Tom Martin — Piramida

PIRAM 


NISIPUL TIMPULUI SE APROPIE DE SFARȘIT... 


WAT vitaal peo E CAE 


TOM MARTIN 


PIRAMIDA 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
CARMEN IULIA BOURCEANU 


TOM MARTIN PYRAMID 


RAO International Publishing Company 


Octombrie 2010 


Pentru J. 


Mulţumiri 


Pentru priceperea şi inteligenţa lor, aş vrea să mulţumesc 
lui Peter Straus, agent literar, Mariei Rejt, editor la Pan 
MacMillan, şi Annei Valdinger, editor asistent. 

Inspirația pentru această carte vine din mai multe surse, 
cele mai notabile ar fi următoarele: Charles H. Hapgood Maps 
of Ancient Sea Kings: Evidence of Advanced Civilization în the 
Ice Age (în trad. „Hărţi ale regilor antici ai mării: Dovezi de 
civilizaţie avansată în Epoca de Gheaţă” — n. Tr.); Giorgio de 
Santilla şi Hertha Von Dechend Hamlet's Mil: An Essay 
Investigating the Origins of Human Knowledge and Its 
Transmission through Myth (în trad. „Moara lui Hamlet: Un 
eseu de investigare a originilor cunoaşterii omului şi a 
transmiterii ei prin mit”); Manly Palmer Hall, The Secret 
Teachings of All Ages (în trad. „Învăţături secrete din toate 
epocile”); Edward Goldsmith, The Way: An Ecological World- 
View (în trad. „Calea: O privire ecologică asupra lumii”); 
operele lui Lee Child şi James Twinning; precum şi lucrările lui 
Joseph Campbell. 


Prolog 


La înălţime, în aerul rarefiat de munte al Anzilor, profesorul 
Kent se uită pentru o ultimă oară peste frumoasele ruine 
antice de la Machu Picchu, scăldate de razele lunii, ce se 
întindeau de-a lungul marginii văii la aproape o sută de metri 
mai jos. Cu nici zece minute în urmă, dormea buştean în 
patul lui cald de la hotelul Ruinas, nu departe de zona 
protejată de UNESCO, vestită în toată lumea, când brusc, fără 
niciun avertisment, fusese trezit de doi necunoscuţi din 
somnul său adânc. 

Înainte de a apuca să strige după ajutor aceştia îi puseră 
deja un căluş la gură şi-l dădură cu forţa jos din pat. Fără să 
scoată o vorbă, atacatorii îl târâră desculţ pe coridor spre o 
ieşire de incendiu şi apoi afară în răcoarea nopţii. 

„Deci au venit, în sfârşit, după mine, după atâţia ani”, 
gândi profesorul. 

Era o confirmare oribilă. În ultimele luni, începuse să se 
îndoiască de sănătatea sa mintală, însă răpirea aceasta în 
miez de noapte îi demonstra că descoperirile sale recente 
erau foarte importante, aşa cum considerase... 

Bănuia de ani buni că, dacă-şi va continua activitatea, 
forţele răului vor fi tentate să iasă la suprafaţă. Fiecare dintre 
descoperiri probabil le ademenise puţin câte puţin, până când 
în cele din urmă acestea nu mai putuseră să-i îngăduie 
prezenţa pe pământ. 

„Oare unde mă duc?” 

Aerul rece al nopţii îl făcu să dârdâie. Profesorul Kent se 
împleticea pe cărarea îngustă şi abruptă, ce înainta spre 
sălbăticia culmii muntoase. În comparaţie cu statura 
zdravănă a individului care îl înghiontea să meargă în 
întuneric, silueta lui fragilă inspira milă. Barba albă şi părul 
rar îi erau pline de transpiraţie, iar faţa lui palidă arăta 
aproape cadaverică, însă chiar şi în momentul acela se 


simţea consolat de ceea ce vedea în jurul lui. Luminat doar 
de lucirea lunii, peisajul radia o frumuseţe sacră. 

Ajunseră la un mic platou, iar cel mai scund dintre cei doi 
răpitori, care urcase înainte, se întoarse spre el, scoase o 
cutiuţă din buzunarul hainei şi o deschise. În întuneric, 
profesorul Kent nu reuşi să vadă ce era înăuntru. Matahala 
care îl ţinea strângându-l cu braţele îl împinse cu putere pe 
bătrânul îngrozit, făcându-l să cadă în genunchi. 

Panicat, profesorul Kent dădu să se împotrivească, însă 
uriaşul îl împinse şi mai tare, culcându-l cu faţa în praf şi 
ţintuindu-i cu bocancul. O clipă mai târziu, simţi cum o mână 
aspră îi smulge căluşul de la gură. 

Când îl văzu pe celălalt agresor cum se lasă pe vine lângă 
el cu o seringă în mână, profesorul Kent începu să ţipe. Incet 
- de parcă s-ar fi mişcat cu încetinitorul -, bărbatul apropie 
seringa de faţa profesorului. La lumina lunii, o picătură de 
fluid ca de mercur se zărea lucind în vârful seringii, apoi 
individul scund şopti cu o voce diabolică asemenea unui 
şuierat la urechea profesorului: 

— Mai ai ceva de adăugat, la mulţimea de minciuni pe care 
le spui, bătrâne? 

Vorbea cu un accent străin, de origine necunoscută. 
Profesorul Kent îşi răsuci gâtul, dându-şi capul pe spate cât 
de tare putu, până când reuşi să vadă cu coada ochiului 
chipul celui care îl interoga. Făcu un efort imens să îngaime 
scrâşnit: 

— Dacă sunt minciuni, atunci de ce-aţi venit după mine? 
Bărbatul sinistru pufni într-un râs dispreţuitor, apoi se aplecă 
înainte şi atinse vârful seringii de gâtul profesorului. Kent 
aproape că nu simţi zgârietura, dar ştiu că era suficient; abia 
mai respira. 

În timp ce simţea cum otrava îi curge prin vene, îşi dădu 
seama că fusese eliberat de o răspundere imensă. Nu-şi mai 
dorea acum decât să fie lăsat să moară în pace, dar călăul lui 
continuă să-l ocărască. 

— Eşti un demon, profesore Kent! lar demonii trebuie să fie 
trimişi înapoi în iad, unde le e locul! 

— În filosofia mea nu există nici demoni, nici iad. 


— Destul! strigă ascuţit bărbatul scund. 

Complicele lui continua să-i strivească de pământ faţa 
profesorului. Bătrânul simţea cum i se scurgea viaţa din el. 

— Nu vreau să-ţi ascult minciunile! Te-ai gândit vreodată 
că trecutul şi viitorul sunt un fel de proprietate particulară şi 
că nu-ţi aparţin, profesore Kent? Sunt ale unor persoane mai 
importante. Vocea călăului exprima furie. Ai crezut că o să fii 
mai deştept ca noi? Chiar ţi-ai imaginat că ţi-ar fi fost îngăduit 
să dezvălui ce ai descoperit? 

In timp ce vorbea, ceva luci în mâna lui. O lamă de ras. „Ce 
face?” gândi profesorul, aruncându-i o privire îngrijorată. „M- 
a condamnat deja la moarte cu otrava.” 

Individul scund continuă să-i vorbească pe un ton sarcastic: 

— Suntem  generoşi! Suntem de părere că asemenea 
filosofului grec, Socrate, căruia i s-a dat şansa de a-şi lua 
singur viaţa, şi ţie ar trebui să-ţi fie permis să faci „gestul 
nobil”... Nu-ţi propunem o moarte şocantă. Ar putea stârni 
anchete, un interes brusc în consecinţele obscure ale 
presupuselor tale teorii. Sinuciderea, în schimb, nu e deloc 
senzaţională, aşa cum ar fi crima, nu crezi? 

In clipa aceea, profesorul Kent simţi că namila îşi slăbeşte 
strânsoarea. Instinctiv, încercă să se mişte, dar trupul nu-l 
asculta: era paralizat. 

Cu o mişcare firească aproape, torţionarul îl întoarse pe 
spate. li prinse mâna dreaptă şi-i tăie venele de la încheietură 
cu lama. Sângele stropi iarba din jur, după care începu să se 
prelingă din rană. Individul lasă braţul să cadă la loc, apoi îi 
apucă mâna stângă, îi puse lama în palmă şi strânse degetele 
în jurul ei, după care îi aşeză cu grijă braţul pe pământ. 

Încheie zicând: 

— O să-l lăsăm pe Dumnezeu să-ţi hotărască pedeapsa 
pentru blasfemiile tale. Timpul tău pe pământ s-a sfârşit, 
bătrâne! 

Profesorul îşi concentră toată voinţa în încercarea de a-şi 
deschide pumnul şi a da drumul lamei, dar nu se întâmplă 
nimic. Zăcea paralizat: propriul său călău. 

— Niciun Dumnezeu biblic nu mă va pedepsi. Dovada mea 
se va găsi... Glasul profesorului se stinse pe măsură ce 


muşchii coardelor vocale cedau sub efectul otrăvii. 

Bărbatul scund rânji spre tovarăşul lui: 

— Oare cât îl mai ţine încăpăţânarea? Până unde merge 
crezul lui bolnăvicios? E ca un gândac de bucătărie: imposibil 
de exterminat! 

Se aplecă peste bătrân şi-i tamponă gâtul cu o bucată de 
vată. Apoi reluă: 

— Când te gândeşti că un simplu profesor universitar ne-a 
creat atâtea probleme. Aşa... nu vrem să apară niciun fel de 
dubii. Hai să ne întoarcem la hotel şi să-i răscolim camera! 
Trebuie să distrugem orice urmă de dovadă! 

Mai întârziară câteva secunde cu privirea pe trupul inert, 
după care se pierdură fără zgomot în noapte. 

* 


x x 


Profesorul Kent, complet imobilizat, privi în gol stelele. De 
ani şi ani, studiase cerurile misterioase, în căutarea 
adevărului absolut şi chiar şi acum, deşi lipsit de vlagă, 
mintea lui reuşi să desluşească numaidecât toate tiparele 
familiare ale constelaţiilor. Ajuns la capătul puterilor, gândul îi 
zbură la ultima lui descoperire. 

„Deci intuiţia mea a fost corectă. Am descifrat misterul 
final. Dar asta înseamnă că lumea se află într-un mare 
pericol. Oare hărţile sunt în siguranţă? Şi dacă eu mor, va mai 
înţelege cineva ce reprezintă ele?” 

Apoi se lăsă bezna totală. 


PARTEA ÎNTÂI 


1 


Era ora douăsprezece fără cinci într-o dimineaţă de marţi 
însorită şi surprinzător de caldă pentru luna martie. Catherine 
Donovan, la douăzeci şi nouă de ani una dintre cele mai 
tinere cercetătoare de la Universitatea Oxford, trecu prin 
cadrul îngust al deschizăturii din porţile masive de lemn ale 
gheretei de la intrarea campusului şi păşi în scuarul frumos 
din faţa colegiului All Souls. Peluza era scăldată de razele 
soarelui care încălzeau aleea pietruită, în vreme ce clopotele 
universităţii răsunau voios, anunțând momentul iminent al 
mijlocului zilei. 

Colegiul All Souls, unde Catherine îşi desfăşura activitatea, 
era unul dintre cele mai prestigioase, dar şi mai secretoase 
dintre toate cele cinci colegii ale Oxfordului. Nu avea studenţi 
fără diplomă la studii, pe când majoritatea colegiilor aveau 
cel puţin două sute, iar cel mai mare chiar patru sute. Pe 
scurt, colegiul All Souls era exclusiv destinat studiilor 
postuniversitare de prim rang, iar membrii săi erau specialişti 
de elită în discipline diverse de la fizica nucleară la arta 
islamică. 

Singura modalitate prin care cineva din afară putea să se 
alăture acestui club de elită era prin parcurgerea celui mai 
riguros proces de recrutare care se aplica în lumea 
academică. Dar pentru cei care reuşiseră să-l treacă, merita 
efortul. Bursierii erau trataţi regeşte. Pivniţa de vinuri a 
colegiului era una dintre cele mai fine din universitate, iar 
acei bursieri care îşi ocupau apartamentele în colegiul aveau 
posibilitatea de a alege să fie treziţi dimineaţa de un 
majordom care le aducea ceai, pâine prăjită şi ziarul, toate 
servite pe o tavă de argint. Dar lucrul cel mai important era 
faptul că niciunul dintre bursieri nu era obligat să predea, 
fiecare putând să-şi dedice timpul cercetării şi să facă 
descoperiri răsunătoare în specialitatea aleasă de ei. 

Pentru Catherine, o tânără americancă frumoasă, colegiul 


All Souls era un mediu foarte ciudat. Ceilalţi bursieri - 
obişnuiţi cu tot felul de excentricităţi - o priveau pur şi simplu 
ca pe un alt soi de personaj necorespunzător într-un colegiu 
de ciudaţi, aşa încât era bine primită, mulţumiţi să ştie că era 


deja un lider mondial în domeniul ales de ea: astronomia. 
* 


x x 


Catherine Donovan îşi privi ceasul de la mână. „Mai am 
cinci minute şi încep.” 

Intră în ghereta de la poartă, îşi verifică rapid cutia de 
corespondenţă de pe perete: vreo două comunicate 
neinteresante de la catedra de astronomie şi un plic mare 
maroniu, cu timbre de străinătate. Îl examină în grabă şi 
recunoscu imediat scrisul de mână al profesorului Kent. În 
niciun caz nu-şi dorea să întârzie tocmai la ultimul curs din 
semestrul, aşa că vâri plicul în geantă şi cu paşi iuți înconjură 
scuarul spre sală. 

Cum se întâmpla de obicei la cursurile doctorului Donovan, 
săliţa veche şi frumoasă din piatră, din inima colegiului, era 
plină de studenţi veniţi de peste tot din universitate. 
Prelegerile ei se bucurau de o mare popularitate. Fusese 
alegerea ei să le ţină, dorindu-şi să aibă un oarecare contact 
cu studenţii, iar aceştia le urmăreau constant, numărul lor 
crescând pe durata semestrului. Cu numai o zi în urmă, la o 
pauză de cafea în salonul seniorilor, unul dintre colegii ei mai 
prietenoşi glumi pe seama ei, spunându-i că îi auzise pe doi 
studenţi comentând că este cea mai atrăgătoare profesoară 
din universitate. 

Cu păr castaniu lung până la umeri, pomeţii obrajilor înalţi, 
eleganţi şi graţia unui atlet, era normal să atragă priviri 
indiferent unde se afla, iar ea ştia asta. 

Insă, în dimineaţa aceea, Catherine avea emoţii. Potrivit 
tradiţiei, cursul final trebuia să-i inspire pe studenţi pe timpul 
vacanței. Astăzi, Catherine intenționa să-i surprindă, 
explicându-le unul dintre cele mai stranii şi indescifrabile 
mistere din cosmos, un mister care avea implicaţii realmente 
de temut pentru umanitate. Studenţii erau isteţi, dar erau 
tineri şi era important să li se reamintească fragilitatea 


cunoaşterii umane în faţa necunoscutului. 

Işi ridică privirea de pe podiumul unde stătea şi cuprinse 
marea de feţe care o urmăreau. Işi drese glasul şi începu: 

— Bună ziua, tuturor! Mii de mulţumiri că aţi venit! Vreau 
să văd azi dacă vreunul dintre voi va reuşi să descifreze unul 
dintre cele mai mari mistere ale tuturor timpurilor. 

Un murmur de încântare umplu sala, iar ochii nerăbdători 
ai studenţilor o fixară curioşi. 

— După cum ştiţi, continuă ea, cea mai strălucitoare stea 
pe cerul nopţii este Sirius! Mai există una sau două stele care 
sunt ceva mai apropiate de sistemul nostru solar, dar niciuna 
nu străluceşte la fel de tare. Poate de aceea Sirius ocupă o 
poziţie centrală în aproape toate mitologiile lumii antice. 
Catherine privi marea de chipuri: „Bun - par curioşi să afle.” 
După care adăugă pe un ton conspirativ: Dar poate că - zic 
poate - mai sunt şi alte motive! 

Tăcu din nou, de data asta ca să ia o gură de apă din 
paharul pe care îl avea la catedră. Se uită la laptop, dădu 
click şi imediat pe ecranul alb, mare de pe peretele din 
spatele ei apăru un diapozitiv. 

Diapozitivul conţinea două imagini alăturate. Prima părea 
fotografia unui desen care fusese mâzgălit în nisip sau pe 
pământ. 

A doua imagine era evident generată de un software 
astronomic de ultimă generaţie. Era o ilustrație grafică a unui 
obiect îndepărtat de pe cer pe măsură ce se mişca maiestuos 
de-a lungul traseului său. Şi mai era un obiect mic, rotund 
lângă. Acesta părea să se învârtă în spirală în jurul vecinului 
său mai mare, de parcă ar fi fost prins de o forţă de atracţie 
de care încerca să scape. 

Catherine verifică dacă imaginile se vedeau clar şi începu 
să le descrie: 

— Aşadar, cu cât distanţa dintre stele dispare, Sirius 
ajunge, practic, vecinul nostru. Ştie cineva cât de aproape 
înseamnă asta? 

Îşi îndreptă iar privirea spre sală. Din rândul al treilea de 
bănci, un tânăr cu păr zburlit ridică mâna. Catherine îi zâmbi 
încurajator, dar când privirea blândă a ochilor ei verzi, 


frumoşi se opri asupra lui, băiatul păru să se piardă. 
Catherine continuă să zâmbească îngăduitor şi pe un ton uşor 
imperativ îl îndemnă să vorbească: 

— Da? 

Cu faţa îmbujorată, băiatul răspunse poticnit: 

— Este... Este la 2,67 parseci! distanţă... ceea ce înseamnă 
8,7 ani-lumină sau 83 de trilioane de kilometri. 

Catherine era impresionată. 

— Aşa el Foarte bine! Mulţumesc! În 1844, Friedrich Bessel, 
astronomul german, a venit cu o teorie potrivit căreia Sirius 
are un geamăn invizibil. Bessel a petrecut mult timp făcând 
măsurători extrem de atente ale mişcărilor aproape 
imperceptibile ale lui Sirius şi a observat o mică şerpuire în 
traiectoria lui obişnuită. Bessel considera că acest lucru poate 
fi cauzat numai de atracţia gravitaţională a unui vecin 
apropiat invizibil, dar n-a putut dovedi asta. La vremea 
aceea, nu reuşise nimeni să construiască un telescop cu care 
să vadă până la sistemul solar al lui Sirius. Catherine se 
apropie de proiecția de pe ecran. 

— Abia în 1862, fabricantul american de telescoape Alvan 
Clark, folosindu-şi una dintre invenţii, vede pentru prima dată 
în istoria umanităţii tovarăşul abia vizibil al lui Sirius - 
demonstrând, prin urmare, că teoria lui Bessel era corectă. 
Dar era oare pentru prima dată? întrebă ea misterios. 

Dinspre studenţi se auzi un murmur de nerăbdare. 

— Astăzi, evident, putem vedea foarte bine ambele obiecte 
folosind telescoapele noastre imense şi puternice. Steaua mai 
mare, Siriusul iniţial - cea care este vizibilă şi cu ochiul liber -, 
o numim Sirius A, iar pe tovarăşul ei, Siriusul greu, invizibil - 
Sirius B. Întrebarea mea pentru voi este foarte simplă, dar 
dacă puteţi răspunde corect, NASA probabil că vă va numi în 
fruntea departamentului lor de cercetare. Catherine se opri o 
secundă, inspiră adânc şi apoi le adresă întrebarea: Dacă 
Sirius B este complet invizibil cu ochiul liber, cum de există 
un trib african care a păstrat o atestare destul de corectă şi 
completă din punct de vedere astronomic despre ea de mai 


1 Un parsec (parallax secundă) = 3,26 ani lumină — (n. Tr.) 


bine de două mii de ani? 

Sala înmărmuri de uimire. 

— Tribul la care mă refer se numeşte Dogon. Trăieşte în 
ţara cunoscută azi drept Mali, în vestul Africii. În tradiţia lor 
orală antică, steaua luminoasă Sirius este însoţită de un 
obiect foarte întunecat, extraordinar de greu, denumit Po. 
Trebuie observat că Sirius B este, de fapt, o pitică albă - 
conţine tot atâta materie cât soarele nostru -, dar este 
minusculă în comparaţie: o linguriţă din ea cântăreşte 
aproape un sfert de tonă. Prin urmare, se pare că tribul 
Dogon nu numai că ştia de existenţa lui Sirius B - ceea cee 
oricum foarte straniu -, dar ştia, de asemenea, că este un tip 
de stea deosebit de densă... Mai mult decât atât, ştia 
totodată că încheie o orbită în jurul fratelui ei mai mare la 
fiecare cincizeci de ani. Catherine zâmbi văzând chipurile 
surprinse ale studenţilor care o ascultau. 

— Credinţa populară a tribului Dogon - dacă putem denumi 
astfel astronomia lor - a fost pentru prima dată făcută 
cunoscută în afara lumii lor în anii '40, unui antropolog 
francez, dar ştim că teoriile lor erau vechi de cel puţin o mie 
opt sute de ani şi cu siguranţă datează de mult, mult mai 
mult timp. Tribul Dogon folosea diagrame în nisip ca să 
deseneze mişcările cereşti. În prelegerea mea, vă voi spune 
cum s-au păstrat acestea, dar aici pe partea stângă a 
diapozitivului puteţi observa diagrama dogonă a orbitelor 
întrepătrunse ale lui Sirius şi ale geamănului lui întunecat, iar 
pe dreapta este înregistrarea astronomică modernă a 
mişcărilor lui Sirius A şi B. 

Studenţii exclamară din nou înfioraţi. 

— După cum vedeţi - identice! Astăzi, ştim că ciclul orbital 
al lui Sirius B sau Po este de exact 49,1 ani - deci cincizeci de 
ani nu este deloc o apreciere rea pentru un trib neolitic, iar 
cunoaşterea cosmosului de către dogoni nu se limitează doar 
la asta. De exemplu, ei susțineau că Jupiter are patru luni, iar 
Saturn are inele. Ca şi în cazul lui Sirius B, inelele lui Saturn şi 
lunile lui Jupiter nu pot fi văzute cu ochiul liber - trebuie să 
foloseşti un telescop, şi încă unul bun, ca să vezi asta. Deci, 
îmi poate spune cineva: cum credeţi că tribul Dogon ştia 


toate astea? î 

Liniştea se instală peste sala arhiplină. In sinea ei, 
Catherine era sigură că într-o zi se va găsi o explicaţie 
raţională, ştiinţifică pentru misterul cunoaşterii lui Sirius de 
către dogoni. La urma urmei, era aproape de neconceput ca 
în trecutul primitiv omenirea să fi dispus de o tehnologie 
foarte avansată pentru a vedea steaua mai mică. Şi, cu toate 
acestea, rămânea în continuare unul dintre misterele cosmice 
preferate ale ei şi nu înceta să producă efectul scontat. Cu 
gurile căscate şi ochii larg deschişi, studenţii din primele 
rânduri îşi rotiră capetele să vadă dacă cineva din spate avea 
vreo idee. Tăceau cu toţii. 

În momentul acela, ca la un semn parcă, uşa din fundul 
sălii se deschise. Întreaga asistenţă se foi în scaune. 

Era unul dintre portarii de la intrarea în campus. Bărbatul 
părea destul de intimidat de atmosferă şi tuşi emoţionat 
înainte de a face un semn cu mâna. 

— Vă rog să mă scuzaţi un minut! le spuse Catherine 
studenţilor. 

Îşi îndreptă agitată poalele fustei, cobori nedumerită de pe 
podium şi se îndreptă spre portar. Acesta se grăbi să-i iasă în 
întâmpinare la jumătatea distanţei. 

— Îmi cer scuze că v-am întrerupt, doamnă! Directorul 
doreşte să vă vadă urgent! 

— Poftim? Nu poate aştepta încă o jumătate de oră? 

— A zis că nu, doamnă! A spus că are nişte veşti foarte 
proaste. 

Inima lui Catherine începu să bată nebuneşte. Se întoarse 
spre sală şi îi anunţă: 

— Vă rog să mă scuzaţi! Din păcate, a intervenit ceva grav, 
şi sunt chemată de urgenţă. Îmi pare rău că trebuie să ne 
oprim aici. Sper ca acest mister - şi credeţi-mă pe cuvânt, 
chiar este un mister - va continua să vă preocupe în 
săptămânile următoare. Sunt sigură că în vacanţă vă veţi 
petrece timpul citind bibliografia pentru trimestrul următor, 
dar, dacă aveţi un moment liber, încercaţi şi poate veţi reuşi 
să descifraţi enigma descoperiri lui Sirius de către tribul 
Dogon. Succes! Dacă reuşiţi, atunci vă dau liber în trimestrul 


al treilea! 


2 


Locuinţa directorului de la All Souls era un apartament 
mare cu camere cu lambriuri din stejar, cu ferestre care 
dădeau spre grădina frumoasă a colegiului, împrejmuită cu 
gard-viu din tufe pline cu flori şi cu o peluză moale, 
impecabilă, veche de secole. La 65 de ani, directorul era un 
veteran al vieţii universitare. Era un bărbat cărunt, energic, 
cu un nas mare şi sprâncene stufoase. Atitudinea sa impunea 
respect imediat. Pe lângă faptul că se ocupa de administrarea 
zilnică a colegiului, era şi un filosof eminent şi logician. 

Şi totuşi, astăzi, era pus în situaţia nefericită de a se ocupa 
de o sarcină ingrată. Un ofiţer de poliţie din Thames Valley 
tocmai îl informase că profesorul Kent, un bun coleg şi 
prieten, fusese găsit mort pe munte la Machu Picchu în Peru. 
Cauza morţii fusese un infarct; însă se părea că aproape sigur 
acesta survenise ca urmare a unei tentative de sinucidere. 
Polițistul nu dorise să intre în detalii, pentru că ancheta era 
abia la început. Ofiţerul de legătură din Serviciul Special din 
Lima urma să li se alăture curând celor din poliţia peruană. 

Aşezat la biroul lui mare, din stejar, cu umerii încovoiaţi şi 
capul aplecat, directorul îşi cuprinse fruntea cu palma stângă 
şi o masă uşor. Oftă adânc şi pentru prima dată după foarte 
mult timp îşi dădu seama că nu ştia cum era mai bine să 
procedeze în situaţia dată. 

„Ce-aş putea să-i spun lui Catherine? Profesorul Kent îi era 
ca un tată.” 

In clipa aceea, se auzi un ciocănit la uşă. 

— Intră! 

Catherine era radioasă ca de obicei. La vederea purtării ei 
tinereşti, directorul simţi din nou o strângere de inimă - de ce 
trebuia tocmai el să-i dea vestea îngrozitoare? Faţa ei deja 
exprima teamă şi îngrijorare. 

— Domnule director, vă rog, spuneţi-mi ce s-a întâmplat! 

— Draga mea, regret enorm că trebuie să-ţi spun, 


profesorul Kent a murit! 

Catherine se prăbuşi în scaunul cel mai apropiat, pământie 
la faţă. După care reuşi să se adune. 

— Cum? Când? 

— Se pare că a murit acum două nopţi în Peru, la Machu 
Picchu... lângă ruinele incaşe. Cei de la poliţie au venit să mă 
anunţe... abia au plecat. Am trimis să te cheme imediat după 
aceea. 

Catherine avea privirea pierdută a cuiva care tocmai a 
suferit un şoc. 

— Nu cred! Adică, ce s-a întâmplat? Sigur e vreo greşeală. 
Profesorul mi-a zis că trebuie să plece în Mexic, urma să 
revină aseară târziu. 

Directorul se strădui să-i răspundă cu cât mai mult tact. 

— Încă nu se ştie sigur, dar poliţia peruană a constatat că a 
fost sinucidere. 

Într-o secundă, expresia feţei lui Catherine se schimbă de 
la şoc la stupefacţie. Se îndreptă în scaun. 

— Nu! Imposibil! Niciodată... cu siguranţă este o greşeală 
regretabilă! 

Directorul se ridică la rândul lui şi ocoli biroul. Neştiind ce 
altceva să facă, umplu un pahar cu apă şi i-l duse fetei. 

— Draga mea, îmi pare foarte rău! Poliţia se ocupă de 
toate... Cred că ar trebui să încerci să te linişteşti. 

Catherine scutură din cap şi îl privi în ochi. 

— Profesorul Kent nu avea pe nimeni. Singura lui soră a 
murit acum trei ani. Nu mai e nimeni altcineva pe care să 
anunţăm, nimeni care să se ocupe de înmormântare. Totul 
este mult prea tragic... Dar vreau să aflu. S-a făcut o 
greşeală. Vă garantez asta! Este imposibil ca profesorul să se 
fi sinucis... Vreau să vorbesc şi eu cu poliţiştii! 

Directorul îi zâmbi cu blândeţe. 

— Catherine, draga mea, te înţeleg perfect! Dar hai să 
aşteptăm raportul final din Peru. Sunt sigur că biroul poliţiei 
britanice de la Lima se ocupă de tot. Dacă vrei, de îndată ce 
soseşte raportul, te însoțesc la secţia de poliţie. Azi, nu pot 
face prea multe, mai am câteva întâlniri la care trebuie să 
ajung, nu le pot anula, oricât mi-aş dori! 


O hotărâre de nezdruncinat se putea citi pe chipul tânăr al 
lui Catherine. 

— Nu, vă înţeleg! Mulţumesc că m-aţi anunţat imediat. Aţi 
procedat bine! Trebuie să mă asigur că este totul în regulă. A 
fost cel mai apropiat prieten al meu din această ţară, ştiţi 
asta! Trebuie să mă duc acasă şi să mă gândesc la ce am de 
făcut. 

— Da, desigur, draga mea. Este o zi îngrozitoare! De-a 
dreptul cumplită... Profesorul Kent era un savant remarcabil 
şi, mai important, un om foarte bun. Imi pare nespus de rău! 

Catherine se ridică, îşi luă geanta şi se îndreptă spre uşă. 
În momentul când atinse clanţa, directorul adăugă: 

— Ar mai fi ceva... 

Tânăra se întoarse spre el. | se păru că tonul lui se 
schimbase cumva... sau poate era ea prea turburată. 

— Ultima, dată când te-ai văzut cu profesorul, ţi-a zis ceva? 
Sau poate ţi-a dat ceva? 

Undeva în subconştientul ei, sună o alarmă. 

— Poftim, cum adică? Directorul o privea fix. 

— Mă întrebam dacă nu cumva ţi-a spus ceva despre 
munca lui sau poate dacă nu cumva ţi-a dat ceva? Aş putea 
să le transmit mai departe poliţiştilor... poate le-ar fi de folos! 

Păstrându-şi calmul, Catherine îi susţinu privirea. 

— Nu, nimic de care să-mi amintesc... Ultima dată, l-am 
văzut acum zece zile, am băut un ceai amândoi la ferma lui 
din Cotswold. Fără cadouri sau altceva! Şi vă asigur că era la 
fel de vesel şi binedispus ca de obicei. 

După ce deschise uşa şi păşi în hol, auzi vocea seacă a 
directorului: 

— Cumplită treabă, absolut teribilă! 

Catherine închise uşa cu un gest ferm. Inima îi bătea mai- 
mai să-i sară din piept. Se uită pe coridor în stânga şi în 
dreapta, apoi, fiind absolut sigură că nu se afla nimeni în 
preajmă, deschise geanta: scrisoarea din Peru era încă acolo. 


3 


Catherine se duse direct la apartamentul din campus al 
profesorului Kent. Avea o cheie a ei, întrucât folosea des 
biroul şi biblioteca lui foarte bine dotată când acesta era 
plecat în călătorii. De fapt, chiar şi când se afla în ţară, 
profesorul obişnuia să lucreze mai mult acasă - o fermă 
izolată din comitatul Oxford, care era sediul perfect pentru 
studiile sale. Era o locuinţă fermecătoare, tipică zonei 
Cotswold, cu o grădină plină de culoare, împrejmuită de ziduri 
de piatră şi câmpuri cu coline blânde. Catherine petrecuse 
multe ore fericite acolo şi se întristă la gândul că în lipsa 
profesorului ferma avea să fie de acum pustie. 

leşi în curte şi traversă pasajul medieval spre scările care 
duceau la locuinţa profesorului. Amintirile o năpădeau în timp 
ce străbătea peluza scuarului. Vestea tragică era pur şi 
simplu greu de suportat... 

— Pot să v-ajut? o întrebă portarul colegiului. 

Catherine îi simţi mâna pe braţ, şi asta o făcu să-şi dea 
seama că se oprise în mijlocul peluzei, cu obrajii scăldaţi în 
lacrimi. 

— Scuză-mă, Fred! Sunt un pic derutată, asta-i tot! Încercă 
să zâmbească şi se strădui să-şi şteargă lacrimile. 

— Pot să v-aduc ceva? 

— Nu... scuză-mă! O să-mi revin... O să mă duc până la 
apartamentul profesorului Kent şi o să mă aşez puţin acolo! 

Un minut mai târziu, intra în camerele ticsite de cărţi ale 
profesorului Kent. Neştiind ce să facă mai întâi, se aşeză în 
fotoliul ei preferat de lângă şemineu şi încercă să reflecteze 
la ce se întâmpla. Se afla în tihna biroului confortabil din 
Oxford al profesorului, în vreme ce la mii de kilometri 
distanţă, acesta murise tragic pe cine ştie ce versant 
singuratic. Era imposibil să se fi sinucis... ce tot vorbeau? Era 
mult prea cumplit să conceapă asta... nu avea sens. Îşi 
scotoci mintea, încercând să-şi amintească dacă îi spusese 


ceva ultima dată când se văzuseră sau dacă îi dăduse de 
înţeles că ar intenţiona să facă asta. 

Dar nu era nimic. Cu numai două săptămâni în urmă, îl 
vizitase la fermă. Se arătase amabil şi elocvent ca de fiecare 
dată. Discutaseră despre problemele de la colegiu, îi arătase 
o orhidee rară pe care i-o trimisese un prieten. Profesorul o 
aşezase la fereastra de la bucătărie, în speranţa că va înflori 
şi-i va merge bine. Îi zisese că abia aştepta s-o revadă când 
se întorcea din călătorie, că voia să-i facă apoi cunoştinţă cu 
un prieten vechi de-al lui interesat de domeniul ei. După care 
îşi luaseră rămas-bun. 

Catherine îşi aşeză geanta în poală, scoase plicul şi-l 
examină din nou cu atenţie. Da, categoric era scrisul de 
mână al profesorului. De ce oare nu-i pomenise directorului 
despre el? Ce o făcuse să tacă? A 

Cu strângere de inimă, Catherine îl rupse la un capăt. In 
interior, era o mapă de plastic ce conţinea un teanc de hărţi. 
Peste hărţi era prinsă cu o clamă de dosar o bucată de hârtie, 
cam de mărimea unei ilustrate, pe care era scris ceva. 

Emoţionată din cale afară, Catherine îşi strecură mâna în 
interiorul mapei şi scoase hârtia, întorcând-o pe verso. Când 
văzu ce era scris, îngheţă: 


În caz că nu mă întorc. 
Evrika! 


40 10 4 400 30 9 30 70 100 5 200 3010401805 

100 400 40 10 50 10 200 300 100 8 70 9 1 50 300 
10 

20 800 10 300 10 200 0051172543672 


„Ce se întâmplă? Ce Dumnezeu înseamnă astea?” 
Catherine se ridică şi se duse repede la birou. Dădu toate 
hârtiile profesorului într-o parte şi aşeză colecţia de hărţi pe 
masă. Erau şapte în total. Numărul ei norocos, constată cu 
amărăciune. Le întinse şi începu să le studieze cu luare- 
aminte. Trei dintre ele erau hărţi făcute de computer - genul 
pe care le vezi în atlas. Celelalte patru erau copii ale unor 
documente mai vechi. Originalele erau, cu siguranţă, hărţi 


foarte vechi, posibil premedievale, ce indicau diferite locuri 
din lume. 

Nu putu recunoaşte imediat ce reprezenta fiecare, dar erau 
clar hărţi fidele realităţii, nu simple ilustraţii imaginare: 
indicau linii de coastă, sisteme fluviale, lanţuri de munţi şi 
insule. Calitatea hârtiei era necorespunzătoare, la fel şi cea a 
copiilor. 

Catherine reciti biletul şi se uită nedumerită la hărţile 
misterioase, simțind cum o cuprinde brusc panica. 

„Dar ce reprezintă hărţile? Şi ce vrea să spună biletul 
profesorului?” 


4 


James Rutherford se uită la ceasul din colţul ecranului 
laptopului său - arăta 12.55 p.m. Îşi vârî grăbit cărţile de pe 
birou în geantă şi închise computerul. Trebuia să plece de la 
bibliotecă. Avea o întâlnire cu profesorul Kent, una dintre 
minţile strălucite ale universităţii, şi nu voia să întârzie. 

Rutherford îl cunoscuse pe profesorul Kent în urmă cu două 
săptămâni. Acesta fusese invitat la o cină organizată de unul 
dintre colegii lui Rutherford. Spre norocul lui, stătuseră unul 
lângă altul la masă. Cum profesorul era foarte interesat de 
mitologiile antice, intraseră numaidecât în vorbă. De fapt, i se 
păruse surprinzător de interesat, ţinând cont că domeniul de 
activitate al acestuia nu avea nimic de-a face cu specialitatea 
lui - sau, cel puţin, aşa crezuse Rutherford -, dar ceea ce îl 
impresionase era orizontul larg al cunoaşterii profesorului 
Kent. Timp de trei ore nu vorbiseră despre nimic altceva. 

James Rutherford era unul dintre specialiştii de vârf ai 
universităţii în materie de mitologie. Deşi toată lumea din 
universitate ştia că bătrânul profesor era un erudit, mai era 
recunoscut şi ca ecologist. Dar ecologia părea foarte departe 
de lumea textelor antice ale lui Rutherford cu miturile şi 
legendele fabuloase şi stranii. Şi asta îl intriga. 

x 


x x 


La două zile după cina aceea festivă, profesorul îl 
contactase, cam pe neaşteptate, ca să fixeze o întrevedere. 
Rutherford tocmai se întorsese în apartamentul său spaţios 
din nordul Oxfordului, suburbia cea mai elitistă a oraşului, 
după o alergare lungă prin parcul universităţii. Când intră în 
casă, o găsi pe Anne, femeia care-i făcea curăţenie, dând cu 
aspiratorul. 

James se prăbuşi epuizat pe un fotoliu imens. La 38 de ani, 
era zvelt şi în formă, cu părul negru şi des tuns foarte scurt. 
Avea grijă ce mânca şi bea şi i se spunea adesea că arăta cu 


cinci ani mai tânăr, dar o alergare de şaisprezece kilometri 
era totuşi foarte obositoare. 

— V-a căutat cineva, îl anunţă menajera. Rutherford ridică 
privirea. Femeia adăugă imediat: Din păcate, nu era o tânără! 

Anne era de părere că ar fi fost cazul ca James să se 
însoare, să se aşeze la casa lui şi să-şi întemeieze o familie în 
loc să piardă atâtea ore „studiind cărţi vechi”, vorba ei. 

— A, ei, speram şi eu! glumi Rutherford... Şi, dacă n-a fost 
femeia visurilor mele, cine a fost musafirul? 

— Profesorul Kent de la colegiul All Souls! 

Anne ridică un plic de pe masa din bucătărie şi i-l dădu lui 
Rutherford, explicând: 

— Mi-a zis să vă dau biletul ăsta! 

James sări în picioare, luă plicul de la Anne şi ieşi în 
balconul spaţios care avea vedere spre terenurile de sport ale 
colegiului şi mai departe peste colinele unduioase de dincolo 
de ele. Simţindu-se în tihnă acolo, începu să citească: 


Dragă domnule Rutherford, 


Mi-a făcut mare plăcere discuția pe care am 
purtat-o deunăzi la cină. Cu riscul de a vă pune la 
încercare răbdarea, mi-aş dori să continuăm 
conversaţia despre mitologiile antice. 

Cred că s-ar putea să fi făcut o descoperire 
monumentală am descoperit ascuns în toate 
miturile şi religiile disparate ale lumii un mesaj 
terifiant din trecut. Acest mesaj, pe care am reuşit 
să-l decodific, este un avertisment din partea 
popoarelor de mult dispărute, un avertisment pentru 
noi, care la rândul nostru am putea evita un 
cataclism care ne-ar distruge. 

Este de importanţă vitală pentru supraviețuirea 
umanității să facem cunoscut acest mesaj, ori 
acelaşi cataclism se va abate şi asupra noastră şi a 
planetei noastre. Anticii ştiau că omenirea se va 
reconstrui din ruine şi că într-o zi vom fi în stare să 
înțelegem conţinutul mesajului. Însă există forţe 


care acționează, care vor ca mesajul să nu fie 
cunoscut, şi cred că am aflat şi de ce. 

Mi-ar face o mare plăcere dacă aţi veni în 
apartamentul meu din campus să bem o cafea nu 
săptămâna viitoare, ci următoarea. Ce-aţi zice de 
marți la ora 1? Dacă nu intervine altceva, abia 
aştept să ne vedem atunci. 


Cu cele mai calde urări, 
prof. Kent. 


Lui Rutherford aproape nu-i venea să creadă. Ceea ce 
sugera profesorul Kent părea uluitor. Un mare profesor - un 
adevărat om de ştiinţă - şi un bărbat cu capul pe umeri să 
pretindă a fi descoperit nişte dovezi care nu numai că 
zguduiau din temelii ideile preconcepute curente despre 
evoluţia societăţii omeneşti, dar demonstrau totodată că 
omenirea se afla în pericol de moarte. 

Totul suna extrem de bizar, dar Rutherford se obişnuise de- 
a lungul timpului să nu aibă prejudecăţi. Se ghida după 
mottoul Societăţii Regale: Nullius în verba - „Nu lua de bun ce 
vine dinspre autorităţi!” 


3 


Catherine se simţea amorţită. Ce-ar trebui să facă acum? 
Se uita de jur împrejurul biroului profesorului Kent la mobila 
şi rafturile cu cărţi familiare, şi ochii i se umplură de lacrimi. 
Totul îi amintea de faptul că nu avea să-şi mai revadă un 
vechi prieten drag. 

Îşi aminti prima vizită la ferma profesorului - se întâmplase 
cu mulţi ani în urmă. Era studentă la Yale, avea o bursă ca 
student străin şi, din moment ce profesorul Kent era prieten 
apropiat de-al părinţilor ei, se oferise să aibă grijă de ea pe 
durata şederii ei în Anglia. Încă de pe atunci purta barbă, şi 
era albă, aceasta devenind mai târziu un fel de semn 


distinctiv al lui. 
* 


x x 


— O, viaţa mea de savant solitar nu se prea potriveşte 
multor persoane, îi spusese râzând. 

Se plimbau prin grădină - o grădină plină de flori şi arbuşti 
pitici, cu un iaz mic în mijloc -, după care traversaseră 
pajiştile scăldate în lumina soarelui spre una dintre cele două 
crânguri mari care se învecinau cu proprietatea. Peisajul era 
minunat, tipic englezesc, iar Catherine înţelesese perfect de 
ce profesorul Kent îşi găsea aici inspiraţia. 

— Desigur, n-am nevoie de treizeci şi cinci de acri! Nu-s 
vreun moşier. Am cumpărat aşa mult teren doar din cauza a 
ce s-a întâmplat în satul în care am locuit înainte. În cei zece 
ani cât am stat acolo, am văzut cum este distrus, de parcă ar 
fi fost invadat de hoardele lui Gingis Han. L-au scormonit mai 
să-i scoată inima când au demolat poşta şi cârciuma, apoi 
şcoala din sat a fost şi ea dărâmată, după care zona rurală 
frumoasă din jur a căzut în mâinile marilor afacerişti. Când m- 
am dus prima dată acolo, câmpurile şi păşunile erau mândria 
comitatului cu maci roşii şi florile de un albastru intens ale 
firelor de neghină din lanurile aurii de grâu. Într-o zi de vară, 


sub un cer bleu precum cobaltul, nu cred că există privelişte 
mai frumoasă şi mai incandescentă pe partea asta a 
Jupiterului! Dar duse sunt de mult păşunile cu flori sălbatice 
şi, în locul lor, cât vezi cu ochii, e doar iarbă înaltă şi parcuri 
lipsite de suflet. 

Profesorul avea un fel poetic de a se exprima, gândi 
Catherine. li pomenea de o legătură străveche care îi unea pe 
oameni de pământul lor şi de anotimpuri, şi de pierderea 
brutală a acelei legături. Existau unii care luau în derâdere 
astfel de aprecieri. Când le atrăsese atenţia simpatizanţilor 
din mişcarea verde din Oxford, care veneau cu bicicletele să-l 
viziteze, unul dintre îndrumătorii de an îl poreclise gurul 
colegiului şi îl luase peste picior în consiliu. Insă Catherine îl 
considerase întotdeauna o persoană foarte liniştită şi blândă. 

Se duseseră până la râu, se aşezaseră pe mal, ascultând 
murmurul blând al apei. işi aminti că profesorul se 
descălţase, lucru care i se păruse aproape comic, să-l vadă 
pe eminentul profesor universitar cum se joacă în apă cu 
degetele de la picioare. 

— Oriunde te-ar purta paşii pe planeta noastră, îi spusese 
el, dai peste acelaşi lucru: pădurile se taie, mlaştinile se 
asanează. Poluarea este endemică. In fiecare zi, alte specii 
sunt pe cale de dispariţie, câmpul magnetic al pământului se 
schimbă, fără ca să ştie cineva cu ce consecinţe. Stratul de 
ozon, care protejează toate fiinţele vii de radiaţia ultravioletă 
a soarelui, se subţiază tot mai mult, iar însăşi aerul pe care-l 
respirăm are oxigen din ce în ce mai puţin şi mai mult dioxid 
de carbon - o otravă care ne gazează şi care ne încălzeşte 
planeta. De ce facem asta? Pentru că suntem robii ideii de 
progres economic, iar instituţiile noastre sociale sunt complet 
incapabile să recunoască problema ca atare, s-o abordeze şi 
s-o rezolve cât mai rapid. Presupune, pur şi simplu, prea 
multă imaginaţie şi sacrificiu. De ce nu încerci apa, draga 
mea? E foarte plăcută! 

Aşa că, zâmbind, Catherine îşi scosese pantofii şi şosetele 
şi îşi vârâse picioarele în apă. Profesorul avusese dreptate, 
era plăcut să simţi cum apa îţi gâdilă pielea. lar ea, glumise 
la rându-i, spunând că, fiind o tânără americancă în vizită, 


trebuia să cunoască şi să respecte obiceiurile locului. 

— Absolut! O să vezi ce logice sunt. În Marea Britanie, pe o 
zi frumoasă şi toridă ca asta, trebuie să te destinzi cât poţi de 
mult! replicase profesorul. 

Apoi revenise la un ton mai sobru: 

— Dar ca să răspundem la întrebarea de mai devreme 
trebuie să vedem că societatea noastră industrială, cu 
instituţiile ei tot mai puternice şi fascinația ei pentru 
dezvoltare şi tehnologie, pierde din ce în ce mai mult din 
vedere care ar trebui să fie rostul vieţii. Trebuie să ne trezim 
şi să înţelegem că tocmai structura societăţii noastre permite 
să apară aceste mari aglomerări de putere, aglomerări care 
capătă o viaţă proprie şi care înseamnă mai mult decât suma 
componentelor lor. Obiectivul nostru astăzi în secolul XXI ar 
trebui să fie să ne asigurăm că puterea este dispersată, că nu 
li se îngăduie marilor vârtejuri distructive de putere să se 
dezvolte. Dacă se dezvoltă, ne vor absorbi pe toţi în interior şi 
ne vor distruge. Dar sunt optimist; puterea are propria ei 
rațiune de a fi şi ştie cum să se facă atrăgătoare aspectelor 
celor mai urâte din firea umană. 

Catherine, relaxată de atingerea răcoroasă a apei, privise 
peste câmp şi reflectase la punctul de vedere al profesorului. 

— Dar te-am plictisit, zisese el, şi ar trebui să mergem să 
bem nişte ceai! E urât să-l inviţi la tine acasă pe un student 
nou şi apoi să-i vorbeşti întruna, fără să-i oferi ceva de băut! 

Merseseră cu picioarele goale prin iarba înaltă de la 
marginea pajiştii şi ajunseseră veseli şi lipsiţi de griji în 
grădina casei lui. 

— Cu siguranţă nu m-aşteptam la asta când am fost 
anunţată că o să plec la Oxford, exclamă Catherine. Vă 


mulţumesc, domnule profesor! 
* 


x x 
Catherine tresări, smulsă din reveria amintirilor fericite şi 


azvârlită în realitatea teribilă a prezentului: cineva bătea cu 
putere în uşa biroului... 


6 


Cuprinsă de panică, tânăra îndesă biletul în geantă, strânse 
hărţile şi le ascunse repede sub nişte hărtii, după care trase 
adânc aer în piept, merse la uşă şi o deschise. In hol aştepta 
răbdător un tânăr chipeş, înalt, brunet. Acesta îi zâmbi şi 
întinse mâna să se prezinte. Vocea îi era caldă şi plăcută: 

— Bună ziua, sunt doctorul James Rutherford... ne-am 
întâlnit o dată la o petrecere acasă la decan. Sunt clasicist la 
Colegiul Brasenose. 

Catherine era dezorientată. Figura /i era cunoscută - la 
urma urmei, nu întâlneai mulţi profesori extrem de atrăgători 
tineri la universitate -, numai că era încă în stare de şoc şi 
nepregătită să poarte o conversaţie normală, amicală. 
Neştiind cum să reacționeze, Catherine deschise larg uşa, iar 
Rutherford păşi înăuntru. Părea îngrijorat şi, înainte ca ea să 
apuce să zică ceva, vorbi tot el: i 

— Tocmai am aflat vestea de la portar! Imi pare foarte rău! 
Nu-mi vine să cred! 

Instantaneu, Catherine lăsă un pic garda jos. Oftă şi 
scutură din cap. Pe moment, uită de bilet şi de hărți. 

— Da, este absolut îngrozitor! Eu... 

Preţ de câteva secunde, tăcură amândoi, după care 
Rutherford îşi explică vizita. 

— Îmi cer scuze! Nu vreau să deranjez! Portarul mi-a zis că 
sunteţi aici şi voiam doar să vă întreb dacă mai ştiţi şi altceva 
despre ce s-a întâmplat. Vă pot ajuta cu ceva? 

Catherine se apropie de birou, văzu un colţ de hartă ce 
ieşea de sub teancul de hârtii şi încercă să se aşeze în 
dreptul lui ca musafirul să nu observe. 

— Nu, dar vă mulţumesc! Este un şoc cumplit şi, deşi eram 
unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui, nu ştiu mai mult 
decât dumneavoastră. Este un mister total; n-are absolut 
nicio logică! 

Rutherford rămăsese stingher în dreptul uşii. 


— Urma să mă întâlnesc cu dumnealui, ştiţi, plănuiserăm 
de curând asta! Abia îl cunoscusem pe profesor. Adică, îl 
ştiam, desigur, de la televizor, şi îi citisem cărţile, dar l-am 
văzut o singură dată. Am fost foarte flatat că mi-a trimis un 
bilet propunându-mi să ne întâlnim şi spunându-mi că are 
nevoie de părerea mea de specialist în privinţa unei 
chestiuni... Ei, mă scuzaţi, o să plec! Doar că este foarte 
ciudat, părea un om aşa de fericit! 

Dădu să plece, dar Catherine tocmai se gândea. „Poate că 
James Rutherford m-ar putea ajuta. Ar putea recunoaşte 
hărţile antice. Doar este un expert în studii clasice.” 

Simţea nevoia să găsească o soluţie la acel mister şi hotărî 
să rişte, era o posibilitate. N-avea nimic de pierdut. 

— Ştiţi, ați putea să mă ajutaţi într-un fel! 

— Bineînţeles... o să încerc... ce pot să fac? Aţi vrea cumva 
să iau legătura cu vreun coleg de la facultate, să le dau 
vestea cumplită? 

Catherine ezită un pic. „Oare pot să am încredere în el? Să 
fie pur şi simplu o coincidenţă că dintre toate dimineţile 
posibile tocmai azi avea întâlnire cu profesorul sau la mijloc e 
ceva mult mai sinistru?” 

Înainte să-i arate hărţile şi biletul, trebuia să afle de ce voia 
profesorul să se întâlnească în ziua aceea cu el. 

— Vă deranjează să-mi spuneţi exact despre ce voia 
profesorul să discute cu dumneavoastră? 

În timp ce formula întrebarea, Catherine îi studia faţa 
musafirului, încercând să vadă dacă acesta îi putea spune 
ceva mai multe despre el. Rutherford ridică din umeri. 

— A, deloc! Haideţi să v-arăt ce bilet mi-a lăsat! 

Se scotoci în buzunarul hainei şi scoase mesajul pe care 
profesorul i-l lăsase lui Anne. Veni spre Catherine şi i-l întinse. 
Tânăra îşi aruncă repede ochii pe foaie, încruntându-se. Apoi 
îşi ridică privirea. 

— Sunt nişte afirmaţii destul de îndrăzneţe pe care le-a 
făcut profesorul aici. Ştiţi despre ce e vorba? Aţi mai discutat 
cu el înainte despre ideile astea? 

Rutherford încercă să-şi amintească. 

— Păi, pentru început, am avut o singură conversaţie cu el. 


Dar i-am admirat dintotdeauna opiniile. Îi dau dreptate când 
spune că ceea ce facem ne va distruge... Dar nu mă cunoştea 
- s-a întâmplat doar să stăm alături la masa de la dineul 
organizat la Colegiul Balliol. De îndată ce a aflat că sunt 
interesat îndeosebi de mitologia clasică, am vorbit până la 
sfârşitul mesei. Sau, mai exact, el punea întrebări, iar eu 
încercam să-i răspund. 

— Ce fel de întrebări? 

— Păi, cel mai mult îl interesau legendele despre existenţa 
unui cataclism antic. Considera că acestea sunt relevante 
într-un anume fel pentru studiul său. Ca, de exemplu, mitul 
potopului lui Noe din Biblie. Vedea potopul lui Noe ca fiind un 
dezastru natural care s-a petrecut în timpuri străvechi. 

— Cum adică? Mai sunt şi alte mituri în lume care 
pomenesc despre potop şi care ar putea corobora această 
teorie? 

— Sigur că mai există! Rutherford nu se putu abţine să nu 
adauge râzând: Sunt în jur de şapte sute, dacă nu mai mult! 

— Aşa de multe! Deci povestea lui Noe nu e unică? 

— Păi, nu prea are cum! Oriunde în lume, dăm peste 
aceeaşi poveste! 

— Oriunde? 

Rutherford, încântat că poate fi de ajutor, începu înflăcărat: 

— Da! Să luăm de exemplu, China! Au un mit despre potop 
care este aproape identic cu al nostru. Povestea lor spune că 
oamenii au devenit aroganti şi i-au ignorat pe zei, iar aceştia 
s-au răzbunat răsturnând tot universul cu susul în jos şi 
scuturându-l ca pe o jucărie, astfel încât stelele şi planetele s- 
au prăbuşit din ceruri. S-a pornit ploaia, şi tot pământul a fost 
acoperit de ape. 

Catherine făcu ochii mari de uimire, dar n-apucă să-l 
îndemne pe Rutherford să continue, că acesta continuă: 

— Mai aproape de noi, în Europa, grecii au un mit despre 
un potop mare - au şi ei un Noe al lor, pe care îl cheamă 
Deucalion. La fel şi celții, şi vikingii... şi indienii. Haide să-ţi 
spun versiunea lor! Manu, eroul din poveste, vede un peştişor 
într-o băltoacă de lângă casa lui. Peştele este de fapt zeul 
Vishnu, care îi cere lui Manu să-l apere de pericolele din lume 


şi-i promite că răsplata lui va fi mare dacă va face aşa. Manu 
îl ia în palmă şi-l pune într-o baltă mai mare, dar a doua zi 
peştele a crescut, aşa că Manu trebuie să-l mute într-un lac. 
In curând, peştele creşte prea mare şi pentru lac, încât, în 
cele din urmă, Manu trebuie să-l ducă în mare. Drept 
mulţumire, Vishnu îl avertizează pe Manu că va veni un potop 
şi-i spune să construiască o barcă mare, îi cere să adune 
seminţe de la toate plantele din lume, precum şi câte o 
pereche din fiecare specie de animal, după care să urce şi el 
în barcă. Potopul vine, Manu este salvat, şi Vishnu îi trage 
barca peste oceane şi i-o lasă pe un munte în Nord. Manu, 
Deucalion, Noe - acelaşi personaj sau figură mitică, mai bine 
zis. Mai vrei şi alte exemple? 

Fără să răspundă, Catherine zâmbi încurajator. Era 
impresionată. 

Rutherford reluă, de data asta pe un ton mai serios: 

— Cred că profesorul Kent considera nu numai că toate 
aceste mituri au la origine o întâmplare reală, ci şi că erau 
folosite pentru a transmite un mesaj secret - ace/aşi mesaj 
secret - şi că strămoşii noştri, prin aceste mituri, ne 
avertizează din timpuri străvechi de venirea unui dezastru 
iminent. 

— Deci de asta spunea profesorul în bilet că a descifrat 
străvechiul mesaj secret! 

— Da, aşa cred! Eram nerăbdător să aflu care ar fi. 
Descoperirile răsunătoare adesea vin din partea unor novici 
într-un anume domeniu de cercetare, şi aceasta promitea a fi 
descoperirea cea mai de seamă din toate timpurile. Speram 
ca profesorul să ajungă un nou Heinrich Schliemann! 

— Cine a fost? 

— Schliemann a fost arheologul care în 1871 a descoperit 
antica Troie. Era un amator. Un afacerist de succes, care la 
50 de ani, având o avere imensă, şi-a dat seama că nu va 
mai fi nevoit să muncească pentru tot restul vieţii, aşa că şi-a 
reluat studiile şi a făcut un masterat în clasicism la Sorbona, 
în Paris. Acolo a studiat //iada, care este povestea cetăţii 
Troia. S-a gândit că până la un punct nu este doar un mit, ci 
purul adevăr, că poetul Homer descria, de fapt, o cetate 


adevărată, un război adevărat şi că Ahile şi Elena din Troia au 
fost persoane reale, nu doar invenţii poetice. Nu e cazul să 
mai amintesc că nu l-a crezut nimeni şi că întreaga 
comunitate academică a râs de el, dar după trei ani de 
căutări în jurul Egeei, a dat peste ruinele cetăţii Troia şi le-a 
demonstrat tuturor că s-au înşelat. Mi-am imaginat că 
profesorul Kent ar fi putut fi un alt Schliemann, ştii... un 
novice în acest domeniu, care face o descoperire zdrobitoare 
pentru că el sau ea nu se limitează la a primi idei 
preconcepute, ci este cineva care îşi ascultă intuiţia! 

Catherine căzuse pe gânduri. Simţea că  ezoterica 
cercetare a profesorului era cumva legată de hărţile ciudate, 
şi intuiţia îi spunea că James Rutherford era o persoană de 
încredere, dar tot mai avea îndoieli. Se uită lung în ochii lui şi 
suspină uşor. Se hotărâse. Avea să-i arate hărţile, dar 
deocamdată nu va pomeni nimic despre bilet. 

— Vreau să-ţi arăt ceva important! O să sune ciudat, dar e 
legat de ce s-a întâmplat azi. Studiezi texte clasice, dar ştii 
oare ceva despre hărţile vechi? 

Rutherford fu luat pe nepregătite. 

— A, da, puţin! 

Catherine se întoarse spre birou şi scoase hărţile de sub 
hârtii. Le întinse din nou, fiind convinsă acum mai mult decât 
înainte că reprezentau locuri adevărate. 

— Vreau să te uiţi pe hărţile astea şi să-mi spui dacă le-ai 
mai văzut sau dacă înseamnă ceva. Poate că sună ciudat, dar 
au relevanţă! Mi-au fost trimise de profesorul Kent chiar 
înainte să moară. 

Rutherford se apropie de birou şi începu să le studieze de 
aproape, pe fiecare. După un minut şi ceva, ridică ochii la ea 
cu o expresie gravă. 

— Mă tem că nu pot să te ajut. 

Catherine se simţi descumpănită, însă Rutherford îi zâmbi. 

— Dar cunosc pe cineva care ar putea şti, adăugă el 
numaidecât. Pe doctorul Von Dechend, profesor emerit de 
geografie! Am fost la câteva prelegeri de ale lui, este de-a 
dreptul genial! 

Ochii lui Catherine se înseninară. 


— Desigur! Profesorul Von Dechend - cum de nu m-am 
gândit la el? E aici, la All Souls! 

Rutherford păru surprins. 

— ÎI cunoşti? 

— Da, chiar nu mi-a trecut prin minte - nu discutăm 
niciodată despre munca noastră, dar vorbim despre tot felul 
de fleacuri ori de câte ori ne întâlnim în biroul profesorilor! 

Expresia de pe faţa lui Rutherford deveni solemnă. Nu-şi 
dorea ca aici să se încheie această întâlnire cu frumoasa şi 
misterioasa Catherine Donovan. Totul părea mult prea 
interesant. Şi era ceva cu totul deosebit faţă de rutina lui 
zilnică de la universitate. 

— Vrei să merg cu tine? Poate că îţi mai pot fi de ajutor, 
deşi n-am făcut prea mult până acum. 

Catherine nu ştia exact ce să-i răspundă. Oare în ce se 
băga? Acum câteva ore, ţinuse ultima prelegere din 
trimestru, ceva mai târziu, încerca să înţeleagă moartea 
tragică a bunului ei prieten şi faptul că fusese implicat într-o 
cercetare destul de ciudată, iar în clipa de faţă, era pe 
punctul de a merge pe urmele lui în întuneric... 

Se uită la James. Îi era recunoscătoare pentru calmul şi 
prezenţa lui liniştitoare. Gândul de a înfrunta de una singură 
misterul întunecat al morţii profesorului Kent o făcea să simtă 
un gol în stomac... Dar pentru prima dată de când ieşise de la 
curs, gândi pozitiv şi luă o decizie: 

— Da! Mi-aş dori mult asta! 


PARTEA A DOUA 


Z 


Clădirea reprezentativă a Naţiunilor Unite din New York stă 
de strajă ca o santinelă la intersecţia 46th Street cu First 
Avenue, chiar pe malul East River, de unde are o privelişte 
minunată asupra întregului Manhattan. De la etajele 
superioare ale clădirii, spre vest se poate vedea Central Park, 
iar spre est se desfăşoară întinsele suburbii Queens şi 
Brooklyn, precum şi reţeaua de poduri care fac legătura între 
insula Manhattan şi malul de est. Clădirea a fost proiectată 
după Al Doilea Război Mondial, iar construcţia celor treizeci şi 
nouă de etaje a fost încheiată în 1962. Faimoasa Sală de 
Conferinţă a Adunării Generale, care are câte un loc pentru 
reprezentantul fiecărei naţiuni de pe pământ, se află la etajul 
trei, chiar în inima clădirii. 

Este prea puţin cunoscut faptul că sediul Naţiunilor Unite, 
pe lângă faptul că se înalţă spre ceruri, mai coboară şi adânc 
în subteran. Are în total unsprezece nivele subterane din oţel 
armat cu beton care se înfundă drept în mâlul Insulei 
Manhattan. Trei nivele conţin spaţii de parcare pentru 
adăpostirea numeroaselor vehicule diplomatice care fac 
drumuri frecvente între diversele ambasade şi clădirea 
Naţiunilor Unite. Un alt nivel găzduieşte enormele sisteme de 
instalaţii, ţevi şi sisteme de ventilaţie necesare funcţionării 
unui edificiu de o asemenea mărime. Dar sub toate aceste 
straturi de utilităţi funcţionale, mai există şi alte nivele, 
proiectate cu multă clarviziune în vremurile de dinainte de 
criza rachetelor din Cuba, capabile să adăpostească întreaga 
Adunare în eventualitatea unui atac major asupra oraşului 
New York. Având acces printr-un sistem de lifturi separat, 
situat în colţul de nord-est al clădirii, toate facilităţile cruciale 
de la etajele superioare sunt duplicate şi în subsol, ca în cazul 
oricărei unităţi militare sau federale a Statelor Unite: există o 
cantină uriaşă, trei etaje cu spaţii pentru birouri şi un etaj 
întreg pentru cazare. Dar cel mai important aspect dintre 
toate acestea este replica fidelă a vestitei Săli de Conferinţă 


a Adunării Generale care să fie folosită în cazul unui dezastru 
mondial neprevăzut. 

Această sală de rezervă, situată la nivelul unsprezece 
subteran, nu a fost folosită niciodată pentru găzduirea 
Adunării Generale. Imediat după atacurile din 11 septembrie 
2001, secretarul-general al Naţiunilor Unite a cochetat pentru 
scurtă vreme cu această idee, dar a ajuns la concluzia că ar 
putea trimite un mesaj greşit în toată lumea. Prin urmare, 
întreaga unitate de urgenţă este destinată a fi ţinută pe 
deplin goală şi încuiată. 

* 
x x 


Era o dimineaţă de marţi, în martie, la 7 a.m. ora New 
York-ului, şi cele două lifturi încăpătoare care coborau la 
nivelele din subteran fuseseră folosite în permanenţă în 
ultima oră. De la ora 6 a.m. un şir mai mult sau mai puţin 
întrerupt de limuzine şi BMW-uri trăseseră în faţa clădirii 
Naţiunilor Unite şi debarcaseră pasageri pe esplanada din 
faţă. Toţi erau bărbaţi, toţi sosiseră neînsoţiţi, toţi purtau 
costume scumpe. Cei mai mulţi erau caucazieni, dar se pare 
că erau şi reprezentanţi ai fiecărei rase de pe planetă. Fără 
să se uite în stânga sau dreapta, merseseră drept înainte 
până la cordonul de securitate din faţa intrării principale a 
clădirii, care fusese întărit după evenimentele din 11 
septembrie şi, arătându-şi rapid legitimaţiile, trecuseră prin 
masivele uşi rotative din sticlă, devenind parcă invizibili în 
lumina orbitoare a razelor de soare răsfrânte în unghiurile de 
refracție. 

Dincolo de uşa de sticlă este o distanţă scurtă de străbătut 
pe holul de marmură care duce la colţul de nord-est al clădirii 
şi lifturile spre nivelele subterane. Nimerii din personalul 
clădirii Naţiunilor Unite, gărzi sau altcineva, nu clipise măcar 
văzând afluxul de nou-veniţi, bine îmbrăcaţi. Sediul ONU are 
mai mulţi vizitatori pe an decât aproape orice altă clădire 
publică din lume, fiecare dintre vizitatorii matinali părea să 
aibă legitimaţii în regulă. Era destul de normal ca bărbaţi de 
vârstă mijlocie, îmbrăcaţi oficial, să circule pe coridoarele 
pavate cu marmură. 


Toţi vizitatorii ştiau exact unde merg şi li se dăduseră 
carduri de acces pentru lifturi. La 7.15 a.m., etajul şapte 
subteran roia de activitate. Sala de rezervă, încă nefolosită, a 
Adunării Generale găzduia o întâlnire absolut sinistră şi cu 
totul neprogramată. La 7.30 a.m., un număr de peste trei 
sute de persoane se strânsese în sala de la subsol, şezând 
confortabil în scaunele albastre dispuse în formă de 
potcoavă. Şedinţa Corporaţiei era pe cale să înceapă. 

În faţă, la pupitrul, unde însuşi secretarul ONU ar fi trebuit 
să stea, se afla un bărbat palid, brunet, în vârstă de 60 de 
ani, care aştepta răbdător, cu mâinile împreunate pe masă, şi 
privea în sală. 

Acesta era secretarul Miller şi, ca secretar al Corporaţiei, 
era de datoria sa - în rarele ocazii în care i se cerea - să 
convoace consiliul global de guvernare. Azi, era una dintre 
acele ocazii. 

La ora 7.40 a.m., împinse scaunul de lângă pupitru şi se 
ridică în picioare. Avea cam 1,70 în înălţime şi ca toţi ceilalţi 
bărbaţi din sală arăta ca un bancher de succes de pe Wall 
Street sau ca un avocat de seamă. Singurul lucru remarcabil 
în înfăţişarea lui erau ochii negri cu gene dese care scrutau 
sala din spatele unei perechi de ochelari cu lentile groase. 

Părea agitat. În mod normal, ar fi făcut schimb de 
amabilităţi cu oaspeţii care soseau şi ar fi dat mâna cu ei, dar 
azi nu era în apele lui. leşi din sala de şedinţe şi începu să se 
plimbe cu paşi mari prin faţa lifturilor, cu fruntea încruntată 
de concentrare. 

Era foarte neobişnuit ca ultrasecretul comitet de conducere 
al Corporaţiei să-l roage pe el să convoace consiliul global de 
guvernare. Nu mai avusese loc o asemenea şedinţă de la 
prăbuşirea Uniunii Sovietice. Oare ce-o fi? Ce-o avea de 
transmis conducerea? Pe cine vor trimite ca reprezentant? 

Dar Miller n-apucă să cugete mai mult că liniştea de pe hol 
fu întreruptă de piuitul clopoţelului de la lift. Reprezentantul 
comitetului de conducere sosise. În timp ce uşile liftului se 
deschideau, secretarul Miller îngheţă. In cabina macabră a 
liftului se afla senatorul Kurtz. 

Secretarul Miller nu-şi putu ascunde şocul. Senatorul Kurtz 


era un politician remarcabil şi bine-cunoscut. Era prieten 
apropiat cu mulţi din cercul restrâns al preşedintelui şi 
apărea deseori la emisiuni de televiziune. 

Sprijinul solid de care se bucura în comunitatea religioasă 
din circumscripţia sa din sud însemna că avea susţinerea 
necesară pentru a ajunge pe culmile cele mai înalte ale 
politicii. Interesele sale private în industria de armament era 
un secret cunoscut de toată lumea, la fel cum era şi faptul că 
avea să fie următorul secretar al Apărării. 

Deşi Corporaţia se putea lăuda că avea în rândurile sale 
două duzini de senatori ieşiţi la pensie, pe lângă politicieni de 
diverse orientări şi ideologii din toată lumea, era fără 
precedent ca un membru senior al unei administrații 
puternice să fie activ în comitet. 

Secretarul Miller însuşi era un bun exemplu al genului de 
persoane care alcătuiau coloana vertebrală a Corporaţiei. Om 
de finanţe care, în domeniul său, exercita o putere pe care şi 
un împărat roman ar fi invidiat-o. Moştenise de la tatăl său 
controlul asupra Grippen AG, o bancă privată elveţiană, pe 
lângă faptul că poseda numeroase acţiuni la companii care 
activau în domeniul resurselor naturale şi avea mii de 
angajaţi în toată lumea. Dar el era eminenţa cenuşie - în 
niciun caz nu căuta să se afle în centrul atenţiei. 

Era un slujitor loial al Corporaţiei, şi loialitatea îi fusese 
răsplătită înmiit, dar nu avea acces la sursa supremă a puterii 
de la nivelul comitetului de conducere. Nici măcar nu ştia 
cum erau aleşi membrii comitetului. De fapt, nu ştia nici 
măcar câţi membri erau în comitet. Însă ştia că era atipic ca 
un politician în funcţie, de un rang atât de înalt ca senatorul 
Kurtz, să fie implicat făţiş. De fapt, existau mulţi oameni din 
imediata apropiere a senatorului Kurtz, inclusiv preşedintele 
Statelor Unite, care ar fi fost scandalizaţi de adevăratele 
proporţii ale puterii Corporaţiei. 

Făcând un pas în faţă, secretarul Miller înghiţi cu noduri. 

— Bine aţi venit, domnule senator! Este o plăcere să vă 
avem aici cu noi, azi! 

