Jules Verne — Inconjurul Lunii

JULES VERNE 


Înconjurul Lunii Capitolul I 


CUPRINS: 

Cap | De la zece şi douăzeci până la zece patruzeci şi 
şapte de minute seara 3 

Cap II Prima jumătate de oră 11 

Cap III Unde se arată cum călătorii noştri se instalează. 27 

Cap IV Puţină algebră 39 

Cap V Frigul din spaţiu 50 

Cap VI întrebări şi răspunsuri 63 

Cap VII O clipă de beție- 72 

Cap VIII La şaptezeci şi opt de mii o sută paisprezece 
leghe - 84 

Cap IX Urmările unei deviații 96 

Cap X Observatorii Lunii 104 

Cap XI Fantezie şi realitate fl, 112, Cap XII Amănunte 
orografice 120 

Cap XIII Privelişti de pe Lună 130 

Cap XIV Noaptea de trei sute cincizeci ore şi jumătate. 

Cap XV Hiperbola sau parabola. 

Cap XVI Emisfera Meridională. 

Cap XVII Tycho. 

Cap XVIII Probleme serioase. 

Cap XIX în luptă cu imposibilulcap XX Sondajele 
Susquehannei. 

Cap XXI J. T. Maston rechemat. 

Cap XXII Salvarea. 

Cap XXIII Pentru a sfârşi. 


DE LA ZECE Şi DOUĂZECI PÂNĂ LA ZECE PATRUZECI Şi 
ŞAPTE DE MINUTE SEARA. 

Când sună ora zece, Michel Ardan şi Nicholl îşi luară 
rămas-bun de la numeroșii prieteni pe care-i lăsau pe Pământ. 


Cei doi câini sortiţi să colonizeze cu neamul câinesc continentele 
lunare, erau zăvorâţi în proiectil. 

Călătorii noştri se apropiară de gura uriaşului tub de fontă 
şi o macara mobilă îi cobori până-n pălăria conică a proiectilului. 

De-acolo, printr-o deschizătură făcută anume în acest 
scop, ajunseră în vagonul de aluminiu. Scripeţii fiind traşi afară, 
botul Columbiadului fusese îndată eliberat de ultimele schelării. 

Nicholl, după ce intră împreună cu tovarăşii săi în proiectil, 
închise intrarea cu ajutorul unei solide tăblii prinsă pe dinăuntru 
de puternice şuruburi de presiune. Alte tăblii, puternic 
înşurubate, acopereau geamurile lenticulare ale ferestruicilor. în 
această închisoare de metal, în care era o beznă de-ţi băgai 
degetele-n ochi, călătorii erau închişi ermetic. 

— Şi acum, scumpii mei tovarăşi - spuse Michel Ardan 

— să ne simţim ca acasă. Eu unul, sunt tare gospodar şi 
tare priceput în direcţia aceasta. E vorba de a ne folosi cât mai 
bine de noua noastră locuinţă şi să ne simţim bine în ea. 

Pentru început să încercăm să vedem puţin mai limpede. 
Ce dracu! Gazul n-a fost născocit pentru cârtiţe! 

Spunând aceasta, nepăsătorul tânăr făcu să scapere 
flacăra unui chibrit pe care-l frecase de talpa cizmei sale; apoi îl 
apropie de becul de ars, fixat la o butelie, în care hidrogenul 
carbonat aflat sub o mare presiune, putea să ajungă pentru 
iluminatul şi încălzitul casei lor pe timp de o sută patruzeci şi 
patru de ore, adică şase zile şi şase nopţi. 

Gazul se aprinse. Proiectilul astfel iluminat, apăru ca o 
odaie confortabilă, cu pereţii capitonaţi, mobilată de jurâmprejur 
cu divanuri şi al cărei tavan se boltea în formă de dom. 

Toate obiectele ce se aflau acolo - arme, unelte, scule 

—.bine prinse şi susţinute pe rotunjimile tapiţeriei, 
trebuiau să reziste fără nici un fel de probleme izbiturii de la 
plecare. 

Tot ce era omeneşte cu putinţă se făcuse spre a duce 
labun sfârşit o încercare atât de cutezătoare. 

Michel Ardan se uită peste tot şi apoi spuse foarte 
mulţumit de felul în care se instalase. 

— E o închisoare, spuse el, dar o închisoare ce se plimbă şi 
unde ai dreptul să-ţi scoţi nasul la fereastră, aşa că aş închiria-o 
şi pe o sută de ani! Zâmbeşti, Barbicane? 


— Ai vreun gând ascuns? îţi spui că această închisoare ar 
putea fi mormântul nostru? Fie, chiar şi mormânt, dar nu i-aş 
schimba nici pentru acela al lui Mahomed, care pluteşte prin 
văzduh, dar nu umblă! 

În timp ce Michel Ardan vorbea astfel, Barbicane şi Nicholl 
îşi făceau ultimele lor pregătiri. 

Cronometrul lui Nicholl arăta ora zece şi douăzeci de 
minute seara, când cei trei călători se închiseră definitiv în 
proiectilul lor. Cronometrul său era reglat la o zecime de 
secundă după acela al inginerului Murchison. Barbicane se uită 
la el. 

— Dragii mei, spuse el, e zece şi douăzeci. La zece 
patruzeci şi şapte, Murchison va lansa scânteia electrică pe firul 
ce este legat de încărcătura tunului. Exact în clipa aceea vom 
părăsi sferoidul nostru. Mai avem aşadar, încă douăzeci şi şapte 
de minute de petrecut pe Pământ. 

— Douăzeci şi şase de minute şi treisprezece secunde, 
răspunse Nicholl cel metodic. 

— Ei bine! exclamă Michel Ardan binedispus - în douăzeci 
şi şase de minute, câte nu se pot face! Se pot discuta, de pildă, 
cele mai serioase probleme morale sau politice şi chiar se şi pot 
rezolva! Douăzeci şi şase de minute bine folosite preţuiesc mai 
mult de cât douăzeci şi şase de ani, în care nu se face nimic! Ei, 
câteva clipe ale unui Pascal sau ale unui Newton sunt mult mai 
preţioase decât întreaga existenţă a unei mulţimi de tâmpiţi 
insuportabili... 

— Şi ce concluzie tragi de aici, veşnice orator? întrebă 
preşedintele Barbicane. 

— Trag concluzia că mai avem douăzeci şi şase de minute, 
răspunse Ardan. 

— Doar douăzeci, şi patru, spuse Nicholl. 

— Douăzeci şi patru dacă tu ţii atât de mult la lucrarea 
aceasta, îndrăzneţe căpitan - răspunse Ardan - douăzeci şi 
patru de minute în timpul cărora am putea adânci... 

— Michel, spuse Barbicane, cât va dura drumul vom avea 
tot timpul să adâncim cele mai arzătoare probleme. Să ne 
vedem acum de plecare. 

— Nu suntem gata? 

— Fără-ndoială. Dar am mai putea face ceva pentru a 
micşora pe cât se poate primul şoc! 


— Nu avem straturile de apă închise între despărţiturile 
brizante şi a căror elasticitate ne va păzi îndeajuns? 

— Nădăjduiesc, dragă Michel, răspunse cu blândeţe 
Barbicane, dar nu-s chiar aşa de sigur! 

— Auzi la caraghiosul ăsta! exclamă Michel Ardan. 

Nădăjduieşte... Nu e sigur!... Şi a aşteptat clipa în care 
suntem prinşi în laţ pentru a ne face această jalnică mărturisire! 
Eu cer să plec de aici! 

— Şi pe ce cale? i-o întoarse Barbicane. 

— E drept! spuse Michel Ardan, e” cam anevoios. Ne aflăm 
într-un tren şi fluierul conductorului se va auzi mai înainte de a 
trece douăzeci şi patru de minute... 

— Douăzeci, rosti Nicholl. 

Câteva clipe cei trei călători se uitară unul la celălalt. 

Apoi cercetară din ochi lucrurile ce se aflau întemniţate o 
dată cu ei. 

— Totul e în ordine, spuse Barbicane. E vorba să ne 
hotărâm cum să ne aşezăm mai bine, pentru a putea suporta 
şocul plecării. Poziţia pe care trebuie s-o luăm nu ne poate fi 
indiferentă, şi pe cât e cu putinţă trebuie să împiedicăm ca 
sângele să se urce prea repede la cap. 

— Aşa este, zise Nicholl. 

— Atunci, răspunse Michel Ardan, gata să-şi schimbe pilda 
în faptă, să stăm cu capetele în jos şi picioarele în sus, aidoma 
clovnilor de la Great Circus! 

— Nu, zise Barbicane, să ne culcăm pe o coastă. Vom 
rezista mai bine şocului. Să ştiţi că în clipa când proiectilul va 
porni, fie că vom fi înăuntru, fie că vom fi în faţă, e cam acelaşi 
lucru. 

— Dacă nu e decât „cam” acelaşi lucru, sunt liniştit, 
răspunse Michel Ardan. 

— Eşti de acord cu mine, Nicholl? întrebă Barbicane. 

— Pe deplin, răspunse căpitanul. Mai sunt treisprezece 
minute şi jumătate. 

— Nicholl ăsta nu-i om, exclamă Michel, e un cronometru 
cu secundar şi opt orificii... 

Dar însoțitorii săi nu-l mai ascultau; ei îşi luau ultimele 
măsuri cu un sânge rece de neînchipuit. Semănau cu doi călători 
meticuloşi, urcați într-un vagon de tren şi căutând să se 
instaleze cât mai bine cu putinţă. Te întrebi pe drept cuvând din 


ce aluat sunt plămădite aceste inimi de americani cărora 
apropierea celui mai îngrozitor pericol nu le face să bată mai 
grăbite...! 

Trei culcuşuri groase şi orânduite solid, fuseseră aşezate 
în interiorul proiectilului. Nicholl şi Barbicane le puseră în 
mijlocul discului ce alcătuia podeaua mobilă. 

Acolo cei trei călători trebuiau să se culce, cu câteva clipe 
înaintea plecării. 

În timpul acesta, Ardan, neavând astâmpăr, se învârtea în 
îngusta-i închisoare, ca o fiară în cuşcă, vorbind cu amicii săi, 
adresându-se câinilor săi - Diana şi Satelit - cărora, după cum 
se poate vedea, li se dăduseră de câtva timp aceste nume 
semnificative. 

— Ei! Diana! Eil Satelit! exclamă el asmuţindu-i. Veţi arăta 
câinilor seleniţi bunele purtări ale câinilor de pe Pământ! lată ce 
va face cinste neamului câinesc... 

Drace!... De ne-am înapoia vreodată aici pe Pământ, 
vreau să aduc o corcitură de „moon-dogs”, care va face vâlvă! 

— Dacă or fi câini pe Lună, spuse Barbicane. 

— Sunt, afirmă Michel Ardan, după cum sunt cai, vaci, 
măgari, gămi. Pun rămăşag că vom găsi găini! 

— Pe o sută de dolari că nu vom găsi, spuse Nicholl. 

— Mă prind căpitane, răspunse Ardan, strângând mâna lui 
Nicholl. Dar, parcă ai mai pierdut trei rămăşaguri cu 
preşedintele nostru, întâi fiindcă s-au strâns fondurile pentru 
acţiunea noastră, apoi turnatul fontei a izbutit, şi-n sfârşit pentru 
că tunul a fost încărcat fără nici un accident. 

Mai precis, şase mii de dolari. 

— Da, răspunse Nicholl. E ora zece, treizeci şi şapte de 
minute şi şaisprezece secunde. 

— E-n regulă, căpitane. Ei bine, înainte de-a trece un sfert 
de oră, va „trebui să numeri nouă mii de dolari preşedintelui, 
patru mii pentru că tunul nu va exploda şi cinci mii, pentru „că 
proiectilul se va ridica la mai mult de şase mile în văzduh. 

— Am dolarii, răspunse Nicholl, bătându-se peste 
buzunarul hainei, nu aştept decât să plătesc. 

— Haide, Nicholl, văd că eşti un om ordonat, ceea ce eu n- 
am putut fi niciodată, dar trebuie să-ţi spun că ai făcut o serie 
de rămăşaguri ce nu-ţi sunt prea folositoare. 

— Şi ce dacă? întrebă Nicholl. 


— Pentru că dacă vei câştiga primul rămăşag, tunul va 
sări în aer şi o dată cu el şi proiectilul, aşa că Barbicane nu va 
mai fi aici ca să-ţi înapoieze dolarii. 

— Partea mea e depusă la Banca din Baltimore - răspunse 
simplu Barbicane - şi în lipsa lui Nicholl, banii vor reveni 
moştenitorilor săi! 

— Ah! Ce oameni practici! exclamă Michel Ardan. 

Spirite pozitive! Vă admir cu atât mai mult, cu cât nu vă 
pot înţelege. 

— Zece şi patruzeci şi două! spuse Nicholl. 

— Mai sunt doar cinci minute! zise Barbicane. 

— Da! Cinci minute! repetă Michel Ardan. Şi suntem 
închişi într-un proiectil, pe fundul unui tun, la două sute de 
picioare adâncime! Şi sub acest proiectil sunt îngrămădite patru 
sute de mii de livre fulmicoton ce fac cât un milion şase sute de 
mii de livre de pulbere obişnuită! Şi prietenul Murchison, cu 
cronometrul în mână, cu ochii lipiţi de ac, cu degetul pe aparatul 
electric, numără clipele şi ne va lansa în spaţiul interplanetar... 

— Destul, Michel, destul! spuse Barbicane cu voce gravă. 
Să ne pregătim. Doar câteva clipe mai avem pânăn momentul 
suprem. Să ne strângem mâinile, dragii mei. 

— Da... exclamă Michel Ardan, mult mai emoţionat decât 
ar fi voit să pară. 

Aceşti trei îndrăzneţi tovarăşi se uniră într-o ultimă 
îmbrăţişare. 

— Dumnezeu să ne aibă în pază! spuse credinciosul 
Barbicane. 

Michel Ardan şi Nicholl se întinseră pe culcuşurile aşezate 
în mijlocul discului. 

— Zece şi patruzeci şi şapte! şopti căpitanul. 

Încă douăzeci de secunde! Barbicane stinse repede gazul 
şi se culcă lângă tovarăşii săi. 

Tăcerea grea era sfâşiată doar de tic-tacul cronometrului 
ce bătea secundele. 

Deodată se simţi o teribilă izbitură şi proiectilul, sub 
presiunea a şase miliarde de litri de gaz, născute prin 
aprinderea pyroxilului, se înălţă în spaţiu. 

Capitolul II. E 

PRIMA JUMĂTATE DE ORĂ. 


Ce se întâmplase? Care fusese efectul acestei groaznice 
zguduituri? Ingeniozitatea constructorilor proiectilului obținuse 
un rezultat fericit? Şocul fusese amortizat datorită arcurilor celor 
patru tampoane, a pernelor de apă şi a despărţiturilor brizante? 
Se domolise groaznica presiune a acestei viteze iniţiale de 
unsprezece mii de metri, care ar fi fost de ajuns pentru a 
străbate Parisul sau New-York-ul într-o clipă? Desigur că asta era 
întrebarea ce şi-o puneau miile de martori ai acestei scene 
mişcătoare. Ei uitau de țelul călătoriei pentru a nu se mai gândi 
decât la călători! Dar dacă vreunul dintre ei, de pildă J. T. 
Maston, şi-ai fi putut arunca o privire înăuntrul proiectilului, ce- 
ar fi văzut? 

Nimic. Bezna cea mai adâncă domnea în sânul 
proiectilului. Dar pereţii săi cilindro-conici rezistaseră foarte 
bine. Nici o spărtură, nici o îndoitură, nici o stricăciune. 
Admirabilul proiectil nu se stricase câtuşi de puţin sub puternica 
ardere a prafului de puşcă, nu se lichefiase - cum pare-se că se 
temeau toţi - într-o ploaie de aluminiu. 

Înăuntru, oarecare dezordine. Câteva fleacuri fuseseră 
puternic aruncate spre boltă; dar cele mai de seamă lucruri nu 
păreau să fi suferit din cauza focului. 

Sforile ce le ţineau erau neatinse. Pe discul mişcător, 
aruncat până în fundul proiectilului, după ruperea pereţilor şi a 
eşapamentului de apă, zăceau în nesimţire trei trupuri: 

Barbicane, Nicholl, Michel Ardan. Mai răsuflau oare? 

Proiectilul nu mai era oare decât un sicriu de metal, 
purtând cele trei trupuri prin spaţiu? 

Câteva clipe după lansarea proiectilului, unul din aceste 
trupuri făcu o mişcare; braţele i se întinseră, capul se ridică şi 
izbuti chiar să se aşeze în genunchi. Era Michel Ardan. Se pipăi, 
rosti un „hmm” răsunător, apoi zise: 

— Michel Ardan întreg. la să-i vedem şi pe ceilalţi! 

Curajosul francez voi să se ridice; dar nu se putea ţine pe 
picioare. Capul i se bălăbănea, sângele îi pulsa puternic, îl 
orbea, era ca beat. 

— Brr! exclamă el. Mă simt ca şi cum aş fi după două 
sticle de Corton. Numai că e mai puţin plăcut la înghiţit...! 

Apoi trecându-şi mâna de mai multe ori pe frunte şi 
frecându-şi tâmplele, strigă tare: 

— Nicholl! Barbicane! 


Aşteptă neliniştit. Tăcere. Ba chiar nici un suspin care ar fi 
arătat că inimile tovarăşilor săi mai băteau încă. 

Îşi reînnoi chemările. Aceeaşi tăcere. 

— Drace! zise el. Parcă au căzut de la al cincilea cat drept 
în cap!... Zău! adăugă el cu acea netulburată încredere pe care 
nimic n-o putea clinti; dacă un francez a putut să se ridice în 
genunchi, dbi americani vor putea să se scoale în picioare. Dar 
mai întâi de toate să limpezim situaţia. 

Ardan simţea viaţa revenindu-i în valuri. Pulsul i se liniştea 
şi sângele îşi recapătă circulaţia obişnuită. După noi sforţări îşi 
recapătă echilibrul. Izbuti să se ridice, scoase din buzunar un 
chibrit şi-l aprinse în urma frecării fosforului. Apoi, apropiindu-se 
de bec, îl aprinse. Ţeava era intactă. Gazul nu scăpase. De altfel 
mirosul lui ar fi dat de gol aceasta şi în acest caz, Michel Ardan 
nu s-ar fi jucat nepedepsit cu un chibrit aprins în acest mediu 
saturat cu hidrogen. Gazul combinat cu aerul ar fi pricinuit un 
amestec exploziv şi explozia ar fi sfârşit probabil, ceea ce poate 
zguduitura începuse. 

De îndată ce aprinse becul, Ardan se aplecă deasupra 
trupurilor tovarăşilor săi. Aceste trupuri erau răsturnate unul 
peste altul, ca nişte hoituri nemişcate: Nicholl deasupra, 
Barbicane dedesubt. 

Ardan îl ridică pe căpitan, îl rezemă de un divan şi-l 
fricţionă puternic. Această frecţie, făcută cu pricepere, îl 
reînsufleţi pe Nicholl, care deschise ochii, îşi recapătă pe loc 
sângele său rece şi apucă mâna lui Ardan. Apoi, privind în jur, 
întrebă: 

— Şi Barbicane? 

— Fiecare la rândul lui, răspunse liniştit Michel Ardan. 

Am început cu tine, Nicholl, pentru că erai deasupra. Hai 
acum la Barbicane. 

Ardan şi Nicholl îl ridicară pe preşedintele Gunclubului şi-l 
aşezară pe divan. Se părea că Barbicane suferise mai mult 
decât tovarăşii săi. Sângerase, dar Nicholl se linişti constatând 
că această hemoragie nu provenea decât dintr-o uşoară rană la 
umăr. O simplă zgârietură pe care o pansa cu pricepere. Cu 
toate acestea trecu o bucată de timp până ce Barbicane îşi veni 
în fire. 

Din pricina întârzierii, cei doi prieteni se speriară şi nu-l 
mai slăbiră cu frecţiile. 


— Răsuflă totuşi, spunea Nicholl, apropiindu-şi urechea de 
pieptul rănitului. 

— Da,” răspunse Ardan, răsuflă ca un om care are 
oarecum obişnuinţa acestei operaţii zilnice. Să-l frecţionăm, 
Nicholl, să-l frecţionăm mai tare. 

Şi cei doi medici improvizaţi îl frecţionară atât de mult şi 
de bine, încât Barbicane îşi reveni în simţiri. 

Deschise ochii, se ridică, luă mâna celor doi prieteni ai săi 
şi puse prima întrebare: 

— Nicholl, suntem în mers? 

Nicholl şi Barbicane se uitară unul la altul. Ei nu se 
sinchisiră încă de proiectil. Prima lor preocupare fusese pentru 
călători şi nu pentru vagon. 

— De fapt suntem în mers? repetă Michel Ardan. 

— Sau ne odihnim liniştiţi pe ţărmul Floridei? întrebă 
Nicholl. 

— Ori în adâncul golfului Mexic? adăugă Michel Ardan. 

— Pe dracu!... exclamă preşedintele Barbicane. 

Şi această îndoită presupunere sugerată de tovarăşii săi 
avu drept efect imediat, darul de a-l readuce numaidecât în 
simţiri. 

Oricum, încă nu se putea şti adevărata situaţie a 
proiectilului. Nemişcarea sa aparentă, lipsa de comunicaţie cu 
exteriorul nu îngăduiau să se rezolve problema. Poate că. 

proiectilul îşi desfăşoară traiectoria prin spaţiu? Poate că, 
după o scurtă înălţare, recăzuse pe Pământ, sau chiar în golful 
Mexic, cădere care era cu putinţă datorită îngustimii peninsulei 
Florida. 

Cazul era grav, problema interesantă. Trebuia dezlegată 
cât mai grabnic. Barbicane, enervat şi triumfător prin, energia 
sa morală asupra slăbiciunii sale trupeşti, se ridică de jos. 
Ascultă. Afară tăcere deplină. Dar tapiseria era destul de deasă 
pentru a prinde toate zgomotele Pământului? Totuşi o 
împrejurare deosebită îi atrase atenţia lui Barbicane. 
Temperatura din interiorul proiectilului era ciudat de ridicată. 
Preşedintele scoase un termometru din cutia lui şi se uită la el. 
Instrumentul arăta 45 de grade. 

— Da! exclamă el atunci. Da! Suntem în mers! 

Această căldură înăbuşitoare răzbeşte prin pereţii " 
proiectilului! Ea e produsă prin frecarea de straturile 


atmosferice. Va descreşte în curând, pentru că acum plutim în 
gol şi după ce aproape să ne înăbuşim vom avea de răbdat un 
frig foarte mare. 

— Ce? întrebă Michel Ardan. După părerea ta, Barbicane, 
am şi trecut de hotarele atmosferei pământeşti? 

— Fără pic de îndoială, Michel. Ascultă-mă. Sunt orele 
zece şi cincizeci şi cinci de minute. Suntem plecaţi de vreo opt 
minute. Ori, dacă viteza iniţială nu s-ar fi micşorat prin frecare, 
ne-ar fi fost de ajuns şase secunde pentru a străbate cele 
şaisprezece leghe ale atmosferei ce înconjoară sferoidul nostru. 

— Chiar aşa, răspunse Nicholl. Dar în ce proporţie 
socoteşti dumneata descreşterea acestei viteze prin frecare? 

— În proporţia unei treimi, Nicholl, răspunse Barbicane. 
Această descreştere este considerabilă şi, după socotelile mele, 
ea este următoarea: dacă am avut o viteză iniţială de 
unsprezece mii de metri, această viteză va fi redusă la şapte mii 
trei sute treizeci şi doi metri, la ieşirea din atmosferă; oricum ar 
fi, noi am şi străbătut acest interval şi... 

— Şi atunci, zise Michel Ardan, prietenul Nicholl a pierdut 
amândouă rămăşagurile: patru mii de dolari, fiindcă tunul n-a 
explodat; cinci mii de dolari, deoarece proiectilul s-a înălţat la o 
înălţime mai mare de şase mile. 

Deci, Nicholl, scoate gologanii. 

— Întâi să? constatăm, spuse căpitanul, şi apoi vom plăti. 
E foarte posibil ca socotelile lui Barbicane să fie exacte şi să fi 
pierdut cei nouă mii de dolari. Dar o nouă ipoteză îmi vine în cap 
şi ea o va anula pe aceea a rămăşagului. 

— Care? întrebă vioi Barbicane. 

— Ipoteza că dintr-o cauză sau alta, nedându-se foc 
pulberii, noi să nu fi plecat. 

— Ei, drăcia dracului, căpitane! exciamă Ardan. Uite o 
ipoteză vrednică de mintea mea! Nu-i serioasă Oare n-am fost 
aproape nimiciţi de şoc? Oare nu eu te-am trezit din leşin? Oare 
umărul preşedintelui nu sângerează şi acum din cauza 
contraloviturii ce l-a izbit? 

— De acord, Michel, repetă Nicholl, dar am o singură 
întrebare. 

— Care, căpitane? 

— Ai auzit detunătura, care desigur c-a trebuit să fie 
îngrozitoare? 


— Nu, răspunse Ardan, uimit. într-adevăr n-am auzit 
detunătura. 

— Dar dumneata, Barbicane? 

— Nici eu. 

— Ei bine! exclamă Nicholl. 

— Într-adevăr, murmură preşedintele, de ce oare n-am 
auzit detunătura? 

Cei trei prieteni se priviră cu destulă nedumerire. Se 
prezenta aici un fenomen inexplicabil. Proiectilul plecase totuşi 
şi prin urmare detunătura trebuia să se fi produs. 

— Să aflăm mai întâi care e situaţia, spuse Barbicane. 

Şi să ridicăm obloanele. 

Această operaţie foarte simplă a fost îndeplinită imediat. 
Mutelicile, ce ţineau obloanele pe plăcile din afara ferestrei din 
dreapta, au cedat când au fost aruncate afară şi nişte 
obturatoare de cauciuc au astupat gaura prin care intrau. 
Imediat, placa de afară se dădu în lături din pervazul ei şi se ivi 
geamul lenticular ce închidea ferestruica. O ferestruică la fel, se 
zărea în grosimea pereţilor pe cealaltă parte a proiectilului, o 
alta în turla ce-l termina, în sfârşit o a patra în mijlocul podelei. 
Deci firmamentul se putea observa prin geamurile laterale, în 
patru direcţii opuse, iar prin deschizăturile de sus şi de jos ale 
proiectilului, Pământul sau Luna. 

Barbicane şi cei doi însoțitori ai săi se năpustiseră la 
ferestruica descoperită. Nu se vedea nici o rază de lumină. 

O beznă adâncă învăluia proiectilul, ceea ce nu împiedică 
pe preşedintele Barbicane să exclame: 

— Nu, prieteni, n-am căzut din nou pe Pământ! Nici nu ne- 
am scufundat în adâncul golfului Mexic. Da! Ne urcăm în spaţiu! 
Vedeţi stelele astea ce scânteiază în noapte şi această beznă de 
nepătruns ce creşte mereu între noi şi Pământ...? 

— Uraa! Uraa! strigară într-un glas Michel Ardan şi Nicholl. 

Într-adevăr, această beznă deasă dovedea că proiectilul 
plecase de pe Pământ, căci solul viu luminat atunci de 
strălucirea Lunii ar fi apărut în ochii călătorilor, dacă s-ar fi 
odihnit pe suprafaţa lui Această beznă mai dovedea că 
proiectilul trecuse de atmosferă, căci altfel lumina difuză, 
împrăştiată prin eter, s-ar fi reflectat pe pereţii săi metalici. 
Această lumină, ar fi luminat geamul ferestruicii, dar el era 


întunecat. Nici o îndoială nu mai era îngăduită. Călătorii 
părăsiseră Pământul. 

— Am pierdut, zise Nicholl. 

— Şi te felicit! răspunse Ardan. 

— lată cei nouă mii de dolari, zise căpitanul, scoțând din 
buzunarul lui o grămadă de bancnote. 

— Vrei o chitanţă? întrebă Barbicane luând suma. 

— Dacă nu te superi, răspunse Nicholl. Aşa se 
obişnuieşte... 

Preşedintele Barbicane, ca şi cum ar fi stat la caserie, îşi 
scoase serios şi flegmatic carnetul, rupse o pagină albă, scrise 
cu creionul o chitanţă, dată, o iscăli, o parafă şi i-o, dădu 
căpitanului care o împături cu grijă în portofelul său. 

Michel Ardan îşi scoase şapca şi, fără a rosti vreo vorbă, 
se înclină în faţa celor doi tovarăşi ai săi. Atâta formalism în 
asemenea împrejurări îl amuţea. Niciodată nu văzuse ceva atât 
de „american”. 

Barbicane şi Nicholl sfârşind această mică treabă, se 
instalară din nou la geamuri şi priveau constelaţiile. Pe fondul 
negru al cerului, stelele se desprindeau ca nişte puncte vii; dar 
dinspre partea asta nu se putea zări astrul nopţilor, care, în 
drumul său de la răsărit spre apus, se înălța încet-încet, spre 
zenit. Aşa că lipsa lui dădu naştere întrebării lui Ardan. 

— Dar Luna? Oare nu va lipsi cumva de la întâlnirea 
noastră? 

— Fii liniştit, răspunse Barbicane. Viitorul nostru sferoid e 
la locul său, dar nu-l putem zări din partea asta. 

Să deschidem cealaltă ferestruică laterală. 

In clipa când Barbicane era să părăsească geamul ca să 
treacă la înlăturarea oblonului opus, atenţia i-a fost atrasă de 
apropierea unui lucru strălucitor. Era un disc uriaş, a cărui 
imensă mărime nu putea fi apreciată. Faţa sa întoarsă spre 
Pământ era puternic luminată. S-ar fi putut crede că este o Lună 
mică, de pe care se reflecta lumina unei Luni mari. înainta cu o 
viteză nespus de mare şi părea că descrie în jurul Pământului, o 
orbită ce tăia traiectoria proiectilului. Mişcarea de translație a 
acestui mobil se completa cu o mişcare de rotaţie în jurul său. 
Deci se comporta ca toate corpurile cereşti lăsate-n voia lor în 
spaţiu. 


— Ei! exclamă Michel Ardan, ce-i asta? Un alt proiectil? 
Barbicane nu răspunse. Ivirea acestui corp uriaş îl surprindea şi 
neliniştea. Dacă s-ar fi ciocnit, era cu putinţă şi lucrul acesta, 
rezultatul ar fi fost de plâns, fie că proiectilul s-ar fi abătut din 
calea sa, fie că o izbitură, sfărâmându-i avântul l-ar fi aruncat 
înapoi pe Pământ, fie că în cele din urmă s-ar fi văzut atras, fără 
putinţă de scăpare, de forţa de atracţie a acestui asteroid. 

Preşedintele Barbicane îşi dădea repede seama că oricare 
dintre urmările acestor trei ipoteze duceau într-un fel sau altul, 
în chip fatal, la insuccesul încercării sale. 

Tovarăşii săi, fără grai, priveau prin spaţiu. Obiectul 
creştea nemaipomenit de mult pe măsură ce se apropia şi 
printr-o oarecare iluzie optică, se părea că proiectilul se 
rostogolea înaintea lui. 

— Mii de draci!... exclamă Michel Ardan, cele două trenuri 
se vor ciocni! 

Instinctiv, călătorii se aruncară înapoi. Groaza lor a fost de 
nedescris, dar nu ţinu multă vreme, doar câteva clipe. 
Asteroidul trecu la câteva sute de metri de proiectil şi dispăru, 
nu atât datorită vitezei sale, cât pentru faptul că faţa sa opusă 
Lunii se pierdu dintr-o dată în întunericul de nepătruns al 
spațiului., 

— Cale bătută! îi ură Michel Ardan, scoțând un oftat de 
mulțumire. Cum? Infinitul nu-i de-ajuns de mare pentru ca un 
biet micuţ proiectil să se poată plimba fără teamă? 

Ah!... Ce glob pretenţios o mai fi şi ăsta, de care era cât 
pe ce să ne izbim. 

— Ştiu despre ce-i vorba, răspunse Barbicane. 

— Drace! Ştii totul. 

— E un simplu bolid, zise Barbicane, dar un bolid uriaş, pe 
care atracţia Pământului l-a păstrat în stare de satelit. 

i - E cu neputinţă! exclamă Ardan. Pământul are deci două 
Luni, ca Neptun? 

— Da, prietene, două Luni, deşi în general se crede că nu 
are decât una. Dar această a doua Lună e atât de mică şi viteza 
ei este atât de mare, încât locuitorii Pământului nu o pot zări. 
Ţinând seama de anumite perturbații, un astronom francez, 
domnul Petit, a determinat existenţa acestui al doilea satelit şi i- 
a calculat elementele. După observaţiile sale, mişcarea de 
revoluţie a acestui bolid în jurul Pământului durează numai trei 


ore şi douăzeci de minute, ceea ce înseamnă că are o viteză 
incredibilă. 

— Toţi astronomii admit existenţa acestui satelit? 

Întrebă Nicholl. 

— Nu, răspunse Barbicane; dar dacă şi ei s-ar fi întâlnit cu 
el, nu s-ar mai fi putut îndoi. De fapt, mă gândesc că bolidul ăsta 
care ne-ar fi încurcat foarte mult izbindu-se de proiectil ne 
îngăduie să stabilim poziţia noastră în spaţiu. 

— Cum? întrebă Ardan. 

— Pentru că distanţa la care se află e cunoscută, şi-n 
punctul unde l-am întâlnit, eram exact la opt mii, o sută 
patruzeci de kilometri de suprafaţa globului pământesc. 

— Mai bine de două mii de leghe! exclamă Ardan. lată o 
viteză care aruncă la pământ trenurile expres de pe acest jalnic 
glob ce se numeşte Pământ! 

— Cred şi eu, răspunse Nicholl uitându-se la cronometrul 
său. E ora unsprezece şi am părăsit continentul american doar 
de treisprezece minute. 

— Doar de treisprezece minute? întrebă Barbicane. 

— Da, răspunse Nicholl. Şi dacă viteza noastră iniţială de 
unsprezece kilometri era constantă, am făcut aproape zece mii 
de leghe pe oră. 

— Toate astea-s foarte bune, prieteni, zise preşedintele, 
dar mai rămâne deschisă o problemă. De ce nam auzit 
detunătura Columbiadului? 

In lipsa vreunui răspuns, discuţia se opri şi Barbicane, tot 
îngândurat, se îndeletnici cu ridicarea oblonului celei de a doua 
ferestruici laterale. Operația îi izbuti şi prin fereastra liberă 
acum, Luna umplu interiorul proiectilului cu o lumină 
strălucitoare. Nicholl, om econom, stinse gazul care se arăta a fi 
de prisos şi a cărui strălucire împiedica de altfel, observarea 
spaţiilor interplanetare. 

Discul Lunii licării atunci cu o neasemuită limpezime. 
Razele sale pe care nu le mai oprea atmosfera încărcată cu 
aburi a globului pământesc se strecurau prin geam şi umpleau 
aerul din. interiorul proiectilului cu dâre argintii. Catifeaua de 
smoală a firmamentului dubla, ce-i drept, strălucirea Lunii, care 
în acest gol al eterului, nepotrivit difuzării luminii, nu întuneca 
stelele învecinate. 


Cerul văzut astfel, prezenta un aspect cu totul nou, pe 
care ochiul omenesc nu-l putea bănui. 

Se înţelege cu ce interes, contemplau aceşti îndrăzneţi 
astrul nopţilor, ţinta finală a călătoriei. Satelitul Pământului în 
mişcarea sa de translație se apropia pe nesimţite de zenit, 
punct matematic pe care trebuia să-l atingă cam peste nouăzeci 
şi şase de ore. Munţii şi câmpiile sale, întregu-i relief nu se 
vedea mai în amănunţime decât dacă l-ar fi privit din orice 
punct al Pământului; dar lumina sa se desfăşura cu o intensitate 
de nedescris. Discul ei strălucea aidoma unei oglinzi de platină. 
Călătorii nu-şi mai aminteau deloc de Pământul ce le zbura de 
sub picioare. 

Căpitanul Nicholl a fost primul care le-a atras atenţia 
asupra globului dispărut. 

— Da! răspunse Michel Ardan, să nu fim nerecunoscători 
faţă de el. Deoarece părăsim ţara noastră, să-i dăruim ultimele 
noastre priviri. Vreau să mai văd o dată Pământul, mai înainte 
ca el să fi dispărut cu totul din ochii mei. 

Barbicane, pentru a fi pe placul tovarăşului său, ridică 
oblonul ferestruicii din fundul proiectilului, cea care trebuia să le 
ofere panorama Pământului. Discul, pe care puterea exploziei îl 
împinsese până în spatele proiectilului, nu putu fi desprins chiar 
atât de uşor... Bucăţile ce-l formau fuseseră sprijinite cu grijă de 
pereţi şi mai puteau servi la nevoie. Atunci apăru o deschizătură 
rotundă, largă de cincizeci de centimetri, scobită în partea de 
jos a proiectilului. Un geam gros de cincisprezece centimetri 
având o ramă de cupru, o închidea. Mai jos, era fixată o placă de 
aluminiu prinsă-n şuruburi. O dată mutelcile deşurubate, 
şuruburile lărgite, placa se trase şi aşa puteau vedea dinăuntru 
în afară. 

Michel Ardan îngenunche deasupra geamului. Era 
întunecos, opac. 

— Ei bine, strigă el, unde-i Pământul? 

— Uite Pământul! răspunse Barbicane. 

— Ce! exclamă Ardan, acel firicel subţire, secera aceea 
argintie? 

— Desigur, Michel. Peste patru zile, când vom avea Lună 
plină, chiar în clipa când vom sosi acolo, Pământul va fi nou. Nu 
ne va apărea decât sub forma unei seceri deschise şi care 


curând va dispărea; atunci va fi cufundat timp de câteva zile 
într-o beznă de nepătruns. 

— Asta?! Pământul...?! repetă Michel Ardan, privind cu 
atenţie această plăpândă fâşie a planetei sale natale. 

Explicaţia dată de preşedintele Barbicane era justă. 
Pământul faţă de proiectil intra în ultima fază. Era în 
octantul lui şi arăta ca un corn schiţat cu gingăşie pe fondul de 

noapte adâncă al cerului. Lumina sa se făcuse albăstruie din 
cauza grosimii stratului atmosferic şi era mai puţin intensă 
decât cea a semilunii. Acest corn avea dimensiuni uriaşe. Părea 
un arc enorm, întins pe firmament. Câteva puncte, viu luminate, 
mai ales în partea sa concavă, vesteau prezeţa unor munţi 
înalţi; dar uneori dispăreau sub pete dese ce nu se văd niciodată 
la suprafaţa discului Lunar. 

Erau inele de nori aşezaţi concentric în jurul sferoidului 
pământesc. 

Totuşi, urmare a unui fenomen natural, identic aceluia ce 
se produce pe Lună, când ea e în octant, se putea cuprinde cu 
ochii întregul contur al globului pământesc, întregul disc se 
arăta destul de vizibil printr-un efect de lumină cenuşie, mai 
puţin vizibil însă decât lumina cenuşie a Lunii. Şi cauza acestei 
intensităţi, mai reduse este uşor de înţeles. Când lumina se 
reflectă asupra Lunii, ea se datoreşte razelor solare pe care 
Pământul le răsfrânge spre satelitul său. Aici, printr-un efect 
invers, era datorat razelor solare reflectate de Lună spre 
Pământ. Cum lumina pământească este aproape de treisprezece 
ori mai intensă decât lumina Lunii, acest fapt se datorează 
volumelor diferite ale acestor două corpuri. De aici se deduce 
faptul că în fenomentul luminii cenușii, partea întunecoasă a 
discului Pământului se arată mai puţin precisă decât aceea a 
discului Lunii, deoarece intensitatea fenomenului este 
proporţională cu puterea de iluminare a celor două astre. 

Trebuie să mai adăugăm că secera pământului părea că 
formează o curbă mai prelungă decât cea a discului. 

Simplu efect de iradiere. 

În timp ce călătorii căutau să străbată bezna adâncă a 
spaţiului, un buchet scânteietor de stele filante se desfăşura în 
faţa ochilor lor. Sute de bolizi ce se aprindeau în contact cu 
atmosfera se învârteau cu dâre luminoase presărând cu focurile 
lor partea cenuşie a discului. în acel timp, Pământul era la 


peribeliu şi luna decembrie este foarte potrivită apariţiei stelelor 
cu coadă, aşa că astronomii au putut număra cam până la 
douăzeci şi patru de mii pe oră. 

Dar Michel Ardan, care dispreţuia raţionamentele 
ştiinţifice, prefera să creadă că Pământul saluta cu cele mai 
strălucitoare focuri de artificii ale sale, plecarea a trei dintre 
copiii săi. 

Făcând bilanţul, aceasta era tot ce puteau vedea din acest 
sferoid pierdut în neant, un astru inferior al lumii solare, care 
pentru marile planete nu este decât o simplă stea ce răsare sau 
apune, în zori de zi sau la asfinţit. Un punct de nevăzut în spaţiu, 
globul acesta pe care ei îşi lăsaseră toate prieteniile lor, nu era 
decât o fugară semilună. 

Multă vreme, cei trei prieteni, fără a-şi vorbi, dar uniţi în 
inimi, se priviră în timp ce proiectilul se îndepărta de Pământ cu 
viteză uniform descrescătoare. Apoi un somn de nebiruit îi 
copleşi. Era oare, oboseala trupului şi osteneala minţii? Fără 
îndoială, căci după stresul ultimelor ceasuri petrecute pe 
Pământ, reacţia organismului trebuia să se producă fără doar şi 
poate. 

— Ei bine, zise Michel, fiindcă trebuie să dormim, să 
dormim deci. Şi întinzându-se în paturile lor, căzură curând toţi 
trei, într-un somn adânc. 

Dar nu aţipiseră nici un sfert de ceas şi Barbicane se ridică 
deodată şi îşi trezi tovarăşii cu o voce tunătoare: 

— Am găsit! strigă el. 

— Ce-ai găsit? întrebă Michel Ardan, ţâşnind din culcuş. 

— Motivul pentru care n-ara auzit explozia! 

— Şi care este? întrebă Nicholl. 

— Proiectilul nostru merge mai repede decât sunetul! 

Capitolul III. 

UNDE SE ARATĂ CUM CĂLĂTORII NOŞTRI SE INSTALEAZĂ. 

De îndată ce primiră ciudata explicaţie, care era fără 
îndoială exactă, cei trei prieteni se cufundară într-un somn 
adânc. Unde ar mai fi putut găsi un loc mai liniştit pentru dormit 
şi un mediu mai paşnic? Pe Pământ, în casele din oraşe, în 
colibele din sate, se simt toate zguduiturile imprimate scoarţei 
terestre. Pe mare, corabia aruncată icicolo de valuri este întruna 
izbită şi mişcată. în aer, balonul este zgâlţâit fără întrerupere pe 
straturile fluide de diferite densități. Numai proiectilul nostru 


plutind într-un vid absolut, în mijlocul unei tăceri desăvârşite, 
oferea oaspeţilor săi o odihnă absolută. 

Poate că somnul celor trei aventuroşi călători s-ar fi 
prelungit la nesfârşit, dacă un zgomot neaşteptat nu i-ar fi 
deşteptatin zori, pe la şapte dimineaţa, în ziua de 9 decembrie, 
opt ore după plecarea lor. 

Acest zgomot era un lătrat foarte caracteristic. 

— Câinii! Sunt câinii! exclamă Michel Ardan, ridicându-se 
în grabă. 

— Le-o fi foame, zise Nicholl. 

— Drace! răspunse Michel, am uitat de ei! 

— Unde sunt? întrebă Barbicane. 

După ce căutară, ei găsiră pe unul din animale ghemuit 
sub canapea. înspăimântat, buimăcit de şocul plecării, rămăsese 
în acel colţ, până când lătratul îi reveni o dată cu foamea. 

Era drăgălaşa Diana, încă destul de speriată, care ieşi 
târându-se din ascunzătoarea ei, nu fără a se lăsa rugată. în 
acest timp, Michel Ardan o îmbia cu cele mai blânde cuvinte. 

— Vino, Diana, spunea el, vino, fetiţa mea! Tu, a cărei 
soartă va fi însemnată în analele cinegeticii! Tu, pe care păgânii 
te-ar fi dat de soţie zeului Anubis şi creştinii ca prietenă a 
sfântului Roch! Tu, vrednică de a fi turnată din aramă de regii 
infernului, ca acel căţel pe care Jupiter îl dădu frumoasei Europa 
în schimbul unui sărut! Tu, a cărei faimă va şterge pe aceeaa 
eroilor din Montargis şi de pe muntele Saint-Bernard, tu, care 
avântându-te spre spaţiile interplanetare vei fi poate Eva 
câinilor seleniţi! Tu, care vei îndreptăţii acolo sus această vorbă 
a lui Toussenel: „La început Dumnezeu făcu pe om şi văzându-l 
aşa de slab, îi dete câinele!” Vino, Diana! Apropie-te! 

Diana, măgulită sau nu, înainta puţin câte puţin scoțând 
gemete plângătoare. 

— Bun! zise Barbicane, o văd pe Eva, dar Adam unde-i? 

— Adam... răspunse Michel Ardan, Adam nu poate fi 
departe! E pe aici pe undeva! Trebuie strigat! Satelit! Vino aici, 
Satelit...! 

Dar Satelit nu se ivi. Diana continua să geamă. 

Văzură că nu era rănită şi i se dădu o plăcintă gustoasă 
care îi secă planşetele. în ceea ce-l priveşte pe Satelit, era de 
negăsit. Trebuiră să-l caute mult timp, până să-l descopere într- 


unul din compartimentele de sus ale proiectilului, unde o 
contralovitură destul de neînţeleasă îl aruncase cu putere. 

Bietul animal grav rănit, era într-o stare vrednică de plâns! 

— Drace! zise Michel, iată colonizarea noastră 
compromisă. 

Nenorocitul câine fu coborât cu băgare de seamă. 

Capul i se izbise de boltă şi se părea că greu şi-ar mai 
reveni după o astfel de lovitură Totuşi îl întinseră pe o pernă şi 
acolo el începu să ofteze. 

— Lasă că te vom îngriji, spuse Michel. Suntem 
răspunzători de viaţa ta. Mi-aş da mai degrabă un braţ decât o 
labă a sărmanului meu Satelit Şi spunând aceasta, îi dădu 
câteva înghiţituri de apă rănitului, pe care el le sorbi cu lăcomie. 

După ce îi dădură aceste îngrijiri, călătorii examinară cu 
atenţie Pământul şi Luna. Pământul nu se arătă decât ca un disc 
cenuşiu, terminat cu o seceră mai mică decât în ajun; volumul 
său era încă enorm, în comparaţie cu acela al Lunii, care 
semăna din ce în ce mai mult cu un cerc perfect. 

— Drace! spuse atunci Michel Ardan. într-adevăr sunt 
supărat că n-am plecat în clipa când Pământul e plin, adică 
atunci când globul nostru se afla în opoziţie cu Soarele. 

— Pentru ce? întrebă Nicholl. 

— Pentru că am fi zărit o nouă faţă a continentelor şi 
mărilor noastre, cele dintâi strălucitoare în lumina razelor 
solare, celelalte mai întunecate, aşa cum sunt reproduse pe 
unele planisfere! Aş fi voit să văd polii Pământului, asupra 
cărora nu s-a oprit până acum privirea omenească! 

— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar dacă Pământul 
ar fi fost plin, Luna ar fi fost. nouă, adică invizibilă în mijlocul 
reflectării razelor Soarelui. Ori, mai bine să putem vedea ţinta 
noastră în locul punctului de plecare. 

— Ai dreptate, Barbicane, răspunse căpitanul Nicholl, şi de 
altfel, când vom ajunge pe Lună, vom avea timp berechet ca în 
lungile nopţi lunare să privim în voie acest glob unde mişună 
semenii noştri! — 

— Semenii noştri! exclamă Michel Ardan. Dar acum nici ei 
mai mult decât seleniţii nu sunt semenii noştri! 

Locuim într-o lume nouă; proiectilul nostru este populat 
doar de noi singuri! Sunt semenul lui Barbicane şi el e semenul 
lui Nicholl. Dincolo de noi, în afara noastră, omenirea se termină 


şi noi suntem singura populaţie a acestui microcosmos, până-n 
clipa când vom deveni simpli seleniţi. 

— In vreo optzeci şi opt de ore, răspunse căpitanul. 

— Ceea ce înseamnă că?... întrebă Michel Ardan. 

— Că e ora opt şi jumătate, spuse Nicholl. 

— Ei bine, reluă Michel, mi-e cu neputinţă să găsesc 
măcar vreun motiv aparent pentru care n-am mânca. 

Într-adevăr, locuitorii noului astru nu puteau trăi aici fără 
să mănânce şi stomacul lor îndura atunci legile de neînfrânt ale 
foamei. Michel Ardan, ca un adevărat francez, se numi bucătar- 
şef, slujbă de foarte mare însemnătate, pentru că nu avu nici un 
concurent. Gazul îi dădu cele câteva grade de căldură ce îi 
trebuiau pentru masă, iar în lada cu merinde găsi elementele 
pentru acest prim ospăț. 

Prânzul începu cu trei ceşti, cu un bulion minunat, datorită 
topirii în apă caldă a preţioaselor pastile Liebig, pregătite din 
cele mai gustoase bucăţi ale rumegătoarelor din Pampas. După 
bulionul din came de vită, urmară câteva felii de biftec, 
comprimate cu presa hidraulică, atât de fragede şi atât de 
zemoase ca şi cum ar fi venit din bucătăriile Cafe Englais-ului. 
Michel, un om cu imaginaţie bogată, pretinse chiar că-s în 
sânge. 

