Michael White — Echinox

ASTRO TE, CRIMĂ 
ROLOGIE, CRIMĂ 


Pentru ai mei: Lisa, India, George, Noah și Finn 


Prolog 


Oxford, 20 martie, 7.36 p.m. 

li taie cablul de alimentare de la mașină, în timp ce fata 
savurează cina în casa unei prietene, iar apoi privește cum 
benzina împroașcă asfaltul și se scurge la vale, îndepărtându-se 
de mașină, iar rămășițele se evaporă încetișor. 

După câteva minute, o vede ieșind din casă și-i urmărește 
mașina, cale de vreo patru sute de metri, pe drumul de ţară, 
observând-o în tăcere cum trage vehiculul muribund pe dreapta. 

Stingând farurile și oprind motorul, face ca și automobilul 
lui să se oprească printr-o alunecare lină, șoptită, la aproape 
cincizeci de metri în spatele ei, pe aceeași bandă. Stă s-o 
asculte cum încearcă în zadar să pornească motorul secătuit. 

Bărbatul coboară din mașină și pornește încet de-a lungul 
drumului, ferindu-se de lumina lunii și camuflânduse în 
contururile umbrelor mozaicate. 

Ea se întrezărește abia ca o siluetă, în timp ce strălucirea 
gălbuie a lunii se revarsă peste capotă și luminează ramurile și 
frunzele copacilor de deasupra capului ei. 

g Invelitorile din plastic ale pantofilor scârțâie pe iarba moale. 
Işi aude respirația hotărâtă izbind interiorul măștii din plastic 
care-i acoperă faţa. Grăbește pasul. 

Fata renunță să mai învârtă cheile în contact și privește în 
jur pe fereastră, dar nu-l zărește printre umbrele întunecoase, în 
timp ce se apropie de automobilul ei. 

O vede luându-și telefonul mobil de undeva de pe locul din 
dreapta. Mai are doi pași și ajunge la ușă. Deschizând-o, se 
repede înăuntru, cu scalpelul întins. 

Fata scoate un țipăt și degetele i se desprind de pe telefon, 
lăsându-l să-i alunece în faţă, pe podeaua autoturismului. Dintr- 
o singură mișcare, el se apleacă spre ea și ridică braţul. Ea nu-i 
poate vedea chipul din cauza plexiglasului. 

Fata începe să tremure fără să vrea, cu gura deschisă, 
amuţită de groază. Când se pregătește să ţipe, mâna liberă a 
atacatorului ei îi astupă cu violenţă gura. Faţa lui e acum doar la 
câţiva centimetri distanţă de cea a ei, poate să vadă prin masca 
din plastic că pupilele lui negre sunt imense. 

Durerea pe care-o resimte începe ca o înțepătură de ac, dar 


în clipa imediat următoare i se concentrează în piept. Deși nu-i 
vine să creadă, simte un lichid scurgându-se din ea, îmbibându-i 
bluza. Are impresia că lama metalică i se dilată în gât pe 
dinăuntru, grăbindu-se să-i străpungă creierul. 

Se cutremură și un urlet îi izbucnește din gât, care se 
pierde apoi în neant. 

Următorul lucru care-i iese din gură este un șuvoi de sânge. 
Jetul arterial zboară peste scaunul din faţă și izbește parbrizul. 
Câteva secunde mai târziu, e moartă. 


Capitolul 1 


Laura Niven fu condusă spre ușa Bibliotecii Bodleian de 
vechiul său prieten, James Lightman, bibliotecarul-șef. Se 
văzuseră foarte des în ultimele trei săptămâni; era prima ei 
vizită la Oxford în decurs de patru ani. Coborâră scara care 
ducea spre stradă. Ea-l sărută pe obraz, iar Lightman o ţinu la o 
lungime de braţ, contemplând-o. Era înaltă și suplă, îmbrăcată 
cu o jachetă purpurie, cu revere late, cu bluejeans decoloraţi și 
avea mocasini din piele de căprioară, iar părul blond era prins 
într-un coc lejer. 

El clătină din cap, încetișor și apreciativ. 

— E o încântare să te văd din nou, draga mea. Data 
viitoare nu mai aștepta atât de mult până să mă vizitezi, te rog! 

Vocea lui răgușită era aproape o șoaptă. 

Ea-i zâmbi, studiindu-i faţa ridată, blajină. Pentru restul 
lumii el ar fi putut părea o broască ţestoasă îmbătrânită, 
carapacea fiindu-i Biblioteca Bodleian, căminul celor mai 
minunate colecţii de cărţi din lume. Îl atinse cu o mână pe umăr, 
apoi se întoarse și cobori treptele. La capătul scării, se opri și 
privi înapoi, dar Lightman dispăruse. 

lubea orașul acesta și simţea un junghi în stomac la gândul 
că în curând urma să se îndrepte spre casă. Oxfordul îi intrase în 
sânge încă de când era studentă aici, cu mai bine de douăzeci 
de ani în urmă. Devenise o parte din ea, tot așa cum, într-o mică 
proporţie, și ea devenise parte din el, parte din vasta și 
complexa tapiserie umană care reprezenta istoria orașului. 

Coti pe Broad Street, păși grăbită pe lângă Sheldonian și 
începu să traverseze strada, dar fără să privească în ambele 
părți. O tânără îmbrăcată în uniformă studenţească, pedalând 
pe o veche bicicletă Hercules, neagră, aproape că dădu peste 
ea. Biciclista o ocoli în ultima clipă, claxonând furioasă. Laura o 
privi cum își continua drumul agale spre St Giles, simțindu-se 
ciudat de binedispusă; așa ar fi arătat ea, cu douăzeci de ani în 
urmă, intimidându-i în mod voit pe turiștii americani. 

Poate îi era dor de tinereţe, se gândi ea. Dar nu numai 
povestea ei și locul pe care-l ocupa în tapiseria umană o făceau 
să iubească locul acesta. Era ceva... Ce anume? Ce iubea ea? Nu 
putea să-l definească, era unul dintre acele sentimente umane 
indescriptibile, la fel de misterioase ca onoarea, altruismul, 


sentimentalismul. 

Pe vremea când era studentă aici, le scrisese lungi scrisori 
prietenilor ei din Illinois și Carolina de Sud, precum și celor de 
acasă, din California, despre ceea ce învățase. Se lăudase cu 
locul acesta, pentru că simțea că devenise o parte din el. Pentru 
Laura, Oxfordul era un oraș al viselor, un loc supranatural care-i 
copleșea pe străini cu bogății fără pereche și le pompa aer 
proaspăt în plămâni. Era - se gândea ea în timp ce traversa St 
Giles, în drumul ei spre restaurantul unde era așteptată la ora 
opt și jumătate - pur și simplu, un loc care făcea ca viaţa să 
merite să fie trăită. 

În același timp, pentru Philip Bainbridge, imaginea 
Oxfordului era întru totul diferită. Venise în oraș din Woodstock, 
de unde locuia, la vreo 25 de kilometri de zidurile vechiului oraș, 
să-și ia fiica, pe Jo, din căminul Colegiului St John, de pe St Giles. 
Cât timp condusese pe drumul spre Oxford, nu întâlnise decât 
aspectele cele mai neplăcute ale orașului. li tăiase drumul, 
trecând de pe o bandă pe cealaltă a șoselei, un Rover 216 
ruginit, în care se aflau trei tineri exuberanţi din cartierul 
respectiv, Blackbird Leys, un ghetou aflat într-o continuă 
expansiune, la doar câţiva kilometri distanţă față de turlele 
visurilor. Apoi, la un semafor, șoferul unui Mini Metro îl copleșise 
cu invective, acuzându-l că i-a tăiat calea pe strada laterală care 
dădea în șoseaua principală a orașului. După câteva minute, în 
timp ce pornea de la un alt semafor, pe Banbury Road, un beţiv 
îi sărise direct în faţa mașinii... și nici nu era încă ora opt și 
jumătate seara. 

Dar era obișnuit cu așa ceva. lubea orașul ăsta, cu 
defectele și calităţile lui, iar asta se întâmpla de când începuse 
să studieze filosofie, politică și economie, la Balliol, în 1980. 
Acum, după mai bine de un sfert de secol, nu se putea imagina 
trăind într-un alt oraș, susținând cu toată seriozitatea că, dac-ar 
fi avut un climat mediteranean, Oxfordul s-ar fi numit Paradisul 
Absolut, iar el și-ar fi putut petrece acolo eternitatea. 

lar această apreciere venea din partea unui om care-și 
petrecuse o mare perioadă de timp contemplând - sau mai 
degrabă fiind obligat să contemple - partea mai neplăcută a 
vechiului oraș. Fusese fotograf liber-profesionist mulţi ani, iar 
acum cea mai mare parte a venitului său provenea de la poliţia 
din Thames Valley, pentru care lucra pe post de fotograf la locul 


crimei. De când avea această slujbă, văzuse oceane de sânge și 
fusese martorul durerii împinse la extrem. Din această cauză, 
știa că în inima lui, în sufletul lui omenesc, Oxfordul era la fel ca 
South-Central! din Los Angeles sau ca East End? din Londra. 
lubea în continuare acest oraș, dar știa că, la fel ca toate locurile 
din lume, tot ceea ce era divin în Oxford era pătat de sângele și 
de materia cenușie a multor cadavre. Așa era lumea, înţelesese 
el, așa era, pur și simplu, fie că era vorba despre Venice Beach, 
Eight Avenue“ sau The High? într-o seară englezească de vară. 

Parcând pe St Giles, se grăbi spre ghereta portarului de la 
St John, unde-l aștepta Jo. Era incredibil de frumoasă, ca dintr-un 
tablou de Arthur Rackham$, într-un costum decolorat de jeans și 
cu geacă din piele Ralph Lauren. Părul ruginiu îi cădea în bucle 
naturale pe umeri. Avea ochii ca tăciunele, tenul palid, pomeţii 
înalţi și buzele pline. 

— Îmi pare rău c-am întârziat! 

— Tată, te cunosc deja, îi răspunse Jo, zâmbindu-i larg. 

Vocea ei era ușor răgușită; ar fi putut spulbera apărarea 
oricărui bărbat care ar fi încercat să reziste în faţa privirii ei. 
Philip ridică din umeri și-i oferi braţul. 

— Bine. Așadar, suntem pregătiţi pentru cina cu mama? 


1 Vast cartier din sudul Los Angelesului, celebru pentru actele 
de violenţă foarte frecvente. Din anul 2003, poartă numele de 
South Los Angeles. (n.tr.) 

2 Cartier mărginaş al Londrei, situat în afara zidurilor vechii 
cetăţi, fiind considerat cea mai săracă parte a capitalei Marii 
Britanii (n.tr.) 

3 Oraş-satelit al metropolei Los Angeles, întemeiat iniţial ca 
staţiune de vacanţă şi faimos mai ales prin numeroasele zone 
rezervate exclusiv pietonilor (n.tr.) 

+ Importantă arteră de circulaţie, centru comercial şi cultural 
din New York, situată în districtul istoric Chelsea (n.tr.) 

5 Cunoscută stradă londoneză, din districtul Kensington (n.tr.) 

s Artist britanic (1867-1939), considerat ca fiind unul dintre cei 
mai mari (şi mai prolifici) ilustratori de carte din lume. Printre 
cele mai celebre lucrări ale sale sunt ilustrațiile volumelor 
Poveştile Fraţilor Grimm, Rip van Winkle, Peter Pan în grădina 
Kensington, Aventurile lui Alice în Țara Minunilor sau Visul 
unei nopți de vară.(n.tr.) 


— Da, suntem, zise ea, chicotind. Se îndreptară spre St 
Giles. 

— la spune-mi, ţi-e dor de New York? o întrebă Philip. 

— Încă nu. 

— Nu prea vorbești despre vechea ta viață. 

— Cred că n-am prea multe de spus. Și, tată, „vechea 
viaţă” sună ciudat. Nu sunt aici decât de... cât să fie? Șase luni? 

— Parc-ar fi o viaţă de om. 


— Phii, mulţumesc! zise ea, întorcându-se spre Philip cu 
gura căscată. 

— Eu aș închide-o, dac-aș fi în locul tău! 

Jo clătină din cap și se îmbufnă. 

— Nu, e bine aici. Mă simţeam cam, nu știu cum, puţin cam 
claustrofobă în climatul din Greenwich Village. Super locul, dar, 
știi tu, sindromul apartament-prea-mic-pentru-mamă-scriitoare- 
de-venită- dintr-odată-celebră-și-fată-adolescentă. 

— Da, e o boală socială des întâlnită, într-o formă sau în 
alta. Mă bucur că eu nu trebuie să am de-a face cu ea, credcă e 
unul dintre avantajele vieții de burlac convins, bănuiesc. 

Jo îl privi cu scepticism. 

— Crezi asta? Dar nu compensează dezavantajele, nu-i 
așa? Ti-am mai spus și altădată, una dintre misiunile mele, 
înainte de a părăsi aceste săli sacre, este să-ţi agăţ o femeie 
cumsecade. Cineva care să aibă grijă de tine. 

— Of, te rog! Crezi că am nevoie să mă mai îngraș? replică 
el, lovindu-și cu palma începutul de burtă. 

Traversară strada și trecură pe lângă vechea Casă de 
Rugăciuni a Quakerilor!. Trotuarul era îngust, mărginit de un 
grilaj metalic în stânga și de stradă în dreapta. Biciclete vechi se 
aliniau de-a lungul lui, prinse cu lacăte de grilaj. Pe drum, un 
cerșetor zdrenţăros, care se stabilise aici, jongla prostește cu 
câteva portocale. 

— Aveţi ceva mărunţiș? îngăimă, plin de speranţă, în timp 
ce treceau pe lângă el. 

În faţa lor, la vreo douăzeci de metri distanţă, o puteau 


7 Membri ai unei secte protestante pacifiste și austere 
întemeiate în secolul XVII și răspândite în Anglia și în S.U.A. 


vedea pe Laura, așteptându-i în faţa restaurantului Brown. 

Chelneriţa le luase farfuriile și le umpluse paharele până în 
buză cu vin. Laura privi cu scepticism lista de deserturi și luă o 
sorbitură de vin. Masa lor era aproape de ușile care dădeau spre 
bucătărie și, în timp ce chelnerii intrau și ieșeau, ei prindeau 
frânturi ale haosului controlat de dincolo. Fumul de ţigară care 
plutea într-acolo dinspre zona fumătorilor și conversaţia celor 
cam o sută de persoane aflate în restaurant formau un amestec 
de voci omenești care se întreţeseau cu un acid jazz abia 
perceptibil, revărsat din instalaţia sonoră a localului. 

— O să ne fie dor de tine, Laura, zise Philip, aplecat peste 
paharul cu vin, privind întâi spre ea, apoi spre fiica lor. 

Timpul petrecut la Oxford trecuse foarte repede pentru ea 
și trebuia să ia avionul înapoi spre New York în dimineața 
următoare. Deși abia aștepta să-și revadă elegantul și spaţiosul 
apartament din Greenwich Village, o altă parte a ei o împingea 
să rămână acolo. Avea să-i fie dor de Oxford, ca și de cei doi 
oameni care însemnau cel mai mult pe lume pentru ea, Philip și 
Jo. 

— O, sunt sigură că o să mă întorc în curând, răspunse ea, 
rulând după urechea dreaptă câteva șuvițe de păr. Trebuie să 
țin pe cineva sub supraveghere, pentru început. 

Aruncă o privire spre Jo. 

— Mda, sigur, de parc-ar fi nevoie să aibă cineva grijă de 
mine, replică fata, îndreptând spre mama ei o privire îndurerată. 

— Ei bine, să bem pentru o călătorie fără peripeții! zise 
Philip, ridicându-și paharul. 

Jo ciocni și ea, dar se ridică de pe scaun și privi spre ceas. 

— Mamă, îmi pare foarte rău, dar trebuie s-o şterg. Era 
vorba să mă întâlnesc cu Tom încă de-acum zece minute. 

— Super, îi răspunse Laura. Hai, fugi! Salută-l pe iubitul tău 
din partea mea! 

Jo îl sărută pe Philip pe obraz. 

— Ne vedem mâine-dimineaţă, numai așa, să verific dacă 
ţi-ai luat biletul și pașaportul, zise ea, întorcându-se spre Laura 
cu un zâmbet forțat, după care plecă, făcând slalom printre 
mesele foarte înghesuite. 

Ajungând la ieșire, Jo le făcu semne de rămas-bun cu mâna. 
Privind cu atenţie prin restaurant, Laura își aminti de multele 


dăţi în care stătuse la masă aici, la Brown. Devenise un refugiu 
obișnuit în anii de studenţie, era locul în care ea și Philip ieșiseră 
la prima întâlnire, dar și locul în care-i dăduse vestea că era 
însărcinată cu Jo. Îi plăcea foarte mult decorul, veșnic 
neschimbat: pereţii crem și oglinzile vechi, podelele lustruite din 
lemn de stejar și palmierii imenși. Privind de-a lungul încăperii, 
aproape se vedea pe ea însăși la o masă vecină și pe un Philip 
mai tânăr la chip întorcându-i privirea. 

— Așadar, a meritat să faci călătoria asta? o întrebă Philip. 
Ai găsit ceea ce căutai? 

Laura mai sorbi din paharul cu vin, apoi îl lăsă jos și începu 
să se joace cu piciorul acestuia. 

— Da și nu, îi răspunse ea, oftând. De fapt, nu, ca să fiu 
sinceră. Simt că m-am împotmolit. 

— Da? 

— Ei, știi tu, se mai întâmplă. 

— Asta înseamnă că ţi-ai pierdut timpul? 

— Nu, replică ea, apăsat. Doar că o să trebuiască să mă 
străduiesc mai mult. Se opri puţin, înainte să-și ducă ideea mai 
departe. De fapt, n-a fost prea bine. Cred că o să renunţ la idee. 

Philip părea uimit. 

— Dar suna atât de promiţător! 

— Da, dar așa e atunci când scrii. Îţi închipui că o idee o să 
dea roade și uneori așa e, dar alteori chiar nu se întâmplă așa 
cum ai crezut. 

După ani în care se luptase din greu ca ziaristă în New York 
și vreo șase cărţi scrise în timpul liber, privindu-le pe fiecare 
cum eșuează și se scufundă, cu un an în urmă Laura dăduse 
deodată lovitura. Restituirea era un thriller istoric, a cărui 
acţiune avea loc în New Amsterdam:, în secolul al XVII-lea. 
Ziarul New York Times îl calificase drept „scânteietor”. Primise 
Premiul pentru Ficțiune White Rose și se vânduse suficient de 
bine, încât să-i permită în sfârșit să renunte la slujbă. Presa de 
toate felurile o adoptase imediat, promovând-o pentru 
înfățișarea ei și pentru cariera de jurnalist specializat în 


€ Aşezare fortificată întemeiată în secolul al XVII-lea de 
coloniştii olandezi din America, fiind înglobată ulterior în 
metropola New York (n.ir.) 


investigarea celor mai sinistre crime din New York. Profitând de 
acest succes, Laura începuse un nou proiect, un roman a cărui 
acţiune se desfășura în Oxfordul secolului al XIV-lea, și în care 
teologul și matematicianul Thomas Bradwardine, care a existat 
în realitate, era personajul principal într-un complot foarte bine 
plănuit, având ca scop uciderea regelui din acea vreme, Edward 
al II-lea. 

— Și, cum rămâne cu călugărul acela misterios, 
Bradwardine? 

— O, el încă mă mai interesează. Apropo, Philip, el n-a fost 
vreodată călugăr, zise ea, zâmbind. Doar că mi-am dat seama 
de faptul că n-avea cum să fie implicat într-un complot pentru 
uciderea regelui. Pur și simplu nu era genul. Era un om foarte 
credincios și cel mai mare matematician din vremea lui, 
devenind apoi arhiepiscop de Canterbury, dar nu era vreun 
Rambo. Oricum, e în regulă, nu mersesem cu ideile mele atât de 
departe. Şi în plus, mai există multe alte povești, care abia 
așteaptă să fie scrise. Ba chiar cred că Bradwardine s-ar putea 
să se întoarcă într-o zi pe firmament... doar las povestea lui 
deoparte, deocamdată. 

— Sună ca și cum aș fi zis-o eu, replică Philip. 

— Mda, ei bine, poate că am fost cam dură în legătură cu 
felul tău ciudat de a fi în toţi acești ani. 

Se lăsă pe spate pe scaunul ei și mai sorbi din paharul cu 
vin. 

În timp ce Philip întorcea capul, încercând să atragă atenţia 
unui chelner, Laura îi privi fugitiv profilul și se simţi deodată 
izbită de faptul că trecuseră mai bine de douăzeci de ani de 
când se cunoscuseră. In tot acest timp, Philip nu se schimbase 
aproape deloc. Bineînţeles, acum avea destul de multe fire 
cărunte în mănunchiul rebel de cârlionţi negri, fața-i era mai 
rotunjită și ochii păreau mai obosiţi. Dar încă avea același 
zâmbet încrezător și plictisit de viaţă, care i se păruse atât de 
atractiv pe vremea când el avea douăzeci și doi de ani, aceiași 
ochi căprui, răpitori. 

Se gândise atât de mult la el în timp ce se afla de partea 
cealaltă a lumii. Fusese plecată atâta timp, încât i se părea 
aproape imposibil ca acum să se afle în restaurantul acela 
aglomerat, cu ploaia izbind în ferestre și cu licărirea felinarelor 


de afară. 

Văzându-l acum, își dădu seama de ce se îndrăgostise de 
el, de ce i se dăruise așa cum n-o mai făcuse până atunci sau de 
atunci înainte; și, pentru o clipă, nu-i veni să creadă că 
renunţase la toate astea. 

— Cafea? 

Îl privi, fără să înţeleagă. 

— Hei! Cafea? 

Chelnerul era lângă masă, iar Philip își flutura mâna în faţa 
ei. 

— A, da, hm... Scuze. Vreau o cafea decofeinizată, cu 
lapte... Mulţumesc! 

— Erai cu gândul la mulţi kilometri depărtare. În ţara lui 
Bradwardine și a dinastiei Plantagenet? 

— Cred că da, minţi ea. 

— Așadar, ce ai de gând să faci? se interesă Philip, în timp 
ce chelnerul se îndepărta. 

— Nu prea știu, în clipa asta. Sigur o să mă gândesc la 
ceva. 

Încerca să evite în mod deliberat un răspuns, iar Philip știa 
asta. 

El chiar se pregătea să aducă vorba despre altceva, în clipa 
în care-i sună telefonul mobil. 

— Philip Bainbridge, zise el. Da... Da... 

Părea foarte concis la telefon, se gândi Laura, ceea ce nu-l 
caracteriza. 

— În regulă, sunt doar la vreo doi-trei kilometri depărtare 
de acolo. Aș putea să fiu acolo în... în cât? Cincisprezece 
minute... da? În regulă. Închise telefonul. 

— Probleme? 


— Nu, doar bătăi de cap. Era de la poliţie. Vor să fac vreo 
câteva fotografii, a avut loc un incident lângă The Perch. N-au 
vrut să-mi spună nimic mai mult. Imi pare rău! Cred c-ar trebui 
să cerem nota de plată. 

Philip n-avu timp s-o lase pe Laura la el acasă mai întâi. Era 
un frig de îngheţai în vechiul lui MGB?, vechi de treizeci de ani, 


° Cel mai popular automobil sport englezesc între anii 1962- 
1995, produs de British Motor Corporation (n.tr.) 


iar Laura se simţi ușurată în clipa în care văzu luminile albastre 
în faţa lor. Traseră mașina în afara drumului, peste o margine 
noroioasă, înainte de a se opri la vreo zece metri distanță de un 
cort alb, puternic luminat, ca un pătrat cu latura de vreo patru 
metri și jumătate, care marca scena crimei. 

Philip opri motorul, iar Laura privi prin parbrizul murdar, în 
timp ce o persoană îmbrăcată în alb, având cuvintele MEDIC 
LEGIST înscrise cu verde pe spate, trecu pe lângă mașină, 
îndreptându-se spre cort. 

— Laura, mă tem că tu trebuie să rămâi aici. Numai poliţia 
are voie. 

Philip cobori, ocoli mașina până la portbagaj, scoase o 
geantă mare, de piele, în care avea aparatele de fotografiat, 
apoi și-o aruncă pe umăr. Scotoci prin geantă, în timp ce se 
întorcea spre portiera bătrânului MGB. Jucându-se cu obiectivul 
aparatului său digital Nikon, se aplecă spre fereastră. O să fii în 
regulă? întrebă el. Nu cred c-o să fie prea plăcut acolo, oricum. 

Și, înainte ca ea să răspundă, se și întoarse și plecă. 

Laura rămase în mașină timp de câteva minute, dar apoi 
curiozitatea o birui. Cobori din mașină în noroiul de pe jos și se 
îndreptă spre intrarea în cort. Nu era nimeni prin preajmă care 
s-o oprească. N-avea să arunce decât o privire, își zise ea. Privi 
pe furiș înăuntru, dar nu văzu decât spatele a doi polițiști și pe 
medicul legist, care stătea aplecat și punea ceva neidentificabil 
într-o pungă transparentă din plastic, cu ajutorul unei pensete. 
In spatele lui era o mașină mică și roșie, cu ușile deschise și 
împroșcată de noroi până la geamuri. 

Lăsând să cadă fâșia de la intrare, se îndreptă în vârful 
picioarelor spre marginea cortului. Se ghemui și-și lipi un ochi de 
o deschizătură a plasticului. Mașina era la doar câţiva metri 
distanță și, prin portiera deschisă, vedea limpede înăuntrul 
automobilului. 

Cadavrul unei tinere era prăbușit pe bancheta din spate. 
Avea mâinile și picioarele depărtate, capul dat pe spate, ochii 
deschişi, nemișcaţi, holbaţi spre tavanul mașinii. Purta o bluză și 
o fustă simple, ambele scăldate în sânge. Carnea îi era extrem 
de albă, ca și când tot sângele i s-ar fi scurs din vene, iar pielea 
părea chiar și mai albită de reflectoarele puternice montate 
înăuntrul cortului. Interiorul mașinii era mânjit de sânge; șuvoiul 
care țâșnise din artere stropise ferestrele și bordul de culoare 


crem. 

Fata părea foarte tânără, cam de aceeași vârstă ca Jo. 
Fusese odată foarte frumoasă, părul ei lung și blond cădea în 
cascadă pe spătarul scaunului, dar în același timp era năclăit de 
sânge și i se lipise de umeri, încâlcit. O despicătură adâncă și 
roșie i se întindea de la o ureche la cealaltă, iar o alta ducea de 
la beregată până la buric. Cutia toracică fusese sfărâmată, iar 
coastele fracturate. 

Laura se ridică. Mult timp crezuse că văzuse atâtea crime 
încât nimic n-ar mai putea vreodată s-o impresioneze, dar 
deodată simţi cum o cuprinde un val de greață și crezu că o să 
vomite. Înghiţi câteva guri zdravene de aer și, treptat, senzaţia 
de rău dispăru. 

Tocmai se pregătea să se repeadă spre mașină, când auzi o 
voce în spatele ei. 

— Bună seara! 

Se răsuci pe călcâie și văzu un poliţist tânăr holbându-se la 
ea. Probabil că arăta în ultimul hal, se gândi ea, fără rost. Își 
simțea pielea rece și știa că sângele i se scursese din obraji. 
Broboane de sudoare îi apărură pe frunte. 

— Eu... ăăă... 

— Veniţi pe aici, vă rog! o invită polițistul, apucând-o de 
braţ. 

La intrarea în cort, îl strigă pe un poliţist îmbrăcat în civil, 
care stătea în apropiere. Laura rămase încremenită; priveliștea 
interiorului mașinii i se oferea acum doar la câţiva metri 
depărtare. 

— Ei, bună! zise polițistul, privind-o din cap până-n 
picioare. Ce vă aduce aici într-o noapte rece și neplăcută ca 
asta? 

Tocmai se pregătea să răspundă, când Philip aruncă o 
privire spre ea, apoi lăsă aparatul în jos și oftă adânc. „Rahat!” îl 
auzi ea bombănind. 

— Inspectore Monroe! zise Philip, asigurându-se de faptul 
că privirea nu i se intersecta cu cea a Laurei. V-o prezint pe o 
prietenă de-a mea, Laura Niven. 

John Monroe era un bărbat înalt, cu umeri laţi, musculos, 
purtând un costum maro care nu-i venea bine și o cravată de 
culoarea muștarului, care cunoscuse zile și mai bune. Abia 


trecuse de patruzeci de ani și era chel, cu excepţia unor petice 
de păr negru, tunse foarte scurt, pe ambele laturi ale capului. 
Fusese odată un sprinter cu perspective, dar își ieșise din formă. 
Avea un cap mare, așezat pe un gât gros și scurt. Însă cea mai 
remarcabilă trăsătură a lui, cea care-l făcea să fie cât de cât 
atractiv din punct de vedere fizic, era o pereche de ochi mari și 
negri, care sugerau atât inteligenţă, cât și hotărâre, dar nu 
dădeau niciun indiciu despre eventuala prezenţă a bunătăţii sau 
a simțului umorului. 

— A, o prietenă, domnule Bainbridge... 

Vocea lui Monroe era de bariton clasic, dar întunecată de 
sarcasmul său obișnuit. 

— Da... și-mi cer scuze! Am rugat-o... 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, Philip! izbucni Laura, 
pe neașteptate. Pot și eu să vorbesc și nu sunt un copil, să știi! 
Se întoarse spre Monroe, care păru uimit pentru o clipă. 
Domnule polițist... 

— Inspector-șef... 


— Domnule inspector-șef... Monroe? Îmi cer scuze! Philip 
mi-a zis să nu intru. Eram doar... 

— Curioasă? 

— Da, cred că eram... 


— Vă daţi seama, firește, doamnă Niven, că acesta este 
locul unei crime, ba chiar al unei crime deosebit de îngrozitoare, 
pot adăuga. Persoanele străine... 

— Domnule inspector-șef, pot să garantez eu pentru Laura, 
insistă Philip. Cred că știe că n-ar fi trebuit să se amestece, 
dar... 

Fu întrerupt de un tip în costum alb de lângă mașină, care 
strigă: 

— Domnule inspector-șef! Cred c-ar trebui să vedeți asta! 

Monroe se întoarse și făcu doi pași spre mașină. 

Philip se uită urât spre Laura și se pregătea să spună ceva 
când, spre neplăcerea lui, o văzu ducându-se după Monroe. 

— Era chiar înăuntrul rănii, zise medicul legist. 

Între degetul său mare înmănușat și cel arătător ţinea o 
monedă mânjită de sânge. 

Monroe o apucă în mâna, de asemenea, înmănușată, 


ridicând-o spre lumină. Laura reuși s-o vadă destul de bine, 
înainte ca Monroe să se încrunte la ea, clipă în care făcu un pas 
înapoi. Era de mărimea unei monede de douăzeci și cinci de 
cenți, iar partea dinspre ei înfățișa o imagine frumos 
meșteșugită, cu cinci siluete de femei goale ridicând un vas. 

— Pare să fie din aur masiv, zise medicul legist. Dar ne 
trebuie confirmarea laboratorului. 

Monroe puse cu grijă moneda într-o pungă din plastic pe 
care i-o ţinea cineva deschisă. Apoi, întorcându-se, o văzu pe 
Laura la doi pași de el. Îi aruncă o privire acră lui Philip. 

— Domnule Bainbridge, zise el, trecându-și un deget 
printre gulerul cămășii și gât. Dacă v-aţi terminat treaba, aţi fi 
atât de amabil încât să vă conduceti prietena la mașină și să 
plecaţi acasă? 

— Atunci, o seară bună și dumneavoastră, domnule 
inspector-șef! replică Laura, în timp ce Monroe se întorcea pe 
călcâie. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc! 


Capitolul 3 

— Ce mama dracului ţi-ai închipuit că faci? ţipă Philip. 
Niciodată nu-l văzuse atât de nervos. Asta-i serviciul meu, 
Laura. Din cauza unor isprăvi dintr-astea, ar putea să mă dea 
afară. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, Philip, calmează-te! 
Aruncam și eu un ochi prin deschizătura cortului, doar atât. 
Polițistul ăla a făcut mai mult rău că m-a adus înăuntru, nu 
crezi? 

Philip se întoarse și o privi pentru o clipă, apoi se uită din 
nou ţintă spre drum. 

— Ştii, uneori... 

— Ce? 

— Locul unei crime nu e deschis pentru public, decât dacă 
aşa hotărăşte poliția. Ştii al dracului de bine asta, Laura! 

— Bine, bine. Îmi pare rău! Mi-aș fi cerut scuze... Dar n-am 
avut ocazia. 

— Ai noroc că Monroe era preocupat. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Și, ce părere ai despre crimă? 

— N-am voie să vorbesc despre asta, Laura. 

— Ei, hai, Philip, acum vorbeşti cu mine, nu mă cunoşti? 

El rămase cu privirea ațintită asupra drumului, iar Laura 
observă cum mușchii fălcii i se încordează din cauza tensiunii. 

— Prin urmare, asta-i, hm? Faci pe mutul cu mine, doar 
pentru că am încălcat regulile? 

El o ignoră în continuare. 

— Tipic pentru tine, se bosumflă ea. 

Deodată, Philip apăsă pe frână și trase mașina pe marginea 
șoselei. Lăsând motorul să meargă la ralanti, se răsuci pe 
scaunul său cu faţa spre Laura. 

— Ascultă, zise el, incapabil să-și stăpânească furia din 
glas. Oricât te-aș iubi, Laura, uneori poţi să fii cea mai enervantă 
și mai arogantă căţea! 

Ea încercă să protesteze. 

— Nu, măcar de data asta o să mă asculţi! zise el, ridicând 
și mai mult vocea. Aici e viața mea. Tu mâine poți să-ţi iei zborul 
spre New York și să te-ntorci la cărţile și la mica ta lume 


personală. Dar eu trebuie să lucrez cu oamenii ăștia mai multe 
zile pe săptămână. Asta-i pâinea mea. Dar, știi ceva, tu n-ai prea 
ținut niciodată seama de ceea ce înseamnă respectul, nu-i așa? 

— Ce? se răsti Laura. 

— Întotdeauna ai făcut doar ce ai vrut. Ai venit și-ai plecat 
după bunul tău plac. 

Se opri, regretând deodată faptul că spusese atâtea și 
știind că o parte din furia lui n-avea nimic de-a face cu felul în 
care se purtase Laura în seara aceea, dar își găsea explicaţia în 
trecut. Urmă o lungă perioadă de tăcere. 

— Chiar nu cred că e corect din partea ta, zise Laura, în 
cele din urmă. Vorbești de parc-ar fi fost numai decizia mea, 
Philip. Dacă te referi la Jo, la ceea ce am ales să facem, și tu ai 
fost la fel de implicat în luarea deciziilor ălora. 

— Chiar așa? replică el, ceva mai calm. Chiar am fost 
implicat, cu adevărat? Ai fi rămas în Anglia cu ea, dacă așa ţi-aș 
fi cerut-o eu? Nu prea cred una ca asta. 

Laura nu știa ce să-i răspundă. Pe vremea aceea, nu erau 
decât niște copii. Ea provenea dintr-o familie destrămată, 
părinţii divorțaseră. Mama ei, Jane, actriță de filme de serie B, își 
revenea după tratamentul de dezintoxicare și locuia într-o 
comunitate din San Luis Obisbo, iar tatăl ei era un avocat de 
primă mână în L.A. Ea câștigase o bursă Rhodes la Oxford, ca să 
înveţe istoria artei la Colegiul Magdalen. Fusese ambițioasă, își 
dorea o carieră. 

Apoi, rămăsese însărcinată; greţurile matinale apăruseră 
chiar înainte de examenele de sfârșit de an. In timp ce toți 
ceilalți beau șampanie din sticlă după ultimul examen, ea se 
întorsese în camera ei, să plângă și să vomite în continuare. 
Părinţii ei veniseră la ceremonia de absolvire, așa că Laura 
izbutise să-i spună totul mamei sale. Jane Niven primise veștile 
cu stoicism și n-avea să încerce vreodată să-și oblige fiica să ia 
o anumită decizie, oricare-ar fi fost aceea. Se chinuise ani la 
rând cu propriile spaime și o fiică însărcinată la douăzeci și unu 
de ani nu însemna cine știe ce scofală. Laura se gândea acum 
dacă n-ar fi fost mai bine ca atunci s-o fi sfătuit cineva ce să 
facă. 

Philip încercase să se comporte cu maturitate în această 
privinţă, dar nici el nu era decât un copil. Absolvise cu un an 


înainte și locuia cu chirie, supraviețuind de pe-o zi pe alta, 
făcând fotografii la nunţi și la botezuri și visând la propria 
expoziţie, care în realitate avea să fie organizată abia după zece 
ani. Era lefter, imatur și habar n-avea ce să facă. După ce 
născuse, Laura se gindise să rămână în Anglia și să-și găsească 
o slujbă undeva. Poate că ea și Philip ar fi izbutit s-o scoată la 
capăt, ar fi trăit împreună, dar ceva îi spunea că n-ar fi fost un 
trai reușit. Înainte ca fetiţa lor să împlinească șase luni, Laura se 
hotărâse să se întoarcă împreună cu ea în America. 

Cu toate acestea, rămăseseră prieteni, iar Philip venea în 
vizită ori de câte ori putea. Atunci când ea pusese mâna pe o 
slujbă la New York Post, ca reporter specializat pe crime, 
începuse să câștige ceva bani și reușise să facă vreo câteva 
drumuri în Anglia cu Jo. După trei ani, se căsătorise. Soţul ei, 
Rod Newcombe, era un realizator de filme documentare foarte 
hotărât și ambițios și-și făuriseră planuri mari, să lucreze 
împreună la un documentar despre crime, bazat pe fapte reale. 
Se purta foarte frumos cu Jo, care ajunsese să-l adore și, pentru 
scurt timp, alcătuiseră o familie fericită. Dar apoi, în 1994, Rod 
plecase în Rwanda și se întorsese acasă într-un coșciug. Jo avea 
șapte ani și nu înţelegea ce i se întâmplase tatălui ei vitreg și de 
ce tot ceea ce mai rămăsese din el era o imagine înregistrată pe 
o casetă video. 

Întâmplarea picase și pentru Laura într-un moment de mare 
importanță. Abia începuse să facă reportaje despre crime și încă 
nu învățase cum să suporte mizeria și suferinţa la care era 
forțată să asiste în fiecare zi. După ce fusese trimisă să scrie un 
articol despre o prostituată care-i mușcase penisul unui client și 
apoi se împușcase în cap, recursese la antidepresive și la 
ședințe săptămânale de terapie. 

Dar etapa aceea trecuse, și Laura învățase să suporte 
realitatea sumbră a treburilor pe care le făcea ca să-și poată 
plăti facturile, dar regretase de multe ori alegerile făcute; și, ori 
de câte ori îl revedea pe Philip, își dădea seama că lucrurile ar fi 
putut fi altfel, își dădea seama cât de mult îl iubea și cât de 
diferită ar fi putut fi viaţa ei. Dar, de fiecare dată, era în același 
timp conștientă de faptul că se îndepărtau unul de celălalt și că, 
în loc să fie mai ușor, era din ce în ce mai greu să-și imagineze o 
realitate în care ar putea fi toţi trei împreună. 

Pentru o clipă, ceea ce făcuse și spusese în acea seară i se 


părea, în mod ciudat, ceva simptomatic. Laura se simțea 
copleșită de tristeţe și tot ceea ce putea să facă era să-și 
stăpânească lacrimile. Nu știa răspunsul la întrebarea lui Philip. 
Ar fi luat altă decizie? 

Respirând adânc, zise: 

— Îmi pare rău, Philip. M-am purtat prostește. 

El o privi preţ de câteva secunde. Nu putuse să-i răspundă 
la întrebare, dar el înţelegea asta. Nici el n-avea un răspuns. 
Bănuia, uneori, că ea își dorea ca lucrurile să se fi întâmplat 
altfel. De multe ori, chiar mai des decât ar fi vrut să recunoască, 
până și faţă de el însuși, și el își dorea același lucru. Și atunci 
când se gândea la lucrul acesta, o voce insistentă punea capăt 
acestei conversații interioare, cu argumentul logic că era prea 
târziu acum și că, în definitiv, ce a fost, a fost. 

Brusc, Philip zâmbi. 

— La naiba, sunt sigur că lui Monroe o să-i treacă. E un 
poliţist bun, dar și un arțăgos nenorocit. 

Ea se aplecă și-l sărută pe obraz, în timp ce el pornea 
motorul și trăgea din nou mașina pe șosea. 

— Așadar, ai de gând să-mi spui ce-ai aflat? 

Philip oftă adânc, dar acum furia i se evaporase. 

— Pentru Dumnezeu, femeie, nu te dai bătută niciodată, 
nu-i așa? 

— Nu, îi răspunse Laura, zâmbind. De obicei, nu. 

— Păi, ca să fiu sincer, nu știu mai multe decât tine. E o 
fată de vreo douăzeci de ani, care se întorcea cu mașina de la o 
prietenă. A murit cam între șapte și opt și jumătate, astă-seară. 
A fost descoperită de un tip care-și plimba câinele. Cea mai 
apropiată casă e la vreo două sute de metri distanţă. Nimeni n-a 
văzut și n-a auzit nimic. 

— Dar rănile... începu Laura, cu vocea stingându-i-se 
treptat. De aproape cincisprezece ani fac reportaje despre 
crime, acasă, dar n-am văzut niciodată așa ceva. 

— Da, nu-i o priveliște prea plăcută. 

— Sunt obișnuită cu „priveliști nu prea plăcute”: 
prostituate cu limbile tăiate, capete zdrobite de pistoale 
semiautomate și chestii de genul ăsta. Dar fata aia avea inima 
scoasă, pentru numele lui Dumnezeu! Parcă operase un chirurg, 
cu minuţiozitate. 


— Știu. Am făcut fotografii. 

— Nu mi se pare o crimă obișnuită, Philip. E mai degrabă... 
nu știu... pare un ritual. 

— Da, poate, răspunse Philip, privind ţintă drumul din faţa 
sa. Eu nu sunt poliţist. 

Tăcură pentru o vreme, apoi Laura zise: 

— Și moneda aia... Ce naiba era cu ea? 

— De ce te interesează atât de mult? replică Philip, cu 
nerăbdare. 