Senatorul ieşi din lift. La 1,85 în înălţime, arăta la fel de 
bine şi sănătos ca la televizor. În timpul facultăţii, fusese un 


atlet reputat şi era clar că încă mai făcea mişcare. Părul său, 
cândva negru, încărunţise la tâmple, făcându-l să arate şi mai 
distins, dar era încă un bărbat chipeş într-un fel patrician. 
Întinse mâna: 

— Dumneata trebuie să fii secretarul Miller! 

— Da, domnule, aşa este. Bine aţi venit! Trebuie să spun 
că este într-adevăr o onoare! 

Ochii negri ai senatorului scanară coridorul. Gărzile sale de 
corp din Serviciul Secret aşteptau sus la parter. Nu existau 
excepţii, nici măcar pentru membrii activi ai Senatului 
Statelor Unite. 

Secretarul Miller anunţă emoţionat: 

— Totul este pregătit. Am convocat consiliul de guvernare 
al Corporaţiei, aşa cum a cerut comitetul. 

După amabilităţile de început, senatorul Kurtz vorbi din 
nou, pe un ton tăios: 

— Chiar eşti sigur că aici nu poate da nimeni peste noi? Se 
uită în jur şi apoi continuă cu voce aspră: Oricât de ironic este 
să folosim sediul Naţiunilor Unite ca rampă de lansare pentru 
ultima noastră ascensiune spre putere, ar fi foarte neplăcut 
să atragem inutil atenţia asupra noastră în această ultimă 
etapă! 

Secretarul păru puţin deranjat şi cu o fluturare din mână, 
ca de paj în faţa unui rege, îl pofti spre sala principală. 

— Locul de întâlnire nu a fost ales în glumă. Clădirea 
Naţiunilor Unite pune la dispoziţie cea mai bună acoperire 
pentru sosiri şi plecări. Terenul se află în proprietatea 
Autorităţii Portuare a oraşului New York, pe care tot noi o 
controlăm. Dar, spre deosebire de alte dăţi, va fi prima şi 
ultima noastră întâlnire în această locaţie. 

Senatorul se relaxă puţin şi zâmbi călduros. 

Miller îşi îngustă ochii imperceptibil. Nu se simţea deloc în 
largul lui sub privirile cercetătoare ale senatorului. Instinctele 
îi spuneau că nu era bine că se afla acolo. Dar de ce, când 
erau pe punctul de a obţine victoria finală, să fi fost senatorul 
atât de obsedat de profesor şi de eradicarea oricărei dovezi a 
muncii sale? Oare ce ameninţare putea să existe într-o 
colecţie de hărţi vechi? Secretarul Miller nu-şi putea închipui 


că bunăoară comitetul ar fi avut propriile motive obscure - 
din punctul lui de vedere toată treaba asta era ciudată. Il 
privi pe senator în ochi şi, înghițind greu, dădu din cap 
afirmativ. 

— S-a rezolvat! 

Senatorul Kurtz mormăi aprobator. Încruntat continuă: 

— E o treabă urâtă, domnule secretar, o treabă urâtă. Dar 
cum a spus Shakespeare? „Nevoile te învaţă...” Apoi se 
întoarse brusc şi îl bătu uşor cu mâna pe spate. Nu te simţi 
vinovat, domnule secretar! Suntem în război, şi profesorul 
era o ameninţare directă la adresa intereselor Corporaţiei. 
Războaiele sunt complicate şi murdare - există pierderi. 

Senatorul schiţă un zâmbet subţire. Dar aproape la fel de 
repede cum apăruse, dispăru, fiind înlocuit de o grimasă. 
Privirea dură a senatorului se aţinti din nou asupra 
secretarului. Tonul vocii se schimbă iar, devenind din amuzat 
şi plăcut rece şi suspicios: 

— Permite-mi să-ţi reamintesc ceva, domnule secretar, un 
lucru de cea mai mare importanţă. Pe pământul acesta nu 
există nimic mai periculos pentru cauza noastră decât 
iniţiativa personală. Nimic! Profesorul este un caz elocvent. 
Una dintre binecuvântările constituţiei noastre este că noi 
permitem oamenilor un anumit nivel de alegere personală, 
un anumit nivel de libertate. Unii ar putea spune chiar că 
există prea multă libertate. 

Secretarul îngheţă pe loc. 

— Şi acesta este un lucru bun, continuă Kurtz, dar 
problema este că oamenilor încep să le vină idei. Asta pentru 
că nu sunt în postura de a vedea imaginea de ansamblu - 
numai noi suntem în postura de a o vedea. Şi îmi pare rău s-o 
spun, dar nu ne putem permite să riscăm. Dacă asta 
înseamnă că oamenilor trebuie să li se închidă gura, atunci 
acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim. Arată-mi un 
război în care nu au fost pierderi şi îţi voi arăta o înfrângere 
rapidă... Mereu trebuie să ai în minte imaginea de ansamblu. 
Trebuie să lăsăm Corporaţia să-şi termine treaba de dragul 
omenirii. Tot ce este bun pentru Corporaţie este bun şi pentru 
America. Domnul ne-a pus la dispoziţie resursele naturale, 


noi trebuie să le exploatăm înaintea celorlalţi! 

Cei doi începură să se îndepărteze de lift, îndreptându-se 
spre sala de conferinţă. Senatorul Kurtz îşi aşeză mâna pe 
umărul secretarului, aşa cum ar face un antrenor cu unul 
dintre jucători când îi însoţeşte spre terenul de sport, şi vorbi 
mai departe: 

— Dacă oamenii ar avea vreo idee despre ce-i aşteaptă în 
viitorul apropiat, guvernul nostru ar pierde controlul peste 
noapte. Prin comparaţie, dezastrul din New Orleans ar fi ca o 
plimbare în parc, şi toate eforturile noastre ar fi zădărnicite 
într-o clipă. Nu exagerez! Ar izbucni revolte pe străzi, 
civilizaţia s-ar destrăma complet. Ar urma violurile, furturile şi 
anarhia. Crimele ar deveni un lucru banal. Momentul 
declanşării haosului trebuie să-l putem alege noi. 

Secretarul murmură o încuviinţare. Se apropiau de uşa sălii 
principale de conferinţă. Senatorul se opri din nou, ca şi cum 
şi-ar fi amintit brusc ceva foarte important. 

— Dar trebuie să continuăm! Comitetul îţi cere să-i ţii sub 
supraveghere pe foştii asociaţi ai profesorului. Acum 
prioritatea este să localizăm şi să distrugem restul hărților. 
Trebuie să ne ocupăm de oricine s-a aflat în apropierea 
acestor hărţi, chiar şi numai în aceeaşi încăpere. Agenţii 
desemnaţi au fost avertizaţi de lucrul acesta şi au fost trimişi 
la colegiu? Presupun că deja ai distrus harta care ne-a picat 
în mâini în Peru. 

— Da, domnule senator, desigur - aşa cum aţi cerut! 

Senatorul Kurtz îşi îndreptă cravata, trase adânc aer în 
piept înainte de a se adresa în particular secretarului pentru 
ultima oară: 

— Bun! Totul este în ordine. Ceea ce face Corporaţia este 
în interesul general, dar trebuie să rămână sub tăcere... Aşa 
e mersul lumii. Acum, prezintă-mă Adunării! E timpul să dau 
vestea cea mare! Mai sunt doar şase zile până la echinocțiul 
de primăvară, şi atunci va veni, în sfârşit, momentul nostru... 


8 


Catherine şi James urcară ultimul rând de trepte şi, ajunşi 
în capul scării, tânăra exclamă cu răsuflarea tăiată, dar 
mulţumită: 

— Pfiuu! E liber!... Singura uşă de lemn de pe nivelul dintre 
trepte era întredeschisă. Catherine adăugă: N-a pus stejarul 
la uşă!? 

Rutherford se încruntă. 

— Ce n-a pus? 

— A, este o expresie învechită. Toate camerele au două 
rânduri de uşi. O uşă exterioară din stejar şi una interioară. 
Dacă închizi uşa exterioară, înseamnă că nu ai chef să 
primeşti vizitatori - se zice că „afişezi stejarul”. Haide! 

Rutherford se opri pe ultima treaptă, ţinând mâna pe 
balustradă şi se uită la Catherine. 

— Crezi că ar trebui să-i spunem de moartea profesorului 
Kent, dacă n-a aflat deja? 

Catherine părea foarte sigură ce are de gând. Mai 
devreme, fusese derutată, acum era hotărâtă şi încăpăţânată 
aproape. 

— Nu, nu cred!... Dacă nu ştie încă de moartea 
profesorului, n-ar trebui s-o aducem noi în discuţie. Am venit 
doar ca să întrebăm de hărţi! Fata ciocăni tare. 

După un minut de linişte, uşa grea de stejar scârţâi din 
balamale şi se deschise cu totul, dezvăluind o anticameră 
mică, întunecată şi o siluetă scundă şi îndesată. Doctorul Von 
Dechend avea în jur de 60 de ani, era cărunt şi cu o mustață 
zburlită, decolorată, de culoare brun-roşcată. Purta un 
costum elegant de tweed, ca nou, cu tot cu vestă. Bărbatul 
se aplecă uşor înainte şi îi privi atent prin lentilele groase. 
Mirosul de fum de pipă recent suflat umplu imediat aerul din 
jur. În secunda următoare, chipul bătrânului se lumină. 

2 În orig. To sport one's oak, expresie veche, folosită în căminele 


studenţeşti din campusurile Oxfordului mai ales, când cineva nu doreşte 
să fie deranjat, pune un semn la uşă (n. Tr.) 


— Catherine! Ce surpriză plăcută! Poftim, intră imediat, te 
invit la un ceai! Şi cine este domnul... noul iubit, poate? 

Catherine simţi cum îi dogoresc obrajii. 

— Nu! Este un coleg de-al meu de la Brasenose, îl cheamă 
James Rutherford. James este specializat în clasici şi lumea 
antică. 

Doctorul Von Dechend îi conduse în biroul lui micut şi 
primitor, simțind că totuşi nu era vorba despre o vizită de 
curtoazie. Catherine părea neobişnuit de tensionată. După ce 
schimbară amabilităţile de rigoare, comandară ceai şi se 
văzură aşezaţi cu toţii comod în fotolii de piele, bătrânul intră 
direct în subiect: 

— Deci, ce te frământă? 

Înainte să răspundă, Catherine aruncă o privire scurtă 
înspre Rutherford. 

— Ne întrebam dacă aţi putea să vă uitaţi pe nişte hărţi şi 
să ne spuneţi dacă le recunoaşteţi, zise aşezând cu grijă 
plicul pe masă. 

Von Dechend îşi aprinse pipa, îşi schimbă rama cu lentile 
groase cu o pereche de ochelari de citit şi începu să scoată 
foile din plic, întinzându-le cu mişcări delicate pe masă. 
Simţea că nerăbdarea pe care i-o transmiteau musafirii lui 
tineri depăşea simpla curiozitate academică. „Sper că voi 
recunoaşte ce sunt aceste hărţi”, gândi el, „ori o să am două 
persoane tare dezamăgite lângă mine.” 

Doctorul Von Dechend îndreptă veioza de pe birou să bată 
direct pe hartă şi se apucă să examineze hărţile. 

— Hmmm! Foarte, foarte interesant! Realmente extrem de 
interesant! O privi pe Catherine peste ochelari şi întrebă: 
Dacă nu te deranjează că întreb, de unde ai hărţile? 

Pe moment, fata ezită. Se uită în fugă la Rutherford. Acesta 
ridică din sprâncene, dându-i de înţeles că hotărârea e a ei. 

— De la profesorul Kent! 

— Aaaa! Kent, da! Şi de ce naiba l-ar interesa pe el aceste 
hărţi? 

— Păi, dacă ne-aţi spune ceva despre ele, poate am reuşi 
să ne dăm seama de ce. 

— În regulă, dar pregătiţi-vă sufleteşte! Astea nu sunt nişte 


hărţi obişnuite, ci am putea spune că sunt hărţile cele mai 
îngrijorătoare din istorie! 


9 


Secretarul Miller se ridică în picioare şi lovi cu degetul 
microfonul din faţa lui. Treptat, murmurul de voci din sala 
enormă de conferinţă se linişti. Îşi drese glasul şi zise: 

— Domnilor, vi-l prezint pe senatorul Kurtz! 

Aşeză respectuos microfonul în faţa acestuia şi luă loc. 
Urmă un freamăt de aprobare din partea publicului în timp ce 
senatorul Kurtz se ridică de pe scaun. Bărbatul luă microfonul 
şi începu să vorbească: 

— Mulţumesc, domnule secretar Miller, vă mulţumesc şi 
dumneavoastră, domnilor, pentru prezenţă! Cred cu tărie că, 
deşi suntem în epoca videoconferinţei, nimic nu poate înlocui 
o întâlnire şi o discuţie faţă în faţă - având chiar posibilitatea 
să bem o bere împreună! Sper că secretarul ne va lăsa să ne 
bucurăm de un pahar puţin mai târziu. 

O furtună de râsete de încântare se auzi din sală. Senatorul 
Kurtz se uită în jos spre secretar şi-i adresă un zâmbet 
superior, după care continuă: 

— Acum, unii dintre dumneavoastră au parcurs distanţe 
mari să poată participa la această şedinţă, aşa că doresc să 
încep prin a vă asigura că orice efort pe care l-aţi făcut 
pentru a ajunge aici se va dovedi meritat. Astăzi, suntem 
aproape de a trece de linia de după care nu mai există cale 
de întoarcere. 

Publicul asculta fascinat. 

— Luni dimineaţă, la ora 8.05 a.m., se vor întâmpla 
evenimente care vor avea drept rezultat distrugerea 
completă a status quo-ului global şi accederea noastră la 
puterea mondială. Vorbesc acum despre ultima lovitură de 
graţie! 

Un murmur de anticipare răsună în sală. Secretarul Miller 
supraveghe mulţimea - deja erau ca plastilina în mâinile 
senatorului. Fără îndoială că era un vorbitor experimentat. Nu 
era greu să ţi-l imaginezi la televizor, îngrozind şi apoi iertând 


publicul din lumea întreagă. 

Secretarul se uită la ceas şi, ridicându-se uşor de pe scaun, 
merse până la uşă. Nimeni nu îl observase. Toţi erau ţintuiţi 
locului de discursul senatorului, ascultând derularea planului. 
Un bodyguard solid îi deschise uşa, iar el se strecură în 
tăcere pe hol. 

In ciuda rezervelor sale cu privire la persecuția profesorului 
şi a asociaţilor săi, mai avea treabă de făcut. Hărțile 
profesorului nu fuseseră încă găsite - cineva, undeva, era 
posibil să le studieze chiar în momentul de faţă. Era cazul să- 
şi pună la treabă agenţii din Anglia. 


10 


Doctorul Von Dechend arătă către una dintre hărţile de pe 
masă. Catherine şi Rutherford se uitau curioşi la ea. Era atât 
de uzată încât abia puteau vedea contururile liniilor de coastă 
şi câte vreun râu sau insulă. 

— Cunoştinţele empirice occidentale sunt ca un baraj uriaş 
construit prin punerea una peste alta a mai multor cărămizi 
individuale de cunoaştere, începu bătrânul. Din când în când, 
oamenii de ştiinţă dau peste câte un crâmpei de informaţie 
care pur şi simplu nu se potriveşte în locul său desemnat din 
baraj. Harta Piri Reis, această hartă din faţa noastră, este un 
prim exemplu. Nimeni, şi repet nimeni, nu poate să explice 
forma ciudată a acestei cărămizi care este harta Piri Reis! 
Doctorul Von Dechend îşi aranjă ochelarii şi continuă: A fost 
făcută în Constantinopol în anul 1513 de Piri Reis, amiralul 
flotei turceşti, şi desenată pe piele de gazelă. Cartografiază 
coasta de est a Americii de Sud, coasta de vest a Africii şi 
coasta de nord a Antarcticii - pe vremea când era un paradis 
tropical, înainte de a fi acoperită de gheaţă. Desigur, Piri Reis 
nu a făcut prospecţiunea el însuşi. Spune că a folosit diferite 
multe alte hărţi din arhivele imperiale otomane. 

Acum, putem fi destul de siguri că întreaga coastă a 
Antarcticii a fost lipsită de gheaţă cam din anul 14000 până 
în 4000 î.Hr. Înainte de asta, am avut Epoca de Gheaţă, şi 
Antarctica a fost complet îngropată sub miliarde de tone de 
gheaţă, la fel cum este şi astăzi. Aşa că puteţi vedea ce fel de 
probleme poate provoca harta. Este imposibil ca această 
coastă să fi fost cartografiată în orice alt moment după 4000 
î.Hr. - pentru că era acoperită de gheaţă şi încă mai este şi în 
ziua de azi - şi totuşi, perioada de dinainte de 4000 î.Hr. Este 
cunoscută drept Epoca de Piatră. Pe scurt, această simplă 
hartă pare să submineze istoria lumii, aşa cum o ştim. _ 

— Dar aşa ceva este incredibil! exclamă Catherine. li 
aruncă o privire lui Rutherford, care se uita la ea la fel de 


uluit. 

— Exact! De aceea o privesc ca fiind cea mai îngrijorătoare 
hartă a tuturor timpurilor. În sălile acestei universităţi, de fapt 
în toate universităţile din lumea occidentală - doctorul Von 
Dechend descrise un cerc cu mâna prin aer, arătând spre 
pereţii din camera sa, şi nu numai - se învaţă că civilizaţia 
începe la Sumer în 4000 î.Hr. Ultima eră glaciară s-a încheiat 
cum se cuvine cam prin 8000 î.Hr. şi, pe măsură ce gheaţa s- 
a retras, umezeala s-a instalat în atmosferă, şi viaţa a revenit 
pe pământ. Omul vânător din neolitic, care s-a zbătut prin 
iarna lungă a epocii glaciare, a descoperit deodată că viaţa 
este ceva mai uşoară şi astfel s-a ajuns în Sumer şi pe 
pământurile fertile ale Semilunei, care se găsesc pe teritoriul 
actual al Irakului, la dezvoltarea primelor comunităţi agricole 
stabile. Anterior, potrivit istoriei clasice, omenirea până în 
4000 î.Hr. era „înapoiată” - cu certitudine incapabilă de a 
cartografia lumea cu precizie. De atunci „civilizaţia”, şi 
folosesc acest cuvânt în mod ironic, s-a dezvoltat până în 
zilele noastre, având progresul marcat prin bombe nucleare, 
navete spaţiale şi războaie mondiale. 

„Clar nu era un susţinător al progresului”, gândi 
Rutherford. „Dar lucrul acesta este de-a dreptul surprinzător. 
Cum o fi pus profesorul mâna pe hărţile astea? Şi ce avea de 
gând să facă apoi cu ele?” 

Von Dechend concluzionă: 

— După cum puteţi vedea, nu este absolut deloc posibil ca 
această versiune a istoriei să se potrivească exact cu harta 
Piri Reis, aşa încât este pur şi simplu exclusă. 

— Dar cum de încă mai prevalează versiunea 
convenţională a istoriei? întrebă Rutherford. De ce nu spuneţi 
lumii întregi despre existenţa acestei hărţi? 

Doctorul Von Dechend se uită lung la el. 

— Dragul meu, fizicianul de renume mondial Max Planck a 
spus cândva următoarele - doctorul Von Dechend îşi drese 
vocea într-un mod teatral -: „Un nou adevăr ştiinţific nu 
triumfă prin convingerea celor care se opun şi prin a-i face să 
vadă lumina, ci mai degrabă din pricina faptului că cei care 
se opun vor muri în cele din urmă, şi va veni o generaţie care 


va fi familiarizată cu el”. 

„Dacă este adevărat”, gândi Catherine, „atunci trecutul a 
fost curăţat de adevăruri uitate, şters de multă vreme. Şi, la 
fel, anumiţi oameni ar putea fi ucişi, astfel încât să predomine 
viziunea ucigaşilor asupra lumii.” 

Această idee o ului şi o făcu să se gândească la profesor. 
„Doar nu pot fi ucişi oameni doar din caza unor idei?” 
Tulburată, se forţă să se concentreze asupra lui Von 
Dechend, care se ridică în picioare. 

— Staţi să v-arăt o scrisoare interesantă, dacă tot vă 
interesează aşa de mult acest subiect! O am pe aici, pe 
undeva... la să văd!... Este o scrisoare pe care locotenent- 
colonelul Ohimeyer din Forţele Aeriene ale Statelor Unite i-a 
trimis-o profesorului Charles Hapgood de la Colegiul Keene 
din New Hampshire, un alt bun cunoscător al hărților antice. 
Acest profesor Hapgood îl rugase să compare harta Piri Reis 
cu cercetările sale asupra coastei Antarcticii - lucru ce nu mai 
fusese făcut înainte. Răspunsul lui Ohimeyer vorbeşte de la 
sine. 

Von Dechend se uită prin bibliotecă şi se întinse să ia un 
dosar ce conţinea un vraf de scrisori. O scoase şi o puse pe 
masă să poată citi amândoi. 


6 iulie 1960 
USAF 
Baza Aeriană Westover 


Dragă domnule profesor Hapgood, 


Cererea dumneavoastră de evaluare a anumitor 
caracteristici neobişnuite ale hărţii Piri Reis din 1513 
de către această organizaţie a fost revizuită. Ideea 
că partea inferioară a hărţii redă Coasta Princess 
Martha a ținutului Queen Maud din Antarctica, 
precum şi Peninsula Palmer este rezonabilă. Găsim 
că aceasta este cea mai logică şi, cel mai probabil, 
interpretarea corectă a hărţii. Detaliul geografic 
indicat în partea inferioară a hărţii este acelaşi cu 
rezultatul profilului seismic efectuat pe cuprinsul 


calotei de gheaţă de câtre Expediția antarctică 
suedezo-britanică din 1949. Lucrul acesta indică 
faptul că linia de coastă a mai fost cartografiată 
înainte de a fi acoperită de gheaţă. Calota glaciară 
din această regiune este acum groasă de 
aproximativ un kilometru şi jumătate. Nu avem nicio 
idee despre cum datele de pe această hartă ar 
putea fi corelate cu presupusul nivel al cunoştinţelor 
geografice din 1513. 


Harold Z. Ohimeyer, Lt-Colonel, USAF. 


Rutherford nu se mai putu abţine. 

— Dar ăsta e un lucru extraordinar! Cum de nu am mai 
auzit de această hartă până acum? De ce nu a suscitat mai 
mult interes? 

Se ridică în picioare plin de uimire şi începu să se plimbe 
prin cameră. Catherine observă umerii lui laţi şi puternici şi 
felul în care părul îi cădea ciufulit pe guler. Von Dechend 
dădu din cap cu înţelepciune şi continuă: 

— Ei bine, destul de amuzant, când Hapgood a făcut prima 
descoperire, mulţumită Forţelor Aeriene ale Statelor Unite, l-a 
contactat pe Albert Einstein. S-o fi gândit că, dacă are nevoie 
de aprobare, de ce să nu obţină aprobarea de la însuşi 
părintele fizicii moderne. 

— Einstein! Uau! Hapgood chiar nu se juca, spuse 
Rutherford. 

— Exact! Şi şi-a ales omul potrivit. Einstein, ca toţi 
gânditorii adevăraţi, era mereu deschis ideilor noi, chiar dacă 
era posibil ca acestea să fie cu totul diferite de gândirea lumii 
ştiinţifice din acele vremuri. la uitaţi-vă aici - este un extras 
din cuvântul înainte pe care Einstein l-a scris pentru una 
dintre cărţile lui Hapgood. 

Von Dechend mai scoase o altă carte din raft, o deschise la 
pagina potrivită şi o împinse către ei. 


În mod frecvent primesc comunicări din partea 
oamenilor care doresc să mă consulte cu privire la 
ideile lor încă nepublicate. Este de la sine înțeles că 


aceste idei sunt arareori însoţite şi de susținere 
ştiinţifică. Totuşi, prima comunicare pe care am 
primit-o de la domnul Hapgood m-a incitat. Ideea sa 
era originală, de o mare simplitate şi - dacă se va 
dovedi adevărată - de o mare importanță pentru tot 
ceea ce este legat de istoria suprafeţei terestre... 


Einstein 


Catherine şi James se uitară unul la altul. Von Dechend era 
în elementul lui. Se lăsă pe spate în scaun, ţinând ochii 
închişi. 

— Profesorul nostru Hapgood, continuă el, era interesat de 
harta Piri Reis deoarece credea că i-ar putea fi de ajutor să 
dovedească teoria lui despre deplasarea scoarţei terestre. 
Credea că, deseori, se mişcă toată scoarţa pământului. 
Probabil că aţi auzit despre deplasarea plăcilor tectonice? 

Amândoi dădură din cap afirmativ. 

— In locurile în care se unesc, există în mod normal foarte 
multă activitate vulcanică, sublinie Catherine. 

— Corect! Falia San Andreas care trece prin California este 
un exemplu de loc de îmbinare a două plăci. Prin urmare, 
California suferă de pe urma unor cutremure care au loc cu 
regularitate. Oricum, Hapgood credea nu doar că plăcile 
individuale se loveau şi se frecau una de cealaltă, dar uneori, 
toate plăcile se mişcau odată. Inchipuiţi-vă scoarţa terestră, 
litosfera, ca fiind coaja unui ou gigantic. In unele puncte, 
litosfera este groasă de doar patruzeci şi opt de kilometri. 
Dedesubt, se află un amestec de piatră topită, metale şi tot 
felul de gaze şi lichide. Acum, teoretic, nu există niciun motiv 
ca Hapgood să se fi înşelat. A spus că motivul pentru care 
înainte Antarctica nu fusese acoperită de gheaţă era pentru 
că se aflase cândva într-un loc cu totul diferit - cam la vreo 
treizeci de grade mai la nord. Interesant, nu? Şi mai mult 
chiar, Einstein a fost de acord: şi el credea că harta Piri Reis 
era reală. Totuşi, nici Hapgood şi nici Einstein nu au încercat 
să explice cine înainte de 4000 î.Hr. ar fi putut avea 
priceperea să facă această hartă. Rămâne un mister. 


Catherine şi Rutherford se uitau cum doctorul Von Dechend 
studia celelalte hărţi. Murmurând pentru sine oarecum 
amuzat şi încântat, profesorul de geografie confirmă din cap, 
apoi se ridică în picioare. 

— Le are pe toate! îi anunţă plin de uluire. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Catherine. 

— Kent a reuşit să strângă copiile celor mai ciudate hărţi 
din lume. Priviţi! 

Von Dechend se fâţâia plin de entuziasm în jurul mesei, 
uitându-se pe rând la fiecare hartă. 

— Aici avem o hartă făcută de Mercator, cel mai mare 
cartograf al tuturor timpurilor. Harta sa arată, de asemenea, 
Antarctica aşa cum era înainte de a fi acoperită de gheaţă şi 
prezintă fidel caracteristicile sale geografice. Aici avem 
minunata hartă Buache. Acest lucru chiar este inexplicabil! 
Buache şi-a publicat harta în 1737, pretinzând că a folosit o 
mulţime de hărţi antice care au dispărut de mult. Arată 
Antarctica fără gheaţă ca fiind de fapt două continente, 
despărțite de un canal de apă. Din nou, abia în secolul XX s-a 
dovedit că era corectă, când s-a efectuat un studiu de 
amploare. 

Catherine şi Rutherford se uitară unul la celălalt foarte 
surprinşi. Erau amândoi intrigaţi - implicaţiile hărților erau 
profunde. Ca şi misterul tribului Dogon pe care Catherine îl 
descrisese cu doar câteva ore în urmă, hărţile păreau să 
ridice întrebări fără răspuns, numai că în cazul de faţă nu era 
doar un joc ştiinţific. Această colecţie extraordinară de hărţi 
era singurul indiciu pe care îl aveau în legătură cu moartea 
profesorului. 


11 


Se auzi o bătaie în uşă, şi doctorul Von Dechend se 
întoarse. O menajeră filipineză mărunţică intră aducând o 
tavă pe care se afla un ceainic mare, o cană cu lapte şi trei 
ceşcuţe şi farfurioare. 

— A, Molly! Ceai. Splendid! 

Von Dechend se ridică şi împinse hărţile într-o parte a 
mesei. Menajera lăsă ceaiul şi plecă. 

— Lapsang souchong, vrea cineva? 

Catherine şi James confirmară şi îi mulţumiră, în timp ce 
profesorul le turna ceaiul. 

Sorbindu-şi licoarea şi simțindu-se imediat revigorat, 
Rutherford îşi spuse că ar trebui să încerce să sară în 
apărarea viziunii contemporane asupra istoriei. 

— Dar dacă aceste teritorii au fost cartografiate de 
popoarele migratoare, preistorice? Poate că în călătoria lor în 
jurul lumii în anul 5000 sau 6000 î.Hr., au consemnat locurile 
pe care le-au văzut, sugeră el. 

Von Dechend îl privi maliţios. 

— Da, acum mi le pot imagina! Plutind în bărcile lor din 
piele de bovină, în timp ce valurile Atlanticului de Sud, înalte 
de cincisprezece metri, se spărgeau de jur împrejurul lor. li şi 
văd ajungând, căutând busola, peniţele şi hârtia. Vai mie, am 
uitat! Peniţele, hârtia şi busola încă nu fuseseră inventate. 
Păi, au folosit răşină sau scoici, sau tăblițe de piatră şi au 
scrijelit pe ele. Şi totuşi - spune-mi - cum ştiau unde se află? 
Adică, potrivit versiunii contemporane a istoriei vorbim 
despre primitivi, oameni din Epoca pietrei care aveau 
tehnologie zero, la fel şi cunoştinţe. Cum e posibil, în mijlocul 
apelor acelea năvalnice, să fi ştiut ei unde se află? 

— Îmi pare rău... nu înţeleg! 

— Ce ştiţi voi doi despre latitudine şi longitudine? întrebă 
Von Dechend. 

— Nu prea multe, recunoscu Rutherford. 


Catherine, a cărei specializare în astronomie presupunea 
să aibă astfel de cunoştinţe, nu înţelegea rostul discutării 
acestui subiect. 

— Ştiu ce sunt, dar nu văd legătura, spuse ea. 

— Păi, poate că ai putea să-i explici longitudinea şi 
latitudinea prietenului nostru, aici de faţă. Te asigur, este 
foarte important să le înţeleagă. 

Catherine se uită la fiecare dintre bărbaţi, expiră profund şi 
începu: 

— OK!  Longitudinea şi latitudinea reprezintă o reţea 
imaginară care împresoară globul. Liniile orizontale care 
merg de la est la vest se numesc latitudine şi liniile verticale 
care merg de la nord la sud se numesc longitudine. E în 
regulă? 

— Mda! Le-am văzut trasate pe hărţile lumii, spuse 
Rutherford cu încredere. 

— Acum, închipuie-ţi că vreau să-ţi povestesc unde am fost 
prin lume şi îţi dau coordonatele mele pe o grilă şi atunci tu 
vei putea să-mi localizezi poziţia exactă. 

— Am înţeles! 

— Mai întâi, ne-ar trebui un prim meridian. Un grad zero de 
unde putem face toate măsurătorile. Acesta ar putea fi orice 
linie longitudinală, care merge de la nord la sud, la alegerea 
noastră - atâta vreme cât amândoi folosim acelaşi meridian. 
Astfel se întâmplă că mulţumită Marii Britanii care cândva 
domina mările linia de longitudine care trece de la nord la 
sud prin Observatorul Regal din Greenwich este în prezent 
acceptată ca fiind gradul zero. Aşadar, dacă eşti în New York 
eşti la 74 de grade vest de Greenwich, şi dacă te afli în Hong 
Kong eşti la 100 de grade est de Greenwich, şi aşa mai 
departe. Mă urmăreşti? 

— Da, clar ca bună ziua până acum! îi zâmbi Rutherford. 

— Acum, aici devine mai delicat. Nu am să încerc să-ţi 
explic de ce, pentru că este foarte complicat şi pur şi simplu 
nu avem timp, dar pentru a determina longitudinea la care te 
afli trebuie să poţi să ţii un jurnal al timpului la punctul de 
plecare şi să poţi să păstrezi o înregistrare a timpului pe 
durata întregii călătorii - şi trebuie să fii foarte precis. Aceasta 


poate părea a fi o sarcină uşoară, dar nu este. Chiar şi în 
secolul al XVIII-lea cele mai bune ceasuri aveau o pierdere de 
un minut pe oră. Era fără speranţă când până şi numai 
câteva minute ar fi putut decala calculele căpitanului cu zeci 
de kilometri - s-ar fi putut chiar să rateze uscatul. Închipuiţi- 
vă cât de departe ar fi fost navigatorii după numai câteva 
zile, ce să mai zicem de câteva luni. Întrucât cele mai multe 
ceasuri aveau mecanisme cu pendul, evident că nu 
funcționau foarte bine pe mările agitate, fiind aruncate încolo 
şi-ncoace, unde mai pui variațiile de viteză ale ceasurilor din 
cauza fluctuaţiilor temperaturii şi umezelii. De-a lungul 
întregii istorii a omenirii, marinarii au visat la un dispozitiv de 
măsurat timpul care să poată depăşi această problemă. Deci, 
în final, după ce două mii de marinari au pierit într-un 
naufragiu de proporţii epopeice, Comisia de Longitudine, un 
departament în cadrul guvernului britanic, a oferit o 
recompensă regală în valoare de douăzeci de mii de lire 
sterline oricui ar putea inventa un cronometru „marin” care 
să menţină o precizie de treizeci de mile marine pe parcursul 
unui voiaj de şase săptămâni către Indiile de Vest. S-a 
încumetat un bărbat pe nume John Harrison. l-au trebuit mai 
mult de patruzeci de ani până să-şi poată finaliza cu succes 
cronometrul, dar când l-a făcut, a rezolvat problema! spuse 
Catherine. 

— Uimitor! Şi ce dată era? 

— Prin 1760. 

Catherine se uită la doctorul Von Dechend, care aprobă din 
cap încurajând-o să continue: 

— Oricum, doctorul Von Dechend vrea să spună că anterior 
acestei invenţii nimeni, nici măcar romanii, chinezii antici, 
sumerienii sau orice altă civilizaţie... 

— ... pe care să o cunoaştem noi, interveni doctorul Von 
Dechend. 

Catherine ridică dintr-o sprânceană şi urmă: 

— ... pe care să o cunoaştem noi... nu a avut posibilitatea 
să determine longitudinea. 

Von Dechend sorbi din ceai, apoi le făcu jucăuş cu ochiul. 

— Atunci, cum putem noi să explicăm faptul că acele 


caracteristici geografice descrise atât de precis de hărţile lui 
Kent sunt amplasate la longitudinea şi latitudinea corecte? 

Catherine avu din nou acel sentiment uşor de înfrigurare. 
„O, nu! Nu mai vreau desfiinţarea istoriei învăţate.” Dar 
doctorul Von Dechend se distra: 

— Da! Aceasta este o întrebare foarte bună. Toate aceste 
hărţi amplasează cu precizie teritoriile pe care le descriu. 
Chiar şi harta Zeno care a fost făcută prin 1380 şi care 
cartografiază Groenlanda şi mările Islandei reuşeşte să 
amplaseze nişte insulițe, împrăştiate în întinderile mărilor 
arctice, la latitudini şi longitudini corecte. Cum este posibil 
aşa ceva? 

Acum, doctorul se plimba ţanţoş prin cameră într-un elan 
de inspiraţie provocat de amintirea cartografilor de demult. 

— Probabil că aţi văzut numeroase hărţi ale lumii. Unele în 
care toate ţările arată foarte înalte şi subţiri, altele în care 
sunt mai întinse. Toate hărţile reprezintă o sferă, sau o 
porţiune a sferei, pe o bucată plană de hârtie de cartografiat. 
Lucrul acesta este foarte dificil. De fapt, este imposibil de 
înţeles fără a avea cunoştinţe complicate şi avansate de 
matematici, precum şi unul dintre dispozitivele sofisticate de 
măsurat timpul descrise de Catherine. Când au fost făcute 
aceste hărţi - lucru ce trebuie să se fi întâmplat după 14000 
î.Hr. şi înainte de 4000 î.Hr. - istoria convenţională ne spune 
că nu există civilizaţii capabile să fi produs ceva atât de 
avansat şi sofisticat. Hapgood a dorit nişte lămuriri, aşa că l-a 
abordat pe profesorul Strachan de la Institutul de Tehnologie 
din Massachusetts. 

Doctorul Von Dechend se întoarse să-i confrunte pe 
amândoi şi se uită intens la ei. 

— Strachan a declarat că acurateţea hărților însemna că ar 
fi putut fi făcute doar de o civilizaţie învățată şi avansată cu 
cunoştinţe solide despre trigonometria sferică, precum şi 
instrumente pentru măsurarea precisă a longitudinii şi 
latitudinii. Aşadar, cum am mai putea explica acum că aceste 
hărţi perfecte, precise au ajuns la noi din întunericul 
preistoriei? Dovada este incontestabilă. A existat în timpuri 
îndepărtate, înainte de apariţia oricărei civilizaţii cunoscute, o 


alta cu adevărat avansată. Mai mult decât atât, oricât de 
avansată ar fi fost, această civilizaţie a dispărut cumva! 

Catherine era consternată. 

— Aşa ceva este imposibil! Pentru început, de ce nu există 
nişte rămăşiţe, nişte ruine ale acestei civilizaţii? 

Von Dechend ridică din umeri. 

— Nu ştiu! Eu doar v-am explicat adevărul din spatele 
acestor hărţi. Eu sunt un umil geograf. 

Toţi rămaseră tăcuţi. Şi apoi Von Dechend vorbi din nou: 

— Imaginaţi-vă că această societate era atât de avansată 
încât nu avea nevoie să sape în adâncuri după metale sau să 
foreze pentru petrol... Ilmaginaţi-vă că foloseau energia 
eoliană şi energia reciclabilă a lemnului. Imaginaţi-vă că, 
dacă a hotărât în mod conştient să nu facă rău pământului 
aşa cum facem noi, atunci ce i-ar mai rămâne? Foarte puţin, 
cred eu. 

Catherine rămăsese fără cuvinte. 

„Tot ce am vrut să fac era să aflu de ce avea profesorul 
aceste hărţi şi-am dat peste ceva absolut bizar şi 
înspăimântător.” Avea nevoie de cel puţin un răspuns 
pragmatic. 

— Dar de ce avea totuşi aceste hărţi profesorul Kent? 

— Acesta este un mare mister, unul pe care mă tem că nu 
am cum să-l descifrez. 


12 


Strângând plicul cu hărţi în mână, Catherine ieşi din 
imobilul profesorului Von Dechend la soare, în curtea 
principală. Se simţea mai panicată ca oricând. | se părea că 
tot universul ei se prăbuşeşte în jur. Rutherford o urmă, 
simțindu-se ameţit de câte lucruri noi aflase. Îl neliniştise mai 
ales explicaţia lui Von Dechend cu privire la hărţi, căci nu se 
putea abţine să se gândească la biletul pe care i-l lăsase 
profesorul Kent. Singura concluzie plauzibilă părea să fie că 
hărţile erau legate în mod direct de ceea ce susţinea 
profesorul Kent în bilet. 

Dacă era într-adevăr un mesaj trimis din vechime, atunci în 
mod logic rezulta că în trecutul foarte îndepărtat, înainte de 
istoria consemnată, a existat o mare civilizaţie. lar aceste 
hărţi păreau că sunt dovada clară a acestei civilizaţii 
îndepărtate, care dispăruse în negura timpului. „Poate că 
profesorul chiar a descoperit un avertisment care a 
supravieţuit de-a lungul timpului. Un avertisment din partea 
acestei civilizaţii avansate pentru copiii viitorului, că aceeaşi 
soartă îngrozitoare urmează să se abată şi asupra lor”, gândi 
Rutherford. 

Dar i se părea aproape ireal. ` 

Catherine oftă, neştiind ce să facă. Incă nu îndrăznea să-i 
spună lui Rutherford că profesorul ştiuse foarte bine că era în 
pericol. Şi asta nu din cauză că n-avea încredere în James, ci 
pentru că nu se simţea pregătită să se confrunte cu 
implicaţiile ce rezultau din asta. Dacă îi arăta biletul şi îi 
împărtăşea bănuielile ei, de fapt dacă spunea cuiva ceva, 
atunci nu mai exista cale de întoarcere. Pe un ton disperat 
aproape, începu: 

— James, mai am o întrebare ciudată pentru tine! Ca 
specialist în clasici, îmi poţi spune ce ştii despre cuvântul 
„evrika?” 

Rutherford fu luat pe nepregătite. „E ceva la mijloc despre 


care Catherine nu-mi spune.” 

Voia s-o ajute, aşa încât îi zâmbi înţelegător. 

— Evrika, zici? Ei, bănuiesc că n-are sens să întreb de ce 
vrei să ştii. 

Catherine se scuză din priviri. 

— Nu, dar, crede-mă, este important! 

Rutherford râse şi scutură din cap, în vreme ce Catherine 
continuă: 

— Nu ştiu decât că Arhimede este primul care a rostit 
cuvântul. Era în butoi şi şi-a dat seama brusc că masa unui 
corp dislocă o cantitate echivalentă de fluid. Atunci a strigat 
„Evrika” asta înseamnă „Am găsit”, a ieşit din baie şi a 
alergat gol pe drum, sărind în sus de bucurie. 

Rutherford se uită gânditor spre ea. 

— Mă tem că tocmai mi-ai spus varianta plagiată. 

— Cum adică? 

— Păi, nu Arhimede a fost primul care a rostit „evrika”, ci 
Pitagora, la descoperirea raportului dintre pătratul ipotenuzei 
într-un triunghi dreptunghic şi suma pătratelor celorlalte două 
laturi. Versiunea care îl descrie pe Arhimede dezbrăcat în 
butoi, făcând baie, este o invenţie ulterioară, foarte apreciată 
de profesorii de şcoală. 

— Dar de unde ştii că a fost Pitagora, şi nu Arhimede? 

— Să strigi „evrika” are sens numai dacă a spus-o Pitagora. 
El avea simţul umorului! 

Catherine era nedumerită. „Ce are a face simţul umorului 
cu asta?” 

— Ce vrei să spui? 

— Pitagora era interesat de  gematrie: descifrarea 
mesajelor secrete. 

„Gematrie?”, se miră Catherine în sinea ei, întorcând 
cuvântul pe toate părţile. Nu-l mai auzise până atunci. 

— Cum poţi să ai un mesaj secret într-un singur cuvânt? 
Înseamnă că mesajul este foarte scurt. 

— Da - în cazul ăsta este -, de fapt e mai mult un joc de 
cuvinte! Stai să-ţi explic, dar îmi trebuie o hârtie şi ceva de 
scris. 

— Ok, dar, dacă nu te deranjează, mi-ar plăcea să ieşim din 


colegiu. Încep să devin claustrofobă, răspunse Catherine. Am 
putea merge la tine? 

Rutherford tăcu, dar o singură privire în ochii mari, sinceri 
ai lui Catherine îi dădu de înţeles că dintr-un motiv anume 
explicaţia lui avea o importanţă majoră pentru ea. Încuviinţă 
hotărât dând din cap. 


13 


Un bărbat înalt, uscăţiv, de vreo 40 de ani, cu o pălărie 
neagră de fetru şi îmbrăcat cu un pardesiu bleumarin din 
caşmir peste un costum cenuşiu, elegant, stătea în faţa porţii 
Colegiului All Souls, aproape nevăzut în umbrele nopţii. 

Se numea lvan Bezumov. Stătea acolo de vreo jumătate de 
oră, fără să se mişte din loc, ţinându-şi parcă răsuflarea, 
aşteptând răbdător ca o pasăre de pradă, ochii lui întunecaţi 
scanând fiecare persoană care traversa curtea. 

În momentul când Catherine şi Rutherford veniră în direcţia 
lui, Bezumov îşi ciuli urechile să audă despre ce vorbesc. 

„În sfârşit, ea este! Nu pot să ratez ocazia. Ea este singura 
legătură cu cercetările profesorului.” 

Când erau la aproape cinci metri, Bezumov trase aer în 
piept şi păşi în curte. Vrând să pară cât mai relaxat şi 
prietenos, îi zâmbi larg şi îşi scoase pălăria. 

— Vă salut! Mă numesc Ivan Bezumov! Dumneavoastră 
trebuie să fiţi Catherine Donovan! 

Ignorându-l total pe Rutherford, Bezumov îi strânse amabil 
mâna lui Catherine şi continuă: 

— Profesorul mi-a povestit atâtea despre dumneavoastră! 
Avea un accent puternic rusesc. Catherine era total derutată 
de situaţie. Rutherford interveni bărbăteşte şi se prezentă 
singur întinzând mâna: 

— James Rutherford! 

— A, bun, am înţeles! Bezumov se întoarse imediat spre 
Catherine. Am fost coleg cu regretatul profesor. Este o 
tragedie teribilă şi îmi pare foarte rău, adăugă el. V-am 
aşteptat la poartă, mi-am închipuit că o să ne vedem când 
ieşiţi. Ştiu că nu este momentul potrivit, dar trebuie să 
vorbesc cu dumneavoastră! Aş putea să vă invit să bem un 
ceai? 

„Cine este străinul ăsta?” se întrebă Catherine. „Ce poate fi 
atât de important în munca lui încât nu poate aştepta până 


după înmormântarea profesorului Kent? Mi se pare cumva 
lipsit de respect din partea lui să dea buzna aici cerându-mi 
să discute cu mine.” 

— Mă tem că aveţi dreptate, domnule Bezumov! Chiar nu 
este momentul potrivit acum, dar poate peste o săptămână 
sau două... Rămâneţi mai mult în Oxford? 

Bezumov începea să pară agitat. Vâri mâna cu un gest 
destul de brutal în buzunarul interior al hainei din caşmir. 
instinctiv, Catherine şi Rutherford se dădură puţin în spate. 

— Poftim, asta este o scrisoare de recomandare din partea 
profesorului! 

Individul întinse o hârtie spre Catherine. Pe ea, scrise cu 
cerneală verde, erau câteva rânduri de mână ale 
profesorului. Fără să-l ia de la Bezumov, fata îl citi 
bănuitoare. 


Dragă Catherine, 

Colegul meu Ivan Bezumov urmează să ajungă în 
Oxford de la St. Petersburg. Recent, am lucrat 
împreună la un proiect; dă-i te rog tot ajutorul 
posibil cât timp stă în Oxford şi pune-i la dispoziție 
tot ce are nevoie. 

Mulţumesc, 
Kent. 


„Ce curios”, gândi ea. „Atât de nefamiliar şi oficial, nu pare 
deloc stilul profesorului.” 

Înainte să ia o hotărâre, rusul începu iar să turuie: 

— Doamnă doctor Donovan, eram curios dacă aţi fost deja 
în biroul profesorului? Ştiţi, eu şi profesorul tocmai lucram la 
ceva important înainte să moară. 

Bezumov aruncă o privire spre mapa cu hărţi pe care 
Catherine o avea în mâna dreaptă. 

— Voiam să văd dacă n-aş putea recupera nişte însemnări 
importante. 

Instinctiv, Catherine strânse plicul la piept. Rusul îi remarcă 
gestul şi, continuând să vorbească, nu se abţinu să nu-şi 
îndrepte privirea către el. 


— Încă o dată, îmi cer scuze că vă deranjez într-un astfel 
de moment, dar a lăsat ceva? Documente sau note? Vreun 
dosar, poate? 

Între timp, buzele lui Bezumov se răsfrânseră din nou într- 
un zâmbet fals, rugător. Privirea i se fixase pe plicul pe care îl 
ţinea Catherine. Toată atitudinea şi comportamentul 
individului o speriau. Se gândi la biletul pe care i-l arătase. 

„Profesorul nu semna Kent când îmi scria.” Simţi că i se 
pune un nod în gât. „Oare a fost forţat să-l scrie? Oare chiar l- 
a scris el?” 

După întâmplările ciudate din dimineaţa aceea, nu i se 
părea mare lucru ca rusul să fi falsificat biletul. Capul îi vuia. 
Se simţi dintr-odată obosită. 

— Ştiţi ceva, de ce nu mergeţi la directorul colegiului? Sunt 
sigură că o să fie bucuros să v-ajute, iar eu voi fi încântată să 
stăm de vorbă peste câteva zile. 

Catherine aruncă o privire de jur împrejur, încercând să 
încheie momentul şi tresări zărindu-l pe director cum se uită 
la ei de la geamul bibliotecii lui. N-apucă să reacționeze în 
vreun fel că, o clipă mai târziu, acesta dispăru. 

Bezumov era disperat. 

— Doamnă doctor Donovan, vă rog... daţi-mi voie să fiu 
sincer cu dumneavoastră! Trebuie să capăt aceste 
documente. Este mai important decât vă puteţi imagina - vă 
cer să m-ajutaţi! 

Rutherford păşi din nou în faţă, interpunându-se între 
Bezumov şi Catherine cu trupul lui atletic şi puternic. 

— Domnule Bezumov, doamna Donovan nu ştie nimic de 
documentele despre care vorbiţi. Vă sugerez să faceţi cum v- 
a sfătuit şi să vorbiţi cu directorul - şi n-ar strica să fiţi ceva 
mai înţelegător faţă de persoanele care încă suferă după 
pierderea cuiva drag! 

Zicând acestea, o luă pe Catherine de lângă rus. Ca o 
ultimă încercare, Bezumov se scotoci în haină după o carte 
de vizită. 

— Staţi! Mă scuzaţi! Scoase un stilou şi înlăturându-i 
capacul, mâzgăli ceva pe cartea de vizită. Asta e numărul 
meu de mobil! Sunaţi-mă! Pot să v-ajut! Şi vă rog, doamnă 


doctor Donovan, dacă aveţi într-adevăr documentele, 
păstraţi-le bine! Vor mai veni şi alţii după ele. S-ar putea să 
nu fie la fel de politicoşi ca mine, dar vor veni! 

Catherine luă cartea de vizită din mers. O strecură în 
buzunar şi, fără să se mai uite în urmă la Bezumov, se aplecă 
să treacă prin cadrul scund al porţii şi împreună cu 
Rutherford ieşi pe High Street. Rusul îi urmări cu o privire 
chinuită, strivind în mâini borul pălăriei. Va trebui să mai 
încerce o dată. 


14 


Când senatorul Kurtz ieşi din lift şi se îndreptă cu paşi 
grăbiţi de-a lungul foaierului cu marmură de la intrarea 
clădirii Naţiunilor Unite, privi peste umăr spre secretarul 
Miller şi zise: 

— A fost un discurs bun, domnule secretar? Secretarul 
ridică dintr-o sprânceană. 

— Da, domnule senator, s-a potrivit perfect cu momentul. 
Dar aş vrea să vă întreb dacă a fost cugetat să anunţaţi 
detaliile planului înainte să acţionăm? E abia marţi dimineaţă. 
Ne putem oare încrede în toţi delegaţii străini? Mai sunt totuşi 
şase zile până luni. 

Senatorul izbucni într-un hohot de râs zeflemitor. 

— Chiar nu contează! Nu ne mai poate opri nimeni acum, 
chiar şi dacă ar spune adevărul. 

Drept răspuns, secretarul înghiţi cu zgomot. Senatorul 
zâmbi misterios, se opri în faţa uşilor mari de sticlă de la 
intrarea principală şi se întoarse cu faţa la el. Un flux 
neîntrerupt de oameni intra şi ieşea prin uşile respective 
trecând pe lângă ei. 

— Treaba ta acum este să-i informezi pe delegaţi care sunt 
sarcinile lor individuale, să le coordonezi acţiunile! 

Senatorul tăcu pe moment, îşi miji ochii şi continuă: Fii 
foarte atent! Se apropie vremea noastră! Apoi, uitându-se 
prin uşile de sticlă spre oraşul aglomerat, adăugă: Ne 
întâlnim din nou în Cairo duminică după-amiază, dar mai 
vorbim până atunci! Între timp, asigură-te că descoperirile 
profesorului nu vor avea ecou! 

Acestea fiind zise, trecu printre uşi şi, însoţit de gărzile de 
corp, ieşi în zgomotul de afară. Secretarul îl urmă, neştiind ce 
să mai spună. În momentul când limuzina trase în faţa 
intrării, senatorul ridică ochii spre cer şi zise: 

— Vine sfârşitul, domnule secretar! Te sfătuiesc să-ţi 
pregăteşti sufletul! 


Secretarul îl urmări încremenit de uimire cum urcă pe 
bancheta din spate a limuzinei. Când maşina porni şi se 
pierdu în traficul din UN Plaza Miller, simţi cum îl ia cu leşin. Il 
chinuiau gândurile că profesorul fusese omorât. Ce 
ameninţare putea să reprezinte un bătrân cu nişte hărţi? ŞI 
de ce îl sfătuise senatorul să-şi pregătească sufletul? Păreau 
a fi nişte vorbe ciudate pentru conducătorul celei mai 
influente confrerii seculare din lume. Ciudate şi cu totul 
nepotrivite. Cine era, de fapt, acest senator? | se părea că 
nimic nu se mai leagă, că nimic nu mai are noimă. 

Singurul lucru sigur era că peste şase zile lumea se va 
schimba pentru totdeauna, iar el intenţiona să fie de partea 
învingătorilor. 


15 


Uşa apartamentului lui Rutherford se dădu în lături, iar el o 
pofti pe Catherine să intre. 

— Te rog! 

— Mulţumesc! Ce apartament drăguţ! comentă Catherine, 
distrată, vrând să fie amabilă. Vai, ai mai multe cărţi decât 
mine! 

— Da... ei... mi se pare că, cu cât ai mai multe cărţi, cu 
atât sunt mai intimidaţi studenţii! Pot să te servesc cu ceva? 

— Un pahar de apă ar fi grozav, mulţumesc! Rutherford o 
zbughi pe lângă ea spre bucătărie. Catherine se instală 
comod pe canapea şi îşi aruncă ochii pe rafturile lungi cu 
cărţi - jumătate dintre acestea păreau a fi volume în latină, 
greacă şi alte limbi vechi. Scoase un volum de versuri ale lui 
Catullus, în traducere, şi începu să-l răsfoiască, fără să 
citească efectiv cuvintele, când Rutherford reveni. Se aşeză 
lângă ea şi puse pe măsuţă paharul de apă, o hârtie şi un pix 
în faţa lor. 

— Unde rămăsesem? La gematrie?... hmm! Rutherford se 
scărpină în creştet, stătu puţin pe gânduri, apoi începu să 
explice pe îndelete: Gematria este în multe privinţe ca un joc. 
Un joc extrem de inteligent şi abil. Dar este, de asemenea, 
mai mult de atât: este foarte serios. Este un cod secret folosit 
de căutătorii vechii lumi şi se credea că este înzestrat cu 
proprietăţi magice. Dar pentru început, înainte să intrăm în 
detaliile ei mistice, dă-mi voie să-ţi explic baza ei literară! 
Filosofii lumii antice nu împărțeau ca noi cunoaşterea în 
discipline, pentru că ei considerau că în esenţă toate ştiinţele 


3 Sistem de atribuire a unei valori numerice unui cuvânt sau frază, 
considerându-se că expresiile sau cuvintele cu aceeaşi valoare numerică 
sunt corelate într-un fel care nu este întâmplător, datorită valorii literei şi 
forţei creatoare a cuvântului etc.; termenul derivă din greacă, dar este 
folosit mai ales în textele ebraice, cu precădere în cele asociate cu 
cabala. (n. Tr.) 


sunt legate printr-o formulă secretă pe care se bazează tot 
cosmosul. Ar fi fost îngroziţi să vadă cum predăm noi 
disciplinele în compartimente separate, ei fiind de părere că 
scopurile principale ale educaţiei erau să arate unitatea 
cunoaşterii. Observând natura, au remarcat că anumite 
numere apar peste tot - în notele gamei muzicale şi în 
mişcarea planetelor, acelaşi mănunchi de numere şi formule 
exprimă şi stabilesc totul. Dându-şi seama ce numere şi care 
formule sunt critice, s-au putut extrage legile cosmosului, 
fiind apoi comunicate într-un mod simplu şi clar. Deseori, 
aceste numere şi raporturi, care exprimă mişcările secrete 
ale universului, au fost ascunse în limbile scrise. Fiecare literă 
din alfabetul grec vechi, precum şi din cele ebraic şi arab are 
propria valoare numerică. Aşa încât ce pare a fi o poveste 
simplă la prima vedere este de fapt şi un fel de receptacul al 
unei cunoaşteri mai profunde a formulelor care explică 
natura universului. 

Catherine îl asculta fascinată. 

— Vrei să spui că există cărţi vechi care au mesaje secrete 
ascunse în chiar cuvintele poveştii? întrebă ea. 

— Da, exact! Exact asta voiam să spun. ` 

— Aş putea şti vreuna dintre aceste cărţi? Imi poţi da un 
exemplu? 

Rutherford nu-şi putu ascunde zâmbetul. 

— Ai auzit vreodată de Biblie? 

— Biblia! Serios? 

— Absolut! Biblia a fost, iniţial, scrisă în greacă. Majoritatea 
oamenilor nu-şi dau seama, dar pasaje întregi sunt construite 
folosindu-se gematria, ajutându-i pe cei care înţeleg să 
capete o informare în privinţa mesajului real care se află 
dincolo de poveste. Bunăoară, se ştie clar că autorii 
evangheliilor au ales numele personajelor şi expresii-cheie, 
aşa încât valoarea numerică gematrică să aibă un anume 
înţeles. Transmiteau mai departe cunoaştere într-o formă 
codificată. 

— Deci, vrei să spui că povestea vieţii, morţii şi învierii lui 
lisus nu-i numai despre viaţa, moartea şi învierea Lui? 

— Ei, ai spus-o foarte simplificat, dar da! 


Lui Catherine nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Dar, dacă asta chiar este adevărat, atunci Biblia ar fi 
plină de cuvinte care au înţelesuri adânci. 

— Aşa şi el Hai să-ţi dau nişte exemple! Dar mai întâi să 
revenim la exemplul de la care am plecat. Când Pitagora a 
exclamat „Evrika” sau „evpnka” în greacă, de fapt, se referea 
la laturile triunghiului dreptunghic cinci, trei şi patru pe care îl 
folosea ca să-şi demonstreze teorema. 

Rutherford scrise rapid alfabetul grec pe foaie, cu o cifră 
sub fiecare literă. 


- 


a By 5 e m E Au v 
4578 


O 
eS 9 10 20 30 40 50 


korpo Tv e iv o 
60 70 80 100 200 300 400 500 600 700 800 


— Dacă foloseşti valorile numerice ale literelor pe care 
tocmai le-am scris şi le aduni, atunci vei vedea că „evrika” 
sau „cvpnKa” cum e scris în greacă dă în total 534. 
Coincidenţă? Nu cred! 

Rutherford zâmbi când văzu expresia de uimire de pe faţa 
lui Catherine şi continuă: 

— Înţelegi, Pitagora voia nu numai să-şi demonstreze 
cunoştinţele într-un mod uşor de reţinut şi totodată să facă 
un joc de cuvinte! Şi este absolut tipic felului în care gândeau 
oamenii pe atunci. Toată istoria lumii ar fi diferită dacă lumea 
n-ar mai vorbi despre mituri şi religii la modul literal şi, în 
schimb, ar găsi înțelesurile ascunse. Incepu să scrie rapid în 
timp ce vorbea: Un exemplu ar fi următorul - lisus „Inoovc” 
888 plus Maria „Mapiau” 192 = Sfântul Duh „ro Ilvevua 
Ayıov” 1 080. lar 1 080 este, de asemenea, raza lunii 
exprimată în mile. Asta, desigur, nu este o coincidenţă. Luna 
renaşte la fiecare douăzeci şi şapte de zile, şi de aceea este 
simbolul perfect al învierii. Maria este, de asemenea, 
simbolizată de lună şi renaştere. Sau să luăm numărul 1 746; 
este numărul-emblemă al Noului Testament. Nu ştie nimeni 


de ce, dar evangheliile sunt presărate cu expresii-cheie care 
se adună şi dau acest total. Cum ar fi, o sămânță de muştar 
„KOKKOO O1panewo” sau avuţia lui lisus „o 9noavpoc Inoov”. 
Aş putea continua. 

Catherine simţea furnicături de emotie în tot corpul. 

— Vrei să spui că povestea Bibliei este făcută să se 
potrivească în jurul acestor cifre? 

— Categoric nu! replică Rutherford. Eu însumi sunt creştin 
practicant, merg la capela colegiului. Evangheliile sunt pline 
de înţelepciune divină, dacă le îngăduim să exprime 
învăţămintele iubirii şi păcii. Voiam numai să spun că autorii 
evangheliilor se prea poate să fi ales numele personajelor 
centrale, precum şi anumite expresii ca să se potrivească 
schemei gematrice. În felul acesta, transmit şi alte mesaje 
despre natura universului şi despre sistemele numerice care 
îl guvernează. 

— Dar de ce să ascundă aceste mesaje? 

— Păi, pornind de la premisa că aceşti strămoşi ai noştri 
erau foarte inteligenţi - şi cu siguranţă au fost -, atunci au 
anticipat că peste ani anumiţi adepţi mult prea zeloşi ai 
ideilor lui lisus ar putea în realitate pierde din vedere 
adevărul. Aşa încât ca măsură de precauţie l-au „sădit” în 
textul propriu-zis, pentru ca mesajul adevărat să 
supravieţuiască - ascuns! 

Catherine simţea că i se învârte capul. Se uita la acele liste 
bizare de cifre şi cuvinte, scrise toate ordonat de James. 

Dar în clipa de faţă nu mai era timp să se gândească la 
implicaţiile comentariilor lui Rutherford - ceva îi spunea că nu 
mai are vreme de pierdut. 

Era sigură: gematria era cheia de care avea nevoie pentru 
a descifra mesajul ciudat şi criptic al profesorului Kent. 


16 


În timp ce luă hotărârea, Catherine inspiră adânc şi se 
întoarse cu faţa spre Rutherford ca să-l privească în ochi. 

— James, vreau să-ţi arăt ceva important! E motivul pentru 
care ţi-am cerut ajutorul. Catherine scoase din geantă biletul 
de la profesorul Kent şi-l aşeză pe masă. Se întâmplă ceva 
cumplit! Îl cunosc pe profesorul Kent de când eram copil. 
Părinţii mei au fost cadre universitare la Yale, iar profesorul a 
fost un bun prieten de-al lor. Era ca un membru al familiei 
mele şi eram foarte apropiaţi. James, directorul mi-a spus că 
se crede că s-a sinucis, dar profesorul nu era în niciun caz 
genul sinucigaş. Pentru el un asemenea gest ar fi fost de 
neînchipuit. Când am desfăcut plicul cu hărţi, am dat şi peste 
biletul ăsta. Poftim, uită-te! 


În caz că nu mă întorc. 

Evrika! 

40 10 4 400 30 9 30 70 100 5 200 3010401805 
100 400 40 10 50 10 200 300 100 8 70 9 1 50 300 10 
20 800 10 300 10 200 0051172543672 


— Îţi spun toate astea pentru că el avea, evident, încredere 
în tine, şi la fel am şi eu! 

Primul gând care îi trecu lui Rutherford prin minte la citirea 
biletului fu că în sfârşit înţelegea de ce Catherine era aşa de 
interesată de gematrie. Dar începutul biletului îl preocupa în 
mod deosebit. „În caz că nu mă întorc.” 

Rutherford înghiţi în sec. Nu era deloc sigur că voia să se 
lase târât în toată povestea asta. Ceea ce mai devreme părea 
a fi o aventură intelectuală captivantă căpătase brusc 
accente sinistre şi realmente înfricoşătoare. 

„Descoperirile, invitaţia profesorului, hărţile bizare şi acum 
acest bilet codificat care sugerează în mod clar că profesorul 
considera că viaţa îi era în pericol. Catherine are nevoie de 
ajutor... a apelat la mine... şi poate că profesorul chiar era pe 


punctul de a afla ceva important pentru omenire. Dar e 
primejdios, foarte primejdios.” 

Cu ochii încă la bilet, reanalizând întâmplările de peste zi, 
Rutherford îşi dădu dintr-odată seama la ce se gândise 
Catherine. Fără să-i spună ceva, puse codul gematric pe 
masă lângă bilet şi începu să verifice numerele din mesajul 
profesorului Kent. De îndată ce notă literele corespunzătoare 
primelor cifre, avură confirmarea că nu se înşelaseră. Codul 
le dezvălui un nume: Miguel Flores. 

Cu mişcări febrile, Catherine luă un creion şi transcrise 
restul cifrelor în cuvinte. 

„Miguel Flores Lima Peru Ministerul de  Antichităţi 
0051172543672” 

Rutherford era mut de uimire. 

„Dumnezeule, a mers! Profesorul ne transmite ceva de 
dincolo de mormânt.” 

Catherine se ridică în picioare şi expiră lung, privind în gol, 
cântărind informaţiile pe care le deţineau. 

— Dar ce înseamnă asta? Şi de ce sfârşitul nu se mai 
transcrie tot în cod - e un şir de cifre alandala. 

Cu o expresie de groază întipărită pe chip, Rutherford 
explică: 

— E un număr de telefon... e un număr de telefon din 
Peru... Cred că trebuie să sunăm! 


17 


Se uitară amândoi la telefonul de pe birou. Rutherford îl 
dădu pe speaker şi formă numărul. Ascultând cum sună, îşi 
ţinură respiraţia. Se auzi un clic - semn că se făcuse legătura 
la mii de kilometri distanţă. 

— jHolă! ¡Buenos días! 

Catherine, care ştia puţină spaniolă, se aplecă spre difuzor. 

— jHolă! ¿Habla inglés? 

— Da! Cine e la telefon? 

— Bună dimineaţa, señor Flores... mă numesc Catherine 
Donovan! Vă sun din Oxford, Anglia. Sunt aici cu colegul meu 
James Rutherford. Ne cerem scuze că vă sunăm din senin, 
voiam să vorbim despre profesorul Kent. 

Urmă o pauză lungă, după care vocea răspunse pe un ton 
foarte suspicios. 

— Cine v-a dat numele meu? 

— A... l-am găsit... suntem prieteni de-ai profesorului Kent! 

— Ce se întâmplă? Cine sunteţi? Unde este profesorul 
Kent? 

Rutherford şi Catherine se uitară unul la altul şocaţi. 
Neştiind cum altfel să se exprime, Catherine răspunse: 

— Señor Flores, profesorul Kent a murit! Se lăsă o linişte 
mormântală. 

— Señor Flores - ajutaţi-ne, vă rog -, trebuie să vorbim cu 
dumneavoastră despre profesorul Kent! Lucraţi cu el la ceva? 

Niciun răspuns. 

— Señor Flores, mai sunteţi pe fir? 

— Aţi spus că vă numiţi Catherine? întrebă Flores. 

— Da, aşa mă cheamă! 

— Doamne, profesorul mi-a zis că s-ar putea să suni într-o 
zi! Făcu iar o pauză, după care peruanul vorbi pe un ton în 
care se distingea limpede teama: Nu trebuie să vorbim la 
telefon. Sunt lucruri mult prea periculoase. N-am finalizat 
proiectul la care lucram. 


— Ne-am putea întâlni? 

— Veniţi la Lima! Sunaţi-mă când ajungeţi! Vă rog, nu 
pomeniţi nimănui despre mine! 

Se auzi un clic, şi convorbirea se întrerupse. Rutherford se 
uită la Catherine. 

— A fost o discuţie tare ciudată! 

— Şi ce teamă avea în glas! Lucrurile încep să devină din 
ce în ce mai înspăimântătoare! comentă Catherine cu voce 
tremurată, scuturând din cap, dar arătând hotărâtă. Ei, chiar 
nu avem alternativă; dacă Flores refuză să vorbească prin 
telefon, va trebui să mergem în Peru să vorbim cu el faţă în 
faţă. Mergi cu mine? 

incruntat, Rutherford întoarse capul s-o privească. În numai 
jumătate de zi ajunsese să aibă senzaţia că o ştia pe 
Catherine de-o viaţă. Il năpădi un val de afecţiune când îi 
cercetă faţa chinuită de griji. 

Fata îl privea calm. 

— Eu, una, merg şi, la nevoie, o să merg şi singură! Înţeleg 
dacă nu vrei să fii implicat. Probabil aveai alte planuri pentru 
vacanţă. 

James se gândi că în viaţa de zi cu zi la universitate îl 
aşteptau o groază de lucrări de finalizat. „Dar Catherine are 
nevoie de ajutor, nu pot s-o las să dispară de una singură. lar 
dacă este într-atât de curajoasă, atunci nu pot pur şi simplu 
să dau bir cu fugiţii!” Zâmbi şmechereşte. 

— Când luăm avionul? întrebă el, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. Chiar îmi doream o vacanţă în America de Sud, am 
lucrat atât de mult în ultima vreme că n-am mai plecat în 
străinătate de doi ani. 

Faţa lui Catherine se însenină de un zâmbet. 

— Stai să intru pe net şi îţi spun într-o secundă... fă-ţi 
bagajele, soldat! 


18 


Adânc în inima clădirii Naţiunilor Unite, secretarul Miller 
revenea rapid spre sala de conferinţă a Adunării Generale. În 
timp ce se apropia de uşă, un bărbat bine îmbrăcat îl strigă 
din celălalt capăt al culoarului. 

— Domnule, aveţi un telefon urgent! 

Secretarul se răsuci pe călcâie şi îl urmă pe tânăr într-o 
încăpere spațioasă plină de birouri goale şi terminale vacante 
de calculatoare. Pe un perete se aflau patru monitoare cu 
plasmă, gigantice, destinate pentru conferințele telefonice, 
iar pe peretele opus, o imensă hartă a lumii. Deasupra hărţii 
gigantice erau gravate cuvintele: 


SEDIUL DE REZERVĂ AL COMITETULUI GLOBAL AL 
NAŢIUNILOR UNITE 


În colţul îndepărtat era o încăpere spațioasă cu pereţi din 
sticlă, care găzduia o masă mare de conferinţă. Secretarul 
Miller merse încet până acolo şi, închizând uşa după el, se 
duse până la masă şi ridică receptorul. Asistentul transferă 
rapid apelul. Impacientat, smulse receptorul din furcă: 

— Da? 

Era directorul de la Colegiul All Souls. 

— Imi pare foarte rău să vă deranjez, domnule secretar, şi 
fac lucrul acesta doar pentru că mi-aţi spus să vă sun dacă 
apare ceva care mi se pare cel puţin suspect. 

Pe chipul secretarului apăru o expresie iritată. 

— Spune! Spune ce ai de spus! 

— Profesorul avea o prietenă. O prietenă apropiată. Este 
vorba despre o cercetătoare. 

— Şi? 

— Cred că bănuieşte ceva. 

— Oamenii sunt mereu suspicioşi. Are vreo dovadă? 

— Nici asta nu ştiu. Dar unul dintre agenţii dumneavoastră 
tocmai m-a informat că şi-a făcut rezervare la un zbor spre 


Peru. Probabil că merge să recupereze trupul profesorului sau 
să ia legătura cu poliţia, era foarte supărată. Pur şi simplu, 
am crezut că este bine să vă anunţ, pentru orice 
eventualitate. 

Urmă o pauză lungă. Secretarul se uita fix la uriaşa hartă a 
lumii care îmbrăca peretele. Avea atâtea de făcut, atâtea de 
pregătit... chestia asta trivială şi enervantă cu profesorii 
universitari începuse să-i pună răbdarea la încercare. Dar 
cuvintele senatorului Kurtz îi răsunară din nou în minte: „Nu 
există nimic mai periculos pentru cauza noastră decât 
iniţiativa personală”. A 

Secretarul simţi că-l apucă durerea de cap. Işi frecă fruntea 
cu mâna liberă şi se uită insistent la porţiunea de pe hartă 
care înfăţişa America de Sud. Cum putea o persoană, 
indiferent de cât de devotată ar fi fost, să dejoace planurile 
comitetului pentru noua ordine mondială? 

