Jules Verne — Un pamant cu susu-n jos

JULES VERNE 


JULES VERNE 


Un pământ cu susu-n jos 


CUPRINS: 

I - În care North Polar Practical Association lansează un 
document în cele doua lumi 6 

II - În care sunt prezentaţi cititorului delegaţii englez, 
olandez, suedez, danez şi rus 21 

III - În care se face licitarea regiunilor de la polul arctic 37 

IV - În care apar vechi cunoştinţe ale tinerilor noştri 
cititori 5l 

V - Şi, în primul rând, putem admite ca exista zăcăminte 
de cărbune în apropierea polului nord? 59 

VI - În care este întreruptă o convorbire telefonică între 
doamna Scorbitt şi |. 'I. Maston 69 

VII - În care preşedintele Barbicane nu spune mai mult 
decât trebuie să spună 83 

VIII - „Ca pe Jupiter?” A spus preşedintele Gun-Club-ului 
97 


IX - În care îşi face simțită prezenţa un deus ex machina 
de origine franceză 103 

X - În care încep să-şi facă apariţia diverse manifestări de 
nelinişte 109 

XI - Ce se află în carnetul lui ]. 1. Maston şi ce nu se mai 
află 120 

XII - În care ]. T. Maston continuă eroic să tacă 129 xiii - 
La sfârşitul căruia ]. I. Maston dă un răspuns într-adevăr 
epic 138 

XIV - Foarte scurt, dar în care x-ul capătă o valoare 
geografică 148 

XV - Care conţine câteva detalii, într-adevăr, interesante 
pentru locuitorii globului terestru 149 


XVI - În care corul nemulţumiţilor capătă nuanţe de 
crescendo şi ninforzando 158 

XVII - Ce s-a realizat îm Kilimanjaro în timpul a opt luni 
din acest an memorabil 165 

XVIII - În care populaţiile din wamasai aşteaptă ca 
preşedintele Barbicane sa dea comanda: „FOC”! 177 

XIX - În care ]. I. Maston regretă poate zilele când 
mulţimea voia să-l linşeze 181 

XX - Care încheie această curioasă poveste pe cât de 
adevărată, pe atât de neverosimilă 189 

XXI - Foarte scurt, dar foarte liniştitor pentru viitorul lumii 
197 


I - ÎN CARE NORTH POLAR PRACTICAL ASSOCIATION 
LANSEAZĂ UN DOCUMENT ÎN CELE DOUA LUMI 

— Deci, domnule Maston, dumneavoastră pretindeţi că 
nici o femeie nu a reuşit vreodată să-şi aducă contribuţia la 
dezvoltarea ştiinţelor matematice sau experimentale? 

— Cu cel mai mare respect, sunt obligat, doamnă Scorbitt, 
răspunse ]. T. Maston. Sunt de acord că au existat sau că 
există matematiciene remarcabile, în special în Rusia. Dar, 
datorită conformaţiei creierului său, nu există vreo femeie 
care să poată deveni un Arhimede şi cu atât mai puţin un 
Newton. 

— Oh, domnule Maston, daţi-mi voie să protestez în 
numele sexului meu... 

— Sex cu atât mai fermecător, doamnă Scorbitt, cu cât nu 
este făcut pentru studiile abstracte. 

— Deci, după dumneavoastră, domnule Maston, văzând un 
măr căzând, nici o femeie n-ar fi putut să descopere legile 
gravitaţiei universale, aşa cum a făcut-o ilustrul savant 
englez la sfârşitul secolului al XVII-lea? 

— Văzând un măr căzând, doamnă Scorbitt, o femeie n-ar 
fi avut vreo altă idee... decât de-al mânca... după exemplul 


mamei noastre Eva! 

— Deci, văd că dumneavoastră denigraţi orice aptitudine a 
noastră pentru cercetările abstracte... 

— Orice aptitudine? Nu, doamnă Scorbitt. Şi, totuşi, am să 
vă atrag atenţia că, de când există locuitori pe Terra, deci şi 
femei, nu există nici o descoperire ştiinţifică asemănătoare 
celor ale lui Aristotel, Euclid, Kepler, Laplace, datorată unui 
creier feminin. 

— Acest lucru constituie pentru dumneavoastră un motiv 
pentru ca şi trecutul să semene irevocabil cu viitorul? 

— Hm! Ceea ce nu s-a realizat timp de mii şi mii de ani nu 
se va realiza niciodată... fără îndoială! 

— Deci, îmi dau seama, domnule Maston, că trebuie să ne 
resemnăm şi că nu suntem într-adevăr bune... 

— Decât să fiţi bone! Răspunse ]. IT. Maston. 

Şi acest lucru îl spuse cu acea amabilă galanterie pe care 
o poate avea un savant îmbuibat cu X-uri. Doamna 
Evangeline Scorbitt fu nevoită să se mulţumească cu 
această concluzie, de altfel. 

— Ei bine, domnule Maston, continuă ea, fiecare cu soarta 
lui în această lume. Rămâneţi extraordinarul calculator care 
sunteţi. Consacraţi-vă cu totul problemelor operei măreţe 
căreia, dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră, vă veţi 
închina existenţa. Eu voi rămâne „femeia bună” care 
trebuie să fiu, asigurând aportul meu pecuniar... 

— Pentru care vă rămânem veşnic recunoscători, răspunse 
]. T. Maston. 

Doamna Evangeline Scorbitt roşi fermecător, căci simţea, 
dacă nu pentru savanţi în general, cel puţin pentru J]. T. 
Maston o simpatie într-adevăr ciudată. Inima unei femei nu 
este oare un abis de nepătruns? 

Opera la care se referea era imensă într-adevăr, iar 
bogata văduvă americană se hotărâse să-i consacre un 
capital important. 

Voi expune mai jos care era această operă şi scopul pe 
care iniţiatorii ei pretindeau să-l atingă. 


Pământurile arctice propriu-zise cuprind, după părerea lui 
Maltebrun, Reclus, Saint-Martin şi a celor mai autorizaţi 
geografi: 

1. Devonul nordic, adică insulele acoperite de gheţuri ale 
Mării Baffin şi ale Strâmtorii Lancaster. 

2. Georgia nordică formată din Ţara lui Banks şi din 
numeroase insule, cum ar fi insulele Sabine, Byam-Martin, 
Griffith, Corn-Wallis şi Bathurst. 

3. Arhipeleagul Baffin-Parry, alcătuit din diferite regiuni 
ale continentului circumpolar denumite Cumberland, 
Southampton, James-Sommerset, Boothia-Felix, Melville şi 
altele aproape necunoscute. 

În acest ansamblu, limitat de paralela şaptezeci şi opt, 
pământul se întinde pe-o suprafaţă de un milion patru sute 
de mii de milel şi mările pe şapte sute de mii de mile 
pătrate. 

Dincolo de această paralelă, întreprinzătorii exploratori 
moderni au reuşit să avanseze până aproape de latitudinea 
de 84*, determinând poziţia câtorva coaste pierdute în 
spatele banchizelor înalte, dând nume capurilor, 
promontoriilor, golfurilor şi golfuleţelor acestor vaste 
ţinuturi ce-ar putea fi numite Podişul Arctic. Dar dincolo de 
paralela optzeci se află misterul, dezideratul irealizabil al 
cartografilor şi nimeni nu ştie încă dacă acolo se găsesc 
pământuri sau mări ascunse, pe o întindere de şase grade 
latitudine, îngrămădire de gheţuri de netraversat ale 
Polului Nord. 

În acest an 189..., guvernul Statelor Unite a avut ideea, 
destul de neaşteptată, de a propune scoaterea la licitaţie a 
regiunilor circumpolare încă neexplorate - regiuni a căror 
concesiune era solicitată de-o societate americană recent 
înfiinţată. 

]. TI. Mason. 

Este adevărat că, în urmă cu câţiva ani, conferinţa de la 
Berlin formulase un cod special, destinat Marilor Puteri ce 


doresc să-şi însuşească bunul altuia, sub pretextul 
colonizării sau al deschiderii de debuşee comerciale. 

Totuşi, se pare că acest cod nu este aplicabil în acest caz, 
domeniul polar nefiind locuit. Cu toate acestea, cum ceea ce 
nu aparţine nimănui aparţine tuturor, noua societate nu 
dorea să „ia”, ci doar să „achiziţioneze”, pentru a evita 
astfel viitoarele reclamaţii. 

În Statele Unite, nu exista proiect atât de îndrăzneţ, sau 
chiar aproape irealizabil fără o mulţime de amatori atraşi 
de laturile practice şi de capitaluri pentru a le realiza. S-a 
mai văzut acest lucru, în urmă cu câţiva ani, când Gun-Club- 
ul din Baltimore dorise să trimită un proiectil în Lună, în 
speranţa de-a obţine o comunicare directă cu satelitul 
nostru. Şi cine furnizează cele mai mari sume necesare 
pentru această interesantă tentativă, dacă nu aceşti 
întreprinzători yankei? Şi, dacă ea a avut loc, acest lucru s- 
a datorat celor doi membri ai clubului mai sus-menţionat, ce 
au îndrăznit să înfrunte riscurile acestei experienţe 
supraomeneşti! 

Dacă într-o zi, un nou Lesseps2 va propune construcţia 
unui canal enorm ce va traversa Europa şi Asia, de pe 
ţărmul Oceanului Atlantic până la Marea Chinei, dacă un 
inginer de foraj se va oferi să foreze pământul pentru a 
ajunge la straturile de silicați în stare fluidă, aflate 
deasupra materiei de fuziune, în scopul de-a scoate căldură 
din chiar miezul Pământului, dacă un electrician 
întreprinzător va dori să adune curenţii împrăştiaţi pe toată 
suprafaţa pământului, pentru a forma o inepuizabilă sursă 
de căldură şi lumină, dacă un îndrăzneţ inginer va avea 
ideea de-a înmagazina în enorme rezervoare excesul de 
temperatură estivală, pentru a o restitui iarna în zonele 
friguroase, dacă un hidrotehnician fără pereche ar încerca 
să utilizeze forţa vie a mareelor pentru a produce la 
discreţie căldură sau forţă, câte societăţi anonime sau în 
comandită nu ar lua fiinţă pentru a duce la bun sfârşit sute 
de proiecte de acest gen! 


În capul listelor de subscripţie vom găsi americani, şi râuri 
de dolari se vor precipita în casele de bani ale societăţilor, 
aşa cum marile fluvii ale Americii de Nord se varsă în 
oceane. 

Este natural, aşadar, să admitem că opinia publică a fost 
surescitată când s-a răspândit această veste, destul de 
ciudată, că regiunile arctice vor fi puse la licitaţie în profitul 
celui ce va oferi cel mai mare preţ. De altfel, nu era 
deschisă nici o subscripţie publică pentru această licitaţie. 
Capitalurile erau strânse dinainte - cum se va vedea mai 
târziu, atunci când va fi vorba de folosirea domeniului, 
devenit proprietatea noilor cumpărători. 

Să foloseşti teritoriul arctic? Probabil că această idee nu a 
încolţit decât în capetele unor nebuni! 

Totuşi, proiectul era pe cât se poate de serios. 

Într-adevăr, un Document a fost trimis ziarelor de pe cele 
două continente, gazetelor europene, africane, oceaniene, 
asiatice şi în acelaşi timp americane. Acesta se încheia cu o 
cerere de anchetă de commodo et incommodo3 din partea 
celor interesaţi. 

Ziarul New York Herald a fost primul cea a primit 
Documentul. Astfel, nenumăraţii abonaţi ai lui Jordan 
Bennett au putut citi, în numărul din 7 noiembrie, 
următorul comunicat ce făcu repede înconjurul lumii 
savanților şi industriaşilor, fiind receptat în diverse feluri. 

„În atenţia locuitorilor globului terestru, Regiunile Polului 
Nord, situate dincolo de latitudinea nordică de 84*, nu au 
putut fi puse încă în exploatare din admirabilul motiv că 
încă nu au fost explorate. 

Punctele extreme, descoperite de navigatorii de diferite 
naţionalităţi, sunt următoarele, în latitudine: 

82*45', atins de englezul Parry în iulie 1847 pe cel de-al 
douăzeci şi optulea meridian vestic, în nordul arhipelagului 
Spitzberg. 

83*20'28”, atins de Markhamm din expediţia engleză a lui 
Sir George Nares, în mai 1876, pe meridianul cincizeci vest, 


în nordul Ţării lui Grinnell. 

83*35', atins de Lockwood şi Brainard, din expediţia 
americană a locotenentului Greely, în mai 1882, pe 
meridianul patruzeci şi doi vest, în nordul Ţării lui Nares. 

Deci regiunea ce se întindea între paralela optzeci şi patru 
şi Pol, pe o distanţă de şase grade, se poate considera ca un 
domeniu indiviz între diversele state ale globului şi prin 
esenţă susceptibilă să se transforme în proprietate privată, 
după o licitaţie publică. 

Or, în conformitate cu principiile de drept, nimeni nu este 
obligat să rămână în indiviziune. Deci Statele Unite ale 
Americii, bazându-se pe aceste principii, au hotărât să 
provoace înstrăinarea acestui domeniu. 

O societate a luat fiinţă la Baltimore sub denumirea North 
Polar Practical Association, reprezentând în mod oficial 
Confederaţia americană. Această societate îşi propune să 
achiziţioneze mai sus-numita regiune, în urma unui act 
întocmit în toată regula, care-i va conferi un drept absolut 
de proprietate asupra continentelor, insulelor, insuliţelor, 
mărilor, lacurilor, fluviilor, râurilor şi a oricăror cursuri de 
apă, din care se compune actualmente solul arctic fie că 
este acoperit de gheţuri eterne, fie că aceste gheţuri se 
topesc în perioada verii. 

Este specificat că acest drept de proprietate nu va putea fi 
susceptibil de caducitate nici în cazul în care modificări de 
orice natură ar interveni în starea geografică şi 
meteorologică a globului terestru. 

Adus la cunoştinţa locuitorilor celor două Lumi; toate 
Puterile vor fi admise să participe la licitaţia ce va avea loc 
în profitul celui mai ofertant şi ultim licitator. 

Data licitaţiei este fixată pentru 3 decembrie anul prezent, 
în sala „Auctions” din Baltimore, Maryland, Statele Unite 
ale Americii. 

A se adresa pentru informaţii domnului William S. Forster, 
agent provizoriu al North Polar Practical Association, 93, 
High-Street, Baltimore.” 


Că această comunicare poate fi considerată drept 
absurdă, fie! Dar trebuie să recunoaştem că este perfectă 
în ceea ce priveşte claritatea şi sinceritatea. De altfel, ceea 
ce-o făcea foarte serioasă era faptul că guvernul federal 
concesionase, încă de pe acum, unele teritorii arctice, în 
cazul în care licitaţia îl va face definitiv proprietar. 

Pe scurt, opiniile erau împărţite. Unii nu voiau să vadă 
decât una din acele prodigioase humbugs4 americane, care 
ar depăşi limitele reclamei neruşinate, dacă neghiobia 
umană n-ar fi nemărginită. 

Alţii credeau că această propunere merită să fie primită cu 
seriozitate. Şi aceştia insistau tocmai pe faptul că noua 
societate nu făcea deloc apel la banii publici. Societatea 
pretindea că va achiziţiona aceste regiuni nordice doar cu 
capitalurile sale. Deci nu încerca să atragă dolarii, 
bancnotele, aurul şi argintul naivilor pentru a-şi umple ei 
casele de bani. Nu! Nu cerea să cumpere din propriile-i 
fonduri bunul imobil circumpolar. 

Cunoscătorii aveau impresia că Societatea de mai sus n-ar 
trebui decât să invoce pur şi simplu dreptul primului 
ocupant, în momentul în care vor lua în posesie acest 
teritoriu a cărui vânzare o provoacă. Dar dificultatea stătea 
tocmai în acest lucru, deoarece, până atunci, accesul Polului 
părea să fie interzis omului. Deci, în cazul în care Statele 
Unite vor deveni proprietarul acestor teritorii, concesionarii 
doreau să aibă un contract în bună regulă, pentru ca 
nimeni să nu poată să le conteste dreptul mai târziu. Nu 
putem să-i condamnăm pentru acest lucru. Acţionăm cu 
prudenţă şi, atunci când este vorba să contractezi 
angajamente într-o afacere de acest gen, nici o precauţie 
legală nu este de prisos. 

De altfel, Documentul avea inclusă o clauză, tocmai în 
scopul înlăturării contestaţiilor ulterioare. Această clauză 
urma să dea naştere la interpretări contradictorii, căci 
sensul ei precis scapă până şi minţilor celor mai luminate. 
Este vorba despre ultima clauză care stipula că „dreptul de 


proprietate nu va putea fi susceptibil de caducitate nici în 
cazul în care modificări de orice natură ar interveni în 
starea geografică şi meteorologică a globului terestru”. 

Ce însemna această frază? Ce eventualitate dorea să 
prevină? Cum ar putea Pământul să sufere o modificare de 
care geografia sau meteorologia vor trebui să ţină seama, 
mai ales în ceea ce priveşte teritoriile puse la licitaţie? 

„Desigur”, spuneau cei avizaţi, „trebuie să fie ceva la 
mijloc!” 

Interpretările aveau mare succes şi acest lucru era benefic 
pentru a exersa perspicacitatea unora sau curiozitatea 
altora. 

Ziarul Ledger din Philadelphia publică mai întâi această 
notiţă glumeaţă: „Viitorii cumpărători de teritorii arctice au 
aflat desigur că, în urma unor calcule, o cometă cu nucleu 
solid va lovi în curând Pământul, iar şocul va produce 
schimbările geografice şi meteorologice despre care este 
vorba în clauza citată”. 

Fraza era puţin cam lungă, aşa cum trebuie unei fraze ce 
se pretinde ştiinţifică, dar nu aducea nici o lămurire. De 
altfel, probabilitatea unei loviri de o cometă de acest gen nu 
putea fi acceptată de oamenii serioşi. Oricum, era de 
neconceput ca aceia ce voiau să obţină o concesiune să se 
preocupe de-o astfel de eventualitate ipotetică. 

Ziarul Delta din New Orleans se întreba dacă, din 
întâmplare, noua Societatea nu crede că precesiunea5 
echinocţiilor ar putea produce unele modificări care să 
favorizeze explorarea lor? 

— Şi de ce nu, dacă această mişcare modifică paralelismul 
axei sferoidului nostru? Se întreba ziarul Hamburger- 
Correspondent. 

— Într-adevăr, răspundea Revue Scientifique, din Paris. 
Adhemar, în lucrarea sa „Revoluţiile mării”, a lansat ideea 
că precesiunea echinocţiilor, combinată cu mişcarea 
seculară a marii axe a orbitei terestre, ar fi de natură să 
aducă o modificare, pe o perioadă lungă de timp, în 


temperatura medie a diverse puncte ale Pământului şi în 
cantităţile de gheaţă acumulate la cei doi poli ai lui! 

— Nu este sigur, răspunde Revue d'Edimburg. Şi chiar 
dacă ar fi aşa, nu este nevoie de o perioadă de 
douăsprezece mii de ani pentru ca steaua Vega să devină 
steaua noastră polară ca urmare a acestui fenomen şi ca 
situaţia teritoriilor arctice să fie schimbată din punct de 
vedere climateric! 

— Ei bine, riposta ziarul Dagblad din Copenhaga, peste 
douăsprezece mii de ani, va veni vremea să vărsăm 
fondurile necesare. Dar, înainte, nu merită să rişti nici o 
coroană6! 

Totuşi, dacă este posibil ca Revue Scientifique să aibă 
dreptate cu Adhemar, este sigur că North Polar Practical 
Association nu s-a gândit niciodată la această modificare 
datorată precesiunii echinocţiilor. 

De fapt, nimeni nu ştia ce înseamnă această clauză a 
faimosului document, nici despre ce schimbare cosmică era 
vorba în viitor. 

Pentru a afla, poate că ar fi fost de-ajuns să te adresezi 
Consiliului de administraţie al noii Societăţi, şi în special 
preşedintelui ei. Dar preşedintele... era necunoscut! 
Necunoscuţi erau, de asemenea, şi secretarul, şi membrii 
acestui Consiliu. Nu se ştia nici cine emisese Documentul. 
Fusese adus la redacţia ziarului New York Herald de un 
anume William S. Forster, din Baltimore, onorabil angrosist 
de morun, în numele firmei Ardrinell & Co. din Terra Nova, 
evident un om de paie. La fel de mut în privinţa acestui 
subiect ca şi produsele din magazinele sale! Nici cei mai 
curioşi şi nici cei mai ingenioşi reporteri nu reuşiseră să afle 
nimic de la el. 

Pe scurt, această North Polar Practical Association era atât 
de anonimă, că nu putem să avansăm nici un nume. Era 
ultimul cuvânt al anonimatului. 

Totuşi, chiar dacă iniţiatorii acestei întreprinderi persistau 
în a-şi învălui personalităţile într-un mister absolut, scopul 


lor era foarte clar indicat în Documentul adus la cunoştinţa 
publicului din cele două Lumi. 

Era vorba despre dobândirea în proprietate a părţii din 
regiunile arctice, delimitate circular de paralela de 84%, în 
care Polul Nord ocupă punctul central. 

Nimic mai exact, de altfel, căci dintre exploratorii moderni 
cei ce s-au apropiat cel mai mult de acest punct inaccesibil, 
Pary, Marckham, Lockwood şi Brainard au rămas în afara 
acestei paralele. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi navigatori 
ai mărilor boreale, ei s-au oprit la latitudini cu mult 
inferioare acesteia: Payer, în 1874, la 82*15' la nord de 
Ţara lui Franz-Joseph şi de Novaja Zemlia; Leout, în 1870, 
la 72*47' deasupra Siberiei; De Long în expediţia vasului 
Jeannette, în 1879, la 78*45' în apropierea insulelor ce-i 
poartă numele. Ceilalţi trecuseră de Noua Siberie şi 
Groenlanda, la înălţimea Capului Bismarck, dar nu 
depăşiseră şaptezeci şi şase, şaptezeci şi şapte şi şaptezeci 
şi nouă grade latitudine. Deci, lăsând o distanţă de douăzeci 
şi cinci de minute de arc, între punctul 83*35' unde 
Lockwood şi Brainard au pus piciorul şi paralela optzeci şi 
patru, aşa cum era menţionat în Document, North Polar 
Practical Association nu încălca descoperirile anterioare. 
Proiectul conţinea un teren virgin unde nu călcase picior de 
om. 

lată care este întinderea acestei porţiuni din glob, 
delimitată de paralela optzeci şi patru: 

De la 84* la 90* sunt şase grade; între fiecare grad 
distanţa este de şaizeci de mile, raza cercului este de trei 
sute şaizeci de mile şi diametrul de şapte sute douăzeci de 
mile. Aşadar, rotunjind, circumferința este de două mii două 
sute şaizeci de mile, şi suprafaţa de patru sute şapte mii de 
mile pătrate.7 

Este aproape a zecea parte din întreaga Europă, o bucată 
frumuşică deci! 

Documentul, aşa cum am văzut, stabilea principiul că 
aceste regiuni, încă nerecunoscute geografic, neaparţinând 


nimănui, aparţineau, prin urmare, tuturor. Era de 
presupus, aşadar, că majoritatea Puterilor nu se gândeau să 
revendice nimic din acestea. Dar era sigur că cel puţin 
statele limitrofe ar dori să considere aceste regiuni ca o 
prelungire a posesiunilor lor spre nord şi, ca urmare, să se 
prevaleze de un drept de proprietate. Şi, de altfel, 
pretenţiile lor sunt cu atât mai mult justificate cu cât 
descoperirile făcute în ansamblul teritoriilor arctice se 
datorează în special conaţionalilor lor. Guvernul federal, 
reprezentat de noua Societate, le soma să-şi revendice 
drepturile şi pretindea că le va despăgubi cu preţul de 
cumpărare. Oricum, partizanii lui North Polar Practical 
Association nu încetau să repete: proprietatea era indiviză 
şi, deoarece nimeni nu era obligat să rămână în indiviziune, 
nimeni nu va putea să se opună licitării acestui vast 
domeniu. 

Statele ale căror drepturi erau indiscutabile, fiind state 
limitrofe, erau în număr de şase: America, Anglia, 
Danemarca, Suedia-Norvegia, Olanda, Rusia. Dar şi alte 
state ar putea să invoce faptul că unele descoperiri au fost 
făcute de marinarii şi exploratorii lor. 

Astfel, Franţa ar fi putut interveni, deoarece unii dintre fiii 
săi au luat parte la expedițiile ce au avut drept obiectiv 
cucerirea unor teritorii circumpolare. Am putea cita, 
printre alţii, pe acel curajos Bellot, mort în 1853, pe 
meleagurile insulei Beechey, în timpul expediției vasului 
Phenix, trimis în căutarea lui John Franklin. Să nu-l uităm 
pe... Octave Pavy, mort în 1884, în apropierea Capului 
Sabine, în timpul vizitei misiunii Grechy la fortul Conger. N- 
ar fi nedrept să dăm uitării nici acea expediţie care, în 
1838-1839, i-a dus până în Marea Spitzberg pe Charles 
Martins, Marmier, Bravais şi pe curajoşii lor tovarăşi. 

Cu toate acestea, Franţa nu a considerat că trebuie să se 
amestece în această afacere mai mult comercială decât 
ştiinţifică şi şi-a abandonat felia din tortul polar, în care 


celelalte Puteri şi-ar fi putut rupe dinţii. Poate că a avut 
dreptate şi bine a făcut. 

La fel şi Germania. Ea avea la activ, încă din 1671, 
expediţia hamburghezului Frederic Martens în insula 
Spitzberg şi, în 1869-1870, expedițiile vaselor Germania şi 
Hansa, comandate de Koldervey şi Hegeman, care au ajuns 
până la capul Bismarck navigând de-a lungul Groenlandei. 

La fel a procedat şi Austro-Ungaria, cu toate că era deja 
proprietara Ţării lui Franz-Joseph, situată în nordul 
litoralului siberian. 

În ceea ce priveşte Italia, care nu avea nici un drept să 
intervină, nici nu interveni, oricât de incredibil ar părea. 

Mai erau samoiezii din Siberia asiatică, eschimoşii care 
sunt răspândiţi în special în teritoriul Americii de Nord, 
indigenii din Groenlanda, din Labrador, din arhipelagul 
Baffin-Parry, din insulele Aleutine, grupaţi între Asia şi 
America, în sfârşit cei care, sub denumirea de ciuci, 
locuiesc vechea Alaskă rusă, însă devenită americană în 
1867. Dar aceste populaţii, de fapt, adevărații băştinaşi, 
incontestabilii autohtoni ai regiunilor din nord nu aveau nici 
un cuvânt de spus. Şi, de altfel, cum ar fi putut licita aceşti 
nenorociţi, oricât de mică ar fi fost cauţiunea, cu ocazia 
vânzării făcute de North Polar Practical Association? Şi cum 
ar fi plătit aceşti bieţi oameni? Cu cochilii, cu colţi de morsă 
sau cu ulei de focă? Şi totuşi, acest domeniu ce urma să fie 
licitat le aparţinea, de fapt, ca drept al primilor locuitori! 
Dar eschimogşii, ciucii, samoiezii! Nimeni nu-i consultă pe 
aceştia! Aşa e lumea! 

II - ÎN CARE SUNT PREZENTAȚI CITITORULUI 
DELEGAȚII ENGLEZ, OLANDEZ, SUEDEZ, DANEZ ŞI RUS. 

Documentul merita un răspuns. Într-adevăr, dacă noua 
asociaţie achiziţiona regiunile boreale, acestea vor deveni 
proprietatea definitivă a Americii, sau mai bine spus a 
Statelor Unite, a cărei Confederație plină de viaţă tinde să 
se mărească încontinuu. Deja, de câţiva ani, cedarea 
teritoriilor de nord-vest făcute de Rusia, de la Cordilierii 


nordici până la Strâmtoarea Behring, îi adusese o bună 
bucată din Lumea Nouă. Trebuie deci să admitem că 
anexarea teritoriilor arctice republicii federale n-ar prea fi 
pe placul celorlalte Puteri. 

Totuşi, aşa cum am mai spus, diferite state din Europa şi 
Asia, nelimitrofe cu aceste regiuni, au refuzat să ia parte la 
această licitaţie ciudată, atât timp cât rezultatele păreau 
problematice. Doar Puterile ale căror graniţe se apropiau 
de paralela de 84* se hotărâseră să-şi revendice drepturile 
prin intermediul delegaților oficiali. De altfel, vom vedea: nu 
pretindeau decât să cumpere cu un preţ nu prea mare, căci 
era vorba despre un domeniu în posesia căruia va fi poate 
imposibil să intre. Totuşi, nesătula Anglie socoti de cuviinţă 
să deschidă un credit destul de mare agentului său. 

Trebuie să ne grăbim să spunem că cedarea de teritorii 
circumpolare nu ameninţa în nici un fel echilibrul european 
şi nu trebuia deci să rezulte vreo complicaţie internaţională. 
Domnul von Bismarck, marele cancelar încă în viaţă, nici 
nu-şi încruntă sprâncenele-i groase de Jupiter german. 

Mai rămâneau, aşadar, Anglia, Danemarca, Suedia- 
Norvegia, Olanda, Rusia, ce urmau să fie admise să-şi 
lanseze licitaţiile în faţa evaluatorului din Baltimore, 
împotriva Statelor Unite. Prin urmare, această calotă 
îngheţată a Polului, a cărei valoare comercială era cel puţin 
îndoielnică, va reveni celui ce va oferi mai mult. 

Iată, în plus, raţiunile personale pentru care cele cinci 
state europene doreau în mod destul de raţional ca 
adjudecarea să fie făcută în profitul lor. 

Suedia-Norvegia, proprietara Capului Nord, situat dincolo 
de paralela şaptezeci, nu ascundea că se considera ca 
având drepturi asupra vastelor spaţii ce se întindeau până 
în Arhipelagul Spitzberg şi, dincolo, până la Pol chiar. Într- 
adevăr, norvegianul Kleilhau, celebrul suedez Nordenskjold 
nu contribuiseră oare la progresele geografice în acele 
locuri? Incontestabil că da! 


Danemarca spunea următoarele: ea era deja stăpâna 
Islandei şi a insulelor Feroe, aproape de linia Cercului Polar, 
coloniile fondate în nordul regiunilor arctice îi aparţineau - 
insulele Disko în Strâmtoarea Davis, Holstein, Groven, 
Godhavn, Upernavik în Marea Baffin şi pe coasta vestică a 
Groenlandei. În plus, faimosul navigator Behring, de origine 
daneză, cu toate că era atunci în slujba Rusiei, trecuse, încă 
din 1728, prin strâmtoarea căreia îi dăduse numele, înainte 
de-a se duce, treisprezece ani mai târziu, să moară 
împreună cu oamenii din echipaj, pe ţărmul unei insule ce-i 
poartă de asemenea numele! Mai înainte, în anul 1619, 
navigatorul Jean Munka a explorat coasta de est a 
Groenlandei şi a determinat poziţia mai multor puncte 
necunoscute înaintea lui. Danemarca avea deci drepturi 
serioase să participe la licitaţie. 

Pentru Olanda, marinarii săi Barents şi Heenskerk 
vizitaseră Arhipelagul Spitzberg şi Insula Novaja Zemlja, 
încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Jean Mayen, unul 
dintre copiii acestei ţări, în urma îndrăzneţei expediţii spre 
nord din 1611, a adus Olandei posesiunea insulei ce-i 
poartă numele şi care se află dincolo de paralela de 
şaptezeci şi unu de grade. Deci trecutul său îi dădea acest 
drept. 

Ruşii, cu Alexei Cirikov, având pe Behring în subordine, cu 
Pavluţki, a cărui expediţie din 1751 a ajuns dincolo de 
limitele Mării Polare, cu căpitanul Martin Spanberg şi 
locotenentul William Walton, care s-au aventurat în acele 
locuri necunoscute în 1739, au luat o parte importantă la 
cercetările făcute în strâmtoarea ce separă Asia de 
America. 

În plus, având în vedere poziţia teritoriilor siberiene, 
întinse pe o sută douăzeci de grade până la limitele extreme 
ale Kamciatkăi, de-a lungul acestui vast țărm asiatic, unde 
trăiesc samoiezi, iakuţi, ciuci şi alte populaţii supuse 
autorităţii lor, pe paralela şaptezeci şi cinci, la mai puţin de 
nouă sute de mile de Pol, nu posedă oare insulele şi 


insuliţele din Arhipelagul Novosibirsk, insulele Liahov, 
descoperite la începutul secolului al XVIII-lea? În sfârşit, în 
1764, înaintea englezilor, înaintea americanilor, înaintea 
suedezilor, navigatorul Ciciagov a căutat o trecere prin 
nord, pentru a scurta drumul între cele două continente. 

Totuşi, judecând bine lucrurile, se pare că americanii erau 
cei mai interesaţi să devină proprietarii acelui punct 
inaccesibil al globului terestru. Şi ei încercaseră adesea să-l 
atingă, străduindu-se să-l găsească pe sir John Franklin, cu 
Grinnell, Kane, Hayes, Greely, De Long şi alţi navigatori 
îndrăzneţi. 

Şi ei ar fi putut să invoce situaţia geografică a ţării lor, 
care se întinde până dincolo de Cercul Polar, de la 
Strâmtoarea Behring până la Golful Hudson. Toate aceste 
pământuri, toate aceste insule, Wollaston, Prinţul-Albert, 
Victoria, Regele Wilhelm, Melville, Cockburne, Banks, 
Baffin, fără a mai pune la socoteală miile de insulițe ale 
acestui arhipelag, sunt ca un fel de prelungire care-i leagă 
de paralela 90*. Şi apoi, dacă Polul Nord se leagă, printr-o 
linie aproape neîntreruptă de teritorii, de unul dintre 
marile continente ale globului, acesta nu-i mai degrabă 
America decât prelungirile Asiei şi Europei? Prin urmare, 
nimic mai normal că propunerea de cumpărare fusese 
făcută de guvernul federal în profitul unei Societăţi 
americane, căci, dacă o Putere avea drepturile cele mai 
puţin discutabile de-a poseda domeniul polar, aceasta era 
Statele Unite ale Americii. 

Trebuie totuşi să recunoaştem că Regatul Unit, care 
poseda Canada şi Columbia britanică ai căror marinari se 
distinseseră în expedițiile arctice, avea de asemenea motive 
serioase pentru a dori să anexeze această parte a globului 
vastului său imperiu colonial. Ziarele engleze discutară deci 
îndelung timp şi cu patimă. 

— Da, fără îndoială, răspunse geograful englez 
Kliptringan, într-un articol din ziarul Times, care făcu 
senzaţie. Da! Suedezii, danezii, olandezii, ruşii şi americanii 


pot să se prevaleze de drepturile lor. Dar Anglia ar face o 
greşeală dacă ar lăsa să-i scape acest teritoriu. Partea de 
nord a continentului nu-i aparţinea deja? Aceste pământuri, 
insule care îl compun nu au fost oare cucerite de proprii 
exploratori, începând cu Willoughby care a vizitat 
arhipelagul Spitzberg şi Novaja Zemlja în 1739, până la 
Mac Clure, al cărui vas a străbătut în 1653 Pasajul de Nord- 
Vest? 

„Şi apoi”, declara ziarul Standard prin pana amiralului 
Fize, „Frohoher, Davis, Hael, Weymonth, Hudson, Baffin, 
Cook, Ross, Parry, Beechey, Belcher, Franklin, Mulgrave, 
Scoresby, Mac Clintock, Kennedy, Nares, Collinsen, Archer 
nu erau oare de origine anglo-saxonă, şi deci care ţară ar 
putea să revendice de drept partea din regiunile arctice pe 
care aceşti navigatori nu reuşiseră încă să le atingă?” „Fie!” 
ripostă ziarul Courier de San-Diego (California). „Să punem 
lucrurile la punct şi, deoarece există o chestiune de amor 
propriu între Statele Unite şi Anglia, să precizăm că: dacă 
englezul Markham, din expediţia lui Nares, a ajuns până la 
83*20' latitudine nordică, americanii Lockwood şi Brainard, 
din expediţia lui Greechy, au depăşit-o cu 15' de grad şi au 
făcut să strălucească cele treizeci şi opt de stele8 din 
steagul Statelor Unite la latitudinea de 83*35'. Deci, lor le 
revine onoarea să se fi apropiat cel mai mult de Polul 
Nord!” 

lată, aşadar, care au fost atacurile şi răspunsurile! 

În sfârşit, inaugurând seria navigatorilor care s-au 
aventurat în regiunile arctice, trebuie să-l mai cităm şi pe 
veneţianul Cabot, în 1498, şi pe portughezul Cortereal, în 
1500, care au descoperit Groenlanda şi Labradorul. 

Dar nici Italiei şi nici Portugaliei nu le trecea prin cap să ia 
parte la licitaţia proiectată, nepăsându-le cine va fi 
beneficiarul. 

Cum prevăzusem, lupta nu va fi susţinută cu ardoare şi cu 
mari sume de dolari şi lire sterline decât de Anglia şi 
America. 


Totuşi, la propunerea Societăţii North Polar Practical 
Association, ţările limitrofe ținuturilor boreale se 
consultaseră în cadrul congreselor industriaşilor şi 
savanților. După dezbateri, se hotărâseră să intervină în 
cadrul licitaţiei a cărei dată fusese fixată pentru 3 
decembrie la Baltimore, alocând delegaţiilor lor un credit 
ce nu putea fi depăşit. În ceea ce priveşte suma obţinută în 
urma vânzării, ea urma să fie împărţită între cele cinci state 
ieşite din cursă, care o încasau ca indemnizaţie, renunțând 
astfel la orice drept în viitor asupra acestui teritoriu. 

Cu toate că acest lucru nu decurse uşor, fără discuţii, 
afacerea sfârşi cu bine. Statele interesate acceptară ca 
licitaţia să aibă loc la Baltimore, aşa cum anunţase guvernul 
federal. Delegații, înarmaţi cu scrisorile de credit 
respective, părăsiră Londra, Haga, Stockholm, Copenhaga, 
Sankt-Petersburg şi sosiră în Statele Unite cu trei 
săptămâni înainte de ziua fixată pentru licitaţie. 

În acea epocă, America nu era încă reprezentată decât de 
delegatul Societăţii North Polar Practical Association, acel 
William S. Forster, al cărui nume figura singur pe 
Documentul din 7 noiembrie, apărut în New York Herald. 

lată acum care erau delegaţii statelor europene, cei ce 
fuseseră aleşi şi pe care este necesar să-i prezentăm prin 
câteva trăsături. 

Pentru Olanda: Jacques Jansen, fostul consilier pentru 
Indiile Olandeze, cincizeci şi trei de ani, gras, scund, cu 
pieptul lat, braţe scurte, picioare scurte şi arcuite, ochelari 
cu ramă de aluminiu, o faţă rotundă şi colorată, părul 
vâlvoi, favoriţi încărunţiţi, un om de treabă, puţin 
neîncrezător într-o afacere ale cărei consecinţe practic nu 
le înţelegea. 

Pentru Danemarca: Eric Baldenak, fost viceguvernator al 
posesiunilor groenlandeze, statură mijlocie, cu unul din 
umeri puţin lăsat, burduhănos, cap enorm, mereu în 
mişcare, atât de miop încât îşi tocea vârful nasului pe 
caietele şi cărţile sale, având propriile-i păreri de 


nezdruncinat în privinţa drepturilor ţării sale pe care-o 
considera ca legitima proprietară a regiunilor de nord. 

Pentru Suedia-Norvegia: Jan Harald, profesor de 
astronomie la Christiania, care fusese unul dintre cei mai 
aprigi partizani ai expediției lui Nordenskold, un adevărat 
om din nord, roşu la faţă, barba şi părul blonde, amintind 
de grâul prea copt, un om convins că, ocupată doar de 
marea paleocristică9, acea calotă polară nu avea nici o 
valoare. Aşadar, destul de dezinteresat de afacere, nu 
venise aici decât în numele principiilor. 

Pentru Rusia: colonelul Boris Karcov, jumătate militar, 
jumătate diplomat, înalt, ţeapăn, păros, bărbos, mustăcios, 
turnat parcă dintr-o bucată, ce părea că nu se simte bine în 
haine civile, căutându-şi, fără să-şi dea seama, mânerul 
săbiei pe care-o purta în trecut, foarte intrigat să afle ce se 
ascundea în spatele propunerii făcute de North Polar 
Practical Association şi dacă aceasta nu va constitui în viitor 
cauza unor dificultăţi internaţionale. 

Pentru Anglia: maiorul Donellan şi secretarul său Dean 
Toodrink. Aceştia doi reprezentau toate dorinţele, toate 
aspiraţiile Regatului Unit, instinctele-i comerciale şi 
industriale, tendinţa de a considera ca ale sale, după o lege 
a naturii, teritoriile septentrionale, meridionale sau 
ecuatoriale ce nu aparţineau nimănui. 

Acest maior Donellan reprezenta tipul englezului înalt, 
slab, osos, nervos, colţuros, cu un gât de becaţină, cu un 
cap ca al lui Palmerston, pe nişte umeri căzuţi, cu picioare 
asemănătoare piciorongului, foarte viguros atunci când 
lucra la delimitarea frontierei dintre India şi Birmania; nu 
râdea niciodată şi probabil că nici n-o făcuse vreodată. La 
ce bun? Oare a văzut cineva vreodată râzând o locomotivă, 
o macara sau un vas cu aburi? 

Maiorul era astfel complet diferit de secretarul său Dean 
Toodrink. Acesta era un tânăr vorbăreţ, plăcut, încăpățânat, 
cu părul căzut pe frunte, cu ochii mici şi cu riduri. Scoţian 
din naştere, foarte cunoscut în „Bătrâna afumată” pentru 


glumele şi umorul său. Dar oricât de vesel ar fi fost, nu era 
mai puţin exclusivist şi intransigent decât maiorul Donellan, 
când era vorba despre revendicările, oricât de nejustificate, 
ale Marii Britanii. 

Aceşti doi delegaţi vor fi, evident, cei mai îndârijiţi 
adversari ai Societăţii americane. Polul Nord le aparţinea 
din timpuri preistorice, ca şi cum Creatorul conferise 
englezilor misiunea de-a asigura mişcarea de rotaţie a 
Pământului în jurul axei sale şi ei vor împiedica ca aceasta 
să treacă în mâinile altora. 

Trebuie să remarcăm că, dacă Franţa nu a considerat 
necesar să trimită vreun delegat, persoană oficială sau nu, 
un inginer venise „de amorul artei” să urmărească 
îndeaproape această ciudată afacere. Îl vom vedea apărând 
la momentul potrivit. 

