipsească de ajutorul lor. Îi 
preveniseră. N-aveau decât să se descurce cum or şti. 


Mai rămânea să discute grava problemă a noii întâlniri ce 
urma să aibă loc între cometă şi sferoidul terestru. 

De fapt, era o adevărată minune că în prima ciocnire 
căpitanul Servadac, tovarășii lui, animalele, într-un cuvânt 
toate vietăţile luate de pe Pământ scăpaseră cu viaţă. Totul 
se datora pesemne faptului că mişcarea se modificase încet 
ca urmare a unor împrejurări necunoscute. Dacă Pământul 
număra câteva victime, aceasta o vor afla mai târziu. În 
orice caz, un lucru era sigur: nimeni dintre cei ce fuseseră 
luaţi pe Insula Gurbi ca şi la Gibraltar, pe insulele Ceuta, 
Madalena sau Formentera nu avusese de suferit în urma 
ciocnirii. Oare tot aşa avea să fie şi la întoarcere? Probabil 
că nu. 

În ziua de 10 noiembrie se luă în discuţie această 
problemă importantă. Contele 'Timaşev, căpitanul Servadac 
şi locotenentul Prokop se întruniră în excavaţia care le 
servea drept sală comună. 

Bineînţeles, Ben-Zuf luă şi el parte la şedinţă. Cât despre 
Palmyrin Rosette, convocat după toate regulile, refuză să 
vină, deoarece chestiunea nu-l interesa în nici un fel. De 
când scumpa lui Nerina dispăruse era nemângâiat. 
Ameninţat să-şi piardă cometa, după cum îşi pierduse şi 
satelitul, dorea să fie lăsat în pace, ceea ce dealtfel şi făcură 
cu toţii. 

Căpitanul Servadac şi contele Timaşev, din ce în ce mai 
reci unul faţă de celălalt, nu lăsară să se vadă nimic din 
gândurile lor tainice şi discutară problema ţinând seama de 
interesul general. 

Căpitanul Servadac luă primul cuvântul şi le spuse 
următoarele: 

— Domnilor, iată-ne şi în ziua de 10 noiembrie. În cazul 
când calculele fostului meu profesor sunt precise - şi aşa 
trebuie să fie - exact peste 51 de zile va avea loc o nouă 
întâlnire între cometă şi Pământ. În vederea acestui fapt 
trebuie să luăm vreo măsură de prevedere? 


— Fireşte, domnule căpitan, răspunse contele Timaşev, dar 
avem noi oare posibilitatea să luăm astfel de măsuri şi nu 
suntem cu totul în voia providenţei? 

— Providența nu ne opreşte să ne ajutăm, domnule conte, 
răspunse căpitanul Servadac. Dimpotrivă. 

— Aveţi vreo idee de ceea ce am putea face, domnule 
căpitan Servadac? 

— Niciuna, ăsta e adevărul. 

— Cum aşa, domnilor, spuse atunci Ben-Zuf, nişte învăţaţi 
ca dumneavoastră, nu vă fie cu supărare, să nu fie în stare 
să mâne afurisita asta de cometă unde şi cum vor vrea ei? 

— Mai întâi nu suntem savanţi, Ben-Zuf, răspunse 
căpitanul Servadac, şi apoi chiar dacă am fi, tot n-am putea 
face nimic. Uite, vezi, Palmyrin Rosette care, el, este un 
savant. 

— Bădăran, spuse Ben-Zuf. 

— Fie, dar un savant, şi tot nu poate împiedica Gallia să se 
întoarcă spre Pământ! 

— Bine, dar atunci la ce serveşte ştiinţa? 

— Să ştii, de cele mai multe ori, că încă nu ştii tot! 
Răspunse contele Timaşev. 

— Domnilor, spuse locotenentul Prokop, este sigur că în 
această nouă ciocnire ne ameninţă diferite primejdii. Dacă 
îmi îngăduiţi, le voi enumera şi vom vedea dacă este posibil 
să le înlăturăm, sau cel puţin să le atenuăm efectele. 

— Vorbeşte, Prokop, grăi contele Timaşev. 

Cu toţii stăteau de vorbă atât de liniştiţi despre aceste 
lucruri, de ai fi zis că nu-i privesc direct. 

— Domnilor, urmă locotenentul Prokop, trebuie mai întâi 
să vedem în ce fel se va produce noua întâlnire între cometă 
şi globul terestru. Vom examina după aceea împrejurările 
de care trebuie să ne temem şi pe cele a căror venire 
trebuie să o nădăjduim în fiecare din cazurile posibile. 

— Nimic mai logic, răspunse căpitanul Servadac, dar să nu 
uităm că cei doi aştri se îndreaptă unul spre celălalt şi că 


viteza lor, în momentul ciocnirii, va fi de 90.000 leghe pe 
oră! 

— Straşnice trenuri! Îndrăzni să adauge Ben-Zuf. 

— Să vedem cum se va produce şocul, reluă locotenentul 
Prokop. Cei doi aştri se vor întâlni sau oblic sau în unghi 
drept unul cu celălalt. În primul caz, s-ar putea ca Gallia să 
n-atingă decât în treacăt Pământul, ca şi prima dată, şi, 
după ce-i va fi smuls câteva bucăţi, să înceapă din nou să 
graviteze prin spaţiu. Dar orbita ei va fi fără doar şi poate 
schimbată, şi vom avea foarte puţine şanse, dacă vom fi 
scăpat cu viaţă, să ne revedem vreodată semenii.' 

— Ştiu că asta ar fi pe placul domnului Palmyrin Rosette, 
dar nu şi pe al nostru, remarcă, pe bună dreptate, Ben-Zuf. 

— Să lăsăm, dar, deoparte această ipoteză, răspunse 
contele Timaşev. Îi cunoaştem destul de bine şi avantajele şi 
dezavantajele. Să ne întoarcem la ciocnirea directă, adică la 
cazul în care după ce s-a izbit de Pământ, Gallia ar rămâne 
lipită de el. 

— Ca un neg pe obraz, spuse Ben-Zuf. 

— Tăcere, Ben-Zuf, grăi Hector Servadac. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule căpitan. 

— Să vedem dar, reluă locotenentul Prokop, care sunt 
eventualităţile pe care le prezintă ciocnirea directă. Înainte 
de toate, trebuie să admitem că, masa Pământului fiind cu 
mult mai mare decât a Galliei, viteza lui nu va fi încetinită 
de întâlnire şi că va duce cometa cu el. 

— Aşa e, întări căpitanul Servadac. 

— Ei bine, domnilor, în eventualitatea unei ciocniri directe, 
Gallia va acosta Pământul fie cu partea din suprafaţa ei pe 
care o ocupăm noi la ecuator, fie cu partea situată la 
antipodul nostru, fie, în sfârşit, cu unul sau celălalt din polii 
săi. Or, în toate aceste cazuri, sunt foarte multe şanse ca 
niciuna din fiinţele vii pe care le poartă să nu scape cu 
viaţă. 

— Lămureşte-ne, domnule locotenent, spuse căpitanul 
Servadac. 


— Dacă ne vom găsi, în momentul întâlnirii, pe partea din 
ecuator care se ciocneşte, vom fi zdrobiţi. 

— Asta se-nţelege de la sine! Întări Ben-Zuf. 

— Dacă suntem la antipodul acestei părţi, în afară de 
certitudinea de a fi şi atunci zdrobiţi, de vreme ce viteza 
care ne mână se va întrerupe brusc - ceea ce echivalează 
cu 0 ciocnire - mai avem şi certitudinea că vom fi asfixiaţi. 
Într-adevăr, atmosfera galliană se va amesteca cu 
atmosfera terestră şi aerul nu va mai putea fi respirat pe 
vârful acestui munte, înalt de 100 de leghe, pe care-l va 
forma Gallia pe Pământ. 

— Dar dacă Gallia se ciocneşte de Pământ cu unul din polii 
ei? Întrebă contele Timaşev. 

— În acest caz, răspunse locotenentul Prokop, vom fi fără 
îndoială zvârliţi şi zdrobiţi într-o cumplită prăbuşire. 