Deşi avea din ce în ce mai puţină încredere în el, respectă 
înţelepciunea senatorului Kurtz: „Va trebui să ne ocupăm de 
aceste probleme din Peru. Nu este loc pentru greşeli”. 

Oftând nerăbdător, îşi îndreptă din nou atenţia către apelul 
telefonic: 

— Asigură-te că este urmărită îndeaproape până se urcă în 
avion. Şi ia aminte la toţi cei cu care vorbeşte. Sună-mă dacă 
o să mai apară ceva care îţi atrage atenţia! 


— Absolut, domnule secretar! Acesta însă închisese. 
x 


x x 


Soarta universitarilor nu era singurul lucru care-l preocupa 
pe secretar. Cu cât se gândea mai mult la ceea ce îi spusese 
senatorul în timp ce ieşeau din clădire, cu atât devenea mai 
bănuitor. Oare ce avea să se întâmple, de fapt, luni? 

Preluarea va fi o chestiune violentă şi sângeroasă, din 
păcate, lucrul acesta părea inevitabil. Dar nu era menit să 
aducă sfârşitul lumii. Departe de aşa ceva: avea să fie 
începutul unei noi ere. Formele vechi, corupte şi demagogice 
de guvernare vor dispărea, şi conducerea directă a 
Corporaţiei va triumfa. Cel puţin acesta fusese planul 
dintotdeauna. 


Ceva mergea foarte prost, şi secretarul trebuia să ia o 
decizie. Poate că senatorul Kurtz acţiona de unul singur? 
Poate că ar trebui să încerce să contacteze comitetul fără 
ştirea senatorului Kurtz? Nu. Asta ar fi nebunie curată, n-ar 
mai apuca să vadă sfârşitul zilei, darămite lunea viitoare. 

Mai exista o posibilitate care era încă viabilă. În discuţia cu 
senatorul, el nu fusese întru totul sincer... 

Secretarul Miller ridică privirea de pe birou şi se uită în 
celălalt capăt al încăperii unde se afla un dulăpior elegant din 
lemn de tec; în spatele uşilor închise se afla seiful personal al 
secretarului. „Nu, îşi spuse. Nu încă.” Era prea riscant. Va 
trebui să fie ultima sa opţiune. Mai întâi să încerce să afle mai 
multe despre senator, să încerce să afle ce-l motiva cu 
adevărat. 


19 


Catherine se trezi tocmai când avionul intra în spaţiul 
aerian german. Zgomotul motoarelor o nedumeri pe moment. 
Işi roti capul, pe jumătate adormită, întrebându-se unde se 
afla, apoi auzi vocile entuziaste ale turiştilor britanici care 
stăteau pe rândul din spatele ei şi, năpădită de un val de 
adrenalină, se dezmetici de tot. Se auziră în difuzoare nişte 
pârâituri şi apoi vocea căpitanului: aeronava fusese uşor 
deviată spre sud faţă de traseul de zbor pentru a evita o 
eventuală turbulenţă, dar acum se îndreptau din nou spre 
nord, la vreo cincizeci de kilometri de coastă, şi urmau să 
aterizeze în mai puţin de o oră. 

Catherine închise ochii din nou şi respiră uşor. Îl visase pe 
profesorul Kent. Incercă să facă abstracţie de zgomotul 
motoarelor şi al pasagerilor, ca să-şi amintească visul înainte 
ca acesta să dispară complet. 

Visase că se afla la ferma profesorului. Stăteau amândoi în 
bucătărie, vorbind şi râzând aşa cum făceau ei mereu. El 
purta nişte pantaloni murdari de noroi şi o pereche de cizme 
mari şi verzi de cauciuc. Aceasta era ţinuta lui de casă la 
tară. 

Venise în vizită pentru prânzul lor săptămânal. Mirosea a 
pui care se rumenea la cuptor, şi profesorul tocmai destupase 
o sticlă cu vin roşu, o aşezase pe masa solidă din stejar, 
pregătind festinul. Părea deosebit de binedispus în acea 
dimineaţă şi, ca întotdeauna, Catherine se bucura de 
compania lui. Una dintre marile bucurii pe care i le oferea 
prietenia cu el era faptul că învăţa ceva nou de fiecare dată 
când se întâlneau. Niciodată, nu simţise că îi ţine prelegeri, 
doar că era mereu plin de viaţă şi preocupat de tot ceea ce 
se întâmpla în lumea din jur. 

In vis, îşi amintise convorbirea pe care o avuseseră cândva 
despre uneltele care scutesc efortul omului. Profesorul, cu 
farmecul său obişnuit, îi explicase adevărata semnificaţie a 


aşa-numitelor avantaje tehnologice. 

— Platon, povestea profesorul Kent, părintele tradiţiei 
occidentale, spunea că mâna este un organon, care în 
engleză înseamnă unealtă. A numi mâna un organon 
înseamnă pur şi simplu a spune că este o unealtă a celui care 
o deţine. Platon susţinea că mâna este un organon, ciocanul 
este un organon, şi mâna care loveşte cu ciocanul este tot un 
organon. Totuşi, storcătorul electric pe care-l găsim în multe 
bucătării în ziua de azi este ceva mult mai sinistru. Se vrea 
un organon, dar în realitate este ceva destul de diferit. Este 
una dintre multele manifestări ale sistemului gigantic care 
devorează lumea noastră. 

Catherine se prefăcuse neîncrezătoare, căci uneori îi 
plăcea să joace rolul avocatului diavolului. 

— Ei na! Cu siguranţă este doar un dispozitiv inofensiv care 
ne ajută să facem mai repede un lucru plictisitor - pentru a 
câştiga timp într-o zi. Şi rezultatul final este o băutură 
sănătoasă - oare nu ar trebui să cumpărăm storcătoare de 
fructe? 

El îi zâmbi. Îi plăcea să discute cu ea despre orice. 
Profesorul avea un fel plăcut de a contraargumenta, dar nu-l 
deranja să fie silit să-şi susţină poziţia. Îi făcea plăcere să-i 
convingă pe oameni sau să încerce să-i convingă, având 
întotdeauna în vedere o viziune de ansamblu în opinia pe 
care nu i-o putea schimba nimeni. 

— Ei bine, Catherine, fie că-ţi place sau nu, epoca uneltelor 
a trecut şi a sosit epoca sistemelor. Hai să spunem în felul 
următor: storci portocalele şi faci o băutură sănătoasă foarte 
gustoasă. Minunat! Dar, dacă te uiţi cu mai multă atenţie la 
storcător, se pot observa aspectele mult mai supărătoare. 
Curentul electric care pune în mişcare storcătorul ajunge 
printr-o reţea de cabluri şi linii electrice aeriene, care sunt 
alimentate de centrale electrice care depind de presiunea 
apei, conducte sau rezervoare, care la rândul lor au nevoie 
de diguri, platforme maritime şi sonde de foraj din ţări 
îndepărtate. Intregul lanţ doar garantează o livrare promptă 
şi adecvată cu condiţia ca fiecare piesă din angrenaj să fie 
ajutată de o mulţime de ingineri, proiectanți, experţi 


financiari, care la rândul lor se bazează pe administrații, 
universităţi, adică industrii întregi, şi uneori chiar armată, 
după cum am văzut de nenumărate ori. Oricine crede că 
oamenii se folosesc doar de storcător greşeşte. Storcătorul 
este numai o faţadă; nu este deloc o unealtă convenţională, 
ci elementul final al uneia dintre milioanele şi milioanele de 
tentacule ale măreţului sistem care se înfăşoară în jurul lumii 
în fiecare zi, sufocându-ne din ce în ce mai tare. 

— Dumnezeule! exclamă Catherine, uitând că ea încerca 
să o facă pe avocatul diavolului, treaba asta sună destul de 
îngrijorător. 

Profesorul scutură din cap. Un zâmbet trist îi apăru pe faţă. 

— Da, şi astfel prin asemenea întruchipări înşelătoare ca a 
storcătorului, maşinii de spălat, automobilului şi aşa mai 
departe, aceste tentacule intră zilnic în vieţile noastre şi ne 
forţează să servim sistemul care, de fapt, într-o zi, în viitorul 
nu prea îndepărtat ne va distruge. Posibilitatea să ieşim din 
sistem a trecut de mult. Este în natura sistemelor ca ele să 
crească şi să capete o viaţă proprie, creându-şi în cele din 
urmă propriile țeluri, diferite de cele pe care au fost menite 
să le servească. Uită-te la religiile instituţionalizate! Astăzi, 
există vaste sisteme globale cu ambiţii care acum se află la o 
distanţă foarte mare de vorbele profeților lor. Scopul 
sistemului nostru global actual este de a-i forţa pe din ce în 
ce mai mulţi oameni să depindă de energia pe care o 
furnizează. Folosind sistemul, nu facem altceva decât să 
semnăm un cec în alb. 

Se duse la masă, turnă două pahare cu vin, apoi urmă: 

— Şi, ţine minte, natura este banca din care, în cele din 
urmă, sunt încasate toate cecurile! Dar stai să aduc ceva de 
mâncare, draga mea! Un prieten din sat mi-a adus un pui de 
la ferma sa organică. Sunt delicioşi, sper din tot sufletul să-ţi 
placă! 

* 
x x 


Cu ochii înceţoşaţi şi profund întristată că nu vor mai exista 
astfel de conversații, Catherine ridică jaluzeaua să intre 
lumina dimineţii. Sub ei, Alto Plano peruan se întindea cât 


vedeai cu ochii. Era o privelişte nemaipomenită. Şi apoi, spre 
surprinderea ei, ochii începură să-i joace feste. Privind în jos, 
avu impresia că putea desluşi o formă ciudată întinsă pe 
terenul de dedesubt, la mii de metri în jos. Arăta precum 
conturul unei păsări colibri gigantice. 

Catherine se frecă la ochi şi se mai uită o dată, aşteptându- 
se ca halucinaţia să fi dispărut. 

Încă se mai afla acolo, şi chiar lângă ea era un fel de floare 
enormă. Puțin mai departe, erau şi mai multe desene: un 
peşte uriaş, un condor maiestuos, diverse forme geometrice 
şi apoi două linii paralele. Mergeau drept înainte şi păreau să 
se întindă la nesfârşit. 

„Oare îmi închipui toate astea? Sunt incredibile!” 

Se întoarse către Rutherford şi îl zgâlţâi de braţ. 

James, trebuie să vezi astea! Ce naiba sunt imaginile astea 
desenate pe pământ? 

Rutherford se uită la priveliştea uimitoare. 

— O, Dumnezeule! N-am idee! 

— La stânga lui Rutherford, aşezat pe locul de lângă culoar, 
şedea un domn peruan bine îmbrăcat, de vreo 60 de ani. 
Avea tenul închis şi un nas incaş. Auzi conversaţia lor şi le 
explică într-o engleză cu un puternic accent: 

— Acelea sunt vestitele linii Nazca. Bine aţi venit în Peru! 
Rutherford păru nedumerit. 

— Liniile Nazca? N-am auzit niciodată de ele! Catherine 
voia să ştie mai multe. 

— Nici eu... cum de pot fi văzute de aici? Trebuie să fie 
absolut enorme. Doar acele linii trebuie să fie lungi de un 
kilometru! Şi sunt atât de drepte! 

Peruanul zâmbi, iar ochii îi scânteiară în lumina puternică. 

— Señorita, sunt chiar mai lungi de atât. Sunt lungi de mai 
bine de opt kilometri şi sunt perfect drepte, urcă şi coboară 
pe dealuri, peste râpe şi nu se abat niciodată. 

Catherine era uluită. 

— Dar la ce servesc şi când au fost făcute? 

— E clar că nu aţi mai fost niciodată în Peru, señorita! râse 
bătrânul. Va trebui să vă obişnuiţi să tot auziţi asta pe 
parcursul întregii şederi aici, dar mă tem că nu ştie nimeni! 


20 


Câteva minute mai târziu, Catherine se întoarse către 
Rutherford după ce se uită în ghid. Pe un ton serios îl anunţă: 

— Liniile Nazca sunt cercurile de afloriment din America 
Latină. Există sute de desene gigantice şi nimeni nu poate 
înţelege cum au fost făcute. Pe lângă imaginile unor animale 
necunoscute şi ale unor peşti, sunt multe forme geometrice 
perfect executate. Ceea ce mi se pare cu adevărat ciudat e 
că pot fi apreciate sau chiar recunoscute drept ceea ce sunt, 
doar când sunt privite din aer - aşa cum facem noi acum. La 
nivelul solului, din cauza imensităţii lor, este aproape 
imposibil să îţi faci o idee despre dimensiunile totale, pentru 
că nu există nicio culme înaltă pe terenul de la Nazca - 
terenul este complet plat -, iar de ce au fost făcute înainte de 
a se inventa zborul pare absolut de neînțeles. 

Tăcu preţ de-o clipă. Rutherford era pierdut în gânduri. Nu 
era cazul să întrebe, dar ea îl întrebă: 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? 

Rutherford confirmă printr-un gest din cap. Chipul lui 
frumos era înnegurat. 

— Dacă vrei să spui că îţi aminteşte de teoria profesorului, 
spuse el, despre faptul că oamenii din Antichitate au lăsat 
mesaje pentru viitor, atunci da, cu siguranţă, mă gândesc la 
ce te gândeşti şi tu. Este extraordinar! 

Catherine se uită din nou pe fereastră la desenele ciudate 
care se perindau maiestuos dedesubt. O pasăre imensă şi 
apoi un paralelogram îi trecură prin faţa ochilor. Lăsă cartea 
să-i cadă în poală. Simţi cum i se pune un nod în gât, deja era 
mult prea mult. 

„Cum e posibil să parcurgi un întreg ciclu de educaţie - 
liceu, universitate, un doctorat şi în cele din urmă o carieră 
academică - apoi în doar douăzeci şi patru de ore întreaga 
bază a cunoştinţelor tale confortabile despre lume să fie 
spulberată? De ce nu mi-a vorbit nimeni vreodată despre 


aceste lucruri: hărţile, liniile Nazca, faptul că Biblia este un 
cod secret pentru a putea transmite mai departe 
înţelepciunea lumii antice?” 

Simţi braţul liniştitor al lui Rutherford. 

— Catherine? Catherine, te simţi bine? 

Căldura şi sunetul vocii lui o aduseră înapoi în prezent, 
întoarse capul spre el şi se sili să zâmbească, dar tensiunea 
punea cu siguranţă stăpânire pe ea. 

Cu o mină gravă Rutherford îi spuse: 

— Catherine, trebuie să ne păstrăm calmul! Nu trebuie să 
ne fie frică. Aminteşte-ţi de profesor, el a mers pe drumul 
ăsta, şi noi trebuie să-l urmăm. Trebuie să avem încredere în 
adevăr şi să ignorăm tot ceea ce am crezut că ştim până 
acum. 

De data aceasta, fata îi zâmbi cu sinceritate. Era foarte 
bucuroasă că era şi el acolo. 

— James, îţi mulţumesc! Îmi pare rău... doar că, ei bine, 
multe par să se fi întâmplat într-un timp atât de scurt. Multe 
par să se fi schimbat... cel puţin pentru mine. 

— Ştiu, sunt de acord. N-am nicio idee unde o să ne ducă 
toate acestea şi, dacă mă gândesc la implicaţii, sincer să fiu, 
mă cam sperie. Trebuie să încercăm să nu privim prea 
departe, ci doar să vedem ce o să descoperim. 

Catherine se uită din nou în jos la peisajul ireal pe care-l 
oferea platoul. Era încă acolo, tachinând-o cu misterioasele 
lui hieroglife. Cu forţe noi, redeschise cartea şi citi cu voce 
tare: 

— „Mulţi au încercat să dateze liniile Nazca, dar este o 
întreprindere imposibilă. La obţinerea desenelor nu s-au 
folosit materiale organice, aşadar, datarea cu carbon 
radioactiv iese din calcul. Tot ce avem la dispoziţie sunt 
cioburi de ceramică descoperite în făgaşele şi canalele făcute 
de om. Imaginile însele ridică mari semne de întrebare. 
Bunăocară, de ce sunt redate atât de multe creaturi străine 
Anzilor? Există un condor, dar în afară de acesta mai vedem o 
întreagă menajerie de animale străine locului, inclusiv o 
balenă, o maimuţă, specii ciudate de păsări şi, cel mai ciudat 
dintre toate, o reprezentare perfectă a unui păianjen tropical 


extrem de mic şi rar, care trăieşte numai în adâncurile junglei 
amazoniene. Păianjenul prezintă un interes aparte, deoarece 
astronomii au calculat că poziţia sa, precum şi poziţia liniilor 
drepte adiacente redau modelul constelaţiei Orion şi al 
stelelor înconjurătoare. 

Catherine închise cartea. Ca astronom, explicaţia o 
mulțumea. 

— James, cu siguranţă, oricine a făcut aceste desene, 
aceştia erau reprezentanţii unei civilizaţii superioare. Pentru 
a înţelege cerurile şi a trasa harta constelaţiei Orion aşa cum 
o vedem necesită foarte multă experienţă. 

Rutherford încuviinţă din cap. 

— Da, dar ce să mai spunem despre faptul că jumătate 
dintre animale nici măcar nu trăiesc în Anzi? 

Lui Catherine îi veni brusc o idee. Se aplecă în faţă şi i se 
adresă din nou domnului peruan. Acesta era adâncit în 
lectura ziarului. 

— Mă scuzaţi, señor, vă pot adresa o întrebare? Bătrânul 
cobori ziarul şi îi zâmbi încurajator. 

— Ce spun peruanii despre aceste linii? Ochii lui negri o 
studiară cu atenţie. 

Catherine simţi că acesta cântărea dacă răspunsul lui avea 
să depindă de impresia pe care şi-o făcea acesta despre el, 
aşa că îl imploră din priviri. 

— Señorita, deja ştim cine a făcut liniile. Au fost 
viracochas, semizeii care au cârmuit în Peru. Au venit de pe 
mare cu multe, multe mii de ani în urmă. Ei au făcut legile şi 
i-au învăţat pe oameni multe lucruri. Arheologii americani şi 
mai înainte spaniolii au crezut că, atunci când vorbim despre 
viracochas, noi vorbim despre mituri, dar nu este aşa. Nu 
există atestări scrise, dar noi ştim că au venit! 

Dădu din cap ferm, apoi reveni la cititul ziarului. 
Rutherford, cu ochii mari de mirare, se aplecă mai aproape 
de Catherine şi-i şopti: 

— Cred că tocmai am descoperit pe ce trebuie să ne 
concentrăm atenţia. Cine au fost aceşti viracochas şi dacă se 
poate să fi existat cu adevărat? 

Catherine dădu din cap şi răspunse şoptit: 


— Da, ai dreptate, şi chiar ar putea să fie cheia acestei 
părţi de mister. Poate că viracochas sunt cei care au lăsat 
mesajele de avertizare în mituri. Poate că liniile fac parte din 
acest mesaj. 

Rutherford, uitându-se dincolo de Catherine la cerul 
albastru infinit, murmură ca pentru sine: 

— Da! Exact. Este extraordinar! Se întoarse apoi şi o privi 
fix. Presimt că prietenul nostru Miguel Flores o să ne spună 
multe despre toate astea. 


21 


Aeroportul din Lima oferea un adevărat spectacol. După ce 
trecură prin uşile duble batante care marcau ieşirea din 
Autoritatea Vamală Peruană, simţurile le fură asaltate. Cel 
mai mult îi impresionară chiar oamenii. După aeroportul din 
Heathrow, înţesat de oameni de afaceri bine îmbrăcaţi, 
oameni care plecau în concediu trăgând după ei genţi de 
voiaj frumoase şi mişcându-se mecanic, haosul din aeroportul 
din Lima era revigorant. Zgomotul era asurzitor, căldura 
înăbuşitoare, şi miile de indieni peruani, mulţi purtând 
poncho-ul tradiţional şi pălărie de fetru, toate acestea se 
combinau şi-i făceau să simtă că păşiseră într-o piaţă 
tropicală. 

Catherine şi James îşi croiră drum prin mulţimea de turişti 
până la staţia de taxiuri şi, după ce aşteptară puţin, reuşiră 
să se strecoare într-o maşină, unde era linişte. Era un taxi 
spaţios, galben, în stilul celor americane, condus de un 
bărbat cu o înfăţişare prietenoasă, în vârstă de vreo 20 de 
ani. Răsuflând cu greu după atâta efort, Catherine îi spuse 
şoferului să-i ducă în oraş. 

Şoferul zâmbi şi porni motorul. Taxiul se urni din loc 
scoțând tot felul de zgomote şi începu să ruleze pe şoseaua 
murdară şi aglomerată, care ducea în oraşul Lima. Pe măsură 
ce părăseau zona aeroportului, clădirile de pe marginea 
drumului începeau să se deterioreze ca aspect: peste tot se 
întindea oraşul plin de cocioabe. 

Rutherford se uita uluit la priveliştea înfiorătoare. Arăta ca 
o parodie a unui oraş american sau european. Totul era făcut 
de om, dar, în loc să fie folosit în scopul pentru care fusese 
construit, îl adaptaseră ca să servească altuia, mai precis, 
unul. Capota unei maşini era acoperişul unei case, un butoi 
gol de motorină era folosit pe post de cadă. 

Grupuri de copii murdari se jucau prin gunoaiele aruncate 
pe străzi. 


„Aşadar, acestea sunt vestitele mahalale ale Americii de 
Sud”, gândi el. 

Catherine era înmărmurită. După frumuseţea tihnită a 
Oxfordului, aceasta era o imagine apocaliptică. „Cum pot 
avea oamenii o viaţă bună în aceste condiţii mizere?” Se 
întoarse către Rutherford. 

— Nu cred că viracochas ar fi foarte fericiţi dacă şi-ar 
vedea ţara în zilele astea. 

— Nu, cu siguranţă nu. Este deprimant! Continuă să se uite 
la aceste locuinţe improvizate. Eu zic să mergem direct la 
Ministerul pentru Antichităţi şi să-l căutăm pe Flores. Ne 
gândim la hotel mai târziu. Tu ce părere ai? 

— Bună idee! Mi-ar prinde bine o cafea tare, totuşi. Nu 
prea am dormit în avion. 

Rutherford răscoli prin rucsac şi îşi scoase jurnalul, în care 
scrisese adresa Ministerului de Antichităţi. Zâmbi, i-l întinse 
lui Catherine şi dădu din cap spre şofer: 

— Cred că mai bine faci tu treaba asta, altfel cine ştie unde 
ajungem! 

Catherine râse şi vorbi cu şoferul, apoi îşi rezemă din nou 
capul de tetieră şi închise ochii. „Curând, o să aflăm secretul 
profesorului Kent şi al lui Miguel Flores. Şi vom fi cu un pas 
mai aproape de a înţelege de cea murit profesorul...” 

* 


x x 


Sediul Ministerului pentru Antichităţi se afla într-o clădire 
neoclasică imensă, impunătoare, situată în partea de nord a 
uriaşei şi haoticei Plaza Mayor, din chiar inima Limei, la 
intersecţia a patru dintre cele mai aglomerate străzi din oraş. 
Prin urmare, piaţeta era plină din zori până în seară cu o 
mare de vehicule de tot felul, nerăbdătoare toate să ajungă 
la destinaţie; camioane de ţară, autobuze locale şi maşini 
particulare, toate încercând să-şi facă drum şi părând să nu ia 
în seamă semnele rutiere şi pe poliţiştii de la circulaţie. 

După ce răzbi cu greu prin haosul din trafic, taxiul se opri 
în cele din urmă chiar în faţa imenselor trepte de la intrarea 
în clădire. Catherine îi plăti şoferului, în timp ce Rutherford se 
lupta cu bagajele din portbagaj. Nerăbdători să ajungă 


înăuntru şi să scape de poluare şi zgomot, urcară treptele în 
viteză. Sus erau două uşi imense din fier, ambele deschise. 
După ele, un rând de uşi de sticlă protejau interiorul 
ministerului de larma din trafic şi de mirosul de gaze de 
eşapament. Deasupra uşilor din fier se afla o emblemă din 
bronz care înfăţişa un condor uriaş, iar sub acesta erau 
gravate cuvintele Ministerio de Antigüedades. 

Intrarea era sumbră, un hol cavernos prost iluminat cu o 
aură de calm sepulcral. Podeaua era din marmură, ca şi 
pereţii de altfel, şi tavanul de înălţimea unei catedrale. 
Practic, nu exista niciun fel de mobilă cu excepţia unui birou 
de la recepţie şi a unei canapele. O funcţionară stătea pe un 
scaun în spatele biroului, dar, cu excepţia ei, Ministerul de 
Antichităţi arăta şi dădea senzaţia unui loc părăsit. 

Merseră până la biroul de la recepţie unde Catherine îşi 
drese vocea, adresându-se funcţionarei micuţe, brunete: 

— Buenos dias, am venit să-l vedem pe Miguel Flores, vă 
rog! Numele meu este Catherine Donovan, iar dumnealui 
este James Rutherford, suntem de la Universitatea Oxford! 

Secretara părea foarte supărată şi începu să vorbească 
foarte repede în spaniolă. 

— Înţelegi ce spune? o întrebă Rutherford pe Catherine. 

— Nu, zise aceasta. Vorbeşte prea repede... stai aşa... sună 
pe cineva! 

Secretara turui ceva în telefon, apoi brusc îi întinse 
receptorul lui Catherine, care întrebă confuz: 

— ¿Holà - hablă inglés? 

La capătul celălalt se auzi o voce calmă de bărbat, vorbind 
în engleză pe un ton aproape suav: 

— Alo, sunt ministrul adjunct pentru antichități! Înţeleg că 
aţi venit să-l vedeţi pe domnul Flores? 

Catherine se uită la Rutherford şi îi zâmbi conspirativ. El o 
urmări cum ascultă vocea din telefon. Apoi brusc, faţa i se 
albi, şi mâna care ţinea receptorul îi cobori pe lângă corp. Se 
întoarse cu faţa la el fără pic de zâmbet şi cu ochii în lacrimi. 
Faţa ei exprima groază. 

— Flores a fost lovit de o maşină azi-dimineaţă în drum 
spre serviciu. E mort! 


22 


Zgomotul de paşi alerţi bocănind pe pardoseala de 
marmură le anunţă sosirea ministrului adjunct. Din capătul 
opus al holului îşi făcu apariţia un bărbat scund, brunet, cu 
mustață, îmbrăcat în costum cu cravată şi având în jur de 40 
de ani. 

Pe măsură ce se apropia de ei, Catherine avu o presimţire, 
îi şopti repede lui Rutherford: 

— Nu-i spune de ce suntem aici! 

Bărbatul străin păşi ţanţoş spre Catherine şi îi strânse 
mâna, apoi se salută cu Rutherford, zâmbindu-le în tot acest 
timp cu o mină falsă, respingătoare. Purta inele de aur pe 
degete şi avea un dinte îmbrăcat în aur. Accentul îi era 
puternic şi părea să se străduiască puţin cam prea mult să fie 
amabil. 

— Bine-aţi venit, bine-aţi venit! Îmi pare atât de rău că a 
trebuit să vă dau vestea aceasta tragică. Sunt Raphael 
Mantores! Lucrez în departamentul lui señor Flores. Tocmai 
am vorbit la telefon. Vă rog, luaţi loc! 

Rutherford şi Catherine erau aproape bucuroşi să li se 
spună ce să facă. Blocaţi, se îndreptară spre canapea şi se 
aşezară. 

— Vă rog, señor Mantores, ne puteţi spune ce s-a întâmplat 
cu señor Flores? întrebă Catherine. 

Acesta oftă. Lui Catherine i se păru teatral, dar poate era 
ea mai fricoasă şi suspicioasă. 

— Oh, este îngrozitor! În fiecare zi, coboară din autobuz în 
cealaltă parte a pieţei şi apoi traversează prin trafic, în loc să 
o ia prin pasajul subteran. Azi, a fost lovit de o maşină. 

Lui Rutherford nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Vehiculul care l-a lovit a oprit? 

— Să oprească? Ha! Asta-i Lima! Nu, nu a oprit, a plecat 
mai departe. 

— Martori au fost? 


— În Lima oamenii nu se opresc. A fost un accident - ce s- 
ar fi putut face? Poliţia a ajuns puţin mai târziu - după vreo 
jumătate de oră. E o zonă foarte aglomerată... nu sunt NYPD. 
L-au dus la spital, dar era prea târziu. 

Catherine, care în continuare nu reuşea să proceseze 
informaţiile, comentă: 

— Dar este îngrozitor, nimeni nu s-a deranjat să spună ce 
s-a întâmplat sau să dea numărul maşinii? 

— La ce bun, señorita? O fi probabil un vehicul 
neînmatriculat ca majoritatea maşinilor din Lima - poliţia nu 
va putea s-o identifice. Dar aţi venit aici să-l vedeţi pe señor 
Flores? Îmi pare foarte rău că vizita dumneavoastră s-a soldat 
cu un eşec. Vă pot ajuta eu? Nu prea vin oameni de la Oxford 
pe-aici - este o onoare! 

Zâmbetul forţat îi reveni pe chip. Catherine se uită la 
Rutherford - paranoia punea stăpânire pe ei. Răspunse ea 
pentru amândoi: 

— Nu, mersi! Nu vă faceţi griji. Voiam să vorbim cu señor 
Flores despre incaşi, dar nu contează. O să luăm un ghid de 
la hotel. 

Mantores insistă să-i fie de ajutor. 

— Dar, señorita, poate vă pot convinge să vizitaţi câteva 
dintre atracțiile noastre mai moderne? Peru înseamnă mai 
mult decât moştenirea incaşă, ştiţi! 

Uitându-se în jurul holului cavernos, de parcă se aştepta ca 
vreun duşman necunoscut să apară de după uşi, Catherine 
bâigui: 

— Nu, nu, mulţumesc foarte mult. Ne descurcăm! 

— Păi, dacă vă pot ajuta cu ceva cât rămâneţi în ţara 
noastră, vă rog nu ezitaţi să mă sunaţi. Poftiţi cartea mea de 
vizită. Îmi pare rău că vizita dumneavoastră a început astfel. 
Se uită la rucsacurile lor, care încă mai aveau ataşate 
etichetele de la compania aeriană, şi le zâmbi larg. Sper din 
tot sufletul ca lucrurile să se îndrepte! 

— Vă mulţumesc, señor Mantores, sigur aşa va fi! Sunt 
sigură că se vor îndrepta. 

Dar Catherine nu era deloc convinsă. 


23 


Rutherford şi Catherine stăteau sus la capătul treptelor din 
faţa acelor uşi duble, uriaşe şi urmăreau cu privirea traficul 
aglomerat care se mişca încet, în cercuri, umplând piaţeta de 
la bază. Claxoanele sunau întruna; gălăgia era aproape de 
neîndurat, iar mirosul gazelor de eşapament-copleşitor. 

Rutherford îşi lăsă rucsacul pe jos şi se uită absent la 
anarhia ce domnea în Plaza Mayor. In faţa uriaşei pieţe se 
simţi brusc vulnerabil dorind instinctiv să se ascundă, să intre 
înapoi în clădire, să dispară. 

Catherine scutură din cap în timp ce gândea cu febrilitate: 

„Flores a fost cu siguranţă ucis - e o coincidenţă prea mare 
să-l calce o maşină la douăzeci şi patru de ore după ce am 
vorbit cu el la telefon. Dar cum să fi ştiut careva că l-am 
contactat? Oare era ascultat telefonul? Şi dacă da - de către 
cine şi de ce? Vinovatul este în mod cert cineva bine 
organizat - de fapt organizat pe plan internaţional - şi de 
asemenea hotărât să pună capăt oricărei acţiuni în care erau 
implicaţi profesorul şi Flores. Flores îi spusese la telefon că nu 
erau pregătiţi. Pregătiţi pentru ce?” 

Apoi, raţionamentul o făcu să se cutremure. Un sentiment 

de groază puse stăpânire pe ea. „Dar, dacă l-au ucis pe 
Flores doar pentru că a vorbit cu noi, atunci fără îndoială 
că...” 
Se uită în jur panicată; îi venea să plângă, ar fi vrut să se 
ascundă... şi apoi îşi aminti din nou de profesor, un om blând, 
plin de compasiune, ucis cu sânge rece din motive pe care nu 
le putea înţelege deocamdată. Pe măsură ce încerca să ia o 
decizie, furia luă locul fricii. 

„N-o să ne lăsăm aşa de uşor. N-o să ne îngrozească într- 
atât încât să renunţăm.” 

Incercă disperată să-şi dea seama cum ar trebui să 
acţioneze. 

— Are vreun sens să mergem la poliţie... sau la ambasada 


britanică? 

— Nu, răspunse Rutherford cu fermitate, uitându-se la ea. 
Ce dovadă avem? 

Catherine se aşeză pe geantă. Pur şi simplu nu ştia încotro 
s-o apuce. Simţea cum se cască un hău între ei. Il ştia de 
puţin timp pe James Rutherford, iar acesta abia apucase să-l 
cunoască pe profesor. 

„Bietul James. Pesemne că se întreabă ce caută el aici. Dar 
undeva trebuie să existe o soluţie sau măcar un indiciu care 
să ne arate cum ar trebui să procedăm mai departe.” 

Rutherford se plimba încet pe dalele de piatră de deasupra 
treptelor imense. 

— Catherine, chiar cred că ar trebui să ne întoarcem la 
aeroport. Adică, am încercat... Altcineva ar trebui să se ocupe 
de asta. Serviciile secrete, CIA, MI6! Nu ştiu! Oameni care să 
înţeleagă astfel de lucruri. Făcu o pauză şi se întoarse să îi 
vorbească în faţă. Era cufundată în gânduri. 

Deodată, sări în picioare. 

— Poţi să aştepţi aici o clipă şi să ai grijă de geanta mea? 
Am hărţile profesorului în ea. 

Rutherford se răsuci pe călcâie. 

— Ce! Ce faci? Hei... de ce intri înapoi? Stai!... 

Dar era prea târziu. Catherine dispăruse prin deschizătura 
dintre uşile imense din fier, înapoi în întunericul din atriu. 

Singur, în capătul treptelor, Rutherford simţi un laţ 
imaginar cum i se strânge în jurul gâtului. 


24 


Senior Mantores mergea cu paşi rapizi pe coridor către 
biroul său încăpător de la etajul trei. Nu mai avea masca 
mieroasă şi amabilă de acum câteva clipe. Băgă mâna în 
buzunarul hainei, scoase o batistă şi îşi şterse fruntea. Puse 
batista la loc, udă de transpiraţie. Cu o expresie îngrozită, se 
duse încet până la uşă şi apoi, oprindu-se un moment, apăsă 
pe mâner. Inspiră adânc şi intră. 

Aşezat la birou, în scaunul său directorial din piele, 
confortabil, se afla bărbatul care-l omorâse pe profesorul 
Kent. Ucigaşul era îmbrăcat într-un costum negru cu cămaşă 
albă. Işi ţinea braţele scurte, dar musculoase încrucişate la 
piept, de o manieră foarte agresivă. Lângă fereastră, un alt 
occidental sinistru, îmbrăcat tot în negru, stătea şi 
supraveghea printre jaluzele piaţeta de jos. Era complicele 
bărbatului scund din acea noapte întunecată de la ruinele din 
Machu Picchu. Cei doi aveau un aer milităros - cu părul tuns 
scurt, feţele dure şi bătute de vânt. Bărbatul scund se uită 
aspru la chipul îngrozit al lui señor Mantores înainte de a 
începe să-l bombardeze cu întrebări. 

— Aşadar... s-a rezolvat? Pot să-i spun secretarului Miller 
că asta a fost tot? 

Ministrul adjunct pentru antichităţi arăta ca o epavă. Toată 
încrederea pe care o afişase în faţa lui Catherine şi 
Rutherford pe hol se risipise. Vocea îi tremura. 

— Da, señor! Am vorbit cu ei. Nu le-am spus decât că 
Flores a murit într-un accident rutier. Au fost şocaţi. Nu cred 
că vor rămâne multă vreme în Peru. 

— Crezi că nu vor sta mult sau ştii sigur că nu vor sta mult? 

O privire plină de panică aprinse faţa lui Mantores. Vocea îi 
deveni plângăcioasă şi piţigăiată. 

— Señor, n-au de unde porni! Nu pot găsi nimic. O să plece 
acasă, sunt sigur de asta! 

Brusc, complicele, care până în clipa aceea fusese 


preocupat de priveliştea de la fereastră, se răsuci pe loc. 

— Fata vine din nou. Singură! Apoi se întoarse la fereastră 
şi cu degetele separă iar jaluzelele. 

Cel din scaun mârâi: 

— Mantores, de ce naiba intră asta din nou în clădire? 
Mantores simţi că-l lasă nervii. 

— Senior, nu ştiu! Vă rog, o să vorbesc cu ea, lăsaţi-mă să 
cobor din noul... 

Tipul de la birou se încruntă la el. 

— Nu! Treaba asta-i prea importantă, zise împingând 
scaunul să se ridice. Ordinele noastre sunt clare. O să ne 
asigurăm că nu ne mai scapă din mână. Vino cu noi! 

* 


x x 


Două minute mai târziu, Catherine reapăru zâmbitoare 
printre uşi, fluturând în mâna dreaptă o bucată de hârtie care 
avea ceva scris pe ea. 

— Ce-i asta? întrebă încurcat Rutherford. 

— Asta-i adresa familiei lui Flores. l-am spus femeii de la 
recepţie că vreau să trimit nişte flori. 

Lui Rutherford nu-i venea să-şi creadă urechilor. Ea 
intenţiona de fapt să continue călătoria. Însă nu se putu 
abţine să nu se simtă impresionat de curajul ei. 

— A fost atât de uşor? 

— Păi, da! Catherine zâmbi şi adăugă: De fapt, vreau să le 
livrez personal. Haide, să mergem! 

Catherine îşi puse geanta pe umăr. Rutherford o privi 
alergând la vale pe scări să prindă un taxi. Ajunse la baza 
scărilor şi se întoarse să se uite la el. Văzu că James ezita, şi 
era de înţeles. „Dar am nevoie să vii şi tu - te rog, James!” îl 
rugă în gând. 

Oftă şi apoi îi strigă: 

— James, te rog, hai să facem o vizită familiei lui Flores! 
După aceea putem merge la aeroport, promit. Nu pot pleca 
acasă fără să urmez firul acesta. Nu m-aş mai putea suporta. 

Rutherford aruncă o privire la figura ei rugătoare şi nu mai 
fu în stare să judece raţional. 

— OK! Ne ducem acasă la Flores acum şi apoi mergem 


direct la aeroport. Ne-am înţeles? Şi să n-o lungim. 


25 


Se apropia ora prânzului în acea zi de miercuri, şi străzile 
din Lima erau pline de maşini. Soarele se ascundea, aşa cum 
se întâmplă timp de zece luni pe an, în spatele ceţii de coastă 
care vine dinspre Pacific şi învăluie oraşul într-o pâclă albă. 
Localnicii o numesc garoupa, ceea ce înseamnă „burta 
măgarului”, şi forţa sa opresivă sporeşte efectul înăbuşitor al 
poluării şi căldurii. 

Drumul îi purtă pe Rutherford şi Catherine prin centrul 
vechiului oraş colonial. Era imaginea unei glorii apuse. 
Trecură pe lângă vile frumoase din lemn şi palate mari de 
piatră care în mare parte fuseseră transformate în clădiri 
guvernamentale ce adăposteau ministere şi muzee. 

Vechea Lima era mică şi în câteva minute taxiul parcurse 
străzile aglomerate şi mizere ale oraşului modern, cu clădirile 
sale posomorâte din beton şi cu şoselele proaste. Semnele de 
sărăcie erau vizibile peste tot şi, pe când maşina dădea să 
depăşească blocajele din trafic, vânzătorii ambulanți se 
îngrămădeau pe lângă vehiculul în mişcare, oferind tot felul 
de mărunţişuri de la umeraşe de plastic la brichete. 

* 


x x 


Douăzeci de minute mai târziu, după ce opriseră la o 
florărie ca să cumpere nişte crini, taxiul coti şi apoi o luă la 
vale pe o alee îngustă şi pustie, în inima unuia dintre 
districtele rezidenţiale. Şoferul se uita în stânga şi-n dreapta, 
lăsând vehiculul să ruleze încet de-a lungul străzii murdare. 

— Aha! aici este, anunţă el în cele din urmă. Uşa aceea... 
cea verde! 

Catherine şi Rutherford se uitară cu băgare de seamă la o 
casă din beton, cu două nivele, înghesuită între alte două cu 
aceeaşi arhitectură sumbră. Catherine îi plăti şoferului cât se 
înţeleseseră şi cobori din maşină. Strada goală o făcea să fie 
agitată. Se uită în jur, apoi se întoarse către şofer. 


— Poţi să ne aştepţi până când suntem gata de plecare? 

— Bineînţeles, señorita! Nu vă grăbiţi! 

Şoferul indian opri motorul, deschise radioul şi îşi lăsă 
capul pe spate, trăgându-şi şapca de baseball pe ochi, cu un 
zâmbet mulţumit. Catherine şi Rutherford se îndreptară spre 
uşă. 

Rutherford făcu un pas înapoi şi verifică strada, în timp ce 
Catherine suna la uşă. Liniştea îl demoraliza. După vreo 
treizeci de secunde, se auzi zgomotul unei chei răsucindu-se 
în broască. Uşa se întredeschise. Chipul unei femei apăru în 
deschizătură. Avea ochii roşii, probabil din cauza plânsului, 
gândi Catherine. 

Femeia era frumoasă, cu puternice trăsături incaşe: o 
frunte lată, nas ferm, pomeţi înalţi şi tenul foarte închis la 
culoare. Catherine aprecie că avea în jur de 35 de ani. 

— «Hola, señora, habla inglés? Femeia rămase tăcută. 

— jNosotros somos amigos de Miguel Flores! continuă 
Catherine. 

La auzul numelui Flores, femeia reacţionă. Instantaneu, 
expresia ei deveni mai deschisă şi în acelaşi timp mai 
vulnerabilă. _ 

— ¿Ustedes conocían a Miguel? || cunoşteaţi pe Miguel? 
Catherine se simţi teribil de jenată să o deranjeze pe femeia 
îndurerată într-un astfel de moment. 

— işi, señora! Ne pare foarte rău pentru pierderea 
dumneavoastră... 

Rutherford asista în tăcere la scena foarte delicată la care 
era martor. 

În cele din urmă, după o pauză de aproape un minut, lanţul 
de la uşă căzu, şi femeia, privind neliniştită în lungul străzii, îi 
pofti în casă. Închizând şi încuind uşa în urma lor, strigă ceva 
în quechua - limba incaşilor, încă vorbită în diverse forme 
dialectale de către indienii din provinciile Anzilor peruani. 

Numaidecât îşi făcu apariţia în hol un indian scund şi 
chipeş, în vârstă de vreo 30 de ani. Işi ştergea mâinile cu o 
cârpă. Pe chipul bărbatului se citea îngrijorarea. Vorbi grăbit 
şi fluent în engleză, cu o voce imperioasă şi puternică: 

— Sora mea îmi spune că l-aţi cunoscut pe fratele nostru. 


Cine sunteţi şi ce doriţi? 

Catherine nu prea ştia ce să spună. 

— Aă, ne pare foarte rău să vă deranjăm într-un moment 
ca acesta, doar că este foarte important să vorbim cu 
dumneavoastră dacă tot am venit! 

Indianul părea foarte nefericit, dar, după ce o studie pe 
Catherine din cap până în picioare şi apoi pe Rutherford, în 
cele din urmă zise: 

— Bine, dar nu puteţi zăbovi prea mult! 

II urmară într-o cameră spațioasă în care se aflau două 
canapele şi o bibliotecă mare plină cu cărţi despre istoria, 
cultura şi arta incaşă. Pe pereţi, erau fotografii cu privelişti 
de-o frumuseţe care-ţi tăia respiraţia din diverse locuri din 
Peru: din junglă, de pe coastă şi, cea mai impresionantă 
dintre toate, din munţii Anzi. 

Catherine îi oferi bărbatului crinii pe care-i cumpărase. 

— Condoleanţe! Sincer, nu l-am cunoscut pe fratele 
dumneavoastră. Doar am vorbit cu el o singură dată. Mă 
numesc Catherine Donovan şi el este James Rutherford. 
Suntem de la Universitatea Oxford. Am ajuns în Peru azi- 
dimineaţă. 

Speram să ne întâlnim cu fratele dumitale azi. Nici măcar 
nu aveam o întâlnire stabilită cu el. 

Ochii întunecaţi ai peruvianului treceau de la un occidental 
la celălalt. Suspiciunea lui era aproape palpabilă. 

— Mulţumesc pentru flori. Luaţi loc, vă rog! 

Dădu florile surorii lui şi îşi trase un scaun. Nu trăda nimic, 
însă părea foarte stânjenit. 

— Dacă nu l-aţi cunoscut pe fratele meu, atunci de ce aţi 
venit să-l vedeţi? îi întrebă. 

Catherine înghiţi în sec. 

„Trebuie să scoatem ceva de la omul ăsta - indiferent cât 
de ciudat e să ne aflăm aici, indiferent cât de lipsit de tact 
este să îi deranjăm într-un astfel de moment trist -, pur şi 
simplu trebuie să scoatem ceva.” 

— Un prieten de-al nostru din Anglia, profesorul Kent, lucra 
cu fratele dumitale la ceva chiar înainte de a muri. Catherine 
făcu o pauză să vadă cum reacţionează peruvianul, dar el pur 


şi simplu îi fixa cu ochii lui negri şi gânditori. Continuă: Ştiu că 
asta nu vă spune mare lucru, dar am descoperit numele 
fratelui dumneavoastră codat printre hârtiile prietenului 
nostru după ce acesta a murit. L-am sunat, dar nu a vrut să 
vorbim la telefon; ne-a spus să venim aici. 

Indianul se ridică brusc, şi Catherine se opri din vorbit. 
Merse încet spre şemineu şi apoi se întoarse cu faţa la ei. 

— Señorita, ultima oară când l-am văzut pe profesorul Kent 
era aşezat exact unde stai dumneata acum, dar asta-i altă 
treabă. Nu te pot ajuta! Cred că trebuie să încheiem discuţia 
asta. Nu vreau să ştiu nimic mai mult despre dumneata. Vă 
rog, am aprecia foarte mult dacă aţi pleca! 

Însă Catherine simţea cum o cuprinde ameteala. 

— Îl cunoaşteţi pe profesorul Kent? 

— Nu, l-am întâlnit doar de două ori, ambele dăţi aici în 
casă la Miguel. Fratele meu l-a adus aici ca să poată discuta 
în tihnă despre munca lor. Acum, chiar trebuie să vă întreb... 

Rutherford interveni şi el în discuţie: 

— Señor Flores, îmi pare foarte rău de moartea fratelui 
dumitale. Dar aici se întâmplă ceva foarte grav. Nu puteţi să 
ignoraţi lucrul acesta! Avem nevoie de ajutorul dumitale... 
profesorul Kent a fost ucis, credem noi, şi trebuie să ştim ce 
făceau el şi fratele dumitale. Nu-i putem lăsa să fi murit 
degeaba. 

Era limpede că indianul nu se putea hotărî ce să facă. 
Rutherford îşi dădu seama că acesta ar fi vrut să vorbească, 
însă teama îl trăgea înapoi. Rutherford continuă: 

— V-ar deranja dacă v-am pune nişte întrebări despre 
munca lui şi a profesorului? Fratele dumitale v-a vorbit 
vreodată despre aşa ceva? 

Indianul îl privi şi zâmbi trist. 

— Mai mult de atât nu mă puteţi deranja. Munca lui Miguel 
era de importanţă majoră şi pentru mine. Nu asta-i ideea... 
Vocea indianului se stinse - nu era sigur ce să facă şi, brusc, 
hotărând parcă să rişte, se întoarse spre ei şi scutură din cap. 
Îmi pare rău, flutură mâna în aer, Miguel mi-a spus ieri că, 
dacă i se întâmplă ceva, nu ar trebui să vorbesc cu nimeni. 
Suntem înspăimântați - a fost o zi foarte proastă. Foarte 


grea! 

Catherine simţi o undă de compasiune pentru bietul om. 

— Señor Flores, ne cerem scuze că vă deranjăm. Vrem 
doar să înţelegem ce se petrece. Profesorul mi-a fost ca un 
tată, şi eu am pierdut un om drag. 

Indianul oftă. 

— Este complicat. Munca lor era secretă. Dar de unde să 
încep? Se gândi preţ de o clipă, apoi reluă: În ciuda numelui 
nostru, noi suntem o familie quechua pursânge din Cuzco, 
capitala antică incaşă, aflată în Anzi. Bunicul nostru a luat un 
nume spaniol. Suntem atipici pentru indienii proveniţi din 
mediul rural, norocoşi prin faptul că amândoi am făcut liceul, 
şi Miguel a studiat la Universitatea din Cuzco. A devenit 
arheolog şi istoric, iar eu am lucrat până de curând pentru o 
fundaţie umanitară din statul Cuzco. Munca noastră de o 
viaţă, de fapt întreaga noastră viaţă, este poporul nostru, 
quechua - urmaşii incaşilor. 

Catherine scoase un oftat de uşurare. „Vorbeşte...” 

Pe un ton sobru, Flores continuă. Vorbea încet şi îşi alegea 
cu grijă fiecare cuvânt. Tot timpul ochii săi se plimbau între 
Catherine şi Rutherford. 

— Noi cunoaştem istoria poporului nostru. Cunoaştem 
poveştile din trecut şi încă de când eram copii am hoinărit 
printre ruinele antice din Cuzco, din Ollantaytambo şi 
Tiahuanaco - oraşul vechilor viracochas - lângă lacul Titicaca. 
Noi cunoaştem istoria ţării noastre într-un mod în care 
învățații spanioli şi americani aşezaţi în birourile lor, 
înconjurați de cărţi, nu o vor cunoaşte niciodată. Dar avem şi 
noi cărţi, după cum puteţi vedea. Nu suntem necunoscători ai 
învățăturilor contemporane. Doar că nu suntem de acord cu 
ele. 

Chipul indianului păru să se însenineze, părând dispus să-şi 
dezvolte destăinuirile. 

— Timp de generaţii după cucerire, spaniolii şi în special 
Biserica Catolică au făcut tot posibilul să şteargă orice urmă a 
civilizaţiei noastre. Au fost vandalizate monumente şi centre 
religioase, au fost arse cărţi religioase, au fost masacrați 
preoţi, şi oamenii au fost convertiți prin sabie. În vreo două 


generaţii practic nu a mai rămas nimic şi chiar şi azi copiilor 
noştri li se predă versiunea dogmatică a istoriei noastre: 
versiunea catolică. Profesorul Kent a înţeles nedreptatea. Nu 
a trebuit să-i spunem că înaintea incaşilor a existat o altă 
civilizaţie şi mai măreaţă. Nu ştiu cum, dar deja ştia lucrul 
acesta şi voia să găsească o dovadă. Noi avem acea dovadă. 
Profesorul Kent a fost un om învăţat; ne-a spus că adevărul 
pe care noi i-l făcusem cunoscut ne va ajuta să descoperim 
un adevăr şi mai mare ce poate salva omenirea. 

Ascultând dezvăluirea lui Flores, Catherine deja ştia ce 
trebuia să facă. 

— Senior Flores, putem afla şi noi adevărata istorie? Vrem 
să continuăm munca profesorului! 

— Señorita, vă rog spuneţi-mi Hernan!  Scuzaţi-mi 
ostilitatea de la început, însă aici nu suntem în siguranţă. 
Dacă vrem să continuăm discuţiile sau măcar să ne gândim 
la aceste lucruri, atunci trebuie să plecăm din Lima imediat şi 
să mergem la Cuzco. 

In acel moment, sora lui Hernan reapăru în cadrul uşii. 
Părea că mai avea puţin şi izbucnea în lacrimi. Începu să 
turuie frenetic în quechua şi să arate acuzator către cei doi 
occidentali. Hernan părea jenat şi în acelaşi timp foarte 
mâhnit de durerea surorii lui. Folosind cuvinte blânde şi 
vorbind foarte încet, o luă de mână şi o calmă, apoi o făcu să 
iasă din cameră. 

Rutherford abia dacă observase scena. Era căzut pe 
gânduri. 

„Acum sunt doi morţi. Ce crede Flores că s-a întâmplat?” 

Hernan reveni, scuturând din cap. Înainte să apuce să 
vorbească, Rutherford interveni cât putea de delicat: 

— Señor Flores, aş vrea să vă întreb ceva. Aveţi măcar cea 
mai vagă idee cine ar putea fi responsabil de moartea 
profesorului Kent şi a fratelui dumneavoastră? 

Hernan scutură cu tristeţe din cap şi apoi se uită la ceas. 

— Nu, mă tem că nu. Dar nu prea contează cine sunt. Ceea 
ce contează e că oamenii aceştia există. Sunt influenţi şi sunt 
în stare de orice. Nu sunt paranoic. Acum cu toţii suntem în 
pericol, credeţi-mă! 


Chipul îi deveni din nou lipsit de expresie. Catherine îi 
studia pomeţii înalţi şi ochii negri. Cumva, în ciuda teribilei 
tragedii a morţii fratelui său, bărbatul acesta încă reuşea să- 
şi menţină demnitatea. 

— Hernan, chiar îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutorul 
dat. Te deranjează dacă mă consult puţin cu James? 

— Nu, vă rog! Acum trebuie să plec la spital, dar, dacă 
vreţi să veniţi la Cuzco, avionul pleacă la cinci şi jumătate. 
Dacă aveţi nevoie de ceva, nu ezitaţi să-mi spuneţi. 

Hernan părăsi încăperea. Catherine se entuziasmase din 
cale afară, se părea că aveau de unde porni căutările. Se 
întoarse zâmbind către Rutherford şi simţi cum se întristează 
imediat. După expresia lui aspră, îşi dădu seama că el 
ajunsese la o cu totul altă concluzie. 


26 


Îl privi rugător. Aştepta cu disperare acceptul lui să-şi 
poată continua aventura. 

— James, cred cu tărie că ar trebui să pornim cu Hernan 
să... 

Rutherford, cu o voce ce suna incredibil de tensionată o 
întrerupse: 

— Să-ţi spun cum stau lucrurile. Maniacii ăştia - oricine ar fi 
ei - i-au ucis deja pe Miguel Flores şi pe profesorul Kent. O să 
ne omoare fără să stea pe gânduri şi pe noi; pentru ei nu 
însemnăm nimic. Fac tot ce vor şi peste tot în lume, ştii asta! 
Şi noi nici măcar nu avem habar ce căutăm! 

Rutherford sări în picioare şi începu să se plimbe agitat 
prin faţa şemineului. 

Catherine nu ştia ce să spună. Începu într-o doară: 

— Nu-i adevărat! Noi ştim ce căutăm: un secret străvechi, 
ascuns în miturile lumii. Dacă mergem pe firul profesorului 
Kent, atunci sunt sigură că vom afla mai multe. 

Era îngrijorată. Era prima lor ceartă. Işi dădu din nou 
seama cât de mult avea nevoie de sprijinul lui, dar era 
disperată să continue şi furioasă că el sugera exact 
contrariul. Totuşi, stând în picioare lângă şemineu, cu braţele 
încrucişate, Rutherford părea mai sfidător ca oricând. 

— Catherine, nu ne putem minţi că treaba asta nu este 
exagerat de periculoasă. Profesorul ştia foarte bine cât de 
influenţi şi fără scrupule ar putea fi aceşti oameni îngrozitori, 
indiferent cine ar fi ei, altfel de ce ar fi scris biletul acela? N- 
am fi absolut nebuni să continuăm pe drumul ăsta? 

Catherine nu voia să-l asculte vorbind aşa. 

— Îţi înţeleg punctul de vedere, dar nu mă pot întoarce. 
Intenţionez să continui până când aflu despre ce este vorba 
aici, indiferent de pericole. 

În ochii lui Rutherford se aprinseră două văpăi. 

— Şi cum rămâne cu siguranţa noastră... nu ţi-e teamă că 


acelaşi lucru ni se va întâmpla şi nouă? 

— Sunt gata să-mi asum acest risc! 

Rutherford se încruntă, apoi expiră încet. Se întoarse cu 
spatele la ea şi se uită pe fereastră în curtea din spatele 
casei. 

Deodată, îşi dădu seama că nu putea suporta ideea dean- 
o mai vedea deloc. Intrase în viaţa lui de mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore, îl răscolise şi nu avea de gând s-o lase 
să-i scape. Se întoarse s-o privească în ochi hotărât. 

— Ei bine... eu nu sunt pregătit... 

Catherine nu mai voia să audă nimic. Se simţea însufleţită 
de şansa nou-apărută. Cu o voce sugrumată de emoţii, 
spuse: 

— Înţeleg! Ai fost foarte amabil să vii până aici. Îți voi 
rămâne recunoscătoare pe veci. Însă îndărătul cuvintelor ei 
pragmatice, agoniza. Deşi abia se cunoşteau, nu voia să-l 
piardă, şi nu doar pentru că ar fi trebuit să facă singură faţă 
pericolelor. 

Rutherford îi zâmbi - un zâmbet resemnat. 

— Lasă-mă să termin, doctor Donovan! Nu sunt pregătit să 
te văd asumându-ţi riscul acesta de una singură. Aşa că va 
trebui să merg cu tine. 


27 


Catherine şi Rutherford petrecură după-amiaza în casă, 
folosindu-se de biblioteca familiei Flores. La ora patru, urcară 
în taxiul care-i aştepta, să prindă zborul spre Cuzco. 

In timp ce maşina pleca din faţa casei Flores şi se 
îndepărta pe strada plină de praf, o altă maşină ieşi din 
umbrele unei alei lăturalnice înguste. Un Mercedes argintiu. 
Şofer era un indian bine legat, cu ochelari fumurii. Lângă el, 
pe scaunul din dreapta, stătea occidentalul ameninţător 
îmbrăcat în negru. In spate, pe banchetă, erau complicele lui 
scund şi serior Mantores. Broboane de sudoare se scurgeau 
de pe fruntea acestuia. Urmăreau taxiul. 

Occidentalul de pe scaunul din faţă se răsuci cu faţa spre 
Mantores şi mârâi furios: 

— Acum unde naiba se duc? Ce-am mai scăpat de ei, n-am 
ce spune! 

Intorcându-se să se uite pe geam la vehiculul care dispărea 
rapid, mormăi ca pentru sine: 

— Am ştiut eu de atunci că trebuia să ne ocupăm de toată 
familia Flores! 

De frică, ochii lui Mantores se făcură cât cepele - încerca să 
vorbească, dar vorbele nu-i ieşeau din gură. Criminalul 
scoase un telefon dintr-unul din buzunarele interioare ale 
hainei şi formă un număr din America de Nord. | se răspunse 
după al treilea ţârâit. 

— Domnule, l-am eliminat pe Flores aşa cum ne-aţi cerut, 
dar din păcate cercetătorii l-au contactat pe fratele său... 

După o pauză, vocea de la celălalt capăt vorbi. Tipul scund 
ascultă cu atenţie şi răspunse: 

— Afirmativ! 'Nţeles! De data asta o să ne asigurăm. Da, 
da, domnule, se va sfârşi în Peru! 


28 


Zborul spre Cuzco este o experienţă incredibilă. Când 
avionul decolează de pe aeroportul din Lima şi se 
îndepărtează de coastă, imediat încep să se profileze, pe 
ambele părţi, primele dealuri de la poalele munţilor Anzi. 
Avionul urcă şi urcă şi munţii se tot ridică de jur împrejur, 
până când în cele din urmă aparatul de zbor traversează norii 
şi se înalţă spre tăriile cerului. In depărtare, piscurile mai 
înalte străpung norii şi punctează orizontul, asemenea 


insulelor pe o mare înspumată. 
x 


x x 


Catherine nu era într-o dispoziţie în care să se poată 
bucura de privelişte. Pe măsură ce gravitatea şi implicaţiile 
celor două morţi o făceau să se chircească în scaun, simţi 
cum teama şi panica încep din nou să-şi facă loc în inima ei. 
Oare erau în siguranţă în timpul zborului? 

Îi studie pe ceilalţi pasageri. Ca şi Hernan, aşezat pe un 
rând mai în faţă, toţi erau indieni. Ar putea oare vreunul 
dintre ei să fie ucigaş plătit, angajat de duşmanul lor 
necunoscut? 

Era aşa de bucuroasă că mergea şi James cu ea. Calmul şi 
pragmatismul cu care abordase până acum aventura lor 
extraordinară o făcură să-şi dea seama că era un bărbat 
deosebit. Un om normal s-ar fi urcat imediat în avion spre 
casă, dacă ar fi auzit de moartea lui Flores. De fapt, un om 
normal, în primul rând, nici măcar nu ar fi venit. În ciuda 
reţinerilor pe care le avea, părea făcut pentru provocările la 
care erau supuşi. Viaţa în biblioteci părea acum prea 
restrictivă, iar cărţile vechi prea neînsemnate pentru el. Deşi 
nu voia să recunoască, cu cât petreceau mai mult timp 


împreună, cu atât îl considera din ce în ce mai atrăgător. 
x 


x x 


Străvechile străzi pietruite din Cuzco le amintiră celor doi 
de Oxford. Aerul era minunat de curat după Lima şi pe 
moment amândoi simţiră cum gândurile sumbre îi părăsesc. 

Hernan îi duse cu o maşină închiriată în oraşul vechi şi le 
vorbi încontinuu despre civilizațiile străvechi ale munţilor 
Anzi. Bărbatul conducea jeepul pe străzile înguste, ţinând 
doar o mână pe volan, în timp ce cu cealaltă făcea gesturi 
largi pentru a-şi puncta ideile. În timpul acesta, jeepul se 
hurduca dintr-o parte în alta. 

— Incaşii nu au fost iniţiatori - acesta este primul lucru pe 
care trebuie să-l înţelegeţi. Deşi lucrările lor extraordinare 
sunt împrăştiate prin muzeele din toată lumea, ei erau doar 
custozii unei culturi cu mult mai vechi. Chiar incaşii admit 
lucrul acesta. Câţiva călători spanioli luminaţi care au fost 
martorii distrugerii totale a civilizaţiei incaşe, au încercat să-i 
înregistreze tradiţiile, chiar pe măsură ce dispăreau în 
negurile timpului. 

Jeepul făcu un viraj riscant în mijlocul străzii, abia reuşind 
să evite un autobuz mic şi viu colorat plin ochi cu oameni, 
care se hurduca spre ei, din direcţie opusă. Rutherford se 
apucă de spătarul scaunului lui Hernan, spunându-şi: „De 
parcă excursia noastră nu era suficient de periculoasă!” 
Catherine închise ochii pentru o fracțiune de secundă, când 
micul autobuz se răsuci pe lângă ei, ratându-i la mustață. Se 
uită la Rutherford şi ridică din sprâncene. Hernan observă 
mişcarea în oglinda retrovizoare. 

— Ah! Îmi pare rău, o să fiu mai atent - nu sunteţi obişnuiţi 
cu stilul de condus din Anzi! Reduse viteza şi continuă 
prezentarea poporului său: Nu cred că spaniolii chiar au 
crezut în poveştile şi tradiţiile pe care le-au auzit direct din 
gurile vechilor preoţi. Probabil că le-au considerat prea 
ciudate ca să fie adevărate, dar sunt adevărate. Unul dintre 
miturile principale ale popoarelor din Anzi - şi de acesta era 
interesat profesorul Kent - este că o mare civilizaţie a existat 
cu mii şi mii de ani înaintea civilizaţiei incaşe. Dar nu vă 
faceţi griji - veţi vedea dovada cu ochii voştri! 

Ascultându-l pe Hernan, Catherine şi Rutherford se lăsară 
încet-încet purtaţi într-o altă lume, o lume a prinților incaşi şi 


conchistadorilor spanioli şi a tragicei căderi a civilizaţiei 
incaşe. Se uitau pe geamurile maşinii la ţăranii cu straie viu 
colorate pe lângă care treceau, descendenţii acelui popor 
măreț de odinioară, şi se minunau de prospeţimea aerului, de 
senzaţia de depărtare totală a locului şi de frumuseţea 
nepământeană parcă a peisajului din Anzi. 

x 


x x 


În cele din urmă, după ce traversară suburbiile din Cuzco şi 
intrară pe minunatele străzi pietruite din oraşul vechi, Hernan 
parcă automobilul în capătul unei alei înguste. Sări din 
maşină şi îi deschise portiera lui Catherine ca să poată cobori. 

— OK! În sfârşit suntem aici. Mă duc să vă las bagajele 
acasă la vărul meu şi între timp puteţi să vă plimbaţi puţin. 
Am să-i spun că sunteţi prieteni de-ai mei. Orice-ar fi, nu 
trebuie să pomeniţi nimic de profesorul Kent sau de Miguel. 
Nu vreau să mai pun pe nimeni altcineva în pericol. O să 
mergem la casă abia la căderea întunericului şi puteţi dormi 
acolo, dar trebuie să plecăm în zori - nu pot risca să fiţi văzuţi 
aici. 

Catherine cobori din jeep. 

— Nu vrei să venim cu tine şi să-l cunoaştem? Nu aşa ar fi 
normal? 

Pe chipul lui Hernan apăru din nou o expresie îngrijorată. 

— Nu, chiar cred că ar trebui să minimalizez contactul cu 
voi! Şi aşa puteţi arunca şi voi o privire în jur. Dar sfatul meu 
e să nu ieşiţi în evidenţă... Dacă mergeţi pe strada aceea - le 
arătă cu degetul intrarea pe o altă alee îngustă - şi apoi o 
ţineţi în linie dreaptă, o să ajungeţi în piaţa principală - Plaza 
de Los Almabos. Ne vedem acolo, la intrarea în catedrală, 
peste o jumătate de oră. 

Rutherford îşi întinse braţele să se dezmorţească. 

— Pfiu, de douăzeci şi patru de ore am tot călătorit fără 
oprire. Mi-ar prinde bine să-mi întind picioarele. 

Hernan îi zâmbi. 

— Păi, fă o plimbare pe-aici! Dacă vă rătăciţi, întrebaţi pe 
oricine unde este catedrala şi o să vă arate drumul. 

Acestea fiind zise, Hernan se urcă înapoi în jeep şi porni 


motorul. Vehiculul începu să huruie şi dispăru după colţ. 
După plecarea lui, rămaşi singuri în mijlocul aleilor pietruite 
din Cuzco, Rutherford şi Catherine se treziră într-o oază de 
linişte. 

Primul lor impuls fu să tragă adânc în plămâni aerul 
proaspăt. Cerul era foarte senin şi pentru prima dată de când 
Catherine aflase despre moartea lui Flores se simţi optimistă 
şi ceva mai puţin claustrofobică. Se întoarse către Rutherford, 
care examina construcţia de cărămidă a unui zid imens, 
străvechi, ce străjuia partea stângă a drumului. 

— Crezi că suntem în siguranţă aici, în Anzi? 

— Cam cât de în siguranţă putem fi în condiţiile date, dar 
sunt de acord cu Hernan - nu cred că ar trebui să zăbovim. la 
vino şi uită-te la zidul ăsta extraordinar! 

În loc să fie făcut din cărămidă, peretele era făcut din 
blocuri imense de granit, multifaţetate, unele având aproape 
trei metri pătraţi. 

Catherine se uita în jur minunându-se. 

— Cum Dumnezeu au putut face aşa ceva? Asta este stilul 
incaş de prelucrare a pietrei? Se apropie de zid şi îşi trecu 
mâna peste un bloc foarte mare. Uite, bucata asta imensă de 
aici are zece laturi şi este de mărimea unei mese de 
sufragerie. Incredibil! Se potriveşte la milimetru cu toate 
celelalte din jurul ei. 

Rutherford se dădu înapoi, minunându-se de măiestrie. 

— Chiar nu ştiu. Trebuie să fie incaşă, că spaniolă sau 
europeană, cu siguranţă, nu este. Inchipuie-ţi măcar să 
încerci să muţi mastodonţii ăştia - cei mai mari cântăresc 
peste o tonă. Haide, să mergem să găsim catedrala! 

Mângâind zidul cu palma, Catherine îl urmă pe Rutherford 
pe strada uşor înclinată, în direcţia pieţei principale. 

„Când te gândeşti că doar cu o zi în urmă am avut ultima 
prelegere din trimestru şi aşteptam vacanţa. E abia miercuri 
seara, dar Oxfordul mi se pare ca dintr-o altă viaţă... Am 
căzut printr-o gaură din vechea mea viaţă liniştită şi m-am 
rostogolit într-o altă lume... o lume plină de pericole.” 

Privirea i se opri pe Rutherford şi îl observă cum mergea 
înainte, uitându-se în stânga şi-n dreapta, mereu iscoditor, 


studiind construcţiile din piatră din Cuzco. Prezenţa lui îi 
dădea siguranţă. 

Aşa cum le indicase Hernan, aleea dădea în piaţa 
principală, care după Plaza Mayor din Lima, semăna cu un 
oraş-fantomă. Piaţa era de mărimea unui imaş englezesc mai 
mare. Era împrejmuită de clădiri de piatră şi era punctul de 
întâlnire a şase străzi pietruite. Catherine îl ajunse din urmă 
pe Rutherford şi dădură un ocol pieţei, bucurându-se de 
spaţiu şi de linişte şi simțindu-se uşuraţi să se afle departe de 
neplăcerile din Lima. Tocmai când ajungeau în punctul 
diametral opus zăriră silueta lui Hernan apropiindu-se de pe o 
alee adiacentă. 

— Bună! strigă el. E un loc frumos, nu-i aşa? Catherine îi 
zâmbi. 

Rutherford zâmbi la rându-i şi strigă: 

— Nu prea ai cum să greşeşti cu un decor ca ăsta - trebuie 
să construieşti ceva cu adevărat urât ca să poţi strica 
priveliştea asta. 

Hernan râse în timp ce se apropia. 

— Da... da, cred că ai dreptate! 

Cei trei cuprinseră cu privirea piaţa şi în spatele ei 
acoperişurile vechiului oraş, ce cobora în depărtare. 

Cu o privire jucăuşă în ochi, Hernan se întoarse către ei şi 
le spuse zâmbind: 

— Aici în Cuzco incaşii au construit un templu pentru 
Viracocha - se numeşte Coricancha. Îl puteţi vedea? 

Rutherford şi Catherine se uitară împrejur încercând să 
localizeze o posibilă structură incaşă. Nu era niciuna care să 
le sugereze măreţia unui templu. 

Hernan arătă drept spre biserică: 

— Acolo este! Spaniolii au construit catedrala peste templu 
în 1533 pentru a suprima religia noastră. Se zice că unul 
dintre ultimii prinți incaşi a fost zidit de viu când au construit- 
o; într-o bună zi, o să-l scoatem de acolo. Ştiţi cine este 
Viracocha? 

Catherine se gândi la bărbatul în vârstă din avion. 

— Am auzit acest cuvânt folosit pentru a descrie poporul 
care a construit liniile Nazca, spuse ea. 


Hernan se uită la ea cu coada ochiului, uşor surprins. 

— Corect, era numele dat unui popor. Dar Viracocha a fost, 
de asemenea, un om - era conducătorul dacă vreţi. Viracocha 
înseamnă „spuma mării”. Oamenii care au venit împreună cu 
el erau numiţi viracochas. Îmi pare bine să văd că ghidurile 
de călătorie nu v-au spălat creierele. Aceasta era capitala lui, 
iar el era venerat aici mai mult decât toate celelalte zeități. 

Catherine încercă să găsească o explicaţie. 

— Să fi fost el un rege incaş timpuriu? Hernan scutură ferm 
din cap: 

— Nu, şi acesta este lucrul important: a venit cu mult 
înaintea incaşilor. Nu ştim când; nu există dovezi scrise. Nu 
există nicio atestare, aşa că învățații occidentali ignoră 
legendele legate de Viracocha şi le privesc ca pe nişte mituri. 
Dar să-l ignori pe Viracocha e o greşeală. Şi-a lăsat amprenta 
pretutindeni în Anzi. A cutreierat peste tot şi toate popoarele 
din regiune spun poveşti despre el şi faptele lui măreţe. Lui i 
se datorează lucrările în piatră şi prodigioasa îndemânare în 
ingineria civilă. Aici în Anzi veţi vedea ruinele unor clădiri 
care vă vor lăsa fără suflare. 