Reprezentanţii puterilor septentrionale ale Europei 
sosiseră deci la Baltimore cu vapoare diferite, ca nişte 
oameni ce nu doresc să se influenţeze reciproc. Erau nişte 
rivali. Fiecare avea în buzunare creditul necesar pentru a 
licita. Dar trebuie să spunem că nu vor licita cu arme egale. 
Unul putea dispune de-o sumă ce nu atingea milionul, altul 
de-o sumă cel depăşea. Şi, într-adevăr, pentru a achiziţiona 
o bucată din sferoidul nostru, unde se părea că este 
imposibil să ajungi, acest lucru trebuia să pară şi mai 
scump! În realitate, cel mai bine aprovizionat era delegatul 
englez, căruia Regatul Unit îi deschisese un credit destul de 
mare. Datorită acestui credit, maiorului Donellan îi va fi 
foarte uşor să-şi învingă adversarii suedezi, danezi, olandezi 
şi ruşi. În ceea ce priveşte America, asta era altă treabă: 
era mult mai greu să fie învinsă pe terenul dolarilor. Într- 
adevăr, era posibil ca misterioasa Societate să aibă fonduri 
considerabile la dispoziţia sa. Lupta cu milioanele se va da 
între Statele Unite şi Marea Britanie. 

O dată cu debarcare delegaților europeni, opinia publică 
începu să se pasioneze şi mai mult de afacere. Circulau prin 
ziare cele mai extraordinare poveşti. Se formulară ipoteze 


ciudate privind această cumpărare a Polului Nord. Ce se 
dorea să se facă cu el? Şi ce se putea face de fapt? Nimic, în 
afară de a aproviziona răcitoarele Lumii Noi sau ale celei 
Vechi! Un ziar din Paris, Le Figaro, chiar susţinu această 
opinie. Dar ar fi trebuit să ajungi dincolo de paralela 84*. 

Totuşi, delegaţii, chiar dacă se evitaseră în timpul 
călătoriei transatlantice, ajunşi la Baltimore, prinseră să 
conlucreze. 

lată din ce motive: 

La început, fiecare a încercat să ia legătura cu North Polar 
Practical Association separat, fără ca şi ceilalţi să ştie. Ceea 
ce doreau să afle, eventual pentru a profita, erau motivele 
ascunse ale acestei afaceri şi care era profitul pe care 
Societatea spera să-l obţină. Dar, până în acel moment, nu 
exista nici un indiciu că Societatea avea vreun birou la 
Baltimore. Nici un birou însemna nici un funcţionar. Pentru 
orice informaţii trebuia să te adresezi lui William S. Forster 
de pe High-Street. Şi nu părea că cinstitul angrosist de 
morun să ştie mai multe despre aceasta decât ultimul hamal 
din oraş. 

Delegații nu putură afla nimic. Nu puteau decât să asculte 
zvonurile mai mult sau mai puţin absurde cauzate de 
elucubraţiile publice. Secretul Societăţii va rămâne oare de 
nepătruns până când aceasta va hotări să-l divulge? Toată 
lumea se întreba. Fără îndoială, nu va spune nimic până 
când cumpărarea nu va fi făcută. 

Aşadar, delegaţii sfârşiră prin a se întâlni, a-şi face vizite, a 
se tatona şi, la urmă, a intra în legătură, poate cu gândul 
ascuns de a forma o ligă împotriva duşmanului comun, altfel 
spus, împotriva Companiei americane. 

Şi, într-o zi, în seara de 22 noiembrie, se adunară toţi la 
hotelul Wolesley, în apartamentul pe care-l ocupau maiorul 
Donellan şi secretarul său Dean 'Toodrink, pentru a discuta. 
De fapt, această tendinţă spre o înţelegere comună se 
datora în special uneltirilor abile ale colonelului Karcov, 
finul diplomat pe care-l cunoaştem. 


Mai întâi conversaţia se învârti în jurul avantajelor 
comerciale sau industriale pe care Societatea pretindea să 
le obţină din achiziţionarea domeniului arctic. Profesorul 
Jan Harald întrebă dacă vreunul dintre colegii săi reuşise să 
afle ceva despre acest lucru. Şi toţi, încetul cu încetul, 
mărturisiră că încercaseră să afle ceva de la William S. 
Forster, căruia, conform Documentului, trebuiau să i se 
adreseze. 

— Dar, am eşuat spuse Eric Baldenak. 

— Eu nu am reuşit, adăugă Jacques Jansen. 

— În ceea ce mă priveşte, răspunse Dean Toodrink, când 
m-am prezentat în numele maiorului Donellan, la 
magazinele din High-Street, am găsit un bărbat gras, 
îmbrăcat în negru, cu joben, încins cu un şorţ alb, imens ce- 
| acoperea de la ghete până sub bărbie. Şi când i-am cerut 
relaţii despre afacere, mi-a răspuns că vasul South-Star 
tocmai sosise din Terra Nova cu încărcătură şi că era în 
măsură să-mi livreze o mare cantitate de morun proaspăt în 
contul casei Ardrinell and Co. 

— Ei! Ei! Spuse fostul vice-guvernator al Indiilor Olandeze, 
mereu sceptic. Mai bine am cumpăra o încărcătură de 
morun decât să aruncăm banii în adâncurile Oceanului 
Îngheţat! 

Pentru orice informaţii trebuia să te adresezi lui William S. 
Forster. Cinstitul angrosist de morun. 

Nu asta-i problema, spuse atunci maiorul Donellan, cu un 
glas aspru şi tăios. Nu este vorba despre o încărcătură de 
morun, ci de calota polară... 

— Pe care America ar dori să şi-o pună pe cap! Adăugă 
Dean Toodrink, râzând de gluma sa. 

— Ar răci! Spuse subtil colonelul Karcov. 

— Nu asta-i problema, reluă maiorul Donellan, şi nu văd ce 
caută răceala în conversaţia noastră. Ceea ce e sigur este 
că, pentru un motiv sau altul, America, reprezentată de 
North Polar Practical Association, şi vă rog să remarcaţi aici 
cuvântul „practical”, domnilor, vrea să cumpere o suprafaţă 


de patru sute şapte mii de mile pătrate în jurul Polului 
Arctic, suprafaţă delimitată actualmente - remarcaţi 
cuvântul „actualmente”, domnilor - de paralela de optzeci şi 
patru de grade latitudine nordică... 

— Ştim acest lucru, maior Donellan, spuse Jan Harald, şi 
este de prisos... Dar ceea ce nu ştim este în ce mod numita 
Societatea înţelege să exploateze aceste teritorii, dacă sunt 
teritorii, sau aceste mări, dacă sunt mări, din punct de 
vedere industrial... 

— Nu asta-i problema, interveni a treia oară maiorul 
Donellan. Un stat vrea, plătind, să-şi însuşească o parte a 
globului, care, prin situarea sa geografică, pare mai 
degrabă să aparţină Angliei... 

— Rusiei, declară colonelul Karcov. 

— Olandei, spuse Jacques Jansen. 

— Suediei-Norvegiei, spuse Jan Harald. 

— Danemarcei, îi contrazise Eric Baldenak. 

Cei cinci delegaţi deveniseră agresivi şi conversaţia risca 
să degenereze, când Dean Toodrink încercă să intervină 
pentru prima oară: 

— Domnilor, spuse el pe un ton conciliant, nu asta-i 
problema, ca să repet expresia pe care şeful meu, maiorul 
Donellan, o foloseşte mult. Deoarece s-a hotărât în principiu 
că regiunile circumpolare vor fi puse în vânzare, ele vor 
aparţine, în mod obligatoriu, acelui stat reprezentat de 
dumneavoastră care va oferi suma cea mai mare la licitaţie. 
Prin urmare, deoarece Suedia-Norvegia, Rusia, Danemarca, 
Olanda şi Anglia au deschis credite delegaților lor, nu ar fi 
mai bine ca aceştia să formeze un sindicat, ceea ce le-ar 
permite să dispună de-o sumă mult mai mare, astfel încât 
Societatea americană să nu mai poată lupta împotriva lor? 

Delegații se priviră între ei. Poate că acest Dean Toodrink 
găsise soluţia de-a reuşi. Un sindicat... în vremurile noastre 
acest cuvânt este bun la toate. Oamenii se sindicalizează 
aşa cum respiră, cum beau, cum mănâncă, cum dorm. 
Nimic mai modern în politică, dar şi în afaceri! 


Totuşi, era nevoie de-o obiecţie sau mai degrabă de-o 
explicaţie, şi Jacques Jansen tălmăci sentimentele colegilor 
săi, când spuse: 

— Şi apoi? 

Da... După achiziţionarea de către sindicat? 

— Dar mi se pare că Anglia... interveni maiorul pe un ton 
aspru. 

— Rusia! Spuse colonelul, încruntându-şi teribil 
sprâncenele. 

— Ba Olanda! Spuse fostul vice-guvernator. 

— Când Dumnezeu a dat Danemarca danezilor... spuse 
Eric Baldenak. 

— Pardon, strigă Dean Toodrink, nu există decât o ţară ce 
a fost dăruită de Dumnezeu! Este Scoţia scoţienilor! 

— Şi de ce? Întrebă delegatul suedez. 

— Nu a spus oare poetul: Deus nobis Ecotia fecit10! 
Răspunse acest glumeţ, adoptând în felul său cuvinte haec 
otial1 din cel de-al şaselea vers al primei egloge a lui 
Vergiliu. 

Toţi începură să râdă, în afară de maiorul Donellan, şi 
acest lucru opri încă o dată discuţia, care ameninţa să se 
termine rău. Dean Toodrink adăugă: 

— Să nu ne certăm, domnilor! La ce bun? Mai bine am 
forma sindicatul... 

— Şi apoi? Reluă Jan Harald. 

— Apoi? Nimic mai simplu, domnilor. După ce l-aţi 
cumpărat, fie proprietatea domeniului polar va rămâne 
indiviză, fie, în schimbul unei indemnizaţii echitabile, o veţi 
transmite uneia dintre statele coachizitoare. Dar scopul 
principal va fi fost deja atins, adică eliminarea definitivă a 
reprezentanţilor Americii. 

Propunerea era bună, pentru moment cel puţin, căci, într- 
un viitor apropiat, delegaţii nu vor scăpa ocazia să se ia de 
păr - şi ştiţi ce păroşi erau! 

— Dacă mai discutau mult cine urma să fie proprietarul 
definitiv al acestui domeniu atât de disputat şi atât de inutil. 


Oricum, aşa cum remarcase atât de inteligent Dean 
Toodrink, Statele Unite vor rămâne cu totul în afara 
licitaţiei. 

— Mi se pare raţional, spuse Eric Baldenak. 

— Abil, spuse colonelul Karcov. 

— Isteţ, adăugă Jan Harald. 

— Şiret, spuse Jacques Jansen. 

— Tipic englezesc, spuse maiorul Donellan. 

Fiecare îşi spusese părerea, cu speranţa ca în viitor să-şi 
înşele stimaţii colegi. 

— Deci, domnilor, reluă Boris Karcov, ne-am înţeles că, 
dacă ne sindicalizăm, drepturile fiecărui stat vor fi 
menținute în viitor? 

Se înţeleseră ca atare! 

Nu mai rămânea decât să vadă ce credite puseseră la 
dispoziţia delegaților ţările lor. Creditele se vor totaliza şi 
era sigur că acest total va constitui o sumă atât de 
importantă, încât resursele lui North Polar Practical 
Association nu o vor putea depăşi. 

Prin urmare, întrebarea privind aceste credite fu pusă de 
Dean 'Toodrink. 

Dar, asta era altceva! Linişte totală! Nimeni nu voia să 
răspundă. Să-şi arate portofelul? Să dezvăluie dinainte 
suma pe care fiecare dorea s-o liciteze? Nimeni nu se 
grăbea să facă acest lucru! Şi dacă mai târziu intervenea un 
dezacord între noii sindicalizaţi? Şi dacă circumstanţele îi 
vor obliga să ia parte la luptă fiecare pentru sine? Şi dacă 
diplomatul Karcov va fi jignit de şmecherlăcurile lui Jacques 
Jansen, care va fi ofensat de uneltirile ascunse ale lui Eric 
Baldenak, care va fi iritat de sforăriile lui Jan Harald, care 
va refuza să suporte pretenţiile sfidătoare ale maiorului 
Donellan, care nu se va sfii deloc să comploteze împotriva 
fiecărui coleg? În sfârşit, să-ţi declari creditele însemna să- 
ţi arăţi cărţile, când era necesar să le ţii ascunse la piept. 

Nu existau decât două moduri de-a răspunde la justa dar 
indiscreta cerere a lui Dean Toodrink: fie să exagereze 


sumele creditate, ceea ce era foarte stânjenitor, atunci când 
ar fi trebuit să efectueze vărsământul, fie să le diminueze 
atât de mult încât totul să se transforme în băşcălie şi 
propunerea cu sindicalizarea să nu se mai realizeze. 

Această idee îi trecu mai întâi prin cap fostului consilier al 
Indiilor Olandeze, care, trebuie să recunoaştem, nu era un 
om serios, şi toţi colegii lui îl imitară întru totul. 

— Domnilor, spuse Olanda prin vocea lui, regret, dar, 
pentru cumpărarea domeniului arctic, nu pot dispune decât 
de cincizeci de rixdalil12. 

— Şi eu, numai de treizeci şi cinci de ruble, spuse Rusia. 

— Şi eu, numai de douăzeci de coroane, spuse Suedia- 
Norvegia. 

— Şi eu, numai de cincisprezece coroane, spuse 
Danemarca. 

— Ei bine, răspunse maiorul Donellan, în glasul căruia se 
simţea toată acea atitudine atât de naturală a Marii Britanii, 
achiziţia va fi făcută în profitul dumneavoastră, domnilor, 
căci Anglia nu poate investi decât un shilling şi şase 
penny.13 

Şi, conferinţa reprezentanţilor vechii Europe luă sfârşit cu 
această declaraţie ironică. 

III - ÎN CARE SE FACE LICITAREA REGIUNILOR DE LA 
POLUL ARCTIC. 

De ce această vânzare urma să aibă loc pe data de 3 
decembrie în sala obişnuită a licitaţiilor, unde, de obicei nu 
se vindeau decât bunuri mobiliare, ustensile, unelte, 
instrumente etc. Sau obiecte de artă, tablouri, statui, 
medalii, antichităţi? De ce, fiind vorba despre o licitaţie 
imobiliară, nu era făcută fie în faţa unui notar, fie într-un 
tribunal instituit special pentru acest gen de operaţii? În 
sfârşit, de ce era nevoie de un evaluator, când se urmărea 
punerea în vânzarea a unei părţi a globului terestru? Oare 
această bucată de sferoid ar putea fi asimilată cu un bun 
mobil mişcător, când de fapt era cel mai puţin mişcător din 
lume? 


Într-adevăr, acest lucru părea ilogic. Totuşi, asta era! 
Ansamblul regiunilor arctice trebuie vândut în aceste 
condiţii, iar contactul va fi la fel de valabil. Şi, de fapt, acest 
lucru nu indica, în concepţia lui North Polar Practical 
Association, că domeniul în chestiune ţinea şi de mobil, ca şi 
cum ar fi fost posibil să-l deplasezi. Această ciudăţenie nu a 
încetat să intrige câteva minţi cât se poate de perspicace, 
este drept, foarte rare, chiar şi în Statele Unite. 

De altfel, exista un precedent. O parte din planeta noastră 
fusese deja adjudecată într-o sală de licitaţii, prin 
intermediul unui evaluator în vânzările publice în America, 
pentru a fi mai exacţi. 

Cu câţiva ani în urmă, la San Francisco în California, o 
insulă din Oceanul Pacific, Insula Spencer14, a fost vândută 
bogătaşului William N. Kolderup, care l-a devansat cu cinci 
sute de mii de dolari pe concurentul său ]. R. Iaskinar, din 
Stockton. 

Insula Spencer fusese plătită cu suma de patru milioane 
de dolari. Este adevărat că era o insulă locuită, situată la 
câteva grade doar de coasta californiană, cu păduri, cursuri 
de apă, sol productiv şi solid, câmpuri şi păşuni ce puteau fi 
cultivate, şi nu o regiune vagă, poate o mare acoperită de 
gheţuri veşnice, apărată de banchize de netrecut şi pe care, 
probabil, nimeni nu o va putea cuceri vreodată. Era deci de 
presupus că domeniul incert al polului pus la licitaţie nu va 
atinge niciodată un preţ atât de mare. 

Totuşi, în acea zi, ciudăţenia afacerii atrase, dacă nu mulţi 
amatori serioşi, cel puţin un mare număr de curioşi, dornici 
să afle deznodământul. Lupta urma să fie foarte 
interesantă. 

În plus, de când sosiseră la Baltimore, delegaţii europeni 
fuseseră înconjurați, căutaţi şi bineînţeles asaltaţi de 
ziarişti. Aşa cum se întâmplă în America, nu era de mirare 
că opinia publică era surescitată la maximum. De aici, 
pariuri absurde - forma cea mai obişnuită pe care o ia 
această surescitare în Statele Unite, un exemplu care 


începe să contamineze şi Europa. Dacă cetăţenii 
Confederaţiei americane, cei din Noua Anglie ca şi cei din 
statele din centru, din vest şi din sud se împărțeau în 
grupuri având opinii diferite, toţi, bineînţeles, făceau urări 
pentru ţara lor. Sperau că Polul Nord se va adăposti sub 
faldurile drapelului cu treizeci şi opt de stele. Şi, totuşi, 
erau destul de neliniştiţi. Nu se temeau de Rusia, nici de 
Suedia-Norvegia, nici de Danemarca sau de Olanda, ale 
căror şanse erau mici. Dar Regatul Unit venise cu ambițiile 
sale teritoriale, cu tendinţa de a absorbi totul, cu 
binecunoscuta-i tenacitate, cu bancnotele-i invadatoare. 
Deci pariară pe sume mari. Se paria pe America sau pe 
Great-Britain aşa cum ar fi fost pe cai de curse şi aproape la 
paritate. În ceea ce priveşte Danemark, Sweden, Holland şi 
Russia, cu toate că aveau cote între 12 şi 13,5 la 1, nu 
găseau cumpărători. 

Licitaţia era anunţată pentru ora douăsprezece. De 
dimineaţă, înghesuiala curioşilor încurca traficul pe Bolton 
Street. Opinia publică fusese stârnită încă din ajun. Cu 
ajutorul cablului transatlantic, ziarele fuseseră informate că 
majoritatea pariurilor propuse de americani erau acceptate 
de englezi, şi Dean 'Toodrink afişase imediat această cotă în 
sala de licitaţii. Se zvonea că guvernul Marii Britanii pusese 
fonduri considerabile la dispoziţia maiorului Donellan... La 
Oficiul Amiralității, scria New York Herald, lorzii Amiralității 
îndemnau lumea să cumpere pământuri arctice, desemnate 
de mult pentru a figura pe lista coloniilor engleze etc. 

Ce era adevărat în aceste ştiri, şi ce nu în aceste zvonuri? 
Nu se ştia. Dar, în această zi, la Baltimore, oamenii chibzuiţi 
gândeau că, dacă North Polar Practical Association va fi 
lăsată să lupte doar cu fondurile sale, înfruntarea s-ar putea 
termina cu victoria Angliei. Din această cauză cei mai 
înfocaţi yankei încercară să facă presiuni asupra guvernului 
de la Washington. În mijlocul acestei efervescenţe, noua 
Societate, întruchipată în modesta persoană a agentului său 


William S. Forster, nu părea să se sinchisească de acest 
entuziasm general, ca şi cum ar fi fost sigură de succes. 

Pe măsură ce se apropia ora începerii licitaţiei, mulţimea 
se înghesuia de-a lungul străzii Bolton. Cu trei ore înainte 
de deschiderea uşilor, nu mai puteai să ajungi în sala de 
vânzare. Deja tot spaţiul rezervat publicului era umplut la 
maximum, zidurile păreau să explodeze. Un număr de 
locuri, înconjurate de-o barieră, fuseseră rezervate 
delegaților europeni. Cel puţin să aibă posibilitatea de-a 
urmări etapele licitaţiei şi de a-şi anunţa ofertele la 
momentul potrivit. 

Erau prezenţi Eric Baldenak, Boris Karcov, Jacques 
Jansen, Jan Harald, maiorul Donellan şi secretarul său Dean 
Toodrink. Formau un grup compact care-şi strângea 
rândurile asemenea soldaţilor dintr-un detaşament de asalt. 
Şi într-adevăr, ai fi putut spune că urmau s-o pornească la 
asaltul Polului Nord! 

Din partea Americii nu se prezentase nimeni, în afară de 
angrosistul de morun, a cărui faţă vulgară exprima o 
indiferenţă totală. Sigur, părea cel mai puţin emoţionat din 
toată asistenţa şi nu se gândea decât la vinderea 
încărcăturii pe care o aştepta să vină cu vasele dinspre 
Terra Nova. Cine erau deci capitaliştii reprezentaţi de acest 
personaj, cei ce poate vor pune în mişcare milioane de 
dolari? Această întrebare era de natură să stimuleze din 
plin curiozitatea publică. 

Şi, într-adevăr, nimeni nu bănuia că ]. I. Maston şi doamna 
Evangeline Scorbitt erau amestecați în această afacere. Şi 
cum ar fi bănuit de altfel? Amândoi erau prezenţi totuşi, 
pierduţi undeva în mulţime, fără loc rezervat, înconjurați de 
câţiva membri ai Gun-Club-ului, colegi ai lui ]. I. Maston. 
Simpli spectatori, în aparenţă, păreau să fie complet 
dezinteresaţi. Nici William S. Forster nu părea să-i 
cunoască. 

Se înţelege că, contrar uzanțelor stabilite în sălile de 
licitaţii, obiectul vânzării nu va fi expus în faţa publicului. 


Nu-şi puteau trece din mână în mână Polul Nord, nici să-l 
examineze pe toate feţele, nici să-l privească cu lupa, nici 
să-l frece cu degetul pentru a-şi da seama dacă patina 
timpului era reală sau artificială, ca la un bibelou antic. Şi, 
totuşi, antic era, din epoca anterioară epocii de fier, de 
bronz, de piatră, adică epocilor preistorice, deoarece data 
de la începutul lumii! 

Totuşi, dacă polul nu figura pe biroul evaluatorului, o hartă 
mare, aşezată la vedere, indica prin culorile distincte 
configuraţia regiunilor arctice. La şaptesprezece grade 
deasupra Cercului Polar, o linie roşie, foarte pronunţată, 
trasată pe paralela optzeci şi patru înconjura partea din 
glob pe care North Polar Practicai Association voia s-o pună 
în vânzare. Se părea că această regiune era ocupată de o 
mare acoperită cu o carapace îngheţată de o grosime 
imensă. Dar asta era treaba cumpărătorilor. Cel puţin, nu 
urmau să fie înşelaţi asupra naturii mărfii! 

La ora douăsprezece fix, evaluatorul Andrew R. Gilmour 
intră printr-o mică uşă ce se afla pe peretele din fundul sălii 
şi luă loc la birou. Deja Flint, aprodul, cu vocea tunătoare, 
se plimba greoi, cu mersul legănat asemeni unui urs în 
cuşcă, de-a lungul barierei ce-l despărţea de public. 
Amândoi se gândeau la onorariul enorm ce-l vor încasa. Se 
înţelege că această vânzare era făcută cu bani peşin, sau 
cash, cum spun americanii. 

În ceea ce priveşte suma, oricât de mare, va fi integral 
vărsată în mâinile delegaților, în contul ţărilor care nu vor fi 
beneficiarele bunului licitat. 

În acel moment clopoţelul din sală, sunând cu toată forţa, 
anunţă în afara sălii, este cazul să spunem urbi et orbi, că 
licitaţia urma să înceapă. 

Ce moment solemn! Toate inimile palpitau în cartier ca şi 
în oraş. Din strada Bolton şi din străduţele învecinate, 
rumoarea se propagă prin agitația publicului şi pătrunse în 
sală. 


Andrew R. Gilmour trebui să aştepte ca acest murmur să 
se calmeze pentru a lua cuvântul. 

Atunci se ridică şi-şi plimbă privirea peste asistenţă. Apoi, 
lăsându-şi ochelarii să-i cadă pe piept spuse cu o voce puţin 
emoţionată: 

— Domnilor, la propunerea guvernului federal şi datorită 
acceptării acestei propuneri de către unele state din Lumea 
Nouă, şi chiar de pe Vechiul Continent, vom pune în 
vânzare un lot de teritorii situate în jurul Polului Nord, aşa 
cum se găseşte şi limitat de paralela de optzeci şi patru, fie 
că sunt continente, mări, strâmtori, insule, insulițe, 
banchize, părţi solide, sau lichide. 

Apoi, îndreptându-şi degetul spre perete, continuă: 

— Vă rog să vă uitaţi pe harta ce a fost făcută în urma 
celor mai recente descoperiri. Veţi vedea că suprafaţa 
acestui lot cuprinde aproximativ patru sute mii de mile 
pătrate. Astfel, pentru a uşura vânzarea, s-a hotărât ca 
licitaţia să se facă luându-se ca bază mila pătrată. Un 
cent15 va valora deci, în cifre rotunde, patru sute şapte mii 
de cenți, iar un dolar mila pătrată - patru sute şapte mii de 
dolari. Puţină linişte, domnilor! 

Recomandarea nu era făcută degeaba, căci neliniştea 
publicului se traducea printr-un tumult pe care strigarea 
preţurilor de-abia putea să-l domine. 

Când se făcu puţină linişte, în urma intervenţiei aprodului 
Flint, care urla ca o sirenă de alarmă pe timp de ceaţă, 
Andrew R Gilmour reluă: 

— Înainte de-a începe, trebuie să amintesc încă una din 
clauzele adjudecării: imobilul va rămâne definitiv câştigat şi 
dreptul de proprietate va fi în afara oricărei contestaţii din 
partea vânzătorilor, aşa cum este el acum circumscris de 
latitudinea nordică de 84* şi indiferent de modificările 
geografice sau meteorologice ce se vor putea produce în 
viitor! 

Andrew R. Gilmour trebui să aştepte ca acest murmur să 
se calmeze pentru a lua cuvântul. 


Mereu apărea această clauză ciudată, introdusă în 
document, şi care, chiar dacă suscita glumele unora, trezea 
atenţia altora. 

— Licitaţia este deschisă, strigă evaluatorul cu o voce 
emoţionată. 

Şi, în timp ce ciocănelul de fildeş se balansa în mâna sa, 
obişnuinţa argoului în materie de vânzări publice îl făcu să 
adauge cu o voce nazală: 

— Avem cumpărător la zece cenți per mila pătrată! 

Zece cenți, sau o zecime de dolar, asta însemna o sumă de 
patruzeci de mii şapte sute de dolari pentru totalitatea 
teritoriului arctic. 

Oferta fu imediat mărită de Eric Baldenak în numele 
guvernului danez. 

— Douăzeci de cenți! Spuse acesta. 

— Treizeci de cenți! Strigă Jacques Jansen în numele 
Olandei. 

— Treizeci şi cinci! Spuse Jan Harald în numele Suediei- 
Norvegiei. 

— Patruzeci! Spuse colonelul Boris Karcov în numele 
tuturor ruşilor. 

Aceasta reprezenta deja o sumă de şaizeci şi două de mii 
opt sute de dolari16, iar licitaţia de-abia începuse! 

Trebuie să precizăm că reprezentantul Marii Britanii nu 
deschisese încă gura, nici măcar nu-şi dezlipise buzele pe 
care le ţinea bine strânse. 

În ceea ce-l priveşte pe William S. Forster, angrosistul de 
morun, acesta păstra o tăcere de nepătruns. Şi, chiar în 
acel moment, părea mai degrabă absorbit în lectura 
ziarului Mercurial of New Found Land care-i anunţa sosirile 
şi cursurile zilei pe pieţele Americii. 

— La patruzeci de cenți mila pătrată, repeta Flint cu o 
voce ce părea a unei privighetori, la patruzeci de cenți! 

Cei patru colegi ai maiorului Donellan se priviră între ei. 
Îşi epuizaseră deja creditul încă de la începutul luptei? Erau 
deja obligaţi să păstreze tăcerea? 


— Haideţi, domnilor, continuă Andrew R. Gilmour, la 
patruzeci de cenți! Cine oferă mai mult? Patruzeci de cenți! 
Calota polară valorează mai mult... 

Aveai impresia că va adăuga: 

— Gheaţă pură, garantată. Dar delegatul danez spuse: 

— Cincizeci de cenți! 

Şi delegatul olandez oferi cu zece cenți mai mult. 

— La şaizeci de cenți mila pătrată! Strigă Flint. La şaizeci 
de cenți! Nimeni nu mai oferă nimic? 

Aceşti şaizeci de cenți reprezentau deja respectabila sumă 
de două sute patruzeci şi patru de mii două sute de 
dolari17. 

Asistenţa primi oferta Olandei cu un murmur de 
satisfacţie. Lucru bizar şi în acelaşi timp uman, sărmanii 
fără o para ce se aflau acolo, pârliţii aceia ce nu aveau nici 
un chior în buzunare păreau cei mai interesaţi de această 
luptă cu lovituri în dolari. 

Totuşi, după intervenţia lui Jacques Jansen, maiorul 
Donellan, ridicând capul, îl privi pe secretarul său Dean 
Toodrink. Dar, la un imperceptibil semn negativ al acestuia, 
rămase cu gura închisă. 

William S. Forster, cufundat în lectura mercurialelor sale, 
făcea adnotaţii cu creionul pe marginea ziarului. 

În ceea ce-l priveşte pe ]. T. Maston, acesta răspunse cu o 
mişcare de cap surâsului doamnei Evangeline Scorbitt. 

— Haideţi, domnilor, puţin antren! Ne plictisim! Apatie 
totală! Apatie totală! Reluă Andrew R. Gilmour. Haideţi! 
Nimeni nu mai spune nimic? Adjudecă deja? 

Şi ciocănelul său cădea şi se ridica ca un sfeştoc între 
degetele unui ţârcovnic. 

— Şaptezeci de cenți! Spuse profesorul Jan Harald, cu o 
voce ce tremura puţin. 

— Optzeci! Ripostă imediat colonelul Boris Karcov. 

— Haideţi! Optzeci de cenți! Strigă Flint, ai cărui ochi 
mari, rotunzi ardeau parcă de febra licitaţiilor. 


Un gest al lui Dean Toodrink îl făcu pe maiorul Donellan să 
se ridice de pe scaun ca împins de un resort. 

— O sută de cenți! Spuse, pe un ton sec, reprezentantul 
Marii Britanii. 

Aceste cuvinte angajau Anglia cu patru sute şapte mii de 
dolari18. 

Cei ce pariaseră pentru Regatul Unit strigară un „ura” 
puternic, la care o parte din public răspunse înapoi ca un 
ecou. 

Cei ce pariaseră pentru America se priviră, destul de 
dezamăgiţi. Patru sute şapte mii de dolari? O sumă cam 
mare pentru acea fantezistă regiune a Polului Nord. Patru 
sute şapte mii de dolari de aisberguri, câmpuri de gheaţă şi 
de banchize! 

Şi reprezentantul lui North Polar Practical Association 
care nu spunea nimic, care nici măcar nu-şi ridică privirea! 
Oare când se va hotări să lanseze o ofertă mai mare? Dacă 
dorise să aştepte ca delegaţii danez, suedez, olandez şi rus 
să-şi epuizeze creditele, momentul părea că sosise. Într- 
adevăr, atitudinea lor demonstra că, în faţa celor „o sută de 
cenți” ai maiorului Donellan, se hotărâseră să abandoneze 
câmpul de bătaie. 

— La o sută de cenți mila pătrată! Repetă de două ori 
evaluatorul. 

— O sută de cenți! O sută de cenți! O sută de cenți! Repetă 
aprodul Flint, punându-şi palma pe jumătate strânsă în faţa 
gurii ca o portavoce. 

— Nimeni nu oferă mai mult? Reluă Andrew R. Gilmour. Aţi 
înţeles? Aţi hotărât? Nimeni nu regretă? Adjudecăm? Şi-şi 
încovoia braţul care flutura ciocănelul, plimbându-şi 
privirea provocatoare asupra celor prezenţi, al căror 
murmur se topi într-o linişte apăsătoare. 

— O dată! De două ori! Continuă evaluatorul. 

— O sută douăzeci de cenți, rosti liniştit William S. Forster, 
fără a-şi ridica măcar privirea, după ce-şi întoarse pagina 
ziarului. 


— Hip! Hip! Hip! Strigară cei ce pariaseră pe Statele 
Unite ale Americii. 

Maiorul Donellan se ridică la rândul său. Gâtul lung pivota 
mecanic de la unghiul format de cei doi umeri şi buzele-i se 
lungeau ca un cioc. Îl fulgera cu privirea pe reprezentantul 
Companiei americane, dar fără a reuşi să-i atragă atenţia. 
Ticălosul ăla de William S. Forster nici măcar nu se mişcă. 

— O sută patruzeci, spuse maiorul Donellan. 

— O sută şaizeci, spuse Forster. 

— O sută optzeci, strigă maiorul. 

— O sută nouăzeci, mormăi Forster. 

— O sută nouăzeci şi cinci de cenți! Urlă exasperat 
delegatul Marii Britanii. 

Lansând această sumă, îşi încrucişă braţele pe piept, 
sfidând parcă cele treizeci şi opt de state ale Confederaţiei. 

Se lăsă o linişte atât de adâncă, încât puteai auzi mergând 
furnica, înotând obleţul, zburând fluturele, viermişorul 
căţărându-se, mişcându-se microbul. 'Toate inimile băteau. 
Toată suflarea era suspendată de buzele maiorului 
Donellan. Capul său, atât de mobil, nu se mai mişca. Dean 
Toodrink îşi scărpina ceafa cu atâta înverşunare, de parcă 
voia să-şi smulgă părul! 

Andrew R. Gilmour lăsă să treacă câteva minute ce părură 
„lungi ca secolele”. Angrosistul de morun continua să-şi 
citească ziarul şi să înscrie pe margine nişte cifre ce nu 
aveau evident nici o legătură cu afacerea prezentă. Oare şi 
el îşi epuizase creditul? Renunţă să mai liciteze? Oare 
această sumă de o sută nouăzeci şi cinci de cenți mila 
pătrată i se părea că atinsese ultimele limite ale 
absurdului? 

— O sută nouăzeci şi cinci de cenți! Reluă evaluatorul. Vom 
adjudeca... 

Şi ciocănelul său fu gata să cadă pe masă. 

— O sută nouăzeci şi cinci de cenți! Repetă Flint 

— Adjudecaţi! Adjudecaţi! 


Această comandă fu lansată de câţiva spectatori 
nerăbdători, ca un fel de blam dat, ezitărilor lui Andrew R. 
Gilmour. 

— O dată! De două ori! Strigă acesta. 

Şi toate privirile erau îndreptate spre reprezentantul lui 
North Polar Practical Association. 

Ei bine, acest bărbat surprinzător tocmai îşi sufla nasul 
îndelung, într-o mare batistă în carouri, ce-i acoperea în 
întregime orificiul foselor nazale. 

]. T. Maston îl săgeta cu privirea, în timp ce ochii doamnei 
Evangeline Scorbitt urmau aceeaşi direcţie. Şi puteai să-ţi 
dai seama, după paloarea feţelor lor, cât de violentă era 
emoția ce încercau să şi-o ascundă. De ce William S. Forster 
ezita să supraliciteze împotriva maiorului Donellan? 

William S. Forster îşi suflă nasul a doua oară, apoi şi a 
treia oară, cu zgomotul unei petarde. Dar între ultimele 
două suflări de nas, murmurase cu o voce înceată şi 
modestă: 

— Două sute de cenți! 

Un lung freamăt traversă sala. Apoi, uralele americane 
răsunară de zăngăniră ferestrele. 

Maiorul Donellan, învins, strivit, surprins, se lăsă să cadă 
lângă Dean 'Toodrink la fel de tulburat. La acest preţ mila 
pătrată, enorma sumă de opt sute paisprezece mii de 
dolari19 nu putea fi depăşită de creditul britanic. 

— Două sute de cenți! Repetă Andrew R. Gilmour. 

— Două sute de cenți! Strigă Flint. 

— O dată! De două ori! Continuă evaluatorul. Nimeni nu 
oferă mai mult? 

Maiorul Donellan, împins parcă de-o forţă necunoscută, se 
ridică din nou şi-i privi pe ceilalţi delegaţi. El reprezenta 
ultima speranţă pentru a opri ca proprietatea Polului Nord 
să nu scape Puterilor europene. Dar acest efort fu ultimul. 
Maiorul deschise gura, o închise la loc, şi Anglia, în 
persoana sa, se prâăbuşi pe bancă. 


— Adjudecat! Strigă Andrew Gilmour, lovind masa cu 
capul de fildeş al ciocănelului. 

— Hip! Hip! Hip! Pentru Statele Unite! Urlau câştigătorii 
ce pariaseră pe America. 

Într-o clipă, vestea despre achiziţie se răspândi în 
cartierele din Baltimore, apoi, prin firele aeriene, pe 
suprafaţa întregii Confederații, apoi prin cablurile 
submarine, irupse în Lumea Veche. 

North Polar Practical Association, prin intermediul omului 
său de paie, William S. Forster, devenise proprietara 
domeniului arctic, mărginit de paralela optzeci şi patru. 

Şi a doua zi, când William S. Forster se duse să facă 
declaraţia de punere în posesie, numele pe care-l dădu fu 
Impey Barbicane, în care reprezenta compania mai sus 
menţionata sub numele: Barbicane and Co. 

IV - ÎN CARE APAR VECHI CUNOŞTINŢE ALE TINERILOR 
NOŞTRI CITITORI. 

Barbicane and Co! Preşedintele unui cerc de artilerişti! De 
fapt, ce amestec aveau artileriştii în acest gen de poveste? 
Vom vedea. 

Este oare necesar să-i prezentăm oficial pe Impey 
Barbicane, preşedintele Gun-Club-ului din Baltimore, pe 
căpitanul Nicholl, pe ]. I. Maston, şi pe Tom Hunter cel cu 
picior de lemn, şi pe fercheşul Bilsby, şi pe colonelul 
Bloomberry, şi pe ceilalţi colegi ai lor? Nu! Dacă aceste 
personaje bizare au vreo douăzeci de ani în plus de când 
atenţia lumii întregi a fost atrasă asupra lor, ei au rămas 
aceiaşi oameni cu corpul la fel de schilodit, dar la fel de 
gălăgioşi, la fel de îndrăzneţi, „la fel de înflăcăraţi” când era 
vorba să se lanseze în vreo nouă aventură extraordinară. 
Timpul nu-şi pusese amprenta asupra acestei legiuni de 
artilerişti la pensie. Îi respectase, aşa cum respecta tunurile 
scoase din uz, ce mobilează muzeele vechilor arsenale. 

Dacă Gun-Club-ul număra la înfiinţare o mie opt sute 
treizeci şi trei de membri, este vorba despre persoane şi nu 
de membre, ca braţe sau picioare, de care majoritatea 


dintre ei duceau lipsă, dacă treizeci de mii cinci sute 
şaptezeci şi cinci de corespondenţi erau mândri de legătura 
ce-i unea de acest club, aceste cifre nu se micşoraseră. Ba 
dimpotrivă. Şi, datorită uimitoarei tentative pe care-o 
făcuseră pentru a stabili o comunicare directă între Pământ 
şi Lună, celebritatea clubului crescuse enorm. 

Nu am uitat ce răsunet a avut acea memorabilă experienţă 
pe care se cade s-o rezumăm pe scurt. 

La câţiva ani după Războiul de Secesiune, câţiva membri 
ai Gun-Club-ului, plictisiţi de lipsa de activitate, îşi 
propuseseră să lanseze o ghiulea până la Lună cu ajutorul 
unui Columbiad20 uriaş. 

Un tun lung de nouă sute de picioare21, cu un diametru 
de nouă picioare între ghinturi, fusese construit la City- 
Moon, pe solul peninsulei Florida, apoi încărcat cu patru 
sute de mii de livre22 de fulmicoton. Lansat de acest tun, 
un obuz cilindro-conic din aluminiu îşi luase zborul către 
astrul nopţii, sub presiunea a şase miliarde de litri de gaz. 
După ce a făcut înconjurul Lunii, din cauza unei devieri a 
traiectoriei sale, s-a întors pe Pământ pentru a se prăbuşi în 
Oceanul Pacific, la latitudinea nordică de 27*7' şi 
longitudinea vestică de 41*37'. Fregata Susquehanna, 
aparţinând Marinei federale, îl pescuise la suprafaţa 
oceanului, spre marele noroc al pasagerilor din obuz. 

Pasageri, într-adevăr! Doi membri ai Gun-Club-ului, 
preşedintele acestuia, Impey Barbicane, şi căpitanul 
Nicholl, însoţiţi de un francez, foarte cunoscut datorită 
curajului său temerar, luaseră loc în acel vagon-proiectil. 
Toţi trei reveniseră sănătoşi din acea călătorie. Dar, dacă 
cei doi americani erau încă aici, gata să-şi rişte vieţile în 
vreo nouă aventură, francezul Michel Ardan nu mai era. 

Întors în Europa, se îmbogăţise, se pare, ceea cenua 
surprins pe nimeni, şi acum îşi „planta varză”, aşa cum spun 
francezii, o mânca, ba chiar o digera, dacă ar fi să-i credem 
pe cei mai bine informaţi jurnalişti. 


După această aventură neprevăzută, Impey Barbicane şi 
Nicholl trăiseră relativ liniştiţi de pe urma activităţii lor. 
Mereu dornici să înfăptuiască lucruri grandioase, visau la 
alte aventuri de acest gen. Banii nu le lipseau. Le 
rămăseseră de pe urma ultimei afaceri două sute de mii de 
dolari, din cele cinci milioane şi jumătate pe care-i 
adunaseră prin subscripţie publică, deschisă în Lumea 
Nouă şi în Lumea Veche. În afară de asta, doar faptul că se 
arătau de-a lungul Statelor Unite în proiectilul lor de 
aluminiu, ca nişte vieţuitoare ciudate în cuşcă, le adusese 
frumoase sume de bani şi culeseseră toată gloria pe care şi- 
ar dori-o cea mai ambițioasă fiinţă umană. 

Impey Barbicane şi căpitanul Nicholl ar fi putut deci să 
stea liniştiţi, dacă plictiseala nu şi-ar fi spus cuvântul. Şi, 
pentru a ieşi din letargie, fără îndoială, cumpăraseră aceste 
terenuri arctice. 

Totuşi, să nu uităm că, dacă această achiziţie putuse fi 
făcută la preţul de opt sute de mii de dolari şi mai mult, 
acest lucru se datora doamnei Evangeline Scorbitt care 
contribuise cu suma ce lipsea. Datorită acestei femei 
generoase, Europa a fost învinsă de America. 

lată în ce consta această generozitate: 

Dacă, de la întoarcerea lor, preşedintele Barbicane şi 
căpitanul Nicholl se bucurau de-o extraordinară celebritate, 
acest lucru se datora unei persoane ce-şi avea meritul său. 