— Foarte bine, spuse Ben-Zuf. 

— Mai adaug că, în cazul imposibil că niciuna din aceste 
eventualităţi nu se va produce, vom fi totuşi negreşit arşi. 

— Arşi? Spuse Hector Servadac. 

— Da, căci atunci când viteza Galliei va fi oprită de 
obstacol, ea se va transforma în căldură, iar cometa va fi cu 
totul sau în parte incendiată sub influenţa unei temperaturi 
ce se va ridica la câteva mii de grade! 

Tot ceea ce spunea locotenentul Prokop era riguros exact. 
Auditorii lui îl priveau şi ascultau fără vreo mirare deosebită 
expunerea acestor ipoteze. 

— Dar, domnule Prokop, spuse Ben-Zuf, o întrebare. Dacă 
Gallia cade în mare? 

— Oricât de adânci ar fi Atlanticul şi Pacificul, răspunse 
locotenentul Prokop - iar adâncimea lor nu trece de câteva 
leghe - pătura de apă va fi insuficientă să amortizeze şocul. 
Prin urmare, toate efectele de care am vorbit s-ar produce 
tot aşa. 

— Şi pe deasupra şi înecul. Răspunse Ben-Zuf. 

— Astfel, domnilor, spuse căpitanul Servadac, zdrobiţi, 
înecaţi, sfârtecaţi, sufocaţi sau prăjiţi, asta e soarta care ne 


e hărăzită, oricum s-ar produce întâlnirea! 

— Da, domnule căpitan Servadac, răspunse locotenentul 
Prokop fără şovăire. 

— Ei bine, spuse Ben-Zuf, de vreme ce aşa stau lucrurile, 
nu văd decât un singur lucru de făcut! 

— Şi anume? Întrebă Hector Servadac. 

— Să părăsim Gallia înainte de ciocnire. 

— Bine, dar prin ce mijloc? 

— Oh, mijlocul e foarte simplu, răspunse liniştit Ben-Zuf. 
Nu există. 

— Poate că totuşi există. Spuse locotenentul Prokop. 

Toate privirile se îndreptară spre locotenent care, cu capul 
în mâini, se gândea poate la vreun plan îndrăzneţ. 

— Poate că există, repetă el, şi oricât de nesăbuit vi s-ar 
părea planul meu, cred că va trebui să-l punem în aplicare. 

— Vorbeşte, Prokop, grăi contele Timaşev. 

Locotenentul mai rămase câteva clipe cufundat în gânduri, 
apoi spuse: 

— Ben-Zuf ne-a arătat singura cale de ieşire: să părăsim 
Gallia înainte de ciocnire. 

— Dar e oare cu putinţă? Întrebă contele Timaşev. 

— Da. Poate că. Da! 

— Şi cum? 

— Cu ajutorul unui balon! 

— Un balon! Strigă căpitanul Servadac. Dar e depăşit 
balonul dumitale! Nici măcar în romane nu mai are preţ! 

— Fiţi buni şi ascultaţi-mă, domnilor, urmă locotenentul 
Prokop, încruntând uşor din sprâncene. Cu condiţia să 
cunoaştem exact clipa în care se va produce ciocnirea, 
putem cu o oră înainte să ne ridicăm în atmosfera Galliei. 
Atmosfera ne va purta, cu necesitate, cu viteza câştigată; 
dar înainte de întâlnire, ea va putea să se amestece cu 
atmosfera terestră şi posibil ca printr-un fel de alunecare, 
balonul să treacă dintr-una în cealaltă fără ciocnire directă 
şi să se menţină în aer în timp ce se produce ciocnirea. 


— Bine, Prokop, răspunse contele Timaşev, te înţelegem, şi 
vom face ceea ce ne-ai spus! 

— Şansele sunt 99 la sută împotriva noastră! Reluă 
locotenentul Prokop. 

— Cel puţin, căci este sigur că în clipa când mişcarea ei de 
translație se va opri, balonul va fi cuprins de flăcări. 

— Şi el? Strigă Ben-Zuf. 

— Şi el împreună cu cometa, răspunse Prokop. Afară doar 
de cazul că îmbinarea între cele două atmosfere. Ştiu eu. 
Mi-ar fi greu să spun. Dar e mai bine, mi se pare, ca în 
momentul ciocnirii să nu mai fim pe solul Galliei. 

— Da! Da! Spuse căpitanul Servadac. De n-ar fi decât o 
singură şansă la o sută de mii, şi tot o vom încerca! 

— Dar nu avem hidrogen ca să ne umflam balonul. Spuse 
contele Timaşev. 

— Aerul cald ne va ajunge, răspunse Prokop, căci nu va fi 
nevoie să stăm mai mult de un ceas în aer. 

— Bine, spuse căpitanul Servadac. Un montgolfier. E ceva 
primitiv şi, ca atare, mai uşor de fabricat. Dar învelişul? 

— O să-l croim din velele Dobrânei, care sunt din pânză 
uşoară şi trainică. 

— Că bine zici, Prokop, răspunse contele Timaşev. Găseşti 
răspuns la toate. 

— Ura! Bravo! Strigă Ben-Zuf ca încheiere. 

Într-adevăr, planul propus de locotenentul Prokop era 
îndrăzneţ. Pieirea coloniştilor fiind sigură în toate celelalte 
ipoteze, trebuiau să rişte şi încă fără nici o şovăială. Pentru 
aceasta trebuiau să cunoască exact nu numai ora, ci chiar 
minutul, ba chiar, dacă era cu putinţă, secunda în care se va 
produce ciocnirea. 

Căpitanul Servadac se însărcina să-l întrebe el pe Palmyrin 
Rosette, procedând însă cu multă grijă. Deci, încă din acea 
vreme, începură sub conducerea locotenentului lucrările de 
construire a balonului. Trebuia să fie destul de mare ca să 
poată încăpea în el toţi locuitorii de pe Pământul Cald, în 
număr de 23 - căci, după refuzul lor, nu trebuiau să se mai 


ocupe şi de englezii din Gibraltar şi Ceuta. Pe deasupra, 
locotenentul Prokop hotări să facă totul pentru ca să poată 
pluti cât mai mult în atmosferă, după ciocnire, dacă balonul 
avea să reziste. S-ar putea întâmpla să fie nevoit să caute 
un loc potrivit pentru aterizare şi nu trebuia ca vehiculul să- 
i lase tocmai atunci. De aceea luă hotărârea să ia cu sine o 
cantitate de combustibil, iarbă sau paie uscate, pentru a 
încălzi interiorul balonului. Aşa procedau altădată primii 
zburători cu aerostatele. 

Velele Dobrânei fuseseră depozitate la FagureleNina. Erau 
dintr-o țesătură foarte deasă, pe care putea s-o facă şi mai 
impermeabilă cu ajutorul unui lac. 'Toate cele trebuincioase 
se găseau în încărcătura tartanei şi, prin urmare, la 
dispoziţia locotenentului. Acesta trasă cu grijă dimensiunile 
benzilor ce trebuiau tăiate. Munca se efectua în bune 
condiţii şi toată lumea se ocupă cu cusutul benzilor, toţi, 
chiar şi micuța Nina. Mateloţii ruşi, foarte obişnuiţi cu o 
astfel de treabă, îi învăţară şi pe spanioli cum să procedeze, 
aşa că în noul atelier se muncea pe rupte. 

Am spus toţi, dar nu l-am socotit, bineînţeles, pe bătrânul 
negustor, a cărui lipsă nu o simţea nimeni, şi nici pe 
Palmyrin Rosette, care nu voia nici măcar să audă că se 
construia un balon! 