Rutherford păru nedumerit. 

— Dar nu incaşii l-au construit... 

Hernan îl întrerupse. Avea o expresie aspră, ca şi când ar fi 
vorbit despre cel mai solemn lucru. 

— Nu! Incaşii au construit o parte dintre ele, dar au 
moştenit deprinderile de la Viracocha şi de la adepţii lui. 

— Dar de unde era el? Şi când a venit? 

Indianul se uită discret de jur împrejurul pieţei înainte de a 
răspunde. 

— Acesta este misterul. Există multe descrieri orale ale 
sosirii sale. Chiar şi spaniolii în secolul al XVI-lea menţionează 
aceste relatări. Cu toţii spun că Viracocha a venit de pe mare 
împreună cu adepţii săi şi a călătorit pe drumul care 
traversează munţii, îndreptându-se spre nord, făcând minuni, 
învăţându-i pe oameni agricultură şi cum să construiască 
temple şi chiar şi măreţul oraş din piatră Tiahuanaca, apoi şi- 
a continuat drumul. A fost, de asemenea, un tămăduitor, ca 
lisus la creştini, şi oriunde mergea reda vederea orbilor, îi 


înzdrăvenea pe ologi şi alunga spiritele rele. Unui 
conchistador spaniol i s-a spus că Viracocha era „un bărbat 
înalt, cu barbă şi ochi albaştri”. În altă parte, este descris ca 
având o barbă lungă şi albă, pielea deschisă la culoare şi 
purtând robe lungi şi albe şi aducând mesaje de pace şi 
iubire. 

Catherine era vrăjită. Aproape că şi-l putea închipui pe 
marele Viracocha. 

— Ce personaj ciudat şi binevoitor, spuse ea ca pentru 
sine. Hernan o privi stăruitor. 

— Da, a fost un om mare şi un civilizator al poporului meu. 
Incaşii au spus că până la sosirea lui oamenii trăiau în cel mai 
primitiv stil. Nu domesticiseră animalele, nu aveau recolte... 
pe scurt, erau vânători-culegători. A venit şi i-a învăţat pe 
oameni agricultură şi zidărie, medicină, muzică şi astronomie. 
A adus prosperitate şi a făcut-o fără violenţă. Niciodată nu a 
folosit violenţa ca să-şi obţină scopul, aşa cum au făcut 
spaniolii. 

Rutherford voia să ştie mai multe. 

— Dar de ce au venit viracochas? Parcă ar fi fost colonişti, 
doar că nu au rămas. 

— Asta este o întrebare bună şi una de care şi profesorul 
era interesat. Toate poveştile vechi spun că venirea poporului 
viracochas are legătură cu marele potop... 

La menţionarea acestui lucru, Catherine interveni în 
discuţie. 

— Vreţi să spuneţi că există mituri legate de un potop şi 
aici sus în Anzi? 

— Da! Şi în curând am să vă arăt dovezile. Există multe 
relatări în Anzi despre un mare potop, asemănătoare cu 
povestea pe care o spune Biblia voastră. După ce apele au 
început să se retragă, Viracocha a apărut la lacul Titicaca, lac 
care pentru incaşi este sacru. A construit o citadelă la 
Tiahuanaca. Ruinele stau mărturie şi azi, să le poată vedea 
toată lumea. După ce şi-a stabilit reşedinţa acolo, a coborât 
la Cuzco şi, sub îndrumarea lui, ce mai rămăsese din omenire 
a fost salvată de la barbarie şi a început să se înmulțească. 

— Aşadar, lacul Titicaca este adevăratul centru al legendei 


lui Viracocha? comentă Rutherford fascinat. 

— Da! Sunt multe lucruri pe care trebuie să le discutăm, 
dar acum trebuie să mergem să mâncăm ceva. Haideţi, vă 
duc acasă la vărul meu! Totuşi, vă rog să nu uitaţi că nu 
trebuie să vorbim despre lucrurile acestea în faţa familiei 
mele... Ei ştiu că sunteţi nişte prieteni veniţi în vacanţă. 

Hernan era mulţumit. Amândoi oaspeţii săi începeau să 
înţeleagă adevărul din spatele istoriei Peruului. 


29 


Acasă la vărul lui Hernan se pregătea cina. Era o locuinţă 
tipică din Cuzco făcută din piatră, cu o încăpere comună care 
avea un şemineu mare la un capăt şi o bucătărie alături. Erau 
mai multe camere la etaj. 

Vărul lui Hernan, Arun, nu prea vorbea spaniola şi nu ştia 
niciun pic de engleză. Avea o constituţie indiană tipică, cam 
1,65 în în înălţime şi foarte vânjos. Zâmbea mult şi părea mai 
puţin serios decât Hernan. Lui Catherine îi lăsă impresia că 
nu plecase niciodată din Cuzco şi ştia prea puţine chiar şi 
despre Lima, ce să mai spunem de lumea din afară. Hernan îi 
prezentase şi, cu multe zâmbete şi strângeri de mână, 
reuşiră să-şi exprime recunoştinţa. Hernan vorbi îndelung cu 
vărul său în quechua înainte de a dispărea amândoi în 
bucătărie, apoi reveni cu nişte băuturi pe o tavă pe care o 
puse pe masa din mijlocul încăperii. g 

Catherine se aşeză pe un scaun lângă foc. In timp ce privea 
flăcările din şemineu, se gândi la tot ceea ce aflase de când 
sosise în Cuzco. Rutherford, începând să resimtă efectele 
diferenţei de fus orar, se aşeză pe un scaun şi adormi înainte 
de a-şi da jos haina. Catherine îi studie chipul, luminat de 
vâlvătaia focului ce trosnea. Oftă încetişor şi se întoarse la 


căldura blândă a focului. 
x 


x x 


Mai târziu în seara aceea, după o cină delicioasă, Hernan îl 
ajută pe Arun să strângă vasele şi apoi se pregăti să se 
întoarcă la el acasă. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să le ţină 
moralul ridicat încercând să nu vorbească despre răul ce 
venea pe urmele lor. 

— Ei bine, sper că v-a făcut plăcere ospitalitatea noastră şi 
că vi s-a părut interesant tot ceea ce am discutat. Ca să nu 
uit, cred că asta o să vă fie de folos! Din geantă scoase o 
carte, Mitologia Arizilor de Cudden. E o bună introducere în 


mitologia Anzilor. Chiar şi eu prefer să le numesc poveşti; a le 
spune mituri ar sugera că nu sunt adevărate, ceea ce ştim cu 
toţii că e greşit. Lectură plăcută! Am să vin să vă iau mâine la 
5, în zori. 

Apoi Hernan plecă. Arun se întoarse în cameră numai un 
zâmbet şi le făcu semn lui Catherine şi Rutherford să-l 
urmeze în spatele casei. Rutherford, care era deja în picioare, 
trecu prin cadrul uşii după el şi mai departe pe hol până în 
dormitor. 

În mijlocul camerei, era un pat dublu şi nicio altă piesă de 
mobilier. Jarul unui foc care se stingea, dar încă mai degaja 
căldură, strălucea în şemineu. Arun mai puse două bucăţi de 
lemn uscat pe foc, apoi se întoarse către Rutherford. 
Britanicul nici nu avea nevoie să vorbească limba lui Arun 
pentru a înţelege că acesta era singurul dormitor din casă şi 
erau poftiţi să-l împartă. Zâmbi spre indian şi încercă să-i 
arate prin gesturi că el putea să doarmă şi pe podeaua din 
camera principală, dar Arun pur şi simplu râdea la el şi clătina 
din cap. Evident, oferta de ospitalitate nu se putea negocia. 

În clipa aceea, Catherine intră în cameră. Arun le zâmbi 
amândurora şi ieşi pe uşă. 

Jenat, Rutherford ieşi înapoi pe coridor. 

— Nu-ţi fie teamă, am să dorm pe podea în cealaltă 
cameră, şi dispăru pe hol. 

Catherine închise uşa în urma lui. În acel moment, îşi 
sprijini palma de uşă şi-şi aplecă în faţă capul greu de 
oboseală. 


30 


Aşa cum promisese, Hernan veni să-i ia la ora 5 dimineaţa. 
Cu ochii împăienjeniţi, fură conduşi la gară şi urcați în tren cu 
promisiunea de a se întâlni în ziua următoare sus la Machu 
Picchu, imediat după înmormântarea lui Miguel. 

* 


x x 


Trenul vechi, cu patru vagoane, porni încet din gară şi 
începu ascensiunea pe cel mai spectaculos traseu feroviar de 
pe planetă. Pe parcursul călătoriei de trei ore, locomotiva cu 
bot cârn îşi târî în sus cele patru vagoane scurte, pe o 
lungime de mai bine de o sută de kilometri de cale ferată 
şerpuitoare, şi, trecând pe lângă ferme şi sate, urcă anevoie 
pe marginea defileurilor cu hăuri, se lipi de pereţii stâncoși şi, 
în cele din urmă, având privelişti deschise pe kilometri întregi 
în toate direcţiile, se avântă spre nori pentru a ajunge la 
Machu Picchu Terminares. 

Acoperişurile din Cuzco păreau a cobori sub nivelul lor şi 
chiar şi catedrala, Templul lui Viracocha, deveni în curând 
nesemnificativ în comparaţie cu piscurile gigantice şi văile 
largi ale Anzilor. A 

Catherine era agitată. Incă de când se trezise avusese 
sentimentul că erau urmăriţi, că o maşinărie imensă era 
pornită împotriva lor; roţile erau puse în mişcare şi un întreg 
aparat îşi canaliza toate energiile pentru a nu le da pace. 
Cercetă chipurile din vagon. Ţărani şi turişti. „Nimic care să 
te îngrijoreze, cel puţin, nu deocamdată.” Se uită la 
Rutherford şi scăpă un oftat de uşurare. 

Bărbatul scosese din rucsac exemplarul din Mitologia 
Anzilor a lui Cudden şi citea informaţiile despre Viracocha pe 
care le subliniase cu o noapte înainte. Ochii treceau în revistă 
pagina, timp în care mintea făcea tot felul de conexiuni. Ceva 
i se părea familiar, doar că nu putea spune exact ce anume. 


Viracocha a venit de departe, de peste mare. Era 


un bărbat cu pielea deschisă la culoare. Înalt şi 
puternic, cu ochi albaştri şi o barbă lungă şi albă. El 
ne-a adus toate beneficiile civilizaţiei, şi a făcut-o în 
mod paşnic. Dar într-o zi nişte oameni răi au 
complotat împotriva lui. Când s-a întors din călătoria 
pe care l-au forțat să o facă, a navigat pe fluviu 
înspre mare. Într-o zi, o să se întoarcă. 


Deodată, avu o revelaţie. 

— Catherine! Cred că am găsit ceva. Cred că am 
descoperit la ce lucra profesorul. 

În acel moment, Catherine admira priveliştea mirifică. Se 
uită la el, surprinsă. 

— Ce? Ce vrei să spui? 

— Cred că am găsit tiparul recurent. În bilet, profesorul 
Kent a spus că a găsit secretul adevăratei istorii a lumii, 
îngropat în mituri vechi şi legende. De atunci îmi tot storc 
creierii să înţeleg ce-a vrut să spună, ce este acest secret, 
această „adevărată istorie” la care se referă? Dacă miturile 
toate conţin această istorie adevărată ascunsă în poveştile 
lor, atunci trebuie să existe motive care apar iar şi iar în 
tradiţii mitice, fără nicio legătură între ele. 

Catherine părea nedumerită. 

— Cum adică? 

— Ascultă, găsim povestea potopului peste tot; profesorul 
chiar s-a gândit că a existat un cataclism mondial care a 
distrus o civilizaţie anterioară, evoluată. Dar ce alte mituri 
sunt spuse iar şi iar în moduri uşor diferite, peste tot în lume? 
Şi apoi, deodată, citind despre mitul Viracocha mi-am dat 
seama... 

— Ce? 

— Că povestea pe care o spune e aceeaşi - vorbind în linii 
mari - cu povestea lui Osiris, cea mai veche şi mai importantă 
zeitate egipteană. Este un tipar, o temă recurentă. Şi are 
logică. Toate culturile au multe, multe poveşti mărunte, dar 
miturile centrale sunt cele mai puternice. Străbat secolele, 
chiar mileniile. Ascunde povestea adevărată în acele mituri, 
şi ea nu se va pierde. Sunt sigur că am identificat o paralelă 


directă între Viracocha şi Osiris, zeitatea egipteană, şi trebuie 
să mai existe şi alte mari mituri centrale care reapar peste 
tot pe glob. 

— Dar lucrul acesta este imposibil, spuse Catherine. Nu a 
existat niciun contact între cele două culturi; se află pe părţi 
opuse ale Atlanticului. 

— Ei bine, ascultă asta! 

Rutherford citi capitolul despre uneltitorii care l-au 
răsturnat pe Viracocha şi despre plecarea sa ulterioară cu 
barca spre coastă şi apoi imediat îi reaminti lui Catherine 
mitul lui Osiris. 

— Osiris a fost zeul reînvierii. A venit în Egipt împreună cu 
adepţii săi, cu mult, mult timp în urmă, şi a adus beneficiile 
civilizaţiei. Asemenea lui Viracocha, şi lisus Hristos, a fost un 
om paşnic şi niciodată nu a încercat să forţeze pe nimeni să 
adopte căile sale, dar în schimb i-a convins pe oameni să-i 
urmeze exemplul. După un timp, Osiris a decis să plece peste 
mări şi ţări ca să poată aduce civilizaţia şi altor popoare 
sălbatice. Le-a spus egiptenilor că se va întoarce curând şi l-a 
lăsat pe fratele său Seth să conducă în lipsa lui. Dar Seth deja 
devenise gelos pe Osiris şi şi-a dat repede seama că asta ar fi 
o şansă bună să comploteze împotriva lui. l-a convins pe alţii 
să i se alăture şi curând a strâns un grup de şaptezeci şi doi 
de conspiratori. Când Osiris s-a întors din călătoriile sale, ei 
erau pregătiţi. Au dat un ospăț mare în cinstea lui, iar în 
centrul atenţiei a fost un joc: toţi oaspeţii trebuiau să-şi 
încerce norocul urcându-se într-o ladă de lemn care fusese 
special făcută pentru eveniment. Cel care încăpea perfect în 
ladă era câştigător. Dar Seth se asigurase că pentru fratele 
său va fi construită o astfel de ladă încât Osiris să încapă 
perfect în ea. După ce toţi ceilalţi oaspeţi au încercat, a venit 
rândul lui Osiris, care a urcat şi s-a întins în ladă. Imediat, 
uneltitorii au închis capacul şi au sigilat lada, apoi au aruncat- 
o în Nil, de unde a plutit spre mare, pentru ca în cele din 
urmă să ajungă într-un loc numit Biblos. Legăturile sunt clare, 
oricine poate înţelege. Chiar şi povestea lui lisus Hristos are 
ecouri similare; bărbatul cu barbă care vine cu gânduri de 
pace, mergând pe apă, şi împotriva căruia mai apoi se 


conspiră şi este înmormântat. Şi în toate aceste poveşti ni se 
spune că se va întoarce cândva. 

— Ai dreptate, este ciudat! 

— Ciudat! E mai mult de-atât, şi, de asemenea, e mai mult 
decât o coincidenţă. Viracocha şi Osiris sunt acelaşi personaj, 
e lucru sigur. Doar în mituri ca acestea trebuie ascuns un 
asemenea cod. Faptul că povestea de bază a supravieţuit 
timp de cine ştie câte mii de ani în două culturi, fără niciun fel 
de legătură, arată că acestea sunt vehiculele perfecte pentru 
un mesaj străvechi. 

— Dar înţelegi ce spun amândouă poveştile? 

— Nu, nu încă! Dar măcar ştim de unde să începem. 
Rutherford se lăsă din nou în scaun, pierdut în lectură. 

* 


x x 


În timp ce trenul urca pe drumul lung şi sinous, îşi îndreptă 
din nou atenţia spre peisajul spectaculos. Marginile abrupte 
ale văilor erau năpădite de vegetaţia luxuriantă, şi ideea de a 
mişca în sus ceva, cu atât mai puţin bucăţi gigantice de 
piatră, pe pantele aproape verticale pentru a construi un 
templu în inima munţilor, părea o nebunie. 

In cele din urmă, trenul începu să gâfâie şi să geamă pe 
drumul ce escalada culmea din apropiere de Machu Picchu 
Puentas Ruinas: intrarea la vestitele ruine. Catherine privi în 
jos la râul sacru incaş, Urubamba, care se unduia jos de tot, 
sub ei, încolăcindu-se la poalele muntelui ca un şarpe mare 
de un verde strălucitor. 


31 


Gara începea să se zărească uşor; pe peron erau indieni, şi 
toată lumea din vagoane îşi lua bagajele, pregătindu-se să 
coboare din tren. Deodată, lui Catherine nu-i veni să-şi 
creadă ochilor. Uitându-se de-a lungul micuţului peron 
aglomerat, aproape că-i stătu inima în loc de groază. Închise 
ochii, respiră adânc şi se uită din nou. Era Ivan Bezumov, 
îmbrăcat într-un costum alb de în. Inspiră rapid şi se aşeză la 
loc în timp ce trenul scârţâia şi suspina depăşindu-l. 

Catherine se holbă la Rutherford, cu ochii cât cepele. 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar sunt sigură că tocmai l-am 
văzut pe rusul acela ciudat, Bezumov. Este pe peron, vine 
spre noi. Oare ce o fi făcând aici? Dumnezeule, James, ce ne 
facem? Unde să fugim? 

Rutherford sări ca ars. 

— Este aici? Nu se poate! Însă, chiar în timp ce murmura 
aceste vorbe, îl zări pe rus venind ţintă spre vagonul lor cu 
paşi mari, însoţit de doi indieni bine făcuţi. 

Tot atunci, şi trenul se opri, cu scrâşnete şi răbufniri de 
aburi. Rutherford se chinui disperat să se gândească la o 
soluţie. Exista o singură ieşire, prin poarta de la celălalt capăt 
al peronului, dar Bezumov şi însoțitorii lui blocau calea. 

Repezindu-se în celălalt capăt al vagonului, Rutherford 
deschise uşa de pe partea aceea a trenului şi încremeni de 
groază. Uşa se deschise izbindu-se de peretele vagonului, 
fluturând în aer deasupra ameţitoarei pante stâncoase care 
cobora abrupt vreo câteva sute de metri direct în râul de 
dedesubt. Incă un pas, şi s-ar fi rostogolit spre moarte. 
Regăsindu-şi echilibrul, se răsuci în loc. Catherine rămase 
ţintuită locului. Era prea târziu: bărbatul în alb era chiar în 
faţa vagonului lor. 

Timpul părea să se fi oprit. Ivan Bezumov urcă pe treptele 
trenului şi deschise uşa. Cu puternicul lui accent rusesc, li se 
adresă: 


— Doctore Donovan şi doctore Rutherford, bine aţi venit la 
Machu Picchu! 

Rutherford amuţise. Gânduri disparate îi tot treceau prin 
minte. 

„O să ne împuşte? Care-i implicarea lui în povestea asta? L- 
o fi omorât pe profesor? La gândul acesta, simţi cum i se face 
pielea de găină de spaimă. Dar dacă nu vrea să ne omoare, 
atunci ce are de gând?” 

Bezumov vorbi mai departe, zâmbindu-le larg: _ 

— Vă rog nu fiţi chiar aşa de trişti că mă vedeţi. Imi pare 
foarte rău că la ultima noastră întâlnire am fost cam 
insensibil şi am uitat bunele maniere. Daţi-mi măcar o şansă 
să mă revanşez. 

Furia îl făcu pe Rutherford să uite de frică. 

— Bezumov, ce naiba cauţi tu aici? Cum ai ştiut că venim 
la Machu Picchu? Şi cum ai ajuns aici? 

— Îmi pare rău, nu vreau să vă urmăresc ca un maniac, 
doar că trebuie neapărat să vă vorbesc. Am fost să discut cu 
directorul colegiului, şi el mi-a spus unde să te găsesc. 

Pe Catherine o trecu un fior. „Cum naiba ştia directorul că 
am plecat în Peru?” Bezumov continuă: 

— Date fiind cunoştinţele mele detaliate despre lucrările 
profesorului am presupus că veţi veni aici mai devreme sau 
mai târziu. Am luat primul avion după voi şi am venit direct 
de la Lima. V-am aşteptat, sperând că veţi sosi mai repede. 
Când v-am văzut pe amândoi, m-am simţit uşurat, dar, 
iertaţi-mă, nu am vrut să vă sperii. 

Comportându-se ca un nobil incaş din vremurile trecute, 
Bezumov le ordonă celor doi indieni să ia bagajele lui 
Rutherford şi ale lui Catherine. Rutherford imediat îşi ocupă 
poziţia în cadrul uşii pentru a le tăia calea. Catherine făcu un 
pas şi i se alătură, cu chipul răvăşit de furie. Bezumov îi oferi 
mâna şi cu un zâmbet şarmant spuse: 

— Vă rog, permiteţi-mi să vă conduc la hotelul meu! 
Catherine nu fu impresionată de încercările lui de a fi cavaler. 
La prima întâlnire, îi displăcuse persoana lui, şi acum, 
prezenţa lui o agasa de o sută de ori mai mult, la fel chipul 
subţire, zelul şi tupeul lui evidente. 


— Nu mulţumesc, am prefera să nu venim. O să ne găsim 
singuri un hotel. 

Bezumov scutură trist din cap. 

— Mă tem că autobuzul o să fie deja plin de excursionişti, 
şi hotelul la care stau eu este singurul care mai are camere. 
Am o maşină care ne aşteaptă afară. Permiteţi-mi să vă iau 
pe amândoi în maşina mea. Vă putem lăsa bagajele la hotel 
şi apoi să mergem să ne plimbăm la ruine. Vă aştept! 

Bezumov se întoarse. O porni cu pas iute de-a lungul 
peronului. Catherine şi Rutherford săriră din vagon şi îl priviră 
plecând. Rutherford se uită lung după el. 

— Cine este? Nici măcar noi nu ştiam că o să ajungem aici 
până în după-amiaza în care l-am întâlnit pe Hernan... Crezi 
că e de partea duşmanilor profesorului, oricine ar fi aceştia? 
Şi de ce este atât de obsedat să-ţi vorbească? Este absolut 
incredibil, a zburat jumătate de glob pentru şansa minimă de 
a te găsi. 

Catherine căzu pe gânduri. 

— Nu ştiu! Sunt complet zăpăcită. Dar mi-e teamă de el. Se 
întoarse către Rutherford şi-l privi în ochi. Ei bine, ce facem? 
Incercăm să fugim? O să ne găsească, nu-i aşa? Dacă e 
periculos, nu o să facă nimic până când nu află ceea ce vrea 
să ştie. Poate că ar trebui să vorbim cu el, să vedem care e 
legătura dintre el şi profesor, fără să-i divulgăm ceva. Apoi 
trebuie să plecăm de aici cât mai repede posibil. Ce zici de 
ideea asta? 

Catherine întinse mâna, îl apucă de braţ şi îl strânse uşor. 
Rutherford se opri o clipă, apoi îi acoperi mâna cu palma lui şi 
aprobă dând din cap. 


32 


Şoferul ţinu uşa maşinii deschisă ca mai întâi Catherine, şi 
apoi Rutherford să urce. Bezumov era aşezat pe scaunul din 
faţă, şi Catherine îl putea vedea cum o urmărea cu atenţie în 
oglinda retrovizoare. În ciuda spaimei pe care i-o inspira 
ciudatul rus, era şi furioasă. Un zâmbet subţire licări pe faţa 
sfrijită a lui Bezumov. 

— Doctore Donovan, îmi pare rău că am tot fost aşa de 
misterios. Când ne-am întâlnit prima dată, erai doar un alt 
profesor universitar, aşa că nu am vrut să-ţi vorbesc despre 
ce lucram eu şi profesorul. Acum ai venit aici, şi ştiu că ştii 
ceva, aşa că putem fi mai deschişi. 

Catherine şi Rutherford îl priveau amândoi. Şoferul porni 
maşina şi o luă pe drumul prăfuit care ducea sus, la Machu 
Picchu. 

Bezumov continuă: 

— Eu sunt de la Academia de Ştiinţe din St. Petersburg, din 
Rusia. Sunt geolog de profesie, dar, ca profesor, munca mea 
m-a îndepărtat destul de mult de studiile mele iniţiale. Am 
devenit specialist în rocile din Antarctica, şi în 1989 am 
condus o expediţie către ceea ce dumneata şi tot Occidentul 
numiţi Tărâmul Prințului Harald - o provincie de coastă din 
Antarctica. Şi am făcut o descoperire de importanţă majoră: 
am găsit dovada faptului că în Antarctica în perioada 
Palaeocenului târziu sau Eocenului a existat vegetaţie 
tropicală. Asta, desigur, înseamnă că demult şi clima a fost 
tropicală... Ca s-o scurtez, Uniunea Sovietică s-a destrămat, 
departamentul meu şi-a pierdut fondurile şi nimeni nu a mai 
fost interesat de cercetările mele, cu excepţia profesorului 
Kent. Prima dată, m-a contactat în 1998 şi de atunci am 
colaborat în chestiuni ce ţin de geologia recentă şi clima de 
pe pământ. 

Bezumov îşi scoase centura de siguranţă şi se întoarse să 
se uite la ei. 


— Când spun recent, asta înseamnă de la începutul ultimei 
ere glaciare - adică ultimii o sută de mii de ani. 

Catherine părea sceptică. 

— Şi de ce nu aţi spus aşa de la bun început, şi de ce ne-aţi 
urmărit jumătate de glob? 

Bezumov zâmbi uşor şi se uită la ea cu o expresie curioasă 
şi de nedescifrat. 

— Draga mea, mai mult de cincisprezece ani de muncă 
urmau să se încheie şi deodată am descoperit că profesorul a 
murit. Înţelegeţi că mi-am făcut griji în legătură cu roadele 
muncii noastre. 

Rutherford nu părea convins. 

— Dacă lucraţi împreună, de ce nu ai şi dumneata copii 
după lucrări? 

Bezumov îşi păstra zâmbetul, dar acum părea superior, 
aproape indiferent. 

— John, scuze, e James, nu-i aşa? Cu două zile înainte ca 
profesorul să moară, m-a sunat să-mi spună că a descoperit 
nişte dovezi cruciale care atestă faptul că, într-adevăr, clima 
din Antarctica în perioada anterioară anului 4 000 î.Hr. era 
plăcută. Că era potrivită pentru a întreţine forme de viaţă şi 
nu era un deşert de gheaţă. De la expediţia mea iniţială nu 
m-am mai putut întoarce în Antarctica şi nimeni nu este 
interesat să vină în sprijinul teoriilor mele. Munca mea de-o 
viaţă, descoperirea mea, este în pericol de a fi uitată de 
lumea academică şi chiar de a dispărea complet. Trebuie să 
ştiu ce a descoperit profesorul! 

Catherine se gândea doar la un singur lucru: hărţile. 
Dovada la care profesorul se referea trebuie să fi fost colecţia 
de hărţi. Probabil se gândise că avea şi ultima piesă a puzzle- 
ului sau probabil că se hotărâse că venise timpul să-i arate lui 
Bezumov ce descoperise. 

— Deci, de ce eu? De ce aţi vrut să mă urmăriţi pe mine? 
întrebă. 

Bezumov rânji lamentabil. 

— Deoarece, Catherine, eşti efectiv persoana cea mai 
apropiată a profesorului... Cine altcineva să-i pună treburile 
în ordine în Anglia, dacă nu tu? Tu urma să ai acces la toate. 


Catherine era înmărmurită. 

„Poate că Bezumov chiar îl cunoştea pe profesorul Kent 
destul de bine. Altfel de unde să ştie cât de apropiaţi eram? 
Dar de ce instinctul încă îmi spune să nu mă încred în el?” 


33 


Vestitele ruine antice de la Machu Picchu sunt situate pe 
pintenul muntelui care se proiectează în valea vastă şi 
adâncă acoperită de păduri. Se poate ajunge doar pe o 
cărare care-şi croieşte drum spre nord, printre pietrele 
acoperite de licheni ale muntelui şi apoi se deschide dramatic 
în faţa pintenului. Din când în când, în timp ce străbaţi 
cărarea care şerpuieşte printre bolovani şi arbuşti, versanţii 
munţilor înconjurători dispar în spatele vălătucilor de nori. 
Nimeni dintre cei care au urcat în acest decor ireal nu-l va 


putea uita vreodată. 
* 


x x 


În timp ce Catherine, Rutherford şi Bezumov coborau cu 
greu pe cărare, Machu Picchu le apăru în faţa ochilor. 
Catherine se uita copleşită la cel mai frumos spectacol pe 
care-l văzuse vreodată. Oricine ar fi făcut aceste lucrări în 
piatră le integrase perfect în peisajul din jurul munţilor, văilor 
şi păşunilor terasate, astfel încât şi ele erau la fel de 
importante ca megaliţii sculptați. Totul era în echilibru; totul 
era în armonie. Rutherford, care mergea cu câţiva paşi în 
urmă, era mut de uimire când o ajunse. 

Cu puternicul lui accent rusesc, Bezumov începu cu 
entuziasm să facă expuneri despre realizările incaşe. 

— Incaşii credeau că trăiesc în a cincea eră, că fuseseră 
patru lumi înaintea lor, dar că au fost distruse de teribile 
cataclisme de mediu pogorâte asupra lor de un zeu furios. 
După cum puteţi vedea... Rusul se opri să-şi tragă sufletul şi 
apoi arătă cu mâna spre priveliştea copleşitoare. Nu erau 
chiar primitivi! Totuşi, se pare că în ciuda a ceea ce Viracocha 
i-a învăţat pe aceşti oameni din Anzi, despre traiul paşnic, ei 
chiar aduceau sacrificii umane în mod frecvent. Se pare că au 
sacrificat oameni, mulţi oameni, pe altarele încrustate cu 
versiuni incaşe ale liniilor ley. Ştiţi ce sunt liniile ley? 


Fericit că în sfârşit exista un subiect despre care să aibă şi 
el cunoştinţă, Rutherford rupse tăcerea. 

— Da, le-am studiat. 

— Poate ai putea să-i explici şi doctorului Donovan? 
Rutherford se uită la Catherine. Nu voia să-l ajute pe rus, dar 
Catherine aştepta explicaţia. Uşor ezitant, începu: 

— Liniile ley sunt un sistem de linii naturale de energie 
despre care se crede că fac legătura între toate marile situri 
arheologice din Anglia. În anii '20 un bărbat pe nume Alfred 
Watkins a cercetat zonele rurale şi a observat o reţea 
gigantică de linii care uneau toate siturile antice sacre din 
istoria britanică. Uluit de ceea ce credea că a văzut, a luato 
hartă în inci a Serviciului Topografic Naţional, şi viziunea lui a 
fost confirmată. Linii perfect drepte puteau fi trase pe hărţile 
Angliei, unind toate aceste locaţii sfinte. În unele cazuri, liniile 
se întindeau pe tot cuprinsul ţării, trecând prin inima fiecărui 
sit. 

Catherine era intrigată. 

— Ce fel de situri? Vrei să spui precum Stonehenge? 
Rutherford dădu din cap, incapabil să-şi stăpânească 
entuziasmul natural. 

— Da, exact! Acesta este de fapt un exemplu foarte bun. 
Stonehenge, Mount St. Michael din Land's End, catedrala din 
Salisbury sunt toate pe aceeaşi linie. O asemenea precizie de 
aliniere ar fi foarte greu de obţinut chiar şi cu tehnicile 
moderne, ca să nu mai punem la socoteală că au fost făcute 
cu mii de ani în urmă. 

— La ce servesc? Rutherford zâmbi. 

— A... păi, nimeni nu ştie exact. Nu este chiar o 
coincidenţă sau rezultatul unei  probabilităţi statistice. 
Watkins însuşi, un om prin definiţie practic, a avut o teorie 
conform căreia acestea au fost iniţial trasee comerciale. 

Bezumov interveni, pe un ton deodată nerăbdător: 

— Da, dar mai sunt şi alte teorii. Liniile ley sunt adesea 
aliniate în poziţiile unor anumite stele în anumite zile din an. 
În orice caz, continuă el, incaşii aveau ceva exact la fel ca 
liniile ley, numite cegues. Acestea erau reprezentări ale 
statelor şi constelaţiilor importante. Toate erau centrate la 


templul Coricancha din Cuzco şi de acolo porneau precum 
spiţele unei roţi. Una dintre cele mai lungi linii porneşte în 
Cuzco şi se întinde pe vreo opt sute de kilometri, dreaptă ca 
o săgeată, prin Machu Picchu, Ollantaytambo, Sacsayhuaman 
înainte de a ajunge în cele din urmă să traverseze lacul 
Titicaca şi să străpungă Tiahuanaca - oraşul din nori. 

Rutherford nu mai auzise niciodată de alte sisteme de linii. 

— Mai apar şi în alte părţi? întrebă el, curiozitatea făcându- 
| pe moment să-şi uite antipatia faţă de Bezumov. 

Bezumov devenise foarte însufleţit, de parcă discutau 
despre subiectul lui preferat. 

— O, da! Chinezii au linii dragon. Acestea sunt la baza artei 
feng shui: corecta poziţionare a obiectelor în spaţiu. Ei 
considerau că /ung mei este o versiune globală a liniilor de 
acupunctură ce trec prin corpul uman - clădirile şi siturile 
sacre erau precum punctele de acupunctură - şi sunt o cale 
de a accesa trecerea energiei. Aborigenii din Australia au linii 
în cântec, irlandezii au linii de spirite şi sunt multe, multe alte 
exemple. Aceste linii înconjoară pământul. Am propriile mele 
teorii în ceea ce priveşte... Bezumov se opri brusc. Dar 
aceasta este altă chestiune! Unde rămăsesem? A, da, Machu 
Picchu! Ideea mea este foarte simplă. Altarele de sacrificiu, 
precum şi alte clădiri, chiar şi amplasarea întregului complex, 
sunt poziţionate astfel încât să se alinieze cu diverse stele şi 
constelații în anumite zile din an. De exemplu, echinocțiul de 
primăvară sau solstițiul de vară. 

Bezumov îşi puse palma streaşină la ochi şi inspectă un pic 
situl în linişte, înainte de a continua: 

— Doctore Donovan, aţi auzit cumva de programe 
astronomice pentru computer precum Skyglobe? 

Catherine confirmă din cap. 

— Da, l-am folosit intens în ultimii ani. 

— Ei bine, după cum ştiţi, Skyglobe ne permite să vedem 
exact cum arată cerul în orice zi dată din trecut. 

Rutherford era impresionat. 

— Cum face asta? 

— Păi, stelele, planetele şi alte corpuri cereşti se mişcă 
toate pe o direcţie şi la o viteză ce pot fi întru totul anticipate. 


Skyglobe ne poate arăta cum era cerul într-o zi oarecare din 
trecut şi din orice loc de pe suprafaţa pământului. 

— Zău? Parcă am privi în trecut. 

— Da, este grozav. Acum, în cazul Machu Picchu este de 
foarte mare ajutor. Dacă ar fi să ne întoarcem diseară şi să 
aliniem altarul cu o anumită stea sau constelație, am observa 
că situl nu are niciun fel de legătură cu cerul. 

— De unde ştiţi? întrebă Rutherford. 

— Eu şi profesorul Kent am încercat deja... de vreo câteva 
ori. 

Catherine avea o idee clară despre ceea ce profesorul şi 
Bezumov încercaseră să facă. 

— Deci, din câte înţeleg ai folosit programul de calculator 
pentru a afla la ce dată a existat o aliniere între sit şi stele? 
se interesă ea. 

Bezumov o fixa cu o privire pătrunzătoare. 

— Întocmai! 

— Şi ce aţi găsit? 

Rusul făcu o pauză, privindu-i pe amândoi cu o expresie de 
nedescifrat. 

— Am găsit că aliniamentul original cu Machu Picchu 
trebuie să fi avut loc, nu acum cinci sute de ani, cum pretind 
arheologii contemporani, ci mai degrabă cam între anii 4000 
şi 3000 î.Hr. 

Pe moment, rămaseră muţi de uimire, apoi Rutherford 
murmură: 

— Ceea ce înseamnă că acesta nu este nicidecum un sit 
original incaş. 

Catherine continuă ideea: 

— Totul ne duce spre aceeaşi concluzie. A existat o 
civilizaţie anterioară... 

Bezumov arăta foarte mulţumit de sine. 

— Da! Aşadar, acum ştiţi la ce lucram eu cu profesorul. 
Veniţi să vedeţi mai de aproape. 

După mai mult de două ore, Catherine şi Rutherford reuşiră 
în cele din urmă să urce treptele care se îndepărtau de 
complex şi duceau înapoi la hotel. Bezumov se întorsese cu o 
oră mai devreme, lăsându-i să exploreze singuri ruinele, şi pe 


drumul spre hotel, Catherine se hotărî ce voia să facă mai 
departe. 

— Lucrurile încep să capete ceva mai mult sens. Cred că ar 
trebui să-i arătăm hărţile lui Bezumov. El şi-a ţinut partea de 
învoială şi, oricum, s-ar putea să pună totul într-o nouă 
lumină. 

— Să vorbim cu el e una, dar dacă-i arăţi hărţile o să 
pierdem singurul nostru atu. Cine ştie ce-o să facă de îndată 
ce îşi dă seama că nu mai are nevoie de noi? 

Catherine se apropie de el, îi cuprinse mâna dreaptă între 
ale sale şi o strânse uşor. 

— James, ai încredere în mine, dacă ai dreptate şi rusul nu 
este pe deplin cinstit cu noi, atunci reacţia lui la vederea 
hărților s-ar putea să ne spună într-adevăr ceva. Acum ştim 
că a existat o civilizaţie antică, dar sunt convinsă că mai 
avem multe de învăţat, şi Bezumov s-ar putea să fie exact 
omul de care avem nevoie să ne ajute, chiar dacă o s-o facă 
fără intenţie. 

Rutherford o privi şi, pretinzând a fi indiferent la contactul 
fizic, ridică din umeri. 

— Încă mai cred că nu e o idee bună. Suntem absolut 
singuri aici. Dacă nu merge bine ceva... 

Catherine îi dădu drumul la mână şi o porni din nou pe 
cărare. 

— Trebuie să încercăm, spuse ea, pe un ton ferm. James o 
urmări îndepărtându-se şi apoi întorcându-se să privească 
pentru ultima oară peisajul magic din spatele lor, oftă adânc, 
scuturând din cap. „Nu-mi place asta deloc!” 

Când intrară în sufrageria hotelului îl văzură pe Bezumov 
stând la o masă. Un ospătar îi turna apă în pahar. In clipa în 
care îi zări, sări de pe scaun şi cu o fluturare expansivă a 
braţului le făcu semn să se aşeze. Afişă o cordialitate 
exagerată când îi întâmpină. Apoi observă plicul cu hărţi pe 
care îl ţinea Catherine. Ochii îi scăpărară instantaneu. 

— Ahhh! Văd că aveţi ceva pentru mine, nu? Catherine se 
îndreptă spre masa lui, urmată îndeaproape de Rutherford, şi 
puse dosarul pe masă. 

— Da! Profesorul Kent mi-a trimis din Peru aceste hărţi 


chiar înainte să moară. 

Bezumov făcu ochii şi mai mari şi gura i se căscase într-un 
rânjet lacom. Apucând şerveţelul, începu să-şi şteargă 
mâinile agitat. Accentul lui rusesc deveni deodată şi mai 
pronunţat, în timp ce calmul îl părăsea. 

— Hărţi, spui! Dar este fantastic. 

Catherine începu să deschidă plicul. Mâinile lui Bezumov 
fluturau nerăbdătoare prin aer. Hărțile alunecară pe masă, şi 
Catherine se îndepărtă ca să-i permită rusului să domnească 
singur peste tezaurul de documente. 

Ca un posedat, ochii lui Bezumov erau cât pe ce să-i iasă 
din cap. Cu respect, ca şi când s-ar fi dezintegrat la atingere, 
trase hărţile în faţa lui pe masă. Le studie pe fiecare în parte 
cu atenţie înainte de a da una deoparte şi a trece la 
următoarea, şi în tot acest timp mormăind pentru sine în 
ruseşte. 

Rutherford, stând puţin mai departe de masă, observase 
transformarea. „Deci acesta este adevăratul om care se afla 
în spatele exteriorului îndatoritor. Cumva avid, aproape 
vorace. Şi, cu siguranţă, caută ceva anume... Ce anume 
caută?” 

Apoi aproape pe neaşteptate, Bezumov se opri ca trăsnit. 

— Ştiam eu! Piramidele din Gizeh, bineînţeles! 

Rutherford şi Catherine se aplecară să vadă mai bine care 
era cauza entuziasmului lui Bezumov. Părea să fie o hartă 
normală a lumii, dar în colţul din dreapta sus avea legenda 
„Harta Piri Reis a Primului Meridian Tacit - Proprietatea 
Forţelor Aeriene ale Statelor Unite”. Meridianul zero al hărţii, 
în loc să treacă prin Observatorul Greenwich din Londra, 
trecea prin deşert, în imediata apropiere a oraşului Cairo. 

Bezumov saliva de bucurie, plimbându-şi mâinile în sus şi 
în jos pe marginea hărţii. 

— Gizeh! De ce nu am avut încredere în propriile instincte? 
Catherine şi Rutherford se priveau consternaţi. Catherine 
vorbi prima: 

— Ce înseamnă asta? 

Cu un rânjet de lup, rusul se întoarse spre ea. 

— Înseamnă, drăguţa mea, că un suflet blajin din armata 


americană s-a deranjat să calculeze locul unde creatorii 
originali ai hărţii Piri Reis au stabilit gradul lor zero, 
echivalentul Observatorului de la Greenwich, şi asta era la 
Gizeh... 

Rutherford era încă nedumerit. 

— Dar ce este atât de incredibil despre faptul că Gizeh a 
fost „primul meridian” al anticilor? 

Bezumov îl fixa cu o privire întunecată. Forţa şi ciudăţenia 
căutăturii lui era de aşa natură încât Rutherford aproape că 
făcu un pas înapoi. 

— Înseamnă că Egiptul sau Marea Piramidă din Gizeh 
pentru a fi mai precis se află în centrul ultimei lumi. Lucrul 
acesta este de o semnificaţie monumentală. 

Ochii lui Bezumov erau în flăcări; visa cu ochii deschişi, 
preocupat, vorbind aproape ca pentru sine: 

— Aceste lucrări monumentale de artă şi arhitectură: liniile 
din Nazca, Angkor Wat în Cambodgia, Kathmandu, 
străvechiul oraş din Himalaya, şi misterioasele insule sacre 
din Oceanul Pacific: Nan Medol, Yap şi Raiatea - toate sunt 
legate între ele, ca parte a unei măreţe maşinării, iar în 
centru, creierul acestei maşinării trebuie să fi fost Gizeh, la 
piramide. Acesta a fost apogeul vechii civilizaţii. Şi peste 
patru zile, luni, la răsărit, va fi echinocțiul de primăvară. 
Trebuie să fiu acolo! Cine controlează Gizeh controlează 
lumea!?... 

Părea că uitase că erau şi ei acolo. Îşi puse mâinile pe 
marginea mesei şi împinse scaunul înapoi. Se uită o clipă în 
sus, de parcă s-ar fi rugat în taină sau ar fi luat o hotărâre, 
apoi privi în jos spre Catherine şi Rutherford. 

— Ah! Toată această exaltare m-a sleit într-un mod plăcut. 
Vă rog să mă scuzaţi! Cred, vai, că diferenţa de fus orar a 
început să-şi spună cuvântul. Trebuie să merg să mă întind. 

Şi cu aceasta se înclină băţos, răsucindu-se pe călcâie, ieşi 
rapid din restaurantul hotelului şi apoi se pierdu în întunericul 
+ Aluzie la expresia similară din romanul 1984 al lui George Orwell: Cine 


controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul 
controlează trecutul. (n. Tr.) 


coridorului din spate. 

Catherine şi Rutherford se uitau blocaţi unul la altul. 

— Ce, Doamne iartă-mă, crezi că se întâmplă aici? Şi ce tot 
spunea despre „o măreaţă maşinărie”? Pare complet nebun, 
comentă Catherine. 

Rutherford se holba spre cadrul uşii prin care tocmai ieşise 
rusul. 

— Chiar nu ştiu, dar sunt al naibii de sigur de un lucru: 
Bezumov are un plan, şi nu este vorba doar despre dragostea 
pentru cunoaştere a unui profesor. Cât despre sănătatea lui 
mintală, dat fiind ceea ce tocmai am văzut, aş putea să jur că 
e complet dus. 

— Ce erau locurile acelea la care se referea? Ce amestec 
au şi ele? 

Rutherford, cu o cută adâncă de încruntare pe frunte, 
explică: 

— Sunt alte situri antice. La Angkor Wat sunt unele dintre 
cele mai spectaculoase ruine din întreaga lume. Se află în 
inima junglei cambodgiene. 

— Ruinele a ce, mai exact? Piramide? 

— Nu, nu piramide! Este un complex enorm din şaptezeci 
şi două de palate de piatră, observatoare astronomice şi 
temple. Cel mai mare palat, piesa centrală a complexului, are 
cinci drumuri sacre care ajung până la el şi pe ambele părţi 
ale fiecărui drum cincizeci şi patru de zei poartă trupul unui 
şarpe imens - asta înseamnă o sută opt pe fiecare drum. Pare 
a fi o luptă cu odgonul, dar de fapt şarpele este încolăcit într- 
un putinei de lapte, şi ei bat oceanul lăptos de pe calea 
lactee. 

— Şi celelalte? 

— Păi, Kathmandu stă ascuns sus între norii din Himalaya. 
Nimeni nu ştie cu adevărat data când a fost fondat. Cât 
despre celelalte, toate sunt nişte insulițe, izolate în vastele 
ape ale Pacificului. Sunt căminul unor ruine extraordinare ale 
unei civilizaţii de mult stinse şi toate sunt locaşuri sacre. 

Catherine dădu din cap şi privi în jos la mormanul de hărţi 
care erau acum împrăştiate pe toată masa. 

— Şi Bezumov crede că aceste situri sunt toate 


interconectate cu linii ley. 

Ochii lui Rutherford sclipiră cu tâlc. 

— Este clar că ceea ce i-am arătat noi a fost ultima piesă 
din puzzle. Şi echinocțiul de primăvară este la doar patru zile 
distanţă, este un moment critic aş zice... 


34 


Catherine îşi ţinu îngrozită răsuflarea. Cineva încerca să 
forţeze încuietoarea fragilă de la uşa camerei lor de hotel. 
Stând întinsă pe pat în întuneric, auzul i se ascuţi, îi era 
perfect clar că cineva încerca să intre în încăpere. Simţi cum 
o copleşeşte un val uriaş de adrenalină. 

„O, Dumnezeule, este Bezumov! A venit să mă omoare!” 

Auzi mânerul uşii răsucindu-se şi apoi pe cineva intrând în 
cameră. Oare nu avea nimic care să poată fi folosit ca armă, 
putea oare să scape? 

Incercând să se concentreze în întuneric, desluşi o siluetă 
musculoasă şi scundă venind spre ea. Instinctiv se rostogoli 
jos din pat departe de persoana care se apropia. Dar la 
primul foşnet al aşternuturilor, o voce şopti în întuneric: 

— Catherine, nu-ţi fie teamă, sunt eu, Hernan! Tonul lui 
părea urgent şi panicat. 

Catherine răsuflă uşurată şi aproape râzând. 

— Hernan! Ce-i în capul tău? Încerci să mă omori de frică? 

Ceasul de pe noptiera de la capul patului arăta 2.37 a.m. 
Până să poată măcar să întrebe ce se întâmplă, Hernan, 
gâfâind, o atenţionă: 

— Şşşttt! Trebuie să ieşi imediat de aici! Stăpânindu-şi 
panica, Catherine se străduia să înţeleagă totuşi ce se 
întâmplă. 

— Ce, de ce? 

— In Cuzco erau doi bărbaţi care puneau întrebări despre 
tine. Nu ştiu dacă cineva din hotelul acesta le-a spus că staţi 
aici, dar trebuie să plecăm imediat. 

— Doi bărbați? Dar cine sunt? 

Hernan se duse la fereastră să verifice dacă perdelele erau 
trase complet şi apoi aprinse veioza de pe noptieră. 

— Asta mă sperie. Nimeni nu ştie cine sunt. Au tot vizitat 
hotelurile şi motelurile din Cuzco încercând să afle cine a 
venit şi plecat în ultimele două nopţi. Nu sunt poliţia secretă - 


măcar asta ştiu -, deşi au un aspect milităros. Încearcă să fie 
discreţi, dar eu cunosc pe toată lumea în Cuzco. Sunt pe 
urmele tale şi ale lui James. Nu avem nicio clipă de pierdut. 
Mai devreme sau mai târziu, vor merge la gară şi o să afle că 
ieri-dimineaţă aţi plecat cu trenul şi vor şti că sunteţi aici. E 
posibil să fie deja pe drum. 

Din nou Catherine simţi fiori reci ca gheaţa pe şira spinării. 

— O, Dumnezeule! Ce ne facem? 

— O să vă ducem la graniţa cu Bolivia şi de acolo coborâm 
spre La Paz. De acolo sunteţi pe cont propriu. Ceea ce 
contează e să vă scoatem din Peru, şi asta cât mai repede. 
Dă-mi biletele de avion şi o să schimb datele de plecare la o 
agenţie de voiaj; asta o să-i bage în ceaţă şi o să vă dea un 
pic de răgaz. Ok? 

Catherine începuse să îşi dea seama de gravitatea situaţiei 
şi apoi îşi aminti de rus. Stând pe marginea patului spuse: 

— Hernan, avem o problemă! 

— Care? 

— Am întâlnit o cunoştinţă de la Oxford. Hernan se arătă 
sceptic. 

— Ce? Despre ce vorbeşti? Catherine se simţi aproape 
jenată. 

— Uite, ştiu că sună ridicol, dar un tip de la Oxford care, de 
asemenea, îl cunoştea pe profesor a venit până la Machu 
Picchu să ne găsească. 

— Glumeşti! Jumătate din populaţia globului pare să fie aici 
în Machu Picchu. Cine este? 

— Este un om de ştiinţă rus. Îl cheamă Ivan Bezumov. La 
menţionarea numelui lui Bezumov, Hernan tresări ca un 
animal speriat. 

— Bezumov este aici, în hotel? 

Fu rândul lui Catherine să fie înspăimântată. 

— Păi, da! ÎI ştii? 

Fără alte întrebări, Hernan apucă un scaun şi îl fixă sub 
clanţă. Se uită peste umăr la ea şi cu o licărire rece în ochi îşi 
duse degetul la buze. Apoi scoase un pistol din rucsacul cu 
care venise. Catherine amuţise. Hernan merse tiptil până la 
uşă şi îşi lipi urechea de ea, ascultând cu atenţie câteva 


secunde bune. În cele din urmă, se întoarse şi, furişându-se 
ca o pisică prin cameră, veni lângă ea. 

— Strânge-ţi lucrurile imediat, şuieră el. În ce cameră stă 
James? 

Şoptind la fel de repede, Catherine răspunse: 

— Numărul douăzeci şi trei. Hernan, ce se întâmplă? 

— O să-ţi spun mai târziu. Crede-mă, Ivan Bezumov nu 
este doar un om de ştiinţă. Trebuie să ne mişcăm repede; 
este un om foarte, foarte periculos. Ştii în ce cameră stă? 

— Cred că e în camera numărul trei. 

— Bine, rămâi aici, mă întorc într-un minut! 

Având încă pistolul în mâna dreaptă, cu vârful îndreptat 
spre tavan, Hernan dădu scaunul deoparte cu mâna stângă şi 
deschise uşa foarte încet. Catherine îl urmărea îngrozită cum 
se strecoară afară din încăpere în întunericul negru ca 
smoala de pe coridor. 


35 


Hernan se îndreptă spre camera cu numărul trei înaintând 
pe coridor asemenea unui asasin versat. Trase piedica de la 
pistol şi se lipi de perete, apropiindu-şi urechea de uşa de 
lemn. Apoi se opinti cu toată puterea corpului său robust în 
uşă şi o deschise cu un brânci violent. Broasca fragilă nu avu 
nicio şansă. Intr-o fracțiune de secundă, era deja în mijlocul 
camerei, cu picioarele desfăcute şi braţele întinse în faţă, 
pregătit să someze, îndreptând pistolul către pat. Dar camera 
era goală. Rusul plecase de mult. 

Hernan înjură cu voce tare şi blocă piedica. Catherine 
apăru în cadrul uşii din spatele lui, cu ochii mari. După 
intensitatea emoţiilor de mai devreme, Hernan se simţi brusc 
epuizat. 

— Catherine, îmi pare rău... 

Catherine se uita la el şi nu-i venea să creadă că avea un 
pistol în mână. 

Hernan apăsă întrerupătorul ca să facă lumină şi îi făcu 
semn lui Catherine să intre în camera lui Bezumov, apoi 
închise uşa. Catherine ardea de nerăbdare să pună întrebări, 
dar îşi dădu seama că era mai bine să-l lase pe Hernan să 
vorbească. Treptat indianul îşi veni în fire şi, când îşi recăpătă 
suflul, se uită la armă jenat şi zâmbi. 

— Ivan Bezumov nu este doar un om de ştiinţă. Este ceva 
ce Miguel şi profesorul au descoperit doar după ultima lui 
vizită. Este un fost colonel în serviciile secrete navale ruseşti. 
Ne-a păcălit în tot acest timp. Este un om periculos. Dar, de 
asemenea, şi foarte inteligent. Motivul pentru care a durat 
atât de mult să-i descoperim adevărata identitate este din 
cauză că el chiar are vaste cunoştinţe despre situri 
arheologice străvechi, geologie arctică, preistorie şi multe 
alte lucruri. Işi vâri pistolul în cureaua de la jeanşi şi continuă: 
Bezumov a părăsit ruinele Uniunii Sovietice cu un vis, un vis 
cultivat de oamenii de ştiinţă sovietici timp de o generaţie: să 


valorifice energiile naturale ale pământului, curenții 
electromagnetici strategici care vin de la soare pe pământ. 
Maşinile de valuri şi acumulatoarele de vânt sunt nimic în 
comparație cu câteva dintre ideile pe care aceşti oameni de 
ştiinţă le-au avut. Voiau să folosească însăşi mişcarea 
orbitală a pământului pentru a crea vaste cantități de 
electricitate liberă, care să poată fi folosită în orice scopuri 
doreau. Bezumov s-a convins mai apoi că omenirea, în trecut, 
a valorificat deja această energie enormă. Dorința lui este să 
redescopere cum a făcut şi apoi să stăpânească aceste 
cantități extraordinare de energie solară. 

— Dar asta e incredibil! exclamă Catherine. 

— Da, pare o nebunie. Dar, de fapt, profesorul Kent era 
convins că el chiar descoperise ceva, doar că profesorul, 
după cum ştii, consideră că toată tehnologia duce inevitabil 
la degradarea naturii. Credea că planurile lui Bezumov de a 
valorifica aceste noi forme de energie vor fi mult mai nefaste 
decât încercările noastre de a valorifica combustibilii minerali 
sau energia nucleară. Dacă omenirea începe să se joace cu 
rotația reală a planetei sau cu fluxul gigantic de energie spre 
şi dinspre soare, rezultatele ar putea fi cu adevărat 
catastrofale. 

— Catastrofale în ce sens? întrebă Catherine. 

— Cine ştie? Miguel mi-a spus că profesorul Kent credea 
că, dacă ar fi să intervenim în mişcarea orbitală a 
pământului, schimbarea bruscă a forţei centrifuge ar putea 
face ca planeta să se dezintegreze la exterior sau pur şi 
simplu să explodeze spontan. 

Catherine rămase cu gura căscată. Îşi imagină Pământul, 
frumoasa planetă albastră, cum ar pluti maiestuos, pierdut în 
nesfârşita noapte a spaţiului. O minge gingaşă de viaţă, 
poate că singura în nesfârşirea neagră, explodând într-un 
miliard de fragmente, împrăştiindu-se ca o oglindă spartă, 
distrusă definitiv. 

— Trebuie să-l oprim! 

— Ai perfectă dreptate! Este un megaloman şi nimic nu-l 
va opri să reuşească. Insă acum sunt mai preocupat de 
siguranţa ta, trebuie să plecăm de aici. Bezumov nu este 


singura persoană în Peru interesată să vă ajungă din urmă. 


PARTEA A TREIA 


36 


Era 7.30 vineri dimineaţa într-o clădire oarecare din centrul 
financiar al oraşului New York. Secretarul Miller era aşezat la 
masa de conferinţă împreună cu alţi zece bărbaţi elegant 
îmbrăcaţi şi de diverse etnii. 

— Domnilor, spuse el, multe mulţumiri pentru sârguinţa şi 
loialitatea din ultimii ani. Aceasta va fi ultima noastră şedinţă 
matinală; într-adevăr, va fi ultima noastră şansă să ne 
întâlnim cu toţii. De acum mai sunt şaptezeci şi două de ore 
până în zorii echinocţiului de primăvară. Să facem o scurtă 
recapitulare! 

Scoase o pereche de ochelari de citit, şi-i puse şi îşi aruncă 
ochii peste hârtiile întinse în faţa lui pe masă. Cei unsprezece 
bărbaţi aşezaţi în jurul mesei aşteptau în tăcere. Ar fi putut 
trece drept bărbaţi de afaceri foarte bogaţi, între vârstele a 
doua şi a treia; ca şi Miller, toţi emanau autoritate şi 
inteligenţă. Uitându-se peste rama ochelarilor, începu: 

— OK, de Orientul Mijlociu o să aibă grijă chiar senatorul 
Kurtz şi consiliul. Aşadar, să începem cu Japonia! 

Se uită la cei doi bărbaţi orientali de la capătul îndepărtat 
al mesei. Delegatul japonez se înclină uşor, apoi vorbi: 

— După cum ştiţi, domnule secretar, Banca Centrală a 
Japoniei se află în mâinile Corporaţiei încă de la cel de-al 
Doilea Război Mondial. Când se va declanşa colapsul mondial 
luni dimineaţa, contrar politicii oficiale, banca va lichida toate 
depozitele în monedă străină şi va vinde toate activele atât 
străine, cât şi naţionale. Nu va exista nicio posibilitate ca 
piaţa să-şi revină. Mai mult, consiliul s-a angajat să absoarbă 
orice posibile lichidaţi. Clătină din cap şi se aşeză la loc. 

Secretarul se întoarse către chinezul aşezat în stânga sa. 
Chinezul salută din cap şi spuse: 

— Domnule secretar, acţiunea japoneză, împreună cu 
vânzarea globală pe care consiliul o va instrumenta, va duce 
la o criză bancară în China, rezultând într-o fuziune a pieţelor 


financiare. Mai mult de două sute de milioane de oameni vor 
deveni şomeri peste noapte în principalele oraşe industriale. 
Manifestaţii ample de protest vor avea loc peste tot şi, în 
decurs de zece zile, moneda noastră se va devaloriza 
complet. Agenţii noştri din armata chineză au pregătit 
planurile pentru o invazie simultană a peninsulei coreene şi a 
Taiwanului. Suntem aproape siguri că guvernul, într-o 
încercare de a distrage hoardele de şomeri, va urma întocmai 
aceste planuri. Deja ştiu de la fraţii noştri din SUA că marina 
americană va ataca, de asemenea, uscatul cu flota sa de 
submarine nucleare, înainte de a prelua contrainvazia 
Taiwanului şi Coreei. Având China înlănţuită, după revenire, 
drumul va fi liber pentru Corporatie. 

Secretarul încuviinţă dând din cap. Delegatul indonezian 
luă cuvântul. 

— La primul semn al vreunei agresiuni din partea Statelor 
Unite, marina indoneziană va mina întreaga Strâmtoare 
Malacca, cea mai aglomerată rută comercială din lume, ceea 
ce va avea drept efect scufundarea oricărui vas care ar 
încerca să treacă pe acolo, lucru care va paraliza întreg 
comerţul internaţional. Toate importurile de hrană vor înceta. 
Anticipăm apariţia unor mişcări sociale revoluţionare vreme 
de o săptămână, urmate de o invazie la scară mare a 
Malaysiei şi a Australiei. 

Secretarul îşi întoarse privirea către ceilalţi şapte delegaţi, 
dintre care unul era african, doi asiatici şi ceilalţi patru 
caucazieni, şi întrebă: 

— Şi cine va vorbi astăzi în numele Eurasiei şi Africii? 

Un englez palid, cu faţa trasă şi cu un aer de antreprenor 
de pompe funebre dădu din cap către secretarul Miller, 
sugerându-i că el ar trebui să vorbească. 

— Colapsul universal va începe odată ce agenţii noştri vor 
prelua vânzarea stocurilor şi lichidările de cont. Nici Banca 
Centrală Europeană, şi nici Banca Angliei nu vor sprijini piaţa, 
asigurându-se că panica se răspândeşte. Suplimentar, 
bombele vor cădea în toate oraşele-capitală ale Europei. 
Infrastructura petrolieră europeană, şi în special cea rusă vor 
fi distruse, dar în aşa fel încât atunci când Corporaţia va pune 


mâna pe putere, vor putea fi rapid reparate. Vorbitorul făcu o 
pauză, apoi continuă: Chiar înainte de miezul nopţii, luni, se 
va monta un dispozitiv în faţa reşedinţei prim-ministrului 
indian cu mai mult decât suficientă forţă ca să-l ucidă pe el şi 
pe familia sa. Chipurile, o grupare islamistă din Kashmir va 
revendica acţiunea aruncând Pakistanul şi India într-un război 
de durată. Intre timp, am putea isca un război civil în Nigeria. 
De ceva vreme, am înarmat şi finanţat trei miliții rebele. 
Exporturile de petrol din regiune se vor prăbuşi. Vor înceta 
ajutoare şi importurile de hrană. Foametea va deveni 
omniprezentă pe tot cuprinsul continentului. 

— Bun, spuse secretarul, eu voi coordona acţiunile din 
Statele Unite, împreună cu membrii comitetului. Toţi veţi 
primi ordinele finale direct de la senatorul Kurtz în calitate de 
reprezentant în exerciţiu al comitetului, dar sunt încrezător 
că nu aveţi neclarităţi asupra nici unui cod şi nu vor exista 
greşeli. Cu toţii aşteptăm ziua aceasta de foarte multă 
vreme... 

Bărbaţii din adunare înclinară din cap aprobând solemna 
înţelegere înainte ca secretarul-general să-şi modereze tonul, 
devenind deodată mult mai precaut în exprimare: 

— Domnilor, nu cred că este nevoie să subliniez că nu 
trebuie să existe abateri de la planurile noastre! Ordinea de 
desfăşurare a evenimentelor este crucială pentru succesul 
nostru. Nimic, şi repet, nimic nu trebuie să se întâmple până 
când senatorul nu dă comanda. Nu acţionaţi până când nu 
primiţi instrucţiunile finale. Este clar pentru toată lumea? 

Se auziră murmure de confirmare. 

Secretarul îşi strânse hârtiile şi apoi se ridică în picioare. 

— Vă mulţumesc, domnilor, şi vă urez succes! Copiii şi 
nepoţii voştri vor citi despre voi în cărţi. O nouă ordine 
mondială se va naşte din cenuşa celei vechi. Trăiască 
Corporaţia! 

Şedinţa se terminase, iar delegaţii începeau să iasă din 
încăpere, timp în care secretarul Miller se întoarse la scaunul 
său. Incăperea se goli rămânând doar cel mai de încredere 
asistent al său, agentul Dixon. Secretarul Miller aşteptă ca 
acesta să închidă uşa, apoi îi făcu semn să ia loc. 


Tânărul agent se aşeză şi puse un teanc de hârtii pe masă. 

— Domnule, am făcut cercetările pe care mi le-aţi cerut 
despre senator. 

— Continuă, Dixon! Suntem singuri! 

Agentul părea cam jenat. Investiga frecvent secretele 
oamenilor la solicitarea secretarului, dar niciodată nu mai 
fusese vorba despre un membru al comitetului. 

— Ei bine, domnule, se pare că senatorul Kurtz este 
membru al unei biserici evanghelice extrem de radicale 
numite Biserica Adevărului Revelat. Are sediul central în 
congregația sa şi a fost membru încă de la naştere. Amândoi 
părinţii provin din familii care au furnizat câteva generaţii de 
preoţi Bisericii. 

Agentul Dixon făcu o pauză să vadă dacă ceea ce spunea 
el era acceptabil din punctul de vedere al secretarului Miller. 

Secretarul îi făcu semn să continue. 

— Senatorul nu face caz de calitatea sa de membru al 
Bisericii Adevărului Revelat, deşi atunci când este întrebat 
recunoaşte acest lucru. In schimb, spune despre sine că este 
„un creştin devotat”. Totuşi, crezurile Bisericii sunt 
considerate extremiste de către majoritatea creştinilor 
evanghelici. 

Ochii secretarului se aprinseră. 

— Ca de exemplu? întrebă el, cu interes. Agentul Dixon 
trase aer în piept. 

— Ei bine, domnule, se pare că Biserica Adevărului Revelat 
crede din tot sufletul în Armaghedon. Aşteaptă sfârşitul lumii, 
de fapt sunt extrem de activ angajaţi în a-i grăbi venirea. Ei 
interpretează literal textul Apocalipsei. Când va veni sfârşitul 
lumii, credincioşii Bisericii vor fi duşi în rai, lăsându-ne pe noi 
ceilalţi să participăm la măcelul ultimei bătălii dintre bine şi 
rău. 

Secretarul se îndreptă de spate în scaun. Pe moment, simţi 
că se sufocă. Cu siguranţă, comitetul nu trebuia să afle nimic 
despre adevărata credinţă a lui Kurtz. 

Deşi conlucrau pentru a obţine haosul şi distrugerea 
globală, cu siguranţă Corporaţia nu voia să producă pagube 
ireversibile, ci doar să schimbe balanţa puterii în favoarea sa. 


Îşi dădu seama că agentul Dixon aştepta un răspuns, 
pentru că îl privea agitat. Îşi veni în fire. Era timpul să 
acţioneze. 

— Mulţumesc, agent Dixon! Ca întotdeauna munca ta a 
fost exemplară. Sunt convins că nu e nevoie să-ţi spun că 
trebuie să păstrezi aceste informaţii doar pentru tine. Te rog, 
pregăteşte-mi maşina, voi fi sus în cinci minute! 

De îndată ce Dixon părăsi încăperea, secretarul Miller se 
ridică în picioare şi se îndepărtă spre dulăpiorul din lemn de 
tec, din colţ. Scoţând o cheie din buzunar, descuie uşile şi 
formă combinaţia de la seif. Încuietoarea cedă, şi uşa de oţel 
groasă de zece centimetri se deschise în lături. Îşi vâri mâna 
şi scoase un plic maro aparent inofensiv. Pliindu-l în două, îl 
puse în buzunarul interior al hainei înainte de a închide şi 
încuia uşile de la seif. _ 

Inima îi bătea cu putere. Işi pieptănă părul cu mâinile. 
Broboane de sudoare i se adunaseră la tâmple. Aranjându-şi 
haina, scutură din cap uimit de nesăbuinţa acţiunilor sale. 
Dacă ar fi să se afle ce făcea sau măcar să se bănuiască, n-ar 
mai apuca noaptea. De fapt, deşi regretabil, va trebui să 
scape de agentul Dixon. Mulțumită meticulozităţii muncii 
sale, tânărul bărbat devenise acum indezirabil. 

Secretarul Miller se îndreptă spre uşa biroului şi îşi sprijini 
mâna de clanţă. Situaţia era deprimantă. Singurul gând 
reconfortant era să ştie că cei doi cercetători erau morţi. 


37 


Hernan şofa de patru ore, disperat să-şi ducă în siguranţă 
cei doi pasageri până la graniţa boliviană înainte de a fi prea 
târziu. Mergeau pe lângă malul sudic al minunatului lac 
Titicaca şi erau uimiţi de mărimea sa extraordinară. In toate 
direcţiile se vedeau piscurile Anzilor, unele acoperite de nori, 
altele perfect vizibile pe albastrul mirific al cerului. Pe 
marginile lacului vegetaţia era sărăcăcioasă. Trecuseră de 
mult de altitudinea unde creşteau copaci; solul sărac şi frigul 
aproape constant nu creau un mediu propice plantelor, cu 
excepţia celor mai rezistente. Le arătă scoicile de mare de pe 
linia malului şi urma verde considerabilă lăsată de maree pe 
stâncile de pe margine, dovada faptului că un uriaş potop 
ajunsese până sus pe platoul din Anzi - la mai bine de trei mii 
de metri peste nivelul mării. 

Continuară drumul cu o viteză ameţitoare până când 
ajunseră la grandioasele ruine ale citadelei de piatră din 
Tiahuanaca - oraşul pierdut din nori. 

Hernan trase vehiculul într-un refugiu la marginea unui 
drum modernizat, care trecea în apropiere de situl antic, şi 
opri motorul. În faţă, la numai o oră de mers cu maşina se 
afla Bolivia, locul unde puteau fi în siguranţă. Pe terenul de 
lângă ei se întindeau ruinele a ceea ce trebuie să fi fost un 
oraş imens. Edificii uriaşe din piatră spartă umpleau peisajul 
şi movile mari piramidale de pământ stăteau mărturia unei 
preoţimi de mult dispărute. 

— Am vrut să vedeţi locul acesta, chiar şi pentru o clipă. 
Este cel mai sacru loc al nostru. In mijlocul acestui oraş în 
ruine se află un templu îngropat -, înăuntru se găseşte un 
stâlp din piatră roşie. Pe acest stâlp este sculptată imaginea 
unui bărbat. Bărbatul are barbă. Oricine ar fi acest bărbat, cu 
siguranţă nu a fost incaş. 

Rutherford se întoarse şi îl privi confuz pe Hernan. Acesta 
din urmă întrebă retoric: 


— Câţi indieni care poartă barbă ai văzut tu în Peru? 
Catherine dădu şi ea uşor din cap. 

— Este Viracocha, nu-i aşa? 

— Da! De jur împrejurul acestui oraş străvechi sunt 
sculpturi de-ale lui şi de-ale însoţitorilor lui. Unele imagini îl 
înfăţişează cu elefanţi şi cai. În America de Sud nu mai trăiesc 
elefanţi de mai bine de zece mii de ani. Cea mai mare statuie 
îl prezintă pe Viracocha ca pe un fel de sirenă sau bărbat- 
sirenă. Jumătatea de sus este om, iar de la brâu în jos este 
acoperit de solzi, poartă un fel de mantie din solzi de peşte. 

Rutherford era intrigat, mintea îi zbârnâia. 

— Stai aşa puţin! Am mai văzut personajul ăsta! 

Hernan era nedumerit. Rutherford se întoarse radiind de 
încântare către el şi Catherine. Adăugă entuziasmat: 

— Ştiţi ceva mitologia mesopotamiană? Caldeenii, cea mai 
veche civilizaţie atestată a lumii? 

Hernan negă dând din cap. Catherine la fel. Rutherford 
explică mai departe: 

— Exista un semizeu, pe nume Oannes. Arată ca un bărbat, 
dar poartă haine de peşte şi este parţial amfibie. Îi învăţa pe 
sălbatici să citească şi să scrie, să are pământul şi să pună 
bazele unui guvern civilizat şi raţional. In final, pleacă şi 
dispare pe mare. 

Catherine era uluită. 