Bănuiţi, desigur, că este vorba de ]. I. Maston, înflăcăratul 
secretar al Gun-Club-ului. Oare nu acestui îndemânatic 
calculator îi datorăm formulele matematice ce permiseseră 
să se încerce marea experienţă citată mai sus? Dacă nu-şi 
însoţise cei doi colegi în călătoria lor extraterestră, nu din 
cauza fricii nu o făcuse, fir-ar să fie de ghiulea! Dar, domnul 
artilerist, ciung de mâna dreaptă, avea un craniu de 
gutapercă din cauza unuia din acele accidente prea 
obişnuite în timpul războiului. Şi, într-adevăr, dacă l-ar fi 
arătat locuitorilor Selenei, ce idee şi-ar fi făcut aceştia 


despre locuitorii Terrei? La urma urmei, Luna nu este decât 
umilul ei satelit! 

Spre regretul lui, ]. T. Maston se resemnase să nu plece. 
Totuşi, nu trândăvi. După ce construi un imens telescop, ce 
fu înălţat pe vârful Long's Peak, unul dintre vârfurile cele 
mai înalte ale Munţilor Stâncoşi, s-a dus şi el acolo. Apoi, în 
momentul în care proiectilul fu semnalat descriind pe cer 
traiectoria-i maiestuoasă, nu-şi mai părăsi postul de 
observaţie. Acolo, în faţa ocularului gigantului instrument, 
îşi încredinţase misiunea de a-şi urmări prietenii, al căror 
vehicul aerian zbura prin spaţiul ceresc. 

Îndrăzneţii călători păreau pierduţi pentru totdeauna 
pentru Pământ. Într-adevăr, te puteai teme că proiectilul, 
menţinut pe-o nouă orbită datorită atracției Lunii, să fie 
nevoit să graviteze la infinit în jurul astrului nopţii, ca un 
satelit. Dar nu! O deviaţie, pe care am putea-o numi 
providenţială, modificase direcţia proiectilului. După ce 
făcuse înconjurul Lunii, în loc s-o atingă, antrenat într-o 
cădere progresiv accelerată, revenise spre sferoidul nostru 
cu o viteză de cincizeci şi şapte de mii şase sute de leghe pe 
oră, în momentul în care se scufunda în adâncurile 
Oceanului Pacific. 

Din fericire, masele lichide ale oceanului amortizaseră 
căderea, ce fusese observată de fregata americană 
Susquehanna. Imediat ştirea fusese transmisă lui ]. [. 
Maston. Secretarul Gun-Club-ului revenise în grabă de la 
observatorul de pe Long's Peak, pentru a ajuta la operaţiile 
de salvare. Se făcuseră sondaje în locul unde se scufundase 
proiectilul, şi devotatul ]. I. Maston nu ezitase să îmbrace 
costumul de scafandru pentru a-şi găsi prietenii. 

În realitate, nu ar fi fost nevoie de atâta efort. Proiectilul 
de aluminiu, deplasând o cantitate de apă superioară 
greutăţii lui, se ridicase la suprafaţă, după superbul 
plonjon. Şi, în aceste condiţii, preşedintele Barbicane, 
căpitanul Nicholl şi Michel Ardan fuseseră găsiţi la 


suprafaţa oceanului, jucând domino în închisoarea lor 
plutitoare. 

Desigur, ]. 'I. Maston nu era un tip frumos, cu craniul său 
artificial şi cu antebraţul drept înmănuşat cu un cârlig 
metalic. Nici tânăr nu era, având cincizeci şi opt de ani 
bătuţi pe muchie, în momentul în care începe această 
poveste. Dar originalitatea caracterului său, strălucirea 
inteligenţei sale, focul ce-i lumina privirea, pasiunea ce-o 
punea în tot ce întreprindea făcuseră din el tipul ideal în 
ochii doamnei Evangeline Scorbitt. Creierul său, cu grijă 
înmagazinat sub calota de gutapercă, era intact şi trecea 
încă, pe drept cuvânt, drept unul dintre cei mai remarcabili 
calculatori din epoca sa. 

Or, doamnei Evangeline Scorbitt, cu toate că cel mai mic 
calcul ii producea migrene, îi plăceau matematicienii, chiar 
dacă nu-i plăcea matematica. Îi considera nişte fiinţe 
superioare, dintr-o speţă deosebită. Gândiţi-vă! Capete în 
care x-urile se hâţâne ca nucile într-un sac, creiere ce se 
joacă cu semnele algebrice, mâini ce jonglează cu 
integralele triple, asemeni unui echilibrist cu paharele şi 
sticlele sale, inteligenţe care înţeleg formule ca aceasta: O 
(xyz) dxdydz! 

Da! Aceşti savanţi i se păreau demni de toată admiraţia şi 
cei mai potriviţi pentru ca o femeie să se simtă atrasă de ei 
proporţional cu masa şi invers proporţional cu pătratul 
distanţei. ]. I. Maston era destul de corpolent pentru a 
exercita asupra sa o atracţie irezistibilă şi, în ceea ce 
priveşte distanţa, aceasta va fi absolut nulă, dacă vreodată 
vor putea aparţine unul celuilalt. 

Acest lucru, trebuie să-l spunem, îl neliniştea pe secretarul 
Gun-Club-ului, care nu căutase niciodată bucuria unor 
minuni atât de strânse. De altfel, doamna Evangeline 
Scorbitt nu mai era aşa de tânără la cei patruzeci şi cinci de 
ani ai săi, cu părul lipit de tâmple, ca o stofă vopsită şi 
revopsită, cu gura mobilată cu dinţi prea lungi din care nu- 
şi pierduse niciunul, cu talia fără formă, cu mers dizgraţios. 


Pe scurt avea aparenţa unei fete bătrâne, cu toate că fusese 
căsătorită, doar câţiva ani, este adevărat. Dar era o 
persoană încântătoare, căruia nu i-ar fi lipsit nimic din 
bucuriile terestre, dacă ar fi putut să se anunţe în saloanele 
din Baltimore drept doamna ]. I. Maston. 

Averea acestei văduve era considerabilă. Nu că ar fi fost 
bogată precum Gould, Mackay, Vanderbilt, Gordon Bennett, 
a căror avere depăşeşte miliardul şi care ar putea să-i dea 
de pomană unui Rothschild! Nu că ar fi posedat trei sute de 
milioane ca doamna Moses Carper, două sute de milioane 
ca doamna Stewart, optzeci de milioane ca doamna 
Crocker, trei văduve, trebuie să menţionăm acest lucru! 
Nici că era bogată ca doamna Hammersley, doamna Helly 
Green, doamna Maffitt, doamna Marshall, doamna Para 
Stevens, doamna Mintury şi alte câteva! Totuşi, ar fi avut 
dreptul să participe la acel memorabil festin de la Hotelul 
de pe Fifth Avenue, din New York, unde nu erau admişi 
decât invitaţi de cinci ori milionari. În realitate, doamna 
Evangeline Scorbitt dispunea de patru milioane bune de 
dolari, respectiv douăzeci de milioane de franci, pe care-i 
moştenise de la John P. Scorbitt, îmbogăţit făcând comerţ cu 
articole de modă şi cu carne de porc sărată. Ei bine, 
această avere, generoasa văduva ar fi fost bucuroasă s-o 
întrebuinţeze în profitul lui ]. 'I. Maston, căruia i-ar fi adus o 
comoară de tandreţe mult mai inepuizabilă. 

Şi, aşteptând ca acest lucru să se întâmple, la cererea lui ]. 
T. Maston, doamna Evangeline Scorbitt consimţise de 
bunăvoie să pună câteva mii de dolari în afacerea lui North 
Polar Practical Association, fără măcar să ştie despre ce era 
vorba. 

Este adevărat că prezenţa lui ]. I. Maston era o chezăşie 
că întreprinderea nu putea să fie decât grandioasă, 
sublimă, supraomenească. Trecutul secretarului Gun-Club- 
ului era o garanţie pentru viitor. 

Vă imaginaţi că, după adjudecare, când se făcuse 
înscrierea titlului de proprietate şi ea află cum Consiliul de 


administraţie al noii Societăţi urma să fie prezidat de 
preşedintele Gun-Club-ului sub firma Barbicane and Co., 
încrederea ei deveni totală. Din moment ce ]. I. Maston 
făcea parte din acel „and Co.”, oare nu trebuia să se felicite 
că era cea mai puternică acţionară? 

Astfel, doamna Evangeline Scorbitt devenise proprietara 
celei mai mari părţi din acele regiuni borale mărginite de 
paralela 84*. Nici mai mult, nici mai puţin! Dar ce va face 
ea cu acea parte, sau mai degrabă, cum pretindea 
Societatea să scoată un profit din acel domeniu inaccesibil? 

Aceasta era problema, şi, dacă din punct de vedere al 
întrebărilor băneşti, aceasta o interesa în mod special pe 
doamna Evangeline Scorbitt, ea interesa lumea întreagă 
din cauza curiozităţii fireşti. 

Această femeie admirabilă încercase să-l descoasă pe ]. 1. 
Maston, foarte discret de altfel, înainte de-a investi în 
această afacere. Dar ]. I. Maston fusese cât se poate de 
zgârcit cu dezvăluirile. Doamna Evangeline Scorbitt urma 
să afle în curând despre ce era vorba, dar nu înainte ca 
universul să fie uimit de scopul urmărit de noua Societate! 

Fără îndoială, în mintea sa era vorba despre o 
întreprindere care, cum spunea Jean-Jacques Rousseau, 
„nu a avut nici un exemplu şi nu va avea imitări”, o operă 
destinată să depăşească tentativa făcută de membrii Gun- 
Club-ului pentru a intra în comunicare directă cu satelitul 
terestru. 

Când insista, ]. I. Maston, apăsându-şi cârligul pe buzele 
pe jumătate închise, se mărginea să spună: 

— Dragă doamnă Scorbitt, aveţi încredere! 

Şi dacă doamna Evangeline Scorbitt avusese încredere 
„înainte”, ce inerentă bucurie va simţi „după”, când 
înflăcăratul secretar îi va atribui triumful Statelor Unite ale 
Americii şi înfrângerea Europei nordice. 

— Dar, nu pot, în sfârşit, să aflu acum? Întrebă ea, 
surâzând eminentului calculator. 


— Veţi afla în curând! Îi răspunse ]. I. Maston, scuturându- 
i cu putere mâna coasociatei sale, aşa cum fac americanii. 

Această scuturare avu drept efect calmarea nerăbdării 
doamnei Evangeline Scorbitt. 

Câteva zile mai târziu, Lumea Nouă şi cea Veche fură la 
rândul lor tulburate, fără a mai vorbi despre şocul ce le 
aştepta în viitor când vor cunoaşte proiectul cu totul 
absurd, pentru realizarea căruia North Polar Practical 
Association urma să facă apel la subscripţia publică. 

De fapt, dacă Societatea achiziţionase această porţiune 
din regiunile circumpolare, o făcuse în scopul exploatării... 
zăcămintelor de cărbune ale Polului Nord! 

V - ŞI, ÎN PRIMUL RÂND, PUTEM ADMITE CĂ EXISTĂ 
ZĂCĂMINTE DE CĂRBUNE ÎN APROPIEREA POLULUI 
NORD? 

Aceasta fu prima întrebare pe care şi-o puseră oamenii ce 
aveau puţină logică. 

— De ce-ar exista zăcăminte de cărbuni în jurul Polului 
Nord? Se întrebau unii. 

— De ce să nu existe? Răspundeau alţii. 

După cum se ştie, straturile de cărbuni, care sunt 
răspândite în numeroase locuri de pe suprafaţa globului, 
abundă în diverse regiuni ale Europei. Cele două Americi 
posedă cantităţi considerabile şi probabil că Statele Unite 
sunt cele mai bogate. Aceste zăcăminte nu lipsesc nici în 
Anglia, nici în Asia, nici în Oceania. 

Pe măsură ce explorarea teritoriilor globului avansează, se 
descoperă astfel de zăcăminte în toate straturile geologice, 
antracitul în terenurile cele mai vechi, huila în terenurile 
carbonifere superioare, lignitul în terenurile secundare şi 
terțiare. Combustibilul mineral nu va lipsi pe o perioadă ce 
se cifrează la sute de ani. 

Şi totuşi, extracția cărbunelui, din care doar Anglia 
singură produce o sută şaizeci de milioane de tone, este, 
anual, de patru sute de milioane de tone în întreaga lume. 
Consumul creşte datorită nevoilor tot mai mari în industrie. 


Chiar dacă electricitatea va înlocui aburul ca forţă motrice, 
cantitatea de cărbune necesară pentru producerea acestor 
forţe rămâne aceeaşi. Stomacul industrial nu trăieşte decât 
cu cărbune, nu mănâncă altceva. Industria este un animal 
„carbonivor”, trebuie bine hrănit. 

Şi apoi, acest cărbune nu este doar un combustibil, ci este 
şi substanţa telurică din care ştiinţa obţine cele mai multe 
produse şi subproduse pentru diverse utilizări. 
Transformările pe care le suferă în creuzetele din 
laboratoare îi permit să vopsească, să îndulcească, să 
aromatizeze, să vaporizeze, să purifice, să încălzească, să 
lumineze, să împodobească, producând diamante. Este la 
fel de folositor ca fierul, ba chiar mai util. 

Din fericire, nu trebuie să ne temem că acest metal, fierul, 
se va epuiza vreodată, întrucât constituie chiar compoziţia 
globului nostru terestru. În realitate, Pământul trebuie 
considerat ca o masă de fier mai mult sau mai puţin 
combinată cu carbon în stare de fluiditate, din cauza 
temperaturii foarte ridicate, acoperită cu silicați lichizi, un 
fel de zgură incandescentă deasupra căreia plutesc rocile 
solide şi apa. Celelalte metale, la fel ca apa şi piatra, nu 
intră decât într-o proporţie extrem de redusă în compoziţia 
sferoidului nostru! 

Dar dacă consumul de fier este asigurat până la sfârşitul 
veacurilor, cel de cărbune nu este. Ba chiar deloc! Oamenii 
cu experienţă ce se preocupă de viitorul îndepărtat, de 
peste sute de ani, trebuie să caute zăcămintele de cărbune 
peste tot unde natura prevăzătoare le-a format în epocile 
geologice. 

— Perfect! Răspundeau opozanţii. 

Şi în Statele Unite, ca peste tot, există oameni cărora, din 
invidie sau ură, le place să denigreze, ca să nu mai vorbim 
şi despre cei care contrazic din plăcerea de-a contrazice. 

— Perfect! Spun opozanţii. Dar de ce să existe cărbune la 
Polul Nord? 


— De ce? Răspundeau partizanii preşedintelui Barbicane. 
Pentru că, după toate aparențele, în epoca formațiunilor 
geologice, volumul soarelui era atât de mare, încât, conform 
teoriei domnului Blandet, diferenţa de temperatură a 
Ecuatorului şi a polilor era foarte mică. Pe atunci, imense 
păduri acopereau regiunile septentrionale ale globului, cu 
mult înainte de apariţia omului, când planeta noastră era 
supusă acţiunii permanente a căldurii şi a umidității. 

Această teorie era prezentată în zeci de articole, unele 
hazlii, altele ştiinţifice, de revistele, ziarele, revistele 
periodice ilustrate aflate în slujba Societăţii. Aşadar, aceste 
păduri, îngropate în timpul enormelor convulsii ce-au 
zguduit globul înainte de forma definitivă de astăzi, se 
transformaseră desigur în zăcăminte de cărbune, sub 
acţiunea timpului, a apelor şi a căldurii intense. Ipoteza 
conform căreia domeniul polar ar fi bogat în zăcăminte de 
cărbuni, gata să se deschidă sub târnăcopul minerului, este 
cât se poate de acceptabilă. 

Mai mult, existau fapte incontestabile care întăreau 
această teorie. Oamenii practici, care nu vor să se bazeze 
pe simple probabilităţi, nu pun la îndoială aceste fapte de 
natură să permită autorizarea căutării diferitelor varietăţi 
de cărbune în regiunile boreale. 

Exact despre acest lucru discutau, câteva zile mai târziu, 
maiorul Donellan şi secretarul său, într-un colţ întunecat al 
tavernei Two Friends. 

— Eh, spunea Dean Toodrink, oare acest Barbicane, pe 
care aş vrea să-l văd spânzurat într-o zi, o fi având 
dreptate? 

— Este posibil, răspunse maiorul Donellan, şi chiar aş 
adăuga că este sigur. 

— Dar, atunci, poţi câştiga averi exploatând regiunile 
polare! 

— Desigur! Răspunse maiorul. Dacă America de Nord 
posedă vaste zăcăminte de combustibil mineral, dacă tot 
timpul se descoperă altele noi, desigur că rămân multe de 


descoperit, domnule Toodrink. Regiunile arctice par să fie o 
anexă a acestui continent american. Asemănătoare din 
punct de vedere al formării şi al aspectului. În mod special, 
Groenlanda este o prelungire a Lumii Noi şi este sigur că 
Groenlanda ţine de America... 

— Aşa cum un cap de cal, a cărui formă o are această 
insulă, ţine de trupul animalului, spuse secretarul maiorului 
Donellan. 

— Mai adaug, reluă acesta, că atunci când a explorat 
teritoriile groenlandeze, profesorul Nordenskiold a 
recunoscut formaţiuni sedimentare, constituite din gresie şi 
şisturi, cu intercalări de lignit, ce conţin o cantitate 
considerabilă de plante fosile. Numai în districtul Disko, 
danezul Stoenstrup a recunoscut şaptezeci şi unu de astfel 
de zăcăminte, unde abundă urmele vegetale, indiscutabil 
vestigii ale acelei puternice vegetaţii dense care exista în 
trecut în jurul axei polare. 

— Dar mai sus? Întrebă Dean Toodrink. 

— Mai sus sau mai departe, în direcţia nordului, îi 
răspunse maiorul, prezenţa huilei s-a manifestat efectiv şi 
se pare că trebuie doar să te apleci pentru a o culege. Dacă 
acest cărbune este atât de răspândit la suprafaţa acestor 
regiuni, nu se poate, prin urmare, trage concluzia aproape 
cu certitudine că zăcămintele se afundă până în adâncurile 
crustei terestre? 

Avea dreptate maiorul Donellan. Deoarece cunoştea foarte 
bine formațiunile geologice ale Polului boreal, acest lucru îl 
făcea să fie cel mai nervos dintre toţi englezii în această 
ocazie. Şi poate ar fi perorat la nesfârşit despre acest lucru, 
dacă nu şi-ar fi dat seama că obişnuiţii tavernei încercau să 
tragă cu urechea la ce spunea. Considerară deci că este 
mai prudent să fie mai rezervaţi, după ce sus-numitul 
Toodrink făcu această ultimă observaţie. 

— Nu vă surprinde un lucru, maior Donellan? 

— Care? 


— Că în această afacere, în care te-ai fi aşteptat să fie 
ingineri sau cel puţin navigatori, deoarece este vorba 
despre Pol şi despre zăcăminte de cărbune, sunt, 
dimpotrivă, artilerişti cei care o conduc? 

— Într-adevăr, răspunse maiorul, este surprinzător! 

În fiecare dimineaţă, ziarele reveneau asupra acestor 
zăcăminte de cărbune. „Zăcăminte? Care zăcăminte?” 
întreba Pall Mall Gazette, în articole furibunde, inspirate de 
marele comerţ britanic, care tuna şi fulgera împotriva lui 
North Polar Practical Association. 

„Care?” răspundeau redactorii de la Daily News din 
Charleston, partizani îndârjiţi ai preşedintelui Barbicane. 
„Mai întâi, cele ce-au fost recunoscute de căpitanul Nares, 
între 1875-1876, la limita longitudinii de 82*, în acelaşi 
timp cu straturile ce indică existenţa unei flore miocene, 
bogate în plopi, fagi, călini, aluni şi conifere.” „Şi, între 
1881-1884,” adăuga cronicarul ştiinţific al ziarului New 
York Witness, „în timpul expediției locotenentului Greely în 
Golful Lady Franklin, nu a fost oare descoperit un strat de 
cărbune de către naţionalii noştri, în apropierea fostului 
Conger, în golfuleţul Watercourse? Iar doctorul Pavy nu a 
susţinut, pe bună dreptate, că aceste regiuni nu sunt lipsite 
de depozite carbonifere, destinate de prevăzătoarea natură 
să combată într-o zi frigul din aceste regiuni pustii?” 

Ne dăm seama că, atunci când fapte atât de edificatoare 
sunt citate sub autoritatea îndrăzneţilor exploratori 
americani, adversarii preşedintelui Barbicane nu mai ştiau 
ce să răspundă. Astfel încât partizanii întrebării „De ce-ar 
exista zăcăminte” începeau să se dea bătuţi în faţa 
partizanilor întrebării „De ce n-ar exista”! Da! Existau 
zăcăminte de cărbune şi, probabil, chiar foarte mari. Solul 
circumpolar conţinea cantităţi uriaşe din preţiosul 
combustibil, ascunse în măruntaiele acestor regiuni unde 
vegetaţia fusese altădată luxuriantă. 

Dar, dacă eşuaseră în problema zăcămintelor de cărbune a 
căror existenţă nu mai era pusă la îndoială în regiunile 


arctice, detractorii îşi luau revanşa examinând problema 
sub un alt aspect. 

— Fie! Spuse într-o zi maiorul Donellan, cu ocazia unei 
discuţii ce-o provocă chiar în sala Gun-Club-ului şi 
interpelându-l pe preşedintele Barbicane ca de la om la om. 
Fie! Admit acest lucru, chiar îl afirm. Există zăcăminte de 
cărbune în regiunea achiziționată de Societatea 
dumneavoastră! Dar să vă duceţi să le exploataţi? 

— Exact aşa vom face, răspunse, liniştit Impey Barbicane. 

— Veţi depăşi paralela 84*, dincolo de care nici un 
explorator nu a ajuns? 

— O vom depăşi. 

— Poate o să atingeţi chiar Polul! 

— O să-l atingem. 

Şi, auzindu-l pe preşedintele Gun-Club-ului răspunzând cu 
atâta sânge rece, cu atâta aplomb, afirmându-şi opinia sus 
şi tare, clar, cei mai îndâriiţi îşi vedeau convingerile cam 
zdruncinate. Se simțeau în prezenţa unui om ce nu-şi 
pierduse nimic din vechile calităţi, calm, rece, cu o judecată 
serioasă, taciturn, exact ca un cronometru, aventuros, dar 
având idei practice chiar şi în acţiunile sale cele mai 
îndrăzneţe. 

Dacă maiorul Donellan avea o poftă nebună să-şi sugrume 
adversarul, îi poţi crede pe cei ce l-au cunoscut pe acest 
stimabil dar violent gentleman. Aş! Preşedintele Barbicane 
era solid şi din punct de vedere moral, şi fizic, „având un 
pescaj maxim”23, ca să întrebuinţăm o metaforă a lui 
Napoleon, şi, drept urmare, capabil să reziste, în pofida 
oricăror piedici. Duşmanii, rivalii, invidioşii o ştiau prea 
bine! 

Totuşi, cum glumeţii nu pot fi împiedicaţi să răspândească 
glume proaste, iritarea contra noii Societăţi luă această 
formă. Preşedintelui Gun-Club-ului i se atribuiau cele mai 
bizare proiecte. Interveniră şi caricaturiştii, mai ales în 
Europa, şi în special în Regatul Unit, care nu-şi putuse uita 


insuccesul în această bătălie unde dolarii învinseseră lirele 
sterline. 

Oh! Acest yankeu afirmase că va atinge Polul boreal! Oh! 
Va pune piciorul acolo unde nici o fiinţă umană nu l-a pus 
încă! Oh! Va înfige steagul Statelor Unite pe singurul punct 
de pe globul terestru ce rămâne veşnic nemişcat, când 
toate celelalte se mişcă din cauza rotației Pământului în 
jurul axei sale! 

Şi atunci, caricaturiştii îşi dădură frâu liber! 

În vitrinele principalelor librării şi în chioşcurile marilor 
oraşe ale Europei, ca şi în importantele cetăţi ale 
Confederaţiei, această ţară liberă prin excelenţă, apărură 
crochiuri şi desene arătându-l pe preşedintele Barbicane 
căutând mijloacele cele mai extravagante de a atinge Polul. 

Într-unele, îndrăzneţul american, înconjurat şi ajutat de 
toţi membri Gun-Club-ului, cu târnăcopul în mână, săpa un 
tunel submarin prin masa gheţurilor scufundate, începând 
de la primele banchize până la latitudinea nordică de 905, 
pentru a ajunge chiar în vârful axei terestre. 

În altele, Impey Barbicane, însoţit de ]. T. Maston, foarte 
asemănător, şi de căpitanul Nicholl, cobora dintr-un balon 
în acel loc atât de dorit şi, după o tentativă îngrozitoare, cu 
preţul a mii de pericole, toţi trei cucereau o bucată de 
cărbune... ce cântărea o jumătate de livră! Asta era tot ce 
conţinea faimosul zăcământ din regiunile circumpolare! 

Într-un număr din ziarul englez Punch, era un crochiu al 
lui ]. 'I. Maston, la fel de vizat de caricaturişti ca şi şeful său. 
După ce fusese înşfăcat de Polul magnetic, secretarul Gun- 
Club-ului era pentru totdeauna imobilizat la sol de cârligul 
său de metal. 

Trebuie să menţionăm cu această ocazie că celebrul 
calculator avea un temperament prea iute pentru a lua în 
derâdere această glumă care-i ataca conformaţia trupului. 
Aşadar, se arătă foarte indignat, iar doamna Evangeline 
Scorbitt ne imaginăm că a fost prima care i-a împărtăşit 
această indignare îndreptăţită. 


O altă caricatură, în Lanterne Magique din Bruxelles, îl 
reprezenta pe Impey Barbicane şi pe membrii Consiliului de 
administraţie al Societăţii acţionând în mijlocul flăcărilor, 
asemănători unor salamandre pe care focul nu le atingea. 
Pentru a topi gheţurile Oceanului Îngheţat de Nord, nu 
avuseseră ei oare ideea să răspândească pe suprafaţa lui o 
mare de alcool, apoi să-i dea foc, ceea ce-ar fi transformat 
bazinul polar într-un imens bol de punch? 

Şi, speculând cuvântul punch, desenatorul belgian 
împinsese lipsa de respect până acolo încât îl reprezentase 
pe preşedintele Gun-Club-ului sub aspectul unei ridicole 
paiaţe. 

Dar, dintre toate caricaturile, cea care obţinu cel mai mare 
succes a fost cea publicată de ziarul francez Charivari sub 
semnătura desenatorului Stop. În stomacul unei balene, 
mobilat confortabil şi capitonat, Impey Barbicane şi ]. TI. 
Maston, aşezaţi la o masă, jucau şah, aşteptând să ajungă 
într-un port. Asemeni lui Iona, preşedintele şi secretarul 
său nu ezitară să se lase înghiţiţi de un enorm mamifer 
marin şi, cu acest nou mod de locomoţie, după ce vor fi 
trecut pe sub banchize, sperau să atingă inaccesibilul Pol al 
globului. 

De fapt, flegmaticului director al noii Societăţi puţin îi păsa 
de acest exces al creierului. Nu lua în seamă ce se spunea, 
nu-şi făcea sânge rău pentru cântecele, parodiile, 
caricaturile lor. Îşi vedea mai departe de treabă. 

După hotărârea luată în consiliu, Societatea, acum stăpână 
definitivă a domeniului polar ce-i fusese concesionat de 
guvernul federal, făcuse apel la o subscripţie publică pentru 
suma de cincisprezece milioane de dolari. Acţiunile emise 
erau în valoare de o sută de dolari bucata şi trebuiau 
subscrise printr-un singur vărsământ. 

Ei bine, creditul de care se bucura Societatea Barbicane 
and Co. era aşa de mare, încât cei ce doreau să subscrie 
dădură buzna. Dar trebuie să spunem că aceştia aparţineau 
în totalitate celor treizeci şi opt de state ale Confederaţiei. 


— Cu atât mai bine! Strigară partizanii lui North Polar 
Practical Association. Afacerea va fi cu atât mai americană! 

Pe scurt, „prestigiul” Societăţii Barbicane and Co. era atât 
de mare, iar cei ce făceau speculaţii la bursă credeau cu 
atâta îndârjire în realizarea promisiunilor sale industriale şi 
admiteau, fără să şovâie, existenţa zăcămintelor de cărbune 
ale Polului boreal şi posibilitatea de-a le exploata, încât 
capitalul subscris noii Societăţi se dovedi de trei ori mai 
mare. 

Cei ce subscriseseră trebuiră deci să fie reduşi cu două 
treimi, şi, de la data de 16 decembrie, capitalul social fu 
definitiv constituit din suma de cincisprezece milioane de 
dolari. Adică de trei ori mai mult decât suma subscrisă în 
profitul Gun-Club-ului cu ocazia marii experienţe de 
trimitere a proiectilului de la Pământ la Lună. 

VI - ÎN CARE ESTE ÎNTRERUPTĂ O CONVORBIRE 
TELEFONICĂ ÎNTRE DOAMNA SCORBITT ŞI ]. T. MASTON. 

Nu numai că preşedintele Barbicane afirmase că-şi va 
atinge scopul, şi acum capitalul de care dispunea îi 
permitea să şi-l atingă fără a se lovi de nici un obstacol, dar 
nu ar fi avut, desigur, îndrăzneala să apeleze la capitaluri, 
dacă n-ar fi fost convins de succes. 

Polul Nord va fi, în sfârşit, cucerit de geniul îndrăzneţ al 
omului. 

S-a dovedit că preşedintele Barbicane şi Consiliul său de 
administraţie aveau mijloacele să reuşească acolo unde 
atâţia alţii eşuaseră. Vor face ceea ce nu reuşiseră nici 
Franklin, nici Kane, nici De Long, nici Nares, nici Greely. 
Vor trece de paralela 84*, vor lua în stăpânire vastul 
teritoriu al globului pe care-l achiziţionaseră în urma 
ultimei licitaţii, vor adăuga la steagul american cea de-a 
treizeci şi noua stea al celui de-al treizeci şi nouălea stat 
anexat Confederaţiei americane. 

— Farsori! Nu încetau să repete delegaţii europeni şi 
partizanii lor din Lumea Veche. 


Totuşi, nimic nu era mai adevărat, şi mijlocul practic, logic, 
indiscutabil de-a cuceri Polul Nord, mijloc ce-am putea 
spune că era de-o simplitate copilărească, le fusese sugerat 
de ]. IT. Maston. 

Acest creier, în care ideile se coceau într-o materie 
cerebrală în permanentă fierbere, produsese proiectul 
acestei măreţe opere geografice şi mijlocul de-a o duce la 
bun sfârşit. 

Nu încetăm să repetăm că secretarul Gun-Club-ului era un 
calculator remarcabil, am spune chiar „emerit”, dacă acest 
cuvânt n-ar avea o semnificaţie diametral opusă celei pe 
care vulgul i-o dă. Pentru el, a rezolva problemele cele mai 
complicate ale ştiinţelor matematice era un joc. Nu-i păsa 
de dificultăţi fie ele în ştiinţa câtimilor valorice, care este 
algebra, sau în ştiinţa numerelor, care este aritmetica. 
Trebuia să-l vezi manipulând simbolurile, semnele 
convenţionale care formează notația algebrică, fie literele 
din alfabet pentru a reprezenta cantităţile sau mărimile, fie 
liniile împerecheate sau întretăiate ce indică raporturile ce 
pot fi stabilite între cantităţi şi operaţiile la care sunt 
supuse. 

Oh! Coeficienţii, exponenţii, radicalii, indicii şi alte expresii 
adoptate în acest limbaj! Trebuie să vedeţi cum zboară 
aceste semne sub pana sa, sau mai degrabă sub creta care 
freamătă la capătul cârligului său de fier, căci îi plăcea să 
lucreze la tablă! Şi acolo, pe acea suprafaţă de zece metri 
pătraţi, de atât avea nevoie ]. I. Maston, se lăsa pradă 
pasiunii sale de algebrist. În calculele sale nu întrebuința 
cifre mici, nu! Erau cifre fanteziste, gigantice, trasate cu o 
mână năvalnică. Cifrele 2 sau 3 se rotunjeau ca nişte 
cocoşei de hârtie, 7 semăna cu o spânzurătoare din care nu 
lipsea decât spânzuratul, 8 ca nişte ochelari enormi, 6 şi 9 
aveau nişte cozi interminabile. 

Şi literele cu ajutorul cărora îşi stabilea formulele, primele 
din alfabet, a, b, c, care-i serveau pentru a reprezenta 
cantităţile cunoscute sau date, şi ultimele x, y, z, de care se 


servea pentru cantităţile necunoscute sau ce trebuiau 
determinate, erau îngroşate pentru a fi scoase în relief. Şi 
în special litera y care se contorsiona în zigzaguri 
fulgerătoare! Şi ce turnură aveau literele greceşti [|, 6, ui, 
de care un Arhimede sau Euclid ar fi fost aşa de mândri! 

Semnele, trasate cu o cretă de un alb pur, erau pur şi 
simplu minunate: + arăta clar că acest semn marchează 
adunarea a două cantităţi. 

— Dacă era mai umil, făcea încă o impresie bună, x se 
înălța ca o cruce a Sfântului Andrei. Cele două linii ale 
semnului = erau riguros de egale şi indicau, într-adevăr, că 
]. T. Maston făcea parte dintr-o ţară unde egalitatea nu era 
doar o simplă formulă, cel puţin între cei aparţinând rasei 
albe. 

Aceeaşi factură grandioasă aveau şi semnele < >, >< 
având nişte proporţii extraordinare. Semnul v ce indică 
rădăcina unui număr sau a unei cantităţi era triumful său şi, 
atunci când îl completa cu bara orizontală, aveai impresia 
că acest braţ indicator, ce depăşea limitele tablei negre, 
ameninţa lumea întreagă că va fi supusă ecuaţiilor sale 
furibunde! 

Să nu credeţi însă că inteligenţa matematică a lui]. I. 
Maston se mărginea la orizontul algebrei elementare! Nu! 
Nici calculul diferenţial, nici calculul integral, nici calculul 
variațiilor nu-i erau străine, şi faimosul semn al integralei, 
această literă, înfiorătoare în simplitatea ei, sumă a unei 
infinităţi de elemente infinit de mici, era trasat cu o mână 
sigură?! 

La fel proceda şi cu semnul >, care reprezenta suma unui 
număr infinit de elemente finite, cu semnul o, cu ajutorul 
căruia matematicienii desemnează infinitul, şi toate 
simbolurile misterioase pe care le întrebuinţează această 
limbă de neînțeles pentru majoritatea muritorilor. 

În sfârşit, acest om uimitor ar fi fost capabil să se ridice pe 
culmile cele mai înalte ale matematicilor superioare. 


lată cum era ]. I. Maston! lată de ce colegii săi puteau 
avea toată încrederea, atunci când rezolva cele mai 
abracadabrante calcule cerute de minţile lor îndrăzneţe! 
lată ce a făcut ca Gun-Club-ul să-i încredinţeze proiectul 
unui proiectil care să fie lansat de pe Pământ pe Lună! În 
sfârşit, iată de ce doamna Evangeline Scorbitt, îmbătată de 
gloria sa, avea pentru el o admiraţie ce se asemăna cu 
dragostea. 

De altfel, în cazul de faţă, adică a rezolvării problemei 
cuceririi Polului boreal, ]. I. Maston nu avea de ce să se 
înalțe în regiunile sublime ale analizei. Pentru a permite 
noilor concesionari ai domeniului arctic să-l exploateze, 
secretarul Gun-Club-ului se afla doar în faţa unei probleme 
de mecanică ce trebuia rezolvată, problema complicată, 
fără îndoială, ce necesita formule ingenioase, poate chiar 
noi, dar din care va ieşi învingător. 

Da! Te puteai bizui pe ]. I. Maston, cu toate că orice 
greşeală ar fi adus după sine pierderea unor milioane. 
Niciodată, de la vârsta când mintea lui de copil se exersase 
cu primele noţiuni de aritmetică, nu făcuse nici o eroare, 
nici măcar de un micron24, atunci când calculele sale aveau 
drept obiect măsurarea unei lungimi. Dacă s-ar fi înşelat, 
chiar şi la calcularea celei de-a douăzecea zecimale, n-ar fi 
ezitat să-şi zboare craniul de gutapercă. 

Era important să insistăm asupra acestei aptitudini atât de 
remarcabile a lui ]. I. Maston. Am făcut-o! Acum este vorba 
de a-l arăta la lucru, şi, pentru asta, este nevoie să revenim 
cu câteva săptămâni în urmă. 

Ne aflăm cam cu o lună înainte de publicarea 
Documentului adresat locuitorilor celor două Lumi. ]. 1. 
Maston îşi luase asupra lui sarcina de-a calcula elementele 
proiectului ale cărui consecinţe minunate le prezentase 
prietenilor săi. 

De ani de zile, ]. I. Maston locuia pe Franklin Street la 
numărul 179, una din străzile cele mai liniştite din 
Baltimore, departe de cartierul afacerilor, din care nu 


înţelegea nimic, departe de zgomotul mulţimii, de care avea 
oroare. 

Casa în care locuia, cunoscută sub numele de Balistic- 
Cottage, era modestă. Nu avea drept avere decât pensia de 
ofiţer de artilerie şi salariul pe care-l încasa pentru postul 
de secretar al Gun-Club-ului. Trăia singur, servit de negrul 
său Fire-Fire - Foc-Foc - poreclă demnă de valetul unui 
artilerist. Acest negru nu era un servitor, era un servant, un 
prim servant şi-şi servea stăpânul aşa cum şi-ar fi servit 
tunul. 

]. T. Maston era un celibatar convins, având această 
convingere că celibatul este încă singura situaţie 
acceptabilă în această lume sublunară. Cunoştea proverbul 
slav: „O femeie trage mai puternic cu un fir de păr, decât 
patru boi la plug” şi nu avea încredere. 

Şi totuşi, dacă locuia singur o făcea pentru că aşa dorea. 
Ştim că nu trebuia să facă decât un gest pentru a-şi 
schimba singurătatea într-o singurătate în doi şi 
mediocritatea averii sale într-o bogăţie de milioane. Nu 
putea să nu-şi dea seama: doamna Evangeline Scorbitt ar fi 
fost fericită dacă... Dar, până în prezent cel puţin, ]. |. 
Maston n-ar fi fost fericit să... Şi se părea că aceste două 
fiinţe, atât de bine făcute una pentru cealaltă, cel puţin asta 
era părerea îndrăgostitei văduve, nu vor reuşi niciodată să 
realizeze această transformare. 

Casa era foarte simplă. Un parter cu o verandă şi un etaj. 
Un salon şi o sufragerie mici, jos, cu bucătăria şi oficiul într- 
o construcţie anexă, dincolo de grădiniţă. Sus, dormitorul 
ce dădea spre stradă, cabinetul de lucru spre grădină, unde 
nu se auzea zgomotul străzii. Un buen retiro al savantului 
sau filosofului, între zidurile căruia se rezolvaseră atâtea 
calcule şi pentru care l-ar fi invidiat Newton, Laplace sau 
Cauchy. 

Ce diferenţă între casa modestă şi palatul doamnei 
Evangeline Scorbitt, ridicat în bogatul cartier New Park, 
având balcoane pe faţadă şi fantezii sculpturale specifice 


arhitecturii anglo-saxone, gotică şi renascentistă, cu 
saloanele bogat mobilate, cu holul măreț, cu galeriile de 
tablouri, în care maeştrii francezi predominau, cu scara cu 
dublă spirală, cu numeroşi servitori, cu grajdurile, remizele, 
grădina cu pajişti, arbori înalţi, fântâni arteziene, un turn ce 
domina ansamblul clădirilor, în vârful căruia flutura steagul 
bleu şi auriu al familiei Scorbitt! 

Trei mile! Da! Trei mari mile, cel puţin, separau palatul din 
New Park de Balistic-Cottage! Dar un fir de telefon special 
lega cele două locuinţe şi stabilea contactul între palat şi 
casa modestă. Dacă vorbitorii nu se puteau vedea, cel puţin 
să se audă! Ceea ce nu va mira pe nimeni era faptul că 
doamna Evangeline Scorbitt îl chema mai des pe ]. 1. 
Maston, decât ]. I. Maston pe doamna Evangeline Scorbitt. 

Atunci calculatorul îşi părăsea lucrul, nu fără a fi puţin 
agasat, primea un „bună ziua” amical, la care răspundea cu 
un mormăit căruia curentul electric, sperăm, îi îmblânzea 
intonaţiile prea puţin galante, şi revenea la problemele lui. 

Era 3 octombrie, când, după o ultimă şi lungă şedinţă, ]. TI. 
Maston îşi luă rămas bun de la colegii săi pentru a se apuca 
de treabă. Sarcină dificilă, căci trebuia să calculeze 
procedeele mecanice ce vor face accesibil Polul Nord şi vor 
permite exploatarea zăcămintelor îngropate sub gheţuri. 

]. T. Maston estimase că ar avea nevoie de vreo opt zile 
pentru a-şi termina calculele misterioase, într-adevăr 
complicate şi delicate, necesitând rezolvarea unor ecuaţii 
diverse, referitoare la mecanică, geometrie analitică în 
spaţiu, geometrie polară şi trigonometrie. 

Pentru a se feri de orice întrerupere, se convenise ca 
secretarul Gun-Club-ului să se retragă în căsuţa lui şi să nu 
fie deranjat de nimeni. O imensă durere pentru văduva 
Evangeline Scorbitt, dar aceasta trebui să se resemneze. 
Aşa că, în acelaşi timp cu preşedintele Barbicane şi Tom 
Hunter, cel cu piciorul de lemn, venise şi ea, după-amiază, 
să-i facă o ultimă vizită lui ]. I. Maston. 


— Vei reuşi, dragă Maston! Spuse ea, în momentul când se 
despărţiră. 

— Şi mai ales să nu faci vreo greşeală! Adăugă, surâzând, 
preşedintele Barbicane. 

— O greşeală! El! Strigă doamna Evangeline Scorbitt. 

— Nu mai mult decât a făcut Dumnezeu când a elaborat 
legile mecanicii celeste! Răspunse, modest secretarul Gun- 
Club-ului. 

Apoi, după strângerile de mână ale unora, după câteva 
suspine ale alteia, urări de reuşită şi recomandări de-a nu 
se surmena din cauza lucrului excesiv, fiecare îşi luă rămas 
bun de la calculator. Uşa căsuţei Balistic-Cottage se închise, 
şi Fire-Fire primi ordin să nu o deschidă nimănui, nici chiar 
preşedintelui Statelor Unite ale Americii. 

În primele două zile de recluziune, ]. T. Maston reflectă 
doar cu capul, fără a pune mâna pe cretă, la problema ce i 
se dăduse. Reciti câteva lucrări referitoare la elemente, la 
Pământ, la masa lui, la densitatea, volumul, forma, mişcările 
de rotaţie pe axa sa şi de translație de-a lungul orbitei, 
elemente ce trebuiau să formeze baza calculelor sale. 

lată principalele date, pe care cititorul e bine să le 
cunoască. 

