Jules Verne — Inconjurul Lunii

JULES VERNE 


JULES VERNE 


Înconjurul Lunii Capitolul 1 


CUPRINS: 

Cap 1 De la zece şi douăzeci până la zece patruzeci şi 
şapte de minute seara 3 

Cap Il Prima jumătate de oră 11 

Cap III Unde se arată cum călătorii noştri se instalează. 27 

Cap IV Puţină algebră 39 

Cap V Frigul din spaţiu 50 

Cap VI întrebări şi răspunsuri 63 

Cap VII O clipă de beţie- 72 

Cap VIII La şaptezeci şi opt de mii o sută paisprezece 
leghe - 84 

Cap IX Urmările unei deviații 96 

Cap X Observatorii Lunii 104 

Cap XI Fantezie şi realitate fl, 112, Cap XII Amănunte 
orografice 120 

Cap XIII Privelişti de pe Lună 130 

Cap XIV Noaptea de trei sute cincizeci ore şi jumătate. 

Cap XV Hiperbola sau parabola. 

Cap XVI Emisfera Meridională. 

Cap XVII Tycho. 

Cap XVIII Probleme serioase. 

Cap XIX în luptă cu imposibilulcap XX Sondajele 
Susquehannei. 

Cap XXI ]. I. Maston rechemat. 

Cap XXII Salvarea. 

Cap XXIII Pentru a sfârşi. 


DE LA ZECE Şi DOUĂZECI PÂNĂ LA ZECE PATRUZECI Şi 
ŞAPTE DE MINUTE SEARA. 


Când sună ora zece, Michel Ardan şi Nicholl îşi luară 
râămas-bun de la numerogşii prieteni pe care-i lăsau pe 
Pământ. Cei doi câini sortiţi să colonizeze cu neamul 
câinesc continentele lunare, erau zăvorâţi în proiectil. 

Călătorii noştri se apropiară de gura uriaşului tub de fontă 
şi o macara mobilă îi cobori până-n pălăria conică a 
proiectilului. 

De-acolo, printr-o deschizătură făcută anume în acest 
Scop, ajunseră în vagonul de aluminiu. Scripeţii fiind traşi 
afară, botul Columbiadului fusese îndată eliberat de 
ultimele schelării. 

Nicholl, după ce intră împreună cu tovarăşii săi în 
proiectil, închise intrarea cu ajutorul unei solide tăblii 
prinsă pe dinăuntru de puternice şuruburi de presiune. Alte 
tăblii, puternic înşurubate, acopereau geamurile lenticulare 
ale ferestruicilor. în această închisoare de metal, în care era 
o beznă de-ţi băgai degetele-n ochi, călătorii erau închişi 
ermetic. 

— Şi acum, scumpii mei tovarăşi - spuse Michel Ardan 

— să ne simţim ca acasă. Eu unul, sunt tare gospodar şi 
tare priceput în direcţia aceasta. E vorba de a ne folosi cât 
mai bine de noua noastră locuinţă şi să ne simţim bine în ea. 

Pentru început să încercăm să vedem puţin mai limpede. 
Ce dracu! Gazul n-a fost născocit pentru cârtiţe! 

Spunând aceasta, nepăsătorul tânăr făcu să scapere 
flacăra unui chibrit pe care-l frecase de talpa cizmei sale; 
apoi îl apropie de becul de ars, fixat la o butelie, în care 
hidrogenul carbonat aflat sub o mare presiune, putea să 
ajungă pentru iluminatul şi încălzitul casei lor pe timp de o 
sută patruzeci şi patru de ore, adică şase zile şi şase nopţi. 

Gazul se aprinse. Proiectilul astfel iluminat, apăru ca o 
odaie confortabilă, cu pereţii capitonaţi, mobilată de 
jurâmprejur cu divanuri şi al cărei tavan se boltea în formă 
de dom. 

Toate obiectele ce se aflau acolo - arme, unelte, scule 


—.bine prinse şi susţinute pe rotunjimile tapiţeriei, 
trebuiau să reziste fără nici un fel de probleme izbiturii de 
la plecare. 

Tot ce era omeneşte cu putinţă se făcuse spre a duce 
labun sfârşit o încercare atât de cutezătoare. 

Michel Ardan se uită peste tot şi apoi spuse foarte 
mulţumit de felul în care se instalase. 

— E o închisoare, spuse el, dar o închisoare ce se plimbă şi 
unde ai dreptul să-ţi scoţi nasul la fereastră, aşa că aş 
închiria-o şi pe o sută de ani! Zâmbeşti, Barbicane? 

— Ai vreun gând ascuns? îţi spui că această închisoare ar 
putea fi mormântul nostru? Fie, chiar şi mormânt, dar nu i- 
aş schimba nici pentru acela al lui Mahomed, care pluteşte 
prin văzduh, dar nu umblă! 

În timp ce Michel Ardan vorbea astfel, Barbicane şi Nicholl 
îşi făceau ultimele lor pregătiri. 

Cronometrul lui Nicholl arăta ora zece şi douăzeci de 
minute seara, când cei trei călători se închiseră definitiv în 
proiectilul lor. Cronometrul său era reglat la o zecime de 
secundă după acela al inginerului Murchison. Barbicane se 
uită la el. 

— Dragii mei, spuse el, e zece şi douăzeci. La zece 
patruzeci şi şapte, Murchison va lansa scânteia electrică pe 
firul ce este legat de încărcătura tunului. Exact în clipa 
aceea vom părăsi sferoidul nostru. Mai avem aşadar, încă 
douăzeci şi şapte de minute de petrecut pe Pământ. 

— Douăzeci şi şase de minute şi treisprezece secunde, 
răspunse Nicholl cel metodic. 

— Ei bine! exclamă Michel Ardan binedispus - în douăzeci 
şi şase de minute, câte nu se pot face! Se pot discuta, de 
pildă, cele mai serioase probleme morale sau politice şi 
chiar se şi pot rezolva! Douăzeci şi şase de minute bine 
folosite preţuiesc mai mult de cât douăzeci şi şase de ani, în 
care nu se face nimic! Ei, câteva clipe ale unui Pascal sau 
ale unui Newton sunt mult mai preţioase decât întreaga 
existenţă a unei mulţimi de tâmpiţi insuportabili... 


— Şi ce concluzie tragi de aici, veşnice orator? întrebă 
preşedintele Barbicane. 

— Trag concluzia că mai avem douăzeci şi şase de minute, 
răspunse Ardan. 

— Doar douăzeci, şi patru, spuse Nicholl. 

— Douăzeci şi patru dacă tu ţii atât de mult la lucrarea 
aceasta, îndrăzneţe căpitan - răspunse Ardan - douăzeci şi 
patru de minute în timpul cărora am putea adânci... 

— Michel, spuse Barbicane, cât va dura drumul vom avea 
tot timpul să adâncim cele mai arzătoare probleme. Să ne 
vedem acum de plecare. 

— Nu suntem gata? 

— Fără-ndoială. Dar am mai putea face ceva pentru a 
micşora pe cât se poate primul şoc! 

— Nu avem straturile de apă închise între despărţiturile 
brizante şi a căror elasticitate ne va păzi îndeajuns? 

— Nădăjduiesc, dragă Michel, răspunse cu blândeţe 
Barbicane, dar nu-s chiar aşa de sigur! 

— Auzi la caraghiosul ăsta! exclamă Michel Ardan. 

Nădăjduieşte... Nu e sigur!... Şi a aşteptat clipa în care 
suntem prinşi în laţ pentru a ne face această jalnică 
mărturisire! Eu cer să plec de aici! 

— Şi pe ce cale? i-o întoarse Barbicane. 

— E drept! spuse Michel Ardan, e” cam anevoios. Ne aflăm 
într-un tren şi fluierul conductorului se va auzi mai înainte 
de a trece douăzeci şi patru de minute... 

— Douăzeci, rosti Nicholl. 

Câteva clipe cei trei călători se uitară unul la celălalt. 

Apoi cercetară din ochi lucrurile ce se aflau întemniţate o 
dată cu ei. 

— Totul e în ordine, spuse Barbicane. E vorba să ne 
hotărâm cum să ne aşezăm mai bine, pentru a putea 
suporta şocul plecării. Poziţia pe care trebuie s-o luăm nu 
ne poate fi indiferentă, şi pe cât e cu putinţă trebuie să 
împiedicăm ca sângele să se urce prea repede la cap. 

— Aşa este, zise Nicholl. 


— Atunci, răspunse Michel Ardan, gata să-şi schimbe pilda 
în faptă, să stăm cu capetele în jos şi picioarele în sus, 
aidoma clovnilor de la Great Circus! 

— Nu, zise Barbicane, să ne culcăm pe o coastă. Vom 
rezista mai bine şocului. Să ştiţi că în clipa când proiectilul 
va porni, fie că vom fi înăuntru, fie că vom fi în faţă, e cam 
acelaşi lucru. 

— Dacă nu e decât „cam” acelaşi lucru, sunt liniştit, 
răspunse Michel Ardan. 

— Eşti de acord cu mine, Nicholl? întrebă Barbicane. 

— Pe deplin, răspunse căpitanul. Mai sunt treisprezece 
minute şi jumătate. 

— Nicholl ăsta nu-i om, exclamă Michel, e un cronometru 
cu secundar şi opt orificii... 

Dar însoțitorii săi nu-l mai ascultau; ei îşi luau ultimele 
măsuri cu un sânge rece de neînchipuit. Semănau cu doi 
călători meticuloşi, urcați într-un vagon de tren şi căutând 
să se instaleze cât mai bine cu putinţă. Te întrebi pe drept 
cuvând din ce aluat sunt plămădite aceste inimi de 
americani cărora apropierea celui mai îngrozitor pericol nu 
le face să bată mai grăbite...! 

Trei culcuşuri groase şi orânduite solid, fuseseră aşezate 
în interiorul proiectilului. Nicholl şi Barbicane le puseră în 
mijlocul discului ce alcătuia podeaua mobilă. 

Acolo cei trei călători trebuiau să se culce, cu câteva clipe 
înaintea plecării. 

În timpul acesta, Ardan, neavând astâmpăr, se învârtea în 
îngusta-i închisoare, ca o fiară în cuşcă, vorbind cu amicii 
săi, adresându-se câinilor săi - Diana şi Satelit - cărora, 
după cum se poate vedea, li se dăduseră de câtva timp 
aceste nume semnificative. 

— Ei! Diana! Eil Satelit! exclamă el asmuţindu-i. Veţi arăta 
câinilor seleniţi bunele purtări ale câinilor de pe Pământ! 
lată ce va face cinste neamului câinesc... 

Drace!... De ne-am înapoia vreodată aici pe Pământ, vreau 
să aduc o corcitură de „moon-dogs”, care va face vâlvă! 


— Dacă or fi câini pe Lună, spuse Barbicane. 

— Sunt, afirmă Michel Ardan, după cum sunt cai, vaci, 
măgari, gămi. Pun rămăşag că vom găsi găini! 

— Pe o sută de dolari că nu vom găsi, spuse Nicholl. 

— Mă prind căpitane, răspunse Ardan, strângând mâna lui 
Nicholl. Dar, parcă ai mai pierdut trei rămăşaguri cu 
preşedintele nostru, întâi fiindcă s-au strâns fondurile 
pentru acţiunea noastră, apoi turnatul fontei a izbutit, şi-n 
sfârşit pentru că tunul a fost încărcat fără nici un accident. 

Mai precis, şase mii de dolari. 

— Da, răspunse Nicholl. E ora zece, treizeci şi şapte de 
minute şi şaisprezece secunde. 

— E-n regulă, căpitane. Ei bine, înainte de-a trece un sfert 
de oră, va „trebui să numeri nouă mii de dolari 
preşedintelui, patru mii pentru că tunul nu va exploda şi 
cinci mii, pentru „că proiectilul se va ridica la mai mult de 
şase mile în văzduh. 

— Am dolarii, răspunse Nicholl, bătându-se peste 
buzunarul hainei, nu aştept decât să plătesc. 

— Haide, Nicholl, văd că eşti un om ordonat, ceea ceeun- 
am putut fi niciodată, dar trebuie să-ţi spun că ai făcut o 
serie de rămăşaguri ce nu-ţi sunt prea folositoare. 

— Şi ce dacă? întrebă Nicholl. 

— Pentru că dacă vei câştiga primul rămăşag, tunul va sări 
în aer şi o dată cu el şi proiectilul, aşa că Barbicane nu va 
mai fi aici ca să-ţi înapoieze dolarii. 

— Partea mea e depusă la Banca din Baltimore - răspunse 
simplu Barbicane - şi în lipsa lui Nicholl, banii vor reveni 
moştenitorilor săi! 

— Ah! Ce oameni practici! exclamă Michel Ardan. 

Spirite pozitive! Vă admir cu atât mai mult, cu cât nu vă 
pot înţelege. 

— Zece şi patruzeci şi două! spuse Nicholl. 

— Mai sunt doar cinci minute! zise Barbicane. 

— Da! Cinci minute! repetă Michel Ardan. Şi suntem 
închişi într-un proiectil, pe fundul unui tun, la două sute de 


picioare adâncime! Şi sub acest proiectil sunt îngrămădite 
patru sute de mii de livre fulmicoton ce fac cât un milion 
şase sute de mii de livre de pulbere obişnuită! Şi prietenul 
Murchison, cu cronometrul în mână, cu ochii lipiţi de ac, cu 
degetul pe aparatul electric, numără clipele şi ne va lansa 
în spaţiul interplanetar... 

— Destul, Michel, destul! spuse Barbicane cu voce gravă. 
Să ne pregătim. Doar câteva clipe mai avem pânăn 
momentul suprem. Să ne strângem mâinile, dragii mei. 

— Da... exclamă Michel Ardan, mult mai emoţionat decât 
ar fi voit să pară. 

Aceşti trei îndrăzneţi tovarăşi se uniră într-o ultimă 
îmbrăţişare. 

— Dumnezeu să ne aibă în pază! spuse credinciosul 
Barbicane. 

Michel Ardan şi Nicholl se întinseră pe culcuşurile aşezate 
în mijlocul discului. 

— Zece şi patruzeci şi şapte! şopti căpitanul. 

Încă douăzeci de secunde! Barbicane stinse repede gazul 
şi se culcă lângă tovarăşii săi. 

Tăcerea grea era sfâşiată doar de tic-tacul cronometrului 
ce bătea secundele. 

Deodată se simţi o teribilă izbitură şi proiectilul, sub 
presiunea a şase miliarde de litri de gaz, născute prin 
aprinderea pyroxilului, se înălţă în spaţiu. 

Capitolul II. 

PRIMA JUMĂTATE DE ORĂ. 

Ce se întâmplase? Care fusese efectul acestei groaznice 
zguduituri? Ingeniozitatea constructorilor proiectilului 
obținuse un rezultat fericit? Socul fusese amortizat datorită 
arcurilor celor patru tampoane, a pernelor de apă şi a 
despărţiturilor brizante? Se domolise groaznica presiune a 
acestei viteze iniţiale de unsprezece mii de metri, care ar fi 
fost de ajuns pentru a străbate Parisul sau New-York-ul într- 
o clipă? Desigur că asta era întrebarea ce şi-o puneau miile 
de martori ai acestei scene mişcătoare. Ei uitau de țelul 


călătoriei pentru a nu se mai gândi decât la călători! Dar 
dacă vreunul dintre ei, de pildă ]. I. Maston, şi-ai fi putut 
arunca o privire înăuntrul proiectilului, ce-ar fi văzut? 

Nimic. Bezna cea mai adâncă domnea în sânul 
proiectilului. Dar pereţii săi cilindro-conici rezistaseră 
foarte bine. Nici o spărtură, nici o îndoitură, nici o 
stricăciune. Admirabilul proiectil nu se stricase câtuşi de 
puţin sub puternica ardere a prafului de puşcă, nu se 
lichefiase - cum pare-se că se temeau toţi - într-o ploaie de 
aluminiu. 

Înăuntru, oarecare dezordine. Câteva fleacuri fuseseră 
puternic aruncate spre boltă; dar cele mai de seamă lucruri 
nu păreau să fi suferit din cauza focului. 

Sforile ce le ţineau erau neatinse. Pe discul mişcător, 
aruncat până în fundul proiectilului, după ruperea pereţilor 
şi a eşapamentului de apă, zăceau în nesimţire trei trupuri: 

Barbicane, Nicholl, Michel Ardan. Mai răsuflau oare? 

Proiectilul nu mai era oare decât un sicriu de metal, 
purtând cele trei trupuri prin spaţiu? 

Câteva clipe după lansarea proiectilului, unul din aceste 
trupuri făcu o mişcare; braţele i se întinseră, capul se ridică 
şi izbuti chiar să se aşeze în genunchi. Era Michel Ardan. Se 
pipăi, rosti un „hmm” răsunător, apoi zise: 

— Michel Ardan întreg. la să-i vedem şi pe ceilalţi! 

Curajosul francez voi să se ridice; dar nu se putea ţine pe 
picioare. Capul i se bălăbănea, sângele îi pulsa puternic, îl 
orbea, era ca beat. 

— Brr! exclamă el. Mă simt ca şi cum aş fi după două sticle 
de Corton. Numai că e mai puţin plăcut la înghiţit...! 

Apoi trecându-şi mâna de mai multe ori pe frunte şi 
frecându-şi tâmplele, strigă tare: 

— Nicholl! Barbicane! 

Aşteptă neliniştit. Tăcere. Ba chiar nici un suspin care ar fi 
arătat că inimile tovarăşilor săi mai băteau încă. 

Îşi reînnoi chemările. Aceeaşi tăcere. 


— Drace! zise el. Parcă au căzut de la al cincilea cat drept 
în cap!... Zău! adăugă el cu acea netulburată încredere pe 
care nimic n-o putea clinti; dacă un francez a putut să se 
ridice în genunchi, dbi americani vor putea să se scoale în 
picioare. Dar mai întâi de toate să limpezim situaţia. 

Ardan simţea viaţa revenindu-i în valuri. Pulsul i se liniştea 
şi sângele îşi recapătă circulaţia obişnuită. După noi sforţări 
îşi recapătă echilibrul. Izbuti să se ridice, scoase din 
buzunar un chibrit şi-l aprinse în urma frecării fosforului. 
Apoi, apropiindu-se de bec, îl aprinse. Ţeava era intactă. 
Gazul nu scăpase. De altfel mirosul lui ar fi dat de gol 
aceasta şi în acest caz, Michel Ardan nu s-ar fi jucat 
nepedepsit cu un chibrit aprins în acest mediu saturat cu 
hidrogen. Gazul combinat cu aerul ar fi pricinuit un 
amestec exploziv şi explozia ar fi sfârşit probabil, ceea ce 
poate zguduitura începuse. 

De îndată ce aprinse becul, Ardan se aplecă deasupra 
trupurilor tovarăşilor săi. Aceste trupuri erau răsturnate 
unul peste altul, ca nişte hoituri nemişcate: Nicholl 
deasupra, Barbicane dedesubt. 

Ardan îl ridică pe căpitan, îl rezemă de un divan şi-l 
fricţionă puternic. Această frecţie, făcută cu pricepere, îl 
reînsufleţi pe Nicholl, care deschise ochii, îşi recapătă pe 
loc sângele său rece şi apucă mâna lui Ardan. Apoi, privind 
în jur, întrebă: 

— Şi Barbicane? 

— Fiecare la rândul lui, răspunse liniştit Michel Ardan. 

Am început cu tine, Nicholl, pentru că erai deasupra. Hai 
acum la Barbicane. 

Ardan şi Nicholl îl ridicară pe preşedintele Gunclubului şi-l 
aşezară pe divan. Se părea că Barbicane suferise mai mult 
decât tovarăşii săi. Sângerase, dar Nicholl se linişti 
constatând că această hemoragie nu provenea decât dintr-o 
uşoară rană la umăr. O simplă zgârietură pe care o pansa 
cu pricepere. Cu toate acestea trecu o bucată de timp până 
ce Barbicane îşi veni în fire. 


Din pricina întârzierii, cei doi prieteni se speriară şi nu-l 
mai slăbiră cu frecţiile. 

— Răsuflă totuşi, spunea Nicholl, apropiindu-şi urechea de 
pieptul rănitului. 

— Da,” răspunse Ardan, răsuflă ca un om care are 
oarecum obişnuinţa acestei operaţii zilnice. Să-l frecţionăm, 
Nicholl, să-l frecţionăm mai tare. 

Şi cei doi medici improvizaţi îl frecţionară atât de mult şi 
de bine, încât Barbicane îşi reveni în simţiri. 

Deschise ochii, se ridică, luă mâna celor doi prieteni ai săi 
şi puse prima întrebare: 

— Nicholl, suntem în mers? 

Nicholl şi Barbicane se uitară unul la altul. Ei nu se 
sinchisiră încă de proiectil. Prima lor preocupare fusese 
pentru călători şi nu pentru vagon. 

— De fapt suntem în mers? repetă Michel Ardan. 

— Sau ne odihnim liniştiţi pe ţărmul Floridei? întrebă 
Nicholl. 

— Ori în adâncul golfului Mexic? adăugă Michel Ardan. 

— Pe dracu!... exclamă preşedintele Barbicane. 

Şi această îndoită presupunere sugerată de tovarăşii săi 
avu drept efect imediat, darul de a-l readuce numaidecât în 
simţiri. 

Oricum, încă nu se putea şti adevărata situaţie a 
proiectilului. Nemişcarea sa aparentă, lipsa de comunicaţie 
cu exteriorul nu îngăduiau să se rezolve problema. Poate 
că. 

proiectilul îşi desfăşoară traiectoria prin spaţiu? Poate că, 
după o scurtă înălţare, recăzuse pe Pământ, sau chiar în 
golful Mexic, cădere care era cu putinţă datorită îngustimii 
peninsulei Florida. 

Cazul era grav, problema interesantă. Trebuia dezlegată 
cât mai grabnic. Barbicane, enervat şi triumfător prin, 
energia sa morală asupra slăbiciunii sale trupeşti, se ridică 
de jos. Ascultă. Afară tăcere deplină. Dar tapiseria era 
destul de deasă pentru a prinde toate zgomotele 


Pământului? Totuşi o împrejurare deosebită îi atrase atenţia 
lui Barbicane. Temperatura din interiorul proiectilului era 
ciudat de ridicată. Preşedintele scoase un termometru din 
cutia lui şi se uită la el. Instrumentul arăta 45 de grade. 

— Da! exclamă el atunci. Da! Suntem în mers! 

Această căldură înăbuşitoare răzbeşte prin pereţii 
proiectilului! Ea e produsă prin frecarea de straturile 
atmosferice. Va descreşte în curând, pentru că acum plutim 
în gol şi după ce aproape să ne înăbuşim vom avea de 
răbdat un frig foarte mare. 

— Ce? întrebă Michel Ardan. După părerea ta, Barbicane, 
am şi trecut de hotarele atmosferei pământeşti? 

— Fără pic de îndoială, Michel. Ascultă-mă. Sunt orele 
zece şi cincizeci şi cinci de minute. Suntem plecaţi de vreo 
opt minute. Ori, dacă viteza iniţială nu s-ar fi micşorat prin 
frecare, ne-ar fi fost de ajuns şase secunde pentru a 
străbate cele şaisprezece leghe ale atmosferei ce 
înconjoară sferoidul nostru. 

— Chiar aşa, răspunse Nicholl. Dar în ce proporţie 
socoteşti dumneata descreşterea acestei viteze prin 
frecare? 

— În proporţia unei treimi, Nicholl, răspunse Barbicane. 
Această descreştere este considerabilă şi, după socotelile 
mele, ea este următoarea: dacă am avut o viteză iniţială de 
unsprezece mii de metri, această viteză va fi redusă la şapte 
mii trei sute treizeci şi doi metri, la ieşirea din atmosferă; 
oricum ar fi, noi am şi străbătut acest interval şi... 

— Şi atunci, zise Michel Ardan, prietenul Nicholl a pierdut 
amândouă rămăşagurile: patru mii de dolari, fiindcă tunul 
n-a explodat; cinci mii de dolari, deoarece proiectilul s-a 
înălţat la o înălţime mai mare de şase mile. 

Deci, Nicholl, scoate gologanii. 

— Întâi să? constatăm, spuse căpitanul, şi apoi vom plăti. E 
foarte posibil ca socotelile lui Barbicane să fie exacte şi să fi 
pierdut cei nouă mii de dolari. Dar o nouă ipoteză îmi vine 
în cap şi ea o va anula pe aceea a rămăşagului. 


— Care? întrebă vioi Barbicane. 

— Ipoteza că dintr-o cauză sau alta, nedându-se foc 
pulberii, noi să nu fi plecat. 

— Ei, drăcia dracului, căpitane! exciamă Ardan. Uite o 
ipoteză vrednică de mintea mea! Nu-i serioasă Oare n-am 
fost aproape nimiciţi de şoc? Oare nu eu te-am trezit din 
leşin? Oare umărul preşedintelui nu sângerează şi acum din 
cauza contraloviturii ce l-a izbit? 

— De acord, Michel, repetă Nicholl, dar am o singură 
întrebare. 

— Care, căpitane? 

— Ai auzit detunătura, care desigur c-a trebuit să fie 
îngrozitoare? 

— Nu, răspunse Ardan, uimit. într-adevăr n-am auzit 
detunătura. 

— Dar dumneata, Barbicane? 

— Nici eu. 

— Ei bine! exclamă Nicholl. 

— Într-adevăr, murmură preşedintele, de ce oare n-am 
auzit detunătura? 

Cei trei prieteni se priviră cu destulă nedumerire. Se 
prezenta aici un fenomen inexplicabil. Proiectilul plecase 
totuşi şi prin urmare detunătura trebuia să se fi produs. 

— Să aflăm mai întâi care e situaţia, spuse Barbicane. 

Şi să ridicăm obloanele. 

Această operaţie foarte simplă a fost îndeplinită imediat. 
Mutelicile, ce ţineau obloanele pe plăcile din afara ferestrei 
din dreapta, au cedat când au fost aruncate afară şi nişte 
obturatoare de cauciuc au astupat gaura prin care intrau. 
Imediat, placa de afară se dădu în lături din pervazul ei şi 
se ivi geamul lenticular ce închidea ferestruica. O 
ferestruică la fel, se zărea în grosimea pereţilor pe cealaltă 
parte a proiectilului, o alta în turla ce-l termina, în sfârşit o 
a patra în mijlocul podelei. Deci firmamentul se putea 
observa prin geamurile laterale, în patru direcţii opuse, iar 


prin deschizăturile de sus şi de jos ale proiectilului, 
Pământul sau Luna. 

Barbicane şi cei doi însoțitori ai săi se năpustiseră la 
ferestruica descoperită. Nu se vedea nici o rază de lumină. 

O beznă adâncă învăluia proiectilul, ceea ce nu împiedică 
pe preşedintele Barbicane să exclame: 

— Nu, prieteni, n-am căzut din nou pe Pământ! Nici nu ne- 
am scufundat în adâncul golfului Mexic. Da! Ne urcăm în 
spaţiu! Vedeţi stelele astea ce scânteiază în noapte şi 
această beznă de nepătruns ce creşte mereu între noi şi 
Pământ...? 

— Uraa! Uraa! strigară într-un glas Michel Ardan şi 
Nicholl. 

Într-adevăr, această beznă deasă dovedea că proiectilul 
plecase de pe Pământ, căci solul viu luminat atunci de 
strălucirea Lunii ar fi apărut în ochii călătorilor, dacă s-ar fi 
odihnit pe suprafaţa lui Această beznă mai dovedea că 
proiectilul trecuse de atmosferă, căci altfel lumina difuză, 
împrăştiată prin eter, s-ar fi reflectat pe pereţii săi metalici. 
Această lumină, ar fi luminat geamul ferestruicii, dar el era 
întunecat. Nici o îndoială nu mai era îngăduită. Călătorii 
părăsiseră Pământul. 

— Am pierdut, zise Nicholl. 

— Şi te felicit! răspunse Ardan. 

— Iată cei nouă mii de dolari, zise căpitanul, scoțând din 
buzunarul lui o grămadă de bancnote. 

— Vrei o chitanţă? întrebă Barbicane luând suma. 

— Dacă nu te superi, răspunse Nicholl. Aşa se 
obişnuieşte... 

Preşedintele Barbicane, ca şi cum ar fi stat la caserie, îşi 
scoase serios şi flegmatic carnetul, rupse o pagină albă, 
scrise cu creionul o chitanţă, dată, o iscăli, o parafă şi i-o, 
dădu căpitanului care o împături cu grijă în portofelul său. 

Michel Ardan îşi scoase şapca şi, fără a rosti vreo vorbă, se 
înclină în faţa celor doi tovarăşi ai săi. Atâta formalism în 


asemenea împrejurări îl amuţea. Niciodată nu văzuse ceva 
atât de „american”. 

Barbicane şi Nicholl sfârşind această mică treabă, se 
instalară din nou la geamuri şi priveau constelaţiile. Pe 
fondul negru al cerului, stelele se desprindeau ca nişte 
puncte vii; dar dinspre partea asta nu se putea zări astrul 
nopților, care, în drumul său de la răsărit spre apus, se 
înălța încet-încet, spre zenit. Aşa că lipsa lui dădu naştere 
întrebării lui Ardan. 

— Dar Luna? Oare nu va lipsi cumva de la întâlnirea 
noastră? 

— Fii liniştit, răspunse Barbicane. Viitorul nostru sferoid e 
la locul său, dar nu-l putem zări din partea asta. 

Să deschidem cealaltă ferestruică laterală. 

În clipa când Barbicane era să părăsească geamul ca să 
treacă la înlăturarea oblonului opus, atenţia i-a fost atrasă 
de apropierea unui lucru strălucitor. Era un disc uriaş, a 
cărui imensă mărime nu putea fi apreciată. Faţa sa întoarsă 
spre Pământ era puternic luminată. S-ar fi putut crede că 
este o Lună mică, de pe care se reflecta lumina unei Luni 
mari. înainta cu o viteză nespus de mare şi părea că descrie 
în jurul Pământului, o orbită ce tăia traiectoria proiectilului. 
Mişcarea de translație a acestui mobil se completa cu o 
mişcare de rotaţie în jurul său. Deci se comporta ca toate 
corpurile cereşti lăsate-n voia lor în spaţiu. 

— Ei! exclamă Michel Ardan, ce-i asta? Un alt proiectil? 
Barbicane nu răspunse. Ivirea acestui corp uriaş îl 
surprindea şi neliniştea. Dacă s-ar fi ciocnit, era cu putinţă 
şi lucrul acesta, rezultatul ar fi fost de plâns, fie că 
proiectilul s-ar fi abătut din calea sa, fie că o izbitură, 
sfărâmându-i avântul l-ar fi aruncat înapoi pe Pământ, fie că 
în cele din urmă s-ar fi văzut atras, fără putinţă de scăpare, 
de forţa de atracţie a acestui asteroid. 

Preşedintele Barbicane îşi dădea repede seama că oricare 
dintre urmările acestor trei ipoteze duceau într-un fel sau 
altul, în chip fatal, la insuccesul încercării sale. 


Tovarăşii săi, fără grai, priveau prin spaţiu. Obiectul 
creştea nemaipomenit de mult pe măsură ce se apropia şi 
printr-o oarecare iluzie optică, se părea că proiectilul se 
rostogolea înaintea lui. 

— Mii de draci!... exclamă Michel Ardan, cele două trenuri 
se vor ciocni! 

Instinctiv, călătorii se aruncară înapoi. Groaza lor a fost de 
nedescris, dar nu ţinu multă vreme, doar câteva clipe. 
Asteroidul trecu la câteva sute de metri de proiectil şi 
dispăru, nu atât datorită vitezei sale, cât pentru faptul că 
faţa sa opusă Lunii se pierdu dintr-o dată în întunericul de 
nepătruns al spaţiului., 

— Cale bătută! îi ură Michel Ardan, scoțând un oftat de 
mulţumire. Cum? Infinitul nu-i de-ajuns de mare pentru ca 
un biet micuţ proiectil să se poată plimba fără teamă? 

Ah!... Ce glob pretenţios o mai fi şi ăsta, de care era cât pe 
ce să ne izbim. 

— Ştiu despre ce-i vorba, răspunse Barbicane. 

— Drace! Ştii totul. 

— E un simplu bolid, zise Barbicane, dar un bolid uriaş, pe 
care atracţia Pământului l-a păstrat în stare de satelit. 

i - E cu neputinţă! exclamă Ardan. Pământul are deci două 
Luni, ca Neptun? 

— Da, prietene, două Luni, deşi în general se crede că nu 
are decât una. Dar această a doua Lună e atât de mică şi 
viteza ei este atât de mare, încât locuitorii Pământului nu o 
pot zări. Ţinând seama de anumite perturbații, un astronom 
francez, domnul Petit, a determinat existenţa acestui al 
doilea satelit şi i-a calculat elementele. După observaţiile 
sale, mişcarea de revoluţie a acestui bolid în jurul 
Pământului durează numai trei ore şi douăzeci de minute, 
ceea ce înseamnă că are o viteză incredibilă. 

— "Toţi astronomii admit existenţa acestui satelit? 

Întrebă Nicholl. 

— Nu, răspunse Barbicane; dar dacă şi ei s-ar fi întâlnit cu 
el, nu s-ar mai fi putut îndoi. De fapt, mă gândesc că bolidul 


ăsta care ne-ar fi încurcat foarte mult izbindu-se de 
proiectil ne îngăduie să stabilim poziţia noastră în spaţiu. 

— Cum? întrebă Ardan. 

— Pentru că distanţa la care se află e cunoscută, şi-n 
punctul unde l-am întâlnit, eram exact la opt mii, o sută 
patruzeci de kilometri de suprafaţa globului pământesc. 

— Mai bine de două mii de leghe! exclamă Ardan. lată o 
viteză care aruncă la pământ trenurile expres de pe acest 
jalnic glob ce se numeşte Pământ! 

— Cred şi eu, răspunse Nicholl uitându-se la cronometrul 
său. E ora unsprezece şi am părăsit continentul american 
doar de treisprezece minute. 

— Doar de treisprezece minute? întrebă Barbicane. 

— Da, răspunse Nicholl. Şi dacă viteza noastră iniţială de 
unsprezece kilometri era constantă, am făcut aproape zece 
mii de leghe pe oră. 

— "Toate astea-s foarte bune, prieteni, zise preşedintele, 
dar mai rămâne deschisă o problemă. De ce nam auzit 
detunătura Columbiadului? 

În lipsa vreunui răspuns, discuţia se opri şi Barbicane, tot 
îngândurat, se îndeletnici cu ridicarea oblonului celei de a 
doua ferestruici laterale. Operația îi izbuti şi prin fereastra 
liberă acum, Luna umplu interiorul proiectilului cu o lumină 
strălucitoare. Nicholl, om econom, stinse gazul care se 
arăta a fi de prisos şi a cărui strălucire împiedica de altfel, 
observarea spaţiilor interplanetare. 

Discul Lunii licării atunci cu o neasemuită limpezime. 
Razele sale pe care nu le mai oprea atmosfera încărcată cu 
aburi a globului pământesc se strecurau prin geam şi 
umpleau aerul din. interiorul proiectilului cu dâre argintii. 
Catifeaua de smoală a firmamentului dubla, ce-i drept, 
strălucirea Lunii, care în acest gol al eterului, nepotrivit 
difuzării luminii, nu întuneca stelele învecinate. 

Cerul văzut astfel, prezenta un aspect cu totul nou, pe 
care ochiul omenesc nu-l putea bănui. 


Se înţelege cu ce interes, contemplau aceşti îndrăzneţi 
astrul nopţilor, ţinta finală a călătoriei. Satelitul Pământului 
în mişcarea sa de translație se apropia pe nesimţite de 
zenit, punct matematic pe care trebuia să-l atingă cam 
peste nouăzeci şi şase de ore. Munţii şi câmpiile sale, 
întregu-i relief nu se vedea mai în amănunţime decât dacă l- 
ar fi privit din orice punct al Pământului; dar lumina sa se 
desfăşura cu o intensitate de nedescris. Discul ei strălucea 
aidoma unei oglinzi de platină. Călătorii nu-şi mai aminteau 
deloc de Pământul ce le zbura de sub picioare. 

Căpitanul Nicholl a fost primul care le-a atras atenţia 
asupra globului dispărut. 

— Da! răspunse Michel Ardan, să nu fim nerecunoscători 
faţă de el. Deoarece părăsim ţara noastră, să-i dăruim 
ultimele noastre priviri. Vreau să mai văd o dată Pământul, 
mai înainte ca el să fi dispărut cu totul din ochii mei. 

Barbicane, pentru a fi pe placul tovarăşului său, ridică 
oblonul ferestruicii din fundul proiectilului, cea care trebuia 
să le ofere panorama Pământului. Discul, pe care puterea 
exploziei îl împinsese până în spatele proiectilului, nu putu 
fi desprins chiar atât de uşor... Bucăţile ce-l formau 
fuseseră sprijinite cu grijă de pereţi şi mai puteau servi la 
nevoie. Atunci apăru o deschizătură rotundă, largă de 
cincizeci de centimetri, scobită în partea de jos a 
proiectilului. Un geam gros de cincisprezece centimetri 
având o ramă de cupru, o închidea. Mai jos, era fixată o 
placă de aluminiu prinsă-n şuruburi. O dată mutelcile 
deşurubate, şuruburile lărgite, placa se trase şi aşa puteau 
vedea dinăuntru în afară. 

Michel Ardan îngenunche deasupra geamului. Era 
întunecos, opac. 

— Ei bine, strigă el, unde-i Pământul? 

— Uite Pământul! răspunse Barbicane. 

— Ce! exclamă Ardan, acel firicel subţire, secera aceea 
argintie? 


— Desigur, Michel. Peste patru zile, când vom avea Lună 
plină, chiar în clipa când vom sosi acolo, Pământul va fi nou. 
Nu ne va apărea decât sub forma unei seceri deschise şi 
care curând va dispărea; atunci va fi cufundat timp de 
câteva zile într-o beznă de nepătruns. 

— Asta?! Pământul...?! repetă Michel Ardan, privind cu 
atenţie această plăpândă fâşie a planetei sale natale. 

Explicaţia dată de preşedintele Barbicane era justă. 

Pământul faţă de proiectil intra în ultima fază. Era în 
octantul lui şi arăta ca un corn schiţat cu gingăşie pe fondul 
de noapte adâncă al cerului. Lumina sa se făcuse albăstruie 
din cauza grosimii stratului atmosferic şi era mai puţin 
intensă decât cea a semilunii. Acest corn avea dimensiuni 
uriaşe. Părea un arc enorm, întins pe firmament. Câteva 
puncte, viu luminate, mai ales în partea sa concavă, vesteau 
prezeţa unor munţi înalţi; dar uneori dispăreau sub pete 
dese ce nu se văd niciodată la suprafaţa discului Lunar. 

Erau inele de nori aşezaţi concentric în jurul sferoidului 
pământesc. 

Totuşi, urmare a unui fenomen natural, identic aceluia ce 
se produce pe Lună, când ea e în octant, se putea cuprinde 
cu ochii întregul contur al globului pământesc, întregul disc 
se arăta destul de vizibil printr-un efect de lumină cenuşie, 
mai puţin vizibil însă decât lumina cenuşie a Lunii. Şi cauza 
acestei intensităţi, mai reduse este uşor de înţeles. Când 
lumina se reflectă asupra Lunii, ea se datoreşte razelor 
solare pe care Pământul le răsfrânge spre satelitul său. Aici, 
printr-un efect invers, era datorat razelor solare reflectate 
de Lună spre Pământ. Cum lumina pământească este 
aproape de treisprezece ori mai intensă decât lumina Lunii, 
acest fapt se datorează volumelor diferite ale acestor două 
corpuri. De aici se deduce faptul că în fenomentul luminii 
cenuşii, partea întunecoasă a discului Pământului se arată 
mai puţin precisă decât aceea a discului Lunii, deoarece 
intensitatea fenomenului este proporţională cu puterea de 
iluminare a celor două astre. 


Trebuie să mai adăugăm că secera pământului părea că 
formează o curbă mai prelungă decât cea a discului. 

Simplu efect de iradiere. 

În timp ce călătorii căutau să străbată bezna adâncă a 
spaţiului, un buchet scânteietor de stele filante se desfăşura 
în faţa ochilor lor. Sute de bolizi ce se aprindeau în contact 
cu atmosfera se învârteau cu dâre luminoase presărând cu 
focurile lor partea cenuşie a discului. în acel timp, Pământul 
era la peribeliu şi luna decembrie este foarte potrivită 
apariţiei stelelor cu coadă, aşa că astronomii au putut 
număra cam până la douăzeci şi patru de mii pe oră. 

Dar Michel Ardan, care dispreţuia raţionamentele 
ştiinţifice, prefera să creadă că Pământul saluta cu cele mai 
strălucitoare focuri de artificii ale sale, plecarea a trei 
dintre copiii săi. 

Făcând bilanţul, aceasta era tot ce puteau vedea din acest 
sferoid pierdut în neant, un astru inferior al lumii solare, 
care pentru marile planete nu este decât o simplă stea ce 
răsare sau apune, în zori de zi sau la asfinţit. Un punct de 
nevăzut în spaţiu, globul acesta pe care ei îşi lăsaseră toate 
prieteniile lor, nu era decât o fugară semilună. 

Multă vreme, cei trei prieteni, fără a-şi vorbi, dar uniţi în 
inimi, se priviră în timp ce proiectilul se îndepărta de 
Pământ cu viteză uniform descrescătoare. Apoi un somn de 
nebiruit îi copleşi. Era oare, oboseala trupului şi osteneala 
minţii? Fără îndoială, căci după stresul ultimelor ceasuri 
petrecute pe Pământ, reacţia organismului trebuia să se 
producă fără doar şi poate. 

— Ei bine, zise Michel, fiindcă trebuie să dormim, să 
dormim deci. Şi întinzându-se în paturile lor, căzură curând 
toţi trei, într-un somn adânc. 

Dar nu aţipiseră nici un sfert de ceas şi Barbicane se ridică 
deodată şi îşi trezi tovarăşii cu o voce tunătoare: 

— Am găsit! strigă el. 

— Ce-ai găsit? întrebă Michel Ardan, ţâşnind din culcuş. 

— Motivul pentru care n-ara auzit explozia! 


— Şi care este? întrebă Nicholl. 

— Proiectilul nostru merge mai repede decât sunetul! 

Capitolul III. 

UNDE SE ARATĂ CUM CĂLĂTORII NOŞTRI SE 
INSTALEAZĂ. 

De îndată ce primiră ciudata explicaţie, care era fără 
îndoială exactă, cei trei prieteni se cufundară într-un somn 
adânc. Unde ar mai fi putut găsi un loc mai liniştit pentru 
dormit şi un mediu mai paşnic? Pe Pământ, în casele din 
oraşe, în colibele din sate, se simt toate zguduiturile 
imprimate scoarţei terestre. Pe mare, corabia aruncată 
icicolo de valuri este întruna izbită şi mişcată. în aer, 
balonul este zgâlţăit fără întrerupere pe straturile fluide de 
diferite densități. Numai proiectilul nostru plutind într-un 
vid absolut, în mijlocul unei tăceri desăvârşite, oferea 
oaspeţilor săi o odihnă absolută. 

Poate că somnul celor trei aventuroşi călători s-ar fi 
prelungit la nesfârşit, dacă un zgomot neaşteptat nu i-ar fi 
deşteptatin zori, pe la şapte dimineaţa, în ziua de 9 
decembrie, opt ore după plecarea lor. 

Acest zgomot era un lătrat foarte caracteristic. 

— Câinii! Sunt câinii! exclamă Michel Ardan, ridicându-se 
în grabă. 

— Le-o fi foame, zise Nicholl. 

— Drace! răspunse Michel, am uitat de ei! 

— Unde sunt? întrebă Barbicane. 

După ce căutară, ei găsiră pe unul din animale ghemuit 
sub canapea. înspăimântat, buimăcit de şocul plecării, 
rămăsese în acel colţ, până când lătratul îi reveni o dată cu 
foamea. 

Era drăgălaşa Diana, încă destul de speriată, care ieşi 
târându-se din ascunzătoarea ei, nu fără a se lăsa rugată. în 
acest timp, Michel Ardan o îmbia cu cele mai blânde 
cuvinte. 

— Vino, Diana, spunea el, vino, fetiţa mea! Tu, a cărei 
soartă va fi însemnată în analele cinegeticii! Tu, pe care 


păgânii te-ar fi dat de soţie zeului Anubis şi creştinii ca 
prietenă a sfântului Roch! Tu, vrednică de a fi turnată din 
aramă de regii infernului, ca acel căţel pe care Jupiter îl 
dădu frumoasei Europa în schimbul unui sărut! Tu, a cărei 
faimă va şterge pe aceea a eroilor din Montargis şi de pe 
muntele Saint-Bernard, tu, care avântându-te spre spaţiile 
interplanetare vei fi poate Eva câinilor seleniţi! Tu, care vei 
îndreptăţii acolo sus această vorbă a lui Toussenel: „La 
început Dumnezeu făcu pe om şi văzându-l aşa de slab, îi 
dete câinele!” Vino, Diana! Apropie-te! 

Diana, măgulită sau nu, înainta puţin câte puţin scoțând 
gemete plângătoare. 

— Bun! zise Barbicane, o văd pe Eva, dar Adam unde-i? 

— Adam... răspunse Michel Ardan, Adam nu poate fi 
departe! E pe aici pe undeva! Trebuie strigat! Satelit! Vino 
aici, Satelit...! 

Dar Satelit nu se ivi. Diana continua să geamă. 

Văzură că nu era rănită şi i se dădu o plăcintă gustoasă 
care îi secă planşetele. în ceea ce-l priveşte pe Satelit, era 
de negăsit. Trebuiră să-l caute mult timp, până să-l 
descopere într-unul din compartimentele de sus ale 
proiectilului, unde o contralovitură destul de neînţeleasă îl 
aruncase cu putere. 

Bietul animal grav rănit, era într-o stare vrednică de 
plâns! 

— Drace! zise Michel, iată colonizarea noastră 
compromisă. 

Nenorocitul câine fu coborât cu băgare de seamă. 

Capul i se izbise de boltă şi se părea că greu şi-ar mai 
reveni după o astfel de lovitură Totuşi îl întinseră pe o pernă 
şi acolo el începu să ofteze. 

— Lasă că te vom îngriji, spuse Michel. Suntem 
răspunzători de viaţa ta. Mi-aş da mai degrabă un braţ 
decât o labă a sărmanului meu Satelit Şi spunând aceasta, îi 
dădu câteva înghiţituri de apă rănitului, pe care el le sorbi 
cu lăcomie. 


După ce îi dădură aceste îngrijiri, călătorii examinară cu 
atenţie Pământul şi Luna. Pământul nu se arătă decât ca un 
disc cenuşiu, terminat cu o seceră mai mică decât în ajun; 
volumul său era încă enorm, în comparaţie cu acela al Lunii, 
care semăna din ce în ce mai mult cu un cerc perfect. 

— Drace! spuse atunci Michel Ardan. într-adevăr sunt 
supărat că n-am plecat în clipa când Pământul e plin, adică 
atunci când globul nostru se afla în opoziţie cu Soarele. 

— Pentru ce? întrebă Nicholl. 

— Pentru că am fi zărit o nouă faţă a continentelor şi 
mărilor noastre, cele dintâi strălucitoare în lumina razelor 
solare, celelalte mai întunecate, aşa cum sunt reproduse pe 
unele planisfere! Aş fi voit să văd polii Pământului, asupra 
cărora nu s-a oprit până acum privirea omenească! 

— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar dacă Pământul 
ar fi fost plin, Luna ar fi fost. nouă, adică invizibilă în 
mijlocul reflectării razelor Soarelui. Ori, mai bine să putem 
vedea ţinta noastră în locul punctului de plecare. 

— Ai dreptate, Barbicane, răspunse căpitanul Nicholl, şi de 
altfel, când vom ajunge pe Lună, vom avea timp berechet ca 
în lungile nopţi lunare să privim în voie acest glob unde 
mişună semenii noştri! — 

— Semenii noştri! exclamă Michel Ardan. Dar acum nici ei 
mai mult decât seleniţii nu sunt semenii noştri! 

Locuim într-o lume nouă; proiectilul nostru este populat 
doar de noi singuri! Sunt semenul lui Barbicane şi el e 
semenul lui Nicholl. Dincolo de noi, în afara noastră, 
omenirea se termină şi noi suntem singura populaţie a 
acestui microcosmos, până-n clipa când vom deveni simpli 
seleniţi. 

— În vreo optzeci şi opt de ore, răspunse căpitanul. 

— Ceea ce înseamnă că?... întrebă Michel Ardan. 

— Că e ora opt şi jumătate, spuse Nicholl. 

— Ei bine, reluă Michel, mi-e cu neputinţă să găsesc măcar 
vreun motiv aparent pentru care n-am mânca. 


Într-adevăr, locuitorii noului astru nu puteau trăi aici fără 
să mănânce şi stomacul lor îndura atunci legile de neînfrânt 
ale foamei. Michel Ardan, ca un adevărat francez, se numi 
bucătar-şef, slujbă de foarte mare însemnătate, pentru că 
nu avu nici un concurent. Gazul îi dădu cele câteva grade 
de căldură ce îi trebuiau pentru masă, iar în lada cu 
merinde găsi elementele pentru acest prim ospăț. 

Prânzul începu cu trei ceşti, cu un bulion minunat, datorită 
topirii în apă caldă a preţioaselor pastile Liebig, pregătite 
din cele mai gustoase bucăţi ale rumegătoarelor din 
Pampas. După bulionul din came de vită, urmară câteva felii 
de biftec, comprimate cu presa hidraulică, atât de fragede 
şi atât de zemoase ca şi cum ar fi venit din bucătăriile Cafe 
Englais-ului. Michel, un om cu imaginaţie bogată, pretinse 
chiar că-s în sânge. 

