Jules Verne — De la pamant la luna

JULES VERNE : 
DE LA PĂMÂNT LA LUNĂ 


REGIS © 

JULES VERNE - De la Terre a la Lune 
J. Hetzel & Cie, Editeurs 

18, Rue Jacob, PARIS. 

Traducere: Dorina GHINEA 

Ilustrații: De Montaut 

Gravuri: Pannemaker 
ISBN:973-85360-0-6 

Printed in Romania 

Grupul drapo print 

fed print sa 

O societate Butan Gas 

B-dul Tudor Vladimirescu, nr. 31, sector 5, Bucureşti, ROMÂNIA 
Telefon: 335.93.18; 335.97.47 

Fax: 337.33.77 

Capitolul | 

GUN-CLUBUL 


Pe vremea războiului de secesiune al Statelor Unite, 

un nou club cu o foarte mare influenţă luă naştere în oraşul 
Baltimore, în mijlocul ținutului Mariland. Se ştie cu ce 
vigoare se dezvoltă instinctul militar la acest norod de 
armatori, de neguţători şi maşinişti. Simpli neguţători îşi 
părăsiseră tejgheaua pentru a deveni peste noapte căpitani, 
colonei, generali, fără a mai fi trecut prin şcoala militară 
din West-Point;* ei îi ajunseră în curând în „arta 
războiului" pe camarazii lor de pe vechiul continent şi 
chiar dobândiră . victorii risipind ghiulele, milioane şi 
oameni. 

Dar ceea ce, era ciudat, americanii îi întrecură pe 
europeni în ştiinţa balisticii. Nu prin faptul că armele lor ar 
*Şcoala militară a Statelor Unite, (n.t.) 

1 

fi atins un mai înalt grad de desăvârşire, dar ele atinseră o 
mărime neobişnuită şi prin urmare o bătaie 
nemaicunoscută până atunci. în materie de tir razant, 
trageri de sus în jos, sau tragere la țintă orizontală, focuri 
într-o parte, în direcția lungimii sau pe la spate, englezii, 
francezii, prusacii nu mai au nimic de învăţat; dar tunurile, 
obuzierele, mortierele lor nu sunt decât nişte pistoale de 
buzunar pe lângă formidabilele arme ale artileriei 
americane. 

Aceasta nu trebuie să mire pe nimeni. Yankeii, aceşti 
primi maşinişti ai lumii, sunt ingineri din naştere, după 
cum italienii sunt muzicanți şi germanii metafizicieni din 


naştere. Nimic mai firesc decât să-i vezi aducând în ştiinţa 
balisticii îndrăzneaţa lor ingeniozitate. De aici, toate aceste 
tunuri uriaşe, mult mai puţin folositoare decât maşinile de 
cusut, dar tot atât de uimitoare şi chiar mai admirate. Se 
cunosc minunile de soiul acesta ale lui Parrott, Dahlgreen, 
Rodman. Armstrong-ii, Palisser-ii şi Treuille de Beaulieu 

nu mai avură altceva de făcut decât să se încline în faţa 
concurenţilor lor de peste ocean. 

Aşadar, în timpul acestei grozave bătălii a nordiştilor 

cu sudiştii, artileriştii îşi arătară cu cinste demnitatea; 
ziarele Uniunii* sărbătoreau născocirile lor cu mult 
entuziasm şi nu era nici un negustor oricât de mărunt, nici 
un „hobby" ** oricât de naiv care să nu-şi fi spart capul zi 
şi noapte calculând fel de fel de traiectorii aiurite. 

Ori, când un american are o idee, el caută un al doilea 
american care s-o împărtăşească. Dacă sunt trei laolaltă, ei 
îşi aleg un preşedinte şi doi secretari. Când sunt patru, ei 
numesc un arhivar şi biroul funcţionează. Dacă sunt cinci 
ei convoacă o adunare generală şi iată clubul constituit. 
Numele obişnuit dat S.U.A. (n.a.) 

Gură cască, găgăuţă. (n.a.) 

Aşa se întâmplă şi la Baltimore. Cel dintâi care născoci un 
nou tun se legă de primul care îl turnă şi de primul care-l 
strunji. Acesta fusese sâmburele Gun-Clubului.* După o 
lună de la naştere, el număra o mie opt sute treizeci şi trei 
de membri activi şi treizeci şi cinci de mii cinci sute 
şaptezeci şi cinci de membri corespondenţi. 

O condiţie sine qua non** era impusă oricărei 

persoane ce voia să intre în asociaţie, condiţia de a fi 
inventat sau cel puţin de-a fi perfecţionat un tun; dacă nu 
un tun, măcar o oarecare armă de foc. Dar pentru a spune 
totul, inventatorii de revolvere cu cincisprezece focuri, de 
carabine ce se roteau sau de săbii-revolver nu se bucurau 
de o prea mare prețuirea Cu orice prilej artileriştii aveau 
întâietatea. 

„Stima pe care o dobândiră ei - spuse într-o zi unul 

dintre cei mai savanţi oratori ai Gun-Clubului - este 
proporţională cu masa tunurilor lor şi în raport direct cu 
pătratul distanțelor atinse de proiectilele lor". 


..„. Ba mai mult, legea lui Newton despre gravitatea 
universală se aplică în morală. 

O dată Gun-Clubul întemeiat, oricine îşi poate lesne 
închipui ce produse geniul născocitor al americanilor în 
direcţia aceasta. Maşinile de război luară proporţii uriaşe şi 
proiectilele, trecând de limitele îngăduite, spintecau în 
două pe hoinarii nevătămători. Toate aceste născociri lăsară 
cu mult în urma lor sfioasele instrumente ale artileriei 
europene. Să judecăm după cifrele următoare: 

Odinioară, în timpurile bune, o ghiulea de treizeci şi! 

şase, la o depărtare de trei sute de picioare, străbătea 
treizeci şi şase de cai aşezaţi în flanc şi şaizeci şi opt de 
*Clubul-tun. (n.a.) 

Fără de care nu se poate (n.t.) 

3 

oameni. Balistica era în faşă. De atunci, proiectilele au 
străbătut cale lungă. Tunul Rodman, care bătea la şapte 
mile* cu o ghiulea ce cântărea o jumătate de tonă**, ar fi 
răsturnat uşor o sută cincizeci de cai şi trei sute de oameni. 
La Gun-Club se discuta chiar să se facă o experienţă 
solemnă. Dar dacă au găsit cai dispuşi să facă această 
încercare, oameni, din nefericire, nu se găsiră. 

Oricum ar fi, efectul acestor tunuri era cât se poate de 
ucigător şi, la fiecare explozie, luptătorii cădeau ca nişte 
spice sub tăişul coasei. Ce însemnau oare pe lângă atare 
proiectile ghiuleaua aceea de pomină care la Coutras, în 
1587, scosese douăzeci şi cinci de oameni din luptă şi 
cealaltă, care, la Zorndoff, în 1758, ucisese patruzeci de 
pedestraşi, şi în 1742 tunul austriac al lui Kesselsdorf, a 
cărui fiecare lovitură dobora şaptezeci de duşmani la 
pământ? Ce erau aceste uimitoare focuri de la Jena sau de 
la Austerlitz ce hotărau soarta bătăliei? S-au văzut multe 
altele în timpul războiului de secesiune! în lupta de la 
Gettysburg, o ghiulea conică, trasă dintr-un tun ghintuit, 
lovi şaptezeci şi trei de confederați; şi la trecerea 
Potomacului, o ghiulea Rodman trimise două sute 
cincisprezece sudişti într-o lume desigur mai bună. Mai 
trebuie de asemenea amintit, formidabilul mortier născocit 
de J.T. Maston, membru distins şi secretar permanent al 
Gun-Clubului, mortier al cărui rezultat a fost distrugător în 


cu totul altfel, deoarece pe când i se făcea proba omori trei 
sute treizeci şi şapte de oameni - explodând, ce-i drept! 

Ce să mai adăugăm acestor atât de grăitoare cifre 

prin ele însele? Nimic. De asemenea se va admite fără pic 

de tăgadă socoteala următoare, obţinută de statisticianul 
Pitcairn: împărțind numărul victimelor căzute sub ghiulele 
*Mila este egală cu 1609 m, 31 centimetri, adică aproape trei 


leghe, (n.a.) 
Cinci sute kg. (n.a.) 
4 


la acela al membrilor Gun-Clubului, găsi că fiecare din 
aceştia ucisese pe seama sa, în medie, două mii trei sute 
şaptezeci şi cinci de oameni şi ceva. 

Dacă ne gândim la o asemenea cifră, este limpede că 
singura preocupare a acestei societăţi savante a fost 
nimicirea omenirii într-un ţel filantropic, precum şi 
desăvârşirea armelor războiului, socotite drept unelte de 
civilizaţie. 

Era o înmănunchiere de îngeri distrugători, 

rămânând totuşi cei mai buni fii ai lumii. 

Trebuie să mai adăugăm că aceşti yankei, viteji din 

toate punctele de vedere, nu se opriră numai la formule şi 
că plătiră, cu propria lor viaţă. Printre ei se numără ofiţeri 
de toate gradele, locotenenţi sau generali, militari de toate 
vârstele, aceia care îşi începeau cariera ostăşească şi aceia 
ce îmbătrâneau pe afetul lor. Mulţi rămaseră pe câmpul de 
luptă şi numele lor figura în cartea de aur a .Gun-Clubului, 
iar dintre cei ce veniră acasă, cea mai mare parte aveau 
semnele îndrăznelii lor de nediscutat. Cârje, picioare de 
lemn, braţe articulate, mâini cu cârlige, fălci de cauciuc, 
scăfârlii de argint, nasuri de platină, nimic nu lipsea din 
colecţie şi sus-numitul Pitcairn mai socoti că în Gun-Club 
nu era decât un braţ pentru patru persoane şi doar două 
picioare la. şase inşi. 

Dar aceşti vajnici artilerişti nu se uitau prea de 

aproape la toate astea şi se simțeau mândri, şi asta pe bună 
dreptate, când comunicatul de după vreo luptă arăta un 
număr de victime de zece ori mai mare faţă de cantitatea de 
ghiulele cheltuite. 


Totuşi, într-o zi, 'tristă şi jalnică zi, pacea a fost 

iscălită de supraviețuitorii războiului; detunăturile încetară 
încetul cu încetul, mortierele amuţiră, obuzierelor li se 
puseră botniţe pentru mul'tă vreme, şi tunurile, cu capetele 
în jos, au fost ascunse în arsenale, ghiulelele se 
îngrămădiră în parcuri, amintirile sângeroase se şterseră, 
bumbacul crescu minunat pe câmpiile îngrăşate din belşug, 
veşmintele de doliu sfârşiră prin a se uza o dată cu durerile, 
iar Gun-Clubul rămase cufundat într-o cumplită 

inactivitate. 

Anumiți cercetători, muncitori înverşunaţi, se mai 
îndeletniceau încă cu calcule balistice; ei visau într-una 
bombe uriaşe şi obuze fără seamăn. Dar, fără întrebuințare, 
la ce bun aceste zadarnice teorii? Aşa că sălile deveneau 
pustii, servitorii dormeau prin anticamere, ziarele 
mucegăiau pe mese, ungherele întunecoase răsunau de 
sforăituri triste, iar membrii Gun-Clubului, odinioară atât 
de zgomotoşi, reduşi acum la tăcere printr-o pace 
dezastruoasă, moţăiau în visurile unei artilerii platonice. 

- E deznădăjduitor, spuse într-o seară curajosul Tom 
Hunter, în timp ce picioarele lui de lemn se prăjeau în 
căminul din sala de fumat. Nimic de făcut! Nimic de 
nădăjduit! Ce viaţă plicticoasă! Unde-s vremurile când 
tunul te trezea în fiecare dimineaţă cu vesele-i detunături? 
- Timpul acela nu mai este, răspunse neastâmpăratul 
Bilsby, căutând a-şi întinde braţele ce-i lipseau. Ce plăcere 
era pe atunci!... îşi inventa fiecare obuzierul său şi abia 
format, alerga să-l încerce, împotriva duşmanului; apoi 
revenea în tabără cu o încurajare a lui Sherman sau cu o 
strângere de mână a lui Mac-Clellal! Dar astăzi generalii s- 
au reîntors la tejghelele lor şi în loc de ghiulele ei trimit 
nevătămătoare baloturi de bumbac! Ah! Pe sfânta Barbara! 
Artileria nu mai avea nici un viitor în America!... 

- Da, Bilsby - exclamă colonelul Blomsberry - crudă 
dezamăgire!... într-o bună zi, îţi laşi paşnicele obiceiuri, te 
specializezi în mânuitul armelor, părăseşti oraşul Baltimore 
pentru câmpul de luptă, acolo te porţi ca un erou şi peste 

5 


doi-trei ani trebuie să pierzi rodul atâtor osteneli, să 
adormi într-o jalnică trândăvie şi să-ţi înfunzi mâinile în 
buzunare. 

Orice ar fi putut zice, dar viteazului colonel îi era cu 
neputinţă să dea o astfel de dovadă de trândăvie, cu toate 
că nu buzunarele îi lipseau. 

- Şi nici un război în perspectivă! spuse atunci 

faimosul J.T. Maston, şcărpinându-şi cu cârligul său de 
fier scăfârlia de gutapercă. Nici un norişor la orizont şi 
asta când sunt atâtea de făcut în ştiinţa artileriei. Chiar eu 
care vă vorbesc, am sfârşit azi-dimineaţă un proiect de 
plan, o secţiune şi înălţimea unui mortier * socotit să 
schimbe legile războiului. 

- Zău? făcu Tom Hunter, gândindu-se fără să vrea la 
ultima încercare a onorabilului J.T. Maston. 

- Zău aşa, răspunse acesta din urmă. Dar la ce vor 

sluji atâtea studii duse la bun sfârşit, atâtea greutăţi 
biruite? Nu înseamnă să munceşti în pierdere? Se pare că 
popoarele lumii noi şi-au dat cuvântul să vieţuiască în 
pace, iar războinica noastră „Tribune'"* a ajuns să prevadă 
apropiate catastrofe, datorită .creşterii scandaloase a 
populaţiei. 

- Totuşi, Maston - reîncepu colonelul Blomsberry - 

în Europa se bat mereu pentru a fi sprijinit principiul 
naționalităților. 

- Ei şi? 

- Cum ei şi? Poate c-ar trebui încercat ceva pe acolo 

şi dacă s-ar primi serviciile noastre... 

- Te gândeşti la una ca asta?! exclamă Blisby. Să faci 
balistică în folosul străinilor?!... 

- Tot ar fi mai bine decât să nu faci deloc, răspunse 
colonelul. 

*Ziar aboliţionist din S.U.A. în acel timp. (n.a.) 

6 

- Fără îndoială, că ar fi mai bine - spuse J.T. Maston 

- dar nici măcar nu trebuie să te gândeşti la aceste soluţii. 
- Şi de ce? întrebă colonelul. 

- Pentru că cei din lumea veche au nişte idei despre 
înaintare, ce ar contrazice toate obiceiurile noastre 
americane, oamenii ăştia nu-şi închipuie că cineva poate 


să ajungă general înainte de a fi servit ca sublocotenent, tot 
aşa cum ai spune că nu poţi fi bun ochitor decât dacă ai 
topit tu însuţi tunul! Ori, asta-i pur şi simplu... 

- Absurd! răspunse Tom Hunter, cioplind braţele 

jilţului său cu lovituri de bowie-knifen.* Şi pentru că 
lucrurile stau astfel, nu ne mai rămâne decât să cultivăm 
tutun sau să distilăm ulei de balenă!... 

- Cum? strigă J.T. Maston, cu o voce răsunătoare. 

Aceşti ultimi ani ai vieţii noastre să nu-i mai întrebuinţăm 
la desăvârşirea armelor de foc?! Nu se va mai ivi un nou 
prilej de a încerca bătaia proiectilelor noastre?! Nu se va 
mai lumina văzduhul de fulgerul tunurilor noastre?! Nu va 
mai apărea nici o încurcătură pe plan internaţional care să 
ne îngăduie să declarăm război vreunei puteri de peste 
ocean?! Francezii nu vor scufunda nici un vapor de-al 
nostru, iar englezii nu vor spânzura, în disprețul dreptului 
omului, trei-patru dintre compatrioţii noştri?! 

- Nu, Maston - răspunse colonelul Blomsberry - nu 

vom avea această fericire. Nu! Nici unul din aceste 
incidente nu se produce, şi de s-ar produce, noi nu vom 
avea nici un folos! Sensibilitatea americană se duce zi de 
zi şi noi ne vom ramoli! 

- Da, ne umilim, zise Bilsby. 

- Şi suntem umiliţi de alţii!... adăugă Tom Hunter. 

- Astea toate nu-s decât prea adevărate, strigă 

Maston din nou furios. Sunt mii de pricini ce plutesc în 
*Cuţit cu lamă lată. (n.a.) 

7 

văzduh ca motive de bătălie şi totuşi nu se bate nimeni. Se 
economisesc braţele şi picioarele şi asta îh folosul 
oamenilor ce nu ştiu ce să facă cu ele. Şi iată, fără a căuta 
prea departe un motiv de război, America de Nord n-a 
aparţinut englezilor? 

- Fără îndoială, răspunse Tom Hunter, scormonind cu 

furie tăciunii cu vârful cârjei sale. 

- Ei bine! - reluă J.T. Maston - pentru ce la rându-i 

Anglia n-ar aparţine americanilor? 

- Ar fi foarte drept, rosti colonelul Blomsberry. 


- Duceţi-vă să-i propuneţi asta preşedintelui Statelor 
Unite - exclamă J.T. Maston - şi veţi vedea cum o să 
primească. 

- N-o să ne primească prea bine, şopti Bilsby printre 

cei patru dinţi.pe care-i mai salvase dintr-o bătălie. 

- Pe legea mea - exclamă J.T. Maston - la apropiatele 
alegeri n-o să se mai bizuie pe votul meu! 

- Nici pe ale noastre, răspunseră în cor aceşti 

războinici invalizi. 

- în aşteptare - reîncepu J.T. Maston - şi pentru a 

încheia, dacă nu mi se dă prilejul să încerc noul meu 
mortier pe un adevărat câmp de bătălie, îmi dau demisia 
din Gun-Club şi fug să mă îngrop în savanele din 
Arkansas! 

- Te vom urma acolo, răspunseră partenerii 

îndrăzneţului J.T. Maston. 

Aşa stăteau lucrurile, spiritele se întărâtau din ce în 

ce mai mult şi clubul era ameninţat de o apropiată 
dizolvare, când o întâmplare neaşteptată împiedică această 
regretabilă catastrofă. 

După aceasta convorbire, a doua zi chiar, fiecare 
membru al clubului primea o circulară întocmită astfel: 
„Baltimore, 3 octombrie 

Preşedintele Gun-Clubului are onoarea să-i 

înştiinţeze pe colegii săi că, în şedinţa din ziua de 5 a 
acestei luni a.c, le va face o comunicare care-i va interesa 
mult. Prin urmare, îi roagă să lase totul la o parte şi să 
răspundă invitaţiei ce li se face prin prezenta. 

Cu toată cordialitatea 

Impey Barbicane P.G.C." 

Capitolul II 

COMUNICAREA PREŞEDINTELUI BARBICANE . 

în ziua de 5 octombrie, la ora opt seara, o mulțime 
compactă se îmbulzea în saloanele Gun-Clubului din 
Union-Square, nr. 21. Toţi membrii clubului ce locuiau în 
Baltimore răspunseră chemării preşedintelui lor. Cât despre 
membrii corespondenţi, trenurile exprese îi debarcau cu 
sutele pe străzile oraşului şi oricât de mare fu hall-ul de 
şedinţe, acea lume de învăţaţi nu încăpu, aşa că se revărsa 
şi prin sălile de alături, în fundul coridoarelor şi până în 


mijlocul curților exterioare; acolo era omul simplu, care se 
înghesuia pe la uşi, căutând fiecare să ajungă în primele 
rânduri, toţi lacomi să cunoască comunicarea cea de seamă 
„a preşedintelui Barbicane, împingându-se, înghiontindu-se, 
zdrobindu-se cu acea libertate a iniţiativei personale, 
caracteristică mulțimilor crescute în ideile seif 
govemmentului. 

în seara aceea, dacă vreun străin s-ar fi aflat 
întâmplător în Baltimore, n-ar fi izbutit nici chiar cu 
ajutorul aurului să pătrundă în sala cea mare; aceasta era 
păstrată numai şi numai pentru membri localnici sau 
corespondenţi, nimeni altul nu putea să intre acolo şi 
fruntaşii oraşului, magistraţii consiliului selectmen-ilor ** 
trebuiră să se amestece în mulţimea celor pe care-i 
cârmuiau, ca să prindă din zbor noutăţi dinăuntru. 

în timpul acesta, uriaşul hali prezenta ochilor un 
*Conducere personală, (n.a.) 

Administratorii oraşului aleşi de populaţie, (n.a.) 

9 

spectacol ciudat. Acest imens lăcaş era parcă anume făcut 
pentru scopul său. Coloane înalte, formate din tunuri 
suprapuse, cărora mortiere masive le slujeau de temelie, 
susțineau delicatele armături ale bolţii, adevărate dantele 
de fontă ciocănite cu priboiul. Panoplii de puşti cu ţeava 
largă, trombloane, archebuze, carabine, tot felul de arme de 
foc, vechi sau moderne,- erau înşirate pe perete într-o 
pitorească înlănţuire. 

Gazul ţâşnea cu flacără puternică din mii de 

9 

revolvere îmănuncheate în chip de lampă, în timp ce 
sfeşnice înalte, făcute din pistoale şi candelabre din snopi 
de puşti,- completau... această strălucită iluminare. 
Modelele de tunuri, probele de bronz, ţintele ciuruite de 
lovituri, plăcile sfărâmate de loviturile ghiulelelor Gun- 
Clubului, tot felul de chiulase şi încărcătoare de tunuri, de 
şiruri de bombe, guleraşe de proiectil, ghirlande de obuze, 
într-un cuvânt, toate uneltele artileristului izbeau ochiul 
prin uimitoarea lor aşezare şi te făceau să te gândeşti că 
adevărata lor menire era mai mult decorativă decât 
ucigătoare. 


La locul de onoare se putea vedea adăpostită într-o 
splendidă vitrină, o bucată de chiulasă, sfărâmată şi 
răsucită de puterea pulberii, prețioasă rămăşiţă a tunului lui 
J.T. Maston. 

La capătul sălii, preşedintele, asistat de patru 

secretari, era instalat pe o estradă largă. Jilțul său cocoțat 
pe un afet sculptat înfăţişa întru totul formele puternice ale 
unui mortier de 32 de degete; el era îndreptat într-un unghi 
de nouăzeci de grade şi atârnat de nişte turele în aşa fel, 
încât preşedintele - întocmai ca într-un rockingchair* - 
putea să se legene cu multă plăcere în timpul marilor 
călduri. Pe biroul făcut dintr-o placă foarte mare de tablă, 
pe şase tunuri de marină, se vedea o călimară de un gust 
deosebit, făcută dintr-o ghiulea mică, admirabil cizelată şi 
un clopoțel tunător, ce la nevoie, putea să se descarce ca un 
revolver. în timpul discuţiilor aprinse, această sonerie abia 
era de ajuns să înăbuşe vocea acestei legiuni de artilerişti 
întărâtaţi. 

în faţa biroului, bănci mici aşezate în zig-zag ca 
întortocherile unei redute, formau un şir de bastioane şi 
rădane în care se aşezau toţi membrii Gun-Clubului, iar în 
seara pe care o descriem se putea spune „că lumea era pe 
întărituri". Preşedintele era îndeajuns de cunoscut, pentru 
ca să se ştie că el nu şi-ar fi deranjat colegii fără vreo 
problemă de cea mai mare însemnătate. 

*Scaun basculant în folosinţă în S.U.A. (n.a.) 

10 

Impey Barbicane era un bărbat de vreo patruzeci de 

ani, liniştit, rece, auster, o minte întru totul serioasă şi 
concentrată; punctual ca un cronometru, un temperament 
încercat, cu un caracter de neînduplecat; un spirit puţin 
cavaleresc, totuşi aventuros, dar având idei practice - chiar 
şi în afacerile sale cele mai îndrăzneţe; tipul omului din 
Noua Anglie, al nordistului colonizator, descendent al 
acelor „Capete Rotunde" atât de nefaste pentru Stuarţi şi în 
acelaşi timp neînduplecat vrăjmaş al genţlemariilor din 
Sud, aceşti antici Cavaleri ai patriei-mame. într-un cuvânt, 
un yankeu dintr-o bucată. 

Barbicane făcuse o mare avere cu negoţul de lemne; 

fiind numit comandant al artileriei în timpul războiului şi 


arătându-se rodnic în invenţii, cu ideile sale cutezătoare el 
contribui puternic la progresele acestei arme şi dădu 
acestor experienţe un neasemuit avânt. 

Era un om de statură mijlocie şi, printr-o rară 

excepţie în Gun-Cluh, avea toate mădularele întregi. 
Puternicele sale trăsături păreau trase cu echerul şi cu linia 
şi, dacă e adevărat că pentru a ghici instinctele unui om 
trebuie să-l priveşti din profil, Barbicane, văzut astfel, 
vădea semnele cele mai sigure ale energiei, îndrăznelii şi 
ale sângelui rece. în această clipă stătea neclintit în jilţul 
său, mut, absorbit, cu privirea pierdută, la adăpostul 
pălăriei înalte - cilindru din mătase neagră - pălărie ce 
părea turnată parcă pe scăfârliile americanilor. 

Colegii săi pălăvrăgeau zgomotos în jurul lui fără a-l 
distrage; ei se întrebau, se avântau în lumea presupunerilor, 
îşi examinau preşedintele şi căutau zadarnic să ghicească 
taina fizionomiei sale nepăsătoare. 

Când orologiul cu explozie din sala mare bătu ora 

opt, Barbicane - ca şi cum ar fi fost împins de un arc, se 
ridică pe neaşteptate; se făcu linişte peste tot şi oratorul cu 
oarecare îngâmfare în glas, luă cuvântul şi glăsui cam aşa: 
- Viteji colegi, de prea multă vreme o pace nerodnică 

i-a aruncat pe membrii Gun-Clubului într-o regretabilă 
trândăvie. După o perioadă de câţiva ani, atât de plină de 
incidente, am fost nevoiţi să ne părăsim lucrările şi să ne 
oprim pe drumul progresului. Nu mi-e teamă s-o spun cu 
glas tare, orice război ce ne-ar pune arma în mână, ar fi 
binevenit. 

- Da, războiul!... strigă năvalnic J.T. Maston. - 

- Linişte! linişte!... se auzi din toate părţile. 

- Dar războiul - spuse Barbicane - războiul este ceva 

cu neputinţă în actualele împrejurări şi orice ar putea 
nădăjdui onorabilul care m-a întrerupt, se vor mai scurge 
încă ani îndelungaţi înainte ca tunurile noastre să bubuie pe 
11 

câmpul de luptă. Trebuie să ne împăcăm cu gândul acesta 
şi să căutăm într-altă parte hrana pentru activitatea ce ne 
sfâşie!... 

Adunarea simţi că preşedintele va ataca acum 

punctul sensibil. Ea îşi încorda atenţia. 


- De câteva luni, vitejii mei colegi - reîncepu 

Barbicane - m-am întrebat dacă rămânând mereu în 
specialitatea noastră, n-am putea încerca o mare experienţă 
vrednică de veacul al nouăsprezecelea şi dacă progresele 
balisticii ne-ar îngădui s-o ducem la bun sfârşit. Aşadar, am 
cercetat, muncit, socotit şi din toate studiile mele a rezultat 
convingerea că trebuie să izbutim într-o întreprindere ce ar 
părea imposibilă oricărei alte ţări. Acest plan îndelung 
gândit face obiectul comunicării mele; e vrednic de 

„ dumneavoastră, vrednic de trecutul Gun-Clubului şi nu se 
poate Să nu facă mult zgomot în lumea întreagă! 

- Mult zgomot! exclamă un artilerist pătimaş. 

- Mult zgomot în înţelesul,adevărat al cuvântului, 

răspunse Barbicane. 

- Nu întrerupeţi! repetară mai multe voci. 

- Vă rog deci viteji colegi - reîncepu preşedintele - 

să-mi acordaţi întreaga voastră atenţie. 

Un freamăt străbătu adunarea. Barbicane 

controlându-şi cu o mişcare grăbită pălăria de pe cap, îşi 
urmă'cuvântarea cu o voce potolită: 

- Nu este nici unul printre voi, viteji colegi, care să 

nu fi văzut Luna, sau cel puţin, care să nu fi auzit vorbindu- 
se despre ea. Să nu vă miraţi că vin să vă vorbesc aici 
despre astrul nopţilor. Ne e rezervat, poate, să fim 
Columbii* acestei lumi necunoscute. înţelegeţi-mă, ajutați- 
mă din toate puterile voastre, vă voi duce la cucerirea ei şi 
numele său se va alătura celor treizeci.şi şase de state ce 
alcătuiesc această mare ţară a Uniunii! 

- Ura pentru Lună! exclamă Gun-Clubul, într-un 

glas. 

- Luna a fost mult studiată, reîncepu Barbicane; masa 

ei, grosimea, greutatea, volumul ei, conformaţia ei, 
mişcările ei, distanţa, rolul său în sistemul Solar sunt pe 

12 

deplin cunoscute; s-au făcut hărţi selenografice cu o 
desăvârşire ce ajunge, dacă chiar nu întrece, pe acelea 
pământeşti; s-au făcut fotografii neasemuit de frumoase ale 
satelitului nostru. într-un cuvânt se ştie despre Lună tot 
ceea ce matematica, astronomia, geologia, optica ne pot 


învăţa; dar până acum n-a fost încă niciodată stabilită o 
comunicaţie directă cu ea. 

Aceste cuvinte au fost întâmpinate cu un straşnic 

murmur de interes şi de uimire. 

Daţi-mi voie să vă reamintesc în câteva cuvinte - 

reîncepu el - că anumite spirite înflăcărate ce ar fi plecat în 
călătorii închipuite, pretinseră că ar fi pătruns tainele 
satelitului nostru. în veacul al XVIl-lea,.un oarecare David 
Fabricius se lăuda că ar fi văzut cu ochii lui pe" locuitorii 
Lunii. în 1649 un francez, Jean Baudoin, publică 

„Călătoriile lui Dominic Gonzales, aventurier spaniol, în 
lumea Lunii". în aceeaşi epocă, Cyrano de Bergerac făcu, 
pare-se, acea expediţie de pomină care a avut atâta succes 
în Franţa. Mai apoi, un alt francez - oamenii aceştia se 
îndeletnicesc mult cu Luna - numitul Fontenelle, scrise 
„Pluralitatea lumilor", o capodoperă a vremurilor sale; dar 
ştiinţa, în mersul ei, zdrobeşte chiar şi capodoperele! Pe la 
1835 o lucrare tradusă din „New-York American" povestea 
că sir John Herschejl, trimis la Capul Bunei Speranţe, 
pentru a face acolo studii astronomice, ar fi adus Luna până 
la 80 de yarzi cu ajutorul unui telescop perfecţionat prin 
iluminare interioară. El ar fi zărit limpede peşteri în care 
vieţuiau hipopotami, munţi verzi, îndantelaţi cu horbote de 
aur, oi cu coarne de fildeş, mici căprioare albe, locuitori cu 
aripi membranoase ca acelea ale liliecilor. Această broşură, 
opera unui american numit Locke,* avu un mare succes. 
Dar curând se află că era o înşelăciune ştiinţifică şi cei 
dintâi care râseră fuseseră francezii. 

- Să râdă de un american! exclamă J. T. Maston. Dar 

iată un casus beli!** 

Această broşură a fost publicată în Franţa de către Laviron, 
republicanul care 

a fost ucis la asediul Romei în 1849. (n.a.) 

Un caz de război (în limba latină), (n.t.) 

13 

- Linişteşte-te, vrednice prieten. Francezii, mai 

înainte de a râde de lucrul acesta, fuseseră şi ei pe deplin 
înşelaţi de compatriotul nostru şi, ca să închei acest istoric 
rapid, voi adăuga că un oarecare Hans Piaal din Rotterdam, 
urcându-se într-un balon umplut cu un gaz extras din azot, 


de treizeci şi şapte de ori mai uşor decât hidrogenul, a ajuns 
pe Lună după nouăsprezece zile de drum. Această călătorie 
ca şi încercările de mai înainte au fost doar o închipuire, 
dar este opera unui scriitor popular în America, a unui 
geniu straniu şi contemplativ. E vorba de Poe! 

- Bravo lui Edgard Poe! exclamă adunarea electrizată 

de cuvântarea preşedintelui său. 

- Am sfârşit - reîncepu Barbicane - cu aceste 

încercări pe care le voi numi curat literare şi cu totul 
insuficiente pentru a stabili vreo legătură serioasă cu astrul 
nopţilor. Totuşi trebuie să mai adaug că unele minţi 
practice au încercat cu tot dinadinsul să intre în legătură cu 
dânsul. Astfel, acum câţiva ani, un geometru german 
propuse să se trimită o comisie de savanţi în stepele 
Siberiei. Acolo, pe întinsele câmpii, trebuia să se formeze 
uriaşe figuri geometrice, desenate cu ajutorul unor 
reflectoare luminoase, printre care pătratul ipotenuzei, 
numit în grai popular de către francezi „Puntea măgarului". 
Orice făptură inteligentă - spunea geometrul - trebuie să 
priceapă scopul ştiinţific al acestei figuri..Dacă ar exista 
seleniţii,* ei ar răspunde printr-o figură asemănătoare şi 
comunicaţia o dată stabilită, ar fi lesne să se creeze un 
alfabet ce ar îngădui să se stabilească o convorbire cu 
locuitorii Lunii. Aşa vorbea geometrul german, dar planul 
său nu căpătă viaţă şi până azi n-a existat nici o legătură 
directă „între pământ şi satelitul său. Dar este sortit geniului 
practic al americanilor de a intra în comunicare cu lumea 
stelelor. Mijlocul de a izbuti lucrul acesta e simplu, uşor, 
sigur, fără greş şi este obiectul propunerii mele. 

O hărmălaie, o furtună de exclamaţii întâmpinară 

aceste vorbe. Nu era nici unul dintre cei de faţă care să nu 
fi fost stăpânit, mânat, furat de cuvintele vorbitorului. 
"Locuitor al Lunii, (n.a.) 

14 

- Să ascultăm! Să ascultăm! Tăcere! se striga de peste 

tot. 

Când freamătul se potoli, Barbicane reîncepu cu o 

voce mai serioasă cuvântarea sa întreruptă. 

- Ştiţi - spuse el - ce progrese a făcut balistica în 

ultimii ani şi la ce grad de desăvârşire a armelor de focs- 


ar fi ajuns dacă ar fi dăinuit războiul. De asemenea nu vă 
este necunoscut faptul că, vorbind în general, puterea de 
rezistenţă a tunurilor şi puterea de expansiune a pulberii 
sunt fără de margini. Ei bine! Plecând de la acest principiu, 
m-am întrebat dacă, cu ajutorul unui aparat special, 
calculat pentru anumite condiţii de rezistenţă, n-ar fi cu 
putinţă să trimitem o ghiulea pe Lună. 

La aceste cuvinte un „oh!" de înmărmurire izbucni 

din miile de piepturi ce gâfâiau; apoi se lăsă o clipă de 
tăcere ce se asemăna cu liniştea adâncă de dinaintea 
bubuiturilor de tunet. Şi într-adevăr tunetul izbucni, dar un 
tunet de aplauze, de ţipete, de strigăte, care făcură să 
tremure sala de şedinţă. 

Preşedintele voia să vorbească, dar nu putea. ŞI 

numai după zece minute abia izbuti să se facă ascultat. 

- Lăsaţi-mă să închei, reîncepu el calm. Am cercetat 
chestiunea sub toate aspectele, am atacat-o cu hotărâre şi 
din calculele mele de nediscutat reiese că orice proiectil 
înzestrat cu o viteză iniţială de douăsprezece mii de yarzi 
pe secundă,* şi îndreptat către Lună, va ajunge negreşit 
până acolo. Am aşadar, onoarea să vă propun, vitejii mei 
colegi, să încercăm această mică experienţă! 

Capitolul III , 

EFECTELE COMUNICARII LUI BARBICANE 

E cu neputinţă de zugrăvit efectul pricinuit de 

ultimele cuvinte ale onorabilului preşedinte. Ce ţipete! Ce 
vociferări! Ce şir de mormăieli, de urale, de „hip! hip hip!" 
* Aproximativ 11.000 iţi. (n.a.) 

15 

şi de toate onomatopeele ce se găsesc din belşug în limba 
americană. Era o zăpăceală şi o hărmălaie de nedescris! 
Gurile ţipau, mâinile băteau, picioarele zguduiau 
pardoseala sălilor.Toate armele din acest muzeu de 
artilerie, izbucnind deodată, n-ar fi agitat mai straşnic 
undele sonore. Lucrul acesta nu e de mirare. Unii tunari 
sunt aproape tot aşa de zgomotoşi ca şi tunurile lor. 
Barbicane rămase liniştit în mijlocul acestor strigăte 
entuziaste; poate că ar mai fi voit să spună încă vreo câteva 
cuvinte colegilor săi, căci gesturile lui cereau tăcere, dar 
sunetul vocii sale răsunătoare se pierdu în straşnice 


detunături. Nici nu fu auzit măcar. Curând a fost smuls din 
jilţ, dus în triumf şi din mâinile credincioşilor săi camarazi, 
el trecu în braţele unei mulţimi cu nimic mai puţin 
întărâtate. 

Nimic n-ar putea mira pe un american. Adesea s-a 

spus că cuvântul „imposibil“ nu este franțuzesc; e limpede 
că a greşit dicţionarul. în America, totul este lesne, totul e 
simplu, iar cât priveşte greutăţile în domeniul mecanicii, 
ele sunt moarte înainte de a se fi născut. între proiectul 
Barbicane şi înfăptuirea sa, nici un adevărat yankeu nu şi- 
ar fi îngăduit să întrevadă posibilitatea unei greutăţi. Un 
lucru spus e un lucru făcut. 

Plimbarea triumfală a preşedintelui se prelungi în tot 
timpul serii. O adevărată retragere cu torţe. irlandezi, 
germani, francezi, scoțieni, toţi aceşti indivizi eterogeni din 
care se compune populaţia Marylandului, ţipau fiecare în 
limba lor maternă şi uralele, strigătele de „să trăiască, 
bravo!" se amestecau într-un nespus avânt. 

Ca şi cum ar fi înţeles că este vorba tocmai de ea, 

Luna strălucea atunci cu o senină măreție, eclipsând cu 
puternica-i iradiaţie focurile din jur. Toţi yankeii îşi 
îndreptară ochii spre discul scânteietor; unii o salutau cu 
16 

mâna, alţii o chemau cu cuvintele cele mai drăgăstoase, 
unii o cântăreau cu privirea, alţii o amenințau cu pumnul; 
de la opt seara şi până la miezul nopţii, un optician din 
Jone's Fall-street făcu avere vânzând ocheane. Astrul 
nopţilor era privit cu ocheanul ca o doamnă din înalta 
societate. Americanii făceau lucrul acesta cu nepăsarea 
unor adevăraţi proprietari. Se părea că bălaia Phoebe, 
aparţinea acestor îndrăzneţi cuceritori şi făcea de pe-acum, 
16 

parte din teritoriul Uniunii. Şi când te gândeşti că era vorba 
doar să i se trimită o ghiulea, un mod destul de grosolan de 
a intra în relaţii chiar şi cu un satelit, dar de altfel un mod 
foarte întrebuințat printre naţiunile civilizate. 

Bătuse miezul nopţii şi entuziasmul nu scădea ci 

rămânea acelaşi în toate straturile populaţiei; magistratul, 
savantul, neguţătorul, comerciantul, hamalul, oamenii 

16 


inteligenţi tot aşa ca şi verzii* se simțeau mişcaţi până-n 
cele mai delicate străfunduri; era doar vorba de o 
întreprindere cu caracter naţional; aşa că şi oraşul de sus, 
ca şi cel de jos, cheiurile scăldate de apele Potapsco-ului, 
corăbiile întemniţate în bazine erau pline de o mulţime 
beată de bucurie, de gin şi de whisky; fiecare pălăvrăgea, 
sporovăia, discuta, se certa, aproba, aplauda, începând cu 
gentlemanul lungit alene pe canapelele bar-rooms-urilor, 

cu o cană de sherry-cobbler** înainte-i, până la waterman- 
ul ce se cherchelea cu poşircă prin întunecoasele cârciumi 
ale Fells-Point-ului. 

Cu toate acestea, * pe la două noaptea, emoția se 

potoli. Preşedintele Barbicane izbuti să se înapoieze acasă, 
zdrobit, sfărâmat, măcinat. Nici chiar un Hercule nu ar fi 
putut ţine piept unui atare entuziasm.. încet-încet, mulţimea 
părăsi pieţele şi străzile. Cele patru rails-roads-uri*** din 
Ohio, Susquehanna, Philadelphia şi Washington, ce se 
întâlnesc la Baltimore, aruncară publicul amestecat spre 
cele patru colţuri ale Statelor Unite şi oraşul se cufundă 
într-o linişte relativă. 

De altfel ar fi fost o greşală să se creadă că în timpul 

acestei seri de neuitat, Baltimore a fost singur în prada 
acestei tulburări. Marile oraşe ale Uniunii, New York, 

Boston, Albany, Washington, Richmond, Crescent 

City,**** Charleston, Mobile, din Texas şi până la 
Massachussets, din Michigan la Florida, toate 

împărtăşiseră acest delir. într-adevăr, cei treizeci de mii de 
Exprsie specific americană, însemnzzând oameni naivi, (n.a.) 
Amestec de rom, suc de portocale, zahăr, scorţişoară şi muscat. 
Această 

băutură se soarbe din căni cu ajutorul unui tub de sticlă. Bar- 
rooms este un soi 

de cafenea, (n.a.) 

Cale ferată (în limba engleză), (n.t.) 

Porecla dată Noului Orleans, (n.a.) 

17 

corespondenți ai Gun-Clubului cunoşteau scrisoarea 
preşedintelui lor şi aşteptau cu aceeaşi rierăbdare faimoasa 
comunicare din 5 octombrie. Aşa că, chiar în aceeaşi seară, 
pe măsură ce vorbele ieşeau de pe buzele oratorului, ele 


alergau de-a lungul firelor telegrafice, străbătând Statele 
Unite cu o iuţeală de două sute patruzeci şi opt de mii patru 
sute patruzeci şi şapte de mile* pe secundă. Se poate spune 
aşadar, cu o siguranţă de neclintit, că Statele Unite ale 
Americii, de zece ori mai mari decât Franţa, au strigat un 
singur „ura!" şi că douăzeci şi cinci de milioane de inimi 
bătură în aceeaşi clipă pline de mândrie. 

A doua zi, o mie cinci sute de gazete ce apăreau 

zilnic, săptămânal, bilunar sau lunar se ocupară cu această 
problemă; ele o răsuciră pe toate feţele: fizice, 
meteorologice, cât şi economice sau morale, din punct de 
vedere al preponderenţei politice sau al civilizaţiei. Ele se 
întrebau dacă Luna era o lume terminată, dacă ea nu mai 
suferea nici o altă prefacere. Se asemăna oare cu Pământul 
pe când încă atmosfera nu exista? Ce privelişte prezenta 
acea faţă a ei, invizibilă de pe globul pământesc? Deşi era 
vorba doar de a se trimite un proiectil astrului nopţilor, cu 
toţii vedeau aici punctul de plecare al unei serii întregi de 
experienţe. Toţi nădăjduiau că într-o zi, America va 
pătrunde în ultimele taine ale acestui misterios disc, ba 
chiar unii păreau a se teme ca nu cumva cucerirea ei să 
zdruncine prea tare echilibrul european. 

O dată discutat proiectul, nici un ziar nu mai puse la 
îndoială înfăptuirea lui; culegerile, broşurile, buletinele, 
„magazinele" publicate de societăţile de savanţi, cele 
literare sau religioase, scoaseră în relief foloasele, iar 
„Societatea de istorie naturală" din Boston, „Societatea 

O sută de mii de leghe. Este viteza electricităţii, (n.a.) 

18 

americană de ştiinţe şi arte" din Albany, „Societatea de 
geografie şi statistică" din New York, „Societatea de 
filozofie americană" din Philadelphia, „Institutul 
Smithsonian" din Washington trimiseră prin mii de 

scrisori, felicitările lor Gun-Clubului, punându-le de îndată 
la dispoziţie atât bani cât. şi ajutorul lor. 

Aşa că, putem s-o spunem, niciodată n-a existat vreo 
propunere care să fi întrunit un atare număr de participanţi; 
aici nu putea fi vorba de şovăieli, de îndoieli sau de 
nelinişti. lar glumele, caricaturile, cântecele cu care s-ar fi 
întâmpinat în Europa, mai cu seamă în Franţa, ideea de a 


trimite un proiectil pe Lună, toate acestea ar fi pricinuit 
multe necazuri autorului lor; toate „life-preservers"-urile * 
din lume ar fi fost neputincioase să-i ferească de indignarea 
obştească. Sunt lucruri de care nu se râde în lumea nouă. 
Impey Barbicane deveni deci, începând din ziua aceea, 
unul dintre cei mai mari cetăţeni ai Statelor Unite, un soi de 
Washington al ştiinţei şi un exemplu printre multe altele, 
care va arăta până unde putea merge această înfeudare 
neaşteptată a unui popor faţă de un om. 

Câteva zile după faimoasa şedinţă a Gun-Clubului, la 
teatrul din Baltimore, directorul unei trupe englezeşti 
anunţă reprezentaţia „Much ado about nothing'".** Dar 
populaţia oraşului socotind că acest titlu este o aluzie 
jignitoare faţă de planurile preşedintelui Barbicane, năvăli 
în sală, sfărâmă scaunele şi îl sili pe nenorocitul de director 
să schimbe afişul. Acesta, om de duh, plecându-se în faţa 
voinţei publice, înlocui nenorocoasa comedie prin „As you 
like it"*** şi, de-a lungul mai multor săptămâni se umplu 

de bani. 

*Armă de buzunar făcută dintr-un os flexcibil de balenă, cu o 
bilă de metal la 

capăt, (n.a.) 

Mult zgomot pentru nimic - una din comediile lui Shakespeare. 
(n.a.) 

Cum vă place - de Shakespeare. (n.a.) 

19 

Capitolul IV 

RĂSPUNSUL OBSERVATORULUI DIN CAMBRIDGE 

în acest timp, Barbicane găsindu-se în mijlocul 

uralelor a căror ţintă era, nu pierdu nici o clipă de pomană. 
Prima sa grijă a fost de a-i întruni pe colegii săi în birourile 
Gun-Clubului. Acolo, după ce discutară, se înţeleseră să 
ceară părerea astronomilor cu privire la partea astronomică 
a planului lor; o dată cunoscut răspunsul lor, puteau discuta 
apoi mijloacele mecanice şi nimic n-ar fi fost atunci lăsat 

la o parte (pentru a se asigura succesul acestei mari 
experienţe. 

Aşadar, o notă foarte precisă, conţinând chestiunile 
speciale, a fost redactată şi adresată Observatorului din 
Cambridge, în ţinutul Massachussets. Oraşul acesta unde a 


fost întemeiată cea dintâi Ljniversitate a Statelor Unite este 
vestit tocmai prin colegiul său astronomic. Acolo s-au 
adunat savanții cei mai de seamă; acolo funcţionează 
puternicul telescop ce-i îngăduise lui Bond să rezolve 
problema nebuloasei lui Andromeda şi lui Clarke să 
descopere satelitul lui Sirius. Acest aşezământ vestit 
îndreptăţea din toate punctele de vedere încrederea Gun- 
Clubului. 

Astfel, după două zile, răspunsul său ce era aşteptat 

cu atâta nerăbdare, se afla în mâna preşedintelui Barbicane. 
El suna cam aşa: 

„Directorul Observatorului din Cambridge, t 

Către Preşedintele Gun-Clubului din Baltimore" 

Cambridge, 7 octombrie 

„La onorata dumneavoastră scrisoare din 6 a.c, 

adresată Observatorului din Cambridge, în numele 
membrilor Gun-Clubului din Baltimore, colegiul nostru s- 

a întrunit de îndată şi a socotit de cuviinţă să vă răspundă 
după cum urmează: 

întrebările care i s-au pus sunt acestea: 

1. Este cu putinţă să se trimită un proiectil pe Lună? 

2. Care este distanţa exactă de la Pământ la satelitul 

său? * 

3. Cât va dura drumul unui proiectil ce va avea o 

viteză iniţială destul de mare şi prin urmare, când va trebui 
lansat, ca să întâlnească Luna într-un punct determinat? 

4. Care va fi momentul exact în care Luna se va 

prezenta în cea mai favorabilă poziţie pentru a fi nimerită 
de proiectil? 

5. Ce anume punct al cerului ar trebui să se ochească 

cu tunul menit să lanseze proiectilul? 

6. Ce loc va ocupa Luna pe cer, în clipa când seva 

lansa proiectilul? 

La prima întrebare: E cu putină să se trimită un 

proiectil pe Lună? 

