Jules Verne — Indiile Negre. Goana Dupa Meteor

JULES VERNE 


JULES VERNE 


INDIILE NEGRE - GOANA 
DUPA MEIEOR 


CUPRINS: 

INDIILE NEGRE 3 

1 DOUĂ SCRISORI CONTRADICTORII 3 

II LA DRUM! 3 

III SUBSOLUL REGATULUI UNIT 3 

IV MINA DOCHART 3 

V FAMILIA FORD 3 

VI CÂTEVA FENOMENE INEXPLICABILE 3 

VII O EXPERIENŢĂ A LUI SIMON FORD 3 

VIII O EXPLOZIE DE DINAMITĂ 3 

IX NOUA ABERFOYLE 3 

X DUS ŞI ÎNTORS 3 

XI DOAMNELE DE FOC 3 

XII ISPRĂVILE LUI JACK RYAN 3 

XIII COAL-CITY 3 

XIV SUSPENDAT DE UN FIR 3 

XV NELL LA COTTAGE 3 

XVI PE SCARA OSCILANTĂ 3 

XVII UN RĂSĂRIT DE SOARE 3 

XVIII DE LA LACUL LOMOND LA LACUL KATRINE 3 

XIX O ULTIMĂ AMENINŢARE 3 

XX «PENITENTUL» 3 

XXI CĂSĂTORIA LUI NELL 3 

XXII LEGENDA BĂTRÂNULUI SILFAX 3 

GOANA DUPĂ METEOR 3 

I ÎN CARE JUDECĂTORUL JOHN PROTH ÎNDEPLINEŞTE 
UNA DIN CELE MAI PLĂCUTE ÎNDATORIRI ALE 


FUNCŢIEI SALE ÎNAINTE DE A SE REÎNTOARCE ÎN 
GRĂDINĂ. 3 

II CARE ÎL INTRODUCE PE CITITOR ÎN CASA LUI DEAN 
FORSYIH ŞI Il FACE CUNOȘTINȚĂ CU NEPOTUL LUI, 
FRANCIS GORDON, ŞI CU BONA LUI, MITZ. 3 

III ÎN CARE ESTE VORBA DESPRE DOCTORUL SYDNEY 
HUDELSON, DESPRE SOŢIA SA, DOAMNA FLORA 
HUDELSON, ŞI DESPRE DOMNIŞOARELE JENNY ŞI LOO, 
CELE DOUĂ FIICE ALE LOR. 3 

IV CUM DOUĂ SCRISORI TRIMISE, UNA LA 
OBSERVATORUL DIN PITISBURG, ALTA LA 
OBSERVATORUL DIN CINCINATTI, AU FOST CLASATE LA 
DOSARUL BOLIZILOR. 3 

V ÎN CARE, DEŞI AU CERCETAT CU TOATĂ RÂVNA, 
DOMNUL DEAN FORSYTH ŞI DOCTORUL HUDELSON NU 
AFLĂ DECÂT DIN ZIARE VEŞTI DESPRE METEORUL LOR. 
3 

VI CARE CUPRINDE UNELE VARIAŢII MAI MULT SAU 
MAI PUŢIN FANTEZISTE DESPRE METEORI ÎN 
GENERAL, ŞI ÎN SPECIAL DESPRE BOLIDUL A CĂRUI 
DESCOPERIRE ŞI-O DISPUTĂ DOMNII FORSYTH ŞI 
HUDELSON 3 

VII ÎN CARE O VOM VEDEA PE DOAMNA HUDELSON 
ADÂNC MÂHNITĂ DE ATITUDINEA DOCTORULUI ŞI O 
VOM AUZI PE MITZ CERTÂNDU-ŞI STĂPÂNUL CU TOATĂ 
ASPRIMEA 3 

VIII ÎN CARE POLEMICILE PRESEI AGRAVEAZĂ 
SITUAŢIA, ŞI CARE SE TERMINĂ PRINTR-O CONSTATARE 
LA FEL DE SIGURĂ PE CÂT DE NEAȘTEPTATĂ 3 

IX ÎN CARE ZIARELE, PUBLICUL, DEAN FORSYTH ŞI 
DOCTORUL HUDELSON FAC O ORGIE DE MATEMATICI 3 

X ÎN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL II VINE O IDEE, BA 
CHIAR DOUĂ 3 

XI ÎN CARE DEAN FORSYTH ŞI DOCTORUL HUDELSON 
ÎNCEARCĂ O PUTERNICĂ EMOȚIE 3 


XII ÎN CARE O VEDEM PE DOAMNA ARCADIA STANFORT 
AŞTEPTÂND LA RÂNDUL EI, CU VIE NERĂBDARE, ŞI ÎN 
CARE DOMNUL JOHN PROTH SE DECLARĂ 
INCOMPETENT 3 

XIII ÎN CARE, DUPĂ CUM A PREVĂZUT JUDECĂTORUL 
PROTH, SE VEDE IVINDU-SE UN AL TREILEA 
CONCURENTI, URMAT DE UN AL PATRULEA 3 

XIV ÎN CARE VĂDUVA THIBAUT, AMESTECÂNDU-SE 
PROSTEŞTE ÎN CELE MAI SUPERIOARE PROBLEME DE 
MECANICĂ CEREASCĂ, Il PRICINUIEŞTE MARI GRIJI 
BANCHERULUI ROBERT LECOEUR 3 

XV ÎN CARE ]. B. K. LOWENTHAL ÎL ARATĂ PE 
CÂŞTIGĂTORUL LOZULUI CEL MARE 3 

XVI ÎN CARE SE VEDE CUM O MULŢIME DE CURIOŞI 
FOLOSESC PRILEJUL DE A MERGE ÎN GROENLANDA, CA 
SĂ ASISTE LA CĂDEREA EXTRAORDINARULUI METEOR 3 

XVII ÎN CARE MINUNATUL BOLID ŞI UN PASAGER DE 
PE «MOZIK» ÎNTÂLNESC UNUL GLOBUL PĂMÂNTESC, 
CELĂLALT, UN PASAGER DE PE «OREGON» 3 

XVIII ÎN CARE, PENTRU A AJUNGE LA BOLID, DOMNUL 
DE SCHNACK ŞI NUMEROŞII SĂI COMPLICI COMIT 
DELICTELE DE ÎNCĂLCARE A PROPRIETĂȚII ŞI DE 
SPARGERE 3 

XIX ÎN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL II DEVINE DIN CE 
ÎN CE MAI NESUFERIT BOLIDUL. ŞI CELE CE MAI 
URMEAZĂ 3 

XX CARE POATE FI CITIT CU REGRET. DAR PE CARE 
RESPECTUL FAŢĂ DE ADEVĂRUL ISTORIC L-A SILIT PE 
AUTOR SĂ-L SCRIE, AŞA CUM ÎL VOR ÎNREGISTRA ÎNTR- 
O BUNĂ ZI ANALELE ASTRONOMICE 3 

XXI ULTIMUL CAPITOL, CARE CUPRINDE EPILOGUL 
ACESTEI POVESTIRI ŞI IN CARE ULTIMUL CUVÂNT ÎL 
ARE DOMNUL JOHN PROTH, JUDECĂTOR LA WHASTON 3 


INDIILE NEGRE. 

DOUĂ SCRISORI CONTRADICTORII DOMNULUI ].R. 
STARR, INGINER. 

Canongate. 

Edinburgh. 

În cazul când domnul James Starr este de acord să vină 
mâine la exploatarea de huilă de la Aberfoyle, mina 
Dochart, puţul Yarow, i se va face o comunicare de natură 
să-l intereseze. 

Domnul Starr va fi aşteptat toată ziua la gara din 
Callander de către Harry Ford, fiul fostului maistru Ford. 
Domnul Starr este rugat să ţină secretă această invitaţie. 

James Starr primise scrisoarea cu prima distribuire a 
poştei, la data de 3 decembrie 18... Scrisoarea purta 
ştampila poştei din Aberfoyle, comitatul Stirling, Scoţia. 

Inginerul deveni foarte curios. Nici nu-i trecu prin minte 
că scrisoarea putea fi o farsă. Îl cunoştea de mult pe Simon 
Ford, unul din foştii maiştri din minele de la Aberfoyle, unde 
fusese el timp de douăzeci de ani director - ceea ce în 
minele de huilă din Anglia se numeşte viewer, adică 
supraveghetor. 

James Starr era un bărbat robust, în vârstă de cincizeci şi 
cinci de ani, dar arăta ca de patruzeci. Era unul dintre cei 
mai distinşi membri ai unei vechi familii din Edinburgh. 
Lucrările sale făceau cinste onorabilei corporaţii de 
ingineri, care epuizau, încet, încet subsolul carbonifer al 
Regatului Unit, la Cardiff, la Newcastle, ca şi în comitatele 
din sudul Scoției. Dar numele lui James Starr cucerise stima 
generală, mai ales în adâncimile acelor misterioase 
exploatări de huilă de la Aberfoyle, învecinate cu minele de 
la Alloa, care ocupau o parte a comitatului Stirling. Acolo şi- 
a desfăşurat aproape întreaga sa existenţă de inginer. În 
afară de aceasta, James Starr era şi preşedintele Societăţii 
anticarilor scoțieni, membru al celei mai importante 
societăţi ştiinţifice, Royal Institution, iar «Revista din 


Edinburgh» publica adesea articole remarcabile semnate 
de el. 

După cum se vede, James Starr era unul din acei savanţi 
cu spirit practic, cărora li se datorează prosperitatea 
Angliei. El se bucura de o mare consideraţie în vechea 
capitală a Scoției, căreia pe drept i se spunea «Atena 
Nordului». 

Este cunoscut că englezii au dat ansamblului vastelor mine 
de huilă un nume foarte semnificativ. Ei le spuneau, în mod 
justificat, «Indiile negre», deoarece aceste mine au 
contribuit, se pare mai mult decât Indiile Orientale, la 
sporirea surprinzătoarelor bogății ale Regatului Unit. Acolo, 
în subteran, un întreg popor de mineri muncea zi şi noapte 
pentru a extrage din subsolul britanic cărbunele, acest 
preţios combustibil, element indispensabil vieţii industriale. 

În epoca respectivă, durata de exploatare a minelor, 
calculată de specialişti, era foarte îndelungată şi nu se 
temeau de epuizarea lor într-un viitor apropiat. După 
părerea lor, zăcămintele carbonifere ale celor două lumi 
puteau fi exploatate în mod intens încă mult timp. Fabricile 
adaptate la diverse produse industriale, locomotivele, 
locomobilele, vapoarele, uzinele de gaz nu duceau încă lipsă 
de combustibil mineral. 

În ultimii ani, însă, odată cu dezvoltarea industriei, 
consumul de cărbune crescuse atât de mult încât unele 
zăcăminte de huilă fuseseră epuizate până la straturile cele 
mai sărace. Părăsite acum, aceste foste mine găureau şi 
brăzdau în mod inutil solul, cu puţurile lor nefolosite şi 
galeriile pustii. Aceasta era situaţia minelor de la Aberfoyle. 
În urmă cu zece ani, ultimul vagonet transportase ultima 
tonă de huilă a acestui zăcământ. 

Utilajele din subteran, maşinile destinate tracţiunii 
mecanice pe şinele din galerii, vagonetele formând trenuri, 
locomotivele de mină, coliviile ce deserveau puţurile de 
extracţie, conductele de aer comprimat pentru acţionarea 
perforatoarelor, într-un cuvânt tot ce constituia utilaj 


pentru exploatare fusese scos din galerii şi părăsit la 
suprafaţa solului. Minele secătuite erau asemenea 
cadavrului unui mastodont de proporţii fantastice, căruia i 
s-ar fi amputat organele vitale şi i s-ar fi lăsat doar 
scheletul. 

Mai existau nişte scări lungi de lemn care deserveau 
galeriile minelor, prin puţul Yarow. De când încetase 
exploatarea, aceasta era singura cale de acces către 
galeriile minei Dochart. 

În exterior, clădirile care altădată deserveau lucrul la 
suprafaţă indicau încă locul unde fuseseră săpate puţurile 
minelor ce formaseră laolaltă exploatarea de huilă de la 
Aberfoyle, astăzi pustie. 

Tristă fu ziua în care minerii părăsiră zăcământul unde 
munciseră atâţia ani. 

James Starr adunase cele câteva mii de lucrători ce 
alcătuiau populaţia activă şi curajoasă a minelor - mineri, 
vagonetari, conductori, rambleiori, dulgheri, cantonieri, 
recepţioneri, fierari, tâmplari, pe toţi, bărbaţi, femei, 
bătrâni, copii, lucrători de subteran şi de suprafaţă. Cu toţii 
se aflau în imensa curte a minei Dochart, care altădată era 
plină de stocurile de producţie. 

Aceşti oameni de treabă, pe care nevoile existenţei aveau 
să-i împrăştie, ei care ani îndelungaţi s-au succedat din tată 
în fiu în bătrâna Aberfoyle, aşteptau, înainte de a o părăsi 
pentru totdeauna, ultimele cuvinte de rămas bun ale 
inginerului lor. Compania le distribuise ca gratificaţie 
beneficiile anului curent. La drept vorbind, prea puţin, 
pentru că valoarea calitativă slabă a straturilor depăşise cu 
puţin cheltuielile exploatării. Acest modest ajutor trebuia să 
le permită să reziste până vor fi din nou angajaţi fie la 
minele vecine, fie la fermele sau uzinele comitatului. 

James Starr stătea în picioare în faţa vastei hale unde 
funcţionaseră timp îndelungat maşinile cu aburi ale puţului 
de extracţie. 


Simon Ford, maistrul minei Dochart, şi alţi câţiva şefi de 
echipă îl înconjurau. 

James Starr îşi scoase pălăria; minerii, cu capul 
descoperit, păstrau o linişte profundă. 

Această scenă de rămas bun era emoţionantă şi, în acelaşi 
timp, plină de măreție. 

— Prieteni, spuse James Starr, a sosit momentul 
despărțirii! Minele de huilă de la Aberfoyle, care atâţia ani 
ne-au reunit într-o muncă comună, sunt astăzi epuizate... 
Cercetările noastre n-au descoperit un nou strat, astfel că 
din mina Dochart a fost extrasă ultima bucată de huilă. 

În sprijinul cuvintelor sale, James Starr arătă minerilor un 
bloc de cărbune păstrat pe fundul unui vagonet... 

— Această bucată de huilă, dragii mei, continuă Starr, e ca 
şi ultima globulă de sânge care mai circulă prin vinele 
minei! O vom păstra aşa cum am păstrat primul fragment 
de cărbune extras acum cincizeci de ani din zăcămintele de 
la Aberfoyle. Între aceste două bucăţi s-au succedat multe 
generaţii în minele noastre! Acum s-a terminat! Ultimele 
cuvinte pe care vi le adresează inginerul vostru sunt 
cuvinte de rămas bun. Mina care s-a golit sub mâinile 
voastre v-a dat posibilitate să trăiţi. Munca a fost grea, dar 
nu fără folos pentru voi. Marea noastră familie se va 
împrăştia şi nu cred că viitorul va mai reuni vreodată pe 
membrii ei răspândiţi... Dar să nu uitaţi că am trăit mulţi 
ani laolaltă şi că la minerii din Aberfoyle e o datorie de 
onoare de a se într-ajutora. Nici foştii voştri şefi nu vor uita 
acest lucru. Când ai muncit împreună, nu poţi fi străin unul 
de altul. Vom veghea asupra voastră şi, oriunde veţi merge, 
ca nişte oameni cinstiţi ce sunteţi, vă vor urma 
recomandările noastre. Rămâneţi cu bine, dragi prieteni! 
Vă doresc noroc! 

Spunând acestea, James Starr strânse în braţele sale pe 
cel mai în vârstă dintre lucrători, care avea ochii plini de 
lacrimi. Apoi, maiştrii diverselor mine veniră să strângă 


mâna inginerului, în timp ce minerii agitau pălăriile 
strigând: 

— Adio, James Starr, şeful şi prietenul nostru! 

Această despărţire avea să lase o amintire veşnică în 
inimile lor viteze. Încet, încet, toată populaţia părăsi cu 
tristeţe curtea vastă a minei. În jurul lui James Starr se făcu 
un gol. 

Solul negru al cărărilor ce duceau la mina Dochart răsună 
pentru ultima oară sub pasul minerilor, iar tăcerea urmă 
animației care până atunci înviorase mina. Un singur 
bărbat rămase lângă James Starr. Era maistrul Simon Ford. 
Alături de acesta stătea un tânăr în vârstă de cincisprezece 
ani, fiul său Harry, care de câţiva ani era folosit la lucrările 
de subteran. 

James Starr şi Simon Ford se cunoşteau şi, cunoscându-se, 
se stimau reciproc... 

— Adio, Simon, spuse inginerul. 

— Adio, domnule Starr, răspunse maistrul, sau mai bine 
lăsaţi-mă să vă spun: la revedere! 

— Da, la revedere, Simon! Ştii că voi fi totdeauna fericit să 
te întâlnesc şi să putem vorbi de trecutul bătrânei noastre 
Aberfoyle! 

— Ştiu, domnule James. 

— Casa mea din Edinburgh te aşteaptă, Simon! 

— E departe Edinburgh-ul! răspunse maistrul dând din 
cap. Da, da, e departe de mina Dochart. 

— Departe, Simon! Unde vei locui? 

— Aici, domnule James. Nu vom părăsi mina, pe bătrâna 
noastră doică, pentru că i-a secat laptele. Împreună cu soţia 
şi fiul meu, îi vom rămâne credincioşi! 

— Adio, Simon, mai spuse o dată inginerul, iar vocea, fără 
voia lui, îi trăda emoția. 

— Nu adio, vă repet, la revedere, domnule James! Pe 
cuvântul lui Simon Ford, Aberfoyle vă va revedea! 

Inginerul nu voi să spulbere această ultimă iluzie a 
maistrului, îl îmbrăţişă pe tânărul Harry care îl privea cu 


ochii săi mari, plini de emoție. Strânse încă o dată mâna lui 
Simon Ford şi părăsi mina. 

lată ce se întâmplase cu zece ani în urmă! 

Cu toată dorinţa exprimată de a se revedea într-o bună zi, 
James Starr nu mai auzise vorbindu-se despre maistrul său. 

După zece ani de la despărţire, iată că primeşte o 
scrisoare de la Simon Ford, care îl invită să reia fără 
întârziere drumul fostelor mine de la Aberfoyle. «O 
comunicare de natură să-l intereseze». Ce să fie oare? Mina 
Dochart! Puţul Yarow! Câte amintiri din trecut răscoliseră 
în inima sa aceste denumiri! Da, erau timpuri bune de 
muncă şi de luptă. Cea mai bună perioadă din viaţa lui de 
inginer. 

James Starr recitea scrisoarea, întorcând-o pe toate 
părţile. Îi părea rău că Simon Ford nu mai adăugase măcar 
un rând. «De ce aşa laconic? gândea el cu ciudă. Bătrânul 
maistru să fi descoperit vreun nou strat? E oare cu putinţă? 
Nu!» 

James Starr îşi amintea cu ce grijă minuțioasă fuseseră 
explorate perimetrele minei înainte de a înceta definitiv 
lucrările. El însuşi efectuase ultimele sondaje, fără a găsi 
nici urmă de zăcământ în solul secătuit de o exploatare 
împinsă la exces. S-au făcut încercări şi în terenul de sub 
ultimele straturi, chiar şi în gresia roşie devoniană, dar fără 
rezultat. James Starr a părăsit mina cu convingerea fermă 
că ea nu mai poseda nici o bucată de cărbune. 

«Nu, îşi spunea el, nu. Cum să admit că ceea ce n-au reuşit 
cercetările mele ar fi putut să reuşească cercetările lui 
Ford? Totuşi, bătrânul maistru ştie bine că un singur lucru 
pe lume mă poate interesa. Dar de ce îmi cere să tăinuiesc 
invitaţia de a mă duce la mina Dochart?» 

James Starr revenea mereu la acelaşi gând. Inginerul îl 
cunoştea însă pe Simon Ford ca pe un miner priceput dotat 
în mod special cu instinctul meseriei. Nu-l revăzuse de pe 
vremea când exploatarea minelor de la Aberfoyle fusese 
abandonată. 


Ce-o fi devenit bătrânul maistru? Habar nu avea cu ce se 
ocupa şi unde locuia cu soţia şi fiul său. Tot ce ştia acum era 
că i-a fixat o întâlnire, la puţul Yarow, şi că fiul său Harry îl 
va aştepta la gara din Callander mâine, toată ziua. De bună 
seamă, era vorba de o vizită la mina Dochart. 

«Mă voi duce, da, mă voi duce!» hotări James Starr care 
simţea cum îi creşte nerăbdarea pe măsură ce treceau 
orele. 

Merituosul inginer aparţinea acelei categorii de oameni 
pasionaţi al căror creier este în continuă efervescenţă, ca 
un ceainic aşezat pe o flacără. Există creiere în care ideile 
clocotesc, altele în care ele mocnesc liniştit. În acea zi, 
ideile lui James Starr clocoteau din plin. 

Un incident neprevăzut se produse în cursul zilei. Aceasta 
fu picătura de apă care, pe moment, avea să condenseze 
toţi aburii acestui creier. 

După-masă, pe la orele şase, servitorul lui James Starr îi 
aduse o a doua scrisoare ce sosise cu a treia poştă. 
Scrisoarea era pusă într-un plic grosolan, iar scrisul arăta 
că autorul ei nu era obişnuit să mânuiască condeiul. 

James Starr deschise plicul care conţinea doar o bucată de 
hârtie îngălbenită de vreme, ruptă dintr-un caiet ieşit din 
uz. Pe această hârtie era o singură frază care spunea: 

Este inutil să se deranjeze inginerul James Starr - 
scrisoarea lui Simon Ford este acum fără obiect. 

Scrisoarea nu era semnată. 

II LA DRUM! 

Când primi a doua scrisoare care o contrazicea pe prima, 
cursul ideilor lui James Starr se opri brusc. 

«Ce-o fi însemnând aceasta?» se întreba inginerul privind 
plicul pe jumătate rupt care purta, ca şi primul, ştampila 
poştei din Aberfoyle. Scrisoarea fusese deci expediată din 
acelaşi punct al comitatului Stirling. Evident, nu era scrisă 
de bătrânul maistru, dar tot atât de evident era că autorul 
acestei scrisori cunoştea secretul lui Ford, deoarece el 


contramanda în mod formal invitaţia făcută lui Starr de a se 
duce la puţul Yarow. 

Să fie adevărat că prima comunicare nu mai avea obiect? 

Cineva era interesat să-l împiedice pe James Starr de a 
răspunde în mod util sau inutil invitaţiei făcute de Ford? 

S-ar putea să fie o intenţie răuvoitoare de a contracara 
proiectele maistrului. Asta i se păru mai plauzibil 
inginerului. 

Contradicţia dintre cele două scrisori avu ca rezultat 
dorinţa şi mai vie a lui James Starr de a se duce la mina 
Dochart. Dealtfel, dacă totul nu era decât o mistificare, mai 
bine să afle adevărul. Aşa hotări James Starr după o matură 
chibzuinţă. El simţea că se cuvine să acorde o mai mare 
încredere primei scrisori decât celei de-a doua, cu alte 
cuvinte chemării unui om ca Simon Ford mai curând decât 
cuvintelor unui anonim oarecare. 

«Într-adevăr, deoarece cineva caută să influenţeze 
hotărârea mea, înseamnă că ceea ce vrea să-mi comunice 
Ford trebuie să aibă o importanţă extremă. Mâine, la ora 
cuvenită, mă voi afla la întâlnirea indicată». 

Seara James Starr se pregăti de drum. 

Prevăzând că absenţa sa s-ar putea prelungi câteva zile, el 
preveni printr-o scrisoare pe domnul W. Elphiston, 
preşedintele societăţii Royal Institution, că nu va putea 
asista la următoarea şedinţă. Se eliberă, de asemenea, de 
două-trei probleme de care trebuia să se ocupe în timpul 
săptămânii. După ce dădu dispoziţii servitorului său să-i 
pregătească bagajul, se culcă, mai impresionat decât 
merita, poate, de toată această întâmplare. 

A doua zi dimineaţa, la orele cinci, James Starr sări din 
pat, se îmbrăcă cu haine călduroase, deoarece cădea o 
ploaie rece, şi părăsi locuinţa sa din Canongatel pentru a 
se îmbarca la Granton-pier pe vaporul care parcurge în trei 
ore fluviul Forth până la Stirling. 

Pentru prima dată, poate, i se întâmpla lui James Starr ca, 
traversând Canongate, să nu se întoarcă spre a privi 


Holyrood, palatul foştilor suverani ai Scoției, să nu se uite 
nici la santinelele din faţa fortificațiilor, îmbrăcate în 
anticele lor costume scoțiene alcătuite dintr-o fustă de stofă 
verde, manta cu pătrăţele şi o geantă din piele de capră, cu 
peri lungi, atârnând pe şold. Cu toate că era un cititor 
fanatic al lui Walter Scott, aşa cum e orice adevărat vlăstar 
al Caledoniei, inginerul nu aruncă nici o privire, cum ar fi 
făcut de obicei, hanului unde a tras Waverley şi unde 
croitorul îi adusese acel costum din tartan2, pentru bătălie, 
pe care-l admira cu atâta naivitate văduva Flockhart. Nici 
nu salută piaţa cea mică unde muntenii îşi descărcaseră 
puştile după victoria Pretendentului, cu riscul de a o ucide 
pe Flora Mac Ivor. Orologiul închisorii îşi arăta în mijlocul 
străzii cadranul dezolant, îl privi doar, ca să fie sigur că nu e 
în întârziere pentru plecare. Trebuie să mărturisim că nu 
întrezărise în Nelher-Bow casa marelui reformator John 
Knox, singurul bărbat pe care nu l-au putut seduce 
zâmbetele Măriei Stuart. O luă pe High Street, strada 
populară, atât de minuţios descrisă în romanul «Abatele3», 
şi se îndreptă către podul uriaş de pe Bridge Street, care 
uneşte cele trei coline ale Edinburgh-ului. După câteva 
minute ajunse la General Railway4, iar după o jumătate de 
oră cobori din tren la Newhaven, un frumos sat de pescari 
situat la o milă de Leith, unde se află portul Edinburgh-ului. 
Fluxul acoperea plaja negricioasă şi pietroasă a litoralului. 
Primele valuri scăldau estacada - un soi de dig susţinut cu 
lanţuri. La stânga, unul din vapoarele care fac cursa 
Edinburgh-Stirling era ancorat la țărm. 

În acel moment, coşul vaporului Prinţul de Galles scotea 
nori negri de fum, iar cazanul său duduia înăbuşit. 

La sunetul clopotului care bătu de câteva ori, călătorii 
întârziaţi alergară grăbiţi. Erau acolo o mulţime de 
negustori, fermieri, pastori uşor de recunoscut după 
pantalonii lor cam scurţi şi redingotele lungi, cu un tiv alb în 
jurul gâtului. James Starr se îmbarcă printre primii. El sări 
sprinten pe puntea vaporului. Deşi ploua torențial, niciunul 


dintre călători nu se gândea să se adăpostească în 
saloanele vaporului. Toţi stăteau nemişcaţi pe punte, 
înfăşuraţi în pledurile lor de călătorie, unii dintre ei 
înviorându-se din când în când din sticla lor cu gin sau 
whisky, ceea ce ei numeau «a se îmbrăca pe dinăuntru». Se 
auzi o ultimă bătaie de clopot, ancorele fură ridicate, iar 
vaporul înaintă spre ieşirea din micul bazin care îl 
adăpostea de valurile Mării Nordului. 

Firth of Forth, astfel e denumit golful săpat între malurile 
comitatului Fife, la nord, şi ale comitatelor Lililhgow, 
Edinburgh şi Haddington la sud. El formează estuarul lui 
Forth, un fluviu puţin important, cum e lamisa sau Mersey, 
cu ape adânci care, coborând din partea vestică a Ben 
Lamond-ului, se varsă în mare la Kincardine. De fapt, ar fi o 
traversare scurtă de la Granton-pier până în extremitatea 
golfului, dacă necesitatea de a face escale la diversele 
staţiuni de pe ambele maluri n-ar obliga la numeroase 
ocoluri. Oraşele, satele, vilele se înşiră pe malul Forth-ului 
printre arborii unei câmpii fertile. James Starr, adăpostit de 
pasarela lată dintre tamburi nu privea peisajul ce se 
întrezărea cu greu printre şiroaiele de ploaie. El era 
preocupat să observe dacă nu atrage în mod special atenţia 
vreunui pasager. Poate că autorul anonim al celei de-a doua 
scrisori era şi el pe vapor. Dar inginerul nu surprinse nici o 
privire suspectă. 

Părăsind Granton-pier, Prinţul de Galles se îndreptă spre 
strâmtoarea îngustă dintre cele două limbi de pământ ale 
lui South-Queensferry şi North-Queensferry, după care 
fluviul Forth formează un fel de lac navigabil pentru vasele 
de o sută de tone. 

Prin ceaţă se zăreau, în timpul scurtelor 
înseninări,vârfurile înzăpezite ale munţilor Grampiani. 
Curând vaporul pierdu din vedere satul Aberdour, insula 
Colm încununată de ruinele unei mănăstiri din secolul XII, 
vestigiile castelului Barnbough, Donibristle unde a fost 
asasinat ginerele regentului Murray, apoi ostrovul fortificat 


din Garvie. Ajunse la strâmtoarea Queensferry, lăsă pe 
stânga castelul de la Rosyth unde pe vremuri îşi avea 
reşedinţa o ramură a Stuarţilor înrudită cu mama lui 
Cromwell, depăşi Blackness-Castle fortificat şi la această 
dată, conform unui articol din Tratatul Uniunii, şi o luă de-a 
lungul cheiului micului port Charleston de unde se exportă 
varul din carierele lordului Elgin. 

În sfârşit, clopotul Prințului de Galles semnală staţiunea 
Crombie-Point. 

Timpul continua să fie foarte nefavorabil. Ploaia, biciuită 
de o briză violentă, era pulverizată printre rafalele care 
vuiau. 

James Starr era cam îngrijorat. Va fi oare fiul lui Simon 
Ford la locul de întâlnire? Din experienţă ştia că minerii, 
obişnuiţi cu liniştea profundă a minelor, înfruntau 
tulburările atmosferice mai greu decât lucrătorii din uzine 
sau plugarii de pe ogoare. De la Callander la mina Dochart 
şi la puţul Yarow era o distanţă de circa patru mile. «Se 
poate ca furtuna să întârzie venirea lui Harry», îşi spunea 
inginerul, preocupat mai cu seamă de gândul ca întâlnirea 
fixată în prima scrisoare să nu fi fost contramandată de cea 
de-a doua. Aceasta era grija lui cea mai mare. În orice caz, 
dacă nu-l va găsi pe Harry, Starr era ferm hotărât să se 
ducă singur la mina Dochart şi, dacă va fi nevoie, chiar până 
în satul Aberfoyle. Acolo va avea fără îndoială ştiri despre 
Simon Ford şi va afla unde locuieşte în momentul de faţă 
bătrânul maistru. 

Între timp, Prinţul de Galles continua să ridice valuri mari 
cu forţa paletelor sale. Din cauza ploii şi a ceţii nu se vedea 
nimic de pe cele două maluri ale fluviului, nici satul 
Crombie, nici Torryburn, nici Iorry-house, nici Newmills, 
nici Carriden-house, nici Kirkgrange, nici Salt-Pans, pe 
dreapta. Micul port Bowness, portul Grangemouth, 
construit la gurile canalului râului Clyde, dispăreau în 
negura umedă. Culross, străvechiul burg şi ruinele 
mănăstirii sale de la Citeaux, Kinkardine şi şantierele sale 


de construcţii unde steam-boatul făcu escală, Ayrth-Castle 
cu turnul său pătrat din secolul al XIII-lea, Clackmannan şi 
castelul său înălţat de Robert Bruce nici nu se zăreau prin 
şiroaiele oblice de ploaie. 

Prinţul de Galles se opri la debarcaderul Alloa pentru a 
lăsa câţiva călători. Lui James Starr i se strânse inima când 
trecu, după o absenţă de zece ani, pe lângă acest orăşel, 
sediul exploatării unor importante mine de huilă, care mai 
hrăneau încă o numeroasă populaţie de lucrători... Gândul 
îl ducea la subsolul în care târnăcoapele minerilor 
continuau să lovească în plin. Minele din Alloa, vecine cu 
cele din Aberfoyle, continuau să îmbogăţească comitatul, pe 
când zăcămintele alăturate, epuizate de mulţi ani, nu mai 
aveau nici un miner. 

Plecând din Alloa, vaporul urmă numeroasele ocolişuri pe 
care le face fluviul Forth pe un parcurs de nouăsprezece 
mile. El circula cu viteză prin şirul de arbori mari de pe cele 
două maluri. O clipă numai, într-un moment de înseninare, 
apărură ruinele mănăstirii Cambuskenneth care datează 
din secolul al XII-lea, apoi castelul Stirling şi burgul regal 
cu acelaşi nume, unde fluviul Forth, traversat de două 
poduri, nu mai e navigabil pentru vasele de mare tonaj. 

De îndată ce vaporul acostă, inginerul sări sprinten pe 
chei. După cinci minute ajunse la gara din Stirling, iar după 
o oră cobori din tren la Callander, un sat mare situat pe 
malul stâng al râului Teith. În faţa gării aştepta un tânăr 
care se îndreptă imediat către inginer. Era Harry, fiul lui 
Simon Ford. 

III SUBSOLUL REGATULUI UNII. 

Pentru a se înţelege mai bine cele ce urmează, vom aminti 
în câteva cuvinte care e originea huilei. 

În perioada erelor geologice, pe când sferoidul terestru se 
afla în curs de formare, el era înconjurat de o atmosferă 
densă, saturată cu vapori de apă şi impregnată cu acid 
carbonic. Încet, încet, vaporii s-au condensat în ploi 
diluviene, ce cădeau de parcă ar ti fost proiectate din 


gâturile a milioane şi miliarde de sticle de apă minerală. 
Era într-adevăr un lichid încărcat cu acid carbonic ce se 
răspândea torențial pe un sol cleios, neconsolidat şi supus 
unor deformări când mai bruşte, când mai lente. Solul era 
menţinut în această stare semifluidă atât sub influenţa 
căldurii soarelui cât şi a căldurii masei interioare. Căldura 
interioară a Pământului nu era încă înmagazinată în centrul 
lui. Învelişul terestru, nu prea gros şi incomplet întărit, o 
lăsa să-i treacă prin pori. Consecința fu o vegetaţie 
fenomenală, aşa cum se produce poate şi astăzi la suprafaţa 
unor planete inferioare5 - Venus sau Mercur, mai apropiate 
de Soare decât Pământul. Solul continentelor, încă nu bine 
fixat, se acoperi cu păduri imense. Acidul carbonic, atât de 
necesar dezvoltării regnului vegetal, era din abundență, 
încât vegetalele se dezvoltau numai sub formă de arbori. 
Nu existau plante ierbacee. Peste tot masive de arbori cu 
un aspect monoton, fără flori şi fără fructe, care n-ar fi 
putut nutri o fiinţă vie. Pământul nu era încă pregătit 
pentru apariţia regnului animal. lată care era compoziţia 
acelor păduri antediluviene. Clasa cryptogamelor vasculare 
era dominantă. Calamitele, o varietate arborescentă de 
barba-ursului, lepidondendronul, un soi de licopodiu uriaş, 
înalt de douăzeci şi cinci-treizeci de metri, cu baza largă de 
un metru, asterofili, ferigi, arbori fosili de proporţii 
gigantice, ale căror amprente au fost găsite în minele de 
huilă de la Saint-Etienne. Plante uriaşe cărora nu li se pot 
găsi urmaşi decât printre cele mai umile specimene ce se 
găsesc astăzi pe pământul locuit, acestea erau vegetalele, 
puţin variate ca specie, dar enorme în dezvoltarea lor, care 
populau în mod exclusiv pădurile din acea epocă. Aceşti 
arbori îşi aveau rădăcinile adânc înfipte într-un fel de 
lagună imensă, umedă în profunzime printr-un amestec de 
apă dulce şi apă marină. Ei asimilau cu aviditate carbonul 
pe care îl extrăgeau treptat din atmosfera încă improprie 
funcţionării vieţii. Se poate spune că arborii erau destinaţii 


să-l înmagazineze sub formă de huilă în înseşi măruntaiele 
Pământului. 

Era epoca cutremurelor de pământ, acele zguduiri ale 
solului, provocate de perturbările interne şi fierberile 
plutonice, care modificau brusc contururile încă 
neconsolidate ale suprafeţei terestre. Aici protuberanţe 
care se transformau în munţi, colo abisuri care vor fi 
umplute de mări sau oceane. Pădurile se afundau în 
întregime în scoarţa pământului printre straturile 
mişcătoare, până când găseau un punct de sprijin, cum era 
solul primitiv al stâncilor granitice, sau formau un bloc 
rezistent prin îngrămădire. 

Edificiul geologic se prezenta în ordinea următoare în 
profunzimea globului pământesc: solul primitiv peste care 
s-au suprapus ca o umplutură straturile primare, apoi 
straturile secundare unde zăcămintele de huilă ocupă 
partea inferioară, apoi straturile terțiare şi deasupra lor 
aluviuni vechi şi noi. 

În acea perioadă, apele, pe care nu le reţinea nici o albie şi 
pe care procesul de condensare le genera în toate punctele 
globului, loveau stâncile abia formate, smulgând particule 
ce se transformau în şisturi, gresii, calcare. Apele ajungeau 
peste pădurile ce aveau să devină turbă, depunând aceste 
particule deasupra zonelor de huilă. Cu timpul - perioade 
ce se cifrează la milioane de ani - aceste terenuri se 
întăreau, se stratificau şi închideau ca într-o carapace 
groasă - aglo-merări de şisturi, de gresie mai compactă sau 
mai friabilă, pietre şi grohotiş - toată masa pădurilor 
scufundate. 

Ce s-a întâmplat în acest creuzet gigantic în care se 
acumulase materia vegetală înfiptă la diferite adâncimi? O 
adevărată reacţie chimică, un fel de distilare. Tot carbonul 
conţinut de vegetale se aglomera şi, încet, încet, sub dubla 
influenţă a unei enorme presiuni şi a unei temperaturi 
înalte furnizată de combustia internă a globului pământesc, 
pe atunci încă destul de aproape de straturile superioare, 


se forma huila. În timpul reacției lente, dar continue, un 
regn se substituia altuia. Vegetalul se transforma în 
mineral. Toate plantele, care au trăit o viaţă vegetativă sub 
seva activă de la începutul existenţei lor, se pietrificau. 
Unele dintre acestea, închise în acest vast ierbar, incomplet 
deformate, îşi lăsau amprentele pe alte elemente ce se 
mineralizau mai repede şi care le presau ca o presă 
hidraulică de o forţă incalculabilă. În acelaşi timp, scoici, 
zoofite, ca stelele de mare, polipii, spririferele şi altele, 
până şi şopârle sau peşti, antrenați de ape, lăsau în huila, 
moale încă, amprente atât de clare de parcă ar fi fost 
desenate. Se pare că presiunea a jucat un rol considerabil 
în formarea zăcămintelor carbonifere. Dealtfel, diversele 
sorturi de huilă folosite în industrie sunt rezultatul gradului 
de presiune ce s-a exercitat asupra lor. Astfel, în straturile 
cele mai adânci ale zonelor miniere apare antracitul care, 
aproape cu totul lipsit de substanţe volatile, conţine cea mai 
mare cantitate de carbon. În straturile superioare găsim 
lignitul şi lemnul fosilă, mai sărace în carbon. Între aceste 
două straturi, în funcţie de presiunea exercitată, se găsesc 
filoane de grafit şi huilă grasă sau slabă. Se poate chiar 
afirma că, din cauza unei presiuni insuficiente, straturile 
mlăştinoase de turbă n-au fost complet modificate. Aşadar, 
originea minelor de huilă, ori în ce parte a globului ar fi 
descoperite, este următoarea: scufundarea în învelişul 
terestru a marilor păduri din erele geologice anterioare, 
apoi mineralizarea lor în timp, sub influenţa presiunii, a 
căldurii şi a acidului carbonic. 

Totuşi, natura, de obicei atât de generoasă, n-a îngropat 
destule păduri pentru a asigura un consum de câteva mii de 
ani. 

Într-o zi huila se va termina, acest lucru este sigur. Atunci 
va fi impus un şomaj maşinilor din lumea întreagă, dacă un 
nou combustibil nu va înlocui cărbunele. Într-o epocă mai 
mult sau mai puţin îndepărtată nu vor mai exista zăcăminte 
carbonifere, cu excepţia celor din Groenlanda, în apropiere 


de Marea Baffin, acoperite cu un strat veşnic de gheaţă şi a 
căror exploatare este aproape impo-sibilă. Acest fapt este 
inevitabil. Bazinele carbonifere din America, foarte bogate 
încă, cele de la Salt Lake, de la Oregon, din California, vor 
avea şi ele într-o zi un randament insuficient. Asta se va 
întâmpla cu minele de huilă de la capul Breton şi din Saint- 
Laurent, cu zăcămintele de la Alleghanis, cu cele din 
Pennsylvania, din Virginia, din Illinois, din Indiana, din 
Missouri. 

Deşi terenurile carbonifere din America de Nord sunt de 
zece ori mai bogate decât toate zăcămintele din lume, nu 
vor trece o sută de secole şi monstrul milioanelor de guri 
ale industriei va fi devorat ultima bucată de huilă de pe 
glob. 

Secătuirea, se înţelege, se va face mai repede în lumea 
Veche. Există destule straturi de mineral combustibil în 
Abisinia, la Natal, în Zambezi, Mozambic, Madagascar, dar 
exploatarea lor regulată prezintă cele mai mari dificultăţi. 
Cele din Birmania, China, Manciuria, Japonia, Asia Centrală 
se vor epuiza în scurt timp. Englezii vor goli Australia de 
producţia de huilă destul de abundent acumulată în 
subsolul ei, încă înainte de ziua când cărbunele va lipsi în 
Regatul Unit. La acea epocă rezervele carbonifere ale 
Europei, stoarse până la ultimele strate, vor fi fost părăsite. 
Judecând după cifrele următoare ne putem da seama de 
cantităţile de huilă ce au fost exploatate de la descoperirea 
primelor zăcăminte. Bazinele carbonifere ale Rusiei, ale 
Saxoniei şi ale Bavariei cuprind şase sute de mii de hectare; 
cele ale Spaniei, o sută cincizeci de mii; ale Boemiei şi 
Austriei, o sută cincizeci de mii. Bazinele carbonifere ale 
Belgiei, lungi de patruzeci de leghe şi largi de trei leghe, 
respectiv o sută cincizeci de mii de hectare, se întind sub 
teritoriul oraşului Liege, Namur, Mons şi Charleroi. În 
Franţa bazinul carbonifer, situat între fluviul Loire şi Rhone, 
Rivede-Gier, Saint-Etienne, Givors, Epinac, Blanzy, le 
Creuzot - exploatările de la Gard, Alais, la Grand-Combe - 


cele de la Aveyron la Aubin - zăcămintele de la Carmaux, de 
la Bassac, de la Graissessac - cele din Nord, la Anzin, 
Valenciennes, Lens, Bethune, acoperă aproximativ trei sute 
cincizeci de mii de hectare. 

Ţara cea mai bogată în cărbune este incontestabil Regatul 
Unit. Acesta, cu excepţia Irlandei, care e lipsită aproape 
complet de combustibil mineral, posedă enorme bogății 
carbonifere - dar epuizabile ca şi orice bogății. 

Cel mai important dintre aceste bazine, cel de la 
Newcastle, care ocupă subsolul comitatului 
Northumberland, produce anual până la treizeci de 
milioane de tone, deci aproape o treime a consumului 
englez şi mai mult decât dublul producţiei franceze, bazinul 
din Ţara Galilor, care a concentrat o întreagă populaţie de 
mineri la Cardiff, la Swansea, la Newport, produce anual 
zece milioane de tone din acea huilă căutată care îi poartă 
numele. În centru sunt exploatate bazinele comitatelor de 
York, Lancester, Derby, Stafford, mai puţin productive, dar 
care au încă un randament considerabil. În sfârşit, în acea 
porţiune a Scoției situată între Edinburgh şi Glasgow, între 
cele două mări care o sapă adânc, se dezvoltă unul din cele 
mai vaste zăcăminte ale Regatului Unit. Totalul diverselor 
bazine cuprinde peste o mie şase sute de mii de hectare şi 
produce anual până la o sută de milioane de tone de 
combustibil negru. 

Dar, cu toate acestea, consumul va creşte în aşa măsură 
pentru a satisface necesităţile industriei şi comerţului, încât 
aceste bogății vor fi secătuite. Al treilea mileniu al erei 
noastre nu se va fi încheiat şi mâna minerului va fi golit în 
Europa acele magazii în care, folosind o imagine reală, a 
fost concentrată căldura solară a primelor zile”. 

În epoca în care se întâmplă cele povestite, una dintre cele 
mai importante mine ale bazinului scoţian fusese epuizată 
printr-o exploatare prea intensă. Pe acest teritoriu, care se 
întinde între Edinburgh şi Glasgow pe o lungime medie de 
zece-douăsprezece mile, se aflau şi minele Aberfoyle ale 


căror lucrări le-a condus James Starr un timp atât de 
îndelungat. În urmă cu zece ani această exploatare a fost 
părăsită. N-au fost descoperite noi zăcăminte, deşi s-au 
făcut sondaje până la o adâncime de o mie cinci sute - două 
mii de picioare. James Starr s-a retras cu certitudinea că au 
fost exploatate şi cele mai slabe strate până la completa lor 
epuizare. Era evident că, în asemenea condițiuni, 
descoperirea unui nou bazin carbonifer în adâncimile 
subsolului englez ar fi constituit un eveniment considerabil. 

Comunicarea lui Simon Ford se referea oare la un fapt de 
această natură? James Starr îşi punea mereu această 
întrebare, sperând să găsească un răspuns afirmativ. El 
nădăjduia că e chemat să cucerească un nou colţ al 
bogatelor Indii Negre. 

A doua scrisoare derutase un moment gândurile sale cu 
privire la acest subiect, dar acum nu mai ţinea seamă de ea. 
Dealtfel, fiul bătrânului maistru era acolo, îl aştepta la locul 
indicat, deci scrisoarea anonimă nu mai conta. 

În momentul când tânărul se îndrepta spre el, James Starr 
îl întrebă de-a dreptul şi cu vioiciune: 

— Tu eşti Harry Ford? 

— Da, domnule Starr. 

— Nu te-aş fi recunoscut, băiatule! În cei zece ani care au 
trecut ai devenit un bărbat! 

— Eu v-am recunoscut imediat, răspunse tânărul miner, 
ţinându-şi pălăria în mână. Dumneavoastră nu v-aţi 
schimbat. Sunteţi la fel cum eraţi când m-aţi îmbrăţişat în 
ziua de rămas bun la mina Dochart. Acestea sunt momente 
care nu se uită! 

— Pune-ţi pălăria, Harry, spuse inginerul, plouă cu găleata 
şi politeţea nu trebuie să meargă până la un guturai. 

— Vreţi să ne adăpostim, domnule Starr? 

— Nu, Harry. Va ploua toată ziua şi eu sunt grăbit. Să 
mergem! 

— La ordinele dumneavoastră. 

— Spune-mi, Harry, tatăl tău e sănătos? 


— E foarte bine, domnule Starr. 

— Dar mama? 

— Şi mama. 

— Tatăl tău mi-a scris pentru a-mi da întâlnire la puţul 
Yarow? 

— Nu, eu v-am scris. 

— Dar nu cumva Simon Ford mi-a trimis o a doua scrisoare 
pentru a contramanda această întâlnire? 

— Nu, domnule Starr. 

— Bine! răspunse inginerul şi nu mai pomeni de scrisoarea 
anonimă. 

Apoi reluă: 

— Ai putea să-mi spui, Harry, ce o fi vrând să-mi comunice 
bătrânul Simon? 

Domnule Starr, tatăl meu şi-a rezervat dreptul de a v-o 
spune el însuşi. 

— Dar tu ştii despre ce e vorba? 

— Da, ştiu. 

— Ei bine, Harry, nu te mai întreb nimic. La drum! Abia 
aştept să vorbesc cu Simon Ford. Unde locuiţi? 

— În mină. 

— În mina Dochart? 

— Da, domnule Starr. 

— Cum aşa? Familia ta n-a părăsit vechea mină de când au 
încetat lucrările? 

— Nici o singură zi. Îl cunoaşteţi pe tata. Acolo s-a născut, 
acolo vrea să moară! 

— Înţeleg, Harry, înţeleg! E mina sa natală. N-a vrut s-o 
părăsească. Vă simţiţi bine acolo? 

— Da, domnule Starr, pentru că ne iubim unii pe alţii şi 
nevoile noastre sunt mici. 

— Bine, Harry, să ne grăbim! 

Şi James Starr, urmându-l pe tânărul miner, se îndreptă 
spre mină străbătând străzile din Callander. După zece 
minute ieşiră din oraş. 

IV MINA DOCHARI. 


Harry Ford era un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, 
viguros şi bine făcut. Încă din copilărie s-a remarcat printre 
tovarăşii săi de mină prin chipul său puţin prea serios, prin 
firea sa gânditoare. Trăsăturile regulate, ochii profunzi cu 
privirea lor blândă, părul mai degrabă castaniu decât 
blond, farmecul natural al persoanei sale, totul concorda 
pentru a face din el tipul specific din Lowlander, cu alte 
cuvinte, un specimen superb al scoţienilor de la şes. Călit 
aproape din fragedă copilărie la munca din mină, era în 
acelaşi timp un tovarăş de nădejde, curajos şi bun la suflet. 
Călăuzit de tatăl său şi stimulat de propriile însuşiri, a 
muncit şi a învăţat repede meseria. Încă la vârsta uceniciei 
ajunsese să fie cineva printre ai săi, într-o regiune unde 
sunt puţini neştiutori, întrucât se face totul pentru 
lichidarea ignoranței. Deşi în primii ani ai adolescenţei 
Harry Ford nu a lăsat târnăcopul din mână, aceasta nu l-a 
împiedicat să acumuleze cunoştinţe suficiente pentru a se 
ridica în ierarhia minieră unde ar fi devenit cu siguranţă 
urmaşul tatălui său în postul de maistru la mina Dochart, 
dacă mina n-ar fi fost părăsită. 

James Starr mergea încă destul de repede pentru vârsta 
lui, dar n-ar fi putut ţine pasul cu călăuza sa dacă acesta nu 
şi-ar fi încetinit mersul. 

Ploaia se mai potolise. Picăturile erau pulverizate înainte 
de a atinge solul. Erau mai curând rafale umede care 
străbăteau aerul, ridicate de o briză răcoroasă. 

James Starr şi Harry Ford, care ducea bagajul uşor al 
inginerului, parcurseră cam o milă pe malul stâng al 
fluviului. După ce lăsară în urmă meandrele plajei, o luară 
pe un drum ce se înfunda în terenurile de sub arborii mari 
şiroind de apă. De o parte şi de alta se întindeau ogoarele în 
jurul fermelor izolate. Câteva cirezi păşteau liniştite iarba 
totdeauna verde pe acele câmpii din sudul Scoției. Erau 
vaci fără coarne şi nişte turme de oi mici cu lâna mătăsoasă, 
care semănau cu jucăriile de copii. Nu se vedea nici un 
păstor - aceştia se adăpostiseră prin scorburile copacilor - 


în schimb câinii numiţi colley, specifici acestei regiuni şi 
renumiţi pentru pază, dădeau târcoale turmelor. 

Puţul Yarow era situat la circa patru mile de satul 
Callander. Fără a se opri din mers, James Starr privea în jur 
foarte impresionat. Nu revăzuse aceste locuri din ziua când 
ultima tonă de huilă din minele Aberfoyle fusese încărcată 
în vagoanele căilor ferate din Glasgow. 

Viaţa agricolă înlocuia acum viaţa industrială care, fireşte, 
e mai activă, mai zgomotoasă. 

Contrastul părea cu atât mai izbitor iarna, când lucrările 
agricole intră într-un fel de şomaj. Altădată, în orice sezon, 
populaţia minelor, fie la suprafaţă, fie în subteran, înviora 
acest teritoriu. Convoaiele de care ce transportau 
cărbunele treceau zi şi noapte. Şinele, acum îngropate în 
traversele putrezite, scârţâiau sub povara vagoanelor. 
Acum drumul de piatră şi pământ înlocuia vechile şine ale 
exploatării. James Starr avea impresia că traversează un 
pustiu. Privea cu tristeţe în jurul său. Din când în când se 
oprea să răsufle. Trăgea cu urechea, dar văzduhul nu mai 
răsuna de fluierăturile îndepărtate şi de zgomotul maşinilor. 
La orizont nu se mai zărea aburul negru - la care se uită cu 
plăcere cel care lucrează în industrie - îmbibându-se cu 
norii groşi. Nici un cuptor înalt nu mai funcţiona, vărsând 
trâmbe de fum după ce se alimentase de-a dreptul din 
zăcământ, nici o ţeavă de eşapament nu-şi mai scuipa aburii 
albi. 

Solul, altădată înnegrit de pulberea de huilă, era acum 
curat, cum nu era obişnuit să-l vadă inginerul. Când se 
oprea Starr, se oprea şi Harry, aştepta şi tăcea. Simţea ce 
se petrece în sufletul acestuia şi împărtăşea întru totul 
impresiile tovarăşului său de drum, el, copil al minei, care 
trăise tot timpul în profunzimea acestui pământ. 

— Da, Harry, totul s-a schimbat, dar, ce vrei, tot scoțând 
mereu trebuia să se termine odată comoara de huilă! 
Regreţi acele timpuri? 


— Le regret, domnule Starr. Munca era grea, dar 
interesantă ca orice luptă. 

— Fără îndoială, fiule! Lupta de fiecare clipă, pericolul 
prăbuşirilor, incendiile, inundaţiile, exploziile de grizu 
lovind ca trăsnetul! Trebuiau luate măsuri pentru a evita 
aceste pericole! Bine zici! Era o luptă continuă şi prin 
urmare şi o viaţă plină de emoţii. 

— Minerii din Aloa au fost mai norocoşi decât cei din 
Aberfoyle, domnule Starr! 

— Da, Harry, aşa e. 

— Păcat că tot globul pământesc n-a fost compus în 
întregime din cărbune, domnule Starr, ar fi ajuns pentru 
câteva milioane de ani. 

— Fără îndoială, Harry, dar trebuie să recunoaştem că 
natura s-a dovedit a fi prevăzătoare formând globul nostru 
mai ales din gresie, calcar şi granit, care nu pot fi mistuite 
de foc! 

— Vreţi să spuneţi că omenirea ar fi sfârşit prin a arde tot 
globul? 

— Da, Harry, în întregime, răspunse inginerul. Furnalele, 
coşurile locomotivelor, ale locomobilelor, vapoarelor, 
uzinelor ar fi înghiţit şi ultima bucăţică de pământ şi astfel 
s-ar fi sfârşit lumea noastră într-o bună zi! 

— Acest lucru nu mai e de temut acum, domnule Starr, dar 
minele de cărbune vor fi totuşi secătuite mai repede decât 
stabilesc statisticile! 

— Aşa se va întâmpla, Harry, şi, după părerea mea, Anglia 
greşeşte schimbând combustibilul său cu aurul altor 
naţiuni! 

— Adevărat, răspunse Harry. 

— Ştiu, adăugă inginerul, că nici hidraulica, nici 
electricitatea nu şi-au spus încă ultimul cuvânt şi că aceste 
forţe vor fi utilizate din ce în ce mai mult. Dar ce are a face! 
Huila are o întrebuințare foarte practică şi răspunde cu 
uşurinţă diverselor necesităţi ale industriei. Din nefericire 
oamenii nu o pot produce după voinţa lor! Dacă pădurile 


cresc încontinuu pe sol sub influenţa căldurii şi a apei, cele 
din interiorul solului nu se mai pot reproduce şi Pământul 
nu se va mai găsi niciodată în condiţiile necesare pentru a 
le reface! 

James Starr şi însoţitorul său, tot vorbind, îşi reluară 
mersul grăbit. O oră după ce ieşiră din Callander, 
ajunseseră la mina Dochart. 

Oricine ar fi fost mişcat de aspectul trist al întreprinderii 
părăsite. Avea înfăţişarea unui schelet, al unui organism ce 
fusese plin de viaţă altădată. 

Un teren întins, înconjurat de câţiva arbori firavi, cu solul 
încă acoperit cu pulberea neagră a combustibilului mineral. 
Nu se mai zărea însă nici o scânteie, nici un tăciune, nici un 
bulgăre, nici un fragment de huilă. Totul fusese ridicat şi 
consumat de multă vreme. 

Pe o colină nu prea înaltă se distingea scheletul unei 
construcţii enorme din lemn, deteriorată încetul cu încetul 
de soare şi de ploi. În vârful construcţiei se vedea o roată 
mare de fontă şi mai jos acei tamburi pe care se rulau 
cablurile care aduceau coliviile la suprafaţa solului. La 
etajul inferior se putea recunoaşte hala deteriorată a 
maşinilor, ale căror mecanisme din oţel şi cupru străluceau 
pe vremuri. Bucăţi de zid zăceau pe jos în mijlocul grinzilor 
sfărâmate şi mucegăite. Resturi de balansiere la care se 
articulau tijele pompelor de secare, cuzineţi stricaţi sau 
îmbâcsiţi cu murdărie, pinioane fără dinţi, culbutoare 
pentru bascularea vagonetelor, câteva tije fixate pe suporţi, 
închipuind oase mari de ihtiozauri, şine puse pe câte o 
traversă ruptă, susţinute încă de doi-trei pari ce se clătinau, 
locomotive de mină care n-ar fi remorcat nici greutatea 
unui vagonet gol - acesta era aspectul dezolant al minei 
Dochart. 

Armăturile puţurilor cu pietrele dislocate dispăreau sub 
muşchiul des. Aci puteai recunoaşte rămăşiţele unei colivii, 
colo resturile unui siloz unde se înmagazina cărbunele ce 
trebuia triat după calitate şi mărime. În sfârşit, resturile 


unor butoaie mari de care atârnau bucăţi de lanţ, 
fragmente de armături gigantice, bucăţi de tablă de la 
cazane găurite, pistoane răsucite, balansiere lungi care se 
aplecau deasupra puţurilor de asecare, punți ce tremurau 
în vânt, podeţe ce se clătinau când puneai piciorul pe ele, 
ziduri crăpate, acoperişuri pe jumătate prăbuşite ce 
dominau coşurile cu cărămizi dislocate, asemănătoare 
tunurilor moderne a căror chiulasă este prevăzută cu inele 
cilindrice din toate acestea se degaja o puternică impresie 
de părăsire, de mizerie, de tristeţe pe care nu ţi-o dau nici 
ruinele unui vechi castel din piatră, nici vestigiile unei 
fortărețe năruite. 

— Ce jale! făcu inginerul, privindu-l pe tânărul miner care 
nu răspunse. 

Amândoi pătrunseră sub şopronul care proteja gura 
puţului Yarow, ale cărui scări duceau spre galeriile 
inferioare ale minei. Inginerul se aplecă deasupra puţului. 
Pe acolo ieşea pe vremuri suflul puternic al aerului aspirat 
de ventilatoare. Acum era doar un abis tăcut. Aveai 
impresia că te afli la gura unui vulcan stins. 

James Starr şi Harry păşiră pe prima platformă. 

În timpul exploatării, agregate ingenioase deserveau unele 
puțuri ale minelor Aberfoyle, care sub acest aspect erau 
foarte bine utilate: colivii înzestrate cu paraşute automate 
care alunecau pe glisoare de lemn, scări oscilante, numite 
engine-men, care printr-o simplă mişcare de oscilație 
permiteau minerilor să coboare fără pericol sau să urce 
fără a se obosi. Dar aceste aparate perfecţionate au fost 
ridicate când au încetat lucrările. Lungul şir de scări, 
despărțite prin platforme înguste din 50 în 50 de picioare, 
era tot ce rămăsese la puţul Yarow. Treizeci din aceste 
scări, puse cap la cap, permiteau coborâşul până la talpa 
galeriei inferioare, la o adâncime de o mie cinci sute de 
picioare. Era singura cale de legătură între fundul minei 
Dochart şi suprafaţă. Aerisirea se făcea prin puţul Yarow, 
care comunica prin galeriile sale cu un alt puţ a cărui gură 


se deschidea la un orizont superior. Aerul cald se degaja 
prin acest soi de sifon răsturnat. 

— Te urmez, Harry! spuse inginerul, făcându-i semn 
băiatului s-o ia înainte. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule Starr. 

— Ai o lampă? 

— Da, şi măcar de-ar fi lampa de siguranţă de care ne 
serveam altădată. 

— Într-adevăr, exploziile de grizu nu mai sunt de temut 
acum. 

Harry avea o lampă obişnuită cu ulei, al cărei fitil îl 
aprinse. În mina golită de cărbune nu se mai puteau 
produce scurgeri de gaz inflamabil, deci nu era necesar să 
izolezi flacăra de aerul ambiant printr-o pânză metalică, 
pentru a evita aprinderea gazului explozibil. Lampa lui 
Davy, atât de perfecționată, nu mai era necesară aici. 
Pericolul nu mai exista pentru că dispăruse cauza, deci 
combustibilul care constituia pe vremuri bogăţia minei 
Dochart. 

Harry cobori primele trepte ale scării superioare. James 
Starr îl urmă. Amândoi se găsiră curând într-un întuneric 
profund, întrerupt numai de licărirea slabă a lămpii. Pentru 
a lumina mai bine drumul lui James Starr, Harry ridică 
lampa deasupra capului. Coborâră astfel vreo zece scări, cu 
pasul măsurat, obişnuit minerului. Scările erau încă în bună 
stare. James Starr se uita la ceea ce lumina slabă îi 
permitea să vadă din pereţii puţului întunecat, încă acoperit 
cu o căptuşeală din lemn pe jumătate putredă. Ajunşi la a 
cincisprezecea platformă, deci la jumătatea drumului, se 
opriră pentru câteva momente. 

— Ei, n-am eu picioarele tale, băiatule, spuse inginerul 
răsuflând adânc, dar, în fine, mai merge! 

— Sunteţi voinic, domnule Starr, e ceva să fi trăit atâţia ani 
în mină! 

— Ai dreptate, Harry, dar când aveam douăzeci de ani aş fi 
coborât toate scările dintr-o suflare. Hai, mai departe! 


În momentul când erau gata să părăsească platforma, o 
voce încă îndepărtată se auzi în profunzimea puţului. Ea 
venea ca o undă sonoră amplificându-se în mod progresiv şi 
devenind din ce în ce mai clară: 

— Ei! Cine strigă de acolo? întrebă inginerul oprindu-l pe 
Harry. 

— N-aş putea spune, răspunse tânărul miner. 

— Nu e bătrânul tău tată? 

— Nu, domnule Starr, nu e el. 

— Poate e vreun vecin? 

— Nu avem vecini în fundul gropii, suntem singuri, foarte 
singuri. 

— Bine! Să lăsăm să treacă acest nepoftit, spuse Starr. Cei 
ce coboară trebuie să cedeze pasul celor ce urcă. 

Aşteptară. 

Vocea răsuna atât de puternic în acel moment de parcă ar 
fi trecut printr-un tub acustic şi curând câteva cuvinte 
dintr-un cântec scoţian ajunseră cu claritate la urechile 
tânărului miner. 

— Cântecul lacurilor! exclamă Harry. Ah! M-aş mira dacă 
n-ar fi Jack Ryan cel care-l cântă. 

— Cine e acest Jack Ryan care cântă atât de frumos? 

— Un fost tovarăş de muncă din mină. 

Apoi, aplecându-se deasupra platformei, Harry strigă: 

— Ei, Jack! 

— Tu eşti, Harry? i se răspunse. Aşteaptă-mă, vin imediat! 

Cântecul continuă mai cu foc. 

După câteva minute, un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de 
ani, înalt, cu o faţă veselă, cu ochii surâzători, cu gura 
zâmbitoare, cu părul de un blond strălucitor, apăru din 
fundul conului luminat de lanterna sa şi puse piciorul pe 
platforma celei de a cincisprezecea scări. 

În primul rând strânse mâna ce i-o întinse Harry. 

— Încântat să te întâlnesc exclamă el, dar, să mă păzească 
sfântul Mungo, dacă ştiam că vii astăzi sus, m-aş fi scutit de 
coborâşul la puţul Yarow. 


— Domnul James Starr, spuse Harry întorcând lampa către 
inginer, care rămăsese în întuneric. 

— Domnul Starr? spuse mirat Jack Ryan. Ah, domnule 
inginer, aproape că nu v-aş fi recunoscut. De când am 
părăsit mina, ochii mei nu mai sunt obişnuiţi, ca altădată, să 
vadă prin întuneric. 

— Şi eu îmi amintesc acum de un puşti care cânta tot 
timpul în mină. Sunt mai bine de zece ani de atunci, 
băiatule! Fără îndoială că tu erai. 

— Chiar eu, domnule Starr şi, cu toate că mi-am schimbat 
meseria, nu mi-am schimbat firea, după cum vedeţi. Eu 
cred că e mai bine să râzi şi să cânţi decât să gemi şi să 
plângi. 

— Desigur, Jack, dar cu ce te ocupi de când ai plecat din 
mină? 

— Lucrez la ferma Melrose de lângă Irvin, în comitatul 
Renfrew, la patruzeci de mile de aici. Ei, dar nu se compară 
cu minele Aberfoyle! Târnăcopul se potrivea mai bine cu 
mâna mea decât sapa sau bâta cu care mân vitele. Apoi, în 
bătrâna mină existau colţuri sonore, ecouri vesele, care-ţi 
trimiteau înapoi cu voioşie cântecele, pe când colo, sus... Vă 
duceţi să-l vizitaţi pe bătrânul Simon Ford? 

— Da, Jack, spuse inginerul. 

— Să nu vă mai rețin. 

— Spune-mi, Jack, întrebă Harry, ce te-a făcut să vii astăzi 
aici? 

Voiam să te văd şi să te poftesc la serbarea clanului din 
Irvin. 

Ştii doară că eu sunt piperul din partea locului. Vom cânta, 
vom dansa... 

— Mulţumesc, Jack, dar îmi este imposibil. 

— Imposibil? De ce? 

— Pentru că vizita domnului Starr s-ar putea prelungi şi eu 
trebuie să-l conduc la Callander. 

— Ei, Harry, serbarea clanului din Irvin va avea loc abia 
peste opt zile. Până atunci presupun că vizita domnului 


Starr se va termina, deci nimic nu te va mai reţine. 

— Chiar aşa, Harry, spuse inginerul, trebuie să profiţi de 
invitaţia pe care ţi-o face prietenul tău Jack. 

— Bine, primesc, Jack, spuse Harry. Ne vom revedea peste 
opt zile la serbarea de la Irvin. 

— Deci ne-am înţeles, peste opt zile. La revedere, Harry. 
Vă salut, domnule Starr. Sunt foarte bucuros că v-am 
revăzut! Voi duce veşti despre dumneavoastră prietenilor 
noştri. Nimeni nu v-a uitat, domnule inginer. 

— Nici eu n-am uitat pe nimeni. 

— Vă mulţumesc în numele tuturor. 

— La revedere, Jack, spuse Harry, strângând încă o dată 
mâna prietenului său. 

Reluându-şi cântecul, Jack Ryan dispăru curând în 
înălţimea puţului, slab luminat de lanterna sa. 

După un sfert de oră, James Starr şi Harry coborau ultima 
treaptă şi păşeau pe solul ultimului orizont al minei. 

Din rondul format de fundul puţului Yarow porneau 
diverse galerii care serviseră exploatării ultimului strat al 
minei. Ele se înfundau în masivul de şist şi gresie, unele 
proptite cu nişte armături din bârne groase, altele dublate 
cu o zidărie solidă din pietre. Peste tot rambleul înlocuia 
straturile devorate de exploatare. Pilierii artificiali erau 
construiți din pietre smulse din carierele vecine; ei 
susțineau dublul etaj al zonelor terțiare şi cvaternare, care 
altădată se sprijineau chiar pe zăcăminte. Galeriile, 
luminate pe vremuri fie de lampa minerului, fie de lumina 
electrică introdusă în ultimii ani în mine, erau acum 
cufundate în întuneric. Dar galeriile întunecate nu mai 
răsunau de scârţâitul vagonetelor alunecând pe şine, nici 
de zgomotul uşilor de aeraj ce se închideau brusc din cauza 
curentului de aer, nici de vocile vagonetarilor, nici de 
nechezatul cailor şi al catârilor, nici de loviturile de tâmăcop 
ale minerului, nici de bubuitul exploziei ce spărgea masivul. 

— Vreţi să vă odihniţi puţin, domnule Starr? 


— Nu, vreau să ajung mai repede la casa bătrânului 
Simon. 

— Mergeţi după mine, domnule Starr. Vă voi călăuzi, cu 
toate că sunt convins că aţi găsi şi singur drumul prin acest 
labirint de galerii. 

— Oh! Da, desigur! Am încă în memorie tot planul vechii 
mine. 

Intrară într-o galerie înaltă, asemănătoare cu naosul unei 
catedrale. 

Mergând, ei atingeau cu piciorul traversele de lemn pe 
care erau fixate şinele în perioada exploatării. Abia făcură 
vreo cincizeci de paşi, când un bolovan enorm se prăvăli la 
picioarele lui James Starr. 

— Atenţie, domnule Starr! strigă Harry apucând braţul 
inginerului. 

— Un pietroi, Harry! Ah, armăturile acestea vechi nu mai 
sunt destul de solide, fără îndoială, şi... 

— Domnule Starr, mi se pare că bolovanul a fost aruncat 
de cineva, şi încă de o mână bărbătească! spuse Harry. 

— Aruncat? Ce vrei să spui, băiatul meu? 

— Nimic, nimic, răspunse evaziv Harry, a cărui privire 
încordată ar fi vrut să străpungă zidurile groase. Să 
mergem mai departe. Luaţi braţul meu, vă rog, şi nu vă 
temeţi că vă veţi împiedica. 

— Bine, Harry. 

Merseră înainte, iar Harry privea mereu în urmă, 
proiectând lumina în profunzimea galeriei. 

— Mai avem mult de mers? 

— Cel mult zece minute, domnule inginer. Da, murmură 
Harry ca pentru sine, e totuşi straniu. Aşa ceva mi se 
întâmplă pentru prima oară. Cum de a căzut bolovanul 
tocmai când treceam noi...? 

— E o simplă întâmplare, Harry! 

— Da... o întâmplare... Harry se opri şi ascultă. 

— Ce este, Harry? 


Mi s-a părut că merge cineva în urma noastră. Ascultă mai 
atent. Nu cred că mi s-a părut. Sprijiniţi-vă de mine, 
domnule Starr, serviţi-vă de mine ca de un baston. 

— Un baston zdravăn, Harry. Nu există nimic mai bun pe 
lume decât un băiat de treabă ca tine! 

Ambii îşi continuară drumul în tăcere, prin naosul 
întunecat. 

Adesea, Harry, preocupat, întorcea capul încercând să 
surprindă fie vreun zgomot îndepărtat, fie vreo licărire pe 
undeva, dar atât în urma cât şi înaintea lor nu era decât 
tăcere şi întuneric. 

V FAMILIA FORD. 

După încă zece minute de mers, James Starr şi Harry Ford 
ieşeau în sfârşit din galeria principală. Tânărul miner şi 
inginerul ajunseră într-un luminiş, dacă se poate numi astfel 
o excavaţie vastă şi întunecoasă. Totuşi această excavaţie nu 
era cu totul neluminată. Prin gura unui puţ de aeraj părăsit, 
săpat la un orizont superior, pătrundeau câteva raze de 
lumină. Prin acest puţ se făcea şi aerisirea minei Dochart. 
Datorită slabei densități, aerul cald din interior era 
antrenat către puţul Yarow. Aşadar, puţină lumină şi puţin 
aer pătrundeau prin bolta groasă de şist până la acel 
luminiş. Acolo locuia de zece ani Simon Ford cu familia sa, 
într-o casă subterană săpată în masivul de şist, chiar pe 
locul unde altădată funcționau maşinile puternice destinate 
să efectueze tracţiunea mecanică în mina Dochart. Aceasta 
era locuinţa bătrânului maistru, căreia îi dădea bucuros 
denumirea de cottage. 

Simon Ford avea unele mici economii agonisite în anii 
îndelungaţi de muncă şi ar fi putut trăi modest în orice oraş 
al regatului, la aer, la soare; totuşi, atât el cât şi familia sa 
au preferat să nu părăsească mina. Aici trăiau fericiţi având 
aceleaşi gânduri, aceleaşi gusturi. Da! Ei iubeau acest 
cottage, înfundat la o mie cinci sute de picioare sub solul 
Scoției. Aici aveau şi avantajul de a nu se teme că agenţii 


fiscului, acei stentmaters însărcinaţi să stabilească 
impozitele, ar veni să-i deranjeze. 

În acea epocă, Simon Ford, fostul maistru al minei 
Dochart, îşi purta încă voiniceşte cei şaizeci şi cinci de ani ai 
săi. Înalt, robust, bine făcut, ai fi spus privindu-l că este 
unul din cei mai remarcabili sawnyes8 ai cantonului care 
dădea atâţia bărbaţi frumoşi regimentelor de Highlanders. 

Simon Ford se trăgea dintr-o veche familie de mineri şi 
genealogia sa mergea până la primele timpuri ale 
exploatării zăcămintelor carbonifere ale Scoției. 

Fără a face cercetări arheologice pentru a stabili dacă 
grecii sau romanii foloseau huila, dacă chinezii exploatau 
minele de cărbuni înaintea erei noastre, fără a discuta dacă 
într-adevăr combustibilul mineral îşi datorează numele 
potcovarului Houillos care trăise în Belgia în secolul al XII- 
lea, putem afirma că bazinele carbonifere ale Marii Britanii 
au fost primele date în exploatare continuă. Încă în secolul 
al XI-lea Wilhelm Cuceritorul împărțea cu tovarăşii săi de 
arme produsele bazinului carbonifer din Newcastle. În 
secolul al XIII-lea, o licenţă de exploatare a «cărbunelui 
marin» i-a fost concesionată lui Henric al III-lea. În sfârşit, 
la finele aceluiaşi secol se menţionează zăcăminte 
carbonifere în Scoţia şi în Ţara Galilor. Cam în acea epocă, 
străbunii lui Simon Ford au pătruns în măruntaiele solului 
caledonian şi n-au mai ieşit, succedându-se din tată în fiu ca 
simpli mineri, trudind ca ocnaşii la extragerea preţiosului 
combustibil. Se pare că lucrătorii din minele de cărbuni şi 
cei din minele de sare erau în epoca respectivă adevăraţi 
sclavi. În secolul al XVIII-lea, această opinie era atât de bine 
stabilită în Scoţia, încât în timpul războiului 
Pretendentului9 era de temut o răscoală a celor douăzeci 
de mii de mineri din Newcastle pentru a-şi recuceri 
libertatea pe care nu păreau s-o aibă. Oricum, Simon Ford 
era mândru că aparţine acelei mari familii de mineri 
scoțieni. El a muncit cu mâinile sale chiar acolo unde 
strămoşii săi au mânuit ciocanul de mină, cleştele, 


târnăcopul şi hârleţul. La treizeci de ani era maistrul minei 
Dochart, cea mai importantă din minele de la Aberfoyle. Îşi 
iubea cu pasiune meseria pe care şi-a exercitat-o mulţi ani 
cu avânt. Singurul său necaz era că stratul de cărbune 
scădea văzând cu ochii şi prevedea ceasul foarte apropiat 
când zăcământul se va epuiza. Încă de pe atunci a început 
să caute noi strate în toate minele de la Aberfoyle, care 
comunicau între ele în subteran. În ultima perioadă a 
exploatării a avut norocul să descopere câteva. Instinctul 
său de miner îl ajuta de minune şi inginerul James Starr îl 
aprecia foarte mult. S-ar fi spus că detecta zăcămintele în 
măruntaiele minei, aşa cum un hidroscop detectează 
sursele de apă sub învelişul solului. Dar, aşa cum s-a mai 
spus, veni şi momentul când materia combustibilă lipsi cu 
desăvârşire în mină. Sondajele n-au mai dat nici un rezultat. 
Era evident că zăcământul carbonifer fusese în întregime 
epuizat. Exploatarea încetă, minerii se retraseră. Cei mai 
mulţi erau desperaţi. Toţi cei care ştiu că omul îşi iubeşte de 
fapt truda nu se vor mira. Cel mai lovit era fără îndoială 
Simon Ford. El era prin excelenţă tipul de miner a cărui 
existenţă este indisolubil legată cu aceea a minei sale. 
Locuise acolo de când s-a născut şi n-a vrut să părăsească 
locul nici când exploatarea a încetat. Rămăsese deci. Harry, 
fiul său, fu însărcinat cu aprovizionarea locuinţei subterane. 
EI, Simon Ford, nu urcase la suprafaţă nici de zece ori în cei 
zece ani. 

«Să mă duc sus? La ce bun?» spunea el mereu şi nu 
părăsea lăcaşul său întunecat. 

În acest mediu, dealtfel sănătos, deoarece avea o 
temperatură medie constantă, bătrânul maistru nu 
cunoştea nici arşiţele verii, nici gerurile iernii. Ai lui se 
simțeau bine. Ce-şi mai putea dori? De fapt, însă, era foarte 
trist. Regreta însufleţirea, mişcarea, viaţa de altădată care 
anima atât de intens exploatarea. O idee fixă îl susţinea 
totuşi. 


«Nu, nu! Mina nu e epuizată», îşi spunea el tot timpul, şi 
cel care şi-ar fi exprimat faţă de Simon Ford îndoiala că 
într-o zi bătrâna Aberfoyle va învia dintre morţi s-ar fi pus 
rău cu bătrânul maistru. Speranţa de a descoperi un nou 
zăcământ care să redea minei vechea ei splendoare nu-l 
părăsise niciodată. 

Da! Dacă ar fi trebuit, ar fi pus din nou mâna pe târnăcop 
şi bătrânele sale braţe, încă puternice, ar fi atacat cu forţă 
stânca. Mergea, aşadar, prin galeriile întunecoase, uneori 
singur, alteori cu fiul său, observând, cercetând, şi se 
întorcea acasă obosit, dar nu descurajat. 

Madge era demna soţie a lui Simon Ford. Înaltă şi voinică, 
goodwife după expresia scoțiană, adică o soţie bună. Ca şi 
soţul ei, Madge n-ar fi părăsit mina Dochart. Ea împărtăşea 
în această privinţă toate nădejdile şi toate regretele lui 
Simon. Îl încuraja şi îl stimula, vorbindu-i atât de 
convingător încât încălzea inima bătrânului maistru. 

«Aberfoyle e numai adormită, Simon, îi spunea ea. E în 
repaus, dar nu e moartă.» 

Madge ştia de asemeni să se lipsească de lumea exterioară 
şi să concentreze fericirea unei existenţe în trei în 
întunecosul lor cottage. Acolo sosi James Starr. Simon Ford 
îl aştepta în faţa casei de când zărise de departe lampa lui 
Harry care îi anunţa sosirea fostului său viewer, şi îi ieşi în 
întâmpinare. 

— Bine aţi venit, domnule James, îi strigă el cu un glas ce 
răsuna sub bolta de şist. Fiţi binevenit în casa bătrânului 
maistru! Deşi se află la o mie cinci sute de picioare sub 
pământ, casa familiei Ford nu e mai puţin ospitalieră! 

— Ce mai faci, bravul meu Simon? întrebă James Starr 
strângând mâna gazdei sale. 

— Foarte bine, domnule Starr. Cum s-ar putea să fie altfel 
aici, la adăpost de toate intemperiile? Doamnele 
dumneavoastră, care se duc în timpul verii să respire aerul 
din Newhaven sau din Porto-Bello, ar face mai bine să 
petreacă aici, la mina din Aberfoyle, câteva luni! Ele n-ar 


risca să răcească, aşa cum se întâmplă pe străzile umede 
ale bătrânei capitale. 

— Nu te contrazic, Simon, răspunse Starr, fericit de a-l fi 
regăsit pe maistru aşa cum era pe vremuri. Într-adevăr, mă 
întreb de ce nu schimb casa mea din Canongate pe vreun 
cottage vecin cu al dumitale! 

— Ce plăcere, domnule Starr! Cunosc eu pe unul din foştii 
dumneavoastră maiştri care ar fi foarte încântat dacă între 
el şi dumneavoastră n-ar exista decât un zid despărțitor. 

— Dar Madge? 

— Nevasta se simte şi mai bine decât mine, dacă acest 
lucru este posibil, răspunse Simon Ford. E o mare bucurie 
pentru ea de a vă avea ca oaspete. Cred că s-a întrecut pe 
sine ca să vă primească. 

— Vom vedea, Simon, vom vedea, răspunse inginerul, care 
după un drum atât de lung nu privea cu indiferenţă 
perspectiva unui prânz bun. 

— Vă e foame, domnule Starr? 

— Mi-e tare foame. Drumul mi-a făcut poftă de mâncare. 
Am sosit pe un timp îngrozitor. 

— Ah! Plouă acolo sus? spuse Ford cu un ton accentuat de 
milă. 

— Da, Simon, şi apele fluviului Forth sunt agitate astăzi de 
parcă ar fi valurile mării. 

— Ei bine, domnule James, aici nu plouă niciodată. Dar ce 
să vă vorbesc dumneavoastră despre unele avantaje pe 
care le cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine! lată-vă sosit la 
cottage. Acesta este principalul şi vă spun încă o dată: bine 
aţi venit! 

Simon Ford şi Harry îl invitară pe Starr în casă. El se 
pomeni într-o încăpere spațioasă, luminată de mai multe 
lămpi, dintre care una era suspendată de grinzile colorate 
ale tavanului. Masa era acoperită cu o faţă de masă 
împodobită cu culori vii şi nu aştepta decât oaspeţii cărora 
le erau pregătite patru scaune tapisate cu piele. 

— Bună ziua, Madge, spuse inginerul. 


— Bună ziua, domnule James, răspunse buna scoțiană, 
care se ridică spre a-l întâmpina pe oaspete. 

— Îmi face plăcere să vă revăd. 

— Aveţi dreptate, domnule James, e plăcut să-i regăseşti 
pe cei pentru care ai fost totdeauna bun. 

— Supa aşteaptă, nevastă, spuse Simon. Nu trebuie s-o 
lăsăm să aştepte, şi nici pe domnul James, care are o 
adevărată foame de miner şi va avea prilejul să se convingă 
că fiul nostru are grijă să nu ne lipsească nimic aici, la 
cottage! Harry, adăugă bătrânul maistru adresându-se 
fiului său, ştii că Jack Ryan a venit să te vadă? 

— Ştiu, tată, l-am întâlnit în puţul Yarow. 

— E un prieten bun şi vesel, spuse Ford, dar lui îi place 
acolo sus. Nu are adevărat sânge de miner în vine. Poftim la 
masă, domnule James, şi să mâncăm pe săturate, căci e 
posibil să cinăm foarte târziu. 

— Ei bine, pentru asta aş dori să nu mă preocupe nimic. Aş 
vrea să-ţi pun două întrebări. 

— Puneţi-le, domnule James! 

— În scrisoarea dumitale îmi vorbeşti de o comunicare de 
natură să mă intereseze. 

— Este într-adevăr foarte interesantă. 

— Pentru dumneata? 

— Pentru dumneavoastră şi pentru mine, domnule James. 
Dar doresc să vă fac comunicarea după-masă şi anume la 
locul respectiv, altfel risc să nu mă credeţi. 

— Simon, spuse din nou inginerul, uită-te în ochii mei. O 
comunicare interesantă? Da, bine!... Nu te mai întreb 
nimic, spuse James, parcă citind în ochii bătrânului maistru 
răspunsul pe care îl nădăjduia. 

— Şi a doua întrebare? spuse Ford. 

— Ştii cumva cine e persoana care mi-a scris această 
scrisoare? rosti inginerul arătându-i scrisoarea anonimă pe 
care o primise. 

Simon Ford citi cu atenţie scrisoarea şi o arătă fiului său: 

— Cunogşti scrisul acesta? 


— Nu, tată. 

— Scrisoarea avea ştampila poştei din Aberfoyle? îl întrebă 
Simon pe inginer. 

— Da, ca şi a dumitale. 

— Ce părere ai despre asta, Harry? spuse Simon a cărui 
faţă se întunecă un moment. 

— Cred, tată, că cineva avea un interes oarecare de a-l 
împiedica pe domnul James să vină la întâlnirea pe care i-ai 
fixat-o. 

— Dar cine? exclamă cu enervare bătrânul miner. Cine 
putea să pătrundă atât de adânc în gândurile mele? 

Simon Ford căzu pe gânduri, dar vocea lui Madge îi aduse 
la realitate: 

— Luaţi loc, domnule Starr. Supa se răceşte. Să nu ne mai 
gândim acum la această scrisoare. 

La invitaţia bătrânei femei se aşezară la masă, James Starr 
în faţa lui Madge, pentru a-i face cinste, şi tatăl în faţa fiului. 
Madge pregătise un prânz bun, scoţian. Începură cu un 
hotchpotch, o supă excelentă în care înotau bucăţi de carne 
şi, cum spunea Simon, în arta de a pregăti această supă 
Madge nu avea pereche. Acelaşi lucru se putea spune 
despre cockyleeky, un fel de tocană de cocoş cu praz, care 
merita numai laude. Totul fu stropit cu o bere care venea 
din cele mai bune fabrici din Edinburgh. Dar felul principal 
era o budincă naţională numită haggis, preparată din carne 
şi faină de orz. Acest fel de mâncare excepţional, care 
inspirase poetului Burns una dintre cele mai bune ode ale 
sale, avu soarta rezervată tuturor lucrurilor frumoase din 
lume: trecu ca un vis. Madge primi sincere complimente de 
la musafirul său. Dejunul se termină cu un desert compus 
din brânză şi cakes, prăjituri din ovăz, fin preparate, la care 
serviră şi câteva păhărele de usquebaugh, un rachiu foarte 
bun din grâne care avea douăzeci şi cinci de ani, exact 
vârsta lui Harry. Dejunul dură mai bine de o oră. James 
Starr şi Simon Ford mâncau cu poftă, dar, în acelaşi timp, 
vorbeau mai ales de trecutul bătrânei mine Aberfoyle. 


Harry nu vorbea deloc. De două ori se ridică de la masă şi 
ieşi din casă. Era foarte îngrijorat din pricina accidentului 
cu bolovanul şi voia să observe împrejurimile cottage-ului. 
Nici scrisoarea anonimă nu-i dădea pace. În timpul uneia 
din absenţele sale, inginerul spuse părinţilor lui: 

— Aveţi un băiat de treabă, dragii mei! 

— Da, domnule James, e o fire bună şi devotată, răspunse 
maistrul. 

— Îi place aici cu voi, la cottage? 

— N-ar dori să ne părăsească. 

— Totuşi, nu vă gândiţi să-l însuraţi? 

— Să-l însurăm pe Harry! exclamă Ford. Cu cine? Cu o fată 
de acolo de sus, căreia i-ar place dansul şi petrecerile? Care 
ar prefera clanul ei minei noastre? Harry n-ar vrea aşa 
ceva! 

— Simon, interveni Madge, doar n-ai să pretinzi ca Harry 
al nostru să nu se însoare niciodată! 

— N-am să pretind nimic, răspunse bătrânul miner, dar 
mai avem timp. Cine ştie, poate îi vom găsi... 

Harry intră pe uşă, astfel că Simon Ford nu mai termină 
fraza. 

Când Madge se ridică de la masă, toţi o imitară şi se 
aşezară un moment în faţa casei. 

— Ei bine, Simon, spuse inginerul, te ascult! 

— Domnule James, spuse Ford, nu am nevoie de urechile ci 
de picioarele dumneavoastră. V-aţi odihnit bine? 

— M-am odihnit şi m-am refăcut, Simon. Sunt gata să te 
însoțesc oriunde doreşti. 

— Harry, spuse Simon, aprinde lămpile de siguranţă. 

— Luaţi lămpi de siguranţă? exclamă Starr foarte mirat, 
deoarece exploziile de grizu nu mai erau de temut într-o 
mină cu totul golită de cărbune. 

— Da, domnule Starr, din prudenţă. 

— Doar n-ai să-mi propui, bravul meu Simon, să îmbrac şi 
o haină de miner? 


— Nu încă, domnule Starr, nu încă, răspunse bătrânul 
maistru ai cărui ochi luceau într-un mod deosebit în orbitele 
lor adânci. 

Harry, care intrase în cottage, veni imediat cu trei lămpi 
de siguranţă. Dădu una inginerului, una tatălui său şi a 
treia o păstră pentru el, suspendată în mâna stângă, în timp 
ce cu dreapta ţinea un baston lung. 

— La drum! spuse Simon apucând un târnăcop zdravăn de 
lângă uşa casei. 

— La drum! răspunse inginerul. La revedere, Madge! 

— Dumnezeu să vă ajute, le ură scoţiana. 

— Să ne pregăteşti o cină bună, nevastă, auzi? strigă Ford. 
Ne va fi foame la întoarcere şi îi vom face cinste! 

VI CÂTEVA FENOMENE INEXPLICABILE. 

Sunt cunoscute credinţele superstiţioase din nordul şi 
sudul Scoției, în unele clanuri fermierii, adunaţi la clacă, 
povestesc cu plăcere basme luate din repertoriul mitologic 
hiperborean. Ştiinţa de carte, deşi larg răspândită în 
regiune, n-a reuşit să reducă la starea de ficţiune aceste 
legende care par inerente însuşi solului vechei Caledonii. 
Acolo e încă ţara spiritelor, a fantomelor, a spiriduşilor şi a 
zânelor. Acolo mai apare încă geniul rău care nu dispare 
decât dacă îi dai bani; aşa numitul Seer din Highlands, care 
datorită unui anumit har prezice moartea apropiată; May 
Moullach care apare în chip de fată tânără cu braţe păroase 
şi previne familiile de nenorocirile ce le ameninţă; zâna 
Branshie care anunţă evenimentele funeste; brawnies 
cărora li se încredinţează paza bunurilor domestice; Urisk 
care frecventează mai ales trecătorile sălbatice ale lacului 
Katrine şi multe altele. 

Se înţelege de la sine că populaţia minelor scoțiene a 
furnizat şi ea repertoriului mitologic legendele şi fabulele 
sale... Dacă munţii la suprafaţa pământului sunt populaţi de 
fiinţe himerice - bune sau rele - cu atât mai mult 
întunecoasele mine de huilă trebuiau să fie bântuite de 
acestea până în locurile lor cele mai adânci. Cine provoacă 


cutremurele zăcămintelor în timpul nopţilor cu furtună? 
Cine te pune pe urma unui strat încă neexploatat? Cine 
provoacă explozii dezastruoase, aprinzând gazul grizu, 
dacă nu un geniu al minei? Aceste păreri erau răspândite 
printre scoţienii superstiţioşi. Într-adevăr, majoritatea 
minerilor credeau în fantastic, deşi era vorba de fenomene 
pur fizice, şi în zadar căutai să-i convingi explicându-le 
fenomenul şi arătându-le eroarea lor. Unde s-ar fi putut 
dezvolta mai liber credinţele naive decât în fundul acestor 
abisuri? 

Minele Aberfoyle, tocmai pentru că se aflau într-o ţară a 
legendelor, se pretau şi mai bine tuturor incidentelor 
supranaturalului. Aşadar, şi aici legendele abundau. 
Trebuie să spunem, dealtfel, că existenţa unor fenomene 
neexplicate încă alimentau credulitatea publică. 

În primele rânduri ale superstiţioşilor minei Dochart era 
Jack Ryan, prietenul lui Harry. El era cel mai mare partizan 
al supranaturalului. Toate povestirile fantastice le 
transforma în cântece care îi aduceau succese la clăcile de 
iarnă. Dar nu numai Jack Ryan, ci toţi prietenii lui afirmau 
sus şi tare că în minele de la Aberfoyle umblau fantome, că 
fiinţe imateriale apăreau adesea acolo, aşa cum se întâmplă 
şi la suprafaţă. Dacă stăteai să-i asculţi, ai fi spus că tocmai 
inexistenţa acestora ar fi fost ceva extraordinar. Ce mediu 
mai prielnic puteai găsi pentru desfăşurarea geniilor, a 
spiriduşilor şi a altor actori ai dramelor fantastice decât o 
mină atât de adâncă şi întunecoasă? Decorul exista, de ce n- 
ar veni să-şi joace rolul personajele supranaturale? Astfel 
gândeau Jack Ryan şi prietenii săi din mina de la Aberfoyle. 

Aşa cum s-a mai spus, diferitele zone ale minei comunicau 
între ele prin galerii lungi subterane, amenajate între 
strate. Comitatul Stirling era aşezat pe un masiv enorm 
brăzdat de tunele, de excavații, de puțuri, un labirint 
subteran care avea aspectul unui uriaş furnicar. 

Minerii diverselor mine se întâlneau adesea, fie când se 
duceau, fie când se întorceau de la lucru. Ei aveau prilejul 


să stea de vorbă şi să vehiculeze de la mină la mină 
poveştile care îşi aveau originea în subteran. Cele povestite 
se transmiteau cu o repeziciune uluitoare, trecând din gură 
în gură, şi, bineînţeles, cu amplificările respective. 

Totuşi, doi bărbaţi cu mai multă cultură şi cu o fire mai 
pozitivistă decât ceilalţi nu s-au lăsat antrenați. Ei 
respingeau categoric amestecul în viaţa minei a spiritelor, a 
fantomelor, a duhurilor sau a zânelor. Aceşti bărbaţi erau 
Simon Ford şi fiul său Harry. Dealtfel, au şi dovedit acest 
lucru continuând să locuiască în cripta întunecoasă şi după 
încetarea lucrărilor la mina Dochart. Poate că buna Madge 
avea o oarecare înclinare spre superstiții, ca şi celelalte 
femei din Scoţia, dar aceste poveşti fantastice şi le povestea 
doar sieşi, în mod conştiincios, pentru a nu renunţa la 
vechile tradiţii. Simon Ford şi Harry, chiar dacă ar fi 
împărtăşit credinţa celorlalţi mineri, n-ar fi lăsat mina nici 
în stăpânirea zânelor, nici a geniilor. Speranţa de a 
descoperi un nou strat i-ar fi făcut să înfrunte toată cohorta 
fantastică de spiriduşi. Ei nu erau superstiţioşi, ci credeau 
una şi bună: nu puteau admite că zăcământul carbonifer 
din Aberfoyle a fost complet secătuit. Se poate spune cu 
drept cuvânt că Simon Ford şi fiul său aveau în această 
privinţă «credinţa cărbunarului», o credinţă de neclintit. 

lată de ce, de zece ani, zi de zi, fără întrerupere, fermi în 
convingerile lor, tatăl şi fiul luau târnăcopul, bastonul şi 
lampa. Ei mergeau astfel amândoi cercetând roca, lovind în 
ea şi ascultând dacă nu cumva sună favorabil. 

Atâta timp cât sondajele nu ajunseseră până la granitul 
stratului primar, Simon Ford şi Harry erau de acord că 
cercetarea, inutilă astăzi, ar putea fi utilă mâine şi că ea 
trebuie reluată. Întreaga lor viaţă şi-o treceau încercând să 
redea minei Aberfoyle vechea ei prosperitate. Dacă tatăl ar 
fi dispărut înaintea succesului, fiul ar fi continuat de unul 
singur. 

În acelaşi timp, aceşti doi paznici pasionaţi ai minei o 
vizitau şi pentru a verifica gradul ei de conservare. 


Controlau soliditatea rambleului şi a armăturilor. Cercetau 
dacă e vreun pericol de prăbuşire şi dacă nu era necesar să 
se blocheze de urgenţă unele părţi ale minei. Examinau de 
asemenea urmele de infiltrare a apelor de la suprafaţa. Ei 
canalizau şi îndreptau apele spre anumite jompuri, pentru 
scurgere. De bună voie s-au constituit în protectori şi 
conservatori ai acestui domeniu neproductiv, care furnizase 
atâtea bogății, astăzi consumate. Într-una din aceste 
excursii, Harry Ford a fost surprins de unele fenomene 
observate, pe care nu le putea explica. Astfel, de mai multe 
ori, pe când străbătea o galerie îngustă, i se păru că aude 
zgomote ce semănau cu lovituri puternice de târnăcop în 
peretele rambleiat. Harry, pe care nici naturalul, nici 
supranaturalul nu-l înfricoşau, grăbi pasul pentru a 
surprinde cauza acestor misterioase lovituri. Galeria era 
pustie. Lumina lămpii proiectată pe pereţi nu scotea la 
iveală nici o urmă recentă de târnăcop sau de cleşte. Harry 
se întreba dacă nu e cumva jocul unei iluzii acustice sau al 
unui ecou bizar sau fantastic. Altă dată, proiectând subit o 
lumină puternică spre o adâncitură suspectă, i se păru că 
vede o umbră trecând. Se repezi... nimic, deşi nici o ieşire 
nu putea permite unei fiinţe omeneşti să scape urmăririi 
sale! De două ori în ultima lună, vizitând partea de apus a 
minei, Harry auzi în mod clar explozii îndepărtate, ca şi cum 
un miner ar fi făcut să explodeze un cartuş de dinamită. 
Ultima dată, după cercetări amănunțite, el constată că un 
stâlp fusese retezat cu explozibil. La lumina lămpii sale, 
Harry examină cu atenţie peretele atacat de explozibil şi 
observă că acesta nu era un simplu zid din pietre, ci un bloc 
de şist care pătrunsese la această adâncime, chiar în 
orizontul zăcământului carbonifer. Oare explozia avea ca 
scop descoperirea unui nou strat? se întreba Harry. Nu 
cumva se urmărea prăbuşirea acelei părţi a minei? Harry îşi 
puse aceste întrebări şi când îi povesti tatălui său cele 
descoperite, nici acesta nu găsi un răspuns satisfăcător. 


«E foarte curios, repeta adesea Harry, prezenţa în mină a 
unui necunoscut mi se pare imposibilă, şi totuşi nu se poate 
pune la îndoială. 

Să mai fie cineva afară de noi care vrea să descopere un 
nou strat de exploatat? Sau poate încearcă să nimicească 
ceea ce a mai rămas din mina de la Aberfoyle? Dar cu ce 
scop? Trebuie să aflu, chiar dacă ar fi să-mi pierd viaţa.» 

Cu vreo cincisprezece zile în urma celei în care Harry Ford 
îl călăuzea pe inginer prin labirintul minei Dochart, era pe 
punctul de a atinge scopul cercetărilor sale. El parcurgea 
extremitatea de sud-vest a minei, având în mână un felinar 
puternic. Deodată i se păru că la câteva sute de picioare 
înaintea lui se stinsese o lumină în fundul unei breşe 
înguste care tăia de-a curmezişul masivul. Se repezi către 
lumina suspectă... nimic. Cercetare inutilă. 

Cum Harry nu admitea explicaţii supranaturale pentru 
nişte lucruri concrete, el ajunse la concluzia că un 
necunoscut dădea târcoale minei. Totuşi, în pofida 
investigaţiilor sale, întrucât cercetarea celor mai mici 
adâncituri ale galeriilor nu-i aduse nici o dovadă, el nu se 
alese cu nimic, nu ajunse la o certitudine. Harry lăsă deci pe 
seama întâmplării descoperirea misterului. Din timp în 
timp, mai văzu licăriri ce zburau dintr-un punct în altul ca 
Focurile sf. Elm10, dar apariţia lor dura doar o clipă. Trebui 
să renunţe la descoperirea cauzei lor. 

Fără îndoială că Jack Ryan sau alţi superstiţioşi, zărind 
acele flăcări fantastice, ar fi pus totul pe seama 
supranaturalului, dar lui Harry nici prin gând nu-i trecea, 
dealtfel ca şi lui Simon Ford. Când discutau amândoi despre 
aceste fenomene datorate evident unei cauze pur fizice, 
bătrânul spunea: «Să aşteptăm, fiule. Într-o zi totul se va 
explica.» Totuşi trebuie să remarcăm că, până în ziua sosirii 
inginerului, nici Harry, nici tatăl său nu fuseseră ţinta unui 
act de violenţă. 

Dacă bolovanul ce căzuse la picioarele lui James Starr 
fusese aruncat de mâna unui răufăcător, acesta era primul 


act criminal de acest fel. Întrebat, James Starr fu de părere 
că piatra se desprinsese din bolta galeriei. Harry nu 
admitea o explicaţie atât de simplă. După el, piatra nu se 
desprinsese, ci fusese aruncată. După opinia lui traiectoria 
descrisă de piatră dovedea că ea fusese impulsionată de o 
forţă străină. Harry vedea deci o tentativă directă de atac 
împotriva sa, a tatălui său sau chiar a inginerului. După tot 
ce cunoaştem, poate că Harry avea motive întemeiate să 
gândească astfel. 

VII O EXPERIENŢĂ A LUI SIMON FORD. 

Vechiul orologiu de lemn din sală bătea ora douăsprezece 
când James Starr şi gazdele sale părăseau cottage-ul. 
Lumina ce pătrundea prin puţul de aerisire licărea slab, 
făcând deocamdată inutilă lampa lui Harry. După puţin timp 
însă, înaintând către extremitatea minei Dochart, unde 
Simon Ford îl conducea pe Starr, întunericul din ce în ce 
mai profund făcu necesară lumina lămpii. După ce 
parcurseră o distanţă de vreo două mile prin galeria 
principală, cei trei exploratori - vom vedea că era vorba de 
o adevărată explorare - ajunseră la deschizătura unei 
galerii înguste, asemănătoare unui pronaos a cărui cupolă 
se sprijinea pe o schelărie din lemn pe care crescuse un 
muşchi albicios. Galeria urma aproximativ cursul trasat de 
fluviul Forth la o mie cinci sute de picioare mai sus. Gândind 
că James Starr era mai puţin familiarizat ca altădată cu 
labirintul minei Dochart, Simon Ford îi amintea dispoziţia 
planului general al minei, comparându-l tot timpul cu 
traseul geografic de pe sol. James Starr şi Simon Ford 
mergeau discutând. Harry păşea înaintea lor luminându-le 
calea. Din când în când, el proiecta brusc lumina lămpii 
spre întortocherile întunecoase, căutând să surprindă vreo 
umbră suspectă. 

— Mai mergem mult, Simon? întrebă inginerul. 

— Încă o jumătate de milă, domnule James. Ei, altădată am 
fi făcut acest drum în vagonete tractate mecanic! Dar ce 
departe sunt aceste vremuri! 


— Ne îndreptăm deci către extremitatea ultimului strat? 

— Da. Văd că mai cunoaşteţi încă bine mina! 

— Simon, spuse inginerul, dacă nu mă înşel, cred că ar fi 
cam greu să mergem mai departe. 

— Într-adevăr, domnule James. De acolo au smuls 
târnăcoapele noastre ultima bucată de huilă. Parcă văd şi 
acuma! Eu am dat ultima lovitură, care a răsunat în pieptul 
meu mai puternic decât în rocă. Peste tot în jurul nostru era 
numai şist şi gresie, iar când vagonetul a pornit către puţul 
de extracţie, l-am urmat cu inima grea, aşa cum mergi după 
dricul unui sărac. Mi se părea că însuşi sufletul minei se 
duce odată cu vagonetul. 

Tonul grav cu care bătrânul maistru pronunţă acele 
cuvinte îl impresionă pe inginer care împărtăşea 
sentimentele lui Simon, asemănătoare cu ale unui marinar 
care e silit să-şi părăsească nava avariată, sau cu ale unui 
fermier scoţian care vede prâăbuşindu-i-se casa 
strămoşească! James Starr apucă mâna lui Simon Ford. La 
rândul său, acesta, strângându-i-o cu putere, spuse: 

— În acea zi ne-am înşelat cu toţii. Nu! Bătrâna noastră 
mină nu era moartă! Minerii nu părăseau un cadavru şi 
îndrăznesc să afirm, domnule James, că inima ei mai bate 
încă. 

— Spune-mi odată, Simon! strigă inginerul care nu mai 
era stăpân pe sine. Ai descoperit un nou strat? Ştiam eu! 
Scrisoarea dumitale nu putea să însemne altceva! Voiai să- 
mi faci o comunicare, şi unde? La mina Dochart! Ce altă 
descoperire mă putea interesa în afara unui nou zăcământ 
de huilă? 

— Domnule James, răspunse Simon Ford, numai pe 
dumneavoastră am vrut să vă previn. 

— Bine ai făcut, Simon! Dar spune-mi cum, prin ce 
mijloace te-ai asigurat că există? 

— Ascultaţi-mă, domnule James, răspunse Simon Ford, n- 
am găsit un zăcământ... 

— Dar ce atunci? 


— Avem numai dovada materială că acest zăcământ există. 

— Ce dovadă...? 

— Puteţi admite degajarea din adâncul pământului a 
gazului grizu dacă nu există acolo huilă care să-l producă?! 

— Nu, fireşte! răspunse inginerul. Când nu-i cărbune, nu e 
nici grizu. Nu există efect fără cauză...! 

— Aşa cum nu există fum fără foc! 

— Şi aţi constatat din nou prezenţa hidrogenului 
protocarbonat? 

— Un miner, bătrân nu se înşeală, răspunse Simon Ford. L- 
am recunoscut eu acolo pe vechiul nostru duşman - grizu! 

— Dar dacă e cumva alt gaz? spuse James Starr. Gazul 
grizu este aproape inodor şi incolor. El nu-şi trădează 
prezenţa decât prin explozii... 

— Domnule James, permiteţi-mi să vă povestesc ce am 
făcut... şi cum am procedat... aşa cum mă pricep, şisă mă 
iertaţi dacă mă voi pierde în amănunte. 

James Starr îl cunoştea pe maistru şi ştia că cel mai bun 
lucru era să-l lase să povestească. 