Legume conservate „mai fragede decât cele proaspete”, 
după cum spunea îndatoritorul Michel, urmară acestui fel 
de came; după ele le oferi câteva ceşti de ceai cu sandvişuri 
cu unt, după moda americană. Această băutură socotită ca 
minunată se datora unei infuzii din frunze de ceai de primă 
calitate, din care împăratul Rusiei pusese la îndemâna 
călătorilor câteva lădiţe. 

În sfârşit, pentru a încununa această masă, Ardan scotoci 
după o sticlă fină de Nuits, ce se afla „întâmplător” în 
magazia de merinde. Cei trei prieteni băură pentru 
legătura dintre Pământ şi satelitul său. 

Şi ca şi cum n-ar fi fost îndeajuns acest nobil vin ce venea 
de pe coastele Bourgoniei, vin pe care însuşi Soarele îl 
distilase, regescul astru voi să fie şi el de partea lor. în acea 
clipă, proiectilul ieşea tocmai din conul de umbră născut de 
globul pământesc şi luminoasele raze ale astrului izbiră 
drept în partea de jos a proiectilului din cauza unghiului pe 
care-l face orbita Lunii cu aceea a Pământului. 

— Soarele! exclamă Michel Ardan. 

— Negreşit, răspunse Barbicane. îl aşteptam. 


— "Totuşi, zise Michel, conul de umbră ce-l aruncă 
Pământul în spaţiu se întinde dincolo de Lună? 

— Mult mai încolo, dacă nu se ia în seamă refracția 
atmosferică, zise Barbicane. Când Luna este învăluită în 
această umbră, înseamnă că centrele celor trei aştri, 
Soarele, Pământul şi Luna se află în linie dreaptă. Atunci 
nodurile coincid cu fazele Lunii pline şi avem fenomenul de 
eclipsă. Dacă am fi plecat când era o eclipsă de Lună, am fi 
făcut tot drumul în umbră, ceea ce n-ar fi fost plăcut. 

— De ce? 

— Pentru că, deşi plutim în vid, proiectilul nostru scăldat 
de razele solare captează lumina şi căldura lor. Deci 
economisim gazul, o economie prețioasă din toate punctele 
de vedere. 

Într-adevăr, învăluit de aceste raze a căror temperatură şi 
strălucire nu era domolită de atmosferă, proiectilul era 
încălzit” şi luminat ca şi cum ar fi trecut deodată de la iarnă 
la vară. De sus Luna, de jos Soarele, îlânecau cu focurile lor. 

— Nu-i râu aici, spuse Nicholl. 

— Cred şi eu! exclamă Michel Ardan. De-am avea puţin 
pământ gras, împrăştiat prin planeta noastră de aluminiu, 
am face să crească mazărea în douăzeci şi patru de ore. Nu 
am decât o singură teamă, să nu înceapă să se topească 
pereţii proiectilului. 

— Nu-ţi face griji, vrednice prieten, răspunse Barbicane. 
Proiectilul a îndurat o temperatură cu mult mai ridicată pe 
când aluneca prin straturile atmosferei. Nici nu m-aş mira 
dacă le-o fi apărut celor din Florida ca un bolid în flăcări. 

— Păi, ]. T. Maston ne-o fi crezând prăjiţi. 

— De fapt mă miră, răspunse Barbicane, că n-am şi fost. 
Era o primejdie pe care n-am prevăzut-o. 

— Eu mă temeam de asta, răspunse simplu Nicholl. 

— Şi nouă nu ne-ai spus nimic, straşnice căpitan! 

exclamă Michel Ardan, strângând mâna însoţitorului său. 

În acest timp, Barbicane se ocupa cu instalarea sa în 
proiectil, ca şi cum ar fi trebuit să rămână acolo o viaţă 


întreagă. Ne amintim că acest vagon aerian avea la bază o 
suprafaţă de cincizeci şi patru picioare pătrate. Până în 
vârful boltei «sale măsura douăsprezece picioare, fiind 
mobilat pe măsură. Nefiind înghesuit de uneltele şi sculele 
pentru drum ce ocupau fiecare un loc anumit, el lăsa celor 
trei oaspeţi-ai săi o oarecare libertate de mişcare. Geamul 
gros, aşezat într-o parte a podelei, putea să suporte fără 
nici un risc o greutate uriaşă. Aşa că Barbicane şi însoțitorii 
săi se puteau mişca înăuntru ca pe o podea în toată regula; 
soarele care îl bătea direct cu razele sale, luminând pe 
dedesubt interiorul proiectilului, producea efecte ciudate 
de lumină. 

Se începu prin a se controla starea lăzii cu apă şi a celor 
cu merinde. Aceste recipiente nu suferiseră nimic 
mulţumită măsurilor ce se luaseră pentru a amorţi şocul. 

Merinde erau din belşug şi îi puteau sătura pe cei trei 
călători timp de un an întreg. Barbicane voise să ia măsuri 
de prevedere pentru cazul când proiectilul ar fi ajuns pe o 
parte absolut stearpă a Lunii. Cât despre apă şi rezerva de 
rachiu, care consta din cincizeci de galoane, ajungea numai 
pentru două luni. Dar, dacă se gândeau la ultimele 
observaţii ale astronomilor, Luna avea o atmosferă joasă, 
deasă, cel puţin în văile adânci şi acolo pâraiele şi izvoarele 
nu puteau lipsi. Deci în timpul drumului şi în timpul 
primului an al instalării lor pe continentul lunar, îndrăzneţii 
exploratori nu puteau fi încercaţi nici de foame, nici de sete. 

Rămânea problema acrului din interiorul proiectilului. Şi 
în acest caz erau foarte liniştiţi. Aparatul Reiset et Regnaul, 
destinat să producă oxigen, avea clorat de potasiu pentru 
două luni. Trebuiau să consume neapărat o oarecare 
cantitate de gaz, căci trebuia să menţină materia primă la o 
temperatură mai ridicată de patru sute de grade. 

Dar gaz aveau destul. De altfel, aparatul nu cerea să fie 
prea supravegheat întrucât funcţiona automat. La această 
temperatură ridicată, cloratul de potasiu se transforma în 
clorură de potasiu şi elibera tot oxigenul pe care-l conţinea. 


Ce puteau scoate din optsprezece livre de clorat de 
potasiu? 

Tocmai cele şapte livre de oxigen necesar pentru consumul 
zilnic al oaspeţilor proiectilului. 

Grota în Italia unde câinii nu pot intra, căci mor din cauza 
acidului carbonic ce se ridică la nivelul lor. 

Nu era însă destul să se reînnoiască oxigenul cheltuit, mai 
trebuia absorbit bioxidul de carbon produs prin expiraţie. 
Ori, de douăsprezece ore, atmosfera proiectilului se 
încărcase cu acest gaz foarte vătămător, produs definitiv al 
arderii elementelor sângelui, prin oxigenul inspirat. 

Nicholl îşi dădu seama de calitatea aerului văzând-o pe 
Diana gâfâind din greu. într-adevăr, bioxidul de carbon, 
printr-un fenomen identic cu acela ce se produce în 
cunoscuta Peşteră a Câinelui, se spre fundul proiectilului 
datorită greutăţii sale mai mari. Biata Diana, cu capul lăsat 
în jos, suferea deci înaintea stăpânilor săi din cauza acestui 
gaz. Căpitanul Nicholl se grăbi însă, să îndrepte această 
stare de lucruri. El aşeză pe fundul proiectilului mai multe 
vase conţinând potasă caustică, pe care o agită câtva timp 
şi această materie, foarte lacomă de bioxid de carbon, îl 
absorbi cu totul şi purifică astfel aerul din interiorul 
proiectilului. 

Se începu atunci inventarul instrumentelor. 

Termometrele şi barometrele rezistaseră, afară de un 
termometru minimal a cărui sticlă se spărsese. Un minunat 
aneroid, scos din cutia vătuită în care era aşezat, a fost 
agăţat de unul din pereţi. Fireşte el nu putea să constate şi 
să ridice altceva decât presiunea aerului din interiorul 
proiectilului. Dar în acelaşi timp arăta ce cantitate de aburi 
de apă se găsesc în proiectil. în această clipă, indicatorul 
său oscila între 765 şi 760 milimetri. Era „timp frumos”. 

Barbicane mai luase câteva busole ce au fost găsite 
neatinse. Se înţelege că în aceste condiţii, acul lor era ca 
nebun, adică fără a indica o direcţie constantă. într-adevăr, 
la distanţa la care se afla proiectilul faţă de Pământ, polul 


său magnetic nu putea să exercite asupra aparatului vreo 

acţiune posibilă de înregistrat. Dar aceste busole duse pe 

Lună ar putea constata, poate, fenomene deosebite. în tot 
cazul, era interesant de verificat dacă satelitul Pământului 
se supunea ca şi acesta influenţei magnetice. 

Un hipsometru pentru a măsura înălţimea munţilor din 
Lună, un sextant menit a calcula înălţimea Soarelui, un 
teodolit, un instrument folosit în geodezie ce serveşte la 
ridicarea planurilor şi la reducerea unghiurilor la orizont, 
ocheane a căror întrebuințare trebuia să fie foarte 
folositoare pe suprafaţa Lunii, toate aceste instrumente au 
fost cercetate cu grijă şi recunoscute drept bune, cu toată 
străşnicia şocului iniţial. 

Cât despre unelte, Cazmale, târnăcoape şi diverse alte 
scule, pe care Nicholl le triase cu o grijă deosebită, erau la 
locul lor în partea superioară a proiectilului, la fel ca şi sacii 
de seminţe diferite sau arbuştii pe care Michel Ardan se 
gândise să-i resădească pe tărâmurile selenite. Acolo sus, se 
zărea un fel de pod încărcat cu tot felul de lucruri, pe care 
risipitorul francez le îngrămădise unele peste altele. 

Ce anume erau, nu se ştia şi veselul băiat nu dădea 
lămuriri despre asta. Din când în când, se urca pe 
crampoanele înfipte în pereţi, până la acest capernaum, al 
cărui drept de inspecţie şi-l păstrase pentru el. Rânduia, 
aranja, îşi băga grăbit o mână în anumite lăzi tainice, 
cântând cu cea mai falsă voce vreo veche melodie 
franţuzească care înveselea situaţia. 

Barbicane observa cu mulţumire că rachetele lui şi 
celelalte artificii nu fuseseră stricate. Aceste piese 
importante cu o încărcătură puternică trebuiau să 
servească la încetinirea căderii proiectilului, când acesta, 
atras de atracţia lunară, după ce va fi trecut de punctul 
mort de atracţie, ar cădea pe suprafaţa Lunii, cădere de 
altfel, care trebuia să fie de şase ori mai înceată decât pe 
suprafaţa Pământului, datorită diferenţei de masă dintre 
aceste două corpuri cereşti. 


Inspecţia se sfârşi spre mulţumirea generală. Apoi fiecare 
se înapoie pentru a observa spaţiul intersideral prin 
ferestruicile laterale şi prin geamul de jos. 

Aceeaşi privelişte. Pe întinsul bolţii cereşti, roiau stele şi 
constelații de o minunată puritate, ce puteau scoate din 
minţi orice astronom. De o parte Soarele, ca gura unui 
cuptor încins, disc orbitor în strălucirea sa, fără aureolă, 
reliefându-se pe fondul negru al cerului. De cealaltă parte, 
Luna aruncându-i înapoi focurile prin reflectoare şi 
încremenită parcă în mijlocul stelelor. Apoi o pată destul de 
puternică ce părea că găureşte firmamentul şi pe care-l 
mărginea încă o jumătate de chenar argintiu: era Pământul. 

Ici-colo, nebuloase mgrămădite ca nişte fulgi mari ai unei 
ninsori siderale şi de la zenit la nadir, un uriaş inel format 
dintr-o impalpabilă pulbere de aştri, acea Cale a Laptelui, în 
mijlocul căreia Soarele nu este socotit decât o stea de 
mărimea a patra. 

Observatorii nu-şi mai puteau dezlipi privirile de la această 
privelişte atât de nouă, pe care nici o descriere n-ar putea-o 
reda. Câte gânduri nu le sugeră! Ce tulburări necunoscute 
încă, nu le deşteptă în suflete! Barbicane voi să înceapă să 
scrie istoria călătoriei lor sub stăpânirea acestor impresii şi 
îşi însemnă oră de oră toate faptele ce se semnalau de la 
începutul acţiunii sale. Scria liniştit, cu scrisul lui gros şi 
pătrat şi într-un stil cam negustoresc. 

În acest timp, Nicholl, îndrăgostit de calcul, îşi revedea 
formulele traiectoriilor şi mânuia cifrele cu o isteţime fără 
pereche. Michel Ardan pălăvrăgea când cu Barbicane, care 
nu-i răspundea deloc, când cu Nicholl, care făcea pe surdul, 
când cu Diana, care nu înţelegea nimic din teoriile sale, iar 
în cele din urmă cu el însuşi, punându-şi întrebări şi 
răspunzându-şi singur, umblând încoace şi încolo, 
îndeletnicindu-se cu mii de fleacuri, când aplecat spre 
geamul de jos, când cocoţat în părţile superioare ale 
proiectilului, veşnic îngânând vreun cântec. în acest 
microcosmos, el reprezenta neastâmpărul şi pălăvrăgeala 


franceză, şi vă rugăm s-o credeţi, ele erau reprezentate cu 
cinste. 

Ziua, sau mai bine zis - căci expresia nu-i corectă - timpul 
de douăsprezece ore ce formează o zi pe Pământ, se încheie 
cu o îmbelşugată cină pregătită cu mult gust. Nici un 
incident care ar fi putut ştirbi încrederea călătorilor nu se 
produsese încă. Aşa că, plini de nădejde, siguri de izbânda 
lor, ei adormiră liniştiţi, în timp ce proiectilul, cu o viteză 
uniform descrescătoare, bătea drumurile cerului. 

Capitolul IV. 

PUŢINĂ ALGEBRĂ. 

Noaptea trecu fără incidente. La drept vorbind, cuvântul 
„noapie” este nepotrivit. 

Poziţia proiectilului nu se schimba în. raport cu Soarele. 
Din punct de vedere astronomic era zi pe partea de josa 
proiectilului şi noapte în partea de sus. Deci atunci când în 
această povestire sunt întrebuințate aceste două cuvinte, 
ele exprimă durata de timp ce se scurge între răsăritul şi 
apusul Soarelui pe Pământ. 

Somnul călătorilor a fost cu atât mai netulburat, cu cât în 
ciuda vitezei sale excesive, proiectilul părea a fi absolut 
nemişcat. Nici o mişcare nu trăda goana sa prin spaţiu. 
Pornirea, oricât de rapidă ar fi, nu poate produce un efect 
simţitor asupra organismului atunci când are loc în vid sau 
când masa de aer circulă trăgând corpul după ea. Ce 
pământean îşi dă seama de mersul Pământului care îl duce 
totuşi cu o viteză de 90.000 kilometri pe oră? Mişcarea în 
aceste condiţii nu se „resimte” mai muluiecât odihna. 

— Aşa că orice corp îi este indiferent! Dacă un corp este în 
repaus, va rămâne în această stare atâta vreme cât nici o 
altă forţă externă nu va acţiona asupra lui. Dacă este în 
mişcare, el nu se va mai opri, cu condiţia ca nici o piedică să 
nu i se pună în cale. Această indiferenţă în mişcare sau 
repaus este inerția. 

Barbicane cu tovarăşii săi se puteau deci, crede în repaus 
absolut, fiind închişi înăuntrul proiectilului. De altfel efectul 


ar fi fost acelaşi, dacă ar fi fost în afara lui. 

Fără Lună care se mărea deasupra lor ar fi jurat că 
pluteau într-o stagnare absolută. 

În acea dimineaţă de 3 decembrie, călătorii au fost treziţi 
de sunete vesele, dar neaşteptate. Era cântecul cocoşului 
ce izbucnise înăuntrul vagonului. 

Michel Ardan, cel dintâi în picioare, se caţără până-n 
vârful proiectilului şi închizând o ladă întredeschisă zise cu 
glas scăzut: 

— Să-ţi ţii pliscul. Pasărea asta o să-mi strice toate 
socotelile! 

Între timp, Nicholl şi Barbicane se treziră. 

— Un cocoş? întrebă Nicholl. 

— Da de unde, dragii mei - răspunse repede Michel - am 
vrut să vă trezesc cu acest cântec câmpenesc. 

Şi spunând acestea, el scoase un minunat cucurigu, care 
ar fi făcut cinste celui mai mândru dintre galinacee. 

Cei doi americani nu-şi putură stăpâni râsul. 

— Frumos talent, zise Nicholl, bănuitor, privindu-şi 
prietenii. 

— Da, răspunse Michel, o glumă din ţara mea. E foarte 
galic. Uite aşa cânţi cocoşeşte în cea mai înaltă societate! 

Apoi schimbând firul discuţiei: 

— Ştii tu, Barbicane, zise el, la ce m-am gândit toată 
noaptea? 

— Nu, răspunse preşedintele. 

— La prietenii noştri din Cambridge. Ai văzut că sunt un 
admirabil neştiutor în problemele matematice. Deci îmi e cu 
neputinţă să ghicesc cum au putut socoti învățații de la 
Observator ce viteză iniţială ar trebui să aibă proiectilul 
nostru ieşind din tun, pentru a ajunge la Lună. 

— Vrei să zici - răspunse Barbicane - pentru a ajunge la 
punctul mort, unde se echilibrează atracţia Pământului şi 
cea a Lunii, căci începând din locul acesta ce se află cam la 
nouă zecimi din drumul parcurs, proiectilul va cădea pe 
Lună numai datorită greutăţii sale. 


— Fie, răspunse Michel, dar întreb încă o dată, cum au 
putut socoti ei viteza iniţială? 

— Nimic mai uşor, răspunse Barbicane. 

— Ai fi ştiut şi tu să faci acest calcul? întrebă Michel. 

— Fără greşală. Nicholl şi Cu mine am fi stabilit-o, dacă 
nota Observatorului nu ne-ar fi scutit de această trudă. 

— Ei bine, bătrâne Barbicane, răspunse Michel, mai 
degrabă mi s-ar fi tăiat capul începând cu picioarele, decât 
să mă fi făcut să descurc problema aceasta! 

— Fiindcă nu ştii algebră, răspunse liniştit Barbicane. 

— Ah, iată-vă pe voi mâncătorii de;r-uri! Credeţi că aţi 
spus totul când spuneţi algebră. 

— Michel, răspunse Barbieame, crezi că se poate bate fără 
ciocan, sau ara fără plug? 

— Greu. 

— Ei bine, algebra este o unealtă, cum e plugul sau 
ciocanul şi o unealtă bună pentru cine ştie s-o mânuiască. 

— Serios? Şi ai putea mânui unealta aceasta în faţa mea? 

— Dacă te interesează... 

— Şi să-mi arăţi cum s-a socotit viteza iniţială trenului 
nostru? 

— Da, vrednice amic. Ţinând seama de toate elementele 
problemei, de distanţa de la centrul Pământului până la 
centrul Lunii, a razei Pământului, de masa Pământului, de 
masa Lunii, pot stabili cu precizie care trebuie să fie viteza 
iniţială a proiectilului, şi asta printr-o simplă formulă. 

— la s-o vedem. 

— Ai s-o vezi. Numai că nu-ţi voi arăta curba trasată cu 
adevărat de proiectil între Lună şi Pământ, ţinând seama de 
mişcarea de translație în jurul Soarelui. Nu. Voi socoti 
aceşti doi aştri ca fiind nemişcaţi, ceea ce este destul. 

— Şi de ce? 

— Pentru că ar trebui să căutăm soluţia problemei ce se 
numeşte „problema celor trei corpuri” şi calculul integral 
nu e încă destul de înaintat pentru a o dezlega. 


— Uite, exclamă Michel Ardan batjocoritor, aşadar 
matematicienii nu şi-au spus încă ultimul cuvânt? 

— Fireşte că nu, răspunse Barbicane. 

— Bun! Poate că seleniţii au împins mult mai departe decât 
voi calculul integral! Şi ia spune-mi, ce-i ăla calcul integral? 

— E un calcul care este inversul calculului diferenţial, 
răspunse eu seriozitate Barbicane. 

Vă mulţumesc. 

— Mai bine spus e o socoteală în care se caută cantităţile 
finite a căror diferenţială se cunoaşte. 

— Cel puţin uite ce-i lămurit, răspunse Michel cu un aer 
cât se poate de mulţumit. 

— Şi acum, reluă Barbicane, un colţ de hârtie, un vârf de 
creion şi înainte de a trece o jumătate de oră voi găsi 
formula cerută. 

Spunând acestea, Barbicane se adânci în lucrul său, pe 
câtă vreme Nicholl observa spaţiul lăsând pe seama 
tovarăşului său grija prânzului. 

Nici nu se scurse o jumătate de oră, când Barbicane, 
ridicându-şi capul, îi arătă lui Michel Ardan o pagină plină 
de senine algebrice, din mijlocul cărora se desprindea 
această formulă generală: 

1/2 (v2 - w2) grx/xl m'/în (r/d-x - r/d-r) 

Şi asta înseamnă?... întrebă Miche. 

— Asta înseamnă, răspunse Nicholl, că: o jumătate v doi 
minus v zero la pătrat, egal cu gr înmulţit cu r pe x minus 1, 
plus în prim pe în, înmulţit cu rpe d minus x, minus rpe 
dminus r... 

— xpe y căţărat pe zşi Călărind pe pexclamă Michel Ardan 
izbucnind în hohote de râs. Şi tu pricepi asta, căpitane? 

— Nimic nu-mi este mai clar! 

— Cum aşa? întrebă Michel. Dar asta e limpede ca bună 
ziua, aşa că nu mai întreb nimic. 

— Veşnic batjocoritor! răspunse Barbicane. Ai vrut algebră 
şi o ai acum până peste cap! 

— Mai bine să mă spânzure! 


— Într-adevăr, răspunse Nicholl, care examina formula ca 
un cunoscător - iată un lucru bine găsit, Barbicane. Este 
integrala ecuaţiei forţelor vii şi nu mă îndoiesc că ea ne va 
da rezultatul căutat. 

— Tare aş vrea să-mi intre în Cap! exclamă Michel. 

Zece ani din viaţa lui Nicholl aş da ca să înţeleg şi eu! 

— Ascultă atunci, zise Barbicane. O jumătate de vdoi, 
minus v zero la pătrat este formula ce ne dă jumătatea 
variaţiei foiţei vii., 

— Bun. Şi Nicholl ştie ce înseamnă? 

— Fără îndoială, Michel, răspunse căpitanul. Toate aceste 
semne ce ţi se par cabalistice formează totuşi graiul cel mai 
clar, cel mai lămurit, cel mai logic pentru cine ştie să-l 
citească. 

— Şi pretinzi, Nicholl, întrebă Michel, că, cu ajutorul 
acestor hieroglife, mai de neînțeles decât ibişii egipteni, ai 
putea găsi ce viteză iniţială trebuia imprimată proiectilului? 

— Desigur, răspunse Nicholl, şi chiar cu această formulă 
aş putea să-ţi mai spun care e viteza Sa într-un punct 
oarecare de pe parcursul său. 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvântul meu. 

— Atunci eşti şi tu tot atât de isteţ ca şi preşedintele 
nostru? 

— Nu, Michel. Greu este ceea ce a făcut Barbicane. 

Este stabilirea unei ecuaţii care ţine seama de toate 
condiţiile problemei. Restul nu e decât o problemă de 
aritmetică şi nu cere decât cunoaşterea celor patru 
operaţii. 

— Şi aşa e frumos! răspunse Ardan, care în viaţa lui nu 
fusese în stare să facă o adunare ca lumea şi care definea 
astfel regula adunării: „mică măciucă chinezească ce 
îngăduie a se obţine totaluri nesfârşit de variate”. 

Totuşi, Barbicane afirma că Nicholl, gândindu-se, ar fi 
găsit şi el această formulă. 


— Nu ştiu nimic, spunea Nicholl, căci cu cât mai mult o 
studiez cu atât mai mult o găsesc minunat construită. 

— Ascultă acum, spuse Barbicane neştiutorului său 
tovarăş, şi vei vedea că toate aceste litere au o semnificaţie. 

— Ascult, zise Michel resemnat. 

— d - glăsui Barbicane - este distanţa de la centrul 
Pământului până la acel al Lunii, căci tocmai centrele 
trebuie luate pentru a socoti puterea de atracţie. 

— Asta înţeleg. 

— reste raza Pământului. 

— Ty raza... Admis. 

— În este masa Pământului; în prim, masa Lunii. 
întradevăr, trebuie să ţinem seama de masa celor două 
corpuri ce atrag, deoarece atracţia este proporţională cu 
masa. 

— Ne-am înţeles. 

— g reprezintă gravitația, viteza căpătată după o secundă 
de către un corp ce cade pe Pământ. E lămurit? 

— Limpede ca lacrima! răspunse Michel. 

— Acum, însemnăm cu xdistanţa variabilă ce desparte 
proiectilul de centrul Pământului şi prin v, viteza pe care o 
are proiectilul la această distanţă. 

— Bun. 

— În sfârşit, expresia v zero ce figurează în ecuaţie este 
viteza proiectilului la ieşirea din atmosferă. 

— Într-adevăr, zise Nicholl, la acest punct trebuie socotită 
viteza, deoarece ştim că viteza este egală cu cele trei 
jumătăţi ale vitezei la ieşirea din atmosferă. 

— Nu mai pricep! exclamă Michel. 

— "Totuşi e tare simplu. 

— Nu atât de-simplu pentru mine, răspunse Michel. 

— Asta înseamnă că atunci când proiectilul nostru a ajuns 
la hotarul atmosferei pământeşti, îşi pierduse o treime din 
viteza iniţială. 

— Atât de mult? 


— Da, amice, şi prin nimic altceva decât prin frecarea 
aerului. Vezi bine că cu cât mergea mai repede, cu atât mai 
mult i se împotrivea aerul. 

— Aşa, admit - răspunse Michel - şi înţeleg deşi Kzero doi 
ai tăi, şi v zero la pătrat se zguduie în capul meu de parcă 
ar fi nişte cuie într-un sac! 

— Primul efect al algebrei, reîncepu Barbicane. Şi acum 
pentru a te da gata, vom stabili numeric diferite expresii, 
adică vom arăta în cifre valoarea lor. 

— Hai, omoară-mă, răspunse Michel. 

— Din aceste expresii, zise Barbicane, unele ne sunt 
cunoscute, altele trebuie socotite. 

— Mă însărcinez cu aceasta din urmă, zise Miche... 

— Să vedem pe r, reîncepu Barbicane; r este raza 
Pământului care la latitudinea Floridei, punctul nostru de 
plecare, este egal cu şase milioane trei sute şaptezeci de 
mii de metri; d, adică distanţa dintre centrul Pământului şi 
cel al Lunii, este egală cu cincizeci şi şase de raze 
pământeşti, adică... 

Nicholl socoti grabnic. 

— Adică, glăsui el, trei sute cincizeci şi şase de milioane, 
şapte sute douăzeci de mii de metri, în clipa când Luna este 
la perigeu, adică la distanţa cea mai apropiată de Pământ. 

— Bine, zise Barbicane. Acum în prim pe în, adică raportul 
masei Lunii faţă de acel al Pământului, este egal cu a 
optzeci şi una parte. 

— Perfect, spuse Michel. 

— g, gravitația, la Florida este egală cu nouă metri optzeci 
şi unu. De unde reiese că creşte egal... 

— Cu şaizeci şi două de milioane patru sute douăzeci şi 
şase de mii metri pătraţi, răspunse Nicholl. 

— Şi acum? întrebă Michel Ardan. 

— Acum, când expresiile algebrice, sunt date în cifre, 
răspunse Barbicane, voi căuta viteza Kzero, adică viteza ce 
trebuie s-o aibă proiectilul părăsind atmosfera, pentru a 
ajunge la punctul de unde atracţia este egală cu o viteză 


nulă. Deoarece în acel moment viteza va fi nulă, o socotesc 
egală cu zero, şi că x, distanţa unde se află acest punct 
neutru, va fi reprezentat prin cele două zecimi ale lui d, 
adică a distanţei ce desparte cele două centre. 

— Mi se cam pare că aşa trebuie să fie, zise Michel Ardan. 

— Voi avea deci:regal cu nouă zecimi din d, şi vega.l cu 
zero, şi formula mea va deveni... 

vO2 2gcllor/d - 1/81 (lor/d - 1/d-r) 

Nicholl citi cu sete. 

— Aşa este! Asta el exclamă el. 

— Te-ai lămurit? întrebă Barbicane. 

— E scris cu litere de foc! răspunse Nicholl. 

— Minunaţi oameni! murmură Michel. 

— Ai înţeles în sfârşit? îl întrebă Barbicane. 

— Dacă am înţeles? întrebă Michel Ardan. La drept 
vorbind îmi plezneşte capul. 

— Astfel, reîncepu Barbicane, Kzero, la a doua, egal cu doi 
gr, înmulţit cu unu, minus 10 rpe 9 d, minus unu pe optzeci 
şi unu, total pe lângă 10 rpe d, minus rpe dminusr. 

— Şi acum, zise Nicholl, pentru a obţine viteza 
proiectilului la ieşirea din atmosferă, nu avem decât să 
facem socotelile. 

Căpitanul, ca un om învăţat cu toate greutăţile, se apucă 
de socotit cu o viteză uluitoare. împărțiri şi înmulţiri se 
întindeau sub degetele lui. Barbicane îl urmărea cu 
privirea, în timp ce Michel Ardan îşi strângea tâmplele 
simțind că este pe cale de a căpăta o groaznică durere de 
cap. 

— Ei bine? întrebă Barbicane, după câteva minute de 
tăcere. 

— Ei bine, socoteala e isprăvită, răspunse Nicholl: v zero, 
adică viteza proiectilului la ieşirea din atmosferă, spre a 
trece de punctul de atracţie egală, a trebuit să fie de... 

— De? întrebă Barbicane. 

— Unsprezece mii cincizeci şi unu metri în prima secundă. 

— Cât? se miră Barbicane sărind în sus. Cât ai zis? 


— Unsprezece mii cincizeci şi unu de metri. 

— Blestem! spuse Barbicane, făcând un gest de 
deznădejde. 

— Ce ai? întrebă Michel Ardan, foarte surprins. 

— Ce am? Dar dacă-n această clipă viteza era scăzută cu a 
treia parte din cauza frecării, viteza iniţială ar fi trebuit să 
fie... 

— Şaisprezece mii cinci sute şaizeci şi şase metri! 

răspunse Nicholl. 

— Şi Observatorul din Cambridge care a declarat că 
unsprezece mii de metri' la plecare erau de-ajuns şi 
proiectilul nostru care n-a plecat decât cu această viteză...! 

— Ei bine? întrebă Nicholl. 

— Ei bine, ea nu va fi suficientă! 

— Bun. 

— Nu vom atinge punctul mort. 

— Ei, drăcia dracului...! 

— Nu vom ajunge nici chiar până la jumătatea drumului? 

— Al aracului proiectilexclamă Michel Ardan, sărind ca şi 
cum proiectilul ar fi fost gata să se ciocnească de sferoidul 
pământesc. 

— Şi vom recădea pe Pământ...! 

Capitolul V. 

FRIGUL DIN SPAŢIU. 

Această destăinuire căzu ca o lovitură de trăsnet. 

Cine s-ar fi aşteptat la o astfel de greşală de calcul? 

Barbicane nici nu voia s-o creadă. Nicholl îşi revăzu 
cifrele. Erau exacte. Cât despre formula ce le determinase, 
nu se putea avea nici o bănuială asupra exactităţii şi 
verificând-o, se stabili că era necesară o viteză iniţială de 
şaisprezece mii cinci sute şaptezeci şi şapte metri în prima 
clipă, pentru a ajunge în punctul mort. 

Cei trei prieteni se priviră tăcuţi unul pe celălalt: 

Despre prânz nici nu mai era vorba. Barbicane, cu dinţii 
încleştaţi, cu sprâncenele încruntate, cu pumnii strânşi de 


furie, observa prin ferestruică. Nicholl îşi încrucişase 
braţele examinând socotelile sale. Michel Ardan murmură: 

— Ia te uităla învățații ăştia! Nu fac decât greşeli. Aş da 
douăzeci de pistoli, ca să cădem pe Observatorul din 
Cambridge şi să-l facem praf cu toţi măsluitorii de cifre ce 
se află acolo. 

Deodată căpitanul făcu o observaţie ce-i merse drept la 
inimă lui Barbicane: 

— E ora şapte dimineaţa. Suntem deci plecaţi de treizeci şi 
două de ore. Mai bine de jumătate din drumul nostru s-a 
făcut şi nu cădem, după cum se vede. 

Barbicane nu răspunse. Dar, după o scurtă privire 
aruncată căpitanului, luă un compas cu care măsură 
distanţa unghiulară a globului pământesc. Apoi, prin 
geamul de jos, făcu o observaţie foarte exactă, dacă avem în 
vedere nemişcarea aparentă a proiectilului. Ridicându-se şi 
ştergându-şi fruntea brobonită de sudoare, aşternu câteva 
cifre pe hârtie. Nicholl pricepu că preşedintele voia să, 
deducă după lungimea diametrului pământesc, distanţa 
proiectilului de la Pământ. El îl privea îngrijorat. 

— Nu! exclamă Barbicane după câteva minute. Nu, no să 
cădem! Suntem de pe acum la mai bine de cincizeci de mii 
de leghe de Pământ!... Am depăşit punctul unde ar fi 
trebuit să se oprească proiectilul, dacă viteza sa iniţială nar 
fi fost decât de unsprezece mii de metri! Ne urcăm mereu. 

— E sigur - răspunse Nicholl - şi de aici trebuie să tragem 
concluzia că viteza iniţială la efortul celor patru sute de mii 
de metri ceruţi a depăşit cei unsprezece mii de metri 
necesari. îmi explic astfel de ce am întâlnit, după doar 
treisprezece minute, cel de-al doilea satelit ce gravitează la 
mai bine de două mii de leghe de Pământ. 

— Şi această explicaţie e cu atât mai probabilă, adăugă 
Barbicane, cu cât aruncând apa ce era închisă între pereţii 
brizanţi, proiectilul s-a găsit dintr-o dată uşurat de o 
greutate considerabilă. 

— Întocmai, zise Nicholl. 


— Ah! Bravul meu Nicholl, strigă Barbicane. Suntem 
salvaţi. 

— Ei bine, răspunse liniştit Michel Ardan, dacă suntem 
salvaţi, să prânzim. 

Într-adevăr, Nicholl nu se înşela. Din fericire viteza iniţială 
fusese superioară vitezei indicate de Observatorul din 
Cambridge, dar asta nu însemna că Observatorul nu se 
înşelase. 

Călătorii ce-şi veniră în fire după această alarmă falsă se 
aşezară la masă şi prânziră cu multă veselie. 

Dacă se mâncă mult, apoi se şi vorbi şi mai mult. 

Încrederea era mai mare. după, decât înaintea 
„incidentului”-algebric. 

— Pentru ce n-am izbutit? repetă Michel Ardan. De ce n- 
am ajuns? Suntem aruncaţi. Nici un fel de piedici înaintea 
noastră. Nici un bolovan în drumul nostru. Calea este 
liberă, mai liberă decât aceea a corăbiei ce se luptă cu 
marea, mai liberă decât aceea a balonului ce se zbate 
împotriva vântului? Ori, dacă o corabie soseşte unde Vrea, 
dacă un balon se urcă unde-i place, pentru ce proiectilul 
nostru nu şi-ar ajunge ţinta ochită? 

— O va ajunge! zise Barbicane. 

— Chiar dacă ar face-o numai pentru a cinsti poporul 
american, adăugă Michel Ardan, singurul popor care a fost 
în stare să ducă la bun sfârşit o asemenea,acţiune, singurul 
care a putut naşte un preşedinte Barbicane! Ah! acum îmi 
trece prin minte că, nemaiavând nici o îndoială, ne vom 
plictisi împărăteşte! 

Barbicane şi Nicholl făcură un gest de tăgadă. 

— Dar am prevăzut aceasta, amicii mei, reîncepu Michel 
Ardan. Nu aveţi decât a alege. Am la îndemâna voastră şah, 
table, cărţi, domino. Nu ne mai lipseşte decât biliardul! 

— Ce? întrebă Barbicane. Aia dus astfel de fleacuri? 

— Desigur, răspunse Michel. Şi nu numai pentru a ne 
distra, dar şi cu scopul lăudabil de a înzestra cu ele 
cafenelele selenite. 


— Dragul meu, zise Barbicane, dacă Luna e locuită, 
locuitorii săi au apărut cu câteva mii de ani înaintea celor 
de pe Pământ, căci nu poate fi îndoială că astrul acesta este 
cu mult mai bătrân decât al nostru. Deci, dacă seleniţii 
există de sute de mii de ani, dacă creierul lor este organizat 
ca şi creierul omenesc, ei au născocit tot ce noi am născocit 
până acum, ba chiar ceea ce vom născoci în secolele ce vor 
veni. Ei nu vor avea nimic de învăţat de şi, ci noi vom avea 
totul de învăţat de la ei. 

— Ce, răspunse Michel, tu crezi că ei au avut artişti ca 
Fidias, Michelangelo sau Rafael? 

— Da. 

— Poeți ca Homer, Vergiliu, Milton, Lamartine, Hugo? 

— Sunt sigur. 

— Filosofi ca Platon, Aristotel, Descartes, Kant? 

— Nu mă îndoiesc. 

— Savanţi ca Arhimede, Euclide, Pascal, Newton? 

— Pot s-o jur. 

— Comici ca Amat şi fotografi ca... Nadar? 

— Sunt sigur de asta. 

— Atunci, dragă Barbicane, dacă ei sunt tot atât de tari ca 
şi noi, ba chiar mult mai tari, seleniţii ăştia de ce n-au 
încercat să comunice cu Pământul? De ce n-au aruncat un 
proiectil de pe Lună până în regiunile pământeşti? 

— Şi cine ţi-a spus că n-au făcut-o? răspunse serios 
Baricane. 

— Într-adevăr, adăugă Nicholl, asta le-ar veni lor mult mai 
uşor decât nouă, din două motive: în primul rând, pentru că 
atracţia este de şase ori mai mică la suprafaţa Lunei decât 
la cea a Pământului, ceea ce îngăduie unui proiectil să-şi ia 
zborul mai uşor; în al doilea rând, pentru că era destul să se 
trimită acestproiectil doar la opt mii de leghe în loc de 
optzeci de mii, ceea ce cere o putere de proiectare de zece 
ori mai puţin puternică. 

— Atunci, reîncepu Michel, repet: pentru ce n-au făcut-o 
ei? 


— Şi eu repet, răspunse Barbicane, cine ţi-a spus că nau 
făcut-o? 

— Când? 

— Cu mii de ani, înainte de apariţia omului pe Pământ. 

— Şi proiectilul? Unde-i proiectilul? Cer să-l văd. 

— Dragul meu, răspunse Barbicane, marea acoperă cinci 
din cele şase părţi ale globului nostru. De aici, cinci motive 
întemeiate pentru a presupune că proiectilul de pe Lună, 
dacă a fost aruncat, e acum cufundat prin fundul 
Atlanticului sau al Pacificului. Sau poate să se fi adâncit în 
vreo văgăună, pe vremea când scoarţa Pământului nu era 
încă complet formată; 

— Dragul meu Barbicane, răspunse Michel Ardan, găseşti 
răspuns la orice întrebare şi mă închin în faţa înţelepciunii 
tale. Totuşi există o ipoteză ce-mi surâde mai mult decât 
altele; e aceea că seleniţii fiind mai bătrâni decât noi, sunt 
mult mai înţelepţi şi n-au descoperit praful de puşcă...! 

În această clipă, Diana se amestecă în convorbire printr- 
un lătrat răsunător. îşi cerea prânzul. 

— Ah! exclamă Michel Ardan, discutând astfel, uităm de 
Diana şi Satelit! 

Imediat căţeaua primi o porţie mare de plăcintă, pe care o 
mâncă cu multă poftă. 

— Vezi tu, Barbicane, spunea Michel Ardan, ar fi trebuit să 
facem din acest proiectil o a doua corabie a lui Noe şi să 
ducem pe Lună câte o pereche din toate animalele 
domestice! 

— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar n-ar fi fost loc 
îndeajuns. 

— Bine, dar dacă ne-am fi înghesuit puţin. 

— Fapt e, răspunse Nicholl, că boul, vaca, taurul, calul, 
toate aceste rumegătoare ne-ar fi fost tare de folos pe 
continentele Lunii. Din nefericire, acest vagon nu putea să 
devină nici grajd, nici staul. 

— Dar cel puţin, zise Michel;m-am fi putut lua un măgar, 
nimic altceva decât un măgăruş, un animal curajos şi 


răbdător pe care îi plăcea să încalece bătrânul Silene. 

Iubesc aceste biete dobitoace! Sunt animalele cele mai 
neîndreptăţite de către creaţiune! Nu numai că sunt bătute 
cât trăiesc, dar mai sunt lovite şi după ce pier! 

— Cum adică? întrebă Barbicane. 

— Ei drace! strigă Michel. Doar din pielea lor se fac 
Tobele! 

Barbicane şi Nicholl nu se putură stăpâni să nu râdă la 
această cugetare plină de duh. Dar un strigăt al veselului 
lor tovarăş îi opri. Acesta se aplecase spre firida lui Satelit 
şi se ridică zicând: 

— Bine! Satelit nu mai e bolnav... 

— Ah! făcu Barbicane. 

— Nu, răspunse Nicholl, a murit. lată, adăugă el cu glasul 
jalnic, iată ceva neplăcut. Mă tem, biata mea Diană, că n-o 
să te înmulţeşti în regiunile Lunii! 

Într-adevăr, nenorocitul Satelit nu putuse supravieţui rănii 
sale. Era mort de-a binelea. Michel Ardan foarte supărat se 
uită la prietenii săi. 

— Mai e o problemă, zise Barbicane. Nu putem să ţinem 
aici hoitul câinelui timp de încă 48 de ore. 

— Nu, fără îndoială - răspunse Nicholl - dar ferestruicile 
noastre sunt fixate pe nişte cercevele. Se pot deschide. Vom 
deschide una din două şi vom arunca acest corp în spaţiu. 

Preşedintele se gândi câteva clipe şi zise: 

— Da, va trebui să procedăm astfel, dar luând cele mai 
migăloase măsuri de prevedere. 

— De ce? întrebă Michel. 

— Din două motive pe care le vei înţelege curând, 
răspunse Barbicane. Primul este legat de aerul închis în 
proiectil şi din care trebuie să pierdem cât mai puţin cu 
putinţă. 

— Dar o dată ce-l refacem... 

— Numai în parte. Nu refacem decât oxigenul, dragul meu 
Michel, şi tocmai de asta să veghem bine ca aparatul ce ne 
dă oxigen să nu ni-l dea fără măsură, căci oxigenul în exces 


ne-ar aduce tulburări fiziologice foarte grave. Dar dacă 
refacem oxigenul nu refacem şi azotul, acest vehicul pe 
care plămânii nu-l absorb şi care trebuie să rămână neatins. 
Ori, azotul ar fugi tare repede prin ferestruicile deschise; 

— Oh! Timpul cât să aruncăm trupul bietului Satelit, zise 
Michel. 

— De acord, dar să lucrăm repede. 

— Şi cel de-al doilea motiv? întrebă Michel. 

— Al doilea motiv este că trebuie să ne păzim ca frigul de 
afară să intre în proiectil. El este din cale afară de puternic 
şi astfel vom fi pedepsiţi să îngheţăm de vii. 

— Totuşi Soarele... 

— Soarele, încălzeşte proiectilul nostru care-i absoarbe 
razele, dar nu încălzeşte şi golul în care plutim în acest 
moment. Acolo unde nu-i aer, nu mai e nici căldură, nici 
lumină difuză şi aşa cum e întuneric, acolo unde razele 
Soarelui nu ajung, e chiar frig. Această temperatură nu e 
deci altceva decât temperatura produsă de radiaţia stelelor, 
adică aceea pe care ar simţi-o globul pământesc dacă 
Soarele s-ar stinge într-o bună zi. 

— Ceea ce nu e de temut, răspunse Nicholl. 

— Cine ştie? zise Michel Ardan. De altfel, admițând că 
Soarele nu se stinge, nu se poate întâmpla ca Pământul să 
se îndepărteze de el? 

— Bun, zise Barbicane, iată ce idei mai are şi Michel. 

— Ei! reîncepu Michel, nu se ştie că Pământul a trecut prin 
coada unei comete în 1861? Ori să presupunem o cometă a 
cărei atracţie ar fi superioară celei solare, orbita 
pământească se va curba spre astrul rătăcitor şi Pământul 
devenind astfel satelitul ei, va fi târât la o distanţă atât de 
mare, încât razele Soarelui nu vor mai avea nici o acţiune 
pe suprafaţa sa. 

— Asta se poate produce într-adevăr, răspunse Barbicane, 
dar consecinţele unei astfel de deplasări ar putea prea bine 
să nu fie aşa de serioase după cum bănuieşti tu. 

— Şi pentru ce nu? 


— Pentru că frigul şi căldura s-ar echilibra încă pe globul 
nostru. S-a mai calculat că, dacă Pământul ar fi fost târât de 
cometa din 1861, el n-ar fi simţit la marea-i depărtare de 
Soare decât o căldură de şaisprezece ori mai mare aceleia 
pe care ne-o trimite Luna, căldură care concentrată în 
focarul celei mai puternice lentile, nu produce nici un efect 
deosebit. 

— Ei bine? întrebă Michel. 

— Aşteaptă puţin, răspunse Barbicane. S-a mai socotit de 
asemenea că la peiiheliu, la distanţa cea mai apropiată de 
Soare, Pământul ar fi putut suporta o căldură egală cu de 
douăzeci şi opt de mii de ori pe cea din vară. Dar această 
căldură, în stare să prefacă în sticlă materialele de pe 
pământ şi să vaporizeze apele, ar fi format un inel gros de 
nori care ar fi micşorat această temperatură excesivă. De 
aici compensaţia dintre răcirile afeliului şi căldurile 
periheliului şi o medie se pare, suportabilă. 

— Dar la câte grade se crede că ar ajunge temperatura 
spaţiilor interplanetare? întrebă Nicholl. 

— Odinioară, răspunse Barbicane, se credea că această 
temperatură este nespus de scăzută. Socotindu-se 
descreşterea sa termometrică, se ajungea la o cifră cu 
milioane de grade sub zero. Fourier a fost acel compatriot 
al lui Michel, învăţat ilustru al Academiei de Ştiinţe, care a 
apreciat aceste cifre mai aproape de adevăr. După el, 
temperatura spaţiilor interplanetare nu scade sub 60 de 
grade. 

— Pff! făcu Michel. 

— E aproape cât temperatura care a fost observată în 
regiunile polare, pe insula Melville sau la fortul Reliance, 
adică aproape cincizeci şi şase grade Celsius sub zero, 
răspunse Barbicane. 

— Rămâne de dovedit, zise Nicholl, că Fourier n-a cam 
întrecut măsura cu socotelile sale. Dacă nu mă înşel, un alt 
învăţat francez, domnul Pouillet, apreciază temperatura 
spaţiului la o sută şaizeci de grade sub zero. 


lată ce vom verifica noi. 

— Nu acum, răspunse Barbicane, căci razele Soarelui 
căzând de-a dreptul pe termometrul nostru, ar arăta 
dimpotrivă o temperatură foarte ridicată. Dar când vom 
sosi pe Lună, în timpul nopţilor ce durează 15 zile şi 
alternează pe fiecare din feţele ei, vom avea răgazul să 
facem această experienţă, căci satelitul nostru se mişcă în 
gol. 

— Dar ce înţelegi tu prin vid, gol? întrebă Michel. Să fie 
oare vidul absolut? 

— E vid cu totul lipsit de aer. 

— Şi-n care aerul nu este înlocuit cu nimic? 

— Ba da. Cu eter, răspunse Barbicane. 

— Ah! Şi ce-i acela eter? 

— Eterul, dragul meu, este o îngrămădire de atomi 
imponderabili, care în raport cu dimensiunile lor, după cum 
spun lucrările de fizică moleculară, sunt atât de îndepărtați 
unii de ceilalţi aşa cum sunt şi corpurile cereşti în spaţiu. 

Totuşi, distanţa dintre ei e mai mică decât a treia 
milionime „de milimetru. Aceşti atomi sunt aceia care prin 
mişcarea lor vibratoare produc lumină şi căldură, făcând 
patru sute treizeci trilioane de ondulaţii pe secundă, 
ondulaţii ce nu au decât patru până la şase din a zecea 
miime dintr-un milimetru amplitudine. 

— Miliarde de miliarde! spuse Michel Ardan. Aşadar, au 
fost măsurate şi calculate oscilaţiile lor! Toate astea, amice 
Barbicane, sunt cifre de savant, care înspăimântă urechea 
şi nu spun nimic spiritului! 

— Totuşi trebuie socotite... 

— Nu. E mai bine să le comparăm. Un trilion nu înseamnă 
nimic. Un obiect pe care-l compari îţi spune totul. De pildă 
când o să-mi spui că volumul lui Uranus este de şaptezeci şi 
şase de ori mai mare decât cel al Pământului, volumul lui 
Saturn de nouă sute de ori mai mare, volumul lui Jupiter de 
o mie trei sute de ori, volumul Soarelui de un milion trei 
sute de mii de ori mai mare, n-aş, fi cu mult mai înaintat. 


Aşa că prefer mai degrabă aceste vechi comparații unui 
Double Liegeois care-ţi spune prosteşte: Soarele este un 
dovleac de două picioare diametru, Jupiter o portocală, 
Saturn un măr, Neptun o cireaşă, Uranus o cireaşă mare, 
Pământul o mazăre, Venus o măzărică, Marte o gămălie 
mare de ac, Mercur un bob de muştar şi Junona, Ceres, 
Vesta şi Paliat simple fire de nisip! 