Trecu o lună. Căpitanul Servadac nu avusese încă prilejul 
să pună fostului său profesor întrebarea privitoare la noua 
întâlnire între cei doi aştri. Nu te puteai apropia de 
Palmyrin Rosette. Treceau zile întregi fără să-l vezi. 
Temperatura devenise aproape suportabilă în timpul zilei, 
aşa că el se închidea în observatorul lui în posesia căruia 
intrase din nou, şi unde nu lăsa pe nimeni să intre. La o 
primă încercare a căpitanului Servadac răspunsese foarte 
urât. Disperat la culme că se întorcea pe Pământ, nu voia să 
se gândească deloc la primejdia generală şi nici să facă 
ceva pentru salvarea celorlalţi. Şi totuşi era un lucru 
esenţial să cunoască clipa precisă în care cei doi aştri se vor 


întâlni cu o viteză de 27 de leghe pe secundă. Căpitanul 
Servadac trebuia să aştepte cu răbdare - şi aşteptă. 

În acest timp Gallia continua să se apropie treptat de 
Soare. Discul Pământului se mărea vizibil în ochii gallienilor. 
Cometa străbătuse în luna noiembrie 59 de milioane leghe 
şi la 1 decembrie nu se mai găsea decât la 78 de milioane 
leghe de Soare. 

Temperatura se ridica simţitor şi totul se nărui odată cu 
dezgheţul. Spectacolul mării care se disloca şi se dizolva 
era minunat. Se auzi „marele glas al gheţurilor” după cum 
obişnuiesc să spună vânătorii de balene. Pe povârnişurile 
vulcanului şi ale litoralului, se prelingeau, pe unde apucau, 
primele şuviţe de apă. 

Şuvoaie, apoi căderi de apă se porniră în câteva zile. 
Zăpezile de pe înălţimi se topeau pretutindeni. 

În acelaşi timp, vaporii începură să se ridice la orizont. 
Încetul cu încetul se formară nori, mişcânduse repede, 
împinşi de vânturile care tăcuseră în timpul lungii ierni 
galliene. Se aşteptau pe curând la tulburări atmosferice, 
dar la urma urmei, ele însemnau viaţa care se întorcea pe 
suprafaţa cometei odată cu căldura şi lumina. 

Se produseră însă şi cele două accidente prevăzute care 
provocară distrugerea flotei galliene. În clipa când începu 
ruperea gheţurilor, goeleta şi tartana se găseau încă 
ridicate la 100 de picioare deasupra nivelului mării. 
Piedestalul lor enorm se muiase şi, odată cu dezgheţul, se 
înclină. Baza lui, subminată de apele mai calde - aşa cum se 
întâmpla cu aisbergurile din Marea Arctică - ameninţa să 
dispară. Le era cu neputinţă să salveze cele două vase şi îi 
revenea balonului rolul să le înlocuiască. Prăpădul se 
produse în noaptea de 12 spre 13 decembrie. Ca urmare a 
unei ruperi de echilibru, masivul de gheaţă se dădu dintr-o 
dată peste cap. Hansa şi Dobrâna îşi găsiră sfârşitul, 
zdrobinduse de stâncile litoralului. 

Nenorocirea asta pe care o aşteptau şi pe care n-o puteau 
înlătura îi mâhni totuşi mult pe colonişti. S-ar fi spus că 


pierise ceva de pe Pământ. Cât s-a văicărit Isac Hakhabut 
când şi-a văzut tartana nimicită dintr-o dată, cât a mai 
blestemat este cu neputinţă de spus. Aruncă vina pe 
căpitanul Servadac şi pe tovarăşii lui. Dacă nu l-ar fi silit să- 
şi aducă Hansa în golful de pe Pământul Cald, dacă ar fi 
lăsat-o în portul Insulei Gurbi, nimic din toate astea nu s-ar 
fi întâmplat! Acţionaseră împotriva voinţei lui, erau 
răspunzători şi, după întoarcerea pe Pământ, o să deschidă 
el acţiune împotriva celor care-l păgubiseră! 

— Ei drăcie! Strigă căpitanul Servadac. Taci odată, jupâne 
Isac, sau te pun în lanţuri! 

Isac Hakhabut tăcu şi se întoarse iar în gaura lui. 

La 14 decembrie, balonul era gata. Cusut cu grijă şi dat cu 
lac, era foarte trainic. Plasa fusese făcută din parâmele mai 
subţiri de pe Dobrâna. Nacela, construită din împletiturile 
de răchită care formau despărţiturile în cala Hansei, era 
destul de mare ca să încapă în ea 23 de persoane. Nu era 
vorba, de fapt, decât de o scurtă ascensiune - atât cât 
trebuia ca să se strecoare cu atmosfera Galliei în atmosfera 
terestră. Nu trebuiau să se gândească prea mult la 
comoditate. Mai rămânea problema ceasului, minutului şi 
secundei, despre care îndărătnicul, încăpăţânatul de 
Palmyrin Rosette nu-şi spusese încă cuvântul. 

În acea epocă Gallia tăie din nou orbita lui Marte care se 
găsea la o distanţă de circa 56 milioane leghe. Nu aveau 
deci să se teamă de nimic. 

Totuşi, la 15 decembrie, în timpul nopţii, gallienii crezură 
că le-a sunat ceasul din urmă. Avu loc un fel de cutremur. 
Vulcanul se mişcă de parcă ar fi fost zgâlţâit de o convulsie 
subterană. Căpitanul Servadac şi însoțitorii lui crezură că 
Gallia se desface în bucăţi şi părăsiră în mare grabă masivul 
zguduit. 

În acelaşi timp, din observator se auziră nişte strigăte şi 
pe stânci se ivi nefericitul profesor, cu o bucată din luneta 
lui sfărâmată în mână. 


Dar nimeni nu se gândi să-i plângă de milă. În noaptea 
neagră, un al doilea satelit părea că se roteşte în jurul 
Galliei. Era chiar o bucată din cometă! 

Sub acţiunea unei mişcări interioare, Gallia se despicase în 
două - aşa cum se întâmplase odinioară cu cometa 
Gambart. Un enorm fragment, desprins din ea însăşi, fusese 
azvârlit în spaţiu şi purta cu el pe englezii din Ceuta şi pe 
cei din Gibraltar. 

Capitolul XVIII. În care se va vedea că gallienii se 
pregătesc să privească puţin cam de sus întregul lor astru. 

Care puteau să fie urmările acestui grav eveniment din 
punctul de vedere al Galliei? Căpitanul Servadac şi tovarăşii 
lui nu îndrăzneau încă să dea un răspuns acestei întrebări. 

Soarele se întoarse repede la orizont, cu atât mai repede 
cu cât împărţirea cometei în două produse fusese rezultatul 
următor: dacă sensul mişcării de rotaţie a Galliei nu se 
schimbase, dacă ea se mişca tot în jurul axului ei, de la 
răsărit spre apus, durata rotației diurne scăzuse la 
jumătate. Intervalul între două răsărituri de soare nu mai 
era de 12 ore, ci de 6. La şase ceasuri după ce răsărise la 
orizont, astrul luminos apunea la orizontul opus. 

— Ei drăcie, spusese căpitanul Servadac, asta înseamnă că 
anul are acum 2800 de zile! 

Şi într-adevăr, dacă Palmyrin Rosette ar fi ţinut săşi pună 
iar de acord calendarul cu noua durată a zilelor galliene, ar 
fi ajuns să vorbească de 238 iunie sau de 325 decembrie! 

Cât despre bucata din cometă care îi purta pe englezi şi 
Gibraltarul, era vădit că nu gravita în jurul Galliei. 
Dimpotrivă, se depărta de ea. Dar luase cu ea şi o bucată 
din marea şi atmosfera galliană? Putea oare să fie cât de cât 
locuită? Şi, în sfârşit, putea să se întoarcă vreodată pe 
Pământ? Asta se va şti mai târziu. 

Care erau consecinţele ruperii în două a cometei asupra 
mersului ei? lată ce se întrebaseră, în primul rând, contele 
Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop. 
Simţiseră la început o creştere a forţei lor musculare şi 


constataseră o nouă micşorare a greutăţii. Prin scăderea 
considerabilă a masei Galliei, nu se va schimba oare şi 
viteza ei şi nu era de temut că o întârziere sau o grăbire în 
mişcarea ei de revoluţie vor împiedica întâlnirea cu 
Pământul? Ar fi fost o nenorocire fără seamăn! 