— Domnule James, de zece ani n-a trecut nici o zi fără ca 
Harry şi cu mine să nu ne fi gândit să redăm minei vechea 
ei prosperitate. Nu, nici o singură zi. Dacă mai exista vreun 
zăcământ, eram hotărâți să-l descoperim. Cu ce mijloace? 
Sondaje? Nu aveam posibilitatea să le facem. Dar aveam 
instinctul de miner, şi de multe ori ajungi mai direct la ţintă 
prin instinct decât prin rațiune. Cel puţin aceasta e părerea 
mea. 

— Nu te contrazic, spuse inginerul. 

— Să vedeţi ce a observat Harry de câteva ori în timpul 
excursiilor sale în partea de apus a minei. Nişte mici flăcări 
care apăreau străbătând şistul sau rambleul galeriilor din 
margine şi care se stingeau tot atât de brusc cum apăreau. 
Din ce cauză apăreau aceste focuri? Nu puteam şi nici 
acum nu pot spune încă. Dar, după părerea mea, aceste 
flăcări nu se datorează decât prezenţei gazului grizu şi, 


după cum ştim, grizul înseamnă prezenţa unui strat de 
huilă. 

— Aceste flăcări nu produceau explozii? întrebă cu 
vioiciune inginerul. 

— Da, explozii de proporţii foarte reduse şi parţiale, 
răspunse Simon Ford, asemenea acelora pe care le 
provocam eu însumi când voiam să mă conving de prezenţa 
gazului. Vă amintiţi cum se evitau altădată exploziile în 
mine, înainte ca geniul nostru bun, Humphry Davy, să fi 
inventat lampa de siguranţă? 

— Da, răspunse James Starr. Vorbeşti despre «penitent>»? 
Eu nu l-am văzut niciodată în exerciţiul funcţiunii. 

— Da, într-adevăr, domnule James, sunteţi prea tânăr cu 
toţi cei cincizeci şi cinci de ani ai dumneavoastră şi n-aţi 
avut prilejul să-l vedeţi. Eu,însă, care am zece ani mai mult, 
l-am văzut acţionând pe ultimul «penitent» al minei noastre. 
Era numit astfel pentru că purta o rasă de călugăr. 
Adevăratul său nume era fireman, adică omul cu focul. În 
acea perioadă nu exista altă posibilitate de a distruge gazul 
dăunător decât descompunându-l prin mici explozii, înainte 
de a se acumula, uşor fiind, în cantităţi mari, la înălţimea 
galeriilor. Aşadar, «penitentul», cu o mască pe faţă şi cu 
capul învelit în gluga sa groasă, cu corpul înfăşurat în 
mantaua de postav, înainta târându-se şi respirând la 
nivelul solului unde aerul era pur. Cu mâna dreaptă ridica 
deasupra capului o torţă aprinsă pe care o plimba din loc în 
loc. Când flacăra întâlnea gazul, care cu aerul formează un 
amestec exploziv, se produceau explozii de proporţii reduse 
care nu erau periculoase. Repetând operaţiunea, gazul era 
descompus şi astfel se evitau catastrofele. Uneori se 
întâmpla ca «penitentul» să cadă victimă unei explozii 
puternice şi să moară la datorie. Atunci... un altul îi lua 
locul. Aşa a fost până când lampa lui Davy a fost introdusă 
la toate minele. Cunoscând procedeul, l-am folosit şi astfel 
am recunoscut prezenţa gazului grizu, deci şi prezenţa unui 
nou strat de cărbune în mina Dochart! 


Tot ce povestise maistrul despre «penitent» era foarte 
adevărat. În felul acesta se proceda pe vremuri în mine 
pentru a se purifica aerul din galerii. Gazul grizu, căruia i 
se mai spune şi hidrogen protocarbonat sau gazul 
mlaştinelor, incolor, aproape inodor şi care dă o lumină 
foarte slabă, este cu totul impropriu respirației. Minerul n- 
ar putea trăi într-un mediu impregnat cu acest gaz 
dăunător, aşa cum n-ar putea trăi într-un gazometru cu gaz 
de iluminat. Dealtfel, ca şi acesta care este hidrogen 
bicarbonat, grizul formează un amestec exploziv în contact 
cu o proporţie de 8% şi chiar de 5% aer. Dacă dintr-o cauză 
oarecare acest gaz se aprinde, se produc explozii 
catastrofale. În lampa lui Davy flacăra fiind izolată într-un 
tub din pânză metalică, nu permite aprinderea gazului ce s- 
ar afla în aer şi evită exploziile. Această lampă a fost 
încontinuu perfecționată. Dacă se sparge, se stinge 
automat. Dacă, în pofida interzicerii formale, minerul o 
deschide, ea se stinge de asemenea automat. De ce totuşi 
se produc explozii? Uneori din cauza imprudenţei 
inevitabile a unui muncitor care vrea să-şi aprindă ţigara, 
sau prin producerea unei scântei în timpul mânuirii 
uneltelor pentru extragerea cărbunelui. 

Nu toate minele de cărbuni sunt infestate de gazul grizu. 
În acele mine unde nu există gaze inflamabile, se permite 
utilizarea lămpii obişnuite. Când avem de-a face cu un 
zăcământ de huilă grasă - acesta este cazul minei Thiers 
din exploatarea Anzin - acesta conţine o anumită cantitate 
de substanţă volatilă şi grizul se poate degaja din 
abundență. Aici numai lampa de siguranţă poate evita 
exploziile care sunt cu atât mai periculoase, cu cât minerii 
care n-au fost atinşi de explozia de grizu riscă să moară 
asfixiaţi în galeriile unde pătrunde gazul nociv ce se 
formează în procesul arderii, cu alte cuvinte acidul 
carbonic. 

Mergând mai departe, Simon Ford îi povestea inginerului 
cum a procedat pentru a-şi atinge scopul, cum s-a asigurat 


că degajarea gazului grizu se făcea la adâncimea galeriei 
extreme a minei, în partea de apus. Îi explică cum, nivelând 
unele straturi de şist, a provocat mici explozii parţiale, sau 
mai curând unele aprinderii, fapt care nu lasă îndoială 
asupra naturii gazului ce se emană continuu, dar în doze 
MICI. 

O oră după ce părăsiră cottage-ul, James Starr şi 
însoțitorii săi parcurseseră o distanţă de patru mile. 
Inginerul, antrenat de dorinţa şi de speranţa de a descoperi 
ceva, nici nu observă lungimea drumului. El reflecta la tot 
ce spunea maistrul. Cântărea în mintea sa argumentele 
aduse de acesta în sprijinul tezei sale. Era şi el de părere că 
emanarea permanentă de grizu indica în mod sigur 
existenţa unui zăcământ carbonifer. Dacă ar fi fost doar o 
pungă cu gaz acumulat între straturile de şist - cum se 
întâmplă uneori - ea s-ar fi golit repede şi fenomenul ar fi 
încetat să se producă. Dar nici vorbă de aşa ceva. După cele 
spuse de Simon Ford, gazul se degaja incontinuu şi se putea 
deci ajunge la concluzia existenţei unui strat important. În 
consecinţă, era posibil ca bogăţiile minei Dochart să nu fi 
fost în întregime epuizate. Totuşi, să fie vorba de un strat cu 
randament mediocru, sau de un zăcământ care să ocupe un 
orizont carbonifer important? Aceasta era întrebarea! 

Harry, care mergea înaintea celor doi, se opri. 

— Am ajuns! strigă bătrânul miner. În sfârşit, slavă 
domnului! Sunteţi aici, domnule James, şi vom afla... Vocea 
fermă a bătrânului maistru tremura uşor. 

— Bravul meu Simon, îi spuse inginerul, linişteşte-te! Sunt 
la fel de emoţionat ca şi dumneata, dar să nu pierdem 
vremea! 

În acel loc, galeria extremă a minei se lărgea şi forma un 
fel de grotă întunecoasă. Nici un puț nu fusese săpat în 
acea porţiune a masivului, iar galeria deschisă adânc în 
interiorul solului nu comunica direct cu suprafaţa 
comitatului Stirling. 


James Starr, foarte interesat, examina cu gravitate locul 
unde se afla. 

Pe peretele din marginea acelei breşe se mai vedeau 
urmele loviturilor de târnăcop şi chiar găuri de cartuşe de 
mine care provocaseră explozia stâncii spre finele 
exploatării. Terenul de şist fiind foarte rezistent, nu a fost 
necesar să se pună armături în această fundătură unde se 
sistaseră lucrările. Aici se epuizase stratul carbonifer, între 
şisturile şi gresia terenului terțiar. Aici, chiar în acest loc, 
fusese scoasă ultima bucată de huilă din mina Dochart. 

— Domnule James, spuse Ford ridicând târnăcopul, aici 
vom ataca falia11, pentru că în spatele acestui perete, la o 
adâncime mai mică sau mai mare, se află cu siguranţă 
stratul despre care v-am vorbit. 

— Aici, la suprafaţa acestor stânci, aţi constatat prezenţa 
gazului grizu? întrebă James Starr. 

— Chiar aici, domnule James, răspunse Simon Ford, şi l-am 
putut aprinde doar atingând cu lampa straturile. Harry a 
procedat la fel. 

— La ce înălţime? întrebă James Starr. 

— Cam la zece picioare deasupra solului, răspunse Harry. 

James Starr se aşezase pe o piatră. S-ar putea spune că, 
după ce adulmecase aerul excavaţiei, el îi privea pe cei doi 
mineri ca şi cum ar fi început să se îndoiască de afirmaţiile 
lor, totuşi atât de convingătoare. Care era cauza acestei 
îndoieli? 

James Starr ştia că gazul grizu nu e complet inodor. El era 
foarte mirat că, deşi avea simţul mirosului foarte dezvoltat, 
nu percepea prezenţa gazului exploziv. În orice caz, gândea 
el, chiar dacă gazul era prezent în aerul ambiant, el se afla 
într-o proporţie foarte mică. Deci nu era pericol de explozie, 
astfel că fu de acord să se deschidă lampa de siguranţă şi să 
se reia experienţa pe care bătrânul miner o făcuse. Ceea ce 
îl îngrijora pe James Starr nu era prezenţa unei cantităţi 
mari de gaz în aer ci, dimpotrivă, a unei cantităţi 
neînsemnate sau poate lipsa lui completă. 


«Să se fi înşelat ei? gândea Starr. Nu! Oamenii aceştia ştiu 
ce spun. Şi totuşi...» 

Aştepta deci oarecum neliniştit ca fenomenul anunţat de 
Simon Ford să aibă loc şi în prezenţa sa. 

În acel moment observă şi Harry, ca şi James Starr, lipsa 
mirosului caracteristic al gazului şi spuse cu o voce 
schimbată: 

— Tată, se pare că scurgerea de gaz prin straturile de şist 
a încetat! 

— Cum? A încetat? strigă bătrânul miner şi, strângând 
puternic buzele, aspiră de câteva ori cu nasul. Apoi, cu o 
mişcare bruscă, spuse: Dă-mi lampa ta, Harry! 

Cu o mână care tremura nervos, Simon Ford desfăcu 
învelişul de pânză metalică din jurul fitilului, iar flacăra 
ardea acum în aer liber. Aşa cum se aşteptau, nu numai că 
nu se produse nici o explozie, dar - ceea ce era mai grav - 
nici acel slab sfârâit care indica prezenţa unor doze slabe 
de gaz nu mai era perceptibil. Simon Ford luă bastonul lui 
Harry şi legă de el lampa ridicând-o până la straturile 
superioare, gândind că, în cantităţi oricât de slabe, gazul 
uşor se va fi acumulat acolo. Flacăra lămpii nu detectă nici 
urmă de grizu. 

— Încearcă la zid! spuse inginerul. 

— Da, răspunse Simon Ford ducând lampa în acea parte a 
zidului prin care şi el şi Harry constataseră chiar în ajun 
emanaţii de gaz. 

Braţul lui Ford tremura de enervare în timp ce plimba 
lampa pe crăpăturile stratului de şist. 

— Treci în locul meu, Harry! spuse el. 

Harry plimbă succesiv lampa pe diverse puncte ale zidului, 
ale cărui straturi păreau că se dedublează, dar dădu necăjit 
din cap pentru că sfârâitul uşor, specific emanaţiei de grizu, 
nu-i parvenea la ureche. Aprinderea nu se făcea, era deci 
evident că nici o moleculă de gaz nu trecea prin zid. 

— Nimic! strigă Simon Ford care strânse pumnii mai mult 
de ciudă decât din dezamăgire. 


Deodată, Harry scoase un strigăt. 

— Ce ai? îl întrebă mirat James Starr. 

— Au fost astupate crăpăturile şistului! 

— Ce spui? exclamă bătrânul miner. 

— Priveşte şi tu, tată! 

Harry nu se înşelase. La lumina lămpii obturarea fisurilor 
apărea foarte clar. O lipitură recentă făcută cu var lăsa să 
se vadă o dâră lungă albicioasă, camuflată cu un strat de 
pulbere de cărbune. 

— El trebuie să fie! strigă Harry. Nu poate fi decât el! 

— El?... repetă James Starr. 

— Da, răspunse tânărul, acea fiinţă misterioasă care dă 
târcoale domeniului nostru, acela pe care l-am pândit de o 
sută de ori fără să-l pot prinde, autorul sigur al acelei 
scrisori care voia să vă împiedice să veniţi la întâlnirea 
fixată de tata şi, în sfârşit, domnule Starr, acela care a 
aruncat bolovanul în galeria puţului Yarow! Da! Nu-ncape 
îndoială! În toate acestea e mâna unui om! 

Convingerea cu care vorbea Harry cuprinse spiritul lui 
James Starr. Bătrânul Ford nu avea nevoie să fie convins. 
Dealtfel, se găseau în prezenţa unui fapt de netăgăduit, 
astuparea fisurilor prin care chiar în ajun gazul emana 
liber. 

— Ia târnăcopul, Harry, spuse Ford. Urcă-te pe umerii mei, 
fiule. Sunt încă destul de puternic ca să te ţin. 

Harry înţelesese. Simon se sprijini de perete, iar Harry se 
urcă pe umerii săi, astfel că târnăcopul putea atinge urmele 
destul de vizibile ale lipiturii. Apoi, cu lovituri repetate 
atacă partea de şist astupată. De îndată se produse o 
pârâitură asemănătoare cu aceea a şampaniei când iese din 
sticlă, zgomot cunoscut în minele engleze sub denumirea 
onomatopeică de «puff». Harry apropie lampa de 
crăpătură... Se auzi o uşoară detunătură urmată de o mică 
flacără roşie cu contur albastru, care alerga încoace şi 
încolo pe peretele de şist ca o flăcăruie a sfântului Elm. 


Harry sări imediat pe pământ. Bătrânul Simon nu-şi mai 
putea stăpâni bucuria. El apucă mâinile inginerului 
strigând: 

— Ura! Ura! Ura! Domnule James, grizul arde, deci stratul 
se află acolo! 

VIII O EXPLOZIE DE DINAMITĂ. 

Experienţa anunţată de bătrânul maistru reuşise. După 
cum se ştie, hidrogenul protocarbonat nu se dezvoltă decât 
în zăcămintele de huilă. Deci. incontestabil, nu se mai 
punea la îndoială existenta unui strat al preţiosului mineral. 
Proporţiile şi calitatea combustibilului vor fi stabilite mai 
târziu. Acestea erau concluziile trase de James Starr după 
ce observase fenomenul şi ele erau identice cu cele ale lui 
Simon Ford. 

«Da, îşi spuse James Starr, în spatele acestei stânci se află 
un zăcământ carbonifer pe care sondajele noastre nu l-au 
atins. Din păcate, tot utilajul minei, părăsit de zece ani, 
trebuie refăcut. Dar asta nu are nici o importanţă! Am 
regăsit stratul pe care îl credeam epuizat şi de data aceasta 
îl vom exploata până la capăt!» 

— Ei bine, domnule James, întrebă Simon Ford, ce gândiţi 
de descoperirea noastră? Am greşit că v-am deranjat? 
Regretaţi cumva această vizită la mina Dochart? 

— Nu, nu, bătrânul meu tovarăş de muncă, răspunse 
James Starr. N-am pierdut timpul, dar l-am pierde acum 
dacă nu ne-am întoarce imediat la cottage. Mâine vom 
reveni aici. Vom provoca o explozie cu dinamită în acest 
perete, vom scoate la iveală noul strat şi, dacă zăcământul 
ni se va părea important, voi reconstitui societatea noii 
Aberfoyle spre marea satisfacţie a foştilor acţionari! În cel 
mult trei luni vom extrage primele vagonete de huilă din 
noul zăcământ! 

Bine ziceţi, domnule James! strigă Ford. Bătrâna noastră 
mină va întineri ca şi o văduvă după ce se recăsătoreşte! Va 
reîncepe animația de pe timpuri cu loviturile de târnăcop, 
de lopată, cu exploziile abatajelor, zgomotul vagonetelor, 


nechezatul cailor, scârţăitul şinelor, zgomotul maşinilor! Voi 
mai vedea şi eu toate acestea! Nădăjduiesc, domnule James, 
că nu mă veţi considera prea bătrân pentru a-mi relua 
funcţia de maistru! 

— Nu, bravul meu Simon, fireşte că nu, ai rămas mai tânăr 
decât mine, bătrânul meu prieten! 

— Ei, sfântul Mungo să ne apere! Dumneavoastră veţi fi 
din nou viewer-ul nostru. Fie ca noua exploatare să dureze 
încă ani îndelungaţi şi să dea Domnul să am mângâierea de 
a muri fără să-i văd sfârşitul! 

Bucuria bătrânului miner nu mai avea margini. James 
Starr o împărtăşea în întregime, dar îl lăsă pe Ford să se 
entuziasmeze pentru amândoi. Harry era tot timpul dus pe 
gânduri. În amintirea sa stăruia succesiunea fenomenelor 
stranii, inexplicabile, în care s-a desfăşurat descoperirea 
noului zăcământ. El era îngrijorat pentru viitor. 

După o oră toţi trei se întoarseră la cottage. 

Inginerul cină cu mare poftă, aprobând planurile expuse 
de bătrânul maistru. Dacă n-ar fi fost animat de dorinţa de 
a vedea venind mai repede dimineaţa, ar fi dormit ca 
niciodată în liniştea perfectă a cottage-ului. 

A doua zi, după un dejun substanţial, toţi patru - căci de 
data aceasta li se alătură şi Madge - reluară drumul 
parcurs în ajun. Mergeau ca nişte adevăraţi mineri. Duceau 
cu ei diferite unelte şi cartuşe cu dinamită pentru a arunca 
în aer peretele din margine. Harry luă, în afara unui felinar 
mare, şi o lampă mare de siguranţă care putea arde 
douăsprezece ore în şir. Era mai mult decât trebuia pentru 
drum, dus şi întors, precum şi pentru opririle necesare 
explorării - dacă o explorare devenea posibilă. 

— La treabă! strigă Simon Ford, când ajunseră la 
extremitatea galeriei. El apucă o rangă mare şi-o ridică cu 
putere deasupra capului, gata să lovească. 

— Un moment, spuse James Starr oprindu-l, să vedem 
dacă nu s-a produs vreo schimbare şi dacă gazul mai trece 
prin straturi. 


— Aveţi dreptate, domnule Starr, spuse Harry. Ce a fost 
astupat ieri s-ar putea să fie şi astăzi! 

Madge se aşezase pe o piatră şi privea cu atenţie 
excavaţia şi zidul ce trebuia găurit. 

Constatară că nu s-a produs nici o schimbare. Crăpăturile 
straturilor nu suferiseră nici o alterare. Existau emanaţii de 
hidrogen protocarbonat, dar slabe. Aceasta, fără îndoială, 
se datora faptului că, din ajun, gazul putea trece liber 
pentru a se împrăştia. Totuşi, această emanaţie era atât de 
puţin importantă încât nu putea forma cu aerul din interior 
un amestec exploziv. 

James Starr şi tovarăşii săi puteau proceda fără nici un 
pericol. Dealtfel, acest aer se purifica încetul cu încetul 
urcând spre straturile înalte ale minei Dochart, iar grizul 
pierdut în această atmosferă nu putea produce nici o 
explozie. 

— Ei, acum la treabă! spuse din nou Simon Ford. 

Curând stânca se sfărâmă sub loviturile puternice de 
rangă date de el. Falia era alcătuită, în principal, din pietriş 
interpus între straturile de gresie şi şist, aşa cum se 
întâlneşte la apariţia stratelor carbonifere. 

James Starr examina cu grijă bucăţile ce cădeau, 
nădăjduind să găsească urme de cărbune. 

Lucrară cam o oră şi făcură o scobitură adâncă în peretele 
terminal. James Starr indica locurile unde trebuiau făcute 
găurile pentru introducerea explozibilului. Această muncă o 
efectuă repede Harry, cu un sfredel şi cu barosul. 
Introduseră în găuri cartuşele cu dinamită. Fixară un fitil 
lung, gudronat, anexat la o capsă cu conţinut fulminant, îl 
aprinseră la nivelul solului şi se îndepărtară. 

— Ah, domnule James, spuse Simon Ford cuprins de o 
mare emoție pe care nu încerca s-o ascundă, niciodată, da, 
niciodată bătrâna mea inimă n-a bătut mai tare! Aş dori să 
atac mai repede stratul! 

— Răbdare, Simon! răspunse inginerul. Doar n-ai vrea să 
găseşti în spatele acestui perete o galerie gata construită? 


— Domnule James, scuzaţi-mă, dar am toate pretenţiile 
posibile. Dacă am avut norocul să descoperim zăcământul, 
de ce n-am avea noroc până la capăt? 

Explozia se produse. Un bubuit înfundat se propagă prin 
reţeaua de galerii subterane. 

James Starr, Madge, Simon Ford, Harry se apropiară de 
peretele cavernei. 

— Domnule James, domnule James, strigă bătrânul 
maistru, priviţi, uşa a fost deschisă! 

Comparaţia lui Simon Ford era justificată de apariţia unei 
excavații a cărei adâncime nu putea fi apreciată. Harry era 
gata să se avânte prin deschizătură. Inginerul, foarte 
surprins de a găsi acolo o cavitate, îl reţinu. 

— Aşteaptă să se purifice aerul din interior. 

— Da, păzeşte-te de mofete12! strigă Simon Ford. 

Aşteptară încordaţi un sfert de oră. 

Introduseră un felinar legat de un baston. Flacăra acestuia 
ardea nealterată. 

— Acum te poţi duce, Harry. Venim şi noi în urma ta, spuse 
James Starr. 

Prin deschizătura făcută de dinamită, un om putea trece 
cu uşurinţă. Harry, cu felinarul în mână, intră fără să ezite 
şi dispăru în întuneric. James Starr, Simon Ford şi Madge 
aşteptau nemişcaţi. Trecu un minut care li se păru nesfârşit. 
Harry nu dădea nici un semn de viaţă. Apropiindu-se de 
orificiu, James Starr nu zări licărirea lămpii care ar fi 
trebuit să lumineze cavitatea. Să-i fi fugit pământul de sub 
picioare? Să fi căzut cumva Harry în vreo groapă şi glasul 
lui să nu mai poată ajunge până la ei? Bătrânul maistru nu 
mai voia să asculte de nimeni şi era gata să intre la rândul 
său când apăru o lumină vagă care devenea din ce în ce mai 
clară, apoi se auzi vocea lui Harry strigând: 

— Veniţi, domnule Starr! Vino, tată! Calea e liberă spre 
Noua Aberfoyle! 

IX NOUA ABERFOYLE. 


Dacă printr-o forţă supraomenească nişte ingineri ar fi 
putut ridica dintr-o dată şi pe o grosime de o mie de 
picioare toată porţiunea de înveliş terestru pe care se aflau 
lacuri, fluvii, golfuri şi teritoriile riverane ale comitatului 
Stirling, Dumbarton şi Renfrew, ar fi găsit sub acest enorm 
acoperiş o excavaţie imensă cum nu mai exista pe lume 
decât una cu care s-ar fi putut compara şi anume, celebra 
Grotă a Mamutului din Kentucky. 

Excavaţia se compunea din multe sute de alveole de cele 
mai diverse forme şi dimensiuni. Un fel de stup cu 
numeroase etaje de celule, dispuse neregulat, dar un stup 
construit la vaste proporţii, în care, în loc de albine, s-ar fi 
putut plasa cu uşurinţă ihtiozauri, megaterii pterodactili, 
din epoca geologică! Un labirint de galerii, unele mai înalte 
decât bolțile catedralelor, altele ca nişte pronaosuri înguste 
şi întortocheate. Unele urmau o linie orizontală, altele 
urcau sau coborau oblic în toate direcţiile, reunind 
cavitățile şi lăsând liberă comunicaţia între ele. 

Stâlpii care susțineau bolțile, a căror curbă admitea toate 
stilurile, zidurile groase aşezate trainic între galerii, înseşi 
bolțile erau, în această zonă de teren secundar, formate din 
gresie şi roci de şist. Dar între aceste straturi inutilizabile, 
se aflau, puternic presate, admirabile strate de cărbune. Ca 
şi cum sângele negru al acestei mine stranii ar fi circulat 
prin reţeaua lor încâlcită. 

Zăcământul se desfăşura pe o suprafaţă de patruzeci de 
mile de la nord la sud şi se înfunda sub Canalul Nordului. 

Importanţa bazinului putea fi evaluată numai după 
sondaje, dar ea depăşea, cu siguranţă, pe aceea a 
straturilor carbonifere din Cardiff, în "Ţara Galilor, şi a 
zăcămintelor din Newcastle în comitatul Northumberland. 

Trebuie să spunem că exploatarea acestei mine avea să fie 
mult uşurată deoarece, printr-o dispoziţie curioasă a 
terenurilor secundare, printr-o inexplicabilă retragere a 
substanţelor minerale în epoca geologică, pe când acest 


masiv se solidifica, natura însăşi a multiplicat galeriile şi 
tunelurile Noii Aberfoyle. 

Da, însăşi natura! 

La prima vedere s-ar fi putut crede că e vorba deo 
exploatare părăsită de secole. Nici vorbă! Cine părăseşte o 
asemenea bogăţie? 

Termitele umane n-au ros niciodată această porţiune a 
subsolului Scoției, deci totul era opera naturii. Nici un 
labirint din epoca egipteană, nici o catacombă din epoca 
romană nu se puteau compara ca mărime cu această grotă, 
ci numai Grotele Mamutului care, pe o lungime de mai bine 
de 20 de mile, numărau două sute douăzeci şi şase de alei, 
unsprezece lacuri, şapte râuri, opt cataracte, treizeci şi 
două de puțuri insondabile şi cincizeci şi şapte de domuri 
dintre care unele suspendate la peste patru sute cincizeci 
de picioare înălţime. La fel cu aceste grote, Noua Aberfoyle 
nu era opera oamenilor, ci opera naturii. 

Astfel se prezenta noul domeniu, de o bogăţie fără 
seamăn, a cărui descoperire aparţinea bătrânului maistru. 
Zece ani petrecuţi în vechea mină, o rară perseverenţă de a 
cerceta, o încredere absolută susţinută de un minunat 
instinct de miner, iată întrunite toate condiţiile pentru a 
reuşi, acolo unde mulţi alţii ar fi dat greş. De ce sondajele 
efectuate sub conducerea lui James Starr, în ultimii ani ai 
exploatării, s-au oprit tocmai la graniţa noii mine? Aceasta 
se datora întâmplării care şi ea ocupă un loc important în 
acest soi de cercetări. Oricum, exista acolo, în subsolul 
scoţian, un fel de comitat subteran, căruia nu-i lipsea 
pentru a fi locuibil decât razele soarelui sau, în lipsa lor, 
lumina unui astru special. 

Apa era localizată în unele depresiuni formând bălți mari 
şi chiar lacuri, mai mari decât lacul Katrine situat chiar 
deasupra, pe sol. Fără îndoială că aceste lacuri nu aveau 
mişcarea apelor de pe sol, curenţi sau valuri. Ele nu 
reflectau siluetele vechilor castele gotice. Pe malurile lor nu 
se aplecau mestecenii nici stejarii, iar în oglinda lor nu se 


întrezăreau umbrele munţilor înalţi. Aceste ape nu erau 
brăzdate de nave şi nici o lumină nu se oglindea în ele. 
Razele strălucitoare ale soarelui nu pătrundeau în ele, după 
cum nici luna nu răsărea niciodată la orizontul lor. 

Totuşi, aceste lacuri adânci, a căror oglindă nu era 
tulburată de brize, ar fi avut farmecul lor dacă ar fi fost 
luminate fie şi de un astru electric, iar reunite printr-o 
reţea de canale ar fi completat geografia acelui domeniu 
straniu. Deşi impropriu oricărei producţii vegetale, acest 
subsol ar fi putut servi ca lăcaş unei întregi populaţii. Cine 
ştie dacă în aceste locuri cu temperatura constantă, în 
adâncimea acestor mine, fie la Aberfoyle, la Newcastle, la 
Alloa sau la Cardiff, când zăcămintele lor vor fi epuizate, 
clasele sărace ale Regatului Unit nu-şi vor găsi într-o zi 
refugiul! 

X DUS ŞI ÎNTORS. 

La chemarea lui Harry, James Starr, Simon Ford şi Madge 
intrară la rândul lor prin orificiul îngust care lega acum 
mina Dochart de noua mină. Ei se găseau la capătul unei 
largi galerii care parcă ar fi fost găurită de mâna omului, 
deschisă cu târnăcopul şi lopata în vederea exploatării unui 
nou zăcământ. Exploratorii se întrebau, desigur, dacă 
printr-o întâmplare neobişnuită n-au fost cumva 
transportaţi într-o veche mină a cărei existenţă nu era 
cunoscută nici de cei mai bătrâni mineri ai comitatului. 

Nu! Straturile geologice au «cruțat» această galerie în 
perioada când terenurile secundare se îngrămădeau. Poate 
că pe acolo să fi trecut cândva vreun torent pe vremea când 
apele de pe sol se amestecau cu vegetalele împotmolite. 
Acum, însă, galeria era la fel de uscată ca şi cum ar fi fost 
săpată la o adâncime de câteva mii de picioare în etajul 
rocilor granitoide. În acelaşi timp, aerul circula cu uşurinţă, 
ceea ce arăta că unele «ventilatoare» naturale o puneau în 
comunicaţie cu atmosfera exterioară. Această observaţie 
făcută de inginer era justă şi se simţea că aerisirea se 
realiza cu uşurinţă în noua mină. Cât despre acel grizu care 


se scurgea altădată prin şistul peretelui, se părea că nu 
fusese concentrat decât într-o pungă, acum goală, şi era 
sigur că atmosfera galeriei nu păstrase nici cea mai mică 
urmă. Din prudenţă, însă, Harry nu luase cu sine decât 
lampa de siguranţă care asigura lumina timp de 
douăsprezece ore. Cu toţii erau cuprinşi de o mare bucurie. 
Era satisfacția deplină a dorințelor lor. În jurul lor totul era 
numai huilă. De emoție, nimeni nu vorbea. Chiar şi Simon 
Ford se stăpânea. Bucuria sa se manifestase nu prin fraze 
lungi, ci numai prin interjecţii. 

Poate că era imprudent din partea lor de a înainta atât de 
adânc în criptă. Dar nimeni nu se gândea să se întoarcă. 
Galeria era practicabilă şi fără prea multe întortocheri. Nici 
o crăpătură nu bara trecerea. Nici un reziduu nu împrăştia 
vreo duhoare dăunătoare. Nu exista nici un motiv să se 
oprească şi, timp de o oră, James Starr, Madge, Harry şi 
Simon Ford merseră astfel, fără a găsi vreun indiciu despre 
orientarea precisă a acelui tunel necunoscut. Fără îndoială 
că ei ar fi mers mai departe dacă n-ar fi ajuns chiar la 
extremitatea acelei căi largi pe care o urmau de la intrarea 
în mină. 

Galeria ducea la o cavernă enormă, a cărei înălţime şi 
adâncime nu puteau fi evaluate. Ce altitudine avea bolta 
acestei excavații şi la ce distanţă se găsea peretele opus? 
întunericul ce o umplea nu permitea o apreciere. La lumina 
lămpii, exploratorii putură constata că domul acoperea o 
întindere mare de apă liniştită - baltă sau lac - ale cărei 
maluri pitoreşti, cu stânci înalte, se pierdeau în întuneric. 

— Staţi pe loc! strigă Simon Ford, oprindu-se brusc. Încă 
un pas şi am fi nimerit poate într-un abis! 

— Să ne odihnim, prieteni, răspunse inginerul. Dealtfel, ar 
trebui să ne întoarcem la cottage. 

— Lampa noastră mai poate lumina încă zece ore, 
domnule Starr, spuse Harry. 

— Totuşi, să ne oprim, reluă Starr. Mărturisesc că 
picioarele mele simt nevoia! Madge, dumneata nu resimţi 


oboseala acestui drum lung? 

— Nu prea, domnule James, răspunse robusta scoțiană. 
Aveam obişnuinţa de a explora zile întregi vechea mină 
Aberfoyle. 

— Ei, adăugă Simon Ford, Madge ar face de zece ori acest 
drum dacă ar fi nevoie! Dar vă întreb din nou, domnule 
James, merita să vă fac această comunicare? Aveţi curajul 
să spuneţi că nu? Hai! Îndrăzniţi să spuneţi că nu! 

— Hei, vechiul meu prieten, de mult n-am avut o asemenea 
bucurie! răspunse inginerul. Puţinul ce am putut explora 
din această minunată mină pare să ne indice că întinderea 
ei este considerabilă, cel puţin în lungime. 

— Şi în lăţime, şi în adâncime, domnule James, răspunse 
Simon. 

— Vom vedea noi asta mai târziu. 

— Eu garantez că aşa e! Vă rog să vă bazaţi pe instinctul 
meu de miner bătrân. Niciodată nu m-am înşelat. 

— Sunt dispus să te cred, Simon, răspunse surâzând 
inginerul. Dealtfel, în măsura în care îmi pot da seama după 
această scurtă explorare, avem elementele unei exploatări 
care va dura secole! 

— Secole? exclamă Simon Ford. Cred şi eu, domnule 
James. Vor trece peste o mie de ani înainte de a se extrage 
ultima bucată de cărbune din noua noastră mină! 

— Să te audă Dumnezeu! răspunse James Starr. Cât 
despre calitatea huilei ce o scot la iveală aceşti pereţi... 

— E minunată, domnule James, e minunată! răspunse 
Simon Ford. Priviţi şi dumneavoastră... 

Spunând acestea, el desprinse cu o lovitură de tâmăcop un 
fragment de rocă neagră. 

— Priviţi! Priviţi! repetă el, apropiind fragmentul de 
lumina lămpii. Suprafeţele acestei bucăţi de cărbune sunt 
lucioase. Aceasta e huila grasă, bogată în substanţe 
bituminoase! Ea se va despărţi în sorturi aproape fără praf. 
Ah, domnule James, cu douăzeci de ani în urmă acest 
zăcământ ar fi constituit o mare concurenţă pentru 


Swansea şi pentru Cardiff! Ei bine, fochiştii se bat încă 
pentru această huilă, şi dacă extragerea ei din mină costă 
puţin, în schimb se va vinde scump afară! 

— Într-adevăr, spuse Madge examinând ca o cunoscătoare 
bucata de huilă. Acesta e cărbune de bună calitate. S-o 
luăm cu noi la cottage, Simon. Vreau ca această primă 
bucată de huilă să ardă sub ceainicul nostru! 

— Bine zici, nevastă, răspunse bătrânul maistru, şi vei 
vedea că nu m-am înşelat! 

— Domnule Starr, întrebă Harry, aveţi cumva vreo idee cu 
privire la orientarea posibilă a acestei lungi galerii pe care 
am străbătut-o de la intrarea noastră în noua mină? 

— Nu, băiatul meu, răspunse inginerul. Poate cu ajutorul 
unei busole aş fi putut stabili direcţia generală. Dar fără 
busolă sunt ca un marinar în largul mării, înconjurat de 
ceaţă, când absenţa soarelui nu permite precizarea poziţiei. 

— Fără îndoială, domnule James, interveni Simon Ford, 
dar vă rog nu comparaţi poziţia noastră cu aceea a unui 
marinar care totdeauna şi peste tot are abisul sub picioare. 
Noi ne aflăm pe pământ ferm aici şi n-avem teamă că ne 
scufundăm. 

— N-am de gând să te necăjesc, bătrâne Simon, răspunse 
James Starr, departe de mine gândul de a dispreţui Noua 
Aberfoyle printr-o comparaţie nepotrivită. Am vrut numai să 
spun că nu ştim unde ne aflăm. 

— Ne aflăm în subsolul comitatului Stirling, domnule 
James, şi afirm aceasta ca şi cum... 

— Ascultaţi! spuse Harry întrerupându-l pe bătrânul 
maistru. 

Toţi îşi încordară auzul, aşa cum făcea Harry. Urechea lui 
foarte fină percepuse un zgomot înăbuşit, ca un fel de 
murmur îndepărtat. James Starr, Simon şi Madge, 
ascultând cu atenţie, auziră şi ei. Zgomotul ce se producea 
în straturile superioare ale masivului era un fel de 
rostogolire al cărei crescendo şi descrescendo succesiv, deşi 
slab, se desluşea acum destul de clar. Ioţi patru rămaseră 


câteva minute încordaţi, fără a rosti nici un cuvânt. 
Deodată, Simon exclamă: 

— Pe sfântul Mungo! Nu cumva vagonetele aleargă de- 
acum pe şinele Noii Aberfoyle? 

— Tată, spuse Harry, mi se pare că e zgomotul pe care îl 
fac apele când se rostogolesc pe un litoral. 

— Doar nu suntem sub mare! exclamă bătrânul maistru. 

— Nu, răspunse inginerul, dar s-ar putea să fim sub matca 
lacului Katrine. 

— Atunci e de presupus că bolta nu e prea groasă în acest 
loc, de vreme ce percepem zgomotul apei? 

— Da, într-adevăr, nu e prea groasă, răspunse James Starr, 
şi de aceea excavaţia este atât de vastă. 

— Cred că aveţi dreptate, domnule Starr, spuse Harry. 

— În afară de aceasta, continuă Starr, e un timp atât de 
furtunos afară încât apele lacului sunt desigur tot atât de 
agitate ca şi cele ale golfului Forth. 

— Ce importanţă are! spuse Simon Ford. Stratul de 
cărbune nu va fi mai puţin bun pentru că s-a dezvoltat sub 
matca unui lac. Nu e pentru prima oară când huila ar fi 
căutată sub apă, chiar sub fundul oceanului. Şi dacă ar fi să 
explorăm tot fundul şi străfundul Canalului Nordului, ce rău 
aţi vedea în asta? 

— Bine zici, Simon, spuse inginerul care, privind 
entuziasmul lui Simon, nu-şi putu stăpâni un zâmbet. Ştii 
ce? Hai să împingem galeriile noastre sub apele mării. Să 
găurim fundul Atlanticului ca pe o lingură de spumat supa. 
Să ne întâlnim cu fraţii noştri din Statele Unite, traversând 
subsolul oceanului! Să ajungem, dacă trebuie, până în 
centrul globului şi să-i smulgem ultima bucată de huilă! 

— Râdeţi de mine, domnule James? întrebă Simon Ford cu 
un aer oarecum ironic. 

— Eu să râd? Nu, bătrâne Simon! Nu! Dar entuziasmul 
dumitale mă face şi pe mine să imaginez până şi imposibilul. 
Hai să revenim la realitate, care este destul de frumoasă. 


Eu aş spune să lăsăm uneltele aici şi să ne întoarcem la 
cottage. 

Pentru moment nu era altceva de făcut. Mai târziu, 
inginerul, cu o echipă de mineri şi uneltele necesare, va 
relua explorarea Noii Aberfoyle. Acum era urgent să se 
întoarcă la mina Dochart. 

Dealtfel, drumul era uşor. Galeria traversa aproape în linie 
dreaptă masivul până la orificiul deschis cu dinamită. Deci 
nu riscau să se rătăcească. În momentul când James Starr 
se îndrepta către galerie, Simon Ford îl opri: 

— Domnule James, îi spuse el, vedeţi această boltă imensă, 
acest lac subteran pe care îl acoperă acest pietriş scăldat 
de ape la picioarele noastre? Ei bine, aici îmi voi transporta 
locuinţa, aici voi construi un nou cottage, şi dacă şi alţi 
oameni de treabă vor urma exemplul meu, nu va trece un 
an şi în masivul bătrânei noastre Anglii va exista un nou 
burg! 

James Starr, aprobând cu un surâs proiectele lui Simon, îi 
strânse mâna şi toţi trei, urmaţi de Madge, se afundară în 
galerie pentru a ajunge la mina Dochart. Merseră vreo milă 
fără să se producă vreun incident. Harry păşea înainte, 
ridicând lampa deasupra capului. El urma cu grijă galeria 
principală, fără a se abate în tunelurile înguste ce se 
deschideau la dreapta şi la stânga. Se părea că se vor 
întoarce tot atât de lesne cum au plecat, dar surveni o 
complicaţie care îi puse într-o situaţie foarte gravă. La un 
moment dat, când Harry ridică lampa, se produse o 
deplasare puternică de aer ca şi cum ar fi fost provocată de 
bătăile unor aripi invizibile. Lampa, lovită de-a curmezişul, 
scăpă din mâinile lui Harry, căzu pe solul stâncos al galeriei 
şi se sparse. James Starr şi tovarăşii săi fură cufundaţi într- 
un întuneric absolut. Lampa, al cărei ulei se răspândise pe 
sol, nu le mai putea servi la nimic. 

— Ei bine, Harry, strigă Simon Ford, vrei să ne rupem 
gâtul înainte de a ajunge la cottage? 


Harry nu răspunse. El se gândea: «Să fie şi de data asta 
mâna acelei fiinţe misterioase? Există deci în aceste 
adâncimi un duşman a cărui ură inexplicabilă ar putea crea 
într-o zi greutăţi serioase? Cineva are interesul să apere 
noul zăcământ carbonifer împotriva oricărei tentative de 
exploatare?» La drept vorbind, acest lucru părea absurd, 
dar faptele vorbeau de la sine şi ele se acumulau astfel încât 
simple presupuneri se transformau în certitudini. 

Deocamdată situaţia exploratorilor era destul de grea. 
Erau nevoiţi să meargă vreo cinci mile prin întuneric 
profund, traversând galeria care ducea spre mina Dochart, 
apoi încă o oră până la cottage prin vechea mină. 

— Să ne continuăm drumul! spuse Simon Ford. Să nu 
pierdem nici un moment. Vom merge pipăind ca orbii. Nu e 
posibil să ne rătăcim. Tunelele ce se deschid pe margini 
sunt doar nişte coridoraşe ca ale muşuroaielor de cârtiţă... 
Urmând cu atenţie galeria principală, vom ajunge cu 
siguranţă la orificiul pe care l-am deschis noi. Apoi vom fi în 
mina noastră veche. Noi o cunoaştem şi nu va fi pentru 
prima dată când Harry şi cu mine o traversăm prin 
întuneric. Dealtfel, acolo vom găsi lămpile pe care le-am 
lăsat la plecare. La drum, deci! Harry, mergi înainte, 
domnule James, mergeţi după Harry, apoi tu, Madge, iar eu 
voi încheia convoiul. Să nu ne îndepărtăm unul de altul. Să 
fim talpă după talpă dacă nu putem fi cot la cot! 

Nu rămânea altceva de făcut decât de urmat instrucţiunile 
bătrânului maistru. Aşa cum spunea el, pipăind nu te puteai 
rătăci. Trebuia numai să înlocuieşti ochii cu mâinile şi să te 
laşi în seama instinctului de orientare care pentru Simon 
Ford şi pentru fiul său devenise o a doua natură. 

Porniră deci, James Starr şi ceilalţi, în ordinea indicată. Nu 
vorbeau, dar gândeau tot timpul. Era evident că aveau de-a 
face cu un adversar. Dar cine era acesta şi cum să te aperi 
de atacurile sale pregătite atât de misterios? Deşi aceste 
gânduri îi preocupau şi erau cu toţii îngrijoraţi, nu era 
momentul să se lase cuprinşi de descurajare. 


Harry, cu braţele întinse, înainta cu un pas sigur. El 
mergea, în mod succesiv, de la un perete al galeriei la 
celălalt. De îndată ce pipăia un orificiu lateral sau o 
adâncitură, o recunoştea cu mâna şi o ocolea - fie că 
adâncitura era prea mică, sau orificiul prea îngust - şi astfel 
se menținea pe drumul drept al galeriei. 

Înconjuraţi de întunericul cu care ochii nu se puteau 
obişnui într-atât era de profund, întoarcerea dură aproape 
două ore. 

Apreciind cu aproximaţie timpul ce trecuse de când 
mergeau şi ţinând cont că mersul nu fusese rapid, James 
Starr gândea că ei se găseau aproape de ieşirea din noua 
mină. 

Într-adevăr, după puţin timp Harry se opri. 

— Am ajuns în sfârşit la capătul galeriei? întrebă Simon 
Ford. 

— Da, răspunse tânărul miner. 

— Ei, acum trebuie să găseşti orificiul care leagă Noua 
Aberfoyle de mina Dochart! 

— Nu-l găsesc, spuse Harry, ale cărui mâini crispate 
întâlneau doar suprafaţa unui perete, fără urmă de orificiu. 

Bătrânul maistru înaintă şi pipăi el însuşi roca de şist. 
Scoase un strigăt: sau exploratorii s-au rătăcit la 
întoarcere, sau deschizătura în perete a fost astupată de 
curând. Oricum, James Starr şi tovarăşii săi se găseau 
închişi în Noua Aberfoyle. 

XI DOAMNELE DE FOC. 

Trecură opt zile de la aceste evenimente. Prietenii lui 
James Starr erau foarte îngrijoraţi. Inginerul dispăruse şi 
nimic nu explica dispariţia sa. De la servitorul lui aflaseră că 
Starr se îmbarcase la Granton-pier şi se ştia de la căpitanul 
vasului Prinţul de Galles că el debarcase la Stirling. De 
atunci, nici urmă de James Starr. 

Deoarece Simon Ford îi ceruse în scrisoare să ţină secretă 
invitaţia, el nu anunţase pe nimeni că pleacă la fostele mine 
din Aberfoyle. 


La Edinburgh nu se vorbea decât de absenţa inexplicabilă 
a inginerului. Sir Elphiston, preşedintele societăţii Royal 
Institution, comunică colegilor săi conţinutul scrisorii lui 
James Starr, prin care acesta se scuza că nu poate asista la 
următoarea şedinţă a societăţii, încă două-trei persoane 
primiseră scrisori asemănătoare. Dar dacă aceste scrisori 
dovedeau că James Starr plecase din Edinburgh, ceea ce, 
dealtfel, se ştia, nimic nu indica unde anume se află. O 
absenţă inexplicabilă din partea unui asemenea om, lucru 
care nu intra în obiceiurile sale, îi surprinse la început, apoi, 
văzând că absenţa se prelungeşte, ei fură cuprinşi de 
îngrijorare. Niciunul dintre prietenii inginerului n-ar fi 
bănuit că el s-a dus la minele de la Aberfoyle. Se ştia că nu 
i-ar fi plăcut să revadă vechiul teatru al activităţii sale. El nu 
mai călcase pe acolo din ziua în care ultimul vagonet fusese 
urcat la suprafaţă. Totuşi, deoarece vaporul îl depusese la 
debarcaderul din Stirling, se hotărâră să-l caute prin partea 
locului. Cercetările nu duseră la nici un rezultat. Nimeni nu- 
şi amintea să-l fi văzui pe James Starr. 

Singurul care ar fi putut satisface curiozitatea publică era 
Jack Ryan, care îl întâlnise în tovărăşia lui Harry în puţul 
Yarow. Dar după cum ştim, veselul nostru tânăr lucra la 
ferma din Melrose, la patruzeci de mile distanţă, în sud- 
vestul comitatului Renfrew, şi el habar nu avea că dispariţia 
lui James Starr provocase o asemenea îngrijorare. 

Opt zile după vizita sa la cottage, Jack Ryan ar fi continuat 
să cânte şi mai cu foc la clăcile clanului din Irvin, dacă n-ar 
fi fost cuprins de o mare nelinişte. 

Dar despre aceasta vom vorbi mai târziu. 

James Starr era o persoană importantă şi se bucura de o 
mare consideraţie nu numai la Edinburgh, ci în toată 
Scoţia, astfel că orice fapt în legătură cu el nu putea trece 
neobservat. 

Lordul judecător, prim-magistrat al Edinburgh-ului, 
judecătorii, consilierii, dintre care mulţi erau prietenii 
intimi ai inginerului, întreprinseră cercetări active pentru a- 


i da de urmă. Agenţii trimişi peste tot nu aflaseră nimic. Au 
fost publicate anunţuri în principalele ziare ale Regatului 
Unit cu privire la dispariţia sa, indicându-se semnalmentele 
inginerului şi data plecării din Edinburgh. 

Toată lumea aştepta cu mare nelinişte o ştire despre James 
Starr, iar cercurile ştiinţifice din Anglia se temeau de 
dispariţia definitivă a unuia dintre cei mai străluciți membri 
ai lor. 

În timp ce mulţi se îngrijorau pentru soarta lui James 
Starr, Harry era şi el subiectul unei preocupări la fel de vii. 
Numai că, în loc să preocupe opinia publică, fiul bătrânului 
maistru tulburase doar buna dispoziţie a prietenului său 
Jack Ryan. 

Ne amintim că, atunci când s-au întâlnit în puţul Yarow, 
Jack Ryan l-a invitat pe Harry să vină peste opt zile la 
serbarea clanului din Irvin. Harry acceptase şi promisese să 
se ducă la această ceremonie. 

Jack Ryan ştia, căci o constatase cu nenumărate prilejuri, 
că prietenul lui era om de cuvânt. La el o făgăduială 
însemna un lucru îndeplinit. 

La serbarea din Irvin n-a lipsit nimic, nici cântecele, nici 
dansurile, nici veselia generală, nimic în afară de Harry 
Ford. Mai întâi Jack fu supărat pe Harry pentru că absenţa 
lui influenţa buna sa dispoziţie în aşa măsură încât îşi 
pierduse memoria şi, pentru prima dată, i se întâmplă să 
uite cuvintele unui cântec pe care îl cunoştea foarte bine; 
apoi se poticni în timpul unui dans care îi aducea la şezători 
aplauze binemeritate. 

Trebuie să spunem că nota publicată în ziare relativ la 
James Starr nu căzuse sub ochii lui Jack Ryan. Acest băiat 
de treabă nu era deci preocupat decât de lipsa lui Harry, 
spunându-şi că, desigur, numai o întâmplare gravă l-a putut 
împiedica de a se ţine de cuvânt. Astfel, a doua zi după 
serbarea de la Irvin, Jack Ryan se pregătea să ia trenul la 
Glasgow pentru a se duce la mina Dochart. Şi aşa ar fi făcut 


dacă n-ar fi fost reţinut de un accident care era să-l coste 
viaţa. 

lată ce s-a întâmplat în noaptea de 12 decembrie. Într- 
adevăr, faptul era de natură să dea dreptate tuturor 
superstiţioşilor, şi aceştia nu erau puţini la număr la ferma 
de la Melrose. 

Irvin, mic orăşel maritim din comitatul Renfrew, număra 
cam şapte mii de locuitori şi era situat într-o cotitură bruscă 
a coastei scoțiene, în apropiere de gura golfului Clyde. 
Portul său era destul de bine adăpostit împotriva vânturilor 
din larg şi era luminat de un far important care indica 
vapoarelor locul de acostare, astfel că un marinar 
imprudent nu se putea înşela. De aceea naufragiile erau 
rare pe acea porţiune a litoralului şi vasele de cursă lungă, 
ce voiau să intre în golful Clyde pentru a merge la Glasgow 
sau să intre în rada de la Irvin, puteau manevra fără pericol 
chiar în nopţile întunecoase. 

Un oraş oricât de mic, cu un trecut istoric, cu un castel 
care a aparţinut cândva unui Robert Stuart, poseda desigur 
şi ceva ruine. În Scoţia, toate ruinele sunt vizitate de stafii. 
Această credinţă superstiţioasă este răspândită în părţile 
din nordul şi sudul Scoției. Ruinele cele mai vechi şi cu 
renumele cel mai rău din acest punct de vedere, situate pe 
acea parte a litoralului, erau tocmai acelea ale castelului lui 
Robert Stuart, care poartă numele de Dundonald-Castle. În 
acea epocă, Dundonald-Castle, refugiul tuturor spiriduşilor 
rătăcitori din regiune, era cu totul părăsit. Fiind situat pe o 
stâncă înaltă deasupra mării, la două mile de oraş, nu prea 
era vizitat. Unii străini, care se interesau de vestigii istorice, 
se duceau să-l viziteze, dar singuri. Locuitorii din Irvin nu i- 
ar fi însoţit cu nici un preţ de frica unor fiinţe fantastice pe 
care le numeau «Doamnele de foc» şi despre care se 
spunea că umblă printre ruine. Cei mai superstiţioşi 
afirmau că au văzut cu ochii lor aceste fiinţe fantastice. 
Printre aceştia era, desigur, şi Jack Ryan. 


Adevărul e că, din când în când, apăreau, fie pe un perete 
jumătate prăbuşit, fie în vârful turnului care domina 
ansamblul ruinelor castelului, nişte limbi mari de foc. Aveau 
aceste flăcări înfăţişare omenească, aşa cum se afirma? Li 
se potrivea denumirea de «Doamnele de foc», dată de 
scoţienii de pe litoral? Fără îndoială că aceasta era doar o 
închipuire a minţii celor înclinați spre superstiții. Ştiinţa 
putea să explice acest fenomen. 

Doamnele de foc aveau însă o reputaţie, bine stabilită în 
toată regiunea, de a frecventa ruinele vechiului castel şi de 
a executa nişte dansuri stranii mai ales în nopţile 
întunecoase. Jack Ryan, deşi era un tânăr curajos, nu s-ar fi 
încumetat să le acompanieze cu sunetele cimpoiului său. 
«Bătrânul Nick le ajunge, spunea Jack, el n-are nevoie de 
mine pentru a completa orchestra sa infernală». 
Bineînţeles, aceste apariţii bizare constituiau textul 
obligatoriu al povestirilor din timpul clăcilor. Astfel, Jack 
Ryan poseda un repertoriu bogat de legende cu privire la 
«Doamnele de foc» şi nu se afla niciodată în impas când era 
vorba să povestească despre ele. 

Deci, în timpul acelei ultime clăci care încheiase serbarea 
de la Irvin şi la care se băuse din belşug rachiu, brandy şi 
whisky, Jack Ryan reluase tema sa favorită, spre marea 
plăcere şi poate şi spre groaza auditorilor săi. Claca avea 
loc într-o şură mare a fermei de la Melrose, pe marginea 
litoralului. Într-un vas de tablă ardea un foc bun de cocs, în 
jurul căruia se aşezaseră invitaţii. Afară era furtună şi o 
ceaţă groasă era adusă de valurile mânate de un vânt 
puternic din sud-vest, din largul mării. Noaptea era foarte 
întunecoasă, nori negri acopereau cerul, pământul şi apa 
erau cufundate în beznă. Dacă vreun vapor s-ar fi aventurat 
pe acea vreme, cu greu ar fi ancorat în golful Irvin, din 
cauza vântului ce bătea din coastă. Micul port de la Irvin nu 
prea era frecventat, mai ales de vasele cu tonaj mare. 
Vasele comerciale, cu pânze sau cu aburi, care mergeau la 
golful Clyde, treceau mai la nord pentru a ancora. În acea 


seară, un pescar întârziat pe lângă mal zări cu mirare o 
navă care se îndrepta spre coastă. Dacă dintr-o dată s-ar fi 
făcut ziuă, vederea acestei nave, cum gonea cu vântul la 
pupa şi cu toate pânzele întinse, ar fi stârnit groaza celor de 
pe litoral. Dacă nu nimerea intrarea în golf, exista pericolul 
ca vasul să se sfărâme lovindu-se de stâncile formidabile de 
pe litoral, în mijlocul cărora nu exista nici o trecere. Dacă 
acest vas imprudent se încăpăţâna să înainteze, cum va 
putea să evite ciocnirea? 

Claca era pe sfârşite şi Jack Ryan îşi încheia ultima sa 
poveste. Auditorii, transportaţi în lumea fantasmelor şi 
ameţiţi de băutură erau tocmai bine pregătiţi să creadă 
orice istorii năstruşnice imaginate de Jack Ryan. Deodată 
auziră strigăte de afară. Jack Ryan se opri din povestit şi 
toţi ieşiră repede din şură. Noaptea era adâncă. Rafale 
puternice de ploaie şi vânt loveau pietrişul. Doi-trei pescari, 
încovoiaţi lângă o stâncă pentru a rezista mai bine 
curenților de aer, strigau cât puteau de tare. Jack şi 
însoțitorii săi alergară către ei. Strigătele nu se adresau 
locuitorilor fermei, ci vasului al cărui echipaj se îndrepta, 
fără să-şi dea seama, spre catastrofă. Într-adevăr, o masă 
întunecoasă apărea neclar la câteva zecimi de milă în larg. 
Era o corabie, uşor de recunoscut după focurile de poziţie. 
Avea pe catarg o lumină albă, la tribord una verde şi la 
babord una roşie. Era văzută din faţă şi, evident, se 
îndrepta cu toată viteza spre coastă. 

— Un vas în pericol? strigă Jack Ryan. 

— Da, răspunse un pescar, şi, chiar dacă ar vrea, n-ar mai 
putea să vireze spre a evita ciocnirea. 

— Să le facem semne! strigă unul dintre scoțieni. 

— Cu ce? răspunse un pescar. Pe o vreme ca asta nu poţi 
ţine în mână o torţă aprinsă. 

În timp ce schimbau aceste cuvinte, pescarii continuau să 
strige, dar cum puteau fi auziţi în zgomotul furtunii care le 
înăbuşea strigătele? Echipajul nu mai avea nici o şansă de a 
fi salvat de la naufragiu. 


— De ce manevrează ei astfel? strigă un marinar. 

— Vor să acosteze? strigă altul. 

— Să nu fi cunoscut căpitanul farul de la Irvin? întrebă 
Jack Ryan. 

— De bună seamă, răspunse un pescar, dacă nu cumva a 
fost păcălit de vreun... 

Pescarul nu-şi termină fraza când Jack scoase un strigăt 
puternic de groază. Să fi auzit echipajul strigătul? Oricum, 
era prea târziu. Corabia nu mai putea evita şirul de stânci 
albind în întuneric. Strigătul însă nu fusese adresat 
echipajului, ca un suprem avertisment. Jack Ryan era cu 
spatele spre mare şi privea un punct situat la o jumătate de 
milă înapoia plajei. Acolo erau ruinele castelului Dundonald. 
Pescarii şi ceilalţi scoțieni priviră şi ei într-acolo. O flacără 
lungă unduia sub rafale în vârful vechiului turn. 

— Doamna de foc, Doamna de foc! strigară scoţienii 
superstiţioşi. 

La drept vorbind, îţi trebuia o doză mare de imaginaţie ca 
să crezi că această flacără are o înfăţişare omenească. 
Fluturând în bătaia brizei ca un steag luminos, ea părea 
uneori să zboare din vârful turnului, ca şi cum ar fi pe 
punctul să se stingă, dar o clipă mai târziu se întorcea la 
loc, prinzându-se cu capătul ei albăstriu. 

— Doamna de foc! Doamna de foc! strigau pescarii şi 
ţăranii înspăimântați. 

Acum totul se explica. Cu siguranţă că echipajul vasului, 
dezorientat din cauza ceţii, a greşit calea şi a luat acea 
lumină drept farul de la Irvin. Ei credeau că se află la 
intrarea golfului, care era cu zece mile mai spre nord, şi 
înaintau către un țărm abrupt, care nu le oferea nici un 
refugiu. Ce puteau face ca să-i salveze, dacă mai era 
posibil? Poate ar fi trebuit să urce careva până la ruine şi să 
stingă focul, ca să nu mai fie confundat cu farul de la Irvin? 
Desigur, aşa ar fi trebuit să se procedeze, şi fără întârziere. 
Dar care dintre aceşti scoțieni se putea gândi, sau, chiar 
dacă s-ar fi gândit, cine ar fi avut curajul să înfrunte 


Doamna de foc? Poate îndrăzneţul Jack Ryan, pe care 
superstiţia, oricât de puternică, nu l-ar fi putut opri de la o 
acţiune generoasă. 

Prea târziu! Prin zgomotul furtunii se auzi un pârâit 
îngrozitor. Vaporul se izbise de stânci. Focurile de poziţie se 
stinseră. Linia alburie a valurilor păru că se întrerupe o 
clipă. Fusese atinsă de vasul care se culcă pe o parte şi se 
dezmembră printre stânci. În acelaşi moment, printr-o 
coincidenţă, datorată neîndoielnic întâmplării, flacăra din 
turn dispăru ca şi cum ar fi fost smulsă de o rafală violentă. 
Marea, cerul şi plaja fură din nou cufundate în cel mai 
profund întuneric. 

— Doamna de foc! strigă pentru ultima oară Jack Ryan 
când această apariţie, supranaturală pentru el şi tovarăşii 
lui, dispăru brusc. Curajul, care lipsise acestor scoțieni 
superstiţioşi în faţa unui pericol himeric, le reveni acum în 
faţa unui pericol real, când era vorba să salveze pe semenii 
lor. Înfruntând elementele dezlănţuite ale naturii, tot atât 
de eroici pe cât erau de creduli, înarmaţi cu frânghii 
aruncate în valuri, ei se avântară în ajutorul vasului 
naufragiat. Reuşiră, din fericire, să salveze întreg echipajul. 
Câţiva dintre salvatori, printre care se afla şi bravul Jack 
Ryan, lovindu-se de stânci, fură grav răniţi. Dar căpitanul 
vasului şi cei opt oameni din echipaj fură depuşi sănătoşi pe 
plajă. Vasul era bricul norvegian Motala, care făcea cursa 
spre Glasgow încărcat cu lemnărie din nord. Într-adevăr 
căpitanul, indus în eroare de lumina de pe turnul castelului 
Dundonald, nimerise în plină coastă, în loc să se îndrepte 
spre golful Clyde. 

Din vas nu mai rămăseseră decât câteva epave pe care 
valurile le zdrobeau izbindu-le de stâncile litoralului. 

XII ISPRĂVILE LUI JACK RYAN. 

Jack Ryan şi trei dintre prietenii săi, răniţi ca şi el, fură 
transportaţi într-o cameră la ferma Melrose, unde li se 
dădură imediat îngrijirile necesare. Cel mai grav rănit era 
Jack, pentru că, în momentul când, încins cu frânghia, s-a 


aruncat în mare spre a veni în ajutorul naufragiaţilor, el a 
fost rostogolit pe stânci de valurile puternice. Puțin a lipsit 
să nu-şi piardă viaţa. Câteva zile bravul Jack fu nevoit să 
stea în pat, ceea ce îl făcea să turbeze. El se calmă numai 
după ce i se permise să cânte după pofta inimii, şi ferma 
Melrose răsuna de sunetele vesele ale vocii sale. Jack 
rămase, după această întâmplare, cu un sentiment şi mai 
puternic de teamă faţă de brawnies şi tot soiul de alţi 
spiriduşi care se amuză să-i chinuie pe bieţii oameni, şi îi 
făcea pe aceştia răspunzători de catastrofa vasului Motala. 
În zadar ar fi încercat cineva să-l încredinţeze că Doamnele 
de foc nu existau şi că flacăra proiectată brusc dintre ruine 
se datora unui fenomen fizic. Nici un argument nu-l putea 
convinge. Prietenii săi erau şi mai încăpăţânaţi în credinţa 
lor. După părerea lor, una dintre Doamnele de foc atrăsese 
cu răutate vasul către coastă. Cum s-o pedepseşti? Ca şi 
cum ai fi vrut să amendezi uraganul! Magistraţii n-aveau 
decât să organizeze orice urmărire doreau. Poţi aresta o 
flacără? Sau poţi pune în lanţuri o fiinţă pe care nu o poţi 
atinge? 

Trebuie să spunem că, din păcate, cercetările întreprinse 
ulterior păreau a da dreptate, cel puţin în aparenţă, acestui 
mod superstiţios de a explica lucrurile. Magistratul 
însărcinat cu anchetarea cauzelor naufragiului vasului 
Motala luă interogatoriu tuturor martorilor catastrofei. Toţi 
răspundeau că naufragiul se datora apariţiei supranaturale 
a Doamnei de foc printre ruinele castelului Dundonald. 

E de la sine înţeles că justiţia nu putea lua în seamă 
asemenea mărturii. Că un fenomen fizic s-ar fi produs în 
aceste ruine nu constituia nici un dubiu, dar dacă acesta se 
datora unui accident sau unei fapte dușmănoase, iată ce 
trebuia să stabilească magistratul. Să nu ne mire cuvântul 
«duşmănos». Nu trebuie să pătrundem prea adânc în 
istoria navigaţiei acestui litoral pentru a-i găsi justificarea. 
Mulţi jefuitori de nave de pe litoralul breton s-au 
îndeletnicit cu atragerea navelor spre coastă, pentru ca 


după naufragiu să-şi împartă rămăşiţele. Uneori foloseau în 
timpul nopţilor întunecoase, focuri alimentate cu arbori 
răşinoşi, care îndreptau navele spre locuri de unde nu mai 
puteau ieşi. Alteori legau o torţă de coarnele unui taur pe 
care îl lăsau să alerge după bunul său plac. Echipajul 
vasului, indus în eroare, greşea drumul. Rezultatul era un 
naufragiu inevitabil, de care jefuitorii profitau. 

Intervenţia justiţiei şi aplicarea de pedepse severe au 
stârpit aceste practici barbare. 

Se putea prea bine ca o mână criminală să fi reluat, în 
cazul de faţă, vechile tradiţii ale jefuitorilor de nave. 

Aşa gândeau poliţiştii, spre deosebire de Jack Ryan şi 
prietenii săi. Când aceştia auziră vorbindu-se despre 
anchetă, se împărţiră în două tabere. 

Unii se mulţumeau să ridice din umeri, alţii, mai fricoşi, 
declarau că aceasta înseamnă provocarea fiinţelor 
supranaturale, care vor pricinui noi catastrofe. 

Totuşi, ancheta fu făcută cu multă grijă. 

Poliţiştii se deplasară la ruinele castelului Dundonald şi 
procedară la o cercetare foarte amănunţită. Examinară mai 
întâi solul, pentru a constata dacă există urme de paşi ce 
puteau fi atribuiţi altor picioare decât ale spiriduşilor. Nu 
exista nici o urmă recentă sau mai veche, deşi solul umed 
din cauza ploilor din ajun ar fi păstrat o amprentă cât de 
mică. 

«Paşi de brawnies! exclamă Jack Ryan când află despre 
insuccesul cercetătorilor. E ca şi cum ai vrea să cauţi 
urmele unui licurici pe apa unei bălți!» 

Deci prima parte a anchetei nu dădu nici un rezultat. Nu 
era de aşteptat ca a doua să aducă mai mult. Era necesar să 
se stabilească cum a putut fi aprins focul în vârful vechiului 
turn, cu ce era întreţinută arderea şi ce reziduuri au rămas 
în urma arderii. La primul punct - nimic, nici resturi de 
chibrituri sau bucăţi de hârtie care ar fi servit la aprinderea 
focului. La al doilea punct - de asemenea nimic. Nu s-au 
găsit nici ierburi uscate, nici bucăţi de lemn cu care acest 


foc intens ar fi trebuit să fie întreţinut în timpul nopţii. Al 
treilea punct a rămas de asemenea neelucidat. Nici urmă 
de cenuşă sau alt reziduu al unui combustibil oarecare nu a 
permis precizarea locului unde a fost stabilită vatra focului. 
Nu exista nici un petic înnegrit, nici pe pământ, nici pe 
stâncă. Să tragi concluzia că sursa de foc a fost ţinută în 
mâna unui răufăcător? De necrezut, deoarece, după 
spusele martorilor, flacăra avea dimensiuni gigantice, astfel 
că echipajul l-a putut zări de la câteva mile din largul mării, 
cu toată ceața existentă. 

«Bineînţeles! exclamă Jack Ryan. Doamna de foc nu are 
nevoie de chibrituri. Ea suflă şi asta e destul pentru a 
aprinde aerul în jurul său, iar focul ei nu lasă niciodată 
cenuşă!» 

Eşecul anchetei magistraţilor dădu naştere unei noi 
legende care se adăuga la atâtea altele. Legenda aceasta 
avea să perpetueze amintirea catastrofei vasului Motala şi 
să confirme indiscutabil apariţia Doamnelor de foc. 

Un tânăr atât de viteaz şi atât de viguros ca Jack Ryan nu 
putea însă rămâne mult timp țintuit la pat. 

Faptul că avea piciorul rănit şi câteva luxaţii n-aveau să-l 
ţină culcat mai mult decât se cuvenea. El n-avea timp să fie 
bolnav. Aşa erau oamenii din acele regiuni salubre ale 
Lowland-ului. Aşadar, Jack Ryan se însănătoşi repede şi, de 
îndată ce fu pe picioare, înainte de a-şi relua lucrul la ferma 
Melrose, voi să-şi pună în aplicare planul de a face o vizită 
prietenului său Harry Ford, pentru a afla de ce a lipsit de la 
serbarea clanului de la Irvin. 

Din partea unui om ca Harry, care nu promitea niciodată 
fără a se ţine de cuvânt, această absenţă nu era explicabilă. 
Părea de asemeni de necrezut ca fiul bătrânului maistru să 
nu fi aflat şi el despre catastrofa vasului Motala, publicată în 
toate ziarele în mod amănunţit. Trebuie să fi aflat şi despre 
participarea lui Jack la salvarea echipajului, şi prin ce 
pericole trecuse. Cum se putea ca Harry să fie atât de 


indiferent şi să nu vină la el la fermă, să-i strângă mâna? 
Dacă Harry n-a venit, însemna că n-a putut veni. 

Jack Ryan ar fi fost gata să nege mai curând existenţa 
Doamnelor de foc decât să creadă în indiferența lui Harry 
faţă de el. Deci, două zile după catastrofă, el plecă voios de 
la fermă. Voinic cum era, nici nu se mai resimțea de pe 
urma rănilor ce le suferise. Un cântec vesel ieşea din 
pieptul său stârnind ecoul falezei, în timp ce se îndrepta 
spre staţiunea de cale ferată care, prin Glasgow, duce la 
Stirling şi la Callander. Aici, în timp ce aştepta sosirea 
trenului, privirea îi fu atrasă de nişte afişe cu următorul 
conţinut, care acopereau peretele: 

La patru decembrie, inginerul James Starr din Edinburgh 
s-a îmbarcat la Granton-pier pe vasul Prinţul de Galles. Ela 
coborât în aceeaşi zi la Stirling. De atunci nu se mai ştie 
nimic despre el. 

Rugăm a se adresa orice informaţie cu privire la James 
Starr preşedintelui societăţii Royal Institution la Edinburgh. 

Jack Ryan citi de două ori afişul, rămânând foarte mirat. 

«Domnul Starr! exclamă el. Dar chiar la patru decembrie 
l-am întâlnit împreună cu Harry, pe scările puţului Yarow! 
Au trecut zece zile de atunci! În tot acest timp nu a 
reapărut? Să fie aceasta explicaţia absenței prietenului meu 
la serbarea de la Irvin?» 

Fără a mai pierde vremea pentru a-l informa în scris pe 
preşedintele societăţii Royal Institution despre cele ce ştia 
în legătură cu James Starr, bravul Jack sări în tren, hotărât 
să se ducă mai întâi la puţul Yarow. Va pătrunde, îşi spuse 
el, dacă va fi necesar, până la capătul minei Dochart pentru 
a-i găsi pe Harry şi pe inginerul James Starr. Trei ore mai 
târziu cobori la gara din Callander şi se îndreptă cât putu 
mai repede spre puţul Yarow. 

«De ce n-au reapărut? îşi spunea el. Vreun obstacol să-i fi 
împiedicat? Vreo treabă importantă îi reţine încă în fundul 
minei? Aflu eu!» Lungind pasul, Jack ajunse în mai puţin de 
o oră la puţul Yarow. În exterior, nici o schimbare. Aceeaşi 


tăcere în preajma minei. Nici o fiinţă vie în acest deşert. 
Jack Ryan intră în şopronul deteriorat care acoperea gura 
puţului. Pătrunse cu privirea abisul, nu văzu nimic. Ascultă, 
nu auzi nimic. 

«Şi lampa mea! De ce nu e la locul ei?» Lampa de care se 
servea Jack când vizita mina era de obicei pusă într-un colţ, 
aproape de platforma scării superioare. Lampa dispăruse. 

«Iată o primă complicaţie», gândi Jack Ryan cuprins de 
îngrijorare. Apoi, fără a sta la îndoială, aşa superstiţios cum 
era, spuse: «Mă voi duce chiar de va fi mai întuneric în mină 
decât în străfundurile iadului!» 

Începu să coboare lungul şir de scări care se înfundau în 
puţul întunecos. Jack pesemne că nu-şi pierduse vechile 
sale obiceiuri de miner şi cunoştea bine mina Dochart 
pentru a se expune astfel. Totuşi el cobora cu prudenţă 
încercând cu piciorul fiecare treaptă, ştiind că unele erau 
putrezite. Un singur pas greşit şi ar fi căzut, strivindu-se, 
într-un abis de o mie cinci sute de picioare. El număra 
fiecare platformă pe care o părăsea în mod succesiv pentru 
a ajunge la un orizont inferior. Jack ştia că nu va atinge 
fundul puţului decât după a treizecea scară. Odată ajuns 
acolo, va găsi cu uşurinţă cottage-ul care se afla, după cum 
ştim, la extremitatea galeriei principale. Jack Ryan ajunse 
astfel la a douăzeci şi şasea platformă, deci îl mai 
despărţeau de sol încă vreo două sute de picioare. În acest 
loc, cobori piciorul pentru a dibui prima treaptă a celei de a 
douăzeci şi şaptea scări. Piciorul său se legănă în gol; nu 
găsi nici un punct de sprijin. Jack Ryan îngenunche pe 
platformă vrând să apuce cu mâna capul scării, dar în 
zadar! Era evident că a douăzeci şi şaptea scară nu se mai 
afla la locul ei, deci cineva o luase de acolo. 

«Duhul rău Nick va fi trecut pe aici» gândi el, cuprins de o 
oarecare teamă. În picioare, cu braţele încrucişate, căutând 
să pătrundă întunericul, Jack Ryan aştepta. Gândea că, de 
vreme ce el nu poate cobori, nici locuitorii minei n-au putut 
urca. Nu mai exista nici o altă comunicare între solul 


comitatului şi adâncimile minei. Dacă scările inferioare ale 
puţului Yarow au fost ridicate de la ultima sa vizită la 
cottage, ce va fi devenit Simon Ford, soţia, fiul său şi 
inginerul? Absența prelungită a lui James Starr dovedea că 
acesta nu părăsise mina din ziua în care Jack Ryan s-a 
întâlnit cu el în puţul Yarow. Cum s-au aprovizionat ei în 
acest timp? Nu cumva au fost lipsiţi de alimente aceşti 
nenorociţi întemnițați la o mie cinci sute de picioare sub 
pământ? Toate aceste gânduri treceau prin mintea lui Jack. 
Văzu că de unul singur nu va putea ajunge la cottage. Că 
toate acestea erau opera unor răufăcători, nu mai era nici o 
îndoială. În orice caz, oamenii legii vor aviza, dar ei 
trebuiau anunţaţi cât mai urgent. 

Jack Ryan se aplecă deasupra hăului şi strigă din toate 
puterile: «Harry! Harry!» Ecoul repetă de câteva ori 
numele lui Harry, apoi se stinse în adâncimea puţului 
Yarrow. 

Jack urcă repede scările superioare, ajunse din nou la 
lumină şi, fără a pierde nici un minut, alergă direct la gara 
din Callander. După câteva clipe se urcă în expresul de 
Edinburgh şi la ora trei după-masă se prezentă lordului 
magistrat al capitalei. Declaraţia sa fu luată imediat în 
consideraţie. Detaliile precise făceau să nu existe îndoială 
asupra veridicităţii ei. 

Sir Elphiston, preşedintele societăţii Royal Institution, care 
era nu numai coleg, ci şi prieten intim cu James Starr, fu 
imediat avertizat. El ceru să i se încredinţeze cercetările 
care aveau să fie întreprinse imediat la mina Dochart. | se 
puseră la dispoziţie mai mulţi agenţi echipați cu lămpi, 
târnăcoape, scări din frânghie şi, bineînţeles, alimente şi 
medicamente. Conduşi de Jack Ryan, luară cu toţii drumul 
spre minele de la Aberfoyle. 

În aceeaşi seară, Sir Elphiston, Jack Ryan şi agenţii 
ajunseră la gura puţului Yarow şi coborâră până la a 
douăzeci şi şaptea platformă, pe care se oprise Jack câteva 
ore mai devreme. Lămpile legate la capătul unor frânghii 


lungi fură coborâte în profunzimile puţului şi se putu 
constata că ultimele patru scări dispăruseră. Nu exista nici 
o îndoială că legătura dintre interior şi exterior fusese 
întreruptă intenţionat. 

— Ce mai aşteptăm, domnule? întrebă nerăbdătorul Jack 
Ryan. 

— Aşteptăm să fie urcate din nou lămpile, băiatul meu, 
răspunse Sir Elphiston, apoi vom cobori până la solul 
ultimei galerii şi tu ne vei conduce... 

— La cottage, exclamă Jack Ryan, şi, dacă va fi nevoie, 
până în străfundul minei! 

De îndată ce lămpile fură urcate, agenţii fixară scările de 
frânghie la platformă şi le desfăşurară în puț. Platformele 
inferioare mai existau şi se putea cobori de la una la alta. 
Coborâşul fu destul de anevoios. Jack Ryan fu primul care 
se agăţă de aceste scări oscilante şi primul care atinse solul 
minei. El fu urmat de Sir Elphiston şi de ceilalţi. Rondul pe 
care îl forma puţul Yarow era pustiu. Spre marea lui 
surprindere, Sir W. Elphiston îl auzi pe Jack Ryan 
exclamând: 

— Priviţi! Bucăţi din scări pe jumătate arse! 

— Arse! repetă Sir W. Elphiston. Într-adevăr, iată cenuşa, 
care s-a răcit de mult. 

— Domnule, întrebă Jack Ryan, credeţi că inginerul James 
Starr ar fi avut vreun interes să ardă scările şi să întrerupă 
comunicaţia cu exteriorul? 

— Nu, răspunse Sir W. Elphiston gânditor. Hai să mergem 
la cottage, băiatule! Acolo vom afla adevărul. 

Jack dădu din cap ca un om neconvins, dar luă lampa din 
mâna unui agent şi înaintă cu paşi repezi prin galeria 
principală a minei Dochart, urmat de ceilalţi. După un sfert 
de oră Sir W. Elphiston şi însoțitorii săi ajunseră la excavaţia 
în fundul căreia era clădit cottage-ul lui Simon Ford. Nu se 
zărea nici o lumină la ferestre. Jack Ryan împinse repede 
uşa. Cottage-ul era pustiu. Vizitară odăile cufundate în 
întuneric. Nici o urmă de violenţă. Totul era în ordine, ca şi 


cum Madge ar fi fost încă acolo. Rezerva de alimente, 
abundentă, putea asigura pentru câteva zile existenţa 
familiei Ford. Absența locuitorilor cottage-ului era 
inexplicabilă. Se putea oare preciza în ce zi părăsiseră 
cottage-ul? Da, pentru că în acest mediu, unde nu exista zi 
şi noapte, Madge avea obiceiul de a însemna cu o cruce 
fiecare dată din calendarul său care era atârnat pe un 
perete al sălii. Ultima cruce fusese pusă în dreptul datei de 
şase decembrie, deci după o zi de la sosirea lui James Starr, 
după cum afirmase Jack Ryan. Era evident că din şase 
decembrie, deci de zece zile, Simon Ford, soţia şi fiul său, 
precum şi oaspetele lor plecaseră de la cottage. O nouă 
explorare a minei, întreprinsă de inginer, putea oare să 
justifice o absenţă atât de îndelungată? 

«Evident că nu», gândea Sir W. Elphiston. După 
inspectarea minuțioasă a cottage-ului, el era încă foarte 
nedecis asupra celor ce urma să întreprindă. Întunericul 
era profund. Lămpile legănate de mâinile agenţilor luminau 
slab în bezna de nepătruns. Deodată Jack strigă: 

— Acolo, acolo! spuse el. Degetul său indică o lumină 
strălucitoare care se mişca în obscuritatea îndepărtată a 
galeriei. 

— Prieteni, fuga după această lumină! spuse Sir W. 
Elphiston. 

— E un foc de spiriduşi, strigă Jack. La ce bun? Nu-l vom 
ajunge niciodată! 

Preşedintele societăţii Royal Institution şi oamenii săi, 
nereceptivi la superstiții, se avântară în direcţia indicată de 
lumina mişcătoare. Înfrânându-şi teama, Jack nu rămase 
nici el în urmă. Începu o urmărire lungă şi obositoare. 
Lanterna părea a fi purtată de o fiinţă de statură mică, dar 
foarte sprintenă. În fiecare clipă această fiinţă dispărea în 
dosul unui rambleu oarecare, apoi reapărea în fundul unei 
galerii transversale. Cotituri rapide o făceau iarăşi 
nevăzută. Părea definitiv dispărută pentru ca din nou 
lumina lanternei sale să apară strălucitoare. Erau departe 


de a o ajunge şi Jack continua să creadă, pe drept, că nu vor 
reuşi niciodată. După o oră de urmărire inutilă ei se aflau în 
porţiunea de sud-vest a minei Dochart. În momentul când, 
oarecum descurajaţi, se întrebau şi ei dacă n-au de-a face, 
într-adevăr, cu vreun spiriduş de neatins, distanţa dintre 
spiriduş şi urmăritorii săi începu să se micşoreze - fie că 
fiinţa ce fugea obosise, fie că voia să-i atragă pe Sir W. 
Elphiston şi pe însoțitorii săi acolo unde fuseseră atraşi 
locuitorii cottage-ului. Era greu de răspuns. Văzând că 
distanţa se micşorează şi mai mult, urmăritorii îşi dublară 
eforturile. Lumina, care tot timpul se afla la o depărtare de 
două sute de paşi, era acum la mai puţin de cincizeci şi 
distanţa se micşora în continuare. Purtătorul lanternei 
deveni mai vizibil. Uneori, când întorcea capul, se putea 
distinge profilul unei figuri omeneşti. Doar dacă nu cumva 
un spiriduş o fi luat această înfăţişare. Jack Ryan trebui să 
admită că nu era vorba de o făptură supraomenească. 

— Grăbiţi-vă, prieteni! strigă el iuţind pasul. Oboseşte! Îl 
vom ajunge curând şi dacă vorbeşte tot atât de bine cum 
aleargă, ne va putea spune multe! 

Totuşi urmărirea deveni mai dificilă. Aproape de capătul 
minei, nişte galerii înguste se încrucişau ca aleile unui 
labirint, unde purtătorul lanternei putea să scape agenţilor. 
Era destul să stingă lanterna şi să se arunce într-o parte, 
într-un refugiu întunecos. 

«De fapt, gândea Sir W. Elphiston, dacă vrea să ne scape, 
de ce n-o face?» Acea fiinţă insesizabilă n-o făcuse până 
atunci, dar, în momentul când acest gând străbătea mintea 
domnului Elphiston, lumina dispăru brusc, iar urmăritorii, 
continuând cursa lor, ajunseră aproape imediat în faţa unei 
deschizături înguste între rocile de şist, la capătul unui 
coridor îngust. Într-o clipă, Sir W. Elphiston, Jack Ryan şi 
însoțitorii lor măriră lumina lămpilor şi se avântară prin 
orificiul care se deschidea în faţa lor. Nu făcură nici o sută 
de paşi într-o galerie nouă, mai largă şi mai înaltă, şi se 
opriră brusc. 


Acolo, lângă zid, patru corpuri zăceau întinse pe sol - 
poate patru cadavre. 

— James Starr! spuse Sir W. Elphiston. 

— Harry! Harry! strigă Jack, repezindu-se asupra corpului 
prietenului său. Într-adevăr, acolo se aflau Madge, 
inginerul, Simon Ford şi Harry întinşi pe pământ, fără 
cunoştinţă. 

Deodată unul din corpuri se mişcă şi se auzi vocea slabă a 
bătrânei Madge murmurând: 

— Mai întâi pe ei, pe ei! 

Sir W. Elphiston, Jack Ryan şi agenţii încercară să-i 
reanimeze pe toţi, dându-le să înghită câteva picături din 
întăritoarele aduse. Reuşiră aproape imediat. Aceşti 
nenorociţi, sechestraţi de zece zile în Noua Aberfoyle, erau 
sleiţi de foame. 

Şi dacă n-au murit în această lungă întemniţare, aşa cum îi 
spuse James Starr lui Sir W. Elphiston, aceasta se datora 
faptului că de trei ori au găsit alături de ei o pâine şi un vas 
cu apă. Fără îndoială că fiinţa care i-a ajutat şi care le-a 
salvat viaţa n-a putut face mai mult... 

Sir Elphiston se întreba dacă nu cumva era fapta acelui 
spiriduş de neatins, care i-a atras tocmai la locul unde se 
aflau James Starr şi familia Ford. Oricum ar fi fost, 
inginerul, Madge, Simon Ford şi Harry erau salvaţi. Ei fură 
conduşi la cottage, trecând prin aceeaşi strâmtă 
deschizătură pe care spiriduşul se pare că a vrut s-o arate 
lui Sir W. Elphiston. Dacă James Starr şi tovarăşii săi n-au 
putut găsi orificiul galeriei făcut cu ajutorul dinamitei, 
aceasta se datora faptului că el fusese astupat cu bucăţi de 
rocă suprapuse, iar întunericul i-a împiedicat să-l vadă şi să 
deplaseze roca. Astfel, în timp ce ei explorau cripta vastă, o 
mână duşmănoasă închidea orice comunicare între Noua şi 
Vechea Aberfoyle. 

XIII COAL-CITY. 

Trei ani de la aceste evenimente, Ghidurile Joanne sau 
Murray recomandau numeroşilor turişti ce treceau prin 


Stirling, ca «o mare atracţie», o vizită de câteva ore la 
minele Noii Aberfoyle. Nici o mină din oricare altă ţară din 
Lumea Veche sau Nouă nu prezenta un aspect mai curios. 
În primul rând, vizitatorul era transportat fără pericol şi 
fără oboseală până la subteranul exploatării ce se afla la o 
mie cinci sute de picioare sub pământul comitatului. 

La şapte mile în sud-vestul districtului Callander, o galerie 
de coastă, cu o intrare monumentală, cu turele, cu diguri 
crenelate şi cu balcoane cu trapă ca la castelele medievale, 
îşi avea capătul la suprafaţă. Galeria, în pantă lină, larg 
deschisă, ajungea direct la curioasa criptă săpată în masivul 
solului scoţian. Din oră în oră, pe o cale ferată dublă, un şir 
de vagoane tractate cu un sistem hidraulic deserveau satul 
construit în subsolul comitatului şi care purta numele 
oarecum pretenţios de «Coal-city», adică oraşul cărbunelui. 

Vizitatorul, ajuns la Coal-city, se găsea într-un loc unde 
electricitatea juca un rol primordial ca furnizoare de lumină 
şi căldură. Puţurile de aerisire, deşi numeroase, nu risipeau 
obscuritatea profundă a Noii Aberfoyle. Totuşi, o lumină 
intensă umplea lăcaşul sumbru, unde numeroasele becuri 
electrice înlocuiau discul solar. Suspendate în interiorul 
bolților, agăţate de stâlpii naturali, toate alimentate de un 
curent continuu produs de generatoare electrice, unele în 
chip de soare, altele în chip de stele, luminau din abundență 
acest domeniu. Când lucrul înceta, un simplu întrerupător 
aducea din nou în mod artificial noaptea în abisurile 
profunde ale minei. Toate aparatele mari sau mici 
funcționau în vid, arcurile lor luminoase necomunicând 
deloc cu aerul ambiant. În felul acesta, dacă atmosfera ar fi 
conţinut gaz grizu în proporţie explozibilă, nu era nici un 
pericol de explozie. Astfel, curentul electric era folosit în 
mod invariabil pentru toate necesităţile vieţii industriale şi 
ale vieţii domestice, atât în casele din Coal-city, cât şi în 
galeriile exploatate ale Noii Aberfoyle. 

Evenimentele au confirmat previziunile inginerului James 
Starr cu privire la exploatarea noii mine Aberfoyle. Bogăția 


stratelor carbonifere era incalculabilă. Primele au fost 
atacate de târnăcoapele minerilor în vestul excavaţiei, la un 
sfert de milă de Coal-city. Oraşul muncitoresc nu se afla deci 
în centrul exploatării. Lucrările de subteran erau legate de 
cele de suprafaţă prin puţurile de aerisire şi de extracţie 
care uneau diversele orizonturi ale minei cu exteriorul. 
Galeria de coastă în care funcţiona linia ferată cu tracţiune 
hidraulică servea numai pentru transportul locuitorilor din 
Coal-city. 

Ne amintim de conformaţia stranie a acestei mari caverne 
unde Simon Ford cu însoțitorii săi se opriseră în timpul 
primei lor explorări. Acolo, deasupra capetelor lor, se înălța 
o boltă de formă ogivală. Stâlpii care o susțineau se 
pierdeau în bolta de şist la trei sute de picioare, înălţime 
aproape egală cu Domul Mamutului din grotele de la 
Kentuky - hală enormă, după cum se ştie, cea mai mare din 
subsolul american, care poate cuprinde cu uşurinţă cinci 
mii de persoane. Această parte a Noii Aberfoyle avea 
aceleaşi proporţii şi era dispusă la fel. Dar, în locul 
admirabilelor stalactite ale celebrei grote, privirea era 
atrasă de amplele strate de cărbune care se părea că 
ţâşnesc din toţi pereţii sub presiunea straturilor de şist. 
Razele luminoase ale discurilor făceau să strălucească 
paietele protuberanţelor de lignit. Sub această boltă se 
întindea un lac comparabil, după dimensiunile sale, cu 
marea moartă de la Mammouth Caves, un lac adânc în ale 
cărui ape transparente mişunau peşti fără ochi, şi pe care 
James Starr îl numi lacul Malcolm. 

Aici, în această imensă excavaţie naturală, şi-a clădit 
Simon Ford noul său cottage, şi nu l-ar fi schimbat nici 
pentru cel mai frumos hotel de pe Princes-Street din 
Edinburgh. Locuinţa era situată pe malul lacului şi cele 
cinci ferestre se deschideau deasupra apelor întunecoase, a 
căror întindere n-o puteai cuprinde cu ochii. 

După două luni, alături de cottage-ul lui Simon Ford se 
ridica o a doua locuinţă. Aceasta aparţinea lui James Starr. 


Inginerul se consacrase cu trup şi suflet Noii Aberfoyle. Avu 
şi el dorinţa de a locui acolo, şi numai când treburile sale îl 
obligau în mod imperios consimţea să urce la suprafaţă. Aici 
trăia cu adevărat în mijlocul minerilor săi. 

De când se descoperise noul zăcământ, toţi lucrătorii 
vechii mine lăsaseră în grabă îndeletnicirile agricole pentru 
a pune din nou mâna pe târnăcop şi pe cleşte. Atraşi de 
perspectiva de a avea multă vreme de lucru şi de o 
retribuire bună pe care o permitea prosperitatea 
exploatării, ei părăsiră solul pentru subsol şi se stabiliră la 
rândul lor în mină, care, prin dispoziţia sa naturală, se 
preta la instalarea lor acolo. Casele minerilor, construite din 
cărămidă, erau amplasate în mod pitoresc, unele pe malul 
lacului Malcolm, altele sub arcadele bolților care păreau 
făcute pentru a rezista presiunii acoperişului, precum 
contraforturile unei catedrale. 

Minerii care spărgeau roca, şefii de echipă, cărăuşii care 
transportau cărbunele, lemnarii care construiau armături 
pentru galerii, cantonierii cărora li se încredinţează 
repararea liniilor, lucrătorii de la rambleiere, care 
înlocuiesc cu pietre cărbunele din părţile exploatate, în 
sfârşit, toţi aceşti meseriaşi care sunt în mod special folosiţi 
la lucrările de subteran îşi stabiliseră domiciliul în Noua 
Aberfoyle, şi astfel fondară treptat Coal-city, situat sub 
partea orientală a lacului Katrine, în nordul comitatului 
Stirling. Era ca un orăşel flamand, ce se ridicase pe malul 
lacului Malcolm. O capelă invocând pe Saint Gilles, 
construită în vârful unei stânci enorme cu baza înfiptă în 
apele mării subterane, domina ansamblul. 

Când burgul subteran era luminat de razele strălucitoare 
proiectate de discurile electrice suspendate pe stâlpii bolţii 
sau pe arcadele pronaosurilor, el avea un aspect oarecum 
fantastic, de un efect straniu, ceea ce justifica 
recomandările Ghidurilor Murray sau Joanne. De aceea, 
vizitatorii Noii Aberfoyle erau în permanent în număr mare. 
Locuitorii Coal-city-ului erau, fără îndoială, mândri de 


gospodăria lor şi, dealtfel, ca şi Simon Ford, nu-şi părăseau 
decât foarte rar oraşul minier. 

Bătrânul maistru pretindea că acolo, «sus», ploua tot 
timpul şi, ţinând seama de climatul Regatului Unit, trebuie 
să spunem că nu era departe de adevăr. Familiile Noii 
Aberfoyle o duceau bine. După trei ani atinseseră o 
bunăstare pe care n-ar fi avut-o niciodată la suprafaţa 
comitatului. Mulţi copii născuţi în perioada reluării 
lucrărilor nu respiraseră încă aerul din afară. Jack Ryan 
spunea: «lată optsprezece luni de când au fost înţărcaţi şi 
n-au văzut încă lumina zilei». 

Jack Ryan a fost unul dintre primii care a răspuns la apelul 
inginerului. Acest vesel camarad a socotit ca o datorie a sa 
de a-şi relua vechea meserie. Ferma Melrose şi-a pierdut 
deci nelipsitul cântăreţ şi povestitorul îndrăgit. Jack Ryan 
continua însă să cânte, şi ecourile sonore ale Noii Aberfoyle 
îşi ruinau plămânii lor de piatră pentru a-i răspunde. 

Jack Ryan locuia acum în noul cottage al lui Simon Ford. 1 
s-a oferit o cameră pe care ela acceptat-o cu drag, ca un 
om simplu şi sincer ce era. 

Bătrâna Madge îl iubea pentru firea lui bună şi veselă. Ea 
împărtăşea puţin ideile lui cu privire la fiinţele fantastice 
care, după părerea lor, umblau cu siguranţă prin mină. 
Când erau numai ei doi, îşi povesteau legende ce te făceau 
să te cutremuri, demne să îmbogăţească mitologia 
hiperboreană. 

Jack Ryan deveni astfel bucuria cottage-ului. Era, dealtfel, 
un băiat bun, un lucrător de nădejde. După numai şase luni 
de la reluarea lucrărilor, deveni şeful unei brigăzi la 
lucrările de subteran. 

— Iată o treabă bună, domnule Ford! spuse el la câteva 
zile după ce se instalase în cottage. Aţi găsit un nou strat şi 
era mai-mai să plătiţi cu viaţa această descoperire. Să ştiţi 
că nu era prea scump! 

— Nu, Jack, am făcut chiar o afacere bună! răspunse 
bătrânul maistru. Dar nici domnul Starr, nici eu nu vom uita 


că ţie îţi datorăm viaţa. 

— Nu, răspunse Jack Ryan, nu mie, ci fiului dumneavoastră 
Harry îi datoraţi viaţa, şi asta pentru că a avut bunăvoința 
de a accepta invitaţia mea de a veni la serbarea de la Irvin. 

— Şi de a nu se duce, nu-i aşa? interveni Harry strângând 
mâna camaradului său. Nu, Jack, datorită ţie am fost găsiţi 
încă vii în mină, ţie care n-ai pierdut nici o zi, nici o oră, deşi 
abia te refăcuseşi după accidentul suferit! 

— Ei bine, nu! răspunse încăpăţânatul Jack. Nu voi lăsa să 
se spună lucruri care nu corespund adevărului! Eu am 
încercat doar să aflu unde eşti, Harry, atâta tot. Dar, pentru 
a spune adevărul adevărat, aş adăuga că fără acel spiriduş 
de neatins... 

— Ah! lată-ne ajunşi din nou aici! Un spiriduş! spuse 
Simon Ford. 

— Un spiriduş, un brawnie, un fiu de zână, un nepotal 
Doamnelor de foc, un Urisk, în sfârşit, orice vreţi, repetă 
Jack Ryan. Ceea ce e sigur, e că fără el nu am fi pătruns 
niciodată în galeria de unde nu mai puteaţi ieşi! 

— Fără îndoială, Jack, rămâne numai de văzut dacă 
această fiinţă este atât de supranaturală cum vrei tu să 
crezi, spuse Harry. 

— Supranaturală! exclamă Jack Ryan. Dar este tot atât de 
supranatural să vezi un spiriduş cum aleargă purtând o 
lanternă, pe care ai vrea să-l prinzi dar îţi scapă ca un silf şi 
care piere apoi ca o umbră! N-avea grijă, Harry, îl vom 
revedea într-o bună zi. 

— Ei bine, Jack, spuse Simon Ford, spiriduş sau nu, vom 
căuta să-l regăsim, şi tu ne vei ajuta. 

— Vreţi să daţi de belea, domnule Ford? răspunse Jack 
Ryan. 

— Bine, vom vedea, Jack! 

E lesne de închipuit cât de cunoscut deveni familiei Ford şi 
în special lui Harry domeniul Noii Aberfoyle. Acesta 
cunoştea acum cele mai ascunse întortocheri. Harry putea 
spune cu precizie cărui punct de la suprafaţă îi corespunde 


un punct sau altul al minei. El ştia, de pildă, că deasupra 
unui anumit strat se afla golful Clyde, că dincolo se afla 
lacul Lomond sau lacul Katrine. Că aceşti stâlpi constituiau 
un contrafort al munţilor Grampiani, pe care îi sprijineau. 
Că această boltă servea drept temelie Dumbarton-ului. Că 
deasupra acestui eleşteu trecea calea ferată de la Balloch. 
Că aici se termina litoralul scoţian. Că acolo începea marea, 
al cărei vuiet se auzea destul de clar în timpul furtunilor 
echinoxului. 

Harry ar fi putut fi un minunat leader al catacombelor 
naturale, şi ceea ce fac ghizii pe culmile înzăpezite ale 
Alpilor, în plină lumină, el ar fi făcut în mină, în plin 
întuneric, dar cu o incomparabilă siguranţă instinctuală. Ce 
mult iubea el noua mină Aberfoyle! De câte ori. cu lampa la 
cască, nu se aventura el până în adâncurile cele mai 
profunde! Explora eleşteele cu o barcă pe care o conducea 
cu îndemânare. Harry se îndeletnicea şi cu vânatul 
numeroaselor păsări sălbatice care intrau în mină: rațe 
sălbatice, sitari, ce se hrăneau cu peştii ce mişunau în apele 
negre. Ochii lui Harry se adaptaseră spaţiilor întunecoase, 
la fel ca ochii marinarilor cu orizonturile îndepărtate. 

Umblând astfel, Harry era atras în mod irezistibil de 
nădejdea că va regăsi fiinţa misterioasă a cărei intervenţie, 
la drept vorbind, îl salvase pe el şi pe ai lui de la o moarte 
sigură. Va reuşi oare? După presimţirile sale era sigur că va 
izbuti, dar, judecind după insuccesul cercetărilor de până 
atunci, răspunsul era mai curând că nu. Din ziua 
descoperirii Noii Aberfoyle, atacurile îndreptate împotriva 
familiei bătrânului maistru nu se mai repetaseră. 

Astfel se petreceau lucrurile în acest domeniu straniu. Nu 
trebuie să ne închipuim că din clipa în care începuse 
construirea Coal-city-ului s-ar fi renunţat la orice distracţie 
în oraşul subteran şi că existenţa sa ar fi fost monotonă. 
Nici vorbă! Populaţia, având aceleaşi interese, aceleaşi 
gusturi şi aproape aceleaşi posibilităţi de trai, constituia, la 
drept vorbind, o mare familie. 


Toţi se cunoşteau, se întâlneau zilnic şi nu simțeau nevoia 
să caute distracţii în afară. Dealtfel, în fiecare duminică 
făceau plimbări prin mină sau cu barca pe lacuri şi eleştee, 
şi acestea erau distracţii plăcute. Adesea se auzeau 
sunetele cimpoiului răsunând pe malul lacului Malcolm. 
Scoţienii se adunau cu toţii la apelul instrumentului lor 
naţional, dansau, iar Jack Ryan, în acele zile, îmbrăcat în 
costumul său de Highlander, era regele petrecerii. După 
spusele lui Simon Ford, Coal-city putea să rivalizeze cu 
capitala Scoției fără a prezenta dezavantajele acestui oraş 
expus frigului iernii şi arşiţelor verii, intemperiilor unui 
climat nefavorabil şi cu atmosfera îmbâcsită de fumul 
uzinelor, justificând pe deplin porecla de «Bătrâna 
afumată»1 3. 

XIV SUSPENDAT DE UN FIR. 

În aceste condiţii, cu dorinţele cele mai dragi satisfăcute, 
familia lui Simon Ford era fericită. Se observa totuşi că 
Harry, cu firea sa tăcută, era din ce în ce mai «închis în 
sine», cum spunea Madge. Nici Jack Ryan, în ciuda bunei 
sale dispoziţii, atât de molipsitoare, nu reuşea să-l 
«deschidă». 

Într-o duminică, era prin luna iunie, cei doi prieteni se 
plimbau pe malul lacului Malcolm. Coal-city se odihnea. În 
exterior era furtună. Ploi violente scoteau din pământ aburi 
calzi, înăbuşitori. Nu se putea respira la suprafaţa 
comitatului. La Coal-city, dimpotrivă, domnea o linişte 
absolută, temperatura era plăcută, nici ploaie, nici vânt. Nu 
pătrundea nimic din lupta elementelor naturii de afară. 
Astfel că mai mulţi locuitori din Stirling şi din împrejurimi 
veneau să găsească puţină răcoare în profunzimile minei. 

Discurile electrice radiau o lumină pe care ar fi invidiat-o 
soarele britanic, mai înceţoşat decât se cuvenea unui soare 
de duminică. 

Jack căuta să atragă atenţia lui Harry asupra vizitatorilor 
zgomotoşi; acesta însă aproape că nici nu asculta cuvintele 
lui. 


— Priveşte, Harry, spunea Jack, cum se îngrămădesc să 
vină să ne vadă! Hai, prietene! Alungă-ţi gândurile triste şi 
vino să-i primim cum se cuvine. Ai să-i faci să creadă pe 
aceşti oameni de deasupra că soarta lor e de invidiat! 

— Jack, îi răspunse Harry, dă-mi pace! Tu eşti vesel pentru 
amândoi şi asta e destul. 

— Să mă ia bătrânul Nick, ripostă Jack Ryan, dacă 
melancolia ta nu mă cuprinde şi pe mine! Ochii mi se 
întristează, buzele mi se strâng şi râsul mi se opreşte în gât, 
uit până şi cântecele mele. Harry, spune-mi ce ai? 

— Ştii bine, Jack. 

— Tot gândul acela? 

— Da! 

— Ah, bietul meu Harry! spuse Jack Ryan ridicând din 
umeri. Dacă ai pune ca mine totul pe seama spiriduşilor din 
mină, te-ai linişti! 

— Ştii prea bine, Jack, că spiriduşii nu există decât în 
închipuirea ta şi că de la reluarea lucrărilor nimeni n-a zărit 
vreunul în Noua Aberfoyle. 

— Bine, Harry, dar dacă brawnies nu se arată, apoi nici cei 
cărora le atribui toate acele întâmplări extraordinare nu se 
arată nici ei. 

— Am să-i găsesc eu, Jack! 

— Of! Harry! Harry! Spiritele Noii Aberfoyle nu sunt uşor 
de găsit! 

— Le voi găsi eu aşa-zisele tale spirite! răspunse Harry cu 
accentul celei mai ferme convingeri. 

— Deci vrei să pedepseşti? 

— Să pedepsesc şi să răsplătesc, Jack. Dacă o mână ne-a 
întemnițat în această galerie, nu pot uita că o altă mână ne- 
a salvat viaţa. Nu, asta nu pot uita! 

— Ei, Harry! răspunse Jack Ryan. Eşti sigur că aceste două 
mâini nu aparţin aceluiaşi trup? 

— Cum, Jack? De unde-ţi vine un asemenea gând? 

— Drace! Ştii, Harry, fiinţele care trăiesc în abisuri nu sunt 
făcute ca noi. 


— Ba sunt ca noi, Jack! 

— Nu, Harry... nu... Dealtfel, nu-ţi închipui că vreun nebun 
oarecare a reuşit să pătrundă... 

— Un nebun?! răspunse Harry. Un nebun care să aibă o 
asemenea continuitate de idei? Un nebun, acest răufăcător 
care din ziua în care a distrus scările din puţul Yarow n-a 
încetat să ne facă rău? 

— Dar acum nu mai face nimeni nimic, Harry, de trei ani 
nici un act duşmănos n-a fost comis împotriva ta sau a 
familiei tale. 

— N-are importanţă, Jack, răspunse Harry. Am presimţirea 
că această fiinţă duşmănoasă, oricine ar fi, n-a renunţat la 
planurile sale. N-aş putea să-ţi spun pe ce mă bazez când 
susţin asta. Totuşi, Jack, în interesul noii exploatări, vreau 
să ştiu cine e acest duşman şi de unde vine. 

— În interesul noii exploatări? întrebă Jack Ryan destul de 
mirat. 