Ştii cel puţin, la ce să te aştepţi...! 

După această pornire a lui Michel Ardan împotriva 
învăţaţilor şi a trilioanelor ce ei le înşirară fără a clinti din 
sprâncene, se trecu la îngroparea lui Satelit. Era vorba 
numai de a-l arunca în spaţiu, la fel cum marinarii aruncă 
cadavrul peste bord, în mare. 

Dar, după cum recomandase preşedintele Barbicane, 
trebuia acţionat repede, în aşa fel, încât să nu se piardă 
prea mult aer, fiindcă elasticitatea sa l-ar fi împrăştiat în 
gol. 

Şuruburile ferestruicii din dreapta, a cărei deschizătură 
era aproape de vreo treizeci de centimetri, au fost 
deşurubate cu grijă, pe când Michel, foarte întristat, se 
pregătea să arunce câinele în spaţiu. Geamul, mânuit de un 
puternic scripete cu ajutorul căruia puteau învinge 
presiunea aerului interior pe pereţii proiectilului, se suci 
repede în balamale şi Satelit fu aruncat afară. Abia de 
scăpară vreo câteva molecule de aer şi operaţia izbuti aşa 
de bine, încât, mai târziu, Barbicane nu se temu să se 
descotorosească tot aşa de rămăşiţele nefolositoare ce 
încărcau vagonul. 

Capitolul VI. 

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI. 

La 4 decembrie, în clipa în care călătorii se deşteptară din 
somn, după cincizeci şi patru de ore de drum, cronometrele 
arătau cinci dimineaţa, ora pământului. 

În timp, ei nu depăşiseră cu mai mult de cinci ore şi 
patruzeci de minute, jumătatea duratei ce fusese socotită 
pentru traiul lor în proiectil; străbătuseră însă aproape 


şapte zecimi din drum. Această particularitate se datora 
descreşterii uniforme a vitezei proiectilului. 

Când priviră Pământul prin geamul de jos, el nu se mai ivi 
decât ca o pată închisă, înecată de razele soarelui. 

Nu mai era seceră nu mai era lumină cenuşie. A doua zi, 
pe la miezul nopţii, Pământul trebuia să fie în faza nouă, 
tocmai în clipa când Luna ar fi fost plină. Sus, astrul nopţii 
se apropia din ce în ce mai mult de linia pe care o urma 
proiectilul, pentru a se putea întâlni cu ella ora stabilită. De 
jur-împrejur, bolta cea neagră era înstelată cu puncte 
licăritoare ce păreau că se mişcă încetişor. Dar la 
depărtarea considerabilă unde se aflau ei, Soarele şi stelele 
păreau exact aşa cum se văd de pe Pământ. Cât priveşte 
Luna, ea se mărise mult; dar lunetele călătorilor, nu prea 
puternice, nu îngăduiau încă să se facă observaţii cu folos la 
suprafaţa ei pentru a-i recunoaşte aşezările topografice şi 
geologice. 

Aşa că, timpul se scurgea în convorbiri nesfârşite. Se 
vorbea mai ales despre Lună. Fiecare venea cu ceea ce ştia 
mai dinainte. Barbicane şi Nicholl, pururea serioşi, Michel 
Ardan, întotdeauna fantezist. Proiectilul, poziţia şi direcţia 
sa, incidentele ce se puteau întâmpla, măsurile de 
prevedere ce trebuiau luate în cazul căderii pe Lună, erau 
un material fără de sfârşit şi deschis tuturor ipotezelor. 

În timpul prânzului, o întrebare a lui Michel cu privire la 
proiectil pricinui un răspuns destul de curios din partea lui 
Barbicâne şi merită a fi istorisit. 

Michel, presupunând că proiectilul s-ar fi oprit brusc, în 
timp ce ar mai fi fost încă mânat de nemaipomenita sa 
viteză iniţială, a vrut să ştie care ar fi fost urmările unei 
asemenea frânări. 

— Dar, răspunse Barbicăne, nu văd cum ar putea fi oprit 
proiectilul. 

— S-o presupunem, răspunse Michel. 

— Presupunere irealizabilă, răspunse practicul Barbicăne. 
Numai să nu-i fi lipsit forţa de impulsiune. în cazul acesta, 


viteza ar fi descrescut încet-încet şi nu s-ar fi oprit brusc. 

— Să admitem că s-ar fi ciocnit cu un corp în spaţiu. 

— Cu ce corp? 

— Cu bolidul acela uriaş ce l-am întâlnit în cale. 

— Atunci, zise Nicholl, proiectilul s-ar fi sfărâmat în mii de 
bucăţi şi noi o dată cuel. 

— Mai mult încă, răspunse Barbicăne, am fi ars de vii. 

— Arşi? strigă Nicholl. Ei, drace! îmi pare rău că nu sa 
prezentat cazul „pentru a putea vedea”. 

— Şi ce-ai mai fi văzut? răspunse Barbicăâne. Se ştie acum: 
căldura nu este altceva decât o modificare a mişcării. Când 
se încălzeşte apă, adică atunci când i se adaugă căldură, 
asta înseamnă că moleculele ei se pun în mişcare. 

— lată o teorie ingenioasă, spuse Michel. 

— Şi adevărată, vrednice prieten, căci ea explică toate 
fenomenele calorice. Căldura nu este decât o mişcare 
moleculară, o simplă oscilație a părticelelor unui corp. 

Când se pune frâna la un tren, trenul se opreşte. Dar ce se 
întâmplă cu mişcarea de care era însufleţit? Ea se 
transformă în căldură şi frâna se înfierbântă. Pentru ce se 
ung osiile roţilor cu grăsime? Pentru a le împiedica să se 
înfierbânte şi, dat fiind această căldură, mişcarea ar fi 
pierdută prin transformarea ei. Pricepi? 

— Dacă pricep? răspunse Michel. Straşnic. Aşa, de pildă, 
după ce am alergat vreme îndelungată şi curge apa de pe 
mine cu broboane mari de nădugşală, de ce sunt nevoit să 
mă opresc? Foarte simplu, pentru că mişcarea mea s-a 
transformat în căldură! 

Barbicane nu-şi putu stăpâni un zâmbet la acest răspuns 
al lui Michel. Apoi, reluându-şi teoria, el adăugă: 

— Aşa că, în cazul unei ciocniri cu proiectilul nostru, s-ar fi 
întâmplat la fel ca şi cu un glonte ce cade încins, după cea 
lovit o placă de metal. Mişcarea lui s-a transformat în 
căldură. Prin urmare, susţin că, dacă proiectilul nostru s-ar 
fi izbit de bolid, viteza sa, brusc anulată, ar fi determinat o 
căldură în stare de a-l volatiliza pe loc. 


— Atunci, întrebă Nicholl, ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri 
Pământul brusc din mişcarea sa de translație? 

— Temperatura sa ar creşte atât de mult, încât ar fi 
prefăcut de îndată în aburi, răspunse Barbicane. 

— Bun, zise Michel, iată un mijloc de a sfârşi lumea, ceea 
ce ar simplifica mult lucrurile. 

— Şi dacă Pământul ar cădea peste Soare? întrebă Nicholl. 

— După socotelile ce s-au făcut, răspunse Barbicane, 
această cădere ar dezvolta o căldură egală cu căldura 
produsă de o mie şase sute de globuri de cărbune cu un 
volum egal cu globul pământesc. 

— O serioasă creştere a temperaturii Soarelui, răspunse 
Michel Ardan, şi, de care fără îndoială, nu s-ar plânge 
locuitorii de pe Uranus şi Neptun, căci probabil că ei mor 
de frig pe planetele lor. 

— În concluzie, dragii mei, reîncepu Barbicane, orice 
mişcare oprită brusc produce căldură. Şi această teorie a 
îngăduit să se admită că actuala căldură a discului solar 
este alimentată de o grindină de bolizi ce cad fără încetare 
pe suprafaţa sa. S-a socotit chiar... 

— Păzea! murmură Michel. lată-mă din nou în faţa 
cifrelor! 

— S-a socotit chiar, reluă netulburat Barbicane, că şi 
ciocnirea fiecăruia dintre bolizi de Soare trebuie să 
producă o căldură egală cu aceea a patru mii de mase de 
ulei cu un volum egal.i 

— Şi care-i temperatura solară? întrebă Michel. 

— Este egală cu temperatura produsă de arderea unui 
strat de cărbune ce ar încinge Soarele pe o grosime de 27 
de kilometri. 

— Şi această temperatură...? 

— Ar fi în stare să facă să fiarbă în fiecare două miliarde 
nouă sute milioane de miriametri cubi de apă. 

— Şi nu ne frige? întrebă Michel. 

— Nu, răspunse Barbicane, pentru că atmosfera 
pământului absoarbe patru zecimi din temperatura 


Soarelui. 

De altfel, cantitatea de căldură pe care o ia Pământul nu 
este decât o a doua miliardime din totalul radiaţiei. 

— Văd bine că totul e cum nu se poate mai bine, răspunse 
Michel şi această atmosferă este o născocire folositoare, 
căci nu numai că ea ne îngăduie să răsuflăm, dar ne mai şi 
păzeşte să ne coacem. 

— Da, zise»Nicholl, şi din nefericire, nu tot aşa va fi şi pe 
Lună. 

— Zău?! făcu Michel, întotdeauna încrezător. Dacă sunt pe 
acolo locuitori, ei răsuflă. Dacă nu mai sunt, vor fi lăsat ei de 
ajuns oxigen pentru trei persoane, chiar numai în adâncul 
râpelor unde propria-i greutate îl va fi făcut să se adune! Ei 
bine, nu ne vom căţăra pe munţi! lată totul! 

Şi Michel ridicându-se, se duse să privească discul Lunii 
care lucea cu o strălucire de n-o puteai privi. 

— Drace! făcu el, al naibii de cald trebuie să fie acolo sus! 

— Fără a ţine seamă, răspunse Nicholl, că ziua durează 
acolo trei sute şaizeci de ore! 

— În schimb, zise Barbicane, nopţile au tot aceeaşi durată 
şi cum căldura este restituită prin radiere, temperatura lor 
nu trebuie să fie decât aceea a spaţiilor planetare. 

— Oh, frumoasă ţară! spuse Michel. Ce are a face? Aş vrea 
să fiu acolo! Hei! Dragii mei camarazi, ar fi destul de curios 
să avem Pământul în chip de Lună şi să-l vezi răsărind la 
orizont, să-i cunoşti configuraţia continentelor şi să poţi 
spune: acolo e America, acolo Europa; apoi să-l urmăreşti 
când se pierde în razele Soarelui! A, fiindcă veni vorba, 
Barbicane, sunt eclipse pentru seleniţi? 

— Da, eclipse de Soare, răspunse Barbicane. Când 
centrele celor trei aştri se află pe aceeaşi linie, Pământul 
fiind la mijloc. Dar astea-s numai eclipse inelare, în timp ce 
Pământul'proiectat ca pe un ecran pe discul solar lasă să se 
vadă cea mai mare parte a lui. 

— Şi de ce, întrebă Nicholl, nu e eclipsă totală? Oare conul 
de umbră răsfrântă de-Pământ nu se întinde dincolo de 


Lună? 

— Da, dacă nu se ţine seama de refracția produsă de 
atmosfera pământească. Nu, dacă se ţine seamă de această 
refracție. Astfel, fie delta prima paralaxă orizontală, şi p 
prima jumătate a diametrului aparent... 

— Uff! exclamă Michel. O jumătate v zero pătrat...! 

Vorbeşte pentru toată lumea, om algebric ce eşti! 

— Ei bine, răspunse Barbicane, în vorbirea populară, 
distanţa aproximativă de la Lună la Pământ fiind de şaizeci 
de raze pământeşti, lungimea conului de umbră, ca o 
urmare a refracției, se reduce la mai puţin de patruzeci şi 
două de raze. Reiese deci, din asta, că pe timpul eclipselor, 
Luna trece dincolo de conul umbrei pure, iar Soarele îi 
trimite nu numai razele periferice, ci şi razele ce pleacă din 
centrul său. 

— Atunci, spuse Michel pe un ton glumeţ, de ce avem 
eclipse când n-ar trebui să fie? 

— Datorită faptului că razele solare sunt slăbite prin 
această refracție, iar atmosfera pe care o străbat atinge 
cele mai multe din ele! 

— Motivul ăsta mă mulţumeşte, răspunse Michel. De altfel 
vom pleca să ne dăm seama când vom fi acolo. 

— Acum, spune-mi, Barbicane! Crezi că Luna este o fostă 
cometă? 

— Ce-ţi trece prin cap! 

— Da, răspunse Michel, drăguţ ca de obicei, dar cu 
îngâmfare; câteodată îmi mai trec prin cap şi idei de genul 
acesta. 

— Numai că ideea aceasta nu este a lui Michel, răspunse 
Nicholl. 

— Aşadar, nu-s decât un plagiator...! 

— Fără îndoială, răspunse Nicholl. După mărturia celor din 
vechime, arcadienii pretind că strămoşii lor au locuit pe 
Pământ înainte ca Luna să fie satelitul său. 

Pornind de la acest fapt, unii învăţaţi au văzut în Lună o 
cometă, pe orbita căreia ea a alunecat într-o bună zi destul 


de aproape de Pământ, pentru ca să fie prinsă în atracţia 
acestuia. 

— Şi care-i adevărul în această ipoteză? întrebă Michel. 

— Nu-există, răspunse Barbicane, şi dovada este aceea că 
Luna n-a păstrat nici urmă din acest înveliş gazos ce 
însoţeşte întotdeauna cometele. 

— Dar, reluă Nicholl, Luna, înainte de a deveni satelitul 
Pământului, n-ar fi putut trece destul de aproape de Soare, 
la periheliu, pentru a-şi pierde acolo prin evaporare toate 
substanţele ei gazoase? 

— E posibil, prietene Nicholl, dar nu e probabil. 

— Pentru ce? 

— Pentru că... Pe legea mea, nu ştiu nimic despre asta. 

— Ah! câte sute de volume s-ar putea scrie, din tot ce nu 
se ştie! exclamă Michel. 

— Ah! Da! Cât e ceasul? întrebă Barbicane. 

— Trei, răspunse Nicholl. 

— Ce repede trece timpul, spuse Michel, stând de vorbă 
între savanţi ca noi! Hotărât, simt că învăţ prea multe. Şi că 
devin un izvor nesecat. 

Spunând aceste cuvinte, Michel se cocoţă până în bolta 
proiectilului, „pentru a observa mai bine Luna”, pretindea 
el. 

În acest timp, tovarăşii săi priveau în spaţiu prin geamul 
de jos. Nimic nou nu era de semnalat. 

Când Michel Ardan se dădu jos, se apropie de ferestruica 
laterală şi deodată scoase un strigăt de uimire. 

— Ce este? întrebă Barbicane. 

Preşedintele se apropie de geam şi zări un fel de sac turtit 
ce plutea în afara proiectilului la câţiva metri de el. 

Obiectul părea nemişcat ca şi proiectilul şi prin urmare 
era însufleţit de aceeaşi mişcare ascensională ca şi el. 

— Ce-o mai fi şi maşinăria asta? repetă Michel Ardan. 

E oare unul din corpuşculele din spaţiu pe care proiectilul 
nostru îl reţine în raza lui de atracţie şi care o să-i 
însoţească până pe Lună? 


— Ceea ce mă miră, spuse Nicholl, e că greutatea specifică 
a acestui corp, care e desigur inferioară celei a 
proiectilului, îi îngăduie să se menţină atât de riguros la 
nivelul său. 

— Nicholl, răspunse Barbicane după o clipă de chibzuinţă, 
nu ştiu ce poate fi acest obiect, dar ştiu perfect de ce se ţine 
de proiectil. 

—de ce? 

— Pentru că plutim în vid, scumpe căpitan şi pentru că în 
vid, corpurile cad sau se mişcă, ceea ce de fapt e acelaşi 
lucru,-cu o viteză egală, oricare le-ar fi greutatea sau 
forma. 

Aerul, prin rezistenţa sa, creează greutăţi diferite. Când se 
face vid într-un tub în mod pneumatic, obiectele ce se 
aruncă în el, fire de praf ori alice de plumb, cad cu aceeaşi 
viteză. Aici, în spaţiu, fiind aceeaşi cauză este acelaşi efect. 

— Foarte drept, zise Nicholl. Şi tot ce vom arunca afară 
din proiectil, nu va înceta de a-l însoţi în călătoria sa până 
pe Lună. 

— Ah! Proşti ce suntem! exclamă Michel. 

— Şi de ce acest calificativ? întrebă Barbicane. 

— Pentru că ar fi trebuit să umplem proiectilul cu lucruri 
folositoare, cărţi, instrumente, unelte etc. Am fi aruncat 
totul şi acest „tot” ne-ar fi urmărit pas cu pas! Dar îmi trece 
prin minte ceva. De ce nu ne-om fi plimbând pe afară ca 
bolidul ăsta? De ce nu ne aruncăm în spaţiu prin hublou? 
Ce desfătare ar fi să ne simţim aşa, atârnaţi în eter, mult 
mai favorizați decât pasărea ce trebuie să bată mereu din 
aripi ca să se susţină în aer. 

— De acord, zise Barbicane, dar cum am respira? 

— Blestemat aerul ăsta care lipseşte tocmai atunci când e 
nevoie de el. 

— Dar de n-ar lipsi, Michel, densitatea ta fiind mai mică ca 
a proiectilului, ai rămâne tare repede în urmă. 

— Atunci e un cerc vicios. 

— "Tot ce poate fi mai vicios. 


— Şi trebuie să rămânem închişi în vagon? 

— Trebuie. 

— Ah! exclamă Michel cu o voce tunătoare. 

— Ce ai? întrebă Nicholl. 

— Ştiu, ghicesc ce este acest presupus bolid. Nu e 
nicidecum un asteroid ce ne însoţeşte. Nu e nici o bucăţică 
de planetă. 

— Dar ce-i atunci? întrebă Barbicane. 

— E nefericitul nostru câine! E bărbatul Dianei! 

Într-adevăr, acest obiect diform, de nerecunoscut, redus la 
zero, era cadavrul lui Satelit, turtit ca un cimpoi dezumflat 
şi care se urca, se urca mereu! 

Capitolul VII o CLIPĂ DE BEŢIE. 

lată deci, un fenomen curios dailogic, ciudat dar explicabil, 
ce se producea în aceste condiţii deosebite. 

Orice obiect aruncat în afara proiectilului trebuia să 
urmeze aceeaşi traiectorie şi să nu se oprească decât o dată 
cu el. 

Asupra acestui lucru se născu un subiect de discuţie pe 
care întreaga seară nu-l putu seca. Emoţia celor 
trei.călători sporea, de altfel pe măsură ce se apropiau de 
sfârşitul călătoriei lor. Ei aşteptau neprevăzutul, fenomene 
noi, şi nimic nu i-ar fi mirat în starea sufletească în care se 
aflau. 

Imaginaţia lor întărâtată o luă înaintea proiectilului, a 
cărui viteză descreştea fără îndoială, fără ca ei să simtă 
ceva. Dar Luna creştea în ochii lor şi li se părea că era de 
ajuns să întindă mâna ca s-o apuce. 

A doua zi, 5 decembrie, erau trezi de la cinci dimineaţa. 
Aceasta trebuia să fie ultima zi a călătoriei lor, dacă 
socotelile erau exacte. în aceeaşi seară, la miezul nopţii, 
peste optsprezece ore, în clipa precisă a Lunii pline, ei vor 
atinge discul ei strălucitor. Următorul miez de noapte ar 
însemna sfârşitul acestei călătorii, cea mai extraordinară 
din timpurile străvechi şi modeme. Aşa că, de dimineaţă, 


prin hubloanele poleite cu argint de razele Lunii, ei salutară 
astrul nopţilor cu urale voioase şi pline de încredere. 

Luna înainta maiestuoasă pe bolta înstelată. 

Încă vreo câteva grade şi ea va atinge acel punct precis 
din spaţiul unde trebuia să se întâlnească cu proiectilul. 
După propriile sale observaţii, Barbicane socoti că va acosta 
acolo prin emisfera sa nordică, unde se întind nesfârşitele 
câmpii, şi unde munţii sunt pe ici-colo. O împrejurare 
prielnică, dacă atmosfera Lunii, aşa cum se credea, era într- 
adevăr înmagazinată numai prin văi. 

— De altfel, observă Michel Ardan, o câmpie e un loc mai 
bun de debarcare decât un munte. Un selenit care ar fi 
depus în Europa în vârful Mont-Blanc-ului, ori în Asia pe 
piscul Himalayei, nu s-ar fi simţit tocmai bine. 

— Ba mai mult încă, adăugă căpitanul Nicholl, pe o câmpie 
întinsă, proiectilul va rămâne nemişcat, de îndată ce o va fi 
atins. Pe un povârniş, dimpotrivă, s-ar da de-a berbeleacul 
ca un butoi şi cum în nici un caz nu suntem veveriţe, n-am 
ieşi cu oasele întregi. Deci totul e cât se poate de bine. 

Într-adevăr, succesul îndrăzneţei încercări numai putea fi 
pus la îndoială. Cu toate acestea, un gând îl frământa pe 
Barbicane; dar nevoind să-i îngrijoreze pe cei doi însoțitori 
ai săi, tăcu mâlc. 

Într-adevăr, direcţia proiectilului spre emisfera de nord a 
Lunii dovedea că traiectoria sa se schimbase uşor. 

Tragerea tunului, matematic socotită, trebuia să ducă 
proiectilul chiar în mijlocul discului lunar. Dacă nu se 
întâmpla acest lucru, însemna că pe undeva a fost o eroare. 

Ce anume o provocase? Barbicane nu şi-o putea închipui, 
nici nu putea determina însemnătatea acestei abateri, căci 
îi lipseau punctele de sprijin. El nădăjduia totuşi, că nu va 
avea alt rezultat decât de a-i duce către marginea 
superioară a Lunii, ţinut mult mai potrivit pentru 
„aterizare”. 

Aşa că Barbicane se mulţumi, fără să sufle nici o vorbă 
prietenilor săi despre grijile lui, să observe foarte des Luna, 


căutând să vadă dacă nu cumva direcţia proiectilului se va 
schimba. Căci ar fi fost o situaţie groaznică dacă proiectilul 
neatingându-şi ţinta şi târât dincolo de disc, şiar fi continuat 
zborul prin spaţiile interplanetare. 

În timpul acesta, Luna, în loc să apară turtită ca un disc, 
lăsă să se vadă convexitatea ei. Dacă Soarele ar fi nimerit-o 
oblic cu razele sale, umbra produsă ar fi făcut să se vadă 
munţii ei falnici ce s-ar fi conturat limpede. 

Privirea ar fi putut să se cufunde în hăurile căscate ale 
craterelor şi să urmeze crestăturile năbădăioase ce 
brăzdează nesfârşitul câmpiilor. Dar întregul ei relief era 
nivelat printr-o intensă strălucire. Abia de se zăreau acele 
pete mari ce dau Lunii înfăţişarea unui chip omenesc. 

— Poate fi şi chip, zicea Michel Ardan, dar sunt înciudat 
din cauza drăgălaşei surori a lui Apollo, care are chipul 
ciupit de vărsat! 

În acest timp, prietenii noştri ajunşi atât de aproape de 
ţinta călătoriei lor, nu se mai saturau să observe această 
lume nouă. Fantezia lor îi plimba, prin aceste ţinuturi 
necunoscute, urcau piscurile înalte, coborau în fundul 
întinselor văi. Ici-colo îşi închipuiau că văd mări uriaşe, abia 
potolite de stăpânirea atmosferei rărite şi cursuri de apă ce 
purtau darurile munţilor. Aplecaţi peste prăpastie, ei 
nădăjduiau să surprindă zgomotele acestui astru, veşnic 
mut în pustietăţile vidului. 

Cea din urmă zi le lăsă amintiri palpitante. Ei însemnară 
cele mai mici amănunte. O uşoară nelinişte îi cuprindea cu 
cât se apropiau mai mult de ţintă. Această nelinişte s-ar fi 
dublat dacă şi ei şi-ar fi dat seama cât de redusă era viteza 
lor. Li s-ar fi părut cu totul insuficientă pentru a-i putea 
duce până la ţintă; cauza era aceea că proiectilul aproape 
nu mai „cântărea” nimic. Greutatea lui, descreştea fără 
întrerupere şi trebuia să dispară cu totul, ajungând pe linia 
unde atracţia Lunii şi cea a Pământului se anulează, 
pricinuind astfel de efecte uimitoare. 


Totuşi, în ciuda preocupărilor sale, Michel Îrda nu uită să 
pregătească gustarea de dimineaţă, cu obişnuita lui 
punctualitate. Mâncară cu mare poftă. Nimic mai minunat 
decât acest bulion transformat în lichid la căldura gazului. 

Nimic mai gustos decât aceste cărnuri conservate. Câteva 
pahare de vin bun franțuzesc încununară acest ospăț. Şi-n 
această privinţă, Michel Ardan făcu observaţia că viile de pe 
Lună, dogorâte de acest Soare arzător, trebuiau să 
distilezewinurile cele mai nobile, dacă desigur ar exista. în 
tot cazul, prevăzătorul francez nu uitase să ia în bagajul său 
câţiva butuci preţioşi de viţă de Medoc şi de pe Coasta de 
Azur, pe care se bizuia îndeosebi. 

Aparatul Reiset şi Regnault funcţiona înainte cu o foarte 
mare precizie. Aerul se păstra într-o stare de desăvârşită 
puritate. Nici o moleculă de bioxid de carbon nu rezista 
potasei, iar „cât priveşte oxigenul - spunea căpitanul 
Nicholl - desigur că era de prima calitate”. Puţinii aburi de 
apă ce se aflau în proiectil se amestecau cu aerul, mai 
domolindu-i din uscăciune şi, fără îndoială că în multe 
apartamente din Paris, Londra sau New York, sau îmmulte 
săli de teatru, nu erau condiţii atât de igienice: 

Dar pentru a funcţiona regulat, trebuia ca aparatul să fie 
păstrat în perfectă stare. Astfel că, în fiecare dimineaţă, 
Michel trecea pe la regulatoarele de scurgere, încerca, 
robinetele şi regula cu ajutorul pirometrului căldura 
gazului. Până acum totul mersese ca pe roate şi călătorii, 
imitându-l pe vrednicul ]. 'I. Maston, începură să se 
rotunjească, fapt ce i-ar fi făcut de nerecunoscut, dacă 
întemnițarea lor s-ar fi prelungit cu câteva luni. Într-un 
cuvânt făceau întocmai ca şi găinile din coteţ: se îngrăşau. 

Privind prin ferestruică, Barbicane văzu cadavrul câinelui 
şi diferitele lucruri aruncate afară din proiectil însoţindu-i 
cu încăpățânare. Diana, plină de melancolie, urla zărind 
rămăşiţele lui Satelit. Aceste resturi păreau tot atât de 
nemişcate, ca şi cum ar fi stat pe un teren solid. 


— Ştiţi dragii mei, zicea Michel Ardan, dacă unul dintre 
noi ar fi murit din pricina şocului la plecare, ne-ar fi fost 
tare greu să-l înmormântăm, sau ce spun eu, să-l „eterăm”, 
deoarece aici eterul înlocuieşte Pământul! Vedeţi cadavrul 
acesta acuzator care ne-ar fi urmărit în spaţiu ca o 
remuşcare! 

— Ar fi fost tare trist, zise Nicholl. 

— Ah! continuă Michel, ceea ce regret, e că nu pot face o 
plimbare pe afară. E o plăcere de nespus să pluteşti în 
mijlocul acestui luminos eter, să te scalzi, să te rostogoleşti 
în aceste limpezi raze de soare! Dacă Barbicane s-ar fi 
gândit numai să-şi ia cu sine un costum de scafandru şi o 
pompă de aer, m-aş fi încumetat să ies afară şi aş fi stat într- 
o poziţie de himeră şi de hipogrif în vârful proiectilului. 

— Ei bine, dragul meu Michel, răspunse Barbicane, nai fi 
făcut multă vreme pe hipogriful, căci cu toată haina ta de 
scafandru, umflată din cauza tendinței de expansiune a 
aerului conţinut în ea, ai fi explodat ca un obuz, sau mai 
bine zis ca un balon ce se înalţă sus de tot, în aer. Deci să 
muţi pară rău de nimic şi nu uita: atâta vreme cât vom pluti 
în vid, nu trebuie să-ţi îngădui vreo plimbare sentimentală 
în afara proiectilului. 

T2Fi Michel Ardan se lăsă convins într-o oarecare măsură. 

Recunoscu că lucrul era anevoios, dar nu „cu neputinţă”, 
cuvânt ce nu-l rostea niciodată. 

De la acest subiect convorbirea trecu la un altul şi nu 
lâncezi nici o clipă. Celor trei amici li se părea că în aceste 
condiţii, ideile se înmulţeau în creier, cum se înmulţesc 
frunzele când dă prima căldură de primăvară. Se simțeau 
stufoşi. 

În focul întrebărilor şi al răspunsurilor ce se încrucişară în 
timpul acelei dimineţi, Nicholl puse o anumită întrebare 
care nu-şi găsi de îndată o soluţie. 

— Ah! Aşa el zise el. E foarte bine că mergem pe Lună, dar 
cum ne vom înapoia? 


Cei doi interlocutori ai săi se priviră surprinşi. S-ar fi spus 
că această eventualitate se punea pentru prima oară în faţa 
lor. 

— Ce vrei să spui cu asta, Nicholl? întrebă grav Barbicane. 

— Să ceri a te înapoia dintr-o ţară, adăugă Michel, când 
încă nici n-ai sosit acolo, asta mi se pare nepotrivit. 

— N-o spun ca să bat în retragere, răspunse Nicholl, dar 
repet întrebarea: cum ne vom înapoia? 

— Habar n-am, răspunse Barbicane. 

— Şi eu, zise Michel, dacă aş fi ştiut cum mă voi înapoia, n- 
aş mai fi plecat deloc. 

— lată un răspuns, exclamă Nicholl. 

— Sunt de acord cu cuvintele lui Michel, zise Barbicane, şi 
mai adaug că întrebarea nu prezintă nici un interes de 
actualitate. Mai târziu, când vom socoti potrivit a ne 
înapoia, vom chibzui. Dacă nu mai avem Columbiadul, 
proiectilul îl avem tot timpul. 

— Frumoasă perspectivă! Un glonţ fără puşcă! 

— Puşca, răspunse Barbicane, se poate fabrica. Praful se 
poate, face! Nici metalele, nici salpetrul, nici cărbunele, nu 
cred că lipsesc din măruntaiele Lunii. De altfel pentru a ne 
înapoia nu trebuie să învingem decât atracţia Lunii şi e 
destul să ajugem la opt mii de leghe de ea că să recădem pe 
globul pământesc, asta doar numai în virtutea legilor 
gravitaţiei. 

— Destul, strigă Michel însufleţindu-se. Să nu mai aud 
nimic de înapoiere! Am vorbit prea mult despre asta. în 
ceea ce priveşte comunicaţia cu vechii noştri colegi de pe, 
Pământ, asta n-o să fie greu. 

— Şi cum anume? 

— Ne vom servi de bolizii aruncaţi de vulcanii de pe Lună. 

— Bună idee, Michel, răspunse Barbicane cu un ton 
convins. Laplace a calculat că o forţă de cinci ori mai mare 
decât aceea a tunurilor noastre ar fi de ajuns pentru a 
trimite un bolid de la Lună pe Pământ. Ori, nu e nici un 
vulcan care să nu aibă o putere de propulsie mai mare. 


— Ura! strigă Michel. Uite nişte mijloace la îndemâna 
noastră, bolizii ăştia şi care nu ne vor costa nimic! Şi cum 
vom mai râde pe socoteala administraţiei poştelor! Dar, mă 
gândesc... 

— La ce te gândeşti? 

— O idee măreaţă! Pentru ce n-am fi legat un fir de 
proiectilul nostru? Am fi putut trimite şi primi telegrame de 
pe Pământ! 

— Pe toţi dracii! răspunse Nicholl. Dar greutatea unui fir 
lung de optzeci şi şase de mii de leghe socoteşti că e un 
fleac? 

— Un fleac!... S-ar fi putut întrei încărcătura 
Columbiadului. S-ar fi putut împătri, încinci... exclamă 
Michel, al cărui glas căpătă tonuri din ce în ce mai violente. 

— Nu am decât o mică obiecţie de făcut vizavi de planul 
tău, răspunse Barbicane; aceea că în timpul mişcării de 
rotaţie a Pământului firul nostru s-ar fi înfăşurat în jurul lui, 
aidoma unui lanţ pe cabestan şi că ne-ar fi tras în mod 
inevitabil înapoi pe Pământ. 

— Pe cele treizeci şi nouă de stele ale Uniunii! zise Michel, 
nu am decât idei de nepus în practică, idei vrednice de un]. 
T. Maston!... Mă gândesc însă, că, dacă nu ne vom mai 
înapoia pe Pământ, ]. I. Maston e în stare să vină să ne 
regăsească. 

— Da, va veni, răspunse Barbicane. El este un tovarăş 
demn şi curajos. De altfel, nimic mai uşor! Columbiadul nu 
stă încă săpat în solul Floridei? Oare lipsesc bumbacul şi 
acidul azotic pentru fabricarea pyroxilului? Luna nu se va 
afla din nou la zenitul Floridei? Peste optsprezece ani nu va 
ocupa oare din nou locul pe care îl ocupă azi? 

— Da, da, repetă Michel, Maston va veni şi cu el prietenii 
noştri Elphiston, Blomsberry, toţi membrii Gunclubului, şi 
vor fi bine primiţi! Şi mai târziu se vor stabili trenuri de 
proiectile între Pământ şi Lună! Ura! Pentru ]. 1. 

Maston! 


Probabil că, dacă onorabilul ]. 'I. Maston nu auzea uralele 
strigate în cinstea lui, cel puţin urechile îi ţiuiau. Cu ce se 
îndeletnicea el în timpul acela? Fără doar şi poate se 
postase în Munţii Stâncoşi, la staţiunea Long's-Peak şi 
căuta, să descopere invizibilul proiectil gravitând prin 
spaţiu. Dacă el se gândea la scumpii săi tovarăşi, trebuie so 
recunoaştem că şi aceştia nu erau cu nimic mai puţin 
aproape de dânsul; sub înrâurirea unei ciudate exaltări, ei îi 
dedicau cele mai bune gânduri. 

Dar de unde venea această însufleţire ce creştea, în mod 
vizibil, la oaspeţii proiectilului? Cumpătarea lor nu putea fi 
pusă la îndoială. Acest ciudat eretism al creierului trebuia 
atribuit împrejurărilor excepţionale în care se aflau, 
vecinătăţii astrului nopţilor, de care-i mai despărţeau doar 
câteva ore, unei oarecare tainice înrâuriri a Lunii care 
acţiona asupra sistemului nervos? Feţele lor se înroşeau ca 
şi cum ar fi fost bătute de flăcările unui cuptor; răsuflarea 
lor era grăbită şi plămânii li se umflau de parcă erau nişte 
foaie; în ochii lor lucea o scânteie neobişnuită; vocea lor 
detuna cu accente nemaipomenite; cuvintele izbucneau din 
gură ca dopul unei sticle de şampanie, împins de bioxidul de 
carbon; gesturile lor deveneau neliniştitoare, într-atâta loc 
le trebuia pentru a le dezvolta. Şi un amănunt vrednic de a 
fi luat în seamă, ei nu-şi dădeau deloc seama de această 
nemaipomenită încordare a spiritului lor. 

— Acum, zise Nicholl scurt, acum că nu mai ştiu dacă ne 
vom mai înapoia de pe Lună, vreau să ştiu ce-o să facem 
acolo. 

— Ce o să facem acolo? întrebă Barbicane, izbind din 
picior ca şi cum s-ar fi aflat într-o sală de arme. Habar nam! 

— N-ai habar! exclamă Michel cu un urlet ce răsună 
puternic în proiectil. 

— Nu, nici nu bănuiesc măcar! mai zise Barbicane, 
punându-se la unison cu interlocutorul său. 

— Ei bine, eu ştiu! răspunse Michel. 


— Dă-i drumul! ţipă Nicholl, care nu-şi mai putea stăpâni 
tunetul vocii. 

— Voi vorbi dacă vreau, strigă Michel, apucând cu violenţă 
braţul tovarăşului său. 

— Trebuie să vrei, zise Barbicane, cu ochii aprinşi, 
amenințând cu mâna. Tu eşti acela ce ne-ai târât în această 
nemaipomenită călătorie, şi vrem să ştim de ce 

— Da, spuse căpitanul, dacă nu ştiu unde mă duc, cel puţin 
vreau să ştiu de ce mă duc! 

— De ce? întrebă Michel, sărind la un metru înălţime. 

De ce? Pentru a lua în stăpânire Luna în numele Statelor 
Unite! Pentru a coloniza ţinuturile de pe Lună, pentru a le 
cultiva, pentrualejdppula, pentru a transporta acolo toate 
minunile artei, ştiinţei.şi industriei! Pentru a-i civiliza pe 
seleniţi, numai de n-ar fi mai civilizaţi decât noi, şi a-i 
constitui în republică, de nu se vor fi constituit încă! 

— Şi dacă n-or fi seleniţi! răspunse Nicholl, care, stăpânit 
de această ciudată beţie, era gata de bătaie. 

— Cine zice că nu-s seleniţi? întrebă Michel Ardan, 
ameninţător. 

— Eu! urlă Nicholl. 

— Căpitane, zise Michel, nu repeta obrăznicia asta, sau ţi- 
o înec în gât, între dinţi! 

Cei doi potrivnici erau gata să sară unul asupra celuilalt şi 
această ceartă dezlânată ameninţa să se prefacă într-o 
adevărată bătaie, când Barbicane interveni printr-o 
săritură grozavă. 

— Staţi, nenorociţilor, zise el, punându-i spate în spate pe 
cei doi tovarăşi ai săi. Dacă nu-s seleniţi, ne vom lipsi de ei! 

— Da, zise Michel, care nici nu căuta altceva... ne vom 
lipsi. N-avem ce face cu seleniţii! Jos cu seleniţii! 

— A noastră este împărăţia Lunii, zise Nicholl. 

— A noastră să fie, s-o constituim într-o republică! 

— Eu voi fi Congresul, răcnea Michel. 

— Şi eu Senatul, răspunse Nicholl. 

— Şi Barbicane preşedinte, urlă Michel. 


— Un preşedinte ce nu e numit de naţiune! răspunse 
Barbicane. 

— Ei bine! un preşedinte numit de Congres, exclamă 
Michel, şi cum eu sunt Congresul, eu te numesc.în 
unanimitate! 

— Ura! Trăiască preşedintele Barbicane! ţipa Nicholl. 

— Hip! hip! hip! urla Michel Ardan. 

Apoi preşedintele şi Senatul intonară cu o voce 
nemaipomenită popularul cântec Yankee Doodle, în timp ce 
Congresul făcea să răsune puternicele accente ale 
Marseillezei. 

Apoi începu o horă nebunească cu mişcări fără rost, 
tropăâituri de nebuni, ţopăieli şi tumbe de acrobaţi. Diana 
amestecându-se şi ea în dansul acesta, urlând la rându-i, 
sărea până sus; în bolta proiectilului. Se auziră nişte 
inexplicabile bătăi de aripi, ţipete de cocoşi de o sonoritate 
ciudată. Cinci-şase găini zburară, izbindu-se de pereţi de 
parcă erau nişte lilieci nebuni.- 

Apoi, cei trei tovarăşi de drum, ai căror plămâni se 
măcinau dintr-o cauză de nepriceput, mai mult decât beţi, 
pârjoliţi de aerul ce le ardea aparatul respirator, căzură 
nemişcaţi pe fundul proiectilului. 

Capitolul VIII. 

LA ŞAPTEZECI ŞI OPT DE MII 

O SUTĂ PAISPREZECE LEGHE Ce se întâmplase? Care era 
cauza acestei stranii beţii ale cărei urmări puteau fi 
dezastruoase? O simplă uşurinţă a lui Michel, pe care din 
fericire o reparase la timp Nicholl. 

După un adevărat leşin, ce dură câteva minute, căpitanul 
îşi reveni primul în fire, recăpătându-şi şi facultăţile sale 
intelectuale. 

Deşi mâncaseră doar cu două ceasuri mai devreme, simţea 
o foame turbată, care-l chinuia ca şi cum n-ar fi pus nimic 
în-gură de mai multe zile. Toate măruntaiele lui, stomac'şi 
creier, erau aţâţate în cel mai înalt grad. 

Se ridică deci şi îi ceru lui Michel o gustare în plus. 


Michel, ameţit, nu răspunse. Nicholl voi atunci să 
pregătească ceai, pentru a înlesni înghiţitul unei duzini de 
sandvişuri. El se ocupă mai întâi de aprinderea focului şi 
scapără cu putere un chibrit. 

Mare i-a fost uimirea când văzu cum sulful străluceşte 
neobişnuit de puternic, fiind aproape cu neputinţă să-l 
priveşti. Din becul de gaz pe care-l aprinse, ţâşni o flacără 
asemănătoare cu fâşiile luminii electrice. 

O revelaţie se produse în mintea lui Nicholl. Această 
lumină intensă, tulburările fiziologice pe care le suferise, 
excitarea tuturor facultăţilor sale morale şi pasionale... El 
înţelese totul. 

— Oxigenul! strigă el. 

Şi aplecându-se asupra aparatului, văzu robinetul deschis, 
şi din el ţâşnind valuri din acest gaz incolor, fără gust, fără 
miros, eminamente vital, dar care în stare pură produce un 
dezechilibru din cel mai serios în organism. 

Dintr-o greşală, Michel dăduse drumul complet robinetului 
aparatului! 

Nicholl se grăbi să oprească această izbucnire a 
oxigenului de care era saturată atmosfera şi care ar fi adus 
moartea călătorilor, nu prin asfixiere, ci printr-o ardere 
prea intensă. 

Peste o oră, aerul mai puţin oxigenat redă plămânilor 
funcțiunea lor normală. Treptat-treptat, cei trei prieteni se 
treziră din ameţeală, dar trebuiră să se culce după beţia cu 
oxigen, de parcă ar fi fost la un chef adevărat. 

Când Michel află care era vina lui în acest incident, nu 
păru a fi deloc mirat. Această beţie neaşteptată întrerupea 
plictiseala călătoriei. Multe năzbâtii se spuseseră sub 
influenţa ei, dar tot atât de repede fură uitate. 

— Apoi, mai spuse veselul francez, nu sunt supărat că am 
gustat puţin din acest gaz îmbătător. Vreţi să ştiţi, dragii 
mei, ar trebui înfințată o ciudată întreprindere, cu cabine 
de oxigen, unde oamenii cu organismul slăbit ar izbuti, timp 
de câteva ore, să devină mai plini de viaţă, mai activi, 


închipuiţi-vă mitingurile unde aerul ar fi saturat cu acest 
roic fluid, teatre, unde administraţia l-ar oferi în doze mari, 
ce patimă-în sufletul actorilor şi al spectatorilor, ce 
înflăcărare, ce avânt. Şi dacă în locul unei simple adunări s- 
ar putea satura un popor întreg, ce activitate, în funcțiunile 
sale, ce plus de viaţă ar mai primi! Poate că o naţiune sleită 
ar ajunge din nou o naţiune mare şi puternică şi eu ştiu nu 
doar un stat din bătrâna Europă, care ar trebui să mai 
treacă la regimul oxigenat, în interesul propriei sale 
sănătăţi. 

Michel vorbea şi se avânta de ai fi crezut că robinetul mai 
era încă deschis. Dar, cu o singură frază, Barbicane îi frânse 
avântul: 

— 'Toate astea ar fi ele bune, prietene Michel, îi spuse el, 
dar vrei să ne spui şi nouă de unde vin aceste găini ce sau 
asociat la concertul nostru? 

— Găinile? 

— Da. 

Într-adevăr, vreo şase găini şi un cocoş falnic se plimbau 
încoace şi-ncolo, zburând şi cotcodăcind. 

— Ah! Neîndemânaticele! zise Michel. Oxigenul e acela 
care le-a răzvrătit! 

— Dar ce vrei să faci cu ele? întrebă Barbicane. 

— Să le aclimatizez pe Lună, ce”naiba...! 

— Atunci de ce le-ai pitit? 

— O glumă, vrednice preşedinte, o simplă glumă care, din 
păcate, a dat greş în felul cel mai jalnic! Voiam să le dau 
drumul pe continentele Lunei, fără a vă spune ceva! 

Ehei! Ce înmărmuriţi aţi fi fost să fi văzut păsările astea 
terestre umblând după hrană pe câmpiile Lunii! 

— Ah, ştrengarule, veşnic neastâmpărat! răspunse 
Barbicane; tu n-ai nevoie de oxigen ca să-ţi încingi capul! 

Eşti întotdeauna aşa cum erai sub influenţa gazului. Eşti 
nebun întotdeauna. 

— Ei, şi cine spune că atunci nu eram înţelepţi? 


După această cugetare filosofică, cei trei prieteni puseră la 
punct dezordinea din proiectil Geniile şi cocoşul au fost 
instalaţi din nou în cuşca lor. Dar, făcând aceasta, Barbicane 
şi cei doi tovarăşi ai săi au avut senzaţia clară a unui nou 
fenomen. 

Din clipa când părăsiseră Pământul, propria lor greutate, 
aceea a proiectilului şi a obiectelor ce se aflau acolo, 
suferiseră o scădere progresivă. Dacă pentru proiectil nu 
puteau constata această scădere, trebuia însă să vină şi 
clipa în care acest efect ar fi fost simţit de ei înşişi ca şi 
pentru uneltele sau instrumentele de care se foloseau. 

Se înţelege uşor că o balanţă n-ar fi arătat această 
scădere, căci greutatea cu care ar fi trebuit cântărite 
obiectele ar fi pierdut şi ea tot atât cât şi obiectul 
propriuzis; doar un cântar cu arc, a cărui tensiune este 
independentă de atracţie, ar fi măsurat exact această 
pierdere. 

Se ştie că atracţia, mai bine spus greutatea, este 
proporţională cu masa şi în raport invers cu pătratul 
distanțelor. De aici o consecinţă: dacă Pământul ar fi fost 
singur în spaţiu, dacă celelalte corpuri cereşti ar fi dispărut 
deodată, proiectilul - după legea lui Newton - ar fi cântărit 
cu atât mai puţin, cu cât s-ar fi îndepărtat de Pământ, fără 
însă a pierde vreodată complet greutatea sa, căci atracţia 
pământească s-ar fi exercitat la indiferent ce distanţă. 

În cazul nostru, însă, trebuia să vină o clipă în care 
proiectilul n-ar mai fi fost supus deloc legilor gravităţii 
făcându-se abstracţie de celelalte corpuri cereşti al căror 
efect se poate socoti ca nul. 

Într-adevăr, traiectoria proiectilului era schiţată între 
Pământ şi Lună. Pe măsură ce proiectilul se îndepărta de 
Pământ, atracţia acestuia se micşora în raport invers cu 
pătratul distanțelor, dar în acelaşi timp sporea şi atracţia 
Lunii în aceeaşi proporţie. Trebuiau deci să ajungă la un 
punct unde aceste două atracţii anulându-se, proiectilul n- 
ar mai fi avut nici o greutate. Dacă masa Lunii şi a 


Pământului ar fi fost egale între ele, acest punct s-ar fi găsit 
la o distanţă egală de cele două astre. Dar ţinând seama de 
deosebirile de mase, era lesne de socotit că punctul acesta 
se găsea între a patruzeci şi şaptea şi cincizeci şi doua 
parte a călătoriei, sau, în cifre, la şaptezeci şi opt de mii o 
sută paisprezece leghe de Pământ. 

În locul acesta, un corp ce nu are nici o viteză, va rămâne 
veşnic imobil, fiind atras în egală măsură de cele două 
astre, nimic neputând să-l atragă mai mult spre unul sau 
spre altul. 

Dacă forţa de impulsiune fusese socotită exact, proiectilul 
ar trebui să ajungă în punctul acesta cu o viteză egală cu 
zero, pierzând orice indice de greutate, o dată cu toate 
lucrurile pe care le conţinea. 

Ce s-ar întâmpla atunci? Erau trei ipoteze. 

Ori proiectilul ar fi păstrat o oarecare viteză şi depăşind 
punctul mort ar fi căzut pe Lună datorită plusului de 
atracţie al Lunii asupra celei pământeşti, sau neajungându-i 
viteza pentru a ajunge la punctul mort, ar fi recăzut pe 
Pământ datorită plusului de atracţie pământească asupra 
celui al Lunii. 

Sau, în cele din urmă, însufleţit de o viteză suficientă 
pentru a ajunge la punctul mort, dar insuficientă pentru a-l 
depăşi, ar fi rămas veşnic spânzurat în locul acela, ca 
pretinsul mormânt al lui Mahomed, între zenit şi nadir. 

Aşa se prezenta situaţia şi Barbicane explică limpede 
consecinţele ei tovarăşilor săi de călătorie, lucru ce” îi 
interesa în mod cu totul deosebit. Ori, cum puteau ei să-şi 
dea seama că proiectilul a fost la punctul mort ce se afla la 
şaptezeci şi opt de mii o sută paisprezece leghe de Pământ? 

Cu atât mai mult că nici ei, nici obiectele din proiectil n-ar 
mai fi supuse deloc legilor gravităţii. 

Până acum, călătorii îşi dăduseră seama că această acţiune 
scădea din ce în ce mai mult, dar nu observară că ar fi lipsit 
cu desăvârşire. Dar în ziua aceea, pe la orele unsprezece de 


dimineaţă, lui Nicholl îi scăpă un pahar din mână şi acesta 
în loc să cadă, rămase să plutească în aer. 

— Ah! exclamă Michel Ardan. lată deci puţină fizică ce ne 
distrează! 