— Dar este incredibil! Este din nou ca povestea lui Osiris. 

— Şi asta nu este totul! Îţi aminteşti de mayaşi şi azteci şi 
de celelalte civilizaţii străvechi din America Centrală? 

Catherine avea vagi amintiri despre azteci, cu piramidele 
lor şi venerarea soarelui. Ridică din umeri şi îi făcu semn lui 
Rutherford să continue. Acesta urmă: 

— Mayaşii toţi credeau într-un personaj numit Kukulkan 
„Şarpele înaripat”; aztecii - în Quetzalcoatl, şarpele cu pene, 
acelaşi personaj, numele diferă puţin. Era o zeitate cu barbă 
şi pielea deschisă la culoare care se pare că a ajuns în Mexic 
de pe mare, cândva în trecutul îndepărtat. l-a învăţat pe 
oameni meşteşugurile. Trebuie să fie acelaşi personaj. A şi 
dispărut pe mare pe o plută... Motivul pentru care Cortes, 
conducătorul micuţei forţe invadatoare spaniole, nu a fost 


omorât imediat când a debarcat prima dată la țărm a fost din 
cauză că Montezuma, regele aztecilor, a crezut, doar pentru 
că Cortes avea pielea deschisă la culoare şi purta barbă, că s- 
a întors Quetzalcoatl. 

Catherine trase adânc aer în piept. 

— Este extraordinar! Acum avem patru înfăţişări ale 
acestui straniu bărbat alb cu barbă, toate în patru locuri 
diferite în lume. 

Hernan dădea din cap, foarte impresionat. 

— Şi aici există dovezi şi mai grăitoare, spuse el, care arată 
că Viracocha a trăit înainte de zorii istoriei. A auzit vreunul 
dintre voi ceva despre alinierea stelelor cu monumentele 
străvechi şi cum, folosind programe moderne, pot fi calculate 
datele originale ale construcţiei? 

Catherine şi Rutherford confirmară amândoi din cap. 

— Păi, pietrele şi statuile din Tiahuanaca toate se aliniază 
perfect într-o anumită zi din trecut. Mulţi astronomi şi arheo- 
astronomi au verificat lucrul acesta şi este incontestabil... 

Catherine îl întrerupse, avidă să afle mai multe. 

— Ce dată? întrebă ea. 

— 150000 î.Hr! 

Se lăsă tăcerea în timp ce analizau ideea existenţei acestor 
popoare preistorice foarte avansate, care au trudit cu multă 
inteligenţă şi energie debordantă ca să creeze extraordinarul 
oraş care se afla azi aici în faţa lor. Catherine se întoarse să 
se uite la cei doi bărbaţi. 

— Dar nu ne este de niciun folos să înţelegem de ce 
profesorul credea că avem de-a face cu un avertisment. Şi, 
cel mai important, nu ne este de niciun folos să înţelegem de 
ce există nişte forţe atât de hotărâte să menţină aceste 
informaţii din trecut ascunse, încât sunt în stare să ucidă 
oameni nevinovaţi. 

Rutherford şi Hernan erau la fel de nelămuriţi. Apoi, 
uitându-se în jur cu îngrijorare, Hernan răsuci cheia în 
contact, motorul prinse din nou viaţă. 

— Nu mai putem întârzia nicio clipă, spuse el. Am să vă las 
în grija indienilor aymara, la graniţă. Pe aici - de ambele părţi 
ale frontierei - acesta tot este teritoriul lor. Ei o să vă facă 


rost de vize turistice boliviene false şi vă vor duce la La Paz. 
Cu ajutorul lor veţi pleca de aici în viaţă. 


38 


Senatorul Kurtz cobori din elicopter în strălucirea soarelui 
de după-amiază. Aplecându-se sub zgomotul paletelor 
rotorului, merse până în capătul celălalt al micuţului eliport şi 
spre peluza enormă de la sediul central al Bisericii Adevărului 
Revelat. 

În timp ce elicopterul se ridică din nou în zbor, senatorul nu 
se putu abţine să zâmbească. Nu se vedea niciun norişor pe 
cer, aerul era proaspăt şi curat şi acesta era locul lui preferat 
de pe faţa pământului. Ce uşurare să fii departe de agitația 
din Washington DC şi de activităţile presante de la 
Corporaţie. Dar merita efortul: foarte curând profeţiile 
Apocalipsei aveau să se împlinească, iar el se va număra 
printre cele câteva suflete purtate în înalturi pentru a scăpa 
de chinurile la care se va număra supus restul omenirii... 

La vreo sută şi ceva de metri, clădirile nou-nouţe ale 
Bisericii Adevărului Revelat se înălţau în toată splendoarea 
lor, cu ferestrele strălucind în soare. 

Traversând peluza, senatorul încercă să-şi înăbuşe un 
sentiment de mândrie. Îşi putea asuma mare parte din merite 
pentru că sporise veniturile Bisericii în ultimii ani până la cele 
câteva sute de milioane de dolari cât erau în prezent. 

Studioul de televiziune din centrul complexului era inima 
vie a Bisericii. Era în forma unui amfiteatru grec, cu şiruri de 
locuri ridicându-se de jur împrejur şi un podium central unde 
stătea preotul, sporind intensitatea şi atmosfera momentului. 
Slujbele înflăcărate erau transmise la nivel naţional, se 
cereau donaţii, iar poveşti miraculoase despre cum Biserica 
schimbase vieţile oamenilor erau spuse chiar de membrii 


publicului extaziat. 
* 


x x 


Senatorul Kurtz trecu de recepţioner zâmbitor şi o luă pe 
coridoarele ca un labirint, până când ajunse într-o sală de 


aşteptare maiestuoasă. Covoarele groase şi mobilierul din 
piele îi dădeau un aer confortabil ca a unui hotel de cinci 
stele. Aerul condiţionat zumzăia încetişor. Singurul simbol 
religios, de fapt singurul obiect decorativ de pe pereţii de 
altfel spartani, era o cruce de lemn agăţată lângă o uşă 
închisă din partea opusă a încăperii. Pe tăbliță era scris 
„Reverendul Jim White”. Fără ezitare, senatorul traversă cu 
paşi mari încăperea şi bătu scurt la uşă. O clipă mai târziu, se 
auzi mârâitul aspru de după uşă: 

— Intră! 

Accentul era texan - vocea era energică. 

Senatorul Kurtz deschise larg uşa şi intră în încăpere. 
Figura bătăioasă a reverendului îl salută cu un urlet de 
aprobare. 

Reverendul Jim White era scund, cu o constituţie robustă. 
Avea în jur de 50 de ani, un nas turtit de boxer şi o frunte 
lată. 

— Domnule senator! Ce surpriză plăcută. Nu mă aşteptam 
să vă văd până mâine. Reverendul se ridică de pe scaun şi 
veni pe lângă birou, iar vocea sa tunătoare de texan umplu 
încăperea. 

Senatorul apucă mâna întinsă, şi cei doi bărbaţi îşi 
strânseră mâinile cu căldură şi apoi se îmbrăţişară, bătându- 
se uşor pe spate. Reverendul i se adresă senatorului Kurtz cu 
titlul său politic mai mult în glumă - se cunoşteau de când 
erau copii. Împreună puseseră la cale transformarea Bisericii 
dintr-o sectă obscură într-o forţă majoră a mişcării 
evanghelice.  Parcurseseră un drum lung şi anevoios 
împreună şi, prin puterea credinţei şi pură charismă, îi 
convinseseră pe mii de americani de rând să-i urmeze. 

Senatorul Kurtz făcu un pas înapoi şi-l măsură pe prietenul 
său din cap până-n picioare. 

— E minunat să te revăd, Jim! Arăţi foarte bine! Te-ai 
folosit de piscină aşa cum te-am sfătuit? 

Reverendul râse din toată inima. 

— Ha! Când am timp... când am timp. Am fost atât de 
ocupați cu înregistrarea emisiunilor, cu difuzări, cu 
introducerea de noi membri pe site... abia mai avem timp să 


gândim. Dar, te rog, ia loc! Vreau să aud totul. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre două fotolii aşezate faţă 
în faţă cu o măsuţă de cafea între ele. Expresia jovială a 
reverendului se schimbă brusc într-una foarte serioasă şi îşi 
prinse bărbia în mâna dreaptă, cu degete cărnoase. 

— Deci, ce îmi poţi spune? Ne apropiem? 

Senatorul Kurtz dădu din cap cu entuziasm şi îi comunică 
vestea bună: 

— Jim, cred că am reuşit! 

Faţa reverendului se lumină din nou. Abia îşi putea înfrâna 
emoţiile. 

— Serios? Chiar crezi că suntem pe punctul de a ajunge la 
sfârşitul vremurilor? 

— Da, Jim, suntem! Nu văd cum am putea fi opriţi. Nici că- 
mi pot dori ca lucrurile să meargă mai bine de atât. Ereziile 
periculoase ale profesorului britanic au fost şterse din istorie. 
Şi preluarea planificată a Corporaţiei va începe. Am organizat 
azi şedinţa de consiliu. Mai sunt câteva zile până la 
Armaghedon. 

Reverendul Jim White făcu ochii mari, cât cepele. În sfârşit, 
după atâta efort şi strădanie, părea că se apropiau de visul 
lor. Senatorul continuă: 

— Voi lua un zbor direct spre Cairo, unde îmi voi stabili 
baza. Am discutat cu agenţii noştri din Israel şi sunt şi ei 
gata. Am introdus un minidispozitiv termonuclear în 
moscheea Al-Aqsa din lerusalim, pentru a fi detonat în paralel 
cu criza globală a Corporaţiei. După cum ştii, agenţii noştri au 
minat deja Zidul Plângerii, folosind vechea reţea romană de 
canalizare dezafectată. Când zidul va fi făcut praf, automat 
israelienii vor comanda forţelor aeriene să bombardeze 
Mecca. Orientul Mijlociu va fi mistuit de flăcări. Sunt sigur că 
Israelul va recurge la folosirea armelor nucleare şi mă aştept 
la mai mult de o sută de milioane de victime doar în primele 
zile. Toate acestea se vor întâmpla la ordinul meu luni 
dimineaţă - în zorii echinocţiului de primăvară. 

Predicatorul se ridică în picioare şi înălţă palma dreaptă 
deschisă, cu degetele desfăcute spre tavanul încăperii sale 
luxoase. Ochii lui larg deschişi erau împăienjeniţi de lacrimi. 


Cu vocea sa tunătoare strigă cu o bucurie frenetică: 
— Slavă Domnului! 


39 


Era 7.35 a.m. la hotelul Ruinas, Machu Picchu, când o 
maşină japoneză nou-nouţă se opri cu scârţâit de roţi în faţa 
intrării. Făcând notă discordantă în peisaj, printre ţăranii 
modeşti din Anzi şi fundalul maiestuos al munţilor, ucigaşul 
profesorului Kent şi tânărul său complice coborâră din vehicul 
în curtea prăfuită din faţa hotelului. 

Cei doi bărbaţi, fără să piardă vremea, intrară în holul 
hotelului. În spatele tejghelei de la recepţie, şedea un bătrân, 
iar în colţ era o indiancă, ştergând podeaua. Atât 
recepţionerul, cât şi femeia care făcea curat îşi ridicară 
surprinşi privirea. Nu era lucru obişnuit să vezi bărbaţi la 
costum şi conducând vehicule nou-nouţe în Machu Picchu şi, 
oricum, în Peru toată lumea, de la cel mai mic copil până la 
ultima babă, ştia că nu trebuia să stai în calea unor astfel de 
oameni. Femeia îşi propti mopul de perete şi dispăru rapid pe 
coridor. 

Asasinul se întoarse către complicele său şi-i vorbi. Avea o 
voce guturală şi plină de frustrare şi dezgust. 

— Iţi spun eu, i-am ratat... 

Complicele părea îngrijorat. Mărşălui spre recepţie şi se 
stropşi la recepţioner: 

— Vreau să văd registrul de noaptea trecută. Rapid! 

Bătrânul, îngrozit, bâjbâi prin registrul de rezervări legat în 
piele, încercând cu degetele lui noduroase să-l deschidă la 
pagina care trebuia. 

Tânărul agresor interveni: 

— Dă-mi-l mie, moşneag tâmpit! 

I-l smuci din mână şi începu să dea paginile. Câteva 
secunde mai târziu, trecea cu arătătorul mâinii drepte peste 
numele a doi oaspeţi: Donovan şi Rutherford! Cu o înjurătură 
crâncenă, îşi ridică privirea şi întrebă: 

— OK, bătrâne, unde au plecat? ¿Dónde están los gringos? 
Ochii bătrânului recepţioner se făcură mari de frică, nu 


înţelegea nimic. Se dădu înapoi, îndepărtându-se de tejghea 
şi dispăru prin cadrul uşii din spatele barului. Tânărul ridică 
blatul tejghelei de la recepţie şi merse după el. Bătrânul se 
trăsese lângă perete de frică şi bolborosea ceva de nedesluşit 
într-un dialect indian. Tânărul îşi pierdu răbdarea. Începu să 
urle: 

— Unde sunt Donovan şi Rutherford? ¿Dónde están 
Donovan y Rutherford? 

Recepţionerul căzu în genunchi şi se aplecă de parcă 
aştepta o lovitură. Într-o engleză stricată bolborosi;: 

— Señor, cei doi străini au plecat în timpul nopţii. 

— Unde, unde au plecat? 

— Pe drumul spre Bolivia. 

Tânărul sări şi-l apucă pe recepţioner de guler. 

— Erau singuri? Cu cine erau? 

— Da, serior!... da, señor! Erau cu un prieten, cineva care a 
mai fost aici. Serior Flores! _ 

Asasinul li se alăturase acum. Îşi ţuguie buzele scârbit. 

— Ştiu că sunt urmăriţi. Trebuie să ne mişcăm repede! 
Tânărul îl aruncă la podea pe recepţioner, şi cei doi bărbaţi 
ieşiră ca vijelia din hotel. 


40 


După ce Catherine şi Rutherford coborâră din maşină la 
graniţa boliviană şi se scutură de praf, Hernan arătă spre un 
loc în spatele barăcii ce reprezenta punctul de control, în 
direcţia unei maşini de teren izolată, parcată chiar de cealaltă 
parte a graniţei. 

— Aceea e maşina voastră. El o să vă ducă la La Paz în cel 
mai scurt timp. Îl cheamă Quitte, nu vorbeşte nicio boabă de 
engleză. O să vă ducă acasă la el în La Paz. De acolo vă 
puteţi planifica singuri plecarea. 

Hernan îşi puse mâinile la gură şi strigă în direcţia 
vehiculului imobil: 

— Hola, Quitte, estoy aqui con mis amigos. ¡Vamonos! 

Uşa şoferului se deschise, şi un indian scund şi zâmbitor 
cobori. Le făcu semn cu mâna, şi Hernan îi întoarse gestul. 

Hernan apoi se întoarse şi le vorbi pentru ultima dată. Ochii 
îi erau scânteietori şi fiecare muşchi şi fibră a corpului său 
păreau să-i zorească, în dorinţa de a-i vedea reuşind în ce-şi 
propuseseră. 

— Prieteni... mult noroc! O fixă pe Catherine cu privirea lui 
stăruitoare. Şi aveţi grijă! 

Catherine simţi cum i se pune un nod în gât. Avea un 
presentiment cumplit cum că urma să se întâmple ceva. 

— Nu poţi veni cu noi la La Paz; stăm liniştiţi vreo câteva 
zile? 

Hernan zâmbi şi scutură din cap. 

— Nu, Catherine, trebuie să mă întorc la familia mea, încă 
suntem în doliu, trebuie să fiu cu ei. 

Şi zicând asta, se îmbrăţişară, apoi Catherine se îndepărtă, 
cu lacrimi în ochi. Rutherford întinse călduros mâna cu 
Hernan. 

— Mulţumesc pentru tot! Îţi promit că vom face tot ceea ce 
putem, de dragul lui Miguel şi al profesorului, vom scoate 
adevărul la iveală şi-l vom opri pe Ivan Bezumov. 


Hernan se aplecă şi-l îmbrăţişă pe englez. 

— James, ai grijă de tine şi de această doamnă frumoasă! 
James îl strânse cu căldură în braţe pe indianul vânjos şi apoi 
se despărţiră în sfârşit. 


41 


În clădirea Sotheby's de pe York Avenue, sediul din 
Manhattan al faimoasei case de licitaţii, o tânără atrăgătoare 
şi cochetă îl conduse pe secretarul Miller într-o cameră 
întunecată, fără ferestre. Femeia întinse mâna cu manichiură 
perfectă după tocul uşii, găsi întrerupătorul, şi încăperea fu 
inundată de lumină. 

— Aceasta este sala de hărţi! După cum vedeţi, nu sunt 

geamuri, aşa încât nu există niciun risc ca lumina naturală să 
deterioreze vreo piesă. Luaţi loc, vă rog! Pe pereţi avem 
câteva exponate din colecţia noastră care v-ar putea 
interesa. Domnul Silver o să coboare într-un minut! 
_ Secretarul făcu ochii roată prin încăperea mare, elegantă. 
In mijloc, se afla o masă de conferinţe, înconjurată de scaune 
din piele, confortabile. Deasupra mesei, o lampă tehnică 
modernă era suspendată din tavan, dând posibilitatea de a fi 
înălţată sau coborâtă în orice direcţie. Pereţii erau plini cu 
hărţi înrămate. 

Tânăra continuă: 

— Cea de acolo este făcută de Cristofor Columb, harta 
originală a primei lui călătorii spre America. Este literalmente 
nepreţuită, de aceea este protejată cu un geam anti-glonţ, 
într-o ramă din oţel inoxidabil, montată în structura clădirii. Îi 
adresă vizitatorului un zâmbet alb ca de reclamă şi-l întrebă: 
Vă pot servi cu ceva, ceai sau cafea? 

Secretarul Miller mârâi drept răspuns: 

— Nu, mulţumesc! După cum spuneam, nu sunt un 
cunoscător şi cred că exemplarul meu este o copie, nu 
originalul. Vreau doar să fie identificat! 

În momentul acela, tânăra care rămăsese tot în cadrul uşii 
se întoarse în loc: 

— A! lată-l! 

Byron Silver, o autoritate recunoscută pe tot globul în 
domeniul cartografiei antice, intră în sală. Era un bărbat de 


aproape 60 de ani, dar arăta mai în vârstă. Purta un costum 
în trei piese, cu dungi subţiri, şi era aproape chel. Faţa 
uscăţivă şi tenul palid trădau anii petrecuţi în semiîntunericul 
bibliotecilor vechi, studiind hărţi şi manuscrise. Bărbatul 
întinse mâna să-şi întâmpine musafirul. 

— Bună ziua! Bănuiesc că sunteţi domnul Miller. 

— Da! Mulţumesc că m-aţi primit fără o programare, 
domnule Silver! 

Anticarul zâmbi servil şi începu cu o voce prețioasă, ce 
părea fină ca mătasea: 

— E în regulă! Pentru cineva care cunoaşte valoarea 
priceperii mele şi este dispus să plătească pentru asta, aşa 
cum sunteţi dumneavoastră, cu drag sunt gata să încep 
lucrul fără preaviz. 

Tânăra părăsi încăperea, închizând uşa încetişor. Silver 
arătă spre masă: 

— Ce ziceţi? N-are sens să mai aşteptăm. 

Secretarul Miller merse la masă, îşi vâri mâna în buzunarul 
hainei şi scoase plicul maro. Il deschise cu băgare de seamă, 
extrase o singură coală de hârtie cu o hartă pe ea şi o aşeză 
pe masă. Silver se încruntă. Căută în buzunar o pereche de 
ochelari şi îi puse rapid pe nas, apoi întinse mâna şi aprinse 
lustra ca să o potrivească într-o poziţie chiar deasupra hărţii. 
Secretarul Miller îl urmărea ca un uliu, disperat să-i afle 
părerea. După o clipă, Silver ridică privirea şi îşi scoase 
ochelarii. 

— Ei? Ştiţi ce este? 

Silver dădu din cap cu un aer înţelept. 

— Da! Este o copie a hărţii Piri Reis. Ştiţi ce înseamnă asta? 

Secretarul Miller clătină din cap iritat. Silver continuă: 

— Este o hartă făcută de un amiral turc, pe nume Piri Reis, 
în Evul Mediu. Are la bază nişte hărţi vechi - mult mai vechi - 
sau cel puţin aşa ne spune el, din dorinţa de a fi de ajutor 
flotei turceşti, în eventualitatea în care navigau pe oceanele 
din sud. 

Secretarul Miller era pierdut. Care era legătura? De ce 
voise senatorul să-l omoare pe profesor şi de ce îi ceruse în 
mod expres să distrugă harta? 


Dar Byron Silver îl trezi la realitate, încheind explicaţia: 

— Cartografiază partea continentală a Antarcticii şi arată 
că este un teritoriu fără gheţuri. Prin urmare, harta aceasta 
este o curiozitate, un obiect de colecţie. 

— Vrei să spui că harta cartografiază cu precizie 
Antarctica? Cum e posibil aşa ceva? Corectaţi-mă dacă 
greşesc, dar nu este complet acoperită de gheaţă? 

Byron Silver zâmbi. 

— Ei, nu ştie nimeni! Dar tocmai de aceea harta este 
prețioasă, pe lângă valoarea ei istorică, de necontestat. 
Colecţionarii adoră obiectele învăluite în mister. Oricând 
avem norocul să dăm peste asemenea artefacte precum 
harta Piri Reis, suntem extrem de interesaţi. 

Byron Silver întinse mâna să stingă lumina şi pe un ton 
aproape absent spuse: 

— Desigur că adesea primim reclamaţii din partea clienţilor 
care sunt, cum să mă exprim, înclinați să interpreteze literal 
textele religioase ad literam. 

Secretarul Miller îngheţă. 

— Ce? De ce? 

Byron Silver se întoarse repede să se uite la el, simţea 
încordarea din vocea clientului său. 

— Păi, vreau doar să spun că unii oameni nu sunt de acord 
cu artefactele care pun sub semnul întrebării poveştile 
biblice. 

Secretarului Miller îi îngheţă sângele. Se uită îngrozit la 
hartă. Aşadar, profesorul nu reprezentase niciodată vreo 
ameninţare la adresa Corporaţiei. Era perfect clar că 
senatorul se folosise de reţeaua de agenţi a Corporaţiei 
pentru a-şi atinge propriile scopuri. Acesta era un lucru fără 
precedent. Oare până şi secretarul Miller fusese doar o 
unealtă în planurile senatorului? Era oare întreaga Corporaţie 
pe punctul de a fi deturnată pentru a încuraja scopurile 
religioase ale senatorului? 

Secretarul Miller nu mai putea discuta posibilităţile, dar 
trebuia să cerceteze. Se dăduse deja unda verde să se atingă 
scopul Corporaţiei pentru luni dimineaţa, dar el încă mai 
putea să intervină în aceste planuri. 


Va trebui să-l înfrunte pe senator faţă în faţă, dar va trebui 
să-şi aleagă bine momentul, altfel va sfârşi foarte curând 
asemenea profesorului Kent. 


42 


În timp ce maşina cobora pe şoseaua sinuoasă şi 
ameţitoare de la Alto Piano spre capitala boliviană, Catherine 
şi Rutherford erau pierduţi în propriile gânduri. Zâmbitorul şi 
energicul Quitte conducea cu îndemânare şi viteză. 

Catherine se uita la peisajele vaste ale văilor şi piscurilor 
muntoase şi se gândea la profesor, întrebându-se ce-ar fi 
făcut el în acea situaţie. Îi ducea dorul, îi lipseau solemnitatea 
şi bunătatea lui. Rutherford, care tot medita în tăcere de ceva 
vreme, admira priveliştea spectaculoasă a Anzilor. Se 
încruntă şi se uită în continuare pe fereastră, ochii străbătând 
peisajul ca şi când se aştepta să găsească acolo răspunsuri. 
Apoi, pe neaşteptate, se întoarse spre Catherine. 

— Ţi-aminteşti legenda lui Ghilgameş? 

Se priviră în ochi. Rutherford îşi ridică sprâncenele 
optimist. Catherine scutură din cap, Rutherford îşi schimbă 
poziţia să se poată uita la ea cu mai multă uşurinţă şi 
continuă: 

— Stă la baza poveştii lui Noe din Biblie. Prima sa atestare 
este în inscripţiile cuneiforme datând din jurul anului 2000 
î.Hr. Dar probabil este mai timpurie decât originea sa. 
Ghilgameş era regele oraşului Uruk din Sumeria şi ne spune 
cum a întâlnit un alt rege numit Utnapiştim care trăise înainte 
de potop. Utnapiştim fusese avertizat de unul dintre zei că 
avea să vină un potop, şi astfel a construit un vas, a adus la 
bord diverse specii de animale şi tot felul de seminţe. A 
urmat o furtună uriaşă şi apoi nu mai era nimic decât apă cât 
puteai vedea cu ochii. Utnapiştim a dat drumul unei 
porumbiţe... Catherine strigă: 

— Dar este ridicol. Adică autorii Vechiului Testament au 
copiat povestea cu punct şi virgulă... 

— Şi de ce nu? Este o poveste bună. Putem presupune că 
Utnapiştim a fost un simbol, un singur personaj care a 
supravieţuit potopului. Altfel, rasa umană n-ar mai fi putut să 


crească la dimensiunea pe care o are azi. Aceste mituri sunt 
consemnări grafice despre un cataclism care aproape i-a 
distrus pe străbunii noştri. Rasa umană a fost aproape 
nimicită. 

— Vai, dar ce idee! 

— Da, cumplit, dar este singurul motiv pentru care această 
poveste înfiorătoare stă în centrul atâtor culturi. Este cea mai 
timpurie amintire a omenirii ce a putut fi împărtăşită... şi 
există multe alte descrieri ale distrugerii care implică foc şi 
cutremure, şi geruri, şi par să coincidă cu poveştile despre 
potop. Scrierile sfinte zoroastriene, de exemplu. 

Catherine se încruntă. 

— Zoroastrienii... cine sunt aceştia? 

— Sunt adepţii profetului Zoroastru sau Zarathustra după 
cum mai este cunoscut. Încă mai sunt - deşi în viaţă au rămas 
doar câteva sute de mii - majoritatea în Bombay în India. 
Zoroastru se spune că a avut o revelaţie de la Dumnezeu... 

Catherine văzu o paralelă. 

— Deci este precum Mohammed pentru musulmani sau 
Moise pentru evrei? 

— Da! Doar că Zarathustra este mai vechi, el a trăit cândva 
înaintea anului 2000 î.Hr. Zoroastrienii, care consideră că 
naţia lor s-a născut în nordul Rusiei, cred că într-o zi diavolul 
s-a hotărât să distrugă Airyana Vaejo - Edenul zoroastrian, 
undeva în Siberia. În loc să-l inunde, l-a îngheţat. Scripturile 
spun cum un tărâm cândva frumos a fost acoperit de zăpadă 
şi scufundat în iarna veşnică. 

Catherine asculta cu interes. 

— Aceasta este o soartă foarte concretă - nu genul de 
poveste pe care s-o inventezi. 

— Da, şi chiar şi vikingii au ceva asemănător. Rutherford se 
înflăcărase. Ei cred că a existat o vreme când se părea că 
pământul avea să cadă într-un abis de haos etern. Recoltele 
au fost distruse, a izbucnit războiul, şi totul s-a acoperit cu 
zăpadă. După vremea rece, pământul a luat foc, 
transformându-se într-o imensă minge de foc. Totul până la 
ultima suflare de viaţă a fost ars. Şi, în cele din urmă, ca şi 
cum pământul n-ar fi suferit destul, mările s-au ridicat şi au 


acoperit totul cu o pătură de apă. 

Zicând acestea, Rutherford îşi împreună mâinile. Catherine 
reflectă asupra teribilei viziuni a vikingilor. 

— Problema este că nicăieri, în niciunul dintre miturile pe 
care tocmai le-ai povestit, nu ni se spune ce anume a 
provocat acest dezastru global. Dacă nu cunoaştem cauza, 
atunci cum putem evita aceeaşi soartă? 

Rutherford începu a gândi cu voce tare. 

— Şi totuşi, profesorul era convins că este exact ceea ce 
spune mesajul secret. 

— Poate ar trebui să privim problema dintr-un alt unghi. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, decât să ne bazăm doar pe abilitatea noastră de a 
interpreta mituri pentru a descoperi ce a distrus ultima lume, 
de ce să nu căutăm noi o altă dovadă a monumentalului 
cataclism? Dacă folosim surse geologice reale sau fosile 
drept dovadă, ar trebui să putem descoperi o asemenea 
perioadă dramatică din istoria pământului. Am putea 
combina datele tehnice cu miturile - am putea chiar să aflăm 
cu precizie când a pierit ultima lume, spuse Catherine. 
Rutherford dădu din cap încurajator. 

— Dar aceasta o să ne ajute să înţelegem de ce a pierit? O 
să ne ajute să înţelegem avertismentul? 

— Absolut! Gândeşte-te! Dacă vom şti mai multe despre 
cataclismul de atunci, ne va fi mai uşor să intuim care au fost 
cauzele. Ochii lui Catherine se aprinseră şi lovi scaunul din 
faţă cu podul palmei. Exclamă: Von Dechend! 

Rutherford dădu hotărât din cap. 

— Da, desigur, perfect! Şi ştim că putem avea încredere în 


el... Trebuie să ne întoarcem la Oxford. Acum! 
* 


x x 


Hernan îşi conducea vehiculul pe drumurile pustii din Alto 
Piano, înapoi spre Cuzco. Fusese într-o stare epuizantă de şoc 
de la moartea fratelui său; nimic nu mai părea real. Deşi se 
temuseră că erau în pericol, când venise lovitura, nu îl găsise 
pregătit. Cu apariţia acestor străini, simţi deodată că mai 
exista o fărâmă de şansă. 


„Şi-atunci moartea profesorului Kent şi a lui Miguel nu vor 
fi fost în zadar.” Se gândea cum Catherine şi Rutherford vor 
reuşi să scape şi vor avea curaj să răzbată mai departe. 
„Trebuie să reuşească.” Tocmai atunci observă o maşină în 
faţă, parcată de-a curmezişul drumului. De ambele părţi ale 
drumului terenul era accidentat, cu făgaşe şi bolovani: 
impracticabil. 

Maşina lui se opri la câţiva metri de vehiculul staționat. Un 
caucazian robust, cu ochelari de soare şi costum negru, 
cobori din spate. Hernan se uită cu groază cum bărbatul 
ridică un pistol şi-l îndreaptă prin parbriz, drept spre capul lui. 

Într-o fracțiune de secundă, Hernan înţelese ce se 
întâmplă. Apăsă tare pe acceleraţie şi ţâşni înainte izbind 
maşina imobilă cu un zgomot înfiorător, făcându-l pe bărbat 
să sară în lături şi pentru o clipă să-şi piardă ţinta. Hernan 
forţă maşina în marşarier şi dădu să apese piciorul pe 
acceleraţie din nou până în podea, dar în clipa aceea prinse 
cu privirea pistolul unui al doilea bărbat, aţintit spre el, la mai 
puţin de un metru de uşa şoferului. 

Deodată, se auzi un zgomot cumplit de împuşcătură, şi 
Hernan simţi o durere agonizantă care-l lăsă lat pe scaunul 
de lângă şofer, cu respiraţia întretăiată. Părea că oxigenul nu- 
i mai ajunge în plămâni. Simţea totul umed în jur. Înşfăcând 
volanul cu mâna dreaptă, încercă să se ridice în capul 
oaselor, dar alunecă neputincios la loc. 

Auzi uşa pasagerului din faţă deschizându-se şi simţi cum o 
mână îi pipăia hainele ude. 

O voce spuse: 

— Mda, el e, dar ei nu-s aici. Apoi o a doua voce: 

— OK, să mergem! O să-i prindem din urmă. la-i actele şi 
mobilul. Termină-l! 

Hernan, gemu de durere şi şoc, încercă în zadar să se 
ridice în şezut. Se gândi la fratele său. Se gândi la Rutherford 
şi Catherine, şi-i văzu în minte stând singuri în noapte. 
Încercă să strige la ei, dar era prea târziu... 


43 


Pe eliport la Biserica Adevărului Revelat, un model civil al 
forţei aeriene a Statelor Unite, un elicopter de atac Apache 
cobora ca o lăcustă uriaşă, cu palele rotorului făcând o larmă 
infernală. 

Senatorul Kurtz şi reverendul Jim White stăteau în uşa 
catedralei. Mai schimbară câteva vorbe, apoi cei doi se 
îmbrăţişară şi-şi luară rămas-bun. Călătoria se apropia de 
sfârşit. Amândoi se gândeau la cât de departe ajunseseră: 
construiseră biserica aproape din nimic, era cu adevărat un 
miracol. 

Senatorul traversă hotărât peluza, ducând o mică servietă. 
Pe măsură ce se apropia de elicopter, adoptă instinctiv o 
poziţie ghemuită şi, grăbindu-se spre eliport, trecu rapid pe 
lângă doi maşinişti, urcă treptele retractabile şi intră în burta 
aparatului. Uşa fu rapid închisă în urma lui, şi, cu un aer 
nerăbdător, îşi aranjă părul ciufulit. Din veranda bisericii, 
reverendul Jim White privea cum elicopterul urca în aer şi se 
îndepărta. Toate speranţele sale de a aduce mântuirea 
poporului ales plecau odată cu senatorul. Se întoarse cu 
spatele la peluză şi dispăru în umbra sanctuarului bisericii 
pentru a se întoarce la rugăciuni. 

* 


x x 


Interiorul elicopterului era departe de austeritatea 
omologului său militar. Combinația de negru-verde mat 
fusese complet schimbată. Pereţii erau îmbrăcaţi în lambriuri 
de lemn şi monitoare video, cutiile de muniţie şi băncuţele 
milităreşti din oţel fuseseră înlocuite cu banchete din piele. 
Un birou din stejar era aşezat la unul dintre capetele 
fuzelajului lung de optsprezece metri, iar în spatele lui se afla 
un scaun confortabil din piele. 

Imediat ce uşile izolate fonic fură închise, se instală o 
linişte miraculoasă. Senatorul se aşeză la birou şi scoase un 


telefon subţire dintr-un buzunar interior al hainei. Se folosi de 
funcţia de apelare rapidă a numărului şi puse telefonul la 
ureche. In timp ce aştepta să se facă legătura, privi silueta 
sediului Bisericii Adevărului Revelat micşorându-se în faţa 
ochilor săi, până când ajunse să nu mai fie nimic altceva 
decât o colecţie micuță de puncte albe pe vasta întindere, ca 
o pânză de tablou a peisajului. 

_ Însă mintea îi era în altă parte. Era vineri după-amiază. 
Incă două zile, şi apoi victoria va fi asigurată. 

Se făcu legătura. O voce feminină răspunse repede. 

— Da, domnule, operaţiuni globale! 

Senatorul se lăsă pe spate în scaunul său, având figura 
contorsionată de concentrare. Cu un şuierat spuse: 

— Dă-mi-l pe secretarul Miller. Sunt senatorul Kurtz! Vocea 
asistentei de la recepţie deveni brusc agitată: 

— Da, domnule! Imediat, domnule! 

Trecură câteva minute de tăcere, şi apoi vocea femeii se 
auzi din nou în telefon, de data aceasta cu un ton distinctiv 
de frică. 

— Imi pare rău, domnule! Secretarul Miller este ocupat 
pentru moment. 

Senatorul Kurtz se înnegri de furie. 

— Ascultă bine, domnişoară! Vreau să te ridici de pe scaun 
şi să mergi la domnul secretar în clipa asta, iar, dacă nu iau 
legătura cu el în următoarele zece minute, pe dumneata voi 


da vina! 
* 


x x 


Secretarul Miller începea să simtă tensiunea. Stând în 
biroul său, dădu îngrijorat din cap şi îşi studie telefonul. 
Asistenta de la recepţie îl tot bătea la cap. Injură cu foc şi 
apoi formă numărul şi puse telefonul la ureche. Răspunse 
imediat. Işi schimbă poziţia pe scaun, era şi mai încordat. 
Până când nu-l va confrunta pe senator, cu siguranţă nu avea 
de gând să nu se supună ordinelor. Ar ridica semne de 
întrebare. Incă doi nevinovaţi morţi, dacă într-adevăr erau 
nevinovaţi, nu se aflau în niciunul din planuri. În orice caz, era 
destul de posibil ca profesorii universitari să fi aflat prea 


multe despre Corporaţie. Propria siguranţă şi integritatea 
Corporaţiei trebuiau puse pe primul loc. 

— Fii atent la mine, spuse senatorul Kurtz. Peru a dat-o-n 
bară. Căutăm doi indivizi. Unu, James Rutherford, de 
naţionalitate britanică, 30 spre 40 de ani. Doi, Catherine 
Donovan, de naţionalitate americană, 20 spre 30 de ani. Ai 
priceput? la imediat legătura cu Marea Britanie. Fă rost de 
numerele de telefon ale acelor doi oameni, trece-i în capul 
listei de operaţiuni în Lima şi La Paz şi localizează-i imediat. li 
vreau ucişi pe loc! Acum aceasta este prioritatea globală. 
Sună-mă de îndată ce-ai terminat! 


44 


Casa familiei lui Quitte era un apartament într-un bloc-turn 
de zece etaje, în centrul capitalei La Paz. Parcară afară, pe 
strada îngustă şi plină de gropi. Mai erau alte câteva maşini 
de ambele părţi ale drumului; toate arătau de parcă 
apucaseră şi vremuri mai bune. Quitte îi conduse spre 
intrarea în clădire. În timp ce împingea să deschidă uşile 
duble şubrede, fură întâmpinați de mirosul puternic de chilii 
prăjit. Pe partea stângă a holului micuţ, era un lift. Pe partea 
dreaptă, era o scară dărăpănată din piatră, şerpuind spre 
etajele superioare. Quitte continua să vorbească şi gesticula 
în sus cu degetele. Rutherford îşi întinse gâtul, urmărind cu 
privirea traseul balustradei cum urca în zigzag spre un 
luminator  soios, deasupra celor zece etaje. Zâmbi, 
întorcându-se către Catherine. 

— Cred că asta înseamnă că liftul nu funcţionează. 

Îşi ridicară rucsacurile pe umeri şi îl urmară pe indian, în 
sus pe treptele năucitoare. 

Interiorul apartamentului fu o surpriză plăcută după 
mizeria din stradă şi atmosfera deprimantă de pe hol. Uşa de 
pe palier se deschidea într-un coridor scurt care dădea într-un 
salon destul de mare. Mai era şi un balconaş, în care abia de 
puteau încăpea două scaune, dar camera era luminoasă şi 
aerisită, deoarece, de ambele părţi ale uşii balconului, 
peretele era de sticlă. Vederea era spre strada din faţa 
clădirii. Din micuța încăpere centrală se făcea un culoar ce 
ducea spre trei dormitoare şi o baie. 

Toate piesele de mobilier erau îmbrăcate în materiale 
indigene, foarte colorate şi majoritatea din lemn sculptat. 
Peste tot în jur se zăreau împrăştiate jucării, şi pe masa mare 
din lemn, ce părea să fie masa de familie, erau vase şi 
tacâmuri rămase de la micul dejun. Era clar că nu o duceau 
prea bine, dar făceau tot ce puteau din resursele 
sărăcăcioase, iar apartamentul avea un aer primitor. 


Catherine zâmbi către Quitte. 

El îi zâmbi la rându-i cu căldură, apoi îi conduse pe culoar 
către unul dintre dormitoare, unde îşi lăsară bagajele. Le 
arătă micuța bucătărie şi nişte cafea proaspăt măcinată, şi 
prin gesturi multe le dădu de înţeles că va pleca timp deo 
oră, apoi ţâşni afară. 

* 


x x 


După ce Catherine încuie uşa în urma lui Quitte, oftă 
uşurată. 

— James, pentru prima dată de ceva vreme mă simt 
aproape în siguranţă! Îşi deschise telefonul şi încercă să 
formeze numărul de mobil al lui Hernan: O să-l sun rapid pe 
Hernan să-i spun că suntem bine. 

Rutherford luă o gură de cafea şi-şi puse ferm coatele pe 
masă. Era obosit. Rupt de oboseală. 

Telefonul sună o dată, apoi de două ori şi apoi pentru a 
treia oară. Deşi se ţinea tare, Catherine simţea cum i se 
întoarce stomacul pe dos. 

Deodată, telefonul se opri din sunat. Răspunsese. Uşurată, 
Catherine îşi salută prietenul: 

— jHola! Hernan, eu sunt! 

La celălalt capăt era linişte. Repetă: 

— Hernan? Eşti acolo? Alo? 

Era zgomotul făcut de cineva care bâjbâia la telefon, şi 
apoi nu se mai auzi nimic, ca şi cum închisese brusc. 
Catherine şi Rutherford se uitară unul în ochii celuilalt; 
amândoi se gândeau la acelaşi lucru, dar niciunul nu voia să-l 
admită. 

* 
x x 


Undeva sus, într-un birou nou-nouţ la etajul şaizeci şi cinci 
al celui mai nou zgârie-nori din La Paz, un bărbat scund şi 
gras şedea aşezat la un birou şi purta căşti pe urechi. Biroul 
era luminos, surprinzător de luminos, datorită pereţilor de 
sticlă. De jur împrejurul lui, erau aliniate tot felul de 
echipamente electronice, monitoare TV şi harduri de 
calculator. 


Priveliştea care se zărea prin imensele ferestre era 
panoramică. Mai jos, un nor de ceaţă şi fum maroniu 
acoperea La Pazul, ca o pătură. Străzile mizere fremătau de 
viaţă. Maşini micuţe aglomerau arterele principale, şi oameni 
şi mai mici fugeau de colo-colo pe asfalt. 

Bărbatul scund şi gras era îmbrăcat cu o cămaşă albă la 
care atârnase o cravată slinoasă, bleumarin. Pete mari de 
transpiraţie îi tot apăreau la subsuori. Nu transpira din cauza 
căldurii - toate birourile aveau aer condiţionat. In spatele lui, 
chiar lângă umărul lui, stătea asasinul profesorului, îmbrăcat 
în negru din cap până-n picioare şi arborând un aer profund 
dispreţuitor. Bărbatul gras îşi tot trăgea căştile de pe urechi, 
încurcându-le la ceafă, şi cu înfrigurare mâzgălea ceva pe o 
bucăţică de hârtie de lângă tastatura calculatorului de pe 
birou. Se ridică de pe scaun, rupse prima pagina din topul de 
bileţele şi, fluturând-o pe deasupra capului, începu să strige: 

— Şefu'! Şefu'! l-am prins... 

Occidentalul smulse hârtia şi citi adresa. Cu mâna stângă 
scoase un telefon mobil din buzunar şi deschise clăpiţa. In 
timp ce studia bucăţica de hârtie, puse telefonul la ureche. O 
clipă mai târziu, vorbea. Era încrezător. Rosti cuvintele 
mârâindu-le: 

— l-am prins. Să mergem! 


45 


Cu un efort de a-şi distrage atenţia de la gândurile rele, 
Catherine se plimba prin cameră. Rutherford se prăbuşi pe 
canapea, iar ea scoase un Atlas din bibliotecă. Se aşeză la 
masă, îl deschise şi începu agale să răsfoiască paginile 
lucioase. Ochii i se opriră pe o hartă a lumii ce se întindea pe 
o pagină dublă. În timp ce o cercetă, rosti şoptit, ca pentru 
sine: 

— Longitudinea diverselor localităţi antice. Catherine îşi 
schimbă poziţia pe scaun. Se încruntă, apoi se aplecă peste 
hartă şi o studie cu toată atenţia. Inima începu să-i bată 
nebuneşte din nou în timp ce acel sentiment familiar începu 
s-o acapareze din ce în ce mai mult; sentimentul că priveşte 
în imensa gaură neagră a trecutului şi că din adâncimile sale 
de neînțeles i se tot trimiteau semnale; semnale la fel de 
vechi ca timpul însuşi. 

— James, James, trezeşte-te! 

Catherine îl zgâlţăi cu furie pe Rutherford. El mormăi, încă 
pe jumătate adormit. 

— Ce? Ce este? Sunt frânt. 

— Aproape că nu-mi vine să cred. Implicaţiile sunt mult 
prea ciudate, dar... aici... vino să vezi! 

Catherine îşi luă pixul şi începu să deseneze metodic pe 
hartă. 

Rutherford veni lângă ea, se aşeză la masă şi o urmări 
fascinat. 

— Ce faci? 

— O să vezi. Priveşte numai! Acum, închipuie-ţi că primul 
meridian nu este la Londra, ci la Gizeh, în Egipt - la Marea 
Piramidă, de fapt -, exact aşa cum a spus Bezumov. 

Catherine continuă să deseneze poziţii longitudinale ale 
tuturor locaţiilor, notând Gizeh ca meridianul zero. 

— Uite, Kathmandu este la exact cincizeci şi patru de grade 
est de Gizeh. La cincizeci şi patru de grade est de Kathmandu 


se află insula sacră Yap. Angkor Wat este la exact şaptezeci 
şi două de grade est de Gizeh şi Nan Madol este la exact 
cincizeci şi patru de grade est de Angkor. E aproape 
incredibil. Yap şi Nan Madol sunt nişte puncte minuscule în 
ocean. Uite! Chiar şi Raiatea este la exact o sută opt grade 
est de Gizeh. Catherine ridică privirea şi se uită în ochii lui să 
vadă dacă pricepuse. Nu vezi? Toate sunt numere întregi, 
ceea ce este destul de remarcabil, dar ceea ce este şi mai 
ciudat este că sunt divizibile cu şase sau doisprezece. Nu 
prea are cum să fie o întâmplare. 

Rutherford studie harta şi începu să priceapă implicaţiile 
acestei noi descoperiri alarmante. 

— Vrei să spui că toate aceste locuri antice au fost în mod 
special poziţionate în conformitate cu un plan global? 

Ochii lui Catherine scăpărau. 

— Da! Şi spaţiile între locuri sunt foarte interesante: 54, 72 
sunt numere de precesiune. 

— Precesiune? se miră Rutherford. 

— Ce ştii despre astronomie şi mişcarea planetei noastre? 

— Nu prea multe. Ştiu că pământul se învârte în jurul axei 
sale o dată la douăzeci şi patru de ore. Ştiu că încheie o rotire 
orbitală completă în jurul soarelui cam la fiecare trei sute 
şaizeci şi cinci de zile şi mai ştiu că are o înclinaţie faţă de 
planul ecliptic şi că înclinația variază... oscilează între 
douăzeci şi unu şi douăzeci şi patru de grade, o oscilație 
completă durează patruzeci şi unu de mii de ani. 

— Bun... aaa, mai există o mişcare pe care o face planeta 
noastră. Axul în sine se roteşte înapoi, în direcţie opusă faţă 
de deplasarea de rotire a planetei. 

— Cum adică? 

— Inchipuie-ţi pământul ca fiind un titirez care se învârte în 
jurul soarelui. Se roteşte pe propria axă, înconjoară soarele, 
îşi schimbă grațios înclinația şi în cele din urmă axul său se 
învârte uşor în direcţie opusă faţă de deplasarea de rotire. 
Această rotire spre înapoi se numeşte precesiune. Chestia 
este că toate aceste mişcări sunt perfect regulate. Aceasta 
este una dintre plăcerile de a fi astronom. O rotaţie completă 
a axului durează 25 776 de ani. 


Rutherford dădu din cap. 

— Foarte frumos. Dar cei din Antichitate ştiau despre 
precesiune? Dacă se petrece atât de încet, ar fi durat 
generaţii ca să poată observa vreo mişcare semnificativă. 

— Personal, nici pe departe nu m-aş fi gândit vreodată că 
în Antichitate se cunoştea noţiunea de precesiune, înainte de 
a începe această excursie, dar acum încep să-mi pun 
întrebări. Punctul de vedere clasic este că Hipparchus, un 
astronom grec, a strâns informaţii din Alexandria şi Babilon. 
Când le-a comparat exista o diferenţă în poziţia stelelor şi aşa 
a apărut ideea de precesiune. Poate că nu a fost primul; 
poate că doar ideea de precesiune fusese uitată. Rutherford 
făcu o grimasă. 

— Bine, lucrul acesta tot nu explică de ce. De ce să facă 
anticii vreo referire la precesiune? Ce semnifică asta? 

Catherine rămase tăcută pentru un moment. 

— Uite, când mi-am dat seama că numerele de precesiune 
păreau să joace un rol important în poziţionarea acestor 
monumente, mi-am amintit că unul dintre numerele 
principale de precesiune tot apare în miturile pe care le 
cercetăm noi. 

— Serios? Care dintre ele? 

— Păi, ai spus că Osiris a fost ucis de şaptezeci şi doi de 
conspiratori şi sunt şaptezeci şi două de temple la Angkor 
Wat - eei, deşi nu se poate afirma categoric, şaptezeci şi doi 
este principalul număr precesional. Durează şaptezeci şi doi 
de ani ca pământul să străbată un grad pe axul său. Poate că 
mai sunt şi alte fenomene. 

Rutherford făcu ochii mari de exaltare. 

— Dumnezeule, ai perfectă dreptate. 72! Asta trebuie să 
fie. Mai avem puţin şi descifrăm codul. 


46 


Rutherford nu fusese niciodată mai alert. Mintea lui se 
întrecea să facă legături între toate miturile antice pe care le 
cunoştea. 

— Mai sunt şi alte numere de precesiune? Sau şaptezeci şi 
doi şi celelalte care au doisprezece ca bază sunt singurele? 

Catherine se gândi puţin şi spuse: 

— Nu, deloc... mai sunt şi altele: 1 080, 2 160, 4 320... 

— Stai! Care era ultimul? 

— Numărul de ani care durează să treacă prin casele 
zodiacului: 4 320. 

Rutherford arăta de parcă ar fi văzut o fantomă. 

— E incredibil, absolut incredibil! Catherine îl apucă de 
braţ. 

— Ce? 

Ochii lui scânteiau de exaltare. 

— Cel mai vechi text mistic hindus, Rigveda, are 10 800 de 
versuri, şi întreaga lucrare are exact 432 000 de silabe. În 
gematrie, cheia o reprezintă întotdeauna ordinea numerelor - 
nu contează dacă există zerouri după. Codul trebuie să fie 
global, aici este textul central al religiei hinduse care 
păstrează cu sfinţenie două numere de precesiune în propria 
structură. 

Rutherford se întoarse şi se uită în ochii lui Catherine. Era 
toată un rânjet. 

— Asta este: i-am dat de capăt. Deja adulmecăm codul. 
Unde mai apar numerele acestea? 

— Peste tot. De parcă toate aceste mituri sunt făcute 
anume să ne reamintească de aceleaşi numere, ca şi cum 
povestea ar fi diferită în diverse locuri. Cartea mistică a 
evreilor se numeşte Cabala. Pentru a ajunge la ain soph sau 
Dumnezeu, omul trebuie să meargă pe şaptezeci şi două de 
cărări. Şi Berossus, istoricul babilonian care l-a descris pe 
Oannes, spune că înainte de potop a existat o linie de regi 


care a stăpânit Babilonul, iar domnia lor a durat timp de 432 
000 de ani. Şi ce este şi mai important, Berossus ne spune că 
de la începuturi până la potop s-au scurs 2 160 000 de ani: 2 
160 este timpul necesar pământului să treacă printr-o casă a 
zodiacului, nu-i aşa? 

— Da, exact! 

— Şi în gematrie! Îţi aminteşti că am calculat valoarea 
cuvintelor greceşti pentru lisus şi Maria, 888 şi 192. Dacă le 
aduni obţii 1 080, un alt număr de precesiune. 

— Şi, de asemenea, numărul acela este raza lunii 
exprimată în mile! spuse Catherine, nevenindu-i să creadă ce 
auzea. 

— Doamne! Devine înfricoşător de-a binelea! Rutherford se 
uita la Catherine. Pe chipul ei tânăr se citea preocuparea faţă 
de lucrurile extraordinare pe care le descopereau. 

— Da! Incepe să capete contur, spuse ea. Trebuie să existe 
o legătură între precesiune şi distrugerea lumii antice. 

Rutherford dădu din cap. 

— Da, de parcă aceşti creatori originali ai miturilor, aceşti 
aducători de lumină spun că de fiecare dată când pământul 
încheie o oscilație de 26 000 de ani, un cataclism de proporții 
se dezlănţuie asupra lumii. 

Catherine închise ochii şi încercă să-şi adune gândurile. 

— James, mai este ceva! Mai este Bezumov. Ţii minte ce a 
spus Hernan? Curenţii electromagnetici pe care vrea să-i 
valorifice sunt legaţi de mişcarea orbitală a pământului. Sunt 
dispusă să pun pariu că lumea antică putea influenţa 
cursurile acestor energii. Nu ştiu de ce au făcut lucrul acesta 
- poate pentru a genera energie, poate pentru a modifica 
mişcarea planetei. Am impresia că acum Bezumov crede că 
poate reporni maşinăria lor. Dar, cu siguranţă, consecinţele 
folosirii greşite a tehnologiei antice ar putea fi fatale. 

Rutherford asculta oripilat. 

— Rus nebun! Dar, serios, de unde ar începe? E una să 
descoperi ruinele unei tehnologii antice şi cu totul alta să 
încerci s-o faci să funcţioneze. 

— Ascultă, trebuie să ajungem la Von Dechend să găsim o 
dată reală şi precisă a cataclismului, precum şi o descriere 


precisă a ceea ce a fost, apoi poate că o să aflăm de ce 
profesorul era aşa de sigur că am fost avertizaţi, pentru că 
încă nu se leagă chiar toate piesele: mai exact care-i legătura 
dintre precesiune şi cataclism şi de ce suntem avertizaţi? 
Ceea ce s-a întâmplat anticilor e pe cale să ni se întâmple şi 
nouă? Profesorul Kent părea să creadă lucrul acesta, de ce 
nu? 

Rutherford oftă şi se uită în ochii lui Catherine. Ea zâmbi şi 
îi puse mâna pe genunchi: 

— James, putem s-o facem! Trebuie să încercăm în 
continuare. Trebuie să terminăm ceea ce am început şi 
trebuie să ne mişcăm rapid. 

Rutherford prinse mâna lui Catherine într-a sa şi o ţinu 
strâns. Ea ar fi vrut să-l ţină strâns în braţe, dar simţea cum 
timpul fuge. Era jenată că se simţea agitată. Atingerea lui o 
făcea să-şi dorească să uite de tot: de această vânătoare 
disperată şi de toate pericolele. Dar, numai ce deschise gura 
să zică ceva, că siguranţa paşnică a apartamentului lui Quitte 
fu spulberată de sunetul inconfundabil al unui foc de pistol, 
jos în stradă. 


47 


Catherine trase zăvorul şi, întorcându-se cu faţa la living, 
se lipi cu spatele de uşă. O privire îngheţată de frică îi 
întuneca faţa. Vocea îi era spartă şi disperată. 

— Sunt aici... urcă pe scări! Se uită pe furiş în jos pe casa 
scărilor şi văzu trei sau poate patru bărbaţi care urcau 
tropăind, lovind uşile apartamentelor de mai jos. In casa 
scărilor vuia de ţipetele familiilor îngrozite. 

Rutherford era pe balconul apartamentului. Se uită în jos şi 
abia avu timp să înregistreze scena de dedesubt. Inţepeni de 
groază văzând trupul lui Quitte întins pe caldarâmul din faţa 
uşii de la intrare. In jurul lui stăteau de strajă trei personaje 
îmbrăcate în negru, iar în mijlocul străzii înguste, două maşini 
mari cu tracţiune integrală blocau drumul spre şi dinspre 
clădire. In timp ce Rutherford încerca să înţeleagă ceea ce 
vedea, unul dintre personaje arătă în sus spre el şi strigă în 
engleză: 

— Uite-l acolo! Etajul şapte. Să mergem! Rutherford se 
repezi înapoi în încăpere. Într-o panică nebună Catherine 
încerca frenetic să blocheze uşa. Luptând cu propria frică, 
Rutherford îşi dădu seama ce aveau de făcut. 

— la-ţi paşaportul şi banii! Repede, acum! Apoi urmează- 
mă... şi nu uita hărţile. 

Deschise dintr-o smucitură gura rucsacului şi scoase 
portofelul. Indesându-i în buzunarul de la pantaloni, porni 
către uşă şi o descuie. Catherine era chiar în spatele lui 
ţinând strâns paşaportul şi preţiosul plic cu hărţi. 

— Nu putem ieşi pe acolo! 

Rutherford trase de uşă să se deschidă şi se întoarse către 
ea, ochii îi sticleau de la adrenalină. 

— Nu avem de-ales! 

Catherine îl apucă de braţ şi-l urmă pe palier. Uşa se trânti 
în urma lor. Rutherford se uită peste balustradă în casa 
scărilor. Bărbaţii cu pistoale îşi făceau drum în forţă prin 


mirosul de gaz de cordită şi mulțimile tânguitoare de locuitori 
panicaţi care se învârteau pe paliere. Se întoarse către 
Catherine şi îi arătă cu mâna că trebuie să meargă în sus. Ea 
ţâşni pe scări fără să se mai uite în urmă. Rutherford o urmă, 
uitându-se peste umăr. 

Trei etaje mai sus, ajunseră la etajul zece. O indiancă se 
holba la ei prin crăpătura uşii. La capătul palierului era o altă 
uşă care evident ducea pe acoperiş. Fugiră într-acolo. 
Rutherford apucă mânerul şi aproape că-l rupse. Nu era 
încuiată. Trecură repede de uşă, în sus pe scările scurte şi 
afară, pe acoperiş. Uşa se trânti în urma lor. 

Acoperişul avea vreo nouăzeci de metri pătraţi. De jur 
împrejurul perimetrului era un zid înalt cam până la genunchi. 
Antene TV punctau suprafaţa. Catherine se întoarse către 
Rutherford cu o privire plină de disperare. 

— Acum ce facem? 

Bărbatul alergă spre partea din spate a blocului. Uitându-se 
în afară văzu că acoperişul clădirii adiacente era la mai puţin 
de un metru distanţă şi cam la trei metri şi jumătate mai jos 
faţă de cel pe care erau ei. Gândi: „Nu-i prea mult, o putem 
face...” 

— Repede, Catherine! Va trebui să sărim. 

Catherine alergă spre margine şi se uită la zidul de peste 
„prăpastie”. Şi apoi, ţinându-se de braţul lui Rutherford, se 
aplecă şi se holbă în jos la micuța alee abisală care separa 
cele două clădiri. O privire de disperare şi dezgust îi apăru pe 
faţă. 

— Urăsc înălțimile! 

Rutherford se urcă pe zid şi îi oferi mâna. 

— Vino sus aici! Acum, te uiţi drept în faţă, la orizont. 

Inspirând adânc, Catherine făcu aşa cum o sfătuise. 
Stăteau unul lângă altul pe zidul micuţ; mâna dreaptă a lui 
Catherine era încleştată de mâna lui stângă. Rutherford o 
instrui: 

— OK, când spun să sari, vreau să sari înainte, cât de 
departe poţi, iar când atingi pământul, o să trebuiască să te 
rostogoleşti! 

Catherine se uită în urmă la uşa de la scări. Era cât pe ce 


să urle de frică. Rutherford îi zâmbi. De jur împrejur era cerul 
nesfârşit, albastru şi frumos. Işi muşcă buza şi dădu din cap, 
închizând ochii. 

Rutherford îşi îndoi genunchii, verifică strânsoarea cu care-i 
prinsese mâna şi apoi spunând în gând o rugăciune, îşi 
concentră mintea şi trupul. 

— Unu... doi... trei... SARI! 

Cu un zgomot puternic de izbitură aterizară pe o movilă de 
pe acoperişul de beton al clădirii învecinate. In încercarea de 
a atenua căzătura lui Catherine, Rutherford îşi prinse umărul 
sub ei. Se ridicară amândoi, Rutherford cutremurându-se de 
durere. In mijlocul acoperişului era o gheretă mică din 
cărămidă cu o uşă care dădea spre nişte scări ce aveau să-i 
scoată din raza vizuală a urmăritorilor. 

Uşa era deschisă, se strecurară pe-acolo, iar Catherine 
cercetă acoperişul clădirii lui Quitte. Urmăritorii lor încă nu 
apăruseră. Rutherford cobora treptele câte două odată, dar 
sprijinindu-se bine de perete. Coborâră pe scara în spirală, 
trecând prin faţa uşilor apartamentelor şi, în cele din urmă, 
ieşind în coridorul de la parter. Catherine deschise cu atenţie 
uşa de la intrare şi se uită afară, în stradă. Era goală. Se 
întoarse către Rutherford şi puse mâna uşor pe umărul lui. 

— OK, cred că-i liber! Acum trebuie să alergăm. Ne-am 
putea pierde pe aleile astea. Eşti bine, James? 

Bărbatul făcu o grimasă şi îi confirmă dând din cap. 

— Să plecăm de aici)... 

* 
x x 

Cinci minute mai târziu, lipiţi unul de celălalt şi speriaţi, 
Catherine şi Rutherford ieşiră de pe una dintre aleile 
lăturalnice ale oraşului La Paz pe o arteră comercială 
aglomerată. Hainele le erau răvăşite, rămăseseră fără 
rucsacuri, nu mai aveau cu ei decât paşapoartele şi banii. 

Vechea stradă comercială ţinea mai bine de jumătate de 
kilometru până la Calle San Salvador: de ambele părţi ale 
drumului, stand după stand vindea fructe şi legume, 
mirodenii, pături, ustensile de bucătărie şi aparate de uz 
casnic. Drumul era aglomerat şi plin de negustori şi turişti. 


Catherine încerca să-şi tragă sufletul. Stătea aplecată de la 
mijloc, cu mâinile pe genunchi. Trase adânc aer în piept şi 
apoi se îndreptă de spate. 

— De unde au ştiut unde suntem? Se uită la Rutherford 
sperând că el va avea răspunsuri. Şi cine naiba sunt? 

Rutherford scutură din cap, uitându-se la mulţimea 
forfotind din piaţă. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Dar îţi pot spune un lucru: 
n-am de gând să mai rămân pe aici să aflu cine sunt. Trebuie 
să ajungem la aeroport, e singura noastră speranţă! 

x 


x x 


ladul domnea în blocul lui Quitte. Fiecare cameră din 
fiecare apartament fusese întoarsă pe dos, şi o grămadă de 
oameni îngroziţi erau scoşi în ţipete pe casa scărilor în timp 
ce locuinţele le erau distruse. Paturile erau desfăcute, uşile 
dulapurilor date de pereţi, nu lăsară nicio piatră neîntoarsă. 
Oricine stătea în calea acestei manifestări de violenţă era 
bătut până ceda. Apartamentul lui Quitte se bucurase de un 
tratament special. Parcă un nebun fusese lăsat în libertate. 
Nicio piesă de mobilier sau ustensilă de bucătărie nu mai 
rămăsese întreagă. 

In cele din urmă, trei occidentali cu capetele rase, purtând 
tricouri negre, pantaloni negri de luptă şi bocanci militari şi 
având un adevărat arsenal de arme la ei, dădură năvală pe 
acoperiş. Chiar în urma lor mergea asasinul cu chipul uscăţiv. 
Urcă ultimul rând de trepte şi se îmbrânci în uşă, care acum 
atârna în balamale după tratamentul brutal aplicat de 
bătăuşi. Lumina soarelui şi aerul proaspăt păreau să-l agite. 
Prada lui se evaporase în aer. Cercetă acoperişul presărat cu 
antene TV. Oamenii lui umblau furioşi pe margini, cu 
pistoalele îndreptate într-o direcţie sau alta. Avea pumnii 
încleştaţi. Frustrarea îi fierbea în vene. 

Unul dintre oamenii lui care stătea acum lângă locul de 
unde săriseră Catherine şi Rutherford îi făcu semn. Respirând 
greu, mai mult de furie decât de oboseală, veni şi el acolo. 
Omul arătă în jos pe acoperişul învecinat. 

Occidentalul aruncă o privire şi, scoţându-şi mobilul din 


buzunar, se răsuci pe călcâie. 

— Sunt pe jos în cartier. Mobilizaţi-i pe toţi agenţii. Puneţi 
oameni în staţia de autobuz, gară şi aeroport. Şi aduceţi 
elicopterul aici imediat! 

Şi cu aceasta dispăru alergând pe scări în jos. 


48 


Taxiul încetini şi trase în faţa aeroportului, în zona plecări. 
Alte taxiuri şi vehicule private îşi căutau locuri pe lungimea 
curbei, oprind şi lăsându-i pe pasageri să coboare. Genţile şi 
valizele erau date jos din portbagajele maşinilor. 

Rutherford se aplecă în faţă să-i vorbească şoferului. 

— Lasă-ne aici. Aici e bine! Se întoarse către Catherine. 
Sunt foarte fericit că plecăm din America de Sud. Nu mă pot 
abţine şi mă tot întreb ce s-a întâmplat cu nebunul ăla de 
Bezumov. Crezi că a dat peste bărbaţii în negru? O fi 
împreună sau e pe cont propriu? 

Catherine nu-l asculta. Atenţia ei era îndreptată asupra 
mulțimilor din aeroport. Scană figurile celor de pe trotuar: 
indieni, majoritatea, şi turişti. Ceva nu era în regulă. 

— Stai puţin, James! 

Rutherford deja căuta în portmoneu după bani. Şoferul se 
tot înghesuia în spatele unui microbuz. Pe moment, Catherine 
nu putea avea vedere spre trotuar din cauza unui taxi care 
ieşea. Poate că îşi închipuia prea multe? 

Rutherford scoase nişte dolari în bancnote. 

— Ce-i asta? 

Deodată, Catherine se făcu albă la faţă. Acolo, cam la zece 
metri de maşină, erau doi occidentali îmbrăcaţi în costum 
negru. Vorbeau în şoaptă, având capetele lipite unul de altul. 
Era ceva ciudat în legătură cu ei; amândoi erau foarte 
încordaţi şi în alertă, - limbajul corpului lor era destul de 
diferit faţă de oricine altcineva din aeroport. Se aplecă şi-l 
apucă pe şofer de umăr: 

— jVamos! Pleacă! Acum! James, lasă-te în jos! 

Rutherford nu mai avea nevoie să întrebe ce se 
întâmplase. Făcu cum i ceruse. Se ghemui pe bancheta 
taxiului şi şopti răguşit: 

— Sunt aici? 

Dădu furioasă din cap şi apoi îi spuse ceva şoferului 


încurcat: 

— Repede, du-ne în zona de sosiri! 

Neştiind ce altceva să facă, se îngrămădiră pe bancheta 
taxiului, rugându-se ca niciunul dintre bărbaţii siniştri să nu 
se uite înăuntru. Taxiul lor alunecă uşor din curbă şi reintră în 
trafic. La vreo nouăzeci de metri mai departe, parcară pentru 
a doua oară. 

Precaută, Catherine ridică uşor capul. Peste tot erau 
grupuri de oameni care tocmai sosiseră. Un flux constant de 
călători obosiţi ieşea pe uşile de la sosiri. Se uită în stânga şi- 
n dreapta căutând figuri dubioase. Părea să fie în regulă. 

— OK, să ieşim de aici! 

Deschise uşa şi cobori, urmată de Rutherford care îndesă 
în mâna taximetristului câteva bancnote de dolari, în timp ce 
ieşea din maşină. Ţinându-se unul de altul, îşi făcură drum 
printre oameni, înotând împotriva curentului, ajungând în 
sala de sosiri. 

Rutherford o apucă pe Catherine de braţ şi-i spuse cu 
respiraţia tăiată: 

— Acolo! Vezi? În spate, dincolo de terminalul de plecări, 
este biroul American Airlines. Sunt sigur că ei au cele mai 
multe variante de zbor. 

Îi arătă cu degetul la distanţă, în josul terminalul de sosiri 
locul unde se unea printr-o intrare imensă, cu terminalul 
aglomerat de plecări. Catherine verifică. Biroul American 
Airlines arăta foarte izolat. Nu era coadă, dar era foarte 
expus. Dacă ar fi să meargă şi să stea acolo, cu siguranţă vor 
putea fi văzuţi. 

— Crezi că au oameni şi înăuntru? Rutherford privi peste 
umăr. 

— Nu ştiu! Trebuie să presupunem că da. Catherine simţea 
cum i se întoarce stomacul pe dos. 

Se uită din nou la biroul de rezervări. Chiar faţă în faţă cu 
biroul era controlul paşapoartelor şi apoi intrarea spre 
siguranţa sălii de plecări. Tot ce trebuiau să facă era să ia 
biletele. 

Brusc, îi veni o idee. Dădu drumul mâinii lui Rutherford şi 
se îndreptă spre un stand cu ghiduri. Rutherford o urmă, 


întrebându-se ce avea de gând să facă. Aici se vindeau tot 
felul de lucruri pentru turişti: tricouri, cutiuţe şi articole din 
portul naţional. Catherine apucă o pălărie melon şi un poncho 
multicolor din lână de lama, ambele elemente esenţiale ale 
unui costum Aymara, şi îi plăti indianului zâmbăreţ, apoi îşi 
trase poncho-ul pe cap şi îşi băgă părul sub pălărie. 

— Sunt prea înaltă, cu siguranţă, şi sunt şi prea albă, dar 
aşa, la prima privire, s-ar putea să mă integrez în mulţimea 
din aeroport - occidentalii nu poartă niciodată costumele 
locale. Aranjându-şi pălăria cât mai jos pe ochi, se uită către 
biroul de rezervări. Îi spuse calm lui Rutherford: Dă-mi 
paşaportul tău! 

Acesta desfăcu portofelul şi îi dădu documentul. 

— Eşti sigură? 

Catherine dădu din cap afirmativ. 

— Mă duc la ghişeu, cumpăr biletele şi apoi de îndată ce 
mă întorc cu faţa porneşti rapid spre check-in şi ne vedem 
acolo. 

Şi spunând acestea plecă. Rutherford aştepta discret la 
intrarea în sala de plecări, urmărind-o cum se descurcă şi 
încercând cât putea el de bine să-şi integreze trupul 
impunător în mulțimile din aeroport. 

Catherine merse cât de calm putu până la terminalul de 
plecări şi apoi spre biroul American Airlines. Putea vedea 
afară - cei doi occidentali îmbrăcaţi în negru se plimbau în 
sus şi în jos, examinând taxiurile care veneau şi aduceau 
oameni. Simţi un fior rece pe şira spinării. 

„Da, e clar că ei sunt.” 

Vânzătoarea de la biroul American Airlines îi zâmbi 
uitându-se la costum şi apoi se uită în baza de date să 
găsească bilete disponibile. 

— Doamnă, tot ceea ce pot face e să vă dau bilete la un 
zbor peste o oră. Totuşi, nu este zbor direct, trebuie să 
schimbaţi în Miami şi aveţi de aşteptat trei ore în toiul nopţii. 
Nu mai avem nimic altceva până mâine-dimineaţă. 

— Este extraordinar, muchas gracias! 

Câteva minute mai târziu, băgă biletele şi paşapoartele sub 
faldurile poncho-ului şi se răsuci pe călcâie. Cu paşi mari, 


Rutherford traversă încăperea. 

Se grăbi spre biroul de check-in şi îi dădu lui Rutherford 
biletul şi paşaportul. Se strecurară prin zona împrejmuită 
până când ajunseră în faţa biroului de control paşapoarte. 

În spatele tejghelei înalte, erau doi oficiali. Unul dintre ei, 
evident mai mare în grad, luă paşapoartele şi biletele. Avea 
ochii reci, inexpresivi. Le cercetă documentele de călătorie, 
revenind de câteva ori cu privirea sa de reptilă de la poze la 
feţele lor. Apoi, după un minut de agonie, le înapoie 
documentele. Încercând să nu-şi facă prea multe speranţe, 
Catherine îi zâmbi. El se uită din nou la ea, impasibil. 