— Da, Jack, reluă Harry, nu ştiu dacă nu exagerez, dar în 
toate acestea eu văd urmărirea unui interes contrariu 
intereselor noastre. M-am gândit mereu şi nu cred că mă 
înşel. Aminteşte-ţi seria de fapte inexplicabile ce se 
înlănţuie în mod logic. Scrisoarea anonimă care contrazicea 
pe aceea a tatălui meu. Aceasta dovedeşte că persoana 
respectivă cunoştea proiectele noastre şi voia să ne 
împiedice să le realizăm. Domnul Starr vine să ne viziteze la 
mina Dochart, iar în drum spre cottage un bolovan e 
aruncat peste noi, gata să ne ucidă. Urmează distrugerea 
scărilor şi prin aceasta suspendarea oricărei comunicaţii 
dintre puţul Yarow şi exterior. În timpul explorărilor pentru 
a ne convinge de existenţa noului zăcământ, fisurile şistului 
sunt astupate ca să împiedice emanarea grizului şi să ne 
inducă în eroare. Totuşi, experienţa continuă şi stratul este 
descoperit. În drum spre cottage se produce acel curent 
puternic de aer, lampa îmi scapă din mână şi se sparge. 
Rămânem în întuneric. Reuşim să înaintăm prin galeria 
întunecoasă, dar nu mai găsim orificiul, care între timp 


fusese astupat. Rămânem sechestraţi. Ei bine, Jack, în toate 
acestea nu vezi o gândire criminală? Da! Până acum, o 
fiinţă, pe care n-am putut pune mâna, dar nu o făptură 
supranaturală aşa cum te încăpăţânezi tu să crezi, stă 
ascunsă în mină. Mânată de un interes pe care nu-l înţeleg, 
ea căuta să ne împiedice să pătrundem în noua mină. Dar 
era acolo. Presimt că se mai află încă şi acum, şi cine ştie ce 
lovitură pregăteşte! Ei bine, Jack, chiar cu riscul vieţii mele, 
o voi descoperi! 

Harry vorbise atât de convingător, încât îl impresionă 
profund pe prietenul său care simţea că acesta avea 
dreptate, cel puţin pentru trecut. Dacă toate acestea aveau 
o cauză naturală sau supranaturală, rămânea de văzut. Jack 
nu renunţa totuşi la felul său de a interpreta evenimentele, 
dar, încredinţat că Harry nu va admite niciodată ideea sa cu 
privire la intervenţia unui element fantastic, el insistă 
asupra incidentului care contrazicea sentimentul de 
duşmănie faţă de familia Ford. 

— Bine, Harry, spuse el, trebuie să-ţi dau dreptate din 
anumite puncte de vedere, dar nu te gândeşti şi tu că vreun 
spiriduş binefăcător, aducându-vă pâine şi apă, v-a putut 
salva de...? 

— Jack, răspunse Harry întrerupându-l, fiinţa salvatoare 
pe care vrei s-o transformi într-una supranaturală există şi 
ea în mină, ca şi răufăcătorul despre care am vorbit, şi am 
să-i caut pe amândoi până în cele mai îndepărtate 
profunzimi ale subteranului. 

— Ai vreun indiciu care te poate călăuzi în cercetările tale? 

— Poate, răspunse Harry. Ascultă-mă: la cinci mile spre 
vest de Aberfoyle, sub porţiunea care susţine lacul Lomond, 
există un puț natural care se înfundă perpendicular până în 
adâncurile zăcământului. Acum opt zile voiam să sondez 
adâncimea puţului. În timp ce sonda mea cobora iar eu 
eram aplecat deasupra gurii puţului, mi s-a părut că aerul 
era agitat în interior ca de nişte puternice bătăi de aripi. 


— Poate că era vreo pasăre rătăcită în galeriile inferioare 
ale minei, răspunse Jack. 

— Asta nu e tot, Jack, reluă Harry. Astăzi de dimineaţă, m- 
am dus din nou la acest puţ şi, trăgând cu urechea, mi s-a 
părut că aud nişte gemete... 

— Gemete! exclamă Jack. Ţi s-a părut, Harry. Poate că a 
fost un curent de aer... dacă nu cumva vreun spiriduş... 

— Mâine, reluă Harry, voi şti despre ce e vorba. 

— Mâine? răspunse Jack privindu-şi prietenul. 

— Da, mâine voi cobori în acest abis. 

— Harry, asta înseamnă să-l superi pe Dumnezeu! 

— Nu, Jack, pentru că voi implora ajutorul său pentru a 
coborî. Mâine vom merge amândoi la puț, cu câţiva dintre 
prietenii noştri. O frânghie lungă cu care mă voi încinge vă 
va permite să mă coborâţi şi, la un semn al meu, mă veţi 
ridica. Mă pot bizui pe tine, Jack? 

— Harry, spuse Jack Ryan dând din cap, voi face ceea ce 
îmi ceri, şi totuşi îţi repet că greşeşti. 

— Mai bine să greşesc făcând ceva, decât să mă căiesc că 
n-am făcut! spuse Harry cu un glas hotărât. Deci, mâine 
dimineaţă la ora şase, şi nici un cuvânt! La revedere, Jack! 

Pentru a nu mai continua o discuţie în care Jack Ryan ar fi 
încercat să combată proiectele sale, Harry îl părăsi brusc şi 
se întoarse la cottage. 

Trebuie totuşi să spunem că temerile lui Jack nu erau 
exagerate. Dacă un duşman personal îl ameninţa pe Harry, 
dacă se găsea în profunzimea acelui puț unde tânărul miner 
se ducea să-l caute, Harry se expunea unui real pericol. 
Totuşi, ce dovadă avea pentru a admite că va fi aşa? 

«La urma urmei, îşi zicea Jack, de ce să se obosească atâta 
pentru a explica o serie de fapte care se explică atât de 
lesne, admițând intervenţia supranaturală a geniilor din 
mină?» 

A doua zi la ora şase, Jack Ryan şi încă trei mineri din 
brigada sa soseau împreună cu Harry la gura puţului 
suspect. Harry nu-i anunţase nici pe James Starr, nici pe 


bătrânul maistru de cele ce voia să întreprindă. Jack Ryan 
fu la fel de discret şi nu spuse nimic. Minerii care îi văzură 
plecând credeau că e vorba de o simplă explorare a 
zăcământului pe linie verticală. 

Harry luă cu el o frânghie lungă de două sute de picioare, 
nu prea groasă, dar suficient de rezistentă. Deoarece nu 
trebuia nici să coboare, nici să urce ajutându-se de forţa 
mâinilor, era de ajuns ca frânghia să fie destul de tare ca să- 
i suporte greutatea corpului. Însoţitorilor săi le revenea să-l 
ajute să alunece în abis şi apoi să-l readucă la suprafaţă. O 
scuturătură imprimată frânghiei va servi drept semnal între 
el şi camarazii săi. Puţul era destul de larg, având la intrare 
un diametru de douăsprezece picioare. O traversă fu 
aşezată de-a curmezişul, ca un pod peste gura puţului, 
astfel că frânghia, alunecând la suprafaţa ei, se menținea în 
axa puţului, precauţiune indispensabilă pentru a-l feri pe 
Harry de a se lovi de pereţii laterali în timpul coborârii. 

Harry era gata. 

Jack îl întrebă încă o dată, în şoaptă: 

— Îţi menţii hotărârea de a explora acest abis? 

— Da, Jack, răspunse Harry. 

Frânghia fu bine legată de mijlocul şi de subţiorile lui 
Harry, pentru ca trupul lui să nu basculeze. Avea mâinile 
libere. De centură îi atârna o lampă de siguranţă, iar la şold 
purta un cuţit mare scoţian, băgat într-o teacă de piele. 

Harry înaintă până la mijlocul traversei în jurul căreia era 
petrecută frânghia. Prietenii săi îl ajutară să lunece şi el se 
afundă încet în abis. Cum frânghia avea o uşoară mişcare 
de rotaţie, lumina lămpii îi permitea să examineze cu grijă, 
în mod succesiv, pereţii puţului. Pereţii, din şist de mină, 
erau foarte netezi, astfel că era imposibil să te caţări pe 
suprafaţa lor. Harry calculă că viteza sa de coborâre era 
moderată - de aproximativ un picior pe secundă. Avea 
posibilitatea să vadă şi să fie gata pentru orice ar fi 
intervenit. 


Timp de două minute, deci până la o adâncime de o sută 
douăzeci de picioare, coborârea se desfăşură fără nici un 
incident. Nu exista nici o galerie laterală în pereţii puţului, 
care încet, încet se îngusta luând forma unei pâlnii. 

Harry începu să simtă un aer mai proaspăt care venea de 
jos şi trase concluzia că extremitatea inferioară a puţului 
trebuia să aibă o comunicare cu vreun coridor al orizontului 
inferior al minei. Frânghia continua să lunece. Întunericul 
era absolut, ca şi tăcerea. Dacă vreo fiinţă vie va fi căutat 
refugiu în acest abis misterios şi adânc, atunci fie că în acel 
moment nu era acolo, fie că nici o mişcare nu-i trăda 
prezenţa. 

Pe măsură ce înainta, Harry, devenind tot mai bănuitor, 
scoase cuțitul din teacă, ţinându-l cu mâna dreaptă. La o 
adâncime de o sută optzeci de picioare, simţi că atinge 
talpa puţului. Frânghia nu se mai derula. Harry respiră 
uşurat. Teama ca în timpul coborârii să nu i se taie frânghia 
deasupra lui nu se justificase. Dealtfel, nu observase nici o 
adâncitură în pereţii puţului, care ar fi putut ascunde vreo 
fiinţă oarecare. Extremitatea inferioară a puţului era foarte 
îngustă. Harry examină solul la lumina lămpii pe care o 
detaşase de la centură şi văzu că nu greşise în 
presupunerile sale. Un coridor îngust se înfunda lateral în 
stratul inferior al zăcământului. Ca să pătrunzi în el trebuia 
să te apleci şi să te târăşti în patru labe. El voi să vadă în ce 
direcţie se ramifica galeria şi dacă nu ajungea la vreun abis. 
Se culcă pe sol şi începu să se târască. Deodată se lovi de 
un obstacol. Pipăindu-l, i se păru că e un trup care astupa 
trecerea. Harry se retrase mai întâi, cu un sentiment 
puternic de repulsie, apoi reveni. Nu se înşelase: ceea ce îl 
oprise era într-adevăr un trup omenesc. Puse mâna pe el şi 
văzu că picioarele şi mâinile erau aproape îngheţate, dar 
corpul nu era încă rece. Într-o clipă îl trase lângă fundul 
puţului şi-l examină la lumina lămpii. 

«Un copil!» exclamă Harry. 


Copilul respira încă, dar răsuflarea era atât de slabă, încât 
părea gata să se oprească. Fără a pierde nici o clipă, 
această mică fiinţă trebuia scoasă la suprafaţa puţului, apoi 
dusă la cottage unde Madge îi va da îngrijirile necesare. 

Uitând de orice alte preocupări, Harry îşi legă din nou 
frânghia de mijloc, prinse lampa de centură şi strângând la 
piept, cu braţul stâng, copilul, îşi păstră braţul drept liber şi 
înarmat. Făcu semnul convenit pentru a fi ridicat încet. 
Frânghia se întinse şi urcuşul începu. Harry privea în jurul 
său cu o îndoită atenţie. Acum nu era expusă pericolului 
numai fiinţa sa. Timp de câteva minute totul merse bine, 
nici un incident nu părea să survină. Deodată lui Harry i se 
păru că un suflu puternic deplasa aerul din adâncimile 
puţului. Privi în jos şi zări în penumbră o masă care, 
ridicându-se încet, îl atinse în treacăt. Era o pasăre enormă 
a cărei specie nu o putea recunoaşte şi care se ridica dând 
puternic din aripi. 

Monstruosul zburător se opri, plană un moment, apoi se 
abătu asupra lui Harry cu o înverşunare feroce. Harry nu se 
putea servi decât de braţul drept pentru a se apăra de 
loviturile ciocului formidabil al animalului... El se apără 
deci, protejând în acelaşi timp copilul, cum putea mai bine. 
Dar pasărea nu ataca copilul, ci pe el. Împiedicat de 
mişcările de rotaţie ale frânghiei, nu reuşea să-i dea 
lovitura mortală. 

Lupta se prelungea. Harry strigă din toate puterile, 
sperând că cei de sus îl vor auzi. Aşa se şi întâmplă, 
deoarece acum frânghia era trasă mai departe. Mai avea de 
parcurs încă o distanţă de optzeci de picioare. Pasărea îl 
atacă cu şi mai mare violenţă. Cu o lovitură de cuţit, reuşi 
să-i rănească o aripă şi pasărea scoase un țipăt răguşit 
dispărând în profunzimea puţului. Dar, nenorocire! Lovind 
pasărea cu cuțitul, Harry atinsese şi frânghia, tăind una din 
împletituri. 1 se făcu părul măciucă. Frânghia ceda puţin 
câte puţin, la peste o sută de picioare deasupra abisului!... 
Harry scoase un nou strigăt de desperare. O a doua 


împletitură se rupse sub greutatea dublă pe care o suporta 
frânghia pe jumătate tăiată. Harry aruncă cuțitul şi cu o 
sforţare supraomenească reuşi să apuce capătul de sus, în 
momentul când frânghia era gata să se rupă deasupra 
tăieturii. Dar deşi încheietura mâinii sale era tare ca fierul, 
simţea că îi alunecă frânghia printre degetele încleştate. Cu 
ambele mâini s-ar fi putut apuca mai bine, dar ar fi trebuit 
să sacrifice copilul şi nici prin gând nu-i trecea să facă asta. 
În acest timp, Jack Ryan şi însoțitorii săi, alarmaţi de 
strigătele lui Harry, îl trăgeau şi mai repede. Harry credea 
că nu va rezista până la gura puţului. Faţa i se injectă, 
închise ochii un moment aşteptând să se prăbuşească în 
abis, apoi îi deschise. În clipa când era gata să scape 
frânghia din mână, care îi alunecase chiar până la capătul 
rupt, fu apucat de umeri şi depus pe sol împreună cu 
copilul. Sleit, Harry căzu leşinat în braţele prietenilor săi. 

XV NELL LA COTIAGE. 

Două ore mai târziu, Harry încă foarte slăbit şi copilul 
complet istovit erau aduşi la cottage, cu ajutorul lui Jack şi 
al prietenilor săi. Ei povestiră totul bătrânului maistru, şi 
Madge dădu imediat îngrijirile necesare bietei făpturi pe 
care o salvase Harry. Harry credea că scoate din abis un 
copil... Era o tânără fată, de vreo cincisprezece-şaisprezece 
ani, cu privirea pierdută, uluită, cu faţa slabă, trasă din 
cauza suferinţei, cu un ten de blondă, pe care lumina zilei 
părea că nu-l atinsese niciodată, mică de statură, plăpândă, 
o fiinţă ciudată şi fermecătoare în acelaşi timp. 

Jack Ryan o asemăna, oarecum pe drept, cu un spiriduş, 
din pricina aspectului ei puţin supranatural. Poate că 
împrejurările speciale, mediul nefiresc în care această 
tânără fată trăise probabil până atunci făceau ca ea să pară 
că aparţine numai pe jumătate speciei umane. Fizionomia 
sa era stranie, ochii săi, pe care lumina strălucitoare a 
lămpilor de la cottage părea să-i obosească, priveau 
nedumeriţi, ca şi cum totul ar fi fost nou pentru ea. Bătrâna 
scoțiană se adresă prima acestei făpturi neobişnuite, 


culcată în patul ei şi care revenea încet la viaţă, parcă 
trezindu-se dintr-un somn adânc. 

— Cum te cheamă? o întrebă ea. 

— Nell, răspunse fata. 

— Te doare ceva, Nell? reluă Madge. 

— Mi-e foame, răspunse Nell. N-am mai mâncat de... de... 
Judecind după puţinele cuvinte rostite de tânăra fată, se 
vedea că ea nu are obişnuinţa să vorbească. Limba de care 
se servea era un vechi dialect scoţian, pe care Simon Ford 

şi ai lui îl foloseau adesea. Căpătând răspunsul lui Nell, 
Madge îi aduse imediat de-ale mâncării. Nell era moartă de 
foame. De când se afla oare în fundul acelui puț? Cine ştie! 

— Câte zile ai stat acolo, fata mea? o întrebă Madge. 

Nell nu răspunse. Părea că nu înţelesese întrebarea. 

— De câte zile? reluă Madge. 

— Zile? întrebă Nell, pentru care acest cuvânt părea lipsit 
de orice semnificaţie. Apoi dădu din cap ca un om care nu 
înţelege întrebarea. 

Madge îi luă mâna şi i-o mângâie, pentru a-i inspira 
încredere. 

— Câţi ani ai, fata mea? o întrebă din nou, privind-o cu 
ochi blajini. 

Acelaşi semn negativ din partea lui Nell. 

— Da, da, câţi ani? reluă Madge. 

— Ani?... întrebă Nell, pentru care acest cuvânt, ca şi 
cuvântul «zile», părea la fel de necunoscut. 

Simon Ford, Harry, Jack şi ceilalţi o priveau cu un dublu 
sentiment, de milă şi de simpatie. 

Starea acestei biete fiinţe, îmbrăcată cu nişte zdrenţe din 
pânză grosolană, avea de ce să impresioneze. Harry, mai 
mult decât ceilalţi, se simţea atras în mod irezistibil de 
aspectul straniu al Nellei! El se apropie, îi luă mâna pe care 
Madge o lăsase şi o privi pe Nell drept în ochi. Buzele fetei 
schiţară un surâs slab. 

Harry o întrebă: 

— Nell... acolo... în mină... erai singură? 


— Singură! Singură! exclamă fata ridicându-se. 

Faţa ei exprima spaimă. Ochii ei, care sub privirea 
tânărului se îmblânziseră, redeveniră sălbatici. 

— Singură, singură, repetă ea, recăzând sleită de puteri, 
pe pernă. 

— Biata copilă este încă prea slăbită pentru a răspunde 
întrebărilor noastre, spuse Madge, culcând-o mai bine pe 
tânăra fată. Câteva ore de odihnă şi puţină hrană bună îi 
vor reda puterile. Haideţi, Simon, Harry, şi voi, prieteni, s-o 
lăsăm să doarmă. 

După sfatul lui Madge, Nell fu lăsată singură şi după un 
minut se asigurară că dormea adânc. 

Evenimentul acesta stârni mare zarvă nu numai în mină, ci 
în întreg comitatul Stirling, şi curând în tot Regatul Unit. 
Mergea vestea despre Nell ca despre o fiinţă neobişnuită. 
Dacă o fată ar fi fost găsită închisă în roca de şist, ca una 
din acele fiinţe antediluviene, pe care o lovitură de târnăcop 
o eliberează din strânsoarea pietrei, aceasta n-ar fi avut un 
răsunet mai mare. 

Nell deveni, fară să ştie, un subiect la ordinea zilei. 

Superstiţioşii găsiră un nou text pentru poveştile lor 
legendare. Ei erau dispuşi să creadă că Nell era geniul Noii 
Aberfoyle, şi când Jack Ryan împărtăşi zvonul acesta 
prietenului său, Harry, pentru a termina discuţia, răspunse: 
«Fie cum spui tu, Jack, dar, în orice caz, este geniu bun! 
Este acela care ne-a salvat, care ne-a adus pâine şi apă în 
timp ce eram întemnițați în mină. Nu poate fi altcineva! Cât 
despre geniul rău, dacă a rămas în mină, va trebui să-l 
descoperim într-o bună zi!» 

Bineînţeles că inginerul James Starr a fost informat 
imediat de cele întâmplate. A doua zi după venirea ei la 
cottage, când Nell era odihnită şi cu forţele refăcute, elîi 
puse cu multă grijă unele întrebări. Îi făcu impresia că fata 
nu cunoaşte cele mai multe lucruri din viaţă. Era totuşi 
inteligentă, după cum constatară cei din jurul ei, dar îi 
lipseau unele noţiuni elementare, între care şi noţiunea de 


timp. Se vedea că nu fusese obişnuită să împartă timpul în 
ore sau în zile, şi nici nu cunoştea aceste cuvinte. Ochii ei 
obişnuiţi cu obscuritatea nu se puteau adapta la lumina 
strălucitoare a discurilor electrice, în schimb, în întuneric, 
pupilele i se dilatau şi aveau capacitatea de a vedea în 
mijlocul celor mai adânci tenebre. Evident, creierul ei nu 
înregistrase niciodată impresii din lumea exterioară, în faţa 
ochilor ei nu s-a desfăşurat niciodată altă privelişte decât 
aceea a minei, iar acea criptă întunecoasă reprezenta 
pentru ea întregul orizont. 

Ştia ea oare, biata copilă, că există un soare şi stele, oraşe 
şi sate, un întreg univers în care mişună o lume? Acest 
lucru era îndoielnic deocamdată şi trebuia să aştepţi până 
când unele cuvinte care îi erau încă necunoscute vor căpăta 
o semnificaţie precisă în spiritul ei. În ce priveşte problema 
de a şti dacă Nell trăia singură în profunzimile Noii 
Aberfoyle, James Starr trebui să renunţe de a o rezolva. 
Într-adevăr, orice aluzie la acest subiect înspăimânta 
această fire stranie. 

Nell nu voia, sau nu putea să răspundă? Un lucru era clar: 
exista un secret pe care ea l-ar fi putut dezvălui. 

«Vrei să rămâi cu noi? Sau vrei să te întorci acolo unde ai 
fost?» o întrebase James Starr. 

La prima întrebare, tânăra fată exclamase: «Ah! Da!» La a 
doua, răspunsul fusese doar un strigăt de groază, nimic mai 
mult. 

În faţa acestei tăceri încăpăţânate, James Starr, ca şi 
Simon şi Harry Ford, fură cuprinşi de un oarecare 
sentiment de teamă. Ei nu puteau uita faptele inexplicabile 
care au întovărăşit descoperirea minei. Deşi de trei ani nici 
un incident nu se produsese, se aşteptau tot timpul la o 
nouă agresiune din partea duşmanului lor invizibil. Se 
hotărâră deci să exploreze puţul misterios. De data aceasta 
porniră bine înarmaţi şi bine întovărăşiţi, dar nu găsiră nici 
o urmă suspectă. Puţul comunica cu straturile inferioare ale 
cavernei săpate în zăcământul carbonifer. 


James Starr, Simon şi Harry vorbeau adesea despre aceste 
probleme. Ei gândeau că în cazul când unul sau mai mulţi 
răufăcători se ascundeau în mină şi pregăteau vreo cursă, 
poate că Nell le-ar fi putut spune. Dar ea nu vorbea. Cea 
mai mică aluzie la trecutul tinerei fete îi provoca accese de 
spaimă şi era mai bine să nu se insiste. Va dezvălui ea 
singură secretul, cu timpul. 

După cincisprezece zile de la venirea ei la cottage, Nell 
devenise ajutorul cel mai priceput şi de nădejde al bătrânei 
Madge. Evident, să nu mai părăsească niciodată casa în 
care a fost primită cu atâta căldură i se părea un lucru 
firesc, poate chiar nu-şi putea închipui că ar mai putea trăi 
în altă parte. Familia Ford devenise familia ei şi fără 
îndoială că în mintea acestor oameni de treabă, din 
momentul când Nell intrase în casa lor, ea devenise copilul 
lor adoptiv. 

Nell era într-adevăr fermecătoare. Noua sa existenţă o 
înfrumuseţa. Erau, fără nici o îndoială, primele zile fericite 
din viaţa ei. Era plină de recunoştinţă pentru cei cărora le 
datora aceasta. Madge o iubea ca pe o fiică. Bătrânul 
maistru, la fel. Dealtfel, toţi o îndrăgeau. Prietenul Jack 
Ryan regreta doar un singur lucru şi anume, că n-a fost el 
acela care a salvat-o. El venea adesea la cottage. Cânta, şi 
Nell, care nu auzise niciodată un cântec, găsea că e foarte 
frumos, dar se vedea bine că preferă cântecelor lui Jack 
Ryan discuţiile mai serioase cu Harry, care încet, încet o 
învăţa tot ce nu cunoştea ea din lumea exterioară. 

Trebuie să spunem că, din momentul când Nell apăruse 
sub forma ei naturală, Jack Ryan se văzu obligat să 
recunoască sincer că superstiţia sa în legătură cu spiriduşii 
începe să slăbească într-o oarecare măsură. În afară de 
aceasta, după vreo două luni credulitatea sa primi o nouă 
lovitură. Într-adevăr, în această perioadă, Harry făcu o 
descoperire surprinzătoare care explica în parte apariţia 
Doamnelor de foc în ruinele castelului Dundonald, la Irvin. 


Într-o zi, după o îndelungată explorare a părţii de sud a 
minei, explorare care dură câteva zile prin ultimele galerii 
ale acelei substructuri enorme, Harry a urcat cu greu o 
galerie îngustă, scobită într-o despărţitură a rocii de şist. 
Deodată se trezi, cu mare surprindere, în aer liber. Galeria, 
după ce urca oblic către suprafaţa solului, ajungea chiar la 
ruinele castelului Dundonald. Exista deci o comunicare 
secretă între Noua Aberfoyle şi colina pe care se înălța 
vechiul castel. N-ar fi fost posibil să descoperi deschizătura 
superioară a galeriei din exterior, atât de bine era astupată 
cu pietre şi frunziş. Aşa se explică de ce magistraţii n-au 
putut pătrunde în galerie în timpul anchetei. Câteva zile 
mai târziu, James Starr, condus de Harry, veni şi el să 
constate dispoziţia naturală a zăcământului carbonifer. 

lată, spuse el, avem acum cu ce să-i convingem pe 
superstiţioşii minei noastre. Adio, brawnies, adio, spiriduşi 
şi Doamne de foc! 

Nu, nu cred, domnule Starr, răspunse Harry, că e cazul să 
ne felicităm! înlocuitorii acestora nu sunt mai buni, ba pot fi 
mai răi, fără doar şi poate! 

— Ai dreptate, Harry, reluă inginerul, dar ce să facem? Cu 
siguranţă că fiinţele acelea, care se ascund în mină, 
comunică prin această galerie cu suprafaţa solului. Fără 
îndoială că erau aceia care, în noaptea furtunoasă, au atras, 
cu torţa în mână, vasul Motala către coastă şi, la fel cu 
vechii jefuitori de epave, ar fi jefuit rămăşiţele corăbiei dacă 
Jack Ryan şi prietenii lui n-ar fi fost acolo. În orice caz, în 
sfârşit, totul se explică. Iată gura vizuinei! Dar cei care 
locuiau acolo mai locuiesc încă? 

— Da, deoarece Nell tremură când îi vorbim despre asta, 
răspunse cu convingere Harry. Da, de vreme ce Nell nu 
vrea sau nu îndrăzneşte să vorbească! 

Harry avea, desigur, dreptate. Dacă musafirii misterioşi ai 
minei ar fi murit sau ar fi părăsit-o, de ce s-ar fi temut Nell 
să vorbească? James Starr ţinea totuşi cu tot dinadinsul să 
descopere această taină. El presimţea că viitorul noii mine 


putea depinde de aceasta. Fură luate din nou cele mai 
severe precauţiuni. Îi preveniră pe magistrați. Agenţii 
ocupară în secret ruinele castelului Dundonald. Harry se 
ascunse şi el câteva nopţi de-a rândul printre mărăcinii care 
acopereau colina. În zadar! Nu descoperiră nimic. Nici o 
fiinţă omenească nu se ivi prin deschizătură. Ajunseră 
curând la concluzia că răufăcătorii au părăsit definitiv Noua 
Aberfoyle, iar pe Nell o credeau moartă în fundul puţului în 
care o părăsiseră. Înaintea exploatării, mina le putea oferi 
un refugiu sigur, la adăpostul oricăror percheziţii. De atunci 
împrejurările se schimbaseră. Vizuina era greu de ascuns. 
Se putea nădăjdui că nu mai exista nici un pericol pentru 
viitor. Totuşi, nici James Starr, nici Harry nu erau complet 
liniştiţi. Harry repeta adesea: «Nell a fost cu siguranţă 
amestecată în acest mister. Dacă nu mai are de ce se teme, 
de ce nu vorbeşte? Nu ne putem îndoi că ea e fericită că se 
află la noi. Ne iubeşte pe toţi! O adoră pe mama! Dacă nu 
vrea să vorbească despre trecutul ci, despre ceea ce ne-ar 
putea linişti cu privire la viitorul nostru, înseamnă că ea 
cunoaşte un secret groaznic pe care conştiinţa ei o 
împiedică să ni-l destăinuie şi care o apasă! Poate că ea face 
acest lucru mai mult în interesul nostru, sau aşa crede ea, şi 
de aceea refuză în mod inexplicabil să vorbească.» 

Pornind de la aceste gânduri, ei conveniră să înlăture din 
discuţiile lor tot ce i-ar fi putut aminti tinerei fete despre 
trecutul ei. Într-o zi, totuşi, Harry avu prilejul să-i spună lui 
Nell ceea ce James Starr, mama, tatăl său şi el însuşi 
credeau că datorează intervenţiei ei. Era într-o zi de 
sărbătoare. Nimeni nu lucra, nici la suprafaţa comitatului 
Stirling, nici în domeniul subteran. Oamenii se plimbau 
aproape peste tot. Bolile sonore ale Noii Aberfoyle răsunau 
de cântece voioase. 

Harry şi Nell plecaseră de la cottage şi păşeau agale pe 
malul stâng al lacului Malcolm. Acolo, lumina proiectoarelor 
era mai puţin violentă şi fascicolele lor se spărgeau 
capricios de colţurile vreunei stânci pitoreşti care susţinea 


domul. Această penumbră convenea mai bine ochilor lui 
Nell, care se adaptau foarte încet la lumina strălucitoare. 

După ce merseră vreo oră, ei se opriră în faţa capelei 
Saint Gilles, pe o terasă naturală care domina apele lacului. 

— Ochii tăi, spuse Harry, încă nu s-au obişnuit cu lumina 
zilei şi probabil că n-ar putea suporta strălucirea soarelui! 

— Nu, fără îndoială, răspunse fata, dacă soarele este aşa 
cum mi l-ai descris. 

— Nell, continuă Harry, prin cuvintele mele nu ţi-am putut 
da o imagine reală despre splendoarea lui şi despre 
frumuseţile universului pe care ochii tăi nu le-au văzut 
niciodată. Dar, spune-mi, se poate oare ca din ziua în care 
te-ai născut în adâncimile acestei mine să nu fi urcat 
niciodată la suprafaţa solului? 

Niciodată, Harry, răspunse Nell, şi nu cred că o mamă sau 
un tată să mă fi dus, chiar când eram mică. Mi-ar fi rămas 
cu siguranţă vreo amintire de afară. 

— Te cred, răspunse Harry. Dealtfel, pe timpul acela, Nell, 
mulţi lucrători nu părăseau mina niciodată. Comunicarea cu 
exteriorul era anevoioasă şi eu am cunoscut câţiva tineri şi 
tinere care, la vârsta ta, nu cunoşteau, ca şi tine, nimic din 
lumea exterioară. Dar acum, calea ferată din tunelul mare 
ne poate transporta în câteva minute la suprafaţa 
comitatului. Aş dori foarte mult, Nell, să te aud spunându- 
mi: «Haide, Harry, ochii mei pot suporta acum lumina zilei şi 
vreau să văd soarele!» 

— îţi voi spune, Harry, îl asigură tânăra fată, sper că în 
curând voi merge cu tine să admir lumea exterioară, şi 
totuşi... 

— Ce vrei să spui, Nell? întrebă Harry cu vioiciune. 
Regreţi cumva că ai părăsit abisul acela întunecos în care ai 
trăit primii ani ai vieţii tale şi de unde te-am scos aproape 
moartă? 

— Nu, Harry, răspunse Nell. Mă gândeam numai că şi 
întunericul îşi are frumuseţea lui. Dacă ai şti ce pot vedea 
nişte ochi obişnuiţi cu adâncurile beznei! Vezi umbre care 


trec şi pe care ai dori să le urmezi în zborul lor! Uneori îţi 
apar în faţă cercuri ce se întretaie şi din care n-ai vrea să 
mai ieşi! Există în fundul minei nişte gropi negre, pline de 
lumini vagi. Apoi se aud zgomote care îţi vorbesc! Vezi tu, 
Harry, trebuie să fi trăit acolo ca să înţelegi ceea ce simt, 
ceea ce nu pot exprima! 

— Nu-ţi era frică, Nell, când erai singură? 

— Harry, spuse fata, tocmai când eram singură nu-mi era 
frică! 

Rostind aceste cuvinte, vocea lui Nell se schimbă uşor. 
Harry însă crezu că e bine să insiste şi spuse: 

— Dar te puteai pierde în galeriile acelea lungi, Nell. Nu-ţi 
era teamă că te vei rătăci? 

— Nu, Harry, eu cunoşteam de mult toate întortocherile 
Noii Aberfoyle! 

— Nu ieşeai niciodată? 

— Da, uneori... răspunse ezitând tânăra fată, câteodată 
veneam până în vechea mină Aberfoyle. 

— Cunoşteai deci vechiul cottage? 

— Cottage-ul... da... dar pe locuitorii lui numai din 
depărtare! 

— Eram noi, tata, mama, eu! Noi n-am vrut să părăsim 
niciodată vechea noastră casă. 

— Poate ar fi fost mai bine pentru voi!... murmură tânăra 
fată. 

— De ce, Nell? Încăpăţânarea noastră de a nu o părăsi nu 
ne-a făcut oare să descoperim noul zăcământ? 
Descoperirea aceasta n-a avut ea urmări fericite pentru o 
întreagă populaţie care şi-a redobândit bunăstarea prin 
muncă, şi pentru tine, Nell, care ai fost redată vieţii şi ai 
găsit oameni care te iubesc? 

— Pentru mine! răspunse cu vioiciune Nell. Da! Orice s-ar 
întâmpla! Pentru ceilalţi... cine ştie...? 

— Ce vrei să spui, Nell? 

— Nimic... nimic. Dar era mare pericol atunci să intri în 
noua mină! Da! Mare pericol! Harry! Într-o zi nişte oameni 


imprudenţi au pătruns în aceste abisuri. Ei s-au dus 
departe, foarte departe! S-au rătăcit... 

— S-au rătăcit? spuse Harry privind-o stăruitor. 

— Da, s-au rătăcit, răspunse Nell, a cărei voce tremura. 
Lampa lor s-a stins! Ei n-au mai putut regăsi drumul... 

— Şi acolo, exclamă Harry, întemnițați timp de opt zile 
lungi, erau gata să moară. Şi fără o fiinţă salvatoare care le- 
a adus în taină puţină hrană, fără o călăuză misterioasă 
care mai târziu a condus până la ei pe eliberatorii lor, n-ar 
mai fi ieşit niciodată din acel mormânt! 

— De unde ştii? întrebă Nell. 

— Pentru că aceşti oameni erau James Starr, era tatăl 
meu, eram eu, Nell. 

Ridicând capul, Nell apucă mâna tânărului şi îl privi atât 
de fix încât acesta fu tulburat până în adâncul sufletului. 

— Tu?! exclamă tânăra fată. 

— Da, răspunse Harry, după un moment de tăcere, şi 
aceea căreia îi datorăm viaţa eşti tu, Nell! Tu ai fost aceea! 

Fără a răspunde, Nell îşi ascunse faţa în mâini. Niciodată 
Harry n-o văzuse atât de puternic impresionată. 

— Cei care te-au salvat, Nell, adăugă Harry cu o voce 
emoţionată, îţi datorau ţie viaţa şi crezi că vor uita vreodată 
aceasta? 

XVI PE SCARA OSCILANTĂ. 

Între timp, lucrările de exploatare a Noii Aberfoyle erau 
conduse cu mari beneficii. Bineînţeles că James Starr şi 
Simon Ford, descoperitorii acestui bogat bazin carbonifer, 
participau, din plin la câştiguri. Harry devenea o partidă 
bună. El însă nici nu se gândea să părăsească cottage-ul. Îl 
înlocuise pe tatăl său în funcţia de maistru şi conducea cu 
sârguinţă mulţimea de mineri. Jack Ryan era mândru şi 
încântat de situaţia prietenului său, dar şi lui îi mergea 
destul de bine. Ei se întâlneau adesea fie la cottage, fie la 
lucrările din subteran. Jack Ryan observase sentimentele lui 
Harry pentru Nell. Harry nu mărturisea, dar Jack râdea din 
toată inima când prietenul său dădea din cap negând. 


Cea mai mare dorinţă a lui Jack era s-o întovărăşească pe 
Nell când va face primul său drum la suprafaţa comitatului! 
Voia să vadă uimirea, admiraţia ei în faţa naturii ce-i era 
necunoscută. El spera ca Harry să-l cheme şi pe el când vor 
face această excursie. Deocamdată acesta nu-i propusese 
nimic şi Jack era puţin îngrijorat. 

Într-o zi, Jack Ryan cobora într-un puț de aerisire prin care 
orizonturile inferioare ale minei comunicau cu suprafaţa 
solului. El se prinse de o scară care, ridicându-se şi 
afundându-se, prin oscilaţii succesive, permitea un coborâş 
şi un urcuş neobositor. Douăzeci de oscilaţii îl făcură să 
coboare la o adâncime de aproape o sută cincizeci de 
picioare. Pe o platformă îngustă, unde se aşezase, se întâlni 
cu Harry care urca la lucrările de la suprafaţă. 

— Tu eşti? spuse Jack privindu-l pe camaradul său luminat 
de discurile electrice ale puţului. 

— Da, Jack, şi-mi pare bine că te văd. Am să-ţi fac o 
propunere. 

— Nu vreau să ascult nimic până nu-mi dai ştiri despre 
Nell! spuse Jack Ryan. 

— Nell e bine, Jack, e chiar atât de bine încât sper că peste 
o lună sau şase săptămâni... 

— Te vei căsători cu ea, Harry? 

— Nu ştii ce vorbeşti, Jack! 

— Se poate, Harry, dar ştiu ce voi face eu! 

— Ce vei face? 

— Mă voi însură cu ea dacă tu nu vrei! răspunse Jack şi 
izbucni în râs... Să mă păzească sfântul Mungo! Îmi place 
drăguţa asta de Nell! O fiinţă tânără şi bună, care n-a 
părăsit în viaţa ei mina, iată o soţie potrivită pentru un 
miner! E orfană ca şi mine, şi dacă tu într-adevăr nu te 
gândeşti la ea şi dacă ea îl vrea pe prietenul tău, Harry...! 

Harry îl privea cu multă seriozitate pe Jack; îl lăsa să 
vorbească şi nici nu încerca să-i răspundă. 

— Nu cumva ceea ce-ţi spun te face gelos, Harry? întrebă 
Jack Ryan cu un ton ceva mai serios. 


— Nu, Jack, răspunse liniştit Harry. 

— Totuşi, dacă n-ai de gând s-o iei de nevastă pe Nell, cred 
că n-ai pretenţia să rămână nemăritată? 

— N-am nici o pretenţie, răspunse Harry. 

O oscilație a scării ar fi permis celor doi prieteni să se 
depărteze, unul spre a urca, celălalt pentru a cobori. Totuşi 
ei rămaseră pe loc. 

— Harry, spuse Jack, crezi că ţi-am vorbit serios cu privire 
la Nell? 

— Nu, Jack. 

— Ei bine, am s-o fac acum! 

— Tu, să vorbeşti serios! 

— Bravul meu Harry, răspunse Jack, sunt în stare să dau 
un sfat bun unui prieten. 

— Spune, Jack! 

— Ei bine, Harry, iată! Iu o iubeşti pe Nell cu toată 
dragostea pe care ea o merită. Tatăl tău, bătrânul Simon, 
mama ta, bătrâna Madge, o iubesc ca pe copilul lor. Ai avea 
doar un pas de făcut pentru ca ea să devină cu adevărat 
fiica lor! De ce nu te căsătoreşti cu ea? 

— Pentru a vorbi astfel, Jack, răspunse Harry, cunoşti 
cumva sentimentele lui Nell? 

— Toată lumea le cunoaşte, chiar şi tu, Harry, de aceea nu 
eşti gelos nici pe mine, nici pe alţii. Dar iată scara care va 
cobori şi... 

— Stai, Jack, spuse Harry reţinându-l pe prietenul său care 
era gata să pună piciorul pe scara mobilă. 

— Ei, Harry, strigă Jack Ryan, vrei să mă rupi în două? 

— Ascultă-mă, dar fii serios, Jack, răspunse Harry, pentru 
că şi eu îţi voi vorbi serios. 

— Ascult până la oscilaţia viitoare, dar nu mai mult! 

— Jack, reluă Harry, nu am de ce să ascund că o iubesc pe 
Nell. Dorinţa mea cea mai fierbinte e să mă căsătoresc cu 
ea... 

— Foarte bine! 


— Dar aşa cum este ea încă, am scrupule ca să-i cer să ia o 
hotărâre care trebuie să fie irevocabilă. 
— Ce vrei să spui, Harry? 


— Vreau să spun, Jack, că Nell n-a părăsit niciodată 
adâncimile minei unde fără îndoială că s-a născut. Nu ştie şi 
nu cunoaşte nimic din cele ce există afară. Ea va trebui să 
afle totul de aici înainte, cu ochii ei şi poate şi cu inima. Cine 
poate şti ce va gândi când noi impresii se vor naşte în 
sufletul ei! Deocamdată ea nu cunoaşte nimic din lumea 
exterioară, şi mi se pare că aş profita de neştiinţa ei dacă aş 
determina-o să prefere să trăiască toată viaţa în mină 
înainte de a putea ea însăşi să decidă, în plină cunoştinţă de 
cauză. Mă înţelegi, Jack? 

— Da... înţeleg, dar nu prea bine... înţeleg că mă vei face 
să pierd şi viitoarea oscilație a scării. 

— Jack! spuse Harry cu o voce gravă. Chiar dacă aceste 
aparate n-ar mai funcţiona niciodată şi dacă această 
platformă ar dispărea de sub picioarele noastre, tot vei 
asculta ce am să-ţi spun. 

— Foarte bine, Harry! îmi place când îmi vorbeşti aşa! Cu 
alte cuvinte, înainte de a te căsători, ai voi s-o trimiţi pe Nell 
într-un internat de fete din Bătrâna afumată? 

— Nu, Jack, spuse Harry, sunt în stare să fac eu însumi 
educaţia aceleia ce va trebui să-mi fie soţie! 

— Va fi cu atât mai bine. Harry! 

— Înainte de aceasta, reluă Harry, vreau, aşa cum ţi-am 
spus, ca Nell să cunoască lumea exterioară cu adevărat. Să 
facem o comparaţie, Jack. Să presupunem că ai iubi o fată 
oarbă şi ţi s-ar spune: «Peste o lună va fi vindecată!» N-ai 
aştepta să se vindece pentru a te căsători cu ea? 

— Da, pe legea mea, da, răspunse Jack. 

— Ei bine, Jack, Nell este încă oarbă şi, înainte de a deveni 
soţia mea, vreau să ştie bine că mă preferă pe mine şi 
condiţiile mele de viaţă. Vreau ca ochii ei să cunoască mai 
întâi lumina zilei. 

— Bine, Harry, foarte bine, adăugă Jack. Acum te înţeleg. 
Pe când operaţia...? 

— Peste o lună, Jack, răspunse Harry. Ochii Nellei se 
obişnuiesc treptat cu lumina discurilor noastre electrice. 


Aceasta o pregăteşte. Peste o lună sper că va vedea 
pământul şi minunăţiile sale, cerul şi splendorile sale! Ea va 
afla că natura oferă privirii omeneşti orizonturi mai largi 
decât acela al unei mine întunecoase! Va vedea că universul 
este infinit. 

În timp ce Harry se lăsa dus de imaginaţia sa, Jack, 
părăsind platforma, sărise pe scara oscilantă a aparatului. 

— Hei, Jack, strigă Harry, unde eşti? 

— Dedesubtul tău, răspunse râzând veselul tânăr. În timp 
ce tu te înalţi spre infinit, eu cobor în abis. 

— La revedere, Jack! răspunse Harry, agăţându-se la 
rândul său de scara care urca. le rog să nu vorbeşti cu 
nimeni despre cele ce am discutat. 

— Cu nimeni, strigă Jack Ryan, dar cu o condiţie, totuşi... 

— Ce condiţie? 

— Să vă întovărăşesc pe amândoi când veţi face, tu şi Nell, 
prima excursie la suprafaţa globului! 

— Da, Jack, îţi promit, răspunse Harry. 

O nouă pulsaţie a aparatului puse o distanţă mai mare 
între cei doi prieteni. Abia mai puteau auzi vocile celuilalt, 
totuşi Harry mai desluşi cuvintele strigate de Jack: 

— Când Nell va fi văzut stelele, luna şi soarele, ştii ce va 
prefera? 

— Nu ştiu, Jack. 

— Pe tine, prietene, pe tine şi numai pe tine! 

Şi vocea lui Jack Ryan se stinse în fine cu un ultim «URA»! 

Între timp, Harry consacra tot timpul său liber educaţiei 
lui Nell. O învățase să scrie şi să citească. Fata făcea 
progrese foarte mari şi rapide; s-ar fi spus că le prindea pe 
toate din instinct. Niciodată o inteligenţă mai vie n-a învins 
cu atâta repeziciune o ignoranță atât de completă. Toţi cei 
din jur erau uimiţi. Simon şi Madge se simțeau zi de zi mai 
legaţi de fiica lor adoptivă. Ei erau preocupaţi totuşi de 
trecutul ei. Cunoşteau sentimentele lui Harry pentru Nell şi 
aceasta nu le displăcea. Ne amintim că în timpul primei 
vizite pe care inginerul James Starr o făcuse la vechiul 


cottage, Simon îi spusese acestuia: «De ce s-ar însura fiul 
meu? Ce fată de acolo de sus s-ar potrivi cu un tânăr care 
trebuie să-şi petreacă viaţa în adâncimile unei mine?!» Ei 
bine, s-ar părea că providenţa i-a trimis singura tovarăşă de 
viaţă care i-ar putea conveni fiului său! Nu era aceasta o 
favoare a Cerului? Astfel încât bătrânul maistru îşi promitea 
că, dacă această căsătorie se va face, în acea zi va avea loc 
la Coal-city o serbare care va rămâne de pomină printre 
minerii din Noua Aberfoyle. Nici nu-şi închipuia Simon Ford 
cât adevăr grăise! Trebuie să spunem că mai era cineva 
care dorea cu aceeaşi ardoare căsătoria lui Nell cu Harry. 
Acesta era inginerul James Starr. Fără îndoială că el se 
gândea, mai presus de toate, la fericirea celor doi tineri. 
Dar poate că mobilul unui interes mai general îl stimula în 
acest sens. 

Se ştie că James Starr păstrase unele temeri, deşi nimic nu 
le justifica în prezent. Totuşi, ceea ce a fost s-ar putea 
repeta. Nell era singura care cunoştea misterele noii mine. 
Dacă viitorul rezerva noi pericole pentru minerii din 
Aberfoyle, cum puteau fi prevenite fără a cunoaşte cauzele 
ce le puteau provoca? 

«Nell n-a vrut să vorbească, repeta adesea James Starr. 
Dar ceea ce n-a spus nimănui până acum nu va putea tăinui 
multă vreme faţă de soţul său! Pericolul l-ar ameninţa şi pe 
Harry, cum ne-ar ameninţa pe noi toţi. Deci o căsătorie care 
va face doi soţi fericiţi şi-i va feri de primejdii pe prietenii 
lor este o căsătorie bună, cum nu poate exista alta aici, în 
mină.» 

Aşa gândea în mod logic inginerul James Starr şi el 
împărtăşi gândurile sale bătrânului Simon care fu întru 
totul de acord. Se părea că nimic nu se opune căsătoriei lui 
Harry cu Nell. Şi cine s-ar fi opus? Harry şi Nell se iubeau. 
Părinţii nu visau altă soţie pentru fiul lor. Prietenii lui Harry 
îl invidiau, deşi recunoşteau că îşi merita fericirea. Tânăra 
fată, care nu avea pe nimeni, avea nevoie numai de 
consimţământul propriei sale inimi. 


Dar dacă se părea că nimeni nu se poate opune acestei 
căsătorii, atunci de ce când discurile electrice se stingeau, 
când înceta lucrul, când orăşelul minier era cufundat în 
întuneric, când locuitorii din Coal-city se retrăgeau în 
locuinţele lor, de ce dintr-unul din cele mai întunecate 
colţuri ale Noii Aberfoyle o fiinţă misterioasă se furişa prin 
întunericul profund? Ce instinct călăuzea această fantomă 
prin nişte galerii atât de înguste, încât erau socotite 
impracticabile? De ce această fiinţă enigmatică, ai cărei 
ochi străpungeau întunericul cel mai profund, venea 
târându-se pe malurile lacului Malcolm? 

De ce se îndrepta cu atâta încăpățânare spre locuinţa lui 
Simon Ford, şi cu atâta prudenţă încât dejucase toate 
măsurile de supraveghere? De ce îşi lipea urechea de 
ferestre şi încerca să surprindă frânturi de fraze răzbătând 
prin obloane? 

Când unele cuvinte ajungeau până la ea, de ce ameninţa 
cu pumnul acea casă liniştită? De ce din gura ei 
schimonosită de ură ieşeau aceste cuvinte: «Ea şi el! 
Niciodată!» 

XVII UN RĂSĂRIT DE SOARE. 

O lună mai târziu - era în seara de 20 august - Simon Ford 
şi Madge salutau, cu cele mai bune wishes14 patru turişti 
care se pregăteau să părăsească cottage-ul. 

James Starr, Harry şi Jack Ryan o conduceau pe Nellpe un 
sol pe care ea nu pusese încă piciorul, în acel mediu 
strălucitor a cărui lumină nu o cunoşteau încă privirile sale. 

Excursia trebuia să dureze două zile. James Starr, de 
acord cu Harry, voia ca, după aceste patruzeci şi opt de ore 
petrecute afară, tânăra fată să fi văzut tot ce n-a putut 
vedea în mina întunecoasă, adică diversele aspecte ale 
globului, ca şi cum o panoramă mobilă de oraşe, câmpii, 
munţi, fluvii, lacuri, golfuri, mări s-ar fi desfăşurat înaintea 
ochilor ei. În această parte a Scoției, cuprinsă între 
Edinburgh şi Glasgow, natura parcă a vrut anume să 
reunească aceste minuni terestre. Cerul era şi el prezent, 


cu norii săi schimbători, cu luna clară sau voalată, cu 
soarele radios şi cu furnicarul de stele. 

Excursia a fost astfel organizată încât să satisfacă 
programul proiectat. 

Simon Ford şi Madge ar fi fost fericiţi s-o întovărăşească 
pe Nell, dar noi îi cunoaştem şi ştim că ei nu plecau cu 
plăcere din cottage-ul lor, aşa încât, până la urmă, nu se 
putură hotări să părăsească nici măcar o zi locuinţa lor 
subterană. 

James Starr se ducea ca un observator, ca un filosof, foarte 
curios din punct de vedere psihologic, să observe impresiile 
naive ale lui Nell şi poate să surprindă ceva din 
misterioasele evenimente la care fusese martoră copilăria 
ei. 

Harry se întreba, nu fără oarecare teamă, dacă nu cumva 
în timpul familiarizării rapide cu lucrurile din lumea 
exterioară nu va răsări în Nell o altă fată decât aceea pe 
care o iubea el şi pe care o cunoscuse până atunci. Cât 
despre Jack Ryan, acesta era voios ca un cintezoi care 
zboară în primele raze ale soarelui. El spera ca 
molipsitoarea sa voioşie să se transmită şi tovarăşilor săi de 
drum. Ar fi fost un mod de a-i răsplăti pentru că-l luaseră cu 
ei. 

Nell era gânditoare şi plină de reculegere. 

James Starr hotărâse, pe bună dreptate, ca plecarea să 
aibă loc seara. Era mai bine, de fapt, ca Nellsă treacă 
printr-o gradaţie treptată de la întunecimea nopţii la lumina 
zilei. În felul acesta vor obţine rezultatul dorit, deoarece de 
la miezul nopţii până la miezul zilei ea va suporta fazele 
succesive ale întunericului şi ale luminii, cu care ochii săi se 
vor putea obişnui încetul cu încetul. 

În momentul când părăseau cottage-ul, Nell luă mâna lui 
Harry şi-i spuse: 

— Harry, este oare necesar să părăsesc mina noastră, fie 
chiar pentru câteva zile? 


— Da, Nell, răspunse tânărul. Trebuie! E bine şi pentru 
tine, şi pentru mine! 

— Totuşi, Harry, continuă Nell, de când m-ai găsit, sunt 
fericită cum nu se mai poate. Iu m-ai educat. Nu e de 
ajuns? Ce-am să fac acolo, sus? 

Harry o privi fără să-i răspundă. Gândurile ei coincideau 
cu ale lui. 

— Fetiţa mea, spuse Starr, înţeleg şovăielile tale, dar e 
bine să vii cu noi. Cei ce te iubesc te întovărăşesc şi ei te vor 
aduce înapoi. Dacă după aceea vei voi să continui să trăieşti 
în mină ca şi bătrânul Simon, ca Madge, ca Harry, cu atât 
mai bine! Nu mă îndoiesc că aşa ar trebui să fie şi sunt de 
acord cu tine. Dar în felul acesta vei avea posibilitatea să 
vezi la ce renunţi şi ce vei avea în schimb; şi vei putea 
hotări în toată libertatea. Deci, vino! 

— Vino, draga mea Nell! spuse Harry. 

— Sunt gata să te urmez, Harry, răspunse tânăra fată. 

La ora nouă, ultimul tren din tunel o ducea pe Nell şi pe 
tovarăşii ei de drum la suprafaţa comitatului. După 
douăzeci de minute ei coborau la gară unde aveau legătura 
cu trenul ce mergea de la Dumbarton la Stirling şi care 
deservea Noua Aberfoyle. Era noapte. Între orizont şi zenit 
câţiva nori uşori alergau încă în înălţimea cerului, împinşi 
de briza de nord-vest care răcorea atmosfera. Ziua fusese 
frumoasă. Aşa avea să fie şi noaptea. 

Sosiţi la Stirling, Nell şi însoțitorii ei coborâră din tren şi 
ieşiră imediat din gară. 

În faţa lor, între nişte arbori înalţi, se deschidea un drum 
care ducea la malurile lacului Forth. 

Prima impresie fizică pe care o resimţi tânăra fată fu 
aceea a aerului curat pe care plămânii săi îl aspirară cu 
aviditate. 

— Respiră adânc, Nell! spuse James Starr. Respiră acest 
aer încărcat cu toate miresmele înviorătoare ale câmpului! 

— Ce sunt trâmbele de fum care aleargă deasupra 
capetelor noastre? întrebă Nell. 


— Sunt nori, răspunse Harry, sunt vapori pe jumătate 
condensaţi, pe care vântul îi împinge spre est. 

— Ah, exclamă Nell, mi-ar place să mă simt dusă de 
vârtejul lor tăcut! Dar ce sunt acele puncte luminoase ce 
strălucesc între nori? 

— Sunt stelele despre care ţi-am vorbit, Nell, tot atâţia 
sori, tot atâtea centre ale unor universuri, poate 
asemănătoare cu al nostru. 

Constelaţiile se vedeau în clipa aceea mai clar pe 
firmamentul albastru întunecat, pe care vântul îl purifica 
puţin câte puţin. 

Nell privea miile de stele ce străluceau puzderie deasupra 
capului ei. 

— Dar dacă sunt sori, spuse ea, cum de pot ochii mei să 
suporte lumina lor? 

— Copila mea, răspunse James Starr, sunt sori într-adevăr, 
dar sori ce gravitează la o distanţă enormă. Cel mai 
apropiat dintre aceşti mii de aştri, ale cărui raze ajung până 
la noi, este steaua Vega, din constelația Lirei, pe care o vezi 
acolo, aproape de zenit, şi care e la o distanţă de cincizeci 
de mii de miliarde de leghe. Strălucirea ei nu-ţi poate deci 
afecta privirea. Dar soarele nostru va răsări mâine, el e la o 
distanţă de numai treizeci şi opt de milioane de leghe şi nici 
un ochi omenesc nu-şi poate fixa privirea asupra lui, pentru 
că este mai arzător decât văpaia unui cuptor înalt. Dar vino, 
Nell, hai să mergem! 

Porniră. James Starr o ţinea de mână pe Nell, iar Harry 
mergea alături de ea. Jack Ryan fugea înainte şi se întorcea, 
ca un căţeluş nerăbdător că stăpânii lui merg atât de încet. 

Drumul era pustiu. Nell privea siluetele arborilor mari pe 
care vântul îi agita în umbră. I se părea că sunt nişte uriaşi 
care gesticulează. Freamătul brizei în ramurile înalte, 
tăcerea profundă când vântul înceta, linia orizontului care 
se vedea mai clar când drumul tăia o câmpie, totul o 
copleşea şi-i imprima impresii de neuitat. 


După ce la început pusese tot felul de întrebări, Nell tăcea 
acum şi toţi cei din jur, de comun acord, respectau tăcerea 
ei. Ei nu voiau să influenţeze prin cuvintele lor imaginaţia 
sensibilă a tinerei fete. Preferau să lase ideile să se nască 
de la sine în spiritul ei. 

Cam pe la ora unsprezece şi jumătate ajunseră la malul 
nordic al golfului Forth. O barcă, comandată de James Starr, 
îi aştepta pentru a-i conduce, pe însoțitorii săi şi pe el, în 
câteva ore, până la portul Edinburgh. 

Nell văzu apa strălucitoare care unduia la picioarele ei sub 
acţiunea resacului şi părea presărată cu stele 
tremurătoare. 

— Acesta e un lac? întrebă ea. 

— Nu, răspunse Harry, este un golf mare cu apă 
curgătoare, este gura unui fluviu, este aproape un braţ de 
mare. la puţină apă în căuşul palmei, Nell, şi vei vedea că 
nu e dulce ai aceea a lacului Malcolm. 

Nell se aplecă, luă puţină apă, o gustă. 

— Această apă e sărată, spuse ea. 

Da, spuse Harry, marea s-a revărsat până aici, suntem în 
plin flux. Trebuie să ştii că trei sferturi din globul nostru 
este acoperit cu această apă sărată din care ai gustat acum 
câteva picături. 

— Dar dacă apa fluviilor este tot apa mării pe care le-o 
varsă norii, de ce apa lor e dulce? întrebă Nell. 

— Pentru că apa, când se evaporă, se desărează, răspunse 
James Starr. Norii se formează prin evaporarea apei şi ei 
trimit sub formă de ploaie această apă dulce mărilor. 

— Harry, Harry! strigă atunci Nell. Ce-i această lumină 
roşie care încinge orizontul? Arde cumva vreo pădure? 

Nell arătă un punct de pe cer în mijlocul ceţei joase ce se 
colora spre răsărit. 

— Nu, Nell, răspunse Harry, este luna care răsare. 

Da, luna! exclamă Jack Ryan. O superbă tavă de argint pe 
care geniile cerului o fac să circule pe firmament şi care 
culege stelele în chip de monede! 


— Ei, Jack! spuse inginerul râzând. Nu-ţi cunoşteam 
această înclinare spre comparații îndrăzneţe! 

— Păi, domnule Starr, comparaţia mea este întemeiată. Nu 
vedeţi că, de îndată ce luna înaintează, stelele dispar? 
Presupun deci că ele cad pe lună. 

— Cu alte cuvinte, Jack, răspunse inginerul, luna stinge 
prin strălucirea sa stelele de a şasea mărime şi de aceea ele 
dispar când trece ea. 

— Ce frumos e! repeta Nell care trăia acum numai prin 
ochii ei. Dar eu credeam că luna e rotundă! 

— E rotundă când e plină, răspunse James Starr, adică 
atunci când se află în opoziţie cu soarele. în noaptea 
aceasta luna intră în ultimul său pătrar, este deja ştirbită şi 
tava de argint a prietenului nostru nu mai e decât un 
castron de bărbierit! 

— Ah, domnule Starr, exclamă Jack Ryan, ce comparaţie 
nepotrivită! Tocmai voiam să recit un cuplet în onoarea 
lunii: 

Astru al nopţilor care în drumul tău Vii să mângâi... 

Nu, nu! Îmi este imposibil acum! Castronul dumneavoastră 
de bărbierit mi-a tăiat inspiraţia! 

În acest timp luna urca încet, la orizont. În faţa ei 
dispăreau ultimii nori. La zenit şi spre vest, stelele 
străluceau încă pe fondul întunecat şi ele aveau să pălească 
la strălucirea astrului. Nell admira în tăcere acest spectacol 
minunat, ochii săi suportau fără oboseală lumina dulce, 
argintie, dar mâna ei fremăta în mâna lui Harry, vorbind 
pentru ea. 

— Să ne îmbarcăm, prieteni, spuse Starr, trebuie să urcăm 
panta de la Arthur-Seat înainte de răsăritul soarelui! 

Barca era legată de un stâlp de pe mal. Un marinar o 
păzea. Nell şi însoțitorii ei se aşezară. Pânza fu înălţată şi se 
umflă sub briza de nord-vest. 

Ce impresie nouă resimţi atunci tânăra fată? Ea se 
plimbase de câteva ori pe lacurile Noii Aberfoyle, dar barca, 
oricât de încet condusă de mâna lui Harry, trăda totuşi 


efortul vâslaşului. Aici, pentru prima oară, Nell se simţea 
dusă de o alunecare lină ca aceea a unui balon ce 
traversează atmosfera. Golful era liniştit ca un lac. Pe 
jumătate culcată în partea dinapoi a ambarcaţiunii, Nell se 
lăsa în voia legănării plăcute. Din când în când, la unele 
devieri bruşte, o rază de lună atingea suprafaţa Forth-ului, 
şi atunci ambarcaţiunea părea că alunecă pe o pânză 
strălucitoare de argint. Mici valuri îngânau parcă un cântec 
de-a lungul bordajului. Era un spectacol încântător. 
Deodată, ochii lui Nell se închiseră fară voia ei. Fata aţipise. 
Capul său se rezemă de pieptul lui Harry şi ea se cufundă 
într-un somn liniştit. Harry voi s-o trezească pentru ca ea să 
nu piardă nimic din frumuseţea acelei minunate nopți. 

— Las-o să doarmă, dragul meu, îi spuse inginerul. Două 
ore de odihnă o vor pregăti să suporte mai bine impresiile 
zilei. 

La ora două noaptea barca sosea la Granton-pier. De 
îndată ce atinse pământul, Nell se trezi. 

— Am dormit? întrebă ea. 

— Nu, fata mea! răspunse James Starr. Ai visat că ai 
dormit. 

Noaptea era foarte luminoasă. Luna, la jumătatea 
drumului dintre orizont şi zenit, împrăştia raze peste tot 
cerul. În micul port Granton nu erau decât două-trei vase 
de pescari, pe care hula golfului le legăna încetişor. Briza 
era mai slabă în preajma dimineţii. Atmosfera fără ceaţă 
promitea una din acele delicioase zile de august pe care 
apropierea mării le face şi mai frumoase. Un fel de aburi 
calzi se degajau la orizont, dar erau atât de uşori şi atât de 
transparenţi, încât primele raze ale soarelui aveau să-i 
soarbă într-o clipă. Tânăra fată putu să observe aspectul 
mării când se confunda cu perimetrul îndepărtat al cerului. 
Privirea ei cuprindea orizontul, dar nu înregistra acea 
impresie deosebită pe care ţi-o dă oceanul atunci când 
lumina pare că se retrage dincolo de infinit. 


Harry o luă pe Nell de mână. Amândoi îi urmau pe James 
Starr şi pe Jack Ryan care înaintau pe străzile pustii. În 
mintea lui Nell această periferie a capitalei nu era decât o 
îngrămădire de case întunecate care îi aminteau de Coal- 
city, cu singura deosebire că bolta acestui oraş era mai 
înaltă şi pe ea luceau puncte scânteietoare. Înainta cu pas 
uşor şi Harry nu era nevoit să-şi încetinească mersul de 
teamă să n-o obosească. 

— Nu eşti obosită? o întrebă el după o jumătate de oră de 
drum. 

— Nu, răspunse ea. Dar picioarele mele parcă nici nu 
ating pământul! Cerul se înalţă atât de sus deasupra 
noastră, încât simt dorinţa să zbor, ca şi cum aş avea aripi! 

— 'Ţine-o! strigă Jack Ryan. Trebuie păzită bine micuța 
noastră Nell. Şi eu am aceeaşi senzaţie când nu ies mult 
timp din mină! 

— Aceasta se datoreşte faptului, spuse James Starr, că nu 
ne mai simţim apăsaţi de bolta de şist care acoperă Coal- 
city. Avem impresia că firmamentul este un abis adânc în 
care suntem ispitiţi să ne avântăm. Aşa ceva simţi, nu-i aşa, 
Nell? 

— Da, domnule Starr, răspunse tânăra fată, chiar aşa. Simt 
ca un fel de ameţeală! 

— 'Te vei obişnui, Nell, îi spuse Harry. Te vei obişnui cu 
imensitatea lumii exterioare şi poate că atunci vei uita mina 
noastră întunecoasă! 

— Niciodată, Harry! răspunse Nell. 

Fata îşi acoperi ochii cu palmele, vrând parcă să-şi 
reamintească tot ce părăsise. 

Printre casele adormite ale oraşului, James Starr şi 
însoțitorii săi traversară Leith-Walk. Ei ocoliră Calton-Hill 
unde, în penumbră, se înălța Observatorul şi monumentul 
lui Nelson. O luară pe strada Regentului, trecură peste un 
pod şi ajunseră, după un mic ocol, la extremitatea străzii 
Canongate. 


În oraş, încă nici o mişcare. Din clopotniţa gotică de la 
Canongate-Church se auzea bătând ora două. 

În acel loc Nell se opri. 

— Ce este această masă nedesluşită? întrebă ea arătând 
un edificiu izolat ce se înălța într-o piaţă mică. 

— Această masă, spuse Starr, este Holyrood, palatul 
foştilor suverani ai Scoției, în care s-au petrecut atâtea 
evenimente funebre! Aici, istoricul ar putea să evoce multe 
umbre regale, începând cu umbra nefericitei Maria Stuart, 
până la aceea a bătrânului rege francez Carol X. Şi totuşi, 
în ciuda acestor amintiri funebre, la lumina zilei vei vedea, 
Nell, că această reşedinţă nu are un aspect lugubru! Cu 
cele patru mari turnuri crenelate, Holyrood seamănă destul 
de mult cu oricare castel de vacanţă căruia o toană a 
proprietarului i-a păstrat caracterul feudal. Dar să mergem 
mai departe. Acolo, chiar în incinta vechei mănăstiri a 
Holyrood-ului, se înalţă superbele stânci din Salisbury care 
domină Arthur-Seat. Acolo vom urca. De la acea înălţime, 
Nell, ochii tăi vor vedea soarele care va răsări deasupra 
orizontului mării. 

Intrară în Parcul Regelui. Apoi, urcând uşor, traversară 
Victoria-Drive, minunata cale circulară pentru vehicule, 
descrisă cu măiestrie, în puţine cuvinte, de Walter Scott, 
într-unul din romanele sale. 

Arthur-Seat nu e, la drept vorbind, decât o colină înaltă de 
şapte sute cincizeci de picioare, care cu vârful său izolat 
domină înălțimile învecinate. În mai puţin de o jumătate de 
oră, mergând pe o cărare în serpentine ce făceau urcuşul 
mai uşor, James Starr şi însoțitorii săi atinseseră vârful lui 
Arthur-Seat care, privit din partea de vest, seamănă cu un 
cap de leu. Aici, toţi patru se aşezară, iar James Starr, care 
cunoştea multe citate din opera marelui romancier scoţian, 
spuse doar atât: 

— Iată ce a scris Walter Scott în capitolul opt din 
«Închisoarea Edinburgh-ului»: «Dacă ar trebui să aleg un 
loc de unde se poate vedea cel mai bine răsăritul şi apusul 


soarelui, l-aş alege pe acesta.» Aşteaptă deci, Nell, în 
curând va răsări soarele şi pentru prima dată îl vei putea 
contempla în toată splendoarea lui. 

Privirile fetei erau îndreptate spre răsărit. Harry, care 
şedea alături de ea, o privea cu o atenţie plină de 
îngrijorare. Nu va fi ea prea puternic impresionată de 
primele raze ale zilei? Toţi tăceau, chiar şi Jack. O mică linie 
palidă, cu nuanţe de roz, se şi desemna deasupra 
orizontului, pe un fond uşor înceţoşat. Un rest de aburi 
rătăciţi spre zenit fură atacați de primele licăriri de lumină. 
La poalele Arthur-Seat-ului, în liniştea absolută a nopţii, 
Edinburgh-ul, încă aţipit, apărea în contururi nedesluşite. 
Câteva puncte luminoase străpungeau ici-colo întunericul. 
Erau stelele de dimineaţă pe care le aprindeau locuitorii 
oraşului vechi. Înapoi, spre vest, orizontul, întretăiat de 
siluete capricioase, mărginea o regiune accidentată, cu 
vârfuri de munţi peste care fiecare rază de soare avea să 
pună o coroniţă de foc. 

Între timp, perimetrul mării apărea mai clar spre est. 
Gama de culori se aşeza încet, încet în ordinea spectrului 
solar. Roşul primelor neguri mergea degradându-se până la 
violetul zenitului. Din secundă în secundă paleta se 
accentua. Rozul se transforma în roşu, roşul se aprindea ca 
focul. Ziua apărea la punctul de intersecţie pe care arcul 
diurn avea să-l fixeze pe circumferința mării. 

În acest moment privirile lui Nell se plimbau de la poalele 
colinei până la oraş, ale cărui cartiere începeau să apară în 
grupuri. Monumente înalte, câteva clopotniţe ascuţite se 
înălţau ici şi colo, şi alinierea lor se profila cu mai mare 
claritate. Părea că o lumină cenuşie se răspândeşte în 
spaţiu. În sfârşit, o primă rază atinse ochiul tinerei fete. Era 
acea rază verde, care dimineaţa sau seara se degajă din 
mare când orizontul este pur. După o jumătate de minut, 
Nell se ridică şi întinse mâna către un punct ce domina 
cartierele oraşului nou. 

— Un foc! spuse ea. 


— Nu, Nell, răspunse Harry, nu e un foc. Este o pată de auf 
pe care soarele o pune pe creştetul monumentului lui 
Walter Scott. 

Într-adevăr, vârful turnuleţului înalt de două sute de 
picioare strălucea ca un far de primă mână. 

Se făcuse ziuă. Soarele răsărise. Discul său părea încă 
umed, ca şi cum ar fi ieşit cu adevărat din apele mării. La 
început mărit din cauza refracției, el se micşora încetul cu 
încetul luând o formă circulară. Strălucirea sa devenind 
curând insuportabilă, părea o gură de cuptor înalt care ar fi 
găurit cerul. Nell fu nevoită aproape imediat să închidă 
ochii. Ea îşi acoperi pleoapele prea subţiri cu degetele bine 
strânse. Harry voia ca ea să se întoarcă spre orizontul opus. 

— Nu, Harry, spuse ea, ochii mei trebuie să se obişnuiască 
să vadă ceea ce văd şi ochii tăi. 

Printre degete, Nell zărea încă o lumină roz care devenea 
albă pe măsură ce soarele se înălța pe cer. Vederea sa se 
obişnuia cu încetul. Apoi, deschise ochii care se impregnară 
în sfârşit cu lumina zilei. 

Copila căzu în genunchi, exclamând: 

— Vai, Doamne, ce frumoasă e lumea! 

Tânăra fată plecă ochii şi privi. La picioarele sale se 
desfăşura panorama Edinburgh-ului, cartierele bine aliniate 
ale oraşului nou, îngrămădirea confuză de case şi reţeaua 
bizară de străzi din Auld-Recky. Două înălţimi dominau 
acest ansamblu: castelul, agăţat de stânca sa de bazalt, şi 
Calton-Hill, purtând pe crupa sa rotunjită ruinele moderne 
ale unui monument grec. Minunate drumuri plantate pe 
margini duceau de la capitală la satele din împrejurimi. La 
nord, un braţ de mare, golful Forth, tăia adânc coasta pe 
care se deschidea portul Leith. Deasupra, pe al treilea plan, 
se desfăşura armoniosul litoral al comitatului Fife. O cale 
dreaptă, ca aceea din Pireu, lega de mare această «Atenă a 
Nordului». Spre vest se întindeau frumoasele plaje din 
Newhaven şi Porto-Bello, al căror nisip colora în galben 
apele unduitoare. În larg, câteva şalupe animau apele 


golfului şi două sau trei vapoare lansau spre cer panaşe de 
fum negru. Mai departe, imensul câmp verde. Ici şi colo, 
mici coline cocoşau întinderea câmpiei. La nord, Lomond- 
Hill, la vest Ben-Lomond şi Ben-Ledi reflectau razele 
soarelui, ca şi cum gheţuri veşnice ar fi acoperit vârfurile 
lor. 

Nell nu era în stare să vorbească. Buzele ei murmurau 
cuvinte de neînțeles. Braţele îi tremurau. Era cuprinsă de 
ameţeală. În acel aer atât de curat, în faţa sublimului 
spectacol, simţi deodată cum îi slăbesc forţele şi căzu fără 
cunoştinţă în braţele lui Harry ce stătea gata s-o prindă. 
Această tânără fată, care îşi dusese până atunci existenţa în 
măruntaiele masivului terestru, contemplase în sfârşit ceea 
ce constituia aproape tot universul creat de natură şi de 
mâna omului. Privirile sale, după ce s-au oprit asupra 
oraşului şi satului, au cuprins pentru întâia oară 
imensitatea mării şi infinitul cerului. 

XVIII DE LA LACUL LOMOND LA LACUL KATRINE. 

Harry, ducând-o pc Nell în braţe, urmat de James Starr şi 
de Jack Ryan, coborau pantele Arthur-Scat-ului. După 
câteva ore de odihnă şi o masă bună la Lambret's-Hotel, se 
gândiră să completeze excursia cu o plimbare prin ţinutul 
lacurilor. Nell îşi putea deschide bine ochii la lumină, iar 
plămânii săi aspirau din plin aerul sănătos şi înviorător. 
Verdele arborilor, nuanțele variate ale plantelor, albastrul 
cerului desfăşuraseră toată gama de culori în faţa ochilor 
ei. 

Luară trenul de la General railway station, care îi duse, pe 
Nell şi pe însoțitorii săi, la Glasgow. Acolo, de pe ultimul pod 
pe Clyde, admirară curioasa mişcare maritimă a fluviului. 
Înnoptară la Comrie's Royal-Hotel. 

A doua zi plecară cu trenul din gara Edinburgh and 
Glasgow railway, de unde trebuiau să ajungă în scurt timp, 
prin Dumbarton şi Balloch, la extremitatea meridională a 
lacului Lomond. 


— Acolo e patria lui Rob Roy şi a lui Fergus Mac Gregor, 
exclamă James Starr, teritoriul descris atât de poetic de 
Walter Scott. Nu cunoşti această regiune, Jack? 

O cunosc prin cântecele sale, domnule Starr, răspunse 
Jack Ryan, şi dacă un loc este atât de bine cântat, trebuie să 
fie minunat de frumos. 

Într-adevăr, aşa este, spuse inginerul, iar scumpa noastră 
Nell îi va păstra cea mai bună amintire! 

— Cu o călăuză ca dumneavoastră, domnule Starr, spuse 
Harry, vom profita dublu, pentru că ne veţi povesti istoria 
meleagurilor, în timp ce noi le vom privi. 

— Da, Harry, spuse inginerul, pe cât mă va ajuta memoria, 
dar cu o condiţie totuşi: să mă ajute veselul nostru Jack! 
Când eu voi obosi povestind, el va cânta. 

— Nu va trebui să-mi spuneţi de două ori, răspunse Jack, 
scoțând o notă vibrantă, ca şi cum ar fi vrut să-şi acordeze 
vocea cu nota «la» a diapazonului. 

Cu calea ferată, de la Glasgow la Balloch, între metropola 
comercială a Scoției şi extremitatea meridională a lacului 
Lomond, nu sunt decât vreo douăzeci de mile. 

Trenul trecu prin Dumbarton, burg regal şi capitală a 
comitatului, al cărui castel, fortificat conform tratatului 
Uniunii, este aşezat într-o poziţie pitorească, pe două 
piscuri ale unei stânci mari de bazalt. 

Dumbarton este situat la confluenţa fluviului Clyde şi 
fluviul Leven. 

În legătură cu aceasta, James Starr povesti câteva 
particularităţi ale istoriei aventuroase a Mariei Stuart, care 
plecase din acest burg pentru a se căsători cu Francisc al 
II-lea şi a deveni regina Franţei... Tot aici, după 1815, 
guvernul englez avea de gând să-l interneze pe Napoleon, 
dar a fost preferată insula Sfânta Elena. Iată de ce 
prizonierul Angliei fu sortit să moară pe o stâncă a 
Atlanticului, spre cel mai mare profit al memoriei sale 
legendare. Curând, trenul se opri la Balloch, în apropierea 
unei estacade de lemn care cobora până la nivelul lacului. 


Sinclair, un vas cu aburi, aştepta turiştii care fac excursii pe 
lac. Nell şi însoțitorii săi se îmbarcară, după ce luară bilete 
până la Inversnaid, la extremitatea de nord a lacului 
Lomond. 

Era o zi frumoasă, cu un soare strălucitor, neacoperit ca 
de obicei de ceața britanică. Nici un amănunt al peisajului 
care avea să se desfăşoare pe o distanţă de treizeci de mile 
nu trebuia să scape călătorilor de pe Sinclair. În partea 
dinapoi a vasului, Nell, aşezată între James Starr şi Harry, 
aspira cu toate simţurile ei superba poezie cu care este 
impregnată din plin frumoasa natură a Scoției. 

Jack Ryan mergea încolo şi încoace pe puntea vasului 
Sinclair şi-i punea mereu întrebări lui James Starr, care, de 
fapt, nici n-avea nevoie să fie întrebat. Pe măsură ce se 
desfăşurau sub ochii săi meleagurile lui Rob Roy, el le 
descria, ca un admirator entuziast ce era. 

Când intrară în apele lacului Lomond, apărură mai întâi 
numeroase insule şi insulițe, de parcă ar fi fost semănate. 
Sinclair naviga de-a lungul coastelor râpoase, iar dintre 
insule se zărea ici o vale singuratică, ici o trecătoare 
sălbatică plină de stânci abrupte. 

— Nell, spuse James Starr, fiecare din aceste insule are 
legenda şi poate şi cântecul său, ca şi munţii care 
încadrează lacul. Se poate spune, fără exagerare, că istoria 
acestei regiuni este scrisă cu caracterele gigantice ale 
insulelor şi ale munţilor ei. 

— Ştiţi, domnule Starr, spuse Harry, ce-mi aminteşte 
această parte a lacului Lomond? 

— Ce-ţi aminteşte, Harry? 

— Cele o mie de insule ale lacului Ontario, atât de minunat 
descrise de Cooper. De bună seamă că şi pe tine te izbeşte 
această asemănare, draga mea Nell, deoarece acum câteva 
zile ţi-am citit romanul care, pe drept cuvânt, a fost numit 
capodopera scriitorului american. 

— Adevărat, Harry, răspunse tânăra fată, e acelaşi peisaj, 
iar Sinclair lunecă printre aceste insule ca şi cuterul lui 


Jasper Apă-dulce pe lacul Ontario. 

— Ei bine, reluă inginerul, aceasta dovedeşte că ambele 
aşezări meritau să fie la fel cântate de doi poeţi! Nu cunosc 
cele o mie de insule ale lacului Ontario, Harry, dar mă 
îndoiesc că aspectul poate fi mai variat decât al 
arhipelagului lui Lomond. Priviţi acest peisaj! lată insula 
Murray, cu vechiul său fort de la Lennox, reşedinţa bătrânei 
ducese de Albany, după moartea tatălui, a soţului şi a celor 
doi fii ai săi decapitaţi din ordinul lui loan. lată insula Clar, 
insula Cro, insula 'Torr, unele stâncoase, sălbatice, fără 
vegetaţie, altele arătându-şi crupa verde, rotunjită. Aici 
molifţi şi mesteceni, colo câmpuri de mărăcini galbeni şi 
uscați. Într-adevăr, îmi vine greu să cred că cele o mie de 
insule ale lacului Ontario oferă o asemenea varietate de 
privelişti! 

— Ce port e acesta? întrebă Nell, care privea acum partea 
orientală a lacului. 

— Este Balmaha, prin care se intră în Highlands, răspunse 
James Starr. Acolo încep ţinuturile înalte ale Scoției. 
Ruinele pe care le zăreşti, Nell, sunt ale unei vechi 
mănăstiri de călugăriţe, iar în mormintele împrăştiate se 
află diverşi membri ai familiei Mac Gregor, al cărei nume 
este încă celebru în întreaga regiune. 

— Celebru prin sângele pe care această familie l-a vărsat 
şi-l mai varsă încă! adăugă Harry. 

— Ai dreptate, răspunse James Starr, dar trebuie să 
recunoaştem că celebritatea datorită bătăliilor este încă, 
până în zilele noastre, cea mai răsunătoare. Poveştile cu 
lupte se duc departe, străbătând veacurile... 

— Şi se perpetuează prin cântece, adăugă Jack Ryan. 

Pentru a demonstra cele spuse, el intonă primul cuplet al 
unui vechi cântec de război care relata luptele lui 
Alexandre Mac Gregor din valea Srae împotriva lui Sir 
Humphry Colquhour din Luss. Nell asculta, dar aceste 
balade războinice o întristau. La ce bun atâta sânge vărsat 


pe aceste întinderi pe care tânăra fată le găsea uriaşe şi 
unde era loc pentru toţi? 

Malurile lacului, care au cam trei-patru mile, tindeau să se 
apropie în dreptul micului port Luss. Nell putu să zărească 
un moment vechiul turn al castelului secular. Sinclair o luă 
apoi spre nord şi în faţa turiştilor apăru Ben Lomond, care 
se înălța cu aproape trei mii de picioare deasupra nivelului 
lacului. 

— Ce munte minunat! exclamă Nell. De pe culmea sa 
priveliştea trebuie să fie încântătoare! 

— Da, Nell, răspunse James Starr. Priveşte ce mândru se 
desprinde piscul său din buchetul de stejari şi mesteceni şi 
din mărăcinişul ce acoperă zona inferioară a muntelui! De 
acolo se zăresc două treimi ale bătrânei noastre Caledonii. 
Aici, pe partea orientală a lacului, îşi avea reşedinţa clanul 
lui Mac Gregor. Nu departe de aici luptele dintre lacobiţi şi 
Hanovrieni au udat de multe ori cu sânge aceste trecători 
sterpe. Acolo, în nopţile frumoase, se înalţă luna palidă, 
care în vechile povestiri e numită «lanterna lui Mac 
Farlane». Acolo, ecoul mai repetă încă numele nemuritoare 
al lui Rob Roy şi al lui Mac Gregor Campbell! 

Ben Lomond, ultimul pisc din lanţul munţilor Grampiani, 
merita pe drept să fie celebrat de către marele romancier 
scoţian. Aşa cum observase James Starr, există munţi mai 
înalţi, ale căror culmi sunt acoperite cu zăpezi veşnice, dar 
în nici un colţ din lume nu există unul mai poetic! 

— Şi, continuă James Starr, când mă gândesc că acest Ben 
Lomond aparţine în întregime ducelui de Montrose! Alteţa- 
sa posedă un munte, aşa cum un burghez din Londra 
posedă o peluză în grădiniţa sa. 

În acest timp, Sinclair sosea în orăşelul Tarbet, pe coasta 
opusă a lacului, unde coborau călătorii ce mergeau la 
Inverary. Din acest loc Ben Lomond apărea în toată 
splendoarea sa. Coastele sale, vărgate de albiile torentelor, 
scânteiau ca nişte plăci de argint ce se topesc. 


Pe măsură ce Sinclair mergea de-a lungul bazei muntelui, 
locurile deveneau din ce în ce mai abrupte. Ici şi colo abia 
de se mai vedeau câţiva arbori izolaţi printre care şi sălcii 
din acelea ale căror ramuri flexibile serveau altădată la 
spânzurarea oamenilor din popor. 

«Pentru a economisi cânepa», sublinie James Starr. 

Între timp, lacul se îngusta, alungindu-se către nord. 
Munţii laterali îl strângeau mai de aproape. Vasul cu aburi 
mai trecu pe lângă câteva insule şi insulițe Inveruglas, 
Eilad-Whou - unde se ridicau vestigiile unei fortărețe care 
aparţinea Mac Farlan-ilor. În sfârşit, cele două maluri se 
uniră şi Sinclair se opri în staţiunea Inverslaid. 

Acolo, în timp ce se pregătea prânzul, Nell şi însoțitorii ei 
se duseră să viziteze, în apropierea locului de debarcare, 
un torent care se precipita în lac de la o înălţime destul de 
mare. Se părea că anume fusese aşezat acolo, ca un decor 
pentru plăcerea turiştilor. Un pod mobil sălta deasupra 
apelor tumultuoase, în mijlocul unei pulberi lichide. Din 
acest loc, privirea cuprindea o mare parte a lacului 
Lomond, iar vasul Sinclair părea doar un punct pe 
suprafaţa lui. 

După-masă trebuiau să meargă la lacul Katrine. 

Mai multe trăsuri, cu blazonul familiei Breadalbane, 
familia care asigura pe vremuri fugarului Rob Roy lemnul şi 
apa, stăteau la dispoziţia călătorilor şi le ofereau tot 
confortul trăsurilor engleze. 

Harry o instală pe Nell pe imperială, aşa cum era moda pe 
atunci. El şi însoțitorii săi luară loc alături de ea. Un vizitiu 
falnic, în livrea roşie, ţinea în mâna stângă hăţurile celor 
patru cai şi echipajul începu să urce coasta muntelui, 
mergând de-a lungul malului sinuos al torentului. 

Drumul era foarte anevoios. Pe măsură ce urca, forma 
culmilor înconjurătoare părea că se modifică. Se vedea cum 
creşte întregul lanţ de munţi minunaţi de pe malul opus al 
lacului, şi piscurile Arroguhar-ului dominau valea 


Invernglas. La stânga se înălța Ben Lomond care îşi 
descoperea râpa abruptă a coastei septentrionale. 

Partea cuprinsă între lacul Lomond şi lacul Katrine avea 
un aspect sălbatic. Valea începea cu defileuri înguste care 
ajungeau la Aberfoyle. Acest nume amintea în mod dureros 
tinerei fete abisurile înfiorătoare în fundul cărora îşi 
petrecuse copilăria. James Starr se grăbi s-o distreze cu 
povestiri. Regiunea se preta foarte bine la aceasta. Pe 
malurile micului lac Ard au avut loc principalele evenimente 
din viaţa lui Rob Roy. Aici se înălţau stânci calcaroase 
amestecate cu pietriş, ce aveau un aspect sinistru şi pe care 
acţiunea timpului şi a atmosferei le-a întărit ca cimentul. 
Colibe sărăcăcioase ca nişte vizuini, cele ce se numesc 
bourrochs, zăceau în mijlocul ruinelor unor stâne. N-ai fi 
putut spune dacă erau locuite de fiinţe omeneşti sau de 
fiare sălbatice. Câţiva plozi, cu părul decolorat de 
intemperiile climatului, cu ochi mari, uluiţi, priveau 
trăsurile trecând. 

— Iată, spuse James Starr, ceea ce se poate numi, în mod 
particular, patria lui Rob Roy. În acest loc excelentul 
judecător Nichol Jarvie, demn fiu al tatălui său, diaconul, a 
fost prins de oamenii contelui de Lennox. Chiar în acest loc 
a stat el agăţat de fundul pantalonilor făcuţi, din fericire, 
dintr-un postav bun, scoţian, nu din stofa uşoară din Franţa. 
Nu departe de izvoarele Forth-ului, care alimentează 
torentele lui Ben Lomond, se vede încă vadul râului pc care 
l-a trecut eroul pentru a scăpa de soldaţii ducelui de 
Montrose. Ei, dacă ar fi cunoscut el ascunzişurile 
întunecoase ale minei noastre, ar fi putut sfida toate 
urmăririle! Vedeţi, dragii mei, nu poţi face un pas. 

În regiunea aceasta minunată sub atâtea aspecte, fără a 
întâlni acele amintiri din trecut care l-au inspirat pe Walter 
Scott, când a parafrazat în strofe minunate chemarea la 
arme a clanului Mac Gregor! 

— Toate bune, domnule Starr, spuse Jack Ryan, dar dacă e 
adevărat că Nichol Jarvie a stat agăţat de fundul 


pantalonilor săi, cum rămâne cu proverbul nostru care 
spune: «Viclean al dracului va fi acela care va reuşi să pună 
mâna pe pantalonul unui scoţian»? 

— Ai dreptate, Jack, răspunse râzând James Starr, dar asta 
dovedeşte doar că, în ziua aceea, judecătorul nostru nu era 
îmbrăcat după moda strămoşilor săi. 

— Rău a făcut, domnule Starr! 

— Sunt de acord cu tine, Jack. 

Echipajul, după ce urcase meleagurile abrupte ale 
torentului, cobori într-o vale fără arbori, fără ape, acoperită 
doar cu ierburi firave. În unele locuri se aflau grămezi de 
pietre aşezate în piramidă. 

— Acestea sunt ofrande, spuse James Starr. Pe vremuri, 
fiecare trecător trebuia să aducă o piatră pentru a onora 
eroii culcaţi în aceste morminte. De aici vine dictonul galic: 
«Nenorocire aceluia care va trece pe lângă un cairn, fără a 
depune piatra ultimului salut!» Dacă fiii ar fi păstrat 
credinţa părinţilor lor, aceste grămezi de pietre ar fi 
devenit coline. Într-adevăr, în această regiune totul 
contribuie la dezvoltarea poeziei naturale, înnăscută în 
inima muntenilor. Aşa e în toate regiunile de munte. 
Imaginaţia este stimulată de aceste privelişti minunate, şi 
dacă grecii ar fi trăit într-o ţară de şes, n-ar fi inventat 
niciodată mitologia antică! 

În timpul acestor discuţii şi a multor altora, trăsura intra 
în defileul unei văi strâmte care ar fi fost propice 
zbenguielilor spiriduşilor, familiari marei Meg Merillies. 
Micul lac Arklet rămase pe stânga şi apăru un drum în 
pantă abruptă care ducea la Hanul Stronachlacar, pe malul 
lacului Katrine. 

Aici, la capătul unui dig îngust se legăna un mic vas care 
purta, desigur, numele de Rob Roy... Călătorii se îmbarcară 
imediat şi erau gata să plece. 

Lacul Katrine n-are decât zece mile lungime şi lărgimea lui 
nu depăşeşte niciodată două mile. Primele coline ale 
litoralului poartă amprentele unor caracteristici aparte. 


lată acest lac, exclamă James Starr, care a fost comparat, 
pe drept cuvânt, cu un ţipar! Se spune că nu îngheaţă 
niciodată. Nu ştiu dacă e adevărat, dar ceea ce nu trebuie 
să uităm este că a servit ca teatru faptelor eroice ale 
Doamnei lacului. Sunt sigur că dacă prietenul nostru Jack 
ar privi cu atenţie, ar vedea alunecând încă umbra uşoară a 
frumoasei Helene Douglas! 

— Desigur, domnule Starr, răspunse Jack Ryan, de ce n-aş 
vedea-o? De ce această femeie frumoasă n-ar fi tot atât de 
vizibilă pe apele lacului Katrine cum sunt spiriduşii minei pe 
apele lacului Malcolm? 

În acest moment se auziră sunetele clare ale unui cimpoi, 
în spatele vasului Rob Roy. 

Acolo, un Highlander în costum naţional făcea preludii pe 
bag-pipe-ul său cu trei tuburi, dintre care cel mai mare 
intona pe «sol», al doilea pe «si», iar cel mai mic octava 
celui mare. Cât despre fluierul cu opt găuri, intona o gamă 
de sol major al cărei «fa» era natural. 

Refrenul acestui Highlander era un cântec simplu, dulce şi 
naiv. Se poate crede cu adevărat că aceste melodii naţionale 
n-au fost compuse de nimeni, că ele sunt un amestec 
natural de adiere a brizei, de murmur al apelor şi de foşnet 
al frunzelor. Forma refrenului, care revenea la intervale 
regulate, era bizară. Fraza sa se compunea din trei măsuri 
în doi timpi şi dintr-o măsură în trei timpi, terminându-se pe 
timpul slab. 

Spre deosebire de cântecele vechii epoci, era într-o gamă 
majoră şi ar fi putut fi scris după cum urmează, în acel 
limbaj cifrat care indică nu notele, ci intervalele dintre 
tonuri: 

51;285.25/1705:22:422 

1.2 35 25 1.765 /11.11 

Un om cu adevărat fericit atunci fu Jack Ryan. El cunoştea 
acest cântec al lacurilor Scoției. Astfel că, în timp ce 
Highlanderul îl acompania la cimpoi, el cânta cu vocea sa 


sonoră un imn consacrat legendelor poetice ale vechei 
Caledonii: 

Frumoase lacuri cu ape liniştite Păstraţi pe veci Legendele 
sublime, Frumoase lacuri scoțiene. 

Malurile voastre au păstrat urma Eroilor mult regretaţi. 

Urmaşi de nobilă spiţă De-al nostru Walter Scott cântaţi! 

Ici, iată turnul în care vrăjitoarele Le pregăteau gustarea, 
Colo, câmpiile cu scai Unde colindă umbra lui Fingal. 

Ici, în noaptea-ntunecoasă, Spiriduşii cu dansul lor nebun. 

Colo, sinistru apar în umbră Figuri de bătrâni Puritani, lar 
printre sălbaticele stânci Zăreşti încă în noapte Cum 
Waverley, spre-a voastre ţărmuri, O duce pe Flora Mac Ivor! 

Doamna lacului mai rătăceşte Pe calu-i de paradă Şi nu 
departe Diana ascultă Răsunând cornul lui Rob Roy! 

N-aţi auzit, pe vremuri. 

În mijlocul clanului, pe Fergus Chemându-şi oamenii la 
luptă Stârnind ecouri în Highlands? 

Cât de departe, lacuri poetice. 

Destinul paşii noştri-ar duce. 

Scorburi, stânci, grote străvechi Noi nu vă vom uita! 

O, viziune trecătoare, Nu poţi să mai revii spre noi? 

O, tu, bătrână Caledonie, Pe tine-n veci nu te-om uita. 

Frumoase lacuri cu ape liniştite Păstraţi pe veci legendele 
sublime, Frumoase lacuri scoțiene! 

Era ora trei după-masă. Malurile occidentale ale lacului 
Katrine, mai puţin accidentate, se detaşau în cadrul dublu 
al munţilor Ben An şi Ben Venue. La o jumătate de milă se şi 
zărea bazinul în capătul căruia Rob Roy avea să debarce 
călătorii care mergeau la Stirling prin Callander. 

Nell era vlăguită din cauza tensiunii spirituale continue. 
De pe buzele sale ieşea numai un singur cuvânt: «Doamne! 
Doamne!» de îndată ce privirea sa surprindea un nou 
subiect de admirat. Avea nevoie de câteva ore de odihnă, 
măcar pentru a fixa amintirea atâtor minunăţii. 

Harry îi luă mâna, o privi cu emoție şi-i spuse: 


— Draga mea Nell, curând vom fi din nou în domeniul 
nostru întunecos! Nu vei regreta nimic din cele ce ai văzut 
în aceste câteva ore petrecute la lumina zilei? 

— Nu, Harry, răspunse tânăra fată. Îmi voi aminti, dar sunt 
fericită că mă voi reîntoarce cu tine în scumpa noastră 
mină. 

— Nell, întrebă Harry, cu o voce a cărei emoție nu reuşea 
s-o stăpânească, vrei ca un legământ sacru să ne unească în 
faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor? Vrei să fiu soţul tău? 

— Vreau, Harry, răspunse Nell privindu-l cu ochii ei puri, 
vreau, dacă tu crezi că-ţi voi umple viaţa... 

Nici nu reuşi Nell să-şi termine fraza în care se concentra 
tot viitorul lui Harry, când un fenomen inexplicabil se 
produse. 

Vasul Rob Roy, deşi se afla încă la o jumătate de milă de 
coastă, suferi un şoc neaşteptat. El se lovi cu talpa de 
fundul lacului, iar motorul său, cu toate eforturile, nu-l 
putea despotmoli. Cauza accidentului era golirea bruscă a 
lacului Katrine în partea lui orientală, ca şi cum o crăpătură 
imensă s-ar fi deschis în albia sa. În câteva secunde, era 
uscat ca o plajă după un mare flux al echinoxului. Tot 
conţinutul lui se scursese în adâncul solului. 

— Dragii mei, exclamă James Starr, ca şi cum deodată ar fi 
înţeles cauza fenomenului, de-ar putea fi salvată Noua 
Aberfoyle! 

XIX O ULTIMĂ AMENINŢARE. 

În acea zi, la Noua Aberfoyle lucrările se efectuau în mod 
normal. Din depărtare se auzea bubuitul cartuşelor de 
dinamită care spărgeau stratul carbonifer. Ici, în mină, 
răsunau loviturile de târnăcop şi de rangă care provocau 
extragerea cărbunelui, colo scârţăitul perforatoarelor care 
găureau straturile de gresie şi de şist. Erau zgomote 
prelungite, cavernoase. Aerul aspirat de maşini se scurgea 
prin galeriile de aeraj. Împinse cu violenţă, uşile de lemn se 
închideau brusc, în galeriile inferioare, trenul de vagonete 
cu tracţiune mecanică trecea cu o viteză de cincisprezece 


mile pe oră şi sunetele lui îi preveneau pe lucrători să se 
adăpostească în refugii. Coliviile urcau şi coborau continuu, 
trase de enormele tambururi ale maşinilor instalate la 
suprafaţa solului. Discurile electrice luminau din plin Coal- 
city. Exploatarea era în plină activitate. Stratul exploatat 
umplea vagonetele ce se goleau apoi cu sutele în benele 
mari din fundul puţului de extracţie. În timp ce o parte 
dintre mineri se odihneau după munca de noapte, echipele 
de zi lucrau fară să piardă o oră. 

Simon Ford şi Madge şedeau, după cină, în curtea cottage- 
ului. Bătrânul maistru îşi făcea siesta obişnuită. Îşi fuma 
pipa umplută cu tutun franțuzesc. Cei doi soţi vorbeau, ca 
de obicei, despre Nell, despre fiul lor, despre James Starr şi 
despre excursia pe care o făceau la suprafaţa solului. Unde 
erau ei oare acum? Ce-or fi făcând în acest moment? Cum 
pot sta ei aşa mult timp afară, fără să ducă dorul minei? 

Deodată se auzi o bubuitură de o violenţă nemaipomenită, 
de parcă o cataractă uriaşă ar fi năvălit în mină. 

Simon Ford şi Madge se ridicară repede. 

Într-o clipă, apele lacului Malcolm se umflară. Un val înalt, 
prăbuşindu-se ca talazul unui flux puternic, acoperi malul şi 
se sparse de peretele cottage-ului. Simon Ford o luă repede 
pe Madge şi o trase la primul etaj al locuinţei. 

În acelaşi timp, întreg Coal-city răsuna de strigătele 
oamenilor ameninţaţi de această inundație subită. Locuitorii 
căutau refugiu spre stâncile înalte de şist care înconjurau 
lacul. Groaza ajunsese la culme. Câteva familii de mineri, pe 
jumătate înnebuniţi de spaimă, se îndreptau către tunel 
pentru a ajunge la orizonturile superioare. Era de temut ca 
apele mării să nu năvălească în mină, ale cărei galerii 
ajungeau până sub Canalul Nordului. Caverna, oricât era 
de înaltă, ar fi fost complet inundată. Niciunul din locuitorii 
din Noua Aberfoyle n-ar fi scăpat cu viaţă. 

Dar, în momentul când primii fugari ajungeau la gura 
tunelului, ei se găsiră faţă în faţă cu Simon Ford, care 
părăsise imediat cottage-ul. 


— Staţi pe loc, prieteni! Staţi pe loc! le strigă bătrânul 
maistru. Dacă orăşelul nostru ar fi inundat, inundația ar 
merge mai repede ca voi şi nimeni n-ar putea să scape. Dar 
apele nu mai cresc. Se pare că pericolul a trecut. 

— Dar tovarăşii noştri care se află la lucrările din 
subteran? strigară câţiva dintre mineri. 

— Nu-i nici un pericol pentru ei, răspunse Simon Ford. 
Exploatarea se face la un orizont superior albiei lacului. 

Faptele dovediră că Simon Ford avea dreptate. Năvălirea 
apei se produsese în mod subit, dar ea, răspândindu-se la 
orizontul inferior al vastei mine, nu a avut alte consecinţe 
decât ridicarea cu câteva picioare a nivelului lacului 
Malcolm. Coal-city nu era deci în pericol şi se putea 
nădăjdui că inundația, antrenată în adâncimile cele mai 
profunde ale minei, încă neexploatate, nu făcuse nici o 
victimă. 

În ce priveşte această inundație, dacă ea se datora 
scurgerii unei întinderi de apă interioară printre fisurile 
masivului, sau dacă vreun curs de apă de pe sola pătruns 
prin albia sa năruită până la ultimele orizonturi ale minei, 
Simon Ford şi camarazii săi nu puteau şti. Nimeni însă nu 
se îndoia că era vorba de un simplu accident care se 
produce uneori în minele de cărbuni. 

Dar, în aceeaşi seară, se află cauza. Ziarele comitatului 
publicau amănunte despre curiosul fenomen ce avusese loc 
pe lacul Katrine. 

Nell, Harry, James Starr şi Jack Ryan, reveniţi în grabă la 
cottage, confirmară ştirile şi aflară cu mare satisfacţie că 
totul se mărginea doar la pagube materiale în Noua 
Aberfoyle. 

Astfel, albia lacului Katrine se prăbuşise în mod brusc. 
Apele au năvălit printr-o crăpătură largă până în mină. În 
lacul preferat al romancierului scoţian nu mai rămăsese 
apă, cel puţin în partea sa meridională, nici cât să se ude 
frumoasele picioare ale Doamnei lacului. 


Un eleşteu de câţiva acri, la atât fusese redus, acolo unde 
albia sa se găsea mai jos de porţiunea prăbuşită. 

Acest fenomen curios avu un puternic răsunet! Pentru 
prima dată se întâmpla ca un lac să se golească în câteva 
minute, apele sale fiind absorbite de măruntaiele 
pământului. Acest lac trebuia şters acum de pe hărţile 
Regatului Unit până când va putea fi din nou umplut, prin 
subscripţie publică, după ce în prealabil se va astupa 
crăpătura de pe fundul lui. Dacă Walter Scott ar mai fi trăit, 
cu siguranţă că ar fi murit de desperare! 

Accidentul părea totuşi explicabil. între cavitatea adâncă şi 
albia lacului, etajul terenurilor secundare se reducea la un 
strat subţire, ca urmare a unei aşezări geologice speciale a 
masivului. 

Dar dacă totul părea să dovedească faptul că prăbuşirea 
se datora unei cauze naturale, James Starr, Simon şi Harry 
Ford se întrebau dacă nu trebuie s-o atribuie unui act 
duşmănos. Bănuielile reveniră cu mai multă forţă în spiritul 
lor. Oare geniul rău îşi va reîncepe acţiunile împotriva celor 
ce exploatau bogata mină? 

Câteva zile mai târziu, James Starr discuta cu bătrânul 
maistru şi cu fiul său. 

— Simon spuse Starr, deşi faptul petrecut este explicabil, 
am o presimţire că el face parte din categoria acelora a 
căror cauză încă n-o cunoaştem! 

— Eu gândesc la fel, domnule James, răspunse Simon 
Ford, dar, dacă vreţi să mă ascultați, eu cred că ar fi bine să 
nu facem zgomot în jurul acestei întâmplări şi să facem noi 
înşine ancheta. 

— Oh, spuse inginerul, cunosc dinainte rezultatul! 

— Şi care credeţi că va fi? 

— Vom găsi probele actului duşmănos, dar nu-l vom găsi 
pe răufăcător! 

— Totuşi acesta există! răspunse Simon Ford. Dar unde se 
ascunde? O singură fiinţă, oricât ar fi de păcătoasă, poate 
ea duce până la capăt o idee atât de infernală ca aceea de a 


provoca prăbuşirea unui lac? Îmi vine să cred, ca şi Jack 
Ryan, că e vreun geniu rău al minei care nu ne iartă că i-am 
invadat domeniul! 

Bineînţeles că pe Nell o ţineau departe de aceste discuţii. 
Dealtfel, şi ea îi ajuta în dorinţa lor de a o lăsa în afara 
acestor frământări. 

Atitudinea sa dovedea totuşi că împărtăşeşte preocupările 
familiei ei adoptive. Faţa ei tristă arăta că în sufletul său se 
dădea o luptă. 

Oricum, hotărâră ca James Starr, Simon Ford şi Harry să 
se ducă la locul prăbuşirii pentru a încerca să-şi dea seama 
de cauzele acesteia. Nu vorbiră cu nimeni despre proiectul 
lor. 

Celor care nu cunoşteau ansamblul de fapte care le servea 
drept bază, opinia lui James Starr şi a prietenilor săi li s-ar 
fi părut inadmisibilă. 

Peste câteva zile, toţi trei, cu o barcă pe care o conducea 
Harry, se duseră să examineze pilierii naturali care 
susțineau partea masivului în care îşi săpase albia lacul 
Katrine. 

Examinarea pilierilor le arătă că aveau dreptate. Aceştia 
fuseseră atacați cu exploziv. Urmele înnegrite erau încă 
vizibile, pentru că, în urma infiltrării, apele scăzuseră şi se 
putea ajunge până la baza lor. 

Prăbuşirea unei porţiuni a bolţii fusese premeditată, apoi 
executată de mâna omului. 

Nu încape nici o îndoială, spuse James Starr, şi cine ştie ce 
s-ar fi întâmplat dacă, în locul acestui mic lac, cupola s-ar fi 
deschis pentru trecerea apelor mării! 

— Da, exclamă bătrânul maistru cu un sentiment de 
mândrie, doar o mare ar fi putut să înece Noua Aberfoyle. 
Dar din nou întreb: ce interes are o fiinţă oarecare să 
ruineze exploatarea noastră? 