De îndată, diferitele lucruri, arme, sticle, lăsate de capul 
lor, rămaseră ca prin minune în văzduh şi Diana lăsată în 
aer de Michel reproduse, dar fără nici o şmecherie, 
suspendarea miraculoasă în vid făcută de Caston şi 
Roberthoudin. De altfel, căţeaua nu părea să observe că 
plutea în aer. 

Ei înşişi surprinşi, încremeniţi, în ciuda raţionamentelor 
ştiinţifice, simțeau că trupurile lor nu mai aveau greutate. 
Braţele lorv pe care şi le întindeau, nu mai căutau să se 
lase-n jos, capul li se clătina pe umeri, iar picioarele nu se 
mai ţineau pe fundul proiectilului. Păreau a fi nişte beţivi, 
'cărora Ie lipseşte echilibrul. Fantasticul a creat unii 
oameni lipsiţi de reflexe, iar pe alţii lipsiţi de umbra lor! Dar 
aici realitatea, prin anularea forţelor de atracţie, făcea nişte 
oameni în care nimic nu mai cântărea şi care nu mai 
cântăreau nici ei nimic! 

Deodată Michel, făcându-şi vânt, se dezlipi de fundul 
proiectilului şi rămase atârnat în aer ca şi călugărul 
„Bucătăriei îngerilor” a lui Murillo. Cei doi prieteni ai lui îl 
ajunseră într-o clipă şi tustrei - în mijlocul proiectilului - 
arătau ca o înălţare miraculoasă. 

— E de crezut una ca asta? Să fie adevărat? E cu putinţă? 
zise Michel. Nu. Şi totuşi e adevărat! Ah! De near fi văzut 
Rafael aşa, ce mai „iînălţare” ar fi tras pe pânza lui...! 

— Înălţarea nu poate dura, îi răspunse Barbicane. Dacă 
proiectilul trece de punctul mort, atracţia Lunii ne va 
atrage spre ea. 

— Picioarele noastre îşi vor găsi atunci odihna pe bolta 
proiectilului, răspunse Michel. 

— Nu, zise Barbicane, pentru că proiectilul, al cărui centru 
de greutate este foarte jos, se va răsuci încet-încet. 


— Atunci toată instalaţia noastră va fi răsturnată cu susul 
în jos, ăsta-i cuvântul potrivit. 

— Linişteşte-te, Michel, răspunse Nicholl. Nici o 
răsturnare nu e de temut. Nici un lucru nu se va clinti din 
loc, căci schimbarea de poziţie a proiectilului se va face pe 
nesimţite. 

— ntr-adevăr, reîncepu Barbicane, şi când va fi depăşit 
punctul atracției egale, partea de jos - relativ mai grea - îl 
va târi urmând o linie perpendiculară pe Lună. Dar pentru 
ca acest fenomen să se producă, trebuie să trecem de linia 
de anulare a forţelor. 

— Să trecem de linia de anulare! spuse Michel. Atunci să 
facem ce fac şi marinarii ce trec ecuatorul. Să stropim 
trecerea noastră! 

Cu o mişcare, uşoară în lături, Michel se găsi lângă 
peretele tapisat. De acolo, el luă o sticlă şi nişte pahare, le 
aşeză „în spaţiu” înaintea însoţitorilor săi şi ciocnind veseli 
ei salutară linia cu un întreit „ura”! 

Această influenţă a atracţiilor nu dură mai mult de o oră. 
Călătorii au fost pe nesimţite readuşi spre fundul 
proiectilului şi lui Barbicane i se păru că observă cum vârful 
conic al proiectilului se îndepărta puţin de traiectoria 
îndreptată către Lună. 

Prntr-o mişcare inversă, partea de sus se apropia de ea. 
Atracția lunară fiind mai puternică decât atracţia terestră, 
târa spre ea proiectilul. Aproape pe nesimţite începea 
căderea spre Lună; căderea nu trebuia să fie mai mult 
decât un sfert de milimetru în prima secundă, adică a cinci 
sute nouăzecea miime din linie. Dar încetul cu încetul 
puterea de atracţie crescând şi căderea ar fi fost mai 
accentuată, iar proiectilul fiind târât cu partea sa inferioară 
va arăta conul său superior Pământului şi s-ar îndrepta cu o 
viteză accelerată până la suprafaţa continentului selenit. 

Scopul ar fi deci astfel atins. Acum nimic nu mai putea 
împiedica succesul acţiunii lor şi Nicholl şi Michel Ardan 
împărtăşiră bucuria lui Barbicane. 


După aceea, vorbiră despre toate aceste fenomene cei 
minunau unul după altul. în special nu mai conteneau să 
vorbească despre această cumulare a legilor greutăţii. 

Michel Ardan, mereu entuziast, încerca să tragă nişte 
concluzii care nu erau decât fantezie curată. 

— Ah! Vrednicii mei prieteni - spuse el - cât am mai 
progresa dacă am putea astfel să ne scăpăm de această 
povară a greutăţii, de acest lanţ ce ne leagă de el! Ar 
însemna că prizonierul ar devenit liber! S-ar isprăvi cu 
oboseala braţelor sau a picioarelor. Şi dacă e adevărat că 
pentru a zbura la suprafaţa Pământului, pentru a te susţine 
în aer prin simplul joc al muşchilor, trebuie o putere de o 
sută cincizeci de ori mai mare decât cea pe care o avem, un 
simplu act al voinţei, un gust oarecare ne-ar transporta în 
spaţiu, dacă n-ar exista forţa de atracţie. 

— Într-adevăr, spuse Nicholl râzând, dacă s-ar ajunge să 
se suprime greutatea aşa cum se suprimă durerea prin 
anestezie, iată ce ar schimba aspectul societăţii modeme. 

— Da, spuse Michel, furat de subiectul său, să nimicim 
gravitatea şi s-a isprăvit cu poverile! Plecând de la aceasta, 
nici tu vinciuri, nici tu macarale, nici tu scripeţi, nici 
manivele sau alte maşinării ce nu şi-ar mai avea rostul! 

— Bine spus, răspunse Barbicane, dar dacă nimic n-ar mai 
avea greutate, nimic nu ar mai sta, nici chiar pălăria pe 
capul tău, vrednice Michel, nici casa ta ai cărei pereţi nu se 
împreunează decât datorită greutăţii lor! Nici corăbiile n-ar 
mai pluti pe ape, căci stabilitatea lor pe valuri nu e decât 
urmare a greutăţii. Nici Oceanul n-ar mai exista, căci 
valurile sale n-ar mai fi echilibrate prin atracţia pământului. 
în sfârşit, n-ar mai fi nici atmosferă, ale cărei molecule 
nemaifiind reţinute s-ar risipi prin spaţiu! 

— lată ceea ce este supărător, răspunse Michel Ardan. 

Nimic nu te poate aduce mai brutal la realitate, ca aceşti 
oameni pozitivişti. 

— Dar mângâie-te, Michel, reîncepu Barbicane, căci dacă 
nu există vreun astru de unde să fie izgonit principiul 


gravităţii, vei vizita, cel puţin, unul, unde greutatea e mult 
mai mică decât pe Pământ. 

— Luna! 

— Da, Luna, la suprafaţa căreia lucrurile trag de zece ori 
mai puţin decât pe faţa Pământului, un fenomen foarte uşor 
de constatat. 

— Şi ne vom da seama de lucrul acesta? întrebă Michel. 

— Desigur, deoarece două sute de kilograme, pe Pământ 
nu cântăresc mai mult de treizeci pe suprafaţa Lunii. 

— Dar puterea noastră musculară nu va scădea? 

— Deloc. De vei sări în loc să te ridici la un metru, te vei 
înălța la optsprezece picioare. 

— Dar vom fi Herculi pe Lună! exclamă Michel. 

— Cu atât mai mult, răspunse Nicholl, cu cât dacă statura 
seleniţilor este proporţională cu masa globului lor, ei vor 
avea o înălţime de cel mult un picior. 

— Nişte liliputani! răspunse Michel. Voi juca deci rolul lui 
Guliver! Vom înfăptui fabula cu uriaşii!... lată ce avantaj ai 
când îţi părăseşti planeta şi alergi prin sistemul solar. 

— Stai puţin, Michel, spuse Barbicane. Dacă vrei să joci 
rolul lui Guliver, vizitează doar planetele inferioare, cum ar 
fi Mercur, Venus sau Marte, a căror masă e cu puţin mai 
mică decât aceea a Pământului. Dar nu te încumeta în 
planetele mari ca Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, căci 
rolurile s-ar răsturna şi ai deveni tu un liliputan. 

— Darân Soare? - în Soare, dacă desimea lui e de 
patru.ori mai mică decât aceea a Pământului, volumul său 
este de un milion trei sute optzeci de mii de ori mai mare şi 
atracţia e şi ea acolo de douăzeci şi şapte de ori mai mare 
decât la suprafaţa globului. Păstrând proporţiile, locuitorii 
ar trebui să aibă acolo, în medie, două sute de picioare 
înălţime. 

— Mii de draci! exclamă Michel. N-aş mai fi decât un 
pigmeu, un piticuţ. 

— Guliver la uriaşi, spuse Nicholl. 

— Chiar aşa răspunse Barbicane. 


— Şi n-ar fi de prisos să iei cu tine câteva tunuri pentru 
apărare. 

— Bun! răspunse Barbicane. Ghiulelele tale n-ar avea nici 
un efect în Soare şi ar cădea la câţiva metri. 

— lată ceva nemaipomenit! 

— Ba ceva sigur, răspunse Barbicane. Atracția este atât de 
considerabilă pe acest uriaş astru, încât un lucru ce pe 
Pământ cântăreşte şaptezeci de kilograme, acolo va cântări 
o mie nouă.sute treizeci de kilograme! Pălăria ta, vreo zece 
kilograme! Ţigara ta o jumătate de livră. în sfârşit, dacă ai 
cădea pe continentul solar, greutatea ta ar fi atât de mare - 
vreo două mii cinci sute de kilograme - încât nici nu te-ai 
mai putea ridica. 

— Drace! exclamă Michel. Ar trebui atunci să ai o mică 
macara portabilă! Ei bine, prieteni, să ne mulţumim pe ziua 
de azi cu Luna. Acolo cel puţin vom face faţă aşa cum 
trebuie! Mai târziu vom vedea dacă e cazul să mergem în 
Soare, unde nu poţi bea fără un scripete care să-ţi urce 
paharul la gură. 

Capitolul IX. 

URMĂRILE UNEI DEVIAŢII. 

Barbicane nu mai avea nici o grijă, dacă nu de rezultatul 
sfârşitului călătoriei, dar cel puţin de forţa de impulsie a 
proiectilului. Viteza sa virtuală îl târa dincolo de linia de 
anulare a forţelor. Deci nu se va mai înapoia pe Pământ. 
Deci nu va rămâne înţepenit la punctul de atracţie. 

O singură ipoteză mai rămânea posibilă de realizat, ca 
proiectilul să ajungă la ţinta sa sub acţiunea atracției Lunii. 
În realitate era vorba de o cădere de la o înălţime de opt 
mii două sute nouăzeci şi şapte de leghe, pe un astru unde, 
ce-i drept, greutatea nu trebuie socotită decât a şasea parte 
a greutăţii pământeşti. O cădere nemaipomenită cu toate 
acestea şi împotriva căreia toate măsurile trebuiau luate 

fără nici o întârziere. 

Aceste măsuri de precauţie erau de două feluri: unele 
trebuiau să amortizeze şocul în momentul în care proiectilul 


va atinge solul Lunii; altele trebuiau să-i întârzie căderea şi, 
prin urmare, s-o facă mai puţin violentă. 

Pentru a amortiza izbitura, era destul de' supărător faptul 
că Barbicane nu se gândise să întrebuinţeze aceleaşi 
mijloace care micşorează atât de bine şocul la plecare, 
adică apa întrebuințată ca resort şi pereţii brizanţi. Pereţii 
existau încă, dar lipsea apa, căci nu se putea întrebuința în 
acest scop cea de rezervă, păstrată tocmai pentru cazul în 
care în timpul primelor zile ea ar lipsi pe solul Lunii. 

De altfel, această rezervă era atât de mică, încât n-o 
puteai transforma în resort. Stratul de apă ce se afla în 
proiectil când plecaseră şi pe care se sprijinea discul mobil 
ocupa nu mai puţin de trei picioare înălţime, având o 
suprafaţă de cincizeci şi patru picioare pătrate. Ea avea un 
volum de şase metri cubi şi cântărea cinci mii şapte sute 
cincizeci de kilograme. Ori, rezervoarele nu conţineau 
acum nici a cincea parte. Trebuia deci să se renunţe la 
această cale atât de folositoare pentru amortizarea şocului 
de sosire. 

Din fericire, Barbicane, nemulţumit doar cu întrebuinţarea 
apei, prevăzuse sub discul mobil nişte tampoane puternice 
cu arcuri, menite a micşora lovitura dată turlei după 
zdrobirea pereţilor orizontali. Aceste tampoane mai existau 
încă; era de ajuns să le potriveşti şi să pui la loc discul 
mobil. Toate aceste piese erau uşor de manevrat, deoarece 
greutatea lor abia se simţea, aşa că puteau fi repede fixate 
la loc. 

Asta şi făcură. Ei potriviră la locul lor diferitele bucăţi fără 
prea mare greutate. Curând discul bine potrivit se odihnea 
pe tampoanele de oţel, aşa cum o masă se odihneşte pe 
picioarele ei. Şi totuşi, această aşezare a discului le 
producea un neajuns. Geamul de jos era astupat. 

Le era deci cu neputinţă călătorilor să observe Luna prin 
această deschizătură, î» momentul în care vor fi precipitaţi 
perpendicular pe faţa ei. Dar nu aveau altă alternativă şi 
renunţară la geam. De altfel, prin cele laterale, tot se 


puteau vedea întinsele regiuni ale Lunii, tot aşa cum se 
poate vedea Pământul din nacela unui aerostat. 

Instalarea discului le luă o oră de lucru. Trecuse de amiază 
când pregătirile au fost isprăvite. Barbicane făcu noi 
observaţii asupra înclinării proiectilului, dar spre marele lui 
necaz se părea că proiectilul nu se întorsese destul pentru o 
cădere; părea să urmeze o curbă paralelă cu discul lunii. 
Astrul nopţii, strălucea minunat în spaţiu, pe când de 
cealaltă parte, astrul zilei îl învăluia cu focurile sale. 

Situaţia aceasta nu putea fi prea liniştitoare. 

— Vom ajunge oare? întrebă Nicholl. 

— Să facem totul ca şi cum ar trebui să ajungem, răspunse 
Barbicane. 

— Sunteţi nişte fricoşi, îi certă Michel Ardan. Vom ajunge 
şi chiar mai repede decât vom vrea. 

Acest răspuns îl împinse din nou pe Barbicane la lucrările 
sale pregătitoare şi el se îndeletnici cu instalarea 
maşinăriilor ce trebuiau să întârzie căderea. 

Să ne amintim de scena de la mitingul ce se ţinuse la 
Tampa-lown, în Florida, pe vremea când căpitanul Nicholl 
era socotit drept duşman al lui Barbicane şi adversar al lui 
Michel Ardan. Căpitanul Nicholl susţinea că proiectilul se va 
zdrobi ca sticla. Michel îi răspunsese că-i va frâna căderea 
cu ajutorul unor rachete aşezate cu socoteală. întradevăr, 
puternice artificii, având un punct de sprijin pe turlă şi 
explodând în afară, puteau să provoace un recul, frânând 
astfel, într-o oarecare măsură, viteza proiectilului. 

Aceste rachete trebuiau să ardă în vid, ce-i drept, dar 
oxigenul nu le lipsea, căci ele şi-l furnizau singure, ca 
vulcanii de pe Lună, a căror aprindere n-a fost niciodată 
împiedicată de lipsa unei atmosfere în jurul Lunii. 

Aşadar, Barbicane se înarmase cu rachete aşezate în mici 
tunuri de oţel, sfredelite, ce se puteau înşuruba în turla 
proiectilului. în interior, aceste tunuri atingeau fundul. în 
exterior depăşeau proiectilul cu o jumătate de picior. Erau 


douăzeci la număr. Printr-o gaură făcută în disc, era cu 
putinţă să se aprindă fitilul cu care era prevăzută fiecare. 

Tot efectul se producea afară. Amestecurile explozive 
fuseseră din timp vârâte în fiecare tun. Deci era de ajuns să 
se ridice obturatoarele metalice ale turlei şi să fie înlocuite 
prin aceste tunuri care se potriveau de minune la locul lor. 

Această sarcină nouă a fost îndeplinită pe la ora trei şi 
după toate aceste pregătiri, nu le mail rămânea altceva de 
făcut decât să aştepte. în timpul acesta, proiectilul se 
apropia văzând cu ochii de Lună. Fără îndoială că într-o 
anumită măsură era sub influenţa ei; dar şi propria sa 
viteză îl târa pe o linie oblică. Din unirea acestor două forţe 
rezultanta era o linie care putea fi o tangentă la Lună. Ce 
era însă sigur, era că proiectilul nu cădea în chip firesc la 
suprafaţa Lunii, căci partea lui inferioară, datorită greutăţii 
sale, ar fi trebuit să fie întoarsă spre ea. 

Grijile lui Barbicane creşteau văzând că proiectilul său se 
împotriveşte forţei gravitaţiei. Acesta era marele 
necunoscut ce i se deschidea înainte, necunoscutul printre 
spaţiile interstelare. El, un savant, credea că prevăzuse cele 
trei ipoteze cu putinţă, întoarcerea pe Pământ, mersul 
înainte spre Lună, oprirea la punctul mort! Şi iată că oa 
patra ipoteză plină de toate tainele infinitului, se ivea 
deodată. Pentru a nu o privi cu teamă, trebuia să fii un 
savant hotărât ca Barbicane, o fiinţă rece şi flegmatică cum 
era Nicholl, sau un aventurier îndrăzneţ ca Michel Ardan. 

Convorbirea era împinsă spre acest subiect. Alţi oameni ar 
fi privit problema din punct de vedere practic. Sar fi 
întrebat unde-i mâna vagonul lor proiectil. Ei, deloc! 

Ei căâutară cauza care produsese acest efect. 

— Aşadar am deraiat? întrebă Michel. De ce oare? 

— Tare mi-e teamă, răspunse Nicholl, că, cu toate măsurile 
pe care le-am luat, tunul n-a ţintit bine! O eroare, oricât de 
mică ar fi ea, şi e de ajuns să ieşim din sfera de atracţie a 
Lunii. 

— Deci, să se fi tras greşit? întrebă Nicholl. 


— Nu cred, răspunse Barbicane. Perpendicularitatea 
tunului era precisă şi direcţia sa pe zenitul locului 
incontestabilă. Ori Luna trecând la zenit, noi trebuie s-o 
atingem din plin. Trebuie să fie o altă cauză, dar ea îmi 
scapă. 

— Oare nu sosim prea târziu? întrebă Nicholl. 

— Prea târziu? exclamă Barbicane 

— Da, reluă Nicholl. Nota Observatorului din Cambridge 
arată că drumul ce-l avem de străbătut trebuie să fie făcut 
în nouăzeci şi şapte de ore treisprezece minute şi douăzeci 
de secunde. Ceea ce înseamnă că mai devreme Luna nu va 
fi încă la locul de întâlnire, iar mai târziu, ea nar mai fi 
acolo. 

— De acord, răspunse Barbicane. Dar noi am plecat la 
data de 1 decembrie, la ora unsprezece fără treisprezece 
minute şi douăzeci şi cinci de secunde seara şi trebuie să 
ajungem la 5 decembrie la miezul nopţii, chiar în clipa când 
Luna va fi plină. Ori suntem în ziua de 5 decembrie. 

E ora trei şi jumătate după-amiază şi opt ore jumătate ar 
trebui să fie suficiente să ajungem la ţintă. De ce oare nu 
mai ajungem? 

— Să fie. oare din pricina vitezei prea mari? întrebă 
Nicholl, căci ştim acum că viteza iniţială a fost mult mai 
mare decât se credea. 

— Nu! De o sută de ori nu! răspunse Barbicane. O viteză 
prea mare, dacă direcţia proiectilului ar fi fost bună, nu ne- 
ar fi împiedicat să ajungem în Lună. Nu! S-a întâmplat 
numai o deviere. Am fost abătuţi din drumul nostru. 

— De ce? Prin ce? întrebă Nicholl. 

— Nu vă pot spune, răspunse Barbicane. 

— Ei bine, Barbicane, spuse atunci Michel, vrei să cunoşti 
părerea mea în privinţa acestei întrebări de a se şti de unde 
provine această abatere? 

— Vorbeşte...! 

— Eu n-aş da nici o jumătate de dolar ca s-o aflu! Am 
deviat, iată faptul. Unde ne ducem, prea puţin mă 


interesează! O să vedem noi. Ce dracu! Deoarece suntem 
târâţi în spaţiu, vom sfârşi o dată căzând în vreun centru 
oarecare de atracţie. 

Nepăsarea lui Michel Ardan nu-l putea mulţumi pe 
Barbicane. Nu că acesta din urmă era îngrijorat de viitor. 

Dar de ce deviase proiectilul său, iată ce voia să ştie cu 
orice preţ. 

În acest timp, proiectilul continua să se mişte paralel cu 
Luna şi o dată cu el tot alaiul de lucruri aruncate prin geam. 
Barbicane putu chiar să constate cu ajutorul unor puncte 
de reper ce şi le marcase pe Lună, a cărei depărtare era 
mai mică acum de două mii de leghe, că viteza sa devenea 
uniformă. O nouă dovadă că nu era o cădere. Forţa de 
impulsie îi mai ducea spre atracţia Lunii, dar traiectoria 
proiectilului îi apropia desigur de discul lunar şi se putea 
nădăjdui că la o distanţă mult mai mică, acţiunea gravitaţiei 
ar predomina şi va provoca până la urmă căderea. 

Cei trei prieteni, neavând nimic mai bun de făcut, îşi 
continuară observaţiile. Totuşi nu puteau încă să determine 
aşezările topografice de pe satelit. Toate reliefurile sale 
erau nivelate din pricina reflectării razelor Soarelui. 

Priviră astfel prin ferestrele laterale până la opt seara. 

Luna le părea acum atât de mare în faţa ochilor încât ea 
acoperea o jumătate a firmamentului. Pe de o parte 
Soarele, pe de alta blonda Phoebe înecau proiectilul în 
lumină. 

În acest moment, Barbicane fu de părere că se poate 
aprecia la doar şapte sute de leghe distanţa ce-i mai 
despărţea de ţinta lor. Viteza proiectilului i se păru a fi de 
două sute de metri pe secundă, adică, cam de o sută 
şaptezeci de leghe pe oră. Vârful proiectilului tindea să se 
întoarcă spre Lună sub acţiunea forţei centripete; dar forţa 
centrifugă târându-l mai departe, era probabil că 
traiectoria rectilinie s-ar transforma într-o curbă oarecare, 
a cărei natură nu putea fi determinată. 


Barbicane căută fără încetare dezlegarea problemei sale 
insolubile. Orele se scurgeau fără nici un rezultat. 

Proiectilul se apropia văzând cu ochii de Lună, dar era de 
asemenea vizibil că nu va ajunge acolo. Cât priveşte cea mai 
scurtă distanţă pe care ar trece-o, ea ar fi rezultanta a două 
puteri atractive şi respingătoare ce solicitau mobilul. 

— Nu cer decât un lucru, repeta Michel: să trecem destul 
de aproape de Lună, pentru a-i putea pătrunde tainele. 

— Atunci blestemat să fie motivul care a făcut să se abată 
proiectilul nostru din drum! spuse Nicholl. 

— Blestemat fie atunci, zise Barbicane, ca şi cum ar fi fost 
trăsnit, bolidul cu care ne-am încrucişat în drum. 

— Cum? Ce? exclamă Michel Ardan. 

— Ce vrei să spui? întrebă Nicholl. 

— Vreau să spun, răspunse Barbicane convins, că 
abaterea noastră din drum e datorată numai întâlnirii cu 
acel corp rătăcitor. 

— Dar nici nu ne-a atins, răspunse Michel. 

— Nu contează. Masa sa comparată cu cea a proiectilului 
nostru era enormă şi atracţia sa a fost suficientă pentru a 
ne influenţa direcţia. 

— Numai atât! strigă Nicholl. 

— Da, Nicholl, dar atât cât a fost de puţin pe o distanţă de 
optzeci şi patru de mii de leghe, a fost îndeajuns pentru a 
greşi ţinta. 

Capitolul X. 

OBSERVATORII LUNII. 

Negreşit că Barbicane găsise singura cauză, vrednică a fi 
crezută, a acestei abateri din drum. Era o întâmplare 
nefericită. Oricât de mică era, fusese de ajuns să schimbe 
traiectoria proiectilului. îndrăzneață încercare dădea greş 
datorită unei împrejurări inoportune şi dacă nu vor surveni 
evenimente excepţionale, nu se va mai putea atinge discul 
Lunii. Cel puţin vor trece oare îndeajuns de aproape pentru 
a rezolva anumite probleme de fizică sau de geologie 
nerezolvate până atunci? Asta era întrebarea, singura ce-i 


frământa acum pe îndrăzneţii călători. Cât despre soarta ce 
le-o rezerva viitorul, nici nu voiau Să se gândească. Totuşi 
ce se vor face ei în aceste nesfârşite pustietăţi, ei, cărora în 
curând le va lipsi aerul? încă vreo câteva zile şi se vor nărui 
asfixiaţi în acest proiectil, rătăcind la întâmplare. Dar 
câteva zile însemnau veacuri pentru aceşti îndrăzneţi şi ei 
îşi dăruiră toate clipele ca să observe această Lună pe care 
nu mai nădăjduiau s-o atingă. 

Distanţa ce mai despărţea proiectilul de satelit, era 
socotită cam la două sute de leghe. în aceste condiţii, din 
punct de vedere al vizibilităţii amănuntelor discului, 
călătorii se aflau mult mai îndepărtați de Lună decât sunt 
locuitorii Pământului, înarmaţi cu puternicele lor 
telescoape. 

Se ştie într-adevăr că telescopul instalat de John Ross la 
Parson-town, care măreşte de şase mii cinci sute de ori, 
aduce Luna până-la şaisprezece leghe; mai mult încă, cu 
ajutorul puternicului instrument instalat la Long's-Peak, 
astrul nopţilor, mărit de patruzeci şi opt de mii de ori, era 
adus la cel puţin două leghe şi lucrurile ce aveau zece metri 
diametru, păreau îndeajuns de lămurite. 

Aşa că, de la această distanţă, amănuntele topografice ale 
Lunii, privite fără ochean, nu puteau fi bine determinate. 
Ochiul cuprindea întinsul contur al acestor nesfârşite văi, 
botezate greşit „mări”, dar nu le putea recunoaşte originea. 
Şiragul de munţi se topea în orbitoarea lumină ce o 
producea reflecţia razelor solare. Privirea, orbită ca şi cum 
s-ar fi plecat pe o baie de argint topit, se întorcea fără voie 
în acest timp forma ovală a astrului se şi lămurea. Se ivea 
ca un ou uriaş, al cărui capăt mai mic era întors spre 
Pământ. într-adevăr, Luna lichidă sau maleabilă în rimele 
zile ale vieţii sale, era pe atunci o sferă perfectă; dar curând 
după aceea, târâtă în sfera de atracţie a Pământului, ea se 
alungi sub influenţa gravitaţiei sale. Devenind satelit, ea îşi 
pierdu puritatea de început a formelor; centrul ei de 
gravitate se reflecta înaintea centrului figurii şi din această 


aşezare, câţiva savanţi traseră concluzia că aerul şi apa se 
putuseră adăposti pe această suprafaţă opusă a Lunii, care 
nu se poate vedea niciodată de pe Pământ. 

Această modificare a primelor forme ale satelitului nu a 
fost sensibilă decât timp de câteva zile. Distanţa dintre 
proiectil şi Lună scădea foarte repede deşi viteza sa era cu 
mult mai mică decât cea iniţială, dar totuşi de opt-nouă ori 
mai mare decât acea care pune în mişcare trenurile expres. 

Direcţia oblică a proiectilului, tocmai din pricina oblicităţii 
sale, îi lăsa lui Michel Ardan o oarecare nădejde că va 
întâlni în vreun punct oarecare discul lunar. Lui nu-i putea 
intra în cap.că nu vor mai ajunge acolo. Nu! El n-o putea 
crede şi şi-o repeta mereu. Dar Barbicane, un judecător mai 
bun, nu înceta să-i răspundă cu o neînduplecată logică. 

— Nu, Michel! Nu! Nu putem ajunge pe Lună decât 
datorită unei căderi şi noi nu cădem. Forţa centripetă ne 
menţine sub influenţa Lunii, dar forţa centrifugă, căreia nu i 
ne putem opune, ne tot îndepărtează. 

Toate astea au fost spuse cu un asemenea ton, încât îi răpi 
lui Michel Ardan şi ultimele speranţe. 

Partea Lunii de care se apropia proiectilul era emisfera de 
nord, aceea ce pe hărţile selenite se vede jos, căci hărţile 
acestea sunt întocmite de obicei după imaginea dată de 
ocheane şi după cum se ştie ocheanele răstoarnă lucrurile. 
Aşa era Mappa selenografică a lui Beer şi Moedler pe care 
o consulta Barbicane. Pe emisfera nordică se vedeau întinse 
câmpii, unde din loc în loc se aflau nişte munţi singuratici. 

La miezul nopţii, Luna era plină. Exact în acest moment, 
călătorii ar fi trebuit să pună piciorul acolo, dacă 
nenorocoasa întâlnire cu bolidul nu le-ar fi schimbat 
direcţia. Astrul sosea deci în condiţiile stabilite cu precizie 
de Observatorul din Cambridge. Matematic vorbind, el se 
afla la perigeu şi la zenitul paralelei a douăzeci şi opta. 

Dacă un observator s-ar fi aşezat în fundul uriaşului 
Columbiad îndreptat perpendicular către orizont, el ar fi 
încadrat perfect Luna în ţeava tunului. O linie dreaptă 


închipuind axa tunului ar fi străbătut prin centrul său astrul 
nopții. 

De prisos să mai spunem că în timpul acestei nopţi de 

5 spre 6 decembrie călătorii nu se odihniră nici măcar o 
clipă. 

Ar fi putut oare închide ochii fiind atât de aproape de 
această lume nouă? Nu. Toate dorinţele lor se uneau într-un 
singur gând: să vadă! Reprezentanţi ai Pământului, ai 
umanităţii trecute şi prezente pe care o întruneau în acelaşi 
timp, prin ochii lor, întreaga speţă umană, priveau aceste 
regiuni ale Lunii şi pătrundeau în tainele satelitului său. O 
oarecare emoție le strângea inima şi se plimbau tăcuţi de la 
o fereastră la alta. 

Observațiile lor reproduse de Barbicane au fost stabilite 
cu precizie. Pentru a le face, ei se slujeau de lunete, pentru 
a le controla, aveau hărţi. 

Primul observator al Lunii a fost Galileo. Primitiva sa 
lunetă mărea doar de treizeci de ori. Totuşi el a fost ce-l 
dintâi care a recunoscut în aceste pete ce erau presărate 
pe discul Lunii, „cum sunt presăraţi ochii multicolori ai 
penetului din coada unui păun”, nişte munţi şi măsură 
câteva înălţimi cărora el le dădu în rn?d,exagerat o înălţime 
egală cu a douăzecea parte din diametrul discului, adică opt 
mii opt sute de metri. Galileu nu întocmise vreo hartă 
bazată pe observaţiile sale. 

Câţiva ani mai târziu, un astronom din Dantzig, anume 
Hevelius, prin procedee ce nu erau valabile decât de două 
ori pe lună şi anume în timpul primului şi celui de al doilea 
pătrar, reduse înălțimile lui Galileu la numai a douăzeci şi 
şasea parte a diametrului Lunii. El greşea în sens invers. 
Totuşi acestui învăţat să-i mulţumim pentru prima hartă a 
Lunii. Petele luminoase şi rotunjite formează aici munţi 
circulari şi petale închise arată mări întinse care în realitate 
nu sunt alt ceva decât câmpii. Acestor munţi şi acestor mări 
întinse ol le dădu denumiri pământeşti. Se pot vedea 
figurând acea hartă un munte Sinai în mijlocul unei Arabii. 


aia în centrul unei Sicilii, Alpii, Apeninii, Carpaţii,poi 
Mediterana, Palus-Meotida, Pontul Euxin, marea C aspică. 
Denumiri rău aplicate de altfel, căci nici aceşti munţi, nici 
aceste mări nu amintesc cu nimic de configuraţia celor cu 
acelaşi nume de pe globul pământesc. 

Numai foarte puţin se poate recunoaşte imaginea 
răsturnată a peninsulei indiene, a golfului Bengal şi a 
Cochinchinei în acea pată mare, albă, legată spre sud de 
continente mai întinse şi terminată în colţ. Aşa că aceste 
nume nu au fost păstrate. Un alt cartograf, cunoscând mai 
bine inima omenească, propuse o nouă nomenclatură, pe 
care înfumurarea omenească se grăbi s-o adopte. 

Acest observator a fost părintele Riccioli, contemporan al 
lui Hevelius. El întocmi o hartă grosolană şi plină de greşeli. 
Dar munţilor din Lună el le dădu numele marilor bărbaţi ai 
antichităţii şi ale învăţaţilor din epoca sa, obicei foarte des 
urmat după aceea. 

O a treia hartă a Lunii a fost făcută în veacul al XVIllea de 
Dominio Cassini; mai bună prin execuţia sa ca aceea a lui 
Riccioli, ea este inexactă din punct de vedere al măsurilor. 
După ea au fost publicate mai multe reducţiuni, dar până la 
urmă, clişeul său păstrat multă vreme la Imprimerie Royale, 
a fost vândut cu kilogramul ca un material fără valoare. 

La Hire, renumit matematician şi desenator, întocmi o 
hartă a Lunii, înaltă de patru metri, care niciodată nu a fost 
gravată. 

După dânsul, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, un 
astronom german, 'Tobie Mayer, începu publicarea unei 
minunate hărţi selenografice, după măsurile lunare riguros 
controlate de el, dar moartea lui, petrecută în anul 1762, îl 
împiedică să termine această frumoasă lucrare. 

Vin după aceea Schroeter din Lilienthal, care schiţă 
numeroase hărţi ale Lunii, apoi lin anume Lorhmann din 
Drezda căruia i se datorează o planşă împărţită în 25 de 
secţiuni, dintre care patru au fost gravate. 


În 1830, domnii Beer şi Moedler compuseră renumita lor 
Mappa selenografică, după o producţie orografică. Această 
hartă reproduce exact discul Lunii, aşa cum apare; numai 
configuraţiile munţilor şi ale câmpiilor sunt juste doar'ân 
partea sa centrală; de altfel peste tot în părţile de 
miazănoapte sau de sud, de apus ori de răsărit, aceste 
configurații prescurtate nu se pot compara cu cele din 
mijloc. Această hartă topografică, înaltă de 95 centimetri şi 
împărţită în patru părţi, este o capodoperă a cartografiei 
lunare. 

După aceşti savanţi, se mai citează reliefurile 
selenografice ale astronomului german Julius Schmidt, 
lucrările topografice ale părintelui Secchi, minunatele 
schiţe ale unui amator englez Waren de la Rue şi, în sfârşit, 
o hartă după proiecte ortografice a domnilor Lecouturier şi 
Chapuls, un frumos model întocmit în 1860, cu un desen 
foarte desluşit şi cu o orânduire foarte clară. 

Aceasta este nomenclatura diferitelor hărţi privitoare la 
lumea din Lună. Barbicane avea două hărţi; aceea a 
domnilor Beer şi Moedler şi aceea a domnilor Chapuis şi 
Lecouturier. Ele trebuiau să-i uşureze munca de observator, 
întrucât priveşte instrumentele optice pe care le avea la 
îndemâna sa, erau nişte minunate lunete marinăreşti, 
fabricate special pentru această călătorie. Ele măreau 
obiectele de o sută de ori. Deci cu ele s-ar fi adus Luna la o 
distanţă mai mică de o mie de leghe de Pământ. Dar atunci, 
la distanţa care pe la orele trei de dimineaţă nu trecea de o 
sută douăzeci kilometri şi într-un mediu ce nu era tulburat 
de nici un fel de atmosferă, aceste instrumente trebuiau să 
aducă Luna la mai puţin de o mie cinci sute de metri. 

Capitolul XI. 

FANTEZIE ŞI REALITATE 

— Ai văzut vreodată Luna? îl întrebă odată ironic un 
profesor pe unul din elevii săi. 

— Nu domnule, răspunse elevul şi mai ironic, trebuie să vă 
spun însă că am auzit vorbindu-se de ea. 


Într-un sens oarecare, spiritualul răspuns al elevului ar 
putea să fie dat de marea majoritate a făpturilor sublunare. 
Câţi oameni care au auzit vorbindu-se de Lună, n-au văzut-o 
niciodată... cel puţin prin lentila unei lunete sau a unui 
telescop! Câţi nu au cercetat nici măcar harta satelitului 
lor! 

Privind un planisfer al Lunii, ne izbeşte mai întâi o 
ciudăţenie. Contrar aşezării de pe Pământ sau din planeta 
Marte, continentele ocupă aici mai cu seamă emisfera 
sudică a globului Lunii. Aceste continente nu prezintă acele 
linii terminale atât de lămurite şi aşa de precise cum sunt în 
America de Sud, Africa şi peninsula indiană. 

Coastele lor colţuroase, capricioase, adânc crestate, au o 
bogăţie de golfuri şi de peninsule. Ele reamintesc cu 
uşurinţă talmeş-balmeşul din insulele Sonda, unde 
pământurile sunt deosebit de fărâmiţate. Dacă s-a navigat 
cândva la suprafaţa Lunii, fără îndoială că asta a fost 
deosebit de greu şi periculos iar marinarii şi hidrografii 
seleniţi sunt de plâns; aceştia din urmă când ridicau planul 
acestor coaste zbuciumate, cei dintâi când întâlneau aceste 
periculoase locuri de acostare. 

De asemenea, se poate observa că pe sferoidul Lunii, polul 
sudic are un caracter mult mai mult continental decât cel 
nordic. Pe lângă acesta din urmă, nu se găseşte decât o 
uşoară tichie de pământuri despărțite de alte continente 
prin mări întinse. Spre miazăzi continentele aproape că 
îmbracă toată emisfera. Este deci cu putinţă că seleniţii saşi 
fi înfipt steagul pe unul din polii lor, pe când oameni ca 
Franklin, Rosse, Kane, Dumont-d'Urville, Lambert n-au 
putut încă să ajungă la acest punct necunoscut al globului 
pământesc. 

Cât despre insule, ele sunt numeroase la suprafaţa Lunii. 
Aproape toate lunguieţe sau rotunde şi trase parcă cu 
compasul, ele par a forma un întins arhipelag comparabil cu 
acel fermecător grup din Grecia şi Asia Mică, pe care 


mitologia l-a însufleţit odinioară cu cele mai fermecătoare 
legende ale ei. 

Fără să vrei nume ca Naxos, Tlenedos, Milo, Carpathos, îţi 
vin în minte şi cauţi cu ochii corabia lui Ulise sau „clipper”- 
ul argonauţilor. Cel puţin aşa o cerea Michel Ardan; el 
vedea un arhipelag grecesc pe carte. în ochii tovarăşilor săi 
mai puţin fantezişti, aspectul acestor ţărmuri amintea mai 
degrabă pământul îmbucătăţit din Noulbrunswick sau Noua 
Scoţie şi acolo unde francezul găsea urmele eroilor 
legendari, aceşti americani arătau punctele prielnice 
aşezării birourilor în interesul comerţului şi industriei din 
Lună. 

Pentru a încheia cu descrierea părţii continentale a Lunii, 
să spunem şi câteva cuvinte despre faţa sa orografică. Aici 
se deosebesc foarte limpede şiruri de munţi, munţi 
singuratici, văi rotunde şi şanţuri. întregul relief al Lunii 
este cuprins în această împărţeală, fiind neobişnuit de 
accidentat. închipuiţi-vă o uriaşă Elveţie, o Norvegie fără 
sfârşit, unde acţiunea plutonică a făcut totul. 

Faţa aceasta atât de profund noduroasă este rezultatul 
contracţiilor succesive ale scoarţei, pe vremea când astrul 
era pe cale de formare. Discul Lunii este fără îndoială 
indicat pentru studiul marilor fenomene geologice. După 
părerile unor anumiţi astronomi, suprafaţa sa, deşi mult 
mai veche decât aceea a Pământului, a rămas mai nouă. 

Acolo nu-s nici ape care să macine relieful primitiv şi a 
căror acţiune crescândă să producă până la urmă o nivelare 
completă, nici aer a cărui influenţă descompune, schimbă 
profilurile ortografice. Acolo, acţiunea plutonică, cu nimic 
modificată de cele neptuniene, se prezintă aşa cum este 
lăsată de la natură. Este Pământul aşa cum fusese înainte 
ca diferitele bălți şi curente să-l fi transformat într-o scrie 
de straturi succesive de mâl. 

După ce privirea s-a plimbat pe aceste întinse continente,- 
ea este atrasă de mări şi mai întinse încă. Nu numai prin 
conformaţia lor, ci şi prin poziţia şi aspectul lor reamintesc 


pe acelea ale oceanelor pământeşti, dar tot ca şi Pământul, 
aceste mări ocupă cea mai mare parte a globului. 

Şi totuşi nu sunt spaţii lichide, ci câmpii a căror origine, 
călătorii noştri nădăjduiau s-o determine curând. 

Astronomii, trebuie s-o recunoaştem, au împodobit aceste 
pretinse mări cu denumiri cel puţin ciudate pe care ştiinţa 
le-a respectat până astăzi. Michel Ardan avea dreptul să 
asemene acest planisfer cu o „hartă a dragostei” lucrată de 
o Scudery sau de un Cyrano de Bergerac. 

— Numai că, adăugă el, nu-i harta sentimentului ca prin 
veacul XVII, ci o hartă a vieţii, foarte lămurit despărțită în 
două părţi: una feminină, alta masculină. 

Femeilor, emisfera din dreapta, bărbaţilor, cea din stânga! 

Şi în timp ce vorbea astfel, Michel nu izbutea altceva decât 
ca prozaicii săi tovarăşi să dea din umeri. Barbicane şi 
Nicholl considerau harta Lunii dintr-un cu totul alt punct de 
vedere decât acela al fantezistului lor prieten. Totuşi 
fantezistul prieten avea şi el mai mult sau mai puţin 
dreptate! Judecaţi şi dumneavoastră. 

În această emisferă din stânga se întinde „Marea Norilor” 
unde atât de des se îneacă judecata omenească. 

Nu departe, răsare „Marea Ploilor”, alimentată de toate 
necazurile vieţii. Lângă aceasta se adânceşte „Marea 
Furtunilor”, unde omul luptă fără încetare împotriva 
pasiunilor sale prea adesea victorioase. Apoi istovit de 
aceste dezamăgiri, trădări, necredinţe şi tot alaiul de 
mizerii pământeşti, ce găseşte el la sfârşitul drumului său? 

Acea întinsă „Mare a toanelor” abia îndulcită de câteva 
picături din apele „Golfului de Rouă”! Neguri, ploi, furtuni, 
toane. Oare viaţa omului înseamnă altceva şi nu se rezumă 
oare la aceste patru cuvinte? 

Emisfera din dreapta dedicată doamnelor, cuprinde mări 
mai mici, a căror nume semnificative cuprind toate 
incidentele unei vieţi de femeie. Este „Marea Seninătăţii” 
deasupra căreia se apleacă tânăra fată şi „Lacul Viselor” ce- 
i oglindeşte un viitor fericit! Era „Marea Nectarului” cu 


valurile sale duioase de dragoste! Este „Marea Rodniciei”, 
„Marea Crizelor”, apoi „Marea Aburilor” ale cărei întinderi 
poate că sunt prea restrânse şi în sfârşit acea întinsă „Mare 
a Liniştii” unde au fost înghiţite toate pasiunile false, toate 
visele fără rost, toate dorinţele neîmplinite şi ale cărei 
valuri se revarsă liniştit în „Lacul Morţii”! 

Ce înşiruire curioasă de nume! Ce împărţire deosebită a 
acestor două emisfere ale Lunii, emisfere unite una de alta 
ca bărbatul de femeie şi formând această sferă a vieţii 
târâtă în spaţiu! Şi oare Michel, cu imaginaţia sa, nu avea 
dreptate să înţeleagă în felul acesta fantezia vechilor 
astronomi? 

Dar în timp ce imaginaţia sa alerga astfel peste „mări”, 
serioşii săi tovarăşi de drum priveau mai geografic 
lucrurile. Ei învățau pe dinafară această nouă lume şi îi 
măsurau unghiurile şi diametrul. 

Pentru Barbicane şi Nicholl, Marea Negurilor era o imensă 
depresiune, cu câţiva munţi circulari, ici-colo, şi acoperind o 
mare parte din zona vestică a emisferei de sud; ea ocupa 
o'sută optzeci şi patru de mii opt sute de leghe pătrate şi 
centrul său se afla la 15 grade latitudine sudică şi 

20 grade longitudine răsăriteană. Oceanul Furtunilor, 
Oceanus Procellarum, cea mai întinsă câmpie a discului 
lunar, cuprindea o suprafaţă de 328.300 leghe pătrate, 
mijlocul său fiind la 10 grade latitudine nordică r 45 grade 
longitudine răsăriteană. Din sânul său se înălţau minunaţii 
munţi luminoşi ai lui Kepler şi Aristarc. 

Mai spre miazănoapte şi despărțită de Marea Norilor prin 
nişte lanţuri înalte de munţi, se întindea Marea Ploilor, 
Mare Imbrium, ce-şi avea centrul la 35 grade latitudine 
nordică şi 20 grade longitudine răsăriteană; forma sa era 
aproape rotundă şi ocupa un spaţiu de 193 mii de leghe. Nu 
departe, Marea 'Toanelor, Mare Humorum, un mic bazin 
având doar 44.200 leghe pătrate, era aşezată la 25 grade 
latitudine sudică şi 40 grade longitudine estică. în sfârşit 
încă trei golfuri se mai conturau pe țărmurile acestei 


emisfere: golful 'Torid; golful Rouei şi golful Stânjeneilor, 
mici câmpuri înghesuite printre şiruri înalte de munţi. 

Emisfera „femeiască” fireşte, mult mai năzuroasă, se 
deosebea prin mări mult mai mici şi mult mai numeroase. 

Spre miazănoapte se găseau Marea Frigului, Mare 
Frigoris, la 55 grade latitudine nordică şi O grade 
longitudine, cu o suprafaţă de 76 mii de leghe pătrate, care 
se învecina cu Lacul Morţii şi Lacul Viselor; Marea 
Seninătăţii, Mare Serenitatis, la 25 grade latitudine nordică 
şi 20 grade longitudine estică, având o suprafaţă de 86 mii 
de leghe pătrate; Marea Crizelor, Mare Crisium, bine 
conturată, foarte rotundă, la 17 grade latitudine nordică şi 
55 grade” longitudine vestică, cu o suprafaţă de patruzeci 
de mii de leghe, o adevărată mare Caspică, încinsă cu o 
cunună de munţi. Apoi în regiunea Ecuatorului, la 5 grade 
latitudine nordică şi 25 grade longitudine vestică, se'ivea 
Marea Liniştii, Mare Tranquilljtatis, ocupând 121.509 leghe 
pătrate; această mare comunica spre sud cu Marea 
Nectarului, Mare Nectaris, pe o întindere de 28.100 leghe 
pătrate, la 15 grade latitudine sudică şi 35 grade 
longitudine vestică şi la răsărit cu Marea Fertilităţi, Mare 
Feconditatis, cea mai întinsă din această emisferă, ocupând 

219.300 leghe pătrate, la 3 leghe latitudine sudică şi 50 
grade longitudine vestică. în sfârşit, mult spre miazănoapte 
şi mult de tot spre sud, se mai zăreau încă două mări, 
Marea lui Humboldt, Mare Humboldtianum, cu o suprafaţă 
de şase mii cinci sute leghe pătrate şi Marea Australă, Mare 
Australe, având o suprafaţă de douăzeci şi şase mile. 

În mijlocul discului lunar, călărind pe ecuator, şi pe 
meridianul zero, se deschidea Golful Centrului, Sinus Medii, 
un fel de linioare de unire între cele două emisfere. 

Aşa se arăta în ochii lui Nicholl şi Barbicane suprafaţa încă 
vizibilă a satelitului Pământului. Când ei adunară aceste 
diferite măsuri, găsiră că suprafaţa acestei emisfere era de 
4.738.160 de leghe, dintre care 3.317.600 pentru vulcani, 
lanţuri de munţi, văi rotunde, insule, într-un cuvânt tot ce 


părea că formează partea solidă a Lunii, un milion patru 
sute zece mii patru sute leghe pentru mări, lacuri, bălţi, tot 
ce părea că formează partea lichidă. Ceea ce de altfel îi era 
cu desăvârşire indiferent vrednicului nostru Michel. 

După cum se vede, emisfera aceasta este de treisprezece 
ori şi jumătate mai mică decât emisfera pământească. 
Totuşi selenografii au şi numărat acolo mai mult de cincizeci 
de mii de cratere. Este deci o suprafaţă zgribulită, crăpată, 
o adevărată strecurătoare, vrednică de denumirea prea 
puţin poetică ce i-au dat-o englezii „green cheese” adică 
„brânză mucegăită”. 

Michel Ardan sări în sus când Barbicane rosti acest nume 
înjositor. 

— Iată deci, zise el, cum o tratau anglo-saxonii, în veacul al 
XIX-lea, pe frumoasa Diana, pe blonda Phoebe, pe drăgălaşa 
Isis, pe încântătoarea Astartea, regina nopţilor, fiica 
Latoniei şi a lui Jupiter, sora cea mică a radiosului Apolo! 

Capitolul XII. 

AMĂNUNTE OROGRAFICE. 