Da, e cu putinţă să se trimită un proiectil pe Lună 

dacă se izbuteşte a se imprima acestuia o viteză iniţială de 
douăsprezece mii de yarzi pe secundă. Calculele arată că 
această viteză este suficientă. Pe măsură ce ne îndepărtăm 
de Pământ, acţiunea gravitaţiei descreşte în raport invers cu 


pătratul distanțelor, adică pentru o distanţă de trei ori mai 
mare, această acţiune este de nouă ori mai puţin puternică. 
Prin urmare, greutatea proiectilului va descreşte repede şi 
va dispărea cu totul în clipa când atracţia Lunii va fi 

anulată de aceea a Pământului, adică la a 47,52-a parte a 
traseului. în momentul acela, proiectilul nu va mai cântări 
nimic şi trecând de punctul acesta, va cădea pe Lună doar 
ca urmare a atracției acesteia. Posibilitatea teoretică a 
experienţei este aşadar, absolut dovedită;, cât priveşte 
reuşita ei, ea atârnă numai de puterea maşinii întrebuințate. 
La a doua întrebare: Care este distanţa exactă de la 
Pământ la satelitul său? 

Luna nu descrie o mişcare circulară în jurul 

Pământului, ci mai curând o elipsă, globul nostru ocupând 
21 

unul din focare; de aici decurge faptul că Luna se află când 
mai aproape de Pământ, când mai departe, sau în termeni 
astronomici, când la apogeul, când la perigeul ei. Ori "în 
acest caz, diferenţa între distanţa cea mare şi cea mică este 
destul de însemnată pentru a nu se ţine seama de ea. într- 
adevăr, Luna fiind la apogeu, este de două sute patruzeci şi 
şapte de mii cinci sute cincizeci şi două mile (99.640 de 
leghe de 4 kilometri), iar fiind la perigeu, se află la numai 
două sute optsprezece mii şase sute cincizeci şi şapte mile 
21 

(88.010 leghe) ceea ce face o diferenţă de douăzeci şi opt 
de mii opt sute nouăzeci şi cinci mile (11.630 leghe) sau 
mai mult de a noua parte a drumului. Aşadar, la baza 
calculelor trebuie să fie distanţa până la Lună, în momentul 
în care ea se află la perigeu. 

La a treia întrebare: Cât va dura drumul unui proiectil 

ce va avea o viteză iniţială destul de mare şi, prin urmare, 
când va trebui lansat, ca să întâlnească Luna într-un punct 
determinat? 

Dacă proiectilul ar păstra necontenit viteza sa iniţială 

de douăsprezece mii de yarzi pe secundă, viteză ce i s-ar 
imprima la plecare, ar avea nevoie de numai nouă ore 
pentru a ajunge la ţinta sa; dar cum această viteză iniţială 
va descreşte permanent, reiese, după toate calculele, că 
proiectilul va face trei sute de mii de secunde, adică optzeci 


şi trei de ore şi douăzeci de minute, ca să ajungă în punctul 
unde se anulează atracţia Pământului şi cea a Lunii şi de 
aici va cădea în Lună în cincizeci de mii de secunde sau 
treisprezece ore cincizeci şi trei minute şi douăzeci 
secunde; aşadar va trebui lansat cu nouăzeci şi şapte de ore, 
treisprezece minute şi douăzeci de secunde înainte ca Luna 
să ajungă în punctul ochit. 

La a patra întrebare: Care va fi momentul exact în 

când Luna se va prezenta în cea mai favorabilă poziţie 
pentru a fi nimerită de proiectil? 

Aşa cum s-a arătat mai sus, mai întâi trebuie ales 
momentul în care Luna va fi la perigeu şi-n acelaşi timp 
momentul când ea va trece la zenit, ceea ce va mai mişcora 
drumul cu o distanţă egală cu raza Pământului, adică trei 
mii nouă sute nouăsprezece mile; astfel, drumul definitiv 
va fi de două sute paisprezece mii nouă sute şaptezeci şi 
şase mile (- 86.410 leghe). Dar dacă Luna trece la perigeul 
său în fiecare lună, ea nu se află întotdeauna în acest 
moment la zenit. Ea nu satisface aceste două condiţii decât 
la îndelungi intervale. Va trebui deci, aşteptată această 
coincidenţă a trecerii la perigeu şi la zenit în acelaşi timp. 
Ori, printr-o fericită împrejurare, anul viitor, la 4 
decembrie, Luna va satisface aceste două condiţii: la 

22 

miezul nopţii ea va fi la perigeu, adică la cea mai scurtă 
distanţă de Pământ şi în acelaşi timp va trece la zenit. 

La a cincea întrebare: Ce anume punct al cerului ar 

trebui să se ochească cu tunul menit să lanseze proiectilul? 
Dacă observaţiile de mai sus sunt admise, tunul va 

trebui îndreptat spre zenitul locului;* astfel tragerea va fi 
perpendiculară pe planul orizontului şi proiectilul va scăpa 
mai repede de efectele atracției terestre. Dar pentru ca 
Luna să se înalțe la zenitul unui loc, trebuie ca locul acesta 
să nu fie mai înalt în latitudine decât înclinarea acestui 
astru, cu alte cuvinte să fie cuprins între 0 şi 28 grade 
latitudine nordică sau sudică.** 

Din orice alt loc, tirul ar trebui să fie neapărat oblic, 

ceea ce ar dăuna reuşitei acestei experienţe. 

La a şasea întrebare: Ce loc va ocupa Luna pe cer în 

clipa când se va lansa proiectilul? 


în clipa când proiectilul va fi lansat în spaţiu, Luna, 

care înaintează în fiecare zi cu treisprezece grade, zece 
minute şi treizeci şi cinci secunde, va trebui să se găsească 
la o depărtare de punctul zenital, cu de patru ori acest 
număr, adică cincizeci şi două de grade, patruzeci şi două 
minute şi douăzeci secunde, distanţă ce corespunde cu 
calea pe care ea o va face în timpul drumului proiectilului. 
Dar cum în acelaşi timp trebuie să se ţină seama de 
devierea pe care o va suferi proiectilul, datorită mişcării de 
rotaţie a pământului şi cum proiectilul nu va ajunge la Lună 
decât după ce va fi deviat cu o distanţă egală cu şaisprezece 
raze pământeşti, care, calculate pe orbita Lunii, fac aproape 
unsprezece grade, mai trebuie adăugate aceste unsprezece 
grade celor ce exprimă întârzierea Lunii, adică şaizeci şi 
patru de grade, în cifre rotunde. Aşadar în -momentul 
tragerii, o rază vizuală îndreptată spre Lună va face cu 
verticala locului un unghi de şaizeci şi patru de grade. 
Acestea sunt răspunsurile la întrebările puse 

observatorului din Cambridge de către membrii Gun- 
Clubului. 

Zenitul este acel punct de pe cer ce este aşezat deasupra 
capului unui 

observator, (n.a.) 

**într-adevăr nu-s regiuni pământeşti cuprinse între ecuator şi a 
28-a paralelă, 

în care culminarea Lunei să-l aducă la zenit; dincolo de 28 
grade; Luna se 

apropie cuvatât mai puţin de zenit cu cât se apropie cineva de 
poli. (n.a.) 

în rezumat: 

1. Tunul va trebui aşezat într-un ţinut situat între O şi 

28 grade latitudine nordică sau sudică. 

2. El va trebui îndreptat către zenitul locului. 

3. Proiectilului va trebui să i se dea o viteză iniţială 

de douăsprezece mii de yarzi pe secundă. 

4. Va trebui lansat anul viitor, la 1 decembrie, ora 
unsprezece fără treisprezece minute şi douăzeci de 
secunde. 


5. El va întâlni Luna în a patra zi de la plecare, adică 

la 4 decembrie, la miezul nopţii, precis, în clipa când ea va 
trece la zenit. 

Membrii Gun-Clubului vor trebui deci să înceapă 

fără zăbavă pregătirile impuse de o atare experienţă şi să 
fie gata de aoţiune în clipa stabilită; dacă vor lăsa să treacă 
data de 4 decembrie, ei nu vor mai întâlni Luna, trecând în 
acelaşi timp la perigeu şi la zenit decât peste optsprezece 
ani şi unsprezece zile. 

Colegiul Observatorului din Cambridge se pune cu 

totul la dispoziţia lor, pentru chestiunile de astronomie 
teoretică şi adaugă, prin prezenta, felicitările sale celor ale 
întregii Americi. 

în numele colegiului, 

I.M. Belfast 

Directorul Observatorului din Cambridge." 

Capitolul V 

ROMANUL LUNII 

Un observator înzestrat cu o vedere excepţional de 
pătrunzătoare şi aşezat în acest centru necunoscut în jurul 
căruia gravitează lumea, ar fi văzut miliarde de atomi 
umplând spaţiul în epoca haotică a creerii universului. Dar 
încetul cu încetul de-a lungul sutelor de ani se produse o 
schimbare; se manifesta o lege a atracției căreia i se 
supuseră atomii rătăcitori de până atunci; aceşti atomi se 
combinară chimic, potrivit înrudirii lor, deveniră molecule 
şi formară acele îngrămădiri nebuloase, cu care sunt 

24 

presărate adâncimile cerului. 

Aceste îngrămădiri au fost de îndată însufleţite de o 
mişcare de rotaţie în jurul punctului lor central. Centrul 
acesta, format din molecule vagi, începu să se învârtă în 
jurul său însuşi, condensându-se treptat; de altfel, după 
legile de nestrămutat ale mecanicii, pe măsură ce volumul 
său se micşora prin condensare, mişcarea de rotaţie creştea 
şi aceste două efecte menţinându-se, se născu o stea 
principală, centru al îngrămădirii nebuloase. 

Privind cu luare aminte, observatorul ar fi văzut 

atunci şi celelalte molecule ale îngrămădirii, imitând steaua 
centrală, condensându-se după chipul ei printr-o mişcare 


de rotaţie progresiv accelerată şi gravitând în jurul ei sub 
forma a nenumărate stele. Nebuloasa, de felul căreia 
astronomii numără azi aproape cinci mii, era formată. 
Printre aceste cinci mii de nebuloase este una pe care 
oamenii au botezat-o Calea Lactee şi care cuprinde 
optsprezece milioane de stele, iar fiecare stea a devenit 
centrul unei lumi solare. 

Dacă observatorul ar fi studiat atunci mai cu luare” - 
aminte pe una dintre cele mai modeste şi mai puţin 
strălucitoare dintre aceste optsprezece milioane de aştri, o 
stea de mărimea a patra, aceea care cu mândrie se numeşte 
Soarele, toate fenomenele cărora se datorează formarea 
universului s-ar fi îndeplinit rând pe rând sub ochii lui. 
într-adevăr, el ar fi zărit Soarele încă în stare gazoasă 

şi compus din molecule mobile, învârtindu-se în jurul axei 
sale pentru a-şi desăvârşi concentrarea sa. Această mişcare 
credincioasă legilor mecanicii s-ar fi accelerat o dată cu 
descreşterea volumului şi ar fi existat un moment în care 
forţa centrifugă ar fi învins forţa centripetă ce tinde a 
împinge moleculele spre centru. 

Atunci un alt fenomen s-ar fi petrecut înaintea 

ochilor observatorului şi anume că moleculele situate în 
planul ecuatorului, scăpând aidoma unei pietre din praştia 
25 

P11ASES DE r.A |,r>*E 

Pipine Lune 

a cărei sfoară s-ar fi rupt pe neaşteptate, ar fi format în jurul 
Soarelui mai multe inele concentrice ca acelea ale lui 
Saturn. La rândul lor, aceste inele de materie cosmică, 
atrase în mişcarea de rotaţie în jurul masei centrale, s-ar fi 
sfărâmat de rotaţie în jurul masei centrale, s-ar fi sfărâmat 
şi descompus în nebulozităţi secundare, adică în planete. 
Dacă observatorul şi-ar fi concentrat atunci toată 

atenţia asupra acestor planete, le-ar fi văzut procedând 
întocmai ca Soarele şi dând naştere unuia sau mai multor 
25 

inele cosmice, obârşii ale acestor aştri de ordin inferior, ce 
se numesc sateliți. 

Astfel deci, pornind de la atom la moleculă, de la 

moleculă la grămezile nebuloase, de la grămezile 


nebuloase la nebuloasă, de la nebuloasă la steaua 
principală, de la steaua principală la Soare, de la Soare la 
planetă şi de la planetă la satelit, avem întreaga serie de 
prefaceri suferite de corpurile cereşti din primele zile ale 
lunii. 

Soarele pare pierdut în imensităţile lumii stelelor şi 

totuşi este legat - prin teoriile actuale ale ştiinţei - de 
nebuloasa Căii Lactee. Centrul unei lumi, oricât de mic ar 
părea în mijocul regiunilor eterice, el este cu toate acestea 
enorm, căci mărimea sa este de o mie patru sute de ori mai 
mare decât aceea a Pământului. în jurul lui gravitează opt 
planete ieşite din măruntaiele sale chiar în primele vremuri 
ale creaţiei. Acestea sunt, începând de la cel mai apropiat 
din aceste astre până la cel mai îndepărtat, Mercur, Venus, 
Pământul, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. Mai 
mult, între Marte şi Jupiter se plimbă în mod regulat alte 
corpuri mai mititele, poate rămăşiţele rătăcitoare ale unui 
astru sfărâmat în mai multe mii de bucăţi, dintre care 
telescopul a recunoscut până astăzi nouăzeci şi şapte.* 
Printre aceşti servitori pe care Soarele îi ţine pe 

orbita lui eliptică prin marea lege a gravitaţiei, unii, au la 
rândul lor sateliți. Uranus are opt, Satura opt, Jupiter patru, 
Neptun vreo trei, Pământul unul; acesta din urmă, unul 
dintre cei mai puţin importanţi din lumea solară, se 
numeşte Luna şi pe acesta pretindea geniul îndrăzneţ al 
americanilor să-l cucerească. 

Astrul nopţilor, prin apropierea sa relativă şi 

spectacolul mereu nou al diferitelor sale faze, a împărţit la 
început cu Soarele atenţia locuitorilor Pământului; dar 

* Unele din aceste asteroide, sunt destul de mici pentru a li se 
putea face ocolul 

în timpul unei singure zile, mergând în pas alerg=ător. (n.a.) 
26 

Soarele este obositor de privit în splendoarea luminii sale 
care obligă pe admiratorii săi să-şi plece ochii. 

Bălaia Phoebe, dimpotrivă, mai cumsecade în graţia 

ei modestă, se lasă cu plăcere privită; ea este plăcută la 
privit, puţin ambițioasă şi totuşi câteodată îşi îngăduie să- 
şi eclipseze fratele, pe luminosul Apolon, fără a fi niciodată 
eclipsată de el. Mahomedanii au înţeles recnoştinţa ce-o 


datoresc acestei credincioase prietene a Pământului şi şi-au 
orânduit lunile după mişcarea ei de revoluţie.* 

Primele popoare închinară un cult deosebit acestei 
neprihănite zeițe. Egiptenii o numeau Isis; fenicienii o 
numeau Astartea; grecii o slăviră sub numele de Phoebe, 
fiica Latonei şi a lui Jupiter şi-şi explicau eclipsele sale 

prin vizitele misterioase ale Dianei la frumosul Endymion. 
Dacă am da crezare mitologiei, leul din Nemea străbătuse 
câmpiile Lunii înainte de propria-i ivire pe Pământ, iar 
poetul Agesianax, pomenit de Plutarc,. slăvise în versurile 
sale aceşti ochi dulci, acest nas fermecător şi această gură 
plăcută, formate de părţile luminoase ale adorabilei Selene. 
Dar dacă anticii înţeleseseră bine caracterul, 
temperamentul, într-im cuvânt calităţile morale ale Lunii 
din punct de vedere mitologic, cei mai învăţaţi dintre ei 
rămaseră foarte neştiutori în ale selenografiei. 

Totuşi, mai mulţi astronomi ai vremurilor îndepărtate 
descoperiră oarecare caracteristici ce astăzi au fost 
confirmate de ştiinţă. Dacă arcadienii pretinseră că au 
locuit Pământul într-o epocă pe când Luna nici nu exista 
încă, dacă Tatius o socoti ca o fărâmă desprinsă din discul 
solar, dacă Clearc, ucenicul lui Aristot făcu din ea o oglindă 
lucie în care se reflectau imaginile Oceanului, dacă în 
sfârşit, alţii nu văzuseră în ea decât nişte aburi ţâşniţi din 
pământ, sau-un glob jumătate foc, jumătate gheaţă, care se 
învârtea în jurul său însuşi, câţiva învăţaţi prin observaţiile 
lor dintre cele mai migăloase în lipsa aparatelor optice, 

* Aproximativ douăzeci şi nouă de zile şi jumătate, (n.a.) 

27 

ghiciră cea mai mare parte,a legilor astrului nopţilor. 

Astfel, Thales din Milet, cu 460 de ani înainte de 

Christos, fu de părere că Luna era iluminată de .Soare. 
Aristare din Samos dădu adevărata explicaţie a fazelor 
sale. Cleomen ne învăţă că ea străluceşte datorită unei 
lumini reflectate. Caldeianul Beros descoperi că durata 
mişcării sale de rotaţie era egală cu aceea a mişcării sale de 
revoluţie şi lămuri astfel faptul că Luna prezintă totdeauna 
aceeaşi faţă. în sfârşit Hippare, cu două veacuri înainte de 
era noastră îşi dădu seama de câteva inegalităţi în mişcările 
aparente ale satelitului Pământului. 


Aceste diferite observaţii se confirmară mai târziu şi 
folosiră noilor astronomi. Ptolomeu, în veacul al doilea, 
arabul Abul-Wcfa, în cel al zecelea, completară 
observaţiile lui Hippare despre neregularităţfle în mersul 
Lunii, urmând linia ondulată a orbitei sale sub acţiunea 
Soarelui. Apoi Copernic, în veacul al cincisprezecelea şi 
Tycho Braha, în al şaisprezecelea, explicară sistemul lumii 
în ansamblul său precum şi rolul ce-l joacă Luna în rândul 
corpurilor cereşti. 

în epoca aceea, mişcările sale erau aproape stabilite; 

cât priveşte constituţia sa fizică, prea puţine lucruri se 
ştiau. Tocmai Galileo explică fenomenele luminoase 
produse în anumite faze, prin existenţa munţilor pe care-i 
socotea cam la patru mii cinci sute de stânjeni înălţime. . 
După el, Hevelius, un astronom din Danzig, cobori 

cele mai mari înălţimi la două mii şase sute stânjeni; 
confratele său Riccioli le readuse însă la şapte mii. 
Herschell, la sfârşitul veacului al optsprezecelea, 

înarmat cu un puternic telescop, reduse în chip ciudat 
rezultatele precedente. El aprecie la o mie nouă sute de 
stânjeni munţii cei mai înalţi şi socoti că diferitele înălţimi 
au în medie doar patru sute stânjeni. Dar şi Herschell se 
înşelă şi au fost necesare observaţiile lui Shroeter, 
Louville, Halley, Nasmyth, Bianchini, Pastori, Lohrman, 
Gruithuysen şi mai ales studiile migăloase ale domnilor 
Beer şi Moedeler, pentru a dezlega definitiv problema. 

28 

Mulțumită acestor învăţaţi, înălţimea munţilor Lunii este 
cunoscută astăzi pe deplin. Domnii Beer şi Moedeler au 
măsurat o mie nouă sute cinci înălţimi, dintre care şase sunt 
mai mari de două mii şase stânjeni şi douăzeci şi două mai 
mari de două mii patru sute.* Cel mai înalt pisc al lor se 
înalţă la trei mii opt sute şi unu de stânjeni deasupra 
suprafeţei discului lunar. 

în acelaşi timp se completau cunoştinţele despre 

Lună; astrul acesta apărea ciuruit de cratere şi la fiecare 
observaţie se vădea că este o natură vulcanică. Datorită 
fenomenului de refracție a razelor planetelor elclipsate 
temporar de Lună, se trase concluzia că nu avea aproape 
deloc atmosferă. Lipsind aerul, desigur că lipsea şi apa. Era 


deci clar că seleniţii, pentru a putea trăi în aceste condiţii, 
trebuiau să aibă o constituţie specială şi să se deosebească 
în chip cu totul particular de locuitorii Pământului. 

In sfârşit, datorită noilor metode, instrumentele cele 

mai desăvârşite scotociră Luna fără răgaz, nelăsând 
necercetat nici un punct de pe suprafaţa sa, cu toate că 
diametrul ei are două mii o sută cincizeci de mile,** 
suprafaţa ei este a treisprezecea parte din suprafaţa 
globului,*** şi volumul său a patruzeci şi noua parte din 

cel al sferoidului pământesc; dar nici una din tainele sale 
nu puteau să scape de ochiul astronomilor şi aceşti dibaci 
savanţi au dus şi mai departe minunatele lor observaţii. 
Astfel, ei observară că, în timp ce este Lună.plină, 

discul apărea în anumite părţi brăzdat de linii albe, iar în 
timpul fazelor lunare, dungat cu linii negre. Studiindu-le cu 
şi mai mare precizie, ei izbutiră a-şi da exact seama de 
natura lor. Erau şanţuri lungi şi înguste, având margini 
paralele, ce ajungeau în general la marginile craterelor; ele 
aveau o lungime cuprinsa între zece şi o sută de mile şi o 
lăţime de aproape 800 de stânjeni. Astronomii le botezară 
şanţuri, dar asta fusese tot ce se pricepură să facă. Cât 
*înălţimea lui Mont-Blanc este de 4813 m. (n.a.) 

**Opt sute şaizeci şi nouă leghe, adică ceva maimult decit un 
sfert din raza 

pămîntului. (n.a.) « 

***Treizeci şi opt milioane km.p. (n.a.) 

29 

despre întrebarea dacă ele erau sau nu albiile secate ale 
fostelor râuri, această problemă nu au putut s-o rezolve pe 
deplin. Aşa că americanii sperau să determine într-o zi sau 
alta acest fenomen geologic. Ei îşi mai rezervau şi dreptul 
de a recunoaşte această serie de întărituri paralele 
descoperite pe suprafaţa Lunii de către Gmithuysen, un 
savant profesor din Munich, care le socotise ca un sistem 
de întărituri construite de inginerii seleniţi. Aceste două 
probleme încă nelămurite, cât şi multe altele, fără îndoială 
că nu puteau fi definitiv rezolvate, decât după ce se intra în 
legătură directă cu Luna. 

Cât despre intensitatea luminii sale, nu mai este 

nimic de învăţat în această privinţă; se ştie că ea este de trei 


sute de mii de ori mai slabă decât cea a Soarelui, iar căldura 
sa nu ar influenţa termometrele în aşa fel, încât să se ţină 
scama; cât despre fenomenul cunoscut sub numele de 
lumină cenuşie, el se explică, fireşte, prin efectul razelor 
Soarelui retrimise de la Pământ la Lună şi care para 
completa discul lunar, pe când acesta din urmă se prezintă 
sub forma unui corn în prima şi ultima sa fază. 

Acesta era nivelul cunoştinţelor căpătate despre 

satelitul Pământului pe când Gun-Clubul îşi propunea să le 
completeze din toate punctele de vedere: cosmografice, 
geologice, politice şi morale. 

Capitolul VI 

CEEA CE NU ESTE CU PUTINȚĂ DE IGNORAT ŞI 

CEEA CE NU MAI ESTE ÎNGĂDUIT SĂ SE CREADĂ 

ÎN STATELE UNITE 

Propunerea lui Barbicane a avut ca rezultat imediat 
repunerea la ordinea zilei a tuturor faptelor astronomice cu 
privire la astrul nopţilor. Fiecare se apucă să-l studieze cu 
stăruinţă. Parcă Luna s-ar fi ivit pentru întâia oară la 
orizont şi nimeni n-ar mai fi văzut-o pe cer. Ea ajunsese la 
30 

modă, devenind eroina zilei, fără a părea mai puţin 
modestă; luându-şi locul printre „stele", ea nu arăta mai 
multă mândrie. Ziarele reînsufleţiră vechile anecdote, în 
care acest „Soare al lupilor" îşi juca rolul; ele reamintiră 
înrâuririle pe care i le atribuia neştiinţa primelor timpuri; 
ele cântară acest lucru pe toate tonurile; ba chiar ceva mai 
mult, ar fi citat tot ce era în legătură cu Luna; America 
întreagă era cuprinsă de selenomanie. 

Cât despre revistele ştiinţifice, ele tratară în mod 

deosebit problemele ce se refereau la încercarea Gun- 
Clubului; scrisoarea Observatorului din Cambridge a fost 
publicată, comentată şi aprobată fără rezervă. 

Pe scurt, nu mai era îngăduit nici chiar celor mai 

puţin învăţaţi dintre yankei de a nu şti vreun singur fapt din 
cele referitoare la satelitul Pământului, nici celei mai 
mărginite dintre bătrânele mistress de a admite încă 
superstiţioasele greşeli cu privire la poziţia Lunii. Ştiinţa le 
punea sub toate formele; ea le pătrundea prin ochi şi prin 
urechi; cu neputinţă să mai existe ageamii în astronomie. 


- „Până atunci, mulţi oameni nu ştiau cum de se putuse 
socoti distanţa ce desparte Luna de Pământ. Se folosi 
această împrejurare pentru a-i informa că această distanţă 
se obţine prin măsurarea paralaxei Lunii. Dacă se părea că- 
i uimeşte cuvântul paralaxă, li se spunea că aceasta era 
unghiul format de două linii drepte, duse în prelungirea 
razei «Pământului până la Lună. De se îndoiau de 
perfecțiunea acestei metode, li se dovedea de îndată nu 
numai faptul că această distanţă mijlocie era tocmai de 
două sute treizeci şi patru de mii trei sute patruzeci şi şapte 
de mile (94.330 leghe), dar chiar că astronomii nu se 
înşelau decât cu şaptezeci de mile (30 de leghe). 

Celor care nu erau obişnuiţi cu mişcările Lunii, 

31 

ziarele le dovedeau zilnic că ea are două mişcări deosebite: 
prima aşa-numită de rotaţie în jurul unei axe, a doua 
numită "de revoluţie în jurul Pământului, amândouă 
înfăptuindu-se într-un timp egal, adică în douăzeci şi şapte 
de zile şi o treime.* 

Mişcarea de rotaţie este aceea care dă naştere zilelor 

şi nopţilor pe suprafaţa Lunii; numai că nu există decât o 

zi, nu există decât o noapte în Luna selenită şi ele dăinuiesc 
fiecare trei sute cincizeci şi patru de ore şi o treime. Dar, 
din fericire pentru ea, faţa întoarsă spre globul pământesc 
este iluminată de el cu o intensitate egală cu lumina a 
Aceasta este durata revoluţiei siderale, adică timpul pe care-l 
face Luna ca să 

se înapoieze la o aceeaşi stea. (n.a.) 

31 

paisprezece Luni. Cât despre cealaltă faţă, veşnic 

invizibilă, ea are fireşte trei sute cincizeci şi patru de ore de 
noapte absolută, temperată numai de această „palidă lucire 
a stelelor". Acest fenomen se datorează numai 
particularităţii cu care se îndeplinesc într-un timp riguros 
egal, atât mişcările de revoluţie cât şi de rotaţie, fenomen 
comun, după Cassini şi Herschell, sateliților lui Jupiter şi 
foarte probabil tuturor celorlalţi sateliți. 

Câteva minţi tare luminate, dar cam îndărătnice, nu 

puteau pricepe de la bun început că dacă Luna arată 
invariabil Pământului aceeaşi faţă în timpul revoluţiei sale, 


aceasta se datoreşte faptului că în acelaşi timp ea şi-ar da 
ocol sie însăşi. Acestora li se spunea: „Du-te în sufrageria 
dumitale şi învârteşte-te în jurul mesei în aşa fel încât să 
priveşti mereu centrul; când plimbarea dumitale circulară 
se va încheia, vei fi făcut un ocol în juru-ţi, deoarece ochiul 
dumitale va fi străbătut succesiv toate punctele sălii. Ei 
bine! Sufrageria este cerul, masa este Pământul, şi Luna 
eşti dumneata!..." Şi ei plecau încântați de această 
comparaţie. 

Aşadar, Luna îşi arată neîncetat aceeaşi faţă 

Pământului; totuşi pentru a fi mai precis, trebuie să adaug 
că datorită unei anumite legături de la nord la sud şi de la 
vest la est, numită „libraţiune", ea lasă să se întrevadă ceva 
mai mult decât jumătatea discului ei, adică aproape 
patruzeci şi şapte de sutimi. 

Când ignoranţii ştiură tot atât cât directorul 

Observatorului din Cambridge despre mişcarea de rotaţie a 
Lunii, ei începură a fi foarte neliniştiţi din cauza mişcării ei 
de revoluţie în jurul Pământului şi douăzeci de reviste 
ştiinţifice îi instruiră repede în această privinţă. Ei aflară 
atunci că firmamentul cu nesfârşitul număr de stele, poate 
32 

fi socotit ca un uriaş cadran pe care Luna se preumblă 
arătând ora exactă tuturor locuitorilor Pământului; că în 
această mişcare, astrul nopţilor prezintă diferitele-i faze, că 
Luna este plină când este în opoziţie cu Soarele, adică 
atunci când cele trei astre sunt pe aceeaşi linie, Pământul 
găsindu-se la mijloc; că Luna este nouă când ea se află 
între Pământ şi acesta; în sfârşit, că Luna este în primul său 
ultim pătrar, când face cu Soarele şi Pământul un unghi 
drept al cărui vârf îl ocupă ea. 

Câţiva yankei pătrunzători, deduseră în consecinţă că 
eclipsele nu se puteau produce decât la epoci de conjuncţie 
sau de opoziţie şi ei judecau bine. în conjuncţie, Luna 
poate eclipsa Soarele, pe când în opoziţie, îl poate eclipsa 
la rându-i Pământul, şi dacă aceste eclipse nu sunt de două 
ori pe lună, este fiindcă planul după care se mişcă Luna 
este înclinat pe ecliptică, sau mai binezis pe planul după 
care se mişcă Pământul. 


Cât priveşte înălţimea ce-o poate atinge astrul 

nopţilor deasupra orizontului, scrisoarea Observatorului 

din Cambridge spusese totul în această privinţă. Fiecare 
ştia că această înălţime variază în raport cu latitudinea 
locului de unde se face observaţia. Dar singurele zone de 
pe glob pe unde Luna trece pe la zenit, adică vine de se 
aşează direct deasupra capului celor ce privesc, sunt 
neapărat cuprinse între cea de-a douăzeci şi opta paralelă şi 
ecuator. De aici, acesta recomandare importantă, de a se 
încerca experienţa dintr-un punct aflat în această parte a 
globului, pentru ca proiectilul să poată fi aruncat 
perpendicular şi astfel să scape mai repede de acţiunea legii 
gravitţăii. Era o condiţie esenţială pentru succesul 
încercării şi ea nu înceta de a frământa foarte mult opinia 
publică. 

33 

Cât despre drumul urmat de Lună în mişcarea ei de 
revoluţie în jurul Pământului, Observatorul din Cambridge 

îi instruise îndeajuns, chiar şi pe cei mai neştiutori din toate 
ţările, că această linie este o curbă alungită, nu un cerc, ci 
chiar o elipsă, în care Pământul ocupă unul din focare. 
Aceste orbite eliptice sunt aceleaşi la toate planetele, 
asemenea tuturor sateliților, iar mecanica raţională 
dovedeşte riguros că nu se putea să fie altfel. Se înţelege de 
la sine că Luna la apogeu se află mai departe de Pământ, 
mult mai aproape fiind la perigeu. 

lată aşadar, ce ştia de bine de rău orice american în 
această problemă, lucru pe care nu se putea să nu-l ştie 
orice om cu oarecare pretenţii. Dar dacă aceste principii 
valabile au fost repede cunoscute, multe erori precum şi o 
anumită spaimă superstiţioasă au fost mai puţin lesne de 
dezrădăcinat. 

Astfel, câţiva oameni cumsecade susțineau, de pildă, 

că Luna era o fostă cometă, care în drumul ei pe orbita sa 
alungită, în jurul Soarelui, trecând pe lângă Pământ fusese 
atrasă în orbita acestuia. Aceşti astronomi de salon 
încercau să explice astfel aspectul pârjolit al Lunii, 
învinovăţind luminosul astru de această nenorocire de 
neîndreptat. Doar atunci când li se atrăgea atenţia că toate 


cometele au atmosferă, iar Luna nu prea are sau chiar n-are 
deloc, se încurcau şi nu mai puteau răspunde. 

Alţii, aparţinând rasei celor fricoşi, se speriau când 

era vorba de poziţia Lunii; ei auziseră spunându-se că de 
când cu observaţiile făcute pe vremea califilor, mişcarea ei 
de revoluţie se accelera într-o anume proporţie; de aici ei 
trăgeau concluzia foarte logică de altfel, că la o accelerare 
a mişcării trebuia să-i corespundă o descreştere a 
distanțelor dintre cei doi aştri şi că acest dublu efect 
prelungindu-se la infinit, Luna ar sfârşi într-o zi prin a 
cădea pe Pământ. Totuşi, până la urmă ei se liniştiră şi 
încetară să mai poarte de grijă urmaşilor lor, în momentul 
când li se spuse că după calculele făcute de Laplace, un 
ilustru matematician francez, această accelerare a mişcării 
este cuprinsă'în limite foarte restrânse şi că o descreştere 
proporţională nu va întârzia să-i urmeze. Aşadar, echilibrul 
sistemului solar nu putea fi tulburat în veacurile ce vor 

34 

veni. 

în sfârşit, mai exista şi acea categorie superstiţioasă a 
neştiutorilor; ei nu se mulţumesc cu faptul că sunt inculti, 
ci ştiu şi ceea ce nu există; iar cu privire la Lună, ei cunosc 
multe istorii. Unii priveau discul ei ca o oglindă poleită cu 
ajutorul căreia puteau să se vadă din diferite locuri de pe 
Pământ şi să-şi comunice unul altuia gândurile. Alţii 
susțineau că în nouă sute cincizeci de cazuri dintr-o mie de 
răsărituri de Lună nouă, ele aduseră schimbări însemnate, 
cum sunt cataclismele, revoluțiile, cutremurele de pământ, 
potopul etc; ei credeau deci în influenţa misterioasă a 
astrului nopţilor asupra destinelor omeneşti şi îl socoteau 
ca o adevărată „contra-greutate'" a vieţii; ei credeau că 
fiecare selenit era legat prin simpatie de câte un locuitor al 
Pământului şi susțineau, o dată cu doctorul Mead, că 
sistemul vital îi este supus pe deplin, pretinzând fără să se 
dezică vreodată, că băieţii se nasc mai cu seamă în timpul 
craiului nou, iar fetele în timpul ultimului pătrar etc. Dar 
până la urmă fusese necesar să se renunţe la aceste greşeli 
grosolane şi să se revină la adevăr, iar Luna 
nemaipăstrându-şi influenţa ei îşi pierdu toate puterile în 
ochii anumitor curtezani şi dacă unii îi întoarseră chiar 


spatele, imensa majoritate votă pentru ea. Cât despre 
yankei, ei nu mai avură altă ambiţie decât aceea de a lua în 
stăpânire acest nou continent al văzduhurilor şi să înfigă pe 
cel mai înalt pisc al ei drapelul înstelat al Statelor Unite ale 
Americii. 

Capitolul VII 

IMNUL PROIECTILULUI 

Observatorul din Cambridge, în memorabila sa 

scrisoare din 7 octombrie, trata problema din punct de 
vedere astronomic; de aici înainte rămânea de rezolvat 

35 

partea mecanică. Gretăţile practice ar fi părut de netrecut în 
orice altă ţară în afară de America. Aici nu mai fusese decât 
un joc. 

Preşedintele Barbicane numise un comitet executiv 

dintre membrii Gun-Clubului, fără a mai irosi timpul. 

Acest comitet trebuia ca în trei şedinţe să limpezească cele 
trei mari probleme: a tunului, a proiectilului şi a pulberii. 

El era format din patru membri foarte cunoscători în aceste 
domenii: Barbicane, cu vot hotărâtor în caz de balotaj, 
generalul Morgan, maiorul Elphiston şi, în sfârşit, 
inevitabilul J.T. Maston, căruia i-au fost încredințate 
funcțiunile de secretar-raportor. 

La 8 octombrie, Comitetul se întruni în casa 

preşedintelui Barbicane din Republican Street nr. 3. Cum 
era lucru de seamă ca stomacul să nu tulbure cumva cu 
tipetele sale o discuţie atât de serioasă, cei patru membri ai 
Gun-Clubului se aşezară la o masă încărcată cu sandvişuri 
şi ceainice uriaşe. J.T. Maston înşuruba o peniță la cârligul 
său de fier şi şedinţa începu. 

Barbicane luă cuvântul: 

- Scumpii mei colegi - spuse el - avem de dezlegat 

una dintre cele mai importante probleme ale balisticii, 
această ştiinţă care se ocupă cu deosebire de mişcarea 
proiectilelor, adică a corpurilor lansate în spaţiu cu ajutorul 
unei forţe de impulsie, iar apoi lăsate în voia lor. 

- O! Balistica Balistica! exclamă J.T. Maston cu o 

voce emoţionată. 

- Poate ar fi părut mai logic - reluă Barbicane - să 

dedicăm prima noastră şedinţă pentru discutarea maşinii... 


- într-adevăr, răspunse generalul Morgan. 

- Totuşi - continuă Barbicane - după o matură 

chibzuinţă, mi s-a părut că problema proiectilului trebuia 
să aibă întâietate faţă de aceea a tunului, şi că dimensiunile 
acestuia trebuie să atârne de ale celuilalt. 

- Cer cuvântul! strigă J.T. Maston. 

36 

| se dădu cuvântul cu graba pe care o merita măreţul 

său trecut. 

- Bravii mei prieteni - spuse el cu glas inspirat - 
preşedintele nostru are dreptate să dea întâietate problemei 
proiectilului faţă de oricare alta. Acest proiectil pe care-l 
vom lansa pe Lună este solul nostru, ambasadorul nostru şi 
vă cer îngăduinţa de a-l aprecia din punct de vedere strict 
moral. 

Acest nou fel de a privi un proiectil, aţâţă într-un 

mod deosebit curiozitatea membrilor Comitetului; ei 
dădură mare atenţia lui J.T. Maston. 

- Scumpii mei colegi - reîncepu acesta - voi fi scurt; 

voi lăsa la o parte proiectilul fizic, proiectilul care ucide, 
pentru a discuta doar despre proiectilul matematic, cel 
moral. Proiectilul este pentru mine cea mai strălucită 
manifestare a puterii omeneşti. Aici este ea cuprinsă în 
întregime; creându-l, omul s-a apropiat cel mai mult de 
Creator!... 

- Prea bine! răspunse maiorul Elphiston. 

- într-adevăr - exclamă vorbitorul - dacă Dumnezeu 

a făcut stelele şi planetele, omul a făcut proiectilul, acest 
criteriu al vizitelor pământeşti, această minimalizare a 
astrelor rătăcitoare în spaţiu şi care - la drept vorbind - nu- 
s decât nişte proiectile! Domnului îi aparţine viteza 
electricităţii, viteza luminii, viteza stelelor, viteza 
cometelor, viteza planetelor, viteza sateliților, viteza 
sunetului, viteza vântului!... Dar.a noastră este viteza 
proiectilului, de o sută de ori mai mare decât a trenurilor şi 
a cailor celor mai rapizi! 

J.T. Maston era entuziasmat; vocea lui căpătă accente 
lirice, cântând acest sfânt imn al proiectilului. 

- Vreţi cifre? reîncepu el. lată cifre grăitoare! Luaţi 

doar modestul proiectil de douăzeci şi patru,* dacă viteza 


sa este de opt sute de mii de ori mai mică decât a 
electricităţii, de şase sute paisprezece ori mai mică decât a 
37 

luminii, de şaptezeci şi şase de ori mai mică decât a 
Pământului în mişcarea de translație în jurul Soarelui, 
totuşi, la ieşirea din tun, întrece viteza sunetului,** face 
două sute de stânjeni pe secundă, două mii de stânjeni în 
zece secunde, paisprezece mile pe minut (6 leghe), opt sute 
patruzeci de mile pe oră (360 leghe), douăzeci de mii o sută 
mile pe zi (8640 leghe), adică viteza unui punct de pe 
ecuator în mişcarea de rotaţie a Pământului, şapte milioane 
trei sute treizeci şi şase de mii cinci sute de mile pe an 
(3.153.760 leghe). Ar avea nevoie deci, de unsprezece zile 
pentru a ajunge la Lună, doisprezece ani să ajungă la Soare, 
trei sute şaizeci de ani să atingă Neptun, la graniţa 
sistemului solar, lată ce ar putea face acest modest 
proiectil, opera mâinilor noastre! Ce ar fi când, înzecind 
dublul acestei viteze l-am lansa cu o viteză de şapte mile pe 
secundă? Ah! Minunat proiectil! Măreţ proiectil! îmi place 

să cred că vei fi primit acolo sus, cu onorurile ce se cuvin 
unui ambasador pământean. 

Această sforăitoare peroraţie fusese primită cu urale 

şi J.T. Maston, foarte emoţionat, se aşeză,7 asaltat de 
felicitările colegilor săi. 

- Şi acum - spuse Barbicane - după ce am datun loc 
însemnat poeziei, să trecem direct la problemă. 

- Suntem gata, răspunseră membrii Comitetului, 

înghițind fiecare câte o jumătate de duzină de sandvişuri. 

- Ştiţi careţi problema ce trebuie rezolvată - reluă 
preşedintele - e vorba de a se imprima unui proiectil o 
viteză de 12 mii yarzi pe secundă. Sunt îndreptăţit să cred 
că vom izbuti. Dar acum, să cercetăm vitezele obţinute 
până acum; generalul Morgan ar putea să ne lămurească în 
această privinţă. 

- Cu atât mai lesne - răspunse generalul - cu cât în 
*Cântăritul adică 24 livre, (n.a.) 

Când se aude detunătura gurii de foc, nu poţi fi pe loc lovit de 
proiectil, (n.a.) 

37 


timpul războiului eram membru al comisiei de 
experimentare. Vă pot spune că tunurile de o sută ale lui 
Dahlgreen, care băteau la două mii cinci sute de stânjeni, 
imprimau proiectilului o viteză de cinci ,sute de yarzi ;pe 
secundă., .mimuk sibo ni bciiio ni uiiuu uaaini 

- Bine. Şi Columbiad Rodman?* întrebă 

preşedintele. 

- Columbiad Rodman, ce a fost experimentat la fortul 
Hamilton, lângă New York, lansa un proiectil cântărind o 
jumătate de tonă la o distanţă de şase mile, cu o viteză de 
opt sute yarzi pe secundă, rezultat ce nu l-au putut atinge 
nicicând Armstrong şi Pallisser în Anglia. 

'- O! Englezii!... rosti J.T. Maston, îndreptând către 

răsărit cârligul său ameninţător. 

- Aşadar - continuă Barbicane - aceşti opt sute de 

yarzi ar fi viteza maximă atinsă până azi? 

- Da, răspunse Morgan. 

- Cu toate acestea, vă voi spune - rosti J.T. Maston - 

că dacă mortierul meu n-ar fi explodat... 

- Da, dar a explodat, răspunse Barbicane cu un gest 
binevoitor. Să luăm deci ca punct de plecare această viteză 
de opt sute de yarzi. Trebuie să înzecim dublul ei. Aşadar 
într-o altă şedinţă vom discuta care sunt mijloacele 
destinate să producă viteza, numai că vă voi atrage atenţia, 
scumpii mei colegi, asupra dimensiunilor ce sunt necesare 
proiectilului nostru. Cred că vă închipuiţi că nu poate fi 
vorba în acest caz de proiectile cântărind cel mult o 
jumătate de tonă... 

- De ce nu? întrebă maiorul. 

- Pentru că acest proiectil - răspunse repede J.T. 

Maston - trebuie să,fie destul de mare pentru a atrage 
atenţia locuitorilor Lunii, dacă ei există cumva. 

- Da - zise Barbicane - şi pentru încă un motiv mult 
Americanii botează cu numele de Columbiad aceste uriaşe 
unelte de 

distrugere, (n.a.) 

50 

mai important. 

- Ce vrei să spui, Barbicane? întrebă maiorul. 


- Vreau să spun că nu-i destul să lansezi un proiectil 

şi să-l laşi în plata Domnului. Trebuie să-l urmărim pe 
traseu până în clipa în care va ajunge la ţintă. 

- De! exclamară generalul şi maiorul, puţin miraţi de 
această propunere. 

- Fără îndoială - reluă Barbicane, ca un om sigur de 

sine - altminteri experienţa noastră nu va da nici un 
rezultat. 

- Aşadar - răspunse maiorul - vei face un proiectil de 
dimensiuni uriaşe? 

- Nu. Binevoiţi a mă asculta. Ştiţi că uneltele optice 

au atins o mare perfecţiune; cu anumite telescoape s-a 
putut mări Luna de şase mii de ori şi a fost apropiată până 
la aproximativ patruzeci de mile (-l6 leghe). Or, la această 
distanţă, lucrurile având o dimensiune de şaizeci de 
picioare sunt perfect vizibile. Dacă nu s-a mers mai departe 
cu puterea de pătrundere a telescoapelor, aceasta se 
datorează faptului că această putere nu se poate exercita 
decât în paguba clarităţii imaginilor, iar Luna, care nu-i 
decât o oglindă reflectoare, nu trimite o lumină destul de 
puternică, pentru a se putea împinge măririle peste acest 
- Ei bine! Ce vei face atunci? întrebă generalul. Vei 

da proiectilului dumitale un diametru de şaizeci de 
picioare? 

- Deloc! 

- Atunci îţi vei lua sarcina de a face ca Luna să fie 

mai luminoasă? 

- întocmai! 

- lată ceva ce întrece măsura! - exclamă J.T. Maston. 

- Da, foarte simplu, răspunse Barbicane. într-adevăr, 

dacă izbutesc să micşorez desimea atmosferei pe care o 
străbate lumina Lunii, nu voi intensifica astfel lumina? 
hotar. 

- Cu siguranţă. 

- Ei bine!... Ca să pot obţine acest rezultat, îmi va fi 

de ajuns să instalez un telescop pe un oarecare munte înalt. 
Ceea ce vom şi face... 

- Mă predau, mă predau, răspunsemaiorul. Ai un fel 

de a simplifica lucrurile... Şi cât nădăjduieşti să poţi mări 
astfel? 


- Să măresc de patruzeci şi opt de mii de ori, ceea ce 

ar aduce Luna la numai cinci mile distanţă şi pentru ca 
obiectele să fie vizibile, n-ar mai fi nevoie să aibă un 
diametru mai mare de nouă picioare. 

- Perfect! strigă J.T. Maston. Proiectilul nostru va 

avea deci un diametru de nouă picioare. 

- întocmai. 

- îngăduie-mi să-ţi spun totuşi - reluă maiorul 

Elphiston - că va fi atât de greu, încât... 

- O! maiorule - răspunse Barbicane - înainte de a 

discuta despre greutatea sa, dă-mi voie să-ţi spun că 
părinţii noştri făceau minuni în cazurile acestea. Departe de 
minegândul de a pretinde că balistica n-a făcut progrese de 
atunci, dar e bine să se ştie că încă din Evul Mediu se 
obțineau rezultate surprinzătoare, aş îndrăzni să adaug 
chiar, mai surprinzătoare ca ale noastre. 

- Ei, asta-i! făcu Morgan. 

- Demonstrează, ceru cu vioiciune J.T. Maston. 

- Nimic mai lesne, răspunse Barbicane; am 

argumente în sprijinul propunerii mele. Astfel, la asediul 
Constantinopolului de către Mahomed II, în 1543, s-au 
lansat proiectile de piatră ce cântăreau o mie nouă sute de 
livre şi care trebuiau să fi fost de o grosime serioasă. 

- O! o!... exclamă maiorul, o mie nouă sute de livre 

este o cifră cu care nu-i de glumit... 

- La Malta, pe vremea cavalerilor, un oarecare tun 

din fortul Saint-Elme arunca proiectile cântărind două mii 
cinci sute de livre. 

40 

- Nu e cu putinţă! 

- In sfârşit, după un istoric francez, pe timpul lui 

Ludovic al XI-lea, exista un mortier care arunca o bombă 
de numai cinci sute de livre; dar această bombă aruncată 
căzu la Charenton, un loc unde înţelepţii îi închideau pe cei 
nebuni. 

- Foarte bine, spuse J.T. Maston. 

- Ce am putea spune că am văzut de atunci? Tunurile 
Armstrong lansând proiectile de cinci sute de livre şi 
tunurile Columbiad-Rodman pe cele de o jumătate de tonă. 
Se pare deci, că dacă proiectilele au câştigat în bătaie, au 


pierdut însă din greutate. Ori, dacă îndreptăm eforturile 
noastre pe această cale, trebuie să ajungem, cu ajutorul 
progresului ştiinţei, să înzecim greutatea proiectilelor lui 
Mahomed Il şi a cavalerilor de Malta. 

- E limpede - răspunse maiorul - dar ce metal 

socoteşti că s-ar putea întrebuința pentru proiectil? 

- Foarte simplu, fonta, răspunse generalul Morgan. 

- Pf! Fonta! exclamă J.T. Maston, cu un adânc 

dispreţ. lată un material foarte de rând pentru un proiectil 
sortit să ajungă pe Lună. 

„- Să nu exagerăm, onorabilul meu prieten, răspunse 
Morgan; fonta Va fi de-ajuns. 

- Deci, reîncepu maiorul Elphiston dat fiind că 

greutatea e proporţională cu volumul său, un proiectil de 
fontă, având un diametru de nouă picioare, va avea o 
greutate înspăimântătoare! 