Dar viteza Galliei se schimbase ea câtuşi de puţin? 
Locotenentul Prokop era de părere că nu. Iotuşi nu 
îndrăznea s-o afirme cu tărie, neavând suficiente cunoştinţe 
în acest domeniu. Numai Palmyrin Rosette putea răspunde 
la această întrebare. Trebuiau, aşadar, într-un fel sau altul, 
prin metoda convingerii sau prin forţă, să-l silească să 
vorbească şi să le spună în acelaşi timp care era ora precisă 
a întâlnirii. 

Mai întâi, în timpul zilelor următoare, putură să-şi dea 
seama că profesorul era cătrănit foc. Să fi fost din pricina 
faimoasei lunete, sau se putea trage concluzia că împărţirea 
cometei în două bucăţi nu schimbase întru nimic viteza 
Galliei, şi că, prin urmare, va întâlni Pământul în momentul 
stabilit? Într-adevăr, dacă, drept urmare a ruperii ei în 
două, cometa şi-ar fi grăbit sau şi-ar fi încetinit mersul, dacă 
întoarcerea ar fi fost compromisă, satisfacția lui Palmyrin 
Rosette ar fi fost atât de mare încât nu şi-ar fi putut-o 
stăpâni. De vreme ce nu tresaltă de bucurie, înseamnă că n- 
avea nici un motiv să fie bucuros. 

Căpitanul Servadac şi însoțitorii lui mizară pe această 
observaţie, dar nu era de ajuns. Trebuiau să smulgă taina 
acestui arici. În sfârşit, căpitanul Servadac izbuti şi iată în 
ce împrejurări: 

Era în 18 decembrie. Palmyrin Rosette, furios la culme, 
avusese o discuţie aprinsă cu Ben-Zuf. Acesta îl jignise pe 
profesor flecărind pe seama cometei sale! Frumos astru, 
nimic de zis, care se desface ca o jucărioară, plezneşte ca o 
băşică şi se sparge ca o nucă uscată! Mai bine să trăieşti pe 
un obuz, sau pe o bombă cu fitilul aprins şi aşa mai departe. 
În sfârşit, vă puteţi lesne închipui cum îşi dăduse Ben-Zuf 


drumul. Cei doi potrivnici începură să ocărască unul Gallia, 
celălalt Montmartre. 

Întâmplarea făcu ca Hector Servadac să intervină în focul 
discuţiei. Fusese o inspiraţie divină? Căpitanul îşi spuse că 
de vreme ce cu blândeţea n-o scotea la capăt cu Palmyrin 
Rosette, poate că va izbuti cu violenţa, aşa că luă partea lui 
Ben-Zuf. 

Mânia profesorului izbucni de îndată în cuvinte grele. 
Mânia căpitanului Servadac, o mânie prefăcută, se 
dezlănţui şi ea: 

— Domnule profesor, rostiţi cuvinte care nu-mi sunt pe 
plac şi nu am de gând să le mai rabd! Uitaţi că vorbiţi cu 
guvernatorul general al Galliei? 

— Şi dumneata, ripostă arţăgosul profesor, uiţi că vorbeşti 
cu proprietarul ei? 

— N-are nici o importanţă, domnule! La urma urmei, 
drepturile dumneavoastră de proprietate sunt foarte 
îndoielnice. 

— Îndoielnice? 

— Şi pentru că ne e cu neputinţă acum să ne întoarcem pe 
Pământ, va trebui să vă conformaţi legilor în vigoare pe 
Gallia! 

— Nu, zău?! Răspunse Palmyrin Rosette. Nu cumva va 
trebui pe viitor să mă supun? 

— Ba da. Întocmai! 

— Mai ales acum când Gallia nu se va mai întoarce pe 
Pământ? 

— Şi când, prin urmare, suntem siliţi să trăim veşnic 
împreună, răspunse căpitanul Servadac. 

— Şi de ce, mă rog, Gallia nu se mai întoarce pe Pământ? 
Întrebă profesorul pe un ton cât se poate de dispreţuitor. 

— Pentru că de când s-a împărţit în două, răspunse 
căpitanul Servadac, masa ei s-a micşorat şi, prin urmare, s- 
a produs o schimbare în viteza ei. 

— Cine zice aşa ceva? 

— Eu, toată lumea! 


— Ei bine, căpitane Servadac, află că dumneata şi cu toată 
lumea sunteţi nişte. 

— Domnule Rosette! 

— Nişte ignoranţi, nişte vite încălţate, care habar naveţi 
de mecanica cerească! 

— Luaţi seama! 

— Nici de fizica cea mai elementară! 

— Domnule! 

— Ah! Elev prost ce eşti! Reluă profesorul a cărui mânie 
ajunsese la culme. N-am uitat că făceai clasa de ruşine! 

— Asta e prea mult! 

— Că erai de râsul şcolii! 

— 'Tăceţi, sau de nu. 

— Nu, n-am să tac! Ai să mă asculţi cât eşti de căpitan! Nu 
zău! Grozavi fizicieni! Îşi închipuie că dacă masa Galliei a 
scăzut, viteza ei tangenţială a putut să se schimbe! Ca şi 
cum această viteză n-ar depinde decât de viteza iniţială 
combinată cu atracţia Soarelui! Ca şi cum perturbările nu s- 
ar petrece independent de masa aştrilor care le suferă! Se 
cunoaşte oare masa cometelor? Nu! Dar perturbările lor 
pot fi calculate? Da! Ah! Îmi vine să-ţi plâng de milă! 

Profesorul îşi ieşea tot mai tare din sărite. Ben-Zuf, luând 
în serios furia căpitanului, îi zise: 

— Vreţi să-l fac mici fărâme, domnule căpitan, să-l despic 
ca afurisita lui de cometă? 

— Ei bine, încearcă numai să te atingi de mine! Strigă 
Palmyrin Rosette înfoindu-se, aşa pirpiriu cum era. 

— Domnule, replică tăios căpitanul Servadac, am să ştiu 
eu să vă pun la punct! 

— Iar eu am să te chem în judecată, pentru ameninţări şi 
tentativă de asasinat, în faţa tribunalelor competente! 

— Tribunalele de pe Gallia? 

— Nu, domnule căpitan, cele de pe Pământ! 

— Haida-de! Pământul e departe! Ripostă căpitanul 
Servadac. 


— Oricât de departe ar fi, se repezi Palmyrin Rosette 
văzând roşu înaintea ochilor, tot o să-i tăiem orbita la nodul 
ascendent, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, şi îl 
vom atinge la ora 2 şi 47 de minute, 35 de secunde şi 6 
zecimi dimineaţa. 

— Dragă domnule profesor, răspunse căpitanul Servadac 
cu un salut grațios, atât voiam să ştiu! 

Şi-l lăsă nedumerit la culme pe Palmyrin Rosette, căruia 
Ben-Zuf crezu de cuviinţă să-i adreseze un salut nu mai 
puţin grațios ca cel al căpitanului. 

Hector Servadac şi tovarăşii săi aflaseră în sfârşit ceea ce 
doreau atât de mult să ştie. La orele 2 şi 47 de minute, 35 
de secunde şi 6 zecimi dimineaţa, va avea loc întâlnirea. 
Deci, încă 15 zile terestre, adică 32 de zile galliene din 
fostul calendar, adică 64 din noul calendar! 

Între timp, pregătirile de plecare se înfăptuiau cu o 
înfrigurare neasemuită. Ardeau cu toţii de nerăbdare să 
plece de pe Gallia. Balonul locotenentului Prokop părea să 
fie un mijloc sigur să ajungă din nou pe globul pământesc. 
Să te strecori cu atmosfera galliană în atmosfera terestră 
părea cel mai uşor lucru din lume. Uitau miile de primejdii 
ale unei situaţii fără precedent în călătoriile aerostatice! 
Nimic nu le părea mai firesc! Şi totuşi, locotenentul Prokop 
le spunea mereu că balonul, oprit brusc în mişcarea lui de 
translație, va fi ars cu tot ceea ce purta - afară doar dacă 
nu se întâmpla o minune. Căpitanul Servadac se arăta 
dinadins entuziasmat. Cât despre Ben-Zuf, de când lumea 
dorise să facă o călătorie în balon. Îşi vedea acum visul cu 
ochii. 