— E de neînțeles! răspunse Starr. Nu poate fi vorba de o 
bandă de răufăcători obişnuiţi care, din vizuina în care se 
ascund, s-ar răspândi în regiune pentru a prăda şi jefui. 


Asemenea fărădelege, de trei ani încoace, ar fi fost 
descoperită. Nu e vorba nici, aşa cum mă gândeam uneori, 
de contrabandişti sau de falsificatori de bani, care să 
ascundă în vreun străfund necunoscut al acestor caverne 
imense necinstita lor industrie, şi deci interesaţi să ne 
gonească pe noi de aici. Contrabandă şi bani falşi nu se fac 
pentru a fi păstrate! Este însă limpede că un duşman 
neînduplecat a jurat să nimicească Noua Aberfoyle şi că un 
interes îl împinge să recurgă la orice mijloc posibil pentru 
a-şi satisface ura ce ne-o poartă! Fără îndoială că, fiind prea 
slab pentru a acţiona deschis, el îşi pregăteşte atacurile în 
umbră, dar inteligenţa cu care acţionează arată că este o 
fiinţă periculoasă. El cunoaşte, dragii mei, mai bine decât 
noi tot acest domeniu, deoarece de atâta timp reuşeşte să 
scape cercetărilor noastre! E un om de meserie şi foarte 
abil, Simon. Dovada concretă este felul său de a acţiona. la 
să vedem! Aţi avut vreodată un duşman personal, pe care l- 
aţi putea bănui? Gândiţi-vă bine! Există unii oameni 
stăpâniţi de ură, pe care timpul nu-i face să uite. La nevoie, 
încercaţi să rememoraţi unele fapte mai îndepărtate din 
viaţa voastră. Ceea ce se petrece este opera unui nebun, 
dar de o nebunie rece şi perseverentă, care vă impune să 
faceţi apel la amintirile voastre cele mai vechi. 

Simon Ford nu răspunse imediat. Se vedea că bătrânul 
miner, cinstit cum era, înainte de a se pronunţa, se gândea 
cu candoare la tot trecutul său. În sfârşit, ridicând capul, 
spuse: 

— Nu, în faţa Domnului, nici Madge, nici eu, n-am făcut 
niciodată rău nimănui. Nu cred că am putea avea vreun 
duşman! Niciunul! 

— Ah, exclamă inginerul, dacă Nell ar vrea în sfârşit să 
vorbească! 

— Domnule Starr şi dumneata, tată, răspunse Harry, vă 
implor să păstraţi deocamdată pentru noi secretul anchetei! 
Nu puneţi întrebări bietei mele Nell! Simt cât e de 
îngrijorată şi de chinuită. Sunt convins că are o taină care o 


înăbuşă şi pe care o păstrează cu mare greutate. Dacă tace, 
înseamnă că sau n-are ce spune, sau crede că nu trebuie să 
vorbească! Nu ne putem îndoi de dragostea ei pentru noi 
toţi! Mai târziu, dacă îmi va dezvălui ceea ce ne-a tăinuit 
atâta timp, voi veţi afla imediat. 

— Fie, Harry, răspunse inginerul, totuşi această tăcere, 
dacă Nell ştie ceva, este cu totul de neînțeles. Dar, fii liniştit, 
nu vom spune nimic aceleia ce va deveni soţia ta. 

— Şi ea va deveni foarte curând, dacă te învoieşti, tată! 

— Băiatul meu, spuse Simon Ford, peste o lună fix, 
căsătoria ta se va celebra. Vreţi să-i ţineţi loc de tată lui 
Nell, domnule James? 

— Te poţi bizui pe mine, Simon, răspunse inginerul. 

James Starr şi însoțitorii săi se îndreaptă către cottage. Ei 
nu vorbiră nimic despre rezultatul anchetei lor, şi pentru 
toţi cei din mină prăbuşirea bolților rămase în stadiul de 
simplu accident. 

Scoţia fusese văduvită de un lac. 

Nell îşi reluase treptat ocupațiile zilnice. Din excursia 
făcută la suprafaţa comitatului păstra amintiri de neuitat, 
pe care Harry le folosea pentru a o instrui. Dar iniţierea în 
viaţa de afară nu-i lăsase nici un regret. Ea iubea mina ca şi 
înainte, acel domeniu sumbru unde îşi petrecuse copilăria, 
adolescenţa şi unde acum va trăi ca femeie. 

În acest timp, apropiata căsătorie a lui Harry Ford cu Nell 
constituia un eveniment pentru întreaga Noua Aberfoyle. 

Toţi veniră să-i felicite, iar Jack Ryan se număra printre 
primii. Dealtfel, putea fi văzut cum îşi studiază cele mai 
bune cântece, pentru o serbare la care toată populaţia din 
Coal-city urma să ia parte. 

Dar se întâmplă ca, în luna care preceda căsătoria, Noua 
Aberfoyle să treacă prin cea mai grea încercare. S-ar fi 
spus că apropierea cununiei lui Nell cu Harry provoca, în 
mod inevitabil, catastrofe peste catastrofe. Accidentele se 
produceau mai ales la lucrările de subteran, iar cauzele 
rămâneau necunoscute. 


Astfel, un incendiu distruse toate armăturile unei galerii 
inferioare şi s-a găsit chiar lampa folosită de incendiator. 
Harry şi tovarăşii săi de muncă îşi riscară viaţa pentru a 
opri focul care ameninţa să distrugă întregul zăcământ, şi 
nu reuşiră decât folosind extinctoarele umplute cu apă 
încărcată cu acid carbonic, din care mina poseda din 
fericire rezerve suficiente. Altă dată avu loc o prăbuşire 
datorită ruperii armăturii unui puț, şi James Starr constată 
că armătura fusese în prealabil tăiată cu fierăstrăul. Harry, 
care supraveghea lucrările în acel punct, fu îngropat sub 
dărâmături şi scăpă ca prin minune de la moarte. 

Câteva zile mai târziu, trenul de vagonete, în care se 
urcase Harry, tamponă un obstacol şi fu răsturnat. Se 
descoperi că o traversă fusese aşezată de-a curmezişul 
liniei. Aceste fapte se înmulţiră în aşa măsură, încât minerii 
fură cuprinşi de un fel de panică. Numai prezenţa şefilor lor 
îi reţinea la locurile de muncă. 

— Aceşti răufăcători sunt constituiți într-o adevărată 
bandă, spunea Simon Ford. şi noi nu putem prinde măcar 
pe unul dintre ei! 

Reîncepură cercetările. Poliţia comitatului era prezentă zi 
şi noapte, dar nu descoperi nimic. James Starr îi interzise 
lui Harry, pe care aceste atacuri păreau să-l vizeze 
personal, să se îndepărteze, neînsoţit, de centrul lucrărilor. 

Aceleaşi măsuri fură luate şi pentru Nell, căreia, la 
insistenţele lui Harry, nu i se spuse nimic despre aceste 
tentative criminale, care i-ar fi putut aminti de trecut. 
Simon Ford şi Madge o păzeau zi şi noapte cu un soi de 
severitate, sau mai curând cu o grijă sălbatică. Biata copilă 
îşi dădea seama de asta, dar nu rosti nici un cuvânt de 
împotrivire, nu se plânse niciodată. Să fi înţeles ea oare că, 
de vreme ce se procedează astfel, înseamnă că este în 
interesul ei? Probabil că da. Dealtfel, în felul ei şi ea părea 
că veghează asupra celorlalţi şi nu era liniştită decât atunci 
când toţi cei pe care-i iubea erau adunaţi la cottage. 


Seara, când Harry venea acasă, ea nu-şi putea stăpâni 
bucuria nebună ce o cuprindea, ceea ce nu se potrivea cu 
natura sa, mai curând rezervată decât expansivă. Cum se 
crăpa de ziuă, Nell era sculată înaintea tuturor. 
Îngrijorarea o cuprindea din nou dimineaţa, la ora plecării 
pentru lucrările de subteran. Pentru a-i reda liniştea, Harry 
ar fi dorit să se cunune cât mai curând. ] se părea că, în faţa 
acestui act irevocabil, reaua intenţie, devenită inutilă, va 
dezarma şi că Nell nu se va simţi în siguranţă decât după ce 
va deveni soţia lui. 

Această nerăbdare era împărtăşită de James Starr, ca şi de 
Simon Ford şi Madge. 

Cu toţii numărau zilele. Adevărul e că toţi erau apăsaţi de 
presimţiri sinistre. Ei gândeau că acestui inamic ascuns, pe 
care nu-l puteau găsi, deci nu-l puteau combate, nu-i era 
indiferent nimic din ceea ce o privea pe Nell. Actul solemn 
al căsătoriei lui Harry cu Nell putea prea bine să dea prilej 
unei noi maşinaţii duşmănoase din partea lui. 

Într-o dimineaţă, cu opt zile înaintea datei stabilite pentru 
căsătorie, Nell, împinsă fără îndoială de vreo presimţire 
rea, reuşi să iasă din cottage pentru a cerceta 
împrejurimile. 

Ajunsă în pragul uşii, scoase un țipăt de groază. 

Ţipătul ei răsună în toată casa şi imediat Madge, Simon şi 
Harry fură lângă dânsa. Nell era palidă ca moartea, cu faţa 
răvăşită, trăsăturile ei exprimând o spaimă de nedescris. 
Neputând vorbi, privirea sa era fixată pe uşa cottage-ului, 
pe care tocmai o deschisese. Cu o mână crispată, arătă 
aceste rânduri ce fuseseră scrise în timpul nopţii şi a căror 
vedere o înfricoşa: 

Simon Ford, tu mi-ai furat ultimul strat al vechii noastre 
mine. 

Harry, fiul tău, mi-a furat-o pe Nell! 

Blestemaţi să fiţi! Blestemaţi să fie toţi! Nenorocirea să se 
abată asupra Noii Aberjoyte! 

SILEAX 


— Silfax! exclamară în acelaşi timp Simon Ford şi Madge. 

— Cine e acest om? întrebă Harry, a cărui privire trecea 
alternativ de la tatăl său la Nell. 

— Silfax! repetă cu desperare Nell. Silfax! 

Pronunţând aceste cuvinte ea tremura toată, în timp ce 
Madge o conducea aproape cu forţa spre odaia ei. 

James Starr alergase şi el. După ce citi şi reciti fraza 
amenințătoare, spuse: 

— Mâna care a scris aceste rânduri este aceeaşi care mi-a 
scris scrisoarea ce o contrazicea pe a dumitale, Simon! 
Acest om se numeşte Silfax! După cât eşti de tulburat, se 
pare că îl cunoşti! Cine este acest Silfax? 

XX «PENITENTUL» 

Pentru bătrânul maistru, acest nume însemna o adevărată 
descoperire. Era al ultimului «penitent» din mina Dochart. 

Pe vremuri, înaintea inventării lămpii de siguranţă, Simon 
Ford cunoscuse pe acest om sălbatic, care, cu riscul vieţii 
sale, provoca zilnic exploziile parţiale de grizu. Îl văzuse pe 
acest om straniu, umblând încolo şi încoace prin mină, 
întovărăşit totdeauna de o cucuvea monstruoasă, care îl 
ajuta în meseria sa plină de pericole, ridicând feştila 
aprinsă acolo unde mâna lui Silfax nu putea ajunge. Într-o 
zi, acest bătrân dispăru, şi odată cu dânsul şi micuța orfană 
născută în mină şi care nu-l mai avea decât pe el, bunicul ei. 
Fără îndoială că acest copil era Nell. Timp de cincisprezece 
ani cei doi au trăit deci în mină, cine ştie în ce abis ascuns, 
până în ziua când Nell fu salvată de Harry. Bătrânul 
maistru, cuprins în acelaşi timp de un sentiment de milă, 
dar şi de furie, comunică inginerului şi fiului său ce-şi 
amintise văzând numele de Silfax. Aceasta lămurea 
întreaga situaţie. Silfax era fiinţa misterioasă căutată în 
zadar în adâncimile Noii Aberfoyle! 

— Deci l-ai cunoscut, Simon? întrebă inginerul. 

— Da, într-adevăr, răspunse Simon. Omul cu cucuveaua! 
Nu mai era tânăr, trebuie să fi avut cincisprezece-douăzeci 
de ani mai mult decât mine. Un soi de sălbatic, nu avea 


relaţii cu nimeni şi se ştia că nu-i era frică nici de apă, nici 
de foc. Şi-a ales din plăcere meseria de «penitent», pe care 
nimeni nu voia s-o facă. Profesia aceasta periculoasă i-a 
deranjat mintea. Se spunea despre elcă e rău, dar poate că 
era nebun. Avea o forţă nemaipomenită şi cunoştea mina ca 
nimeni altul - cel puţin tot atât de bine ca şi mine. Era bine 
plătit. Drept să vă spun, îl credeam mort de mulţi ani. 

— Dar, reluă James Starr, ce vrea să spună prin aceste 
cuvinte? «...tu mi-ai furat ultimul strat al vechii noastre 
mine»? 

— Ah, iată ce e, răspunse Simon Ford. E mult de atunci. 
Silfax, care n-a fost niciodată în toate minţile, pretindea că 
el are drepturi asupra vechii mine Aberfoyle. Astfel că ura 
lui devenea tot mai sălbatică pe măsură ce mina Dochart - 
mina lui! - se golea. Se părea că fiecare lovitură de 
târnăcop smulgea din propriile lui măruntaie. Îţi aduci 
aminte, Madge? 

— Da, Simon, răspunse bătrâna scoțiană. 

— Îmi amintesc toate acestea acum, continuă Simon Ford, 
după ce am văzut numele de Silfax pe această uşă. Dar, vă 
spun din nou, îl credeam mort şi nu-mi închipuiam ca acest 
răufăcător, pe care îl căutăm de atâta timp, să fie fostul 
«penitent» al minei Dochart! 

— Într-adevăr, spuse James Star, totul se explică. O 
întâmplare a făcut ca Silfax să descopere existenţa noului 
zăcământ. În egoismul său de nebun, a vrut să se constituie 
în apărătorul lui. Trăind în mină şi umblând zi şi noapte prin 
ea, a surprins secretul dumitale, Simon, şi a aflat că mă 
chemi să vin în grabă la cottage. Aceasta explică şi 
scrisoarea ce o contrazicea pe a dumitale, şi bolovanul 
prăvălit împotriva lui Harry, şi distrugerea scărilor din puţul 
Yarow. De aici şi astuparea fisurilor în peretele noului 
zăcământ şi, în sfârşit, sechestrarea noastră şi apoi 
eliberarea care s-a produs mulţumită bunei noastre Nell şi, 
fără îndoială, fără ştirea şi împotriva lui Silfax! 


— Da, aşa s-au petrecut lucrurile, fără nici o îndoială, aşa 
cum spuneţi dumneavoastră, domnule James, răspunse 
Simon Ford. Bătrânul «penitent» este cu siguranţă nebun în 
momentul de faţă. 

— E mai bine aşa! spuse Madge. 

— Nu ştiu, spuse James Starr, dând din cap, pentru că 
nebunia aceasta trebuie să fie o nebunie înfricoşătoare! 
Înţeleg acum de ce Nell nu se poate gândi la el fără groază 
şi mai înţeleg şi de ce n-a vrut să-l denunțe pe bunicul ei! 
Ce ani trişti trebuie să fi petrecut alături de acest bătrân! 

— Da, trişti, răspunse Simon Ford, între acest sălbatic şi 
cucuveaua lui, nu mai puţin sălbatică! Cu siguranţă că nici 
această pasăre n-a murit! Ea trebuie să fi spart lampa 
noastră şi tot ea era să rupă frânghia aproape destrămată, 
de care erau suspendaţi Harry şi Nell...! 

— Înţeleg acum, spuse Madge, că vestea căsătoriei lui Nell 
cu fiul nostru l-a exasperat şi l-a făcut să turbeze şi mai tare 
pe Silfax! 

— Căsătoria lui Nell cu fiul aceluia pe care îl acuza că i-a 
furat ultimul strat de cărbune din Aberfoyle i-a dus, fără 
îndoială, ura la culme! întări Simon Ford. 

— Va trebui totuşi să se împace cu ideea acestei căsătorii, 
spuse Harry. Oricât de străină i-ar fi o viaţă în comun, va 
trebui să-l facem să înţeleagă că noua existenţă a lui Nell nu 
se compară cu aceea pe care i-o oferea el în abisurile minei! 
Sunt sigur, domnule Starr, că, dacă am reuşi să punem 
mâna pe el, l-am putea convinge că noi avem dreptate. 

— Nebunii nu judecă, bietul meu Harry, răspunse 
inginerul. Desigur că e mai bine să-ţi cunoşti duşmanul dar, 
dacă ştim acum cine e, asta nu înseamnă că totul s-a sfârşit. 
Trebuie să fim cu ochii în patru, şi pentru început, Harry, 
trebuie s-o întrebi pe Nell! Trebuie! Ea va înţelege că acum 
tăcerea ei nu mai are rost. Trebuie să vorbească, şi asta 
chiar în interesul bunicului ei. Este tot atât de important 
pentru ei ca şi pentru noi să împiedicăm îndeplinirea 
planurilor lui sinistre. 


— Nu mă îndoiesc, domnule Starr, că Nell va veni ea însăşi 
în întâmpinarea întrebărilor noastre. Noi ştim acum că eaa 
tăcut din datorie; conştiinţa ei nu i-a nângăduit să 
vorbească. Acum, tot din datorie şi din conştiinţă va spune 
totul, oricând veţi voi. Bine a făcut mama că a condus-o în 
odaia ei. Trebuie lăsată să-şi revină, dar mă duc s-o aduc... 

— Nu e nevoie, Harry, rosti cu o voce hotărâtă şi clară 
tânăra fată, care intra în acel moment în sala mare a 
cottage-ului. 

Nell era palidă şi se vedea după ochii ei cât de mult 
plânsese, dar se simţea că era decisă pentru pasul pe care 
cinstea ei îi dicta să-l facă în acel moment. 

— Nell! exclamă Harry, repezindu-se în întâmpinarea fetei. 
— Harry, spuse Nell, care cu un gest îl opri pe logodnicul 
său. Tatăl tău, mama ta şi tu trebuie să aflaţi astăzi totul. Şi 
dumneavoastră, domnule Starr, trebuie să ştiţi totul despre 
copila pe care aţi primit-o fară să o cunoaşteţi şi pe care 

Harry, din nefericire pentru el, a scos-o din abis. 

— Nell! strigă Harry. 

— Las-o pe Nell să vorbească, spuse James Starr, făcându-i 
un semn lui Harry să tacă. 

— Sunt nepoata bătrânului Silfax, reluă Nell. N-am ştiut ce 
înseamnă o mamă decât în ziua când am intrat aici, spuse 
ea privind-o pe Madge. 

— Fie binecuvântată acea zi, fiica mea! răspunse bătrâna 
scoțiană. 

— N-am ştiut ce înseamnă un tată decât în ziua când l-am 
cunoscut pe Simon Ford şi n-am ştiut ce e un prieten decât 
atunci când mâna lui Harry a atins-o pe a mea. Am trăit 
singură timp de cincisprezece ani împreună cu bunicul 
meu, în cele mai ascunse colţuri ale minei. Împreună cu el, 
ar însemna să spun prea mult, mai curând prin el, deoarece 
abia îl vedeam. Când a dispărut din vechea mină Aberfoyle, 
el s-a refugiat în acele adâncuri pe care numai el le 
cunoştea, în felul său, se purta bine cu mine pe atunci, cu 
toate că era înspăimântător. Mă hrănea cu cele ce aducea 


de afară. Îmi amintesc vag, că, pe când eram mică de tot, 
aveam ca doică o capră, a cărei dispariţie m-a îndurerat. 
Bunicul, văzându-mă atât de tristă, a înlocuit-o cu un alt 
animal, un câine, îmi spuse el. Din nefericire, acel câine era 
vesel şi lătra. Bunicului nu-i plăcea veselia şi nu putea suferi 
zgomotul. Pe mine m-a învăţat să tac, dar nu l-a putut învăţa 
şi pe câine. Bietul animal a dispărut aproape imediat. 
Bunicul avea drept însoțitor o pasăre sălbatică, o cucuvea, 
de care la început îmi era groază. Dar această pasăre, aşa 
respingătoare cum era, începu să mă iubească atât de mult 
încât mi-a devenit şi mie dragă. Mă asculta mai bine decât 
pe stăpânul ei şi acest lucru mă îngrijora, pentru că bunicul 
era gelos. Cucuveaua şi cu mine ascundeam cât puteam 
faţă de el şi că ne simţeam atât de bine împreună. 
Înţelegeam că aşa trebuie să procedăm!... Dar vă vorbesc 
prea mult despre mine! Este vorba despre voi... 

— Nu, fata mea, spuse James Starr, povesteşte aşa cum îţi 
vine. 

— Bunicul meu, continuă Nell, n-a privit niciodată cu ochi 
buni vecinătatea voastră în mină. Loc era destul, totuşi. El 
îşi alegea refugiile departe, foarte departe de voi. Nu-i 
plăcea să vă simtă acolo. Când îl întrebam despre oamenii 
de acolo, de sus, se întuneca la faţă, nu-mi răspundea şi 
amuţea pentru mult timp. Dar furia sa a izbucnit când a 
văzut că nu vă mulţumiţi cu vechiul domeniu şi încercaţi să-l 
încălcaţi pe al său. Ela jurat că dacă veţi reuşi să 
pătrundeţi în noua mină, cunoscută până atunci numai de 
el, veţi pieri... Cu toată vârsta sa înaintată, are încă o forţă 
extraordinară şi amenințările lui mă făceau să tremur şi 
pentru voi, şi pentru el. 

— Continuă, Nell, îi spuse Simon Ford tinerei fete, care se 
întrerupse un moment pentru a-şi aduna gândurile. 

— După prima voastră încercare, de îndată ce bunicul v-a 
văzut pătrunzând în galeria Noii Aberfoyle, el a astupat 
deschizătura şi a transformat galeria în închisoare. Nu vă 
cunoşteam decât ca pe nişte umbre, foarte vag întrezărite 


în obscuritatea minei, dar nu puteam suporta gândul că 
nişte oameni vor muri de foame în aceste adâncimi, şi, cu 
riscul de a fi prinsă asupra faptului, am reuşit să vă procur, 
timp de câteva zile, puţină apă şi pâine!... Aş fi dorit să vă 
arăt drumul pe unde puteaţi ieşi, dar era foarte greu să 
scapi de supravegherea bunicului. Era cât pe ce să muriţi! 
lată însă că Jack Ryan şi însoțitorii lui au venit... Din 
fericire, i-am întâlnit în acea zi şi am reuşit să-i aduc până la 
voi. La întoarcere, bunicul m-a surprins. Furia sa împotriva 
mea a fost îngrozitoare... Credeam că mă va omori! De 
atunci viaţa mea a devenit insuportabilă. Mintea bunicului 
meu s-a rătăcit cu totul. El s-a proclamat regele umbrei şi al 
focului! Când auzea târnăcoapele lovind stratele pe care le 
socotea ca fiind ale sale, îl apucau furiile şi mă bătea cu 
mânie. Voiam să fug, dar era imposibil pentru că mă păzea 
tot timpul. În sfârşit, acum trei luni, într-un acces de 
nebunie de nedescris, m-a coborât în abisul în care m-aţi 
găsit şi a dispărut, după ce a chemat în zadar cucuveaua 
care n-a vrut să mă părăsească. De când eram acolo? Nu 
mai ştiam. 'Tot ce ştiu e că simţeam că mor când ai venit tu, 
scumpul meu Harry, şi m-ai salvat! Dar, vezi tu, nepoata 
bătrânului Silfax nu va putea deveni soţia lui Harry Ford, 
deoarece viaţa voastră a tuturor ar fi ameninţată. 

— Nell! strigă Harry. 

— Nu, reluă tânăra fată, sacrificiul meu este hotărât. 
Există un singur mijloc de a evita pieirea voastră: să mă 
întorc la bunicul meu. El ameninţă întreaga Nouă 
Aberfoyle!... El nu ştie ce înseamnă iertarea şi nimeni nu 
poate să prevadă până unde îl va împinge geniul răzbunării. 
Datoria mea este limpede. Aş fi cea mai nemernică fiinţă 
dacă aş şovăi s-o îndeplinesc. Adio! Vă mulţumesc! M-aţi 
făcut să cunosc fericirea acestei lumi! Orice s-ar întâmpla, 
să ştiţi că inima mea rămâne în mijlocul vostru! 

Auzind aceste cuvinte, Simon Ford, Madge şi Harry, 
nebuni de durere, se sculară în picioare. 

Cum, Nell, strigară ei cu desperare, vrei să ne părăseşti? 


James Starr îi dădu la o parte cu un gest plin de autoritate 
şi, mergând la Nell, îi luă ambele mâini într-ale sale. 

— Bine, copila mea! îi spuse ei. Ai spus ce trebuia să spui, 
dar iată ce-ţi răspundem noi: Nu te vom lasa să pleci şi, 
dacă va fi nevoie, te vom reţine cu forţa. Ne crezi deci atât 
de laşi încât să acceptăm generosul tău sacrificiu? 
Ameninţările lui Silfax sunt de temut, e adevărat! Dar, la 
urma urmei, un om nu-i decât un om şi noi vom lua măsuri 
de precauţie. Dar ai putea tu, chiar în interesul lui Silfax, să 
ne faci cunoscute obiceiurile sale, să ne spui unde se 
ascunde? Noi dorim un singur lucru: să-l punem în afara 
posibilităţii de a dăuna, şi poate să-l ajutăm să judece. 

— Vreţi să aflaţi imposibilul, răspunse Nell. Bunicul meu 
este pretutindeni şi nicăieri. N-am cunoscut niciodată 
ascunzişurile sale! Nu l-am văzut niciodată dormind. Când 
găsea un refugiu, mă lăsa singură şi dispărea. Când am luat 
hotărârea despre care v-am vorbit, domnule Starr, ştiam ce- 
mi veţi răspunde. Credeţi-mă! Nu există decât un mijloc de 
a-l dezarma pe bunicul meu: trebuie să-l găsesc. Ele 
invizibil, dar vede totul. Întrebaţi-vă, cum a putut descoperi 
el gândurile voastre cele mai secrete, începând cu 
scrisoarea expediată domnului Starr, până la proiectul 
căsătoriei mele cu Harry, dacă n-ar poseda darul 
inexplicabil de a şti totul? Bunicul meu, după câte pot eu 
judeca, este, chiar în nebunia sa, un om cu un spirit 
puternic. Pe timpuri îmi spunea lucruri foarte interesante. 
Mi-a vorbit de Dumnezeu, dar m-a înşelat asupra unui 
lucru: m-a făcut să cred că toţi oamenii sunt perfizi, pentru 
că voia să-mi inspire ura sa împotriva întregii umanităţi. 
Când Harry m-a dus la cottage, aţi crezut că sunt doar 
neştiutoare... Eram mai mult decât atât, eram îngrozită! 
Ah! Ilertaţi-mă, dar câteva zile am crezut că mă aflu în 
mâinile unor oameni răi şi voiam să fug! Cea care m-a adus 
la realitate aţi fost dumneavoastră, Madge, nu prin vorbe, ci 
prin felul dumneavoastră de viaţă, văzând respectul şi 
dragostea cu care vă înconjurau soţul şi fiul 


dumneavoastră. Apoi, când am văzut pe toţi lucrătorii, buni 
şi fericiţi, mi-am spus: «Bunicul m-a înşelat!» Astăzi, după 
tot ce am învăţat de la voi, sunt complet lămurită şi cred că, 
de fapt, el s-a înşelat pe sine însuşi. Voi porni deci prin 
locurile ascunse pe unde îl întovărăşeam altădată. El mă 
pândeşte, fără îndoială! Îl voi striga...el mă va auzi şi, cine 
ştie, poate, reîntorcându-mă la el, voi reuşi să-l aduc pe 
calea cea bună. 

Fata fu lăsată să vorbească. Toţi simţeam că e bine pentru 
ea să-şi deschidă inima faţă de prietenii săi cei mai buni, în 
momentul când, cuprinsă de iluzii generoase, ea credea că 
îi va părăsi pentru totdeauna. Dar când, istovită, cu ochii 
plini de lacrimi, ea tăcu, Harry, adresându-se mamei lui, 
spuse: 

— Mamă, ce-ai gândi despre bărbatul care ar părăsi pe 
această nobilă fată pe care ai auzit-o vorbind? 

— Aş gândi, răspunse Madge, că acest om este un laş, şi 
dacă ar fi vorba de fiul meu, l-aş renega, l-aş blestema! 

— Nell, ai auzit ce a spus mama noastră? spuse Harry. 
Oriunde te vei duce, te voi însoţi, Dacă vrei cu tot dinadinsul 
să pleci, vom pleca împreună... 

— Harry! Harry! exclamă Nell. 

Emoţia fu prea puternică. Nell păli şi căzu în braţele lui 
Madge... care îi rugă pe inginer, pe Simon şi pe Harry s-o 
lase singură cu Nell. 

XXI CĂSĂTORIA LUI NELL. 

Înainte de a se despărţi luară hotărârea de a fi atenţi mai 
mult ca oricând la o agresiune. Amenințarea lui Silfax era 
prea directă ca să nu se ţină seama de ea. Se punea 
întrebarea dacă bătrânul «penitent» nu dispune de vreun 
mijloc înfricoşător care ar fi putut nimici întreaga 
Aberfolyle. Gardieni înarmaţi fură postați la diversele ieşiri 
din mină, cu dispoziţia de a veghea zi şi noapte. Orice străin 
care pătrundea în mină trebuia adus în faţa lui James Starr, 
pentru a i se stabili identitatea. Locuitorii Coal-city-ului fură 
informaţi fără ezitare de pericolele ce amenințau colonia 


subterană. Deoarece Silfax nu avea nici un complice în 
mină, nu era de temut o trădare. Măsurile de siguranţă ce 
fuseseră luate i se aduseră la cunoştinţă lui Nell şi, cu toate 
că nu era complet liniştită, ea se mai calmă puţin. 

Hotărârea lui Harry de a o urma oriunde se va ducea 
contribuit mai mult decât orice la a i se smulge promisiunea 
că nu va fugi. 

În timpul săptămânii care precedă căsătoria lui Nell cu 
Harry, nici un incident nu tulbură viaţa în Noua Aberfoyle. 
Minerii, fără a se abate de la supravegherea organizată, îşi 
reveniră din panica ce-i cuprinsese şi care era aproape să 
compromită exploatarea. 

În acest timp, James Starr continua să-l caute pe bătrânul 
Silfax. 

După ce răzbunătorul bătrân declarase că Nell nu se va 
căsători niciodată cu Harry, era de temut ca el să nu dea 
înapoi de la nimic pentru a împiedica această căsătorie. Cel 
mai bun lucru ar fi fost să pună mâna pe el, cruţându-i 
viaţa. Se reîncepu, deci, explorarea minuțioasă a Noii 
Aberfoyle. Fură cercetate galeriile până la orizonturile 
superioare, care dădeau spre ruinele castelului Dondonald, 
la Irvin. Se presupunea, şi pe bună dreptate, că Silfax 
comunica prin vechiul castel cu exteriorul pentru a se 
aproviziona, fie cumpărând, fie şterpelind cele necesare 
existenţei sale nenorocite. Cât despre Doamnele de foc, 
James Starr se gândi că vreo emanaţie de gaz grizu, care se 
producea în această parte a minei, ar fi putut să fie aprinsă 
de Silfax, pentru a produce acel fenomen. El nu se înşela, 
dar cercetările fură zadarnice. James Starr, în timpul 
acestei lupte fără răgaz împotriva unei fiinţe ce nu putea fi 
prinsă, deşi nu lăsa să se observe nimic de către ceilalţi, se 
simţea cel mai nenorocit dintre oameni. Pe măsură ce se 
apropia ziua nunţii, temerile sale creşteau, şi el crezu de 
datoria sa să-şi împărtăşească gândurile, în mod 
excepţional, bătrânului maistru. care deveni şi mai 
îngrijorat decât James Starr. 


În sfârşit, veni ziua căsătoriei! 

Silfax nu dăduse nici un semn de viaţă. 

Încă de dimineaţă, toată populaţia din Coal-city era în 
picioare. Lucrările din Noua Aberfoyle fură suspendate. 
Maiştri şi lucrători, toţi doreau să-i cinstească pe bătrânul 
Simon Ford şi pe fiul său. Era un mod de a-şi arăta 
recunoştinţa faţă de cei doi oameni curajoşi şi perseverenţi, 
care redaseră minei prosperitatea de altădată. 

Ceremonia trebuia să aibă loc la ora unsprezece în capela 
Saint-Gilles, ce se înălța pe malul lacului Malcolm. 

La ora anunţată, ieşiră din cottage, Harry la braţ cu mama 
sa şi Simon Ford la braţ cu Nell. Urmau inginerul James 
Starr, în aparenţă calm dar de fapt aşteptându-se la orice, 
şi Jack Ryan, superb în hainele sale de cimpoier. 

Veneau apoi ceilalţi ingineri din mină, oamenii de vază din 
Coal-city, camarazii bătrânului maistru, toţi membrii marii 
familii de mineri care constituiau populaţia specifică a Noii 
Aberfolyle. Afară era una din acele zile toride de august, 
care sunt greu de suportat în regiunile nordice. Zăduful 
pătrundea până în adâncurile minei unde temperatura se 
ridicase anormal. Atmosfera era saturată de electricitate 
prin puţurile de aeraţie şi prin marele tunel din Malcolm. 

Se putea constata - fenomen destul de rar - că barometrul 
coborâse la Coal-city în mod considerabil. 

Te întrebai dacă vreo furtună nu se va dezlănţui sub bolta 
de şist care forma cerul imensei cavităţi. 

De fapt, însă, nimeni din interior nu se preocupa de 
amenințările atmosferice de afară. Toţi erau îmbrăcaţi, 
bineînţeles, cu hainele cele mai bune, aşa cum se cuvenea 
pentru ceremonie. 

Madge purta un costum care amintea pe cele din timpurile 
trecute. Pe cap avea un toy, ca vechile matroane, iar pe 
umeri purta un rokelay, un fel de mantilă cadrilată pe care 
scoţienele o poartă cu o anumită eleganţă. Nell îşi făgăduise 
să nu lase să se vadă cât era de agitată. Ea îşi stăpânea 


bătăile inimii şi tainicile ei temeri, şi curajoasa copilă reuşi 
să arate tuturor o faţă calmă, liniştită. 

Era îmbrăcată simplu şi acea simplitate a rochiei, pe care 
o preferase altor veşminte mai bogate, scotea mai mult în 
evidenţă farmecul său. Pe cap purta doar un snood, 
panglică în mai multe culori, cu care se împodobesc de 
obicei tinerele caledoniene. 

Simon Ford purta o haină pe care n-ar fi dispreţuit-o nici 
vrednicul judecător Nichol Jarvie din romanul lui Walter 
Scott. 

Toată lumea se îndreptă spre capela Saint-Gilles, care 
fusese frumos împodobită. 

Pe cerul lui Coal-city, discurile electrice, mai puternice din 
cauza curentului mai intens, străluceau ca tot atâţia sori. O 
atmosferă luminoasă umplea întreaga Noua Aberfoyle. 

În capelă, lămpile electrice proiectau o lumină vie, iar 
fiecare vitraliu colorat strălucea ca un caleidoscop de foc. 

În uşa capelei Saint-Gilles pastorul William Hobson aştepta 
sosirea soţilor. 

Cortegiul se apropia, după ce înconjurase în chip 
maiestuos malul lacului Malcolm. 

În acel moment, orga începu să cânte şi ambele perechi, 
precedate de pastorul Hobson, se îndreptară către altarul 
din Saint-Gilles. 

Pastorul binecuvântă mai întâi toată adunarea, apoi Harry 
şi Nell rămaseră singuri în faţa preotului care ţinea în mână 
cartea sfântă. 

— Harry, întrebă pastorul Hobson, vrei s-o iei de soţie pe 
Nell şi juri că o vei iubi de-a pururi? 

— Jur, răspunse tânărul cu o voce fermă. 

— Nell, reluă preotul, vrei să-l iei de soţ pe Harry Ford, 
ŞI... 

Tânăra fată nu apucă să răspundă când un zgomot 
asurzitor se auzi de afară. Una din stâncile enorme formând 
o terasă deasupra malului lacului Malcolm, la o sută de paşi 
de capelă, se prăbuşi fără explozie, ca şi cum căderea sa ar 


fi fost pregătită dinainte. Sub acea stâncă exista o excavaţie 
necunoscută de nimeni, în care se îngrămădeau apele. Apoi, 
deodată, între bucăţile de stâncă sfărâmată apăru o barcă 
pe care o impulsie puternică o lansă pe suprafaţa lacului. 

În barcă stătea în picioare un bătrân îmbrăcat cu o rasă 
sumbră de călugăr, cu părul vâlvoi şi cu o barbă albă lungă, 
ce-i cădea pe piept. 

În mână ţinea o lampă Davy, în care ardea o flacără 
protejată de pânza metalică a aparatului. 

Cu o voce puternică, bătrânul strigă: 

— Grizul! Grizul! Nenorocire vouă tuturor! Nenorocire! 

În acel moment, mirosul slab, caracteristic hidrogenului 
protocarbonat, se împrăştie în atmosferă. 

Cauza răspândirii gazului exploziv se datora prăbuşirii 
stâncii care lăsa să se scurgă o cantitate enormă de grizu, 
înmagazinat în pungi uriaşe ale căror orificii fuseseră 
astupate de şist. Ţâşniturile de grizu urcau spre bolțile 
domului sub o presiune de cinci-şase atmosfere. 

Bătrânul cunoştea existenţa acelor pungi cu gaze şi le 
deschisese brusc pentru a face explozibilă atmosfera 
cavernei. 

În acest timp, James Starr şi alţi câţiva, ieşind repede din 
capelă, alergară spre mal. 

— Afară din mină! Afară din mină! striga inginerul, care, 
dându-şi seama de pericolul imediat, veni să dea alarma la 
uşa capelei Saint-Gilles. 

— Grizul! Grizul! repeta bătrânul înaintând cu barca pe 
apele lacului. 

Harry, trăgându-şi după el logodnica, tatăl şi mama, părăsi 
în grabă capela. 

— Ieşiţi din mină! leşiţi din mină! repeta întruna James 
Starr. 

Era însă prea târziu pentru a mai fugi din mină. Bătrânul 
Silfax era acolo, gata să îndeplinească ultima sa 
ameninţare, gata să împiedice căsătoria lui Nell cu Harry, 


înmormântând întreaga populaţie din Coal-city sub ruinele 
minei. 

Deasupra capului său se rotea în zbor cucuveaua sa 
enormă, ale cărei pene albe erau presărate cu puncte 
negre. 

În acel moment, un om se aruncă în apele lacului şi înotă 
din răsputeri spre barcă. 

Era Jack Ryan. El se străduia să-l prindă pe nebun înainte 
ca acesta să-şi îndeplinească opera de distrugere. 

Silfax îl văzu venind. El sparse atunci sticla lămpii de 
siguranţă, şi smulgând fitilul aprins, îl plimbă în aerul 
înconjurător. 

O tăcere mormântală domnea asupra întregii asistenţe 
îngrozite. 

James Starr, resemnat, se mira că explozia inevitabilă nu 
nimicise încă Noua Aberfoyle. Silfax, cu trăsăturile crispate, 
îşi dădu seama că gazul, prea uşor spre a se menţine în 
straturile joase, se acumulase la înălţimea domului. Atunci 
pasărea, la un gest al lui Silfax, apucă feştila incendiară cu 
ghearele, aşa cum făcea altădată în mina Dochart, şi începu 
să zboare către înălţimea bolţii pe care bătrânul i-o arăta cu 
mâna. 

Câteva secunde încă şi Noua Aberfoyle n-ar mai fi existat... 

În acel moment, Nell se smulse din braţele lui Harry. 

Calmă şi în acelaşi timp inspirată, ea alergă spre ţărmul 
lacului, până la marginea apei. 

— Harfang! Harfang! strigă ea cu o voce clară. Vino la 
mine! Vino la mine! 

Devotata pasăre ezită un moment, mirată. Dar, deodată, 
recunoscând vocea lui Nell, lăsă să cadă feştila aprinsă în 
apa lacului şi, făcând un cerc larg în zbor, se abătu la 
picioarele tinerei fete. 

Straturile înalte, explozive, unde grizul era amestecat cu 
aerul, nu fuseseră atinse! Un strigăt sălbatic răsună sub 
cupolă. Era ultimul strigăt al bătrânului Silfax. 


În momentul când Jack Ryan era să pună mâna pe 
marginea bărcii, bătrânul, văzând că răzbunarea nu i-a 
reuşit, se aruncă în apele lacului. 

— Salvează-l! Salvează-l! striga Nell cu deznădejde. 

Harry o auzi şi, aruncându-se la rândul său în lac, ajunse 
înotând lângă Jack Ryan şi se afundă de câteva ori. 
Osteneala sa fu zadarnică. 

Apele lacului Malcolm refuzau să-şi elibereze prada. Ele se 
închiseseră pentru totdeauna deasupra bătrânului Silfax. 

XXII LEGENDA BĂTRÂNULUI SILFAX. 

Şase luni după aceste evenimente, căsătoria lui Harry 
Ford cu Nell, atât de straniu întreruptă, se celebra în 
capela Saint-Gilles. După ce pastorul Hobson binecuvântă 
unirea lor, tinerii căsătoriţi, îmbrăcaţi încă în negru, se 
întoarseră la cottage. James Starr şi Simon Ford, acum 
eliberaţi de orice griji, prezidau veseli serbarea care urmă 
ceremoniei şi care se prelungi până-a doua zi. 

În aceste împrejurări memorabile, Jack Ryan, îmbrăcat în 
costumul său de piper, după ce umplu cu aer burduful 
cimpoiului, obţinu un triplu succes: ca cimpoier, dansator şi 
cântăreţ, în acelaşi timp, şi fu aplaudat de întreaga 
asistenţă. 

A doua zi, lucrările de subteran şi cele de suprafaţă 
reîncepură, sub conducerea inginerului James Starr. 

Harry şi Nell erau mulţumiţi, se înţelege de la sine. Aceşti 
doi tineri, atât de încercaţi, găsiră în sfârşit în căsătorie 
fericirea pe care o meritau. Cât despre Simon Ford, acum 
maistru onorific al minei, spera să ajungă să serbeze 
cincizeci de ani de la căsătoria sa cu buna lui Madge, care, 
dealtfel, împărtăşea dorinţa soţului ei. 

— Şi apoi, încă o dată cincizeci de ani spuse şăgalnicul 
Jack Ryan, de două ori cincizeci de ani - nici nu-i aşa mult 
pentru dumneavoastră, domnule Simon! 

— Ai dreptate, fiule, răspunse liniştit bătrânul maistru. 
Nici n-ar fi de mirare, în acest climat al Noii Aberfoyle, în 


acest mediu care nu cunoaşte intemperiile de afară, să 
trăiască omul şi două sute de ani. 

Vor asista oare locuitorii Noii Aberfoyle la această a doua 
aniversare? Aceasta ne-o va spune viitorul. 

În orice caz, o pasăre ce părea că va atinge o longevitate 
neobişnuită era cucuveaua bătrânului Silfax. Ea dădea 
mereu târcoale întunecosului domeniu. Dar, după moartea 
bătrânului, deşi Nell încercase s-o reţină, pasărea dispăru 
după câteva zile. 

În afară de faptul că societatea oamenilor îi era la fel de 
neplăcută ca şi stăpânului ei, se părea că-i poartă pică în 
special lui Harry în care această pasăre geloasă 
recunoscuse, şi de aceea îl ura, pe primul care o răpise pe 
Nell, pe acela cu care zadarnic se luptase în timpul 
ascensiunii din abis. 

De atunci, foarte rar o mai zărea Nell planând deasupra 
lacului Malcolm. Voia pasărea să-şi revadă prietena de 
altădată? Voia ea să pătrundă cu privirea până în fundul 
abisului care îl înghiţise pe Silfax? 

Ambele versiuni au fost admise, iar cucuveaua deveni 
legendară şi îi inspiră lui Jack Ryan multe poveşti fantastice. 

Mulțumită acestui tânăr vesel, şi astăzi se mai cântă, în 
timpul şezătorilor scoțiene, legenda păsării bătrânului 
Silfax, fostul «penitent» al minelor de la Aberfoyle. 

GOANA DUPĂ METEOR. 

I ÎN CARE JUDECĂTORUL JOHN PROTH ÎNDEPLINEŞTE 
UNA DIN CELE MAI PLĂCUTE ÎNDATORIRI ALE 
FUNCŢIEI SALE ÎNAINTE DE A SE REÎNTOARCE ÎN 
GRĂDINĂ. 

N-avem nici un motiv să ascundem cititorilor că oraşul în 
care începe povestea aceasta neobişnuită e situat în 
Virginia, Statele Unite ale Americii. Cu voia lor, vom numi 
oraşul Whaston şi îl vom plasa în districtul răsăritean, pe 
malul drept al Potomacului; dar ni se pare inutil să 
determinăm mai mult coordonatele oraşului, care va fi 


căutat zadarnic chiar pe cele mai bune hărţi ale Statelor 
Unite. 

În anul acela, în ziua de 2 martie, dimineaţa, locuitorii 
Whastonului, care traversau Exeter Street la un moment 
dat, putură zări un elegant călăreț urcând şi coborând la 
pas strada, care e foarte povârnită, apoi oprindu-se, până la 
urmă, în piaţa Constituţiei aflată cam în centrul oraşului. 

Călărețul, un adevărat tip de yankeu, tip care nu e lipsit de 
o distincţie proprie, să fi avut cel mult treizeci de ani. Era 
înalt, voinic şi bine făcut, cu trăsături regulate, cu părul 
brun şi purta o barbă castanie al cărei vârf ascuţit îi 
prelungea faţa rasă cu grijă deasupra buzelor. O mantie 
largă îl acoperea până la călcâie şi se întindea peste crupa 
calului. Călărețul îşi conducea cu pricepere şi fermitate 
bidiviul, altminteri destul de vioi. Totul, în atitudinea lui, 
arăta omul de acţiune, omul hotărât, ascultând de primul 
impuls, omul care nu şovăie niciodată între dorinţă şi 
teamă, cum şovăie firile nehotărâte. În sfârşit, un 
observator ar fi constatat că nerăbdarea lui firească nu 
putea fi decât imperfect ascunsă sub o aparenţă de 
nepăsare. 

De ce se afla călăreţul în oraşul acesta în care nimeni nu-l 
cunoştea şi nimeni nu-l mai văzuse vreodată?... Se 
mărginea doar să-l străbată, sau avea de gând să rămână 
aici câtăva vreme?... Ca să găsească un hotel, n-ar fi avut, în 
acest caz, decât de ales. În privinţa aceasta, oraşul Whaston 
merită laude. În nici un alt centru din Statele Unite sau din 
alte ţări, călătorul nu găseşte o primire mai bună, un 
serviciu mai bun, o masă mai bună, un confort atât de 
complet cu preţuri atât de modeste. Şi e într-adevăr destul 
de trist că hărţile arată cu atâta imprecizie un oraş în care 
există asemenea avantaje. 

Nu, străinul nu părea deloc dispus să rămână în Whaston 
şi zâmbetele atrăgătoare ale hotelierilor n-aveau nici un 
efect asupra lui. Preocupat, indiferent la ce se petrecea în 
preajma lui, el ţinea la pas şoseaua care marchează 


marginea pieţii Constituţiei, al cărei centru e ocupat de o 
vastă movilă de pământ. Şi nici nu bănuia măcar că 
stârneşte curiozitatea publică. 

Iar curiozitatea publică era stârnită din plin! De când se 
ivise călăreţul, patronii şi oamenii de serviciu ieşiţi în 
pragurile porţilor schimbau cuvintele acestea sau altele 
asemănătoare: 

— Pe unde a venit? 

— Prin Exeter Street. 

— Şi de unde venea? 

— După câte se spune, a intrat în oraş prin mahalaua 
Wilcox. 

— E cam o jumătate de oră de când calul lui dă ocol pieţii. 

— Pesemne că aşteaptă pe cineva. 

— Se poate. Ba chiar aşteaptă cu oarecare nerăbdare. 

— Se uită mereu spre Exeter Street. 

— Pe aici o să sosească: 

— Cine «o să» sosească? El sau ea? 

— De! E destul de chipeş...! 

— Atunci o fi având o întâlnire? 

— Da, o întâlnire... Dar nu în sensul la care vă gândiţi. 

— Ce ştii dumneata? 

— Păi e a treia oară când străinul se opreşte în faţa uşii 
domnului John Proth... 

— Şi cum domnul Proth e judecător al Whastonului... 

— Înseamnă că omul are vreun proces. 

— Şi că adversarul lui întârzie. 

— Ai dreptate. 

— Bun! Judecătorul Proth o să-i împace şi-o să-i răsîmpace, 
cât ai clipi. 

— E un om iscusit. 

— Şi un om de treabă. 

Într-adevăr, s-ar fi putut ca acesta să fie adevăratul motiv 
al prezenţei călăreţului la Whaston. Căci, de mai multe ori, 
el se oprise fără să descalece în faţa casei domnului John 
Proth. Privea poarta, privea ferestrele, apoi rămânea 


neclintit, ca şi cum ar fi aşteptat să se ivească cineva în 
prag, până în clipa când calul, care tropăia de nerăbdare, îl 
silea să se urnească iar din loc. 

Dar, când se mai opri încă o dată acolo, iată că uşa se 
deschise larg şi un bărbat se ivi la capătul peronului care 
dădea spre trotuar. 

De cum îl zări, străinul îşi scoase pălăria: 

— Domnul John Proth, după câte bănuiesc?... spuse el. 

— În persoană, răspunse judecătorul. 

— Vreau să vă pun o simplă întrebare, care n-o să ceară 
decât un da sau un nu din partea dumneavoastră. 

— Puneţi-o, domnule. 

— A venit cineva, în dimineaţa aceasta, să vă întrebe 
despre domnul Seth Stanfort? 

— Nu, după cât ştiu. 

— Mulţumesc! 

Rostind cuvântul acesta şi ridicându-şi din nou pălăria, 
călăreţul dădu pinteni calului şi porni în trap uşor pe Exeter 
Street. 

Acum - aceasta era părerea generală - nu mai exista nici o 
îndoială în privinţa faptului că necunoscutul avusese treabă 
cu domnul John Proth. După felul cum îşi formulase 
întrebarea, el însuşi era Seth Stanfort, primul prezent la o 
întâlnire fixată cuiva. Dar se ridica o altă problemă, la fel de 
palpitantă: oare trecuse ceasul numitei întâlniri şi călăreţul 
necunoscut avea să părăsească acum oraşul, pentru a nu se 
mai reîntoarce? 

E uşor de înţeles, fiindcă ne aflăm în America, adică în ţara 
unde se fac cele mai multe pariuri din lume, că imediat 
câţiva locuitori ai Whastonului pariară între ei dacă străinul 
se va reîntoarce curând sau dacă a plecat definitiv. Doar 
câteva rămăşaguri pe o jumătate de dolar, sau chiar pe 
cinci sau şase cenți, nu mai mult, făcute între personalul 
hotelurilor şi curioşii rămaşi în piaţă, dar, în sfârşit, 
rămăşaguri care trebuiau plătite în toată regula de cei ce 


aveau să piardă şi încasate de cei ce aveau să câştige, toţi 
oameni dintre cei mai onorabili. 

Cât despre judecătorul John Proth, el se mărginise doar 
să-l urmărească din ochi pe călăreţul care urca spre 
mahalaua Wilcox. Căci era un filosof judecătorul John Proth, 
un magistrat înţelept, care număra nu mai puţin de 
cincizeci de ani de înţelepciune şi de filosofie, deşi, ca 
vârstă, nu depăşea o jumătate de veac, - ceea ce, cu alte 
cuvinte, înseamnă că era filosof şi înţelept din născare. Mai 
adăugaţi la asta că, în calitatea lui de celibatar - dovadă 
neîndoielnică de înţelepciune - viaţa nu-i fusese niciodată 
tulburată de nici un fel de griji, ceea ce, veţi recunoaşte, 
uşurează enorm practicarea filosofiei. Născut la Whaston, 
judecătorul nu-şi părăsise, nici măcar în copilărie, decât 
puţin sau aproape deloc oraşul natal, iar cei cărora le 
împărțea dreptatea îl respectau tot atât pe cât îl iubeau, 
căci îl ştiau lipsit de orice fel de ambiţii. 

John Proth avea simţul dreptăţii. Se arăta întotdeauna 
înţelegător faţă de slăbiciunile şi uneori chiar de greşelile 
altora. Să ducă la bun sfârşit pricinile înfăţişate lui, să-i 
trimită acasă, împăcaţi, pe adversarii care veneau în faţa 
modestei lui judecăţi, să netezească asperităţile, să dezlege 
nodurile, să îndulcească ciocnirile inerente oricărei ordini 
sociale, oricât de desăvârşită ar fi ea, iată cum îşi înţelegea 
el misiunea. John Proth era destul de bogat. Funcţia de 
judecător şi-o îndeplinea numai din plăcere şi nu visa să 
ajungă pe trepte mai înalte. lubea tihna - a lui şi a altora. 
Socotea oamenii drept vecini de viaţă cu care ai tot 
interesul să trăieşti în bună pace. Se culca devreme şi se 
scula devreme. Dacă mai citea câteva cărţi ale unor scriitori 
din Lumea Veche sau Nouă se mulțumea totuşi cu bravul şi 
onestul ziar al oraşului, Whaston News, în care anunţurile 
ocupau mai mult spaţiu decât politica. Zilnic, făcea o 
plimbare de-o oră sau două, în timpul căreia pălăriile 
trecătorilor se toceau salutându-l, din care pricină se vedea 
nevoit să-şi cumpere şi el câte o pălărie nouă la fiecare trei 


luni. În afară de plimbările acestea, dacă lăsăm la o parte 
timpul destinat exercitării funcţiei sale, judecătorul 
rămânea în locuinţa lui paşnică şi confortabilă, îngrijindu-şi 
florile din grădină, care îi răsplăteau ostenelile încântându-l 
cu prospeţimea culorilor, îmbătându-l cu miresmele lor 
suave. 

După schiţarea aceasta, în câteva rânduri, portretul 
domnului John Proth fiind plasat în adevăratul său cadru, va 
fi lesne de înţeles că numitul judecător aproape că nu se 
sinchisi de întrebarea pe care i-o pusese străinul. Dacă 
acesta, în loc să se adreseze stăpânului casei, ar fi stat de 
vorbă cu bătrâna servitoare Kate, s-ar fi putut întâmpla ca 
ea să vrea să afle mai multe. Kate ar fi stăruit în privinţa lui 
Seth Stanfort, ar fi întrebat ce trebuie să spună dacă cineva 
s-ar fi interesat de el. Şi fără doar şi poate că nu i-ar fi 
displăcut vrednicei Kate să afle dacă străinul avea să mai 
revină, fie dimineaţa, fie după-amiază, în casa domnului 
John Proth. 

Dar domnul John Proth nu şi-ar fi iertat în vecii vecilor 
asemenea curiozităţi, asemenea indiscreţii, de înţeles la 
slujnica lui, care era femeie. Nu, domnul John Proth nici nu 
observase măcar că sosirea, prezenţa şi apoi plecarea 
străinului fuseseră remarcate de cei ce căscau gura prin 
piaţă şi, după ce închisese poarta, se întorsese să ude 
trandafirii, crinii, muşcatele şi rozetele din grădină. 

Curioşii nu-l imitară însă, şi rămaseră să observe mai 
departe. 

Între timp, călăreţul înaintase până la capătul Exeter 
Street-ului, care domina partea apuseană a oraşului. Ajuns 
în mahalaua Wilcox, pe care Exeter Street o leagă de 
centrul Whastonului, îşi opri calul, şi, fără să descalece, 
privi în jurul lui. Din acest punct, putea să cuprindă cu 
privirea peste o milă din împrejurimi şi să urmărească 
drumul cotit care cobora trei mile, până la târguşorul Steel, 
care, dincolo de Potomac, îşi profila clopotniţele în zare. Dar 
privirea lui cercetă zadarnic drumul, căci, fără doar şi 


poate, nu descoperi ceea ce căuta. De aici, viile mişcări de 
nerăbdare transmise calului, al cărui tropot pe loc trebuia 
strunit. 

Se scurseră astfel vreo zece minute, apoi călăreţul, 
pornind la pas pe Exeter Street, se îndreptă pentru a 
cincea oară spre piaţă. 

«La urma urmei, îşi repeta el, privindu-şi ceasul, încă n-a 
întârziat... Trebuie să vină la zece şi şapte minute şi e de- 
abia nouă şi jumătate... Distanţa dintre Whaston şi Steel, de 
unde trebuie să vină ea, este egală cu distanţa dintre 
Whaston şi Brial, de unde am venit eu, şi poate fi străbătută 
în mai puţin de douăzeci de minute... Drumul e frumos, 
timpul e bun şi n-am auzit ca vreo revărsare a fluviului să fi 
luat podul... Deci, n-o să aibă nici o stavilă în drum... În 
condiţiile acestea, dacă lipseşte de la întâlnire, înseamnă că 
n-a vrut să vină... Dealtfel, a fi exact înseamnă a sosi când ai 
spus şi nu cu mult înainte... În realitate, eu sunt neexact, 
fiindcă m-am grăbit mai mult decât s-ar cuveni să se 
grăbească un om chibzuit. E adevărat că politeţea, chiar 
dacă n-aş mai fi avut şi alte sentimente, mi-ar fi poruncit să 
sosesc primul la întâlnire». 

Monologul acesta ţinu tot timpul cât străinul cobori pe 
Exeter Street şi nu se termină decât în clipa când copitele 
calului loviră din nou pavajul pieţii. 

Hotărât lucru, cei ce pariaseră pe reîntoarcerea străinului 
câştigau pariurile. De aceea, când călăreţul trecu de-a 
lungul hotelurilor, ei îl întâmpinară cu feţe voioase, pe când 
cei ce pierdeau nu-l salutau decât ridicând din umeri. 

În sfârşit, orologiul municipal bătu ora zece. Oprindu-şi 
calul, străinul numără cele zece bătăi şi se încredința că 
mersul orologiului se potrivea exact cu al ceasului pe care îl 
scosese din buzunar. 

Mai trebuiau să treacă doar şapte minute pentru ca ora 
întâlnirii să sosească şi apoi să treacă. 

Seth Stanfort se reîntoarse la intrarea în Exeter Street. 
Vădit lucru, nici calul şi nici el nu mai puteau să stea locului. 


Un public destul de numeros însufleţea strada. La cei ce 
urcau în lungul ei, Seth Stanfort nici nu se uită măcar. Toată 
atenţia îi era concentrată asupra celor ce coborau, şi 
privirea lui îi prindea de cum se iveau în vârful pantei. 
Exeter Street e destul de întinsă ca un pieton să aibă nevoie 
de zece minute ca s-o străbată, dar unei trăsuri care ar 
merge repede sau unui cal la trap nu le trebuiesc mai mult 
de trei sau patru minute pentru asta. 

Călărețul nostru însă nu se uita deloc la pietoni. Nici nu-i 
vedea măcar. Chiar dacă prietenul lui cel mai bun ar fi 
trecut pe jos pe lângă el, tot nu l-ar fi zărit. Persoana 
aşteptată nu putea să sosească decât în trăsură, sau călare. 

Dar o să sosească oare la ora convenită?... Mai 
rămăseseră doar trei minute, exact cât ar fi trebuit ca să 
coboare panta străzii Exeter, şi nici un vehicul nu se ivea în 
susul ei, nici o motocicletă, nici o bicicletă, nici un automobil 
care, mergând cu optzeci pe oră, ar mai fi putut depăşi 
clipa întâlnirii. 

Seth Stanfort aruncă o ultimă privire pe Exter Street. Şi o 
sclipire vie îi licări în ochi pe când şoptea cu o hotărâre de 
neabătut: «Dacă nu e aici exact la zece şi şapte minute, nu 
mă însor.» 

Ca un răspuns la declaraţia aceasta, în aceeaşi clipă se 
auzi din susul străzii galopul unui cal. Bidiviul, un animal 
superb, era încălecat de-o tânără fată care îl conducea cu 
graţie şi îndemânare. Trecătorii se dădeau la o parte din 
calea lui, şi cu siguranţă că n-avea să mai întâlnească nici 
un obstacol până în piaţă. 

Seth Stanfort o recunoscu pe aceea pe care o aştepta. 
Faţa îi redeveni impasibilă. Fără să rostească un cuvânt, 
fără să facă un gest, el îşi struni calul şi se îndreptă calm 
spre casa judecătorului. 

Fireşte că toate acestea stârniră şi mai mult curioşii care 
se apropiară, fără ca Stanfort să le acorde cea mai mică 
atenţie. 


Câteva secunde mai târziu, călăreaţa galopa prin piaţă, iar 
calul ei, alb de spume, se oprea la doi paşi de poartă. 

Străinul se descoperi şi spuse: 

— Salut pe domnişoara Arcadia Walker... 

— Şi eu pe domnul Seth Stanfort, răspunse Arcadia 
Walker, înclinându-se cu o mişcare graţioasă. 

Nici vorbă că localnicii nu scăpau o clipă din ochi perechea 
cu totul necunoscută lor. Şi îşi spuneau între ei: 

— Dacă au venit pentru un proces, e de dorit ca amândoi 
să câştige. 

— Aşa o să fie, altminteri ar însemna ca domnul Proth să 
fie mai puţin înţelept decât e în realitate! 

— Iar dacă niciunul, nici altul nu sunt căsătoriţi, cel mai 
nimerit ar fi ca «totul să se termine cu o nuntă!» 

Astfel vorbeau gurile, astfel se schimbau cuvintele. Dar 
nici Seth Stanfort, nici Arcadia Walker nu păreau să ia în 
seamă curiozitatea stânjenitoare al cărei obiect erau. 

Seth Stanfort tocmai se pregătea să descalece ca să bată 
în poarta domnului John Proth, când poarta se deschise. 

Domnul John Proth se ivi în prag, iar bătrâna Kate, de data 
aceasta, apăru în spatele lui. Auziseră amândoi tropotul 
cailor în faţa casei şi judecătorul, lăsându-şi grădina, iar 
slujnica, părăsindu-şi bucătăria, voiau să ştie ce se petrece 
afară. 

Seth Stanfort rămase deci în şa şi, adresându-se 
magistratului, spuse: 

Domnule judecător John Proth eu sunt Seth Stanfort, din 
Boston, Massachusetts. 

Încântat de cunoştinţă, domnule Seth Stanfort. 

Şi iat-o pe domnişoara Arcadia Walker din Trenton, New- 
Jersey. 

Preaonorat că mă aflu în faţa dumneavoastră, Miss 
Arcadia Walker. 

După ce-l privi pe străin, domnul John Proth îşi aţinti 
întreaga atenţie asupra străinei. 


Domnişoara Arcadia Walker, fiind o tânără încântătoare, 
ne va face plăcere s-o schiţăm, în câteva cuvinte. Vârstă: 
douăzeci şi patru de ani; ochii de un albastru deschis; părul 
castaniu închis; tenul de-o frăgezime pe care arşiţa soarelui 
abia o atinsese; dinţii de un alb şi de o regularitate 
desăvârşită; statura ceva mai mult decât mijlocie; 
înfăţişarea încântătoare; mersul de o rară eleganţă, suplu şi 
nervos totodată. În costumul de amazoană cu care era 
îmbrăcată, ea răspundea cu graţie mişcărilor calului, care, 
ca şi calul lui Seth Stanfort, nu stătea o clipă liniştit. Mâinile 
ei, îmbrăcate în mănuşi fine, struneau dârlogii şi un 
cunoscător şi-ar fi dat imediat seama cât e de pricepută în 
arta aceasta. întreaga ei fiinţă purta pecetea unei rare 
distincţii. 

Arcadia Walker, originară din New-Jersey, neavând decât 
rude depărtate, stăpână pe faptele ei, independentă prin 
avere, înzestrată cu spiritul aventuros al tinerilor 
americani, ducea o viaţă potrivită gusturilor ei. Călătorind 
de mai mulţi ani, vizitase principalele ţinuturi ale Europei şi 
era la curent cu ceea ce se făcea şi se spunea la Paris, 
Londra, Berlin, Viena sau Roma. lar cele auzite sau văzute 
în neîncetatele ei peregrinări putea să le povestească 
francezilor, englezilor, germanilor sau italienilor în propriile 
lor limbi. Arcadia Walker era instruită şi educaţia ei, dirijată 
de un tutore astăzi răposat, fusese deosebit de îngrijită. Se 
pricepea destul de bine şi la afaceri, ba chiar dovedea o 
remarcabilă pricepere în ceea ce priveşte administrarea 
propriei ei averi. 

Ceea ce am spus despre Arcadia Walker s-ar potrivi 
aidoma şi în privinţa lui Seth Stanfort. Liber şi el şi de 
asemenea bogat, iubind şi el călătoriile. Seth Stanfort 
străbătuse întreaga lume şi nu stătea mai niciodată la 
Boston, oraşul său natal. larna era oaspetele Vechiului 
Continent şi al marilor capitale, unde îşi întâlnise adeseori 
aventuroasa compatrioată. Vara se reîntorcea în America, 


pe plăjile unde se întâlnesc familiile milionarilor yankei. Şi 
acolo o întâlnise adesea pe Miss Arcadia Walker. 

Faptul că aveau gusturi identice îi apropiase încetul cu 
încetul pc cei doi îndrăzneţi tineri pc care curioşii şi mai 
ales curioasele din piaţă îi socoteau cum nu se poate mai 
potriviţi unul cu altul. Şi, într-adevăr, amândoi dornici de 
călătorii, amândoi grăbiţi să ajungă acolo unde vreun 
incident al vieţii politice sau militare atrăgea atenţia 
publică, cum nu s-ar fi potrivit? Deci, nu e de mirare că 
Seth Stanfort şi Arcadia Walker ajunseseră încetul cu 
încetul la ideea de a-şi uni vieţile, fapt care nu le-ar fi 
schimbat cu nimic obiceiurile. De acum înainte nu mai 
aveau să fie două nave călătorind împreună, ci una singură, 
ba chiar, s-ar putea crede, una mai bine construită, 
echipată şi amenajată ca să străbată toate mările globului. 

Nu! Seth Stanfort şi Arcadia Walker nu fuseseră aduşi de 
vreun proces, de vreo ceartă sau de încheierea vreunei 
afaceri în faţa judecătorului din Whaston. După ce 
îndepliniseră toate formalităţile legale faţă de autorităţile 
competente din Massachusetts şi din New-Jersey, cei doi 
tineri îşi dăduseră întâlnire la Whaston, chiar în ziua aceea, 
12 martie, chiar la ora aceea, zece şi şapte minute, pentru 
săvârşirca acelui act care, după spusele amatorilor, e cel 
mai important din viaţa unui om. 

Prezentarea lui Seth Stanfort şi a Arcadiei Walker în faţa 
judecătorului fiind făcută, aşa cum am arătat, domnul John 
Proth nu mai avu decât să-i întrebe pe cei doi călători ce 
pricină îi adusese la el. 

— Seth Stanfort doreşte să devină soţul domnişoarei 
Arcadia Walker, răspunse tânărul. 

— Şi domnişoara Arcadia Walker doreşte să devină soţia 
domnului Seth Stanfort, adăugă tânăra. 

Magistratul se înclină, spunând: 

— Vă stau la dispoziţie, domnule Stanfort şi domnişoară 
Arcadia Walker. 

Cei doi tineri se înclinară şi ei. 


— Când v-ar conveni să aibă loc căsătoria? urmă domnul 
John Proth. 

— Chiar acum... dacă sunteţi liber, răspunse Seth Stanfort. 

— Căci părăsim Whastonul de îndată ce voi deveni doamna 
Stanfort, declară Miss Arcadia Walker. 

Prin atitudinea sa, domnul John Proth arătă cât de mâhniţi 
erau, el şi întregul oraş, că nu puteau să găzduiască mai 
multă vreme perechea aceasta încântătoare care îi onora 
cu prezenţa ei. 

Apoi adăugă: 

— Vă stau cu totul la dispoziţie - şi se trase înapoi cu 
câţiva paşi, eliberând poarta. 

Dar domnul Seth Stanfort îl opri cu un gest. 

— E neapărat nevoie ca Miss Arcadia şi eu să descălecăm? 
întrebă el. 

Domnul John Proth chibzui o clipă. 

— Deloc! afirmă el. Vă puteţi căsători şi călare, la fel de 
bine ca şi pe jos. 

Cu greu s-ar fi putut găsi un magistrat mai înţelegător, 
chiar şi în această originală ţară a Americii! 

— Am să vă pun doar o întrebare, continuă domnul John 
Proth. Sunt îndeplinite toate formalităţile impuse de lege? 

— Sunt, răspunse Seth Stanfort. 

Şi-i întinse judecătorului un dublu certificat în toată 
regula, întocmit de grefele din Boston şi Trenton, după 
achitarea sumelor cuvenite. 

Domnul John Proth luă actele, îşi puse pe nas ochelarii cu 
ramă de aur şi citi atent hârtiile legalizate şi prevăzute cu 
timbrul oficial. 

— Actele sunt în regulă, spuse el, iar eu sunt gata să vă 
eliberez certificatul de căsătorie. 

Să nu ne mirăm dacă curioşii, al căror număr sporise, se 
îngrămădeau în jurul tinerei perechi, ţinând să fie martorii 
unei căsătorii săvârşite în condiţii care ar fi părut cam 
neobişnuite în orice altă ţară. Lucrul acesta însă nici nu-i 
stingherea pe cei doi logodnici şi nici nu le displăcea. 


John Proth se urcă atunci pe prima treaptă a peronului 
casei, şi, cu un glas care fu auzit de toţi cei de faţă, spuse: 

— Seth Stanfort, consimţi s-o iei de nevastă pe domnişoara 
Arcadia Walker? 

— Da. 

— Arcadia Walker, consimţi să-l iei de bărbat pe domnul 
Seth Stanfort? 

— Da. 

Magistratul făcu o pauză, apoi, serios, ca un fotograf în 
clipa nelipsitului «nu mişcaţi!» rosti: 

— În numele legii, domnule Seth Stanfort din Boston şi 
domnişoară Arcadia Walker din Trenton, vă declar uniţi prin 
căsătorie. 

Cei doi soţi se apropiară unul de altul, dându-şi mâna ca 
pentru a pecetlui actul îndeplinit. 

Apoi, fiecare dintre ei îi întinse judecătorului câte o hârtie 
de cinci sute de dolari. 

— Onorariul, spuse domnul Seth Stanfort. 

— Pentru săraci, spuse doamna Arcadia Stanfort. 

Şi amândoi, după ce se înclinară în faţa judecătorului, 
dădură pinteni cailor, care porniră la galop spre mahalaua 
Wilcox. 

— Asta-i bună!... spuse Kate, pe care uimirea o 
încremenise într-atât, încât timp de zece minute izbutise să 
nu scoată o vorbă. 

— Ce vrei să spui, Kate? întrebă judecătorul Proth. 

Bătrâna lăsă colţul şorţului, pe care îl frământa de parcă 
ar fi vrut să facă o funie din el. 

— Cred, domnule judecător, că tinerii ăştia nu sunt în toate 
minţile. 

— Aşa e, bătrână Kate, aşa e, aprobă John Proth, luându-şi 
din nou paşnica stropitoare. Dar ce-i de mirare? Oare cei 
care se căsătoresc sunt vreodată în toate minţile? 

II CARE ÎL INTRODUCE PE CITITOR ÎN CASA LUI DEAN 
FORSYTH ŞI II FACE CUNOŞTINŢĂ CU NEPOTUL LUI, 
FRANCIS GORDON, ŞI CU BONA LUI, MIIZ. 


— Mitz!... Mitz...! 

— Da, bâieţaş! 

— Ce-o fi având unchiul Dean? 

— Habar n-am. 

— O fi bolnav cumva? 

— Da' de unde! Dar dacă o s-o ţină tot aşa, atunci sigur se 
îmbolnăveşte. 

Întrebările şi răspunsurile acestea erau schimbate de un 
tânăr de douăzeci şi trei de ani şi de o femeie de şaizeci şi 
cinci, în sufrageria unei case de pe Elisabeth Street, aflată 
tot în oraşul Whaston, unde am văzut îndeplinindu-se mai 
adineauri cea mai originală căsătorie după moda 
americană. 

Casa aceasta de pe Elisabeth Street aparţinea domnului 
Dean Forsyth. Dean Forsyth avea patruzeci şi cinci de ani şi 
se vedea că îi are. Un cap mare şi zbârlit, nişte ochi mici, cu 
ochelari foarte tari, nişte umeri uşor încovoiaţi, un gât 
vânjos, înfăşurat şi iarna şi vara într-o cravată dublă care îi 
ajungea până la bărbie, o redingotă largă şi mototolită, o 
vestă lăbărţată, cu nasturii de jos totdeauna descheiaţi, 
nişte pantaloni prea scurţi, abia acoperind pantofii prea 
largi, o scufă cu moţ dată spre ceafă peste un păr cărunt şi 
ciufulit, o faţă cu o mie de zbârcituri terminându-se prin 
ţacălia obişnuită la americanii din nord, o fire arţăgoasă, 
gata oricând să se înfurie, aşa era domnul Dean Forsyth, 
despre care vorbeau Francis Gordon, nepotul său, şi Mitz, 
bătrâna lui servitoare, în dimineaţa zilei de 21 martie. 

Francis Gordon, căruia îi muriseră părinţii din primii ani ai 
copilăriei, fusese crescut de domnul Dean Forsyth, frate cu 
mama răposată. Deşi îi revenea o oarecare avere din partea 
unchiului, Francis nu se socotea scutit de muncă, iar 
domnul Forsyth îi împărtăşise întru totul părerea. După ce 
îşi terminase studiile la celebra universitate Harward, 
nepotul se dedicase dreptului şi devenise avocat în 
Whaston, unde văduvele, orfanii şi cei săraci îşi găsiseră în 
el cel mai vajnic apărător. Francis cunoştea legile şi vorbea 


frumos, cu o voce caldă şi convingătoare. Toţi confrații lui, şi 
tineri şi bătrâni, îl stimau; până acum nu-şi făcuse nici un 
duşman. Chipeş la înfăţişare, cu păr şaten şi ochii negri, 
purtări dintre cele mai alese, spiritual fără răutate, serviabil 
fără lăudăroşenie, destul de îndemânatic în feluritele 
sporturi practicate cu pasiune de protipendada americană, 
cum s-ar fi putut să nu fie printre tinerii cei mai distinşi din 
oraş şi să nu-i fie drag încântătoarei Jenny Hudelson, fiica 
doctorului Hudelson şi a soţiei acestuia, născută Flora 
Clarish...? 

Ar fi însă prea devreme să îndreptăm atenţia cititorului 
asupra domnişoarei Jenny Hudelson. E mai bine ca ea să nu 
intre în scenă decât în mijlocul familiei, şi pentru aceasta n- 
a sosit încă momentul. Dar nici n-o să întârzie prea mult. În 
desfăşurarea povestirii de faţă, care cere desăvârşită 
precizie, se cuvine totuşi să urmăm o metodă riguroasă. 

În ceea ce-l priveşte pe Francis Gordon, vom mai adăuga 
că tânărul locuia în casa din Elisabeth Street, pe care n- 
avea s-o părăsească decât în ziua căsătoriei lui cu Jenny... 
Dar, încă o dată, s-o lăsăm pe domnişoara Jenny Hudelson 
acolo unde este şi să spunem doar că bătrâna Mitz era 
confidenta nepotului stăpânului casei şi că ea îl iubea ca pe 
un fiu. Ba mai mult chiar, ca pe un nepot, bunicile deţinând 
în general recordul dragostei materne. 

Mitz, servitoare model, cum nu s-ar putea găsi alta în 
zilele noastre, era descendenta speciei aceleia dispărute 
care se trage totodată şi din câine, şi din pisică; din câine 
fiindcă îşi iubeşte stăpânii, din pisică fiindcă iubeşte casa. 
După cum ne putem lesne închipui, Mitz vorbea deschis cu 
domnul Dean Forsyth. Când el n-avea dreptate, ea i-o 
spunea verde în faţă, deşi într-un limbaj cu totul ciudat, a 
cărui savuroasă fantezie nu poate fi redată decât cu mare 
aproximaţie. Dacă domnul Forsyth refuza să-şi recunoască 
greşeala, nu-i mai rămânea decât să plece şi să se încuie în 
odaia lui de lucru, răsucind de două ori cheia în broască. 


Altminteri, domnul Dean Forsyth n-avea să se teamă că va 
rămâne vreodată singur acolo. Era sigur că în odaia de 
lucru va întâlni totdeauna un alt personaj, care se ferea în 
acelaşi fel de mustrările şi de cearta lui Mitz. 

Personajul acesta răspundea la numele de Omicron. Un 
nume ciudat, pe care şi-l datora staturii lui mărunte, căci, 
fără doar şi poate, ar fi fost poreclit Omega dacă n-ar fi fost 
atât de mărunţel. Înalt de patru picioare şi şase degete în 
ziua când împlinise cincisprezece ani, Omicron nu mai 
crescuse deloc de-atunci. Iom Wife - acesta era adevăratul 
său nume - intrase la cincisprezece ani în casa lui Dean 
Forsyth, pe vremea când bătrânul Forsyth mai trăia încă, şi 
slujise astfel până acum când, fiind trecut de cincizeci de 
ani, putem socoti că se afla de treizeci şi cinci de ani în 
serviciul domnului Dean Forsyth. 

E important de spus la ce se reducea acest serviciu. La 
următoarele: să-l ajute pe domnul Dean Forsyth în lucrările 
pentru care nutrea o pasiune cel puţin egală cu a 
stăpânului său. 

Domnul Dean Forsyth lucra, aşadar? 

Da, ca amator. Dar cu ce înflăcărare şi cu ce avânt, vom 
vedea. 

Cu ce se ocupa domnul Forsyth? Cu medicina, cu dreptul, 
cu literatura, cu arta, cu afacerile, ca atâţia alţi cetăţeni ai 
Americii? Nici pomeneală! 

Atunci, cu ce? veţi întreba. Cu ştiinţele? 

N-aţi ghicit. Nu cu ştiinţele, la plural, ci cu ştiinţa, la 
singular. Numai şi exclusiv cu sublima ştiinţă numită 
astronomie. 

Domnul Dean Forsyth nu visa decât descoperiri planetare 
sau stelare. Nimic sau aproape nimic din ce se întâmplă pe 
suprafaţa globului nostru nu părea să-l intereseze. Trăia în 
spaţiile infinite. Totuşi, cum pe acolo n-ar fi putut găsi de 
mâncare nici pentru prânz şi nici pentru cină, trebuia să se 
coboare pe Pământ, cel puţin de două ori pe zi. Şi tocmai în 
dimineaţa aceea nu se coborâse la ora obişnuită, se lăsa 


aşteptat, din care pricină Mitz bombănea, dând târcoale 
mesei. 

— N-are de gând să mai vină? repeta ea. 

— Omicron nu-i acolo? întrebă Francis Gordon. 

— E totdeauna lângă stăpânu-său, răspunse Mitz. Şi nu-mi 
mai ajung picioarele, - da, chiar aşa se exprimă Mitz - ca să 
mă caţăr până la coteţul lor... 

«Coteţul» era nici mai mult, nici mai puţin decât un turn, a 
cărui galerie superioară se înălța cu peste şapte metri 
deasupra acoperişului casei, un observator, ca să-i spunem 
numele adevărat. Sub galerie exista o încăpere rotundă, cu 
patru ferestre orientate spre cele patru puncte cardinale. 
În încăperea aceasta pivotau pe suporturile lor câteva 
telescoape, cu bătaie destul de puternică. Şi, dacă nu li se 
uzau obiectivele, asta nu însemna că nu erau întrebuințate. 
Mai degrabă ne-am putea teme ca domnul Dean Forsyth şi 
Omicron să nu-şi prăpădească până la urmă ochii, tot 
lipindu-i de ocularele acestor instrumente. 

În odaia de lucru, cei doi îşi petreceau cea mai mare parte 
din zi şi din noapte, făcând, ce-i drept, cu schimbul. Priveau, 
observau, planau în zonele interstelare, atraşi de veşnica 
speranţă că vor face vreo descoperire de care să rămână 
legat numele lui Dean Forsyth. Când cerul era senin, mai 
mergea cum mai mergea; dar cerul nu e totdeauna senin 
deasupra fracțiunii celei de-a treizeci şi şaptea paralele 
care traversează statul Virginia. Se găsesc acolo nori cirus, 
nimbus, cumulus, cu duiumul şi, fără doar şi poate, cu mult 
mai mulţi decât ar fi dorit domnul Dean Forsyth şi Omicron. 
De aceea, câte văicăreli şi ameninţări nu se înălţau spre 
firmamentul pe care adierile vântului târau zdrenţe de nori! 
Iar în aceste zile de sfârşit de martie, răbdarea lui Dean 
Forsyth fusese pusă, mai mult ca oricând, la grea încercare. 
De câteva zile, cerul se încăpăţâna să rămână acoperit, spre 
adânca deznădejde a astronomului. 

În dimineaţa de 21 martie, un vânt puternic dinspre vest 
continua să târască, aproape de sol, o mare de nori 


întristător de opaci. 

— Ce păcat! oftă pentru a zecea oară Dean Forsyth, după 
o ultimă şi zadarnică încercare de a învinge pâcla groasă. 
Am presimţirea că pierdem o ocazie rară şi că trecem la un 
pas de-o descoperire senzaţională. 

— E posibil, îi răspunse Omicron. Ba chiar e foarte 
probabil, căci acum câteva zile, într-un moment de 
înseninare, mi s-a părut că zăresc... 

— lar eu am văzut, Omicron. 

— Amândoi, atunci, amândoi odată! 

— Omicron!... protestă Dean Forsyth. 

— Da, dumneata mai întâi, nici vorbă, se învoi Omicron, 
dând semnificativ din cap. Dar, când am crezut că zăresc 
lucrul acela, mi s-a părut că trebuie să fie... că era... 

— Iar eu, declară Dean Forsyth, afirm că era vorba de un 
meteor, deplasându-se de la nord spre sud... 

— Da, domnule Dean, perpendicular pe direcţia soarelui. 

— Pe direcţia lui aparentă, Omicron. 

— Aparentă, se înţelege. 

— Şi era în ziua de 16. 

— Da, da, în 16... 

— La ora şapte, treizeci şi şapte de minute şi douăzeci de 
secunde. 

— Douăzeci de secunde, repetă Omicron, aşa cum am 
constatat după ceasul nostru. 

— Şi n-a mai reapărut de atunci! strigă domnul Dean 
Forsyth, ridicându-şi pumnul ameninţător spre cer. 

— Cum ar fi putut? Nori!... Nori!... Nori!... De cinci zile 
nu-i măcar un petic de cer senin, nici cât să-ţi croieşti o 
batistă! 

— Parcă ar face dinadins, strigă Dean Forsyth, bătând din 
picior, şi cred că într-adevăr numai mie mi se poate 
întâmpla asemenea lucru. 

— Numai nouă, îl corectă Omicron, care se socotea 
colaborator la lucrările stăpânului său. 


Cinstit vorbind, toţi localnicii din Whaston ar fi avut 
dreptul să se plângă din pricina norilor care le întunecau 
cerul. Faptul că soarele străluceşte sau nu, lucrul acesta 
priveşte pe toată lumea, deopotrivă. 

Dar, oricât de general ar fi fost dreptul de a se plânge, nici 
un localnic n-ar fi avut pretenţia nebunească să se mânie, 
ca Dean Forsyth, atunci când oraşul era învăluit de una din 
negurile acelea împotriva cărora telescoapele cele mai 
puternice, lunetele cele mai perfecţionate nu pot să facă 
nimic. Şi astfel de neguri nu sunt deloc rare la Whaston, 
deşi oraşul e scăldat de apele limpezi ale Potomacului, şi nu 
de apele tulburi ale Tamisei. 

Oricum ar fi, ce anume văzuseră sau ce crezuseră că văd 
cei doi astronomi, în ziua de 16 martie, când cerul fusese 
senin?... Nici mai mult, nici mai puţin decât un bolid de 
formă sferică, deplasându-se vădit de la nord la sud, cu o 
viteză nemaipomenită şi strălucind atât de tare, încât 
întrecea lumina difuză a soarelui. Cum distanţa bolidului 
faţă de pământ măsura destui kilometri, ar fi fost posibil să 
fie urmărit multă vreme încă, în ciuda vitezei lui, dacă o 
ceaţă neaşteptată n-ar fi venit să împiedice orice fel de 
observaţii. 

De atunci se depăna firul regretelor provocate de 
ghinionul acesta. Are să mai revină bolidul pe orizontul 
oraşului? Şi îi vor putea fi calculate elementele, 
determinată masa, greutatea, natura? Oare nu-l va regăsi, 
în vreun alt punct al cerului, cine ştie ce astronom mai 
norocos? Dean Forsyth, prinzându-l atât de puţin timp în 
telescop, va fi oare îndreptăţit să dea numele lui 
descoperirii? Până la urmă, n-o să-i revină întreaga onoare 
vreunuia din savanții aceia ai Vechiului şi ai Noului 
Continent, care îşi petrec viaţa scotocind spaţiul zi şi 
noapte? 

«Nişte acaparatori! se mânia Dean Forsyth. Nişte pirați ai 
cerului!» 


Toată dimineaţa zilei de 21 martie nici Dean Forsyth, nici 
Omicron nu se putuseră hotări, cu toată vremea rea, să se 
depărteze de fereastra deschisă către nord. lar mânia lor 
sporise ceas cu ceas. Acum, nu mai vorbeau. Dean Forsyth 
parcurgea cu privirea vastul orizont pe care îl mărginea, 
într-acolo, profilul capricios al colinelor Serbor, deasupra 
cărora un vânt destul de puternic alunga norii cenuşii. 
Omicron se săltase în vârful picioarelor, ca să-şi lărgească 
raza de vedere pe care statura lui mică i-o reducea. Unul îşi 
încrucişase braţele şi, strângând pumnii, îşi apăsa pieptul. 
Celălalt, cu degetele crispate, bătea darabana în pervazul 
ferestrei. Câteva păsări trecură săgeată, scoțând nişte 
sunete de parcă ar fi vrut să-şi râdă de astronomii noştri, pe 
care calitatea de bipezi îi ţinea la suprafaţa pământului!... 
Ah, dacă ar fi putut să zboare pe urma păsărilor, din câteva 
salturi ar fi străbătut stratul de nori - şi poate că ar fi zărit 
asteroidul continuându-şi goana în lumina orbitoare a 
soarelui! 

În clipa aceea, răsună o bătaie în uşă. 

Dean Forsyth şi Omicron, preocupaţi de gândurile lor, n-o 
auziră. 

Uşa se deschise şi Francis Gordon se ivi în prag. 

Dean Forsyth şi Omicron nici nu se întoarseră măcar. 

Nepotul se îndreptă spre unchi şi-i atinse uşor braţul. 

Dean Forsyth îi aruncă o privire venită parcă din Sirius 
sau cel puţin din Lună. 

— Ce-i? întrebă el. 

— Unchiule, te aşteptăm cu masa. 

— Da? făcu Dean Forsyth. Mă aşteptaţi cu masa? Află că şi 
noi aşteptăm. 

— Aşteptaţi... ce? 

— Soarele, declară Omicron, al cărui răspuns fu aprobat 
printr-un gest de stăpânul său. 

— Dar, unchiule, cred că n-aţi invitat soarele la masă şi că 
putem mânca şi fără el. 


Ce să-i răspunzi? Dacă soarele nu se va ivi toată ziua, 
domnul Dean Forsyth se va încăpăţâna să postească până 
seara? 

Poate că da, la urma urmei, căci astronomul nu părea 
deloc dispus să asculte invitaţia nepotului. 

— Unchiule, stărui acesta, te previn că Mitz şi-a pierdut 
răbdarea. 

Dintr-o dată, Dean Forsyth reveni cu picioarele pe pământ. 
Ştia prea bine ce înseamnă să-şi piardă Mitz răbdarea. 
Dacă ea îi trimitea un sol, însemna că situaţia era gravă şi 
că trebuia să se dea bătut. 

— Cât e ceasul? întrebă el. 

— Douăsprezece fără paisprezece minute, îi răspunse 
Francis Gordon. 

Într-adevăr, atâta arăta pendula, şi de obicei unchiul şi 
nepotul luau masa la unsprezece fix. 

— Douăsprezece fără paisprezece! se miră Dean Forsyth, 
prefăcându-se că e nemulţumit, ca să-şi ascundă mai bine 
îngrijorarea. Nu înţeleg cum poate fi Mitz atât de uitucă! 

— Unchiule, dar e a treia oară când îţi batem zadarnic în 
uşă! spuse Francis. 

Fără să-i răspundă, domnul Dean Forsyth porni pe scară în 
jos, pe când Omicron, care servea de obicei masa, rămase la 
postul de observaţie, pândind reîntoarcerea soarelui. 

Unchiul şi nepotul intrară în sufragerie. 

Acolo se afla Mitz. Ea îşi privi stăpânul drept în faţă, iar 
acesta îşi cobori privirea. 

«Şi Amicron...?>. întrebă Mitz, căci, în nevinovăția ei, aşa 
rostea ea a cincea vocală a alfabetului grec. 

— Are treabă, sus, răspunse Francis Gordon. De data asta 
o să ne lipsim de el. 

— Cu plăcere! declară Mitz, pe un ton morocănos. N-are 
decât să rămână cât o avea chef în observatorul lui. Abia au 
să meargă lucrurile mai bine aici, fără nerodul ăsta. 

Începură să mănânce. Gurile nu se mai deschideau decât 
pentru a primi mâncarea. Mitz care, de obicei, vorbea cu 


mare plăcere când aducea bucatele sau când schimba 
tacâmurile, nu-şi descleştă o clipă dinţii. Tăcererea era 
apăsătoare şi jenantă. Ca să-i pună capăt, Francis Gordon 
întrebă într-o doară: 

— Eşti mulţumit de cum ţi-ai petrecut dimineaţa, unchiule? 

— Nu, răspunse Dean Forsyth. Starea cerului n-a fost 
prielnică, iată ce m-a plictisit îndeosebi astăzi. 

— Eşti pe urma vreunei descoperiri astronomice? 

— Aşa cred, Francis. Dar nu pot afirma nimic până când o 
nouă observaţie... 

— Iată ce vă roade de peste opt zile, în aşa hal că aţi prins 
rădăcini în turn şi vă sculaţi noaptea din somn, spuse Mitz 
cu glas tăios. Da, da! Noaptea trecută v-am auzit de trei ori, 
căci, slavă Domnului, n-am orbul găinilor! adăugă ea, drept 
răspuns la un gest al lui Dean Forsyth şi cu scopul 
neîndoielnic de a-l face să înţeleagă că nu e surdă. 

— Aşa e, Mitz, recunoscu domnul Dean Forsyth, 
împăciuitor. 

Zadarnică blândeţe! 

— O descoperire astrocomică! continuă vrednica Mitz 
indignată. Şi când o să vă nenorociţi sângele, când, tot 
uitându-vă prin ţevile alea o să vă alegeţi cu o ascetică 
(sciatică) sau cu o flexiune la plămâni (fluxiune pulmonară), 
bine o să vă mai fie! Şi au să vină stelele să vă îngrijească şi 
doctorul să vi le dea pe ele să le înghiţiţi, în hapuri? 

După cum începuse discuţia, Dean Forsyth înţelese că 
lucrul cel mai bun era să tacă mâlc. Continuă deci să 
mănânce, fără să scoată o vorbă, dar atât de tulburat, încât, 
de câteva ori, îşi confundă paharul cu farfuria şi viceversa. 

Francis Gordon se sili să întreţină conversaţia, dar fără 
succes. Unchiul, posomorât, nu părea să-l audă. Francis 
aduse vorba despre vreme. Când oamenii nu prea mai au ce 
să-şi spună, discută de obicei despre cum a fost şi cum va fi 
timpul. Subiectul acesta, inepuizabil, e la îndemâna tuturor 
minţilor. Dealtfel, problema îl interesa şi pe Dean Forsyth. 
De aceea, la un moment dat, când desimea norilor întunecă 


şi mai mult sufrageria, astronomul privi spre fereastră, şi, 
adânc mâhnit, lăsă să-i scape furculiţa din mână. 

— Oare norii ăştia blestemaţi n-au să se ducă odată, măcar 
după o ploaie torențială? oftă el. 

— Bine ziceţi! îl aprobă Mitz. După o secetă de trei 
săptămâni nu i-ar strica deloc bietului pământ... 

— Pământul!... Pământul!... făcu Dean Forsyth, cu atâta 
dispreţ, încât atrase din partea lui Mitz următorul răspuns: 

— Da, domnule, pământul. Îmi închipui că şi el, sărăcuţul, 
preţuieşte tot atâta cât cerul din care nu mai vreţi să vă 
coborâţi... nici măcar la masă! 

— Zău aşa, dragă Mitz... încercă s-o înduplece Francis 
Gordon. 

Zadarnic însă. Draga de Mitz nu părea dispusă să se lase 
înduplecată. 

— la mai lăsaţi, continuă ea pe acelaşi ton. Doar nu merită 
să-ţi speteşti caracterul uitânduc-te la lună şi să nu ştii că 
primăvara plouă. Păi, dacă n-o ploua în martie, când vreţi să 
mai plouă? Asta vă întreb... 

— Unchiule, spuse Francis, e adevărat că suntem în 
martie, la începutul primăverii, şi nu se poate altfel!... Dar o 
să vină curând vara şi o să ai cer senin. Atunci ai să-ţi poţi 
continua lucrările în condiţii mai bune! Puţină răbdare, 
unchiule...! 

— Să am răbdare, Francis? răspunse Dean Forsyth, a 
cărui frunte era la fel de întunecată ca atmosfera. Să am 
răbdare! Şi dacă se duce atât de departe încât n-o să-l mai 
putem zări?... Şi dacă el nu se mai iveşte deasupra 
orizontului...? 

— EI? Care el? se amestecă Mitz. 

În clipa aceea se auzi glasul lui Omicron: 

— Domnule!... Domnule...! 

— Veşti noi! strigă Dean Forsyth, împingându-şi grăbit 
scaunul şi îndreptându-se spre uşă. 

Nici nu apucase bine să iasă, când o rază pătrunse prin 
fereastră, înţepând cu boabe de lumină paharele şi sticlele 


de pe masă. 

— Soarele!... Soarele!... repeta domnul Dean Forsyth, 
urcând grăbit treptele. 

— N-ai ce-i face, oftă Mitz, aşezându-se pe un scaun. Uite-l 
că s-a dus, şi când se zăvorăşte cu Amicron în observator, 
degeaba îţi fracturezi gura, că nu te aude. lar mâncarea o 
să se mănânce singură, prin grija sfintei pătrimi... Şi toate 
astea, pentru nişte păcătoase de stele...! 

Cu astfel de figuri de stil se exprima vrednica Mitz, deşi 
Dean Forsyth n-o mai putea auzi. Dar chiar dacă ar fi auzit- 
O, cuvintele ei tot s-ar fi irosit degeaba. 

Abia respirând din pricina urcuşului, domnul Dean Forsyth 
tocmai intrase în observator. Vântul de sud-vest se întărise 
şi alungase norii spre răsărit. Un larg petic de cer senin 
lăsa să se vadă, până la zenit, partea unde fusese observat 
meteorul. Încăperea era luminată de razele soarelui. 

— Ce mai e nou? întrebă Dean Forsyth. 

— Soarele, răspunse Omicron. Dar n-o să ţină mult, căci 
norii au şi reapărut spre vest. 

— Să nu pierdem nici o secundă! strigă domnul Dean 
Forsyth, potrivind luneta, pe când Omicron făcea acelaşi 
lucru cu telescopul. 

Cu câtă pasiune mânuiră amândoi uneltele, timp de vreo 
patruzeci de minute! Cu câtă răbdare manevrară 
şuruburile, ca să le menţină în direcţia exactă! Cu câtă 
minuțioasă atenţie scotociră toate ungherele părţii aceleia a 
bolţii cereşti!... Erau siguri că exact la această ascensiune 
dreaptă şi la această declinaţie apăruse pentru prima oară 
bolidul, ca apoi să treacă exact la zenitul Whastonului. 

Şi acum, nimic! Ioată porţiunea de cer senin care oferea 
meteorilor un loc de plimbare atât de minunat era pustie! 
Nici un punct vizibil în direcţia aceea! Nici urmă de 
asteroid! 

— Nimic! spuse Dean Forsyth, frecându-şi ochii înroşiţi de 
oboseală. 

— Nimic, făcu Omicron, ca un ecou jalnic. 


Prea târziu ca să mai încerce! Norii se reîntorceau, cerul 
se întuneca iar. S-a dus înseninarea, de data asta pentru 
toată ziua! Curând vaporii formară o singură masă 
uniformă, cenuşie şi murdară, şi se preschimbară în ploaie 
măruntă. Spre marea lor deznădejde, cei doi astronomi 
trebuiau să renunţe la orice fel de observaţie. 

— Şi totuşi, spuse Omicron, suntem siguri că l-am văzut. 

— Da, suntem siguri!... făcu Dean Forsyth, înălţând braţele 
spre cer. 

Şi, cu un glas în care se amestecau neliniştea şi gelozia, 
adăugă: 

— Ba chiar suntem atât de siguri, încât poate că l-au mai 
văzut şi alţii. Măcar de l-am fi văzut numai noi!... Asta ar 
mai lipsi acum, să-l fi văzut şi... Sydney Hudelson! 

III ÎN CARE ESTE VORBA DESPRE DOCTORUL SYDNEY 
HUDELSON, DESPRE SOŢIA SA, DOAMNA FLORA 
HUDELSON, ŞI DESPRE DOMNIŞOARELE JENNY ŞI LOO, 
CELE DOUĂ FIICE ALE LOR. 

«Numai de nu l-ar fi zărit şi intrigantul de Forsyth!» 

Astfel se exprima, în dimineaţa aceea a zilei de 21 martie, 
doctorul Sydney Hudelson, vorbind cu sine însuşi în 
singurătatea camerei lui de lucru. 

Căci Sydney Hudelson era doctor şi dacă nu practica 
medicina la Whaston, de vină era faptul că prefera să-şi 
consacre timpul şi inteligenţa unor speculaţii mai vaste şi 
mai sublime. Prieten intim cu Dean Forsyth, el îi era 
totodată şi rival. Mânat de o pasiune identică, doctorul n- 
avea ochi, ca şi Dean Forsyth, decât pentru imensitatea 
cerurilor şi, ca şi prietenul său, nu-şi folosea mintea decât 
pentru dezlegarea enigmelor astronomice ale Universului. 

Doctorul Hudelson moştenise o avere frumoasă, atât de la 
părinţii lui cât şi de la părinţii doamnei Hudelson, născută 
Flora Clarish. Bine administrată, averea aceasta asigura 
viitorul lui şi al celor două fiice ale sale, Jenny şi Loo, una în 
vârstă de optsprezece, iar cealaltă în vârstă de paisprezece 
ani. Cât despre doctor, ca să-i arătăm vârsta, ar trebui să 


spunem poetic că a patruzeci şi şaptea iarnă tocmai îi 
ninsese tâmplele. Imaginea aceasta plăcută nu poate fi însă 
folosită, din nefericire, căci doctorul Hudelson era chel ca în 
palmă. 

Rivalitatea astronomică existentă în stare latentă între 
Sydney Hudelson şi Dean Forsyth fireşte că tulbura 
întrucâtva şi relaţiile dintre cele două familii, altminteri 
foarte unite. Desigur, cei doi rivali nu-şi disputau cutare 
planetă sau cutare stea, aştrii cerului - ai căror 
descoperitori sunt, în genere, anonimi - aparţinând întregii 
omeniri; dar se întâmpla destul de des ca observaţiile lor 
meteorologice sau astronomice să servească drept temă 
pentru unele discuţii care degenerau adeseori în ceartă. 

Ceea ce ar fi putut agrava certurile lor şi ar fi putut 
provoca, după caz, scene regretabile, ar fi fost existenţa 
unei doamne Forsyth. Din fericire, numita doamnă nu 
exista, cel care ar fi trebuit s-o ia în căsătorie rămânând 
celibatar şi neavând niciodată, nici măcar în vis, gândul 
însurătorii. Cum nu exista o doamnă Dean Forsyth ca să 
învenineze lucrurile sub cuvânt că le împacă, exista deci 
şansa ca orice supărare între cei doi astronomi amatori să 
nu dureze prea mult. 

Nici vorbă, exista doamna Flora Hudelson, dar ea era o 
soţie minunată, o mamă minunată, o gospodină minunată, 
foarte paşnică din fire, incapabilă să spună o vorbă rea 
despre cineva, incapabilă să bârfească dimineaţa şi să 
calomnieze seara, cum fac atâtea doamne dintre cele mai 
respectate în buna societate din Vechiul şi din Noul 
Continent. 

Lucru de necrezut, soţia aceasta model îşi dădea silinţa să- 
şi liniştească soţul, când el se întorcea acasă înfierbântat de 
vreo discuţie cu intimul său prieten Forsyth. Altă 
ciudăţenie: doamnei Hudelson i se părea foarte firesc ca 
domnul Hudelson să se ocupe de astronomie şi să trăiască 
în adâncurile firmamentului, cu condiţia să se coboare de- 
acolo atunci când îl ruga ea. Departe de-a o imita pe Mitz, 


care îşi hărţuia stăpânul, ea îşi lăsa în pace soţul. Admitea 
să întârzie la masă. Când el zăbovea, ea nu bombănea şi 
făcea tot posibilul să-i păstreze mâncarea la temperatura 
dorită. Când el era preocupat, ea îi respecta preocuparea. 
Se interesa chiar de mersul lucrărilor lui, şi inima ei bună îi 
dicta cuvinte de încurajare, atunci când astronomul părea 
că se rătăceşte în spaţiile infinite şi că nu-şi mai regăseşte 
drumul. 

lată o soţie cum le-am dori tuturor soţilor, mai ales când 
sunt astronomi. Din nefericire însă, asemenea soţii nu există 
decât în romane! 

Jenny, fiica ei mai mare, făgăduia să calce pe urmele 
mamei, s-o urmeze cu aceiaşi paşi pe calea vieţii. Fireşte 
Francis Gordon, viitorul ei soţ, era hărăzit să devină cel mai 
fericit dintre bărbaţi. Fără dorinţa de-a le necăji cât de cât 
pe domnişoarele americane, ne e îngăduit să spunem că 
greu s-ar mai putea descoperi în toată America o fată atât 
de încântătoare şi de înzestrată cu toate darurile omeneşti. 
Jenny Hudelson era o blondă frumoasă, cu ochii albaştri, cu 
pielea fragedă, cu mâini şi picioare frumoase, cu talie 
frumoasă, şi în ea sălăşluia tot atâta farmec câtă modestie, 
tot atâta bunătate câtă inteligenţă. De aceea, Francis 
Gordon o aprecia la fel de mult pe cât îl aprecia şi ea pe 
Francis Gordon. Cum nepotul domnului Dean Forsyth se 
bucura şi de stima familiei Hudelson, simpatia aceasta 
reciprocă nu întârziase să se manifeste sub forma unei 
cereri în căsătorie primită foarte favorabil. Tinerii se 
potriveau atât de bine! Jenny, cu însuşirile ei, avea să aducă 
fericirea în căsnicie. lar pe Francis Gordon avea să-l 
înzestreze unchiul său, a cărui avere urma să-i revină într-o 
bună zi. Dar să lăsăm la o parte această perspectivă de 
moştenire. Nu de viitor e vorba, ci de prezentul care 
întruneşte toate condiţiile celei mai desăvârşite fericiri. 

Deci, Francis Gordon e logodit cu Jenny Hudelson. Jenny 
Hudelson e logodită cu Francis Gordon, şi nunta, a cărei 
dată va fi curând stabilită, o va celebra părintele O'Garth, la 


Saint-Andrew, cea mai de seamă biserică a fericitului oraş 
Whaston. 

Puteţi fi siguri că va veni o mulţime de lume la nunta 
aceasta, căci cele două familii se bucură de-o stimă care nu 
este egalată decât de onorabilitatea lor; şi puteţi fi la fel de 
siguri că fiinţa cea mai veselă, cea mai încântată va fi în ziua 
aceea micuța L.oo, domnişoara de onoare a scumpei ei 
surori. Loo n-a împlinit cincisprezece ani, deci poate să fie 
copilăroasă. Şi vă asigur că profită de dreptul acesta. Ca 
fizic, ea e un perpetuum mobile, iar ca fire o poznaşă care 
nu se jenează să glumească pe socoteala «planetelor lui 
papa»! Dar i se iartă şi i se îngăduie totul. Doctorul 
Hudelson e primul care râde de poznele ei şi, drept unică 
pedeapsă, depune o sărutare pe obrajiii proaspeţi ai fetiţei. 

În fond, domnul Hudelson e om cumsecade, dar tare 
încăpățânat şi tare supărăcios. În afară de Loo, căreia îi 
admite glumele nevinovate, toţi ceilalţi îi respectă maniile şi 
obiceiurile. Îndâriit în studiile lui astronomico- 
meteorologice, neclintit când are ceva de demonstrat, gelos 
pe descoperirile lui adevărate sau închipuite, doctorul 
Hudelson abia dacă poate, cu toată dragostea reală pe care 
i-o poartă lui Dean Forsyth, să mai rămână prietenul unui 
rival atât de redutabil. Doi vânători pe acelaşi teren de 
vânătoare, disputându-şi un vânat rar! De multe ori se 
iviseră între ei uşoare înstrăinări care ar fi putut degenera 
în certuri, dacă n-ar fi intervenit buna doamnă Hudelson, 
ajutată din plin, dealtfel, de cele două fiice ale ei şi de 
Francis Gordon. Cvartetul acesta împăciuitor punea mare 
temei, pentru înlăturarea hărţuielilor, pe căsătoria plănuită. 
Când nunta lui Francis şi a lui Jenny va lega mai strâns cele 
două familii, furtunile acestea trecătoare vor fi mai rare şi 
mai puţin de temut. Şi cine ştie dacă atunci cei doi amatori, 
uniţi într-o colaborare frăţească, nu-şi vor urma împreună 
cercetările astronomice? Atunci îşi vor împărţi prin bună 
înţelegere vânatul zărit, dacă nu chiar doborât pe vastele 
câmpii ale spaţiului. 