— Habar n-am. Cred că în adâncul sufletului am rămas tot 
reporter de investigații. 


Capitolul 4 

Vîntul zgâlțăia ferestrele camerei sale din casa lui Philip, iar 
Laura avea un somn agitat, visând la fel ca de fiecare dată în 
astfel de nopți. Ceva care era, mai degrabă, o amintire confuză. 

Incepea cu zborul ei spre Los Angeles. Era noapte și se 
ducea să-și viziteze părinţii, curând după ce se mutase iarăși în 
New York. Se aflau deasupra periferiei când pilotul anunţa că 
urmau să aterizeze. După zece minute, se aflau de-a binelea 
deasupra orașului, iar avionul cobora încet spre nord, mișcându- 
se paralel cu coasta. Zărea orașul, plin de lumini, ca o galaxie, 
ca una dintre acele imagini incredibile văzute prin telescopul 
Hubble. Și fiecare mașină era o stea și fiecare casă un mic 
sistem solar, un sistem solar plin de lumini. Aerul poluat le făcea 
să scânteieze, împrăștiind o lumină difuză. 

Mai zburase pe același traseu înainte, firește, de o mulţime 
de ori, dar niciodată pe timp de noapte, iar priveliștea era 
uimitoare. Și apoi o văzu. Se holba la lumini, la acest spectacol 
sfidător, ca și când omenirea ar fi ridicat un deget spre 
Divinitate, în semn de chutzpah!”. Autostrada 405, cu milioanele 
ei de mașini, rămânea în urmă. Dar de la o altitudine de aproape 
o mie de metri nu semăna deloc a șosea. Nu vedea niciun 
parapet de protecţie, nici asfalt,nici bordură, doar o fâșie neagră 
printre lumini. lar punctele de lumină nu puteau fi mașini, nu-i 
așa? Deveniseră imateriale, doar niște faruri mișcându-se după 
propria voinţă, doar niște lumini. În momentul acela o 
străfulgeră un gând. Întreaga priveliște, imaginea în ansamblu, 
fâșiile acelea lungi, pline cu lumini, mișcându-se în coloane 
compacte, cu câte șase benzi pe fiecare direcţie, punct după 
punct, toate mișcându-se în același timp. Erau niște containere 
de metal transportându-i pe Stan sau pe Jim sau pe Tabiatha, 
ducându-i acasă la micuțul Jimmy, la Dorothy sau la Dolores. 
Pentru o clipă i se părură doar niște lumini, baloane de săpun 
ale umanităţii, coconi revărsându-și muzica din aparatele de 
radio. Erau, cel puţin în mintea ei, oaze de gânduri, de dorinţe și 
doruri, de amintiri, griji și slăbiciuni. Dar acea clipă trecu și 
punctele se transformară în altceva. Autostrada devenise un vas 
de sânge, iar punctele de lumină, luminile imateriale, 


10 Cuvânt originar din ebraică, având semnificaţia iniţială de 
„insolenţă, îndrăzneală, impertinenţă”. Ulterior, a căpătat şi 
conotaţii pozitive, fiind folosit și cu scop laudativ. (n.tr.) 


deveniseră corpusculi, celulele roșii ale frânelor și cele albe ale 
farurilor curgând în susul și-n josul vasului de sânge al unui corp 
întunecat, care trebuia să fi fost întins pe jos pe undeva, invizibil 
în lumina strălucitoare. 

Tresări în somn și se trezi. Mijindu-și ochii spre ceas, văzu 
că arăta 5.32 a.m. Afară era furtună. Apoi își aminti că Jo nu era 
acasă atunci când se întorseseră ei, aproape de miezul nopţii. 
Nici n-o auzise întorcându-se. 

Laura se trezi de-a binelea și imaginea cadavrului palid pe 
care-l văzuse în mașină îi năvăli deodată în minte. Mașina era 
plină de sânge. Era obișnuită cu astfel de lucruri, dar apoi își 
aminti de pieptul despicat al fetei, pe care-l văzuse atunci când 
se apropiase de mașină, lângă Monroe. Coastele arătau de parc- 
ar fi fost tăiate cu un instrument de specialist, cu unul de care s- 
ar fi folosit un chirurg. Tăietura fusese făcută cu o precizie 
absolută, fără să se risipească eforturi inutile. Apoi își reaminti 
de arterele și venele tăiate, de marginile zdrenţțuite ale cavităţii 
toracelui. Și acestea fuseseră tăiate cu precizie, cu un gest de 
expert. 

Își lăsă din nou capul pe pernă, încercând să doarmă, să se 
descotorosească de imaginile din minte și să se concentreze 
asupra propriei vieţi. Își făcuse bagajele și le așezase lângă 
piciorul patului. La ora 10 dimineaţa urma să plece la aeroport. 
În noaptea următoare avea să ajungă înapoi în Greenwich 
Village, în apartamentul ei, încercând să-și aducă la viaţă 
plantele ofilite și să-și caute drumul spre noua ei carte. Noua 
carte, Dumnezeule, pe care nu reușea s-o scoată la capăt, își 
aminti ea brusc, iar odată cu această amintire somnul se 
îndepărtă și mai mult de ea. 

Încercă să se agaţe de intriga la care se gândise, să dispară 
într-o lume a fanteziei. Era un truc pe care-l folosea și care 
funcţiona adesea împotriva insomniei, dar în noaptea aceea 
nimic nu părea s-o poată smulge de sub impresiile momentului. 

Apoi se întorcea din nou cu gândul la scena crimei... 
Monroe, ridicând moneda în mâna acoperită de mănușa din 
latex. Strălucea în luminile proiectoarelor, mai puţin acele părți 
în care sângele se închegase. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. 
Părea să fie extrem de veche. Și, pentru ochiul ei de 
nespecialist, părea să fie aur, aur vechi. „De ce ar lăsa cineva 
un asemenea lucru în urma sa?” se întrebă ea. In afară de faptul 


că oferea indicii poliţiei, trebuie să fi valorat o avere. 

Philip avea destulă dreptate să fie supărat pe ea, dar ea 
știa că nu era numai din cauza a ceea ce se întâmplase. Nu 
putea să fie o coincidenţă faptul că se întâmplase în ajunul zilei 
în care urma să se întoarcă laNew York. Vechile resentimente 
apăreau din nou. Philip simţea că Laura îl părăsise cu mulţi ani 
în urmă, deși amândoi se gândeau, și acum erau siguri de lucrul 
acesta, că nu s-ar fi înţeles niciodată. Ultimele trei săptămâni 
fuseseră minunate și ea recunoștea că uneori își imagina că 
sunt o familie, că locuia în casa aceea din secolul al XVII-lea din 
satul de lângă Oxford și că Jo crescuse alături de ei amândoi. | 
se părea un vis frumos. 

Era atât de prinsă de gândurile acestea, încât prima dată 
nici n-auzi telefonul sunând în holul de la parter. Apoi îl auzi pe 
Philip deschizând ușa și pașii lui greoi, târșâiţi, împleticindu-se 
pe coridor și coborând scara abruptă, în spirală. Vorbea, dar nu 
se înțelegea ce zice. Apoi receptorul fu pus la loc în furcă și el 
urcă scările. Mergea repede. Câteva clipe mai târziu, se auzi un 
ciocănit grăbit la ușa ei care apoi se deschise cu violenţă. 

— S-a întâmplat ceva cu Jo, zise Philip, cu chipul palid, golit 
de sânge, în lumina care venea de pe hol. A avut un accident de 
mașină. E la spitalul John Radcliffe. 


Capitolul 5 

Cambridge, februarie 1689 

Cu o noapte înainte, Isaac Newton fusese prea obosit ca să- 
și mai despacheteze lucrurile. Servitorul lui, Elias Perrywinkle, 
târâse cufărul greu plin cu noile achiziţii de-a lungul curţii și apoi 
pe scările șerpuitoare din piatră ale Colegiului Trinity, până în 
camerele pe care Newton le împărțea cu vechiul său asociat, 
John Wickins. 

Răsplătindu-și servitorul cu un sfert de penny și cu un 
cuvânt mormăit de mulțumire, apoi dându-i liber, Newton abia 
dacă-și găsi energia să-și lase cufărul nedesfăcut în laboratorul 
de lângă camera sa, să-și scoată cizmele și să-și azvârle 
pelerina stropită cu noroi pe un scaun, înainte să se arunce pe 
saltea și să se cufunde imediat într-un somn adânc. 

Se trezi chiar înainte de ora șapte, când cele dintâi raze ale 
soarelui palid de iarnă pătrundeau prin ferestrele dinspre răsărit 
ale camerelor sale. Perrywinkle apăru cu câteva minute mai 
târziu, cu un vas din cositor plin cu apă caldă și rufărie curată 
din olandă. Contactul cu apa era plăcut, o simțea cum îi 
pătrunde în pielea uscată. Privindu-se în oglinda micuță pe care 
o proptise pe pervazul ferestrei, se gândi că oferea o imagine 
jalnică. Era un om pentru care un somn sănătos, lipsit de vise, 
era ceva aproape uitat. 

Rămânând singur, după ce Perrywinkle ieși cu apa 
murdară, Newton își schimbă cămașa, își trase cizmele în 
picioare și pescui din buzunar cheia laboratorului. Pe drum, 
culese o farfurie și o cană placate cu argint, lăsate acolo de 
servitor. Pe farfurie se aflau un măr și o bucată de pâine, iar în 
cană era apă proaspătă, călduţă. 

Nu era o încăpere prea mare. Chiar dacă fusese profesor 
lucasian!! al Universităţii Cambridge timp de douăzeci de ani, 
conducerea facultăţii nu fusese prea generoasă cu el. Dar îi era 
de ajuns. Newton aprinse câte o torță de fiecare parte a ușii, 
făcând puţină lumină în încăperea lipsită de ferestre. Incuie ușa 
în urma sa. Știa că Wickins își vizita familia în Manchester, dar 
nu putea să riște apariţia vreunui nepoftit sau să aibă parte de 


u Titularul catedrei de matematică de la Universitatea din 
Cambridge. Postul a fost fondat în anul 1663 de Henry Lucas, 
unul dintre primii deținători ai acestui titlu fiind (din anul 1669) 
Isaac Newton. (n.tr.) 


vreo iscodire în acel loc al său. Îndreptându-se spre șemineu, 
îndesă în el câteva lemne și, folosindu-se de una dintre torțele 
aprinse, curând încropi un foc bun, care risipi umbrele și-i 
permise să vadă mai bine prin ceața deasă a substanțelor 
chimice care îmbiba întotdeauna încăperea. 

Pereţii camerei erau plini de rafturi. Biblioteca sa ajunsese 
să conţină vreo trei sute de volume, tratând aproape în 
exclusivitate tot ceea ce privea alchimia și tradiţia ezoterică. Se 
folosise de banii pe care-i câștigase în fiecare an de pe urma 
proprietăţilor familiei din Woolsthorpe, în Lincolnshire, precum și 
de o bună parte a veniturilor sale ca profesor, ca să-și 
alcătuiască o asemenea colecţie; era, probabil, cea mai 
cuprinzătoare colecţie din întreaga creștinătate. Aici se puteau 
găsi Cina din Miercurea Cenușii, a lui Giordano Bruno, traduceri 
ale lucrărilor eretice aparţinându-i lui Galileo, interzise de 
Vatican, transcrieri ale Tăbliței de smaralad!?, Manifestele 
rozacruciene, Septimana Philosophica a lui Michael Maier și 
opere de Raymond Lull, Robert Fludd și Jacob Bohmen. 

Nu toate rafturile erau ocupate de cărțile lui. Unele dintre 
ele găzduiau teancuri de hârtii, însemnările lui și descrierile unor 
experimente, întinse pe o masă aflată într-o parte a camerei. Pe 
aproape o treime din rafturi se aflau sticle și vase de sticlă. 
Unele dintre sticle conţineau lichide colorate, fiecare dintre ele 
fiind astupată cu câte-un dop din plută și etichetată. Intr-un colț 
al camerei, se afla o mașinărie complexă din sticlă, un aparat de 
distilat, și, într-un alt colţ, un telescop pe un postament. 
Înăuntrul șemineului mare din piatră, era un ceaun suspendat 
de două console scoase în afară. 

Pentru un străin care ar fi intrat în această încăpere, 
amestecul de mirosuri ar fi fost copleșitor (chiar și pentru cei cu 
sensibilităţile olfactive ale secolului al XVII-lea), dar pentru 
Newton devenise ceva aproape firesc și, dacă un anumit 
amestec de mirosuri se întâmpla să răzbată printre cele 
familiare, el îl privea tot ca pe ceva banal. 

Era foarte frig, dar focul urma să transforme curând camera 
într-o adevărată saună. Cu ani în urmă, Newton plătise doi 


2 Text antic considerat de alchimişti ca fiind fundamentul artei 
lor. Se presupune că ar fi opera lui Hermes Trismegistus şi că 
ar dezvălui secretul substanţei primordiale şi a transmutaţiilor 
ei. (n.tr.) 


muncitori să facă orificii speciale pentru ventilaţie în peretele 
exterior al laboratorului, această modificare simplă salvându-l 
de la asfixiere în mai multe ocazii. Indreptându-se cu pași mari 
spre masă, Newton făcu puţin loc și așeză cana și farfuria, apoi 
se întoarse și se aplecă lângă cufărul pe care, noaptea trecută, îl 
trântise în mijlocul laboratorului. 

În timp ce se străduia, bâjbâind, să deschidă lacătul, își 
aminti de ultima călătorie la Londra, în căutarea acelui indiciu 
care-i lipsea, fiind convins că avea să-l găsească acolo. Căutase 
și tot căutase, timp de aproape un sfert de secol, secretul cel 
mai ascuns al existenţei, prisca sapientia!?. Știința fusese prima 
sa iubită și el o secase de sevă. Cartea sa, Principia 
Mathematica, fusese publicată cu doi ani în urmă, făcându-l să 
devină o celebritate în lumea academică. Dar știuse în tot acest 
timp că în univers se mai află și altceva decât elementele de 
bază componente, edificiul mecanic pe care-l observase și-l 
descrisese în opera sa atât de elogiată. 

Aproape imediat după ce ajunsese aici, la Universitatea 
Cambridge, în 1661, fusese atras de lumea alchimiei și de cea a 
ocultismului. Bătrânul său mentor și predecesor la catedra 
lucasiană, Isaac Barrow, aprinsese prima scânteie, iar aceasta 
fusese transformată ulterior într-un foc puternic de marii adepţi 
ai trecutului, cum ar fi Cornelius Agrippa și Elias Ashmole, John 
Dee și Giordano Bruno. Cercetările lor au fost numite Marea 
Operă, și, timp de mulţi ani, acești nemuritori au făcut 
experimente complicate de alchimie în laboratoare pline de fum. 
Și-au dat viața pentru căutarea Pietrei Filosofale, substanţa pe 
jumătate mitologică care i-ar permite  alchimistului să 
transforme orice metal obișnuit în aur, legătura magică dintre 
fizic și metafizic care-i va da posibilitatea adeptului de a 
produce e/ixir vitae!* și de a găsi tinereţea veșnică. 

Ca toţi alchimiștii de dinaintea lui, Newton avea ca punct de 
referință manifestul experimentelor ezoterice, doctrina Tăbliței 
de smarald. În tinereţea sa, Barrow îl luminase în legătură cu 
existența acestui obiect uimitor și-i explicase în ce măsură era 
un ghid pentru toţi alchimiștii. Fusese născocit în Antichitate, îi 


:3 „Înţelepciunea originară”, în lat. în orig., concept utilizat de 
Newton, prin care dorea să aplice cunoştinţele ezoterice ale 
Antichității la cercetările ştiinţifice moderne. (n.tr.) 

1 „Elixirul vieţii”, în lat. în orig. (n.tr.) 


explicase Barrow, în vremea în care oamenii știau mult mai 
multe despre lucrările Universului decât toţi intelectualii și 
filosofii din timpul său. Cei din Antichitate își concentraseră 
cunoștințele în inscripţiile care se găsesc pe Tăblita de smarald. 
Nimeni nu știa unde se afla tăblița acum. Dispăruse, dar 
generaţiile de alchimiști își transmiseseră de la una la alta 
traduceri ale inscripţiilor, și fiecare urmărise ceea ce credea că 
era adevărul absolut, așa cum fusese descris de antici. Tăbliţa le 
arăta drumul spre Piatra Filosofală, cum trebuiau să-și pre- 
gătească atât sufletul, cât și materia fizică obișnuită cu care 
lucrau. Newton era de părere că motivul pentru care niciun 
alchimist nu reușise până atunci să-și ducă la îndeplinire visurile 
nu constituia o vină a anticilor. De asemenea, firește, nu 
considera nici c-ar fi fost vorba despre o eroare a naturii. Era, 
pur și simplu, din cauză că niciun filosof sau alchimist nu-și 
purificase sufletul suficient de mult, și că nici unul dintre 
căutătorii Adevărului nu i se dedicase acestei cauze cu 
suficiente putere și onestitate. 

Spre deosebire de aproape toți ceilalţi alchimiști, de la 
însuși Hermes până la cercul său interior, Newton nu dorea să 
obţină aur pur și simplu pentru valoarea lui. Bogăția nemăsurată 
i se părea prea puţin importantă. Pentru el, obţinerea aurului la 
sfârșitul căutărilor însemna cunoaștere absolută, cunoașterea 
aflată în posesia zeilor, și știa foarte bine că avea de gând să 
facă orice ca s-o găsească. Era însăși raţiunea lui de a trăi. De-a 
lungul multor ani în care studiase microcosmosul și-l comparase 
cu macrocosmosul pe care-l vedea prin lentilele telescopului, 
făcuse noi legături și ridicase noțiunea de holism pe noi culmi 
ale raţiunii. In acest timp, ajunsese să creadă că el însuși era o 
semidivinitate și că fusese trimis pe Pământ cu un singur scop: 
acela de a găsi Piatra Filosofală și de a afla Adevărul. 
Dumnezeu, își închipuia, îl alesese pe el, îl făcuse unic și-l 
înzestrase cu cea mai mare inteligență dintre toţi cei din 
generaţia sa, astfel încât el, Isaac Newton, profesor lucasian al 
Universității Cambridge, să împlinească voia Tatălui și să 
dezvăluie omenirii adevărata semnificație a existenței, 
funcționarea amănunțită a Naturii, mecanismul Universului. 

Balamalele cufărului scârțâiră în clipa în care Newton 
deschise capacul. Inăuntru, se aflau vase din sticlă împachetate 
cu grijă, acoperite cu lână, astfel încât să fie protejate pe 


drumurile pline de gropi adânci din Londra. Erau acolo și 
borcane cu diverse substanţe chimice. Într-unul dintre ele se 
aflau cilindri metalici cenușii, cufundaţi într-un ulei gălbui. Lângă 
el se afla un tub cu o pulbere neagră precum cenușa, iar alături 
de acesta, încă unul, plin cu talc cărămiziu. Așezată pe o parte și 
cuibărită într-o bucată de stofă groasă din lână, se afla o 
clepsidră mare. 

O treime a cufărului era înțesată cu cărți legate în piele, 
stivuite cu grijă. Newton o luă pe cea de la suprafaţă și privi 
ceea ce scria pe cotor. Celebritatea și confesiunile Frăției 
Rozacrucienilor, de Thomas Vaughan, citi el cu voce tare, apoi 
puse cu grijă cartea pe podea, lângă cufăr. Volumul de dedesubt 
avea titlul înscris cu litere aurii pe copertă. Chimistul sceptic. 
Numele autorului, Robert Boyle, era trecut cu litere mari sub 
titlu. Newton frunzări cartea preţ de câteva clipe, apoi o așeză 
peste cea a lui Vaughan. 

Luă apoi cărţile rămase în cufăr și le puse pe o masă de 
lângă perete, din dreapta șemineului, unde începu să le 
aranjeze în teancuri înainte de a le muta pe rafturile de 
deasupra. În timp ce ridica un volum foarte frumos, legat în 
piele verde, având titlul Componentele alchimiei: cele 
douăsprezece porți care duc spre descoperirea Pietrei Filosofale, 
de George Ripley, o bucată mică de pergament căzu dintre 
coperţi pe podea, lângă piciorul lui Newton. 

Newton o ridică și o despături cu grijă. Pergamentul era 
uscat și îngălbenit, dar se putea vedea scrisul ce-l acoperea, în 
cerneală brună, ștearsă. Îndreptându-se spre șemineu, Newton 
își apropie pergamentul de ochi, astfel încât să poată desluși 
scrisul mărunt de mână. Textul era scris în aramaică, o formă 
antică de ebraică, limbă pe care o cunoștea. Traducând-o în 
minte, Newton șopti pentru sine următoarele cuvinte: 

O, tu cercetătorule, tu, cercetătorule de adevăr, nu-ți 
pierde curajul! Fiindcă, deși ne închinăm tăbliței verzui, există 
un alt Adevăr, chiar și mai profund. Prieteni, l-am văzut, ca și 
când ar fi fost într-un vis, dar Zeii îl proclamă de netăgăduit. Așa 
cum câmpurile sunt verzi, sângele Domnului este roșu, roșu ca 
rubinul. Și, așa cum tăblița are forma sa, și rubinul are formă de 
sferă, fiindcă, într-adevăr, l-am văzut ca și când ar fi fost într-un 
vis. Si, dacă tăblița are putere, cea a sferei din rubin e de un 
milion de ori mai mare. Tăblita cea falnică arată drumul, iar 


sfera deschide ușile lumii. Dacă sufletul ti-e curat, caută sfera şi, 
odată cu ea, vei avea parte de gloria celor antici. Caută sfera 
sub pământ, în piatră învelită, deasupra având înțelepciune și 
pământ dedesubt! 

GR. 

Sub acest text, era imaginea unei sfere și un rând scris cu 
litere foarte mici, apoi o spirală foarte strânsă, de la un capăt al 
ei până la celălalt. În marginea de jos a paginii zări un singur 
rând de litere, numere și simboluri specifice alchimiei, despre 
care știa că alcătuiau o serie de învățături oculte, încifrate. În 
sfârșit, în colţul din dreapta jos era o ilustrație mică, un model 
complicat de linii încrucișate, ca un labirint micut. 

Nu-i venea să creadă ceea ce citise. Dacă într-adevăr Ripley 
scrisese acele rânduri (și-i mai văzuse înainte scrisul, care se 
potrivea cu cel de-aici), atunci această descoperire era de o 
valoare inestimabilă. Pentru el, la fel ca și pentru toți alchimiștii, 
Tăblița de smarald era cel mai important ghid pentru găsirea 
Pietrei Filosofale. Dar Ripley susținea că mai era ceva, această 
sferă din rubin, care era cu mult mai importantă. Poate, trase el 
concluzia, întorcându-se la masa de sub rafturi, asta explica de 
ce nu descoperise atâta timp secretele supreme. Dacă era 
adevărat, însemna că fusese voința Domnului ca el să ia exact 
acea carte de la librăria lui William Copper, din Little Britain, în 
apropiere de St Paul, unde-și petrecuse după-amiaza înainte de 
a porni spre Cambridge. Și, dacă așa era voința Domnului, nu 
putea să dea greș. Știa că Dumnezeu urma să-i îndrume pașii în 
această nouă etapă a călătoriei. Va găsi, fără îndoială, Adevărul. 


Capitolul 6 

Ulterior, Philip avea să spună că nu-și mai putea aminti 
nimic din drumul până la spital, în noaptea tăcută, fiindcă 
mintea îi alerga bezmetică, plină de neliniști și încărcată de 
amintiri neplăcute. 

Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, tatăl lui, Maurice, 
murise într-un accident de mașină. Fusese întâmplarea cea mai 
marcantă pentru el, un eveniment care-i afectase viața în cea 
mai mare măsură, un eveniment care-l făcuse să-și schimbe în 
mod radical direcţia aleasă. Avea douăzeci și doi de ani și cu 
două săptămâni înainte aflase că absolvea cu Magna cum 
Laudae. In dimineaţa ceremoniei de absolvire, lua micul dejun 
împreună cu colegii de cameră, în casa lor dărăpănată de pe 
Cowley Road, când sunase telefonul. Era unchiul Greg, fratele 
tatălui său. Mașina tatălui se ciocnise de un camion care intrase 
pe contrasens. Fusese o lovitură frontală, care-l ucisese pe loc. 

Philip își închipuise că nu-și iubea cu adevărat tatăl, că n-o 
să-i fie dor de el, atunci când acestuia îi va veni sorocul să 
moară. Avea prea multe amintiri neplăcute despre el. Nu putea 
uita felul brutal în care se purta cu el, faptul că mamei lui îi 
făcuse viața un coșmar si că apoi se închisese în sine și nu mai 
vorbea cu nimeni din clipa în care ea îl părăsise. 

Făcuse tot ceea ce-i stătuse în putință ca tatăl lui să fie 
multumit, înainte să meargă la universitate, fusese un fotograf 
perseverent și câștigase premii pentru realizările sale. Ba chiar 
începuse să-și vândă câteva fotografii. Dar tatăl lui îi 
desconsiderase întotdeauna munca, spunându-i că nu se poate 
câștiga vreodată o avere din fotografii. Așa că Philip își lăsase 
deoparte aparatele de fotografiat și se înscrisese la Oxford, să 
studieze economia, renuntând la speranțele și la ambițiile 
personale în schimbul parcurgerii unei căi alese de tatăl său. 

Și, aşa cum stătea înaintea coșciugului deschis al tatălui 
său, în biroul de pompe funebre, în ziua înmormântării, nu se 
putea gândi decât la ironia situaţiei. Toată viaţa tânjise să 
obţină aprobarea acestui om și apoi, în ziua marelui său triumf, 
ticălosul se lăsase omorât. Era, își spunea el în cele mai 
iraționale momente ale gândirii, aproape ca și cum tatăl lui 
murise dinadins, ca să-i facă în ciudă. 

Dar, mai târziu, atunci când izbuti să gândească limpede, 
începu să înțeleagă că era ceva mai mult decât judecata 


aceasta simplă și emoţională. Poate că fusese mai dur, dar tatăl 
lui simţea și nevoia obsesivă și exagerată de intimitate. Nutrise 
o credință paranoică, aceea că lumea întreagă se amestecă în 
viaţa lui. În timp ce Philip privea în jos spre matahala aceea de 
om, nu putea să-și înlăture din minte gândul că acolo zăcea 
acela care n-avea încredere în nimeni, care-și distrugea 
corespondenţa înainte s-o arunce la gunoi, care încuia ușa de 
trei ori în fiecare noapte; cu toate astea, zăcea acolo, expus în 
văzul tuturor, dezgolit de orice dram de demnitate. 

Imaginea asta, mai mult decât orice altceva, îl convinse pe 
Philip să înceapă o nouă viaţă. Întreaga existenţă i se supusese 
tatălui său, dar în adâncurile sufletului știa că, de fapt, semăna 
mai mult cu mama lui, Joan. Joan Bainbridge, pe care o chema 
Ghanmora înainte de căsătorie, fusese una dintre cele mai 
cunoscute artiste provenite din Caraibe. Tatăl ei afro-american 
dispăruse când era mică și fusese crescută de mama de origine 
scoțiană, Elizabeth, care o încurajase încă de la vârsta de șase 
ani să devină pictoriţă. Îl întâlnise pe tatăl lui Philip la prima ei 
expoziție de la New York, în 1957, unde el venise la invitaţia 
șefului său. Philip nu înţelesese niciodată ce putuse să vadă 
mama lui la Maurice. El era un om de afaceri care nu înțelegea 
deloc arta sau orice era legat de cultură. Işi dedicase întreaga 
viață cifrelor de pe foile din cartea mare, în timp ce Joan era 
exact opusul lui, un spirit liber pe care nu-l interesau banii și nici 
măcar celebritatea. 

Păstrase legătura cu mama lui și o vizitase de câteva ori la 
Veneţia, unde locuia de douăzeci și cinci de ani cu cel de-al 
doilea soţ al ei, un cântăreţ de operă. Dar refuzase să se lase 
atras în lumea ei, deși o găsea extrem de fascinantă. Odată cu 
moartea lui Maurice, în mintea lui Philip se închiseseră deodată 
mai multe uși. La câteva luni după ce absolvise cu Magna cum 
Laudae la Științe Economice, renunţase la toate planurile pe 
care i le făurise tatăl său. Părăsind orașul și un salariu promis de 
șase cifre, Philip își luase din nou aparatul de fotografiat și 
jurase să-și dedice viața profesiei lui de suflet. 

Dar schimbarile din viaţa lui merseseră și mai departe. Nu 
arătase niciodată vreo urmă cât de mică de interes față de 
orice-ar fi avut ceva de-a face cu paranormalul, dar până la 
sfârșitul anului ajunsese să fie fascinat de noţiunea de aură și de 


fotografia Kirlian:5. Citea orice carte pe care o găsea despre 
astfel de lucruri și mergea la seminarii și la cursuri. Dar apoi, 
după doi ani în care fusese cufundat în această lume, se oprise 
brusc. Nu fusese niciodată conștient de motivul pentru care 
lăsase în urma lui toate aceste lucruri, concentrându-se, în 
schimb, asupra fotografierii în slujba poliţiei. Pentru Philip, nu 
era decât un mod de a-și câștiga existenţa, în timp ce se ocupa 
în continuare cu opera sa creativă, pe care o expusese și 
mulțumită căreia spera să devină cunoscut și în afara granițelor. 
Timp de mulţi ani, cei apropiaţi îi înțeleseră motivele și nu 
comentară nimic. Fotografiind cadavre, se gândeau ei, Philip 
încerca într-un fel să găsească ceea ce nu putuse să vadă la 
cadavrul tatălui său, ceva asemănător cu sufletul. 

Incepuse să plouă din nou în timp ce se apropiau de spital, 
ceea ce-l smulse pe Philip din visare, făcându-l să se 
concentreze asupra tristului prezent. Ajunseră la spital și, după 
ce parcară în primul loc liber pe care-l găsiră, alergară spre 
recepţia puternic luminată a spitalului, fără să observe superbul 
răsărit de soare de dinaintea lor. 

Apelul telefonic venise din partea uneia dintre prietenele lui 
Jo, Samantha, care fusese în mașină cu Jo și cu prietenul ei, 
Tom. Samantha avea doar niște tăieturi și vânătăi, dar n-avea 
habar în ce stare se aflau ceilalţi doi tineri. O găsiră la recepţie, 
vorbind cu un doctor tânăr care-i conduse de-a lungul unui hol 
până într-un salon micuţ, cu patru paturi. Jo se afla în cel din 
spatele camerei, izolat printr-o draperie de restul încăperii. 

Laura și Philip se simţiră ușuraţi, văzând că putea să stea 
ridicată. Avea o tăietură urâtă deasupra ochiului drept, iar 
braţul, pe care și-l ținea deasupra păturii, era bandajat până la 
cot. 

— A suferit o comoție, zise doctorul, uitându-se pe fișa ei. 
Dar rezultatele de la tomografia cerebrală sunt bune. A avut 


5 Tehnică fotografică numită astfel după descoperitorul ei, 
Semion Kirlian. În anul 1939, acesta a observat în mod 
accidental că, dacă un obiect este aşezat pe o placă fotografică, 
apoi este supus unei descărcări de curent, imaginea obiectului 
se imprimă pe acea placă. Ulterior, Kirlian a fost preocupat mai 
ales de demonstrarea faptului că toate fiinţele au o aură care le 
înconjoară. (n.tr.) 


nevoie de câteva copci, dar cred c-o să fie bine. 

Laura o îmbrăţișa ușor și Jo îi zâmbi lui Philip, care 
rămăsese în picioare lângă pat. 

— Dumnezeule, Jo! zise Laura. Am crezut că... 

— Nu, mamă, sunt încă aici, șopti ea, mângâindu-i obrajii 
Laurei. 

— Prietenul tău, Tom, e în regulă? întrebă Philip, 
întorcându-se spre doctor. 

— Și el a avut mare noroc. Vreo două coaste rupte, două 
degete rupte și mai multe tăieturi și vânătăi. E pe partea 
cealaltă a coridorului, la peticit. 

— Ei, ce naiba s-a întâmplat, Jo? Nu cumva Tom băuse? 

— Nu, mamă, Tom nu bea alcool, răspunse Jo, aruncându-i 
mamei sale o privire iritată. De fapt, eu conduceam. 

Laura păru surprinsă pentru o clipă, apoi zâmbi, luându-i 
mâna lui Jo într-ale sale. 

— Ne întorceam în Carfax, pe St Aldate, când o mașină a 
ieșit de pe o stradă lăturalnică. Cred c-am frânat prea tare, am 
derapat și m-am învârtit pe loc, din cauza asfaltului ud. Ne-am 
lovit de un stâlp de felinar. 

— Aţi avut noroc, zise Philip, oftând și așezându-se de 
partea cealaltă a patului. 

— Dar, mamă, nu trebuia să fii în drum spre aeroportul 
Heathrow? 

Laura o privi ca și când i-ar fi amintit ceva de mult uitat. Își 
frecă ochii obosiţi. 

— Ei bine, planul ăla a căzut. Fii sigură că n-o să plec din 
Anglia până când n-o să te vindeci de-a binelea! 

Jo încercă să protesteze, dar fu întreruptă de telefonul lui 
Philip, care-și întoarse repede privirea spre doctor. 

— Doamne, îmi cer scuze! Ar fi trebuit să-l închid. Termin 
într-o secundă. 

Se îndreptă spre fereastră și vorbi încet la telefon. 

Doctorul părea enervat, dar, întorcându-se spre Jo, zise: 

— Poţi să pleci de îndată ce te vei simţi mai bine. 

— Și cum rămâne cu Tom? 

— Cred că el o să mai stea pe-aici vreo câteva ore. Trebuie 
să-i mai facem unele teste, dar poţi să te duci să-l vezi, dacă 


vrei, zise doctorul, îndreptându-se spre ușă. 

Văzându-l pe Philip, îi făcu un semn ca și cum i-ar fi tăiat 
beregata. Philip încuviinţă din cap rușinat și încheie repede 
convorbirea. Întorcându-se lângă pat, zise: 


— Mă tem că trebuie să plec. A mai avut loc o crimă. 


Capitolul 7 

Locul crimei era la ceva mai mult de doi kilometri și 
jumătate depărtare faţă de spital, dar traficul pe Autostrada 40, 
prin Headington spre Oxford, devenea din ce în ce mai 
aglomerat, așa că Philip ajunse acolo abia după douăzeci de 
minute. 

Laura rămăsese cu Jo la spital, aranjament care era 
întocmai pe placul lui. Nu voia să se repete întâmplarea din 
seara precedentă, cu Monroe. Copleșit încă de spaima prin care 
trecuse din cauza fiicei sale, știa că acum trebuia să se 
concentreze asupra slujbei. Parcă mașina într-o zonă permisă 
doar rezidenţilor, la capătul lui Cave Street, în apropiere de râu, 
își așeză pe bord permisul de liberă trecere obţinut de la poliţie, 
își luă geanta din portbagaj și porni spre aleea paralelă cu un 
afluent al râului Cherwell. 

Aleea care ducea spre râu era alunecoasă și Philip cobori 
încet. Ploaia începuse din nou, iar în faţa lui se vedea râul 
cenușiu și întunecat. La vreo zece metri depărtare stăteau, uzi 
leoarcă, doi polițiști în uniforme, Monroe, care era cu spatele la 
alee, precum și un sergent, care ţinea umbrela pentru 
inspectorul-șef. Ceva mai departe, doi tipi de la laboratorul de 
criminalistică se îndreptau spre o casă construită pe niște piloni 
deasupra râului. Începu să plouă mai tare, iar Philip se simţi 
tentat să dea fuga la mașină și să-și ia umbrela, dar Monroe îl 
observă chiar în acea clipă. 

— Domnule Bainbridge! Suntem singuri azi? 

Philip oftă, își vâri mâinile în buzunar și riscă un zâmbet 
scurt. 

— Avem o adevărată ciudățenie pentru dumneata, în 
dimineaţa asta. Ai face bine să fii pregătit! 

— Ce s-a întâmplat? E mai rău decât azi-noapte? 

— Depinde de cât de sensibil ești. O femeie care făcea 
jogging a găsit-o cam pe la ora șapte. Medicii legiști mi-au spus 
că e moartă de patru până la șase ore. Vino cu mine! O să ai 
ceva de furcă până să găsești un unghi potrivit. Și ai grijă! 

Monroe păși cu grijă pe cărare. Crengile unui copac de pe 
malul râului fuseseră acoperite cu un înveliș din plastic și un 
singur reflector lumina râul de sub ramura cea mai de jos. Chiar 
în spatele lui Monroe, Philip văzu pupa roșie a unei bărci. Pe 


măsură ce primea în plin șocul și oroarea scenei, simţea cum i 
se scurge sângele din obraji. 

O tânără era pe jumătate întinsă la unul din capetele bărcii. 
Purta jeans și un tricou și avea ochii deschiși, iar privirea-i era 
îndreptată spre mal. Părea să nu mai aibă niciun strop de sânge 
în trup. Braţele-i erau larg deschise, iar mâna stângă atârna 
peste marginea bărcii. Braţele și umerii erau pline de dâre de 
sânge. Avea ochii deschiși, dar ceea ce fusese alb la ei era acum 
aproape în totalitate roșu: toate vasele de sânge se spărseseră. 
Peste ochi avea o peliculă slinoasă, care făcea să se estompeze 
culoarea sângelui. Avea beregata tăiată și partea de sus a 
craniului fusese înlăturată, curat, de o mână expertă, o emisferă 
de oase și scalp fiindu-i tăiată. In locul în care se aflase odată 
creierul, nu rămăsese altceva decât un orificiu roșu și negru. În 
unele porțiuni, țesutul mort fusese zgâriat și îndepărtat, lăsând 
să se vadă oasele înspăimântător de albe. 

Înăuntrul capului tinerei, o monedă din argint foarte bine 
șlefuită strălucea în lumină; o soră geamănă a monedei din aur 
pe care o văzuse Philip în mâna inspectorului-șef în noaptea 
precedentă. 

Se întoarse și respiră adânc de câteva ori. 

— Îţi acord câteva minute, Philip! bombăni Monroe, urcând 
înapoi pe cărare. Dar am nevoie de fotografii la secție într-o oră. 

Philip nu mai pierdu timpul și începu imediat să facă 
fotografii. Știa, din lunga sa experiență, că era singura 
modalitate de a face faţă situației. Cu cât imaginile din faţa lui 
erau mai oribile, cu atât trebuia să fie mai deconectat și să-și 
facă meseria, într-o stare mecanică, forțându-se să nu acorde 
atenţie imaginii văzute prin obiectivul aparatului. 

Făcu câteva fotografii de pe prora bărcii; câteva cadre 
apropiate, folosind teleobiectivul și vreo două fotografii în plan 
general. Apoi, porni de-a lungul malului și fotografie barca dintr- 
o parte, după care se lăsă în jos aproape de pupă, unde barca 
era așezată perpendicular pe mal și de unde putea captura, cu 
aparatul foto digital, imaginile cele mai înspăimântătoare, 
stocându-le pe un cip; o viaţă de om, redusă la pixeli. 

Abia după ce urcă pe mal, făcându-le, nepăsător, semn cu 
mâna celor doi polițiști și coti pe Cave Street, își dădu seama cât 
de tare îi tremurau mâinile. Ajungând la mașină, vru să deschidă 
portbagajul, când se simţi izbit de un val de greață. Vomită în 


șanț, privind cum șiroiul de apă de ploaie, scurgându-se în josul 
străzii, îi spală resturile de fiere. 


Capitolul 8 

Londra: octombrie 1689 

Colegiul Gresham, din inima orașului, era ca o oază în 
mijlocul murdăriei din Londra. Deși clădirile erau vechi și stăteau 
să se dărâme și existaseră mai multe cereri pentru reconstrucţia 
zonei, acolo domneau un farmec și o liniște care dezminţeau 
starea precară în care se afla. Era cunoscut ca loc de întâlnire 
pentru cele mai luminate minţi ale acestei sau ale oricărei alte 
epoci. 

Societatea Regală fusese înfiinţată cu aproape treizeci de 
ani în urmă de Christopher Wren și de câţiva asociaţi apropiaţi 
lui. Crescuse foarte repede, primise aprobarea regală și, odată 
cu ea, un renume. Dar acest renume scăzuse în ultimii ani. O 
parte a problemei acestei ilustre adunări era aceea că nu se 
putea stabili pentru mult timp într-un loc. Primul sediu fusese 
stabilit aici, fiind martor al grandorii aflate la apus a Colegiului 
Gresham, dar după teribila epidemie de ciumă din 1665 și 
marele incendiu din anul următor, colegiul fusese ocupat mai 
întâi de marii dregători ale căror case fuseseră distruse, iar apoi 
fusese transformat într-o bursă de schimb temporară, pentru 
perioada în care noul centru financiar se afla în construcţie. 
Societatea Regală, cu cărţile și aparatura sa pentru 
experimente,  sextantele şi hărțile ei, telescoapele și 
microscoapele, primise ca donaţie biblioteca de la proprietarul 
Casei Arundel, ducele de Norfolk. Aceasta era situată la vreo 
câţiva kilometri spre vest, pe o stradă chiar la ieșirea de pe 
Strand. Pentru un timp, întrunirile Societăţii Regale se 
desfășuraseră aici, unde se discutaseră cele mai noi idei legate 
de știință și unde avuseseră loc cercetări științifice organizate 
de Custodele Experimentelor, Robert Hooke. Cât timp fusese 
instalată în Casa Arundel, societatea începuse să publice cărti, 
incluzând Micrographia lui Hooke și Sylva, de John Evelyn. De 
asemenea, păstrând tradiţia primelor societăți științifice din 
Italia lui Galileo, scosese și un jurnal, Philosophical Transactions, 
în care erau descrise descoperirile și rapoartele asupra lecturilor 
și a operelor membrilor societăţii. Dar apoi, după câţiva ani 
petrecuţi în Casa Arundel, fuseseră obligaţi să se întrunească 
din nou la Colegiul Gresham, în camere păstrate special pentru 
această ocazie de Hooke, un influent profesor al colegiului. 