Legume conservate „mai fragede decât cele proaspete”, 
după cum spunea îndatoritorul Michel, urmară acestui fel de 
came; după ele le oferi câteva ceşti de ceai cu sandvişuri cu unt, 
după moda americană. Această băutură socotită ca minunată se 
datora unei infuzii din frunze de ceai de primă calitate, din care 
împăratul Rusiei pusese la îndemâna călătorilor câteva lădiţe. 

In sfârşit, pentru a încununa această masă, Ardan scotoci 
după o sticlă fină de Nuits, ce se afla „întâmplător” în magazia 
de merinde. Cei trei prieteni băură pentru legătura dintre 
Pământ şi satelitul său. 

Şi ca şi cum n-ar fi fost îndeajuns acest nobil vin ce venea 
de pe coastele Bourgoniei, vin pe care însuşi Soarele îl distilase, 
regescul astru voi să fie şi el de partea lor. în acea clipă, 
proiectilul ieşea tocmai din conul de umbră născut de globul 
pământesc şi luminoasele raze ale astrului izbiră drept în partea 
de jos a proiectilului din cauza unghiului pe care-l face orbita 
Lunii cu aceea a Pământului. 

— Soarele! exclamă Michel Ardan. 


— Negreşit, răspunse Barbicane. îl aşteptam. 

— Totuşi, zise Michel, conul de umbră ce-l aruncă 
Pământul în spaţiu se întinde dincolo de Lună? 

— Mult mai încolo, dacă nu se ia în seamă refracția 
atmosferică, zise Barbicane. Când Luna este învăluită în această 
umbră, înseamnă că centrele celor trei aştri, Soarele, Pământul 
şi Luna se află în linie dreaptă. Atunci nodurile coincid cu fazele 
Lunii pline şi avem fenomenul de eclipsă. Dacă am fi plecat când 
era o eclipsă de Lună, am fi făcut tot drumul în umbră, ceea ce 
n-ar fi fost plăcut. 

— De ce? 

— Pentru că, deşi plutim în vid, proiectilul nostru scăldat 
de razele solare captează lumina şi căldura lor. Deci economisim 
gazul, o economie prețioasă din toate punctele de vedere. 

Într-adevăr, învăluit de aceste raze a căror temperatură şi 
strălucire nu era domolită de atmosferă, proiectilul era încălzit” 
şi luminat ca şi cum ar fi trecut deodată de la iarnă la vară. De 
sus Luna, de jos Soarele, îlânecau cu focurile lor. 

— Nu-i rău aici, spuse Nicholl. 

— Cred şi eu! exclamă Michel Ardan. De-am avea puţin 
pământ' gras, împrăştiat prin planeta noastră de aluminiu, am 
face să crească mazărea în douăzeci şi patru de ore. Nu am 
decât o singură teamă, să nu înceapă să se topească pereţii 
proiectilului. 

— Nu-ţi face griji, vrednice prieten, răspunse Barbicane. 
Proiectilul a îndurat o temperatură cu mult mai ridicată pe când 
aluneca prin straturile atmosferei. Nici nu m-aş mira dacă le-o fi 
apărut celor din Florida ca un bolid în flăcări. 

— Păi, J. T. Maston ne-o fi crezând prăjiţi. 

— De fapt mă miră, răspunse Barbicane, că n-am şi fost. 
Era o primejdie pe care n-am prevăzut-o. 

— Eu mă temeam de asta, răspunse simplu Nicholl. 

— Şi nouă nu ne-ai spus nimic, straşnice căpitan! 

exclamă Michel Ardan, strângând mâna însoţitorului său. 

În acest timp, Barbicane se ocupa cu instalarea sa în 
proiectil, ca şi cum ar fi trebuit să rămână acolo o viaţă întreagă. 
Ne amintim că acest vagon aerian avea la bază o suprafaţă de 
cincizeci şi patru picioare pătrate. Până în vârful boltei «sale 
măsura douăsprezece picioare, fiind mobilat pe măsură. Nefiind 
înghesuit de uneltele şi sculele pentru drum ce ocupau fiecare 


un loc anumit, el lăsa celor trei oaspeţi-ai săi o oarecare 
libertate de mişcare. Geamul gros, aşezat într-o parte a podelei, 
putea să suporte fără nici un risc o greutate uriaşă. Aşa că 
Barbicane şi însoțitorii săi se puteau mişca înăuntru ca pe o 
podea în toată regula; soarele care îl bătea direct cu razele sale, 
luminând pe dedesubt interiorul proiectilului, producea efecte 
ciudate de lumină. 

Se începu prin a se controla starea lăzii cu apă şi a celor 
cu merinde. Aceste recipiente nu suferiseră nimic mulţumită 
măsurilor ce se luaseră pentru a amorţi şocul. 

Merinde erau din belşug şi îi puteau sătura pe cei trei 
călători timp de un an întreg. Barbicane voise să ia măsuri de 
prevedere pentru cazul când proiectilul ar fi ajuns pe o parte 
absolut stearpă a Lunii. Cât despre apă şi rezerva de rachiu, 
care consta din cincizeci de galoane, ajungea numai pentru 
două luni. Dar, dacă se gândeau la ultimele observaţii ale 
astronomilor, Luna avea o atmosferă joasă, deasă, cel puţin în 
văile adânci şi acolo pâraiele şi izvoarele nu puteau lipsi. Deci în 
timpul drumului şi în timpul primului an al instalării lor pe 
continentul lunar, îndrăzneţii exploratori nu puteau fi încercaţi 
nici de foame, nici de sete. 

Rămânea problema acrului din interiorul proiectilului. Şi în 
acest caz erau foarte liniştiţi. Aparatul Reiset et Regnaul, 
destinat să producă oxigen, avea clorat de potasiu pentru două 
luni. Trebuiau să consume neapărat o oarecare cantitate de gaz, 
căci trebuia să menţină materia primă la o temperatură mai 
ridicată de patru sute de grade. 

Dar gaz aveau destul. De altfel, aparatul nu cerea să fie 
prea supravegheat întrucât funcţiona automat. La această 
temperatură ridicată, cloratul de potasiu se transforma în 
clorură de potasiu şi elibera tot oxigenul pe care-l conţinea. 

Ce puteau scoate din optsprezece livre de clorat de 
potasiu? 

Tocmai cele şapte livre de oxigen necesar pentru 
consumul zilnic al oaspeţilor proiectilului. 

Grota în Italia unde câinii nu pot intra, căci mor din cauza 
acidului carbonic ce se ridică la nivelul lor. 

Nu era însă destul să se reînnoiască oxigenul cheltuit, mai 
trebuia absorbit bioxidul de carbon produs prin expiraţie. Ori, de 
douăsprezece ore, atmosfera proiectilului se încărcase cu acest 


gaz foarte vătămător, produs definitiv al arderii elementelor 
sângelui, prin oxigenul inspirat. 

Nicholl îşi dădu seama de calitatea aerului văzând-o pe 
Diana gâfâind din greu. într-adevăr, bioxidul de carbon, printr-un 
fenomen identic cu acela ce se produce în cunoscuta Peşteră a 
Câinelui, se spre fundul proiectilului datorită greutăţii sale mai 
mari. Biata Diana, cu capul lăsat în jos, suferea deci înaintea 
stăpânilor săi din cauza acestui gaz. Căpitanul Nicholl se grăbi 
însă, să îndrepte această stare de lucruri. El aşeză pe fundul 
proiectilului mai multe vase conţinând potasă caustică, pe care 
o agită câtva timp şi această materie, foarte lacomă de bioxid 
de carbon, îl absorbi cu totul şi purifică astfel aerul din interiorul 
proiectilului. 

Se începu atunci inventarul instrumentelor. 

Termometrele şi barometrele rezistaseră, afară de un 
termometru minimal a cărui sticlă se spărsese. Un minunat 
aneroid, scos din cutia vătuită în care era aşezat, a fost agăţat 
de unul din pereţi. Fireşte el nu putea să constate şi să ridice 
altceva decât presiunea aerului din interiorul proiectilului. Dar în 
acelaşi timp arăta ce cantitate de aburi de apă se găsesc în 
proiectil. în această clipă, indicatorul său oscila între 765 şi 760 
milimetri. Era „timp frumos”. 

Barbicane mai luase câteva busole ce au fost găsite 
neatinse. Se înţelege că în aceste condiţii, acul lor era ca nebun, 
adică fără a indica o direcţie constantă. într-adevăr, la distanţa 
la care se afla proiectilul faţă de Pământ, polul său magnetic nu 
putea să exercite asupra aparatului vreo acţiune posibilă de 
înregistrat. Dar aceste busole duse pe Lună ar putea constata, 
poate, fenomene deosebite. în tot cazul, era interesant de 
verificat dacă satelitul Pământului se supunea ca şi acesta 
influenţei magnetice. 

Un hipsometru pentru a măsura înălţimea munţilor din 
Lună, un sextant menit a calcula înălţimea Soarelui, un teodolit, 
un instrument folosit în geodezie ce serveşte la ridicarea 
planurilor şi la reducerea unghiurilor la orizont, ocheane a căror 
întrebuințare trebuia să fie foarte folositoare pe suprafaţa Lunii, 
toate aceste instrumente au fost cercetate cu grijă şi 
recunoscute drept bune, cu toată străşnicia şocului iniţial. 

Cât despre unelte, Cazmale, târnăcoape şi diverse alte 
scule, pe care Nicholl le triase cu o grijă deosebită, erau la locul 


lor în partea superioară a proiectilului, la fel ca şi sacii de 
seminţe diferite sau arbuştii pe care Michel Ardan se gândise să- 
i resădească pe tărâmurile selenite. Acolo sus, se zărea un fel 
de pod încărcat cu tot felul de lucruri, pe care risipitorul francez 
le îngrămădise unele peste altele. 

Ce anume erau, nu se ştia şi veselul băiat nu dădea 
lămuriri despre asta. Din când în când, se urca pe crampoanele 
înfipte în pereţi, până la acest capernaum, al cărui drept de 
inspecţie şi-l păstrase pentru el. Rânduia, aranja, îşi băga grăbit 
o mână în anumite lăzi tainice, cântând cu cea mai falsă voce 
vreo veche melodie franţuzească care înveselea situaţia. 

Barbicane observa cu mulţumire că rachetele lui şi 
celelalte artificii nu fuseseră stricate. Aceste piese importante 
cu o încărcătură puternică trebuiau să servească la încetinirea 
căderii proiectilului, când acesta, atras de atracţia lunară, după 
ce va fi trecut de punctul mort de atracţie, ar cădea pe 
suprafaţa Lunii, cădere de altfel, care trebuia să fie de şase ori 
mai înceată decât pe suprafaţa Pământului, datorită diferenţei 
de masă dintre aceste două corpuri cereşti. 

Inspecţia se sfârşi spre multumirea generală. Apoi fiecare 
se înapoie pentru a observa spaţiul intersideral prin ferestruicile 
laterale şi prin geamul de jos. 

Aceeaşi privelişte. Pe întinsul bolţii cereşti, roiau stele şi 
constelații de o minunată puritate, ce puteau scoate din minţi 
orice astronom. De o parte Soarele, ca gura unui cuptor încins, 
disc orbitor în strălucirea sa, fără aureolă, reliefându-se pe 
fondul negru al cerului. De cealaltă parte, Luna aruncându-i 
înapoi focurile prin reflectoare şi încremenită parcă în mijlocul 
stelelor. Apoi o pată destul de puternică ce părea că găureşte 
firmamentul şi pe care-l mărginea încă o jumătate de chenar 
argintiu: era Pământul. 

Ici-colo, nebuloase mgrămădite ca nişte fulgi mari ai unei 
ninsori siderale şi de la zenit la nadir, un uriaş inel format dintr-o 
impalpabilă pulbere de aştri, acea Cale a Laptelui, în mijlocul 
căreia Soarele nu este socotit decât o stea de mărimea a patra. 

Observatorii nu-şi mai puteau dezlipi privirile de la această 
privelişte atât de nouă, pe care nici o descriere n-ar putea-o 
reda. Câte gânduri nu le sugeră! Ce tulburări necunoscute încă, 
nu le deşteptă în suflete! Barbicane voi să înceapă să scrie 
istoria călătoriei lor sub stăpânirea acestor impresii şi îşi 


însemnă oră de oră toate faptele ce se semnalau de la începutul 
acţiunii sale. Scria liniştit, cu scrisul lui gros şi pătrat şi într-un 
stil cam negustoresc. 

În acest timp, Nicholl, îndrăgostit de calcul, îşi revedea 
formulele traiectoriilor şi mânuia cifrele cu o isteţime fără 
pereche. Michel Ardan pălăvrăgea când cu Barbicane, care nu-i 
răspundea deloc, când cu Nicholl, care făcea pe surdul, când cu 
Diana, care nu înţelegea nimic din teoriile sale, iar în cele din 
urmă cu el însuşi, punându-şi întrebări şi răspunzându-şi singur, 
umblând încoace şi încolo, îndeletnicindu-se cu mii de fleacuri, 
când aplecat spre geamul de jos, când cocoţat în părţile 
superioare ale proiectilului, veşnic îngânând vreun cântec. în 
acest microcosmos, el reprezenta neastâmpărul şi pălăvrăgeala 
franceză, şi vă rugăm s-o credeţi, ele erau reprezentate cu 
cinste. 

Ziua, sau mai bine zis - căci expresia nu-i corectă - timpul 
de douăsprezece ore ce formează o zi pe Pământ, se încheie cu 
o îmbelşugată cină pregătită cu mult gust. Nici un incident care 
ar fi putut ştirbi încrederea călătorilor nu se produsese încă. Aşa 
că, plini de nădejde, siguri de izbânda lor, ei adormiră liniştiţi, în 
timp ce proiectilul, cu o viteză uniform descrescătoare, bătea 
drumurile cerului. 

Capitolul IV. , 

PUŢINĂ ALGEBRĂ. 

Noaptea trecu fără incidente. La drept vorbind, cuvântul 
„noapte” este nepotrivit. 

Poziția proiectilului nu se schimba în. raport cu Soarele. 
Din punct de vedere astronomic era zi pe partea de jos a 
proiectilului şi noapte în partea de sus. Deci atunci când în 
această povestire sunt întrebuințate aceste două cuvinte, ele 
exprimă durata de timp ce se scurge între răsăritul şi apusul 
Soarelui pe Pământ. 

Somnul călătorilor a fost cu atât mai netulburat, cu cât în 
ciuda vitezei sale excesive, proiectilul părea a fi absolut 
nemişcat. Nici o mişcare nu trăda goana sa prin spaţiu. Pornirea, 
oricât de rapidă ar fi, nu poate produce un efect simţitor asupra 
organismului atunci când are loc în vid sau când masa de aer 
circulă trăgând corpul după ea. Ce pământean îşi dă seama de 
mersul Pământului care îl duce totuşi cu o viteză de 90.000 


kilometri pe oră? Mişcarea în aceste condiţii nu se „resimte” mai 
muluiecât odihna. 

— Aşa că orice corp îi este indiferent! Dacă un corp este în 
repaus, va rămâne în această stare atâta vreme cât nici o altă 
forţă externă nu va acţiona asupra lui. Dacă este în mişcare, el 
nu se va mai opri, cu condiţia ca nici o piedică să nu i se pună în 
cale. Această indiferenţă în mişcare sau repaus este inerția. 

Barbicane cu tovarăşii săi se puteau deci, crede în repaus 
absolut, fiind închişi înăuntrul proiectilului. De altfel efectul ar fi 
fost acelaşi, dacă ar fi fost în afara lui. 

Fără Lună care se mărea deasupra lor ar fi jurat că 
pluteau într-o stagnare absolută. 

În acea dimineaţă de 3 decembrie, călătorii au fost treziţi 
de sunete vesele, dar neaşteptate. Era cântecul cocoşului ce 
izbucnise înăuntrul vagonului. 

Michel Ardan, cel dintâi în picioare, se caţără până-n vârful 
proiectilului şi închizând o ladă întredeschisă zise cu glas scăzut: 

— Să-ţi ţii pliscul. Pasărea asta o să-mi strice toate 
socotelile! 

Între timp, Nicholl şi Barbicane se treziră. 

— Un cocoş? întrebă Nicholl. 

— Da de unde, dragii mei - răspunse repede Michel - am 
vrut să vă trezesc cu acest cântec câmpenesc. 

Şi spunând acestea, el scoase un minunat cucurigu, care 
ar fi făcut cinste celui mai mândru dintre galinacee. 

Cei doi americani nu-şi putură stăpâni râsul. 

— Frumos talent, zise Nicholl, bănuitor, privindu-şi 
prietenii. 

— Da, răspunse Michel, o glumă din ţara mea. E foarte 
galic. Uite aşa cânţi cocoşeşte în cea mai înaltă societate! 

Apoi schimbând firul discuţiei: 

— Ştii tu, Barbicane, zise el, la ce m-am gândit toată 
noaptea? 

— Nu, răspunse preşedintele. 

— La prietenii noştri din Cambridge. Ai văzut că sunt un 
admirabil neştiutor în problemele matematice. Deci îmi e cu 
neputinţă să ghicesc cum au putut socoti învățații de la 
Observator ce viteză iniţială ar trebui să aibă proiectilul nostru 
ieşind din tun, pentru a ajunge la Lună. 


— Vrei să zici - răspunse Barbicane - pentru a ajunge la 
punctul mort, unde se echilibrează atracţia Pământului şi cea a 
Lunii, căci începând din locul acesta ce se află cam la nouă 
zecimi din drumul parcurs, proiectilul va cădea pe Lună numai 
datorită greutăţii sale. 

— Fie, răspunse Michel, dar întreb încă o dată, cum au 
putut socoti ei viteza iniţială? 

— Nimic mai uşor, răspunse Barbicane. 

— Ai fi ştiut şi tu să faci acest calcul? întrebă Michel. 

— Fără greşală. Nicholl şi Cu mine am fi stabilit-o, dacă 
nota Observatorului nu ne-ar fi scutit de această trudă. 

— Ei bine, bătrâne Barbicane, răspunse Michel, mai 
degrabă mi s-ar fi tăiat capul începând cu picioarele, decât să 
mă fi făcut să descurc problema aceasta! 

— Fiindcă nu ştii algebră, răspunse liniştit Barbicane. 

— Ah, iată-vă pe voi mâncătorii de;r-uri! Credeţi că aţi 
spus totul când spuneţi algebră. 

— Michel, răspunse Barbieame, crezi că se poate bate fără 
ciocan, sau ara fără plug? 

— Greu. 

— Ei bine, algebra este o unealtă, cum e plugul sau 
ciocanul şi o unealtă bună pentru cine ştie s-o mânuiască. 

— Serios? Şi ai putea mânui unealta aceasta în faţa mea? 

— Dacă te interesează... 

— Şi să-mi arăţi cum s-a socotit viteza iniţială trenului 
nostru? 

— Da, vrednice amic. Ţinând seama de toate elementele 
problemei, de distanţa de la centrul Pământului până la centrul 
Lunii, a razei Pământului, de masa Pământului, de masa Lunii, 
pot stabili cu precizie care trebuie să fie viteza iniţială a 
proiectilului, şi asta printr-o simplă formulă. 

— la s-o vedem. 

— Ai s-o vezi. Numai că nu-ţi voi arăta curba trasată cu 
adevărat de proiectil între Lună şi Pământ, ţinând seama de 
mişcarea de translație în jurul Soarelui. Nu. Voi socoti aceşti doi 
aştri ca fiind nemişcaţi, ceea ce este destul. 

— Şi de ce? 

— Pentru că ar trebui să căutăm soluţia problemei ce se 
numeşte „problema celor trei corpuri” şi calculul integral nu e 
încă destul de înaintat pentru a o dezlega. 


— Uite, exclamă Michel Ardan batjocoritor, aşadar 
matematicienii nu şi-au spus încă ultimul cuvânt? 

— Fireşte că nu, răspunse Barbicane. 

— Bun! Poate că seleniţii au împins mult mai departe 
decât voi calculul integral! Şi ia spune-mi, ce-i ăla calcul 
integral? 

— E un calcul care este inversul calculului diferenţial, 
răspunse eu seriozitate Barbicane. 

Vă mulţumesc. 

— Mai bine spus e o socoteală în care se caută cantităţile 
finite a căror diferenţială se cunoaşte. 

— Cel puţin uite ce-i lămurit, răspunse Michel cu un aer 
cât se poate de mulţumit. 

— Şi acum, reluă Barbicane, un colţ de hârtie, un vârf de 
creion şi înainte de a trece o jumătate de oră voi găsi formula 
cerută. 

Spunând acestea, Barbicane se adânci în lucrul său, pe 
câtă vreme Nicholl observa spaţiul lăsând pe seama tovarăşului 
său grija prânzului. 

Nici nu se scurse o jumătate de oră, când Barbicane, 
ridicându-şi capul, îi arătă lui Michel Ardan o pagină plină de 
senine algebrice, din mijlocul cărora se desprindea această 
formulă generală: 

1/2 (v2 - w2) grx/xl m'/în (r/d-x - r/d-r) 

Şi asta înseamnă?... întrebă Miche. 

— Asta înseamnă, răspunse Nicholl, că: o jumătate v doi 
minus v zero la pătrat, egal cu gr înmulţit cu r pe x minus 1, plus 
în prim pe în, înmulţit cu rpe d minus x, minus rpe dminus r... 

— xpe y căţărat pe zşi Călărind pe pexclamă Michel Ardan 
izbucnind în hohote de râs. Şi tu pricepi asta, căpitane? 

— Nimic nu-mi este mai clar! 

— Cum aşa? întrebă Michel. Dar asta e limpede ca bună 
ziua, aşa că nu mai întreb nimic. 

— Veşnic batjocoritor! răspunse Barbicane. Ai vrut algebră 
şi o ai acum până peste cap! 

— Mai bine să mă spânzure! 

— Într-adevăr, răspunse Nicholl, care examina formula ca 
un cunoscător - iată un lucru bine găsit, Barbicane. Este 
integrala ecuaţiei forţelor vii şi nu mă îndoiesc că ea ne va da 
rezultatul căutat. 


— Tare aş vrea să-mi intre în Cap! exclamă Michel. 

Zece ani din viaţa lui Nicholl aş da ca să înţeleg şi eu! 

— Ascultă atunci, zise Barbicane. O jumătate de vdoi, 
minus v zero la pătrat este formula ce ne dă jumătatea variaţiei 
foiţei vii., 

— Bun. Şi Nicholl ştie ce înseamnă? 

— Fără îndoială, Michel, răspunse căpitanul. Toate aceste 
semne ce ţi se par cabalistice formează totuşi graiul cel mai 
clar, cel mai lămurit, cel mai logic pentru cine ştie să-l citească. 

— Şi pretinzi, Nicholl, întrebă Michel, că, cu ajutorul 
acestor hieroglife, mai de neînțeles decât ibişii egipteni, ai putea 
găsi ce viteză iniţială trebuia imprimată proiectilului? 

— Desigur, răspunse Nicholl, şi chiar cu această formulă 
aş putea să-ţi mai spun care e viteza Sa într-un punct oarecare 
de pe parcursul său. 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvântul meu. 

— Atunci eşti şi tu tot atât de isteţ ca şi preşedintele 
nostru? 

— Nu, Michel. Greu este ceea ce a făcut Barbicane. 

Este stabilirea unei ecuaţii care ţine seama de toate 
condiţiile problemei. Restul nu e decât o problemă de aritmetică 
şi nu cere decât cunoaşterea celor patru operaţii. 

— Şi aşa e frumos! răspunse Ardan, care în viaţa lui nu 
fusese în stare să facă o adunare ca lumea şi care definea astfel 
regula adunării: „mică măciucă chinezească ce îngăduie a se 
obţine totaluri nesfârşit de variate”. 

Totuşi, Barbicane afirma că Nicholl, gândindu-se, ar fi 
găsit şi el această formulă. 

— Nu ştiu nimic, spunea Nicholl, căci cu cât mai mult o 
studiez cu atât mai mult o găsesc minunat construită. 

— Ascultă acum, spuse Barbicane neştiutorului său 
tovarăş, şi vei vedea că toate aceste litere au o semnificaţie. 

— Ascult, zise Michel resemnat. 

— d - glăsui Barbicane - este distanţa de la centrul 
Pământului până la acel al Lunii, căci tocmai centrele trebuie 
luate pentru a socoti puterea de atracţie. 

— Asta înţeleg. 

— reste raza Pământului. 

— ry raza... Admis. 


— În este masa Pământului; în prim, masa Lunii. 
întradevăr, trebuie să ţinem seama de masa celor două corpuri 
ce atrag, deoarece atracţia este proporţională cu masa. 

— Ne-am înţeles. 

— g reprezintă gravitația, viteza căpătată după o secundă 
de către un corp ce cade pe Pământ. E lămurit? 

— Limpede ca lacrima! răspunse Michel. 

— Acum, însemnăm cu xdistanţa variabilă ce desparte 
proiectilul de centrul Pământului şi prin v, viteza pe care o are 
proiectilul la această distanţă. 

— Bun. 

— În sfârşit, expresia v zero ce figurează în ecuaţie este 
viteza proiectilului la ieşirea din atmosferă. 

— Într-adevăr, zise Nicholl, la acest punct trebuie socotită 
viteza, deoarece ştim că viteza este egală cu cele trei jumătăţi 
ale vitezei la ieşirea din atmosferă. 

— Nu mai pricep! exclamă Michel. 

— Totuşi e tare simplu. 

— Nu atât de-simplu pentru mine, răspunse Michel. 

— Asta înseamnă că atunci când proiectilul nostru a ajuns 
la hotarul atmosferei pământeşti, îşi pierduse o treime din viteza 
iniţială. 

— Atât de mult? 

— Da, amice, şi prin nimic altceva decât prin frecarea 
aerului. Vezi bine că cu cât mergea mai repede, cu atât mai 
mult i se împotrivea aerul. 

— Aşa, admit - răspunse Michel - şi înţeleg deşi Kzero doi 
ai tăi, şi v zero la pătrat se zguduie în capul meu de parcă ar fi 
nişte cuie într-un sac! 

— Primul efect al algebrei, reîncepu Barbicane. Şi acum 
pentru a te da gata, vom stabili numeric diferite expresii, adică 
vom arăta în cifre valoarea lor. 

— Hai, omoară-mă, răspunse Michel. 

— Din aceste expresii, zise Barbicane, unele ne sunt 
cunoscute, altele trebuie socotite. 

— Mă însărcinez cu aceasta din urmă, zise Miche... 

— Să vedem pe r, reîncepu Barbicane; r este raza 
Pământului care la latitudinea Floridei, punctul nostru de 
plecare, este egal cu şase milioane trei sute şaptezeci de mii de 


metri; d, adică distanţa dintre centrul Pământului şi cel al Lunii, 
este egală cu cincizeci şi şase de raze pământeşti, adică... 

Nicholl socoti grabnic. 

— Adică, glăsui el, trei sute cincizeci şi şase de milioane, 
şapte sute douăzeci de mii de metri, în clipa când Luna este la 
perigeu, adică la distanţa cea mai apropiată de Pământ. 

— Bine, zise Barbicane. Acum în prim pe în, adică raportul 
masei Lunii faţă de acel al Pământului, este egal cu a optzeci şi 
una parte. 

— Perfect, spuse Michel. 

— g, gravitația, la Florida este egală cu nouă metri optzeci 
şi unu. De unde reiese că creşte egal... 

— Cu şaizeci şi două de milioane patru sute douăzeci şi 
şase de mii metri pătraţi, răspunse Nicholl. 

— Şi acum? întrebă Michel Ardan. 

— Acum, când expresiile algebrice, sunt date în cifre, 
răspunse Barbicane, voi căuta viteza Kzero, adică viteza ce 
trebuie s-o aibă proiectilul părăsind atmosfera, pentru a ajunge 
la punctul de unde atracţia este egală cu o viteză nulă. 
Deoarece în acel moment viteza va fi nulă, o socotesc egală cu 
zero, şi că x, distanţa unde se află acest punct neutru, va fi 
reprezentat prin cele două zecimi ale lui d, adică a distanţei ce 
desparte cele două centre. 

— Mi se cam pare că aşa trebuie să fie, zise Michel Ardan. 

— Voi avea deci:regal cu nouă zecimi din d, şi vega.1 cu 
zero, şi formula mea va deveni... 

v02 2gcllor/d - 1/81 (lor/d - 1/d-r) 

Nicholl citi cu sete. 

— Aşa este! Asta el exclamă el. 

— Te-ai lămurit? întrebă Barbicane. 

— E scris cu litere de foc! răspunse Nicholl. 

— Minunaţi oameni! murmură Michel. 

— Ai înţeles în sfârşit? îl întrebă Barbicane. 

— Dacă am înţeles? întrebă Michel Ardan. La drept 
vorbind îmi plezneşte capul. 

— Astfel, reîncepu Barbicane, Kzero, la a doua, egal cu doi 
gr, înmulţit cu unu, minus 10 rpe 9 d, minus unu pe optzeci şi 
unu, total pe lângă 10 rpe d, minus rpe dminus r. 

— Şi acum, zise Nicholl, pentru a obţine viteza proiectilului 
la ieşirea din atmosferă, nu avem decât să facem socotelile. 


Căpitanul, ca un om învăţat cu toate greutăţile, se apucă 
de socotit cu o viteză uluitoare. împărțiri şi înmulţiri se întindeau 
sub degetele lui. Barbicane îl urmărea cu privirea, în timp ce 
Michel Ardan îşi strângea tâmplele simțind că este pe cale dea 
căpăta o groaznică durere de cap. 

— Ei bine? întrebă Barbicane, după câteva minute de 
tăcere. 

— Ei bine, socoteala e isprăvită, răspunse Nicholl: v zero, 
adică viteza proiectilului la ieşirea din atmosferă, spre a trece de 
punctul de atracţie egală, a trebuit să fie de... 

— De? întrebă Barbicane. 

— Unsprezece mii cincizeci şi unu metri în prima secundă. 

— Cât? se miră Barbicane sărind în sus. Cât ai zis? 

— Unsprezece mii cincizeci şi unu de metri. 

— Blestem! spuse Barbicane, făcând un gest de 
deznădejde. 

— Ce ai? întrebă Michel Ardan, foarte surprins. 

— Ce am? Dar dacă-n această clipă viteza era scăzută cu 
a treia parte din cauza frecării, viteza iniţială ar fi trebuit să fie... 

— Şaisprezece mii cinci sute şaizeci şi şase metri! 

răspunse Nicholl. 

— Şi Observatorul din Cambridge care a declarat că 
unsprezece mii de metri' la plecare erau de-ajuns şi proiectilul 
nostru care n-a plecat decât cu această viteză...! 

— Ei bine? întrebă Nicholl. 

— Ei bine, ea nu va fi suficientă! 

— Bun. 

— Nu vom atinge punctul mort. 

— Ei, drăcia dracului...! 

— Nu vom ajunge nici chiar până la jumătatea drumului? 

— Al aracului proiectilexclamă Michel Ardan, sărind ca şi 
cum proiectilul ar fi fost gata să se ciocnească de sferoidul 
pământesc. 

— Şi vom recădea pe Pământ...! 

Capitolul V. 

FRIGUL DIN SPAŢIU. 

Această destăinuire căzu ca o lovitură de trăsnet. 

Cine s-ar fi aşteptat la o astfel de greşală de calcul? 

Barbicane nici nu voia s-o creadă. Nicholl îşi revăzu cifrele. 
Erau exacte. Cât despre formula ce le determinase, nu se putea 


avea nici o bănuială asupra exactităţii şi verificând-o, se stabili 
că era necesară o viteză iniţială de şaisprezece mii cinci sute 
şaptezeci şi şapte metri în prima clipă, pentru a ajunge în 
punctul mort. 

Cei trei prieteni se priviră tăcuţi unul pe celălalt: 

Despre prânz nici nu mai era vorba. Barbicane, cu dinţii 
încleştaţi, cu sprâncenele încruntate, cu pumnii strânşi de furie, 
observa prin ferestruică. Nicholl îşi încrucişase braţele 
examinând socotelile sale. Michel Ardan murmură: 

— la te uităla învățații ăştia! Nu fac decât greşeli. Aş da 
douăzeci de pistoli, ca să cădem pe Observatorul din Cambridge 
şi să-l facem praf cu toţi măsluitorii de cifre ce se află acolo. 

Deodată căpitanul făcu o observaţie ce-i merse drept la 
inimă lui Barbicane: 

— E ora şapte dimineaţa. Suntem deci plecaţi de treizeci 
şi două de ore. Mai bine de jumătate din drumul nostru s-a făcut 
şi nu cădem, după cum se vede. 

Barbicane nu răspunse. Dar, după o scurtă privire 
aruncată căpitanului, luă un compas cu care măsură distanţa 
unghiulară a globului pământesc. Apoi, prin geamul de jos, făcu 
o observaţie foarte exactă, dacă avem în vedere nemişcarea 
aparentă a proiectilului. Ridicându-se şi ştergându-şi fruntea 
brobonită de sudoare, aşternu câteva cifre pe hârtie. Nicholl 
pricepu că preşedintele voia să, deducă după lungimea 
diametrului pământesc, distanţa proiectilului de la Pământ. El îl 
privea îngrijorat. 

— Nu! exclamă Barbicane după câteva minute. Nu, no să 
cădem! Suntem de pe acum la mai bine de cincizeci de mii de 
leghe de Pământ!... Am depăşit punctul unde ar fi trebuit să se 
oprească proiectilul, dacă viteza sa iniţială nar fi fost decât de 
unsprezece mii de metri! Ne urcăm mereu. 

— E sigur - răspunse Nicholl - şi de aici trebuie să tragem 
concluzia că viteza iniţială la efortul celor patru sute de mii de 
metri ceruţi a depăşit cei unsprezece mii de metri necesari. îmi 
explic astfel de ce am întâlnit, după doar treisprezece minute, 
cel de-al doilea satelit ce gravitează la mai bine de două mii de 
leghe de Pământ. 

— Şi această explicaţie e cu atât mai probabilă, adăugă 
Barbicane, cu cât aruncând apa ce era închisă între pereţii 


brizanţi, proiectilul s-a găsit dintr-o dată uşurat de o greutate 
considerabilă. 

— Întocmai, zise Nicholl. 

— Ah! Bravul meu Nicholl, strigă Barbicane. Suntem 
salvaţi. 

— Ei bine, răspunse liniştit Michel Ardan, dacă suntem 
salvaţi, să prânzim. 

Într-adevăr, Nicholl nu se înşela. Din fericire viteza iniţială 
fusese superioară vitezei indicate de Observatorul din 
Cambridge, dar asta nu însemna că Observatorul nu se înşelase. 

Călătorii ce-şi veniră în fire după această alarmă falsă se 
aşezară la masă şi prânziră cu multă veselie. 

Dacă se mâncă mult, apoi se şi vorbi şi mai mult. 

Încrederea era mai mare. după, decât înaintea 
„incidentului”-algebric. 

— Pentru ce n-am izbutit? repetă Michel Ardan. De ce n- 
am ajuns? Suntem aruncaţi. Nici un fel de piedici înaintea 
noastră. Nici un bolovan în drumul nostru. Calea este liberă, mai 
liberă decât aceea a corăbiei ce se luptă cu marea, mai liberă 
decât aceea a balonului ce se zbate împotriva vântului? Ori, 
dacă o corabie soseşte unde Vrea, dacă un balon se urcă unde-i 
place, pentru ce proiectilul nostru nu şi-ar ajunge ţinta ochită? 

— O va ajunge! zise Barbicane. 

— Chiar dacă ar face-o numai pentru a cinsti poporul 
american, adăugă Michel Ardan, singurul popor care a fost în 
stare să ducă la bun sfârşit o asemenea,acţiune, singurul care a 
putut naşte un preşedinte Barbicane! Ah! acum îmi trece prin 
minte că, nemaiavând nici o îndoială, ne vom plictisi 
împărăteşte! 

Barbicane şi Nicholl făcură un gest de tăgadă. 

— Dar am prevăzut aceasta, amicii mei, reîncepu Michel 
Ardan. Nu aveţi decât a alege. Am la îndemâna voastră şah, 
table, cărţi, domino. Nu ne mai lipseşte decât biliardul! 

— Ce? întrebă Barbicane. Aia dus astfel de fleacuri? 

— Desigur, răspunse Michel. Şi nu numai pentru a ne 
distra, dar şi cu scopul lăudabil de a înzestra cu ele cafenelele 
selenite. 

— Dragul meu, zise Barbicane, dacă Luna e locuită, 
locuitorii săi au apărut cu câteva mii de ani înaintea celor de pe 
Pământ, căci nu poate fi îndoială că astrul acesta este cu mult 


mai bătrân decât al nostru. Deci, dacă seleniţii există de sute de 
mii de ani, dacă creierul lor este organizat ca şi creierul 
omenesc, ei au născocit tot ce noi am născocit până acum, ba 
chiar ceea ce vom născoci în secolele ce vor veni. Ei nu vor avea 
nimic de învăţat de şi, ci noi vom avea totul de învăţat de la ei. 

— Ce, răspunse Michel, tu crezi că ei au avut artişti ca 
Fidias, Michelangelo sau Rafael? 

— Da. 

— Poeți ca Homer, Vergiliu, Milton, Lamartine, Hugo? 

— Sunt sigur. 

— Filosofi ca Platon, Aristotel, Descartes, Kant? 

— Nu mă îndoiesc. 

— Savanţi ca Arhimede, Euclide, Pascal, Newton? 

— Pot s-o jur. 

— Comici ca Amat şi fotografi ca... Nadar? 

— Sunt sigur de asta. 

— Atunci, dragă Barbicane, dacă ei sunt tot atât de tari ca 
şi noi, ba chiar mult mai tari, seleniţii ăştia de ce n-au încercat 
să comunice cu Pământul? De ce n-au aruncat un proiectil de pe 
Lună până în regiunile pământeşti? 

— Şi cine ţi-a spus că n-au făcut-o? răspunse serios 
Baricane. 

— Într-adevăr, adăugă Nicholl, asta le-ar veni lor mult mai 
uşor decât nouă, din două motive: în primul rând, pentru că 
atracţia este de şase ori mai mică la suprafaţa Lunei decât la 
cea a Pământului, ceea ce îngăduie unui proiectil să-şi ia zborul 
mai uşor; în al doilea rând, pentru că era destul să se trimită 
acestproiectil doar la opt mii de leghe în loc de optzeci de mii, 
ceea ce cere o putere de proiectare de zece ori mai puţin 
puternică. 

— Atunci, reîncepu Michel, repet: pentru ce n-au făcut-o 
ei? 

— Şi eu repet, răspunse Barbicane, cine ţi-a spus că nau 
făcut-o? 

— Când? 

— Cu mii de ani, înainte de apariţia omului pe Pământ. 

— Şi proiectilul? Unde-i proiectilul? Cer să-l văd. 

— Dragul meu, răspunse Barbicane, marea acoperă cinci 
din cele şase părţi ale globului nostru. De aici, cinci motive 
întemeiate pentru a presupune că proiectilul de pe Lună, dacă a 


fost aruncat, e acum cufundat prin fundul Atlanticului sau al 
Pacificului. Sau poate să se fi adâncit în vreo văgăună, pe 
vremea când scoarţa Pământului nu era încă complet formată; 

— Dragul meu Barbicane, răspunse Michel Ardan, găseşti 
răspuns la orice întrebare şi mă închin în faţa înţelepciunii tale. 
Totuşi există o ipoteză ce-mi surâde mai mult decât altele; e 
aceea că seleniţii fiind mai bătrâni decât noi, sunt mult mai 
înţelepţi şi n-au descoperit praful de puşcă...! 

În această clipă, Diana se amestecă în convorbire printr- 
un lătrat răsunător. îşi cerea prânzul. 

— Ah! exclamă Michel Ardan, discutând astfel, uităm de 
Diana şi Satelit! 

Imediat căţeaua primi o porţie mare de plăcintă, pe care o 
mâncă cu multă poftă. 

— Vezi tu, Barbicane, spunea Michel Ardan, ar fi trebuit să 
facem din acest proiectil o a doua corabie a lui Noe şi să ducem 
pe Lună câte o pereche din toate animalele domestice! 

— Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar n-ar fi fost loc 
îndeajuns. 

— Bine, dar dacă ne-am fi înghesuit puţin. 

— Fapt e, răspunse Nicholl, că boul, vaca, taurul, calul, 
toate aceste rumegătoare ne-ar fi fost tare de folos pe 
continentele Lunii. Din nefericire, acest vagon nu putea să 
devină nici grajd, nici staul. 

— Dar cel puţin, zise Michel;m-am fi putut lua un măgar, 
nimic altceva decât un măgăruş, un animal curajos şi răbdător 
pe care îi plăcea să încalece bătrânul Silene. 

lubesc aceste biete dobitoace! Sunt animalele cele mai 
neîndreptăţite de către creaţiune! Nu numai că sunt bătute cât 
trăiesc, dar mai sunt lovite şi după ce pier! 

— Cum adică? întrebă Barbicane. 

— Ei drace! strigă Michel. Doar din pielea lor se fac 
Tobele! 

Barbicane şi Nicholl nu se putură stăpâni să nu râdă la 
această cugetare plină de duh. Dar un strigăt al veselului lor 
tovarăş îi opri. Acesta se aplecase spre firida lui Satelit şi se 
ridică zicând: 

— Bine! Satelit nu mai e bolnav... 

— Ah! făcu Barbicane. 


— Nu, răspunse Nicholl, a murit. lată, adăugă el cu glasul 
jalnic, iată ceva neplăcut. Mă tem, biata mea Diană, că n-o să te 
înmulţeşti în regiunile Lunii! 

Într-adevăr, nenorocitul Satelit nu putuse supravieţui rănii 
sale. Era mort de-a binelea. Michel Ardan foarte supărat se uită 
la prietenii săi. 

— Mai e o problemă, zise Barbicane. Nu putem să ţinem 
aici hoitul câinelui timp de încă 48 de ore. 

— Nu, fără îndoială - răspunse Nicholl - dar ferestruicile 
noastre sunt fixate pe nişte cercevele. Se pot deschide. Vom 
deschide una din două şi vom arunca acest corp în spaţiu. 

Preşedintele se gândi câteva clipe şi zise: 

— Da, va trebui să procedăm astfel, dar luând cele mai 
migăloase măsuri de prevedere. 

— De ce? întrebă Michel. 

— Din două motive pe care le vei înţelege curând, 
răspunse Barbicane. Primul este legat de aerul închis în proiectil 
şi din care trebuie să pierdem cât mai puţin cu putinţă. 

— Dar o dată ce-l refacem... 

— Numai în parte. Nu refacem decât oxigenul, dragul meu 
Michel, şi tocmai de asta să veghem bine ca aparatul ce ne dă 
oxigen să nu ni-l dea fără măsură, căci oxigenul în exces ne-ar 
aduce tulburări fiziologice foarte grave. Dar dacă refacem 
oxigenul nu refacem şi azotul, acest vehicul pe care plămânii 
nu-l absorb şi care trebuie să rămână neatins. Ori, azotul ar fugi 
tare repede prin ferestruicile deschise; 

— Oh! Timpul cât să aruncăm trupul bietului Satelit, zise 
Michel. 

— De acord, dar să lucrăm repede. 

— Şi cel de-al doilea motiv? întrebă Michel. 

— Al doilea motiv este că trebuie să ne păzim ca frigul de 
afară să intre în proiectil. El este din cale afară de puternic şi 
astfel vom fi pedepsiţi să îngheţăm de vii. 

— Totuşi Soarele... 

— Soarele, încălzeşte proiectilul nostru care-i absoarbe 
razele, dar nu încălzeşte şi golul în care plutim în acest moment. 
Acolo unde nu-i aer, nu mai e nici căldură, nici lumină difuză şi 
aşa cum e întuneric, acolo unde razele Soarelui nu ajung, e chiar 
frig. Această temperatură nu e deci altceva decât temperatura 


produsă de radiaţia stelelor, adică aceea pe care ar simţi-o 
globul pământesc dacă Soarele s-ar stinge într-o bună zi. 

— Ceea ce nu e de temut, răspunse Nicholl. 

— Cine ştie? zise Michel Ardan. De altfel, admițând că 
Soarele nu se stinge, nu se poate întâmpla ca Pământul să se 
îndepărteze de el? 

— Bun, zise Barbicane, iată ce idei mai are şi Michel. 

— Ei! reîncepu Michel, nu se ştie că Pământul a trecut prin 
coada unei comete în 1861? Ori să presupunem o cometă a 
cărei atracţie ar fi superioară celei solare, orbita pământească 
se va curba spre astrul rătăcitor şi Pământul devenind astfel 
satelitul ei, va fi târât la o distanţă atât de mare, încât razele 
Soarelui nu vor mai avea nici o acţiune pe suprafaţa sa. 

— Asta se poate produce într-adevăr, răspunse Barbicane, 
dar consecinţele unei astfel de deplasări ar putea prea bine să 
nu fie aşa de serioase după cum bănuieşti tu. 

— Şi pentru ce nu? 

— Pentru că frigul şi căldura s-ar echilibra încă pe globul 
nostru. S-a mai calculat că, dacă Pământul ar fi fost târât de 
cometa din 1861, el n-ar fi simţit la marea-i depărtare de Soare 
decât o căldură de şaisprezece ori mai mare aceleia pe care ne- 
o trimite Luna, căldură care concentrată în focarul celei mai 
puternice lentile, nu produce nici un efect deosebit. 

— Ei bine? întrebă Michel. 

— Aşteaptă puţin, răspunse Barbicane. S-a mai socotit de 
asemenea că la peiiheliu, la distanţa cea mai apropiată de 
Soare, Pământul ar fi putut suporta o căldură egală cu de 
douăzeci şi opt de mii de ori pe cea din vară. Dar această 
căldură, în stare să prefacă în sticlă materialele de pe pământ şi 
să vaporizeze apele, ar fi format un inel gros de nori care ar fi 
micşorat această temperatură excesivă. De aici compensaţia 
dintre răcirile afeliului şi căldurile periheliului şi o medie se pare, 
suportabilă. 

— Dar la câte grade se crede că ar ajunge temperatura 
spaţiilor interplanetare? întrebă Nicholl. 

— Odinioară, răspunse Barbicane, se credea că această 
temperatură este nespus de scăzută. Socotindu-se descreşterea 
sa termometrică, se ajungea la o cifră cu milioane de grade sub 
zero. Fourier a fost acel compatriot al lui Michel, învăţat ilustru 
al Academiei de Ştiinţe, care a apreciat aceste cifre mai aproape 


de adevăr. După el, temperatura spaţiilor interplanetare nu 
scade sub 60 de grade. 

— Pff! făcu Michel. 

— E aproape cât temperatura care a fost observată în 
regiunile polare, pe insula Melville sau la fortul Reliance, adică 
aproape cincizeci şi şase grade Celsius sub zero, răspunse 
Barbicane. 

— Rămâne de dovedit, zise Nicholl, că Fourier n-a cam 
întrecut măsura cu socotelile sale. Dacă nu mă înşel, un alt 
învăţat francez, domnul Pouillet, apreciază temperatura 
spaţiului la o sută şaizeci de grade sub zero. 

lată ce vom verifica noi. 

— Nu acum, răspunse Barbicane, căci razele Soarelui 
căzând de-a dreptul pe termometrul nostru, ar arăta dimpotrivă 
o temperatură foarte ridicată. Dar când vom sosi pe Lună, în 
timpul nopţilor ce durează 15 zile şi alternează pe fiecare din 
feţele ei, vom avea răgazul să facem această experienţă, căci 
satelitul nostru se mişcă în gol. 

— Dar ce înţelegi tu prin vid, gol? întrebă Michel. Să fie 
oare vidul absolut? 

— E vid cu totul lipsit de aer. 

— Şi-n care aerul nu este înlocuit cu nimic? 

— Ba da. Cu eter, răspunse Barbicane. 

— Ah! Şi ce-i acela eter? 

— Eterul, dragul meu, este o îngrămădire de atomi 
imponderabili, care în raport cu dimensiunile lor, după cum spun 
lucrările de fizică moleculară, sunt atât de îndepărtați unii de 
ceilalţi aşa cum sunt şi corpurile cereşti în spaţiu. 

Totuşi, distanţa dintre ei e mai mică decât a treia 
milionime „de milimetru. Aceşti atomi sunt aceia care prin 
mişcarea lor vibratoare produc lumină şi căldură, făcând patru 
sute treizeci trilioane de ondulaţii pe secundă, ondulaţii ce nu au 
decât patru până la şase din a zecea miime dintr-un milimetru 
amplitudine. 

— Miliarde de miliarde! spuse Michel Ardan. Aşadar, au 
fost măsurate şi calculate oscilaţiile lor! Toate astea, amice 
Barbicane, sunt cifre de savant, care înspăimântă urechea şi nu 
spun nimic spiritului! 

— Totuşi trebuie socotite... 


— Nu. E mai bine să le comparăm. Un trilion nu înseamnă 
nimic. Un obiect pe care-l compari îţi spune totul. De pildă când 
o să-mi spui că volumul lui Uranus este de şaptezeci şi şase de 
ori mai mare decât cel al Pământului, volumul lui Saturn de 
nouă sute de ori mai mare, volumul lui Jupiter de o mie trei sute 
de ori, volumul Soarelui de un milion trei sute de mii de ori mai 
mare, n-aş, fi cu mult mai înaintat. Aşa că prefer mai degrabă 
aceste vechi comparații unui Double Liégeois care-ţi spune 
prosteşte: Soarele este un dovleac de două picioare diametru, 
Jupiter o portocală, Saturn un măr, Neptun o cireaşă, Uranus o 
cireaşă mare, Pământul o mazăre, Venus o măzărică, Marte o 
gămălie mare de aç, Mercur un bob de muştar şi Junona, Ceres, 
Vesta şi Paliat simple fire de nisip! 