Forma Terrei, un elipsoid de revoluţie, a cărui rază 
ecuatorială este de 6.377.398 de metri sau 1.594 de leghe, 
iar raza polară de 6.356.080 de metri sau 1.589 de leghe. 
Ca urmare a aplatizării sferoidului nostru la poli, între cele 
două raze este o diferenţă de 21.318 de metri, aproape 5 
leghe. 

Circumferinţa Pământului la Ecuator: 40.000 de kilometri, 
sau 10.000 de leghe. 

Suprafaţa Pământului - evaluare aproximativă: 510 
milioane de kilometri pătraţi. 

Volumul Pământului: în jur de 1.000 de miliarde de 
kilometri cubi, adică cuburi având fiecare o mie de metri 
lungime, lăţime şi înălţime. 


Densitatea Pământului: aproape de cinci ori mai mare 
decât cea a apei, adică puţin superioară densităţii 
feldspatului, aproape ca cea a iodului, adică o greutate 
medie de 5.480 de kilograme pe metru cub de pământ, 
dacă am cântări în bucăţi succesiv aduse la suprafaţa sa. 
Este numărul dedus de Cavendish cu ajutorul balanței 
inventate şi construite de Mitchell, sau mai exact 5.670 de 
kilograme, potrivit rectificărilor aduse de Baily. Domnii 
Wilsing, Corm, Baille ş.a. au repetat de atunci aceste 
măsuri. 

Durata de translație a Pământului în jurul Soarelui: 365 de 
zile şi un sfert, constituind anul solar sau mai exact 365 de 
zile, 6 ore, 9 minute, 10 secunde, 37 sutimi de secundă, 
ceea ce-i conferă sferoidului nostru o viteză de 30.400 de 
metri pe secundă sau 7 leghe şi 6 zecimi. 

Drumul parcurs prin rotația Pământului în jurul axei sale 
aflate la suprafaţa lui de-a lungul Ecuatorului: 463 de metri 
pe secundă sau 417 leghe pe oră. 

lată acum care au fost unităţile de lungime, de forţă, de 
timp şi unghiulară, pe care le-a folosit ]. I. Maston în 
calculele sale: metrul, kilogramul, secunda şi unghiul la 
centru care interceptează într-un cerc oarecare un arc egal 
cu raza. 

Pe 5 octombrie, pe la ora cinci după-amiaza, trebuie să 
precizăm acest lucru atunci când este vorba de-o operă 
memorabilă ca cea a lui ]. IT. Maston, după îndelungă 
chibzuinţă, se puse pe scris. Şi, mai întâi, atacă problema 
de la bază, adică prin numărul care reprezintă 
circumferința Terrei la unghiul unuia dintre marile cercuri, 
adică la Ecuator. 

Tabla neagră se afla acolo, într-un colţ al cabinetului de 
lucru, pe suportul său din lemn de stejar lustruit, luminată 
de una dintre ferestrele ce dădeau spre grădină. Bucăţile 
de cretă erau aliniate pe planşeta ce se afla în josul tablei. 
Buretele pentru şters se afla la îndemâna mâinii stângi a 
calculatorului. În ceea ce priveşte mâna sa dreaptă, sau mai 


degrabă cârligul de fier, ea era rezervată pentru a desena 
figurile şi a scrie formulele şi cifrele. 

La început, ]. I. Maston desenă o circumferință ce 
reprezenta sferoidul terestru. La Ecuator, curbura globului 
fu marcată printr-o linie groasă, reprezentând partea 
anterioară a curbei, apoi printr-o linie punctată, indicând 
partea posterioară, în aşa fel încât să reprezinte proiecția 
unei figuri sferice. Axa ce ieşea din cei doi poli era 
reprezentată de o linie perpendiculară pe planul 
Ecuatorului şi era marcată cu literele N şi S. 

Apoi, în colţul drept al tablei a fost înscris un număr, ce 
reprezenta în metri circumferința Pământului: 40.000.000. 

După asta, ]. 1. Maston începu seria calculelor. 

Era aşa de ocupat, încât nici nu văzu că cerul se 
modificase după-amiază. De o oră se pregătea una din acele 
furtuni a cărei influenţă afectează organismul tuturor 
fiinţelor. Nori palizi, un fel de smocuri alburii, adunaţi pe un 
fond gri opac, treceau greoi pe deasupra oraşului. lunete 
îndepărtate se repercutau în cavitățile seroase dintre 
Pământ şi spaţiul ceresc. Un fulger sau două brăzdau deja 
cerul, unde tensiunea electrică era deja foarte înaltă. 

]. T. Maston, din ce în ce mai absorbit în calcule, nu vedea 
şi nu auzea nimic. 

Deodată, o sonerie electrică tulbură cu vibraţiile ei 
stridente liniştea cabinetului de lucru. 

— Ei bine, strigă ]. I. Maston, când pisălogii nu vin pe uşă, 
vin pe linie telefonică! O excelentă invenţie pentru cei ce 
vor să stea liniştiţi! Am să am grijă să întrerup curentul cât 
timp voi lucra! 

Şi se îndreptă spre receptor. 

— Ce este? Întrebă. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc câteva minute! Îi răspunse o voce 
feminină. 

— Cine este acolo? 

— Nu m-ai recunoscut, domnule Maston? Sunt eu... 
doamna Scorbitt. 


— Doamna Scorbitt! Nu mă lasă nici un moment liniştit! 

Dar aceste cuvinte puţin politicoase pentru amabila 
văduvă fură pronunţate cu prudenţă, la distanţă, în aşa fel 
încât să nu se audă în aparat. 

Apoi, ]. T. Maston, înțelegând că nu putea refuza să 
răspundă măcar printr-o frază politicoasă, continuă: 

— Oh! Dumneavoastră doamnă Scorbitt? 

— Eu, dragă domnule Maston! 

— Şi ce doreşte doamna Scorbitt? 

— Să te previn că o furtună violentă se va abate asupra 
oraşului! 

— Ei bine, nu o pot împiedica... 

— Nu, doar ţi-am telefonat pentru a te întreba dacă ai avut 
grijă să-ţi închizi bine ferestrele... 

De-abia îşi termină fraza doamna Evangeline Scorbitt, că 
un tunet teribil umplu încăperea. Aveai impresia că o 
imensă bucată de mătase se sfâşia pe-o lungime infinită. 
Fulgerul căzuse în vecinătatea lui Balistic-Cottage, şi 
fluidul, condus de firul telefonului, invada cabinetul de lucru 
al calculatorului cu o brutalitate electrică. 

]. T. Maston, care era aplecat asupra plăcii receptorului, 
primi cea mai frumoasă palmă voltaică ce fusese vreodată 
aplicată pe obrazul unui savant. Apoi, scânteia se scurse 
prin cârligul de fier, şi fu răsturnat ca o simplă figurină de 
carton. În acelaşi timp, tabla pe care-o lovi în cădere zbură 
într-un colţ al camerei. În fine, fulgerul ieşi printr-o găurică 
invizibilă a unei ferestre, ajunse la un burlan şi se scurse în 
pământ. 

Năucit - alţii ar fi fost năuciţi pentru mai puţin - ]. [. 
Maston se ridică şi-şi frecă diferitele părţi ale corpului, 
asigurându-se că nu este rănit. După aceea, nepierzându-şi 
sângele rece, aşa cum se cuvenea unui vechi ochitor de 
Columbiad, puse totul în ordine în cameră, ridică suportul 
de lemn, aşeză pe el tabla neagră, culese bucăţelele de 
cretă ce se răspândiseră pe covor şi-şi reluă calculele atât 
de brusc întrerupte. 


Dar îşi dădu seama că, prin cădere, o parte din cifrele 
înscrise pe tabla neagră, la dreapta, şi care reprezentau 
circumferința terestră a Ecuatorului în metri, se ştersese în 
mare parte. Începu s-o refacă, exact când soneria 
telefonului se auzi din nou. 

— Iarăşi! Strigă ]. I. Maston. Şi luă din nou receptorul. 

— Cine-i acolo? Întrebă el. 

— Doamna Scorbitt. 

— Şi ce doreşte doamna Scorbitt? 

— Fulgerul acela teribil nu a căzut oare pe Balistic- 
Cottage? 

Apoi, scânteia se scurse prin cârligul de fier, şi fu răsturnat 
ca o simplă figurină de carton. 

— Ba cred că da! 

— Oh! Dumnezeule... Fulgerul... 

— Fii liniştită, doamnă Scorbitt! 

— Nu ai păţit nimic, domnule Maston? 

— Nu. 

— Sigur nu ai fost atins? 

— Nu sunt atins decât de prietenia ce mi-o arăţi, crezu că 
trebuie să răspundă galant ]. I. Maston. 

— Bună seara, dragă domnule Maston! 

— Bună seara, dragă doamnă Scorbitt. 

Şi adăugă, întorcându-se la calculele sale: 

— La naiba cu ea, cu această admirabilă femeie! Dacă nu 
m-ar fi chemat la telefon, nu m-aş fi expus riscului de a fi 
trăsnit! 

De data asta, gata! ]. IT. Maston nu trebuie să fie deranjat 
în timpul lucrului. De altfel, pentru a-şi asigura liniştea 
necesară calculelor, îşi întrerupse linia electrică. 

Luând ca bază numărul ce-l scrisese, îşi elaboră formulele, 
apoi, în sfârşit, formula definitivă, pe care-o înscrise la 
stânga tablei, după ce şterse toate cifrele din care o 
dedusese. 

Apoi, se lansă într-o interminabilă serie de semne 
algebrice. 


Opt zile mai târziu, pe 11 octombrie, acest superb calcul 
de mecanică era rezolvat, şi secretarul Gun-Club-ului aduse 
triumfal colegilor soluţia problemei pe care-o aşteptau cu o 
nerăbdare de înţeles. 

Mijlocul practic de-a ajunge la Polul Nord pentru a-i 
exploata zăcămintele de cărbuni era stabilit matematic. 
Prin urmare, luă naştere o Societate, sub denumire de 
North Polar Practical Association, căreia guvernul de la 
Washington îi acorda concesiunea domeniului arctic în 
cazul în care licitaţia o va face proprietara lui. 

Ştim cum licitaţia a fost câştigată de Statele Unite ale 
Americii şi cum noua Societate a apelat la sprijinul 
capitaliştilor din cele două lumi. 

VII - ÎN CARE PREŞEDINTELE BARBICANE NU SPUNE 
MAI MULT DECÂT TREBUIE SĂ SPUNĂ. 

Pe 22 decembrie, acţionarii societăţii Barbicane and Co. 
fură convocați la o adunare generală. Este de la sine înţeles 
că saloanele Gun-Club-ului din Union Square fuseseră alese 
pentru adunare. Şi, într-adevăr, scuarul de-abia reuşise să 
primească mulţimea acţionarilor. Dar era imposibil să ţii un 
miting în aer liber, la acea dată, într-una din pieţele din 
Baltimore, când mercurul termometrului scăzuse la zece 
grade sub zero. 

De obicei, vastul hol al Gun-Club-ului, pe care probabil că 
nu l-aţi uitat, era împodobit cu tot felul de materiale de 
război ce aparţineau nobilei profesii a membrilor săi. Ai fi 
putut crede că este un adevărat muzeu al artileriei. Chiar şi 
mobilele, scaune şi mese, fotolii şi canapele îţi evocau, prin 
formele lor bizare, aceste maşinării distrugătoare ce 
trimiseseră într-o lume mai bună atâţia oameni de treabă, a 
căror dorinţă secretă fusese de-a muri de bătrâneţe. 

Ei bine, în acea zi au trebuit să reamenajeze sala. Nu era o 
adunare războinică, ci una industrială şi pacifistă pe care 
Impey Barbicane urma s-o prezideze. Deci se făcu loc 
numeroşilor acţionari ce sosiseră din toate colţurile Statelor 
Unite. În hol, ca şi în saloanele alăturate, aceştia se 


împingeau, se striveau, se sufocau, fără a mai pomeni de 
imensa coadă ce se întindea până în Union Square. 

Bineînţeles că membrii Gun-Club-ului, primii acţionari ai 
noii Societăţi, ocupau locuri în apropierea biroului. Printre 
ei se zăreau, mai triumfători ca niciodată, colonelul 
Bloomsberry, Iom Hunter, cel cu piciorul de lemn, şi colegul 
lui, fercheşul Bilsby. 

Un fotoliu confortabil fusese rezervat, cu galanterie, 
doamnei Evangeline Scorbitt, ce-ar fi avut dreptul, în 
calitate de principală proprietară a domeniului arctic, să 
stea alături de preşedintele Barbicane. Numeroase femei, 
de altfel, aparţinând tuturor claselor sociale, ornau cu 
pălăriile lor împodobite cu buchete de flori, cu pene 
extravagante, cu funde multicolore, mulţimea zgomotoasă 
care se înghesuia sub cupola transparentă a holului. 

De fapt, majoritatea acţionarilor prezenţi la această 
adunare puteau fi consideraţi nu numai nişte partizani, ci 
nişte prieteni personali ai membrilor Consiliului de 
administraţie. 

O remarcă, totuşi! Delegații europeni, suedezi, olandezi, 
englezi, olandezi şi ruşi ocupau locuri speciale şi, dacă 
asistau la această adunare, o făceau pentru că fiecare 
dintre ei subscrisese numărul de acţiuni necesare ce le 
dădea dreptul la un vot deliberativ. După ce se uniseră 
pentru a licita, nu erau mai puţin uniţi acum pentru a-şi 
bate joc de cumpărători. Vă daţi seama cât erau de curioşi 
să afle ce avea de comunicat preşedintele Barbicane. 
Această comunicare, erau siguri, va lămuri care erau 
mijloacele pentru a atinge Polul boreal. Nu era oare o 
dificultate, chiar mai mare decât însăşi exploatarea 
zăcămintelor? Dacă urmau să se aducă obiecţii, Eric 
Baldenak, Boris Karcov, Jacques Jansen, Jan Harald nu se 
vor sfii să ceară cuvântul. Maiorul Donellan, aţâţat de Dean 
Toodrink, era hotărât să-l urmărească pe rivalul său Impey 
Barbicane până-n pânzele albe. 


Era opt seara. Holul, saloanele, curtea Gun-Club-ului 
străluceau sub lumina lămpilor lui Edison. De când se 
deschiseseră porţile asaltate de public, un tumult continuu 
se degajă din mulţime. Dar toţi tăcură când uşierul anunţă 
intrarea Consiliului de administraţie. 

Pe o estradă, în faţa unei mese acoperite cu un covor 
negricios, în plină lumină, luară loc preşedintele Barbicane, 
secretarul ]. 1. Maston şi colegul lor căpitanul Nicholl. Un 
triplu „ura”, punctat de strigăte, aclamații şi „hip-hip”-uri 
izbucni în hol şi se răspândi până pe străduţele din 
împrejurimi. 

]. T. Maston şi colonelul Nicholl luară loc solemn, conştienţi 
de celebritatea lor. 

Preşedintele Barbicane, ce rămăsese în picioare, îşi puse 
mâna dreaptă în buzunar, mâna stângă în vestă şi luă 
cuvântul: 

— Acţionari şi acţionare! Consiliul de administraţie al lui 
North Polar Practical Association v-a adunat în saloanele 
Gun-Club-ului pentru a vă face o comunicare importantă. 
După cum aţi aflat din ziare, scopul noii noastre Societăţi 
este exploatarea zăcămintelor de cărbune de la Polul Arctic, 
a cărei concesionare ne-a fost făcută de guvernul federal. 
Acest domeniu, achiziţionat după vânzare publică, 
constituie aportul proprietarilor săi din această afacere. 
Fondurile, puse la dispoziţia lor prin subscripţia ce a luat 
sfârşit la 11 decembrie trecut, le vor permite să organizeze 
această întreprindere, al cărei randament va produce o 
dobândă necunoscută până astăzi de vreo operaţiune 
comercială sau industrială. 

Se auziră primele murmure aprobatoare, ce întrerupseră 
oratorul. 

— Cunoaşteţi, reluă Barbicane, cum am ajuns să admitem 
existenţa unor bogate zăcăminte de cărbune, poate şi de 
fildeş fosil, în regiunile circumpolare. Documentele 
publicate de presa din lumea întreagă25 nu pot lăsa nici un 
dubiu asupra existenţei acestor zăcăminte. Huila a devenit 


sursa întregii industrii moderne. Fără a discuta despre 
cărbune şi cocs, folosite pentru încălzire, pentru 
producerea aburului sau a electricităţii, trebuie să vă citez 
derivatele cărbunelui: culorile roşu, roşu-violet, indigo, 
fucsia, carmen, parfumurile de vanilie, migdale amare, 
creţuşcă, cuişoare, winter-green, anason, camfor, timol şi 
heliotropină, picraţii, acidul salicilic, naftol, fenol, antipirină, 
benzină, naftalină, acid pirogalic, hidrochinonul, tanin, 
zaharina, gudron, asfalt, smoală, uleiurile de gresaj, 
lacurile, galben de potasiu, cianura etc. Etc. Etc. 

Şi, după această enumerare, oratorul respiră ca un 
alergător ce se opreşte pentru a mai răsufla. Apoi, continuă, 
după ce trase adânc aer în piept: 

— Deci este sigur că huila, această substanţă foarte 
prețioasă, se va epuiza într-un timp destul de scurt datorită 
consumului exagerat. Peste cinci sute de ani, zăcămintele 
exploatate până astăzi vor fi terminate... 

Trei sute! Strigă unul din cei prezenţi. 

Două sute! Răspunse un altul. 

— Să spunem într-un răstimp mai lung sau mai scurt reluă 
preşedintele Barbicane, şi să încercăm să găsim noi 
zăcăminte ca şi cum huila s-ar termina înainte de sfârşitul 
secolului al nouăsprezecelea. 

Făcu o pauză pentru a permite ascultătorilor să caşte bine 
urechile, apoi reluă: 

— De aceea, acţionari şi acţionare, ridicaţi-vă în picioare, 
urmaţi-mă şi să pornim spre Pol! 

Şi, într-adevăr, tot publicul se puse în mişcare, gata să-şi 
facă bagajele, ca şi cum preşedintele Barbicane ar fi arătat 
spre un vas ce pleca spre regiunile arctice. 

O remarcă, făcută cu o voce acră şi clară de către maiorul 
Donellan, opri brusc această primă mişcare pe cât de 
entuziastă, pe atât de nesăbuită: 

— Înainte de-a o porni, spuse el, întreb cum se poate 
ajunge la Pol? Aveţi pretenţia de-a călători pe mare? 


— Nici pe mare, nici pe pământ, nici prin aer, îi replică 
calm preşedintele Barbicane. 

Şi adunarea luă loc din nou, pradă unui sentiment de 
curiozitate de înţeles. 

— Cunoaşteţi, desigur, tentativele ce au fost făcute, 
continuă oratorul, pentru a atinge acest punct inaccesibil al 
sferoidului terestru. Totuşi, trebuie să vi le amintesc pe 
scurt. Vom omagia astfel pe îndrăzneţii pionieri ce au 
supravieţuit şi pe cei ce şi-au pierdut viaţa în aceste 
expediţii supraomeneşti. 

Aprobare unanimă din partea auditorilor, indiferent de 
naționalitatea lor. 

— În 1845, continuă preşedintele Barbicane, englezul sir 
John Franklin, cu ocazia unei a treia expediţii cu vasele 
Erebus şi Terror, al căror obiectiv era de-a ajunge la Pol, 
pătrunde în ţinuturile septentrionale şi nu se mai aude 
nimic despre el. 

În 1854, americanul Kane şi locotenentul său Norton 
pleacă în căutarea lui sir John Franklin şi, dacă ei revin din 
expediţie, vasul lor Advance nu s-a mai întors. 

În 1859, englezul Mac Clinton descoperă un document din 
care află că nu mai există nici un supravieţuitor al expediției 
vaselor Erebus şi Terror. 

În 1860, americanul Hayes părăseşte Bostonul pe goeleta 
United-States, depăşeşte paralela 81* şi revine în 1862, 
fără a fi putut ajunge mai departe, cu tot efortul eroic al 
camarazilor săi. 

Preşedintele Barbicane, ce rămăsese în picioare, îşi puse 
mâna dreaptă în buzunar, mâna stângă în vestă şi luă 
cuvântul. 

În 1869, căpitanii Koldervey şi Hegeman, germani 
amândoi, pleacă din Bremerhaven pe vasele Hansa şi 
Germania. Hansa, sfărâmat de gheţuri, se scufundă mai jos 
de paralela 71* longitudine, şi echipajul nu-şi datorează 
salvarea decât şalupelor care-i permit să ajungă pe ţărmul 
Groenlandei; vasul Germania, mai norocos, se reîntoarce în 


portul Bremerhaven, dar nu reuşise să depăşească paralela 
A Ac 

În 1871, căpitanul Hall se îmbarcă la New York pe vasul cu 
aburi Polaris. După patru luni, în timpul unei iernări grele, 
acest marinar curajos moare de oboseală. Un an mai târziu, 
Polaris, târât de aisberguri, fără să fi ajuns la paralela 82*, 
este strivit de banchizele în derivă. Optsprezece oameni de 
la bord, debarcaţi la ordinul locotenentului Tyson, nu 
reuşesc să ajungă pe continent decât abandonându-se pe o 
plută de gheaţă curenților mării arctice; niciodată cei 
treisprezece oameni rămaşi pe Polaris nu au fost regăsiţi. 

În 1875, englezul Nares părăseşte portul Portsmouth cu 
vasele Alerte şi Decouverte. În această campanie 
memorabilă, în care echipajele îşi stabilesc tabăra de iarnă 
între paralelele 82* şi 83*, căpitanul Markham, după ce 
avansase în direcţia nord, se opreşte la doar patru sute de 
mile26 de Polul Arctic, de care nimeni nu se apropiase atât 
de mult înaintea lui. 

În 1879, ilustrul nostru concetăţean Gordon Bennett... 

În acel moment trei urale puternice, aclamară numele 
„ilustrului concetăţean”, directorul ziarului New York 
Herald. 

—... echipează vasul Jeannette pe care-l încredinţează 
comandantului De Long, aparţinând unei familii de origine 
franceză. Vasul Jeannette pleacă de la San Francisco, cu 
treizeci şi trei de oameni la bord, străbate Strâmtoarea 
Behring, este prins de gheţuri în dreptul insulei Herald şi se 
scufundă în dreptul insulei Bennett, aproape de paralela 
77". Oamenii săi nu au decât două soluţii: să se îndrepte 
spre sud cu bărcile pe care le-au salvat, sau să înainteze pe 
suprafaţa câmpurilor imense de gheaţă. Mizeria îi 
decimează. De Long moare în octombrie. Mulţi dintre 
camarazii lui pier ca şi el, şi doar doisprezece revin din 
această expediţie. 

În sfârşit, în 1881, americanul Greely părăseşte postul 
Saint Jean din Terra Nova cu vasul cu aburi Proteus, pentru 


a stabili o staţiune în micul golf Lady Franklin, în Tara lui 
Grant, puţin mai jos de paralela 81%. În acest loc se 
fondează fortul Conger. De acolo, îndrăzneţii exploratori se 
îndreaptă spre vestul şi nordul golfului. Locotenentul 
Lockwood şi camaradul său Brainard, în mai 1882, reuşesc 
să ajungă la paralela 83*35' depăşindu-l pe căpitanul 
Markham cu câteva mile. 

Este punctul extrem atins până astăzi! Este Ultime 
Thule27 a cartografiei circumpolare! 

Din nou urale, însoţite de hip-hip-urile obişnuite, în 
onoarea descoperitorilor americani. 

— Dar, reluă preşedintele Barbicane, expediţia se încheie 
prost. Vasul Proteus se scufundă. Optzeci de coloni arctici 
sunt sortiţi unei mizerii groaznice. Doctorul Pavy, un 
francez, şi mulţi alţii sunt atinşi mortal. Greely, salvat de 
vasul 'Thetis în 1883, nu aduce înapoi decât şase din 
camarazii săi. Şi unul din eroii descoperirii, locotenentul 
Lockwood, moare la rândul său, adăugând un nume în plus 
durerosului martirolog al acestor regiuni! 

De data aceasta, o linişte respectuoasă întâmpină vorbele 
preşedintelui Barbicane, a cărui emoție îndreptăţită era 
împărtăşită de toată asistenţa. 

Apoi, continuă cu o voce emoţionată: 

— Deci, cu tot devotamentul şi curajul, paralela 84* nu a 
putut fi niciodată depăşită. Ba chiar putem afirma că nici nu 
va putea fi vreodată cu ajutorul mijloacelor folosite până 
acum, fie vase pentru atingerea banchizei, fie plute pentru 
a fi trase pe câmpurile de gheaţă. Nu-i este permis omului 
să înfrunte astfel de pericol, să suporte astfel de 
temperaturi scăzute! Prin urmare, pe alte căi trebuie să 
cucerim Polul! 

Se simţea, datorită freamătului auditorilor, că acesta era 
miezul discursului, secretul căutat şi râvnit de toţi. 

— Şi cum veţi face, domnule? Întrebă delegatul Angliei. 

— Peste zece minute veţi afla, maior Donellan, răspunse 
preşedintele Barbicane28 şi adaug - adresându-mă tuturor 


acţionarilor noştri - aveţi încredere în noi, deoarece 
iniţiatorii proiectului sunt aceiaşi oameni care, îmbarcându- 
se într-un proiectul cilindro-conic... 

— Cilindro-comic! Strigă Dean Toodrink. 

—... au îndrăznit să se aventureze până la Lună... 

— Şi vedem bine că au revenit, adăugă secretarul 
maiorului Donellan, ale cărui observaţii nelalocul lor 
provocară violente proteste. 

Dar preşedintele Barbicane, ridicând din umeri, reluă cu o 
voce fermă: 

— Da, peste zece minute, acţionari şi acţionare, veţi afla la 
ce să vă aşteptaţi. 

Un murmur de Oh-uri, Eh-uri, Ah-uri prelungite întâmpină 
acest răspuns. 

Parcă oratorul ar fi spus publicului: „Peste zece minute, 
vom fi la Pol”! 

Acesta continuă în următorii termeni: 

— Şi, mai întâi, oare calota arctică a Pământului este un 
continent? Nu este mai degrabă o mare, şi comandantul 
Nares nu a avut oare dreptate s-o numească „Mare 
Paleocristică”, adică o mare de gheţuri vechi? La această 
întrebare voi răspunde: Nu credem. 

— Asta nu-i de-ajuns! Strigă Eric Baldenak. Nu este vorba 
„de-a nu crede”, ci este vorba de-a fi sigur... 

— Ei bine, suntem, aş răspunde clocotitorului meu 
întrerupător. Da! Este un teren solid şi un bazin lichid, pe 
care North Polar Practical Association le-a achiziţionat, şi 
care, acum, aparţin Statelor Unite, fără ca vreo Putere 
europeană să poată pretinde vreun drept asupra lor! 

Murmure în banca delegaților Lumii Vechi. 

— Aş! O gaură plină de apă... un lighean pe care nu 
sunteţi capabili să-l goliţi! Strigă din nou Dean Toodrink. 

Şi colegii săi îl aprobară zgomotos. 

— Nu, domnule, răspunse cu promptitudine preşedintele 
Barbicane. Acolo este un continent, un platou care se ridică 
deasupra nivelului mării. Şi acest lucru a putut fi dedus 


logic şi uşor din observaţiile făcute în teritoriile limitrofe, a 
căror prelungire este domeniul polar. Astfel, în timpul 
explorărilor lor, Nordenskiold, Peary, Maaigaard au 
constatat că Groenlanda se înalţă în direcţia nord. La o sută 
şaizeci de kilometri în interior, plecând din insula Disko, 
altitudinea sa este deja de 2.300 de metri. Or, ţinând cont 
de aceste observaţii, de diferitele produse, animale sau 
vegetale, găsite în carapacele lor de gheţuri seculare, cum 
ar fi carcase de mastodonţi, colţi şi dinţi de fildeş, trunchiuri 
de conifere, se poate afirma că acest continent a fost în 
trecut un pământ fertil, desigur, locuit de animale şi poate 
de oameni. Aici au fost îngropate pădurile dese din epocile 
preistorice, ce au format zăcămintele de cărbune pe care 
vom şti să le exploatăm! Da! În jurul Polului se întinde un 
continent virgin de orice urmă umană şi pe care vom înfige 
steagul Statelor Unite ale Americii! Se auziră tunete de 
aplauze. 

Când ultimele ecouri ale acestora se stinseră până în cele 
mai îndepărtate puncte din Union Square, se auzi vocea 
stridentă a maiorului Donellan: 

— lată că au trecut deja şapte minute din cele zece care 
trebuiau să ne fie de-ajuns pentru a atinge Polul... 

— Vom fi acolo în trei minute, răspunse impasibil 
preşedintele Barbicane. 

Apoi continuă: 

— Dar, dacă noul nostru domeniu este un continent, şi 
acest continent este înălţat, aşa cum avem motiv să credem, 
este totuşi acoperit de gheţuri veşnice, de aisberguri şi de 
câmpuri imense de gheaţă, şi, în condiţiile în care 
exploatarea va fi dificilă... 

— Imposibilă! Spuse Jan Harald, care-şi sublinie afirmaţia 
cu un gest larg. 

— Imposibilă, fie! Răspunse Impey Barbicane. Deci, toate 
eforturile noastre sunt îndreptate pentru a învinge această 
imposibilitate. Nu numai că nu vom avea nevoie de vase sau 
sănii pentru a merge la Pol, dar datorită metodelor noastre, 


topirea gheţurilor, vechi sau noi, se va face ca prin farmec şi 
fără a costa nici măcar un dolar din capitalul nostru, nici un 
minut de muncă! 

Urmă o linişte absolută. Se ajunsese la momentul 
„psihologic”, după expresia elegantă pe care Dean Toodrink 
o şopti la urechea lui Jacques Jansen. 

— Domnilor, reluă preşedintele Gun-Club-ului, Arhimede 
nu cerea decât un punct de sprijin pentru a ridica lumea. Ei 
bine, acest punct de sprijin noi l-am găsit. Un levier i-ar fi 
fost suficient marelui geometru din Syracuza, şi acest levier 
îl avem. Suntem deci în măsură să deplasăm Polul... 

— Să deplasăm Polul? Strigă Eric Baldenak. 

— Să-l aduceţi în America! Strigă Jan Harald. 

Fără îndoială, preşedintele Barbicane nu dorea încă să 
precizeze, căci continuă, spunând: 

— În ceea ce priveşte acest punct de sprijin... 

— Nu spuneţi nimic! Nu spuneţi nimic! Strigă unul din 
asistenții săi cu o voce tunătoare. 

— În ceea ce priveşte acest levier... 

— Păstraţi secretul! Păstraţi-l! Strigă din nou majoritatea 
spectatorilor. 

— Îl vom păstra! Răspunse preşedintele Barbicane. 

Şi vă daţi seama cât de dezamăgiţi de acest răspuns fură 
delegaţii europeni. Dar, cu toate protestele delegaților, 
oratorul nu vru să comunice niciuna dintre metode. Se 
mulţumi doar să adauge: 

— În ceea ce priveşte rezultatele studiului mecanic, studiu 
fără precedent în analele tehnicii, pe care îl vom efectua şi 
duce la bun sfârşit, datorită contribuţiei capitalurilor 
noastre, am să vă fac un raport imediat. 

— Ascultaţi! Sst! Ascultaţi! Sst! Şi toţi ascultară cu zece 
urechi! 

— Mai întăi, reluă preşedintele Barbicane, ideea iniţială a 
acţiunii noastre îi revine unuia dintre savanții noştri, 
devotat şi ilustru coleg. Tot lui îi revine gloria de-a fi făcut 
calculele ce permit ca această idee să se transforme din 


teorie în practică, întrucât, dacă exploatarea zăcămintelor 
de cărbuni arctice nu este decât un joc, deplasarea Polului 
era o problemă pe care doar mecanica superioară o putea 
rezolva. lată de ce ne-am adresat onorabilului secretar al 
Gun-Club-ului, ]. I. Maston! 

— Ura! Hip! Hip! Hip! Pentru ]. I. Maston! Strigă tot 
auditoriul, electrizat de prezenţa acestui eminent şi 
extraordinar personaj. 

Oh! Cât de emoţionată fu doamna Evangeline Scorbitt de 
exclamaţiile ce izbucniră în jurul celebrului calculator şi 
cum simţea că îi bate inima! 

El, modest se mulţumi să încline capul la dreapta şi la 
stânga şi să salute asistenţa entuziastă cu vârful cârligului 
de fier. 

— Deja, dragi acţionari, reluă preşedintele Barbicane, cu 
ocazia întâlnirii ce a celebrat sosirea francezului Michel 
Ardan în America, cu câteva luni înainte de plecarea 
noastră pe Lună... 

Şi acest yankeu vorbea cu atâta simplitate de această 
călătorie, de parcă ar fi fost una simplă de la Baltimore la 
New York! 

— ]. TI. Maston strigase: „Să inventăm maşini, să găsim un 
punct de sprijin şi să schimbăm axa Ierrei!” Ei bine, voi toţi 
cei ce mă ascultați aflaţi că maşinile au fost inventate, 
punctul de sprijin a fost găsit şi acum toate eforturile 
noastre se îndreaptă spre schimbarea axei terestre! 

Urmară câteva minute de stupefacţie care, în Franţa, s-ar 
traduce printr-o expresie populară, dar exactă: „Asta-i prea 
de tot!” 

— Ce? Aveţi pretenţia să schimbaţi axa? Strigă maiorul 
Donellan. 

— Da, domnule, răspunse preşedintele Barbicane, sau, mai 
degrabă, avem mijlocul să creăm una nouă, pe care se va 
face de acum încolo rotația Pământului. 

— Să modificaţi mişcarea de rotaţie a Pământului! Repetă 
colonelul Karcov, a cărui privire arunca fulgere. 


— Întocmai, şi fără să-i schimbăm durata! Răspunse 
preşedintele Barbicane. Această operaţie va aduce Polul 
actual pe paralela 67* şi, în aceste condiţii, Pământul se va 
comporta asemeni planetei Jupiter, a cărei axă este aproape 
perpendiculară pe planul orbitei sale. Or, această deplasare 
de 23*28' va fi îndestulătoare pentru ca domeniul nostru 
polar să primească o cantitate de căldură suficientă pentru 
a topi gheţurile acumulate de mii de secole! 

Auditoriul era cu sufletul la gură. Nimeni nu se gândea să-l 
întrerupă pe orator, nici măcar să-l aplaude. Toţi erau 
subjugaţi de această idee atât de ingenioasă şi simplă în 
acelaşi timp: să modifici axa pe care se mişcă sferoidul 
terestru! 

În ceea ce-i priveşte pe delegaţii europeni, aceştia erau 
pur şi simplu năuciţi, amuţiţi, paralizaţi şi rămăseseră cu 
gurile închise, în ultimul grad de stupefacţie. 

Dar aplauzele izbucniră cu o forţă colosală, când 
preşedintele Barbicane îşi încheie discursul cu această 
concluzie sublimă în simplitatea ei: 

— Deci Soarele însuşi îşi va lua asupra sa sarcina de-a topi 
aisbergurile şi banchizele şi de-a facilita accesul la Polul 
Nord! 

— Aşadar, întrebă maiorul Donellan, dacă omul nu poate 
să se ducă la Pol, Polul va veni la el? 

— Exact cum spuneţi! Îi răspunse preşedintele Barbicane. 

VIII - „CA PE JUPITER?” A SPUS PREŞEDINTELE GUN- 
CLUB-ULUI. 

Da! Ca pe Jupiter! 

Şi, în acea memorabilă întâlnire în onoarea lui Michel 
Ardan pe care oratorul îl citase pe bună dreptate, dacă ].T. 
Maston strigase cu impetuozitate: „Să redresăm axa 
terestră!”, o făcuse deoarece îndrăzneţul şi fantezistul 
francez, unul din eroii romanului „De la Pământ la Lună”, 
camaradul preşedintelui Barbicane şi al căpitanului Nicholl, 
intonase un imn ditirambic în onoarea celei mai importante 
planete din lumea noastră solară. În superbu-i panegiric, nu 


uitase să celebreze avantajele speciale pe care le vom 
prezenta pe scurt. 

Aşadar, după problema rezolvată de calculatorul Gun- 
Club-ului, o nouă axă de rotaţie o va substitui pe cea veche, 
pe care Pământul se învârte „de când lumea este lume”, 
cum spune zicala populară. În plus, această nouă axă de 
rotaţie va fi perpendiculară pe planul orbitei sale. În acest 
condiţii, situaţia climaterică a vechiului Pol Nord va fi 
identică cu situaţia actuală a oraşului Trondjhem din 
Norvegia, primăvara. Crusta sa paleocristică se va topi 
natural, sub razele Soarelui. În acelaşi timp, clima pe 
sferoidul nostru va fi distribuită ca pe suprafaţa planetei 
Jupiter. 

Într-adevăr, înclinația axei acestei planete, sau, în alţi 
termeni, unghiul pe care axa sa de rotaţie o face cu planul 
eclipticii sale este de 88*13'. Un grad şi patruzeci şi şapte 
minute în plus, şi această axă ar fi absolut perpendiculară 
pe planul orbitei pe care o descrie în jurul Soarelui. 

De altfel, trebuie să amintim că efortul pe care Societatea 
Barbicane and Co. îl va face pentru a schimba condiţiile 
actuale ale Pământului nu ar trebui să ducă, la drept 
vorbind, la redresarea axei sale. Din punct de vedere 
mecanic, nici o forţă, oricât de mare ar fi ea, nu ar putea 
produce un astfel de rezultat. Pământul nu este o găină la 
frigare, care se învârte în jurul unui ax material pe care să-l 
poţi lua în mână şi să-l deplasezi după voie. Totuşi, crearea 
unei noi axe este posibilă, am spune chiar, uşor de obţinut, 
din moment ce punctul de sprijin, visat de Arhimede, şi 
levierul, imaginat de ]. IT. Maston, s-ar afla la dispoziţia 
acestor îndrăzneţi ingineri. 

Deoarece însă păreau că doresc să-şi ţină secretă invenţia 
până la noi ordine, trebuie să te rezumi la studiul 
consecinţelor acesteia. 

Acest lucru l-au făcut mai întâi ziarele şi revistele, 
amintind savanților, învăţându-i pe neştiutori ce consecinţe 
are pentru Jupiter perpendicularitatea aproximativă a axei 


sale pe planul orbitei sale. Jupiter, care face parte din 
Sistemul Solar, asemeni lui Mercur, Venus, Pământ, Marte, 
Saturn, Uranus şi Neptun, circulă la aproape două sute de 
milioane de leghe faţă de focarul comun, volumul său fiind 
de aproape de o mie trei sute de ori mai mare decât al 
Pământului. 

Deci, dacă există o viaţă „jupiteriană”, adică dacă există 
locuitori pe Jupiter, iată care sunt avantajele pe care le 
oferă planeta, avantaje prezentate într-o manieră 
fantezistă, cu ocazia întâlnirii ce precedase plecarea pe 
Lună. 

În primul rând, în timpul mişcării de rotaţie zilnică a 
planetei Jupiter, care nu durează decât 9 ore 55 minute, 
zilele sunt egale cu nopţile la orice latitudine, sau 4 ore şi 
77 minute ziua, şi 4 ore şi 7/7 minute noaptea. 

„lată”, spuneau partizanii existenţei jupiterienilor, „asta 
convine oamenilor care au obişnuinţe regulate: vor fi 
încântați să se supună acestei regularităţi!” 

Ei bine, acest lucru se va petrece şi pe Pământ, dacă 
preşedintele Barbicane îşi va realiza opera. Numai că, 
deoarece mişcarea de rotaţie pe noua axă terestră nu va fi 
nici mărită, nici micşorată, deoarece douăzeci şi patru de 
ore separă în continuare două amiezi succesive, nopţile şi 
zilele vor fi de exact de douăsprezece ore în orice punct al 
sferoidului nostru. Crepusculele şi zorile vor lungi zilele cu 
o durată de timp mereu egală. Vom trăi într-un echinocţiu 
perpetuu, aşa cum se întâmplă la 21 martie şi la 21 
septembrie, pe toate latitudinile globului, când astrul radios 
descrie curba aparentă pe planul Ecuatorului. 

„Dar fenomenul climateric cel mai ciudat, nu şi cel mai 
puţin interesant”, vor spune pe bună dreptate entuziaştii, 
„va fi absenţa anotimpurilor!” 

Într-adevăr, datorită înclinaţiei axei pe planul orbitei, se 
produc aceste variaţii anuale, cunoscute sub numele de 
primăvară, vară, toamnă şi iarnă. Locuitorii planetei Jupiter 
nu cunosc aceste anotimpuri. Deci nici pământenii nu le vor 


mai cunoaşte. Din moment ce noua axă va fi perpendiculară 

pe eliptică, nu vor mai exista nici zone glaciare, nici zone 

toride, şi tot Pământul va beneficia de o zonă temperată. 
lată de ce! 

Ce este zona toridă? Este partea de pe suprafaţa globului 
cuprinsă între Tropicele Cancerului şi Capricornului. Toate 
punctele acestei zone se bucură de particularitatea de-a 
vedea de două ori pe an la zenit Soarele, în timp ce, pentru 
toate punctele situate chiar pe Tropice, acest fenomen nu 
se produce decât o dată pe an. 

Ce este zona temperată? Este partea ce cuprinde 
regiunile situate între Tropice şi Cercurile Polare, între 
23*28' şi 66*72' la zenit, dar apare zilnic deasupra 
orizontului. 

Ce este zona glacială? Acea parte a regiunilor 
circumpolare pe care Soarele o abandonează complet 
pentru un timp. La Pol, acest timp este egal cu şase luni. 

Înţelegem deci că o consecinţă a diverselor înălţimi pe 
care le atinge Soarele deasupra orizontului este o căldură 
excesivă pentru zona toridă, o căldură moderată, dar 
variabilă, pe măsură ce te îndepărtezi de Tropice, pentru 
zona temperată, un frig excesiv pentru zona glacială care 
se întinde de la Cercurile polare până la poli. 

Ei bine, lucrurile nu se vor mai petrece la fel la suprafaţa 
Pământului, ca urmare a perpendicularităţii noii sale axe. 
Soarele va rămâne mereu pe planul Ecuatorului. Pe toată 
durata anului va trasa timp de douăsprezece ore cursa sa 
nepăsătoare, urcând până la o distanţă de zenit egală cu 
latitudinea locului, deci cu atât mai ridicată, cu cât punctul 
este mai apropiat de Ecuator. Astfel, pentru ţările situate la 
20* latitudine, se va ridica zilnic până la 70* deasupra 
orizontului, pentru ţările situate la 49* până la 41*, pentru 
punctele situate pe paralela 67* până la 23*. Prin urmare, 
zilele vor avea o regularitate perfectă, măsurată de Soarele 
ce se va ridica şi va cobori la fiecare douăsprezece ore, în 
acelaşi punct al orizontului. 