Casa doctorului Hudelson era cât se poate de confortabilă. 
Zadarnic ai fi căutat în tot Whastonul o casă mai bine 
întreţinută. Clădirea drăguță, aşezată între curte şi 
grădină, printre copaci frumoşi şi peluze înverzite, ocupa 
mijlocul lui Moriss Street şi se compunea dintr-un parter şi 
un etaj cu şapte ferestre spre faţadă. Pe acoperişul ei, spre 
stânga, se înălța un foişor înalt de vreo treizeci de metri, 
terminat printr-o terasă cu balustradă. Într-unul din 
colţurile terasei se înălța prăjina pe care, duminica şi în 
zilele de sărbătoare, flutura steagul cu cincizeci şi una de 
stele15 al Statelor Unite. 

Încăperea din vârful foişorului fusese amenajată pentru 
lucrările speciale ale proprietarului. Acolo funcționau 
instrumentele doctorului, lunete şi telescoape, dacă nu erau 
cumva scoase, în nopţile senine, afară, pe terasă, de unde 
privirile puteau să străbată nestânjenite bolta cerească. De 
acolo doctorul, în ciuda sfaturilor doamnei Hudelson, îşi 
procura guturaiurile cele mai năprasnice, gripele cele mai 
reuşite. 

«Până la urmă, spunea mereu Loo, papa o să molipsească 
şi planetele de guturai!» 

Dar doctorul nu voia să le asculte sfaturile şi înfrunta 
uneori cele şapte sau opt grade sub zero, din timpul 
gerurilor mari, când cerul se ivea în toată puritatea lui. 

De la observatorul casei din Moriss Street se putea lesne 
desluşi casa din Elisabeth Street. Le despărţea cel mult o 
jumătate de milă, iar dintre ele nu se ridica nici un 
monument şi nici un copac nu-şi interpunea crengile 
acoperite de frunze. 

Fără să fie nevoie de telescop cu bătaie lungă, puteai uşor 
recunoaşte, cu un binoclu bun, persoanele aflate în turn sau 
în foişor. Fireşte, Dean Forsyth avea altceva de făcut decât 
să-l privească pe Sydney Hudelson, iar Sydney Hudelson n- 
ar fi vrut să-şi piardă vremea, privindu-l pe Dean Forsyth. 
Observațiile lor tindeau mai sus. Dar era cât se poate de 
firesc ca Francis Gordon să vrea să vadă dacă Jenny 


Hudelson nu se află cumva pe terasă şi adeseori ochii lor îşi 
vorbeau prin binocluri. Socotesc că nu-i nimic rău în toate 
acestea. 

N-ar fi fost deloc greu să se instaleze o legătură 
telegrafică sau telefonică între cele două case. Un fir întins 
de la turn la foişor ar fi transmis preaplăcutele cuvinte ale 
lui Francis Gordon către Jenny şi ale lui Jenny către Francis 
Gordon. Dar Dean Forsyth şi doctorul Hudelson, neavând 
de schimbat cuvinte dulci, nu se gândiseră niciodată să 
instaleze firul respectiv. Poate că atunci când cei doi 
logodnici vor deveni soţ şi soţie, lacuna aceasta va dispare. 
După legătura matrimonială - legătura electrică, pentru a 
uni şi mai strâns cele două familii. 

În dimineaţa zilei aceleia în care excelenta, dar arţăgoasa 
Mitz i-a dat cititorului o probă din savurosul ei fel de a 
vorbi, Francis Gordon veni să-şi facă obişnuita vizită la 
doamna Hudelson şi la fiicele ei - şi la fiica ei, ar corecta 
Loo, făcând pe supărata. Şi fusese primit, trebuie să 
spunem, de parcă ar fi fost idolul casei. E adevărat că nu 
era încă soţul lui Jenny. Dar Loo ţinea morţiş să-i fie de pe 
acum frate şi ce-i intra ei în cap cu greu mai putea fi clintit 
de acolo. 

Cât despre doctorul Hudelson, el se cocoţase în foişor încă 
de la patru dimineaţa. După ce venise cu întârziere la masă, 
ca şi Dean Forsyth, fusese văzut urcându-se în grabă pe 
terasă, tot ca Dean Forsyth, în clipa când soarele se 
desprindea din nori. La fel de preocupat ca şi rivalul său, 
doctorul nu părea dispus să se mai coboare de acolo. 

Şi totuşi, era cu neputinţă să se hotărască fără el marea 
problemă care urma să fie discutată în consiliul de familie. 

— lată-l pe domnul Francis, pe nelipsitul domn Francis! 
strigă Loo, de îndată ce tânărul trecu pragul salonului. Zău, 
te-mpiedici de el la tot pasul! 

Francis Gordon se mulţumi s-o amenințe cu degetul şi, 
imediat ce se aşeză, conversaţia începu, simplă şi plină de 
voioşie firească. Cei de faţă vorbeau de parcă nu s-ar fi 


despărţit în ajun, şi, de fapt, cel puţin în gând, logodnicii nu 
se despărţiseră nici o clipă. Loo susţinea chiar că «nelipsitul 
Francis» era veşnic în casă, că dacă ieşea pe uşa dinspre 
stradă, făcea asta ca să se reîntoarcă prin uşa din grădină. 

Vorbiră şi de data aceasta despre ceea ce vorbeau zilnic: 
Jenny asculta ce spunea Francis, cu o seriozitate care nu 
răpea nimic din farmecul ei; făceau împreună planuri de 
viitor, a căror realizare părea că n-o să întârzie mult. Şi de 
ce s-ar fi gândit la o întârziere? Francis găsise de pe acum, 
în Lambeth Street, o casă frumuşică, tocmai bună pentru 
doi tineri însurăţei. Casa era situată în cartierul de apus, cu 
vedere spre Potomac, şi nu prea departe de Moris Street. 
Doamna Hudelson făgădui să se ducă s-o vadă şi, dacă avea 
să-i placă viitoarei locatare, s-o închirieze în nu mai puţin de 
o săptămână. Bineînţeles, Loo avea să-şi însoţească mama şi 
sora. N-ar fi admis nici în ruptul capului să le lipsească de 
părerea ei. 

— Dar domnul Forsyth ce face? spuse ea deodată. Nu era 
vorba să vină astăzi pe la noi? 

— Unchiul va sosi pe la patru, răspunse Francis Gordon. 

— Trebuie neapărat să vorbim şi cu el, observă doamna 
Hudelson. 

— Ştie şi n-o să întârzie la întâlnire. 

— Dacă nu vine, declară Loo, întinzând o mânuţă 
amenințătoare, o să aibă de-a face cu mine, şi n-o să scape 
uşor... 

— Şi domnul Hudelson?... întrebă Francis. Avem tot atâta 
nevoie de el, ca şi de unchiul. 

— Tata e în foişor, spuse Jenny. Vine imediat ce-l anunţăm. 

— Îl chem eu, se oferi Loo. Urc şase etaje, cât ai clipi. 

Într-adevăr, era neapărată nevoie ca domnul Forsyth şi 
domnul Hudelson să fie de faţă. Nu era vorba oare să se 
fixeze data căsătoriei? În principiu nunta trebuia făcută cât 
mai curând, cu condiţia, totuşi,ca domnişoara de onoare să 
aibă timp să-şi facă cea mai frumoasă rochie - o rochie 


lungă de domnişoară, mă rog! - pe care Loo ţinea s-o 
îmbrace în ziua aceea de neuitat. 

De aceea, Francis îşi îngădui să glumească: 

— Dar dacă n-o fi gata faimoasa rochie? 

— Atunci se amână nunta! declară Loo. 

Şi răspunsul ei fu însoţit de-un asemenea hohot de râs, 
încât nu se poate ca domnul Hudelson să nu-l fi auzit şi el 
din foişor. 

Totuşi, minutarul pendulei străbătea unul după altul 
spaţiile cadranului, iar domnul Dean Forsyth nu se ivea. 
Degeaba se aplecase L.oo peste pervazul ferestrei, căutând 
să vadă poarta. Nici urmă de Forsyth!... Trebuia deci să se 
înarmeze cu cât mai multă răbdare, armă pe care Loo nu se 
pricepea deloc s-o mânuiască. 

— Cu toate astea, unchiul mi-a făgăduit... spuse Francis 
Gordon. Dar, de vreo câteva zile, nu ştiu ce are... 

— Sper că nu e bolnav, se sperie Jenny. 

— Nu... e îngrijorat... preocupat. Nu poţi să scoţi un 
cuvânt de la el. Nu ştiu ce-o fi având în cap... 

— Vreo bucăţică de stea! glumi Loo. 

— Şi cu soţul meu e la fel, spuse doamna Hudelson. 
Săptămână asta mi s-a părut mai preocupat ca oricând. 
Imposibil să-l scoţi din observator. Pesemne că se petrece 
ceva neobişnuit pe cer. 

— Zău, răspunse Francis, m-aş simţi ispitit să cred şi eu 
aşa, după felul cum se comportă unchiul. Nu mai iese din 
observator; nu mai doarme; abia dacă mai mănâncă; uită 
ora mesei... 

— Ce încântată trebuie să fie Mitz! făcu Loo. 

— E mânioasă foc, mărturisi Francis, dar degeaba. 
Unchiu', care până acum se temea de mustrările ei, nu le 
mai dă nici o atenţie. 

— Exact ca la noi, zâmbi Jenny. Loo pare să-şi fi pierdut 
influenţa asupra lui papa... şi doar se ştie câtă influenţă 
avea! 


— Se poate, domnişoară Loo? întrebă Francis pe acelaşi 
ton. 

— E prea adevărat! răspunse fetiţa; dar, răbdare... 
răbdare! Până la urmă, Mitz şi cu mine o să-i punem la 
punct pe tata şi pe unchiul. 

— Ce-or fi păţit amândoi? întrebă Jenny. 

— Pesemne că au pierdut vreo planetă prețioasă, continuă 
Loo. Dă Doamne s-o regăsească înainte de nuntă! 

— Noi glumim şi, până una-alta, domnul Forsyth nu vine, o 
întrerupse doamna Hudelson. 

— Şi s-a făcut patru şi jumătate, adăugă Jenny. 

— Dacă mai întârzie cinci minute, hotări Francis Gordon, 
mă duc după el. 

În clipa aceea zbârnâi soneria de la intrare. 

— E domnul Forsyth! strigă Loo. Auzi-l! Sună fără 
oprire!... Ce mai sună!... Fac prinsoare că ascultă cum 
zboară vreo cometă şi nici nu observă că sună...! 

Era, într-adevăr, domnul Dean Forsyth, care intră aproape 
imediat în salon, unde Loo îl întâmpină cu mustrări din cele 
mai vii. 

— Aţi întârziat!... Aţi întârziat! Vreţi să vă certăm? 

— Bună ziua, doamnă Hudelson, bună ziua, Jenny, spuse 
domnul Forsyth, sărutând-o pe logodnica nepotului său. 
Bună ziua, repetă el, bătând-o uşor peste obraz pe Loo. 

Toate acestea le făcea cu un aer atât de distrat, încât se 
vedea cât de colo că, aşa cum bănuise Loo, domnul Dean 
Forsyth avea, după cum se spune, «mintea aiurea». 

— Unchiule, începu Francis Gordon, când am văzut că 
întârzii am crezut că ai uitat de întâlnirea noastră. 

— Uitasem un pic şi vă rog să mă iertaţi, doamnă 
Hudelson. Din nefericire, Mitz mi-a adus aminte, aşa cum 
ştie ea. 

— Bine-a făcut, declară Loo. 

— Fii înţelegătoare, micuță Miss!... Am nişte preocupări 
serioase... Poate că mă aflu în preajma uneia din cele mai 
interesante descoperiri... 


— Ca şi papa... se amestecă Loo. 

— Cum! exclamă Dean Forsyth, ridicându-se dintr-un salt, 
de parcă un arc l-ar fi aruncat din fundul fotoliului. Spuneţi 
că şi doctorul...? 

— Nu spunem nimic, domnule Forsyth, se grăbi să 
răspundă doamna Huedelson, temându-se, pe bună 
dreptate, să nu se ivească un nou prilej de rivalitate între 
soţul ei şi unchiul lui Francis Gordon. 

Apoi, ca să pună capăt incidentului, adăugă: 

— Loo, du-te de-l cheamă pe taică-tău. 

Uşoară ca o pasăre, fetiţa se repezi spre foişor. lar dacă 
porni pe scară în loc să zboare pe fereastră, de vină era, 
fără îndoială, numai faptul că nu voia să-şi folosească 
aripile. 

Un minut mai târziu, domnul Sydney Hudelson îşi făcea 
intrarea în salon, cu o înfăţişare gravă, cu privirea obosită, 
cu faţa atât de roşie, încât te-ai fi putut teme de-o 
congestie. 

Dean Forsyth şi doctorul îşi strânseră mâinile fără 
convingere, cercetându-se unul pe altul cu priviri piezişe. 
Se priveau pe furiş, cu oarecare neîncredere. 

Dar, la urma urmei, cele două familii se întâlniseră ca să 
fixeze data căsătoriei - sau, dacă folosim limbajul lui Loo, a 
conjuncţiei astrelor Francis şi Jenny. Nu aveau deci decât să 
fixeze data. 

Fiindcă toţi erau de părere ca nunta să aibă loc cât mai 
curând cu putinţă, discuţia nu ţinu mult. 

Domnul Dean Forsyth şi domnul Hudelson îi acordau oare 
şi ei aceeaşi însemnătate? Mai degrabă s-ar fi putut crede 
că porniseră amândoi în urmărirea vreunui asteroid pierdut 
în spaţiu, întrebându-se fiecare dacă nu cumva celălalt e 
gata să-l regăsească. 

În orice caz, cei doi astronomi amatori nu se împotriviră ca 
nunta să fie fixată peste câteva săptămâni. Cum discuţia 
avea loc la 21 martie, hotărâră ca zi a nunţii data de l5 mai. 


Aşa, dacă se dădea puţin zor, ar fi putut să fie pus la punct 
până atunci şi noul apartament al mirilor. 

— Şi rochia să-mi fie gata, adăugă L.oo, cât se poate de 
serioasă. 

IV CUM DOUĂ SCRISORI TRIMISE, UNA LA 
OBSERVATORUL DIN PIITISBURG, ALIA LA 
OBSERVATORUL DIN CINCINATTII, AU FOST CLASATE LA 
DOSARUL BOLIZILOR. 

DOMNULUI DIRECTOR AL OBSERVATORULUI DIN 
PITISBURG, PENNSYLVANIA. 

Whaston, 24 martie... 

«Domnule Director, Am onoare a vă aduce la cunoştinţă 
faptul următor, care poate interesa ştiinţa astronomică. În 
dimineaţa zilei de 16 martie, anul curent, am descoperit un 
bolid care traversa zona septentrională a cerului cu o viteză 
considerabilă. Traiectoria lui, vădit spre nord-sud, făcea cu 
meridianul un unghi de 3* 3l' unghi pe care l-am putut 
măsura cu exactitate. Era ora şapte, treizeci şi şapte de 
minute şi douăzeci de secunde, când bolidul s-a ivit în 
obiectivul lunetei mele, şi ora şapte, treizeci şi şapte de 
minute şi douăzeci şi nouă de secunde, când a dispărut. De 
atunci, mi-a fost imposibil să-l mai revăd, cu toate 
minuţioasele cercetări pe care le-am făcut. lată de ce vă rog 
să binevoiţi a lua notă de această observaţie şi a-mi da 
dovada pentru prezenta scrisoare, care, în cazul când 
numitul meteor va fi din nou vizibil, îmi va asigura 
prioritatea acestei preţioase descoperiri. 

Primiţi, domnule Director, asigurarea înaltei mele 
consideraţiuni şi socotiţi-mă preaplecatul dvs. servitor. 

DEAN FORSYTH 

22, Elisabeth Street. 

DOMNULUI DIRECTOR AL OBSERVATORULUI DIN 
CINCINATTI, OHIO. 

Whaston, 24 Martie... 

«Domnule Director, În dimineaţa zilei de 16 martie, între 
orele şapte, treizeci şi şapte de minute şi douăzeci de 


secunde şi şapte, treizeci şi şapte de minute şi douăzeci şi 
nouă de secunde, am avut fericita şansă să descopăr un nou 
bolid în deplasare de la nord la sud, în zona septentrională 
a cerului, direcţia sa aparentă nefăcând cu meridianul 
decât un Unghi de 3*31'. De atunci, n-am reuşit să mai 
prind traiectoria acestui meteor. Dar dacă se va ivi iar la 
orizontul nostru, lucru de care nu mă îndoiesc, mi se pare 
drept să fiu socotit autorul acestei descoperiri care merită 
să fie trecută în analele astronomice ale vremii noastre. În 
acest scop, îmi iau libertatea de a vă adresa prezenta 
scrisoare, pentru care v-aş rămâne îndatorat dacă mi-aţi 
trimite o dovadă de primire. 

Primiţi domnule Director, împreună cu preaplecatele mele 
salutări, asigurarea respectuoaselor mele sentimente. 

DOCTOR SYDNEY HUDELSON 17, Moriss Street. 

V ÎN CARE, DEŞI AU CERCETAT CU TOATĂ RÂVNA, 
DOMNUL DEAN FORSYTH ŞI DOCTORUL HUDELSON NU 
AFLĂ DECÂT DIN ZIARE VEŞTI DESPRE METEORUL LOR. 

La cele două scrisori de mai sus, trimise recomandat şi cu 
triplă pecete pe adresa directorilor de la observatorul din 
Pittsburg şi de la observatorul din Cincinatti, răspunsul îl 
formă câte o simplă notă de primire cu avizul de clasare al 
sus-ziselor scrisori. Cei interesaţi nici nu cerură mai mult. 
Amândoi erau aproape siguri că vor revedea curând 
bolidul. Refuzau să creadă că asteroidul s-ar fi pierdut în 
adâncul cerului, atât de departe încât să scape atracției 
terestre şi să nu mai reapară niciodată lumii sublunare. Nu! 
Supus unor legi categorice, el va reveni pe orizontul 
Whastonului, va putea fi zărit în trecere şi semnalat din 
nou, i se vor putea determina coordonatele şi va figura pe 
hărţile cerului, botezat cu gloriosul nume al 
descoperitorului. 

Dar cine era descoperitorul? Problemă deosebit de 
gingaşă, care ar fi pus în încurcătură însăşi dreptatea lui 
Solomon. În ziua reapariţiei bolidului, două persoane aveau 
să-i revendice descoperirea. lar dacă Francis Gordon şi 


Jenny Hudelson ar fi cunoscut situaţia, e sigur că s-ar fi 
rugat amândoi cerului să facă în aşa fel ca nunta lor să aibă 
loc înainte de reîntoarcerea meteorului purtător de 
nenoroc. 

Şi e la fel de sigur că doamna Hudelson, Loo şi Mitz, 
împreună cu toţi prietenii celor două familii, s-ar fi alăturat 
din toată inima rugii lor. 

Dar nimeni nu ştia nimic; deşi se constata preocuparea 
crescândă a celor doi rivali, preocupare care nu putea fi 
însă explicată, nici un locatar al casei de pe Moriss Street, 
în afară de doctorul Hudelson, nu se sinchisea de cele 
petrecute în adâncurile firmamentului. Preocupări n-avea 
nimeni; treburi - da, şi încă destul de numeroase. Vizite şi 
complimente de primit şi de făcut, invitaţii de trimis, 
pregătirile de nuntă şi alegerea cadourilor, toate acestea, 
după micuța Loo, se puteau compara cu cele douăsprezece 
munci ale lui Hercule, şi nu mai exista nici un minut de 
pierdut. 

— Când se mărită fata mai mare, e foarte greu, spunea ea. 
Nu există încă obişnuinţa. Cu a doua fată, e mai simplu: te- 
ai obişnuit, şi nu te temi că o să uiţi ceva. De aceea, la mine 
totul o să meargă ca pe roate. 

— Ia te uită, răspundea Francis Gordon, domnişoara Loo 
se şi gândeşte la măritat? Am putea să aflăm şi noi cine e 
fericitul muritor? 

— Vezi-ţi de însurătoarea cu soră-mea, se supără Loo. Ai 
destule treburi de făcut. şi nu te amesteca unde nu-ţi fierbe 
oala! 

După cum făgăduise, doamna Hudelson se duse să vadă 
casa din Lambeth Street. Cât despre doctor, ar fi fost curată 
nebunie să te bizuipe el. 

— Cum o să faci tu, o să fie bine făcut, şi am toată 
încrederea în tine, îi răspunse el, la propunerea de-a merge 
să viziteze împreună viitoarea locuinţă a mirilor. Dealtfel, 
casa îi priveşte mai mult pe Francis şi pe Jenny. 


— Zău, papa, spuse L.oo, oare ai de gând să nu te cobori 
din foişor nici în ziua nunţii? 

— Ba da, Loo. 

— Şi îţi duci fiica la altar, de braţ? 

— Da, Loo. 

— Cu haină neagră şi cu vestă albă, cu pantaloni negri şi 
cu cravată albă? 

— Da, Loo. 

— Şi-o să vrei să-ţi uiţi planetele: ca să asculţi cuvântarea 
pe care o va rosti cu multă emoție pastorul O'Garth? 

Da, Loo. Dar mai e până atunci! Şi fiindcă cerul e senin 
astăzi; cum rar se întâmplă, duceţi-vă fără mine. 

Doamna Hudelson, Jenny, Loo şi Francis Gordon îl lăsară 
deci pe doctor să-şi mânuiască luneta şi telescopul, pe când 
Dean Forsyth, fără îndoială, îşi mânuia şi el instrumentele în 
turnul de pe Elisabeth Street. Râvna aceasta dublă avea să 
le fie răsplătită oare, şi meteorul, zărit o dată, avea să le 
mai treacă pentru a doua oară prin faţa obiectivelor? 

Ca să meargă la casa din Lambeth Street, cei patru 
coborâră pe Moriss Street şi traversară piaţa Constituţiei, 
unde primiră, din mers, salutul politicosului judecător John 
Proth. Apoi urcară pe Exeter Street, aşa cum făcuse, cu 
câteva zile mai înainte, Seth Stanfort când o aşteptase pe 
Arcadia Walker, şi sosiră în Lambeth Street. 

Casa era cât se poate de plăcută, bine împărţită, după 
toate regulile confortului modern. În dos, o cameră de lucru 
şi o sufragerie dădeau într-o grădiniţă mică dar umbrită de 
fagi frumoşi şi înveselită de brazdele cu flori care 
începuseră să dea primii boboci de primăvară. Oficiile şi 
bucătăria se aflau la subsol, după moda anglo-saxonă. 

Primul etaj era la fel de bun ca parterul, şi Jenny nu putu 
decât să-şi felicite logodnicul că descoperise o locuinţă atât 
de plăcută, o vilă cu aspect atât de încântător. Doamna 
Hudelson împărtăşea părerea fiicei sale şi o asigura că n-ar 
fi putut găsi ceva mai bun în oricare alt cartier din 
Whaston. 


Aprecierea aceasta lăudabilă păru şi mai îndreptăţită când 
ajunseră la ultimul etaj al casei. Acolo, mărginită de o 
balustradă, se întindea o vastă terasă, de unde ochiul 
îmbrăţişa o privelişte minunată. Puteai vedea Potomacul 
curgând, iar peste apă se zărea târguşorul Steel, de unde 
Arcadia Walker venise la întâlnirea cu Seth Stanfort. 

Se mai zărea apoi întregul oraş, cu clopotniţele bisericilor, 
cu acoperişurile înalte ale instituţiilor, cu creştetele 
înverzite ale copacilor. 

— lată piaţa Constituţiei, spuse Jenny, privind printr-un 
binoclu pe care, la sfatul lui Francis, şi-l luase cu ea... lată 
Moriss Street... Văd casa noastră, cu foişorul şi cu steagul 
care flutură în vânt!... la te uită! E cineva pe terasa 
foişorului. 

— Papa! ghici Loo fără şovăire. 

— Nu poate fi decât el, spuse doamna Hudelson. 

— Ele, afirmă fetiţa, care, fără să ceară voie măcar, luase 
binoclul, îl recunosc... Mânuieşte luneta... Şi-o să vedeţi că 
n-o să-i dea prin gând s-o îndrepte spre noi!... Ah, dacă am 
fi în Lună...! 

— Dacă îţi zăreşti casa, domnişoară Loo, o întrerupse 
Francis, nu cumva ai putea să vezi şi casa unchiului meu? 

— Ba da, răspunse Loo, dar lasă-mă puţin s-o caut... Am s- 
o recunosc uşor, după turn... Trebuie să fie într-acolo... 
Staţi... Bun! Iat-o! Am prins-o. 

Loo nu se înşela. Era chiar casa lui Dean Forsyth. 

— E cineva în turn... continuă ea, după ce privi atent. 

— Unchiul, nici vorbă, răspunse Francis. 

— Nu e singur. 

— Omicron e cu el. 

— Şi nu e nevoie să mai întrebăm ce fac, adăugă doamna 
Hudelson. 

— Fac ce face şi tata, spuse cu o nuanţă de tristeţe în glas 
Jenny, căreia rivalitatea latentă dintre Dean Forsyth şi 
doctorul Hudelson nu-i dădea pace. 


Când sfârşiră de vizitat casa şi după ce Loo îşi exprimă 
pentru ultimă oară deplina satisfacţie, doamna Hudelson, 
cele două fete şi Francis Gordon se reîntoarseră în Moriss 
Street. Aveau de gând să încheie chiar a doua zi contractul 
cu proprietarul şi să se ocupe de mobilarea casei, în aşa fel 
încât să fie gata până la l5 mai. 

În acest răstimp, domnul Dean Forsyth şi doctorul 
Hudelson n-aveau să-şi piardă nici ei vremea de pomană. 
Câtă oboseală fizică şi morală, câte observaţii prelungite în 
zilele şi în nopţile senine aveau să le ceară căutarea 
bolidului, care se încăpăţâna să nu se mai ivească la 
orizont...! 

Până acum, în ciuda zelului lor, cei doi astronomi nu 
izbutiseră să facă nimic. Meteorul nu mai putuse fi văzut, 
nici ziua, nici noaptea, deasupra Whastonului. 

— Oare o să mai treacă? ofta uneori Dean Forsyth, după o 
lungă şedere la ocularul telescopului. 

— O să treacă, îi răspundea Omicron, cu un calm de 
neclintit. Ba chiar vă pot spune: trece. 

— Atunci de ce nu-l vedem? 

— Fiindcă nu e vizibil. 

— Trist lucru! ofta şi mai amar Dean Forsyth. Dar, în 
sfârşit, dacă e invizibil pentru noi, trebuie să fie invizibil 
pentru toată lumea... cel puţin în Whaston. 

— Asta e absolut sigur, afirma Omicron. 

Astfel judecau ei, şi aceleaşi cuvinte erau rostite în formă 
de monolog în foişorul doctorului Hudelson, şi el la fel de 
amărât din pricina insuccesului. 

Şi Dean Forsyth, şi doctorul Hudelson primiseră de la 
observatoarele din Pittsburg şi din Cincinatti răspuns la 
scrisoare. Se luase notă de comunicarea cu privire la 
apariţia unui bolid pe data de 16 martie în partea 
septentrională a orizontului din Whaston. Se adăuga că, 
până acum, fusese imposibilă regăsirea bolidului, dar că, 
dacă avea să fie zărit din nou, domnul Dean Forsyth şi, 


respectiv, domnul Sydney Hudelson aveau să fie de îndată 
înştiinţaţi. 

Bineînţeles, observatoarele răspunseseră separat, fără să 
ştie că cei doi astronomi amatori îşi atribuiau fiecare 
onoarea acestei descoperiri şi nici că îşi revendicau 
prioritatea asupra ei. 

După sosirea răspunsului, atât turnul din Elisabeth Street 
cât şi foişorul din Moriss Street s-ar fi putut lipsi de 
obositoarele lor cercetări. Observatoarele aveau 
instrumente mult mai puternice şi mai precise, iar dacă 
meteorul nu era o masă răâtăcitoare, dacă se mişca pe o 
orbită precisă, dacă revenea, în sfârşit, în condiţiile în care 
fusese observat, lunetele şi telescoapele din Pittsburg şi 
Cincinatti l-ar fi prins, fără doar şi poate, în trecere. Domnii 
Dean Forsyth şi Sydney Hudelson ar fi procedat deci mult 
mai înţelept dacă l-ar fi lăsat pe seama savanților celor două 
instituţii. 

Dar domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson erau 
astronomi şi nu înţelepţi. De aceea se încăpăţânară să-şi 
continue opera. Ba chiar făcură asta cu o înflăcărare din zi 
în zi mai sporită. Fără să-şi fi destăinuit unul altuia nimic din 
preocupările lor, presimţeau amândoi că urmăresc unul şi 
acelaşi vânat, şi teama de a nu rămâne în urmă nu le lăsa o 
clipă de tihnă. Gelozia le muşca inimile, iar relaţiile dintre 
cele două familii începuseră să se resimtă de pe urma 
acestei stări de spirit. 

Într-adevăr, familiile aveau de ce să fie neliniştite, căci, 
bănuielile celor doi astronomi devenind pe zi ce trece mai 
întemeiate, domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson, 
odinioară atât de prieteni, nu mai călcau acum unul prin 
casa celuilalt. 

Ce situaţie grea pentru cei doi logodnici! Ei se vedeau, 
totuşi, în fiecare zi, căci, la urma urmei, uşa casei din 
Moriss Street nu era deloc închisă pentru Francis Gordon. 
Doamna Hudelson îi arăta mereu aceeaşi încredere şi 
aceeaşi prietenie; dar tânărul simţea că doctorul îi suportă 


prezenţa cu o vădită jenă. Era cu totul altceva însă când se 
pomenea despre Dean Forsyth în faţa lui Sydney Hudelson: 
doctorul pălea, apoi roşea, iar ochii îi aruncau fulgere, 
stinse imediat de căderea pleoapelor. Şi simptomele acestea 
regretabile, vădind o antipatie reciprocă, se manifestau 
aidoma şi la domnul Dean Forsyth. 

Doamna Hudelson încercase zadarnic să afle motivul 
răcelii, sau, mai mult chiar, al duşmăniei pe care cei doi foşti 
prieteni o resimţeau unul pentru celălalt. Soţul ei se 
mărginise să-i răspundă: 

— Inutil să-ţi spun: n-ai să poţi pricepe... dar nu m-aş fi 
aşteptat la un asemenea procedeu din partea lui Forsyth! 

Care procedeu? Imposibil să obţină vreo lămurire. Loo 
însăşi, Loo, copilul răsfăţat căruia totul îi era îngăduit, nu 
ştia nimic. Ea propusese să meargă la domnul Forsyth, în 
turn, ca să afle despre ce e vorba, dar Francis o făcuse să 
renunţe. 

«Nu, niciodată nu l-aş fi crezut pe Hudelson în stare de o 
asemenea purtare faţă de mine!» Acesta ar fi fost fără 
îndoială singurul răspuns pe care, după pilda doctorului, 
unchiul lui Francis s-ar fi îndurat să-l dea. Dovadă, felul în 
care Dean Forsyth îi răspunsese lui Mitz, când încercase să- 
l întrebe. 

— Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala! îi spusese el, scurt şi 
cuprinzător. 

Din moment ce domnul Dean Forsyth cuteza să-i 
vorbească astfel temutei Mitz, însemna că situaţia era cu 
adevărat gravă. 

Cât despre Mitz, ea rămăsese urluită, ca să folosim 
limbajul ei, şi povestea că trebuise, ca să nu răspundă tare 
unei asemenea neobrăzări, să-şi muşte limba până la os. În 
privinţa lui Dean Forsyth, Mitz avea o părere clară şi n-o 
ascundea nimănui. Pentru ea, domnul Forsyth era nebun, 
lucru care lămurea pe deplin poziţiile incomode pe care 
astronomul era silit să le ia ca să privească prin lunetele lui, 
mai ales când unele observaţii la zenit îl obligau să-şi ţină 


capul răsturnat pe spate. Mitz bănuia că, din pricina 
poziţiei acesteia, domnului Forsyth i s-ar fi rupt ceva, în 
coloana cerebrală. 

Dar nu există secret, oricât de bine ar fi el tăinuit, despre 
care să nu se afle ceva. Şi se află în sfârşit despre ce era 
vorba, printr-o indiscreţie a lui Omicron. Stăpânu-său 
descoperise un bolid extraordinar şi se temea ca doctorul 
Hudelson să nu fi făcut şi el aceeaşi descoperire. 

lată deci cauza acestei certe ridicule! Un meteor! Un 
bolid, un aerolit, o stea căzătoare, o piatră, un bolovan, 
dacă vreţi, dar tot piatră la urma urmei, o simplă piatră din 
pricina căreia risca să se răstoarne carul nupţial al lui 
Francis şi Jenny. 

De aceea Loo nu se sfia deloc să trimită «la dracu toţi 
meteorii, şi, odată cu ei, toată mecanica cerească!» 

Timpul trecea, totuşi... zi cu zi, luna martie se termină şi 
făcu loc lunii aprilie. Curând, avea să vină ziua fixată pentru 
nuntă. Dar n-avea să se mai întâmple oare nimic până 
atunci?... Până una alta, neplăcuta rivalitate se întemeia 
doar pe bănuieli, pe presupuneri. Dar ce avea să urmeze, 
dacă vreun eveniment neprevăzut ar fi făcut-o oficială şi 
sigură, dacă un brânci îi arunca pe cei doi rivali unul 
împotriva altuia? 

Temerile acestea, destul de întemeiate, nu întrerupseseră 
însă pregătirile de nuntă. Totul urma să fie gata la timp, 
până şi frumoasa rochie a domnişoarei Loo. 

Primele două săptămâni ale lunii aprilie se scurseră în 
condiţii atmosferice de nesuferit: ploaie, vânt, un cer 
îmbâcsit de nori groşi care nu se mai isprăveau. Nu se iviră 
nici soarele, care descria atunci o curbă destul de ridicată 
deasupra orizontului, nici luna, aproape plină, care ar fi 
trebuit să lumineze spaţiul, nici, a fortioril6, meteorul 
dispărut. 

Doamna Hudelson, Jenny şi Francis Gordon, însă, nici 
gând să se plângă pentru faptul că nu se puteau face 
observaţii astronomice. Iar L.oo, care ura vântul şi ploaia, nu 


se bucura niciodată de seninătatea cerului pe cât se bucura 
acum că vremea urâtă stăruie mereu. 

— De-ar ţine aşa până la nuntă, repeta ea, şi dacă trei 
săptămâni de-acum încolo nu s-ar mai vedea nici soarele, 
nici luna, nici steaua cea mai măruntă, bine ar mai fi! 

În ciuda acestor dorinţe, vremea urâtă se sfârşi; în 
noaptea de 15 spre 16 aprilie condiţiile atmosferice se 
schimbară. Vântul, care bătea dinspre nord, alungă toţi 
norii, şi cerul îşi regăsi deplina lui seninătate. 

Domnul Dean Forsyth din turn, doctorul Hudelson din 
foişor reîncepură să scotocească firmamentul deasupra 
oraşului Whaston, de la orizont până la zenit. 

Mai trecu oare meteorul prin faţa lunetelor?... Există 
motive serioase să credem că nu, judecând după feţele 
posomorâte ale celor doi astronomi. Dispoziţia lor, la fel de 
proastă, dovedea un eşec dublu şi asemănător. Şi, într- 
adevăr, cel care ar fi judecat aşa n-ar fi greşit. Nu, domnul 
Sydney Hudelson nu mai zărise nimic în imensitatea 
cerului, şi nici domnul Dean Forsyth. Oare fusese vorba 
numai de un meteor hoinar, scăpat pentru totdeauna de 
atracţia Pământului? 

O notă apărută în ziarele din 19 aprilie veni să hotărască în 
privinţa aceasta. Redactată de observatorul din Boston, era 
astfel concepută: «Alaltăieri, vineri 17 aprilie, la ora nouă, 
nouăsprezece minute şi nouă secunde seara, un bolid de-o 
mărime uimitoare a străbătut partea de vest a cerului cu o 
viteză vertiginoasă. Cu totul neobişnuit şi în acelaşi timp 
îmbucurător pentru oraşul Whaston este faptul că, după cât 
se pare, meteorul a fost descoperit în aceeaşi zi şi la aceeaşi 
oră de doi dintre cetăţenii de frunte ai acestui oraş. 

După observatorul din Pittsburg, bolidul ar fi, într-adevăry 
cel pe care i l-a semnalat la data de 24 martie domnul Dean 
Forsyth, iar după observatorul din Cincinatti, cel pe care il- 
a semnalat, la aceeaşi dată, doctorul Sydney Hudelson. 
Domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson locuiesc amândoi 
la Whaston, unde sunt cunoscuţi şi foarte respectaţi». 


VI CARE CUPRINDE UNELE VARIAŢII MAI MULI SAU 
MAI PUŢIN FANTEZISTE DESPRE METEORI ÎN 
GENERAL, ŞI ÎN SPECIAL DESPRE BOLIDUL A CĂRUI 
DESCOPERIRE ŞI-O DISPUTĂ DOMNII FORSYTH ŞI 
HUDELSON. 

Dacă există continent îndreptăţit să fie mândru de 
ţinuturile care îl compun, ca un tată de copiii lui, apoi 
acesta nu poate fi decât America de Nord. Dacă vreo 
republică se poate mândri cu vreunul din statele care o 
compun, aceasta nu poate fi decât Statele Unite ale 
Americii. Dacă vreunul din cele cincizeci şi unu de state, ale 
căror cincizeci şi una de stele formează colţul drapelului 
federal, se poate mândri cu vreuna din metropolele sale, 
aceasta nu poate fi decât Virginia, cu capitala Richmond. Şi 
dacă, în sfârşit, vreun oraş din Virginia se poate mândri cu 
fiii lui, acesta e oraşul Whaston, unde s-a făcut epocala 
descoperire care va ocupa un loc de frunte în analele 
astronomice ale secolului! 

Aceasta era cel puţin părerea unanimă a locuitorilor din 
Whaston. 

E lesne de înţeles că ziarele, cel puţin cele din Whaston, 
publicară cele mai entuziaste articole despre Dean Forsyth 
şi despre doctorul Hudelson. Faima acestor doi iluştri 
cetăţeni nu se răsfrângea oare asupra întregului oraş? Care 
dintre locuitori nu-şi avea partea lui de glorie? Numele 
Whastonului n-avea să fie de-acum încolo indisolubil legat 
de această descoperire? 

La americani, unde curentele de opinii se nasc cu atâta 
uşurinţă şi cu atâta patimă, efectul articolelor ditirambice 
începu curând să se facă simţit. Cititorul să nu se mire deci 
- iar de se va mira, va fi obligat să ne creadă pe cuvânt - 
dacă vom afirma că, din ziua aceea, locuitorii din Whaston 
se îndreptară în valuri zgomotoase şi înflăcărate spre 
locuinţele astronomilor din Moriss Street şi din Elisabeth 
Street. Nimeni nu cunoştea rivalitatea care exista între 
Dean Forsyth şi doctorul Hudelson. Entuziasmul public îi 


unea în această împrejurare. Pentru toţi, numele lor erau şi 
rămâneau de nedespărţit în vecii vecilor, într-atâta de 
nedespărţite încât, după mii de ani, viitorii istorici vor 
afirma poate că au fost purtate de un singur om! 

Până ce timpul să îngăduie verificarea temeiului unor 
asemenea presupuneri, Dean Forsyth trebui să apară pe 
terasa turnului şi Sydney Hudelson pe terasa foişorului, ca 
să răspundă aclamaţiilor mulţimii. Şi în timp ce uralele se 
înălţau spre ei, amândoi făcură plecăciuni pline de 
recunoştinţă. 

Totuşi, un observator ar fi putut constata că atitudinea lor 
nu exprima o bucurie curată. O umbră le întuneca triumful, 
aşa cum un nor întunecă soarele. Privirea piezişă a lui Dean 
Forsyth se îndrepta spre foişor şi privirea piezişă a 
doctorului Hudelson spre turn. Fiecare dintre ei îl vedea pe 
celălalt răspunzând la aplauzele publicului whastonian şi 
găsea mai puţin plăcute aplauzele care îi erau adresate, din 
pricina celor care răsunau în cinstea rivalului. 

În realitate, aplauzele acestea erau identice. Mulțimea nu 
făcea nici o deosebire între cei doi astronomi. Dean Forsyth 
fu la fel de aclamat ca şi doctorul Hudelson, de aceiaşi 
cetăţeni care trecură prin faţa celor două case. 

Ce-şi spuneau oare Francis Gordon şi Mitz, pe de o parte, 
doamna Hudelson, Jenny şi L.oo, pe de altă parte, când 
aplauzele făceau să răsune strada? Se temeau cumva ca 
nota trimisă ziarelor de către observatorul din Boston să n- 
aibă urmări supărătoare? Ceea ce fusese o taină până 
atunci era acum dat pe faţă. Domnul Forsyth şi domnul 
Hudelson îşi recunoşteau oficial rivalitatea. Nu se putea 
crede oare că amândoi vor revendica, dacă nu beneficiul, 
măcar cinstea acestei descoperiri, şi că de-aici va putea 
izbucni o ceartă foarte rău venită pentru ambele familii? 

Sentimentele pe care doamna Hudelson şi Jenny le 
încercară pe când mulţimea manifesta în faţa casei lor sunt 
uşor de imaginat. Dacă doctorul se urcase pe terasa 
foişorului, în schimb ele se feriseră să apară în balcon. Cu 


inima strânsă, priviseră amândouă de după perdele 
manifestaţia care nu prevestea nimic bun. Dacă domnii 
Forsyth şi Hudelson, îmboldiţi de un absurd sentiment de 
invidie, şi-ar disputa meteorul, publicul n-are să treacă de 
partea unuia sau a celuilalt? Fiecare îşi va avea partizanii 
lui şi, în mijlocul fierberii care va domni atunci în oraş, ce 
ieşire vor afla cei doi viitori soţi, acest Romeo şi această 
Julietă, dintr-o ceartă ştiinţifică în stare să le învrăjbească 
familiile? 

Cât despre L.oo, ea era furioasă. Vroia să deschidă 
fereastra, să ocărască publicul, şi murea de ciudă că n-are 
la îndemână un furtun ca să stropească mulţimea şi să înece 
uralele în torente de apă rece. Cu greu izbutiră doamna 
Hudelson şi Jenny să-i mai domolească indignarea. 

În casa de pe Elisabeth Street situaţia era identică. 
Francis Gordon ar fi dorit şi el din toată inima să-i trimită la 
dracu pe entuziaştii care riscau să agraveze situaţia şi aşa 
destul de încordată. Nici el nu se arătă la fereastră, pe când 
Forsyth şi Omicron primeau uralele din turn, dovedind cea 
mai deşartă vanitate. 

Aşa cum doamna Hudelson trebuise să domolească 
indignarea lui Loo, Francis Gordon trebuise să abată furiile 
temutei Mitz. Mitz voia pur şi simplu să măture mulţimea şi, 
în gura ei, ameninţarea aceasta nu suna deloc a glumă. Nici 
o îndoială că unealta pe care o mânuia zilnic cu atâta 
virtuozitate ar fi devenit o armă cumplită în mâinile ei. Or, 
să primeşti cu lovituri de mătură nişte oameni veniţi să te 
aclame, ar fi însemnat, oricum, prea mult! 

— Ah, dragul meu, strigă bătrâna Mitz, urlătorii ăştia n-or 
fi cumva ţicniţi? 

— Parcă aşa aş crede şi eu, Mitz, îi răspunse Francis 
Gordon. 

— Şi zbiară atâta din pricina unui pietroi care se plimbă pe 
cer? 

— Chiar aşa, Mitz. 

— Un mitior? 


— Un meteor, Mitz, o îndreptă Francis, abia stăpânindu-şi 
râsul. 

— Păi eu ce spun? Un mitior, repetă Mitz, cu convingere. 
Of, dacă le-ar cădea în cap şi-ar strivi vreo şase din ei!... 
Zău, te întreb pe tine care le ştii pe toate, la ce foloseşte un 
mitior? 

— La stârnit certuri între familii, declară Francis Gordon, 
în timp ce afară uralele se înteţeau. 

Dar de ce nu acceptau cei doi vechi prieteni să-şi împartă 
bolidul? Doar nu exista nici un avantaj material, nici un 
profit bănesc de pe urma lui. Nu putea fi vorba decât 
despre o glorie platonică. Atunci, de ce să nu lase 
neîmpărţită o descoperire de care le-ar fi rămas legate 
numele până în vecii vecilor? De ce? Pur şi simplu fiindcă 
era vorba de amor propriu şi de vanitate. lar când intră în 
horă amorul propriu, când se amestecă vanitatea, cine ar 
mai fi în stare să-i facă pe oameni să judece? 

Dar, în sfârşit, e o faptă atât de grozavă să zăreşti un 
meteor? Descoperirea lui nu se datoreşte numai 
întâmplării? Dacă bolidul n-ar fi fost atât de cumsecade 
încât să traverseze câmpul vizual al instrumentelor lui Dean 
Forsyth şi Sydney Hudelson chiar în clipa când ei priveau 
prin ocular, ar fi putut fi văzut de cei doi astronomi care, 
într-adevăr, se credeau prea mult? 

Dealtfel, nu trec oare, zi şi noapte, sute, mii de bolizi, de 
asteroizi, de stele căzătoare? Ba chiar - ar putea fi ele 
numărate, globurile acestea de foc, care îşi trasează cu 
duiumul traiectoriile capricioase pe fundalul întunecat al 
cerului? Şase sute de milioane, iată, după savanţi, numărul 
meteorilor care străbat atmosfera Pământului într-o 
singură noapte, adică o mie şi două sute de milioane în 
douăzeci şi patru de ore. Corpurile acestea luminoase trec 
deci cu miliardele, iar, după spusele lui Newton, zece până 
la cincisprezece milioane ar fi vizibile cu ochiul liber. 

„Altminteri, scria «Punch», singurul ziar din Whaston care 
lua lucrurile în glumă, să găseşti un bolid pe cer e 


întrucâtva mai uşor decât să găseşti un bob de grâu într-un 
lan de grâu; şi nu exagerăm deloc spunând despre cei doi 
astronomi ai noştri că vântură cam prea mult snopii în 
legătură cu o descoperire în faţa căreia nu prea e cazul să 
te descoperi. , 

Dar dacă Punch, ziar satiric, folosea prilejul acesta ca să-şi 
desfăşoare verva hazlie, confrații lui, mai serioşi, departe de 
a-l imita, etalau o ştiinţă tot atât de proaspăt dobândită pe 
cât era în stare să stârnească invidia profesioniştilor celor 
mai cu vază. 

„Kepler, spunea «Whaston Standard», credea că bolizii 
provin din exhalaţiile terestre. Dar pare mai aproape de 
adevăr faptul că fenomenele acestea nu sunt decât aeroliţi, 
la care s-au constatat întotdeauna urmele unei arderi 
puternice. Încă de pe vremea lui Plutarh, ei începuseră să 
fie socotiți drept mase minerale care se prăbuşesc pe solul 
globului nostru, când sunt prinşi în trecere de atracţia 
terestră. Studiul bolizilor arată că substanţa lor nu diferă 
deloc de a mineralelor cunoscute nouă şi că, în ansamblul 
lor, ei cuprind aproape o treime din corpurile simple. Dar 
câtă diversitate prezintă amestecul acestor elemente! 
Părticelele constitutive sunt când mici ca pilitura de fier, 
când mari ca boabele de mazăre sau ca alunele, de o 
duritate deosebită şi arătând la spărturi urme de 
cristalizare. Există unii care sunt formaţi numai din fier în 
stare nativă, amestecat uneori cu nichel, şi pe care oxidarea 
nu l-a vătămat deloc.” 

Foarte adevărat, e drept, ceea ce Whaston Standard 
aducea la cunoştinţă cititorilor săi. În acelaşi timp Daily 
Whaston insista asupra atenţiei pe care învățații antici şi 
moderni au acordat-o întotdeauna acestor pietre meteorice. 
Ziarul scria: „Diogene din Apollonia nu pomenea oare de un 
bolovan incandescent, mare cât o piatră de moară, a cărui 
cădere lângă Aegos Potamos i-a înspăimântat pe locuitorii 
Traciei? Dacă un asemenea bolid ar cădea peste clopotniţa 
bisericii Saint-Andrew, ar dărâma-o până la temelie. În 


privinţa aceasta, fie-ne îngăduit să amintim câteva din 
pietrele care, venite din adâncurile spaţiului şi intrate în 
cercul atracției Pământului, au fost culese de pe sol înainte 
de era noastră; aşa-numita «piatră a fulgerului» adorată ca 
simbol al Cibelei în Galatia şi transportată la Roma, ca şi o 
alta găsită în Siria, şi consacrată cultului soarelui; «scutul 
sfânt» cules pe vremea domniei lui Numa; «piatra neagră» 
păstrată cu atâta grijă la Mecca; «piatra trăsnetului» care a 
servit la făurirea faimoasei spade a lui Antar. De la 
începutul erei noastre, sumedenie de aeroliţi au fost 
descrişi, împreună cu împrejurările care le însoțeau 
căderea: o piatră de două sute şaizeci de livre a căzut la 
Ensisheim, în Alsacia; o piatră de un negru metalic, având 
forma şi mărimea unui cap de om, a căzut pe muntele 
Vaison, în Provence; o piatră de şaptezeci şi două de livre, 
împrăştiind o duhoare de sulf, piatră care părea făcută din 
spumă de mare, a căzut la Larini, în Macedonia; o piatră 
atât de fierbinte, încât era imposibil s-o atingi cu mâna, a 
căzut la Luce, lângă Chartres, în 1763. Şi poate că ar fi 
locul să amintim bolidul care, în 1803, a căzut în aşezarea 
normandă de la Laigle şi despre care Humboldt spune 
următoarele: «La ora unu după-amiază, pe un cer cât se 
poate de senin, a fost văzut un mare bolid, mişcându-se de 
la sud-est spre nord-est. Peste câteva minute se auzi, timp 
de cinci sau şase minute, o explozie pornită dintr-un norişor 
negru aproape nemişcat, explozie urmată de trei sau patru 
bubuituri şi de un zgomot care ar fi putut fi comparat cu 
nişte pocnituri de flinte însoţite de bătaia a numeroase 
tobe. Fiecare bubuitură desprindea din norul cel negru o 
parte din vaporii care îl formau. În locul acela nu a fost 
remarcat nici un fenomen luminos. Peste o mie de pietre 
căzură pe o suprafaţă eliptică a cărei axă mare, îndreptată 
de la sud-est spre nord-vest, măsura unsprezece kilometri 
lungime. Pietrele fumegau şi erau încinse, fără a avea 
flăcări. S-a constatat că ele erau mai uşor de spart la câteva 
zile după cădere decât mai târziu»,,. 


Daily Whaston continua pe acest ton pe mai multe coloane, 
înşiruind o mulţime de amănunte care dovedeau cel puţin 
cât de conştiincioşi îi erau redactorii. 

Dealtfel, nici celelalte ziare nu se lăsară mai prejos. 
Fiindcă astronomia era la ordinea zilei, vorbeau toate 
despre astronomie, iar dacă, după atâta cerneală risipită, s- 
ar mai fi găsit vreun whastonian care să nu fie tare în 
problema bolizilor, ziarele n-ar fi avut nici o vină. 

La informaţiile date de Daily Whaston, Whaston News le 
adăuga pe ale sale. Ziarul evoca amintirea globului de foc, 
cu un diametru dublu faţă de al lunii pline, care, în 1854, a 
fost zărit rând pe rând la Hurworth, la Darlington, la 
Durham, la Dundea, şi a trecut fără să explodeze de la un 
orizont la altul, lăsând în urma lui o dâră luminoasă, aurie, 
lată, compactă şi tăind cu vioiciune albastrul întunecat al 
cerului. Aminti apoi că, dacă bolidul din Hurtworth n-a 
explodat, nu tot aşa s-a întâmplat cu cel care, la 14 mai 1864, 
i s-a arătat unui observator din Castillon, Franţa. Deşi 
meteorul n-a fost vizibil decât cinci secunde, viteza lui era 
atât de mare, încât, în acest scurt răstimp, a descris un arc 
de şase grade. Culoarea lui, la început albastră-verzuie, a 
devenit apoi albă şi nespus de strălucitoare. Între explozie 
şi perceperea zgomotului, s-au scurs trei până la patru 
minute, ceea ce presupune o distanţă de şaizeci până la 
optzeci kilometri. Trebuie că violenţa exploziei a fost, deci, 
cu mult superioară celor mai puternice explozii care se pot 
produce la suprafaţa globului. Cât priveşte mărimea 
bolidului calculată după înălţimea lui, diametrul i-a fost 
socotit ca având nu mai puţin de o mie cinci sute de 
picioare; bolidul parcurgea peste o sută treizeci de 
kilometri pe secundă, viteză infinit superioară aceleia cu 
care se deplasează pământul în mişcarea lui de translație în 
jurul soarelui. 

Veni apoi rândul lui Whaston Morning, apoi al lui Whaston 
Evening, acest din urmă ziar tratând mai ales chestiunea 
bolizilor, foarte numeroşi altminteri şi aproape în întregime 


compuşi din fier. Ziarul le reamintea cititorilor că una din 
aceste mase meteorologice, găsită în câmpiile Siberiei, 
cântărea nu mai puţin de şapte sute de kilograme; că o alta, 
descoperită în Brazilia, cântărea până la şase mii de 
kilograme; că o a treia, grea de patrusprezece mii de 
kilograme, fusese găsită la Olympe, în Tucuman; că încă 
una, în sfârşit, căzută lângă Duranzo, în Mexic, atingea 
greutatea enormă de nouăsprezece mii de kilograme! 

De fapt, nu ne-am depărta prea mult de adevăr dacă am 
spune că o parte a populaţiei whastoniene se cam înfricoşă 
citind unele din aceste articole. Pentru că fusese zărit în 
condiţiile ştiute, şi la o distanţă care trebuia să fie 
considerabilă, meteorul domnilor Forsyth şi Hudelson 
trebuia să aibă dimensiuni probabil cu mult mai mari decât 
ale bolizilor de la Tucuman şi de la Duranzo. Cine ştie dacă 
mărimea lui nu egala, sau poate chiar depăşea, mărimea 
aerolitului de la Castillon, al cărui diametru fusese evaluat 
la o mie cinci sute de picioare? Vă puteţi închipui greutatea 
unei asemenea mase! lar dacă numitul meteor se ivise la 
zenitul oraşului Whaston, însemna că oraşul e situat sub 
traiectoria lui. Dacă traiectoria avea forma unei orbite, 
atunci bolidul avea să treacă din nou; neapărat, pe 
deasupra oraşului. Ei bine, dacă tocmai în clipa aceea, 
dintr-un motiv oarecare, bolidul se oprea din goana lui, 
tocmai Whastonul avea să fie lovit cu o violenţă de 
neînchipuit! Acum ori niciodată trebuia spusă răspicat 
whastonienilor care n-o ştiau încă şi amintită celor care o 
cunoşteau - această cumplită lege a forţei vii: masa 
înmulțită cu pătratul vitezei, viteză care, după legea şi mai 
înspăimântătoare încă a căderii corpurilor şi pentru un 
bolid căzând de la patru sute de kilometri înălţime, ar fi de 
aproape trei mii de metri pe secundă, în clipa când s-ar izbi 
de suprafaţa solului. 

Presa whastoniană ştiu să-şi facă din plin datoria şi 
niciodată, trebuie să recunoaştem, ziarele n-au făcut atâta 
risipă de formule matematice. 


Încetul cu încetul, o oarecare teamă se abătu deci asupra 
oraşului. Primejdiosul şi ameninţătorul bolid deveni 
subiectul tuturor discuţiilor în piaţă, în adunări şi în casele 
oamenilor. Partea femeiască a populaţiei, mai ales, nu mai 
visa decât biserici strivite şi case nimicite. Cât despre 
bărbaţi, ei socoteau că e mai elegant să dea din umeri, dar 
dădeau din umeri fără prea multă convingere. Zi şi noapte, 
se poate spune, în piaţa Constituţiei ca şi în cartierele mai 
de sus ale oraşului, se adunau necontenit grupuri de 
oameni. Vremea, rea sau bună, nu constituia o piedică 
pentru observatori. Opticienii nu mai vânduseră niciodată 
atâtea lunete, binocluri şi alte instrumente optice! 
Niciodată cerul nu fusese atât de atent privit de ochii 
neliniştiţi ai populaţiei whastoniene! Fie că meteorul se 
vedea sau nu, primejdia exista în fiecare ceas, ca să nu 
spunem în fiecare minut sau în fiecare secundă. 

Dar, va spune cititorul, primejdia aceasta ameninţa 
deopotrivă şi alte regiuni şi, odată cu ele, oraşele, târgurile, 
satele şi cătunele aflate sub traiectorie. Fireşte că da. Dacă, 
după cum se bănuia, bolidul dădea roată globului nostru, 
toate punctele situate sub orbita lui erau la fel de 
amenințate. Totuşi, Whastonul deţinea recordul spaimei, 
dacă e să acceptăm expresia aceasta ultra-modernă, iar 
unicul motiv îl constituia faptul că aici fusese văzut bolidul 
pentru prima oară. 

Exista totuşi un ziar care se împotrivi molimei şi refuză 
până la capăt să ia lucrurile în serios. Ziarul acesta nu se 
arătă deloc binevoitor faţă de domnii Forsyth şi Hudelson 
pe care, în glumă, îi socotea responsabili de răul care 
ameninţa oraşul. 

„De ce s-au amestecat cei doi amatori? spunea «Punch». 
Ce nevoie aveau să gâdile spaţiul cu lunetele şi cu 
telescoapele lor? Nu puteau să lase firmamentul liniştit şi să 
nu-i zgândăre stelele? Oare nu există destui, nu există chiar 
prea mulţi savanţi adevăraţi care se amestecă unde nu le 
fierbe oala şi se strecoară indiscreţi în zonele interstelare? 


Corpurile cereşti sunt foarte pudice şi nu le place să fie 
privite prea de aproape. Da, oraşul nostru e ameninţat, 
nimeni nu se mai află acum în siguranţă, şi, pentru situaţia 
aceasta, nu există leac. Se pot face asigurări împotriva 
focului, a grindinei, a cicloanelor... încercaţi numai să vă 
asiguraţi împotriva căderii unui bolid, poate de zece ori mai 
mare decât Whastonul nostru!... lar dacă s-o nimeri să 
explodeze în cădere, ceea ce se întâmplă destul de des cu 
drăcoveniile astea, oraşul întreg va fi bombardat, ba chiar 
incendiat, dacă proiectilele vor fi incandescente! În orice 
caz, nimicirea totală pândeşte scumpul nostru oraş, ce să 
ne mai dăm după deget! Scape cine poate! Scape cine 
poate!... Dar, ne mai întrebăm, de ce n-or fi stat domnii 
Forsyth şi Hudelson liniştiţi în casele lor, în loc să spioneze 
meteorii? Ei, prin indiscreţia lor, i-au provocat şi i-au atras 
prin intrigile lor vinovate. Dacă Whastonul va fi nimicit, 
dacă va fi strivit sau ars de bolid, vina va fi a lor, şi ei vor 
trebui să tragă toate ponoasele!... Căci, într-adevăr, îl 
întrebăm pe oricare cititor cu adevărat imparţial, adică pe 
toţi abonaţii lui «Whaston Punch», la ce folosesc astronomii, 
astrologii, meteorologii şi alte animale al căror nume se 
termină în og? A ieşit vreodată ceva bun din lucrările lor?... 
A pune întrebarea înseamnă a da şi răspunsul, şi, în ceea ce 
ne priveşte, stăruim mai mult ca oricând în convingerile 
noastre binecunoscute şi atât de perfect exprimate prin 
această sublimă frază, datorată geniului unui francez, 
ilustrul Brillat-Savarin: «Descoperirea unui nou fel de 
mâncare contribuie mai mult la fericirea omenirii decât 
descoperirea unei stele!» Cât de puţină stimă le-ar fi 
acordat Brillat-Savarin celor doi făcători de rele care nu se 
sfiesc să atragă asupra ţării lor cele mai rele cataclisme, 
numai pentru plăcerea de a descoperi un simplu bolid?” 

VII ÎN CARE O VOM VEDEA PE DOAMNA HUDELSON 
ADÂNC MÂHNITĂ DE ATITUDINEA DOCTORULUI ŞI O 
VOM AUZI PE MITZ CERTÂNDU-ŞI STĂPÂNUL CU TOATĂ 
ASPRIMEA. 


Ce au răspuns Dean Forsyth şi doctorul Hudelson la 
glumele lui Whaston Punch? Absolut nimic, şi asta pentru 
binecuvântatul motiv că habar n-aveau despre articolul 
necuviinciosului ziar. Să nu afli lucrurile neplăcute, care se 
spun despre tine, e cel mai sigur mijloc de-a nu suferi, ar fi 
spus domnul de La Palice cu o neîndoielnică înţelepciune17. 
Totuşi, glumele acestea mai mult sau mai puţin spirituale nu 
prea sunt plăcute celor care le formează ţinta, şi dacă în 
cazul de faţă persoanele vizate n-au avut cunoştinţă de ele, 
nu la fel se poate spune despre rudele şi prietenii lor. Mitz, 
îndeosebi, era furioasă. Să-i învinuiască stăpânul că a atras 
bolidul care ameninţa securitatea oraşului!... După ea, 
domnul Dean Forsyth ar fi trebuit să-l cheme pe autorul 
articolului în faţa judecătorului John Proth, care l-ar fi 
condamnat la mari despăgubiri, fără să mai punem la 
socoteală temniţa pe care ar fi meritat-o pentru insinuările 
lui calomnioase. 

Cât despre Loo, ea luă lucrurile în serios şi, fără să şovăie, 
dădu dreptate ziarului Whaston Punch. 

— Da, are dreptate, spunea ea. Ce le-a venit domnului 
Forsyth şi lui papa să descopere piatra asta blestemată? 
Fără ei, ar fi trecut neobservată, ca atâtea altele care nu ne- 
au făcut nici un rău. 

Răul, sau mai bine-zis nenorocirea la care se gândea L.oo, 
era inevitabila rivalitate care avea să existe între unchiul lui 
Francis şi tatăl lui Jenny, cu toate consecinţele ei, tocmai în 
ajunul unei căsătorii care trebuia să strângă şi mai mult 
legăturile dintre cele două familii. 

Temerile ei erau întemeiate şi ceea ce trebuia să se 
întâmple se întâmplă. Atâta vreme cât Dean Forsyth şi 
doctorul Hudelson avuseseră numai bănuieli reciproce, nu 
izbucni cearta. Relaţiile lor se răciseră, ei evitaseră să se 
întâlnească, dar lucrurile nu ajunseseră mai departe. Acum 
însă, de când cu nota observatorului din Boston, fusese 
stabilit în mod public că descoperirea aceluiaşi meteor 
aparţinea celor doi astronomi din Whaston. Ce le rămânea 


de făcut? Să revendice fiecare din ei întâietatea 
descoperirii? Se vor isca, pe această temă, discuţii 
particulare, sau chiar polemici răsunătoare cărora presa 
whastoniană le va da fără doar şi poate o ospitalitate 
binevoitoare? 

Nu se ştia încă, şi viitorul singur avea să răspundă la 
aceste întrebări. Sigur, în orice caz, e că nici domnul Dean 
Forsyth, nici doctorul Hudelson nu mai pomeneau o vorbă 
despre nunta a cărei dată se apropia prea încet după 
dorinţa celor doi logodnici. Când se pomenea de nuntă în 
faţa unuia din cei doi astronomi, ei îşi aminteau imediat că 
mai au ceva de terminat în observator. Dealtfel, acolo îşi 
petreceau aproape tot timpul, din ce în ce mai preocupaţi şi 
mai absorbiți. 

Într-adevăr, dacă meteorul fusese zărit şi de câţiva 
astronomi oficiali, Dean Forsyth şi doctorul Hudelson în 
schimb încercară zadarnic să-l mai regăsească. Se 
depărtase oare la o distanţă prea mare pentru bătaia 
instrumentelor lor? Iată o presupunere destul de 
admisibilă, dar a cărei verificare nu putea fi făcută. De 
aceea, astronomii noştri nu se mai depărtau, zi şi noapte, de 
posturile lor de observaţie, profitând de toate înseninările 
cerului. Dacă lucrurile mai continuau aşa, până la urmă 
aveau să se îmbolnăvească. 

Se istoveau amândoi, făcând eforturi zadarnice ca să 
calculeze elementele asteroidului, al cărui unic şi exclusiv 
descoperitor se încăpăţânau şi unul şi altul să se considere. 
Rezultatul muncii acesteia cuprindea o şansă serioasă 
pentru soluţionarea diferendului: din doi astronomi ex 
aequo18, cel mai tare în matematici putea să capete 
întâietatea. 

Dar unica lor observaţie fusese de prea scurtă durată ca 
să dea formulelor o bază suficientă. Pentru determinarea 
orbitei bolidului ar mai fi fost necesară o observaţie, sau 
poate chiar mai multe. lată de ce Dean Forsyth şi doctorul 
Hudelson, temându-se fiecare să nu fie întrecut de rival, 


supravegheau cerul cu o râvnă egală şi la fel de sterilă. 
Capriciosul meteor nu se mai ivea pe orizontul Whastonului, 
sau, dacă mai reapărea cumva, o făcea în cel mai strict 
incognito. 

Starea sufletească a celor doi astronomi se resimțea de pe 
urma zădărniciei eforturilor lor. Nu te puteai apropia de ei. 
De douăzeci de ori pe zi Dean Forsyth se răstea la Omicron, 
care îi răspundea cu acelaşi ton. Cât despre doctor, dacă n- 
avea pe cine să-şi verse mânia, asta nu însemna cănu e 
mânios. 

În asemenea condiţii, cine s-ar mai fi gândit să vorbească 
despre actele necesare sau despre ceremonia nunţii? 

Totuşi trecuseră trei zile de la apariţia notei trimisă 
ziarelor de observatorul din Boston. Orologiul ceresc, al 
cărui ac e soarele, ar fi bătut ziua de 22 aprilie, dacă ar fi 
avut cu ce. Încă douăzeci de zile şi ziua cea mare avea să 
sosească, deşi Loo pretindea, în nerăbdarea ei, că nu e 
trecută în calendar. 

Era oare cazul să li se reamintească unchiului lui Francis 
Gordon şi tatălui lui Jenny Hudelson nunta despre care ei 
nu mai vorbeau de parcă n-ar fi trebuit niciodată să aibă 
loc? Doamna Hudelson socotea că e mai bine să nu i se 
spună nimic soţului ei, care n-avea nici un amestec în 
pregătirile de nuntă, după cum nu se ocupa nici măcar de 
propria lui gospodărie. În ziua cuvenită, doamna Hudelson 
avea să-i spună pur şi simplu: «Pune-ţi hainele negre, 
pălăria tare şi mănuşile. E timpul să mergem la Saint- 
Andrew. Dă-mi braţul şi haidem.» 

Şi el va merge cu siguranţă, fără să-şi dea seama măcar, 
cu singura condiţie ca meteorul să nu-i treacă tocmai în 
clipa aceea prin faţa obiectivului telescopului! 

Dar dacă părerea doamnei Hudelson precumpăni în casa 
din Moriss Street, dacă doctorul nu fu silit să se explice în 
privinţa atitudinii lui faţă de Dean Forsyth, acesta din urmă 
fu aspru atacat. Mitz nu mai ţinea seamă de nimic. 
Mânioasă pe stăpânul ei, ea voia, după cum spunea, să-i 


vorbească în patru ochi şi să lămurească situaţia aceasta 
atât de încordată, încât cel mai mic incident ar fi fost în 
stare să provoace o ruptură definitivă între cele două 
familii. Şi ce urmări ar fi putut avea o asemenea ruptură! 
Nunta amânată, poate chiar pentru vecie, deznădejdea 
celor doi logodnici, şi mai ales a scumpului de Francis, 
copilaşul ei, cum avea obicei să-l numească, de multă vreme 
şi cu multă duioşie. Şi ce s-ar fi făcut bietul tânăr, după o 
ceartă care ar fi exclus orice împăcare? 

De aceea, în după-amiaza zilei de 22 aprilie, aflându-se 
singură în sufragerie cu Dean Forsyth, în patru ochi, după 
cum dorea, Mitz îşi opri stăpânul în clipa când acesta se 
îndrepta spre scara turnului. 

Se ştie că domnul Forsyth se temea de explicaţiile cu Mitz. 
În genere, explicaţiile acestea se întorceau împotriva lui; 
deci i se părea mai cuminte să le evite. 

De data aceasta, după ce o privi de sus pe Mitz, care i se 
păru o bombă cu fitilul aprins, gata să explodeze, domnul 
Dean Forsyth, dornic să se pună la adăpost de efectele 
bombei, bătu în retragere spre uşă. Dar, înainte de-a apăsa 
pe clanţă, Mitz i se puse în cale şi ochii ei săgetară ochii 
stăpânului, a căror privire se ferea cu teamă. 

— Domnule, spuse ea, vreau să vă vorbesc. 

— Să-mi vorbeşti, Mitz? Ştii, nu prea am timp acum... 

— Nu zău! Păi nici eu, domnule, n-am timp, că am de 
spălat toate vasele de la masă. Ţevile dumneavoastră pot să 
mai aştepte, cum aşteaptă şi vasele mele. 

— Şi Omicron?... Mi se pare că mă cheamă. 

— Amicron?... Şi ăsta e un neghiob!... O să audă el de 
mine, curând, Amicron al dumneavoastră. N-aveţi decât să-l 
anunţaţi. Vorba proverbului: aşteaptă-mă şi te salut. 
Spuneţi-i asta din partea mea, domnule. 

— N-am să uit, Mitz. Dar bolidul meu? 

— Bolitul?... făcu Mitz. Nu ştiu ce-o mai fi şi ăsta, dar, orice 
mi-aţi spune, domnule, nu-i lucru curat dacă el, de câtăva 
vreme, v-a vârât o piatră în locul inimii. 


— Un bolid, Mitz, explică răbdător domnul Dean Forsyth, e 
un meteor, şi... 

— Aha, făcu Mitz, e mitiorul!... Atunci o să facă şi el ca 
Amicron: o să aştepte! 

— Asta-i bună! se supără domnul Dean Forsyth, atins în 
punctul sensibil. 

— Dealtfel, continuă Mitz, cerul e noros, o să plouă, şi nu-i 
momentul să vă distraţi cu ochii la lună... 

Era adevărat, şi tocmai încăpăţânarea asta a norilor îi 
scotea din sărite pe Dean Forsyth şi pe doctorul Hudelson. 
De patruzeci şi opt de ore cerul fusese năpădit de nori 
groşi. Ziua, nici o rază de soare; noaptea, nici un firicel de 
stea. Norii se zvârcoleau de la un capăt al zării la altul, ca 
un văl pe care săgeata din vârful clopotniţei de la Saint- 
Andrew îl străpungea uneori cu vârful. În asemenea 
condiţii, imposibil să observi spaţiul, să revezi bolidul atât 
de viu disputat. Ba chiar se putea presupune că starea 
atmosferică nu-i favoriza nici pe astronomii din Ohio sau din 
Pennsylvania, şi nici pe cei de la celelalte observatoare din 
Vechiul sau din Noul Continent. Într-adevăr, nici o notă 
nouă privind apariţia meteorului nu mai apăruse în ziare. E 
adevărat că meteorul nu avea o importanţă atât de mare, 
încât să tulbure lumea ştiinţifică. Era vorba de un fapt 
cosmic destul de banal, şi trebuia să fii un Dean Forsyth sau 
un Hudelson ca să-i pândeşti reîntoarcerea cu o nerăbdare 
care, la ei, devenea furie. 

Când Dean Forsyth îşi dădu seama că e cu neputinţă să 
scape, Mitz îşi încrucişă braţele şi vorbi astfel: 

— Domnule Forsyth, nu cumva aţi uitat că aveţi un nepot 
pe care îl cheamă Francis Gordon? 

— A, dragul de Francis, răspunse Forsyth, clătinând din 
cap cu îngăduinţă. Cum să-l uit?... Ce mai face Francis? 

— Mulţumesc, bine, domnule. 

— Mi se pare că nu l-am mai văzut de câtăva vreme... 

— Da, nu l-aţi mai văzut de la masă. 

— Adevaărat...! 


— Va să zică sunteţi cu ochii la lună, domnule, spuse Mitz, 
obligându-l pe Forsyth să se întoarcă spre ea. 

— Da' de unde, Mitz!... Dar, ce vrei? Sunt cam preocupat... 

— Atât de mult, încât se pare că aţi uitat un lucru de 
seamă... 

— Am uitat un lucru de seamă? Care anume? 

— Că nepotul dumneavoastră o să se însoare. 

— Să se însoare...?! 

— N-o să mă întrebaţi acum şi cu cine? 

— Nu, Mitz... Dar de ce mă întrebi? 

— Câtă şiretenie!... Doar nu-i nevoie să fii vrăjitor ca să ştii 
că întrebarea se pune pentru răspuns. 

— Răspuns în legătură cu ce, Mitz? 

— În legătură cu purtarea dumneavoastră faţă de familia 
Hudelson!... Ştiţi doar foarte bine că există o familie 
Hudelson, un doctor Hudelson, care locuieşte pe Moriss 
Street, o doamnă Hudelson, mamă a domnişoarei Loo şi a 
domnişoarei Jenny Hudelson, logodnica nepotului 
dumneavoastră...! 

Pe măsură ce Mitz rostea, din ce în ce mai tare, numele 
Hudelson, Dean Forsyth îşi ducea mâna la piept, la coaste, 
la cap, ca şi cum numele acesta, transformat în gloanţe, l-ar 
fi lovit de la un pas. Suferea, se sufoca, i se urca sângele la 
cap. Văzându-l că nu răspunde, Mitz stărui: 

— Aţi auzit, domnule? 

— Cum să n-aud? strigă Dean Forsyth. 

— Atunci?... făcu bătrâna, cât putu mai tare. 

— Francis tot se mai gândeşte la căsătoria asta? spuse în 
sfârşit domnul Forsyth. 

— Cum să nu se mai gândească? strigă Mitz. Se gândeşte 
la ea cum se gândeşte să respire, drăguţul de el! Cum ne 
gândim toţi, cum vă gândiţi şi dumneavoastră, după câte 
nădăjduiesc... 

— Cum! Nepotul meu tot mai e hotărât s-o ia pe fiica 
acestui Hudelson? 


— Pe miss Jenny, vă rog, domnule! Vă dau scris că e 
hotărât! Zău aşa, ar însemna că şi-a pierdut busola, dacă n- 
ar mai fi hotărât! Unde ar putea găsi o logodnică mai 
drăgălaşă, o tinereţe mai încântătoare...? 

— Chiar dacă fiica omului care... a omului... a omului 
ăstuia căruia nu-i pot rosti numele fără să mă sufoc, ar 
putea fi drăguță... 

— Asta e prea de tot! strigă Mitz, desfăcându-şi cu violenţă 
şorţul, de parcă ar fi vrut să-şi părăsească imediat slujba. 

— Ascultă... Mitz... ascultă, şopti Dean Forsyth, puţin 
speriat de atitudinea ei amenințătoare. 

Dar bătrâna învârti în aer şorţul, al cărui cordon atârna 
până la pământ. 

— Asta-i prea de tot! izbucni ea. După cincizeci de ani de 
slujbă, mă duc mai bine să putrezesc în ungherul meu ca un 
câine râios, decât să rămân în casa unui om care îşi sfâşie 
sângele. Nu sunt decât o biată slujnică. Dar eu am inimă, 
domnule...! 

— Ei, Mitz, răspunse domnul Dean Forsyth, supărat foc, va 
să zică nu ştii ce mi-a făcut Hudelson ăsta? 

— Ce v-a făcut? 

— M-a furat! 

— Furat? 

— Da, m-a furat cu neruşinare...! 

— Şi ce v-a furat?... Ceasul?... Punga?... Batista...? 

— Bolidul! 

— A! Iar bolitul! strigă bătrâna, strâmbându-se cât putea 
mai ironic şi mai neplăcut pentru Forsyth. De mult nu mai 
auzisem de mitiorul dumneavoastră! E cu putinţă, Doamne, 
să ajungi în halul ăsta, din pricina unei drăcii care se 
plimbă!... O fi bolitul mai mult al dumneavoastră, decât al 
domnului Hudelson? V-aţi iscălit cumva pe el? Nu e oare al 
tuturor oamenilor, al oricui, al meu, al căţelului meu, dacă 
aş avea căţel... dar, slavă Domnului, n-am!... L-aţi cumpărat 
cu banii dumneavoastră sau vi l-a lăsat cineva moştenire...? 

— Mitz! strigă Forsyth, care îşi ieşise din sărite. 


— Nici o Mitz! făcu bătrâna, pierzându-şi şi ea răbdarea. 
Zău, trebuie să fii prost ca Saturn ca să te cerţi cu un 
prieten vechi pentru o ticăloasă de piatră pe care n-o s-o 
mai revezi niciodată. 

— Taci! Taci! strigă astronomul, lovit în inimă. 

— Nu, domnule, n-am să tac deloc, şi n-aveţi decât să-l 
chemaţi pe Amicron în ajutor... 

— Pe Omicron! 

— Da, pe el, şi n-o să mă facă să tac... Nici preşedintele n- 
ar fi în stare să-i astupe gura îngerului trimis să vestească 
sfârşitul lumii! 

Oare înmărmurise Dean Forsyth, auzind fraza aceasta 
cumplită, căci gâtlejul i se strânsese într-atât, încât nu-i mai 
îngăduia să vorbească, iar gura îi paralizase şi nu mai putea 
să scoată nici un sunet! Sigur e că nu izbuti să răspundă 
nimic. Chiar dacă ar fi vrut, în culmea mâniei, s-o dea afară 
pe credincioasa dar arţăgoasa Mitz, i-ar fi fost cu neputinţă 
să rostească tradiționalul «Ileşi!... leşi imediat, şi să nu te 
mai văd!» 

Dealtfel, Mitz nici nu l-ar fi ascultat. Doar nu era să se 
despartă aşa, după cincizeci de ani de slujbă, pentru un 
păgubos de meteor, de stăpânul pe care îl văzuse venind pe 
lume. 

Totuşi, era timpul ca scena aceasta să ia sfârşit. Dean 
Forsyth, dându-şi seama că nu va putea învinge, încercă să 
dea înapoi fără ca manevra lui să semene prea mult a fugă. 

Şi îi veni în ajutor soarele. Cerul se lumină deodată, o rază 
vie pătrunse prin geamurile ferestrelor dinspre grădină. 

În clipa asta, fără îndoială, doctorul Hudelson se afla în 
foişor - iată la ce se gândi imediat Forsyth. Îşi vedea rivalul 
profitând de înseninare, cu ochiul la ocularul telescopului, 
cercetând înaltele zone ale spaţiului...! 

Şi nu se putu stăpâni. Raza de soare îl preschimba parcă 
într-un balon cu gaz. Îl umfla, făcea să-i crească forţa 
ascensională, îl silea să se ridice în atmosferă. Dean 
Forsyth, aruncându-şi ca pe un lest - ca să ducem la capăt 


comparaţia - toată mânia adunată în el, se îndreptă spre 
uşă. 

Din nefericire, Mitz se afla acolo şi nu părea dispusă să-i 
facă loc. Avea deci să fie silit s-o apuce de braţ, să se lupte 
cu ea, să recurgă la ajutorul lui Omicron...? 

Dar nu fu nevoit să ajungă atât de departe. Pesemne că 
bătrâna se simţea prea istovită de efortul făcut. Deşi îşi 
certa destul de des stăpânul, niciodată până acum n-o 
făcuse cu atâta foc. 

Fie din pricina efortului fizic, fie din pricina gravităţii 
subiectului discutat, deosebit de palpitant, fiind vorba de 
fericirea viitoare a «scumpului de Francis», Mitz se simţi 
deodată fără puteri şi se prăbuşi pe un scaun. 

Dean Forsyth, trebuie s-o spunem spre lauda lui, uită şi de 
soare, şi de cerul senin, şi de meteor. Se apropie de bătrână 
şi o întrebă îngrijorat ce-o doare. 

— Nu ştiu, domnule. Parcă mi s-a răsucit stomacul. 

— Stomacul răsucit? repetă Dean Forsyth, mirat la culme 
de boala aceasta într-adevăr neobişnuită. 

— Da, domnule, făcu Mitz, cu glas îndurerat. Am un nod la 
inimă. 

— Hm! făcu Dean Forsyth, căruia nici cea de-a doua 
explicaţie nu izbutise să-i alunge nedumerirea. 

Şi se pregătea să-i dea bolnavei ajutorul obişnuit în astfel 
de împrejurări: să-i descheie bluza, să-i pună oţet la frunte 
şi la tâmple, să-i dea un pahar cu apă îndulcită... 

Dar nu avu timp. 

Glasul lui Omicron răsună din vârful turnului: 

— Bolidul, domnule! strigă Omicron. Bolidul! 

Dean Forsyth uită tot restul universului şi se năpusti pe 
scări. 

Nu apucase bine să dispară când Mitz, regăsindu-şi 
puterile, se şi repezi după el. Şi, pe când astronomul urca 
rapid, sărind câte trei trepte odată pe scara în spirală, 
vocea lui Mitz îl urmărea, răzbunătoare: 


— Domnule Forsyth, spunea Mitz, amintiţi-vă că nunta lui 
Francis Gordon cu Jenny Hudelson o să se facă, şi-o să aibă 
loc exact în ziua hotărâtă. Ori se face, domnule Forsyth, ori 
- şi Mitz spunea asta cu deosebită savoare - ori îmi pierd eu 
ştiinţa. 

Dar Dean Forsyth nu răspunse nimic, nu auzi nimic. În 
salturi grăbite, el gonea în sus, pe scara turnului. 

VIII ÎN CARE POLEMICILE PRESEI AGRAVEAZĂ 
SITUAŢIA, ŞI CARE SE TERMINĂ PRINTR-O CONSTATARE 
LA FEL DE SIGURĂ PE CÂT DE NEAȘTEPTATĂ 

— Ele, Omicron, el e! strigă Dean Forsyth, imediat ce privi 
prin ocularul telescopului. 

— EI însuşi, declară Omicron, adăugând: Dea Domnul ca 
doctorul Hudelson să nu fie în clipa asta în foişor! 

— Sau, dacă este, spuse Forsyth, să nu poată găsi bolidul! 

— Bolidul nostru, preciză Omicron. 

— Bolidul meu! îl corectă Dean Forsyth. 

Se înşelau, însă, amândoi. Luneta doctorului Hudelson se 
afla, în clipa aceea, aţintită spre sud-est, regiune a cerului 
străbătută atunci de meteor. Îl prinsese de cum se ivise, şi, 
ca şi turnul, foişorul nu-l pierdu din vedere până când 
dispăru în negurile sudului. 

Dealtfel, astronomii din Whaston nu erau singurii care 
semnalau prezenţa bolidului. Observatorul din Pittsburg îl 
zări şi el, ceea ce avu drept rezultat trei observaţii 
succesive, dacă o punem la socoteală şi pe cea a 
observatorului din Boston. 

Reîntoarcerea aceasta a meteorului era un fapt de cea mai 
mare importanţă - dacă socotim că meteorul însuşi oferea 
un interes real! Din moment ce rămânea în văzul lumii 
sublunare, însemna că avea o orbită închisă. Nu era deci 
una din stelele căzătoare care dispar după ce au atins 
ultimele straturi atmosferice, unul din asteroizii aceia care 
se ivesc o dată şi se duc să se piardă în spaţiu, unul dintre 
aeroliţii a căror cădere urmează imediat după ce apar. Nu. 
Meteorul revenea, circula în jurul Pământului ca un satelit. 


Merita deci ca astronomii să se ocupe de el - iată de ce 
trebuie scuzată îndârjirea lui Dean Forsyth şi a doctorului 
Hudelson în disputa pentru întâietatea descoperirii. 

Din moment ce meteorul se supunea unor legi constante, 
era cu putinţă să i se calculeze elementele. Şi asta se făcea 
pretutindeni, dar nicăieri, se înţelege, cu aceeaşi patimă ca 
la Whaston. Totuşi, pentru ca problema să fie în întregime 
rezolvată, ar fi fost necesare mai multe observaţii 
temeinice. 

Primul punct determinat, patruzeci de ore mai târziu, de 
către matematicieni care nu se numeau nici Dean Forsyth, 
nici Sydney Hudelson, a fost traiectoria bolidului. 


Traiectoria se desfăşura riguros de la nord la sud. Uşoara 
deviaţie de 3*31' semnalată de Dean Forsyth în scrisoarea 
către observatorul din Pittsburg era doar aparentă şi 
rezulta din rotația globului terestru. 

Patru sute de kilometri despărţeau bolidul de suprafaţa 
Pământului, iar viteza lui prodigioasă atingea nu mai puţin 
de şase mii nouă sute şaizeci şi şapte metri pe secundă. 
Meteorul îşi împlinea mişcarea de revoluţie în jurul globului 
într-o oră, patruzeci şi unu de minute, patruzeci şi una de 
secunde şi nouăzeci şi trei de sutimi, de unde se putea 
conchide, după spusele unor oameni de meserie, că nu va 
mai reapare la zenitul Whastonului decât peste o sută patru 
ani, o sută şaptezeci şi şase de zile şi douăzeci şi două de 
ore. 

Fericită constatare, capabilă să-i liniştească pe locuitorii 
oraşului care se temeau cumplit de căderea păgubosului 
asteroid! Dacă avea să cadă, avea să-i strivească pe alţii. 

„Dar de ce să cadă? întreba «Whaston Morning». Nimic nu 
îndreptăţeşte presupunerea că va întâlni vreun obstacol în 
cale, şi nici că va putea fi oprit în mişcarea lui de 
translație.” 

Lucrul era cât se poate de evident. 

„Fireşte, observă «Whaston Evening», există aeroliţi care 
au căzut, care mai cad încă. Dar aceştia, cel mai adesea de 
mici dimensiuni, rătăcesc în spaţiu, şi nu cad decât dacă 
atracţia terestră îi prinde în trecere. 

Explicaţia era exactă şi nu părea să privească bolidul în 
cauză, cu un mers atât de regulat şi de a cărui cădere 
lumea trebuia să se teamă tot atâta cât s-ar fi temut de 
căderea Lunii. 

Bineînţeles, mai rămâneau încă multe puncte de stabilit, 
înainte de a se putea pretinde că se ştie tot despre 
asteroidul devenit un al doilea satelit al Pământului. 

Ce volum avea? Ce masă? Ce natură? 

La prima întrebare, Whaston Standard răspundea astfel: 
«După înălţimea şi dimensiunea aparentă a bolidului, 


diametrul lui trebuie să fie mai mare de cinci sute de metri, 
cel puţin atât au permis observaţiile să se stabilească până 
acum. Dar n-a fost încă posibil să i se stabilească natura. 
Ceea ce îl face vizibil, cu condiţia, bineînţeles, să foloseşti 
instrumente destul de puternice, este strălucirea lui vie, 
datorată, după cât se pare, frecării de atmosferă, deşi 
densitatea aerului e destul de slabă la o asemenea înălţime. 
Să fie acest meteor doar o îngrămădire de materii gazoase? 
Sau, dimpotrivă, se compune dintr-un nucleu solid, 
înconjurat de o coadă luminoasă? Care este, în acest caz, 
mărimea şi natura nucleului? lată ce nu se ştie, şi poate că 
nu se va şti niciodată. 

În rezumat, bolidul acesta n-are nimic extraordinar nici în 
privinţa volumului, nici în privinţa vitezei de translație. 
Singura lui particularitate este că descrie o orbită închisă. 
De cât timp se roteşte el astfel în jurul Pământului? 
Astronomii de meserie ar fi incapabili să ne spună, căci n-ar 
fi fost în stare să-l prindă în telescoapele lor oficiale fără cei 
doi concetăţeni ai noştri, domnul Dean Forsyth şi doctorul 
Sydney Hudelson, cărora li se cuvine gloria acestei măreţe 
descoperiri». 

În toate acestea, după cum observa pe drept cuvânt 
Whaston Standard, nimic nu era extraordinar, în afară de 
stilul redactorului. De aceea, lumea savantă nu se ocupă 
decât în măsura cuvenită de ceea ce pasiona atât de tare 
sus-numitul ziar, iar lumea de rând abia dacă dădu vreo 
atenţie evenimentului. 

Dar localnicii din Whaston se înverşunau să afle tot despre 
meteorul a cărui descoperire se datora celor doi oameni de 
vază din oraşul lor. 

Dealtminteri, asemeni celorlalte fiinţe sublunare, poate că 
până la urmă nu s-ar mai fi sinchisit nici ei de incidentul 
acesta cosmic, pe care Punch se încăpăţâna să-l numească 
«comic», dacă ziarele, prin aluzii din ce în ce mai clare, n-ar 
fi scos la iveală rivalitatea dintre Dean Forsyth şi doctorul 
Hudelson, fapt care alimentă din plin bârfelile. Toţi localnicii 


se grăbiră deci să folosească prilejul acesta de discordie şi 
oraşul începu, încetul cu încetul, să se împartă în două 
tabere. 

Între timp, ziua căsătoriei se apropia. Doamna Hudelson, 
Jenny şi Loo, pe de-o parte, Francis Gordon şi Mitz, pe de 
altă parte, erau din ce în ce mai îngrijoraţi. Se puteau teme 
oricând de izbucnirea unui scandal iscat de întâlnirea celor 
doi rivali, aşa cum întâlnirea a doi nori încărcaţi cu 
electricitate diferită face să ţâşnească lumina fulgerului şi 
bubuitul tunetului. Se ştia că Dean Forsyth nu se potolea şi 
că mânia domnului Hudelson căuta orice prilej ca să se 
manifeste. 

Cerul era, în general, senin, atmosfera curată, orizonturile 
Whastonului foarte limpezi. Cei doi astronomi puteau deci 
să-şi înmulțească observaţiile. Ocaziile nu le lipseau, căci 
bolidul se ivea deasupra orizontului de peste patrusprezece 
ori în douăzeci şi patru de ore, iar ei îi cunoşteau acum, 
datorită determinărilor observatoarelor, punctele precise 
spre care, la fiecare trecere, trebuiau să-şi îndrepte 
obiectivele. 

Fără îndoială, comoditatea observaţiilor era inegală, ca şi 
înălţimea bolidului deasupra orizontului. Dar trecerile erau 
atât de dese, încât neajunsul acesta nu părea important. 
Dacă bolidul nu mai revenea la zenitul matematic al 
Whastonului, unde, printr-o întâmplare miraculoasă, fusese 
zărit prima oară, în schimb trecea zilnic atât de aproape de 
el încât, practic, însemna acelaşi lucru. 

Acum cei doi astronomi puteau să se îmbete în voie de 
priveliştea meteorului care brăzda spaţiul deasupra lor, 
împodobit cu o superbă şi strălucitoare aureolă! 

Iar ei îl mâncau din ochi. Îl mângâiau cu privirile. Îl 
numeau, după propriul lor nume, «bolidul Forsyth», 
«bolidul Hudelson». Îl simțeau al lor, cum îşi simt părinţii 
copilul, ba mai mult, cum îşi simte creatorul creaţia. 
Vederea lui îi ţinea într-o stare de nervozitate continuă. 
Observațiile şi ipotezele pe care le deduceau din mersul 


bolidului le trimiteau unul la observatorul din Cincinatti, 
celălalt la observatorul din Pittsburg, fără să uite de fiecare 
dată să ceară prioritatea descoperirii. 

Curând, lupta aceasta încă paşnică nu le mai satisfăcu 
duşmănia. Nemulţumiţi doar de ruperea relaţiilor 
diplomatice, încetând orice fel de raporturi personale, 
doreau acum bătălia pe faţă şi războiul declarat oficial. 

Într-o zi, apăru în Whaston Standard o notă uşor agresivă 
împotriva doctorului Hudelson, notă care îi fu atribuită lui 
Dean Forsyth. În notă se spunea că există unii oameni care 
într-adevăr au ochii ageri când privesc prin lunetele altora 
şi că zăresc destul de bine ceea ce a mai fost văzut. 

Drept răspuns la nota aceasta, Whaston Evening de a 
doua zi spuse că, în ceea ce priveşte lunetele, există unele 
fără doar şi poate prost şterse, al căror obiectiv e plin de 
pete, pe care nu e prea bine să le iei drept meteori. 

În acelaşi timp, Punch publica o caricatură foarte reuşită a 
celor doi rivali, purtând amândoi aripi gigantice şi 
întrecându-se în viteză ca să-şi prindă meteorul, figurat 
printr-un cap de zebră care scotea limba la ei. 

Deşi în urma acestor articole şi a jignitoarelor aluzii 
cuprinse în ele cearta dintre cei doi adversari tindea să se 
agraveze din zi în zi, ei n-avuseseră încă prilejul să 
intervină în privinţa căsătoriei. Dacă nu vorbeau despre ea, 
lăsau măcar lucrurile să se desfăşoare în voie şi nimic n-ar fi 
putut face să se creadă că Francis Gordon şi Jenny nu vor fi 
la data hotărâtă soţ şi soţie uniţi cu drag, pentru vecie, 
după cum spune un cântec bătrânesc din Bretagne. 

În ultimele zile ale lunii aprilie nu se petrecu nici un 
incident nou. Dar dacă situaţia nu se agrava, în schimb nici 
nu se îmbunătăţea. La masă, în casa doctorului Hudelson, 
nu se mai spunea o vorbă despre meteor, şi Loo, mută din 
porunca mamei, turba de necaz că nu poate să-l trateze 
după cum merita. Numai dacă ai fi văzut-o cum îşi tăia 
friptura, ai fi ghicit că fetiţa se gândeşte la bolid şi că voia 
să-l facă fărâme atât de mici încât să nu i se mai dea de 


urmă. Cât despre Jenny, ea nu căuta să-şi ascundă 
mâhnirea, pe care doctorul nu voia s-o observe. Poate că, în 
realitate, nici n-o observa, într-atât îl absorbeau 
preocupările lui astronomice. 

Bineînţeles, Francis Gordon nu mai venea la masă. 'Iot ce- 
şi îngăduia era să-şi facă vizita zilnică atunci când doctorul 
Hudelson se afla în foişor. 

Nici în casa de pe Elisabeth Street prânzurile nu erau mai 
vesele. Dean Forsyth nu mai vorbea şi, când încerca să-i 
spună ceva lui Mitz, aceasta îi răspundea numai printr-un 
da sau nu, la fel de uscat pe cât era vremea de senină. 

O singură dată, în ziua de 28 aprilie, Dean Forsyth, în clipa 
când se ridica de la masa de prânz, îşi întrebă nepotul: 

— "Tot te mai duci pe la Hudelsoni? 

— Sigur că da, unchiule, îi răspunse Francis fără să şovăie. 

— Şi de ce nu s-ar duce? întrebă Mitz, pusă pe ceartă. 

— Nu te-am întrebat pe dumneata, Mitz! bombăni Forsyth. 

— Dar eu o să vă răspund, domnule. Şi un câine îi poate 
vorbi unui episcop...! 

Forsyth ridică din umeri şi se întoarse iar spre Francis. 

— Ţi-am răspuns, unchiule, îi spuse acesta. Mă duc zilnic 
pe la ei. 

— După toate câte mi le-a făcut doctorul! se mânie 
Forsyth. 

— Dar ce ţi-a făcut? 

— Şi-a permis să descopere... 

— Ceea ce ai descoperit şi dumneata, ceea ce toată lumea 
avea dreptul să descopere... Căci, la urma urmei, despre ce 
e vorba? Despre un bolid, ca atâţia alţii care trec pe 
deasupra Whastonului. 

— Îţi baţi gura de pomană, dragul meu, se amestecă Mitz 
ironică. Doar vezi bine că unchiul e orbit de piatra asta care 
nu-i mai brează decât piatra kilometrică din stradă. 

Astfel vorbi Mitz, iar Dean Forsyth, pe care replica aceasta 
avu darul să-l scoată din sărite, spuse, nemaiputându-se 
stăpâni: 


— Ei bine, Francis, eu îţi interzic să mai calci pe la doctor. 

— Îmi pare rău că n-am să te pot asculta, unchiule, declară 
Francis Gordon, păstrându-şi cu greu calmul, într-atât îl 
revolta o asemenea pretenţie. Dar am să mă duc... 

— Da, o să se ducă, strigă şi bătrâna Mitz, o să se ducă şi 
dacă o să ne tăiaţi pe toţi în bucăţi. 

Forsyth se făcu că nu aude afirmaţia aceasta îndrăzneață. 

— Deci, stărui în planurile tale de căsătorie? îşi întrebă el 
nepotul. 

— Da, unchiule. 

— Tot mai vrei să te însori cu fiica hoţului? 

— Da, şi nimic în lume n-o să mă împiedice. 

— Asta vom vedea noi! 

Şi, spunând cuvintele acestea, primele care îi arătau 
hotărârea de-a se împotrivi căsătoriei, Dean Forsyth părăsi 
sufrageria şi porni pe scara turnului, trântind uşa cu 
zgomot. 

Că Francis Gordon era hotărât să-şi continue, ca de obicei, 
vizitele la familia Hudelson, nu încăpea nici urmă de 
îndoială. Dar dacă, urmând pilda lui Dean Forsyth, doctorul 
avea să-i închidă uşa casei lui? Nu se putea aştepta la orice, 
de la aceşti doi duşmani orbiţi de invidie reciprocă, de ura 
care îi bântuie pe descoperitori, o ură mai rea decât oricare 
alta? 

În ziua aceea, Francis Gordon abia izbuti să-şi ascundă 
tristeţea, când se află împreună cu doamna Hudelson şi cu 
fiicele ei. Despre scena petrecută nu spuse o vorbă. La ce 
bun să sporească îngrijorarea familiei, din moment ce era 
hotărât să nu ţină seama de poruncile unchiului, admițând 
că Dean Forsyth şi le-ar fi menţinut? 

Într-adevăr, ar fi putut o minte sănătoasă să accepte ca 
nunta celor doi logodnici să fie împiedicată sau măcar 
amânată din pricina unui bolid? lar dacă Dean Forsvth şi 
doctorul Hudelson nu voiau nici în ruptul capului să dea 
ochi unul cu altul în timpul ceremoniei, ei bine, se vor lipsi 
de ei! La urma urmei, prezenţa lor nu era neapărat 


trebuitoare. Principalul era să nu refuze să-şi dea 
consimţământul... cel puţin doctorul, căci, dacă Francis 
Gordon era numai nepotul unchiului său, în schimb Jenny 
era fiica tatălui ei şi nu s-ar fi putut mărita împotriva voinţei 
acestuia. Dacă cei doi furioşi ţineau morţiş să se sfâşie între 
ei, pastorul O'Garth putea săvârşi, până una-alta, slujba 
căsătoriei în biserica Saint-Andrew. 

Parcă pentru a justifica gândurile acestea optimiste, mai 
trecură câteva zile fără ca situaţia să se schimbe cu ceva. 
Vremea era tot frumoasă, şi niciodată cerul Whastonului nu 
fusese atât de senin. În afara ceţei de dimineaţă şi seară, 
care se risipea după răsăritul şi după apusul soarelui, nici 
un norişor nu păta puritatea atmosferei, în mijlocul căreia 
bolidul îşi îndeplinea cursa regulată. 

Trebuie să repetăm că domnii Forsyth şi Hudelson 
continuau să-l mănânce din ochi, că întindeau braţele de 
parcă ar fi vrut să-l prindă, că-l respirau cu tot pieptul! 
Sigur, ar fi fost mai bine pentru ei dacă meteorul s-ar fi 
ascuns după vreun strat gros de nori, ca să nu-i scoată şi 
mai mult din minţi. De aceea Mitz, de câte ori se ducea la 
culcare, ameninţa cerul cu pumnul. Zadarnică ameninţare. 
Meteorul îşi trasa mereu curba luminoasă pe un firmament 
acoperit de stele. 

Ceea ce agrava lucrurile era intervenţia, din zi în zi mai 
clară, a publicului, în această ceartă particulară. Ziarele, 
unele cu tărie, altele cu violenţă chiar, luau fie partea lui 
Dean Forsyth, fie partea doctorului Hudelson. Să rămână 
vreunul indiferent, nici pomeneală. Deşi chestiunea 
priorităţii nu putea fi pusă cu deplină legalitate, nimeni nu 
voia să cedeze. Din înălţimea turnului şi a foişorului, cearta 
cobora până în birourile redacţiilor, şi se puteau prevedea 
de pe acum complicaţii grave. Se şi anunţaseră câteva 
mitinguri în care să se discute problema. Iar în ce limbaj 
avea să se discute, nu-i greu de ghicit, dat fiind caracterul 
impetuos al cetăţenilor Americii. 


Doamna Hudelson şi Jenny erau din ce în ce mai neliniştite 
văzând fierberea aceasta! Loo încerca zadarnic să-şi 
liniştească mama, iar Francis să-şi liniştească logodnica. Nu 
se putea ascunde faptul că ambii rivali se montau din ce în 
ce, că sufereau influenţa acestor aţâţări. În oraş se 
comentau cuvintele, false sau adevărate, spuse de Forsyth, 
cuvintele adevărate sau false rostite de doctorul Hudelson, 
şi, din zi în zi, din ceas în ceas, situaţia devenea mai 
amenințătoare. 

Iar în împrejurările acestea se produse o explozie despre 
care se poate spune că răsună în întreaga lume. 

Oare explodase bolidul şi bolta cerului îi repercutase 
ecourile? 

Nu. Era vorba pur şi simplu despre o ştire cât se poate de 
ciudată, pe care telegraful şi telefonul o răspândiră cu 
viteză electrică în toate republicile şi regatele Lumii Vechi şi 
Noi. 

Numita ştire nu venea nici din foişorul doctorului 
Hudelson, nici din turnul lui Dean Forsyth, nici de la 
observatorul din Pittsburg, nici de la cel din Boston, nici de 
la cel din Cincinatti. De data aceasta, observatorul din Paris 
revoluţiona Universul civilizat, comunicând presei, la 2 mai, 
o notă redactată astfel: «Bolidul semnalat atenţiei 
observatorului din Cincinatti şi Pittsburg de doi onorabili 
cetăţeni ai oraşului Whaston, statul Virginiay şi a cărui 
mişcare în jurul globului terestru părea că se împlineşte 
până acum cu o regularitate perfectă, e actualmente studiat 
zi şi noapte în toate observatoarele lumii de o falangă de 
astronomi eminenţi, a căror înaltă competenţă nu-i egalată 
decât de admirabilul devotament pe care îl pun în slujba 
ştiinţei. 

Dacă, în ciuda acestor cercetări atente, mai multe părţi ale 
problemei rămân încă de rezolvat, observatorul din Paris a 
izbutit măcar să rezolve una dintre ele şi să determine 
natura meteorului. 


Razele emanate de bolid au fost supuse analizei spectrale 
şi dispoziţia fasciculelor a permis să se recunoască în mod 
sigur substanţa corpului luminat. 

Nucleul care e înconjurat de-o aureolă strălucitoare şi de 
unde pornesc razele observate nu e de natură gazoasă, ci 
de natură solidă. Nu e din fier nativ, ca a multor alţi aeroliţi, 
şi nu e format din niciunul dintre compuşii chimici care 
constituiesc de obicei aceste corpuri rătăcitoare. 

Bolidul este de aur, de aur curat, şi dacă nu i se poate 
indica valoarea, aceasta se datoreşte numai faptului că, 
până în momentul de faţă, n-a fost cu putinţă să fie 
măsurate cu precizie dimensiunile nucleului.» 

Aşa suna nota adusă la cunoştinţă întregii lumi. Ce efect a 
produs, e mai uşor de închipuit decât de descris. Un glob de 
aur, o masă de metal preţios a cărei valoare nu putea fi 
decât de mai multe miliarde, circula în jurul Pământului! 
Câte visuri avea să zămislească un eveniment atât de 
senzaţional! Câtă lăcomie avea să trezească în întreaga 
lume şi mai ales în oraşul Whaston, căruia îi revenea cinstea 
descoperirii, dar mai cu seamă în inimile celor doi cetăţeni 
ai oraşului, de-acum înainte nemuritori, care purtau numele 
de Dean Forsyth şi Sydney Hudelson! 

IX ÎN CARE ZIARELE, PUBLICUL, DEAN FORSYTH ŞI 
DOCTORUL HUDELSON FAC O ORGIE DE MATEMATICI. 

De aur!... Era de aur! 

La început, nimeni nu crezu. Unii socoteau că e vorba de-o 
eroare, care avea să fie curând recunoscută; alţii, de o 
păcăleală nemaipomenită, opera vreunui farsor de geniu. 

Dacă ar fi fost aşa, nici vorbă că observatorul din Paris ar fi 
dezminţit imediat ştirea care i-ar fi fost, în acest caz, fals 
atribuită. 

Trebuie spus însă din capul locului că dezminţirea aceasta 
n-avea să aibă loc. Ba, dimpotrivă, astronomii din toate 
ţările, repetând de nenumărate ori experienţele confraţilor 
francezi, confirmară pe de-a-ntregul concluziile. Deci, 


oamenii se văzură siliţi să socotească ciudatul fenomen un 
fapt dovedit şi sigur. 

Atunci începu nebunia! 

Când se produce o eclipsă de soare, sticlele optice, după 
cum se ştie, se vând în cantitate enormă. Să ne închipuim 
deci câte binocluri, lunete şi telescoape s-au vândut cu 
prilejul acestui memorabil eveniment! Niciodată vreun 
suveran sau vreo suverană, vreo cântăreaţă sau vreo 
balerină celebră n-au fost atâta vreme şi cu atâta patimă 
priviţi prin binoclu, pe cât a fost minunatul bolid care îşi 
urma, nepăsător şi superb, mersul lui regulat în infinitul 
spaţiului. 