Direcţia pe care o urma proiectilul, aşa cum se ştie, îl târa 
spre emisfera nordică a Lunii. Călătorii erau departe de 
acest punct central pe care ar fi trebuit să-l atingă, dacă 
traiectoria n-ar fi suferit o deviere de nereparat. 

Era douăsprezece şi jumătate noaptea. Barbicane socoti 
că atunci se aflau la o distanţă de o mie patru sute de 
kilometri, distanţă ceva mai mare ca lungimea razei lunare 
şi care trebuia să descrească pe măsură ce vor înainta spre 
Polul Nord. Proiectilul se găsea atunci nu în dreptul 
ecuatorului, ci de-a curmezişul celei de-a zecea paralele şi 
începând cu această latitudine, indicată cu grijă pe hartă 
până la pol, Barbicane şi cei doiînsoţitori ai săi putură 
observa Luna în cele mai bune condiţii. 

Într-adevăr, cu ajutorul lunetelor, distanţa aceasta de o 
mie patru sute kilometri era redusă la paisprezece, adică 
tocmai trei leghe şi jumătate. Telescopul din Munţii Stâncoşi 
apropia Luna mai mult, dar atmosfera Pământului îi micşora 


foarte mult puterea sa optică. Aşa că Barbicane, instalat în 
proiectilul său, cu luneta la ochi, zărea anumite amănunte 
aproape de nevăzut pentru observatorii de pe Pământ. 

— Dragii mei, spuse atunci preşedintele cu o voce gravă, 
nu ştiu încotro ne ducem, nu ştiu dacă vom mai revedea 
cândva globul pământesc. Totuşi să facem tot aşa ca şi cum 
aceste lucrări ar trebui să slujească într-o zi semenilor 
noştri. Să lăsăm la o parte orice frământări. 

Suntem astronomi. Acest proiectil este un cabinet al 
Observatorului din Cambridge, transportat în spaţiu. Să 
observăm deci. 

Acestea fiind zise, munca a fost începută cu o deosebită 
precizie şi el reproduse cu exactitate diferitele aspecte ale 
Lunii la distanţe variabile, la care se afla proiectilul faţă de 
astru. 

În timp ce proiectilul se afla la înălţimea celei de a zecea 
paralele nordice, li se păru că urmează strict al douăzecilea 
grad de longitudine estică. 

Aici este cazul să facem o observaţie importantă cu privire 
la harta de care se serveau pentru observaţiile lor. în hărţile 
selenografice, unde din cauza răsturnării lucrurilor cu 
capul în jos, din pricina lunetelor, miazăzi este sus şi 
miazănoapte jos, ar părea firesc, ca o urmare a acestei 
răsturnări, ca răsăritul să fie aşezat la stânga şi apusul la 
dreapta. Totuşi lucrurile nu stau aşa. Dacă harta era 
întoarsă şi prezenta Luna aşa cum ea se arată privirilor 
noastre, răsăritul ar fi la stânga, şi apusul la dreapta, 
contrar hărților pământeşti. lată motivul acestei ciudăţenii. 

Observatorii aşezaţi în emisfera boreală în Europă, dacă 
vor, zăresc Luna la miazăzi, în raport cu ei. în timp ce eio 
observă, stau cu spatele către miazănoapte, poziţie inversă 
celei ce o ocupă când privesc o hartă terestră. Deoarece 
întorc spatele nordului, răsăritul se află la stânga lor şi 
apusul la dreapta. Pentru observatorii aşezaţi în emisfera 
australă, de pildă în Patagonia, vestul Lunii ar fi la stânga 
lor şi estul la dreapta, deoarece sudul este în spatele lor. 


lată şi motivul acestei răsturnări aparente a celor două 
puncte cardinale şi trebuie să ţinem seama de el pentru a 
urmări observaţiile preşedintelui Barbicane. 

Cu ajutorul Mappei selenografice a lui Beer şi Moedler 
călătorii puteau să recunoască fără greş porțiunile discului 
ce era încadrat în lentila lunetei. 

— Ce vedem în acest moment? întrebă Michel. 

— Partea de miazănoapte a Mării Norilor, răspunse 
Barbicane. Suntem prea departe pentru a-i recunoaşte 
originea. Aceste câmpii or fi oare compuse din nisip sterp, 
aşa cum au pretins cei dintâi astronomi? Nu sunt altceva 
decât nişte întinse păduri, potrivit părerii domnului Waern 
de la Rue, care atribuie Lunii o atmosferă foarte joasă, dar 
foarte densă, lucru ce-l vom şti mai târziu. Aşadar să nu 
afirmăm nimic înainte de a fi în drept, de a afirma. 

Această Mare a Norilor este destul de nesigur delimitată 
pe hărţi. Se presupune că această întinsă câmpie este 
presărată cu blocuri de lavă vărsată de vulcanii vecini 
dinspre partea ei dreaptă. Ptolemeu, Purbach, Arzachel. în 
timpul acesta, proiectilul gonea şi se apropia în chip 
simţitor şi curând se iviră piscurile ce închid această mare 
la hotarul său de miazănoapte. în faţă se ridica un munte 
strălucitor, de toată frumuseţea, al cărui creştet părea 
pierdut în ţâşnitura razelor solare. 

— Cine-i? întrebă Michel. 

— Copernic, răspunse Barbicane. 

— Să-l vedem pe Copemic. 

„ Acest munte situat la 9 grade latitudine nordică şi 20 
grade longitudine estică, se înalţă la trei mile patru sute 
treizeci şi opt de metri deasupra nivelului suprafeţei Lunii. 

E foarte vizibil de pe Pământ şi astronomii pot să-l 
studieze perfect de bine, mai ales pe timpul fazei cuprinsă 
între ultimul pătrar şi lună nouă, pentru că atunci umbrele 
se răsfrâng mai prelung de la răsărit spre apus şi îngăduie 
să se măsoare înălțimile sale. 


Acest Copemic formează cel mai important sistem luminos 
al discului, după Tycho, ce era aşezat în emisfera de 
miazăzi. El se înalţă de unul singur, ca un far uriaş, pe 
această porţiune a Mării Norilor ce se învecinează cu 
Marea Furtunilor şi luminează cu o minunată strălucire 
două oceane dintr-o dată. Alcătuiau o privelişte 
nemaiîntâlnită aceste lungi dâre luminoase, atât de 
orbitoare în timpul Lunii pline şi care depăşind spre 
miazănoapte lanţurile învecinate, se duc să se stingă tocmai 
în Marea Ploilor. La ora unu, ora Pământului, proiectilul, ca 
un balon târât în spaţiu, domina acest munte măreț. 

Barbicane putu recunoaşte exact principalele sale direcţii. 
Copernic este cuprins în seria de munţi inelari de primul 
ordin, în împărţirea marilor văi. Aidoma lui Kepler şi 
Aristarc care stăpânesc Oceanul Furtunilor, el apare 
câteodată ca un punct luminos într-o lumină difuză şi a fost 
luat drept un vulcan în activitate. Dar el nu este decât un 
vulcan stins, la fel ca toţi cei de pe această parte a Lunii. 

Circumvoluţiunea sa avea un diametru de aproximativ 22 
de leghe. Luneta descoperi aici urmele de stratificare 
produse de erupțiile succesive şi de jur-împrejur părea că 
sar fi presărat fărâmiţe vulcanice dintre care unele se mai 
vedeau încă înăuntrul craterului. 

— Există la suprafaţa Lunii, zise Barbicane, mai multe 
soiuri de depresiuni şi este uşor de văzut că, Copernic 
aparţine unui gen luminos de munţi. Dacă am fi mai 
apropiaţi, am zări conurile ce se zbârlesc pe dinăuntru şi 
care au fost cândva tot atâtea guri ce vărsau pară şi foc. O 
curioasă aşezare şi fără excepţie pe discul Lunii, este că 
suprafaţa interioară a acestor depresiuni este complet 
inversă decât forma ce o prezintă craterele pământului. 

Concluzia este că îndoitura generală a fundului acestor văi 
rotunde dau o sferă de un diametru inferior celui al Lunii. 

— Şi de ce au această aşezare specială? întrebă Nicholl. 

— Nu se ştie, răspunse Barbicane. 


— Ce strălucire minunată, repetă Michel Ardan. Cu greu 
îmi închipui că se poate vedea un spectacol mai frumos. 

— Dar ce ai spune, întrebă Barbicane, dacă printr-o 
întâmplare neaşteptată în călătoria noastră am fi târâţi spre 
emisfera sudică? 

— Ei bine! Aş spune că e şi mai frumos! răspunse Michel 
Ardan. 

În acel moment, proiectilul domina perpendicular valea 
rotundă. Circumvoluţiunea lui Copemic forma un cerc 
aproape desăvârşit şi malurile sale foarte abrupte se zăreau 
lămurit. Se putea vedea chiar o dublă împrejmuire inelată. 
De jur-împrejur se arăta ocâmpie cenuşie, cu înfăţişare 
sălbatică, pe care relieful se desprindea în galben, în fundul 
văii, ferecată parcă într-o cutie, scânteiară o clipă, două-trei 
conuri eruptive, asemănătoare unor uriaşe pietre 
nestemate, orbitoare. Spre miazănoapte, parapetul se lăsa 
în jos printr-o îndoitură ce probabil dădea înăuntrul 
craterului. 

Trecând pe deasupra câmpiei împrejmuitoare, Barbicane 
putu să-şi însemneze un mare număr de munţi prea puţin 
importanţi şi un munte inelar numit Gay-Lussac, lărgimea 
lor măsurând 24 de kilometri. Spre miazăzi, câmpia se 
arăta foarte plată, fără nici o ridicătură, fără nici o ieşitură 
a solului. Spre miazănoapte însă, până la locul unde se 
mărginea cu Oceanul Furtunilor, era ca o suprafaţă lichidă 
tulburată de un uragan, ale cărui înălţimi şi adâncituri 
înfăţişau o succesiune de dungi brusc încremenite. Peste 
toate acestea, în toate direcţiile alergau fâşiile luminoase ce 
se adunau în vârful Copemicului. 

Unele aveau o lăţime de 30 de kilometri şi o lungime cu 
neputinţă de măsurat. 

Călătorii discutau despre originea acestor curioase raze şi, 
ca şi observatorii pământeni, ei nu-i puteau stabili originea. 

— De ce oare acestea, spunea Nicholl, n-ar fi pur şi simplu 
versantul celălalt al munţilor ce oglindeşte mai viu razele 
Soarelui? 


— Nu, răspunse Barbicane, dacă ar fi aşa, în anumite 
condiţii ale Lunii, ele ar proiecta umbrele. Ori, el nu le 
proiectează. 

Într-adevăr aceste raze nu se iveau decât în timp ce astrul 
zilei se afla în opoziţie cu Luna şi dispăreau de îndată ce 
razele lui deveneau oblice. 

— Dar ce s-a născocit pentru a lămuri ce-i cu aceste dâre 
de lumină - întrebă Michel - căci nu pot crede că învățații 
izbutesc să dea lămuriri atât de scurte! 

— Da, răspunse Barbicane, Herschell a formulat o părere, 
dar nu îndrăznea s-o rostească. 

— Nu contează. Care este această părere? 

— El presupunea că aceste raze trebuie să fi fost curente 
de lavă, răcite acum şi care străluceau când le bătea 
Soarele. E posibil dar foarte imposibil. De altfel dacă vom 
trece mai aproape de Tycho vom fi mai bine aşezaţi pentru 
a recunoaşte cauza acestei dâre de lumină. 

— Ştiţi dragii mei, cu ce se aseamănă această câmpie 
văzută de la înălţimea unde suntem? zise Michel. 

— Nu, răspunse Nicholl. — 

Toate aceste bucăţi de lavă prelungi ca nişte fusuri 
seamănă cu un imens joc de beţişoare de fildeş, aruncate 
claie peste grămadă. Nu mai lipseşte decât cârligul pentru 
a le trage unul câte unul. 

— Fii serios, spuse Barbicane. 

— Să fim serioşi, răspunse liniştit Michel. Şi în loc de 
beţişoare, să zicem oseminte. Această câmpie n-ar fi atunci 
decât un întins cimitir în care ar odihni rămăşiţele 
muritoare a mii de generaţii stinse. îţi place mai mult 
această comparaţie de mare efect? 

— "Tot aşa de brează ca şi cealaltă, răspunse Barbicane. 

— Ei drace, dar pretenţios mai eşti exclamă Michel. 

— Stimate prieten, răspunse pozitivistul Barbicane, ce' 
importanţă are să ştim cu ce seamănă, dacă nu ştim ce este. 
— Bun răspuns, strigă Michel. Asta o să-mi fie învăţătură 

de minte să fac cugetări cu savanții. 


În acest timp, proiectilul înainta cu o viteză aproape 
uniformă alungând discul lunar. Călătorii nu se gândeau 
deloc la odihnă, după cum e uşor de înţeles. în fiecare clipă 
se schimba priveliştea ce le fugea de sub ochi. Pe la unu şi 
jumătate de dimineaţă, ei întrezăriră vârfurile unui alt 
munte. Barbicane, uitându-se pe hartă, recunoscu muntele 
Eratosthene. 

Era un munte inelar înalt de 4500 metri, unul din acele 
căldări rotunde atât de numeroase pe satelit. Şi-n această 
privinţă, Barbicane reaminti prietenilor săi ciudata părere a 
lui Kepler despre formarea acestor văi rotunde. 

După vestitul matematician, aceste cavităţi crateriforme 
fuseseră săpate de mâna omenească pentru a se adăposti în 
ele. 

— Cu ce intenţie, Nicholl? 

— Cu o intenţie firească! răspunse Barbicane. Seleniţii au 
făcut aceste lucrări imense şi au scobit aceste uriaşe găuri 
pentru a se refugia şi apăra de razele soarelui ce îi lovea 
cincisprezece zile neîntrerupt. 

— Nu-s proşti seleniţii ăştia spuse Michel. 

— Ciudată idee, răspunse Nicholl. Dar probabil că Kepler 
nu cunoştea adevăratele dimensiuni ale acestor depresiuni, 
căci pentru a le săpa trebuie făcut lucru de uriaş, imposibil 
pentru seleniţi. 

— De ce, dacă greutatea la suprafaţa Lunei este de şase 
ori mai mică decât pe Pământ? spuse Michel. 

— Dar dacă seleniţii sunt de şase ori mai mici? 

— Şi dacă nu sunt seleniţi? adăugă Barbicane. 

Cu aceasta încheindu-se discuţia, în curând Eratosthene 
dispăru la orizont, fără ca proiectilul să se fi apropiat 
îndeajuns pentru a îngădui o observaţie riguroasă. 

Acest munte despărţea Apeninii de Carpaţi. 

În orografia lunară s-au deosebit câteva şiruri de munţi 
care sunt mai cu seamă aşezaţi pe emisfera de 
miazănoapte. Unii totuşi, ocupă anumite părţi din emisfera 
sudică. 


lată tabloul acestor diferite lanţuri, indicate de la miazăzi 
la miazănoapte, cu latitudinile şi înălțimile raportate la cele 
mai înalte piscuri: nţii Doerfel 84*latitudine S 7603 
mleibnitza cc7600 mrook20* până lacc a1600 maltaiCC 
CCCC CC4047 mcordilierilO»CE CCCC Ci3898 mpirineiCC 
CCa a3631 muraliCC CCii a838 malembertCC CCCi ii5847 
mho emusCC CCCIiN 2021 mcarpaţiCC CCa a1939 
mapeniniCC CCa CC5501 mtaurusCC CCii îi2746 mrifCC 
CCii Ci4171 mherciniciCC CCii iil170m” Caucaz 32* „41% 
5567 în „ Alpi 42» „49* „3617 în Printre toate aceste 
lanţuri de munţi, cel mai de seamă este acela al Apeninilor, 
a căror întindere este de o sută cincizeci de leghe, o 
întindere inferioară totuşi faţă de marile mişcări orografice 
ale Pământului. Apeninii se întind pe ţărmul răsăritean al 
Mării Ploilor şi se continuă la miazănoapte cu Carpaţii al 
căror profil măsoară aproape o sută de leghe. 

Călătorii nu putură decât să întrezărească vârful acestor 
Apenini ce se arată de la 10* longitudine estică la 

16* longitudine răsăriteană; dar lanţul Carpaţilor se 
întinde sub privirea lor de la 18* la 30* longitudine estică şi 
ei le putură observa astfel aşezarea. 

Una dintre ipoteze li se păru foarte îndreptăţită. 

Văzând acest lanţ al Carpaţilor ce lua pe ici-colo forme 
circulare şi era dominat de vârfuri înalte, ei traseră 
concluzia că odinioară forma văi rotunde foarte importante. 
Probabil că aceste inele de munţi fuseseră rupte în parte de 
uriaşa inundație căreia i se datereste Marea Ploilor. 
Carpaţii aceştia erau atunci, prin înfăţişarea lor, ceea ce ar 
fi văile lui Purbach, Arzachel şi Ptolemeu, dacă un cataclism 
ar dărâma întăriturile lor din stânga şi lear preface într-un 
lanţ neîntrerupt de munţi. înălţimea lor este în medie de 
trei mii două sute metri, înălţime comparabilă cu unele 
puncte din Pirinei, ca portul Pineda. 

Povârnişurile meridionale se plecau brusc spre întinsa 
Mare a Ploilor. 


Pe la două de dimineaţă, Barbicane se afla în înălţimea 
celei de a douăzecea paralele, nu departe de acest micuţ 
munte ce atinge o mie cinci sute cincizeci şi nouă metri şi 
poartă numele de Pythias. Distanţa dintre proiectil şi Lună 
nu era decât de o mie două sute de kilometri, distanţă 
redusă la trei leghe cu ajutorul lunetelor. 

„Marea Imbrium” se aşternea sub ochii călătorilor ca o 
imensă scobitură ale cărei amănunte erau încă prea puţin 
vizibile. Lângă ei, pe stânga, se ridica muntele Lambert, a 
cărui înălţime este apreciată la o mie opt sute treisprezece 
metri şi mai departe, la graniţa Oceanului Furtunilor, la 23* 
latitudine nordică şi 29* longitudine estică, sclipea 
luminosul munte Euler. Acest munte, înalt de numai 1815 
metri peste nivelul Lunii, fusese obiectul unei interesante 
lucrări a astronomului Schroeter. Acest învăţat, căutând 
săşi dea seama de originea munţilor Lunii, se întrebase 
dacă nu cumva volumul craterului era întotdeauna 
aproximativ egal cu volumul întăriturilor ce-l împrejmuiau. 
Ori, acest raport exista în general şi Schroeter trase 
concluzia că o singură erupție de materii vulcanice fusese 
de ajuns pentru a forma aceste baraje, căci erupțiile de mai 
târziu ar fi alterat acest raport. Numai muntele Euler 
dezminţea această lege generală, având nevoie pentru 
formarea lui de mai multe erupții succesive, întrucât 
volumul cavităţii sale era dublu faţă de acela al 
împrejmuirilor sale. 

Toate aceste ipoteze erau îngăduite astronomilor de pe 
Pământ, cărora instrumentele de observare le serveau pe 
jumătate. Dar Barbicane hu voia să se mulţumească numai 
cu aceasta, aşa că văzând că proiectilul său se apropia 
regulat de Lună, nu-şi pierdea speranţa că cel puţin va 
surprinde tainele formaţiunii sale, dacă n-o va putea atinge. 

Capitolul XIII. 

PRIVELIŞTI DE PE LUNĂ. 

La două şi jumătate de dimineaţă, proiectilul se afla de-a 
curmezişul celei de a treizecea paralele lunare şi la o 


distanţă efectivă de o mie de kilometri, redusă la zece 
kilometri prin instrumentele optice. Părea însă cu neputinţă 
să se mai poată ajunge în vreun punct oarecare al discului. 

Viteza sa de translație, relativ mijlocie, era inexplicabilă 
pentru preşedintele Barbicane. La această distanţă de 
Lună, ea ar fi trebuit să fie considerabilă pentru a menţine 
proiectilul împotriva forţei de atracţie. Era deci un fenomen 
a cărui explicaţie nu se cunoştea încă. De altfel, nu era timp 
pentru a-i căuta cauza. Relieful lunar defila sub ochii 
călătorilor şi ei nu voiau să piardă nici un singur amănunt. 

Discul se vedea deci, prin lunete, la o depărtare de două 
leghe şi jumătate. Ce-ar zări oare la suprafaţa Pământului 
un aeronaut transportat la această distanţă? Nu s-ar putea 
spune deoarece cele mai înalte ascensiuni în văzduh nu au 
depăşit opt mii de metri. 

lată totuşi o descriere exactă a celor ce vedeau Barbicane 
şi însoțitorii săi, de la această înălţime. 

Nişte coloraţiuni destul de variate se iveau sub forma unor 
pete mari pe disc. Selenografii nu-s de acord în privinţa 
naturii acestor culori. Ele sunt diferite şi destul de clar 
despărțite între ele. Julius Schmidt pretinde că dacă ar seca 
oceanele de pe Pământ, un observator selenit n-ar distinge 
pe globul pământesc, între oceanele şi câmpiile 
continentale, culori atât de diferit pronunţate ca acelea ce 
se arătau pe suprafaţa Lunii, unui observator terestru. 
După părerea lui, culoarea comună vastelor câmpii 
cunoscute sub numele de „mări” este cenuşiul-închis 
amestecat cu verde şi cafeniu. Câteva din marile cratere 
prezintă de asemenea această culoare. 

Barbicane cunoştea această teorie a selenografului 
german, părere împărtăşită de altfel şi de domnii Beer şi 
Moedler. El constată că observaţia lor le dădeau dreptate 
anumitor astronomi ce nu admit decât coloraţia cenuşie la 
suprafaţa Lunii. în anumite spaţii, culoarea verde era viu 
pronunţată, aşa cum reiese, după Julius Schmidt, Mările 
Seninătăţii şi a Ioanelor. Barbicane mai observă crăpături 


largi, lipsite de conuri interioare şi care aruncau o culoare 
albăstruie, tot aşa cum luceşte o foaie de oţel bine lustruită. 

Aceste coloraţiuni se datorau fără doar şi poate discului 
Lunii şi nu se năşteau - după cum spuneau câţiva astronomi 

— fie din imperfecţiunea obiectivelor lunetelor, fie din 
interpunerea atmosferei pământeşti. Pentru Barbicane nu 
mai exista nici o îndoială în această privinţă. El îşi făcea 
observaţile prin vid şi nici greşeli de optică nu putea 
săvârşi. El socoti teoria acestor coloraţiuni variate ca un 
bun dobândit de ştiinţă. Oare aceste nuanţe de verde se 
datorau unei vegetaţii tropicale, întreţinută de o atmosferă 
deasă şi scăzută? încă nu se putea pronunţa. 

Mai încolo, zări o culoare roşiatică, destul de puternică. 
Acest colorit fusese zărit pe fondul unei împrejmuiri 
singuratice, cunoscută sub numele de valea lui Lichtenberg, 
care este aşezată lângă munţii Hercinici, pe ţărmul Lunii, 
dar nu-i putu recunoaşte originea. 

Nici în privinţa unei alte particularităţi a discului nu a fost 
mai fericit, căci nu a putut preciza exact cauza. lată această 
particularitate. 

Michel Ardan era lângă preşedinte, când observă nişte linii 
lungi, albe, viu luminate în bătaia razelor directe ale 
Soarelui. Una după alta se perindau dâre luminoase foarte 
deosebite de radierea ce o prezentase Copernic. Ele se 
înşirau' paralel una după alta. 

Michel cu obişnuita-i obrăznicie, nu se putu opri să nu 
exclame: 

— Uite!... Câmpii cultivate...! 

— Câmpii cultivate? răspunse Nicholl, ridicând din umeri. 

— Arate, cel puţin, răspunse Michel Ardan. Dar ce plugari 
mai sunt şi seleniţii ăştia şi ce boi uriaşi trebuie să înjuge la 
plugul lor pentru a trage astfel de brazde! 

— Astea nu-s brazde, zise Barbicane, sunt nişte şanţuri. 

— Fie şi şanţuri, răspunse blajin Michel. Numai să-mi spui 
te rog, ce înţelegeţi voi în lumea voastră ştiinţifică prin 
acest cuvânt: şanţuri? 


Barbicane arătă numaidecât tovarăşului său ceea ce ştia 
despre şanţurile de pe Lună. Ştia că erau nişte dâre ce se 
puteau observa pe toate părţile nemuntoase ale discului; că 
aceste brazde, de cele mai multe ori singuratice, au o 
lungime de 40-50 leghe, că lăţimea lor variază între o mie şi 
o mie cinci sute de metri şi că malurile lor sunt strict 
paralele; mai mult nu ştia nici despre formaţia, nici despre 
originea lor. 

Barbicane, înarmat cu luneta sa, observă aceste şanţuri cu 
o atenţie încordată. El observă că malurile lor erau formate 
din povârnişuri foarte drepte. Erau lungi întărituri paralele 
şi cu oarecare imaginaţie puteai admite existenţa unor 
lungi linii de fortificaţii ridicate de inginerii seleniţi. 

Printre toate aceste canaluri diferite, unele erau absolut 
drepte şi parcă trase cu o sfoară. Altele prezentau o uşoară 
încovoiere, păstrând cu toate acestea paralelismul malurilor 
lor. Unele se încrucişau între ele, altele tăiau dea dreptul 
prin cratere. Aici ele brăzdau adâncituri obişnuite ca 
Posidonius sau Petavius; acolo tăiau mările, ca Marea 
Seninătăţii. 

Aceste accidente naturale, fireşte că au pus în joc 
imaginaţia astronomilor tereştri. La primele observaţii nu 
se descoperiseră aceste şanţuri. Nici Hevelius, nici Cassini, 
nici La Hire, nici Herschell, nu le-au cunoscut. Abia în 

1789 le semnală Schroeter pentru întâia oară atenţiei 
savanților. După ei veniră alţii, care le studiară, ca Pastorft, 
Gruithuysen, Beer şi Moedler. Astăzi, numărul şanţurilor se 
ridică la şaptezeci. Dar dacă au fost numărate, originea lor 
n-a fost încă determinată. Nu sunt întărituri, aşa cum nu 
sunt nici vechi albii de râuri secate şi asta din două motive: 
întâi că apele, atât de uşoare la suprafaţa Lunii, nu ar fi 
adâncit asemenea bazine, şi în al doilea rând, aceste şanţuri 
străbat adesea cratere aşezate la o mare înălţime. 

Trebuie totuşi să mărturisim că Michel Ardan avu o idee şi 
că fără s-o ştie, ea se nimeri ca în cazul acesta să fie aceeaşi 
cu a lui Julius Schmidt. 


— Pentru ce, spunea el, aceste fenomene inexplicabile n-ar 
fi doar nişte simple fenomene de vegetaţie? 

— Cum înţelegi tu asta? întrebă Barbicane repede. 

— Nu te pripi, vrednicul meu preşedinte, răspunse Michel. 
Nu s-ar putea ca aceste linii posomorâte, ce par a fiun 
umăr, să fie nişte şiruri de copaci aşezaţi regulat? 

— Deci ţii mult la vegetaţia ta? întrebă Barbicane. 

— Ţin, răspunse Michel Ardan, să lămuresc ceea ce voi 
ceilalţi învăţaţi nu lămuriţi! Cel puţin ipoteza mea ar arăta 
pentru ce aceste şanţuri dispar sau apar la epoci regulate. 

— Şi din ce cauză? 

— Din cauză că aceşti copaci devin invizibili când le cad 
frunzele şi vizibili când înfrunzesc. 

Explicaţia ta este ingenioasă, dragul meu tovarăş, 
răspunse Barbicane. Dar e de neadmis. 

— De ce? 

— Pentru că nu există - ca să spunem aşa - anotimp pe 
suprafaţa Lunii şi că, prin urmare, fenomenenele de 
vegetaţie despre care vorbeşti tu nu se pot produce acolo. 

Într-adevăr, oblicitatea redusă a axei lunare menţine 
soarele la o înălţime aproape permanent aceeaşi la fiecare 
latitudine. în regiunile ecuatoriale, luminosul astru se 
găseşte aproape întotdeauna la zenit, iar în ţinuturile 
polare, în nici un caz nu depăşeşte limita orizontului. Deci 
în raport cu fiecare regiune, vom întâlni o iarnă, o 
primăvară, o vară sau o toamnă veşnică ca şi pe planeta 
Jupiter, a cărei axă este la fel de puţin înclinată pe orbita sa. 

Ce origine or fi avut aceste şanţuri? Problemă anevoioasă 
şi greu de dezlegat. Desigur că ele s-au născut după 
formarea craterelor şi văilor, căci multe au apărut prin 
fărâmarea zăgazurilor rotunde de apărare. Deci se poate 
ca, născute o dată cu ultimele epoci geologice, să nu aibă 
altă cauză decât expansiunea.forţelor naturii. 

În timpul acesta, proiectilul ajunsese la înălţimea celui de 
al patruzecelea grad de latitudine a Lunii, la o distanţă ce 
nu era mai mare de opt sute kilometri. Obiectele apăreau în 


câmpul lunetelor, de parcă ar fi fost aşezate la numai două 
leghe. în locul acela, drept sub picioarele lor, se înălța 
Heliconul înalt de cinci sute cinci metri, iar spre stânga se 
rotunjeau acele înălţimi mărunte, ce închid o mică parte a 
Mării Ploilor, sub numele de Golful Stânjeneilor. 

Atmosfera Pământului ar trebui să fie de o sută şaptezeci 
de ori mai străvezie decât este, pentru a îngădui 
astronomilor să facă observaţii complete la suprafaţa Lunii. 

Dar în vidul în care plutea proiectilul, nimic, nu se 
interpunea între ochiul observatorului şi fascinantul relief. 

Mai mult, Barbicane se afla la o distanţă pe care niciodată 
nu ajunseră nici cele mai puternice telescoape, cum ar fi 
acela al lui John Rosse, sau acela instalat în Munţii Stâncoşi. 
Deci condiţiile sale de observare erau nespus de prielnice 
pentru a rezolva această mare problemă: dacă Luna era 
sau nu locuită. Totuşi nu găsea încă soluţia. Nu izbutea să 
deosebească altceva decât pustiul imenselor câmpii şi către 
miazănoapte, munţi sterpi. Nici o lucrare nu trăda mâna 
omului. Nici o ruină nu mărturisea trecerea acestuia. Nici o 
turmă de animale nu arăta ca viaţa să se fi dezvoltat aici, 
nici chiar pe o treaptă inferioară. De nicăieri nici o mişcare, 
nici o speranţă de vegetaţie. Dintre cele trei regnuri ce-şi 
împart între ele globul pământesc, unul singur era 
reprezentat pe Lună: cel mineral. 

— Ah, aşa este! zise Michel Ardan cu un aer oarecum 
dezamăgit. Aşadar nu e nimeni? 

T Nu, răspunse Nicholl, cel puţin până acum. Nici om, nici 
animal, nici copac. La urma urmelor, dacă atmosfera s-a 
refugiat în fundul gropilor, înăuntrul văilor circulare sau 
chiar pe faţa cealaltă a Lunii, nu putem presupune nimic. 

— De altfel, adăugă Barbicane, chiar pentru privirea cea 
mai pătrunzătoare, un om nu este vizibil la o depărtare mai 
mare de şapte kilometri. Deci dacă sunt seleniţi, ei pot 
vedea proiectilul nostru, dar noi nu-i putem vedea. 

Către orele patru de dimineaţă, la înălţimea paralelei a 
cincizecea, distanţa era redusă la şase sute kilometri. La 


stânga se desfăşura o linie de munţi dantelaţi, ce apăreau în 
plină lumină. Spre dreapta, dimpotrivă, se adâncea o gaură 
neagră ca un mare puț, insondabil şi întunecos, săpat în 
solul lunar. 

Această gaură era Lacul Negru, era Platon, căldare 
adâncă ce se putea studia cum trebuie de pe Pământ, între 
ultimul pătrar şi lună nouă, când umbrele se proiectează de 
la vest spre est. 

Această coloraţie în negru se întâlneşte rareori la 
suprafaţa satelitului. Ea n-a fost descoperită decât în 
adâneimile văii Endymion, la răsărit de Marea Frigului în 
emisfera de miazănoapte şi în adâncul văii Grimaldi, pe 
ecuator, spre ţărmul răsăritean al astrului. 

Platon este un munte inelar situat la 510 latitudine nordică 
şi 90 longitudine estică. Valea sa este lungă de nouăzeci şi 
doi kilometri şi largă de şaizeci şi unu. Lui Barbicane îi păru 
rău că nu poate să treacă perpendicular pe deasupra 
uriaşei sale deschizături. Era acolo o prăpastie de sondat 
sau poate de surprins vreun fenomen tainic. Dar mersul 
proiectilului nu putea fi modificat. Trebuia suportat cu 
străşnicie. Nu se pot cârmui baloanele, în nici un caz 
proiectilele şi cu atât mai puţin când eşti întemnițat între 
pereţii lor. 

În sfârşit, pe la cinci de dimineaţă, graniţa de miazănoapte 
a Mării Ploilor era trecută. Munţii La Condamine şi 
Fontanelle rămâneau în urmă, unul la stânga, altul spre 
dreapta. începând cu gradul al şaizecilea, toată această 
parte a discului devenea peste tot muntoasă. 

Lunetele o apropiau la o leghe, distanţă mai mică decât 
aceea ce desparte vârful Mont-Blancului de nivelul mării, 
întreaga regiune era crestată de piscuri şi văi. Pe la 700 
domina Philolaus, cu piscul său de trei mii şapte sute de 
metri, deschizând un crater eliptic, lung de şaisprezece 
leghe şi larg de patru. 

Discul, văzut de la această depărtare, oferea un aspect 
nespus de ciudat. Priveliştea se prezenta ochiului în condiţii 


foarte deosebite de acelea ale Pământului, dar tot foarte 
inferioare. 

Neexistând atmosferă în jurul Lunii, lipsa acestui înveliş 
gazos are urmările pe care le arătam înainte. Pe Lună nu 
întâlnim amurg, noaptea urmând după zi şi ziua urmând 
după noapte, totul schimbându-se cu bruscheţea unei lămpi 
ce ba se stinge, ba se aprinde, în mijlocul unei bezne 
depline. Nici trecere de la frig la cald, temperatura scăzând 
cât ai clipi, de la fierbinţeala apei clocotinde la minusul 
frigului din spaţiul intersideral. 

O altă urmare a lipsei aerului este şi aceea că acolo unde 
nu ajung razele Soarelui, este împărăţia beznei absolute. 
Ceea ce noi am botezat lumină difuză pe Pământ, această 
materie luminoasă pe care aerul o ţine în suspensie şi care 
dă naştere asfinţitului şi revărsatului zorilor, care produce 
umbre, penumbre şi toată minunata magie a clarobscurului, 
nu există pe Lună. De aici, duritatea unor contraste ce nu 
admit decât două culori: negrul şi albul. 

Dacă un selenit şi-ar adăposti ochii de razele soarelui, 
cerul i s-ar părea absolut negru, iar stelele ar licări în faţa 
privirilor sale ca în nopţile cele mai adânci. 

Să judecăm cam ce impresie a putut produce această 
ciudată privelişte asupra lui Barbicane şi asupra celor doi 
prieteni ai săi. Ochii lor nu mai ştiau încotro să privească. 

Nu-şi mai dădeau seama de distanţele respective ale 
diferitelor planuri. Un peisaj lunar ce nu este îndulcit deloc 
de fenomenul de clar-obscur n-ar putea fi redat de un 
peisagist de pe Pământ. Pete de cerneală aruncate pe o 
foaie de hârtie, asta era totul. 

Priveliştea nu se mai schimbă nici când proiectilul 
ajunsese la înălţimea celui de al optzecilea grad şi era la o 
depărtare de Lună de numai o sută de kilometri. Nici când, 
la ora cinci dimineaţa, el trecu la mai puţin de cincizeci de 
kilometri de muntele Gioja, distanţă pe care lunetele o 
reduceau la o optime de leghe. îţi făcea impresia că de-ai fi 
întins mâna, ai fi putut atinge Luna. Părea imposibil ca 


proiectilul să n-o izbească după puţin timp, chiar dacă 
aceasta s-ar fi petrecut la polul nord, a cărui muchie 
strălucitoare se înalţă brusc pe fondul de smoală al cerului. 

Michel Ardan voia să deschidă unul din obloane şi să se 
arunce pe Lună. O cădere de douăsprezece leghe! Nici nu 
se mai gândea la asta! Ar fi fost o încercare de prisos de 
altfel, căci dacă proiectilul nu ar fi atins pe undeva satelitul, 
nici Michel, târât de mişcarea sa, nu l-ar fi atins. 

În clipa aceea, la orele şase, apăru polul Lunii. Discul nu 
mai oferea privirilor călătorilor decât jumătatea sa puternic 
luminată, pe când cealaltă se topea în întunecimi. 

Deodată, proiectilul, trecând de linia ce despărţea 
puternica lumină de umbra deplină, se scufundă brusc în 
noaptea adâncă. 

Capitolul XIV. 

NOAPTEA DE TREI SUTE CINCIZECI ŞI PATRU DE ORE 
ŞI JUMĂTATE în clipa în care se petrecuse acest fenomen 
atât de neaşteptat, proiectilul atingea polul dinspre 
miazănoapte al Lunii la mai puţin de cincizeci de kilometri. 
Doar câteva clipe îi fuseseră de ajuns pentru a se scufunda 
în întunecimile absolute ale spaţiului. Tranziţia de la lumină 
la beznă se înfăptuise atât de repede, fără nuanţe, 
negradat, fără înmuierea ondulaţiilor luminoase, de parcă 
astrul se ghemuise ca şi cum un vânt năprasnic ar fi suflat 
asupră-i. 

— S-a topit, a pierit Luna! exclamă Michel Ardan cu totul 
uluit. 

Într-adevăr, nici o licărire, nici o umbră. Nimic nu se mai 
vedea pe acest disc, odinioară strălucitor. întunericul era 
desăvârşit şi părea mai adânc din cauza licăririi stelelor. 

Era „acel negru” cu care se îmbibă nopţile lunare care 
durează câte 354 ore şi jumătate în fiecare punct al 
discului, noapte îndelungată ce este rezultatul egalităţii 
mişcării de translație cu cea de rotaţie ale Lunii, una în 
jurul ei însăşi, alta în jurul Pământului. Proiectilul, cufundat 


în conul de umbră al satelitului, nu mai era supus acţiunii 
razelor solare în nici un punct al părţii sale. 

invizibile. 

În interiorul său era atât de întuneric, că-ţi puteai băga 
degetele în ochi. Nu se mai putea vedea om cu om. De aici 
nevoia de a se alunga bezna. Oricât de mult ar fi dorit 
Barbicane să cruţe gazul, a cărui rezervă era atât de mică, 
el trebui să-i ceară o umbră de lumină, costisitoare 
strălucire pe care Soarele i-o refuză atunci. 

— Să-l ia dracu pe acest astru radios! strigă Michel Ardan. 
El ne sileşte să irosim gazul în loc să ne dăruiască gratuit 
razele sale. 

— Să nu învinovăţim Soarele. Nu e vina sa, ci a Lunii, care 
s-a aşezat ca un ecran între noi şi el. 

— Soarele-i de vină! spunea Michel. 

— Ba Luna! răspundea Nicholl. 

Începu o ceartă ascuţită, căreia Barbicane îi puse capăt 
zicând: 

— Prieteni, nu e vina nici a Soarelui nici a Lunii. E vina 
proiectilului care în loc să urmeze cu stricteţe traiectoria 
sa, s-a abătut neîndemânatic. Şi ca să fiu mai exact, e vina 
acelui nefericit de bolid care a schimbat atât de neaşteptat 
direcţia noastră iniţială. 

— Bine! răspunse Michel Ardan, fiindcă problema e acum 
pusă la punct, să prânzim. După o noapte întreagă de 
observaţii, se cuvine să ne refacem puţin. 

La această propunere nu există nici o contrazicere. 

Michel pregăti masa în câteva minute. Dar mâncară 
pentru a mânca, băură pentru a bea, fără nici un fel de 
urale. 

Îndrăzneţii călători târâţi prin aceste spaţii întunecoase, 
fără să aibă obişnuitul însoțitor, lumina, simțeau cum îi 
cuprinde o oarecare nelinişte. Umbra „înspăimântătoare” 
atât de dragă penei lui Victor Hugo îi cuprindea din toate 
părţile. Apoi începură să discute despre această nesfârşită 
noapte de trei sute cincizeci şi.patru de ore, adică de 


cincisprezece zile, pe care legile fizice au impus-o 
locuitorilor Lunii. Barbicane dădu amicilor săi câteva 
lămuriri despre cauzele şi urmările acestui curios fenomen. 

— Curios, desigur, zise el, căci dacă fiecare emisferă a 
Lunii e lipsită de lumina Soarelui timp de cincisprezece zile, 
aceea deasupra căreia plutim în această clipă nu se bucură 
nici măcar în timpul îndelungatei sale nopţi, de vederea 
unui Pământ splendid iluminat. într-un cuvânt, Luna nu mai 
apare - dând acest nume sferoidului nostru - decât pentru 
o faţă a discului. Ori, dacă aşa s-ar fi petrecut lucrurile şi pe 
Pământ, dacă de pildă cei din Europa n-ar vedea niciodată 
Luna, care ar fi vizibilă doar la antipozi, vă închipuiţi cât de 
uimit ar fi un european care ar sosi în Australia? 

— S-ar duce până acolo, chiar de-ar fi doar pentru a vedea 
Luna! răspunse Michel. 

— Ei bine, răspunse Barbicane, aceasta este uimirea 
rezervată selenitului care locuieşte pe faţa Lunii opusă 
Pământului, faţă întotdeauna invizibilă compatrioţilor 
noştri, de pe globul terestru. 

— Şi pe care noi am fi văzut-o, adăugă Nicholl, dacă n-am 
fi sosit aici în timpul lunei noi, adică cu cincisprezece zile 
mai târziu. 

— Vă voi mai spune, continuă Barbicane, că în schimb, 
locuitorul de pe faţa vizibilă e favorizat de natură în mod 
deosebit, în detrimentul fraţilor săi de pe faţa invizibilă. 
Aceasta din urmă, după cum vedeţi, are nopţi adânci de trei 
sute cincizeci şi patru de ore, fără ca vreo rază de lumină să 
pătrundă prin beznă. Cealaltă, dimpotrivă; după ce Soarele 
a luminat-o timp de cincisprezece zile şi asfinţeşte 
dispărând sub linia orizontului, vede la orizontul opus, 
răsăritul unui minunat astru. Este Pământul. Pământul de 
treisprezece ori mai mare decât această Lună redusă, pe 
care o cunoaştem; 

Pământul care se dezvoltă pe un diametru de două grade 
şi care îşi revarsă lumina sa de treisprezece ori mai 


puternică, lumină pe care n-o slăbeşte nici un strat 
atmosferic; 

Pământul care dispare din nou, în clipa când se iveşte 
Soarele! 

— Frumoasă frază! zise Michel Ardan. Poate puţin cam 
academică. 

— Din asta se înţelege, reluă Barbicane, fără a clipi, că 
trebuie să fie foarte plăcut de locuit pe această faţă vizibilă 
a discului, deoarece e îndreptată mereu fie spre Soare, 
când e Lună plină, fie spre Pământ, când pe cer e Crai-Nou. 

— Bine, spuse Nicholl, dar cred că avantajele pe care le au 
sunt micşorate de căldura cumplită ce e împletită cu 
această lumină. 

— Din punctul acesta de vedere neajunsul e acelaşi pentru 
ambele feţe, căci lumina răsfrântă de pe Pământ este, fără 
îndoială, şi mai năpăstuită de căldură decât faţa cea vizibilă. 
Asta o spun pentru dumneata. Nicholl, pentru că Michel 
probabil că tot nu va pricepe... 

— Mulţumesc! făcu Michel. 

— Într-adevăr, spuse mai departe Barbicane, când faţa 
aceasta invizibilă primeşte în acelaşi timp şi lumină şi 
căldură de la Soare, aceasta se datorează faptului că e lună 
nouă, adică ea este în conjuncţie, aşezată fiind între Soare 
şi Pământ. Ea se află deci - în comparaţie cu situaţia ce o 
ocupă fiind în opoziţie, când ea e plină - mult mai aproape 
de Soare, cam dublul distanţei sale de Pământ. Ori, această 
depărtare poate fi socotită ca fiind a două suta parte, din 
distanţa ce desparte Soarele de Pământ, adică, în cifre 
rotunde, două sute de mii de leghe în momentul în care 
razele sale o învăluiesc. Deci faţa invizibilă este mai 
apropiată de Soare cu două sute de mii de leghe. 

— Foarte drept, răspunse Nicholl. 

— Dimpotrivă, reluă Barbicane. 

— O clipă, zise Michel, întrerupându-l pe seriosul său 
tovarăş. 

— Ce mai vrei? 


— Să continui eu explicaţiile. 

— Pentru ce? 

— Ca să dovedesc că am priceput. 

— Dă-i drumul! zise Barbicane zâmbind. 

— Dimpotrivă, spuse Michel, imitând tonul şi mişcările 
preşedintelui Barbicane. Dimpotrivă, când faţa vizibilă a 
Lunii este luminată de Soare, înseamnă că luna e plină, 
adică ea e situată de partea cealaltă a Soarelui în raport cu 
Pământul. Distanţa ce o desparte de astrul luminos creşte 
deci în medie cu două sute mii leghe şi deci căldura pe care 
o primeşte trebuie să fie ceva mai mică. 

— Bine Spus! strigă Barbicane. Să ştii, Michel, că pentru 
un artist eşti destul de deştept. 

— Da, îi răspunse cu un ton plictisit Michel, aşa suntem noi 
toţi cei de pe „Boulevard des Italiens”. 

Barbicane strânse cu seriozitate mâna simpaticului său 
însoțitor şi continuă a înşira cele câteva foloase rezervate 
locuitorilor feţei vizibile. 

Printre altele, el le vorbi despre eclipsele de Soare, care 
nu se petrec decât pentru această faţă a discului Lunii, 
deoarece ca ele să se poată produce trebuie ca Luna să fie 
în opoziţie. Aceste eclipse ce sunt pricinuite de 
interpunerea Pământului între Lună şi Soare, pot dura până 
la două ore, în timpul cărora, din pricina razelor refractate 
de atmosfera sa, globul pământesc nu apare decât ca un 
punct negru proiectat pe Soare. 

— Aşadar, zise Nicholl, iată o emisferă, adică această 
emisferă invizibilă, care este foarte prost înzestrată şi 
foarte vitregită de natură! 

— Da, răspunse Barbicane. Dar nu în întregime. 
întradevăr, printr-o mişcare de libraţiune, adică, printr-o 
anumită răsucire în jurul axului său, Luna arată Pământului 
ceva mai mult decât o jumătate din discul său. Ea ecaun 
pendul al cărui centru de gravitație este influenţat de către 
globul pământesc şi care oscilează în mod regulat. De unde 
are această oscilație? Din faptul că, mişcarea de rotaţie în 


jurul axei sale este însufleţită de o viteză uniformă, pe când 
mişcarea sa de translație, ce se desfăşoară pe o orbită 
eliptică în jurul Pământului, nu e. La perigeu, datorită 
vitezei de translație care o duce mai departe, Luna îşi 
dezvăluie o parte a malului apusean. La apogeu, viteza de 
rotaţie o trage în sens invers şi aşa se poate vedea o bucată 
a malului răsăritean. Este un fus de aproximativ opt grade, 
care se iveşte când la apus, când la răsărit. De aici putem 
înţelege că dintr-o mie de părţi ale sale, Luna ne lasă să 
vedem cinci sute şaizeci şi nouă de părţi. 

— Nu are importanţă, răspunse Michel. Dacă vreodată 
vom deveni seleniţi, vom locui pe faţa ei vizibilă. Mie unuia 
îmi place lumina. 

— Numai cu condiţia, adăugă Nicholl, ca atmosfera să nu 
fie concentrată pe cealaltă parte, cum susţin unii astronomi. 

— Ăsta este un motiv, răspunse simplu Michel. 

Între timp, prânzul sfârşindu-se, observatorii îşi reluaseră 
locurile. Ei încercau să zărească ceva prin întunecoasele 
ferestruici, stingând orice lumină înăuntrul proiectilului. 
Dar nici un grăunte de lumină nu străbătea prin beznă. 

Ceva misterios îl frământa însă pe Barbicane. Cum oare, 
trecând la o distanţă atât de mică de Lună - aproximativ 
cincizeci de kilometri - nu căzuse proiectilul? 

Dacă ar fi avut o viteză uriaşă, ar fi fost limpede de ce 
această cădere nu s-a produs. Dar la o viteză relativ 
mediocră, această împotrivire faţă de atracţia Lunii nu se 
mai poate explica. Era oare proiectilul supus vreunei alte 
înrâuriri? îl ţinea în eter vreun corp oarecare? Totuşi era 
sigur că de acum încolo nu va atinge niciodată Luna. 


Încotro se ducea? Se va îndepărta sau apropia de disc? 
Era târât prin această noapte adâncă către infinit? Cum se 
poate şti, cum se pot socoti toate acestea în mijlocul acestor 
întunecimi? Toate aceste probleme îl nelinişteau pe 
Barbicane, şi din nefericire nici nu le putea dezlega. 

Şi astrul nevăzut era acolo, poate numai la câteva leghe, 
sau câteva mile, dar nici tovarăşii săi, nici el nu-l mai 
zăreau. Dacă s-ar naşte vreun zgomot la suprafaţa lui, ei nu 
l-ar putea auzi. Aerul, acest vehicul al sunetului, nu exista 
pentru a le transmite scrâşnetele Lunii, pe care legendele 
arabe o socotesc ca pe „un om pe jumătate împietrit, dar 
care mai suflă încă!” 