- Da, dacă-i plin; nu dacă este gol pe dinăuntru, spuse 
Barbicane. 

- Gol? Va fi deci un obuz? 

- în care se vor putea pune telegrame - completă J.T. 
Maston - şi mostre de-ale produselor noastre pământeşti!... 
- Da, un obuz, răspunse Barbicane; trebuie să fie 

negreşit un obuz; un proiectil plin, de o sută opt degete,* ar 
cântări mai mult de două sute mii de livre, greutate cu mult 
prea mare; totuşi, întrucât trebuie asigurată o anumită 
stabilitate proiectilului, propun să-i dăm o greutate de cinci 
mii de livre. 

- Care va fi deci grosimea pereţilor săi? întrebă 

maiorul. 

- Dacă respectăm proporţia regulamentară - reîncepu 

3|C 

Măsură egală cu 30 cm. (n.t.) 

41 

Morgan - un diametru de o sută opt degete cere pereți de 
cel puțin două picioare. 

- Asta ar fi cu mult prea mult, răspunse Barbicane; 

trebuie să observați că aici nu este vorba de un proiectil 
destinat să găurească plăci; va fi de ajuns deci să aibă 
pereții destul de puternici pentru a rezista presiunii gazelor 
exploziei. lată deci problema: ce grosime trebuie să aibă un 


obuz de fontă, pentru a nu cântări mai mult de douăzeci de 
mii de livre? Isteţul nostru calculator, bravul Maston, ne-o 
42 

va spune chiar în timpul şedinţei. 

- Nimic mai lesne, răspunse onorabilul secretar al 
comitetului. Şi spunând acestea, el înşiră câteva formule 
algebrice pe hârtie; se văzură ivindu-se de sub pana lui 
nişte y şi x ridicaţi la pătrat. Ba se păru chiar că extrage, 
fără a se atinge de ea şi rădăcina cubică şi zise: Pereţii vor 
avea de-abia două degete grosime. 

- Va fi îndeajuns oare? întrebă maiorul cu oarecare 
îndoială. 

- Nu, răspunse preşedintele Barbicane, nu, desigur. 

- Ei bine, atunci ce-i de făcut? reîncepu Elphiston 

destul de încurcat. 

- Să întrebuinţăm un alt metal decât fonta. 

- Arama? răspunse Morgan. 

- Nu. Şi acesta e prea greu; vă propun ceva mai bun 

însă. 

- Ce anume? întrebă maiorul. 

- Aluminiul, răspunse Barbicane. 

- Aluminiul! exclamară cei trei colegi ai 

preşedintelui. 

- Fără îndoială, prieteni. Ştiţi că un vestit chimist 

francez, Henry Saint-Claire-Deville, a izbutit în 1854 să 
obţină aluminiul ca o masă compactă. Ori, acest preţios 
metal are albeaţa argintului, inalterabilitatea aurului, tăria 
fierului, uşurinţa de topire a aramei şi greutatea sticlei; se 
prelucrează uşor; este nespus de răspândit în natură, 
deoarece oxizii de aluminiu constituie baza celor mai multe 
stânci; e de trei ori mai uşor decât fierul, şi pare a fi creat 
anume pentru a ne procura materialul necesar proiectilului 
nostru!... 

- Uraa, pentru aluminiu!... exclamă secretarul 

comitetului, zgomotos ca de obicei în momentele sale de 
entuziasm. 

- Dar, dragul meu preşedinte - spuse maiorul - oare 

preţul aluminiului nu este prea ridicat? V 

42 


- Era, răspunse Barbicane; la începutul descoperirii 

sale, o livră de aluminiu costa între două sute şaizeci şi 
două sute optzeci de dolari (cam 1500 franci) apoi preţul a 
scăzut la 27 dolari (150 franci) iar în sfârşit azi costă nouă 
dolari (48,75 franci). 

- Dar chiar nouă dolari livra - replică maiorul, care nu 

se preda cu una cu două - este totuşi un preţ foarte rdicat. 
- Desigur, dragul meu maior - dar nu de neatins. 

- Cât va cântări deci proiectilul? 

- lată ce rezultă din socotelile mele, răspunse 

Barbicane; un proiectil de o sută opt degete diametru şf 
douăsprezece degete grosime ar cântări, dacă ar fi din 
fontă, 67.440 de livre; dacă ar fi din aluminiu, greutatea sa 
ar fi redusă la 19.250 livre. 

- Perfect! exclamă Maston, iată ceva care poate fi 

luat în consideraţie. 

- Perfect! Perfect! repetă maiorul, dar poate că nu 

ştiţi că e optsprezece dolari livra; acest proiectil va costa... 
- O sută şaptezeci şi trei de mii două sute cincizeci 

dolari (918437,50 franci), o ştiu prea bine; dar în privinţa 
asta să nu vă temeţi prieteni, banii nu vor lipsii 
întreprinderii noastre. Răspund eu pentru acest lucru... 

- Vor curge în buzunarele noastre, răspunse J.T. 

Maston. 

- 'Ei bine! Ce părere aveţi despre aluminiu? întrebă 
preşedintele. 

- Adoptat, răspunseră cei trei membri ai Comitetului. 

- în ceea ce priveşte forma proiectilului - continuă 
Barbicane - ea interesează mai puţin, deoarece o dată 
depăşită atmosfera, proiectilul se va găsi în vid; propun 
deci să fie rotund: aşa se va învârti înjurai său de va voi şi 
se va purta după,bunul său plac. 

Aşa se sfârşi prima şedinţă a Comitetului; problema 
proiectilului era definitiv rezolvată şi J.T. Maston era foarte 
bucuros la gândul că se va trimite un proiectil de aluminiu 
seleniţilor, „ceea ce îi va face să aibă o năstruşnică părere 
despre locuitorii Pământului!" 

43 

Capitolul VIII 

POVESTEA TUNULUI 


Hotărârile luate în această şedinţă produseră un mare 
efect în lume. Câţiva oameni înfricoşaţi se speriară puţin la 
gândul unui proiectil cântărind douăzeci de mii de livre 
lansat prin văzduhuri. Se întrebau ce tun ar putea imprima 
vreodată o asemenea viteză iniţială unei atari mase. 
Procesul-verbal al celei de a doua şedinţe a Comitetului 
trebuia să răspundă victorios acestor întrebări. 

în seara zilei următoare, cei patru membri ai Gun- 

Clubului se aşezară în faţa unor noi munţi de sanavişuri şi 
la marginea unui adevărat ocean de ceai. Discuţia îşi reluă 
numaidecât cursul său şi de astă dată fără nici o 
introducere. 

- Scumpii mei colegi, spuse Barbicane, ne vom 

ocupa de maşina pe care trebuie s-o construim, de 
lungimea sa, de forma ei, de compoziţia şi greutatea sa. 
Probabil că vom ajunge să-i dăm dimensiuni uriaşe; dar 
oricât de mari ar fi greutăţile, geniul nostru industrial le va 
veni de hac cu uşurinţă. ,. 

Binevoiţi deci a mă asculta, şi nu vă economisiţi 
obiecţiunile. Nu mă tem de ele. 

Un mârâit aprobator întâmpină această declaraţie. 

- Să nu uităm - continuă Barbicane - care au fost 
concluziile discuţiei noastre de ieri; problema se prezintă 
azi sub această formă: să se imprime o viteză iniţială de 
douăsprezece mii de yarzi pe secundă unui obuz de o sută 
opt degete diametru şi cu o greutate de douăzeci de mii de 
livre. lată într-adevăr problema răspunse maiorul 
Elphiston. 

44 

- Să merg mai departe, reîncepu Barbicane. Ce se 
întâmplă când un proiectil e aruncat în spaţiu? E solicitat 
de trei forţe independente: rezistenţa mediului, atracţia 
Pământului şi puterea de impulsie care l-a însufleţit. 

Să examinăm aceste trei forţe. Rezistenţa mediului, 

adică rezistenţa aerului nu va avea prea mare însemnătate, 
într-adevăr, atmosfera pământească nu are decât patruzeci 
mile (aproape 16 leghe). Ori, cii o viteză de 12 mii yarzi, 
proiectilul o va străbate în cinci secunde, timp destul de 
scurt, pentru ca rezistenţa mediului să poată fi socotită 
neînsemnată. Să trecem atunci la atracţia Pământului, adică 


la greutatea proiectilului. Ştim că această greutate va 
descreşte în raport invers cu -pătratul distanțelor; într- 
adevăr, iată ce ne învaţă fizica: când un corp e lăsat în voia 
lui cade la suprafaţa Pământului, căderea sa fiind de 
cincisprezece picioare* în prima secundă şi dacă acelaşi 
corp ar fi fost dus la două sute cincizeci şi şapte de mii 
cinci sute patruzeci şi două mile, adică la distanţa unde se 
găseşte Luna, căderea sa ar fi redusă la aproape o jumătate 
linie în prima clipă. E aproape nemişcarea. Nu ne rămâne 
altceva de făcut decât şă învingem progresiv această 
acţiune a gravităţii. Cum vom ajunge aici? Prin forţa de 
impulsie. 

- lată greutatea, răspunse maiorul. 

- într-adevăr, iat-o - reîncepu preşedintele - dar o 

vom învinge, căci această forţă de impulsiune, care ne este 
necesară, este în raport cu lungimea maşinii şi a cantităţii 
pulberii întrebuințate, aceasta fiind limitată doar de 
rezistenţa maşinii. Deci astăzi ne vom ocupa de 
dimensiunile pe care l'e va avea tunul. E de la sine înţeles 
* Adică 4 m şi 90 cm în clipa a doua: 

La distanţa unde se află Euna: căderea 

Ar fi 1 mm 1/3, sau 5000 miimi 

Dintr-o linie (n.a.). 

45 

că putem să-f determinăm, calculându-i rezistenţa - aşa zis 
la infinit - deoarece nu-i menit să fie manevrat. 

- Toate acestea sunt limpezi, răspunse generalul. 

- Până aici - spuse Barbicane - tunurile cele mai 

lungi, enormele noastre Columbiad, n-au depăşit douăzeci 
şi cinci picioare în lungime; mulţi oameni vor fi miraţi de 
mărimea la care vom fi siliţi să ajungem. 

- Ei! Fără îndoială! exclamă J.T. Maston. în ceea ce 

mă priveşte, am pretenţia la un tun de cel puţin o jumătate 
de milă. 

- O jumătate de milă! exclamă maiorul şi generalul. 

- Da! O jumătate de milă şi încă va fi pe jumătate faţă 

de ceea ce artrebui să fie. 

- Haide, Maston, strigă Morgan, prea o umili. 

- Nicidecum! răspunse înfierbântatul secretar, şi zău 

că nu pricep de ce socoteşti că exagerez. 


- Fiindcă mergi prea departe! 

-Află, domnule - spuse J.T. Maston foarte grav - află 

că un artilerist e ca un proiectil, nu merge niciodată prea 
departe! 

Discuţia începu să fie mai ascuţită, când preşedintele 
interveni: 

- Liniştiţi-vă, prieteni, şi să chibzuim; fără îndoială 

că trebuie un tun cu bătaie lungă, deoarece lungimea piesei 
va face să crească detenta gazelor îngrămădite sub 
proiectil, dar e de prisos să depăşim anumite limite. 

- Chiar aşa, răspunse maiorul. 

- Care sunt regulile folosite într-un asemenea caz? De 
obicei, lungimea unui tun este între douăzeci şi douăzeci şi 
cinci de ori diametrul unui proiectil şi cântăreşte de la două 
sute treij”j” “ci,f”g”v|aldpu” fsute patruzeci de ori 
greutatea lui. - 

46 

- Nu e deajuns, strigă năvalnic J.T. Maston. 

- Recunosc, vrednicul meu prieten, şi într-adevăr, 

conform acestei proporţii pentru un proiectil mare de nouă 
picioare ce cântăreşte treizeci de mii de livre, maşina n-ar 
avea decât o lungime de două sute douăzeci şi cinci de 
picioare şi o greutate de şapte milioane două sute mii livre. 
- E caraghios, reîncepu J.T. Maston. Mai degrabă să 

luăm un pistol. 

- Sunt de aceeaşi părere - răspunse Barbicane - de 

aceea îmi propun să împătresc, această lungime şi să 
construim un tun de nouă sute picioare. 

Generalul şi maiorul încercară să se împotrivească; 

cu toate acestea propunerea viu susţinută de secretarul 
Gun-Clubului fu definitiv adoptată. 

- Ei şi acum - spuse Elphiston - ce grosime să aibă 

pereţii? 

- Şase picioare, răspunse Barbicane. 

- Doar n-oi fi crezând că vei urca un asemenea 

morman pe afet? 

- Ar fi totuşi ceva măreț! spuse J.T. Maston. 

- Dar de neîntrebuinţat, răspunse Baricane. Eu mă 
gândesc să torn această maşină chiar în pământ, s-o ferec 
ou cercuri de fier forjat şi în sfârşit să o înconjor cu un zid 


gros din piatră şi var, în aşa fel încât să poată rezista la 
orice împotrivire a terenului înconjurător. O dată turnată 
această piesă, interiorul ţevii va fi cu îngrijire șlefuit şi 
calibrat, în aşa fel încât să împiedice să existe vântul 
proiectilului;* aşa nu se vor risipi gazele şi întreaga forţă 
provenită din explozia pulberii va fi întrebuințată pentru 
impulsie. 

-Ura! Ura! izbucni“ T:jJMa”on;-"ave«n”tţmiiir" " 

- Nu încă! răspunse Barbicane, făcând''lin semn 

47 

liniştitor prietenului său nerăbdător. 

-De ce? 

- Pentru că nu am discutat nimic despre forma lui. Ce 
va fi, un tun, un obuzier sau un mortier? 

- Un tun, răspunse Morgan. 

- Un obuzier, reluă maiorul. 

- Un mortier, strigă J.T. Maston. 

O nouă discuţie destul de vie era pe punctul de a se 
încinge, fiecare propunând arma sa favorită, când 
preşedintele le-o tăie scurt. 

- Prieteni - spuse el - vă voi face de îndată să fiţi cu 

toţii de acord. Columbiadul nostru va avea din fiecare câte 
ceva. Va fi un tun, deoarece camera de explozie va avea 
acelaşi diametru ca şi interiorul ţevii. Va fi un obuzier, 
fiindcă va lansa un obuz. Va fi şi mortier, fiindcă va fi 
ridicat la nouăzeci de grade şi neavând posibilitatea de 
recul, fixat pe vecie în pământ, va imprima proiectilului 
întreaga forţă de impulsie, îngrămădită în coastele sale. 
- Adoptat, adoptat, răspunseră membrii Comitetului. 

- O observaţie - spuse Elphiston - acest tun-obuzier- 
mortier va fi ghintuit? 

- Nu - răspunse Barbicane - nu; avem nevoie deo. 
viteză iniţială uriaşă, şi ştiţi bine că un proiectil izbucneşte 
mai încet din tunurile ghintuite decât din acelea cu 
interiorul neted. 

- E drept. 

- în sfârşit, de data asta e al nostru! repetă J.T. 

Maston. 

- încă nu cu totul, răspunse preşedintele. 

- Şi de ce? 


- Pentru că nu ştim încă din ce metal va fi făurit. 

*E vorba de spaţiul ce există uneori între proiectil şi interiorul 
țevii, (n.a.) 

48 

- Să hotărâm aceasta pe dată. 

- Tocmai voiam să vi-^o propun. 

Cei patru membri ai Comitetului înghiţiră fiecare 

câte o duzină de sandvişuri, urmate de câte o cană de ceai 
şi discuţia reîncepu. 

- Vajnicii mei colegi - spuse Barbicane - tunul nostru 
trebuie să fie foarte rezistent, foarte dur, să nu se topească 
la căldură, indisolubil şi inoxidabil la acţiunea corozivă a 
acizilor. 

- în această privinţă, nu poate fi nici o îndoială, 

răspunse maiorul, şi cum vom avea nevoie de o mare 
cantitate de metal, nu ne vom încurca cu alegerea. 

- Bine atunci - spuse Morgan - vă propun pentru 

fabricarea Columbiadului celmai bun aliaj cunoscut până 
acum, adică o sută părţi aramă, douăsprezece părţi staniu, 
şi şase părţi alamă. 

- Dragii mei - zise preşedintele - trebuie să 

mărturisesc că această compoziţie a dat rezultate minunate; 
dar în cazul acesta, ar costa prea scump şi ar fi foarte greu 
de folosit. Socotesc deci, că trebuie adoptată o materie 
excelentă, dar ieftină, cum ar fi, de pildă, fonta. Nu eşti de 
această părere, maiorule? 

- Cu totul de acord, răspunse Elphiston. 

- într-adevăr - reluă Barbicane - fonta e de zece ori 

mai ieftină ca bronzul, e mai uşor s-o topeşti, se toarnă uşor 
în tipare de nisip şi se mânuieşte mai repede. Aşa 
economisim şi timp şi bani. De altfel acest material este 
deosebit de bun şi-mi aduc aminte că în timpul războiului, 
la asediul Atlantei, fiecare tunde fontă a tras mii de lovituri 
din douăzeci în douăzeci de minute, fără să-i fi dăunat cu 
ceva. 

- Cu toate acestea fonta "se sparge" uşor, răspunse 

48 

Morgan 

- Da, dar în acelaşi timp e şi foarte rezistentă; de 

altfel, vă garantez că nu va plezni. 


- Ar putea să explodeze chiar dacă ar fi ceva bine 
făcut, spuse tendenţios J.T. Maston. 
- Cu siguranţă, răspunse Barbicane. Voi ruga deci pe 
vrednicul nostru secretar să calculeze greutatea unui tun de 
fontă, lung de nouă sute de picioare, cu un diametru 
64 
Interior de nouă picioare şi grosde şase picioare. 

- Într-o clipă, zise J. T. Maston. 
Şi la fel ca în ajun, el înşiră formulele sale cu o 
Minunată uşurinţă şi după un minut spuse; 

- Acest tun nu va cîntări şaizeci şi opt mii patruzeci tone 
(68.040.000 kg.). 
- Şi la doi cenți livra (10 cm.) cât va costa? 
- Două milioane cinci sute zece mii şapte sute şi un 
dolar (13.608.000 franci). 
J.T. Maston, maiorul şi generalul îl priviră îngrijoraţi 
pe Barbicane. 
- Ei bine, domnilor - glăsui preşedintele - vă voi 
spune iarăşi ceea ce v-am mai spus şi ieri; fiţi liniştiţi, 
milioanele nu ne vor lipsi... 
în urma asigurării date de preşedintele lor, membrii 
Comitetului se despărţiră, amânând pentru a doua zi seara, 
a treia lor şedinţă. 
Capitolul IX 
PROBLEMA PULBERII 
Mai rămânea de discutat problema pulberii. 
Mulțimea aştepta cu nelinişte această ultimă hotărâre, fiind 
cunoscute mărimea proiectilului şi lungimea tunului, ce 
cantitate de pulbere ar fi necesară pentru a produce forţa de 
impulsie, acest groaznic agent ale cărui efecte omul le-a 
stăpânit şi le-a îngrădit şi era pe punctul de a fi chemat să 
joace un rol de proporţii neobişnuite. 
în general se ştie şi se repetă faptul că pulberea a fost 
inventată în veacul al paisprezecelea de către un călugăr, 
Schwartz, care a plătit cu viaţa marea sa descoperire. Dar 
acum este aproape dovedit că acest basm trebuie socotit ca 
una dintre legendele Evului Mediu. Nimeni n-a născocit 
praful de puşcă: el s-a născut chiar din focurile greceşti,* 
din aceeaşi compoziţie de pucioasă şi salpetru; numai că de 
atunci aceste amestecuri, care nu erau decât amestecuri ce 


făceau doar zgomot, s-au transformat în amestecuri 
explozive. 

Dar dacă erudiţii cunosc cu precizie falsa legendă a 

Focuri ce plutesc pe ape. (n.a.) 

50 

pulberii, puţini oameni îşi dau seama de puterea ei 
mecanică. Ori, iată ceea ce trebuie cunoscut pentru a 
înţelege însemnătatea problemei pe care o dezbătea 
Comitetul. 

Astfel, un litru de pulbere cântăreşte aproape două 

livre (900 grame);* aprinzându-se, produce patru sute de 
litri de gaze; aceste gaze, lăsate în libertate şi sub acţiunea 
unei temperaturi de două mii patru sute de grade, ocupă 
spaţiul a patru mii de litri. Deci proporţia dintre volumul 
pulberii şi cel al gazelor produse prin arderea sa completă 
este de unul la patru mii. Să se calculeze deci ce groaznică 
forţă de impulsiune au aceste gaze când sunt comprimate 
într-un spaţiu de patru mii de ori mai mic. 

lată ceea ce ştiau perfect membrii Comitetului când 
intrară a doua zi în şedinţă. Barbicane dădu cuvântul 
maiorului Elphiston, care fusese director al pulberărilor în 
timpul războiului. 

„- Scumpii mei camarazi - luă cuvântul acest distins 
chimist - voi începe prin a vă da cifre de necombătut ce ne 
vor servi ca bază de discuţii. Ghiuleaua de douăzeci şi 
patru despre care - în termeni atât de practici - ne vorbea 
alaltăieri onorabilul J.T. Maston, nu e aruncată din gura 
tunului doar de cele şaisprezece livre de pulbere. 

- Eşti sigur de cifra aceasta? întrebă Barbicane. 

- Absolut sigur, răspunse maiorul. Tunul Armstrong 

nu întrebuinţează decât şaptezeci şi cinci de livre de 
pulbere pentru un proiectil de opt sute de livre şi 
Columbiad-Rodman, numai o sută şaizeci de livre de praf 
de puşcă pentru a lansa la şase mile o ghiulea de o jumătate 
de tonă. De aceste fapte nu ne putem îndoi, căci eu însumi 
le-am notat în procesele-verbale ale Comitetului artileriei. 
# 

Livra americană este de 453 gr. (n.a.) 

50 

- Perfect, zise generalul. 


- Ei bine! - reluă maiorul - consecinţa acestor cifre 

este convingătoare. Cantitatea de pulbere, nu creşte o dată 
cu greutatea ghiulelei; într-adevăr, dacă ar trebui 
şaisprezece livre de pulbere pentru un proiectil de optzeci, 
cu alte cuvinte dacă în tunurile obişnuite se întrebuinţează 
o cantitate de praf de puşcă cântărind două treimi din 
greutatea proiectilului, această proporţionalitate nu rămâne 
totdeauna aceeaşi. Socotiţi şi veţi vedea că pentru un 
proiectil de o jumătate de tonă, în loc de trei sute treizeci şi 
trei livre de pulbere, această cantitate, a fost micşorată la 
numai o sută şaizeci de livre. 

- Unde vrei să ajungi? întrebă preşedintele. 

- Dacă duci până la extrem teoria dumitale, dragă 

maiorule - Spuse J.T. Maston - vei ajunge la concluzia că în 
momentul în care proiectilul dumitale va fi îndeajuns de 
greu, nu vei mai avea nevoie deloc de pulbere. 

- Amicul meu Maston e glumeţ chiar şi în lucrurile 

cele mai serioase - zise maiorul - dar să fie liniştit; în 
curând voi propune cantităţi de pulbere ce-i vor mulţumi 
amorul său propriu de artilerist. Numai că ţin să vă spun că 
în timpul războiului chiar şi pentru cele mai mari tunuri 
greutatea pulberii a fost micşorată, în urma experienţelor, 
la a zecea parte din greutatea proiectilului. 

- Nimic mai exact, spuse Morgan. Dar înainte de a 

hotăfi cantitatea de pulbere trebuitoare pentru a da 
impulsul, socot că este bine să ne înţelegem cu privire la 
felul ei. 

- Vom întrebuința o pulbere cu boabe mari, răspunse 
maiorul; aprinderea şi explozia ei este mai rapidă decât 
aceea a pulberii mărunte. 

- Neîndoios - răspunse Morgan - dar ea e foarte 

51 

sfărâmicioasă şi sfârşeşte prin a deteriora interiorul 
tunurilor. 

- Bun! Ceea ce nu este bun pentru un tun destinat să 
presteze un servciu îndelungat nu înseamnă că e rău pentru 
Columbiadul nostru. Nu ne expunem nici unui pericol de 
explozie; trebuie doar ca pulberea să se aprindă pe loc, 
pentm ca efectul său mecanic să fie complet. 


„- S-ar putea - spuse J.T. Maston - să se dea mai multe 
găuri, astfel ca să-l poţi aprinde în diferite puncte în acelaşi 
timp. 

- Desigur - răspunse Elphiston - dar asta ar face 
manevrarea mult mai anevoioasă. Revin deci la pulberea 
mea cu boabe mari, care înlătură aceste greutăţi. 

- Fie, răspunse generalul. 

- Pentru a încărca Columbiadul său - reluă maiorul - 
Rodman întrebuința o pulbere cu boabe mari ca nişte 
castane, făcute din cărbune de salcie, arse doar în cazane de 
fontă. Această pulbere era dură şi lucioasă, nu murdărea, 
conţinea mare cantitate de hidrogen şi oxigen, lua foc în 
aceeaşi clipă şi deşi foarte explozibilă, nu strica prea tare 
gurile tunurilor. 

- Ei bine! mi se pare - răspunse J.T. Maston - că nu 

mai avem de ce să stăm pe gânduri şi că ne-am făcut 
alegerea. 

- Afară doar de cazul în care veţi prefera praful de 

aur, spuse maiorul râzând, ceea ce-i atrase un gest 
ameninţător cu cârligul din partea supărăciosului său 
prieten. 

Până atunci, Barbicane rămăsese în afara discuţiei. îi 

lăsă să discute în timp ce el asculta. Fără îndoială însă că 
avea o idee; aşa încât se mulţumi să zică doar: 

- Acum, dragii mei, ce cantitate de pulbere 

52 

propuneţi? 

O clipă, cei trei membri ai Comitetului Gun-Clubului 

se priviră unul pe altul. 

- Două sute de mii de livre, îi răspunse Morgan. 

- Cinci sute de mii! spuse maiorul. 

- Opt sute de mii! strigă J.T. Maston. 

De astă dată, Elphiston nu mai cuteză să afirme că, 
colegul său exagerează. într-adevăr, era vorba de a se 
trimite până la Lună un proiectil cântărind douăzeci de mii 
de livre şi să i se dea o viteză iniţială de douăsprezece mii 
de yarzi pe secundă. O clipă de tăcere urmă după întreita 
propunere făcută de cei trei colegi. 

Ea a fost întreruptă în cele din urmă de preşedintele 
Barbicane. 


-Bravii mei camarazi - le glăsui el cu o voce liniştită 

- plec de la principiul că rezistenţa tunului nostru, construit 
în condiţiile voite de noi, este nemărginită. Cred că îl voi 
uimi pe onoratul J.T. Maston, spunându-i că a fost cam 
fricos în socotelile lui şi propun să dublăm cele opt sute de 
mii de livre de pulbere ale sale. 

- Un milion şase sute de mii de livre? exclamă J.T. 

Maston, sărind de pe scaunul său. 

- întocmai. 

- Dar atunci ar trebui să revenim la tunul meu de o 
lungime de jumătate milă. 

- Cu siguranţă, spuse maiorul. 

- Un milion şase sute de mii de livre pulbere - 

reîncepu secretarul comitetului - vor ocupa un spaţiu de 
aproximativ douăzeci şi două de mii de picioare cubice. * 
Cum însă tunul dumitale are o capacitate de numai 
cincizeci şi patru de mii de picioare cubice,** el nu va fi 
umplut decât pe jumătate, iar ţeava nu va fi destul de lungă 
53 

pentru ca detenta gazelor să imprime proiectilului o viteză 
suficientă. 

Nu se mai putea spune nimic. J.T. Maston' spunea 
adevărul. Cu toţii îl priveau pe Barbicane. 

- Cu toate acestea - reluă preşedintele - eu ţin la 

această cantitate de pulbere. Gândiţi-vă, un milion şase 
sute mii de livre de pulbere vor da naştere la şase miliarde 
litri de gaze. Şase miliarde! Aţi auzit bine? 

- D»ar atunci ce e de făcut? întrebă generalul. 

- Foarte simplu, trebuie să micşorăm această enormă 
cantitate de pulbere, păstrând totuşi această putere 
mecanică. 

- Bun! Dar cum? 

- O să vă spun, răspunse simplu Barbicane. 

Interlocutorii săi îl înghiţeau din ochi. 

e - De fapt nimic nu e mai uşor - reîncepu el - decât să 
reduci această masă de pulbere la un volum de patru,ori 
mai mic. Cunoaştem cu toţii această materie curioasă, ce 
constituie țesuturile elementare ale vegetalelor, şi care se 
numeşte celuloză. 

- Ah! - exclamă maiorul - te-nţeleg, dragă Barbicane. 


- Această materie - spuse preşedintele - se obţine în 

stare pură din diferite corpuri şi mai cu seamă din bumbac, 
care nu e altceva decât puful din capsulele bumbacului. 
Ori, bumbacul combinat cu acid azotic la rece se 
transformă într-o substanţă foarte explozivă şi lesne de 
aprins, deloc solubilă. Acum câţiva ani, în 1832, un chimist 
francez, Braconnol, a descoperit această substanţă, pe care 
a botezat-o xyloidină. în 1838, un alt francez, Pelouze, i-a 
studiat diferitele proprietăţi şi în sfârşit, în 1846, Shonbein, 
Ceva mai puţin de opt sute metri cubi. (n.a.) 

Două mii metri cubi. (n.a.) 

54 

profesor de chimie la Bale, a propus-o ca pulbere de război. 
Această pulbere este bumbacul azotic... 

- Sau pyroxilul, răspunse Elphiston. 

- Sau fulmicotonul, reluă Morgan. 

- Oare nici un nume de american nu există la baza 

acestei descoperiri? strigă J.T. Maston, împins de un viu 
simţământ de amor propriu naţional. 

- Din nefericire, nici unul, răspunse maiorul. 

- Totuşi, pentru a-l mulţumi pe Maston - reîncepu 
preşedintele - îl voi informa că lucrările unuia dintre 
concetăţenii noştri pot fi legate de studiul celulozei, căci 
olodiul, care e unul dintre elementele principale ale tehnicii 
fotografiei, nu este altceva decât pyroxil dizolvat în eter şi 
la care s-a adăugat alcool şi a fost descoperit de Maynard, 
pe vremea aceea student la medicină în Boston. 

- Ei bine! Ura pentru Maynard şi fulmicotân! 

exclamă zburbagiul secretar al Gun-Clubului. 

- Revin la pyroxil, reluă Barbicane. îi cunoaşteţi 
proprietăţile ce ni-l vor face atât de preţics: el se prepară cu 
cea mai mare uşurinţă din bumbac muiat în acid azotic 
rumegător timp de cincisprezece minute, apoi spălat cu 
multă apă, pe urmă uscat şi asta-i tot. 

- Nimic mai simplu, într-adevăr, spuse Morgan. 

- Ba mai mult, pyroxilul este inalterabil la umezeală, 
calitate prețioasă în ochii noştri, deoarece vor trebui mai 
multe zile pentru a încărca tunul; el este inflamabil la o sută 
şaptezeci de grade în loc de două sute patruzeci şi 


aprinderea e atât de bruscă, încât i se poate da foc pe o 
pulbere obişnuită, fără ca ea să a i ba limp să ia foc. 

- Perfect, răspunse maiorul. 

- Numai că e mai costisitor, 

- Ei şi? strigă J.T. Maston. 

- în sfârşit, el imprimă proiectilelor o viteză de patru 

ori mai mare decât aceea a pulberii. Ba voi mai completa 
că, dacă i se adaugă azotat de potasiu în proporţie de opt 
zecimi din greutatea.sa, forţa de expansiune va creşte într- 
o mare proporţie. 

- Va fi oare trebuincios? întrebă maiorul. 

- Nu cred, răspunse Barbicane. Aşadar, în loc de un 

milion şase sute de mii de livre pulbere, nu vom avea decât 
patru sute de mii de livre fulmicoton şi cum se pot 
comprima fără nici o primejdie cinci sute de livre bumbac 
în 27 picioare cubice, această materie nu va ocupa mai mult 
decât o înălţime de treizeci de stânjeni în Columbiad. în 
felul acesta, proiectilul nostru va avea de străbătut mai 
mult de şapte sute de picioare de-a lungul ţevii sub 
presiunea a şase miliarde litri de gaz,, înainte de a-şi lua 
zborul spre astrul nopţilor... 

Spunând aceasta, J.T. Maston nu-şi putu stăpâni 

emoția; el se aruncă în braţele prietenului său, cu violenţa 
unei ghiulele, şi l-ar fi făcut harcea-parcea dacă Barbicane 
n-ar fi fost construit aidoma bombei. 

Cu acest incident se încheie a treia şedinţă a 

Comitetului. Barbicane şi îndrăzneţii săi colegi, cărora 
nimic nu li se părea cu neputinţă, dezlegară problema atât 
de complicată a proiectilului, a tunului şi a pulberii. Planul 
lor era gata; nu mai rămânea decât să fie executat. 

- Un simplu amănunt, un fleac, spuse J.T. Maston. 

55 

Capitolul X i 

UNICUL VRĂJMAŞ ÎMPOTRIVA A DOUĂZECI ŞI 

CINCI DE MILIOANE DE PRIETENI 

Publicul american arăta un mare interes celor mai 

mici amănunte ale acţiunii întreprinse de Gun-Club. El 
urmărea zi de zi discuţiile Comitetului. Cele mai simple 
pregătiri ale acestei mari experienţe, problemele calculelor 
ce se ridicau, greutăţile de ordin mecanic ce trebuiau 


învinse, într-un cuvânt „pornirea", iată ceva ce-l înflăcăra 
în cel mai înalt grad. 

Trecuse mai bine de un an de la începerea lucrărilor 

şi până la terminarea lor; dar în acest timp, emoţiile n-au 
lipsit; alegerea locului de foraj, construirea formei, fonta 
pentru Columbiad, primejdioasa lui încărcare, era chiar 
mai mult decât trebuia ca să aţâţe curiozitatea publicului. 
O dată aruncat proiectilul, el ar scăpa privirilor în 

câteva zecimi de secundă, apoi ce s-ar alege din el, ce ar 
face prin văzduh, cum ar atinge Luna, iată un lucru pe care 
numai un număr restrâns de privilegiați ar vedea-o cu 
proprii lor ochi. Aşa că pregătirile experienţei, cât şi 
amănuntele precise ale realizării constituiau pe vremea 
aceea adevăratul interes. 

Totuşi, interesul pur ştiinţific ce era arătat acestei 

acţiuni fu deodată aţâţat de un incident. 

Se ştie cât de numeroase erau legiunile de admiratori 

şi de prieteni ce se strânseră în jurul lui Barbicane, datorită 
planului său. Totuşi, oricât de demn şi de extraordinar 
fusese acest plan, această majoritate nu putea însemna şi 
unanimitate. Un singur om, unul singur în toate Statele 
Unite, protestă împotriva experienţelor (iun ('lubului şi îl 
56 

atacă cu furie cu fiecare prilej; şi fiindcă aşa e făcut omul, 
Barbicane se dovedi mai sensibil la această împotrivire a 
unui singur om decât la aplauzele tuturor celorlalţi. 

Totuşi el cunoştea motivul acestei antipatii, de unde 

se născuse această unică duşmănie, de ce era îndreptată 
numai împotriva lui de multă vreme, în sfârşit mai ştia 
datorită căror vanităţi ea se născuse. 

Niciodată preşedintele Gun-Clubului nu-l văzuse pe 

73 

acest duşman stăruitor. Aceasta era cu atât mai bine, 
deoarece o întâlnire între aceşti doi bărbaţi ar fi dus, cu 
siguranţă, la consecinţe neplăcute. Acest duşman era un 
savant ca şi Barbicane şi avea o fire mândră, îndrăzneață, 
convinsă, iute, un adevărat yankeu ca şi Barbicane. Se 
numea căpitanul Nicholl, şi locuia la Philadelphia. 

Este bine cunoscută curioasa luptă ce se pornise în 
timpul războiului de secesiune între proiectil şi blindajul 


navelor; cel dintâi era sortit s-o ciuruiască pe cea din urmă; 
iar aceasta era hotărâtă să nu se lase deloc ciuruită. De aici, 
o transformare structurală a marinei statelor celor două 
continente. Proiectilul şi placa luptară cu o îneverşunare 
fără pereche, unul îngroşându-se, alta îndesându-se în 
aceeaşi proporţie. Navele înarmate cu tunuri teribile ţineau 
piept ploii de foc, ocrotite de invulnerabila lor carapace. 
Merimac-ii, Monitor-ii, Ram-Tenesse.-ii, 

Weckaussen-ii* aruncau proiectile uriaşe, după ce se 
blindaseră împotriva proiectilelor altora. Ei făceau altora 
ceea ce nu le-ar fi convenit să li se facă lor, un principiu 
imoral pe care de altfel se bizuie tot meşteşugul războiului. 
Ori, dacă Barbicane era un mare specialist în turnarea 

de proiectile, Nicholl era un mare făurar de plăci. Unul 
topea şi turna zi şi noapte la Baltimore şi celălalt făurea zi 
şi noapte la Philadelphia. Fiecare urma un curent politic 
potrivnic celuilalt. 

Aşa că atunci când Barbicane născocea o nouă 

ghiulea, Nicholl inventa o nouă placă. Preşedintele Gun- 
Clubului îşi petrecea zilele dând găuri, iar căpitanul căuta 
să-l împiedice. De aici o duşmănie de fiecare clipă care 
mergea până a se lovi unul de celălalt. Nieholl apărea în 
visele lui Barbicane aidoma unei chiuraic de nepătruns, de 
*Nave ale marinei americane, (n.a.) 

57 

care el se zdrobea; Barbicane apărea în visele lui Nicholl, 
ca o ghiulea ce-l străpungea dintr-o parte în cealaltă. 

Deşi ei mergeau pe două linii divergente, aceşti 

savanţi ar fi sfârşit prin a se întâlni, în ciuda tuturor 
axiomelor geometriei; aceasta ar fi fost la locul duelului. 
Din fericire pentru aceşti cetăţeni atât de folositori ţării lor, 
o depărtare de 50-60 de mile îi despărţea unul de altul şi 
prietenii lor presărară drumul cu atari piedici, încât ei nu se 
întâlniră niciodată. 

Acum, care din cei doi inventatori biruise pe celălalt, 

asta nu se prea ştia; rezultatele înregistrate făceau 
anevoioasă o apreciere justă. Se părea totuşi că în cele din 
urmă, blindajul trebuia să cedeze ghiulelei. 

Totuşi, oamenii de specialitate aveau îndoieli. La 

ultimele experienţe, proiectilele cilindro-conice ale lui 


Barbicane se înfipseră ca nişte ace în plăcile lui Nicholl; în 
ziua aceea, făurarul din Philadelphia se socoti victorios şi 
nu mai găsi suficient dispreţ pentru rivalul său; dar mai 
târziu când acesta înlocui ghiulelele conice cu simple 
obuze de şase sute de livre, căpitanul trebui să plece. într- 
adevăr aceste proiectile, deşi însufleţite de o viteză 
mediocră, zdrobiră, găuriră şi făcură să zboare în bucățele 
plăcile făcute din cel mai bun metal. 

Ori, când lucrurile stăteau aşa şi victoria părea să fie 

de partea ghiulelei, războiul luă sfârşit chiar în ziua când 
Nicholl examina un nou blindaj din oţel călit. Era o 
capodoperă a acestui gen; ea sfida orice proiectil din lume. 
Căpitanul o duse la poligonul din Washington, provocând 
pe preşedintele Gun-Clubului s-o sfărâme. Pacea fiind însă 
încheiată. Barbicane nu voi să încerce experienţa. Atunci 
Nicholl, furios, oferi placa sa loviturilor ghiulelelor celor 
mai nemaipomenite, pline, scobite, rotunde sau conice. 

58 

Preşedintele refuză, desigur pentru a nu compromite 
ultimul său succes. 

Nicholl, întărâtat de această încăpățânare 

nemaiauzită, voi să-l ispitească pe Barbicane, dându-i toate 
avantajele posibile. îi propuse ca placa să fie aşezată la 200 
yarzi distanţă de tun. Barbicane se încăpăţâna în refuzul 
său; dar la o sută de yarzi? Nici chiar la şaptezeci şi cinci. 

- Hai atunci la cincizeci, strigă căpitanul prin graiul 
ziarelor. La douăzeci şi cinci de yarzi placa mea, iar eu mă 
voi aşeza în spate. 

Barbicane răspunse că, chiar dacă căpitanul Nicholl 

ar sta în faţă, tot n-ar trage. 

La acest răspuns, Nicholl nu se mai putu stăpâni; 

ajunse să-l atace direct; strecură ideea că laşitatea era de 
nedespărţit de el: că omul ce refuză să tragă o lovitură de 
tun este aproape de teamă; că de fapt, aceşti tunari ce acum 
luptau de la şase mile distanţă au înlocuit prin prudenţă 
curajul personal cu formule matematice, şi că, mai mult 
încă, este tot atâta vitejie în a aştepta liniştit o ghiulea la 
adăpostul blindajului cât a-l trimite după toate regulile 
artei. 


La toate aceste insinuări, Barbicane nu răspunse; 

poate chiar că nu le cunoscuse, căci pe vremea aceea, 
calculele marii sale acţiuni îl cuprinseseră pe deplin. 

Când el făcu faimoasa-i comunicare la Gun-Club, 

mânia căpitanului Nicholl atinsese cel mai înalt grad. Aici 
se amestecau o pizmă fără margini şi un simţământ de 
totală neputinţă. Cum să născocească ceva mai bun decât 
acest Columbiad de nouă sute picioare? (!e CU jrafia ;ir putea 
rezista vreodată unui proiectil de treizeci de mii de livre? 
La început, Nicholl rămase înmărmurii, nimicit şi 

zdrobit sub această „lovitură de tun", apoi se ridicii şi se 
59 

hotări să zdrobească iniţiativa lui Barbicane cu greutatea 
argumentelor sale. Ca urmare, el atacă cu tărie lucrările 
Gun-Clubului; publică o serie de scrisori pe care gazetele 
le reproduseră cu plăcere. El încercă să dărâme din punct 
de vedere ştiinţific, opera lui Barbicane. O dată început 
războiul între ei, el chemă în ajutor argumente de tot soiul 
şi la drept vorbind unele cam răuvoitoare şi urât 
mirositoare. 

La început, calculele lui Barbicane au fost foarte 

straşnic atacate; Nicholl căută să dovedească prin A+B că 
formulele sale erau greşite şi-l învinui că nu cunoaşte cele 
mai elementare principii de balistică. Printre alte greşeli şi 
după propriile socoteli ale lui Nicholl, era fără de tăgadă 
faptul că nu se putea imprima unui coip oarecare o viteză 
de douăsprezece mii de yarzi pe secundă: el susţinu cu 
algebra în mână că, chiar obținându-se această viteză, 
niciodată un proiectil atât de greu nu ar putea atinge 
hotarele atmosferei Pământului. N-ar atinge nici măcar opt 
leghe! Mai mult încă. Chiar-dacă această viteză ar fi fost 
obţinută şi dacă o putem socoti suficientă, obuzul n-ar 
rezista la presiunea gazelor dezvoltate prin aprinderea celor 
un milion şase sute de mii livre pulbere, sau chiar dacă ar 
rezista acestei presiuni, n-ar putea suporta o astfel de 
temperatură şi s-ar topi la ieşirea din Columbiad, căzând 
apoi ca o ploaie clocotindă pe capetele nesocotiţilor 
spectatori. 

La toate aceste atacuri, Barbicane nici nu clipi măcar 

şi-şi văzu de lucru mai departe. 


Atunci, Nicholl trată problema dintr-un alt unghi, 

fără a mai vorbi despre inutilitatea acestei acţiuni, oricum 
ai privi-o; el socoti această încercare ca fiind foarte 
primejdioasă, atât pentru cetăţenii ce autorizau cu prezenţa 
60 

lor un spectacol atât de condamnabil, cât şi pentru oraşele 
ce se învecinau cu acest tun de plâns; el mai arătă că, dacă 
proiectilul nu-şi va atinge ţinta, rezultat cu totul de neatins, 
fără îndoială că va recădea pe Pământ şi căderea unei 
asemenea greutăţi, înmulțită cu pătratul vitezei sale, ar 
distruge în mod deosebit acel punct al globului. Deci, în 
atare împrejurare şi fără a ştirbi cu C8VB. drepturile 
cetăţenilor liberi, era un caz în care UTIfltfi ni guvernului 
60 

devenea necesar şi nu trebuia riscată siguranţa tuturor 
peiltru bunul plac al unui singur individ. 

Se poate vedea deci, cât de departe se lăsase târât 
căpitanul Nicholl. Era singurul partizan al părerii sale. Aşa 
că nimeni nu ţinu seama de proorocirile sale prevestitoare 
de rău. A fost lăsat să ţipe cât a avut chef şi cât l-au ţinut 
bojocii, deoarece aceasta îi plăcea. Era apărătorul unei 
cauze dinainte pierdută; era auzit, dar nimeni nu-l asculta 
şi nu izbuti să smulgă pe nici unul dintre admiratorii 
preşedintelui Gun-Clubului. De altfel, acesta nici măcar nu 
se ostenise să contraargumenteze. 

Nicholl, retras pe ultima sa redută şi neputându-şi 

apăra cauza chiar plătind cu propria sa făptură, se hotări să 
plătească cu banul său. Propuse deci în mod public în 
ziarul „Engirer" din Richmond o serie de rămăşaguri, cam 
în termenii următori şi urmând o proporţie crescândă: 

El puse rămăşag că: 

1. Fondurile ce trebuiau strânse pentru acţiunea Gun- 
Clubului nu se vor strânge 1000 dolari 

2. Că operaţia turnării unui tun de nouă sute picioare 

era imposibilă şi nu va izbuti 2000 dolari 

3. Că ar fi cu neputinţă să se încarce Columbiadul 

şi că pyroxilul ar lua foc de la sine sub presiunea 
proiectilului . 3000 dolari 

4. Că tunul va exploda la prima 

lovitură 4000 dolari 


5. Că proiectilul nu va zbura nici până la şase mile şi 

va recădea câteva minute după ce va fi 

lansat 5000 dolari. 

După cum se vede, era o sumă însemnată pe care 
căpitanul o punea în joc, în neînfrânta-i încăpățânare. Nu 
era vorba nici mai mult nici mai puţin decât de 
cincisprezece mii de dolari. 

Cu toată însemnătatea rămăşagului, în ziua de 19 
octombrie, el primi într-un plic pecetluit, un răspuns măreț 
61 

prin laconismul său şi conceput astfel: 

„Baltimore, 18 octombrie 

Acceptat! 

Barbicane" 

Capitolul XI 

' FLORIDA ŞI TEXAS E 

Cu toate acestea mai rămânea de hotărât într-o 

problemă: trebuia ales un loc prielnic pentru această 
experiență. Observatorul din Cambridge recomandase ca 
tirul să fie îndreptat perpendicular pe planul orizontului, 
adică spre zenit; dar Luna nu se înalţă la zenit decât în 
acele locuri situate între 0 şi 28 grade latitudine, cu alte 
cuvinte, declinaţia ei nu este decât de 28 de grade. Aşa că 
trebuia determinat exact acel punct de pe glob unde urma 
să fie turnat uriaşul Columbiad. 

în ziua de 20 octombrie, Gun-Clubul întrunindu-se în 
adunare generală, Barbicane aduse o minunată hartă a 
Statelor Unite întocmită de Z. Belltropp. Dar fără a-i 
îngădui s-o întindă, J.T. Maston ceruse cuvântul vehement 
ca de obicei şi vorbi cam aşa: 

- Onorabili colegi, chestiunea pe care o vom discuta 

astăzi are o adevărată însemnătate naţională şi ea ne va da 
prilejul să facem un mare act de patriotism. 

Membrii Gun-Clubului se priviră fără a pricepe unde 

voia să ajungă vorbitorul. 

- Nimeni dintre dumneavoastră - reîncepu el - nu are 

de gând să facă negoţ cu gloria ţării sale şi dacă există un 
drept ce-l poate revendica Uniunea, e acela de ă da 
ospitalitate: între--coastele sale uriaşului tun al Gun- 
Clubului. Ori, în împrejurările pie/enle... 


62 

- Bravule Maston... îl întrerupse preşedintele. 

- îngăduiţi-mi să-mi urmez gândurile, reîncepu 

vorbitorul. în actualele împrejurări, suntem siliţi să alegem 
un loc destul de aproape de ecuator, pentru ca experienţa să 
se facă în bune condiţii. 

- Dacă binevoiţi... zise Barbicane. 

- Cer discutarea libera, a,jidje”“ pr, .răspunse 

înfierbântatul J.T. Maston şi susţin că teritoriul de pe care 
62 

se va lansa gloriosul nostru proiectil trebuie să aparţină 
Uniunii. 

- Fără îndoială! răspunseră câţiva membri. 

- Ei bine! Deoarece frontierele noastre nu-s destul de 
întinse, deoarece la miazăzi Oceanul constituie o stavilă de 
netrecut, deoarece trebuie să căutăm dincolo de Statele 
Unite şi într-o ţară învecinată această a douăzeci şi opta 
paralelă, e un casus belii bine. motivat în acesta situaţie şi 
cer să se declare război Mexicului. 

- Ba nu! Ba nu! strigată toţi din toate părţile. 

- Nu! răspunse J.T. Maston. lată un cuvânt care mă 
uimeşte să-l aud rostit în această incintă. 