Cerul rămânea mereu senin şi îngăduia binevoitor 
observaţiile. De aceea domnii Dean Forsyth şi Sydney 
Hudelson nu-şi mai părăseau o clipă, unul turnul, celălalt 
foişorul. Se căzneau să determine ultimele elemente ale 
meteorului, volumul, masa, nelăsând la o parte noutăţile 
neaşteptate pe care o studiere atentă le-ar fi putut scoate la 
iveală. Dacă era cu totul imposibil de rezolvat problema 
priorităţii, în schimb fiecare dintre cei doi rivali ar fi avut 
enorm de câştigat dacă ar fi smuls câteva din tainele 
meteorului. Nu era oare bolidul la ordinea zilei? Vădind alte 
păreri decât galii din vechime care, dacă n-aveau teamă de 
nimic, se temeau, în schimb, să nu le cadă cerul în cap, 
întreaga omenire dorea acum un singur lucru: bolidul, oprit 
din goană şi cedând atracției, să îmbogăţească globul cu 
miliardele lui hoinare. 

Câte calcule nu se făcură pentru stabilirea numărului 
acestor miliarde! Din nefericire însă, calculele n-aveau o 
bază serioasă, căci dimensiunile nucleului rămăseseră 
necunoscute. 

Valoarea nucleului, oricare ar fi fost ea, nu putea, în orice 
caz, să nu fie uluitoare, şi asta era de ajuns ca să 
înflăcăreze minţile. 

La 3 mai, Whaston Standard publică pe această temă o 
notă, care, după o serie de presupuneri, se termina astfel: 


«Admiţând că nucleul bolidului Forsyth-Hudelson ar fi 
constituit dintr-o sferă măsurând numai zece metri 
diametru, sfera aceasta ar cântări, dacă ar fi de fier, trei mii 
şapte sute şaptezeci şi trei de tone. Dar aceeaşi sferă, 
formată numai din aur curat, ar cântări zece mii optzeci şi 
trei de tone şi ar valora peste treizeci şi unu de miliarde de 
franci.» 

După cum se vede, Standard, ziar care se voia foarte 
modern, folosea sistemul decimal ca bază a calculelor sale. 
Fie-ne îngăduit să-l felicităm sincer! 

Astfel, chiar cu un volum atât de redus, bolidul ar fi avut o 
valoare atât de uriaşă...! 

— E cu putinţă, domnule? bâigui Omicron după ce văzu 
nota din ziar. 

— Nu e numai cu putinţă: e chiar sigur, îi răspunse Dean 
Forsyth cu aere de mare savant. Ca să afli rezultatul acesta 
e de ajuns să înmulţeşti masa cu valoarea medie a aurului, 
adică cu 3 100 franci kilogramul, care masă nu e decât 
produsul volumului prin densitatea metalului adică 19,258. 
Cât despre volum, îl obţii cât se poate de simplu prin 
formula: 

— Aşa e! aprobă Omicron, care nu înţelegea o iotă din 
toate acestea. 

— Dar, continuă Dean Forsyth, e insuportabil ca ziarul să- 
mi pună numele lângă al individului ăluia! 

La rândul lui, pesemne că doctorul gândea la fel. 

Cât despre Loo, când citi nota din Standard, i se ivi pe 
buze o cută atât de dispreţuitoare încât cele treizeci şi unu 
de miliarde, dacă ar fi văzut-o, s-ar fi simţit adânc jignite. 

Se ştie că temperamentul îi mână instinctiv pe ziarişti să 
exagereze. Dacă unul din ei zice «doi», altul zice imediat 
«trei», pe negândite. De aceea nu trebuie să ne mirăm că, 
în aceeaşi seară, Whaston Evening răspundea în termenii 
următori, care îi trădau condamnabila părtinire în favoarea 
foişorului. 


„Nu înţelegem de ce «Standard» s-a arătat atât de modest 
în evaluările lui. În ceea ce ne priveşte, vom fi mai 
îndrăzneţi. Urmărind doar să rămânem în domeniul 
ipotezelor acceptabile, vom atribui un diametru de-o sută 
de metri nucleului bolidului Hudelson. Bazându-ne pe 
această dimensiune, găsim că greutatea unei asemenea 
sfere de aur pur va fi de zece milioane optzeci şi trei de mii 
patru sute optzeci şi opt de tone, şi că valoarea ei ar depăşi 
treizeci şi unu de trilioane două sute şaizeci de miliarde de 
franci - adică un număr format din patrusprezece cifre!” 
«Şi asta fără a pune la socoteală centimele», observă în 
glumă Punch, citând aceste cifre prodigioase pe care 
imaginaţia omului nu e în stare să le conceapă. 

Aşadar, timpul continua să rămână frumos, iar Dean 
Forsyth şi doctorul Hudelson îşi continuau cu mai multă 
râvnă decât oricând cercetările, nutrind fiecare dintre ei 
speranţa că va fi măcar primul care va determina cu 
precizie dimensiunile nucleului asteroidal. Din nefericire, 
era foarte greu să-i determini conturul în mijlocul aureolei 
lui strălucitoare. 

O singură dată, în noaptea de 5 spre 6, Dean Forsyth 
crezu că e pe punctul de a izbuti. lradiaţia slăbise pentru o 
clipă, lăsând să se vadă un glob orbitor. 

— Omicron! strigă Dean Forsyth, cu vocea gâtuită de 
emoție. 

— Ce-i, domnule? 

— Nucleul...! 

— Da... îl văd. 

— În fine! L-am prins! 

— Da, făcu Omicron, doar că nu se mai vede! 

— N-are a face, l-am văzut!... Eu voi avea gloria aceasta!... 
Mâine, în zori, trimit o telegramă observatorului din 
Pittsburg... şi ticălosul de Hudelson n-o să mai poată 
pretinde, de data asta... 

Oare Forsyth îşi făcea iluzii, sau se lăsase într-adevăr 
doctorul Hudelson întrecut atât de mult? Iată un lucru pe 


care nu-l vom afla niciodată, aşa cum niciodată n-a fost 
trimisă către observatorul din Pittsburg scrisoarea plănuită. 

În dimineaţa zilei de 6 mai, următoarea notă apăru în 
ziarele din întreaga lume: «Observatorul din Greenwich are 
onoarea să aducă la cunoştinţa publicului că, din calculele 
sale şi dintr-un ansamblu de observaţii foarte 
satisfăcătoare, rezultă că bolidul semnalat de doi onorabili 
cetăţeni din Whaston şi pe care observatorul din Paris l-a 
recunoscut ca fiind compus din aur pur, e constituit dintr-o 
sferă cu un diametru de o sută zece metri şi are un volum 
de aproximativ şase sute nouăzeci şi şase de mii metri cubi. 

O asemenea sferă de aur ar trebui să cântărească peste 
treisprezece milioane tone. Calculele arată însă că nu e 
deloc aşa. Greutatea reală a bolidului se ridică abia la a 
şaptea parte a numărului de mai sus şi e cam de un milion 
opt sute şaizeci şi şapte de mii de tone, greutate 
corespunzătoare unui volum de aproximativ nouăzeci şi 
şapte de mii de metri cubi şi a unui diametru de 
aproximativ cincizeci şi şapte de metri. 

Din considerentele de mai sus, reiese în mod necesar, 
deoarece compoziţia chimică a bolidului e în afara oricărei 
discuţii, sau că în metalul care constituie nucleul există 
goluri însemnate, sau - ceea ce ar părea mai real - că 
metalul acesta se află în stare de pulverizare, nucleul 
având, în acest caz, o structură poroasă, asemănătoare cu 
aceea a unui burete. 

Oricum ar fi, calculele şi observaţiile permit să se 
precizeze mai exact valoarea bolidului: la cursul actual al 
aurului, ea este de cel puţin cinci mii şapte sute optzeci şi 
opt miliarde de franci.» 

Deci, dacă nu erau o sută de metri, cum presupusese 
Whaston Evening, nu erau nici zece metri, cum admisese 
Standard. Adevărul se afla între amândouă ipotezele. Şi, 
aşa cum era, ar fi putut să satisfacă cele mai ambiţioase 
pofte de aur, dacă meteorului nu i-ar fi fost hărăzit să 


traseze o traiectorie veşnică pe cer, deasupra globului 
pământesc. 

Când domnul Dean Forsyth află valoarea bolidului său, 
exclamă: 

— Eu l-am descoperit, şi nu puşlamaua din foişor! Mie îmi 
aparţine, şi, dacă s-ar întâmpla să cadă pe Pământ, m-aş 
îmbogăţi cu cinci mii opt sute de miliarde! 

La rândul său, dealtfel, doctorul Hudelson repeta 
întinzându-şi braţul ameninţător spre turn: 

— E bunul meu, proprietatea mea... e moştenirea copiilor 
mei, care străbate spaţiul. Dacă s-ar prăbuşi pe Pământ, ar 
fi proprietatea mea şi aş deveni de cinci mii opt sute de ori 
miliardar! 

E sigur că Vanderbilt, Astor, Rockefeller, Pierpont Morgan, 
Mackay, Gould şi ceilalţi Cresuşi americani, fără să mai 
vorbim de Rothschild, n-ar mai fi fost, în cazul acesta, decât 
nişte rentieri neînsemnaţi pe lângă doctorul Hudelson sau 
Dean Forsyth! 

lată unde ajunseseră. Şi dacă nu-şi pierdeau capul, pricina 
e că-l aveau solid. 

Francis şi doamna Hudelson prevedeau destul de lesne 
sfârşitul disputei acesteia. Dar cum să reţii doi rivali porniţi 
pe o pantă atât de alunecoasă? Imposibil să vorbeşti 
cumpătat cu ei. Păreau amândoi că uitaseră de căsătoria 
plănuită şi nu se gândeau decât la rivalitatea lor atât de 
jalnic întreţinută de ziarele din oraş. 

Articolele acestor ziare, de obicei destul de blajine, 
deveniseră furioase şi regretabilele personalităţi care se 
amestecau în discuţie riscau să tragă după ele oameni de 
obicei destul de cumsecade. 

La rândul său, Punch, cu epigramele şi caricaturile 
publicate, îi atâta necontenit pe cei doi adversari. Dacă nu 
era gaz ceea ce ziarul acesta arunca peste foc, era măcar 
sare, sarea glumelor de zi cu zi, şi focul trosnea la fel de 
tare din pricina ei! 


Era de temut ca domnul Dean Forsyth şi doctorul 
Hudelson să nu vrea să-şi dispute bolidul cu armele în mâini 
şi să pună la punct diferendul printr-un duel american. Un 
asemenea lucru nu le-ar fi prins deloc bine celor doi 
logodnici. 

Din fericire pentru pacea lumii, pe când cei doi maniaci îşi 
pierdeau zilnic câte un dram de judecată, publicul se 
potolea treptat. Ideea aceasta destul de simplă începuse să 
prindă rădăcini în mintea tuturor: puţin le păsa dacă bolidul 
era de fier sau de aur, din moment ce nu putea fi atins. 

Şi era absolut sigur că nu putea fi atins. La fiecare trecere, 
meteorul se arăta totdeauna în punctul ceresc stabilit de 
calcule. Viteza lui era deci uniformă, şi, după cum atrăsese 
de la început atenţia Whaston Standard, nu exista nici un 
motiv să se creadă că se va încetini vreodată. Ca urmare, 
bolidul avea să graviteze veşnic în jurul Pământului şi pe 
viitor, aşa cum probabil că gravitase de când lumea, în 
trecut. 

Consideraţiile acestea, reproduse de mii de ori în toate 
ziarele Universului, contribuiau la domolirea spiritelor. Din 
zi în zi oamenii se gândiră tot mai puţin la bolid şi îşi 
reluară ocupațiile obişnuite, după un oftat de regret pentru 
comoara de neatins. 

În numărul din 9 mai Punch constată indiferența 
crescândă a publicului faţă de ceea ce îl pasionase cu 
câteva zile mai înainte, şi, continuându-şi gluma pe care o 
socotea straşnică, găsi noi motive să-i înţepe pe cei doi 
descoperitori ai meteorului. 

„Până când vor rămtne nepedepsiţi cei doi tâlhari pe care 
i-am şi semnalat dispreţului public? scria la sfârşitul 
articolului redactorul lui «Punch», prefăcându-se indignat. 
Nemulţumiţi că au dorit să nimicească dintr-o singură 
lovitură oraşul, care i-a văzut născându-se, iată-i acum 
pricinuind ruina celor mai respectabile familii. Săptămâm 
trecută, unul din prietenii noştri, înşelat de afirmaţiile lor 
viclene şi mincinoase, a delapidat în patruzeci şi opt de ore 


o sumă uriaşă. Nefericitul conta pe miliardele bolidului! Ce- 
au să devină bieţii copilaşi ai prietenului nostru, acum când 
miliardele ne vor trece pe sub... nu, pe deasupra nasului? 
Mai e oare nevoie să adăugăm că prietenul acesta e 
simbolic, aşa cum cere datina, şi că se numeşte mulţime? 
Propunem ca toţi locuitorii globului să-i dea în judecată pe 
domnii Dean Forsyth şi Sydney Hudelson, aşa fel încât să-i 
vadă condamnaţi la o despăgubire de cinci mii şapte sute 
optzeci şi opt de miliarde. Şi cerem să fie siliţi să plătească 
fără cruţare!” 

Cei în cauză habar n-aveau că îi ameninţase vreodată un 
asemenea proces cu totul nemaipomenit şi, altminteri, greu 
de dus până la capăt. 

Pe când ceilalţi oameni îşi îndreptaseră din nou atenţia 
asupra lucrurilor pământeşti, domnii Dean Forsyth şi 
Sydney Hudelson continuau să plutească în albastrul 
cerului pe care se înverşunau mai departe să-l scotocească 
cu telescoapele lor încăpăţânate. 

X ÎN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL II VINE O IDEE, BA 
CHIAR DOUĂ. 

De obicei, despre Zephyrin Xirdal se spunea: «Ce tip!» Şi, 
într-adevăr, atât la înfăţişare cât şi la minte, Zephyrin Xirdal 
era un personaj puţin obişnuit. 

Trup lung şi deşirat, cămaşă adesea fără guler şi 
totdeauna fără manşete, pantaloni boţiţi, vestă căreia din 
trei nasturi îi lipseau doi, haină imensă cu buzunarele 
umflate de mii de obiecte felurite, totul foarte murdar şi 
luat de-a valma dintr-o grămadă de costume disparate, aşa 
arăta anatomia generală a lui Zephyrin Xirdal, şi acesta era 
felul lui de a înţelege eleganța. De umerii lui Zephyrin, 
boltiţi ca tavanul unei pivnițe, atârnau două braţe 
kilometrice, terminate prin mâini enorme şi păroase, dar de 
o uimitoare îndemânare, pe care stăpânul lor nu le punea în 
contact cu săpunul decât la intervale cu totul 
nedeterminate. 


Dacă şi la el, ca şi la ceilalţi oameni, capul constituia 
punctul central al făpturii sale, pricina era că n-avea 
încotro. Dar originalul acesta îşi scotea paguba oferind 
admiraţiei publice un obraz de-o urâţenie aproape 
paradoxală. Nu s-ar putea închipui totuşi ceva mai 
«atrăgător» decât trăsăturile acestea bolovănoase şi 
adunate parcă la întâmplare: bărbie mare şi pătrată, gură 
mare cu buze groase, dinţi superbi, nasul turtit, urechile 
prost croite, părând că se feresc cu groază să atingă ţeasta. 
Întreaga înfăţişare a lui Zephyrin Xirdal nu trezea decât 
foarte pe departe amintirea frumosului efeb Antinous19. 
Dar o frunte înaltă, grandios modelată, de-o admirabilă 
nobleţe a liniilor, încununa faţa aceasta ciudată, aşa cum un 
templu încununează o colină, templu pe măsura celor mai 
sublime gânduri. În sfârşit, ca să-i năucească şi mai mult pe 
oameni, dedesubtul frunţii lui largi Zephyrin Xirdal 
deschidea spre lumina zilei doi ochi mari şi holbaţi, care 
exprimau când cea mai minunată inteligenţă, când cea mai 
neagră prostie. 

Ca fire, Zephyrin Xirdal se deosebea la fel de tare de 
banalii lui contemporani. 

Neputând să îndure disciplina nici unei şcoli, Xirdal 
declarase, încă de la cea mai fragedă vârstă, că va învăţa 
singur, iar părinţii se văzuseră siliţi să se plece în faţa 
voinţei lui de neînduplecat. Şi, de fapt, nu avuseseră ce să 
regrete. La o vârstă când alţii mai tocesc încă băncile 
liceelor, Zephyrin Xirdal dăduse examene - ca să se 
distreze, spunea el - la toate şcolile înalte, una după alta, şi 
totdeauna reuşise primul la aceste examene. 

Dar succesele acestea erau uitate, imediat după 
dobândirea lor. Şcolile înalte şterseseră, una după alta, din 
cataloagele lor, numele premiantului, care nu se mai 
prezenta la începerea cursurilor. 

Devenit, la optsprezece ani, prin moartea părinţilor, 
stăpân pe faptele lui şi posesor al unei rente de 
cincisprezece mii de franci, Zephyrin Xirdal se grăbise să 


dea toate semnăturile pe care i le ceruse tutorele şi naşul 
lui, bancherul Robert Lecoeur, căruia îi spunea încă din 
copilărie «unchi»; apoi, scăpat de griji, se instalase în două 
odăiţe, la etajul şase, pe strada Cassette, la Paris. 

La treizeci şi unu de ani locuia tot acolo. 

De când îşi instalase acolo Penaţii20, numărul odăilor nu 
se mărise, şi totuşi o cantitate uluitoare de obiecte fuseseră 
înghesuite în ele. În harababura din cele două odăiţe se 
puteau vedea maşini şi pile electrice, dinamuri, instrumente 
de optică, retorte şi zeci de alte aparate de toate soiurile. 
Vrafuri de broşuri, de cărţi, de hârtii se înălţau din podea 
până în tavan, se îngrămădeau pe unicul scaun al lui Xirdal 
şi pe masă, înălţându-le simultan nivelul, în aşa fel încât 
originalul nostru nu observa nici o schimbare. În plus, când 
toate hârţoagele acestea îl stinghereau prea mult, Zephyrin 
Xirdal scăpa de ele fără prea multă bătaie de cap: cu dosul 
palmei arunca prin odaie vrafurile de hârtii; apoi, împăcat 
sufleteşte, îşi reîncepea lucrul pe masa perfect curățată, 
fiindcă nu mai rămânea absolut nimic pe ea, şi gata, deci, să 
facă faţă viitoarelor cotropiri. 

Dar cu ce se ocupa Zephyrin Xirdal? 

În genere, trebuie să recunoaştem că se mulțumea să-şi 
urmărească visele, în fumul aromitor al unei pipe veşnic 
aprinse. Dar, uneori, la intervale variate, avea câte o idee. 
În asemenea zile, Zephyrin Xirdal îşi aranja masa în felul 
lui, adică măturând-o cu un pumn, şi se instala, ridicându-se 
numai după ce-şi termina lucrul, fie că lucrul dura patruzeci 
de minute sau patruzeci de ore. Apoi, după ce punea 
punctul final, lăsa pe masă hârtia conţinând rezultatul 
cercetărilor, hârtie care atrăgea un nou vraf, măturat şi el 
ca şi celelalte în viitoarea criză de lucru. 

În timpul crizelor acestora succesive, care îl apucau din 
când în când, Zephyrin Xirdal hoinărise prin toate 
domeniile. Matematicile superioare, fizica, chimia, 
fiziologia, filosofia, ştiinţele pure şi aplicate fuseseră rând 
pe rând în centrul atenţiei lui. Oricare ar fi fost problema, el 


o aborda întotdeauna cu aceeaşi violenţă, cu aceeaşi 
frenezie, şi n-o lăsa niciodată neterminată, în afară de 
cazurile când... 

În afară de cazurile când o nouă idee nu-l atrăgea cu 
aceeaşi putere. Atunci originalul nostru se năpustea prin 
câmpiile imaginaţiei, în urmărirea acestui al doilea fluture 
ale cărui culori strălucitoare îl hipnotizau, şi, ameţit de noul 
său vis, îşi uita până şi amintirea preocupărilor anterioare. 

Dar şi atunci partida nu era decât amânată. Căci într-o 
bună zi, regăsind pe neaşteptate lucrarea schiţată cine ştie 
când, Zephyrin Xirdal se înhăma la ea cu o nouă pasiune, şi 
chiar dacă o mai întrerupea de două, trei ori, până la urmă 
tot îi dădea de capăt. 

Câte observaţii ingenioase sau profunde, câte note 
definitive asupra dificultăţilor celor mai mari ale ştiinţelor 
exacte sau experimentale, câte invenţii practice nu 
dormeau în maldărul de hârtii pe care Zephyrin Xirdal le 
călca în picioare dispreţuitor! Lui Xirdal nu-i dădea 
niciodată prin minte să tragă vreun folos din comoara 
aceasta, decât atunci când vreunul din rarii lui prieteni i se 
plângea de inutilitatea vreunei cercetări într-un domeniu 
oarecare. 

— Ia stai puţin, îi spunea atunci Xirdal. Trebuie că am eu 
ceva în legătură cu asta. 

Şi, în acelaşi timp, întinzând mâna, găsea dintr-o dată, cu 
un simţ minunat sub miile de hârţoage mai mult sau mai 
puţin mototolite, studiile relative la problema discutată, şi le 
dădea prietenului său, cu permisiunea de a le folosi din plin. 

Făcând aşa, nu se gândise niciodată că săvârşea un lucru 
potrivnic intereselor lui. 

Bani? Ce să facă el cu banii? Când avea nevoie de bani, 
trecea pe la naşul său, Robert Lecoeur, care, dacă nu-i mai 
era tutore, îi rămăsese în schimb bancher. Şi Xirdal era 
sigur că la plecare va avea o sumă pe care o va cheltui până 
la ultima centimă. De când locuia în strada Cassette, 
procedase totdeauna aşa, şi n-avusese de ce să se plângă. 


Să ai mereu alte dorinţe şi să fii în stare să ţi le realizezi, 
iată, nici vorbă, una din formele fericirii. Dar nu singura. 
Fără să fie bântuit de nici o urmă de dorinţă, Zephyrin 
Xirdal era totuşi pe deplin fericit. 

În dimineaţa zilei de 10 mai, omul acesta fericit, stând cum 
nu se poate mai comod pe unicul lui scaun, cu picioarele 
aşezate pe pervazul ferestrei, fuma o pipă deosebit de 
plăcută şi se distra dezlegând rebusuri şi cuvinte 
încrucişate pe o hârtie transformată în pungă şi dăruită de 
vreun băcan odată cu cine ştie ce târguieli. Când termină 
ocupaţia aceasta importantă şi găsi dezlegarea, Zephyrin 
Xirdal aruncă hârtia printre celelalte, apoi întinse alene 
mâna stângă spre masă cu gând să ia ceva, orice s-ar fi 
găsit acolo. 

Dar mâna lui stângă întâlni un teanc de ziare nedesfăcute. 
Zephyrin Xirdal luă la întâmplare una din gazete, care se 
nimeri să fie un număr din Le Journal, vechi de vreo opt 
zile. Vechimea aceasta însă nu putea să sperie un cititor 
care trăia în afara spaţiului şi a timpului. 

Xirdal privi prima pagină, dar fireşte că n-o citi. Parcurse 
la fel a doua pagină, şi celelalte, până la ultima. Acolo, 
zăbovi mult asupra anunţurilor: apoi, crezând că trece la 
pagina următoare, se reîntoarse naiv la prima pagină. 

Fără să vrea, privirea i se opri pe începutul articolului de 
fond, şi o scânteie de inteligenţă licări o clipă în ochii care, 
până atunci, exprimaseră cea mai desăvârşită neghiobie. 

Scânteia spori şi deveni flacără, pe măsură ce lectura se 
apropia de sfârşit. 

— Ee! Ee! făcu pe două tonuri diferite Zephyrin Xirdal, 
pregătindu-se să citească încă o dată articolul. 

Era obişnuit să vorbească tare, în singurătatea camerei. 
Ba chiar vorbea la plural, cu plăcere, vrând să-şi creeze 
măgulitoarea iluzie că exista un auditoriu care îi sorbea 
cuvintele, un auditoriu imaginar, dar foarte numeros din 
moment ce cuprindea toţi discipolii, toţi admiratorii, toţi 


prietenii, pe care Zephyrin Xirdal nu-i avusese şi n-avea să-i 
aibă niciodată. 

De data aceasta, oratorul fu mai zgârcit la vorbă şi se 
mărgini doar la dubla lui exclamaţie. Profund interesat de 
cele cuprinse în articol, îşi urmă lectura tăcut. 

Ce citea oare cu atâta interes? 

Ultimul din întreaga lume, Zephyrin Xirdal descoperea pur 
şi simplu bolidul din Whaston şi-i afla în acelaşi timp 
neobişnuita compoziţie, întâmplarea făcându-l să dea 
tocmai peste articolul consacrat acestui fabulos glob de 
aur... 

— Ce mai bazaconie!... declară el, pentru sine însuşi, când 
ajunse pentru a doua oară la capătul articolului. 

Zephyrin rămase câteva clipe pe gânduri, apoi îşi luă 
picioarele de pe pervazul ferestrei şi se apropie de masă. 
Criza de lucru era iminentă. 

Fără să bâjbâie, Zephyrin Xirdal găsi în teancul de ziare 
nedesfăcute revista ştiinţifică pe care o căuta şi-i desfăcu 
banderola. Revista se deschise de la sine la pagina dorită. 

O revistă ştiinţifică are dreptul să fie mai tehnică decât un 
mare cotidian. Şi cea din mâna lui Xirdal nu făcea excepţie. 
Elementele bolidului - traiectorie, viteză, volum, masă, 
natură - erau date în câteva cuvinte numai după pagini 
întregi de curbe savante şi ecuaţii algebrice. 

Zephyrin Xirdal îşi asimilă fără mare efort hrana aceasta 
intelectuală, care de obicei se mistuie destul de greu, apoi 
privi cerul şi constată că nu se vedea nici un fir de nor. 

— Vedem noi!... şopti el, făcând cu grabă câteva calcule. 

Când termină, îşi strecură mâna sub un vraf de hârtii 
înghesuite într-un colţ şi, cu un gest căruia numai o practică 
îndelungată putea să-i dea atâta precizie, trimise vraful în 
alt colţ. 

— Uluitor ce ordine e la mine! spuse el cu vădită 
satisfacţie, constatând că operaţia aceasta scosese la iveală, 
după cum prevăzuse, o lunetă astronomică, la fel de 
prăfuită ca o sticlă de vin vechi de o sută de ani. 


Ca să-şi ducă luneta la fereastră, s-o îndrepte spre punctul 
cerului pe care îl determinase prin calcul şi să-şi lipească 
ochiul de ocular, avu nevoie de câteva clipe doar. 

— Perfect exact, spuse el, după câteva minute de 
observaţie. 

Urmară câteva minute de gândire, apoi Zephyrin Xirdal îşi 
luă hotărât pălăria şi începu să coboare cele şase etaje, în 
drum spre strada Drouot şi spre banca Lecoeur, cu care 
această stradă se mândrea pe bună dreptate. 

Zephyrin Xirdal nu-şi făcea drumurile decât într-un singur 
fel, fără omnibuze, fără tramvaie şi fără trăsuri. Oricât de 
mare ar fi fost distanţa, el o străbătea întotdeauna pe jos. 

Dar până şi în exerciţiul acesta, cel mai natural şi mai 
practic dintre toate sporturile, nu putea să fie decât 
original. Cu ochii în jos, legănându-şi umerii largi la dreapta 
şi la stânga, Xirdal trecea prin oraş de parcă ar fi străbătut 
un pustiu. Vehiculele şi pietonii îi erau absolut indiferenți. 
De câte ori nu-l făceau «bădăran», «prost-crescut», «mojic» 
trecătorii îmbrânciţi sau cei cărora le strivea bătăturile cam 
cu prea multă nepăsare. Câte ocări mai energice, strigate la 
adresa lui de încântătoarele glasuri ale birjarilor siliţi să-şi 
oprească brusc trăsurile ca nu cumva să dea naştere 
vreunui «fapt divers», în care rolul de victimă l-ar fi jucat 
Zephyrin Xirdal! 

Lui, puţin îi păsa de toate. Fără să audă nimic din 
concertul de blesteme care se ridica în urma lui, aşa cum se 
ridică talazul în urma vapoarelor, Xirdal îşi continua 
netulburat drumul călcând rar şi apăsat. 

Douăzeci de minute îi fură suficiente ca să ajungă pe 
strada Drouot şi la banca Lecoeur. 

— Unchiul e aici? îl întrebă el pe uşierul care se ridicase la 
apropierea lui. 

— Da, domnule Xirdal. 

— Singur? 

— Singur. 


Zephyrin Xirdal împinse uşa capitonată şi pătrunse în 
biroul bancherului. 

— Ei!... Tu erai? întrebă fără să vrea domnul Lecoeur, 
când dădu cu ochii de el. 

— Fiindcă mă vezi în carne şi oase, răspunse Zephyrin 
Xirdal, aş îndrăzni să-ţi spun că întrebarea n-are nici un 
rost şi că un răspuns ar fi lipsit de noimă. 

Domnul Lecoeur, deprins cu ciudăţeniile finului său, pe 
care îl socotea pe bună dreptate dezechilibrat, dar, în 
anumite privinţe, genial, începu să râdă din toată inima. 

— Aşa e, recunoscu el, dar dacă mi-ai fi răspuns pur şi 
simplu «da», ar fi fost mai scurt. Am dreptul să întreb care e 
scopul vizitei tale? 

— Ai, căci... 

— Inutil, îl întrerupse domnul Lecoeur. A doua întrebare 
pe care ţi-am pus-o e la fel de fără rost ca şi prima, căci ştiu 
din experienţă că nu te văd decât când ai nevoie de bani... 

— Păi nu eşti dumneata bancherul meu? observă Xirdal. 

— Aşa e, acceptă domnul Lecoeur, dar tu eşti un client tare 
ciudat! Îmi dai voie să-ţi dau un sfat, în privinţa asta? 

— Dacă-ţi face plăcere...! 

— Sfatul meu este să fii, dacă se poate, mai puţin econom. 
Ce naiba, dragul meu, cum îţi petreci tu tinereţea? Ştii 
măcar la cât ţi se ridică contul din banca mea? 

— Habar n-am. 

— Contul tău e monstruos, pur şi simplu! Da! Părinţii ţi-au 
lăsat un venit de peste cincisprezece mii de franci, iar tu nu 
izbuteşti să cheltuieşti nici măcar patru mii! 

— Nu zău! făcu Xirdal, părând foarte mirat de remarca 
aceasta, pe care o mai auzise de cel puţin douăzeci de ori 
până atunci. 

— Aşa stau lucrurile. Iar dobânzile ţi se acumulează 
mereu. Nu ştiu exact ce credit ai în clipa de faţă, dar sunt 
sigur că depăşeşte o sută de mii de franci. Cum trebuiesc 
folosiţi toţi banii aceştia? 


— Am să studiez problema, spuse Zephyrin Xirdal cât se 
poate de serios. Dealtfel, dacă te stingheresc banii, n-ai 
decât să scapi de ei. 

— Cum? 

— Dă-i. E simplu de tot. 

— Cui? 

— Oricui. Ce-mi pasă mie? 

Domnul Lecoeur înălţă din umeri. 

— În sfârşit, cât îţi trebuie astăzi? Două sute de franci, ca 
de obicei? 

— Zece mii de franci, răspunse Zephyrin Xirdal. 

— Zece mii de franci? repetă bancherul, foarte mirat. Ei, 
asta-i ceva nou! Ce-ai de gând să faci cu zece mii de franci? 

— O călătorie. 

— Bună idee. Şi în ce ţară? 

— Habar n-am, declară Zephyrin Xirdal. 

Amuzat, domnul Lecoeur îşi privi zeflemitor finul şi 
clientul. 

— Frumoasă ţară, spuse el serios. lată cei zece mii de 
franci. Asta e tot ce vrei? 

— Nu, răspunse Zephyrin Xirdal. Mai am nevoie şi de un 
teren. 

— Un teren? se miră domnul Lecoeur care mergea, cum se 
spune, din surpriză în surpriză. Ce fel de teren? 

— Un teren ca toate terenurile. Vreo doi sau trei kilometri 
pătraţi, de pildă. 

— Deci un teren mic, spuse domnul Lecoeur, rece. Apoi 
întrebă, ironic: Pe Boulevard des Italiens? 

— Nu, răspunse Zephyrin Xirdal. Nu în Franţa. 

— Atunci unde? Spune. 

— Habar n-am, făcu pentru a doua oară Zephyrin Xirdal, 
fără să se sinchisească. 

Domnul Lecoeur abia îşi stăpânea râsul. 

— Aşa, cel puţin, poţi alege, aprobă el. Dar spune-mi, 
dragă Zephyrin, cum cumva eşti cam... sucit? Ce noimă au 
toate astea, mă rog? 


— Am de gând să fac o afacere, declară Zephyrin Xirdal pe 
când fruntea i se încreţea sub efortul gândirii. 

— O afacere!... exclamă domnul Lecoeur, mirat la culme. 

Şi, într-adevăr, era de mirare că un zăpăcit ca Xirdal se 
putea gândi la afaceri. 

— Da, afirmă Zephyrin Xirdal. 

— Importantă? 

— Hm!... făcu Zephyrin Xirdal. Între cinci şi şase miliarde 
de franci. 

De data aceasta, domnul Lecoeur îşi privi îngrijorat finul. 
Dacă acesta nu glumea cumva, însemna că e nebun, nebun 
de legat. 

— Cât ai spus?... întrebă el. 

— Între cinci şi şase miliarde de franci, repetă Zephyrin 
Xirdal cu glas liniştit. 

— Eşti în toate minţile, Zephyrin? stărui domnul Lecoeur. 
Ştii că n-ai găsi destul aur pe Pământ ca să ajungi la a suta 
parte din suma asta fabuloasă? 

— Pe Pământ, s-ar putea, spuse Xirdal. Dar în altă parte, 
se schimbă lucrurile. 

— În altă parte...? 

— Da. La patru sute de kilometri de-aici, în linie verticală. 

O licărire trecu prin mintea bancherului. Informat, ca toţi 
oamenii de pe Pământ, de ziarele care, atâta amar de 
vreme, pisaseră unul şi acelaşi subiect, crezu că a înţeles. 
Şi, într-adevăr, înţelesese. 

— Bolidul?... îngăimă el pălind uşor, fără să vrea. 

— Bolidul, aprobă Xirdal, calm. 

Dacă oricine în afară de finul său i-ar fi vorbit astfel, fără 
nici o îndoială că domnul Lecoeur l-ar fi azvârlit pe uşă 
afară. Clipele unui bancher sunt prea preţioase ca să-şi 
permită să le piardă ascultând aiureli. Dar Zephyrin Xirdal 
nu era oricine. Că poseda o doză serioasă de ţicneală, era, 
vai! prea adevărat; dar ţeasta aceasta ţicnită conţinea un 
creier de geniu, pentru care nimic nu era cu neputinţă a 
priori? ]. 


— Vrei să exploatezi bolidul? întrebă domnul Lecoeur, 
privindu-şi finul drept în ochi. 

— De ce nu? Ce ar fi extraordinar în asta? 

— Dar bolidul se află la patru sute de kilometri de sol, 
după cum ai spus tu însuţi. N-ai pretenţia, cred, să te ridici 
până acolo... 

— La ce bun, dacă îl fac să cadă? 

— Cum? 

— Ştiu cum, şi asta mi-e de ajuns. 

— Ştii cum!... Ştii cum!... Cum ai să acţionezi asupra unui 
corp atât de depărtat? Unde ai să afli un punct de sprijin? 
Ce forţă o să pui în joc? 

— Mi-ar lua prea mult timp să-ţi explic, răspunse Zephyrin 
Xirdal, şi, dealtfel, ar fi zadarnic: tot n-ai înţelege nimic. 

— Eşti prea drăguţ! mulţumi domnul Lecoeur, fără să se 
supere. 

Dar, la stăruinţele lui, finul consimţi totuşi să-i dea câteva 
scurte lămuriri. Explicaţiile acestea, autorul acestei 
neobişnuite povestiri le va scurta şi mai mult, arătând doar 
că, în ciuda gustului său binecunoscut pentru speculaţiile 
riscante, nu vrea să se pronunţe în legătură cu aceste teorii 
interesante, dar poate cam prea îndrăzneţe. 

Pentru Zephyrin Xirdal, materia nu-i decât o aparenţă; ea 
n-are existenţă reală. Xirdal pretinde că poate dovedi 
aceasta prin imposibilitatea de a ne imagina alcătuirea ei 
intimă. Chiar dacă o vom descompune în molecule, atomi, 
particule, va rămâne totdeauna o ultimă fracțiune pentru 
care problema va trebui pusă din nou, în mod integral, şi 
asta la infinit, până când vom admite un principiu iniţial 
care nu va fi materia. Acest prim principiu imaterial este 
energia. 

Dar ce este energia? Zephyrin Xirdal mărturiseşte că n- 
are habar. Omul aflându-se în contact cu lumea exterioară 
numai prin simţurile lui, iar simţurile omului fiind sensibile 
exclusiv la excitaţiile de ordin material, tot ce nu e materie 
rămâne în afara cunoaşterii lui. Dacă poate, printr-un efort 


al raţiunii pure, să admită existenţa unei lumi imateriale, se 
află totuşi în imposibilitate de a-i concepe natura, lipsindu-i 
termenii de comparaţie. Şi aşa va fi până când omenirea va 
dobândi noi simţuri, ceea ce nu e absurd a priori. 

Oricum ar fi energia, după Zephyrin Xirdal, umple 
Universul şi oscilează veşnic între două limite: echilibrul 
absolut, care n-ar putea fi obţinut decât prin repartiţia ei 
uniformă în spaţiu, şi concentrarea absolută într-un singur 
punct pe care l-ar împrejmui în acest caz un vid perfect. 
Spaţiul fiind definit, aceste două limite sunt la fel de 
inaccesibile. De aci rezultă că energia imanentă se află într- 
o stare de cinematism perpetuu. Corpurile materiale 
absorbind neîncetat energia din această concentrare şi 
provocând neapărat altundeva un neant relativ, materia 
radiază în spaţiu, pe de altă parte, energia pe care o ţine 
închisă în ea. 

Deci, în opoziţie cu axioma clasică «Nimic nu se pierde, 
nimic nu se creează», Zephyrin Xirdal proclamă că «Totul se 
pierde şi totul se creează». Substanţa veşnic distrusă se 
recompune veşnic. Fiecare din schimbările stării ei este 
însoţită de-o radiaţie de energie şi de o distrugere 
corespunzătoare de substanţă. Dacă distrugerea aceasta nu 
poate fi constatată cu instrumentele noastre, vina e a 
instrumentelor prea imperfecte, o enormă cantitate de 
energie fiind cuprinsă într-o particulă imponderabilă de 
materie, ceea ce explică, după Zephyrin Xirdal, faptul că 
astrele sunt despărțite prin distanţe uluitoare faţă de 
mărimea lor mediocră. 

Distrugerea aceasta neconstatată există totuşi. Sunetul, 
căldura, electricitatea, lumina sunt dovezile ei indirecte. 
Fenomenele acestea sunt materie radiată şi prin ele se 
manifestă energia eliberată, deşi sub o formă încă 
grosolană şi semimaterială. Energia pură, oarecum 
sublimată, nu poate exista decât dincolo de hotarele lumilor 
materiale. Ea învăluie aceste lumi cu o dinamosferă într-o 
stare de tensiune direct proporţională cu masa lor şi cu atât 


mai slabă cu cât te depărtezi de suprafaţa lor. Manifestarea 
acestei energii şi a tendinței sale la o condensare din ce în 
ce mai mare este atracţia. 

Aceasta este teoria pe care Zephyrin Xirdal i-o expuse 
domnului Lecoeur, care îl ascultă puţin năucit. 

— Acestea spuse, încheie Zephyrin Xirdal, ca şi cum ar fi 
vorbit despre lucrurile cele mai obişnuite, e de ajuns să 
eliberez o cantitate mică de energie şi să o îndrept spre un 
punct al spaţiului care îmi convine, ca să pot influenţa după 
voinţă un corp vecin cu acel punct, mai ales dacă corpul 
respectiv e de mică importanţă, cu alte cuvinte dacă nu e 
deţinător, el însuşi, al unei cantităţi considerabile de 
energie. E simplu ca bună ziua! 

— şi ai mijlocul de-a elibera energia aceasta? întrebă 
domnul Lecoeur. 

— Am mijlocul de a-i deschide un drum, îndepărtând din 
faţa ei tot ceea ce e substanţă şi materie, ceea ce e cam 
acelaşi lucru. 

— În felul acesta, exclamă domnul Lecoeur, ai putea să 
strici întregul mecanism ceresc! 

Zephyrin Xirdal nu păru deloc tulburat de enormitatea 
unei asemenea ipoteze. 

— În momentul de faţă, recunoscu el cu modestă 
simplitate, maşina pe care am construit-o nu poate să-mi 
dea decât rezultate mult mai slabe. Dar ele sunt suficiente 
pentru a influenţa un păcătos de bolid de câteva mii de 
tone. 

— Aşa să fie? spuse domnul Lecoeur care începuse să fie 
zguduit de cele auzite. Şi unde ai de gând să faci să-ţi cadă 
bolidul? 

— Pe terenul meu. 

— Care teren? 

— Cel pe care mi-l vei cumpăra după ce voi face calculele 
necesare. Am să-ţi scriu în privinţa asta. Bineînţeles, pe cât 
posibil, am să aleg un ţinut aproape pustiu, unde pământul 
n-are valoare. Fără îndoială că s-ar putea ivi greutăţi la 


încheierea actului de vânzare. Nu sunt pe deplin liber în 
alegerea mea şi s-ar putea ca legătura cu ţara respectivă să 
se facă destul de greu. 

— Lasă-mi mie grija asta, spuse bancherul. Doar telegraful 
n-a fost inventat pentru altceva. Răspund eu în privinţa 
actului. 

Înarmat cu asigurarea aceasta şi cu cei zece mii de franci 
făcuţi pachet şi vârâţi în buzunar, Zephyrin Xirdal se 
reîntoarse acasă cu paşi mari, aşa cum plecase, şi, de îndată 
ce închise uşa, se aşeză la masa măturată mai întâi cu dosul 
palmei, după obicei. 

Criza de lucru era în toi. 

Toată noaptea Zephyrin Xirdal lucră cu înverşunare la 
calculele lui, dar, la venirea zorilor, soluţia era găsită. 
Determinase forţa care trebuia aplicată bolidului, orele în 
timpul cărora forţa trebuia aplicată, direcţiile ce trebuiau 
să i se dea, locul şi data căderii meteorului. 

Xirdal luă imediat tocul, îi scrise domnului Lecoeur 
scrisoarea făgăduită, cobori s-o arunce la cutie şi se urcă 
din nou la el. 

După ce încuie uşa, se apropie de unul din colţurile odăii 
unde trimisese în ajun, cu precizia lui deosebită, teancul de 
hârtii care acoperiseră până atunci luneta. Acum trebuia 
făcută operaţia inversă. Xirdal îşi vâri deci braţul sub 
grămada de hârtii, şi, cu o mână sigură, le trimise la vechiul 
lor loc. 

Această a doua «aranjare» avu ca rezultat scoaterea la 
lumină a unei lădiţe negricioase, pe care Xirdal o ridică fără 
efort şi o duse în mijlocul încăperii, în faţa ferestrei. 

Nimic deosebit în aspectul lădiţei, un simplu cub de lemn 
vopsit într-o culoare închisă. Înăuntru se aflau doar nişte 
bobine intercalate într-o serie de globuleţe de sticlă ale 
căror extremităţi ascuţite erau legate două câte două prin 
fire de aramă din ce în ce mai subţiri. Deasupra lădiţei, în 
aer liber, se zărea montat pe un pivot, în focarul unui 


reflector metalic, un ultim globuleţ dublu fusiform, pe care 
nici un conductor material nu-l lega de celelalte. 

Cu ajutorul unor instrumente precise, Zephyrin Xirdal 
orientă reflectorul metalic exact în sensurile pe care i le 
indicau calculele din noaptea precedentă; apoi, constatând 
că totul era în ordine, puse în partea inferioară a lădiţei un 
tubuleţ extrem de strălucitor. Pe când lucra, vorbea, după 
obicei, ca şi cum ar fi vrut să-şi facă admirat darul vorbirii 
de către un public numeros. 

— Acesta, domnilor, e xirdalium, corp de-o sută de mii de 
ori mai radioactiv decât radiumul. Mărturisesc, între noi, 
că, dacă utilizez acest corp, o fac mai mult pentru 
dumneavoastră. Nu fiindcă xirdaliumul ar fi vătămător, dar 
Pământul radiază destulă energie ca să mai fie nevoie să-i 
adăugăm. E ca un grăunte de sare în apa mării. Totuşi, o 
mică punere în scenă nu strică deloc, după a mea părere, 
într-o experienţă de felul acesta. 

Tot vorbind, Zephyrin Xirdal închisese cutia şi o legase 
prin două cabluri de elementele unei pile electrice aflată 
pe-o etajeră. 

— Curenţii neutri, helicoidali, domnilor, continuă el, au, 
fireşte, din moment ce sunt neutri, proprietatea de a 
respinge toate corpurile, fără excepţie, fie că sunt mai mult 
sau mai puţin electrizate. Pe de altă parte, fiind helicoidali, 
ei iau o formă helicoidală, după cum e lesne de înţeles... Şi 
totuşi, mare noroc că m-am gândit să-i descopăr... Toate 
folosesc la ceva în viaţă! 

Odată circuitul electric închis, un bâzâit uşor se auzi în 
lădiţa şi o lumină albăstruie ţâşni din globuleţul montat pe 
pivot. Aproape imediat, globuleţul începu să se rotească, 
mai întâi încet, apoi tot mai repede, ca să capete curând o 
mişcare absolut vertiginoasă. 

Zephyrin Xirdal contemplă câteva secunde globuleţul 
dansând parcă un vals nebunesc, apoi privirea lui, urmând 
o direcţie paralelă cu axa reflectorului metalic, se pierdu în 
spaţiu. 


La prima vedere, acţiunea aparatului nu părea să fie 
dovedită de nici un semn material. Dar un observator atent 
ar fi putut observa un fenomen care, dacă se manifesta cu 
discreţie, era în schimb destul de ciudat. Firele de praf care 
pluteau în atmosferă, intrând în contact cu marginile 
reflectorului metalic, păreau că nu mai pot trece de această 
limită şi se roteau cu violenţă, ca şi cum s-ar fi izbit de-un 
obstacol invizibil. În ansamblul lor, firele de praf formau un 
trunchi de con a cărui bază se lipea de circumferința 
reflectorului. La doi sau trei metri de aparat, conul acesta, 
format din particule impalpabile şi rotindu-se ca într-un 
vârtej, se transforma treptat într-un cilindru cu diametrul 
de câţiva centimetri, iar cilindrul de praf persista afară, în 
aer liber, deşi bătea un vânt destul de tăricel, până în 
momentul când dispărea în depărtare. 

— Am onoarea să vă anunţ, domnilor, că totul e în regulă, 
spuse Zephyrin Xirdal, aşezându-se pe unicul său scaun şi 
aprinzându-şi o pipă umplută cu măiestrie. 

O jumătate de oră mai târziu, Xirdal opri funcţionarea 
aparatului, pe care îl puse apoi iar în mişcare de mai multe 
ori, atât în ziua aceea cât şi în zilele următoare, având grijă 
să îndrepte reflectorul, de fiecare dată, spre un punct puţin 
schimbat al spaţiului. Timp de nouăsprezece zile procedă 
astfel, cu precizie absolută. 

În a douăzecea zi, tocmai îşi pusese aparatul în funcţiune 
şi-şi aprinsese nelipsita pipă, când demonul invențiilor îi 
fură o dată mai mult minţile. Una din consecinţele teoriei 
acesteia a distrugerii necontenite a materiei, teorie expusă 
pe scurt în faţa lui Robert Lecoeur, îl copleşi cu strălucirea 
ei. Dintr-o dată, aşa cum i se întâmpla de obicei, izbutise să 
conceapă principiul unei pile electrice, capabilă să se 
regenereze de la sine, prin reacţii succesive, dintre care 
ultima ar readuce corpurile descompuse în starea lor 
iniţială. O asemenea pilă avea să funcţioneze, fireşte, până 
la dispariţia totală a substanţelor întrebuințate şi până la 


transformarea lor integrală în energie. Practic, aceasta 
însemna perpetuum mobile. 

— Ia te uită!... Ia te uită!... bâigui Zephyrin Xirdal, 
emoţionat. 

Şi începu să cugete aşa cum ştia el s-o facă, adică 
aţintindu-şi asupra unui singur punct şi într-un singur bloc 
toată forţa vitală a organismului său. Gândul astfel 
concentrat pe care îl îndrepta spre tainele unei probleme se 
asemăna cu un fascicul luminos în care ar fi reunite toate 
razele soarelui. 

— Nici o obiecţie, spuse el, în sfârşit, exprimând cu glas 
tare rezultatul efortului său interior. Trebuie să încerc 
imediat. 

Zephyrin Xirdal îşi luă pălăria, cobori în goană cele şase 
etaje şi dădu buzna în atelierul unui umil tâmplar care se 
afla peste drum. În câteva cuvinte clare şi precise, îi explică 
meşterului ce dorea, adică un soi de roată montată pe un ax 
de fier şi având pe margini douăzeci şi şapte de adâncituri 
ale căror dimensiuni le dădu; scobiturile erau menite să 
primească tot atâtea recipiente, care trebuiau să rămână 
verticale, cât timp suporturile lor se roteau. 

După ce dădu toate lămuririle necesare şi ceru să-i fie 
executată imediat lucrarea, Xirdal intră, cinci sute de metri 
mai departe, în prăvălia unui negustor de chimicale, al 
cărui client era. Acolo îşi alese cele douăzeci şi şapte de 
recipiente, nişte borcănaşe pe care vânzătorul le înfăşură în 
hârtie groasă şi le legă cu o sfoară solidă, la care ataşă un 
mâner. 

Când pachetul fu gata, Zephyrin Xirdal vru să se întoarcă 
acasă, dar, în uşa prăvăliei, se întâlni nas în nas cu unul din 
rarii lui prieteni, un bacteriolog de reală valoare. Pierdut în 
gânduri, Xirdal nu-l văzu pe bacteriolog, dar bacteriologul îl 
văzu pe Xirdal. 

— Nu zău, e chiar Xirdal! făcu el, zâmbind prietenos. Asta 
zic şi eu întâlnire! 


Auzind glasul binecunoscut, Xirdal consimţi să-şi deschidă 
ochii spre lumea exterioară. 

— Nu zău, spuse el ca un ecou, e Marcel Leroux! 

— În persoană. 

— Ce mai faci?... Ştii, mă bucur grozav că te văd. 

— Fac ce face un om când e pe cale să ia trenul. Aşa cum 
mă vezi, cu traista asta de gât, în care am pus trei batiste şi 
alte câteva obiecte de toaletă, alerg spre malul mării, unde 
o să mă îmbăt de aer curat vreme de opt zile. 

— Norocosule! spuse Zephyrin Xirdal. 

— Nu depinde decât de tine ca să fii la fel de norocos. 
Înghesuindu-ne un pic, am încăpea amândoi în tren. 

— Să vezi... începu Zephyrin Xirdal. 

— Doar dacă nu cumva în momentul de faţă te-ar reţine 
ceva la Paris. 

— Da' de unde! 

— N-ai de făcut nimic deosebit?... Nici o experienţă în 
curs? 

Xirdal îşi răscoli cu bună-credinţă amintirile. 

— Absolut nimic, răspunse el. 

— În cazul acesta, lasă-te ispitit... Opt zile de vacanţă au 
să-ţi facă grozav de bine. Şi ce-o să mai stăm de vorbă pe 
plajă...! 

— Unde mai pui că aş putea folosi vacanţa ca să lămuresc 
o problemă legată de mare, care mă frământă de mult, îl 
întrerupse Xirdal. O problemă legată în anumită măsură de 
problemele generale pe care le am în studiu. Tocmai la asta 
mă gândeam, când te-am întâlnit, mărturisi el cu 
înduioşătoare sinceritate. 

— Atunci mergi? 

— Merg. 

— La drum!... Dar cred că mai întâi ar trebui să treci pe 
acasă, şi nu ştiu dacă mai ai timp... 

— Inutil, răspunse Xirdal, convins. Am la mine tot ce-mi 
trebuie. 


Şi arătă cu ochiul pachetul conţinând cele douăzeci şi 
şapte de recipiente. 

— Perfect! se bucură Marcel Leroux. 

Cei doi prieteni porniră cu paşi mari spre gară. 

— Înţelegi, dragă Leroux, cred că tensiunea superficială... 

O pereche întâlnită în cale îi sili pe cei doi prieteni să se 
despartă unul de altul, şi restul frazei se pierdu în huruitul 
trăsurilor. Dar asta nu-l putea supăra pe Zephyrin Xirdal, 
care îşi continua netulburat explicaţiile adresându-se rând 
pe rând trecătorilor, tare miraţi de cuvintele lui. Oratorul 
nu observă, însă, şi vorbi mai departe cu tărie, tăind valurile 
de oameni ale oceanului parizian. 

Şi în acest timp, pe când Xirdal, înflăcărat de noua lui 
preocupare, se îndrepta cu paşi mari spre trenul care avea 
să-l ducă departe de oraş, pe strada Cassette, într-o cameră 
de la etajul şase, o lădiţă negricioasă, cu aspect inofensiv, 
bâzâia întruna încetişor, un reflector metalic îşi proiecta 
lumina lui albăstrie, iar cilindrul de praf rotitor pătrundea 
mereu, ţeapăn şi fragil totodată, în adâncurile necunoscute 
ale spaţiului. 

Lăsat în voia lui, aparatul, pe care Zephyrin Xirdal 
neglijase să-l oprească şi căruia îi uitase acum până şi 
existenţa, îşi continua orbeşte obscura şi misterioasa lui 
activitate. 

XI ÎN CARE DEAN FORSYTH ŞI DOCTORUL HUDELSON 
ÎNCEARCĂ O PUTERNICĂ EMOȚIE. 

Acum, bolidul era pe deplin cunoscut. Cu gândul, cel puţin, 
fusese cercetat. 1 se determinaseră orbita, viteza, volumul, 
masa, natura, valoarea. Nu mai pricinuia îngrijorare 
nimănui, deoarece, urmându-şi traiectoria cu o mişcare 
uniformă, n-avea să cadă niciodată pe Pământ. Deci, e cât 
se poate de firesc faptul că opinia publică nu mai era 
îndreptată spre meteorul inaccesibil, care îşi pierduse 
misterul. 

Fără îndoială, în observatoare, câţiva astronomi mai 
aruncau din când în când câte o privire grăbită spre sfera 


de aur care gravita pe deasupra capetelor; dar o părăseau 
repede, pentru a cerceta alte probleme ale spaţiului. 

Pământul avea un al doilea satelit, şi atâta tot. Că satelitul 
era de fier sau de aur, nu putea să-i tulbure pe nişte savanţi 
pentru care lumea nu e decât o abstracţie matematică. 

Regretabil însă era faptul că domnul Dean Forsyth şi 
doctorul Hudelson n-aveau suflete atât de curate ca ale 
savanților. Îndiferenţa care sporea în jurul lor nu le calma 
imaginaţia înfrigurată, şi amândoi se înverşunau ca şi mai 
înainte să observe bolidul - bolidul lor! - cu o înflăcărare 
apropiată de furie. La toate trecerile, ei se aflau la post, cu 
ochiul lipit de ocularul lunetei sau al telescopului, chiar şi în 
orele când meteorul nu se ridica decât cu câteva grade 
deasupra orizontului. 

Timpul, care se menținea splendid, favoriza în mod 
regretabil mania lor, îngăduindu-le să zărească astrul 
rătăcitor de douăsprezece ori în douăzeci şi patru de ore. 
Indiferent dacă meteorul avea sau nu să cadă pe Pământ, 
ciudatele lui particularităţi, care îl făceau unic şi celebru 
pentru totdeauna, le sporeau şi mai mult bolnăvicioasa 
dorinţă de a fi declaraţi fiecare în parte unicul descoperitor. 

În aceste condiţii, ar fi însemnat curată nebunie să speri la 
împăcarea celor doi rivali, între care, dimpotrivă, stavila urii 
se ridica tot mai puternică. Doamna Hudelson şi Francis 
Gordon înțelegeau foarte bine lucrul acesta. Tânărul era 
aproape sigur că unchiul se va împotrivi prin toate 
mijloacele la căsătoria plănuită; doamna Hudelson avea şi 
mai puţină încredere că soţul i se va supune când va veni 
ziua cea mare. Iluzii nu-şi mai puteau face. Spre 
deznădejdea celor doi logodnici, spre mânia lui Miss L.oo şi 
a lui Mitz, căsătoria părea, dacă nu compromisă, măcar 
amânată pentru o dată nehotărâtă şi în orice caz foarte 
depărtată. 

Era dat totuşi ca situaţia, şi aşa destul de gravă, să se 
complice şi mai mult. 


În seara zilei de 11 mai, Dean Forsyth care, ca de obicei, 
privea prin ocular, se depărtă brusc de telescop scoțând un 
strigăt surd, apoi se reîntoarse după ce scrise în grabă 
câteva note pe o hârtie, se depărtă din nou de telescop, ca 
apoi să revină iar, şi continuă jocul acesta până când bolidul 
dispăru la orizont. 

În momentul acela, Dean Forsyth era galben ca ceara şi 
respira atât de greu încât Omicron, crezându-şi stăpânul 
bolnav, se repezi să-i dea ajutor. Dar Forsyth îl îndepărtă cu 
un gest şi, clătinându-se ca un om beat, se refugie în 
cabinetul său de lucru, unde se încuie răsucind de două ori 
cheia în broască. 

De-atunci, Dean Forsyth nu mai fu văzut. Timp de peste 
treizeci de ore nu bău şi nu mâncă nimic. O singură dată, 
Francis reuşi să forţeze uşa, care se deschise însă foarte 
puţin, iar prin crăpătura ei îşi zări unchiul atât de zdrobit, 
atât de doborât, cu privirea atât de rătăcită, încât 
încremeni în prag. 

— Ce doreşti? îl întrebă domnul Forsyth. 

— Păi, unchiule, strigă Francis, sunt douăzeci şi patru de 
ore de când te-ai încuiat aici! Dă-mi voie măcar să-ţi aduc 
ceva de mâncare! 

— N-am nevoie de nimic, în afară de linişte şi de calm, îi 
răspunse Dean Forsyth. Şi îţi cer, aşa cum ţi-aş cere un 
serviciu, să nu-mi mai tulburi singurătatea. 

În faţa unui astfel de răspuns, rostit cu o hotărâre 
nestrămutată şi, în acelaşi timp, cu o blândeţe cu care 
Francis nu era obişnuit, tânărul nu mai avu curaj să insiste. 
Dealtfel, nici n-ar fi avut cum, uşa închizându-se după 
ultimele cuvinte ale astronomului. Nepotul se retrase deci, 
fără să poată afla nimic. 

În dimineaţa zilei de 13 mai, cu o zi înainte de ajunul 
căsătoriei, Francis îi vorbea pentru a douăzecea oară 
despre noul lui motiv de îngrijorare doamnei Hudelson, 
care îl asculta oftând. 


— Nu mai înţeleg nimic, spuse ea, în sfârşit. S-ar putea 
crede că soţul meu şi domnul Forsyth au înnebunit de-a 
binelea. 

— Cum, şi soţul dumneavoastră? se miră Francis. Şi cu el 
s-a întâmplat ceva? 

— Da, mărturisi doamna Hudelson. Parcă s-ar fi vorbit 
amândoi să se poarte aidoma. Criza soţului meu a început 
ceva mai târziu; asta e singura deosebire. Abia ieri 
dimineaţă s-a încuiat şi el în birou. De atunci nu l-a mai 
văzut nimeni, şi-ţi poţi închipui ce îngrijoraţi suntem. 

— Să-ţi pierzi minţile, nu alta! exclamă Francis. 

— Ceea ce îmi povesteşti despre domnul Forsyth, continuă 
doamna Hudelson, mă face să bănuiesc că iar au descoperit 
amândoi odată ceva în legătură cu blestematul de bolid. Şi 
nu prevăd nimic bun, după halul în care se găsesc... 

— Ah, dacă ar fi după mine! se amestecă L.oo. 

— Ce-ai face, surioară? întrebă Francis Gordon. 

— Ce-aş face? E simplu de tot. Aş trimite afurisitul de bolid 
să se plimbe departe, atât de departe încât nici cele mai 
bune lunete să nu-l mai poată prinde. 

Poate că, într-adevăr, dispariţia bolidului le-ar fi readus 
liniştea domnului Forsyth şi doctorului Hudelson. Cine ştie 
dacă odată cu dispariţia pentru vecie a meteorului invidia 
nu le-ar fi pierit şi ea, într-o clipă? 

Dar eventualitatea aceasta nu prea părea probabilă. 
Bolidul avea să fie prezent în ziua căsătoriei, avea să fie 
prezent şi după aceea, avea să fie veşnic prezent, deoarece 
gravita cu regularitate constantă pe orbita lui. 

— În sfârşit, o să vedem... spuse Francis. Peste patruzeci şi 
opt de ore vor fi siliţi să ia o hotărâre; atunci vom şti la ce 
ne putem aştepta. 

Reîntors în casa de pe Elisabeth Street, Francis începu să 
creadă altminteri - că noul incident nu va avea urmări 
serioase. Într-adevăr, domnul Forsyth ieşise din izolarea lui 
şi înghiţise tăcut o masă copioasă. Acum, istovit, ghiftuit, 


îndopat, dormea cu pumnii strânşi, pe când Omicron 
plecase în oraş, trimis de stăpânul său. 

— L-ai văzut pe unchiu' înainte de-a adormi? o întrebă 
Francis pe Mitz. 

— Cum te văd, drăguţule, îi răspunse ea. Doar eu i-am 
servit masa. 

— Îi era foame? 

— A mâncat ca un lup, jumări, friptură rece, cartofi, tartă 
cu fructe. N-a lăsat o fărâmă. 

— Cum arăta? 

— Destul de bine, doar că era palid ca un sceptru, cu ochii 
roşii de tot. L-am sfătuit să-şi spele ochii cu apă buricată. 
Dar nici nu m-a auzit măcar... 

— N-a lăsat vorbă pentru mine? 

— Nici pentru tine, nici pentru nimeni. A mâncat fără să 
deschidă gura şi s-a dus să se culce, după ce l-a trimis pe 
Amicron la Whaston Standard. 

— La Whaston Standard! se miră Francis. Aş paria că vrea 
să publice vreo comunicare importantă în legătură cu 
lucrările lui. Şi acum iar au să înceapă polemicile în presă! 
Asta ne mai lipsea! 

Comunicarea domnului Dean Forsyth către Whaston 
Standard Francis o citi necăjit a doua zi dimineaţă, 
înțelegând că soarta găsise iar cu ce să hrănească o 
rivalitate şi aşa destul de potrivnică fericirii lui. Mâhnirea îi 
spori şi mai mult când constată că cei doi rivali soseau la 
potou şi de data aceasta amândoi odată. Pe când Standard 
publica nota domnului Dean Forsyth, Whaston Morning 
publica o notă asemănătoare, semnată de doctorul Sydney 
Hudelson. Lupta înverşunată în care niciunul din cei doi 
rivali nu izbutise să-şi asigure un cât de mic avantaj 
continua deci! 

Aproape identice la început, notele celor doi astronomi 
ajungeau la concluzii cu totul deosebite. Divergenţa aceasta 
de păreri, care provocă imediat controverse, putea fi la 


urma urmei folositoare, căci îngăduia să arate care dintre 
cei doi rivali avea dreptate. 

Odată cu Francis, întregul Whaston, şi, odată cu 
Whastonul, întreaga lume, căci vestea fusese răspândită 
imediat prin reţeaua telegrafică şi telefonică, află 
neaşteptata ştire adusă la cunoştinţă de cei doi astronomi 
din Elisabeth Street şi din Moriss Street; comunicarea lor 
deveni imediat subiectul celor mai pasionate discuţii în cele 
două emisfere. 

Noi îl lăsăm pe cititor să aprecieze dacă ştirea era cu 
adevărat senzaţională şi dacă emoția publicului era 
justificată sau nu. 

Domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson începeau prin 
a spune că observaţiile lor neîntrerupte le îngăduiseră să 
remarce o perturbare de necontestat în mersul bolidului. 
Orbita lui, până atunci exact nord-sud, era acum uşor 
înclinată spre nord-est - sud-vest. Pe de altă parte, o 
modificare cu mult mai importantă fusese constatată în 
distanţa faţă de sol a meteorului, distanţă care era uşor, dar 
incontestabil, micşorată, fără ca viteza de translație să fi 
sporit. Din aceste observaţii şi din calculele care 
decurseseră din ele, cei doi astronomi conchideau că 
meteorul, în loc să urmeze o orbită veşnică, va cădea 
neapărat pe pământ, într-un punct şi la o dată care puteau 
fi precizate de pe acum. Dacă până aici cei doi astronomi 
erau de acord, mai departe însă părerile lor nu se mai 
potriveau. 

Pe când ecuaţiile savante ale unuia dintre ei îl îndemnau 
să afirme că în ziua de 28 iunie bolidul va cădea în 
extremitatea sudică a Japoniei, nişte ecuaţii la fel de 
savante îl obligau pe celălalt să arate că inevitabila cădere 
va avea loc abia la 7 iulie, într-un punct al Patagoniei. 

lată ce grozav se potrivesc părerile astronomilor. Publicul 
n-are decât să aleagă! 

Dar, până una-alta, publicul nu se gândea să aleagă. Un 
singur lucru îl interesa: asteroidul urma să cadă şi, odată cu 


el, urmau să cadă miile de miliarde care rătăceau în spaţiu. 
Acesta era esenţialul. Altminteri, fie că se prăbuşeau în 
Japonia, fie că se prăbuşeau în Patagonia sau în oricare altă 
parte, miliardele tot aveau să fie regăsite. 

Consecințele unui asemenea eveniment, tulburarea 
economică pe care acest uriaş aflux al aurului nu se putea 
să n-o provoace erau discutate pretutindeni. În general, cei 
bogaţi erau necăjiţi gândindu-se la devalorizarea probabilă 
a averii lor, iar cei săraci erau încântați de perspectiva 
amăgitoare că se vor alege şi ei cu ceva. 

lar Francis era deznădâăjduit. Ce-i păsa lui de miliarde şi 
de biliarde? Singurul bun pe care şi-l dorea era scumpa lui 
Jenny, comoară mult mai prețioasă decât bolidul şi decât 
ticăloasele lui bogății. 

Tânărul alergă în Moriss Street. Dar şi acolo fusese aflată 
funesta veste şi i se prevedeau jalnicele urmări. O ceartă 
violentă şi de neîmpăcat devenise inevitabilă între cei doi 
smintiţi care îşi atribuiau drepturi asupra unui astru de pe 
cer, acum când, pe lângă amorul propriu profesional, se 
adăuga şi interesul material. 

Cât suspină Francis strângând mâinile doamnei Hudelson 
şi ale fetelor ei! Cât tropăi de mânie înflăcărata Loo! Câte 
lacrimi vărsă încântătoarea Jenny, lacrimi pe care mama, 
sora şi logodnicul nu le putură opri chiar când Francis îşi 
afirmă din nou nezdruncinata credinţă şi jură că va aştepta, 
la nevoie, până în ziua când ultimul bănuţ din cele cinci mii 
şapte sute optzeci şi opt de miliarde va fi cheltuit de 
proprietarul definitiv al fabulosului meteor. Imprudent 
jurământ, care, după toate aparențele, îl condamna să 
rămână în vecii vecilor neînsurat. 

XII ÎN CARE O VEDEM PE DOAMNA ARCADIA STANFORI 
AŞTEPTÂND LA RÂNDUL EI, CU VIE NERĂBDARE, ŞI ÎN 
CARE DOMNUL JOHN PROTH SE DECLARĂ 
INCOMPETENI. 

În dimineaţa aceea, judecătorul John Proth stătea la 
fereastră, pe când slujnica lui, Kate, umbla de colo, colo 


prin cameră. Puteţi fi siguri că domnului John Proth puţin îi 
păsa dacă bolidul trecea sau nu pe deasupra Whastonului. 
Fără nici o preocupare, de orice natură ar fi fost ea, 
judecătorul străbătea cu privirea piaţa Constituţiei spre 
care dădea poarta principală a paşnicei lui locuinţe. 

Dar ceea ce domnul Proth socotea lipsit de interes, pe 
Kate o interesa totuşi, într-o oarecare măsură. 

— Va să zică e de aur, domnule? întrebă ea, oprindu-se în 
faţa domnului Proth. 

— Aşa se pare, îi răspunse judecătorul 

— Nu prea vă impresionează, domnule. 

— După cum vezi, Kate. 

— Şi totuşi, dacă e de aur, trebuie că valorează milioane! 

— Milioane şi miliarde, Kate. Da, miliardele se plimbă pe 
deasupra capetelor noastre. 

— Şi au să pice, domnule! 

— Aşa se pare, Kate. 

— Gândiţi-vă, domnule, că n-o să mai existe nenorociţi pe 
pământ! 

— Au să existe tot atâţia cât sunt, Kate. 

— Cum asta, domnule...? 

— Ar trebui să-ţi dau prea multe explicaţii... În primul 
rând, Kate, îţi poţi închipui ce însemnează un miliard? 

— Un miliard este... este... 

— De o mie de ori un milion. 

— Atât de mult! 

— Da, Kate, şi dacă ai trăi o sută de ani, tot n-ai avea timp 
să numeri un miliard, chiar dacă ai face asta câte zece ore 
pe zi... 

— E cu putinţă, domnule...! 

— E sigur chiar. 

Kate rămase o clipă năucită de ideea că un veac nu ţi-ar 
ajunge ca să numeri un miliard!... Apoi luă din nou mătura 
şi ştergătorul de praf şi îşi continuă munca. Dar, din când în 
când, se oprea adâncită în gânduri. 

— Cât i-ar veni fiecăruia, domnule? 


— Ce, Kate? 

— Bolidul, dacă ar fi împărţit egal la toţi oamenii. 

— Să socotim, Kate, răspunse domnul John Proth. 

Judecătorul luă o foaie de hârtie şi un creion. 

— Admiţând, spuse el pe când scria de zor cifrele, 
admițând că Pământul ar avea o mie cinci sute de milioane 
de locuitori. Ar veni... ar veni trei mii opt sute cincizeci şi 
nouă de franci şi douăzeci şi şapte de centime pe cap de 
om. 

— Numai atât! şopti Kate dezamăgită. 

— Numai atât! afirmă domnul John Proth, pe când Kate 
privea gânditoare spre cer. 

Când bătrâna se hotări să revină pe pământ, zări, la 
intrarea dinspre Exeter Street, două persoane asupra 
cărora atrase atenţia judecătorului: 

— Le vedeţi pe cele două doamne care aşteaptă acolo?! 

— Da, Kate, le văd. 

— Uitaţi-vă la una din ele... la cea mai înaltă... care bate 
din picior de nerăbdare. 

— Într-adevăr, bate din picior, Kate. Dar cine e, habar n- 
am. 

Vai, domnule, e tânăra pe care aţi cununat-o în faţa porţii, 
acum două luni, fără să descalece... 

— Domnişoara Arcadia Walker? întrebă John Proth. 

— Acum o cheamă doamna Stanfort. 

— Adevărat, ea e, recunoscu judecătorul. 

— Ce-o fi căutând aici? 

— Asta nu ştiu, răspunse domnul Proth. Şi adaug că nu ţin 
deloc să aflu. 

— O fi având iar nevoie de noi? 

— Nu prea cred, căci bigamia e interzisă pe teritoriul 
Statelor Unite, spuse judecătorul, închizând fereastra. 
Oricum, ţine seama că trebuie să merg la tribunal, unde 
judec astăzi un proces important, în legătură cu bolidul 
care te preocupă. Dacă doamna Stanfort mă caută, te rog 
să-i exprimi regretele mele... 


Tot vorbind, domnul John Proth se pregăti de plecare. Cu 
pas liniştit, judecătorul cobori treptele, ieşi prin portiţa care 
dădea în Potomac Street şi dispăru în tribunalul care se afla 
chiar în faţa casei, pe partea cealaltă a străzii. 

Kate nu se înşelase: doamna Arcadia Stanfort, aflată în 
dimineaţa aceea la Whaston, împreună cu Bertha, 
camerista ei, se plimba nerăbdătoare de colo-colo, uitându- 
se mereu în susul străzii. 

Orologiul primăriei bătu ora zece. 

— Şiiată că el n-a sosit încă! exclamă doamna Arcadia. 

— N-o fi uitat cumva ziua întâlnirii? sugeră Bertha. 

— Să uite!... şopti indignată Arcadia Stanfort. 

— Dacă nu s-o fi răzgândit... continuă Bertha. 

— Răzgândit! repetă doamna Stanfort, şi mai indignată. 

Şi făcu câţiva paşi spre Exeter Street, cu camerista după 
ea. 

— Nu-l vezi venind? întrebă nerăbdătoare, după câteva 
minute. 

— Nu doamnă. 

— E prea de tot! 

Doamna Stanfort se reîntoarse spre piaţă. 

— Nu... nimeni încă... nimeni!... repetă ea. Să mă facă să 
aştept... după ce ne-am înţeles... Şi totuşi astăzi este 18 mai! 

— Da, doamnă. 

— Iar peste câteva minute va fi ora zece şi jumătate. 

— Peste zece minute. 

— Ei bine, să nu-şi închipuie că am să-mi pierd răbdarea! 
Voi rămâne aici toată ziua, ba mai mult încă, dacă va fi 
nevoie! 

Personalul hotelului din piaţa Constituţiei ar fi putut 
remarca prezenţa tinerei femei, aşa cum remarcaseră, cu 
două luni înainte, nerăbdarea călăreţului care o aştepta 
atunci ca s-o conducă în faţa judecătorului. Dar acum toată 
lumea, bărbaţii, femeile, copiii, se gândeau la cu totul 
altceva... la un lucru la care în tot Whastonul fără îndoială 
că doamna Stantort era singura care nu se gândea. Toată 


lumea se gândea numai la minunatul meteor, la trecerea lui 
pe cer, la căderea lui anunţată cu precizie - deşi în zile 
diferite! - de cei doi astronomi din oraş. Grupurile de 
oameni din piaţa Constituţiei, oamenii de serviciu ieşiţi în 
prag nici nu se sinchiseau măcar de prezenţa doamnei 
Arcadia Stanfort. Nu ştim dacă, aşa cum afirmă credinţa 
populară cu privire la lunatici, luna ar exercita vreo 
influenţă asupra creierului omenesc. În orice caz, putem 
afirma că globul nostru număra în ziua aceea un număr 
uluitor de «meteorici» şi ei uitau să bea şi să mănânce, cu 
gândul la globul, valorând miliarde, care li se plimba pe 
deasupra capetelor şi care peste câteva zile avea să se 
prăbuşească pe Pământ. 

Doamna Stanfort, vădit lucru, avea alte griji. 

— "Tot nu-l vezi, Bertha? repetă ea, după o scurtă 
aşteptare. 

— Nu, doamnă. 

În momentul acela se auziră strigăte dinspre capătul 
pieţei. Trecătorii dădură fuga într-acolo. Câteva sute de 
persoane veniseră prin străzile învecinate şi, curând, se 
strânse o adevărată mulţime. În acelaşi timp, ferestrele 
caselor se umplură de curioşi. 

«lată-l!... iată-l...> 

Acestea erau cuvintele care zburau din gură în gură. Şi ele 
răspundeau atât de bine dorinţei doamnei Arcadia Stanfort, 
încât o făcură să exclame: «În sfârşit...!», de parcă i-ar fi 
fost adresate ei. 

— Nu, doamnă, îi spuse camerista, nu pentru 
dumneavoastră strigă lumea... 

Şi, într-adevăr, de ce l-ar fi aclamat mulţimea tocmai pe cel 
aşteptat de doamna Arcadia Stanfort? De ce i-ar fi remarcat 
sosirea? 

Dealtfel, toate capetele se ridicau spre cer, toate braţele 
se întindeau, toate privirile se îndreptau spre partea de 
nord a orizontului. 


Nu cumva îşi făcea apariţia faimosul bolid? Oare localnicii 
se adunaseră în piaţă ca să-i salute trecerea? 

Nu. La ora aceasta meteorul străbătea spaţiul în altă 
emisferă. În plus, chiar dacă ar fi brăzdat spaţiul deasupra 
orizontului, cu ochiul liber n-ar fi putut să fie zărit în plină 
Zi. 

Cui se adresau, deci, aclamaţiile mulţimii? 

— Un balon, doamnă!... spuse Bertha. Priviţi!... lată-l că se 
iveşte după turla bisericii Saint-Andrew. 

Coborând domol din înaltele zone ale atmosferei, un 
aerostat se ivea, într-adevăr, salutat de aplauzele voioase 
ale mulţimii. De ce era aplaudat? Ascensiunea aceasta 
oferea vreun interes deosebit? Existau motive ca publicul 
să-i facă o asemenea primire? 

Da, într-adevăr, existau... 

În ajun, balonul se înălţase dintr-un oraş vecin, avându-l la 
bord pe celebrul aeronaut Walter Vragg, însoţit de-un 
ajutor; ascensiunea urmărea să încerce o observaţie a 
bolidului în condiţii mai favorabile. Iată cauza emoţiei 
mulţimii dornice să afle rezultatele originalei tentative. 

Se înţelege de la sine că, atunci când fusese anunţată 
ascensiunea, Dean Forsyth, spre groaza bătrânei Mitz, 
ceruse şi el «să ia parte»; şi se înţelege, tot de la sine, că 
doctorul Hudelson ceruse acelaşi lucru, spre groaza la fel 
de mare a doamnei Hudelson. Situaţia era cu atât mai 
delicată, cu cât aeronautul nu putea să ia cu el decât un 
singur pasager. Din pricina aceasta se iscase o teribilă 
ceartă epistolară între cei doi rivali, care se bazau pe 
drepturi egale. Până la urmă şi unul şi celălalt fuseseră 
lăsaţi deoparte în favoarea unui al treilea personaj, pe care 
Walter Vragg îl prezenta drept ajutorul său, spunând că nu 
se poate lipsi de el. 

Acum un vânt uşor mâna aerostatul deasupra 
Whastonului, iar populaţia avea de gând să le facă 
aeronauţilor o primire triumfală. 


Împins uşor de-o adiere abia simțită, balonul îşi continuă 
coborârea domoală şi ateriză exact în mijlocul pieţei 
Constituţiei. Sute de braţe prinseră imediat nacela, pe când 
Walter Vragg şi ajutorul său puneau piciorul pe pământ. 

Acesta din urmă, lăsându-şi şeful să se ocupe de 
anevoioasa operaţie a dezumflării, se îndreptă grăbit spre 
doamna Arcadia Stanfort. lar când ajunse lângă ea, îi spuse 
înclinându-se: 

— lată-mă, doamnă. 

— La zece şi treizeci şi cinci, constată supărată doamna 
Arcadia Stanfort, arătându-i cu degetul cadranul orologiului 
municipal. 

— lar noi aveam întâlnire la zece şi treizeci de minute, 
recunoscu noul venit, politicos; te rog să mă ierţi, dar 
aerostatele nu se supun totdeauna dorinţei noastre cu 
punctualitatea care ar fi de dorit. 

— Deci, nu m-am înşelat. Dumneata erai în balonul acesta, 
împreună cu Walter Vragg? 

— Eu eram. 

— Vrei să-mi explici cum de-ai ajuns acolo? 

— Nimic mai simplu. Mi s-a părut original să vin aşa la 
întâlnire, şi atâta tot. Am cumpărat deci, cu bani grei, un loc 
în nacelă, punându-i lui Walter Vragg condiţia să mă 
coboare aici, la zece şi jumătate fix. Cred că-i putem ierta o 
întârziere de cinci minute... 

— Fireşte, din moment ce ai sosit, îngădui doamna Arcadia 
Stanfort. Îmi închipui că nu ţi-ai schimbat intenţiile... 

— Deloc. 

— Tot mai eşti de părere că ar fi mai cuminte să ne 
despărţim? 

— Exact. 

— Părerea mea e că nu suntem făcuţi unul pentru altul. 

— Iar eu o împărtăşesc pe de-a-ntregul. 

— Desigur, domnule Stanfort, sunt departe de a nu-ţi 
recunoaşte calităţile... 

— Şi eu le apreciez pe ale dumitale la justa lor valoare. 


— Oamenii se pot stima, fără să se iubească. Stima însă nu 
însemnează dragoste şi nu poate face să fie suportată o 
nepotrivire de caractere atât de mare. 

— Nimic mai adevărat. 

— Fireşte că dacă ne-am iubi...! 

— Ar fi cu totul altceva... 

— Dar nu ne iubim. 

— Din nefericire, lucrul acesta e sigur. 

— Ne-am căsătorit fără să ne cunoaştem şi am avut câteva 
deziluzii reciproce... A! Dacă ne-am fi făcut unul altuia 
vreun serviciu mai însemnat, capabil să ne mişte imaginaţia, 
poate că lucrurile n-ar fi ajuns aici... 

— Din nefericire, nu s-a întâmplat aşa. N-ai avut prilejul 
să-ţi sacrifici averea ca să mă salvezi de ruină. 

— Dar aş fi făcut-o, domnule Stanfort. lar dumitale nu ţi-a 
fost dat să-mi salvezi viaţa, primejduindu-ţi propria viaţă. 

— N-aş fi şovăit nici o clipă, doamnă Arcadia. 

— Sunt convinsă. Dar n-ai avut prilejul. Am fost străini 
unul pentru altul, şi străini am rămas... 

— Aşa e, din păcate... 

— Am crezut că ne potrivim la gusturi, măcar în privinţa 
călătoriilor... 

— şi n-am reuşit să cădem niciodată de acord încotro să 
pornim! 

— Într-adevăr, când eu doream să plec spre sud, 
dumneata doreai să mergi spre nord. 

— Iar când eu doream să plec spre răsărit, dumneata voiai 
să mergi spre apus! 

— Până la urmă, chestiunea bolidului a umplut paharul... 

— L-a umplut, într-adevăr... 

— Căci tot mai eşti hotărât să-l crezi pe domnul Dean 
Forsyth, nu-i aşa? 

— Sunt absolut hotărât... 

— Şi să porneşti spre Japonia, ca să asişti la căderea 
meteorului? 

— Da. 


— Iar eu sunt hotărâtă să ţin seama de părerea doctorului 
Hudelson. 

— Şi să te duci în Patagonia. 

— Împăcare nu există! 

— Nu. 

— Ne mai rămâne deci un singur lucru de făcut... 

— Unul singur! 

— Să ne înfăţişăm judecătorului, domnule. 

— Vă urmez, doamnă. 

Amândoi, la trei paşi unul de altul, dar pe aceeaşi linie, se 
îndreptară spre locuinţa domnului Proth, urmaţi la o 
distanţă respectuoasă de camerista Bertha. 

Bătrâna Kate se afla în poartă. 

— Domnul Proth? întrebară domnul şi doamna Stanfort. 

— Nu-i acasă, le răspunse Kate. 

Feţele celor doi soţi exprimară o egală mâhnire. 

— Şi o să lipsească mult? întrebă doamna Stanfort. 

— Până la masă, spuse Kate. 

— Şi la câte ia masa? 

— La unu. 

— Ne vom reîntoarce la ora unu, spuseră domnul şi 
doamna Stanfort, amândoi odată. 

Apoi plecară. 

Ajunşi în mijlocul pieţei, unde se mai afla încă balonul lui 
Walter Vragg, se opriră o clipă. 

— Avem două ore de aşteptat, constată doamna Arcadia 
Stanfort. 

— Două ore şi un sfert, preciză Seth Stanfort. 

— 'Ţi-ar place să petrecem aceste două ore împreună? 

— Dacă binevoieşti să accepţi... 

— Ce-ai zice să facem o plimbare pe malul Potomacului? 

— "Tocmai voiam să-ţi propun şi eu... 

Soţul şi soţia porniră spre Exeter Street, dar, după câţiva 
paşi, se opriră: 

— Îmi îngădui să fac o remarcă? întrebă domnul Stanfort. 

— Fireşte, răspunse doamna Arcadia. 


— Constat că în clipa de faţă suntem de acord. Şi lucrul 
acesta ni se întâmplă pentru prima... 

— Şi pentru ultima dată! răspunse doamna Stanfort, 
continuându-şi drumul. 

Ca să ajungă la capătul lui Exeter Street, domnul şi 
doamna Stanfort trebuiră să-şi facă loc prin mulţimea din 
ce în ce mai numeroasă, adunată în jurul aerostatului. lar 
dacă mulţimea aceasta nu era şi mai numeroasă, dacă nu se 
adunaseră toţi locuitorii Whastonului în piaţa Constituţiei, 
pricina e că un lucru şi mai senzaţional atrăgea în 
momentul acela o mare parte a interesului public. 

De cu zori, întregul oraş se îndreptase spre tribunal, în 
faţa căruia se formase o coadă formidabilă. Imediat ce uşile 
fuseseră deschise, mulţimea se năpustise zgomotoasă în 
sala tribunalului, care se umpluse într-o clipă. Şi numai cei 
care nu găsiseră loc fuseseră nevoiţi să plece. Ca o 
compensație, ghinioniştii şi întârziaţii aceştia avuseseră 
parte să asiste la aterizarea lui Walter Vragg. 

Dar cât de mult ar fi vrut să se înghesuie şi ei printre 
norocoşii care umpleau sala tribunalului, unde se judeca în 
momentul acela procesul cel mai senzaţional din câte au 
fost sau vor fi judecate vreodată! 

Fireşte, delirul publicului ajunsese la culme în ziua când 
observatorul din Paris adusese la cunoştinţă că bolidul, sau 
măcar nucleul său, era de aur pur. Şi totuşi, delirul stârnit 
atunci nu se putea compara nici pe departe cu cel stârnit pe 
tot întinsul pământului când domnii Dean Forsyth şi Sydney 
Hudelson afirmaseră categoric că asteroidul va cădea. 
Atunci se declaraseră nenumărate cazuri de nebunie, iar 
ospiciile deveniseră în câteva zile neîncăpătoare. 

Dar cu siguranţă că, dintre nebunii aceştia, cei mai 
înnebuniţi erau autorii emoţiei care zguduia întregul 
pământ. 

Până atunci, nici Dean Forsyth şi nici doctorul Hudelson nu 
se gândiseră să devină proprietarii bolidului. Dacă ceruseră 
cu atâta ardoare prioritatea asupra descoperirii lui, pricina 


nu fusese valoarea aurului, miliardele de care nimeni n- 
avea să aibă parte niciodată, ci doar dorinţa de-a lega unul 
numele Forsyth, celălalt numele Hudelson de acest 
eveniment astronomic. 

Situaţia se schimbase însă cu totul după ce constataseră, 
în noaptea de 11 spre 12 mai, abaterea ivită în traiectoria 
meteorului. O întrebare mai arzătoare decât toate le 
tulburase imediat minţile. 

Cui îi va aparţine bolidul, după cădere? Ale cui vor fi 
trilioanele nucleului împreimuit acum de o aureolă 
strălucitoare? După dispariţia aureolei - doar nu râvnea 
nimeni la nişte raze impalpabile! - nucleul avea să rămână. 
Şi preschimbarea lui în monezi sunătoare şi săltăreţe 
devenea o problemă destul de dificilă...! 

Al cui o să fie? 

«Al meu! strigase fără pic de şovăire Dean Forsyth, al meu 
care i-am semnalat primul prezenţa pe orizontul 
Whastonului.» «Al meu! strigase la fel de convins doctorul 
Hudelson, pentru că eu sunt autorul descoperirii!» 

Cei doi nesăbuiţi îşi făcuseră curând cunoscute prin presă 
pretenţiile lor potrivnice şi de neîmpăcat. Timp de două zile, 
ziarele din Whaston îşi umpluseră coloanele cu proza 
furioasă a celor doi adversari. Dean Forsyth şi doctorul 
Hudelson îşi aruncaseră unul altuia epitetele cele mai urâte 
în legătură cu bolidul inaccesibil, care părea într-adevăr că- 
şi râde de ei de la o înălţime de patru sute de kilometri. 

În asemenea condițiuni se înţelege că nu mai putea fi 
vorba de căsătoria plănuită. De aceea, ziua de 15 mai trecu 
fără ca Francis şi Jenny să devină soţ şi soţie. 

Şi chiar logodnici se mai puteau socoti oare? Nepotului 
său, care făcea o ultimă încercare, Dean Forsyth îi 
răspunse, cuvânt cu cuvânt: «Îl socotesc pe doctor un 
ticălos şi niciodată n-am să-ţi dau consimţământul să te 
însori cu fata unui Hudelson.» 

lar cam la aceeaşi oră, numitul doctor Hudelson punea 
capăt vaietelor fiicei lui, strigând următoarele: «Unchiul lui 


Francis e un tâlhar şi niciodată n-am să-mi mărit fata cu 
nepotul unui Forsyth!» 

Categoric şi fără putinţă de împotrivire. 

Ascensiunea aerostatică a lui Walter Vragg dăduse un nou 
prilej de manifestare a urii reciproce a celor doi astronomi. 
În scrisorile pe care presa, dornică de scandaluri, le 
publicase imediat, expresiile folosite de o parte şi de alta 
atinseseră o violenţă de neînchipuit, lucru care, cum lesne 
se va recunoaşte, nu putea îmbunătăţi situaţia. 

Dar ocara nu e, totuşi, o soluţie. Când ai o neînțelegere cu 
cineva, rămâne să faci ce fac toţi oamenii în asemenea 
cazuri, adică să te adresezi justiţiei. Procedeul acesta e cel 
mai nimerit şi mai sigur pentru înlăturarea neînțelegerilor. 

Cei doi adversari se gândiseră, până la urmă, să-l 
folosească. 

lată de ce, în ziua de 17 mai, o citaţie îi cerea doctorului 
Hudelson să se prezinte a doua zi în faţa judecătorului John 
Proth, citaţie trimisă de domnul Dean Forsyth; iată de ce, o 
citaţie identică fusese trimisă imediat de doctorul Hudelson 
domnului Dean Forsyth; iată de ce, în sfârşit, în dimineaţa 
aceea de 18 mai, o mulţime zgomotoasă şi nerăbdătoare 
umpluse sala tribunalului. 

Domnul Dean Forsyth şi domnul Sydney Hudelson erau 
prezenţi. Citaţi amândoi de judecător, rivalii se aflau faţă în 
faţă. 

La începutul şedinţei se trecuse în grabă peste câteva 
pricini mai mărunte, iar împricinaţii care sosiseră 
ameninţându-se cu pumnii părăsiseră sala braţ la braţ, spre 
deplina mulţumire a domnului Proth. Va izbuti oare să-i 
împace şi pe cei doi adversari care urmau să i se înfăţişeze 
acum? 

— Procesul următor, porunci el. 

— Forsyth contra Hudelson şi Hudelson contra Forsyth, 
anunţă grefierul. 

— Poftiţi mai aproape, spuse judecătorul, înălțându-se în 
jilţul lui. 


Dean Forsyth şi doctorul Hudelson ieşiră din grupurile de 
partizani care îi înconjurau. Şi se aşezară unul lângă altul, 
străpungându-se cu privirea, încleştând pumnii; stăteau 
alături, ca două tunuri încărcate până la gura ţevii şi pe 
care o scânteie le-ar fi putut face să bubuie amândouă 
odată. 

— Despre ce e vorba, domnilor? întrebă judecătorul Proth, 
care, altminteri, cunoştea foarte bine pricina. 

Domnul Dean Forsyth vorbi cel dintâi. 

— Am venit ca să-mi fie recunoscute drepturile... 

— Şi eu, ale mele, îl întrerupse domnul Hudelson. 

Se iscă imediat un duet asurzitor, în care, împotriva 
tuturor regulilor armoniei, se cânta în disonanţă continuă. 

Domnul Proth lovi grăbit în masă cu un cuţit de fildeş, aşa 
cum face cu bagheta un dirijor când vrea să oprească o 
cacofonie de nesuportat. 

— Vă rog, domnilor, spuse el, vorbiţi pe rând! În ordine 
alfabetică, îi dau cuvântul domnului Forsyth; domnul 
Hudelson va putea vorbi apoi în voie. 

Deci, domnul Forsyth dădu primul lămuririle necesare, pe 
când doctorul abia izbutea să se stăpânească. Domnul 
Forsyth povesti cum, la 16 martie, la şapte treizeci şi şapte 
de minute şi douăzeci de secunde dimineaţa, aflându-se la 
observaţie în turnul său de pe Elisabeth Street, zărise un 
bolid străbătând cerul de la nord ia sud: arătă cum 
urmărise meteorul tot timpul cât cerul fusese senin şi cum, 
în sfârşit, peste câteva zile, trimisese o scrisoare 
Observatorului din Pittsburg ca să semnaleze descoperirea 
şi să-şi stabilească prioritatea. 

Când îi veni rândul să vorbească, doctorul Hudelson dădu, 
prin forţa lucrurilor, o explicaţie identică; tribunalul, după 
ascultarea părţilor, ar fi trebuit deci să rămână la fel de 
puţin luminat ca şi înainte de pledoarii. 

Dar se părea că nu e deloc aşa, căci domnul Proth nu mai 
ceru nici o lămurire suplimentară. Cu un gest mieros, el 
ceru doar să se facă linişte, şi, când linişte se făcu, dădu 


citire sentinţei pe care o redactase cât timp vorbiseră 
adversarii. 

«Ţinând seama, spunea sentinţa, că pe de o parte domnul 
Dean Forsyth declară că a descoperit un bolid care 
străbătea atmosfera deasupra oraşului Whaston, în ziua de 
16 martie, la ora şapte treizeci şi şapte de minute şi 
douăzeci de secunde dimineaţa; 

Ţinând seama, pe de altă parte, că domnul Sydney 
Hudelson declară că a văzut acelaşi bolid, la aceeaşi oră, în 
acelaşi minut şi în aceeaşi secundă...» 

— Da! Da! strigară partizanii doctorului, săltându-şi cu 
frenezie braţele spre cer. 

— Nu! Nu! răspunseră partizanii domnului Forsyth, lovind 
cu picioarele în podea. 

«Dat fiind că ambele reclamaţii se întemeiază pe o 
chestiune de minute şi de secunde şi că sunt de ordin 
exclusiv ştiinţific; 

Dat fiind că nu există articol de lege aplicabil la prioritatea 
unei descoperiri astronomice; 

Pe aceste temeiuri declarăm reclamaţiile în afara 
competenţei juridice şi condamnăm ambele părţi la plata 
solidară a cheltuielilor de judecată.» 

Se înţelege că judecătorul nu putea să facă altfel. 

Altminteri - şi poate că asta era şi intenţia domnului Proth 
- cei doi reclamanţi aflându-se cu spatele unul la altul, în 
poziţia aceasta nu exista nici măcar temerea că se vor deda 
la acte de violenţă reciprocă. lată un avantaj apreciabil. 

Dar nici reclamanţii şi nici partizanii lor nu înțelegeau ca 
procesul să se termine astfel. Dacă domnul Proth 
nădăjduise să aranjeze lucrurile cu o declaraţie de 
incompetenţă, trebuia să renunţe la nădejdea aceasta. 

Două voci dominară murmurul stârnit de pronunţarea 
sentinţei. 

Cer cuvântul! strigară Dean Forsyth şi doctorul Hudelson, 
amândoi odată. 


— Deşi nu revin asupra sentinţei date, răspunse 
judecătorul, cu glasul acela binevoitor pe care nu-l părăsea 
niciodată, chiar în circumstanţele cele mai grave, acord cu 
plăcere cuvântul domnului Dean Forsyth şi doctorului 
Hudelson, cu condiţia să nu vorbească decât pe rând. 

Asta însemna să le ceară prea mult celor doi rivali. Şi 
răspunseră împreună, cu egală volubilitate, cu aceleaşi 
cuvinte tari, nevrând să rămână niciunul mai prejos cu un 
cuvânt, cu o silabă măcar. 

Domnul Proth îşi dădu seama că lucrul cel mai înţelept era 
să-i lase în voie, şi ascultă cât putu să audă. Astfel, izbuti să 
înţeleagă sensul noii argumentări. Nu mai era vorba de o 
chestiune astronomică, ci de una de interese, privind o 
revendicare de proprietate, într-un cuvânt, din moment ce 
bolidul urma să cadă, al cui va fi el? Al domnului Dean 
Forsyth? Al doctorului Hudelson? 

— Al domnului Forsyth! strigară partizanii turnului 

— Al doctorului Hudelson! strigară partizanii foişorului. 

Domnul Proth, a cărui faţă de om cumsecade era luminată 
de un zâmbet filosofic, ceru linişte, ceea ce obţinu imediat, 
într-atât de viu era interesul stârnit. 

— Domnilor, spuse el, îngăduiţi-mi, mai întâi de toate, să vă 
dau un sfat. În cazul când bolidul ar cădea cu adevărat... 

— Va cădea! repetară laolaltă partizanii domnului Dean 
Forsyth şi ai doctorului Hudelson. 

— Fie! se învoi magistratul cu o politeţă binevoitoare, cum 
în America magistratura nu prea ştie să aibă. În ceea ce mă 
priveşte, n-am nimic împotrivă, şi nu doresc decât ca bolidul 
să nu-mi strivească florile din grădină. 

Câţiva oameni din public zâmbiră. Domnul Proth profită de 
destinderea aceasta ca să-i privească binevoitor pe cei doi 
reclamanţi. Vai! Zadarnică bunăvoință! Mai uşor ar fi fost să 
domolească doi tigri flămânzi decât să-i împace pe cei doi 
rivali de neîmpăcat. 

— În acest caz, continuă magistratul pe un ton părintesc, 
fiind vorba de un bolid care valorează cinci mii şapte sute 


optzeci şi opt de miliarde, v-aş sfătui să-l împărţiţi. 

— Niciodată! 

Cuvântul acesta, atât de hotărât negativ, izbucni de 
pretutindeni. Niciodată, nici domnul Forsyth, nici domnul 
Hudelson n-au să consimtă la o împărţire! Nici vorbă că şi 
aşa le-ar fi revenit aproape câte trei trilioane la fiecare, dar 
nu există trilion care să poată birui amorul propriu. 

Cu adânca lui cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti, domnul 
Proth nu se miră deloc că sfatul lui, oricât de înţelept era, îi 
ridica împotrivă aproape întreaga asistenţă. Nu se miră, 
deci, şi aşteptă ca zarva să se mai potolească. 

Pentru că împăcarea e imposibilă, spuse el, de îndată ce 
izbuti să se facă auzit, tribunalul va da sentinţa. 

La cuvintele acestea se făcu linişte deplină, ca prin farmec, 
şi nimeni nu îndrăzni să-l întrerupă pe domnul Proth care îi 
dicta cu glas liniştit grefierului: «Tribunalul, Ascultând 
părţile în concluziile şi pledoariile lor; 

Dat fiind că mărturiile depuse au egal temei de-o parte şi 
de alta şi că se sprijină pe aceleaşi începuturi de dovadă; 

Dat fiind că din descoperirea unui meteor nu decurge în 
mod necesar asupra sus-numitului un drept de proprietate, 
că legea e mută în această privinţă, şi că, în lipsă de lege, 
nu există nimic analog în jurisprudenţă; 

Că exercitarea acestui pretins drept de proprietate, fie el 
chiar întemeiat, ar putea, date fiind circumstanţele 
deosebite ale pricinei de faţă, să întâmpine greutăţi de 
neînlăturat, şi că orice sentinţă ar risca să rămână literă 
moartă, ceea ce ar dăuna principiilor pe care se bazează 
orice societate civilizată şi ar duce la scăderea în faţa 
opiniei publice a justei autorităţi a faptului judecat; 

Dat fiind că se cuvine, într-un caz atât de special, să se 
procedeze cu prudenţă şi cu luare-aminte; 

Dat fiind că judecata priveşte, oricare ar fi afirmaţiile 
părţilor, un eveniment ipotetic şi care poate foarte bine să 
nu aibă loc; 


Că meteorul, dealtfel, poate să cadă în sânul mărilor care 
acoperă trei sferturi din suprafaţa globului; 

Că, şi într-un caz şi în altul, reclamaţia ar trebui să fie 
ştearsă de pe rol, în urma dispariţiei oricărei materii 
litigioase. 

Pe aceste temeiuri, Amână sentinţa până la căderea 
efectivă şi pe deplin constantă a bolidului în cauză.» 

— Punct, dictă domnul Proth, ridicându-se în acelaşi timp 
din jilţ. 

Judecata era încheiată. 

Auditoriul rămăsese sub impresia înţeleptelor «dat fiind 
că» ale domnului Proth. Părea posibil, într-adevăr, ca 
meteorul să cadă în fundul mărilor unde ar fi trebuit să se 
renunţe la pescuirea lui. Pe de altă parte, la ce «greutăţi de 
neînlăturat» făcuse aluzie judecătorul? Ce însemnau 
cuvintele acestea misterioase? 

Totul dădea de gândit, iar gândirea calmează de obicei 
minţile prea înflăcărate. 

Dar e uşor de închipuit că Dean Forsyth şi doctorul 
Hudelson nu căzură deloc pe gânduri, căci ei, cel puţin, nu 
se liniştiseră deloc, ba dimpotrivă. Din două colţuri ale sălii, 
cei doi astronomi amatori îşi arătau unul altuia pumnii, 
vorbindu-le în acelaşi timp partizanilor respectivi. 

— Nu ştiu cum să numesc judecata aceasta, tuna Dean 
Forsyth, cu o voce de stentor. E de-a dreptul nesăbuită! 

— Sentința e absurdă! strigă în acelaşi timp cât îl ţinea 
gura Sydney Hudelson. 

— Să spună că bolidul meu n-o să cadă...! 

— Să pună la îndoială căderea bolidului meu...! 

— O să cadă acolo unde am spus...! 

— I-am fixat locul căderii...! 

— Şi pentru că dreptatea mi-a fost refuzată... 

— Mă voi duce să-mi apăr drepturile până la capăt, şi voi 
pleca astă-seară chiar... 

— Am să-mi susţin dreptul până la ultima instanţă, şi 
pornesc la drum chiar astăzi... 


— În Japonia! urlă Dean Forsyth. 

— În Patagonia! urlă la fel de tare doctorul Hudelson. 

— Uraaa! răspunseră într-un glas cele două tabere 
adverse. 

Când toată lumea ieşi în stradă, mulţimea se împărţi în 
două grupuri, cărora li se adăugară curioşii care nu 
putuseră găsi loc în sala tribunalului. Şi se iscă o zarvă de 
toată frumuseţea: strigăte, provocări, ameninţări ale 
acestor turbaţi. Şi fără îndoială că s-ar fi trecut repede la 
fapte, căci, vădit lucru, partizanii lui Dean Forsyth nu 
cereau decât să-l linşeze pe doctorul Hudelson, iar 
partizanii doctorului Hudelson erau dornici să-l linşeze pe 
Dean Forsyth, ceea ce ar fi constituit un mod ultraamerican 
de a încheia procesul... 

Din fericire, autorităţile îşi luaseră şi ele măsurile lor de 
precauţie. Numeroşi poliţişti interveniră cu hotărâre, la 
momentul oportun, despărţindu-i pe adversari. 

Imediat ce adversarii se despărţiră, mânia superficială li 
se spulberă ca prin farmec. Cum trebuiau totuşi să păstreze 
un motiv ca să facă larmă cât mai multă, încetară să strige 
împotriva şefului taberei adverse, dar continuară în schimb 
să strige pentru cel al cărui drapel îl adoptaseră. 

«Trăiască Dean Forsyth!» «Trăiască Hudelson!» 

Strigătele acestea se încrucişară cu un zgomot ca de 
tunet. Curând, ele se contopiră într-un singur răcnet: «La 
gară!» urlau cele două grupuri, în sfârşit de acord. 

Şi, de îndată, mulţimea se rândui de la sine în două alaiuri, 
care străbătură pieziş piaţa Constituţiei scăpată acum de 
balonul lui Walter Vragg. În fruntea unuia din alaiuri păşea 
mândru Dean Forsyth, iar doctorul Hudelson se afla în 
fruntea celuilalt alai. 

Poliţiştii îi lăsară în pace, nepăsători, căci nu se mai 
temeau de tulburări. Într-adevăr, nu mai exista pericolul 
unei ciocniri între cele două alaiuri, dintre care unul îl 
conducea triumfal pe Dean Forsyth la Gara de Vest, prima 
etapă spre San Francisco şi Japonia, iar celălalt îl însoțea, 


nu mai puţin triumfal pe Sydney Hudelson la Gara de Est, 
punctul terminus al liniei spre New York, de unde doctorul 
avea să se îmbarce pentru Patagonia. 

Încetul cu încetul strigătele scăzură, apoi se stinseră în 
depărtare. 

John Proth, care, din pragul porţii, se distrase privind 
mulţimea gălăgioasă, se gândi atunci că era ora mesei şi se 
pregăti să intre în casă. 

În clipa aceea se apropiară de el un domn şi o doamnă, 
care înaintaseră ocolind piaţa. 

— O clipă, vă rog, domnule judecător, spuse gentlemanul. 

— Vă stau la dispoziţie, domnule şi doamnă Stanfort, 
răspunse domnul Proth politicos. 

— Domnule judecător, continuă Seth Stanfort, acum două 
luni ne-am prezentat în faţa dumneavoastră ca să ne 
căsătorim... 

— Şi mă bucur că am putut să vă cunosc cu această ocazie, 
declară domnul Proth. 

— Astăzi, domnule judecător, adăugă Seth Stanfort, venim 
în faţa dumneavoastră ca să divorţăm. 