Ştii cel puţin, la ce să te aştepţi...! 

După această pornire a lui Michel Ardan împotriva 
învăţaţilor şi a trilioanelor ce ei le înşirară fără a clinti din 
sprâncene, se trecu la îngroparea lui Satelit. Era vorba numai de 
a-l arunca în spaţiu, la fel cum marinarii aruncă cadavrul peste 
bord, în mare. 

Dar, după cum recomandase preşedintele Barbicane, 
trebuia acţionat repede, în aşa fel, încât să nu se piardă prea 
mult aer, fiindcă elasticitatea sa l-ar fi împrăştiat în gol. 

Şuruburile ferestruicii din dreapta, a cărei deschizătură 
era aproape de vreo treizeci de centimetri, au fost deşurubate 
cu grijă, pe când Michel, foarte întristat, se pregătea să arunce 
câinele în spaţiu. Geamul, mânuit de un puternic scripete cu 
ajutorul căruia puteau învinge presiunea aerului interior pe 
pereţii proiectilului, se suci repede în balamale şi Satelit fu 
aruncat afară. Abia de scăpară vreo câteva molecule de aer şi 
operaţia izbuti aşa de bine, încât, mai târziu, Barbicane nu se 
temu să se descotorosească tot aşa de rămăşiţele nefolositoare 
ce încărcau vagonul. 

Capitolul VI. 

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI. 

La 4 decembrie, în clipa în care călătorii se deşteptară din 
somn, după cincizeci şi patru de ore de drum, cronometrele 
arătau cinci dimineaţa, ora pământului. 

In timp, ei nu depăşiseră cu mai mult de cinci ore şi 
patruzeci de minute, jumătatea duratei ce fusese socotită 
pentru traiul lor în proiectil; străbătuseră însă aproape şapte 


zecimi din drum. Această particularitate se datora descreşterii 
uniforme a vitezei proiectilului. 

Când priviră Pământul prin geamul de jos, el nu se mai ivi 
decât ca o pată închisă, înecată de razele soarelui. 

Nu mai era seceră nu mai era lumină cenuşie. A doua zi, 
pe la miezul nopţii, Pământul trebuia să fie în faza nouă, tocmai 
în clipa când Luna ar fi fost plină. Sus, astrul nopţii se apropia 
din ce în ce mai mult de linia pe care o urma proiectilul, pentru 
a se putea întâlni cu el la ora stabilită. De jur-împrejur, bolta cea 
neagră era înstelată cu puncte licăritoare ce păreau că se mişcă 
încetişor. Dar la depărtarea considerabilă unde se aflau ei, 
Soarele şi stelele păreau exact aşa cum se văd de pe Pământ. 
Cât priveşte Luna, ea se mărise mult; dar lunetele călătorilor,” 
nu prea puternice, nu îngăduiau încă să se facă observaţii cu 
folos la suprafaţa ei pentru a-i recunoaşte aşezările topografice 
şi geologice. 

Aşa că, timpul se scurgea în convorbiri nesfârşite. Se 
vorbea mai ales despre Lună. Fiecare venea cu ceea ce ştia mai 
dinainte. Barbicane şi Nicholl, pururea serioşi, Michel Ardan, 
întotdeauna fantezist. Proiectilul, poziţia şi direcţia sa, 
incidentele ce se puteau întâmpla, măsurile de prevedere ce 
trebuiau luate în cazul căderii pe Lună, erau un material fără de 
sfârşit şi deschis tuturor ipotezelor. 

În timpul prânzului, o întrebare a lui Michel cu privire la 
proiectil pricinui un răspuns destul de curios din partea lui 
Barbicăne şi merită a fi istorisit. 

Michel, presupunând că proiectilul s-ar fi oprit brusc, în 
timp ce ar mai fi fost încă mânat de nemaipomenita sa viteză 
iniţială, a vrut să ştie care ar fi fost urmările unei asemenea 
frânări. 

— Dar, răspunse Barbicăne, nu văd cum ar putea fi oprit 
proiectilul. 

— S-o presupunem, răspunse Michel. 

— Presupunere irealizabilă, răspunse practicul Barbicăne. 
Numai să nu-i fi lipsit forţa de impulsiune. în cazul acesta, viteza 
ar fi descrescut încet-încet şi nu s-ar fi oprit brusc. 

— Să admitem că s-ar fi ciocnit cu un corp în spaţiu. 

— Cu ce corp? 

— Cu bolidul acela uriaş ce l-am întâlnit în cale. 


— Atunci, zise Nicholl, proiectilul s-ar fi sfărâmat în mii de 
bucăţi şi noi o dată cu el. 

— Mai mult încă, răspunse Barbicăne, am fi ars de vii. 

— Arşi? strigă Nicholl. Ei, drace! îmi pare rău că nu sa 
prezentat cazul „pentru a putea vedea”. 

— Şi ce-ai mai fi văzut? răspunse Barbicăne. Se ştie acum: 
căldura nu este altceva decât o modificare a mişcării. Când se 
încălzeşte apă, adică atunci când i se adaugă căldură, asta 
înseamnă că moleculele ei se pun în mişcare. 

— lată o teorie ingenioasă, spuse Michel. 

— Şi adevărată, vrednice prieten, căci ea explică toate 
fenomenele calorice. Căldura nu este decât o mişcare 
moleculară, o simplă oscilație a părticelelor unui corp. 

Când se pune frâna la un tren, trenul se opreşte. Dar ce se 
întâmplă cu mişcarea de care era însufleţit? Ea se transformă în 
căldură şi frâna se înfierbântă. Pentru ce se ung osiile roţilor cu 
grăsime? Pentru a le împiedica să se înfierbânte şi, dat fiind 
această căldură, mişcarea ar fi pierdută prin transformarea ei. 
Pricepi? 

— Dacă pricep? răspunse Michel. Straşnic. Aşa, de pildă, 
după ce am alergat vreme îndelungată şi curge apa de pe mine 
cu broboane mari de năduşală, de ce sunt nevoit să mă opresc? 
Foarte simplu, pentru că mişcarea mea s-a transformat în 
căldură! 

Barbicane nu-şi putu stăpâni un zâmbet la acest răspuns 
al lui Michel. Apoi, reluându-şi teoria, el adăugă: 

— Aşa că, în cazul unei ciocniri cu proiectilul nostru, s-ar fi 
întâmplat la fel ca şi cu un glonte ce cade încins, după ce a lovit 
o placă de metal. Mişcarea lui s-a transformat în căldură. Prin 
urmare, susţin că, dacă proiectilul nostru s-ar fi izbit de bolid, 
viteza sa, brusc anulată, ar fi determinat o căldură în stare de a- 
| volatiliza pe loc. 

— Atunci, întrebă Nicholl, ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri 
Pământul brusc din mişcarea sa de translație? 

— Temperatura sa ar creşte atât de mult, încât ar fi 
prefăcut de îndată în aburi, răspunse Barbicane. 

— Bun, zise Michel, iată un mijloc de a sfârşi lumea, ceea 
ce ar simplifica mult lucrurile. 

— Şi dacă Pământul ar cădea peste Soare? întrebă Nicholl. 


— După socotelile ce s-au făcut, răspunse Barbicane, 
această cădere ar dezvolta o căldură egală cu căldura produsă 
de o mie şase sute de globuri de cărbune cu un volum egal cu 
globul pământesc. 

— O serioasă creştere a temperaturii Soarelui, răspunse 
Michel Ardan, şi, de care fără îndoială, nu s-ar plânge locuitorii 
de pe Uranus şi Neptun, căci probabil că ei mor de frig pe 
planetele lor. 

— În concluzie, dragii mei, reîncepu Barbicane, orice 
mişcare oprită brusc produce căldură. Şi această teorie a 
îngăduit să se admită că actuala căldură a discului solar este 
alimentată de o grindină de bolizi ce cad fără încetare pe 
suprafaţa sa. S-a socotit chiar... 

— Păzea! murmură Michel. lată-mă din nou în faţa cifrelor! 

— S-a socotit chiar, reluă netulburat Barbicane, că şi 
ciocnirea fiecăruia dintre bolizi de Soare trebuie să producă o 
căldură egală cu aceea a patru mii de mase de ulei cu un volum 
egal. i 

— Şi care-i temperatura solară? întrebă Michel. 

— Este egală cu temperatura produsă de arderea unui 
strat de cărbune ce ar încinge Soarele pe o grosime de 27 de 
kilometri. 

— Şi această temperatură...? 

— Ar fi în stare să facă să fiarbă în fiecare două miliarde 
nouă sute milioane de miriametri cubi de apă. 

— Şi nu ne frige? întrebă Michel. 

— Nu, răspunse Barbicane, pentru că atmosfera 
pământului absoarbe patru zecimi din temperatura Soarelui. 

De altfel, cantitatea de căldură pe care o ia Pământul nu 
este decât o a doua miliardime din totalul radiaţiei. 

— Văd bine că totul e cum nu se poate mai bine, răspunse 
Michel şi această atmosferă este o născocire folositoare, căci nu 
numai că ea ne îngăduie să răsuflăm, dar ne mai şi păzeşte să 
ne coacem. 

— Da, zise»Nicholl, şi din nefericire, nu tot aşa va fi şi pe 
Lună. 

— Zău?! făcu Michel, întotdeauna încrezător. Dacă sunt pe 
acolo locuitori, ei răsuflă. Dacă nu mai sunt, vor fi lăsat ei de 
ajuns oxigen pentru trei persoane, chiar numai în adâncul 


râpelor unde propria-i greutate îl va fi făcut să se adune! Ei bine, 
nu ne vom căţăra pe munţi! lată totul! 

Şi Michel ridicându-se, se duse să privească discul Lunii 
care lucea cu o strălucire de n-o puteai privi. 

— Drace! făcu el, al naibii de cald trebuie să fie acolo sus! 

— Fără a ţine seamă, răspunse Nicholl, că ziua durează 
acolo trei sute şaizeci de ore! 

— În schimb, zise Barbicane, nopţile au tot aceeaşi durată 
şi cum căldura este restituită prin radiere, temperatura lor nu 
trebuie să fie decât aceea a spaţiilor planetare. 

— Oh, frumoasă ţară! spuse Michel. Ce are a face? Aş vrea 
să fiu acolo! Hei! Dragii mei camarazi, ar fi destul de curios să 
avem Pământul în chip de Lună şi să-l vezi răsărind la orizont, 
să-i cunoşti configuraţia continentelor şi să poţi spune: acolo e 
America, acolo Europa; apoi să-l urmăreşti când se pierde în 
razele Soarelui! A, fiindcă veni vorba, Barbicane, sunt eclipse 
pentru seleniţi? 

— Da, eclipse de Soare, răspunse Barbicane. Când 
centrele celor trei aştri se află pe aceeaşi linie, Pământul fiind la 
mijloc. Dar astea-s numai eclipse inelare, în timp ce 
Pământul'proiectat ca pe un ecran pe discul solar lasă să se 
vadă cea mai mare parte a lui. 

— Şi de ce, întrebă Nicholl, nu e eclipsă totală? Oare conul 
de umbră răsfrântă de-Pământ nu se întinde dincolo de Lună? 

— Da, dacă nu se ţine seama de refracția produsă de 
atmosfera pământească. Nu, dacă se ţine seamă de această 
refracție. Astfel, fie delta prima paralaxă orizontală, şi p prima 
jumătate a diametrului aparent... 

— Uff! exclamă Michel. O jumătate v zero pătrat...! 

Vorbeşte pentru toată lumea, om algebric ce eşti! 

— Ei bine, răspunse Barbicane, în vorbirea populară, 
distanţa aproximativă de la Lună la Pământ fiind de şaizeci de 
raze pământeşti, lungimea conului de umbră, ca o urmare a 
refracției, se reduce la mai puţin de patruzeci şi două de raze. 
Reiese deci, din asta, că pe timpul eclipselor, Luna trece dincolo 
de conul umbrei pure, iar Soarele îi trimite nu numai razele 
periferice, ci şi razele ce pleacă din centrul său. 

— Atunci, spuse Michel pe un ton glumeţ, de ce avem 
eclipse când n-ar trebui să fie? 


— Datorită faptului că razele solare sunt slăbite prin 
această refracție, iar atmosfera pe care o străbat atinge cele 
mai multe din ele! 

— Motivul ăsta mă mulţumeşte, răspunse Michel. De altfel 
vom pleca să ne dăm seama când vom fi acolo. 

— Acum, spune-mi, Barbicane! Crezi că Luna este o fostă 
cometă? 

— Ce-ţi trece prin cap! 

— Da, răspunse Michel, drăguţ ca de obicei, dar cu 
îngâmfare; câteodată îmi mai trec prin cap şi idei de genul 
acesta. 

— Numai că ideea aceasta nu este a lui Michel, răspunse 
Nicholl. 

— Aşadar, nu-s decât un plagiator...! 

— Fără îndoială, răspunse Nicholl. După mărturia celor din 
vechime, arcadienii pretind că strămoşii lor au locuit pe Pământ 
înainte ca Luna să fie satelitul său. 

Pornind de la acest fapt, unii învățați au văzut în Lună o 
cometă, pe orbita căreia ea a alunecat într-o bună zi destul de 
aproape de Pământ, pentru ca să fie prinsă în atracția acestuia. 

— Şi care-i adevărul în această ipoteză? întrebă Michel. 

— Nu-există, răspunse Barbicane, şi dovada este aceea că 
Luna n-a păstrat nici urmă din acest înveliş gazos ce însoţeşte 
întotdeauna cometele. 

— Dar, reluă Nicholl, Luna, înainte de a deveni satelitul 
Pământului, n-ar fi putut trece destul de aproape de Soare, la 
periheliu, pentru a-şi pierde acolo prin evaporare toate 
substanțele ei gazoase? 

— E posibil, prietene Nicholl, dar nu e probabil. 

— Pentru ce? 

— Pentru că... Pe legea mea, nu ştiu nimic despre asta. 

— Ah! câte sute de volume s-ar putea scrie, din tot ce nu 
se ştie! exclamă Michel. 

— Ah! Da! Cât e ceasul? întrebă Barbicane. 

— Trei, răspunse Nicholl. 

— Ce repede trece timpul, spuse Michel, stând de vorbă 
între savanţi ca noi! Hotărât, simt că învăţ prea multe. Şi că 
devin un izvor nesecat. 

Spunând aceste cuvinte, Michel se cocoţă până în bolta 
proiectilului, „pentru a observa mai bine Luna”, pretindea el. 


În acest timp, tovarăşii săi priveau în spaţiu prin geamul 
de jos. Nimic nou nu era de semnalat. 

Când Michel Ardan se dădu jos, se apropie de ferestruica 
laterală şi deodată scoase un strigăt de uimire. 

— Ce este? întrebă Barbicane. 

Preşedintele se apropie de geam şi zări un fel de sac turtit 
ce plutea în afara proiectilului la câţiva metri de el. 

Obiectul părea nemişcat ca şi proiectilul şi prin urmare era 
însufleţit de aceeaşi mişcare ascensională ca şi el. 

— Ce-o mai fi şi maşinăria asta? repetă Michel Ardan. 

E oare unul din corpuşculele din spaţiu pe care proiectilul 
nostru îl reţine în raza lui de atracţie şi care o să-i însoţească 
până pe Lună? 

— Ceea ce mă miră, spuse Nicholl, e că greutatea 
specifică a acestui corp, care e desigur inferioară celei a 
proiectilului, îi îngăduie să se menţină atât de riguros la nivelul 
său. 

— Nicholl, răspunse Barbicane după o clipă de chibzuinţă, 
nu ştiu ce poate fi acest obiect, dar ştiu perfect de ce se ţine de 
proiectil. 

—de ce? 

— Pentru că plutim în vid, scumpe căpitan şi pentru că în 
vid, corpurile cad sau se mişcă, ceea ce de fapt e acelaşi lucru,- 
cu o viteză egală, oricare le-ar fi greutatea sau forma. 

Aerul, prin rezistenţa sa, creează greutăţi diferite. Când se 
face vid într-un tub în mod pneumatic, obiectele ce se aruncă în 
el, fire de praf ori alice de plumb, cad cu aceeaşi viteză. Aici, în 
spaţiu, fiind aceeaşi cauză este acelaşi efect. 

— Foarte drept, zise Nicholl. Şi tot ce vom arunca afară 
din proiectil, nu va înceta de a-l însoţi în călătoria sa până pe 
Lună. 

— Ah! Proşti ce suntem! exclamă Michel. 

— Şi de ce acest calificativ? întrebă Barbicane. 

— Pentru că ar fi trebuit să umplem proiectilul cu lucruri 
folositoare, cărţi, instrumente, unelte etc. Am fi aruncat totul şi 
acest „tot” ne-ar fi urmărit pas cu pas! Dar îmi trece prin minte 
ceva. De ce nu ne-om fi plimbând pe afară ca bolidul ăsta? De 
ce nu ne aruncăm în spaţiu prin hublou? Ce desfătare ar fi să ne 
simţim aşa, atârnaţi în eter, mult mai favorizați decât pasărea 
ce trebuie să bată mereu din aripi ca să se susţină în aer. 


— De acord, zise Barbicane, dar cum am respira? 

— Blestemat aerul ăsta care lipseşte tocmai atunci când e 
nevoie de el. 

— Dar de n-ar lipsi, Michel, densitatea ta fiind mai mică ca 
a proiectilului, ai rămâne tare repede în urmă. 

— Atunci e un cerc vicios. 

— Tot ce poate fi mai vicios. 

— Şi trebuie să rămânem închişi în vagon? 

— Trebuie. 

— Ah! exclamă Michel cu o voce tunătoare. 

— Ce ai? întrebă Nicholl. 

— Ştiu, ghicesc ce este acest presupus bolid. Nu e 
nicidecum un asteroid ce ne însoţeşte. Nu e nici o bucăţică de 
planetă. 

— Dar ce-i atunci? întrebă Barbicane. 

— E nefericitul nostru câine! E bărbatul Dianei! 

Într-adevăr, acest obiect diform, de nerecunoscut, redus la 
zero, era cadavrul lui Satelit, turtit ca un cimpoi dezumflat şi 
care se urca, se urca mereu! 

Capitolul VII o CLIPĂ DE BEŢIE. 

lată deci, un fenomen curios dailogic, ciudat dar explicabil, 
ce se producea în aceste condiţii deosebite. 

Orice obiect aruncat în afara proiectilului trebuia să 
urmeze aceeaşi traiectorie şi să nu se oprească decât o dată cu 
el. 

Asupra acestui lucru se născu un subiect de discuţie pe 
care întreaga seară nu-l putu seca. Emoţia celor trei.călători 
sporea, de altfel pe măsură ce se apropiau de sfârşitul călătoriei 
lor. Ei aşteptau neprevăzutul, fenomene noi, şi nimic nu i-ar fi 
mirat în starea sufletească în care se aflau. 

Imaginaţia lor întărâtată o luă înaintea proiectilului, a 
cărui viteză descreştea fără îndoială, fără ca ei să simtă ceva. 
Dar Luna creştea în ochii lor şi li se părea că era de ajuns să 
întindă mâna ca s-o apuce. 

A doua zi, 5 decembrie, erau trezi de la cinci dimineaţa. 
Aceasta trebuia să fie ultima zi a călătoriei lor, dacă socotelile 
erau exacte. în aceeaşi seară, la miezul nopţii, peste 
optsprezece ore, în clipa precisă a Lunii pline, ei vor atinge 
discul ei strălucitor. Următorul miez de noapte ar însemna 
sfârşitul acestei călătorii, cea mai extraordinară din timpurile 


străvechi şi modeme. Aşa că, de dimineaţă, prin hubloanele 
poleite cu argint de razele Lunii, ei salutară astrul nopţilor cu 
urale voioase şi pline de încredere. 

Luna înainta maiestuoasă pe bolta înstelată. 

Încă vreo câteva grade şi ea va atinge acel punct precis 
din spaţiul unde trebuia să se întâlnească cu proiectilul. După 
propriile sale observaţii, Barbicane socoti că va acosta acolo prin 
emisfera sa nordică, unde se întind nesfârşitele câmpii, şi unde 
munţii sunt pe ici-colo. O împrejurare prielnică, dacă atmosfera 
Lunii, aşa cum se credea, era într-adevăr înmagazinată numai 
prin văi. 

— De altfel, observă Michel Ardan, o câmpie e un loc mai 
bun de debarcare decât un munte. Un selenit care ar fi depus în 
Europa în vârful Mont-Blanc-ului, ori în Asia pe piscul Himalayei, 
nu s-ar fi simţit tocmai bine. 

— Ba mai mult încă, adăugă căpitanul Nicholl, pe o 
câmpie întinsă, proiectilul va rămâne nemişcat, de îndată ce o 
va fi atins. Pe un povârniş, dimpotrivă, s-ar da de-a berbeleacul 
ca un butoi şi cum în nici un caz nu suntem veveriţe, n-am ieşi 
cu oasele întregi. Deci totul e cât se poate de bine. 

Într-adevăr, succesul îndrăzneţei încercări numai putea fi 
pus la îndoială. Cu toate acestea, un gând îl frământa pe 
Barbicane; dar nevoind să-i îngrijoreze pe cei doi însoțitori ai săi, 
tăcu mâlc. 

Într-adevăr, direcţia proiectilului spre emisfera de nord a 
Lunii dovedea că traiectoria sa se schimbase uşor. 

Tragerea tunului, matematic socotită, trebuia să ducă 
proiectilul chiar în mijlocul discului lunar. Dacă nu se întâmpla 
acest lucru, însemna că pe undeva a fost o eroare. 

Ce anume o provocase? Barbicane nu şi-o putea închipui, 
nici nu putea determina însemnătatea acestei abateri, căci îi 
lipseau punctele de sprijin. El nădăjduia totuşi, că nu va avea alt 
rezultat decât de a-i duce către marginea superioară a Lunii, 
ţinut mult mai potrivit pentru „aterizare”. 

Aşa că Barbicane se mulţumi, fără să sufle nici o vorbă 
prietenilor săi despre grijile lui, să observe foarte des Luna, 
căutând să vadă dacă nu cumva direcţia proiectilului se va 
schimba. Căci ar fi fost o situaţie groaznică dacă proiectilul 
neatingându-şi ţinta şi târât dincolo de disc, şiar fi continuat 
zborul prin spaţiile interplanetare. 


În timpul acesta, Luna, în loc să apară turtită ca un disc, 
lăsă să se vadă convexitatea ei. Dacă Soarele ar fi nimerit-o 
oblic cu razele sale, umbra produsă ar fi făcut să se vadă munţii 
ei falnici ce s-ar fi conturat limpede. 

Privirea ar fi putut să se cufunde în hăurile căscate ale 
craterelor şi să urmeze crestăturile năbădăioase ce brăzdează 
nesfârşitul câmpiilor. Dar întregul ei relief era nivelat printr-o 
intensă strălucire. Abia de se zăreau acele pete mari ce dau 
Lunii înfăţişarea unui chip omenesc. 

— Poate fi şi chip, zicea Michel Ardan, dar sunt înciudat 
din cauza drăgălaşei surori a lui Apollo, care are chipul ciupit de 
vărsat! 

În acest timp, prietenii noştri ajunşi atât de aproape de 
ţinta călătoriei lor, nu se mai saturau să observe această lume 
nouă. Fantezia lor îi plimba, prin aceste ţinuturi necunoscute, 
urcau piscurile înalte, coborau în fundul întinselor văi. Ici-colo îşi 
închipuiau că văd mări uriaşe, abia potolite de stăpânirea 
atmosferei rărite şi cursuri de apă ce purtau darurile munţilor. 
Aplecaţi peste prăpastie, ei nădăjduiau să surprindă zgomotele 
acestui astru, veşnic mut în pustietăţile vidului. 

Cea din urmă zi le lăsă amintiri palpitante. Ei însemnară 
cele mai mici amănunte. O uşoară nelinişte îi cuprindea cu cât 
se apropiau mai mult de ţintă. Această nelinişte s-ar fi dublat 
dacă şi ei şi-ar fi dat seama cât de redusă era viteza lor. Li s-ar fi 
părut cu totul insuficientă pentru a-i putea duce până la ţintă; 
cauza era aceea că proiectilul aproape nu mai „cântărea” nimic. 
Greutatea lui, descreştea fără întrerupere şi trebuia să dispară 
cu totul, ajungând pe linia unde atracţia Lunii şi cea a 
Pământului se anulează, pricinuind astfel de efecte uimitoare. 

Totuşi, în ciuda preocupărilor sale, Michel Irda nu uită să 
pregătească gustarea de dimineaţă, cu obişnuita lui 
punctualitate. Mâncară cu mare poftă. Nimic mai minunat decât 
acest bulion transformat în lichid la căldura gazului. 

Nimic mai gustos decât aceste cărnuri conservate. Câteva 
pahare de vin bun franțuzesc încununară acest ospăț. Şi-n 
această privinţă, Michel Ardan făcu observaţia că viile de pe 
Lună, dogorâte de acest Soare arzător, trebuiau să 
distilezewinurile cele mai nobile, dacă desigur ar exista. în tot 
cazul, prevăzătorul francez nu uitase să ia în bagajul său câţiva 


butuci preţioşi de viţă de Medoc şi de pe Coasta de Azur, pe 
care se bizuia îndeosebi. 

Aparatul Reiset şi Regnault funcţiona înainte cu o foarte 
mare precizie. Aerul se păstra într-o stare de desăvârşită 
puritate. Nici o moleculă de bioxid de carbon nu rezista potasei, 
iar „cât priveşte oxigenul - spunea căpitanul Nicholl - desigur că 
era de prima calitate”. Puţinii aburi de apă ce se aflau în 
proiectil se amestecau cu aerul, mai domolindu-i din uscăciune 
şi, fără îndoială că în multe apartamente din Paris, Londra sau 
New York, sau îmmulte săli de teatru, nu erau condiţii atât de 
igienice: 

Dar pentru a funcţiona regulat, trebuia ca aparatul să fie 
păstrat în perfectă stare. Astfel că, în fiecare dimineaţă, Michel 
trecea pe la regulatoarele de scurgere, încerca, robinetele şi 
regula cu ajutorul pirometrului căldura gazului. Până acum totul 
mersese ca pe roate şi călătorii, imitându-l pe vrednicul J. T. 
Maston, începură să se rotunjească, fapt ce i-ar fi făcut de 
nerecunoscut, dacă întemnițarea lor s-ar fi prelungit cu câteva 
luni. Într-un cuvânt făceau întocmai ca şi găinile din coteţ: se 
îngrăşau. 

Privind prin ferestruică, Barbicane văzu cadavrul câinelui 
şi diferitele lucruri aruncate afară din proiectil însoţindu-i cu 
încăpățânare. Diana, plină de melancolie, urla zărind rămăşiţele 
lui Satelit. Aceste resturi păreau tot atât de nemişcate, ca şi 
cum ar fi stat pe un teren solid. 

— Ştiţi dragii mei, zicea Michel Ardan, dacă unul dintre noi 
ar fi murit din pricina şocului la plecare, ne-ar fi fost tare greu 
să-l înmormântăm, sau ce spun eu, să-l „eterăm”, deoarece aici 
eterul înlocuieşte Pământul! Vedeţi cadavrul acesta acuzator 
care ne-ar fi urmărit în spaţiu ca o remuşcare! 

— Ar fi fost tare trist, zise Nicholl. 

— Ah! continuă Michel, ceea ce regret, e că nu pot face o 
plimbare pe afară. E o plăcere de nespus să pluteşti în mijlocul 
acestui luminos eter, să te scalzi, să te rostogoleşti în aceste 
limpezi raze de soare! Dacă Barbicane s-ar fi gândit numai să-şi 
ia cu sine un costum de scafandru şi o pompă de aer, m-aş fi 
încumetat să ies afară şi aş fi stat într-o poziţie de himeră şi de 
hipogrif în vârful proiectilului. 

— Ei bine, dragul meu Michel, răspunse Barbicane, nai fi 
făcut multă vreme pe hipogriful, căci cu toată haina ta de 


scafandru, umflată din cauza tendinței de expansiune a aerului 
conţinut în ea, ai fi explodat ca un obuz, sau mai bine zis ca un 
balon ce se înalţă sus de tot, în aer. Deci să muţi pară rău de 
nimic şi nu uita: atâta vreme cât vom pluti în vid, nu trebuie să- 
ţi îngădui vreo plimbare sentimentală în afara proiectilului. 

T2Fi Michel Ardan se lăsă convins într-o oarecare măsură. 

Recunoscu că lucrul era anevoios, dar nu „cu neputinţă”, 
cuvânt ce nu-l rostea niciodată. 

De la acest subiect convorbirea trecu la un altul şi nu 
lâncezi nici o clipă. Celor trei amici li se părea că în aceste 
condiţii, ideile se înmulţeau în creier, cum se înmulţesc frunzele 
când dă prima căldură de primăvară. Se simțeau stufoşi. 

În focul întrebărilor şi al răspunsurilor ce se încrucişară în 
timpul acelei dimineţi, Nicholl puse o anumită întrebare care nu- 
şi găsi de îndată o soluţie. 

— Ah! Aşa el zise el. E foarte bine că mergem pe Lună, dar 
cum ne vom înapoia? 

Cei doi interlocutori ai săi se priviră surprinşi. S-ar fi spus 
că această eventualitate se punea pentru prima oară în faţa lor. 

— Ce vrei să spui cu asta, Nicholl? întrebă grav Barbicane. 

— Să ceri a te înapoia dintr-o ţară, adăugă Michel, când 
încă nici n-ai sosit acolo, asta mi se pare nepotrivit. 

— N-o spun ca să bat în retragere, răspunse Nicholl, dar 
repet întrebarea: cum ne vom înapoia? 

— Habar n-am, răspunse Barbicane. 

— Şi eu, zise Michel, dacă aş fi ştiut cum mă voi înapoia, 
n-aş mai fi plecat deloc. 

— lată un răspuns, exclamă Nicholl. 

— Sunt de acord cu cuvintele lui Michel, zise Barbicane, şi 
mai adaug că întrebarea nu prezintă nici un interes de 
actualitate. Mai târziu, când vom socoti potrivit a ne înapoia, 
vom chibzui. Dacă nu mai avem Columbiadul, proiectilul îl avem 
tot timpul. 

— Frumoasă perspectivă! Un glonţ fără puşcă! 

— Puşca, răspunse Barbicane, se poate fabrica. Praful se 
poate, face! Nici metalele, nici salpetrul, nici cărbunele, nu cred 
că lipsesc din măruntaiele Lunii. De altfel pentru a ne înapoia nu 
trebuie să învingem decât atracţia Lunii şi e destul să ajugem la 
opt mii de leghe de ea că să recădem pe globul pământesc, asta 
doar numai în virtutea legilor gravitaţiei. 


— Destul, strigă Michel însufleţindu-se. Să nu mai aud 
nimic de înapoiere! Am vorbit prea mult despre asta. în ceea ce 
priveşte comunicaţia cu vechii noştri colegi de pe, Pământ, asta 
n-o să fie greu. 

— Şi cum anume? 

— Ne vom servi de bolizii aruncaţi de vulcanii de pe Lună. 

— Bună idee, Michel, răspunse Barbicane cu un ton 
convins. Laplace a calculat că o forţă de cinci ori mai mare 
decât aceea a tunurilor noastre ar fi de ajuns pentru a trimite un 
bolid de la Lună pe Pământ. Ori, nu e nici un vulcan care să nu 
aibă o putere de propulsie mai mare. 

— Ura! strigă Michel. Uite nişte mijloace la îndemâna 
noastră, bolizii ăştia şi care nu ne vor costa nimic! Şi cum vom 
mai râde pe socoteala administraţiei poştelor! Dar, mă 
gândesc... 

— La ce te gândeşti? 

— O idee măreaţă! Pentru ce n-am fi legat un fir de 
proiectilul nostru? Am fi putut trimite şi primi telegrame de pe 
Pământ! 

— Pe toţi dracii! răspunse Nicholl. Dar greutatea unui fir 
lung de optzeci şi şase de mii de leghe socoteşti că e un fleac? 

— Un fleac!... S-ar fi putut întrei încărcătura 
Columbiadului. S-ar fi putut împătri, încinci... exclamă Michel, al 
cărui glas căpătă tonuri din ce în ce mai violente. 

— Nu am decât o mică obiecţie de făcut vizavi de planul 
tău, răspunse Barbicane; aceea că în timpul mişcării de rotaţie a 
Pământului firul nostru s-ar fi înfăşurat în jurul lui, aidoma unui 
lanţ pe cabestan şi că ne-ar fi tras în mod inevitabil înapoi pe 
Pământ. 

— Pe cele treizeci şi nouă de stele ale Uniunii! zise Michel, 
nu am decât idei de nepus în practică, idei vrednice de un J. T. 
Maston!... Mă gândesc însă, că, dacă nu ne vom mai înapoia pe 
Pământ, J. T. Maston e în stare să vină să ne regăsească. 

— Da, va veni, răspunse Barbicane. El este un tovarăş 
demn şi curajos. De altfel, nimic mai uşor! Columbiadul nu stă 
încă săpat în solul Floridei? Oare lipsesc bumbacul şi acidul 
azotic pentru fabricarea pyroxilului? Luna nu se va afla din nou 
la zenitul Floridei? Peste optsprezece ani nu va ocupa oare din 
nou locul pe care îl ocupă azi? 


— Da, da, repetă Michel, Maston va veni şi cu el prietenii 
noştri Elphiston, Blomsberry, toţi membrii Gunclubului, şi vor fi 
bine primiţi! Şi mai târziu se vor stabili trenuri de proiectile între 
Pământ şi Lună! Ura! Pentru J. T. 

Maston! 

Probabil că, dacă onorabilul J. T. Maston nu auzea uralele 
strigate în cinstea lui, cel puţin urechile îi ţiuiau. Cu ce se 
îndeletnicea el în timpul acela? Fără doar şi poate se postase în 
Munţii Stâncoşi, la staţiunea Long's-Peak şi căuta, să descopere 
invizibilul proiectil gravitând prin spaţiu. Dacă el se gândea la 
scumpii săi tovarăşi, trebuie so recunoaştem că şi aceştia nu 
erau cu nimic mai puţin aproape de dânsul; sub înrâurirea unei 
ciudate exaltări, ei îi dedicau cele mai bune gânduri. 

Dar de unde venea această însufleţire ce creştea, în mod 
vizibil, la oaspeţii proiectilului? Cumpătarea lor nu putea fi pusă 
la îndoială. Acest ciudat eretism al creierului trebuia atribuit 
împrejurărilor excepţionale în care se aflau, vecinătăţii astrului 
nopţilor, de care-i mai despărţeau doar câteva ore, unei 
oarecare tainice înrâuriri a Lunii care acţiona asupra sistemului 
nervos? Feţele lor se înroşeau ca şi cum ar fi fost bătute de 
flăcările unui cuptor; răsuflarea lor era grăbită şi plămânii li se 
umflau de parcă erau nişte foaie; în ochii lor lucea o scânteie 
neobişnuită; vocea lor detuna cu accente nemaipomenite; 
cuvintele izbucneau din gură ca dopul unei sticle de şampanie, 
împins de bioxidul de carbon; gesturile lor deveneau 
neliniştitoare, într-atâta loc le trebuia pentru a le dezvolta. Şi un 
amănunt vrednic de a fi luat în seamă, ei nu-şi dădeau deloc 
seama de această nemaipomenită încordare a spiritului lor. 

— Acum, zise Nicholl scurt, acum că nu mai ştiu dacă ne 
vom mai înapoia de pe Lună, vreau să ştiu ce-o să facem acolo. 
— Ce o să facem acolo? întrebă Barbicane, izbind din 

picior ca şi cum s-ar fi aflat într-o sală de arme. Habar nam! 

— N-ai habar! exclamă Michel cu un urlet ce răsună 
puternic în proiectil. 

— Nu, nici nu bănuiesc măcar! mai zise Barbicane, 
punându-se la unison cu interlocutorul său. 

— Ei bine, eu ştiu! răspunse Michel. 

— Dă-i drumul! ţipă Nicholl, care nu-şi mai putea stăpâni 
tunetul vocii. 


— Voi vorbi dacă vreau, strigă Michel, apucând cu violenţă 
braţul tovarăşului său. 

— Trebuie să vrei, zise Barbicane, cu ochii aprinşi, 
amenințând cu mâna. Tu eşti acela ce ne-ai târât în această 
nemaipomenită călătorie, şi vrem să ştim de ce 

— Da, spuse căpitanul, dacă nu ştiu unde mă duc, cel 
puţin vreau să ştiu de ce mă duc! 

— De ce? întrebă Michel, sărind la un metru înălţime. 

De ce? Pentru a lua în stăpânire Luna în numele Statelor 
Unite! Pentru a coloniza ţinuturile de pe Lună, pentru a le 
cultiva, pentrualejdppula, pentru a transporta acolo toate 
minunile artei, ştiinţei.şi industriei! Pentru a-i civiliza pe seleniţi, 
numai de n-ar fi mai civilizaţi decât noi, şi a-i constitui în 
republică, de nu se vor fi constituit încă! 

— Şi dacă n-or fi seleniţi! răspunse Nicholl, care, stăpânit 
de această ciudată beţie, era gata de bătaie. 

— Cine zice că nu-s seleniţi? întrebă Michel Ardan, 
ameninţător. 

— Eu! urlă Nicholl. 

— Căpitane, zise Michel, nu repeta obrăznicia asta, sau ți- 
o înec în gât, între dinţi! 

Cei doi potrivnici erau gata să sară unul asupra celuilalt şi 
această ceartă dezlânată ameninţa să se prefacă într-o 
adevărată bătaie, când Barbicane interveni printr-o săritură 
grozavă. 

— Staţi, nenorociţilor, zise el, punându-i spate în spate pe 
cei doi tovarăşi ai săi. Dacă nu-s seleniţi, ne vom lipsi de ei! 

— Da, zise Michel, care nici nu căuta altceva... ne vom 
lipsi. N-avem ce face cu seleniţii! Jos cu seleniţii! 

— A noastră este împărăţia Lunii, zise Nicholl. 

— A noastră să fie, s-o constituim într-o republică! 

— Eu voi fi Congresul, răcnea Michel. 

— Şi eu Senatul, răspunse Nicholl. 

— Şi Barbicane preşedinte, urlă Michel. 

— Un preşedinte ce nu e numit de naţiune! răspunse 
Barbicane. 

— Ei bine! un preşedinte numit de Congres, exclamă 
Michel, şi cum eu sunt Congresul, eu te numesc.în unanimitate! 
— Ura! Trăiască preşedintele Barbicane! ţipa Nicholl. 

— Hip! hip! hip! urla Michel Ardan. 


Apoi preşedintele şi Senatul intonară cu o voce 
nemaipomenită popularul cântec Yankee Doodle, în timp ce 
Congresul făcea să răsune puternicele accente ale Marseillezei. 

Apoi începu o horă nebunească cu mişcări fără rost, 
tropăituri de nebuni, ţopăieli şi tumbe de acrobaţi. Diana 
amestecându-se şi ea în dansul acesta, urlând la rându-i, sărea 
până sus; în bolta proiectilului. Se auziră nişte inexplicabile bătăi 
de aripi, ţipete de cocoşi de o sonoritate ciudată. Cinci-şase 
găini zburară, izbindu-se de pereţi de parcă erau nişte lilieci 
nebuni.- 

Apoi, cei trei tovarăşi de drum, ai căror plămâni se 
măcinau dintr-o cauză de nepriceput, mai mult decât beti, 
pârjoliţi de aerul ce le ardea aparatul respirator, căzură 
nemişcaţi pe fundul proiectilului. 

Capitolul VIII. 

LA ŞAPTEZECI ŞI OPT DE MII 

O SUTĂ PAISPREZECE LEGHE Ce se întâmplase? Care era 
cauza acestei stranii beţii ale cărei urmări puteau fi 
dezastruoase? O simplă uşurinţă a lui Michel, pe care din fericire 
o reparase la timp Nicholl. 

După un adevărat leşin, ce dură câteva minute, căpitanul 
îşi reveni primul în fire, recăpătându-şi şi facultăţile sale 
intelectuale. 

Deşi mâncaseră doar cu două ceasuri mai devreme, 
simţea o foame turbată, care-l chinuia ca şi cum n-ar fi pus 
nimic în-gură de mai multe zile. Toate măruntaiele lui, stomac'şi 
creier, erau aţâţate în cel mai înalt grad. 

Se ridică deci şi îi ceru lui Michel o gustare în plus. 

Michel, ameţit, nu răspunse. Nicholl voi atunci să 
pregătească ceai, pentru a înlesni înghiţitul unei duzini de 
sandvişuri. El se ocupă mai întâi de aprinderea focului şi scapără 
cu putere un chibrit. 

Mare i-a fost uimirea când văzu cum sulful străluceşte 
neobişnuit de puternic, fiind aproape cu neputinţă să-l priveşti. 
Din becul de gaz pe care-l aprinse, ţâşni o flacără asemănătoare 
cu fâşiile luminii electrice. 

O revelaţie se produse în mintea lui Nicholl. Această 
lumină intensă, tulburările fiziologice pe care le suferise, 
excitarea tuturor facultăţilor sale morale şi pasionale... El 
înţelese totul. 


— Oxigenul! strigă el. 

Şi aplecându-se asupra aparatului, văzu robinetul deschis, 
şi din el ţâşnind valuri din acest gaz incolor, fără gust, fără 
miros, eminamente vital, dar care în stare pură produce un 
dezechilibru din cel mai serios în organism. 

Dintr-o greşală, Michel dăduse drumul complet robinetului 
aparatului! 

Nicholl se grăbi să oprească această izbucnire a 
oxigenului de care era saturată atmosfera şi care ar fi adus 
moartea călătorilor, nu prin asfixiere, ci printr-o ardere prea 
intensă. 

Peste o oră, aerul mai puţin oxigenat redă plămânilor 
funcțiunea lor normală. Treptat-treptat, cei trei prieteni se 
treziră din ameţeală, dar trebuiră să se culce după beţia cu 
oxigen, de parcă ar fi fost la un chef adevărat. 

Când Michel află care era vina lui în acest incident, nu 
păru a fi deloc mirat. Această beţie neaşteptată întrerupea 
plictiseala călătoriei. Multe năzbâtii se spuseseră sub influenţa 
ei, dar tot atât de repede fură uitate. 

— Apoi, mai spuse veselul francez, nu sunt supărat că am 
gustat puţin din acest gaz îmbătător. Vreţi să ştiţi, dragii mei, ar 
trebui înfințată o ciudată întreprindere, cu cabine de oxigen, 
unde oamenii cu organismul slăbit ar izbuti, timp de câteva ore, 
să devină mai plini de viaţă, mai activi, închipuiţi-vă mitingurile 
unde aerul ar fi saturat cu acest roic fluid, teatre, unde 
administraţia l-ar oferi în doze mari, ce patimă-în sufletul 
actorilor şi al spectatorilor, ce înflăcărare, ce avânt. Şi dacă în 
locul unei simple adunări s-ar putea satura un popor întreg, ce 
activitate, în funcțiunile sale, ce plus de viaţă ar mai primi! 
Poate că o naţiune sleită ar ajunge din nou o naţiune mare şi 
puternică şi eu ştiu nu doar un stat din bătrâna Europă, care ar 
trebui să mai treacă la regimul oxigenat, în interesul propriei 
sale sănătăţii. 

Michel vorbea şi se avânta de ai fi crezut că robinetul mai 
era încă deschis. Dar, cu o singură frază, Barbicane îi frânse 
avântul: 

— Toate astea ar fi ele bune, prietene Michel, îi spuse el, 
dar vrei să ne spui şi nouă de unde vin aceste găini ce sau 
asociat la concertul nostru? 

— Găinile? 


— Da. 

Într-adevăr, vreo şase găini şi un cocoş falnic se plimbau 
încoace şi-ncolo, zburând şi cotcodăcind. 

— Ah! Neîndemânaticele! zise Michel. Oxigenul e acela 
care le-a răzvrătit! 

— Dar ce vrei să faci cu ele? întrebă Barbicane. 

— Să le aclimatizez pe Lună, ce”naiba...! 

— Atunci de ce le-ai pitit? 

— O glumă, vrednice preşedinte, o simplă glumă care, din 
păcate, a dat greş în felul cel mai jalnic! Voiam să le dau drumul 
pe continentele Lunei, fără a vă spune ceva! 

Ehei! Ce înmărmuriţi aţi fi fost să fi văzut păsările astea 
terestre umblând după hrană pe câmpiile Lunii! 

— Ah, ştrengarule, veşnic neastâmpărat! răspunse 
Barbicane; tu n-ai nevoie de oxigen ca să-ţi încingi capul! 

Eşti întotdeauna aşa cum erai sub influenţa gazului. Eşti 
nebun întotdeauna. 

— Ei, şi cine spune că atunci nu eram înţelepţi? 

După această cugetare filosofică, cei trei prieteni puseră 
la punct dezordinea din proiectil Geniile şi cocoşul au fost 
instalaţi din nou în cuşca lor. Dar, făcând aceasta, Barbicane şi 
cei doi tovarăşi ai săi au avut senzaţia clară a unui nou 
fenomen. 

Din clipa când părăsiseră Pământul, propria lor greutate, 
aceea a proiectilului şi a obiectelor ce se aflau acolo, suferiseră 
o scădere progresivă. Dacă pentru proiectil nu puteau constata 
această scădere, trebuia însă să vină şi clipa în care acest efect 
ar fi fost simţit de ei înşişi ca şi pentru uneltele sau 
instrumentele de care se foloseau. 

Se înţelege uşor că o balanţă n-ar fi arătat această 
scădere, căci greutatea cu care ar fi trebuit cântărite obiectele 
ar fi pierdut şi ea tot atât cât şi obiectul propriuzis; doar un 
cântar cu arc, a cărui tensiune este independentă de atracţie, ar 
fi măsurat exact această pierdere. 

Se ştie că atracţia, mai bine spus greutatea, este 
proporţională cu masa şi în raport invers cu pătratul distanțelor. 
De aici o consecinţă: dacă Pământul ar fi fost singur în spaţiu, 
dacă celelalte corpuri cereşti ar fi dispărut deodată, proiectilul - 
după legea lui Newton - ar fi cântărit cu atât mai puţin, cu cât s- 
ar fi îndepărtat de Pământ, fără însă a pierde vreodată complet 


greutatea sa, căci atracţia pământească s-ar fi exercitat la 
indiferent ce distanţă. 

În cazul nostru, însă, trebuia să vină o clipă în care 
proiectilul n-ar mai fi fost supus deloc legilor gravităţii făcându- 
se abstracţie de celelalte corpuri cereşti al căror efect se poate 
socoti ca nul. 

Într-adevăr, traiectoria proiectilului era schiţată între 
Pământ şi Lună. Pe măsură ce proiectilul se îndepărta de 
Pământ, atracţia acestuia se micşora în raport invers cu pătratul 
distanțelor, dar în acelaşi timp sporea şi atracţia Lunii în aceeaşi 
proporţie. Trebuiau deci să ajungă la un punct unde aceste două 
atracţii anulându-se, proiectilul n-ar mai fi avut nici o greutate. 
Dacă masa Lunii şi a Pământului ar fi fost egale între ele, acest 
punct s-ar fi găsit la o distanţă egală de cele două astre. Dar 
ţinând seama de deosebirile de mase, era lesne de socotit că 
punctul acesta se găsea între a patruzeci şi şaptea şi cincizeci şi 
doua parte a călătoriei, sau, în cifre, la şaptezeci şi opt de mii o 
sută paisprezece leghe de Pământ. 

În locul acesta, un corp ce nu are nici o viteză, va rămâne 
veşnic imobil, fiind atras în egală măsură de cele două astre, 
nimic neputând să-l atragă mai mult spre unul sau spre altul. 

Dacă forţa de impulsiune fusese socotită exact, proiectilul 
ar trebui să ajungă în punctul acesta cu o viteză egală cu zero, 
pierzând orice indice de greutate, o dată cu toate lucrurile pe 
care le conţinea. 

Ce s-ar întâmpla atunci? Erau trei ipoteze. 

Ori proiectilul ar fi păstrat o oarecare viteză şi depăşind 
punctul mort ar fi căzut pe Lună datorită plusului de atracţie al 
Lunii asupra celei pământeşti, sau neajungându-i viteza pentru a 
ajunge la punctul mort, ar fi recăzut pe Pământ datorită plusului 
de atracţie pământească asupra celui al Lunii. 

Sau, în cele din urmă, însufleţit de o viteză suficientă 
pentru a ajunge la punctul mort, dar insuficientă pentru a-l 
depăşi, ar fi rămas veşnic spânzurat în locul acela, ca pretinsul 
mormânt al lui Mahomed, între zenit şi nadir. 

Aşa se prezenta situaţia şi Barbicane explică limpede 
consecinţele ei tovarăşilor săi de călătorie, lucru ce” îi interesa 
în mod cu totul deosebit. Ori, cum puteau ei să-şi dea seama că 
proiectilul a fost la punctul mort ce se afla la şaptezeci şi opt de 
mii o sută paisprezece leghe de Pământ? 


Cu atât mai mult că nici ei, nici obiectele din proiectil n-ar 
mai fi supuse deloc legilor gravităţii. 

Până acum, călătorii îşi dăduseră seama că această 
acţiune scădea din ce în ce mai mult, dar nu observară că ar fi 
lipsit cu desăvârşire. Dar în ziua aceea, pe la orele unsprezece 
de dimineaţă, lui Nicholl îi scăpă un pahar din mână şi acesta în 
loc să cadă, rămase să plutească în aer. 

— Ah! exclamă Michel Ardan. lată deci puţină fizică ce ne 
distrează! 