- Dar ascultați... 

- Niciodată! Niciodată! exclamă înfocatul vorbitor. 

Mai curând sau mai târziu acest război tot va izbucni şi eu 
cer să-l pornim chiar de azi. 

- Maston - zise Barbicane, cu vocea sa tunătoare - îţi 
regrag cuvântul! 

Maston voi să răspundă, dar câţiva dintre colegii săi 
izbutiră a-l stăpâni. 

- Sunt de acord - zise Barbicane - că experienţa nu 

poate şi nu trebuie să fie încercată în altă parte decât pe 
pământul Uniunii, dar dacă nerăbdătorul meu prieten m-ar 
fi lăsat să vorbesc şi dacă şi-ar fi aruncat ochii pe hartă, el 
ar fi aflat că e cu totul nefolositor să declarăm război 
vecinilor noştri, căci anumite hotare ale Statelor Unite se 
întind dincolo de a douăzeci şi opta paralelă. lată, avem la 
dispoziţia noastră toată partea de miazăzi a Texasului şi a 
Floridei. 


Incidentul nu avu nici un fel de urmări; cu toate 

acestea, J.T. Mastom se Jăsă convins cu pnrcrc de rău. Se 
hotărâră deci, ca tunul să fie turnai fie în Texas, fie în 

63 

Florida. Dar această hotărâre trebuia să nască o duşmănie 
nemaipomenită între oraşele celor două state. 

A douăzeci şi opta paralelă întâlnind coasta 

americană, străbate peninsula Floridei şi o desparte în două 
părţi aproape egale. Apoi aruncându-se prin golful 
Mexicului trece pe sub arcul format de coastele Alabamei, 
a Mississipi-ului şi a Luisianei. Apoi atingând pământul 
Texasului, din care taie un unghi, se prelungeşte prin 
Mexic, străbate Sonora, păşeşte prin vechea Californie şi se 
pierde în mările Pacificului. Nu existau deci, decât porţiuni 
din Texas şi Florida aşezate dedesubtul acestei paralele şi 
care, se găseau astfel în condiţiile de latitudine ce fuseseră 
recomandate de Observatorul din Cambridge. 

în partea sa de miazăzi, Florida nu prea numără oraşe 
însemnate. Aidoma unor ţepi, stau doar forturile ridicate 
împotriva indienilor rătăcitori. Un singur oraş, Tampa- 
Town, se găsea în situaţia de a avea această pretenţie, de a 
avea oarecare drepturi... 

în Texas, dimpotrivă, oraşele sunt mai numeroase şi 

mai însemnate. Corpus-Christi, în comitatul de Nueces şi 
toate oraşele aşezate pe Rio-Bravo, Laredo, Comalites, 
San-lgnacio, în Web, Roma, Rio-Grande-City, în Starr, 
Edinburg, în Hidalgo, Santa-Rita, El-Panda, Brownsville, 

în Cameron se asociară într-o ligă impunătoare împotriva 
pretențiilor Floridei. 

îndată ce se făcu cunoscută hotărârea, deputaţii din 

Texas şi Florida sosiră la Baltimore pe drumul cel mai 
scurt; începând din acea clipă, preşedintele Barbicane şi 
membrii influenţi ai Gun-Clubului au fost asediați zi şi 
noapte cu nemaipomenite cerinţe. Dacă şapte oraşe ale 
Greciei îşi disputaseră cinstea de a fi locul de naştere a lui 
Homer, două state se luau la harţă din pricina unui tun. 

63 

Aceşti „fraţi feroce" puteau fi văzuţi preumblându-se 
înarmaţi de-a lungul uliţelor oraşului. La fiecare întâlnire 
exista primejdia unui conflict, ceea ce ar fi avut urmări 


dezastruoase. Din fericire, preşedintele Barbicane, în 
prudenţa şi dibăcia sa, ocoli acest pericol. Aceste 
demonstraţii personale îşi găsiră un ecou în ziarele 
diferitelor State. Astfel se întâmplă că „New York Herald" 
şi „Tribune" sprijiniră Texasul, pe câtă vreme „Times" şi 
„American Review" luară partea şi apărară cauza 
deputaţilor din Florida. Membrii Gun-Clubului nu mai 

ştiau pe care să-l asculte. 

Texasul sosea cu mândrie, cu cele 26 de comitate ale 

lui, pe care se părea că le pune în baterie; dar Florida 
răspundea că 12 comitate fac mai mult decât 26 într-o ţară 
de şase ori mai mică. 

Texasul se lăuda cu ai săi trei sute treizeci de mii de 
indigeni, dar Florida, mai puţin întinsă, se fălea că e mai 
populată cu cincizeci şi şase de mii. De altfel, ea învinuia 
Texasul că are un soi de friguri palustre ce-l costau într-un 
an, bun sau rău, mai multe mii de locuitori. Şi nu greşea. 
La rându-i, Texasul răspundea că în problema frigurilor, 
Florida nu avea de ce să-l pizmuiască şi că era cel puţin 
îndrăzneţ să socotească celelalte ţări ca fiind nesănătoase, 
când deţinea cinstea de a avea „vomitonegro"* în stare 
cronică. Şi avea dreptate. 

- De altfel, adăugau textierii din ziarul „New York 

Herald" se datorează un anumit respect statului în care 
creşte cel mai frumos bumbac din toată America, unui stat 
ce produce cel mai bun stejar verde pentru construcţia 
navelor, statului în care se găseşte o huila minunată şi mine 
de fier ai gşrj^.r^^anjent este de cincizeci la sută metal 
Vărsatul negru. (iLt)' 

64 

curat. 

La astea, „American Review" răspundea că solul 

Floridei, fără a fi atât de bogat, avea condiţii mai bune 
pentru pregătirea formei, cât şi pentru turnarea 
Columbiadului, deoarece era compus din nisip şi pământ 
argilos. 

- Dar, reluau texanii, înainte de a topi ceva într-o ţară, 
trebuie să ajungi în acea ţară; comunicațiile cu Florida sunt 
64 


însă anevoioase, în timp ce pe coasta Texasului se găseşte 
golful Galveston care are paisprezece leghe de jur-împrejur 
şi în care pot intra flotele din lumea întreagă. 

- Bun! repetau ziarele devotate celor din Florida - ce 

ne tot daţi cu golful ăsta al vostru, situat deasupra paralelei 
a douăzeci şi noua!? Nu avem şi noi oare golful Espiritu- 
Santa deschis tocmai spre al douăzeci şi optulea grad 
latitudine şi pe unde navele sosesc de-a dreptul la Tampa- 
Town? 

- Frumos golf! - răspundea Texas. Este pe jumătate 

blocat de nisip! 

- Blocaţi de nisip sunteţi voi! strigă Florida. Nu 

cumva vreţi să spuneţi că suntem o ţară de sălbatici? 

- Pe legea mea, seminolii mai cutreieră încă preriile 
voastre! 

- Ei bine! l-aţi civilizat oare pe apaşii şi comanşii 

voştri? 

Războiul se continuă astfel câteva zile, când Florida 
încercă să-şi atragă potrivnicul pe un alt teren şi într-o bună 
dimineaţă „Times" insinua că această acţiune fiind „pur 
americană" ea nu putea fi încercată decât pe un teritoriu 
„pur american". 

La aceste cuvinte, Texasul sări: „Americani!" strigă 

el, oare nu suntem tot atâţia cât şi voi? Texas şi Florida n- 
au fost încorporate amândouă în Uniune în 1845? 

- Fără îndoială - răspunse „Times" - dar aparţinem 
americanilor din 1820. 

- O ştim şi pe asta - le întoarse vorba „Tribune" - 

după ce aţi fost spanioli sau englezi timp de două sute de 
ani, aţi fost vânduți Statelor Unite pentru cinci milioane 
dolari! 

- Şi ce are a face?! răspunseră florid icnii. Trebuie să 

65 

roşim din această pricină? în 1803 nu s-a cumpărat oare 
Luisiana de la Napoleon la preţul de şaisprezece milioane 
de dolari? 

- Asta-i o ruşine! exclamară atunci deputaţii din 

Texas. O nenorocită bucată de pământ ca Florida cuteză să 
se asemuiască cu Texasul, care în loc de a se vinde, sa 
proclamat singur independent, care i-a izgonit pe mexicani 


în ziua de 2 martie 1836, care s-a declarat republică 
federativă după victoria cucerită de Samuel Houston pe 
ţărmul San-Jacinto-ului asupra trupelor din Santa Anna! în 
sfârşit, o ţară care s-a alipit de bunăvoie Statelor Unite ale 
Americii! 

- Pentru că-i era teamă de mexicani! răspunse 

Florida. 

Teamă! din clipa când a fost rostit acest cuvânt, într- 
adevăr puţin cam tare, situaţia deveni de nesuferit. Era de 
aşteptat ca cele două partide să se măcelărească pe străzile 
din Baltimore. A fost nevoie ca deputaţii să fie păziţi 
îndeaproape. Preşedintele Barbicane nu ştia unde-i stă 
capul. Note, documente, scrisori pline cu ameninţări 

plouau în casa lui. încotro se va îndrepta? Cât priveşte 
calitatea solului, uşurinţa comunicaţiilor, viteza 
transporturilor, drepturile celor două state erau într-adevăr 
egale. Cât priveşte personalităţile politice, ele nu aveau ce 
căuta în această problemă. 

Ori, această şovăială, această încurcătură dăinuia de 

multă vreme, aşa că Barbicane luă o hotărâre; îşi strânse 
colegii şi soluţia pe care le-o propuse fu adânc înţeleaptă, 
după cum se va vedea. 

- Având în vedere - zise el - cele ce se întâmplă între 
Florida şi Texas, este limpede că aceleaşi greutăţi se vor 
repeta între oraşele statului favorizat. Duşmănia va trece în 
66 

felul acesta de la Stat la oraş şi iată totul. Ori, în Texas sunt 
unsprezece oraşe care corespund condiţiilor necesare şi 
care îşi vor disputa cinstea acţiunii noastre; aşa se vor naşte 
noi necazuri; în acelaşi timp Florida, nu are decât un oraş, 
deci să alegem Florida şi oraşul Tampa-Town! 

Această hotărâre devenită publică dobori deputaţii 
Texasului. Ei au fost cuprinşi de o furie de nedescris şi au 
cerut socoteală diferiților membri ai Gun-Clubului. 
Magistraţii din Baltimore nu mai avură decât un lucru de 
făcut şi îl făcură. Se pregăti un tren special, cei din Texas 
fură suiţi, cu sau fără voia lor, şi astfel -părăsiră oraşul cu 
viteza de treizeci de mile pe oră. 


Dar oricât de repede fură expediaţi, ei mai avură timp 

să zvârle o ultimă şi amenințătoare batjocură potrivnicilor 
lor. 

Aducând vorba despre îngustimea Floridei, simplă 
pensinsulă gâtuită între două mări, ei pretinseră că nu va 
rezista zguduiturii tragerii şi că va sări în aer la prima 
lovitură de tun. 

- Ei bine, să sară! răspunseră floridienii cu un 

laconism vrednic de vremurile antice. 

Capitolul XII 

URBI ET ORBI 

O dată rezolvate greutăţile astronomice” mecanice, 
topografice, se pune problema banilor. Era vorba de a se 
face rost de o sumă uriaşă pentru executarea planului. Nici 
un particular, nici chiar un stat n-ar fi putut avea la 
îndemână milioanele trebuincioase. 

Preşedintele Barbicane luă deci hotărârea, deşi 

67 

întreprinderea era americană, s-o transforme într-o afacere 
de interes universal şi să ceară fiecărui popor ajutorul său 
bănesc. Era totodată dreptul şi datoria întregului pământ să 
intervină în treburile satelitului său. Subscripţia pornită în 
acest scop se întinse de la Baltimore în lumea întreagă, urbi 
et orbi. 

Această subscripţie trebuia să fie încununată de un 

succes mai presus de orice speranţă. Era totuşi vorba ca 
67 

banii să fie dăruiţi şi nu Împrumutați. Această operaţie era 
absolut dezinteresată în sensul cel mai deplin al cuvântului 
şi nu oferea nici o posibilitate de beneficiu. 

Dar efectul comunicării lui Barbicane nu se oprise la 
graniţele Statelor Unite; străbătuse Atlanticul şi Pacificul, 
năvălind deodată în Asia şi Europa, Africa şi Australia. 
Observatoarele Uniunii se puseră numaidecât în legătură 
cu Observatoarele ţărilor străine. Unele, cele din Paris, 
Petersburg, Cap, Berlin, Altona, Stockholm, Varşovia, 
Hamburg, Buda, Bologna, Malta, Lisabona, Benares, 
Madras, Pekin adresară saluturile lor Gun-Clubului; 
celelalte rămaseră într-o prudentă aşteptare. 


Cât despre Observatorul din Greenwich, cu 

aprobarea celorlalte douăzeci şi şase de aşezăminte 
astronomice ale Marii Britanii, el avu o atitudine precisă; el 
tăgădui cu îndrăzneală posibilitatea succesului şi trecu de 
partea teoriilor căpitanului Nicholl. De asemenea, în timp 
ce diferite societăţi de savanţi făgăduiră să trimită delegaţi 
la Tampa-Town, cei din Greenwich, întruniţi în şedinţă, 
trecură brutal pe ordinea de zi propunerea lui Barbicane. 
Era vorba de curata şi blajina pizmă englezească. Nimic 
altceva. 

în concluzie, efectul fu deosebit de bun în lumea 

ştiinţifică şi de aici se răspândi în mase, care în general se 
înflăcărară în problema aceasta, fapt de o mare 
însemnătate, deoarece aceste mase erau chemate să 
subscrie, un capital foarte mare. 

în ziua de 8 octombrie, preşedintele Barbicane 

lansase un manifest plin de entuziasm, în care făcea apel la 
„toţi oamenii cu bunăvoință de pe Pământ". Acest 
document, tradus în toate limbile, a avut un mare succes. 
Subscripţiile au fost deschise în principalele oraşe ale 


| 

Uniunii, pentru a se centraliza la Banca din Baltimore, în 
Baltimore Street nr. 9; apoi începură subscrierile în diferite 
state ale celor două continente: 

La Viena, la S.M. Rothschild; 

La Petersburg, la Stieglitz & Co.; 

La Paris, la Creditul Mobiliar; 

La Stockholm, la Tottie et Arfuredson; 

La Londra, la N.M. de Rothschild şi fiii; 

La Turin, la Ardouin & Co.; 

La Berlin, la Mendelsohn; 

La Geneva, la Lombard, Odier & Co.; 

La Cohstantinopole, la Banca Otomană; 

La Bruxelles, la S. Lambert; 

La Madrid, la Daniel Weisweller; 

La Amsterdam, la Creditul Neerlandez; 

La Roma, la Torlonia & Co.; 

La Lisabona, la Lecesne; 

La Copenhaga, la Banca Privată; 


La Buenos-Aires, la Banca Maua; 

La Rio de Janeiro, la aceeaşi bancă; 

La Montevideo, la aceeaşi bancă; 

La Valparaiso, la Thomas La Chambre & Co.; 

La Mexico, la Martin Daran & Co.; 

La Lima, la Thomas La Chambre & Co. 

Trei zile după lansarea manifestului preşedintelui 
Barbicane, patru milioane de dolari au fost vărsaţi la 
băncile diferitelor oraşe ale Uniunii. După un asehfienea 
început, Gun-Clubul putea să pornească lucrările. 

Peste câteva zile însă, telegramele vesteau America 

de faptul că subscripţiile din străinătate se acopereau cu o 
adevărată viteză. Anumite ţări se distingeau prin 
mărinimie; altele îşi dezlegau mai puţin lesne punga. 
Problemă de temperament. Pe de altă parte, cifrele sunt mai 
grăitoare decât cuvintele, aşa că iată situaţia legală a 
sumelor ce au fost depuse în socoteala Gun-Clubului,,după 
închiderea subscripţiilor. 

Rusia vărsase ca parte a ei, uriaşa sumă de trei sute 
şaizeci şi opt de mii şapte sute treizeci şi trei de ruble. Nu 
era nimic de mirare. Lumea trebuie să cunoască gustul 
pentru ştiinţă al ruşilor şi progresul studiilor astronomice, 
69 

datorat numeroaselor lor Observatoare, dintre care cel mai 
important a costat două milioane ruble. 

Franţa începu prin a râde de cerința americanilor. 

Luna servi de pretext pentru mii de jocuri de cuvinte 
învechite şi la vreo douăzeci de vodeviluri, în care prost- 
gustul se întrecea cu neştiinţa. Dar, totuşi, după cum 
odinioară francezii plătiră după ce cântară, de astă dată ei 
plătiră după ce râseră, aşa că subscriseră o sumă de un 
69 

milion două sute cincizeci şi trei mii două sute treizeci de 
franci. La suma aceasta aveau dreptul să se înveselească 
puţin. 

Austria se arătă destul de darnică în ciuda hărţuielilor 

ei financiare. Din subscripţia publică, partea ei de 
contribuţie se ridică la suma de două sute şaisprezece mii 
de florini, sumă care a fost binevenită. 


Cincizeci şi două de mii de rixdale fu sprijinul 

Suediei şi al Norvegiei. Cifra era uriaşă faţă de aceste ţări; 
dar desigur c-ar fi fost şi mai mare dacă subscripţia s-ar fi 
făcut în acelaşi timp la Christiania şi la Stockholm. Dintr- 

o cauză sau alta, norvegienilor nu le prea place să-şi trimită 
banii în Suedia. Prusia trimise şi ea două sute cincizeci de 
mii de taleri, arătând astfel înalta sa aprobare faţă de planul 
Gun-Clubului. 

Diferitele Observatoare s-au grăbit să participe cu o 

sumă importantă şi au fost cei mai înflăcăraţi simpatizanți 
ai preşedintelui Barbicane. 

Turcia se arătă darnică, dar ea era direct interesată; 
într-adevăr, acolo cursul anilor, cât şi postul Ramadan-ului 
său sunt socotiți după Lună. Ea nu putea face altceva decât 
să dea un milion trei sute şaptezeci şi două mii'şase sute 
patruzeci de piaştri şi îi dădu cu o înflăcărare ce dezvăluia 
totuşi o anumită presiune a guvernului înaltei Porţi. 

Belgia se deosebi dintre toate statele de mâna a doua 
printr-un dar de aproape cinci sute treisprezece mii franci, 
cam 12 centime de locuitor. 

Olanda şi coloniile sale participară la această 

operaţie cu o sută zece mii florini, cerând doar să li se facă 
un scont de cinci la sută, deoarece plăteau cu bani gheaţă. 
Danemarca, puţin înghesuită în teritoriul său, dădu 

totuşi nouă mii de ducați de aur, ceea ce dovedeşte 

70 

dragostea danezilor pentru expedițiile ştiinţifice. 
Confederaţia germanică îşi luă angajamentul să dea 
treizeci şi patru de mii două sute optzeci şi cinci florini; nu 
li s-a putut cere mai mult: de altfel, nici n-ar fi dat. 

Deşi foarte strâmtorată, Italia găsi două sute mii livre 

în buzunarele fiilor săi, dar scotocindu-i bine. Dacă ar fi 
avut Veneţia, ea ar fi dat mai mult - dar nu o aveau. 
Statele Papale socotiră că trebuie să trimită şapte mii 
patruzeci ecuşi romani şi Portugalia împinse devotamentul 
său pentru ştiinţă până la treizeci de mii de cruzades. 

în ceea ce priveşte Mexicul, dădu talantul văduvei 
subscriind optzeci şi şase piaştri mari; dar aşa-s imperiile 
ce se destramă, totdeauna sunt cam sărăcite. 


Două sute cincizeci şi şapte franci fu modestul obol 

al Elveţiei în această operă americană. Trebuie s-o spunem 
deschis, Elveţia nu vedea deloc partea practică a lucrului: 
nu i se părea că prin trimiterea unui proiectil în Lună s-ar 
putea înnoda legături de afaceri cu astrul nopţilor şi i se 
părea oarecum primejdios să-şi angajeze capitalurile într-o 
întreprindere atât de nesigură. Cine ştie, poate că Elveţia 
avea dreptate. 

Cât despre Spania, acesteia i-a fost cu neputinţă să 

adune mai mult de o sută zece reali. Ea motivă Că 
drumurile sale de fier trebuiau terminate. Adevărul este că 
ştiinţa nu prea este văzută cu ochi buni în ţara aceea. Este 
încă oarecum înapoiată. Şi apoi anumiţi spanioli, desigur 
nu dintre cei mai puţin învăţaţi, nu-şi dădeau bine seama ce 
reprezenta masa proiectilului în comparaţie cu aceea a 
Lunii; ei erau înfricoşaţi la gândul că-i vor tulbura orbita şi 
tulburând-o în rolul său de satelit vor pricinui astfel 
căderea ei pe suprafaţa pământului. în acest caz, era mai 
bine să stea deoparte, ceea ce şi făcură subscriind doar 
71 

câțiva reali. 

Rămânea Anglia. Se cunoaşte antipatia ei plină de 

dispreţ cu care a primit propunerea lui Barbicane. Englezii 
nu sunt decât unul şi acelaşi suflet pentru cei 25 milioane 
de locuitori ce sunt cuprinşi în Marea Britanic Ei făcură să 
se înţeleagă că planul Gun-Clubului era potrivnic 
„principiului neintervenţiei" şi nu subscriseră nici măcar 
un bănuţ. 

La această veste, Gun-Ciubul se mulţumi să ridice 

din umeri şi să-şi vadă mai departe de măreaţa sa operă. 
Când America de Sud, adică Peru, Chile, Brazilia, 
provinciile La Platei, Columbia, vărsară în mâinile 

clubului obolul lor în valoare de trei sute de mii de dolari, 
acesta se văzu în posesia unui capital foarte mare şi anume: 
Subscrierea Statelor Unite 4.000.000 dolari 

Subscrieri străine 1.446.675 dolari 

Total 5.446.675 dolari 

Deci, cinci milioane patru sute patruzeci şi şase de 

mii şase sute şaptezeci şi cinci dolari pe care publicul îi 
varsă în casieria-Gun-Clubului. 


Pe nimeni nu trebuie să uimească însemnătatea 

sumei. Topitoria, săpătura, zidăria, transportul lucrătorilor, 
aşezarea lor într-un ţinut aproape pustiu, construcţiile 
cuptoarelor şi clădirilor, utilajul uzinelor, pulberea, 
proiectilul, cheltuielile neprevăzute trebuiau conform 
devizului să înghită aproape tot capitalul. Unele lovituri de 
tun din timpul războiului de secesiune ajunseseră să coste 
o mie de dolari; aceea a preşedintelui Barbicane, unică în' 
analele artileriei, putea deci să coste de cinci mii de ori mai 
mult. 

La 20 octombrie încheiară un contract cu uzina din 
Goldspring, pe lângă New York, uzină care în timpul 

72 

războiului livrase lui Parrott cele mai bilne tunuri de fontă. 
Se stabili între părţile contractante că uzina din 
Goldspring va transporta în oraşul Tampa-Town din sudul 
Floridei tot materialul necesar pentru turnarea 
Columbiadului. Această operaţie trebuia sfârşită cel mai 
târziu la 15 octombrie anul următor, când tunul trebuia 
predat în bună stare; nerespectând contractul, uzina urma 
să plătească despăgubiri de o sută de dolari pe zi, până când 
72 

Luna ar fi în aceleaşi condiţii, adică peste optsprezece ani 
şi unsprezece zile. Angajarea lucrătorilor, plata lor, 
instalaţiile necesare priveau compania din Goldspring. 
Acest contract făcut în dublu exemplar şi cu toată 

buna- credinţă fu iscălit de |. Barbicane, preşedintele Gun- 
Clubului şi |. Murphison, directorul uzinei din Goldspring. 
Capitolul XIII 

STONE'S HILL 

După alegerea făcută de membrii Gun-Clubului în 

dauna Texasului, fiecare locuitor al Americii, unde toată 
lumea ştie să citească, îşi făcu o datorie din studiul 
geografiei Floridei. Nicicând librarii nu vânduseră atâtea 
volume din Bartram's travel în Florida, Roman's natural 
history of Est and West Florida, Cleland on the culture of 
the Sugar-Cane în East Florida. A fost nevoie să se 
tipărească noi ediţii. Era o adevărată furie, nu altceva. 
Barbicane avea ceva mai bun de făcut decât să 

citească; voia să vadă cu proprii săi ochi şi să însemne 


locul în care să se toarne Columbiadul. Aşa că, fără a 
pierde o clipă, el puse la îndemâna Observatorului din 
Cambridge sumele necesare pentru construcţia unui 
telescop şi comandă casei Breadwill şi Co. din Albany 
executarea proiectilului din aluminiu; apoi părăsi oraşul 
Baltimore însoţit de J.T. Maston, maiorul Elphiston şi de 
directorul uzinei din Goldspring. 

A doua zi cei patru tovarăşi ajunseră la New Orleans. 
Acolo ei se îmbarcară de îndată pe Tampico, un vas de linie 
aparţinând marinei federale şi pe care guvernul îl punea la 
dispoziţia lor apoi navigând cu toată viteza, țărmurile 
Luisianei dispărură curând din ochii lor. 

73 

Drumul nu a fost lung; două zile de la plecarea sa, 
Tampico, străbătând patru sute optzeci de mile, atinse 
coasta Floridei. Apropiindu-se, Barbicane văzu ţărmul jos, 
neted, destul de sterp la prima vedere. După ce pluti de-a 
lungul unui şir de golfuleţe bogate în stridii şi homari, 
Tampico intră în golful Espiritu-Santo. 

Acest golf se desparte în două rade prelungi, rada 

Tâmpa şi rada Hillisboro, a cărui intrare îngustă o străbătu 
steamerul. 

Puțin mai târziu, se profilară bateriile fortului Brooke 

ce păreau că ating valurile, iar oraşul Tâmpa se ivi tolănit 
alene în fundul unui micut port natural format de gura 
râului Hillisboro. 

Acolo ancoră Tampico în ziua de 22 octombrie către 

orele 7 seara; cei patru călători debarcară imediat. 
Barbicane simţi cum îi zvâcneşte inima când puse 

piciorul pe pământul Floridei; i se părea că pipăie cu 
picioarele, aşa cum face şi arhitectul ce încearcă trăinicia 
casei. J.T. Maston râcâia pământul cu vârful cârligului său. 
- Domnilor - spuse Barbicane - să nu risipim timpul. 

Mâine să încălecăm şi să pornim în recunoaştere. 

în clipa în care Barbicane sosise, cei trei mii de 

locuitori ai oraşului Tampa-Town îl întâmpinară cu toată 
onoarea pe care o datorau preşedintelui Gun-Clubului, 
deoarece îi favorizase înţelegerea sa. Ei îl primiră cu 
manifestații nemaipomenite; dar Barbicane, ocolind orice 
ovaţie, se refugie într-o cameră a hotelului Franklin şi nu 


voi să primească pe nimeni. Fără îndoială că nu prea se 
împăca cu „meseria" de om celebru. 

A doua zi, 23 octombrie, nişte căluţi de rasă spaniolă, 
puternici şi focoşi, pufăiau pe sub ferestrele sale. Dar în loc 
de patru erau cincizeci de cai şi călăreţi. Barbicane cobori 
74 

însoţit de cei trei tovarăşi ai săi şi se miră că se află în 
mijlocul unei asemenea cavalcade. El observară că fiecare 
călăreț îşi avea carabina în bandulieră şi pistoalele în 
coburi. Un tânăr floridian îi lămuri de îndată rostul unei 
astfel de desfăşurări de forţe spunându-i: 

- Domnule, sunt seminoli pe aici! 

- Ce seminoli? 

- Nişte sălbatici ce cutreieră preeriile şi ni s-a părut 
cuminte Să vă însoţim. 

- Ptiu! exclamă J.T. Maston, încălecând. 

- Credeam că e mai sigur aşa, reluă floridianul. 

- Domnilor - răspunse Barbicane - vă mulţumesc 

pentru grija dumneavoastră. Şi acum, la drum. 

îndată, micul grup se urni şi se pierdu într-un nor de 

praf. Erau orele cinci, în zorii zilei. Soarele lumina cu toată 
strălucirea sa, termometrul arăta 84* grade; dar briza 
răcoroasă a mării scădea această temperatură ridicată. 
Părăsind Tampa-Town, Barbicane cobori spre sud şi 

urmă coasta ca să ajungă la râuleţul Alifia. Acesta se varsă 
în golful Hillisboro cu douăsprezece mile mai jos de 
Tampa-Town. Barbicane şi escorta lui urmară ţărmul lui 
drept şi urcară spre răsărit. Curând, valurile golfului 
dispărură după o ridicătură de pământ şi câmpia Floridei se 
desfăşură în faţa lor. 

Florida se împarte în două părţi: una spre 

miazănoapte, mai populată, mai puţin părăsită, cu oraşul 
Tallahassee capitală şi Pensacola, unul dintre principalele 
arsenale maritime ale Statelor Unite; alta, înghesuită între 
America şi golful Mexic, care o îmbrăţişează cu apele sale, 
nu este decât o micuță peninsulă roasă de curentul 
Golfstream, colţ de pământ pierdut în mijlocul unui mic 
*La termometrul Fahrenheit 84 grade echivalează cu 28 grade 
Celsius. (n.a.) 

74 


arhipelag şi pe care îl străbat fără încetare numeroasele 
corăbii de pe canalul Bahama. Este o strajă înaintată a 
golfului Mexic, golful marilor furtuni. Suprafaţa acestui 

stat este de treizeci şi opt de mii de milioane treizeci şi trei 
de mii două sute şaizeci şi şapte de acri, printre care ar 
trebui ales acel acru de pământ aşezat dincoace de a 
douăzeci şi opta paralelă şi nimerit acţiunii Gun-Clubului; 
aşa că Barbicane în timp ce călărea, cerceta cu luare aminte 
configuraţia terenului şi dispoziţia sa specifică. 

Florida, descoperită de Juan Ponce de Leon în 1512, 

de Florii, a fost mai întâi numită Duminica Floriilor. 

Această denumire încântătoare nu prea i se potrivea, ţinând 
seama de coastele-i sterpe şi pârjolite. Dar, la câteva mile 
de la țărm pământul îşi schimba faţa, treptat, treptat, şi ţara 
se arăta vrednică de numele ce-l purta; solul era întretăiat 
de o reţea de râuri, de cursuri de apă, eleştee şi mici lacuri; 
te-ai fi crezut în Olanda sau Guyana; dar terenul se înălța 
simţitor şi curând dezvăluia câmpiile sale cultivate, unde 
răsăreau mândre toate plantele din miazănoapte şi miazăzi, 
câmpiile sate întinse, unde soarele tropical şi apele 
pământului argilos răspundeau tuturor cerinţelor 
semănăturilor şi în cele din urmă livezile-i de ananaşi, de 
ignami, de tutun, de orez, de bumbac şi trestie de zahăr ce 
se desfăşurau până departe, arătând-şi avuţiile cu o 
nepăsătoare dărnicie. 

Barbicane păru tare mulţumit când văzu că terenul se 
înalţă înce-încet, iar când J.T. Maston îl întrebă despre 
aceasta, el îi răspunse: 

- Onorabile arme, interesul principal e să turnăm 
Columbiadul nostru pe înălţimi. 

- Pentru a fi mai aproape de Lună? exclamă 

secretarul Gun-Clubului. 

- Nu! răspunse Barbicane zâmbind. La ce ne slujesc 

câţiva stânjeni mai mult sau mai puţin? Nu, dar în mijlocul 
unui pământ mai ridicat, lucrările vor merge mai lesne; nu 
vom avea de luptat cu apele, adică nu vom avea nevoie de 
tuburi lungi, şi costisitoare şi de asta trebuie să ţinem 
seamă, deoarece e vorba să săpăm un puț de nouă sute de 
picioare adâncime. 


- Ai dreptate, spuse atunci inginerul Murchison; 

trebuie pe cât e cu putinţă să ocolim cursurile de apă în 
timpul săpăturilor; de vom întâlni izvoare, asta n-o să ne 
încurce; ori le vom seca, cu maşinile noastre, ori le vom 
abate din cale. Aici nu e vorba de un put artezian, îngust şi 
întunecos, unde să lucreze orbeşte sfredelul, inelul şi 
sonda, într-un cuvânt toate uneltele săpătorilor. Nu. Vom 
lucra sub cerul liber, la lumina zilei, cu cazmaua ori Cu 
târnăcopul în mână, având şi ajutorul minelor şi treaba va 
merge strună. 

- Totuşi - reluă Barbicane - dacă avem un teren 

ridicat sau prin natura sa vom putea înlătura o luptă cu 
apele subterane, lucrarea se va face mult mai repede şi mult 
mai desăvârşit; să căutăm deci să săpăm şanţul nostru pe un 
teren aşezat la câteva sute de stânjeni peste nivelul mării. 
- Ai dreptate, domnule Barbicane, şi, dacă nu mă 

înşel, nu va trece mult şi vom găsi o aşezare nimerită. 

- Ah! tare aş vrea să fiu la prima lovitură de cazma, 

zise preşedintele. 

- Şi eu la ultima! exclamă J.T Maston. 

- O să ajungem la asta, domnilor - răspunse inginerul 

- Şi credeţi-mă, Compania din Goldspring nu va trebui să 

vă plătească daune pentru întârziere. 

- Pe Sfântă, Barbara. Nădăjduiesc să ai dreptate! 

răspunse la rându-i J.T. Maston; o sută de dolari pe zi până 
76 

ce Luna se va afla din nou în aceleaşi condiţii, adică 
optsprezece ani şi unsprezece zile, ştii bine că asta ar 
însemna şase sute cincizeci şi opt de mii şi o sută de dolari? 
- Nu, domnule, n-o ştim - răspunse inginerul - şi nici 

nu va fi nevoie s-o aflăm. 

Pe la zece dimineaţa, micul grup străbătuse vreo 
douăsprezece mile; rodnicelor câmpii le urmă o regiune de 
păduri. Acolo creşteau cele mai felurite esențe ale bogăției 
tropicale. în aceste păduri aproape de nepătruns, se înălţau 
rodii, portocali, lămâi, smochini, măslini, caişi, banani, 
butaşi mari de viţă, ale căror roade şi flori se întreceau în 
culori şi miresme. La umbra îmbătătoare a acestor 
minunaţi copaci, cânta şi zbura o întreagă lume de păsări cu 
culori strălucitoare, în mijlocul cărora se deosebeau mai cu 


seamă crabierii, al căror cuib trebuia să fie o cutie de 
juvaieruri, pentru a fi vrednic de aceste odoare cu pene. 
în faţa acestei îmbelşugate naturi, J.T. Maston şi 

maiorul nu puteau să nu admire minunatele frumuseți. Dar 
preşedintele Barbicane, prea puţin simţitor la aceste 
minunăţii, se zorea să înainteze; ţara aceasta, atât de 
rodnică, îi displăcea prin însăşi rodnicia sa; de altfel fără a 
fi sensibil la apă, el o simţea sub paşii săi şi căuta zadarnic 
însă, semnele unei aridităţi fără putinţă de îndoială. 

Cu toate acestea, ei înaintau; au fost nevoiţi să treacă 

prin mai multe râuri şi nu fără oarecare primejdii, căci 
acolo, mişunau crocodili lungi de cincisprezece până la 
optsprezece picioare. J.T. Maston îi ameninţă vitejeşte cu 
temutul lui cârlig, dar nu izbuti să sperie decât pelicanii, 
lişiţele şi pescăruşii, sălbaticii locuitori ai acestor râuri, în 
timp ce flamanzii roşii îl priveau cu un aer prostesc. 

în sfârşit şi aceşti oaspeţi ai ținuturilor umede 

dispărură la rândul lor; copaci mai puţin groşi se zăreau 
77 

prin pădurile mai puţin dese; câteva grupuri singuratice se 
desprindeau în mijlocul câmpiilor nesfârşite pe unde 
treceau turmele de căprioare înfricoşate. 

- în sfârşit! exclamă Barbicane săltându-se în scări, 

iată regiunea molifţilor. 

- Şi aceea a sălbaticilor, răspunse maiorul, 

într-adevăr, câţiva seminoli se zăreau la orizont; ei se 
frământau, goneau de la unul la altul pe caii lor iuți, 

77 

agitându-şi lăncile lor lungi sau descărcându-şi puştile ce 
detunau surd; de altfel ei se mulţumiră cu aceste 
demonstraţii duşmănoase fără a-l tulbura pe Barbicane sau 
pe însoțitorii săi. 

A- Oeştia s”af4au*î»imijlocul unei câmpii stâncoase, un 
spaţiu întins şi descoperit de o întindere de mai mulţi acri, 
scăldat de razele dogoritoare ale soarelui. Pe câmpie se 
înălța o mare ridicătură a terenului ce părea că oferă 
membrilor Gun-Clubului toate condiţiile certe pentru 
aşezarea Columbiadului lor. 

- Stop! zise Barbicane oprindu-se. Locul acesta are 

vreun nume prin partea locului? 


- Se numeşte Stone's-Hill, răspunse unul dintre 

floridieni. 

Barbicane, fără a rosti o vorbă descăleca, îşi luă 
instrumentele şi începu să calculeze poziţia cu o 
desăvârşită precizie; micul grup aşezat roată în jurul său îl 
privea într-o tăcere adâncă. 

în clipa aceea, soarele trecea pe la meridian. După 

câteva secunde, Barbicane socoti grabnic rezultatul 
observaţiilor sale şi zise: 

- Locul e aşezat la trei sute de stânjeni deasupra 

nivelului mării, la 27*7' latitudine şi 5*7'* longitudine 
vestică; mi se pare că prezintă prin natura sa stearpă şi 
stâncoasă toate condiţiile prielnice experienţei noastre; aşa 
că în această câmpie se vor înălța magaziile, atelierele, 
cuptoarele noastre, colibele lucrătorilor noştri şi deci, chiar 
de aici - repeta el izbind cu piciorul în vârful Stone's Hill- 
ului - proiectilul nostru îşi va lua zborul în spaţiul lumii 
solare! 

* 

După meridianul din Washington diferența dintre acela al 
Parisului este de 

79°22'. Această longitudine este în măsura franceză 83°25'. 
(n.a.) 

78 

Capitolul XIV 

HÂRLEŢUL ŞI MISTRIA 

Chiar în aceeaşi seară, Barbicane şi tovarăşii săi se 
înăpoiară la Tampa-Town, iar inginerul Murchison se 
îmbarcă din nou pe Tampico către New-Orleans. Trebuia să 
facă rost de o armată de lucrători şi să aducă cea mai mare 
parte a materialului. Membrii Gun-Clubului rămaseră la 
Tampa-Town ca să organizeze primele lucrări cu ajutorul 
localnicilor. 

Opt zile de la plecarea sa, Tampico reveni în golful 
Espiritu-Santo cu o flotilă de vase cu aburi. Murchison 
strânse o mie cinci sute de lucrători. în zilele proaste ale 
robiei şi-ar fi pierdut pentru aceasta timp şi trudă. Dar de 
când America, ţara libertăţii nu mai avea decât oameni 
liberi în sânul ei, aceştia alergau pretutindeni unde-i aştepta 
o muncă bine plătită. 


Ori, banii nu lipseau Gun-Clubului; el oferea 

oamenilor săi un salariu mare, cu premii mari şi în raport 
cu cantitatea. Muncitorul ispitit de Florida putea să fie 
sigur că după terminarea lucrărilor va avea un capital depus 
pe numele său la Banca din Baltimore. Murchison nu era 
deci încurcat decât de alegerea lor şi putu să se arate 
pretenţios faţă de inteligenţa şi dibăcia lucrătorilor săi. 
Suntem îndreptăţiţi să credem că înrola în harnica-i legiune 
fruntea mecanicilor, a fochiştilor, a turnătorilor, a 
cărămidarilor, a minerilor şi a muncitorilor manuali de tot 
felul, negri sau albi, fără deosebire de culoare. Mulţi dintre 
ei îşi luau şi familiile. Era emigrație în toată regula. 

în ziua de 31 octombrie, la zece dimineaţa, trupa 

aceasta debarcă pe cheiurile Tampa-Town-ului; se înţelege 
mişcarea şi freamătul ce domniră în acest orăşel a cărui 

79 

populaţie se dubla astfel într-o singură zi. într-adevăr, 
Tampa-Town trebuia să câştige nespus de mult prin 
iniţiativa Gun-Clubului, nu atât prin numărul lucrătorilor 
care fuseseră îndreptaţi de îndată spre Stone's Hill, ci 
mulţumită navalei de curioşi ce se îndreptară treptat-treptat 
din toate părţile globului către peninsula floridiană. 

în primele zile se ocupară cu descărcatul uneltelor 

aduse de flotilă, maşini, merinde şi de asemenea şi al unui 
destul de mare număr de case de tablă făcute din bucăţi 
demontate şi numerotate. în acelaşi timp, Barbicane înfipse 
primii ţăruşi ai unei căi ferate lungă de cincisprezece mile 
şi sortită să unească Stone's Hill cu Tampa-Town. 

Sunt cunoscute condiţiile în care se construiesc căile 

ferate americane; năbădăioase prin întortocherile lor, cu 
pante îndrăzneţe, dispreţuind parmalăcurile şi operele de 
artă, sărind peste coline, coborând prin văi, calea ferată 
aleargă orbeşte şi fără a se îngriji de linia dreaptă; nu este 
costisitoare, nu-i nici supărătoare; numai că poţi deraia şi 
sări de pe linie cind te aştepţi mai puţin. Drumul de la 
Tampa-Town la Stone's Hill nu a mai fost decât un fleac şi 
nu ceru nici prea mult timp, nici prea mulţi bani pentru a fi 
construit. 

De altfel, Barbicane era sufletul acestei lumi ce 

alergase la glasul lui; el o însufleţea, îi transmitea elanul 


său, entuziasmul şi convingerea sa; se afla peste tot, la tot 
pasul, ca şi cum ar fi fost înzestrat cu acest dar şi însoţit 
veşnic de J.T. Maston, ce-l socotea ca pe musca la arat. 
Spiritul lui practic născocea mii de lucruri. Cu el nu mai 
erau piedici, nici o greutate, nici un fel de încurcături; era 
miner, zidar, maşinist, ca şi artilerist, având răspunsuri 
pentru toate cererile şi soluţii pentru toate problemele. 
Coresponda neobosit cu Gun-Clubul sau cu uzina din 

80 

Goldspring şi zi şi noapte cu focurile aprinse, cu cazanele 
sub presiune. Tampico aştepta poruncile în rada Hillisboro. 
La 1 noiembrie, Barbicane părăsi Tampa-Town 

însoţit de un detaşament de lucrători şi de a doua zi se 
începu montarea caselor ce formau un oraş în jurul Stone's- 
Hill-ului; el a fost îngrădit şi după furnicarul de acolo, după 
fierberea sa, ar fi putut fi mai degrabă luat drept una dintre 
marile citadele ale Uniunii. Viaţa ce se organiza aici era 
după legile unei discipline aspre şi lucrările începură în cea 
mai desăvârşită ordine. 

Sondajele meticulos făcute îngădiiiseră a se cunoaşte 
natura terenului şi săpăturile putură să înceapă la 4 
noiembrie. în ziua aceea, Barbicane chemă şefii de atelier 
şi le spuse: 

- Prieteni, cu toţii ştiţi motivele pentru care v-am 

adunat în această parte sălbatică a Floridei. E vorba de 
turnarea unui tun de nouă picioare diametru interior, şase 
picioare grosime şi nouăsprezece picioare jumătate 
învelişul său de piatră; deci, e un puț mare, având în total 
şaizeci picioare, puț ce trebuie săpat la o adâncime de nouă 
sute picioare. Această lucrare uriaşă trebuie terminată în 
opt luni; ori, aveţi de scos 2.543.400 picioare cubice, circa 
zece mii de picioare cubice zilnic, adică în 155 zile. Ceea 
ce n-ar însemna nici o greutate pentru o mie de lucrători 
lucrând neînghesuiţi aici. Va fi mai anevoios într-un spaţiu 
relativ restrâns. Cu toate acestea, deoarece lucrul trebuie să 
se facă, se va face, şi, mă bizui pe curajul vostru ca şi pe 
dibăcia voastră. 

La opt dimineaţa, prima lovitură de cazma a fost dată 

în pământul Floridei şi din acea clipă viteaza unealtă nu 
mai putu şă”şe-jpdihne“Ciăjinipi,o.singură clipă în mâinile 


minerilor. | uerălorii se schimbau din sfert în sfert de zi. De 
altfel, oricât de uriaşă era lucrarea, ea nu depăşea marginile 
puterilor omeneşti. Câte lucrări mult mai grele şi în care se 
dăduse o luptă îneverşunată împotriva piedicilor n-au fost 
duse totuşi la un bun sfârşit!? Şi ca să nu mai vorbim decât 
de lucrările asemănătoare, e destul să citez acel „puț al 
părintelui Iosif", construit lângă Cairo de către sultanul 
Saladin, într-o vreme în care maşinile nu ajunseseră să 
ajute puterea omului şi care atinge în adâncime fundul 
Nilului, la o adâncime de trei sute de picioare! Şi celălalt 
puț săpat la Coblentz de margraful loan de Baden, până-la 
şase sute de picioare adâncime! Ei bine! Despre ce-i vorba 
la urma urmelor? De a se întrei această adâncime şi de a 
înzeci lăţimea pentru a fora uşor. Aşa că'nu exista nici un 
contra-maistru şi nici un lucrător care să pună la îndoială 
succesul lucrării. 

Inginerul Murchison, de acord cu preşedintele 

Barbicane, luă o hotărâre importantă, ceea ce grăbi şi mai 
mult mersul lucrărilor. Un paragraf din contract cerea ca 
tunul să fie încins cu cercuri de fier călit şi montate la roşu. 
măsuri de prevedere nefolositoare, căci nici vorbă că 
maşina se putea lipsi de aceste inele încingătoare. Aşa că 
nu se mai ţinu seama de această cerinţă. 

De aici rezultă o mare economie de timp, căci aşa se 

putu folosi acel nou sistem de săpături întrebuințat acum în 
construcţia puţurilor, prin care zidăria se făcea în acelaşi 
timp cu forajul. Mulțumită acestui procedeu foarte simplu,. 
nu mai era nevoie să se sprijine pământul cu ajutorul 
proptelelor zidul însuşi avându-le şi ţinându-le cu o putere 
de neclintit, iar el lăsându-se în jos datorită propriei sale 
greutăţi. 

Dar această operaţie nu'4rebu”19ăl”Hc«apă deteât în 
clipa în care cazmaua ar fi izbit în partea solidă a terenului. 
81 

La 4 noiembrie, cincizeci de lucrători săpară chiar în 
partea de sus a Stone's Hill-ului, în centrul locului îngrădit, 
o gaură rotundă, lată de şaizeci de picioare. 

Cazmaua întâlni mai întâi un strat de ţărână neagră, 

gros de şase degete, pe care îl birui uşor. După acest strat 
urmă un altul de nisip fin, gros de două picioare, care a fost 


extras cu îngrijire, căci trebuia să slujească la 
confecţionarea tiparului interior. După acest nisip apăru o 
argilă albă, destul de densă, asemănătoare marnelor 
englezeşti şi care mergea patru picioare în jos. 

Apoi fierul târnăcoapelor scânteie lovind un strat tare 

de pământ, un fel de stâncă formată din scoici împietrite, 
foarte uscate şi foarte tari, cu care uneltele au avut tot 
timpul de-a face. în momentul acela, săpătura era adâncă 
de şase picioare jumătate şi începură lucrările de zidărie. 

în fundul acestei scobituri se montă un cerc din lemn 

de stejar, un fel de disc, încheiat straşnic în piroane de fier, 
şi care putea să treacă prin orice probă de rezistenţă. La 
centru era o gaură având un diametru egal cu diametrul 
exterior al Columbiadului. Pe acest disc se aşezară primele 
lucrări de zidărie, ale cărui ciment hidraulic prinseră ca 
într-un cleşte pietrele. După ce lucrătorii înălţară zidul 
circumferinței la centru, se aflară închişi într-un put larg de 
douăzeci şi unu de picioare. 

Când această lucrare se termină, minerii reluară 

târnăcopul şi cazmaua şi îngrămădiră stâncile chiar sub 
disc, având grijă să-l sprijine cu ajutorul unor suporţi foarte 
solizi; ori de câte ori groapa se adâncea cu două picioare, 
se scoteau pe rând aceste bârne; discul cobora încet-încet şi 
o dată cu el masivul rotund ca un inel al zidăriei; în partea 
sa de sus, zidarii lucrau neîncetat, făcând şi „răsuflătorile" 
ce trebuiau să îngăduie gazului să iasă în timpul lucrărilor 
82 

de topitorie. 

Acest fel de muncă cerea din partea lucrătorilor o 
deosebită îndemânare şi o atenţie încordată de fiecare dată; 
nu doar unul, lucrând sub disc, fusese rănit grav de pietrele 
aruncate, ba unii chiar fuseseră ucişi; dar avântul nu scăzu 
nici o clipă nici ziua nici noaptea; ziua, la razele unui soare 
ce - câteva luni mai târziu - ardea aceste câmpuri cu o 
căldură de nouăzeci şi nouă grade; noaptea, sub fâşiile albe 
ale luminii electrice, zgomotul târnăcoapelor lovindu-se de 
stâncă, explozia minelor, scârţâitul maşinilor, vârtejul 
fumurilor răspândite prin văzduh încercuiră Stone's-Hill-ul 
cu un inel al groazei pe care turmele de bizoni sau cetele de 
seminoli nu cutezau a-l trece. 