Judecătorul Proth, om cu experienţă, îşi dădu seama că nu 
era cazul să încerce o împăcare. 

Mă bucur şi cu prilejul acesta că vom reînnoi cunoştinţa, 
spuse el, calm. 

Cei doi se înclinară. 

— Fiţi buni şi intraţi, le propuse judecătorul. 

— E neapărată nevoie? întrebă domnul Seth Stanfort, aşa 
cum făcuse şi cu două luni mai înainte. 

Şi, tot ca acum două luni, domnul Proth îi răspunse calm: 

— Deloc. 

Mai multă înţelegere nici că s-ar fi putut să aibă cineva. 
Dealtfel, cu toate că în general nu sunt pronunţate în 
condiţii atât de anormale, divorţurile pot fi obţinute grozav 
de lesne în marea Republică! 

Nimic nu pare mai simplu şi în această uimitoare ţară a 
Americii, în care mai uşor te dezlegi decât te legi. În unele 


dintre statele ei e suficient să-ţi stabileşti un domiciliu fictiv, 
şi nu-i deloc nevoie să te prezinţi personal la divorţ. Nişte 
agenţii speciale se însărcinează să strângă martorii şi să 
procure oameni de paie. În acest scop, există recrutori, 
dintre care unii sunt celebri. 

Domnul şi doamna Stanfort n-aveau nevoie să recurgă la 
asemenea subterfugii. Demersurile şi îndeplinirea 
formalităţilor necesare ei le făcuseră pe adresa domiciliului 
real, la Richmond, în inima Virginiei. Şi dacă se aflau acum 
la Whaston, aceasta se datora numai toanei de a-şi desface 
căsătoria acolo unde o săvârşiseră. 

— Aveţi actele în regulă? întrebă judecătorul. 

— lată-le pe ale mele, spuse doamna Stanfort. 

— Şi pe ale mele, spuse domnul Stanfort. 

Domnul Proth luă actele, le cercetă şi se asigură că erau 
absolut în regulă. După care se mulţumi să răspundă: 

— Iată actul de divorţ, gata tipărit. Rămâne doar să vă 
scriu numele, iar dumneavoastră să-l semnaţi. Dar nu ştiu 
dacă vom putea aici. 

— Daţi-mi voie să vă pun la dispoziţie stilograful acesta 
perfecţionat, interveni domnul Stanfort întinzându-i 
judecătorului obiectul numit. 

— Şi cartonul acesta pe care se poate scrie perfect, 
adăugă doamna Stanfort, luând din mâinile cameristei o 
cutie plată şi dând-o judecătorului. 

— Aveţi soluţie pentru orice, aprobă domnul Proth, 
începând să completeze rândurile albe ale actului imprimat. 

După ce termină munca aceasta, judecătorul îi întinse 
tocul doamnei Stanfort. 

Fără o vorbă, fără să şovăie, cu mâna sigură, ea semnă: 
Arcadia Walker. 

Cu acelaşi sânge rece domnul Seth Stanfort semnă după 
ea. 

Apoi fiecare dintre ei întinse, ca şi cu două luni mai 
înainte, câte o hârtie de cinci sute de dolari: 

— Drept onorariu, spuse din nou domnul Seth Stanfort. 


— Pentru săraci, repetă doamna Arcadia Walker. 

După care, fără să mai zăbovească, se înclinară amândoi în 
faţa judecătorului, se salutară reciproc şi se depărtară fără 
să se uite înapoi, unul urcând spre cartierul Wilcox, celălalt 
pornind în direcţie opusă. 

Când dispărură, domnul Proth intră în casă, unde masa îl 
aştepta cam de mult. 

— Ştii, Kate, ce ar trebui să-mi scriu pe firmă? o întrebă el 
pe bătrână, legându-şi şervetul la gât. 

— Nu, domnule. 

— Ar trebui să scriu aşa: «Aici căsătoriile se fac călare şi 
divorţurile pe jos!» 

XIII ÎN CARE, DUPĂ CUM A PREVĂZUT JUDECĂTORUL 
PROTH, SE VEDE IVINDU-SE UN AL TREILEA 
CONCURENI, URMAT DE UN AL PATRULEA. 

E mai bine să renunţăm la descrierea profundei mâhniri a 
familiei Hudelson şi a deznădejdii lui Francis Gordon. 
Fireşte, acesta din urmă n-ar fi şovâit să se despartă de 
unchiu-său, să se lipsească de consimţământul lui şi să-i 
înfrunte mânia şi urmările ei inevitabile. Dar ceea ce putea 
face împotriva domnului Dean Forsyth, nu putea face 
împotriva domnului Hudelson. Zadarnic încercase doamna 
Hudelson să obţină consimţământul soţului şi să-l facă să-şi 
schimbe hotărârea; nici rugăminţile şi nici mustrările ei nu-l 
clintiră pe încăpăţânatul medic. L.oo, micuța Loo însăşi, se 
văzu respinsă fără milă, cu toate rugăminţile, linguşirile şi 
lacrimile ei neputincioase. 

De acum, nu mai putea fi vorba nici măcar să se reînceapă 
încercările acestea, căci unchiul şi tatăl, atinşi definitiv de 
nebunie, plecaseră spre meleaguri depărtate. 

Şi totuşi, cât de nesăbuită era această dublă plecare! Cât 
de inutil era divorţul dintre Seth Stanfort şi Arcadia Walker, 
pricinuit de afirmaţiile celor doi astronomi! Dacă aceste 
patru persoane şi-ar fi impus să chibzuiască măcar 
douăzeci şi patru de ore în plus, purtarea lor ar fi fost cu 
siguranţă alta. 


Căci, într-adevăr, chiar în dimineaţa zilei următoare, 
ziarele din Whaston şi din alte părţi publicară, sub 
semnătura lui ]. B. K. Lowenthal, director al Observatorului 
din Boston, o notă care schimba cu totul situaţia. Deloc 
blândă faţă de cele două glorii whastoniene, nota, pe care o 
redăm mai jos în extenso22, cuprindea următoarele: «O 
comunicare făcută zilele acestea de către doi amatori din 
oraşul Whaston a stârnit mare emoție în public. E de 
datoria noastră să punem lucrurile la punct. 

Să ni se îngăduie mai întâi să deplângem faptul că nişte 
comunicări atât de grave sunt făcute cu uşurinţă, fără să fie 
supuse în prealabil controlului unor savanţi veritabili. Căci 
asemenea savanţi există. Ştiinţa lor garantată de brevete şi 
de diplome îşi dă roadele în multe observatoare oficiale. 

Fără îndoială, e lăudabil să observi primul un corp ceresc 
care are bunăvoința să străbată câmpul unei lunete 
îndreptată spre cer. Dar întâmplarea aceasta fericită nu are 
puterea să transforme dintr-o dată nişte simpli amatori în 
matematicieni de profesie. Dacă, neţinând seama de 
adevărul acesta bazat pe bun-simţ, abordăm cu nesăbuinţă 
probleme care cer o competenţă specială, ne expunem la 
săvârşirea unor erori de felul aceleia pe care avem datoria 
să o îndreptăm. 

Este cu totul exact că bolidul de care se ocupă în 
momentul de faţă întreaga lume a suferit o perturbaţie. Dar 
domnii Forsyth şi Hudelson au făcut marea greşeală să se 
mulţumească doar cu o singură observaţie şi să-şi bazeze 
pe această dată incompletă calculele, care, altminteri, sunt 
false. Ţinând seama numai de abaterea pe care au putut-o 
constata în seara de 11 sau în dimineaţa de 12 mai, s-ar 
ajunge, într-adevăr, la rezultate cu totul diferite de ale lor. 
Dar mai e ceva în plus. Tulburarea în mersul bolidului n-a 
început şi nu s-a sfârşit la 11 mai şi nici la 12 mai. Prima 
perturbaţie datează din 10 mai, şi la ora actuală se mai 
produce încă. 


Perturbaţia aceasta, sau mai degrabă perturbațiile 
succesive, au avut ca rezultat, pe de o parte, să apropie 
bolidul de suprafaţa Pământului, şi, pe de altă parte, să facă 
să-i devieze traiectoria. La data de 17 mai, distanţa bolidului 
descrescuse la aproximativ 78 kilometri, iar deviația 
traiectoriei sale atingea aproape 55 minute de arc. 

Această dublă modificare a stării lucrurilor interioare n-a 
fost realizată dintr-o dată. Ea este, dimpotrivă, totalul 
schimbărilor foarte mici care n-au încetat să se adauge 
unele după altele din ziua de zece a lunii curente. 

Până acum a fost imposibil să se descopere motivul 
tulburării suferite de bolid. Nimic de pe cer nu pare de 
natură a o explica. Cercetările în această direcţie continuă 
şi nu ne îndoim că ele vor da un rezultat în cel mai scurt 
timp. 

Oricum ar fi în privinţa aceasta, e cel puţin prematur să se 
anunţe căderea asteroidului şi să fixeze a fortiori data şi 
locul căderii. Evident, dacă necunoscuta cauză care 
influenţează bolidul va continua să acţioneze în acelaşi 
sens, el va sfârşi prin a cădea, dar nimic nu ne 
îndreptăţeşte până acum să afirmăm că aşa va fi. În 
momentul de faţă, viteza relativă i-a crescut în mod necesar, 
deoarece bolidul descrie o orbită mai mică. Nu va exista 
deci nici o tendinţă de cădere, în cazul când forţa care îl 
solicită va înceta de-a-i mai fi aplicată. 

În ipoteza contrară, deoarece perturbațiile constatate la 
fiecare trecere a bolidului sunt până în ziua de azi inegale, 
iar variațiile lor de intensitate par a nu se supune nici unei 
legi, nu s-ar putea, chiar prevăzându-se căderea, să i se 
precizeze nici data şi nici locul. 

În rezumat, concluziile noastre sunt următoarele: căderea 
bolidului pare probabilă; dar nu e sigură. În orice caz, nu 
este iminentă. 

Sfătuim deci publicul să-şi păstreze calmul, în faţa unei 
eventualităţi care rămâne ipotetică şi a cărei realizare, în 
plus, nu poate duce la nici un rezultat practic. Pe viitor, vom 


avea grijă, dealtfel, să ţinem publicul la curent, prin note 
zilnice care vor relata zi de zi desfăşurarea evenimentelor». 

Or fi luat cunoştinţă de concluziile lui ]. B. K. Lowenthal 
domnul Seth Stanfort şi doamna Arcadia Walker? lată un 
lucru despre care nu ştim nimic. În ceea ce îi priveşte pe 
domnul Dean Forsyth şi pe doctorul Sydney Hudelson, 
primul primi la Saint-Louis, în statul Missouri, iar al doilea 
la New York, lecţia directorului Observatorului din Boston. 
Şi se roşiră primind-o, ca şi cum li s-ar fi tras palme. 

Oricât de cumplită le-ar fi fost umilirea, nu le rămânea 
decât să se plece în faţa ei. Cu un savant ca ].B.K. 
Lowenthal nu se discută. Domnul Forsyth şi domnul 
Hudelson se reîntoarseră deci cu coada între picioare la 
Whaston, primul sacrificându-şi biletul plătit până la San 
Francisco, celălalt lăsând pradă lăcomiei unei companii de 
transporturi preţul cabinei pe care o şi reţinuse până la 
Buenos-Aires. 

Reîntorşi la domiciliile respective, se urcară nerăbdători 
unul în turn, celălalt în foişor. Şi nu avură nevoie de mult 
timp ca să-şi dea seama că ]. B. K. Lowenthal avea dreptate, 
căci regăsiră cu greu bolidul, şi nu la locul pe care calculele 
lor, hotărât inexacte, îl fixaseră. 

Dean Forsyth şi doctorul Hudelson începură să resimtă 
curând urmările penibilei lor erori. Ce deveniseră alaiurile 
care îi conduseseră în triumf la gară? Vădit lucru, publicul 
nu-i mai privea cu ochi buni. Cât de dureros le-a fost, după 
ce savuraseră din plin popularitatea, să fie deodată lipsiţi 
de băutura aceasta ameţitoare! 

Dar un necaz şi mai mare avea să se abată curând asupra 
lor. Aşa cum dăduse să se înţeleagă judecătorul Proth, un al 
treilea concurent li se ridica în faţă. Lucrul acesta mai întâi 
se zvoni, apoi, peste câteva ore, zvonul deveni ştire oficială, 
trâmbiţată urbi et orbi23. 

Şi era de combătut acest al treilea concurent, care reunea 
în persoana lui întregul univers civilizat. Dacă Dean Forsyth 
şi doctorul Hudelson n-ar fi fost orbiţi de patimă, i-ar fi 


prevăzut încă de la bun început intervenţia. În loc să-şi 
intenteze reciproc un proces ridicul, ar fi trebuit să-şi spună 
că diversele guverne din lume se vor ocupa neapărat de 
miile şi de miliardele al căror aport subit putea să 
dezlănţuie cea mai cumplită revoluţie financiară. 
Raționamentul acesta, atât de firesc şi de simplu, Dean 
Forsyth şi doctorul Hudelson nu-l făcuseră totuşi, iar 
anunţul reunirii unei conferinţe internaţionale îi lovi ca un 
trăsnet. 

Amândoi alergară să se informeze. Vestea era exactă. Ba 
chiar erau cunoscute şi numele membrilor viitoarei 
conferinţe care urmau să se întrunească la Washington, la o 
dată pe care durata călătoriei unor delegaţi o amâna, din 
nefericire, mai mult decât ar fi fost de dorit. Totodată, 
guvernele zorite de împrejurări hotărâseră ca, până la 
sosirea tuturor delegaților, să se ţină la Washington două 
întruniri pregătitoare a diverşilor diplomaţi acreditaţi pe 
lângă guvernul american. Delegații extraordinari urmau să 
sosească în timp ce se ţineau întrunirile pregătitoare, în 
cursul cărora avea să se netezească terenul în aşa fel încât 
conferinţa definitiv constituită să aibă, încă de la prima 
şedinţă, un program bine definit. 

Nu-i aci locul să înşirăm lista tuturor statelor dornice să 
facă parte din conferinţă. După cum am arătat, lista aceasta 
cuprindea întregul univers civilizat24. 

Toate ambițiile erau permise. Toate speranţele erau 
legitime, căci nimeni nu ştia încă unde avea să cadă 
meteorul, admițând că avea să cadă realmente. 

Prima adunare pregătitoare avu loc la 25 mai la 
Washington. Ea începu prin rezolvarea ne varietur25 a 
chestiunii Forsyth-Hudelson, care nu ceru mai mult de cinci 
minute. Zadarnic încercară să se facă ascultați cei doi 
astronomi-amatori, căci fură daţi afară ca nişte bieţi 
nepoftiţi. E lesne de închipuit furia lor, când se reîntoarseră 
la Whaston. Dar adevărul ne sileşte să arătăm că acuzaţiile 
li se pierdură în vânt. În presa care atâta vreme îi acoperise 


cu flori nu se găsi nici un ziar care să le ia apărarea! Vai! 
Ziarele se săturaseră până în gât de «onorabilul cetăţean 
din Whaston», de «iscusitul astronom», de «matematicianul 
pe cât de strălucit pe atât de modest!» Acum schimbaseră 
tonul. 

«Ce-au căutat la Washington aceste două paiaţe?... Au fost 
primii care au semnalat meteorul?... Ei şi?... Întâmplarea 
asta gratuită le dădea vreun drept?... Aveau vreun amestec 
în căderea lui? Zău, nici n-ar fi cazul să fie discutate nişte 
pretenţii atât de ridicule!» lată cum se exorima de data 
aceasta presa. Sic transit gloria mundi!26 

După rezolvarea primei chestiuni începură lucrările 
serioase. 

Mai întâi, se ţinură câteva şedinţe pentru întocmirea listei 
statelor suverane, cărora avea să li se recunoască dreptul 
de a participa la conferinţă. Multe din ele n-aveau 
reprezentanţi acreditaţi la Washington. Rămânea deci să se 
rezolve principiul colaborării lor până în ziua când 
Conferinţa avea să-şi înceapă discuţia de bază. Întocmirea 
listei acesteia nu se făcu de la sine şi discuţiile atinseră un 
grad de însufleţire care promitea pentru viitor. După şapte 
şedinţe consecutive, nu se ajunsese încă la nici o concluzie, 
când, pe ziua de liunie, un incident neaşteptat veni să 
tulbure spiritele. 

Aşa cum făgăduise, ]. B. K. Lowenthal dădea regulat, în 
fiecare zi, veşti despre bolid, sub forma unor note scurte 
comunicate presei. Până atunci, notele lui nu cuprinseseră 
nimic deosebit. Se mulţumiseră să informeze lumea că 
mersul meteorului continua să sufere schimbări foarte mici, 
al căror total făcea căderea din ce în ce mai probabilă, fără 
a da totuşi posibilitatea de a o considera ca sigură. 

Dar nota publicată la | iunie era cu totul diferită de cele 
precedente. Tulburarea bolidului s-ar fi putut crede că e 
contagioasă, într-atât de tulburat se arătă la rândul său ]. B. 
K. Lowenthal. 


«Nu fără o reală emoție, spunea el în ziua aceea, aducem 
la cunoştinţa publicului ciudatele fenomene cărora le-am 
fost martor, faptele care tind nici mai mult nici mai puţin 
decât să nimicească bazele ştiinţei astronomice, adică ale 
ştiinţei însăşi, căci cunoştinţele omeneşti formează un tot 
ale cărui părţi sunt legate între ele. Dar, oricât de 
inexplicate şi de inexplicabile ar fi aceste fenomene, nu 
putem să nu le recunoaştem caracterul de certitudine 
absolută. 

Comunicările noastre anterioare au informat publicul că 
mersul bolidului din Whaston a suferit perturbații succesive 
şi neîntrerupte, a căror cauză şi lege au fost cu neputinţă 
de aflat până acum. Lucrul acesta însă era cât se poate de 
nefiresc. Astronomul, într-adevăr, citeşte pe cer ca într-o 
carte, şi, de obicei, prevede tot ce se petrece acolo sau 
măcar întrevede rezultatele faptului petrecut. Aşa, de pildă, 
eclipsele anunţate cu sute de ani înainte au loc în secunda 
fixată, supunându-se parcă ordinului fiinţei pieritoare a 
cărei preştiinţă le-a văzut în negurile viitorului şi care, în 
clipa când prezicerea i se realizează, îşi doarme de mult 
somnul veşnic. 

Totuşi, dacă perturbațiile observate până acum nu erau 
normale, în schimb nu contraziceau datele ştiinţei, iar dacă 
ne rămânea necunoscută cauza lor, puteam să învinovăţim 
imperfecţia metodelor noastre de cercetare. 

Astăzi însă nu mai este aşa. De alaltăieri, 30 mai, mersul 
bolidului a suferit noi abateri în contradicţie absolută cu 
cele mai temeinice cunoştinţe teoretice pe care le avem. 
Aceasta înseamnă că trebuie să renunţăm la speranţa de-a 
le găsi vreodată explicaţii satisfăcătoare; principiile care 
aveau putere de axiome şi pe care se întemeiau calculele 
noastre nu mai sunt aplicabile în cazul de faţă. 

Până şi cel mai puţin priceput dintre astronomi a putut să 
observe cu uşurinţă că în a doua trecere din după-amiaza 
zilei de 30 mai bolidul, în loc să-şi continue apropierea de 
Pământ, neîntreruptă de la 10 mai, s-a depărtat, dimpotrivă, 


în mod simţitor. Pe de altă parte, înclinarea orbitei lui, care 
de douăzeci de zile tindea să devină din ce în ce mai mult 
nord-est-sud-vest, a încetat dintr-o dată să se mai 
accentueze. 

Fenomenul acesta brusc cuprindea şi el ceva de neînțeles; 
dar ieri, 3l mai, la a patra trecere după răsăritul soarelui, 
am fost obligaţi să constatăm că orbita meteorului 
redevenise aproape exact nord-sud, pe când distanţa faţă 
de Pământ rămăsese, din ajun, neschimbată. 

Aceasta e situaţia actuală. Ştiinţa e neputincioasă în faţa 
unor fapte care par atât de incoerente, dacă în Univers 
poate exista ceva incoerent. 

În prima noastră notă am spus că, deşi căderea era încă 
nesigură, trebuia să fie socotită cel puţin probabilă. Acum 
nu mai îndrăznim să fim atât de afirmativi şi preferăm să ne 
mărginim la modesta mărturisire a ignoranței noastre.» 

Dacă un anarhist ar fi aruncat o bombă în mijlocul celei 
de-a opta adunări pregătitoare, bomba tot n-ar fi izbutit să 
întreacă efectul notei lui ]. B. K. Lowenthal. Ziarele care o 
reproduceau, însoţită de comentarii pline cu semne de 
exclamare, erau smulse din mâinile vânzătorilor. Întreaga 
după-amiază se pierdu în discuţii şi în schimburi de păreri 
destul de nervoase, spre marea pagubă a laborioaselor 
lucrări ale Conferinţei. 

În zilele următoare, lucrurile se agravară şi mai mult. 
Notele lui ]. B. K. Lowenthal se succedară, într-adevăr, 
unele mai uimitoare decât altele. În mijlocul baletului atât 
de minunat orânduit al astrelor, bolidul părea că dansează 
un adevărat cancan, o fantezie de unul singur, fără regulă şi 
măsură. Orbita lui când se înclina cu trei grade spre est, 
când se redresa cu patru grade spre vest. Dacă, la vreuna 
din treceri, părea că se apropie puţin de Pământ, la 
trecerea următoare se afla cu câţiva kilometri mai departe. 
Să înnebuneşti, nu alta! 

Nebunia aceasta cuprindea încetul cu încetul Conferinţa 
Internaţională. Nesiguri pe utilitatea practică a discuţiilor, 


diplomaţii lucrau alene şi fără voinţa hotărâtă de-a ajunge 
la un rezultat. 

Timpul trecea totuşi. Din feluritele puncte ale globului 
delegaţii tuturor naţiunilor se îndreptau grăbiţi spre 
America şi spre Washington. Mulţi dintre ei sosiseră; 
curând, numărul lor devenise suficient pentru constituirea 
legală a Conferinţei, fără să mai fie aşteptaţi colegii care 
trebuiau să vină de la distanţe mai mari. Aveau să înceapă 
oare discutarea unei probleme căreia nici măcar primul 
punct nu-i fusese clarificat? 

Membrii adunării pregătitoare se ambiţionară, şi, printr-o 
muncă îndârjită, izbutiră, în opt şedinţe suplimentare, să 
catalogheze statele ai căror delegaţi urmau să fie admişi la 
şedinţe. Se fixă un număr de cincizeci şi două de state, 
dintre care douăzeci şi şase din Europa, şase din Asia, patru 
din Africa şi şaptesprezece regate ereditare, douăzeci şi 
două de republici şi şase principate. Aceste cincizeci şi două 
de imperii, monarhii, republici şi principate, fie prin ele 
însele, fie prin statele vasale şi prin coloniile lor, erau deci 
recunoscute ca singurele proprietare ale globului de aur. 

Dealtfel, era şi timpul ca adunările pregătitoare să ajungă 
la această concluzie. Delegații celor cincizeci şi două de 
state admise să participe la deliberări se aflau în marea lor 
majoritate la Washington sau soseau zilnic. 

Conferinţa Internaţională se reuni deci, pentru prima 
oară, în ziua de 10 iunie, la orele două după-amiază, sub 
preşedinţia delegatului cel mai în vârstă, care se nimeri să 
fie domnul Solies, profesor de oceanografie şi delegat al 
principatului Monaco. Conferinţa trecu imediat la 
constituirea biroului definitiv. 

La primul scrutin, preşedinţia îi fu atribuită, în semn de 
respect pentru ţara-gazdă, domnului Harvey, jurisconsult 
eminent şi reprezentant al Statelor Unite. Vicepreşedinţia 
fu ceva mai disputată. Ea îi reveni până la urmă Rusiei, în 
persoana domnului Saratoff. Apoi fură aleşi ca secretari 
delegatul francez, delegatul englez şi delegatul japonez. 


După îndeplinirea formalităţilor acestora, preşedintele 
rosti o cuvântare foarte curtenitoare şi foarte aplaudată; 
apoi anunţă că se va trece la alegerea a trei subcomisii care 
vor avea sarcina să caute cea mai bună metodă de lucru din 
întreitul punct de vedere demografic, financiar şi juridic. 

Tocmai începuse votarea, când un uşier se îndreptă spre 
fotoliul prezidenţial şi-i înmână domnului Harvey o 
telegramă. 

Domnul Harvey începu să citească telegrama; dar pe 
măsură ce o citea, faţa lui exprima o uimire crescândă. 
După o clipă de gândire, preşedintele ridică totuşi, 
dispreţuitor, din umeri, ceea ce nu-l împiedică, după o altă 
clipă de gândire, să agite clopoţelul ca să atragă atenţia 
colegilor săi. 

Când se făcu tăcere, domnul Harvey spuse: 

— Domnilor, cred că e de datoria mea să vă aduc la 
cunoştinţă că am primit în momentul acesta o telegramă. 
Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că e trimisă de vreun nebun. 
Dar mi se pare mai corect să v-o citesc. Telegrama, 
altminteri nesemnată, e concepută astfel: «Domnule 
Preşedinte, Am onoarea să informez Conferinţa 
Internaţională că bolidul, care trebuia să constituie obiectul 
discuţiilor ei, nu este res nullius27, dat fiind că e 
proprietatea mea personală. 

Conferinţa Internaţională n-are deci nici un temei să 
existe, şi, dacă persistă în sensul acesta, lucrările ei sunt 
dinainte nule şi neavenite. 

Prin voinţa mea, bolidul se apropie de Pământ; iar de 
căzut va cădea pe proprietatea mea, deci mie îmi aparţine.» 

— Telegrama nu e semnată? întrebă delegatul englez. 

— Nu. 

— În aceste condiţii, nu e cazul s-o luăm în seamă, declară 
reprezentantul imperiului german. 

— Aceasta e şi părerea mea, aprobă preşedintele; cred că 
răspund sentimentului unanim al colegilor, clasând pur şi 
simplu documentul în arhivele Conferinţei... Sunteţi de 


aceeaşi părere, domnilor?... Nimeni nu e împotrivă? Atunci, 
şedinţa continuă... 

XIV ÎN CARE VĂDUVA THIBAUT, AMESTECÂNDU-SE 
PROSTEŞTE ÎN CELE MAI SUPERIOARE PROBLEME DE 
MECANICĂ CEREASCĂ, Il PRICINUIEŞTE MARI GRIJI 
BANCHERULUI ROBERT LECOEUR. 

Minţile luminate susţin că progresul va duce la dispariţia 
treptată a slujbelor care aproape că nu cer muncă, dar 
sunt, în schimb, gras plătite. Să le credem pe cuvânt. În 
orice caz, exista cel puţin o asemenea slujbă pe vremea 
când se petreceau ciudatele evenimente povestite aici. 

Această slujbă o avea văduva Thibaut, fostă măcelăreasă, 
care făcea curăţenie în casa lui Zephyrin Xirdal. 

Toată munca văduvei Thibaut consta, într-adevăr, numai 
din curăţitul odăii acestui savant dezechilibrat. Şi cum 
mobilierul odăii era redus la cea mai simplă expresie, 
întreţinerea curăţeniei nu putea fi socotită drept oa 
treisprezecea ispravă a lui Hercule. Restul locuinţei 
aproape că n-o privea pe văduva Thibaut. În a doua odaie, 
mai ales, îi fusese interzis cu desăvârşire să atingă, sub 
orice motiv, vrafurile de hârtii care zăceau pretutindeni, iar 
măturatul trebuia să se limiteze doar la un mic pătrat 
central, unde podeaua rămăsese goală. 

Văduva Thibaut, mare iubitoare a ordinei şi a curăţeniei, 
suferea văzând haosul care înconjura pătratul de podea, 
aflat ca o insuliţă în mijlocul oceanului, şi dorea cu 
înflăcărare să facă măcar o dată curăţenie generală. Într-o 
zi, aflându-se singură în casă, îndrăznise să-şi satisfacă 
dorinţa. Dar Zephyrin Xirdal, reîntors pe neaşteptate, se 
înfuriase atâta, faţa lui de obicei blândă exprimase o 
asemenea ferocitate, încât văduva Thibaut rămăsese vreme 
de opt zile în prada unui tremur nervos. De atunci, nu mai 
încercase nici cea mai mică incursiune pe teritoriul scos de 
sub jurisdicţia ei. 

Din multiplele oprelişti care stăvileau avântul însuşirilor ei 
profesionale, rezulta că văduva Thibaut aproape că nu mai 


avea nimic de făcut. Altminteri, asta n-o împiedica să-şi 
petreacă zilnic câte două ore la boierul ei - aşa îi spunea ea 
lui Zephyrin Xirdal, cu o politeţe pe care o socotea rafinată 
- consacrându-şi şapte sferturi de oră unei conversații, sau 
mai exact unui monolog de bun-gust. 

La numeroasele ei calităţi, văduva Thibaut adăuga, într- 
adevăr, o uimitoare uşurinţă de-a vorbi. Unii susțineau că 
era o gură-spartă fără pereche. Dar asta numai din rea- 
voinţă. Văduvei îi plăcea să vorbească, şi atâta tot. 

Şi nu-şi chinuia cine ştie cât mintea. În genere, tema 
primelor ei discursuri era distincţia familiei care o număra 
printre membrii săi. 

Deschizând apoi capitolul nenorocirilor proprii, văduva 
explica datorită căror împrejurări nefericite o măcelăreasă 
poate fi transformată în slujnică. Faptul că povestea aceasta 
sfâşietoare era cunoscută şi răscunoscută n-avea nici o 
importanţă. Văduva Thibaut o povestea mereu, cu egală 
plăcere. După ce epuiza şi subiectul acesta, începea să 
vorbească despre feluritele persoane la care lucrase. Cu 
obiceiurile, părerile şi felul de a fi al acestor persoane, ea 
compara părerile, felul de-a fi şi obiceiurile lui Zephyrin 
Xirdal, distribuind cu imparţialitate dezaprobările şi 
laudele. 

Zephyrin Xirdal, fără să-i răspundă vreodată, dovedea o 
răbdare de neclintit. E drept că, pierdut în gânduri cum 
era, nu-i auzea trâncăneala. Şi lucrul acesta, la urma urmei, 
îi scădea mult meritul. Oricum, însă, lucrurile mergeau aşa 
de ani de zile, ea vorbind mereu, el neascultând-o niciodată, 
şi amândoi, de fapt, foarte mulţumiţi unul de altul. 

La 30 mai, văduva Thibaut făcu ceea ce făcea de obicei în 
fiecare zi, adică intră la nouă dimineaţa în locuinţa lui 
Zephyrin Xirdal. Savantul plecase în ajun cu prietenul său 
Marcel Leroux, şi locuinţa era goală. 

Văduva Thibaut nu se miră prea mult. O lungă serie de 
plecări anterioare făceau ca dispariţiile acestea neaşteptate 


să i se pară normale. Plictisită doar de faptul că n-avea cine 
s-o asculte, începu curăţenia, ca de obicei. 

Un obiect ciudat, un fel de lădiţă negricioasă, micşora 
simţitor suprafaţa legitimă a pătratului de podea rezervat 
pentru mătură. Ce-o mai fi şi asta? Hotărâtă să nu îngăduie 
o asemenea încălcare a drepturilor proprii, văduva Thibaut 
deplasă obiectul fără să şovăie, apoi îşi continuă liniştită 
munca. 

Fiind niţeluş surdă, văduva nu auzi bâzâitul uşor care 
ieşea din lădiţă, iar lumina albăstrie a reflectorului metalic, 
atât de slabă, scăpă de asemenea privirii ei distrate. Totuşi, 
la un moment dat, un lucru ciudat îi atrase atenţia: cum 
tocmai trecea prin faţa reflectorului metalic, un brânci 
irezistibil o făcu să cadă pe podea. Seara, când se dezbrăcă, 
văduva avu surpriza să constate că o vânătaie cât toate 
zilele, aproape neagră, îi împodobea şoldul drept; faptul 
acesta i se păru deosebit de ciudat, căci de căzut căzuse pe 
partea stângă. Cum, din întâmplare, nu se mai apropiase de 
axa reflectorului, fenomenul se produsese o singură dată; 
iată de ce văduva nu se gândi să facă nici cea mai mică 
legătură între căderea ei şi lădiţa mişcată cu atâta curaj. Îşi 
spuse că pesemne călcase strâmb, şi nu se mai gândi la 
accident. 

Pătrunsă de sentimentul datoriei, văduva Thibaut nu uită, 
după ce termină mâăturatul, să pună lădiţa la loc. Şi trebuie 
să recunoaştem că îşi dădu toată silinţa, căznindu-se s-o 
aşeze exact aşa cum o găsise. 

Dacă nu izbuti decât într-o măsură, trebuie s-o scuzăm, 
căci nu dinadins îndreptă ea cilindrul vârtejului de pulbere 
într-o direcţie oarecum diferită de direcţia anterioară. 

În zilele următoare, văduva Thibaut procedă la fel. De ce 
şi-ar fi schimbat nişte obiceiuri atât de virtuoase şi de 
lăudabile? 

Mai trebuie să recunoaştem însă că, datorită obişnuinţei, 
lădiţa negricioasă îşi pierdu încetul cu încetul în ochii 
văduvei mult din importanţa pe care o avusese şi că văduva, 


după măturatul zilnic, se îngriji tot mai puţin s-o repună 
exact în poziţia de la început. Fireşte, văduva Thibaut nu 
uită să ducă lădiţa în faţa ferestrei, fiindcă acolo îi plăcuse 
domnului Xirdal s-o aşeze, dar reflectorul metalic îşi 
deschidea acum orificiul în direcţii din ce în ce mai variate. 
Într-o zi îşi proiecta cilindrul ceva mai la dreapta, în altă zi 
ceva mai la stânga... Văduva Thibaut n-avea intenţii rele şi 
nu bănuia ce zbucium cumplit îi pricinuia lui]. B. K. 
Lowenthal colaborarea ei. Ba chiar, o dată, răsturnând din 
nebăgare de seamă reflectorul, nu văzu nici un neajuns în 
faptul că îi îndrepta bătaia direct spre tavan. 

Astfel, îndreptat spre zenit, îşi regăsi Zephyrin Xirdal 
aparatul, când se reîntoarse acasă, în ziua de 10 iunie, pe la 
vremea prânzului. 

Xirdal îşi petrecuse vacanţa la mare, într-un mod cât se 
poate de plăcut; şi poate că şi-ar mai fi prelungit-o dacă, la 
douăsprezece zile după ce sosise acolo, n-ar fi avut ciudata 
fantezie să-şi pună rufe curate. Ioana aceasta îl împinse să- 
şi desfacă pachetul, în care găsi, spre marea lui mirare, 
douăzeci şi şapte de borcănaşe cu gura largă. Zephyrin 
Xirdal căscă ochii mari. Ce căutau aici cele douăzeci şi 
şapte de borcane? Dar, curând, lanţul amintirilor se legă şi 
îi reveniră în minte planurile pilei electrice, atât de 
pasionante şi atât de complet uitate. 

După ce îşi trase, drept pedeapsă, câţiva pumni, Xirdal se 
grăbi să-şi împacheteze la loc cele douăzeci şi şapte de 
recipiente şi, părăsindu-şi prietenul, sări într-un tren care îl 
readuse direct la Paris. 

S-ar fi putut întâmpla ca, pe drum, Zephyrin Xirdal să uite 
motivul urgent care îl readucea acasă. Şi asta n-ar fi fost 
deloc extraordinar. Dar un incident îi reimprospătă 
memoria, de cum puse piciorul pe peronul gării Saint- 
Lazare. 

Legase cu atâta grijă pachetul cu cele douăzeci şi şapte de 
recipiente, încât hârtia se desfăcu tocmai atunci şi-şi goli pe 
asfalt conţinutul, care se spărsese făcând un zgomot 


cumplit. Două sute de persoane se întoarseră, crezând că e 
vorba de-un atentat anarhist. Dar nu-l văzură decât pe 
Zephyrin Xirdal, care îşi privea năuc paguba. 

Nenorocirea avu însă avantajul să-i reamintească 
stăpânului răposatelor borcane scopul pentru care sosise la 
Paris. Înainte de-a ajunge acasă, Xirdal trecu deci pe la 
negustorul de produse chimice şi cumpără alte douăzeci şi 
şapte de recipiente nou-nouţe; apoi se abătu şi pe la 
tâmplar, unde armătura comandată îl aştepta zadarnic, de 
zece zile. 

Împovărat cu aceste pachete şi arzând de nerăbdare să-şi 
reînceapă experienţele, Xirdal deschise uşa, grăbit. Dar 
rămase încremenit în prag când dădu cu ochii de aparatul 
al cărui reflector se căsca spre zenit. 

Pe Zephyrin Xirdal îl năpădiră imediat amintirile. Şi-l 
tulburară atât de puternic încât mâinile i se muiară lăsând 
să scape povara. Aceasta, supunându-se imediat legilor 
gravităţii, nu şovăi să pornească direct spre centrul 
Pământului. Şi nici vorbă că ar fi ajuns la destinaţie, dacă, 
din nefericire, n-ar fi fost oprite de podea, unde armătura 
de lemn se frânse în două, iar cele douăzeci şi şapte de 
recipiente se sparseră cu mare zgomot. lată, deci, cincizeci 
şi patru de borcane sparte în mai puţin de o oră. Cu un 
asemenea ritm, n-ar fi trebuit prea mult ca Zephyrin Xirdal 
să-şi lichideze contul de la bancă! 

Dar iscusitul spărgător de sticlă nici nu-şi dădu măcar 
seama ce prăpăd făcuse. Încremenit în pragul uşii, el îşi 
privea gânditor aparatul. 

«Asta e isprava văduvei Thibaut», îşi spuse Xirdal, 
hotărându-se să intre. Şi, fireşte, cuvintele lui dovedeau cât 
de bine ştia să ghicească adevărul. 

Când ridică privirea, descoperi în tavan şi deasupra 
tavanului, în acoperiş, o mică gaură, situată exact în axa 
reflectorului metalic, în centrul căruia becul continua să se 
învârtească nebuneşte. Gaura, prin care ar fi putut să 


încapă un creion, avea marginile atât de precise încât părea 
făcută cu burghiul. 

Un zâmbet încreţi colţurile gurii lui Zephyrin Xirdal; 
savantul începea să se distreze. 

— Da... da... şopti el. 

Totuşi, trebuia să intervină. Aplecându-se peste aparat, îi 
întrerupse funcţionarea. Băâzâitul încetă imediat, lumina 
albăstruie se stinse, becul redeveni, încetul cu încetul, 
nemişcat. 

— Da... da..., repetă Zephyrin Xirdal, frumoase lucruri 
trebuie că s-au mai întâmplat! 

Cu o mână grăbită, rupse apoi banderolele ziarelor 
îngrămădite pe masă şi citi râzând din toată inima notele 
prin care ]. B. K. Lowenthal aducea la cunoştinţa întregii 
lumi ciudatele fantezii ale bolidului din Whaston. 

Dar citirea altor articole îl făcu, dimpotrivă, să se încrunte. 
Ce însemna Conferinţa aceasta Internaţională, a cărei 
primă şedinţă, urmând după adunările pregătitoare, era 
anunţată chiar pentru ziua aceea? Cum adică să fie stabilită 
proprietatea bolidului? Nu-i aparţinea de drept celui care îl 
atrăgea spre Pământ şi fără de care ar fi continuat în vecii 
vecilor să străbată spaţiul? 

Zephyrin Xirdal îşi aminti însă că nimeni nu cunoştea 
intervenţia lui. Trebuia deci să anunţe Conferinţa 
Internaţională, până când nu apuca să-şi prăpădească 
vremea cu lucrări sterile de la bun început. 

Împingând cu piciorul cioburile celor douăzeci şi şapte de 
recipiente, Xirdal alergă până la poşta cea mai apropiată, 
de unde expedie telegrama pe care domnul Harvey avea s-o 
citească de la înălţimea fotoliului prezidenţial. Şi nu e 
nimeni de vină dacă, datorită unei scăpări, neobişnuită la 
un om atât de puţin distrat, uită să semneze. 

După trimiterea telegramei, Xirdal se reîntoarse acasă, se 
informă dintr-o revistă ştiinţifică despre mersul neregulat al 
meteorului, apoi, dezgropându-şi pentru a doua oară 


luneta, făcu o nouă şi excelentă observaţie care îi servi ca 
bază pentru noile calcule. 

La miezul nopţii, când totul era perfect pregătit, Xirdal îşi 
puse din nou aparatul în funcţiune şi revărsă în spaţiu 
energia radiantă cu intensitatea şi în direcţia cuvenită; 
apoi, o jumătate de oră mai târziu, după ce opri aparatul, se 
culcă liniştit şi dormi somn adânc. 

Zephyrin Xirdal îşi urmărea de două zile experienţa, şi 
tocmai oprise funcţionarea aparatului, pentru a treia oară 
în după-amiaza aceea, când cineva bătu la uşă. Ducându-se 
să deschidă, se pomeni nas în nas cu bancherul Robert 
Lecoeur. 

— În sfârşit! Iată-te! strigă acesta, păşind peste prag. 

— După cum vezi, spuse Zephyrin Xirdal. 

— Din fericire! răspunse domnul Lecoeur. Căci e a nu stiu 
câta oară când urc de pomană cele şase etaje, până la tine. 
Unde naiba ai fost? 

— Am lipsit câteva zile, spuse Xirdal, roşindu-se fără voia 
lui. 

— Ai lipsit!... strigă domnul Lecoeur, indignat. Ai lipsit!... 
Dar e îngrozitor!... Să nelinişteşti oamenii în halul ăsta...! 

Zephyrin Xirdal îşi privi mirat naşul. Sigur, ştia că ţine la 
el. Dar chiar atât de mult...! 

— Nu zău, unchiule, dar ce putea să te supere? întrebă el. 

— Ce putea să mă supere? repetă bancherul. Nu ştii, 
nenorocitule, că toată averea mea se sprijină pe capul tău... 

— Nu înţeleg, făcu Zephyrin Xirdal aşezându-se pe masă şi 
oferindu-i oaspetelui singurul scaun din încăpere. 

— Când ai venit să-mi împărtăşeşti planurile tale 
fantastice, urmă domnul Lecoeur, mărturisesc că m-ai 
convins... 

— Păi sigur!... aprobă Xirdal. 

— Am mizat deci pe şansa ta şi am început să joc din plin, 
la bursă, în scădere. 

— În scădere? 

— Da, am început să vând. 


— Ce? 

— Mine de aur. Îţi dai seama că, dacă bolidul cade, minele 
vor scădea, şi... 

— Vor scădea! Înţeleg din ce în ce mai puţin, îl întrerupse 
Xirdal. Nu văd ce influenţă poate avea drăcovenia mea 
asupra nivelului unei mine de aur. 

— Asupra unei mine, sigur că n-are, recunoscu domnul 
Lecoeur. Dar asupra acţiunilor ei, e cu totul altceva. 

— Fie, acceptă Xirdal, fără să mai stăruie. Ai vândut deci 
acţiuni ale minelor de aur. Asta nu-i prea grav. Înseamnă 
doar că ai acţiunile... 

— Ba, dimpotrivă, n-am niciuna. 

— De! făcu Zephyrin, năucit. Să vinzi ceea ce n-ai, cere 
multă dibăcie. Eu n-aş fi în stare... 

— Operația asta se cheamă speculație la termen, dragă 
Zephyrin, explică bancherul. Când va trebui să livrez 
acţiunile, le voi cumpăra, şi atâta tot. 

— Atunci, ce câştigi?... Să vinzi ca să cumperi nu prea pare 
ingenios, la prima vedere. 

— Te înşeli, căci în momentul acela acţiunile minelor vor fi 
mai ieftine. 

— Şi de ce vor fi mai ieftine? 

— Pentru că bolidul va arunca în circulaţie mai mult aur 
decât conţine întregul Pământ la ora actuală. Valoarea 
aurului va scădea, deci, cel puţin la jumătate; iată de ce 
acţiunile minelor de aur nu vor mai preţui aproape nimic. 
Acum ai înţeles? 

— Fireşte, făcu Xirdal, fără convingere. 

— La început, continuă bancherul, mă bucuram că am avut 
încredere în tine. Tulburările observate în mersul bolidului, 
căderea lui anunţata ca sigură au provocat o primă scădere 
de douăzeci şi cinci la sută asupra minelor. Entuziasmat, 
convins că scăderea se va accentua enorm, mi-am sporit 
poziţia în proporţii considerabile. 

— Adică? 


— Adică am vândut o cantitate de mine de aur cu mult mai 
mare. 

— Tot fără să le ai...? 

— Se înţelege... îţi închipui deci spaima mea, când am 
văzut ce se petrece: tu ai dispărut, bolidul s-a oprit din 
căderea lui şi a luat-o razna prin cele patru colţuri ale 
cerului. lar ca rezultat: acţiunile minelor au început să 
urce, şi eu pierd sume enorme... Ce să cred despre toate 
astea? 

Zephyrin Xirdal îşi privi curios naşul. Niciodată nu-l văzuse 
atât de zguduit. 

— Nu prea ţi-am înţeles bine combinaţia, spuse el, în 
sfârşit. Toate poveştile astea sunt prea grele pentru mine. 
Totuşi, mi se pare că am înţeles că te-ai bucura dacă ai 
vedea bolidul căzând. Ei bine, fii liniştit! O să cadă! 

— Îmi făgăduieşti? 

— Îţi făgăduiesc. 

— Sigur? 

— Sigur... Dar dumneata mi-ai cumpărat terenul, după 
cum ne-am înţeles? 

— Fireşte, răspunse domnul Lecoeur. Totul e în regulă. Am 
actele de proprietate în buzunar. 

— Atunci e bine, aprobă Zephyrin Xirdal. Ba pot chiar să-ţi 
anunţ că experienţa mea va fi terminată la 5 iulie. În ziua 
aceea părăsesc Parisul şi plec în întâmpinarea bolidului. 

— Care va cădea? 

— Care va cădea. 

— Am să merg cu tine! strigă domnul Lecoeur, 
entuziasmat. 

— Dacă vrei!... spuse Zephyrin Xirdal. 

Fie din pricina răspunderii faţă de Robert Lecoeur, fie 
numai datorită interesului ştiinţific, care îl captivase iar în 
întregime, fapt e că o influenţă favorabilă îl împiedică pe 
Xirdal să mai facă noi nerozii. 

Experienţa începută fu urmărită metodic, şi misteriosul 
aparat bâzâi, până la 5 iulie, de peste patrusprezece ori în 


douăzeci de ore. 

Din timp în timp, Zephyrin Xirdal făcea câte o observaţie 
astronomică asupra meteorului. Astfel putu să-şi dea seama 
că totul mergea exact cum prevăzuse. 

În dimineaţa zilei de 5 iulie, îşi îndreptă pentru ultima dată 
obiectivul spre cer. 

— Gata, spuse el apoi; acum îl pot lăsa în pace. 

Şi începu imediat să-şi facă bagajele. 

Mai întâi luă aparatul cu câteva becuri de schimb şi o 
lunetă. Le înveli cu multă îndemânare şi, ca să le ferească 
de accidentele posibile în călătorie, le adăposti în cutii de 
protecţie. Apoi veni rândul bagajelor personale. 

O problemă serioasă i se ivi de cum făcu primul pas. În ce 
să-şi împacheteze lucrurile pe care voia să le ia? Într-un 
cufăr? Zephyrin Xirdal nu avusese niciodată un cufăr. 
Atunci într-o valiză...? 

După multă gândire, îşi aminti că trebuia să aibă o valiză. 
Şi dovadă că o avea într-adevăr e faptul că o găsi după 
îndelungate cercetări, în fundul unei cămări, unde se 
înghesuiau o mulţime de rămăşiţe ale vieţii lui casnice, în 
mijlocul cărora nici cel mai savant anticar nu s-ar mai fi 
putut descurca. 

Valiza aceasta, pe care Zephyrin Xirdal o scoase la lumină, 
fusese odinioară îmbrăcată în pânză. Faptul părea sigur, 
căci câteva zdrenţe de pânză mai rămăseseră încă lipite pe 
scheletul ei de carton. Cât despre curele, existenţa lor 
anterioară era probabilă, dar nu sigură, căci nu mai lăsase 
nici o urmă acum. 

Zephyrin Xirdal desfăcu valiza în mijlocul camerei şi stătu 
multă vreme pe gânduri în faţa ei. Ce să pună în ea? 

«Numai lucruri absolut trebuitoare, îşi spuse el. Trebuie, 
deci, lucrat metodic şi operată o selecţie raţională.» 

În virtutea principiului acestuia, puse mai întâi în valiză 
trei articole de încălţăminte. Avea să regrete mai târziu că, 
printr-o nefericită întâmplare, dintre aceste trei obiecte, 
unul era o gheată cu nasturi, altul un pantof cu şireturi, iar 


al treilea un papuc. Dar, până una-alta, nepotrivirea lor n- 
avea nici o importanţă, iar o parte a valizei se şi umplu. Asta 
era cel mai important! 

După împachetarea încălțămintei, Zephyrin Xirdal, frânt 
de oboseală, îşi şterse fruntea, după care începu iar să 
chibzuiască. 

Rezultatul reflecţiilor sale îl făcu să-şi dea oarecum seama 
de nepriceperea lui în arta de a împacheta. lată de ce, 
spunându-şi că nu va ajunge la nimic bun prin metoda 
clasică, hotări să se încreadă în inspiraţie. 

Îşi vâri deci mâinile până în coate prin sertare şi în 
maldărul de haine care îi reprezenta garderoba. Peste 
câteva clipe, un talmeş-balmeş de obiecte umplu una din 
despărţiturile valizei. Poate că despărţitura cealaltă 
rămăsese goală, dar Zephyrin Xirdal habar n-avea. Şi fu 
nevoit să-şi îndese lucrurile cu călcâiul, până când izbuti să 
le facă loc. 

Valiza fu apoi legată cu o funie zdravănă, printr-o serie de 
noduri atât de complicate încât autorul lor cu siguranţă că 
n-avea să le mai poată dezlega. Apoi Xirdal îşi contemplă 
opera cu o satisfacţie destul de vanitoasă. 

Mai rămânea acum să se ducă la gară. Dar, oricât de 
neîntrecut ar fi fost când era vorba de mers pe jos, Xirdal 
nici nu se putea gândi măcar să-şi care aparatul, luneta şi 
valiza. Supărător lucru! 

Până la urmă, ar fi descoperit pesemne că există şi trăsuri 
la Paris. Dar fu scutit de efortul acesta intelectual: în prag 
se ivi domnul Robert Lecoeur. 

— Eşti gata, Zephyrin? îl întrebă el. 

— Doar vezi că te aşteptam, răspunse cu nevinovăție 
Xirdal, care uitase că bancherul trebuia să meargă cu el. 

— Atunci, la drum, spuse domnul Lecoeur. Câte colete ai? 

— Trei: aparatul, luneta şi valiza. 

— Dă-mi mie unul şi ia-le tu pe celelalte două. Trăsura mea 
ne aşteaptă jos. 

Ce idee bună! admiră Xirdal, închizând uşa în urma lui. 


XV ÎN CARE ]. B. K. LOWENTHAL ÎL ARATĂ PE 
CÂŞTIGĂTORUL LOZULUI CEL MARE. 

De când săvârşiseră eroarea dată pe faţă în mod public de 
către ]. B. K. Lowenthal, şi după eşecul umilitor al tentativei 
lor pe lângă Conferinţa Internaţională, viaţa nu mai era 
deloc veselă pentru domnul Dean Forsyth şi pentru doctorul 
Sydney Hudelson. Uitaţi, trecuţi în rândul cetăţenilor fără 
importanţă şi neglijabili, cei doi astronomi-amatori îndurau 
cu greu indiferența publicului, după ce cunoscuseră beţia 
gloriei. 

În convorbirile cu ultimii lor partizani, se ridicau amândoi 
cu violenţă împotriva orbirii mulţimii şi-şi apărau cauza cu 
mare spor de argumente. Dacă săvârşiseră o greşeală, era 
drept oare să pătimească atâta de pe urma ei? Severul lor 
critic, savantul ]. B. K. Lowenthal însuşi, nu se înşelase şi el 
şi nu se văzuse silit, la urma urmei, să-şi declare neputinţa? 
Ce concluzie trebuia trasă, dacă nu că bolidul lor era 
excepţional, anormal? În aceste condiţii, o eroare nu era cât 
se poate de firească şi de scuzabilă? 

— Sigur! aprobau ultimii partizani. 

Cât despre Conferinţa Internaţională, se putea oare 
închipui ceva mai nedrept decât refuzul ei de a face 
dreptate? Că lua măsuri pentru salvarea ordinei financiare 
a lumii, fie! Dar cum îndrăznea să nege drepturile celui 
care descoperise meteorul: Bolidul n-ar fi rămas oare 
necunoscut, iar dacă avea să cadă până la urmă pe Pământ, 
căderea lui ar fi fost oare prevăzută, fără descoperitorul 
care îl semnalase atenţiei universale? 

— Şi descoperitorul acesta sunt eu! afirma cu energie 
Dean Forsyth. 

— Sunt eu! afirma la rândul lui doctorul Sydney Hudelson, 
cu egală energie. 

— Sigur! aprobau din nou ultimii partizani. 

Oricâtă mângâiere le-ar fi adus celor doi astronomi 
aprobarea aceasta, ea nu putea înlocui aclamaţiile 
entuziaste ale mulţimii. Iotuşi, fiindcă era materialmente 


imposibil să-i convingă pe toţi trecătorii, unul câte unul, cei 
doi astronomi-amatori se vedeau siliţi să se mulţumească 
doar cu modesta tămâiere a câtorva admiratori. 

Necazurile îndurate nu le potoleau înflăcărarea, ba 
dimpotrivă. Cu cât li se contestau mai mult drepturile 
asupra bolidului, cu atât ei se înverşunau să şi le revendice; 
cu cât pretenţiile lor păreau că sunt din ce în ce mai puţin 
luate în serios, cu atât fiecare dintre ei se încăpăţâna să-şi 
afirme calitatea de proprietar unic şi exclusiv. 

Într-o asemenea stare de spirit, împăcarea ar fi fost 
imposibilă. 

De aceea nimeni nu se mai gândea la ea. Ba, mai mult 
chiar, fiecare zi îi despărţea tot mai mult pe cei doi nefericiţi 
logodnici. 

Domnii Forsyth şi Hudelson îşi anunțau cu glas tare 
intenţia de a se împotrivi până la ultima suflare jafului a 
căror victimă se socotea fiecare din ei; şi spuneau, de 
asemenea, că vor apela la cele mai înalte instanţe judiciare. 
Ar fi fost un spectacol minunat! Domnul Forsyth de o parte, 
doctorul Hudelson, de cealaltă parte, şi, împotriva lor, restul 
lumii. Avea să fie un proces grandios... dacă izbuteau, 
totuşi, să găsească tribunalul competent. 

Până una-alta cei doi foşti prieteni se transformaseră în 
adversari plini de ură şi nu mai ieşeau din casă. Feroci şi 
singuratici, îşi petreceau viaţa pe platforma turnului sau a 
foişorului. De acolo aveau putinţa să supravegheze 
meteorul care le răpise bunul simţ şi să se asigure, de 
câteva ori pe zi, că îşi trasa mai departe curba luminoasă în 
adâncurile firmamentului. Şi nu coborau decât arareori de 
la înălţimea unde, cel puţin, erau feriţi de restul familiei, a 
cărei ostilitate declarată adăuga o amărăciune în plus la 
amărăciunile de care se socoteau copleşiţi. 

Francis Gordon, reţinut de mii de amintiri din copilărie, nu 
părăsise casa din Elisabeth Street, dar nu mai vorbea cu 
unchiul său. Prânzeau sau cinau fără să rostească un cuvânt 
măcar. Nici Mitz nu mai descleşta gura, şi cum nu mai făcea 


să se audă savurosul ei fel de a vorbi, casa părea tristă şi 
tăcută ca o mânăstire. 

Nici la doctorul Hudelson raporturile familiare nu erau 
mai plăcute. Loo mârâia întruna, cu toate privirile 
rugătoare ale tatălui ei; Jenny plângea neîncetat, cu toate 
încercările de încurajare ale doamnei Hudelson. lar aceasta 
din urmă se mulțumea doar să ofteze, sperând că timpul va 
găsi leac pentru o situaţie pe cât de ridiculă pe atât de 
neplăcută. 

Doamna Hudelson avea dreptate, căci timpul, după cum se 
spune, le rânduieşte pe toate. Trebuie să recunoaştem însă 
că de data aceasta timpul nu părea prea grăbit să 
îmbunătăţească situaţia celor două familii. Dacă domnul 
Dean Forsyth şi doctorul Hudelson nu rămâneau nepăsători 
faţă de dezaprobarea familiei, în schimb ea nu-i mâhnea 
atâta cât i-ar fi mâhnit altădată. 

Ideea lor fixă le servea drept pavăză împotriva oricărei 
emoţii care nu era în legătură cu bolidul. Bolidul!... Lui îi 
dăruiau toată dragostea inimii, toate gândurile creierului, 
toate aspiraţiile fiinţei lor! 

Cu câtă patimă citeau notele zilnice ale lui]. B.K. 
Lowenthal şi dările de seamă ale şedinţelor Conferinţei 
Internaţionale! Acolo se aflau duşmanii lor comuni, şi 
împotriva acestora se uniseră, în sfârşit, într-o ură egală şi 
asemănătoare. 

De aceea, se bucuraseră din plin aflând câte greutăţi 
avuseseră de întâmpinat adunările pregătitoare şi se 
bucurară şi mai mult când aflară cât de încet, pe ce căi 
întortocheate, Conferinţa Internaţională, definitiv 
constituită, se îndrepta spre un acord, care rămânea 
problematic şi nesigur. Ca să folosim o expresie obişnuită, 
«existau greutăţi» la Washington. 

De la a doua şedinţă, Conferinţa Internaţională lăsă 
impresia că nu-şi va duce uşor la capăt importantele ei 
lucrări. Cu tot studiul aprofundat făcut în subcomisii, 
înţelegerea păru, de la bun început, foarte greu de realizat. 


Prima propunere clară care se ivi fu aceea de a recunoaşte 
ca proprietară a bolidului ţara care îl va primi din cer. 
Aceasta însemna ca problema să fie transformată într-o 
loterie cu un singur loz, şi ce loz! 

Propunerea, făcută de Rusia şi susţinută de Anglia şi 
China, ţări cu teritorii vaste, provocă ceea ce se numeşte în 
stil parlamentar «opinii diverse». Celelalte state se arătară 
nehotărâte. Şedinţa trebui să fie suspendată. Avură loc 
consfătuiri şi intrigi de culoar. Până la urmă, ca să nu se 
ajungă la un vot supărător, moţiunea de amânare pe care o 
propuse Elveţia reuni majoritatea aprobărilor. 

Soluţia aceasta nu mai avea să fie discutată, deci, decât în 
cazul când ar fi fost imposibil să se ajungă la o împăcare 
echitabilă. 

Dar, într-un asemenea domeniu, cum să capeţi noţiunea a 
ceea ce este echitabil şi a ceea ce nu este? Iată o problemă 
cât se poate de dificilă. Fără ca din discuţii să reiasă o 
părere precisă în această privinţă, Conferinţa 
Internaţională ţinu zadarnic numeroase şedinţe, dintre care 
unele atât de furtunoase încât domnul Harvey trebui să 
părăsească fotoliul prezidenţial. 

Dacă gestul acesta fusese suficient până una-alta ca să 
potolească fierberea adunării, avea să fie totdeauna aşa? 
Judecând după înflăcărarea spiritelor, după violenţa 
cuvintelor schimbate, nu s-ar fi putut crede. Într-adevăr, 
enervarea generală devenise atât de mare încât se putea 
presupune că va veni o zi când va fi nevoie să se recurgă la 
forţa armată, ceea ce ar fi păgubit considerabil prestigiul 
statelor suverane reprezentate în Conferinţă. 

Totuşi, un asemenea scandal era de aşteptat. Nu exista 
nici un motiv ca nebunia să se calmeze. Dimpotrivă, ea 
părea că va spori din zi în zi, pentru că din zi în zi, după 
notele zilnice ale lui ]. B. K. Lowenthal, căderea bolidului 
trebuia considerată ca din ce în ce mai probabilă. 

După vreo zece comunicări foarte emoţionante, care 
arătau totodată şi uluitorul dans al meteorului şi 


desperarea observatorului său, acesta păru că-şi revine în 
fire. Pe neaşteptate, în noaptea de 11 spre 12 iunie, 
savantul îşi regăsi liniştea sufletească, văzând că meteorul, 
încetinindu-şi hoinărelile fanteziste, era din nou solicitat de- 
o forţă regulată şi constantă, care, deşi necunoscută, nu se 
mai opunea datelor raţiunii. Din clipa aceea ].B.K. 
Lowenthal, făgăduindu-şi să afle mai târziu cauza care 
făcuse ca meteorul să fie timp de şase zile lovit parcă de 
nebunie, revenise la seninătatea firească matematicianului. 

Datorită lui, universul află imediat de această reîntoarcere 
la normal, şi, din ziua aceea, notele zilnice ale savantului 
înregistrară o perturbaţie lentă a meteorului, a cărui orbită 
reîncepuse să se încline spre nord-est-sud-vest şi a cărui 
distanţă faţă de Pământ se micşora potrivit unei progresii 
căreia ]. B. K. Lowenthal nu izbutise, totuşi, să-i determine 
legea. Probabilitatea căderii devenea deci din ce în ce mai 
mare. Dacă nu era încă o certitudine, tindea să fie din zi în 
zi. 

Conferinţa Internaţională avea deci un motiv puternic să 
grăbească terminarea lucrărilor. 

Savantul director al Observatorului din Boston, în ultimele 
lui note eşalonate între 5 şi 14 iulie, se arăta şi mai 
îndrăzneţ în pronosticuri. Şi anunţa în acelaşi timp, din ce 
în ce mai tăţiş, că o modificare nouă şi foarte importantă 
survenise în mersul bolidului, şi că, după cât se părea, 
publicul avea să fie curând informat asupra consecinţelor 
care trebuiau să urmeze în urma modificării acesteia. 

Dar, exact în ziua de 4 iulie, Conferinţa Internaţională 
ajunse la un impas. Deoarece toate combinaţiile discutate 
fuseseră rând pe rând respinse, acum nu mai exista nici un 
material de discuţie. Delegații se priveau jenaţi. Din ce 
punct de vedere ar fi putut relua o problemă discutată pe 
toate feţele fără nici un rezultat? 

Împărţirea miliardelor meteorice între toate statele, 
proporţional cu suprafaţa lor teritorială, fusese respinsă 
încă din primele şedinţe. Şi, totuşi, soluţia aceasta respecta 


dreptatea despre care se afirma că e căutată, căci naţiunile 
cu suprafaţă mare aveau mai multe nevoi şi consimţirea la 
împărţire ar fi însemnat pentru ele o sacrificare a şanselor 
lor mai mari, lucru care ar fi meritat o compensație. Dar 
asta nu împiedicase ca până la urmă propunerea să fie 
respinsă, datorită împotrivirii dârze a statelor cu populaţie 
mai densă. 

Acestea din urmă propuseră imediat ca împărţirea să se 
facă nu după numărul kilometrilor pătraţi, ci după numărul 
locuitorilor. Sistemul, care părea şi el întrucâtva echitabil, 
căci se întemeia pe marele principiu al egalităţii de drepturi 
între oameni, fu combătut de mai multe alte ţări cu 
populaţie rară. Preşedintele Harvey, partizan convins al 
doctrinei Monroe28, nu putu decât să se alăture unei păreri 
exprimate de două republici ale Americii, şi influenţa lui 
decise voturile. Douăzeci de abţineri şi nouăsprezece voturi 
contra făcură ca balanţa să se plece spre partea care nega. 

Delegații câtorva ţări cu situaţie financiară proastă, şi 
despre care e bine să nu dăm mai multe amănunte, 
sugerară atunci că ar fi mai echitabil să se împartă aurul 
căzut din cer în aşa fel încât soarta tuturor locuitorilor 
Pământului să fie pe cât posibil echilibrată. Se obiectă 
imediat că sistemul acesta ar constitui un îndemn la 
trândăvie şi ar duce la o repartiție atât de complicată încât 
ar trebui considerată ca practic irealizabilă. Aceasta nu-i 
împiedică însă pe alţi oratori să complice şi mai mult 
lucrurile, susţinând, pe calea amendamentelor, că ar fi bine 
să se ţină seama de trei factori: suprafaţa, populaţia şi 
bogăţia, atribuindu-se fiecăruia dintre ei un coeficient 
echitabil. 

Dreptatea! Delegații aveau veşnic pe buze cuvântul 
acesta. Dar cum pesemne că nu îl aveau şi în inimă, şi cum 
nădâăjduiau ca trecerea timpului să le aducă vreun avantaj, 
refuzară toate soluţiile propuse. 

Votul avu loc în ziua de 14 iulie; după ce se termină, 
delegaţii se priviră jenaţi; nu mai aveau în faţă nici o 


perspectivă. 

A doua zi, 15 iulie, dimineaţa, avu loc un eveniment în stare 
să discrediteze lucrările Conferinţei Internaţionale şi să-i 
compromită definitiv succesul, căci dacă fusese posibilă 
discutarea modurilor de împărţire a aurului, câtă vreme nu 
fusese cunoscut locul de cădere a bolidului, mai putea 
continua discuţia acum, când neştiinţa în această privinţă 
luase sfârşit? Mai era cu putinţă să i se ceară împărţirea, 
după tragerea loteriei, celui care câştigase lozul cel mare? 

În orice caz era sigur că o asemenea împărţire nu se mai 
putea face prin bună înţelegere. Niciodată ţara favorizată 
de soartă n-avea să consimtă la ea de bună voie. De acum 
înainte, niciodată n-avea să mai fie văzut intrând la şedinţe 
şi participând la lucrările Conferinţei Internaţionale domnul 
de Schnack, delegat al Groenlandei, fericitul câştigător 
căruia, în nota sa zilnică, ]. B. K. Lowenthal îi atribuia în 
dimineaţa aceea miliardele rătăcitoare. 

«De zece zile încoace, scria savantul director al 
Observatorului din Boston, am vorbit de mai multe ori 
despre o schimbare importantă survenită în mersul 
meteorului. Revenim asupra ei astăzi cu mai multă precizie, 
căci timpul scurs m-a convins de caracterul definitiv al 
acestei schimbări, iar calculele mi-au îngăduit să-i determin 
consecinţele. 

Schimbarea constă numai şi numai în faptul că, de la 15 
iulie, forţa care solicita meteorul a încetat să se manifeste. 
Începând din ziua aceea, n-a mai fost constatată nici cea 
mai slabă deviere a orbitei; bolidul nu s-a mai apropiat de 
Pământ decât în măsura strict impusă de condiţiile în care 
se mişcă. Astăzi, el se află la o distanţă de aproximativ 
cincizeci de kilometri. 

Dacă influenţa care se exercita asupra bolidului ar fi 
dispărut cu câteva zile mai înainte, acesta ar fi putut, 
datorită forţei centrifuge, să se depărteze de planeta 
noastră până la o distanţă apropiată de distanţa lui 
primordială. De acum înainte, însă, e cu totul altfel. Viteza 


meteorului, redusă de frecarea cu straturile mai dense ale 
atmosferei, este suficientă exact atâta cât să-l menţină pe 
traiectoria lui actuală. Şi s-ar menţine veşnic acolo, dacă 
ceea ce îi cauzează încetinirea, adică rezistenţa aerului, ar 
fi suprimată. Dar cum cauza aceasta e permanentă, se 
poate considera ca sigur că bolidul va cădea. 

Ceva mai mult încă: rezistenţa aerului fiind un fenomen 
perfect studiat şi cunoscut, e posibil să se traseze încă de 
pe acum curba de cădere a meteorului. Sub rezerva unor 
complicaţii ivite pe neaşteptate, a căror ipoteză trebuie 
luată în seamă din pricina faptelor petrecute anterior, avem 
în prezent posibilitatea să afirmăm următoarele: 1. Bolidul 
va cădea. 

2. Căderea va avea loc la 19 august, între orele două 
noaptea şi unsprezece dimineaţa. 

3. Ea va avea loc pe o rază de zece kilometri în jurul 
oraşului Upernivik, capitala Groenlandei.» 

Dacă bancherul Robert Lecoeur ar fi putut să citească 
nota aceasta a lui ]. B. K. Lowenthal, ar fi avut motive să fie 
mulţumit. Într-adevăr, imediat ce se răspândi vestea, urmă 
o prăbuşire a cursurilor acţiunilor la toate bursele din lume, 
iar acţiunile întreprinderilor aurifere din vechiul şi din noul 
continent scăzură cu patru cincimi din valoarea lor. 

XVI ÎN CARE SE VEDE CUM O MULŢIME DE CURIOŞI 
FOLOSESC PRILEJUL DE A MERGE ÎN GROENLANDA, CA 
SĂ ASISTE LA CĂDEREA EXTRAORDINARULUI METEOR. 

În ziua de 27 iulie, dimineaţa, o mare mulţime de oameni 
asistau la plecarea steamerului Mozik care urma să 
părăsească Charlestonul, marele port al Carolinei de Sud. 
De câteva zile numărul curioşilor dornici să plece în 
Groenlanda era atât de mare, încât nu mai exista nici o 
cabină liberă la bordul navei de o mie cinci sute de tone, 
deşi ea nu era singura care pornea spre destinaţia 
pomenită. Numeroase alte vase de diferite naţionalităţi se 
pregăteau şi ele să navigheze pe Atlantic până la 


Strâmtoarea lui Davis şi Marea lui Baffin, dincolo de limitele 
Cercului Polar Arctic. 

Afluenţa aceasta nu trebuie să ne mire, dată fiind starea 
de surescitare în care se aflau spiritele după răsunătoarea 
comunicare a lui ]. B. K. Lowenthal. 

Savantul nu putea să se fi înşelat. După ce-i certase cu 
atâta asprime pe domnii Forsyth şi Hudelson, ]. B.K. 
Lowenthal nu s-ar fi expus să primească şi el aceleaşi 
mustrări. În împrejurări atât de excepţionale, a vorbi cu 
uşurinţă ar fi fost de neiertat şi-ar fi stârnit indignarea 
publică. Savantul ştia prea bine lucrul acesta. 

Concluziile lui trebuiau deci socotite ca sigure. Bolidul nu 
avea să cadă nici în regiunile de neatins ale Polului, nici în 
străfundurile oceanului, de unde nici un efort omenesc nu |- 
ar mai fi putut scoate, ci avea să se prăbuşească pe 
pământul Groenlandei. 

Ţinutul acesta întins, dependent odinioară de Danemarca 
şi căruia îi fusese acordată independenţa cu câţiva ani 
înaintea apariţiei meteorului, fusese ales de soartă în pofida 
tuturor celorlalte state ale universului. 

Şi e cu adevărat imens ţinutul acesta, despre care nu s-ar 
putea spune dacă e un continent sau o insulă. Ar fi fost deci 
posibil ca sfera de aur să cadă foarte departe de litoral, la 
sute de leghe spre interior, iar dificultăţile de-a ajunge la ea 
să fie, în acest caz, destul de mari. Se înţelege de la sine 
însă că dificultăţile ar fi fost învinse, că gerurile arctice şi 
viscolele ar fi fost înfruntate şi că, la nevoie, oamenii ar fi 
mers până la Pol în urmărirea miilor de miliarde plouate din 
cer. 

Din fericire, însă, nimeni nu se vedea silit să facă 
asemenea eforturi, iar locul căderii putuse fi indicat cu 
precizie. Groenlanda era suficientă pentru toată lumea şi 
nimeni nu-şi dorea gloria prea rece a lui Parry, a lui Nansen, 
sau a altor navigatori care străbătuseră latitudinile nordice. 

Dacă cititorul s-ar fi aflat pe Mozik, în mijlocul sutelor de 
pasageri, printre care se numărau şi câteva femei, ar fi 


remarcat cinci călători cunoscuţi. Prezenţa lor, sau măcar 
prezenţa a patru dintre ei, nu l-ar fi mirat deloc. 

Cititorul l-ar fi recunoscut pe Dean Forsyth, care, însoţit 
de Omicron, naviga departe de Elisabeth Street; şi l-ar fi 
recunoscut, de asemenea, pe Sydney Hudelson, care îşi 
părăsise foişorul din Moriss Street. 

Imediat ce companiile de transport organizaseră 
călătoriile spre Groenlanda, cei doi rivali nu şovâăiseră să-şi 
ia bilete dus şi întors. La nevoie, ar fi armat fiecare dintre ei 
câte o navă cu destinaţia Upernivik. Fireşte, nu aveau 
intenţia să pună mâna pe blocul de aur, să şi-l însuşească şi 
să-l ducă la Whaston. Totuşi ţineau neapărat să fie, de faţă 
la căderea lui. 

Şi cine ştie dacă, la urma urmei, guvernul Groenlandei, 
intrat în posesia bolidului, nu le-ar fi atribuit o parte din 
miliardele picate din cer...? 

Se înţelege de la sine că la bordul lui Mozik domnul 
Forsyth şi doctorul avuseseră toată grija să nu-şi ia cabine 
învecinate. În decursul călătoriei, ca şi la Whaston, nu voiau 
să aibă nimic a face unul cu altul. 

Doamna Hudelson nu se împotrivise la plecarea soţului ei, 
după cum nici bătrâna Mitz nu-l sfătuise pe domnul Forsyth 
să nu plece în călătorie. Dar doctorul fusese încolţit de 
rugămintea atât de stăruitoare din partea fiicei lui mai 
mari, încât, până la urmă, fiindcă o mâhnise prin 
încăpățânare şi acum se simţea îmboldit spre slăbiciune şi 
îngăduinţă, consimţi până la urmă să o ia cu el. Fiica îşi 
însoțea deci tatăl. 

Dar Jenny stăruise atâta fiindcă avea un scop. Despărţită 
de Francis Gordon după scenele violente care duseseră la 
ruptura definitivă dintre cele două familii, tânăra bănuia că 
logodnicul ei îşi va însoţi unchiul. În cazul acesta, ar fi 
însemnat o mare fericire pentru cei doi logodnici să se ştie 
unul lângă altul, fără să mai punem la socoteală că 
prilejurile de a-şi vorbi şi de a se întâlni nu le-ar fi lipsit în 
decursul călătoriei. 


Şi iată că Jenny nu greşise judecând astfel. Francis Gordon 
se hotărâse într-adevăr să-şi însoţească unchiul. Nici vorbă, 
în lipsa doctorului, Francis nu şi-ar fi îngăduit să treacă 
peste voinţa lui şi să viziteze casa din Moriss Street. Era 
mai bine deci să pornească şi el în călătorie, aşa cum făcea 
şi Omicron, ca să poată interveni, la nevoie, între cei doi 
adversari şi să profite de orice împrejurare care ar fi putut 
schimba într-un fel jalnica situaţie a lucrurilor. Poate că 
încordarea avea să slăbească de la sine după căderea 
bolidului, fie pentru că aurul devenea proprietatea 
Groenlandei, fie pentru că s-ar fi putut pierde în adâncurile 
Oceanului Arctic. La urma urmei, ]. B. K. Lowenthal era şi el 
om, şi deci putea să greşească. Nu se afla Groenlanda între 
două mări? Dacă s-ar fi ivit o simplă deviaţie provocată de 
vreo schimbare atmosferică, ţinta atâtor dorinţi ar fi scăpat 
lăcomiei omeneşti. 

Un personaj pe care deznodământul acesta l-ar fi 
nemulţumit profund era domnul Ewald de Schnack, 
delegatul Groenlandei la Conferinţa Internaţională, aflat şi 
el printre pasagerii lui Mozik. Ţara lui avea să devină pur şi 
simplu statul cel mai bogat din lume. Ca să adăpostească 
atâtea trilioane, vistieria avea să fie şi neîncăpătoare! 

Fericită ţara în care impozitele de orice fel n-aveau să mai 
existe, iar sărăcia avea să fie alungată! Dată fiind chibzuinţă 
scandinavilor, fără doar şi poate că enorma grămadă de aur 
nu s-ar fi cheltuit decât cu extremă prudenţă. Se putea deci 
nădăjdui că piaţa monetară n-avea să fie prea tulburată de 
ploaia aceasta cu care Jupiter a scăldat-o pe Danae29, dacă 
e să credem povestirile mitologice. 

Domnul de Schnack avea să fie eroul bordului. 
Personalitatea domnului Dean Forsyth şi a doctorului 
Hudelson pălea în faţa celei a reprezentantului 
Groenlandei. De aceea cei doi rivali îl învăluiau într-o ură 
comună pe reprezentantul statului care nu le lăsa nici o 
părticică - măcar o părticică de glorie - pentru 
nemuritoarea lor descoperire. 


Drumul pe apă de la Charleston până în capitala 
Groenlandei poate fi apreciat la trei mii trei sute de mile, 
adică la peste şase mii de kilometri, şi avea să dureze 
cincisprezece zile, socotind şi oprirea la Boston, unde Mozik 
trebuia să se reaprovizioneze cu cărbuni. Cât despre hrană, 
nava luase alimente pentru mai multe luni, aşa cum 
făcuseră şi celelalte vase cu aceeaşi destinaţie, căci, 
datorită marelui număr de curioşi, ar fi fost imposibil să li se 
asigure pasagerilor existenţa la Upernivik. 

Mozik navigă mai întâi spre nord, de-a lungul coastei 
răsăritene a Statelor Unite. lar a doua zi după plecare, 
lăsând în urmă Capul Hatteras, punctul extrem al Carolinei 
de Nord, se îndreptă spre larg. 

În luna iulie, cerul e în general senin pe meleagurile 
acestea ale Atlanticului şi, atâta timp cât briza sufla dinspre 
vest, steamerul, adăpostit de coastă, plutea pe o mare 
calmă. Dar uneori, din nefericire, vântul bătea din larg, şi 
atunci ruliul şi tangajul îşi produceau efectele obişnuite! 

Dacă domnul de Schnack avea o inimă solidă, de trilionar, 
nu tot aşa stăteau lucrurile cu Dean Forsyth şi cu doctorul 
Hudelson. 

Ei îşi făceau debutul în navigaţie şi-şi plăteau din plin 
tributul către zeul Neptun. Dar nu regretau nici o clipă că 
porniseră într-o asemenea aventură. 

E inutil să spunem că de neplăcerile lor, care îi făceau 
neputincioşi, profitau cei doi logodnici. Nici Francis şi nici 
Jenny nu sufereau de rău de mare şi-şi recâştigau timpul 
pierdut, pe când tatăl şi unchiul se văitau jalnic sub 
loviturile respingătoare ale perfidei Amfitrite. Cei doi tineri 
nu se despărţeau decât pentru a-şi îngriji bolnavii. Totuşi îşi 
împărțeau munca aceasta cu oarecare şiretenie: pe când 
Jenny îl consola pe domnul Dean Forsyth, Francis Gordon îi 
ridica moralul doctorului Hudelson. 

Când oceanul era mai puţin agitat, Jenny şi Francis îi 
scoteau din cabine pe cei doi nefericiţi astronomi şi-i 
duceau la aer, pe punte, unde se aşezau fiecare pe câte un 


scaun cu fundul de trestie, nu prea departe unul de altul, 
având grijă să micşoreze treptat distanţa dintre ei. 

— Cum te mai simţi? întreba Jenny întinzând o pătură 
peste picioarele domnului Forsyth. 

— Rău de tot, ofta bolnavul fără să ştie măcar cu cine 
vorbea. 

— Cum mai merge, domnule Hudelson? îl întreba Francis 
pe doctor, aşezându-i perniţele şi vorbindu-i prietenos, de 
parcă n-ar fi fost niciodată alungat din casa de pe Moriss 
Street. 

Cei doi rivali rămâneau acolo câteva ore, dându-şi seama 
doar vag de vecinătatea lor. Ca să se mai învioreze puţin, 
trebuia ca domnul de Schnack să treacă pe lângă ei, 
ţinându-se solid pe picioare, sigur de sine ca un marinar 
căruia puţin îi păsa de furtună, şi înălţându-şi fruntea ca un 
om care nu are decât vise de aur şi vede totul în aur. Atunci 
un fulger stins pâlpâia în ochii domnilor Forsyth şi 
Hudelson. Bieţii astronomi mai găseau puterea să îngaime 
pentru ei înşişi ocări pline de duşmănie, 

— Jefuitorul ăsta de bolizi! şoptea domnul Forsyth. 

— Hoţul ăsta de meteori! şoptea domnul Hudelson. 

Dar domnului de Schnack puţin îi păsa: el nu binevoia nici 
măcar să le remarce prezenţa pe bord. Umbla dispreţuitor 
de colo-colo, cu îndrăzneala unui om care va găsi în ţara lui 
mai mult aur decât ar fi fost nevoie ca să plătească de zece 
ori datoria publică a întregii omeniri. 

Totuşi, navigația continua în condiţii destul de bune. Şi nici 
vorbă că şi alte nave, plecate din porturile de pe coasta de 
est, urcau spre nord îndreptându-se spre Strâmtoarea lui 
Davis, pe când altele, având aceeaşi destinaţie, traversau în 
momentul acela Atlanticul. 

Mozik trecu prin faţa New Yorkului fără să se oprească, şi, 
ţinând direcţia nord-est, îşi continuă drumul spre Boston. În 
dimineaţa zilei de 30 iulie ancoră în faţa capitalei acesteia a 
statului Massachusetts. O zi avea să fie de ajuns pentru 


umplerea magaziilor cu provizii, căci în Groenlanda nu se 
putea găsi combustibilul necesar. 

Dacă traversarea fusese destul de blândă, în schimb 
majoritatea pasagerilor suferiseră cumplit de rău de mare. 
Cinci sau şase dintre ei socotiră că le ajunge şi atâta şi, 
renunțând la restul călătoriei, debarcară la Boston. Fireşte 
că printre ei nu se afla nici domnul Dean Forsyth şi nici 
doctorul Hudelson. Aceştia, chiar dacă ar fi simţit că li se 
apropie sfârşitul sub loviturile ruliului şi ale tangajului, 
ţineau morţiş să-şi dea ultima suflare în faţa meteorului, 
ţinta pasionatei lor dorinţe. 

Debarcarea celor câtorva pasageri mai puţin rezistenți 
lăsară libere câteva cabine de pe Mozik. Şi se găsiră 
imediat în Boston amatori pentru ele. 

Printre aceştia putea fi văzut un bărbat chipeş, venit 
printre primii să se asigure dacă există cabine libere. 
Bărbatul acesta era Seth Stanfort, soţul Arcadiei Walker, 
însurat şi apoi divorţat, după cum se ştie, de către 
judecătorul Proth, din Whaston. 

După despărţirea de la care trecuseră peste două luni, 
domnul Seth Stanfort se reîntorsese la Boston. Stăpânit 
mereu de patima călătoriilor, şi dat fiind că nota lui]. B.K. 
Lowenthal îl silise să nu mai plece spre Japonia, Seth 
Stanfort vizitase principalele oraşe ale Canadei: Quebec, 
Toronto, Montreal, Ottawa. Căuta oare să-şi uite fosta 
soţie?! Aceasta părea puţin probabil. Cei doi soţi se 
plăcuseră la început, apoi nu se mai plăcuseră. Un divorţ, la 
fel de original ca şi căsătoria lor, îi despărţise. Totul se 
sfârşise. Fără îndoială că n-aveau să se mai revadă 
niciodată, sau dacă se revedeau, poate că n-aveau să mai se 
recunoască. 

Domnul Seth Stanfort tocmai sosise din Toronto, capitala 
Canadei, când aflase senzaţionala comunicare a lui ]. B. K. 
Lowenthal. Chiar dacă bolidul ar fi urmat să cadă la câteva 
mii de leghe, în ţinuturile cele mai depărtate ale Asiei sau 
ale Africii, Seth Stanfort ar fi făcut orice ca să ajungă la 


locul căderii. Şi nu pentru că fenomenul acesta meteoric l- 
ar fi interesat peste măsură, dar să asişti la un spectacol 
care nu va avea decât un număr destul de restrâns de 
spectatori, să vezi ceea ce milioane de oameni n-au să vadă 
putea ispiti un gentleman aventuros, mare amator de 
deplasări, şi căruia averea îi îngăduia cele mai fanteziste 
călătorii. 

În plus, nici nu era măcar vorba de mers până la capătul 
pământului. Scena acestei feerii astronomice se afla în 
vecinătatea Canadei. 

Domnul Seth Stanfort luase deci primul tren care pleca 
spre Quebec; de acolo, se urcase în cel ce gonea spre 
Boston, prin câmpiile Dominionului şi ale Noii-Anglii. 

La patruzeci şi opt de ore după îmbarcarea acestui 
gentleman, Mozik, navigând tot pe lângă țărm, trecu prin 
faţa oraşului Portsmouth, apoi prin faţa Portlandului, nu 
departe de semafoarele capabile poate să dea veşti noi 
despre bolidul care se zărea acum cu ochiul liber când 
cerul era senin. 

Dar semafoarele rămaseră mute, şi nici cel din Halifax nu 
se arătă mai vorbăreţ, când steamerul trecu prin apele 
acestui mare port din Noua-Scoţie. 

Cât regretară călătorii că golful lui Fundy, aflat între 
Noua-Scoţie şi Noul-Brunswick, n-avea ieşire nici spre est şi 
nici spre nord! Căci n-ar mai fi avut de îndurat furtuna care 
îi asaltă până la Cap Breton. Mulţi dintre ei erau bolnavi, iar 
printre aceştia, cu toate îngrijirile lui Jenny şi ale lui 
Francis, se aflau şi domnul Forsyth şi domnul Hudelson. 

Comandantului i se făcu milă de pasagerii care se simțeau 
atât de rău şi pătrunse în golful Saint-Laurent, ca să iasă în 
larg prin strâmtoarea Belle-lIle, la adăpostul litoralului 
Terra-Novei. Apoi porni spre coasta occidentală a 
Groenlandei, traversând Strâmtoarea lui Davis în toată 
lărgimea ei. Astfel, pasagerii avură parte de-o călătorie mai 
liniştită. 


În dimineaţa zilei de 7 august, fu semnalat Capul Confort. 
Ţărmul groenlandez se termină ceva mai spre răsărit, la 
Capul Farewel, unde vin să se spargă talazurile Atlanticului 
septentrional. Şi cu câtă furie se sparg, o ştiu prea bine 
curajoşii pescari din Terra-Nova şi din Islanda! 

Din fericire, n-a fost nevoie ca steamerul să urce de-a 
lungul coastei de est a Groenlandei, care e aproape 
inabordabilă şi nu oferă nici un loc de ancorat navelor. 
Acolo, furtuna biciuieşte din plin ţărmul. Iar în Strâmtoarea 
lui Davis, dimpotrivă, nu lipsesc adăposturile. Fie în fundul 
fiordurilor, fie în dosul insulelor, poţi găsi lesne un refugiu 
şi, în afara zilelor când vântul de sud bate direct, navigația 
poate fi făcută în condiţii favorabile. 

Traversarea continuă, într-adevăr, fără ca pasagerii să 
aibă de ce să se plângă. 

Partea aceasta a coastei groenlandeze, de la Capul 
Farewel până la insula Disko, este în general mărginită de 
faleze formate din stânci primitive, foarte înalte, care 
opresc vânturile din larg. Chiar în timpul perioadei de 
iarnă, litoralul e mai puţin lovit de ghețarii pe care curenţii 
Polului îi aduc din Oceanul Boreal. 

În aceste condiţii, Mozik îşi roti elicea rapidă în apele 
Golfului Gilbert. Apoi opri câteva ore la Godhavn unde 
bucătarul vasului putu să procure o însemnată cantitate de 
peşte proaspăt, căci populaţia Groenlandei îşi scoate din 
mare hrana ei de bază. Apoi trecu, pe rând, prin faţa 
porturilor Holsteinborg şi Christianshaab. Târguşoarele 
acestea, dintre care ultimul e ascuns în fundul Golfului 
Disko, sunt atât de închise în zidurile lor de stâncă, încât 
abia le poţi bănui existenţa Ele formează adăposturi 
folositoare pentru numeroşii pescari care brăzdează Golful 
lui Davis în urmărirea balenelor, a narvalilor, a morselor şi a 
focilor, urcându-se uneori până la limita Mării lui Baffin. 

Insula Disko, unde steamerul ajunse de cu zori în ziua de 9 
august, este cea mai importantă dintre insulele ale căror 
coaste se înalţă în lungul litoralului groenlandez. Insula 


aceasta, cu faleze bazaltice, are o capitală, Godhavn, clădită 
pe coasta sudică şi compusă nu din case de piatră, ci din 
case de lemn, cu pereţi de bârne abia cojite şi unse cu un 
strat gros de gudron ca să împiedice pătrunderea aerului. 
Francis Gordon şi Seth Stanfort, în calitatea lor de pasageri 
cărora meteorul nu le fura minţile, putură să admire 
târguşorul acesta negricios, colorat ici-colo cu roşul 
acoperişurilor şi al ferestrelor. Cum trebuia să fie traiul 
iarna, în climatul acesta? Tare s-ar fi mirat dacă ar fi auzit 
că se aseamănă întru totul cu traiul familiilor din Stockholm 
sau din Copenhaga. Unele case, deşi mobilate sumar, sunt 
destul de confortabile: au salon, sufragerie şi chiar 
bibliotecă. «Înalta societate», dacă ne putem exprima aşa, 
daneză de origină, iubeşte cartea. Stăpânirea e 
reprezentată printr-un delegat al guvernului, a cărui 
reşedinţă se află la Upernivik. 

După ce lăsă în urmă insula Disko, Mozik ancoră în portul 
acestui oraş, la 10 august, pe la orele şase seara. 

XVII ÎN CARE MINUNATUL BOLID ŞI UN PASAGER DE 
PE «MOZIK» ÎNTÂLNESC UNUL GLOBUL PĂMÂNTESC, 
CELĂLALT, UN PASAGER DE PE «OREGON» 

Groenlanda însemnează «Ţara Verde». Dar numele de 
«Ţara Albă» i s-ar fi potrivit mai bine pământului acesta 
troienit de zăpezi. Dar pesemne că nu şi-a primit numele 
decât printr-o glumă a naşului său, un anume Erik-cel-Roşu, 
navigator din secolul X, şi care probabil era tot atât de roşu 
pe cât e Groenlanda de verde. Poate că, la urma urmei, 
scandinavul nădăjduia să-şi hotărască compatrioţii să vină 
să colonizeze acest ţinut verde al Nordului. Dar n-a izbutit. 
Oamenii nu s-au lăsat ispitiţi de numele lui atrăgător, iar 
astăzi populaţia groenlandeză nu depăşeşte zece mii de 
locuitori, cu băştinaşi cu tot. 

Nu există ţară pe lume mai puţin făcută să primească un 
bolid în valoare de cinci mii şapte sute optzeci şi nouă de 
miliarde, decât e Groenlanda. Gândul acesta fără doar şi 
poate că-l aveau mulţi dintre pasagerii pe care curiozitatea 


îi adusese la Upernivik. Nu i-ar fi venit oare la fel de uşor 
bolidului să cadă cu câteva sute de mile mai la sud, pe 
întinsele câmpii ale Canadei sau ale Statelor Unite, unde ar 
fi fost mai lesne de regăsit?... Dar el alesese pentru 
evenimentul acesta memorabil un ţinut dintre cele mai greu 
de străbătut şi dintre cele mai inospitaliere! 

La drept vorbind, nu era primul care făcea aşa. Nu mai 
căzuseră şi alţi bolizi în Groenlanda? În insula Disko n-a 
găsit oare Nordenskiold trei blocuri de fier de câte optzeci 
de tone fiecare, foarte probabil meteoriți, aflaţi acum în 
muzeul din Stockholm? 

Din fericire, dacă ]. B. K. Lowenthal nu-şi greşise calculele, 
bolidul trebuia să cadă într-o regiune destul de abordabilă 
şi în cursul lunii august care ridică temperatura deasupra 
punctului de îngheţ. În epoca aceasta a anului, solul poate 
justifica, pe alocuri, ironica denumire de «Ţară Verde» dată 
acestei fâşii din Noul Continent. În grădini cresc câteva 
legume şi unele graminee, pe când mai spre interior 
botanistul nu va găsi decât muşchi şi licheni. Pe litoral, după 
topirea gheţurilor, se ivesc păşuni, ceea ce îngăduie 
întreţinerea câtorva animale. Fireşte, nu pot fi numărați cu 
sutele nici boii şi nici vacile aflate acolo, dar pot fi văzute 
găini şi capre uimitor de rezistente, fără să mai punem la 
socoteală renii şi marele număr de câini. 

Dar după cel mult două sau trei luni de vară, revine iama 
cu nopţile ei nesfârşite, cu asprii ei curenţi atmosferici 
porniţi din regiunile polare şi cu înspăimântătoarele ei 
furtuni. Peste carapacea care acoperă solul zboară, de colo- 
colo, un soi de pulbere cenuşie, numită pulbere de gheaţă, 
acea cryokonită plină de plantele microscopice ale căror 
prime probe le-a cules Nordenskiold. 

Dar faptul că meteorul n-avea să cadă în interiorul insulei 
nu însemna neapărat că posesiunea lui îi era asigurată 
Groenlandei. 

Upernivik nu numai că nu se află la ţărmul mării, dar e 
înconjurat din toate părţile de apă. E o insulă în mijlocul 


unui numeros arhipelag de insulițe semănate în lungul 
litoralului. lar insula aceasta, care n-are nici zece leghe de 
jur împrejur, oferea, trebuie să recunoaştem, o ţintă destul 
de îngustă pentru ghiuleaua aeriană. Dacă bolidul nu cădea 
cu precizie matematică, însemna să treacă pe lângă ţintă şi 
apele Mării lui Baffin să-l înghită pentru vecie. lar marea e 
adâncă în aceste regiuni nordice unde sonda atinge fundul 
la o mie sau la două mii de metri. Încearcă să pescuieşti în 
acest abis un corp greu de nouă sute de miidetone...! 

O asemenea eventualitate îl preocupa din plin pe domnul 
de Schnack, şi el îi mărturisise de câteva ori cât e de 
neliniştit lui Seth Stanfort, cu care se împrietenise în 
decursul călătoriei. Dar primejdia nu putea fi evitată, 
împotriva ei nu se putea face nimic şi nu rămânea decât să 
fie privite cu încredere calculele savantului ]. B. K. 
Lowenthal. 

Nenorocirea de care se temea domnul de Schnack, 
Francis Gordon şi Jenny Hudelson ar fi socotit-o, 
dimpotrivă, cea mai fericită soluţie. Dacă dispărea bolidul, 
cei de care le depindea fericirea n-ar mai fi avut ce să 
revendice, nici măcar cinstea de a-i da numele. Şi asta ar fi 
însemnat un mare pas spre împăcarea multdorită. 

E îndoielnic însă că felul de a privi lucrurile al celor doi 
tineri ar fi fost împărtăşit de numeroşii pasageri de pe 
Mozik, cât şi de cei aflaţi pe cele aproximativ zece vase ale 
tuturor naţiunilor, ancorate atunci la Upernivik. Pasagerii 
ţineau să vadă ceva, căci pentru asta veniseră. 

Şi nu întunericul avea să se împotrivească satisfacerii 
dorinţei lor, căci timp de douăzeci şi patru de zile, din care 
jumătate înainte şi jumătate după solstițiul de vară, soarele 
nici nu răsare şi nici nu apune la această latitudine. Existau 
deci cele mai mari şanse să fie văzută limpede calea spre 
meteor, dacă, aşa cum susţinea ]. B. K. Lowenthal, soarta 
avea să-l aducă în împrejurimile oraşului. 

A doua zi după sosirea vasului, o mulţime formată din 
oameni cât se poate de feluriţi se răspândi în jurul celor 


câtorva căsuțe de lemn din Upernivik, dintre care cea mai 
înaltă purta drapelul Groenlandei, alb cu o cruce roşie. 
Niciodată groenlandezii şi groenlandezele nu văzuseră 
atâta lume pe meleagurile lor depărtate. 

Sunt oameni destul de curioşi groenlandezii aceştia, mai 
ales pe coasta apuseană. De statură măruntă sau mijlocie, 
laţi în spate, viguroşi, cu picioare scurte, cu mâini şi cu 
încheieturi fine, cu pielea alb-gălbuie, cu faţa lată şi turtită, 
aproape fără nas, cu ochi negri şi uşor oblici, cu părul 
negru şi aspru care le cade pe faţă, ei seamănă întrucâtva 
cu focile, de la care au împrumutat înfăţişarea blândă şi 
stratul de grăsime care îi apără împotriva frigului. 
Veşmintele sunt aceleaşi pentru ambele sexe: cizme, 
pantaloni, amaut sau glugă; totuşi, femeile, graţioase şi 
vesele în tinereţe, îşi împodobesc părul cu diademe, se 
îmbracă cu stofe moderne şi se gătesc cu panglici 
multicolore. Moda tatuajului, odinioară atât de răspândită, 
a dispărut sub influenţa misionarilor, dar populaţia şi-a 
păstrat patima pentru cânt şi dans, care sunt singurele ei 
distracţii. Ca băutură, groenlandezii au apa; ca hrană, 
carnea de focă şi câinii comestibili, peştii şi algele. Tristă 
viaţă, în definitiv, viaţa aceasta a groenlandezilor! 

Sosirea atâtor străini în insula Upernivik pricinui mare 
uimire printre cele câteva sute de băştinaşi care locuiesc pe 
insulă; şi când aflară motivul vizitei, uimirea nu le scăzu. Ba 
dimpotrivă. Bieţii oameni ştiau să preţuiască valoarea 
aurului. Dar pomana nu avea să fie a lor. Dacă miliardele 
cădeau pe pământul lor, n-aveau să-şi umple buzunarele cu 
ele, deşi nu de buzunare duc lipsă veşmintele 
groenlandeze, care, din motive lesne de înţeles, nu 
seamănă cu cele ale polinezienilor. Miliardele aveau să 
meargă să se îngroape în vistieria statului, de unde, după 
obicei, n-aveau să mai fie văzute ieşind în vecii vecilor. 
Totuşi «afacerea» îi interesa pe băştinaşi. Cine ştie dacă n- 
avea să iasă din ea vreun câştig şi pentru bieţii locuitori ai 
Groenlandei? 


Oricum, era timpul să se ajungă la deznodământul acestei 
«afaceri». 

Dacă ar mai fi sosit şi alte steamere, portul Upernivikului 
n-ar mai fi putut să le cuprindă. Pe de altă parte, luna 
august era în toi şi vasele nu pot zăbovi prea mult la o 
latitudine atât de ridicată. Septembrie însemnează iarnă, 
căci aduce gheţurile din strâmtorile şi din canalele 
Nordului, iar Marea lui Baffin devine curând impracticabilă. 
Atunci trebuie să fugi, să te depărtezi de aceste meleaguri, 
să laşi în urmă Capul Farewel, dacă nu vrei să fii prins în 
capcană pe şapte sau opt luni de iernile aspre ale Oceanului 
Arctic. 

În orele de aşteptare, turiştii mai îndrăzneţi făceau 
plimbări îndelungate prin insulă. Solul stâncos, aproape 
neted, având doar câteva movile în partea mijlocie, e 
potrivit pentru plimbările pe jos. Ici, colo se întind câmpii, 
unde, peste un covor de muşchi şi de ierburi mai mult 
galbene decât verzi, se înalţă arbugştii care nu vor deveni 
niciodată arbori, câţiva din mestecenii piperniciţi care mai 
cresc după a şaizeci şi doua paralelă. 

Cerul era în general ceţos, şi cel mai adesea norii mari şi 
joşi îl străbăteau împinşi de briza dinspre răsărit. 
Temperatura nu trecea de zece grade. De aceea pasagerii 
erau bucuroşi să regăsească pe bordul navelor un confort 
pe care statul nu l-ar fi putut oferi şi o hrană pe care n-ar fi 
găsit-o nici la Goldhavn, nici în oricare altă localitate de pe 
litoral. 

Trecuseră cinci zile de la sosirea lui Mozik, când, în 
dimineaţa de 16 august, o ultimă navă fu semnalată în larg 
de Upernivik. Era un steamer, care luneca printre insulele 
şi insuliţele arhipelagului ca să vină să ancoreze. În vârful 
catargului mare flutura pavilionul cu cincizeci şi una de 
stele al Statelor Unite. 

Nici o îndoială că steamerul aducea un nou lot de curioşi 
pe scena marelui eveniment meteorologic, nişte întârziaţi 


care, altminteri, nu soseau deloc cu întârziere, căci globul 
de aur mai gravita încă în atmosferă. 

Pe la orele unsprezece dimineaţa, steamerul Oregon 
ancoră în mijlocul flotilei. O luntre se desprinse imediat şi 
aduse la țărm un pasager, fără doar şi poate mult mai 
grăbit decât tovarășii lui de drum. 

După cum se află imediat, pasagerul era unul din 
astronomii observatorului din Boston, un anume Wharf, 
care se duse la şeful guvernământului. Acesta îl anunţă 
imediat pe domnul de Schnack, şi delegatul se îndreptă 
spre căsuţa pe acoperişul căreia flutura drapelul naţional. 

Se iscă o mare nelinişte. Nu cumva, din întâmplare, bolidul 
avea să-i părăsească pe toţi şi «s-o şteargă englezeşte» spre 
alte meleaguri cereşti, aşa cum dorea Francis Gordon? 

Dar oamenii se liniştiră curând. Calculele îl duseseră pe ]. 
B. K. Lowenthal la rezultate exacte, iar domnul Wharf 
făcuse călătoria numai ca să asiste la căderea bolidului, cu 
titlul de reprezentant al şefului său ierarhic. 

Era în ziua de 16 august. Mai urmau să treacă deci încă de 
trei ori câte douăzeci şi patru de ore până la căderea 
bolidului pe pământul groenlandez. 

«Dacă nu s-o duce cumva la fund»... îşi spunea Francis 
Gordon, singurul dealtfel care gândea aşa şi nutrea o 
asemenea speranţă. 

Dar cum aveau să se termine lucrurile avea să se ştie abia 
peste trei zile. Trei zile nu însemnează de obicei mare 
lucru, dar câteodată însemnează mult, mai ales în 
Groenlanda, unde am păcătui afirmând că există prea multe 
distracţii. Oamenii se plictiseau deci, şi un căscat molipsitor 
strâmba fălcile turiştilor care n-aveau ce face. 

Unul din cei cărora nu li se părea că timpul trece prea 
încet era domnul Seth Stanfort. Globe-trotter30 hotărât, 
alergând bucuros oriunde era de văzut ceva mai deosebit, 
Stanfort era obişnuit cu singurătatea şi ştia, cum se spune, 
«să-şi ţină singur tovărăşie». 


Şi totuşi numai şi numai în folosul lui - căci aşa e viaţa -îi 
era hărăzit să scape de neplăcuta monotonie a acestor 
ultime zile de aşteptare. 

Domnul Seth Stanfort se plimba pe plajă ca să asiste la 
debarcarea pasagerilor de pe Oregon, când se opri deodată 
la vederea unei doamne care se cobora dintr-o barcă. 

Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Seth Stanfort se apropie 
de noua sosită şi, cu un glas care exprima surpriza, dar şi 
plăcerea, spuse: 

— Doamna Arcadia Walker, dacă nu mă înşel? 

— Domnul Stanfort! răspunse pasagera. 

— Nu mă aşteptam deloc, doamnă Arcadia, să vă revâd pe 
insula aceasta depărtată. 

— Nici eu, domnule Stanfort. 

— Cum o mai duceţi, doamnă Arcadia? 

— Cât se poate de bine, domnule Stanfort. Dar 
dumneavoastră? 

— Foarte bine, foarte bine! 

Şi fără alte formalităţi, începură să vorbească aşa cum fac 
prietenii vechi atunci când întâmplarea îi aduce faţă în faţă. 
Doamna Arcadia Walker întrebă mai întâi, ridicând mâna 

spre cer: 

— N-a căzut? 

— Nu, fiţi liniştită, n-a căzut încă; dar nici nu mai are mult 
până cade. 

— Deci, am să fiu de faţă! se bucură doamna Arcadia 
Walker. 

— Ca şi mine, răspunse domnul Seth Stanfort. 

Hotărât lucru, erau două persoane foarte distinse, doi 
oameni de lume, ca să nu spunem doi vechi prieteni, aduşi 
amândoi de aceeaşi curiozitate pe plaja din Upernivik. 

Şi, la urma urmei, de ce-ar fi fost altfel? Sigur, doamna 
Arcadia Walker nu-şi găsise idealul în Seth Stanfort, dar 
poate că idealul acesta nu exista, din moment ce nu-l 
întâlnise nicăieri. Niciodată scânteia numită în romane 
«dragoste la prima vedere» nu se ivise în faţa ei; şi, în lipsa 


acestei scântei de basm, nimeni nu-i câştigase inima, drept 
răsplată a cine ştie cărui serviciu de mare însemnătate. În 
urma experienţei făcută cinstit, căsătoria nu-i fusese pe 
plac nici ei, nici domnului Seth Stanfort; dar pe câtă vreme 
ea nutrea multă simpatie faţă de bărbatul care avusese 
delicateţea să renunţe la a-i mai fi soţ, el păstra despre 
fosta lui soţie amintirea unei fiinţe inteligente, originale, 
devenită cu desăvârşire perfectă din clipa când se 
despărţiseră. 

Se despărţiseră fără reproşuri, fără învinuiri. Domnul Seth 
Stanfort călătorise într-o parte; doamna Arcadia în altă 
parte. Fantezia îi unea pe amândoi în insula aceasta 
groenlandeză. De ce s-ar fi prefăcut că nu se cunosc? Există 
lucru mai vulgar decât să te laşi în prada convenienţelor, şi 
încă a celor mai prosteşti convenienţe? După ce schimbară 
primele cuvinte, domnul Seth Stanfort se puse la dispoziţia 
doamnei Arcadia Walker, care acceptă foarte bucuroasă 
serviciile domnului Seth Stanfort; şi nu mai vorbiră decât 
despre fenomenul meteorologic al cărui deznodământ era 
atât de apropiat. 