Contele Timaşev, mai rece, şi locotenentul Prokop, mai 
rezervat, erau singurii care se gândeau la pericolele acestei 
încercări. Dar erau gata la orice. 

În acea epocă, marea eliberată de gheţuri devenise iar 
navigabilă. Şalupa cu aburi fu pusă din nou în stare de 
funcţiune, şi, cu ceea ce mai rămăsese din cărbuni, făcură 
mai multe călătorii la Insula Gurbi. 


Căpitanul Servadac, Prokop şi câţiva ruşi întreprinseră 
prima călătorie. Regăsiră insula, gurbiul, postul, cruţate de 
lunga iarnă. Pâraiele brăzdau suprafaţa pământului. 
Păsările plecaseră de pe Pământul Cald în zbor întins şi se 
întorseseră pe acest capăt de pământ rodnic, unde se 
bucurau iar de verdele pajiştilor şi copacilor. Plante noi 
răsăreau din pricina căldurii ecuatoriale din zilele de trei 
ore. Soarele revărsa asupra lor raze perpendiculare foarte 
fierbinţi. Arşiţa verii urma imediat, aproape neaşteptat de 
repede, după iarnă. 

În Insula Gurbi strânseră iarba şi paiele cu care trebuiau 
să umfle balonul. Dacă uriaşul aparat n-ar fi fost atât de 
greu de mânuit, poate că l-ar fi transportat pe mare în 
Insula Gurbi. Dar socotiră că e mai bine să se înalțe de pe 
Pământul Cald şi să aducă aici combustibilul cu ajutorul 
căruia urmau să obţină rarefierea aerului. De pe acum 
ardeau pentru nevoile zilnice lemnul din rămăşiţele celor 
două nave. Când voiră să folosească şi bordajele tartanei, 
Isac Hakhabut căută să se împotrivească. Dar Ben-Zuf îl 
făcu să creadă că-l vor pune să plătească 50.000 de franci 
pentru locul lui în nacelă, dacă îndrăznea să sufle o vorbă 
măcar. Isac Hakhabut oftă şi tăcu. 

Sosi şi ziua de 25 decembrie. Toate pregătirile de plecare 
erau încheiate. Ziua de Anul nou, nădăjduiau cu toţii s-o 
petreacă pe Pământ, iar Ben-Zuf chiar le făgădui lui Pablo şi 
fetiţei daruri frumoase. 

— Să ştiţi, le spuse el, e ca şi cum le-aţi fi primit, atât sunt 
de sigure. 

Deşi era greu de crezut, pe măsură ce clipa supremă se 
apropia, căpitanul Servadac şi contele Timaşev se gândeau 
la cu totul altceva decât la primejdiile aterizării. Răceala pe 
care o arătau unul faţă de celălalt nu era o prefăcătorie. Cei 
doi ani pe care-i petrecuseră împreună erau pentru ei un 
vis uitat şi aveau din nou să se găsească pe terenul 
realităţii, unul în faţa celuilalt. Un chip fermecător se ivea 


între ei şi îi împiedica să se privească aşa cum o făceau 
altădată. 

Atunci îi veni căpitanului Servadac ideea să-şi încheie 
faimosul rondel, al cărui ultim catren rămăsese neterminat. 
Încă vreo câteva versuri şi încântătorul poem va fi gata. 
Gallia răpise de pe Pământ un poet şii va înapoia tot un 
poet. Aşa se face că, între timp, căpitanul Servadac tot 
răsucea în minte versurile îndărătnice. 

Cât despre ceilalţi locuitori din colonie, contele Timaşev şi 
locotenentul Prokop ardeau de nerăbdare să se întoarcă pe 
Pământ, iar ruşii n-aveau decât un singur gând: să-şi 
urmeze stăpânul oriunde va voi să-i ducă. În ce priveşte pe 
spanioli, se simţiseră atât de bine pe Gallia, încât ar fi 
rămas bucuroşi aici până la sfârşitul zilelor. Totuşi Negrete 
şi însoțitorii lui îşi vor revedea câmpiile din Andaluzia cu 
plăcere. 

Pablo şi Nina erau încântați să se întoarcă cu toţi prietenii 
lor, cu condiţia să nu se mai despartă niciodată. 

Rămânea un singur nemulţumit: furiosul Palmyrin Rosette. 
Nu se mai potolea! Se jura că nu se va îmbarca în nacelă. 
Nu! Susţinea că nu-şi va părăsi cometa. Îşi continua zi şi 
noapte cercetările astronomice. Vai, cât de mult îi lipsea 
luneta şi ce rău îi părea după ea! Uite, Gallia urma să intre 
în zona stelelor căzătoare! Nu erau oare atâtea fenomene 
de observat, vreo descoperire de făcut? 

Palmyrin Rosette, deznădăjduit, recurse atunci la un mijloc 
eroic, mărindu-şi pupilele ochilor ca să poată înlocui cât de 
cât puterea optică a lunetei sale. Se supuse acţiunii 
belladonei pe care o luă din farmacia de la Fagurele-Nina şi 
începu să privească, să privească până la orbire! Dar deşi 
mărise astfel intensitatea luminii care se întipărea pe retina 
lui, nu văzu nimic, nu descoperi nimic! 

Ultimele zile trecură într-o mare înfrigurare care îi 
cuprinse pe toţi. Locotenentul Prokop supraveghea ultimele 
amănunte. Cele două catarge inferioare ale goeletei 
fuseseră înfipte pe plajă şi serveau ca proptele pentru 


uriaşul balon, încă neumflat dar de pe acum învelit în 
reţeaua lui. Şi nacela era gata, destul de încăpătoare 
pentru toţi pasagerii. Câteva burdufuri atârnate de stâlpii 
de susţinere trebuiau să-i îngăduie să plutească un timp în 
cazul că balonul ar ateriza pe mare, lângă vreun țărm. 
Fireşte, dacă va cădea în largul oceanului, se va scufunda 
repede cu toată încărcătura, dacă prin apropiere nu se va 
afla vreo navă care i-ar fi cules la bord. 

Trecură şi zilele de 26, 27, 28, 29 şi 30 decembrie. Nu mai 
rămăseseră decât 48 de ore terestre de stat pe Gallia. 

Sosi şi ziua de 31 decembrie. Încă 24 de ore şi balonul 
ridicat de aerul cald rarefiat din pântecele lui va pluti în 
atmosfera galliană. E adevărat că această atmosferă era 
mai puţin densă decât cea terestră, dar trebuie să punem la 
socoteală şi faptul că atracţia fiind mai mică, aparatul se 
putea ridica mai uşor. 

Gallia se afla pe atunci la 40 de milioane leghe de Soare, 
distanţă puţin mai mare decât cea care desparte Pământul 
de Soare. Ea înainta cu viteză teribilă spre orbita terestră 
pe care urma s-o taie la nodul ei ascendent, exact în punctul 
din ecliptică pe care-l va ocupa sferoidul terestru. 

În ce priveşte distanţa care despărţea cometa de Pământ, 
ea nu mai era decât de 2 milioane leghe. Or, cei doi aştri, 
mergând unul spre celălalt, distanţa va fi străbătută cu 87 
mii leghe pe oră, Gallia făcând 57 de mii, iar Pământul cam 
29 de mii. 

În sfârşit, la ora două dimineaţa, gallienii se pregătiră. 
Întâlnirea urma să aibă loc peste 47 de minute şi 35 de 
secunde. 

În urma schimbării mişcării de rotaţie a Galliei în jurul 
axului ei, era zi, tot zi fiind şi în acea parte a globului 
terestru de care se va izbi cometa. 

De o oră, balonul era complet umflat. Totul reuşise de 
minune. Uriaşul aparat, legănându-se între catarge, era 
gata de plecare. Nacela prinsă de plasă nu-i aştepta decât 
pe pasageri. 


Gallia nu se mai afla decât la 75 de mii leghe de Pământ. 
Isac Hakhabut luă primul loc în nacelă. 