Deși cunoștea aceste lucruri, intrând în curtea interioară a 


Colegiului Gresham, la ora șase fără două minute, când cerul 
care se întuneca spre apus era scăldat într-o lumină portocalie, 
Isaac Newton simţea că n-are aproape nicio legătură cu 
societatea în care intrase cu șaptesprezece ani în urmă, la 
vârsta de douăzeci și nouă de ani. În ciuda faptului că iluștrii 
membri îi publicaseră Principia Mathematica, carte care-l 
transformase în cea mai importantă personalitate științifică din 
lume, în ultimii zece ani nu participase la întrunirile Societăţii 
Regale de mai mult de cinci ori. Nu-l putea considera pe niciunul 
dintre membri prieten și abia dacă putea avea încredere, într-o 
oarecare măsură, în trei dintre personajele acestei comunităţi 
științifice. Bătrânul Robert Boyle era unul dintre ei, tânărul geniu 
Edmund Halley era un altul, iar cel de-al treilea era cel care-l 
convinsese să-și părăsească în acea seară viaţa de sihastru de 
la Colegiul Trinity din Cambridge și să viziteze Londra: 
Christopher Wren. 

În orice caz, principala cauză a evidentei sale absenţe de la 
întrunirile societăţii era prezenţa și mai evidentă a lui Robert 
Hooke. Acesta îi devenise un dușman înverșunat aproape 
imediat după ce se cunoscuseră și, când, în 1676, Hooke fusese 
ales secretar, în locul lui Henry Oldenburg, de membrii 
societăţii, Newton dorise să renunțe la dreptul de membru. 
Convins să nu renunţe de cei care-l considerau prea valoros, 
Newton fusese de acord, în cele din urmă, dar jurase să nu 
participe la întruniri decât atunci când avea să i se pară potrivit 
s-o facă. 

Newton știa că oamenii îl considerau o persoană dificilă. 
Fără îndoială, evita compania celorlalţi și nu-i păsa de părerile 
celor din jur despre acest lucru. Era închis în sine și se mândrea 
cu asta. N-avea nevoie de nimeni, dar oamenii aveau nevoie de 
el și era convins că, pe viitor, urmau să se bazeze și mai mult pe 
el. Din cauza acestor gânduri se izolase în laboratorul său din 
Cambridge. Singurul om în care avea puţină încredere era John 
Wickins, un învăţat în teologie și colegul său de cameră timp de 
mai bine de douăzeci și cinci de ani. Dar, se gândea el în timp 
ce traversa curtea interioară și trecea pe sub o boltă pentru a 
coti la stânga printr-un hol din piatră, până și Wickins nu 
înţelegea decât o mică parte din ceea ce se întâmpla în mintea 
lui și aproape nimic din ceea ce se petrecea în realitate în 
laboratorul atât de apropiat de dormitorul său. 


În timp ce se gândea la toate aceste lucruri, Newton se 
întoarse cu mintea în urmă cu șase luni, la acea dimineaţă în 
care fusese nevoit să-și schimbe direcţia cercetărilor. Era vorba 
despre dimineaţa în care aflase de existența sferei din rubin. Era 
secretul său cel mai mare, despre care nu putea vorbi cu 
nimeni. Zile și nopţi la rând, nu făcuse altceva decât să caute 
sensul mesajului lăsat de George Ripley. Cercetase fiecare text 
pe care-l avea. Se întorsese la Londra să caute în pivniţa plină 
de igrasie a librăriei lui Cooper din Little Britain și-l mituise pe 
vânzător, ca să-i permită să scotocească prin încăperile pline de 
mucegai. 

Era limpede faptul că Ripley scrisese despre un artefact 
antic și de o importanţă crucială. Fără îndoială că sfera din rubin 
era veriga lipsă, cheia universului. Textul în care descria 
minunea fusese scris de mâna lui, iar Ripley, care murise cu 
două secole în urmă, fusese un om integru și cu foarte mult 
talent. Dar, chiar și deţinând aceste indicii, Newton nu putea 
face prea multe dacă n-avea și sfera. Trebuia să afle unde era 
ascunsă. 

Cu o săptămână în urmă fusese invitat de Christopher Wren 
să participe la o întrunire specială a Societăţii Regale, la Colegiul 
Gresham. Se sărbătorea construirea Teatrului Sheldonian din 
Oxford, terminată în urmă cu douăzeci de ani. Fusese prima 
misiune încredințată lui Wren și un început strălucit pentru 
cariera sa. 

Iniţial, Newton fusese tentat să arunce invitaţia frumos 
stanţată pe un teanc de hârtii de pe biroul său, ignorând-o la fel 
ca pe celelalte invitaţii, cereri și corespondențe cu nobilimea. 
Dar, în afară de Wickins, Wren era singurul om pe care-l putea 
considera prieten, pe care-l respecta mai mult decât pe oricine 
altcineva. 

În faţa ușilor duble ale sălii de lectură, Newton trase aer în 
piept și apăsă pe clanţă. Camera n-avea mai mult de 
doisprezece metri pătraţi, dar Wren, fostul președinte al 
Societăţii și unul dintre cei mai renumiţi oameni din Anglia, știa 
cum să atragă multă lume, astfel că sala era plină. Newton 
fusese obligat să stea în picioare, la câţiva pași lângă ușă. 

Examină încăperea. Avea formă dreptunghiulară, trei dintre 
pereţi fiind acoperiţi cu rafturi care se întindeau din tavan până 
în podea, fiecare centimetru fiind ocupat de cărţi, ale căror 


titluri nu se puteau citi pe cotoarele din piele din cauza luminii 
slabe care pâlpâia din cele două candelabre. Cel de-al patrulea 
perete era zugrăvit într-o nuanţă vineţie, dar tencuiala se 
crăpase în unele locuri și de-a lungul lui se întindea o linie mare 
în zigzag, continuîndu-se pe tavan, ca o viță-de-vie. 

In acea seară, erau prezenţi poate o sută de membri. 
Newton îi știa din vedere aproape pe toți, dar făcuse cunoștință 
doar cu câţiva. În centrul camerei stătea Halley și lângă el era 
Samuel Pepys, îmbrăcat într-o haină de culoare portocaliu- 
aprins. Cu un rând mai în spate stătea John Evelyn, cu mâna 
afundată într-un săculeţ uzat din piele cu tutun pentru prizat. 
Lângă el stătea pictorul societății, Godfrey Kneller, pe care-l 
întâlnise la Cambridge cu doar câteva luni în urmă, când artistul 
venise să se pregătească pentru ultima însărcinare, un tablou al 
profesorului lucasian. De partea cealaltă a camerei stătea 
Robert Boyle, un bărbat neobișnuit de înalt și slab ca un băț, 
peruca sa albă având o strălucire aproape supranaturală în 
lumina lumânărilor. Cu câteva rânduri mai în spate, Newton îi 
văzu pe cei doi oaspeţi din Italia ai societăţii. Giuseppe Riccini și 
Marco Bertolini veniseră de la Verona cu trei luni în urmă și 
stârniseră multe bârfe din cauza atracției pentru mo/lies, băieţii 
care se deghizau în fete și ofereau servicii erotice profesioniste. 
In stânga lor, descoperi profilul încântător al lui Nicolas Fatio du 
Duillier, un tânăr extrem de interesant, care-i fusese prezentat 
în urmă cu câteva săptămâni. Tânărul se întoarse și, văzându-l, 
zâmbi scurt, binevoitor. 

Pe o platformă din colțul cel mai îndepărtat al camerei 
stăteau Robert Hooke și președintele societăţii, John Vaughan, 
cel de-al treilea conte de Carbery, strălucitor într-o haină cu mov 
și auriu, din brocart, cu o perucă pudrată din plin. Pe cât îi părea 
că Vaughan reprezintă întruchiparea celor mai alese calități ale 
nobilimii engleze, pe atât i se părea că acela de lângă el era ca 
o nevăstuică vicleană, un om de cea mai joasă speță. Cocoșat și 
diform, având doar un metru și patruzeci și șapte de centimetri 
înălţime, chiar și cu tocuri, Hooke părea să se fi micșorat în 
scaunul său. Newton îl ura din tot sufletul și știa că sentimentul 
era reciproc. Işi dăduse seama de faptul că secretarul ar fi făcut 
orice să-l discrediteze și să-i știrbească faima și nu putea să nu- 
și amintească și să nu se amuze de o scrisoare pe care i-o 
trimisese acestui pitic, înfăţisându-l pe lanus, în care afirmase 


că dacă el, Isaac Newton, avusese vreo realizare măreață ca om 
de știință, fusese deoarece se sprijinise pe umerii giganţilor. 

Deodată, Wren se îndreptă spre platformă. Membrii 
prezenţi se ridicară toţi odată și aplaudară, apoi se așezară la 
locurile lor. 

Newton observă, cu iritare, că Wren arăta cu adevărat 
magnific și mergea cu o demnitate regală. Era un om care-și 
merita ovaţiile. Avea cunoștințe în multe domenii, era profesor 
de astronomie, un arhitect de renume mondial, făcea 
experimente medicale și era un scriitor de geniu. Cu toate 
acestea, era, de asemenea, extrem de modest. Cu mulți ani în 
urmă, în timp ce Newton era un copil, Wren fusese primul care 
observase inelele din jurul planetei Saturn. lar atunci când 
astronomul de origine olandeză, Christiaan Huygens, își 
publicase primul propriile observaţii și primise laurii pentru 
această descoperire, Wren se dovedise foarte calm și 
mărinimos. Această atitudine i se păruse lui Newton aproape 
imposibil de înțeles, dar, în adâncul sufletului, știa că Wren era 
un om mai bun decât el, pentru că putea să dea dovadă de 
atâta eleganță. 

Wren își fermecă audienţă vreme de treizeci de minute. 
Vocea sa, blândă și melodioasă, dar fără să fie plictisitoare, îi 
atrăgea pe ascultători, făcând ca până și cel mai complicat 
aspect al discursului său să pară interesant și ușor de înțeles. 
Însoţindu-și discursul cu schițe făcute de el, povesti mai întâi 
cum proiectase Teatrul Sheldonian, continuând apoi cu 
provocările inginerești cărora fusese nevoit să le facă faţă, ca 
tânăr arhitect, fiind în egală măsură emoţionat, pe cât era de 
înverșunat să-şi impresioneze maeştrii. Făcuse schițe 
extraordinare ale fiecărei etape a construcției teatrului, de la 
planurile parterului, care-i asiguraseră acest proiect, la multele 
etape ale construcției, la măreața prezentare a proiectului 
terminat din 1669, după cinci ani de când începuse. 

Lui Newton îi plăcu discursul, dar, după un timp, începu din 
nou să se gândească la problema care-l frământase încă din 
luna februarie, cea legată de mesajul lui Ripley. Incăperea 
dispăru. Vocea lui Wren se auzi din ce în ce mai slab, apoi se 
stinse. Vedea cuvintele lui Ripley, mesajul scris și ciudatul 
desen, ca și când ar fi ţinut bucata de pergament în mână. 
Memoria sa fotografică putea să reproducă tot ceea ce văzuse, 


până la cuta cea mai mică a pergamentului, dar, din păcate, 
această memorie nu-i fusese de niciun folos în eforturile de a 
înţelege sensul mesajului. 

— A fost un moment uimitor... spunea Wren. Fundaţia era 
aproape terminată și eu nu voiam în niciun caz să mai fie 
întârzieri, dar eram foarte curios. Am permis ca lucrările pentru 
ciudata construcţie să se desfășoare doar o singură zi, 
considerând că merită întârzierea. Până la sfârșitul zilei, 
devenise clar. Am găsit sub partea aceasta a Oxfordului o 
peșteră naturală și, posibil, foarte extinsă. Mi-am notat, cum 
este și corect, despre aceasta în jurnalul meu și, cu permisiunea 
directorului Colegiului Hertford, am făcut un coridor îngust, 
plecând de la aceste galerii subterane, până la pivnițele 
colegiului din apropiere, cu gândul să mă întorc într-o zi și să 
aflu mai multe. Asta se întâmpla, din nefericire, cu douăzeci și 
cinci de ani în urmă, iar angajamentele faţă de Maiestatea Sa 
mi-au ţinut, vai, entuziasmul sub control. 

Publicul începu să râdă, iar Wren trase aer adânc în piept. 

— Ei, scuzaţi-mi paranteza! Acum, în ceea ce privește 
construcţia acoperișului... 

Un fior, pornind dinspre baza măduvei spinării, îi cuprinse 
încet corpul lui Newton. Cum rămăsese așa, transfigurat, cu 
ochii la marele arhitect, aproape că simţea cuvintele lui Ripley 
răsunându-i în cap: „Caută sfera sub pământ, în piatră învelită, 
deasupra având înțelepciune și pământ dedesubt!” 

În clipa în care Newton bătu la ușă și-și vârt capul înăuntru, 
Wren era singur într-o anticameră a sălii de lectură, scoțându-și 
peruca și încercând să-și descurce părul cărunt și răvășit. 

— Ei, ce surpriză plăcută! zise el, zâmbind. 

— Pot să vă deranjez pentru o clipă, Sir Christopher? 

— Bineînţeles, domnule. Intraţi! Staţi jos! V-a plăcut 
discursul meu? 

— Da, foarte mult, răspunse Newton, cu solemnitate, 
încercând să-și stăpânească emotia. 

— Mă simt nespus de onorat de prezența dumneavoastră, 
domnule, într-adevăr, am avut un auditoriu impresionant în 
seara asta, nu-i așa? Așadar, cu ce vă pot ajuta? 

Wren își lăsă părul în pace și începu să-și scoată haina. 
Newton observă că era pătată de sudoare. 


— Descrierea construcţiei Teatrului Sheldonian mi s-a părut 
fascinantă. Dar... și ezită pentru o clipă... am fost captivat în 
mod deosebit de peștera subterană despre care aţi amintit. 

— O, serios? Sunt profund mâhnit, domnule! Expresia de 
pe faţa lui Wren se șterse deodată. Credeam că v-a plăcut 
partea legată de succesul ingineresc, de geniul schițelor, de 
extraordinara înfrângere a forțelor naturii. 

— Vă rog să mă iertaţi! Newton păru pierdut pentru o clipă. 
N-am vrut să spun... 

— Am glumit, Isaac. O, zei, înseamnă că e adevărat ceea 
ce se spune despre dumneata, că nu râzi și nu zâmbești 
niciodată. 

Newton îl privi lung, inexpresiv, fără să spună un cuvânt. 
Dându-și seama că-l jignise pe savant, Wren își puse mâna pe 
umărul mai tânărului său coleg. 

— lartă-mă! N-am vrut să te jignesc, prietene! 

Newton făcu un pas în spate și se înclină. 

— Nu m-aţi jignit, nici vorbă. Domnule, m-a captivat 
întregul discurs, însă peștera m-a fascinat. Probabil că acest 
interes e o urmare a unei legături primitive, inexplicabile, din 
mintea mea. Orice ar fi, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre 
asta. 

— Din păcate, nu mai am ce altceva să adaug, față de ceea 
ce am spus mai devreme. S-a întâmplat acum un sfert de secol. 
Eram tânăr și idealist și credeam că mă voi putea întoarce să 
explorez după bunul meu plac. 

— Dar există galerii dedesubtul Teatrul Sheldonian? 

— O, da, există într-adevăr. Dar sunt neexplorate. 

— Aţi păstrat vreo schiţă cu dispunerea lor? 

— Nu. 

— Și ce-aţi văzut, mai exact? întrebă Newton, stăpânindu-și 
cu greu entuziasmul care-l făcea să ridice tonul. 

Wren se încruntă. 

— Îmi amintesc că erau două intrări. l-am pus pe muncitori 
să sape în jurul lor zile în șir, după cum am mai spus. Au 
descoperit un tavan neted, un coridor șerpuitor, mai multe 
tuneluri. Am trimis doi oameni înăuntru cu felinare. Da, acum 
îmi amintesc. Au stat acolo foarte mult timp. Și tocmai voiam să 


trimit după ei, când au ieșit la suprafaţă, într-o stare nu foarte 
bună. 

Newton ridică o sprinceană. 

— Dar ce li s-a întâmplat? 

— Am reușit să aflu doar câteva lucruri de la ei. Se pare că, 
de partea cealaltă a intrării, începea un fel de labirint. Dar nu 
erau prea siguri. Unul dintre ei zicea că era forma naturală a 
tunelurilor, dar celălalt credea că era vorba despre o creatură 
demonică. Bineînțeles, erau niște muncitori ignoranţi și 
superstițioși, dar nu puteam să risc să trimit pe cineva mai 
inteligent la vremea aceea. Poate că a fost o prostie din partea 
mea să mă abat de la lucrul cu care fusesem însărcinat. Se pare 
că erau coridoare naturale, ducând spre Colegiul Hertford spre 
sud-est și spre un punct de sub Biblioteca Bodleian, în partea de 
sud. Știam că pivnițele Colegiului Hertford sunt foarte adânci și 
se extind cu tuneluri care duc exact în direcţia teatrului meu. Ar 
fi fost lipsit de importanţă să le urmez și, în felul acesta, m-am 
gândit că-mi satisfac curiozitatea şi-mi urmez și inspiraţia. 
Înţelegi? 

Newton era cu gândul departe, holbându-se la Wren fără să 
vorbească. Apoi, își reveni. 

— Îmi cer scuze, domnule! bâigui el. Eram cu totul absorbit 
de cuvintele dumneavoastră. Înţeleg. Trebuie să ne urmăm 
inspiraţia, altfel ne ofilim și murim. 

— Întocmai. 

Newton nu părea să mai aibă ceva de adăugat și o tăcere 
stânjenitoare se lăsă între cei doi. 

— Păi, dacă asta e tot ceea ce dorești, Isaac... zise Wren. 


— Vă sunt foarte recunoscător, răspunse Newton, brusc. 
Foarte recunoscător. Rămâneţi cu bine, Sir Christopher! zise el, 
înclinându-se și îndreptându-se spre ușă. 


Capitolul 9 

Laura stătea în casa lui Philip, cu toate ochiurile aragazului 
aprinse și cu focul arzând în șemineu, întrebându-se, probabil 
pentru cea de-a șasea oară în seara aceea, cum poate cineva să 
locuiască într-o casă fără încălzire centrală, când auzi mașina lui 
Philip oprindu-se afară. 

Philip își agăţă haina udă în hol și intră în sufragerie. 

— Dumnezeule, arăţi groaznic! zise ea. 

— Mă simt groaznic, îi răspunse el, fără s-o privească. Cum 
se simte Jo? 

— E sus, doarme. Plină de vânătăi și de julituri, dar e 
întreagă, la urma urmei. 

— Şi-i e frig? întrebă Philip, cu sarcasm. Nu pot să cred ce 
temperatura naibii e în casa asta! 

— Ha! exclamă Laura. Nu pot să cred că-ţi place să trăieşti 
ca în epoca de piatră. N-ai auzit despre invenţia aia nouă, 
numită calorifer? 

Philip oftă și se prăbuși pe un scaun, își așeză coatele pe 
masă și-și cuprinse capul în mâini. 

— Mda, bine... mă rog. 

— Ai avut o zi grea? 

Își ridică privirea spre ea. Avea ochii injectaţi de sânge. 

— Mi-ar prinde bine ceva de băut. 

După câteva clipe, Laura îi întinse un pahar imens cu 
whisky și se așeză pe un scaun lângă el. 

— Mi se pare că ai mare nevoie să scapi de ceva de pe 
suflet. 

Philip luă o înghiţitură mare de whisky. 

— Da, și tu n-o să renunţi până n-o să-ţi spun despre ce e 
vorba, nu-i așa? replică el, încet. 

— Bineînţeles că nu. Așadar, ce s-a întâmplat? 

Philip privi peste umărul ei, la televizor. Tocmai începuse 
programul de știri al postului local de televiziune și inspectorul- 
șef Monroe urma să-i dea un interviu unui reporter. 

— Hai să ne uităm la asta! zise Philip, luând telecomanda și 
dând volumul mai tare. 

— Prin urmare, domnule inspector-șef, spunea reporterul, 
sunteți în măsură să confirmaţi existenţa încă unui incident? 


— Da, în dimineaţa aceasta am găsit cadavrul unei tinere 
pe unul dintre afluenții râului Cherwell, aproape de centrul 
orașului. 

— Și această crimă se aseamănă cu prima, descoperită 
noaptea trecută? 

— Are unele asemănări, răspunse Monroe, cu prudenţă. 

— Înţeleg. Unii oameni spun că avem de-a face cu un 
criminal în serie aflat în libertate. Negaţi sau confirmaţi acest 
zvon? 

— E mult prea devreme să tragem concluzii. Veţi constata 
faptul că facem tot ceea ce ne stă în puteri... 

— Dar, îl întrerupse reporterul, e adevărat că există un 
anumit element de ritual în aceste crime? 

Monroe părea epuizat. 

— Tot ceea ce putem spune în momentul de față e că 
există anumite trăsături comune. 

Reporterul schimbă repede vorba. 

— Așadar, domnule inspector-șef, ce se va întâmpla acum? 
Puteţi să le daţi vreun sfat celor care vă ascultă? 

— Da, pot. Vreau să reamintesc faptul că facem tot ceea ce 
putem să-l găsim pe cel sau pe cei răspunzători pentru aceste 
crime și le cerem pur și simplu să-și păstreze calmul, să ne ajute 
cu tot ceea ce pot în desfășurarea cercetărilor și, dacă are 
cineva vreo informaţie, să ne anunţe. 

Philip închise televizorul. 

— Foarte rezervat, zise Laura. 

— Păi, așa și trebuie să fie. E procedura standard a poliţiei, 
să nu dezvăluie niciodată detaliile. Dacă aduce cineva dovezi 
care să susţină lucrurile ascunse faţă de public, știi că sunt piste 
pe care merită să le cercetezi. Și, de asemenea, limitează riscul 
ca alţi nebuni să procedeze ca el. 

— Mda, știu asta, Philip. Îţi mai amintești cu ce mă ocupam 
în New York? 

Philip zâmbi. 

— Scuze! 

— Așadar, o să fii mai binevoitor decât Monroe, sper. 

— Bineînţeles, Laura, replică el. 

Lăsându-se pe spate în scaunul lui, Philip își întinse 


picioarele și trase aer în piept, înainte de a-i povesti Laurei 
despre femeia din barcă. După ce-i descrise fotografiile făcute, 
tăcu și-și goli paharul. 

— Dumnezeule! zise Laura, încetișor. Credeam că New 
Yorkul e un loc plin de violenţă. De cât timp ţi s-a spus că se afla 
cadavrul acolo? De patru ore? 

— Era ascunsă parţial de ramurile unui copac. A fost 
descoperită de o femeie în dimineața asta. 

— Frumos lucru peste care să te nimerești dis-de- 
dimineață. 

Philip ridică din sprâncene. 

— Prin urmare, asta înseamnă că asasinatul a avut loc în 
primele ore ale dimineţii. Pe la trei, patru. 

— Cred că da, răspunse Philip, privind-o obosit pe Laura. 
Locuia într-o casă de pe malul râului. E o parte mai ferită a 
râului Cherwell, niciun turist nu acostează acolo. În plus, nu e 
sezon. Era în barca familiei. Părinţii ei sunt în Europa. Chestia e 
că, de fapt, n-a fost omorâtă acolo. Monroe s-a dus direct în 
casă. Camera fetei seamănă cu un abator. A fost așezată mai 
târziu în barcă. Barca a fost dusă la locul de sub copaci și legată 
la mal. 

— Totul a fost planificat cu grijă. Ca și crima de la The 
Perch. Zici că s-a găsit o monedă din argint în craniul fetei? 

— Da. 

— Ai observat unde era moneda din aur în cazul primei 
crime? Ai văzut-o înainte s-o ia Monroe? 

— Nu. 

— N-au lăsat totul neatins până când ai făcut fotografiile? 

— Da, ai dreptate. Dar rana era plină de sânge. Mi s-a 
părut că medicii legiști au zis că moneda era pusă în cavitatea 
toracică și că n-au găsit-o decât după ce au cercetat rana. 

— Ei bine, iată un nou element de ritual. 

— Și ce vrei să spui? 

— Crimele au loc la distanţă de câteva ore. Două fete, 
mutilările sunt făcute cu precizie de expert. 

— Și? 

— Păi, am mai auzit despre așa ceva, la fel și tu. La 


Whitechapel, cam prin 1880? Tinere ucise și sfâșiate? 
— Of, grozav! exclamă Philip întinzându-i paharul, ca să i-l 


umple. Exact ceea ce-i trebuia  Oxfordului, un Jack 
Spintecătorul! al secolului XXI! 


16 Legendar criminal în serie care a acţionat în cea de-a doua 
jumătate a anului 1888, fiindu-i atribuite cel puţin cinci sau 
şase crime, comise în cartierul londonez Whitechapel. 
Identitatea lui n-a fost niciodată aflată cu certitudine, numele 
de Jack-the-Ripper (Jack Spintecătorul) fiind preluat dintr-o 
scrisoare a unei persoane care pretindea c-ar fi ucigaşul. (n.tr.) 


Capitolul 10 

— Ce-i cu astea? întrebă Philip. 

Laura stătea pe marginea patului lui, zgâlțâindu-l ca să se 
trezească. 

— Ei, așa mi-a trecut mie prin cap, răspunse Laura, punând 
tava cu micul dejun pe pătura dintre ei. 

— Urmărești tu ceva, constată Philip, ridicându-se și 
frecându-se la ochi. 

— Philip... 

— Vrei să te amesteci în anchetă. Am dreptate? 

Laura nu se mai putea preface mult timp. 

— M-am gândit la asta toată noaptea. N-am închis un ochi. 

— Dar, Laura, asta e ancheta poliţiei. Tu n-ai nicio 
autoritate... Eu n-am nicio autoritate, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Nu intenţionez să mă înrolez în efectivele poliției, Philip. 
Doar spun că vreau să desfășor, cum să-i spun..., o investigație 
paralelă. 

— O investigaţie paralelă? o ironiza Philip. Asta nu e în 
Kojak”, să știi! 

— Cred că pot să fiu de ajutor. 

Philip nu răspunse. 

— N-aș putea măcar să beau niște ceai, mai întâi? 

Laura îi turnă lapte în ceașcă. 

— Ah... afurisiţii de americani și ceaiul! Lasa-mă pe mine! 
Și acum, spune-mi la ce te-ai gândit toată noaptea! 

Laura aranjă câteva perne la capătul celălalt al patului și se 
așeză, sprijinindu-se de marginea din fier. 

— M-am tot gândit la ceea ce am spus aseară, știi, despre 
Jack Spintecătorul. Dar mi-am dat seama repede că sunt foarte 
puține asemănări între crimele noastre și cele de la 
Whitechapel. Într-adevăr, victimele lui Jack Spintecătorul aveau 
unele organe scoase și existau unele aspecte de ritual. Poliţia 
din vremea aceea a descoperit anumite legături ciudate cu 


v Celebru serial poliţist american difuzat între anii 1973-1978, 
în care rolul detectivului Kojak era interpretat de actorul Telly 
Savalas. (n.tr.) 


francmasoneria, dar n-au rezolvat niciodată cazul cu adevărat. 
Nici acum nu se știe cu siguranţă cine a fost criminalul. 

— Ei, și ce vrei să spui? 

— Pentru început, toate victimele din Whitechapel erau 
prostituate, la fel ca în cazul crimelor mai recente ale lui Jack 
Spintecătorul din Yorkshire, în anii 1980. La fel cum și modul în 
care sunt scoase organele din victimele de acum e foarte diferit 
de cazurile din trecut. Într-adevăr, toate victimele de la 
Whitechapel aveau gâturile tăiate, de la stânga la dreapta, dar 
fiecare dintre crime era mai brutală decât precedenta. Ultima 
victimă, Mary Kelly, a fost pur și simplu sfâșiată în bucăţi. Și a 
existat și un aspect sexual clar în cazul crimelor. Cele două 
moduri de operare sunt foarte diferite. 

— Ţi-ai făcut temele! aprecie Philip, pe jumătate ironic. 

Laura ridică din umeri. 

— Am citit câteva cărţi despre Jack Spintecătorul. M-a 
fascinat întotdeauna. Respiră adânc. Aspectul de ritual e foarte 
pronunţat în aceste două cazuri. Monedă din aur, monedă din 
argint, inima scoasă, creier scos. Poate că înseamnă ceva, faptul 
că a doua fată ucisă a fost așezată pe apă, iar prima victimă a 
fost lângă The Perch, pe pământ. Dar nu sunt prea multe 
informaţii, nu-i așa? Ai mai aflat ceva ieri? 

— Nu prea, Laura. Eu sunt fotograf pentru poliţie. În cea 
mai mare parte din zi fac fotografii, mă ocup de dosarele 
digitale, trimit materiale la Scotland Yard și caut fotografii în 
baza de date a poliţiei. 

— Dar sigur ai prieteni la secţie, nu? Trebuie să fi aflat 
ceva. Doamne! Trebuie să fii curios! 

Philip își mai turnă o ceașcă de ceai. Luând o felie de pâine 
prăjită, zise: 

— Bineînţeles că am aflat câte ceva, dar de ce ţi-aș spune? 

Laura părea șocată. 

— Doar te întorci la New York, nu-i așa? Ce rost are? 

— M-am hotărât să mai rămân o vreme. 

— A, da, chiar așa? 

— Nu ești obligat să mă ţii aici, dacă... 

— Of, Laura. Bineînţeles că poţi să stai. Stai cât vrei... Dacă 
te descurci cu instalaţia de apă. 


Laura zâmbi deodată. 

— A fost chestia cu accidentul lui Jo... 

— Îmi dau seama de asta, dar acum? 

— Ei bine, acum sunt intrigată. Renunţ la Thomas 
Bradwardine și mă gândesc mai degrabă la o poveste mai 
modernă, de suspans. 

— Aha. Ei bine, ești sinceră, cred. 

— Nu încercam... 

— Bine, o întrerupse Philip, cu blândeţe. Ce vrei să știi? 

— Păi... toată povestea, Philip. 

Philip începu să râdă și se lăsă pe spate, sprijinindu-se de 
perne. 

— Eşti extraordinară! 

— Aşadar? 

— Păi, nu știu chiar atât de multe... Nici ej nu știu chiar atât 
de multe. Amândouă fetele erau studente. Prima dintre victime, 
cea din maşină, se numea Rachel Southgate. Optsprezece ani, 
primul an de facultate, fata unui episcop, Leonard Southgate, 
văduv, domiciliat în Surrey. Rachel mai avea trei surori mai 
mari. Fata din barcă se numea Jessica Fullerton. Nouăsprezece 
ani, abia începuse anul doi de facultate. Familia ei e din Oxford, 
locuiește într-o casă aflată la o sută de metri de locul în care s-a 
descoperit cadavrul. Era singurul lor copil, iar părinții erau foarte 
mândri de fata lor studentă. Cum ţi-am zis și aseară, era singură 
acasă, părinţii ei fiind plecaţi în Europa. Mami și tati au fost 
contactaţi ieri și trebuie să se fi întors deja în Oxford până acum. 

— E ceva care să facă vreo legătură între cele două 
victime? În afară de faptul că erau amândouă studente? La ce 
colegii erau? 

— Nicio legătură. Jessica studia dreptul la Balliol, iar Rachel 
era la Merton, studia engleza. 

— Dar vreo caracteristică fizică? Familiile? Prietenii? Se 
cunoșteau? 

— Rachel era blondă, înaltă, suplă, Jessica era brunetă, mai 
scundă și mai plinuţă. Amândouă proveneau din familii din clasa 
de mijloc. N-am nicio idee dacă se cunoșteau. Cred că de asta 
se ocupă oamenii lui Monroe, e muncă de rutină. 

Laura încuviință cu un semn din cap și privi pe fereastra 


dormitorului. Era o dimineaţă răcoroasă de primăvară, ploaia din 
ziua precedentă fiind acum departe. 

— Nu ne spune prea multe, nu-i așa? 

— L-am sunat pe unul dintre cei de la secție aseară, să aflu 
noutăţi, zise Philip, după o vreme. Medicii legiști au descoperit 
că monedele sunt din materiale preţioase masive, dar nu sunt 
vechi. Au fost fabricate de curând și făcute astfel încât să pară 
vechi. 

— Cele originale trebuie să fie incredibil de rare. Dar și 
faptul că a lăsat duplicate trebuie să însemne ceva foarte 
special pentru criminal. Se opri o clipă. Poţi să le desenezi? N- 
aveau vreun chip pe ele? 

— Doamne, stai să mă gândesc! 

Laura se duse spre un dulap cu sertare și găsi o foaie de 
hârtie și un creion. 

— De fapt, n-avem nevoie de astea. Am ceva și mai bun, 
dacă te simţi în stare să înghiţi! 

— Aparatul tău de fotografiat. 

— E pe hol, dacă vrei să faci mișcare. 

După câteva minute, Philip găsi cadrele în memoria 
aparatului său Nikon, îl alese pe unul dintre ele, mări partea cu 
moneda și întoarse camera, pentru ca Laura să vadă imaginea 
de pe ecranul din spatele aparatului. 

— Asta e cea mai bună. Pot s-o scot la imprimantă, dacă 
vrei. 

Laura încercă din răsputeri să ignore petele negre și roșii 
de sânge care înconjurau moneda și să se concentreze asupra 
obiectului din centrul imaginii. Era profilul unui cap, un chip slab, 
ascutit, androgin, cu un nas lung, nobil. Persoana de pe moneda 
din argint găsită la Jessica Fullerton, în interiorul craniului, purta 
pe cap un soi de pălărie dreptunghiulară. 

— Sunt sigură că pe prima monedă era imaginea unor 
femei. 

— Da, cred că așa era, răspunse Philip. 

Laura își luă carnețelul. 

— Ceva de genul ăsta, nu? zise ea, arătându-i lui Philip 
desenul ei înfăţisând câteva femei îmbrăcate în robe, ridicând 
un vas. 


— Ei bine, nu e un Rembranat, dar... da, era ceva 
asemănător. 

— Și ce crezi că reprezintă? 

— Habar n-am! 

— Și chipul de-aici. Mi se pare vag cunoscut, zise ea, 
arătând spre imaginea de pe aparatul digital. El sau ea seamănă 
cu un egiptean din antichitate, un faraon, nu crezi? 

Philip ridică din umeri. 

— Poate. Pe partea cealaltă poate să fie o imagine 
religioasă. Egiptenii venerau soarele, nu-i așa? Poate că vasul 
de-aici - și Philip arătă spre desenul Laurei - reprezintă Soarele. 

Laura privi spre imaginea din fotografie, și apoi la schiţa 
grosolană făcută de ea. 

— Chiar aș vrea să mi-o scoţi la imprimantă, zise ea, 
arătând cu degetul spre ecran. Și mai trebuie să fac câteva 
săpături. 


Capitolul 11 

— Bătrânul Fotheringay de la St John mi-a spus despre 
accidentul lui Jo, zise James Lightman, întorcându-se spre Laura 
în timp ce mergeau pe holul care ducea spre biroul lui. 

Pereţii, podeaua și tavanul erau din calcar și sunetul pașilor 
lor se auzea cu ecou de jur împrejurul lor. Urcă în urma lui peo 
scară largă, din marmură albă, iar printr-o ușă deschisă zări 
teancuri de cărţi acoperind pereţii unei camere în care razele 
soarelui pătrundeau din plin. 

— Îmi pare rău că nu te-am sunat, James! Am avut niște 
zile, ce să spun, foarte agitate. 

— Doamne, Dumnezeule, Laura, înţeleg. Vestea cea bună e 
că ai mai rămas puţin cu noi, cu ocazia asta. Acum vreo două 
zile îți luai rămas-bun de la mine. 

— O să mai am cel puţin o săptămână la dispoziţie, să mă 
documentez. 

Ajunseră la biroul lui și el îi deschise ușa cea grea din lemn 
de stejar. Laura intră și privi împrejur, fiind copleșită de aceleași 
senzaţii familiare pe care le resimţise prima dată, atunci când 
avea optsprezece ani. Era o cameră cu tavanul înalt, plină de 
cărți vechi, antichităţi și obiecte de artă, o bufniță împăiată într- 
o vitrină, o piramidă din alamă, câteva ciudate instrumente 
muzicale cu coarde și cutii încrustate din Africa de Nord. Se 
auzea slab, pe fundal, o temă de Bach. 

La ceva mai mult de o săptămână de când venise la Oxford, 
își petrecuse prima dimineaţă în Biblioteca Bodleian desfătându- 
se cu faptul că avea permis la cea mai selectă bibliotecă din 
lume. Fusese o experiență memorabilă. Era în Secţia de istorie a 
artei, recent renovată, când un raft de deasupra capului ei se 
rupsese, toate cărţile acelea grele căzând peste ea. 

Fusese foarte norocoasă și nu se alesese decât cu câteva 
vânătăi pe braţul drept, dar James Lightman venise imediat 
lângă ea. Stăpânind situaţia în felul său blând, dar ferm, James 
insistase ca ea să se așeze, după care ţinuse să se asigure că nu 
i s-a întâmplat nimic. Chiar în acest birou, îi oferise o ceașcă de 
ceai concentrat și un biscuit și o întrebase despre ea. Era 
începutul unei strânse relaţii, care urma să se menţină pe 
parcursul întregii perioade pe care o petrecuse în Oxford. 
Relaţia continuase și după întoarcerea ei în America, în ciuda 


vizitelor rare în Anglia. În timp ce era studentă, Lightman fusese 
un fel de surogat de unchi, o figură paternă mult mai apropiată 
decât părinţii ei, aflaţi la zece mii de kilometri spre vest. Deși 
lucrau în domenii foarte diferite, se potriveau pe plan 
intelectual. Erudit în mai multe domenii și cercetător eminent, 
era renumit în toată lumea ca fiind cel mai mare cunoscător al 
limbilor antice, cu un interes deosebit pentru literatură elenică și 
romană. Perioada preferată a Laurei era Renașterea, revenirea 
influențelor clasice în artă; aflase despre James Lightman dintr-o 
carte de pictură clasică, pe care o citise în timp ce încă era o 
liceană de cincisprezece ani, în Santa Barbara. 

Lightman fusese căsătorit demult cu o aristocrată, Lady 
Susanna Gatting de Brill, lucru pe care Laura îl aflase după 
câteva luni de când îl cunoscuse. Dar soția și fiica lor, Emily, 
muriseră într-un accident de mașină în 1981, cu mai puţin de un 
an înainte de sosirea Laurei la Oxford. Emily ar fi avut aproape 
aceeași vârstă ca Laura. 

Lightman se așeză într-un fotoliu Chesterfield uzat, din 
piele, la biroul său, invitând-o și pe Laura să stea jos când, 
deodată, ea își dădu seama de faptul că mai era și altcineva în 
cameră, în afara lor. Într-un fotoliu, în capătul cel mai îndepărtat 
al camerei, stătea un tânăr. Purta un costum negru, elegant, și o 
cămașă albă. Avea părul lung și uns cu gel, pieptănat pe spate 
și peste urechi. Avea un nas lung, ca un cioc de pasăre, și 
pomeţi foarte proeminenți. 

— Nu l-ai cunoscut pe Malcolm, nu-i așa, Laura? El este 
Malcolm Bridges, asistentul meu personal. Malcolm, ţi-o prezint 
pe Laura Niven. 

Bridges se ridică și-și întinse mâna osoasă. 

— Am auzit foarte multe despre dumneavoastră, zise el, 
fără nicio expresie. 

Vocea lui surprinzător de profundă și ușoara nazalizare 
specifică galezilor aminteau cumva de Anthony Hopkins. Era o 
voce care nu se prea potrivea cu înfățișarea. 

— Sper că de bine, cel puţin în parte, nu? zise Laura, 
studiindu-i chipul. 

Avea ceva care o făcuse să-i displacă imediat, dar nu-și 
putea da seama ce anume era. Apoi, se întoarse spre Lightman. 

— Sper că n-am nimerit într-un moment nepotrivit. 


— Nu, nu, nu vorbi prostii, răspunse bătrânul. Malcolm, am 
terminat cu detaliile pentru serată, nu-i așa? 

— Da, cred că da. O să organizez totul. Bridges luă niște 
hârtii de pe o măsuţă pentru cafea din apropiere. Sper să ne 
revedem curând, îi zise el Laurei, apoi se îndreptă spre ușă. 

Lightman se lăsă pe spate pe fotoliul său. 

— Așadar, cu ce te pot ajuta, draga mea? întrebă el. Păreai 
foarte nerăbdătoare de dimineaţă, la telefon. 

Ea îi cercetă chipul familiar, ochii căprui-închis, cu gene 
dese, părul alb, lung și răvășit. Uneori semăna cu un W.H. 
Auden!* mai în vârstă, alteori cu un patriarh din Biblie, dar fără 
barbă. Ştia că nu împlinise șaptezeci de ani, dar părea mai 
bătrân. Tenul avea parcă o textură de piele sintetică, iar fruntea 
era atât de plină de riduri și de cute, încât, de aproape, arăta ca 
o imagine de la NASA, a suprafeței planetei Marte. 

— E vorba despre cartea la care lucrez, zise ea. 

— Romanul despre Thomas Bradwardine? 

— Nu, nu chiar. Era puţin stânjenită. M-am hotărât să-l 
amân puţin. O să scriu ceva cu acţiunea plasată în prezent, un 
roman poliţist plin de suspans. 

— Da? 

— Mă gândeam ca acţiunea să aibă loc aici, în Oxford, sau 
poate în Cambridge. Nu sunt sigură încă. 

— Of, Doamne, Laura, nu alege „locul celălalt”, pentru 
numele lui Dumnezeu! Grămada aia de profani! 

Laura zâmbi. 

— Vreau să leg crimele de ceva ritualic. Criminalul lasă 
ceva semnificativ la locul crimei. La început, m-am gândit la un 
cuţit, dar noaptea trecută mi-a venit ideea de a folosi monede. 
Poliţia le găsește lângă cadavrul victimelor. 

— Monede? 


— Da, monede vechi. Problema e că nu știu absolut nimic 
despre asta. 
Lightman se întinse și luă un dispozitiv ciudat, în formă de 


18 Wystan Hugh Auden (1907-1973), poet englez considerat 
printre cei care au exercitat o influenţă considerabilă asupra 
liricii din secolul al XX-lea. Din anul 1939, s-a stabilit în SUA. 
(n.tr.) 


V, de pe o măsuţă de lângă scaunul său. Era un arc strâns, cu 
două mânere. Laura îl privi nedumerită. 

— Artrită, zise Lightman. Doctorul mi-a zis să strâng 
chestia asta timp de cinci minute în fiecare zi, altfel încheietura 
o să mi se anchilozeze de tot. Își dădu ochii peste cap. Nu sunt 
convins de asta. După ce strânse dispozitivul de câteva ori, se 
opri și o privi pe Laura. Dar cu ce te pot ajuta? Monedele nu 
prea sunt specialitatea mea. 