— Gracias, spuse ea şi se întoarse să plece. Nu primi 
răspuns. Rutherford deja trecuse de tejghea, în mulţimea din 
spatele sălii de plecări. 

Abia dacă făcu trei paşi, şi Catherine auzi ceea ce se 
temuse să audă: un glas răstit: 

— Doamna? 

Se opri. Ce găsise? Fusese anunţat să-i oprească? Poate că 
ar trebui să fugă şi să dispară printre oameni. 

Îl văzu pe Rutherford în faţă, căutând-o din priviri, 
neliniştit. Presimţind un eşec total, se întoarse către oficial. 
Orice fărâmă de viaţă i se scursese din privire, se uită la el cu 
o resemnare calmă. 

Apoi brusc, văzu că îi zâmbeşte şi exclamă: 

— Doamnă, ne place costumul dumneavoastră! 

Atât el, cât şi colegul său rânjeau arătând spre costumul ei 
tradiţional. Catherine aproape că leşină de uşurare. Le 
răspunse şi ea la rândul ei cu un zâmbet, apoi se răsuci pe 
călcâie şi dispăru în mulţime. 


49 


Era timpul ca secretarul să părăsească oraşul New York. 
Elicopterul său ateriza cu un zgomot ca de uragan pe 
eliportul din aeroportul JFK. Precis ca un ceas, un Mercedes 
Benz elegant goni pe pistă, făcu un ocol şi se opri. O 
persoană solidă cobori din vehicul şi cercetă împrejurimile. 
Uşa elicopterului se deschise, scările fură desfăcute şi 
secretarul cobori, dispărând în maşina capitonată cu piele. 
Uitându-se în jurul imensei piste goale, maşinistul îl urmă, se 
urcă în maşină, şi în câteva clipe Mercedesul gonea pe pista 
neagră în drum spre avionul privat din partea opusă a 
aeroportului. 

Secretarul Miller încerca din răsputeri să se relaxeze, 
măcar pentru o clipă. Întâlnirea din Cairo va fi ultima şansă 
să-l înfrunte pe senator. Cu o grimasă, se aplecă în faţă şi îi 
spuse bărbatului de pe scaunul pasagerului: 

— Spune-i pilotului că mergem la Cairo, dar ne vom opri la 
sediu, în Elveţia. 

— Da, domnule! 

Închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate în timp ce maşina 
gonea pe pistă. Era vremea să înceapă călătoria spre Egipt, 
îşi făcuse treaba în America de Nord, cel puţin deocamdată. 
Gândurile sale se îndreptară către o fată şi însoţitorul ei. 
„Acum că s-a întors în Anglia va trebui să fim mai discreţi.” Îşi 
luă telefonul şi formă un număr din Oxford. După ce ţârâi de 
câteva ori, cineva răspunse, era vocea inconfundabilă a 
directorului de la All Souls. 

— Sun în legătură cu fata, Donovan. Cred că o să vină la 
Oxford. 

Directorul părea neliniştit şi extrem de tensionat. 

— Ce vreţi să fac? Am făcut tot ce-am putut. V-am spus tot 
ce ştiu. Nu mai fac nimic altceva. 

Secretarul Miller, având un ton batjocoritor, i-o scurtă: 

— Nu fi ridicol! Nu mă bazez pe moşnegi să-mi facă treaba. 


Vreau doar să-i urmăreşti toate mişcările şi să te asiguri că 
nu pleacă în străinătate sau mai ştiu eu în ce excursii în 
următoarele câteva zile. Nu vreau să ne mai creeze şi alte 
probleme. 

— Nu i se va întâmpla nimic, nu-i aşa? 

— Asta nu-i treaba ta! Tot ce îţi cer este să o ţii în Oxford 
până marţi. 

— Are doar douăzeci şi nouă de ani, ştiţi, nu cred că... 

— Directore, îmi cam pui răbdarea la încercare. Trebuie să- 
ţi reamintesc ce îndatoriri ai? Acesta este ultimul trimestru 
înainte de pensionare. Nu vrei să ţi se ducă de râpă întreaga 
carieră pentru o revelaţie de ultimă oră, nu? 

Urmă o tăcere lungă. 

— M-am făcut înţeles? 

— Da, domnule secretar! V-aţi făcut înţeles. Convorbirea se 
întrerupse. 


50 


Se făcu duminică dimineaţă. După un zbor greu, inclusiv 
escala la Miami, Catherine şi Rutherford sosiră în cele din 
urmă pe aeroportul Heathrow. Zborul le dădu, dacă nu 
altceva, măcar posibilitatea să scape de epuizare; timp de 
şaisprezece ore preţioase fuseseră suspendaţi în aer, departe 
de ghearele inamicului care-i urmărise prin Anzi, în siguranţă 
pentru scurtă vreme, deşi în imposibilitatea de a întreprinde 
orice altă acţiune. 

De la aeroportul Heathrow îşi permiseră extravaganta de a 
lua un taxi tocmai până la Oxford. Trăind din salarii de 
profesori, niciunul dintre ei nu avea mulţi bani, dar acum nu 
era momentul să-şi facă astfel de griji. 

În sfârşit, ajunseră în faţă la All Souls, iar Rutherford cobori 
repede şi-i plăti şoferului. Îi deschise portiera lui Catherine şi, 
luând rucsacurile, se uită la faţada elegantă a clădirii. 

— Ei bine, am ajuns! Nu s-a schimbat deloc. Catherine 
aruncă o privire bănuitoare către poarta colegiului. 

— Nu sunt sigură de asta. Mă rog, să sperăm că Von 
Dechend este aici. N-avem nicio clipă de pierdut. 

În timp ce păşeau prin uşa joasă în ghereta portarului, 
Catherine se uită încordată în jur. 

„Ce mă face oare să mă simt aşa de agitată? Totul este 
atât de familiar şi totuşi simt că ceva nu este în regulă...” 

Din obişnuinţă, aruncă o ocheadă la raftul ei. Gestul îi 
aminti de plicul cu hărţi, hărţile din cauza cărora începuse 
întreaga lor aventură periculoasă. Spre uşurarea ei, în sertar 
nu erau decât două bileţele. Se îndreptă spre masa 
portarului. 

— Fred, eşti aici? 

O clipă mai târziu, portarul apăru în cadrul uşii. 

— Bună ziua, doctore Donovan! Ce bine îmi pare să vă văd. 
E o zi minunată, nu? 

„Nu tocmai, aş spune eu”, gândi Catherine. Dar, păstrând 


aparențele, îi întoarse salutul. 

— Bună, Fred! Am venit să-l văd pe doctorul Von Dechend. 
Este înăuntru? 

— Da, este! Lăsaţi la mine genţile. Ah, să nu uit, directorul 
este disperat să vă vadă. Mă tot cheamă la el sau apare pe 
aici să întrebe dacă n-aţi ajuns încă. 

Catherine se uită la Rutherford. Dar, înainte să poată spune 
ceva, vocea seacă şi ascuţită a directorului răsună în gheretă. 
Stătea în spatele lor, iar silueta lui înaltă umplea cadrul uşii. 

— Da! Şi din nou sunt aici. Chipul lui lipsit de zâmbet îi luă 
în primire pe Catherine şi Rutherford. Deci, numai ce te-ai 
întors! Cum a fost călătoria? 

— Ce călătorie, domnule director? Bărbatul se îmbujoră 
brusc. 

— Oh, am crezut că ai fost plecată pe undeva, am tot 
încercat să te găsesc, ţi-am telefonat şi acasă. Vreau doar să 
mă asigur că ştii că am convocat o şedinţă pentru marţi 
dimineaţă. Este foarte important ca toţi profesorii şi 
cercetătorii să participe. M-am gândit că ar fi bine să ştii, ca 
să nu existe neînţelegeri. 

Catherine se uită la el cu o privire goală. 

— Minunat! Vă mulţumesc. Ne vedem marţi! 

Mai zăbovi o clipă în cadrul uşii, apoi, părând oarecum 
nesigur, directorul se răsuci şi ieşi din gheretă direct în 
stradă. 

— James, hai să-l căutăm pe doctorul Von Dechend. 

Se îndreptă către curtea interioară, iar Rutherford o urmă. 

— Ce-a fost asta? 

Catherine arăta complet năucă. 

— Nu ştiu, este foarte ciudat! Dar am avut un sentiment 
ciudat în privinţa directorului încă de când m-a chemat şi mi- 
a spus de moartea profesorului. 


51 


Doctorul Von Dechend fu fericit să-i vadă. 

— Catherine! Ce încântare! Şi James Rutherford - asta chiar 
că e prea mult. Jeunesse d'orse a Oxfordului. Tinereţea 
nobilă! Din nou, aici în camera mea! Ce onoare! 

Catherine se uită la Rutherford cu un zâmbet, în timp ce 
bătrânul domn îi conducea în vizuina sa confortabilă ticsită cu 
cărţi. 

— Şi mie îmi pare foarte bine să vă revăd, doctore Von 
Dechend. Sper că sunteţi bine? 

— Oh da, draga mea, răspunse în timp ce le făcu semn cu 
mâna să ia loc. 

Catherine îşi drese vocea. 

— Mă tem că, din nou, am venit să vă cerem sfatul. 

— Daţi-i drumul, domnişoară, daţi-i drumul! Sunt la 
dispoziţia dumitale. 

Catherine aşteptă ca Von Dechend să se aşeze pe scaunul 
său şi, trăgând adânc aer în piept, spuse: 

— Ei, poate părea puţin misterios, dar vrem să vă întrebăm 
ceva. Nu am timp să vă explic pe îndelete motivele pentru 
care ne interesează acest lucru, dar chiar avem nevoie de 
ajutorul dumneavoastră. 

Făcu o pauză să vadă dacă Von Dechend era mulţumit de 
introducerea ei ciudată. Profesorul dădu încetişor din cap, 
îndemnând-o să continue. 

— Încercăm să stabilim când ar fi putut avea loc cândva, în 
negura trecutului, un eveniment catastrofal care s-ar putea 
să fi şters de pe faţa pământului o mare parte din omenire. 
Căutăm orice dovadă în fosile, geologie, paleontologie, 
oriunde există ceva care ne-ar putea indica un cataclism de 
proporţii monumentale, capabil să explice miturile sfârşitului 
ultimei lumi care apar în toate culturile de pe glob. 

Urmă o pauză lungă. Von Dechend se uita în sus la tavan 
de parcă îşi pregătea un discurs. Catherine îi aruncă o privire 


lui Rutherford. Amândoi aşteptau în tăcere, abia îndrăznind 
să respire, de teamă că ar putea deranja şirul gândurilor 
venerabilului învăţat. După vreun minut de tăcere, Von 
Dechend vorbi. Vocea îi era gravă, bonomia îi dispăruse cu 
totul, şi veselia sa obişnuită fusese înlocuită de un ton foarte 
prudent. Părea să nu se simtă aproape deloc în largul lui să 
discute despre astfel de lucruri. 

— Înainte de a începe, vreau să clarific un lucru. Nu am de 
gând să subscriu nici uneia dintre teoriile care sugerează că 
miturile antice şi legendele unui cataclism au fost altceva 
decât mituri şi legende. Există o grămadă de excentrici care 
să facă lucrul acesta, excentrici şi fanatici religioşi. Eu nu mă 
înscriu în nicio tabără şi nu mă interesează asemenea 
fantezii. 

Rutherford prinse privirea lui Catherine. Ea ezită preţ de o 
clipă; apoi el se hotărî să intervină pentru prima dată. 

— Nu, bineînţeles că nu, doctore Von Dechend! Nu ne 
aşteptăm deloc la aşa ceva. Doar vrem să avem o discuţie 
intelectuală, în particular, neoficială, ca să zic aşa, şi doar 
între noi. Este numai un capriciu de-al nostru; am vrea doar 
să ne facem o idee despre perioada când ar putea să fi fost 
cel mai probabil ca un astfel de cataclism să se fi întâmplat. 
Evident, ştim cu toţii că este o simplă speculație intelectuală. 

Rutherford şi Catherine aşteptau cu sufletul la gură. După 
o altă pauză interminabilă, Von Dechend vorbi din nou: 

— Hmm, înţeleg! Ei, acum că am clarificat treaba aceasta, 
vă pot expune teoriile mele despre această chestiune. 

Instinctiv, atât Catherine, cât şi Rutherford inspirară adânc, 
stăpânindu-şi emoţiile. Von Dechend trase din pipă şi începu, 
mai întâi încetişor şi apoi din ce în ce mai înflăcărat: 

— Intuiţia mi-a spus întotdeauna că ceva înfiorător s-a 
întâmplat cu adevărat în trecut, cândva pe la sfârşitul ultimei 
ere glaciare. 

Catherine şi Rutherford stăteau ca pe ace. Cu un efect 
dramatic, Von Dechend făcu din nou o pauză înainte de a 
începe să vorbească foarte rar: 

— Viaţa oamenilor înainte de zorii istoriei cunoscute este o 
serie de scăpări norocoase de la o anihilare totală. De fapt, 


nu cred că am exagera dacă am spune că strămoşii direcţi ai 
fiecăruia dintre noi trebuie să fi scăpat ca prin minune la un 
moment dat. Oricât de slabi şi leneşi par oamenii în ziua de 
azi, putem garanta că sunt descendenţii direcţi ai unor 
bărbaţi şi femei curajoşi, incredibil de hotărâți şi inventivi, 
care au reuşit cumva să treacă peste toate dezastrele 
naturale abătute asupra lor. Experienţa noastră ca specie, în 
ultimele câteva mii de ani, ne-a permis să devenim mult mai 
mulţumiţi de sine. Credem că este normal ca planeta să fie 
stabilă şi, în cea mai mare parte, un loc ospitalier. Aceasta 
este o greşeală imensă. Ar fi mult mai aproape de adevăr să 
spunem că în ultimele câteva mii de ani am trecut printr-un 
ochi de furtună: am trăit calmul imperturbabil din centrul 
mort al unui ciclon nesfârşit de violenţă şi distrugere. 

Catherine şi Rutherford ascultau fascinaţi. Von Dechend, 
omul-spectacol, părea că se pregăteşte să dea lovitura de 
graţie. Continuă: 

— Dar să ne întoarcem în epoca de gheaţă. Acum, ca 
aproape tot ce s-a întâmplat cu mai mult de cinci sute de ani 
în urmă, noi nu înţelegem cu adevărat epoca de gheaţă. 
Totuşi, ştim că a fost teribil de distructivă la scară mare şi ar 
fi drept să zicem că omenirea a avut mare, mare noroc să 
supravieţuiască. Suntem destul de siguri că ultima eră 
glaciară a început în jurul anului 110000 î.Hr. Cu acumularea 
şi răspândirea regulată de gheaţă pe tot cuprinsul globului. 
Cam între anii 55000 şi 12000 î.Hr., a ajuns la apogeu. 
Întreaga lume a fost afectată. Din afară, din spaţiu, pământul 
trebuie să fi arătat ca un bulgăre imens de zăpadă. Straturile 
de gheaţă au crescut şi apoi s-au topit brusc, înainte de a 
creşte din nou, de data aceasta puţin mai mult decât înainte. 
Efectul ar fi trebuit să fie o incredibilă instabilitate de mediu: 
inundaţii, cutremure, furtuni şi aşa mai departe. Dar vreau să 
vă atrag atenţia asupra topirii finale. La apogeul epocii 
glaciare - 12000 î.Hr. -, straturile de gheaţă s-au extins 
aproape peste tot globul. Dar în următorii cinci mii de ani, 
gheaţa căreia i-a trebuit o sută de mii de ani să se formeze s- 
a topit brusc, a fost un dezgheţ cu adevărat teribil. Unii 
oameni de ştiinţă cred chiar că această topire masivă e 


posibil să fi avut loc într-o perioadă şi mai scurtă de timp: 
câteva sute de ani sau poate chiar zece ani. Anumite fosile 
arată în mod clar că forţe naturale incredibil de puternice s- 
au dezlănţuit asupra locuitorilor planetei pe măsură ce 
straturile de gheaţă dispăreau. Am putea crede că aceste 
condiţii ar fi fost spre binele majorităţii animalelor - şi pe 
termen lung chiar au fost -, dar topirea a atras şi alte 
dezastre naturale care pe termen scurt au fost fatale multor 
specii. Peste tot în lume fosilele ne spun aceeaşi poveste a 
exterminării la scară largă. Existau cai şi alte animale uriaşe 
în America de Sud - calul nu a mai fost văzut până când l-au 
reintrodus spaniolii, şi megafauna a dispărut pe vecie. Şi în 
America de Nord treizeci şi trei sau patruzeci şi cinci de specii 
de mamifere mari au dispărut. A fost un holocaust. Von 
Dechend îşi fixa oaspeţii cu o privire intensă: Vă puteţi 
închipui cum era să trăieşti în acea perioadă? Ar fi fost cu 
adevărat înfricoşător. Dacă tu şi tribul tău sau familia aţi ales 
să vă stabiliţi în partea de lume nepotrivită, aţi fi sortiţi pieirii. 
Gheaţa care se topeşte va provoca anomalii geologice 
nemaipomenite: cutremure, erupții vulcanice, tsunami. Este o 
minune că omenirea a supravieţuit. Dar ce este şi mai ciudat 
este că regiunile polare par să fi fost zonele care au suferit 
cel mai mult. Îngropate sub gheaţă, au fost descoperite 
foarte multe carcase de animale. De fapt, chiar şi azi, se 
dezgroapă mamuţi perfect conservaţi: colții lor sunt folosiţi la 
sculpturile în fildeş. Catherine era năucă. 

— Dar dacă sunt conservati încă având carne pe ei, asta nu 
înseamnă că au îngheţat incredibil de rapid şi imediat după 
moarte... Altminteri nu s-ar fi descompus? 

— Da, o observaţie foarte bună! Este ciudat. Câtă vreme 
speciile dispărute din America de Sud şi Australia sunt 
îngropate în pământ, descompuse de mult, animalele găsite 
în jurul Cercului Arctic - în Alaska şi Siberia - par să fi îngheţat 
la scară largă, cu carnea pe ele. Unele dintre aceste animale 
au mâncare nedigerată în stomac, ceea ce nu poate însemna 
decât că au fost îngheţate cam la trei ore de la ultima lor 
masă. Şi ce este şi mai ciudat este că nu doar mamuţii, tigrii 
cu colţi-sabie şi alte animale arctice, dar şi leoparzii, elefanții, 


caii, vitele, leii şi multe alte specii din climatul temperat. 

Rutherford era înmărmurit. 

— Leoparzi şi elefanţi, în zona arctică? 

— Aşa se pare. Chiar mult înspre nord, în insulele arctice 
Svalbard, oamenii de ştiinţă încă mai găsesc cu regularitate 
fosile ale animalelor specifice climatului temperat şi rămăşiţe 
ale florei şi faunei ce ar putea supravieţui numai în climatul 
tropical. 

Rutherford părea încă nelămurit. 

— Dar aşa ceva este incredibil. 

— Da! Este unul dintre cele mai mari mistere ale sfârşitului 
ultimei erei glaciare. Cum au putut ajunge îngropate sub 
gheaţă toate aceste specii specifice climatului temperat şi, 
mai mult, la Cercul Polar? Este cert că peste tot în lume 
epoca de gheaţă se încheia cu repeziciune, aceste pământuri 
se îndreptau în cealaltă direcţie, au devenit brusc reci şi mai 
puţin ospitaliere. Cirezi întregi de animale au fost îngheţate 
pe loc. 

— Dar nu se leagă, spuse James. Sfârşitul erei glaciare ar fi 
trebuit să aducă vreme caldă şi, oricum, ce căutau speciile 
din zona temperată la latitudini de îngheţ? 

— Nu, recunosc! Rămâne un mister. Dar ceea ce ştim este 
că până în jurul anului 7500 î.Hr. Marele dezgheţ a luat 
sfârşit. Straturile de gheaţă se retrăseseră. Cei şase sau 
şapte mii de ani de dinainte ar fi fost cele mai teribile vremuri 
de trăit pe pământ. Vulcani, cutremure, furtuni violente, 
tsunami şi aşa mai departe - şi apoi, bineînţeles, inundaţii. 
Milioane de tone de gheaţă topită îşi eliberau presiunea pe 
suprafaţa pământului şi o făceau să crească, provocând 
astfel şi mai multe cutremure. Nivelul mării a crescut. Mari 
întinderi de pământ erau înghiţite. Inundaţiile şi tsunami erau 
de aşa o anvergură încât munţii Himalaya ar fi putut fi 
temporar acoperiţi de apă. 

— Ce? Asta nu se poate! exclamă Rutherford. 

— Ei bine, se poate. Schelete de balenă s-au găsit în 
fântânile din America de Nord şi chiar în mijlocul deşertului 
Sahara la Wadi Hitan. Peste tot în Europa, există piscuri 
muntoase care e posibil să fi servit drept ultim refugiu pentru 


mii de animale îngrozite căutând adăpost. Există multe 
cimitire în vârf de munte, peste tot în lume, dovadă a 
migraţiilor îngrozitoare ale animalelor şi oamenilor care 
fugeau din calea apelor. Toată Europa de Vest a fost 
scufundată de câteva ori - nu ştim pentru cât timp, dar cu 
siguranţă a fost scufundată cel puţin de două sau trei ori... 
Toate ca toate, perioada dintre 5000 şi 7000 î.Hr. şi în special 
dintre 11000 şi 8000 î.Hr. a fost caracterizată de inundaţii 
îngrozitoare şi continue, înghețuri bruşte şi aproape o 
distrugere universală. 

Catherine, dând din cap uluită, ascultase fascinată. 

— Ar fi fost absolut îngrozitor. 

— Da! Cu atât mai mult din cauză că aceste popoare 
primitive nu au avut nicio înţelegere a ceea ce se întâmpla. 
Ar fi fost normal să creadă că zeii erau supăraţi şi că îi 
pedepseau. Oftă. Asta căutaţi? 

Rutherford şi Catherine schimbară priviri. 

— Da! Mulţumim foarte mult pentru că v-aţi făcut timp să 
ne povestiţi toate acestea. N-aveam nici cea mai vagă idee 
că omenirea a trecut printr-o asemenea furtună cumplită, în 
special în trecutul oarecum apropiat, spuse Rutherford. 

Catherine adăugă şi ea: 

— Da, multe mulţumiri, doctore Von Dechend! Nu sunt 
mulţi oameni care să posede o gamă atât de variată de 
cunoştinţe ca dumneavoastră, şi ceea ce ne-aţi spus despre 
acea perioadă ne-a fost de mare ajutor. Dar acum trebuie să 
plecăm. V-am irosit destul timp. _ 

— Nu, deloc, Catherine, întotdeauna e o plăcere. Imi pare 
bine că v-am putut fi de folos. Este important să le reamintim 
oamenilor că trăim în nişte vremuri neobişnuit de calme şi 
liniştite. Deşi nu vor dura! 

Catherine şi Rutherford se ridicară să plece. Bătrânul 
învăţat se uită la ea cu o expresie şireată pe faţă. 

— Poate că într-o zi o să-mi spui tu de ce atâtea întrebări. 

Catherine zâmbi şmechereşte. 

— O să vă spun, doctore Von Dechend. Într-o zi. Vă promit! 


52 


Încă o dată, Catherine şi Rutherford plecară de la 
profesorul Von Dechend plini de speranţe. Coborând scările, 
vorbeau entuziasmați. 

— James! Asta e tot ceea ce puteam spera! Asta explică 
totul, inclusiv faptul că potopul chiar a avut loc. ŞI 
precesiunea trebuie să fie legată de sfârşitul erei glaciare - 
până la dezgheţ! Este perfect de înţeles. Pe măsură ce orbita 
pământului se schimbă la un ciclu de 26 000 de ani, polii din 
nord şi sud sunt expuşi la diverse cantităţi de lumină. La un 
moment dat, în acest ciclu, când sunt cel mai aproape de 
soare, polii vor începe să se topească... sfârşitul epocii de 
gheaţă e un răspuns! 

O mulţime de gânduri îi treceau prin minte lui Catherine. 
Totul părea că începe să se aranjeze. Rutherford era la fel de 
entuziasmat. 

— Ştiu. Totul începe să capete sens... Miturile potopului 
sunt poveşti adevărate despre dezastrele care aproape au 
exterminat omenirea. 

Catherine, vorbind peste el, confirmă: 

— Da, şi sfârşitul erei glaciare, paradoxal, a adus în unele 
zone un îngheţ brusc despre care ne vorbesc vikingii şi 
zoroastrienii... Deodată, se plesni peste frunte cu palma 
dreaptă exclamând: James, m-am prins! Nu-mi vine să cred 
că am fost atât de proastă; am ştiut răspunsul dintotdeauna! 

* 


x x 


Catherine deschise uşa camerei de lucru a profesorului 
Kent şi se duse glonţ la biroul lui. Acolo se afla un glob mare, 
şi la atingerea unui buton îl lumină. Întorcându-se către 
James, începu: 

— Teoria lui Hapgood despre deplasarea scoarţei terestre! 
Pe moment, Rutherford păru să nu priceapă. Fata reluă: 

— Nu ţii minte? Doctorul Von Dechend ne-a povestit despre 


asta când vorbeam despre hărţi. A spus că Hapgood folosise 
harta Piri Reis să poată dovedi teoria sa despre deplasarea 
scoarţei terestre. După el, Antarctica era mult mai la nord, 
dar scoarţa terestră s-a mişcat, şi Antarctica s-a deplasat în 
sudul planetei. 

intoarse uşor globul să-i arate. 

— Intreaga scoarță s-a mişcat, aminteşte-ţi, nu doar una 
sau două plăci tectonice, ci întreaga litosferă. Zonele care 
înainte erau în climatul temperat trebuie să se fi deplasat 
brusc mult peste Cercul Polar. Nu-i de mirare că toţi aceşti lei 
şi cămile şi alte astfel de animale caracteristice climatului 
temperat sunt găsite îngheţate sub gheaţa siberiană. 

Rutherford, înţelese brusc. Faţa i se lumină. 

— Şi asta mai înseamnă că, înainte ca această deplasare a 
scoarţei să fi avut loc, oamenii au trăit pe ceea ce acum este 
întinderea antarctică. Brusc, când s-a deplasat spre sud, 
trebuie să se fi trezit că îngheaţă - ca să nu mai pomenim 
despre tsunami. 

— Exact! Şi aceasta înseamnă că Antarctica ar fi putut fi 
locul de unde erau aducătorii de lumină. Aşa se explică harta 
Piri Reis, aceasta explică totul. Zoroastrienii fugeau să se 
salveze în câmpiile Rusiei, când au fost deplasaţi brusc spre 
nord şi au îngheţat, iar aducătorii de lumină s-au trezit cu 
toată civilizaţia distrusă când au fost deplasaţi spre sud. 

Fruntea lui Rutherford era brăzdată de riduri de 
concentrare. 

— Şi asta explică până şi una dintre marile probleme pe 
care le-am avut în legătură cu tot ce am descoperit până 
acum: adică de ce nu există nicio dovadă a civilizaţiei 
aducătorilor de lumină. 

— Exact, toate dovezile au fost îngropate sub trei kilometri 
de gheaţă arctică, şi de aceea nu le-a găsit nimeni niciodată. 
Supraviețuitorii au fost împrăştiaţi în cele patru zări. 

— Au ajuns pe țărmurile Americii de Sud şi ale Orientului 
Mijlociu şi au încercat să-şi refacă moştenirea: Viracocha, 
Osiris şi Oannes erau toţi refugiaţi ai străvechii civilizaţii 
antarctice care a fost distrusă când scoarţa pământului s-a 
mişcat. 


— Chiar cred că acesta este adevărul. 

— Şi, de asemenea, mai explică viteza dezgheţurilor. Cu 
cât se topeşte mai multă gheaţă, cu atât greutatea scoarţei 
este redistribuită. Lucrul acesta a făcut ca scoarţa să se 
deplaseze; brusc, a mutat polii mai jos la latitudini mai calde 
şi a provocat o topire şi mai mare. Nu-i de mirare că nivelurile 
mării au crescut aşa de repede. 

Rutherford căzu iar pe gânduri. 

— Da, dar tot ne lipseşte o piesă din acest puzzle. De ce 
era convins profesorul Kent că aceeaşi soartă o vom avea şi 
noi? Nu ne aflăm în imediata apropiere a unui ciclu de 
precesiune... nici măcar nu ne apropiem de sfârşitul epocii 
glaciare cum s-a întâmplat cu lumea antică, aşa că de ce să 
ne gândim că suntem în pericol de a trece printr-un cataclism 
asemănător? 

— Cred că ar trebui să mergem la Gizeh, acum ştim că 
Gizeh a fost centrul lumii vechi. Bezumov va merge la Gizeh, 
sunt sigură de asta! Şi când ajunge acolo, va încerca să-şi 
dea seama singur. Îl putem întrece; putem opri schemele lui 
nebuneşti şi apoi putem să înţelegem de ce profesorul credea 
că suntem în pericol. 

Rutherford zâmbi şi dădu din cap. 

— OK, Catherine! Ultima aruncare a zarurilor. Şi dacă nu ne 
merge, oricum suntem cu toţii sortiţi pieirii. Aşa că de ce să 
nu pornim într-o ultimă aventură, înainte de sfârşitul 
civilizaţiei? 


PARTEA A PATRA 


53 


Recepţionerul de la hotelul de cinci stele Nile Hilton din 
Cairo se uita confuz la bărbatul alb înalt, îmbrăcat elegant, 
care stătea de cealaltă parte a biroului de la recepţie şi care 
avea doar o servietă. Era îmbrăcat într-un costum alb 
imaculat, pantofi maro de piele întoarsă, o cămaşă albă cu o 
cravată albastră cu model şi părea să nu aibă niciun fel de 
bagaj. Tocmai intrase în hotel şi ceruse cea mai bună cameră 
disponibilă. 

— Imi pare rău, domnule, dar cum se scrie? 

— C-H-E-K-H-O-V, Andrey Chekhov. 

Ivan Bezumov trecu un paşaport rusesc nou-nouţ pe 
deasupra mesei din marmură de la recepţie şi direct în mâna 
întinsă a recepţionerului: 

— Hai mai repede, mă grăbesc! 

Soarele intra prin ferestrele uriaşe care dădeau spre fluviul 
maiestuos de dedesubt. In contrast puternic cu zgomotul şi 
zăpuşeala de afară, ospătarii pricepuţi se zoreau în tăcere 
prin holul mare de marmură şi bine aerisit, aducând băuturi 
turiştilor bogaţi, risipiţi pe scaunele confortabile din holul 
imens. 

Recepţionerul îşi drese vocea iritat. 

— Da, îmi cer scuze domnule! Câte nopţi rămâneţi, 
domnule, domnule Chekhov? 

— Oh, să zicem trei deocamdată. Ar trebui să fie suficient. 

— Doriţi o cameră cu vedere spre Nil? 

— Da. Te poţi grăbi, te rog? 

— Desigur, domnule. Poftiţi cheia dumneavoastră! 

— Şi vreau o maşină cu şofer - un vehicul cu tracţiune 
integrală - şi şoferul trebuie să vorbească fluent ruseşte. Și 
trebuie să poată fi disponibil douăzeci şi patru de ore pe zi. ŞI 
înainte să mă întrebi, banii nu reprezintă o problemă. Poftim 
cardul de credit! Mă duc sus în cameră vreo câteva ore. Te 
rog să te asiguri că atunci când cobor şoferul mă aşteaptă în 


hol. 
Bezumov făcu stânga-mprejur şi mărşălui de-a lungul 


podelei de marmură, către lifturi. 
* 


x x 


Sus, deasupra Mediteranei, Catherine şi Rutherford se 
treziră din nou gonind spre necunoscut. Simţindu-se uşor 
claustrofobă, prinsă din nou într-o aeronavă aglomerată, atât 
de curând după zborul anterior, Catherine îşi închise ochii. În 
încercarea de a compensa consecinţele deshidratării ca 
urmare a călătoriei prelungite cu avionul, începu să bea dintr- 
o sticlă cu apă minerală. După ce luă câteva înghiţituri 
zdravene, se uită la Rutherford. Figura lui era un studiu în 
concentrare; citea cu viteză o carte despre hieroglife. 
Catherine îşi sprijini iar capul de tetieră, scoase un oftat 
prelung şi se frecă la ochi. 

— Ahh... sunt frântă! Dar trebuie să mergem mai departe. 
Sunt mult mai hotărâtă decât am fost vreodată să punem 
capăt întregii afaceri. 

Rutherford, cu ochii injectaţi, răspunse sumbru: 

— Şi eu! Sunt epuizat, dar am sentimentul că în Egipt se va 
încheia aventura noastră. 

Catherine era de acord. „Îmi doresc doar să fi ştiut mai 
multe despre Egiptul antic, de fapt vreau să fi ştiut mai multe 
despre toate. A fost un montagne-rousse intelectual.” 

Atât de multe păreau că depind de inteligenţa şi de 
cunoştinţele lor combinate ca să-i ajute să înţeleagă de ce 
profesorul credea că omenirea este în pericol de a înfrunta un 
alt cataclism. 

„Chiar şi atunci când vom înţelege de ce suntem în 
pericolul de a împărtăşi aceeaşi soartă cu a lumii antice, tot 
trebuie să găsim o cale de a evita dezastrul şi tot mai trebuie 
să-l oprim pe Bezumov... Imi doresc însă ca şi profesorul să fi 
fost cu noi; ce bine ar fi fost aici să pot vorbi cu el.” 

Deschise ochii din nou şi îşi întinse gâtul încetişor dintr-o 
parte în cealaltă. 

— James? 

Rutherford, adâncit în lectură, murmură fără să-şi ridice 


privirea: 

— Hmm? 

— Sper că ştii mult mai multe decât mine despre locul 
unde mergem. 

Rutherford închise uşurel cartea şi o vâri în buzunarul 
scaunului din faţa sa. Se uită la ea şi schiţă un zâmbet obosit. 

— Ei, n-aş putea spune că sunt o autoritate în domeniu, dar 
am mai fost aici de câteva ori. Cu siguranţă, ştiu mai multe 
decât despre America de Sud, cel puţin cunosc gândirea 
dogmatică privitoare la Egiptul antic. Chestia e că, după tot 
ceea ce am aflat, încep să mă întreb dacă gândirea clasică îşi 
merită hârtia pe care este scrisă. 

Catherine oftă. 

— Sunt de acord! Şi sunt convinsă că vom descoperi şi aici 
câteva anomalii îngrijorătoare. De asemenea, sunt dispusă să 
pariez că, din nou, numerele de precesiune vor sta în spatele 
lucrurilor. Dar sunt doar o novice. Nu ştiu decât ce mi-ai spus 
tu despre Osiris şi puţinul pe care mi-l amintesc din şcoală. 
Mi-am petrecut prea mulţi ani citind despre stele. 

— Nu poţi şti totul! lar fără cunoştinţele tale despre stele 
nu am fi ajuns unde suntem acum. Oricum, chiar dacă ţi-ai fi 
petrecut ani studiind aceste lucruri pe care s-ar putea să 
descoperi în scurtă vreme că totul a fost greşit. 

— Păi, trebuie să începem de undeva! Poate, dacă mai ai 
destulă energie, mi-ai putea spune câte ceva despre lucrurile 
de bază? 

Rutherford se îndreptă în scaun şi scutură din umeri să se 
trezească. 

— Înainte de a trece la istorie, începu el, există vreo două 
chestiuni de ordin geografic ce trebuie amintite. Primul, 
Gizeh, locul unde sunt construite piramidele şi unde marele 
fluviu Nil îşi desface braţele către Mediterana, se află la 
treizeci de grade latitudine. Asta înseamnă că piramidele 
sunt situate la fix o treime din drumul dintre Ecuator şi Polul 
Nord. Nu m-am gândit niciodată că lucrul acesta ar avea vreo 
importanţă, dar din cauza teoriei lui Bezumov şi, mai 
important, din cauza a ceea ce ai descoperit tu despre 
legătura  precesională în amplasarea tuturor acestor 


monumente pe glob, se pare că trebuie să-i dăm mai multă 
atenţie. 

— Asta-i interesant, adică vreau să spun că nu prea are 
cum să fie o întâmplare. Şi a doua chestiune? 

— A, păi, din nou, nu m-am mai gândit la treaba asta până 
acum, dar amplasarea piramidelor este, de asemenea, în 
centrul lumii, vorbind despre uscat. 

Catherine se încruntă. 

— Ce vrei să spui? Cu siguranţă undeva în mijlocul Rusiei 
sau al Americii de Nord se află centrul pământului, pe uscat. 

Rutherford dădu din cap. 

— Nu, nu în sensul ăsta mă refeream. Adică, dacă tragi o 
linie de la un pol la altul pe linia de longitudine care trece 
direct prin baza Marii Piramide, de asemenea o să treacă prin 
mai mult pământ uscat decât orice altă linie longitudinală de 
la nord la sud, de pe glob. Mai mult, dacă e să tragi o linie de 
la est la vest, de-a lungul liniei de latitudine care trece direct 
prin piramide, ar trece prin mai mult pământ uscat decât 
orice altă linie de latitudine. Uite, aici! 

Găsi o hartă a lumii în revista liniilor aeriene, apoi scoase 
un pix şi trasă o linie de sus în jos pe hartă - trecând prin situl 
de la Gizeh -, apoi trasă o a doua linie, est - vest care se 
intersectă cu prima linie. Catherine se holba la desen. 
Deodată, expresia i se schimbă: îi venise o idee. 

— Nu te face să te gândeşti la potop? Surprins, Rutherford 
îşi lăsă capul într-o parte. 

— Acum că menţionezi treaba asta, ba da. Presupun că 
mările ar fi acoperit mai mult pământ uscat să ajungă la 
piramide decât în orice alt loc de pe pământ. 

— Da, şi totodată ar fi putut fi una dintre primele părţi ale 
lumii care să se fi uscat atunci când apele au început să se 
retragă! 

Rutherford râse. 

— Bineînţeles că da! Nu mă gândisem la asta. Făcu o 
pauză, să reflecteze, apoi continuă: Se presupune că Egiptul 
antic, aşa cum îl cunoaştem noi, a început cu un faraon pe 
care îl chema Menes în 3000 î.Hr. Piramidele şi, de 
asemenea, oricare dintre celelalte situri importante se crede 


că au fost meşteşugite în primii cinci sute de ani până în 
2500 î.Hr. Se crede că tot în aceste vremuri au fost pictate 
sau gravate pe diverse edificii textele religioase care au ajuns 
până la noi. 

Catherine se gândi la ceea ce-i spunea Rutherford. 

— Şi înainte, înainte de Menes? 

— Păi, se presupune că existau doar o mulţime de mici 
regate şi principate. Aceste state mici nu au realizat nimic 
important; în cea mai mare parte erau societăţi primitive: 
ţărani din neolitic care stăteau pe malurile fluviului Nil. Tot 
ceea ce noi admirăm azi ca fiind mari realizări ale egiptenilor 
antici a apărut în timpul faraonilor, care au început cu Menes. 

— Toate acestea sună foarte familiar. Şi îmi amintesc 
foarte mult de modul în care poporul Viracocha a fost şters cu 
totul din istorie. 

Rutherford scoase o altă carte din rucsac. 

— Sunt de acord. Uite, citeşte asta! Am să încerc să dorm 
puţin. 

Işi trase pe ochi masca de dormit şi îşi rezemă capul de 
tetieră. 

Catherine era nerăbdătoare şi, de asemenea, uşurată 
pentru că simţea că această călătorie se apropia de sfârşit, 
poate că vor ajunge la o concluzie, undeva în nisipurile 
deşertului antic. 

Işi aminti expresia bărbaţilor care îi urmăriseră, aerul lor 
agresiv, amenințarea reală reprezentată de violenţa 
înspăimântătoare omniprezentă în jurul lor. Aceste amintiri o 
speriau; îi venea să fugă, să găsească un loc sigur, dacă mai 
exista vreun loc suficient de sigur. Dar ştia că trebuia să 
termine treaba aceasta, să poată înţelege adevărul. Se uită la 
Rutherford şi se gândi cât de mult se bucura că o însoţise, că 
nu fusese nevoită să treacă prin toate astea de una singură. 


54 


La două ore de la aterizare, reuşiseră în cele din urmă să 
iasă din vamă şi îşi făceau drum în pas de melc într-o maşină 
închiriată, prin traficul din Cairo. Brusc, Rutherford văzu ceea 
ce căuta. Acolo, înţepenite la periferia capitalei egiptene, 
erau siluetele celor trei piramide din Gizeh: Marea Piramidă - 
denumită de egiptologii moderni şi Piramida lui Kheops -, cea 
de a doua - Piramida lui Khefren -, şi cea de a treia, mult mai 
mică - Piramida lui Mykerinos. Deşi sunt situate în deşertul de 
dincolo de marginile oraşului, sunt atât de masive încât 
atunci când le priveşti din suburbiile din Cairo par că se înalţă 
chiar din oraş, adumbrind orice altceva. 

Rutherford trase maşina pe marginea drumului. 

— Uite! 

Catherine se aplecă în faţă şi îşi miji ochii în arşiţa zilei. 
Ceea ce văzu îi tăie respiraţia. Rutherford era în extaz când îi 
arătă cu degetul spre cea mai mare dintre cele trei 
construcţii: Marea Piramidă. Cea mai mare structură 
construită vreodată de om. 

— A, sigur nu! Cum rămâne cu zgârie-norii secolului XX? 
Rutherford râse: 

— Prin comparaţie, par o joacă de copil! Marea Piramidă 
intră într-o categorie aparte. Ai să vezi când ne apropiem de 
ea, şi o să simţi cu adevărat imensitatea ei când o să 
mergem înăuntru. 

— Nimeni nu m-a avertizat cât de superbe sunt în realitate. 
Rutherford continuă: 

— Da, şi este şi mai uluitor dacă te gândeşti că Marea 
Piramidă a fost şi una dintre primele clădiri construite 
vreodată. Apare de nicăieri la începutul istoriei - arheologii 
susţin că a fost construită pe la 2600 î.Hr. - folosind niveluri 
uluitoare de acuratețe tehnică. Cum constructorii piramidelor 
nu aveau la dispoziţie macarale şi excavatoare şi toate 
celelalte accesorii ale constructorilor moderni, este de-a 


dreptul un miracol. 

Catherine făcu ochii mari. Privirea lui James erau fascinată 
de structura gigantică. 

„Parcă ar fi în transă... zici că-i vrăjit de piramide.” 

— Nu ţi se pare puţin ciudat? 

Rutherford încă se mai uita la piramide. Răspunse fără să o 
privească: 

— Ce? 

— Păi, într-un fel e ca şi cum te hotărăşti să proiectezi 
prima maşină din istorie şi faci un Ferrari, şi din momentul 
acela să te mulţumeşti să construieşti maşini de karting 
vreme de mii de ani până să reuşeşti să fii în stare să mai 
construieşti vreodată un Ferrari. 

Rutherford o ascultă cu atenţie. 

— Adică, nu prea am avea cum descrie asta ca fiind un 
model normal de dezvoltare. Nu ştiu prea multe despre 
istoria arhitecturii, dar înainte de a construi Castelul Warwick 
din Anglia sau marile castele ale cruciaților, s-au construit 
multe tipuri de castele mult mai primitive. A existat o curbă 
de învăţare, o avansare progresivă, nu s-au trezit într-o bună 
zi, din negurile istoriei, şi s-au hotărât să construiască cel mai 
mare şi mai perfect castel construit vreodată. 

Piramida sfidează acest tipar, este prezentă chiar de la 
începuturi, privind dispreţuitor la tot ceea ce vine după ea. 
Rutherford avea pe faţă o expresie foarte serioasă. 

— Ai dreptate! Cred că începem să vedem cam cât de 
fragilă este istoria oficială. Făcu o grimasă şi apoi se întoarse 
către Catherine. Vino, vreau să-ţi arăt ceva! 

Băgă maşina în viteză şi ieşiră în şoseaua aglomerată. 
Continuară să meargă pe autostradă încă un kilometru şi 
jumătate înainte de a ieşi pe o serie de drumuri lăturalnice 
care să-i ducă direct la marginea deşertului. Lăsaseră mult în 
urmă clădirile înalte şi urâte din beton din centrul oraşului 
Cairo, şi chiar şi blocurile sărăcăcioase de la marginea 
autostrăzii dispăruseră. Clădirile de aici păreau mai degrabă 
rurale; de parcă suburbiile cedaseră locul şi deveniseră sate 
sau pur şi simplu apăruseră din aburul de la marginea 
deşertului. Drumurile nu erau asfaltate, şi praful pe care 


roţile îl aruncau rămânea suspendat în aer. Rutherford opri 
maşina. Piramidele păreau a le străjui, chiar dacă erau încă 
foarte departe, dincolo - dunele de nisip. 

— Am ajuns! anunţă el. De aici mergem pe jos. 

Soarele de amiază strălucea cu putere; era ora unu. Se 
cutremurau pe măsură ce înaintau sub arşiţa necruțătoare. 
Nisipul fierbinte radia. O duhoare de baligă plutea în aer, 
muştele le bâzâiau pe lângă urechi. Platoul Gizeh era aproape 
gol. Unul sau doi paznici vigilenţi se plimbau în jurul bazei 
Marii Piramide, dar turiştii erau deja înapoi prin camerele de 
hotel, în siguranţă, la adăpost de soare. După un marş 
epuizant prin nisip, ajunseră în final lângă Marea Piramidă. 

Rutherford se apropie de prima treaptă a construcţiei. 
Părea nesigur. Mângâie unul dintre blocurile masive de 
piatră. Îi venea până la piept şi probabil cântărea cel puţin 
zece tone. Îşi înălţă gâtul şi se uită în sus spre vârful uriaşei 
movile de blocuri de piatră. 

Catherine îşi acoperi ochii cu mâna şi se uită în jur la vastul 
platou Gizeh. 

— Crezi că suntem în siguranţă aici? Oare încă ne mai 
urmăresc? 

Rutherford scrută încordat orizontul. Întreaga panoramă a 
platoului era înmuiată de căldura opresivă. 

— Nu ştiu! Trebuie să presupunem că da. Deja trebuie să fi 
aflat ce avion am luat. Trebuie să ne mişcăm repede! 

Catherine avea gura uscată. Se uită în sus spre înălțimile 
impresionante ale piramidei antice. 

— Şi trebuie să-l găsim pe Bezumov. Trebuie să fie undeva 
în Cairo. 

Rutherford dădu din cap şi se uită la ea. 

— Păi, o să fie aici înaintea zorilor mâine pentru echinocțiul 
de primăvară, de atâta lucru putem fi siguri. Numai că nu 
prea ştiu ce să facem cu el. Se uită înapoi cu ochi mijiţi la 
Marea Piramidă. Dar deocamdată să ne concentrăm să 
rezolvăm misterul. 

Se întoarse şi îşi sprijini mâna dreaptă de o latură a celui 
mai de jos rând de pietre. 

— Este o structură sublimă, nu-i aşa? Este alcătuită din mai 


mult de două milioane şi jumătate de blocuri de zidărie, 
fiecare bloc cântărind de la două la cincisprezece tone, ceea 
ce este o cantitate enormă. Dacă fiecare bloc nu ar fi fost 
aşezat exact în locul potrivit, atunci o presiune fenomenală s- 
ar fi acumulat foarte rapid şi întreaga structură s-ar fi 
prăbuşit. Mângâie pietrele antice şi continuă: Iniţial, toată 
piramida era acoperită de un strat de pietre de placare, 
asemănătoare cu marmura albă. Aşa că întreaga structură şi 
cele două piramide învecinate străluceau ca nişte oglinzi în 
lumina puternică a soarelui. Efectul cred că era absolut 
incredibil. _ 

Catherine merse către bază. Işi trecu degetele peste pietre. 

— Cum putem şti că erau acoperite cu aşa ceva? Ce s-a 
întâmplat cu stratul de deasupra? 

Rutherford răspunse încrezător la această întrebare. 

— Mai întâi, avem descrieri din timpul vechilor greci, dar, 
de asemenea, în unele locuri au mai rămas fragmente din 
stratul acoperitor. Fiecare dintre aceste bucăţi din stratul 
acoperitor cântărea peste zece tone, dar îmbinările dintre 
lespezi sunt atât de perfecte încât nu poţi strecura prin ele 
nici măcar o coală de hârtie. Foarte asemănătoare cu 
lucrările în piatră din Peru, adăugă el. 

Catherine se lăsă pe spate şi încercă să se uite în sus către 
vârf. Asemenea unui munte măreț, era imposibil să vezi 
vârful interminabilei scări de piatră. Rutherford făcu un pas 
înapoi să aibă o vedere mai bună asupra structurii şi urmă: 

— Dar asta nu e tot! După cum poţi vedea, baza piramidei 
formează un pătrat. 

Catherine făcu şi ea un pas în spate să i se alăture. El 
continuă: 

— Cele patru laturi ale acestui pătrat sunt aliniate cu cea 
mai mare precizie în cele patru puncte cardinale. Ceea ce 
vreau să spun cu treaba asta este că faţada de nord, la care 
ne uităm noi acum, este aliniată perfect cu nordul adevărat. 
Şi estul cu estul adevărat şi aşa mai departe. 

Catherine se uită în stânga şi în dreapta, de-a lungul 
fațadei de nord. 

— Doar nu au cum să fie aliniate perfect? 


Rutherford răspunse: 

— Ei, cât de apropiat de perfecţiune ar putea fi omeneşte 
posibil atunci când construieşti o structură de o asemenea 
dimensiune. Toate au fost măsurate de către experţi care au 
folosit cele mai avansate instrumente tehnologice şi s-a 
calculat că au o eroare mai mică de 0,1 la sută. 

— Extraordinar! 

Rutherford privi reacţia lui Catherine cu satisfacţie. 

— Chiar aşa. Şi nici nu prea are sens. 

— Prea corect, nu are sens - este total nebunesc! 

— Nu, adică este absolut de prisos. În ceea ce priveşte 
ochiul uman, nu putem percepe o eroare marginală de unu la 
sută. Un constructor modern, de exemplu, nu s-ar îngrijora 
nici măcar de o eroare de 1,5 la sută. Ceea ce face întreaga 
treabă să fie şi mai de neînțeles este că pentru a reduce 
eroarea marginală de la 1 la 0,1 la sută este foarte, foarte 
dificil. 

Catherine era uluită din nou. 

— Şi atunci de ce s-au mai deranjat? Care a fost scopul? 
Rutherford îşi mângâia bărbia cu degetele mâinii drepte. 

— Tocmai aici vreau să ajung. Nimeni nu prea are o 
explicaţie în sensul acesta. Oricum, mania pentru precizie nu 
se opreşte aici. Lungimile laturilor sunt aproape perfect 
uniforme. Şi toate colţurile sunt, pe cât e omeneşte posibil, la 
unghiuri de exact nouăzeci de grade. 

Catherine se tot minuna de îndemânarea folosită la 
construirea acestei structuri antice. 

— Dar cum au obţinut o asemenea precizie tehnică? 
Rutherford îşi luă mâna de la bărbie şi ridică arătătorul de 
parcă voia să sublinieze ideea pe care o exprima. 

— Ah, mai este o problemă! Acest nivel de îndemânare nu 
a mai fost atins până în secolul XX. Nimeni nu-şi poate da 
seama cum o asemenea acuratețe poate fi obţinută fără cele 
mai moderne instrumente. Chiar şi cu astfel de instrumente 


este aproape imposibil. Un alt mister de desluşit. 
* 


x x 
La Nile Hilton, uşierul nubian, purtând un turban roşu, 


uniformă roşie elegantă şi mănuşi albe, deschise larg una 
dintre uşile din sticlă de la intrarea din faţă a hotelului pentru 
ca Ivan Bezumov să poată trece ţanţoş. 

Când ieşi în arşiţa după-amiezii din Cairo, un şofer nervos, 
care-l tot aşteptase la umbra unuia dintre palmierii ce 
decorau curtea hotelului, sări ca ars, stinse ţigara şi dintr-un 
salt fu în vehiculul închiriat. Era o Toyota Land Cruiser albă, 
cu tracţiune integrală, exact cum ceruse Bezumov. 

Motorul începu să toarcă de îndată ce răsuci cheia în 
contact. Bezumov aştepta cu nerăbdare, iar maşina Land 
Cruiser se opri chiar în faţa intrării în hotel. Înainte ca şoferul 
să apuce să coboare ca să dea ocol maşinii să-i deschidă uşa 
pasagerului, aşa cum fusese învăţat să facă, Bezumov sări 
înăuntru. 

— La piramide, şi repede! 


55 


Catherine îl urmă pe Rutherford până în colţul Marii 
Piramide. Când ajunse, se aşeză astfel încât să poată vedea 
bine în întregime, atât faţada de nord, cât şi pe cea de vest, 
deşi uşor oblic. Ochii îi fură atraşi spre vârf. Observă că 
ultimele câteva rânduri de zidărie păreau a fi lipsă. 

— Ce s-a întâmplat la vârf? 

Rutherford se dădu înapoi şi admiră priveliştea de la vest, 
departe până la dunele unduite. 

— Nimeni nu ştie cu exactitate. La un moment dat în 
ultimele câteva milenii, a fost dat jos. Cel puţin cu 2 500 de 
ani în urmă, călătorii deja spuneau că ultimele câteva straturi 
de sub vârf nu mai erau la locul lor. Ce-o fi fost în vârf? Se 
spune că vârful ar fi fost însăşi piatra Benben. 

— Ce anume? 

— Benben este numele piramidonului” ce stă la vârful 
corpului central al piramidei. Mitul spune că la începuturile 
timpului Atum, zeul egiptean al creaţiei, a stârnit un vârtej în 
neant şi astfel s-au născut ceilalţi zei. Câteva movile de 
pământ uscat au fost scoase la iveală când s-au retras apele 
haosului. Pe una dintre movilele de pământ uscat a căzut 
piatra Benben. 

— Uau, încă un mit al potopului! 

— Da, exact! 

— Dar dacă este un mit, atunci e posibil ca piatra Benben 
să fie doar un simbol sau o metaforă? 

— N-aş fi aşa de sigur. Poate că era o bucată de meteorit, 
se mai cunosc şi alte cazuri în lumea antică de venerare a 
unor asemenea obiecte. Sau poate că era pur şi simplu o 
piatră sacră sau un obiect făcut de om, dar nu avem niciun 
motiv să credem că nu a existat. Se pare că piatra Benben 
era aşezată pe carcasa de marmură strălucitoare şi sclipea 
cu intensitate, răspândind o lumină divină ce putea fi văzută 


5 Vârf piramidal cu care se încheie de obicei un obelisc (n. Tr.) 


de pe o rază de câţiva kilometri. 

— Dar din ce era făcută? 

— Diamant, granit şlefuit, aur, cine ştie? Unii spun că avea 
înăuntru ochiul lui Horus - ştii, acel ochi destul de deranjant 
pe care îl tot vedem în piramida de pe bancnota de un dolar. 
Conform tradiţiei, Benben a fost dat jos de către preoţi când 
şi-au dat seama că zilele vechii religii se apropiau de sfârşit. 
Creştinismul era în ascensiune - ştiau că vor trebui să dea jos 
piatra Benben, pentru că mai devreme sau mai târziu cineva 
urma s-o fure. Aşa că au dat-o jos şi au ascuns-o. Este încă un 
secret al piramidelor. 

Catherine se întoarse să privească spre deşert. 

„Nisip, nisip şi iar nisip, până pe coasta Atlanticului. Nu 
prea erau surse de piatră pe aici...” 

— Dacă stau bine să mă gândesc, James, cum Dumnezeu 
au construit piramidele? Cum au adus toate blocurile astea 
imense de piatră prin deşert şi apoi le-au înălţat într-o 
asemenea ordine perfectă? 

Rutherford se aşteptase la această întrebare şi se trezi 
zâmbind. 

— N-o să-ţi placă răspunsul, dar, din nou, nimeni nu ştie. 
Catherine se holbă la el cu o expresie uluită. 

— Sunt două milioane şi jumătate de blocuri de piatră şi 
cam toate cântăresc cel puţin cât o maşină. Cum ar putea fi 
mişcate fără ajutorul vreunei macarale, măcar? îl întrebă 
privindu-l fix. Nu sunt nici egiptolog, nici inginer, n-am nicio 
idee. Care sunt teoriile? 

— Cred că cea mai populară teorie - cea care se predă cu 
precădere în şcoli - este că blocurile au fost sfărâmate, târâte 
şi înălțate pe locul lor folosind forţa brută. A fost nevoie de o 
sută de mii de oameni timp de douăzeci de ani pentru a o 
termina. 

Catherine se gândi o clipă. 

— Asta înseamnă al naibii de mulţi oameni. O grămadă de 
guri de hrănit. Erau prizonieri de război? 

— Nu, se presupune că erau agricultori. Lucrau la piramidă 
doar pe perioada celor trei luni când Nilul ieşea din matcă şi 
inunda malurile, când ar fi fost în „şomaj tehnic” de la 


lucrările agricole. 

Catherine începu a gândi cu voce tare: 

— Halal pauză de lucru! OK, deci trei luni pe an timp de 
douăzeci de ani, asta înseamnă şaizeci de luni. Să ne 
închipuim că munceau douăsprezece ore pe zi. Treizeci de 
zile într-o lună a câte douăsprezece ore pe zi înseamnă un 
total aproximativ de douăzeci de mii de ore. Deci, dacă erau 
două milioane şi jumătate de blocuri, fiecare cântărind cel 
puţin vreo două tone, ar fi trebuit să mute cam în jur de o 
sută douăzeci de blocuri într-o oră, cred. Sau mai bine spus, 
două blocuri pe minut. 

Rutherford se arătă mai mult decât neîncrezător. 

— Trebuie să recunosc, două blocuri pe minut sună cu 
adevărat incredibil. Dar ceea ce este şi mai incredibil e că nu 
doar mutau blocurile şi le aruncau de colo-colo, le ridicau la 
sute de metri înălţime şi le aşezau cu precizia unui 
neurochirurg! Rutherford râse şi ridică din umeri. 

Catherine mai avea în minte o idee. 

— Încă nu mi-ai spus pentru ce au fost totuşi construite 
piramidele. 

Brusc, Rutherford arătă aproape deprimat. 

— Chiar nici nu mai ştiu ce să cred. Incep să cred că 
Bezumov este mult mai aproape de adevăr decât 
înţelepciunea convenţională. 

Catherine se încruntă, neînţelegând aluzia. 

— Ce vrei să spui? 

— Egiptologii spun că piramidele sunt morminte. Sunt 
locurile finale de odihnă ale faraonilor... Şi eu eram de acord 
cu ei. Dar nu mai sunt. Se uită la dimensiunea Marii Piramide. 
Pare pur şi simplu prea simplist. De ce să ne deranjăm atâta? 
Piramidele acestea trebuie să însemne mult mai mult decât 
nişte camere funerare ale unor regi morţi. Îmi pare rău, 
probabil că nu prea are sens ceea ce spun. E doar o intuiţie... 
Şi în tot cazul, ce dovadă au arheologii să susţină că sunt 
morminte? Rutherford făcu o pauză să-şi adune gândurile şi 
apoi continuă: A fost Herodot, istoricul grec din secolul V 
î.Hr., cel care a emis primul teoria conform căreia Marea 
Piramidă a fost construită de Kheops, că mai înainte, fratele 


său construise cea de-a doua piramidă şi că fiul lui Khefren a 
construit-o pe a treia. De când egiptologii s-au pus de acord 
cu sugestia lui şi ori de câte ori găsesc dovezi indirecte, le iau 
drept dovezi finale. De exemplu, au găsit diverse inscripţii în 
jurul sitului de la Gizeh care atribuie Marea Piramidă lui 
Kheops. Dar asta nu este dovadă, ci pur şi simplu este normal 
ca un faraon să-şi însuşească ceea ce a aparţinut străbunilor 
lui. Când au deschis piramidele, le-au găsit complet goale: 
nicio comoară, şi doar într-a treia piramidă, cea mai mică, au 
găsit ceva oseminte. Dar chiar şi acelea au fost datate ca 
fiind cam din vremea lui lisus Hristos, mult după ce au fost 
construite piramidele. Se spune că Marea Piramidă ar fi fost 
golită de jefuitorii de morminte. Dar nu ştim cu siguranţă. 

Catherine se gândi la cele spuse de el. 

— OK! Deci toate acestea înseamnă că nu prea ştim 
absolut nimic? 

Rutherford zâmbi timid. 

— Da! exclamă el, ridicându-şi iar privirea spre faţada 
goală a piramidei. Sunt un mister pe tărâmul misterelor. Nu 
ştim la ce serveau, nu putem înţelege cum le-a putut 
construi, nu ştim cine le-a construit şi, cu toată sinceritatea, 
nici măcar nu ştim când au fost construite. Pur şi simplu, sunt 
aici de la începuturile istoriei omenirii şi nu ar fi exclus să fie 
chiar cu mult înainte de aceasta. Făcu un pas înapoi şi îi 
zâmbi. Haide să mergem şi să aruncăm o privire înăuntru! 


56 


În celălalt capăt al oraşului Cairo, doctorul Ahmed Aziz se 
întorcea la birou după un prânz prelungit. Pe lângă funcţia de 
director la antichităţi egiptene, doctorul Aziz era custodele 
Marii Piramide şi director-adjunct la muzeul de egiptologie. 
Era un bărbat tânăr - avea în jur de 40 de ani, cu o mustață 
mare neagră -, şi azi era îmbrăcat într-un costum bleumarin 
elegant. Era puţin cam rotofei, probabil ca rezultat al deselor 
dineuri şi prânzuri la care era obligat să ia parte, fie înainte 
sau după ce le arăta delegaţiilor străine minunăţiile Egiptului, 
dar strălucea de sănătate. 

Rămăsese un mister cum de reuşise să ajungă aşa de 
repede la conducerea unuia dintre cele mai importante 
departamente de antichităţi din lume chiar şi pentru mulţi 
demnitari din guvernul egiptean. Nu că ar fi fost necalificat - 
era indiscutabil un expert în anumite tipuri de ceramică din 
Egiptul antic şi făcuse studii postdoctorale în Statele Unite -, 
dar să fie promovat la asemenea nivel executiv la o vârstă 
atât de tânără era fără precedent. Viaţa fusese blândă cu el. 

Se uită la ceasul de pe peretele biroului său confortabil. Era 
3.30 p.m. Prânzul durase mai mult decât se aşteptase, dar 
aşa se întâmpla deseori când se afla în compania unor 
importanţi demnitari străini. 

Se aşeză pe scaun, şi linia directă începu numaidecât să 
sune. Ridicând receptorul cu mâna sa grăsuţă împodobită cu 
două inele mari de aur, răspunse: 

— Salaam aleikum! 

— Aziz, eu sunt! Vocea inconfundabilă a senatorului Kurtz 
răsună pe fir. 

Expresia lui Aziz se schimbă instantaneu. Dispăruse acel 
aer uşor deranjat şi frustrat care i se tot plimbase pe faţă. 
Acum, era vizibil alarmat. 

Privi spre uşa biroului. Era deschisă. Putea vedea în 
anticameră, unde stătea secretara împreună cu ajutorul său, 


domnul Poimandres, un creştin copt, scund şi fragil, în vârstă 
de 60 de ani. Amândoi păreau ocupați: secretara dactilografia 
ceva, iar Poimandres vorbea la telefon. Dar n-avea de gând 
să-şi asume niciun risc, mai ales cu Poimandres. Aziz nu se 
simţise niciodată în largul lui în preajma ajutorului său. Poate 
din cauza faptului că Poimandres era membru al uneia dintre 
cele mai vechi biserici creştine din lume, şi asta îi provoca lui 
Aziz, un musulman pios, un sentiment profund de nelinişte. 
Copţii deţinuseră o putere semnificativă în societatea 
egipteană timp de două mii de ani - o putere 
disproporţionată, după cum spuneau unii. Dacă Poimandres 
n-ar fi fost atât de corect şi atât de bun în ceea ce făcea, Aziz 
l-ar fi îndepărtat cu mulţi ani în urmă. 

Aziz auzea răsuflarea sacadată a senatorului. 

— Vă rog, un moment, domnule! 

Lăsă receptorul pe suprafaţa de piele de pe birou, merse la 
uşă şi, după ce se uită în anticameră, să verifice dacă nu mai 
era cineva, o închise şi o încuie. 

— Domnule, vă rog! M-am întors! 

— Ascultă cu atenţie, Aziz! Dacă te vizitează cineva şi-ţi 
pune întrebări sau vine cu teorii despre piramide, vreau să 
răspunzi după cum urmează... Mă asculţi? 

— Da! Da, domnule! Urmă o pauză. 

— Spune-le că teoriile lor sunt destul de greşite. Spune-le 
că ideile lor nu sunt noi, au mai fost discutate în public şi, aşa 
interesante cum ar putea părea, nu se bazează pe nimic real. 
Vor încerca să discute despre ideile lor într-o manieră 
raţională. Nu trebuie să te aşezi la discuţii cu ei. Inţelegi? Nu 
te aşezi la discuţii. Nu te contrazici. Spune-le doar că teoriile 
lor sunt greşite. 

— Da, domnule! Poate că aţi vrea să plec într-un concediu 
sau mai bine să nu-i primesc? 

— Nu, nu face asta, ar stârni suspiciuni! Nu sunt nişte 
aiuriţi, vorbim despre cercetători respectați de la 
Universitatea Oxford. Primeşte-i, nu intra în polemică şi 
neagă tot ceea ce-ţi spun. E clar? 

— Da, domnule - absolut, domnule! 

— Şi, Aziz, fără greşeli, dacă ţii la funcţia ta înaltă. În 


curând, voi sosi în Egipt şi mă voi ocupa de ei personal. 
Aziz înghiţi în sec şi îşi tamponă fruntea asudată cu batista. 
— Domnule, veniţi în Egipt? 
Legătura se întrerupse. Pulsul lui Aziz o luă razna de parcă 
abia ar fi încheiat o cursă de o sută de metri. 


57 


Catherine şi Rutherford coborâseră cam până la jumătatea 
laturii din spate a piramidei până unde schelele moderne 
aveau o scară lângă intrare. Pe măsură ce se apropiau, 
Catherine se uita la nisip, la turişti şi la localnicii din jur şi se 
întrebă dacă îi urmărea cineva. Văzu un bărbat singuratic, la 
distanţă de un grup, purtând veşminte arăbeşti, dar nu părea 
să-i acorde vreo atenţie. Privi o familie păşind încet prin nisip. 
„Pare în regulă”, gândi ea, dar totul se putea schimba foarte 
repede şi nu-i plăcea ideea de a fi prinsă în subteran. Mai 
devreme sau mai târziu, Bezumov va apărea şi era destul de 
sigură că el nu va fi încântat de revedere. Rutherford se uită 
la ea. 

— Hai, să terminăm treaba! Pentru asta am venit. 

Şi el era îngrijorat, intrară repede, urcând scările, cu 
capetele plecate. Apoi intrară în gura ca o peşteră. Catherine 
se uită peste umăr, afară în urmă, peste nisipuri, până în 
parcare. Maşini veneau şi plecau. Nici nu pusese piciorul în 
tunelul masiv şi deja claustrofobia punea stăpânire pe ea, 
simțind că se sufocă. 

Rutherford merse mai înainte, întinse mâna şi şi-o trecu 
peste laturile inegale ale pereţilor. 

— Nu da atenţie acestui tunel, este o aberaţie. A fost făcut 
de muncitorii arabi, nu de constructorii originali ai piramidei, 
de aceea este puţin inegal. Este numit gaura lui Mamun după 
califul egiptean care a comandat intrarea. 

Işi făcură drum în tăcere prin pasajul prost luminat, până 
când dădură în tunelul principal. 

Coridorul descendent ducea în întunericul adâncurilor. În 
ciuda faptului că becurile fuseseră dispuse la distanţe egale 
pe tavan, era imposibil de văzut capătul. Coridorul însuşi 
semăna cu interiorul unei gigantice maşinării de oţel. Pereţii 
de piatră erau netezi ca sticla. Priveliştea îi tăie respiraţia lui 
Catherine. 


„Este pur şi simplu extraordinar. Nu poate fi un mormânt. 
Trebuie să fie vreun soi de maşină. Pare să aibă un scop 
funcţional.” 

Rutherford îi zâmbi. 

— M-am gândit că vei fi impresionată. Merge direct în jos 
vreo sută de metri la un unghi de exact douăzeci şi şase de 
grade, jumătate din cele cincizeci şi două de grade ale 
înclinaţiei laturilor piramidei. Dar ceea ce este cel mai 
incredibil este că nu deviază cu mai mult de câţiva milimetri 
pe tot parcursul drumului în jos. Chiar şi azi, o asemenea 
precizie este aproape imposibil de realizat. Rutherford o 
ghida din faţă: Mergem sus spre galerie! 

Pe măsură ce înaintau, Catherine se uita în jur, căutând în 
întuneric. Umbrele lor jucau pe pereţi. Auzea fiecare pas, 
amplificat de tăcerea înconjurătoare, apoi i se păru că aude 
în spate, în ecou, paşii cuiva. Işi zise că nu era nimic şi 
continuă să meargă. Observă că începuse să respire sacadat 
şi încercă să se calmeze. Mai trecu de câteva trepte moderne 
şi ieşi în pasajul ascendent. Era o copie mai mică a pasajului 
descendent. Aceeaşi perfecţiune de maşină şi un unghi 
imposibil de escaladat, dar de data aceasta mergea în sus. 
Senzaţia de claustrofobie crescu în intensitate. Tavanul era 
mai mic de un metru şi douăzeci de centimetri înălţime şi 
aerul era sufocant. Mai mult pe vine, îşi continuară 
ascensiunea. 

După câteva minute, pasajul strâmt se deschise deodată 
într-o cameră mai încăpătoare, lungă de vreo patruzeci şi 
cinci de metri şi înaltă de nouă, cu un tavan înclinat şi boltit. 
Rutherford se îndreptă de spate şi se întinse uşurat. 

— Pfiu, începusem să mă cam panichez acolo. 

Catherine îşi şterse fruntea, fără să spună ceva. Nu voia 
să-i spună cât de îngrozită se simţise. Avea o senzaţie din ce 
în ce mai pregnantă că cineva îi urmărise în interiorul 
piramidei ca să-şi pună în practică planurile cumplite de 
răzbunare. Încercă să scape de presimţirea aceea apăsătoare 
că ceva rău urma să se întâmple şi se uită la podeaua 
înclinată din faţa lor. 

— Ce este aia? Arătă spre un jgheab care mergea de-a 


lungul podelei din încăpere. Seamănă cu un fel de canelură 
pentru o piesă a vreunei maşinării sau ceva de genul acesta. 
Te rog să nu-mi spui că nu se cunoaşte ce este aceasta. 

Rutherford nu avea idee. Catherine clătină din cap şi 
începură să urce în galeria măreaţă. 

După ce mai trecură printr-un pasaj, intrară într-o încăpere 
spațioasă. Rutherford se ridică, frecându-se la şale, şi îşi 
aranjă rucsacul. 

— Aşadar, iată-ne în sala regelui! 

Catherine ajunse lângă el şi fu izbită de natura opresivă a 
încăperii. Era perfect conştientă de tonele de zidărie care 
dominau tavanul. De parcă plăcile imense şi negricioase de 
piatră care formau pereţii se strângeau în jurul lor. 

„Dacă acum ar intra cineva să ne omoare, nimeni n-ar auzi 
nimic. Nici nu s-ar afla...” 

Chipul lui Rutherford lucea de transpiraţie. 

— Ce este asta? Catherine arătă către o ladă de piatră de 
mărimea unui om, care se afla în colţul opus al încăperii. 

— Acela este un sarcofag de granit. Este gol. Vino, hai să 
ne uităm! 

Merseră într-acolo şi priviră înăuntru. Rutherford, uitându- 
se în ghid, bolborosi dimensiunile cu voce tare. Apoi, brusc, 
exclamă: 

— Dumnezeule! Măsurile imperiale“ pe care le mai folosim 
şi azi în Anglia şi America, incii şi picioarele, au legătură cu 
sistemul de măsurători folosit la construcţia piramidei şi a 
sarcofagului. 