„Şi iată deci avantajele!” repetau prietenii preşedintelui 
Barbicane. „Fiecare, după temperament, îşi va putea alege 
climatul invariabil ce va fi perfect pentru răceala sau 
reumatismul lui, pe un glob unde nu se vor mai cunoaşte 
variațiile de căldură acum atât de repetate!” 

În rezumat, Barbicane and Co., titani moderni, vor 
modifica starea de lucruri ce există de când sferoidul 
terestru, aplecat pe orbita lui, s-a solidificat pentru a deveni 
Pământul de astăzi. 

Ce-i drept, oamenii vor pierde câteva din constelaţiile şi 
stelele pe care erau obişnuiţi să le vadă pe cer. Poetul nu va 
mai putea cânta în versurile sale lungile nopţi de iarnă, nici 
lungile zile ale verii. Dar, cât va avea de câştigat majoritatea 
oamenilor! 

„În plus”, repetau ziarele devotate preşedintelui 
Barbicane, „deoarece recoltele vor fi reglementate, 
agronomul va putea să distribuie fiecărei specii vegetale 
temperatura ce-i va conveni.” „Bun”, ripostau ziarele 
duşmane, „dar nu vor exista în continuare ploi, grindine, 
furtuni, ploi torențiale, vijelii, toţi acei meteori care 
compromit grav viitorul recoltelor şi câştigurile 
cultivatorilor?” „Fără îndoială că da”, reluau prietenii, „dar 
aceste dezastre vor fi probabil mult mai rare datorită 
regularităţii climei, ceea ce va împiedica tulburările 
atmosferei. Da! Umanitatea va profita din plin de această 
nouă stare a lucrurilor. Da! Va fi o adevărată transformare a 
globului terestru. Da! Barbicane and Co. vor fi făcut un 
serviciu generaţiilor prezente şi viitoare, distrugând, o dată 
cu inegalitatea zilelor şi nopţilor, diversitatea supărătoare a 
anotimpurilor. Da! Cum spunea Michel Ardan, sferoidul 
nostru, pe suprafaţa căruia ba-i prea cald, ba prea frig, nu 
va mai fi planeta guturaiurilor, gripelor, pneumoniilor. Nu 
vor mai fi oameni răciţi decât dacă vor dori ei înşişi, 
deoarece vor putea locui în ţările potrivite branhiilor lor.” 

Şi, în numărul din 27 decembrie, ziarul The Sun, din New 
York îşi încheia cel mai elocvent articol astfel: „Cinste 


preşedintelui Barbicane şi colegilor săi! Nu numai că aceşti 
îndrăzneţi au anexat, ca să spunem aşa, o nouă provincie 
continentului american, mărind astfel teritoriul deja vast al 
Confederaţiei, dar vor fi făcut Pământul mult mai igienic şi 
deci mult mai productiv, deoarece se va putea semăna 
imediat după ce s-a recoltat, iar seminţele, germinând 
imediat, nu va mai exista acel timp pierdut iarna! Nu numai 
că bogăţia în cărbune va creşte prin exploatarea de noi 
zăcăminte, care vor asigura consumul acestei materii 
indispensabile pentru mulţi ani de acum încolo, dar 
condiţiile climaterice ale globului nostru se vor fi 
transformat în avantajul nostru. Barbicane şi colegii săi vor 
fi modificat, pentru binele semenilor lor, opera Creatorului. 
Cinste acestor oameni care vor lua loc în primele rânduri 
ale binefăcătorilor umanităţii!” 

IX - ÎN CARE ÎŞI FACE SIMȚITĂ PREZENŢA UN DEUS EX 
MACHINA29 DE ORIGINE FRANCEZĂ. 

Acestea trebuiau să fie beneficiile datorate modificării 
aduse de preşedintele Barbicane axei de rotaţie. Ştim, de 
altfel, că această modificare nu trebuia să afecteze decât 
într-o măsură imperceptibilă mişcarea de translație a 
sferoidului nostru în jurul Soarelui. Pământul va continua 
să-şi descrie orbita imuabilă prin spaţiu, şi condiţiile anului 
solar nu vor fi modificate. 

În momentul în care consecinţele schimbării axei fură 
aduse la cunoştinţa lumii întregi, acestea avură un răsunet 
extraordinar. Şi imediat, această problemă de mecanică 
superioară fu primită cu entuziasm. Perspectiva de-a avea 
anotimpuri cu temperaturi constante şi „pe placul 
consumatorilor” era foarte seducătoare. Lumea era 
încântată de această perspectivă ca toţi muritorii să poată 
să se bucure de această primăvară perpetuă pe care poetul 
lui 'Telemah o atribuia insulei nimfei Calipso şi că, mai mult, 
vor avea chiar posibilitatea de-a alege între o primăvară 
răcoroasă sau una călduroasă. În ceea ce priveşte noua axă 
pe care se va desfăşura mişcarea de rotaţie, acesta era un 


secret pe care nici preşedintele Barbicane, nici căpitanul 
Nicholl, nici ]. I. Maston nu păreau că vor să-l divulge 
publicului. Îl vor dezvălui înainte, sau nu-l vom cunoaşte 
decât după ce experienţa va avea loc? Nu era nevoie de mai 
mult pentru ca opinia publică să înceapă să se neliniştească 
puţin. 

O întrebare firească se ivi pe buzele tuturor şi fu 
comentată îndelung în ziare. Prin ce efort mecanic se va 
produce această schimbare, care va necesita, evident, 
folosirea unei forţe enorme? 

Forum, o importantă revistă din New York, făcu 
următoarea remarcă; „Dacă Pământul nu s-ar fi învârtit pe 
o axă, poate că ar fi fost de ajuns o lovitură relativ uşoară 
pentru a-i da o mişcare de rotaţie în jurul unui ax ales în 
mod arbitrar; dar Pământul poate fi asemuit cu un uriaş 
giroscop, mişcându-se cu o destul de mare rapiditate, şi o 
lege a naturii face ca un astfel de aparat să aibă tendinţa să 
se învârtească încontinuu în jurul aceluiaşi ax. Leon 
Foucault a demonstrat realmente acest lucra prin 
experienţe celebre. Va fi deci foarte dificil, ca să nu spunem 
imposibil, să se schimbe axa Pământului”. 

Nimic mai adevărat. Acum, după ce ne-am întrebat care ar 
fi forţa imaginată de inginerii de la North Polar Practical 
Association, ar fi la fel de interesant să aflăm dacă această 
forţă va fi produsă încetul cu încetul sau dintr-odată. Şi, în 
acest caz, nu se vor produce oare catastrofe înfiorătoare la 
suprafaţa globului, în momentul în care va avea loc 
schimbarea axei, cu mijloacele gândite de Barbicane and 
Co.? 

lată ce putea să-i preocupe atât pe savanţi, cât şi pe 
oamenii obişnuiţi din cele două Lumi. Pe scurt, o lovitură 
este o lovitură, şi nu este deloc plăcut să simţi lovitura sau 
chiar consecinţa ei indirectă. Se pare că iniţiatorii 
proiectului nu se gândiseră la perturbările pe care opera 
lor o putea provoca pe globul nostru nefericit, luaseră în 
seamă doar avantajele. Astfel încât cu multă abilitate, 


delegaţii europeni, foarte iritaţi de faptul că au pierdut şi 
hotărâți să profite de această ocazie, începură să incite 
opinia publică împotriva preşedintelui Gun-Club-ului. 

N-am uitat că Franţa, neavând nici o pretenţie asupra 
regiunilor circumpolare, nu figura printre Puterile ce 
luaseră parte la licitaţie. Totuşi, dacă oficial nu era 
interesată de această problemă, un francez, cum am mai 
spus, a avut ideea să se ducă la Baltimore, pentru a urmări, 
în nume personal şi pentru amuzamentul său, diversele faze 
ale acestei uriaşe afaceri. 

Era un inginer de mine, în vârstă de treizeci şi cinci de ani. 
Intrat primul la Şcoala politehnică şi terminând primul, ne 
este permis deci să-l prezentăm ca pe un matematician 
excelent, probabil superior lui |. I. Maston, care, dacă era 
un calculator remarcabil, nu era decât un calculator, cam 
ceea ce este un Leverrier30 faţă de Laplace sau Newton. 

Acest inginer era un om inteligent, plin de fantezie, un 
original, aşa cum întâlneşti câteodată printre inginerii de 
poduri şi şosele, dar rar printre cei de mine, ceea ce era un 
avantaj suplimentar. Avea un fel al lui de-a spune lucrurile, 
foarte amuzant. Când discuta cu prietenii săi, chiar şi atunci 
când vorbea despre ştiinţă, o făcea cu dezinvoltura unui 
puşti din Paris. Îi plăceau limbajul popular şi expresiile pe 
care moda le-a încetățenit rapid. În momentele sale de 
relaxare aveai impresia că limbajul său nu se prea acomoda 
cu formulele academice şi nu-l mai folosea decât când 
trebuia să scrie. Era, în acelaşi timp, un muncitor pătimaş, 
putând sta zece ore la masa de lucru, scriind cu uşurinţă 
pagini întregi de formule algebrice, ca şi cum ar fi scris 
scrisori. Cea mai bună relaxare după orele de matematică 
superioară era jocul de whist pe care-l juca mediocru, cu 
toate că-i calculase toate şansele. Şi când era „mână 
moartă”, trebuia să-l auzi strigând în latina de bucătărie, 
atât de gustată de studenţii de la Politehnică: „Cadaveri 
pussandum est!” 


Acest ciudat personaj se numea Pierdeux (Alcide) şi, cu 
mania sa de-a prescurta, comună de altfel tuturor 
camarazilor săi, el semna în general Apierd şi chiar Api, 
fără a pune niciodată punctul pe i. Era atât de înflăcărat în 
discuţii încât fusese poreclit „Alcid sulfuric”. Nu numai că 
era mare, dar părea „înalt”. Camarazii săi afirmau că 
înălţimea sa era de cinci milionimi dintr-un sfert de 
meridian, adică aproape doi metri, şi nu se înşelau prea 
mult Chiar dacă avea un cap cam mic în comparaţie cu 
pieptul puternic şi umerii laţi, şi-l mişca cu vioiciune, iar de 
sub ochelari privirea ochilor albaştri era pătrunzătoare. 
Ceea ce-l caracteriza era faţa veselă, chiar dacă rămânea 
gravă, în ciuda craniului despuiat de podoaba-i capilară din 
cauza abuzului de semne algebrice desenate la lumina 
lămpilor cu gaz din sălile de studiu. În rest, cel mai minunat 
tânăr, lipsit de afectare, a cărui amintire se păstrase la 
Şcoala politehnică. Cu toate că avea un caracter destul de 
independent, se supusese întotdeauna codului x, care este 
lege printre studenţii la Politehnică în ceea ce priveşte 
camaraderia şi respectul uniformei. Era apreciat atât în 
curtea şcolii, cât şi în dormitorul unde ordinea din dulapul 
său, din lădiţa de student denota un spirit cu totul metodic. 

Dacă însă capul lui Alcide Pierdeux părea puţin cam mic 
pe umerii săi laţi, fie! Oricum, era plin până la meninge, de 
asta să fiţi siguri. Înainte de orice, era matematician 
asemeni tuturor camarazilor săi. Dar nu făcea matematică 
decât pentru a o aplica ştiinţelor experimentale, care nu 
erau interesante pentru el decât dacă aveau, la rândul lor, 
aplicare în industrie. Asta era, aşa cum recunoştea, o 
slăbiciune a naturii sale. Nimeni nu-i perfect. Într-un cuvânt 
specialitatea sa era studiul acelor ştiinţe care, cu tot 
progresul lor imens, au şi vor avea mereu secrete pentru 
adepţii lor. 

Să menţionăm, în trecere, că Alcide Pierdeux era celibatar. 
Aşa cum spunea, de bucurie, era încă „egal cu unu”, cu 
toate că dorinţa sa cea mai arzătoare ar fi fost să se 


„dubleze”. Drept care prietenii săi se gândiseră să-l 
căsătorească cu o tânără fermecătoare, veselă, spirituală, o 
provensală din Martigues. Din păcate aceasta avea un tată 
care răspundea la încercările lor astfel: 

— Hm, Alcide al vostru este prea savant! Conversaţiile sale 
vor fi de neînțeles pentru micuță! 

Ca şi cum un adevărat savant n-ar fi putut fi un om modest 
şi simplu! 

De aceea, foarte necăjit, inginerul nostru se hotări să 
aşeze întinderea mării între regiunea Provence şi el. Ceru 
un concediu de un an, îl obţinu şi consideră că cel mai bine 
îl va petrece ducându-se să urmărească afacerea lui North 
Polar Practical Association. lată de ce se afla pe atunci în 
Statele Unite. 

Aşadar, de când se afla la Baltimore, Alcide era foarte 
interesat de această afacere a societăţii Barbicane and Co. 
Că Pământul ar putea deveni jupiterian prin schimbarea 
axei, puţin îi păsa! Dar prin ce mijloc s-ar realiza acest 
lucru, asta îi excita curiozitatea de savant şi nu fără rost. 

Şi, în limbajul său pitoresc, îşi spunea: 

— Evident, preşedintele Barbicane se pregăteşte să-i 
aplice bilei noastre un pumn a-ntâia! Cum şi în ce direcţie? 
Aici e totul! Desigur! Îmi imaginez că va fi o lovitură 
„tăiată”, aidoma celei date unei bile de biliard, când vrei un 
efect într-o anumită parte! Dacă ar da o lovitură „plină”, 
aceasta s-ar duce să se plimbe în afara orbitei sale, şi la 
dracu' cu toţi anii actuali, care vor fi schimbaţi de o 
frumuseţe! Hm! Aceşti oameni de treabă nu se gândesc, 
desigur, decât să schimbe vechea axă cu una nouă! Asta-i 
sigur! Dar nu prea îmi dau seama de unde vor lua punctul 
de sprijin şi nici ce zguduitură vor produce din exterior! 
Oh! Dacă mişcarea diurnă n-ar exista, un simplu bobârnac 
ar fi de-ajuns! Dar mişcarea diurnă există! Mişcarea diurnă 
nu poate fi suprimată! Şi tocmai aici este dificultatum! 

Acest uluitor Pierdeux voia să spună „dificultate”! 


— În orice caz, adăuga el, orice mijloc ar folosi, va fi o 
harababură generală! 

La urma urmei, savantul nostru degeaba îşi dăduse 
osteneala, nu-şi putea imagina care ar putea fi procedeul 
închipuit de Barbicane şi Maston. Lucru cu atât mai 
regretabil, cu cât, dacă ar fi cunoscut procedeul, i-ar fi 
putut deduce formulele matematice. 

Şi acest lucru a făcut ca, la data de 29 decembrie, Alcide 
Pierdeux, inginer de mine din Franţa, să umble cu paşi mari 
de-a lungul şi de-a latul străzilor agitate din Baltimore. 

X - ÎN CARE ÎNCEP SĂ-ŞI FACĂ APARIŢIA DIVERSE 
MANIFESTĂRI DE NELINIȘTE. 

Se scursese o lună de când în saloanele Gun-Club-ului se 
ţinuse adunarea generală. În acest timp, opinia publică îşi 
modificase semnificativ părerile. Se uitaseră avantajele 
schimbării axei de rotaţie! În schimb, dezavantajele se 
observau foarte bine! Nu era posibil să nu aibă loc o 
catastrofă, căci probabil că această schimbare se va 
produce printr-o violentă zdruncinătură. Ce fel de 
catastrofă va fi, asta nu se putea spune. În ceea ce priveşte 
îmbunătăţirea climei, chiar era de dorit? De fapt, numai 
eschimogşii, laponii, samoiezii şi ciucii vor avea poate de 
câştigat, deoarece nu aveau nimic de pierdut. 

Oh, numai să-i auzi pe delegaţii europeni atacând violent 
opera preşedintelui Barbicane! Pentru început, făcuseră 
rapoarte către guvernele lor, uzaseră cablurile submarine 
cu neîncetatele lor depeşe, prin care cereau şi primeau 
instrucţiuni... Or, aceste instrucţiuni se cunosc! Numai 
clişee conform artei diplomaţiei cu simpaticele-i rezerve: 
„Manifestaţi multă energie, dar nu compromiteţi guvernul”, 
„Acţionaţi cu fermitate, dar nu vă atingeţi de statu quo”. 

Între timp, maiorul Donellan şi colegii săi nu încetau să 
protesteze în numele ţărilor lor amenințate, şi chiar în 
numele Vechiului Continent mai ales. 

— Într-adevăr, este evident, spunea colonelul Boris Karcov, 
că inginerii americani şi-au luat măsuri pentru a cruța, pe 


cât posibil, teritoriile Statelor Unite de urmările loviturii! 

— Dar pot? Întrebă Jan Harald. Când scuturi un măslin, în 
timpul recoltării măslinelor, nu toate ramurile au de suferit? 

— Şi când primeşti un pumn în piept, repetă Jacques 
Jansen, oare nu tot corpul are de suferit? 

lată deci ce voia să spună acea faimoasă clauză din 
Document! Strigă Dean Toodrink. lată de ce se referea la 
anumite modificări geografice sau meteorologice pe 
suprafaţa globului! 

— Da, adăugă Eric Baldenak, şi lucrul de care trebuie să 
ne temem, în primul rând, este ca schimbarea axei să nu 
arunce mările în afara bazinelor lor naturale. 

— Şi dacă nivelul oceanelor va scădea în diverse locuri, 
completă Jacques Jansen, nu se va ajunge ca o serie de 
locuitori să se afle la nişte înălţimi care nu le vor mai 
permite să comunice cu semenii lor? 

— Sau în straturile cu duritate atât de mică încât nu vor 
mai putea să respire? Adaugă Jan Harald. 

— Imaginaţi-vă Londra la înălţimea vârfului Mont Blanc! 
Strigă maiorul Donellan. 

Şi, sprijinit pe picioarele-i puţin depărtate, cu capul lăsat 
pe spate, acest gentleman privea spre zenit, ca şi cum 
capitala Regatului Unit s-ar fi aflat printre nori. 

Pe scurt, acest lucru constituie un pericol public, cu atât 
mai îngrijorător cu cât toţi bănuiau deja care vor fi 
consecinţele modificării axei terestre. 

Într-adevăr, era vorba nici mai mult, nici mai puţin, decât 
de-o schimbare de douăzeci şi trei de grade şi douăzeci şi 
opt de minute, schimbare ce trebuia să producă o deplasare 
considerabilă a mărilor, ca urmare a aplatizării Pământului 
la vechii poli. 

Era oare Pământul ameninţat cu perturbații asemănătoare 
celor ce s-au constatat recent la suprafaţa planetei Marte? 
Acolo, continente întregi, printre altele „Libia lui 
Schiaparelli”, au fost înghiţite, ceea ce ne indică culoarea 
albastru-închis, ce a înlocuit culoarea roşiatică. Tot acolo, 


şase sute de mii de kilometri pătraţi au fost modificaţi la 
nord, în timp ce în sud oceanele au părăsit întinsele regiuni 
pe care le ocupau în trecut. Şi, dacă nişte suflete caritabile 
şi-au făcut griji din cauza „sinistraţilor de pe Marte” şi au 
propus să se deschidă liste de subvenţii în favoarea lor, ce 
se va întâmpla când va trebui să ne neliniştim din cauza 
sinistraţilor de pe Pământ? 

Protestele începură deci să se facă auzite de peste tot, şi 
guvernul Statelor Unite fu somat să-şi exprime părerea. 
Dacă ne gândim bine, cel mai înţelept ar fi fost nici să nu se 
încerce experienţa, decât să ne expunem la catastrofele 
care, cu siguranţă, vor avea loc. Creatorul a făcut bine 
lucrurile. Nu era necesar ca o mână cutezătoare să 
intervină în opera sa. 

Iţi vine să crezi? Existau oameni nesăbuiţi care glumeau 
cu lucruri atât de grave! 

„Uitaţi-vă la yankeii ăştia!” repetau ei. „Să înfigă Pământul 
pe-o altă axă! Dac-ar fi uzat-o pe asta, tot învârtindu-se pe 
ea de milioane de secole, poate ar fi fost necesar să fie 
schimbată aşa cum schimbi osia unei roţi sau a unei 
macarale! Dar nu este în stare la fel de bună ca în primele 
zile ale Creaţiei?” Ce să răspunzi la asta? 

Şi, auzind toate aceste proteste, Alcide Pierdeux încerca 
să ghicească natura şi direcţia izbiturii imaginate de ]. 1. 
Maston, ca şi punctul exact de pe glob unde aceasta se va 
produce. Când va afla acest secret, va putea şti care vor fi 
părţile sferoidului terestru amenințate. 

S-a menţionat mai sus că temerile Vechiului Continent nu 
puteau fi împărtăşite de cel Nou, cel puţin de această 
porţiune cunoscută sub numele de America de Nord, care 
aparţine Confederaţiei americane. Într-adevăr, oare este 
posibil ca preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi ]. 1. 
Maston, în calitatea lor de americani, să nu se fi gândit să 
ocrotească Statele Unite de emersiunile sau imersiunile ce 
se vor produce din cauza schimbării axei, în diverse puncte 
din Europa, Asia, Africa, Oceania? Eşti yankeu sau nu eşti, şi 


V 


toţi trei erau yankei neaoşi, yankei dintr-o bucată, cum se 
spusese despre Barbicane când şi-a elaborat proiectul de 
călătorie până la Lună. 

Evident, partea Noului Continent, cuprinsă între regiunile 
arctice şi Golful Mexicului, nu trebuia să se teamă deloc de 
lovitura ce va avea loc. Foarte probabil ca America să 
profite chiar de-o mărire considerabilă a teritoriului său. 
Într-adevăr, din bazinele abandonate de cele două oceane 
ce-o scaldă în prezent, cine ştie dacă nu va găsi să-şi 
anexeze tot atâtea noi provincii câte stele se aflau deja pe 
pânza steagului? 

„Da, fără îndoială! Dar”, repetau cei fricoşi, cei ce nu văd 
decât partea periculoasă a lucrurilor, „nimic nu este sigur 
aici pe Pământ! Şi dacă ]. T. Maston s-a înşelat în calculele 
sale? Şi dacă preşedintele Barbicane va face o eroare, când 
le va pune în practică? Asta poate să i se întâmple şi celui 
mai iscusit artilerist! Nu trimit întotdeauna proiectilul la 
ţintă, nici ghiuleaua în butoiul cu pulbere!” 

Este de înţeles că aceste nelinişti erau cu grijă întreţinute 
de delegaţii Puterile europene. Secretarul Dean Toodrink 
publică numeroase articole în acest sens şi dintre cele mai 
violente în Standard, Jan Harald în jurnalul suedez 
Aftenbladet, şi colonelul Boris Karcov în ziarul rusesc foarte 
răspândit Novoe-Vremia. Chiar în America opiniile erau 
împărţite. Dacă republicanii, care sunt liberali, rămaseră 
partizanii preşedintelui Barbicane, democraţii, care sunt 
conservatori, se declarară împotriva lui. O parte din presa 
americană, în special Journal of Boston, Tribune din New 
York ş.a. ţineau hangul presei europene. În Statele Unite, 
după înfiinţarea agenţiilor de presă Associated Press şi 
United Press, ziarul a devenit un agent extraordinar de 
informaţii, deoarece preţul ştirilor locale sau străine 
depăşeşte anual şi de departe cifra de douăzeci de milioane 
de dolari. 

În zadar alte ziare, şi nu dintre cele mai puţin răspândite, 
vrură să riposteze în favoarea lui North Polar Practical 


Association! În zadar doamna Evangeline Scorbitt plăti, cu 
zece dolari rândul, articole de fond, articole satirice, unde- 
şi băteau joc de aceste pericole ce erau considerate simple 
aiureli! În zadar această văduvă înfocată încercă să 
demonstreze că nimic nu poate fi mai neadevărat decât 
ipoteza că ]. I. Maston ar fi putut să facă o eroare de calcul! 
În cele din urmă, America, cuprinsă de teamă, înclină 
încetul cu încetul să se pună în întregime la unison cu 
Europa. 

De altfel, nici preşedintele Barbicane, nici secretarul Gun- 
Club-ului, nici chiar membrii Consiliului de administraţie nu 
catadicseau să răspundă. Lăsau lumea să vorbească şi nu-şi 
schimbaseră deloc obiceiurile. Se părea că nici nu erau 
preocupaţi de imensele pregătiri ce erau necesare unui 
astfel de proiect. Se preocupau ei de schimbarea opiniei 
publice, de dezaprobarea generală ce lua proporţii 
împotriva unui proiect primit la început cu atâta entuziasm? 
Nu se părea. 

În curând, cu tot devotamentul doamnei Evangeline 
Scorbitt, cu toţi banii investiţi pentru apărarea lor, 
preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi ]. TI. Maston 
începură să devină persoane periculoase pentru securitatea 
celor două Lumi. Guvernul federal a fost somat, oficial, de 
către Puterile europene să intervină în afacere şi să-i 
interogheze pe iniţiatorii ei. Aceştia trebuiau să-şi facă 
publice mijloacele de-a acţiona, să declare prin ce procedeu 
aveau de gând să substituie noua axă celei vechi, ceea ce va 
permite să poţi să-ţi dai seama care vor fi consecinţele din 
punct de vedere al securităţii generale, să numească, în 
sfârşit, părţile de pe glob ce vor fi direct amenințate - într- 
un cuvânt, să afle tot ceea ce opinia publică nu ştia şi tot 
ceea ce ar fi dorit să ştie, din prudenţă. 

Guvernul de la Washington nu se lăsă rugat. Emoţia ce 
cuprinsese statele din nordul, centrul şi sudul Republicii nu- 
i permitea nici o ezitare. O comisie de anchetă, compusă din 
mecanici, ingineri, matematicieni, hidrografi, geografi, în 


număr de cincizeci, sub preşedinţia celebrului John H. 
Prestice, fu instituită prin decret pe data de 19 februarie, 
având depline puteri pentru a analiza proiectul şi, la nevoie, 
a-l interzice. 

Mai întâi, preşedintele Barbicane primi o înştiinţare să 
apară în faţa acelei Comisii. 

Preşedintele Barbicane nu se prezentă. 

Câţiva agenţi se duseră acasă la el pe Cleveland-Street nr. 
95, la Baltimore. 

Preşedintele Barbicane nu se afla acolo. 

Unde era? 

Nimeni nu ştia. 

Când plecase? 

În urmă cu cinci săptămâni, pe 11 ianuarie, părăsise 
marele oraş şi chiar statul Maryland în tovărăşia căpitanului 
Nicholl. Unde se duseseră amândoi? Nimeni nu putea 
spune. 

Evident, cei doi membri ai Gun-Club-ului se îndreptau spre 
acea regiune misterioasă unde vor conduce pregătirile. Dar 
care putea fi acel loc? 

Trebuie să înţelegem că lumea era interesată să-l afle, 
dacă voia să înăbugşe în faşă planul acestor ingineri 
periculoşi, cât mai era timp! 

Dezamăgirea produsă de plecare preşedintelui Barbicane 
şi a căpitanului Nicholl fu enormă. În curând, se produse un 
val de furie care creştea ca un flux de echinocţiu, împotriva 
administratorilor de la North Polar Practical Association. 

Dar exista o persoană ce trebuia să ştie unde se duseseră 
preşedintele Barbicane şi colegul său. O persoană care 
putea desigur să răspundă imensului semn de întrebare ce 
cuprindea suprafaţa globului. 

Această persoană era ]. IT. Maston. 

]. T. Maston fu chemat în faţa Comisiei de anchetă, prin 
grija lui John H. Prestice. 

]. T. Maston nu se prezentă. 


Oare şi el părăsise oraşul Baltimore? Se dusese să-şi ajute 
colegii în acel proiect ale cărui rezultate erau aşteptate cu o 
teamă de înţeles de lumea întreagă? 

Nu! ]. I. Maston locuia la Balistic-Cottage la numărul 179, 
Franklin-Street, lucrând în continuu, relaxându-se în alte 
calcule, neîntrerupându-şi munca decât pentru câteva seri 
petrecute în saloanele doamnei Evangeline Scorbitt, în 
luxosul palat din New Park. 

Un agent a fost trimis de câtre preşedintele Comisiei de 
anchetă având ordin de a-l aduce. 

Agentul ajunse la locuinţa lui ]. 'I. Maston, ciocăni la uşă, 
intră în hol şi fu primit destul de rău de negrul Fire-Fire, şi 
mai rău de către stăpânul casei. 

Totuşi, ]. I. Maston consideră că trebuie să răspundă la 
invitaţia de-a se prezenta în faţa Comisiei, şi, când se află în 
faţa anchetatorilor, nu le ascunse faptul că era foarte 
contrariat că trebuia să-şi întrerupă ocupațiile obişnuite. 

I se adresă o primă întrebare: 

Ştie secretarul Gun-Club-ului unde se află în prezent 
preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl? 

— Ştiu, răspunse ]. I. Maston, cu o voce sigură, dar nu 
cred că sunt autorizat să spun acest lucru. 

O a doua întrebare: 

— Cei doi colegi se ocupau cu pregătirile pentru acea 
operaţiune de schimbare a axei terestre? 

— Acest lucru, răspunse ]. I. Maston, face parte din 
secretul pe care trebuie să-l păstrez şi refuz să răspund. 

— Doreşte atunci să comunice Comisiei de anchetă în ce 
constă munca sa, pentru ca aceasta să hotărască dacă este 
posibil să autorizeze realizarea proiectelor Societăţii? 

— Nu, sigur că nu le voi comunica! Mai bine le distrug! 
Este dreptul meu de cetăţean liber al liberei Americi să nu 
comunic rezultatul muncii mele! 

— Nu contest, domnule Maston, că ai acest drept, spuse 
John H. Prestice, cu o voce gravă, ca şi cum ar fi răspuns în 
numele lumii întregi, dar poate că este de datoria 


dumneavoastră să vorbiţi ţinând seama de emoția generală, 
pentru a pune capăt groazei populațiilor terestre! 

]. T. Maston nu credea că este de datoria lui. Nu avea 
decât o datorie, aceea de-a păstra tăcerea, deci va tăcea. 

Cu toate insistenţele lor, cu toate rugăminţile, în ciuda 
amenințărilor, membrii Comisiei de anchetă nu putură 
obţine nimic din partea bărbatului cu cârligul de fier. 
Niciodată, nu! Niciodată nu şi-ar fi imaginat că o 
încăpățânare atât de tenace ar încăpea într-un craniu de 
gutapercă! 

]. T. Maston plecă aşa cum venise, şi este inutil să mai 
insistăm asupra faptului că a fost felicitat pentru atitudinea 
lui curajoasă de către doamna Evangeline Scorbitt. 

Preşedintele Barbicane nu se afla acolo. Unde era? 

Când se află rezultatul înfăţişării lui ]. [. Maston în faţa 
anchetatorilor Comisiei, indignarea publică luă nişte forme 
într-adevăr alarmante pentru securitatea acestui artilerist 
la pensie. 

Presiunea asupra înalţilor reprezentanţi ai guvernului 
federal era enormă, intervenţia delegaților şi a opiniei 
publice atât de violentă, încât ministrul de Stat John S$. 
Wright trebui să ceară colegilor săi autorizaţia de-a acţiona 
manu militari. 

Pe 13 martie, seara, ]. I. Maston era în biroul său, absorbit 
în cifrele sale, când soneria telefonului răsună cu 
nervozitate. 

— Alo! Alo! Murmură membrana magnetică, agitată de-un 
glas tremurat ce dovedea o foarte mare nelinişte. 

— Cine-i acolo? Întrebă ]. T. Maston. 

— Doamna Scorbitt. 

— Ce doreşte doamna Scorbitt? 

— Să te pun în gardă! Am fost informată că, în chiar 
această seară... 

Fraza încă nu ajunse bine în urechile lui ]. 1. Maston, când 
uşa căsuţei sale fu dărâmată cu lovituri de umăr. 


Pe scara ce ducea în cabinetul său de lucru se auzea o 
zarvă extraordinară. O voce reproşa ceva. Alte voci 
încercau s-o facă să tacă. Apoi se auzi un corp căzând. 

Era negrul Fire-Fire, care se rostogolea din treaptă în 
treaptă, după ce încercase în zadar să apere home-ul 
stăpânului său împotriva agresorilor. 

După un moment, uşa biroului se făcu ţăndări şi apăru un 
comisar de poliţie, urmat de câţiva agenţi. 

Acest comisar avea ordin de-a face o percheziţie în casă, 
de-a pune mâna pe hârtiile lui ]. [. Maston şi pe persoana 
sa. 

Năvalnicul secretar al Gun-Club-ului înşfacă un revolver şi 
ameninţă agenţii cu cele şase gloanţe. 

Într-o secundă, datorită numărului adversarilor, fu 
dezarmat şi i se luară hârtiile acoperite cu cifre şi formule 
ce-i acopereau biroul. 

Deodată, scăpând printr-o mişcare rapidă, ]. T. Maston 
apucă un carnet care, probabil, cuprindea totalitatea 
calculelor sale. 

Agenţii se repeziră să i-l smulgă, o dată cu viaţa, dacă era 
nevoie... 

Dar, cu rapiditate, ]. I. Maston reuşi să deschidă carnetul, 
rupse ultima pagină şi, fulgerător, înghiţi această pagină ca 
pe-o simplă pilulă. 

— Acum, veniţi s-o luaţi! Strigă el aşa cum strigase 
Leonida la Thermopile. 

O oră mai târziu, ]. I. Maston era încarcerat în închisoarea 
din Baltimore. 

Şi era, fără îndoială, lucrul cel mai bun ce i s-ar fi putut 
întâmpla, căci populaţia s-ar fi dedat la excese regretabile 
asupra persoanei sale pe care poliţia n-ar fi fost capabilă să 
le oprească. 

XI - CE SE AFLĂ ÎN CARNETUL LUI ]. I. MASTON ŞI CE 
NU SE MAI AFLĂ. 

Carnetul, confiscat de poliţia din Baltimore, avea vreo 
treizeci de pagini, umplute cu formule, ecuaţii, în sfârşit, cu 


cifre ce constituiau ansamblul calculelor lui ]. I. Maston. Era 
vorba despre lucrări de mecanică superioară ce nu puteau 
fi apreciate decât de matematicieni. Aici figura chiar 
formula forţelor vii - V2 - VO = 2 gr2 (1/r-l/r0) - ce se 
folosise pentru a rezolva problema călătoriei de la Pământ 
la Lună şi, în plus, conţinea şi expresiile în legătură cu 
atracţia Lunii. 

Pe scurt, vulgul n-ar fi înţeles nimic din toate astea. Aşa că 
se consideră că este bine să i se facă cunoscute doar datele 
generale şi rezultatele de care se preocupa cu ardoare 
lumea întreagă de câteva săptămâni încoace. 

Şi au fost date ziarelor spre publicare, de îndată ce 
savanții Comisiei de anchetă luară cunoştinţă de formulele 
celebrului calculator... lar toate ziarele publice, fără 
deosebire de culoare politică, le aduseră la cunoştinţă 
populațiilor. 

Mai întâi, nu avură loc dezbateri despre lucrările lui ]. T. 
Maston. O problemă corect enunțată este pe jumătate 
rezolvată, se spune, iar aceasta era remarcabilă. De altfel, 
calculele fuseseră făcute cu prea multă precizie pentru ca 
vreun membru al Comisiei de anchetă să se gândească să 
pună la îndoială exactitatea şi consecinţele lor. Dacă 
operaţiunea era dusă la bun sfârşit, axa terestră va fi fără 
doar şi poate modificată, şi catastrofele prevăzute vor avea 
loc în totalitate. 

Agenţii se repeziră să i-l smulgă, o dată cu viaţa, dacă era 
nevoie... „NOTĂ redactată prin grija Comisiei de anchetă 
din Baltimore, pentru a fi comunicată ziarelor, revistelor şi 
magazinelor celor două lumi. 

Efectul urmărit de Consiliul de administraţie al lui North 
Polar Practical Association şi care are drept scop înlocuirea 
vechii axe cu o axă nouă de rotaţie este obţinut cu ajutorul 
reculului unui instrument fixat într-un punct determinat al 
Pământului. Dacă partea de jos a acestui instrument este 
sudată în sol, fără îndoială că reculul acestuia se va 
transmite întregii mase a planetei noastre. 


Instrumentul adoptat de inginerii Societăţii nu este altceva 
decât un tun gigantic, al cărui efect ar fi nul dacă s-ar trage 
în plan vertical. Pentru a produce efectul maxim, trebuia 
îndreptat orizontal spre nord sau spre sud, şi această 
ultimă direcţie a fost aleasă de către Barbicane and Co. În 
aceste condiţii, reculul produce o lovitură a Pământului, 
spre nord, lovitură asemănătoare cu cea a unei bile de 
biliard „tăiată” cu fineţe.” 

Într-adevăr, acest lucru îl prevăzuse şi Alcide Pierdeux. 

„De îndată ce proiectilul este lansat, centrul Pământului se 
deplasează, urmând o direcţie paralelă cu direcţia loviturii, 
ceea ce ar putea duce la schimbarea planului orbitei şi, 
deci, a duratei anului. Dar într-o măsură atât de mică încât 
trebuie considerată ca absolut neglijabilă. În acelaşi timp, 
Pământul va căpăta o mişcare de rotaţie în jurul unei axe 
situate în planul Ecuatorului, şi rotația sa s-ar face de acum 
încolo pe această nouă axă, dacă mişcarea de rotaţie n-ar fi 
existat înainte de lovitură. 

Or, această mişcare există în jurul liniei polilor şi, 
combinându-se cu rotația accesorie produsă de recul, va da 
naştere unei noi axe, al cărei pol se va îndepărta de vechiul 
cu o cantitate x. Pe de altă parte, dacă tragerea este 
efectuată în momentul în care punctul vernal31, una din 
cele două intersecţii ale Ecuatorului cu ecliptica, se află la 
nadirul32 punctului de tir, şi dacă reculul este destul de 
puternic pentru a deplasa vechiul Pol cu 23*28' noua axă 
terestră devine perpendiculară pe planul orbitei sale, 
aproape la fel ca pentru planeta Jupiter. 

Ştim care vor fi consecinţele acestei perpendicularităţi, pe 
care preşedintele Barbicane a crezut de cuviinţă să le 
comunice în şedinţa din 22 decembrie. 

Dar, date fiind masa Pământului şi forţa mişcării sale de 
rotaţie, se poate concepe oare o gură de foc atât de mare, 
încât reculul său să fie capabil să producă o modificare în 
poziţia polului actual, şi mai ales de-a valoare de 23*28'? 


Da, dacă un tun sau o serie de tunuri sunt construite cu 
dimensiuni cerute de legile mecanicii, sau dacă inventatorii 
s-ar afla în posesia unui exploziv de-o forţă destul de mare 
pentru a imprima proiectilului viteza necesară unei 
asemenea deplasări. 

Dacă luăm ca tip tunul de douăzeci şi şapte de centimetri 
al Marinei franceze (model 1875), ce lansează un proiectil 
de o sută optzeci de kilograme, cu o viteză de cinci sute de 
metri pe secundă, dând acestei guri de foc dimensiunile de 
o sută de ori mai mari, adică de un milion de ori mai mari în 
volum, va putea lansa un proiectil de o sută optzeci de mii 
de tone. Dacă, în plus, explozibilul va fi destul de puternic 
pentru a imprima proiectilului o viteză de cinci mii şase sute 
de ori mai mare decât vechea pulbere de puşcă, rezultatul 
căutat ar fi obţinut. Într-adevăr, cu o viteză de două mii opt 
sute de kilometri pe secundă33, nu trebuie să te temi că 
proiectilul va întâlni din nou Pământul, reducând lucrurile 
în starea lor iniţială. 

Ei bine, din nenorocire pentru securitatea terestră, oricât 
de extraordinar ar părea, ]. 1. Maston şi colegii săi se află 
chiar în posesia acestui exploziv de-o putere aproape 
infinită şi a cărui pulbere, întrebuințată pentru a lansa 
ghiuleaua Columbiadului spre Lună, ne-ar putea da doar o 
idee vagă. Căpitanul Nicholl l-a descoperit. Care sunt 
substanţele care intră în compoziţia sa? Nu găsim decât 
vagi urme în carnetul lui ]. IT. Maston, care se mărgineşte a 
numi acest exploziv „meli-melinită”. Tot ce ştim este că se 
obţine dintr-un amestec de substanţe organice şi acid 
azotic. Un anumit număr de radicali monovalenţi se 
substituie aceluiaşi număr de atomi de hidrogen, 
obținându-se, astfel, un explozibil care, asemeni 
fulmicotonului, este format prin combinaţia şi nu prin 
simplul amestec de elemente care ard şi altele ce ajută 
arderea. 

Pe scurt, oricare ar fi acest exploziv, cu puterea pe care-o 
are, mai mult decât necesară pentru a arunca un proiectil 


cântărind o sută optzeci de mii de tone în afara atracției 
terestre, este evident că reculul pe care-l va imprima 
tunului va produce următoarele efecte: schimbarea axei, 
deplasarea Polului cu 23*28', perpendicularitatea noii axe 
pe planul eclipticii. De aici rezultă toate catastrofele atât de 
temute, pe drept, de către locuitorii Pământului. 

Totuşi, umanitatea are o şansă să scape de consecinţele 
unei operaţiuni care trebuie să producă astfel de modificări 
în condiţiile geografice şi climatologice ale globului 
terestru. 

Este oare posibilă fabricarea unui tun cu dimensiuni de un 
milion de ori mai mare decât volumul celui de douăzeci şi 
şapte de centimetri? Oricare ar fi progresele industriei 
metalurgice ce a construit podurile peste fluviile Tay şi 
Forth, viaductul Garabit şi turnul Eiffel, este oare posibil ca 
inginerii să producă acest instrument gigantic, fără a vorbi 
despre proiectilul de o sută optzeci de mii de tone care va 
trebui lansat în spaţiu? 

Îndoiala ne este permisă. Acesta este, evident, unul din 
motivele pentru care tentativa lui Barbicane and Co. nu 
prea are şanse de reuşită. Dar situaţia este încă deosebit de 
îngrijorătoare, deoarece se pare că noua Societate s-a pus 
deja pe treabă. 

Vrem să se ştie că numiții Barbicane şi Nicholl au părăsit 
oraşul Baltimore şi America. Au plecat de mai bine de două 
luni! Unde s-au dus? Mai mult ca sigur, în acel loc 
necunoscut de pe glob, unde totul este pregătit pentru a 
încerca realizarea planului lor. 

Care este acel loc? Nu ştim şi, prin urmare, ne este 
imposibil să pornim după acei îndrăzneţi „răufăcători” (sic!) 
care vor să zdruncine din temelii lumea, sub pretextul 
exploatării, în profitul lor, a unor noi zăcăminte de cărbuni. 