în acest timp, lucrările înaintau cu regularitate; 

macaralele cu aburi grăbeau ridicarea materialelor; nu se 
iviră piedici neaşteptate, ci mai degrabă erau cele de 
aşteptat şi pe care oamenii le biruiau cu dibăcie. 

După o lună, se atinsese adâncimea planificată 

pentru acest răstimp, adică o sută douăsprezece picioare. în 
decembrie, această adâncime se dublă, iar în ianuarie, se 
triplă. în timpul lunii februarie, muncitorii se războiră cu o 
pânză de apă care pătrunsese prin scoarţa pământului. 
Trebuiră să întrebuinţeze pompe puternice şi aparate cu aer 
comprimat, pentru a o seca şi ca să se betoneze gura 
izvoarelor, aşa cum se astupă năvălirea apei pe bordul unei 
corăbii. Până la urmă învinseră aceste izvoare, ce le stăteau 
în cale. Numai că, ca o urmare a instabilității solului, discul 
slăbi în parte şi se produse o inundație parţială. judecaţi şi 
dumneavoastră, cât de îngrozitor apăsase acest turn din 
cărămidă, înalt de şaptezeci şi cinci de stâjeni! Acest 
accident costă viaţa multor lucrători. 

83 

Trei săptămâni se irosiră până ce a fost întărit brâul 

de piatră şi repus în temelii, cât şi pentru a repara discul şi 
a-l face la fel de solid ca la început. Dar mulţumită dibăciei 
inginerului şi puterii maşinilor folosite, această operă, 
primejduită o clipă, îşi regăsi drumul, aşa că merseră mai 
departe cu forajul. Nici un alt necaz nu mai stingheri din 
momentul acela mersul operaţiei şi la data de 10 iunie, cu 
douăzeci de zile mai devreme de expirarea termenelor 
stabilite de Barbicane, puţul, căptuşit pe deplin cu piatră, 
atinsese adâncimea de nouă sute de picioare. La bază, 
zidăria se odihnea pe un cub masiv, având treizeci de 
picioare grosime, în timp ce partea sa de sus atingea nivelul 
solului. 

Preşedintele Barbicane şi membrii Gun-Clubului îl 

felicitară călduros pe inginerul Murchison; el îşi 

îndeplinise munca sa de ciclop, nemaipomenit de repede. 
în timpul acestor opt luni, Barbicane nu părăsise o 

clipă Stone's Hill; urmărind îndeaproape lucrările” de foraj, 
el se interesă clipă de clipă de bunăstarea şi sănătatea 
lucrătorilor săi şi se declară fericit că putu să înlăture 
epidemiile obişnuite în marile aglomeraţii atât de nefaste în 


acele ţinuturi ale globului expuse tuturor influențelor 
tropicale. E adevărat că, mulţi muncitori plătiră cu viaţa 
nesocotinţele de neînlăturat ale unor atât de periculoase 
lucrări; dar aceste nenorociri sunt cu neputinţă de ocolit, şi 
sunt amănunte cu care. americanii nu-şi prea bat capul Ei 
au mai multă grijă de întreaga omenire decât de individ luat 
în parte. Cu toate acestea, Barbicane avea alte principii şi 
le punea în practică cu orice prilej. Aşa că mulţumită grijii 
şi inteligenţei sale, intervenţiei sale folositoare în cazurile 

* 84 

anevoioase, deosebitei sale perspicacităţi, numărul mediu 
al catastrofelor nu depăşi pe acela din ţările de peste ocean, 
renumite prin risipa lor de prevederi ca de pildă, Franţa, 
unde la fiecare lucrare de două sute de mii de franci se 
întâmplă un accident. 

84 

Capitolul XV 

SARBATOAREA TURNATULUI 

Opt luni durară operaţiile de foraj, iar în acest timp 
pregătirile pentru topire se desfăşurară cu o deosebită 
repeziciune; dacă vreun străin ar fi sosit la Stone's Hill, el 
ar fi rămas uimit de priveliştea ce se arăta ochilor săi. 

La şase sute de yarzi de puț şi împrejurul său, se 

înălţau o mie două sute de cuptoare pentru topit metalul, 
având şase picioare fiecare şi la o depărtare de jumătate de 
stânjen unul de altul. Aceste o mie două sute de cuptoare, 
se înşirau pe o linie a cărei lungime era de 2 mile. Toate 
erau construite la fel cu un coş înalt în patru unghiuri 
drepte şi arătau.tare ciudat. J.T Maston găsea măreaţă 
această arhitectură. Ea îi reamintea monumentele din 
Washington. Pentru el, nimic nu era mai frumos, nici chiar 
în Grecia, unde de altfel - zicea el - nu fusese niciodată. 

Să ne reamintim că în cea de-a treia şedinţă, 

Comitetul alesese fonta pentru Columbiad şi anume cea 
cenuşie. Acest metal este într-adevăr mult mai tenace, mai 
ductil, mai moale, lesne de şlefuit, bun la orice operaţie de 
turnare, adăugându-i-s.e carbon,. este de cea mai bună 
calitate pentru piesele de mare rezistenţă, cum ar fi 
tunurile, cilindrii maşinilor cu aburi, prese hidraulice etc. 
Dar fonta, dacă n-a fost topită decât o singură dată, este 


rareori omogenă şi numai la o a doua topire se curăţă, se 
rafinează, descotorosindu-se de ultimele rămăşiţe de 
pământ. Aşa că, înainte de a fi trimis la Tampa-Town, 
minereul de fier fiind preparat în cuptoarele înalte din 
Goldspring şi pus în contact cu carbonul şi siliciul încălzit 

la o temperatură înaltă, adăugându-i-se carbon, se 
transformă în fontă. După această primă operaţie, metalul a 
fost îndreptat spre Stone's-Hill. Era însă vorba de o sută 
treizeci şi şase de milioane livre de fontă, o greutate prea 
costisitoare pentru a fi trimisă pe calea ferată; preţul 
transportului ar fi dublat pe cel al materialului. Se preferă 
închirierea unor corăbii la New York şi se încarcă fonta sub 
formă de drugi; erau necesare nu mai puţin de 78 vase deo 
mie tone, o adevărată flotă care, părăsind în ziua de 3 mai 
rada portului New York, luă calea Oceanului de-a lungul 
coastelor americane, trecu prin strâmtoarea Bahama, coti 
pe după vârful peninsulei Florida şi la 10 ale aceleiaşi luni, 
urcând în golful Espiritu-Santo, ancoră fără avarii în portul 
Tampa-Town. Acolo navele au fost descărcate în vagoanele 
de cale ferată a Stone's-Hill-ului şi- către jumătatea lui 
ianuarie enorma cantitate de metal se găsea la destinaţie. 
Se înţelege cu uşurinţă că de fapt nu erau prea multe cele o 
mie două sute de cuptoare pentru a topi în acelaşi timp 
aceste şaizeci de mii tone de fontă. în fiecare cuptor 
încăpeau aproape o sută paisprezece mii de livre de metal; 
ele fuseseră construite după modelul acelora în care se 
turnase fonta pentru tunul Rodman; aveau forme 
trapezoidale şi spre mijloc erau lăsate în jos. Aparatul de 
încălzit şi coşul se aflau la cele două capete ale cuptorului, 
aşa că şi acesta era deopotrivă de încălzit pe toată lungimea 
lui. Aceste cuptoare, construite din cărămizi refractare, se 
compuneau doar dintr-un grătar pe care ardea cărbunele şi 
dintr-o „talpă" pe care se aşezau drugii de fontă; această 
talpă înclinată la 25 de grade îngăduia metalului să curgă în 
bazinele de recepţie; de acolo o mie două sute de şanţuri ce 
se întâlneau, îl călăuzeau spre puţul central. 

A doua zi după ce lucrările de zidărie şi foraj au fost 
terminate, Barbicane trecu la confecţionarea formei 

85 


interioare; trebuia ridicat în mijlocul puţului şi de-a lungul 
axului său un cilindru înalt de nouă sute picioare şi lat de 
nouă, care ar fi umplut tocmai spaţiul lăsat pentru ţeava 
Columbiadului. Acest cilindru era făcut dintr-un amestec 
de pământ argilos şi de nisip, la care s-a adăugat fân şi paie. 
Spaţiul ce se află între această formă şi zid trebuia să fie 
umplut cu metalul topit, alcătuind astfel nişte pereţi groşi 
de şase picioare. 

Pentru a se putea ţine în echilibru acest cilindru, el 

trebui întărit cu o armătură de fier sprijinită din loc în loc 
cu nişte traverse fixate în bârne de piatră; după topirea 
metalului, aceste traverse urmau să rămână în blocul 
metalic, ceea ce nu aducea nici o pagubă. 

Operația se sfârşi la 8 iulie, iar pentru a doua zi se 

stabili turnarea fontei. 

- Sărbătoarea asta a turnării va fi o frumoasă 

ceremonie, zise J.T. Maston prietenului său Barbicane. 

- Fără îndoială, răspunse Barbicane, dar nu va fi o 
serbare publică! 

- Cum? Nu vei deschide porţile oricui va veni? 

- Ba chiar mă voi feri de aşa ceva, Maston; turnatul 
Columbiadului este o operaţie delicată, pentru a nu spune 
primejdioasă, şi prefer ca ea să se facă cu uşile închise. 
Lansarea proiectilului, asta se va sărbători dacă vrei, dar 
până atunci nimic... 

Preşedintele avea dreptate; operaţia putea să prezinte 
primejdii neprevăzute, iar mulţimea de gură-cască ar 
împiedica luarea măsurilor. Trebuia păstrată libertatea de 
mişcare. în afară de o delegaţie a membrilor Gun-Clubului, 
caresosise de la Tampa-Town, nimeni nu fusese deci admis 
în incintă. Fuseseră văzuţi acolo nărăvaşul Bilsby, Tom 
Hunter, colonelul Blomsberry, maiorul Elphiston, 

86 

generalul Morgan şi turti quanti, pentru care turnarea 
Columbiadului devenise o chestiune personală. - 

J.T. Maston se însărcina să conducă delegaţia; nu îi 

cruţă cu nici un amănunt; îi conducea peste tot, la 
magazine, la ateliere în mijlocul maşinilor şi îi sili să 
viziteze, rând pe rând, cele 1200 de cuptoare. La ultimul 
cuptor, trebuie să spunem, ei erau oarecum dezgustaţi. 


Turnatul trebuia să se facă exact la amiază; în ajun, 

în fiecare cuptor se încărcase o "sută patruzeci de mii livre 
de drugi de metal, aşezaţi în grămezi încrucişate, pentru ca 
aerul încins să poată circula în voie printre ei. încă de 
dimineaţă, cele o mie două sute de coşuri scuipau în 
văzduh torentele lor de flăcări, iar pământul era frământat 
de zguduituri înăbuşite. Erau atâtea livre de metal de topit, 
atâtea livre de huilă de ars! Ardeau 68 mii tone cărbune, 
care opuneau soarelui o perdea densă de fum negru. 
Curând, căldura deveni de nesuportat în mijlocul 

acestor cuptoare al căror sforăit se asemăna cu bubuitul 
tunetului; la aceasta se adăuga necontenitul vâjâit al 
puternicelor ventilatoare ce saturau cU oxigen toate aceste 
focare incandescente. Pentru a izbuti, această operaţie 
trebuia să fie repede făcută. La un semnal dat, printr-o 
lovitură de tun, toate cuptoarele trebuiau să dea drumul 
fontei topite şi să fie pe deplin golite. 

O dată luate aceste măsuri, şefii şi lucrătorii aşteptară 
clipa stabilită cu o nerăbdare amestecată cu oarecare 
emoție. în incintă nu mai era nimeni şi fiecare contra- 
maistru topitor stătea la postul lui, lângă găurile de 
scurgere, în timp ce Barbicane şi tovarăşii săi, aşezaţi pe o 
ridicătură din vecinătate, urmăreau operaţia. în faţa lor se 
găsea un tun cu care trebuia să se dea semnalul, la comanda 
inginerului. 

87 

Cu câteva clipe înaintea amiezii, primele picături ale 
metalului începură să curgă încetişor; bazinele de recepţie 
se umplură treptat, iar când toată fonta a fost topită, au 
lăsat-o câteva clipe, pentru a uşura separarea de corpurile 
străine. 

Era amiază. Pe neaşteptate izbucni o lovitură de tun 

şi un fulger sălbatic străbătu văzduhul. O mie două sute de 
şarje curseră dintr-o dată şi o mie două sute de şerpi de foc 
87 

se târâră spre puţul central, desfăşurându-şi inelele în 
flăcări. Cu un zgomot îngrozitor, ei se năpustiră la o 
adâncime de nouă sute de picioare. Era un spectacol 
emotionant şi măreț. Pământul tremura, în timp ce valurile 
de fontă, aruncânci spre cer vârtejuri de fum, făceau să 


dispară umezeala formei şi o aruncau prin răsuflătorile 
brâului de piatră sub forma unor aburi de nepătruns. Aceşti 
nouraşi artificiali îşi deşurubau spiralele lor dese, 
înălțându-se spre zenit până la cinci sute de stânjeni. Nişte 
sălbatici rătăcind dincolo de linia orizontului ar fi putut 
crede că un nou crater s-a născut în sânul Floridei şi totuşi 
nu era nici o erupție, nici o trombă, nici o vijelie, nici o 
luptă a elementelor, nici unul din acele groaznice fenomene 
pe care natura poate să le dezlănţuie. Nu! singur omul 
crease aceşti aburi roşietici, aceste flăcări uriaşe, vrednice 
de un vulcan, aceste zgomotoase zvârcoliri, aidoma 
zguduirilor unui cutremur de pământ, aceste mugete ce se 
puteau lua la întrecere cu uraganele şi furtunile, şi doar 
mâna lui le arunca într-o prăpastie săpată de el însuşi, o 
adevărată Niagară de metal lichid... 

Capitolul XVI 

COLUMBIADUL 

Oare izbutise turnatul fontei? Nu se putea face 

altceva decât presupuneri. Totuşi existau motive să crezi în 
izbândă, fiindcă tiparul absorbise întreaga masă a metalului 
topit în cuptoare. Oricum, trebuia să treacă multă vreme 
pentru a fi siguri de acest lucru. 

într-adevăr, când maiorul Rodman îşi turnase tunul 

său de o sută şaizeci mii livre, i-au trebuit nu mai puţin de 
15 zile până s-a răcit. Câtă vreme va trebui deci să se mai 
88 

ascundă de privirile admiratorilor săi monstruosul 
Columbiad, încununat de vârtejurile sale de aburi şi păzit 
de puternica-i dogoare? Era cam greu de socotit. 
Nerăbdarea membrilor Gun-Clubului era pusă în 

timpul acesta la o grea încercare. Dar nu se putea face 
nimic. J.T. Maston era cât pe ce să se prăjească din 
devotament. La cincisprezece zile după turnatul fontei, un 
uriaş nor de fum se mai. înălța încă până-n înaltul cerului şi 
pământul ardea sub picioare pe o rază de două sute de paşi 
în jurul Stone's Hill-ului. 

Zilele se scurgeau şi săptămânile se înlănţuiau una 

după alta. Nu era chip ca uriaşul cilindru să fie răcit. Gu 
neputinţă să te aproprii. Trebuia să mai aştepte, şi membrii 
Gun-Clubului îşi muşcau buzele de nerăbdare. 


- lată-ne la 10 august, spuse într-o dimineaţă J.T. 

Maston. Doar patru luni ne mai despart de întâi decembrie! 
Mai trebuie scos mulajul, calibrată ţeava, încărcat 
Columbiadul - toate astea trebuiesc făcute! Nu vom fi gata!> 
Nici măcar nu te poţi apropia de tun! Nu se va răci 
niciodată? lată ceea ce înseamnă o tristă păcăleală! 
încercară să-l potolească pe nerăbdătorul secretar, 

fără a izbuti însă. Barbicane era mut, dar tăcerea lui 
ascundea o enervare înăbuşită. Să se vadă oprit în loc de o 
singură piedică al cărei învingător putea fi doar timpul - 
timpul un duşman cumplit în aceste împrejurări - şi a fi la 
bunul plac al duşmanului, asta era greu de îndurat de către 
nişte războinici. 

Totuşi, pe baza observaţiilor zilnice, se constata o 

anumită schimbare a solului. înjur de 15 august, aburii ce 
se ridicau scăzură simţitor, atât în cantitate cât şi în 
densitate. După câteva zile, din pământ nu se mai ridica 
decât o ceaţă uşoară, o ultimă zvârcolire a monstrului 

89 

ferecat în.sicriul lui de piatră. încet-încet zvâcniturile 
pământului se potoliră şi cercul de căldură se micşoră; cei 
mai nerăbdători dintre spectatori se apropiara; în prima zi 
se apropiara cu doi stânjeni; într-a doua, patru; şi la 22 
august, Barbicane, tovarăşii săi şi inginerul se aşezară pe 
pânza de fontă ce atingea vârful Stone's-Hill-ului,"un loc 
desigur foarte igienic, unde nu era îngăduit să-ţi fie frig la 
picioare. 

- în sfârşit! exclamă preşedintele Gun-Clubului cu un 
nespus oftat de mulţumire. 1 

Lucrările au fost reîncepute chiar în ziua aceea. Se 

scoase de îndată forma inferioară ca să se elibereze astfel 
teava tunului; târnăcopul, cazmaua, sculele de sfredelit 
lucrară fără răgaz; pământul argilos şi nisipul se 
împietriseră sub acţiunea căldurii; dar cu ajutorul maşinilor 
izbutiră şi asupra acestui amestec ce ardea încă.în atingere 
cu pereţii de fontă; materialele extrase au fost îndată 
ridicate şi transportate cu ajutorul cărucioarelor cu aburi; se 
lucra atât de bine, avântul era atât de mare, intervenţia lui 
Barbicane atât de puternică şi argumentele sale - sub forma 


dolarilor - erau prezentate cu o forţă de convingere atât de 
mare, încât la 3 septembrie orice urmă a formei dispăruse. 
Imediat începu operaţia şlefuirii; maşinile au fost 

instalate fără zăbavă şi manevrară pe dată puternice maşini 
de alezat al căror tăiş muşca asperităţile fontei. Câteva 
săptămâni mai târziu, suprafaţa interioară a imensului tun 
era perfect cilindrică şi ţeava tunului căpătase un luciu 
desăvârşit. 

în sfârşit, la 22 septembrie, la mai puţin de un an de 

la comunicarea făcută de Barbicane, uriaşa maşină; perfect 
calibrată şi înălţată absolut vertical, - calcul socotit cu 
ajutorul unor unelte delicate - era gata de funcţionare. Nu 
190 

mai rămăsese altceva de făcut decât să se aştepte Luna, dar 
erau siguri că ea nu va lipsi de la întâlnire. 

Bucuria lui J.T. Maston nu mai cunoscu margini şi 

cât pe ce era să cadă într-un fel înspăimântător, aruncându- 
şi privirile în tubul de nouă sute de picioare adâncime. Fără 
braţul drept al lui Blomsberry, care din fericire îi mai 
rămăsese vrednicului colonel, secretarul Gun-Clubului, ca 
un nou Erostrate, şi-ar fi găsit moartea în adâncurile 

90 

Columbiadului. 

Aşadar, tunul era gata; nu mai era cu putinţă nici un 

fel de îndoială asupra execuţiei sale desăvârşite, aşa că la 6 
octombrie, căpitanul Nicholl, orice s-ar fi întâmplat, îşi 
respectă cuvântul dat preşedintelui Barbicane şi acesta 
adăugă în registrele sale, la coloana venituri, o sumă de 
2000 dolari. Avem toate motivele să credem că mânia 
căpitanului fusese împinsă până la capăt şi că se 
transformase într-o adevărată boală. Totuşi mai fiinţau trei 
rămăşaguri, unul de trei mii, altul de patru mii şi în sfârşit 
altul de cinci mii de dolari şi de-ar fi câştigat doar două, 
treburile nu i-ar fi mers prost, fără a fi totuşi prea bune. Dar 
cum banii nu însemnau nimic pentru el, succesul căpătat de 
către adversarul său, în turnarea unui tun căruia nu i-ar fi 
rezistat nici blindajele de zeee stânjeni, îi dădu o groaznică 
lovitură. 


De la 23 septembrie, incinta Stone's-Hill-ului fusese 

larg deschisă publicului şi este lesne de înţeles ce 
îmbulzeală de vizitatori era acolo. 

într-adevăr, nenumăraţii curioşi, veniţi de 

pretutindeni, din toate colţurile Statelor Unite, se îndreptau 
spre Florida, Oraşul Tâmpa crescuse uimitor în acel an, an 
ce fusese sacrificat în întregime lucrărilor Gun-Clubului; 

pe vremea aceea, el număra o populaţie de o sută cincizeci 
de mii de suflete. După ce înghiţise fortul Brooke într-o 
reţea de străzi, oraşul se întindea acum pe limba aceea de 
pământ ce desparte cele două rade ale golfului Espiritu- 
Santo; cartiere noi, pieţe noi, o întreagă pădure de case 
crescuseră la căldura soarelui american, pe aceste plaje 
altădată pustii. Se născură societăţi pentru ridicarea de 
biserici, şcoli, locuinţe particulare şi nici un an nu trecu 
până când suprafaţa oraşului se înzeci. 

91 

Se ştie că yankeii sunt negustori din naştere; oriunde 

i-ar arunca soarta, de la zona îngheţată la cea toridă, trebuie 
ca spiritul lor negustoresc să fie întrebuințat cu folos. Aşa 
că simpli curioşi, oameni veniţi în Florida cu unicul scop 

de a urmări operaţiile Gun-Clubului, de îndată ce se 
instalară la Tâmpa, se lăsară furaţi de diferitele operaţii 
comerciale. Corăbiile închiriate pentru transportul 
materialului şi al muncitorilor, făcu ca portul să freamăte 
ca niciodată. Curând, alte bastimente, de diferite forme şi 
tonaje, încărcate cu merinde, cu fel de fel de lucruri şi 
mărfuri, brăzdară golful şi cele două rade; birouri uriaşe de 
armatori, de mijlocitori se instalară în oraş şi Shipping 
Gazette* înregistra în fiecare zi sosirea unor noi vase în 
portul Tâmpa. 

în timp ce drumurile se înmulţeau în jurul oraşului, 

acesta, datorită neaşteptatei creşteri a populaţiei şi a. 
negoţului său, deveni în sfârşit legat printr-un drum de fier, 
cu statele sudice ale Uniunii. O cale ferată legă Mobile de 
Pensacola, un mare arsenal maritim din miazăzi; apoi, din 
acest însemnat punct se îndreptă spre. Tallahassee. Acolo 
exista mai demult o bucăţică de cale ferată, lungă 'de 
douăzeci şi una de mile, prin care Tallahassee avea legătură 
cu Saint-Marks, de pe ţărmul mării. Această bucăţică de 


cale ferată prelungită până la Tampa-Town însufleţea şi 
redeştepta regiunile moarte sau adormite ale Floridei 
centrale. Astfel, Tâmpa - datorită acestor minuni ale 
industriei, datorită ideii născute într-o bună zi în creierul 
unui om - socoti pe bună dreptate că este un oraş mare. El 
a fost supranumit „Moon-City", în timp ce capitala Floridei 
suferea de o eclipsă totală, vizibilă din toate colţurile lumii. 
Acum va pricepe oricine pentru ce fusese atât de 

92 

mare duşmănia între Texas şi Florida şi furia celor din 
Texas când văzură alegerea Gun-Clubului şi în previziunea 
lor înţeleaptă ei înţeleseră cât trebuia să câştige un ţinut de 
pe urma experienţei pe care o făcea Barbicane, cât şi 
bunăstarea care ar fi însoţit o asemenea lovitură de tun. 
Texasul pierdea astfel un vast centru de negoţ, drumuri de 
fier şi o însemnată creştere a populaţiei. Toate aceste 
foloase se îndreptau acum spre acea nenorocită peninsulă a 
92 

Floridei, zvârlită ca un zăgaz între valurile golfului şi cele 
ale Oceanului Atlantic. Aşa că Barbicane împărtăşea cu 
generalul Santa-Anna toate antipatiile celor din Texas. 

Cu toate că noua populaţie din Tampa-Town era 

pradă unei adevărate furii negustoreşti şi avântului 
industriei, ea nu uită deloc atrăgătoarele operaţii ale-Guri- 
Clubului. Dimpotrivă. Cele mai mici amănunte ale acţiunii, 
cea mai mică lovitură de cazma, o cuceriră. Era un du-te 
vino necontenit între oraş şi Stone's Hill, o procesiune, ba 
chiar mai mult, un pelerinaj. Se putea prevede că în ziua 
experienţei îmbulzeala privitorilor va număra milioane de 
oameni, căci ei începuseră a veni, înghesuindu-se de 
pretutindeni pe îngusta peninsulă. Europa emigra în 
America. 

Dar până acum, trebuie s-d spunem, curiozitatea 
numeroşilor musafiri nu fusese potolită decât în parte. 
Mulţi nădăjduiseră că vor vedea turnatul şi nu se aleseseră 
decât cu fumul. Era cam puţin pentru nişte ochi nesăţioşi; 
dar Barbicane nu voi să primească pe nimeni la această 
operaţie. De aici mârâituri, nemulțumiri, murmure; 
preşedintele ocărât, socotit ca absolutist; purtarea sa 
apreciată ca fiind „puţin americană". Aproape că şe 


născuse o revoltă pe lângă gardurile Stone's-Hill-ului. 
Barbicane, după cum se ştie, rămase neclintit în hotărârea 
sa. 

Dar când Columbiadul a fost pe deplin terminat, nu 

mai putură să rămână cu porţile închise; de altfel, a închide 
porţile ar fi însemnat rea-voinţă; mai rău chiar, nesocotinţă 
în a nemulţumi sentimentele obşteşti. Aşadar, Barbicane 
deschise incinta oricărui venit; împins totuşi de spiritul său 
practic, el se hotărî să scoată bani de pe urma curiozităţii 
oamenilor. 

93 

să priveşti uriaşul Columbiad, asta era destul de 

mult, dar să cobori în străfundurile sale, iată ce părea 
americanilor a fi necplus ultra al fericirii pe acest pământ. 
Aşa că nu era nici măcar un singur curios care n-ar fi voit 
să viziteze interiorul acestui abis de metal. Nişte aparate 
atârnate de o macara cu aburi îngăduiră spectatorilor să-şi 
potolească curiozitatea. Era o nebunie, nu altceva. Femei, 
copii, bătrâni, toţi îşi făcuseră datoria de a pătrunde până în 
fundul ţevii misteriosului şi uriaşului tun. Taxa de coborâre 
a fost fixată la cinci dolari pe persoană şi, cu tot preţul 
urcat, în cele două luni ce precedară experienţa, năvala 
vizitatorilor îngădui Gun-Clubului să strângă aproape cinci 
sute de mii de dolari. 

Este de prisos să mai spunem că primii vizitatori ai 
Columbiadului au fost membrii Gun-Clubului, prioritate pe 
drept cuvânt păstrată membrilor ilustrei adunări. Această 
solemnitate a avut loc în ziua de 25 septembrie. într-o ladă 
de onoare cobori preşedintele Barbicane, J.T Maston, 
maiorul Elphiston, generalul Morgan, colonelul 

Blomsberry, inginerul Murchison şi alţi distinşi membri ai 
vestitului club. 

Cu toţii, vreo doisprezece. Mai era încă foarte cald în 
fundul acestui tub lung de metal. Te cam înăbuşeai acolo! 
Dar ce bucurie! O masă cu zece tacâmuri era aşezată pe 
masivul de piatră pe care se sprijinea Columbiadul, luminat 
a giorno de lumina electrică. Numeroase mâncăruri alese, 
ce păreau că sunt coborâte din cer, se aşezară rând pe rând 
în faţa oaspeţilor şi cele mai bune vinuri ale Franţei curseră 


din belşug în timpul acestui strălucit ospăț servit la nouă 
sute picioare sub pământ. 

Ospăţul a fost foarte însufleţit şi chiar foarte 

zgomotos; numeroase toasturi se schimbară; se bău pentru 
94 

globul pământesc, pentru satelitul său, pentru Gun-Club, 
pentru Uniune, Lună, Phoebe, Diana, Selene, astrul 
nopţilor, pentru "liniştitul curier al firmamentului!" Toate 
aceste urale purtate pe undele sonore ale uriaşului tub 
acustic ajungeau ca un tunet în capătul său şi mulţimea 
aşezată în preajma Stone's Hill-ului se unea în gând şi în 
sentimente cu cei zece oameni intraţi în imensul 
Columbiad. 

J.T. Maston nu se mai stăpânea; dacă a strigat mai 

mult decât a dat din mâini, sau dacă a băut mai mult decât 
a mâncat, asta este cam greu de spus. în orice caz n-ar fi 
schimbat locul său cu un imperiu, „chiar dacă tunul 
încărcat, cu fitilul aprins şi trăgând ar fi trebuit să-l azvârle 
în bucățele prin spaţiul interplanetar". 

Capitolul XVII 

TELEGRAMA 

Marile lucrări întreprinse de Gun-Club erau, ca să 

spunem aşa, terminate; şi totuşi trebuiau să mai treacă două 
luni- până când proiectilul să fie lansat spre Lună. Aceste 
două luni păreau lungi cât nişte ani, în faţa nerăbdării 
universale! Ei, şi până atunci, cele mai mici amănunte ale 
pregătirilor fuseseră zi de zi reproduse în ziarele pe care 
oamenii le înghiţeau cu ochi lacomi şi pătimaşi; dar erau 
totuşi anumite temeri ca „această dobândă" distribuită 
publicului să nu scadă şi cu toţii erau îngroziţi la gândul că 
nu-şi vor mai avea raţia zilnică de senzaţii tari. Dar nimic 
nu- se petrecu din toate acestea; incidentul cel mai 
neaşteptat, cel mai neobişnuit, cel mai de neînchipuit, cel 
mai de necrezut, înnebuni iarăşi spiritele nesăţioase şi 
aruncă întreaga lume pradă unei furii ucigătoare. 

într-o zi - la 30 septembrie - la trei şi treizeci şi şapte 

de minute dupâ-amiază, sosi pe adresa preşedintelui o 
telegramă' transmisă prin cablul transoceanic, care lega 
94 


Valentia (Irlanda), Terra-Nova şi coasta americană. El 
rupse plicul, citi telegrama şi oricât de mare îi era puterea 
de stăpânire, buzele i se albiră şi ochii i se tulburară la 
citirea celor 28 de cuvinte din telegramă. 

lată conţinutul telegramei ce se află acum în arhiva 

Gu n-Clubului: 

„FRANŢA-PARIS 

30 septembrie, orele 4 dimineaţa 

BARBICANE, TÂMPA, FLORIDA - STATELE 

UNITE 

înlocuiţi obuzul sferic prin proiectil cilindroconic. 

Voi pleca în el. Sosesc pe steamerul Atlanta. 

Michel Ardan" 

Capitolul XVIII 

CALATORUL DE PE ATLANTA 

Dacă această fulgerătoare noutate în loc să zboare 

de-a lungul firelor electrice ar fi sosit pur şi simplu numai 
cu poşta şi într-un plic închis şi dacă funcţionarii francezi, 
irlandezi, americani, sau cei din Terra-Nova n-ar fi fost 
neapărat părtaşi ai secretului telegramei, Barbicane n-ar fi 
stat pe gânduri nici o clipă. Ar fi tăcut din două motive: din 
prudenţă şi pentru a nu-şi deprecia opera. Această 
telegramă putea fi o înşelătorie mai ales că venea din partea 
unui franţuz. Cum trebuie să arate un om oarecare, oricât 
de îndrăzneţ ar fi el, ca să-i poată trece măcar prin minte 
gândul unei astfel de călătorii? Şi dacă omul acesta exista, 
nu era oare vreun nebun ce trebuia închis într-un balamuc 
şi în nici un caz într-un proiectil? 

Cum telegrama era cunoscută, căci aparatele de 
transmisiune sunt prea puţin discrete de felul lor, 
propunerea lui Michel Ardan zbura deja prin diferitele state 
95 

ale Uniunii. Aşa că, Barbicane nu mai putea să tacă. întruni 
deci pe colegii săi ce se aflau la Tampa-Town şi fără să 
arate ce gândeşte, fără prea multe vorbe, el citi cu multă 
stăpânire textul ei scurt. 

- Nu e cu putinţă! E de necrezut! Curată glumă! Şi-a 

bătut joc de noi! Caraghios. Fără sens! O serie întreagă de 
vorbe ce exprimau îndoială, neîncredere, prostie, nebunie 
se rostogoliră timp de câteva clipe, întovărăşite de 


mişcările folosite de obicei în astfel de împrejurări. Fiecare 
zâmbea, râdea, dădea din umeri sau izbucnea în hohote de 
râs, după cum îi era cheful. Numai J.T. Maston avu un 
cuvânt măreț. 

- lată asta-i o idee, nu glumă, strigă el. 

- Da - îi răspunse maiorul - dar dacă e îngăduit uneori 

să-ţi treacă prin cap idei ca acestea, asta numai cu condiţia 
ca nici măcar să nu te gândeşti să le pui în aplicare. 

- Şi de ce nu? - răspunse secretarul Gun-Clubului: 

Dar nu voiră să-l împingă la discuţii suplimentare. 

Cu toate acestea, numele lui Michel Ardan umbla din 

gură în gură prin oraşul Tâmpa. Străinii şi localnicii se 
priveau, se întrebau şi glumeau, nu despre acel european - 
o legendă - un individ himeră, ci despre J.T. Maston, care 

a putut să creadă că există acel personaj legendar. Când 
Barbicane propusese să se lanseze un proiectil pe Lună, 
fiecare găsise că această acţiune este firească, realizabilă, o 
adevărată problemă de balistică! Dar ca vreo făptură cu 
judecată să se ofere să călătorească în proiectil, să încerce 
această călătorie de neînchipuit, era o propunere fantezistă, 
o glumă, o farsă, un „humbug'* cum au botezat-o francezii 
în graiul lor obişnuit, 

lroniile au durat până seara, fără întrerupere şi se 
înşelăciune. (n;a.) 

96 

poate spune că întreaga Uniune era cuprinsă de un râs 
nebun, ceea ce nu prea se obişnuia într-o ţară unde acţiunile 
cele mai imposibile găsesc uşor predicatori, adepţi şi 
partizani. 

Cu toate acestea, propunerea lui Michel Ardan, ca 

toate ideile noi, nu înceta să sâcâie pe anumiţi oameni. 
Aceasta nu mai ţinea de emoţiile obişnuite. Nimeni nu se 
gândise la asta! Curând acest incident deveni o obsesie prin 
însăşi ciudăţenia sa. Oamenii se frământau. Câte lucruri nu 
fuseseră tăgăduite ieri, iar ziua de mâine le dăduse viaţă! 
Pentru ce n-ar fi cu putinţă această călătorie într-o zi ori 
alta? Dar în orice caz, omul care voia astfel să-şi pună 
pielea în joc, trebuia să fie nebun; şi fiindcă planul său nu 
putea fi luat în serios, ar fi fost mai bine "să-şi ţină gura, în 


loc să tulbure populaţia întreagă cu caraghioslâcurile lui 
fără rost. 

Dar mai întâi de toate exista oare această fiinţă? O 

mare întrebare! Numele lui Michel Ardan nu era 
necunoscut Americii! El aparţinea unui european, adesea 
citat pentru acţiunile sale îndrăzneţe. Apoi acea telegramă 
trimisă prin adâncurile Atlanticului, numele vaporului pe 
care francezul anunţase că se îmbarcase, indicarea 
apropiatei sale sosiri, toate aceste împrejurări îmbrăcau 
propunerea sa cu oarecare iz de adevăr. Dar trebuie să fii 
sigur de adevăr. Curând indivizi izolaţi se grupară, grupele 
se condensară sub acţiunea curiozităţii, aidoma atomilor în 
virtutea atracției moleculare şi în cele din urmă, o masă de 
oameni se îndreptară spre locuinţa preşedintelui Barbicane. 
De la sosirea telegramei acesta nu-şi spusese încă 
cuvântul. El îngăduise ca părerea lui J.T. Maston să fie 
cunoscută, fără a-şi manifesta nici acordul său, dar nici 
dezaprobarea; nu spunea nimic şi îşi propusese să aştepte 
97 

desfăşurarea evenimentelor, dar cum nu ţinea seama de 
neastâmpărul oamenilor, văzu fără mulţumire cum 
populaţia din Tâmpa se îngrămădeşte pe sub ferestrele sale. 
în curând murmurele şi strigătele îl siliră să se arate. Şi 
dacă avea toate onorurile, avea prin urmare şi toate 
neplăcerile unui om celebru. 

Se arătă deci; se făcu tăcere şi un cetăţean luând 

cuvântul îl întrebă făţiş: 

97 

- Personajul arătat în telegramă sub numele de 

Michel Ardan e sau nu e în drum spre America? 

- Domnilor - răspunse Barbicane - nu o ştiu mai mult 

decât dumneavoastră. 

- Trebuie s-o ştim! exclamară nişte voci 

nerăbdătoare. 

- Timpul ne-o va arăta, răspunse cu răceală 

preşedintele. 

- Timpul nu are dreptul să ţină cu sufletul la gură o 

tară întreagă, reîncepu oratorul. Aţi modificat planurile 
proiectilului, aşa cum o cere telegrama? 


- Nu încă, domnilor; dar aveţi dreptate, trebuie să 

ştim ce ne aşteaptă, telegraful care ne-a pricinuit această 
emoție va trebui să completeze informaţiile sale. 

- La telegraf! La telegraf! strigă mulţimea. 

Barbicane cobori şi, în capul imensei mulţimi, se 

îndreptă spre birourile administraţiei. 

Câteva minute mai târziu, o telegramă a fost 

expediată reprezentantului armatorilor la Liverpool. Se 
cerea un răspuns la următoarele întrebări: 

„Ce-i cu nava Atlanta? Când a părăsit Europa? Avea 

la bordul ei un francez cu numele de Michel Ardan?" 

După două ore, Barbicane primea nişte informaţii 

atât de precise, încât nu mai era loc nici pentru cea mai 
mică'îndoială. 

„Steamerul Atlanta din Liverpool a plecat în ziua de 

2 octombrie spre Tampa-Town având la bordul său un 
francez înregistrat în lista călătorilor sub numele de Michel 
Ardan". 

Auzind confirmarea primei telegrame, în ochii 
preşedintelui luci o flacără neaşteptată, pumnii săi se 
închiseră cu furie şi murmură: 

- E adevărat deci! Aşadar, e cu putinţă; francezul ăsta 
există! Şi peste cincisprezece zile va fi aici! Dar e un 
nebun! Un aiurit!... Niciodată nu voi fi de acord... 

Totuşi, în aceeaşi seară, el scrise casei Breadwill and 

Co., rugând-o să oprească până la noi ordine turnarea 
proiectilului. 

Să istorisim acum vârtejul în care a intrat întreaga 
Americă. Asta e o sarcină supraomenească şi n-am reuşi s- 
o facem fără oarecare îndrăzneală; să arătăm cum efectul 
comunicării lui Barbicane fusese înzecit, ce spuseseră 
ziarele Uniunii, felul în care primiră această ştire şi în ce 
gamă cântară sosirea acestui erou din lumea veche, cum s- 
a zugrăvit înfrigurata nelinişte în care au trăit cu toţii, 
numărând ceasurile, numărând minutele, numărând 
clipele; să schiţăm, chiar palid, această obositoare apăsare 
a tuturor minţilor stăpânite de un singur gând; să arătăm 
cum toate treburile au lăsat locul unei singure preocupări, 
cum nimeni nu muncea, prăvăliile erau închise, vapoarele 
ce erau gata de plecare rămâneau ancorate în port pentru a 


nu pierde sosirea Atlantei, trenurile ce soseau pline şi 
plecau goale, golful Espiritu-Santo brăzdat fără încetare de 
steamere, pacheboturi, yachturi de agrement, flyboaturi de 
toate mărimile; să numărăm miile de curioşi ce împătriră în 
cincisprezece zile populaţia Trampa-Town-ului, şi trebuiră 
să poposească sub corturi ca o trupă în campanie. 

în ziua de 20 octombrie, la orele nouă dimineaţa, 
semafoarele canalului Bahama semnalară la orizont un fum 
gros. Peste două ceasuri un mare steamer schimbă 
semnalele de recunoaştere. Numele Atlantei a fost 
comunicat imediat la Tampa-Town. La orele patru, vasul 
englezesc intra în rada Espiritu-Santo. La cinci străbătu cu 
toată viteza rada portului Hillisboro, ca la ora şase să 

99 

oprească în Tâmpa. 

Ancora încă nu muşcase din nisip, când cinci sute de 
ambarcaţii înconjurară Atlanta, luând cu asalt steamerul. 
Barbicane străbătu cel dintâi bastingajul vasului şi cu o 
voce în care cu greu îşi stăpânea emoția strigă: 

- Michel Ardan! 

- Prezent! răspunse un om căţărat pe dunetă. 

Barbicane cu braţele încrucişate, cu o privire 

interogativă, mută, privi ţintă pe călătorul de pe Atlanta. 
Era un om de patruzeci şi doi de ani, înalt, puţin cam 

adus de spate, asemănător cariatidelor ce poartă balcoane 
pe umerii lor. Capul lui puternic, ca adevărata căpăţână de 
leu, îşi scutura din când în când claia-i bogată, o adevărată 
coamă. O faţă scurtă, lată în dreptul tâmplelor, la care se 
adăuga o mustață zbârlită şi cu smocuri de păr gălbui ce 
creşteau în mijlocul obrazului, ochi rotunzi cam rătăciţi şi 

o privire de miop întregeau această înfăţişare de felină. Dar 
nasul era schiţat cu îndrăzneală, gura specific oamenilor. 

- cumsecade, fruntea înaltă, inteligentă şi brăzdată ca un 
câmp veşnic arat. în sfârşit un tors bine dezvoltat şi bine 
înţepenit pe lungile-i picioare, braţe musculoase, ca nişte 
pârghii puternice şi bine legate, un mers hotărât, toate 
acestea făceau din europeanul nostru un vlăjgan bine 
clădit, „mai mult călit decât turnat", împrumutând astfel 
una din expresiile artei metalurgice. 


Discipolii lui Lavater sau Gratiolet ar fi descifrat fără 

nici o greutate pe craniul şi pe chipul acestui personaj, 

' semnele neîndoielnice ale luptătorului, adică ale 
curajosului, în clipele de primejdie şi ale năzuinţei de a 
nimici piedicile; acelea ale bunăvoinţei şi acelea ale 
căutării "neobişnuitului, instinct pe care îl au unele 
temperamente de a se da în vânt după lucrurile 

100 

supraomeneşti; în schimb dorinţa de acumulare, această 
nevoie de a avea şi a dobândi, îi lipsea cu desăvârşire. 
Pentru a încheia descrierea fizică a călătorului de pe 
Atlanta se cuvine să mai arătăm că hainele lui erau largi, 
răscroite bogat, pantalonul şi paltonul cu o risipă de stofă 
pentru care Michel Ardan se poreclise el însuşi „moartea 
postavului", o cravată înnodată uşor, gulerul cămăşii, din 
care ieşea un gât puternic, larg desfăcut, şi manşetele 
veşnic desfăcute, din care ieşeau nişte mâini nervoase. Se 
simţea că, chiar în timpul celor mai grele ierni sau în 
primejdii, omul acesta nu simţea frigul - nici măcar la ochi. 
De altfel, pe puntea steamerului, în mijlocul 

mulţimii, el umbla încoace şi încolo, neavând niciodată 
astâmpăr, „alergând pe ancorele sale" cum ziceau 
marinarii, dând din mâini, tutuindu-i pe toţi şi rozându-şi 
unghiile cu o sete nervoasă. Era unul dintre acei ciudaţi pe 
care creatorul îi născoceşte într-o clipă de fantezie şi al 
„căror tipar îl distruge de îndată. 

într-adevăr, chipul moral al lui Michel Ardan dădea 

un larg câmp de observaţii analistului. Acest om uimitor, ce 
trăia într-o permanentă tendinţă de a amplifica lucrurile, nu 
depăşise încă vârsta superlativelor; obiectele apăreau pe 
retina ochiului său având mărimi uriaşe; de aici, o asociaţie 
de idei gigantice; vedea totul în mare, afară de piedici şi de 
oameni. 

Altfel, era o fire darnică, un artist din fire, un băiat 

plin de duh care nu cheltuia vorbele de duh, ci mai degrabă 
se lupta cu ele; în discuţii puţin îi păsa de logică, fiind un 
răzvrătit împotriva silogismelor, pe care de altfel nu le 
descoperise niciodată, având argumentele sale. Nu cruța pe 
nimeni şi arunca cu efect sigur argumentele sale' drept în 
faţă, ad homineni, plăcându-i să apere cu ghearele şi cu 


101 

dinţii cauzele deznădăjduite. 

Printre alte ciudăţenii, el se proclama un „sublim 
ignorant" ca Shakespeare, şi-şi făcea o meserie din a-i 
dispreţui pe învăţaţi: „Nişte oameni - spunea el - care nu 
fac altceva decât să însemne punctele când noi jucăm 
partida". La urma urmelor, era un boem din ţara munţilor 
şi a minunilor, cu spirit de aventură, dar nu un aventurier, 
un uşuratic, Phaeton, mânând cu toată viteza carul 
Soarelui, un Icar cu aripi de schimb. De altfel, el plătea cu 
persoana sa şi plătea cu vârf şi îndesat aruncându-se cu 
capul sus în acţiuni nebuneşti, renunțând la luptă de 
bunăvoie cu mai mult avânt decât Agathocles, şi gata 
oricând să-şi frângă gâtul, sfârşind totdeauna prin a sta pe 
picioarele sale, aidoma lui Hopa-Mitică care înveseleşte 
copiii. 

Pe scurt, deviza lui era: fie ce-o fi! şi dragostea 

pentru imposibil „ruling pasion" (121) - după frumoasa 
expresie a lui Pope. 

în acelaşi timp, voinicul acesta, cu atâta spirit de 
iniţiativă, avea şi reversul calităţilor sale. Se spune că cine 
nu riscă nu câştigă. Era un călău al-'banilor, un butoi al 
Danaidelor. Ora cu desăvârşire dezinteresat, având de 
altfel tot atâtea bune iniţiative câte idei îi treceau prin cap, 
gata de a sări în ajutor, atât de cavaler căv n-ar fi iscălit 
„Dun-ul de spânzurat" nici celui mai hain duşman al său şi 
s-ar fi vândut ca sclav pentru a răscumpăra un negru. 

în Franţa şi în Europa, toată lumea îl cunoştea pe 

acest strălucit şi zgomotos personaj. Oare cele o sută de 
glasuri ale faimei înrolate în serviciul său nu vorbeau 
necontenit despre el? Nu trăia oare într-o casă de sticlă, 
luând întreg universul drept păstrătorul celor mai ascunse 
taine ale sale? Dar avea şi o straşnică colecţie de duşmani 
101 

printre acei pe care el îi jignise mai mult sau mai puţin, îi 
rănise, îi răsturnase fără cruţare, izbind cu coatele pentru a- 
şi face loc prin mulţime. Cu toate acestea el era iubit aşa 
cum era, şi oamenii se purtau cu el ca şi cu un copil 
răsfăţat. Era un om pe care, cum spune poporul, „ori îl iei, 
ori nu-l iei", şi el „era luat". Cu.toţii se interesau de 


îndrăzneţele-i acţiuni şi-l urmăreau cu o privire neliniştită, 
îl ştiau atât de nesocotit în îndrăzneala sa! Când vreun amic 
102 

voia să-l frâneze, prezicându-i o catastrofă apropiată, el 
răspundea zâmbind cald: „pădurea nu este arsă decât din 
pricina propriilor săi copaci", fără să ştie că, astfel, cita cel 
mai frumos dintre proverbele arabe. 

Cam aşa arăta călătorul acesta de pe Atlanta, 

totdeauna în mişcare, veşnic clocotind sub acţiunea unui 
foc lăuntric, mereu emoţionat, nu din pricina celor ce le va 
face în America - nici nu se gândea la asta - ci din cauza 
temperamentului său înfrigurat. Dacă au existat vreodată 
nişte indivizi atât de diferiţi, apoi aceştia erau francezul 
Michel Ardan şi yankeul Barbicane, cu toate că, amândoi 
erau întreprinzători, cutezători, îndrăzneţi, fiecare în felul 
său. 

Uralele şi strigătele de „să trăiască" ale mulţimii 
întrerupseră grabnic visarea în care căzuse preşedintele 
Gun-Clubului, în faţa acestui adversar ce-l trecea pe el pe 
planul al doilea. Aceste strigăte deveniră atât de frenetice şi 
entuziasmul luă forme atât de personale, încât Michel 
Ardan, după ce strânse o mie de mâini în care mai-mai sa- 
şi lase cele zece degete, trebui să se refugieze în cabină. 
Barbicane îl urmă fără a fi rostit vreo vorbă. 

- Dumneata eşti Barbicane? îl întrebă Michel Ardan, 

de îndată ce rămaseră singuri şi cu tonul cu care ar fi vorbit 
unui prieten vechi de douăzeci de ani. 

- Da, răspunse preşedintele Gun-Clubului. 

- Ei bine, ziua bună, Barbicane. Ce mai faci? Foarte 

bine? Bun, cu atât mai bine! Cu atât mai bine! 