De îndată, diferitele lucruri, arme, sticle, lăsate de capul 
lor, rămaseră ca prin minune în văzduh şi Diana lăsată în aer de 
Michel reproduse, dar fără nici o şmecherie, suspendarea 
miraculoasă în vid făcută de Caston şi Roberthoudin. De altfel, 
căţeaua nu părea să observe că plutea în aer. 

Ei înşişi surprinşi, încremeniţi, în ciuda raţionamentelor 
ştiinţifice, simțeau că trupurile lor nu mai aveau greutate. 
Braţele lorv pe care şi le întindeau, nu mai căutau să se lase-n 
jos, capul li se clătina pe umeri, iar picioarele nu se mai ţineau 
pe fundul proiectilului. Păreau a fi nişte beţivi, 'cărora Te 
lipseşte echilibrul. Fantasticul a creat unii oameni lipsiţi de 
reflexe, iar pe alţii lipsiţi de umbra lor! Dar aici realitatea, prin 
anularea forţelor de atracţie, făcea nişte oameni în care nimic 
nu mai cântărea şi care nu mai cântăreau nici ei nimic! 

Deodată Michel, făcându-şi vânt, se dezlipi de fundul 
proiectilului şi rămase atârnat în aer ca şi călugărul „Bucătăriei 
îngerilor” a lui Murillo. Cei doi prieteni ai lui îl ajunseră într-o 
clipă şi tustrei - în mijlocul proiectilului - arătau ca o înălţare 
miraculoasă. 

— E de crezut una ca asta? Să fie adevărat? E cu putinţă? 
zise Michel. Nu. Şi totuşi e adevărat! Ah! De near fi văzut Rafael 
aşa, ce mai „înălţare” ar fi tras pe pânza lui...! 

— Înălţarea nu poate dura, îi răspunse Barbicane. Dacă 
proiectilul trece de punctul mort, atracţia Lunii ne va atrage spre 
ea. 

— Picioarele noastre îşi vor găsi atunci odihna pe bolta 
proiectilului, răspunse Michel. 

— Nu, zise Barbicane, pentru că proiectilul, al cărui centru 
de greutate este foarte jos, se va răsuci încet-încet. 

— Atunci toată instalaţia noastră va fi răsturnată cu susul 
în jos, ăsta-i cuvântul potrivit. 


— Linişteşte-te, Michel, răspunse Nicholl. Nici o răsturnare 
nu e de temut. Nici un lucru nu se va clinti din loc, căci 
schimbarea de poziţie a proiectilului se va face pe nesimţite. 

— ntr-adevăr, reîncepu Barbicane, şi când va fi depăşit 
punctul atracției egale, partea de jos - relativ mai grea - îl va 
târî urmând o linie perpendiculară pe Lună. Dar pentru ca acest 
fenomen să se producă, trebuie să trecem de linia de anulare a 
forţelor. 

— Să trecem de linia de anulare! spuse Michel. Atunci să 
facem ce fac şi marinarii ce trec ecuatorul. Să stropim trecerea 
noastră! 

Cu o mişcare, uşoară în lături, Michel se găsi lângă 
peretele tapisat. De acolo, el luă o sticlă şi nişte pahare, le 
aşeză „în spaţiu” înaintea însoţitorilor săi şi ciocnind veseli ei 
salutară linia cu un întreit „ura”! 

Această influenţă a atracţiilor nu dură mai mult de o oră. 
Călătorii au fost pe nesimţite readuşi spre fundul proiectilului şi 
lui Barbicane i se păru că observă cum vârful conic al 
proiectilului se îndepărta puţin de traiectoria îndreptată către 
Lună. 

Prntr-o mişcare inversă, partea de sus se apropia de ea. 
Atracția lunară fiind mai puternică decât atracţia terestră, târa 
spre ea proiectilul. Aproape pe nesimţite începea căderea spre 
Lună; căderea nu trebuia să fie mai mult decât un sfert de 
milimetru în prima secundă, adică a cinci sute nouăzecea miime 
din linie. Dar încetul cu încetul puterea de atracţie crescând şi 
căderea ar fi fost mai accentuată, iar proiectilul fiind târât cu 
partea sa inferioară va arăta conul său superior Pământului şi s- 
ar îndrepta cu o viteză accelerată până la suprafaţa 
continentului selenit. 

Scopul ar fi deci astfel atins. Acum nimic nu mai putea 
împiedica succesul acţiunii lor şi Nicholl şi Michel Ardan 
împărtăşiră bucuria lui Barbicane. 

După aceea, vorbiră despre toate aceste fenomene cei 
minunau unul după altul. în special nu mai conteneau să 
vorbească despre această cumulare a legilor greutăţii. 

Michel Ardan, mereu entuziast, încerca să tragă nişte 
concluzii care nu erau decât fantezie curată. 

— Ah! Vrednicii mei prieteni - spuse el - cât am mai 
progresa dacă am putea astfel să ne scăpăm de această povară 


a greutăţii, de acest lanţ ce ne leagă de el! Ar însemna că 
prizonierul ar devenit liber! S-ar isprăvi cu oboseala braţelor sau 
a picioarelor. Şi dacă e adevărat că pentru a zbura la suprafaţa 
Pământului, pentru a te susţine în aer prin simplul joc al 
muşchilor, trebuie o putere de o sută cincizeci de ori mai mare 
decât cea pe care o avem, un simplu act al voinţei, un gust 
oarecare ne-ar transporta în spaţiu, dacă n-ar exista forţa de 
atracţie. 

— Într-adevăr, spuse Nicholl râzând, dacă s-ar ajunge să 
se suprime greutatea aşa cum se suprimă durerea prin 
anestezie, iată ce ar schimba aspectul societăţii modeme. 

— Da, spuse Michel, furat de subiectul său, să nimicim 
gravitatea şi s-a isprăvit cu poverile! Plecând de la aceasta, nici 
tu vinciuri, nici tu macarale, nici tu scripeţi, nici manivele sau 
alte maşinării ce nu şi-ar mai avea rostul! 

— Bine spus, răspunse Barbicane, dar dacă nimic n-ar mai 
avea greutate, nimic nu ar mai sta, nici chiar pălăria pe capul 
tău, vrednice Michel, nici casa ta ai cărei pereţi nu se 
împreunează decât datorită greutăţii lor! Nici corăbiile n-ar mai 
pluti pe ape, căci stabilitatea lor pe valuri nu e decât urmare a 
greutăţii. Nici Oceanul n-ar mai exista, căci valurile sale n-ar mai 
fi echilibrate prin atracţia pământului. în sfârşit, n-ar mai fi nici 
atmosferă, ale cărei molecule nemaifiind reţinute s-ar risipi prin 
spaţiu! 

— lată ceea ce este supărător, răspunse Michel Ardan. 

Nimic nu te poate aduce mai brutal la realitate, ca aceşti 
oameni pozitivişti. 

— Dar mângâie-te, Michel, reîncepu Barbicane, căci dacă 
nu există vreun astru de unde să fie izgonit principiul gravităţii, 
vei vizita, cel puţin, unul, unde greutatea e mult mai mică decât 
pe Pământ. 

— Luna! 

— Da, Luna, la suprafaţa căreia lucrurile trag de zece ori 
mai puţin decât pe faţa Pământului, un fenomen foarte uşor de 
constatat. 

— Şi ne vom da seama de lucrul acesta? întrebă Michel. 

— Desigur, deoarece două sute de kilograme, pe Pământ 
nu cântăresc mai mult de treizeci pe suprafaţa Lunii. 

— Dar puterea noastră musculară nu va scădea? 


— Deloc. De vei sări în loc să te ridici la un metru, te vei 
înălța la optsprezece picioare. 

— Dar vom fi Herculi pe Lună! exclamă Michel. 

— Cu atât mai mult, răspunse Nicholl, cu cât dacă statura 
seleniţilor este proporţională cu masa globului lor, ei vor avea o 
înălţime de cel mult un picior. 

— Nişte liliputani! răspunse Michel. Voi juca deci rolul lui 
Guliver! Vom înfăptui fabula cu uriaşii!... lată ce avantaj ai când 
îţi părăseşti planeta şi alergi prin sistemul solar. 

— Stai puţin, Michel, spuse Barbicane. Dacă vrei să joci 
rolul lui Guliver, vizitează doar planetele inferioare, cum ar fi 
Mercur, Venus sau Marte, a căror masă e cu puţin mai mică 
decât aceea a Pământului. Dar nu te încumeta în planetele mari 
ca Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, căci rolurile s-ar răsturna şi 
ai deveni tu un liliputan. 

— Darân Soare? - în Soare, dacă desimea lui e de patru.ori 
mai mică decât aceea a Pământului, volumul său este de un 
milion trei sute optzeci de mii de ori mai mare şi atracţia e şi ea 
acolo de douăzeci şi şapte de ori mai mare decât la suprafaţa 
globului. Păstrând proporţiile, locuitorii ar trebui să aibă acolo, în 
medie, două sute de picioare înălţime. 

— Mii de draci! exclamă Michel. N-aş mai fi decât un 
pigmeu, un piticuţ. 

— Guliver la uriaşi, spuse Nicholl. 

— Chiar aşa răspunse Barbicane. 

— Şi n-ar fi de prisos să iei cu tine câteva tunuri pentru 
apărare. 

— Bun! răspunse Barbicane. Ghiulelele tale n-ar avea nici 
un efect în Soare şi ar cădea la câţiva metri. 

— lată ceva nemaipomenit! 

— Ba ceva sigur, răspunse Barbicane. Atracția este atât 
de considerabilă pe acest uriaş astru, încât un lucru ce pe 
Pământ cântăreşte şaptezeci de kilograme, acolo va cântări o 
mie nouă.sute treizeci de kilograme! Pălăria ta, vreo zece 
kilograme! Ţigara ta o jumătate de livră. în sfârşit, dacă ai cădea 
pe continentul solar, greutatea ta ar fi atât de mare - vreo două 
mii cinci sute de kilograme - încât nici nu te-ai mai putea ridica. 

— Drace! exclamă Michel. Ar trebui atunci să ai o mică 
macara portabilă! Ei bine, prieteni, să ne mulţumim pe ziua de 
azi cu Luna. Acolo cel puţin vom face faţă aşa cum trebuie! Mai 


târziu vom vedea dacă e cazul să mergem în Soare, unde nu 
poţi bea fără un scripete care să-ţi urce paharul la gură. 

Capitolul IX. 

URMARILE UNEI DEVIAŢII. 

Barbicane nu mai avea nici o grijă, dacă nu de rezultatul 
sfârşitului călătoriei, dar cel puţin de forţa de impulsie a 
proiectilului. Viteza sa virtuală îl târa dincolo de linia de anulare 
a forţelor. Deci nu se va mai înapoia pe Pământ. Deci nu va 
rămâne înţepenit la punctul de atracţie. 

O singură ipoteză mai rămânea posibilă de realizat, ca 
proiectilul să ajungă la ţinta sa sub acţiunea atracției Lunii. 

In realitate era vorba de o cădere de la o înălţime de opt 
mii două sute nouăzeci şi şapte de leghe, pe un astru unde, ce-i 
drept, greutatea nu trebuie socotită decât a şasea parte a 
greutăţii pământeşti. O cădere nemaipomenită cu toate acestea 
şi împotriva căreia toate măsurile trebuiau luate fără nici o 
întârziere. 

Aceste măsuri de precauţie erau de două feluri: unele 
trebuiau să amortizeze şocul în momentul în care proiectilul va 
atinge solul Lunii; altele trebuiau să-i întârzie căderea şi, prin 
urmare, s-o facă mai puţin violentă. 

Pentru a amortiza izbitura, era destul de' supărător faptul 
că Barbicane nu se gândise să întrebuinţeze aceleaşi mijloace 
care micşorează atât de bine şocul la plecare, adică apa 
întrebuințată ca resort şi pereţii brizanţi. Pereţii existau încă, dar 
lipsea apa, căci nu se putea întrebuința în acest scop cea de 
rezervă, păstrată tocmai pentru cazul în care în timpul primelor 
zile ea ar lipsi pe solul Lunii. 

De altfel, această rezervă era atât de mică, încât n-o 
puteai transforma în resort. Stratul de apă ce se afla în proiectil 
când plecaseră şi pe care se sprijinea discul mobil ocupa nu mai 
puţin de trei picioare înălţime, având o suprafaţă de cincizeci şi 
patru picioare pătrate. Ea avea un volum de şase metri cubi şi 
cântărea cinci mii şapte sute cincizeci de kilograme. Ori, 
rezervoarele nu conţineau acum nici a cincea parte. Trebuia 
deci să se renunţe la această cale atât de folositoare pentru 
amortizarea şocului de sosire. 

Din fericire, Barbicane, nemulţumit doar cu întrebuinţarea 
apei, prevăzuse sub discul mobil nişte tampoane puternice cu 
arcuri, menite a micşora lovitura dată turlei după zdrobirea 


pereţilor orizontali. Aceste tampoane mai existau încă; era de 
ajuns să le potriveşti şi să pui la loc discul mobil. Toate aceste 
piese erau uşor de manevrat, deoarece greutatea lor abia se 
simţea, aşa că puteau fi repede fixate la loc. 

Asta şi făcură. Ei potriviră la locul lor diferitele bucăţi fără 
prea mare greutate. Curând discul bine potrivit se odihnea pe 
tampoanele de oţel, aşa cum o masă se odihneşte pe picioarele 
ei. Şi totuşi, această aşezare a discului le producea un neajuns. 
Geamul de jos era astupat. 

Le era deci cu neputinţă călătorilor să observe Luna prin 
această deschizătură, î» momentul în care vor fi precipitaţi 
perpendicular pe faţa ei. Dar nu aveau altă alternativă şi 
renunţară la geam. De altfel, prin cele laterale, tot se puteau 
vedea întinsele regiuni ale Lunii, tot aşa cum se poate vedea 
Pământul din nacela unui aerostat. 

Instalarea discului le luă o oră de lucru. Trecuse de amiază 
când pregătirile au fost isprăvite. Barbicane făcu noi observaţii 
asupra înclinării proiectilului, dar spre marele lui necaz se părea 
că proiectilul nu se întorsese destul pentru o cădere; părea să 
urmeze o curbă paralelă cu discul lunii. Astrul nopţii, strălucea 
minunat în spaţiu, pe când de cealaltă parte, astrul zilei îl 
învăluia cu focurile sale. 

Situaţia aceasta nu putea fi prea liniştitoare. 

— Vom ajunge oare? întrebă Nicholl. 

— Să facem totul ca şi cum ar trebui să ajungem, 
răspunse Barbicane. 

— Sunteţi nişte fricoşi, îi certă Michel Ardan. Vom ajunge 
şi chiar mai repede decât vom vrea. 

Acest răspuns îl împinse din nou pe Barbicane la lucrările 
sale pregătitoare şi el se îndeletnici cu instalarea maşinăriilor ce 
trebuiau să întârzie căderea. 

Să ne amintim de scena de la mitingul ce se ţinuse la 
Tampa-Town, în Florida, pe vremea când căpitanul Nicholl era 
socotit drept duşman al lui Barbicane şi adversar al lui Michel 
Ardan. Căpitanul Nicholl susţinea că proiectilul se va zdrobi ca 
sticla. Michel îi răspunsese că-i va frâna căderea cu ajutorul 
unor rachete aşezate cu socoteală. întradevăr, puternice artificii, 
având un punct de sprijin pe turlă şi explodând în afară, puteau 
să provoace un recul, frânând astfel, într-o oarecare măsură, 
viteza proiectilului. 


Aceste rachete trebuiau să ardă în vid, ce-i drept, dar 
oxigenul nu le lipsea, căci ele şi-l furnizau singure, ca vulcanii de 
pe Lună, a căror aprindere n-a fost niciodată împiedicată de 
lipsa unei atmosfere în jurul Lunii. 

Aşadar, Barbicane se înarmase cu rachete aşezate în mici 
tunuri de oţel, sfredelite, ce se puteau înşuruba în turla 
proiectilului. în interior, aceste tunuri atingeau fundul. în 
exterior depăşeau proiectilul cu o jumătate de picior. Erau 
douăzeci la număr. Printr-o gaură făcută în disc, era cu putinţă 
să se aprindă fitilul cu care era prevăzută fiecare. 

Tot efectul se producea afară. Amestecurile explozive 
fuseseră din timp vârâte în fiecare tun. Deci era de ajuns să se 
ridice obturatoarele metalice ale turlei şi să fie înlocuite prin 
aceste tunuri care se potriveau de minune la locul lor. 

Această sarcină nouă a fost îndeplinită pe la ora trei şi 
după toate aceste pregătiri, nu le mail rămânea altceva de 
făcut decât să aştepte. în timpul acesta, proiectilul se apropia 
văzând cu ochii de Lună. Fără îndoială că într-o anumită măsură 
era sub influenţa ei; dar şi propria sa viteză îl târa pe o linie 
oblică. Din unirea acestor două forţe rezultanta era o linie care 
putea fi o tangentă la Lună. Ce era însă sigur, era că proiectilul 
nu cădea în chip firesc la suprafaţa Lunii, căci partea lui 
inferioară, datorită greutăţii sale, ar fi trebuit să fie întoarsă spre 
ea. 

Grijile lui Barbicane creşteau văzând că proiectilul său se 
împotriveşte forţei gravitaţiei. Acesta era marele necunoscut ce 
i se deschidea înainte, necunoscutul printre spaţiile interstelare. 
El, un savant, credea că prevăzuse cele trei ipoteze cu putinţă, 
întoarcerea pe Pământ, mersul înainte spre Lună, oprirea la 
punctul mort! Şi iată că o a patra ipoteză plină de toate tainele 
infinitului, se ivea deodată. Pentru a nu o privi cu teamă, trebuia 
să fii un savant hotărât ca Barbicane, o fiinţă rece şi flegmatică 
cum era Nicholl, sau un aventurier îndrăzneţ ca Michel Ardan. 

Convorbirea era împinsă spre acest subiect. Alţi oameni ar 
fi privit problema din punct de vedere practic. Sar fi întrebat 
unde-i mâna vagonul lor proiectil. Ei, deloc! 

Ei căutară cauza care produsese acest efect. 

— Aşadar am deraiat? întrebă Michel. De ce oare? 

— Tare mi-e teamă, răspunse Nicholl, că, cu toate 
măsurile pe care le-am luat, tunul n-a ţintit bine! O eroare, 


oricât de mică ar fi ea, şi e de ajuns să ieşim din sfera de 
atracţie a Lunii. 

— Deci, să se fi tras greşit? întrebă Nicholl. 

— Nu cred, răspunse Barbicane. Perpendicularitatea 
tunului era precisă şi direcţia sa pe zenitul locului incontestabilă. 
Ori Luna trecând la zenit, noi trebuie s-o atingem din plin. 
Trebuie să fie o altă cauză, dar ea îmi scapă. 

— Oare nu sosim prea târziu? întrebă Nicholl. 

— Prea târziu? exclamă Barbicane 

— Da, reluă Nicholl. Nota Observatorului din Cambridge 
arată că drumul ce-l avem de străbătut trebuie să fie făcut în 
nouăzeci şi şapte de ore treisprezece minute şi douăzeci de 
secunde. Ceea ce înseamnă că mai devreme Luna nu va fi încă 
la locul de întâlnire, iar mai târziu, ea nar mai fi acolo. 

— De acord, răspunse Barbicane. Dar noi am plecat la 
data de 1 decembrie, la ora unsprezece fără treisprezece 
minute şi douăzeci şi cinci de secunde seara şi trebuie să 
ajungem la 5 decembrie la miezul nopţii, chiar în clipa când 
Luna va fi plină. Ori suntem în ziua de 5 decembrie. 

E ora trei şi jumătate după-amiază şi opt ore jumătate ar 
trebui să fie suficiente să ajungem la ţintă. De ce oare nu mai 
ajungem? 

— Să fie. oare din pricina vitezei prea mari? întrebă 
Nicholl, căci ştim acum că viteza iniţială a fost mult mai mare 
decât se credea. 

— Nu! De o sută de ori nu! răspunse Barbicane. O viteză 
prea mare, dacă direcţia proiectilului ar fi fost bună, nu ne-ar fi 
împiedicat să ajungem în Lună. Nu! S-a întâmplat numai o 
deviere. Am fost abătuţi din drumul nostru. 

— De ce? Prin ce? întrebă Nicholl. 

— Nu vă pot spune, răspunse Barbicane. 

— Ei bine, Barbicane, spuse atunci Michel, vrei să cunoşti 
părerea mea în privinţa acestei întrebări de a se şti de unde 
provine această abatere? 

— Vorbeşte...! 

— Eu n-aş da nici o jumătate de dolar ca s-o aflu! Am 
deviat, iată faptul. Unde ne ducem, prea puţin mă interesează! 
O să vedem noi. Ce dracu! Deoarece suntem târâţi în spaţiu, 
vom sfârşi o dată căzând în vreun centru oarecare de atracţie. 


Nepăsarea lui Michel Ardan nu-l putea mulţumi pe 
Barbicane. Nu că acesta din urmă era îngrijorat de viitor. 

Dar de ce deviase proiectilul său, iată ce voia să ştie cu 
orice preţ. 

In acest timp, proiectilul continua să se mişte paralel cu 
Luna şi o dată cu el tot alaiul de lucruri aruncate prin geam. 
Barbicane putu chiar să constate cu ajutorul unor puncte de 
reper ce şi le marcase pe Lună, a cărei depărtare era mai mică 
acum de două mii de leghe, că viteza sa devenea uniformă. O 
nouă dovadă că nu era o cădere. Forţa de impulsie îi mai ducea 
spre atracţia Lunii, dar traiectoria proiectilului îi apropia desigur 
de discul lunar şi se putea nădâăjdui că la o distanţă mult mai 
mică, acţiunea gravitaţiei ar predomina şi va provoca până la 
urmă căderea. 

Cei trei prieteni, neavând nimic mai bun de făcut, îşi 
continuară observaţiile. Totuşi nu puteau încă să determine 
aşezările topografice de pe satelit. Toate reliefurile sale erau 
nivelate din pricina reflectării razelor Soarelui. 

Priviră astfel prin ferestrele laterale până la opt seara. 

Luna le părea acum atât de mare în faţa ochilor încât ea 
acoperea o jumătate a firmamentului. Pe de o parte Soarele, pe 
de alta blonda Phoebe înecau proiectilul în lumină. 

In acest moment, Barbicane fu de părere că se poate 
aprecia la doar şapte sute de leghe distanţa ce-i mai despărţea 
de ţinta lor. Viteza proiectilului i se păru a fi de două sute de 
metri pe secundă, adică, cam de o sută şaptezeci de leghe pe 
oră. Vârful proiectilului tindea să se întoarcă spre Lună sub 
acţiunea forţei centripete; dar forţa centrifugă târându-l mai 
departe, era probabil că traiectoria rectilinie s-ar transforma 
într-o curbă oarecare, a cărei natură nu putea fi determinată. 

Barbicane căută fără încetare dezlegarea problemei sale 
insolubile. Orele se scurgeau fără nici un rezultat. 

Proiectilul se apropia văzând cu ochii de Lună, dar era de 
asemenea vizibil că nu va ajunge acolo. Cât priveşte cea mai 
scurtă distanţă pe care ar trece-o, ea ar fi rezultanta a două 
puteri atractive şi respingătoare ce solicitau mobilul. 

— Nu cer decât un lucru, repeta Michel: să trecem destul 
de aproape de Lună, pentru a-i putea pătrunde tainele. 

— Atunci blestemat să fie motivul care a făcut să se abată 
proiectilul nostru din drum! spuse Nicholl. 


— Blestemat fie atunci, zise Barbicane, ca şi cum ar fi fost 
trăsnit, bolidul cu care ne-am încrucişat în drum. 

— Cum? Ce? exclamă Michel Ardan. 

— Ce vrei să spui? întrebă Nicholl. 

— Vreau să spun, răspunse Barbicane convins, că 
abaterea noastră din drum e datorată numai întâlnirii cu acel 
corp rătăcitor. 

— Dar nici nu ne-a atins, răspunse Michel. 

— Nu contează. Masa sa comparată cu cea a proiectilului 
nostru era enormă şi atracţia sa a fost suficientă pentru a ne 
influenţa direcţia. 

— Numai atât! strigă Nicholl. 

— Da, Nicholl, dar atât cât a fost de puţin pe o distanţă de 
optzeci şi patru de mii de leghe, a fost îndeajuns pentru a greşi 
ţinta. 

Capitolul X. 

OBSERVATORII LUNII. 

Negreşit că Barbicane găsise singura cauză, vrednică a fi 
crezută, a acestei abateri din drum. Era o întâmplare nefericită. 
Oricât de mică era, fusese de ajuns să schimbe traiectoria 
proiectilului. îndrăzneață încercare dădea greş datorită unei 
împrejurări inoportune şi dacă nu vor surveni evenimente 
excepţionale, nu se va mai putea atinge discul Lunii. Cel puţin 
vor trece oare îndeajuns de aproape pentru a rezolva anumite 
probleme de fizică sau de geologie nerezolvate până atunci? 
Asta era întrebarea, singura ce-i frământa acum pe îndrăzneţii 
călători. Cât despre soarta ce le-o rezerva viitorul, nici nu voiau 
Să se gândească. Totuşi ce se vor face ei în aceste nesfârşite 
pustietăţi, ei, cărora în curând le va lipsi aerul? încă vreo câteva 
zile şi se vor nărui asfixiaţi în acest proiectil, rătăcind la 
întâmplare. Dar câteva zile însemnau veacuri pentru aceşti 
îndrăzneţi şi ei îşi dăruiră toate clipele ca să observe această 
Lună pe care nu mai nădăjduiau s-o atingă. 

Distanţa ce mai despărţea proiectilul de satelit, era 
socotită cam la două sute de leghe. în aceste condiţii, din punct 
de vedere al vizibilităţii amănuntelor discului, călătorii se aflau 
mult mai îndepărtați de Lună decât sunt locuitorii Pământului, 
înarmaţi cu puternicele lor telescoape. 

Se ştie într-adevăr că telescopul instalat de John Ross la 
Parson-town, care măreşte de şase mii cinci sute de ori, aduce 


Luna până-la şaisprezece leghe; mai mult încă, cu ajutorul 
puternicului instrument instalat la Long's-Peak, astrul nopţilor, 
mărit de patruzeci şi opt de mii de ori, era adus la cel puţin două 
leghe şi lucrurile ce aveau zece metri diametru, păreau 
îndeajuns de lămurite. 

Aşa că, de la această distanţă, amănuntele topografice ale 
Lunii, privite fără ochean, nu puteau fi bine determinate. Ochiul 
cuprindea întinsul contur al acestor nesfârşite văi, botezate 
greşit „mări”, dar nu le putea recunoaşte originea. Şiragul de 
munţi se topea în orbitoarea lumină ce o producea reflecţia 
razelor solare. Privirea, orbită ca şi cum s-ar fi plecat pe o baie 
de argint topit, se întorcea fără voie în acest timp forma ovală a 
astrului se şi lămurea. Se ivea ca un ou uriaş, al cărui capăt mai 
mic era întors spre Pământ. într-adevăr, Luna lichidă sau 
maleabilă în rimele zile ale vieţii sale, era pe atunci o sferă 
perfectă; dar curând după aceea, târâtă în sfera de atracţie a 
Pământului, ea se alungi sub influenţa gravitaţiei sale. Devenind 
satelit, ea îşi pierdu puritatea de început a formelor; centrul ei 
de gravitate se reflecta înaintea centrului figurii şi din această 
aşezare, câţiva savanţi traseră concluzia că aerul şi apa se 
putuseră adăposti pe această suprafaţă opusă a Lunii, care nu 
se poate vedea niciodată de pe Pământ. 

Această modificare a primelor forme ale satelitului nu a 
fost sensibilă decât timp de câteva zile. Distanţa dintre proiectil 
şi Lună scădea foarte repede deşi viteza sa era cu mult mai 
mică decât cea iniţială, dar totuşi de opt-nouă ori mai mare 
decât acea care pune în mişcare trenurile expres. 

Direcţia oblică a proiectilului, tocmai din pricina oblicităţii 
sale, îi lăsa lui Michel Ardan o oarecare nădejde că va întâlni în 
vreun punct oarecare discul lunar. Lui nu-i putea intra în cap.că 
nu vor mai ajunge acolo. Nu! El n-o putea crede şi şi-o repeta 
mereu. Dar Barbicane, un judecător mai bun, nu înceta să-i 
răspundă cu o neînduplecată logică. 

— Nu, Michel! Nu! Nu putem ajunge pe Lună decât 
datorită unei căderi şi noi nu cădem. Forţa centripetă ne 
menţine sub influenţa Lunii, dar forţa centrifugă, căreia nu i ne 
putem opune, ne tot îndepărtează. 

Toate astea au fost spuse cu un asemenea ton, încât îi 
răpi lui Michel Ardan şi ultimele speranţe. 


Partea Lunii de care se apropia proiectilul era emisfera de 
nord, aceea ce pe hărţile selenite se vede jos, căci hărţile 
acestea sunt întocmite de obicei după imaginea dată de 
ocheane şi după cum se ştie ocheanele răstoarnă lucrurile. Aşa 
era Mappa selenografică a lui Beer şi Moedler pe care o consulta 
Barbicane. Pe emisfera nordică se vedeau întinse câmpii, unde 
din loc în loc se aflau nişte munţi singuratici. 

La miezul nopţii, Luna era plină. Exact în acest moment, 
călătorii ar fi trebuit să pună piciorul acolo, dacă nenorocoasa 
întâlnire cu bolidul nu le-ar fi schimbat direcţia. Astrul sosea deci 
în condiţiile stabilite cu precizie de Observatorul din Cambridge. 
Matematic vorbind, el se afla la perigeu şi la zenitul paralelei a 
douăzeci şi opta. 

Dacă un observator s-ar fi aşezat în fundul uriaşului 
Columbiad îndreptat perpendicular către orizont, el ar fi încadrat 
perfect Luna în ţeava tunului. O linie dreaptă închipuind axa 
tunului ar fi străbătut prin centrul său astrul nopţii. 

De prisos să mai spunem că în timpul acestei nopţi de 

5 spre 6 decembrie călătorii nu se odihniră nici măcar o 
clipă. 

Ar fi putut oare închide ochii fiind atât de aproape de 
această lume nouă? Nu. Toate dorinţele lor se uneau într-un 
singur gând: să vadă! Reprezentanţi ai Pământului, ai umanităţii 
trecute şi prezente pe care o întruneau în acelaşi timp, prin ochii 
lor, întreaga speţă umană, priveau aceste regiuni ale Lunii şi 
pătrundeau în tainele satelitului său. O oarecare emoție le 
strângea inima şi se plimbau tăcuţi de la o fereastră la alta. 

Observațiile lor reproduse de Barbicane au fost stabilite cu 
precizie. Pentru a le face, ei se slujeau de lunete, pentru a le 
controla, aveau hărţi. 

Primul observator al Lunii a fost Galileo. Primitiva sa 
lunetă mărea doar de treizeci de ori. Totuşi el a fost ce-l dintâi 
care a recunoscut în aceste pete ce erau presărate pe discul 
Lunii, „cum sunt presăraţi ochii multicolori ai penetului din 
coada unui păun”, nişte munţi şi măsură câteva înălţimi cărora 
el le dădu în rn?d,exagerat o înălţime egală cu a douăzecea 
parte din diametrul discului, adică opt mii opt sute de metri. 
Galileu nu întocmise vreo hartă bazată pe observaţiile sale. 

Câţiva ani mai târziu, un astronom din Dantzig, anume 
Hevelius, prin procedee ce nu erau valabile decât de două ori pe 


lună şi anume în timpul primului şi celui de al doilea pătrar, 
reduse înălțimile lui Galileu la numai a douăzeci şi şasea parte a 
diametrului Lunii. El greşea în sens invers. Totuşi acestui învăţat 
să-i mulţumim pentru prima hartă a Lunii. Petele luminoase şi 
rotunjite formează aici munţi circulari şi petale închise arată 
mări întinse care în realitate nu sunt alt ceva decât câmpii. 
Acestor munţi şi acestor mări întinse ol le dădu denumiri 
pământeşti. Se pot vedea figurând acea hartă un munte Sinai în 
mijlocul unei Arabii. aia în centrul unei Sicilii, Alpii, Apeninii, 
Carpaţii,poi Mediterana, Palus-Meotida, Pontul Euxin, marea C 
aspică. Denumiri rău aplicate de altfel, căci nici aceşti munţi, 
nici aceste mări nu amintesc cu nimic de configuraţia celor cu 
acelaşi nume de pe globul pământesc. 

Numai foarte puţin se poate recunoaşte imaginea 
răsturnată a peninsulei indiene, a golfului Bengal şi a 
Cochinchinei în acea pată mare, albă, legată spre sud de 
continente mai întinse şi terminată în colţ. Aşa că aceste nume 
nu au fost păstrate. Un alt cartograf, cunoscând mai bine inima 
omenească, propuse o nouă nomenclatură, pe care înfumurarea 
omenească se grăbi s-o adopte. 

Acest observator a fost părintele Riccioli, contemporan al 
lui Hevelius. El întocmi o hartă grosolană şi plină de greşeli. Dar 
munţilor din Lună el le dădu numele marilor bărbaţi ai 
antichităţii şi ale învăţaţilor din epoca sa, obicei foarte des 
urmat după aceea. 

O a treia hartă a Lunii a fost făcută în veacul al XVillea de 
Dominio Cassini; mai bună prin execuţia sa ca aceea a lui 
Riccioli, ea este inexactă din punct de vedere al măsurilor. După 
ea au fost publicate mai multe reducţiuni, dar până la urmă, 
clişeul său păstrat multă vreme la Imprimerie Royale, a fost 
vândut cu kilogramul ca un material fără valoare. 

La Hire, renumit matematician şi desenator, întocmi o 
hartă a Lunii, înaltă de patru metri, care niciodată nu a fost 
gravată. 

După dânsul, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, un 
astronom german, Tobie Mayer, începu publicarea unei 
minunate hărţi selenografice, după măsurile lunare riguros 
controlate de el, dar moartea lui, petrecută în anul 1762, îl 
împiedică să termine această frumoasă lucrare. 


Vin după aceea Schroeter din Lilienthal, care schiţă 
numeroase hărţi ale Lunii, apoi lin anume Lorhmann din Drezda 
căruia i se datorează o planşă împărţită în 25 de secţiuni, dintre 
care patru au fost gravate. 

In 1830, domnii Beer şi Moedler compuseră renumita lor 
Mappa selenografică, după o producţie orografică. Această hartă 
reproduce exact discul Lunii, aşa cum apare; numai 
configuraţiile munţilor şi ale câmpiilor sunt juste doar'ân partea 
sa centrală; de altfel peste tot în părţile de miazănoapte sau de 
sud, de apus ori de răsărit, aceste configurații prescurtate nu se 
pot compara cu cele din mijloc. Această hartă topografică, înaltă 
de 95 centimetri şi împărţită în patru părţi, este o capodoperă a 
cartografiei lunare. 

După aceşti savanţi, se mai citează reliefurile 
selenografice ale astronomului german Julius Schmidt, lucrările 
topografice ale părintelui Secchi, minunatele schiţe ale unui 
amator englez Waren de la Rue şi, în sfârşit, o hartă după 
proiecte ortografice a domnilor Lecouturier şi Chapuls, un 
frumos model întocmit în 1860, cu un desen foarte desluşit şi cu 
o orânduire foarte clară. 

Aceasta este nomenclatura diferitelor hărţi privitoare la 
lumea din Lună. Barbicane avea două hărţi; aceea a domnilor 
Beer şi Moedler şi aceea a domnilor Chapuis şi Lecouturier. Ele 
trebuiau să-i uşureze munca de observator, întrucât priveşte 
instrumentele optice pe care le avea la îndemâna sa, erau nişte 
minunate lunete marinăreşti, fabricate special pentru această 
călătorie. Ele măreau obiectele de o sută de ori. Deci cu ele s-ar 
fi adus Luna la o distanţă mai mică de o mie de leghe de 
Pământ. Dar atunci, la distanţa care pe la orele trei de 
dimineaţă nu trecea de o sută douăzeci kilometri şi într-un 
mediu ce nu era tulburat de nici un fel de atmosferă, aceste 
instrumente trebuiau să aducă Luna la mai puţin de o mie cinci 
sute de metri. 

Capitolul XI. 

FANTEZIE ŞI REALITATE 

— Ai văzut vreodată Luna? îl întrebă odată ironic un 
profesor pe unul din elevii săi. 

— Nu domnule, răspunse elevul şi mai ironic, trebuie să vă 
spun însă că am auzit vorbindu-se de ea. 


Într-un sens oarecare, spiritualul răspuns al elevului ar 
putea să fie dat de marea majoritate a făpturilor sublunare. Câţi 
oameni care au auzit vorbindu-se de Lună, n-au văzut-o 
niciodată... cel puţin prin lentila unei lunete sau a unui telescop! 
Câţi nu au cercetat nici măcar harta satelitului lor! 

Privind un planisfer al Lunii, ne izbeşte mai întâi o 
ciudăţenie. Contrar aşezării de pe Pământ sau din planeta 
Marte, continentele ocupă aici mai cu seamă emisfera sudică a 
globului Lunii. Aceste continente nu prezintă acele linii terminale 
atât de lămurite şi aşa de precise cum sunt în America de Sud, 
Africa şi peninsula indiană. 

Coastele lor colţuroase, capricioase, adânc crestate, au o 
bogăţie de golfuri şi de peninsule. Ele reamintesc cu uşurinţă 
talmeş-balmeşul din insulele Sonda, unde pământurile sunt 
deosebit de fărâmiţate. Dacă s-a navigat cândva la suprafaţa 
Lunii, fără îndoială că asta a fost deosebit de greu şi periculos 
iar marinarii şi hidrografii seleniţi sunt de plâns; aceştia din 
urmă când ridicau planul acestor coaste zbuciumate, cei dintâi 
când întâlneau aceste periculoase locuri de acostare. 

De asemenea, se poate observa că pe sferoidul Lunii, 
polul sudic are un caracter mult mai mult continental decât cel 
nordic. Pe lângă acesta din urmă, nu se găseşte decât o uşoară 
tichie de pământuri despărțite de alte continente prin mări 
întinse. Spre miazăzi continentele aproape că îmbracă toată 
emisfera. Este deci cu putinţă că seleniţii saşi fi înfipt steagul pe 
unul din polii lor, pe când oameni ca Franklin, Rosse, Kane, 
Dumont-d'Urville, Lambert n-au putut încă să ajungă la acest 
punct necunoscut al globului pământesc. 

Cât despre insule, ele sunt numeroase la suprafaţa Lunii. 
Aproape toate lunguieţe sau rotunde şi trase parcă cu 
compasul, ele par a forma un întins arhipelag comparabil cu 
acel fermecător grup din Grecia şi Asia Mică, pe care mitologia l- 
a însufleţit odinioară cu cele mai fermecătoare legende ale ei. 

Fără să vrei nume ca Naxos, Tenedos, Milo, Carpathos, îţi 
vin în minte şi cauţi cu ochii corabia lui Ulise sau „clipper”-ul 
argonauţilor. Cel puţin aşa o cerea Michel Ardan; el vedea un 
arhipelag grecesc pe carte. în ochii tovarăşilor săi mai puţin 
fantezişti, aspectul acestor ţărmuri amintea mai degrabă 
pământul îmbucătăţit din Noulbrunswick sau Noua Scoţie şi 
acolo unde francezul găsea urmele eroilor legendari, aceşti 


americani arătau punctele prielnice aşezării birourilor în 
interesul comerţului şi industriei din Lună. 

Pentru a încheia cu descrierea părţii continentale a Lunii, 
să spunem şi câteva cuvinte despre faţa sa orografică. Aici se 
deosebesc foarte limpede şiruri de munţi, munţi singuratici, văi 
rotunde şi şanţuri. întregul relief al Lunii este cuprins în această 
împărţeală, fiind neobişnuit de accidentat. închipuiţi-vă o uriaşă 
Elveţie, o Norvegie fără sfârşit, unde acţiunea plutonică a făcut 
totul. 

Faţa aceasta atât de profund noduroasă este rezultatul 
contracţiilor succesive ale scoarţei, pe vremea când astrul era 
pe cale de formare. Discul Lunii este fără îndoială indicat pentru 
studiul marilor fenomene geologice. După părerile unor anumiţi 
astronomi, suprafaţa sa, deşi mult mai veche decât aceea a 
Pământului, a rămas mai nouă. 

Acolo nu-s nici ape care să macine relieful primitiv şi a 
căror acţiune crescândă să producă până la urmă o nivelare 
completă, nici aer a cărui influenţă descompune, schimbă 
profilurile ortografice. Acolo, acţiunea plutonică, cu nimic 
modificată de cele neptuniene, se prezintă aşa cum este lăsată 
de la natură. Este Pământul aşa cum fusese înainte ca diferitele 
bălți şi curente să-l fi transformat într-o scrie de straturi 
succesive de mâl. 

După ce privirea s-a plimbat pe aceste întinse continente,- 
ea este atrasă de mări şi mai întinse încă. Nu numai prin 
conformaţia lor, ci şi prin poziţia şi aspectul lor reamintesc pe 
acelea ale oceanelor pământeşti, dar tot ca şi Pământul, aceste 
mări ocupă cea mai mare parte a globului. 

Şi totuşi nu sunt spaţii lichide, ci câmpii a căror origine, 
călătorii noştri nădăjduiau s-o determine curând. 

Astronomii, trebuie s-o recunoaştem, au împodobit aceste 
pretinse mări cu denumiri cel puţin ciudate pe care ştiinţa le-a 
respectat până astăzi. Michel Ardan avea dreptul să asemene 
acest planisfer cu o „hartă a dragostei” lucrată de o Scudery sau 
de un Cyrano de Bergerac. 

— Numai că, adăugă el, nu-i harta sentimentului ca prin 
veacul XVII, ci o hartă a vieţii, foarte lămurit despărțită în două 
părţi: una feminină, alta masculină. 

Femeilor, emisfera din dreapta, bărbaţilor, cea din stânga! 


Şi în timp ce vorbea astfel, Michel nu izbutea altceva 
decât ca prozaicii săi tovarăşi să dea din umeri. Barbicane şi 
Nicholl considerau harta Lunii dintr-un cu totul alt punct de 
vedere decât acela al fantezistului lor prieten. Totuşi fantezistul 
prieten avea şi el mai mult sau mai puţin dreptate! judecaţi şi 
dumneavoastră. 

In această emisferă din stânga se întinde „Marea Norilor” 
unde atât de des se îneacă judecata omenească. 

Nu departe, răsare „Marea Ploilor”, alimentată de toate 
necazurile vieţii. Lângă aceasta se adânceşte „Marea 
Furtunilor”, unde omul luptă fără încetare împotriva pasiunilor 
sale prea adesea victorioase. Apoi istovit de aceste dezamăgiri, 
trădări, necredinţe şi tot alaiul de mizerii pământeşti, ce găseşte 
el la sfârşitul drumului său? 

Acea întinsă „Mare a toanelor” abia îndulcită de câteva 
picături din apele „Golfului de Rouă”! Neguri, ploi, furtuni, 
toane. Oare viaţa omului înseamnă altceva şi nu se rezumă oare 
la aceste patru cuvinte? 

Emisfera din dreapta dedicată doamnelor, cuprinde mări 
mai mici, a căror nume semnificative cuprind toate incidentele 
unei vieţi de femeie. Este „Marea Seninătăţii” deasupra căreia 
se apleacă tânăra fată şi „Lacul Viselor” ce-i oglindeşte un viitor 
fericit! Era „Marea Nectarului” cu valurile sale duioase de 
dragoste! Este „Marea Rodniciei”, „Marea Crizelor”, apoi „Marea 
Aburilor” ale cărei întinderi poate că sunt prea restrânse şi în 
sfârşit acea întinsă „Mare a Liniştii” unde au fost înghiţite toate 
pasiunile false, toate visele fără rost, toate dorinţele neîmplinite 
şi ale cărei valuri se revarsă liniştit în „Lacul Morţii”! 

Ce înşiruire curioasă de nume! Ce împărţire deosebită a 
acestor două emisfere ale Lunii, emisfere unite una de alta ca 
bărbatul de femeie şi formând această sferă a vieţii târâtă în 
spaţiu! Şi oare Michel, cu imaginaţia sa, nu avea dreptate să 
înţeleagă în felul acesta fantezia vechilor astronomi? 

Dar în timp ce imaginaţia sa alerga astfel peste „mări”, 
serioşii săi tovarăşi de drum priveau mai geografic lucrurile. Ei 
învățau pe dinafară această nouă lume şi îi măsurau unghiurile 
şi diametrul. 

Pentru Barbicane şi Nicholl, Marea Negurilor era o imensă 
depresiune, cu câţiva munţi circulari, ici-colo, şi acoperind o 
mare parte din zona vestică a emisferei de sud; ea ocupa o'sută 


optzeci şi patru de mii opt sute de leghe pătrate şi centrul său 
se afla la 15 grade latitudine sudică şi 

20 grade longitudine răsăriteană. Oceanul Furtunilor, 
Oceanus Procellarum, cea mai întinsă câmpie a discului lunar, 
cuprindea o suprafaţă de 328.300 leghe pătrate, mijlocul său 
fiind la 10 grade latitudine nordică r 45 grade longitudine 
răsăriteană. Din sânul său se înălţau minunaţii munţi luminoşi ai 
lui Kepler şi Aristarc. 

Mai spre miazănoapte şi despărțită de Marea Norilor prin 
nişte lanţuri înalte de munţi, se întindea Marea Ploilor, Mare 
Imbrium, ce-şi avea centrul la 35 grade latitudine nordică şi 20 
grade longitudine răsăriteană; forma sa era aproape rotundă şi 
ocupa un spaţiu de 193 mii de leghe. Nu departe, Marea 
Toanelor, Mare Humorum, un mic bazin având doar 44.200 
leghe pătrate, era aşezată la 25 grade latitudine sudică şi 40 
grade longitudine estică. în sfârşit încă trei golfuri se mai 
conturau pe țărmurile acestei emisfere: golful Torid; golful Rouei 
şi golful Stânjeneilor, mici câmpuri înghesuite printre şiruri înalte 
de munţi. 

Emisfera „femeiască” fireşte, mult mai năzuroasă, se 
deosebea prin mări mult mai mici şi mult mai numeroase. 

Spre miazănoapte se găseau Marea Frigului, Mare Frigoris, 
la 55 grade latitudine nordică şi 0 grade longitudine, cu o 
suprafaţă de 76 mii de leghe pătrate, care se învecina cu Lacul 
Morţii şi Lacul Viselor; Marea Seninătăţii, Mare Serenitatis, la 25 
grade latitudine nordică şi 20 grade longitudine estică, având o 
suprafaţă de 86 mii de leghe pătrate; Marea Crizelor, Mare 
Crisium, bine conturată, foarte rotundă, la 17 grade latitudine 
nordică şi 55 grade” longitudine vestică, cu o suprafaţă de 
patruzeci de mii de leghe, o adevărată mare Caspică, încinsă cu 
o cunună de munţi. Apoi în regiunea Ecuatorului, la 5 grade 
latitudine nordică şi 25 grade longitudine vestică, se'ivea Marea 
Liniştii, Mare Tranquilljtatis, ocupând 121.509 leghe pătrate; 
această mare comunica spre sud cu Marea Nectarului, Mare 
Nectaris, pe o întindere de 28.100 leghe pătrate, la 15 grade 
latitudine sudică şi 35 grade longitudine vestică şi la răsărit cu 
Marea Fertilităţi, Mare Feconditatis, cea mai întinsă din această 
emisferă, ocupând 

219.300 leghe pătrate, la 3 leghe latitudine sudică şi 50 
grade longitudine vestică. în sfârşit, mult spre miazănoapte şi 


mult de tot spre sud, se mai zăreau încă două mări, Marea lui 
Humboldt, Mare Humboldtianum, cu o suprafaţă de şase mii 
cinci sute leghe pătrate şi Marea Australă, Mare Australe, având 
o suprafaţă de douăzeci şi şase mile. 

În mijlocul discului lunar, călărind pe ecuator, şi pe 
meridianul zero, se deschidea Golful Centrului, Sinus Medii, un 
fel de linioare de unire între cele două emisfere. 

Aşa se arăta în ochii lui Nicholl şi Barbicane suprafaţa încă 
vizibilă a satelitului Pământului. Când ei adunară aceste diferite 
măsuri, găsiră că suprafaţa acestei emisfere era de 4.738.160 
de leghe, dintre care 3.317.600 pentru vulcani, lanţuri de munţi, 
văi rotunde, insule, într-un cuvânt tot ce părea că formează 
partea solidă a Lunii, un milion patru sute zece mii patru sute 
leghe pentru mări, lacuri, bălți, tot ce părea că formează partea 
lichidă. Ceea ce de altfel îi era cu desăvârşire indiferent 
vrednicului nostru Michel. 

După cum se vede, emisfera aceasta este de treisprezece 
ori şi jumătate mai mică decât emisfera pământească. Totuşi 
selenografii au şi numărat acolo mai mult de cincizeci de mii de 
cratere. Este deci o suprafaţă zgribulită, crăpată, o adevărată 
strecurătoare, vrednică de denumirea prea puţin poetică ce i-au 
dat-o englezii „green cheese” adică „brânză mucegăită”. 

Michel Ardan sări în sus când Barbicane rosti acest nume 
înjositor. 

— lată deci, zise el, cum o tratau anglo-saxonii, în veacul 
al XIX-lea, pe frumoasa Diana, pe blonda Phoebe, pe drăgălaşa 
Isis, pe încântătoarea Astartea, regina nopţilor, fiica Latoniei şi a 
lui Jupiter, sora cea mică a radiosului Apolo! 

Capitolul XII. 

AMĂNUNTE OROGRAFICE. 