Dar în acea clipă, căpitanul Servadac zări o centură foarte 
umflată peste mijlocul bătrânului evreu. 

— Dar asta ce mai e? Întrebă el. 

— E, domnule guvernator, răspunse Isac Hakhabut, 
modestul meu avut pe care-l iau cu mine. 

— Şi cât cântăreşte modestul dumitale avut? 

— Oh, vreo 30 de kilograme numai. 

— 30 de kilograme şi balonul de-abia poate să ne ridice pe 
noi! Zvârle-o, jupâne Isac, greutatea asta de prisos! 

— Dar, domnule guvernator. 

— În zadar, ţi-am spus, nu putem să încărcăm peste 
măsură nacela! 

— Sfinte Dumnezeule, strigă Isac, toată averea mea, tot 
avutul meu, strâns atât de greu! 

— Ei, jupâne Isac, ştii prea bine că aurul dumitale nu va 
mai avea nici o valoare pe Pământ, de vreme ce Gallia 
preţuieşte 246 sextilioane! 

— Dar, excelenţă, fie-vă milă! 

— Haide, haide, zise atunci Ben-Zuf, scuteşte-ne de 
prezenţa ta sau de aurul tău - după cum pofteşti! 

Şi nefericitul Isac trebui să arunce enorma centură, cu 
văicăreli şi blesteme despre care nici nu încercăm să vă 
dăm vreo idee. 

Cât despre Palmyrin Rosette, altă poveste! Furiosul savant 
susţinea că nu pleacă de pe cometa lui. Însemna să-l smulgi 
de pe domeniul lui! Dealtfel, balonul ăsta era făcut 
anapoda! Trecerea dintr-o atmosferă în cealaltă nu putea să 
se efectueze fără ca el să ardă ca o simplă foaie de hârtie! 
Era mai puţin primejdios să rămâi pe Gallia şi în cazul când, 
prin absurd, Gallia ar atinge numai în treacăt Pământul, cel 
puţin Palmyrin Rosette va continua să graviteze împreună 
cu ea! În sfârşit, mii de alte argumente însoţite de blesteme 
şi ameninţări furioase sau de-a dreptul caraghioase - ca de 
pildă trimiterea la colţ a elevului Servadac! În ciuda 


protestelor, profesorul fu totuşi al doilea care fu vârât în 
nacelă, legat fedeleş şi ţinut de doi mateloţi. Căpitanul 
Servadac, ferm hotărât să nu-l lase pe Gallia, îl îmbarcase în 
felul acesta puţin cam brutal. 

Trebuiră să se despartă de cei doi cai şi de capra Ninei! 
Căpitanului, lui Ben-Zuf şi Ninei li se rupea inima de 
durere, dar era cu neputinţă să-i ia. Dintre toate vietăţile, 
numai porumbelul Ninei îşi avea locul rezervat. Cine ştie, 
dealtfel, dacă acest porumbel nu va servi ca sol între 
pasagerii din nacelă şi vreun colţ al globului pământesc? 

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop se îmbarcară şi ei 
la invitaţia căpitanului. Acesta tot mai călca, împreună cu 
credinciosul lui Ben-Zuf, pe solul gallian. 

— Haide, Ben-Zuf, e rândul tău, îi spuse. 

— După dumneavoastră, domnule căpitan! 

— Nu, trebuie să rămân ultimul pe bord, ca un căpitan silit 
să-şi părăsească nava! 

— Totuşi. 

— Haide, când îţi spun! 

— Mă supun ordinului! Răspunse Ben-Zuf. 

Ben-Zuf încălecă peste marginea nacelei. Căpitanul 
Servadac urcă după el. 

Ultimele legături fură tăiate, iar balonul se înălţă 
maiestuos în atmosferă. 

Capitolul XIX. În care se înregistrează, clipă de clipă, 
senzațiile şi impresiile pasagerilor din nacelă. 

Balonul atinse înălţimea de 2.500 metri. Locotenentul 
Prokop hotări să-l menţină în această zonă. O vatră făcută 
din sârmă, plină cu fân şi atârnată de capătul de jos al 
balonului, putea fi uşor aprinsă în aşa fel încât să păstreze 
aerul dinăuntru la gradul de rarefiere necesar ca balonul să 
nu coboare. 

Pasagerii din nacelă priviră în urma lor, în jurul lor, 
deasupra lor. Dedesubt se întindea o mare parte din Marea 
Galliană care părea că formează un bazin concav. La nord 


un punct izolat - Insula Gurbi. În zadar ar fi căutat spre 
vest insuliţele Gibraltar şi Ceuta. Dispăruseră. 

La sud, deasupra litoralului se înălța vulcanul şi întinsul 
teritoriu al Pământului Cald. Această peninsulă era legată 
de continentul ce încadra Marea Galliană. Pretutindeni 
acelaşi aspect ciudat, îngrămădirea aceea de lamele irizată 
în acea clipă de razele soarelui. Pretutindeni substanţa 
minerală, sarea ' de aur care părea că alcătuieşte temelia 
Galliei, sâmburele ei tare. 

În jurul nacelei, deasupra orizontului care părea că se 
înalţă odată cu ascensiunea balonului, cerul se desfăşura 
neasemuit de senin. Dar spre nord-vest, în opoziţie cu 
soarele gravita un astru nou, mai mic decât un astru, mai 
mic decât un asteroid - doar un fel de bolid. Era bucata pe 
care o forţă interioară o smulsese din pântecele Galliei. 
Blocul acesta imens se depărta urmând o nouă traiectorie, 
iar distanţa până la el ajunsese de câteva mii de leghe şi 
mai bine. Nu se zărea, dealtfel, prea desluşit; dar odată cu 
venirea nopţii s-ar fi înfăţişat ca un punct luminos în spaţiu. 

În sfârşit, deasupra nacelei, puţin într-o parte, apărea 
discul terestru în toată splendoarea lui. Părea că se 
năpusteşte asupra Galliei, acoperind o bună parte din cer. 

Discul acesta, splendid luminat, îţi lua privirile. Distanţa 
era relativ prea mică pentru a putea deosebi amândoi polii 
deodată. Gallia era la jumătate din distanţa care desparte, 
în medie, Luna de Pământ, şi această distanţă scădea 
vertiginos clipă de clipă. 

Diferite pete sclipeau pe suprafaţa lui, unele strălucitoare 
- continentele; altele mai întunecate, prin faptul că 
absorbeau razele solare - oceanele. Deasupra petelor se 
mişcau încet mari dungi albe, întunecate pe cealaltă faţă a 
lor: norii răspândiţi în atmosfera terestră. 

Curând după aceea, datorită vitezei de 29 de leghe pe 
secundă, aspectul oarecum nedesluşit al discului terestru se 
contura mai clar. Se zăriră marile cordoane litorale, relieful 
se accentua. Munţii şi câmpiile nu se mai amestecau. Harta 


netedă se văluri şi celor din nacelă li se păru că se apleacă 
asupra unei hărţi în relief. 

La orele 2 şi 27 de minute dimineaţa, cometa se găsea la 
mai puţin de 30 de mii de leghe de sferoidul terestru. Cei 
doi aştri zburau unul spre celălalt. La orele 2 şi 37 mai 
aveau de parcurs doar 15 mii de leghe. 

Liniile mari ale discului se deosebeau clar atunci şi trei 
strigăte fură scoase de locotenentul Prokop, contele 
Timaşev şi căpitanul Servadac: 

— Europa! 

— Rusia! 

— Franţa! 

Şi nu se înşelau. Pământul întorcea spre Gallia acea parte 
pe care se întindea continentul european în plină zi. 
Configuraţia fiecărei ţări era uşor de recunoscut. 

Pasagerii nacelei priveau adânc mişcaţi Pământul acesta 
gata să-i înghită. Nu se mai gândeau decât la aterizare şi 
nicidecum la pericolele ei. Aveau să se întoarcă, în sfârşit, în 
lumea aceasta pe care nu crezuseră că o vor mai vedea 
vreodată. 