— Eu... Mă gândeam că aș găsi lucruri interesante aici, la 
Bodleian. Problema e că nu mai sunt membru. Ăăă... Turiștii 
americani au voie să se înscrie? 

Lightman începu să râdă. 

— Numai cei speciali. Presupun că ești grăbită... 
întotdeauna ești grăbită. 

Laura întoarse capul. 

— Mă tem că n-am ce face. 


— Ei bine, într-adevăr avem o Secţiune de numismatică 
foarte bună. Pot să merg cu tine la parter, să-ţi arăt. Cred că 
putem să uităm de completatul formularelor, pentru azi. 

În timp ce se ridică, păru să observe pentru prima dată ce 
purta Laura la gât. 

— Doamne, Dumnezeule, Laura... E pandantivul pe care ţi 
l-am dat... acum cât timp? 

Era un opal, prins pe un lanţ delicat din argint. Laura și-l 
pusese în dimineaţa aceea, fără să-și dea seama de faptul că 
era tocmai cel pe care i-l dăruise Lightman. 

— Când eram studentă, zise Laura. Trebuie să fi fost în 
1983. A trecut mult timp de atunci. Și totuși, îl port aproape în 
fiecare zi. 

— Ti-am spus vreodată că a fost piatra de naștere a fiicei 
mele? 

— Nu, nu mi-ai zis. 

— Mda, bine. Hai să mergem! 

La parter, în sala principală a bibliotecii, Laura îl urmă pe 
Lightman printre culoarele cu parchet dintre rafturile lungi, din 
lemn de stejar, pline cu cărţi. Traversară sala și, în capătul cel 
mai îndepărtat, Lightman o conduse printr-o ușă înaltă. Luând-o 
la stânga, merseră pe un hol, pe sub o boltă, la dreapta, și apoi 


intrară într-o altă încăpere, o versiune mai mică a sălii 
principale. La jumătatea camerei, Lightman o luă din nou spre 
dreapta și se opri la câteva rafturi cu cărţi de lângă perete. În 
fața lor era o masă mare, pe care se afla un calculator. Erau 
numai ei în acea parte a bibliotecii. 

— Aici e, zise Lightman, privind rafturile. Cred că aici o să 
găsești tot ceea ce cauţi, Laura. Dacă ai nevoie de ceva, 
doamna Sitwell e chiar aici, după colț. Arătă spre capătul 
încăperii. Cunoaște foarte bine secțiunea asta. Dar, dacă vrei 
mai multe informaţii de la mine, îţi stau la dispoziţie. Am puţină 
treabă la etaj. Aplecându-se, o sărută pe obraz. Vino pe la mine, 
înainte să pleci! 

Laura se așeză și privi în sus la mulţimea de cărți. Deodată, 
se simţi vinovată pentru faptul că-l minţise pe bătrân. Dar, se 
gândi ea, n-avea ce altceva să facă. 

Nu știa exact ce căuta și luă o carte intitulată Monede 
antice, publicată de Oxford University Press. Apoi luă fotografia 
scoasă la imprimantă de Philip și caietul pe care desenase 
cealaltă faţă a monedei. 

După câteva clipe, află că, deși fabricarea monedelor se 
știe că a apărut pe scară mai largă la greci, primele monede 
care au fost descoperite proveneau din regiunea Lycia? din Asia 
Mică, găsite într-un templu al zeiţei Artemis, în secolul al VI-lea 
î.Hr. Monedele găsite la locul crimei păreau să provină din Egipt, 
dar în carte nu scria nimic despre primele monede din acea 
parte a lumii. Laura luă un alt volum: Monedele Antichității, de 
Luther Neumann. 

Incă de la început, apăreau câteva paragrafe despre 
monedele egiptene din perioada de după anexarea Egiptului la 
Imperiul Roman. Cartea nu părea să fie totuși prea importantă și 
doar amintea că era posibil ca o parte a primelor monede din 
Egipt să fi fost făcute de alchimiști și ocultiști, obsedaţi de aur și 
de alte metale preţioase. Acești oameni fuseseră magicieni de 
curte pentru unii dintre faraoni. 

Tocmai voia să pună cartea înapoi în raft, când, deodată, își 
dădu seama de ceva. Era un lucru pe care-l spusese James mai 
devreme. „Opalul era piatra de naștere a fiicei mele”, Laura 


1 Țară din antichitate, ulterior provincie a Imperiului Roman. În 
prezent, este o regiune a provinciei turce Antalya. (n.tr.) 


repetă cu glas tare cuvintele lui Lightman și deschise din nou 
cartea. Ajungând la pagina pe care abia o citise, cuvântul 
„alchimist” îi atrase atenţia. 

Simţind că inima îi bătea din ce în ce mai repede, își scoase 
carnețelul, dădu pagina și scrise cuvintele: „alchimist”, 
„magician”, „egipteni din Antichitate”, „pietre de naștere”, „aur 
și argint”, urmate de patru semne mari de întrebare. 

Duse Monedele Antichității și Monede antice înapoi pe raft 
și căută în catalogul din calculator, să vadă dacă mai există și 
alte cărți despre primele monede. Găsi un singur titlu, o carte 
din perioada victoriană, 

Numismatica pierdută, scrisă de profesorul Samuel Cohen. 
Apoi căută „alchimiști egipteni”. În afară de o mulţime de titluri 
moderne, în care se gândi că nu poate să aibă încredere, nu 
găsi decât o singură carte a unui om de știință, un alt volum 
ridicol de obscur, din epoca victoriană, intitulat Arta întunecată 
a faraonilor, scris de un oarecare Erasmus Fairbrook-Dale. 

Începea să se simtă bine. Își amintea de zilele de studenţie, 
amintiri dragi ale după-amiezilor petrecute în săli ca aceea, 
urmând piste care o duceau de la un concept la altul, o cărare 
șerpuitoare într-un labirint intelectual. Poate, se gândi ea, în 
timp ce deschidea Numismatica pierdută și întorcea paginile 
imense cu grijă exagerată, că tocmai acesta era motivul pentru 
care devenise jurnalist de investigaţii, fiorul descoperirii 
indiciilor unui mister. Dacă acest lucru era adevărat, era și 
motivul pentru care începuse să scrie romane polițiste. 

Atunci, o văzu. În centrul paginii cu numărul 9, văzu o 
imagine cu două cercuri, cele două fețe ale unei monede. Pe 
primul cerc, erau reprezentate cinci femei, îmbrăcate cu robe 
lungi, ridicând un vas. Lângă acesta, cealaltă față a monedei 
înfățișa chipul unui tânăr faraon. Figura era puţin diferită față de 
cea de pe moneda fotografiată de Philip, dar în rest, moneda era 
identică. Din ce în ce mai emoţionată, Laura citi textul care era 
scris sub fotografii: 

Cunoscute sub denumirea de monedele Arkhanon (aprox. 
400 î.Hr., regiunea Napata), acestea erau manufacturate de 
magicienii curții regelui Alara. Fiecare înfățișa imagini reflectând 
obsesia egiptenilor pentru unitatea lucrurilor, gruparea 
elementelor complementare într-un întreg. Acest exemplu este 
o monedă din aur, înfătisând cinci femei care tineau în mâini o 


reprezentare a soarelui. Încă două monede Arkhanon, foarte 
asemănătoare cu aceasta, au fost găsite în același loc: o 
monedă din argint înfățisând cinci femei ținând un vas cu 
imaginea lunii și una din fier înfățisâna încă o sferă (considerată 
de unele autorități ca fiind planeta Marte) ridicată de alte cinci 
femei îmbrăcate în robe. 

- Isuse! zise Laura cu voce tare. Ei, tare deşteaptă sunt! 

Apoi, luând cea de-a doua carte, Arta întunecată a 
faraonilor, îi răsfoi paginile, citind la întâmplare, până când 
ajunse la un capitol intitulat: „Nașterea holismului”. 

După trei ore, Laura ieși din nou în soarele strălucitor al 
după-amiezii, care se ivea printre norii întunecaţi. Strada din 
fața bibliotecii strălucea din cauza recentei ploi și curcubeul 
apăru peste Radcliffe Camera, dar Laura nu mai era atentă la 
nimic. Se rătăcise într-o lume antică, a magiei și a ocultismului, 
încântată de gândul că tocmai găsise ceea ce putea fi un indiciu 
crucial. 


Capitolul 12 

Acolitul era mândru de munca sa. Era ca o realizare la care 
visase de mult. Lucra pentru unul dintre cei mai de seamă 
oameni din lume, făcând ceva foarte important, ceva care avea 
un scop. Și lua parte la un plan măreț, la Marea Operă, așa cum 
fusese numit cu sute de ani înainte de vremurile în care trăia. 

Se pregătise timp de mulţi ani, astfel încât să poată 
îndeplini misiunile de care răspundea acum. Perioada de 
pregătire fusese istovitoare, învățase la cele mai bune școli de 
medicină, profesase în sălile de operaţie din trei spitale de 
renume mondial, studiase multe discipline și dobândise multă 
pricepere, dezvoltându-și în același timp și talentul natural. 
Studiase criogenia, psihologia și matematica și făcuse cercetări 
în științele oculte, incluzând numerologia, astrologia și alchimia. 

Își parcă Toyota neagră, modestă, într-un spaţiu liber 
pentru  „vizitatori” din parcarea Colegiului Somerville, din 
Oxford, apoi cobori. Pietrișul scârțâia sub tălpile pantofilor săi 
confecţionaţi manual. Își scutură câteva scame imaginare de pe 
imaculatul său costum Cerruti, își netezi câteva șuviţe de păr de 
deasupra urechii, își îndreptă cravata Hermes din mătase, deja 
perfect aranjată, se privi în oglinda mașinii din spate, apoi se 
îndreptă spre curtea interioară a colegiului. 

Se uită la ceasul său Patek Philippe. Era aproape ora trei. 
Știa că Samantha Thurow, studentă în anul trei la Istorie și 
Politică, trebuia să iasă în orice clipă pe la scara 7. Din secunda 
în care apărea și până la ora nouă și opt minute fix, trebuia să-i 
urmărească orice mișcare. In mare, știa deja ce urma să facă. li 
pusese microfoane în camera de cămin din Summertown, la 
nord de centrul orașului, și-i ascultase convorbirile telefonice. 

Amintindu-și aceste lucruri și simțind fiorul așteptării, o 
văzu pe Samantha ieșind din întunericul scării numărul 7. 
Vorbea cu o altă studentă, o asiatică scundă. Samantha era o 
brunetă înaltă, foarte frumoasă, cu ochi migdalaţi, senzuali și 
buze pline, strălucitoare. Părul îi era aranjat cu grijă, astfel încât 
să pară dezordonat. Purta o fustă scurtă din stofă ecosez, peste 


colanţi negri, o pereche de Doc Martins” negri, un pulover roșu, 
mulat, precum și haină tricotată, neagră. Avea braţul plin de 
cărți și purta o geantă neagră, din piele, pe umărul stâng. 
Plimbându-se încet prin curtea colegiului și displăcându-i 
alegerea vestimentară a Samanthei Thurow, Acolitul le privi pe 
cele două fete trecând de cabina portarului și ieșind în stradă. 

Memorase aproape toate detaliile din dosarul pe care-l 
alcătuiau despre Samantha Thurow. Născută pe 19 mai 1986 în 
Godalming, Surrey. Tatăl său, furnizor de arme, mama, 
profesoară; doi frați mai mari și o soră mai mică. E studentă 
bursieră, în anul trei, la Somerville. Genul care vrea să obțină 
totul repede, ambițioasă. Situaţia medicală: perfect sănătoasă, 
bolile obișnuite ale copilăriei, un braț rupt la vârsta de nouă ani; 
rinichii funcționau perfect. Viaţa amoroasă: prietenul actual, 
Simon Welding, profesor preparator, douăzeci și patru de ani. 
Locuiește cu chirie într-o casă din East Oxford, împreună cu alți 
doi studenți, iar Samantha rămâne acolo cel puţin de două ori 
pe săptămână. 

Samantha descuie lacătul de la bicicletă, o trase spre ea de 
lângă perete, își luă rămas-bun de la prietena ei și porni spre 
dreapta, traversând St Giles și îndreptându-se spre centrul 
orașului. Acolitul știa încotro se îndrepta și nu simţea nevoia să 
se grăbească spre mașină. Ajungând la Toyota, își puse 
mănușile, scoase un șerveţel din pachetul pe care-l avea mereu 
la el și șterse scaunul, apoi intră în mașină. Șterse bordul și 
volanul și puse șervețelul într-o pungă mică din plastic, pe care 
o luase de pe scaunul din dreapta. Apoi își netezi pantalonii și 
haina și se aranjă, ca să nu-și șifoneze costumul. Porni motorul 
și plecă. 

Trecu pe lângă Samantha pe St Giles. Mergea cu bicicleta 
într-un grup. Ocolind centrul orașului, pe Cowley Road, ajunse 
pe Princes Street și parcă mașina vizavi de numărul 268. După 
zece minute, Samantha apăru în capătul lui Cowley Road și 
înaintă pe strada îngustă, pe lângă casele renovate, cu terase, și 
se opri la numărul 268. Intră cu bicicleta pe aleea casei, o așeză 


2 Frecventă pronunțare incorectă a numelui de Doctor 
Martens, cunoscută marcă de încălţăminte creată în anul 1945 
de doctorul german Klaus Martens. Caracteristice pentru 
pantofii Dr. Martens sunt tocurile cu pernă de aer AirWair. 
(n.tr.) 


lângă perete și descuie ușa cu cheia. 

Prietenul ei, Simon Welding, urma să vină după mai bine de 
patru ore, iar Samantha avea de gând să înveţe toată după- 
amiaza. În timpul serii, cei doi vor fi singuri. Ceilalţi doi care 
locuiau acolo urmau să se ducă la o petrecere, pe o stradă 
alăturată. Chiar la nouă seara, va intra la numărul 268 cu 
echipamentul său și va ieși la nouă și cincisprezece minute. 
După alte cincisprezece minute, va fi cu Maestrul, iar atunci vor 
fi cu un pas mai aproape de realizarea Marii Opere. 


Capitolul 13 

— Așadar, chiar ai de gând să continui cu asta? întrebă Jo, 
neîncrezătoare. 

— Nu mai fi atât de negativistă! Doar nu e prima dată când 
am de-a face cu o crimă, nu? Mai știi cu ce mă ocupam, înainte 
să devin o scriitoare de renume? zise Laura. 

Jo se ridicase din patul său pentru prima dată după 
accident. Era întinsă pe canapeaua lui Philip, înfășurată într-o 
pătură și cu o cană cu supă în mână. Purta o pijama imprimată 
cu văcuţe, care-i era cu cel puţin trei numere mai mare. Pendula 
din hol tocmai bătuse ora șase și Laura și Philip îi povestiră tot 
ceea ce se întâmplase în ultimele două zile, până în momentul 
în care Laura îl vizitase pe James Lightman, ceva mai devreme, 
în acea după-amiază. 

— Și, în plus, adăugă Laura, agitată, cred că am făcut o 
descoperire. 

Philip se ridică în fotoliul său. 

— Ce fel de descoperire? 

— Una obţinută după patru ore de cercetări intensive în 
Biblioteca Bodleian, asta-i. Se pare că monedele sunt duplicate 
ale unora numite Arkhanon. E cea mai veche monedă egipteană 
cunoscută, datând din anul 400 î.Hr. Înainte de asta, egiptenii 
făceau doar schimb de produse în natură. Ceea ce e cel mai 
important este că au fost desenate de alchimiști care lucrau 
pentru faraoni. După părerea unuia dintre autori, imaginea 
femeilor ţinând vasul are legătură cu obsesia alchimiștilor 
pentru holism; legătură între lucruri aparent diferite. 

— Da, bineînţeles, existau alchimiști în Egiptul antic, nu-i 
așa? zise Philip. Parcă am citit undeva că atunci a început toată 
obsesia cu obţinerea aurului și găsirea elixirului vieţii veșnice. 

— Mamă... Vreau să spun... Jo se încruntă. Toată povestea 
asta cu alchimia, nu e pur și simplu o grămadă de tâmpenii? 

— Ascultaţi-mă până la capăt, bine? le ceru Laura. 

Philip și Jo se priviră unul pe celălalt și tăcură. 

— Bine. Uite cum stă treaba. Se pare că alchimiștii preţuiau 
foarte mult legătura dintre om și univers. Majoritatea 
alchimiștilor au încercat să traseze paralele între corpul 
omenesc, planete, stele și mișcarea astrelor. Ei credeau că 
trupul omenesc era o reflectare a bolţii cerești. Că Dumnezeu a 


creat toate aceste tipare, aceste imagini repetate, dacă vreţi, și 
că ei trebuiau să deslușească toate aceste legături. Era aproape 
ca o datorie sacră. 

— Şi crezi că toate astea au vreo legătură cu crimele? 
întrebă Philip, care părea cu totul derutat. 

— Alchimiștii credeau că pot să fabrice aur dacă găsesc 
mitica Piatră Filosofală, o substanţă magică pe care ar fi 
amestecat-o cu orice metal, astfel încât să-l transforme în aur 
pur, masiv. Piatra Filosofală nu putea fi descoperită decât de un 
spirit nobil, de un alchimist care ar fi înţeles aspectul holistic al 
universului și care și-ar fi eliberat mintea, alăturând-o Spiritului 
Universal. Un lucru e clar, alchimiștii vedeau o legătură între 
metale și părțile corpului. 

— Nu-mi spune! o întrerupse Philip. Vedeau o legătură între 
aur și inimă și între argint și creier? 

— Zece puncte pentru domnul Bainbridge. Dar e mult mai 
complicat. Alchimiștii credeau că trupul uman se oglindește în 
bolta cerească. Așa că și planetele pot fi asociate cu diferite 
organe ale corpului... 

— Mamă? Uite, dă-mi voie să lămuresc lucrurile, zise Jo. Ţi- 
ai petrecut toată după-amiaza căutând legături, așa cum 
credeau alchimiștii, între... Doamne, cum ai zis? Între aur, soare 
și inimă? Dar Moș Crăciun n-are și el vreo legătură cu toate 
astea? 

— Ideea, zise Laura, e că s-ar putea să existe o legătură 
între toate astea și crime. Din simplul motiv că ucigașul crede în 
așa ceva. Nu contează că totul e o prostie. 

Jo se rușină. 

— Bine, mamă... 

— Mai e ceva, replică Laura. Bineînțeles, dacă vreţi să 
aflați. 

— O, te rugăm! zise Jo, dându-și ochii peste cap. 

Laura zâmbi larg. 

— Dacă aţi crezut că tot ceea ce v-am spus până acum e 
ciudat, staţi să vedeți în continuare! Unii alchimiști și-au 
petrecut întreaga viaţă încercând să găsească Piatra Filosofală, 
amestecând substanţe chimice, astfel încât să producă 
substanța fermecată care, credeau ei, urma să transforme un 


metal oarecare în aur. Asta a făcut să se irosească secole de 
speranţe, din Antichitate până... ei bine, unii oameni cred că mai 
există alchimiști și în zilele noastre. Dar, ideea e că făceau un 
efort incredibil ca să găsească Piatra. Adepții trebuiau să 
urmeze o serie de instrucţiuni care proveneau din multe surse 
diferite și petreceau luni, uneori chiar ani întregi, pentru un 
singur experiment. În sfârșit, în timp ce citeam toate astea, am 
început să mă întreb după ce se ghidau. Apoi, m-am gândit la 
cele mai importante legături pe care le făceau alchimiștii și mi- 
am dat seama că mulţi dintre ei trebuie să fi fost și astrologi. Îmi 
plăcea foarte mult astrologia când eram studentă. Dar m-am 
lăsat de asta destul de repede. O privi pe Jo, care clătina din 
cap. Alchimiștii făceau totul în funcţie de stele. Fiecare etapă a 
experimentului se desfășura la o anumită dată și atunci când 
aveau loc anumite alinieri ale planetelor. 

Ascultătorii Laurei rămaseră tăcuţi. 

— Pentru alchimiști, o anumită zi a anului e considerată ca 
fiind cea mai importantă. Echinocţiul de primăvară. 

— Ce-i ăla? întrebă Jo. 

— Echinocţiul de primăvară, prima zi de primăvară, atunci 
când zilele încep să se lungească, explică Philip. 

— Corect. Alchimiștii o considerau ziua cea mai favorabilă 
pentru începerea unui plan nou. Era momentul în care cei mai 
mulți dintre ei începeau noi experimente în căutarea Pietrei 
Filosofale. Cade pe 20 martie, ceea ce a fost acum două zile... în 
ziua în care a avut loc prima crimă. 

— La ce te gândești, Laura? se interesă Philip, după câteva 
clipe. E, cum să spun... macabru, dar cum o să ne ajute să-l 
găsim pe cel care le-a ucis pe femeile-alea, oricine-ar fi el? 

— De când am plecat de la bibliotecă, numai la asta mă 
gândesc. Nu știu dacă o să ne fie de ajutor imediat, dar am 
putea să prevenim alte crime. 

— Cum? 

— Păi, gândește-te! Monroe ţi-a spus că medicii legiști cred 
că Rachel Southgate a fost ucisă în seara zilei de 20. Asta s-a 
întâmplat atunci când Soarele a intrat în zodia Berbecului și 
Pământul a trecut prin echinocțiul de primăvară. Pentru 
criminal, a însemnat un nou început, debutul unui nou proiect. 

— Foarte frumos, exclamă Jo. Bun proiect. 


— Ceea ce vreau să spun, continuă Laura, e că și data celei 
de-a doua crime s-ar putea să aibă o legătură astrală. 
Dumnezeu știe care o fi, dar dacă într-adevăr este așa, și dacă 
există în plan o a treia și o a patra crimă, ar putea să fie legate 
de anumite date și momente. 

— Are o oarecare logică, cred... murmură Philip. 

— Bineînţeles că are! se răsti Laura. Problema e că nu mă 
pricep nici pe departe la așa ceva. 

— Ei, nu te uita la mine! exclamă Jo. Eu sunt cu 
matematica. 

— Mă scuzi, zise Laura, râzând. 

— Dar... tocmai voiam să spun, s-ar putea să ai noroc. 

— Cum? 

— Din păcate, Tom e pasionat de așa ceva. Nu înţeleg, e 
un tip inteligent în rest, încheie Jo, adoptând un accent britanic 
apăsat. Și... ar trebui să vină pe-aici. Dintr-un moment în altul. 

— Chiar așa? întrebă Philip. 

— Sper că nu te superi, tată. Voia să vadă cum mă simt. 

Philip își ridică mâinile. 

— Nu-i nicio problemă. 

— O să-l punem să plătească pentru ceea ce primește, zise 
Laura. 

Tom ajunse după douăzeci de minute. Părea foarte sănătos, 
în afară de cele două degete de la mâna stângă, care suferiseră 
ușoare fracturi în accidentul de mașină și care acum erau 
imobilizate într-un pansament din aluminiu. Era jucător de rugbi 
în echipa Albaștrilor de la Oriel, student la medicină. Avea 1,90 
m înălțime și cântărea mai mult de nouăzeci de kilograme, fără 
niciun gram de grăsime. Avea bărbia puternică, ochii mari și 
albaștri și părul șaten, ondulat; arăta uimitor de bine. 

Tom se așeză pe canapea lângă Jo, și Laura îi explică tot 
ceea ce se întâmplase, în timp ce Philip se duse în bucătărie, să 
aducă de-acolo ceva de băut. 

— Uau, exclamă el, după ce Laura își încheie monologul. 
Uau. Și vrei să spui că e adevărat? 

— Mă tem că da, interveni Philip, care tocmai intra în 
cameră, oferindu-i lui Tom un pahar cu suc de afine. Sunt 
convins că Laura n-a omis nici unul dintre detaliile sinistre. 


— Sper că nu! zise Tom, râzând. Așadar, credeţi că 
ucigașul își planifică toate crimele după un orar astrologic? 

— Nu sunt sigură încă. 

— Dar știți cu siguranță că prima crimă a avut loc în 
apropiere de echinocțiul de primăvară și că a fost găsită o 
monedă din aur și... Tom făcu o pauză... că i-a fost scoasă inima 
fetei. Și că a doua crimă s-a petrecut la mai puţin de 
douăsprezece ore după aceea, iar criminalul a lăsat o monedă 
din argint și a scos creierul victimei. 

— Așa e. 

— Aveţi dreptate în privinţa legăturilor. Creierul este legat 
de argint și de Lună. Așadar, e evident că Luna a intrat în 
Berbec în momentul producerii celei de-a doua crime. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jo. 

— Sigur că da! exclamă Laura. Cum de nu m-am gândit la 
asta? 

— La ce? întrebă Philip. 

— Acum e evident. Soarele, Luna și planetele sunt în 
mișcare, nu-i așa? le explică Laura. Mișcarea Soarelui prin 
semnele planetelor de-a lungul anului influențează cele 
douăsprezece semne zodiacale. E corect, Tom? Tom făcu semn 
din cap că da. Așadar, continuă ea, în prima lună a anului, 
Soarele e în Capricorn, apoi în Vărsător, în Pești și așa mai 
departe. Soarele intră în Berbec... când? La sfârșitul zilei de 20 
martie sau la începutul lui 21. Care e și data echinocțiului de 
primăvară. Apoi intră în Taur și tot restul. Dar și planetele și luna 
pot intra și ieși dintr-un semn zodiacal pe parcursul lunii. 

— Dar asta nu se întâmplă foarte des, adăugă Tom. Luna 
și planetele pot fi pe partea cealaltă a cerului pe parcursul lunii, 
dar uneori intră unele după altele în semnele zodiacale. 

— Da, d... începu Jo. 

Tom îi luă vorba din gură. 

— Știu ce vrei să spui, Jo. Am mai discutat despre asta. 
Crezi că sunt niște prostii, dar trebuie să faci distincţia între 
astrologia adevărată și prostiile publicate în revistele pentru 
femei și în suplimentele de duminică. Chestiile alea nu se 
bazează decât pe imaginaţia celor care sunt obligaţi să le scrie. 
Un astrolog bine instruit folosește concepte mult mai complexe, 


A 


ia în consideraţie efectul tuturor corpurilor cerești, nu doar pe 
cel al soarelui. 

— Rezultatul fiind, remarcă Philip, că uneori, celelalte 
corpuri cerești intră și ele, după Soare, în semnele zodiacale, 
contribuind la influenţa astrologicăâ? 

— Exact. 

— Prin urmare, se poate ca Luna să fi pătruns în semnul 
Berbecului imediat după ce am intrat în perioada acestui semn 
și asta e legătura cu data și timpul celei de-a doua crime. 

— Pun pariu că aşa e. 

— Da, dar staţi puţin... Probabil o să ziceți că nu e așa, dar 
nu e o greșeală foarte mare? Aceste semne zodiacale au fost 
stabilite acum... cât? Zece mii de ani în urmă? 

— De fapt, nu chiar atât de mult, răspunse Tom. Astrologia 
a apărut în Mesopotamia, în jurul anului 4 000 î.Hr., cred. 

— Bine, mă rog! Cu șase mii de ani în urmă. Chestia e că 
gruparea stelelor nu poate să fie la fel cum era atunci, pentru că 
și-au schimbat poziţia față de Pământ în câteva mii de ani. 
Constelaţiile nu mai au aceeași formă ca în Antichitate și, cu 
siguranţă, nu mai au aceeași poziţie. 

— Păi, de fapt, asta nu contează, Jo, zise Laura. 

— De ce? 

— Contează doar pentru astrologii din ziare. 

Jo părea nedumerită. 

— Păi, ia gândește-te! Dacă s-au schimbat în funcție de un 
semn sau altul, nu contează decât pentru cei care încearcă să 
potrivească trăsăturile celor născuţi într-o anumită zodie. Știi 
tu... Dacă ești Vărsător, înseamnă că ești neconvențional și ai 
glezne sensibile. Prostii de genul ăsta. 

— Adevăraţii astrologi iau în consideraţie mișcarea aștrilor. 
Laura are dreptate, interveni Tom. 

— Atunci, înseamnă că echinocțiul de primăvară nu mai e 
în Berbec, zise Philip. 

— Nu contează decât dacă-ţi iei suplimentul duminical cu 
horoscop. 

Jo oftă. 

— Așa o fi. 

Laura zâmbi. 


— Nu-i nimic, păpușă, tu doar te ocupi cu matematica. 

Jo începu să râdă, resemnată, apoi sorbi o gură de supă. 

— Oricum, adăugă Philip, criminalul nostru pare să se 
inspire din astrologie. Trebuie să ne concentrăm asupra 
credinței lui, nu asupra părerii noastre despre toate astea. 

— În regulă, zise Laura, ridicând mâinile. Să ne întoarcem 
la problema noastră. Tom? Crezi că Luna a intrat în Berbec în 
momentul producerii celei de-a doua crime? 

— Păi, asta putem să aflăm foarte ușor. 

— Da? 

— Nu trebuie decât să intrăm pe site-ul almanac.com. Am 
eu cont deschis acolo. 

— Of, Doamne! exclamă Jo. 

Tom se îndreptă spre calculatorul de pe biroul de lângă 
canapea. 

— E conectat la internet? întrebă el. 

— Mda. Am ADSL, zise Philip, apropiindu-se la rândul lui de 
calculator. 

Deschiseră pagina Google și Tom tastă almanac.com. 
Apăru o nouă pagină, iar Tom își introduse numele de utilizator. 
Apoi apăru un nou meniu. În partea stângă era o listă de 
întrebări cu spaţii goale pentru răspuns. 

Laura veni lângă ei, dar Jo rămase pe canapea. 

— Trebuie să introduc câteva cifre, zise Tom. E un site 
super, calculează locaţia oricărei planete și a Lunii în orice 
moment de acum și până în anul 3000. Începu să tasteze. OK, 
așadar: Luna; data: 21 martie 2007. 

Mai introduse câteva cifre și răspunse la câteva întrebări și 
apoi dădu clic pe „căutare”. 

Răspunsul apăru surprinzător de repede. 

— Super, exclamă Tom. 

— Ce-i asta? întrebă Laura, neputând să-și dea seama dacă 
datele aveau cap și coadă. 

— Luna a intrat în Berbec pe data de 21 martie, la ora 3.47 
dimineața. 

— Ar putea fi exact momentul celei de-a doua crime, zise 
Philip, evident impresionat. 

— Monroe știa cu siguranţă ora crimei? îl întrebă Laura pe 


Philip. 

— A zis că medicii legiști cred că fata fusese ucisă cu patru 
sau șase ore înainte să ajung eu acolo. Adică, puţin înainte de 
8.30. Prin urmare, crima a avut loc undeva între 2.30 și 4.30 
dimineața. 

— Tom, site-ul ăsta găsește locaţia oricărei planete, în 
afară de Lună? întrebă Laura. 

— Da. 

— Trebuie să aflăm dacă altă planetă intră în semnul 
Berbecului și când se va întâmpla asta. Putem să le verificăm pe 
toate? 

— Pot să găsesc ceva mai bun, răspunse el. Pot să vă spun 
care va fi mișcarea tuturor planetelor oricând în viitor. 

— Nu exagera, Thomas, zise Jo, încet. Doar până în anul 
3000. Philip râse ușor, dar Tom o ignoră și tastă în continuare, 
răspunzând la o serie de întrebări. După câteva clipe, dădu din 
nou clic pe „căutare” și-și împinse scaunul de lângă birou. 

— OK, acum fă-ți treaba! zise el. 

Fu nevoie de mai mult timp de data aceasta, dar după 
aproape douăzeci de secunde apăru o nouă fereastră plină cu 
diagrame și liste cu cifre. 

— Ce înseamnă? întrebă Laura, nerăbdătoare. 

— Imediat, răspunse Tom. Defila pe pagină, citind rândurile 
de pe ecran, apoi închise ochii, concentrându-se. Isuse! 

— Ce e? întrebă Philip. 

— Asta chiar e o chestie! 

— Nu vrei să... șuieră Laura. 

— Scuze. Uneori, se întâmplă ca planetele să fie în 
conjuncţie. 

— Adică atunci când se aliniază? îl întrerupse Philip. 

— Mda, atunci când două sau mai multe corpuri cerești, 
Luna și planetele, par să fie pe aceeași linie, văzute de pe 
Pământ. Se spune că o conjuncţie a două planete sau între o 
planetă și Lună se întâmplă destul de frecvent, se numește 
conjuncţie a trei corpuri. Se spune că o conjuncţie a două 
planete sau între o planetă și Lună se întâmplă destul de 
frecvent și se numește conjuncţie a trei corpuri. Dar o conjuncţie 
a patru corpuri e mai rară, are loc o dată la câţiva ani. De azi 


într-o săptămână, la începutul zilei de 31 martie, mai exact la 
câteva minute după miezul nopţii, Luna și trei planete vor fi 
aliniate perfect și vor forma o conjuncţie de cinci corpuri cu 
Soarele. E un eveniment atât de rar, încât s-a întâmplat doar de 
vreo zece ori în ultimul mileniu sau cam așa ceva. 

Laura reacționă prima. 

— Prin urmare, asta înseamnă că vor fi trei planete care 
vor intra în semnul Berbecului în următoarele zile? 

— Da. 

— Poţi să afli despre ce planete e vorba? 

— Am aflat deja, răspunse Tom, arătând spre ecran. 
Venus, Marte și Jupiter, în ordinea asta. 

— Când? 

— Jupiter, pe 31 martie, imediat după miezul nopţii; Marte, 
cu câteva ore mai devreme, pe 30 martie; și Venus... să vedem, 
adăugă el, ridicând pagina. Venus intră în Berbec în seara asta, 
la ora nouă și opt minute. 


Capitolul 14 

Cambridge, seara zilei de 10 august 1690 

John Wickins venise în Cambridge în 1663 și acum zona îi 
era la fel de familiară precum chipul mamei sale. Cunoștea 
fiecare cotitură a fiecărei alei, fiecare plantă și fiecare buruiană 
care creștea printre dalele pavajului, din plimbările sale 
periodice. Îl cunoștea pe fiecare membru al colegiului și pe 
fiecare locuitor al orașului cu care se întâlnea. De treizeci de ani, 
făcea aceleași lucruri: își cumpăra cărțile de la aceeași librărie, 
își umplea călimara cu cerneală la același librar, își comanda 
hainele după exact aceeași croială la același - acum mai în 
vârstă - croitor, și-și cumpăra tutunul de la același vânzător de 
la care-l luase pentru prima dată, cu mai bine de douăzeci de 
ani în urmă. 

Fusese în mare grabă și închiriase un cal pentru întoarcerea 
la Oxford din acea zi. Ajungând la apus, îi încredinţase frâiele 
băiatului de la grajduri, iar calul fusese hrănit și adăpat în 
grajdurile colegiului. Era un lux neobișnuit pe care să și-l 
permită, dar avea planuri mari și nu putea să piardă timpul în 
diligențe aglomerate și lente. Era, într-adevăr, încântat de noua 
funcţie care i se oferise, cea de rector al Colegiului St Mary din 
Oxford. Era o ocazie pe care n-o putea lăsa să-i scape. Era 
timpul să se despartă de Cambridge și de tot ceea ce însemna 
viaţa de-acolo. 

Bineînţeles, asta însemna să-l părăsească pe Isaac Newton. 
El și Newton aveau o relaţie foarte neobișnuită. Se cunoscuseră 
în primul semestru, amândoi fiind nefericiţi și deloc încântați de 
ceilalți studenţi. Amândoi se așteptau să intre într-o lume 
competitivă, plină de învățătură, dar în schimb descoperiseră că 
majoritatea studenţilor nu voiau decât să bea, să meargă la 
jocuri de noroc și să-și petreacă timpul cu prostituatele. El și 
Newton proveneau din medii asemănătoare, din familii 
aparţinând micii nobilimi. Tatăl său fusese director de școală, iar 
tatăl lui Newton murise înainte de nașterea lui, iar mama sa se 
măritase cu vicarul. Niciunul din ei n-avea nimic în comun cu 
colegii lor. Mulţi dintre ei erau fii de proprietari înstăriți și de 
comercianţi de succes; dar până și nătărăii aceștia erau mai 
buni decât cei mai leneși și mai proști dintre studenți: 
progeniturile familiilor de nobili, pentru care acestea plăteau ca 
să le asigure izbânda academică. 


Traversă curtea interioară a Colegiului Trinity și intră pe sub 
bolta care ducea la scările sale. Mergea încet, ca și când ar fi 
vrut să amâne inevitabilul. Avusese vremuri bune în acest mare 
oraș. Recunoștea că întreaga sa viaţă fusese o rutină, constând 
în studiile sale, apoi în cercetările teologice. Dar, de asemenea, 
îl ajutase pe Newton cu experimentele științifice, îi copiase 
textele, îl ajutase ori de câte ori putuse. In această perioadă, se 
gândea el, devenise persoana cea mai apropiată de Isaac 
Newton. Fuseseră momente în care nevoile fizice le aduseseră o 
intimitate unică, despre care nu vorbeau niciodată și pe care o 
ascundeau faţă de ceilalţi. Și, bineînțeles, mai exista și 
adevăratul motiv pentru care trăia atât de aproape de acest om, 
motivul pentru care-l cunoscuse pe Newton și-i devenise 
prieten. Ajunsese să înțeleagă faptul că Newton era cel mai 
periculos om din lume. 

Ajunse la ușa camerelor sale, pescui cheia din buzunarul 
hainei și descuie. Holul și camerele din dreapta și din stânga 
erau cufundate în întuneric. Printr-o fereastră deschisă din 
capătul holului pătrundea un aer cald. Ușa dormitorului său era 
închisă, dar cea din dreapta, care ducea în camera lui Newton și 
în laboratorul lui, era întredeschisă. 

Era neobișnuit de liniște. Singurul sunet venea de la o 
pereche de mierle care-și aveau cuibul într-un ulm, lângă 
fereastra deschisă. 

Aflându-se acolo, Wickins deveni deodată nesigur de 
planurile sale. Aceea era casa lui. Acolo se simțea în siguranţă. 
Oare era alegerea potrivită, să renunţe la tot și să înceapă o 
viață nouă în Oxford? 

Simţea cu siguranţă că misiunea sa în Oxford se încheiase. 
Ceea ce făcuse fusese foarte important și nu putea să fi plecat 
mai devreme. Din acest punct de vedere, nu se simţea vinovat. 
Planetele urmau să fie în conjuncţie în noaptea următoare, pe 
11 august, și era clar că nimeni nu urma să încerce 
experimentul. Dacă Newton nu se pregătea pentru asta, atunci 
nimeni n-avea putinţa, cunoștința sau ambiția să facă acest 
lucru. Prietenii lui din Oxford urmăriseră semne care să le spună 
despre ce era vorba, dar nu părea să se întâmple nimic care să 
dea de bănuit. Aflaseră despre o crimă petrecută cu o 
săptămână în urmă, dar era limpede că fata fusese omorâtă de 
iubitul ei, care se sinucisese după aceea. Sau, cel puţin, asta 


putuseră ei să descopere. Dar până și prietenii lui trebuiau să 
recunoască faptul că o mulţime de crime puteau fi ascunse și că 
ei n-ar fi aflat niciodată. Dar cel mai important, se gândi 
Wickins, în timp ce-și lua geanta de pe umăr, își scotea haina și 
pălăria și le atârna în cuierul din hol, sfera din rubin era la loc 
sigur, la deţinătorul ei. Și niciun alchimist, niciun geniu n-ar fi 
obţinut preţiosul lucru cu ajutorul codurilor antice și al 
cunoștințelor ezoterice. 

Wickins descoperi cu surprindere faptul că ușa laboratorului 
lui Newton era deschisă. Cearșaful de pe pat era strâns într-un 
morman. Pe jos erau farfurii cu mâncare. Fereastra era deschisă 
și pe pervazul lat era un vas cu apă. Era curată, neatinsă. 
Wickins se îndreptă spre laborator. Inima îi bătea foarte tare. Fu 
cuprins de teamă, fără să aibă vreun motiv. Newton era 
întotdeauna atent și ţinea la intimitatea lui. 

Prietenul său nu-l auzise. Stătea cu spatele la ușa 
laboratorului, strălucirea focului luminându-i jumătate din chip. 
Ținea ceva în mâini. Wickins nu mai văzuse niciodată așa ceva, 
era un lucru mitologic, dar despre care știa că era real, sacru, 
mai presus de cuvinte, legătura tuturor înțelesurilor, sfera din 
rubin. 

Îi veni să tipe, dar, din fericire, nu scoase niciun sunet. Cu 
toate acestea, groaza nu-i dispăru. Cu un efort aproape 
supranatural, reuși să-și ducă mâna la faţă și să-și zgârie obrajii 
cu unghiile. Era o mișcare aproape involuntară, ca și când ar fi 
vrut să se convingă de faptul că era încă în viaţă și că tot ceea 
ce vedea se întâmpla în realitate. 

Una dintre mierle zbură pe pervaz și lovi vasul cu apă. 
Newton se întoarse repede. 

În următoarele două secunde, milioane de gânduri trecură 
prin mintea lui Wickins, dar numai două îi atraseră atenţia. Unul 
îi spunea să plece, să fugă la Oxford și să-și avertizeze prietenii. 
Celălalt impuls îl îndemna să se repeadă în cameră și să ia sfera. 

Până când izbuti să ajungă la locul în care stătea Newton, 
acesta se ridică de pe scaun și se pregăti pentru atac. 

Pentru un bărbat de aproape cincizeci de ani, care-și 
petrecuse toată viața studiind, Newton era surprinzător de agil. 
Wickins se repezi la el, dar Newton se dădu repede la o parte, 
făcându-l să-și piardă echilibrul. Privind peste umărul lui 
Newton, Wickins se răsuci, dar reuși să nu cadă, ţinându-se de 


masa de lângă șemineu. Se întoarse și-l văzu pe Newton 
înșfăcând vreo câteva hârtii de pe o masă din apropiere. 