Erau destule motive de a-l scoate din sărite, chiar şi pe cel 
mai răbdător dintre observatori, trebuie s-o recunoaştem. 
Şi tocmai această emisferă necunoscută se ascundea 
ochilor lor! Această faţă, care fie că a fost cu cincisprezece 
zile mai înainte strălucitoare în bătaia razelor Soarelui, fie 
că va fi peste cincisprezece zile, se pierdea tocmai atunci 
într-o beznă desăvârşită. Unde se va găsi proiectilul peste 
cincisprezece zile? Unde-l va târi bunul plac al atracţiilor? 
Cine ar putea s-o spună? 

În general se admite, după observaţiile selenografice, că 
emisfera invizibilă a Lunii este prin constituţia sa absolut 
asemănătoare emisferei Vizibile. într-adevăr, se descoperea 
cam a şaptea parte în aceste mişcări de libraţiune, despre 
care vorbise Barbicane. Or, pe aceste aşa-zise fusuri ce se 
vedeau, nu se aflau decât câmpii şi munţi, văi rotunde şi 
cratere asemănătoare celor arătate în hărţi. Se putea, deci 
presupune, că acolo există aceeaşi natură, aceeaşi lume, 
stearpă şi moartă. Şi dacă, cu toate acestea, atmosfera şi-a 
găsit un adăpost pe faţa asta? Dacă aerul împreună cu apa 
a dat viaţă acestor continente regenerate? Dacă vegetaţia 
mai rezistă încă pe aici? Dacă animalele populează aceste 
continente şi aceste mări? Dacă omul în aceste condiţii de 
viaţă trăieşte încă pe aici? Câte probleme ispititoare ar fi 
fost de rezolvat! Câte soluţii s-ar fi găsit în contemplarea 


acestei emisfere! Ce încântare să arunci o privire asupra 
acestei lumi pe care ochiul omenesc n-a întrezărit-o 
niciodată. 

Se poate înţelege uşor ce neplăcere au simţit călătorii 
noştri cufundaţi în această noapte neagră. Nu era cu 
putinţă nici o observaţie a discului lunar. Doar constelaţiile 
le mai cerşeau privirile şi trebuie să recunoaştem că 
nicicând astronomii, nici Fayes-ii, nici Chacomaci-ii, nici 
Secchi-ii nu se găsiră în condiţii atât de prielnice pentru a le 
observa. 

Într-adevăr nimic nu putea egala frumuseţea acestei lumi 
a stelelor, scăldată în eternul limpede. Diamantele 
încrustate în bolta cerească scânteiau în minunate focuri. 

Privirea îmbrăţişa tot firmamentul de la Crucea Sudului, 
până la Steaua Nordului, aceste două constelații care peste 
douăsprezece mii de ani, ca urmare a mişcării în spatele 
punctelor echinoxului, vor renunţa la rolul lor de stele 
polare, fiind înlocuite cu steaua Canopus în emisfera 
australă şi cu steaua Vega în emisfera boreală. 

Imaginaţia rătăcea în acest infinit sublim, în mijlocul 
căruia gravita proiectilul, ca un nou astru făurit de mâna 
oamenilor. Printr-un efect natural, aceste constelații 
licăreau cu o dulce strălucire; ele nu scânteiau, neexistând 
atmosfera, căci aceasta având straturi inegale în grosime şi 
cu o umiditate variabilă, produce scânteierea. Aceste stele 
erau aidoma unor ochi buni ce priveau în noaptea adâncă, 
în mijlocul tăcerii absolute a spaţiului. 

Multă vreme călătorii rămaseră astfel tăcuţi, observând 
firmamentul înstelat, pe care marele ecran al Lunii crea o 
gaură uriaşă şi neagră. Dar o senzaţie neplăcută îi smulse 
în cele din urmă din contemplaţia lor. 

Era un ger foarte aspru, care nu întârzie să căptuşească 
geamul ferestruicilor cu un strat gros de gheaţă. 
întradevăr, Soarele nu mai încălzea ca înainte cu razele 
sale, din plin, proiectilul care, îşi pierdea astfel puţin câte 
puţin din căldura înmagazinată între pereţii săi. Această 


căldură, prin radiere, dispăruse repede în spaţiu şi aşa, 
temperatura scăzu considerabil. 

În atingere cu geamurile,vaporii de apă dinăuntru se 
transformaseră în gheaţă şi împiedicau orice fel de 
observaţie. 

Nicholl, uitându-se la termometru, văzu că el coborâse la 
şaptesprezece grade sub zero. Aşa că, cu toate că voia să fie 
econom, Barbicane, după ce ceruse gazului lumină, îi ceru 
de asemenea şi căldură. Temperatura scăzută din proiectil 
nu mai era de suportat. Oaspeţii săi ar fi îngheţat de vii. 

— Nu ne putem plânge de plictiseală în călătoria noastră, 
zise Michel Ardan. Ce varietate, cel puţin în temperatură! 
Când suntem orbiţi de lumină şi sătui de căldură, ca indienii 
din Pampas, când suntem cufundaţi într-o beznă adâncă, în 
mijlocul unui frig extrem, nordic, ca eschimogşii la pol! Nu, 
într-adevăr, nu avem dreptul să ne plângem şi natura a 
pregătit bine lucrurile în cinstea noastră. 

— Dar, întrebă Nicholl, ce temperatură o fi afară? 

— Întocmai ca aceea a spaţiilor interplanetare, răspunse 
Barbicane. 

— Atunci, continuă Michel Ardan, n-am avea oare acum 
prilejul să facem acea experienţă pe care n-am pututo 
încerca când eram înecaţi în razele Soarelui? 

— Acum sau niciodată, răspunse Barbicane, căci suntem 
într-un loc prielnic pentru a verifica temperatura spaţiului, 
pentru a vedea dacă calculele lui Fourier sau ale. 

lui Pouillet sunt exacte. 

— În orice caz e frig, răspunse Michel. Priviţi vaporii de 
apă din interior cum se condensează pe geamul 
ferestruicilor. Dacă temperatura mai continuă puţin să 
scadă, până şi aburii pe care-i expirăm se vor transforma în 
zăpadă de jur-împrejur! 

— Să pregătim un termometru, zise Barbicane. 

E lesne de înţeles că un termometru obişnuit n-ar fi dat 
nici un rezultat în împrejurările în care urma să fie expus. 


Mercurul ar fi îngheţat în rezervor, deoarece el nu mai 
rămâne lichid de la patruzeci şi două de grade sub zero. 

Dar Barbicane se înarmase cu uri termometru special, 
sistem Walferdin, care indică temperaturile din cale afară 
de scăzute. 

Înainte de a începe experienţa, instrumentul a fost 
verificat în comparaţie cu un termometru obişnuit şi 
Barbicane se pregăti să-l întrebuinţeze. 

— Cum facem? întrebă Nicholl. 

— Nimic mai uşor, răspunse Michel Ardan, care nu 
rămânea niciodată în încurcătură. Deschidem repede 
ferestruica şi lansăm instrumentul; cum el ascultător, se 
ţine de proiectil, peste un sfert de oră îl tragem înapoi. 

— Cu mâna? întrebă Barbicane. 

— Cu mâna, răspunse Michel. 

— Ei bine, dragul meu, nu te încumeta să faci una ca asta, 
răspunse Barbicane, căci din mâna pe care a-i scoateo 
afară, n-ar reveni decât un ciot îngheţat şi diform datorită 
frigului îngrozitor. 

— Adevărat? 

— Vei avea senzaţia unei arsuri groaznice ca şi cum ar fi 
făcută cu un fier înroşit; căci fie că iese dintr-o dată căldura 
din trupul nostru, fie că intră, este absolut acelaşi lucru. Pe 
de altă parte, nu sunt sigur că lucrurile pe care leam 
arunca afară din proiectil s-ar mai ţine încă de noi. 

— De ce? întrebă Nicholl. 

— Pentru că dacă străbatem cumva vreo atmosferă, oricât 
de rarefiată ar fi ea, lucrurile acelea ar rămâne în urmă. Or, 
din cauza întunericului, nu putem controla dacă ele mai 
plutesc încă în jurul nostru. Deci, ca să nu ne expunem la 
pierderea termometrului, îl vom lega cu o sfoară şi aşa îl 
vom aduce mai uşor înapoi. 

Sfaturile lui Barbicane au fost urmate. Prin ferestruica 
deschisă repede, Nicholl aruncă instrumentul legat cu o 
sfoară foarte scurtă, pentru a putea fi repede tras înapoi. 
Ferestruica nu fusese întredeschisă decât pentru o clipă şi 


totuşi în această clipă fusese destul timp ca un frig grozav 
să pătrundă înăuntrul proiectilului. 

— Mii de draci! exclamă Michel Ardan, e un frig de pot 
îngheţa şi urşii polari! 

Barbicane aşteptă să treacă o jumătate de oră, timp mai 
mult decât suficient pentru ca instrumentul să poată cobori 
la nivelul temperaturii din spaţiu. Apoi, după ce s-a scurs 
acest timp, termometrul a fost repede retras şi Barbicane 
calculă cantitatea de alcool ce se revărsase în mica băşică 
ce era lipită în partea inferioară a instrumentului şi rosti: 

— O sută patruzeci de grade centigrade sub zero! 

D. Pouillet câştigase în faţa lui Fourier. Aceasta era 
înspăiniântătoarea temperatură a spaţiului intersideral! 

Asta este poate şi aceea a continentelor lunare, după ce 
astrul nopţilor şi-a pierdut, prin iradiere, toată căldura pe 
care Soarele i-a dăruit-o timp de cincisprezece zile. 

Capitolul XV. 

HIPERBOLA SAU PARABOLA. 

Poate că vom fi miraţi văzându-i pe Barbicane şi pe 
tovarăşii săi atât de puţin îngrijoraţi de viitorul ce-i aştepta 
în această temniţă metalică, târâtă prin infinitul eterului. 

În loc să se întrebe încotro se îndreptau astfel, ei îşi 
petreceau timpul făcând experienţe, ca şi cum s-ar fi găsit 
instalaţi în cabinetele de lucru. 

S-ar putea răspunde că oamenii atât de încercaţi sunt mai 
presus de astfel de preocupări, că nu erau îngrijoraţi 
pentru atâta lucru şi că aveau altceva de făcut decât să 
gândească la soarta lor viitoare. 

Adevărul este că nu stăpâneau proiectilul şi că nu puteau 
să frâneze mersul lui, nici să ia altă direcţie. 

Marinarul schimbă după bunul său plac direcţia corăbiei 
sale, conducătorul unui balon îi poate da acestuia mişcări 
orizontale său mişcări verticale. Ei, dimpotrivă, n-aveau nici 
o putere asupra vehiculului. Orice manevră le era oprită. 
De aici rezultă acea „lăsare în voia soartei” sau cum ar zice 
un marinar, „laisser courir”. 


Unde se aflau ei în acest moment, la orele opt de 
dimineaţă, în timpul acestei zile ce pe Pământ se numea 6 
decembrie? Neîndoios că în vecinătatea Lunii şi chiar destul 
de aproape pentru ca ea să le pară ca un întins ecran 
negru, desfăşurat pe firmament. Cât priveşte distanţa ce-i 
mai despărţea, le era cu neputinţă s-o socotească. 

Proiectilul, reţinut de forţe inexplicabile, se apropiase de 
polul nordic al satelitului, la mai puţin de cincizeci de 
kilometri. Dar, de două ore, de când intrase în conul de 
umbră, această distanţă crescuse ori se micşorase? Nu 
aveau nici un punct de orientare pentru a socoti direcţia şi 
viteza proiectilului. Poate că se îndepărta în grabă de disc, 
în aşa fel ca să poată ieşi din umbra totală. Poate că 
dimpotrivă se apropia atât de mult de Lună, încât după 
puţină vreme se va ciocni de vreun pisc înalt de pe emisfera 
invizibilă. Asta ar fi pus capăt călătoriei, fără îndoială în 
paguba călătorilor. 

Şi în această privinţă s-a născut o discuţie şi Michel Ardan, 
întotdeauna rodnic în explicaţii, a fost de părere că 
proiectilul reţinut de atracţia Lunii va sfârşi prin a cădea pe 
ea, tot aşa cum un aerolit cade la suprafaţa globului 
pământesc. 

— Mai întâi şi mai întâi, amice, îi răspunse Barbicane, nu 
toţi aeroliţii cad pe Pământ, ci doar un mic număr. Deci nu 
trebuie trasă concluzia că fiind acum un aerolit, ar urma de 
aici că trebuie numaidecât să atingem suprafaţa Lunii. 

— Totuşi, răspunse Michel, dacă ajungem atât de 
aproape... 

— Fals, răspunse Barbicane. N-ai văzut stelele căzătoare 
cum brăzdează cerul cu miile în anumite perioade? 

— Ba da. 

— Ei bine, aceste stele, ori mai bine aceste corpuscle, nu 
strălucesc decât dacă se încălzesc, în timp ce alunecă pe 
straturile atmosferice. Or, dacă străbat atmosfera, 
înseamnă că ele trec la mai puţin de şaisprezece leghe de 
Pământ şi totuşi rareori cad. Tot aşa şi cu proiectilul nostru. 


Se poate apropia foarte mult de Lună şi totuşi să nu cadă 
acolo. 

— Dar atunci, întrebă Michel, aş fi curios să ştiu ce o să 
facă prin spaţii vehiculul nostru rătăcitor. 

— Nu văd decât două ipoteze, răspunse Barbicane, după 
câteva clipe de gândire. 

— Care? 

— Proiectilul poate să alerge între două curbe matematice 
şi va urma ori una ori alta, potrivit vitezei pe care o va avea 
şi pe care n-aş putea-o socoti în acest moment. 

— Da, zise Nicholl, va urma ori o parabolă ori o hiperbolă. 

— Într-adevăr, răspunse Barbicane. Având o anumită 
viteză, drumul său ar fi o parabolă, şi hiperbolă, având o 
alta mult mai mare. 

— Tare-mi plac cuvintele mari, zise Michel Ardan. Cei 
parabola voastră, dacă eşti drăguţ? 

— Prietene, răspunse căpitanul, parabola este o curbă de 
ordinul doi, care rezultă din trunchierea unui con 
intersectat de un plan, paralel cu una din marginile sale. 

— A! Aha! exclamă Michel satisfăcut. 

— Seamănă cu traiectoria ce-o descrie o bombă aruncată 
de un mortier, răspunse Nicholl. 

— Perfect. Şi hiperbola? întrebă Michel. 

— Hiperbola, Michel, este tot o curbă de ordinul doi, 
născută prin intersecţia unei suprafeţe conice şi a unui plan 
paralel cu axa sa şi care are două ramuri distincte una de 
alta, ce se lungesc la infinit în cele două sensuri. 

— E cu neputinţă! exclamă Michel Ardan cu tonul cel mai 
serios, ca şi cum i s-ar fi comunicat vreun grav eveniment. 
Atunci ţine bine minte, căpitane Nicholl. Ceea ce-mi place în 
definiţia pe care ai dat-o despre hiperbolă - era să spun 
hiperglumei - e că ea este şi mai puţin limpede decât 
cuvântul ce pretinzi că-l defineşte. 

Lui Nicholl şi Barbicane nu prea le păsa de glumele lui 
Michel Ardan., Ei se înflăcăraseră într-o discuţie ştiinţifică. 
Care ar fi curba urmată de proiectil, iată ce-i pasiona. Unul 


ţinea morţiş că e hiperbola, celălalt că e parabola. Ei îşi 
aduceau fel de fel de argumente cu X. 

Demonstraţile lor erau prezentate într-un grai ce-l făcea 
pe Michel să sară în sus. Discuţia era aprinsă şi niciunul din 
adversari nu voia să jertfească celuilalt curba sa favorită. 

Această ceartă ştiinţifică prelungindu-se, sfârşi prin a-l 
scoate din sărite pe Michel, care zise: 

— Ah! Asta e acum! domnilor cosinus, nu terminaţi o dată 
să vă tot aruncaţi în cap parabole şi hiperbole? Eu doresc 
să ştiu singurul lucru ce mă interesează în această treabă. 
Vom urma una din cele două curbe ale voastre? 

Bine. Dar unde ne vor duce ele? 

— Nicăieri, răspunse Nicholl. 

— Cum, nicăieri? 

— Desigur, zise Barbicane. Acestea sunt curbe deschise ce 
se prelungesc la infinit. 

— Ah! Savanţilor, strigă Michel. Tare îmi sunteţi dragi! Şi 
ce ne pasă dacă e hiperbolă sau parabolă din moment ce, 
sau una sau alta ne târâie la fel spre infinit, în spaţiu? 

Barbicane şi Nicholl nu putură să nu surâdă. 

Făcuseră până acum artă pentru artă! Niciodată o 
problemă mai spinoasă, nu fusese tratată într-un moment 
mai nepotrivit. Tragicul adevăr era acela că, proiectilul 
mânat pe o hiperbolă sau o parabolă nu va mai atinge 
niciodată, fie Pământul fie Luna. 

Or, ce se va întâmpla cu aceşti îndrăzneţi călători într-un 
viitor foarte apropiat? Dacă nu se stingeau de foame, dacă 
nu piereau de sete, după câteva zile însă, gazul le va lipsi, 
vor muri lipsindu-le aerul, dacă nu cumva frigul îi va omori 
cel dintâi. 

Cu toate acestea, oricât de important era să 
economisească gazul, teribila scădere a temperaturii 
înconjurătoare îi silea să consume o oarecare cantitate. în 
cel mai grav caz, puteau să se lipsească de lumina lui, nu 
însă şi de căldură. Din fericire însă, căldura dezvoltată de 
aparatul Reiset şi Regnault ridică puţin temperatura din 


interiorul proiectilului şi fără prea mare risipă, ea se putu 
menţine la un nivel Unde traiul era cu putinţă. în acest 
timp, observaţiile se făceau cu greutate prin ferestruici. 
Aburii din interiorul proiectilului se condensau pe geamuri 
şi îngheţau imediat. Trebuia distrusă această opacitate a 
sticlei prin frecări repetate. Cu toate acestea, se putură 
constata unele fenomene de cel mai mare interes. 

Într-adevăr, dacă acest disc nevăzut avea atmosferă, nu 
trebuiau ei oare să vadă stelele căzătoare brăzdând-o cu 
dârele lor? Dacă proiectilul străbătea aceste straturi fluide, 
nu puteau surprinde oare vreun zgomot reflectat de 
ecourile Lunii, de pildă de urletele vreunei vijelii, de 
mugetele năvalnice ale unui puhoi, de trosniturile unui 
vulcan ce fierbea? Şi dacă vreun munte împroşcând foc îşi 
purta cununa de fulgere, nu puteau fi recunoscute 
putermicele-i lumini? Asemenea fapte, constatate cu toată 
grija, ar fi limpezit această problemă întunecoasă a 
constituţiei lunare. Aşa că Barbicane şi Nicholl aşezaţi la 
ferestruicile lor, de parcă erau nişte adevăraţi astronomi, 
observau cu o migăloasă răbdare. Dar până atunci, discul 
rămăsese mut şi întunecat. El nu răspundea la 
nenumăratele întrebări pe care le puneau, aceste minţi 
înfierbântate. 

Aceasta dădu naştere unui gând al lui Michel, la prima 
vedere destul de just: 

— Dacă vreodată vom mai face această călătorie, cel puţin 
s-o facem când va fi lună nouă. 

— Ce-i drept, răspunse Nicholl, această împrejurare ar fi 
fost mai prielnică. Sunt de acord că Luna, scăldată în razele 
Soarelui nu va putea fi văzută în timpul drumului, dar în 
schimb vom zări Pământul, care va fi „plin”...în plus, dacă 
vom fi târâţi în jurul Lunii, aşa cum se întâmplă acum, vom 
avea cel puţin avantajul să-i vedem discul invizibil, minunat 
luminat. 

— Bine spus Nicholl, răspunse Michel Axdan. Ce părere ai, 
Barbicane? 


— Am următoarea părere, răspunse gravul preşedinte. 
Dacă vom mai face vreodată această călătorie, vom pleca 
în aceeaşi perioadă şi în aceleaşi condiţii. la închipuiţi-vă că 

noi ne-am fi atins ţinta, n-ar fi fost mai bine să aflăm 
continentele în plină lumină în loc de a găsi un ţinut 
cufundat în beznă? Prima noastră aşezare nu s-ar fi făcut în 
condiţii mai bune? Da, desigur! Cât priveşte această parte 
invizibilă am fi vizitat-o în timpul călătoriilor noastre de 
recunoaştere pe globul lunar. Aşa că, timpul acesta cu lună 
nouă a fost foarte bine ales. Numai că ar fi trebuit să 
ajungem la ţintă şi pentru a fi ajuns, nu trebuia să fi fost 
abătuţi din cale. 

— Nimic de spus la asta, zise Michel Ardan. lată totuşi, că 
am pierdut un prilej nimerit pentru a fi observat cealaltă 
parte a Lunii. 

Cine ştie dacă locuitorii, altor planete nu sunt mai avansați 
decât savanții de pe Pământ în ceea ce priveşte sateliții lor. 

Da, alt satelit, prin apropierea lui, mai mare, ar fi făcut 
studiile lor mai uşoare. Locuitorii de pe Saturn, de pe 
Jupiter şi Uranus, dacă există, au putut stabili cu sateliții lor 
căi de comunicaţie mai la îndemână. Cei patru sateliți ai lui 
Jupiter gravitează la o distanţă de 10.260 leghe, 172.200 
leghe, 274.700 leghe şi 480.130 leghe. Dar aceste distanţe 
sunt socotite din centrul planetei şi neţinând seama de 
lungimea razei care este de 17-18.0000 leghe, vedem că 
primul satelit e mai apropiat de suprafaţa lui Jupiter decât e 
Luna de Pământ. 

Din cele 8 Luni ale lui Saturn, patru sunt mai apropiate: 
Diana e la 84.600 leghe, Thetis la 62.966 leghe, Encelade la 
48.191 leghe şi în sfârşit Mimas la o distanţă cam de 34.500 
leghe. 

Din cei 8 sateliți ai lui Uranus, primul, Ariei, nu e decât la 
51.520 leghe de planetă. 

Deci, la suprafaţa acestor trei aştri, o experienţă 
asemănătoare aceleia a preşedintelui Barbicane ar fi 
prezentat dificultăţi mai mici. Prin urmare, dacă locuitorii 


lor au încercat o asemenea aventură, ei au descoperit poate 
constituţia jumătăţii acestui disc pe care satelitul lor îl 
ascunde tot timpul privirilor lor. Dar dacă n-au părăsit 
niciodată planeta lor, ei nu sunt atunci mai avansați decât 
astronomii de pe Pământ. 

Cu toate acestea, proiectul descria mai departe acea 
traiectorie imposibil de calculat şi pe care nici un punct de 
orientare nu îngăduia determinarea. Ce schimbase direcţia 
sa? Atracția Lunii sau numai acţiunea vreunui astru 
necunoscut? Barbicane nu putea răspunde. Dar o 
schimbare se petrecuse în poziţia relativă a vehiculului şi 
Barbicane îşi dădu seama de asta pe la orele patru de 
dimineaţă. 

Ce se întâmplase? Partea de jos a proiectilului se 
îndreptase către suprafaţa Lunii şi îşi urma drumul după o 
perpendiculară ce trecea prin axa sa. Atracția Lunii, adică 
forţa de gravitație, adusese această schimbare. Partea cea 
mai grea a proiectilului se îndrepta oblic către discul 
invizibil, ca şi cum ar fi căzut spre el. 

Cădea oare? Călătorii aveau să ajungă în cele din urmă la 
țelul atât de dorit? Nu. Şi ivirea unui punct de orientare, de 
altfel destul de inexplicabil, veni să-i dovedească lui 
Barbicane că proiectilul său nu se apropia de Lună, ci se 
deplasa pe o curbă aproape concentrică cu Luna. 

Punctul de orientare ce se ivise, era o lumină puternică pe 
care Nicholl o zărise deodată la marginea orizontului 
format de discul negru. Acest punct nu se putea confunda 
cu vreo stea. Era o incandescenţă roşiatică ce creştea puţin 
câte puţin, o dovadă de netăgăduit că proiectilul se mişca 
spre el şi nu cădea normal pe suprafaţa astrului. 

— Un vulcan! Este un vulcan în plină activitate! strigă 
Nicholl, o revărsare a focului din interiorul Lunii! Aşadar, 
această lume nu e încă stinsă. 

— Da! O erupție, răspunse Barbicane, care studia cu multă 
atenţie fenomenul cu ajutorul unui ochean special de 
noapte. Ce altceva ar putea fi, dacă nu un vulcan? 


— Păi, zise Michel Ardan, pentru a înteţi focul acesta e 
nevoie de aer. Deci atmosfera înveleşte partea asta a Lunii. 

— Poate, răspunse Barbicane, dar nu e neapărată nevoie. 
Vulcanul, descompunând anumite materii, poate să-şi 
fabrice el însuşi oxigenul necesar şi să-şi arunce astfel 
flăcările prin vid. De altfel, se pare că arderea are aceeaşi 
intensitate şi strălucirexpe care o au lucrurile ce ard în 
oxigen curat. Să nu ne grăbim deci să afirmăm că există o 
atmosferă a Lunii. 

Acest munte ce varsă foc se găsea cam la 45 grade 
latitudine sudică pe partea invizibilă a discului. Dar, parcă 
în ciuda lui Barbicane, curba pe care o descria proiectilul îl 
trăgea departe de punctul semnalat de erupție. Aşa că nu-i 
putură stabili prea exact natura. O jumătate de oră mai 
târziu, după ce observară punctul acela luminos, el dispăru 
în spatele orizontului întunecos. Totuşi constatarea unui 
asemenea fenomen era un fapt foarte însemnat, în studiile 
selenograflce. El dovedea că nu dispăruse încă orice urmă 
de căldură din măruntaiele globului acesta şi acolo unde 
există căldură, cine poate să afirme că regnul vegetal, ba 
chiar regnul animal, n-au putut rezista influențelor 
nimicitoare? 

Existenţa acestui vulcan în erupție, fără doar şi poate 
recunoscută de toţi savanții de pe Pământ, ar fi adus, fără 
îndoială, multe teorii favorabile acelei serioase probleme şi 
anume a posibilităţii vieţii pe Lună. 

Barbicane se lăsa purtat de gândurile sale. El se pierdea 
într-o tăcută visare în care se frământau tainicele destine 
ale lumii lunare. El căuta să lege între ele faptele observate 
până atunci, când o nouă întâmplare îl trezi pe loc la 
realitate. 

Această întâmplare era mai mult decât un simplu fenomen 
cosmic, era o primejdie amenințătoare ale cărei urmări 
puteau fi dezastruoase. 

Deodată, din mijlocul eterului, din această beznă densă, 
răsărise o masă uriaşă. Era ca o Lună, dar ca o Lună de foc 


şi de o strălucire cu atât mai greu de privit cu cât ţâşnea 
mai lămurit din. bezna de nepătruns a spaţiului. 

Această masă de foc, de formă rotundă, împrăştia o astfel 
de lumină încât, umplea tot proiectilul. Chipul lui 
Barbicane, al lui Nicholl şi al lui Michel Ardan, puternic 
scăldate în aceste fascicole de lumină albă, luau culoarea 
aceea spectrală, lividă, palidă, pe care o produc fizicienii, 
când aprind alcool în care au dizolvat sare de bucătărie. 

— Pe toţi dracii! strigă Michel Ardan, dar arătăm groaznic! 
Ce-i cu Luna asta piază-rea? 

— Un bolid, răspunse Barbicane. 

— Un bolid aprins, aşa în vid? 

— Da. 

Acest glob de foc era într-adevăr un bolid. Barbicane nu se 
înşela. Dar dacă aceşti meteoriți cosmici, când sunt 
observați de pe Pământ, nu lasă să se vadă de obicei decât o 
lumină ceva mai slabă decât a Lunii, aici, în întunericul 
eterului, ei străluceau. Aceste copuri rătăcitoare poartă în 
ele principiul propriei lor incandescenţe. Ele n-au nevoie să 
fie înconjurate de aer pentru a lua foc. Şi într-adevăr, dacă 
unii dintre aceşti bolizi străbat straturile atmosferice la 
numai două sau trei leghe de Pământ, altele, dimpotrivă, îşi 
descriu traiectoria la o depărtare unde atmosfera nu mai 
poate există. Asemenea acestor bolizi, la 27 octombrie 

1844, s-a ivit unul la o înălţime de 128 de leghe, altul, la 
17 august 1841, a dispărut la o distanţă de 182 de leghe. 
Unii dintre aceşti meteoriți au 3-4 kilometri lăţime şi o 
viteză ce poate merge până la 75 kilometri pe secundă, 
mergând în direcţia inversă mişcării Pământului. 

Această stea căzătoare, ivită pe neaşteptate, din umbră, la 
o distanţă de cel puţin o sută de leghe, trebuia, după 
părerea lui Barbicane, să aibă un diametru de 2000 metri. 
Ea înainta cu o viteză de aproximativ doi kilometri pe 
secundă, adică treizeci leghe pe minut. Tăia calea 
proiectilului şi trebuia să-l întâlnească peste câteva minute. 

Tot apropiindu-se, ea creştea în proporţii uriaşe. 


Să ne închipuim, dacă se poate, în ce situaţie se găseau 
călătorii noştri. Este cu neputinţă de descris. Cu tot curajul 
lor, cu tot sângele lor rece şi nepăsarea lor în faţa 
primejdiei, erau muţi, nemişcaţi, cu muşchii încordaţi, în 
gheara unei groaze înnebunitoare. Proiectilul lor, al cărui 
mers nu-l puteau schimba, se îndrepta glonţ spre această 
masă de foc, mai fierbinte decât botul căscat al unui cuptor 
de topit. Se părea că se năpusteşte spre o prăpastie de foc. 

Barbicane îi apucă de mână pe cei doi tovarăşi ai săi şi toţi 
trei priveau printre pleoapele întredeschise acest asteroid 
încins. Dacă mai exista vreo brumă de rațiune în ei, dacă 
creierul lor cuprins de această groază le mai funcţiona, 
negreşit trebuiau să se ştie pierduţi. 

După două minute de la cumplita apariţie a bolidului 

— două veacuri de chinuri - proiectilul părea gata-gata să 
se izbească de asteroid, când deodată globul de foc explodă 
ca o bombă, fără însă să facă vreun zgomot în mijlocul 
vidului în care sunetul, ce nu este altceva decât o agitaţie a 
straturilor de aer, nu se putea produce. 

Nicholl scoase un strigăt. împreună cu tovarăşii săi se 
năpusti la geamurile ferestruicilor. Ce privelişte! Ce pană ar 
putea s-o redea, ce paletă ar fi destul de bogată pentru a-i 
putea reproduce măreţia? Parcă era un crater înflăcărat ce 
înflorea, aşa cum se întindea un incendiu uriaş. Mii şi mii de 
ace luminoase aprindeau şi brăzdau spaţiul cu focurile lor. 
Toate mărimile, toate culorile se amestecau acolo. Erau 
nuanţe de galben, gălbui, roşu, cenuşiu, o cunună de 
artificii multicolore. Din uriaşul şi fiorosul glob nu mai 
rămăsese decât aceste bucățele purtate în toate direcţiile, 
transformate şi ele în asteroizi, unele ce licăreau ca o sabie, 
altele înconjurate de un nor albicios, în sfârşit, o a treia 
serie ce lasă în urmă-i dâra luminoasă de pulbere cosmică. 

Aceste blocuri incandescente se încrucişau, se ciocneau, 
se măcinau în bucăţi şi mai mici, dintre care unele se izbiră 
şi de proiectil. La un moment dat, geamul din stânga a fost 
chiar pleznit de o izbitură mai puternică. 


Părea că proiectilul 'pluteşte în mijlocul unei grindini de 
schije de obuz, dintre care cea mai mică îl putea nimici într- 
o clipă. 

Lumina ce umplea tot eterul creştea cu o neasemuită 
intensitate, căci asteroizii o împrăştiau în toate părţile. La 
un anumit moment, ea a fost atât de vie, încât Michel strigă, 
trăgându-l pe Barbicane şi Nicholl către fereastra la care 
stătea: 

— Invizibila Lună e în sfârşit vizibilă! 

Şi toţi trei, întrezăriră misteriosul disc pe care ochiul 
omului îl zărea pentru întâia oară, printr-o revărsare a 
luminii de câteva clipe. 

Ce întrezăriră ei de la această distanţă pe care n-o puteau 
măsura? Câteva fâşii întinse pe disc, adevăraţi nori formaţi 
în mediul atmosferic foarte restrâns din care răsăreau nu 
numai toţi munţii, ci şi relieful de mai mică însemnătate, 
acele văi rotunde, acelecratere căscate şi capricios aşezate, 
aşa cum există la suprafaţa vizibilă Apoi nişte spaţii imense, 
dar nu câmpii sterpe, ci adevărate mări, oceane răspândite 
din belşug ce reflectau prin oglinda lor lichidă, toată magia 
orbitoare a focurilor spaţiului. În sfârşit, la suprafaţa 
continentelor, vaste mase întunecoase, aşa ca nişte păduri 
întinse sub grăbita străfulgerare a unui fulger. 

Era oare o iluzie, o înşelăciune optică, o eroare a ochilor? 
Puteau ei da o afirmare ştiinţifică acestei observaţii atât de 
superficial căpătată? Vor cuteza ei să se pronunţe în 
privinţa problemei putinţei de a fi locuită Luna, după un 
atât de nesigur tablou al discului invizibil? 

Între timp, fulgerele spaţiului slăbiră încet-încet; 
strălucirea-i întâmplătoare se micşoră; asteroizii se 
micşorară; asteroizii se împrăştiară cu traiectorii diferite şi 
se stinseră în depărtare. în sfârşit, eterul îşi căpătă iar 
obişnuita-i întunecime; stelele, eclipsate o clipă, scânteiară 
la firmament şi discul abia întrezărit se pierdu din nou întro 
noapte de nepătruns. 

Capitolul XVI. 


EMISFERA MERIDIONALĂ. 

Proiectilul scăpase de o-grozavă şi neaşteptată primejdie. 
Cine şi-ar fi închipuit o astfel de întâlnire cu bolizii? Aceste 
corpuri rătăcitoare puteau să fie pericole serioase pentru 
călători. Erau pentru ei atâtea primejdii presărate pe 
această mare eterată şi, mai puţin fericiţi decât navigatorii, 
nu puteau fugi de ea. Dar se plângeau oare de acest lucru 
aceşti aventurieri ai spaţiului? Nu, deoarece natura le 
oferise acest splendid spectacol al unui meteor cosmic 
izbucnind printr-o formidabilă expansiune, deoarece acest 
neasemăâănat foc de artificii, pe care nici un Ruggieri nu l-ar 
putea imita, luminase timp de câteva clipe nimbul nevăzut 
ăl Lunii. în această rapidă iluminare, continente, mări, 
păduri li se arătară. 

Atmosfera aducea deci acestei feţe necunoscute 
moleculele sale dătătoare de viaţă? întrebări nedezlegate 
puse mereu curiozităţii omeneşti! 

Era trei şi jumătate seara. Ghiuleaua îşi urma direcţia 
curbilinie în jurul Lunii. Fusese încă o dată modificată 
traiectoria ei de meteor? Existau temeri pentru aceasta? 

Proiectilul trebuia totuşi să descrie o curbă imperturbabilă 
determinată de legile mecanicii raţionale. Barbicane înclina 
a crede că această, curbă ar fi mai degrabă o parabolă 
decât o hiperbolă. Totuşi, parabola admisă, ghiuleaua ar fi 
trebuit să iasă îndeajuns de repede din conul de umbră 
proiectat în spaţiu de cealaltă parte a Soarelui. 

Acest con este într-adevăr foarte strâmt, într-atâta este de 
mic diametrul unghiular al Lunii, dacă este asemănat cu 
acela al astrului zilei. Ori, până aici proiectilul plutea în 
această umbră profundă. Oricare i-ar fi fost viteza, perioada 
ei de dispariţie continua. 

Ăsta era un fapt sigur, dar poate că n-ar fi trebuit să fie în 
cazul presupus al unei traiectorii cu totul parabolică. 

O nouă problemă ce frământa creierul lui Babricane, 
închis cu adevărat într-un cerc de necunoscute din care nu 
se putea desprinde. 


Niciunul dintre călători nu se gândea nici o clipă la odihnă. 
Fiecare pândea vreun fapt neaşteptat care ar fi aruncat o 
lumină nouă asupra studiilor uranografice. Pe la cinci, 
Michel Ardan a împărţit, în chip de cină, câteva bucăţi de 
pâine şi de came rece, care s-au mâncat repede, fără ca 
cineva să părăsească fereastra, ale cărei geamuri se 
acopereau mereu de gheaţă datorită condensului vaporilor 
de apă. 

Către orele cinci şi patruzeci şi cinci de minute seara, 
Nicholl, înarmat cu luneta sa, semnală spre ţărmul de 
miazăzi al Lunii şi în direcţia urmată de proiectil, câteva 
puncte scânteietoare ce se desprindeau de ecranul 
întunecos al cerului. Ai fi zis că este o perindare de vârfuri 
înalte şi ascuţite, profilându-se ca o linie tremurată. Ele se 
luminau destul de repede. Astfel se prezintă trăsătura 
terminală a Lunii, atunci când este într-unul din octanţii săi. 
Nu există îndoială în această privinţă. Nu era vorba de un 
simplu meteor, căci această creastă nu avea nici culoare, 
nici mişcare. Şi nici nu era un vulcan în erupție. Aşa că 
Barbicane nu şovăi să spună: 

— Soarele! 

— Ce? Soarele? întrebară Nicholl şi Michel Ardan. 

— Da, dragii mei, este însuşi astrul luminos care luminează 
piscul acestor munţi aşezaţi pe marginea de miazăzi a 
Lunii. Fără îndoială că ne apropiem de polul sudic. 

— După ce am trecut prin polul nordic, răspunse Michel. 
Am făcut deci ocolul satelitului nostru. 

— Da, bravul meu Michel. 

— Atunci, nu mai sunt de temut nici hiperbolele, nici 
parabolele, nici curbele deschise. 

— Nu, doar o curbă închisă. 

— Care se cheamă? 

— O eclipsă. în loc să meargă ca să se piardă în spaţiile 
interplanetare, e probabil ca proiectilul să descrie o orbită 
eliptică în jurul Lunii. 

— Nu mai spune!... Şiva deveni satelitul ei? 


— Luna Lunii! exclamă Michel Ardan. 

— Numai, dă-mi voie să-ţi atrag atenţia, vrednice amic, 
răspunse Barbicane, că pentru acest motiv nu suntem mai 
puţin pierduţi... 

— Da, dar într-un altfel de chip şi cu totul altfel de plăcut, 
răspunse nepăsătorul francez cu cel mai drăguţ zâmbet al 
său. 

Preşedintele Barbicane avea dreptate. Descriind această 
orbită eliptică, proiectilul se ducea fără îndoială să 
graviteze în jurul Lunii, ca un subsatelit. 

Era un nou astru ce se adăuga lumii solare, un 
microcosmos locuit de trei oameni pe care lipsa de aer îi va 
omori peste puţin timp. 

Deci Barbicane nu se putea bucura de această situaţie 
definitivă ce se impunea proiectilului de îndoita influenţă a 
forţelor centripete şi centrifuge. Tovarăşii săi şi el aveau să 
revadă faţa iluminată a discului lunar. Poate chiar că viaţa 
lor se va prelungi îndeajuns pentru a mai putea zări încă o 
dată Pământul în faza plină, minunat luminat de razele 
Soarelui! Poate că vor. putea să arunce un ultim salut 
acestui glob, pe care nu trebuiau să-l mai revadă! Apoi, 
proiectilul lor nu va mai fi decât o masă stinsă, moartă, 
asemănătoare acestor inerţi asteroizi care circulau prin 
eter. 

O singură consolare pentru ei, era că vor părăsi în fine 
aceste întunecimi adânci şi că vor reveni la lumină, intrând 
din nou în zonele scăldate de razele soarelui. 

Între timp, munţii recunoscuţi de Barbicane se 
desprindeau din ce în ce mai mult din întuneric. Erau 
munţii Doerfel şi Leibnitz care crestează la miazăzi ţinutul 
circumpolar al Lunii. 

Toţi munţii emisferei vizibile au fost măsuraţi cu o 
desăvârşită exactitate. Va mira poate această exactitate şi 
totuşi, aceste metode hypsometrice sunt precise. Se poate 
afirma chiar că înălţimea munţilor Lunii nu-este mai puţin 
exact determinată ca şi aceea a munţilor Pământului. 


Metoda cel mai adesea întrebuințată este aceea ce 
măsoară umbra munţilor, ţinând seama de înălţimea 
Soarelui în clipa observaţiei. Această măsură se obţine uşor 
cu ajutorul unui ochean, prevăzut cu un săculeţ cu două fire 
paralele, admițând că diametrul real al discului lunar este 
exact cunoscut. Această metodă îngăduie deopotrivă a se 
socoti adâncurile craterelor şi a cavităţilor Lunii. Galileo a 
întrebuinţat-o, şi după el Beer şi Moedler, cu cel mai mare 
succes. 

O altă metodă, zisă a razelor tangente, poate fi de 
asemenea aplicată măsurătorii înălțimilor lunare. Se aplică 
în clipa când munţii formează puncte luminoase desprinse 
de pe linia de despărţire a umbrei şi a luminii şi care 
licăresc pe partea întunecată a discului. Aceste puncte 
luminoase sunt produse de razele solare superioare celor 
ce determină limita fazei. Deci, măsura intervalului 
întunecos ce lasă între ele punctul luminos şi partea 
luminoasă a fazei celei mai apropiate dau. exact înălţimea 
acestui punct. Dar, se înţelege, procedeul acesta nu poate fi 
aplicat decât munţilor ce se învecinează cu linia 
despărţitoare a umbrei şi luminii. 

O a treia metodă ar consta din a măsura profilul munţilor 
Lunii ce se desenează pe fond, cu ajutorul micrometrului; 
dar ea nu este aplicabilă decât înălțimilor apropiate de 
marginea astrului. 

În toate aceste cazuri se va observa că această măsurare a 
umbrelor intervalelor sau profilurilor, nu poate fi executată 
decât-când razele solare lovesc oblic Luna, în raport cu 
observatorul. Când ele o lovesc direct, într-un cuvânt când 
ea e plină, orice umbră este gonită cudesăvârşire din discul 
său şi observarea nu. mai este posibilă: 

Galileo a fost primul care după ce a recunoscut existenţa 
munţilor Lunii, a întrebuințat metoda umbrelor pentru a 
socoti înălțimile lor. El le-a atribuit o înălţime mijlocie de 
patru mii cinci sute de coţi. Hevelius a scăzut în chip 
deosebit aceste cifre, pe care Riccioli, dimpotrivă, le dublă. 


Aceste măsuri erau exagerate şi de o parte şi de alta. 
Herschell, înarmat cu instrumente perfecţionate, se apropie 
mai mult de adevărul hypsometric. Dar în cele din urmă 
acest adevăr trebuie căutat în raporturile observatorilor 
moderni. 

Domnii Beer şi Moedler, cei mai desăvârşiţi selenografi ai 
întregii lumi, au măsurat 1095 munţi lunari. 

Din socotelile lor reiese că şase din aceşti munţi se înalţă 
mai sus de 5800 metri şi douăzeci şi doi, mai sus de 4800. 

Cel mai înalt creştet de pe Lună este de 7603 metri; este 
deci mai mic decât aceia ai Pământului, dintre care unii îl 
întrec cu 5-600 de coţi. Dar o observaţie trebuie făcută. 

Dacă îi asemănăm cu volumele respective ale celor doi 
aştri, munţii lunari sunt relativ mai înalţi decât cei tereştri. 

Pentru ca un munte terestru să ajungă la proporţiile 
relative ale unui munte de pe Lună, ar trebui ca înălţimea 
sa perpendiculară să măsoare şase leghe jumătate. Ori, cel 
mai înalt nu are nici nouă kilometri. 

Astfel deci, ca să procedăm prin comparaţie, lanţul 
Himalayei numără trei piscuri superioare piscurilor de pe 
Lună: muntele Everest, înalt de 8837 metri, Kunpinjuga, 
înalt de 8588 metri şi Dwalagiri, înalt de 8187 metri. 

Munţii Doerfel şi Leibnitz de pe Lună au o înălţime egală 
cu a muntelui Jewabhir din acelaşi şir, adică 7603 metri. 

Newton, Casatus, Curtius, Short, 'Tycho, Clavius, 
Blancanus, Endimyon, principalele piscuri ale Caucazilor şi 
Apeninilor, sunt superioare Mont-Blanc-ului care are 

4810 metri. Sunt egali Mont-Blancului, Moret, Theofil, 
Catharina; cu Mont-Rose sunt egali având 4636 metri 
munţii Piccolomini, Werner, Harpalus; muntelui Cervin, înalt 
de 4522 mejxi - Macrobe, Eratostene, Albateque, 
Delambre; cu piscul Teneriffe, înalt de 3710 metri - Bacon, 
Cysatus şi Phitolaus şi piscurile Alpilor; cu Mont-Perdu din 
Pirinei, de 3351 metri - Roemer şijboguslaswski; cu Etna, 
înalt de 3237 metri - Hercules, Atlas şi Furnerius. 


Acestea sunt punctele de asemănare ce îngăduie a se 
aprecia nălţimea munţilor de pe Lună. Or, tocmai 
traiectoria urmată de proiectil îl târa spre acest ţinut 
muntos al emisferei de miazăzi, acolo unde se înalţă cele 
mai frumoase specimene ale orografiei lunare. 

Capitolul XVII. 

TYCHO. 

La ora şase seara, proiectilul trecea pe la Polul Sud, la mai 
puţin de şaizeci de kilometri, distanţă egală aceleia cu care 
se apropiase de Polul Nord. Curba eliptică se desena deci 
cu precizie. 

În acel moment călătorii reintrauân acea binefăcătoare 
revărsare de raze solare. Ei revedeau acele stele ce se 
mişcau cu încetineală de la răsărit spre apus. 

Astrul luminos a fost salutat cu un ura întreit. Cu lumina 
sa, el îşi trimitea căldura ce începea să se simtă prin pereţii 
metalici. Geamurile îşi recăpătară obişnuita lor 
transparenţă. Stratul lor de gheaţă se topi ca prin farmec. 

Din măsură de economie, gazul a fost stins. Numai 
aparatul de aer trebuia să consume cantitatea lui obişnuită. 

— Ah! zise Nicholl, ce bune sunt razele astea călduroase! 
Cu ce nerăbdare, după o noapte aşa de lungă, trebuie să 
aştepte seleniţii reapariţia astrului zilei. 

— Da, răspunse Michel Ardan, sorbind ca să spunem aşa, 
acest eter strălucitor. Lumina şi căldura, toată viaţa este în 
ele! 

În acest moment, turla proiectilului tindea să se 
îndepărteze uşor de suprafaţa lunară, în aşa fel încât, urma 
o orbită eliptică destul de prelungită. Din acest punct, dacă 
Pământul ar fi fost în fază plină, Barbicane şi tovarăşii săi l- 
ar fi putut revedea. Dar înecat în ploaia de raze solare, 
rămânea absolut invizibil. Un alt spectacol trebuia să le 
atragă privirile, acela ce înfăţişa regiunea australă a Lunii, 
adusă prin ocheane la o jumătate de sfert de leghe. Ei nu 
mai plecau de la ferestruică şi însemnau toate amănuntele 
acestui continent ciudat. 


Munţii Doerfel şi Leibnitz formează două grupuri separate 
ce se desfăşoară aproape de Polul Sudic. Primul grup se 
întinde de la pol până la a 84-a paralelă, pe partea 
răsăriteană a astrului; al doilea, desenat pe ţărmul oriental, 
merge de la al şaptezeci şi cincilea grad de latitudine la pol. 

Pe creasta lor năzuros întortocheată, apar întinderi orbitor 
de luminoase, aşa cum au fost semnalate de părintele 
Secchi. Cu mai multă siguranţă decât vestitul astronom 
roman, Barbicane le-a putut recunoaşte originea. 

— Astea-s zăpezi! exclamă el. 

— Zăpezi? repetă Nicholl. 

— Da, Nicholl, zăpezi a căror suprafaţă e adânc îngheţată. 
Vezi cum reflectează razele luminoase? Lavele răcite n-ar 
da oglindiri atât de intense. Deci este apă, e deci aer pe 
suprafaţa Lunii. Cât de puţin ai vrea, dar faptul nu poate fi 
tăgăduit. 

Nu, nu putea fi, şi dacă vreodată Barbicane ar revedea 
Pământul, notele sale ar fi martore acestui fapt considerabil 
în observaţiile selenografice. 

Aceşti munţi, Doerfel şi Leibnitz, se înălţau în mijlocul 
câmpiilor pe o întindere mijlocie, pe care o mărginea o 
nedefinită succedare de circuri şi de întărituri inelare. 
Aceste două lanţuri sunt singurele ce se întâlnesc în 
regiunea circurilor. Relativ puţin accidentate, ele prezintă 
ici şi colo câteva vârfuri ascuţite a căror creastă, cea mai 
înaltă, măsoară 7603 în. 

Însă proiectilul stăpânea întreg ansamblul acesta şi 
relieful dispărea în această întinsă strălucire orbitoare a 
discului. Călătorilor le reapăreau în faţa ochilor acest arhaic 
aspect de peisaje lunare, cu tonuri crude, fără degradare a 
culorilor, fără nuanţe de umbre, brutal de albe şi negre, 
deoarece lumina difuză le lipseşte. Totuşi, vederea acestei 
lumi pustii nu înceta de a-i robi, prin însăşi ciudăţenia ei. Ei 
se preumblau deasupra acestei regiuni, ca şi cum ar fi fost 
târâţi de, suflarea unui uragan, văzând vârfurile defilând 
sub picioarele lor, scotocind cu privirea peşterile, coborând 


şanţuri, urcând zăgazurile, scormonind găurile misterioase, 
netezind toate aceste spărturi. Dar nici o urmă de 
vegetaţie, nici o aparenţă.de oraşe, nimic altceva decât 
strălucire de neînfruntat. Nimic dintr-o lume vie, totul dintr- 
o lume moartă, unde avalanşele prăvălindu-se prinvârful 
munţilor cădeau fără zgomot în fundul prăpastiilor. Ele 
aveau mişcarea, dar le lipsea zgomotul. 