— Ce? Aşadar, acesta a fost folosit ca bază pentru sistemul 
nostru de măsurători? 

— Aşa se pare! Nu m-am mai gândit până acum la 
piramidă din punctul acesta de vedere, dar acum am senzaţia 
că este sursa tuturor lucrurilor. Sarcofagul trebuie să fi fost 
aici încă de la început, pentru că este mult prea mare să 
încapă prin tunelul prin care tocmai am venit noi. Foarte 
interesant este că bunăoară colţurile interioare sunt perfecte. 
S Sistem de unităţi de măsură (folosit în imperiul) britanic, oficial şi astăzi 
în Marea Britanie şi în ţările anglofone (n. Tr.) 


Este inexplicabil cum s-a putut obţine aşa ceva folosind 
altceva decât tehnologia modernă. Tone de presiune şi 
burghie de diamant sunt necesare pentru a găuri granitul în 
această manieră. 

Chiar atunci Catherine îşi dădu seama. Cu o notă distinctă 
de frică în voce, spuse: 

— Stai puţin, care erau măsurile pe care tocmai le-ai citit? 
Uimit de cererea ei, Rutherford îi studie faţa înainte de a se 
uita din nou în ghid. 

— Interiorul este lung de şase virgulă şase picioare şi şase 
inci... 

— Da, întrerupse Catherine. Asta am crezut că ai spus. Nu 
poate fi o coincidenţă, dat fiind tot ce ştim despre mania lor 
pentru precizie. Lungimea interioară a acestui sarcofag antic 
din inima celei mai vechi şi mai ciudate clădiri din lume este 
666 - numărul diavolului. 

Chiar atunci becurile pâlpâiră şi preţ de o clipă încăperea 
fu scufundată în întuneric total. Pulsul lui Catherine o luă 
razna. Rutherford simţi un val de panică pornindu-i din 
stomac şi urcând până în piept. 

Apoi luminile  pâlpâiră iar şi încăperea se lumină. 
Rutherford arăta de parcă îmbătrânise cu zece ani. 

— Bun, nu mai zăbovim aici nicio clipă în plus faţă de câte 
necesar. 

Catherine răsuflă uşurată. 

— Perfect de acord! 

Lumina rămase aprinsă. Rutherford îşi şterse fruntea cu 
mâneca şi începu din nou să vorbească. Părea foarte agitat. 

— Şase şase şase nu este tocmai numărul bestiei. 

Catherine, uitându-se în jur la încăperea sinistră ca un 
cavou, nu pricepu ce voia să spună: 

— Cum adică? 

— Păi... este mult mai vechi decât creştinismul. Este 
numărul păgân al soarelui sau al puterii pământeşti. 
Alchimiştii îl asociau cu sulfuzeu. În gematrie, expresia biblică 
theos eini epi gaia - „sunt pe pământ” - are valoarea de şase 
şase şase. Mai târziu, creştinii care pierduseră legătura cu 
cunoştinţele vechi au căpătat teamă de număr şi de puterea 


sa simbolică. 

Rutherford îşi şterse fruntea înfierbântată cu antebraţul şi 
se uită agitat în jur. 

— Dar mai este încă un lucru foarte important. Repede, 
aici! 

Merse spre peretele sudic al camerei regale. Catherine îl 
urmă, fiindu-i tot timpul teamă că se vor stinge iarăşi luminile 
şi dorindu-şi să fi adus o lanternă. Rutherford arătă către o 
gaură mică. Aici, acest puț trece direct prin blocurile 
piramidei. Ca totul în jur, este perfect drept. Işi face drum 
prin zidăria de piatră, la un unghi de exact patruzeci şi cinci 
de grade. Ar fi trebuit scobite mii şi mii de blocuri să poată 
permite puţului să treacă. Şi asta încă nu-i tot. Dacă ar fi să 
extindem puţul în spaţiul exterior, la anumite momente se 
intersectează cu calea meridiană a centurii lui Orion, o zonă 
sacră a cerului în religia egipteană. La fel şi în camera 
reginei, puţul sudic este aliniat perfect cu traiectoria stelei 
Sirius, care, de asemenea, era extrem de importantă. 
Hieroglifa pentru Sirius este alcătuită dintr-o stea, o piramidă 
şi o piatră Benben. 

La menţionarea lui Sirius, Catherine simţi un junghi de 
parcă fusese brusc adusă înapoi în timp în amfiteatrul 
luminos de la Colegiul All Souls, unde ţinea o prelegere 
despre enigma triburilor Dogon. „Cât de departe am ajuns 
încât aceste chestiuni nu mai sunt jocuri academice 
amuzante, ci chestiuni de viaţă şi moarte.” Rutherford 
continuă: 

— Şi fiecare cameră mai are un alt puț care se aliniază cu o 
anumită stea. De obicei, când unul este aliniat, celelalte sunt 
îndreptate către reziduurile cosmice. Insă în aparenţă toate 
cele patru puțuri se aliniază corect când dai ceasul stelar 
înapoi în 2450 î.Hr. 

— Mă întreb care o fi fost semnificaţia lor pentru 
constructori. Poate că era data la care au reuşit în cele din 
urmă să-şi revină după haosul produs de potop? Dar era ceva 
despre legătura cu Sirius, care o făcu pe Catherine să nu se 
poată abţine să se gândească din nou la Dogon. Şopti: Poate 
că aducătorii luminii au fost la rândul lor vizitaţi... 


Rutherford nu prea pricepu. 

— Poftim? Catherine se opri. 

— Aa, nimic! Este ciudat. În orice caz, nu poate fi un 
accident că puţurile se aliniază cu stelele. 

Rutherford se uită agitat la becuri, ca şi când se aştepta să 
se stingă din clipă în clipă. 

— Hai să vorbim afară despre asta, nu cred că mai rezist la 
atâta presiune. Chiar îmi face rău spaţiul ăsta! 

Catherine porni spre ieşire. 

— Sunt categoric de acord. Hai să ieşim de aici! 


58 


Uşa avionului secretarului se deschise larg, iar căldura 
nord-africană îl lovi ca un zid. Aeroportul internaţional din 
Cairo năduşea în soarele arzător. Motoarele aeronavei nu se 
opriseră încă, zgomotul împiedica orice comunicare. Se 
simţea o duhoare copleşitoare de combustibil de avion. 

Cu o expresie de dezgust pe faţă, mărşălui în jos pe 
treptele mari şi puse piciorul pe pistă, urmat de doi dintre cei 
mai de încredere bodyguarzi. În acest timp, un camion de 
patru tone cu o copertină din pânză de cort se opri în cele din 
urmă la câţiva metri de avion. Un bărbat caucazian bine 
făcut, în uniformă de camuflaj de deşert, sări din cabina 
şoferului şi merse sprinten până la el. Motoarele mai oftau 
puţin înainte de a se opri; trebui să strige ca să poată acoperi 
zgomotul. 

— Domnule, am şase oameni aici. Toţi înarmaţi şi gata de 
plecare, şi avem agenţi pregătiţi peste tot în Cairo. Raportez 
că ţintele au trecut prin vamă acum trei ore şi se află acum în 
Gizeh. 

— Şi bărbatul în alb? L-aţi găsit? 

— Nu, domnule, încă nu am reuşit să-i luăm urma. Cei de la 
operaţiuni globale spun că este un om de ştiinţă rus, fost 
militar, un om de ştiinţă renegat şi spion - probabil acesta 
este şi motivul pentru care l-am pierdut. A lucrat cu 
profesorul Kent, cu vreo doi ani în urmă; a fost mereu 
preocupat de calotele glaciare. 

Secretarul se uită la subordonatul său şi, pe un ton 
răspicat, îi expuse planul. 

— Trebuie să avem ţintele izolate, abia apoi le putem 
dobori. Nu vreau să repetăm ceea ce s-a întâmplat în La Paz. 
Trebuie lucrat discret, dar vreau oameni înarmaţi şi gata de 
acţiune, la Gizeh. Cât despre rus, a venit vremea să-i 
închidem gura şi lui. Nu putem să ne asumăm niciun risc la 
nivelul acesta. Distribuie imediat tuturor agenţilor câte o 


poză de-a lui şi împuşcaţi-l pe loc! 

Tăcu şi se uită de-a lungul pistei, către clădirile 
aeroportului, unde siluetele oamenilor se mişcau în căldura 
copleşitoare. Echinocţiul de primăvară era acum la o distanţă 
de doar câteva ore. Arăta obosit, chiar bătrân. Pentru prima 
dată, ochii lui trădau o anumită vulnerabilitate: aproape 
clipeau. 

Se uită la cele două gărzi de corp, le făcuse amândurora o 
scurtă informare în avion. Erau foarte experimentați şi ştia că 
poate conta pe loialitatea lor atunci când va avea de-a face 
cu senatorul. Ultimul lucru la care acesta s-ar aştepta era 
interogatoriu din partea unuia dintre ai săi. 


59 


leşind din pântecele Marii Piramide, Catherine şi Rutherford 
aproape că fură orbiţi de soarele strălucitor. Cerul albastru, 
fără urmă de nori, se întindea în toate direcţiile şi chiar şi 
imaginea dezolantă a deşertului gol le oferi un soi de uşurare 
după spaima intensă şi claustrofobia resimţite în pasajele 
subterane ale piramidei. 

Catherine îşi duse mâna stângă streaşină la ochi în timp ce 
îşi scutura praful de pe haine cu mâna dreaptă. 

— Ah! Aer! Aer proaspăt şi soare. Slavă Domnului că 
suntem afară! N-aş vrea să trebuiască să petrec noaptea aici. 

Rutherford îşi scoase ochelarii de soare din geantă şi trase 
adânc aer în piept. 

— Subscriu! 

Se întoarse şi se uită iarăşi spre Marea Piramidă. 

— Păi, un lucru e sigur, asta nu a fost construită de un 
popor primitiv! Şi cu siguranţă nu a fost doar o încăpere 
mortuară. De-ar fi fost cu noi şi profesorul Kent! El ar fi ştiut 
ce e de făcut. 

Rutherford aprobă din cap şi cu voce hotărâtă spuse: 

— Trebuie să continuăm! În cele din urmă, o să ne dăm 
seama. 

Catherine merse către el, îşi puse braţele pe umerii lui şi îl 
îmbrăţişă în tăcere. Rămaseră prinşi în îmbrăţişare timp de 
un minut, apoi fata se desprinse şi îşi aruncă rucsacul pe 


umăr. 
* 


x x 


Ocoliră colţul de nord-est al Marii Piramide şi imediat le 
intră în vizor necropola din Gizeh. 

— Uite-l! 

Rutherford arătă către sud-est, în depărtare, spre platoul 
pietros cu o pantă descendentă lină care cobora până în locul 
în care se afla sfinxul, aşezat pe postamentul construit de 


oameni. Cu corp de leu şi cap de om, era aşezat cu labele din 
faţă întinse înainte, iar restul trupului i se contopea cu roca 
solidă din spatele său. Vreme de milenii nenumărate, 
aşteptase acolo răbdător - de multe ori fiind îngropat cu totul 
în nisipul năvălitor, dar un împărat sau rege, sau guvernator 
venea şi îl dezgropa în cele din urmă. 

— Este cu faţa la est, cred, spuse Catherine. 

— Da, la est cu faţa la soare răsare. De data aceasta, 
constructorii marchează vârsta astrologică a Leului, care 
începe în 10970 şi se încheie în 8810. 

— Asta este extraordinar, se potriveşte perfect cu datele 
lui Von Dechend de încadrare a ultimei ere glaciare. Crezi că 
marcau data la care a fost distrusă civilizaţia lor? 

Rutherford nici măcar nu îi răspunse. Se apropiau dintr-o 
parte de sfinxul gigantic. Era înalt de aproape optsprezece 
metri” şi lung de şaptezeci şi doi de metri* - cea mai mare 
sculptură făcută vreodată. 

— Şi vezi cum a fost afectat de intemperii? Catherine 
studie găurile mari şi crevasele din piatră străveche din care 
fusese creată bestia. Pe alocuri, semăna cu o uriaşă operă în 
ceară care se topeşte. Scobituri imense tăiau de sus în jos 
monumentala operă în piatră. 

— Durează efectiv mii şi mii de ani să se ajungă la o astfel 
de eroziune. 

— Şi ce poate provoca o asemenea eroziune? 

— Ploaie, ploaie şi iarăşi multă ploaie. Sahara este un 
deşert tânăr. Aici nu a fost aşa dintotdeauna. Cândva, a fost 
totul verde, fertil şi plăcut. Şi în mod clar a plouat timp de 
foarte, foarte multă vreme. 

— Şi cam când se crede că a fost sculptat? 

— Ahh, ei, depinde pe cine întrebi. 

Merseră până în faţa sfinxului şi se uitară în sus la chipul lui 
antic. 

— Experții în eroziunea calcarului au ajuns la concluzia că 
trebuie să fi fost sculptat cu cel puţin nouă mii de ani în urmă 
7 Şaizeci de picioare — în orig. (n. Tr.) 

3 Două sute patruzeci de picioare — în orig (n. Tr.) 


- şi ăştia sunt conservatorii. Este incredibil, aproape de 
neconceput de vechi. Şi, desigur, după cum ştim, istoria 
clasică spune că tot pe-atunci omenirea purta doar o bucată 
de pânză în jurul coapselor, folosind unelte din epoca de 
piatră. 

Privind în sus la figura enigmatică a sfinxului, Catherine se 
gândi la oamenii extraordinari care trebuie să-l fi creat cu 
atât de multe milenii în urmă. 

— OK, spuse ea, aşadar, avem o piramidă construită după 
specificaţii care la NASA ar putea fi obţinute după o muncă 
incomensurabilă. Piramida însăşi pare să facă referire la 
cunoştinţe de astronomie şi matematici superioare, dacă îi 
acorzi măcar un mic studiu, şi mai are şi puțuri care se 
aliniază cu stelele în anul 2450 î.Hr. Avem un sfinx care este 
vechi de cel puţin nouă mii de ani - probabil mult mai vechi - 
şi indică o afinitate certă cu epoca Leului. Şi totuşi, aceste 
elemente incontestabile sunt negate cu tărie de întreaga 
comunitate a istoricilor. Catherine se plimbă încet pe lângă 
labele din faţă ale fiarei ciudate. Şi, mai mult, înşişi creatorii 
hărților care ne-au sugerat să începem această căutare 
considerau locul acesta ca fiind centrul lumii. Şi apoi, avem 
mituri peste tot în lume care descriu un grup de civilizatori 
care vin după marele potop să reinstaureze civilizaţia lor 
distrusă. De asemenea, aceste mituri conţin, după cum a 
sugerat profesorul Kent, foarte multă informaţie tehnică 
putând fi în legătură cu un cataclism provocat de mişcarea 
scoarţei terestre. Şi, în cele din urmă, mulţumită lui Von 
Dechend, putem data acest cataclism undeva la sfârşitul erei 
glaciare, în jurul anului 11000 î.Hr. Astfel, au timp să ajungă 
din Antarctica în Egipt, să înceapă să se reorganizeze şi să 
sculpteze sfinxul. 

Rutherford se uită zâmbind la Catherine. 

— Şi mai este ceva. 

Catherine se încruntă, aşteptând încordată. 

— Ce? 

Rutherford se uita la picioarele lui. 

— Am uitat să-ţi spun despre bărci. 


60 


Catherine simţi cum o ia cu ameţeală. 

— Ce bărci? întrebă îngrijorată. 

Rutherford se uită în sus, aproape că îi era ruşine că 
trebuia să mai expună încă o enigmă. 

— Arheologii au dezgropat din nisipul de lângă piramide 
nişte bărci. Sunt imense, vase cu care se putea traversa 
oceanul, despre care arheologii marini spun că nu pot fi decât 
rezultatul unei îndelungate tradiții în construirea 
ambarcaţiunilor. 

Catherine îşi dădu capul pe spate şi râse. Mai era încă o 
cale de investigare pe care voia s-o urmeze. 

— Ştii ce spuneau vechii egipteni despre propriile lor 
origini? 

— Da. Şi într-un fel, propria versiune a egiptenilor despre 
trecut se potriveşte mai bine cu dovezile decât istoria 
convenţională. Adică, dacă suntem dispuşi să citim miturile 
cu ochii deschişi. 

— Ce vrei să spui? 

— Uite, bunăoară, Osiris este unul dintre zeii egipteni. 
Neteru, aşa cum li se spunea, au venit din propriul lor tărâm 
natal plin de enigme, exact ca şi Quetzalcoatl şi adepţii lui 
sau viracochas. Dar dacă neteru este o civilizaţie mult mai 
avansată, cu o grămadă de cunoştinţe tehnice şi religioase, 
nu prea e de mirare ca locuitorii originari ai Egiptului să-i fi 
considerat divini. 

Catherine era întruchiparea concentrării. 

— Aşadar, neteru - pe care egiptologii nu îi trec în rândul 
zeităților mitologice - trebuie să fi fost aducătorii de lumină. 

— Cu siguranţă aşa se pare. Există inscripţii hieroglifice 
despre interiorul piramidei lui Unas de la Saqqara care 
datează în jurul anului 2400 î.Hr. Sunt interesante pentru că 
la fel ca şi piramidele de la Gizeh apar brusc, de nicăieri. 

— Cum adică? 


— Păi, anterior apariţiei lor bruşte, nu există nicio scriere 
primitivă. Nu există hieroglife simple timpurii folosite la 
numărarea proviziilor sau la marcarea trecerii zilelor, aşa 
cum este cazul cu scrierile timpurii cuneiforme din Babilon; în 
schimb, trecem direct la hieroglife complexe. Mai mult chiar, 
subiectele dezvoltă idei metafizice şi teologice abstracte 
foarte elaborate, completate cu un număr mare de zei şi zeițe 
foarte simbolice. Wallis Budge, care a fost cel mai mare 
specialist britanic în egiptologie a spus cândva că era pur şi 
simplu inexplicabil ca o civilizaţie atât de sofisticată să se 
dezvolte peste noapte. Ca şi cum poporul boşiman din 
Kalahari ar da naştere întregii culturi şi religii a evreilor, pe o 
durată de o sută de ani - construind în acelaşi timp cea mai 
mare clădire din deşertul african. 

Catherine se gândea la ce aveau de făcut în continuare. 

— Cine este răspunzător de toate aceste situri antice? 
Adică, cine este cel care în final dă permisiunea de a studia 
aceste clădiri şi de a testa noi teorii? Cine are puterea de a 
răsturna această opinie clasică eronată? 

Rutherford îi studie expresia. 

— Doctorul Ahmed Aziz, directorul antichităţilor egiptene! 
Poate pune capăt carierei oricărui egiptolog doar cu o 
întorsătură din condei, refuzându-le permisiunea de a vizita 
siturile sau chiar de a intra în Egipt. Puterea lui este absolută. 

Catherine dădu din cap. 

— Bun, cel puţin ştim unde se opresc banii! Dacă ar fi să 
iniţiem o acţiune de redatare, atunci chiar s-ar putea pune în 
practică. Dacă va crede că versiunea egiptologilor de astăzi 
este complet eronată, atunci ar putea accepta această 
provocare. 

Rutherford aruncă o privire înapoi la priveliştea uluitoare a 
piramidelor. 

— Trebuie să ne întrebăm de ce nu a făcut deja lucrul 
acesta. Trebuie să presupunem că cel puţin ştie despre 
existenţa unora dintre aceste dovezi. Poate că nu vrea să 
analizeze dovezile din cauza presiunilor religioase asupra 
guvernului. Catherine nu-i înţelegea firul logicii. 

— De ce ar fi acesta un factor? 


Rutherford îşi scoase ochelarii şi îşi trecu mâna prin păr. 

— Eei, fundamentaliştii musulmani - care au o mare 
influenţă asupra guvernului egiptean - nu sunt cu mult diferiţi 
de fundamentaliştii creştini din America sau chiar de evrei. Și 
ei au propriile viziuni asupra istoriei lumii, un fel de versiune 
musulmană asupra teoriei creaţioniste creştine. Mă îndoiesc 
că ar vrea, aşa deodată, să explice o lume cu totul nouă care 
o precede pe aceasta... Dar nu ştiu sigur... doar fac nişte 
speculaţii. 

Catherine simţi un sâmbure de adevăr în această ipoteză. 

— Cred că ar trebui să plecăm şi să aruncăm o privire în 
jur. Poate chiar reuşim să ne vedem cu acest Aziz. Ce ştii 
despre el? 

— Foarte puţin. L-am întâlnit o singură dată, cu ani în 
urmă, deşi nu mai ştiu bine - a ţinut un curs la Oxford. Asta a 
fost cu mult înainte de a fi numit director. Predecesorul lui a 
murit într-un accident de maşină, parcă. Îmi amintesc că 
numirea lui Aziz a făcut ceva vâlvă - e foarte tânăr şi a 
studiat în Statele Unite. Merită să încercăm! Cred! Nu e nici 
urmă de Bezumov până acum, dar mai sunt încă 
douăsprezece ore până la echinocţiu. Ce-are el de gând nu 
prea înţeleg - ce poţi face cu două milioane de tone de 
piatră? Rutherford ridică din umeri, apoi hotărî: OK, hai să 
încercăm la Aziz şi să vedem ce are de spus despre toate 
lucrurile astea care nu se leagă. Mai aruncă o privire la figura 
inexpresivă a sfinxului şi apoi îşi puse rucsacul pe umăr. Să 
ne întoarcem la maşină! 

Catherine se uită în sus la figura nemuritoare a sculpturii 
antice şi şopti, aproape ca pentru sine: 

— O să aflăm răspunsul la ghicitoarea ta, mare sfinx! 

Răsucindu-se pe călcâie, îl urmă pe Rutherford în sus pe 
panta blândă a platoului Gizeh până la maşină. 

* 


x x 
— Stop! 
La comanda urlată, şoferul lui Bezumov opri brusc Land 
Cruiser-ul la marginea parcării de la Gizeh. Un nor de praf se 
ridică în urma vehiculului. 


Lui Bezumov nu-i venea a crede. Privi chiorâş la cei doi 
occidentali pe care-i vedea mergând prin nisip spre parcare, 
îndepărtându-se de sfinx. Faţa îi era o mască extrem de 
contorsionată de mânie şi surprindere. Suspiciunile i se 
adevereau. Îi urmări apropiindu-se de maşină. Mai întâi, se 
urcă Donovan şi apoi englezul enervant. Bezumov lovi bordul 
maşinii cu palma. 

Instinctiv băgă mâna sub haină şi atinse portarmul fixat pe 
umăr. Pistolul era acolo. „Dar aici nu e locul potrivit...” 

Maşina ieşi din parcare. 

— Şofer, urmăreşte maşina aceea! N-o pierde nicio clipă 
din ochi! 


61 


Cairo nu e un oraş în care să se conducă uşor. O mulţime 
de străzi arată exact la fel, indicatoarele rutiere sunt puţine şi 
rare, traficul este înfiorător, iar şoferii tratează codul rutier în 
cel mai bun caz ca pe un set de indicaţii vagi şi, în cel mai rău 
caz, ca pe un lucru absolut irelevant. 

După ce o cotiră greşit de multe ori şi după multe 
claxoane, Rutherford şi Catherine traseră în cele din urmă 
într-o parcare în spatele Departamentului pentru antichităţi. 
Rutherford arăta extrem de stresat. 

— A fost un coşmar. Am crezut că nu vom mai găsi 
vreodată locul acesta şi am avut senzaţia că am fost urmăriţi, 
până când mi-am dat seama că până şi cel mai hotărât 
criminal din lume nu ar putea nicicum să facă faţă acestui 
trafic. 

Sări din maşină şi se uită peste drum la clădirea care 
găzduia Departamentul pentru antichităţi - continua să aibă o 
presimţire rea. O întrebă pe Catherine: 

— Chiar crezi că merită să încercăm să obţinem o întâlnire 
cu Aziz? Adică ce ne-ar putea spune el dacă ar fi de acord să 
ne vadă? 

Catherine trânti portiera. 

— James, modul nostru de abordare a funcţionat până 
acum. Dacă nu iese nimic, putem merge să căutăm un hotel 
şi să ne gândim la un alt plan. Vreau doar să văd ce reacţie 
are! 

Un gardian îmbrăcat într-o uniformă maro, care nu-i venea 
bine, şi cu chipiu ţuguiat ieşi din ghereta de pază şi le făcu 
semn cu mâna către intrarea din spate a clădirii. Catherine şi 
Rutherford se îndreptară către el. 

— Salaam aleikum! îi salută bărbatul şi le ceru 
paşapoartele la control. După ce le cercetă, gardianul îi 
îndemnă să intre pe uşă. 

Inăuntru, un coridor sărăcăcios, cu linoleum, mergea drept 


înainte, ducând - conform semnului de deasupra - către biroul 
de recepţie. De ambele părţi erau uşi închise şi din loc în loc 
holuri şi mai îndepărtate, care duceau cine ştie unde. 
Uitându-se de-a lungul coridorului principal lugubru şi slab 
luminat, Catherine întoarse privirea spre Rutherford. 

— Ce crezi? 

Acesta ezită şi apoi răspunse: 

— Nu ştiu, cred că ar trebui să mergem direct la biroul de 
recepţie. 

După câţiva paşi, Rutherford observă un semn în engleză şi 
arabă arătând mai în faţă pe coridorul întunecat, pe care 
scria „Către Biroul Directorului şi Sala de Conferinţe”. 

— Ce-ar fi dacă am trece noi de recepţie şi am sări peste o 
etapă a birocraţiei. Fata aia n-o să facă altceva decât să ne 
pună să aşteptăm la nesfârşit. Dacă prietenul nostru, 
directorul, vrea să ne vadă, o să ne vadă şi aşa, şi dacă nu 
vrea atunci o să ne-o spună în faţă - cu condiţia să nu fie ieşit 
la masă. 

— Sau plecat din ţară, completă Catherine. 

Uşa de la biroul directorului se afla pe la jumătatea holului. 
Rutherford ridică mâna să bată la uşă şi apoi se opri pentru o 
clipă. Se uită la Catherine. 

— OK, acu-e acu'! 

Bătu la uşă cu putere. 


x x 

Aşteptarea îi făcea să fie agitaţi. După vreo treizeci de 
secunde, uşa fu deschisă de o femeie care purta pe cap 
obişnuitul văl musulman. Părea surprinsă să-i vadă pe 
Catherine şi Rutherford pe hol. 

— Bună ziua, cu ce vă pot ajuta? Vorbea bine englezeşte, 
cu un puternic accent egiptean. 

Rutherford se uită la Catherine şi apoi începu: 

— Păi, am venit să-l vedem pe doctorul Aziz. Este la birou? 
Secretara se uită cu suspiciune la amândoi. 

— Aveţi stabilită o întâlnire? 

Rutherford nu prea ştia ce să răspundă, dar, înainte de a 
apuca să se gândească la ceva, Catherine preluă iniţiativa... 


Pe un ton indignat îi spuse femeii: 

— Mă scuzaţi!... Făcu un pas înaintea lui Rutherford: Da, 
avem stabilită o întâlnire! Vă rog, îi puteţi spune doctorului 
Aziz că suntem Catherine Donovan şi James Rutherford de la 
Universitatea Oxford, veniţi pentru întâlnire? Şi, vă rog, ne 
permiteţi să intrăm? Nu-mi place să aştept pe coridor, mai 
ales după un zbor lung. 

Funcţionă. Secretara deschise rapid uşa în lături, 
dezvăluind anticamera spațioasă a biroului lui Aziz. Le făcu 
semn să intre. Biroul avea ferestre mari, care dădeau într-o 
grădină egipteană bine întreţinută, şi o a doua uşă despre 
care Catherine bănuia că trebuie să ducă în biroul particular 
al lui Ahmed Aziz. În încăpere, se aflau două canapele mari 
din piele verde, străjuite de narghilele decorative, în timp ce 
privirea lui Catherine scruta încăperea, văzu că în cameră, 
aşezat pe un scaun, mai era cineva - un egiptean scund şi 
slăbuţ care ocupa o a doua masă de scris. li zâmbi, ochii 
negri îi scânteiau. Secretara, arătând foarte neliniştită, îi 
conduse către una dintre canapele. 

— Vă rog, luaţi loc! Domnul Rutherford şi domnişoara 
Donovan, da? 

Catherine răspunse trufaşă: 

— Doctor Rutherford şi doctor Donovan, de fapt. 
Mulţumesc! 

Aruncându-le iar o privire îngrijorată, secretara merse 
înapoi în jurul mesei şi se aşeză. Luă telefonul şi formă un 
număr. Rutherford îi urmărea fiecare mişcare. După ce 
mormăi gutural ceva în arabă, închise telefonul. 

— Doctorul Aziz o să vă primească imediat! 

Catherine zâmbi conspirativ spre Rutherford şi se aşezară 
amândoi pe una dintre canapelele mari de piele. Un minut 
mai târziu, uşa către biroul doctorului Aziz se deschise, şi 
acesta ieşi. 

— Bună ziua! Bine aţi venit la Cairo. Vă rog... intraţi, 
intraţi! 

Catherine şi Rutherford păreau amândoi uşor miraţi de 
căldura cu care erau întâmpinați şi-l urmară înăuntru. Nu 
avea cum să fie aşa de uşor; era al naibii de dificil să poţi să 


ai o întrevedere cu astfel de oameni într-un timp atât de 
scurt, oriunde în lume. „Asta e foarte ciudat”, gândi 
Rutherford. Venise aici aşteptându-se la o luptă, în cel mai 
fericit caz să i se spună să vină a doua zi sau chiar 
următoarea. Şi acum erau poftiţi înăuntru, imediat, fără să li 


se pună nicio întrebare. 
* 


x x 


Biroul lui Aziz era luxos mobilat cu covoare persane şi 
scaune îmbrăcate în piele. Pereţii erau împodobiţi cu postere 
de la Ministerul Egiptean de Turism, cu obiective turistice 
minunate din ţară, iar pe birou avea un prespapier: o 
reproducere în miniatură, înaltă de vreo doisprezece 
centimetri, a pietrei Benben. 

Aziz le făcu semn să ia loc, se aşeză la birou şi începu să 
vorbească; avea un accent clar egiptean, dar vorbea 
englezeşte fluent. Avea un ton blând şi, după părerea lui 
Catherine, uşor libidinos: 

— Păi, scuzele mele! Cred că secretara a uitat să 
consemneze întâlnirea cu dumneavoastră. 

Se tolăni pe scaun, cu o mână prinsă de braţul scaunului, şi 
le zâmbi. Nu părea să se grăbească deloc. 

— Doriţi cafea? Ceai de mentă? 

Rutherford nu înţelegea de ce era aşa de prietenos. 
Catherine se aplecă în faţă. 

— Motivul pentru care suntem aici este că voiam să vă 
adresăm nişte întrebări... nişte întrebări referitoare la datarea 
piramidelor şi a sfinxului. 

Aziz se aplecă şi el în faţă şi îşi sprijini coatele şi 
antebraţele pe birou, ţinând mâinile împreunate. 

— Desigur! Ştiu doar puţine lucruri despre acest subiect. 
Aziz începu să râdă de propria glumă. Rutherford hotărî să 
treacă la subiect. 

— Vrem să ştim ce credeţi despre dovezile duse de geologi 
cum că sfinxul este cu mii de ani mai vechi decât s-a crezut 
iniţial. 

Chipul lui Aziz se schimbă pentru o clipă. Deodată, deveni 
serios. Şarmul se topi de pe faţa sa. Vocea îi era aproape 


agresivă. 

— Desigur, am mai auzit această teorie fantastică. Geologii 
noştri au examinat sfinxul şi neagă aceste presupuneri. Nu- 
mi vine să cred că doi profesori de la o instituţie de prestigiu 
cum este Universitatea Oxford ar fi dispuşi să dea crezare 
unor asemenea idei absurde. Sute de ani de învăţătură au 
fost necesari pentru a rezolva cronologia corectă a trecutului 
nostru egiptean. Sute de ani! Mulţi experţi de renume din 
toată lumea au contribuit la această lucrare măreaţă, inclusiv 
mulţi oameni din ţările dumneavoastră. Se uită la ei, cu ochii 
scăpărând.  Insinuările dumneavoastră sunt ridicole şi 
jignitoare, nu doar la adresa mea, ci şi la cea a întregii 
dogmatici a egiptologiei. Sunt uluit! 

Catherine nu prea putea să dea crezare ferocităţii bruşte 
din răspunsul său. Aziz se aşeză la loc şi îi privi cu răceală, 
apoi reluă: 

— Vă sugerez să mergeţi la o bibliotecă undeva - poate 
înapoi la Oxford - şi să faceţi nişte cercetări adecvate şi 
aprofundate, înainte de a mai deranja din nou pe cineva ca 
mine. Şi - scăzând tonul vocii - v-aş sugera ca de dragul 
propriei dumneavoastră reputaţii profesionale să nu mai 
vorbiţi în gura mare asemenea prostii. Durează mulţi ani să 
construieşti o reputaţie academică, şi totuşi este foarte uşor 
să o distrugi. 

Catherine se uită la Rutherford, care ridică din sprâncene 
într-un gest de neînțelegere şi surpriză şi-i făcu un semn din 
cap - nu ajungeau nicăieri. Tânăra se ridică. 

— Vă mulţumim foarte mult, doctore Aziz, a fost o plăcere 
să vorbim cu dumneavoastră. Suntem doar amatori în acest 
domeniu, vă rugăm să ne iertaţi dacă v-am ofensat. 

Aziz se ridică în picioare, merse până la uşă şi o deschise 
larg. Păstrase o tăcere autoritară, descurajând adresarea 
oricărei alte întrebări sau continuarea conversaţiei. Catherine 
şi Rutherford părăsiră biroul privat şi intrară din nou în 
încăperea principală. Aziz strigă, peste umerii lor: 

— Poimandres, condu-i, te rog, pe oaspeţii noştri afară! 

Adresându-se celor doi occidentali pentru ultima oară, Aziz 
le ură, superficial, drum bun, chipul său fiind lipsit de căldură: 


— La revedere, doctore Donovan, doctore Rutherford, a 
fost o plăcere să vă cunosc pe amândoi! 

Bărbatul negricios copt se ridică din spatele biroului şi le 
zâmbi amândurora. 


62 


Catherine se uita la uşa biroului lui Aziz, nevenindu-i să 
creadă. Mina lui inexpresivă încheie salutul de rămas-bun. 

— Bună ziua, numele meu este Poimandres, sunt ajutorul 
doctorului Aziz! 

Micuţul copt întinse mâna spre Catherine. Uşor înlemnită, 
aceasta îi dădu mâna. 

— E o plăcere să vă cunosc, domnule Poimandres! Eu sunt 
Catherine Donovan, şi el este James Rutherford. 

Rutherford întinse şi el mâna să-l salute pe Poimandres. 

— Bună, îmi pare bine să vă cunosc! Aşadar, 
dumneavoastră o să vă asiguraţi că plecăm de aici? 

Poimandres îi zâmbi lui Rutherford. Avea un chip osos, 
onest ca un călugăr ascet. 

— Da, aţi putea spune şi aşa. Aţi vrea să mă urmaţi, vă 
rog? 

Rutherford zâmbi. Era ceva nepământesc, aproape eteric la 
acest bărbat mic şi negricios. După atitudinea ostilă şi 
condescendentă a lui Aziz, Poimandres părea să iradieze 
căldură şi calm. Trecu de secretară, care stătea tăcută la 
birou, şi înapoi în coridor. Când intrară pe coridorul lugubru şi 
tăcut, Poimandres închise uşa în urma lor, apoi se uită rapid 
într-o parte şi într-alta pe coridor, de parcă voia să se asigure 
că era gol. 

— Aţi venit la doctorul Aziz în legătură cu originile 
civilizaţiei egiptene? 

Catherine se uită rapid la Rutherford, acesta era la fel de 
nedumerit ca şi ea. 

— Avem diverse teorii pe care voiam să le verificăm cu el, 
însă nu prea a avut timp pentru aşa ceva. 

Poimandres continuă să testeze terenul. 

— Doctorul Aziz se află într-o postură foarte dificilă. Nu se 
bucură de libertatea de a face speculaţii. 

Rutherford era intrigat. De ce le spunea omuleţul ăsta aşa 


ceva? Simţind oportunitatea, întrebă: 

— Domnule Poimandres, credeţi că linia pe care o abordăm 
noi este rezonabilă? 

Foarte încet, ochii negri ai coptului se mutară pe chipul lui 
Rutherford. 

— Doctore Rutherford, asta depinde foarte mult de motivul 
pentru care întrebaţi. 

Catherine spuse: 

— Ce vreţi să spuneţi prin „motivu 
aceste întrebări? 

— Care este motivul? Căutaţi gloria academică sau... Făcu 
o pauză scurtă. Ochii lui negri strălucitori trecură peste chipul 
ei, încercând să observe vreo altă reacţie a minţii ei: Sau 
căutaţi altceva? 

Catherine putu observa în privirea lui sfredelitoare că 
acesta era un moment critic al căutării lor. Nu înţelegea ce se 
petrecea, dar ştiu instinctiv că răspunsul ei la această 
întrebare ar fi făcut toată diferenţa. „Ne înţelege. Este de 
partea noastră.” 

Simţea cum Poimandres aştepta. Cu o licărire de moment, 
văzu cu ochii minţii una dintre imaginile des reproduse din 
textele hieroglifice ale piramidelor: era culoarul judecății lui 
Osiris. În faţa lui Osiris, stând pe tronul său strălucitor, este 
adus sufletul celor de curând decedați. In faţă, ţine în mâini o 
balanţă. Cântăreşte inima omului punând o pană drept 
contragreutate - esenţa uşurimii şi a adevărului. Este inima 
pură? Uitându-se în ochii lui Poimandres, fata se hotărî. 

— Noi credem că omenirea este în pericol. Credem că a 
fost o încercare deliberată de a modifica datele istorice şi de 
a acoperi adevărul asupra trecutului. Cunoştinţele civilizaţiei 
lumii antice sunt în mod voit ascunse şi doar aceste 
cunoştinţe ne-ar putea salva. Dacă nu descoperim ce ştiau 
anticii, vom pieri aşa cum au pierit şi ei într-un cataclism 
natural teribil. Piramidele nu au fost construite de faraoni în 
2500 î.Hr., ele sunt monumente ale oamenilor care au 
supravieţuit marelui potop. 

Poimandres îşi cobori privirea. Răspunse şoptind: 

— Vă rog, trebuie să veniţi cu mine la Gizeh. Dar mai 


|” 


pentru care punem 


întâi... 

Îi conduse printr-o uşă în afara coridorului. Aceasta se 
deschidea în magazia unui atelier. Printre unelte, recipiente 
de vopsea şi alte materiale erau şi câteva haine de lucru 
egiptene. 

— Poftim, puneţi-vă aceste jellabe! 

Poimandres le dădu câte o robă egipteană, lungă până la 
glezne. Catherine şi Rutherford se uitară unul la altul şi apoi 
îşi traseră mantiile pe cap. Cu glugile pe cap erau complet de 
nerecunoscut. Poimandres deschise uşa spre coridor şi apoi 
le făcu din nou semn că este liber. 

— Urmaţi-mă! 


63 


Pe cealaltă parte a străzii, vizavi de Departamentul pentru 
antichităţi, aştepta o Toyota Land Cruiser albă. Amurgul se 
lăsă peste Cairo, dar Bezumov rămase la fel de alert ca 
întotdeauna, aşteptând cu răbdare să vadă vreun semn de 
activitate. Deodată, după ceea ce părea să fi fost ore în şir, o 
mişcare. 

— Acum ce se mai întâmplă? 

Aşteptarea îşi cam lăsase amprenta pe Bezumov. 
Răbdarea îi era pe terminate, de fapt, el era om de acţiune. 

Văzu cum un bărbat subţirel îmbrăcat într-o jellaba albă se 
apropia încetişor de clădire. Era clar că avea o oarecare 
autoritate după felul în care se prezenta paznicul. Bărbatul 
trecu mai departe, urmat de alţi doi oameni, amândoi 
purtând haine murdare, cu glugă. Bezumov se uită la şoferul 
lui: aproape că adormise. Bezumov îl plesni peste braţ. Apoi 
în lumina chioară de la uşa deschisă, Bezumov observă 
pantofii eleganţi pe care Catherine îi purta, abia vizibili de 
sub robă în timpul mersului. „Ei sunt!”, gândi rusul. 


64 


În întuneric, jeepul lui Poimandres trase lângă baza Marii 
Piramide. Vorbise la telefon cu paznicii de noapte pe drum şi 
li se permise accesul. Trecură de parcare şi opriră chiar în 
sit... 

Rutherford şi Catherine se uitau unul la celălalt în tăcere, 
apoi coborâră din maşină. Stelele erau spectaculoase sub 
cerul curat al Africii de Nord. Catherine închise portiera, se 
uită în sus la imensa masă a piramidei şi apoi la bărbatul copt 
care îi aştepta răbdător la marginea pasarelei. 

Fata şopti încet: 

— OK, să vedem ce are de spus! Fii cu ochii în patru după 
rus. 

Poimandres se uită solemn la ei. Şoferul aştepta la un pas 
de Land Rover. Poimandres înclină capul şi apoi începu: 

— Construcţia la Marea Piramidă a fost o ultimă încercare a 
civilizaţiei muribunde de a păstra înţelepciunea antică. Se 
uită atent la feţele lor, apoi adăugă: Dacă nu mă înşel prea 
mult, deja ştiţi lucrul acesta. De aceea sunteţi aici, de aceea 
aţi venit la doctorul Aziz! 

Catherine şi Rutherford dădură din cap cu prudenţă. 

— Şi, de asemenea, aveţi dreptate să credeţi că lumea 
este în pericol, continuă el. Nu ştiu cum de cunoaşteţi aceste 
lucruri şi nici nu este nevoie să ştiu. Aţi fost aduşi la mine 
pentru că aveţi inimile pure. În univers nu există accidente. 
Este obligaţia mea să ajut pe oricine caută adevărul. Am să 
vă dezvălui secretele Marii Piramide pentru a vă ajuta în 
căutarea voastră. Noi tot am aşteptat să veniţi, de mult, mult 
de tot! 

Poimandres întoarse faţa către piramidă. Era de un galben 
strălucitor datorită unui reflector situat undeva lângă postul 
paznicului. Ultimii câţiva turişti plecaseră de mult şi un calm 
misterios pusese stăpânire pe loc. Dunele de nisip se unduiau 
întruna, pe mii şi mii de kilometri, până ajungeau să se 


lovească de coasta Atlanticului. Era un peisaj apocaliptic, 
fantastic de frumos şi în acelaşi timp ciudat de deprimant: un 
peisaj lipsit de viaţă şi iubire. 

Chipul lui Poimandres era uscăţiv, obrajii îi erau supţi şi 
chiar şi orbitele osoase ale ochilor săi păreau nefiresc de 
adâncite. Vorbea cu o voce blândă, dar în care se simţea o 
urmă de nerăbdare. 

— Marea Piramidă a fost construită să păstreze vechile 
cunoştinţe, chiar dacă civilizaţia care a construit-o ar pieri 
într-o zi, generaţiile viitoare tot ar putea să afle adevărul. 
Cotele acestor dimensiuni conţin toate formulele matematice 
care guvernează universul. Este o glyph - hieroglifă ştiinţifică, 
iar atunci când este analizată de un iniţiat dezvăluie secretele 
vieţii. Planul cerului este indicat de poziţionarea blocurilor. 
Este un mesaj menit să fie citit în viitor şi în acelaşi timp este 
un acumulator de energie absolut funcţional, capabil să 
atragă şi să conserve o energie incredibilă. Dar mai întâi, 
înainte de a vă explica aceste secrete, vreau să fiu ferm 
convins că înţelegeţi că au existat lumi şi civilizaţii înaintea 
celor ale noastre. Cred că vă daţi seama de lucrul acesta? 

Catherine dădu din cap. 

— Da, am văzut prea multe dovezi ca să mai putem crede 
altceva! 

Rutherford îşi exprimă şi el consimţământul. 

— Nu există niciun fel de dubiu în ceea ce ne priveşte! 
Poimandres se gândi o clipă şi apoi începu cu băgare de 
seamă să le explice. 

— Pământul a fost cartografiat în timpul ultimei lumi de 
către măreaţa civilizaţie anterioară care ne-a precedat. 
Dimensiunile sale au fost calculate precis. 

Catherine dădu din cap afirmativ, din nou. 

— Da, am văzut hărţile lor care făceau legătura dintre 
clădirile din întreaga lume. 

Coptul se uită la ei să vadă dacă îi mai urmăreau firul 
poveştii. 

— Reţeaua globală a sistemului de linii de energii, pe care 
voi în Anglia o numiţi linii ley, este doar o manifestaţie a 
lucrării lor. Dezastrul care a distrus civilizaţia anterioară a 


fost de o asemenea ferocitate, încât a făcut ca alinierea 
continentelor să se modifice astfel încât nu a mai putut fi 
recunoscută, schimbând pentru totdeauna diagrama 
energiilor solare şi terestre, şi de aceea modificând 
aranjamentul liniilor de energie. O mână de bărbaţi şi femei 
care au supravieţuit dezastrului s-au trezit fără case şi fără 
putere. Întreaga lor civilizaţie se sprijinise pe cunoaşterea şi 
înţelegerea acestor energii. Într-o încercare disperată de a 
salva lumea lor, au găsit poziţia noului centru de energii, aici 
în platoul Gizeh, şi au început să-şi reconstruiască civilizaţia, 
pornind cu tehnologia lor sacră: Marea Piramidă. Poimandres 
se întoarse să se uite la piramidă: vârful acesteia strălucea în 
lumina artificială. Continuă: Imaginaţi-vă o minge îmbrăcată 
în blană sau firele de păr de pe capul unui om. Undeva pe 
suprafaţa mingii sau a capului, un singur fir va sta drept, şi 
toate celelalte fire de pe minge se vor alinia cu el. Este 
acelaşi lucru şi cu câmpul magnetic al planetei. 

Rutherford se gândi la lvan Bezumov. „Rusul avea 
dreptate, exact cum bănuise profesorul Kent.” 

Poimandres merse mai departe şi îi vorbi şoferului în arabă, 
apoi se întoarse către ei. Reluă: Dar nu suntem în siguranţă 
aici, afară! Trebuie să intrăm în bir - acesta este cuvântul 
arab pentru puț. Doar acolo putem dezvălui secretele 
piramidei şi explica de ce este lumea în pericol. Vă rog 
urmaţi-mă! 

Prin întuneric, Poimandres îi conduse până la dig care 
ducea spre est, direct la cea de-a doua piramidă, Piramida lui 
Khefren, mai jos de sfinx. Ultimii turişti plecau, şi paznicii 
urmau să înceapă rondul de noapte, să se asigure că nimeni 
nu încerca să se urce pe piramidă. 

Urmară calea dată de dig până la sfinx. Cam la jumătatea 
drumului, în jos, Poimandres se opri. Spuse câteva cuvinte 
şoferului şi apoi le făcu semn lui Catherine şi Rutherford să-l 
urmeze, în timp ce el sărea de pe dig pe nisip. Şoferul rămase 
unde era. „Probabil că rămâne de pază”, gândi Rutherford. 

Îl urmară pe Poimandres jos pe nisip şi, spre surprinderea 
lor, văzură gura unui tunel care cobora sub blocurile imense 
de calcar ce formau fundaţia digului. Cam la jumătate de 


metru în interiorul tunelului se afla o poartă mare de fier, 
încuiată. Poimandres căută prin buzunarele de la jellaba şi 
scoase un set de chei mari. Le făcu semn să intre în gura 
tunelului să se ferească de a fi văzuţi de vreun turist sau de 
vreun paznic în timpul rondului. 

Descuie poarta şi îi pofti înăuntru, în ceea ce era de fapt o 
peşteră micuță. Se aplecă şi aprinse o lampă electrică firavă. 
In colţul peşterii, se afla un puț cu o scară de oţel care ducea 
în jos. Poimandres închise poarta în urma lor. 

— O să cobor eu primul, veniţi după mine! ŞI fiţi atenţi: 
poate fi foarte alunecos. 

Catherine şi Rutherford se uitară uluiţi unul la celălalt. Voia 
ca ei să-l urmeze în adâncurile pământului. In timp ce 
Poimandres dispăru în întuneric, Rutherford trase adânc aer 
în piept. 

— Până în zori mai sunt doar cinci ore, acum nu mai putem 
da înapoi. Vrei să treci tu prima? 

Catherine îşi stăpâni nervii, apoi se prinse bine cu mâinile 
de partea de sus a scării. 

— OK. Ne vedem jos, pe fundul puţului. 

„Dacă are fund”, se gândi Rutherford în timp ce Catherine 
dispăru din raza vizuală. 


65 


Secretarul şi cele două gărzi ale sale săriră din camion în 
faţa hangarului din eliport. Miller se scutură tacticos de praf. 
Trei bărbaţi musculoşi, caucazieni, purtând ochelari de soare, 
tricouri negre şi puşti, păzeau intrarea. Secretarul nu era în 
apele sale, se simţea vulnerabil în costumul plin de praf. 

Apoi se hotărî. Acum ori niciodată. Ridică braţul drept să 
atingă tocul pistolului din ham şi, cu o înclinare rapidă a 
capului către cele două gărzi, ieşi prin gangul îngust dintre 
uşile de tablă ondulată ale hangarului de la eliport. 

Dar, în timp ce ochii i se obişnuiau cu întunericul dinăuntru, 
îşi dădu seama că era sortit pieirii. Înainte de a mai putea 
face alţi doi paşi în faţă, simţi oţelul rece al ţevii unui pistol la 
tâmplă. Apoi, în secunda următoare, luminile din hangar 
pâlpâiră şi se aprinseră, scoțând la iveală cât de mare fusese 
greşeala secretarului. In faţa sa, stăteau o duzină de bărbaţi 
bine înarmaţi, toţi cu armele aţintite. 

Secretarul Miller şi cele două gărzi ale sale nici măcar nu 
avură timp să gândească. O voce lătră la ei: 

— OK, voi doi, în spate! Intinşi pe pământ cu faţa la podea, 
imediat! 

Cele două gărzi ale secretarului se uitară cu frică unul la 
celălalt, apoi făcură aşa cum li se ordonase şi se întinseră pe 
jos pe podeaua rece de beton. 

Bărbatul care ţinea arma aţintită la tâmpla secretarului îşi 
puse uşor mâna pe hamul de pe umărul secretarului şi-i 
scoase pistolul, apoi, împungându-l în coaste cu propriul 
pistol, atacatorul îi făcu semn să meargă înainte în hangar, 
până la uşa din capăt. 

Copleşit de o spaimă îngrozitoare, secretarul Miller începu 
lunga plimbare. O duzină de elicoptere tăcute erau 
împrăştiate în spaţiul cavernos, făcând umbre ciudate, ca 
dinozaurii în muzeu. 

Merse înainte şovăitor, acompaniat de tropăitul călcâielor 


care răsunau în hangarul masiv. Nu se auzea altă mişcare, 
niciun alt sunet. Simţi cum inima îi bate mai tare cu fiecare 
pas pe care-l făcea - era terminat. Ce era de făcut acum? Ce 
putea să spună? 

Prin întuneric, la capătul îndepărtat al hangarului, apăru o 
geană de lumină în spatele peretelui şi apoi crescu până la 
dimensiunea perfectă a unei uşi dreptunghiulare, albe. Grăbi 
pasul, dar apoi încetini pe măsură ce se apropia de ea. 
Lumina de afară era strălucitoare şi nu putea vedea nimic - 
parcă privea într-un univers paralel. Ştia că trebuia să treacă 
prin uşă. Se uită peste umăr la încăperea imensă, aerisită şi 
simţi cum un val ciudat de amărăciune pune stăpânire pe el. 
Şi apoi păşi, trecând în zona de lumină. 

Văzu pista şi dunele palide, şi acolo, în faţa sa, un fel de 
aparat de zbor. Era negru şi cam de aceeaşi mărime ca un 
bombardier - dar mai rotund, mai aplatizat -, ca un peşte 
uriaş de pe fundul oceanului, evoluat în mod special pentru a 
face faţă presiunii de milioane de tone din adâncuri. Negrul 
său de catifea părea să absoarbă toată lumina pe suprafaţa 
sa - era frumos, cu adevărat frumos. Şi totuşi, emana o 
putere înfiorătoare. De sub burta sa, o scară rabatabilă 
cobora până pe pământ, şi la baza ei stătea senatorul Kurtz 
cu doi alţi bărbaţi. Secretarului îi îngheţă sângele în vene. 
Senatorul Kurtz, cu chipul impasibil ca faţada unei stânci, 
ridică un pistol cu mâna dreaptă şi îl îndreptă spre fruntea 
secretarului. 

Orbit de panică, secretarul Miller se bâlbâi: 

— Nu! Vă rog, nu este nevoie de aşa ceva! 

Insă, fără a clipi, senatorul Kurtz apăsă pe trăgaci. Capul 
secretarului fu împrăştiat în bucățele, şi trupul i se prăbuşi ca 
o păpuşă de paie. 

Calm, senatorul Kurtz se apropie să inspecteze pagubele. 
Se uită jos la leşul desfigurat şi scutură din cap. 

— Odihneşte-te în pace, păcătosule! Domnul să te ajute la 
Judecata de Apoi! 

Se răsuci pe călcâie, puse pistolul înapoi în toc şi se 
îndreptă spre aparatul de zbor. 


66 


La nouă metri în jos, scara se oprea pe o platformă. 
Poimandres scoase trei lanterne din haină. 

— Poftiţi, luaţi astea! Mai jos, nu mai este niciun pic de 
lumină. 

Catherine şi Rutherford le puseră în buzunare. O a doua 
scară cobora mai departe, în cealaltă parte a platformei. Mai 
era încă suficientă lumină să vadă că puţurile erau făcute de 
mâna omului, şi nu doar nişte fisuri în piatră. 

Rutherford îşi trecu degetele pe suprafaţa peretelui. Era 
umed. „Cât de vechi e puţul acesta?” se întrebă în sinea lui. 

Poimandres dispăru de pe marginea platformei în întuneric. 
Catherine se apucă bine cu mâinile de partea de sus a scării. 
Rosti în gând o rugăciune plină de disperare. „Doamne, nu ne 
lăsa blocaţi aici, te rog!” 

După alţi nouă metri, scara se termina în colţul unei peşteri 
subterane făcute de mâna omului. 

Poimandres aprinse repede lanterna. Strălucirea «ei 
plăpândă era suficientă doar să dezvăluie proporţiile 
încăperii. Era de doisprezece metri pe şase şi înaltă cam de 
trei. 

În timp ce ochii lui Catherine se obişnuiau cu întunericul, 
observă deodată două sicrie de granit - câte unul de fiecare 
parte a peşterii întunecate. 

— Astea ce caută aici? 

Rutherford veni lângă ea. 

— Dumnezeule, sarcofage! 

Poimandres arătă către colţul încăperii claustrofobice. Mai 
era o gaură şi mai întunecată - un alt bir care cobora şi mai 
mult. 

— Încă nu am terminat. Urmaţi-mă! 

Se deplasară în tăcere până la gura neagră a puţului. 
Poimandres închise lanterna şi o băgă în buzunarul hainei şi 
apoi, apucând de scară, plonjă în întunericul negru precum 


cerneala. Scuturând din cap, Catherine îl urmă. Rutherford, 
căruia abia îi venea să creadă ce făceau, se mai uită o dată în 
jurul peşterii înainte de a-i urma în necunoscut. 

La doisprezece metri mai jos, Rutherford sări într-o 
încăpere spațioasă. Catherine deja se uita în jur stupefiată, 
îndreptând lanterna într-o parte sau alta. Incăperea, deşi era 
greu să-ţi dai seama exact prin întuneric, părea să aibă vreo 
optsprezece metri pătraţi. Tavanul era scund şi curgea apă 
din pereţi. Rutherford îndreptă raza plăpândă către centrul 
încăperii. Acolo desluşi ceea ce părea a fi o mică insulă 
înconjurată de un şanţ, lat de vreo trei metri. Pe insulă se 
vedeau bucăţi de piatră împrăştiate, de parcă ar fi făcut parte 
cândva dintr-o structură ce fusese desfăcută de mult sau 
vandalizată. 

Poimandres îi aşteptă să-şi revină şi apoi le spuse: 

— Acesta este fundul! Sau mai exact „un fund”. Platoul 
Gizeh este plin de tunele şi încăperi. 

Lui Catherine nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Vrei să spui că mai sunt şi alte peşteri ca aceasta? 

— Catherine, încăperea aceasta nu este nimic. Acolo jos 
sunt galerii imense. Încăperi gigantice care conţin biblioteci 
întregi pline de cunoştinţe antice. Încăperea principală, cea 
mai importantă dintre toate, este sala arhivelor, depozitarul 
tuturor cunoştinţelor de dinainte de marele potop. 

Rutherford era uluit. Îşi petrecuse toată viaţa studiind 
miturile antice şi religioase şi încercând să reconstruiască 
trecutul şi iată-i aici, adânc sub suprafaţa lumii, spunându-li- 
se că secretele istoriei se aflau chiar acolo. 

— Dar, Poimandres, de ce nu deschid oamenii sala 
arhivelor? Ai văzut-o? Aziz a văzut-o? 

Poimandres clătină solemn din cap. 

— Nu! Aş putea număra pe degete oamenii cărora le-a fost 
permis să vadă această încăpere. 

Catherine nu putea să înţeleagă. 

— Dar de ce nu spuneţi lumii? De ce nu spune Aziz întregii 
lumi? 

Poimandres se încruntă. 

— Aziz ştie doar de această încăpere. Nu ştie despre sala 


arhivelor, căci sunt sigur că dacă ar şti ar încerca să intre 
acolo şi apoi ar sigila-o sau ar distruge-o... Aziz nu vrea să 
mai descopere nimic sau, mai exact, stăpânii lui nu vor ca 
nimeni să mai descopere ceva. Le este teamă de piramidă şi 
de secretele pe care aceasta le deţine. De fapt, sunt 
înspăimântați. Ei nu vor ca şi alţii să ştie ce se află jos aici, ei 
nu vor să rişte ca oamenii să pună întrebări despre ea şi, cu 
siguranţă, nu vor să se mai efectueze cercetări aici jos. 

Rutherford era şocat. 

— Dar de ce? Şi cine sunt stăpânii lui Aziz? 

— Este o organizaţie numită Corporaţia. Cei care cred că 
pot controla Corporaţia sunt ei înşişi sclavi ai puterii. Ei 
consideră că prin controlul altor oameni şi al lumii din jurul lor 
vor fi în stare să facă lucruri bune. Pentru a atinge acest scop 
ei vor subjuga lumea întreagă. Este doar în interesul lor să 
menţină credinţa în versiunea clasică a istoriei. Poimandres 
făcu o pauză şi îi privi cu seriozitate: Dacă s-ar afla adevărul, 
întreaga viziune modernă asupra omenirii ar trebui să se 
schimbe. Şi, mai important, credinţele care stau la baza lumii 
obsedate de progres vor fi dovedite drept ceea ce sunt: 
periculoase, vor deposeda în scurt timp resursele lumii, lucru 
care, în mod inevitabil, va duce la un alt cataclism. Dacă s-ar 
afla adevărul, publicul larg nu va mai putea înghiţi 
mentalitatea „dezvoltare cu orice preţ” şi avariţia şi lăcomia 
care stau în spatele ei, conducându-ne implacabil spre pieire. 

Catherine era complet năucită. Se întoarse către 
Rutherford. 

— Această Corporaţie trebuie să fi fost responsabilă de 
moartea profesorului Kent şi a lui Miguel Flores! 

Scutură din cap. Era prea mult ca să poată accepta aşa 
ceva în acest moment. Rutherford îşi puse mâna pe umărul ei 
şi se întoarse către Poimandres. 

— Este încă incredibil cum existenţa camerelor subterane 
şi a sălii arhivelor nu a ieşit la iveală până acum. 

Privirea fixă a coptului venea în contrast cu expresiile 
şocate de pe feţele celor doi cercetători. 

— Tot ceea ce ştiu este că Aziz şi aceşti oameni cumpliţi 
pentru care lucrează nu vor să descopere adevărul despre 


antici. 

Rutherford era complet nedumerit. 

— De ce nu vreţi ca oamenii să ştie? 

— Cunoaşterea lăsată pe mâinile celor lipsiți de 
înţelepciune este un lucru letal, aşa cum putem vedea peste 
tot în lume. Oamenii de azi nu sunt deloc pregătiţi pentru o 
astfel de cunoaştere; nu sunt suficient de înţelepţi, ar sfârşi 
doar prin a face rău. Trebuie să aşteptăm până când va veni 
vremea să putem avea încredere în oameni, că nu vor abuza 
de puterea pe care o aduce cunoaşterea. Bărbaţii din spatele 
Corporaţiei, nebuni aşa cum sunt, sunt normali pentru o eră 
aşa de întunecată ca aceasta în care trăim. Închipuiţi-vă ce ar 
încerca ei să facă dacă ar pune mâna pe puterea anticilor. 
Aşa că, vedeţi voi, este spre binele nostru, al nostru şi al lui 
Aziz să păstrăm tăcerea! 

Lui Rutherford nu-i venea să creadă ce-i auzeau urechile. O 
mare comoară de cunoştinţe, adevăratele arhive ale 
aducătorilor de lumină, era acolo la îndemâna lor, şi totuşi 
oamenii care ştiau despre existenţa ei erau porniţi să se 
asigure că nu va fi găsită niciodată. 

— Dar dacă va fi un alt cataclism? Dacă lumea va fi 
distrusă înainte ca oamenii să fie pregătiţi? 

— Acesta este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. În 
cele din urmă, o altă lume se va ridica, exact ca lumea 
noastră care s-a ridicat după cataclismul marelui potop. 
Putem doar să sperăm că următoarea lume se va dezvolta 
mai armonios şi că aceşti viitorii oameni vor fi nişte 
moştenitori mai potriviţi ai înţelepciunii antice. Poimandres 
începu să meargă spre marginea apei. Veniţi! Spre insulă. 

In întuneric, era imposibil să-ţi dai seama cât de adâncă 
era apa neagră şi uleioasă, dar Poimandres nu ezită. leşi din 
apă şi, în loc să se scufunde, continuă să meargă. Din cinci 
paşi ajunse pe insula uscată. 

— Păşiţi pe unde am păşit eu! îi îndemnă. Este o pasarelă 
la aproape doi centimetri sub apă, exact pe unde am trecut 
eu. 

Catherine se uită la Rutherford şi apoi se duse la marginea 
apei în dreptul lui Poimandres. Ţinându-şi respiraţia, păşi cu 


dreptul. 

În timp ce pantoful ei rupea suprafaţa tensionată a apei, 
simţi prezenţa liniştitoare a pietrei tari - exact cum spusese 
Poimandres. Ajunse agitată pe insulă. Rutherford îşi încleştă 
dinţii şi o urmă. Poimandres începuse să aprindă lumânări. 
Printre blocurile mari de piatră împrăştiate, se afla şi un 
postament de piatră. Puse şase lumânări pe el şi apoi se 
mişcă printre blocuri, echilibrând lumânările pe unde putea, 
până când megaliţii ajunseră punctaţi parcă de peticele 
luminoase de la licărirea lumânărilor. Flăcările jucăuşe 
luminau faţa sa încordată. Pomeţii obrajilor îi erau înalţi şi 
osoşi. Fruntea era şi ea osoasă şi puternică. Avea un chip 
obosit. În lumina slabă, arăta aproape dezintegrat ca o 
mumie. 

— Eu sunt un membru al celei mai vechi biserici creştine: 
Biserica Coptă Egipteană! Sfântul evanghelist Marcu a ajuns 
în Alexandria pe coasta egipteană în anul 45 d.Hr. şi a 
început să predice cuvântul lui lisus. Putem merge înapoi pe 
firul creştinismului nostru până la el. Dar, fiind un creştin 
copt, sunt, de asemenea, şi un gnostic, un căutător al gnozei. 
Gnoza este cuvântul grecesc antic pentru „cunoaştere”. 
Poimandres făcu o scurtă pauză: Noi, gnosticii, suntem 
moştenitorii ultimelor rămăşiţe ale tradiţiei spirituale care 
merge înapoi până dincolo de potop. Strămoşii celor care au 
făcut piramidele, care au venit la Gizeh cu mult timp în urmă, 
ştiau că sufletele sunt nemuritoare şi ştiau că noi toţi suntem 
fragmente ale conştiinţei universale. Toţi suntem unul: toţi 
oamenii, toate plantele, toată materia, tot ce este cuprins în 
acest continuu  spaţiu-timp. Noi am moştenit această 
cunoaştere de la anticii care au trăit înainte de potop şi am 
ascuns-o prin adevărurile lui lisus Hristos. Adevăratul 
creştinism este pur şi simplu o continuare a cunoaşterii 
antice. Sfântul Marcu a fost desigur un gnostic, aşa cum erau 
toţi creştinii timpurii. Însă azi, oamenii nu-şi dau seama de 
lucrul acesta. În schimb, iau poveţele din Evanghelie ad 
literam şi citesc alte cărţi pretinzând că sunt creştini, precum 
scrierile Sfântului Pavel. Dar Sfântul Pavel şi ceilalţi scriitori 
care au venit după Evanghelie nu erau gnostici şi astfel 


cărţile lor nu cuprind cunoaşterea veche încriptată în ele. 
Creştinismul a fost deturnat de Biserică. S-a construit o clasă 
a preoţilor, adevărul a devenit obscur, şi cunoaşterea 
mesajului original s-a pierdut. În loc să fie un vehicul pentru 
adevăr, Biserica a devenit un vehicul pentru putere şi 
represiune. Şi, în cele din urmă, în epoca modernă, 
societatea occidentală s-a lepădat de Biserică. Tot ceea ce 
mai rămâne este dragostea pentru putere şi control, dorinţa 
de a ne înrobi unii pe alţii şi natura. 

Poimandres scutură din cap şi apoi continuă: 

— În ultimii ani, în lume, a apărut alt pericol. A luat naştere 
o Biserică radicală care predică adevărul literal din Biblie. 
Această Biserică încearcă să distrugă orice dovadă care 
contravine poveştilor biblice despre creaţie, inclusiv dovezile 
despre ultima lume. Dar, şi mai rău, are intenţia de a 
transforma în realitate viziunile  înspăimântătoare ale 
Apocalipsei. Chiar acum, când noi ne aflăm aici, ei lucrează 
să aducă ultimul Armaghedon. Teama noastră este că dacă 
aceştia se pot infiltra în Corporaţie, suntem pierduţi, pentru 
că vor avea acces la avuţia fără margini şi puterea 
pământească a Corporaţiei. Această Biserică nouă este 
întruchiparea finală a respingerii vechii cunoaşteri, ea caută 
să distrugă universul material pentru a-i reuni pe adepţii săi 
cu Dumnezeu. Nu înţelege că noi toţi suntem Dumnezeu. 
Bătrânul oftă. Noi, gnosticii, suntem paşnici! Nu putem pune 
mâna pe arme nici împotriva duşmanilor noştri, căci a face 
aşa ceva este împotriva vechii cunoaşteri şi împotriva lui 
Hristos. Violenţa duce numai la şi mai multă violenţă, şi 
puterea corupe pe oricine încearcă să se alieze cu ea sau s-o 
folosească. Aşadar, noi nu vom dezvălui niciodată secretele 
vechii cunoaşteri acestor oameni şi nici nu le vom spune ce 
se află sub piramide. 

Lui Rutherford abia dacă-i venea să creadă ce aude. Ştia 
despre gnostici şi tradiţia antică, dar ei se presupunea că 
dispăruseră cu multă vreme în urmă. 

Poimandres îi aduse unde voia. 

— După ultimul potop, oamenii care au supravieţuit erau 
împrăştiaţi în grupuri izolate peste tot în lume. Omenirea 


fusese redusă la un număr foarte restrâns, dar nu distrusă. 
Anticii au venit la Gizeh şi în alte câteva locuri de pe glob 
pentru a încerca să-şi refacă lumea printre puţinii oameni 
care supravieţuiseră. Când au ajuns pe aceste locuri, 
pământul era verde şi fertil, şi populaţia a fost receptivă. 
Anticii au adus agricultura şi cunoştinţele tehnice şi, cel mai 
important dintre toate, au adus vechea cunoaştere a naturii 
universale a lui Dumnezeu. Această cunoaştere a supravieţuit 
mii de ani până când Pitagora, tatăl ştiinţei occidentale, a 
ajuns în Egipt. Când s-a întors în Grecia, a adus şi 
cunoaşterea, şi astfel s-au pus bazele filosofiei şi ştiinţei 
greceşti. Curând după aceea, strămoşii noştri, primii creştini 
gnostici, s-au gândit să aducă această cunoaştere la evrei, şi 
astfel au apărut Evangheliile. Fiul unui dulgher din Nazaret, 
rodul unei imaculate concepţii, a fost reprezentat drept 
simbol al lui Osiris şi Dionisos la evrei. 

Rutherford nu se mai putu abţine. 

— Ce? Vrei să spui că lisus este doar un simbol al lui Osiris 
şi Dionisos? Vrei să spui că nu a existat? 

— Da şi nu. A fost o persoană reală, dar a fost, de 
asemenea, şi o reprezentare. Toţi sunt reprezentări ale 
aceleiaşi idei. Osiris a murit şi apoi a înviat, la fel şi Dionisos 
şi lisus. Toţi au fost născuţi din mame-fecioare. Toţi au 
doisprezece discipoli. Toţi sunt născuţi sub o stea. Toţi sunt 
oameni buni şi sunt dispuşi să se lase persecutați... Toţi mor 
pentru păcatele noastre şi renasc aşa cum sunt... Toţi predică 
acelaşi crez: dacă cineva îţi greşeşte, atunci întoarce şi 
celălalt obraz, există doar un singur Dumnezeu. Gnosticii au 
vrut să aducă adevărul antic la evrei, care slujeau în mod 
eronat unui zeu tribal. Povestea lui Hristos a fost încercarea 
lor de a face asta. Noi am vrut să dăm mai departe 
cunoaşterea antică înainte de a fi distruşi noi înşine. Deodată, 
Poimandres se opri. Dar destul! Avem puţin timp la dispoziţie. 
Trebuie să vă arăt secretele piramidei! Doar prin înţelegerea 
armoniei numerelor poate fi înţeleasă armonia universului. 
Dacă ştiinţa occidentală vede numerele doar ca pe nişte 
unelte cu ajutorul cărora să exprime cantitatea, civilizaţia 
anterioară le vedea ca pe nişte componente integrate ale 


unui puzzle cosmic. 

Işi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi continuă: 

— O cunoaştere adecvată a numerelor şi proporţiilor poate 
descifra legile esenţiale ale universului însuşi. Numerele 
divine sunt acelea care reapar iar şi iar în diverse arii ale 
vieţii: pe portativul muzical, în spectrul electromagnetic, în 
mişcările stelelor. Fiecare efort al civilizaţiei precedente se 
baza şi făcea referire la aceste numere şi formule şi, evident, 
exact aceste numere şi formule au fost îngropate în textele 
sacre ale lumii, folosind coduri gematrice. 

Catherine simţi cum i se face pielea de găină de entuziasm 
ascultând explicaţia lui Poimandres. 

Acesta vorbi mai departe: 

— La fel, fiecare dintre aceste clădiri sacre ale Antichității a 
fost construită de o asemenea manieră încât dimensiunile ei 
să fie semnificative din punct de vedere gematric. Chiar şi 
prin model poate comunica proporţiile divine. Arta gematriei 
nu a fost o invenţie grecească - egiptenii o cunoşteau, pentru 
că fusese păstrată de ei după prăbuşirea vechii ordini a lumii. 