Direcţia pe care o urma proiectilul, aşa cum se ştie, îl târa 
spre emisfera nordică a Lunii. Călătorii erau departe de acest 
punct central pe care ar fi trebuit să-l atingă, dacă traiectoria n- 
ar fi suferit o deviere de nereparat. 

Era douăsprezece şi jumătate noaptea. Barbicane socoti 
că atunci se aflau la o distanţă de o mie patru sute de kilometri, 
distanţă ceva mai mare ca lungimea razei lunare şi care trebuia 
să descrească pe măsură ce vor înainta spre Polul Nord. 
Proiectilul se găsea atunci nu în dreptul ecuatorului, ci de-a 
curmezişul celei de-a zecea paralele şi începând cu această 


latitudine, indicată cu grijă pe hartă până la pol, Barbicane şi cei 
doiînsoţitori ai săi putură observa Luna în cele mai bune condiţii. 

Intr-adevăr, cu ajutorul lunetelor, distanţa aceasta de o 
mie patru sute kilometri era redusă la paisprezece, adică tocmai 
trei leghe şi jumătate. Telescopul din Munţii Stâncoşi apropia 
Luna mai mult, dar atmosfera Pământului îi micşora foarte mult 
puterea sa optică. Aşa că Barbicane, instalat în proiectilul său, 
cu luneta la ochi, zărea anumite amănunte aproape de nevăzut 
pentru observatorii de pe Pământ. 

— Dragii mei, spuse atunci preşedintele cu o voce gravă, 
nu ştiu încotro ne ducem, nu ştiu dacă vom mai revedea cândva 
globul pământesc. Totuşi să facem tot aşa ca şi cum aceste 
lucrări ar trebui să slujească într-o zi semenilor noştri. Să lăsăm 
la o parte orice frământări. 

Suntem astronomi. Acest proiectil este un cabinet al 
Observatorului din Cambridge, transportat în spaţiu. Să 
observăm deci. 

Acestea fiind zise, munca a fost începută cu o deosebită 
precizie şi el reproduse cu exactitate diferitele aspecte ale Lunii 
la distanţe variabile, la care se afla proiectilul faţă de astru. 

In timp ce proiectilul se afla la înălţimea celei de a zecea 
paralele nordice, li se păru că urmează strict al douăzecilea grad 
de longitudine estică. 

Aici este cazul să facem o observaţie importantă cu privire 
la harta de care se serveau pentru observaţiile lor. în hărţile 
selenografice, unde din cauza răsturnării lucrurilor cu capul în 
jos, din pricina lunetelor, miazăzi este sus şi miazănoapte jos, ar 
părea firesc, ca o urmare a acestei răsturnări, ca răsăritul să fie 
aşezat la stânga şi apusul la dreapta. Totuşi lucrurile nu stau 
aşa. Dacă harta era întoarsă şi prezenta Luna aşa cum ea se 
arată privirilor noastre, răsăritul ar fi la stânga, şi apusul la 
dreapta, contrar hărților pământeşti. lată motivul acestei 
ciudăţenii. 

Observatorii aşezaţi în emisfera boreală în Europă, dacă 
vor, zăresc Luna la miazăzi, în raport cu ei. în timp ce eio 
observă, stau cu spatele către miazănoapte, poziţie inversă 
celei ce o ocupă când privesc o hartă terestră. Deoarece întorc 
spatele nordului, răsăritul se află la stânga lor şi apusul la 
dreapta. Pentru observatorii aşezaţi în emisfera australă, de 


pildă în Patagonia, vestul Lunii ar fi la stânga lor şi estul la 
dreapta, deoarece sudul este în spatele lor. 

lată şi motivul acestei răsturnări aparente a celor două 
puncte cardinale şi trebuie să ţinem seama de el pentru a 
urmări observaţiile preşedintelui Barbicane. 

Cu ajutorul Mappei selenografice a lui Beer şi Moedler 
călătorii puteau să recunoască fără greş porțiunile discului ce 
era încadrat în lentila lunetei. 

— Ce vedem în acest moment? întrebă Michel. 

— Partea de miazănoapte a Mării Norilor, răspunse 
Barbicane. Suntem prea departe pentru a-i recunoaşte originea. 
Aceste câmpii or fi oare compuse din nisip sterp, aşa cum au 
pretins cei dintâi astronomi? Nu sunt altceva decât nişte întinse 
păduri, potrivit părerii domnului Waern de la Rue, care atribuie 
Lunii o atmosferă foarte joasă, dar foarte densă, lucru ce-l vom 
şti mai târziu. Aşadar să nu afirmăm nimic înainte de a fi în 
drept, de a afirma. 

Această Mare a Norilor este destul de nesigur delimitată 
pe hărţi. Se presupune că această întinsă câmpie este presărată 
cu blocuri de lavă vărsată de vulcanii vecini dinspre partea ei 
dreaptă. Ptolemeu, Purbach, Arzachel. în timpul acesta, 
proiectilul gonea şi se apropia în chip simţitor şi curând se iviră 
piscurile ce închid această mare la hotarul său de miazănoapte. 
în faţă se ridica un munte strălucitor, de toată frumuseţea, al 
cărui creştet părea pierdut în ţâşnitura razelor solare. 

— Cine-i? întrebă Michel. 

— Copernic, răspunse Barbicane. 

— Să-l vedem pe Copemic. 

„Acest munte situat la 9 grade latitudine nordică şi 20 
grade longitudine estică, se înalţă la trei mile patru sute treizeci 
şi opt de metri deasupra nivelului suprafeţei Lunii. 

E foarte vizibil de pe Pământ şi astronomii pot să-l 
studieze perfect de bine, mai ales pe timpul fazei cuprinsă între 
ultimul pătrar şi lună nouă, pentru că atunci umbrele se răsfrâng 
mai prelung de la răsărit spre apus şi îngăduie să se măsoare 
înălțimile sale. 

Acest Copemic formează cel mai important sistem luminos 
al discului, după Tycho, ce era aşezat în emisfera de miazăzi. El 
se înalţă de unul singur, ca un far uriaş, pe această porţiune a 
Mării Norilor ce se învecinează cu Marea Furtunilor şi luminează 


cu o minunată strălucire două oceane dintr-o dată. Alcătuiau o 
privelişte nemaiîntâlnită aceste lungi dâre luminoase, atât de 
orbitoare în timpul Lunii pline şi care depăşind spre 
miazănoapte lanţurile învecinate, se duc să se stingă tocmai în 
Marea Ploilor. La ora unu, ora Pământului, proiectilul, ca un 
balon târât în spaţiu, domina acest munte măreț. 

Barbicane putu recunoaşte exact principalele sale direcţii. 
Copernic este cuprins în seria de munţi inelari de primul ordin, 
în împărţirea marilor văi. Aidoma lui Kepler şi Aristarc care 
stăpânesc Oceanul Furtunilor, el apare câteodată ca un punct 
luminos într-o lumină difuză şi a fost luat drept un vulcan în 
activitate. Dar el nu este decât un vulcan stins, la fel ca toţi cei 
de pe această parte a Lunii. 

Circumvoluţiunea sa avea un diametru de aproximativ 22 
de leghe. Luneta descoperi aici urmele de stratificare produse 
de erupțiile succesive şi de jur-împrejur părea că sar fi presărat 
fărâmiţe vulcanice dintre care unele se mai vedeau încă 
înăuntrul craterului. 

— Există la suprafaţa Lunii, zise Barbicane, mai multe 
soiuri de depresiuni şi este uşor de văzut că, Copernic aparţine 
unui gen luminos de munţi. Dacă am fi mai apropiaţi, am zări 
conurile ce se zbârlesc pe dinăuntru şi care au fost cândva tot 
atâtea guri ce vărsau pară şi foc. O curioasă aşezare şi fără 
excepţie pe discul Lunii, este că suprafaţa interioară a acestor 
depresiuni este complet inversă decât forma ce o prezintă 
craterele pământului. 

Concluzia este că îndoitura generală a fundului acestor văi 
rotunde dau o sferă de un diametru inferior celui al Lunii. 

— Şi de ce au această aşezare specială? întrebă Nicholl. 

— Nu se ştie, răspunse Barbicane. 

— Ce strălucire minunată, repetă Michel Ardan. Cu greu 
îmi închipui că se poate vedea un spectacol mai frumos. 

— Dar ce ai spune, întrebă Barbicane, dacă printr-o 
întâmplare neaşteptată în călătoria noastră am fi târâţi spre 
emisfera sudică? 

— Ei bine! Aş spune că e şi mai frumos! răspunse Michel 
Ardan. 

În acel moment, proiectilul domina perpendicular valea 
rotundă. Circumvoluţiunea lui Copemic forma un cerc aproape 
desăvârşit şi malurile sale foarte abrupte se zăreau lămurit. Se 


putea vedea chiar o dublă împrejmuire inelată. De jur-împrejur 
se arăta ocâmpie cenuşie, cu înfăţişare sălbatică, pe care 
relieful se desprindea în galben, în fundul văii, ferecată parcă 
într-o cutie, scânteiară o clipă, două-trei conuri eruptive, 
asemănătoare unor uriaşe pietre nestemate, orbitoare. Spre 
miazănoapte, parapetul se lăsa în jos printr-o îndoitură ce 
probabil dădea înăuntrul craterului. 

Trecând pe deasupra câmpiei împrejmuitoare, Barbicane 
putu să-şi însemneze un mare număr de munţi prea puţin 
importanţi şi un munte inelar numit Gay-Lussac, lărgimea lor 
măsurând 24 de kilometri. Spre miazăzi, câmpia se arăta foarte 
plată, fără nici o ridicătură, fără nici o ieşitură a solului. Spre 
miazănoapte însă, până la locul unde se mărginea cu Oceanul 
Furtunilor, era ca o suprafaţă lichidă tulburată de un uragan, ale 
cărui înălţimi şi adâncituri înfăţişau o succesiune de dungi brusc 
încremenite. Peste toate acestea, în toate direcţiile alergau 
fâşiile luminoase ce se adunau în vârful Copemicului. 

Unele aveau o lăţime de 30 de kilometri şi o lungime cu 
neputinţă de măsurat. 

Călătorii discutau despre originea acestor curioase raze şi, 
ca şi observatorii pământeni, ei nu-i puteau stabili originea. 

— De ce oare acestea, spunea Nicholl, n-ar fi pur şi simplu 
versantul celălalt al munţilor ce oglindeşte mai viu razele 
Soarelui? 

— Nu, răspunse Barbicane, dacă ar fi aşa, în anumite 
condiţii ale Lunii, ele ar proiecta umbrele. Ori, el nu le 
proiectează. 

Într-adevăr aceste raze nu se iveau decât în timp ce astrul 
zilei se afla în opoziţie cu Luna şi dispăreau de îndată ce razele 
lui deveneau oblice. 

— Dar ce s-a născocit pentru a lămuri ce-i cu aceste dâre 
de lumină - întrebă Michel - căci nu pot crede că învățații 
izbutesc să dea lămuriri atât de scurte! 

— Da, răspunse Barbicane, Herschell a formulat o părere, 
dar nu îndrăznea s-o rostească. 

— Nu contează. Care este această părere? 

— El presupunea că aceste raze trebuie să fi fost curente 
de lavă, răcite acum şi care străluceau când le bătea Soarele. E 
posibil dar foarte imposibil. De altfel dacă vom trece mai 


aproape de Tycho vom fi mai bine aşezaţi pentru a recunoaşte 
cauza acestei dâre de lumină. 

— Ştiţi dragii mei, cu ce se aseamănă această câmpie 
văzută de la înălţimea unde suntem? zise Michel. 

— Nu, răspunse Nicholl. — 

Toate aceste bucăţi de lavă prelungi ca nişte fusuri 
seamănă cu un imens joc de beţişoare de fildeş, aruncate claie 
peste grămadă. Nu mai lipseşte decât cârligul pentru a le trage 
unul câte unul. 

— Fii serios, spuse Barbicane. 

— Să fim serioşi, răspunse liniştit Michel. Şi în loc de 
beţişoare, să zicem oseminte. Această câmpie n-ar fi atunci 
decât un întins cimitir în care ar odihni rămăşiţele muritoare a 
mii de generaţii stinse. îţi place mai mult această comparaţie de 
mare efect? 

— Tot aşa de brează ca şi cealaltă, răspunse Barbicane. 

— Ei drace, dar pretenţios mai eşti exclamă Michel. 

— Stimate prieten, răspunse pozitivistul Barbicane, ce' 
importanţă are să ştim cu ce seamănă, dacă nu ştim ce este. 

— Bun răspuns, strigă Michel. Asta o să-mi fie învăţătură 
de minte să fac cugetări cu savanții. 

In acest timp, proiectilul înainta cu o viteză aproape 
uniformă alungând discul lunar. Călătorii nu se gândeau deloc la 
odihnă, după cum e uşor de înţeles. în fiecare clipă se schimba 
priveliştea ce le fugea de sub ochi. Pe la unu şi jumătate de 
dimineaţă, ei întrezăriră vârfurile unui alt munte. Barbicane, 
uitându-se pe hartă, recunoscu muntele Eratosthene. 

Era un munte inelar înalt de 4500 metri, unul din acele 
căldări rotunde atât de numeroase pe satelit. Şi-n această 
privinţă, Barbicane reaminti prietenilor săi ciudata părere a lui 
Kepler despre formarea acestor văi rotunde. 

După vestitul matematician, aceste cavităţi crateriforme 
fuseseră săpate de mâna omenească pentru a se adăposti în 
ele. 

— Cu ce intenţie, Nicholl? 

— Cu o intenţie firească! răspunse Barbicane. Seleniţii au 
făcut aceste lucrări imense şi au scobit aceste uriaşe găuri 
pentru a se refugia şi apăra de razele soarelui ce îi lovea 
cincisprezece zile neîntrerupt. 

— Nu-s proşti seleniţii ăştia spuse Michel. 


— Ciudată idee, răspunse Nicholl. Dar probabil că Kepler 
nu cunoştea adevăratele dimensiuni ale acestor depresiuni, căci 
pentru a le săpa trebuie făcut lucru de uriaş, imposibil pentru 
seleniţi. 

— De ce, dacă greutatea la suprafaţa Lunei este de şase 
ori mai mică decât pe Pământ? spuse Michel. 

— Dar dacă seleniţii sunt de şase ori mai mici? 

— Şi dacă nu sunt seleniţi? adăugă Barbicane. 

Cu aceasta încheindu-se discuţia, în curând Eratosthene 
dispăru la orizont, fără ca proiectilul să se fi apropiat îndeajuns 
pentru a îngădui o observaţie riguroasă. 

Acest munte despărţea Apeninii de Carpaţi. 

In orografia lunară s-au deosebit câteva şiruri de munţi 
care sunt mai cu seamă aşezaţi pe emisfera de miazănoapte. 
Unii totuşi, ocupă anumite părţi din emisfera sudică. 

lată tabloul acestor diferite lanţuri, indicate de la miazăzi 
la miazănoapte, cu latitudinile şi înălțimile raportate la cele mai 
înalte piscuri: nţii Doerfel 84*latitudine S 7603 mleibnitza 
cc7600 mrook20* până lacc a1600 maltaiCC CCCC CC4047 
mcordilierilO»CE CCCC Ci3898 mpirineiCC CCa a3631 muraliCC 
CCii a838 malembertCC CCCi ii5847 mho emusCC CCCIN 2021 
mcarpaţiCC CCa a1939 mapeniniCC CCa CC5501 mtaurusCC 
CCii ii2746 mrifCC CCii Ci4171 mherciniciCC CCii iil170m” 
Caucaz 32° „ 41° 5567 în „ Alpi 42» „ 49° „ 3617 în Printre toate 
aceste lanţuri de munţi, cel mai de seamă este acela al 
Apeninilor, a căror întindere este de o sută cincizeci de leghe, o 
întindere inferioară totuşi faţă de marile mişcări orografice ale 
Pământului. Apeninii se întind pe ţărmul răsăritean al Mării 
Ploilor şi se continuă la miazănoapte cu Carpaţii al căror profil 
măsoară aproape o sută de leghe. 

Călătorii nu putură decât să întrezărească vârful acestor 
Apenini ce se arată de la 10* longitudine estică la 

16* longitudine răsăriteană; dar lanţul Carpaţilor se 
întinde sub privirea lor de la 18° la 30° longitudine estică şi ei le 
putură observa astfel aşezarea. 

Una dintre ipoteze li se păru foarte îndreptăţită. 

Văzând acest lanţ al Carpaţilor ce lua pe ici-colo forme 
circulare şi era dominat de vârfuri înalte, ei traseră concluzia că 
odinioară forma văi rotunde foarte importante. Probabil că 
aceste inele de munţi fuseseră rupte în parte de uriaşa 


inundație căreia i se datereste Marea Ploilor. Carpaţii aceştia 
erau atunci, prin înfăţişarea lor, ceea ce ar fi văile lui Purbach, 
Arzachel şi Ptolemeu, dacă un cataclism ar dărâma întăriturile 
lor din stânga şi lear preface într-un lanţ neîntrerupt de munţi. 
înălţimea lor este în medie de trei mii două sute metri, înălţime 
comparabilă cu unele puncte din Pirinei, ca portul Pineda. 

Povârnişurile meridionale se plecau brusc spre întinsa 
Mare a Ploilor. 

Pe la două de dimineaţă, Barbicane se afla în înălţimea 
celei de a douăzecea paralele, nu departe de acest micuţ munte 
ce atinge o mie cinci sute cincizeci şi nouă metri şi poartă 
numele de Pythias. Distanţa dintre proiectil şi Lună nu era decât 
de o mie două sute de kilometri, distanţă redusă la trei leghe cu 
ajutorul lunetelor. 

„Marea Imbrium” se aşternea sub ochii călătorilor ca o 
imensă scobitură ale cărei amănunte erau încă prea puţin 
vizibile. Lângă ei, pe stânga, se ridica muntele Lambert, a cărui 
înălţime este apreciată la o mie opt sute treisprezece metri şi 
mai departe, la graniţa Oceanului Furtunilor, la 23* latitudine 
nordică şi 29* longitudine estică, sclipea luminosul munte Euler. 
Acest munte, înalt de numai 1815 metri peste nivelul Lunii, 
fusese obiectul unei interesante lucrări a astronomului 
Schroeter. Acest învăţat, căutând săşi dea seama de originea 
munţilor Lunii, se întrebase dacă nu cumva volumul craterului 
era întotdeauna aproximativ egal cu volumul întăriturilor ce-l 
împrejmuiau. Ori, acest raport exista în general şi Schroeter 
trase concluzia că o singură erupție de materii vulcanice fusese 
de ajuns pentru a forma aceste baraje, căci erupțiile de mai 
târziu ar fi alterat acest raport. Numai muntele Euler dezminţea 
această lege generală, având nevoie pentru formarea lui de mai 
multe erupții succesive, întrucât volumul cavităţii sale era dublu 
faţă de acela al împrejmuirilor sale. 

Toate aceste ipoteze erau îngăduite astronomilor de pe 
Pământ, cărora instrumentele de observare le serveau pe 
jumătate. Dar Barbicane hu voia să se mulţumească numai cu 
aceasta, aşa că văzând că proiectilul său se apropia regulat de 
Lună, nu-şi pierdea speranţa că cel puţin va surprinde tainele 
formaţiunii sale, dacă n-o va putea atinge. 

Capitolul XIII. 

PRIVELIŞTI DE PE LUNĂ. 


La două şi jumătate de dimineaţă, proiectilul se afla de-a 
curmezişul celei de a treizecea paralele lunare şi la o distanţă 
efectivă de o mie de kilometri, redusă la zece kilometri prin 
instrumentele optice. Părea însă cu neputinţă să se mai poată 
ajunge în vreun punct oarecare al discului. 

Viteza sa de translație, relativ mijlocie, era inexplicabilă 
pentru preşedintele Barbicane. La această distanţă de Lună, ea 
ar fi trebuit să fie considerabilă pentru a menţine proiectilul 
împotriva forţei de atracţie. Era deci un fenomen a cărui 
explicaţie nu se cunoştea încă. De altfel, nu era timp pentru a-i 
căuta cauza. Relieful lunar defila sub ochii călătorilor şi ei nu 
voiau să piardă nici un singur amănunt. 

Discul se vedea deci, prin lunete, la o depărtare de două 
leghe şi jumătate. Ce-ar zări oare la suprafaţa Pământului un 
aeronaut transportat la această distanţă? Nu s-ar putea spune 
deoarece cele mai înalte ascensiuni în văzduh nu au depăşit opt 
mii de metri. 

lată totuşi o descriere exactă a celor ce vedeau Barbicane 
şi însoțitorii săi, de la această înălţime. 

Nişte coloraţiuni destul de variate se iveau sub forma unor 
pete mari pe disc. Selenografii nu-s de acord în privinţa naturii 
acestor culori. Ele sunt diferite şi destul de clar despărțite între 
ele. Julius Schmidt pretinde că dacă ar seca oceanele de pe 
Pământ, un observator selenit n-ar distinge pe globul 
pământesc, între oceanele şi câmpiile continentale, culori atât 
de diferit pronunţate ca acelea ce se arătau pe suprafaţa Lunii, 
unui observator terestru. După părerea lui, culoarea comună 
vastelor câmpii cunoscute sub numele de „mări” este cenuşiul- 
închis amestecat cu verde şi cafeniu. Câteva din marile cratere 
prezintă de asemenea această culoare. 

Barbicane cunoştea această teorie a selenografului 
german, părere împărtăşită de altfel şi de domnii Beer şi 
Moedler. El constată că observaţia lor le dădeau dreptate 
anumitor astronomi ce nu admit decât coloraţia cenuşie la 
suprafaţa Lunii. în anumite spaţii, culoarea verde era viu 
pronunţată, aşa cum reiese, după Julius Schmidt, Mările 
Seninătăţii şi a Toanelor. Barbicane mai observă crăpături largi, 
lipsite de conuri interioare şi care aruncau o culoare albăstruie, 
tot aşa cum luceşte o foaie de oţel bine lustruită. 


Aceste coloraţiuni se datorau fără doar şi poate discului 
Lunii şi nu se năşteau - după cum spuneau câţiva astronomi 

— fie din imperfecţiunea obiectivelor lunetelor, fie din 
interpunerea atmosferei pământeşti. Pentru Barbicane nu mai 
exista nici o îndoială în această privinţă. El îşi făcea observaţile 
prin vid şi nici greşeli de optică nu putea săvârşi. El socoti teoria 
acestor coloraţiuni variate ca un bun dobândit de ştiinţă. Oare 
aceste nuanţe de verde se datorau unei vegetaţii tropicale, 
întreţinută de o atmosferă deasă şi scăzută? încă nu se putea 
pronunţa. 

Mai încolo, zări o culoare roşiatică, destul de puternică. 
Acest colorit fusese zărit pe fondul unei împrejmuiri singuratice, 
cunoscută sub numele de valea lui Lichtenberg, care este 
aşezată lângă munţii Hercinici, pe ţărmul Lunii, dar nu-i putu 
recunoaşte originea. 

Nici în privinţa unei alte particularităţi a discului nu a fost 
mai fericit, căci nu a putut preciza exact cauza. lată această 
particularitate. 

Michel Ardan era lângă preşedinte, când observă nişte linii 
lungi, albe, viu luminate în bătaia razelor directe ale Soarelui. 
Una după alta se perindau dâre luminoase foarte deosebite de 
radierea ce o prezentase Copernic. Ele se înşirau' paralel una 
după alta. 

Michel cu obişnuita-i obrăznicie, nu se putu opri să nu 
exclame: 

— Uite!... Câmpii cultivate...! 

— Câmpii cultivate? răspunse Nicholl, ridicând din umeri. 

— Arate, cel puţin, răspunse Michel Ardan. Dar ce plugari 
mai sunt şi seleniţii ăştia şi ce boi uriaşi trebuie să înjuge la 
plugul lor pentru a trage astfel de brazde! 

— Astea nu-s brazde, zise Barbicane, sunt nişte şanţuri. 

— Fie şi şanţuri, răspunse blajin Michel. Numai să-mi spui 
te rog, ce înţelegeţi voi în lumea voastră ştiinţifică prin acest 
cuvânt: şanţuri? 

Barbicane arătă numaidecât tovarăşului său ceea ce ştia 
despre şanţurile de pe Lună. Ştia că erau nişte dâre ce se 
puteau observa pe toate părţile nemuntoase ale discului; că 
aceste brazde, de cele mai multe ori singuratice, au o lungime 
de 40-50 leghe, că lăţimea lor variază între o mie şi o mie cinci 


sute de metri şi că malurile lor sunt strict paralele; mai mult nu 
ştia nici despre formaţia, nici despre originea lor. 

Barbicane, înarmat cu luneta sa, observă aceste şanţuri cu 
o atenţie încordată. El observă că malurile lor erau formate din 
povârnişuri foarte drepte. Erau lungi întărituri paralele şi cu 
oarecare imaginaţie puteai admite existenţa unor lungi linii de 
fortificaţii ridicate de inginerii seleniţi. 

Printre toate aceste canaluri diferite, unele erau absolut 
drepte şi parcă trase cu o sfoară. Altele prezentau o uşoară 
încovoiere, păstrând cu toate acestea paralelismul malurilor lor. 
Unele se încrucişau între ele, altele tăiau dea dreptul prin 
cratere. Aici ele brăzdau adâncituri obişnuite ca Posidonius sau 
Petavius; acolo tăiau mările, ca Marea Seninătăţii. 

Aceste accidente naturale, fireşte că au pus în joc 
imaginaţia astronomilor tereştri. La primele observaţii nu se 
descoperiseră aceste şanţuri. Nici Hevelius, nici Cassini, nici La 
Hire, nici Herschell, nu le-au cunoscut. Abia în 

1789 le semnală Schroeter pentru întâia oară atenţiei 
savanților. După ei veniră alţii, care le studiară, ca Pastorff, 
Gruithuysen, Beer şi Moedler. Astăzi, numărul şanţurilor se 
ridică la şaptezeci. Dar dacă au fost numărate, originea lor n-a 
fost încă determinată. Nu sunt întărituri, aşa cum nu sunt nici 
vechi albii de râuri secate şi asta din două motive: întâi că 
apele, atât de uşoare la suprafaţa Lunii, nu ar fi adâncit 
asemenea bazine, şi în al doilea rând, aceste şanţuri străbat 
adesea cratere aşezate la o mare înălţime. 

Trebuie totuşi să mărturisim că Michel Ardan avu o idee şi 
că fără s-o ştie, ea se nimeri ca în cazul acesta să fie aceeaşi cu 
a lui Julius Schmidt. 

— Pentru ce, spunea el, aceste fenomene inexplicabile n- 
ar fi doar nişte simple fenomene de vegetaţie? 

— Cum înţelegi tu asta? întrebă Barbicane repede. 

— Nu te pripi, vrednicul meu preşedinte, răspunse Michel. 
Nu s-ar putea ca aceste linii posomorâte, ce para fi un umăr, să 
fie nişte şiruri de copaci aşezaţi regulat? 

— Deci ţii mult la vegetaţia ta? întrebă Barbicane. 

— Ţin, răspunse Michel Ardan, să lămuresc ceea ce voi 
ceilalţi învăţaţi nu lămuriţi! Cel puţin ipoteza mea ar arăta 
pentru ce aceste şanţuri dispar sau apar la epoci regulate. 

— Şi din ce cauză? 


— Din cauză că aceşti copaci devin invizibili când le cad 
frunzele şi vizibili când înfrunzesc. 

Explicaţia ta este ingenioasă, dragul meu tovarăş, 
răspunse Barbicane. Dar e de neadmis. 

— De ce? 

— Pentru că nu există - ca să spunem aşa - anotimp pe 
suprafaţa Lunii şi că, prin urmare, fenomenenele de vegetaţie 
despre care vorbeşti tu nu se pot produce acolo. 

Într-adevăr, oblicitatea redusă a axei lunare menţine 
soarele la o înălţime aproape permanent aceeaşi la fiecare 
latitudine. în regiunile ecuatoriale, luminosul astru se găseşte 
aproape întotdeauna la zenit, iar în ţinuturile polare, în nici un 
caz nu depăşeşte limita orizontului. Deci în raport cu fiecare 
regiune, vom întâlni o iarnă, o primăvară, o vară sau o toamnă 
veşnică ca şi pe planeta Jupiter, a cărei axă este la fel de puţin 
înclinată pe orbita sa. 

Ce origine or fi avut aceste şanţuri? Problemă anevoioasă 
şi greu de dezlegat. Desigur că ele s-au născut după formarea 
craterelor şi văilor, căci multe au apărut prin fărâmarea 
zăgazurilor rotunde de apărare. Deci se poate ca, născute o 
dată cu ultimele epoci geologice, să nu aibă altă cauză decât 
expansiunea.forţelor naturii. 

În timpul acesta, proiectilul ajunsese la înălţimea celui de 
al patruzecelea grad de latitudine a Lunii, la o distanţă ce nu era 
mai mare de opt sute kilometri. Obiectele apăreau în câmpul 
lunetelor, de parcă ar fi fost aşezate la numai două leghe. în 
locul acela, drept sub picioarele lor, se înălța Heliconul înalt de 
cinci sute cinci metri, iar spre stânga se rotunjeau acele înălţimi 
mărunte, ce închid o mică parte a Mării Ploilor, sub numele de 
Golful Stânjeneilor. 

Atmosfera Pământului ar trebui să fie de o sută şaptezeci 
de ori mai străvezie decât este, pentru a îngădui astronomilor să 
facă observaţii complete la suprafaţa Lunii. 

Dar în vidul în care plutea proiectilul, nimic, nu se 
interpunea între ochiul observatorului şi fascinantul relief. 

Mai mult, Barbicane se afla la o distanţă pe care niciodată 
nu ajunseră nici cele mai puternice telescoape, cum ar fi acela 
al lui John Rosse, sau acela instalat în Munţii Stâncoşi. Deci 
condiţiile sale de observare erau nespus de prielnice pentru a 
rezolva această mare problemă: dacă Luna era sau nu locuită. 


Totuşi nu găsea încă soluţia. Nu izbutea să deosebească altceva 
decât pustiul imenselor câmpii şi către miazănoapte, munţi 
sterpi. Nici o lucrare nu trăda mâna omului. Nici o ruină nu 
mărturisea trecerea acestuia. Nici o turmă de animale nu arăta 
ca viaţa să se fi dezvoltat aici, nici chiar pe o treaptă inferioară. 
De nicăieri nici o mişcare, nici o speranţă de vegetaţie. Dintre 
cele trei regnuri ce-şi împart între ele globul pământesc, unul 
singur era reprezentat pe Lună: cel mineral. 

— Ah, aşa este! zise Michel Ardan cu un aer oarecum 
dezamăgit. Aşadar nu e nimeni? 

T Nu, răspunse Nicholl, cel puţin până acum. Nici om, nici 
animal, nici copac. La urma urmelor, dacă atmosfera s-a refugiat 
în fundul gropilor, înăuntrul văilor circulare sau chiar pe faţa 
cealaltă a Lunii, nu putem presupune nimic. 

— De altfel, adăugă Barbicane, chiar pentru privirea cea 
mai pătrunzătoare, un om nu este vizibil la o depărtare mai 
mare de şapte kilometri. Deci dacă sunt seleniţi, ei pot vedea 
proiectilul nostru, dar noi nu-i putem vedea. 

Către orele patru de dimineaţă, la înălţimea paralelei a 
cincizecea, distanţa era redusă la şase sute kilometri. La stânga 
se desfăşura o linie de munţi dantelaţi, ce apăreau în plină 
lumină. Spre dreapta, dimpotrivă, se adâncea o gaură neagră ca 
un mare puț, insondabil şi întunecos, săpat în solul lunar. 

Această gaură era Lacul Negru, era Platon, căldare adâncă 
ce se putea studia cum trebuie de pe Pământ, între ultimul 
pătrar şi lună nouă, când umbrele se proiectează de la vest spre 
est. 

Această coloraţie în negru se întâlneşte rareori la 
suprafaţa satelitului. Ea n-a fost descoperită decât în adâneimile 
văii Endymion, la răsărit de Marea Frigului în emisfera de 
miazănoapte şi în adâncul văii Grimaldi, pe ecuator, spre ţărmul 
răsăritean al astrului. 

Platon este un munte inelar situat la 510 latitudine nordică 
şi 90 longitudine estică. Valea sa este lungă de nouăzeci şi doi 
kilometri şi largă de şaizeci şi unu. Lui Barbicane îi păru rău că 
nu poate să treacă perpendicular pe deasupra uriaşei sale 
deschizături. Era acolo o prăpastie de sondat sau poate de 
surprins vreun fenomen tainic. Dar mersul proiectilului nu putea 
fi modificat. Trebuia suportat cu străşnicie. Nu se pot cârmui 


baloanele, în nici un caz proiectilele şi cu atât mai puţin când 
eşti întemnițat între pereţii lor. 

În sfârşit, pe la cinci de dimineaţă, graniţa de miazănoapte 
a Mării Ploilor era trecută. Munţii La Condamine şi Fontanelle 
rămâneau în urmă, unul la stânga, altul spre dreapta. începând 
cu gradul al şaizecilea, toată această parte a discului devenea 
peste tot muntoasă. 

Lunetele o apropiau la o leghe, distanţă mai mică decât 
aceea ce desparte vârful Mont-Blancului de nivelul mării, 
întreaga regiune era crestată de piscuri şi văi. Pe la 700 domina 
Philolaus, cu piscul său de trei mii şapte sute de metri, 
deschizând un crater eliptic, lung de şaisprezece leghe şi larg de 
patru. 

Discul, văzut de la această depărtare, oferea un aspect 
nespus de ciudat. Priveliştea se prezenta ochiului în condiţii 
foarte deosebite de acelea ale Pământului, dar tot foarte 
inferioare. 

Neexistând atmosferă în jurul Lunii, lipsa acestui înveliş 
gazos are urmările pe care le arătam înainte. Pe Lună nu 
întâlnim amurg, noaptea urmând după zi şi ziua urmând după 
noapte, totul schimbându-se cu bruscheţea unei lămpi ce ba se 
stinge, ba se aprinde, în mijlocul unei bezne depline. Nici trecere 
de la frig la cald, temperatura scăzând cât ai clipi, de la 
fierbinţeala apei clocotinde la minusul frigului din spaţiul 
intersideral. 

O altă urmare a lipsei aerului este şi aceea că acolo unde 
nu ajung razele Soarelui, este împărăţia beznei absolute. Ceea 
ce noi am botezat lumină difuză pe Pământ, această materie 
luminoasă pe care aerul o ţine în suspensie şi care dă naştere 
asfinţitului şi revărsatului zorilor, care produce umbre, 
penumbre şi toată minunata magie a clarobscurului, nu există 
pe Lună. De aici, duritatea unor contraste ce nu admit decât 
două culori: negrul şi albul. 

Dacă un selenit şi-ar adăposti ochii de razele soarelui, 
cerul i s-ar părea absolut negru, iar stelele ar licări în faţa 
privirilor sale ca în nopţile cele mai adânci. 

Să judecăm cam ce impresie a putut produce această 
ciudată privelişte asupra lui Barbicane şi asupra celor doi 
prieteni ai săi. Ochii lor nu mai ştiau încotro să privească. 


Nu-şi mai dădeau seama de distanţele respective ale 
diferitelor planuri. Un peisaj lunar ce nu este îndulcit deloc de 
fenomenul de clar-obscur n-ar putea fi redat de un peisagist de 
pe Pământ. Pete de cerneală aruncate pe o foaie de hârtie, asta 
era totul. 

Priveliştea nu se mai schimbă nici când proiectilul 
ajunsese la înălţimea celui de al optzecilea grad şi era la o 
depărtare de Lună de numai o sută de kilometri. Nici când, la 
ora cinci dimineaţa, el trecu la mai puţin de cincizeci de 
kilometri de muntele Gioja, distanţă pe care lunetele o reduceau 
la o optime de leghe. îţi făcea impresia că de-ai fi întins mâna, ai 
fi putut atinge Luna. Părea imposibil ca proiectilul să n-o 
izbească după puţin timp, chiar dacă aceasta s-ar fi petrecut la 
polul nord, a cărui muchie strălucitoare se înalţă brusc pe fondul 
de smoală al cerului. 

Michel Ardan voia să deschidă unul din obloane şi să se 
arunce pe Lună. O cădere de douăsprezece leghe! Nici nu se 
mai gândea la asta! Ar fi fost o încercare de prisos de altfel, căci 
dacă proiectilul nu ar fi atins pe undeva satelitul, nici Michel, 
târât de mişcarea sa, nu l-ar fi atins. 

În clipa aceea, la orele şase, apăru polul Lunii. Discul nu 
mai oferea privirilor călătorilor decât jumătatea sa puternic 
luminată, pe când cealaltă se topea în întunecimi. 

Deodată, proiectilul, trecând de linia ce despărţea 
puternica lumină de umbra deplină, se scufundă brusc în 
noaptea adâncă. 

Capitolul XIV. 

NOAPTEA DE TREI SUTE CINCIZECI ŞI PATRU DE ORE ŞI 
JUMĂTATE în clipa în care se petrecuse acest fenomen atât de 
neaşteptat, proiectilul atingea polul dinspre miazănoapte al 
Lunii la mai puţin de cincizeci de kilometri. Doar câteva clipe îi 
fuseseră de ajuns pentru a se scufunda în întunecimile absolute 
ale spaţiului. Tranziţia de la lumină la beznă se înfăptuise atât 
de repede, fără nuanţe, negradat, fără înmuierea ondulaţiilor 
luminoase, de parcă astrul se ghemuise ca şi cum un vânt 
năprasnic ar fi suflat asupră-i. 

— S-a topit, a pierit Luna! exclamă Michel Ardan cu totul 
uluit. 


Într-adevăr, nici o licărire, nici o umbră. Nimic nu se mai 
vedea pe acest disc, odinioară strălucitor. întunericul era 
desăvârşit şi părea mai adânc din cauza licăririi stelelor. 

Era „acel negru” cu care se îmbibă nopţile lunare care 
durează câte 354 ore şi jumătate în fiecare punct al discului, 
noapte îndelungată ce este rezultatul egalităţii mişcării de 
translație cu cea de rotaţie ale Lunii, una în jurul ei însăşi, alta în 
jurul Pământului. Proiectilul, cufundat în conul de umbră al 
satelitului, nu mai era supus acţiunii razelor solare în nici un 
punct al părţii sale. 

invizibile. 

In interiorul său era atât de întuneric, că-ţi puteai băga 
degetele în ochi. Nu se mai putea vedea om cu om. De aici 
nevoia de a se alunga bezna. Oricât de mult ar fi dorit Barbicane 
să cruţe gazul, a cărui rezervă era atât de mică, el trebui să-i 
ceară o umbră de lumină, costisitoare strălucire pe care Soarele 
i-o refuză atunci. 

— Să-l ia dracu pe acest astru radios! strigă Michel Ardan. 
El ne sileşte să irosim gazul în loc să ne dăruiască gratuit razele 
sale. 

— Să nu învinovăţim Soarele. Nu e vina sa, ci a Lunii, care 
s-a aşezat ca un ecran între noi şi el. 

— Soarele-i de vină! spunea Michel. 

— Ba Luna! răspundea Nicholl. 

Incepu o ceartă ascuţită, căreia Barbicane îi puse capăt 
zicând: 

— Prieteni, nu e vina nici a Soarelui nici a Lunii. E vina 
proiectilului care în loc să urmeze cu stricteţe traiectoria sa, s-a 
abătut neîndemânatic. Şi ca să fiu mai exact, e vina acelui 
nefericit de bolid care a schimbat atât de neaşteptat direcţia 
noastră iniţială. 

— Bine! răspunse Michel Ardan, fiindcă problema e acum 
pusă la punct, să prânzim. După o noapte întreagă de 
observaţii, se cuvine să ne refacem puţin. 

La această propunere nu există nici o contrazicere. 

Michel pregăti masa în câteva minute. Dar mâncară 
pentru a mânca, băură pentru a bea, fără nici un fel de urale. 

Indrăzneţii călători târâţi prin aceste spaţii întunecoase, 
fără să aibă obişnuitul însoțitor, lumina, simțeau cum îi cuprinde 
o oarecare nelinişte. Umbra „înspăimântătoare” atât de dragă 


penei lui Victor Hugo îi cuprindea din toate părţile. Apoi începură 
să discute despre această nesfârşită noapte de trei sute 
cincizeci şi.patru de ore, adică de cincisprezece zile, pe care 
legile fizice au impus-o locuitorilor Lunii. Barbicane dădu 
amicilor săi câteva lămuriri despre cauzele şi urmările acestui 
curios fenomen. 

— Curios, desigur, zise el, căci dacă fiecare emisferă a 
Lunii e lipsită de lumina Soarelui timp de cincisprezece zile, 
aceea deasupra căreia plutim în această clipă nu se bucură nici 
măcar în timpul îndelungatei sale nopţi, de vederea unui 
Pământ splendid iluminat. într-un cuvânt, Luna nu mai apare - 
dând acest nume sferoidului nostru - decât pentru o faţă a 
discului. Ori, dacă aşa s-ar fi petrecut lucrurile şi pe Pământ, 
dacă de pildă cei din Europa n-ar vedea niciodată Luna, care ar 
fi vizibilă doar la antipozi, vă închipuiţi cât de uimit ar fi un 
european care ar sosi în Australia? 

— S-ar duce până acolo, chiar de-ar fi doar pentru a vedea 
Luna! răspunse Michel. 

— Ei bine, răspunse Barbicane, aceasta este uimirea 
rezervată selenitului care locuieşte pe faţa Lunii opusă 
Pământului, faţă întotdeauna invizibilă compatrioţilor noştri, de 
pe globul terestru. 

— Şi pe care noi am fi văzut-o, adăugă Nicholl, dacă n-am 
fi sosit aici în timpul lunei noi, adică cu cincisprezece zile mai 
târziu. 

— Vă voi mai spune, continuă Barbicane, că în schimb, 
locuitorul de pe faţa vizibilă e favorizat de natură în mod 
deosebit, în detrimentul fraţilor săi de pe faţa invizibilă. Aceasta 
din urmă, după cum vedeţi, are nopţi adânci de trei sute 
cincizeci şi patru de ore, fără ca vreo rază de lumină să 
pătrundă prin beznă. Cealaltă, dimpotrivă; după ce Soarele a 
luminat-o timp de cincisprezece zile şi asfinţeşte dispărând sub 
linia orizontului, vede la orizontul opus, răsăritul unui minunat 
astru. Este Pământul. Pământul de treisprezece ori mai mare 
decât această Lună redusă, pe care o cunoaştem; 

Pământul care se dezvoltă pe un diametru de două grade 
şi care îşi revarsă lumina sa de treisprezece ori mai puternică, 
lumină pe care n-o slăbeşte nici un strat atmosferic; 

Pământul care dispare din nou, în clipa când se iveşte 
Soarele! 


— Frumoasă frază! zise Michel Ardan. Poate puţin cam 
academică. 

— Din asta se înţelege, reluă Barbicane, fără a clipi, că 
trebuie să fie foarte plăcut de locuit pe această faţă vizibilă a 
discului, deoarece e îndreptată mereu fie spre Soare, când e 
Lună plină, fie spre Pământ, când pe cer e Crai-Nou. 

— Bine, spuse Nicholl, dar cred că avantajele pe care le au 
sunt micşorate de căldura cumplită ce e împletită cu această 
lumină. 

— Din punctul acesta de vedere neajunsul e acelaşi pentru 
ambele feţe, căci lumina răsfrântă de pe Pământ este, fără 
îndoială, şi mai năpăstuită de căldură decât faţa cea vizibilă. 
Asta o spun pentru dumneata. Nicholl, pentru că Michel probabil 
că tot nu va pricepe... 

— Mulţumesc! făcu Michel. 

— Intr-adevăr, spuse mai departe Barbicane, când faţa 
aceasta invizibilă primeşte în acelaşi timp şi lumină şi căldură de 
la Soare, aceasta se datorează faptului că e lună nouă, adică ea 
este în conjunctie, aşezată fiind între Soare şi Pământ. Ea se află 
deci - în comparaţie cu situaţia ce o ocupă fiind în opoziţie, când 
ea e plină - mult mai aproape de Soare, cam dublul distanţei 
sale de Pământ. Ori, această depărtare poate fi socotită ca fiind 
a două suta parte, din distanţa ce desparte Soarele de Pământ, 
adică, în cifre rotunde, două sute de mii de leghe în momentul în 
care razele sale o învăluiesc. Deci faţa invizibilă este mai 
apropiată de Soare cu două sute de mii de leghe. 

— Foarte drept, răspunse Nicholl. 

— Dimpotrivă, reluă Barbicane. 

— O clipă, zise Michel, întrerupându-l pe seriosul său 
tovarăş. 

— Ce mai vrei? 

— Să continui eu explicaţiile. 

— Pentru ce? 

— Ca să dovedesc că am priceput. 

— Dă-i drumul! zise Barbicane zâmbind. 

— Dimpotrivă, spuse Michel, imitând tonul şi mişcările 
preşedintelui Barbicane. Dimpotrivă, când faţa vizibilă a Lunii 
este luminată de Soare, înseamnă că luna e plină, adică ea e 
situată de partea cealaltă a Soarelui în raport cu Pământul. 
Distanţa ce o desparte de astrul luminos creşte deci în medie cu 


două sute mii leghe şi deci căldura pe care o primeşte trebuie să 
fie ceva mai mică. 

— Bine Spus! strigă Barbicane. Să ştii, Michel, că pentru 
un artist eşti destul de deştept. 

— Da, îi răspunse cu un ton plictisit Michel, aşa suntem 
noi toţi cei de pe „Boulevard des Italiens”. 

Barbicane strânse cu seriozitate mâna simpaticului său 
însoțitor şi continuă a înşira cele câteva foloase rezervate 
locuitorilor feţei vizibile. 

Printre altele, el le vorbi despre eclipsele de Soare, care 
nu se petrec decât pentru această faţă a discului Lunii, 
deoarece ca ele să se poată produce trebuie ca Luna să fie în 
opoziţie. Aceste eclipse ce sunt pricinuite de interpunerea 
Pământului între Lună şi Soare, pot dura până la două ore, în 
timpul cărora, din pricina razelor refractate de atmosfera sa, 
globul pământesc nu apare decât ca un punct negru proiectat 
pe Soare. 

— Aşadar, zise Nicholl, iată o emisferă, adică această 
emisferă invizibilă, care este foarte prost înzestrată şi foarte 
vitregită de natură! 

— Da, răspunse Barbicane. Dar nu în întregime. 
întradevăr, printr-o mişcare de libraţiune, adică, printr-o 
anumită răsucire în jurul axului său, Luna arată Pământului ceva 
mai mult decât o jumătate din discul său. Ea e ca un pendul al 
cărui centru de gravitație este influenţat de către globul 
pământesc şi care oscilează în mod regulat. De unde are 
această oscilație? Din faptul că, mişcarea de rotaţie în jurul axei 
sale este însufleţită de o viteză uniformă, pe când mişcarea sa 
de translație, ce se desfăşoară pe o orbită eliptică în jurul 
Pământului, nu e. La perigeu, datorită vitezei de translație care 
o duce mai departe, Luna îşi dezvăluie o parte a malului 
apusean. La apogeu, viteza de rotaţie o trage în sens invers şi 
aşa se poate vedea o bucată a malului răsăritean. Este un fus de 
aproximativ opt grade, care se iveşte când la apus, când la 
răsărit. De aici putem înţelege că dintr-o mie de părţi ale sale, 
Luna ne lasă să vedem cinci sute şaizeci şi nouă de părţi. 

— Nu are importanţă, răspunse Michel. Dacă vreodată 
vom deveni seleniţi, vom locui pe faţa ei vizibilă. Mie unuia îmi 
place lumina. 


— Numai cu condiţia, adăugă Nicholl, ca atmosfera să nu 
fie concentrată pe cealaltă parte, cum susţin unii astronomi. 

— Asta este un motiv, răspunse simplu Michel. 

Între timp, prânzul sfârşindu-se, observatorii îşi reluaseră 
locurile. Ei încercau să zărească ceva prin întunecoasele 
ferestruici, stingând orice lumină înăuntrul proiectilului. Dar nici 
un grăunte de lumină nu străbătea prin beznă. 

Ceva misterios îl frământa însă pe Barbicane. Cum oare, 
trecând la o distanţă atât de mică de Lună - aproximativ 
cincizeci de kilometri - nu căzuse proiectilul? 

Dacă ar fi avut o viteză uriaşă, ar fi fost limpede de ce 
această cădere nu s-a produs. Dar la o viteză relativ mediocră, 
această împotrivire faţă de atracţia Lunii nu se mai poate 
explica. Era oare proiectilul supus vreunei alte înrâuriri? îl ţinea 
în eter vreun corp oarecare? Totuşi era sigur că de acum încolo 
nu va atinge niciodată Luna. 

Incotro se ducea? Se va îndepărta sau apropia de disc? 
Era târât prin această noapte adâncă către infinit? Cum se poate 
şti, cum se pot socoti toate acestea în mijlocul acestor 
întunecimi? Toate aceste probleme îl nelinişteau pe Barbicane, 
şi din nefericire nici nu le putea dezlega. 

Şi astrul nevăzut era acolo, poate numai la câteva leghe, 
sau câteva mile, dar nici tovarăşii săi, nici el nu-l mai zăreau. 
Dacă s-ar naşte vreun zgomot la suprafaţa lui, ei nu l-ar putea 
auzi. Aerul, acest vehicul al sunetului, nu exista pentru a le 
transmite scrâşnetele Lunii, pe care legendele arabe o socotesc 
ca pe „un om pe jumătate împietrit, dar care mai suflă încă!” 