Cu cât timpul se scurgea, cu atât o nervozitate crescândă 
îi tulbura pe curioşii reuniți aici şi mai ales pe principalii 
interesaţi, printre care trebuiau socotiți în primul rând, în 
afară de Groenlanda, domnul Dean Forsyth şi doctorul 
Sydney Hudelson, din moment ce ei înşişi îşi atribuiau 
această calitate. 

«Numai de-ar cădea pe insulă!» se gândeau domnii 
Forsyth şi Hudelson. 

«Şi nu alături», se gândea şeful guvernului groenlandez. 

«Dar nu pe capetele noastre!» adăugau în sinea lor câţiva 
fricoşi. 

Prea aproape sau prea departe, iată, într-adevăr, cele 
două motive de nelinişte. 

16 şi 17 august trecură fără nici un incident. Din 
nefericire, vremea se stricase şi temperatura începuse să 
scadă simţitor. Poate că iarna avea de gând să înceapă mai 


devreme decât de obicei. Munţii de pe litoral se şi 
acoperiseră cu zăpadă, şi, când vântul sufla dinspre ei, era 
atât de rece, atât de pătrunzător, încât pasagerii trebuiau 
să rămână la adăpost în saloanele navelor. Nici vorbă, deci, 
să-şi prelungească şederea la asemenea latitudini; după 
satisfacerea curiozităţii, turiştii aveau să plece bucuroşi 
spre sud. 

Singuri, poate, numai cei doi rivali, încăpăţânându-se să-şi 
valorifice ceea ce numeau drepturile lor, ar mai fi dorit să 
rămână lângă comoară. Din partea unor asemenea turbaţi 
te puteai aştepta la orice, şi Francis Gordon, gândindu-se la 
scumpa lui Jenny, întrezărea cu groază perspectiva unei 
iernări prelungite la Upernivik. 

În noaptea de 17 spre 18 august, o adevărată furtună se 
abătu peste arhipelag. Cu douăzeci de ore mai înainte, 
astronomul din Boston izbutise să facă o observaţie a 
bolidului a cărui viteză descreştea întruna Dar furtuna era 
atât de puternică încât te-ai fi putut întreba dacă n-o să 
târască bolidul cu ea. 

În ziua de 18 august, furtuna nu se potoli deloc, şi primele 
ore ale dimineţii fură atât de frământate încât căpitanii 
navelor aflate în port se simţiră foarte îngrijoraţi. 

Totuşi, pe la mijlocul nopţii de 18 spre 19 august, furtuna se 
potoli vizibil. Pe la cinci dimineaţa, pasagerii profitară de 
vremea oarecum mai prielnică şi debarcară pe uscat. Căci 
19 august era data fixată pentru căderea bolidului. 

Era şi timpul. Pe la şapte se auzi o bubuitură înfundată, 
dar atât de puternică încât insula se zgudui din temelii. 

Câteva clipe mai târziu, un băştinaş venea în goană la casa 
ocupată de domnul de Schnack. Băştinaşul aducea vestea 
cea mare. 

Bolidul căzuse în nord-vestul insulei Upernivik. 

XVIII ÎN CARE, PENTRU A AJUNGE LA BOLID, DOMNUL 
DE SCHNACK ŞI NUMEROŞII SĂI COMPLICI COMIT 
DELICTELE DE ÎNCĂLCARE A PROPRIETĂȚII ŞI DE 
SPARGERE. 


Şi îndată începu năvala. 

Răspândită într-o clipă, ştirea puse pe foc turiştii şi 
populaţia groenlandeză, navele din port fură părăsite de 
echipaje, şi un adevărat torent omenesc se năpusti în 
direcţia indicată de mesagerul băştinaş. 

Dacă atenţia tuturor n-ar fi fost atât de absorbită numai de 
meteor, oamenii ar fi putut observa, exact în clipa aceea, un 
fapt greu de explicat. Supunându-se parcă unui semnal 
misterios, unul din vasele ancorate în port, un steamer al 
cărui coş revărsa fum încă din zorii zilei, ridică ancora şi 
porni cu toată viteza în larg. Era o navă cu forme alungite, 
un vas de viteză după cât părea. În câteva minute, nava 
dispăru după faleză. 

O asemenea purtare avea de ce să mire. Oare nava venise 
până la Upernivik ca să-l părăsească tocmai în clipa când 
era ceva de văzut? Dar graba tuturor era atât de mare 
încât nimeni nu-i observă plecarea, destul de ciudată totuşi. 

Să alerge cât mai repede cu putinţă, iată unica 
preocupare a mulţimii în care se aflau şi câteva femei şi 
chiar copii. Înaintau toţi în dezordine, împingându-se unul 
pe altul. Cu toate acestea, exista printre ei măcar un singur 
om care îşi păstrase întregul calm. În calitatea lui de globe- 
trotter călit, pe care nimic nu mai putea să-l emoţioneze, 
domnul Seth Stanfort îşi păstra, în mijlocul tulburării 
generale, atitudinea lui uşor dispreţuitoare. Ba chiar - fie 
dintr-un rafinament de politeţe, fie din alt sentiment - 
începuse prin a întoarce spatele spre direcţia urmată de 
ceilalţi, ca s-o întâmpine pe doamna Arcadia Walker şi să-i 
ofere s-o însoţească. La urma urmei, nu era firesc, date 
fiind relaţiile lor de prietenie, să meargă împreună la 
descoperirea bolidului? 

— În sfârşit, a căzut, domnule Stanfort! iată primele 
cuvinte pe care i le spuse Arcadia Walker. 

— În sfârşit, a căzut! răspunse Stanfort. 

— În sfârşit, a căzut! repetase şi mai repeta încă întreaga 
mulţime, îndreptându-se spre punctul nord-vestic al insulei. 


Cinci persoane izbutiseră să se menţină în fruntea 
celorlalţi. Primul dintre ei era domnul Ewald de Schnack, 
delegat al Groenlandei la Conferinţa Internaţională, căruia 
chiar şi cei mai nerăbdători îi făcuseră loc politicoşi. 

În spaţiul devenit astfel liber, doi turişti se strecuraseră 
imediat, şi domnii Dean Forsyth şi Hudelson mergeau acum 
în frunte, însoţiţi cu fidelitate de Francis şi de Jenny. Tinerii 
îşi continuau schimbarea rolurilor, începută pe bordul lui 
Mozik. Jenny mergea lângă domnul Dean Forsyth, pe când 
Francis Gordon îl copleşea cu grijă pe doctorul Sydney 
Hudelson. Atenţia lor nu era totdeauna bine primită, 
trebuie să recunoaştem, dar, de data accasta, cei doi rivali 
erau atât de tulburaţi încât nici nu-şi observau măcar 
prezenţa reciprocă. Nici vorbă deci să se împotrivească 
vicleşugului celor doi tineri care mergeau alături de ei, unul 
lângă altul. 

— Delegatul va fi primul care va lua în posesie bolidul, 
bombăni domnul Forsyth. 

— Şi va pune mâna pe el, adăugă doctorul Hudelson, 
crezând că-i răspunde lui Francis Gordon. 

— Dar asta n-o să împiedice recunoaşterea drepturilor 
mele! spuse domnul Dean Forsyth, crezând că se adresează 
lui Jenny. 

— Nu, sigur! aprobă domnul Sydney Hudelson, care se 
gândea la drepturile lui. 

Spre marea satislacţic a fiicei şi a nepotului, se părea că 
cei doi adversari îşi uitaseră cu adevărat duşmănia şi îşi 
uniseră ura împotriva duşmanului comun. 

Datorită unei întâmplări fericite, starea atmosferică se 
schimbase cu totul. Furtuna încetase, pe măsură ce vântul 
se abătea spre sud. lar soarele, deşi se ridicase abia cu 
câteva grade deasupra orizontului, strălucea totuşi printre 
ultimii nori subţiaţi de razele lui. Nici ploaie, nici vânt, o 
vreme senină, un spaţiu liniştit, o temperatură de opt, nouă 
grade deasupra lui zero. 


Între port şi punctul nord-vestic al insulei era o distanţă 
de-o leghe care trebuia străbătută pe jos, căci la Upernivik 
nu se găsea nici un fel de vehicul. Altminteri, se putea 
merge destul de uşor, pe un teren neted, de natură 
stâncoasă, al cărui relief nu se ridica mai vizibil decât în 
centru şi în vecinătatea litoralului unde se înălţau câteva 
faleze înalte. 

Şi tocmai dincolo de aceste faleze căzuse bolidul. Din port, 
nu putea fi zărit. 

Localnicul care adusese primul vestea cea mare servea 
drept ghid. Era urmat îndeaproape de domnul de Schnack, 
de domnii Forsyth şi Hudelson, de Jenny şi Francis, urmaţi 
ei înşişi de Omicron, de astronomul din Boston şi de toată 
ceata turiştilor. 

Ceva mai în urmă, domnul Seth Stanfort venea împreună 
cu doamna Arcadia Walker. Cei doi foşti soţi cunoşteau şi ei 
ruptura arhicunoscută dintre cele două familii, iar 
confidenţele lui Francis, cu care domnul Seth Stanfort se 
împrietenise întrucâtva în timpul călătoriei, îl puseseră pe 
acesta din urmă la curent cu urmările rupturii. 

— Poate că au să se împace, spuse doamna Arcadia 
Walker, aflând şi ea cum stăteau lucrurile. 

— Ar fi de dorit, aprobă Seth Stanfort. 

— Sigur, spuse Arcadia, şi toate au să meargă cât se poate 
de bine. Vedeţi, domnule Stanfort, câteva greutăţi, un pic 
de nelinişte nu e rău să existe înaintea nunţii! Căsătoriile 
făcute prea uşor riscă să se desfacă la fel de uşor! Nu 
sunteţi de aceeaşi părere? 

— Ba da, doamnă Arcadia. lar căsătoria noastră e o 
dovadă. În cinci minute... călare... doar cât să ne dăm 
mâna... 

— Ca să ne-o dăm iar, după şase săptămâni - dar nouă 
înşine şi reciproc de data aceasta - îl întrerupse doamna 
Arcadia Walker, zâmbind. Ei bine, dacă Francis Gordon şi 
Miss Jenny Hudelson nu se căsătoresc călare, în schimb 
sunt mai siguri că vor găsi fericirea. 


Inutil să spunem că, în mijlocul mulţimii de curioşi, domnul 
Seth Stanfort şi doamna Arcadia Walker erau pesemne 
singurii, dacă îi lăsăm la o parte pe cei doi logodnici, care 
nu se gândeau în clipa aceea la meteor, care nu vorbeau 
despre el, ci filosofau, aşa cum ar fi făcut probabil şi domnul 
John Proth, a cărui faţă plină de voioşie şi de blândeţe le 
fusese readusă în minte de cele câteva cuvinte rostite. 

Acum călcau toţi, întins, pe un platou semănat cu arbuşti 
piperniciţi, din care îşi luau zborul numeroase păsări, mai 
speriate decât fuseseră vreodată în preajma Upernivikului. 

Într-o jumătate de oră, trei sferturi de leghe fură 
străbătute. Mai rămăseseră o mie de metri până la bolidul 
care se ascundea privirilor după o ridicătură a falezei. Acolo 
avea să fie găsit, după spusele ghidului groenlandez, iar 
localnicul acesta nu putea să se înşele. În timp ce lucra 
pământul, văzuse perfect lumina orbitoare a meteorului şi 
auzise bufnitura căderii, pe care o mai auziseră şi mulţi 
alţii, deşi aflaţi mai departe. 

Un fapt de necrezut pentru ţinutul acela îi sili pe turişti să 
se odihnească o clipă: era cald. Da, oricât de necrezut ar 
putea să pară, turiştii îşi ştergeau frunţile de parcă s-ar fi 
aflat într-o ţară cu o climă mai temperată. Oare mersul 
rapid îi încălzise în asemenea hal? Fără doar şi poate că 
mersul îşi avea partea lui de contribuţie, dar temperatura 
aerului, în mod sigur, tindea şi ea spre urcare. 

În locul acela, învecinat cu punctul nord-vestic al insulei, 
termometrul ar fi arătat cu siguranţă o diferenţă de câteva 
grade faţă de Upernivik. Ba chiar, pe măsură ce oamenii se 
apropiau de ţintă, căldura părea să sporească tot mai mult. 

— Căderea meteorului să fi modificat clima arhipelagului? 
întrebă râzând domnul Stanfort. 

— Ar fi o mare fericire pentru groenlandezii îi răspunse pe 
acelaşi ton doamna Arcadia. 

— Pesemne că blocul de aur, încins de frecarea cu 
straturile atmosferice, mai e încă incandescent, explică 
astronomul din Boston; iar căldura lui se simte până aici. 


— Atunci va trebui să aşteptăm până se răceşte? făcu 
domnul Stanfort. 

«S-ar fi răcit mai repede dacă se nimerea să cadă în afara 
insulei», îşi spuse în gând Francis Gordon, revenind la ideea 
lui favorită. 

Şi lui îi era cald, dar nu era singurul care să simtă aceasta. 
Domnul de Schnack, domnul Wharf transpirau şi ei; 
transpira întreaga mulţime, până şi groenlandezii, care nu 
mai pomeniseră asemenea sărbătoare. 

După ce se odihniră un timp, porniră iar la drum. Încă 
cinci sute de metri şi, la cotul falezei, meteorul avea să 
apară în toată orbitoarea lui splendoare. 

Din nefericire, după două sute de paşi, domnul de 
Schnack, care mergea în frunte, trebui să se oprească din 
nou; iar în urma lui domnii Forsyth şi Hudelson, şi după ei 
toată mulţimea fură obligaţi să facă acelaşi lucru. De data 
aceasta nu căldura îi forţa să poposească, ci un obstacol 
neaşteptat, cel mai neaşteptat dintre obstacolele la care s- 
ar fi putut aştepta cineva într-un asemenea loc. 

Făcut din stâlpi traversaţi de trei şiruri de sârmă, un gard, 
îndoindu-se într-o curbă interminabilă, ducea la dreapta şi 
la stângă, pe litoral, şi oprea trecerea din toate părţile. Din 
loc în loc, nişte stâlpi mai înalţi decât ceilalţi purtau pe ei 
tăblițe pe care se afla repetată o aceeaşi inscripţie, în 
englezeşte, în franţuzeşte şi în daneză. Domnul de Schnack 
în faţa căruia se afla tocmai una din tăblițe, citi uimit: 
«Proprietate particulară. Trecerea oprită». 

O proprietate particulară prin meleagurile acestea 
depărtate, iată un lucru neobişnuit! Pe coastele însorite ale 
Mediteranei sau pe țărmurile ceva mai ceţoase ale 
oceanului, e de înţeles să-ţi cauţi un loc de odihnă. Dar aici, 
pe ţărmul Oceanului îngheţat!... Ce putea face cu terenul 
acesta sterp şi stâncos originalul proprietar? 

În orice caz, asta nu-l privea pe domnul de Schnack. 
Absurdă sau nu, o proprietate particulară îi stăvilea drumul, 
şi stavila aceasta morală îi stinse brusc elanul. Un delegat 


oficial respectă în mod firesc principiile care stau la baza 
societăţii, iar inviolabilitatea domiciliului e o axiomă 
universal recunoscută. 

Axioma respectivă, proprietarul avusese dealtfel grijă s-o 
reamintească celor care s-ar simţi ispitiţi s-o uite. «Intrarea 
oprită», spuneau tăbliţele scrise în trei limbi. 

Domnul de Schnack era buimăcit. Să rămână acolo, i s-ar 
fi părut de neîndurat. Dar, pe de altă parte, să violeze 
proprietatea altuia în ciuda tuturor legilor divine şi 
umane...! 

Din coada coloanei se auziră murmure care sporiră clipă 
de clipă şi ajunseră în fruntea coloanei. Cei din ultimele 
rânduri, necunoscând pricina, protestau cu toată puterea 
nerăbdării lor împotriva opririi acesteia. Aflând despre ce e 
vorba, tot ei nu se declarară satisfăcuţi, şi nemulţumirea lor 
spori treptat până când se stârni o zarvă generală în 
mijlocul căreia toată lumea vorbea odată. 

Aveau să rămână veşnic în faţa gardului? După ce 
străbătuseră mii de mile ca să ajungă până aici, să se lase 
opriţi prosteşte de un căpătâi de sârmă păcătoasă? Doar nu 
putea proprietarul terenului să aibă pretenţia nesăbuită de- 
a se socoti şi proprietarul meteorului! N-avea, deci, nici un 
drept să le oprească trecerea. Şi dealtfel, dacă le refuza 
dreptul de trecere, era simplu: n-aveau decât să şi-l ia 
singuri. 

Să fi fost domnul de Schnack zguduit de torentul acesta de 
argumente tari? Fapt e că principiile începură să i se 
clatine. Chiar în faţa lui, legată cu o sforicică,se afla o 
portiţă. Cu ajutorul unui briceag, domnul de Schnack tăie 
sforicica şi, fără să-i dea prin gând că această adevărată 
spargere îl transforma înlr-un spărgător de rând, pătrunse 
pe teritoriul interzis. 

Restul mulţimii se revărsă pe urmele lui, unii intrând pe 
portiţă, alţii sărind peste gardul de sârmă. În câteva clipe, 
peste trei mii de persoane erau cât pe-aci să năpădească 
«proprietatea particulară». 


Mulțimea agitată, zgomotoasă discuta cu însufleţire 
incidentul acesta neaşteptat. 

Dar, deodată, se făcu tăcere, ca prin farmec. 

La o sută de metri de gard se ivise brusc o cabană de 
scânduri, ascunsă până atunci de o moviliţă, şi uşa cabanei 
se deschise făcând loc unui personaj cu o înfăţişare nespus 
de ciudată. lar personajul li se adresă cotropitorilor: 

— Ei, voi de colo, le strigă el în franţuzeşte, cu glas aspru, 
nu vă jenaţi! Simţiţi-vă ca acasă! 

Domnul de Schnack înţelegea limba franceză. Iată de ce se 
opri locului. lar după el se opriră şi turiştii, care, dintr-o 
singură mişcare, îşi întoarseră toţi odată cele trei mii de 
feţe curioase spre ciudatul personaj care li se adresase. 

XIX ÎN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL II DEVINE DIN CE 
ÎN CE MAI NESUFERIT BOLIDUL. ŞI CELE CE MAI 
URMEAZĂ. 

Dacă Zephyrin Xirdal ar fi fost singur, ar fi putut ajunge la 
destinaţie fără buclucuri prea mari? Poate că da, căci totul 
e cu putinţă pe lume. Mai prudent însă ar fi fost să pariem 
că nu. 

Dar n-a existat prilej pentru un asemenea pariu, căci 
steaua lui cea bună l-a dat în paza unui Mentor, al cărui 
spirit practic neutraliza fantezia excesivă a acestui original. 
Zephyrin Xirdal nu cunoscu deci greutăţile unei călătorii, în 
fond destul de complicată, dar pe care domnul Robert 
Lecoeur izbuti s-o facă mai simplă decât o plimbare prin 
împrejurimi. 

La Havre, unde expresul îi adusese în câteva ore, cei doi 
călători se urcară îndată pe bordul unui superb steamer, 
care ridică imediat ancora, fără să mai aştepte alţi pasageri. 

Într-adevăr, Atlantic nu era un pachebot, ci un iaht de cinci 
sau şase sute de tone, armat de domnul Robert Lecoeur 
numai pentru ei doi. Dată fiind importanţa intereselor aflate 
în joc, bancherul socotise util să aibă la dispoziţie un mijloc 
de comunicaţie cu universul civilizat. Enormele beneficii pe 
care le şi încasase din speculaţiile asupra minelor de aur îi 


îngăduiau cele mai îndrăzneţe cheltuieli; bancherul îşi 
asigurase plăcerea de-a folosi nava aceasta, aleasă printre 
alte numeroase nave, în Anglia. 


Atlantic, fantezie a unui lord multimilionar, fusese 
construit în vederea atingerii celor mai mari viteze. Cu 
formele lui fine şi alungite, iahtul putea, împins de cei patru 
mii de cai ai maşinilor lui, să atingă şi chiar să depăşească 
douăzeci de noduri. Alegerea domnului Lecoeur fusese 
dictată de particularitatea aceasta care, la nevoie, ar fi 
putut însemna un avantaj preţios. 

Zephyrin Xirdal nu se miră deloc că are la ordinele lui o 
asemenea navă. E adevărat că poate nici nu observase 
amănuntul acesta. În orice caz, se urcă pe punte şi se 
instală în cabina lui, fără să facă nici cea mai mică 
observaţie. 

Distanţa între Havre şi Upernivik e cam de-o sută de leghe 
marine, pe care Atlantic, mergând cu toată viteza, ar fi 
putut să le străbată în şase zile. Dar domnul Lecoeur nu se 
grăbea deloc şi, cum avea la dispoziţie douăsprezece zile 
pentru efectuarea călătoriei, iahtul ajunse în faţa 
Upernivikului abia în seara zilei de 18 iulie. 

În aceste douăsprezece zile, Zephyrin Xirdal abia dacă îşi 
descleştă dinţii. La mesele care îi puneau, fireşte, faţă în 
faţă, domnul Lecoeur se căzni de nenumărate ori să aducă 
vorba despre scopul călătoriei lor, dar nu izbuti să capete 
nici un răspuns. Zadarnic îi pomenea de meteor, căci 
Zephyrin părea că-l uitase şi nici o licărire de inteligenţă nu 
sclipea în ochii lui şterşi. 

Până una-alta, Xirdal privea «înlăuntru» şi căuta soluţia 
altei probleme. Care? Lucrul acesta nu ţinea să-l spună. Dar 
pesemne că, într-un fel oarecare, problema avea o legătură 
cu marea, căci Xirdal îşi petrecea zilele privind valurile fie 
dinaintea, fie din urma navei. Poate că n-am risca prea mult 
dacă am presupune că urmărea în gând cercetările asupra 
tensiunii superficiale, despre care, mai înainte, le pomenise 
ceva trecătorilor, crezând că vorbeşte cu prietenul său 
Marcel Leroux. Poate chiar că deducţiile făcute atunci nu 
erau străine de unele invenţii cu care avea să uimească mai 
apoi lumea. 


A doua zi după sosirea la Upernivik, domnul Lecoeur, care 
începea să-şi piardă răbdarea, încercă să-i trezească 
atenţia finului său, punându-i sub ochi aparatul, fără 
învelişul ocrotitor. Calculase bine, şi metoda se dovedi 
radicală. Zărindu-şi aparatul, Zephyrin Xirdal se scutură de 
parcă s-ar fi trezit dintr-un vis şi începu să privească în 
preajmă cu ochii hotărâți şi lucizi, ca în zilele lui mari. 

— Unde ne aflăm? întrebă el. 

— La Upernivik, răspunse domnul Lecoeur. 

— Şi terenul meu? 

— Mergem imediat acolo. 

De fapt, nu era tocmai aşa. Mai întâi, trebuiau să treacă pe 
la Biarn Haldorsen, şef al Inspectoratului Nordului, a cărui 
locuinţă o găsiră uşor după drapelul care fâlfâia pe 
acoperiş. Odată schimbate formulele de politeţe, începură 
discuţiile de afaceri, cu ajutorul unui tâlmaci tocmit de 
prevăzătorul Lecoeur. 

O primă dificultate se ivi imediat. Nu că domnul Biarn 
Haldorsen ar fi încercat să conteste actele de proprietate 
care îi erau înfăţişate; dar interpretarea lor nu era clară. 
Potrivit actelor acestora, făcute după toate rânduielile şi 
prevăzute cu toate semnăturile şi peceţile oficiale, guvernul 
groenlandez, reprezentat prin agentul său diplomatic la 
Copenhaga, îi ceda domnului Zephyrin Xirdal o suprafaţă 
de nouă kilometri pătraţi, cuprinsă în patru loturi egale, de 
câte trei kilometri fiecare, orientate după punctele 
cardinale şi tăindu-se în unghiuri drepte la o aceeaşi 
distanţă de un punct central situat la 72*51' 30” latitudine 
nord şi 55*35 18” longitudine vest, totul la preţul de cinci 
sute kroneri kilometrul pătrat, adică, în total, la ceva mai 
mult de şase mii de franci. 

Domnul Biarn Haldorsen n-ar fi avut nimic împotrivă, dar 
trebuia cunoscută mai întâi amplasarea punctului central. 
Fireşte, mai auzise el vorbindu-se despre latitudine şi 
longitudine şi ştia că asemenea lucruri există. Dar ştiinţa lui 
Biarn Haldorsen se mărginea cam la atât. Că latitudinea ar 


fi un animal sau o plantă, că longitudinea ar fi un mineral 
sau o mobilă i se părea la fel de posibil şi se ferea să arate 
vreo preferinţă. 

Zephyrin Xirdal completă în câteva cuvinte cunoştinţele 
cosmografice ale şefului Inspectoratului Nordului şi 
îndreptă ce era greşit în ele. Se oferi apoi să facă el însuşi, 
cu ajutorul instrumentelor de pe Atlantic, observaţiile şi 
calculele necesare. Căpitanul unei nave daneze, aflată 
actualmente în port, putea dealtfel să controleze 
rezultatele, spre încredințarea deplină a excelenţei sale 
domnul Biarn Haldorsen. 

Aşa se şi hotări. 

În două zile, Zephyrin Xirdal îşi termină lucrarea, căreia 
căpitanul danez nu putu decât să-i confirme exactitatea 
desăvârşită; dar atunci se ivi a doua dificultate. 

Punctul de pe suprafaţa terestră, având drept coordonate 
72*51'30” latitudine nord şi 55*35'18” longitudine vest, se 
afla situat în plină mare, cam la două sute cincizeci de metri 
nord de insula Upernivik. 

Domnul Lecoeur, adânc mâhnit de descoperirea aceasta, îl 
certă groaznic pe Zephyrin. Ce mai puteau face? Veniseră 
aşadar până la capătul lumii ca să privească prosteşte cum 
va cădea bolidul în apă! Se putea închipui atâta neglijenţă? 
Cum de putuse Zephyrin Xirdal - un savant! - să comită o 
eroare atât de grosolană? 

Explicaţia erorii era cât se poate de simplă. Zephyrin 
Xirdal habar n-avea că «Upernivik» însemnează nu numai 
un târguşor, dar şi o insulă! După ce determinase, din punct 
de vedere matematic, locul de cădere al bolidului, se 
călăuzise după o hartă păcătoasă, găsită într-un atlas 
şcolar, pe care o scoase dintr-unul din numeroasele lui 
buzunare şi o puse sub ochii bancherului înfuriat. Harta 
arăta într-adevăr că punctul de pe glob situat la 72*51'30” 
latitudine nord şi 55*35'18' longitudine vest se afla lângă 
târguşorul Upernivik, dar uita să arate că târguşorul 
acesta, împins cu mult curaj pe uscat, era, dimpotrivă, 


situat pe o insulă cu acelaşi nume, aflată în imediata 
apropiere a țărmului. Fără să mai caute în altă parte, 
Zephyrin Xirdal crezuse pe cuvânt o hartă cam prea 
aproximativă. 

De ar servi aceasta drept lecţie! Iar pe cititorii povestirii 
noastre de i-ar îndemna la studiul atent al geografiei şi de i- 
ar face, mai ales, să nu uite că Upernivik e o insulă! Căci 
faptul acesta le-ar putea fi de folos într-o bună zi, când ar 
avea de pus mâna pe vreun bolid de cinci mii şapte sute 
optzeci şi opt de miliarde...! 

Dar, deocamdată, tocmai el încurca lucrurile în legătură cu 
bolidul din Whaston. 

Dacă terenul ar fi putut măcar să fie trasat ceva mai la 
sud, înşelătoria ar fi fost de folos în cazul unei devieri a 
meteorului. Dar Zephyrin Xirdal făcuse imprudenţa de a-i 
completa educaţia excelenţei sale Biarn Haldorsen şi de-a 
accepta un control care acum îl stingherea, iar modesta 
falsificare nu mai era cu putinţă. Trebuia, cu orice preţ, să 
accepte situaţia aşa cum era şi să ia în primire un teren 
situat parte pe apă, parte pe uscat. 

Limita sudică a părţii terestre, cea mai interesantă din 
amândouă, se afla, în ultimă analiză, la o mie două sute 
cincizeci şi unu de metri de ţărmul nordic al Upernivikului; 
iar cum lungimea ei de trei kilometri depăşea lăţimea 
insulei în locul acela, urma că limitele de est şi de vest 
trebuiau să fie trasate în plin ocean. Zephyrin Xirdal primi 
deci, în realitate, cam două sute şaptezeci şi două de 
hectare, în locul celor nouă kilometri pătraţi cumpăraţi şi 
plătiţi, ceea ce scăzu cu mult avantajele operaţiei acesteia 
imobiliare. Cu alte cuvinte, făcuse o afacere proastă. 

Ba, în privinţa căderii bolidului, ea devenea chiar cât se 
poate de proastă. Punctul ţintit cu atâta iscusinţă de 
Zephyrin Xirdal se afla în mare! Fireşte, Xirdal admisese 
posibilitatea unei devieri, fiindcă îşi «luase spaţiu» pe o mie 
cinci sute de metri în toate direcţiile din jurul acestui punct. 
Dar încotro avea să se producă devierea? Iată ce nu ştia. 


Dacă se putea prea bine ca meteorul să cadă în porţiunea 
restrânsă care rămânea în posesia lui, n-ar fi fost deloc 
exclus să se întâmple şi altfel. De aici, marea uimire a 
domnului Lecoeur. 

— Ce-o să faci acum? îşi întrebă el finul. 

Acesta îşi ridică braţele spre cer, vrând să arate astfel că 
nu ştie. 

— Trebuie, totuşi, să faci ceva, continuă domnul Lecoeur, 
mânios. Trebuie să ne scoţi din impas. 

Zephyrin Xirdal cugetă o clipă. 

— Primul lucru de făcut, spuse el în sfârşit, e să îngrădim 
terenul şi să clădim acolo o baracă destul de încăpătoare ca 
să ne adăpostească. După asta, am să văd... 

Domnul Lecoeur porni imediat la lucru. În opt zile, 
marinarii de pe Atlantic, ajutaţi de câţiva groenlandezi 
atraşi de plata bună care li se oferea, ridicară o îngrăditură 
de sârmă, ale cărei capete se pierdeau în mare, şi clădiră o 
baracă de scânduri în care fură aduse numai lucrurile 
absolut trebuitoare. 

La 26 iulie, cu trei săptămâni înainte de ziua hotărâtă 
pentru căderea bolidului, Zephyrin Xirdal îşi începu şi el 
munca. După ce făcu câteva observaţii asupra meteorului în 
sferele înalte ale atmosferei, trecu în sferele înalte ale 
matematicilor. Noile calcule nu putură însă decât să-i 
dovedească încă o dată perfecțiunea calculelor anterioare. 
Nu săvârşise nici o eroare. Nu se produsese nici o deviaţie. 
Bolidul urma să cadă exact pc locul prevăzut, adică la 72*51 
30” latitudine nord şi 55*35' 18” longitudine vest. 

Deci, în mare! făcu domnul Lecoeur, neputându-şi ascunde 
bine furia. 

— În mare, fireşte, spuse cu seninătate Xirdal, care, ca un 
adevărat matematician, nu simţea decât adânca satisfacţie 
constatând precizia superioară a calculelor sale. 

Dar, aproape imediat, i se ivi şi cealaltă latură a problemei. 

— Drace!... făcu el, schimbând tonul şi privindu-şi naşul cu 
un aer nehotărât. 


Acesta încercă să-şi păstreze calmul. 

— Zău, Zephyrin, începu el binevoitor, de parcă i-ar fi 
vorbit unui copil, doar n-o să rămânem cu mâinile în sân! S- 
a făcut o greşeală; trebuie s-o reparăm. Dacă ai fost tu în 
stare să aduci bolidul de pe cer, e o joacă să-l faci să devieze 
cu câteva sute de metri... 

— Aşa crezi! răspunse Zephyrin Xirdal, clătinând din cap. 
Când acţionam asupra meteorului, el se afla la patru sute 
de kilometri. La distanţa aceasta, atracţia terestră însemna 
atât pe puţin, încât cantitatea de energie trimisă de mine pe 
una din feţele lui era capabilă să provoace o ruptură 
apreciabilă a echilibrului. Dar acum e cu totul altfel. Bolidul 
se află mai aproape, iar atracţia terestră îl solicită cu atâta 
forţă încât un plus sau un minus nu poate schimba mare 
lucru. 

Pe de altă parte, dacă viteza absolută a bolidului s-a 
micşorat, în schimb viteza lui angulară a sporit. Acum trece 
ca fulgerul în poziţia cea mai favorabilă şi n-ai timp să 
acţionezi asupra lui. 

— Atunci nu poţi să faci nimic? stărui domnul Lecoeur, 
muşcându-şi buzele ca să nu izbucnească. 

— N-am spus asta, îl corectă Zephyrin Xirdal. Dar e foarte 
greu. Putem încerca, totuşi, bineînţeles... 

Şi încercă, într-adevăr, cu atâta stăruinţă, încât la 17 
august socoti ca sigur succesul încercării. Bolidul, deviat 
definitiv, trebuie să cadă în plin pe uscat, la vreo cincizeci 
de metri de țărm, distanţă suficientă pentru a înlătura orice 
primejdie. 

Din nefericire, în zilele următoare, furtuna violentă, care 
scutură atât de puternic navele ancorate în rada din 
Upernivik, mătura toată suprafaţa insulei şi Xirdal se temu 
pe drept cuvânt ca traiectoria bolidului să nu fie schimbată 
de o deplasare a aerului atât de furioasă. 

După cum se ştie, furtuna se potoli în noaptea de 18 spre 
19, dar Xirdal şi Lecoeur nu se bucurară de răgazul pe care 
li-l lăsa natura dezlănţuită. Aşteptarea evenimentului nu le 


îngădui nici o clipă de odihnă. După ce văzură soarele 
apunând, cam pe la zece şi jumătate seara, îl văzură apoi 
răsărind, după nici trei ore, pe un cer aproape în întregime 
senin. 

Căderea avu loc exact la ora anunţată de Zephyrin Xirdal. 
La şase, cincizeci şi şapte de minute, treizeci şi cinci de 
secunde, o lumină orbitoare spintecă spaţiul în regiunea de 
nord, orbindu-i aproape pe domnul Lecoeur şi pe finul său, 
care, de o oră, cercetau orizontul din pragul uşii. Aproape 
în acelaşi timp se auzi un zgomot înăbuşit, iar pământul se 
zgudui sub o lovitură formidabilă. 

Meteorul căzuse. 

Când Zephyrin Xirdal şi domnul Lecoeur îşi regăsiră 
vederea, primul lucru pe care îl văzură fu blocul de aur, la 
cinci sute de metri distanţă. 

— Arde, bâigui domnul Lecoeur puternic emoţionat. 

— Da, răspunse Zephyrin Xirdal, incapabil să rostească alt 
cuvânt. 

Încetul cu încetul îşi regăsiră totuşi calmul şi-şi dădură 
seama exact de aceea ce vedeau. 

Bolidul se afla, într-adevăr, în stare de incandescenţă. 
Temperatura lui probabil că depăşea o mie de grade, 
apropiindu-l de punctul de topire. Compoziţia şi natura lui 
poroasă se vedea acum clar, şi pe bună dreptate 
observatorul din Greenwich îl comparase cu un burete. 
Traversându-i suprafaţa, căreia răcirea datorită radierii îi 
întuneca puţin culoarea, o infinitate de canale permiteau 
privirii să pătrundă în interior, unde metalul era de-un roşu 
aprins. Împărţite, curbate şi recurbate în mii de meandre, 
canalele acestea formau un număr imens de alveole, din 
care aerul încins ţâşnea şuierând. 

Deşi bolidul se turtise puternic în cădere, forma sferică i 
se mai distingea încă. Partea de sus rămăsese încă destul de 
perfect rotunjită, pe când cea de jos, strâmbată, strivită, 
îmbrăţişa strâns neregularităţile terenului. 


— Dar... o să alunece în mare! strigă domnul Lecoeur 
după câteva clipe. 

Xirdal tăcu. 

— Ai spus că o să cadă la cincizeci de metri de țărm! 

— Se află la zece, căci trebuie ţinut seama şi de demi- 
diametrul lui. 

— Zece nu însemnează cincizeci. 

— L-o fi deviat furtuna. 

Cei doi nu mai schimbară alte cuvinte şi priviră îndelung şi 
tăcuţi sfera. 

Pe bună dreptate era domnul Lecoeur atât de neliniştit. 
Bolidul căzuse la zece metri de capătul falezei, pe solul 
povârnit care unea capătul acesta de restul insulei; iar cum 
raza lui era de cincizeci şi cinci de metri, aşa cum pe drept 
afirmase observatorul din Greenwich, însemna că se afla 
înclinat cu patruzeci şi cinci de metri deasupra vidului. 
Uriaşă masă de metal, muiată de căldură şi proiectată astfel 
strâmb, cursese, ca să spunem aşa, în lungul falezei 
verticale şi atârna jalnic până aproape de suprafaţa mării. 
Dar cealaltă parte, literalmente întipărită în stâncă, reţinea 
întregul bolid deasupra oceanului. 

Sigur, dacă nu cădea, însemna că e în echilibru. Totuşi, 
echilibrul acesta părea cu totul instabil şi se vedea cât de 
colo că o mişcare cât de slabă ar fi fost de ajuns să arunce 
în ocean nepreţuita comoară. Odată pornită pe pantă, nimic 
în lume n-ar mai fi putut s-o oprească, şi ar fi alunecat 
atunci de-a dreptul în apa care ar fi înghiţit-o. 

«Iată un motiv în plus ca să ne grăbim, se gândi deodată 
domnul Lecoeur, revenindu-şi în fire. E o nebunie să-ţi 
pierzi vremea admirând ca un neghiob şi să-ţi păgubeşti 
astfel interesele.» 

Şi trecând, fără să mai piardă o clipă, în dosul cabanei, 
bancherul înălţă drapelul francez în vârful unui catarg 
destul de înalt ca să poată fi zărit de pe vasele ancorate în 
faţa Upernivikului. Se ştie că semnalul acesta fusese văzut 
şi înţeles. Atlantic pornise imediat în larg, spre postul 


telegrafic cel mai apropiat, de unde trebuia să trimită, pe 
adresa Băncii Robert Lecoeur, strada Drouot, Paris, o 
telegramă redactată într-un limbaj convenţional, care, după 
traducere, avea să însemneze în limbaj obişnuit: «Bolid 
căzut. Vindeţi.» 

La Paris, cei ce urmau să primească telegrama trebuiau să 
se grăbească să execute ordinul şi aceasta avea să-i aducă 
încă un imens profit domnului Lecoeur, care lucra la sigur. 
Când căderea avea să fie cunoscută, fără îndoială că 
acţiunile minelor aveau să sufere o nouă şi mare scădere. 
Domnul Lecoeur putea să-şi răscumpere acţiunile în condiţii 
excelente. Zău, aşa, afacerea era bine ticluită, orice s-ar fi 
întâmplat, iar domnul Lecoeur nu se putea să nu încaseze 
un număr respectabil de milioane...! 

Insensibil la toate aceste interese vulgare, Zephyrin Xirdal 
era pierdut în contemplare, când o zarvă de glasuri îi lovi 
auzul. Întorcându-se, el văzu mulţimea de turişti care, cu 
domnul de Schnack în frunte, îndrăznise să-i încalce 
proprietatea. Iată un lucru de neîngăduit! Pe Xirdal, care 
cumpărase terenul ca să fie stăpân, îl înfurie atâta 
obrăznicie. 

Cu paşi repezi el porni în întâmpinarea năvălitorilor. 

Delegatul Groenlandei îl scuti de jumătate din drum. 

Cum se face, domnule, spuse Xirdal oprindu-se în faţa lui, 
cum se face că aţi intrat aici? N-aţi văzut tăbliţele? 

— Iertaţi-mă, domnule, îi răspunse politicos domnul de 
Schnack, le-am văzut perfect, dar ne-am gândit că e 
scuzabil să încălcăm, date fiind împrejurările acestea 
excepţionale, regulele general admise. 

— Împrejurări excepţionale? întrebă cu nevinovăție Xirdal. 
Care împrejurări excepţionale? 

Domnul de Schnack se miră, şi pe bună dreptate. 

— Care împrejurări excepţionale?... repetă el. Oare 
trebuie eu să vă aduc la cunoştinţă, domnule, că bolidul din 
Whaston a căzut pe insula aceasta? 


Asta o ştiu, foarte bine, declară Xirdal. Dar ce găsiţi că 
este excepţional? Căderea unui bolid e un fapt cât se poate 
de banal. 

— Dar nu când bolidul e de aur. 

— De aur sau de altceva, un bolid e tot un bolid. 

Domnii şi doamnele aflaţi aici de faţă sunt cu totul de altă 
părere, replică domnul de Schnack, arătând mulţimea 
turiştilor dintre care cei mai mulţi nu înțelegeau o iotă din 
cele discutate. Au venit toţi aici special ca să asiste la 
căderea bolidului din Whaston. Recunoaşteţi că ar fi fost 
tare greu, după o asemenea călătorie, să fie opriţi de un 
gard de sârmă. 

— Adevărat, recunoscu Xirdal pornit pe împăcare. 

Lucrurile se aflau deci pe un drum bun, când domnul de 
Schnack făcu imprudenţa să adauge: 

— În ceea ce mă priveşte, eu cu atât mai puţin nu mă 
puteam opri în faţa gardului dumneavoastră, cu cât el se 
împotrivea îndeplinirii misiunii oficiale cu care sunt învestit. 

— În ce constă misiunea aceasta? 

— Să iau în stăpânire bolidul în numele Groenlandei, al 
cărei reprezentant sunt aici. 

Xirdal tresări. 

— Să luaţi în stăpânire bolidul!... strigă el. Dar sunteţi 
nebun, domnule! 

— Nu văd de ce, se împotrivi domnul de Schnack, pe un 
ton înţepat. Bolidul a căzut pe teritoriul Groenlandei. 
Aparține deci statului groenlandez, fiindcă nu e al nimănui 
altuia. 

— Câte cuvinte, atâtea greşeli, protestă Zephyrin Xirdal, 
din ce în ce mai mânios. Mai întâi, bolidul n-a căzut pe 
teritoriul Groenlandei, ci pe teritoriul meu, dat fiind că 
Groenlanda mi l-a vândut în toată regula, pe bani buni. 
Apoi, bolidul e al cuiva, şi anume al meu. 

— Al dumneavoastră? 

— Fireşte. Al meu. 

— Cu ce drept? 


— Cu toate drepturile posibile, dragă domnule. Fără mine, 
bolidul ar mai gravita încă în spaţiu, unde, oricât de 
reprezentant ai fi dumneata, cu greu te-ai putea duce să-l 
iei. Cum să nu fie al meu, din moment ce se află la mine şi 
eu l-am făcut să cadă aici? 

— Ce-aţi spus?... stărui domnul de Schnack. 

— Am spus că eu l-am făcut să cadă. Dealtfel, am avut grijă 
să anunţ lucrul acesta Conferinţei Internaţionale, reunită, 
pare-se, la Washington. Presupun că telegrama mea a 
întrerupt lucrările. 

Domnul de Schnack îl privea pe Zephyrin Xirdal, neştiind 
ce să creadă: avea în faţă un farsor, sau un nebun? 

— Domnule, răspunse el, şi eu fac parte din Conferinţa 
Internaţională şi pot să vă afirm că ea îşi continua lucrările 
când am plecat din Washington. Pe de altă parte, vă mai pot 
informa că nu ştiu nimic de telegrama despre care vorbiţi. 

Domnul de Schnack spunea adevărul. Fiind cam tare de 
ureche, el nu auzise o iotă din telegrama citită, aşa cum se 
obişnuieşte în orice adunare care se respectă, în mijlocul 
zarvei infernale a discuţiilor particulare. 

— Asta nu însemnează că n-am trimis-o, afirmă Zephyrin 
Xirdal, care începuse să se aprindă. Faptul că a sosit sau nu 
la destinaţie nu-mi schimbă cu nimic drepturile. 

— Drepturile dumneavoastră?... făcu domnul de Schnack, 
pe care discuţia îl enerva, de asemenea. Îndrăzniţi să 
ridicaţi în mod serios vreo pretenţie asupra bolidului? 

— Te pomeneşti că ar trebui să-mi fie ruşine! râse Xirdal 
batjocoritor. 

— Un bolid de şase trilioane de franci! 

— Ei, şi?... Chiar dacă ar valora trei sute de mii de 
milioane de miliarde de bilioane de trilioane, asta nu l-ar 
împiedica să fie tot al meu. 

— Al dumneavoastră!... Glumiţi, pesemne... Un singur om 
să aibă mai mult aur decât întreaga omenire! Asta ar fi de 
neîngăduit. 


— Nu ştiu dacă ar fi sau n-ar fi de îngăduit, strigă 
Zephyrin Xirdal, înfuriat de-a binelea. Nu ştiu decât că 
bolidul este al meu. 

— Asta o să vedem noi, încheie domnul de Schnack cu un 
ton sec. Până una-alta, daţi-ne voie să ne continuăm drumul. 
Spunând acestea, delegatul îşi atinse uşor borul pălăriei, 
şi, la un semn al lui, ghidul localnic porni iar. Domnul de 

Schnack îl urmă, iar cei trei mii de turişti îl urmară pe 
domnul de Schnack. 

Zephyrin Xirdal, înţepenit pe lungile lui picioare, privi cum 
trece mulţimea care părea că nici nu-l vede măcar... Era 
adânc indignat. Să intre fără voie pe terenul lui şi să se 
poarte ca într-o ţară cucerită! Să-i conteste drepturile! Asta 
întrecea orice măsură! 

Totuşi, nu putea să facă nimic împotriva atâtor oameni. 
lată de ce, după trecerea ultimului străin, se mulţumi să 
bată în retragere spre cabană. Dar, dacă era învins, nu era 
convins, şi, pe drum, îşi dădu frâu liber mâniei. 

— Dezgustător... o, dezgustător! repeta el întruna, 
mişcând braţele ca un semafor. 

Între timp, mulţimea se grăbea în urma ghidului. Acesta se 
opri în sfârşit la punctul extrem al insulei. Mai departe nu 
se putea merge. 

Domnul de Schnack şi domnul Whartf ajunseră imediat 
lângă el. Apoi veniră domnii Forsyth şi Hudelson, Francis şi 
Jenny, Omicron, domnul Seth Stanfort şi doamna Arcadia 
Walker, şi, în sfârşit, întreaga mulţime a curioşilor pe care 
flotila îi revărsase pe ţărmul acesta al Mării lui Baffin. 

Da, nu se putea merge mai departe. Da, era cu neputinţă 
de mers mai departe. Căldura, devenită de nesuportat, n-ar 
fi îngăduit nici un pas mai mult. 

Dealtfel, ar fi fost şi inutil. La mai puţin de patru sute de 
metri se vedea sfera de aur şi toată lumea putea s-o admire, 
aşa cum o admiraseră cu un ceas înainte Zephyrin Xirdal şi 
domnul Lecoeur. Acum nu mai radia, ca pe vremea când îşi 
trasa orbita în spaţiu, dar strălucea atât de tare încât te 


dureau ochii privind-o. De fapt, pe cât fusese de neatins 
când străbătuse cerul, era şi acum, când se afla pe pământ. 

În locul acela, litoralul forma un fel de stâncă rotundă, 
căreia localnicii îi spun unalek (în limba lor). Aplecată spre 
larg, stâncă se termina cu o faleză verticală, aflată la vreo 
treizeci de metri deasupra nivelului mării. Bolidul căzuse pe 
marginea acestui platou. Câţiva metri doar mai la dreapta, 
şi ar fi fost înghiţit de adâncurile în care se înfunda piciorul 
falezei. 

— Da, nu se putu împiedica să spună Francis Gordon, dacă 
pica doar cu douăzeci de paşi mai încolo, se ducea la fund... 

— De unde n-ar fi fost uşor de scos, termină doamna 
Arcadia Walker. 

— Domnul de Schnack încă nu-l are, le atrase atenţia Seth 
Stanfort. O să aibă de furcă guvernul groenlandez până să-l 
ia în stăpânire. 

Într-adevăr, dar avea să-l ia într-o bună zi. Era o chestiune 
de răbdare, pur şi simplu. Doar să aştepte răcirea, care, în 
preajma iernii arctice, nu putea să dureze prea mult. 

Dean Forsyth şi Sydney Hudelson stăteau acolo, 
încremeniţi, hipnotizaţi, ca să spunem aşa, la vederea masei 
de aur care le ardea ochii. Încercaseră amândoi să 
înainteze, şi trebuiseră amândoi să dea înapoi, la fel ca şi 
nerăbdătorul Omicron, care fusese cât pe-aci să fie 
transformat în friptură. La distanţa aceasta de patru sute 
de metri, temperatura atingea cincizeci de grade 
centigrade, iar căldura degajată de meteor făcea aerul de 
nerespirat. 

— Dar... oricum... e aici... Se află pe insulă... Nu e în 
fundul mării... Nu e pierdut pentru lume... E în mâinile 
norocoasei Groenlande... Răbdare... acum trebuie numai 
răbdare... 

lată ce repetau curioşii opriţi locului de căldura 
înăbuşitoare, la cotul acela al falezei. 

Da, răbdare... Dar cât timp? Bolidul n-avea cumva să 
reziste o lună, sau chiar două, la răcire? Asemenea mase 


metalice, ajunse la o temperatură atât de ridicată, pot să 
rămână multă vreme încinse. S-a mai văzut asta la meteori 
cu volum infinit mai mic. 

Trecuseră trei ore, dar nimeni nu se gândi să plece. Vroiau 
să aştepte până ce devenea posibilă apropierea de bolid? 
Dar aceasta n-avea să se întâmple nici mâine, şi nici 
poimâine. Dacă nu-şi stabileau acolo tabăra şi nu-şi aduceau 
hrană, trebuiau să se întoarcă la nave. 

— Domnule Stanfort, spuse Arcadia Walker, credeţi că în 
câteva ore bolidul acesta incandescent s-ar putea răci? 

Nici în câteva ore, nici în câteva zile, doamnă Walker. 

— Atunci am să mă reîntorc pe bordul Oregonului, şi-am să 
revin mai târziu. 

— Aveţi perfectă dreptate, răspunse Seth Stanfort, şi, 
urmându-vă exemplul, am să pornesc şi eu spre Mozik. 
Cred că e ora mesei. 

lată cel mai cuminte lucru de făcut. Dar la lucrul acesta 
cuminte degeaba îi îndemnară Francis Gordon şi Jenny pe 
domnii Forsyth şi Hudelson. Degeaba plecă încet, încet 
întreaga mulţime. Degeaba domnul de Schnack, rămas 
ultimul, se hotări şi el să se pornească spre port. Cei doi 
maniaci se încăpăţânaseră să rămână singuri, faţă în faţă cu 
meteorul lor. 

— Hai, papa, nu vii? întrebă pentru a zecea oară Jenny, pe 
la orele două după-amiază. 

Drept răspuns, doctorul Hudelson făcu vreo zece paşi 
înainte. Dar fu silit să se dea înapoi, cu mare grabă. 1 se 
părea că nimerise în faţa unui cuptor încins. Domnul 
Forsyth, care se repezise după el, trebui să bată în 
retragere, cu aceeaşi grabă. 

— Unchiule, încercă şi Francis Gordon, unchiule, şi 
dumneata, domnule Hudelson, e vremea să ne reîntoarcem 
pe bord... Ce naiba, doar bolidul n-o să mai fugă! Chiar 
dacă îl mâncăm cu ochii, tot flămânzi rămânem. 

Zadarnice eforturi. Abia seara, zdrobiţi de oboseală şi 
morţi de foame, domnul Forsyth şi domnul Hudelson se 


resemnară să plece, cu gând să revină a doua zi. 

Şi reveniră, într-adevăr, de cu zori, dar ca să găsească 
acolo cincizeci de oameni înarmaţi - toate forţele 
groenlandeze - care asigurau serviciul de ordine în iurul 
preţiosului meteor. 

Împotriva cui lua stăpânirea asemenea măsuri? Împotriva 
lui Zephyrin Xirdal? În cazul acesta, cincizeci de oameni 
erau prea mulţi. Unde mai pui că bolidul se apăra şi singur 
destul de bine. Căldura lui de nesuportat îi ţinea la distanţă 
respectuoasă pe cei mai îndrăzneţi. Din ajun abia dacă te 
puteai apropia cu un metru mai mult. În ritmul acesta, ar fi 
trebuit să treacă luni şi luni până când domnul de Schnack 
să poată pune efectiv stăpânire pe bolid în numele 
Groenlandei. 

Dar ce-are a face? Comoara era păzită. Când e vorba de 
cinci mii şapte sute optzeci şi opt de miliarde, e bine să fii 
cât mai prudent. 

La rugămintea domnului de Schnack, una din navele aflate 
în port plecase să aducă la cunoştinţă lumii întregi, pe calea 
telegrafului, vestea cea mare. Peste patruzeci şi opt de ore, 
vestea avea deci să fie cunoscută pretutindeni. Lucrul 
acesta putea stingheri oare planurile domnului Lecoeur? 
Deloc. Plecarea Atlanticului avusese loc cu douăzeci şi patru 
de ore mai înainte, iar viteza iahtului fiind cu mult 
superioară, bancherul dispunea de-un avans de treizeci şi 
şase de ore, răstimp suficient ca să-şi ducă la bun sfârşit 
speculaţiile financiare. 

Dacă stăpânirea groenlandeză se simţea liniştită datorită 
prezenţei celor cincizeci de paznici, pesemne că se simţi şi 
mai liniştită în după-amiaza aceleiaşi zile, constatând că 
şaptezeci de oameni păzeau acum meteorul. 

Pe la amiază, un crucişător ancorase în faţa Upernivikului. 
Pe catargul lui flutura pavilionul Statelor Unite ale Americii. 
De îndată ce ancora atinsese fundul, crucişătorul debarcase 
douăzeci de oameni, care, sub comanda unui miciman, 
stăteau acum în preajma bolidului. 


Când află despre sporirea aceasta a serviciului de pază, 
domnul de Schnack încercă simţăminte contradictorii. Pe de 
o parte, era mulţumit să vadă preţiosul bolid păzit cu atâta 
râvnă, dar, pe de altă parte, debarcarea aceasta a unor 
marinari americani înarmaţi, pe teritoriul groenlandez, îi 
pricinuia serioase nelinişti. Micimanul, căruia îi mărturisi 
cât era de neliniştit, nu putu să-i dea nici o lămurire. Se 
supunea unor ordine superioare şi nu căuta să înţeleagă 
mai mult. 

Domnul de Schnack se hotărî deci să-şi ducă jalba, a doua 
zi, pe bordul crucişătorului; dar, când vru să-şi pună planul 
în aplicare, se pomeni în faţa unei duble probleme. 

În decursul nopţii, un al doilea crucişător, acesta englez, 
sosise şi el. Comandantul, aflând despre căderea 
meteorului, debarcase, urmând pilda colegului american, 
douăzeci de marinari care, sub comanda unui al doilea 
miciman, se îndreptaseră în pas alergător spre nord-vestul 
insulei. 

Domnul de Schnack rămase năuc. Ce însemnau toate 
acestea? Şi, pe măsură ce timpul trecea, se năuci şi mai 
tare. După-amiază fu semnalat un al treilea crucişător, cu 
pavilion tricolor, şi, două ore mai târziu, douăzeci de 
marinari francezi, sub comanda unui aspirant, porniră şi ei 
să facă de pază în preajma bolidului. 

Hotărât lucru, situaţia se încorda. Şi lucrurile n-aveau să 
rămână aici. În noaptea de 21 spre 22, apăru un al patrulea 
crucişător, rus. Apoi, în ziua de 22, sosiră, unul după altul, 
un vas japonez, unul italian şi unul german. A doua zi, 23, 
un crucişător argentinian şi unul spaniol sosiră cu puţin 
înaintea unui crucişător chilian, urmat îndeaproape de alte 
două vase, unul portughez şi altul olandez. 

La 25 august, şaisprezece vase de război, în mijlocul 
cărora Atlantic ancorase discret, formau în faţa 
Upernivikului o escadră internaţională cum nu mai 
pomeniseră încă meleagurile acestea nordice. Şi fiindcă 
fiecare din ele debarcase câte douăzeci de oameni sub 


conducerea unui ofiţer, trei sute douăzeci de marinari şi 
şaisprezece ofiţeri de toate naţionalităţile călcau acum în 
picioare un pământ pe care cei cincizeci de soldaţi 
groenlandezi, cu tot curajul lor, nu l-ar mai fi putut apăra. 

Fiecare vas aducea seria lui de ştiri, iar ştirile acestea, 
judecând după efectul lor, pesemne că nu erau prea 
mulţumitoare. Dacă la Washington era adevărat că mai 
exista Conferinţa Internaţională, la fel de adevărat era că 
ea îşi mai continua şedinţele numai de formă. 

Acum diplomaţia avea cuvântul... până ce, după cum se 
şoptea, au să-l aibă tunurile. Guvernele discutau de zor, şi 
cu destulă asprime în glas. 

Pe măsură se soseau navele, veştile deveneau tot mai 
neliniştitoare. Nu se ştia nimic precis, dar printre ofiţerii şi 
oamenii echipajelor circulau tot felul de zvonuri iar relaţiile 
dintre diversele trupe de ocupaţie deveneau tot mai 
încordate. 

Dacă comandorul american îl invitase la început la masă 
pe colegul său englez, şi dacă acesta, întorcându-i politeţea, 
profitase de ocazie ca să trimită un salut prietenesc 
comandantului crucişătorului francez, acum se terminaseră 
amabilităţile acestea internaţionale. Fiecare rămânea 
cantonat la el acasă, aşteptând să afle, ca să ştie cum să se 
poarte, dincotro va sufla vântul, ale cărui prime adieri 
păreau că prevestesc furtuna. 

În acest timp Zephyrin Xirdal nu voia deloc să dea înapoi. 
Îi împuiase urechile domnului Lecoeur cu protestele lui şi 
bancherul încerca zadarnic să facă apel la bunul lui simţ. 

— Ar trebui să înţelegi, dragă Zephyrin, îi spunea el, că 
domnul de Schnack are dreptate şi că e imposibil să-i lase 
unei singure fiinţe o sumă atât de uriaşă. E, deci, firesc să 
intervină. Dar lasă-mă pe mine să aranjez lucrurile. După ce 
au să se potolească primele emoţii, am să intervin şi eu, şi 
cred că e cu neputinţă să nu se ţină seama, într-o largă 
măsură, de dreptatea cauzei noastre. Am să obţin ceva, fără 
doar şi poate. 


Ceva! strigă Xirdal. Puțin îmi pasă mie de cevaul dumitale. 
Ce-mi trebuie mie aurul? Am eu nevoie de el? 

— Atunci, îi spunea domnul Lecoeur, de ce te mânii atâta? 

— Pentru că bolidul e al meu. Şi mă revoltă că vor să mi-l 
ia. N-aş putea să rabd... 

— Ce se poate face împotriva întregului glob, bietul meu 
Zephyrin? 

— Dacă aş fi ştiut, aş fi făcut. Dar ai puţină răbdare... 
Când ticălosul de delegat şi-a arătat pretenţia de a-mi lua 
bolidul, totul era dezgustător. Ce să mai zic astăzi!... Acum, 
câte ţări, atâţia tâlhari. Fără să mai pun la socoteală că au 
să se sfâşie între ei, după cum se-aude... Al naibii să fiu 
dacă n-ar fi fost mai bine să fi lăsat bolidul acolo unde se 
afla! Dar mi-a venit chef să-l dau jos. Experienţa mi s-a 
părut interesantă... Dacă aş fi ştiut!... Nişte păcătoşi, care 
n-au un ban în buzunar, au să se bată acum pentru 
miliarde!... Poţi să spui ce vrei, dar e din ce în ce mai 
dezgustător! 

Xirdal nu mai ştia altceva. 

Dar greşea, în orice caz, mâniindu-se împotriva domnului 
de Schnack. Nefericitul delegat, ca să folosim o expresie 
familiară, se afla şi el la mare ananghie. Cotropirea 
teritoriului groenlandez nu-i spunea nimic bun, iar 
uluitoarea bogăţie a republicii i se părea că stă pe temelii 
tare şubrede. Ce să facă, totuşi? Putea să-i arunce în mare, 
cu cei cincizeci de oameni ai lui, pe cei trei sute douăzeci de 
marinari străini şi să bombardeze, să torpileze sau să 
scufunde cei şaisprezece mastodonţi cuirasaţi care îl 
înconjurau? Nu, vădit lucru, nu putea. Dar ceea ce putea, 
sau măcar ceea ce trebuia, era să protesteze în numele ţării 
sale împotriva violării teritoriului naţional. 

Într-o bună zi, când cei doi comandanţi, englez şi francez, 
coborâseră pe uscat în calitate de simpli curioşi, domnul de 
Schnack folosi prilejul ca să le ceară explicaţii şi să facă 
intervenţii oficioase, a căror moderație diplomatică nu era 
deloc lipsită de tărie. 


Comandorul englez îi răspunse. Domnul de Schnack, 
spunea el în esenţă, se neliniştea degeaba. Comandanții 
navelor aflate în port se conformau pur şi simplu ordinelor 
Amiralităţilor respective. Nu aveau atribuţia nici să discute, 
nici să interpreteze ordinele acestea, ci numai să le 
execute. Se presupunea, totuşi, că debarcarea 
internaţională n-avea alt scop decât menţinerea ordinei faţă 
de atâta mulţime de curioşi, mulţime destul de mare, dar 
care, fără doar şi poate, se bănuise că va fi şi mai mare. 
Pentru rest, domnul de Schnack să fie liniştit. Problema era 
în studiu, şi drepturile fiecăruia vor fi respectate. 

— Exact, aprobă comandantul francez. 

— Din moment ce toate drepturile vor fi respectate, am să 
pot şi eu să mi le apăr pe ale mele, strigă pe neaşteptate un 
personaj, intervenind pe nepusă masă în discuţie. 

— Cu cine am onoarea? întrebă comandorul, 

— Sunt Dean Forsyth, astronom din Whaston, adevăratul 
tată şi proprietar legitim al bolidului, răspunse personajul 
dându-şi importanţă, pe când domnul de Schnack înălţă 
uşor din umeri. 

A! Foarte bine! rosti comandorul. Vă cunosc perfect după 
nume. domnule Forsyth... Sigur, dacă aveţi drepturi, de ce 
să nu fie respectate...? 

— Drepturi!... strigă în clipa aceea un al doilea personaj. 
Atunci ce să mai spun eu despre drepturile mele? Oare nu 
eu şi numai eu, doctor Sydney Hudelson, am semnalat cel 
dintâi meteorul? 

— Dumneata...?! protestă Dean Forsyth, întorcându-se de 
parcă l-ar fi muşcat o viperă. 

— Eu! 

— Un doctoraş de mahala pretinde o asemenea 
descoperire! 

— Tot atâta cât şi un nepriceput ca dumneata. 

— Un palavragiu, care nu ştie nici măcar prin care parte a 
lunetei să se uite! 

— Un lăudăros care n-a văzut în viaţa lui un telescop! 


— Nepriceput, eu...! 

— Doctoraş, eu...! 

— Dar nu chiar atât de nepriceput încât să nu pot demasca 
un impostor. 

— Nu atât de doctoraş încât să nu-i pot închide gura unui 
tâlhar. 

— E prea mult! strigă cu glas sufocat domnul Dean 
Forsyth, ieşindu-şi cu totul din fire. la seama, domnule! 

Cei doi rivali, cu pumnii strânşi şi cu privirile furioase, se 
amenințau prin gesturi, şi scena s-ar fi terminat probabil 
rău dacă Francis şi Jenny n-ar fi alergat să-i despartă. 

— Unchiule!... strigă Francis stăpânindu-l cu o mână 
puternică pe domnul Dean Forsyth. 

— Tată!... Te rog... Tată!... se rugă Jenny, plângând. 

— Cine sunt cei doi turbaţi? îl întrebă pe Seth Stanfort, 
aflat lângă el din întâmplare, Zephyrin Xirdal, care, de la 
oarecare distanţă, privea această scenă tragicomică, În 
călătorie, protocolul monden e lăsat lesne la o parte. 
Domnul Seth Stanfort răspunse simplu întrebării pe care 
necunoscutul i-o pusese la fel de simplu: 

— Ai auzit cumva de domnul Dean Forsyth şi de doctorul 
Sydney Hudelson? 

— Cei doi astronomi amatori din Whaston? 

— Exact. 

— Cei care au descoperit bolidul căzut aici? 

Chiar ei. 

— Şi pentru ce se ceartă aşa? 

— Nu se înţeleg asupra dreptului de prioritate a 
descoperirii. 

Zephyrin Xirdal înălţă dispreţuitor din umeri. 

— Frumoasă afacere! spuse el. 

— Şi cer amândoi dreptul de prioritate asupra bolidului, 
continuă domnul Seth Stanfort. 

— Fiindcă l-au văzut, din întâmplare, pe cer? 

— Chiar aşa. 


— Ce neobrăzare! se miră Zephyrin Xirdal. Dar tânărul şi 
tânăra ce amestec au în toate astea? 

Binevoitor, domnul Seth Stanfort îi expuse situaţia. Povesti 
datorită căror împrejurări cei doi logodnici trebuiseră să 
renunţe la căsătoria plănuită, şi cum, drept urmare a unei 
invidii absurde, o ură înverşunată despărţise cele două 
familii şi le frânsese calda şi mişcătoarea dragoste. 

Xirdal părea tulburat. Îi privea, ca pe nişte fenomene, pe 
domnul Dean Forsyth reţinut de Francis Gordon şi pe 
Sydney Hudelson oprit de braţele plăpânde ale fiicei sale. 

Când domnul Seth Stanfort îşi încheie povestirea, 
Zephyrin Xirdal, fără să-i mulţumească măcar, strigă: 

— De data asta, e prea de tot! şi se depărtă cu paşi mari. 
Calm, povestitorul îl urmări cu privirea, apoi nu se mai 
gândi la el şi se reîntoarse lângă doamna Arcadia Walker, 
lăsată singură numai cât ţinuse scurtul dialog redat mai 
sus. 

Dar Zephyrin Xirdal îşi ieşise cu totul din fire. Cu o mână 
brutală, el deschise uşa barăcii. 

— Unchiule, strigă apoi către Lecoeur, care tresări 
auzindu-l, îţi spun că e prea de tot! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lecoeur. 

— Bolidul! 'Tot blestematul de bolid! 

— Ce-a făcut bolidul? 

— E pe cale să distrugă pământul, pur şi simplu. Nu i se 
mai pot socoti relele. Nu s-a mulţumit doar să-i transforme 
pe toţi oamenii ăştia în tâlhari, ci riscă să reverse foc şi 
sânge asupra lumii, semănând pretutindeni discordia şi 
războiul. Şi asta încă nu e tot. Acum, iată că a început să 
despartă logodnicii! Du-te s-o vezi pe biata fată, unchiule, 
şi-ai să mă înţelegi. Ar face şi o piatră să-i plângă de milă. 
Zău, e prea de tot! 

— Care logodnici? Despre ce fată vorbeşti? Ce mai e şi 
năzbâtia asta? întrebă Lecoeur, buimăcit. 

Dar Zephyrin Xirdal nu binevoi să-i explice. 


— Da, e prea de tot, strigă el furios. Dar n-o să mai meargă 
aşa! O să-i împac eu, şi încă zdravăn! 

— Ce prostie vrei să mai faci, Zephyrin? 

— Exact ce trebuie: am să arunc bolidul în apă! 

Domnul Lecoeur sări în picioare. Obrajii îi păliseră din 
pricina emoţiei puternice, care îi paraliza inima. Nu se 
gândea nici o clipă că Xirdal vorbea împins de mânie şi că n- 
ar fi fost în stare să-şi ducă la îndeplinire amenințările. Ştia 
cât poate. De la el trebuia să se aştepte la orice. 

— Asta n-ai s-o faci, Zephyrin! strigă domnul Lecoeur. 

— Ba, dimpotrivă, am s-o fac. Nimic nu mă poate 
împiedica. M-am săturat, şi-am să încep chiar acum... 

— Dar nu te gândeşti, nenorocitule... 

Lecoeur se întrerupse brusc. O idee de geniu, orbitoare şi 
rapidă ca fulgerul, îi străbătu creierul. Câteva clipe îi fură 
de ajuns acestui mare strateg al bătăliilor financiare să 
cumpănească lucrurile. 

— La urma urmelor... şopti el. 

Încă un efort de gândire îi arătă cât de minunat îi era 
planul. Şi, adresându-i-se lui Zephyrin Xirdal, îi spuse 
direct, ca un om grăbit pentru care minutele preţuiesc cât 
orele: 

— N-am să te contrazic mai mult. Vrei să arunci bolidul în 
mare? Fie! Dar n-ai putea să-mi dai un răgaz de câteva zile? 
— Sunt nevoit să ţi-l dau, îi răspunse Xirdal. Trebuie să-mi 
modific aparatul în vederea noilor operaţii pe care i le cer. 

Modificările au să-mi ia vreo cinci sau şase zile. 

— Deci, îmi dai răgaz până la 3 septembrie? 

— Da. 

— Foarte bine, spuse domnul Lecoeur, care ieşi şi se 
îndreptă cu paşi grăbiţi spre Upernivik, pe când nepotul 
său îşi începea munca. 

Fără să mai piardă timp, Lecoeur se urcă pe bordul 
Atlanticului, al cărui coş începu să reverse imediat valuri de 
fum negru. Peste două ore, după ce armatorul coborâse în 
port, Atlanticul gonea cu toată viteza şi dispărea în zare. 


Ca toate lucrurile geniale, planul domnului Lecoeur era 
de-o sublimă simplitate. 

Din cele două soluţii: să-şi denunțe trupelor internaţionale 
finul şi să-l pună în imposibilitate de-a mai face ceva, sau să 
lase lucrurile să-şi urmeze cursul, Lecoeur o alesese pe cea 
de-a doua. 

În primul caz, putea să conteze pe recunoştinţa 
guvernelor interesate. Fără doar şi poate că i s-ar fi 
rezervat o parte din comoara salvată prin intervenţia lui. 
Dar ce parte? Probabil mică de tot, şi micşorată şi mai mult, 
ca urmare a scăderii valorii aurului, pe care un asemenea 
aflux de metal nu se putea să n-o provoace. 

Dacă, dimpotrivă, tăcea, putea pe de-o parte să distrugă 
din faşă toate nenorocirile pe care blestemata cantitate de 
aur le purta în ea, urmând să le reverse ca pe un torent 
nimicitor peste întregul pământ; iar pe de altă parte, îşi 
evita neplăcerile personale şi-şi asigura, în schimb, mari 
avantaje. Singurul cunoscător al unui asemenea secret în 
cinci zile putea uşor să-l folosească pentru sine. Nu trebuia 
decât să trimită prin Atlantic o nouă telegramă, în care, 
după descifrare, cei din strada Drouot aveau să citească: 
«Eveniment senzaţional de neînlăturat. Cumpăraţi mine în 
cantitate nelimitată.» 

Ordinul avea să fie uşor de executat. Căderea bolidului era 
sigur cunoscută la ora aceea, iar acţiunile minelor de aur 
nu mai valorau aproape nimic. Fără îndoială că erau oferite 
pe nimica toată... Ce lovitură, dimpotrivă, când se va afla 
sfârşitul aventurii! Cu ce viteză se vor urca atunci acţiunile 
la vechiul lor curs, spre marele profit al fericitului 
cumpărător! 

Trebuie să spunem de la bun început că domnul Lecoeur 
văzuse clar. Telegrama sosi în strada Drouot, şi, la Bursă, în 
aceeaşi zi, i se executară cu exactitate instrucţiunile. Banca 
Lecoeur cumpără cu bani gheaţă şi la termen toate 
acţiunile minelor de aur care îi fură oferite, iar a doua zi 
făcu acelaşi lucru. 


Ce recoltă izbuti să strângă în aceste două zile! Mine mai 
puţin importante, cu câteva centime acţiunea, mine 
odinioară înfloritoare căzute la doi sau trei franci, mine de 
mâna întâi ajunse la zece sau doisprezece franci! Agenţii 
bancherului le cumpărară pe toate. 

După patruzeci şi opt de ore, zvonul despre cumpărările 
acestea începu să circule prin diversele Burse ale lumii şi 
pricinui oarecare emoție. Banca Lecoeur, firmă serioasă, 
binecunoscută pentru priceperea ei în afaceri, nu poate să 
lucreze uşuratic, aruncându-se orbeşte asupra unei 
anumite categorii de valori. Pesemne că se ascunde ceva în 
manevra aceasta! Aşa gândiră toţi, şi cursul acţiunilor 
miniere se urcă simţitor. 

Dar era prea târziu. Lovitura fusese dată. Domnul Robert 
Lecoeur pusese mâna pe jumătate din producţia de aura 
lumii. 

În timp ce la Paris se petreceau toate acestea, Zephyrin 
Xirdal folosea pentru modificarea aparatului accesoriile pe 
care avusese grijă să şi le ia la plecare. În interior, legă 
nenumărate fire încrucişându-le în circuite complicate. La 
exterior, adăugă nişte lămpi cu o formă ciudată, în centrul a 
două noi reflectoare. La data fixată, 3 septembrie, totul era 
terminat şi Zephyrin Xirdal se declară gata să înceapă. 

Prezenţa naşului său îi asigura în mod excepţional un 
auditoriu veritabil. Avea un prilej unic să-şi arate talentele 
oratorice. Şi nu voia să-l piardă. 

— Aparatul meu, spuse el închizând circuitul electric, n- 
are nimic misterios sau diabolic. Nu e decât un simplu 
organ de transformare. Primeşte electricitatea în forma ei 
obişnuită şi o redă sub o formă superioară, descoperită de 
mine. Lampa pe care o vezi colo, şi care începe să se 
rotească nebuneşte, e aceea care mi-a folosit la atragerea 
bolidului. Cu ajutorul reflectorului în centrul căreia e pusă, 
ea trimite în spaţiu un curent de-o natură specială căruia eu 
îi spun curent neutru helicoidal. După cum arată şi numele, 
curentul se învârteşte ca o elice. Pe de altă parte, are 


proprietatea de-a respinge cu putere orice corp material cu 
care vine în contact. Cele două vârtejuri helicoidale, luate 
laolaltă, formează un cilindru gol, din care aerul, ca şi orice 
altă materie, e scos, în aşa fel încât în interiorul cilindrului 
nu mai există nimic. Înţelegi, unchiule, valoarea cuvântului 
acesta: NIMIC? Îţi închipui că, pretutindeni, în infinitul 
spaţiului, există ceva, şi că cilindrul meu invizibil, care se 
înşurubează în atmosferă, este, pentru o clipă, singurul 
punct al Universului în care nu există NIMIC? O clipă foarte 
scurtă, mai scurtă decât durata unui fulger. Punctul acesta 
unic, în care domneşte vidul absolut, e un mijloc de 
scurgere artificial, prin care scapă în valuri strânse 
indestructibila energie pe care globul pământesc o ţine 
încătuşată şi condensată în lanţurile grele ale substanţei. 
Rolul meu s-a mărginit deci la înlăturarea unui obstacol. 

Domnul Lecoeur, cât se poate de atent, îşi concentrase 
toată atenţia ca să poată urmări această curioasă expunere. 

— Singurul lucru mai delicat, continuă Zephyrin Xirdal, e 
reglarea lungimii de undă a curentului neutru helicoidal. 
Dacă atinge obiectul pe care vrei să-l influenţezi, el îl 
respinge în loc să-l atragă. Trebuie deci să-l limitez la o 
oarecare distanţă de obiect, dar cât mai aproape de el, în 
aşa fel încât energia eliberată să iradieze în imediata lui 
vecinătate. 

— Dar, ca să arunci bolidul în mare, trebuie să-l împingi şi 
nu să-l atragi, observă Lecoeur. 

— Da şi nu, răspunse Zephyrin Xirdal. Urmăreşte-mă 
atent, unchiule. Cunosc distanţa precisă care ne desparte 
de bolid. Distanţa aceasta măsoară exact cinci sute 
unsprezece metri şi patruzeci şi opt de centimetri. Reglez 
tăria curentului meu ţinând seama de ea. 

Tot vorbind, Xirdal manevra un reostat intercalat în circuit 
între sursa electrică şi aparat. 

— Iată că s-a făcut, continuă el. Acum curentul se strânge 
la mai puţin de trei centimetri de bolid, spre convexitatea 
lui de nord-est. Energia eliberată îl înconjoară deci pe 


partea aceasta cu o iradiaţie intensă. Dar numai atâta n-ar 
fi de ajuns, totuşi, ca să urnească o asemenea masă atât de 
aderentă la sol. De aceea, din motive de prevedere, voi 
folosi alte două mijloace accesorii. 

Xirdal vâri mâna în interiorul aparatului. Imediat una din 
cele două lămpi începu să pârâie cu furie. 

— Observi, unchiule, comentă Xirdal, că lampa aceasta nu 
se învârteşte cum se învârteşte cealaltă. Şi ştii de ce? 
Fiindcă efectul ei este de o cu totul altă natură. Efluviile pe 
care le emite sunt speciale. Le vom numi, dacă vrei, curenţi 
neutri rectilinii, ca să-i deosebim de ceilalţi. Lungimea 
acestor curenţi rectilinii n-are nevoie să fie reglată. Ei s-ar 
duce, invizibil, la infinit, dacă nu i-aş proiecta pe 
convexitatea de sud-vest a meteorului care îi opreşte. Nu te 
sfătuiesc să te aşezi în faţa lor. Te-ar cotonogi rău, cum spun 
oamenii atinşi de sport-manie, de unde fireşte că s-a format 
şi cuvântul sportman. Dar să revenim la oile noastre. Ce 
sunt curenţii rectilinii? Nimic altceva, ca şi cei helicoidali, şi 
altmineri ca oricare curent electric, de orice natură ar fi el, 
ca sunetul, căldura, lumina însăşi, decât un transport de 
atomi materiali pe ultima treaptă de simplificare. O să-ţi faci 
o idee despre micimea acestor atomi când îţi voi spune că în 
clipa de faţă ei izbesc suprafaţa blocului de aur în care se 
încrustează în număr de şapte sute cincizeci de milioane pe 
secundă. E deci un adevărat bombardament, în care lipsa 
de greutate a proiectilelor e compensată prin infinitatea 
numărului şi a vitezei. Şi adăugând această împingere la 
atracţia exercitată de cealaltă faţă, se poate obţine un 
rezultat satisfăcător. 

— Bolidul nu se mişcă, totuşi, obiectă Lecoeur. 

— Se va mişca, spuse calm Zephyrin Xirdal. Ai puţină 
răbdare. În plus, iată ce va grăbi lucrurile: cu acest al 
treilea reflector trimit alte obuze atomice îndreptate, 
acestea, nu asupra bolidului însuşi, ci asupra terenului care 
îl suportă în partea dinspre mare. Ai să vezi cum terenul se 


dezagregă treptat şi cum, din pricina greutăţii, bolidul va 
începe să alunece pe pantă. 

Zephyrin Xirdal îşi vâri din nou mâna în aparat. Oa treia 
lampă începu şi ea să pârâie. 

— Uită-te cu atenţie, unchiule, spuse el. Cred că o să ne 
distrăm bine. 

XX CARE POATE FI CITIT CU REGRET, DAR PE CARE 
RESPECTUL FAŢĂ DE ADEVĂRUL ISTORIC L-A SILIT PE 
AUTOR SĂ-L SCRIE, AŞA CUM ÎL VOR ÎNREGISTRA ÎNTR- 
O BUNĂ ZI ANALELE ASTRONOMICE. 

Strigătele individuale se contopiră într-un singur strigăt, şi 
un fel de răcnet formidabil ţâşni din mulţime, la prima 
tresărire a blocului de aur. 

Toate privirile se îndreptară spre acelaşi punct. Ce se 
întâmpla? Fuseseră oare prada unei halucinaţii? Sau se 
mişcase, cu adevărat, meteorul? În cazul acesta, care era 
cauza? Nu cumva solul ceda încetul cu încetul, din care 
pricină comoara putea să se prăvălească până la urmă în 
adâncul oceanului? 

— Ar fi un deznodământ neobişnuit al evenimentului 
acesta care a pus în mişcare întreaga lume, observă 
doamna Arcadia Walker. 

— Dar un deznodământ care poate că n-ar fi cel mai rău, 
răspunse domnul Seth Stanfort. 

— Care ar fi cel mai bun, adăugă Francis Gordon. 

Nu, nu se înşelaseră. Bolidul continua să alunece treptat 
spre mare. Se vedea clar că terenul ceda, încetul cu încetul. 
Dacă mişcarea aceasta nu era stăvilită, sfera de aur avea să 
alunece până la marginea platoului şi să fie înghițită de 
adâncurile oceanului. 

Toţi cei de faţă erau uluiţi; iar în uluirea lor se amesteca 
un pic de dispreţ pentru solul acesta nevrednic de-o povară 
atât de minunată. Ce păcat că bolidul căzuse aici şi nu pe 
faleza bazaltică, de neclintit, a litoralului groenlandez, unde 
miile de miliarde n-ar fi riscat să fie pierdute pe veci pentru 
lăcomia omenească! 


Da, meteorul aluneca. Şi poate că nu mai era decât o 
chestiune de ore, ba mai puţin, o chestiune de minute, dacă 
platoul se prăbuşea brusc sub enorma lui greutate. 

În mijlocul tuturor strigătelor provocate de apropierea 
unei asemenea nenorociri, ce răcnet de groază scosese 
domnul de Schnack! Adio, unic prilej de a-ţi face ţara 
miliardară! Adio, perspectivă de a-i îmbogăţi pe toţi 
cetăţenii Groenlandei! 

Cât despre Dean Forsyth şi despre doctorul Hudelson, 
puteai crede că au să-şi piardă minţile. Îşi întindeau 
amândoi braţele, desperaţi. Strigau după ajutor, ca şi cum 
ar fi fost posibil să li se răspundă la chemare. 

O mişcare mai vizibilă a bolidului îi făcu să-şi piardă 
complet minţile. Fără să mai ţină seama de pericol, rupând 
rândul de paznici, doctorul Hudelson se năpusti spre sfera 
de aur. 

Dar nu putu să ajungă prea departe. Înăbuşit de 
atmosfera încinsă, se clătină deodată, după o sută de paşi, 
şi căzu grămadă la pământ. 

Dean Forsyth ar fi trebuit să se simtă mulţumit; 
desfiinţarea aceasta a rivalului suprima definitiv orice 
pretenţii la întâietate. Dar, înainte de a fi un astronom 
pătimaş, Dean Forsyth era un om cumsecade, şi tăria 
emoţiei îi readuse adevărata lui fire. Ura nefirească îi 
dispăru ca un vis rău care piere la deşteptare şi nu-i mai 
rămase în suflet decât amintirea zilelor de odinioară. De 
aceea, fără să se gândească măcar, ca împins de un gest 
reflex, domnul Dean Forsyth - lăudat fie pentru fapta lui - în 
loc să se bucure de moartea unui adversar, se repezi 
curajos să-şi salveze vechiul prieten aflat în primejdie. 

Dar puterile nu puteau să-i fie la înălţimea curajului. Abia 
izbutise să ajungă lângă doctorul Hudelson, abia izbutise 
să-l tragă câţiva metri mai înapoi, că se prăbuşi el însuşi 
neînsufleţit, sufocat de căldura aceea înăbuşitoare. 

Din fericire Francis Gordon se repezise în urma lui, iar 
Seth Stanfort nu şovăise să-l urmeze. Iar lucrul acesta 


pesemne că n-o lăsase indiferentă pe Arcadia Walker... 

— Seth!... Seth!... strigă ea, instinctiv, înspăimântată parcă 
de pericolul care îi pândea fostul soţ. 

Francis Gordon şi Seth Stanfort, urmaţi de câţiva 
spectatori mai curajoşi, trebuiră să se târască pe sol, să se 
apropie punându-şi batista la gură, într-atât de irespirabil 
era aerul. În sfârşit, ajunseră lângă Dean Forsyth şi lângă 
doctorul Hudelson. îi ridicară şi-i traseră dincolo de limita 
pe care nu era îngăduit s-o treci dacă nu voiai să fii pârjolit 
până la măruntaie. 

Din fericire, cele două victime ale propriei lor imprudenţe 
fuseseră salvate la timp. Graţie îngrijirilor primite imediat, 
îşi reveniră în fire, dar vai! numai ca să vadă cum li se 
năruiau speranţele. 

Bolidul continua să alunece încet, fie prin propria lui 
mişcare pe platoul înclinat, fie pentru că suprafaţa solului 
se prăbuşea treptat sub greutatea lui. Centrul de greutate i 
se apropia de punctul dincolo de care faleza se înfunda 
vertical în apă. 

Se auziră de pretutindeni strigăte care vădeau emoția 
mulţimii. Oamenii se foiau de colo-colo, fără să-şi dea seama 
de ce. Unii, printre care şi Arcadia Walker, porniră în goană 
spre mare, ca nu cumva să piardă vreun amănunt al 
catastrofei. 

Totuşi, se mai ivi o clipă de speranţă. Sfera de aur rămase 
nemişcată! 

Dar n-a fost decât o clipă. Deodată, se auzi un trosnet 
înfiorător... Stânca cedase şi meteorul se prăbuşea în 
ocean. 

Dacă ecourile litoralului n-au repetat uriaşul strigăt al 
mulţimii, pricina e că strigătul acesta a fost imediat acoperit 
de bubuiturile unei explozii mai puternice decât bubuiturile 
unui tunet. În acelaşi timp, un talaz aerian mătură 
suprafaţa insulei, şi toţi spectatorii, fără nici o excepţie, se 
pomeniră trântiţi la pământ. 


Bolidul explodase. Apa, pătrunzând prin milioanele de pori 
ai suprafeţei nenumăratelor alveole ale acestui burete de 
aur, se vaporizase subit la contactul cu metalul 
incandescent, şi meteorul sărise în aer ca un cazan 
supraîncins. Acum, fărâmele lui recădeau ca o jerbă în 
valuri, în mijlocul unor şuierături asurzitoare. 

Apa oceanului fu răscolită de violenţa exploziei. Un talaz 
uriaş porni să ia cu asalt litoralul şi căzu acolo cu o furie de 
nestăpânit. Îngroziţi, imprudenţii care se apropiaseră de 
țărm o luară la fugă, căznindu-se să ajungă în vârful pantei. 

Dar nu toţi aveau să mai ajungă sus. Îmbrâncită cu laşitate 
de câţiva dintre ei, pe care spaima îi preschimbase în fiare, 
doamna Arcadia Walker fu prinsă şi răsturnată la pământ. 
Şi avea să fie târâtă în ocean la reîntoarcerea spre plajă a 
vârtejului de apă. 

Dar Seth Stanfort veghea. Aproape fără speranţe că o va 
putea salva, riscându-şi viaţa pentru ea, Seth alergă s-o 
salveze în asemenea condiţii încât puteau fi socotite două 
victime în loc de una... 

lată însă că Seth Stanfort izbuti să ajungă lângă ea şi, 
prinzându-se de o stâncă, putu să reziste vâltorii 
monstruoase. Numeroşi turişti alergară imediat în ajutorul 
lor, şi-i aduseră înapoi. Erau salvaţi. 

Dacă Seth Stanfort nu-şi pierduse cunoştinţa, în schimb 
Arcadia Walker era neînsufleţită. Dar îngrijirile imediate o 
readuseră la viaţă şi primele cuvinte ea le adresă fostului 
soţ: 

— Din moment ce trebuia să fiu salvată, era firesc să mă 
salvezi dumneata, îi spuse ea, strângându-i mâna şi 
privindu-l cu cea mai caldă recunoştinţă. 

Mai puţin norocos decât Arcadia Walker, minunatul bolid 
nu scăpase de trista lui soartă! Rămăşiţele lui, pierdute 
pentru totdeauna pentru oameni, zăceau acum în adâncul 
oceanului. Şi chiar dacă ar fi fost cu putinţă, în urma unor 
eforturi nemaipomenite, să scoţi un asemenea bloc din 
străfundurile apelor, acum trebuia să se renunţe la 


speranţa aceasta. Căci miile de ţăndări ale globului spart de 
explozie se împrăştiaseră în larg. Domnul de Schnack, 
domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson căutară 
zadarnic o fărâmă cât de mică pe litoral. Dispăruseră cu 
totul, până la ultima centimă, cele cinci mii şapte sute 
optzeci şi opt de miliarde. Din extraordinarul meteor nu mai 
rămăsese nici urmă. 

XXI ULTIMUL CAPITOL, CARE CUPRINDE EPILOGUL 
ACESTEI POVESTIRI ŞI IN CARE ULTIMUL CUVÂNT ÎL 
ARE DOMNUL JOHN PROTH, JUDECĂTOR LA WHASTON. 

Din moment ce-şi satisfăcuse curiozitatea, mulţimii de 
curioşi nu-i mai rămânea decât să plece. 

Dar şi-o satisfăcuse? Asta nu e sigur. Preţuia oare 
deznodământul cât oboseala şi cheltuielile unei asemenea 
călătorii? Să vezi meteorul fără să te poţi apropia de ella 
mai puţin de patru sute de metri nu prea însemna mare 
lucru. Şi totuşi oamenii trebuiau să se mulţumească şi cu 
atăt. 

Puteau să spere cel puţin că într-o bună zi îşi vor lua 
revanşa? O să mai reapară vreodată la orizontul nostru un 
bolid de aur?... Nu. Asemenea aventură nu se întâmplă de 
două ori. Fără îndoială, or mai fi existând în spaţiu şi alte 
astre de aur plutitor, dar şansa de a intra în cercul atracției 
terestre aste atât de slabă încât nici nu trebuie luată în 
seamă. 

De fapt, e mai bine aşa. Şase trilioane de aur azvârlite în 
circulaţie ar deprecia peste măsură metalul acesta, josnic 
pentru unii - care nu-l au - dar atât de preţios după spusele 
celorlalţi! Nu trebuie regretată deci pierderea bolidului, 
care, nemulţumindu-se numai să tulbure mersul financiar al 
lumii, ar fi dezlănţuit poate un război pe întreaga suprafaţă 
a Pământului. 

Totuşi, cei interesaţi aveau dreptate să socotească 
deznodământul acesta ca o decepţie. Cu câtă mâhnire 
merseră Dean Forsyth şi doctorul Hudelson să contemple 
locul unde explodase bolidul! Le venea greu să se 


reîntoarcă fără să aducă măcar o fărâmă din aurul ceresc. 
Nici măcar atâta cât să-şi facă un ac de cravată sau o 
pereche de butoni, nici măcar un grăunte să-l păstreze ca 
amintire, admițând că domnul de Schnack nu l-ar fi cerut 
pentru ţara lui. 

În durerea lor comună cei doi rivali pierduseră până şi 
amintirea trecătoarei rivalități. Putea să fie altfel? Era cu 
putinţă ca doctorul Hudelson să mai păstreze supărarea 
faţă de cel care, cu atâta mărinimie, înfruntase moartea ca 
să-l salveze? Şi, pe de altă parte, nu e omenesc să fii cu 
totul devotat celui pentru care era să-ţi pierzi viaţa? 
Dispariţia bolidului adusese împăcarea. La ce bun să se 
certe pentru un meteor care nu mai exista? 

La toate acestea se gândeau oare cei doi foşti adversari, 
aveau oare conştiinţa neantului generozităţii lor tardive, pe 
când se copleşeau cu dovezile de mărinimie plimbându-se la 
braţ, în primul pătrar al lunii de miere a prieteniei lor 
reîmprospătate? 

— E o mare nenorocire pierderea bolidului Forsyth, 
spunea doctorul Hudelson. 

— A bolidului Hudelson, îl corecta Dean Forsyth. Căci al 
dumitale era, dragă prietene, numai al dumitale. 

Ba deloc, protesta doctorul. Observaţia dumitale, dragă 
prietene, a precedat-o pe a mea. 

— Ba a urmat-o, dragă prietene. 

— Da' de unde! Lipsa de precizie a scrisorii mele către 
observatorul din Cincinatti ar putea fi o dovadă. În loc să 
scriu, ca dumneata, de la ce oră până la ce oră, am scris 
între cutare oră şi cutare oră. E cu totul altceva...! 

Şi nu voia să se lase excelentul doctor, dar nici Dean 
Forsyth nu se lăsa deloc. De aici, noi discuţii, din fericire 
neprimejdioase. 

Împinsă până la un asemenea punct, întorsătura aceasta 
înduioşătoare avea ceva comic în ea. Dar unul care nu se 
gândea deloc să râdă era Francis Gordon, redevenit oficial 
logodnic al scumpei lui Jenny. Cei doi tineri profitau cât 


puteau mai bine, după trecerea furtunii, de zilele senine şi 
îşi răscumpărau conştiincios orele pierdute. 

Navele de război şi pacheboturile ancorate în portul 
Upernivik ridicară ancorele în dimineaţa de 4 septembrie, 
pornind spre sud. Dintre toţi curioşii care, timp de câteva 
zile, însufleţiseră insula aceasta a regiunilor arctice, nu mai 
rămase decât domnul Robert Lecoeur şi pseudo-nepotul lui, 
obligaţi să aştepte reîntoarcerea Atlanticului. lahtul nu 
reveni decât a doua zi. Domnul Lecoeur şi Zephyrin Xirdal 
se îmbarcară imediat. Se săturaseră de şederea aceasta 
suplimentară de douăzeci şi patru de ore în insula 
Upernivik. 

Cabana lor de scânduri fiind distrusă într-adevăr de 
talazul care urmase după explozia bolidului, cei doi îşi 
petrecură noaptea în aer liber, în cele mai jalnice condiţii. 
Marea nu se mulţumise numai să le dărâme locuinţa, dar îi 
mai şi muiase până la oase. Abia zvântaţi de soarele palid al 
ținuturilor polare, domnul Lecoeur şi Zephyrin Xirdal n- 
aveau nici măcar o pătură ca să se apere de frig în timpul 
orelor de întuneric. 'Totul pierise în dezastru, pină şi cel mai 
neînsemnat lucru, până şi valiza şi instrumentele lui 
Zephyrin Xirdal. Pierise credincioasa lunetă cu care 
observase de atâtea ori meteorul. Pierise, de asemenea, 
aparatul care atrăsese meteorul pe pământ înainte de a-l 
împinge în fundul Oceanului. 

Domnul Lecoeur nu se putea consola de pierderea unui 
aparat atât de minunat. Xirdal, dimpotrivă, nu făcea decât 
să râdă de el. Dacă făcuse un aparat, nimic nu-l împiedica 
să mai facă încă unul, şi mai puternic şi mai bun. 

Fireşte că ar fi putut. În privinţa aceasta nu există nici o 
îndoială. Din nefericire, însă, nu se mai gândi la aparat. 
Naşul său îi bătu zadarnic capul să se înhame la lucru. 
Xirdal îl amâna mereu, de azi pe mâine, până într-o bună zi 
când, ajuns la adânci bătrâneţe, luă secretul cu el în 
mormânt. 


Trebuie deci să ne resemnăm: minunatul aparat e pierdut 
pe veci pentru omenire, iar principiul lui va rămâne veşnic 
necunoscut atâta vreme cât un nou Zephyrin Xirdal nu se 
va mai naşte pe lume. 

De fapt, Xirdal se reîntorcea din Groenlanda mai sărac 
decât plecase. Fără să mai socotim instrumentele şi bogata 
lui garderobă, lăsase acolo un teren imens, cu atât mai greu 
de revândut cu cât cea mai mare parte a proprietăţii se afla 
sub apă. 

lar naşul său, dimpotrivă, adunase o mulţime de milioane 
în călătoria aceasta! Milioanele avea să le găsească la 
reîntoarcere, în strada Drouot; iată originea fabuloasei 
averi care avea să facă din Banca Lecoeur una din cele mai 
puternice instituţii financiare. 

E adevărat că Zephyrin Xirdal nu fusese străin de sporirea 
puterii acesteia colosale. lar Lecoeur, care ştia acum de ce-i 
în stare, îl folosi din plin. Toate invențiile ieşite din creierul 
genial al lui Xirdal, Banca le exploata din punct de vedere 
practic. Şi n-avu de ce să se plângă. În lipsa aurului din cer, 
Banca strânse în tezaurul ei o mare parte a aurului de pe 
pământ. 

Fireşte, domnul Lecoeur nu era un Shylock31. Din averea 
care i se datora lui, Zephyrin Xirdal ar fi putut să-şi ia 
partea, şi încă partea cea mai mare dacă ar fi vrut. Dar 
când venea vorba despre asta, Xirdal îl privea în aşa fel, 
încât prefera să tacă. Bani? Aur? Ce să facă cu ei? Nu dorea 
decât să ridice din când în când micile sume, suficiente 
pentru modestele lui nevoi. Până la sfârşitul vieţii lui, Xirdal 
a continuat să vină pe jos să-şi vadă în acest scop «unchiul» 
şi bancherul, şi niciodată n-a acceptat nici să se mute de la 
etajul şase din strada Cassette, nici să se despartă de 
văduva Thibaut, fostă măcelăreasă, care a rămas până la 
capăt slujnica lui vorbăreaţă. 

La şapte zile după telegrama pe care domnul Lecoeur o 
trimisese corespondentului său din Paris, pierderea 
definitivă a bolidului fu cunoscută în întreaga lume. 


Crucişătorul francez plecat din Upernivik transmisese de la 
primul post semaforic vestea care, cu o rapiditate 
extraordinară, se răspândise în întregul univers. 

Dacă emoția a fost mare, cum uşor putem bănui, în schimb 
se potoli destul de repede şi de la sine. Oamenii se aflau în 
faţa unui fapt împlinit şi cel mai sănătos lucru era să nu se 
mai gândească la el. Curând, grijile personale îi copleşiră 
din nou şi încetară să se mai gândească la mesagerul ceresc 
care avusese parte de un sfârşit jalnic, ba, s-ar putea spune, 
chiar puţin ridicol. 

Când Mozik ancoră, la 18 septembrie, în portul Charleston, 
aproape că nu se mai vorbea despre meteor. 

În afara pasagerilor cu care plecase, Mozik debarca la 
întoarcere un pasager nou: doamna Arcadia Walker, 
hotărâtă să-şi manifeste mai îndelung recunoştinţa faţă de 
fostul ei soţ, se grăbise să se instaleze în cabina lăsată 
liberă de domnul de Schnack. 

Din Carolina de Sud până în Virgfnia nu-i o distanţă prea 
mare, şi, altminteri, sunt destule căi ferate în Statele Unite. 
A doua zi, 19 septembrie, domnul Dean Forsyth, Francis şi 
Omicron, pe de o parte, Sydney Hudelson şi fiica lui, pe de 
altă parte, se reîntorceau, primii la turnul din Elisabeth 
Street, ceilalţi la foişorul din Moriss Street. 

Acolo erau aşteptaţi cu nerăbdare. Doamna Hudelson şi 
fiica ei Loo se aflau în gara din Whaston, ca şi respectabila 
Mitz, când trenul de Charleston îi aduse pe călători. Şi, într- 
adevăr, aceştia nu putură fi decât adânc mişcaţi de primirea 
făcută. Francis Gordon îşi îmbrăţişa viitoarea soacră şi 
Dean Forsyth strânse din toată inima mâna doamnei 
Hudelson, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba chiar nici 
nu s-ar fi pomenit de zilele grele dacă Loo, oarecum 
neliniştită, n-ar fi ţinut să scape de orice grijă. 

— În sfârşit, s-a terminat, nu-i aşa? strigă ea, aruncându- 
se de gâtul domnului Forsyth. 

Da, se terminase, şi se terminase cu bine. Dovadă că, la 30 
septembrie, clopotele bisericii Saint-Andrew îşi răspândiră 


dangătele pe deasupra oraşului virginian. În faţa unei 
asistenţe alese, formată din rudele, prietenii celor două 
familii şi notabilităţile oraşului, preotul O'Garth celebră 
căsătoria lui Francis Gordon cu Jenny Hudelson, ajunşi cu 
bine în port după atâta drum şi atâtea necazuri. 

Nici vorbă că Loo era de faţă la ceremonie, cu titlul de 
domnişoară de onoare, încântătoare în rochia ei nouă, gata 
de patru luni de zile. Şi chiar Mitz se afla acolo, râzând şi 
plângând totodată de fericirea «dragului» ei. Niciodată nu 
fusese atât de amuţionată, spunea ea oricui voia s-o asculte. 

Aproape la aceeaşi oră, o altă căsătorie avea loc, dar cu 
mai puţină pompă. De data aceasta, Seth Stanfort şi 
Arcadia Walker nu se duseră la judecătorul Proth nici pe 
cal, nici pe jos şi nici în balon. Nu, stăteau unul lângă altul, 
într-o trăsură confortabilă. Şi, braţ la braţ, pătrunseră 
pentru prima oară în casă, pentru a-şi prezenta în condiţii 
mai puţin fanteziste actele lor în regulă. 

Judecătorul îşi îndeplini slujba recăsătorindu-i pe cei doi 
foşti soţi, despărțiți printr-un divorţ de câteva săptămâni; 
apoi se înclină galant în faţa lor. 

— Mulţumesc, domnule Proth, spuse doamna Arcadia. 

— Şi adio, adăugă domnul Seth Stanfort. 

— Adio, domnule şi doamnă Stanfort, răspunse John Proth, 
plecând imediat să-şi vadă de florile din grădină. 

Dar un gând îl tulbura pe vrednicul filosof. La a treia 
stropire, mâna lui inactivă încetă să mai răspândească 
ploaia binefăcătoare peste muşcatele însetate. 

— Adio?... îşi spuse el, oprindu-se gânditor în mijlocul 
aleei. Poate că ar fi fost mai bine dacă le spuneam la 
revedere... 


SFÂRŞIT 


[1] Stradă principală, vestită, din vechiul Edinburgh.(n.a.) 

[2] Tartan - țesătură din lână în carouri mari, divers 
colorate, folosită în Scoţia. 

[3] «Abatele», roman de Walter Scott, al cărui subiect este 
evadarea Mariei Stuart din Lochleven (1568). 

[4] Gara din Edinburgh. 

[5] ]. Verne foloseşte datele pe care i le putea furniza 
ştiinţa vremii sale, unele dintre ele fiind astăzi depăşite. 

[6] Trebuie să remarcăm că toate aceste plante, ale căror 
amprente au fost regăsite, aparţin speciilor astăzi rezervate 
zonelor ecuatoriale ale globului. Se poate deci trage 
concluzia că în acea perioadă căldura era egală pe tot 
globul, fie că era antrenată de curenţii de apă caldă, fie că 
focul lăuntric pătrundea la suprafaţă prin crusta poroasă. 
Astfel se explică formarea zăcămintelor carbonifere la toate 
latitudinile terestre.(n.a.) [7] Iată, ţinând seama de 
progresia consumului de huilă, cât indică ultimile calculi 
până la epuizarea combustibilului mineral în Europa: 

Franţa în 1140 ani. 

Anglia în 800 ani. 

Belgia în 750 ani. 

Germania în 300 ani. 

În America, unde se produc 500 milioane de tone pe an, 
zăcămintele vor mai putea fi exploatate încă 6000 de ani. 
(n.a.) [8] Sawney, adică scotia, similar cu John Bull - englez 
şi Paddy - irlandez.(n.a.) [9] Este vorba de Iacob III Stuart 
(1688 - 1766), supranumit «Pretendentul» din pricină că a 
încercat, fără succes, cu sprijinul Franţei, succesiunea la 
tronul Angliei. 

[10] Focurile sf. Elm - egretă luminoasă ce apare uneori la 
extremitatea unei vergele sau a unui semnalizator. 

[11] Falie - o porţiune din masivul carbonifer unde stratul 
de carbine lipseşte şi care e formată, de obicei, din gresie 
sau şist.(n.a.) [12] Mofete - nume dat emanaţiilor 
dăunătoare din mine.(n.a.) [13] Auld Reeky, poreclă dată 
vechiului Edinburgh. (n.a.) [14] Wishes - urări.(în limba 


engleză) [15] Jules Verne are în vedere, probabil, cele 50 
state, plus districtul federal Columbia. 

[16] A fortiori - expresie latină: cu atât mai mult. 

[17] În franceză, expresia «un adevăr al lui La Palice» 
înseamnă un adevăr simplu, evident, care sare în ochi. (n.r.) 
[18] Ex aequo - în latină: cu merit egal. 

[19] Antinous - tânăr de o mare frumuseţe, sclavul favorit 
al împăratului roman Adrian. 

[20] Penaţii - zeități ale casei la romani şi etrusci. La 
fiecare mutare, stăpânii casei îşi luau penaţii cu ei şi-i 
instalau în noua locuinţă. 

[21] A priori - în latină: dinainte. Aici cu sensul: «pentru 
care nimic nu era cu neputinţă, înainte de a fi studiat 
problema respectivă». 

[22] In extensor - expresie latină: în întregime. Se 
foloseşte curent, când e vorba de reproducerea integrală a 
unor texte. 

[23] Urbi et orbi - expresie latină: în traducere literală 
înseamnă: oraşului şi universului. Sensul curent este acum: 
pretutindeni. 

[24] Jules Verne foloseşte acest prilej pentru a preyenta 
cititorului harta politică a vremii. 

[25] Ne varietur - expresie latină: ca să nu se schimbe 
nimic. 

[26] Sic transit gloria mundi - expresie latină: astfel trece 
gloria lumii. 

[27] Res nullius - lucrul nimănui, ceea ce nu este 
proprietatea nimănui. 

[28] J. Monroe (1758 - 1831), om politic american, a fost 
preşedinte al S. U. A. între anii 1817 - 1825. Doctrina 
Monroe a stat la baza politicii izolaţioniste a S.U.A. 

[29] Danae - în mitologia greacă, fiica lui Acrisios, regale 
Argosului, căreia Zeus i s-a arătat sub forma unei ploi de 
aur. 

[30] Globe-trotter - expresie engleză: călător în jurul 
lumii. 


[31] Personajul principal al piesei «Neguţătorul din 
Veneţia» de W. Shakespeare, tipul cămătarului înrăit.