— Isaac, nu poţi să faci asta! strigă Wickins. Te rog! Ştii că 
nu... 
Dar Newton nu-l băgă în seamă. Un val subit de furie îl 
cuprinse pe Wickins, făcându-l să înțeleagă că vorbea degeaba. 
Se năpusti înainte și-l apucă pe Newton de umeri. Acesta se 
răsuci, Wickins îl scăpă și se învârti. Văzu sfera în mâna dreaptă 
a colegului său de cameră și apoi, parcă cu încetinitorul, pumnul 
lui Newton, ţinând sfera strâns, îl lovi în faţă. Reuși să evite 
lovitura și, dându-se într-o parte, îl zgârie pe Newton pe faţă. 
Newton ţipă și, cuprins de furie, se repezi la Wickins, lovindu-l în 
faţă. 

— E a mea! strigă el, cu ochii arzându-i. 

Wickins căzu pe spate și se lovi de rafturi, capul izbindu-i-se 
de lemn și răsturnând câteva borcane și sticle, care căzură pe 
podea. Numai o sticlă în care se afla un lichid galben și pe care 
scria „Ulei de vitriol” căzu pe umărul lui Wickins, dopul de plută 
sări și lichidul i se vărsă pe braţ. Wickins începu să strige, dar în 
aceeași clipă, Newton, plin de furie, făcu un pas înainte și-l lovi 
cu piciorul peste față. Wickins căzu pe spate, inconștient. 

În clipa în care se trezi, era întuneric total. Focul se 
stinsese. Era frig și amestecul de mirosuri era aproape 
copleșitor. Cel mai neplăcut era mirosul imposibil de confundat 
de carne arsă. 

Wickins se ridică în picioare. Capul îl durea atât de tare, 
încât aproape că era să cadă în genunchi, iar mâna îi tremura. 
Ajunse, împleticindu-se, în camera alăturată, unde era mai 
multă lumină. Apăruse luna și o strălucire argintie acoperea 
totul. Își privi braţul. Pânza cămășii se arsese, iar carnea îi era 
roșie, plină de bășici. Se apropie de vasul cu apă de pe pervaz 
și, înmuind o cămașă în ea, își tamponă brațul. 

Așadar, Newton avea sfera din rubin. Cel mai cumplit 
coșmar al său se adeverise. Încerca să gândească, ignorând 
durerea. Apa rece îl ajuta, dar era ca în agonie din cauza arsurii 
și i se părea că o mulţime de ciocane îl lovesc în cap, ca și când 
ar bate într-o stâncă. 

Își aminti de ceasornicul din camera lui Newton și merse 
spre el. Trecuse de ora patru după miezul nopţii. Inseamnă că 
fusese mult timp inconștient. Înjură în barbă. Luă cu mâinile apă 


din vas, își clăti gura și apoi scuipă sângele în vas. 

încercă să gândească, dar durerea nu-l lăsa să se 
concentreze. Newton plecase. Putea să fie în apropiere de 
Oxford sau poate se dusese în altă parte, ca să se pregătească. 
Rămăseseră mai puţin de douăzeci și patru de ore până la 
conjuncţie. Ce putea să facă? Putea să trimită un mesaj la 
Oxford, dar n-avea încredere să lase un mesaj atât de important 
pe mâna unui curier și, în plus, ce-ar fi putut să spună? 

După câteva clipe, ieși pe ușă, cu haina, pălăria și geanta 
pusă pe umăr, îndreptându-se spre grajduri. 

Băiatul de la grajduri nu se arătă prea încântat să-l vadă, 
dar un șiling îl înveseli și-l făcu să-l conducă pe Wickins la stal. 
Băiatul îi spuse că Newton fusese acolo mai devreme în acea 
seară, dar nu zisese nimic și păruse și mai neatent și mai 
neprietenos ca de obicei. 

Wickins alese o iapă roaibă, unul dintre cei mai buni cai din 
grajd, și-i dădu băiatului un plic cu plata pentru vistiernic. li 
spuse că-i va explica totul administratorului grajdului peste 
câteva zile, atunci când se va întoarce. Trebuia să rezolve ceva 
urgent și, pur și simplu, n-avea nicio clipă de pierdut. Apoi, 
simțindu-se pe jumătate mort, Wickins smuci hăţurile, întoarse 
calul și se îndreptă spre porţi și spre strada principală. 

După două ore ajunse în satul Ickwell, la o sută de kilometri 
vest de Cambridge și, în timp ce soarele strălucea peste 
gardurile vii, își continuă drumul cu un cal nou, sur, prin Brill, 
Horton-cum-Studley și prin Islip, ieșind apoi pe drumul spre 
poarta de răsărit a Oxfordului. Ajunse lângă zidurile orașului 
după o oră și jumătate. Mergând la trap, o luă pe Merton Street, 
apoi cobori, dându-i calul unui băiat. Se îndreptă direct spre 
colegiu. 

— Rahat! exclamă Robert Hooke, în clipa în care John 
Wickins termină de povestit ceea ce se întâmplase. Dar-ar 
ciuma-n el! 

Și trase pe nări o priză zdravănă de tutun din tabacheră. 

Stăteau într-o cameră spațioasă a colegiului, cu vedere 
spre The High, niște camere pe care Robert Boyle le ocupa în 
fiecare lună august, ca parte a onorariului său. Wickins se 
simţea epuizat și avea palpitaţii în braţ și în cap. Fusese primit 
de Boyle care, în ciuda faptului că și el părea slăbit și obosit, 
insistase să-i trateze imediat rănile. Cu delicateţe, îi examinase 


pielea arsă de pe braţ înainte de a-l bandaja strâns. Pentru 
durerea de cap, Boyle îi aplică o pastă din urină de pisică și 
excremente de șoarece, pe care o considera foarte eficace. In 
timp ce bătrânul îl îngrijea, Wickins îi povestea ce se întâmplase 
în Cambridge. Boyle era calm și asculta oftând și mormăind la 
răstimpuri. Oprindu-se din tratarea rănilor, îl cercetă pe Wickins, 
cu ochii săi verzi, pătrunzători, căutând ceva greu de definit. 
Apoi veni și Hooke, anunţat printr-un mesaj urgent. Fiind o fire 
total opusă lui Boyle, izbucni și se agită, înjurând, apoi se aruncă 
pe un scaun lângă șemineul gol. 

— Creatura aia îngrozitoare, o... o... ţeavă pentru clisme! 
strigă el, căutându-și săculețul cu tutun. 

Wickins, în ciuda durerilor îngrozitoare de care era stăpânit, 
rămase șocat. 

— Domnule, vă rog, abţineţi-vă... 

— De ce m-aș abţine? sări Hooke. Nu există alte cuvinte 
care să-l descrie mai bine pe stimatul dumneavoastră profesor 
lucasian. Ba chiar poate că e o descriere prea blândă. Și, pot să 
adaug că dumneavoastră, domnule, nu sunteți mai presus. 

În momentul acela, Wickins își dădea exact seama de ce 
Newton îl ura atât. Trupul chircit și sfrijit al lui Hooke era 
aproape la fel de urât ca și personalitatea lui. 

— Haideţi, domnilor! interveni Boyle. Cred că John poate să 
recunoască faptul că a greșit în privinţa colegului său de 
cameră. Dar acum trebuie să găsim soluţii, nu să aducem 
acuzații. 

— Dar eu v-am avertizat pe amândoi, insistă Hooke. 
Întorcându-se dinspre Wickins spre Boyle, adăugă: Ambiţia 
omului ăstuia n-are limite. V-am spus, domnule, în Londra, după 
discursul lui Wren, că Newton a găsit ceva de valoare. 

— Nici nu-mi amintesc să-l fi văzut acolo, răspunse Boyle. 


— A stat în spatele încăperii, aproape de ușă. L-am văzut 
de pe scenă. Nu m-am înșelat. A dispărut aproape în aceeași 
clipă în care Wren și-a terminat discursul. 

— Și susţineţi că l-aţi întrebat pe Wren despre asta? 

— Da, zise Hooke, aproape în șoaptă. Dar nu mi-a spus 
nimic. Omul ăsta nu m-a plăcut niciodată. 

Wickins nu izbuti să-și înăbușe un hohot batjocoritor. 


— Maestre, zise el, adresându-se lui Boyle. Sunt devastat 
de prostia mea în această privinţă, dar, dacă-mi permiteţi să-mi 
exprim scuza, aş spune că, dac-am fi avut suspiciuni că Newton 
știe de existenţa sferei, mi s-ar fi părut imposibil să cred c-ar fi 
reușit s-o ia de sub nasul nostru și c-ar fi știut cum să procedeze 
cu ea. 

— Nătângule, tu trebuia să-l supraveghezi pe demon! 
exclamă Hooke. 

— Domnilor, zise Boyle, n-am nici energia, nici dorinţa de a 
mă repeta în această tristă dimineaţă. Trebuie să renunţțaţi la 
răutatea asta, altfel totul este pierdut. Dacă nu vă asumaţi 
inteligenţa și demnitatea, prietenul nostru Isaac Newton o să ne- 
o ia înainte. Și, aveți grijă, e un oponent formidabil! 

Tăcură pentru o clipă. Wickins auzi sunetele orașului prin 
fereastra deschisă. Era aproape ora nouă și, deși în Oxford nu 
prea mai erau studenţi, orașul era însufleţit de comercianți și de 
vânzători ambulanți, trăsuri cutreierând The High și, în 
depărtare, se auzeau lovituri de ciocan și zgomote de ferăstrău 
tăind lemnul, de la muncitorii care se ocupau cu reparatul 
acoperișului colegiului. 

— La ce vă gândiţi, Maestre? 

Hooke încercă să nu-l privească pe Wickins. 

— Ştiţi ceea ce cred despre Newton. E foarte mândru. Unii 
cunosc asta din proprie experienţă. Dar numai un prost nu i-ar 
recunoaște geniul. 

— Cuvintele sunt tipice pentru dumneavoastră, dar 
bineînţeles că sunt adevărate. Mă doare să spun acest lucru, dar 
cred că trebuie să ne așteptăm la ce e mai rău. Newton va lucra 
cu alţii. E un lucru necesar, pe care nu-l poate evita, indiferent 
cât de mult i-ar displăcea. Trebuie să presupunem că oamenii 
aceștia sunt de ceva vreme în oraș, și că, deși noi n-am putut 
afla aceste lucruri, au mâinile pătate cu sânge. Știm cu toţii ce 
presupune acest ritual, zise el, privindu-i cu gravitate pe cei doi. 
Domnilor, ne confruntăm cu un pericol foarte mare, dacă nu 
luăm măsuri. Fiecare dintre noi trebuie să facă tot ceea ce-i stă 
în putinţă ca să-l oprim pe profesorul lucasian în seara aceasta, 
zise el, privindu-l pe Hooke cu severitate. Timpul ne este 
potrivnic, prieteni. Trebuie să începem imediat pregătirile. 


Capitolul 15 

Biroul inspectorului-șef Monroe era la fel de sobru ca și 
omul. Masa lui de lucru ocupa o treime din încăpere și n-avea pe 
ea altceva decât un calculator de primă mână, două telefoane și 
o tăviță cu pixuri. Pe pereţi nu era niciun tablou și nu exista 
decât o plantă agăţătoare, aproape ofilită, cu frunzele atârnând 
de-o parte a unui dulap. Două scaune uzate erau așezate în 
colțurile biroului cu fața spre scaunul rotitor, din PVC, cu spătar 
jos, al lui Monroe. Dar nu aceste lucruri atrăgeau atenţia, ci 
mirosul neplăcut de arome de fast-food. Laura se gândi, în timp 
ce se așeza pe scaunul oferit de detectiv, că Monroe era genul 
de om care considera mesele normale ca fiind o pierdere de 
timp și de resurse. 

Unul dintre pereţii camerei era din sticlă, prin care se vedea 
camera plină cu birouri, pereţi acoperiţi cu grafice, monitoare 
pâlpâind, calculatoare în faţa cărora se aflau polițiști în uniforme 
și în civil, bând cafea, privind ecranele, vorbind tare, lăsându-se 
pe spate pe scaunele lor, sprijinindu-se cu picioarele pe birou, 
uitându-se peste hârtii, trecându-și degetele prin păr, scriind în 
carneţele, tastând la calculator, la telefon, vorbind și ascultând. 
Era 7.45 seara, dar putea la fel de bine să fie orice oră din zi și 
din noapte. Era prea multă lumină, prea mult zgomot și prea 
multă activitate. Laura știa că, indiferent de oraș, secţiile de 
poliție nu dorm niciodată. 

Aproape se sperie, văzând că Monroe și Philip se uitau la 
ea. 

— Prin urmare, doamnă Niven, zise Monroe, fixând-o cu 
ochii negri și pătrunzători, aveţi niște informaţii care credeţi că 
ne vor ajuta. 

Vocea lui trăda scepticism și nerăbdare, Laura era sigură de 
asta. Mai întâlnise genul ăsta de oameni, ba chiar de multe ori. 
Monroe era un stereotip, echivalentul britanic al poliţistului 
înverșunat în a urma o carieră, cu care avusese de-a face în 
timp ce era reporter de investigaţii. Tipii ca inspectorul-șef erau 
imprevizibili în faţa armelor ei folosite împotriva interlocutorilor 
de sex masculin, erau imuni la talentul ei de convingere și la 
priceperea de a obţine ceea ce voia, care de obicei aduceau 
rezultate atât de bune. În același timp, era conștientă de faptul 
că oamenii ca Monroe erau cei mai buni polițiști. Erau oameni 
care n-aveau, cel puţin în aparență, o viaţă de familie, niciun 


bagaj emoţional, nimic care să-i slăbească sau să-i abată de la 
sarcina atribuită. 

— Da, așa este, răspunse ea. Și cred că sunt foarte 
importante. 

— Ce ușurare! 

Privindu-l din nou pe Philip, ca să fie sigură că are 
aprobarea lui să spună toată povestea, Laura începu să 
povestească despre ceea ce descoperise, despre căutarea pe 
site-ul almanac.com și despre conjuncția care urma să aibă loc. 
Chipul detectivului rămase inexpresiv, încruntându-se din când 
în când, ca să-i arate că totuși o ascultă. După ce Laura termină 
de vorbit, detectivul se lăsă pe spate pe scaun și-și încrucișă 
mâinile. Mânecile hainei se ridicară și erau atât de strânse, încât 
materialul părea că s-ar fi putut rupe în orice clipă. 

— Astrologie. 

Acest singur cuvânt sună atât de englezesc, iar „ol” părea 
ca un ecou într-o scorbură de stejar. Ridică privirea spre tavan. 

— Știu la ce vă gândiţi. Sigur că sună un pic... ciudat, 
presupun... 

— Credeţi că asasinul nostru acționează după un orar scris 
în stele, un maniac care ucide după un plan atent elaborat. 

— Da. 

— Doar din cauza acestor coincidenţe pe care le-aţi 
descoperit? 

Laura se înfurie. 

— Știu, zise Monroe, ridicând o mână ca s-o oprească. Știu, 
doamnă Niven, dumneavoastră nu credeţi că sunt coincidente. 

— Domnule inspector-șef, cred că sunt mai mult decât 
coincidențe, interveni Philip. Nu cred deloc în astrologie, dacă vă 
întrebaţi lucrul ăsta. Și știu că și Laura e foarte sceptică în 
privinţa asta. 

— Uite ce e, domnule Bainbridge, doamnă Niven. Înţeleg 
unde vreţi să ajungeţi. Îmi dau seama că nu trebuie să fii un 
fanatic al astrologiei ca să observi că un criminal acţionează 
după regulile așa-zisei arte, dar nu credeţi că vă agăţaţi prea 
mult de niște date care pot fi explicate în multe alte feluri? 

Pe drumul spre Oxford, Philip o prevenise pe Laura că 
Monroe e un om dificil de convins. „De fapt, adăugase el, e un 


om dificil, punct.” 

— Cum ar fi? îl provocă Laura. 

— Criminalul poate lăsa indicii care să ne conducă spre o 
pistă falsă. Poate să ne facă să credem că urmează un plan 
ciudat doar ca să ne scoată din sărite. Sau, și mai simplu, cum 
am mai spus, poate să fie doar o coincidenţă. 

— Nu cred în niciuna dintre variante, zise Laura, pierzându- 
și răbdarea. Nu cred c-ar fi capabil cineva să planifice două 
crime care să se potrivească perfect cu datele pe care le-am 
descoperit, ca pe urmă să acţioneze cu totul diferit. Și cu atât 
mai puţin cred că datele sunt doar o coincidenţă. 

După ani de experienţă, Monroe învățase să-i citească pe 
oameni și să-i facă să citească în el ceea ce voia. Nu putea să n- 
o admire pe această americancă. Avea tupeu, dar asta nu-l 
împiedica să se opună teoriilor ei. 

— Înţeleg calculele dumneavoastră, doamnă Niven. Îmi 
dau seama că datele astronomice, spre deosebire de 
interpretarea astrologică sunt de necontestat, dar cât de exact 
este acel site? 

Laura nu știa ce să răspundă. Monroe profită de acest 
avantaj. 

— Întreaga dumneavoastră teorie se bazează pe timpul 
precis, legând crimele de planetele care intră în... cum aţi zis? În 
semnul Berbecului, da? 

— N-am niciun motiv să cred că site-ul nu este exact, zise 
Laura. 

— Dar momentul exact al crimelor? 

— Rachel Southgate a fost omorâtă între 7 p.m. și 8.30 
p.m. pe 20 martie, răspunse Philip. lar Jessica Fullerton a doua zi 
dimineaţă, undeva între 2.30 și 4.30. 

— Da, dar știți că medicii legiști nu pot să-și dea seama de 
momentul decesului cu precizia de care aveţi nevoie. Se pare că 
astrologia e o știință mult mai exactă, zise Monroe, zâmbind. 

— E o minciună și dumneavoastră știți prea bine, domnule 
inspector, răspunse Laura. Toate astea nu sunt niște simple 
coincidențe. Și în plus, pentru numele lui Dumnezeu, două 
tinere au fost omorâte! Aveţi dumneavoastră o teorie mai bună? 

Știa că făcuse o greșeală din momentul în care deschisese 


gura. Philip îi aruncă o privire nervoasă. Monroe rămase ca de 
gheaţă. 

— Bineînţeles că-mi dau seama de gravitatea situaţiei. Și, 
da, avem și noi teoriile noastre. Vă mulțumesc pentru timpul 
acordat. Acum, dacă sunteți amabili să mă scuzaţi... 

— Cum?! exclamă Laura. O să ignoraţi tot ceea ce am 
spus, știind că următoarea crimă va avea loc la câteva minute 
după ora nouă? Peste... se uită repede la ceas. Peste 
aproximativ o oră? 

— Mă tem că da, doamnă Niven. Resursele mele sunt 
limitate. Am o echipă de douăzeci de ofițeri care urmăresc, să 
spunem, piste mai ortodoxe. Și, în plus, ce îmi cereţi să fac, mai 
exact? 

Era o întrebare bună, ce-i drept. Atât Laura, cât și Philip se 
gândiseră la asta în mașină, fără să deschidă subiectul. Chiar 
dacă aveau dreptate și reușeau să-l convingă pe inspector, cu 
ce-i ajuta informaţia asta, în momentul de faţă? 

— Uitaţi ce e, zise Monroe, cu o voce surprinzător de 
blândă, doamnă Niven, vă apreciez îngrijorarea. Sunt convins că 
aveţi cele mai bune intenţii, dar... 

— E în regulă, zise Laura, luându-și geanta și ridicându-se. 
Îmi cer scuze pentru faptul că v-am deranjat! Vă las să vă 
urmați propria pistă. Sper să aveţi dreptate. 

În clipa în care încruntatul Monroe împinse ușa batantă a 
laboratorului de criminalistică, legistul-șef, Mark Langham, se 
întoarse spre tehnicianul său cu o faţă de parc-ar fi vrut să zică: 
„Rahat, iar e într-o dispoziţie de-aia...!” 

— Ar fi cazul să-mi dai vești bune! se răsti Monroe. 

Langham nu răspunse și-l conduse la o masă din plastic alb 
și sticlă, din centrul camerei. Tăblia mesei era iluminată din 
interior, iar întinsă pe sticlă se afla o foaie de plastic cam cât a 
zecea parte dintr-un metru pătrat, care semăna cu o radiografie. 
În centrul imaginii era o formă alb-negru, lungă de vreo opt 
centimetri, un sfert din aceasta fiind reprezentat de un oval cu 
puncte și liniuţe în jurul marginii. 

— Ce-i asta? întrebă Monroe. 

Langham puse o lupă deasupra imaginii. 

— Priveşte mai de aproape! 

Monroe privi prin lentilă și o mișcă peste foaia de plastic. 


— O amprentă plantară, remarcă Langham, ca și când 
lucrul acesta ar fi fost evident. Semnele din jurul marginii... 
cusături. Pantofi scumpi. 

Monroe se ridică. 

— Făcuţi de mână? 

— Se prea poate. 

— Altceva, legat de ei? 

— După bucata asta, par să fie mărimea 10%, lăţimea 
standard. 

— Unde aţi găsit-o? întrebă Monroe. 

Părea deodată cu mult mai fericit. 

— Lângă casă, aproape de locul în care a fost acostată 
barca, zise Langham, întinzându-i lui Monroe câteva imagini în 
alb-negru ale urmei abia perceptibile din noroi. 

În timp ce Monroe le studia, Langham ocoli masa, 
îndreptându-se spre un banc. Suprafaţa de oţel era curată ca 
lacrima. Lângă perete era un rând de aparate, cu afișaj digital și 
contur de plastic. În faţa lor erau două vase Petri?. 

— Am găsit asta înăuntrul amprentei, zise Langman, luând 
o bucăţică de material dintr-unul dintre vase, cu ajutorul unei 
pensete. Piele de bună calitate, nouă. 

— Și asta ce e? 

Langham scoase din celălalt vas o bucată de material 
verde, de mărime asemănătoare. 

— Plastic, zise el. O varietate de polipropilenă, mai exact. 
Dar e de bună calitate, un amestec scump de polimeri, extrem 
de ușor, dar foarte rezistent. 

— Și era în amprentă? 

Langham făcu semn din cap că da. 

— Şi în cantităţi microscopice, formând o dâră de la 
dormitorul aflat la primul etaj, la locul de ancorare din spatele 
casei. 

— Poţi să afli mai multe despre plasticul ăsta? Are ceva 


2 Mărimea 10, după sistemul britanic, ar fi situată între 
numerele 44 şi 45 în măsurătorile europene. (n.tr.) 

22 Recipiente din sticlă sau din plastic, de formă cilindrică, 
folosite în special de biologi pentru cultura celulelor. (n.tr.) 


deosebit? întrebă Monroe. 

— Din păcate, nu e atât de neobișnuit și nu sunt semne pe 
fragmentele pe care le-am găsit până acum. Bine ar fi să găsim 
o bucată de vreo șapte centimetri pătraţi, cu marca 
producătorului pe ea. 

— Mda, și nevastă-ta o să te implore să faceţi sex la 
noapte. 

Langham începu să râdă și se îndreptă spre primul dintre 
vasele Petri. 

— Poate avem mai mult noroc cu asta. N-o să găsim prea 
mulţi pantofi făcuţi de mână din tipul ăsta de piele, în 
Woolworths. 

Monroe luă penseta și ridică la lumină bucăţica de piele. N- 
avea nimic deosebit, era o frântură de piele maro-argintie, nu 
mai mare de doi milimetri. 

— O să verific baza de date și o să trimit pe cineva la 
cizmarii din oraș. Crezi că pantofii ăștia sunt noi? 

— Pielea e nouă, iar amprenta e surprinzător de curată. 
Cred că e posibil să le fi schimbat talpa de curând. 

Monroe îi dădu penseta înapoi lui Langham. 

— Să nu ne facem speranţe prea mari! Și... deocamdată 
nimeni nu trebuie să știe despre asta, OK? 

Întorcându-se, trecu pe lângă el, spre ușă. 

— Bună treabă, Mark! mai zise, fără să se întoarcă. 


Capitolul 16 

Acolitul așteptase, cu răbdare, timp de aproape șase ore în 
mașină, fără să-și ia ochii de la casa cu terasă de la numărul 
268, de pe Princes Street. li urmărise pe cei care locuiesc acolo 
și pe prietenii lor, intrând și ieșind. La 6.04 p.m., sosiseră cei doi 
studenţi care împărțeau casa cu prietenul Samanthei, Simon 
Welding. După douăzeci și șapte de minute, veniseră alte două 
fete, două studente în anul trei de la Universitatea Brookes, din 
Oxford, Kim Rivedon și Claudia Meacher. Rămăseseră cu toţii în 
casă pentru încă douăzeci și unu de minute, după care cei patru 
plecaseră împreună, la 6.52 p.m. În urma supravegherii și a 
consultării surselor sale, Acolitul știa că ambii studenţi care 
locuiau împreună cu Simon Welding la numărul 268, Dan Smith 
și Evelyn Rose, precum și cele două fete, urmau să se întoarcă 
acasă la ora 11 p.m., cel mai devreme. La 7.32 p.m., Simon 
Welding opri mașina, o Mazda uzată, veche de zece ani, în faţa 
casei. N-avea să mai iasă de acolo pe propriile picioare. 

Cu două minute înainte de ora nouă, Acolitul cobori din 
mașină. Avea pantofii acoperiţi cu învelitori din plastic și o cutie 
metalică în mâna stângă. Cutia avea lacăte puternice și era de 
treizeci de centimetri lungime, douăzeci și cinci lățime și 
douăzeci și cinci înălţime. Era un container pentru transportat 
organe, cu termoreglare, fiind una dintre cele cinci comandate 
de Acolit și fabricate după propriile indicaţii de un specialist din 
Austria. În dreapta ţinea o pungă de plastic mică, neagră, cu 
fermoarul tras și blocat cu lacăt. Acolitul privi în stânga și-n 
dreapta. În capătul cel mai îndepărtat al străzii erau un bar 
zgomotos și aglomerata Cowley Road, principalul drum de acces 
în oraș dinspre est și dinspre Londra, care cădea perpendicular 
pe Princes Street. Dar drumul făcea o cotitură, ascunzându-le, și 
făcând acest capăt al străzii mai liniștit și mai întunecat. Intră în 
grădină pe poarta din lemn și se îndreptă repede spre partea 
laterală, unde era un coridor de-a lungul casei, până la grădina 
din spate. 

Coridorul îngust era foarte întunecat. Norii acopereau luna 
și strălucirea de oţel a luminilor de pe stradă nu pătrundea până 
acolo. Străbătând două treimi din lungimea coridorului, se opri. 
Nu se vedea dinspre stradă. Puse cutia și punga jos, descuie 
lacătul și trase fermoarul pungii și scoase o salopetă din plastic, 
mănuși, o mască și o glugă. Cu mare grijă, îmbrăcă salopeta, 


strângând-o în jurul gâtului, a încheieturilor, a mijlocului și a 
gleznelor, astfel încât tot corpul să-i fie acoperit. Se uită la ceas 
prin vizorul de plastic. Era 9.04 p.m. 

Grădina din spatele casei era neîngrijită și plină de buruieni. 
Acolitul păși cu grijă, în liniște, spre ușa bucătăriei, în care se 
intra direct din grădină. Se opri să verifice dacă în casă se auzea 
vreun zgomot. Nu se auzea decât muzică, părând să vină de la 
etaj. 

leşi din bucătărie într-un hol și urcă scara, cu pași înceți și 
siguri. Toate simţurile îi erau încordate la maximum, era pregătit 
pentru orice. Ajungând la etaj, verifică fiecare cameră, să se 
asigure că era singur cu prada sa, apoi se îndreptă spre 
dormitorul din față. Acum putea să deslușească muzica: era 
Cvartetul de coarde, allegro, în Re minor al lui Schubert, unul 
dintre preferaţii săi. Rămase la ușă, așteptând să audă voci. Nu 
auzi decât pe cineva, respirând greu și gemând. Deschizând 
încet ușa, îi văzu pe cei din cameră. 

Samantha era deasupra, cu spatele arcuit și cu fața spre 
tavan. Simon, cuprinzându-i sânii mici cu mâinile, îi privea chipul 
cuprins de extaz. Acolitul se cutremură ușor, cuprins de un 
amestec de stări: gelozie, dezgust, fascinaţie. Toate acestea se 
transformară într-o energie sexuală care-i dădu fiori pe șira 
spinării. Se simţi, la rândul lui, excitat. Apoi, știind că nu putea 
să mai aștepte nicio secundă, puse cutia metalică pe podea, 
scoase un scalpel din buzunar, îl extrase din teacă și se repezi 
înainte, ajungând la capătul patului, cu mult înainte ca Simon și 
Samantha să-și dea seama de prezenţa lui în cameră. 

Cu o mișcare rapidă, trase capul Samanthei pe spate și-i 
despică gâtul cu o singură lovitură. Îi tăie vena jugulară, 
împroșcând camera cu sânge, apoi împinse lama în jos, tăindu-i 
mușchii laringelui. Fata se opri imediat din ţipat și căzu pe 
podea, prinzându-și gâtul cu mâinile. Sângele îi țţâșni printre 
degete, iar ea își ridică privirea spre Acolit, cu ochii măriţi, 
încercând, fără succes, să înțeleagă. 

Simon rămase paralizat de șoc, Acolitul profitând de o 
secundă sau două în plus. Se repezi și-i tăie gâtul tânărului cu 
atâta putere, încât aproape că-l decapită, făcându-i o tăietură 
de la o ureche la cealaltă. Masca Acolitului se umplu de sânge, 
dar îl șterse imediat. Simon Welding începu să tremure și din 
gură îi ieși un șuvoi de sânge închis la culoare, acoperindu-i fața 


ca o mască roșie, de lichid. 

Lăsându-l să se zvârcolească pe cearșaful plin de sânge, 
Acolitul sări din pat și se ghemui lângă Samantha. Era încă în 
viaţă. Acolitul n-avea nicio secundă de pierdut. Îi puse o mână 
pe frunte și pe cealaltă sub gât și, dintr-o singură mișcare, îi 
rupse șira spinării între primele două vertebre, C-l și C-2. 
Samantha rămase nemișcată instantaneu. 

Acolitul aduse cutia metalică și o așeză lângă el. Apoi, o 
întoarse pe Samantha cu faţa în jos. Cu două mișcări simple, îi 
deschise corpul, făcând câte o tăietură de douăzeci și trei de 
centimetri de ambele părţi ale șirei spinării. Impingându-i 
carnea, îi putu vedea cutia toracică. Scoţind un ferăstrău 
chirurgical cu baterie dintr-un buzunar cu fermoar al salopetei 
din plastic, îi tăie oasele în câteva secunde. Dând la o parte 
coastele, tăie cu grijă, cu ajutorul scalpelului, vasele de sânge și 
tuburile care legau rinichii. 

Deschizând cutia pentru transportat organe, Acolitul simţi 
răceala pe mâini și văzu vaporii de aer îngheţat ieșind spre 
marginile cutiei. Auzi un gâlgâit puternic dinspre pat și apoi 
Simon Welding se cutremură și muri. 

Acolitul vâri mâinile acoperite de mănuși în corpul cald al 
Samanthei Thurow. Scoțându-i încet fiecare rinichi, îi puse în 
pungi transparente din plastic și-i așeză cu grijă în cutie. Scoase 
o monedă metalică dintr-un buzunar lateral al cutiei și o așeză 
cu grijă în despicătura din dreapta a spatelui Samanthei. Închise 
apoi capacul cutiei pentru transportat organe și potrivi 
combinaţia lacătului. Scoţând o cârpă îmbibată cu detergent din 
buzunar, își șterse mănușile și îndepărtă sângele de pe mânerul 
și de pe partea de sus a cutiei metalice și apoi își vâri cârpa 
înapoi în buzunar. Acoperind lama scalpelului, îl îndesă în 
același buzunar. 

La exact 9.13p.m., după nouă minute de la intrarea în casă, 
se afla din nou pe coridorul îngust și întunecat de-a lungul casei. 
Işi scoase masca, mănușile, salopeta și învelitorile pantofilor, 
având grijă ca nicio picătură de sânge și nicio particulă de hârtie 
să n-ajungă pe piele sau pe haine. Punându-și o pereche curată 
de mănuși din plastic și învelitori noi peste pantofi, scoase o 
pungă mică din buzunarul pantalonilor și puse înăuntru 
salopeta, masca, mănușile, prima pereche de învelitori, 
scalpelul și cârpa. Işi scoase apoi cea de-a doua pereche de 


mănuși, o vâri în pungă și o închise. Luând cutia metalică, se 
duse repede spre partea din faţă a casei. Verifică strada, 
lăsându-se în jos. Doi tineri veneau spre el, aflându-se la două 
case depărtare de Cowley Road. Se lăsă repede în jos. li auzi 
trecând mai departe, fata chicotind. 

După ce tinerii ajunseră în capătul străzii și dispărură din 
vedere. Acolitul privi din nou în stânga și-n dreapta. Nu mai era 
nimeni. Merse repede, dar calm, spre zidul scund al grădinii. 
Deschizând portbagajul Toyotei cu cheia, și nu cu telecomanda, 
puse cutia metalică înăuntru și o fixă cu câteva curelușe din 
piele. Puse apoi punga din plastic lângă ea, închise portbagajul 
și se îndreptă spre ușa șoferului. Intră în mașină, își scoase 
învelitorile de pe pantofi și le vâri într-o pungă din plastic de pe 
scaun. Se șterse pe mâini cu o cârpă, pe care, de asemenea, o 
vâri în pungă. După treizeci de secunde, conducea spre centrul 
Oxfordului, fredonând o sonată pentru pian de Beethoven, 
foarte mulțumit de munca lui din acea seară. 


Capitolul 17 

Oxford, seara zilei de 11 august 1690 

La ora șase, diligența cobora dealul Headington, la ceva 
mai mult de un kilometru și jumătate depărtare de zidurile 
orașului, iar vremea încă era insuportabil de caldă. Ajungând la 
Hanul Ursului, un servitor îi duse lada pe scara în spirală și-l 
întrebă dacă vrea să i se aducă mâncarea în cameră. După ce 
acesta plecă, Newton se putu odihni, bucurându-se de soare și 
gândindu-se la cele întâmplate în ultimele douăzeci și patru de 
ore. 

Plecase din Cambridge, călărind ca un sălbatic și lovindu-și 
fără milă bietul cal. Dar, după ce schimbase de două ori 
animalul, mai întâi la Standon Puckeridge și apoi la Great 
Hadham, după un pic mai mult de patru ore își încheiase 
călătoria, ajungând în capitală înainte de amiază. Ca de obicei, 
călătorise folosind numele de William Petty, și tot sub același 
nume își petrecuse noaptea la Taverna Lebedei, de pe Gray's 
Inn Lane, din Londra. 

Pe tot parcursul călătoriei și în orele liniștite petrecute în 
Londra se gândise la sarcina care-l aștepta și-și amintise iarăși 
și iarăși de groaza pe care o lăsase în urma lui, în Cambridge. 
Incă nu înțelegea pe de-a-ntregul ce-l apucase pe Wickins. Poate 
că sfera avea o putere care-i făcea pe unii oameni să se poarte 
așa, se gândea el. De un lucru era sigur, și anume că ciudatul 
incident din laboratorul său îi accentuase și așa dezvoltatul simţ 
al pericolului. Își dădea seama de faptul că dușmanii îl puteau 
aștepta la fiecare colț. Nu putea să aibă încredere în nimeni. 
Astfel, ca să-i inducă în eroare pe potenţialii rivali, pe oricare 
alţii care ar fi crezut că-i pot fura preţioasa sferă, se hotărâse să 
facă orice-i stătea în putinţă ca să-și piardă urma. Sosind mai 
întâi călare în capitală, luase de acolo diligenţa, ca să ajungă în 
Oxford așa cum făceau majoritatea călătorilor. Încă-l usturau 
zgârieturile de pe faţă pe care i le făcuse Wickins, dar nu prea 
avea cum să le acopere. Deghizându-se cât mai subtil, încerca 
să fie cât se poate de retras. Trezit dintr-un somn agitat de un 
servitor, miercuri la ora patru dimineaţa, își reluase călătoria 
înainte spre Oxford, ajungând în oraș după treisprezece ore. 

Acum, la Hanul Ursului, Newton se simțea deodată epuizat 
și avea nevoie să doarmă, dar agitația prin care trecea îl ţinea 
treaz. Înghiţi puţină supă și începu să citească în lumina serii, 


privi cu indiferenţă cum un șobolan traversează podeaua din 
lemn a camerei și, la ora zece fix, așa cum fusese stabilit, îl auzi 
pe prietenul său apropiindu-se pe coridor și bătând încetișor la 
ușa dormitorului său. Se îndreptă spre ușă și, deschizând-o, îl 
văzu pe Nicolas Fatio de Duillier. Cu cârlionţii săi lungi și negri, 
părea mai tânăr și mai chipeș decât și-l amintea, deși se 
văzuseră cu doar trei săptămâni în urmă. Îi făcu semn să intre, 
și tânărul păși în cameră cu un zâmbet larg, iar cei doi se 
îmbrățișară. 

— Ce-i cu fața dumitale? îl întrebă Fatio, îngrijorat. 

— Nu-i nimic, replică Newton, nerăbdător, întorcându-se. 

— Pari supărat, prietene. S-a întâmplat ceva? 

— Un incident minor, în Cambridge. Nimic care să merite 
să-ţi faci griji, bunul meu Fatio. Spune-mi, te-ai pregătit? 

— Am făcut tot ceea ce-am putut, domnule. Nu mi-ai cerut 
un lucru ușor. Din munca de rutină ies roade puţine, dar cred că 
m-am descurcat la fel de bine ca oricine altcineva. Eu și cu 
Landsdown suntem aici de două săptămâni și am adunat tot 
ceea ce ne trebuie. Verific zilnic cutiile și, deși nu putem pierde 
nicio secundă, am încredere în faptul că totul va fi bine. 

Newton îi studie chipul tânăr și plăcut. 

— Astea sunt vești bune! 

— Comoara e în siguranță? 

— Bineînţeles că este. Acum, să mai trecem încă o dată 
prin procedură! 

După treizeci de minute plecară împreună de la han. 

Era o distanţă mică de parcurs până la colegiu și merseră în 
liniște. Acolo fură întâmpinați de un al treilea bărbat, cel pe 
care, întotdeauna când vorbeau despre el, îl numeau domnul 
Landsdown. Era chiar mai înalt decât Fatio du Duillier, dar mai 
degrabă musculos decât subţirel. Părul începuse să-i 
încărunțească la tâmple. Se salutară reciproc, înclinându-se 
uşor. 

— Mă bucur să vă văd, zise Landsdown. Aveţi tot ceea ce 
ne trebuie? 

Newton își lovi ușor haina, chiar sub umărul stâng. 

— Totul e în regulă. 

— Atunci, ar trebui să începem. Urmaţi-mă! 


Landsdown îi conduse de-a lungul curții interioare și apoi 
intrară într-un coridor lung și îngust, cu multe uși la dreapta și la 
stânga. 

Cei trei bărbaţi se opriră la cea de-a patra ușă pe stânga. 
Landsdown scoase o cheie din buzunarul pantalonilor și o răsuci 
în broască. Apăsă clanţa și împinse încet. 

Chiar în faţa lor se afla încă o ușă, deschisă, prin care se 
vedea o scară de piatră, abruptă și îngustă, ducând spre 
întuneric. La capătul scărilor, prinsă într-un suport de pe perete, 
era o torță. Landsdown o ridică și păși înainte prin pasaj. 

După ce coborâră câteva trepte, ajunseră într-o cameră 
plină de etajere și rafturi pe care se aflau mai multe sute de 
sticle de vin, coniac și vin de Porto: era crama colegiului. 
Landsdown îi duse în celălalt capăt al camerei și se opri în 
dreptul peretelui. Era rece și umed la atingere. Landsdown pipăi 
încet peretele, ținându-și torța aproape, dar ghidându-se mai 
degrabă după simţul tactil decât după cel vizual. După o clipă, 
găsi un inel de metal închis la culoare, mic cât o monedă de o 
guinee. Trase cu hotărâre de inel și auziră un zgomot, ca și când 
ceva greu s-ar fi prăbușit. În perete se deschise, foarte încet, o 
poartă, lată doar cât să încapă o singură persoană. 

Landsdown se întoarse spre însoțitorii săi. 

— Ei bine, domnilor, vom începe opera din această seară. 
Sunteţi pregătiţi? 


Capitolul 18 

La ora cinci dimineaţa, casa lui Philip părea de o frumuseţe 
aparte, o frumuseţe care lipsise din viața Laurei timp de mai 
bine de douăzeci de ani. In Greenwich Village, ora cinci 
dimineaţa nu se deosebea cu nimic de oricare altă oră. Din 
apartamentul ei auzea zi și noapte traficul, sirenele și amestecul 
de claxoane. Era un fundal pe care nu-l conștientizase decât 
după ce dispăruse. Aici, în acest sat adormit din Oxfordshire, în 
preajma zorilor, mașinile de pe Fifth Avenue i se păreau la fel de 
reale ca și Pinocchio. 

Era înfășurată într-o pătură din lână și încerca să se 
încălzească lângă aragaz, cât timp ibricul fierbea pe foc. Apoi, 
cu o cană de cafea tare și fierbinte, trecu prin hol și intră în 
sufrageria principală, cu tavanul ei din bârne joase și ferestrele 
arcuite prin care pătrundea lumina. Podeaua scârțâia și, pentru 
că Philip și Jo dormeau la etaj, închise ușa în urma ei. Aprinzând 
două lămpi, se duse lângă șemineu. Rămăsese puţină căldură 
din noaptea precedentă, de atunci când venise Tom și când 
aflaseră atâtea despre datele crimelor, atât despre cele deja 
comise, cât și despre cele care, era sigură, urmau să fie 
înfăptuite. Intr-adevăr, dacă descoperirile ei erau corecte, nu 
departe de acolo, o altă tânără era probabil să zacă fără viaţă, 
probabil încă nedescoperită. 

Sorbind din cana cu cafea, începu să se plimbe prin 
cameră, privind absentă tablourile de pe pereţii lui Philip. Avea 
trei tablouri pictate de mama lui, înfăţisând blocuri fantastice de 
culoare, cu niște figuri mici, fusiforme, în prim-plan; figuri care 
părea copleșite de ceva oribil, fără nume. Tablourile acestea n- 
ar fi părut nepotrivite într-un duplex din Manhattan sau într-un 
studio din Milano și poate, se gândi ea, câteva chiar se aflau 
acolo. 