Erau destule motive de a-l scoate din sărite, chiar şi pe cel 
mai răbdător dintre observatori, trebuie s-o recunoaştem. ŞI 
tocmai această emisferă necunoscută se ascundea ochilor lor! 
Această faţă, care fie că a fost cu cincisprezece zile mai înainte 
strălucitoare în bătaia razelor Soarelui, fie că va fi peste 
cincisprezece zile, se pierdea tocmai atunci într-o beznă 
desăvârşită. Unde se va găsi proiectilul peste cincisprezece zile? 
Unde-l va târî bunul plac al atracţiilor? Cine ar putea s-o spună? 

In general se admite, după observaţiile selenografice, că 
emisfera invizibilă a Lunii este prin constituţia sa absolut 
asemănătoare emisferei Vizibile. într-adevăr, se descoperea 
cam a şaptea parte în aceste mişcări de libraţiune, despre care 
vorbise Barbicane. Or, pe aceste aşa-zise fusuri ce se vedeau, 


nu se aflau decât câmpii şi munţi, văi rotunde şi cratere 
asemănătoare celor arătate în hărţi. Se putea, deci presupune, 
că acolo există aceeaşi natură, aceeaşi lume, stearpă şi moartă. 
Şi dacă, cu toate acestea, atmosfera şi-a găsit un adăpost pe 
faţa asta? Dacă aerul împreună cu apa a dat viaţă acestor 
continente regenerate? Dacă vegetaţia mai rezistă încă pe aici? 
Dacă animalele populează aceste continente şi aceste mări? 
Dacă omul în aceste condiţii de viaţă trăieşte încă pe aici? Câte 
probleme ispititoare ar fi fost de rezolvat! Câte soluţii s-ar fi 
găsit în contemplarea acestei emisfere! Ce încântare să arunci o 
privire asupra acestei lumi pe care ochiul omenesc n-a 
întrezărit-o niciodată. 

Se poate înţelege uşor ce neplăcere au simţit călătorii 
noştri cufundaţi în această noapte neagră. Nu era cu putinţă nici 
o observaţie a discului lunar. Doar constelaţiile le mai cerşeau 
privirile şi trebuie să recunoaştem că nicicând astronomii, nici 
Fayes-ii, nici Chacomac-ii, nici Secchi-ii nu se găsiră în condiţii 
atât de prielnice pentru a le observa. 

Intr-adevăr nimic nu putea egala frumuseţea acestei lumi 
a stelelor, scăldată în eternul limpede. Diamantele încrustate în 
bolta cerească scânteiau în minunate focuri. 

Privirea îmbrăţişa tot firmamentul de la Crucea Sudului, 
până la Steaua Nordului, aceste două constelații care peste 
douăsprezece mii de ani, ca urmare a mişcării în spatele 
punctelor echinoxului, vor renunţa la rolul lor de stele polare, 
fiind înlocuite cu steaua Canopus în emisfera australă şi cu 
steaua Vega în emisfera boreală. 

Imaginaţia rătăcea în acest infinit sublim, în mijlocul 
căruia gravita proiectilul, ca un nou astru făurit de mâna 
oamenilor. Printr-un efect natural, aceste constelații licăreau cu 
o dulce strălucire; ele nu scânteiau, neexistând atmosfera, căci 
aceasta având straturi inegale în grosime şi cu o umiditate 
variabilă, produce scânteierea. Aceste stele erau aidoma unor 
ochi buni ce priveau în noaptea adâncă, în mijlocul tăcerii 
absolute a spaţiului. 

Multă vreme călătorii rămaseră astfel tăcuţi, observând 
firmamentul înstelat, pe care marele ecran al Lunii crea o gaură 
uriaşă şi neagră. Dar o senzaţie neplăcută îi smulse în cele din 
urmă din contemplaţia lor. 


Era un ger foarte aspru, care nu întârzie să căptuşească 
geamul ferestruicilor cu un strat gros de gheaţă. întradevăr, 
Soarele nu mai încălzea ca înainte cu razele sale, din plin, 
proiectilul care, îşi pierdea astfel puţin câte puţin din căldura 
înmagazinată între pereţii săi. Această căldură, prin radiere, 
dispăruse repede în spaţiu şi aşa, temperatura scăzu 
considerabil. 

În atingere cu geamurile,vaporii de apă dinăuntru se 
transformaseră în gheaţă şi împiedicau orice fel de observaţie. 

Nicholl, uitându-se la termometru, văzu că el coborâse la 
şaptesprezece grade sub zero. Aşa că, cu toate că voia să fie 
econom, Barbicane, după ce ceruse gazului lumină, îi ceru de 
asemenea şi căldură. Temperatura scăzută din proiectil nu mai 
era de suportat. Oaspeţii săi ar fi îngheţat de vii. 

— Nu ne putem plânge de plictiseală în călătoria noastră, 
zise Michel Ardan. Ce varietate, cel puţin în temperatură! Când 
suntem orbiţi de lumină şi sătui de căldură, ca indienii din 
Pampas, când suntem cufundaţi într-o beznă adâncă, în mijlocul 
unui frig extrem, nordic, ca eschimoşii la pol! Nu, într-adevăr, nu 
avem dreptul să ne plângem şi natura a pregătit bine lucrurile în 
cinstea noastră. 

— Dar, întrebă Nicholl, ce temperatură o fi afară? 

— Întocmai ca aceea a spaţiilor interplanetare, răspunse 
Barbicane. 

— Atunci, continuă Michel Ardan, n-am avea oare acum 
prilejul să facem acea experienţă pe care n-am pututo încerca 
când eram înecaţi în razele Soarelui? 

— Acum sau niciodată, răspunse Barbicane, căci suntem 
într-un loc prielnic pentru a verifica temperatura spaţiului, 
pentru a vedea dacă calculele lui Fourier sau ale. 

lui Pouillet sunt exacte. 

— În orice caz e frig, răspunse Michel. Priviţi vaporii de 
apă din interior cum se condensează pe geamul ferestruicilor. 
Dacă temperatura mai continuă puţin să scadă, până şi aburii pe 
care-i expirăm se vor transforma în zăpadă de jur-împrejur! 

— Să pregătim un termometru, zise Barbicane. 

E lesne de înţeles că un termometru obişnuit n-ar fi dat 
nici un rezultat în împrejurările în care urma să fie expus. 
Mercurul ar fi îngheţat în rezervor, deoarece el nu mai rămâne 
lichid de la patruzeci şi două de grade sub zero. 


Dar Barbicane se înarmase cu uri termometru special, 
sistem Walferdin, care indică temperaturile din cale afară de 
scăzute. 

Inainte de a începe experienţa, instrumentul a fost 
verificat în comparaţie cu un termometru obişnuit şi Barbicane 
se pregăti să-l întrebuinţeze. 

— Cum facem? întrebă Nicholl. 

— Nimic mai uşor, răspunse Michel Ardan, care nu 
rămânea niciodată în încurcătură. Deschidem repede ferestruica 
şi lansăm instrumentul; cum el ascultător, se ţine de proiectil, 
peste un sfert de oră îl tragem înapoi. 

— Cu mâna? întrebă Barbicane. 

— Cu mâna, răspunse Michel. 

— Ei bine, dragul meu, nu te încumeta să faci una ca asta, 
răspunse Barbicane, căci din mâna pe care a-i scoateo afară, n- 
ar reveni decât un ciot îngheţat şi diform datorită frigului 
îngrozitor. 

— Adevărat? 

— Vei avea senzaţia unei arsuri groaznice ca şi cum ar fi 
făcută cu un fier înroşit; căci fie că iese dintr-o dată căldura din 
trupul nostru, fie că intră, este absolut acelaşi lucru. Pe de altă 
parte, nu sunt sigur că lucrurile pe care leam arunca afară din 
proiectil s-ar mai ţine încă de noi. 

— De ce? întrebă Nicholl. 

— Pentru că dacă străbatem cumva vreo atmosferă, oricât 
de rarefiată ar fi ea, lucrurile acelea ar rămâne în urmă. Or, din 
cauza întunericului, nu putem controla dacă ele mai plutesc încă 
în jurul nostru. Deci, ca să nu ne expunem la pierderea 
termometrului, îl vom lega cu o sfoară şi aşa îl vom aduce mai 
uşor înapoi. 

Sfaturile lui Barbicane au fost urmate. Prin ferestruica 
deschisă repede, Nicholl aruncă instrumentul legat cu o sfoară 
foarte scurtă, pentru a putea fi repede tras înapoi. Ferestruica 
nu fusese întredeschisă decât pentru o clipă şi totuşi în această 
clipă fusese destul timp ca un frig grozav să pătrundă înăuntrul 
proiectilului. 

— Mii de draci! exclamă Michel Ardan, e un frig de pot 
îngheţa şi urşii polari! 

Barbicane aşteptă să treacă o jumătate de oră, timp mai 
mult decât suficient pentru ca instrumentul să poată cobori la 


nivelul temperaturii din spaţiu. Apoi, după ce s-a scurs acest 
timp, termometrul a fost repede retras şi Barbicane calculă 
cantitatea de alcool ce se revărsase în mica băşică ce era lipită 
în partea inferioară a instrumentului şi rosti: 

— O sută patruzeci de grade centigrade sub zero! 

D. Pouillet câştigase în faţa lui Fourier. Aceasta era 
înspăiniântătoarea temperatură a spaţiului intersideral! 

Asta este poate şi aceea a continentelor lunare, după ce 
astrul nopţilor şi-a pierdut, prin iradiere, toată căldura pe care 
Soarele i-a dăruit-o timp de cincisprezece zile. 

Capitolul XV. 

HIPERBOLA SAU PARABOLA. 

Poate că vom fi miraţi văzându-i pe Barbicane şi pe 
tovarăşii săi atât de puţin îngrijoraţi de viitorul ce-i aştepta în 
această temniţă metalică, târâtă prin infinitul eterului. 

In loc să se întrebe încotro se îndreptau astfel, ei îşi 
petreceau timpul făcând experienţe, ca şi cum s-ar fi găsit 
instalaţi în cabinetele de lucru. 

S-ar putea răspunde că oamenii atât de încercaţi sunt mai 
presus de astfel de preocupări, că nu erau îngrijoraţi pentru 
atâta lucru şi că aveau altceva de făcut decât să gândească la 
soarta lor viitoare. 

Adevărul este că nu stăpâneau proiectilul şi că nu puteau 
să frâneze mersul lui, nici să ia altă direcţie. 

Marinarul schimbă după bunul său plac direcţia corăbiei 
sale, conducătorul unui balon îi poate da acestuia mişcări 
orizontale său mişcări verticale. Ei, dimpotrivă, n-aveau nici o 
putere asupra vehiculului. Orice manevră le era oprită. De aici 
rezultă acea „lăsare în voia soartei” sau cum ar zice un marinar, 
„laisser courir”. 

Unde se aflau ei în acest moment, la orele opt de 
dimineaţă, în timpul acestei zile ce pe Pământ se numea 6 
decembrie? Neîndoios că în vecinătatea Lunii şi chiar destul de 
aproape pentru ca ea să le pară ca un întins ecran negru, 
desfăşurat pe firmament. Cât priveşte distanţa ce-i mai 
despărţea, le era cu neputinţă s-o socotească. 

Proiectilul, reţinut de forţe inexplicabile, se apropiase de 
polul nordic al satelitului, la mai puţin de cincizeci de kilometri. 
Dar, de două ore, de când intrase în conul de umbră, această 
distanţă crescuse ori se micşorase? Nu aveau nici un punct de 


orientare pentru a socoti direcţia şi viteza proiectilului. Poate că 
se îndepărta în grabă de disc, în aşa fel ca să poată ieşi din 
umbra totală. Poate că dimpotrivă se apropia atât de mult de 
Lună, încât după puţină vreme se va ciocni de vreun pisc înalt 
de pe emisfera invizibilă. Asta ar fi pus capăt călătoriei, fără 
îndoială în paguba călătorilor. 

Şi în această privinţă s-a născut o discuţie şi Michel Ardan, 
întotdeauna rodnic în explicaţii, a fost de părere că proiectilul 
reţinut de atracţia Lunii va sfârşi prin a cădea pe ea, tot aşa cum 
un aerolit cade la suprafaţa globului pământesc. 

— Mai întâi şi mai întâi, amice, îi răspunse Barbicane, nu 
toţi aeroliţii cad pe Pământ, ci doar un mic număr. Deci nu 
trebuie trasă concluzia că fiind acum un aerolit, ar urma de aici 
că trebuie numaidecât să atingem suprafaţa Lunii. 

— Totuşi, răspunse Michel, dacă ajungem atât de 
aproape... 

— Fals, răspunse Barbicane. N-ai văzut stelele căzătoare 
cum brăzdează cerul cu miile în anumite perioade? 

— Ba da. 

— Ei bine, aceste stele, ori mai bine aceste corpuscle, nu 
strălucesc decât dacă se încălzesc, în timp ce alunecă pe 
straturile atmosferice. Or, dacă străbat atmosfera, înseamnă că 
ele trec la mai puţin de şaisprezece leghe de Pământ şi totuşi 
rareori cad. Tot aşa şi cu proiectilul nostru. Se poate apropia 
foarte mult de Lună şi totuşi să nu cadă acolo. 

— Dar atunci, întrebă Michel, aş fi curios să ştiu ce o să 
facă prin spaţii vehiculul nostru rătăcitor. 

— Nu văd decât două ipoteze, răspunse Barbicane, după 
câteva clipe de gândire. 

— Care? 

— Proiectilul poate să alerge între două curbe matematice 
şi va urma ori una ori alta, potrivit vitezei pe care o va avea şi 
pe care n-aş putea-o socoti în acest moment. 

— Da, zise Nicholl, va urma ori o parabolă ori o hiperbolă. 

— Într-adevăr, răspunse Barbicane. Având o anumită 
viteză, drumul său ar fi o parabolă, şi hiperbolă, având o alta 
mult mai mare. 

— Tare-mi plac cuvintele mari, zise Michel Ardan. Cei 
parabola voastră, dacă eşti drăguţ? 


— Prietene, răspunse căpitanul, parabola este o curbă de 
ordinul doi, care rezultă din trunchierea unui con intersectat de 
un plan, paralel cu una din marginile sale. 

— A! Aha! exclamă Michel satisfăcut. 

— Seamănă cu traiectoria ce-o descrie o bombă aruncată 
de un mortier, răspunse Nicholl. 

— Perfect. Şi hiperbola? întrebă Michel. 

— Hiperbola, Michel, este tot o curbă de ordinul doi, 
născută prin intersecţia unei suprafeţe conice şi a unui plan 
paralel cu axa sa şi care are două ramuri distincte una de alta, 
ce se lungesc la infinit în cele două sensuri. 

— E cu neputinţă! exclamă Michel Ardan cu tonul cel mai 
serios, ca şi cum i s-ar fi comunicat vreun grav eveniment. 
Atunci ţine bine minte, căpitane Nicholl. Ceea ce-mi place în 
definiţia pe care ai dat-o despre hiperbolă - era să spun 
hiperglumei - e că ea este şi mai puţin limpede decât cuvântul 
ce pretinzi că-l defineşte. 

Lui Nicholl şi Barbicane nu prea le păsa de glumele lui 
Michel Ardan., Ei se înflăcăraseră într-o discuţie ştiinţifică. Care 
ar fi curba urmată de proiectil, iată ce-i pasiona. Unul ţinea 
morţiş că e hiperbola, celălalt că e parabola. Ei îşi aduceau fel 
de fel de argumente cu X. 

Demonstraţile lor erau prezentate într-un grai ce-l făcea 
pe Michel să sară în sus. Discuţia era aprinsă şi niciunul din 
adversari nu voia să jertfească celuilalt curba sa favorită. 

Această ceartă ştiinţifică prelungindu-se, sfârşi prin a-l 
scoate din sărite pe Michel, care zise: 

— Ah! Asta e acum! domnilor cosinus, nu terminaţi o dată 
să vă tot aruncaţi în cap parabole şi hiperbole? Eu doresc să ştiu 
singurul lucru ce mă interesează în această treabă. Vom urma 
una din cele două curbe ale voastre? 

Bine. Dar unde ne vor duce ele? 

— Nicăieri, răspunse Nicholl. 

— Cum, nicăieri? 

— Desigur, zise Barbicane. Acestea sunt curbe deschise ce 
se prelungesc la infinit. 

— Ah! Savanţilor, strigă Michel. Tare îmi sunteţi dragi! Şi 
ce ne pasă dacă e hiperbolă sau parabolă din moment ce, sau 
una sau alta ne târâie la fel spre infinit, în spaţiu? 

Barbicane şi Nicholl nu putură să nu surâdă. 


Făcuseră până acum artă pentru artă! Niciodată o 
problemă mai spinoasă, nu fusese tratată într-un moment mai 
nepotrivit. Tragicul adevăr era acela că, proiectilul mânat pe o 
hiperbolă sau o parabolă nu va mai atinge niciodată, fie 
Pământul fie Luna. 

Or, ce se va întâmpla cu aceşti îndrăzneţi călători într-un 
viitor foarte apropiat? Dacă nu se stingeau de foame, dacă nu 
piereau de sete, după câteva zile însă, gazul le va lipsi, vor muri 
lipsindu-le aerul, dacă nu cumva frigul îi va omori cel dintâi. 

Cu toate acestea, oricât de important era să 
economisească gazul, teribila scădere a temperaturii 
înconjurătoare îi silea să consume o oarecare cantitate. în cel 
mai grav caz, puteau să se lipsească de lumina lui, nu însă şi de 
căldură. Din fericire însă, căldura dezvoltată de aparatul Reiset 
şi Regnault ridică puţin temperatura din interiorul proiectilului şi 
fără prea mare risipă, ea se putu menţine la un nivel Unde traiul 
era cu putinţă. în acest timp, observaţiile se făceau cu greutate 
prin ferestruici. Aburii din interiorul proiectilului se condensau pe 
geamuri şi îngheţau imediat. Trebuia distrusă această opacitate 
a sticlei prin frecări repetate. Cu toate acestea, se putură 
constata unele fenomene de cel mai mare interes. 

Intr-adevăr, dacă acest disc nevăzut avea atmosferă, nu 
trebuiau ei oare să vadă stelele căzătoare brăzdând-o cu dârele 
lor? Dacă proiectilul străbătea aceste straturi fluide, nu puteau 
surprinde oare vreun zgomot reflectat de ecourile Lunii, de pildă 
de urletele vreunei vijelii, de mugetele năvalnice ale unui puhoi, 
de trosniturile unui vulcan ce fierbea? Şi dacă vreun munte 
împroşcând foc îşi purta cununa de fulgere, nu puteau fi 
recunoscute putermicele-i lumini? Asemenea fapte, constatate 
cu toată grija, ar fi limpezit această problemă întunecoasă a 
constituţiei lunare. Aşa că Barbicane şi Nicholl aşezaţi la 
ferestruicile lor, de parcă erau nişte adevăraţi astronomi, 
observau cu o migăloasă răbdare. Dar până atunci, discul 
rămăsese mut şi întunecat. El nu răspundea la nenumăratele 
întrebări pe care le puneau, aceste minţi înfierbântate. 

Aceasta dădu naştere unui gând al lui Michel, la prima 
vedere destul de just: 

— Dacă vreodată vom mai face această călătorie, cel 
puţin s-o facem când va fi lună nouă. 


— Ce-i drept, răspunse Nicholl, această împrejurare ar fi 
fost mai prielnică. Sunt de acord că Luna, scăldată în razele 
Soarelui nu va putea fi văzută în timpul drumului, dar în schimb 
vom zări Pământul, care va fi „plin”...în plus, dacă vom fi târâţi 
în jurul Lunii, aşa cum se întâmplă acum, vom avea cel puţin 
avantajul să-i vedem discul invizibil, minunat luminat. 

— Bine spus Nicholl, răspunse Michel Axdan. Ce părere ai, 
Barbicane? 

— Am următoarea părere, răspunse gravul preşedinte. 

Dacă vom mai face vreodată această călătorie, vom pleca 
în aceeaşi perioadă şi în aceleaşi condiţii. la închipuiţi-vă că noi 
ne-am fi atins ţinta, n-ar fi fost mai bine să aflăm continentele în 
plină lumină în loc de a găsi un ţinut cufundat în beznă? Prima 
noastră aşezare nu s-ar fi făcut în condiţii mai bune? Da, 
desigur! Cât priveşte această parte invizibilă am fi vizitat-o în 
timpul călătoriilor noastre de recunoaştere pe globul lunar. Aşa 
că, timpul acesta cu lună nouă a fost foarte bine ales. Numai că 
ar fi trebuit să ajungem la ţintă şi pentru a fi ajuns, nu trebuia să 
fi fost abătuţi din cale. 

— Nimic de spus la asta, zise Michel Ardan. lată totuşi, că 
am pierdut un prilej nimerit pentru a fi observat cealaltă parte a 
Lunii. 

Cine ştie dacă locuitorii, altor planete nu sunt mai 
avansați decât savanții de pe Pământ în ceea ce priveşte 
sateliții lor. 

Da, alt satelit, prin apropierea lui, mai mare, ar fi făcut 
studiile lor mai uşoare. Locuitorii de pe Saturn, de pe Jupiter şi 
Uranus, dacă există, au putut stabili cu sateliții lor căi de 
comunicaţie mai la îndemână. Cei patru sateliți ai lui Jupiter 
gravitează la o distanţă de 10.260 leghe, 172.200 leghe, 
274.700 leghe şi 480.130 leghe. Dar aceste distanţe sunt 
socotite din centrul planetei şi neţinând seama de lungimea 
razei care este de 17-18.0000 leghe, vedem că primul satelit e 
mai apropiat de suprafaţa lui Jupiter decât e Luna de Pământ. 

Din cele 8 Luni ale lui Saturn, patru sunt mai apropiate: 
Diana e la 84.600 leghe, Thetis la 62.966 leghe, Encelade la 
48.191 leghe şi în sfârşit Mimas la o distanţă cam de 34.500 
leghe. 

Din cei 8 sateliți ai lui Uranus, primul, Ariei, nu e decât la 
51.520 leghe de planetă. 


Deci, la suprafaţa acestor trei aştri, o experienţă 
asemănătoare aceleia a preşedintelui Barbicane ar fi prezentat 
dificultăţi mai mici. Prin urmare, dacă locuitorii lor au încercat o 
asemenea aventură, ei au descoperit poate constituţia jumătăţi 
acestui disc pe care satelitul lor îl ascunde tot timpul privirilor 
lor. Dar dacă n-au părăsit niciodată planeta lor, ei nu sunt atunci 
mai avansați decât astronomii de pe Pământ. 

Cu toate acestea, proiectul descria mai departe acea 
traiectorie imposibil de calculat şi pe care nici un punct de 
orientare nu îngăduia determinarea. Ce schimbase direcţia sa? 
Atracția Lunii sau numai acţiunea vreunui astru necunoscut? 
Barbicane nu putea răspunde. Dar o schimbare se petrecuse în 
poziţia relativă a vehiculului şi Barbicane îşi dădu seama de asta 
pe la orele patru de dimineaţă. 

Ce se întâmplase? Partea de jos a proiectilului se 
îndreptase către suprafaţa Lunii şi îşi urma drumul după o 
perpendiculară ce trecea prin axa sa. Atracția Lunii, adică forţa 
de gravitație, adusese această schimbare. Partea cea mai grea 
a proiectilului se îndrepta oblic către discul invizibil, ca şi cum ar 
fi căzut spre el. 

Cădea oare? Călătorii aveau să ajungă în cele din urmă la 
telul atât de dorit? Nu. Şi ivirea unui punct de orientare, de altfel 
destul de inexplicabil, veni să-i dovedească lui Barbicane că 
proiectilul său nu se apropia de Lună, ci se deplasa pe o curbă 
aproape concentrică cu Luna. 

Punctul de orientare ce se ivise, era o lumină puternică pe 
care Nicholl o zărise deodată la marginea orizontului format de 
discul negru. Acest punct nu se putea confunda cu vreo stea. 
Era o incandescenţă roşiatică ce creştea puţin câte puţin, o 
dovadă de netăgăduit că proiectilul se mişca spre el şi nu cădea 
normal pe suprafaţa astrului. 

— Un vulcan! Este un vulcan în plină activitate! strigă 
Nicholl, o revărsare a focului din interiorul Lunii! Aşadar, această 
lume nu e încă stinsă. 

— Da! O eruptie, răspunse Barbicane, care studia cu 
multă atenţie fenomenul cu ajutorul unui ochean special de 
noapte. Ce altceva ar putea fi, dacă nu un vulcan? 

— Păi, zise Michel Ardan, pentru a înteţi focul acesta e 
nevoie de aer. Deci atmosfera înveleşte partea asta a Lunii. 


— Poate, răspunse Barbicane, dar nu e neapărată nevoie. 
Vulcanul, descompunând anumite materii, poate să-şi fabrice el 
însuşi oxigenul necesar şi să-şi arunce astfel flăcările prin vid. 
De altfel, se pare că arderea are aceeaşi intensitate şi 
strălucirexpe care o au lucrurile ce ard în oxigen curat. Să nu ne 
grăbim deci să afirmăm că există o atmosferă a Lunii. 

Acest munte ce varsă foc se găsea cam la 45 grade 
latitudine sudică pe partea invizibilă a discului. Dar, parcă în 
ciuda lui Barbicane, curba pe care o descria proiectilul îl trăgea 
departe de punctul semnalat de erupție. Aşa că nu-i putură 
stabili prea exact natura. O jumătate de oră mai târziu, după ce 
observară punctul acela luminos, el dispăru în spatele 
orizontului întunecos. Totuşi constatarea unui asemenea 
fenomen era un fapt foarte însemnat, în studiile selenografice. 
El dovedea că nu dispăruse încă orice urmă de căldură din 
măruntaiele globului acesta şi acolo unde există căldură, cine 
poate să afirme că regnul vegetal, ba chiar regnul animal, n-au 
putut rezista influențelor nimicitoare? 

Existenţa acestui vulcan în erupție, fără doar şi poate 
recunoscută de toţi savanții de pe Pământ, ar fi adus, fără 
îndoială, multe teorii favorabile acelei serioase probleme şi 
anume a posibilităţii vieţii pe Lună. 

Barbicane se lăsa purtat de gândurile sale. El se pierdea 
într-o tăcută visare în care se frământau tainicele destine ale 
lumii lunare. El căuta să lege între ele faptele observate până 
atunci, când o nouă întâmplare îl trezi pe loc la realitate. 

Această întâmplare era mai mult decât un simplu fenomen 
cosmic, era o primejdie amenințătoare ale cărei urmări puteau fi 
dezastruoase. 

Deodată, din mijlocul eterului, din această beznă densă, 
răsărise o masă uriaşă. Era ca o Lună, dar ca o Lună de foc şi de 
o strălucire cu atât mai greu de privit cu cât ţâşnea mai lămurit 
din. bezna de nepătruns a spaţiului. 

Această masă de foc, de formă rotundă, împrăştia o astfel 
de lumină încât, umplea tot proiectilul. Chipul lui Barbicane, al 
lui Nicholl şi al lui Michel Ardan, puternic scăldate în aceste 
fascicole de lumină albă, luau culoarea aceea spectrală, lividă, 
palidă, pe care o produc fizicienii, când aprind alcool în care au 
dizolvat sare de bucătărie. 


— Pe toţi dracii! strigă Michel Ardan, dar arătăm groaznic! 
Ce-i cu Luna asta piază-rea? 

— Un bolid, răspunse Barbicane. 

— Un bolid aprins, aşa în vid? 

— Da. 

Acest glob de foc era într-adevăr un bolid. Barbicane nu se 
înşela. Dar dacă aceşti meteoriți cosmici, când sunt observați de 
pe Pământ, nu lasă să se vadă de obicei decât o lumină ceva 
mai slabă decât a Lunii, aici, în întunericul eterului, ei 
străluceau. Aceste copuri rătăcitoare poartă în ele principiul 
propriei lor incandescenţe. Ele n-au nevoie să fie înconjurate de 
aer pentru a lua foc. Şi într-adevăr, dacă unii dintre aceşti bolizi 
străbat straturile atmosferice la numai două sau trei leghe de 
Pământ, altele, dimpotrivă, îşi descriu traiectoria la o depărtare 
unde atmosfera nu mai poate există. Asemenea acestor bolizi, 
la 27 octombrie 

1844, s-a ivit unul la o înălţime de 128 de leghe, altul, la 
17 august 1841, a dispărut la o distanţă de 182 de leghe. Unii 
dintre aceşti meteoriți au 3-4 kilometri lăţime şi o viteză ce 
poate merge până la 75 kilometri pe secundă, mergând în 
direcţia inversă mişcării Pământului. 

Această stea căzătoare, ivită pe neaşteptate, din umbră, 
la o distanţă de cel puţin o sută de leghe, trebuia, după părerea 
lui Barbicane, să aibă un diametru de 2000 metri. Ea înainta cu 
o viteză de aproximativ doi kilometri pe secundă, adică treizeci 
leghe pe minut. Tăia calea proiectilului şi trebuia să-l 
întâlnească peste câteva minute. 

Tot apropiindu-se, ea creştea în proporţii uriaşe. 

să ne închipuim, dacă se poate, în ce situaţie se găseau 
călătorii noştri. Este cu neputinţă de descris. Cu tot curajul lor, 
cu tot sângele lor rece şi nepăsarea lor în faţa primejdiei, erau 
muţi, nemişcaţi, cu muşchii încordaţi, în gheara unei groaze 
înnebunitoare. Proiectilul lor, al cărui mers nu-l puteau schimba, 
se îndrepta glonţ spre această masă de foc, mai fierbinte decât 
botul căscat al unui cuptor de topit. Se părea că se năpusteşte 
spre o prăpastie de foc. 

Barbicane îi apucă de mână pe cei doi tovarăşi ai săi şi toţi 
trei priveau printre pleoapele întredeschise acest asteroid 
încins. Dacă mai exista vreo brumă de rațiune în ei, dacă 


creierul lor cuprins de această groază le mai funcţiona, negreşit 
trebuiau să se ştie pierduţi. 

După două minute de la cumplita apariţie a bolidului 

— două veacuri de chinuri - proiectilul părea gata-gata să 
se izbească de asteroid, când deodată globul de foc explodă ca 
o bombă, fără însă să facă vreun zgomot în mijlocul vidului în 
care sunetul, ce nu este altceva decât o agitaţie a straturilor de 
aer, nu se putea produce. 

Nicholl scoase un strigăt. împreună cu tovarăşii săi se 
năpusti la geamurile ferestruicilor. Ce privelişte! Ce pană ar 
putea s-o redea, ce paletă ar fi destul de bogată pentru a-i 
putea reproduce măreţia? Parcă era un crater înflăcărat ce 
înflorea, aşa cum se întindea un incendiu uriaş. Mii şi mii de ace 
luminoase aprindeau şi brăzdau spaţiul cu focurile lor. Toate 
mărimile, toate culorile se amestecau acolo. Erau nuanţe de 
galben, gălbui, roşu, cenușiu, o cunună de artificii multicolore. 
Din uriaşul şi fiorosul glob nu mai rămăsese decât aceste 
bucățele purtate în toate direcţiile, transformate şi ele în 
asteroizi, unele ce licăreau ca o sabie, altele înconjurate de un 
nor albicios, în sfârşit, o a treia serie ce lasă în urmă-i dâra 
luminoasă de pulbere cosmică. 

Aceste blocuri incandescente se încrucişau, se ciocneau, 
se măcinau în bucăţi şi mai mici, dintre care unele se izbiră şi de 
proiectiL La un moment dat, geamul din stânga a fost chiar 
pleznit de o izbitură mai puternică. 

Părea că proiectilul 'pluteşte în mijlocul unei grindini de 
schije de obuz, dintre care cea mai mică îl putea nimici într-o 
clipă. 

Lumina ce umplea tot eterul creştea cu o neasemuită 
intensitate, căci asteroizii o împrăştiau în toate părţile. La un 
anumit moment, ea a fost atât de vie, încât Michel strigă, 
trăgându-l pe Barbicane şi Nicholl către fereastra la care stătea: 

— Invizibila Lună e în sfârşit vizibilă! 

Şi toţi trei, întrezăriră misteriosul disc pe care ochiul 
omului îl zărea pentru întâia oară, printr-o revărsare a luminii de 
câteva clipe. 

Ce întrezăriră ei de la această distanţă pe care n-o puteau 
măsura? Câteva fâşii întinse pe disc, adevăraţi nori formaţi în 
mediul atmosferic foarte restrâns din care răsăreau nu numai 
toţi munţii, ci şi relieful de mai mică însemnătate, acele văi 


rotunde, acelecratere căscate şi capricios aşezate, aşa cum 
există la suprafaţa vizibilă Apoi nişte spaţii imense, dar nu 
câmpii sterpe, ci adevărate mări, oceane răspândite din belşug 
ce reflectau prin oglinda lor lichidă, toată magia orbitoare a 
focurilor spaţiului. În sfârşit, la suprafaţa continentelor, vaste 
mase întunecoase, aşa ca nişte păduri întinse sub grăbita 
străfulgerare a unui fulger. 

Era oare o iluzie, o înşelăciune optică, o eroare a ochilor? 
Puteau ei da o afirmare ştiinţifică acestei observaţii atât de 
superficial căpătată? Vor cuteza ei să se pronunţe în privinţa 
problemei putinţei de a fi locuită Luna, după un atât de nesigur 
tablou al discului invizibil? 

Între timp, fulgerele spaţiului slăbiră încet-încet; 
strălucirea-i întâmplătoare se micşoră; asteroizii se micşorară; 
asteroizii se împrăştiară cu traiectorii diferite şi se stinseră în 
depărtare. în sfârşit, eterul îşi căpătă iar obişnuita-i întunecime; 
stelele, eclipsate o clipă, scânteiară la firmament şi discul abia 
întrezărit se pierdu din nou întro noapte de nepătruns. 

Capitolul XVI. 

EMISFERA MERIDIONALĂ. 

Proiectilul scăpase de o-grozavă şi neaşteptată primejdie. 
Cine şi-ar fi închipuit o astfel de întâlnire cu bolizii? Aceste 
corpuri rătăcitoare puteau să fie pericole serioase pentru 
călători. Erau pentru ei atâtea primejdii presărate pe această 
mare eterată şi, mai puţin fericiţi decât navigatorii, nu puteau 
fugi de ea. Dar se plângeau oare de acest lucru aceşti 
aventurieri ai spaţiului? Nu, deoarece natura le oferise acest 
splendid spectacol al unui meteor cosmic izbucnind printr-o 
formidabilă expansiune, deoarece acest neasemănat foc de 
artificii, pe care nici un Ruggieri nu l-ar putea imita, luminase 
timp de câteva clipe nimbul nevăzut ăl Lunii. în această rapidă 
iluminare, continente, mări, păduri li se arătară. 

Atmosfera aducea deci acestei feţe necunoscute 
moleculele sale dătătoare de viaţă? întrebări nedezlegate puse 
mereu curiozităţii omeneşti! 

Era trei şi jumătate seara. Ghiuleaua îşi urma direcţia 
curbilinie în jurul Lunii. Fusese încă o dată modificată traiectoria 
ei de meteor? Existau temeri pentru aceasta? 

Proiectilul trebuia totuşi să descrie o curbă imperturbabilă 
determinată de legile mecanicii raţionale. Barbicane înclina a 


crede că această, curbă ar fi mai degrabă o parabolă decât o 
hiperbolă. Totuşi, parabola admisă, ghiuleaua ar fi trebuit să 
iasă îndeajuns de repede din conul de umbră proiectat în spaţiu 
de cealaltă parte a Soarelui. 

Acest con este într-adevăr foarte strâmt, într-atâta este de 
mic diametrul unghiular al Lunii, dacă este asemănat cu acela al 
astrului zilei. Ori, până aici proiectilul plutea în această umbră 
profundă. Oricare i-ar fi fost viteza, perioada ei de dispariţie 
continua. 

Asta era un fapt sigur, dar poate că n-ar fi trebuit să fie în 
cazul presupus al unei traiectorii cu totul parabolică. 

O nouă problemă ce frământa creierul lui Babricane, închis 
cu adevărat într-un cerc de necunoscute din care nu se putea 
desprinde. 

Niciunul dintre călători nu se gândea nici o clipă la odihnă. 
Fiecare pândea vreun fapt neaşteptat care ar fi aruncat o lumină 
nouă asupra studiilor uranografice. Pe la cinci, Michel Ardan a 
împărţit, în chip de cină, câteva bucăţi de pâine şi de came rece, 
care s-au mâncat repede, fără ca cineva să părăsească 
fereastra, ale cărei geamuri se acopereau mereu de gheaţă 
datorită condensului vaporilor de apă. 

Către orele cinci şi patruzeci şi cinci de minute seara, 
Nicholl, înarmat cu luneta sa, semnală spre ţărmul de miazăzi al 
Lunii şi în direcţia urmată de proiectil, câteva puncte 
scânteietoare ce se desprindeau de ecranul întunecos al cerului. 
Ai fi zis că este o perindare de vârfuri înalte şi ascuţite, 
profilându-se ca o linie tremurată. Ele se luminau destul de 
repede. Astfel se prezintă trăsătura terminală a Lunii, atunci 
când este într-unul din octanţii săi. Nu există îndoială în această 
privinţă. Nu era vorba de un simplu meteor, căci această 
creastă nu avea nici culoare, nici mişcare. Şi nici nu era un 
vulcan în erupție. Aşa că Barbicane nu şovăi să spună: 

— Soarele! 

— Ce? Soarele? întrebară Nicholl şi Michel Ardan. 

— Da, dragii mei, este însuşi astrul luminos care 
luminează piscul acestor munţi aşezaţi pe marginea de miazăzi 
a Lunii. Fără îndoială că ne apropiem de polul sudic. 

— După ce am trecut prin polul nordic, răspunse Michel. 
Am făcut deci ocolul satelitului nostru. 

— Da, bravul meu Michel. 


— Atunci, nu mai sunt de temut nici hiperbolele, nici 
parabolele, nici curbele deschise. 

— Nu, doar o curbă închisă. 

— Care se cheamă? 

— O eclipsă. în loc să meargă ca să se piardă în spaţiile 
interplanetare, e probabil ca proiectilul să descrie o orbită 
eliptică în jurul Lunii. 

— Nu mai spune!... Şiva deveni satelitul ei? 

— Luna Lunii! exclamă Michel Ardan. 

— Numai, dă-mi voie să-ţi atrag atenţia, vrednice amic, 
răspunse Barbicane, că pentru acest motiv nu suntem mai puţin 
pierduţi... 

— Da, dar într-un altfel de chip şi cu totul altfel de plăcut, 
răspunse nepăsătorul francez cu cel mai drăguţ zâmbet al său. 

Preşedintele Barbicane avea dreptate. Descriind această 
orbită eliptică, proiectilul se ducea fără îndoială să graviteze în 
jurul Lunii, ca un subsatelit. 

Era un nou astru ce se adăuga lumii solare, un 
microcosmos locuit de trei oameni pe care lipsa de aer îi va 
omori peste puţin timp. 

Deci Barbicane nu se putea bucura de această situaţie 
definitivă ce se impunea proiectilului de îndoita influenţă a 
forţelor centripete şi centrifuge. Tovarăşii săi şi el aveau să 
revadă faţa iluminată a discului lunar. Poate chiar că viaţa lor se 
va prelungi îndeajuns pentru a mai putea zări încă o dată 
Pământul în faza plină, minunat luminat de razele Soarelui! 
Poate că vor. putea să arunce un ultim salut acestui glob, pe 
care nu trebuiau să-l mai revadă! Apoi, proiectilul lor nu va mai 
fi decât o masă stinsă, moartă, asemănătoare acestor inerţi 
asteroizi care circulau prin eter. 

O singură consolare pentru ei, era că vor părăsi în fine 
aceste întunecimi adânci şi că vor reveni la lumină, intrând din 
nou în zonele scăldate de razele soarelui. 

Între timp, munţii recunoscuţi de Barbicane se 
desprindeau din ce în ce mai mult din întuneric. Erau munţii 
Doerfel şi Leibnitz care crestează la miazăzi ţinutul circumpolar 
al Lunii. 

Toţi munţii emisferei vizibile au fost măsuraţi cu o 
desăvârşită exactitate. Va mira poate această exactitate şi 
totuşi, aceste metode hypsometrice sunt precise. Se poate 


afirma chiar că înălţimea munţilor Lunii nu-este mai puţin exact 
determinată ca şi aceea a munţilor Pământului. 

Metoda cel mai adesea întrebuințată este aceea ce 
măsoară umbra munţilor, ţinând seama de înălţimea Soarelui în 
clipa observaţiei. Această măsură se obţine uşor cu ajutorul unui 
ochean, prevăzut cu un săculeţ cu două fire paralele, admițând 
că diametrul real al discului lunar este exact cunoscut. Această 
metodă îngăduie deopotrivă a se socoti adâncurile craterelor şi 
a cavităţilor Lunii. Galileo a întrebuinţat-o, şi după el Beer şi 
Moedler, cu cel mai mare succes. 

O altă metodă, zisă a razelor tangente, poate fi de 
asemenea aplicată măsurătorii înălțimilor lunare. Se aplică în 
clipa când munţii formează puncte luminoase desprinse de pe 
linia de despărţire a umbrei şi a luminii şi care licăresc pe partea 
întunecată a discului. Aceste puncte luminoase sunt produse de 
razele solare superioare celor ce determină limita fazei. Deci, 
măsura intervalului întunecos ce lasă între ele punctul luminos 
şi partea luminoasă a fazei celei mai apropiate dau. exact 
înălţimea acestui punct. Dar, se înţelege, procedeul acesta nu 
poate fi aplicat decât munţilor ce se învecinează cu linia 
despărţitoare a umbrei şi luminii. 

O a treia metodă ar consta din a măsura profilul munţilor 
Lunii ce se desenează pe fond, cu ajutorul micrometrului; dar ea 
nu este aplicabilă decât înălțimilor apropiate de marginea 
astrului. 

În toate aceste cazuri se va observa că această măsurare 
a umbrelor intervalelor sau profilurilor, nu poate fi executată 
decât-când razele solare lovesc oblic Luna, în raport cu 
observatorul. Când ele o lovesc direct, într-un cuvânt când ea e 
plină, orice umbră este gonită cudesăvârşire din discul său şi 
observarea nu. mai este posibilă: 

Galileo a fost primul care după ce a recunoscut existenţa 
munţilor Lunii, a întrebuințat metoda umbrelor pentru a socoti 
înălțimile lor. El le-a atribuit o înălţime mijlocie de patru mii cinci 
sute de coţi. Hevelius a scăzut în chip deosebit aceste cifre, pe 
care Riccioli, dimpotrivă, le dublă. Aceste măsuri erau exagerate 
şi de o parte şi de alta. Herschell, înarmat cu instrumente 
perfecţionate, se apropie mai mult de adevărul hypsometric. 
Dar în cele din urmă acest adevăr trebuie căutat în raporturile 
observatorilor moderni. 


Domnii Beer şi Moedler, cei mai desăvârşiţi selenografi ai 
întregii lumi, au măsurat 1095 munţi lunari. 

Din socotelile lor reiese că şase din aceşti munţi se înalţă 
mai sus de 5800 metri şi douăzeci şi doi, mai sus de 4800. 

Cel mai înalt creştet de pe Lună este de 7603 metri; este 
deci mai mic decât aceia ai Pământului, dintre care unii îl întrec 
cu 5-600 de coţi. Dar o observaţie trebuie făcută. 

Dacă îi asemănăm cu volumele respective ale celor doi 
aştri, munţii lunari sunt relativ mai înalţi decât cei tereştri. 

Pentru ca un munte terestru să ajungă la proporţiile 
relative ale unui munte de pe Lună, artrebui ca înălţimea sa 
perpendiculară să măsoare şase leghe jumătate. Ori, cel mai 
înalt nu are nici nouă kilometri. 

Astfel deci, ca să procedăm prin comparaţie, lanţul 
Himalayei numără trei piscuri superioare piscurilor de pe Lună: 
muntele Everest, înalt de 8837 metri, Kunpinjuga, înalt de 8588 
metri şi Dwalagiri, înalt de 8187 metri. 

Munţii Doerfel şi Leibnitz de pe Lună au o înălţime egală 
cu a muntelui Jewahir din acelaşi şir, adică 7603 metri. 

Newton, Casatus, Curtius, Short, Tycho, Clavius, 
Blancanus, Endimyon, principalele piscuri ale Caucazilor şi 
Apeninilor, sunt superioare Mont-Blanc-ului care are 

4810 metri. Sunt egali Mont-Blancului, Moret, Theofil, 
Catharina; cu Mont-Rose sunt egali având 4636 metri munţii 
Piccolomini, Werner, Harpalus; muntelui Cervin, înalt de 4522 
mejxi - Macrobe, Eratostene, Albateque, Delambre; cu piscul 
Teneriffe, înalt de 3710 metri - Bacon, Cysatus şi Phitolaus şi 
piscurile Alpilor; cu Mont-Perdu din Pirinei, de 3351 metri - 
Roemer şijboguslaswski; cu Etna, înalt de 3237 metri - Hercules, 
Atlas şi Furnerius. 

Acestea sunt punctele de asemănare ce îngăduie a se 
aprecia nălţimea munţilor de pe Lună. Or, tocmai traiectoria 
urmată de proiectil îl târa spre acest ţinut muntos al emisferei 
de miazăzi, acolo unde se înalţă cele mai frumoase specimene 
ale orografiei lunare. 

Capitolul XVII. 

TYCHO. 

La ora şase seara, proiectilul trecea pe la Polul Sud, la mai 
puţin de şaizeci de kilometri, distanţă egală aceleia cu care se 


apropiase de Polul Nord. Curba eliptică se desena deci cu 
precizie. 

În acel moment călătorii reintrauân acea binefăcătoare 
revărsare de raze solare. Ei revedeau acele stele ce se mişcau 
cu încetineală de la răsărit spre apus. 

Astrul luminos a fost salutat cu un ura întreit. Cu lumina 
sa, el îşi trimitea căldura ce începea să se simtă prin pereţii 
metalici. Geamurile îşi recăpătară obişnuita lor transparenţă. 
Stratul lor de gheaţă se topi ca prin farmec. 

Din măsură de economie, gazul a fost stins. Numai 
aparatul de aer trebuia să consume cantitatea lui obişnuită. 

— Ah! zise Nicholl, ce bune sunt razele astea călduroase! 
Cu ce nerăbdare, după o noapte aşa de lungă, trebuie să 
aştepte seleniţii reapariţia astrului zilei. 

— Da, răspunse Michel Ardan, sorbind ca să spunem aşa, 
acest eter strălucitor. Lumina şi căldura, toată viaţa este în ele! 

În acest moment, turla proiectilului tindea să se 
îndepărteze uşor de suprafaţa lunară, în aşa fel încât, urma o 
orbită eliptică destul de prelungită. Din acest punct, dacă 
Pământul ar fi fost în fază plină, Barbicane şi tovarăşii săi l-ar fi 
putut revedea. Dar înecat în ploaia de raze solare, rămânea 
absolut invizibil. Un alt spectacol trebuia să le atragă privirile, 
acela ce înfăţişa regiunea australă a Lunii, adusă prin ocheane 
la o jumătate de sfert de leghe. Ei nu mai plecau de la 
ferestruică şi însemnau toate amănuntele acestui continent 
ciudat. 

Munţii Doerfel şi Leibnitz formează două grupuri separate 
ce se desfăşoară aproape de Polul Sudic. Primul grup se întinde 
de la pol până la a 84-a paralelă, pe partea răsăriteană a 
astrului; al doilea, desenat pe ţărmul oriental, merge de la al 
şaptezeci şi cincilea grad de latitudine la pol. 

Pe creasta lor năzuros întortocheată, apar întinderi orbitor 
de luminoase, aşa cum au fost semnalate de părintele Secchi. 
Cu mai multă siguranţă decât vestitul astronom roman, 
Barbicane le-a putut recunoaşte originea. 

— Astea-s zăpezi! exclamă el. 

— Zăpezi? repetă Nicholl. 

— Da, Nicholl, zăpezi a căror suprafaţă e adânc îngheţată. 
Vezi cum reflectează razele luminoase? Lavele răcite n-ar da 


oglindiri atât de intense. Deci este apă, e deci aer pe suprafaţa 
Lunii. Cât de puţin ai vrea, dar faptul nu poate fi tăgăduit. 

Nu, nu putea fi, şi dacă vreodată Barbicane ar revedea 
Pământul, notele sale ar fi martore acestui fapt considerabil în 
observaţiile selenografice. 

Aceşti munţi, Doerfel şi Leibnitz, se înălţau în mijlocul 
câmpiilor pe o întindere mijlocie, pe care o mărginea o 
nedefinită succedare de circuri şi de întărituri inelare. Aceste 
două lanţuri sunt singurele ce se întâlnesc în regiunea circurilor. 
Relativ puţin accidentate, ele prezintă ici şi colo câteva vârfuri 
ascuţite a căror creastă, cea mai înaltă, măsoară 7603 în. 

Însă proiectilul stăpânea întreg ansamblul acesta şi relieful 
dispărea în această întinsă strălucire orbitoare a discului. 
Călătorilor le reapăreau în faţa ochilor acest arhaic aspect de 
peisaje lunare, cu tonuri crude, fără degradare a culorilor, fără 
nuanţe de umbre, brutal de albe şi negre, deoarece lumina 
difuză le lipseşte. Totuşi, vederea acestei lumi pustii nu înceta 
de a-i robi, prin însăşi ciudăţenia ei. Ei se preumblau deasupra 
acestei regiuni, ca şi cum ar fi fost târâţi de, suflarea unui 
uragan, văzând vârfurile defilând sub picioarele lor, scotocind cu 
privirea peşterile, coborând şanţuri, urcând zăgazurile, 
scormonind găurile misterioase, netezind toate aceste spărturi. 
Dar nici o urmă de vegetaţie, nici o aparenţă.de oraşe, nimic 
altceva decât strălucire de neînfruntat. Nimic dintr-o lume vie, 
totul dintr-o lume moartă, unde avalanşele prăvâălindu-se 
prinvârful munţilor cădeau fără zgomot în fundul prăpastiilor. Ele 
aveau mişcarea, dar le lipsea zgomotul. 