- Aşadar - spuse Barbicane, fără nici o introducere - 

eşti hotărât să pleci? 

- Absolut hotărât. 

- Nimic n-o să te oprească? 

- Nimic. Ţi-ai modificat proiectilul aşa cum îţi 

102 

spuneam în telegramă? 

- Aşteptam sosirea dumitale. Dar - întrebă Barbicane 
stăruind din nou - ai chibzuit bine? 


- Să chibzuiesc!... Oare, am timp de pierdut? Găsesc 
prilejul să fac o raită pe Lună, mă folosesc de aceasta, gata. 
Mi se pare că lucrul ăsta nu merită atâta gândire. 
Barbicane îl sorbea din ochi pe omul acesta, care 

vorbea despre planul călătoriei sale cu o uşurinţă, cu o 
nepăsare atât de completă şi o totală lipsă de grijă. 

- Dar cel puţin îi spuse el - ai un plan, ai mijloace să- 

1 pui în practică? 

- Excelente, dragă Barbicane. Dar dă-mi voie să fac 

o observaţie: îmi place să istorisesc povestea mea o singură 
dată lumii întregi şi apoi să nu mai vorbim despre acest 
lucru. Asta va înlătura repetările. Deci, dacă vreţi să mă 
ascultați, convocaţi-vă prietenii, colegii, tot oraşul, 
întreaga Floridă, toată America dacă vreţi, şi mâine voi fi 
gata să arăt posibilităţile mele şi să răspund obiecţiilor, 
oricare ar fi ele. Fii pe pace, le aştept bine pregătit. îţi 
convine? 

- Da, îmi convine, răspunse Barbicane. 

Acestea fiind spuse, preşedintele ieşi din cabină şi 
transmise mulţimii propunerea lui Michel Ardan. Cuvintele 
lui au fost primite cu tropote şi exclamţii de bucurie. 
Această hotărâre înlătura orice greutate. A doua zi, fiecare 
putea să privească în voie eroul european. Totuşi, anumiţi 
spectatori, dintre cei mai încăpăţânaţi, nu voiră să 
părăsească puntea Atlantei; ei îşi petrecură noaptea pe 
bord. Printre ceilalţi, J.T. Maston îşi înşurubase cârligul său 
de bara dunetei şi ar fi trebuit un scripete ca să-l poată 
smulge de acolo. 

- E un erou! Un erou! exclamă el pe toate tonurile. Și 

103 

noi suntem nişte muieruşti pe lângă acest european! 

Cât priveşte pe preşedinte, după ce-i poftise pe 

vizitatori să se retragă, el reintră în cabina călătorului şi n- 
o mai părăsi decât în clipa în care clopotul steamerului 
anunţă cartul de miezul nopţii. 

Se putu vedea cum, cei doi concurenţi pentru 

popularitate îşi strânseră călduros mâna şi cum, Michel 
Ardan îl tutuia pe preşedintele Barbicane. 

Capitolul XIX 

UN MITING 


A doua zi, astrul zilei, spre marea nerăbdare a 

publicului, răsări foarte târziu. Era cam leneş pentru un 
soare ce trebuia să lumineze o asemenea serbare. Deoarece 
Barbicane se temea pentru Michel Ardan, de anumite 
întrebări indiscrete, ar fi dorit să micşoreze numărul 
auditorilor doar la câţiva adepţi, de pildă la colegii săi. Dar 
asta ar fi însemnat cam acelaşi lucru ca şi cum ar fi să 
îndiguieşti Niagara. Aşa Că trebuia să se expună tuturor 
şanselor unei conferinţe publice. Sala cea nouă a Bursei din 
Tampa-Town, cu toate că era uriaşă, fusese socotită ca 
neîncăpătoare pentru ceremonie, căci întrunirea plănuită 
lua proporţiile unui adevărat miting. 

Ei au ales o câmpie întinsă aşezată în afara oraşului; 

în numai câteva ceasuri, izbutiră s-o adăpostească de razele 
fierbinţi ale soarelui! Navele portului, bogate în pânze, 
având funii şi catarge de rezervă, vintrele, au pus la 
îndemână accesoriile trebuincioase construcţiei unui cort 
uriaş. Curând un uriaş cer de pânze se întinse peste câmpia 
dogorâtă de soare şi îi apără de arşiţa zilei. Acolo, cele trei 
sute de mii de persoane, se înghesuiră şi timp de mai multe 
104 

ore, înfruntară o căldură înăbuşitoare, aşteptând sosirea 
francezului. Din toată mulţimea de spectatori, o primă 
treime putea să vadă şi să audă; a doua vedea prost şi nu 
auzea, iar cea de-a treia, nici nu vedea, nici nu auzea nimic. 
Cu toate acestea, nu au fost cei mai puţin grăbiţi pentru a- 
şi risipi aplauzele. 

La ora trei, sosi Michel Ardan, însoţit de principalii 

membri ai Gun-Clubului. La braţul său drept era 

preşeditele Barbicane şi la cel stâng J.T. Maston, mai 

radios decât soarele în plină amiază şi aproape tot aşa de 
strălucitor. Ardan se urcă pe o estradă, din înaltul căreia 
privirile sale se întindeau peste un ocean de pălării negre. 
Nu părea încurcat; nu poza - era acolo ca la el acasă, vesel, 
familiar, binevoitor. Uralelor ce-l întâmpinară, le răspunse 
printr-un grațios salut; apoi făcu un semn cu mâna cerând 
tăcere, timp în care el glăsui în englezeşte, exprimându-se 
foarte corect, cam aşa: 

- Domnilor - spuse el - deşi e foarte cald, voi abuza 

de timpul dumneavoastră pentru a vă da câteva lămuriri cu 


privire la planurile ce se pare că v-au interesat. Nu sunt nici 
orator, nici savant şi nu socoteam că voi lua cuvântul în 
public; dar prietenul meu Barbicane mi-a spus că asta v-ar 
face plăcere şi atunci am fost de acord. Deci ascultaţi-mă 
cu cele şase sute de mii de urechi pe care le aveţi şi 
binevoiţi a ierta greşelile oratorului. 

Acest început fără nici un fel de mofturi, a fost foarte 
prețuit de cei prezenţi, care şi-au exprimat încântarea lor 
printr-un îndelung murmur de mulţumire. 

- Domnilor - continuă el - nu vă sunt oprite nici 

aprobările, nici dezaprobările. Acum că neram înţeles pot 
începe. Mai întâi să nu uitaţi că aveţi de-a face cu un 
ignorant, a cărui neştiinţă merge atât de departe, încât nu 
105 

cunoaşte nici măcar piedicile. Deci i s-a părut că era 
simplu, firesc, uşor să se aşeze într-un proiectil şi să plece 
în Lună. Această călătorie trebuia să se facă mai devreme 
sau mai târziu şi, cât priveşte modul de locomoţie adoptat, 
el urmează pur şi simplu legile progresului. Omul a început 
prin a călători în patru labe, apoi într-o bună zi pe două 
picioare, apoi în căruţă, în birjă, pe urmă în daradaică, apoi 
cu diligenta, după aceea cu trenul! Ei bine! Proiectilul este 
trăsura viitorului şi, la drept vorbind, planetele nu-s decât 
proiectile, simple ghiulele aruncate de mâna creatorului. 
Dar să ne întoarcem la vehiculul nostru. Unii dintre 
dumneavoastră, domnilor, au putut crede că viteza ce i se 
va imprima este prea mare; nu-i nimic din toate acestea; 
toate astrele îl întrec în viteză şi chiar Pământul în mişcarea 
lui de translație în jurul Soarelui ne mână de trei ori mai 
repede. lată câteva exemple. Numai că vă cer voie să mă 
exprim în leghe, căci nu prea sunt obişnuit cu măsurile 
americane şi mi-e teamă că mă voi încurca în socoteli. 
Cererea păru foarte simplă şi nimeni nu se împotrivi. 
Oratorul îşi reîncepu cuvântarea. 

- lată, domnilor, de pildă, viteza diferitelor planete. 

Sunt silit să vă mărturisesc că, cu toată neştiinţa mea, 
cunosc foarte exact acest mic amănunt astronomic; dar în 
mai puţin de două minute veţi fi tot atât de deştepţi ca şi 
mine. Aflaţi deci că, Neptun face cinci mii de leghe pe oră; 
Uranus, şapte mii; Saturn, opt mii opt sute cincizeci şi opt; 


Jupiter, unsprezece mii şase sute şaptezeci şi cinci; Marte, 
douăzeci şi două de mii unsprezece; Pământul, douăzeci şi 
şapte de mii cinci sute; Venus, treizeci şi două de mii o sută 
nouăzeci; Mercur, cincizeci şi două de mii cinci sute 
douăzeci; unele comete, un milion patru sute de inii de 
leghe la peribeliu! întrucât ne priveşte, ca nişte adevăraţi 
106 

oameni puţin grăbiţi ce suntem, viteza noastră nu va depăşi 
nouă mii nouă sute de leghe şi va descreşte mereu! Vă 
întreb: avem vreun motiv să ne înflăcărăm? Nu este clar că 
aceste viteze vor fi întrecute într-o bună zi de altele şi mai 
mari, lumina sau electricitatea fiind agenţii lor mecanici? 
Nimeni nu păru să se îndoiască de această afirmaţie 

a lui Michel Ardan. 

- Scumpii mei auditori - reîncepu el - dând crezare 

106 

unor anumite spirite mărginite (iată un calificativ ce li se 
potriveşte) omenirea ar fi închisă într-un cerc al lui 
Pompilius, cerc pe care nu l-ar putea trece şi va fi osândită 
să se ofilească pe acest glob fără ca vreodată să se poată 
avânta prin spaţiile interplanetare! Nimic din toate acestea! 
Se va pleca în Lună, se va pleca pe alte planete, se va 
merge până-n stele, cum se merge azi de la Liverpool la 
New York, uşor, repede, în deplină siguranţă şi oceanul 
atmosferic va fi în curând străbătut ca şi oceanele Luni! 
Distanţa nu e decât un ceva relativ şi va sfârşi prin a fi 
redusă la zero. 

Adunarea, deşi îşi manifesta dragostea faţă de 

francez, rămase puţin nedumerită în faţa acestei îndrăzneţe 
teorii. Michel Ardan păru s-o înţeleagă. 

- Nu prea păreţi convinşi, dragele mele gazde, 

reîncepu el cu plăcutul său zâmbet. Ei bine! Să judecăm 
puţin. Ştiţi cât timp i-ar trebui unui tren expres să ajungă la 
Lună? Trei sute de zile. Nu mai mult. Un drum de optzeci 

şi şase de mii patru sute zece leghe, ei, dar ce înseamnă 
asta? Nici măcar de nouă ori ocolul Pământului şi sunt 
destui marinari, sau călători mai isteţi care să fi făcut şi mai 
multe leghe în timpul vieţii lor. Gândiţi-vă că n-aş călători 
mai mult de nouăzeci şi şapte de ore!... Ah! Vă închipuiţi 

că Luna este îndepărtată de Pământ şi că trebuie să te 


gândeşti de două ori înainte de a încerca marea aventură! 
Dar ce- aţi zice dacă ar fi vorba de a zbura spre Neptun, care 
gravitează la o mie o sută patruzeci şi şapte milioane de 
leghe de Soare? lată o călătorie pe care puţini oameni ar 
putea-o face, chiar dacă n-ar costa mai mult de cinci soli 
Jcilometru! Chiar baronul de Rotschild, cu miliardul lui, n- 
ar avea cu ce-şi plăti biletul şi, lipsindu-i 147 de milioane, 
ar rămâne în drum! 

107 

Acest argument păru că este pe placul adunării; de 

altfel, Michel Ardan, stăpân pe subiect, ţâşni furios, cu un 
avânt măreț şi cum se simţea ascultat cu lăcomie, el 
reîncepu cu o siguranţă de sine demnă de invidiat. 

- Ei bine prieteni, această distanţă de la Neptun la 

Soare e ca şi nimic, dacă o comparăm cu aceea dintre stele, 
într-adevăr, pentru a socoti la ce distanţă sunt aceste astre, 
trebuia să intrăm în acea socoteală uluitoare, în care cel mai 
mic număr are nouă cifre şi în care miliardul e luat drept 
unitate. Vă cer iertare că sunt atât de bun cunoscător în 
această problemă, dar ea e de un interes foarte viu. 
Ascultaţi şi judecaţi! Alfa din Centaur este la opt mii 
miliarde de leghe. Vega, la cincizeci de mii de miliarde. 
Sirius, la cincizeci de mii de miliarde. Arcturus, la 

cincizeci şi două de mii de miliarde. Steaua polară, la o 
sută şaptesprezece mii de miliarde. Capra, la o sută 
şaptezeci mii de miliarde, alte stele la mii şi milioane de 
miliarde de leghe şi s-ar mai putea vorbi de distanţa care 
desparte planetele de soare! Şi mai are cineva curajul să 
spună că această distanţă există?! Greşală, minciună, 
rătăcire a minţii! Ştiţi ce gândesc eu despre această lume 
care începe cu luminosul astru şi se termină cu Neptun? 
Vreţi să-mi cunoaşteţi teoria? Ea e foarte simplă! Pentru 
mine sistemul solar este un corp solid, omogen; planetele 
ce-o compun se înghesuie, se ating, aderă, iar spaţiul 
existent între ele nu e decât interspaţiul care desparte 
moleculele celui mai compact metal, argint sau fier, aur sau 
platină. Am deci dreptul să afirm şi o spun din nou cu o 
convingere care vă va pătrunde pe toţi: „distanţa este o 
vorbă în vânt, distanţa nu există!" 


- Aşa e! Bravo! Ura! exclamă într-un singur glas 
adunarea electrizată de gesturile şi de accentul 

143 

vorbitorului, de îndrăzneala concepţiilor sale. 

- Nu! exclamă J.T. Maston, mai straşnic decât toţi 

ceilalţi; distanţa nu există!... 

Şi luat de furia mişcărilor sale, de avântul trupului 

său pe care cu anevoie şi-l putea stăpâni, mai să pice de 
sus, de pe estradă pe pământ. Dar izbuti totuşi să-şi ţină 
echilibrul şi scăpă de o cădere ce i-ar fi dovedit fără ocol, 
că distanţa nu era o vorbă în vânt. Apoi discursul iubitului 
orator îşi reluă cursul: 

- Prieteni - spuse Michel Ardan - cred că această 
problemă este acum rezolvată. Dacă nu v-ara convins pe 
toţi, e că am fost fricos în demonstrațiile mele, slab în 
argumentele mele şi trebuie să daţi vina pe insuficientele 
mele studii teoretice. Orice ar fi, v-o repet, distanţa de la 
Pământ până la satelitul său e cu adevărat de mică 
însemnătate, nevrednică de o preocupare a minţii serioase. 
Aşa că nu cred că sunt prea îndrăzneţ spunându-vă că în 
curând vor fi trenuri de proiectile cu care călătoria de la 
Pământ la Lună va fi la îndemâna tuturor. Nu vor fi 
ciocniri, nici zguduituri, nici deraieri de temut şi se va 
ajunge la ţintă repede, fără oboseală, în linie dreaptă, „în 
zbor de albină", vorbind în graiul trapperilor* voştri. Nu 
vor trece nici douăzeci de ani şi jumătate din locuitorii 
Pământului vor fi făcut o vizită pe Lună. 

- Ura! Ura! Trăiască Michel Ardan! exclamară chiar 

cei mai puţin convinşi dintre cei de faţă. 

- Ura pentru Barbicane! răspunse modest oratorul. 

Acest act de recunoştinţă faţă de iniţiatorul marii 

acţiuni a fost primit cu un ropot de aplauze unanime. 

- Acum, prieteni - reîncepu Michel Ardan - dacă vreţi 

să mă întrebaţi ceva, nici vorbă că mă veţi pune în 

108 

încurcătură, un biet neştiutor, dar voi încerca totuşi să vă 
răspund. 

Până în momentul acesta, preşedintele Gun-Clubului 
avea toate motivele să fie foarte mulţumit de întorsătura pe 
care o luase discuţia. Ea se menținea în limita teoriilor 


speculative în care Michel Ardan, furat de via sa 

închipuire, se arăta foarte strălucitor. Trebuia deci să-l 
împiedice să se abată spre problemele practice din care ar 
fi ieşit, fără îndoială, mai puţin bine din încurcătură. 
Barbicane se grăbi să ia cuvântul şi întrebă pe noul său 
prieten dacă gândea că Luna sau planetele ar fi locuite. 

- întrebarea ta constituie o mare problemă, vrednicul 

meu preşedinte, răspunse zâmbind vorbitorul; totuşi, dacă 
nu mă înşel, oameni de mare inteligenţă ca Plutarc, 
Swedenborg, Bernardin de Saint-Pierre şi mulţi alţii au 
socotit că da. Dacă aş judeca din punctul de vedere al 
filozofiei naturale, aş fi îndemnat să cuget ca ei; mi-aş 
spune că nu există nimic fără folos în lumea asta şi 
răspunzând întrebării tale printr-o alta, prietene Barbicane, 
aş afirma că, dacă lumile sunt locuibile sau locuite, ori au 
fost, ori vor fi! 

- Foarte bine! exclamară primele rânduri de 

spectatori, a căror părere avea putere de lege pentru cei din 
urmă. 

- Nici că se poate da un răspuns mai logic şi mai 

drept, spuse preşedintele Gun-Clubului. întrebarea se 
rezumă în fond la aceasta: sunt lumile locuibile? Eu unul 
cred că da. 

- Şi eu sunt sigur de asta, răspunse Michel Ardan. 

- Totuşi, se amestecă în vorbă unul dintre asistenţi, 

există argumente împotrivă acestei posibilităţi? Desigur c- 
ar fi necesar ca în cea mai mare parte dintre ele, principiile 
isb 

vitrale să fie schimbate. Astfel, pentru a nu vorbi decât 
despre planete, e probabil, ca în unele, omenirea să fi ars şi 
în altele să fi îngheţat, după cum sunt mai mult sau mai 
puţin apropiate de Soare. 

- îmi pare rău - răspunse Michel Ardan - că nu-l 

cunosc personal pe onoratul care-i de altă părere, căci aş 
încerca să-i răspund. Obiecţia sa îşi are o oarecare valoare, 
dar cred că poate fi înfrântă cu oarecare succes, ca şi acelea 
ce au avut ca obiect de discuţie posibilitatea de locuire a 
lumilor. Dacă aş fi fizician, aş spune că, dacă o mică forţă 
calorică e pusă în mişcare în planetele învecinate Soarelui 
şi dimpotrivă una mai mare în planetele îndepărtate, acest 


simplu fenomen e suficient pentru a echilibra căldura şi a 
face ca temperatura acestor lumi să fie suportabilă 
făpturilor organizate, aşa cum suntem noi. Dacă aş fi 
naturalist i-aş spune, după cum ne arată mulţi învăţaţi 
iluştri, că pe pământul nostru, natura ne dă pilda unor 
animale ce viețuiesc în condiţii de adaptare foarte diferite; 
că peştii respiră într-un mediu ce este mortal altor animale; 
că amfibiile au o îndoită existenţă, destul de anevoios de 
lămurit; că anumiţi locuitori ai mărilor trăiesc la mari 
adâncimi şi acolo rabdă fără a fi zdrobiţi, presiuni de 
cincizeci, şaizeci de atmosfere; că diferite insecte acvatice, 
insensibile la temperatură, se întâlnesc în acelaşi timp în 
izvoarele de apă fierbinte, cât şi în deserturile îngheţate ale 
Oceanului Arctic, în sfârşit trebuie să recunoaştem că 
natura are o mare diversitate de mijloace de acţiune, 
mijloace ce ne sunt adesea de neînțeles, cu nimic mai puţin 
reală, şi care merge până la atotputernicie. Dacă aş fi 
chimist, i-aş spune că aeroliţii, aceste corpuri ce desigur că 
s-au format în afara lumii pământeşti, au prezentat la 
analiză urme indiscutabile de carbon; că această substanţă 
110 

nu-şi datoreşte originea decât făptuirilor organizate şi că, 
după experienţele lui Rerichenbach, ea a trebuit neapărat să 
fie „animalizată". în sfârşit, dacă aş fi teolog, i-aş spune că 
învierea, pare după Sf. Pavel să se fi aplicat, nu numai 
Pământului, ci şi tuturor lumilor cereşti. Dar eu nu-s nici 
teolog, nici chimist, nici naturalist, nici fizician. Aşa că, în 
perfecta mea neştiinţă a marilor legi ce cârmuiesc 
Universul, mă mărginesc a răspunde: nu ştiu dacă lumile 
110 

sunt sau nu locuite, fiindcă n-o ştiu, vreau s-o văd la faţa 
locului! 

Oare adversarul teoriilor lui Michel Ardan va 

îndrăzni să mai aducă alte argumente? Nu e cu putinţă s-o 
spunem, căci urletele delirante ale mulţimii ar fi împiedicat 
orice părere să-şi croiască drum. Când tăcerea se aşternu 
iarăşi, până în cele mai îndepărtate colţuri, triumfătorul 
vorbitor se mulţumi să mai adauge doar următoarele: 

- închipuiţi-vă; bravii mei yankei, că o atât de mare 
problemă este de-abia atinsă de mine; n-am venit să vă fac 


aici un curs public şi să susţin o teză cu privire la acest 
subiect atât de bogat. Există o serie întreagă de argumente 
cu privire la posibilitatea locuirii lumilor. Le las la o parte, 
să-mi daţi voie să stărui numai asupra unui singur punct. 
Oamenilor ce susţin că planetele nu-s locuite, trebuie să le 
răspund: „Puteţi avea dreptate doar în cazul în care e 
dovedit că Pământul e cea mai bună dintre lumile cu 
putinţă; dar nu-i aşa, orice ar fi spus Voltaire. Pământul nu 
are decât un satelit, pe când Jupiter, Uranus, Saturn, 
Neptun au mai mulţi în serviciul lor, avantaj ce nu este 
deloc de disprețuit. Dar ceea ce face mai cu seamă globul 
nostru prea puţin confortabil, este înclinarea axei sale pe 
orbita sa. De aici inegalitatea zilelor şi a nopţilor, de aici 
acea supărătoare diversitate a anotimpurilor. Pe nenorocitul 
nostru sferoid e totdeauna sau prea cald, sau prea frig, iarna 
îngheţăm şi vara murim de căldură; este planeta 
guturaiului, a răcelii şi a bolilor de piept, pe când la 
suprafaţa lui Jupiter, de pildă, unde axa este foarte puţin 
înclinată, locuitorii ar putea să se bucure de o temperatură 
neschimbată; este zona primăverilor, a verilor, a toamnelor 
şi a iernilor veşnice; fiecare jupiterian şi-ar alege climatul 
ce-i place şi s-ar pune pentru toată viaţa la adăpostul 

111 

schimbărilor de temperatură. Veţi recunoaşte uşor această 
superioritate a lui Jupiter faţă de. planeta noastră, fără a 
vorbi de anii săi ce durează cât doisprezece de-ai noştri! 
Mai mult, pentru mine este sigur că sub aceste auspicii şi 
în aceste condiţii minunate de existenţă, locuitorii acestei 
lumi fericite sunt nişte făpturi superioare, că învățații sunt 
acolo mai învăţaţi, că artiştii sunt mai artişti, că răii sunt 
mai puţin răi, şi că cei buni mai buni. Vai! ce-i lipseşte 
sferoidului nostru ca să ajungă această desăvârşire? Un 
fleac! O axă de rotaţie mai puţin înclinată pe planul orbitei 
sale!" 

- Ei bine! se auzi o voce plină deavânt. Să ne unim 

forţele să născocim maşini şi să îndreptăm axa Pământului. 
O furtună de aplauze izbucni când se auzi această 
propunere, al cărei autor era, şi nici nu putea fi altul decât 
J.T. Maston. Probabil că înflăcăratul secretar fusese mânat 
de instinctele sale de inginer ca să se încumete la această 


îndrăzneață propunere. Dar trebuie s-o spunem - căci este 
adevărat - mulţi îl susţinură cu ţipetele lor, şi fără îndoială, 
de ar fi avut punctul de sprijin cerut de Archimede, 
americanii ar fi construit o pârghie capabilă să ridice lumea 
şi să-i îndrepte axa. Dar punctul de sprijin, iată ce lipsea 
acestor cutezători mecanici. 

Totuşi această idee „eminamente practică" a avut un 
succes grozav; discuţiile au fost suspendate pentru un bun 
sfert de oră, şi multă vreme, foarte multă vreme încă se 
vorbi în Statele Unite ale Americii de propunerea formulată 
cu atâta tărie de secretarul permanent al Gun-Clubului. 
112 

Capitolul XX 

ATAC ŞI CONTRAATAC 

Cu acest incident, s-ar fi părut că discuţia lua sfârşit. 

Era „ultimul cuvânt" şi nu s-ar fi putut găsi ceva mai bun. 
Totuşi când agitația se potoli, se auziră aceste cuvinte 
rostite cu un glas puternic şi aspru: 

- Acum, după ce oratorul şi-a dat frâu liber 

imaginaţiei, poate că va binevoi să reintre în subiectul 
propriu-zis, să facă mai puţine teorii şi să discute partea 
practică a expediției sale. 

De pretutindeni, toate privirile se îndreptară către 

individul ce grăia astfel. Era un om slab, uscăţiv, cu o 
figură energică, cu barba tăiată după moda americană şi 
care sub bărbie era foarte deasă. Din pricina agitaţiei ce se 
produse în mulţime, el ajunse încetul cu încetul în primul 
rând al spectatorilor. Acolo, cu braţele încrucişate, cu un 
ochi sclipitor şi semeţ, săgeta fără încetare pe eroul 
mitingului. După ce-şi formulase întrebarea, tăcu şi nu păru 
să fie tulburat de miile de priviri ce se îndreptau spre el, 
nici de murmurul dezaprobator pe care-l provocaseră 
vorbele lui. Răspunsul lăsându-se aşteptat, el întrebă din 
nou cu acelaşi glas lămurit şi tăios: 

- Suntem aici pentru a sta de vorbă despre Lună şi nu 
despre Pământ. 

- Ai dreptate, domnule, răspunse Michel Ardan. 

Discuţia a luat altă cale. Să revenim la Lună. 

- Domnule - continuă necunoscutul - dumneata 

pretinzi că satelitul nostru e locuit. Bine. Dar dacă există 


seleniţi, fiinţele astea desigur că trăiesc fără să respire, căci 
vreau să-ţi spun în propriul dumitale interes, că nu există 
aer deloc pe suprafaţa Lunii. 

113 

La această afirmaţie, Ardan îşi dădu peste cap 

coama-i sălbatică, înțelegând că lupta începea cu omul 
acesta tocmai în punctul cel mai critic al problemei. îl privi 
ţintă la rându-i şi zise: 

- Ah! nu e aer pe Lună? Şi cine susţine asta, mă rog? 

- învățații. 

- Adevărat? 

- Adevărat. 

- Domnule - reîncepu Michel - lăsând orice glumă la 

o parte, am un profund respect pentru învățații care ştiu, 
dar un adânc dispreţ pentru învățații care nu ştiu. 

- Cunoşti pe cineva care aparţine acestei din urmă 
categorii? 

- Pe alocuri. în Franţa există unul care susţine că 
„matematiceşte" pasărea nu poate zbura, şi un altul ale 
cărui teorii dovedesc că peştele nu e făcut să trăiască în 
apă. 

- Nu despre aceştia e vorba, domnule, şi aş putea cita 

în sprijinul tezei mele nume ce nu le vei putea nega. 

- Atunci, domnule, ai pune într-o mare încurcătură un 

biet ignorant, care de altfel nu doreşte altceva decât să se 
instruiască. 

- Pentru ce ataci deci problemele ştiinţifice, dacă nu 

le cunoşti? întrebă necunoscutul fără cruţare. 

- Pentru ce? Pentru motivul că cel care nu bănuieşte 
primejdia e veşnic viteaz! Eu nu ştiu nimic, aşa-i, dar 
tocmai ignoranţa mea mă face puternic. 

- Ignoranţa dumitale merge până la nebunie, exclamă 
necunoscutul, prost dispus. 

- Ei! e cu atât mai bine - ripostă francezul - dacă 

nebunia mea mă împinge până la Lună!... 

Barbicane şi colegii săi înghiţeau din ochi pe 

113 

nepoftitul care se arunca atât de îndrăzneţ în calea acţiunii 
lor. Nimeni nu-l cunoştea şi preşedintele, nu prea liniştit în 
privinţa urmărilor unei asemenea discuţii atât de deschise, 


privea pe noul său prieten cu o anumită teamă. Adunarea 
era atentă şi adânc îngrijorată, căci rezultatul acestei lupte 
nu putea să fie altul decât acela de a atrage atenţia asupra 
primejdiilor sau chiar a adevăratelor imposibilităţi ale 
expediției. 

- Domnule - reluă potrivnicul lui Michel Ardan - 

există numeroase şi indiscutabile argumente ce dovedesc 
lipsa cu desăvârşire a atmosferei în jurul Lunii. Voi spune 
chiar a priori că, dacă această atmosferă a fost cândva, ea a 
trebuit să fie atrasă de Pământ. Dar îmi place mai degrabă 
să-ţi răspund cu fapte indiscutabile. 

- Răspunde-mi, domnule - spuse Michel Ardan cu o 
desăvârşită bună-cuviinţă - răspunde-mi atât cât ţi-o 
plăcea! 

- Ştiţi - spuse necunoscutul - că atunci când razele de 
lumină străbat un mediu ca aerul, de pildă, ele se abat de la- 
linia dreaptă, sau cu alte cuvinte se refractă. Ei bine! când 
stelele sunt ascunse de Lună, niciodată razele lor ce ating 
marginile discului n-au suferit nici cea mai mică abatere, 
nici cel mai uşor indice de refracție. De aici, această 
consecinţă clară că Luna nu este învăluită de atmosferă. 

- într-adevăr - răspunse Michel Ardan - iată cel mai 

bun argument al dumitale, ca să nu zic singurul, şi chiar un 
savant ar putea fi pus în încurcătură cu răspunsul; eu îţi voi 
spune doar că acest argument nu are o valoare absolută 
pentru că prespune diametrul unghiular al Lunii determinat 
cu precizie, ceea ce nu este cazul. Dar să trecem peste asta 
şi să-mi spui, scumpe domn, dacă dumneata admiţi 
existenţa vulcanilor pe suprafaţa Lunii? 

114 

- Stinşi, da; în activitate, nu. 

- Lasă-mă să cred totuşi, şi asta fără a depăşi cadrele 
logicii, că aceşti vulcani, într-o anumită perioadă, au fost în 
activitate. 

- Asta-i sigur, dâr cum puteau furniza ei înşişi 

oxigenul trebuincios arderii, erupția singură nu dovedeşte 
câtuşi de puţin prezenţa unei atmosfere lunare. 

- Să trecem mai departe atunci - răsunse Michel 

Ardan - şi să lăsăm deoparte acest gen de argumente ca să 


ajungem la observaţii directe. Dar vă previn că voi cita în 
primul rând nume de savanţi. 

- Te rog! 

- în 1717, astronomii Lowville şi Halley, observând 

eclipsa din 3 mai, au văzut anumite explozii de o natură 
ciudată. Aceste scăpărări de lumină, repezi şi adesea 
reînnoite, au fost atribuite vijeliilor ce se dezlănţuiau în 
atmosfera Lunii. 

- în 1715 - răspunse necunoscutul - astronomii 

Louville şi Halley au luat drept fenomene lunare, 

fenomene curat pământeşti, ca bolizii, precum şi altele ce 
se produceau în atmosfera noastră. lată ce au răspuns 
învățații la enunţarea acestor fapte, şi ceea ce răspund şi eu 
o dată cu ei. 

- Să trecem mai departe, răspunse Michel Ardan, fără 

să fie tulburat de contraatac. N-a observat oare Herschell în 
1787 un mare număr de puncte luminoase pe suprafaţa 
Lunii? 

- Fără îndoială, dar cum originea acestor puncte 

luminoase n-a putut fi explicată nici chiar de Herschell, 
acesta n-a tras concluzia din simpla lor prezenţă că există o 
atmosferă a Lunii. 

- Bun răspuns, zise Michel Ardan, lăudându-şi 

115 

adversarul; văd că eşti foarte tare în selenografie. 

- Foarte tare, domnule, şi voi adăuga că cei mai atenţi 
observatori, aceia care au studiat cel mai bine astrul nopţii, 
domnii Beer şi Moedler sunt de acord că la sprafaţa Lunii 
aerul e cu desăvârşire absent. 

Un freamăt străbătu asistenţa ce părea mişcată de 
argumentele acestui ciudat individ. 

- Să trecem deci mai departe - răspunse Michel 

115 

Ardan cu cea mai mare linişte - şi să ajungem acum la un 
fapt important. Un apreciat astronom francez, domnul 
Laussedat, observând eclipsa din 18 iulie 1860, constată că 
vârfurile secerii solare erau rotunjite şi ciuntite. Ori, acest 
fenomen n-a putut fi produs decât de o abatere a razelor 
Soarelui prin atmosfera Lunii şi el nu găseşte altă 
explicaţie cu putinţă. 


- Dar faptul este sigur? întrebă repede necunoscutul. 

- Absolut sigur. 

Un val invers împinse din nou adunarea către 

preferatul său, al cărui adversar rămase tăcut. Ardan luă din 
nou cuvântul şi fără a se înfumura de ultima sa victorie, 
spuse foarte simplu: 

- Aşa că vezi bine, scump domn, nu trebuie să te 
pronunţi în mod absolut împotriva existenţei atmosferei 
suprafaţa Lunii; această atmosferă e probabil cam rară, 
destul de subţire, dar astăzi în general ştiinţa admite că ea 
există. 

- Nu pe munţi, dacă-mi daţi voie, răspunse cu 

vioiciune necunoscutul, care nu voia să dea înapoi. 

- Nu pe munţi, dar în fundul văilor da, şi nedepăşind 

în înălţime câteva sute de picioare. 

- în tot cazul, aţi face mai bine să vă luaţi măsuri de 
prevedere, căci acest aer va fi foarte rarefiat. 

- O, viteazul meu domn, va fi suficient pentru un 

singur om; de altfel, ajuns acolo, voi încerca să-l 
economisesc cât mai cu grijă şi să nu respir decât la zile 
mari. 

Un formidabil hohot de râs bubui în urechile 

misteriosului vorbitor, care îmbrăţişa adunarea cu privirile 
sale, înfruntând-o cu mândrie. 

- Aşadar - reîncepu Michel Ardan, deloc încurcat - 

116 

deoarece Suntem de acord în privinţa existenţei unei 
anumite atmosfere, iată-ne siliţi să admitem şi existenţa 
unei anumite cantităţi de apă. lată o consecinţă de care eu 
mă bucur foarte mult. De altfel, iubitule, dă-mi voie să-ţi 
mai aduc la cunoştinţă încă o observaţie. Noi nu cunoaştem 
decât b faţă a Lunii şi dacă pe această faţă ce priveşte spre 
noi e puţin aer, poate fi mult pe faţa cealaltă. 

- Şi mă rog, din ce cauză? 

- Fiindcă datorită atracției Pământului a luat forma 

unui ou al cărui capăt ascuţit îl vedem. De aici o consecinţă 
mulţumită calculelor lui Hansen, aceea că centrul său de 
gravitație se află în cealaltă emisferă.' De aici acea 
concluzie că, întreaga masă de aer şi de apă a fost atrasă 
spre cealaltă faţă a satelitului nostru la începuturile sale. 


a 


- Curate bazaconii! exclamă necunoscutul. 

- Nu! simple teorii care sunt sprijinite pe legile 

mecanicii şi mi se pare cam greu să le respingem. Fac apel 
deci la această adunare şi supun la vot problema: viaţa, aşa 
cum există pe Pământ, este cu putinţă pe Lună? 

Trei sute de mii de auditori aplaudară dintr-o dată 
propunerea. Adversarul lui Michel Ardan mai voia încă să 
vorbească, dar nu izbuti să se mai facă ascultat. Ţipetele, 
amenințările plouau asupra lui ca grindina. 

- Destul! Destul! strigau unii. 

- Alungaţi-l pe nepoftitul acesta! repetau alţii. 

- Afară! afară! ţipa mulţimea furioasă. 

Dar el, hotărât, înfipt pe estradă, nu se mişca şi lăsa 

să treacă furtuna ce ar fi luat îngrozitoare proporţii dacă 
Michel Ardan n-ar fi potolit-o cu un semn. 

Era prea cavaler pentru a-şi părăsi adversarul într-o 
asemenea situaţie. 

- Vrei să mai adaugi câteva cuvinte? îl întrebă el cu 

117 

cel mai grațios ton. 

- Da! o sută, o mie... răspunse necunoscutul furios. 

Sau mai bine, nu, unul singur! Ca să stăruiţi în acţiunea 
dumneavoastră trebuie să fiţi... 

- Smintit! Cum poţi să mă socoteşti astfel pe mine 

care am cerut un proiectil cilindro-conic prietenului meu 
Barbicane, ca să-l feresc de a se roti pe drum ca veveriţele? 
- Dar, nenorocitule, groaznica contralovitură vă va 

face fărâme la plecare! 

- Dragul meu oponent, ai pus degetul pe adevărata şi 
singura greutate; totuşi eu am o prea bună părere despre 
geniul industrial al americanilor ca să cred că ei nu vor 
putea s-o înlăture!... 

- Dar căldura degajată de viteza proiectilului 

străbătând straturile de aer? 

- O! pereţii săi sunt groşi şi atmosfera va fi străbătută 
atât de repede! 

- Dar hrana? Apa? 

- Am socotit că îmi voi putea lua pentru un an, iar 

drumul meu va dura patru zile. 

- Dar aerul pentru respirat în timpul drumului? 


- îl voi avea pe cale Chimică. 

- Dar căderea în Lună, dacă veţi ajunge vreodată? 

- Va fi de şase ori mai înceată decât o cădere pe 

Pământ, deoarece forţa de gravitație e de şase ori mai mică 
la suprafaţa Lunii. 

- Dar tot va fi destul de mare ca să vă faceţi zob! 

- Şi cine mă va împiedica să întârzii căderea cu 

ajutorul unor rachete bine aşezate şi aprinse la timpul 
potrivit? 

- Dar, în sfârşit, presupunând că toate greutăţile sunt 
rezolvate, toate piedicile înlăturate, având toţi sorții în 
1621 

sprijinul dumneavoastră, admițând că ajungi sănătos şi 
teafăr în Lună, cum te vei înapoia? 

- Nu mă voi mai înapoia! 

La acest răspuns care atingea sublimul prin 

simplitatea sa, adunarea rămase mută. Dar tăcerea sa era 
mult mai grăitoare decât ar fi fost strigătele de entuziasm. 
Necunoscutul se folosi de prilejul acesta ca să protesteze 
încă o dată. 

118 

- Te sinucizi fără doar şi poate - exclamă el - şi 

moartea dumitale, care nu va fi altceva decât moartea unui 
zănatic, nici măcar nu va servi ştiinţei. 

- Hai, spune mai departe, mărinimosul meu 

necunoscut, căci trebuie să o recunosc, prezici în chip 
foarte plăcut. 

- Ah! asta e prea-prea! - exclamă adversarul lui 

Michel Ardan - şi nu ştiu de ce mai continui o discuţie atât 
de puţin serioasă! N-ai decât să mergi mai departe în 
această acţiune descreierată! Nu de dumneata trebuie să mă 
leg. 

- Nu! Un altul va purta răspunderea faptelor 

dumitale. 

- Şi cine anume, mă rog matale? întrebă Michel 

Ardan cu un'glas poruncitor. 

- Nătăfleţul care a organizat această încercare tot atât 

de imposibilă pe cât de caraghioasă!... 

Atacul era direct. Barbicane de la intervenţia acestui 
necunoscut făcea grele încercări să se stăpânească; dar 


văzându-se atât de luat peste picior, se ridică grăbit şi 
merse glonţ spre potrivnicul care-l insulta făţiş, când 
deodată se văzu despărţit de dânsul. 

Brusc, estrada a fost luată pe sus de sute de braţe 

voinice şi preşedintele Gun-Clubului trebui să împartă cu 
Michel Ardan onorurile triumfului. Platforma era grea, dar 
purtătorii se schimbau întruna şi fiecare se bătea pentru un 
loc, se lupta şi se ciocnea ca să sprijine cu umerii săi 
această manifestare. 

Cu toate acestea necunoscutul nu se folosise de 

tărăboi ca s-o şteargă. De altfel putea oare să spele putina 
din mijlocul acelei mulţimi înghesuite? Fără îndoială că nu. 
în tot cazul el rămase în rândul întâi, cu braţele încrucişate 
119 

şi—1 sfâşia din ochi pe preşedintele Barbicane. 

Acesta nu-l scăpa din vedere şi privirile acestor doi 
oameni rămâneau încleştate ca două săbii vibrânde. 
Strigătele mulţimii răsunară cât se poate de puternic 

în timpul acestui marş triumfal. Michel Ardan se 
complăcea cu o vădită plăcere. Chipul lui strălucea de 
bucuros ce era. Din când în când, estrada părea cuprinsă de 
tangaj ca o corabie bătută de valuri. Dar cei doi eroi ai 
mitingului aveau picioare de marinari; păreau înţepeniţi şi 
vasul lor acostă fără stricăciuni în portul Tampa-Town. Din 
fericire, Michel Ardan izbuti să scape de ultimele strângeri 
în braţe ale zdravenilor săi admiratori; se adăposti în 
hotelul Franklin, urcă grăbit în odaia lui şi se strecură 
repede în pat, în timp ce o armată de o sută de mii de 
oameni stătea de gardă pe sub ferestrele sale. 

în acest timp, o scenă scurtă, gravă, hotărâtoare,, a 

avut loc între misteriosul individ şi preşedintele Gun- 
Clubului. 

Barbicane, eliberat în cele din urmă, se duse ca un 

fulger la potrivnicul său. 

- Hai! spuse el scurt. 

Acesta îl urmă pe chei şi în curând se aflară amândoi 
singuri la intrarea unui wharf deschis spre Jone's Fall. 
Acolo, aceşti vrăjmaşi încă necunoscuţi unul altuia 

se priviră. 

- Cine eşti? întrebă Barbicane. 


- Căpitanul Nicholl. 

- O, bănuiam... Până acum întâmplarea nu mi te-a 
aruncat niciodată în cale... 

- Am venit eu! 

- M-ai insultat! 

- în mod public. 

ies 

- O să-mi dai socoteală pentru această insultă. 

- Imediat. 

- Nu. Doresc ca totul să se petreacă numai între noi. 

E o pădure la trei mile de Tâmpa, pădurea Skersnaw. O 
cunoşti? 

- O ştiu. 

- Vrei să intri acolo, venind dintr-o parte, la cinci 
dimineaţa? 

- Da, dacă la aceeaşi oră intri şi dumneata prin 

cealaltă parte. 

- Şi n-ai să-ţi uiţi carabina? 

- După cum nici dumneata nu ţi-o vei uita pe a 

dumitale, răspunse Nicholl... 

Cu aceste cuvinte rostite pe un ton ce te îngheţa, 
preşedintele Gun-Clubului şi căpitanul Nicholl se 
despărţiră. Barbicane se înapoie acasă, dar în loc să se 
odihnească vreo câteva ore, îşi petrecu noaptea căutând 
mijloacele de a înlătura contralovitura proiectului şi de a 
rezolva această grea problemă pusă de Michel Ardan în 
discuţie, la miting. 

Capitolul XXI 

CUM UN FRANCEZ DUCE LA BUN SFÂRŞIT 

O TREABA 

în timp ce condiţiile acestui duel erau discutate între 
preşedinte şi căpitan, duel cumplit, sălbatic, în care fiecare 
din adversari devine un vânător de oameni, Michel Ardan 
se odihnea după oboseala datorită triumfului său. A se 
odihni nu e tocmai expresia potrivită, căci paturile 
americane se pot lua la întrecere prin tăria lor cu mesele de 
marmură sau de granit. 

Astfel că Ardan dormea destul de prost, sucindu-şe şi 
răsucindu-se între băsmăluţele ce-i serveau de cearşafuri, şi 
120 


se tot frământa cum să-şi facă un culcuş mai de Doamne- 
ajută în proiectilul său, când un zgomot puternic îl smulse 
din visele sale. Nişte bătăi dezordonate îi zguduiau uşa. Ele 
păreau făcute cu un instrument de fier. Puternice strigăte se 
auzeau în această hărmălaie cam prea matinală. 

- Deschide! strigă cineva. în numele cerului, 

deschide o dată! 

Ardan nu avea nici un motiv să fie de acord cu o 

cerere atât de zgomotoasă. Totuşi se sculă şi deschise în 
clipa când uşa era gata-gata să cedeze la eforturile 
încăpăţânatului vizitator. Secretarul Gun-Clubului, ca o 
furtună, se afla în odaie. O bombă n-ar fi intrat mai puţin 
solemn. 

e - leri seara - exclamă J.T. Maston ex abrupto - 
preşedintele nostru a fost insultat în mod public în timpul 
mitingului! El l-a provocat la duel pe potrivnicul său, care 
nu este altul decât căpitanul Nicholl! Ei se vor bate în 
dimineaţa aceasta în pădurea Skersnaw. Am aflat totul din 
gura lui Barbicane! Dacă va fi ucis, asta înseamnă 
nimicirea planurilor noastre. Deci acest duel trebuie oprit. 
Ori, doar un singur om pe lumea asta poate avea destulă 
autoritate asupra lui Barbicone pentru a-l opri şi omul 
acesta este Michel Ardan! 

In timp ce J.T. Maston vorbea astfel, Michel Ardan 
renunțând a-l mai întrerupe, se grăbi să-şi tragă pantalonii 
uriaşi şi, în mai puţin de două minute, cei doi prieteni 
străbătură, alergând cât îi ţineau picioarele, mahalalele 
Teampa-Town-ului. în timpul acestei curse rapide, Maston 
puse pe Ardan la curent cu situaţia. El îi povesti adevăratele 
motive ale vrăjmăşiei dintre Barbicane şi Nicholl, cum 
această duşmănie era veche, pentru ce până atunci, 
mulţumită unor prieteni comuni, preşedintele şi căpitanul 
nu se întâlniseră niciodată faţă în faţă; adăugă că era vorba 
mm 

numai de o rivalitate dintre placă şi ghiulea şi că în sfârşit 
scena de la miting nu fusese decât un prilej căutat de multă 
vreme de Nicholl, ca să-şi astâmpere vechea ciudă. 

Nimic, nu este mai groaznic decât aceste dueluri 

specific americane în care cei doi duşmani se caută prin 
hăţişuri, se pândesc la colţul tufişurilor şi trag unii asupra 


altora, pitiţi în mijlocul desişurilor, ca fiarele sălbatice. In 
această situaţie fiecare din ei trebuie să invidieze 
minunatele calităţi înnăscute ale indienilor din preerii, 
deşteptăciunea lor ascuţită, şiretenia lor ingenioasă, felul în 
care simt urmele, în care dibuiesc duşmanul. O greşală, o 
şovăială, un pas greşit, asta înseamnă poate moartea. In 
aceste dueluri, yankeii îşi iau adesea câinii şi fiind vânători 
şi vânat în acelaşi timp, ei se hăituiesc ore în şir. 

- Ai dracului oameni mai sunteţi! exclamă Michel 

Ardan după ce, tovarăşul său îi zugrăvise însufleţit de 
energie toată această înscenare. 

- Aşa suntem noi, răspunse cu modestie J.T. Mastort; 

dar să ne grăbim. 

în'acest timp, Michel Ardan şi Masţon, cu toate că 

alergară mult şi bine prin câmpia încă udă de rouă, 
străbătând orezăriile şi creek-urile şi luând drumul cel mai 
scurt, nu putură să ajungă înainte de ora cinci şi jumătate în 
pădurea Skersnaw. Barbicane probabil că trecuse de lizieră 
de o jumătate de oră. 

Acolo găsiră un tăietor de lemne ocupat să strângă în 
grămezi rămurişul copacilor pe care îi doborâse cu securea. 
Maston alergă la el strigând: 

- N-ai văzut cumva intrând în pădure un om înarmat 

cu o puşcă? Barbicane, preşedintele... cel mai bun prieten 
al meu?... 

Vrednicul secretar al Gun-Clubului, în naivitatea lui, 

122 

se gândea că preşedintele său trebuia să fie cunoscut în 
lumea întreagă. Dar tăietorul părea să nu înţeleagă. 

- Un vânător, spuse atunci Ardan. 

- Un vânător? Da, zise omul. 

- De mult? 

- Cam de o oră. 

- Prea târziu, exclamă Maston. 

- Şi ai auzit focuri de puşcă? întrebă Michel Ardan. 

122 

-Nu. 

- Nici unul? 

- Nici unul. Vânătorul acela nu prea mi se pare că va 

face vânătoare bună! 


- Ce-i de făcut? întrebă Maston. 

- Să intrăm în pădure chiar cu riscul de a ne găuri 

pielea cu un glonţ ce nu ne e hărăzit. 

- Ah! exclamă Maston cu un accent care nu lăsa nici 

o îndoială - mai degrabă zece'gloanţe în scăfârlia,mea, 
decât unul singur în cea a lui Barbicane. 

- înainte deci! reluă Ardan strângând mâna 

însoţitorului său. 