Evident că acest loc era indicat pe ultima pagină din 
carnetul lui ]. I. Maston, care rezuma toate lucrările sale, 
mai mult ca sigur. Dar această pagină a fost înghițită de 
complicele lui Impey Barbicane, şi acest complice, 


încarcerat acum în închisoarea din Baltimore, refuză cu 
desăvârşire să vorbească. 

Aceasta-i situaţia. Dacă preşedintele Barbicane reuşeşte 
să fabrice tunul său monstruos şi proiectilul, într-un cuvânt, 
dacă operaţiunea sa se va desfăşura în condiţiile deja 
enunțate, va modifica vechea axă, şi peste şase luni 
Pământul va fi supus consecinţelor acestei „tentative de 
neiertat” (sic!). 

Într-adevăr a fost aleasă o dată pentru ca tragerea să aibă 
efectul scontat, dată la care lovitura imprimată elipsoidei 
terestre va produce o intensitate maximă. 

Data este 22 septembrie, douăsprezece ore după trecerea 
Soarelui la meridianul locului X. 

Aceste circumstanţe fiind cunoscute: 1. Că tragerea se va 
face cu un tun de un milion de ori mai mare decât tunul de 
douăzeci şi şapte de centimetri; 2. Că acest tun va fi 
încărcat cu un proiectil de o sută optzeci de mii de tone; 3. 
Că acest proiectil va avea o viteză iniţială de două mii opt 
sute de kilometri; 4. Că tragerea va avea loc pe 22 
septembrie, douăsprezece ore după trecerea Soarelui peste 
meridianul locului. Putem deduce de aici care este locul X 
unde se va face operaţiunea? 

„Evident, nu!” au răspuns comisarii anchetatori. 

Într-adevăr, nimic nu poate permite calcularea punctului 
X, deoarece, în calculele lui ]. T. Maston, nimic nu indica în 
care loc de pe glob va trece noua axă, în alţi termeni, în ce 
loc se vor situa noii Poli ai Pământului. La 23*28' de cel 
vechi, bine! Dar pe ce meridian, este absolut imposibil de-a 
stabili acest lucru. 

Aşadar, imposibil de-a şti care vor fi teritoriile ce vor 
cobori sau se vor înălța. Anume, ca urmare a denivelării 
oceanelor, care vor fi continentele transformate în mări şi 
care mările transformate în continente. 

Şi totuşi, această denivelare va fi extrem de considerabilă, 
dacă ne raportăm la calculele lui ]. I. Maston. După lovitură, 
suprafaţa mării va lua forma unui elipsoid de revoluţie în 


jurul noii axe polare şi nivelul stratului lichid se va schimba 
aproape peste tot pe glob. 

Într-adevăr, intersectarea nivelului vechi al mării cu 
nivelul nou al mării, două suprafeţe de revoluţie egale ale 
căror axe se întâlnesc, va fi compusă din două curbe plane, 
ale căror două planuri vor trece printr-o perpendicularitate 
pe planul celor două axe polare, şi respectiv prin cele două 
bisectoare ale unghiului celor două axe polare. (Text luat 
direct din carnetul calculatorului.) 

De aici rezultă că denivelarea maximă poate atinge o 
suprainălţare sau o coborâre de 8.415 metri, în raport cu 
vechiul nivel, şi că în anumite puncte de pe glob, diverse 
teritorii vor fi coborâte sau supraînălţate cu această 
cantitate în raport cu cel nou. Această cantitate va diminua 
gradual până la liniile de demarcaţie, împărțind globul în 
patru segmente, la limita cărora denivelarea va deveni nulă. 

Trebuie să remarcăm, de asemenea, că vechiul Pol va fi el 
însuşi înghiţit sub mai mult de 3.000 de metri de apă, 
deoarece se află la o mai mică distanţă de centrul 
Pământului, ca urmare a aplatizării sferoidului. Aşadar, 
domeniul obţinut de North Polar Practical Association ar 
trebui să fie inundat şi, în consecinţă, de neexploatat. Dar 
acest lucru a fost prevăzut de Barbicane and Co.;; 
consideraţii geografice, rezultate din ultimele descoperiri, 
permit să ajungem la concluzia că la polul arctic există un 
podiş a cărui altitudine este mai mare de 3.000 de metri. 

Nu trebuie să ne facem iluzii că vom determina punctele 
de pe glob unde denivelarea va atinge 8.415 metri, şi deci 
teritoriile care vor avea de suferit în urma consecinţelor 
dezastruoase. Nici calculatorii cei mai ingenioşi nu vor 
reuşi. În această situaţie se află o necunoscută pe care nici 
o formulă nu o poate afla. Este amplasarea precisă a 
punctului x acolo unde se va produce tirul şi, ca urmare, 
lovitura... Or, acest x este secretul iniţiatorilor acestei 
deplorabile afaceri. 


Aşadar, pentru a rezuma, locuitorii Pământului, sub orice 
latitudine ar trăi, sunt direct interesaţi să afle acest secret, 
pentru că sunt direct ameninţaţi de uneltirile lui Barbicane 
and Co. 

Sfătuim, prin urmare, pe locuitorii Europei, Africii, Asiei, 
Americii, Australasiei şi Oceaniei să fie atenţi la toate 
lucrările de balistică, precum topirea de tunuri, fabricarea 
de pulberi şi proiectile, ce-ar putea fi făcute pe teritoriile 
lor, să observe de asemenea prezenţa oricărui străin a cărui 
sosire poate apărea suspectă şi să avertizeze imediat pe 
membrii Comisiei de anchetă, la Baltimore, Maryland, U. S. 
A. 

Să ne ajute Cel de Sus ca această descoperire să ne 
parvină înainte de 22 septembrie a.c., dată care ameninţă 
să deranjeze ordinea stabilită în sistemul terestru.” 

XII - ÎN CARE ]. I. MASTON CONTINUĂ EROIC SĂ TACĂ. 

Aşadar, după tunul folosit pentru a lansa un proiectil de pe 
Pământ pe Lună, tunul folosit pentru a modifica axa 
terestră! Tunul! Oare aceşti artilerişti ai Gun-Club-ului nu 
au altceva în cap? Sunt oare cuprinşi de nebunia 
„tunismului intensiv”? Tunul, „ultima ration” în această 
lume! Acest instrument brutal este suveranul universului? 
Aşa cum canonul reglează teologia, regele tun este 
supremul regulator al legilor industriale şi cosmologice? 

Da! Trebuie să mărturisim, tunul era instrumentul ce 
trebuia să vină în minte preşedintelui Barbicane şi a 
colegilor săi. Nu degeaba şi-au consacrat toată viaţa 
balisticii. După Columbiadul din Florida, trebuiau să ajungă 
la tunul monstruos din... din locul x. Şi oare nu-i auziţi deja 
strigând răsunător: 

— Îndreptaţi spre Lună... Tunul unu... Foc! 

— Schimbaţi axa Pământului... Tunul doi... Foc! 

În acelaşi timp, tare ar fi vrut să strige cu toţii, arătând 
spre Gun-Club. 

— 'Ţintă balamucul... Tunul trei... Foc! 


Într-adevăr, operaţia lor justifica titlul acestui roman. Nu 
degeaba a fost intitulat „Cu susu-n jos” şi nu „Claie peste 
grămadă”, căci fără cap şi fără coadă, aşa cum spune Alcide 
Pierdeux, va rezulta „o harababură generală”! 

Oricum, publicarea notei redactată de Comisia de anchetă 
a produs un efect pe care nimeni nu-l putea bănui. Trebuie 
să înţelegem că ce spunea aceasta nu avea nimic liniştitor. 
Din calculele lui ]. I. Maston rezulta că problema mecanică 
fusese rezolvată în toate detaliile. Experimentul întreprins 
de preşedintele Barbicane şi de căpitanul Nicholl era clar - 
va produce o modificare, dintre cele mai regretabile, în 
mişcarea de rotaţie diurnă. O nouă axă o va schimba pe cea 
veche... Şi cunoaştem consecinţele acestei schimbări. 

Opera firmei Barbicane and Co. fu deci definitiv judecată, 
blestemată, supusă dezaprobării generale. În Vechiul ca şi 
în Noul Continent, membrii Consiliului din North Polar 
Practical Association nu mai aveau decât adversari. Rar se 
mai găseau câţiva partizani printre persoanele exaltate din 
Statele Unite. 

Într-adevăr, din punctul de vedere al securităţii lor 
personale, preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl 
procedaseră cu înţelepciune când părăsiseră oraşul şi 
America. Avem motive temeinice de a crede că li s-ar fi 
întâmplat o nenorocire. Nu poţi ameninţa în masă o mie 
patru sute de milioane de locuitori, nu poţi să le tulburi 
obişnuinţele printr-o schimbare adusă condiţiilor de viaţă 
de pe Pământ şi să-i nelinişteşti în chiar existenţa lor, 
provocând o catastrofă universală, fără urmări neplăcute. 

Cum de reuşiseră cei doi colegi din Gun-Club să dispară, 
fără să lase vreo urmă? Cum oare materialul şi personalul 
necesare unei astfel de operaţiuni au putut dispărea, fără 
ca nimeni să observe? Sute de vagoane, dacă le 
transportaseră pe calea ferată, sute de vase, dacă o 
făcuseră pe mare, nu ar fi fost de-ajuns pentru a transporta 
încărcăturile de metal, cărbune şi meli-melinită. Este de 
neînțeles cum această plecare a avut loc pe ascuns. Cu 


toate acestea, se întâmplase. Pe de altă parte, după o 
anchetă serioasă, s-a văzut că nici o comandă nu fusese 
trimisă uzinelor metalurgice, nici fabricilor de produse 
chimice din cele două Lumi. Că acest lucru nu poate fi 
expediat, fie! Se va explica în viitor... Dacă va mai exista un 
viitor! 

Totuşi, dacă preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl, 
dispăruţi în mod misterios, erau la adăpost de un pericol 
imediat, colegul lor ]. T. Maston, în mod corect încarcerat, 
putea să se teamă de represaliile publicului Aş! Nici nu-l 
interesa! Ce încăpățânat nemaipomenit acest calculator! 
Era de fier, ca şi antebraţul său. Nimic nu-l va face să 
cedeze! 

Din celula pe care-o ocupa în închisoarea din Baltimore, 
secretarul general al Gun-Club-ului se cufunda din ce în ce 
mai mult în contemplarea îndepărtată a colegilor pe care 
nu putuse să-i urmeze. Parcă-i şi vedea pe preşedintele 
Barbicane şi pe căpitanul Nicholl pregătindu-şi operaţiunea 
gigantică, în acel punct necunoscut de pe glob, unde nimeni 
nu-i va deranja. Îi vedea construind enormul instrument, 
amestecând meli-melinita, turnând proiectilul pe care 
Soarele îl va număra în curând printre micile-i planete. 
Acest nou astru va purta numele fermecător de Scorbitta, 
omagiu de amabilitate şi de stimă pentru bogata capitalistă 
din New Park. Şi ]. I. Maston calcula zilele, prea scurte, pe 
gustul său, ce-l apropiau de data fixată pentru tragere. 

Era deja începutul lui aprilie. Peste două luni şi jumătate, 
astrul zilei, după ce se va opri la solstiţiu pe Tropicul 
Racului, va retrograda spre Tropicul Capricornului. Trei 
luni mai târziu, va traversa linia ecuatorială la echinocțiul 
de toamnă. Şi atunci, vor lua sfârşit aceste anotimpuri ce, 
de milioane de ani, alternează atât de regulat şi atât de 
„prostesc” în decursul fiecărui an terestru. Pentru ultima 
dată, în anul 189..., sferoidul va fi supus acestei inegalităţi a 
zilelor şi a nopţilor. Nu va mai fi decât acelaşi număr de ore 


între răsăritul şi apusul Soarelui pe orice latitudine a 
globului. 

De fapt, era o operă măreaţă, supraomenească, divină. ]. 1. 
Maston uitase de domeniul arctic şi de exploatarea 
zăcămintelor de cărbuni de la vechiul Pol, nu mai vedea 
decât consecinţele cosmografice ale operaţiunii. Scopul 
principal al noii Societăţi se pierdea, în comparaţie cu 
transformările ce urmau să schimbe faţa lumii. 

Dar... lumea nu prea dorea să-şi schimbe faţa! Această 
faţă era le fel de tânără ca şi în ziua în care Dumnezeu i-a 
dat-o în primele ore ale Creaţiei! 

]. T. Maston, singur şi fără apărare în celula lui, continua să 
reziste tuturor presiunilor ce se exercitau asupra sa. 
Membrii Comisiei de anchetă veneau zilnic să-l viziteze, 
însă nu puteau obţine nimic de la el. John H. Prestice avu 
atunci ideea să folosească o influenţă ce avea şanse de 
reuşită mai bune ca ale lor, cea a doamnei Evangeline 
Scorbitt. Toată lumea cunoştea devotamentul de care dădea 
dovadă această respectabilă văduvă, când era vorba de 
responsabilitatea lui ]. I. Maston, şi ce interes nemărginit îi 
purta celebrului calculator. 

Aşadar, după ce comisarii deliberară, doamna Evangeline 
Scorbitt fu autorizată să-l vadă pe prizonier de câte ori 
dorea. Nu era şi ea, la fel ca ceilalţi locuitori ai globului, 
ameninţată de reculul tunului monstruos? Oare palatul său 
din New Park va fi mai cruțat în catastrofa finală decât 
bordeiul celui mai umil vânător sau cortul indienilor din 
prerie? Viaţa sa nu era la fel de ameninţată ca şi cea a 
ultimului samoed sau a celui mai neînsemnat băştinaş din 
Pacific? Iată ce încercă s-o facă să înţeleagă preşedintele 
Comisiei, iată de ce fu rugată să se folosească de toată 
influenţa sa pe lângă ]. TI. Maston. 

Dacă acesta se hotăra să vorbească, să spună în ce loc 
preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl şi, desigur, 
numerosul personal pe care-l luaseră cu ei îşi făceau 
pregătirile, încă va mai fi timp pentru a pleca în căutarea 


lor, a le găsi urmele, a pune capăt chinurilor, neliniştii şi 
groazei umanităţii. 

Doamna Evangeline Scorbitt avu deci acces în închisoare. 
Ceea ce dorea mai presus decât orice era să-l revadă pe ]. 1. 
Maston, smuls de mâinile poliţiştilor din confortul căsuţei 
sale. 

Dar însemna să n-o cunoaşteţi bine pe energica 
Evangeline dacă o credeaţi sclava slăbiciunilor omeneşti! 
Şi, pe 9 aprilie, dacă vreo ureche indiscretă ar fi ascultat la 
uşa celulei, prima oară când doamna Evangeline Scorbitt 
pătrunse acolo, iată ce-ar fi auzit aceasta, cu surprindere: 

— În sfârşit, dragă Maston, te revăd! 

— Dumneata, doamnă Scorbitt? 

— Da, prietene, după patru săptămâni, patru lungi 
săptămâni de despărţire... 

— Mai exact douăzeci şi opt de zile, cinci ore şi patruzeci şi 
cinci de minute, răspunse ]. I. Maston, după ce se uită la 
ceas. 

— În sfârşit, iată-ne din nou împreună! 

— Dar cum de te-au lăsat să ajungi până la mine, dragă 
doamnă Scorbitt? 

— Cu condiţia să folosesc influenţa afecțiunii mele fără 
margini asupra celui care face obiectul ei! 

— Cum! Evangeline! Strigă ]. I. Maston. Ai consimţit să-mi 
dai astfel de sfaturi? "Ţi-a trecut prin cap că mi-aş putea 
trăda colegii? 

— Eu? Dragă Maston! Aşa de prost mă judeci? Eu să te 
rog să-ţi sacrifici onoarea în schimbul siguranţei? Eu... să te 
îndemn la un act care ar fi ruşinea unei vieţi consacrate în 
întregime celor mai înalte speculaţii ale mecanicii 
superioare? 

— Bine, doamnă Scorbitt! Regăsesc în dumneata pe 
generoasa acţionară a Societăţii noastre! Nu... niciodată nu 
m-am îndoit de sufletul dumitale generos! 

— Mulţumesc, dragă Maston! 


— În ceea ce mă priveşte, să divulg opera noastră, să 
dezvălui în ce punct al globului va avea loc tragerea noastră 
prodigioasă, să vând, ca să spun aşa, acest secret pe care 
am putut din fericire să-l ascund în adâncurile mele, să 
permit acestor barbari să pornească în urmărirea 
prietenilor noştri, să întrerup nişte lucrări care vor deveni 
gloria şi sfârşitul nostru! Mai bine să mor! 

— Sublime Maston! Răspunse doamna Evangeline 
Scorbitt. 

Într-adevăr, aceste două fiinţe atât de unite de acelaşi 
entuziasm şi la fel de nesăbuite şi una, şi alta, erau făcute, 
de altfel, pentru a se înţelege. 

— Nu, niciodată nu vor afla numele ţării pe care calculele 
mele au desemnat-o şi a cărei celebritate o va face 
nemuritoare! Adăugă ]. I. Maston. Pot să mă ucidă, dacă 
vor, dar nu-mi vor putea smulge secretul! 

— Şi să mă omoare şi pe mine cu dumneata! Strigă 
doamna Evangeline Scorbitt. Şi eu voi rămâne mută. 

— Din fericire, dragă Evangeline, ei nu ştiu că deţii acest 
secret! 

— Crezi, deci, dragă Maston, că aş fi capabilă să-l dezvălui, 
pentru că sunt doar o femeie? Să-i trădez pe colegii noştri 
şi pe dumneata? Nu, prietene, nu! Dacă aceşti făţarnici 
ridică împotriva dumitale populaţia oraşelor şi a satelor, 
dacă lumea întreagă va pătrunde pe uşa acestei celule 
pentru a te smulge de aici, ei bine, voi fi aici şi vom avea cel 
puţin consolarea să murim împreună... 

Şi, dacă acest lucru ar fi fost o consolare, ]. T. Maston 
putea oare să viseze o alta mai dulce încât să moară în 
braţele doamnei Evangeline Scorbitt? 

Aşa lua sfârşit conversaţia lor, de fiecare dată când 
admirabila doamnă venea să-l viziteze pe prizonier. 

Şi când comisarii anchetatori o interogau asupra 
rezultatelor acestor întrevederi, ea răspundea: 

— Nimic încă! Poate, cu timpul, voi obţine în sfârşit... 

Oh! Şiretenie de femeie! 


„Cu timpul”, spunea ea. Dar acest timp înainta cu paşi 
gigantici. Săptămânile treceau ca zilele, zilele ca orele, 
orele ca minutele. 

Era luna mai. Doamna Evangeline Scorbitt nu obținuse 
nimic de la ]. I. Maston, şi acolo unde această femeie atât de 
influentă eşuase, nimeni altul nu putea spera să reuşească. 
Trebuiau să se resemneze să aştepte lovitura fatală, fără a 
se ivi vreo şansă de-a o împiedica? 

Ei bine, nu! În astfel de momente, resemnarea este 
inacceptabilă! Aşa că delegaţii Puterilor europene deveniră 
mai insistenţi ca niciodată. Între ei şi membrii Comisiei de 
anchetă, ce fură direct atacați, avu loc un duel continuu. 
Însuşi flegmaticul Jacques Jansen care, în ciuda placidităţii 
olandeze, îi copleşea zilnic cu reproşuri. Colonelul Boris 
Karcov avu chiar un duel cu secretarul sus-numitei Comisii, 
în cursul căruia îşi răni doar uşor adversarul, în ceea ce-l 
priveşte pe maiorul Donellan, chiar dacă nu se bătea nici cu 
arma de foc, nici cu arma albă, ceea ce-i contrar uzanțelor 
britanice cel puţin, asistat de secretarul său Dean 'Toodrink, 
schimbă câţiva pumni buni într-o partidă de box cu William 
S. Forster, imperturbabilul angrosist de morun, omul de 
paie al lui North Polar Practical Association, care, de altfel, 
nu ştia nimic despre afacere. 

În realitate, lumea întreagă se aliase pentru a-i face pe 
americanii din Statele Unite responsabili de actele unuia 
dintre cei mai geniali copii ai lor - Impey Barbicane. Se 
zvonea, nici mai mult, nici mai puţin, că vor fi retraşi 
ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari acreditaţi pe lângă 
acest guvern imprudent de la Washington şi că i se va 
declara război. 

Sărmane State Unite! Nu şi-ar fi dorit decât să pună mâna 
pe Barbicane and Co. În zadar răspunseră guvernelor 
Puterilor din Europa, Asia, Africa şi Oceania că acestea 
aveau mână liberă să-i aresteze oriunde s-ar afla, nici nu 
erau ascultate. Dar, până una, alta, imposibil să se 


descopere în ce loc preşedintele şi colegul său se ocupau cu 
pregătirea groaznicei operaţiuni. 

La care Puterile străine răspundeau: 

— Îl deţineţi pe ]. T. Maston, complicele lor! ]. T. Maston 
ştie totul despre Barbicane. Deci, faceţi-l să vorbească pe ]. 
T. Maston. 

Să-l facă să vorbească pe ]. I. Maston! Mai degrabă ar fi 
smuls o vorbă din gura lui Harpocrate, zeul Tăcerii, sau 
şefului surdomut al Institutului din New York. 

Şi atunci, deoarece exasperarea crescuse o dată cu 
neliniştea universală, câţiva oameni practici aduseră aminte 
că tortura din Evul Mediu avea totuşi ceva bun - cutia de 
lemn în care se strângeau labele picioarelor, jupuirea cu un 
cleşte înroşit în foc a mamelelor, plumbul topit, foarte 
eficace pentru dezlegarea limbilor celor mai rebele, uleiul 
clocotit, cadrul de lemn, legarea prizonierului cu o frânghie 
şi aruncarea lui în apă etc. De ce să nu ne servim de aceste 
mijloace pe care justiţia de altădată nu ezita să le folosească 
în circumstanţe mai puţin grave şi pentru cazuri speciale ce 
nu interesau decât indirect masele? 

Dar, trebuie să recunoaştem, aceste mijloace, îndreptăţite 
de moravurile de altădată, nu mai puteau fi folosite la 
sfârşitul unui secol de blândeţe şi toleranţă, a unui secol 
atât de marcat de omenie ca secolul al XIX-lea, caracterizat 
de inventarea mitralierei, a gloanţelor de şapte milimetri şi 
cu o bătaie extraordinar de lungă, a unui secol ce admite în 
relaţiile internaţionale folosirea obuzelor cu melinită, cu 
robusit, cu belită, cu panchastit, cu noganită şi a altor 
substanţe în it, ită, care nu sunt nimic pe lângă meli- 
melinită. 

]. T. Maston nu trebuia deci să se teamă că va fi supus la 
cazne. Tot ce puteau spera era ca să-şi dea seama singur 
care-i era responsabilitatea şi că se va hotări să vorbească 
poate, sau dacă va refuza, ca hazardul să vorbească pentru 
el. 


XIII - LA SFÂRŞITUL CĂRUIA ]. I. MASTON DĂ UN 
RĂSPUNS ÎNTR-ADEVĂR EPIC. 

Cu toate acestea, timpul înainta, aşa cum probabil înaintau 
lucrările pe care preşedintele Barbicane şi căpitanul 
Nicholl le efectuau în condiţii atât de surprinzătoare, nu se 
ştie unde. 

Totuşi, cum era oare posibil ca o operaţiune care necesita 
construcţia unei uzine mari, a unor furnale înalte capabile 
să toarne un tun de un milion de ori mai mare ca tunul de 
douăzeci şi şapte de centimetri al Marinei şi un proiectil 
cântărind 180.000 de tone, care necesita angajarea a mai 
multe mii de muncitori, transportul lor, cazarea lor, aşadar, 
cum era posibil ca o astfel de operaţiune să poată fi ascunsă 
de privirile celor interesaţi? În ce parte a Vechiului sau 
Noului Continent, Barbicane and Co. se instalaseră în aşa 
mare secret, că nu atrăseseră atenţia populațiilor 
învecinate? Oare pe-o insulă abandonată din Pacific sau 
Oceanul Indian? Dar nu mai există insule pustii în zilele 
noastre: englezii puseseră mâna pe toate. Doar dacă noua 
Societate nu descoperise una specială pentru această 
operaţiune! Cât despre regiunile arctice sau antarctice - 
nu! Era anormal să-şi construiască acolo uzinele. Tocmai 
pentru că nu puteau fi atinse aceste latitudini înalte, North 
Polar Practical Association încerca să le deplaseze! 

De altfel, a-i căuta pe preşedintele Barbicane şi pe 
căpitanul Nicholl de-a lungul acestor continente sau insule, 
chiar dacă n-ar fi fost decăt în locurile abordabile, însemna 
să-ţi pierzi timpul. Carnetul confiscat de la secretarul Gun- 
Club-ului nu menţiona oare că tragerea trebuie să fie 
efectuată aproape de Ecuator? Or, acolo se aflau regiuni 
locuite, ba chiar... 

În ceea ce-l priveşte pe maiorul Donellan, schimbă câţiva 
pumni buni într-o partidă de box cu William S. Forster. 

De oameni civilizaţi. Deci, dacă experimentatorii se 
stabiliseră în împrejurimile liniei echinocţiale, acest loc nu 
putea fi nici în America, nici de-a curmezişul Peru-ului sau 


Braziliei, nici în insulele Sonde, Sumatra, Borneo, nici în 
insulele din Marea Celebes (Sulawesi), nici în Noua Guinee, 
unde o astfel de operaţiune nu s-ar fi putut desfăşura fără 
ca populaţiile să fie informate. La fel de adevărat, de 
asemenea, că nu ar fi putut fi ţinută secretă nici în tot 
centrul Africii, în regiunea Marilor Lacuri, traversate de 
Ecuator. Rămâneau, este adevărat, insulele Maldive, în 
Oceanul Indian, insulele Amiralității, Gilbert, Christmas, 
Galapagos în Oceanul Pacific, San Pedro în Oceanul 
Atlantic. Dar cercetările făcute în aceste locuri nu dăduseră 
nici un rezultat. Ca atare, se limitau la vagi ipoteze, 
insuficiente pentru a calma teama universală. 

Ce gândea despre toate acestea Alcide Pierdeux? Mai 
„Ssulfuric” ca niciodată, nu înceta să viseze la diversele 
consecinţe ale acestei probleme. Că acest căpitan Nicholl a 
inventat un exploziv atât de puternic, că a găsit acea meli- 
melinită, cu o putere de trei sau patru mii de ori mai mare 
decât a celor mai violente explozibile de război şi de cinci 
mii şase sute de ori mai puternică decât buna pulbere de 
tun a strămoşilor noştri, era deja uluitor, ba chiar „foarte 
bubuitor!” spunea el, dar, în sfârşit, nu era imposibil. Nu se 
ştie ce ne va rezerva viitorul în acest gen de progres ce va 
permite să distrugem armate întregi de la orice distanţă. 
Oricum, ridicarea axei terestre produse de reculul unui tun 
îl surprindea chiar şi pe inginerul francez. 

Aşa că, adresându-se în şoaptă iniţiatorului afacerii, 
spunea: 

— Este evident, preşedinte Barbicane, că, zilnic, Pământul 
suportă consecinţa tuturor loviturilor ce se produc la 
suprafaţa lui. Este sigur că, atunci când milioane de oameni 
se amuză să trimită mii de proiectile cântărind câteva 
kilograme sau milioane de proiectile cântărind câteva 
grame, şi chiar când merg sau sar sau când îmi întind 
braţul sau o globulă de sânge se plimbă prin venele mele, 
toate acţionează asupra sferoidului nostru. Deci, marea ta 
maşinărie este de natură să producă zguduitura cerută. 


Dar, fir-ar să fie de integrală, această zguduitură va fi oare 
suficientă pentru a răsturna Pământul? Hotărât lucru, 
trebuie să recunoaştem că acest fapt este demonstrat de 
ecuaţiile acelui animal de ]. I. Maston. 

Într-adevăr, Alcide Pierdeux nu putea decât să admire 
ingenioasele calcule ale secretarului Gun-Club-ului, date 
comunicate de Comisia de anchetă acelor savanţi ce puteau 
să le înţeleagă. Şi Alcide Pierdeuzx, care citea lucrările de 
algebră aşa cum citeşti un ziar, găsea în această lectură un 
farmec de nedescris. 

Dar dacă răsturnarea globului va avea loc, ce de 
catastrofe se vor acumula pe suprafaţa Pământului! Ce de 
cataclisme, oraşe distruse, munţi mişcaţi din locul lor, 
locuitori nimiciţi cu milioanele, mase lichide aruncate în 
afara albiilor şi producând inundaţii îngrozitoare! 

Va fi asemenea unui cutremur de-o violenţă extraordinară. 

— Măcar de-ar fi mai puţin puternică blestemata aia de 
pulbere a căpitanului Nicholl, mormăi Alcide Pierdeux, am 
putea spera ca proiectilul să vină din nou să lovească 
Pământul fie înainte de punctul de lovire, fie în spatele lui, 
după ce-a făcut înconjurul globului. Şi atunci totul va reveni 
la locul lui într-un timp relativ scurt, nu însă fără a fi 
provocat totuşi câteva mari dezastre. Dar, pe naiba! 
Datorită meli-melinitei lor, ghiuleaua va descrie o jumătate 
de hiperbolă şi nu se va mai întoarce pentru a cere iertare 
Pământului că l-a deranjat, repunându-l la locul lui! 

Şi Alcide Pierdeux gesticula ca un semafor cu braţe, cu 
riscul de-a distruge totul pe-o rază de doi metri. 

Apoi, îşi repeta: „Dacă cel puţin am cunoaşte locul tragerii, 
aş fi putut stabili pe care mari cercuri terestre denivelarea 
ar fi nulă, şi de asemenea, punctele unde ea ar ajunge la 
maximum. l-am putea preveni pe oameni să se mute din 
timp, înainte ca oraşele şi casele lor să se răstoarne. Dar 
cum să aflu asta?” 

Apoi, mângâindu-şi puţinul păr de pe craniu, adăugă: „Ei! 
Mă gândesc că urmările zdruncinăturii pot să fie mult mai 


complicate decât ne imaginăm. De ce oare vulcanii n-ar 
profita de această ocazie pentru a se deda la erupții 
nebuneşti, pentru a voma, asemenea unui pasager care are 
rău de mare, materiile mişcate din loc, din măruntaiele lor? 
De ce o parte din oceanele ale căror ape s-ar umfla nu s-ar 
precipita asupra craterelor lor? Să mă ia dracu'! Pot urma 
explozii care ar putea arunca în aer maşina pământească! 
Oh! Diabolicul ăsta de Maston, care se încăpăţânează în 
tăcerea lui! Priviţi-l jonglând cu bila noastră terestră şi 
făcând fel de fel de giumbuşlucuri pe biliardul universului”. 

Aşa gândea Alcide Pierdeux. Imediat aceste ipoteze 
înspăimântătoare au fost preluate şi discutate de ziarele din 
cele două Lumi. Pe lângă perturbațiile ce vor rezulta din 
operaţiunea Barbicane and Co., ce mai însemnau aceste 
ploi diluviene, valurile seismice, potopurile care, din când în 
când, devastează câteva regiuni de pe Pământ? Dar astfel 
de catastrofe nu sunt decât parţiale! Câteva mii de locuitori 
dispar şi nenumăraţii supraviețuitori se simt deranjaţi în 
tihna lor! Pe măsură ce se apropia data fatală, groaza 
punea stăpânire până şi pe cei mai curajoşi. Predicatorii 
găsiseră condiţii favorabile pentru a prezice sfârşitul lumii. 
Parcă am fi fost în acea perioadă a anului 1000, când 
oamenii îşi imaginau că vor fi aruncaţi în imperiul morţilor. 

Să ne amintim ce s-a întâmplat în acea epocă. Într-un 
pasaj din Apocalipsă, populaţiile credeau că Ziua de Apoi 
era aproape. Ele aşteptau semnele de mânie, prezise de 
Scriptură. Antichristul urma să se arate lumii. 

„În ultimii ani ai secolului al X-lea”, povesteşte H. Martin, 
„totul fusese întrerupt, plăceri, afaceri, distracţii, până şi 
muncile câmpului. De ce, îşi spuneau, să ne gândim la un 
viitor ce nu va exista? Să ne gândim la eternitatea ce va 
începe mâine! Se mulţumeau să-şi satisfacă nevoile cele mai 
urgente. Îşi lăsau moştenire pământurile, castelele 
mănăstirilor pentru a-şi câştiga protectori în acel rai unde 
urmau să intre. Multe din actele de donaţii către biserici 
încep aşa: „Sfârşitul lumii fiind aproape şi pieirea ei 


iminentă...,„. Când sosi data fatală, populaţiile se înghesuiră 
în bazilici, capele, în edificiile consacrate lui Dumnezeu şi 
aşteptară, cuprinşi de teamă, ca cele şapte trâmbiţe ale 
celor şapte îngeri să răsune din cer.” 

Se ştie că prima zi din anul 1000 luă sfârşit, fără ca legile 
naturii să fie câtuşi de puţin tulburate! Dar, de data 
aceasta, nu era vorba de-o catastrofă bazată pe texte de-o 
absurditate biblică. Era vorba despre o modificare adusă 
echilibrului Pământului, ce se baza pe calcule recunoscute, 
incontestabile, şi pe o tentativă pe care progresele ştiinţelor 
balisticii şi mecanicii o făceau cu desăvârşire realizabilă. De 
data aceasta nu marea va fi aceea care va reda morții, ci cei 
vii vor fi înghiţiţi de ea cu milioanele în noile-i abisuri. 

Rezultatul a fost că, ţinând cont de schimbările produse în 
minţile oamenilor de influenţa ideilor moderne, teama nu fu 
împinsă până acolo încât practicile anului 1000 să se 
reproducă cu aceeaşi nebunie. Niciodată nu au fost făcute 
cu atâta forţă pregătirile pentru o lume mai bună! 
Niciodată un şir atât de lung de păcate nu a fost deşertat în 
confesionale! Niciodată atâtea iertări nu au fost acordate 
muribunzilor care se căiau în extremis. Ba chiar fusese 
vorba de-a cere o iertare generală pe care o scrisoare 
papală ar fi acordat-o tuturor oamenilor buni de pe Pământ, 
dar şi celor cuprinşi de panică. 

În aceste condiţii, situaţia lui ]. I. Maston devenea din ce în 
ce mai critică, pe zi ce trecea. Doamna Evangeline Scorbitt 
se temea să nu devină victima răzbunării universale. Poate 
chiar se gândise să-l sfătuiască să pronunţe acel cuvânt pe 
care se încăpăţâna să-l ascundă cu o îndărătnicie 
nemaipomenită. Dar nu îndrăzni şi bine făcu. Însemna să se 
fi expus unui refuz categoric. 

După cum vă daţi seama, chiar în oraşul Baltimore, acum 
pradă groazei, era greu să ţii în frâu populaţia surescitată 
de majoritatea ziarelor din Confederație prin depeşele ce 
soseau din cele „patru colţuri ale Pământului”, pentru a 
folosi limbajul apocaliptic al Sfântului loan Teologul, în 


timpul lui Domițian. Desigur că, dacă ]. I. Maston ar fi trăit 
în timpul domniei acestui persecutor, problema lui ar fi fost 
repede rezolvată. Ar fi fost dat fiarelor sălbatice. Dar s-ar fi 
mulţumit să răspundă: 

— Sunt deja printre ele! 

Oricum, neclintitul |. I. Maston refuza să facă cunoscut 
locul x, înțelegând bine că, dacă-l dezvăluia, preşedintele 
Barbicane şi căpitanul Nicholl ar fi fost puşi în 
imposibilitatea de a-şi continua opera. 

De fapt, această luptă a unui om singur împotriva lumii 
întregi era frumoasă! Această atitudine îl înălța şi mai mult 
pe ]. TI. Maston în ochii doamnei Evangeline Scorbitt şi în 
opinia colegilor săi de la Gun-Club. Aceşti oameni de treabă, 
trebuie s-o spunem, încăpăţânaţi ca nişte artilerişti la 
pensie, ţineau totuşi la proiectele lui Barbicane and Co., iar 
secretarul Clubului devenise atât de celebru, încât un 
număr de oameni îi scriau, ca unui criminal important, 
pentru a avea câteva rânduri puse pe hârtie de această 
mână ce va întoarce pământul cu susu-n jos. 

Dar, dacă era frumos, devenea însă din ce în ce mai 
periculos. Mulțimea se învârtea zi şi noapte în jurul 
închisorii din Baltimore. Strigăte şi zarvă mare. Furioşii 
voiau să-l linşeze pe ]. I. Maston, hie et nunc. Poliţia îşi 
dădea seama că va veni momentul când nu-l va mai putea 
apăra. Dorind să dea satisfacţie maselor americane, dar şi 
celor străine, guvernul de la Washington se hotări în sfârşit 
să-l acuze oficial pe ]. I. Maston şi să-l trimită în judecată. 

Cu juraţii cuprinşi deja de groază, „afacerea nu va trena”, 
după cum spunea Alcide Pierdeux care, în ceea ce-l privea, 
se simţea cuprins de simpatie pentru acest tenace 
calculator. 

Aşadar, în dimineaţa zilei de 5 septembrie, preşedintele 
Comisiei de anchetă se duse personal în celula 
prizonierului. 

Doamna Evangeline Scorbitt, la cererea sa insistentă, 
fusese autorizată să-l însoţească. Poate că, într-o ultimă 


tentativă, influenţa acestei amabile doamne va reuşi să-l 
convingă? Nu trebuia omis nimic. Toate mijloacele care vor 
duce la dezlegarea enigmei vor fi bune. Dacă nu vor reuşi, 
vor vedea. 

„Vor vedea!” repetau minţile perspicace. „Ei! Ce mare 
scofală de-l vor spânzura pe ]. I. Maston, din moment ce 
catastrofa va avea loc în toată oroarea ei!” 

Deci, pe la ora unsprezece, ]. 'I. Maston se afla în prezenţa 
doamnei Evangeline Scorbitt şi a lui John H. Prestice, 
preşedintele Comisiei de anchetă. 

Intrarea în materie se dovedi dintre cele mai simple. În 
această conversaţie fură schimbate întrebările şi 
răspunsurile următoare, foarte încordate de-o parte, foarte 
calme de alta. Şi cine-ar fi putut vreodată crede că se vor ivi 
circumstanţe în care calmul va fi din partea lui ]. I. Maston! 

— Pentru ultima oară, vreţi să răspundeţi? Întrebă John H. 
Prestice. 

— În legătură cu ce? Întrebă ironic secretarul Gun-Club- 
ului. 

— Cu locul unde s-a dus colegul dumneavoastră 
Barbicane. 

— Am mai spus-o de o sută de ori. 

— Repetaţi a o suta una oară. 

— Este acolo unde va avea loc tragerea. 

— Şi unde se va efectua tragerea? 

— Acolo unde este colegul meu Barbicane. 

— Aveţi grijă, ]. I. Maston! 

— La ce? 

— La consecinţele refuzului dumneavoastră de-a răspunde 
care au drept rezultat... 

— De-a vă împiedica să aflaţi tocmai ce nu trebuie să ştiţi. 

— Ce avem dreptul să ştim! 

— Nu cred! 

— Vă vom trimite în judecată! 

— Trimiteţi-mă! 

— Şi juriul vă va condamna! 


LIA 


— Asta-i treaba lui. 


— Şi sentinţa, odată pronunţată, va fi imediat executată! 

— Fie! 

— Dragă Maston! Îndrăzni doamna Evangeline Scorbitt, a 
cărei inimă se strângea la auzul acestor ameninţări. 

— Oh! Doamnă! Spuse ]. I. Maston. 

Ea îşi plecă capul şi tăcu. 

— Şi vreţi să aflaţi care va fi sentinţa? Continuă 
preşedintele John H. Prestice. 

— Dacă doriţi, spuse ]. I. Maston. 

— Veţi fi condamnat la pedeapsa capitală... aşa cum 
meritaţi! 

— Adevărat? 

— Şi veţi fi spânzurat, domnule, la fel de sigur cum doi şi 
cu doi fac patru. 

— Atunci, domnule, mai am şanse, răspunse flegmatic ]. 1. 
Maston. Dacă aţi fi cât de cât matematician, n-aţi spune „la 
fel de sigur cum doi şi cu doi fac patru”! Cine ne poate 
dovedi că toţi matematicienii de până acum n-au fost 
nebuni, când afirmau că suma a două numere este egală cu 
cea a părţilor lor, adică că doi şi cu doi fac exact patru? 

— Domnule! Strigă preşedintele, complet tulburat. 

— Ah, reluă ]. I. Maston, dacă spuneaţi „la fel de sigur cum 
unu şi cu unu fac doi”, atunci să fie într-un ceas bun! Acest 
lucru este absolut evident, căci nu mai este o teoremă, este 
o definiţie! 

După această lecţie de matematică, preşedintele Comisiei 
se retrase, în timp ce doamna Evangeline Scorbitt nu avea 
destul foc în priviri pentru a-l admira pe extraordinarul 
calculator al viselor ei! 

XIV - FOARTE SCURI, DAR ÎN CARE X-UL CAPĂTĂ O 
VALOARE GEOGRAFICĂ. 

Din fericire pentru ]. I. Maston, guvernul federal primi 
următoarea telegramă, trimisă de consulul american, pe 
atunci stabilit în Zanzibar: „Ministrului de Stat John S. 
Wright. 

Washington, S.U.A. 


Zanzibar, 13 septembrie. 

Ora 5 dimineaţa, ora locală. 

Mari lucrări executate în Wamasai, la sud de muntele 
Kilimanjaro. De opt luni, preşedintele Barbicane şi căpitanul 
Nicholl s-au stabilit cu numeros personal negru, sub 
autoritatea sultanului Bali-Bali. Adus la cunoştinţa 
guvernului de către devotatul Richard W. Trust, consul.” 

Şi iată cum se află secretul lui ]. I. Maston. Şi iată de ce, 
deşi secretarul Gun-Club-ului era încă în stare de arest, nu 
mai fu spânzurat. 

Dar, mai târziu, cine ştie dacă nu va regreta amarnic că n- 
a murit în plină glorie! 

XV - CARE CONŢINE CÂTEVA DETALII, ÎNTR-ADEVĂR, 
INTERESANTE PENTRU LOCUITORII GLOBULUI 
TERESTRU. 

Prin urmare, guvernul de la Washington cunoştea acum 
locul în care Barbicane and Co. va opera. Nu puteau să se 
îndoiască de autenticitatea acestei depeşe. Consulul din 
Zanzibar era un agent prea sigur pentru ca informaţia sa să 
nu fie acceptată fără rezervă, fiind, de altfel, confirmată de 
telegrame ulterioare. Inginerii de la North Polar Practical 
Association erau pe punctul de a-şi termina lucrările 
colosale în centrul regiunii Kilimanjaro în Wamasai-ul 
african, la o sută de leghe la vest de coastă, puţin deasupra 
liniei ecuatoriale. 