Barbicane constată prin observaţii repetate că reliefurile 
de pe marginea discului, cu toate că erau supuse unor forţe 
diferite decât cele din regiunea centrală, prezentau o 
conformaţie uniformă. Aceeaşi agregaţie circulară, aceleaşi 
ieşituri ale solului. Cu toate acestea se putea crede că aranjarea 
lor nu trebuia să fie aceeaşi. în centru, scoarţa încă maleabilă a 
Lunii a fost supusă îndoitei atracţii a Lunii şi Pământului, 
acţionând în sens invers şi urmând o rază prelungită de la una la 
alta. Dimpotrivă, pe marginile discului, atracţia lunară a fost - ca 
să zicem aşa - perpendiculară faţă de atracţia pământului. Se 
pare că relieful solului născut în aceste două condiţii ar fi trebuit 
să ia o formă diferită. Ceea ce nu era cazul. Deci unii găsiseră în 
ea însăşi principiul formării şi constituţiei sale. Ea nu datora 


nimic forţelor străine. Ceea ce îndreptăţea acea remarcabilă 
propoziţie a lui Arago: „Nici o acţiune exterioară Lunii n-a 
contribuit la formarea reliefului său”. 

Orice ar fi fost şi în starea sa actuală, această lume era 
oglinda morţii, fără a putea spune dacă viaţa ar fi însufleţit-o 
vreodată. 

Michel Ardan crezu totuşi că recunoaşte o îngrămădire de 
ruine pe care le semnala atenţiei lui Barbicane. Era aproape de 
a optzecea paralelă şi de treizeci de grade longitudine. Această 
îngrămădire de pietre, destul de regulat aşezate, închipuiau o 
întinsă cetăţuie, dominând unul din acele lungi şanţuri ce 
serveau odinioară de albie fluviilor din timpurile străvechi. Nu 
departe se ridica, la o înălţime de cinci mii şase sute metri, 
muntele inelar Short, egal cu Caucazul asiatic. Michel Ardan, cu 
obişnuita-i înflăcărare, susţinea „evidenţa” fortăreței sale. 
Dedesubt zărea întăriturile dărăpănate ale unui oraş; aici era 
bolta încă neatinsă a unui portic; acolo, două-trei coloane 
culcate sub postamentele lor, mai departe o succesiune de 
coloane, care desigur că suportaseră conductele unui apeduct; 
aiurea, stâlpii prăbuşiţi ai unui pod uriaş, intrat în desimea 
şanţului. El distingea toate acestea, dar cu atâta imaginaţie în 
privire, printr-un ochean atât de fantezist, încât nu trebuie să te- 
ncrezi observaţiei sale. Şi totuşi cine ar putea afirma, cine ar 
cuteza să spună că drăguţul tânăr nu văzuse adevărat ceea ce 
doi tovarăşi ai săi nu voiau să vadă? 

Clipele erau prea preţioase pentru a le jertfi unei discuţii 
ascuţite. Cetatea selenită, pretinsă ori nu, dispăruse în 
depărtare. Distanţa proiectilului de discul lunar tindea să 
crească şi amănuntele solului începeau să se piardă într-un 
amestec confuz. Numai reliefurile, văile, craterele, câmpiile, 
rezistau şi decupau lămurit liniile lor terminale. 

În acest moment se arăta spre stânga unul din cele mai 
frumoase circuri ale orografiei lunare, una din curiozităţile 
acestui continent. Era Newton pe care Barbicane îl recunoscu 
fără greutate, referindu-se la Mappa selenografică. 

Newton este situat exact pe 77 grade latitudine sudică şi 
16 grade longitudine estică. Formează un crater inelar, ale cărui 
ridicături înalte de şapte mii două sute şaizeci şi patru metri 
păreau de netreeut. 


Barbicane îi făcu pe tovarăşii săi să observe că înălţimea 
acestui munte, deasupra câmpiei înconjurătoare era departe de 
a egala adâncimea craterului său. Această gaură uriaşă nu se 
putea măsura şi forma un întunecat abis, căruia razele solare 
nu-i puteau atinge niciodată fundul. 

Acolo, după observaţia lui Humbold, domneşte întunericul, 
absolut pe care lumina Soarelui şi a Pământului nu-l pot 
destrăma. Cei din mitologie ar fi făcut, pe bună dreptate, gura 
infernului lor. 

— Newton, zise Barbicane, este tipul cel mai desăvârşit al 
acestor munţi în formă de inel, din care Pământul nu are nici o 
mostră. Ei dovedesc că formarea Lunii, prin răcire, este datorată 
unor cauze violente, căci în timp ce sub năvala focurilor 
interioare, reliefurile se proiectau la înălţimi Considerabile, 
fundul se retrăgea şi se lăsa în jos, cu mult sub nivelul Lunii. 

— Nu zic nu, răspunse Michel Ardan. 

Peste câteva minute, după ce trecură de Newton, 
proiectilul domina direct muntele inelar al lui Moret. El trecu 
destul de departe de crestele lui Blancanus şi, pe la şapte şi 
jumătate seara, atingea piscul lui Clavius. 

Acest circ, unul dintre cele mai de seamă ale discului, era 
aşezat pe 58 grade latitudine sudică şi 15 grade longitudine 
estică. înălţimea e socotită la şapte mii nouăzeci şi unu de 
metri. Călătorii, la distanţă numai de o sută de kilometri, redusă 
de Ocheane numai la patru, putură, să admire ansamblul 
acestui mare crater. 

— Vulcanii pământeni, spuse Barbicane, nu sunt decât 
nişte muşuroaie,” în comparaţie cu vulcanii Lunii. 

Măsurând vechile cratere formate de primele erupții ale 
Vezuviului şi Etnei, li se găseşte abia şase mii de metri lărgime. 
în Franţa, craterul Cântai numără zece kilometri; la Ceyland, 
craterul insulei, şaptezeci de kilometri şi este socotit ca cel mai 
mare de pe glob. Ce sunt diametrele acestea pe lângă acela al 
lui Clavius, pe care îl dominăm în această clipă? 

— Care-i deci lărgimea sa? întrebă Nicholl. 

— E de două sute douăzeci şi şapte kilometri, răspunse 
Barbicane. Acest circ este, ce-i drept, cel mai însemnat de pe 
Lună; dar multe altele măsoară două sute, o sută cincizeci, o 
sută de kilometri. 


— Ah! dragii mei, zise Michel, vă închipuiţi ce trebuia să 
fie acest paşnic astru al nopţii, când aceste cratere, umplându- 
se de tunete, vărsau toate deodată valuri de lavă, de grindină 
de pietre, de nori de fum şi guri de foc. Ce privelişte măreaţă 
atunci, şi ce decădere acum. Această Lună nu mai e decâto 
firavă învelitoare a unui foc de artificii, ale căror pocnitori, 
rachete, serpentine, sori, după o strălucire măreaţă, nu au lăsat 
decât triste sfărâmături de carton. Cine ar putea spune motivul, 
îndreptăţirea acestor cataclisme? 

Barbicane nu-l mai asculta pe Michel Ardan. El contempla 
aceste întărituri ale lui Clavius, formate din munţi mari, ce se 
întindeau pe o suprafaţă de mai multe leghe. în fundul uriaşei 
scobituri se aflau vreo sută de mici cratere stinse, ce găureau 
solul ca o strecurătoare şi pe care-l domina un pisc de cinci mii 
de metri. 

De jur-împrejur, câmpia avea o înfăţişare pustiită. 

Nimic mai sterp ca aceste ridicături, nimic mai trist ca 
aceste ruini ale munţilor şi, dacă se poate spune, că aceste 
crâmpeie de piscuri şi munţi ce presărau solul! Satelitul părea 
că explodase în acel loc. 

Proiectilul înainta mereu şi acest haos nu se schimba 
deloc. Văile, craterele, munţii se succedau neîncetat. Nu mai 
erau câmpii, nici mări. O Elveţie, o Norvegie nesfârşită. în 
sfârşit, în mijlocul acestei regiuni plină de crăpături în punctul 
său culminant, strălucea Tycho, căruia posteritatea îi ya păstra 
pururea numele ilustrului astronom al Danemarcei. 

Observând Luna plină pe un cer fără de nori, nu este 
nimeni care să nu fi observat acest punct strălucitor al emisferei 
sudice. Michel Ardan, pentru a-l califica, întrebuința metaforele 
ce i le putu servi imaginaţia. Pentru el, acest Tycho era un 
înflăcărat focar de lumină, un centru de iradiere, un crater 
vărsător de raze! Era mijlocul unei roţi scânteinde, o stea de 
mare ce strângea discul cu tentaculele ei de argint, un ochi 
uriaş plin de flăcări, un nimb cioplit pentru capul lui Pluton! Era 
ca o stea aruncată de mâna creatorului, care s-ar fi zdrobit de 
discul Lunii. 

Tycho formează o atare concentrare luminoasă, încât 
locuitorii Pământului îl pot observa fără lunetă, cu toate că se 
află la o distanţă de o sută de mii de leghe. închipuiţi-vă care 
trebuie să fie intensitatea sa în ochii observatorilor aşezaţi 


numai la o sută cincizeci de leghe. Prin acest eter pur, 
scânteierea lui era atât de nesuportat, încât Barbicane şi 
prietenii săi trebuiră să'ânnegrească geamul lorgenetelor lor cu 
negrul de fum al gazului ca să-i poată suporta strălucirea. Apoi 
tăcuţi, abia scoțând câteva interjecţii pline de încântare, priveau 
şi contemplau. Toate simţămintele lor, toate impresiile lor se 
concentrară în privirea lor aşa precum viaţa sub impulsul unei 
violente emoţii se adună toată în inimă. 

Tycho aparţine sistemului de munţi luminoşi, ca Aristarc şi 
Copemic. Dar dintre toţi, el este cel mai complet, cel mai 
accentuat şi vădeşte lămurit aceea înspăimântătoare acţiune 
vulcanică, acţiune căreia îi este datorată formarea Lunii. 

Tycho este aşezat la 43 grade latitudine meridională şi la 
12 grade longitudine estică. Centrul său este ocupat de un 
crater larg de optzeci şi şapte kilometri. Are o formă puţin 
eliptică şi este împrejmuită de un lanţ de întărituri inelare, care 
la răsărit şi la apus domină câmpia exterioară pe o înălţime de 
cinci mii de metri. Este o îngrămădire de Mont-Blanc-uri, aşezaţi 
în jurul unui centru comun şi încununate” de o coamă 
luminoasă. 

Ceea ce este acest munte fără seamăn, ansamblul 
reliefurilor ce îl înconjoară, scobiturile lăuntrice ale craterului 
său, nici chiar fotografia nu a putut să reprezinte, într-adevăr, 
numai în timpul Lunii pline se arată muntele Tycho în toată 
strălucirea lui. Or, atunci, umbrele lipsesc, prescurtările 
perspectivei au dispărut şi probele ies albe. 

Supărătoare împrejurare, căci această stranie regiune ar fi 
fost interesant de reprodus cu exactitate fotografică. Nu este 
decât o îmbulzeală de găuri, de cratere, de văi, o ameţitoare 
creştere de piscuri, apoi, cât vezi cu ochii, o întreagă reţea 
vulcanică aruncată pe acest țărm bubos. Se înţelege atunci că 
aceste fierbieri ale erupției centrale au păstrat forma lor 
primitivă. Cristalizate prin răcire, ele au stereotipat această 
privelişte ce-o înfăţişa atunci Luna sub înrâurirea forţelor 
plutoniene. 

Distanţa care separă călătorii noştri de crestele inelare ale 
lui Tycho, nu este atât de mare încât să nu se poată deosebi 
principalele amănunte. 

Pe ridicătura ce formează circumvoluţiunea lui Tycho, 
munţii agăţându-se unii de alţii pe povârnişurile lor interioare şi 


exterioare se etajau ca nişte terase. Păreau mai înalte cu 3-400 
picioare la răsărit decât la apus. Nici un sistem de aşezare 
pământească nu se putea compara cu această fortificaţie 
naturală. Un oraş clădit în fundul acestei cavităţi circulare ar fi 
fost absolut inaccesibil. Inaccesibil şi minunat aşezat pe acest 
sol accidentat de ridicături atât de pitoreşti! Natura ce-i drept, 
nu lăsase neted şi gol fundul acestui crater. El poseda o 
orografie specială, un sistem muntos ce forma din el o lume 
aparte. 

Călătorii zăriră lămurit nişte conuri, coline centrale, 
remarcabile mişcări de teren, natural aşezate pentru a primi 
capodoperele arhitecturii selenite. Aici se desena locul unui 
templu, aici locul unui forum, în partea asta dărâmăturile unui 
palat, dincolo platoul unei citadele. Totul dominat de un munte 
central de cincisprezece picioare. întins circuit, unde Roma 
antică ar fi încăput de zece ori în întregime...! 

— Ah! exclamă Michel Ardan, entuziasmat de această 
vedere. Ce oraş măreț s-ar clădi în acest inel de munţi! 

Cetate paşnică, adăpost liniştit, aşezat în afara tuturor 
mizeriilor omeneşti! Cum ar mai vieţui aici, liniştii, izolaţi, toţi 
mizantropii, toţi acei duşmani ai umanităţii, toţi cei ce sunt 
scârbiţi de viaţa socială! 

— Toţi? Ar fi prea mic pentru ei, răspunse cu simplitate 
Barbicane. 

Capitolul XVIII. 

PROBLEME SERIOASE. 

In acest timp, proiectilul depăşise împrejurimea muntelui 
Tycho. Barbicane şi cei doi prieteni ai lui observară atunci, cu 
cea mai scrupuloasă atenţie, aceste dâre strălucitoare pe care 
renumitul munte le împrăştie atât de curios spre toate 
orizonturile. 

Ce era această luminoasă aureolă? Ce fenomen geologic 
desemnase această coamă aprinsă? Această întrebare îl 
preocupa pe bună dreptate pe Barbicane. 

Sub ochii săi se întindea, într-adevăr, în toate direcţiile, 
luminoase brazde ridicate la margini şi concave la mijloc, unele 
largi de 20 kilometri, altele de 50. Aceste strălucitoare dâre 
alergau în unele locuri până la trei sute de leghe de Tycho şi 
păreau că învăluie - mai ales spre răsărit, nord-est şi 
miazănoapte - jumătate din emisfera sudică. Una din aceste 


ţâşnituri se întindea până la circul lui Neandru, situat pe al 
patruzecilea meridian. O alta mergea rotunjindu-se să? brăzdeze 
Marea i Nectarului şi să se sfărâme de lanţul Pirineilor, după un 
parcurs de patru sute de leghe. Altele spre apus acopereau cu o 
reţea luminoasă Marea Negurilor şi Marea Toanelor. 

Care era obârşia acestor raze scânteietoare pe câmpii ca 
şi pe înălţimi, la orice înălţime ar fi fost? Toate plecau dintr-un 
centru comun, craterul lui Tycho. Emanau din el. 

Herschell atribuie, aspectul lor strălucitor unor vechi 
Curenţi de lavă, împietriţi de răceală. Alţi astronomi au văzut în 
aceste dâre neexplicabile un fel de lunecări de blocuri 
rătăcitoare care ar fi fost aruncate încă din epoca formării lui 
Tycho. 

— Şi de ce nu? îl întrebă Nicholl pe Barbicane, care relata 
aceste diverse păreri, respingându-le totodată. 

— Fiindcă regularitatea acestor dâre luminoase şi violenţa 
necesară pentru a duce la astfel de distanţe materiile vulcanice 
sunt de neînțeles. 

— Da de unde? răspunse Michel Ardan. Mi se pare uşor să 
explic originea acestor raze. 

— Adevărat? făcu Barbicane. 

— Adevărat, răspunse Michel, e suficient să spunem că 
este o mare spărtură în formă de stea, asemănătoare aceleia 
produsă de izbitura unei mingi sau a unei pietre pe un geam. 

t - Bine, replică Barbicane, zâmbind. Şi ce mană ar fi fost 
destul de puternică pentru a arunca piatra ce ar fi produs 
asemenea izbitură? 

— Mâna nu este necesară, răspunse Michel care nu se 
descuraja, şi în ceea ce priveşte piatra să admitem că este o 
cometă. 

— Ah! cometele! strigă Barbicane, prea abuzăm de ele! 
Bravul meu Michel, explicaţia ta nu este rea, dar cometa ta e 
inutilă. Şocul care a produs această spargere ar fi putut veni din 
interiorul astrului. O contracție puternică a scoarţei lunare a 
putut fi suficientă pentru a produce această uriaşă sfărâmare. 

— Să fie o contracție, ceva în genul unei colici lunare, 
răspunse Michel Ardan. 

— De altfel, adăugă Barbicane, aceasta e părerea unui 
învăţat englez, Nasmyth, şi, îmi pare că explică suficient 
iluminarea acestor munţi. 


— Acest Nasmyth nu-i deloc un prost! răspunse Micheril. 

Multă vreme călătorii, pe care o atare privelişte nu-i putea 
lăsa rece, admirară splendorile muntelui Tycho. 

Proiectilul lor îmbibat de infiltrări luminoase, în această 
îndoită revărsare de lumină solară şi lunară, trebuia să apară ca 
un glob incandescent. Trecuseră deci pe nesimţite, de la un frig 
foarte mare la o căldură nespusă. Natura îi pregătea astfel să 
devină seleniţi. 

Să devină seleniţi! Această idee aduse încă o dată 
problema posibilităţii de a fi locuită Luna. După cele ce 
văzuseră, călătorii puteau dezlega această problemă? 

Puteau conchide da ori ba? Michel Ardan îi provocă pe cei 
doi prieteni ai săi să-şi formuleze părerea şi le ceru să-i spună 
verde-n faţă, dacă credeau că viaţa animală şi cea umană sunt 
reprezentate în lumea lunară. 

— Cred că putem răspunde, spuse Barbicane; dar, după 
mine, problema nu trebuie să se prezinte sub această formă. 
Cer să fie pusă altfel. 

— Pune-o, te rog, răspunse Michel. 

— lată, reluă Barbicane. Problema este îndoită şi cere o 
îndoită soluţie. Este posibil ca Luna să fie locuită? A fost Luna 
locuită cândva? 

— Bine, răspunse Nicholl. Mai întâi să cercetăm dacă este 
posibil să fie locuită. 

— La drept vorbind, nu ştiu nimic despre asta, răspunse 
Michel. 

— Şi eu răspund negativ, reîncepu Barbicane. în starea în 
care este ea acum, cu acest înveliş atmosferic, desigur foarte 
redus, cu mările sale în cea mai mare parte secătuite, cu apele-i 
neîndestulătoare, cu vegetaţia sa restrânsă, cu năpraznicele-i 
schimbări de căldură şi de frig, cu nopţile şi zilele ei de 354 de 
ore, Luna nu-mi pare cu putinţă să fie locuită şi nu mi se pare 
nici prielnică dezvoltării regnului animal, nici suficientă nevoilor 
existenţei, aşa cum noi o înţelegem. 

— De acord, răspunse Nicholl. Dar oare Luna nu e locuibilă 
pentru fiinţe altfel organizate decât noi? 

— La această întrebare e mai greu de răspuns. Voi încerca 
totuşi, dar îl voi întreba pe Nicholl dacă mişcarea i se pare să fie 
rezultatul necesar al vieţii, oricum ar fi ea organizată. 

— Fără nici o îndoială, răspunse Nicholl. 


— Ei bine, vrednicul meu tovarăş, îţi voi spune că am 
observat continentele lunare la o distanţă de cel mult 500 metri 
şi nimic nu mi s-a părut a se mişca pe suprafaţa Lunii. 

Prezenţa oricărei omeniri s-ar fi trădat prin construcţii 
diverse, chiar prin ruine. Or, ce am văzut noi? Peste tot şi 
întotdeauna, munca geologică a naturii, nicăieri lucrul omenesc. 
Deci, dacă există pe Lună reprezentanţi ai regnului animal, ei ar 
fi vârâţi în aceste scobituri de nepătruns pe care privirea nu le 
poate ajunge. Ceea ce nu pot admite, căci ei ar fi lăsat urme pe 
aceste câmpii ce trebuie să acopere stratul atmosferic, cât de 
puţin ridicate ar fi ele. Or, aceste urme nu sunt vizibile nicăieri. 
Rămâne doar singura ipoteză a unei rase de fiinţe vii, cărora 
mişcarea, care este viaţa, să le fie străină. 

— Cum s-ar spune, fiinţe vii care n-ar trăi, răspunse 
Michel. _ 

— Intocmai, zise Barbicane, ceea ce pentru noi e fără nici 
un înţeles. 

— Atunci, putem să ne formulăm părerea, spuse Michel. 

— Da, răspunse Nicholl. 

— Ei bine, reluă Michel Ardan, comisia ştiinţifică adunată 
în proiectilul Gun-Clubului, după ce şi-a susţinut argumentaţia 
cu fapte noi observate, decide în unanimitate de voturi asupra 
problemei locuibilităţii actuale a Lunii; nu, Luna nu este 
locuibilă. 

Această decizie a fost consemnată de preşedintele 
Barbicane în carnetul său unde figurează procesul-verbal al 
şedinţei din 6 decembrie. 

— Acum, spuse Nicholl, să atacăm a doua problemă, 
complet indispensabilă de prima. Voi întreba deci, onorată 
comisie, dacă Luna nu este locuibilă, a fost vreodată locuită? 

— Cetăţeanul Barbicane are cuvântul spuse Michel Ardan. 

— Prieteni, răspunse Barbicane, n-am aşteptat această 
călătorie pentru a-mi face o părere asupra acestei locuibilităţi 
trecute a satelitului nostru. Voi adăuga că observaţiile noastre 
personale nu pot decât să-mi dea confirmarea acestei păreri. Eu 
cred, afirm chiar, că Luna a fost locuită de o rasă umană, 
organizată ca a noastră, că a produs animale anatomic 
conformate ca şi animalele pământeşti, dar adaug că aceste 
rase umane sau animale şiau făcut veacul şi că sunt stinse 
pentru totdeauna. 


— Atunci, întrebă Michel, Luna ar fi deci o lume mai veche 
decât Pământul? 

— Nu, răspunse Barbicane cu convingere, dar o lume care 
a îmbătrânit mai repede şi a cărei formare şi destrămare a fost 
mai rapidă. Forţele organizatorice ale materiei au fost relativ 
mai violente în interiorul Lunii ca în globul terestru. Starea 
actuală a acestui disc ciuruit, frământat, brobonat, o dovedeşte 
cu vârf şi îndesat. Luna şi Pământul n-au fost la origine decât 
mase gazoase. Aceste gaze au trecut în stare lichidă sub 
diferitele influenţe şi masa solidă s-a format mai târziu. Dar e 
foarte sigur că sferoidul nostru era gazos sau încă lichid, în timp 
ce Luna solidificată prin răcire devenea locuibilă. 

— O cred, spuse Nicholl. 

— Atunci, reluă Barbicane, o înconjura o atmosferă. 

Apele conţinute de. acest înveliş gazos nu puteau să se 
evapore. Sub influenţa aerului, apei, a luminii, a căldurii solare, 
a căldurii centrale, vegetaţia punea stăpânire pe continentele 
gata să le primească şi desigur, viaţa se manifestă către 
această epocă, căci natura nu se iroseşte în inutilităţi şi o lume 
atât de minunat locuibilă a trebuit neapărat să fie locuită. 

— Totuşi, răspunse Nicholl, multe fenomene inerente 
mişcărilor satelitului ar fi trebuit să stânjenească expansiunea 
regnurilor vegetal şi animal. 

— De acord, răspunse Barbicane, dar pentru ce aceste 
mişcări n-ar fi putut fi egale, dacă azi sunt aşa? 

— Pentru că această egalitate n-a fost determinată decât 
de atracţia pământului. Or, cine ne spune că această atracţie ar 
fi avut destulă putere pentru a modifica mişcările Lunii, în epoca 
în care Pământul încă era fluid? 

— De fapt, răspunse Nicholl, cine ne spune că Luna a fost 
pururi satelitul Pământului? 

— Şi cine ne spune, strigă Michel Ardan, că Luna n-a 
existat mai înaintea Pământului. 

Închipuirile o luau razna în nesfârşitul câmp al ipotezelor, 
Barbicane voi să le înfrâneze. 

— Astea-s ipoteze de prea înaltă speculație, spuse el, 
adevărate probleme de nedezlegat. Să nu intrăm în ele. Să 
admitem numai insuficienţa atracției primordiale şi atunci, prin 
inegalitatea celor două mişcări de rotaţie şi de revoluţie, zilele şi 


nopţile s-au putut perinda pe Lună, aşa cum se perindă şi pe 
Pământ. De altfel şi fără aceste condiţii era cu putinţă viaţa. 

— Astfel deci, întrebă Michel Ardan, omenirea ar fi 
dispărut de pe Lună? 

— Da, răspunse Barbicane, după ce, fără îndoială, a durat 
timp de mii de veacuri. încetul cu încetul atmosfera s-a rarefiat, 
discul a devenit de nelocuit, aşa cum va ajunge într-o bună zi şi 
globul nostru terestru prin răcire. 

— Prin răcire? 

— Fără îndoială, răspunse Barbicane. Pe măsură ce 
focurile lăuntrice s-au stins şi materia incandescentă s-a 
concentrat, scoarţa lunară s-a răcit. Treptat-treptat urmările 
acestui fenomen s-au produs: dispariţia făpturilor organizate, 
pieirea vegetației. în curând atmosfera s-a rărit, foarte probabil 
sustrasă de atracţia pământească; dispariţia aerului respirabil, 
dispariţia apei prin evaporare. în acea epocă Luna, devenită 
nelocuibilă, nu măi era locuită. Era o lume. moartă, aşa cum ni 
se arată astăzi. 

— Şi spui că o atare soartă e rezervată Pământului? 

— Foarte probabil. Când? Când răcirea scoarţei sale îl va 
face ne locuibil. 

— Şi s-a socotit durata de timp ce va trebui nefericitului 
nostru sferoid să se răcească? 

— Desigur. 

— Şi cunoşti aceste socoteli? 

— Perfect. 

i — Dar atunci, învăţat răutăcios, grăieşte, zise Michel 
Irdan, căci mă faci să fierb de nerăbdare. 

— Ei bine, dragul meu Michel, răspunse liniştit Barbicane, 
se ştie ce micşorare de temperatură suportă Pământul în 
scurgerea unui veac. Or, după anumite socoteli, această 
temperatură mijlocie va fi redusă la zero, după o perioadă de 
patru sute de mii de ani. 

— Patru sute de mii de ani! exclamă Michel. Ah! 

răsuflu uşurat! Zău că eram înfricoşat! Auzindu-te, îmi 
închipuiam că nu mai avem mai mult de cincizeci de mii de ani 
de trăit Barbicane şi Nich?ll nu se putură stăpâni să nu râdă de 
neliniştea tovarăşului lor. Apoi Nicholl, care voia să conchidă, 
puse iarăşi a doua problemă ce trebuia să fie discutată. 

— A fost Luna locuită? întrebă el. 


Răspunsul a fost afirmativ în unanimitate,. 

Dar în timpul acestei discuţii, rodnică în teorii cam la voia 
întâmplării, deşi rezuma ideile generale cucerite de ştiinţă în 
această privinţă, proiectilul alergase repede spre ecuatorul 
lunar, îndepărtându-se regulat de disc. Depăşise valea lui 
Willem, a patruzecea paralelă la o distanţă de opt sute de 
kilometri. Apoi, lăsându-l la dreapta pe Pitatus, la al treizecilea 
grad, mergea de-a lungul sudului acestei Mări a Morilor, de a 
cărei parte septentrională se apropia. 

Diferite circuri se iviră nelămurite în strălucitoarea albeaţă 
a Lunii pline: Bouillaud, Purbach, de formă aproape pătrată ca 
un crater central, apoi Arzachel, al cări munte lăuntric licăreşte 
cu o lumină pătrunzătoare. 

În sfârşit, proiectilul îndepărtându-se mereu, aliniamentele 
se şterseră din ochii călătorilor, munţii se pierdură în depărtări şi 
din tot acest ansamblu minunat, ciudat, straniu, al satelitului 
Pământului, nu le mai rămase curând decât o amintire 
nepieritoare. 

Capitolul XIX. 

ÎN LUPTĂ CU IMPOSIBILUL. 

Timp destul de îndelungat, Barbicane şi însoțitorii săi, 
tăcuţi şi gânditori, priviră lumea aceasta, pe care n-o văzuseră 
decât de departe, ca Moise pământul lui Chanaan, şi de care se 
îndepărtau fără putinţa unei reîntoarceri. 

Poziţia proiectilului faţă de Lună se schimbase şi acum 
vârful său era întors spre Pământ. 

Această schimbare constatată de Barbicane îl surprinse. 
Dacă proiectilul trebuia să graviteze în jurul satelitului, urmând 
o eliptică, de ce nu i-ar prezenta partea sa cea mai grea, cum o 
face Luna faţă de Pământ? Era aici un punct întunecos. 

Observând mersul proiectilului, se putea recunoaşte că 
urma, îndepărtându-se de Lună, o curbă analoagă celei ce-o 
trăsese apropiindu-se de ea. Descria deci o elipsă foarte 
prelungită ce se va întinde probabil până la un punct de egală 
atracţie, acolo unde se neutralizează influenţa Pământului şi a 
satelitului său. 

Aceasta a fost concluzia ce a tras-o Barbicane, tocmai din 
faptele observate, convingere pe care cei doi prieteni ai săi o 
împărtăşiră cu el. 

Imediat, începură a ploua întrebările. 


— Şi aruncaţi în acest punct mort, ce ne vom face? 

Întrebă Michel Ardan. 

— E necunoscutul, răspunse Barbicane. 

— Dar se pot face presupuneri, aşa cred. 

— Două, răspunse Barbicane. Sau că viteza proiectilului va 
fi neîndestulătoare şi atunci va rămâne în veci nemişcat pe 
această îndoită linie de atracţie.. 

— Mai bine-mi place cealaltă presupunere, oricare ar fi ea, 
răspunse Michel. 

— Sau că viteza ei va fi îndestulătoare, reîncepu 
Barbicane, şi-şi va relua calea sa eliptică pentru a gravita pururi 
în jurul astrului nopţilor. 

— Revoluţie puţin mângâietoare, zise! Michel. Să trecem 
în starea de umili servitori ai unei Luni pe care suntem obişnuiţi 
s-o considerăm ca o servitoare. lată viitorul ce ne aşteaptă! 

Nici Barbicane, nici Nicholl nu răspunseră. 

— Tăceţi? reîncepu nerăbdătorul Michel. 

— Nu e nimic de răspuns, zise Nicholl. 

— Nu e nimic de încercat? 

— Nu, răspunse Barbicane. Ai pretinde oare să lupţi 
împotriva imposibilului? 

— De ce nu? Un francez şi doi americani să dea înapoi în 
faţa acestui cuvânt? 

— Dar ce vrei să faci? 

— Să înfrânez această mişcare ce ne târăşte! 

— S-o înfrânezi? 

— Da, răspunse M ichel însufleţindu-se. S-o împiedicăm, 
ori s-o schimbăm în sfârşit, s-o întrebuinţăm la îndeplinirea 
planurilor noastre. 

— Şi cum? 

— Asta vă priveşte! Dacă artileriştii nu-s stăpâni pe 
ghiulelele lor, nu mai sunt artilerişti. Dacă tunarului îi 
porunceşte proiectilul, trebuie aruncat atunci în locul lui, tunarul 
în ţeava tunului. Uită-te la ei că nu ştiu ce să facă după ce m-au 
indus... 

— Indus!... exclamă Barbicane şi Nicholl. Indus! Ce înţelegi 
tu prin asta? 

r Nici o învinuire! zise Michel. Nu mă plâng! 


Plimbarea îmi place. Proiectilul îmi convine! Dar să facem 
tot ce omeneşte e cu putinţă, pentru a cădea iar undeva, dacă 
nu pe Lună. 

— Nici noi nu cerem altceva, dragă Michel, răspunse 
Barbicane. Dar ne lipsesc mijloacele. 

— Nu putem schimba mişcarea proiectilului? 

— Nu. 

— Nici să-i micşorăm viteza? 

— Nu. 

— Nici uşurându-l cum se uşurează o corabie prea 
încărcată? 

— Ce vrei să arunci? întrebă Nicholl. Nu avem lest pe 
bord. Şi de altfel, cred că proiectilul uşurat ar merge şi mai 
repede. 

— Mai puţin repede, zise Michel. 

— Mai repede, răspunse Nicholl. 

— Nici mai mult nici mai puţin repede, interveni 
Barbicane, pentru a-şi împăca cei doi prieteni, căci plutim în gol 
unde nu trebuie să se ţină seama de greutatea specifică. 

— Ei bine, exclamă Michel Ardan, cu un ton hotărât, nu 
mai e decât un singur lucru de făcut. 

— Care? întrebă Nicholl. 

— Să prânzim! răspunse netulburat îndrăzneţul francez, 
care întotdeauna aducea această dezlegare în cele mai grele 
momente. 

Într-adevăr, dacă această operaţie nu trebuia să aibă nici 
o înrâurire asupra direcţiei proiectilului, se putea încerca fără 
neajuns şi chiar cu succes din punct de vedere al stomacului. 
Hotărât, acest Michel nu avea decât idei bune! 

Deci prânziră la două de dimineaţă; dar prea puţin îi 
interesa ora. Michel servi obişnuita-i masă, încununată cu o 
plăcută sticlă scoasă din pivniţa lui secretă. Dacă ideile nu li se 
urcau la creier, trebuia să-şi piardă minţile datorită acestui 
Chamberlin din 1863. 

Această masă fiind terminată, observaţiile reîncepură. 

In preajma proiectilului se ţineau la o neschimbată 
distanţă lucrurile ce fuseseră aruncate afară. Fără îndoială, 
proiectilul în mişcarea sa de translație în jurul Lunii nu 
străbătuse nici o atmosferă, căci greutatea specifică a acestor 
diferite lucruri ar fi schimbat mersul lor relativ. 


Din partea sferoidului pământesc, nimic de văzut. 

Pământul nu număra decât o zi, fiind în faza nouă, în ajun, 
la miezul nopţii şi trebuia să se mai scurgă încă două zile înainte 
ca secera lui, desprinsă de razele Soarelui, să vină să servească 
de orologiu seleniţilor, deoarece în mişcarea sa de rotaţie, 
fiecare din punctele sale trece totdeauna la 24 de ore, la acelaşi 
meridian al Lunii. 

Din partea Lunii, această privelişte era cu totul deosebită. 
Astrul.strălucea în toată măreţia lui în mijlocul nenumăratelor 
constelații a căror puritate razele sale n-o puteau tulbura. Pe 
disc, câmpiile îşi recăpătau acea culoare posomorâtă ce se vede 
de pe Pământ. Restul timbului rămânea scânteietor şi-n mijlocul 
acestei scânteieri generale, Tycho se desprindea încă întocmai 
ca un soare. 

Barbicane nu putea aprecia în nici un chip viteza 
proiectilului, dar raţionamentul îi dovedea că această viteză 
trebuia uniform micşorată, potrivit legilor mecanicii raţionale. 

Într-adevăr, admis fiind că proiectilul va descrie o orbită în 
jurul Lunii, această orbită neapărat ar trebui să fie eliptică. 
Ştiinţa dovedeşte că aşa trebuie să fie. Nici un mobil circulând în 
jurul unui corp atrăgător nu se abate de la această lege. Toate 
orbitele descrise în spaţiu sunt eliptice, acelea ale sateliților în 
jurul planetelor, acelea ale planetelor în jurul Soarelui, acelea 
ale Soarelui în jurul astrului necunoscut ce-i serveşte drept pivot 
central. Pentru ce proiectilul Gun-Clubului ar scăpa acestei 
reguli fireşti? 

Ori, în orbitele eliptice, corpul atrăgător ocupă pururi unul 
din focarele elipsei. Satelitul se află deci la un moment dat mult 
mai apropiat şi la un moment dat, mult mai îndepărtat de astrul 
în jurul căruia gravitează. Când Pământul este mai învecinat de 
Soare este în periheliu său, şi în aphelie, când este cel mai 
îndepărtat. Este vorba de Lună, ea este mult mai aproape de 
Pământ în perigeul său şi mult mai îndepărtată în apogeul său. 
Pentru a întrebuința expresii analoage cu care se va îmbogăţi 
limba astronomilor, dacă proiectilul rămâne în stare de satelit al 
Lunii, va trebui să se spună că se află în a sa „aposelenă” când 
este în cel mai îndepărtat punct şi la cel mai apropiat, că este în 
„periselenă”. 

În acest din urmă caz, proiectilul ar trebui să atingă 
maximul de viteză; în primul, minimul! Or, el mergea după toate 


semnele spre punctul aposelenetic şi Barbicane avea dreptate 
să cugete că viteza îi va descreşte până în acest punct, pentru a 
creşte apoi pe măsură ce s-ar reapropia de Lună. Această viteză 
va fi absolut nulă, dacă acest punct sar confunda cu acela de 
egală atracţie. 

Barbicane studia consecinţele acestor diferite situaţii şi 
căuta avantajele ce s-ar putea trage din ele, când un strigăt al 
lui Michel Ardan îl întrerupse. 

— Drace! exclamă el. Trebuie s-o mărturisesc sincer că nu 
suntem decât nişte nerozi. 

— Nu zic nu, răspunse Barbicane. Dar pentru ce? 

— Fiindcă avem un mijloc tare simplu pentru a micşora 
această viteză ce ne îndepărtează de Lună şi pe care nul 
întrebuinţăm. 

— Şi care-i mijlocul acesta? 

— E de a întrebuința forţa de recul cuprinsă în rachetele 
noastre. 

— Aşa este! zise Nicholl. 

— N-am întrebuințat această forţă, răspunse Barbicane, e 
adevărat, dar o vom folosi! Când? Când va fi sosit clipa. 

— Observati, dragii mei, că în poziţia ocupată de proiectil, 
poziţie încă oblică în raport cu discul lunar, rachetele noastre 
schimbându-i direcţia, ar putea să-l îndepărteze în loc să-l 
apropie de Lună. Or, voi ţineţi să ajungeţi pe Lună, nu? 

— Indeosebi răspunse Michel. 

— Staţi puţin. Printr-o inexplicabilă influenţă, proiectilul 
întinde vârful spre Pământ. E probabil că la punctul egal de 
atracţie, pălăria sa conică se va îndrepta riguros spre Lună. în 
acel moment se poate nădăjdui că viteza îi va fi nulă. Acela va fi 
momentul de a lucra şi cu ajutorul rachetelor noastre poate că 
vom putea provoca o cădere directă la suprafaţa discului lunar. 

— Bravo! strigă Michel. 

— Ceea ce nu am făcut şi nu putem face la întâia noastră 
trecere la punctul mort, pentru că proiectilul era încă însufleţit 
de o viteză prea mare. 

— Bine judecat, spuse Nicholl. 

— Să aşteptăm cu răbdare, reîncepu Barbicane. Să punem 
toate şansele de partea noastră şi după ce am deznădăjduit 
atât, îmi place să cred că ne vom atinge țelul! 


Această concluzie stârni o serie de „hip”-uri şi urale din 
partea lui Michel Ardan. Şi niciunul dintre aceşti nebuni 
îndrăzneţi nu-şi amintea de această întrebare pe care ei înşişi o 
rezolvaseră în chip negativ: Nu! Luna nu era locuită. Nu! 
Probabil că Luna nu era locuibilă! Şi totuşi vor încerca totul, ca 
să ajungă acolo. 

O singură problemă rămânea de rezolvat: în ce moment 
precis va ajunge proiectilul în acest punct de egală atracţie când 
călătorii trebuiau să-şi joace ultima carte? 

Pentru a socoti acest moment cu aproximaţie de câteva 
clipe, Barbicane nu avea decât să se refere la notele sale de 
călătorie şi să calculeze diferitele înălţimi luate de pe paralele 
lunare. Astfel timpul întrebuințat pentru a străbate distanţa ce 
desparte punctul mort de Polul Sud trebuie să fie egal cu 
distanţa care separă Polul Nord de punctul mort. Ceasurile 
reprezentând timpul străbătut erau cu îngrijire notate şi 
socoteala devenea uşoară. 

Barbicane găsi că acest punct ar fi atins de proiectil la ora 
unu de dimineaţă, în noaptea de 7 spre 8 decembrie. 

Ori, în această clipă era trei dimineaţa a nopţii de 6 spre 7 
decembrie. Deci, dacă nimic nu-i tulbura mersul, proiectilul ar 
atinge punctul voit în douăzeci şi patru de ore. 

Rachetele fuseseră primitiv aşezate pentru a încetini 
căderea proiectilului pe Lună, şi acum îndrăzneţii voiau să le 
întrebuinţeze pentru a provoca un efect absolut contrariu. 
Oricum ar fi şi orice ar fi, ele erau gata şi nu mai rămânea decât 
de aşteptat clipa de a le da foc. 

— Deoarece nu e nimic de făcut, zise Nicholl, fac o 
propunere. 

N - Care? întrebă Barbicane. 

— Propun să dormim. 

— Nu zău, că e prea-prea! exclamă Michel. 

— Uite patruzeci'de ore de când n-am mai închis ochii, 
zise Nicholl. Câteva ore de somn ne vor reda toate puterile. 

— Niciodată, răspunse Michel. 

— Bine, spuse Nicholl la rândul lui, facă fiecare cum o 
vrea! Eu dorm...! 

Şi întinzându-se pe un divan, nu întârzie să sforăie ca o 
ghiulea de 48. 


— Nicholl ăsta e plin de bun-simţ, spuse în curând 
Barbicane. îl voi imita. 

Peste câteva clipe după aceea, susţinea cu vocea lui de 
bas baritonul căpitanului. 

— Hotărât, zise Michel Ardan, când se văzu singur - 
oamenii ăştia practici au uneori idei potrivite. 

Şi cu lungile-i picioare întinse, cu braţele îndoite sub cap. 
Michel adormi şi el la rându-i. 

Dar somnul acesta nu putea fi nici de durată, nici liniştit, 
prea multe griji preocupau mintea acestor trei bărbaţi şi peste 
câteva ore după aceea, pe la şapte dimineaţa, toţi trei erau în 
picioare în aceeaşi clipă. 

Proiectilul se îndepărta mereu de Lună, înclinând din ce în 
ce mai mult spre ea partea sa conică. Fenomen inexplicabil 
până aici, dar care servea în mod fericit scopurilor lui Barbicane. 

Încă şaptesprezece ore şi momentul de a lucra va veni. 
Ziua păru lungă. Oricât de îndrăzneţi ar fi fost ei, călătorii se 
simțeau viu impresionați de apropierea acestei clipe ce trebuia 
să hotărască totul: sau căderea lor pe Lună, sau veşnica lor 
înlănţuire într-o orbită neschimbătoare. 

Numărară deci orele, care, după părerea lor, treceau prea 
încet; Barbicane şi Nicholl adânciţi cu încăpățânare în. 

socotelile lor, Michel plimbându-se între zidurile strâmte şi 
contemplând cu un ochi lacom acesta lună rece. 

Câteodată, amintiri de pe Pământ le treceau repede prin 
minte. Ei îşi revedeau prietenii din Gun-Club şi pe cel mai drag 
dintre toţi, J. T. Maston. în clipa aceea, onorabilul secretar 
trebuia să-şi ocupe postul în Munţii Stâncoşi. Dacă ar vedea 
proiectilul în oglinda giganticului său telescop, ce ar gândi? 
După ce l-ar fi văzut dispărând după Polul Sud al Lunii, l-ar 
vedea reapărând prin Polul Nord. Era deci un satelit al altui 
satelit. J. T. Maston a aruncat oare în lume această ştire 
neaşteptată? Era oare acesta deznodământul acestei mari 
acţiuni? 

Ziua trecu fără incidente. Miezul nopţii terestre sosi. 

Trebuia să înceapă ziua de 8 decembrie. încă o oră şi 
punctul de egală atracţie ar fi atins. Ce viteză ar avea atunci 
proiectilul? Nu se putea aprecia. Dar nici o greşală nu putea să 
existe în calculele lui Barbicane. La ora unu noaptea, această 
viteză trebuia să fie şi va fi nulă. 


Un alt fenomen trebuia de altfel să însemneze punctul de 
oprire al proiectilului pe linia neutră. în acest loc, cele două 
atracţii, terestră şi lunară, vor fi anulate. 

Lucrurile n-ar mai „cântări”. Acest fapt ciudat, care-l 
surprinsese atât de mult pe Barbicane şi pe însoțitorii săi la 
ducere, trebuia să se reproducă la înapoiere în condiţii identice. 
Precis în această clipă ar trebui să lucreze deci. 

Pălăria conică a proiectilului se întorsese în chip sensibil 
spre discul lunar. Proiectilul se prezenta în aşa fel încât, putea 
să întrebuinţeze orice recul produs de aparatele fuzante. 
Şansele erau deci de partea călătorilor. Dacă viteza proiectilului 
era absolut anulată în acel punct mort, o mişcare determinată 
spre Lună ar fi fost de ajuns, oricât de uşoară ar fi fost ea, ca să 
hotărască căderea. 

— Unu fără cinci, zise Nicholl. 

— Totul este gata, răspunse Michel Ardan, îndreptând un 
fitil pregătit spre flacăra gazului. 

— Staţi, zise Barbicane, ţinându-şi cronometru în mână. 

In acel moment, greutatea nu mai producea nici un efect. 
Călătorii simțeau în ei această completă dispariţie. 

Erau foarte aproape de punctul neutru, dacă nu-l şi 
atinseră! 

— Unu! spuse Barbicane. 

Michel Ardan apropie torţa aprinsă de un artificiu care 
punea pentru moment rachetele în comunicaţie. Nici o 
detunătură nu se auzi înăuntru, căci lipsea aerul. Dar pe 
ferestruică, Barbicane zări o dâră prelungită a cărei învolburare 
se stinse repede. 

Proiectilul a suferit o oarecare zguduire, care a fost foarte 
puternic simțită în interior. 

Cei trei prieteni priveau, ascultau fără să vorbească, abia 
răsuflând. Ai fi auzit bătăile inimilor lor în acea tăcere absolută. 

— Cădem? întrebă în cele din urmă Michel Ardan. 

— Nu, răspunse Nicholl, deoarece turla proiectilului nu se 
întoarce spre discul lunar! 

In acel moment, Barbicane, plecând de la ferestruică, se 
întoarse spre cei doi tovarăşi ai săi. Era groaznic de palid, cu 
fruntea brăzdată de încreţituri, cu buzele contractate. 

— Cădem! zise el. 

— Ah, strigă Michel Ardan, spre Lună? 


— Spre Pământ, răspunse Barbicane. 

— Drace! exclamă Michel Ardan şi adăugă în mod filosofic: 
„Bun!” Intrând în această ghiulea, tare mă îndoiam că ne va fi 
uşor de a ieşi din ea! 

Într-adevăr, această cădere înspăimântătoare începea. 

Viteza păstrată de proiectil îl dusese dincolo de punctul 
mort. Explozia rachetelor nu-l putuse împiedica. Această viteză 
care târâse proiectilul la ducere în afara liniei neutre îl va târî 
încă şi la înapoiere. Fizica voia ca în orbita sa eliptică să treacă 
din nou prin toate punctele prin care trecuse şi mai înainte. 

Era o cădere grozavă, de la o înălţime de 78 mii leghe şi 
nici un resort n-ar fi putut-o micşora. După legile balisticii, 
proiectilul trebuia să lovească Pământul-cu o viteză egală cu 
aceea ce-l însfleţise la ieşirea din ţeava Columbianului, mai 
exact o viteză de „şaizeci de mii de metri în ultima secundă!” 

Şi pentru a da o cifră de comparaţie, s-a calculat că un 
obiect aruncat din înălțimile turlelor Notre Dame-ului a cărei 
înălţime este numai de 200 picioare, ajunge pe pavaj cu o viteză 
de 120 leghe pe oră. Aici proiectilul trebuia să atingă Pământul 
cu o viteză de 57.600 leghe pe oră. 

— Suntem pierduţi, spuse cu răceală Nicholl. 

— Ei bine, dacă murim, răspunse Barbicane cu un fel de 
entuziasm religios, rezultatul călătoriei noastre va fi răspândit 
pretutindeni! A lui Dumnezeu e taina ce ni-o va spune numai el! 
în viaţa cealaltă, sufletul nu va avea nevoie nici de maşini, nici 
de unelte pentru a şti totul! Se va identifica cu veşnica 
înţelepciune. 

— Într-adevăr, răspunse Michel Ardan, lumea cealaltă în 
întregime ne poate mângâia de acest mic astru ce se cheamă 
Luna. 

Barbicane încrucişa braţele pe piept printr-o mişcare de 
sublimă resemnare: 

— Facă-se voia cerului! zise el. 

Capitolul XX. 

SONDAJELE SUSQUEHANNEI 

— Ei bine, locotenente şi sondajul asta? 

— Cred, domnule, că operaţia este aproape de sfârşit, 
răspunse locotenentul Bronsfield. Dar cine s-ar fi aşteptat să 
găsească o astfel de adâncime aşa de aproape de țărm, numai 
la o sută de leghe de coasta americană? 


— Într-adevăr, Bronsfield, e o puternică depresiune, zise 
căpitanul Blomsberry. Există în acest loc o vale submarină 
săpată de curentul Humboldt, care merge de-a lungul coastelor 
Americii până la strâmtoarea Magellan. 