Da, Europa se întindea aievea sub ochii lor! Vedeau 
diferitele state cu conturul ciudat pe care natura sau 
convențiile internaţionale i le dăduseră. Emoţia îi sugruma 
pe toţi. Şi totuşi, o notă comică izbucni în mijlocul tulburării 
generale. 

— Montmartre! Strigă Ben-Zuf. 

Şi n-ar fi fost chip s-o convingi pe ordonanța căpitanului 
Servadac că era cu neputinţă să zărească de la o asemenea 
depărtare colina lui mult iubită! 

Cât despre Palmyrin Rosette, cu capul scos afară din 
nacelă, nu avea ochi decât pentru părăsita Gallie care 
plutea la 2.500 de metri sub el. Nici nu voia să se uite la 
Pământul ce-l rechema şi nu vedea nimic altceva decât 
cometa lui, viu luminată în strălucirea întregului spaţiu. 

Locotenentul Prokop, cu cronometrul în mână, număra 
minutele şi secundele. Focul, din când în când aţâţat din 


ordinul lui, menținea balonul în zona potrivită. 

În timpul acesta se vorbea puţin în nacelă. Căpitanul 
Servadac şi contele Timaşev sorbeau Pământul din ochi. 
Balonul se găsea faţă de el puţin într-o parte, dar în urma 
cometei, ceea ce însemna că Gallia o va lua în căderea ei 
înaintea aerostatului, împrejurare favorabilă, deoarece 
acesta, alunecând în atmosfera terestră, nu era nevoit să se 
dea chiar peste cap. 

Dar unde urma să cadă? Va fi un continent? Acest 
continent le va oferi oare unele resurse? Comunicaţia cu o 
porţiune locuită a globului va fi uşoară? Va fi un ocean? Şi în 
cazul acesta puteau nădăjdui în minunea că va veni un 
vapor să-i salveze? 

Ce de pericole îi pândeau din toate părţile! Navusese 
dreptate contele Timaşev să spună că erau în mâna soartei? 

— Orele 2 şi 42 de minute, rosti locotenentul Prokop în 
mijlocul tăcerii generale. 

Încă 5 minute, 35 de secunde şi 6 zecimi şi cei doi aştri se 
vor ciocni! Se găseau la mai puţin de 8.000 de leghe unul 
de celălalt. 

Locotenentul băgă atunci de seamă că Gallia urma o 
direcţie puţin înclinată faţă de Pământ. Cele două corpuri 
nu alergau pe aceeaşi linie. Totuşi se puteau aştepta la o 
oprire bruscă şi totală a cometei şi nu la o simplă atingere 
aşa cum se întâmplase cu doi ani în urmă. Dacă Gallia nu se 
va ciocni direct de Pământ, „cel puţin se va lipi tare de el”, 
spuse Ben-Zuf. 

În fine, dacă niciunul din pasagerii din nacelă nu va scăpa 
cu viaţă din întâlnirea aceasta, dacă balonul, prins în 
vârtejul aerului în clipa când se vor amesteca cele două 
atmosfere, ar fi sfâşiat şi azvârlit spre sol, dacă nici unuia 
dintre gallieni nu-i va fi dat să se întoarcă printre ai săi, 
orice amintire a lor, a trecerii lor pe cometă, a călătoriei 
prin lumea solară avea să piară pentru totdeauna? Nu! 
Căpitanul Servadac avu o idee. Rupse o foaie din carnet, iar 
pe această foaie scrise numele cometei, acela al parcelelor 


smulse din globul pământesc, numele tovarăşilor lui şi 
iscăli. 

Apoi îi ceru Ninei porumbelul călător pe care fetiţa îl ţinea 
strâns la piept. După ce-l sărută cu dragoste, fetiţa i-l dădu 
fără şovăire. Căpitanul Servadac luă pasărea, îi legă de gât 
însemnarea lui şi îi dădu drumul în spaţiu. Porumbelul 
cobori rotindu-se în atmosfera galliană şi rămase într-o 
zonă mai joasă decât balonul. Încă două minute, încă 3.200 
de leghe! Cei doi aştri se vor întâlni cu o viteză de trei ori 
mai mare decât aceea cu care se mişcă Pământul de-a 
lungul eclipticei sale. 

De prisos să mai adăugăm că pasagerii din această nacelă 
nu simțeau nimic din înspăimântătoarea viteză şi că 
aparatul lor părea că stă absolut nemişcat în atmosfera ce-l 
purta. 

— Orele 2 şi 46 de minute! Spuse locotenentul Prokop. 

Distanţa se redusese la 1.700 de leghe. Pământul părea că 
se deschide ca o vastă pâlnie sub cometă. Sar fi spus că se 
deschide ca s-o primească! 

— Orele 2 şi 47 de minute! Spuse încă o dată locotenentul 
Prokop. 

Nu mai rămâneau decât 35 de secunde şi 6 zecimi la o 
viteză de 270 de leghe pe secundă! 

În sfârşit, se auzi un fel de freamăt. Era aerul gallian pe 
care-l absorbea Pământul şi odată cu el şi balonul, atât de 
alungit că-ţi venea să crezi că se va rupe! Ioţi se agăţaseră 
de marginea nacelei, înspăimântați, împietriţi. 

Apoi cele două atmosfere se contopiră. O enormă 
îngrămădire de nori se formă. Se strânseră vapori. Cei din 
nacelă nu mai zăriră nimic, nici deasupra, nici dedesubtul 
lor. Li se păru că o flacără uriaşă îi învăluia, că le fugea totul 
de sub picioare şi, fără să ştie cum, fără să-şi poată lămuri 
întâmplarea, se treziră pe solul terestru, îl părăsiseră într- 
un fel de vârtej şi se întorceau pe eltot într-un fel de vârtej! 

Cât despre balon, nici urmă! 


În acelaşi timp, Gallia gonea oblic pe tangentă şi, 
împotriva oricărei previziuni, dispărea spre răsăritul lumii, 
după ce atinsese uşor globul pământesc. 

Capitolul XX. Care, împotriva tuturor legilor unui roman, 
nu se termină cu căsătoria eroilor 

— Ah, domnule căpitan, Algeria! 

— Şi Mostaganem, Ben-Zut! 

Aceste două strigăte izbucniră de pe buzele căpitanului 
Servadac şi ale ordonanţei sale, imediat ce îşi veniră în fire. 

Printr-o minune, cu neputinţă de explicat ca toate 
minunile, erau teferi. 

„Mostaganem! Algeria!” spuseseră căpitanul Servadac şi 
ordonanța sa. Şi nu puteau să se înşele deoarece 
petrecuseră mai mulţi ani de garnizoană prin părţile 
acestea. Se întorceau aşadar, aproape chiar în locul de 
unde plecaseră, după o călătorie de doi ani prin lumea 
solară! 

O întâmplare uimitoare - dar se poate spune că era o 
întâmplare, de vreme ce Gallia şi Pământul se întâlneau în 
aceeaşi secundă chiar în acelaşi loc de pe ecliptică? 

— Îi aducea aproape în punctul de plecare. Se aflau la mai 
puţin de doi kilometri de Mostaganem! După o jumătate de 
oră, căpitanul Servadac şi toţi tovarăşii lui îşi făceau 
intrarea în oraş. 

Ceea ce li se păru mai uimitor era că totul părea calm pe 
suprafaţa Pământului. Populaţia algeriană îşi vedea liniştit 
mai departe de treburile zilnice. Animalele, deloc 
neliniştite, păşteau iarba uşor umezită de roua de ianuarie. 
Trebuie să fi fost pe la opt dimineaţa. Soarele se ridica la 
orizontul lui obişnuit. Nu numai că nu părea să se fi 
petrecut ceva anormal pe globul pământesc, dar parcă 
locuitorii săi nici nu se aşteptau la ceva neobişnuit. 

— Ei, asta-i! Spuse căpitanul Servadac. Nu erau preveniţi 
de sosirea cometei? 

— Cam aşa se pare, domnule căpitan, răspunse Ben-Zuf. Şi 
eu care mă aşteptam la o primire triumfală! 