Câteva clipe mai târziu, cei doi prieteni se mistuiau 

în tufiş. Era un desiş foarte des, alcătuit din cipri uriaşi, 
sicomori, tulipieri, măslini, tamarinzi, magnolii şi stejari. ° 
Aceşti arbori diferiţi îşi încâlciseră ramurile într-o reţea de 
netrecut, astfel încât, nici cu ochiul nu mai puteai pătrunde. 
Michel Ardan şi Maston, unul lângă altul, treceau în tăcere 
printre ierburile înalte, croindu-şi drum printre lianele 
puternice, scormonind cu privirea desişurile sau ramurile 
pierdute în întunecata desime a frunzişului şi aşteptând la 
fiecare pas să audă groaznica bubuitură a armelor. Cât 
priveşte urmele pe care Barbicane le lăsase în trecerea lui 
prin pădure, erau cu neputinţă, de recunoscut şi umblau ca 
orbii pe aceste poteci abia făcute, pe care un indian ar fi 
urmărit pas cu pas drumul duşmanului său. 

După o oră de cercetări zadarnice, cei doi tovarăşi se 
opriră. Neliniştea lor spori. 

„„ - Probabil că totul s-a sfârşit, spuse Maston 

descurajat. Un om ca Barbicane nu şi-a înşelat vrăjmaşul, 
nici n-a întins vreo cursă; nici n-a întrebuințat vreo tactică! 
E prea sincer şi curajos. A mers înainte, în faţa primejdiei 
şi desigur destul de departe de tăietorul de lemne, ca vântul 
să fi adus bubuitura armei. 

- Dar noi!... noi!... răspunse Michel Ardan, de când 

am intrat în pădure ar fi trebuit să auzim!... 

- Şi dacă am ajuns prea târziu!... exclamă Maston cu 
disperare în glas. 

Michel Ardan nu găsi nici un cuvânt să-i răspundă. 

Maston şi el îşi continuara drumul întrerupt. Din timp în 
timp, strigau cât îi ţineau bojocii: îl strigau fie pe 
Barbicane, fie pe Nicholl, dar nici unul, nici altul dintre cei 
doi inamici nu răspundeau chemării. Stoluri vesele de 


păsări trezite de zgomot dispăreau printre ramuri şi câteva 
căprioare înspăimântate fugeau grăbite prin desişuri. 
Căutarea se mai prelungi încă un ceas. Cea mai mare 
parte a pădurii fusese cercetată. Nimic nu mărturisea 
prezenţa luptătorilor. Era îndoielnică afirmaţia tăietorului 
şi Ardan era cât pe ce să înceteze o recunoaştere zadarnică, 
când deodată Maston se opri. 

- Ssst! exclamă el. E cineva acolo!... 

- Cineva? întrebă Michel Ardan. 

- Da! Un om! Pare nemişcat. Nu mai ţine carabina în 

mâini. Păi ce face? 

- Dar îl recunoşti? întrebă Michel Ardan, pe care 

miopia îl supăra tare rău, într-un caz ca acesta. 

- Da! da! Se întoarce, răspunse Maston. 

- Cine-i? 

- Căpitanul Nicholl! 

- Nicholl! exclamă Michel Ardan simțind o straşnică 
strângere de inimă. Nicholl dezarmat! Nu mai era nimic de 
temut din partea potrivnicului său? Să mergem la el, spuse 
Michel Ardan. Vom şti despre ce este vorba. 

Dar nu făcură nici cincizeci de paşi, că se opriră ca 

să-l examineze mai cu luare aminte pe căpitan. îşi 
închipuiau că vor găsi un om scăldat în sânge şi căzut pradă 
124 

răzbunării sale! Văzându-l, ei rămaseră înmărmuriţi. 

O reţea deasă era întinsă între doi tulipi uriaşi şi în 

mijlocul ei, o păsărică cu aripile încurcate se zbătea 
scoțând ţipete sfâşietoare. Păsărarul, care aşezase pânza 
asta nemiloasă, nu era o fiinţă omenească, ci un păianjen 
veninos, specific locului, mare cât un ou de porumbel, 
înzestrat cu nişte picioare uriaşe. Urâciosul animal, în clipa 
când voia să se năpustească asupra prăzii sale, trebuise să 
facă cale întoarsă şi să caute adăpost în cele mai înalte 
crengi ale arborelui, căci un duşman de temut îl ameninţa 
şi pe el. 

într-adevăr, căpitanul Nicholl, cu puşca pe pământ, 

uitând situaţia primejdioasă în care se afla, era ocupat să 
scape în chipul cel mai gingaş victima prinsă în plasa 
monstruosului păianjen. Când termină, dădu drumul 
păsărelei, care bătu veselă din aripi şi dispăru. 


Nicholl. înduioşat, o privea cum zboară printre 

ramuri, când auzi deodată aceste cuvinte rostite cu un glas 
mişcat: ; 

- Dumneata, eşti un om cumsecade! 

Se întoarse. în faţa sa se afla Michel Ardan, care 

repeta cu convingere: 

- Şi un om plăcut! 

- Michel Ardan! exclamă căpitanul. Ce cauţi aici, 

domnule? 

- Să-ţi strâng mâna, Nicholl, şi să te împiedic să-l 

ucizi pe Barbicane, sau să fii ucis de el. 

- Barbicane! exclamă căpitanul, pe care-l caut de 

două ore, fără să-l găsesc! Unde se ascunde?... 

- Nicholl - spuse Mifchel Ardan - iată un lucru prea 

puţin politicos. Trebuie să-l respecţi întotdeauna pe 
adversar. Fii pe pace! Dacă Barbicane trăieşte, îl vom 
regăsi şi cu atât mai uşor cu cât, dacă nu şi-a petrecut ca 
125 

dumneata vremea scăpând păsările prinse în laţ trebuie să 
te caute şi el. Dar când îl vom găsi, nu va mai fi vorba de 
duel între voi! Asta ţi-o spune Micliel Ardan. 

- între preşedintele Barbicane şi mine - răspunse cu 
gravitate Nicholl - e o astfel de duşmănie, încât doar 
moartea unuia dintre noi... 

- Ei! Ei! - reîncepu Michel Ardan - nişte oameni 

cumsecade ca voi se pot uri, dar se şi stimează. Nu vă veţi 
duela. 

„- Mă voi duela, domnule! 

- Nu! 

- Căpitane - spuse atunci J.T. Maston cu multă 

căldura - sunt prietenul preşedintelui, un alter ego, un altel 
însuşi; dacă vrei să ucizi numaidecât pe cineva, trage 
asupra mea, va fi întocmai acelaşi lucru. 

- Domnule - spuse Nicholl, strângându-şi carabina cu 

o mână nervoasă - glumele astea... 

- Prietenul Maston nu glumeşte - răspunse Michel 

Ardan - şi-l înţeleg că vrea să se lase ucis pentru omul pe 
care-l iubeşte! Dar nici el, nici Barbicane nu vor cădea sub 
gloanţele căpitanului Nicholl, căci am de făcut, celor doi 


adversari o propunere atât de ispititoare, încât ei se vor 
grăbi s-o primească. 

- Şi ce anume? întrebă Nicholl cu o vădită 

neîncredere. 

- Răbdare - spuse Ardan - n-o pot comunica decât în 

faţa lui Barbicane. 

- Să-l căutăm deci! exclamă căpitanul. 

Numaidecât cei trei oameni porniră la drum; 

căpitanul, după ce-şi descarcă carabina, o aruncă pe umăr 
şi înainta cu paşi mici şi repezi, fără a rosti o vorbă. Mai 
trecu o jumătate de oră în. care timp căutările au fost 
zadarnice. Maston se simţea cuprins de un presentiment 
126 

negru. El se uita cu asprime la Nicholl, întrebându-se dacă 
nu cumva, după satisfacerea răzbunării căpitanului, 
nenorocitul Barbicane, lovit de un glonţ, nu zăcea fără 
viaţă în vreun desiş, însângerat. Michel Ardan părea să aibă 
acelaşi gând şi amândoi îl întrebară din ochi pe căpitanul 
Nicholl, când Maston se opri brusc. Bustul unui om 

sprijinit la picioarele unui uriaş catalpa se zărea la douăzeci 
de paşi, pe jumătate pierdut în ierburi. 

126 

- El este! exclamă Maston. 

Barbicane nu se mişca. Ardan îşi adânci privirile în 

ochii căpitanului, dar acesta nici nu se clinti. Ardan făcu 
vreo câţiva paşi, strigând: 

- Barbicane! Barbicane! 

Nici un răspuns. Ardan se repezi la prietenul său, dar 

în clipa în care vru să-l apuce de braţ, se opri deodată 
scoțând un strigăt de uimire. 

Barbicane, cu creionul în mână, mâzgălea formule şi 

figuri geometrice pe un carneţel, pe când puşca descărcată 
zăcea la pământ. Absorbit în lucru, savantul uitase la 
rându-i de duel şi de răzbunare, nu văzuse şi nu auzise 
nimic. Când însă Michel Ardan puse mâna pe braţul lui 
Barbicane, se ridică şi-l privi mirat. 

- Ah! - exclamă îl în cele din urmă - tu, aici! Am 

găsit, amice! Am găsit! 

-Ce? 

- Calea. 


- Ce cale? 

- Calea de a anula contralovitura din momentul 

plecării proiectilului. 

- Zău? spuse Michel Ardan, uitându-se la căpitan cu 

coada ochiului. 

- Da! Apa! Apa cea mai simplă Care va înlocui 

arcurile! Ah! Maston - exclamă Barbicane - şi dumneata 
eşti aici! 

- în persoană - răspunse Michel Ardan - şi dă-mi voie 

să-ţi prezint în acelaşi timp pe vrednicul căpitan Nicholl. 

- Nicholl! exclamă Barbicane, fiind într-o clipă în 

picioare. lertare, căpitane, spuse el, uitasem... sunt gata. 
Michel Ardan se amestecă fără a mai da răgaz celor 

doi vrăjmaşi să-şi mai spună ceva. 

- Drace! spuse el, e o fericire că doi oameni viteji ca 

voi nu s-au întâlnit ceva mai devreme! Am fi plâns acum 
pe unul sau pe altul. Dar Domnul fie lăudat; cum el s-a 
amestecat în toafe astea, acum nu mai e nimic de temut. 
Când cineva uită de ură, pentru a se adânci în probleme de 
17S 

mecanică sau să joace o festă păianjenilor, înseamnă că ura 
aceasta nu e primejdioasă pentru nimeni. 

Şi Michel Ardan istorisi preşedintelui, povestioara cu 
căpitanul. 

- Să vă întreb acum ceva, spuse el încheind: oare 

două făpturi bune ca voi sunt făcute să-şi zdrobească unul 
altuia capul cu câte un foc de carabină? 

în această situaţie oarecum caraghioasă, era ceva atât 

de neaşteptat, încât nici Barbicane şi nici Nicholl nu prea 
ştiau ce poziţie să ia unul faţă de altul. Michel Ardan îşi 
dădu seama foarte bine de acest lucru şi hotărî să grăbească 
împăcarea. 

- Dragii mei, adăugă el, lăsând să-i răsară pe buze cel 

mai drăguţ zâmbet al său; niciodată n-a fost între voi ceva 
mai mult decât o simplă neînțelegere. Nimic altceva. Ei 
bine! Pentru a dovedi că s-a sfârşit cearta între voi şi 
fiindcă sunteţi oameni în stare să vă primejduiţi pielea, 
primiţi deschis propunerea ce v-o fac. 

- Vorbeşte, spuse Nicholl. 


- Prietenul Barbicane nădăjduieşte că proiectilul lui 

va merge drept la Lună. 

- Da, desigur, ripostă preşedintele. 

- Şi prietenul Nicholl este încredinţat că va cădea din 

nou pe Pământ. 

- Sunt sigur! exclamă căpitanul. 

- Bine! reluă Michel Ardan. Nu am pretenţia să vă 

împac în această privinţă; dar vă spun curat: haideţi cu 
mine şi vom vedea dacă vom rămâne în drum. 

- Cum? exclamă J.T. Maston înmărmurit. 

La această propunere neaşteptată, cei doi adversari 
ridicară ochii unul spre celălalt. Ei se urmăreau cu atenţie. 
Barbicane aşteptă răspunsul căpitanului, iar Nicholl pândea 
cuvintele preşedintelui. 

- Ei bine? întrebă Michel Ardan, cu vocea sa cea mai 
îmbietoare. Deoarece nu mai e de temut o 

128 

contralovitură!... 

- Primesc! se învoi Barbicane. 

Dar oricât de repede a fost rostit acest cuvânt, 

Nicholl l-a rostit în acelaşi timp cu el. 

- Ura! Bravo! Să trăiască! Hip! Hip! Hip! exclamă 

Michel Ardan întinzând mâna celor doi adversari. Acum 
când toate s-au netezit, prieteni, daţi-mi voie să vă cinstesc 
Hdupă moda franţuzească. Să mergem la masă! 

Capitolul XXII 

UN NOU CETĂŢEAN AL STATELOR UNITE 

m 

în ziua aceea, întreaga Americă află în aceeaşi clipă 
despre ciocnirea dintre căpitanul Nicholl şi preşedintele 
Barbicane, cât şi despre ciudatul său deznodământ. Rolul 
pe care-l jucase în această întâlnire europeanul plin de 
cavalerism, propunerea sa neaşteptată care curma 
conflictul, acordul simultan al celor doi adversari, această 
cucerire a continentului lunar către care se îndrepta atât 
Franţa cât şi Statele Unite, toate astea laolaltă sporeau şi 
mai mult popularitatea lui Michel Ardan. 

Se ştie cu ce nebunie yankeii se îndrăgostesc de un 
individ. închipuiţi-vă pasiunea ce o dezlănţuise îndrăzneţul 
francez în ţara unde magistrați serioşi se înhamă la trăsura 


unei dansatoare şi o duc în triumf. Lui Ardan nu i se 
deshămaseră caii pentru că nu-i avea, dar toate celelalte 
semne ale entuziasmului lor îl înecară. Nu era un cetăţean 
care să nu se fi lipit de el cu sufletul şi inima. Ex pluribus 
unun, după deviza Statelor Unite. 

Din ziua aceea, Michel Ardan nu a mai avut nici o 

clipă de odihnă. Delegații venite din toate colţurile Uniunii 
îl hărţuiră fără încetare şi fără răgaz. Trebui cu sau fără voia 
sa să-i primească. Nici nu se pot număra mâinile pe care le 
strânse, cei pe care-i tutuise. Curând devenise 
nemaipomenit de hărțuit; vocea sa răguşită datorită 

129 

nenumăratelor cuvântări ieşea printre buzele sale doar ca 
un sunet de neînțeles şi mai-mai să capete o gastroenterită 
în urma toasturilor ce trebui să le ridice pentru toate 
ţinuturile Uniunii. Acest succes l-ar fi ameţit pe un altul 
chiar din prima zi, dar el ştiu să se stăpânească într-o 
semibeţie încântătoare şi plină de duh. 

Printre delegaţiile de tot felul ce-l asaltară, aceea a 
„Lunatecilor" nu uită ceea ce datora viitorului cuceritor al 
Lunii. într-o zi, câţiva dintre aceşti sărmani, destul de 

129 

numeroşi în America, veniră să-l caute şi să-i ceară să se 
înapoieze cu el în ţara lor de baştină. Unii pretindeau că 
vorbesc „selenita" şi voiră să-l înveţe şi pe Michel Ardan. 
Acesta se prinse în nevinovata lor manie cu dragă inimă şi- 
şi luă sarcina diferitelor misiuni pentru prietenii lor din 
Lună. 

- Ciudată nebunie! spuse el lui Barbicane, după ce-i 

lăsă să plece; o nebunie ce loveşte adesea oamenii cei mai 
deştepţi. Unul dintre cei mai iluştri savanţi ai noştri, Arago, 
îmi spunea că mulţi oameni foarte înţelepţi şi foarte 
rezervaţi în concepţiile lor se exaltau grozav şi deveneau 
necrezut de ciudaţi, ori de câte ori erau preocupaţi de Lună. 
Tu nu crezi în influenţa Lunii asupra bolilor? 

- Puțin, răspunse preşedintele Gun-Clubuluu 

- Eu, nici pe atât şi totuşi istoria a înregistrat fapte cel 
puţin uimitoare. Astfel, în 1693, în timpul unei epidemii, 
oamenii muriră în mai mare număr la 21 ianuarie, în timpul 
unei eclipse. Celebrul Bacon leşina în timpul eclipselor de 


Lună şi nu-şi mai venea în fire decât după ce ea reapărea în 
întregime. Regele Carol VI căzu de şase ori în accese de 
nebunie în timpul anului 1399, fie la Lună nouă, fie la Lună 
plină. Doctorii au socotit epilepsia ca fiind o boală a celor 
ce urmăreau fazele Lunii. Se pare că adeseori, bolile de 
nervi au suferit influenţa ei. Mead vorbeşte de un copil care 
se zvârcolea în spasme când apunea Luna. Gali .observase 
că exaltarea la persoanele slabe, creştea de două ori pe 
lună, când Luna era în fază nouă sau plină. în sfârşit, sunt 
încă o mie de observaţii de felul acesta cu privire la 
amețeli, la friguri maligne, somnambulism, toate încercând 
să dovedească că astrul nopţilor are o înrâurire misterioasă 
asupra bolilor pământeşti. 

- Dar cum? Pentru ce? întrebă Barbicane. 

- Pentru ce? răspunse Ardan. Pe legea mea, voi da şi 

eu acelaşi răspuns pe care-l repeta Arago cu nouăsprezece 
veacuri mai târziu după Plutarc: „E poate fiindcă nu e 

130 

adevărat!" 

în triumful său, Michel Ardan nu putu scăpa de nici 

O corvoadă obligatorie situaţiei de om cu faimă. 
Antreprenorii cunoscuţi voiră să-l expună. Barnum îi oferi 
un milion doar pentru a-l plimba din oraş în oraş, prin toate 
Statele Uniunii şi să-l arate ca pe un animal curios, 

Michekl Ardan îl trată ca pe o călăuză şi îl sfătui să se 
plimbe el însuşi. 

Totuşi, dacă refuza să satisfacă în felul acesta 

curiozitatea maselor, portretele sale circulară în întreaga 
lume şi ocupară locul de cinste prin albume; se făcură copii 
de toate mărimile, de la mărimea naturală până la 
reducerile microscopice ale timbrelor poştale. Oricine 
putea să-l aibă pe eroul său în toate pozele imaginabile, 
cap, bust, în faţă, profil, trei sferturi, din spate. Se traseră 
mai bine de un milion cinci sute de mii de exemplare şi era 
în asta un bun prilej să se vândă uşor şi repede ca relicve, 
dar el nu se folosi de lucrul acesta. Ar fi fost destul să-şi 
vândă părul pe câte un dolar firul şi tot i-ar fi ajuns să facă 
avere. ° 

Şi ca să nu ascundem nimic, această popularitate riu- 


1 displăcea. Dimpotrivă. Se punea la dispoziţia publicului şi 
coresponda cu întreg universul. Se repetau cuvintele sale 
de duh, le împrăştiau mai departe şi mai ales pe acelea ce 
nu le spunea. | se atribuiau mai multe - potrivit obiceiului 

- căci era bogat din acest punct de vedere. Nu numai că 
bărbaţii erau de partea sa, dar şi femeile.- Ce nesfârşit 
număr de „partide bune" ar fi făcut el, numai să-i fi trecut 
prin minte „să se fixeze". Mai ales bătrânele miss, acelea 
ce de patruzeci de ani se uscau de plictiseală şi visau zi şi 
noapte în faţa fotografiilor sale. E sigur că ar fi găsit 
tovarăşe cu sutele, chiar de le-ar fi pus condiţia să-l urmeze 
prin văzduh. Femeile sunt întreprinzătoare când nu se tem 
de nimic. Dar cum nu avea de gând să-şi întemeieze vreun 
neam pe continentul lunar şi să transplanteze acolo o rasă 
131 

încrucişată de francezi şi americani, refuză. 

- Să mă duc să joc acolo rolul lui Adam cu vreo fiică 

de-a Evei, mulţumesc! spunea el. Ar mai trebui doar şerpi! 
De îndată ce putu să scape de bucuriile repetate ale 
triumfului, se duse în sfârşit, urmat de prietenii lui, să 
viziteze Columbiadul. | se cuvenea tunului lucrul acesta. 
De altminteri, devenise un mare specialist în balistică, de 
când se afla împreună cu Barbicane, J.T. Maston şi turti 
quanti. Cea mai mare plăcere ă sa era de a repeta acestor 
131 

vajnici artilerişti că ei erau nişte ucigaşi simpatici şi 
învăţaţi. Glumele în această privinţă nu mai secau. în ziua 
când vizită Columbiadul, el îl admiră foarte mult şi cobori 
până în fundul ţevii acestui uriaş mortier, care în curând 
trebuia să-l arunce spre astrul nopţilor. 

- Cel puţin, spuse el, tunul ăsta nu va face rău 

nimănui, ceea ce este destul de uimitor din partea unui tun. 
Dar în ce priveşte uneltele voastre care nimicesc, 
incendiază, zdrobesc, sau ucid, să nu-mi pomeniţi de ele şi 
mai ales, să nu-mi spuneţi niciodată că ele au „suflet",* că 
tot n-o să cred! 

Trebuie amintită aici o propunere cu privire la J.T. 

Maston. Când secretarul Gun-Clubului îl auzii pe 

Barbicane şi pe Nicholl primind propunerea lui Michel 
Ardan, el se hotărî să li se alăture şi să facă o „partidă în 


patru". într-o bună zi ceru să ia parte la călătorie. 
Barbicane, deznădăjduit că trebuia să-l refuze, îl făcu să 
priceapă că proiectilul nu putea duce un număr atât de mare 
de călători. J.T. Maston, disperat, se duse să-l caute pe 
Michel Ardan, care îl pofti să se resemneze şi îi demonstra 
aceasta cu argumente ad hominem. 

- Vezi tu, dragă Maston, îi spuse el, nu trebuie să mă 
înţelegi greşit; dar zău, între noi fie vorba, nu eşti întreg ca 
să te prezinţi în Lună! 

- Nu-s întreg! exclamă viteazul schilod. 

- Da, dragă prietene! Gândeşte-te la ce s-ar întâmpla 

dacă am întâlni locuitori pe acolo sus. Vrei cumva să-şi 

facă o idee atât de tristă despre ceea ce se petrece la noi pe 
Pământ, să-i înveţi ce este războiul, să le arăţi că pe Pământ 
se întrebuinţează timpul cel mai preţios pentru a ne sfâşia 
unul pe celălalt, a ne devora, a ne zdrobi braţele şi 
picioarele şi asta pe un glob care ar putea număra o sută de 
miliarde de locuitori şi unde sunt de-abia un miliard sau 

132 

două sute milioane? Haide, dragă prietene, din cauza ta 
vom fi daţi afară. 

- Dar dacă vă veţi fărâma, răspunse J.T. Maston, veţi 

fi şi voi tot atâta de puţin întregi ca şi mine! 

- Fără îndoială, răspunse Michel Ardan, dar nu vom 

sosi în bucăţi. 

într-adevăr, o experienţă pregătitoare făcută la 

optsprezece octornbrie dădu cele mai bune rezultate şi făcu 
să se nutrească cele mai îndreptăţite speranţe. Barbicane, 
dorind să-şi dea seama de efectul contraloviturii, în clipa 
plecării unui proiectil, aduse un mortier de 32 degete (0,75 
cm) de la arsenalul din Pensacola. A fost instalat pe ţărmul 
radei din Hillisboro, ca bomba să cadă în mare şi ca să-i fie 
amortizată căderea. Nu era vorba decât de a încerca şocul 
la plecare şi nu izbitura la sosire. Un proiectil scobit era 
pregătit cu cea mai mare grijă pentru această curioasă 
încercare. Un capitonaj gros aplicat pe o reţea de arcuri 
făcute din cel mai bun oţel îi căptuşea pereţii interiori. Era 
un adevărat cuib vătuit cu îngrijire. 


- Ce păcat că nu pot lua loc în el! spunea cu părere de 

rău J.T. Maston, că statura lui nu-i îngăduia să încerce 
aventura. 

în această fermecătoare bombă care se închidea cu 
ajutorul unui capac cu şurub, introduseră întâi o pisică 
mare, apoi o veveriţă aparţinând secretarului permanent al 
Gun-Clubului, şi la care J.T. Maston ţinea mult. Dar voiau 
să ştie cum va trece prin această călătorie experimentală 
micuțul animal nu prea deprins cu ameteala. 

Mortierul a fost încărcat cu o sută şaizeci de livre de 
pulbere şi bomba pusă în tun. S-a tras. 

Proiectilul zbură numaidecât cu repeziciune, descrise 
maiestuos o parabolă, atinse b înălţime de aproximativ o 
mie de picioare şi cu o curbă graţioasă se duse să se 
scufunde în mijlocul valurilor. 

Fără a pierde o clipă se îndreptară cu o barcă spre 

locul căderii sale; scufundătorii îndemânatici se aruncară 
sub apă şi, legând funii de urechiuşele bombei, eâ a fost 
repede ridicată pe bord. Nu trecuseră nici cinci minute între 
clipa în care animalele fuseseră închise şi aceea când se 
deşurubă capacul închisorii lor. 

Ardan, Barbicane, Maston, Nicholl se aflau în barcă 

şi priveau treaba aceasta cu un interes uşor de înţeles. Abia 
se deschise bomba şi pisica sări afară, cam zbârlită dar 
plină de viaţă şi fără să pară deloc că revine dintr-o 
expediţie aeriană. Dar veverița ia-o de unde nu-i. O 
căutară. Dar nici urmă de ea. Au fost nevoiţi să recunoască 
adevărul. Pisica îl înfulecase pe tovarăşul ei de drum. 

J.T. Maston era tare îndurerat de pierderea sărmanei 

lui veveriţe şi-şi propuse s-o înscrie în martirologul ştiinţei. 
Dar, după această încercare, orice şovăială, orice 

teamă, se prefăcu în fum; de altfel, Barbicane trebuia să 
mai desăvârşească proiectilul şi să nimicească în întregime 
efectele contraloviturii. Nu le mai rămânea decât să plece. 
Peste două zile, Michel Ardan primi un mesaj din 

partea preşedintelui Uniunii, cinste faţă de care se arătă 
îndeosebi de măgulit. 

Aşa cum făcuseră şi cu nobilul său compatriot, 

marchizul de La Fayette, guvernul îi acordă titlul de 
cetăţean al Statelor Unite ale Americii. 


Capitolul XXIII 

VAGONULrPROIECTIL 

După terminarea celebrului Columbiad, interesul 

public se îndreptă numaidecât asupra proiectilului, acest 
nou vehicul destinat să-i transporte prin spaţii pe cei trei 
îndrăzneţi aventurieri. Nimeni nu uitase că prin telegrama 
sa din 30 septembrie, Michel Ardan cerea o modificare a 
planurilor concepute de membrii Comitetului. 

Preşedintele Barbicane se gândi atunci, pe bună 

dreptate, că nu prea era interesantă forma proiectilului, căci 
134 

după ce ar fi străbătut în câteva clipe atmosfera, zborul său 
trebuia să se efectueze în vid absolut. Comitetul adoptase 
deci forma rotundă, pentru ca proiectilul să se poată învârti 
în jurul său şi să se mişte în voie. Dar o dată ce se 
transforma în vehicul, era altă poveste. Michel Ardan nu se 
sinchisea că trebuia să călătorească ca veveriţele; el voia să 
se urce cu capul în sus, cu picioarele în jos; cu tot atâta 
demnitate ca şi în nacela unui balon, desigur mai repede, 
dar fără a se deda unei serii de tumbe caraghioase. 

Noi planuri au fost deci trimise casei Breadwill şi Co. 

din Albany, cu rugămintea de a le executa fără întârziere. 
Proiectilul astfel modificat a fost turnat la 2 noiembrie şi 
expediat imediat la Stone's-Hill cu trenul ce mergea spre 
est. în ziua de 10, fără nici un accident, el sosi la locul de 
destinaţie. Michel Ardan, Barbicane şi Nicholl aşteptau cu 
cea mai vie nerăbdare „acest vagon-proiectil" în care 
trebuia să ia loc pentru a-şi lua zborul în căutarea unei lumi 
noi. 

Trebuie să recunoaştem că era o minunată piesă din 

metal, un produs metalurgic care făcea cea mai mare 
onoare geniului industrial american. Pentru prima oară se 
produsese aluminiu într-o cantitate atât de mare, ceea ce 
putea fi privit pe drept ca un rezultat de pomină. Acest 
preţios proiectil strălucea în Soare şi privindu-i forma sa 
impresionantă, acoperit cu o pălărie conică, uşor l-ai fi luat 
drept unul din acele turnulețe în formă de piperniţă, pe care 
arhitecţii Evului Mediu le agăţau pe la colţurile castelelor 
întărite. Nu-i lipseau decât sfârlezele şi meterezele. 


- Parcă îmi vine să cred, exclamă Ardan, că din el va 

ieşi un ostaş purtând o archebuză şi în platoşă de oţel. Vom 
fi înăuntru ca nişte seniori feudali şi cu câteva tunuri am 
putea ţine piept tuturor armatelor de seleniţi, dacă ar fi aşa 
ceva pe Lună! 

135 

- Aşadar, îţi place vehiculul? îl întrebă Barbicane pe 
prietenul său. 

- Da! da! fără îndoială, răspunse Michel Ardan care- 

1 examina cu un ochi de artist. Regret numai că formele lui 
nu sunt mai alungite, conul mai grațios; ar fi trebuit să fie 
terminat printr-un mănunchi de podoabe de metal, 
ornamentat,, de pildă, cu o himera, cu un jgheab şi o 
salamandră ieşind din foc cu aripile întinse şi cu botul 
deschis... 

- La ce bun? spuse Barbicane, al cărui spirit 

pozitivist, nu era prea sensibil la frumuseţile artei. 

- - La ce bun, prietene Barbicane? Vai! fiindcă mă 

întrebi, tare mă tem că n-ai s-o pricepi niciodată! 

- Spune totuşi, viteazul meu tovarăş! 

- Ei bine, după mine, trebuie să pui întotdeauna 

puţină artă în ceea ce faci; e mai bine. Cunoşti o piesă 
indiană ce se cheamă Căruţul Copilului? 

- Nici măcar după nume, răspunse Barbicane. 

- Asta nu mă miră, reîncepu Michel Ardan. Află deci 

că, în această piesă, e un tâlhar care, în clipa când se 
pregătea să găurească zidul unei case, îşi punea întrebarea 
dacă n-ar trebui să dea găurii forma unei lire, a unei flori, a 
unei păsări sau a unei amfore. Ei bine, spune-mi, amice 
Barhicane, dacă pe vremea aceea tu ai fi fost jurat, l-ai fi 
osândit pe hoţul acela? 

- Fără şovăială - răspunse preşedintele Gun-Clubului 

- Şi cu o circumstanţă agravantă a spargerii. 

- Şi eu... eu l-aş fi achitat, prietene Barbicane! lată 

de ce nu mă vei putea înţelege niciodată! 

- Nici nu voi încerca, vajnice artist. 

- Dar cel puţin, continuă Michel Ardan, deoarece 

interiorul vagonului-proiectil nu e cum trebuie, mi se va 
îngădui să-l mobilez după. placul meu şi cu tot fastul ce se 
cuvine unor ambasadori ai Pământului! 


- în.această privinţă,, viteazule Michel, răspunse 

Barbicane, poţi da frâu liber fanteziei tale şi te vom lăsa să 
faci ce ţi-o plăcea. 

Dar înainte de a trece la cele plăcute, preşedintele 
Gun-Clubului se gândise la cele folositoare şi mijloacele 
născocite de el pentru a micşora efectele contraloviturii au 
fost aplicate cu o desăvârşită pricepere. Barbicane îşi 
spusese, nu fără dreptate, că nici un resort n-ar fi îndeajuns 
de puternic pentru a amortiza lovitura, şi, în timpul 
faimoasei plimbări prin pădurea de la Skersnaw el 

136 

rezolvase această mare piedică în chip foarte ingenios. El 
socotea să-i ceară apei acest serviciu şi iată cum: 
Proiectilul trebuia să fie umplut până la o înălţime de 

trei picioare cu un strat de apă destinată să suporte un disc 
de lemn prin care apa, să nu poată pătrunde şi care luneca 
frecându-se de pereţii interiori ai proiectilului. Pe această 
adevărată plută se instalau călătorii. Cât priveşte masa 
lichidă,, ea era împărţită prin nişte despărţituri orizontale, 
într-o serie de compartimente, despărţituri pe care la 
plecare lovitura trebuia să le sfarme rând pe rând'. Atunci 
fiecare strat de apă, de la cel mai de jos până la cel mai de 
sus, scurgându-se prin ţevile de revărsare W spre partea 
superioară a proiectilului, izbutea astfel să joace rolul de 
resort şi discul, având şi el nişte tampoane foarte puternice, 
nu se putea ciocni de partea de jos decât după zdrobirea 
succesivă a diverşilor pereţi. Fără îndoială, călătorii tot ar 
mai fi simţit o contralovitură puternică după completa 
împrăştiere a masei lichide, dar şocul iniţial trebuia să fie 
aproape în întregime amortizat de aceste arcuri atât de 
puternice. 

E adevărat că, trei picioare de apă adâncime pe o 
suprafaţă de 54 de picioare pătrate trebuiau să cântărească 
aproape 11.500 livre; dar detenta gazelor presate în 
Columbiad era suficientă după părerea lui Barbicane, 
pentru a învinge această greutate sporită; de altfel şocul 
trebuia să golească întreaga cantitate de apă în mai puţin de 
o secundă şi proiectilul şi-ar fi reluat imediat greutatea sa 
de la început. 


lată ceea ce născocise preşedintele Gun-Clubului şi 

în ce fel gândea că a rezolvat serioasa problemă a 
contraloviturii. De altfel, lucrul acesta, perfect înţeles de 
inginerii casei Breadwill, fusese executat de minune; 
efectul o dată produs şi apa izgonită, călătorii puteau uşor 
să scape de pereţii fărâmaţi şi să desprindă discul mişcător 
pe care stăteau în clipa plecării. 

137 

în ceea ce priveşte partea superioară a proiectilului, 

era îmbrăcată pe dinăuntru într-o tapiserie deasă de piele, 
sprijinită pe nişte resorturi din oţelul cel mai bun şi care 
aveau supleţea arcurilor de ceas. Ţevile de scurgere erau 
atât de bine ascunse sub aceasstă tapiserie, că nici nu puteai 
crede că ele se află acolo. 

Astfel toate măsurile ce ni le putem închipui în 

vederea amortizării şocului iniţial fuseseră luate şi pentru a 
fi zdrobit, zicea Michel Ardan, ar trebui să fie „dintr-un 

137 

aliaj slab". 

Proiectilul avea nouă picioare lăţime exterioară pe 
douăsprezece înălţime. Ca să nu se depăşească greutatea 
stabilită, grosimea pereţilor a fost micşorată, iar partea de 
jos care trebuia să sufere toată puterea gazului dezvoltat 
prin explozia pyroxilului fusese întărită. Aşa se întâmplă de 
altfel şi cu bombele şi obuzele cilindroconice a căror parte 
inferioară este întotdeauna mai groasă. 

e Pătrundeai în acest turn metalic printr-o îngustă 
deschizătură făcută în pereţii conului, şi asemănătoare 
acelor deschizături ale cazanelor cu aburi. Se închidea 
ermetic cu ajutorul unei plăci de aluminiu prinsă pe 
dinăuntru cu ajutorul unor puternice şuruburi de presiune. 
Călătorii puteau deci ieşi, după vrerea lor din închisoarea 
lor mobilă, de îndată ce ar fi atins astrul nopţilor. 

Dar nu era de ajuns să meargă, mai trebuia să şi poată 
vedea pe drum. Nimic mai uşor. într-adevăr, sub căptuşală 
erau patru ferestruici de sticlă lenticulară foarte groase, 
două vârâte în peretele circular al proiectilului, a treia în 
partea de jos şi a patra în pălăria sa conică. Călătorii âr fi 
putut deci să observe, în timpul mersului şi Pământul pe 
care îl părăseau şi LUha de care se apropiau şi spaţiile 


înstelate ale Cerului. Numai că aceste ferestruici erau ferite 
împotriva şocurilor plecării prin nişte plăci puternic 
încadrate, care erau lesne de scos în afară, deşurubând 
şuruburile de dinăuntru. în felul acesta nu pierdeau aer din 
proiectil şi puteau face tot felul de observaţii. 

Toate aceste mecanisme, admirabil întocmite, 

funcționau cu cea mai mare uşurinţă şi inginerii nu se 
arătaseră mai puţin inteligenţi în amenajarea vagonului- 
proiectil. 

Nişte recipiente solid adaptate erau menite să conţină 

apa şi merindele trebuincioase celor trei călători; aceştia 
puteau avea chiar şi foc şi lumină cu ajutorul gazului 
înmagazinat într-un recipient special şi ţinut sub o presiune 
138 

de mai multe atmosfere. Era de ajuns să suceşti un robinet 
şi timp de şase zile gazul ăsta trebuia să lumineze şi să 
încălzească acest vehicul confortabil. După cum se vede, 
nu lipsea nimic din acele lucruri esenţiale vieţii şi chiar 
confortului. Mai mult, mulţumită instinctelor lui Michel 
Ardan, plăcutul veni să se adauge folositorului sub forma 
obiectelor de artă; el ar fi făcut din proiectilul său un 
adevărat atelier de artist, dacă nu i-ar fi lipsit spaţiul. De 
altfel s-ar păcăli acela ce ar bănui că cei trei prieteni ar fi 
fost înghesuiți în acest turn de metal, care avea os uprafaţă 
de aproape 54 picioare pătrate şi 10 picioare înălţime, ceea 
ce îngăduia oaspeţilor săi o oarecare libertate de mişcare. 

' Ei n-ar fi stat aşa de bine nici în cel mai bun vagon de cale 
ferată din Statele Unite. 

Problema merindelor şi a iluminatului fiind 

rezolvată, mai rămânea problema aerului necesar 
respirației. Era de la sine înţeles că aerul închis în proiectil 
n-ar fi ajuns timp de patru zile pentru plămânii călătorilor; 
într-adevăr, fiecare om consumă într-o oră aproape tot 
oxigenul dintr-o sută de litri de aer. Barbicane, cei doi 
tovarăşi ai săi şi doi câini pe care voiau să-i ia cu ei 
trebuiau să consume în 24 de ore, două mii patru sute de 
litri de oxigen ce cântăreau aproape şapte livre. Deci 
trebuia primenit aerul din proiectil. Cum? Printr-un 
procedeu tare simplu, acel al domnilor Reiset şi Regnault, 
indicat de Michel Ardan în timpul discuţiilor de la miting. 


Se ştie că aerul se compune din 21 părţi oxigen şi 79 

azot. Ori, ce se întâmplă în timpul respirației? Un fenomen 
foarte simplu: omul absoarbe oxigenul din aer, propriu 
întreţinerii vieţii şi expiră azotul intact. Aerul expirat a 
pierdut aproape 5% din oxigenul său şi conţine atunci un 
volum aproape egal de bioxid de carbon, un produs stabil, 
provenit din arderea elementelor- din sânge cu ajutorul 
oxigenului inspirat. Aşa că, într”un mediu închis şi după un 
oarecare timp, tot oxigenul din aer este"înlocuit cu.bioxid 
de carbon, gaz deosebit de vătămător. Din momentul acesta 
azotul rămânând neatins, problema se reduce la: 1) să se 
refacă oxigenul absorbit; 2) să se distrugă bioxidul de 
carbon expirat. Nimic mai lesne cu ajutorul cloratului de 
potasiu şi al potasei caustice. Cloratul de potasiu este o sare 
ce se prezintă sub formă de cristale albe; la o temperatură 
mai mare de patru sute de grade se preface în clorură de 
potasiu, degajând tot oxigenul ce-l conţine. Ori, 
optsprezece livre de clorat de potasiu dau şapte livre de 
oxigen, adică atât cât trebuia călătorilor pe timp de 24 ore. 
lată refacerea oxigenului. 

Cât priveşte potasa caustică ea este o materie foarte 

plină de bioxidul de carbon conţinut în aer şi este de ajuns 
s-o scuturi pentru ca împreună cu bioxidul de carbon să 
formeze bicarbonat de potasiu. lată secretul absorbirii 
bioxidului de carbon. 

Combinând aceste două mijloace, era sigur că aerul 
alterat îşi va recăpăta toate calităţile înviorătoare. Acest 
lucru l-au experimentat cu succes cei doi chimişti, domnii 
Reiset şi Regnault. Dar trebuie s-o spunem, experienţa 
avusese până atunci loc în anima vili. Oricât de mare ar fi 
fost precizia ştiinţifică, nu se ştia încă cum ar fi suportată 
de oameni. 

Aceasta fusese observaţia făcută în şedinţa în care se 
discuta această gravă problemă. Michel Ardan nu se îndoia 
de posibilitatea de a trăi cu ajutorul acestui aer artificial şi 
propuse să se facă încercarea înainte de plecare. Cinstea 
încercării acestei probe a fost cerută cu energie de J.T. 
Maston. 

- Dacă tot nu plec, spuse acest viteaz artilerist, cel 

puţin să locuiesc în proiectil vreo opt zile. 


Ar fi fost o nedreptate sa i se refuze cererea. Se 

supuseră deci dorinţei lui. O cantitate suficientă de clorat 
de potasiu şi de potasă caustică i se puse la îndemână, 
având şi merinde pentru opt zile; apoi strângând mâna 
140 

prietenilor săi, la 12 noiembrie, la ora 6 dimineaţa, după ce 
ceruse în mod deosebit să nu i se deschidă închisoarea 
înainte de ziua de 20, la ora 6 seara, se strecură în proiectil 
şi placa se închise ermetic. 

Ce se întâmplă de-a lungul acestor opt zile? Cu 

neputinţă să ne dăm seama. Grosimea pereţilor 
proiectilului împiedica zgomotul dinăuntru să răzbată 
afară. 

La 20 noiembrie, ora 6 fix, placa a fost scoasă; 

prietenii lui J.T. Maston erau foarte neliniştiţi. Dar ei îşi 
reveniră îndată ce auziră o voce veselă strigând un „ura!" 
puternic. 

Curând secretarul Gun-Clubului se ivi în vârful 

conului în chip de mare triumfător. Se îngrăşase! 

Capitolul XXIV 

TELESCOPUL DE PE MUNŢII STÂNCOŞI 

La data de 20 octombrie a anului ce trecuse, după 
închiderea subscrierilor, preşedintele Gun-Clubului trimise 
Observatorului din Cambridge sumele necesare construirii 
unui uriaş instrument optic. Acest aparat, lunetă ori 
telescop, trebuia să fie destul de puternic pentru a face 
vizibil la suprafaţa Lunii orice obiect având cel mult nouă 
picioare lărgime. 

Este o mare deosebire între lunetă şi telescop: este 

bine s-o reamintim aici. Luneta se compune dintpun tub ce 
are în partea sa superioară o lentilă convexă numită 
obiectiv şi în cealaltă parte o a doua lentilă numită ocular, 
pe unde priveşte observatorul. Razele ce pornesc de la 
obiectul luminos, străbat prima lentilă şi se duc, prin 
refracție, să formeze o imagine răsturnată în focarul ei.* 
Această imagine se priveşte cu ocularul care o măreşte 
exact cum ar face o lupă. Tubul lunetei este deci închis la 
fiecare capăt prin obiectiv şi ocular. 

Punctul unde razele luminoase se întâlnesc după ce au fost 
refractate, (n.a.) 


141 

Dimpotrivă, tubul telescopului este deschis la capătul 

său de sus. Razele ce pleacă de la obiectul ce trebuie 
observat pătrund pe aici libere şi întâlnesc o oglindă 
metalică concavă, adică convergentă. De aici, aceste raze 
reflectate întâlnesc o oglindă mică, ce, le înapoiază în 
ocular, aşezat în aşa fel încât să mărească imaginea 
produsă. 

Astfel la lunetă, refracția joacă Toiul de frunte, pe 

când la telescop reflectarea. De aici numele de refractoare 
date celor dintâi şi acela de reflectoare atribuit celorlalte. 
Cea mai mare greutate în executarea acestor aparate optice 
constă în fabricarea obiectivelor, fie că sunt cu lentile sau 
oglinzi metalice. 

Totuşi, pe timpul când Gun-Clubul încerca marea sa 
experienţă, aceste unelte erau deosebit de desăvârşite şi 
dădeau minunate rezultate. Cât de îndepărtate erau 
vremurile când Galileo observa astrele cu biata sa lunetă 
care mărea cel mult de şapte ori! Din veacul al. 
şaisprezecelea încoace, aparatele optice se măriră şi 
crescură în proporţii foarte mari şi ele îngăduiră să se 
străpungă spaţiile + interstelare până la o distanţă 
necunoscută până atunci. Printre uneltele refractare ce 
funcționau pe vremea aceea se cita luneta Observatorului 
din Pulkovo în Rusia, al cărei obiectiv măsoară 15 degete 
(38 centimetri lăţime; ea a costat 80 mii ruble), luneta 
opticianului francez Lerebours, prevăzută cu un obiectiv 
egal cu cel de mai sus şi în sfârşit luneta Observatorului din 
Cambridge, prevăzută cu un obiectiv care are 19 degete 
diametru (49 centimetri). 

Printre telescoape se cunoşteau două cu o putere 
deosebită şi de o dimensiune uriaşă. Primul construit de 
Herschell avea o lungime de 36 de picioare şi o oglindă 
mare de patru picioare jumătate; cu el se putea mări de şase 
mii de ori. Al doilea se înălța în Irlanda, la Birrcastle, în 
parcul din Parsonstown şi aparţinea lordului Rosse. 
Lungimea tubului său era de 48 de picioare, mărimea 
oglinzii fiind de 6 picioare (1,93 m); el mărea de şase mii 
patru sute de ori, şi a trebuit să se construiască o clădire 
141 


imensă de zid pentru a instala aparatele ce slujeau la 
mânuirea instrumentului care cântărea douăzeci şi opt de 
mii de livre., 2 

Dar, după cum se vede, cu toate aceste uriaşe 

dimensiuni, nu se putea mări mai mult de şase mil de ori 
una peste alta; ori, o mărire de şase mii de ori nu aducea 
Luna decât la treizeci şi nouă de mile (16 leghe) cel mult şi 
lăsa să se zărească doar obiectele având şaizeci de picioare 
diametru, cu condiţia ca acestea să nu fie prea alungite. 
Or, în acest caz, era vorba de un proiectil larg de nouă 
picioare şi lung de cincisprezece; trebuia deci adusă Luna 
la cinci mile (2 leghe) apropiere cel puţin, şi pentru asta 
trebuia produsă o mărire de 48 de mii de ori... 

Aceasta era problema ce se punea Observatorului din 
Cambridge. El nu trebuia să fie împiedicat de greutăţi 
financiare; rămâneau doar problemele de fabricaţie. 

Mai întâi trebuia să se hotărască: telescoape sau 

lunete? Lunetele prezintă unele avantaje faţă de telescoape. 
Cu aceleaşi obiective se puteau obţine măriri mult mai 
însemnate pentru că razele de lumină ce străbat lentilele 
pierd mai puţin prin absorbţie decât prin reflectarea asupra 
oglinzii metalice a telescoapelor. Numai că grosimea 
maximă a unei lentile este limitată, căci dacă este prea 
groasă nu mai lasă să treacă razele de lumină. In afară de 
aceasta, construirea marilor lentile este deosebit de grea şi 
cere un timp foarte îndelungat, ce se măsoară cu anii. 
Deci, cu toate că imaginile ar fi fost mai luminoase 

cu ajutorul lunetelor, avantaj de nepreţuit când este vorba 
de observat Luna, a cărei lumină este reflectată, ei se 
hotărâră .să folosească telescopul care se poate executa 
foarte repede şi îngăduie obţinerea unor măriri mult mai 
mari. întrucât razele de lumină pierd o mare parte din 
intensitatea lor străbătând atmosfera, Gun-Clubul hotărî să 
aşeze instrumentul pe unul dintre cei mai înalţi munţi ai 
Uniunii, fapt care ar micşora desimea straturilor aeriene. 

în telescoape, după cum se ştie, ocularul - adică 

lentila aşezată la ochiul observatorului - produce mărirea; 
cu cât diametrul obiectivului este mai mare, cu atât este mai 
142 


mare şi distanţa sa focală şi deci, cu atât mai mari sunt şi 
măririle. Pentru a mări de patruzeci şi opt de mii de ori, 
trebuia depăşită deosebit de mult mărimea obiectivelor lui 
Herschell şi ale lordului Rosse. Aici era greutatea, căci 
turnarea acestor oglinzi este o operaţie foarte gingaşă. Din 
fericire, cu câţiva ani mai înainte, un savant de la Institut de 
France, Leon Foucault, descoperise un procedeu prin care 
lustruirea obiectivelor devenea o treabă foarte .uşoară şi 
rapidă, prin înlocuirea oglinzilor metalice cu cele argintate. 
Trebuia doar să se toarne sticlă în tiparul dorit şi apoi să fie 
metalizată cu o sare de argint. Acest procedeu, ale cărui 
rezultate sunt minunate, a fost folosit în turnarea 
obiectivului nostru. 