Barbicane constată prin observaţii repetate că reliefurile 
de pe marginea discului, cu toate că erau supuse unor forţe 
diferite decât cele din regiunea centrală, prezentau o 
conformaţie uniformă. Aceeaşi agregaţie circulară, aceleaşi 
ieşituri ale solului. Cu toate acestea se putea crede că 
aranjarea lor nu trebuia să fie aceeaşi. în centru, scoarţa 
încă maleabilă a Lunii a fost supusă îndoitei atracţii a Lunii 
şi Pământului, acţionând în sens invers şi urmând o rază 
prelungită de la una la alta. Dimpotrivă, pe marginile 
discului, atracţia lunară a fost - ca să zicem aşa - 
perpendiculară faţă de atracţia pământului. Se pare că 
relieful solului născut în aceste două condiţii ar fi trebuit să 
ia o formă diferită. Ceea ce nu era cazul. Deci unii găsiseră 
în ea însăşi principiul formării şi constituţiei sale. Ea nu 
datora nimic forţelor străine. Ceea ce îndreptăţea acea 
remarcabilă propoziţie a lui Arago: „Nici o acţiune 
exterioară Lunii n-a contribuit la formarea reliefului său”. 

Orice ar fi fost şi în starea sa actuală, această lume era 
oglinda morţii, fără a putea spune dacă viaţa ar fi însufleţit- 
o vreodată. 

Michel Ardan crezu totuşi că recunoaşte o îngrămădire de 
ruine pe care le semnala atenţiei lui Barbicane. Era 
aproape de a optzecea paralelă şi de treizeci de grade 
longitudine. Această îngrămădire de pietre, destul de 
regulat aşezate, închipuiau o întinsă cetăţuie, dominând 
unul din acele lungi şanţuri ce serveau odinioară de albie 
fluviilor din timpurile străvechi. Nu departe se ridica, la o 
înălţime de cinci mii şase sute metri, muntele inelar Short, 
egal cu Caucazul asiatic. Michel Ardan, cu obişnuita-i 


înflăcărare, susţinea „evidenţa” fortăreței sale. Dedesubt 
zărea întăriturile dărăpănate ale unui oraş; aici era bolta 
încă neatinsă a unui portic; acolo, două-trei coloane culcate 
sub postamentele lor, mai departe o succesiune de coloane, 
care desigur că suportaseră conductele unui apeduct; 
aiurea, stâlpii prăbuşiţi ai unui pod uriaş, intrat în desimea 
şanţului. El distingea toate acestea, dar cu atâta imaginaţie 
în privire, printr-un ochean atât de fantezist, încât nu 
trebuie să te-ncrezi observaţiei sale. Şi totuşi cine ar putea 
afirma, cine ar cuteza să spună că drăguţul tânăr nu văzuse 
adevărat ceea ce doi tovarăşi ai săi nu voiau să vadă? 

Clipele erau prea preţioase pentru a le jertfi unei discuţii 
ascuţite. Cetatea selenită, pretinsă ori nu, dispăruse în 
depărtare. Distanţa proiectilului de discul lunar tindea să 
crească şi amănuntele solului începeau să se piardă într-un 
amestec confuz. Numai reliefurile, văile, craterele, câmpiile, 
rezistau şi decupau lămurit liniile lor terminale. 

În acest moment se arăta spre stânga unul din cele mai 
frumoase circuri ale orografiei lunare, una din curiozităţile 
acestui continent. Era Newton pe care Barbicane îl 
recunoscu fără greutate, referindu-se la Mappa 
selenografică. 

Newton este situat exact pe 77 grade latitudine sudică şi 
16 grade longitudine estică. Formează un crater inelar, ale 
cărui ridicături înalte de şapte mii două sute şaizeci şi patru 
metri păreau de netreeut. 

Barbicane îi făcu pe tovarăşii săi să observe că înălţimea 
acestui munte, deasupra câmpiei înconjurătoare era 
departe de a egala adâncimea craterului său. Această 
gaură uriaşă nu se putea măsura şi forma un întunecat abis, 
căruia razele solare nu-i puteau atinge niciodată fundul. 

Acolo, după observaţia lui Humbold, domneşte întunericul, 
absolut pe care lumina Soarelui şi a Pământului nu-l pot 
destrăma. Cei din mitologie ar fi făcut, pe bună dreptate, 
gura infernului lor. 


— Newton, zise Barbicane, este tipul cel mai desăvârşit al 
acestor munţi în formă de inel, din care Pământul nu are 
nici o mostră. Ei dovedesc că formarea Lunii, prin răcire, 
este datorată unor cauze violente, căci în timp ce sub 
năvala focurilor interioare, reliefurile se proiectau la 
înălţimi Considerabile, fundul se retrăgea şi se lăsa în jos, 
cu mult sub nivelul Lunii. 

— Nu zic nu, răspunse Michel Ardan. 

Peste câteva minute, după ce trecură de Newton, 
proiectilul domina direct muntele inelar al lui Moret. El 
trecu destul de departe de crestele lui Blancanus şi, pe la 
şapte şi jumătate seara, atingea piscul lui Clavius. 

Acest circ, unul dintre cele mai de seamă ale discului, era 
aşezat pe 58 grade latitudine sudică şi 15 grade longitudine 
estică. înălţimea e socotită la şapte mii nouăzeci şi unu de 
metri. Călătorii, la distanţă numai de o sută de kilometri, 
redusă de Ocheane numai la patru, putură, să admire 
ansamblul acestui mare crater. 

— Vulcanii pământeni, spuse Barbicane, nu sunt decât 
nişte muşuroaie,” în comparaţie cu vulcanii Lunii. 

Măsurând vechile cratere formate de primele erupții ale 
Vezuviului şi Etnei, li se găseşte abia şase mii de metri 
lărgime. în Franţa, craterul Cântai numără zece kilometri; 
la Ceyland, craterul insulei, şaptezeci de kilometri şi este 
socotit ca cel mai mare de pe glob. Ce sunt diametrele 
acestea pe lângă acela al lui Clavius, pe care îl dominăm în 
această clipă? 

— Care-i deci lărgimea sa? întrebă Nicholl. 

— E de două sute douăzeci şi şapte kilometri, răspunse 
Barbicane. Acest circ este, ce-i drept, cel mai însemnat de 
pe Lună; dar multe altele măsoară două sute, o sută 
cincizeci, o sută de kilometri. 

— Ah! dragii mei, zise Michel, vă închipuiţi ce trebuia să 
fie acest paşnic astru al nopţii, când aceste cratere, 
umplându-se de tunete, vărsau toate deodată valuri de lavă, 
de grindină de pietre, de nori de fum şi guri de foc. Ce 


privelişte măreaţă atunci, şi ce decădere acum. Această 
Lună nu mai e decât o firavă învelitoare a unui foc de 
artificii, ale căror pocnitori, rachete, serpentine, sori, după 
o strălucire măreaţă, nu au lăsat decât triste sfărâmături de 
carton. Cine ar putea spune motivul, îndreptăţirea acestor 
cataclisme? 

Barbicane nu-l mai asculta pe Michel Ardan. El contempla 
aceste întărituri ale lui Clavius, formate din munţi mari, ce 
se întindeau pe o suprafaţă de mai multe leghe. în fundul 
uriaşei scobituri se aflau vreo sută de mici cratere stinse, ce 
găureau solul ca o strecurătoare şi pe care-l domina un pisc 
de cinci mii de metri. 

De jur-împrejur, câmpia avea o înfăţişare pustiită. 

Nimic mai sterp ca aceste ridicături, nimic mai trist ca 
aceste ruini ale munţilor şi, dacă se poate spune, că aceste 
crâmpeie de piscuri şi munţi ce presărau solul! Satelitul 
părea că explodase în acel loc. 

Proiectilul înainta mereu şi acest haos nu se schimba 
deloc. Văile, craterele, munţii se succedau neîncetat. Nu 
mai erau câmpii, nici mări. O Elveţie, o Norvegie nesfârşită. 
în sfârşit, în mijlocul acestei regiuni plină de crăpături în 
punctul său culminant, strălucea Tycho, căruia posteritatea 
îi ya păstra pururea numele ilustrului astronom al 
Danemarcei. 

Observând Luna plină pe un cer fără de nori, nu este 
nimeni care să nu fi observat acest punct strălucitor al 
emisferei sudice. Michel Ardan, pentru a-l califica, 
întrebuința metaforele ce i le putu servi imaginaţia. Pentru 
el, acest 'Tycho era un înflăcărat focar de lumină, un centru 
de iradiere, un crater vărsător de raze! Era mijlocul unei 
roţi scânteinde, o stea de mare ce strângea discul cu 
tentaculele ei de argint, un ochi uriaş plin de flăcări, un 
nimb cioplit pentru capul lui Pluton! Era ca o stea aruncată 
de mâna creatorului, care s-ar fi zdrobit de discul Lunii. 

Tycho formează o atare concentrare luminoasă, încât 
locuitorii Pământului îl pot observa fără lunetă, cu toate că 


se află la o distanţă de o sută de mii de leghe. închipuiţi-vă 
care trebuie să fie intensitatea sa în ochii observatorilor 
aşezaţi numai la o sută cincizeci de leghe. Prin acest eter 
pur, scânteierea lui era atât de nesuportat, încât Barbicane 
şi prietenii săi trebuiră să 'ânnegrească geamul lorgenetelor 
lor cu negrul de fum al gazului ca să-i poată suporta 
strălucirea. Apoi tăcuţi, abia scoțând câteva interjecţii pline 
de încântare, priveau şi contemplau. Toate simţămintele lor, 
toate impresiile lor se concentrară în privirea lor aşa 
precum viaţa sub impulsul unei violente emoţii se adună 
toată în inimă. 

Tycho aparţine sistemului de munţi luminoşi, ca Aristarc şi 
Copemic. Dar dintre toţi, el este cel mai complet, cel mai 
accentuat şi vădeşte lămurit aceea înspăimântătoare 
acţiune vulcanică, acţiune căreia îi este datorată formarea 
Lunii. 

Tycho este aşezat la 43 grade latitudine meridională şi la 
12 grade longitudine estică. Centrul său este ocupat de un 
crater larg de optzeci şi şapte kilometri. Are o formă puţin 
eliptică şi este împrejmuită de un lanţ de întărituri inelare, 
care la răsărit şi la apus domină câmpia exterioară pe o 
înălţime de cinci mii de metri. Este o îngrămădire de Mont- 
Blanc-uri, aşezaţi în jurul unui centru comun şi încununate” 
de o coamă luminoasă. 

Ceea ce este acest munte fără seamăn, ansamblul 
reliefurilor ce îl înconjoară, scobiturile lăuntrice ale 
craterului său, nici chiar fotografia nu a putut să 
reprezinte, într-adevăr, numai în timpul Lunii pline se arată 
muntele Tycho în toată strălucirea lui. Or, atunci, umbrele 
lipsesc, prescurtările perspectivei au dispărut şi probele ies 
albe. 

Supărătoare împrejurare, căci această stranie regiune ar 
fi fost interesant de reprodus cu exactitate fotografică. Nu 
este decât o îmbulzeală de găuri, de cratere, de văi, o 
ameţitoare creştere de piscuri, apoi, cât vezi cu ochii, o 
întreagă reţea vulcanică aruncată pe acest țărm bubos. Se 


înţelege atunci că aceste fierbieri ale erupției centrale au 
păstrat forma lor primitivă. Cristalizate prin răcire, ele au 
stereotipat această privelişte ce-o înfăţişa atunci Luna sub 
înrâurirea forţelor plutoniene. 

Distanţa care separă călătorii noştri de crestele inelare ale 
lui Tycho, nu este atât de mare încât să nu se poată deosebi 
principalele amănunte. 

Pe ridicătura ce formează circumvoluţiunea lui Tycho, 
munţii agăţându-se unii de alţii pe povârnişurile lor 
interioare şi exterioare se etajau ca nişte terase. Păreau 
mai înalte cu 3-400 picioare la răsărit decât la apus. Nici un 
sistem de aşezare pământească nu se putea compara cu 
această fortificaţie naturală. Un oraş clădit în fundul acestei 
cavităţi circulare ar fi fost absolut inaccesibil. Inaccesibil şi 
minunat aşezat pe acest sol accidentat de ridicături atât de 
pitoreşti! Natura ce-i drept, nu lăsase neted şi gol fundul 
acestui crater. El poseda o orografie specială, un sistem 
muntos ce forma din el o lume aparte. 

Călătorii zăriră lămurit nişte conuri, coline centrale, 
remarcabile mişcări de teren, natural aşezate pentru a 
primi capodoperele arhitecturii selenite. Aici se desena 
locul unui templu, aici locul unui forum, în partea asta 
dărâmăturile unui palat, dincolo platoul unei citadele. Totul 
dominat de un munte central de cincisprezece picioare. 
întins circuit, unde Roma antică ar fi încăput de zece ori în 
întregime...! 

— Ah! exclamă Michel Ardan, entuziasmat de această 
vedere. Ce oraş măreț s-ar clădi în acest inel de munţi! 

Cetate paşnică, adăpost liniştit, aşezat în afara tuturor 
mizeriilor omeneşti! Cum ar mai vieţui aici, liniştiţi, izolaţi, 
toţi mizantropii, toţi acei duşmani ai umanităţii, toţi cei ce 
sunt scârbiţi de viaţa socială! 

— "Toţi? Ar fi prea mic pentru ei, răspunse cu simplitate 
Barbicane. 

Capitolul XVIII. 

PROBLEME SERIOASE. 


În acest timp, proiectilul depăşise împrejurimea muntelui 
Tycho. Barbicane şi cei doi prieteni ai lui observară atunci, 
cu cea mai scrupuloasă atenţie, aceste dâre strălucitoare pe 
care renumitul munte le împrăştie atât de curios spre toate 
orizonturile. 

Ce era această luminoasă aureolă? Ce fenomen geologic 
desemnase această coamă aprinsă? Această întrebare îl 
preocupa pe bună dreptate pe Barbicane. 

Sub ochii săi se întindea, într-adevăr, în toate direcţiile, 
luminoase brazde ridicate la margini şi concave la mijloc, 
unele largi de 20 kilometri, altele de 50. Aceste 
strălucitoare dâre alergau în unele locuri până la trei sute 
de leghe de Tycho şi păreau că învăluie - mai ales spre 
răsărit, nord-est şi miazănoapte - jumătate din emisfera 
sudică. Una din aceste ţâşnituri se întindea până la circul 
lui Neandru, situat pe al patruzecilea meridian. O alta 
mergea rotunjindu-se să? brăzdeze Marea i Nectarului şi să 
se sfărâme de lanţul Pirineilor, după un parcurs de patru 
sute de leghe. Altele spre apus acopereau cu o reţea 
luminoasă Marea Negurilor şi Marea 'Toanelor. 

Care era obârşia acestor raze scânteietoare pe câmpii ca 
şi pe înălţimi, la orice înălţime ar fi fost? 'Toate plecau dintr- 
un centru comun, craterul lui 'Iycho. Emanau din el. 

Herschell atribuie, aspectul lor strălucitor unor vechi 
Curenţi de lavă, împietriţi de răceală. Alţi astronomi au 
văzut în aceste dâre neexplicabile un fel de lunecări de 
blocuri rătăcitoare care ar fi fost aruncate încă din epoca 
formării lui Tycho. 

— Şi de ce nu? îl întrebă Nicholl pe Barbicane, care relata 
aceste diverse păreri, respingându-le totodată. 

— Fiindcă regularitatea acestor dâre luminoase şi violenţa 
necesară pentru a duce la astfel de distanţe materiile 
vulcanice sunt de neînțeles. 

— Da de unde? răspunse Michel Ardan. Mi se pare uşor să 
explic originea acestor raze. 

— Adevărat? făcu Barbicane. 


— Adevărat, răspunse Michel, e suficient să spunem că 
este o mare spărtură în formă de stea, asemănătoare 
aceleia produsă de izbitura unei mingi sau a unei pietre pe 
un geam. 

t - Bine, replică Barbicane, zâmbind. Şi ce mană ar fi fost 
destul de puternică pentru a arunca piatra ce ar fi produs 
asemenea izbitură? 

— Mâna nu este necesară, răspunse Michel care nu se 
descuraja, şi în ceea ce priveşte piatra să admitem că este o 
cometă. 

— Ah! cometele! strigă Barbicane, prea abuzăm de ele! 
Bravul meu Michel, explicaţia ta nu este rea, dar cometa ta 
e inutilă. Şocul care a produs această spargere ar fi putut 
veni din interiorul astrului. O contracție puternică a 
scoarţei lunare a putut fi suficientă pentru a produce 
această uriaşă sfărâmare. 

— Să fie o contracție, ceva în genul unei colici lunare, 
răspunse Michel Ardan. 

— De altfel, adăugă Barbicane, aceasta e părerea unui 
învăţat englez, Nasmyth, şi, îmi pare că explică suficient 
iluminarea acestor munţi. 

— Acest Nasmyth nu-i deloc un prost! răspunse Micherl. 

Multă vreme călătorii, pe care o atare privelişte nu-i putea 
lăsa rece, admirară splendorile muntelui Tycho. 

Proiectilul lor îmbibat de infiltrări luminoase, în această 
îndoită revărsare de lumină solară şi lunară, trebuia să 
apară ca un glob incandescent. Trecuseră deci pe nesimţite, 
de la un frig foarte mare la o căldură nespusă. Natura îi 
pregătea astfel să devină seleniţi. 

Să devină seleniţi! Această idee aduse încă o dată 
problema posibilităţii de a fi locuită Luna. După cele ce 
văzuseră, călătorii puteau dezlega această problemă? 

Puteau conchide da ori ba? Michel Ardan îi provocă pe cei 
doi prieteni ai săi să-şi formuleze părerea şi le ceru să-i 
spună verde-n faţă, dacă credeau că viaţa animală şi cea 
umană sunt reprezentate în lumea lunară. 


— Cred că putem răspunde, spuse Barbicane; dar, după 
mine, problema nu trebuie să se prezinte sub această 
formă. Cer să fie pusă altfel. 

— Pune-o, te rog, răspunse Michel. 

— lată, reluă Barbicane. Problema este îndoită şi cere o 
îndoită soluţie. Este posibil ca Luna să fie locuită? A fost 
Luna locuită cândva? 

— Bine, răspunse Nicholl. Mai întâi să cercetăm dacă este 
posibil să fie locuită. 

— La drept vorbind, nu ştiu nimic despre asta, răspunse 
Michel. 

— Şi eu răspund negativ, reîncepu Barbicane. în starea în 
care este ea acum, cu acest înveliş atmosferic, desigur 
foarte redus, cu mările sale în cea mai mare parte 
secătuite, cu apele-i neîndestulătoare, cu vegetaţia sa 
restrânsă, cu năpraznicele-i schimbări de căldură şi de frig, 
cu nopţile şi zilele ei de 354 de ore, Luna nu-mi pare cu 
putinţă să fie locuită şi nu mi se pare nici prielnică 
dezvoltării regnului animal, nici suficientă nevoilor 
existenţei, aşa cum noi o înţelegem. 

— De acord, răspunse Nicholl. Dar oare Luna nu e 
locuibilă pentru fiinţe altfel organizate decât noi? 

— La această întrebare e mai greu de răspuns. Voi încerca 
totuşi, dar îl voi întreba pe Nicholl dacă mişcarea i se pare 
să fie rezultatul necesar al vieţii, oricum ar fi ea organizată. 

— Fără nici o îndoială, răspunse Nicholl. 

— Ei bine, vrednicul meu tovarăş, îţi voi spune că am 
observat continentele lunare la o distanţă de cel mult 500 
metri şi nimic nu mi s-a părut a se mişca pe suprafaţa Lunii. 

Prezenţa oricărei omeniri s-ar fi trădat prin construcţii 
diverse, chiar prin ruine. Or, ce am văzut noi? Peste tot şi 
întotdeauna, munca geologică a naturii, nicăieri lucrul 
omenesc. Deci, dacă există pe Lună reprezentanţi ai 
regnului animal, ei ar fi vârâţi în aceste scobituri de 
nepătruns pe care privirea nu le poate ajunge. Ceea ce nu 
pot admite, căci ei ar fi lăsat urme pe aceste câmpii ce 


trebuie să acopere stratul atmosferic, cât de puţin ridicate 
ar fi ele. Or, aceste urme nu sunt vizibile nicăieri. Rămâne 
doar singura ipoteză a unei rase de fiinţe vii, cărora 
mişcarea, care este viaţa, să le fie străină. 

— Cum s-ar spune, fiinţe vii care n-ar trăi, răspunse 
Michel. 

— Întocmai, zise Barbicane, ceea ce pentru noi e fără nici 
un înţeles. 

— Atunci, putem să ne formulăm părerea, spuse Michel. 

— Da, răspunse Nicholl. 

— Ei bine, reluă Michel Ardan, comisia ştiinţifică adunată 
în proiectilul Gun-Clubului, după ce şi-a susţinut 
argumentaţia cu fapte noi observate, decide în unanimitate 
de voturi asupra problemei locuibilităţii actuale a Lunii; nu, 
Luna nu este locuibilă. 

Această decizie a fost consemnată de preşedintele 
Barbicane în carnetul său unde figurează procesul-verbal al 
şedinţei din 6 decembrie. 

— Acum, spuse Nicholl, să atacăm a doua problemă, 
complet indispensabilă de prima. Voi întreba deci, onorată 
comisie, dacă Luna nu este locuibilă, a fost vreodată 
locuită? 

— Cetăţeanul Barbicane are cuvântul spuse Michel Ardan. 

— Prieteni, răspunse Barbicane, n-am aşteptat această 
călătorie pentru a-mi face o părere asupra acestei 
locuibilităţi trecute a satelitului nostru. Voi adăuga că 
observaţiile noastre personale nu pot decât să-mi dea 
confirmarea acestei păreri. Eu cred, afirm chiar, că Luna a 
fost locuită de o rasă umană, organizată ca a noastră, că a 
produs animale anatomic conformate ca şi animalele 
pământeşti, dar adaug că aceste rase umane sau animale 
şiau făcut veacul şi că sunt stinse pentru totdeauna. 

— Atunci, întrebă Michel, Luna ar fi deci o lume mai veche 
decât Pământul? 

— Nu, răspunse Barbicane cu convingere, dar o lume care 
a îmbătrânit mai repede şi a cărei formare şi destrămare a 


fost mai rapidă. Forţele organizatorice ale materiei au fost 
relativ mai violente în interiorul Lunii ca în globul terestru. 
Starea actuală a acestui disc ciuruit, frământat, brobonat, o 
dovedeşte cu vârf şi îndesat. Luna şi Pământul n-au fost la 
origine decât mase gazoase. Aceste gaze au trecut în stare 
lichidă sub diferitele influenţe şi masa solidă s-a format mai 
târziu. Dar e foarte sigur că sferoidul nostru era gazos sau 
încă lichid, în timp ce Luna solidificată prin răcire devenea 
locuibilă. 

— O cred, spuse Nicholl. 

— Atunci, reluă Barbicane, o înconjura o atmosferă. 

Apele conţinute de. acest înveliş gazos nu puteau să se 
evapore. Sub influenţa aerului, apei, a luminii, a căldurii 
solare, a căldurii centrale, vegetaţia punea stăpânire pe 
continentele gata să le primească şi desigur, viaţa se 
manifestă către această epocă, căci natura nu se iroseşte în 
inutilităţi şi o lume atât de minunat locuibilă a trebuit 
neapărat să fie locuită. 

— Totuşi, răspunse Nicholl, multe fenomene inerente 
mişcărilor satelitului ar fi trebuit să stânjenească 
expansiunea regnurilor vegetal şi animal. 

— De acord, răspunse Barbicane, dar pentru ce aceste 
mişcări n-ar fi putut fi egale, dacă azi sunt aşa? 

— Pentru că această egalitate n-a fost determinată decât 
de atracţia pământului. Or, cine ne spune că această 
atracţie ar fi avut destulă putere pentru a modifica 
mişcările Lunii, în epoca în care Pământul încă era fluid? 

— De fapt, răspunse Nicholl, cine ne spune că Luna a fost 
pururi satelitul Pământului? 

— Şi cine ne spune, strigă Michel Ardan, că Luna n-a 
existat mai înaintea Pământului. 

Închipuirile o luau razna în nesfârşitul câmp al ipotezelor, 
Barbicane voi să le înfrâneze. 

— Astea-s ipoteze de prea înaltă speculație, spuse el, 
adevărate probleme de nedezlegat. Să nu intrăm în ele. Să 
admitem numai insuficienţa atracției primordiale şi atunci, 


prin inegalitatea celor două mişcări de rotaţie şi de 
revoluţie, zilele şi nopţile s-au putut perinda pe Lună, aşa 
cum se perindă şi pe Pământ. De altfel şi fără aceste condiţii 
era cu putinţă viaţa. 

— Astfel deci, întrebă Michel Ardan, omenirea ar fi 
dispărut de pe Lună? 

— Da, răspunse Barbicane, după ce, fără îndoială, a durat 
timp de mii de veacuri. încetul cu încetul atmosfera s-a 
rarefiat, discul a devenit de nelocuit, aşa cum va ajunge 
într-o bună zi şi globul nostru terestru prin răcire. 

— Prin răcire? 

— Fără îndoială, răspunse Barbicane. Pe măsură ce 
focurile lăuntrice s-au stins şi materia incandescentă s-a 
concentrat, scoarţa lunară s-a răcit. Treptat-treptat 
urmările acestui fenomen s-au produs: dispariţia făpturilor 
organizate, pieirea vegetației. în curând atmosfera s-a rărit, 
foarte probabil sustrasă de atracţia pământească; dispariţia 
aerului respirabil, dispariţia apei prin evaporare. în acea 
epocă Luna, devenită nelocuibilă, nu măi era locuită. Era o 
lume. moartă, aşa cum ni se arată astăzi. 

— Şi spui că o atare soartă e rezervată Pământului? 

— Foarte probabil. Când? Când răcirea scoarţei sale îl va 
face ne locuibil. 

— Şi s-a socotit durata de timp ce va trebui nefericitului 
nostru sferoid să se răcească? 

— Desigur. 

— Şi cunoşti aceste socoteli? 

— Perfect. 

— Dar atunci, învăţat răutăcios, grăieşte, zise Michel 
Îrdan, căci mă faci să fierb de nerăbdare. 

— Ei bine, dragul meu Michel, răspunse liniştit Barbicane, 
se ştie ce micşorare de temperatură suportă Pământul în 
scurgerea unui veac. Or, după anumite socoteli, această 
temperatură mijlocie va fi redusă la zero, după o perioadă 
de patru sute de mii de ani. 

— Patru sute de mii de ani! exclamă Michel. Ah! 


răsuflu uşurat! Zău că eram înfricoşat! Auzindu-te, îmi 
închipuiam că nu mai avem mai mult de cincizeci de mii de 
ani de trăit Barbicane şi Nich?ll nu se putură stăpâni să nu 
râdă de neliniştea tovarăşului lor. Apoi Nicholl, care voia să 
conchidă, puse iarăşi a doua problemă ce trebuia să fie 
discutată. 

— A fost Luna locuită? întrebă el. 

Răspunsul a fost afirmativ în unanimitate,. 

Dar în timpul acestei discuţii, rodnică în teorii cam la voia 
întâmplării, deşi rezuma ideile generale cucerite de ştiinţă 
în această privinţă, proiectilul alergase repede spre 
ecuatorul lunar, îndepărtându-se regulat de disc. Depăşise 
valea lui Willem, a patruzecea paralelă la o distanţă de opt 
sute de kilometri. Apoi, lăsându-l la dreapta pe Pitatus, la al 
treizecilea grad, mergea de-a lungul sudului acestei Mări a 
Morilor, de a cărei parte septentrională se apropia. 

Diferite circuri se iviră nelămurite în strălucitoarea 
albeaţă a Lunii pline: Bouillaud, Purbach, de formă aproape 
pătrată ca un crater central, apoi Arzachel, al cări munte 
lăuntric licăreşte cu o lumină pătrunzătoare. 

În sfârşit, proiectilul îndepărtându-se mereu, 
aliniamentele se şterseră din ochii călătorilor, munţii se 
pierdură în depărtări şi din tot acest ansamblu minunat, 
ciudat, straniu, al satelitului Pământului, nu le mai rămase 
curând decât o amintire nepieritoare. 

Capitolul XIX. 

ÎN LUPTĂ CU IMPOSIBILUL. 

Timp destul de îndelungat, Barbicane şi însoțitorii săi, 
tăcuţi şi gânditori, priviră lumea aceasta, pe care n-o 
văzuseră decât de departe, ca Moise pământul lui Chanaan, 
şi de care se îndepărtau fără putinţa unei reîntoarcerii. 

Poziţia proiectilului faţă de Lună se schimbase şi acum 
vârful său era întors spre Pământ. 

Această schimbare constatată de Barbicane îl surprinse. 
Dacă proiectilul trebuia să graviteze în jurul satelitului, 
urmând o eliptică, de ce nu i-ar prezenta partea sa cea mai 


grea, cum o face Luna faţă de Pământ? Era aici un punct 
întunecos. 

Observând mersul proiectilului, se putea recunoaşte că 
urma, îndepărtându-se de Lună, o curbă analoagă celei ce-o 
trăsese apropiindu-se de ea. Descria deci o elipsă foarte 
prelungită ce se va întinde probabil până la un punct de 
egală atracţie, acolo unde se neutralizează influenţa 
Pământului şi a satelitului său. 

Aceasta a fost concluzia ce a tras-o Barbicane, tocmai din 
faptele observate, convingere pe care cei doi prieteni ai săi 
o împărtăşiră cu el. 

Imediat, începură a ploua întrebările. 

— Şi aruncaţi în acest punct mort, ce ne vom face? 

Întrebă Michel Ardan. 

— E necunoscutul, răspunse Barbicane. 

— Dar se pot face presupuneri, aşa cred. 

— Două, răspunse Barbicane. Sau că viteza proiectilului va 
fi neîndestulătoare şi atunci va rămâne în veci nemişcat pe 
această îndoită linie de atracţie... 

— Mai bine-mi place cealaltă presupunere, oricare ar fi ea, 
răspunse Michel. 

— Sau că viteza ei va fi îndestulătoare, reîncepu 
Barbicane, şi-şi va relua calea sa eliptică pentru a gravita 
pururi în jurul astrului nopţilor. 

— Revoluţie puţin mângâietoare, zise! Michel. Să trecem 
în starea de umili servitori ai unei Luni pe care suntem 
obişnuiţi s-o considerăm ca o servitoare. lată viitorul ce ne 
aşteaptă! 

Nici Barbicane, nici Nicholl nu răspunseră. 

— Tăceţi? reîncepu nerăbdătorul Michel. 

— Nu e nimic de răspuns, zise Nicholl. 

— Nu e nimic de încercat? 

— Nu, răspunse Barbicane. Ai pretinde oare să lupţi 
împotriva imposibilului? 

— De ce nu? Un francez şi doi americani să dea înapoi în 
faţa acestui cuvânt? 


— Dar ce vrei să faci? 

— Să înfrânez această mişcare ce ne târăşte! 

— S-o înfrânezi? 

— Da, răspunse M ichel însufleţindu-se. S-o împiedicăm, 
ori s-o schimbăm în sfârşit, s-o întrebuinţăm la îndeplinirea 
planurilor noastre. 

— Şi cum? 

— Asta vă priveşte! Dacă artileriştii nu-s stăpâni pe 
ghiulelele lor, nu mai sunt artilerişti. Dacă tunarului îi 
porunceşte proiectilul, trebuie aruncat atunci în locul lui, 
tunarul în ţeava tunului. Uită-te la ei că nu ştiu ce să facă 
după ce m-au indus... 

— Indus!... exclamă Barbicane şi Nicholl. Indus! Ce 
înţelegi tu prin asta? 

r Nici o învinuire! zise Michel. Nu mă plâng! 

Plimbarea îmi place. Proiectilul îmi convine! Dar să facem 
tot ce omeneşte e cu putinţă, pentru a cădea iar undeva, 
dacă nu pe Lună. 

— Nici noi nu cerem altceva, dragă Michel, răspunse 
Barbicane. Dar ne lipsesc mijloacele. 

— Nu putem schimba mişcarea proiectilului? 

— Nu. 

— Nici să-i micşorăm viteza? 

— Nu. 

— Nici uşurându-l cum se uşurează o corabie prea 
încărcată? 

— Ce vrei să arunci? întrebă Nicholl. Nu avem lest pe 
bord. Şi de altfel, cred că proiectilul uşurat ar merge şi mai 
repede. 

— Mai puţin repede, zise Michel. 

— Mai repede, răspunse Nicholl. 

— Nici mai mult nici mai puţin repede, interveni 
Barbicane, pentru a-şi împăca cei doi prieteni, căci plutim 
în gol unde nu trebuie să se ţină seama de greutatea 
specifică. 


— Ei bine, exclamă Michel Ardan, cu un ton hotărât, nu 
mai e decât un singur lucru de făcut. 

— Care? întrebă Nicholl. 

— Să prânzim! răspunse netulburat îndrăzneţul francez, 
care întotdeauna aducea această dezlegare în cele mai 
grele momente. 

Într-adevăr, dacă această operaţie nu trebuia să aibă nici o 
înrâurire asupra direcţiei proiectilului, se putea încerca 
fără neajuns şi chiar cu succes din punct de vedere al 
stomacului. Hotărât, acest Michel nu avea decât idei bune! 

Deci prânziră la două de dimineaţă; dar prea puţin îi 
interesa ora. Michel servi obişnuita-i masă, încununată cu o 
plăcută sticlă scoasă din pivniţa lui secretă. Dacă ideile nu li 
se urcau la creier, trebuia să-şi piardă minţile datorită 
acestui Chamberlin din 1863. 

Această masă fiind terminată, observaţiile reîncepură. 

În preajma proiectilului se ţineau la o neschimbată 
distanţă lucrurile ce fuseseră aruncate afară. Fără îndoială, 
proiectilul în mişcarea sa de translație în jurul Lunii nu 
străbătuse nici o atmosferă, căci greutatea specifică a 
acestor diferite lucruri ar fi schimbat mersul lor relativ. 

Din partea sferoidului pământesc, nimic de văzut. 

Pământul nu număra decât o zi, fiind în faza nouă, în ajun, 
la miezul nopţii şi trebuia să se mai scurgă încă două zile 
înainte ca secera lui, desprinsă de razele Soarelui, să vină 
să servească de orologiu seleniţilor, deoarece în mişcarea 
sa de rotaţie, fiecare din punctele sale trece totdeauna la 
24 de ore, la acelaşi meridian al Lunii. 

Din partea Lunii, această privelişte era cu totul deosebită. 
Astrul.strălucea în toată măreţia lui în mijlocul 
nenumăratelor constelații a căror puritate razele sale n-o 
puteau tulbura. Pe disc, câmpiile îşi recăpătau acea culoare 
posomorâtă ce se vede de pe Pământ. Restul timbului 
rămânea scânteietor şi-n mijlocul acestei scânteieri 
generale, 'Tycho se desprindea încă întocmai ca un soare. 


Barbicane nu putea aprecia în nici un chip viteza 
proiectilului, dar raţionamentul îi dovedea că această viteză 
trebuia uniform micşorată, potrivit legilor mecanicii 
raţionale. 

Într-adevăr, admis fiind că proiectilul va descrie o orbită în 
jurul Lunii, această orbită neapărat ar trebui să fie eliptică. 
Ştiinţa dovedeşte că aşa trebuie să fie. Nici un mobil 
circulând în jurul unui corp atrăgător nu se abate de la 
această lege. Toate orbitele descrise în spaţiu sunt eliptice, 
acelea ale sateliților în jurul planetelor, acelea ale 
planetelor în jurul Soarelui, acelea ale Soarelui în jurul 
astrului necunoscut ce-i serveşte drept pivot central. Pentru 
ce proiectilul Gun-Clubului ar scăpa acestei reguli fireşti? 

Ori, în orbitele eliptice, corpul atrăgător ocupă pururi unul 
din focarele elipsei. Satelitul se află deci la un moment dat 
mult mai apropiat şi la un moment dat, mult mai îndepărtat 
de astrul în jurul căruia gravitează. Când Pământul este mai 
învecinat de Soare este în periheliu său, şi în aphelie, când 
este cel mai îndepărtat. Este vorba de Lună, ea este mult 
mai aproape de Pământ în perigeul său şi mult mai 
îndepărtată în apogeul său. Pentru a întrebuința expresii 
analoage cu care se va îmbogăţi limba astronomilor, dacă 
proiectilul rămâne în stare de satelit al Lunii, va trebui să se 
spună că se află în a sa „aposelenă” când este în cel mai 
îndepărtat punct şi la cel mai apropiat, că este în 
„periselenă”. 

În acest din urmă caz, proiectilul ar trebui să atingă 
maximul de viteză; în primul, minimul! Or, el mergea după 
toate semnele spre punctul aposelenetic şi Barbicane avea 
dreptate să cugete că viteza îi va descreşte până în acest 
punct, pentru a creşte apoi pe măsură ce s-ar reapropia de 
Lună. Această viteză va fi absolut nulă, dacă acest punct sar 
confunda cu acela de egală atracţie. 

Barbicane studia consecinţele acestor diferite situaţii şi 
căuta avantajele ce s-ar putea trage din ele, când un strigăt 
al lui Michel Ardan îl întrerupse. 


— Drace! exclamă el. Trebuie s-o mărturisesc sincer că nu 
suntem decât nişte nerozi. 

— Nu zic nu, răspunse Barbicane. Dar pentru ce? 

— Fiindcă avem un mijloc tare simplu pentru a micşora 
această viteză ce ne îndepărtează de Lună şi pe care nul 
întrebuinţăm. 

— Şi care-i mijlocul acesta? 

— E de a întrebuința forţa de recul cuprinsă în rachetele 
noastre. 

— Aşa este! zise Nicholl. 

— N-am întrebuințat această forţă, răspunse Barbicane, e 
adevărat, dar o vom folosi! Când? Când va fi sosit clipa. 

— Observaţi, dragii mei, că în poziţia ocupată de proiectil, 
poziţie încă oblică în raport cu discul lunar, rachetele 
noastre schimbându-i direcţia, ar putea să-l îndepărteze în 
loc să-l apropie de Lună. Or, voi ţineţi să ajungeţi pe Lună, 
nu? 

— Îndeosebi răspunse Michel. 

— Staţi puţin. Printr-o inexplicabilă influenţă, proiectilul 
întinde vârful spre Pământ. E probabil că la punctul egal de 
atracţie, pălăria sa conică se va îndrepta riguros spre Lună. 
în acel moment se poate nădăjdui că viteza îi va fi nulă. 
Acela va fi momentul de a lucra şi cu ajutorul rachetelor 
noastre poate că vom putea provoca o cădere directă la 
suprafaţa discului lunar. 

— Bravo! strigă Michel. 

— Ceea ce nu am făcut şi nu putem face la întâia noastră 
trecere la punctul mort, pentru că proiectilul era încă 
însufleţit de o viteză prea mare. 

— Bine judecat, spuse Nicholl. 

— Să aşteptăm cu răbdare, reîncepu Barbicane. Să punem 
toate şansele de partea noastră şi după ce am deznădăjduit 
atât, îmi place să cred că ne vom atinge țelul! 

Această concluzie stârni o serie de „hip”-uri şi urale din 
partea lui Michel Ardan. Şi niciunul dintre aceşti nebuni 
îndrăzneţi nu-şi amintea de această întrebare pe care ei 


înşişi o rezolvaseră în chip negativ: Nu! Luna nu era locuită. 
Nu! Probabil că Luna nu era locuibilă! Şi totuşi vor încerca 
totul, ca să ajungă acolo. 

O singură problemă rămânea de rezolvat: în ce moment 
precis va ajunge proiectilul în acest punct de egală atracţie 
când călătorii trebuiau să-şi joace ultima carte? 

Pentru a socoti acest moment cu aproximaţie de câteva 
clipe, Barbicane nu avea decât să se refere la notele sale de 
călătorie şi să calculeze diferitele înălţimi luate de pe 
paralele lunare. Astfel timpul întrebuințat pentru a străbate 
distanţa ce desparte punctul mort de Polul Sud trebuie să 
fie egal cu distanţa care separă Polul Nord de punctul mort. 
Ceasurile reprezentând timpul străbătut erau cu îngrijire 
notate şi socoteala devenea uşoară. 

Barbicane găsi că acest punct ar fi atins de proiectil la ora 
unu de dimineaţă, în noaptea de 7 spre 8 decembrie. 

Ori, în această clipă era trei dimineaţa a nopţii de 6 spre 7 
decembrie. Deci, dacă nimic nu-i tulbura mersul, proiectilul 
ar atinge punctul voit în douăzeci şi patru de ore. 

Rachetele fuseseră primitiv aşezate pentru a încetini 
căderea proiectilului pe Lună, şi acum îndrăzneţii voiau să 
le întrebuinţeze pentru a provoca un efect absolut 
contrariu. Oricum ar fi şi orice ar fi, ele erau gata şi nu mai 
rămânea decât de aşteptat clipa de a le da foc. 

— Deoarece nu e nimic de făcut, zise Nicholl, fac o 
propunere. 

N - Care? întrebă Barbicane. 

— Propun să dormim. 

— Nu zău, că e prea-prea! exclamă Michel. 

— Uite patruzeci'de ore de când n-am mai închis ochii, zise 
Nicholl. Câteva ore de somn ne vor reda toate puterile. 

— Niciodată, răspunse Michel. 

— Bine, spuse Nicholl la rândul lui, facă fiecare cum o 
vrea! Eu dorm...! 

Şi întinzându-se pe un divan, nu întârzie să sforăie ca o 
ghiulea de 48. 


— Nicholl ăsta e plin de bun-simţ, spuse în curând 
Barbicane. îl voi imita. 

Peste câteva clipe după aceea, susţinea cu vocea lui de bas 
baritonul căpitanului. 

— Hotărât, zise Michel Ardan, când se văzu singur - 
oamenii ăştia practici au uneori idei potrivite. 

Şi cu lungile-i picioare întinse, cu braţele îndoite sub cap. 
Michel adormi şi el la rându-i. 

Dar somnul acesta nu putea fi nici de durată, nici liniştit, 
prea multe griji preocupau mintea acestor trei bărbaţi şi 
peste câteva ore după aceea, pe la şapte dimineaţa, toţi trei 
erau în picioare în aceeaşi clipă. 

Proiectilul se îndepărta mereu de Lună, înclinând din ce în 
ce mai mult spre ea partea sa conică. Fenomen inexplicabil 
până aici, dar care servea în mod fericit scopurilor lui 
Barbicane. 

Încă şaptesprezece ore şi momentul de a lucra va veni. 
Ziua păru lungă. Oricât de îndrăzneţi ar fi fost ei, călătorii 
se simțeau viu impresionați de apropierea acestei clipe ce 
trebuia să hotărască totul: sau căderea lor pe Lună, sau 
veşnica lor înlănţuire într-o orbită neschimbătoare. 

Numărară deci orele, care, după părerea lor, treceau prea 
încet; Barbicane şi Nicholl adânciţi cu încăpățânare în. 

socotelile lor, Michel plimbându-se între zidurile strâmte şi 
contemplând cu un ochi lacom acesta lună rece. 

Câteodată, amintiri de pe Pământ le treceau repede prin 
minte. Ei îşi revedeau prietenii din Gun-Club şi pe cel mai 
drag dintre toţi, ]. I. Maston. în clipa aceea, onorabilul 
secretar trebuia să-şi ocupe postul în Munţii Stâncoşi. Dacă 
ar vedea proiectilul în oglinda giganticului său telescop, ce 
ar gândi? După ce l-ar fi văzut dispărând după Polul Sud al 
Lunii, l-ar vedea reapărând prin Polul Nord. Era deci un 
satelit al altui satelit. ]. I. Maston a aruncat oare în lume 
această ştire neaşteptată? Era oare acesta deznodământul 
acestei mari acţiuni? 

Ziua trecu fără incidente. Miezul nopţii terestre sosi. 


Trebuia să înceapă ziua de 8 decembrie. încă o oră şi 
punctul de egală atracţie ar fi atins. Ce viteză ar avea 
atunci proiectilul? Nu se putea aprecia. Dar nici o greşală 
nu putea să existe în calculele lui Barbicane. La ora unu 
noaptea, această viteză trebuia să fie şi va fi nulă. 

Un alt fenomen trebuia de altfel să însemneze punctul de 
oprire al proiectilului pe linia neutră. în acest loc, cele două 
atracţii, terestră şi lunară, vor fi anulate. 

Lucrurile n-ar mai „cântări”. Acest fapt ciudat, care-l 
surprinsese atât de mult pe Barbicane şi pe însoțitorii săi la 
ducere, trebuia să se reproducă la înapoiere în condiţii 
identice. Precis în această clipă ar trebui să lucreze deci. 

pălăria conică a proiectilului se întorsese în chip sensibil 
spre discul lunar. Proiectilul se prezenta în aşa fel încât, 
putea să întrebuinţeze orice recul produs de aparatele 
fuzante. Şansele erau deci de partea călătorilor. Dacă viteza 
proiectilului era absolut anulată în acel punct mort, o 
mişcare determinată spre Lună ar fi fost de ajuns, oricât de 
uşoară ar fi fost ea, ca să hotărască căderea. 

— Unu fără cinci, zise Nicholl. 

— Totul este gata, răspunse Michel Ardan, îndreptând un 
fitil pregătit spre flacăra gazului. 

— Staţi, zise Barbicane, ţinându-şi cronometru în mână. 

În acel moment, greutatea nu mai producea nici un efect. 
Călătorii simțeau în ei această completă dispariţie. 

Erau foarte aproape de punctul neutru, dacă nu-l şi 
atinseră! 

— Unu! spuse Barbicane. 

Michel Ardan apropie torţa aprinsă de un artificiu care 
punea pentru moment rachetele în comunicaţie. Nici o 
detunătură nu se auzi înăuntru, căci lipsea aerul. Dar pe 
ferestruică, Barbicane zări o dâră prelungită a cărei 
învolburare se stinse repede. 

Proiectilul a suferit o oarecare zguduire, care a fost foarte 
puternic simțită în interior. 


Cei trei prieteni priveau, ascultau fără să vorbească, abia 
răsuflând. Ai fi auzit bătăile inimilor lor în acea tăcere 
absolută. 

— Cădem? întrebă în cele din urmă Michel Ardan. 

— Nu, răspunse Nicholl, deoarece turla proiectilului nu se 
întoarce spre discul lunar! 

În acel moment, Barbicane, plecând de la ferestruică, se 
întoarse spre cei doi tovarăşi ai săi. Era groaznic de palid, 
cu fruntea brăzdată de încreţituri, cu buzele contractate. 

— Cădem! zise el. 

— Ah, strigă Michel Ardan, spre Lună? 

— Spre Pământ, răspunse Barbicane. 

— Drace! exclamă Michel Ardan şi adăugă în mod filosofic: 
„Bun!” Intrând în această ghiulea, tare mă îndoiam că ne va 
fi uşor de a ieşi din ea! 

Într-adevăr, această cădere înspăimântătoare începea. 

Viteza păstrată de proiectil îl dusese dincolo de punctul 
mort. Explozia rachetelor nu-l putuse împiedica. Această 
viteză care târâse proiectilul la ducere în afara liniei neutre 
îl va târî încă şi la înapoiere. Fizica voia ca în orbita sa 
eliptică să treacă din nou prin toate punctele prin care 
trecuse şi mai înainte. 

Era o cădere grozavă, de la o înălţime de 78 mii leghe şi 
nici un resort n-ar fi putut-o micşora. După legile balisticii, 
proiectilul trebuia să lovească Pământul-cu o viteză egală 
cu aceea ce-l însfleţise la ieşirea din ţeava Columbianului, 
mai exact o viteză de „şaizeci de mii de metri în ultima 
secundă!” 

Şi pentru a da o cifră de comparaţie, s-a calculat că un 
obiect aruncat din înălțimile turlelor Notre Dame-ului a 
cărei înălţime este numai de 200 picioare, ajunge pe pavaj 
cu o viteză de 120 leghe pe oră. Aici proiectilul trebuia să 
atingă Pământul cu o viteză de 57.600 leghe pe oră. 

— Suntem pierduţi, spuse cu răceală Nicholl. 

— Ei bine, dacă murim, răspunse Barbicane cu un fel de 
entuziasm religios, rezultatul călătoriei noastre va fi 


răspândit pretutindeni! A lui Dumnezeu e taina ce ni-o va 
spune numai el! în viaţa cealaltă, sufletul nu va avea nevoie 
nici de maşini, nici de unelte pentru a şti totul! Se va 
identifica cu veşnica înţelepciune. 

— Într-adevăr, răspunse Michel Ardan, lumea cealaltă în 
întregime ne poate mângâia de acest mic astru ce se 
cheamă Luna. 

Barbicane încrucişa braţele pe piept printr-o mişcare de 
sublimă resemnare: 

— Facă-se voia cerului! zise el. 

Capitolul XX. 

SONDAJELE SUSQUEHANNEI 

— Ei bine, locotenente şi sondajul asta? 

— Cred, domnule, că operaţia este aproape de sfârşit, 
răspunse locotenentul Bronsfield. Dar cine s-ar fi aşteptat 
să găsească o astfel de adâncime aşa de aproape de țărm, 
numai la o sută de leghe de coasta americană? 

— Într-adevăr, Bronsfield, e o puternică depresiune, zise 
căpitanul Blomsberry. Există în acest loc o vale submarină 
săpată de curentul Humboldt, care merge de-a lungul 
coastelor Americii până la strâmtoarea Magellan. 