— Aceste mari adâncimi, reluă locotenentul, sunt puţin 
prielnice aşezării cablurilor telegrafice! E mai bine un platou 
neted, ca acela pe care-i aşezat cablul american între Valenţia şi 
Terra-Nova. 

— De acord, Bronsfield. Şi unde ne aflăm, locotenente? 

— Domnule, răspunse Bronsfield, avem înainte douăzeci şi 
unu de mii cinci sute de picioare de linie în afară şi ghiuleaua 
care târăşte sonda încă n-a atins fundul, căci sonda s-ar fi urcat 
iar de la sine. 

— Ingenios aparat mai e şi acest aparat Brook, zise 
căpitanul Blomsberry. El îngăduie să se obţină sondaje de o 
mare exactitate. 

— Atinge! strigă în acest moment unul din timonierii 
dinaintea vasului care supraveghea operaţia. 

Căpitanul şi locotenentul se duseră la capătul punţii. 

— Ce adâncime avem? întrebă căpitanul. 

— Douăzeci şi una de mii şapte sute şaizeci şi două de 
picioare, răspunse locotenentul înscriind acest număr pe 
carnetul său. 

— Bine, Bronsfield, zise căpitanul, voi trece acest rezultat 
pe harta mea. Acum ridicaţi sonda pe bord. E o muncă de mai 
multe ore. în timpul acesta, inginerul îşi va aprinde, cuptoarele 
şi vom fi gata să plecăm îndată ce veţi fi terminat. Sunt orele 
zece seara şi cu voia dumitale, locotenente, mă duc să mă culc. 

— Bine, domnule, faceţi precum spuneţi! răspunse 
îndatoritor locotenentul Bronsfield. 

Căpitanul de pe Susquehanna, un om destoinic, prea 
plecat servitor al ofiţerilor săi, se duse în cabina sa, luă un grog 
cu brandy care dădu ocazie la nesfârşite mărturii de satisfacţii 
din partea maâtre d'hotelului său şi se culcă, nu fără a-l 
complimenta pe servitorul său pentru felul în care făcea 
paturile; apoi adormi cu un somn liniştit. 

Erau orele zece seara. A unsprezecea zi a lunii decembrie 
se isprăvea tocmai cu o noapte minunată. 

La Susquehanna corveta de cinci sute de cai putere a 
marinei naţionale a Statelor Unite era întrebuințată pentru 


operaţia sondajelor în Pacific la o sută de leghe aproape de 
coasta americană, prin acea peninsulă lungită ce se desenează 
pe coasta Noului Mexic. 

Vântul descrescu încetul cu încetul. Nici o agitaţie nu 
mişca vreun strat de aer. Flăcăruia de pe corvetă, nemişcată, 
inertă atârna în partea din faţă a papagalului. 

Căpitanul Jonathan Blomsberry - văr primar cu „ colonelul 
Blomsberry, unul din înfocaţii Gun-Clubului, care era căsătorit cu 
o Horschbidden, mătuşă a căpitanului şi fiica Unui onorabil 
negustor din Kentucky - deci, cum spuneam, căpitanul 
Blomsberry n-ar fi dorit un timp mai bun pentru a duce la bun 
sfârşit delicatele sale operaţii de sondare. Corveta sa nu se 
resimţise după acea puternică furtună care, măturând norii 
adunaţi pe Munţii Stâncoși, ar fi putut permite observarea 
traiectoriei faimosului proiectil. 

Toate îi mergeau de minune şi nu uita să mulţumească 
cerului cu ardoarea unui convins presbiterian. 

Seria de sondaje executate de Susquehanna avea drept 
ţintă să recunoască cea mai propice zona a fundului oceanului, 
pentru aşezarea unui cablu submarin, ce trebuia să lege insulele 
Hawaii cu coasta americană. Era un proiect mare datorită 
iniţiativei unei puternice societăţi. Directorul şi inteligentul 
Cyrus Field pretindeau chiar să acopere toate insulele Oceaniei 
cu o vastă reţea electrică, acţiune imensă şi demnă de genul 
american. 

Corvetei Susquehanna îi fuseseră încredințate primele 
operaţii ale sondării. în timpul acestei nopţi de 11 spre 12 
decembrie, ea se afla exact pe 2707! latitudine nordică şi 
41037' longitudine la vest de meridianul de Washington. 

Luna, atunci în ultimu-i pătrar, începea să se arate 
deasupra orizontului. 

După plecarea căpitanului Blomsberry, locotenentul 
Bronsfield şi câţiva ofiţeri se mtruniră pe dunetă. La ivirea Lunii, 
gândurile lor se îndreptară spre acest astru pe care ochii unei 
emisfere întregi o contemplau atunci. Cele mai bune lunete 
marinăreşti n-ar fi putut descoperi proiectilul rătăcitor în jurul 
demiglobului şi totuşi toate se îndreptau către discul său 
strălucitor pe care milioane de ochi îl examinau în acelaşi timp. 

— Au plecat de zece zile, zise atunci locotenentul 
Bronsfield. Ce s-a întâmplat cu ei? 


— Au sosit, domnule locotenent, spuse un tânăr 
midshipmann, şi fac ceea ce face orice călător sosit într-o ţară 
nouă: se plimbă! 

— Sunt sigur de asta, deoarece mi-o spui, tinere prieten, 
răspunse zâmbind locotenentul Bronsfield. 

— Totuşi, reluă un alt ofiţer, nu se poate pune sosirea lor 
la îndoială. Proiectilul trebuie să fi ajuns pe Lună în clipa când 
era plină, în ziua de 5, la miezul-nopţi. lată-ne în ziua de 11, 
ceea ce înseamnă şase zile. Ori de şase ori douăzeci şi patru de 
ore, fără întuneric, ai tot timpul să te instalezi cum se cuvine. 

— Vreau s-o cred, răspunse locotenentul Bronsfield, care 
nu se înflăcăra de obicei. Din nenorocire, ştirile directe din 
lumea lunară ne vor lipsi totdeauna. 

— Pardon, domnule locotenent, zise midshipmann-ul, dar 
preşedintele Barbicane nu ne poate scrie? 

Un hohot de râs primi acest răspuns. 

— Nu scrisori, reîncepu cu vioiciune tânărul. 

Administraţia poştelor nu poate face nimic în această 
privinţă. 

— Poate administraţia liniilor telegrafice, întrebă ironic 
unul din ofiţeri. 

— Nici asta, răspunse midshipmann-ul, ce nu se descuraja. 
Dar e foarte uşor să stabileşti o legătură grafică cu Pământul. 

— Cum anume? 

— Cu ajutorul telescopului din Longvpeak. Ştiţi că el aduce 
Luna numai la două leghe de Munţii Stâncoși şi că îngăduie să 
vadă la suprafaţa sa lucrurile având nouă picioare diametru. Ei 
bine! Isteţii noştri prieteni, să alcătuiască un alfabet uriaş! Să 
scrie cuvinte lungi de o sută de leghe şi vor putea să ne trimită 
astfel ştiri de la ei! 

Tânărul midshipmann care nu era lipsit de o anumită 
imaginaţie a fost aplaudat zgomotos. Locotenentul Bronsfield 
recunoscu şi el că ideea era posibil de îndeplinit. Adăugă căprin 
trimiterea razelor luminoase, grupate în mănunchiuri cu ajutorul 
oglinzilor parabolicei în puteau de asemenea stabili comunicaţii. 
Aceste raze vor fi vizibile şi la suprafaţa lui Venus sau Marte, aşa 
cum planeta Neptun este pentru Pământ. Sfârşi zicând că 
punctele strălucitoare, care au fost observate pe planetele 
apropiate, puteau prea bine fi semnale făcute Pământului. 


Dar el făcu observaţia că, dacă prin acest mijloc se puteau 
avea veşti depe Lună, de pe Pământ nu se puteau trimite veşti, 
doar dacă seleniţii n-ar avea la dispoziţia lor instrumente 
potrivite pentru a face observaţii la distanţă,mare. '' -|. 

— Evident, răsunse unul din ofiţeri! Dar ce au devenit 
călătorii, ce au făcut, ce au văzut, iată mai ales ce trebuie să ne 
intereseze. De altfel, dacă experienţa a reuşit ceea cenu mă 
îndoiesc, ea va fi repetată. Columbiadul este şi acum fixat în 
pământul Floridei. Nu e vorba decât de proiectil şi de pulbere şi 
ori de câte ori Luna va trece la zenit, i se va putea trimite o 
încărcătură cu vizitatori. 

— E evident, spuse căpitanul Bronsfield, că J. T, Maston va 
pleca într-una din zile să-şi întâlnească prietenii. 

— Dacă vrea să mă ia, zise midshipmann-ul, sunt gata să-l 
însoțesc. 

— Oh! amatori nu vor lipsi, replică Bronsfield, şi dacă îi 
vom lăsa, jumătate din locuitorii Pământului vor emigra în 
curând pe Lună. 

Această convorbire între ofiţerii Susquehannei continuă 
până pe la unu noaptea. Nu s-ar putea spune ce sisteme 
buimăcitoare, ce teorii răsunătoare au fost emise de aceste 
spirite îndrăzneţe, După încercarea lui Barbicane, se părea că 
nimic nu este cu neputinţă americanilor. Ei şi plănuiau să 
expedieze, nu numai o comisie de învăţaţi, ci o colonie întreagă 
pe țărmurile selenite şi o întreagă armată eu pedestrime, 
artilerie şi cavalerie pentru a cuceri lumea lunară. 

La orele unu noaptea, sondajul nu era sfârşit. Mai 
rămâneau 10.000 de picioare, ceea ce necesita o muncă de 
câteva ore încă. Urmând ordinele comandantului focurile au fost 
aprinse şi presiunea sa urca. Susquehanna ar fi putut pleca în 
acea clipă. 

În acel moment, era ora unu şi şaptesprezece minute 
noaptea. Locotenentul Bronsfield se pregătea să părăsească 
cuartul şi să se ducă în cabina lui, când atenţia-i fu atrasă de o 
îndepărtată şuierătură cu totul neaşteptată. 

Camarazii săi şi el crezură la început că acea şuierătură 
era produsă de o pierdere de aburi, dar ridicând capul, ei putură 
constata că acest zgomot se producea dinspre straturile cele 
mai îndepărtate ale aerului. 


Nu avură timp să se mai întrebe, căci fluierătura căpătă o 
putere înspăimântătoare şi deodată, în ochii lor uimiţi, se ivi un 
bolid uriaş, înflăcărat de repeziciunea alergăturii sale, prin 
frecarea lui de straturile atmosferice. 

Această masă aprinsă se mări în ochii lor, se abătu cu 
zgomotul tunetului pe catargul din spate al corvetei pe care-l 
zdrobi de la suprafaţa lemnăriei corăbiei şi se scufundă în valuri 
cu un zgomot asurzitor. 

Câteva picioare mai aproape şi Susquehanna s-ar fi 
scufundat cu tot ce se afla pe ea. 

In această clipă,căpitanul Blomsberry se arătă pe 
jumătate îmbrăcat şi se avântă spre puntea dinainte spre care 
alergaseră ofiţerii săi. 

— Cu voia dumneavoastră, domnilor, ce s-a întâmplat? 

Şi midshipmann-ul se făcu - ca să zicem aşa - ecoul 
tuturor şi exclamă: 

— Comandante, „ei” se reîntorc...! 

Capitolul XXI. 

J. T. MASTON RECHEMAT. 

Emoţia a fost mare pe bordul Susquehannei. Ofițerii şi 
marinarii au uitat această primejdie grozavă, prin Care tocmai 
au trecut, această posibilitate de a fi zdrobiţi şi scufundaţi. Ei nu 
se gândeau decât la catastrofa ce sfâşia această călătorie. 
Astfel deci, cea mai îndrăzneață acţiune a timpurilor vechi şi 
modeme costă viaţa îndrăzneţilor aventurieri care o încercaseră. 

Ei se înapoiază, spuse tânărul midshipmann şi toţi îl 
înţeleseră. 

Nimeni nu se îndoia că acest bolid n-ar fi fost proiectilul 
Gun-Clubului. în ceea ce îi priveşte pe călătorii care erau în el, 
părerile asupra soartei lor erau împărţite. 

— Sunt morţi! zicea unul. 

— Trăiesc, răspundea un altul. Stratul de apă e adânc şi 
căderea lor a fost amortizată. 

— Dar le-a lipsit aerul, reluă celălalt şi desigur că au murit 
sufocaţi. 

— Arşi! răspundea altul. Proiectilul nu mai era decât o 
masă incandescentă străbătând văzduhul. 

— Şi ce dacă? răspundeau cu toţii. Vii sau morţi trebuie 
scoşi de acolo! 


În acest timp, căpitanul Blomsberry îşi adunase ofiţerii şi 
cu voia lor, ţinea sfat. Era vorba de a se lua de îndată o 
hotărâre. Lucrul cel mai grabnic era să se pescuiască proiectilul. 
Operaţie anevoioasă, dar totuşi nu cu neputinţă. Dar corvetei îi 
lipseau maşinăriile necesare, care trebuiau să fie totodată şi 
puternice şi precise. Se hotărî să se ducă în portul cel mai 
apropiat şi să dea de ştire Gun-Clubului despre căderea 
proiectilului. 

Această hotărâre a fost luată în unanimitate. Alegerea 
portului trebuia să fie discutată. Coasta învecinată nu prezenta 
nici un loc de aterizare pe cel de-al douăzeci şi şaptelea grad de 
latitudine. Mai sus, deasupra peninsulei Monterey, se afla 
importantul oraş căruia i-a dat numele. 

Dar aşezat pe hotarele unui adevărat pustiu, nu era legat 
deloc cu interiorul printr-o reţea telegrafică şi numai 
electricitatea putea răspândi îndeajuns de repede această 
importantă ştire. 

La câteva grade mai sus se deschidea golful San 
Francisco. Prin capitala ţării de aur, comunicațiile ar fi uşoare cu 
centrul Uniunii. în mai puţin de două zile, Susquehanna, forțând 
presiunea aburilor săi, putea sosi în portul San Francisco. Ea 
trebui deci să plece fără zăbavă. 

Focurile erau înteţite. Se putea porni imediat. 

Aproximativ 3000 de metri de sondă mai rămăseseră încă 
pe fundul mării. Căpitanul Blomsberry, nevrând să piardă un 
timp preţios pentru a le trage în sus, hotărî să taie linia. 

— Vom fixa capătul lor pe o geamandură, zise el, şi 
această geamandură ne va arăta punctul precis unde a căzut 
proiectilul. 

— De altfel, răspunse locotenentul Bronsfield, avem 
situaţia exactă: 2707! latitudine nordică şi 41037’ longitudine 
apuseană. 

— Bine, domnule Bronsfield, răspunse căpitanul, şi cu voia 
dumneavoastră, daţi porunca să se taie linia. 

O puternică geamandură, întărită printr-o împletitură de 
prăjini, a fost aruncată la suprafaţa Oceanului, capătul liniei a 
fost temeinic bătut deasupra şi, supusă numai bătăilor valurilor 
această geamandură nu putea să se mişte prea mult din loc. 


În acea clipă, inginerul îl preveni pe căpitan că avea 
presiune şi puteau pleca. Căpitanul îi mulţumi pentru această 
excelentă comunicare, apoi ridică direcţia nordnord-est. 

Corveta se îndreptă cu toată viteza aburului spre golful 
San Francisco. Era trei dimineaţa. 

Două sute de leghe de străbătut, era puţin lucru pentru o 
bună alergătoare ca Susquehanna. în treizeci şi şase de ore, ea 
înghiţise acest interval şi-n ziua de 14 decembrie, la ora unu şi 
douăzeci şi şapte seara, ea intra în golful San Francisco. 

La vederea acestui bastiment al marinei naţionale, sosind 
cu mare viteză, cu catargul dinainte aplecat, cu catargul din 
spate proptit cu stâlpi, curiozitatea publică a fost curios mişcată, 
O mulţime numeroasă se adună în curând pe cheiuri, aşteptând 
debarcarea. 

După ce ancoră, căpitanul Blomsberry şi locotenentul 
Bronsfield coborâră într-o barcă cu opt vâsle, care îi transportă 
grabnic pe uscat. 

Ei opriră pe chei. 

— Telegraful! cerură ei fără a răspunde nici uneia din miile 
de întrebări ce li se adresau. 

Ofiţerul portului îi conduse el însuşi la biroul telegrafic, în 
mijlocul unei numeroase mulţimi de curioşi. 

Blomsberry şi Bronsfield intrară în birou, pe când 
mulţimea se zdrobea pe la uşă. 

Peste câteva clipe a fost trimisă o telegramă în patru 
exemplare cu adresa: 1. Secretarului Marinei; 2. 

Vicepreşedintelui Gun-Clubului, la Baltimore; 3. 

Onorabilului J. T. Maston, Long's-Peak, Munţii Stâncoşi; 4. 

Subdirectorului Observatorului din Cambridge, 
Massachussets. 

Ea era concepută în aceşti termeni: „La 2007’ latitudine 
nordică şi 41037’ longitudine vestică, la 12 decembrie, ora unu 
şi şaptesprezece minute noaptea, proiectilul Columbiadului a 
căzut în Pacific. 

Trimiteţi instrucţiuni, Blomsberry, comandatul 
Susquehannei”. 

Cinci minute după aceea, tot oraşul San Francisco 
cunoştea noutatea. înainte de ora şase seara, diferitele state ale 
Uniunii aflau suprema catastrofă. După miezul nopţii, prin cablu, 
întreaga Europă ştia rezultatul marii încercări americane. Vom 


renunţa a mai zugrăvi efectul produs în lumea întreagă de acest 
deznodământ neaşteptat. 

La primirea depeşei, secretarul marinei telegrafie 
Susquehannei ordinul de a aştepta în golful San Francisco, fără 
a stinge focurile. Zi şi noapte trebuia să fie gata să pornească în 
largul mării. 

Observatorul din Cambridge se întruni în şedinţa 
extraordinară, şi cu acea seninătate ce deosebeşte corpul 
învăţaţilor, discută paşnic punctul ştiinţific al chestiunii. 

La Gun-Club a fost explozie. Toţi artileriştii se adunaseră 
acolo. Tocmai atunci vicepreşedintele, onorabilul Wilcome, citea 
această depeşă pretimpurie, prin care J. T. Maston şi Belfast 
vesteau că proiectilul fusese zărit de uriaşele reflectoare din 
Long's-Peak. Această înştiinţare mai vestea în afară de asta că 
proiectilul reţinut de atracţia lunară, juca rolul de subsatelit în 
lumea solară. 

Se ştia acum adevărul aspra acestui punct. 

Totuşi, la sosirea depeşei lui Blomsberry, care contrazicea 
atât de formal telegrama lui J. T. Maston, se formară două 
partide în sânul Gun-Clubului. De o parte, partidul oamenilor ce 
admiteau căderea proiectilului şi prin urmare înapoierea 
călătorilor. De alta, partidul celor care ţinând la observaţiile din 
Long's-Peak, conchideau că comandatul Susquehannei greşise. 
Pentru aceştia din urmă, pretinsul proiectil nu era decât un 
bolid, un glob filant care în căderea sa stricase partea din faţă a 
corvetei. Nu prea se ştia ce să răspundă argumentaţiei lor, căci 
viteza de care era animat a făcut foarte grea observarea acestui 
corp mobil. 

Comandantul Susquehannei şi ofiţerii săi au putut desigur 
să se înşele, fiind totuşi de bună-credinţă. Un argument însă 
lupta pentru ei: era acela că dacă proiectilul ar fi căzut pe 
Pământ, îmtâlnirea sa cu sferoidul terestru nu s-ar fi putut face 
decât la 27 grade latitudine nordică şi ţinând seama de timpul 
scurs şi de mişcarea de rotaţie a Pământului, între 41-42 grade 
longitudine vestică. 

Totuşi, se hotărî în unanimitate la Gun-Club, ca 
Blomsberry fratele, Btisby şi maiorul Elphiston să se ducă fără 
întăziere la San Francisco şi să ia măsurile pentru a scoate 
proiectilul din adâncurile Oceanului. 


Aceşti oameni devotați plecară fără să piardă o clipă şi 
trenul, care în curând va străbătea toată America Centrală, îi 
duse la Saint-Louis, unde îi aşteptau rapidele coach-mails. 

Aproape în aceeaşi clipă când secretarul Marinei, 
vicepreşedntele Gun-Clubului şi subdirectorul Observatorului 
primeau telegrama din San Francisco, onorabilul J. T. Maston 
simţea cea mai puternică emoție a vieţii sale, emoție ce nu o 
avusese nici la explozia tunului său şi care o dată în plus, era să- 
| coste viaţa. 

Ne amintim că secretarul Gun-Clubului plecase câteva 
clipe după proiectil şi aproape tot atât de repede ca el, la postul 
său de la Long's-Peak din Munţii Stâncoși. 

Savantul J. Belfast, directorul Observatorului din 
Cambridge, îl însoțea. Ajunşi la staţiune, cei doi prieteni se 
instalară cum putură şi nu părăsiră vârful enormului lor 
telescop. 

Se ştie că acest gigantic instrument fusese construit în 
condiţiile reflectoarelor, ce se numesc „front view”, de către 
englezi. Această dispoziţie permitea să se capete o singură 
reflecţie a obiectelor şi dădea în consecinţă imaginea clară. 

Rezultă că J. T. Maston şi Belfast în timp ce priveau, erau 
aşezaţi în partea de sus a instrumentului şi nu în cea de jos. 
Ajungeau acolo printr-o scară în spirală, capodoperă a lucrului 
fin şi dedesubtul lor se deschidea acel puț metalic sfârşit printr- 
o oglindă metalică, care măsura 280 picioare adâncime. 

Or, pe această îngustă platformă, deasupra telescopului, 
îşi petreceau cei doi savanţi existenţa, blestemând ziua care 
ascundea Luna de privirile lor şi norii ce o voalau în chip 
încăpățânat în timpul nopţii. Ce mare le-a fost deci bucuria, 
când după câteva zile de aşteptare, în noaptea de 5 decembrie, 
zăriră vehiculul care îi ducea pe prietenii lor în spaţiu. Acestei 
bucurii îi urmă o deceptie adâncă, când încredinţaţi de 
observaţii incomplete, ei lansară în prima lor telegramă în lume 
acea afirmaţie greşită care făcea din proiectil un satelit al Lunii, 
gravitând într-o orbită de neclintit. Din acel moment, proiectilul 
nu se mai arătase ochilor lor, dispariţie cu atât mai de înţeles, 
căci trecea atunci în spatele discului invizibil al Lunii. în fiecare 
clipă a nopţii ei credeau că revăd proiectilul şi nu-l revedeau. De 
aici rezulta între ei discuţii interminabile, certuri violente. Belfast 


afirma că proiectilul nu era vizibil, J. T. Maston susţinea că sare 
în ochi! 

— E proiectilul! repeta J. T. Maston. 

— Nu, răspundea Belfast, e o avalanşă care se desprinde 
dintr-un munte lunar. 

— Eh, bine! Se va vedea mâine. 

— Nu, nu se va mai vedea! E târât în-spaţiu. 

— Ba da. 

— Banu. 

Şi în aceste clipe când interjecţiile plouau ca grindina, 
irascibilitatea bine cunoscută a secretarului Gunclubului 
constituia un pericol permanent pentru onorabilul Belfast. 

Această viaţă în doi ar fi devenit curând de nesuportat, 
dar un eveniment neaşteptat tăie scurt aceste nesfârşite 
discuţii. 

În timpul nopţii de 14 spre 15 decembrie, cei doi 
neîmpăcaţi prieteni erau ocupați cu observarea discului lunar. J. 
T. Masdton, ca de obicei, arunca injurii savantului Belfast, care 
se întărâta şi el. Secretarul Gun-Clubului susţinea pentru a mia 
oară că tocmai zărise proiectilul, adăugând chiar că faţa lui 
Michel Ardan se arătase la unul din geamuri. El întărea 
argumentul cu p serie de gesturi pe care ameninţătorul său 
cârlig le făcea foarte îngrijorătoare, în clipa aceea, servitorul lui 
Belfast apăru pe platformă şii înmâna o telegramă. Era ora 10 
seara. Era telegrama comandantului Susquehannei. 

Belfast, rupse plicul, citi şi scoase un strigăt: r Ei! făcu J. T. 
Maston. 

— Proiectilul. 

— Ce-i cu el? 

— A căzut pe Pământ Un nou strigăt, un urlet de data asta 
îi răspunse. El se întoarse spre J. T. Maston. Nefericitul, aplecat 
imprudent deasupra tubului de metal, dispăruse în imensul 
telescop. O cădere de 280 de picioare. Belfast, pierdut, se 
precipită spre gaura reflectorului. 

Răsuflă. J. T. Maston, agăţat cu cârligul său metalic, se 
ţinea de una din bârnele care mențineau telescopul în gaura sa. 
Scotea strigăte nemaipomenite. 

Belfast strigă după ajutor. Ajutoarele veniră în fugă. 


Se instalară scripeţi şi îl ridicară, nu fără greutate, pe 
imprudentul secretar al Gun-Clubului. Reapăru fără incident la 
orificiul superior. 

— Ei! spuse el, dacă ai fi spart oglinda! 

— Ai fi plătit-o! răspunse sever Belfast. 

— Şi acest blestemat de proiectil a căzut? întrebă J. T. 

Maston. 

— În Pacific. 

— Să plecăm! 

Un sfert de oră mai târziu, cei doi savanţi coborau panta 
Munţilor Stâncoşi şi două zile mai târziu, o dată cu prietenii lor 
din Gun-Club, ei soseau la San Francisco, după ce cinci cai 
plesniseră de fugă în drum. 

Elphiston, Blomsberry fratele, Bilsby se precipitară spre ei 
la sosire. 

— Cei de făcut? strigară ei. 

— De pescuit proiectilul, răspunse J. T. Maston, şi cât mai 
curând cu putinţă. 

Capitolul XXII. 

SALVAREA. 

Locul unde se scufundase proiectilul sub valuri era 
cunoscut exact Uneltele pentru a-l apuca şi readuce la suprafaţa 
Oceanului însă lipseau. Trebuiau să le născocească, apoi să le 
fabrice. Inginerii americani nu puteau fi stânjeniţi de un lucru 
atât de mic. Vinciurilecârlige o dată stabilite şi cu ajutorul 
aburului, ei erau siguri că vor ridica proiectilul, cu toată 
greutatea lui, pe care o micşora de altfel densitatea lichidului în 
care era scufundat. 

Dar a pescui proiectilul nu era de ajuns. Trebuia să lucreze 
repede în interesul călătorilor, Nimeni nu punea la îndoială 
faptul că ei n-ar fi încă vii. 

— Da, repeta necontenit J. T. Maston, a cărui încredere îi 
cuprindea pe toţi, sunt oameni dibaci prietenii noştri şi ei nu pot 
să cadă ca nişte nerozi. Sunt în viaţă, deplin sănătoşi, dar 
trebuie să ne grăbim pentru a-i regăsi astfel. 

Alimentele, apa, nu este ceea ce mă nelinişteşte! Au încă 
pentru mult timp. Dar aerul, aerul! lată ce le va lipsi în curând. 
Deci repede, repede! [. 

Şi se lucra repede. Se pregătea vasul Susquehanna pentru 
noua sa destinaţie. Putermicele-i maşini au fost pregătite spre a 


fi puse pe lanţurile de tras. Proiectilul de aluminiu nu cântărea 
decât 19.250 livre, greutate mult mai mică decât cea a cablului 
transatlantic, care a fost ridicat în asemenea condiţii. Singura 
greutate era deci de a pescui o ghiulea cilindro-conică, ai cărei 
pereţi netezi făceau anevoioasă agăţarea cârligelor.,; 

În acest scop,inginerul Murchison alergă la San Francisco, 
construi uriaşe macarale-cârlige de un sistem automat, ce nu 
trebuiau s? mai scape proiectilul, dacă izbuteau,să-l apuce în 
puternicele lor cârlige. Pregăti costume de scafandri care, sub 
învelişul lor impermeabil şi rezistent, îngăduia scufundătorilor să 
desluşească fundul mării. îmbarcă de asemenea pe bordul 
Susquehannei aparatele de aer comprimat foarte ingenios 
născocite. Erau nişte adevărate camere, găurite de ferestruici şi 
pe care apa, introdusă în anumite compartimente, putea să le 
târască la mari adâncimi. Aceste aparate existau la San 
Francisco unde serviseră la construirea unui dig submarin. Şi era 
un mare noroc, căci ar fi lipsit timpul pentru a le construi. 

Totuşi, cu toată desăvârşirea acestor aparate, cu toată 
priceperea învăţaţilor însărcinaţi a le întrebuința, succesul 
operaţiei nu era asigurat. Câţi sorţi nesiguri o dată ce era vorba 
să se prindă proiectilul acesta la douăzeci de mii de picioare sub 
apă! Apoi, chiar când proiectilul va fi adus iar la suprafaţă, cum 
vor fi suportat călătorii această groaznică lovitură, pe care 
douăzeci de mii de picioare de apă nu vor fi amortizat-o 
îndeajuns poate? 

În sfârşit, trebuia să se procedeze, cât mai repede. 

]. T. Maston zorea zi şi noapte lucrătorii săi. El era gata, fie 
să îmbrace haina de scafandru, fie să încerce aparatele de aer, 
pentru a recunoaşte situaţia curajoşilor săi prieteni. 

Totuşi, cu toată hărnicia desfăşurată pentru fabricarea 
diferitelor unelte, cu toate sumele uriaşe ce fuseseră puse la 
îndemâna Gun-Clubului de guvernul Uniunii, se scurseră cinci 
zile îndelungate, cinci veacuri până ce aceste pregătiri să fie 
terminate. în acest timp, opinia publică era întărâtată în cel mai 
înalt grad. Telegrame erau schimbate în lumea întreagă prin fire 
şi cabluri electrice. Salvarea lui Barbicane, Nicholl şi Michel 
Ardan era o problemă internaţională. Toate popoarele care 
subscriseră la împrumutul Gun-Clubului erau direct interesate 
de salvarea călătorilor., în cele din urmă, lanţurile de tras, 


camerele cu aer, macaralele-cârlig: automate au fost îmbarcate 
pe bordul Susquehannei. 

]. T Maston, inginerul Murchison, delegaţii Gunclubului 
erau în cabine. Nu mai rămânea decât să plece. 

În ziua de 21 decembrie, la ora opt seara, corveta îşi 
întinse pânzele pe o mare liniştită şi pe o adiere de vânt de la N- 
E.şi un frig destul de înţepător.;Toată populaţia din San 
Francisco, se îmbulzea pe cheiuri, mişcată, mută totuşi, 


păstrând uralele pentru înapoiere. - ', Aburul fusese pus la cea 
mai mare presiune şi elicea Susquehannei o târî grabnic afară 
din golf. 


Este inutil să povestim conversațiile la bord, între ofiţeri, 
marinari şi pasageri. Toţi aceşti oameni nu aveau decât un 
singur gând. Toate aceste inimi palpitau din cauza aceleiaşi 
emoţii. în timp ce alergau spre salvarea lor, ce făceau Barbicane 
şi tovarăşii săi? Ce deveniseră? Erau în starea de a încerca o 
oarecare manevră îndrăzneață pentru a-şi cuceri libertatea? 
Nimeni n-o putea spune. Adevărul este că orice mijloc ar fi dat 
greş! înecaţi la mai mult de două leghe sub ocean, această 
temniţă metalică sfida orice efort al prizonierilor. 

În ziua de 23 decembrie, la opt dimineaţa, după o 
traversare rapidă, Susquehanna trebuia să ajungă la locul 
nenorocirii. Trebui să aştepte amiaza, pentru a se putea face o 
măsurătoare exactă. Geamandura pe care cădea linia de sondat 
încă nu fusese recunoscută. 

La amiază, căpitanul Blomsberry, ajutat de ofiţerii săi ce 
controlau observaţia, îşi fixă punctul în prezenţa delegaților 
Gun-Clubului. Era un moment de mare nelinişte. Poziţia sa 
determinată, Susquehanna se afla în apus, la câteva minute de 
locul unde proiectilul pierise sub valuri. Direcţia corvetei a fost 
deci dată în aşa fel ca să afle exact punctul acesta. 

La douăsprezece şi patruzeci şi şapte, dădură peste 
»geamandură. Era în perfectă stare şi părea să fi deviat puţin. 

— În sfârşit! exclamă J. T. Maston. 

— Începem? întrebă căpitanul Blomsberry. 

— Fără a pierde o clipă, răspunse J. T. Maston. 

Toate pregătirile a fost luate pentru a menţine corveta 
într-o nemişcare aproape completă. 

Înainte de a căuta să apuce proiectilul, inginerul 
Murchison voi mai întâi să recunoască poziţia lui pe fundul 


Oceanului. Aparatele subacvatice, menite acestei cercetări, îşi 
primiră proviziile lor de aer. Mânuitul acestor maşini nu este fără 
primejdie, căci la douăzeci de mii de picioare sub suprafaţa 
apelor şi sub apăsări aşa de mari, sunt expuse la ruperi ale 
căror urmări sunt groaznice. 

]. T. Maston, Blomsberry fratele, inginerul Murchison, fără 
a se sinchisi de aceste primejdii, intrară în camerele cu aer. 
Comandantul stând pe puntea de comandă prezida operaţia, 
gata să stopeze sau să tragă lanţurile, la cel mai mic semnal. Se 
întrerupsese comunicaţia motorului cu elicea şi toată puterea 
maşinilor era îndreptată asupra macaralei, ceea ce ar fi adus 
repede aparatele pe bord. 

Coborârea începu la unu şi douăzeci şi cinci seara şi 
camera târâtă de cazanele umplute cu apă pieri în adâncul 
Oceanului. 

Emoţia ofiţerilor şi a mateloţilor de pe bord se împărțea 
între prizonierii din proiectil şi cei din aparatul submarin. în ceea 
ce-i priveşte pe aceştia, ei uitaseră de sine şi, lipiţi de geamurile 
ferestruicilor, observau cu atenţie aceste mase lichide ce le 
traversau. 

Coborârea a fost rapidă. La două şi cincizeci de minute, J. 
T. Maston şi tovarăşii săi atinseră fundul Pacificului, dar nu 
văzură nimic altceva decât acest pustiu sterp pe care nu-l mai 
însufleţeau nici fauna, nici flora marină. La lumina lămpilor lor 
prevăzute cu reflectoare puternice puteau să observe 
întunecoasele straturi de apă pe o rază destul de întinsă, dar 
proiectilul rămânea invizibil ochilor lor. 

Nerăbdarea acestor îndrăzneţi scufundători nu s-ar putea 
descrie. Aparatul lor fiind în legătură electrică cu corveta, ei 
făcură un semnal. convenit şi Susquehanna plimbă pe o 
întindere de o milă camera lor atârnată la câţiva metri deasupra 
solului. 

Cercetară astfel toată câmpia submarină, înşelaţi în 
fiecare clipă de iluziile optice ce le zdrobeau inima. Aici o 
stâncă, acolo o ieşitură a fundului, li se părea că ar fi proiectilul 
atât decăutat. Apoi îşi recunoşteau în curând greşaala şi 
deznădâăjduiau. 

— Dar unde-s, unde-s ei? exclamă J. T. Maston. 

Şi bietul om îi striga cu glas tare, cu ţipete puternice, pe 
Nicholl, Barbicane, Michel Ardan, ca şi cum nefericiţii săi prieteni 


l-ar fi putut auzi sau ar fi putut să-i răspundă prin. valul acela 
nepătruns! 

Căutarea continuă în aceste condiţii, până-n clipa când 
aerul stricat al aparatului îi sili pe scufundători să 

— urce. Lucrul lanțurilor de tras începu la şase seara şi nu 
se sfârşi înainte de miezul nopţii. 

— Pe mâine, zise J. T. Maston punând piciorul pe puntea 


corvetei. 
— Da, răspunse căpitanul Blomsberry. 
— Şi în alt loc. 
— Da,. 


J. T. Maston încă nu se îndoia de succes, dar tovarăşii săi, 
pe care nu-i mai ameţea însufleţirea din primele ceasuri, 
înțelegeau toată greutatea acţiunii. Ceea ce se părea lesne la 
San Francisco, părea aici, în largul Oceanului, aproape 
irealizabil. Sorţii de izbândă se micşorau într-o mare proporţie şi 
numai întâmplării trebuiau să-i ceară întâlnirea cu proiectilul. 

A doua zi, 24 decembrie, cu toate oboselile din ajun, 
operaţia a fost reluată. Corveta se mişcă cu câteva minute spre 
apus şi aparatul cu aer târî din nou aceeaşi exploratori în 
adâncurile Pacificului. 

Toată ziua trecu cu căutări fără rezultat. Albia mării era 
pustie. Ziua de 25 nu aduse nici un rezultat. Niciunul în cea dea 
26-a. 

Era deznădăjduitor. Se gândeau la nenorociţii închişi în 
proiectil de douăzeci şi şase de zile! Poate că-n acest moment 
simțeau primele clipe ale sufocării dacă totuşi scăpaseră de 
primejdiile căderii lor! Aerul se isprăvea şi, fără îndoială, o dată 
cu el şi curajul lor! 

— Aerul, e cu putinţă, răspundea invariabil J. T. 

Maston, dar moralul niciodată. 

In ziua de 28, după alte două zile de căutări, orice 
speranţă era pierdută. Acel proiectil era un atom în nesfârşitul 
mării. Trebuia să se renunţe la căutare. 

Totuşi, J. T. Maston, nu voia să audă vorbindu-se de 
plecare. El nu voia să părăsească locul fără a fi recunoscut cel 
puţin mormântul prietenilor săi. Dar comandantul Blomsberry nu 
se putea îndărătnici mai mult şi cu toate reclamaţiile vrednicului 
secretar trebui să ordone ridicarea pânzelor. 


În ziua de 29 decembrie, la nouă de dimineaţă, 
Susquehanna, îndreptată spre nord-est, reluă drumul spre golful 
San Francisco. 

Era zece de dimineaţă. Corveta se îndepărta încetişor şi 
parcă cu părere de rău de locul nenorocirii, când matelotul urcat 
pe scările din vârful catargului, care observa marea, strigă 
deodată: 

— O geamandură vine împinsă de vânt spre noi. 

Ofițerii se uitară în direcţia arătată. Cu ocheanele lor, ei 
recunoscură că obiectul semnalat avea într-adevăr aparenţa 
acelor geamanduri ce servesc să indice trecătorilor, golfurile sau 
râurile. Dar, amănunt ciudat, un steag fâlfâind în vârf se înălța 
pe conul său care ieşea din apă cu vreo cinci sau şase picioare. 
Această geamandură strălucea sub razele Soarelui ca şi cum 
pereţii săi ar fi fost făcuţi din plăci de argint. 

Comandantul Blomsberry, J. T. Maston, delegaţii Gun- 
Clubului erau urcați pe puntea de comandă şi examinau acest 
obiect rătăcitor în voia valurilor. 

Toţi priveau cu o nelinişte înfrigurată, dar în tăcere. 

Niciunul nu cuteza să-şi formuleze gândul ce le trecu 
tuturora prin minte. 

Corveta se apropie ca la două aruncături de cablu de 
obiect. 

Un freamăt străbătu tot echipajul. 

Steagul acesta era steagul american...! 

In acest moment, un adevărat muget se auzi. Era bravul J. 
T. Maston, care căzuse ca un buştean. Uitând pe de o parte că 
braţul său drept era înlocuit de un cârlig de fier, pe de altă parte 
că o simplă tichie de gutapercă îi acoperea scăfârlia, îşi dăduse 
o lovitură îngrozitoare. 

Alergară spre dânsul. îl ridicară. îl readuseră în simţiri. Și 
care au fost primele lui vorbe? 

— Ah! De trei ori dobitoace! De patru ori idioţi!... De cici 
ori nătărăi ce suntem...! 

— Ce-i? Ce este? strigau toţi în jurul lui. 

— Ce este? 

— Dar grăieşte o dată...! 

— Este, nerozilor, urlă groaznic secretarul, e că proiectilul 
nu cântăreşte mai mult de 19.250 livre! 

— Ei bine? 


— Şi că dislocuieşte 28 de tone, adică 56 mii livre, şi prin 
urmare „pluteşte”! 

Ah! Cum mai sublinia vrednicul om acest verb „pluteşte”! 
Şi asta era adevărat. Toţi aceşti învăţaţi uitaseră acesta lege 
fundamentală; ca o urmare a uşurinţei specifice, proiectilul, 
după ce fusese târât în căderea sa până în cele mai mari 
adâncuri ale Oceanului, fireşte că trebuise să revină la 
suprafaţă! Şi acum plutea liniştit în voia şi după placul valurilor. 

Bărcile au fost coborâte. J. T. Maston şi prietenii săi se 
năpustiră în ele. Emoţia era la culme. Toate inimile palpitau, în 
timp ce bărcile înaintau spre proiectil. Ce conţinea el oare? 
Făpturi vii sau nişte cadavre? Făpturi vii, da! Făpturi vii, afară 
doar de nu-i va fi lovit moartea pe Barbicane, şi pe prietenii săi, 
după ce înălţaseră acel steag...! 

O tăcere adâncă domnea în luntre. Toate mimile 
zvâcneau. Ochii nu mai vedeau. Una din ferestruicile 
proiectilului era deschisă. Câteva frânturi de geam rămase în 
pervaz dovedeau că fusese spartă. Această ferestruică se afla 
acum la o înălţime de cinci picioare deasupra valurilor. 

O luntre acostă, aceea a lui J. T Maston. J. T. Maston se 
năpusti la geamul sfărâmat. 

tn această clipă se auzi o voce veselă şi limpede, vocea lui 
Michel Ardan, care striga cu un ton de izbândă: 

— Alb peste tot, Barbicane, alb peste tot! 

Barbicane, Michel Ardan şi Nicholl jucau domino. 

Capitolul XXIII. 

PENTRU A SFÂRŞI. 

Ne amintim marea simpatie ce-i însoţise pe cei trei 
călători la plecarea lor. Dacă la începutul acţiunii ei stârniseră o 
astfel de emotie în lumea veche şi cea nouă, ce entuziasm 
trebuia să-i primească la înapoierea lor? Aceste milioane de 
spectatori ce năpădiseră peninsula Florida, nu se vor năpusti 
pentru întâmpinarea acestor sublimi aventurieri? Aceste legiuni 
de străini, ce alergară din toate părţile globului spre meleagurile 
americane, vor părăsi tărâmul Uniunii fără să-i vadă pe 
Barbicane, Nicholl şi Michel Ardan? Nu, şi arzătoarea pasiune a 
publicului trebuia să răspundă cu vrednicie măreției acţiunii. 
Nişte făpturi omeneşti ce părăsiseră sferoidul pământesc, care 
se înapoiau după această stranie călătorie în spaţiile cereşti, nu 
se putea să nu fie primiţi cum va fi profetul Elie când va cobori 


din nou pe pământ. Mai întâi să-i vadă, apoi să-i audă, asta era 
dorinţa tuturor. 

Această dorinţă trebuia să se realizeze foarte curând 
pentru aproape toţi locuitorii Uniunii. 

Barbicane, Michel Ardan, Nicholl, delegaţii Gunclubului 
reîntorşi fără întârziere la Baltimore, au fost primiţi cu un 
entuziasm de nedescris. Notele de drum ale preşedintelui 
Barbicane erau gata să fie date publicităţii. 

New-York Herald cumpăra acest manuscris pe un preţ 
necunoscut încă, dar a cărui însemnătate trebuie să fie din cale 
afară de mare. într-adevăr, în timpul publicării Călătoriei pe 
Lună, tirajul acestui jurnal se urcă la cinci milioane de 
exemplare. Peste trei zile de la înapoierea călătorilor pe Pământ, 
cele mai mici amănunte ale expediției lor erau cunoscute. Nu 
mai rămânea decât ca eroii acestei supraomeneşti acţiuni să fie 
văzuţi. 

Aventura lui Barbicane şi a prietenilor săi în jurul Lunii 
îngăduise să se controleze diferitele teorii admise cu privire la 
Lună. Aceşti învăţaţi observaseră de visu şi în condiţii cu totul 
deosebite. Se. ştia acum, ce sisteme trebuiau înlăturate, care 
admise, despre formarea acestui astru, despre originea lui, 
despre posibilitatea de a fi locuit. 

Trecutul său, prezentul şi viitorul său îşi predaseră chiar 
cele din urmă taine. 

Ce se putea imputa unor observatori conştiincioşi care 
descoperiseră, la mai puţin de patruzeci de kilometri, acel curios 
munte Tycho, cel mai ciudat sistem al orografiei lunare? 

Ce se putea răspunde acestor savanţi a căror privire se 
cufundase în prăpastia văii lui Platon? Cum să-i contrazici pe 
aceşti îndrăzneţi pe care întâmplările încercării lor i-a târât 
deasupra acestei feţe invizibile a discului, pe care nici un ochi 
omenesc n-o întrezărise până atunci? Ei aveau acum dreptul să 
impună-limite acestei ştiinţe selenografice care reconstituise 
lumea lunară precum Cuvier scheletul unei fosile şi de a spune: 
lată ce a fost Luna: o lume locuibilă şi locuită înaintea 
Pământului. 

lată ce este luna: lume nelocuibilă şi acum nelocuită! 

Pentru a sărbători înapoierea celui mai vestit din membrii 
săi şi a celor doi însoțitori ai săi, Gun-Clubul se gândi să le ofere 
uh banchet, dar un banchet vrednic de triumfătorii aceştia, 


vrednic de poporul american, şi-n atare condiţii, ca toţi locuitorii 
Uniunii să poată lua parte de-a dreptul la el. 

Toate capetele liniilor ferate ale statului au fost legate 
între ele prin trenuri volante. Apoi în toate gările împodobite cu 
aceleaşi steaguri, cu aceleaşi ornamentaţii, se ridicară mese 
uniform servite. La anumite ore, succesiv socotite, indicate de 
ceasuri electrice ce băteau secunda în aceeaşi clipă, populaţia a 
fost poftită să ia loc la mesele banchetului. 

Timp de patru zile, de la 5 la 9 ianuarie, trenurile au fost 
suspendate cum sunt duminica pe căile ferate ale Uniunii şi 
toate căile rămaseră libere. 

Numai o locomotivă de mare viteză, ducând un vagon de 
onoare, avu dreptul să circule în timpul acestor patru zile pe 
căile ferate ale Statele Unite. Locomotiva, cu un mecanic şi un 
fochist, purta printr-o favoarea excepţională, pe onorabilul J. T. 
Maston, secretarul Gunclubului. 

Vagonul era rezervat preşedintelui Barbicane, căpitanului 
Nicholl şi lui Michel Ardan. 

La fluierătura mecanicului, după uralele, după toate „hip! 
hip!”-urile şi onomatopeele admirative ale graiului american, 
trenul părăsi gara Baltimore. Mergea cu o viteză de optzeci de 
leghe pe oră. Dar ce era această viteză comparată cu aceea ce-i 
târâse pe cei trei eroi la ieşirea din ţeava tunului uriaş? 

Astfel merseră ei, dintr-un oraş într-altul, găsind în 
trecerea lor populaţia stând la masă, salutându-i cu aclamații, 
copleşindu-i cu strigăte de bravo. Străbătură astfel răsăritul 
Uniunii de-a lungul Pensilvaniei, Connecticut, Massachussets, 
Vermont, Mâine şi Noulbnmswick; traversară nordul şi estul prin 
New York, Ohio, Michigan şi Wisconsin; coborâră la sud prin 
Illinois, Missouri, Arkansas, Texas şi Luisiana; alergară la sud-est 
prin Alabama şi Florida; o luară prin Georgia şi Carolina; vizitară 
centrul prin Tennessee, Kentucky, Virginia, Indiana; apoi, după 
ce staţionară la Washington, se înapoiam la Baltimore, şi, timp 
de patru zile, ei nu putură crede că Statele Unite ale Americii, 
stând la masă la un unic şi nesfârşit de mare banchet, îi saluta 
dintr-o dată cu aceleaşi urale! 

Apoteoza era vrednică de aceşti trei eroi pe care Fabula i- 
ar fi pus în rândul semizeilor. 

Şi acum, această încercare fără precedent în analele 
călătoriilor va atrage după ea un rezultat practic? 


Se vor stabili vreodată comunicaţii directe cu Luna? 

Se va întemeia un serviciu de navigaţie prin spaţiu, care 
ar deservi lumea solară? Se va merge de la o planetă la alta, de 
la Jupiter la Mercur şi mai târziu de la o stea la alta, de la Steaua 
Polară la Sirius? Un mijloc de locomoţie va permite să se viziteze 
aceşti sori care mişună pe bolta cerească? 

La aceste întrebări nu s-ar putea răspunde. Dar cunoscând 
îndrăzneaţa ingeniozitate a rasei anglo-saxone, nimeni nu se va 
mira dacă americanii ar căuta să obţină profit din încercarea 
preşedintelui Barbicane. 

Astfel, câtva timp după întoarcerea călătorilor, publicul 
primea cu o favoarea deosebită anunţurile unei societăţi în 
comandită (limited) cu capital de 100.000.000 dolari, împărţit în 
100.000 acţiuni de 1000 dolari fiecare, sub numele de 
Societatea Naţională a Comunicaţiilor Interstelare. Preşedinte 
Barbicane, vicepreşedinte căpitanul Nicholl, secretar al 
administraţiei J. T. Maston, director al mişcărilor, Michel Ardan. 

Şi cum stă în temperamentul american să prevadă totul în 
afaceri, chiar şi falimentul, onorabilul Harry Troloppe, jude- 
comisar şi Francis Dayton, sindicalist, au fost şi ei numiţi 
dinainte. 


SFÂRŞIT