Atunci când venea vorba despre artă, Philip avea gusturi 
amestecate. Lângă picturile moderne ale mamei sale, atârnase 
picturi în ulei din epoca victoriană și chiar vreo două peisaje de 
la începutul anilor 1940. Lângă acestea, pe același perete, erau 
câteva din fotografiile lui preferate, majoritatea figuri abstracte 
de la mijlocul anilor 1980. Și, colac peste pupăză, atârnase 
lângă ele niște portrete vechi ale membrilor familiei, personaje 
din secolul al XIX-lea, stră-stră-străbunici cu bonete și cu gulere 
înalte. 


Tom zisese ceva în treacăt noaptea trecută, un lucru căruia 
ea nu-i dăduse prea multă importanţă, dar care acum îi atrăgea 
atenția. Se așeză, privind fix cenușa și tăciunii din șemineu. Apoi 
își dădu seama. Tom zisese ceva despre conjuncţia a cinci 
corpuri. „E atât de rară”, zisese el, încât a avut loc doar de vreo 
zece ori în ultimul mileniu sau cam așa ceva. 


— Sigur că da! zise ea cu voce tare. Sigur că da. De zece 
ori în ultimul mileniu sau cam așa ceva. Ceea ce înseamnă că a 
avut loc de câteva ori și în trecutul nu prea îndepărtat. 

Sărind în picioare, merse la calculator. Deschizând 
Netscape, alese „Istorie” și derulă pagina în jos, căutând pagina 
de deschidere a site-ului_almanac.com. Tom îi lăsase parola lui, 
pentru eventualitatea în care ar fi avut nevoie de ea, și, 
amintindu-și de modul în care procedase el în seara precedentă, 
introduse informaţiile cerute și apăsă tasta „enter”. Sorbind o 
gură de cafea, privi ecranul până când acesta se schimbă și 
înfăţișă o nouă pagină. Într-o casetă din partea de jos a 
ecranului, intitulată „Conjuncţie de cinci corpuri 1500-2000 AD”, 
era o listă cu trei ani: 1564, 1690, 1851. 

Laura zâmbi și bătu darabana cu degetele pe birou. Apoi, 
întorcându-se la tastatură, închise site-ul, deschise motorul 
Google și tastă: „1851 +Oxford+crime”. 

Rezultatele o dezamăgiră. În felul său inimitabil, motorul de 
căutare găsise un amestec de linkuri nefolositoare legate de 
cele trei cuvinte. În capătul listei era un material despre Marea 
Expoziţie din 1851. Apoi găsi informaţii despre uciderea, în acel 
an, a unui poliţist din sudul Londrei. Alte pagini făceau referiri la 
definiţia cuvântului „crimă” din dicționarul Oxford, la cărți 
publicate în 1851 având cuvântul „crime” în titlu și mai era un 
link în partea stângă, făcând legătura spre opera unui duet de 
muzică pop acustică din America, numit Crimă în Oxford. 

Google găsise mai mult de două mii de site-uri pentru cele 
trei cuvinte și Laura era hotărâtă să nu renunţe. Următoarele 
două pagini erau pline cu prostii, apoi erau multe linkuri către 
dicționare Oxford, și multe altele despre Marea Expoziţie. Gata 
să încerce o altă combinaţie de cuvinte, Laura derulă pagina în 
jos spre linkurile 60-80, când ceva îi atrase atenţia. La 
jumătatea ecranului era un link: „Psihopat victorian? Așa crede 
Fratele Norman”. Mută cursorul deasupra acelui link și dadu clic. 

Era un site ţipător, al unui amator, iar cea mai mare parte 


din materialul prezentat părea să fie o înșelătorie. Citind în 
„Arhiva conspiraţiilor Fratelui Norman” i se păru că Norman, 
presupusul creator, era obsedat de temele obișnuite: Roswell, 
asasinarea lui Kennedy, moartea prințesei Diana la Paris, 
complotul CIA pentru învinovăţirea unui Bin Laden nevinovat 
pentru ceea ce se întâmplase pe 11 septembrie. Mai văzuse așa 
ceva și ignoră titlurile atrăgătoare din marginea din stânga, care 
anunțau „Noi revelații care-ţi vor cutremura lumea din temelii”. 
Derulând pagina cu nerăbdare, nimeri peste un titlu oarecum 
promiţător: „Măcelul din Oxford: un Charles Manson victorian?” 

Spre dezamăgirea ei, n-avea decât trei paragrafe. Într-o 
proză  dezlânată, Fratele Norman descria puţinele date 
cunoscute de teoreticienii conspiraţiilor. Fuseseră comise trei 
crime în Oxford, în Anglia, în vara lui 1851. Trei femei omorâte și 
mutilate. Să fi fost vorba despre un Jack Spintecătorul tânăr, cu 
aproape patru decenii înainte să apară din nou în East London? 
Să fi fost o conspirație orchestrată de Parlamentul britanic? Sau 
să fi existat anumite conotaţii sataniste? 

Simţindu-se deodată obosită, Laura își frecă ochii și bău 
ultima gură de cafea. Oare cât din toate acestea era adevărat? 
Dac-ar fi existat o serie de crime în Oxford în 1851, n-ar fi auzit 
de ele? Privi spre ecran fără să-l vadă cu adevărat, lăsându-și 
gândurile să i se învălmășească în minte. 

„1851, se gândi ea. Destul de mult timp în urmă. Poate că 
aceste crime fuseseră uitate. Pe vremea aia exista, oare, poliţie? 
se întrebă ea. Se cunoșteau toate amănuntele crimelor? Existau 
măcar ziare în Oxford, cu un secol și jumătate în urmă?” 

Erau atât de multe întrebări și atât de puţine răspunsuri. 
Ba, mai rău, ori de câte ori credea că a elucidat o mică parte a 
misterului, apăreau și mai multe necunoscute. Avea numai 
frânturi de întâmplări, lucruri stranii care nu se potriveau. Într- 
adevăr, erau frânturi care păreau să provină din întâmplări 
diferite, și nu găsea decât noi frânturi care păreau să nu aibă 
nicio legătură cu celelalte. Se gândi să caute și alte site-uri 
despre conspirații, dar renunţă. 

Acum era convinsă că asasinul din prezent urma un straniu 
plan astrologic și că, dacă era să-l creadă pe Fratele Norman, 
ceva asemănător se întâmplase și în timpul ultimei conjuncţii și, 
probabil, și în timpul penultimei și al celei dinainte. lar legătura 
dintre ele era astrologia, ocultul, anumite lucruri ciudate 


referitoare la alchimie. Experienţa acumulată de-a lungul anilor, 
în care-i urmărise pe detectivii din New York, nu-i era de niciun 
ajutor. Dar, în timp ce privea fix spre ecranul albastru, fără să se 
mai gândească la cuvintele Fratelui Norman, Laura știu cu 
precizie care trebuia să fie următoarea ei mișcare. 

După două ore, era în trenul spre Londra, privind pe un 
geam murdar la câmpurile acoperite de rouă. Nu-l trezise pe 
Philip, ci îi lăsase un bilet, spunându-i pur și simplu că-și va 
petrece ziua în Londra, urmând o pistă și că, dacă are vești de 
orice fel, s-o sune imediat pe telefonul mobil. 

Acum, ideea de a-l vizita pe Charlie Tucker i se părea 
evidentă. În studenţie îi fusese unul dintre cei mai buni prieteni 
și o vreme păstraseră legătura după terminarea facultăţii. Era 
unul dintre oamenii cei mai impresionanţi și mai activi pe care-i 
cunoscuse. Familia sa, provenind din clasa muncitoare din 
Essex, îi conferea un trecut pitoresc. Tatăl său avea o tarabă 
într-o piață de fructe din South End, iar mama sa, fostă 
dansatoare de striptease, murise de cancer la vârsta de treizeci 
și nouă de ani. Intrase la Oxford cu cele mai mari note din ţară 
din acel an, dar ura aproape tot ceea ce ţinea de acel oraș și de 
universitate. Fusese activist socialist, gata să fie exmatriculat de 
trei ori și, înainte să împlinească 21 de ani, fusese cercetat de 
MI6 pentru implicarea într-o grupare de extremă stânga. În anul 
trei de facultate, pierduse atâta timp cu sabotaje, demonstraţii 
și activități anarhiste sub acoperire, încât era să piardă un 
examen extrem de important. Cel mai uimitor lucru însă era 
faptul că reușise să absolve cu Magna cum Laudae Facultatea 
de Matematică. 

Pe Laura n-o interesase câtuși de puţin politica și probabil 
că lucrul acesta îi apropiase cel mai mult. Fiind americancă, nu 
era interesată de politica britanică modernă, deși politica 
secolelor trecute o fascinase și o ajutase în studiul artei 
renascentiste. Îl plăcea pe Charlie pentru energia, istețimea și 
inteligenţa lui. El o plăcea, credea ea, pentru că nu-i păsa de 
viziunile lui, pentru că era ca o foaie goală pe care el putea să 
scrie orice slogan politic voia. 

În timp ce Laura părăsea Oxfordul, Charlie își începea 
doctoratul în teoria codificării, un subiect, îi spunea el în scrisori, 
cât se poate de diferit față de fleacurile obișnuite. Părea să fie 
mulțumit, până în momentul în care, aparent fără niciun motiv, 


renunţase și dispăruse. În ultima scrisoare pe care Charlie i-o 
trimisese din Oxford îi spusese că pleacă, fără explicaţii și fără 
detalii. 

Dar, după un an, Laura primise o vedere în apartamentul 
său din Greenwich. Era de la Charlie și purta o adresă din 
Londra. Urma să viziteze Statele Unite și o întreba dacă voia să 
se întâlnească în New York. 

Bineînţeles, dispreţuise acel oraș, chiar dacă ea putuse să 
observe în privirea lui o admiraţie imposibil de stăpânit pentru 
toată strălucirea aceea de necontestat. Merseră la un restaurant 
de pe West 34th Street și Laura îl ascultă cum batjocorește 
deșertăciunea Manhattanului, dar nu-și putuse ascunde faţă de 
ea, întru totul, un sentiment pe care Laura îl interpretă ca fiind o 
conștientizare, adânc ascunsă, a faptului că orașul acela era cu 
adevărat uimitor. 

Charlie avea patruzeci și ceva de ani și recunoștea că se 
săturase, se săturase de radicalism, se săturase să vadă că 
eforturile sale au un rezultat atât de neînsemnat, se săturase de 
viaţă. Era pe punctul de a renunța, îi spusese. Cu vreo zece ani 
în urmă începuse să scrie o carte despre cercul matematicienilor 
din secolul al XIII-lea, care devenise cunoscut sub numele de 
„Calculatorii din Oxford”: William  Heytesbury, Richard 
Swineshead, John Dumbleton și, cel mai impresionant dintre toți, 
Thomas Bradwardine. Dar n-o terminase niciodată. În schimb, 
documentându-se, începuse o anchetă care-l condusese la 
filosoful eretic Roger Bacon și la întreaga lume a ocultismului 
medieval. 

Urmarea, îi povestise el, fusese aceea că, în urmă cu câţiva 
ani, își înlocuise aspiraţiile politice cu o fascinaţie pentru stilurile 
de viaţă alternative. Pătrunsese adânc în misticism, în ocultism 
și în ceea ce el numea „bogatul pântec al intelectualităţii”. Chiar 
își deschisese un mic magazin lângă Muzeul Britanic din 
Bloomsbury, numit Cerbul Alb, specializat în ezoterism și în 
literatură alternativă. Se putea spune că își câștiga existența de 
pe urma acestui magazin, care-i dădea timpul și resursele 
pentru continuarea propriilor cercetări. 

Laura fusese puţin surprinsă de toate aceste întorsături din 
viața lui Charlie. Ea nu fusese niciodată interesată câtuși de 
puțin de ocultism. Dar, după o vreme, ascultându-l cum 
vorbește, i se părea logic ca, până la urmă, Charlie să ajungă 


absorbit de astfel de idei. Și, indirect, vizita lui Charlie îi dăduse 
ideea să scrie un thriller despre Thomas Bradwardine și despre 
un complot pentru uciderea regelui Edward al II-lea. Acum, în 
timp ce se îndrepta spre Londra, sperând să-l găsească pe 
Charlie stând liniștit în micul său magazin, avea mustrări de 
conștiință din cauza faptului că nu luase legătura cu el în cele 
trei săptămâni petrecute în Anglia și că nici măcar nu-i spusese 
că o să vină în țară. 

Ajungând la gara Paddington la câteva minute după 8.30, 
luă metroul spre Warren Street. leșind în traficul aglomerat al 
dimineţii, își dădu seama de faptul că ar fi fost prea devreme 
pentru Charlie. Ca să-și omoare timpul, se opri pentru o cafea și 
un croasant la Starbucks, după care se îndreptă spre sud, pe 
Tottenham Court Road. Se opri la un internet-cafe să-și verifice 
mesajele de pe e-mail, își cumpără un ziar și mai bău o cană de 
cafea înainte de a se îndrepta spre est, pe lângă Centre Point și 
de-a lungul New Oxford Street. Apoi găsi aleea care dădea în 
Museum Street, unde știa că se află Cerbul Alb. Pe drum, îl sună 
pe Philip pe mobil, dar nu-i răspunse decât mesageria vocală. 

In timp ce cotea spre o alee nu mai lată de patru metri, de 
unde se vedea Muzeul Britanic, Laura descoperi micuțul 
magazin a cărui faţadă era plină până sus de cărți. Deasupra 
ușii era o reclamă pictată într-un stil foarte demodat, înfăţisând 
un superb cerb alb. 

De afară, magazinul părea întunecat, liniștit și închis, dar 
ușa se deschise imediat cum o împinse. Simţi mirosul de hârtie 
veche și de fum greu de ţigară. Un singur bec atârna din tavanul 
crăpat; scândurile goale ale podelei erau tocite și zgăriate. 
Fiecare centimetru al pereţilor era acoperit cu rafturi pline cu 
cărţi de toate formele, culorile și mărimile. Era un aspect 
ponosit, dar ciudat de liniștitor. 

În capătul cel mai îndepărtat al încăperii era un birou vechi. 
Avea picioarele urât cioplite și tăblia era înțesată de hârtii. Într-o 
parte stătea un calculator vechi, iar în cealaltă parte era o 
scrumieră plină ochi. Lângă birou se afla un coș pentru gunoi, de 
asemenea plin până la refuz cu hârtii mototolite și alte resturi. 
In spatele biroului, se vedea ușa deschisă a unei cămări. O 
lumină slabă, portocalie, venea dinăuntru, iar Laura auzi 
șuieratul unui ceainic. După câteva clipe, în pragul ușii apăru un 
bărbat, care se îndreptă apoi spre birou. Părea să nu-i fi 


remarcat prezenţa. Avea o ţigară în gură și în mână ţinea o cană 
mare, murdară. Laura tuși încet. 

— Dumnezeule! exclamă Charlie, punând cana pe birou cu 
atâta neîndemânare, încât vărsă ceaiul cu lapte peste un teanc 
de hârtii de lângă ea. 

Stingându-și ţigara în scrumieră, ocoli biroul cu brațele 
întinse în semn de bun-venit. 

— Laura, iubito! exclamă el, în timp ce-o strângea în brațe. 

Ea chicoti și-l îmbrăţișa. 

Charlie o îndepărtă până la o lungime de braţ, privind-o. 

— Ai slăbit, fată, și ai părul prea scurt. Își păstrase accentul 
de Essex, neschimbat de Oxford, de literatura ezoterică sau de o 
jumătate de deceniu petrecut în Bloomsbury. Vrei o cană? 

— Nu, mulţumesc, Charlie! Am băut atâta cofeină, cât să- 
mi ajungă pentru un an. Dar, băiete, mă bucur să te văd! 

Charlie aduse un scaun vechi și uzat și-l șterse cu mâna. 
Apoi se îndreptă spre ușă, o încuie pe dinăuntru și întoarse 
plăcuţa pe care scria „Deschis”. 

— Nu știi niciodată, cu aglomeraţia de aici. Începu să râdă 
și se așeză pe scaunul din spatele biroului. 

Charlie nu fusese niciodată întruchiparea sănătăţii, ci 
întotdeauna fusese slab și palid, dar acum arăta de-a dreptul 
tras la faţă și mult mai bătrân decât ar fi trebuit, la cei patruzeci 
și patru de ani ai lui. Ultima data îl văzuse cu doar un an în 
urmă, dar de atunci își pierduse din păr, din greutate și chiar și 
din culoarea din obraji. | se părea că arată foarte rău, ca și când 
ar fi suferit de o boală cronică în stadiul terminal, trase ea 
concluzia. 

— Charlie, îmi pare rău să spun asta, dar arăţi îngrozitor. 

El ridică din umeri. 

— Muncesc din greu, Laura. Cu toate astea, mă simt 
minunat. Doar că mi-a căzut păru', zise el, trăgând de șuviţele 
castanii, subţiri și unsuroase, care-i atârnau peste urechi. 
Oricum, nu-ți face griji pentru mine! 

Luă un pachet de ţigări de lângă un teanc de hârtii de pe 
birou, pescui una și o aprinse cu o brichetă demodată. 

— Ce te aduce prin zonă, la urma urmei? 


— De fapt, tu... 


— Hai, zi-o p-a dreaptă! 

— Am început un roman nou, o carte despre Thomas 
Bradwardine. Îți amintești că am vorbit despre el, în noaptea 
aia, în New York? După ce-ai plecat am început să ţes o mică 
poveste. 

— Ai zis că ai început: timpul trecut. Ce s-a întâmplat, te-ai 
blocat? 

Laura privi împrejur, spre miile de cărţi care acopereau 
pereţii din tavan și până-n podea. Deodată, se simţi foarte 
măruntă. 

— Nu, doar că mi-a venit o idee mai bună. 

— Continuă! 

— Ai văzut știrile despre crimele din Oxford? 

— Da, răspunse el, ironic. 

— Ei bine, pot să am încredere în tine? Ca într-un vechi 
prieten? 

— Bineînţeles, zise el, părând surprins și puţin jignit. Ştii că 
eu... 

— Mda, e-n regulă. Doar că... Ei bine, polițiștii n-au făcut 
public tot ceea ce știu. Dar, oricum, ei nu vor să recunoască de 
fapt ce s-a întâmplat... sau, cel puţin, așa era ultima dată când 
am vorbit cu ei. 

— Vorbești în șarade, Laura. 

— Chestia e că toate aceste crime urmează un anumit 
ritual. Nu, mai mult decât atât: asasinul urmărește un orar, un 
orar astrologie. 

Ochii lui Charlie se îngustară. Trase prelung din ţigară. 

— Zici că asasinul urmărește un orar, ceea ce înseamnă că 
tu crezi că încă n-a terminat. 

— Este exact ceea ce cred. Mă tem că abia a început. 

— OK, răspunse Charlie rar, lăsându-se pe spate în scaunul 
lui, continuînd să tragă din ţigară. O cercetă atent pe Laura cu 
privirea prin fumul care se ridica între ei. Vrei să povestești de la 
început? Trebuie să înţeleg despre ce e vorba. 

Laura îi povesti atât de mult cât îndrăznea. Terminând, 
observă alarmată că Charlie devenise și mai palid decât era în 
mod obișnuit. 


— Ştii ceva despre toate astea, nu-i așa, Charlie? 

Trase pentru o ultimă dată din ţigară și scoase încă una din 
pachet, aprinzând-o cu capătul înroșit al primei. 

— De ce spui asta? 

— Te cunosc. Îţi amintești? 

Laura observă ce unghii murdare avea și că arătătorul și 
mijlociul între care ţinea ţigara erau portocalii. 

— Uite ce e, tot ceea ce-am auzit îs numai zvonuri. Așa 
funcţionează ocultismu' în zilele noastre. Totu-i pe camere de 
chat de pe internet, dar trebuie să fim discreţi. Dacă știi limba, 
poţi să vorbeşti cum se vorbește, cum se zice. 

— Și tu ce ai înţeles, Charlie? 

În timp ce trăgea cu sete din țigară, faţa îi deveni ca o 
mască scheletică. 

— Se întâmplă ceva mare, ceva mare și foarte nasol. 

— Ce vrei să spui? 

— Un grup, un grup mic, persoane total necunoscute, mă- 
nțelegi, joacă niște jocuri periculoase. 

— În Oxford? 

— În Oxford. 

— Ce fel de jocuri? 

— Asta, draga mea, nu pot să-ţi spun, pen' că nu știu. 

— Nu știi...? Nu poţi să riști o părere? 

— Oamenii-s prea nervoși ca să vorbească despre asta. 

— OK, zise ea, fără să-și mai poată ascunde exasperarea. 
Înţeleg că e ceva delicat, dar las-o baltă cu detaliile, spune-mi în 
mare ce se întâmplă. 

Charlie trase din nou din ţigară, umplând aerul din încăpere 
cu și mai mult fum cenușiu. În cele din urmă, zise: 

— Umblă vorba că-s amestecate mâini tare bătrâne. Nu 
știu ce fac și, ca să fiu sincer, nici nu vreau să știu. Dar am auzit 
- Și făcu o pauză de zece secunde - am auzit că există un 
manuscris. 

— Un manuscris? 

Charlie stinse ţigara, luă o gură de ceai și apoi luă bricheta. 
O aprinse, apoi închise capacul. Laura încercă să-l ignore, dar 
după ce el repetă aceste mișcări de patru ori, se repezi deodată 


și-i smulse bricheta din mână. 

— Charlie... Ce manuscris? 

— Laura, păpușă, ţi-aș spune dac-aș ști, dar vezi tu, asta-i 
tot. Ştii tot ceea ce știu și eu. Oricine-ar fi în spatele chestiei 
ăsteia e cineva barosan, dar nu doar barosan în comunitate. E 
cineva foarte puternic. 


Capitolul 19 

După ce plecă de la Cerbul Alb, Laura îl sună din nou pe 
Philip, dar din nou îi răspunse mesageria vocală. Frustrată, 
închise telefonul cu o mișcare bruscă. O parte din ea era 
aproape gata să creadă că Monroe avea dreptate până la urmă 
și că toată povestea asta legată de astrologie nu era altceva 
decât o prostie. 

După cinci minute, îi sună telefonul. Era Philip. 

— N-am vești, îi zise el, imediat. Am două apeluri ratate de 
la tine. Scuze, mi s-a descărcat bateria. Când te întorci? 

Laura se uită la ceas. 

— Dacă tot sunt aici, o să profit și o să-mi petrec ziua în 
Londra. Cred că o să iau un tren pe la cinci. E vreo șansă să vii 
să mă iei? 

— Nicio problemă. Sună-mă de la Paddington. 

Luă trenul de la 17.29, ceea ce se dovedi o alegere proastă, 
fiindcă era plin cu navetiști. Din fericire, ajunsese la gara 
Paddington mai devreme și găsise loc. Chiar și-așa, stătu 
înghesuită aproape tot drumul și majoritatea pasagerilor 
coborau la Oxford. Ajungând în gară, îi lăsă pe toţi să treacă pe 
lângă ea și cobori printre ultimii din vagon. Trecând de barieră, 
arătă biletul controlorului și-l văzu pe Philip așteptând-o la 
ieșirea spre stradă. 

— S-a întâmplat ceva, nu-i așa? întrebă ea, înfundându-și 
mâinile în buzunare. 

Privi în jos, spre picioare, apoi trase adânc aer în piept 
înainte să-i întâlnească ochii. Philip o cuprinse pe după umeri și 
porniră spre mașina lui, parcată la câţiva metri distanţă. 
Respirația lor se vedea ca un abur alb în aerul rece. Era o seară 
senină, cu stele, iar temperatura scăzuse dintr-odată. 

Se cuibări pe bancheta micuţului și bătrânului MGB, iar 
Philip fixă firavul radiator pe maximum de căldură. 

— Ei, spune-mi! ceru ea, în cele din urmă, oftând. Și nu 
ocoli detaliile morbide. 

Philip porni motorul și băgă mașina în viteză. leșind cu 
spatele din parcare, se alăturară coloanei de autoturisme de pe 
Botley Road. 

— Te-aș fi sunat, începu el. Dar am fost anunţat abia acum 
o oră, când tu erai în tren, și m-am gândit c-ar fi mai bine dac- 


aș... 

— Bine, Philip, nu-i nimic, zise ea, zâmbind slab. Nu sunt 
supărată pe tine. Sunt doar... al dracului de supărată, punct. Ei, 
și ce s-a întâmplat? 

— După cum spun medicii legiști, crima a avut loc aseară, 
între opt și zece. De data asta a fost un cuplu; în rest, exact 
același mod de operare. 

— Un cuplu? 

— Doi tineri îndrăgostiţi. Prinși „în flagrant”. 

— Și, nu-mi spune... fetei i-au fost scoși rinichii? 

— Da, zise el, privind-o puţin surprins. 

— Am citit un pic în tren, Astro/ogie antică, de Evaline 
Tarintara. Prostii, bineînţeles, dar are și unele indicii folositoare, 
dacă vrei să urmărești gândurile cuiva care crede în așa ceva. 
Venus, planeta care a intrat în semnul Berbecului aseară, e 
legată de rinichi. Îmi imaginez că asasinul a mai lăsat o monedă, 
din cupru de data asta? 

Philip încuviinţă. 

— Ai avut dreptate. Și, cum se potrivesc planetele, datele 
și metalele? 

— Din câte a aflat Tom, se pare că mai sunt două planete 
care vor intra în conjuncţie, Marte și Jupiter, și încă două crime 
plănuite. După cartea doamnei Tarintara, Marte e legată de fier 
și de vezica biliară, iar Jupiter e asociat cu bronzul și cu ficatul. 

Philip făcu un semn de aprobare din cap, dar nu zise nimic. 

— Prin urmare, această ultimă crimă? întrebă Laura, pe un 
ton firesc. 

— Studenţi amândoi, stăteau într-o casă din East Oxford. 
Făceau sex atunci când i-a surprins criminalul. Ambele victime 
aveau gâturile tăiate. Băiatul... Se opri pentru o clipă. Simon... 
Simon Welding, a rămas neatins după ce a murit. Fata, 
Samantha Thurow, o frumoasă... 

În timp ce intrau pe șoseaua principală, Laura îi observă 
încordarea din mușchii maxilarelor. 

— Rinichii i-au fost scoși cu precizie de chirurg. În urma 
analizelor de laborator la locul crimei, nu s-a găsit nicio 
amprentă și niciun fragment de ADN al criminalului... exact ca la 
primele două crime. Izbi deodată volanul cu palma desfăcută, 


făcând-o pe Laura să tresară. 

Laura privi pe fereastra din dreptul ei, urmărind cum 
clădirile treceau în fugă pe lângă ei. Înaintea lor, se aprinse 
lumina roșie a semaforului, iar Philip încetini și opri. 

— Cadavrele n-au fost descoperite până-n seara asta, ceva 
mai devreme. Cei doi mai locuiau cu cineva. Ceilalţi doi studenţi 
au venit cu prietenii lor cam pe la miezul nopţii. S-au dus direct 
la culcare și azi-dimineaţă au plecat la facultate. Abia după ce s- 
au întors de la cursuri, cineva a observat urme de pași pline de 
sânge pe covor, ducând spre camera celor doi. Nu mai știau 
nimic despre Simon și Samantha și, pe la cinci fără un sfert, au 
spart ușa dormitorului. Poliţia a ajuns acolo imediat după cinci și 
pe mine m-au sunat la cinci și jumătate. 

— Tinerii au zis când i-au văzut ultima dată pe cei doi? 

— Au plecat pe la șapte. 


— Asta nu ne ajută să stabilim exact momentul crimei, dar 
sigur Monroe mă crede acum, nu? 

— Cred că da, zise Philip. Vrea să mergem să vorbim cu 
el... la el acasă. 

Apartamentul cu un singur dormitor al lui Monroe se afla 
într-o casă mare din North Oxford. Era exact opusul biroului său 
mic și neîngrijit de la secţie. Mobilat cu gust și decorat cu stil, îi 
dezvăluia o latură complet diferită a personalităţii. 

Sufrageria avea un tavan înalt, șemineu și bușteni 
adevăraţi arzând. Deasupra șemineului era o imensă pictură 
abstractă modernă. Pereţii erau de un verde pal și două 
canapele din velur crem făceau camera să pară mai primitoare. 
Lumina era slabă și, din două boxe care păreau să fi fost destul 
de scumpe, se auzeau acordurile suave ale unui album de Brian 
Eno. 

— Staţi jos! zise el, arătând spre una dintre canapele. Știu 
că dumneavoastră credeţi că vă datorez scuze, doamnă Niven, 
începu el. Dar eu nu cred că este așa. Oricum, vreau să vă 
mulțumesc pentru informaţiile pe care ni le-aţi dat. 

— Vreţi să-mi mulţumiţi? Doar atât? 

— Păi, ce...? 

— Mi se pare că n-aveaţi nicio pistă în cazul ăsta, domnule 
inspector-șef. Poate că tot ceea ce v-am spus eu și Philip nu v-a 
condus la criminal... încă, dar merităm mai mult decât un simplu 


„mulțumesc”. 

Acum, era rândul lui Monroe să fie nedumerit. 

— Îmi pare rău, dar nu prea... 

— Nu prea înțelegeţi? Păi, mai întâi, nu-mi mai spuneţi 
doamnă Niven! Numele meu este Laura, și, în al doilea rând, 
cred că mi-am câștigat locul în ancheta asta. 

Monroe se holbă la ea, cu ochii negri strălucind și mai 
intens ca de obicei. 

— De ce-aș face asta? întrebă el. 

— Cred că Laura vrea să spună, cu farmecu-i caracteristic, 
interveni Philip, că ne poate ajuta. Și, ca fapt divers, trebuie să 
spun că sunt de acord cu ea. 

— Și mai am câteva informaţii care vă pot fi de ajutor, 
continuă Laura, cu răceală. 

— Ce fel de informaţii? întrebă Monroe, fără să-și ascundă 
iritarea crescândă. 

— De ce v-aș spune? replică Laura. 

— Deoarece, doamnă Niven, dacă nu-mi spuneţi, pot să vă 
arestez pentru tăinuire de informaţii care ar putea ajuta în 
anchetarea unor crime, de-aia. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! se răsti Philip. E ridicol. Vă 
comportați amândoi ca niște copii. 

Monroe se ridică încet. 

— Îmi cer scuze! zise el. Sunt foarte nepoliticos. Doriţi ceva 
de băut? 

Laura scutură din cap. 

— Nu, mulțumesc, răspunse Philip. 

Monroe se îndreptă spre un dulap din lemn de nuc, scoase 
o sticlă de scotch și un pahar din cristal și turnă puţin. 

— Am toată încrederea în oamenii mei, zise el, și în 
metodele mele. Acum, vreau să-mi aduceţi la cunoștință aceste 
noi informaţii și tot ceea ce aţi descoperit legat de caz. Și o să 
fiu bucuros să uit că m-aţi amenințat cu ascunderea 
informaţiilor. 

Laura respiră adânc și-l privi în ochi. 

— Bine, domnule inspector-șef. Sunt nevoită să colaborez, 
dar în același timp, nu puteţi să mă împiedicaţi să desfășor 
propria anchetă legată de crimele acestea. 


— Aveţi dreptate, nu pot. Dar în același timp, pot să vă 
arestez dacă refuzaţi să comunicaţi informaţii importante sau 
dacă îngreunaţi în vreun fel treaba echipei mele. 

— Bineînţeles că puteţi, dar asta nu se va întâmpla. 

— Și spuneți că prietenul acesta al dumneavoastră 
pretinde că nu știe nimic despre conţinutul manuscrisului? zise 
Monroe, în clipa în care Laura termină de povestit. 

— Se pare că nu. 

— Și asta e tot ceea ce știți? 

— Da. 

Pentru o clipă fugitivă, Laura observă o umbră de 
suspiciune străbătând chipul lui Monroe, dar apoi aceasta 
dispăru. 

— Vă mulţumesc pentru informaţii, zise el, golindu-și 
paharul. Dacă sunteţi amabili să mă scuzaţi, am o grămadă de 
rapoarte de întocmit. 

Philip o apucă pe Laura de braț și clătină aproape 
imperceptibil din cap, făcându-i semn să nu protesteze. Era 
timpul să plece. 

Philip urcă în mașină și descuie pe dinăuntru ușa din 
dreapta. Laura se aplecă și urcă la rândul ei. Philip introduse 
cheile în contact, dar nu porni motorul. 

— Nu i-ai zis tot lui Monroe, nu-i așa? o întrebă el. 

Ea rânji și-și ridică sprâncenele. 

— Mă cunoști prea bine, dragul meu. 

— Ce mai e? 

Îi povesti despre teoriile conspiraţiilor și despre crimele din 
1851. 

— Bine că n-ai pomenit nimic din toate astea. O să creadă 
că ai înnebunit până la urmă. 

— Da, probabil că ai dreptate. 

— Și ce ai de gând să faci acum, Holmes? 

— Ce vrei să spui? 

— După ce te-a pus Monroe la punct? 

— O, la asta te referi? replică Laura, pe un ton sfidător. 
Asta numești tu că m-a pus la punct? Oamenii ca Monroe mă 
determină să fiu și mai hotărâtă. 


John Monroe privi pe fereastra sufrageriei sale mașina lui 
Philip ieșind de pe aleea casei, apoi își umplu din nou paharul și 
se așeză pe una dintre canapele. 

Asta-i fusese norocul, se gândi el, să dea peste americanca 
asta insistentă, care să dezgroape o ladă întreagă de amintiri 
dureroase. Dar oricum, trebuia să recunoască, descoperirile ei 
erau fascinante. Doar că erau niște subiecte pe care și le 
scosese din minte. 

Câţi ani trecuseră de la acel incident? încercă să-și 
amintească. Trebuie să fi fost în 1989. Era ofițer de abia doi ani, 
în vremea aceea. Da, se întâmplase la sfârșitul lui 1989, anul în 
care se căsătorise cu Janey. Cecilia Moore era femeia care 
aproape îi distrusese cariera înainte să înceapă așa cum se 
cuvine. Era clarvăzătoare sau cel puţin așa pretindeau ea și 
adepții ei. Fusese chemată să ajute la găsirea unei fetiţe de opt 
ani, Caroline Marsden, care dispăruse de trei săptămâni. Era 
tânăr, naiv și optimist și-i cam plăcea de Cecilia. Avusese prea 
multă încredere în ea și în puterile ei și irosise mult din timpul și 
resursele poliţiei, după ce-i convinsese pe superiorii săi că o 
asemenea clarvăzătoare îi putea conduce la fetița dispărută. 

Cecilia făcuse un mare spectacol din „depistarea” lui 
Caroline Marsden, folosind ceea ce numea „viziune din trecut”, 
oferind indicii poliţiei despre locul în care ar fi urmat să fie 
găsită. 

Monroe era conștient acum că i se dăduse prea multă 
libertate, dar asta tot nu era o scuză. Crezând în descrierile 
făcute de Cecilia Moore în privința locului în care era ţinută 
Caroline, închisă într-un subsol din Ealing, pătrunsese cu forţa, 
ca să descopere că acolo nu locuia decât un cuplu de pensionari 
din Bangalore. Caroline fusese găsită după două săptămâni într- 
o groapă de gunoi din Hammersmith Flyover sau, cel puţin, 
suficient din ea, încât legiștii să facă o identificare pozitivă. 

Fusese promovat abia după cinci ani, cu o întârziere 
dureroasă, iar el nu reușise să supraviețuiască decât prin 
încăpățânare și hotărâre. Eforturile lui duseseră la distrugerea 
relației cu Janey. S-au despărțit în 1993, fără să aibă copii și 
după doar patru ani de căsnicie. 

Sorbi din Famous Grouse și contemplă focul. Putea să se 
lase atras din nou de ocultism? Aproape toţi detectivii și 
polițiștii, care atunci râdeau de el pe ascuns, fie se 


pensionaseră, fie lucrau în alte orașe. Unul sau doi dintre cei 
care-și aminteau de Cecilia Moore n-ar fi îndrăznit să zică nimic, 
de data asta. Dar nu asta era problema, era vorba despre un 
principiu. Știa că nu era nevoie ca și el să creadă în prostia asta 
cu astrologia, pentru ca ea să fie adevărata motivaţie a 
criminalului, și, de asemenea, știa că Laura Niven și Philip 
Bainbridge nu erau nebuni. De fapt, trebuia să recunoască, erau 
amândoi oameni inteligenţi și binevoitori, pe care i-ar fi plăcut 
dacă i-ar fi cunoscut în alte împrejurări. 

Și, bineînţeles, mai era un aspect, ceva despre care nu 
vorbise nici cu echipa lui. Știa totul despre trecutul poliţiei din 
oraș, fusese una dintre pasiunile lui din adolescenţă. Aceste 
crime se asemănau uimitor de mult cu un caz de mult uitat, 
uciderea a trei tinere și a unui student al Universităţii din 
Oxford, cu mai mult de o sută cincizeci de ani în urmă, în 1851. 

Lăsă paharul jos și se îndreptă spre noul său Mac”, pe care 
și-l cumpărase cu doar o săptămână în urmă. Împinse puţin 
mouse-ul și calculatorul ieși din stand-by. Deschizând un motor 
de căutare, se opri timp de câteva secunde, încercând să-și 
amintească întâlnirea cu Laura și Philip de la secţie, din noaptea 
precedentă. Cum spusese Laura că se numește acel site? 
Amintindu-și, tastă cu două degete almanac.com. 


3 Computer de tip Macintosh, Mac fiind prescurtarea uzuală 
(n.tr.) 


Capitolul 20 

Stăteau într-o încăpere alăturată Camerei Interioare. Era 
mică, un mic spaţiu de aer încastrat în piatră, la vreo 
optsprezece metri dedesubtul Bibliotecii Bodleian. Pereţii erau 
netezi, iar podeaua era lustruită și avea un covor Khotan?* mare 
în centru. Pe acesta se afla o masă din lemn de mahon, 
acoperită cu o cuvertură din mătase, care se revărsa peste 
margini. Încăperea era luminată de două duzini de lumânări 
dintr-un candelabru metalic, suspendat de mijlocul tavanului 
curbat. Doi bărbaţi stăteau unul în faţa celuilalt. 

— Sunt foarte dezamăgit de tine, zise Maestrul, cu un glas 
lipsit de emoție. 

Acolitul, îmbrăcat într-un costum Armani crem, din in, cu o 
cămaşă albă cu guler larg și o cravată Louis Vuitton din mătase, 
cu dungi verzi și roșii, strânsă într-un nod Windsor, aproape de 
mărul lui Adam, stătea pe un scaun identic. Privea fix dincolo de 
masa care-l despărţea de Maestru, simțind cum i se scurge 
sângele din obraji. 

— Eram pe cale să vă explic. 

— Mă bucur. 


— Am fost întrerupt acolo, în casă. Era cineva înăuntru. 

Maestrul ridică o sprânceană. 

— N-a fost o acțiune ușoară, Maestre. Nu voiam să fac vreo 
greșeală și eram presat de timp. 

— Ai fost bine instruit, nu? 

— Am auzit un zgomot de la parter. Am crezut că părinţii 
fetei s-au întors mai devreme. M-am înșelat, în mod evident. 

— Da, așae. 

— Nu terminasem extracția. Am dus corpul în grădină, dar 
nu era un loc potrivit. Apoi am văzut dana de acostare a bărcii 
familiei. Mi s-a părut potrivit. 

— Atunci, de ce-ai mutat barca de-a lungul malului? 

Acolitul respiră adânc. 

— Am aşezat-o pe femeie în barcă. Îi scosesem creierul, în 
clipa în care legătura s-a slăbit și barca a început să se miște din 
locul în care fusese amarată. Am încercat s-o opresc, dar mi-am 


2 Oraș din vestul Chinei, situat pe ruta principală sudică a 
Drumului Mătăsii. (n.tr.) 


dat seama de faptul că, dacă m-aș fi târât de-a lungul malului 
sau aș fi căzut în apă, aș fi deranjat prea mult locul. Nu puteam 
să fac altceva decât s-o las să plutească. Se poate să se fi 
împotmolit de mal, la mică depărtare de casă. 

Acolitul își lăsă privirea în jos, examinându-și unghiile cu o 
manichiură perfectă. 

Maestrul îi cercetă chipul frumos. Se gândi cât de tânăr 
părea, în comparaţie cu vârsta reală. Avusese noroc cu astfel de 
gene: avea pomeţii ridicaţi, buze bine conturate și niște ochi 
atât de albaștri, încât părea că poartă lentile de contact. 

— N-ai aflat, nu-i așa? 

— Ce să aflu, Maestre? 

— Greșeala ta s-ar putea să aibă consecințe grave. Medicii 
legiști din Thames Valley au găsit probe în apropierea casei de 
pe malul râului. 

— E imposibil. Am... 

— Au o amprentă parţială, urme de piele și de plastic. 

Acolitul scutură din cap. Ochii îi ardeau de indignare. 

— Ţi-ai verificat costumul înainte de a-l arunca? 

Acolitul închise ochii și lăsă să-i scape un ușor oftat. 

— Ei bine? 

— Nu. 

— Nu e imposibil, atunci. 


Capitolul 21 

Casa lui James Lightman era una dintre cele mai frumoase 
din Oxford. Provenea dintr-o familie oarecum obișnuită: tatăl 
său, de profesie avocat, și mama sa, profesoară, aveau o bogată 
bază intelectuală, dar nu fuseseră niciodată înstăriți, iar soţia sa 
decedată. Susanna Gatting, era singurul copil al unuia dintre cei 
mai puternici și importanţi oameni din Anglia, Lordul Gatting. 
Fost într-o vreme cancelar al Trezoreriei, Neville Gatting putea 
să-și urmărească rădăcinile arborelui genealogic, la fel ca și ale 
marii sale averi, până în epoca regelui George |. 

Socrul lui Lightman se dusese cu aproape douăzeci de ani 
în urmă, iar mama Susannei murise de cancer cu doi ani înainte 
ca fiica ei să fie omorâtă și, ca urmare, Lightman moștenise 
miliardele familiei Gatting. Casa cu patru etaje în stil georgian 
din North Oxford îi servea ca reședință de oraș, iar moșia 
Gatting din Brill, situată la graniţa dintre comitatele Oxford și 
Buckingham, era administrată de doisprezece angajaţi. 

— Trei vizite într-o singură săptămână, Laura? O să înceapă 
lumea să vorbească, zise Lightman. 

Laura râse și se apropie de el, sărutându-l ușor pe obraz. 

— Mă tem că vin doar cu treburi, James. 


— Ce dezamăgire... În orice caz, vino în birou, fată dragă! 