Cum de putuseră să se stabilească pe ascuns în această 
regiune, la picioarele celebrului munte, descoperit în 1849 
de către doctorii Rebmann şi Kropf, apoi escaladat de către 
călătorii Otto Ehlers şi Abbot? Cum au putut să-şi instaleze 
atelierele, să construiască o turnătorie, să adune un 
personal suficient? Prin ce mijloace reuşiseră să ia legătura 
cu triburile periculoase şi cu conducătorii lor îndrăzneţi şi 
cruzi? Acest lucru nu se ştia. Şi probabil că nici nu-l vor mai 
afla vreodată, deoarece mai erau doar câteva zile până la 
22 septembrie. 


Când J]. I. Maston află de la doamna Evangeline Scorbitt că 
misterul Kilimanjaro fusese dezvăluit de-o depeşă expediată 
din Zanzibar, spuse, trasând în aer cu cârligul de fier un 
superb zigzag: 

— Ptiu! Nu se poate călători încă nici prin telegraf, nici 
prin telefon, iar peste şase zile... pata bum... bum... bum! 
Treaba-i ca şi făcută! 

Şi, oricine l-ar fi auzit pe secretarul Gun-Club-ului lansând 
acea onomatopee răsunătoare, care explodă asemeni unei 
lovituri de Columbiad, tare s-ar fi minunat de energia vitală 
a acestor bătrâni artilerişti. 

Evident că ]. I. Maston avea dreptate. Lipsea timpul 
necesar pentru a trimite agenţi până în Wamasai şi a-l 
aresta pe preşedintele Barbicane. Admiţând că aceşti 
agenţi, plecând din Algeria sau Egipt, chiar din Aden, 
Massarra, din Madagascar sau Zanzibar, ar fi putut călători 
rapid de-a lungul coastei, trebuiau să aibă în vedere 
dificultăţile specifice ţării, întârzierile datorate pericolelor 
unei înaintări prin acea regiune muntoasă şi, poate, 
rezistenţa unei armate susţinute, fără îndoială, de voinţa 
interesată a unui sultan autoritar şi negru. 

Trebuiau deci să renunţe la orice speranţă de-a împiedica 
operaţiunea prin arestarea operatorului. 

Dar, dacă acest lucru era imposibil, nimic nu era mai uşor 
acum decât a analiza consecinţele exacte, deoarece se 
cunoştea situarea exactă a punctului de tragere. 

Simplă problemă de calcul, calcul destul de complicat 
evident, dar care nu depăşea capacităţile algebriştilor, în 
special, şi a matematicienilor, în general. 

Deoarece telegrama consulului din Zanzibar sosise direct 
pe adresa ministrului de Stat la Washington, guvernul 
federal o ţinu mai întâi secretă. Dorea, înainte de-a o da 
publicităţii, să indice care ar fi rezultatele deplasării axei 
din punct de vedere al denivelării mărilor. Locuitorii 
globului ar afla în acelaşi timp ce soartă le era rezervată, 


după cum ocupau unul sau altul din segmentele sferoidului 
terestru. 

Cred că vă daţi seama cu ce nerăbdare aşteptau să afle la 
ce să se aştepte! 

Pe 14 septembrie, depeşa a fost trimisă Biroului 
Observatorului Astronomic din Washington, cu scopul de-a 
se trage concluziile finale, din punct de vedere balistic şi 
geografic. A doua zi, situaţia era deja studiată. Aceste 
concluzii fură comunicate imediat telegrafic Puterilor din 
Lumea Nouă şi din cea Veche. După ce au fost reproduse de 
mii de jurnale, titlurile de mare efect fură strigate de toţi 
din marile oraşe ale celor două Lumi. 

„Ce se va întâmpla?” 

Era întrebarea ce se punea în toate limbile, în orice punct 
de pe glob. 

Şi iată şi răspunsul, garantat de Biroul Observatorului 
Astronomic: 

AVIZ URGENT 

„Experienţa întreprinsă de preşedintele Barbicane şi 
căpitanul Nicholl este aceasta: să producă un recul, pe data 
de 22 septembrie, la miezul nopţii, ora locală, cu ajutorul 
unui tun de un milion de ori mai gros ca volum decât tunul 
de douăzeci şi şapte de centimetri, ce va lansa un proiectil 
de o sută optzeci de mii de tone, cu un explozibil ce va 
conferi o viteză iniţială de două mii opt sute de kilometri. 

Aşadar: dacă acest tir este efectuat puţin deasupra liniei 
echinocţiale, puţin peste treizeci şi patru grade longitudine 
la est de meridianul Parisului, la poalele muntelui 
Kilimanjaro, şi dacă este îndreptat spre sud, iată care vor fi 
efectele mecanice pe suprafaţa globului terestru: 

Pe loc, ca urmare a şocului combinat cu mişcarea de 
rotaţie diurnă, o nouă axă se va forma şi, deoarece vechea 
axă se va deplasa cu 23*28', conform rezultatelor obţinute 
de ]. I. Maston noua axă va fi perpendiculară pe planul 
elipticii. 


Dar prin ce puncte va ieşi noua axă? Locul de tir fiind 
cunoscut punctele sunt uşor de calculat, ceea ce s-a şi făcut. 

La nord, extremitatea noii axe va fi situată între 
Groenlanda şi Ţara lui Grinnell în Marea Baffin, care este 
tăiată actualmente de Cercul Polar Arctic. La sud, se va afla, 
la limita Cercului Antarctic, câteva grade la est de Ţara lui 
Adelie. 

În aceste condiţii, un nou meridian zero, ce va pleca din 
noul Pol Nord, va trece prin Dublin în Irlanda, Paris în 
Franţa, Palermo în Sicilia, golful Sirta în Libia, El-Obeid în 
vestul Sudanului, munţii Kilimanjaro, insula Kerguden în 
Pacificul de Sud, noul Pol antarctic; la antipodul lui, 
meridianul care urcă spre insulele Societăţii în Oceania, 
insulele Quadra şi Vancouver pe coasta provinciei British 
Columbia, teritoriile New Britain, de-a lungul Americii de 
Nord şi peninsula Melville, în regiunile circumpolare de 
nord. 

Ca urmare a creării acestei noi axe de rotaţie, situate în 
Marea Baffin la nord şi [ara lui Adelie la sud, se va forma 
un nou Ecuator deasupra căruia Soarele va trasa, fără să se 
îndepărteze niciodată, curba sa diurnă. Această linie 
echinocţială va traversa Kilimanjaro la Wamasai, Oceanul 
Indian, G6a (Panaji) şi Chicacola, puţin mai jos de Calcutta 
în India, Mangala în regatul Siam, Kesho în 'Tonkin, Hong- 
Kong în China, Insula Rasa, Insulele Marshall, Gaspar-Rico, 
Walker în Pacific, lanţul muntos din Argentina, Rio de 
Janeiro în Brazilia, Insulele Trinidad şi Sf. Elena, în Atlantic, 
Sfântul Pavel de Loanda în Congo şi, în sfârşit, va ajunge în 
teritoriile Wamasai de cealaltă parte a munţilor Kilimanjaro. 

Acest nou Ecuator, determinat prin crearea noii axe, odată 
aflat, a fost posibil să studiem problema denivelării mărilor, 
atât de gravă pentru securitatea locuitorilor Pământului. 

Înainte de orice, se cuvine să atragem atenţia că directorii 
de la North Polar Practical Association s-au preocupat de 
atenuarea pe cât posibil a efectelor. Într-adevăr, dacă tirul 
s-ar fi efectuat spre nord, consecinţele ar fi fost 


dezastruoase pentru regiunile cele mai civilizate ale 
globului. Dimpotrivă, trăgând spre sud, aceste consecinţe 
nu se vor face simţite decât în regiunile mai puţin populate 
şi mai sălbatice, cel puţin în ceea ce priveşte teritoriile ce se 
vor scufunda. 

Iată acum distribuţia apelor aruncate în afara albiilor lor, 
ca urmare a aplatizării globului la cei doi poli. 

Globul va fi împărţit în două mari cercuri ce se 
intersectează în unghi drept în Kilimanjaro şi la antipozi în 
Oceanul Echinocţial. De aici rezultă formarea a patru 
segmente: două în emisfera de nord şi două în emisfera de 
sud, separate de linii de-a lungul cărora denivelarea va fi 
nulă. 

1. Emisfera de nord: 

Primul segment, la vest de Kilimanjaro, va cuprinde Africa 
din Congo până în Egipt, Europa din Turcia până în 
Groenlanda, America din Columbia britanică până în Peru şi 
până în Brazilia în dreptul lui San Salvador, în sfârşit, tot 
Oceanul Atlantic de nord şi cea mai mare parte din 
Atlanticul ecuatorial. 

Al doilea segment, la est de Kilimanjaro, va cuprinde cea 
mai mare parte a Europei de la Marea Neagră până în 
Suedia, Rusia europeană şi cea asiatică, Arabia, India 
aproape în totalitate, Persia, Balucistanul, Afghanistanul, 
Turkmenistanul, Imperiul Celest, Mongolia, Japonia, 
Coreea, Marea Neagră, Marea Caspică, partea superioară a 
Pacificului şi teritoriile Alaska în nordul Americii şi de 
asemenea domeniile polare atât de nedrept concesionate 
Societăţii americane North Polar Practical Association. 

2. Emisfera de sud: 

Al treilea segment, la est de Kilimanjaro, va cuprinde 
insula Madagascar, insulele Marion, Kerghelen, Maurice, 
Reunion şi toate insulele din Oceanul Indian, Oceanul Arctic 
până la noul Pol, peninsula Malacca, Java, Sumatra, Borneo, 
insulele Sonde, Filipine, Australia, Noua Zeelandă, Noua 
Guinee, Noua Caledonie, toată partea sudică a Pacificului şi 


numeroasele sale arhipelaguri, până aproape de meridianul 
actual de o sută şaizeci de grade. 

Al patrulea segment, la vest de Kilimanjaro, va cuprinde 
partea de sud a Africii, de la Congo şi canalul Mozambic 
până la Capul Bunei Speranţe, Oceanul Atlantic meridional 
până la paralela de optzeci de grade, toată partea de sud a 
Americii de Sud de la Pernambuco şi Lima, cu Bolivia, 
Brazilia, Uruguay, Argentina, Patagonia, [ara de Foc, 
insulele Malvine, Sandwich, Shetland şi partea de sud a 
Pacificului, la est de o sută şaizeci de grade longitudine. 

Acestea vor fi cele patru segmente ale globului, separate 
de linii de denivelare zero. 

Acum vom indica efectele produse la suprafaţa acestor 
patru segmente, ca urmare a deplasării mărilor. 

Pe fiecare din aceste patru segmente se află un punct 
central unde acest efect va fi maxim fie că mările îl vor 
înghiţi, fie că se vor retrage. 

Or, după calculele de-o exactitate absolută ale lui ]. 1. 
Maston, acest maximum va atinge 8.415 metri în fiecare 
punct; de aici denivelările diminuează până la liniile neutre, 
formând limita segmentelor. Deci consecinţele cele mai 
grave, din punct de vedere al securităţii generale, vor avea 
loc în aceste puncte, ca urmare a operaţiunii preşedintelui 
Barbicane. 

Cele două efecte trebuie examinate conform celor două 
consecinţe, în două dintre segmente, situate în opoziţie una 
faţă de alta, în emisfera de nord şi în emisfera de sud, 
mările se vor retrage pentru a invada celelalte două 
segmente, tot opuse unul altuia în fiecare emisferă. 

În primul segment: Oceanul Atlantic va seca în întregime, 
punctul maxim de scădere aflându-se în apropiere de 
Insulele Bermude, unde va apărea fundul oceanului, dacă 
adâncimea este inferioară în acest loc cu 8.415 metri. Ca 
urmare, între America şi Europa, se vor descoperi vaste 
teritorii pe care Statele Unite, Anglia, Franţa, Spania şi 
Portugalia vor putea să şi le anexeze în proporţie cu 


suprafaţa lor geografică, dacă aceste Puteri consideră că 
este necesar. Dar trebuie să observăm că, în urma scăderii 
apelor, şi nivelul păturii atmosferice va cobori tot cu atât. 
Aşadar, litoralul Europei şi cel al Americii se vor înălța atât 
de mult, încât chiar şi oraşele situate la douăzeci şi treizeci 
de grade de punctele maxime nu vor mai avea la dispoziţie 
decât cantitatea de aer care se află astăzi la înălţimea de o 
leghe în atmosferă. Pentru a nu cita decât oraşele 
principale, acestea vor fi New York, Philadelphia, 
Charleston, Panama, Lisabona, Madrid, Paris, Londra, 
Edinbourgh, Dublin etc. Doar Cairo, Constantinopole, 
Danzig, Stockholm, pe de-o parte, şi oraşele de pe litoralul 
vest american, pe de alta, îşi vor păstra poziţia normală în 
raport cu nivelul general. În Insulele Bermude, aerul va 
lipsi aşa cum lipseşte aviatorilor ce ar reuşi să se ridice la 
8.000 de metri altitudine, aşa cum lipseşte pe înălțimile 
extreme din Tibet. Deci, imposibil de a mai trăi aici. 

Acelaşi efect în segmentul opus ce cuprinde Oceanul 
Indian, Australia şi un sfert din Oceanul Pacific, care se va 
deversa în parte peste ţinuturile sudice ale Australiei. 
Acolo, punctul maxim de denivelare se va face simţit pe 
țărmurile abrupte ale Arhipelahului Nuyts, şi oraşele 
Adelaide şi Melbourne vor vedea nivelul oceanic coborând 
cu aproape opt mii de kilometri sub ele. 

Că stratul de aer în care vor fi plonjate atunci va fi foarte 
pur, nici o îndoială, dar nu va fi îndeajuns de dens pentru a 
putea ajuta la respiraţie. 

Aceasta este, în general, modificarea pe care-o vor suferi 
părţile de glob din cele două segmente unde va avea loc 
ridicarea nivelului în raport cu bazinele mărilor, mai mult 
sau mai puţin golite. Aici vor apărea, fără îndoială, noi 
insule, formate de vârfurile munţilor submarini, în părţile în 
care masa lichidă nu va dispărea total. 

Dar, dacă diminuarea grosimii păturilor de aer nu va avea 
neajunsuri pentru părţile din continentele ridicate în zonele 
superioare ale atmosferei, ce se va întâmpla cu cele ce vor 


fi acoperite de mări? Se poate încă respira la o presiune 
inferioară presiunii atmosferice. Or, sub câţiva metri de 
apă, nu se mai poate respira deloc, şi acesta este cazul 
celorlalte două segmente. 

În segmentul de la nord-est de Kilimanjaro, punctul maxim 
se va afla la Iakutsk, în plină Siberie. De la acest oraş, 
scufundat sub 8.415 metri de apă, fără altitudinea sa 
actuală, stratul lichid va diminua, întinzându-se până la 
liniile neutre, înecând cea mai mare parte a Rusiei asiatice 
şi a Indiei, a Chinei, Japoniei, Alaskăi americane, dincolo de 
Strâmtoarea Behring. Poate că munţii Urali se vor iţi sub 
forma insuliţelor deasupra părţii orientale a Europei. În 
ceea ce priveşte oraşele Sankt-Petersburg, Moscova, pe de- 
o parte, Calcutta, Bangkok, Saigon, Pekin, Hong-Kong, 
Yeddo, pe de altă parte, acestea vor dispărea sub un strat 
de apă de grosime variabilă, dar suficientă pentru a îneca 
ruşi, hinduşi, siamezi, vietnamezi, chinezi, japonezi, dacă nu 
vor avea timp să emigreze înainte de catastrofă. 

În segmentul de la sud-vestul munţilor Kilimanjaro 
dezastrele vor fi mai puţin însemnate, deoarece acest 
segment este în mare parte acoperit de Atlantic şi Pacific, al 
căror nivel se va ridica cu 8.415 metri în Arhipelagul 
Malvinelor. Totuşi, în urma acestui potop artificial, vor 
dispărea vaste teritorii, printre altele partea din sudul 
Africii de la Guineea inferioară şi Kilimanjaro până la Capul 
Bunei Speranţe, şi acest triunghi din America de Sud, 
format din Peru, Brazilia Centrală, Chile şi Argentina până 
la Ţara de Foc şi Capul Horn. Patagonezii, oricât de înalţi ar 
fi, nu vor scăpa de scufundare şi nu vor putea să se 
refugieze pe acele părţi ale lanţului muntos ale căror ultime 
culmi nu vor ţâşni la suprafaţă în această parte a globului. 

Acesta trebuie să fie rezultatul coborârii sau ridicării 
deasupra noii suprafeţe a mărilor, produs de denivelarea de 
pe suprafaţa sferoidului terestru. Acestea sunt 
eventualităţile împotriva cărora cei interesaţii vor trebui să 


ia măsuri, dacă preşedintele Barbicane nu este oprit la timp 
în tentativa sa criminală!” 

XVI - ÎN CARE CORUL NEMULŢUMIŢILOR CAPĂTĂ 
NUANȚE DE CRESCENDO ŞI NINFORZANDO. 

În urma Avizului Urgent, trebuiau luate măsuri contra 
pericolelor cauzate de această situaţie, trebuiau dejucate, 
sau cel puţin ţinute la distanţă, mutânduc-te pe liniile neutre 
unde pericolul ar fi zero. 

Persoanele amenințate se împărțeau în două categorii: 
asfixiaţii şi inundaţii. 

Efectul pe care-l avu această comunicare dădu loc la 
aprecieri foarte diverse, dar care se transformaseră în 
proteste dintre cele mai violente. 

Dintre cei asfixiaţi făceau parte americani din Statele 
Unite, europeni din Franţa, Anglia, Spania etc. Or, 
perspectiva de a-şi anexa teritoriile de pe fundul oceanelor 
nu era suficientă pentru a-i face să accepte aceste 
modificări. Astfel, Parisul, deplasat la o distanţă de noul Pol 
aproape egală cu cea ce-l separă acum de cel vechi, nu are 
nimic de câştiga. Se va bucura de-o primăvară veşnică, este 
adevărat, dar va pierde destul din pătura de aer. Or, acest 
lucru nu-i satisface pe parizieni, care obişnuiesc să 
consume oxigenul fără limite, în lipsa ozonului. 

Dintre cei inundaţi făceau parte locuitorii Americii de Sud, 
apoi australieni, canadieni, hinduşi, zeelandezi. Ei bine, 
Marea Britanie nu va suferi că Barbicane and Co. o va lipsi 
de coloniile sale cele mai bogate, unde elementul saxon 
tinde să se substituie vizibil elementului indigen. Evident, 
Golful Mexic se va goli pentru a forma un vast imperiu al 
Antilelor, a cărei posesie mexicană şi yankeii o vor putea 
revendica în virtutea doctrinei lui Monroe. Evident că 
bazinele insulelor Sonde, Filipine, Celebes, golite, vor lăsa 
imense teritorii pe care englezii şi spaniolii le-ar putea 
pretinde. Compensaţie inutilă! Aceasta nu va echilibra 
pierderea datorată teribilei inundaţii. 


Oh, dacă n-ar fi dispărut sub noile mări decât samoiezi sau 
laponi din Siberia, patagonezi, chiar tătari, chinezi, japonezi 
sau câţiva argentinieni, poate că statele civilizate ar fi 
acceptat acest sacrificiu. Dar prea multe Puteri aveau de 
suferit de pe urma catastrofei pentru a nu protesta. 

În ceea ce priveşte în special Europa, cu toate că partea sa 
centrală urma să rămână aproape intactă, se va ridica în 
vest, va cobori în est, adică va fi pe jumătate asfixiată pe de- 
o parte, pe jumătate înecată pe de alta. Iată un lucru 
inacceptabil! În afară de asta, Mediterana urma să se 
golească aproape total şi acest lucru nu era tolerat nici de 
francezi, nici de italieni, nici de spanioli, nici de greci, nici 
de turci, nici de egipteni, cărora situaţia lor de riverani le 
dădea drepturi incontestabile asupra acestei mări. Şi apoi 
la ce-ar mai servi Canalul de Suez, care era cruțat din 
cauza poziţiei sale pe linia neutră? Cum să mai foloseşti 
admirabilele lucrări ale domnului de Lesseps, când nu va 
mai exista Mediterana de-o parte a istmului şi prea puţin 
din Marea Roşie de cealaltă, numai în cazul în care ar fi fost 
prelungit pe sute de leghe? 

În sfârşit, niciodată, nu, niciodată Anglia nu va consimţi să 
vadă Gibraltarul, Malta, Ciprul transformate în culmi 
muntoase, pierdute în nori, pe coastele cărora navele sale 
de război să nu mai poată acosta. Nu, nu se declara 
satisfăcută de mărirea teritoriilor ce-i vor fi atribuite în 
vechiul bazin al Atlanticului. Şi totuşi, maiorul Donellan se 
gândise deja să se întoarcă în Europa pentru a susţine 
drepturile ţării sale asupra acestor noi teritorii, în cazul în 
care operaţiunea lui Barbicane and Co. ar reuşi. 

Protestele sosiră de peste tot, chiar şi din statele situate 
pe liniile unde denivelarea ar fi nulă, căci chiar şi ele erau 
mai mult sau mai puţin atinse în alte puncte. Aceste 
proteste au devenit şi mai violente, când telegrama din 
Zanzibar, prin care se adusese la cunoştinţă punctul de tir, 
a permis redactarea Avizului, puţin liniştitor, prezentat mai 
sus. 


Pe scurt, preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi ]. 1. 
Maston fură ţintuiţi la stâlpul infamiei de către umanitate. 

Totuşi, ce câştig pentru ziarele de toate culorile politice! 
Ce cerere de exemplare! Ce tiraje suplimentare! Fu pentru 
prima oară, poate, că s-au văzut unite în acelaşi protest 
ziare care în general erau în total dezacord asupra altor 
probleme: Novosti, Novoe-Vremia, Messager din Kronstadt, 
Gazeta din Moscova, Ruskoe-Delo, Grajdanine, Jurnalul din 
Carlscrona, Handelsbad, Vaterland, Freundenblatt, Neue 
Badische Landeszeitung, Gazette din Magdeburg, Neue 
Freie-Presse, Berliner Tagblatt, Extrablatt, Post, 
Volksbladtt, Barsencourier, Gazeta Siberiei, Gazett de la 
Croix, Gazett de Vass, Reichsanzeiger, Germania, Epoca, 
Correo, lmparcial, Correspondencia, Iberia, le Temps, le 
Figaro, l'Intransigeant, le Gaubois, l'Univers, la Justice, la 
Republique Frangais, l'Autorite, le Matin, le XIX-Eme Siecle, 
la Liberte, l'Illustration, le Monde Illustre, la Revue des 
Deux-Mondes, le Cosmos, la Revue Bleue, la Nature, 
Tribune, Osservatore romano, Esercito romano, Fanfulla, 
Capitan Fracassa, Riforma, Pester Lloyd, Ephymeris, 
Acropolis, Palingenesia, Courrier din Cuba, Pionnier din 
Allahabad, Srpska Nezavinost, Independenţa română, 
Nord, l'Independence Belge, Sydney Morning Herlad, 
Edinbourgh Review, Manchester Guardian, Scotsman, 
Standard, Times, Truth, Sun Central News, Presse 
Argentina, Românul din Bucureşti, Courrier din San 
Francisco, Commercial Gazette, San Diego din California, 
Manitoba, Echo du Pacifique, Scientifiqgue Americain, 
Courrier din Statele Unite, New York Herald, World din 
New York, Daily-Chronicale, Buenos-Ayres Herald, Revue 
du Maroc, Hu-Pas, Iching-Pao, Courrier de Haiphong, 
Moniteur din Republica Cunani. Chiar şi Mac Lane Express, 
ziar englezesc specializat în probleme de economie politică 
şi care prevedea foametea ce va domni în teritoriile 
devastate. Nu numai echilibrul european risca să se rupă, 
despre asta era vorba într-adevăr, ci şi echilibrul mondial! 


Vă daţi seama de efectul pe care-l avea într-o lume devenită 
turbată, pe care excesul de nervozitate, caracteristica 
secolului al XIX-lea, o predispunea la toate nebuniile, la 
toate maladiile nervoase! Fu ca o bombă aruncată într-un 
depozit de muniții! 

În ceea ce-l priveşte pe ]. T. Maston, s-a crezut că i-a sosit 
în fine ceasul. 

Într-adevăr, o mulţime în delir intră în închisoare în seara 
de 17 septembrie, cu intenţia de a-l linşa, şi trebuie să 
mărturisim că agenţii de poliţie nu i se opuseseră. 

Celula lui ]. T. Maston era însă goală. Cu greutatea în aur a 
acestui artilerist, doamna Evangeline Scorbitt reuşise să-l 
facă scăpat. Gardianul se lăsase sedus de punga cu galbeni, 
deoarece spera să se bucure de ea până la adânci 
bătrâneţi! 

Într-adevăr, Baltimore, Washington, New York şi alte oraşe 
importante de pe coasta Americii făceau parte din categoria 
oraşelor ce urmau să fie supraînălţate, dar cărora le 
rămânea destul aer pentru consumul zilnic al locuitorilor 
lor. 

]. T. Maston reuşise să-şi găsească un refugiu misterios, 
scăpând astfel furiei publice. Aşa fu salvată de 
devotamentul unei femei iubitoare viaţa acestui om ce 
tulburase ordinea lumii. De altfel, nu mai aveau de aşteptat 
decât patru zile, înainte ca proiectele lui Barbicane and Co. 
să devină un fapt împlinit. 

Ne dăm seama că Avizul Urgent fusese foarte bine auzit. 
Dacă, la început mai existaseră câţiva sceptici în privinţa 
catastrofelor prezise, acum nu mai erau nici 4 milioane. 
Guvernele se grăbiseră să-i prevină pe cetăţenii lor, în 
destul de mic număr, care urmau să fie înălţaţi în zona cu 
aer rarefiat apoi, pe cei mai mulţi ca număr, ale căror 
teritorii vor fi invadate de apele oceanelor. 

Ca urmare a acestui Aviz transmis telegrafic în cele cinci 
părţi ale lumii, începu o emigrare cum nu se mai văzuse 
până atunci, nici chiar în timpul migraţiilor popoarelor 


dinspre est spre vest. Fu un exod ce conţinea o parte din 
toate rasele: hotentoţi, melanezieni, negri, roşii, galbeni, 
măslinii şi albi... 

Din păcate, lipsea timpul. Orele erau numărate. Câteva 
luni de răgaz, şi chinezii ar fi putut părăsi China, 
australienii Australia, patagonezii Patagonia, siberienii 
provinciile siberiene etc. Etc. 

Dar, deoarece pericolul fusese localizat, acum că se 
cunoşteau punctele de pe glob ce nu vor avea de suferit 
aproape deloc, groaza nu mai era aşa de generală. Câteva 
provincii, chiar şi câteva state începuseră să se liniştească. 
Într-un cuvânt, în afara regiunilor direct amenințate, nu 
mai rămăsese decât acea teamă firească pe care-o resimte 
orice fiinţă umană în aşteptarea unei lovituri înfiorătoare. 

Şi, în acest timp, Alcide Pierdeux, gesticulând ca un 
telegraf vechi, îşi tot repeta: 

Celula lui ]. T. Maston era însă goală. 

— Dar cum naiba va reuşi preşedintele Barbicane să 
fabrice un tun de un milion de ori mai mare ca cel de 
douăzeci şi şapte? Blestematul ăsta de Maston! Aş vrea să-l 
întâlnesc pentru a-l încuia cu această întrebare! Nu prea 
rimează cu nimic normal, raţional şi este prea „catapultos”! 

Orice-ar fi fost, nereuşita operaţiunii era unica şansă 
pentru anumite părţi ale globului terestru de a scăpa deo 
catastrofă universală! 

XVII - CE S-A REALIZAT ÎN KILIMANJARO ÎN TIMPUL A 
OPT LUNI DIN ACEST AN MEMORABIL. 

Ţinutul Wamasai este situat în partea orientală a Africii 
Centrale, între coasta Zanzibar şi regiunea Marilor Lacuri, 
unde Victoria-Nyanza şi Tanganika formează tot atâtea mări 
interioare. 

Dacă acest ţinut este cunoscut în parte, acest lucru îl 
datorăm vizitelor pe care le-a făcut englezul Johnston, 
contele Teleki şi germanul Meyer. Această regiune 
muntoasă se află sub autoritatea supremă a sultanului Bali- 


Bali, al cărui popor este format din treizeci până la 
patruzeci de mii de negri. 

La trei grade sub Ecuator se înalţă lanţul muntos 
Kilimanjaro, care-şi proiectează cele mai înalte culmi, 
printre care şi Kibo, la o altitudine de 5.704 metri34. Acest 
masiv important domină, spre sud, nord şi vest, vastele şi 
fertilele câmpii ale ținutului Wamasai, legându-se cu lacul 
Victoria-Nyanza, prin regiunile Mozambicului. 

La câteva leghe dedesubtul primelor zone ale muntelui 
Kilimanjaro, se găseşte târguşorul Kisongo, reşedinţa 
obişnuită a sultanului. Această capitală nu este, de fapt, 
decât un mare sat. Populaţia este foarte talentată, foarte 
inteligentă, lucrând, atăt ei înşişi cât şi sclavii lor, sub jugul 
de fier pe care-l impunea Bali-Bali. 

Acest sultan trece, pe drept cuvânt, ca unul dintre cei mai 
remarcabili suverani ai acestor populaţii din Africa 
Centrală, care încearcă să scape de influenţa, sau, mai bine 
zis, de dominaţia engleză. 

Preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl sosiseră aici în 
prima săptămână a lunii ianuarie a anului în curs, însoţiţi de 
zece maiştri devotați. 

Părăsind Statele Unite, plecare ce nu era cunoscută decât 
de doamna Evangeline Scorbitt şi de ]. I. Maston, se 
îmbarcaseră la New York pentru Capul Bunei Speranţe, de 
unde un vas îi transportă în Zanzibar, în insula cu acelaşi 
nume. De acolo, o barcă, închiriată în secret, îi conduse în 
portul Mombasa, pe coasta africană, de cealaltă parte a 
canalului. O escortă trimisă de sultan îi aştepta în acest port 
şi, după o călătorie dificilă cam de-o sută de leghe prin 
această regiune accidentată, acoperită de păduri, 
traversată de râuri, plină de mlaştini, ajunseră la reşedinţa 
regală. 

Imediat ce aflase calculele lui ]. I. Maston, preşedintele 
Barbicane luase legătura cu Bali-Bali prin intermediul unui 
explorator suedez, ce petrecuse câţiva ani în acea parte a 
Africii. 


Devenit unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai 
preşedintelui Barbicane, după celebra călătorie a acestuia 
în jurul Lunii, călătorie al cărei răsunet se răspândise până 
şi în aceste ţări îndepărtate, sultanul se împrietenise cu 
îndrăzneţul yankeu. Fără a-i spune în ce scop, Impey 
Barbicane obţinu cu uşurinţă din partea suveranului din 
Wamasai permisiunea de-a efectua lucrări importante la 
poalele muntelui Kilimanjaro. În schimbul unei sume 
considerabile, evaluată la trei sute de mii de dolari, Bali-Bali 
se angajase să-i furnizeze tot personalul necesar. În plus îl 
autoriza să facă ce vrea din Kilimanjaro. Putea să dispună 
aşa cum dorea de enormul lanţ muntos, să-l radă de pe faţa 
pământului, dacă avea chef, să-l ia cu el, dacă putea. Ca 
urmare a unor angajamente foarte serioase, din care 
sultanul avea de câştigat, North Polar Practical Association 
era proprietara muntelui african, la fel cum era şi 
proprietara domeniului arctic. 

Primirea rezervată preşedintelui Barbicane şi colegului 
său la Kisongo a fost foarte plăcută. Bali-Bali simţea o 
admiraţie vecină cu adoraţia pentru aceşti doi iluştri 
călători, care se lansaseră prin spaţiu, în scopul atingerii 
regiunilor din jurul Lunii. În plus, simţea o simpatie 
extraordinară a acestora pentru regatul său. Promisese 
americanilor păstrarea secretului absolut din partea lui şi 
din partea negrilor ce lucrau pe şantiere, negri care nu 
aveau dreptul să le părăsească nici măcar o zi, sub 
ameninţarea celor mai rafinate suplicii. 

lată de ce operaţiunea fusese învăluită de un mister pe 
care nici cei mai ageri agenţi din America şi Europa nu 
putuseră să-l pătrundă. Dacă secretul reuşise până la urmă 
să fie descoperit, se datora faptului că sultanului îi cam 
slăbise severitatea, după terminarea lucrărilor, şi că peste 
tot se aflau limbuţi sau trădători, chiar şi în rândul negrilor. 
Aşa prinsese de veste Richard W. Trust, consulul din 
Zanzibar, despre lucrările din Kilimanjaro. Dar, acum, pe 13 
septembrie, era prea târziu pentru a-l opri pe preşedintele 


Barbicane în realizarea proiectului. Şi, acum, să aflăm de ce 
Barbicane and Co. alesese regiunea Wamasai ca teatru de 
operaţiuni. Mai întâi pentru că îi convenea din punct de 
vedere al poziţiei sale în această regiune puţin cunoscută 
din Africa şi de faptul că era puţin vizitată. Apoi, masivul 
Kilimanjaro îi oferea toate calităţile de soliditate şi de 
orientare necesare proiectului său. În plus, ţara dispunea 
de materiile prime de care avea exact nevoie şi condiţiile lor 
de exploatare erau foarte bune. 

Cu câteva luni înainte de a părăsi Statele Unite, 
preşedintele Barbicane aflase de la exploratorul suedez că, 
la poalele muntelui Kilimanjaro, fierul şi huila se aflau din 
abundență, chiar la suprafaţa solului. Nu trebuiau să sape 
galerii şi să caute zăcăminte la câteva mii de picioare în 
măruntaiele pământului. Pentru a avea fier şi cărbuni, nu 
aveai decât să te apleci şi le găseai în cantităţi mult 
superioare consumului prevăzut în deviz. În afară de 
acestea, în vecinătatea muntelui se aflau enorme zăcăminte 
de nitrat de sodiu şi pirită de fier, necesare fabricării meli- 
melinitei. 

Preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl nu aduseseră 
deloc personal, în afara celor zece maiştri, de care erau 
absolut siguri. Aceştia trebuiau să-i conducă pe cei zece mii 
de negri, puşi la dispoziţia lor de către Bali-Bali, ce trebuiau 
să construiască tunul gigantic şi proiectilul nu mai puţin 
gigantic. 

După două săptămâni de când preşedintele Barbicane şi 
colegul său sosiseră la Wamasai, se deschiseseră trei mari 
şantiere la poalele muntelui Kilimanjaro: unul pentru 
turnarea tunului, al doilea pentru turnarea proiectilului şi al 
treilea pentru fabricarea meli-melinitei. 

Mai întâi, să vedem cum rezolvase preşedintele Barbicane 
problema turnării unui tun având dimensiuni atât de 
colosale! Vom vedea şi vom înţelege, în acelaşi timp, că 
ultima şansă de salvare, ce rezulta din dificultatea de-a 


concepe o astfel de maşinărie, scăpa locuitorilor celor două 
Lumi. 

Într-adevăr, să torni un tun al cărui volum să fie de un 
milion de ori mai mare decât al celui de douăzeci şi şapte de 
centimetri ar fi fost o muncă peste puterile omeneşti. Există 
destule dificultăţi pentru a fabrica tunurile de patruzeci şi 
doi de centimetri care lansează proiectile de şapte sute 
optzeci de kilograme, cu două sute şaptezeci şi patru 
kilograme de explozibil. Aşadar, Barbicane şi Nicholl nici nu 
se gândiră să toarne un astfel de tun. Nu era vorba despre 
un tun, nici măcar despre un mortier. Era vorba de-o 
galerie străpunsă în masivul muntos rezistent din 
Kilimanjaro, un fel de puț de mină, dacă vreţi. 

Evident, puț de mină, această enormă mină camuflată 
putea să înlocuiască un tun de metal, un Columbiad 
gigantic, a cărui fabricare ar fi fost costisitoare şi dificilă şi 
care ar fi trebuit să aibă o grosime extraordinară pentru a 
împiedica explozia sa. Barbicane and Co. se gândise de la 
început să aleagă această opţiune şi, dacă ]. I. Maston 
înscrisese în carnetul său cuvântul tun, făcuse acest lucru 
deoarece tunul de douăzeci şi şapte fusese luat ca bază de 
calcul. 

Ca urmare, se alesese un loc la o înălţime de o sută de 
picioare pe faţada de sud a lanţului muntos, la picioarele 
căruia se întindeau, cât vedeai cu ochii, câmpii. Nu trebuia 
să existe nici un obstacol în calea proiectilului, atunci când 
va fi lansat din această „inimă” forată în masivul 
Kilimanjaro. Această galerie fu săpată cu o precizie 
extraordinară şi cu multă trudă. Dar Barbicane construise, 
cu uşurinţă, perforatoare - nişte maşini relativ simple - şi le 
acţiona cu aer comprimat obţinut cu ajutorul forţelor 
motrice rezultate din puternicele căderi de apă din munte. 
Apoi, găurile străpunse de perforatoare au fost umplute cu 
meli-melinită. Era nevoie de acest exploziv violent pentru a 
sparge roca, întrucât era vorba despre un fel de sienită 
foarte dură, formată din feldspat potasic şi hornblendă 


amfibolă. Circumstanţă favorabilă, în plus, deoarece 
această rocă va trebui să reziste presiunii extraordinare 
produsă de expansiunea gazelor. Dar înălţimea şi grosimea 
lanţului muntos Kilimanjaro erau suficiente pentru a fi sigur 
că nu vor avea loc fisuri şi prăbuşiri exterioare. 

După două săptămâni se deschiseseră trei mari şantiere la 
poalele muntelui Kilimanjaro. 

Mii de muncitori, îndrumați de către cei zece maiştri, sub 
conducerea preşedintelui Barbicane, lucraseră cu atâta zel 
şi inteligenţă, încât proiectul fu dus la bun sfârşit în mai 
puţin de şase luni. 

Galeria măsura douăzeci şi şapte de metri în diametru şi 
şase sute de metri adâncime. Deoarece era nevoie ca 
proiectilul să alunece pe un perete perfect neted, fără a 
lăsa să se piardă nimic din gazele produse de deflagraţie, 
interiorul a fost blindat cu o dulie de fontă perfect strunjită. 

În realitate, această muncă era mult mai însemnată decât 
cea pentru celebrul Columbiad din Moon-City, care 
trimisese proiectilul de aluminiu în jurul Lunii. Dar ce este 
oare imposibil pentru inginerii lumii moderne? 

În timp ce forajul era făcut în măruntaiele muntelui, 
muncitorii nu şomau pe cel de-al doilea şantier. În vreme ce 
se construia carapacea metalică, se fabrica enormul 
proiectil. 

Numai pentru această fabricare, trebuia să se obţină o 
masă cilindro-conică cântărind o sută optzeci de milioane 
de kilograme, adică o sută optzeci de mii de tone. 

Niciodată nu fusese vorba să se toarne acest proiectil 
dintr-o singură bucată. Trebuia fabricat din bucăţi de câte-o 
mie de tone fiecare, ridicate succesiv la orificiul galeriei şi 
dispuse lângă camera unde va fi în prealabil pusă meli- 
melinita. După ce vor fi prinse între ele cu nituri, aceste 
fragmente vor forma un tot compact, care va aluneca pe 
pereţii tubului interior. 

Aşadar, pe al doilea şantier, trebuiră aduse patru sute de 
mii de tone de minereu, şaptezeci de mii de tone de castină 


şi patru sute de mii de tone de huilă joasă ce fusese 
transformată mai întâi în două sute optzeci de mii de tone 
de cocs în cuptoare. Deoarece zăcămintele se aflau în 
vecinătatea muntelui, problema nu era decât cea a 
cărăuşiei. 

Cea mai mare dificultate probabil a fost cea a construirii 
furnalelor înalte pentru a obţine transformarea minereului 
în fontă. Totuşi, după o lună, zece furnale înalte de treizeci 
de metri erau în stare de funcţionare şi puteau produce 
fiecare o sută optzeci de tone pe zi. Produceau, în douăzeci 
şi patru de ore, o mie opt sute de tone, deci o sută optzeci 
de mii de tone, după o sută de zile de muncă. Pe al treilea 
şantier, deschis pentru fabricarea meli-melinitei, munca se 
făcu cu uşurinţă şi în condiţii maxime de secret, încât 
compoziţia acestui exploziv nu a putut fi încă definitiv 
determinată, nici astăzi. 

Totul se desfăşurase perfect. Nu s-ar fi procedat cu mai 
mult succes nici în uzinele Creusot, Vail, Indret, Seyne, 
Birkenhead, Woolwich sau Cockerill. Nu avusese loc decât 
un mic accident de trei sute de mii de franci. 

Vă daţi seama cât de fericit era sultanul. Urmărea 
lucrările cu o asiduitate neobosită. Şi vă imaginaţi cu 
uşurinţă cât de stimulativă era prezenţa redutabilă a 
Maiestăţii Sale asupra zelului credincioşilor săi supuşi! 

Câteodată, când Bali-Bali se întreba la ce servea toată 
această trudă, preşedintele Barbicane îi răspundea: 

— Este vorba despre un proiect ce va schimba faţa lumii! 
— Un proiect care-i va aduce sultanului Bali-Bali o glorie 
veşnică printre toţi regii Africii Orientale! Adăuga căpitanul 

Nicholl. 

Inutil să spunem că sultanul era atins în orgoliul său de 
suveran al ținutului Wamasai. 

Pe data de 29 august lucrările erau complet terminate. 
Galeria forată la mărimea dorită era îmbrăcată în interior 
cu cămaşă netedă de fontă, pe o lungime de şase sute de 
metri. În fundul pâlniei erau îngrămădite două mii de tone 


de meli-melinită, în legătură cu cutia capsei, în care se afla 
fulminatul. Apoi venea proiectilul lung de o sută cincizeci de 
metri. Scăzând locul ocupat de explozibil şi proiectil, mai 
rămâneau patru sute nouăzeci şi doi de metri de parcurs 
până la gura ţevii, ceea ce asigura tot efectul necesar 
împingerii produse de expansiunea gazelor. 

Se punea o primă întrebare de balistică pură: Va devia 
proiectilul de la traiectoria calculată de ]. I. Maston? Nu, 
deloc. Calculele sale erau corecte. Acestea arătau în ce 
măsură proiectilul trebuia să devieze spre estul 
meridianului muntelui Kilimanjaro, în virtutea rotației 
Pământului pe axa sa şi care era forma curbei hiperbolice 
pe care-o va descrie în virtutea enormei sale viteze iniţiale. 

A doua întrebare: Va fi vizibil pe timpul parcursului său? 
Nu, căci, în momentul ieşirii din galerie, plonjat în umbra 
Pământului, nu va putea fi observat şi, de altfel, ca urmare a 
înălţimii sale mici, va avea o viteză unghiulară 
considerabilă. Odată intrat în zona de lumină, volumul său 
mic îl va face invizibil, chiar şi celor mai performante lunete 
şi, cu atât mai mult, când, scăpat din lanţurile atracției 
terestre, va gravita pentru totdeauna în jurul Soarelui. 