— Aceste mari adâncimi, reluă locotenentul, sunt puţin 
prielnice aşezării cablurilor telegrafice! E mai bine un 
platou neted, ca acela pe care-i aşezat cablul american 
între Valenţia şi 'Terra-Nova. 

— De acord, Bronsfield. Şi unde ne aflăm, locotenente? 

— Domnule, răspunse Bronsfield, avem înainte douăzeci şi 
unu de mii cinci sute de picioare de linie în afară şi 
ghiuleaua care târăşte sonda încă n-a atins fundul, căci 
sonda s-ar fi urcat iar de la sine. 

— Ingenios aparat mai e şi acest aparat Brook, zise 
căpitanul Blomsberry. El îngăduie să se obţină sondaje de o 
mare exactitate. 

— Atinge! strigă în acest moment unul din timonierii 
dinaintea vasului care supraveghea operaţia. 

Căpitanul şi locotenentul se duseră la capătul punţii. 


— Ce adâncime avem? întrebă căpitanul. 

— Douăzeci şi una de mii şapte sute şaizeci şi două de 
picioare, răspunse locotenentul înscriind acest număr pe 
carnetul său. 

— Bine, Bronsfield, zise căpitanul, voi trece acest rezultat 
pe harta mea. Acum ridicaţi sonda pe bord. E o muncă de 
mai multe ore. în timpul acesta, inginerul îşi va aprinde, 
cuptoarele şi vom fi gata să plecăm îndată ce veţi fi 
terminat. Sunt orele zece seara şi cu voia dumitale, 
locotenente, mă duc să mă culc. 

— Bine, domnule, faceţi precum spuneţi! răspunse 
îndatoritor locotenentul Bronsfield. 

Căpitanul de pe Susquehanna, un om destoinic, prea 
plecat servitor al ofiţerilor săi, se duse în cabina sa, luă un 
grog cu brandy care dădu ocazie la nesfârşite mărturii de 
satisfacţii din partea maâtre d'hotelului său şi se culcă, nu 
fără a-l complimenta pe servitorul său pentru felul în care 
făcea paturile; apoi adormi cu un somn liniştit. 

Erau orele zece seara. A unsprezecea zi a lunii decembrie 
se isprăvea tocmai cu o noapte minunată. 

La Susquehanna corveta de cinci sute de cai putere a 
marinei naţionale a Statelor Unite era întrebuințată pentru 
operaţia sondajelor în Pacific la o sută de leghe aproape de 
coasta americană, prin acea peninsulă lungită ce se 
desenează pe coasta Noului Mexic. 

Vântul descrescu încetul cu încetul. Nici o agitaţie nu 
mişca vreun strat de aer. Flăcăruia de pe corvetă, 
nemişcată, inertă atârna în partea din faţă a papagalului. 

Căpitanul Jonathan Blomsberry - văr primar cu „ colonelul 
Blomsberry, unul din înfocaţii Gun-Clubului, care era 
căsătorit cu o Horschbidden, mătuşă a căpitanului şi fiica 
Unui onorabil negustor din Kentucky - deci, cum spuneam, 
căpitanul Blomsberry n-ar fi dorit un timp mai bun pentru a 
duce la bun sfârşit delicatele sale operaţii de sondare. 
Corveta sa nu se resimţise după acea puternică furtună 


care, măturând norii adunaţi pe Munţii Stâncoşi, ar fi putut 
permite observarea traiectoriei faimosului proiectil. 

Toate îi mergeau de minune şi nu uita să mulţumească 
cerului cu ardoarea unui convins presbiterian. 

Seria de sondaje executate de Susquehanna avea drept 
ţintă să recunoască cea mai propice zona a fundului 
oceanului, pentru aşezarea unui cablu submarin, ce trebuia 
să lege insulele Hawaii cu coasta americană. Era un proiect 
mare datorită iniţiativei unei puternice societăţi. Directorul 
şi inteligentul Cyrus Field pretindeau chiar să acopere toate 
insulele Oceaniei cu o vastă reţea electrică, acţiune imensă 
şi demnă de genul american. 

Corvetei Susquehanna îi fuseseră încredințate primele 
operaţii ale sondării. în timpul acestei nopţi de 11 spre 12 
decembrie, ea se afla exact pe 2707” latitudine nordică şi 
41037 longitudine la vest de meridianul de Washington. 

Luna, atunci în ultimu-i pătrar, începea să se arate 
deasupra orizontului. 

După plecarea căpitanului Blomsberry, locotenentul 
Bronsfield şi câţiva ofiţeri se mtruniră pe dunetă. La ivirea 
Lunii, gândurile lor se îndreptară spre acest astru pe care 
ochii unei emisfere întregi o contemplau atunci. Cele mai 
bune lunete marinăreşti n-ar fi putut descoperi proiectilul 
rătăcitor în jurul demiglobului şi totuşi toate se îndreptau 
către discul său strălucitor pe care milioane de ochi îl 
examinau în acelaşi timp. 

— Au plecat de zece zile, zise atunci locotenentul 
Bronsfield. Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Au sosit, domnule locotenent, spuse un tânăr 
midshipmann, şi fac ceea ce face orice călător sosit într-o 
ţară nouă: se plimbă! 

— Sunt sigur de asta, deoarece mi-o spui, tinere prieten, 
răspunse zâmbind locotenentul Bronsfield. 

— Totuşi, reluă un alt ofiţer, nu se poate pune sosirea lor la 
îndoială. Proiectilul trebuie să fi ajuns pe Lună în clipa când 
era plină, în ziua de 5, la miezul-nopţi. lată-ne în ziua de 11, 


ceea ce înseamnă şase zile. Ori de şase ori douăzeci şi patru 
de ore, fără întuneric, ai tot timpul să te instalezi cum se 
cuvine. 

— Vreau s-o cred, răspunse locotenentul Bronsfield, care 
nu se înflăcăra de obicei. Din nenorocire, ştirile directe din 
lumea lunară ne vor lipsi totdeauna. 

— Pardon, domnule locotenent, zise midshipmann-ul, dar 
preşedintele Barbicane nu ne poate scrie? 

Un hohot de râs primi acest răspuns. 

— Nu scrisori, reîncepu cu vioiciune tânărul. 

Administraţia poştelor nu poate face nimic în această 
privinţă. 

— Poate administraţia liniilor telegrafice, întrebă ironic 
unul din ofiţeri. 

— Nici asta, răspunse midshipmann-ul, ce nu se descuraja. 
Dar e foarte uşor să stabileşti o legătură grafică cu 
Pământul. 

— Cum anume? 

— Cu ajutorul telescopului din Longvpeak. Ştiţi că el aduce 
Luna numai la două leghe de Munţii Stâncoşi şi că îngăduie 
să vadă la suprafaţa sa lucrurile având nouă picioare 
diametru. Ei bine! Isteţii noştri prieteni, să alcătuiască un 
alfabet uriaş! Să scrie cuvinte lungi de o sută de leghe şi 
vor putea să ne trimită astfel ştiri de la ei! 

Tânărul midshipmann care nu era lipsit de o anumită 
imaginaţie a fost aplaudat zgomotos. Locotenentul 
Bronsfield recunoscu şi el că ideea era posibil de îndeplinit. 
Adăugă căprin trimiterea razelor luminoase, grupate în 
mănunchiuri cu ajutorul oglinzilor parabolicei în puteau de 
asemenea stabili comunicaţii. Aceste raze vor fi vizibile şi la 
suprafaţa lui Venus sau Marte, aşa cum planeta Neptun 
este pentru Pământ. Sfârşi zicând că punctele strălucitoare, 
care au fost observate pe planetele apropiate, puteau prea 
bine fi semnale făcute Pământului. 

Dar el făcu observaţia că, dacă prin acest mijloc se puteau 
avea veşti depe Lună, de pe Pământ nu se puteau trimite 


veşti, doar dacă seleniţii n-ar avea la dispoziţia lor 
instrumente potrivite pentru a face observaţii la 
distanţă,mare. ''-I. 

— Evident, răsunse unul din ofiţeri! Dar ce au devenit 
călătorii, ce au făcut, ce au văzut, iată mai ales ce trebuie să 
ne intereseze. De altfel, dacă experienţa a reuşit ceea ce nu 
mă îndoiesc, ea va fi repetată. Columbiadul este şi acum 
fixat în pământul Floridei. Nu e vorba decât de proiectil şi 
de pulbere şi ori de câte ori Luna va trece la zenit, i se va 
putea trimite o încărcătură cu vizitatori. 

— E evident, spuse căpitanul Bronsfield, că ]. I, Maston va 
pleca într-una din zile să-şi întâlnească prietenii. 

— Dacă vrea să mă ia, zise midshipmann-ul, sunt gata să-l 
însoțesc. 

— Oh! amatori nu vor lipsi, replică Bronsfield, şi dacă îi 
vom lăsa, jumătate din locuitorii Pământului vor emigra în 
curând pe Lună. 

Această convorbire între ofiţerii Susquehannei continuă 
până pe la unu noaptea. Nu s-ar putea spune ce sisteme 
buimăcitoare, ce teorii răsunătoare au fost emise de aceste 
spirite îndrăzneţe, După încercarea lui Barbicane, se părea 
că nimic nu este cu neputinţă americanilor. Ei şi plănuiau să 
expedieze, nu numai o comisie de învăţaţi, ci o colonie 
întreagă pe țărmurile selenite şi o întreagă armată eu 
pedestrime, artilerie şi cavalerie pentru a cuceri lumea 
lunară. 

La orele unu noaptea, sondajul nu era sfârşit. Mai 
rămâneau 10.000 de picioare, ceea ce necesita o muncă de 
câteva ore încă. Urmând ordinele comandantului focurile 
au fost aprinse şi presiunea sa urca. Susquehanna ar fi 
putut pleca în acea clipă. 

În acel moment, era ora unu şi şaptesprezece minute 
noaptea. Locotenentul Bronsfield se pregătea să 
părăsească cuartul şi să se ducă în cabina lui, când atenţia-i 
fu atrasă de o îndepărtată şuierătură cu totul neaşteptată. 


Camarazii săi şi el crezură la început că acea şuierătură 
era produsă de o pierdere de aburi, dar ridicând capul, ei 
putură constata că acest zgomot se producea dinspre 
straturile cele mai îndepărtate ale aerului. 

Nu avură timp să se mai întrebe, căci fluierătura căpătă o 
putere înspăimântătoare şi deodată, în ochii lor uimiţi, se ivi 
un bolid uriaş, înflăcărat de repeziciunea alergăturii sale, 
prin frecarea lui de straturile atmosferice. 

Această masă aprinsă se mări în ochii lor, se abătu cu 
zgomotul tunetului pe catargul din spate al corvetei pe 
care-l zdrobi de la suprafaţa lemnăriei corăbiei şi se 
scufundă în valuri cu un zgomot asurzitor. 

Câteva picioare mai aproape şi Susquehanna s-ar fi 
scufundat cu tot ce se afla pe ea. 

În această clipă,căpitanul Blomsberry se arătă pe jumătate 
îmbrăcat şi se avântă spre puntea dinainte spre care 
alergaseră ofiţerii săi. 

— Cu voia dumneavoastră, domnilor, ce s-a întâmplat? 

Şi midshipmann-ul se făcu - ca să zicem aşa - ecoul 
tuturor şi exclamă: 

— Comandante, „ei” se reîntorc...! 

Capitolul XXI. 

]. T. MASTON RECHEMAI. 

Emoţia a fost mare pe bordul Susquehannei. Ofițerii şi 
marinarii au uitat această primejdie grozavă, prin Care 
tocmai au trecut, această posibilitate de a fi zdrobiţi şi 
scufundaţi. Ei nu se gândeau decât la catastrofa ce sfâşia 
această călătorie. Astfel deci, cea mai îndrăzneață acţiune a 
timpurilor vechi şi modeme costă viaţa îndrăzneţilor 
aventurieri care o încercaseră. 

Ei se înapoiază, spuse tânărul midshipmann şi toţi îl 
înţeleseră. 

Nimeni nu se îndoia că acest bolid n-ar fi fost proiectilul 
Gun-Clubului. în ceea ce îi priveşte pe călătorii care erau în 
el, părerile asupra soartei lor erau împărţite. 

— Sunt morţi! zicea unul. 


— Trăiesc, răspundea un altul. Stratul de apă e adânc şi 
căderea lor a fost amortizată. 

— Dar le-a lipsit aerul, reluă celălalt şi desigur că au murit 
sufocaţi. 

— Arşi! răspundea altul. Proiectilul nu mai era decât o 
masă incandescentă străbătând văzduhul. 

— Şi ce dacă? răspundeau cu toţii. Vii sau morţi trebuie 
scoşi de acolo! 

În acest timp, căpitanul Blomsberry îşi adunase ofiţerii şi 
cu voia lor, ţinea sfat. Era vorba de a se lua de îndată o 
hotărâre. Lucrul cel mai grabnic era să se pescuiască 
proiectilul. Operaţie anevoioasă, dar totuşi nu cu neputinţă. 
Dar corvetei îi lipseau maşinăriile necesare, care trebuiau 
să fie totodată şi puternice şi precise. Se hotări să se ducă 
în portul cel mai apropiat şi să dea de ştire Gun-Clubului 
despre căderea proiectilului. 

Această hotărâre a fost luată în unanimitate. Alegerea 
portului trebuia să fie discutată. Coasta învecinată nu 
prezenta nici un loc de aterizare pe cel de-al douăzeci şi 
şaptelea grad de latitudine. Mai sus, deasupra peninsulei 
Monterey, se afla importantul oraş căruia i-a dat numele. 

Dar aşezat pe hotarele unui adevărat pustiu, nu era legat 
deloc cu interiorul printr-o reţea telegrafică şi numai 
electricitatea putea răspândi îndeajuns de repede această 
importantă ştire. 

La câteva grade mai sus se deschidea golful San 
Francisco. Prin capitala ţării de aur, comunicațiile ar fi 
uşoare cu centrul Uniunii. în mai puţin de două zile, 
Susquehanna, forțând presiunea aburilor săi, putea sosi în 
portul San Francisco. Ea trebui deci să plece fără zăbavă. 

Focurile erau înteţite. Se putea porni imediat. 

Aproximativ 3000 de metri de sondă mai rămăseseră încă 
pe fundul mării. Căpitanul Blomsberry, nevrând să piardă 
un timp preţios pentru a le trage în sus, hotări să taie linia. 

— Vom fixa capătul lor pe o geamandură, zise el, şi această 
geamandură ne va arăta punctul precis unde a căzut 


proiectilul. 

— De altfel, răspunse locotenentul Bronsfield, avem 
situaţia exactă: 2707! latitudine nordică şi 41037! 
longitudine apuseană. 

— Bine, domnule Bronsfield, răspunse căpitanul, şi cu voia 
dumneavoastră, daţi porunca să se taie linia. 

O puternică geamandură, întărită printr-o împletitură de 
prăjini, a fost aruncată la suprafaţa Oceanului, capătul liniei 
a fost temeinic bătut deasupra şi, supusă numai bătăilor 
valurilor această geamandură nu putea să se mişte prea 
mult din loc. 

În acea clipă, inginerul îl preveni pe căpitan că avea 
presiune şi puteau pleca. Căpitanul îi mulţumi pentru 
această excelentă comunicare, apoi ridică direcţia 
nordnord-est. 

Corveta se îndreptă cu toată viteza aburului spre golful 
San Francisco. Era trei dimineaţa. 

Două sute de leghe de străbătut, era puţin lucru pentru o 
bună alergătoare ca Susquehanna. în treizeci şi şase de 
ore, ea înghiţise acest interval şi-n ziua de 14 decembrie, la 
ora unu şi douăzeci şi şapte seara, ea intra în golful San 
Francisco. 

La vederea acestui bastiment al marinei naţionale, sosind 
cu mare viteză, cu catargul dinainte aplecat, cu catargul din 
spate proptit cu stâlpi, curiozitatea publică a fost curios 
mişcată, O mulţime numeroasă se adună în curând pe 
cheiuri, aşteptând debarcarea. 

După ce ancoră, căpitanul Blomsberry şi locotenentul 
Bronsfield coborâră într-o barcă cu opt vâsle, care îi 
transportă grabnic pe uscat. 

Ei opriră pe chei. 

— Telegraful! cerură ei fără a răspunde nici uneia din miile 
de întrebări ce li se adresau. 

Ofiţerul portului îi conduse el însuşi la biroul telegrafic, în 
mijlocul unei numeroase mulţimi de curioşi. 


Blomsberry şi Bronsfield intrară în birou, pe când 
mulţimea se zdrobea pe la uşă. 

Peste câteva clipe a fost trimisă o telegramă în patru 
exemplare cu adresa: 1. Secretarului Marinei; 2. 

Vicepreşedintelui Gun-Clubului, la Baltimore; 3. 

Onorabilului ]. I. Maston, Long's-Peak, Munţii Stâncoşi; 4. 

Subdirectorului Observatorului din Cambridge, 
Massachussets. 

Ea era concepută în aceşti termeni: „La 2007! latitudine 
nordică şi 41037' longitudine vestică, la 12 decembrie, ora 
unu şi şaptesprezece minute noaptea, proiectilul 
Columbiadului a căzut în Pacific. 

Trimiteţi instrucţiuni, Blomsberry, comandatul 
Susquehannei”. 

Cinci minute după aceea, tot oraşul San Francisco 
cunoştea noutatea. înainte de ora şase seara, diferitele 
state ale Uniunii aflau suprema catastrofă. După miezul 
nopţii, prin cablu, întreaga Europă ştia rezultatul marii 
încercări americane. Vom renunţa a mai zugrăvi efectul 
produs în lumea întreagă de acest deznodământ neaşteptat. 

La primirea depeşei, secretarul marinei telegrafie 
Susquehannei ordinul de a aştepta în golful San Francisco, 
fără a stinge focurile. Zi şi noapte trebuia să fie gata să 
pornească în largul mării. 

Observatorul din Cambridge se întruni în şedinţa 
extraordinară, şi cu acea seninătate ce deosebeşte corpul 
învăţaţilor, discută paşnic punctul ştiinţific al chestiunii. 

La Gun-Club a fost explozie. 'Toţi artileriştii se adunaseră 
acolo. Tocmai atunci vicepreşedintele, onorabilul Wilcome, 
citea această depeşă pretimpurie, prin care ]. I. Maston şi 
Belfast vesteau că proiectilul fusese zărit de uriaşele 
reflectoare din Long's-Peak. Această înştiinţare mai vestea 
în afară de asta că proiectilul reţinut de atracţia lunară, 
juca rolul de subsatelit în lumea solară. 

Se ştia acum adevărul aspra acestui punct. 


Totuşi, la sosirea depeşei lui Blomsberry, care contrazicea 
atât de formal telegrama lui ]. I. Maston, se formară două 
partide în sânul Gun-Clubului. De o parte, partidul 
oamenilor ce admiteau căderea proiectilului şi prin urmare 
înapoierea călătorilor. De alta, partidul celor care ţinând la 
observaţiile din Long's-Peak, conchideau că comandatul 
Susquehannei greşise. Pentru aceştia din urmă, pretinsul 
proiectil nu era decât un bolid, un glob filant care în 
căderea sa stricase partea din faţă a corvetei. Nu prea se 
ştia ce să răspundă argumentaţiei lor, căci viteza de care 
era animat a făcut foarte grea observarea acestui corp 
mobil. 

Comandantul Susquehannei şi ofiţerii săi au putut desigur 
să se înşele, fiind totuşi de bună-credinţă. Un argument însă 
lupta pentru ei: era acela că dacă proiectilul ar fi căzut pe 
Pământ, îmtâlnirea sa cu sferoidul terestru nu s-ar fi putut 
face decât la 27 grade latitudine nordică şi ţinând seama de 
timpul scurs şi de mişcarea de rotaţie a Pământului, între 
41-42 grade longitudine vestică. 

Totuşi, se hotări în unanimitate la Gun-Club, ca 
Blomsberry fratele, Btisby şi maiorul Elphiston să se ducă 
fără întâziere la San Francisco şi să ia măsurile pentru a 
scoate proiectilul din adâncurile Oceanului. 

Aceşti oameni devotați plecară fără să piardă o clipă şi 
trenul, care în curând va străbătea toată America Centrală, 
îi duse la Saint-Louis, unde îi aşteptau rapidele coach-mails. 

Aproape în aceeaşi clipă când secretarul Marinei, 
vicepreşedntele Gun-Clubului şi subdirectorul 
Observatorului primeau telegrama din San Francisco, 
onorabilul ]. 'I. Maston simţea cea mai puternică emoție a 
vieţii sale, emoție ce nu o avusese nici la explozia tunului 
său şi care o dată în plus, era să-l coste viaţa. 

Ne amintim că secretarul Gun-Clubului plecase câteva 
clipe după proiectil şi aproape tot atât de repede ca el, la 
postul său de la Long's-Peak din Munţii Stâncoşi. 


Savantul |]. Belfast, directorul Observatorului din 
Cambridge, îl însoțea. Ajunşi la staţiune, cei doi prieteni se 
instalară cum putură şi nu părăsiră vârful enormului lor 
telescop. 

Se ştie că acest gigantic instrument fusese construit în 
condiţiile reflectoarelor, ce se numesc „front view”, de către 
englezi. Această dispoziţie permitea să se capete o singură 
reflecţie a obiectelor şi dădea în consecinţă imaginea clară. 

Rezultă că ]. I. Maston şi Belfast în timp ce priveau, erau 
aşezaţi în partea de sus a instrumentului şi nu în cea de jos. 
Ajungeau acolo printr-o scară în spirală, capodoperă a 
lucrului fin şi dedesubtul lor se deschidea acel puț metalic 
sfârşit printr-o oglindă metalică, care măsura 280 picioare 
adâncime. 

Or, pe această îngustă platformă, deasupra telescopului, 
îşi petreceau cei doi savanţi existenţa, blestemând ziua care 
ascundea Luna de privirile lor şi norii ce o voalau în chip 
încăpățânat în timpul nopţii. Ce mare le-a fost deci bucuria, 
când după câteva zile de aşteptare, în noaptea de 5 
decembrie, zăriră vehiculul care îi ducea pe prietenii lor în 
spaţiu. Acestei bucurii îi urmă o decepţie adâncă, când 
încredinţaţi de observaţii incomplete, ei lansară în prima lor 
telegramă în lume acea afirmaţie greşită care făcea din 
proiectil un satelit al Lunii, gravitând într-o orbită de 
neclintit. Din acel moment, proiectilul nu se mai arătase 
ochilor lor, dispariţie cu atât mai de înţeles, căci trecea 
atunci în spatele discului invizibil al Lunii. în fiecare clipă a 
nopţii ei credeau că revăd proiectilul şi nu-l revedeau. De 
aici rezulta între ei discuţii interminabile, certuri violente. 
Belfast afirma că proiectilul nu era vizibil, ]. 1. Maston 
susţinea că sare în ochi! 

— E proiectilul! repeta ]. I. Maston. 

— Nu, răspundea Belfast, e o avalanşă care se desprinde 
dintr-un munte lunar. 

— Eh, bine! Se va vedea mâine. 

— Nu, nu se va mai vedea! E târât în-spaţiu. 


— Ba da. 

— Banu. 

Şi în aceste clipe când interjecţiile plouau ca grindina, 
irascibilitatea bine cunoscută a secretarului Gunclubului 
constituia un pericol permanent pentru onorabilul Belfast. 

Această viaţă în doi ar fi devenit curând de nesuportat, dar 
un eveniment neaşteptat tăie scurt aceste nesfârşite 
discuţii. 

În timpul nopţii de 14 spre 15 decembrie, cei doi 
neîmpăcaţi prieteni erau ocupați cu observarea discului 
lunar. ]. I. Masdton, ca de obicei, arunca injurii savantului 
Belfast, care se întărâta şi el. Secretarul Gun-Clubului 
susţinea pentru a mia oară că tocmai zărise proiectilul, 
adăugând chiar că faţa lui Michel Ardan se arătase la unul 
din geamuri. El întărea argumentul cu p serie de gesturi pe 
care ameninţătorul său cârlig le făcea foarte îngrijorătoare, 
în clipa aceea, servitorul lui Belfast apăru pe platformă şii 
înmâna o telegramă. Era ora 10 seara. Era telegrama 
comandantului Susgquehannei. 

Belfast, rupse plicul, citi şi scoase un strigăt: r Ei! făcu ]. 1. 
Maston. 

— Proiectilul. 

— Ce-i cu el? 

— A căzut pe Pământ Un nou strigăt, un urlet de data asta 
îi răspunse. El se întoarse spre ]. I. Maston. Nefericitul, 
aplecat imprudent deasupra tubului de metal, dispăruse în 
imensul telescop. O cădere de 280 de picioare. Belfast, 
pierdut, se precipită spre gaura reflectorului. 

Răsuflă. ]. T. Maston, agăţat cu cârligul său metalic, se 
ţinea de una din bârnele care mențineau telescopul în 
gaura sa. Scotea strigăte nemaipomenite. 

Belfast strigă după ajutor. Ajutoarele veniră în fugă. 

Se instalară scripeţi şi îl ridicară, nu fără greutate, pe 
imprudentul secretar al Gun-Clubului. Reapăru fără 
incident la orificiul superior. 

— Ei! spuse el, dacă ai fi spart oglinda! 


— Ai fi plătit-o! răspunse sever Belfast. 

— Şi acest blestemat de proiectil a căzut? întrebă ]. 1. 

Maston. 

— În Pacific. 

— Să plecăm! 

Un sfert de oră mai târziu, cei doi savanţi coborau panta 
Munţilor Stâncoşi şi două zile mai târziu, o dată cu prietenii 
lor din Gun-Club, ei soseau la San Francisco, după ce cinci 
cai plesniseră de fugă în drum. 

Elphiston, Blomsberry fratele, Bilsby se precipitară spre ei 
la sosire. 

— Cei de făcut? strigară ei. 

— De pescuit proiectilul, răspunse ]. I. Maston, şi cât mai 
curând cu putinţă. 

Capitolul XXII. 

SALVAREA. 

Locul unde se scufundase proiectilul sub valuri era 
cunoscut exact Uneltele pentru a-l apuca şi readuce la 
suprafaţa Oceanului însă lipseau. Trebuiau să le 
născocească, apoi să le fabrice. Inginerii americani nu 
puteau fi stânjeniţi de un lucru atât de mic. Vinciurilecârlige 
o dată stabilite şi cu ajutorul aburului, ei erau siguri că vor 
ridica proiectilul, cu toată greutatea lui, pe care o micşora 
de altfel densitatea lichidului în care era scufundat. 

Dar a pescui proiectilul nu era de ajuns. Trebuia să 
lucreze repede în interesul călătorilor, Nimeni nu punea la 
îndoială faptul că ei n-ar fi încă vii. 

— Da, repeta necontenit ]. 'I. Maston, a cărui încredere îi 
cuprindea pe toţi, sunt oameni dibaci prietenii noştri şi ei 
nu pot să cadă ca nişte nerozi. Sunt în viaţă, deplin 
sănătoşi, dar trebuie să ne grăbim pentru a-i regăsi astfel. 

Alimentele, apa, nu este ceea ce mă nelinişteşte! Au încă 
pentru mult timp. Dar aerul, aerul! lată ce le va lipsi în 
curând. Deci repede, repede! (. 

Şi se lucra repede. Se pregătea vasul Susquehanna pentru 
noua sa destinaţie. Putermicele-i maşini au fost pregătite 


spre a fi puse pe lanţurile de tras. Proiectilul de aluminiu nu 
cântărea decât 19.250 livre, greutate mult mai mică decât 
cea a cablului transatlantic, care a fost ridicat în asemenea 
condiţii. Singura greutate era deci de a pescui o ghiulea 
cilindro-conică, ai cărei pereţi netezi făceau anevoioasă 
agăţarea cârligelor.,; 

În acest scop,inginerul Murchison alergă la San Francisco, 
construi uriaşe macarale-cârlige de un sistem automat, ce 
nu trebuiau s? mai scape proiectilul, dacă izbuteau,să-l 
apuce în puternicele lor cârlige. Pregăti costume de 
scafandri care, sub învelişul lor impermeabil şi rezistent, 
îngăduia scufundătorilor să desluşească fundul mării. 
îmbarcă de asemenea pe bordul Susquehannei aparatele de 
aer comprimat foarte ingenios născocite. Erau nişte 
adevărate camere, găurite de ferestruici şi pe care apa, 
introdusă în anumite compartimente, putea să le târască la 
mari adâncimi. Aceste aparate existau la San Francisco 
unde serviseră la construirea unui dig submarin. Şi era un 
mare noroc, căci ar fi lipsit timpul pentru a le construi. 

Totuşi, cu toată desăvârşirea acestor aparate, cu toată 
priceperea învăţaţilor însărcinaţi a le întrebuința, succesul 
operaţiei nu era asigurat. Câţi sorţi nesiguri o dată ce era 
vorba să se prindă proiectilul acesta la douăzeci de mii de 
picioare sub apă! Apoi, chiar când proiectilul va fi adus iar 
la suprafaţă, cum vor fi suportat călătorii această groaznică 
lovitură, pe care douăzeci de mii de picioare de apă nu vor 
fi amortizat-o îndeajuns poate? 

În sfârşit, trebuia să se procedeze, cât mai repede. 

]. T. Maston zorea zi şi noapte lucrătorii săi. El era gata, fie 
să îmbrace haina de scafandru, fie să încerce aparatele de 
aer, pentru a recunoaşte situaţia curajoşilor săi prieteni. 

Totuşi, cu toată hărnicia desfăşurată pentru fabricarea 
diferitelor unelte, cu toate sumele uriaşe ce fuseseră puse 
la îndemâna Gun-Clubului de guvernul Uniunii, se scurseră 
cinci zile îndelungate, cinci veacuri până ce aceste pregătiri 
să fie terminate. în acest timp, opinia publică era întărâtată 


în cel mai înalt grad. Telegrame erau schimbate în lumea 
întreagă prin fire şi cabluri electrice. Salvarea lui 
Barbicane, Nicholl şi Michel Ardan era o problemă 
internaţională. Toate popoarele care subscriseră la 
împrumutul Gun-Clubului erau direct interesate de salvarea 
călătorilor., în cele din urmă, lanţurile de tras, camerele cu 
aer, macaralele-cârlig: automate au fost îmbarcate pe 
bordul Susquehannei. 

]. T Maston, inginerul Murchison, delegaţii Gunclubului 
erau în cabine. Nu mai rămânea decât să plece. 

În ziua de 21 decembrie, la ora opt seara, corveta îşi 
întinse pânzele pe o mare liniştită şi pe o adiere de vânt de 
la N-E.şi un frig destul de înţepător.; Toată populaţia din San 
Francisco, se îmbulzea pe cheiuri, mişcată, mută totuşi, 
păstrând uralele pentru înapoiere. - ', Aburul fusese pus la 
cea mai mare presiune şi elicea Susquehannei o târî 
grabnic afară din golf. 

Este inutil să povestim conversațiile la bord, între ofiţeri, 
marinari şi pasageri. Toţi aceşti oameni nu aveau decât un 
singur gând. Toate aceste inimi palpitau din cauza aceleiaşi 
emoţii. în timp ce alergau spre salvarea lor, ce făceau 
Barbicane şi tovarăşii săi? Ce deveniseră? Erau în starea de 
a încerca o oarecare manevră îndrăzneață pentru a-şi 
cuceri libertatea? Nimeni n-o putea spune. Adevărul este că 
orice mijloc ar fi dat greş! înecaţi la mai mult de două leghe 
sub ocean, această temniţă metalică sfida orice efort al 
prizonierilor. 

În ziua de 23 decembrie, la opt dimineaţa, după o 
traversare rapidă, Susquehanna trebuia să ajungă la locul 
nenorocirii. Trebui să aştepte amiaza, pentru a se putea 
face o măsurătoare exactă. Geamandura pe care cădea linia 
de sondat încă nu fusese recunoscută. 

La amiază, căpitanul Blomsberry, ajutat de ofiţerii săi ce 
controlau observaţia, îşi fixă punctul în prezenţa delegaților 
Gun-Clubului. Era un moment de mare nelinişte. Poziţia sa 
determinată, Susquehanna se afla în apus, la câteva minute 


de locul unde proiectilul pierise sub valuri. Direcţia corvetei 
a fost deci dată în aşa fel ca să afle exact punctul acesta. 

La douăsprezece şi patruzeci şi şapte, dădură peste 
»geamandură. Era în perfectă stare şi părea să fi deviat 
puţin. 

— În sfârşit! exclamă ]. I. Maston. 

— Începem? întrebă căpitanul Blomsberry. 

— Fără a pierde o clipă, răspunse ]. T. Maston. 

Toate pregătirile a fost luate pentru a menţine corveta 
într-o nemişcare aproape completă. 

Înainte de a căuta să apuce proiectilul, inginerul 
Murchison voi mai întâi să recunoască poziţia lui pe fundul 
Oceanului. Aparatele subacvatice, menite acestei cercetări, 
îşi primiră proviziile lor de aer. Mânuitul acestor maşini nu 
este fără primejdie, căci la douăzeci de mii de picioare sub 
suprafaţa apelor şi sub apăsări aşa de mari, sunt expuse la 
ruperi ale căror urmări sunt groaznice. 

]. T. Maston, Blomsberry fratele, inginerul Murchison, fără 
a se sinchisi de aceste primejdii, intrară în camerele cu aer. 
Comandantul stând pe puntea de comandă prezida 
operaţia, gata să stopeze sau să tragă lanţurile, la cel mai 
mic semnal. Se întrerupsese comunicaţia motorului cu 
elicea şi toată puterea maşinilor era îndreptată asupra 
macaralei, ceea ce ar fi adus repede aparatele pe bord. 

Coborârea începu la unu şi douăzeci şi cinci seara şi 
camera târâtă de cazanele umplute cu apă pieri în adâncul 
Oceanului. 

Emoţia ofiţerilor şi a mateloţilor de pe bord se împărțea 
între prizonierii din proiectil şi cei din aparatul submarin. în 
ceea ce-i priveşte pe aceştia, ei uitaseră de sine şi, lipiţi de 
geamurile ferestruicilor, observau cu atenţie aceste mase 
lichide ce le traversau. 

Coborârea a fost rapidă. La două şi cincizeci de minute, ]. 
T. Maston şi tovarăşii săi atinseră fundul Pacificului, dar nu 
văzură nimic altceva decât acest pustiu sterp pe care nu-l 
mai însufleţeau nici fauna, nici flora marină. La lumina 


lămpilor lor prevăzute cu reflectoare puternice puteau să 
observe întunecoasele straturi de apă pe o rază destul de 
întinsă, dar proiectilul rămânea invizibil ochilor lor. 

Nerăbdarea acestor îndrăzneţi scufundători nu s-ar putea 
descrie. Aparatul lor fiind în legătură electrică cu corveta, 
ei făcură un semnal. convenit şi Susquehanna plimbă pe o 
întindere de o milă camera lor atârnată la câţiva metri 
deasupra solului. 

Cercetară astfel toată câmpia submarină, înşelaţi în 
fiecare clipă de iluziile optice ce le zdrobeau inima. Aici o 
stâncă, acolo o ieşitură a fundului, li se părea că ar fi 
proiectilul atât decăutat. Apoi îşi recunoşteau în curând 
greşaala şi deznădâăjduiau. 

— Dar unde-s, unde-s ei? exclamă ]. I. Maston. 

Şi bietul om îi striga cu glas tare, cu ţipete puternice, pe 
Nicholl, Barbicane, Michel Ardan, ca şi cum nefericiţii săi 
prieteni l-ar fi putut auzi sau ar fi putut să-i răspundă prin. 
valul acela nepătruns! 

Căutarea continuă în aceste condiţii, până-n clipa când 
aerul stricat al aparatului îi sili pe scufundători să 

— urce. Lucrul lanțurilor de tras începu la şase seara şi nu 
se sfârşi înainte de miezul nopţii. 

— Pe mâine, zise ]. I. Maston punând piciorul pe puntea 
corvetei. 

— Da, răspunse căpitanul Blomsberry. 

— Şi în alt loc. 

— Da,. 

]. T. Maston încă nu se îndoia de succes, dar tovarăşii săi, 
pe care nu-i mai ameţea însufleţirea din primele ceasuri, 
înțelegeau toată greutatea acţiunii. Ceea ce se părea lesne 
la San Francisco, părea aici, în largul Oceanului, aproape 
irealizabil. Sorţii de izbândă se micşorau într-o mare 
proporţie şi numai întâmplării trebuiau să-i ceară întâlnirea 
cu proiectilul. 

A doua zi, 24 decembrie, cu toate oboselile din ajun, 
operaţia a fost reluată. Corveta se mişcă cu câteva minute 


spre apus şi aparatul cu aer târî din nou aceeaşi exploratori 
în adâncurile Pacificului. 

Toată ziua trecu cu căutări fără rezultat. Albia mării era 
pustie. Ziua de 25 nu aduse nici un rezultat. Niciunul în cea 
de a 26-a. 

Era deznădăjduitor. Se gândeau la nenorociţii închişi în 
proiectil de douăzeci şi şase de zile! Poate că-n acest 
moment simțeau primele clipe ale sufocării dacă totuşi 
scăpaseră de primejdiile căderii lor! Aerul se isprăvea şi, 
fără îndoială, o dată cu el şi curajul lor! 

— Aerul, e cu putinţă, răspundea invariabil ]. 1. 

Maston, dar moralul niciodată. 

În ziua de 28, după alte două zile de căutări, orice 
speranţă era pierdută. Acel proiectil era un atom în 
nesfârşitul mării. Trebuia să se renunţe la căutare. 

Totuşi, ]. T. Maston, nu voia să audă vorbindu-se de 
plecare. El nu voia să părăsească locul fără a fi recunoscut 
cel puţin mormântul prietenilor săi. Dar comandantul 
Blomsberry nu se putea îndărătnici mai mult şi cu toate 
reclamaţiile vrednicului secretar trebui să ordone ridicarea 
pânzelor. 

În ziua de 29 decembrie, la nouă de dimineaţă, 
Susquehanna, îndreptată spre nord-est, reluă drumul spre 
golful San Francisco. 

Era zece de dimineaţă. Corveta se îndepărta încetişor şi 
parcă cu părere de rău de locul nenorocirii, când matelotul 
urcat pe scările din vârful catargului, care observa marea, 
strigă deodată: 

— O geamandură vine împinsă de vânt spre noi. 

Ofițerii se uitară în direcţia arătată. Cu ocheanele lor, ei 
recunoscură că obiectul semnalat avea într-adevăr 
aparenţa acelor geamanduri ce servesc să indice 
trecătorilor, golfurile sau râurile. Dar, amănunt ciudat, un 
steag fâlfâind în vârf se înălța pe conul său care ieşea din 
apă cu vreo cinci sau şase picioare. Această geamandură 


strălucea sub razele Soarelui ca şi cum pereţii săi ar fi fost 
făcuţi din plăci de argint. 

Comandantul Blomsberry, ]. I. Maston, delegaţii Gun- 
Clubului erau urcați pe puntea de comandă şi examinau 
acest obiect rătăcitor în voia valurilor. 

Toţi priveau cu o nelinişte înfrigurată, dar în tăcere. 

Niciunul nu cuteza să-şi formuleze gândul ce le trecu 
tuturora prin minte. 

Corveta se apropie ca la două aruncături de cablu de 
obiect. 

Un freamăt străbătu tot echipajul. 

Steagul acesta era steagul american...! 

În acest moment, un adevărat muget se auzi. Era bravul ]]. 
T. Maston, care căzuse ca un buştean. Uitând pe de o parte 
că braţul său drept era înlocuit de un cârlig de fier, pe de 
altă parte că o simplă tichie de gutapercă îi acoperea 
scăfârlia, îşi dăduse o lovitură îngrozitoare. 

Alergară spre dânsul. îl ridicară. îl readuseră în simţiri. Şi 
care au fost primele lui vorbe? 

— Ah! De trei ori dobitoace! De patru ori idioţi!... De cici 
ori nătărăi ce suntem...! 

— Ce-i? Ce este? strigau toţi în jurul lui. 

— Ce este? 

— Dar grăieşte o dată...! 

— Este, nerozilor, urlă groaznic secretarul, e că proiectilul 
nu cântăreşte mai mult de 19.250 livre! 

— Ei bine? 

— Şi că dislocuieşte 28 de tone, adică 56 mii livre, şi prin 
urmare „pluteşte”! 

Ah! Cum mai sublinia vrednicul om acest verb „pluteşte 
Şi asta era adevărat. Toţi aceşti învăţaţi uitaseră acesta lege 
fundamentală; ca o urmare a uşurinţei specifice, proiectilul, 
după ce fusese târât în căderea sa până în cele mai mari 
adâncuri ale Oceanului, fireşte că trebuise să revină la 
suprafaţă! Şi acum plutea liniştit în voia şi după placul 
valurilor. 


LIA 


Bărcile au fost coborâte. ]. 1. Maston şi prietenii săi se 
năpustiră în ele. Emoţia era la culme. Toate inimile palpitau, 
în timp ce bărcile înaintau spre proiectil. Ce conţinea el 
oare? Făpturi vii sau nişte cadavre? Făpturi vii, da! Făpturi 
vii, afară doar de nu-i va fi lovit moartea pe Barbicane, şi pe 
prietenii săi, după ce înălţaseră acel steag...! 

O tăcere adâncă domnea în luntre. Toate mimile zvâcneau. 
Ochii nu mai vedeau. Una din ferestruicile proiectilului era 
deschisă. Câteva frânturi de geam rămase în pervaz 
dovedeau că fusese spartă. Această ferestruică se afla acum 
la o înălţime de cinci picioare deasupra valurilor. 

O luntre acostă, aceea a lui ]. I Maston. ]. I. Maston se 
năpusti la geamul sfărâmat. 

in această clipă se auzi o voce veselă şi limpede, vocea lui 
Michel Ardan, care striga cu un ton de izbândă: 

— Alb peste tot, Barbicane, alb peste tot! 

Barbicane, Michel Ardan şi Nicholl jucau domino. 

Capitolul XXIII. 

PENTRU A SFÂRŞI. 

Ne amintim marea simpatie ce-i însoţise pe cei trei călători 
la plecarea lor. Dacă la începutul acţiunii ei stârniseră o 
astfel de emoție în lumea veche şi cea nouă, ce entuziasm 
trebuia să-i primească la înapoierea lor? Aceste milioane de 
spectatori ce năpădiseră peninsula Florida, nu se vor 
năpusti pentru întâmpinarea acestor sublimi aventurieri? 
Aceste legiuni de străini, ce alergară din toate părţile 
globului spre meleagurile americane, vor părăsi tărâmul 
Uniunii fără să-i vadă pe Barbicane, Nicholl şi Michel 
Ardan? Nu, şi arzătoarea pasiune a publicului trebuia să 
răspundă cu vrednicie măreției acţiunii. Nişte făpturi 
omeneşti ce părăsiseră sferoidul pământesc, care se 
înapoiau după această stranie călătorie în spaţiile cereşti, 
nu se putea să nu fie primiţi cum va fi profetul Elie când va 
cobori din nou pe pământ. Mai întâi să-i vadă, apoi să-i 
audă, asta era dorinţa tuturor. 


Această dorinţă trebuia să se realizeze foarte curând 
pentru aproape toţi locuitorii Uniunii. 

Barbicane, Michel Ardan, Nicholl, delegaţii Gunclubului 
reîntorşi fără întârziere la Baltimore, au fost primiţi cu un 
entuziasm de nedescris. Notele de drum ale preşedintelui 
Barbicane erau gata să fie date publicităţii. 

New-York Herald cumpăra acest manuscris pe un preţ 
necunoscut încă, dar a cărui însemnătate trebuie să fie din 
cale afară de mare. într-adevăr, în timpul publicării 
Călătoriei pe Lună, tirajul acestui jurnal se urcă la cinci 
milioane de exemplare. Peste trei zile de la înapoierea 
călătorilor pe Pământ, cele mai mici amănunte ale 
expediției lor erau cunoscute. Nu mai rămânea decât ca 
eroii acestei supraomeneşti acţiuni să fie văzuţi. 

Aventura lui Barbicane şi a prietenilor săi în jurul Lunii 
îngăduise să se controleze diferitele teorii admise cu privire 
la Lună. Aceşti învăţaţi observaseră de visu şi în condiţii cu 
totul deosebite. Se. ştia acum, ce sisteme trebuiau 
înlăturate, care admise, despre formarea acestui astru, 
despre originea lui, despre posibilitatea de a fi locuit. 

Trecutul său, prezentul şi viitorul său îşi predaseră chiar 
cele din urmă taine. 

Ce se putea imputa unor observatori conştiincioşi care 
descoperiseră, la mai puţin de patruzeci de kilometri, acel 
curios munte 'Iycho, cel mai ciudat sistem al orografiei 
lunare? 

Ce se putea răspunde acestor savanţi a căror privire se 
cufundase în prăpastia văii lui Platon? Cum să-i contrazici 
pe aceşti îndrăzneţi pe care întâmplările încercării lor i-a 
târât deasupra acestei feţe invizibile a discului, pe care nici 
un ochi omenesc n-o întrezărise până atunci? Ei aveau 
acum dreptul să impună-limite acestei ştiinţe selenografice 
care reconstituise lumea lunară precum Cuvier scheletul 
unei fosile şi de a spune: lată ce a fost Luna: o lume 
locuibilă şi locuită înaintea Pământului. 

lată ce este luna: lume nelocuibilă şi acum nelocuită! 


Pentru a sărbători înapoierea celui mai vestit din membrii 
săi şi a celor doi însoțitori ai săi, Gun-Clubul se gândi să le 
ofere uh banchet, dar un banchet vrednic de triumfătorii 
aceştia, vrednic de poporul american, şi-n atare condiţii, ca 
toţi locuitorii Uniunii să poată lua parte de-a dreptul la el. 

Toate capetele liniilor ferate ale statului au fost legate 
între ele prin trenuri volante. Apoi în toate gările 
împodobite cu aceleaşi steaguri, cu aceleaşi ornamentaţii, 
se ridicară mese uniform servite. La anumite ore, succesiv 
socotite, indicate de ceasuri electrice ce băteau secunda în 
aceeaşi clipă, populaţia a fost poftită să ia loc la mesele 
banchetului. 

Timp de patru zile, de la 5 la 9 ianuarie, trenurile au fost 
suspendate cum sunt duminica pe căile ferate ale Uniunii şi 
toate căile rămaseră libere. 

Numai o locomotivă de mare viteză, ducând un vagon de 
onoare, avu dreptul să circule în timpul acestor patru zile 
pe căile ferate ale Statele Unite. Locomotiva, cu un mecanic 
şi un fochist, purta printr-o favoarea excepţională, pe 
onorabilul ]. 'I. Maston, secretarul Gunclubului. 

Vagonul era rezervat preşedintelui Barbicane, căpitanului 
Nicholl şi lui Michel Ardan. 

La fluierătura mecanicului, după uralele, după toate „hip! 
hip!”-urile şi onomatopeele admirative ale graiului 
american, trenul părăsi gara Baltimore. Mergea cu o viteză 
de optzeci de leghe pe oră. Dar ce era această viteză 
comparată cu aceea ce-i târâse pe cei trei eroi la ieşirea din 
ţeava tunului uriaş? 

Astfel merseră ei, dintr-un oraş într-altul, găsind în 
trecerea lor populaţia stând la masă, salutându-i cu 
aclamații, copleşindu-i cu strigăte de bravo. Străbătură 
astfel răsăritul Uniunii de-a lungul Pensilvaniei, 
Connecticut, Massachussets, Vermont, Mâine şi 
Noulbnmswick; traversară nordul şi estul prin New York, 
Ohio, Michigan şi Wisconsin; coborâră la sud prin Illinois, 
Missouri, Arkansas, Texas şi Luisiana; alergară la sud-est 


prin Alabama şi Florida; o luară prin Georgia şi Carolina; 
vizitară centrul prin Tennessee, Kentucky, Virginia, Indiana; 
apoi, după ce staţionară la Washington, se înapoiam la 
Baltimore, şi, timp de patru zile, ei nu putură crede că 
Statele Unite ale Americii, stând la masă la un unic şi 
nesfârşit de mare banchet, îi saluta dintr-o dată cu aceleaşi 
urale! 

Apoteoza era vrednică de aceşti trei eroi pe care Fabula i- 
ar fi pus în rândul semizeilor. 

Şi acum, această încercare fără precedent în analele 
călătoriilor va atrage după ea un rezultat practic? 

Se vor stabili vreodată comunicaţii directe cu Luna? 

Se va întemeia un serviciu de navigaţie prin spaţiu, care ar 
deservi lumea solară? Se va merge de la o planetă la alta, 
de la Jupiter la Mercur şi mai târziu de la o stea la alta, de 
la Steaua Polară la Sirius? Un mijloc de locomoţie va 
permite să se viziteze aceşti sori care mişună pe bolta 
cerească? 

La aceste întrebări nu s-ar putea răspunde. Dar 
cunoscând îndrăzneaţa ingeniozitate a rasei anglo-saxone, 
nimeni nu se va mira dacă americanii ar căuta să obţină 
profit din încercarea preşedintelui Barbicane. 

Astfel, câtva timp după întoarcerea călătorilor, publicul 
primea cu o favoarea deosebită anunţurile unei societăţi în 
comandită (limited) cu capital de 100.000.000 dolari, 
împărţit în 100.000 acţiuni de 1000 dolari fiecare, sub 
numele de Societatea Naţională a Comunicaţiilor 
Interstelare. Preşedinte Barbicane, vicepreşedinte 
căpitanul Nicholl, secretar al administraţiei ]. I. Maston, 
director al mişcărilor, Michel Ardan. 

Şi cum stă în temperamentul american să prevadă totul în 
afaceri, chiar şi falimentul, onorabilul Harry Troloppe, jude- 
comisar şi Francis Dayton, sindicalist, au fost şi ei numiţi 
dinainte. 


SFÂRŞIT