Laura se așeză pe unul din cele două fotolii vechi din piele 
lângă șemineul în care ardea un foc plăcut. Avu neplăcuta 
surpriză să fie întâmpinată de Malcolm Bridges, asistentul pe 
care-l cunoscuse la bibliotecă, în urmă cu câteva zile. Acesta o 
invită într-un mod destul de politicos să intre, dar părea că 
venirea ei nu-i făcuse prea multă plăcere. Apoi, James ieși din 
camera lui, plin de zâmbete și de glume. Bridges îi luă haina și 
se duse repede în bucătărie, să facă ceai. 

— Credeam că asistentul tău lucrează doar la bibliotecă, 
zise Laura. 

— Nu-ţi place de el, nu-i așa, Laura? 

— N-am spus asta. Doar că m-a surprins să-l văd aici. 

— Nu-i nimic rău în asta, draga mea. Mă ajută pe-aici, ca să 
câștige niște bani în plus. Malcolm și-a luat doctoratul și este 
asistent de cercetare la Catedra de psihologie; are o prietenă și 
dorinţa de a ajuta, se pare. 

Împinse buștenii cu un vătrai vechi, sculptat, înainte de a se 


așeza pe celălalt fotoliu, la mică distanţă de Laura. 

— În orice caz, vreau să te cert pentru ceva 

— Da? 

— N-ai fost întru totul sinceră cu mine zilele trecute, nu-i 
așa? 

— La ce te referi? 

— La intriga romanului tău. 

— Da, îmi pare rău! zise Laura. Însă nu te-am minţit. Vreau 
să scriu un roman, dar crimele acestea recente m-au inspirat. Ar 


fi trebuit să fiu sinceră cu tine. Știam că aveai să afli, mai 
devreme sau mai târziu. 

— Să fiu sincer, nu prea dau multă atenţie știrilor. Am aflat 
pentru că Malcolm a amintit de ele în dimineaţa asta. 

— Asta-i bine, deoarece am din nou nevoie de ajutorul tău. 

— Ha! râse el. Ti-am admirat întotdeauna îndrăzneala. 

— M-am gândit că, dacă bibliotecarul-șef de la Bodleian și 
o autoritate de renume mondial în literatura antică nu mă poate 
ajuta, cine altcineva ar fi putut? 

— Întotdeauna spui ceea ce trebuie, Laura. Îndrăzneală și 
farmec, o combinaţie mortală. Așadar, despre ce e vorba? 

— În roman vreau să construiesc o parte a intrigii în jurul 
unui document misterios, un manuscris antic, poate un text 
grecesc sau latin, care are de-a face cu aceste crime. 

— Și te bazezi pe ceva real? 

Tăcu pentru o clipă, privind flăcările din jurul buștenilor. 

— Ei bine, asta e ceea ce voiam de fapt să te întreb. Se 
poate ca așa ceva să se întâmple? 

Lightman se pregătea să răspundă, când Malcolm Bridges 
apăru cu o tavă și veni spre șemineu. 

— Sper că vă convine ceaiul, îi zise el Laurei. 

— E perfect, răspunse ea, iar Bridges puse tava pe masă. 

Turnă ceai și lapte în două cești, pe una întinzându-i-o 
Laurei. 

— Zahăr? 

— Nu, mulțumesc. 

Bridges voia să plece, când Lightman zise: 

— Malcolm, se poate ca un manuscris antic să ajungă în 


lumea modernă? Care ar fi probabilitatea? 

Laura se întoarse spre Lightman cu surprindere și iritare, 
dar acesta nu privea spre ea. Își dădu seama imediat de faptul 
că bătrânul său mentor făcuse acest lucru doar ca s-o enerveze 
și nu zise nimic. 

— Manuscris? Ce fel de manuscris? zise Bridges, părând 
puţin speriat de întrebare. 

— Nu știu. Un zâmbet scurt, sarcastic, îi apăru pe buze. 

— Laura urma să-mi explice. Stai jos, dragă băiete! 

Bridges se așeză lângă birou. 

— Laura scrie un nou roman și vrea să folosească ideea 
unui document sau text antic, care să fie descoperit în secolul al 
XXI-lea. Lightman se întoarse spre Laura. Te-ai gândit la ce tip 
de manuscris antic ar urma să fie găsit? 

— Păi, speram să te gândești tu, James. Dar dacă... 

— Au existat niște descoperiri uimitoare în ultimele decenii, 
zise Lightman. Bineînţeles, cea mai cunoscută este descoperirea 
Manuscriselor de la Marea Moartă, de acum cincizeci de ani, din 
Wadi-Qumran. Prin urmare, se mai întâmplă. Cu toate astea, n- 
am auzit să se fi găsit ceva nou de mult timp. Dar tu, Malcolm? 

— Nimic recent, răspunse Bridges. Sigur, a fost materialul 
lui Elias Ashmole, găsit la Colegiul Keble, dar asta s-a întâmplat 
aproape acum treizeci de ani. 

— Și nu uita de Codexul Madrid, caietele lui Leonardo. Au 
fost găsite în câteva cutii aruncate dintr-o bibliotecă din Spania, 
în anii 1960. O, și manuscrisul descoperit de Wainwright, atribuit 
lui Herodot, dar a fost găsit, când? În 1954, 1955? 

— OK, zise Laura, distrată. Așadar, cel puţin nu e o fantezie 
prostească. 

— Nu, nu, în niciun caz, răspunse Lightman. Doar că, ei 
bine, se întâmplă foarte rar, din păcate. 

Luă o gură de ceai și se pregătea să mai spună ceva, când 
se auzi soneria. 

— Trebuie să fie profesorul Turner, zise Bridges. Aveţi 
întâlnire cu el la 9.45. 

— Ei, drace! exclamă Lightman. Am uitat cu totul de el. 
Uite ce e, îmi pare rău, Laura, trebuie să vorbesc cu Turner, l-am 
amânat deja de două ori. Vrea să discutăm despre o nouă aripă 


a bibliotecii, ceva foarte plictisitor, dar extrem de folositor. 

Deși sperase să afle mai multe, Laura își ascunse 
dezamăgirea. 

— Nu-i nicio problemă, James, zise ea. Sunt mai liniștită. 

Se îndreptară împreună spre ușa biroului. 

— Mai am o întrebare scurtă. Îmi mai acorzi o secundă? 

Lightman făcu un semn de aprobare din cap. 

— Ai auzit de vreun criminal în serie în Oxford, în 1851? 

Lightman ezită o clipă, apoi zise: 

— Să știi că-mi amintesc să fi auzit de ceva semănător. Era 
în anul Marii Expoziţii. Două tinere. Dar asta nu prea înseamnă 
că era vorba despre un criminal în serie, nu-i așa? Îmi pare rău, 
Laura. Vai de mine, nu te-am ajutat prea mult azi, nu-i așa? 


Capitolul 22 

După ce-l sună pe Philip de două ori fără rezultat, Laura își 
aminti că-i zisese că se duce la Londra să discute un posibil 
contract legat de o serie de fotografii pentru o carte despre 
Tasmania și că urma să rămână acolo peste noapte. 

Întorcându-se în Woodstock, căută prin biblioteca lui Philip 
ceva legat de crimele din 1851, dar nu găsi nimic. O căutare pe 
internet se dovedi la fel de ineficientă. Petrecu acea seară 
împreună cu Jo, privind la televizor pe canapea și mâncând 
ciocolată. 

A doua zi, de dimineață, se întorcea de la o plimbare lungă 
prin pădurea din apropierea casei, când văzu o mașină intrând 
pe strada lui Philip. Inchiriase o mașină cu o seară înainte și era 
surprinsă văzând că o primea la ora stabilită. După jumătate de 
oră, era pe drum spre Oxford, sunându-l pe Philip pe mobil. 

— Unde ești? îl întrebă ea, nerăbdătoare. 

— Sunt pe Autostrada 40, vin spre Oxford, de ce? 

— Trebuie să te văd cât mai repede posibil. 


— Păi, trebuie să las vreo două CD-uri la secţie, deja am 
întârziat. Voiam să vin direct acasă, dar vrei să ne vedem la o 
cafea? 

— Mi-ar plăcea. Unde? 

— Ce zici de cafeneaua Isabella, pe Ship Street, lângă 
Cornmarket? 

— În regulă. Cât de repede ajungi? 

— Păi, într-o jumătate de oră... Nu, în patruzeci și cinci de 
minute. 

Laura își privi ceasul. Era aproape nouă fără un sfert. 

— OK, ne vedem la nouă și jumătate, zise ea, închizând 
telefonul. 

Cafeneaua Isabella era micuță și deloc pretențioasă, situată 
pe una dintre străzile mai liniștite, care dădea în Cornmarket 
Street, intens circulată de pietoni și aflată în centrul Oxfordului. 
Avea vreo zece mese și decorul era șters, dar Philip o plăcea pe 
proprietară, Isabella Frascante, o văduvă italiancă de vârstă 
mijlocie, întotdeauna amabilă și primitoare, care făcea, credea 
el, cel mai bun espresso din Anglia. 

Laura ajunsese de zece minute și-l văzu pe Philip trecând 
pe lângă fereastră și intrând. Erau numai ei în cafenea și, în 


timp ce Philip se așeza, proprietara îl văzu și-i zâmbi. 

— Ca de obicei, te rog, Isabella! zise el, lăsându-se pe 
spătarul scaunului. 

— Cum a fost? îl întrebă Laura. 

— Ce să fie? 

— Ai primit slujba? 

— A, poate. Sper că da. O să-mi răspundă prin e-mail, în 
după-amiaza asta. Așadar, ce-ai mai aflat? 

— Am fost la James Lightman, dar, din păcate, nu mi-a fost 
de prea mare ajutor. Cred că trebuie să aflăm mai multe despre 
crimele din 1851. Dar unde putem să căutăm informaţii despre 
niște crime care au avut loc în orașul ăsta, cu mai mult de o 
sută cincizeci de ani în urmă? În ziarele de atunci? 

— Cred că da, răspunse Philip. Isabella aduse cafeaua, iar 
Philip luă o gură. A naibii de bună! Trebuie s-o conving să-mi 
dezvăluie secretul într-o zi, șopti el, în timp ce Isabella se 
îndepărta. 

— Ha! Secretul e că ea e din Italia, Philip. Un britanic palid 
și fără niciun talent culinar ca tine n-o să se ridice la nivelul ei! 

Philip râse la auzul insultei. Luînd încă o gură, plescăi din 
buze. 

— Așadar, zise Laura. Ziare? 

— Nu sunt sigur că existau ziare în Oxford, în 1851. 

— Trebuie să fi fost, Philip. Orașul a fost ridicat pe munţi de 
hârtie. 

— Da, cărţi, Laura, cărţi. Ziarele ar fi fost considerate 
vulgare. 

— Poate de universitate, dar aici mai trăiau și alți oameni 
pe vremea aia, ca și acum, zise ea, dându-și ochii peste cap. 

— Bine, răspunse Philip. Putem să aflăm de la bibliotecă. La 
secţiunea despre istoria locală. Dacă sa scris ceva despre crime, 
trebuie să fie înregistrat acolo, probabil pe microfilm. 

— Super, hai să mergem! zise ea, ridicându-se și ignorând 
protestele lui Philip. Fir-ar să fie! la-o la pachet! Nu poate să fie 
atât de specială. Și șterge-te la gură, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

În anul 1851, în Oxford existau trei ziare: Jackson's Oxford 
Journal, cel mai popular și mai vechi, fiind publicat încă din 


1753. Celelalte două, Oxford University Herald și Oxford 
Chronicle and Berks and Bucks Gazette, erau mai noi, în 
comparaţie cu primul. 

— Se pare că te-ai înșelat, Philip; nu unul, ci trei ziare 
vulgare, observă Laura. 

— Îmi recunosc greșeala. 

— Cum putem să căutăm în arhive? 

— Căutăm în catalogul bibliotecii, răspunse Philip, în timp 
ce-și muta mouse-ul spre colecţia de fișiere. Biblioteca are toate 
datele arhivate după decenii. Trebuie să căutăm după ziare. 

Deschizând mai multe fișiere, ajunseră la cel referitor la 
ani: 1850-1860. Apoi, pe ecran apăru catalogul ziarelor. 

— Acum, trebuie să căutăm în funcţie de cuvintele cheie. 
N-ai niciun nume, nu-i așa? 

Laura clătină din cap. 

— O să fie mai greu, dar putem să încercăm să scriem 
„crime”, să vedem ce se întâmplă. 

Apărură 1819 de înregistrări. Laura gemu. 

— Nu mai fi atât de nerăbdătoare! Restrânge-ţi criteriul de 
căutare, zise Philip. 

— Încearcă și tu „criminal în serie 

— Expresia asta nu exista pe-atunci. 

Laura încercă să-și amintească de ceea ce citise cu două 
dimineţi în urmă. 

— Pe un site am găsit informaţii despre trei femei omorâte 
și mutilate în vara lui 1851. 

— OK, atunci să restrângem căutarea la „tânără”. Philip 
apăsă „enter” și apăru un nou ecran. 

— 342 de înregistrări conţinând cuvintele „crimă” și 
„tânără”. Mai bine, dar nu suficient. 

— Bine, să mai restrângem căutarea odată cu „mutilare”, 
asta sigur trebuie să le reducă numărul, sugeră Laura, trăgându- 
și scaunul mai aproape de monitor. 

Philip tastă cuvintele și lista se schimbă. De data aceasta, 
apărură 17 înregistrări conţinând cuvintele „crimă”, „tânără” și 
„mutilare”. 

— Așa mai merge, zise Laura. 

Înregistrările erau pe microfilm. Philip notă numerele din 


"j 


catalog și se așezară la rândul din fața bibliotecarei extrem de 
ocupate de la biroul principal. Avură nevoie de douăzeci de 
minute până să găsească filmele, să înveţe să folosească 
aparatul și să introducă prima rolă de microfilm. 

Prima înregistrare era din Jackson's Oxford Journal, din data 
de 16 iunie 1851. Oferea puţine amănunte. 

A doua era din Oxford Chronicle, din 18 iunie. Prezenta 
aceeași întâmplare, dar puţin mai pe larg. În acest articol, scria 
că femeia fusese găsită „fără haine” într-un hambar din 
Headington și murise din cauza unor răni provocate de un cuţit, 
corpul său fiind „oribil mutilat”. 

Următoarele trei erau articole ale celor trei ziare, toate din 
aceeași zi, 24 iunie. Fusese comisă o a doua crimă, iar criminalul 
avusese un mod puţin diferit de operare. Doi tineri fuseseră 
descoperiți morți pe un câmp, la nord de oraș. Erau dezbrăcaţi și 
corpul femeii fusese „desfigurat cu cruzime”, potrivit Oxford 
University Herald. 

Inainte să aibă loc cea de-a treia crimă, pe 9 iulie, aceasta 
devenise cea mai mare știre din Oxford din ultimii ani. Articolele 
erau mai complexe și detașarea elegantă înnăscută a 
jurnaliștilor devenise ceea ce, pentru vremea aceea, era 
considerată o agitaţie indecentă. Într-un editorial din Oxford 
Chronicle, din 10 iulie, era scris: 

Cu cea mai recentă știre, cea de ieri, despre o nouă crimă 
îngrozitoare, de data aceasta fiind vorba despre o tânără 
descoperită în apropiere de Forest Hill, pe drumul spre Lonara, 
considerabila temere cum că forțele de poliție se confruntă cu 
dificultăți fără precedent în elucidarea misterelor din spatele 
acestor crime care ne-au invadat orașul și împrejurimile, 
începând cu moartea unei tinere în data de 16 iunie, este din ce 
în ce mai mare. Lăudând aptitudinile și devotamentul polițiștilor 
care conduc investigațiile, credem că este de datoria noastră să 
subliniem temerile locuitorilor din Oxford. Poliția a luat în 
considerație faptul că toate victimele sunt tinere, cea mai în 
vârstă având doar douăzeci și unu de ani; și, într-unul dintre 
cazuri, caracterul obscen implică un cuplu neinsoțit, întâlnindu- 
se în mod necinstit. Se știe, de asemenea, că, în cazul celui de- 
al doilea incident, tânărul era student, corpul lui fiind neatins 
după ce și-a pierdut viata, dar că, din nefericire, tinerele au fost 
omorâte cu un cuţit, înainte de a fi mutilate într-un mod 


îngrozitor. 

Am aflat din anumite surse, pe care avem datoria și 
obligația de a nu le face publice, că la locul ultimei atrocități a 
fost descoperit un suspect și interogat în consecință. Așadar, 
există speranțe și ne rugăm cu toții ca aceste ultime descoperiri 
să ajute poliția să ajungă mai repede la un rezultat în această 
serie de crime oribile, înlăturând această frică fără măsură a 
tuturor celor care locuiesc între zidurile orașului. În acest caz, 
Oxford Chronicle și sunt sigur că și majoritatea cititorilor noștri îi 
vor ajuta pe membrii forțelor polițienești cu un sincer 
entuziasm. 

— Tipic pentru un ziar de scandal, comentă Philip, după ce 
terminară de citit articolul. 

Timp de o oră, citiră toate articolele găsite în catalog. 
Niciunul dintre ziare nu oferea amănunte, fie din teama de a nu- 
și jigni cititorii, fie din cauza faptului că poliţia nu oferea 
niciodată detalii. Articolele erau pline de expresii ca „oribilă 
mutilare”, „desfigurare diavolească” și „abuz de cruzime”. Dar 
Laura și Philip erau cel mai mult interesați de suspectul arestat 
la locul crimei din Forest Hill. 

Nathaniel Milliner era ceea ce jurnaliștii „incorecţi din punct 
de vedere politic” din acea vreme numeau un „idiot”. Avea 
cincisprezece ani, dar vorbea cu dificultate, șchiopăta și avea 
spinarea deformată. Tatăl său, profesorul de medicină John 
Milliner, refuzase cu fermitate să-l interneze într-un azil. După 
ore de investigaţii, poliţia acceptase în cele din urmă declaraţia 
băiatului, că doar găsise cadavrele, în timp ce înălța un zmeu în 
apropiere de Forest Hill. N-aveau nicio dovadă împotriva lui 
Nathaniel și era evident faptul că profesorul Milliner, una dintre 
cele mai importante personalități ale vieţii academice, își 
protejase fiul pe parcursul anchetei, la fel cum îl apărase de 
prejudecățile societăţii victoriene timp de cincisprezece ani. 

Două dintre cele trei ziare din Oxford rămaseră sceptice și 
era evident, din aproape toate articolele din Oxford Chronicle și 
din Oxford University Herald, că jurnaliștii voiau să-l vadă pe 
Nathaniel spânzurat. Numai Jackson's Oxford Journal relata 
întâmplările într-o manieră echilibrată, refuzând să aducă 
acuzaţii băiatului. Apoi, ritmul evenimentelor se schimbase 
brusc. La o săptămână după crima de la Forest Hill, poliţia îl 
arestase pe Patrick Fitzgerald, un muncitor irlandez care lucra la 


construirea unui nou canal în Oxford. Doi martori spuneau că-l 
văzuseră la locul comiterii primelor două crime, chiar înainte ca 
victimele să fie descoperite. Un alt martor, unul dintre colegi, le 
spusese polițiștilor că Fitzgerald fusese văzut „beat mort” într- 
un bar numit Copoiul și Vulpea, din apropiere de șantierul 
canalului, precum și că, târziu în noaptea dublei crime, ar fi 
afirmat, conform unui articol din Oxford Chronicle: „Am mâinile 
pătate de sânge, atâta sânge!” 

Procesul lui Fitzgerald începuse pe 9 august. După doar 
două înfățișări, juriul îl găsise vinovat în unanimitate, iar el 
fusese spânzurat pe data de 12. 

— Frustrant, zise Laura. Crimele par identice cu cele de 
acum, dar nu găsim amănunte; fără amănunte, totul poate să 
fie o simplă coincidență. 

— Dar trebuie să fie important faptul că n-au mai existat 
alte crime, după ce poliţia l-a prins pe acest Fitzgerald. 

— Da, dar ce dovezi au avut? Ce crezi despre Nathaniel? 
întrebă Laura. 

— Ar putea să fie complet nevinovat. Poliţia așa a crezut și 
l-a spânzurat pe muncitor. Dar totul mi se pare puţin cam 
simplu. 

— De ce? 

— Martorii au apărut deodată, spunând că l-au văzut pe 
Fitzgerald la locul crimelor chiar înainte de găsirea cadavrelor? 
Probabil că victimele muriseră cu câteva ore înainte să fie 
descoperite; asta nu dovedește nimic. 

— Da, dar individul a fost prezent în ambele locuri, nu-i 
așa? 

— Așa zic ei. 

Laura clătină din cap. 

— Și colegul ăsta... Oamenii pot să spună o mulţime de 
ciudățenii, atunci când sunt beți. Nu înseamnă nimic. 

— În zilele noastre, e nevoie de dovezi mai clare, ca să se 
ajungă la o condamnare, zise Philip. 

— Ai observat? îl întrebă Laura. Articolele astea nu spun 
aproape nimic despre crime. Nu e niciun detaliu. Nu miroase a 
bine, nu ţi se pare? 

Philip se încruntă și încuviinţă din cap. 


— Dumnezeule, chiar e frustrant, Philip. Trebuie să existe 
mai multe informaţii despre crimele astea. 

— Poate, dar mă îndoiesc că o să găsești mai multe 
amănunte decât aici. 

Tăcură pentru o clipă, și Laura privi ecranul, pe care încă se 
afla ultimul articol. Apoi zise, deodată: 

— Dar arhivele poliţiei? Sigur trebuie să existe un raport 
oficial despre crimele astea. 

— Din 1851? 

— De ce nu? 

— Cred că e posibil. Dar n-ar fi păstrate în Oxford. Secţia a 
fost reconstruită în anii 1950 și, cu câte hârtii strânge în fiecare 
an, nu cred că păstrează rapoarte mai vechi de zece ani, cel 
mult. 

— Dar înregistrările trebuie să fie păstrate undeva. 


— Da, aşa e, răspunse Philip. În Biroul Arhivelor Publice din 
Kew. 

— Sunt pe calculator? 

— Mă îndoiesc. 

Laura se pregătea să-i răspundă, când telefonul ei emise un 
semnal. Privind ecranul, observă că primise un mesaj. 

— E de la Charlie, zise ea. Zice că are ceva informații noi 
despre manuscris. Vrea să ne vedem la magazinul lui, azi, la ora 
patru. 

Chiar în clipa în care ieșeau din bibliotecă, se produse o 
rupere de nori. Alergară spre parcarea supraetajată, în care 
Laura își lăsase mai devreme mașina, dar când ajunseră, erau 
uzi leoarcă. 

— Lasă-ţi mașina la secţia de poliţie, până când ne 
întoarcem de la Londra! îi propuse Laura. Mergem cu asta, e mai 
cald, e mai rapidă... și mult mai uscată. 

Philip ridică din umeri. Știa că, orice ar fi zis, n-ar fi convins- 
o pe Laura să aprecieze frumuseţea mașinilor sport vechi, așa 
cum era iubita lui MGB, o mașină construită prima dată într-un 
atelier micuţ de pe Longwall Street, la mai puţin de un kilometru 
depărtare de locul în care se aflau. 

Străzile spre Woodstock abia se mai vedeau prin ploaia 
deasă. Nu era încă amiază, dar cerul era aproape întunecat și se 


aprinseseră luminile de pe stradă. Farurile mașinilor se 
îndreptau cu viteză spre ei prin perdeaua de ploaie și, spre 
enervarea celor din spate, Laura conducea extrem de încet. 
Fiind forțată, așa cum spunea ea, să conducă pe partea greșită 
a drumului, nu voia să riște. Ajungând acasă, în Woodstock, se 
simțea epuizată de atâta concentrare asupra drumului. Vedea 
pete albe. 

Opri mașina cât putu de aproape de ușa din spate și se 
adăposti repede sub verandă, în timp ce Philip căută cheia, o 
vâri în broască, dar ușa era deja descuiată. Intrară amândoi în 
bucătărie. 

— E cineva acasă? strigă Philip. 

— Sunt aici! 

Era vocea lui Jo. 

Focul ardea în șemineul din camera de zi și o melodie a lui 
Django Reinhardt se auzea din boxele conectate la iPod-ul lui 
Philip. Jo stătea pe canapea lângă o tânără. Philip o recunoștea 
vag. Fata plângea și Jo încerca s-o liniștească. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Laura. Jo? 

— Ea e Marianne, suntem la același curs de topologie. 

Tânăra părea jenată și-și șterse lacrimile. 

— Nu vreau să vă... începu ea. Avea o voce foarte ascuțită, 
ca a unei fetiţe. 

— Nici vorbă! răspunse Jo. Mamă, uite ce a găsit Marianne 
în dulăpiorul ei de la facultate! zise ea, întinzându-i mamei sale 
o foaie de hârtie. 

Era o imagine modificată pe calculator, înfăţisând capul 
Mariannei atașat unei fotografii pornografice, un model 
dezbrăcat, lungit pe un pat. Mâinile și picioarele îi fuseseră 
legate de colțurile patului cu o funie groasă. Cu ajutorul unui 
program complicat, cineva făcuse să pară că femeia avea o 
tăietură uriașă de-a lungul abdomenului, din care ieșeau 
intestinele. Deasupra imaginii era scris cu roșu aprins: „Asta mi- 
ar plăcea să-ţi fac”. 

— Aveţi idee cine ar fi putut să facă asta? întrebă Philip. 


3 În Anglia, sensurile de circulaţie sunt inversate faţă de 
majoritatea celorlalte ţări, circulându-se pe partea stângă a 
drumului. (n.tr.) 


— Nu, nu prea. 
— Nu prea? 
— E un tip ciudat la noi în an. 


— E un obsedat, e obsedat de-a binelea, adăugă Jo. 
Russell, Russell Cunningham. E student la psihologie, dar vine la 
unele dintre cursurile noastre de statistică. Arată bine, seamănă 
cu Ricky Martin, dar e foarte ciudat. Se uită mereu la mine ca și 
când m-ar dezbrăca în gând. Nu-i prea plăcut. 

— Individul ăsta a încercat ceva vreodată? o întrebă Laura 
pe Marianne. 

— Nu cred că are curaj să facă într-adevăr ceva, răspunse 
Marianne. 

— Poate că ai dreptate, interveni Philip. Dar nu cred că poţi 
să acuzi pe oricine. Oricum, trebuie să declari la poliţie toate 
astea, Marianne. Nu vreau să te sperii, adăugă el, cu grijă, dar s- 
ar putea să aibă legătură cu investigarea crimelor recente. 

Marianne deveni palidă. 

— M-am gândit și eu la asta, dar n-am vrut să spun, zise Jo. 
N-am mai fost la facultate de la accident și a început vacanţa de 
Paște, dar toţi care au rămas sunt foarte speriaţi de ceea ce s-a 
întâmplat. 

— Cunosc cel puțin două fete care au plecat acasă la 
părinţi, să rămână acolo până când se termină toată povestea 
asta. În mod normal, ar fi rămas în Oxford, să lucreze pe timpul 
vacanței, adăugă Marianne. 

— Nu pot să spun că mă mir, zise Laura, oftând și 
așezându-se pe un fotoliu aflat de partea cealaltă a canapelei. 
Cred că trebuie să aveţi mare grijă. 

— În New York parcă te obișnuiești cu astfel de lucruri, 
remarcă Jo. Dar, nu știu, am crezut că în Oxford o să fie... 

— Oxfordul e un loc foarte frumos, fără îndoială, zise Philip. 
Dar oamenii sunt la fel ca cei din Bronx - sau din Timbuktu, la 
drept vorbind. 

— Prin urmare, credeţi c-ar trebui să mă duc cu fotografia 
asta oribilă la poliţie? 

— Cred că așa trebuie, zise Philip, cu hotărâre. Probabil că 
nu e decât o glumă a unui bolnav, dar trebuie s-o examineze 
legiștii, pentru orice eventualitate. 


Capitolul 24 

Biroul Arhivelor Publice e o clădire modernă, de cărămidă, 
înconjurată de grădini cu vegetaţie bogată, frumos amenajate, 
în selectul district Kew, pe malul Tamisei, la vest de centrul 
Londrei. Aici, o casă de mărime medie valorează cât o întreagă 
stradă de căsuțe cu terase din Sheffield, iar procentul 
demografic înclină spre categoriile A și B, așa cum sunt definite 
de nivelul venitului net și de statutul profesional. Cel puţin după 
standardele londoneze, străzile cu trei benzi sunt curate și 
sigure, cafenelele și magazinele sunt intens frecventate de 
familii cu copii îmbrăcaţi de la Gap și Kenzo Kids, cu educație 
particulară și îngrijiţi de bone din America și din Suedia. 

Fondat printr-un act al Parlamentului în 1838, Biroul 
Arhivelor Publice găzduieşte unele dintre cele mai 
reprezentative documente scrise vreodată. Printre acestea, se 
numără Registrul Cadastral din 1086, rezultatele alegerilor 
parlamentare din 1275, un inventar al bijuteriilor reginei 
Elisabeta l, testamentul lui William Shakespeare, mărturisirea lui 
Guy Fawkes și procesul-verbal al întrunirii Consiliului de Război 
condus de Churchill, din timpul Bătăliei pentru Britania?®. De 
asemenea, este și un depozit pentru multele dosare de 
investigații de crimă, datând din primii ani ai existenței forțelor 
polițienești. 

Philip și Laura descoperiră, spre surprinderea lor, că existau 
într-adevăr arhive electronice, care puteau fi accesate de la 
câteva terminale instalate în sala de lectură. Sistemul era 
asemănător celui de la biblioteca din Oxford și se descurcară 
destul de ușor. 

Philip accesă fișierul corespunzător anului 1851 și începu o 
căutare pentru „investigaţii de crimă la Oxford”. Apărură treizeci 
și șapte de documente, aranjate cronologic, datând din ziua 
începerii oficiale a anchetei. Tastă „iunie”. În acea lună 
începuseră două anchete. Prima era un fișier de doar 22 K, iar 
celălalt avea 231 K. Philip îl deschise pe cel de-al doilea, 
gândindu-se că ancheta începută în luna aceea, referitoare la 
crimele în serie, ar fi fost una dintre cele mai voluminoase 


2 Nume sub care au fost grupate înfruntările dintre flotilele 
aeriene ale Germaniei (Luftwaffe) și cele ale Marii Britanii 
(Royal Air Force - RAF), în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial, între iulie 1940 și mai 1941. (n.tr.) 


anchete desfășurate în Oxford în mulţi ani. 

Dosarul se deschise și citiră titlul: „Anchetă privind legătura 
dintre uciderea lui Molly Wetherspoon, Cynthia Page, Edward 
Makepeace și Lucinda Gabling, din Oxford, dintre datele de 15 
iunie și 9 iulie 1851”. Avea o sută douăzeci de pagini. 

— Mă duc să iau ceva cafea, zise Laura. 

Philip o apucă de braț și-i arătă un semn de pe perete, pe 
care scria: ÎN SALA DE LECTURĂ NU SE INTRĂ CU MÂNCARE ȘI 
BĂUTURĂ. 

— Ah, oftă ea. Atunci, ar trebui să începem mai repede. 

Philip derulă pagina și textul apărut pe ecran le atrase 
imediat atenţia. Era intitulat: REZUMATUL CAZULUI, iar sub titlu 
scria: CONFIDENȚIAL. A NU SE COPIA. INTERZIS PUBLICULUI. 

Laura simţi fiori pe șira spinării și, deodată, orice gând legat 
de cafea dispăru ca prin farmec din mintea ei. Rezumatul 
începea astfel: 

„Investigația noastră a început pe data de 15 iunie, în Anul 
Domnului 1851, și a fost încheiată pe 12 august, în același an”. 
În continuare, apăreau liste cu nume, adrese și detalii personale 
ale victimelor, precum și unele date referitoare la Patrick 
Fitzgerald. Urmau apoi trei pagini cu descrierea crimelor, 
înregistrate în ordine cronologică. 

— Dumnezeule! exclamă Laura. Așa ceva nu se poate să 
fie adevărat! 

Dacă ignorai stilul limbajului, schimbai locaţiile și nu dădeai 
atenţie câtorva anacronisme, erai tentat să crezi că descrierile 
pe care le citeau Philip și Laura ar fi putut fi scrise și cu o 
săptămână în urmă. În fiecare caz, victima murise în urma unor 
plăgi înjunghiate sau cu beregata tăiată. In cazul în care 
fuseseră victime un bărbat și o femeie, bărbatul fusese omorât 
și abandonat, pe când femeia fusese mutilată cu o precizie de 
chirurg. În cazul primei crime, lui Molly Wetherspoon îi fuseseră 
prelevaţi rinichii. În cel de-al doilea caz, femeii, Cynthia Page, îi 
fusese scos creierul din cutia craniană, iar în al treilea caz de 
crimă, victimei, Lucinda Gabling, îi fusese extras ficatul. 

lată detaliile care nu ajunseseră în presa vremii. În cazul 
fiecărei crime, la faţa locului fusese găsită câte o monedă. Prima 
era din alamă, cea de-a doua de argint și cea de-a treia din 
bronz. Laura simţea cum o trec fiori de gheaţă pe șira spinării. 

Raportul ofițerului comandant spunea: 


După conducerea unei investigații detaliate și atente a 
seriei de crime petrecute în acest oraș între 15 iunie și 9 iulie 
1851, am ajuns la concluzia că aceste crime au fost săvârșite de 
domnul Patrick Fitzgerald din Dublin, muncitor, în vârstă de 31 
de ani. Această concluzie oficială se bazează pe declarațiile a 
trei martori, confirmate ulterior într-o mărturisire scrisă obținută 
de la domnul Fitzgerald, pe data de 16 iulie. 

Totuși, aș vrea să adaug o adnotare personală la dosarul 
secret oficial, legat de evenimentele descrise mai sus. 
Convingerea mea (Și simt nevoia să reiterez faptul că este vorba 
doar despre exprimarea unei convingeri personale) este că 
domnul Fitzgerald nu era vinovat de crimele care au făcut 
obiectul investigației. 

Până la arestarea domnului Fitzgerald, presa și-a luat 
asupra ei rolul de a exacerba sentimentele publicului față de 
acest caz, sentimente care au fost atât intense, cât și 
schimbătoare. A dus la îndeplinire acest lucru creînd un tap 
ispășitor în persoana demnă de milă a unui tânăr numit 
Nathaniel Milliner, care a fost acuzat de uciderea tuturor 
victimelor. 

Totuși, eu sunt de părere că aceasta este o idee complet 
greșită. Sunt convins că tânărul în discuție n-ar fi putut comite 
niciodată aceste fapte îngrozitoare. În fiecare caz, femeilor care 
căzuseră victime li se scoseseră organele interne cu o precizie 
de expert și fiecare dintre cele patru crime avea nuanțe oculte 
clare, dar de nepătruns. Nathaniel Milliner este un idiot care de- 
abia se pricepe să țină în mână cuțitul și furculita la masă. intr- 
adevăr, suspiciunile mele foarte puternice se îndreptau în altă 
direcţie și cred că toate crimele au fost comise de o persoană 
foarte bine pregătită și foarte îndemânatică, probabil un medic 
sau un chirurg. 

După cea de-a patra crimă, atunci când tânărul Nathaniel 
Milliner a fost observat la fața locului, la Forest Hill mai era 
prezentă încă o persoană, care a fost rugată să ne însoțească, 
pe mine și pe colegii mei, la secția de poliție din Oxfora, pentru 
mai multe investigații. 

Persoana respectivă este un membru de marcă al 
comunității academice de aici, din Oxford, așa că toate 
investigațiile trebuiau să fie făcute cu cea mai mare probitate și 
atenție. Persoana ne-a fost de ajutor în ceea ce privește 


cercetările, însă eu mi-am asumat sarcina de a transcrie notițe 
detaliate în legătură cu întrevederea imediat după ce persoanei 
i s-a permis să plece de la noi. În cadrul acestor notițe, am 
comentat următoarele fapte de necontestat: 

1. Pe jacheta și cămașa sa au fost găsite pete care 
semănau foarte mult cu sângele. 

2. Atunci când a fost găsit în apropierea locului crimei, 
domnul în chestiune părea să fie într-o stare de mare agitație și 
neliniște și era în mod evident tulburat de prezența noastră 
acolo. 

3. Mai târziu, atunci când a fost interogat la sectie, ne-a 
spus că se dusese la Forest Hill plecând chiar de pe un teren de 
vânătoare de pe pământurile Lordului Willerby (un prieten 
apropiat), a cărui moșie se află, într-adevăr, în apropiere de 
Forest Hill. 

4. Lordul Willerby i-a confirmat ulterior spusele în 
întregime. 

Mie mi se părea evident că domnul despre care vorbim se 
comporta ciudat. Chiar și așa, din moment ce a promis că se va 
întoarce în ziua următoare pentru un interogatoriu ulterior, 
domnului i s-a permis să plece. Persoana nu s-a mai întors 
niciodată și nici n-a mai fost chemată vreodată. În loc de asta, 
pe data de 10 iulie, a doua zi după comiterea celei de-a patra 
crime, am fost chemat la o întâlnire în particular cu un ofițer 
superior mie în grad, care m-a informat că trebuie să încetez 
imediat orice investigație legată de faptele domnului mai sus- 
menționat și că trebuie să-l las în pace pe respectivul domn. Am 
fost informat, de asemenea, că și Nathaniel Milliner trebuia lăsat 
în pace din acel moment. Cinci zile mai târziu, ofițerii mei l-au 
arestat pe domnul Fitzgerald și l-au adus la secţia de poliție 
pentru interogatoriu. 

Aici ia sfârșit adnotarea mea. 

Semnat: Detectiv-șef Jeffrey Howard 

— Uau! exclamă Laura. 

— Uau, într-adevăr... 


— Prin urmare, Patrick Fitzgerald nu era altceva decât un 
tap ispăşitor. Și poliţia știa? 

— Se pare că da. 

— Mi se pare uluitor. 


— N-ar trebui. Laura, amintește-ţi că în 1851 poliţia fusese 
înființată de-abia de... de cât timp? De douăzeci de ani? Pot să 
te asigur că au existat foarte multe mușamalizări din astea mult 
mai recent. 

— Și a naibii mușamalizare a mai fost, remarcă Laura. Nici 
Nathaniel Milliner, băiatul, nici Patrick Fitzgerald, muncitorul, n- 
au avut nimic de-a face cu crimele. Vinovatul era acest „domn”, 
acea „persoană” al cărei nume nu poate fi menţionat. 

— Ceea ce mi se pare mie uimitor este că acest detectiv- 
șef, Jeffrey Howard, a putut include și un asemenea raport, 
spuse Philip. 

— E un exemplu clasic despre cum poţi să-ţi asiguri 
spatele, răspunse Laura. 

— Da, dar cum de i s-a permis unui ofiţer de investigații 
relativ tânăr să arate cu degetul, indiferent de cât de subtil a 
făcut-o? 

— Probabil că și-a adăugat adnotarea la mult timp după 
eveniment. Uite, spuse ea, răsfoind din nou paginile. Este datată 
ianuarie 1854. Poate că Howard era pe punctul de a părăsi 
poliţia sau dosarele fuseseră mutate și știa că nimeni nu se va 
mai uita prin ele, până când, poate, într-o zi... 

— Asta trebuie să fie, răspunse Philip. Howard nu și-ar fi 
putut exprima sentimentele în momentul acela... ar fi fost dat 
afară... în cel mai bun caz. 

— Tipul găsit la faţa locului în Forest Hill, era, fără îndoială, 
cineva important, cineva cu niște relaţii uimitoare. 

— Mie mi se pare destul de evident cine era. 

— Tatăl lui Nathaniel? 

— Eminentul nostru profesor de medicină, John Milliner. 

— Parcă și Howard spune asta în ultimele rânduri, nu? 
răspunse Laura. Ce a scris? Și răsfoi iar paginile textului. Am 
găsit: „trebuie să-l las în pace pe respectivul domn. Am fost 
informat, de asemenea, că și Nathaniel Milliner trebuia lăsat în 
pace din acel moment”. 

— Prin urmare, ce-avem noi aici? replică Philip. Crimele 
astea au fost aproape identice cu cele recente: mutilări similare, 
monede similare și totul a fost mușamalizat, uciderile au fost 
comise, aproape cu certitudine, de Milliner, un membru 


important al universităţii, o persoană cu prieteni foarte sus-puși. 
Mai trebuie să ţinem cont și de faptul că, în 1851, universitatea 
deţinea puterea în Oxford. Autorităţile ar fi făcut tot posibilul să 
ascundă adevărul. Ar fi strâns rândurile și ar fi oferit pe cineva 
pe care-l considerau un gunoi fără importanță. Așa că i-au 
înscenat totul unui lucrător irlandez fără un ban în buzunar. 
Bietul de el! Bineînţeles, adevărata dovadă hotărâtoare am 
obţine-o dacă am introduce datele exacte ale crimelor ăstora în 
almanac.com, ca să vedem dacă se potrivesc cu organele 
prelevate și cu monedele găsite la locul în care s-a petrecut 
fiecare dintre ele. 

— Ar fi, dar n-avem parolele pe care ni le-a dat Tom, așa că 
va trebui să așteptăm până când o să ne întoarcem la Oxford, 
răspunse Laura. Acum, hai să mergem să vedem ce are de spus 
Charlie. 


Capitolul 25 

Traficul era infernal în apropiere de Kew. Mamele aflate la 
volanul automobilelor de teren, grăbindu-se spre școală, n- 
aveau remușcări atunci când venea vorba să le taie drumul 
altora, trecând de pe-o bandă de circulaţie pe alta, iar 
reprezentanţii comerciali, care se grăbeau spre centrele lor 
administrative, să ponteze de plecare, își adăugau și ei 
păcatele. 

Philip trecuse la volan. 

— Parcă joci afurisitul ăla de Space Invaders, atunci când 
treci pe aici, se plânse el în clipa în care o tânără într-un jeep 
Grand Cherokee ieși brusc de pe o străduţă laterală. 
Dumnezeule, nu-i o chestie tipică?! ţipă el, plesnind claxonul cu 
palma. Și uită-te la afurisitul ei de geam: Copil la bord! 

După ce ajunseră pe Westway, începură să circule bine, 
însă când trecură de intersecţia cu Baker Street fură din nou 
înghiţiţi de puhoi. Era aproape ora patru și jumătate în clipa în 
care cotiră pe Museum Street. 