Desigur, preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl 
puteau fi mândri de proiectul pe care-l duseseră la bun 
sfârşit. 

De ce ]. I. Maston nu se afla acolo pentru a examina buna 
execuţie a lucrărilor, conform preciziei calculelor care au 
stat la baza lor?! Şi, mai ales, de ce era departe, atât de 
departe, prea departe de locul unde formidabila detunătură 
va trezi ecourile până la orizonturile extreme ale Africii? 

Gândindu-se la el, cei doi colegi ai săi nici nu bănuiau că 
secretarul Gun-Club-ului trebuise să evite Balistic-Cottage, 
după ce evadase din închisoarea din Baltimore, şi că era 
nevoit să se ascundă pentru a-şi salva preţioasa existenţă. 
Nu ştiau nici că opinia publică se ridicase împotriva 
inginerilor din North Polar Practical Association. Nu ştiau 
deloc că ar fi putut fi masacrați, sfârtecaţi, arşi de vii, dacă 


s-ar fi putut pune mâna pe ei! Într-adevăr, norocul lor că, în 
momentul detunăturii, nu vor putea fi salutaţi decât de 
strigătele unei populaţii din Africa Orientală! 

— În sfârşit! Spuse căpitanul Nicholl preşedintelui 
Barbicane, când, în seara de 22 septembrie, amândoi se 
odihneau în faţa operei terminate. 

— Da! În sfârşit! Şi de asemenea: uf! Răspunse Impey 
Barbicane, scoțând un suspin de uşurare. 

— Dac-ar fi să o luăm de la capăt... 

— Oh! Am lua-o de la capăt! 

— Ce noroc, spuse căpitanul Nicholl, să fi avut la dispoziţie 
aceasta adorabilă meli-melinită! 

— Care-ar fi de-ajuns să te facă celebru, Nicholl! 

— Fără îndoială, Barbicane, răspunse, modest, căpitanul 
Nicholl. Dar îţi dai seama câte galerii ar fi trebuit să săpăm 
în flancurile muntelui Kilimanjaro pentru a obţine acelaşi 
rezultat, dacă n-am fi avut decât fulmicoton asemănător cu 
cel care ne-a lansat proiectilul spre Lună? 

— Spune, Nicholl. 

— O sută optzeci de galerii, Barbicane! 

— Ei bine, le-am fi săpat, căpitane! 

— Şi o sută optzeci de proiectile de o sută optzeci de mii 
de tone! 

— Le-am fi turnat, Nicholl! 

— Un proiect care-i va aduce sultanului Bali-Bali o glorie 
veşnică printre toţi regii Africii Orientale! 

Adăugă căpitanul Nicholl. 

Încercaţi să cuminţiţi nişte oameni atât de oţeliţi! Dar când 
nişte artilerişti au făcut înconjurul Lunii, de câte n-ar mai fi 
capabili oare? 

Şi, în aceeaşi seară, doar cu câteva minute înainte de 
momentul precis al tirului, în timp ce preşedintele 
Barbicane şi căpitanul Nicholl se tot felicitau, Alcide 
Pierdeux, închis în biroul său din Baltimore, scotea strigătul 
Pieilor Roşii în delir. Apoi, ridicându-se brusc de la masa 


unde se îngrămădeau paginile acoperite cu formule 
algebrice, strigă: 

— 'Ticălosul de Maston! Oh! Dobitocu'! Dar ştiu că i-am 
buchisit calculele! Cum de nu mi-am dat seama mai 
devreme! Pe cosinus! Dac-aş şti unde se află în acest 
moment, l-aş invita la cină şi am bea un pahar de şampanie, 
chiar în clipa în care maşinăria sa de doi bani va bubui! 

Şi, după acel urlet sălbatic, cu care-şi însoțea partidele de 
whist, îşi spuse: 

— Bătrân nebun! Bineînţeles că îi bubuise mintea când a 
calculat tunul din Kilimanjaro! Şi, totuşi, era o condiţie sine 
qua non sau sine canon, cum am fi spus noi la facultate! 

XVIII - ÎN CARE POPULAŢIILE DIN WAMASAI AŞTEAPTĂ 
CA PREŞEDINTELE BARBICANE SA DEA COMANDA: 
„FOC”! 

Suntem în seara de 22 septembrie, dată memorabilă, 
căreia opinia publică îi atribuia o influenţă la fel de nefastă 
ca şi celei de 1 ianuarie anul 1000. 

Douăsprezece ore după trecerea Soarelui peste 
meridianul Kilimanjaro, adică la miezul nopţii, căpitanul 
Nicholl trebuia să dea foc infernalei maşinării. 

E cazul să menţionăm aici că muntele Kilimanjaro, 
aflându-se la treizeci şi cinci de grade la est de meridianul 
Parisului, iar Baltimore la şaptezeci şi nouă grade la vestul 
aceluiaşi meridian, există o diferenţă de o sută paisprezece 
grade, adică patru sute cincizeci şi şase minute sau şapte 
ore şi douăzeci şi şase de minute între cele două oraşe. 
Aşadar, exact în momentul în care se va efectua tirul, în 
marea cetate a Maryland-ului va fi ora cinci şi douăzeci şi 
patru minute după amiază. 

Vremea era superbă. Soarele apusese pe câmpiile din 
Wamasai, în spatele orizontului pur. Nici nu-şi puteau dori o 
noapte mai frumoasă, mai calmă, mai înstelată pentru a 
lansa un proiectil în spaţiu. Nici un nor nu se va amesteca 
cu vaporii artificiali ce-i va degaja deflagraţia meli-melinitei. 


Cine ştie? Poate că preşedintele Barbicane şi căpitanul 
Nicholl regretau că nu puteau lua loc în interiorul 
proiectilului. Chiar din prima secundă, ar fi străbătut două 
mii opt sute de kilometri. După ce descoperiseră misterele 
lumii selenare, ar fi descoperit misterele lumii solare, şi în 
condiţii mult mai interesante decât o făcuse francezul 
Hector Servadac, propulsat pe cometa Gallia35. 

Sultanul Bali-Bali, cele mai importante personaje de la 
curtea sa, adică ministrul de Finanţe şi călăul său, apoi 
personalul negru care lucrase la marea operă se adunaseră 
pentru a urmări diversele faze ale tirului. Dar, din 
prudenţă, toţi luaseră loc la trei kilometri distanţă de 
galeria forată în muntele Kilimanjaro, pentru a nu avea de 
suferit de pe urma îngrozitoarei presiuni a aerului. 

În vecinătate, câteva mii de indigeni, veniţi din Kisongo şi 
din târguşoarele risipite în sudul provinciei, se grăbiseră, la 
ordinul sultanului Bali-Bali, să asiste la acel sublim 
spectacol. 

Un fir ce făcea legătura între o baterie electrică şi 
detonatorul de fulminat plasat în fundul galeriei era gata să 
lanseze curentul ce va face să explodeze amorsa şi va 
provoca deflagraţia meli-melinitei. 

Ca un preludiu, o cină excelentă îi adunase la aceeaşi 
masă pe sultan, pe oaspeţii săi americani şi pe notabilii din 
capitala sa, totul pe cheltuiala lui Bali-Bali, care organiza 
cât mai bine lucrurile, având în vedere că aceste cheltuieli 
trebuiau să-i fie rambursate de Societatea Barbicane and 
Co. 

Festinul, început la ora şapte şi jumătate, luă sfârşit la ora 
unsprezece, cu un toast al sultanului închinat inginerilor din 
North Polar Practical Association şi succesului proiectului. 

Încă o oră, şi modificările condiţiilor geografice şi 
climatologice ale Pământului vor fi un fapt împlinit. 

Preşedintele Barbicane, colegul său şi cei zece maiştri se 
aşezaseră în jurul coloanei în interiorul căreia era montată 
bateria electrică. 


Barbicane, cu cronometrul în mână, număra minutele şi 
niciodată nu i se păruseră mai lungi, păreau nu ani, ci 
secole! 

La ora douăsprezece fără zece minute, căpitanul Nicholl şi 
Barbicane se apropiară de aparatul pe care firul îl punea în 
legătură cu galeria din muntele Kilimanjaro. 

Sultanul, curtea sa, mulţimea de indigeni formau un imens 
cerc în jurul lor. 

Era important ca tirul să aibă loc în minutul precis calculat 
de ]. I. Maston, adică în momentul în care Soarele va trece 
de acea linie echinocţială pe care n-o va mai părăsi în orbita 
sa aparentă în jurul sferoidului terestru. 

Ora douăsprezece fără cinci minute! Fără patru! Fără trei! 
Fără două! Fără unu! 

Preşedintele Barbicane urmărea limba ceasului său de 
mână, luminat de o lanternă pe care-o ţinea unul dintre 
maiştri, în timp ce căpitanul Nicholl, cu degetul pe butonul 
aparatului, era gata să închidă circuitul curentului electric. 

Douăzeci de secunde! Zece secunde! Cinci! Una! 

Nici cel mai mic tremur al mâinii acestui flegmatic Nicholl! 
EI şi colegul său nu erau mai emoţionaţi decât atunci când 
aşteptau, închişi în proiectilul lor, ca tunul Columbiad să-i 
trimită în regiunile lunare! 

— Foc! Strigă preşedintele Barbicane. 

Şi indexul căpitanului Nicholl apăsă pe buton. 

Se auzi întâi o explozie îngrozitoare, ale cărei ecouri 
propagară bubuiturile până la ultimele limite ale orizontului 
în Wamasai, apoi şuieratul violent al unei mase care 
traversă stratul de aer sub presiunea a miliarde de miliarde 
de litri de gaz, eliberaţi de deflagraţia instantanee a două 
mii de tone de meli-melinită. Aveai impresia că la suprafaţa 
Pământului trece unul din acei meteoriți în care se 
acumulaseră toate violențele naturii. 

Şi efectul n-ar fi fost mai teribil, dacă toate tunurile din 
toate artileriile globului s-ar fi alăturat tuturor trăsnetelor 
cerului pentru a bubui împreună! 


XIX - ÎN CARE ]. I. MASTON REGRETĂ POATE ZILELE 
CÂND MULŢIMEA VOIA SĂ-L LINŞEZE. 

Capitalele celor două Lumi ca şi oraşele importante, până 
la cele mai modeste târguşoare, aşteptau cuprinse de-o 
spaimă cumplită. Datorită ziarelor răspândite în mari 
cantităţi pe suprafaţa globului, fiecare cunoştea ora 
precisă, ce corespundea miezului nopţii pe muntele 
Kilimanjaro, situat pe paralela treizeci şi cinci de grade est, 
ca urmare a diferenţei de longitudini. 

Pentru a nu cita decât principalele oraşe în care Soarele 
parcurgea un grad la fiecare patru minute, iată care erau 
acestea: 

La Paris... 

9 h. 40 min. seara. 

La Sankt-Petersburg 

11 h. 31 min. seara. 

La Londra 

9 h. 30 min. seara. 

La Roma 

10 h. 20 min. seara. 

La Madrid 

9 h. 15 min. seara. 

La Berlin 

11 h. 20 min. seara. 

La Costantinopole 

11 h. 26 min. seara. 

La Calcutta 

3 h. 04 min. dimineaţa. 

La Nanjing 

5 h. 05 min. dimineaţa. 

La Baltimore, cum am mai spus, la douăsprezece ore după 
trecerea Soarelui peste meridianul Kilimanjaro, era ora 5 şi 
24 minute seara. 

Inutil să mai insistăm asupra groazei ce se produse în 
acele momente. Nici cel mai talentat condei din lume n-ar 
reuşi să o descrie nici chiar în stilul şcolii decadente. 


Că locuitorii oraşului Baltimore nu erau în pericol de-a fi 
măturaţi de ridicarea bruscă a oceanelor deplasate, fie! Că 
ei nu vor vedea decât Golful Chesapeake golindu-se şi Capul 
Hatteras alungindu-se ca o creastă muntoasă, asemeni unui 
brăzdar deasupra Atlanticului, de acord! Dar oraşul, 
aidoma altora ce nu erau amenințate cu emersiunea sau 
imersiunea, nu va fi oare răsturnat de zguduitură, 
monumentele distruse, cartierele înghiţite în fundul 
hăurilor ce-ar putea să se caşte la suprafaţa solului? Şi 
aceste temeri nu erau valabile pentru toate acele părţi ale 
globului, ce nu urmau să fie acoperite de apele revărsate? 

Ba da, evident! 

Aşa că orice fiinţă umană, în timpul acelui minut fatal, 
simţea teama ce-o pătrundea până-n oase. Da! Toţi 
tremurau, în afară de unul singur: inginerul Alcide 
Pierdeux. Nu avusese timp pentru a dezvălui ceea ce 
descoperise în urma unor calcule. Acum bea un pahar cu 
şampanie într-unui din cele mai bune baruri din oraş în 
sănătatea Vechii Lumi. 

Cel de-al douăzeci şi patrulea minut după ora cinci, 
corespunzând cu miezul nopţii în Kilimanjaro se scursese... 

La Baltimore... nu se întâmplă nimic! 

La Londra, Paris, Roma, Constantinopole, la Berlin... 
nimic...! Nici cea mai mică zguduitură! 

Domnul John Milne, ce urmărea în mina de huilă din 
Takoshima, Japonia, tronometrul36 pe care-l instalase acolo 
nu observă nici cea mai mică mişcare anormală a scoarţei 
terestre în acea parte a lumii. În sfârşit, la Sankt- 
Petersburg, nimic. De altfel, cerul era înnourat şi, lăsându- 
se seara, fu imposibil să vezi dacă mişcarea aparentă a 
stelelor tindea să se schimbe, ceea ce-ar fi indicat o 
schimbare a axei terestre. 

Ce noapte petrecea ]. I. Maston în ascunzişul său, 
necunoscut de nimeni, în afară de doamna Evangeline 
Scorbitt! Turba, năvalnicul artilerist! Nu mai avea răbdare! 
Ar fi vrut să fie mai bătrân cu câteva zile pentru a vedea în 


sfârşit dacă curba Soarelui se modificase, dovadă sigură că 
proiectul reuşise! Această schimbare, într-adevăr, n-ar fi 
putut fi constatată în ziua de 23 septembrie, deoarece la 
această dată astrul zilei se ridică întotdeauna la est, 
indiferent de punctele de pe glob de unde este privit. 

A doua zi, Soarele apăru la orizont aşa cum avea obiceiul 
s-o facă. 

Delegații europeni erau adunaţi pe terasa hotelului lor. 
Aveau la dispoziţie instrumente extrem de exacte care să le 
permită să constate dacă Soarele descria în mod riguros 
curba sa în planul Ecuatorului. 

Or, la câteva minute după răsărit, discul radios înclina deja 
spre emisfera australă! 

Deci nu se schimbase nimic în mersul său aparent. 

Maiorul Donellan şi colegii săi salutară făclia celestă cu 
urale entuziaste şi îi făcură „o intrare”, cum se spune în 
teatru. Cerul era superb, orizontul total degajat de aburii 
nopţii şi niciodată marele actor nu se prezentă pe-o scenă 
mai frumoasă, în astfel de condiţii de splendoare, în faţa 
unui public uimit! 

— Şi chiar în locul marcat de legile astronomiei! Strigă 
Eric Baldenak. 

— Vechii noastre astronomii, adăugă Boris Karcov, şi pe 
care aceşti smintiţi pretindeau să-l distrugă! 

— Nu au obţinut nici un profit şi s-au făcut şi de ruşine! 
Adăugă Jacques Jansen, prin gura căruia părea să 
vorbească întreaga Olandă. 

— Şi domeniul arctic va rămâne veşnic sub gheţurile ce-l 
acoperă! Adăugă profesorul Jan Harald. 

— Ura pentru Soare! Strigă maiorul Donellan. Aşa cum 
este, este de-ajuns pentru nevoile lumii! 

— Ura... ura! Repetară într-un glas reprezentanţii vechii 
Europe. 

Atunci, Dean 'Ioodrink, care nu spusese nimic până în acel 
moment, se făcu auzit cu această observaţie, de altfel, 
destul de bine gândită: 


— Dar poate că nu au tras! 

— Nu au tras? Exclamă maiorul. Facă Cerul să fi tras, din 
contră, şi nu o dată, ci de două ori! 

Exact acelaşi lucru îl spunea şi ]. I. Maston doamnei 
Evangeline Scorbitt. Tot această întrebare şi-o puneau şi 
inculţii, uniţi de data aceasta de logica situaţiei. 

Chiar acest lucru şi-l repeta şi Alcide Pierdeux, adăugând: 

— Că au tras sau nu, nu are nici o importanţă! Pământul 
nu a încetat să valseze pe vechea sa axă şi să se plimbe ca 
de obicei! 

De fapt, nu se ştia ce se întâmplase în Kilimanjaro. Dar la 
sfârşitul zilei se dădu un răspuns la această întrebare pe 
care şi-o punea umanitatea. 

O telegramă sosi din Statele Unite, şi iată ce conţinea 
această ultimă depeşă trimisă de Richard W. Trust, de la 
Consulatul din Zanzibar: „Zanzibar, 23 septembrie. 

Ora şapte şi douăzeci şi trei de minute, dimineaţa. 

Lui John S. Wright, ministru de Stat. 

Tragere efectuată ieri, la miezul nopţii, din maşinărie 
forată în flancul sud al muntelui Kilimanjaro. Trecere 
proiectil şuierat groaznic. Detunare îngrozitoare. Provincie 
devastată de deflagraţie. Mare ridicată până la canalul 
Mozambic. Numeroase vase zdrobite şi aruncate pe țărm. 
Târguşoare şi sate distruse total. Totul este bine. 

Richard W. Trust.” 

Da! Totul era bine, deoarece nimic nu se schimbase în 
starea lucrurilor, în afara dezastrelor din regiunea 
Wamasai, în parte rasă de pe faţa pământului de acel vârtej 
artificial şi de naufragiile provocate de deplasarea păturilor 
de aer. Dar nu la fel se întâmplase când faimosul Columbiad 
lansase proiectilul spre Lună? Zguduitura, ce se propagase 
pe toată suprafaţa peninsulei Florida, nu se simţise oare pe- 
o rază de o sută de mile? Da! Sigur! Şi de data aceasta, 
efectul a fost însutit mai puternic... 

Orice-ar fi, telegrama anunţa două lucruri celor interesaţi 
din Lumea Veche şi din cea Nouă: 


1. Că enormul instrument putuse fi fabricat în chiar 
măruntaiele muntelui Kilimanjaro. 

2. Că tirul avusese loc la ora indicată. 

Şi atunci lumea întreagă răsuflă uşurată şi râse în hohote. 

Încercările lui Barbicane and Co. eşuaseră lamentabil! 
Formulele lui ]. 1. Maston erau bune de aruncat la coş! Lui 
North Polar Practical Association nu-i mai rămânea decât să 
declare falimentul. Oh! Se înşelase oare secretarul Gun- 
Club-ului în calculele sale? 

— Cred mai degrabă că m-am înşelat eu în afecțiunea ce i- 
o port! Îşi spunea doamna Evangeline Scorbitt. 

Şi, dintre toţi, fiinţa umană cea mai descumpănită care 
exista atunci pe suprafaţa sferoidului era chiar ]. I. Maston. 
Văzând că nimic nu se schimbase în condiţiile în care se 
mişca Pământul de la crearea lui încoace, se hrănea cu 
speranţa că un accident putuse întârzia operaţiunea 
colegilor săi Barbicane şi Nicholl... 

Dar, după sosirea telegramei din Zanzibar, trebui să 
recunoască şi el că operaţiunea eşuase. 

Eşuase! Şi ecuaţiile, formulele din care rezulta reuşita 
proiectului? Oare o maşinărie lungă de şase sute de metri, 
cu un diametru de douăzeci şi şapte de metri, lansând un 
proiectil de o sută optzeci milioane de kilograme în urma 
deflagraţiei, două mii de meli-melinită, cu o viteză iniţială 
de două mii opt sute kilometri, era insuficient pentru a 
provoca deplasarea polilor? Nu! 

Nu era posibil! 

Şi totuşi! 

Ca urmare, ]. I. Maston, pradă unei violente exaltări, 
declară că vrea să-şi părăsească ascunzişul. Doamna 
Evangeline Scorbitt încercă în zadar să-l împiedice. Nu din 
cauză că se mai temea pentru viaţa sa, deoarece pericolul 
luase sfârşit. Dar ar fi vrut să-l scutească de ironiile ce se 
vor face pe spinare bietului calculator, de glumele proaste 
ce nu vor lipsi, de glumele deocheate ce-i vor împroşca 
opera! 


Şi, lucru şi mai grav, ce primire îi vor face colegii de la 
Gun-Club”? Nu vor da vina pe secretarul lor pentru 
insuccesul care-i acoperea de ridicol? Nu el, autorul 
calculelor, purta întreaga responsabilitate a acestui eşec? 

]. T. Maston nu vru să audă de nimic. Rezistă rugăminţilor 
ca şi lacrimilor doamnei Evangeline Scorbitt. leşi din casa 
în care stătuse ascuns, apăru pe străzile oraşului Baltimore, 
fu recunoscut, şi cei a căror avere şi existenţă fuseseră 
amenințate, cei pe care-i trecuseră toate sudorile din cauză 
că nu dezvăluise nimic se răzbunară batjocorindu-l fără 
milă, îl luară în tărbacă în fel şi fel de chipuri. 

Trebuia să-i auzi pe pugştii din America ce puteau da o 
lecţie ştrengarilor parizieni! 

— Ei, tu, modificatorul de axă! 

— Haida de, cârpitor de ceasuri! 

— Ce mai spui, reparator de maşinării uzate! 

Pe scurt, descumpănit, fluierat, secretarul Gun-Club-ului 
fu obligat să se întoarcă în palatul din New Park, unde 
doamna Evangeline Scorbitt îşi consumă tot stocul de 
tandreţe pentru a-l consola. Dar totul fu în zadar! ]. 1. 
Maston, asemeni lui Niobe, noluit consolare, pentru că 
tunul său nu avusese efect nici cât o pocnitoare de Anul 
Nou asupra globului terestru. 

Trecuseră cincisprezece zile, şi lumea, ce-şi revenise din 
teamă, nici nu se mai gândea la proiectele lui North Polar 
Practical Association. 

Cincisprezece zile se scurseseră, şi nici o veste despre 
preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl! Pieriseră oare 
în explozie, în ravagiile produse în Wamasai? Plătiseră cu 
viaţa cea mai mare mistificare a timpurilor moderne? 

Nu! 

După detunare, fuseseră doborâţi la pământ amândoi, 
împreună cu sultanul, curtea sa şi câteva mii de indigeni, 
dar se ridicaseră vii şi nevătămaţi. 

— A reuşit? Întrebă Bali-Bali, frecându-şi umerii. 

— Vă îndoiţi? 


— Eu... să mă îndoiesc! Dar când veţi şti? 

— Peste câteva zile! Răspunse preşedintele Barbicane. 

Înţelesese că operaţiunea dăduse greş? Poate! Dar 
niciodată n-ar fi recunoscut acest lucru în faţa suveranului 
din Wamasai. 

Patruzeci şi opt de ore mai târziu, cei doi colegi îşi luară 
rămas bun de la Bali-Bali, nu fără a fi plătit o sumă 
frumuşică pentru pagubele cauzate la suprafaţa regatului. 
Cum suma intră în cuferele personale ale sultanului, iar 
supuşii săi nu primiră nici un dolar, Maiestatea Sa nu 
regretă deloc această afacere bănoasă. 

Apoi, cei doi colegi, împreună cu maiştrii, ajunseră în 
Zanzibar, unde se afla un vas ce se îndrepta spre Inez. De 
acolo, având identități false, pachebotul Mesageriilor 
maritime Moeris îi transportă în Marsilia, de acolo cu trenul 
la Paris, apoi la Le Havre, fără deraieri sau coliziuni şi, în 
sfârşit, cu transatlanticul de la Bourgogne în America. 

În douăzeci şi două de zile, făcuseră călătoria din Wamasai 
la New York, statul New York. 

Şi, pe 15 octombrie, la ora trei după-amiază, amândoi 
ciocăneau la uşa palatului din New Park... 

Câteva clipe mai târziu, se aflau în prezenţa doamnei 
Evangeline Scorbitt şi a lui ]. I. Maston... 

XX - CARE ÎNCHEIE ACEASTĂ CURIOASĂ POVESTE PE 
CÂT DE ADEVĂRATĂ, PE ATÂT DE NEVEROSIMILĂ 

— Barbicane? Nicholl? 

— Maston! 

— Voi? 

— Noi! 

Şi, în acest pronume, pronunţat simultan de cei doi colegi 
pe un ton ciudat, se simțeau ironie şi reproşuri. 

]. T. Maston îşi trecu cârligul peste frunte. Apoi, cu o voce 
ce şuiera printre buze ca cea a unui şarpe, cum ar fi spus 
Ponson du 'lerrail, întrebă: 

— Galeria din Kilimanjaro avea într-adevăr şase sute de 
metri lungime pe o lăţime de douăzeci şi şapte? 


— Da! 

— Proiectilul vostru cântărea exact o sută optzeci de 
milioane de kilograme? 

— Da! 

— Şi tirul s-a efectuat cu două mii de tone de meli- 
melinită? 

— Da! 

Cele trei afirmaţii căzură ca nişte lovituri de măciucă în 
capul lui ]. I. Maston. 

— Deci, trag concluzia că... continuă Maston. 

— Că? Întrebă preşedintele Barbicane. 

— Că, răspunse ]. I. Maston, deoarece operaţiunea nu a 
reuşit, explozibilul nu a imprimat proiectilului o viteză 
iniţială de două mii opt sute de kilometri! 

— Nu mai spune... îi răspunse căpitanul Nicholl. 

— Meli-melinita ta nu este bună decât pentru pistoale de 
jucărie! 

Căpitanul Nicholl sări în picioare la acest cuvânt, care 
pentru el se transformă într-o jignire crâncenă. 

— Maston! Strigă el. 

— Nicholl! 

— Când vei dori să te baţi cu meli-melinita... 

— Nu! Cu fulmicoton! Este mai sigur! 

Doamna Evangeline Scorbitt trebui să intervină pentru a-i 
calma pe cei doi irascibili artilerişti. 

— Domnilor! Domnilor! Spuse ea. Între colegi! 

Şi atunci, preşedintele Barbicane luă cuvântul şi spuse cu 
o voce calmă: 

— La ce bun să ne acuzăm? Sigur că calculele prietenului 
nostru Maston au fost exacte, aşa cum sigur este că 
explozibilul prietenului nostru Nicholl a fost suficient! Da! 
Am pus în practică exact datele ştiinţei! Şi, totuşi, 
experienţa a eşuat! De ce? Poate nu vom afla niciodată! 

— Ei bine, strigă secretarul Gun-Club-ului, o vom lua de la 
capăt! 


— Şi banii ce-au fost cheltuiţi în pierdere? Remarcă 
căpitanul Nicholl. 

— Şi opinia publică, adăugă doamna Evangeline Scorbitt, 
care nu ne va permite să riscăm a doua oară soarta lumii? 

— Ce va deveni domeniul nostru circumpolar? Întrebă 
căpitanul Nicholl. 

— La ce cotă vor ajunge acţiunile lui North Polar Practical 
Association? Strigă preşedintele Barbicane. 

Faliment! Se produsese deja şi titlurile se ofereau în 
pachete la preţul hârtiei vechi. 

Acesta fu rezultatul final al acestei operaţiuni gigantice. 
Acesta fu fiascoul memorabil la care ajunseră proiectele 
supraomeneşti ale societăţii Barbicane and Co. 

Dacă vreodată batjocura publică îşi dădu liber curs pentru 
a umili nişte bravi ingineri neinspiraţi, dacă vreodată 
articolele ziarelor, caricaturile, cântecele, parodiile avură 
motiv să se exercite, putem afirma că aceasta fusese ocazia. 
Preşedintele Barbicane, administratorii noii Societăţi, 
colegii lor din club fură pur şi simplu huiduiţi. Li se 
adresară fel de fel de calificative, unele fără perdea chiar, 
acele calificative nu ar putea fi redate nici măcar în latină 
sau în argou. 

Europa în special se dezlănţui în glume atât de deocheate, 
încât yankeii fură scandalizaţi. Şi, deoarece Barbicane, 
Nicholl şi Maston erau americani şi aparţineau acelei 
celebre Asociaţii din Baltimore, puţin a lipsit ca să oblige 
guvernul federal să declare război Lumii Vechi. 

În sfârşit, ultima lovitură fu dată de un cântec francez la 
modă, al ilustrului Paulus, ce mai trăia pe atunci. Acesta 
făcu ocolul lumii întregi. 

lată unul din cupletele cel mai aplaudate: 

Bătrâna 'Terra-i obosită N-o să ne poată rezista Şi-au spus 
cei trei trăsniţi fiind siguri Că ei rotirea-i pot schimba. 

Ca să-i aşeze astfel axa Precum le va fi lor pe plac, S-au 
luat la trântă cu Pământul Crezând că-i doar un vechi 
dovleac. 


Şi-au construit un tun gigantic Şi-un obuz înfricoşător, 
Ţintind apoi un loc pe Terra Ei îi dădură drumu-n zbor. 

Şi când urlând porni ghiuleaua Cu vuiet nemaipomenit, Ce 
trăsnete, ce fum, ce larmă, Dar... Terra nici că s-a clintit. 

I-a învăţat minte „dovleacul” 

Pe-acei trei trăsniţi cu tunul lor: 

El nu s-a abătut din cale... 

Ei sunt de râsul tuturor! 

Semeaţă Terra-ţi mulţumim, Grozav cu tine ne mândrim! 

În sfârşit, vom afla vreodată cui se datorează insuccesul 
acestei operaţiuni? Acest insucces dovedea că proiectul era 
imposibil de realizat, că forţele de care dispun oamenii nu 
vor fi niciodată suficiente pentru a face o modificare în 
mişcarea de rotaţie a Pământului, că niciodată teritoriile 
Polului Arctic nu vor putea fi deplasate în latitudine pentru 
a putea fi aduse în punctul unde banchizele şi gheţurile ar fi 
topite în mod natural de razele solare. 

Asupra acestui punct s-au lămurit, câteva zile după 
întoarcerea preşedintelui Barbicane şi a colegului său în 
Statele Unite. 

O simplă notiţă apărută în ziarul Le Temps a domnului 
Hebrard, din 17 octombrie, făcu lumii întregi serviciul de-a 
o lămuri asupra acestui punct foarte interesant pentru 
securitatea ei. 

Această notiţă era redactată astfel: „Cunoaştem rezultatul 
nul al operaţiunii care avea drept scop crearea unei noi axe. 
Totuşi, calculele lui ]. I. Maston, care se bazau pe date 
exacte, ar fi produs rezultatele căutate, dacă, urmare a unei 
inexplicabile neatenţie, n-ar fi conţinut de la început o 
eroare. 

Într-adevăr, când celebrul secretar al Gun-Club-ului a luat 
drept bază circumferința globului terestru, acesta a notat 
patruzeci de mii de metri în loc de patruzeci de mii de 
kilometri, ceea ce a dus la un rezultat fals al problemei. 

De unde a apărut o astfel de greşeală? Cine a cauzat-o? 
Cum a putut un calculator atât de remarcabil s-o comită? 


Nu putem decât să emitem supoziţii. 

Sigur este faptul că, problema modificării axei terestre 
fiind pusă corect, ar fi fost rezolvată exact. Dar această 
scăpare de trei zerouri a produs o eroare finală de 
douăsprezece zerouri. 

Pentru a deplasa Polul cu 23*28', admițând că meli- 
melinita ar fi avut puterea de expansiune pe care i-o 
atribuie căpitanul Nicholl, ar fi fost nevoie nu de un tun de 
un milion de ori mai mare decât tunul de douăzeci şi şapte 
de centimetri, ci de un trilion din aceste tunuri, lansând un 
trilion de proiectile de o sută optzeci de mii de tone. 

În concluzie, unica lovitură, în condiţiile în care s-a 
efectuat în Kilimanjaro, nu a deplasat Polul decât cu trei 
microni, trei miimi de milimetri şi nu a făcut să varieze 
nivelul apelor decât cu cel mult nouă miimi de micron. 

În ceea ce priveşte proiectilul, noua mică planetă, el 
aparţine de acum sistemului nostru, unde este reţinut de 
atracţia solară. 

Alcide Pierdeux.” 

Deci era vorba de-o neatenţie a lui ]. I. Maston, o eroare 
de trei zerouri la începutul calculelor, care produsese acest 
rezultat umilitor pentru noua Societate. 

Dar, dacă colegii săi de la Gun-Club fuseseră furioşi 
împotriva lui, dacă-l blestemară, îl făcură albie de porci, 
publicul avu o reacţie de simpatie în favoarea bietului om. 
La urma urmei, această greşeală fusese ceea ce produsese 
tot răul sau mai degrabă tot binele, deoarece ocrotise 
lumea de cea mai înfiorătoare catastrofă. 

Ca urmare, complimentele sosiră din toate părţile, cu mii 
de scrisori ce-l felicitau pe ]. I. Maston de-a se fi înşelat cu 
trei zerouri! 

]. T. Maston, mai descumpănit, mai uluit ca niciodată, nu 
vru să audă acele ovaţii pe care întreg Pământul le striga în 
cinstea sa. Preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl, Tom 
Hunter cel cu piciorul de lemn, colonelul Blomsberry, 
fercheşul Bilsby şi colegii lor nu i-o vor ierta niciodată... 


Cel puţin îi rămăsese doamna Evangeline Scorbitt. Această 
admirabilă femeie nu putea să fie supărată pe el. 

Înainte de orice, ]. T. Maston vru să-şi refacă calculele, 
refuzând să creadă că a putut fi atât de distrat. 

Totuşi, acesta era adevărul. Inginerul Alcide Pierdeux nu 
se înşelase. lată de ce, dându-şi seama de această eroare în 
ultimul moment, când nu mai avea timp să-şi liniştească 
semenii, acest original îşi păstra un calm perfect în mijlocul 
groazei generale. Iată de ce ridica paharul în cinstea Vechii 
Lumi, în momentul în care se lansa proiectilul din 
Kilimanjaro. 

Da! Trei zerouri uitate în măsurarea circumferinței 
terestre! 

Deodată, ]. I. Maston îşi aduse aminte. Totul se petrecuse 
la începutul calculelor, când se închisese în biroul său din 
Balistic-Cottage. Scrisese cifra 40.000.000 pe tabla 
neagră... 

În acel moment, se auzise soneria telefonului... ]. TI. Maston 
s-a îndreptat spre aparat... A schimbat câteva cuvinte cu 
doamna Evangeline Scorbitt... Un fulger l-a răsturnat şi a 
făcut să cadă tabla neagră... S-a ridicat... A scris din nou 
numărul ce fusese pe jumătate şters când căzuse tabla... 
începuse să scrie 40.000... Când se auzi din nou soneria 
telefonului... Şi când începu din nou să lucreze, uită să mai 
completeze ultimele trei zerouri, numărul indicând 
circumferința terestră! 

Ei bine, vina este a doamnei Evangeline Scorbitt! Dacă ea 
nu l-ar fi deranjat, poate că n-ar fi fost lovit de descărcarea 
electrică! Poate că tunetul nu i-ar fi jucat această festă care 
este de-ajuns să compromită o existenţă de bune şi oneste 
calcule! 

Ce şoc avu biata femeie, când ]. T. Maston trebui să-i spună 
în ce condiţii se produsese eroarea! Da! Ea era cauza 
acestui dezastru! Din cauza ei ]. I. Maston era dezonorat 
pentru lungii ani ce-i mai avea de trăit, căci de obicei se 
murea centenar în venerabila asociaţie a Gun-Club-ului! 


Şi, după această discuţie, ]. I. Maston părăsi în fugă 
palatul din New Park. Se întoarse la Balistic-Cottage. Se 
plimba de colo-colo prin birou, repetând: 

— Acum nu mai sunt bun de nimic în lumea asta! 

— Nici să vă căsătoriţi? Rosti o voce pe care emoția o făcea 
sfâşietoare. 

Era doamna Evangeline Scorbitt. Înecată de plâns, 
înnebunită de durere, îl urmase pe ]. 1. Maston. 

— Dragă Maston! Spuse. 

— Ei bine, da, dar cu o condiţie... să nu mă mai ocup 
niciodată de matematică! 

— Dragă prietene, am oroare de ea! Răspunse admirabila 
văduvă. 

Şi secretarul Gun-Club-ului făcu din doamna Evangeline 
Scorbitt doamna ]. T. Maston. 

În ceea ce priveşte notiţa lui Alcide Pierdeux, ce onoare, ce 
celebritate îi aduse acestui inginer, şi implicit Şcolii 
politehnice. Tradusă în toate limbile, publicată în toate 
ziarele, această notiţă îi făcu numele cunoscut în lumea 
întreagă. Se întâmplă ca tatăl frumoasei provensale, care-i 
refuzase mâna fiicei sale „pentru că era prea savant”, să 
citească nota de mai sus în ziarul Le Petit Marseillais. Astfel, 
după ce reuşi să înţeleagă semnificaţia acesteia fără nici un 
ajutor din afară, cuprins de remuşcări, îi trimise autorului 
acestei notițe o invitaţie la cină. 

XXI - FOARTE SCURI, DAR FOARIE LINIŞTIITOR 
PENTRU VIITORUL LUMII. 

De acum înainte, locuitorii Pământului să se liniştească! 
Preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl nu-şi vor relua 
experimentul ce dăduse greş atât de jalnic. ]. TI. Maston nu- 
şi va reface calculele, fără erori de data asta. Ar fi inutil! 
Notiţa inginerului Alcide Pierdeux spusese adevărul. Ceea 
ce demonstrează mecanica este că, pentru a produce o 
deplasare a axei de 23*28', chiar şi cu ajutorul meli- 
melinitei, ar fi nevoie de un trilion de tunuri asemănătoare 
celui ce fusese săpat în masivul Kilimanjaro. 


Or, sferoidul nostru, oricât de solidă i-ar fi suprafaţa, ar fi 
prea mic pentru a le conţine pe toate. 

Se pare deci că locuitorii globului pot dormi în pace. A 
modifica condiţiile în care se mişcă Pământul este peste 
puterile permise umanităţii! Nu se cade ca oamenii să 
schimbe ceva din ordinea stabilită de Creator în sistemul 
Universului! 


SFÂRŞIT 


1 O milă terestră = 1.609,3 m. 

2 Lesseps, Ferdinand, viconte de (1805-1894), diplomat şi 
om de afaceri francez, între anii 1859 şi 1869, a dirijat 
lucrările de construcţii ale Canalului de Suez. 

3 Despre avantaje şi dezavantaje; termen juridic (în latină, 
în text). 

4 Escrocherie (în engleză, în text). 

5 Deplasare lentă şi în sens retrograd a punctelor de 
echinocţiu care face ca anotimpurile să revină înaintea 
îndeplinirii revoluţiei aparente a Soarelui. 

6 Moneda naţională a Danemarcei. 

7 Sau 70.650 leghe pătrate de 25 la grad, adică puţin mai 
mult de două ori suprafaţa Franţei care este de 54.000.000 
ha (n.a.). 

8 La data la care a fost scris romanul (începutului anului 
1889), din Confederație făceau parte doar 38 de state. 
Ultimul stat, al 50-lea, Hawaii, intră în Confederație în 
1959. 

9 Paleocristic - se spune despre gheţurile polare a căror 
mare grosime dovedeşte o formaţie foarte veche. 

10 Dumnezeu ne-a procurat Scoţia (în latină, în text). 

11 Versul lui Vergiliu sună astfel: Deus nobis haec otia fecit 
(Dumnezeu ne-a procurat această tihnă). 

12 Monedă de argint din ţările germanice. 


13 1 rixdal = 5,21 Fr; 1 rublă = 3,92 Fr; 1 coroană = 1,32 
Fr; 1 shilling = 1,15 Fr (n. ed. fr. din 1889). 

14 Vezi Şcoala Robinsonilor a aceluiaşi autor (n. ed. fr.). 

15 A o suta parte dintr-un dolar sau echivalentul a 
aproape cinci centime (n.a.). 

16 814.000 franci (n.a.). 

17 1.221.000 franci (n.a.). 

18 2.035.000 franci (n.a.). 

19 4.070.000 franci (n.a.). 

20 Americanii numesc „Columbiad” acele enorme unelte 
de distrugere. 

21 Un picior = 0,321 m. 

22 O livră = între 380 şi 550 gr. 

23 Valoarea maximă a distanţei verticale dintre linia de 
plutire şi partea cea mai de jos a carenei. 

24 Micronul este o măsură obişnuită în optică, egală cu a 
mia parte dintr-un milimetru (n.a.). 

25 Actualmente, greutate ziarelor depăşeşte anual 300 de 
milioane de kilograme (n.a.). 

26 Adică 740 de kilometri (n.a.). 

27 'Thule, în geografia veche, era o insulă din Oceanul 
Atlantic descoperită de Pytheas, navigator şi geograf grec 
(sec. 4 î. Hr.). Mulţi au încercat s-o identifice cu Islanda sau 
cu una din insulele Shetland. Oricum, marca extrema limită 
nordică şi, datorită poeţilor, devine un pământ fabulos. 

28 În lista exploratorilor ce au încercat să ajungă la Polul 
Nord, Barbicane a omis numele căpitanului Hatteras, al 
cărui steag ar fi fluturat pe paralela 90*. Este de înţeles de 
ce, căpitanul menţionat nefiind, de fapt, decât un erou 
imaginar. Vezi romanele Un englez la Polul Nord şi Deşertul 
de Gheaţă de acelaşi autor (n. ed.fr.). 

29 Deus ex machina (Zeul din maşinărie, în latină, în text). 
Conflictul complicat al pieselor din antichitate era rezolvat 
în chip fericit de un personaj supranatural, coborât pe 
scenă cu ajutorul unei maşinării. Expresia se utilizează 


pentru rezolvarea neverosimilă a unei situaţii fără ieşire 
sau tragice. 

30 Leverrier, Urbain-Jean-Joseph (1811-1877), astronom 
francez. 

31 Punct de intersecţie a eclipticii cu ecuatorul ceresc, în 
care soarele se află la echinocțiul de primăvară. 

32 Punct de pe bolta cerească, opus zenitului, situat la 
intersecţia verticalei locului la care ne referim cu emisfera 
cerească inferioară. 

33 Viteză ce-ar fi necesară să ajungi într-o secundă de la 
Paris la Sankt-Petesburg (n.a.). 

34 Cu aproape 1.000 de metri mai înalt decât vârful Mont- 
Blanc (n.a.). 

35 Romanul Hector Servadac, al aceluiaşi autor (n.a.). 

36 Un fel de pendul ale cărui oscilaţii indică mişcările 
microseismice ale scoarţei terestre: asemeni Japoniei, multe 
alte ţări au instalat astfel de aparate în apropierea minelor 
ce conţin gaze (n.a.).