Mai mult, el a fost pus la punct după metoda 

descoperită de Herschell pentru telescoapele sale. în marele 
aparat al astronomului de Slough, imaginea obiectelor, 
reflectată printr-o oglindă înclinată în fundul tubului, se 
forma la celălalt capăt unde se afla aşezat ocularul. Astfel, 
observatorul în loc să stea la partea inferioară a tubului, se 
urca la cea superioară şi acolo, înarmat cu lupa sa, scruta 
cilindrul său enorm. Acest fel de observare avea avantajul 
că suprima oglinda cea mică, ce trebuia să retrimită" 
imaginea către ocular. Acesta nu mai primea deci, decât o 
singură reflectare în loc de două şi se pierdea un număr mai 
mic de raze luminoase. Aşadar, imaginea nu mai slăbea în 
intensitate, ci se obținea cu mai multă claritate, avantaj 
însemnat în observaţiile ce trebuiau făcute. 

O dată luate aceste hotărâri, începură lucrările. După 
socotelile făcute de colegiul ; Observatorului din 
Cambridge, tubul noului reflector trebuia să aibă două sute 
optzeci de picioare lungime şi oglinda sa un diametru de 
şaisprezece picioare. Oricât de uriaş ar fi fost un astfel de 
instrument, nu putea fi asemuit cu acel telescop lung de 
zece mii de picioare (3 kilometri şi jumătate) pe care, acum 
143 

câţiva ani, astronomul Hooke propunea să-l construiască. 
Totuşi, instalarea unui asemenea aparat prezenta mari 
greutăţi. 


Cât priveşte problema locului unde să fie aşezat, ea a 

fost de îndată rezolvată. Trebuia ales un munte înalt, dar 
munţi înalţi nu existau în număr prea mare în Statele Unite. 
într-adevăr, sistemul orografic al acestei mari ţări se 
reduce la două lanţuri de munţi, având înălţimi mijlocii, 
printre care curge măreţul Mississipi, pe care americanii l- 
ar numi „regele fluviilor", dacă ar admite regalitate, oricare 
ar fi ea. 

La răsărit sunt Apalaşii, unde-cel mai înalt pisc, în 
New-Hampshire, nu trece de cinci mii şase sute de 
picioare, ceea ce este foarte puţin. Dimpotrivă, la apus, se 
întâlnesc Munţii Stâncoşi, imens lanţ ce începe de la 
Strâmtoarea Magellan, urmează coasta apuseană a 
Americii de Sud sub numele de Anzii Cordilieri, străbate 
istmul de Panama şi apoi America de Nord până la ţărmul 
Oceanului Arctic. 

Aceşti munţi nu-s foarte înalţi şi Alpii sau Himalaya 

i-ar privi cu un măreț dispreţ din înălțimile lor. într-adevăr, 
vârful cel mai înalt nu are decât zece mii şase sute unu 
picioare, pe când Mont-Blanc măsoară paisprezece mii 
patru sute treizeci şi nouă, iar Kintşindjinga* 26.777 
picioare de la nivelul mării. 

Dar cum Gun-Clubul ţinea ca telescopul, tot aşa ca şi 
Columbiadul, să se afle în Statele Unite, trebuiră să se 
mulţumească cu Munţii Stâncoși, şi tot ce trebuia fusese 
îndreptat spre vârful Long's-Peak, în ţinutul Missouri. 

Nici pana, nici cuvântul n-ar putea reda feluritele 

greutăţi pe care trebuiră să le învingă inginerii americani, 
Pisc din Himalaya, (n.t.) 

144 

minunile de îndrăzneală şi de dibăcie pe care ei le 
îndepliniră. A fost un adevărat tur de forţă. Au trebuit să 
urce pietre enorme, piese grele, călite, corniere de o 
greutate uriaşă, fragmente mari din cilindru, obiectivul 
singur, cântărind aproape treizeci de mii de livre. Toate 
acestea trebuiau ridicate dincolo de hotarul zăpezilor 
veşnice, la mai mult de zece mii picioare înălţime, după ce 
străbătuseră deşertul preeriilor, pădurilor de nepătruns, 
povârnişuri îngrozitoare, departe de vreun centru locuit, în 
mijlocul unor regiuni sălbatice în care fiecare mărunţiş 


necesar existenţei era o problemă aproape de nedezlegat. ŞI 
cu toate acestea, miile de piedici au fost învinse de geniul 
americanilor. în mai puţin de un an de la începerea 
lucrărilor, în ultimele zile ale lunii septembrie, uriaşul 
reflector îşi înălța în văzduh cilindrul său de două sute 
optzeci de picioare. Era atârnat de o uriaşă schelă de fier; 
cu ajutorul unui ingenios mecanism putea fi mânuit cu 
uşurinţă către toate punctele de pe cer şi astrele puteau fi 
urmărite de la un orizont la altul în timpul cursei lor prin 
spaţiu. 

Preţul lui depăşise patru sute de mii de dolari. Când 

a fost îndreptat prima oară spre Lună, observatorii au simţit 
o emoție curioasă şi îngrijorată în acelaşi timp. Ce aveau să 
descopere în raza vizuală a acestui telescop care mărea de 
patruzeci şi opt de mii de ori? Oameni, turme de animale, 
oraşe, lacuri, oceane? 

Nu, nimic din ceea ce ştiinţa să nu fi cunoscut până 

atunci; pe toate punctele de pe faţa sa putu fi determinată 
cu o precizie absolută natura vulcanică a Lunii. 

Dar telescopul de pe Munţii Stâncoși, înainte de a 

servi Gun-Clubului, a făcut mari servicii astronomiei. 
Mulțumită puterii sale de penetraţie, hăurile cerului au fost 
145 

scormonite până la cele din urmă hotare, diametrul aparent 
al unui mare număr de stele a putut fi riguros măsurat, iar 
domnul Clarke din colegiul Observatorului din Cambridge 

a descompus crab nebula* din constelația Taurului, pe care 
reflectorul lordului Rosse nu l-a putut reduce niciodată. 

145 

Capitolul XXV, 

ULTIMELE AMANUNTE 

Ne aflam la 22 noiembrie. Peste 10 zile trebuia să fie 
plecarea cea mare. O singură operaţie mai rămânea de dus 
la bun sfârşit, operaţie delicată, periculoasă, cerând 
nesfârşite precauţii şi împotriva căreia căpitanul Nicholl se 
prinsese cu cel de-al treilea rămăşag al său. într-adevăr, 
trebuia încărcat Columbiadul cu cele patru sute de mii de 
livre de fulmicotân. Nicholl gândise poate, şi nu lară 
dreptate, că mânuirea unei atât de nemaipomenite.cantităţi 
de pyroxil ar putea atrage mari nenorociri şi că, în orice 


caz, această masă eminamente explozibilă s-ar putea 
aprinde de la sine sub presiunea proiectilului. 

Aceste grave primejdii erau şi mai mari, datorită 

nepăsării şi uşurinţei americanilor care, de pildă, nu se 
sfiau pe vremea războiului de secesiune să încarce tunurile 
cu ţigara în gură. Dar toate gândurile lui Barbicane se 
îndreptau doar spre izbândăşi în nici un caz să se înece la 
mal; alese deci pe cei mai buni dintre lucrătorii pe care-i 
avea; îi puse să lucreze chiar sub ochii săi şi nu-i slăbi din 
ochi nici cât ai clipi; cu mare grijă şi cu toate măsurile de 
pază, el ştia să tragă spre sine toţi sorții victoriei. 

Mai întâi se feri să aducă toată încărcătura în incinta 
Stones-Hill-ului. O aduse puţin câte puţin în lădiţe perfect 
închise. Cele patru sute de mii de livre de pyroxil fuseseră 
împărţite în pachete de cinci sute de livre, ceea ce făcea opt 
sute de săculeţe mari făcute cu grijă de cei mai mari 
meşteri artificieri din Pensacola. în fiecare lădiţă încăpeau 
zece săculeţe şi ele soseau una după alta cu trenul de la 
Tâmpa-Town; în felul acesta, niciodată nu erau mai mult de 
cinci mii livre de pyroxil în acelaşi timp în incintă. îndată 

ce soséa o lădiţă, ea era descărcată de lucrătorii ce umblau 
cu picioarele goale şi fiecare săculeţ transportat la gura 
Columbiadului; apoi îl coborau cu ajutorul macaralelor 

146 

mânuite de braţe omeneşti. Nici o maşină cu aburi nu era 
pe acolo şi cele mai mici focuri erau stinse pe două mile 
distanţă, de jur-împrejur. In plus era prea greu, chiar în 
noiembrie, de a feri aceste mari cantităţi de fulmicotân de 
arşiţa soarelui. Aşa că lucrară mai mult noaptea la 
scăpărările unor scântei produse în vid şi care cu ajutorul 
bobinei Ruhmkorff produceau o lumină artificială aidoma 
celei de zi, ce ajungea până în adâncurile Columbiadului. 
Acolo, săculeţele erau aşezate într-o ordine desăvârşită şi 
unite între ele cu ajutorul unui fir metalic, menit a duce 
simultan în centrul fiecăruia, scânteia electrică. 

Focul trebuia să fie răspândit în această masă de 
fulmicotân cu ajutorul unei pile electrice. Toate firele 
îmbrăcate într-o materie izolantă se uneau apoi într-un 
singur fir, care se afla într-un orificiu îngust făcut la 
înălţimea la care trebuia să se găsească proiectilul; de acolo 


ele străbăteau peretele gros de fontă şi se urcau la suprafaţa 
pământului printr-o deschizătură a învelişului de piatră 
lăsată anume în acest scop. O dată ajuns în vârful Stone's- 
Hill-ului, firul - susţinut de stâlpi pe o lungime de două 

mile - întâlnea o puternică pilă a lui Bunzen ce trecea 
printr-un întrerupător. Era deci suficient să apeşi cu degetul 
pe butonul întrerupătorului, pentru ca de îndată curentul să 
fie restabilit şi să dea foc celor patru sute de mii de livre de 
fulmicotân. Este de la sine înţeles că, pila nu trebuia să intre 
în funcţiune decât în ultimul moment. 

în ziua de 28 noiembrie cele opt sute de săculeţe se 

aflau aşezate în fundul Columbiadului. Această parte a 
operaţiei izbutise. 

Dar câte necazuri, câtă grijă de îndurat, ce luptă 

avusese de 'dat preşedintele Barbicane. Zadarnic închisese 
el intrarea în Stone's-Hill; în fiecare zi curioşii săreau 
gardurile şi unii chiar, împingând neprevederea până la 
nebunie, fumau în mijlocul baloturilor de fulmicotân. 
Barbicane îşi avea porţia zilnică de enervări. J.T Maston îl 
147 

seconda cât putea de bine, gonind cu putere pe nepoftiţi şi 
adunând mucurile de ţigări de foi încă aprinse pe care 
yankeii le aruncau ici-colo. Grea sarcină, căci mai mult de 
trei sute de mii de oameni se îmbulzeau în jurul 

îngrăditurii. Michel Ardan se oferise şi el să însoţească 
lădiţele până la gura Columbiadului, dar fiind surprins el 
însăşi cu o enormă ţigară de foi în gură, în timp ce 
preşedintele Gun-Clubului izgonea pe imprudenţii cărora 
francezul le dădea această pildă funestă, se văzu bine că nu 
147 

se putea conta pe acest fumător plin de idei, ba chiar trebui 
să fie supravegheat, în mod special. 

In fine, cum există un Dumnezeu al artileriştilor, 

nimic nu explodă şi încărcarea ajunse la bun sfârşit. Al 
treilea rămăşag al căpitanului Nicholl era deci în mare 
primejdie. 

Nu mai era altceva de făcut decât să se introducă 
proiectilul în tub şi apoi să fie aşezat pe stratul gros de 
fulmicoton. 


Dar înainte de a se trece la această operaţie, cele 
necesare călătoriei au fost aşezate, în bună ordine în 
vagonul-proiectil. Erau destul de numeroase şi de l-ar fi 
lăsat pe Michel Ardan în voia lui, curând ele ar fi ocupat tot 
locul rezervat călătorilor. Nu se poate închipui ce voia să 
ducă în Lună acest drăguţ francez. O groază de lucruri 
nefolositoare. Dar Barbicane interveni şi rămaseră cu 
strictul necesar. 

Mai multe termometre, barometre şi lunete au fost 

aşezate în lada cu unelte. 

Călătorii erau curioşi să cerceteze Luna în timpul 

drumului şi pentru,a uşura recunoaşterea acestei lumi noi, 
ei duceau cu ei Mappa selenographica, o excelentă hartă de 
Beer şi Moedler publicată în patru planşe care, pe bună 
dreptate, putea trece drept o adevărată capodoperă de 
observaţie şi răbdare. Ea reproducea cu scrupuloasă 
exactitate cele mai mici amănunte ale acelei părţi a astrului 
ce era cu faţa spre pământ - munţi, văi, căldări, cratere, 
piscuri, şanţuri - toate se vedeau în aceste hărţi cu 
dimensiunile lor exacte, cu precisa lor orientare, cu numele 
lor, începând de la munţii lui Doerfel şi Leibnitz al căror 
creştet şe ridică în partea orientală a discului, până la Mare 
frigoris, care se întinde în părţile din jurul Polului Nord. 

Era un document preţios pentru călătorii noştri, căci 

148 

ei puteau astfel să studieze ţara chiar înainte de a pune 
piciorul acolo. 

Mai luară cu ei trei carabine şi trei puşti de vânătoare 
sistematice şi cu gloanţe explozive; ba chiar şi pulbere şi 
gloanţe într-o cantitate foarte mare. 

- Nu se ştie cu cine ne vom război pe-acolo, spunea 

Michel Ardan. Oameni sau fiare poate că se vor supăra 
dacă le facem o vizită! Trebuie să ne luăm toate măsurile 
cuvenite. 

De altfel, uneltele de apărare personală erau însoţite 

de cazmale, de târnăcoape, de ferăstraie de mână şi alte 
unelte indispensabile, fără a mai vorbi" de veşminte 
potrivite pentru orice temperatură, începând de la ţinuturile 
polare şi până la căldurile din zonele toride. 


Michel Ardan ar fi vrut să ia în expediţia sa un număr 

de animale, dar nu câte o pereche din toate soiurile, căci nu 
vedea necesar să aclimatizeze în Lună şerpi, tigri, crocodili 
şi alte fiare răufăcătoare. 

- Nu, spunea el lui Barbicane, numai câteva vite de 

povară, boi sau vaci, măgari sau cai; ele ar fi de folos prin 
ţinuturile acelea şi ne-ar fi de o mare trebuinţă. 

- Recunosc şi eu lucrul acesta, dragă Ardan, răspun- 

dea preşedintele Gun-Clubului, dar vagonul nostru proiec- 
til nu este barca lui Noe. Nu-i nici loc destul, nici acest 
scop. nu are. Să rămânem deci în limitele posibilului. 

în sfârşit, după nesfârşite discuţii, se înţeleseră să se 
mulţumească să ia cu ei o minunată căţea de vânătoare, 
aparţinând lui Nicholl şi un câine voinic din Terra-Nova 
straşnic de puternic. Mai multe lăzi cu grâne dintre cele 

mai folositoare intrară în numărul lucrurilor cele mai tre- 
buincioase. De l-ar fi lăsat pe Michel Ardan, ar fi luat şi 
câţiva saci cu pământ pentru a-l împrăştia pe acolo. în orice 
149 

caz, el luă cu sine o duzină de copăcei care au fost înveliţi 
cu grijă în paie şi aşezaţi într-un ungher al proiectilului. 
Rămânea numai importanta problemă a merindelor, 

căci trebuiau să se gândească şi la cazul când s-ar opri într- 
un ţinut sterp al Lunii. Barbicane izbuti să se asigure cu 
hrană pentru un an. Mai trebuie adăugat, ca nimeni să nu se 
mire, că merindele erau alcătuite din conserve de carne şi 
legume reduse la cel mai mic volum al lor cu ajutorul unei 
prese hidraulice şi că ele cuprindeau o mare cantitate de 
elemente nutritive; nu erau prea felurite, dar nu trebuiau să 
fie mofturoşi într-o asemenea expediţie. Mai aveau o 
rezervă de rachiu de aproape 50 galoane* şi apă doar 
pentru două luni; într-adevăr, în urma ultimelor observaţii 
ale astronomilor, nimeni nu mai punea la îndoială prezenţa 
unei anumite cantităţi de apă la suprafaţa Lunii. Cât despre 
merinde ar fi fost o nebunie să se creadă că locuitorii 
Pământului nu vor găsi cu ce să se hrănească pe-acolo. 
Michel Ardan nu avea nici o îndoială în această privinţă. 
Dac-ar fi avut, nu s-ar fi hotărât să plece! 


- De altfel, spunea el cândva prietenilor săi, 

camarazii noştri de pe pământ nu ne vor părăsi cu totul, ei 
vor avea grijă să nu ne uite. 

- Desigur, că nuj* răspunse J.T. Maston. 

- Cum vezi treaba asta? întrebă Nicholl. 

- Nimic mai simplu, răspunse Ardan. Columbianul 

nu va fi oare mereu aici? Ei bine! Ori de câte ori Luna se 
va prezenta în condiţii prielnice la zenit, sau la perigeu, 
adică o dată pe an, se vot putea trimite obuze încărcate cu 
merinde pe care le vom aştepta în zile dinainte stabilite 

- - Ura! ura! exclamă J.T. Maston ca unul ce-şi avea 

planul lui; bine ai vorbit! Fireşte, bravii mei prieteni, că nu 
Cam vreo 200 litri, (n.a.) ..e..<,,.. 

150 

vă vom uita! 

- Mă bizui pe asta! Astfel, după cum vedeţi, vom 

avea regulat ştiri de pe glob, iar în ceea ce ne priveşte, vom 
fi tare neîndemânatici dacă nu vom găsi mijlocul de a 
comunica cu bunii noştri prieteni de pe Pământ. 

în aceste cuvinte se vedea o încredere atât de mare, 

încât Michel Ardan, cu hotărârea lui, cu măreaţa lui 
îndrăzneală, ar fi târât întreg Gun-Clubul după el. Ceea ce 
spunea el, părea simplu, elementar, uşor, de un succes 
neîndoielnic şi, e drept, că ar fi trebuit să iubească într-un 
chip josnic acest mizerabil glob pământesc, pentru a nu-i 
urma pe cei trei călători în expediţia lor pe Lună. 

După ce diferitele lucruri fuseseră aşezate în 

proiectil, se introduse şi apa destinată să înlocuiască 
arcurile între pereţii ce o adăposteau, cât şi gazul de 
luminat în vasul său. în ceea ce priveşte cloratul de potasiu 
şi potasa caustică, Barbicane, de teama unor întârzieri 
neprevăzute pe drum, luă o cantitate îndestulătoare pentru 
a reînnoi oxigenulşi a absorbi bioxidul de carbon timp de 
două luni. Un aparat foarte ingenios şi funcţionând automat 
avea sarcina de a reda aerului calităţile sale dătătoare de 
viaţă şi a-l purifica pe deplin. Proiectilul era gata şi nu mai 
era altceva de făcut decât să-l coboare în tun, operaţie de 
altfel plină de greutăţi şi de primejdii. 

Uriaşul obuz a fost dus în vârful Stone's-Hill-ului. 

Acolo îl apucară puternice macarale şi-l ţinură, atârnat 


deasupra puţului de metal. Toţi erau cu sufletul la gură. 
Numai să se fi rupt lanţurile sub această uriaşă povară şi 
izbitura unei asemenea mase ar fi determinat cu siguranţă 
aprinderea fulmicotonului. 

Din fericire nu se întâmplă nimic din toate acestea şi 

după câteva ore, vagonul-proiectil cobori încetişor în 
interiorul tunului odihnindu-se pe stratul său de pyroxil, ca 
o adevărată plapumă gata să ia foc. Presiunea sa nu a avut 
însă alt rezultat decât de a îngrămădi mai tare încărcătura 
I51: 5 

Columbiadului. 

- Am pierdut, zise căpitanul, dându-i lui Barbicane 

suma de trei mii de dolari. 

Barbicane nu voia să primească aceşti bani din partea 

unui tovarăş de drum; dar trebui să cedeze față de 
încăpăţânarea lui Nicholl, care ţinea să-şi îndeplinească 
toate îndatoririle înainte de a părăsi Pământul. 

- Atunci, căpitane, zise Michel Ardan, eu nu mai 

doresc decât un singur lucru. 

151 

- Care? întrebă Nicholl. 

- Să pierzi şi celelalte două pariuri Aşa vom fi siguri 

că nu vom rămâne în drum. 

Capitolul XXVI 

FOC! 

Sosise 1 decembrie, zi fatală; dacă proiectilul nu 

pleca chiar în seara aceea la ora zece patruzeci şi şase de 
minute şi patruzeci de secunde, s-ar fi scurs mai bine de 
optsprezece ani până când Luna s-ar fi găsit din nou în 
aceleaşi condiţii simultane ale zenitului şi perigeului. 
Timpul era minunat; cu toate că iarba bătea la uşă, 

soarele era strălucitor şi scălda cu vesela-i revărsare acest 
pământ pe care trei din locuitorii săi aveau să-l părăsească 
pentru o altă lume nouă. 

Câţi oameni nu dormiseră prost în noaptea din ajunul 
acestei zile, zi aşteptată cu atâta nerăbdare!... Câte piepturi 
nu fuseseră copleşite de apăsătoarea povară a aşteptării!... 
Toate inimile se zbăteau de nelinişte, în afară doar de cea a 
lui Michel Ardan. Acest nepăsător personaj trebăluia 

liniştit încoace şi încolo şi nimic în el nu mărturisea vreo 


preocupare neobişnuită. Dormise liniştit aidoma lui 
Turenne înainte de bătălie, pe un afet de tun. 

în zorii zilei, o mulţime fără număr acoperea pajiştile 

ce se întindeau cât poţi cuprinde cu ochii în jurul oraşului 
Stone's-Hill. Din sfert în sfert de oră, trenul din Tâmpa 
aducea noi curioşi; această năvală luă în curând proporţii 
de basm şi după însemnările ziarului „Tampa-Town 
Observer", în timpul acestelzile de pomină, cinci milioane 
de spectatori bătătoriseră cu picioarele lor pământul 
Floridei. 

152 

De o lună de zile cei mai mulţi dintre aceştia erau 

instalaţi în corturile din jurul incintei şi puneau temeliile 
unui nou oraş, care a căpătat numele de Ardan's-Town. 
Barăci, colibe, bordeie, corturi împestriţau câmpia şi în 
toate aceste locuinţe vremelnice se adăpostea o populaţie 
destul de numeroasă care ar fi putut stârni invidia celor mai 
mari oraşe din Europa. 

Toate popoarele de pe pământ aveau aici 

reprezentanţii lor; toate graiurile se vorbeau aici în acelaşi 
timp. Ai fi zis că este amestecul limbilor, ca pe vremurile 
biblice ale turnului Babei. Diferitele clase ale societăţii 
americane se contopeau aici într-o egalitate absolută. 
Bancheri, cultivatori, marinari, comisionari, misiţi, 
plantatori de bumbac, neguţători, corăbieri, magistrați, se 
loveau unii de alţii fără nici o sfială. Creolii din Luisiana 
fraternizau cu fermierii din Indiana; gentlemanii din 
Kentucky şi Tennessee, eleganţii şi dispreţuitorii virginieni 
discutau cu trapper-ii pe jumătate sălbatici ai Lacurilor şi 
cu negustorii de boi din Cincinnati. Cu pălării cu boruri 
mari din castor alb sau din panamale clasice, cu pantaloni 
din bumbacul albastru al fabricilor din Opelusa, înfăşuraţi 
în elegante bluze de pânză de culoarea nisipului,. încălţaţi 
cu ghete de culori ţipătoare, ei îşi arătau neobişnuite 
jabots-uri din bastite şi făceau să strălucească la cămăși, 
manşete, cravate, la cele zece degete sau chiar în urechi, o 
întreagă colecţie de inele, ace, briante, lanţuri, cercei, 
brelocuri, al căror preţ ridicat egala prostul gust. Femei, 
copii, servitori în haine nu mai puţin bogate însoțeau, 
urmau sau mergeau înaintea soţilor, fraţilor sau stăpânilor 


care se asemănau cu şefii de trib înconjurați de 
numeroasele lor familii. 

La ora prânzului puteai vedea toată această lume 

153 

aruncându-se asupra mâncărurilor specifice statelor din 
sud şi înghițind cu o poftă amenințătoare pentru 
aprovizionarea Floridei, alimente care ar revolta un stomac 
european ca de pildă: broaşte prăjite, maimute înăbuşite, 
canguri fripţi, fish-chowder,* opossum în sânge sau fripturi 
de racoon. Dar şi câte soiuri de lichioruri şi de băuturi 
stropeau această hrană indigestă. Ce de urlete puternice, ce 
strigăte îmbietoare răsunau în barurile sau tavernele 
împodobite cu pahare, căni, flacoane, carafe şi sticle de 
forme de necrezut, cu pisăloage de zdrobit zahărul şi cu 
pachete de paie de sorbit. 

- lată jule-ul cu mentă! striga unul din cârciumari cu 

voce puternică. lată sangaree-ul cu vin de Bordeaux, 
răspundea un altul cu o voce ascuţită. 

- Şi gin-sling! repeta el. 

- Şi cocktail! Şi brandy-smash! striga celălalt. 

- Cine doreşte să guste din adevăratul mint-julep, 

după ultima modă? strigau îndemânaticii negustori, 
turnând de la un pahar la altul, ca nişte scamatori, zahărul, 
lămâia, menta verde, gheaţa pisată, apa, cognacul şi 
ananasul proaspăt, ingredientele din care se compune 
această băutură răcoritoare. * 

De obicei aceste invitaţii adresate spre cei cu 

gâtlejurile iuţite de condimente se repetau, se încrucişau 
prin văzduh şi produceau un zgomot asurzitor. Dar în acea 
zi de 1 decembrie strigătele acestea erau rare. Vânzătorii ar 
fi răguşit de pomană, aţâţând clienţii. Nimeni nu se gândea 
nici la mâncare, nici la băutură şi la orele patru după- 
amiază, nenumărați oameni care încă nu prânziseră ca de 
obicei, se aflau în mulţime. Ca un simptom şi mai 
semnificativ, pasiunea violentă a americanilor pentru 

153 

jocurile de noroc fusese şi ea învinsă de emoție. Văzând 
popicele culcate pe burtă, zarurile dormind în cornet, ruleta 
nemişcată, cribbage-ul părăsit, cărţile de whist, de 
douăzeci şi unu, de roşu şi negru, de monte şi de faro 


zăcând liniştite în pachetele lor neatinse, se putea înţelege 
că evenimentul zilei înghiţea orice alt lucru şi nu lăsa loc 
nici unei alte distracţii. 

Până spre seară, o nelinişte surdă, fără strigăte, ca 

154 

aceea care precede marile nenorociri, se răspândise prin 
această mulţime ce fremăta. O nelinişte de nespus stăpânea 
minţile, o toropeală chinuitoare, un simţământ nelămurit ce 
îţi strângea inima. Fiecare ar fi vrut „să se sfârşească o 
dată". 

Totuşi către orele şapte, această tăcere apăsătoare se 
risipi brusc. La orizont se înălța Luna. Mai multe milioane 
de urale o întâmpinară. Era punctuală la întâlnire. 
Strigătele se înălţară până la cer; aplauzele izbucniră din 
toate părţile, pe când bălaia Phoebe strălucea liniştită pe 
cerul curat şi mângâia mulţimea îmbătată cu razele ei cele 
mai prieteneşti. 

în această clipă se iviră cei trei îndrăzneţi călători. La 
vederea lor, strigătele îşi dublară intensitatea. Deodată, din 
toate piepturile gâfâitoare izbucni imnul naţional şi Yankee 
doodle cântat în cor de cinci milioane de oameni se înălţă 
ca o vijelie sonoră până la ultimele hotare ale văzduhului. 
Apoi, după acest nestăpânit avânt, cântecul amuţi, 
ultimele acorduri se stinseră puţin câte puţin, zgomotele se 
risipiră şi un freamăt tăcut pluti peste această mulţime atât 
de adânc mişcată. în acest timp, francezul şi cei doi 
americani străbătuseră împrejmuirea rezervată, în jurul 
căreia se îmbulzea o mulţime fără de sfârşit. Ei erau însoţiţi 
de membrii Gun-Clubului şi de delegaţiile trimise de 
Observatoarele din Europa. Barbicane, rece şi stăpân pe 
sine, dădea liniştit ultimele porunci. Nicholl, cu buzele 
încleştate, cu mâinile încrucişate la spate, umbla cu paşi 
hotărâți şi măsuraţi. îylichel Ardan, degajat ca de obicei, 
îmbrăcat ca un adevărat călător, cu ghete de piele în 
picioare, cu tolba de vânat la coapsă, înotând în largile-i 
veşminte de catifea cafenie, cu ţigara în gură, împărțea în 
drumul său călduroase strângeri de mână cu o dărnicie 
154 

princiară. Avea o nesecată vervă şi voioşie, râdea şi 
glumea, făcând vrednicului J.T. Maston glume de ştrengar, 


într-un cuvânt era „francez" şi - ceea ce-i şi mai rău - 
„parizian" până în ultima clipă. 

Sunară orele zece. Venise clipa de a se instala în 

proiectil, manevra de coborâre, placa de încidere de 
înşuaibat, desfacerea macaralelor şi a schelăriilor aplecate 
pe botul Columbiadului. Toate acestea cereau un timp 
oarecare. 

Barbicane îşi reglase cronometrul până la o zecime 

de secundă după acela al inginerului Murchison, a cărui 
însărcinare era de a da foc pulberii cu ajutorul scânteii 
electrice; astfel călătorii închişi în proiectil puteau urmări 
cu ochiul nepăsătorul acuşor care arăta clipa exactă a 
plecării lor. 

Clipa despărțirii şi a bunului-rămas sosise deci. 

Scena fu mişcătoare. în ciuda voioşiei sale înfrigurate, 
Michel Ardan se simţi mişcat. J.T. Maston îşi regăsise sub 
pleoapele-i uscate o lacrimă îmbătrânită pe care o păstrase 
desigur pentru acest prilej. El o vărsă pe fruntea scumpului 
şi viteazului său preşedinte. 

- Ce-ar fi să plec şi eu? zise el. Mai e încă timp! 

- Cu neputinţă, dragul meu Maston, răspunse 

Barbicane. 

Peste câteva clipe cei trei tovarăşi de drum erau 

aşezaţi în proiectilul a cărui placă de închidere o 
înşurubaseră pe dinăuntru şi botul Columbiadului eliberat 
pe deplin, se ridica în voie spre cer. 

Nicholl, Barbicane şi Michel Ardan erau definitiv 

zidiţi în vagonul lor de metal. 

Cine ar putea zugrăvi emoția lumii întregi, care 

ajunse atunci la culme? 

155 

Luna aluneca pe un firmament de o limpezime pură, 
stingând din mers focurile scânteietoare ale stelelor. Trecea 
tocmai prin constelația Gemenilor şi se afla aproape la 
jumătatea drumului dintre orizont şi zenit. Fiecare trebuia 
să înţeleagă că se ochea înaintea obiectivului, cum 
vânătorul ţinteşte înaintea iepurelui pe care vrea să-l 
doboare. 

O tăcere înspăimântătoare plutea peste toată această 
scenă. Nici o adiere de vânt pe pământ! Nici o suflare în 


piept!... Inimile nu mai cutezau să bată. Toate privirile 
înspăimântate ţinteau botul căscat al Columbiadului... 
Murchison urmărea cu ochiul acuşorul cronometrului 

său. Mai rămăseseră doar 40 de secunde până să sune clipa 
plecării, şi fiecare din ele dăinuia o veşnicie... 

La a douăzecea, un freamăt general străbătu 

mulţimea şi în mintea ei trecu gândul că şi îndrăzneţii 
călători închişi în proiectil numărau poate clipele! Nişte 
strigăte izolate se auziră: 

- Treizeci şi cinci... treizeci şi şase! treizeci şi 

şapte!... treizeci,şi optL.. treizeci şi nouă-patruzeci!... 
Foc!... 

în aceeaşi clipă Murchison apăsă pe întrerupătorul 
aparatului, restabili curentul şi trimise scânteia electrică în 
străfundurile Columbiadului. 

O detunătură îngrozitoare, supraomenească, 

nemaiauzită, care nu s-ar putea asemăna cu nimic, nici cu 
strălucirile fulgerului, nici cu trozniturile erupţiilor 
vulcanice, se produse pe dată. Un uriaş mănunchi de foc 
ţâşni din măruntaiele pământului ca dintr-un crater. 
Pământul se ridică, şi abia dacă vreo câteva persoane 
putură întrevedea o clipă proiectilul spintecând victorios 
văzduhul în mijlocul unor aburi aprinşi. 

156 

Capitolul XXVII 

TIMP ÎNNOURAT 

în clipa în care mănunchiul aprins se înălța spre 

ceruri la o înălţime fantastică, izbucnirea flăcărilor lumină 
întreaga Floridă şi vreme de o clipă, ce păru nesfârşită, ziua 
înlocui noaptea pe o uriaşă întindere din ţinut. Nemăsuratul 
jet de foc a fost zărit cale de o sută de mile pe mare înspre 
golf ca şi înspre Oceanul Atlantic, şi mulţi căpitani de 
corăbii îşi notară în jujnalul de bord ivirea acestui gigantic 
meteorit. 

Detunătura Columbiadului a fost însoţită de un 

adevărat cutremur de pământ. Florida a fost zguduită până 
în adâncul măruntaielor sale. Gazele pulberii dilatate de 
căldură dădură la o parte, cu o neasemănată furie, straturile 
atmosferice şi acest uragan artificial, de o sută de ori mai 


puternic decât uraganul vijeliilor, trecu în trombă spre 
văzduhuri. 

Nici un spectator nu rămăsese în picioare: bărbaţi, 

femei, copii, toţi au fost trântiţi la pământ ca spicele în 
furtună; a fost o zăpăceală şi un talmeş-balmeş de 
nedescris, un mare număr de persoane grav rănite. J.T. 
Maston, care în pofida oricărei prudenţe stătea prea 
aproape, se văzu aruncat la douăzeci de stânjeni în spate şi 
zbură ca o ghiulea pe deasupra capetelor concetăţenilor săi. 
Trei sute de mii de persoane rămaseră o clipă asurzite şi 
parcă încremenite. 

Curentul atmosferic, după ce răsturnase barăcile, 

dăduse peste, cap colibele, dezrădăcinase arborii pe o rază 
de douăzeci de mile, gonise trenurile până la Tâmpa, se 
năpusti asupra acestui oraş ca un potop şi nimici o sută de 
case, între altele biserica Sfânta Măria şi noua clădire a 
157 

Bursei, căreia i se crăpară zidurile. Câteva vase din port, 
izbite unele de altele, se duseră la fund şi vreo zece nave 
ancorate'în radă fuseseră aruncate pe uscat, după ce li se 
rupseră lanţurile ca nişte firicele de bumbac. 

Dar distrugerile se întinseră şi mai departe, şi dincolo 

de hotarele Statelor Unite. Efectul contraloviturii, ajutat de 
vânturile apusene, a fost simţit pe Oceanul Atlantic la mai 
bine de trei sute de mile de țărmurile americane. O furtună 
artificială, neaşteptată, pe care n-o putuse prevedea 
amiralul Fitz-Roi, se aruncă asupra vaselor cu o furie 
nemaipomenită; mai multe bastimente prinse în aceste 
vârtejuri îngrozitoare, fără a avea timpul să se apere, se 
scufundară; între altele Childe-Harold din Liverpool, 
regretabilă catastrofă care a fost pricina celor mai grave 
învinuiri din partea Angliei. 

în sfârşit, ca să spunem totul - deşi faptul nu are altă 
temelie în afara afirmației câtorva indigeni - o jumătate de 
oră după lansarea proiectilului, locuitorii din Gorea şi 
Sierra-Leone pretinseră că ar fi auzit o zguduitură 
înăbuşită, o ultimă deplasare ş undelor sonore, care, după 
ce străbătuseră Atlanticul, se stinseră pe coasta africană. 
Dar să revenim la Forida. După ce trecu prima clipă 

de zarvă, răniții, surzii, în sfârşit toată mulţimea se ridică 


de la pământ, şi ţipete nebune, urale: Ura! Ardan! Ura! 
Barbicane! Ura! Nicholl!" se înălţară până în înaltul 
cerurilor. Mai multe milioane de oameni priveau spre cer, 
înarmaţi cu ocheane, telescoape şi alte unelte optice ce 
sfredeleau spaţiul, uitând rănile şi emoţiile spre a nu se mai 
gândi decât la proiectil. Dar de pomană. Nu mai putea fi 
zărit şi trebuiau să se hotărască să aştepte telegramele din 
Long's-Peak. Directorul Observatorului din Cambridge se 
afla la postul său în Munţii Stâncoşi; lui, ca unui astronom 
158 

dibaci şi stăruitor ce era, i se încredinţase sarcina să 
urmărească proiectilul. 

Dar un fenomen neaşteptat - deşi uşor de prevăzut - 

şi împotriva căruia nu se putea face nimic, puse curând 
nerăbdarea publică la o grea încercare. 

Timpul atât de senin până atunci, se schimbă pe 
nesimţite; cerul posomorât se acoperi de nori. Putea fi 
altfel după groaznica deplasare a straturilor atmosferice, 
după împrăştierea acelei enorme cantităţi de aburi ieşită din 
aprinderea a patru sute de mii de livre de pyroxil? Toată 
rânduiala naturii fusese tulburată. Asta nu poate uimi pe 
nimeni, deoarece în luptele de pe mare s-a văzut adeseori 
cum timpul se schimbă brusc datorită descărcărilor 
tunurilor. 

A doua zi, Soarele se înălţă pe un cer tuciuriu, greu şi 

de nepătruns; era perdeaua norilor dintre cer şi Pământ şi 
care, din nefericire, se întinsese până în ţinuturile Munţilor 
Stâncoşi. Aşa a fost soarta. Un cor de plângeri se ridica din 
toate părţile globului. Dar nu se prea tulbura şi bine făcea: 
| oamenii tulburaseră atmosfera prin detunătura lor, acum 
trebuiau să-i îndure răzbunarea. 

În timpul primei zile, fiecare căută să pătrundă 

perdeaua opacă de nori, dar fiecare îşi avu partea sa de 
greutăţi şi se înşelau cu toţii îndreptându-şi privirile spre 
cer, căci, ca o urmare a mişcării continue a globului, 
proiectilul alerga acum pe linia antipozilor. 

Dar oricum ar fi fost, când sosi noaptea ce cuprindea 
Pământul în bezna-i adâncă şi de nepătruns, când Luna se 
înălța din nou la orizont, fusese cu neputinţă să fie zărită; 
s-ar fi crezut că ea se ascundea intenţionat privirilor 


îndrăzneţilor ce trăseseră asupra ei. Nu mai fusese cu 
putinţă nici o observaţie şi telegramele din Long's-Peak 
159 

întăriră şi ele acest supărător incident. 

Totuşi, dacă încercarea ar fi izbutit, călătorii plecaţi 

la 1 decembrie, la orele zece patruzeci şi şase de minute şi 
patruzeci de secunde seara, trebuiau să ajungă în ziua de 4, 
la miezul nopţii. Aşa că până atunci - şi cum la urma-urmei 
nici n-ar fi avut altceva de făcut, căci ar fi.fost foarte greu 
de observat în aceste condiţii un corp aşa de mic ca 
proiectilul - răbdară fără a se văicări. 

în ziua de 4 decembrie, de la orele opt seara până la 
miezul nopţii, ar fi fost cu putinţă să se urmărească dâra 
proiectilului, care ar fi apărut ca un punct negru pe discul 
strălucitor al Lunii. Dar timpul, fără a se îndura de ei, 
rămase închis, ceea ce făcu ca deznădejdea mulţimii să 
ajungă la culme. începură să înjure Luna care nu se mai 
arăta. Tristă schimbare a situaţiilor de pe Pământ! 
Deznădăjduit, J.T Maston plecă spre Long's-Peak. 

Voia să se uite el însuşi. Nu se mai îndoia de faptul că 
prietenii săi nu sosiseră la ţintă. De altfel nu se auzise ca 
proiectilul să fi căzut în vreun punct oarecare al insulelor 
sau continentelor terestre şi J.T. Maston nu admitea nici o 
clipă că este cu putinţă o cădere în apele care acoperă trei 
sferturi din glob. 

în ziua de 5, aceeaşi vreme. Marile telescoape din 

lumea veche, acelea ale lui Herschell, de Rosse, a lui 
Foucault erau fără încetare aţintite spre astrul nopţilor, căci 
timpul în Europa era minunat de senin; dar imperfecţiunea 
relativă a acestor instrumente împiedică orice observaţie 
folositoare. 

Şi în ziua următoare vremea a fost tot aşa. 

Nerăbdarea rodea cele trei părţi ale globului. Oamenii se 
gândeau la cele mai năstruşnice mijloace de împrăştiere a 
norilor îngrămădiţi deasupra. 

159 

în ziua de 7, cerul s-a mai scuturat de nori. Oamenii 
nădăjduiau, dar nădejdea a fost de scurtă durată căci pe 
seară nori groşi păziră bolta înstelată de ochii nesăţioşi. 


Atunci se agravară lucrurile. într-adevăr, în ziua de 

11, la nouă şi unsprezece minute, de dimineaţă, Luna 
trebuia să intre în ultimul pătrar. După data aceasta, ea ar fi 
mers în declin şi chiar dacă s-ar mai fi înseninat cerul, ar fi 
fost puţine şanse de a se observa ceva; într-adevăr, Luna nu 
şi-ar mai fi arătat decât o porţiune din ce în ce mai mică a 
feţei sale şi până la urmă ar fi ajuns să fie Lună nouă, adică 
ar fi apus şi ar fi răsărit o dată cu Soarele, ale cărui raze ar 
fi făcut-o cu totul invizibilă. Trebuia să se aştepte deci, 
până la 3 ianuarie la ora douăsprezece patruzeci de minute 
pentru a o regăsi plină şi a începe observaţiile. Ziarele 
publicau aceste socoteli cu mii de tâlcuri şi nu ascundeau 
deloc publicului că trebuia să se înarmeze cu o răbdare 
îngerească. 

în ziua de 8, nimic. Pe 9 ale lunii, Soarele se ivi 

pentru o clipă, ca şi cum ar fi vrut să-i necăjească. A fost 
primit cu huiduieli şi - negreşit - jignit de o atare primire, 

se arătă foarte zgârcit cu razele sale. 

în ziua de 10, la fel. J.T Maston să înnebunească şi 

mai mult nimic; unii se temeau pentru creierul acestui om 
cumsecade, atât de bine păstrat până acum sub craniul său 
de gutapercă. 

Dar în ziua de 11 se dezlănţui una din acele 
nemaipomenite vijelii caracteristice ținuturilor dintre 
tropice. Vânturi puternice măturară norii zdrenţuiţi de 
multă vreme şi seara, discul pe jumătate mâncat al astrului 
nopţilor, trecu cu măreție prin mijlocul limpezilor 

constelații cereşti. 

160 

Capitolul XXVIII 

UN NOU ASTRU 

Chiar în noaptea aceea, răsunătoarea ştire aşteptată 

cu atâta nerăbdare izbucni ca o lovitură de trăsnet în Statele 
Unite şi de acolo, zburând peste Ocean, ea alergă pe toate 
firele telegrafice ale globului. Proiectilul fusese zărit graţie 
160 

uriaşului telescop din Long's-Peak. 

lată nota redactată de directorul Observatorului din 
Cambridge. Ea conţine concluzia ştiinţifică a acestui mare 
experiment al Gun-Clubumi. ° 


„Long'sPeak, 12 decembrie ; v 

Domnilor membri ai; Colegiului Observatorului din 
Cambridge 

161 

Proiectilul lansat de Columbiadul din Stone's-Hill a 

fost zărit de domnii Belfast şi J.T. Maston în ziua de 12 
decembrie, la orele opt patruzeci şi şapte de minute seara, 
Lună fiind în ultimul pătrar. 

Proiectilul nu şi-a atins ţinta. A trecut pe alături, dar 

totuşi destul de aproape, pentru a fi oprit de atracţia Lunii. 
Acolo, mişcarea sa rectilinie s-a schimbat într-o 

mişcare circulară de o uimitoare viteză şi urmează o orbită 
eliptică în jurul Lunii, devenind astfel satelitul ei. 
Elementele acestui nou astru n-au putut fi încă 
determinate. Nu i se cunoaşte nici viteza de translație, nici 
aceea de rotaţie. Distanţa ce-l desparte de suprafaţa Lunii 
poate fi evaluată la două mii opt sute treizeci şi trei de mile, 
aproximativ (4500 leghe). 

Acum se pot emite două ipoteze care să aducă o 
modificare în starea de fapt: sau atracţia Lunii va sfârşi prin 
a-l cuceri şi călătorii îşi vor atinge astfel ţinta lor; sau 
neschimbându-se nimic, proiectilul va gravita în jurul 
discului lunar cât lumea şi pământul. 

într-o bună zi observaţiile ce se vor mai face ne vor 
lămuri, dar până acum încercarea Gun-Clubului nu a avut 
alt rezultat decât să înzestreze cu un nou astru sistemul 
nostru solar. 

J. Belfast" 

Câte probeme noi stârnea acest neaşteptat 

deznodământ! Ce situaţie plină de nemaipomenite taine 
ascundea viitorul cercetărilor ştiinţei! 

Mulțumită curajului şi devotamentului a trei oameni, 
acţiunea destul de uşoară la prima vedere, de a trimite un 
proiectil pe Lună, avusese un rezultat nefast şi ale cărui 
consecinţe erau incalculabile. Călătorii, întemnițați în noul 
satelit, dacă nu-şi atinseseră ţinta, făceau cel puţin parte 
dintr-o lume lunară; ei gravitau în jurul astrului nopţilor şi 
pentru întâia oară ochiul, omenesc putea să pătrundă toate 
tainele lui. Numele lui Nicholl, Barbicane şi Michel Ardan 
161 


trebuiau să rămână veşnic celebre în analele astronomice, 
căci aceşti cutezători exploratori, setoşi de a mări cercul 
cunoştinţelor omeneşti, s-au avântat cutezători în spaţiu şi 
şi-au pus viaţa lor în joc pentru cea mai stranie încercare a 
timpurilor moderne. 

„ Oricum ar fi, nota din Long's-Peak o dată cunoscută, 

un simţământ de uimire şi de spaimă domni în întregul 
Univers. Mai era oare cu putinţă să se vină în ajutorul 
acestor cutezători locuitori ai Pământului? Nu, fără 
îndoială, căci se găseau în afara omenirii, depăşind hotarele 
impuse de Dumnezeu pământenilor. Ei puteau să aibă aer 
timp de două luni. Aveau merinde pentru un an de zile. Dar 
după aceea?... Inimile cele mai indiferente tresăreau la 
această groaznică problemă. 

Un singur om nu voia să admită că situaţia era 
deznădăjduită. Unul singur avea încredere şi acesta era 
credinciosul lor prieten, îndrăzneţ., şi hotărât ca şi ei, 
viteazul J.T. Maston. 

De altfel el nu-i pierdea din ochi. Din clipa aceea, 
domiciliul său fu postul din Long's-Pek; orizontul său, 
oglinda imensului telescop. De îndată ce Luna se înălța pe 
orizont, el o prindea în cadrul telescopului, n-o pierdea nici 
o clipă din vedere şi o urmărea neîntrerupt în mersul ei prin 
spaţiile interstelare; urmărea cu o răbdare neştirbită 
trecerea proiectilului pe discul său de argint şi, în cu 
adevărat, vrednicul om rămânea în veşnică comunicare cu 
cei trei prieteni ai săi, nepierzându-şi nădejdea de a-i 
revedea într-o bună zi. 

- Vom coresponda cu ei - spunea dânsul cui voia să-l 
asculte - de îndată ce împrejurările ne-o vor îngădui. Vom 
avea ştiri de la ei şi vor avea şi ei de la noi! De altfel îi 
cunosc, sunt oameni foarte ingenioşi. Cei trei duc în spaţiu 
toate mijloacele artei, ştiinţei şi industriei. Cu acestea în 
mână poţi face tot ce vrei şi veţi vedea că se vor 
descurca!... 

(Continuarea acestor aventuri în: ÎN JURUL LUNII) 

162 

CUPRINS 

Cap | Gun-Clubul 


Cap IkComunicarea preşedintelui Barbicane 

Cap III Efectele comunicării lui Barbicane 

Cap IV Răspunsul observatorului din Cambridge 
Cap V Romanul Lunii 

Cap VI Ceea ce nu este cu putinţă dc ignorat şi ceea ce n 
este îngăduit să se creadă în Statele Unite 

Cap VII Imnul proiectilului 

Cap VIII Povestea tunului 

Cap IX Problema pulberii 

Cap X Unicul vrăjmaş împotriva a douăzeci şi cinci de 
milioane de prieteni 

Cap XI Florida şi Texas > 

Cap XII Urbi et orbi 

Cap XIII Stone's Hill 

Cap XIV Hârleţul şi mistria 

Cap XV Sărbătoarea turnatului 

Cap XVI Columbiadul 

Cap XVII Telegrama 

Cap XVIII Călătorul de pe Atlanta 

Cap XIX Un miting 

Cap XX Atac şi contraatac 

Cap XXI Cum un francez duce la bun sfârşit o treabă 
Cap XXII Un nou cetăţean al Statelor Unite 

Cap XXIII Vagonul-proiectil 

Cap XXIV Telescopul de pe Munţii Stâncoși 

Cap XXV Ultimele amănunte 

Cap XXVI Foc! 

Cap XXVII Timp înnourat 

Cap XXVIII Un nou astru