Poimandres îşi ridică privirea - părea să exprime răbdare şi 
înţelepciune: 

— Există multe uşi spre trecut. Ele stau ascunse, fără a fi la 
îndemână, dacă nu ştii ce cauţi. Marea Piramidă este una 
dintre aceste uşi, este unul dintre monumentele fizice care 
ne leagă direct de civilizaţia care a existat înainte de potop. 
Pentru a-i înţelege secretele, haideţi să începem cu însuşi 
obiectul fizic. Ştiţi dimensiunile Marii Piramide de la Gizeh? 

Catherine răspunse repede: 

— Da, cred că ştim. Se întoarse către Rutherford: James? 
Da. Lungimea fiecărei laturi la bază este de 755 de picioare, 
ceea ce înseamnă că perimetrul întregii piramide este de 3 
020 de picioare. In înălţime are 480,5 picioare sau 275 de 
coţi egipteni. 

— Da, este corect. Aveţi cunoştinţe despre gematrie? Din 
nou, Catherine se uită la Rutherford. 

— Da, ştim puţin. 

Poimandres făcu pauză un minut de parcă încerca să-şi dea 
seama cum să înceapă. 


— Păi, 755 - lungimea laturilor la bază - este egală în 
valoare cu o petros — piatra. 

Păşi în jurul postamentului către ei şi continuă cu băgare 
de seamă, de parcă se temea că explicaţiile sale i-ar putea 
zăpăci dacă îi lua prea repede: 

— lisus a spus că discipolul său Petru era piatra pe care el 
şi-ar construi Biserica - Petros, care înseamnă piatră, este, de 
asemenea, şi numele Petru la greci. Vă amintiţi, după cum 
am spus, noi, gnosticii, nu interpretăm Noul Testament la fel 
în sens literal ca majoritatea creştinilor, deoarece noi nu am 
uitat că stă scris în codul gematric: este o cale de a da mai 
departe vechea cunoaştere prin intermediul unei poveşti. 
Povestea este viaţa, moartea şi învierea lui Hristos. Petru, 
piatra, este vechea cunoaştere a anticilor aşa cum este 
întruchipată de Marea Piramidă de la Gizeh. lisus îşi construia 
noua Biserică pe cunoaşterea antică şi se află acolo pentru 
toţi cei care ştiu cum să privească. 

Rutherford asculta fascinat. Era o autoritate în materie de 
mituri şi religii, dar simţea că Poimandres îl purta în ape 
necunoscute şi că acesta nu era vreun joc academic. 
Poimandres era pe punctul de a dezvălui secretele care 
fuseseră păzite cu străşnicie timp de milenii. 


67 


Poimandres îşi adună gândurile. 

— După cum probabil că aţi observat, Marii Piramide îi 

lipseşte vârful. Cei cinci coţi egipteni din vârful structurii au 
fost scoşi cu multă vreme în urmă, înainte ca puterea vechii 
cunoaşteri să apună pentru totdeauna. Având vârful scos, 
piramida şi-a scurtat înălţimea la ceea ce în prezent măsoară 
275 de coţi egipteni. Aceasta este la fel cu cinci coţi mari, 
deoarece un cot mare este egal cu 55 de coţi egipteni. 
Evident, aceasta nu este o întâmplare - cinci este numărul 
creaţiei şi regenerării. Simetria pentagonală este cheia vieţii. 
Este chintesenţa - cele cinci părţi care alcătuiesc întregul: 
pământ, aer, foc, apă plus al cincilea element, scânteia divină 
care scoate viaţa din celelalte patru. Cincizeci şi cinci este el 
însuşi un număr al piramidei: intrarea în Marea Piramidă este, 
evident, pe al cincizeci şi cincilea rând de zidărie. Catherine şi 
James aşteptau, transfiguraţi de ceea ce spunea Poimandres 
mai departe: 
_ — Vârful care a fost scos este el însuşi o altă piramidă. 
Inălţimea sa, nu veţi fi surprinşi să auziţi, este de cinci coţi 
egipteni. Doctrina centrală a anticilor, a aducătorilor de 
lumină după cum îi numiţi voi, era: „ca deasupra, şi 
dedesubt”. Aceleaşi reguli care guvernează creşterea unei 
singure celule umane guvernează mişcările galaxiilor. 

Incepu să se dea înapoi înspre postamentul de granit: 

— In această clipă, mica piramidă care a fost scoasă de pe 
Marea Piramidă are ea însăşi un vârf. Acel vârf era piatra 
Benben. Avea un volum de exact cinci inci cubi - putea sta 
lejer în palmă... Timp de mii şi mii de ani, oamenii au făcut 
speculaţii despre ce s-ar fi întâmplat cu piatra Benben; cine a 
scos-o; unde o fi ascunsă; mai exact ce era aceasta şi aşa 
mai departe. 

Poimandres era acum cu spatele la ei, aplecându-se peste 
postament. 


— Şi aceasta... aceasta este piatra Benben! 

Se întoarse. În palma mâinii sale întinse se afla o piramidă 
frumoasă, strălucitoare şi aurie, înaltă de câţiva centimetri. 

În vârf, avea un cristal, licărind în lumina lumânărilor şi 
acoperind pereţii şi tavanul peşterii cu un milion de luminiţe 
licăritoare. 

Catherine şi Rutherford rămaseră amândoi cu gura 
căscată. Catherine nu prea putea vedea din ce era făcută. 

— Ce e în vârf? 

— Este un diamant. Este „grăuntele seminţei de muştar” — 
Kikkos sinapeos în greceşte. Care în gematrie are o valoare 
de 1 746. Un cerc cu o circumferință de 1 746 are un 
diametru de 555. Incă o dată ne întoarcem la cinci. 

Rutherford rămase mut. Intreaga structură începea să 
capete sens perfect, divin, numerele păreau să curgă în sus 
şi-n jos în cascade de perfecţiune cosmică. 

Poimandres continuă: 

— Este, de asemenea, şi suma soarelui, 666, şi a lunii, 1 
080. După cum probabil că ştiţi, alchimiştii au crezut că viaţa 
a fost creată din fuziunea sulfului şi a mercurului - sulful fiind 
soarele, şi mercurul luna. Totul pe pământ este alimentat de 
sumă: toată viaţa, chiar şi mişcarea de rotire a pământului, 
derivă de la câmpul gravitațional al soarelui. Mercurul, 
scânteia divină, se combină cu sulful pentru a crea viaţă. 
Poimandres se uită la ei cu cea mai profundă seriozitate 
înainte de a puncta: Puterea piramidelor poate fi folosită ca o 
forţă a binelui, dar în mâini rele, devine o forţă ce poate 
provoca un rău incomensurabil. Nimănui care nu a fost corect 
pregătit şi al cărui suflet nu este pe deplin pur nu ar trebui să 
i se permită să folosească această putere. De aceea vârful 
piramidei a fost dezmembrat atunci când vechea cunoaştere 
a început drumul spre declin. Anticii ştiau că epoca 
întunecată avea să vină şi s-a hotărât scoaterea pietrei 
Benben şi a celor cinci coţi din vârful zidăriei, astfel ca nimeni 
să nu mai poată reporni maşinăria. Rutherford se gândi 
imediat la Bezumov. 

— Deci este o maşinărie! 

Coptul se uită la Rutherford, faţa lui era gravă ca o mască. 


— O, da, piramidă este cea mai măreaţă maşinărie 
construită vreodată! Corpul ei este special făcut să 
acumuleze energia universului. Poziţia piramidei înseamnă că 
energia terestră putea fi strânsă şi stocată, şi apoi îndreptată 
spre mai multe locaţii în jurul lumii. De îndată ce piatra 
Benben revine în vârful piramidei, maşinăria va porni din nou. 
Energia de acţionare este numită azi câmp magnetic şi este 
încă o forţă puţin cunoscută. 

Poimandres se întoarse şi aşeză cu grijă piatra Benben pe 
postament. Părea să genereze propria lumină internă, deşi 
aşa ceva, desigur, era imposibil. Simplitatea şi puterea sa 
imensă o aduse pe Catherine lângă ea. 

Coptul vorbi iar: 

— În interiorul pământului - chiar în inima sa - există o 
bucată sferică de fier cam de mărimea lunii. Stă suspendată 
într-un lichid care fierbe şi care la rândul său este înconjurat 
de un strat de lavă, gros de mii de kilometri, totul cuprins de 
litosferă. Mingea masivă de fier din mijlocul planetei noastre 
se învârte puţin mai repede decât exteriorul globului. 
Probabil că lucrul acesta ajută la crearea acestei forţe 
magnetice, nimeni nu ştie cu exactitate; cunoaşterea s-a 
pierdut acum. Anticii ştiau cum să stocheze şi să manipuleze 
aceste forţe. După cum aţi văzut, ei puteau crea structuri 
vaste, puteau tăia în piatră şi sculpta materiale care sunt mai 
dure decât fierul şi puteau controla şi modifica mişcarea 
orbitală a planetei. 

Catherine se gândea la mesajul secret. 

— Poimandres, trebuie să te întreb ceva! 

— Desigur! 

— Noi căutăm să descoperim ce a provocat ultimul 
cataclism şi, de asemenea, să descoperim cum am putea să 
evităm ca aşa ceva să se întâmple din nou. Acum ştim că 
acest cataclism a fost provocat de faptul că întreaga litosferă 
s-a mişcat în acelaşi timp şi a alunecat, şi mai ştim că lucrul 
acesta a fost legat de precesiune şi de mişcarea orbitală a 
pământului. Dar tot nu înţelegem pe deplin de ce se va 
întâmpla asta din nou. 

Poimandres dădu uşor din cap. Chipul său înţelept, 


emanând înţelegere, îi zâmbi: 

— Aţi bătut cale lungă! Vă pot ajuta eu cu ultimii paşi. 
Aveţi dreptate; lumea modernă este avertizată. Ne îndreptăm 
spre o altă apocalipsă. Cu fiecare an care trece, vechea 
cunoaştere se diminuează, cei care o înţeleg sunt din ce în ce 
mai puţini, în timp ce duşmanii îşi sporesc forţele. Stăpânii 
Corporaţiei sunt mai puternici ca niciodată. Obsesia lor cu 
lumea materială, cu subjugarea naturii şi înrobirea celorlalţi 
oameni ne împinge peste marginea prăpastiei. Maşinăriile şi 
sistemele lor devorează lumea şi în fiecare zi ard din ce în ce 
mai mult natura. Ei dau foc lumii la modul propriu! 

Chipul său era incredibil de trist, aproape ca şi cum nu ar 
mai fi întrezărit nicio speranţă. 

— În timp ce oamenii răi şi-au aprins focurile, calotele 
glaciare s-au topit. Cu cât alimentează mai mult cumplitul lor 
furnal de lăcomie, cu atât temperatura din mediu creşte, şi cu 
atât mai repede straturile de gheaţă se topesc. 

Catherine dădu din cap încurajator. Simţi că era pe punctul 
de a afla soarta omenirii din gura firavului copt: 

— Poziţia litosferei frumoasei noastre planete pământ este 
determinată de distribuirea greutăţii pe suprafaţa ei. Deşi 
pământul e o sferă, greutatea nu este distribuită în mod egal 
pe suprafaţa scoarţei. In unele regiuni, există teren muntos şi 
pământ uscat, şi aici litosfera este groasă şi grea. Deasupra 
Antarcticii se află o pătură de gheaţă groasă de peste un 
kilometru, ce cântăreşte miliarde de tone. Creează o greutate 
uriaşă pe fundul planetei, ceea ce ajută la menţinerea în 
staţionare a litosferei. Forţele de centrifugare sunt echilibrate 
de aceasta şi, de asemenea, şi de greutatea milioanelor de 
tone de gheaţă de la Polul Nord. A fost nevoie de milenii 
pentru ca această gheaţă să se acumuleze şi, dacă naturii i s- 
ar fi permis să-şi urmeze cursul, ar fi rămas pe loc până când 
precesiunea globului ar fi adus Antarctica mai aproape de 
soare şi apoi, în cele din urmă, după alte nenumărate milenii, 
ar fi început să se topească. Este la fel de exact precum 
ceasul. Acesta este mesajul secret. Aceasta este ceea ce 
geniul antic a încercat să ne spună şi este unul dintre 
motivele pentru care au construit reţeaua globală - pentru a 


putea influenţa precesiunea şi a ne salva de la o soartă 
inevitabilă. Dar au fost prea puţini la număr. Nu au 
supravieţuit suficient de mulţi propriului cataclism. In timp de 
câteva generaţii, au dispărut cu toţii, lăsându-ne nouă doar 
ruinele tehnologiei lor şi avertismentul lor secret de 
avertizare ascuns în mituri. 

Catherine era perplexă. 

— Dar tot nu înţeleg de ce suntem în pericol azi. Cu 
siguranţă, vor mai trece milenii până ce precesiunea va 
provoca un alt potop. O fi regulat, dar este un proces foarte 
lent. 

Bătrânul copt se uită la ea solemn. 

— Azi, pământul este echilibrat, scoarţa este în poziţie 
corectă pentru distribuirea greutăţii în momentul de faţă şi 
există doar foarte puţină mişcare. Dacă totuşi gheaţa se 
topeşte şi se scurge - aşa cum s-a întâmplat la sfârşitul 
ultimei ere glaciare -, toată această greutate colosală va fi 
redistribuită în oceane. În final, la fel ca la sfârşitul ultimei ere 
glaciare litosfera va fi forţată să se rearanjeze pentru ca 
pământul să poată continua să se învârtă. În acest moment, 
va aluneca din nou şi va duce la pieire viaţa aşa cum o 
cunoaştem noi. Evenimentul la care asistăm azi este un 
început făcut de om pentru acest curs inevitabil. Nu trebuie 
să aşteptăm încheierea procesului lent al precesiunii; noi 
înşine topim gheaţa. Anticii nu au prevăzut acest lucru. Ei nici 
nu ar fi visat că noi singuri şi în mod conştient ne vom 
provoca propria distrugere. 

Ochii lui Catherine se făcură cât cepele de groază. Avea 
sens. 

— Poimandres, este prea târziu? Mai putem încă opri asta? 
Dar, înainte ca acesta să poată răspunde, se auzi brusc un 
zgomot venind dinspre puț. Se auzeau paşi mişcându-se cât 
mai silențios posibil la vale pe treptele scării. 


68 


Din întunericul puţului ieşi Ivan Bezumov. Li se adresă 
extrem de dispreţuitor: 

— Imi pare rău, vă deranjez? 

Costumul lui alb îi dădea un aer fantomatic în umbrele 
încăperii subterane. 

Bezumov îşi băgă mâna în interiorul hainei şi, când o 
scoase, Catherine văzu că ţinea ceva. Inima îi tresări de 
groază. 

— Bezumov, ce-i ăla? 

— Asta, Catherine, este un pistol! Un model Heckler and 
Koch, să fiu mai exact! 

Rusul ridică piedica pistolului cu o uşurinţă care trăda 
exerciţiu. Catherine, Rutherford şi bărbatul copt îngheţară pe 
loc. 

— Ce faci? Ai înnebunit? Lasă pistolul! 

— Nu, Catherine, nu sunt nebun. Mă tem că pistolul o să 
rămână. Vreau ca voi toţi să vă daţi înapoi, departe de 
piatră... acolo. Vă rog, nu încercaţi vreo nesăbuinţă, cum tot 
spun ăştia prin filme. Nu veţi fi primii oameni pe care să-i 
împuşc, şi mă îndoiesc că aţi fi ultimii. 

Rutherford, foarte alarmat, interveni: 

— De ce faci asta, Bezumov? 

Ţinând revolverul în mâna dreaptă, aproape relaxat, 
Bezumov îşi lăsă capul pe spate şi râse batjocoritor: 

— In sfârşit, o întrebare inteligentă, doctore Rutherford! Mă 
obosea lipsa dumitale de înţelegere a astronomiei. Hai să-ţi 
spun de ce ţin pistolul îndreptat spre tine. A venit timpul ca 
marii învăţaţi de la Oxford să-şi primească lecţia. Le făcu 
semn cu pistolul să se mişte şi-i mână până în spatele insulei. 
Fac asta pentru că un instrument ştiinţific minunat stă şi 
aşteaptă să fie repornit. 

Ţinându-i în bătaia armei, Bezumov se aplecă şi adună 
câteva pietricele. lInaintă până la marginea apei, apoi 


împrăştie pietricelele pe suprafaţa apei. Cele care căzură pe 
pasarelă rămaseră parţial vizibile. Rusul începu să înainteze 
către şanţ. 

— Această maşinărie este cea mai grozavă realizare 
tehnologică pe care omenirea a creat-o vreodată. O 
construcţie atât de subtilă şi sofisticată, încât poate valorifica 
propria mişcare a pământului în jurul soarelui şi o foloseşte 
pentru a proteja planeta. Prin comparaţie, ideile noastre 
moderne de producere a energiei sunt incredibil de primitive. 
Ai dreptate, Catherine, această maşinărie este un monument 
de precesiune, dar a fost construită şi pentru a controla 
procesul de măcinare din moară. Energiile rotației pământului 
pot fi stăpânite şi folosite! 

Acum era la doar câţiva metri de ei. Catherine îi putea 
vedea bine ochii. Păreau aproape goi, de parcă funcţiona pe 
pilot automat. Îl măcinau gândurile în care era adânc pierdut. 
Şi totuşi râdea. 

— În sfârşit, am acum piatra Benben, am s-o pun înapoi la 
locul ei, în vârful Marii Piramide, şi curenţii invizibili care se 
mişcă încontinuu în jurul lumii vor fi din nou sub controlul 
omenirii. 

Catherine nu se mai putu abţine, nu-i mai păsa de pistol. 

— Nu! Bezumov, faci o foarte mare greşeală. Anticii au dat 
jos piatra Benben dintr-un motiv. Habar n-ai ce vrei să faci! 

Bezumov o ignoră şi înaintă către bărbatul copt. 

— Domnule Poimandres, vă mulţumesc foarte mult pentru 
prelegere; o găsesc foarte interesantă, dar nu a făcut nimic 
altceva decât să-mi confirme toată munca. Acum, dacă nu vă 
deranjează, daţi-mi, vă rog, piatra! Cu un zâmbet bolnav pe 
faţă, rusul mai făcu un pas în faţă. Unde mai pui că 
începusem să mă îngrijorez, neştiind dacă o voi găsi la timp. 

Poimandres strânse piatra la piept. 

— Niciodată! Peste cadavrul meu... 

Ridicând mâna dreaptă şi aţintind pistolul cu grijă spre 
pieptul bărbatului copt, rusul răspunse sec: 

— M-am gândit eu că aşa o să spui. Dacă insişti! 

Când pistolul se descărcă în spaţiul închis al încăperii, 
zgomotul fu atât de puternic, încât Catherine crezu că i s-au 


spart timpanele. Instinctiv, căzu ghemuindu-se şi îşi acoperi 
capul. Când îşi recăpătă simţurile şi deschise ochii o clipă mai 
târziu, văzu că Rutherford adoptase o poziţie similară - 
ghemuit pe jumătate, şi pe jumătate gata să se năpustească. 
În colţ, trupul lui Poimandres căzuse într-un mod ciudat şi nu 
vedea dacă mai respira sau nu. Fusese împuşcat de la 
distanţă mică, şi Catherine se temea că murise. Simţi cum o 
copleşeşte furia. Cât despre profesor, toată înţelepciunea lui 
fusese anihilată cu un singur act de violenţă nebunească. 

Mirosul puternic de cordită îi chinuia nările. Lacrimile i se 
prelingeau pe obraji, scrâşni din dinţi, încercând să se abţină 
şi să nu urle la maleficul rus. 

Când Bezumov vorbi din nou, vocea îi era fermă: 

— Voi doi rămâneţi exact unde sunteţi! Nu doresc să 
rănesc pe nimeni, dacă nu este nevoie. 

Lui Catherine îi ţiuiau urechile şi se uita la silueta prăbuşită 
a lui Poimandres. Pe podeaua de piatră curgea sânge. De 
dragul lui Poimandres şi al profesorului şi al tuturor 
deţinătorilor cunoştinţelor străvechi, Catherine simţi că 
trebuia să facă ceva, un ultim efort împotriva nebuniei pe 
care Bezumov o reprezenta, şi mult mai sinistra Corporaţie. 

— Bezumov, ceea ce faci tu este o nebunie, spuse ea, 
având vocea sugrumată de emotie. 

— Prostii! Sunt singura persoană pregătită să pună mâna 
pe frâiele planetei şi să le strunească în siguranţă. Doar eu 
înţeleg măreaţa maşinărie. Dacă nu-mi este permis să-mi 
împlinesc ambiția, atunci pământul va fi distrus. 

Bezumov cântări piatra în mână. Ochii îi străluceau. Vocea 
îi era foarte serioasă şi vorbi aproape în şoaptă: 

— Timp de cinci mii de ani, noi am trăit o perioadă liniştită 
din punctul de vedere al mediului, pe această planetă. Dar 
lucrul acesta este o aberaţie. Foarte curând, omenirea va 
redeveni un loc violent aşa cum este în mod normal şi va fi 
ştearsă de pe faţa pământului. lţi poţi închipui ce se va 
întâmpla când va erupe un supervulcan? Pentru că în curând 
unul cu siguranţă va erupe. A fost un lucru obişnuit pentru 
planeta noastră şi un lucru este cert: se va întâmpla din nou. 
Şi, când se va întâmpla, luminile se vor stinge. Cenușa şi 


materia dejectate, aşa cum s-a mai întâmplat, vor umple 
cerul de praf, care va acoperi soarele. Recoltele vor fi 
distruse, civilizaţia industrială va intra în colaps, haosul va 
domni. Te îndoieşti de acest scenariu viitor? Îmi pui teoriile 
sub semnul întrebării? Această istorie a trecutului este, de 
asemenea, şi istoria viitorului. Chiar şi domnul Poimandres ar 
fi fost de acord cu mine în privinţa aceasta. Atât 
evenimentele din trecut, cât şi cele din viitor există. Niciunul 
nu poate fi modificat sau evitat decât dacă repornesc 
maşinăria şi o strunesc spre siguranţă. 

Catherine se uita la el îngrozită, predicțiile lui înfiorătoare 
ar putea fi adevărate, dar tot era nebun de legat. Trebuia 
oprit. 

— Nu este drept. Vei distruge totul! 

Dinţii lui Bezumov străluciră când îi zâmbi, încrederea de 
sine era aproape tangibilă. 

— N-am de gând să stau aici să mă cert ca oricare biet 
profesor. Am prea multe de făcut. 

Şi, cu aceasta, se întoarse trecând înapoi peste şanţ. Pluti 
ca o fantomă pe deasupra puţului înainte să li se mai 
adreseze o ultimă dată: 

— Să nu încercaţi să mă urmaţi! Dar, dacă încercaţi să 
urcați în urma mea, nu voi ezita să vă împuşc. Am să încui 
trapa de sus. Staţi fără griji - n-o să vă sufocaţi şi probabil că 
veţi fi şi eliberaţi mai târziu, înainte să muriţi de sete sau 
foame! La revedere! 

Cu o licărire a lanternei dispăru. 


69 


Catherine se repezi către Poimandres. Era întins pe spate 
lângă baldachin. Mâna sa dreaptă strângea cu putere de 
partea din faţă a cămăşii sale albe pătate de sânge, iar braţul 
stâng era imobil. Catherine se aplecă şi-i atinse obrazul, apoi 
încercă să-i găsească pulsul. 

— James, e încă viu! 

Rutherford stătea aplecat asupra lor. 

— Trebuie să-l ducem la doctor imediat. Să încerc să ieşim 
pe sus! 

Catherine întoarse capul să se uite la el. 

— N-are sens. Ai auzit ce-a spus Bezumov. Rutherford era 
disperat. 

— Ce altceva putem face? Nu putem sta pur şi simplu aici 
în timp ce Poimandres moare, şi Bezumov reporneşte 
maşinăria. 

Catherine se uită la ceas. „Mai este doar o oră până în 
zori”, gândi ea. 

Se ridică, mâinile îi atârnau inerte pe lângă corp. Scuturând 
energic din cap, spuse repede: 

— OK, du-te şi vezi, dar, James, fii atent, te rog! Nu pot să 
cred că am ajuns până aici doar ca să-i dăm piatra Benben lui 
Bezumov. 

Rutherford se întoarse, merse pleoscăind prin apă şi 
înaintă rapid spre puț şi scară. Între timp, Catherine se 
întoarse către Poimandres. Îngenunche lângă el şi cu grijă îi 
puse capul în poala ei. Îi şopti încet bărbatului copt 
inconştient: 

— Te rog, nu renunţa să speri! Poimandres, rezistă!... 

* 


x x 
Ivan Bezumov lăsă în urmă scara şi ieşi în grota de sub 


pasarelă. După întunericul intens al peşterilor subterane, 
lumina stelelor ce se infiltra în grotă era o binecuvântare. 


Chiar şi fără lanternă, Bezumov putea recunoaşte conturul 
cadavrului şoferului răşchirat pe jos. Se scutură de praf, apoi 
închise trapa de oţel a puţului. Puse lacătul greu la loc şi îl 
închise. Păşi peste şofer, se strecură pe poartă şi o închise în 
urma sa. Vântul era puternic: se isca o furtună. Nori de nisip 
începeau să se alerge deasupra platoului Gizeh şi în 
depărtare cerul negru fierbea, şi tunete bubuiau peste 
străvechile întinderi ale deşertului. 

In câteva secunde, Bezumov se căznea să urce spre Marea 
Piramidă - din răcoarea deşertului, vaietul hienei era singurul 
sunet care îl aclama. 


7O 


Rutherford reapăru la baza scării şi pleoscăi înapoi prin 
apă, transpiraţia i se prelingea în broboane pe frunte. Vorbi 
gâfâind: 

— E încuiat, nu ştiu ce putem face! 

Catherine îi ştergea fruntea lui Poimandres cu o batistă 
înmuiată în apa rece. | se păru că Poimandres deschise ochii 
pentru o clipă. Imediat Catherine îl îndemnă: 

— Poimandres! Fii puternic! O să te scoatem de aici! 

Neajutorată, se uită la Rutherford, care îl privea cu groază 
pe bărbatul copt muribund. Continuând să-i şteargă fruntea, 
Catherine îi spuse lui Poimandres cu voce calmă, încercând 
cu toată puterea să ascundă valurile de emoţii care 
amenințau să o cuprindă cu totul: 

— Poimandres, mai există vreo ieşire de-aici? Există vreo 
ieşire secretă? 

Gura acestuia se deschise şi se închise cu un efort suprem 
şi rosti: 

— Înapă!... 

Rutherford se lăsă într-un genunchi. 

— Unde? 

Poimandres scăpă un suspin şi apoi vorbi din nou cu o voce 
aproape de neauzit. Catherine se aplecă în faţă să-l audă mai 
bine. 

— Există un tunel secret în apă, în spatele platformei. 
Mergeţi pe acolo, înot, o să ieşiţi în camerele sacre. Luaţi-o 
pe partea dreaptă, duce pe un alt drum. Să nu, orice aţi face, 
să nu intraţi în sala arhivelor. Şi, dacă apucaţi să trăiţi după 
ziua de azi, să nu mai spuneţi nimănui ce aţi văzut. Vă rog, 
trebuie să promiteţi, trebuie!... 

Zicând acestea, închise ochii. Rutherford se ridică în 
picioare. Se uită spre lanterna care se stingea cu repeziciune. 
Se învârti în jurul platformei din spatele şanţului cu apă. Era 
lat de trei metri, şi în partea îndepărtată se afla piatra din 


zidul peşterii, ridicându-se către tavan. Apa subterană arăta 
ca ţiţeiul - era imposibil să vezi cât de adâncă era sau să se 
vadă prin ea în adâncuri. 

Catherine aşeză cu atenţie capul bărbatului pe una dintre 
jellabele făcute sul şi se ridică. In acest timp, şopti un 
jurământ solemn în faţa lui: 

— Poimandres... îţi promit... Rezistă!... 

Rutherford măsura la pas încăperea luminând cu lanterna, 
încercând cu disperare să găsească un unghi la suprafaţa 
apei care să indice ce-ar putea fi dedesubt. Catherine ajunse 
lângă el. 

— Poţi să vezi ceva? 

— Absolut nimic! E fără speranţă. 

Catherine se uită în urmă la Poimandres şi apoi în jos la 
apă. 

— N-avem de ales, trebuie să încercăm sau rămânem 
blocaţi aici. Bezumov va reuşi, iar Poimandres va muri. 

Ţinându-l pe James de braţ, îşi scoase pantofii şi intră în 
apă. Era adâncă. Se aşeză pe marginea şanţului şi se lăsă cu 
luare-aminte în jos. Apa era rece ca gheaţa şi perfect neagră. 
Se înfioră pe măsură ce apa îngheţată o cuprindea în 
ghearele ei. Respirând greu, înotă ţinându-şi capul deasupra 
apei. Se apucă de o margine, se uită la James şi luă o gură de 
aer: 

— Vii? 

James îşi scoase pantofii şi intră în apa rece ca gheaţa - de 
şoc ochii i se făcură cât cepele. 

— OK, acum să vedem ce-i acolo!... 

Respiră adânc şi apoi dispăru sub luciul apei. Totul era 
negru: Totul era cufundat în tăcere şi frig. Se scufundă şi un 
moment mai târziu atinse roca din capătul îndepărtat. Pipăi în 
jur cu mâinile. Peretele era aspru şi cu vălurele. Aerul din 
plămâni începea să i se termine. Bâjbâi în jur ca un orb şi 
apoi brusc îl găsi. Sub el, spre dreapta, peretele dispăru şi 
găsi un tunel. Căută în jos. Era larg, lat de vreun metru. 
Suficient. Se ridică la suprafaţă şi strigă: ` 

— L-am găsit... are dreptate... e acolo! Įnotă către 
Catherine care tremura. 


— O să merg primul. Urmează-mă! Dacă rămâi fără aer, 
Întoarce-te! 
Amândoi inspirară şi apoi plonjară sub apa îngheţată şi în 
împărăţia mută a adâncurilor. 
* 


x x 


Rutherford se îndreptă direct către tunel. Încercând să 
găsească locul din nou, ezită pentru o clipă înainte de a 
purcede spre necunoscut. După trei mişcări de braţ, încă mai 
înota. Plămânii începură să simtă efortul. Catherine, o 
înotătoare excelentă, era chiar în spatele său. Putea simţi 
vârtejul puternic stârnit de picioarele lui. Incercă să rămână 
calmă. Încă o mişcare şi încă una. Panica începea să se 
instaleze şi apoi brusc, prin apă, Rutherford îşi putu vedea 
mâinile în faţă: era lumină. 

Ţâşni la suprafaţă, uşurat, urmat îndeaproape de 
Catherine.  Confuzi, se zbăteau amândoi, încercând să 
respire, şi fără să-şi dea seama unde se aflau. 

— Ce loc este ăsta? bolborosi Rutherford. 

Erau într-un bazin mic, de doar doi metri pătraţi. Marginile 
erau făcute din granit şlefuit. În jurul lor era o cameră micuță 
- cam dublul bazinului şi de un metru şi jumătate în înălţime. 
Două trepte perfect tăiate ieşeau din apă şi duceau către o 
uşă care dădea într-un tunel întunecat. Incăperea avea pereţi 
netezi - perfect netezi - ca interiorul camerei regelui. Erau 
decoraţi cu hieroglife, vopsiți cu un fel de substanţă aurie 
care-i făcea să strălucească uşor în întuneric. Până şi tavanul 
micuţei încăperi strălucea. Era acoperit de mii de puncte 
minuscule de lumină. Catherine rămase cu gura căscată de 
uimire văzând atâta frumuseţe. 

— Este incredibil! Sunt stele! Uite, este constelația lui 
Orion deasupra. 

Rutherford se ridică pe trepte şi apoi o ajută şi pe ea. Preţ 
de un minut, rămaseră muţi admirând efectele uluitoare ale 
luminii. 

Uluit, Rutherford spuse: 

— Aceste hieroglife... nu le-am mai văzut niciodată... nici 
măcar una... toate sunt simboluri necunoscute. Închipuie-ţi 


ce-ar spunea lumea toată... Închipuie-ţi ce-or fi însemnând 
toate! 

Catherine se uita prin uşă către pasajul întunecat. 

— Ce crezi că o fi acolo, jos? Amândoi merseră spre uşă şi 
se uitară prin întunericul pasajului. 

— N-am idee. Este absolut incredibil!... Abia de-şi putea lua 
ochii de la pereţii nespus de frumoşi. 

Catherine făcu un pas pe coridor. Nu era aşa de întunecat 
cum părea - şi el avea presărate stele pe tavan, luminând 
calea. Cu inima bătându-i puternic, începu să exploreze 
coridorul. Rutherford, uitându-se încă o dată la minunata 
pleiadă de simboluri, se întoarse şi o urmă. 

In timp ce Bezumov ajunse la rândul de jos al zidăriei de pe 
partea sudică a Marii Piramide, primul foc de armă răsună pe 
platoul Gizeh. Auzea voci purtate de vânt, strigând - nu în 
limba arabă, ci în engleză. Strânse piatra Benben la piept şi 
cu mâna liberă se ridică pe prima treaptă. Se simţea ca un 
liliputan în ţara uriaşilor. Blocurile imense de granit, de câte 
zece tone, îi veneau aproape până la gât. Se întoarse cu faţa 
spre deşert, cu spatele lipit de greutatea masivei lucrări în 
piatră a celui de-al doilea rând. Nu era nimeni în jur - oare la 
cine strigau? Unde erau? 

Deodată, sus, pe cerul nopţii, lângă vârful piramidei, o 
rachetă de semnalizare explodă ca un foc de artificii 
răspândind o lumină albă fosforescentă. 


„Deci, încă nu m-au văzut...” 
* 


x x 


Se întoarse cu mare băgare de seamă pe treapta îngustă, 
se pregăti din nou şi se ridică pe următorul nivel. Racheta de 
avertizare, care pentru o clipă luminase partea sudică în timp 
ce se ridica spre înaltul cerului, fu luată de vânt şi dusă cu o 
viteză uluitoare înspre deşert. Se făcu din nou întuneric. 

Cu frenezie, se căţără mai sus, fiecare nivel, un efort 
imens. Minutele treceau; o altă rachetă de avertizare porni în 
sus. Se ghemuli lipit de rocă, încercând pe cât îi stătea în 
putinţă să se facă invizibil. Ajunsese la jumătatea drumului 
spre vârf. Jos, priveliştea era ameţitoare. Vedea siluete 


alergând spre baza piramidei. Cea de-a doua rachetă fusese 
şi ea luată de vântul deşertului, care stârnea nisipul de pe 
dune şi-l ridica formând imense vârtejuri. Oare ştiau că el era 
acolo sus? Se întoarse cu faţa spre rocă şi îşi continuă 
ascensiunea. N-avea unde să se ascundă - trebuia să meargă 
mai departe. Blocurile de granit erau mai mici acum că el 
ajunsese mai sus, ceea ce era o mană cerească. luţi pasul. 
Deodată, spre groaza lui, raza unei lanterne trecu chiar pe 
deasupra braţului său drept pe care-l ţinea întins. Cercetă 
mai departe vasta dantelărie a piramidei şi ca o fantomă 
galbenă se plimba dintr-o parte în alta - dansul unui cerc de 
lumină. Ingheţă din nou. Nu era departe de vârf. Privind în 
jos, îşi putu da seama că erau patru bărbaţi care stăteau la 
baza piramidei - pe latura sudică -, iar unul dintre ei avea o 
lanternă. Disperat, se uită la dreapta şi apoi la stânga 
rândului pe care se afla. Nu era departe de vârf, şi colţul 
faţetelor de sud şi de vest era la vreo zece metri, în stânga 
sa. Lipindu-se şi mai tare de rocă, începu să se ducă în lateral 
de-a lungul marginii de piatră. Lumina lanternei mergea de 
colo-colo pe suprafaţa pietrei, de jur împrejurul lui. Mai avea 
cam doi metri. Şi apoi raza se opri exact pe el - găsindu-l în 
întuneric, luminându-i pieptul şi capul ca un înger în noapte. 

Imediat focuri de armă, şi gloanţele intrau în piatră pe 
lângă el. Când se izbeau de granit, făceau un zgomot 
înfiorător. Cu disperare, încercă să ajungă la colţ, aproape 
pierzându-şi echilibrul, după care, într-un ultim salt disperat, 
se trase după colţ, pe faţada vestică. Urmăritorii săi începură 
să alerge pe lângă piramidă. Avea la dispoziţie câteva 
secunde. Se uită în sus: nu mai era mult de mers. Aşeză cu 
grijă piatra Benben pe treapta de deasupra sa, apoi îşi scoase 
revolverul şi, profitând de experienţa în armata sovietică, 
începu să tragă metodic, foc după foc. 


71 


Ţinându-se de mână, Catherine şi Rutherford merseră pe 
vârfuri pe coridor, în întunericul misterios. Era imposibil de 
ştiut sau bănuit de cât timp era acolo, nedescoperit. Nu 
exista niciun indiciu cu privire la momentul în care a fost 
construit, în afară de faptul că execuţia sa extraordinară era 
la paritate din punct de vedere tehnic cu cea din încăperile 
din interiorul Marii Piramide înseși. Privind, minunându-se, 
neputând să-şi ascundă uluirea, Rutherford şopti cu respiraţia 
tăiată: 

— Catherine... asta este! Acesta este secretul originii 
noastre anterioare, rasa umană a fost grozavă. Lumea 
dinainte chiar a existat. Acesta este ultimul ei monument! 

Catherine, rămasă cu gura căscată, se uită înainte în 
întuneric. 

— Uite! Se întâlneşte cu un alt tunel. 

La cincisprezece metri mai în faţă, coridorul ajungea într-o 
intersecţie în forma literei T. Cel de-al doilea coridor era 
construit din lespezi de granit la fel de bine îmbinate. Spațiile 
dintre imensele blocuri erau subţiri ca firul de păr, şi 
suprafaţa pereţilor - chiar şi tavanele presărate cu stele - 
fuseseră perfect şlefuite. 

La dreapta, tunelul cobora şi părea să se îngusteze, apoi 
dispărea în întuneric. La stânga, se ridica uşor, aproape 
imperceptibil, şi apoi la vreo treizeci sau patruzeci de metri 
era scufundat în strălucirea aurie a unei lumini calde şi 
plăcute. Rutherford dădu drumul mâinii lui Catherine, 
transfigurat de frumuseţea luminii ciudate care părea să-l 
atragă spre ea. 

— Dumnezeule! N-am mai văzut aşa ceva... Catherine făcu 
un pas în urma lui, cu faţa luminată de acea strălucire. 

— Ce este? Ce-ar putea fi acolo? 

Se uitară unul în ochii celuilalt şi apoi Catherine îl apucă pe 
Rutherford de mână şi-l strânse. 


— Aminteşte-ţi ce-a spus Poimandres, ne-a spus să 
mergem pe aleea din partea dreaptă. 

Rutherford se uită la ea, fără să clipească, abia auzind ce 
spunea. 

— Trebuie să vedem, trebuie să mergem să vedem. Nu 
putem rata o asemenea şansă! 

Catherine se simţea sfâşiată în două direcţii: lumina aurie o 
atrăgea spre ea, dar conştiinţa îi tot reamintea cuvintele lui 
Poimandres şi promisiunea ei de a face aşa cum îi rugase el. 
Începură să înainteze în jos, pe coridor, lipsiţi de puterea de 
a-şi feri faţa de lumină şi incapabili parcă să se întoarcă. 

Pe măsură ce se apropiau de sursa de lumină, coridorul se 
deschise brusc spre o privelişte neînchipuit de ciudată. In 
faţă, dedesubt şi deasupra lor era o cameră vastă, de 
mărimea unei catedrale - lungă de sute de metri. Niciodată, 
nici în cele mai îndrăzneţe visuri nu se aşteptaseră să vadă o 
asemenea imagine, atât de jos, sub pământ. Coridorul îi 
scosese pe o lespede de granit cam pe la jumătatea uneia 
dintre laturile camerei, înaltă de optzeci de metri, şi ei 
stăteau pe această stâncă, oripilaţi de ceea ce vedeau. Sub 
ei, mai mult de treizeci de piramide se ridicau de la podea, 
vârfurile lor ajungând la jumătatea distanţei până la tavan - 
fiecare dintre ele îmbrăcată cu un frumos strat de piatră albă, 
vârfurile lor erau făcute dintr-un fel de metal alb. O lumină 
albastră diafană juca ritmic între ele, plimbându-se de la una 
la alta ca limba unei flăcări nepământeşti. Întreaga structură 
emitea un sunet jos, ca un zumzăit şi, în timp ce limba lungă 
de douăzeci de metri a luminii albastre se plimba în jurul 
încăperii, sărind de pe un vârf pe altul, scotea un zgomot ce 
semăna cu trosnetul lemnului uscat în foc. Catherine se uita 
cu groază şi fascinaţie. 

— Ce Dumnezeu este locul acesta? 

Rutherford, la fel de înspăimântat şi în transă din cauza 
priveliştii ciudate ce se desfăşura în faţa lor, răspunse: 

— N-am nici cea mai vagă idee. Dar cred că suntem în 
prezenţa unui fel de tehnologie naturală, mult peste puterile 
noastre de înţelegere. 

Era adevărat: în timp ce Catherine se minuna de priveliştea 


extraordinară desfăşurată în faţa lor, nu se putu abţine să nu 
se gândească la faptul că aceasta trebuie să fie inima 
maşinăriei. Marginea pe care ei stăteau înconjura întreaga 
încăpere imensă. Din loc în loc, scări din piatră coborau, pe 
podeaua de sub ei şi la distanţe de vreo cincisprezece metri 
în jurul marginii, alte culoare precum cel pe care veniseră ei 
dispăreau în interiorul rocii. Lui Rutherford îi ieşiseră ochii din 
orbite. Se întoarse către Catherine: 

— Trebuie să mergem mai departe. Uite! 

Cu braţul întins, arătă în jos, în abisul încăperii, în capătul 
îndepărtat, exact pe partea opusă. Un intrând imens era 
scăldat în lumină. Lumina radia din deschizătură, şi deasupra 
intrândului, cu hieroglife ciudate, gigantice şi strălucitoare 
era scris un mesaj antic neinteligibil. Sala arhivelor! Abia îşi 
putea stăpâni emoţiile. Trebuie să fie! Ştiu eu. Doar pe 
acolo... putem merge pe margine de jur împrejur... haide! 

Catherine se uita la el îngrozită. 

— Nu, James, mergem înapoi. l-am promis lui Poimandres, 
şi el e pe moarte, chiar în clipa aceasta. Şi trebuie să-l oprim 
pe Bezumov... despre asta vorbea el... aceasta este 
maşinăria pe care vrea s-o pornească din nou. Şi totuşi, nu-şi 
dă seama de ceea ce vrea să facă, nu înţelege lucrurile cu 
care se joacă. Trebuie să-l oprim acum! 

Rutherford se uită disperat la ea. Arătă cu mâna către 
încăperea extraordinară. 

— Dar... nu putem pleca pur şi simplu!... 

Catherine îi prinse ambele mâini într-ale ei şi se uită în 
ochii lui de parcă încerca să-l aducă înapoi şi să rupă vraja. 
Încetişor, spuse: 

— Ne putem întoarce. Tot aici o să fie. Avem treabă de 
făcut în lumea aceasta; o să ne ocupăm de ultima lume când 
o să putem. Vino! Trebuie să plecăm înainte de a fi prea 
târziu! 

Rutherford aruncă o privire în urmă la masiva încăpere, 
ochii lipindu-i-se de intrândul măreț. Scutură din cap şi se 
uită în jos la picioare. 

— Dar o vedem într-adevăr, nu-i aşa? Nu visăm? Catherine 
se uită la el şi apoi la minunata privelişte din faţa lor, 


îngropată adânc sub platoul Gizeh. 

— Nu, nu visăm! Acum ştim, a existat o altă civilizaţie, cu 
propria tehnologie extraordinară şi a dispărut exact aşa cum 
va dispărea şi a noastră. Din nou se uită la el. James, nu 
avem timp de pierdut! Nu avem nevoie de sala arhivelor. 
Avem toate cunoştinţele necesare, nu vezi? Nu mai există 
secrete. Trebuie să-i oprim pe Bezumov şi Corporaţia şi 
trebuie să schimbăm modul de trai al oamenilor. Este tot 
ceea ce spunea mereu profesorul Kent. Dar nu vreau ca 
Poimandres să aibă parte de o moarte singuratică la fel ca 
profesorul. Vreau să fie salvat, indiferent de ceea ce trebuie 
să facem. Oameni ca el sunt mult prea puţini pe lume, şi 
avem nevoie de el! 

Rutherford asculta în tăcere şi apoi, întorcându-se către ea, 
dădu uşor din cap: 

— Ai dreptate, Catherine! 

Se ridică pe vârfuri şi îl sărută pe obraz, apoi, întorcându- 
se, îl trase după ea, în timp ce se avânta din nou în tunelul 
prin care veniseră. Refăcură în viteză paşii înapoi pe lângă 
cotul ce ducea în camera cu bazinul şi în jos pe culoarul din 
dreapta, pe unde le spusese Poimandres să meargă. Cu 
fiecare pas pe care-l făceau, culoarul devenea şi mai 
întunecat. Incepuse să o cotească spre dreapta şi în curând 
se curbă atât de mult încât atunci când se uitară în urmă nu 
mai putură vedea deschizătura ce dădea în camera imensă. 
In cele din urmă, după alţi cincizeci sau şaizeci de metri, 
lucrătura în piatră se schimbă. Granitul incredibil de bine 
tăiat şi finisat lăsă locul unei pietre dure, neprelucrate, şi 
tavanul deveni mai jos, silindu-i să se aplece. După vreo altă 
sută de metri, culoarul aproape că se prăbuşea şi se termina 
brusc într-o grămadă de moloz şi nisip care curgea dintr-o 
fisură orizontală largă de două picioare. Rutherford se uita cu 
frică. 

— S-a prăbuşit! Cum o să mai ieşim acum? Catherine se 
căţără pe grămada de moloz până la fisură. 

— O să ne tărâm! g 

Se săltă şi se strecură în gaura din piatră. li părea că-şi 
pune capul între fălcile unui leu - se putea prăbuşi în orice 


clipă. Încercând să nu se gândească la aşa ceva, începu să se 
strecoare înainte pe burtă, trăgându-şi corpul cu ajutorul 
braţelor. Îl putea auzi pe Rutherford căţărându-se în urma ei. 

După vreo zece metri de muncă titanică, transpiraţia îi 
curgea pe frunte, iar drumul era blocat de nisip. Cu frenezie, 
săpă cu mâinile, furioasă că le astupa ieşirea. 

„Acesta nu poate fi sfârşitul. Nu aici, nu acum, te rog!... 
Luptă şi îşi săpă drum prin nisip, şi deodată îl simţi: aerul rece 
al nopţii pe platoul deschis. Puțin nisip fin îi curse pe faţă, dar 
putea simţi o gură de aer proaspăt pe piele. Săpă cu fervoare 
ca o cârtiţă, folosind mâinile ca pe nişte hârleţe. În sfârşit, îşi 
scoase faţa la aer - şi urletul furtunii din jurul ei fu un sunet 
binecuvântat. 

— Am reuşit! 

Căţărându-se cu disperare, ca o fiinţă care iese dintr-un ou, 
ieşi din moloz şi nisip spre lumea de afară. Obosită, se 
prăbuşi pe o parte. O clipă mai târziu, capul lui Rutherford se 
îţi în vânt şi apoi se zvârcoli până ieşi cu totul şi i se alătură 
pe nisipul gol, expuşi sub norii aducători de furtună şi sub 
stele... Cerul se lumina la răsărit. Rămaseră întinşi împreună 
câteva secunde, încercând să-şi recapete suflul, până când 
Rutherford se rostogoli şi se uită în jur. Acolo, cam la vreo 
două sute de metri, era faţada de vest a Marii Piramide, şi la 
bază, în jurul laturii, Rutherford putea vedea clar câteva 


m" 


siluete în mişcare. Inainte să poată înțelege ce li se 
întâmplase, începură împuşcăturile. Instinctiv, amândoi se 
lipiră de sol. 


— Cine este? Trag în noi? 

Se mai auzi un tir de foc de răspuns, foc de arme 
automate. 

— Nu. Vine de sus, de pe Marea Piramidă. 

Apoi, brusc, o rachetă de avertizare explodă pe cer, lumina 
ei fosforescentă iluminând nisipul de jos. Rutherford se târi 
până la marginea dunei pe care erau întinşi. Nu-şi putea 
crede ochilor. 

— Dumnezeule! Uite! E Bezumov, aproape c-a ajuns în 
vârf. 

Catherine se căţără şi ea să ajungă lângă el şi îşi dădu 


părul de pe faţă. Acolo, sus, doar la vreo câteva nivele 
distanţă de vârf, era Bezumov. Mai întâi racheta şi apoi 
fasciculul de la lanternă îi luminară silueta stranie proiectată 
pe edificiul de piatră. Semăna cu un om care urma să se 
sinucidă, oscilând pe o clădire - doar că el abia de se mişca 
acolo sus, urcând ca un crab spre vârf. Gloanţele zburau în 
granitul de lângă el, dar tacticos, ca un alpinist profesionist, 
urca pe blocurile de granit, unul câte unul, ridicându-se din 
ce în ce mai sus. 

Aproape fără a gândi, Catherine şi Rutherford se ridicară în 
picioare. Chiar în faţa ochilor lor, Bezumov dispărea din raza 
lor vizuală. Zorii mijeau. Părea că nu mai există cale să-l 
poată opri. Intreaga lor călătorie fusese oare în zadar? 


72 


Cu un ultim efort supraomenesc, Bezumov se ridică în 
vârful Marii Piramide. Avea vreo şapte metri pe şapte. Vântul 
îi smulgea hainele şi ameninţa să-l răstoarne de pe margine. 
In timp ce se târa şi se rostogolea să iasă din vizorul ţintaşilor 
de jos protejat de milioane de tone de piatră, începu să râdă 
nebuneşte. 

— Am reuşit! Sunt aici! Acum vom vedea, acum lumea va 
şti că am dreptate. 

Se ridică în picioare şi ţinu piatra Benben în mâini în faţa 
sa, ca un giuvaier nepreţuit. Privirea sa sălbatică scruta 
orizontul să vadă discul orbitor al soarelui răsărind, dar cerul 
era atât de plin de nori, încât nu se putea vedea nimic. În 
timp ce se uita, auzi un zgomot teribil care acoperea chiar şi 
urletul vântului. De parcă o mie de motoare cu reacţie 
porniseră în acelaşi timp la unison. Confuz, se uită în jur, 
ţinând piatra strâns la piept. Panica îi acoperea faţa. Se 
răsuci în loc; vântul şfichiuitor şi întunericul de nepătruns îi 
sporeau sentimentul de dezorientare. Şi atunci văzu: la cel 
mult zeci metri, un aparat de zbor monstruos şi negru îi 
apăru în faţa ochilor. Se rotea în jurul lui, ca un soi de insectă 
neagră şi ciudată. Corpul său imens, rotund şi aplatizat avea 
un diametru de vreo douăzeci de metri. In faţă, două antene 
ca nişte sulițe încercau să-l împungă agresiv. Intre antene era 
un parbriz negru, la acelaşi nivel cu el. Se uită o dată la el, şi 
apoi se întoarse cu faţa la est. Acolo, în mijlocul 
semiîntunericului, era o primă strălucire de neconfundat a 
zorilor.  Răsucindu-se, Bezumov strigă în noaptea care 
dispărea: 

— Niciodată! Nu mă vei opri vreodată! Ai venit prea târziu! 

Işi înfipse picioarele în mijlocul vârfului. Sub el se afla 
întreaga masa fenomenală a piramidei. Îşi ridică mâinile 
deasupra capului şi întinse piatra Benben spre stelele care se 
stingeau. Chiar în clipa aceea, furtuna păru să se dezlănţuie. 


Fulgere de lumină albastră scăpărau printre norii din jur, 
alergând din toate direcţiile ca un foc sălbatic ceresc. 

Catherine şi Rutherford, deşi stăteau la sute de metri 
depărtare în deşert, rămaseră înţepeniţi în timp ce fulgerele 
din cer păreau să se grăbească pe boltă, înainte de a se 
descărca sub formă de bliţuri enorme şi orbitoare deasupra 
Marii Piramide. Se auzi o monumentală descărcare de fulgere 
şi o explozie enormă - de sute de ori mai strălucitoare decât 
rachetele de avertizare fosforescente care fuseseră trase în 
aer cu câteva clipe mai devreme. Incercară să se ferească, 
dar fură trântiţi la pământ de forţa exploziei. Apoi se auzi o a 
doua explozie, şi mai asurzitoare decât prima. Era aeronava 
ciudată: părea să fi fost lovită de un fulger şi explodase 
instantaneu. În toate direcţiile erau aruncate fragmente de 
metal. Catherine se ghemui, şi Rutherford o acoperi protector 
cu trupul său, rugându-se ca niciunul dintre şrapnelele roşii 
ca focul ce cădeau din cer să nu-i atingă. 

Ultimele fărâme de metal căzură pe pământ şi apoi se lăsă 
liniştea. Chiar şi vântul părea să se fi potolit, istovit de acea 
explozie puternică. Catherine se uită printre degete. Piramida 
stătea semeaţă în picioare. Noaptea se topea; soarele se 
înălța. Era dimineaţa echinocţiului de primăvară, şi scena 
arăta aşa cum arăta de zece mii de ani. Grandoarea 
piramidelor era martorul tăcut al nebuniei oamenilor. Fata se 
căţără pe dună. Împrăştiate prin deşert erau rămăşiţele 
fuzelajului care încă mai ardea. Mai aproape de piramidă, 
putea să ghicească în lumina zorilor trupurile câtorva bărbaţi, 
zăcând întinse pe pământ. Rutherford se târî şi el s-o ajungă 
din urmă. Se holbau la priveliştea ciudat de tăcută, fiind 
absolut şocaţi, neştiind ce să spună. 

Văzură maşinile poliției egiptene sosind. Poliţişti 
înspăimântați coborau din maşini cu băgare de seamă, 
împungând prin grămezile de resturi de la baza piramidei. 
Deodată, Rutherford zări ceva strălucind în nisip, cam la vreo 
douăzeci de metri în faţa lor. 

— la uite... ce-i aia? Catherine se ridică în picioare. 

— Dumnezeule, nu se poate!... 

Începu pe jumătate să se târască, pe jumătate să alerge 


spre ea. Se întoarse şi strigă la James: 

— Este! Este piatra Benben! 

Rutherford veni şi el de-a buşilea, şi se apropie cu grijă. Era 
acolo, în aparenţă neatinsă în vreun fel - suprafaţa sa aurie 
perfectă strălucea cald în noapte, iar diamantul sclipind ca o 
stea. Catherine se aplecă în faţă să o ia. 

— Este incredibil! Cum o fi supravieţuit? Vai! îi dădu 
drumul de cum o atinse. Arde! 

Rutherford rupse mânecile cămăşii sale umede şi le aruncă 
să o acopere. Cu delicateţe, o ridică şi o înfăşură bine. 

— Am luat-o! Se uită peste platou înspre pasarelă şi 
intrarea în bir. Poliţiştii alergau şi strigau. Uite acolo jos, 
spuse el. Trebuie să fi găsit trupul şoferului. Bun! Acum 
coboară în puț şi-l vor găsi pe Poimandres. Cercetă platoul, 
căutând o cale de scăpare. 

Sirenele poliţiei umpleau aerul cu ţipătul lor ascuţit, şi o 
serie de reflectoare, folosite în mod normal la spectacolele de 
sunet şi lumină pentru turişti, se alăturară soarelui care 
răsărea să lumineze toate cele patru laturi ale piramidei. 
Rutherford o apucă pe Catherine de mână. 

— La dreapta... e cu certitudine singura noastră şansă să 
scăpăm! 

Şi cu aceasta, se întoarseră şi, orientându-se rapid, porniră 
spre dune şi spre pacea din deşert. 


73 


Mai târziu în acea zi, Rutherford se trezi întins pe un pat cu 
aşternuturi proaspete de bumbac într-o cameră de hotel 
curată şi foarte puţin decorată. Lumina soarelui intra pe 
ferestre, şi o briză caldă murmura diafan prin perdele. Afară 
era un cer albastru fără nori. A 

Imediat, amintirile aventurii de peste noapte îl năpădiră. Işi 
întoarse capul greu şi o văzu pe Catherine întinsă lângă el, 
dormind buştean. Aşadar, nu-şi închipuise toate acestea. 

Ochii săi cercetară camera de hotel şi se opriră pe cămaşa 
ruptă, care se afla pe scaunul din faţă. Uitându-se repede la 
ea şi încercând pe cât putea să nu facă zgomot, se dădu jos 
din pat şi luă în mână cămaşa şi ce se afla în ea. Grijuliu, 
puse legăturica pe pat şi o desfăcu grijuliu. Chiar acolo, în 
faţa sa, în toată Gloria misterioasă, se afla piatra Benben. In 
acea clipă, Catherine se întoarse şi deschise ochii. 

— James! Unde suntem? 

Îi zâmbi călduros, se aplecă şi o sărută tandru pe buze. 

— Suntem în hotelul pe care l-am găsit noaptea trecută, 
undeva la periferia oraşului Cairo. Şi nu ştiu cât e ceasul. 

Catherine se uita la piatra Benben. 

— Aşadar, chiar am recuperat-o; n-a fost doar un vis 
nebun. Şi Bezumov... 

Rutherford termină propoziţia: 

— Bezumov s-a dus! La fel şi domnii din Corporaţie, cred. 
Aeronava ciudată care a explodat într-un milion de bucăţi 
trebuie să fi fost a lor. S-a terminat. Acum suntem în 
siguranţă. Uite! se întoarse către fereastră cu un zâmbet. E o 
zi frumoasă. 

Catherine se ridică într-un cot şi se uită la albastrul cerului 
liniştit. 

— Şi cu Poimandres cum a rămas? Trebuie să vedem dacă 
e bine. 

Rutherford se ridică în picioare. 


— Am să cobor la recepţie imediat şi o să-i rog să sune la 
spitalul din Gizeh să vedem dacă este acolo. Cred că ar trebui 
să-i facem o vizită. 

Catherine studie desenele frumoase de pe piatră. O 
mângâie drăgăstos. 

— Da... şi trebuie să găsim o cale să-i dăm înapoi acest 
obiect extraordinar. 

Rutherford îşi puse cămaşa, îşi trase bocancii şi se legă la 
şireturi. 

— De ce nu faci un duş să te trezeşti? Mă întorc în zece 
minute şi apoi putem pleca! 

Catherine îi zâmbi. Briza sufla prin ferestre, ridicând 
perdeaua într-un capăt şi lăsând lumina soarelui să-i 
strălucească pe faţă. 

— James! 

El se întoarse, era deja cu mâna pe clanţă. 

— Da? 

Catherine îi zâmbi: 

— Mulţumesc pentru tot! 


x x 


Poimandres stătea întins fără să se mişte pe patul de 
spital. Aşternutul proaspăt era tras până sub bărbie. Lumina 
caldă a soarelui, dătătoare de viaţă, pătrundea prin storuri. 
Chipul lui arăta mai mult ca niciodată ca o mască mortuară a 
unui faraon mort demult. Asistenta trecu de o parte a patului 
şi îi atinse umărul cu blândeţe, apoi se aplecă şi îi şopti ceva 
la ureche. Deodată, Poimandres deschise ochii. Pentru o 
clipă, arătă pierdut, şi pupilele îi rătăceau prin cameră, dar, 
de îndată ce-i văzu pe cei doi vizitatori, zâmbi. 

Zâmbetul păru cumva să-i aducă puţină culoare şi viaţă în 
obraji. Catherine se aşeză pe un scaun de lângă masă. 
Rutherford rămase în picioare lângă pat. Asistenta înclină 
capul în faţa lui Catherine şi apoi plecă. Catherine se aplecă 
spre el. Nu prea ştia de unde să înceapă. Abia de înţelegea şi 
ea ce se întâmplase. 

— Domnule Poimandres, totul este în regulă! Avem piatra 
Benben, am salvat-o după explozia de azi-noapte. Catherine 


îşi luă geanta şi o puse în poală. Cum să v-o dăm înapoi? 

Se uită în jur prin cameră. Patul lui Poimandres era separat 
de ceilalţi pacienţi din jur, printr-o perdea. Nu părea a fi locul 
potrivit pentru un asemenea artefact important. Poimandres 
deschise şi închise gura. Un zâmbet firav, dar hotărât îi 
deschise buzele, apoi, adunându-şi toate resursele de 
energie, vorbi: 

— Nu contează. Piatra Benben nu este importantă. 

Remarcă privirea şocată şi surprinsă de pe feţele lor. 
Tuşind slăbit, începu din nou. Îşi dorea cu disperare să-i facă 
să înţeleagă. Continuă: 

— Nu este nimic. Este un simbol! 

Lui Catherine nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Vreţi să spuneţi că nu funcţionează? Dar am văzut... 
astă-noapte, ea... 

Poimandres tuşi din nou. 

— Nu... funcţionează! Numai că nu trebuie să fie acea 
piatră neapărat. Benben este o componentă a maşinăriei. Cei 
care ştiu cum pot pur şi simplu să construiască o alta. Din 
fericire, aceste tehnici nu sunt prea bine cunoscute. 

„Ei, aproape că a meritat să mori pentru aşa ceva”, îşi zise 
Rutherford. 

Poimandres se uită la el. 

— Te rog, arunc-o! Asta ar fi cea mai sigură cale. 

Rutherford dădu din cap. 

Poimandres îşi umezi buzele uscate şi începu să vorbească 
din nou: 

— S-au întâmplat minuni! Am fost foarte aproape de o 
moarte sigură. Bărbatul în alb a fost oprit. Corporaţia a fost 
împiedicată să înţeleagă puterea piramidelor. Câţiva dintre ei 
au fost omorâţi, şi pentru moment planurile lor diabolice au 
fost amânate. 

Catherine se încruntă. 

— Dar ei tot mai distrug lumea. Şi i-am oprit doar pentru o 
zi. Acum înţelegem că topirea gheții face ca litosfera să se 
mişte, ce putem face? 

Rutherford se uită să vadă dacă asistenta era pe undeva 
prin zonă. 


— Poate că putem să ne dăm seama noi înşine cum 
funcţionează maşinăria? Am putea folosi energiile şi am 
putea aduce întreaga lume înapoi de pe marginea prăpastiei. 
Poate că Bezumov avea idei bune, dar tehnici proaste, spuse 
el. 

Cu o tuse rapidă şi uscată, Poimandres îl opri. 

— Nu, James! Nimeni nu este pregătit să-i stăpânească 
puterile. Trebuie să rezistaţi tentaţiei de a folosi maşinăria 
sau de a deschide sala arhivelor. Voi deja înţelegeţi multe. 
Dacă încerci să te opui Corporaţiei prin forţă, fie te va 
distruge, fie puterea însăşi te va corupe aşa cum i-a corupt 
pe cei care cred că sunt stăpânii Corporaţiei. Există doar o 
singură cale de a învinge Corporaţia. 

— Care? întrebă Catherine. 

— Este simplu. Trebuie să explicaţi oamenilor adevărul. ŞI 
nu-i puteţi forţa pe oameni să-şi schimbe părerile - în cele din 
urmă veţi deveni voi înşivă o nouă Corporaţie. Ţineţi minte, 
adevărul este mai puternic decât orice forţă fizică din 
univers!  Poimandres zâmbi. Intrăm într-o nouă eră. 
Corporaţia pare din ce în ce mai puternică, dar aceasta este o 
greşeală; de asemenea, şi noi suntem mai aproape ca 
niciodată să-i înfrângem. Dacă oamenii ar putea fi 
determinaţi să vadă adevărul, şi-ar da seama că leacurile 
moderne ale „dezvoltării” şi creşterea economică sunt de 
fapt ele însele molime; că duc doar la sclavie. Trebuie doar ca 
generaţia viitoare să creadă şi să împărtăşească această 
credinţă şi copiilor lor. Apoi vom fi liberi, scăpaţi în sfârşit din 
prinsoarea Corporaţiei şi vom evita cataclismul ce stă să se 
abată asupra noastră. Cred că putem. Trebuie! Şi dacă nu, 
atunci specia noastră nu merită să fie salvată. Totul este 
foarte simplu, vezi, la final. Poimandres se opri să-şi tragă 
sufletul. Acum înţelegeţi de ce sala arhivelor nu este 
importantă, şi nicio altă cunoaştere secretă. Trebuie să vrem 
să renunţăm la a ne dori putere şi bogăţie, pentru că numai 
prin aceste dorinţe Corporaţia ne poate controla. Dacă putem 
întoarce spatele unui asemenea materialism, atunci 
Corporaţia şi mercenarii ei corupți se vor arăta aşa cum sunt: 
o scurtătură spre pieire. Dar va fi nevoie de un efort foarte 


mare. Mergeţi acum! Întoarceţi-vă în ţările voastre şi 
răspândiţi cuvântul. Prezentul încă le aparţine, dar viitorul, 
viitorul este al nostru... 

Cu ultimele cuvinte, Poimandres izbucni într-o criză de tuse 
uscată. Asistenta se întoarse. Se uită cu asprime la 
Rutherford şi Catherine. Bărbatul copt făcu un ultimă 
încercare de a vorbi: 

— Acum sunteţi în siguranţă. 

Rutherford era îngrijorat. 

— Şi cum rămâne cu explozia... nu va atrage atenţia 
poliţiei şi presei egiptene? Cum rămâne cu rămăşiţele 
aeronavei ciudate... 

Adunându-şi ultimele puteri, Poimandres spuse: 

— Guvernul egiptean va muşamaliza totul. La Gizeh se 
întâmplă foarte multe lucruri ciudate. N-aveţi de ce vă teme. 
Concentraţi-vă pe viitor! 

Asistenta veni la patul lui Poimandres şi se întoarse către 
cei doi profesori. 

— Acum trebuie să plecaţi. Domnul Poimandres nu este 
suficient de întremat pentru conversații îndelungate. 

Catherine se ridică în picioare. 

— Da, desigur, ne cerem scuze! 

Se aplecă astfel ca Poimandres să o poată auzi fără nicio 
dificultate: 

— Vom face aşa cum ne-aţi cerut. Îi vom avertiza pe 
oameni şi vom încerca să-i facem să-şi schimbe felul de a fi. 
Vom propovădui adevărul. Promitem! 


74 


În timp ce păşeau din spital în lumina soarelui, Catherine 
îşi dădu brusc seama că pentru prima dată de câtva timp 
încoace ieşea într-un loc public fără să se uite instinctiv peste 
umăr. Era pentru prima dată când se simţea relaxată, din 
ziua în care aflase de moartea profesorului. Scoase un oftat 
lung, de mulţumire. 

— Aşadar, sigur avem o muncă predestinată de acum. Dar 
mai întâi cred că merităm puţină odihnă. Mergem la aeroport 
să vedem dacă găsim vreun zbor spre Londra? 

Rutherford îi zâmbi. 

— Da, cred că am văzut şi învăţat destule pentru o singură 
călătorie. E timpul să mergem acasă! 

Inchise ochii şi se bucură de lumina soarelui care-i încălzea 
pielea. Când îi deschise iar, James dispăruse. Se uită în jur 
agitată şi apoi îl văzu că stătea în cadrul uşii unui magazin 
ponosit pentru turişti, ceva mai încolo pe trotuar. 

— Durează doar un minut, e ceva ce mi-am promis că voi 
face înainte să plecăm din Egipt, spuse zâmbind. 

Catherine se uită la el uluită. 

— James! Ce faci? 

— Stai aşa, nu durează mult! 

Rutherford se strecură printre trecătorii de pe trotuar şi 
dispăru în magazinul de suvenire dărăpănat. Interiorul 
semăna cu peştera lui Aladdin, plină de mărunţişuri şi fleacuri 
pentru turişti: genţi de piele, cămile de pluş, covoraşe 
persane, narghilele şi tăvi întregi de bijuterii - inele, coliere şi 
cercei, toate făcute din diverse materiale, unele având 
gravate simboluri egiptene. Rutherford se uită prin cutiile şi 
tăviţele cu bijuterii. Pe o măsuţă, văzu o bucată de burete în 
care erau prinse câteva duzini de inele. Inelele erau bucle 
simple de argint cu cleme care ţineau în loc pietrele colorate, 
dar nepreţioase. Uitându-se prin tăviţă, Rutherford alese un 
anume inel. Un bărbat în vârstă, evident proprietarul 


magazinului, veni lângă el din umbrele magazinului, uşor 
surprins să vadă că avea un client. Rutherford se întoarse 
spre el şi zâmbi. 

— Aş vrea să cumpăr acest inel. Proprietarul magazinului 
mârâi: 

— O sută de lire egiptene! 

Pe Rutherford nu-l deranjă să plătească mai mult decât 
făcea. 

— S-a făcut, dar aş vrea să scot piatra! 

Bătrânul se uită la el şi nu pricepu. Rutherford gesticulă cu 
mâna arătându-i ce dorea. Bătrânul păru nedumerit. 

— Scoţi piatra? Dar tot o sută de lire. Nu mai ieftin fără 
piatră. 

Rutherford dădu din cap. 

— Da, înţeleg. Plătesc la fel, stai liniştit! Uite... ţine banii! 
Bătrânul încuviinţă din cap şi zâmbi, gândind: „Turişti 
nebuni!” Se duse înapoi în spatele magazinului şi mai răscoli 
cu mâna în nişte cutii. Rutherford se uită prin geamul uşii de 
la magazin. Catherine stătea pe trotuar la soare, urmărindu-i 
din priviri pe trecători. Inima îi tresălta de bucurie când o 
vedea. 

Bătrânul îi atinse cotul. 

— Dă! 

Rutherford îi dădu inelul. 

Bătrânul avea un cleşte în mână. Cu îndemânare dezdoi 
metalul care ţinea piatra, apoi întoarse inelul, şi piatra îi căzu 
în palmă. l-o oferi lui Rutherford, care zâmbi şi scutură din 
cap. 

— Păstreaz-o! Acum uite ce vreau să fac... 

Din buzunar, Rutherford scoase piatra Benben. Bijutierul 
făcu ochii mari, încântat la vederea diamantului din vârful 
micuţei piramide. Rutherford îi arătă prin semne că voia ca 
diamantul să fie scos şi prins în montura inelului. ` 

— Ahhh! exclamă bătrânul, înțelegând în sfârşit. li zâmbi 
vesel lui Rutherford, luă piatra Benben şi se grăbi să meargă 
în spatele magazinului, unde scormoni iarăşi prin cutiile sale 
cu scule. După câteva mormăieli şi mai multe încercări de a 
scoate piatra cu diferite instrumente de metal, egipteanul 


chiui bucuros. 

Îi arătă lui Rutherford diamantul eliberat, după care se 
repezi să-l fixeze în inel. O clipă mai târziu, după multe 
şlefuiri şi finisaje, i-l întinse şi exclamă mândru: 

— Cadou! Rutherford rânji. 

— Exact! Îl plăti, apoi se răsuci pe călcâie, împinse uşa de 
sticlă şi ieşi în stradă. Fascinat parcă, bătrânul îl privi din uşă 
cum se îndepărtează. 

Rutherford trase adânc aer în piept, traversă trotuarul şi 
merse ţintă spre Catherine care îl aştepta nedumerită. 

— Ce-ai făcut cu piatra Benben? 

Cu o licărire jucăuşă în ochi, Rutherford îi răspunse: 

— A, m-am gândit s-o pun la un inel de logodnă! 

Faţa frumoasă a tinerei se înroşi, obrajii aprinzându-i-se ca 
nişte bujori. Îi zâmbi într-un fel cu totul nou decât până 
atunci, luă inelul fără să ezite, şi-l puse pe deget şi se aruncă 
într-o îmbrăţişare pasională, lăsându-se înfăşurată de braţele 
puternice ale iubitului ei menit în stele.