Era vădit că nimeni nu ştia de o ciocnire cu o cometă. 
Altfel panica ar fi fost cumplită pe tot globul, iar locuitorii s- 
ar fi crezut mai aproape de sfârşitul Pământului decât în 
anul 1000! 

La porţile Mascarei, căpitanul Servadac se întâlni chiar cu 
cei doi camarazi ai lui, maiorul, din regimentul 2 de puşcaşi 
şi căpitanul din regimentul 8 de artilerie. Pur şi simplu se 
aruncă în braţele lor. 

— Dumneata, Servadac! Strigă maiorul. 

— Chiar eu! 

— Şi de unde vii, dragul meu, după o absenţă atât de 
inexplicabilă? 

— V-aş spune bucuros, domnule maior, dar dacă o să vă 
spun, n-o să mă credeţi! 

— Totuşi. 

— Eh, prieteni! Strângeţi mâna unui vechi camarad care 
nu v-a uitat şi să zicem că n-a fost decât un vis! 

Şi Hector Servadac, oricât stăruiră, nu vru să mai scoată o 
vorbă despre acest subiect. Însă le puse celor doi ofiţeri o 
întrebare: 

— Dar doamna? 

Maiorul înţelese şi nu-l lăsă să termine. 

— Căsătorită, adică recăsătorită, dragul meu! Spuse el. Ce 
vrei? Ochii care nu se văd se uită. 

— Da, le răspunse căpitanul Servadac, ochii care nu se văd 
fiindcă s-au dus să rătăcească timp de doi ani în ţara 
himerelor! 

Apoi spuse, întorcându-se spre contele Timaşev: 

— Ei drăcie! Aţi auzit, domnule conte? La drept vorbind, 
sunt încântat că nu trebuie să mă mai bat cu 
dumneavoastră! 

— Şi eu, domnule căpitan, sunt fericit că pot să vă strâng 
mâna, fără vreun gând ascuns. 

— Dacă mă mai bucur de ceva, e că nu trebuie să mai 
termin rondelul ăla îngrozitor! 


Şi cei doi rivali, care nu mai aveau nici un motiv de 
rivalitate, pecetluiră printr-o strângere de mână o prietenie 
care n-avea să se strice niciodată. 

Contele 'Timaşev, de acord cu tovarăşul lui, fu tot atât de 
rezervat în ce priveşte evenimentele extraordinare pe care 
le trăiseră şi dintre care cele mai ciudate erau plecarea şi 
sosirea lor. Ceea ce li se părea cu desăvârşire inexplicabil 
era că totul era la locul său pe litoralul mediteranean. 
Hotărât lucru, mai bine să tacă din gură. 

A doua zi, micuța colonie se destrămă. Ruşii se întoarseră 
în Rusia cu contele Timaşev şi locotenentul Prokop, spaniolii 
în Spania, unde mărinimia contelui avea să-i pună la 
adăpost de griji pe toată viaţa. Toţi aceşti oameni de ispravă 
nu se despărţiră înainte de a fi dat glas sincerei lor 
prietenii. 

În ce-l priveşte pe Isac Hakhabut, ruinat prin pierderea 
Hansei, a aurului şi arginţilor săi, dispăru. Adevărul ne 
sileşte să mărturisim că nimeni nu întrebă de el. 

— Pungaşul bătrân, spuse într-o zi Ben-Zuf, trebuie că s- 
arată prin bâlciurile din America ca o stafie din lumea 
solară! 

Ne mai rămâne să vorbim de Palmyrin Rosette. 

Pe el, nici un argument, e uşor de crezut, nu-l putuse opri 
să vorbească! Deci vorbise! Dar existenţa cometei lui, pe 
care nici un astronom n-o văzuse niciodată la orizontul 
terestru, fu contestată şi nu fu înscrisă în catalogul 
Anuarului. Ce culmi atinse furia arţăgosului profesor e greu 
să ne închipuim. Doi ani după întoarcerea lui, publică un 
voluminos memoriu care cuprindea elementele Galliei şi 
povestirea propriilor întâmplări ale lui Palmyrin Rosette. 

Atunci, părerile fură împărţite printre savanții europeni. 
Unii, cei mai mulţi, se declarară împotrivă. Ceilalţi, puţini la 
număr, fură pentru. 

Un răspuns la acest memoriu - şi era probabil cel mai bun 
care se putea da - reduse toată munca lui Palmyrin Rosette 
la adevăratele ei proporţii, intitulândo: Istoria unei ipoteze. 


Această obrăznicie îl înfurie la culme pe profesor, care 
pretinse atunci că văzuse din nou gravitând prin spaţiu nu 
numai Gallia, ci şi fragmentul cometei care purta pe cei 13 
englezi în nesfârşitele spaţii ale universului sideral! 
Niciodată n-avea să se consoleze că nu era tovarăşul lor de 
călătorie! 

În sfârşit, fie că înfăptuiseră sau nu această explorare de 
neînchipuit a lumii solare, Hector Servadac şi Ben-Zuf 
rămaseră mai mult ca oricând unul căpitanul, celălalt 
ordonanța, pe care nimic nu-i putea despărți. 

Într-o zi se plimbau pe colina Montmartre şi, siguri fiind că 
nimeni nu-i auzea, vorbeau despre aventurile lor. 

— Poate că nici nu-i adevărat! Spunea Ben-Zuf. 

— Ei, drăcie! Până la urmă am să cred şieu că nu! 
Răspunse căpitanul Servadac. 

Cât despre Pablo şi Nina, adoptați unul de contele Timaşev 
şi cealaltă de căpitanul Servadac, fură crescuţi şi educați 
sub îndrumarea lor. Într-o bună zi, colonelul Servadac, al 
cărui păr începea să încărunţească, îl căsători pe tânărul 
spaniol, ajuns un flăcău chipeş, cu micuța italiancă, care se 
făcuse o prea frumoasă fată. Contele Timaşev ţinuse să 
aducă el personal zestrea Ninei. 

Şi după aceea, tinerii căsătoriţi trăiră cât se poate de 
fericiţi, deşi nu le fusese dat să ajungă el Adam şi ea Eva 
unei noi lumi. 


SFÂRŞIT 


NOTE: 

— Iată motivele mâniei. (Expresie din Satira de poetul 
latin Juvenal. (n.t.) 

— Micocul: arbore din regiunile sudice, cu trunchiul din 
lemn tare din care se fac mânere pentru unelte agricole 


(n.t.). 

— Lagune sărate în nordul Saharei (n.t.). 

— Mică moschee (n.t.). 

— Lumea distrusă, speranţa nezdruncinată (în limba 
latină) (n.t.). 

— Pentru cei din Alcarraz, Chiclana/Pentru grâu, 
Trebujena/Şi pentru fetele frumoase/San Lucar de 
Barrameda (n.t.). 

— Cuţit în limba spaniolă (n.t.). 

— Barcă cu unul sau două rânduri de vâsle care asigură 
legătura navei cu cheiul (n.t.). 

— Masa cometelor reprezintă cel mult 1/10 000 din masa 
Pământului. Luna, care are masa egală cu 1/81 din masa 
Pământului, este deci mult mai mare decât cometele, în 
consecinţă, lucrul acesta nu este posibil niciodată (n.r.). 

— Din 252 comete, 123 au o mişcare directă, iar 129 o 
mişcare retrogradă (n.a.). 

— Dacă se ia atracţia pe Pământ drept unitate, pe Jupiter 
atracţia este 2,54; pe Marte 0,38; pe Mercur 0,39; pe Venus 
0,90; iar pe Soare 27,9 (n.r.). 

— Neptun a fost descoperit prin calcul matematic de Le 
Verrier. Se află la 4.505 mii km depărtare faţă de Soare. 
Diametrul: 45.000 km. Are doi sateliți: Triton şi Nereida 
(n.r.). 

— Până la steaua Alfa din constelația Centaurului lumina 
călătoreşte 4,3 ani (n.r.). 

— Referire la fabula lui La Fontaine Musca şi diligenţa 
(Fabule, cartea a VII-a, fabula 9) (n.t.).