Philip semnalizase dreapta și tocmai intra pe aleea îngustă, 
când de acolo ieși o ambulanţă și le blocă trecerea. Philip trase 
repede mașina înapoi și ambulanţa porni în goană spre 
Tottenham Court Road. Când intrară iar pe aleea îngustă, primul 
lucru pe care-l văzură fură luminiţele albastre pâlpâitoare. 

Laura sărise din mașină chiar înainte ca Philip să fi apucat 
să tragă frâna de mână. O mașină de poliţie staţiona chiar lângă 
Cerbul Alb, iar lângă ea se afla o dubă mică, albastră. Un bărbat 
îmbrăcat într-un costum alb din plastic tocmai se urca pe 
scaunul șoferului, în dubă, iar altul se afla deja înăuntru. Un 
poliţist în uniformă stătea în ușa magazinului și, în clipa în care 
Laura veni în fugă spre el, mai ieșiră încă doi polițiști îmbrăcaţi 
în civil. 

— Ce s-a întâmplat aici? strigă Laura. 

Ajungând în dreptul ușii, văzu o baltă de sânge în interiorul 
magazinului. 

— Și dumneavoastră cine sunteţi? întrebă unul dintre 
polițiști. 

Celălalt îl privi pe Philip în timp ce acesta se apropia. 

— Sunt Laura Niven. Sunt o veche prietenă de-a 
proprietarului, Charlie Tucker. 


— Philip Bainbridge. Am primit un apel de la Charlie, mai 
devreme... 

Duba albastră se îndepărta de bordură. 

— Sanders, zise polițistul, întorcându-se spre colegul său. 
Spune-le medicilor legiști de la sediu să mai aștepte cinci 
minute. Aș vrea să-mi dea măcar o declaraţie verbală, înainte s- 
o șteargă. 

Avea vocea aspră și obosită. Întinse mâna, în semn de 
salut. 

— Sunt detectivul Jones. Regret, doamnă Niven, domnule 
Bainbridge. Mă tem că trebuie să vă aduc la cunoștință faptul că 
prietenul dumneavoastră a decedat ceva mai devreme, în după- 
amiaza asta. 

— Dar asta-i... 

— Asta-i...? 

— Pai, ne-a trimis un SMS, mi-a trimis un SMS la... nu știu... 
cât era ceasul, Philip? Chiar înainte de prânz? 

Nu reușea să-și ascundă tremurul vocii. Philip încuviinţă cu 
un semn din cap. Jones ridică din umeri. 

— Noi am ajuns aici cam cu o oră în urmă. Cadavrul a fost 
luat chiar acum, după ce și-au terminat treaba medicii legiști, îi 
informă el, arătându-le spre intrarea dinspre Museum Street, 
unde aproape că se ciocniseră de ambulanţă. E una dintre 
companiile astea noi, particulare, de ambulanțe. Au ajuns aici 
destul de repede, trebuie să recunosc. Apoi îl văzu pe medicul 
legist venind dinspre dubă. Vă rog să mă scuzați. 

Laura simţi cum îi tremură genunchii din cauza șocului. 
Totul părea o nebunie. Cu coada ochiului încă mai zărea balta 
stacojie de pe podeaua librăriei. Deodată, se simţi cuprinsă de 
un val puternic de greață. Respiră adânc de câteva ori. 

— Te simţi bine? o întrebă Philip. 

Părea la fel de șocat ca și ea. Privea mereu în jur, de parc- 
ar fi încercat să interpreteze un vis deosebit de neplăcut și de 
încâlcit. 

— Cred că da, răspunse ea, pe un ton neconvingător. Dar e 
o nebunie! 

Jones își luase colegul deoparte. Philip și Laura de-abia îl 
văzură pe medicul legist întorcându-se la dubă, clătinând din 
cap. 


— Îmi cer scuze. Știu că este un moment greu pentru 
amândoi, dar v-aș fi recunoscător dacă ne-aţi putea răspunde la 
câteva întrebări. 

— Întrebări? Doar nu... 

— Doamnă Niven, nu sunteţi suspectă în clipa de faţă, dacă 
la asta vă referiţi. Domnul Tucker a murit în urma unei 
împușcături cu un pistol de calibrul .22, trasă de aproape. Am 
vrea să știm mai multe despre el. Era depresiv? Ne puteţi da 
ceva informaţii? 

— Împușcat? Eu nu... 

Philip o apucă de braţ. 

— Da, sigur că da, rosti el, fără intonaţie. Vă vom ajuta cu 
tot ceea ce putem. 


Capitolul 26 

Oxford, 12 august 1690, aproape de miezul nopţii 

Erau cu toții epuizați. La vârsta de patruzeci și opt de ani, 
Isaac Newton era mai bătrân cu aproape douăzeci de ani decât 
ceilalţi. Landsdown avea abia treizeci de ani, iar Fatio, frumosul 
Fatio, ieșise doar de douăzeci și cinci de ani din leagăn. Newton 
chiar se simţea bătrân. 

Bineînţeles, aveau toate codurile și procedurile necesare, 
așa că reușiseră să treacă fără probleme prin cele „trei stagii ale 
împlinirii”, fiecare dintre ele conducând inexorabil către 
următorul. Însă înţelepciunea anticilor, despre care majoritatea 
adepților credeau că a fost pierdută pentru totdeauna în 
incendiul din Alexandria, nu-i putea proteja cu nimic de căldura 
înăbușitoare din coridorul lung de vreo trei sute de metri care 
ducea din pivniţa pentru vinuri a colegiului spre destinaţia lor: 
labirintul secret care se întindea dintr-un loc săpat adânc sub 
Biblioteca Bodleian, spre nord, până la fundaţia Teatrului 
Sheldonian, la vreo cincizeci de metri depărtare. Nările le erau 
înfundate de mirosul de pământ vechi, în descompunere, și de 
cel al mortăciunilor în putrefacție. 

Între testul al doilea și cel de-al treilea, se odihniseră și 
băuseră vin dintr-o sticlă. Vinul era bun, dar prea cald. După o 
oprire scurtă, își continuaseră drumul. În seara aceasta, n-aveau 
vreme de pierdut. 

După ce terminară cel de-al treilea și ultimul test, 
Landsdown îi înapoie manuscrisul lui Newton, care și-l vâri la loc 
pe sub cămașă. Acesta și sfera din rubin erau neînchipuit de 
valoroase. Newton trudise vreme de aproape optsprezece luni 
să traducă inscripţia încifrată pe care o găsise în cartea lui 
George Ripley și reprodusese desenul minuscul al labirintului, ca 
să poată fi citit mai ușor. Vor avea nevoie de acestea în curând, 
însă, până atunci, voia să ţină hârtiile preţioase, împreună cu 
sfera, la pieptul său. 

Landsdown stătea pe-aproape. Torța le era singura sursă 
de lumină. Însă, dintr-odată, pasajul se lărgi. Newton trecuse 
deja prin câteva dintre aceste tuneluri în căutarea sferei, cu 
câteva luni în urmă. Străbătuse harta și în gând, în intimitatea 
laboratorului său din Cambridge. Ruta era numită „Calea spre 
Iluminare”, un titlu scris în aramaică, o limbă aproape uitată, 
care-și dezvăluise secretele pentru Newton după ce acesta 


petrecuse, tânăr fiind, mulţi ani studiind limbile vechi. 

leșind într-un spaţiu mare și circular, puteau vedea, în 
lumina slabă, tavanul boltit și pereţii netezi, umezi. Domul din 
piatră de deasupra capetelor lor era cenușiu și brăzdat de 
feluritele depuneri care se strecuraseră în labirint. Conform 
hărţii, se aflau la aproape treizeci de metri sub Biblioteca 
Bodleian. 

În vreme ce bărbații se plimbau încet prin încăpere, Newton 
îl auzea pe Landsdown numărând pașii în șoaptă. Ajunse la 
treisprezece și se opri. Intorcându-se cu fața spre perete, repetă 
ceea ce făcuse în pivnița cu vinuri a colegiului, pipăind pereții la 
înălţimea taliei. După câteva clipe găsi ceea ce căuta: încă un 
inel din metal, o copie a celui folosit pentru intrarea în primul 
pasaj. 

Pe chipuri le jucau umbre ciudate și ochii lui Landsdown i se 
păreau lui Newton niște discuri negre, fără fund, ca niște găuri 
de gloanţe de muschetă în carne moartă. Toţi trei transpirau 
abundent, iar gulerul lui Landsdown era umed și gri. 

— Maestre... se opri o clipă, încercând să-și recapete 
răsuflarea în încăperea umedă și rece. Trebuie să vă cer să vă 
pregătiţi pentru ceea ce veți vedea dincolo de acest perete. Eu 
și cu Fatio am fost ocupați cu pregătirile pentru sosirea 
dumneavoastră și ne-am obișnuit. Vă rog să vă ţineţi bine. 

Spunând acestea, trase de inel și cu toţii priviră cum în fața 
lor se deschidea încet o ușă în zid. 

Landsdown îi conduse și se întoarse să fixeze torța pe un 
suport din perete. Newton fu nevoit să se aplece sub pragul din 
piatră al deschizăturii și merse cu ochii în pământ. 

Această încăpere era o versiune mai mică a celei din care 
tocmai ieșiseră. Era luminată doar de câteva lumânări, care 
aruncau licăriri palide din celălalt capăt al încăperii. Dar chiar și 
această lumină părea intensă și orbitoare după întunericul 
aproape total pe care-l suportaseră în ultimele două ore. 

La început, lui Newton îi era greu să se concentreze, să 
înțeleagă exact ceea ce vedea. Teoretic, cel puţin, știa la ce să 
se aștepte. Studiase textele vechi, urmărind cu atenție 
diagramele și instrucţiunile înţelepţilor, însă tot i se mai părea 
că așa ceva nu putea fi adevărat. 

În capătul îndepărtat al încăperii, fusese construit un cadru 
aurit, în formă de pentagramă. De fiecare parte a sa se aflau 


sfeșnice împodobite, înalte de peste un metru și optzeci de 
centimetri; acestea ţineau lumânări uriașe care arseseră, 
probabil, pe jumătate. Ceara se scursese în grămezi în jurul 
sfeșnicelor și pe podeaua din piatră de dedesubt. A 

În vârful cadrului auriu fusese așezat un creier omenesc. În 
stânga, pe următorul vârf, fusese prinsă o inimă. Coborându-și 
privirea, Newton văzu doi rinichi așezați pe vârful din dreapta. Și 
mai jos se afla un alt organ, despre care-și dădu seama că era o 
vezică biliară, iar jos de tot se afla un ficat, umed și scânteietor 
în lumina slabă. În nări îi ajunse un miros persistent. Era ulei de 
terebentină pe care, în decursul lungilor ore, Fatio îl distilase din 
albumul?” arborelui de terebint. 

Newton se întoarse și privi spre Landsdown și spre Fatio du 
Duillier. Respira greu și transpira. Rănile de pe faţă i se 
deschiseseră, astfel încât sudoarea i se amesteca încet, încet cu 
sângele și-i curgea, în firișoare de un roșu-închis, de-a lungul 
obrajilor și al gâtului. Ochii larg deschiși aveau o strălucire 
demonică, pe care niciunul dintre însoțitorii săi n-o mai văzuse 
până atunci. În clipa în care vorbi, vocea îi era răgușită de 
oboseală, dar plină de încredere. 

— Sunt mulţumit, șuieră el, cu un zâmbet slab și lipsit de 
orice urmă de umor pe buze. Sunt extrem de mulţumit. 


2 Strat lemnos. (n.tr.) 


Capitolul 27 

Oxford, seara zilei de 28 martie 

Stând singur în sala de ședințe a poliţiei din Oxford, 
inspectorul-șef John Monroe privi cum ceasul digital de pe 
perete marchează trecerea unui minut, ajungând la ora 10.04 
p.m. Nu-i stătea în obicei să fie nemulțumit de cerințele muncii 
sale, însă în acest moment asta simţea. Acum, în singura sa 
seară liberă din săptămână, ar fi trebuit să se îndrepte spre 
casă, dinspre restaurantul Elisabetan, într-un taxi, alături de 
Imelda, fizioterapeuta inteligentă, atrăgătoare și frumoasă, de 
treizeci și ceva de ani, pe care o cunoscuse cu o lună în urmă. În 
loc de asta, iată-l aici, mâncând rămășițele unui sendviș Marks 
and Spencer care văzuse și zile mai bune și așteptând sosirea a 
trei colegi la fel de neatrăgători. 

Sorbindu-și cafeaua fierbinte și amară, aruncă un șervețel 
mototolit pe o farfurie, lângă o felie de pâine mâncată pe 
jumătate și câteva bucăţi de roșie, își împinse scaunul în spate 
și se apropie de o tablă albă de pe peretele de lângă el. Această 
tablă era împărţită în patru coloane mari. În partea superioară a 
fiecăreia fusese prinsă câte o colecţie de fotografii și fiecare 
coloană era umplută cu scrisuri de culori diferite. Prima coloană 
avea titlul: „Rachel Southgate”. A doua se intitula: „Jessica 
Fullerton”, a treia: „Samantha Thurow / Simon Welding”. În titlul 
celei de-a patra coloane, cuvântul „Divers”fusese trecut cu litere 
roșii, groase. Citi cuvintele pe care le înscrisese acolo mai 
devreme, în decursul serii: 

Laura Niven / Philip Bainbridge Astrologie / Alchimie? 1851 / 
Profesorul Milliner Monede Piele / Plastic 

Auzi ușa deschizându-se în spatele lui. Medicul legist Mark 
Langham intră primul, urmat de un bărbat înalt și slab, îmbrăcat 
în uniformă. Avea aproape șaizeci de ani, dar părea mai tânăr. 
Părul scurt și alb, ochii de un albastru-deschis și pomeţii cizelați 
îi dădeau un aspect teutonic și emana o autoritate nonșalantă 
care n-avea mare legătură cu benzile de material de pe pieptul 
său. Cu optsprezece ani în urmă, atunci când intrase în poliţie, 
inspectorul Piers Candicott - gradul pe care-l avea atunci - 
fusese primul șef al lui Monroe. 

— Monroe, zise comandantul Candicott, în clipa în care 
intră în încăpere. Vocea îi era joasă și surprinzător de caldă. Mă 
bucur că ai putut veni la ora asta imposibilă... mă tem că n-am 


putut modifica deloc programul. 

Cei doi bărbaţi își strânseră mâinile. 

— Nici o problemă, domnule, răspunse Monroe. 

— John, ţi-l prezint pe Bruce Holloway, ofițerul însărcinat cu 
relațiile cu presa... mă tem că-și petrece tot timpul vorbind la 
telefon cu ticăloșii ăia de ziariști, săracul băiat, dar își face bine 
treaba. 

Holloway părea să aibă treizeci și ceva de ani; era un 
bărbat micuţ și îndesat, nu mai înalt de un metru și șaizeci și opt 
de centimetri, cu părul castaniu, rebel. Îi făcu lui Monroe un 
semn cu capul, cu faţa inexpresivă, și murmură un salut în timp 
ce-i strângea mâna inspectorului-șef. 

După ce aruncă resturile mesei în coșul pentru gunoi, 
Monroe își alese scaunul care se afla cel mai aproape de tablă. 
Candicott se așeză în capul mesei, iar Langham și Holloway își 
ocupară locurile față-n faţă cu Monroe. 

— Așadar, cum stau lucrurile, domnule detectiv? Întrebă 
Candicott. 

— Echipa mea lucrează non-stop, îi răspunse Monroe, 
privindu-l, la rândul său, foarte stăruitor pe Candicott. Am urmat 
o pistă pornind de la anumite indicii ale medicilor legiști, găsite 
la locul în care s-a petrecut cea de-a doua crimă. Îi aruncă o 
privire lui Langham. Până acum, nu ne-a dus nicăieri. 

— Prin urmare, n-avem nimic concret? 

— Cel care e responsabil pentru toate astea va face o 
greșeală în curând. Așa se întâmplă mereu. 

— Să speram că se va întâmplă în curând, John. 


— Mai este ceva, domnule detectiv, adăugă Holloway. 
Presa devine agitată. Dacă va mai avea loc o crimă, cred că 
Wapping?’ se va muta pe Banbury Road. 

Monroe încă nu cunoscuse un responsabil de relaţiile cu 
presa pe care să-l placă și, deși Holloway trebuia să fie în primul 
rând poliţist și abia în al doilea rând ofiţer de legătură, faţă de 
inspectorul-șef se comporta la fel ca faţă de jurnaliștii și 


23 Aluzie la sediul corporației News International, a magnatului 
Rupert Murdoch, aflat în orășelul Wapping, de lângă Londra, 
care a fost efectiv asediat de numeroșii muncitori concediati, 
căpătând astfel porecla de „fortăreața Wapping”. (n.tr.) 


îngrozitorii responsabili de PR pe care-i cunoscuse de-a lungul 
carierei sale. 

— Bine, mulțumesc pentru atenţionare, îi răspunse Monroe, 
fără să poată ascunde tonul acid al replicii. O să ţin minte. 
Întorcându-se spre comandantul Candicott, adăugă: Domnule, în 
prezent am douăzeci și doi de polițiști și patruzeci și trei de 
angajaţi civili care se ocupă de acest caz. Cercetăm cu atenţie 
fiecare indiciu, urmărim fiecare pistă și formulăm ipoteze despre 
tot ceea ce ar putea avea vreo legătură cu crimele acestea. 
După patru crime în două zile, cea din urmă a fost acum șapte 
zile. Acest lucru ne-a dat un răgaz dar, în ciuda a ceea ce am 
spus mai devreme, ne confruntăm cu un criminal foarte 
meticulos... profesionist. 

Candicott doar încuviință cu un semn din cap, obosit. 

— Domnule, dacă-mi permiteţi... Langham i se adresă lui 
Monroe de parc-ar fi fost singurul din încăpere. Am primit ceva 
nou de la laborator. 

Îi înmână o foaie lui Monroe. 

— Un om din echipa mea a descoperit o urmă de sânge în 
camera de la etaj a casei de lângă râu, locul în care s-a petrecut 
cea de-a doua crimă. Nu-i aparţine victimei sau altcuiva din 
familie. 

Monroe examină rezultatul analizei de ADN. 

— Din păcate, ADN-ul nu se potrivește cu nimic din ceea ce 
avem în baza noastră de date, adăugă Langham. 

— Păi, asta e ceva, nu? Ochii reci ai lui Candicott 
străluceau. Bănuiesc că echipa ta s-a întors la fața locului și 
cercetează fiecare centimetru din nou, așa-i? 

— Sigur că da, domnule, confirmă Langham. 


— Astea-s vești bune, Mark. Monroe își ridică privirea de pe 
foaie. Dar nu se potrivește cu nimic, ceea ce înseamnă că n-a 
trecut prin sistem, n-a lucrat niciodată pentru un corp 
guvernamental, n-a făcut armata. Nu cred că trebuie să-ţi aduc 
eu aminte de faptul că avem nevoie de tot ceea ce poate găsi 
echipa ta... 

Deodată, se auzi un ciocănit în ușă. Înainte ca Monroe să 
apuce să spună ceva, un tânăr poliţist intră în încăpere. 

— Îmi cer scuze pentru întrerupere, domnule, spuse 
polițistul, ignorând pe toată lumea în afară de Monroe. Am 


considerat că acest lucru este foarte important și nu poate 
aștepta. 

— Atunci zi, Greene. Ce nu poate aștepta? 

— Asta, domnule. Am căutat prin bazele de date în ultimele 
două zile și... cei de la universitate mi-au dat permisiunea să le 
accesez sistemul. N-a fost ușor, dar cred că a meritat. 

Îi înmână lui Monroe două pagini scrise mărunt. 

— E de la Catedra de psihologie, adăugă Greene. O listă cu 
patruzeci și șapte de studente care au luat parte la ceea ce 
membrii catedrei numesc „Ziua Judecăţii”; se pare că este un 
set de teste psihologice și fizice, care s-au dat cu o săptămână 
înainte de începerea anului universitar, la sfârșitul lunii 
septembrie, anul trecut. Toate cele trei fete moarte sunt pe 
listă. 

În timp ce se apropia de ieșire, Monroe trecu pe lângă 
biroul unuia dintre cei mai buni subordonați ai săi, inspectorul 
Joshua Rogers. Acesta stătea în cadrul ușii, alături de o femeie 
tânără. 

— Vă mulțumim, domnişoară Ingham, îl auzi pe Roger. 
Păstrăm legătura. Vă va conduce un om din echipa mea. Aveţi 
cu ce să vă întoarcetți, nu? 

Fata încuviinţă din cap și deschise ușile duble care dădeau 
spre scări. 

Monroe își ridică sprâncenele. 

— Era Marianne Ingham, explică Rogers. Studentă la St 
John. A primit această splendidă operă de artă în cutia de 
scrisori de la colegiu. 

Monroe făcu o grimasă la vederea fotografiei. 

— Ştie cine a făcut-o? 

— Nu e sigură. E și foarte speriată. l-a luat o săptămână 
până să vină la noi. Dar bănuiește pe cineva de la ea din an, pe 
un anume Russell Cunningham. 

— Bine. Cercetează-l și anunţă-mă imediat despre ceea ce 
afli. Eu mă duc spre casă. 

Telefonul mobil al lui Monroe începu să sune chiar în clipa 
în care acesta intra cu mașina pe aleea din fața apartamentului 
său. 

— M-am gândit că aţi vrea să vedeți asta imediat, îi spuse 
Rogers. Monroe opri motorul și-și ridică telefonul din suportul 


său. Pe ecran apăru fotografia unui tânăr. Era surprinzător de 
frumos, cu părul blond lung și ondulat, sprâncenele fine, gura 
delicată. 

— Arată bine, domnule. 

Fotografia fu înlocuită de desfășurarea unei pagini scrise. 

— Băâiat bogat. Tăticul deține un lanţ de hoteluri. A fost 
exmatriculat de la Downside la șaisprezece ani. N-am reușit să 
aflu de ce, cei din familie au reușit să convingă școala să 
mușamalizeze totul. Probabil că tatăl și-a ajutat fiul să intre la 
Oxford: Biblioteca Cunningham de la Magdalen a fost terminată 
anul trecut, cu șase luni înainte de sosirea băiatului. Și asta nu e 
tot. Există două plângeri pentru hărțuire sexuală din partea unor 
femei angajate la unul dintre hotelurile din Londra ale familiei, 
acolo unde Russell a lucrat o vreme. Prima e de când avea 
șaptesprezece ani, iar cealaltă, de acum un an. Nu s-au formulat 
acuzaţii, cazurile au fost închise. Fetele nu mai lucrează acolo. 

Pe ecran erau date exacte, locuri, nume. 

— Bună treabă, Josh, spuse Monroe. Candicott mai e acolo, 
cu clovnul ăla de la Biroul de Presă? 

— Nu, au plecat imediat după dumneavoastră. 


— Bine. Uite ce e, deocamdată ţine asta secret, iar mâine, 
la prima oră, vino să ne întâlnim la Catedra de psihologie de pe 
South Parks Road. Discută cu Greene, dacă mai e acolo. Zi-i să 
te pună la curent. 


Capitolul 28 

Oxford, 29 martie, 9 a.m. 

Intrând pe South Parks Road, John Monroe se gândea la cât 
de urâtă este clădirea în care se află Catedra de psihologie. 

Se trezise în zori, analizând detaliile cazului. Pe computerul 
de acasă revăzuse, pentru probabil a suta oară, detaliile 
esenţiale ale cazului. Patru crime, aproape sigur același 
criminal, cineva care lucrează singur, aproape cu siguranţă un 
bărbat. Și ce aveau? Un fragment de ADN, care nu i se potrivea 
niciunui suspect; de fapt, se pare că nu se potrivea cu absolut 
nimeni din bazele de date. Și apoi, mai erau aspecte ritualice: 
monedele și organele prelevate. Laura Niven și Philip Bainbridge 
erau convinși că există o legătură ocultă. Și apoi, mai erau 
crimele din 1851. Trebuia să existe o legătură. 

Ce știa despre aceste crime? Cercetase din nou dosarele, 
petrecuse aproape tot weekendul trecut analizând din nou totul. 
Trei studente și un student fuseseră omorâţi în anul Marii 
Expoziţii. Fusese învinuit un lucrător irlandez, dar istoricii 
criminologi știau foarte bine că profesorul Milliner fusese 
implicat în acest caz, că avea legături cu ocultismul, că făcuse 
parte dintr-un grup de magie neagră, că autorităţile universitare 
îl susținuseră. La un an după crime, Milliner acceptase un post la 
Torino și familia Milliner dispăruse complet din Oxford. lar acum, 
odată cu crimele contemporane, aflaseră că toate fetele se 
oferiseră voluntare pentru unele teste la Catedra de psihologie a 
universităţii, cu puţin timp înainte de începerea anului 
universitar. 

Monroe intră în parcare. Îl văzu pe Rogers ieșind din 
mașină, aproape de intrarea în clădire. Însă, în clipa în care 
răsuci volanul, vrând să se strecoare lângă mașina inspectorului, 
se sperie de o mașină Morgan, model sport, care ieșea cu 
spatele din parcare, mult prea repede. Monroe îi aruncă o privire 
lungă șoferului, însă acesta părea să nu bage în seamă nimic, în 
afară de drumul din fața sa. Tresărind, Monroe își dădu seama 
că-i recunoaște chipul. 

— l-am luat numărul, îl anunţă Rogers, în clipa în care 
Monroe ajunse lângă el. 

— Era Cunningham, sunt sigur de asta. 

Rogers păru speriat. 

— O să cer să se verifice numărul de înmatriculare. 


— Așa să faci, se răsti Monroe și se îndreptă spre ușă. 

În vacanțe, clădirea era relativ liniștită. Recepţia era 
formată din câteva scaune aranjate în jurul unei mese. De-a 
lungul unui perete, se întindeau mai multe rânduri de dulapuri și 
cutii de scrisori. Lângă ele se afla un avizier mare, acoperit cu 
afișe pentru concerte și manifestări sportive. Pe lângă acestea, 
se mai afla și o ediţie veche din The Daily Information, un ziar 
care ajungea în fiecare colț al orașului, anunțând petrecerile, 
expozițiile și licitaţiile private. Monroe se îndreptă spre un birou 
la care stătea, studiind ecranul unui monitor, o femeie durdulie, 
îmbrăcată într-o rochie cu model floral. După ce aceasta îi 
ignoră timp de vreo douăzeci de secunde, Monroe bătu tare cu 
degetele în tejghea. Femeia își ridică privirea. 

— Inspector-șef Monroe, de la poliţia din Thames Valley, se 
prezentă el, arătându-i legitimaţia. Am venit să ne întâlnim cu 
doctorul Rankin... dacă nu deranjăm prea mult. 

Femeia păru complet neimpresionată. 

— C4. Liftul e acolo. Nu cred c-a ajuns încă... 


— Ba am ajuns, Margaret. 

Monroe se întoarse și văzu un bărbat înalt și osos, cu un 
zâmbet vag pe față. 

— Arthur Rankin, spuse el, strângându-i mâna lui Monroe, 
apoi făcu un semn de salut cu capul spre Rogers. Vă rog s-o 
iertaţi pe Margaret, mai spuse, în timp ce-i conducea spre lift. 
După primii cinci ani, te obișnuiești cu ea. 

Liftul avea un miros ciudat, de pământ reavăn, și Monroe își 
dădu seama abia după câteva clipe că mirosul venea dinspre 
profesor. 

— Aveam de gând să vin mai devreme, explică acesta, 
când liftul se opri la etajul patru. Dar n-am putut să-mi pornesc 
afurisita de mașină. Așa că am venit pe jos, prin parc... a fost 
chiar frumos, de fapt, mai ales că de data asta n-a plouat. 

Biroul lui Rankin era micuț, un con tapetat în alb, maro și 
gri. Singura fereastră îngustă dădea spre o curte asfaltată. Nu 
era un loc propice pentru visări. Rankin își scoase haina și dădu 
la o parte vreo câteva hârtii și cărți de pe cele două scaune din 
faţa biroului său. 

— Vă rog, staţi jos, îi invită el. Îmi cer scuze pentru 
dezordine, se pare că niciodată n-o să reușesc să pun lucrurile la 


locul lor pe aici. 

— Nu-i nicio problemă, domnule profesor. Nu e cazul să ne 
formalizăm. Avem doar câteva întrebări rapide, răspunse 
Monroe, așezându-se pe un scaun. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Ne interesează unele teste de psihologie făcute anul 
trecut, la sfârșitul lunii septembrie, pe o grupă de patruzeci și 
șapte studente. Ce ne puteţi spune despre acest lucru? 

Preţ de un moment, Rankin păru nedumerit. Avea fruntea 
înaltă și, atunci când se încrunta, parcă purta o bentiță 
confecţionată din viermi. Apoi se lumină la faţă. 

— A, vă referiţi la testele lui Julius Spenser. 

Monroe nu spuse nimic. 

Rankin tuși scurt și începu să caute ceva printre hârtiile de 
pe biroul său. Apoi se ridică încet și se îndreptă spre un perete 
acoperit de rafturi. Aplecându-se, ridică un teanc mare de 
dosare și foi răzlețe și le trânti pe birou. Umezindu-și un deget, 
începu să caute prin teanc. Câteva clipe mai târziu, se opri. 

— Da, știam eu că e pe-aici pe undeva. Îi înmână un dosar 
verde lui Monroe. Spenser era un tip inteligent, avea o mulţime 
de idei bune. 

— Era? întrebă Rogers. 

— Da, a plecat de la noi înainte de Crăciun. I s-a oferit o 
sumă destul de apetisantă în Boston. Cred că pe la MIT?. 

— Și cu ce anume se ocupă? 

— Teste de inteligență, asta era specializarea lui, rosti 
profesorul, aruncându-și privirea pe fereastră, spre orizontul 
cenușiu. Mă tem că nu mă prea pricep la asta, e un subiect cam 
sec pentru gusturile mele. 

— Și ce implicau testele acestea? întrebă Monroe, 
aruncându-și repede ochii pe paginile din faţa lui. 

— Avea sistemul lui propriu, destul de neortodox: credea 
că IQ-ul era legat direct de conexiunea fizică dintre cele două 
emisfere ale creierului, corpus callosum. Cunoașteţi teoria 
creierului împărțit în două? 

Monroe încuviinţă din cap. 

— Vag, doar ca profan. 


2 Abreviere de la Massachussets Institute of Technology (n.tr.) 


— Prin anii 1960, au apărut cercetări care au arătat că cele 
două jumătăţi ale creierului sunt diferite. Partea stângă este cea 
analitică, cea dreaptă, emisfera imaginativă, artistică. Roger 
Sperry a primit Premiul Nobel pentru această idee. 

— lar Julius Spenser dezvolta asemenea idei? 

— Da, era un discipol de-al lui Sperry. l-a fost elev la 
Caltech, la sfârșitul anilor 1980. 

— Și ce anume făcea doctorul Spenser? întrebă Rogers. În 
ce constau testele lui? 

— Păi, e totul scris acolo, răspunse Rankin, făcând un semn 
cu capul spre hârtiile pe care le ţineau pe genunchi. A avut un 
eșantion de circa cincizeci de persoane; cred că, până la urmă, 
au rămas patruzeci și șapte. În această fază, era vorba numai 
despre femei tinere. 

— În această fază? 

— Da, cu o lună înainte făcuse un set asemănător de teste 
pe bărbaţi tineri. Fetele își petreceau o mare parte din zi 
rezolvând teste de IQ scrise, apoi teste de manipulare fizică, 
analiza răspunsului și a reflexelor, experimente legate de 
orientarea spaţială. Li s-au făcut, de asemenea, teste medicale 
complete și encefalograme. 

— Teste medicale? se încruntă Monroe. 

— Da, era un element cheie în propunerea lui Spenser. Ele 
de părere că IQ-ul este legat direct de parametrii fizici. 

— Și despre ce fel de teste medicale era vorba? 

— Păi, asta nu știu. Eu n-am fost de faţă. De fapt, în acea zi 
nici măcar n-am fost în Oxford, dar sunt sigur că Spenser și-a 
depus programul de cercetare cu o lună sau două înainte, ca să 
fie aprobat. la să vedem. 

Monroe îi înapoie dosarul. 

— Da, da, iată-l, anunţă el, după câteva clipe. În principal 
ecografii, pentru tot corpul. Fetele au făcut analizele fizice aici și 
apoi s-au dus la John Radcliffe. Teste scumpe, dar Spenser era 
bun la obținut sponsorizări. 

Monroe se uită în tăcere pe material și i-l înmâna, pagină cu 
pagină, lui Rogers. 

— Prin urmare, Spenser nu lucra pe cont propriu? 

— Nu, nu. Bineînțeles, era mereu de față; e un bun 


supraveghetor, cu abilităţi excelente de manager. A avut trei 
asistenţi pentru teste și alte trei tinere de la postdoctorat 
pentru... analize. Zâmbi strâmb spre poliţist. Analiza rezultatelor 
a fost făcută de tânărul Bridges. 

— Bridges? 

— Malcolm, Malcolm Bridges; va deveni un foarte bun 
psiholog, băiatul ăla. 

— Și Malcolm Bridges lucrează aici? 

— Da, dar își petrece tot timpul liber la Biblioteca Bodleian, 
cu profesorul Lightman, bibliotecarul-șef. E un tânăr foarte 
studios. Sincer, nu știu cum de are timp pentru toate. 

— Și acum e aici? 

— Cred că da. Să vedem, e vineri. Se uită la ceas. Staţi să-l 
sun. Luă telefonul și tastă trei cifre. Nu, mă tem că încă n-a 
ajuns. 

— Nicio problemă, spuse Monroe, ridicându-se. Îl căutăm 
noi. V-am fi recunoscători dacă am putea lua acest dosar cu noi, 
domnule doctor Rankin. O să avem grijă de el și o să facem o 
copie. 

— Da, da, sigur, răspunse Rankin, cu promptitudine. Vă 
mai pot ajuta cu ceva? 

— De fapt, da, ar mai fi ceva, domnule doctor Rankin. Aveți 
vreo legătură cu un tânăr numit Russell Cunningham? 

Rankin îi aruncă o privire inexpresivă. 

— L-am văzut mai devreme plecând din parcare, într-o 
mașină sport foarte rapidă. 

— Cunningham? Da, da, sigur. N-aș putea spune că-l 
cunosc, e din anul întâi. Dar l-am văzut în mașină, cine nu l-a 
văzut? zise râzând. 

— Probabil aţi auzit despre tatăl lui, interveni Rogers. 

— Păi, da... faimosul filantrop, cu biblioteca. Dacă mă 
gândesc mai bine, cred că Bridges este îndrumătorul lui Russell. 
Dar ce legătură are el cu toate astea? 

Monroe îi întinse mâna, ignorând întrebarea. 

— Vă mulțumim foarte mult pentru timpul acordat, 
domnule doctor Rankin. Și pentru astea, adăugă el, arătând spre 
dosarul pe care-l strângea la piept. 

Monroe și Rogers ieșiră în lumina neașteptat de 


strălucitoare a soarelui. Dincolo de parcare, se vedeau buturile 
unui teren de rugbi și o echipă de jucători îmbrăcaţi în hanorace 
cu glugă, alergând în jurul terenului. 

— Vreau să-l văd pe Malcolm Bridges la secție cât de 
curând posibil, spuse Monroe. Întoarce-te la secţie și adu-l pe 
Greene, întrerupe-l din orice face acum. Vreau să parcurgă lista 
de fete. Vreau să știu pe unde a fost fiecare dintre ele și vreau 
ca toate să fie interogate. S-a înțeles? 

Rogers încuviinţă din cap. 

— Între timp, o să fac rost de un mandat. Cred că e timpul 
să-i facem o mică vizită domnului Russell Cunningham. Tu ce 
zici? 


Capitolul 29 

Oxford, 29 martie, 11.05 a.m. 

In vremurile de aur descrise de Evelyn Waugh, când 
Sebastian Flyte și Aloysius, ursulețul său din pluș, au venit în 
Oxford, au ales să locuiască într-un apartament aflat la parterul 
de la Tom Quad, în Christchurch, unde Alteța Sa a poruncit ca 
toți pereţii să fie zugrăviți în culoarea oului de rață și a agăţat 
pe ei minunate litografii chinezești. Cu aproape un secol mai 
târziu, câţiva studenți, care veneau dintr-un cu totul alt mediu 
social faţă de familia Flyte (dar care deţineau sume 
considerabile de bani de cheltuit) au preferat să aibă mai multă 
independenţă în raport cu universitatea. Prin urmare, și-au pus 
părinţii să le cumpere apartamente care costau mai mult de un 
sfert de milion de lire, apartamente care dădeau spre Cherwell 
și erau amplasate în apropiere de frumuseţile din centrul 
Oxfordului. 

Astfel de cuibușoare de yuppie? erau prevăzute cu tuburi 
vid (care să ușureze munca menajerelor) și garaje subterane 
pentru trei mașini. Exact într-un astfel de loc se bucura Russell 
Cunningham de primul său an la Universitatea Oxford. Găsea că 
locul este perfect pentru distracţie și că apartamentul se 
potrivește minunat cu statutul fiului unuia dintre cei mai bogați 
antreprenori britanici, Nigel Cunningham, cunoscut în rândurile 
snobilor din Oxford (care erau încântați să-i accepte donațiile de 
numeroase milioane de dolari) drept „Omul cu Biblioteca”. 
Acesta era un epitet care i se aplica întotdeauna cu foarte mult 
sarcasm pentru că, în ciuda faptului că domnul Cunningham 
finanţase recent construirea și dotarea celei mai mari biblioteci 
a universităţii, orice persoană care era cineva în Oxford 
presupunea că singurele cărţi care se găseau în casa lui Nigel 
Cunningham erau cele pentru colorat. 

Monroe se îndrepta spre ieșirea din secţie, când Rogers îl 
sună din mașina pe care o parcase în faţa apartamentului lui 
Cunningham. 

— Cred c-ar fi bine să veniţi pân-aici, domnule. O să aveţi 
impresia că e ziua dumneavoastră de naștere și totodată a venit 


3 Denumire sub care sunt cunoscuţi tinerii cu o situaţie 
financiară excelentă, profesioniști ambiţioși din marile centre 
urbane. (n.tr.) 


și Crăciunul. 

Cinci minute mai târziu, Monroe parca în fața unui bloc de 
apartamente foarte exclusiviste, chiar lângă Thames Street și 
vizavi de pubul Capătul Râului. În clipa în care ieși din mașină, 
fu întâmpinat de Rogers. 

— la uitaţi-vă la locul ăsta, bombăni Rogers. Eu, cu salariul 
meu de inspector, nici nu m-aș putea apropia de așa ceva. Și un 
mucos de optsprezece ani își aduce prietena aici, în Morganul lui 
ultraechipat. 

Monroe rânji. 

— Nu te știam atât de invidios, Josh. 


— Ei, asta-i... răspunse el, scuturând din cap. Cred că 
putem să-i mai tăiem din nas ticălosului. 

Monroe îl privi fix, cu ochii îngustaţi. 

— Condu-mă, ordonă el, apoi își urmă subalternul spre 
intrarea în blocul de apartamente. 

Doi polițiști îmbrăcați în civil îi așteptau pe holul din fața 
apartamentului lui Cunningham. Monroe și Rogers traversară 
podeaua lustruită din ciment și intrară într-o cameră din care se 
auzea o melodie de Oscar Peterson, dintr-o pereche de boxe 
gigantice marca Bang and Olufsen. Peretele opus intrării era o 
suprafaţă vastă din sticlă care dădea spre Cherwell și spre 
turlele placate cu gresie ale Oxfordului. In prim-plan, cei doi 
detectivi puteau vedea turnurile scăldate în soare ale catedralei 
Christchurch. Din cine știe ce cauză, în acel moment Monroe își 
aminti o poveste despre Oxford, pe care o auzise în vremea 
când fusese și el student aici. Se pare că planoriștii și cei care 
zburau în baloane adorau să planeze deasupra orașului, nu 
numai datorită priveliștii, ci și datorită curenților de aer cald. 
Acest lucru se explică în general prin faptul că acești curenţi 
erau produși de aerul cald al turnurilor, dar de fapt adevăratul 
motiv era gresia omniprezentă, care reflecta căldura soarelui. 

Cunningham stătea lângă fereastră, într-un fotoliu George 
Nelson din piele neagră. Un poliţist stătea în apropierea lui. Era 
înalt, blond, frumos și se bronzase în ceea ce Monroe a aflat mai 
târziu că fusese o vacanță la schi, scurtă, dar plăcută, în 
Andorra, din care se întorsese cu două săptămâni mai devreme. 
Îmbrăcat în bluejeans de firmă și un pulover negru cu anchior 
din cașmir, arăta exact ca fiul răsfăţat al unui milionar. In clipa 


în care intră Monroe, tânărul se ridică în picioare, însă 
inspectorul-șef nu-i acordă atenţie și-l urmă pe Rogers, trecând 
prin cameră, până în coridorul de dincolo. 

Pe coridor se aflau trei uși, iar una dintre ele era 
întredeschisă. Monroe îl urmă pe Rogers într-o cameră mică, 
fără ferestre, luminată de un singur bec roșu opac, atârnând din 
tavan. Rafturile erau pline cu carcase de CD-uri. În faţa peretelui 
din planul îndepărtat erau două monitoare cu ecran plat, iar în 
faţa lor, o consolă mică. 

Deasupra monitoarelor, peretele era acoperit cu imagini 
pornografice, un colaj sordid cu tinere legate, mutilate, 
desfigurate. 

Monroe privi scena, fără ca faţa să-i trădeze vreo urmă de 
emoție. Rogers se aplecă deasupra consolei. 

— Băiatul nostru se cam distra pe-aici, spuse el, pe un ton 
ironic. 

— Ce sunt toate astea, mai exact? 

— O capodoperă de pornografie virtuală, răspunse Rogers. 
A instalat camere web peste tot: în camerele de cămin ale 
fetelor, în dușurile de la sălile de sport, în toaletele pentru 
femei, în căminele studențești din Oxfordul de Est. Și 
înregistrează totul cu grijă, adăugă el, făcând un semn cu mâna 
spre teancurile de discuri de pe rafturi. Se pare că am găsit o 
comoară. 

— Poate, replică Monroe. Să-l ducem la secţie. O să lăsăm 
astea aici și trimitem niște tipi de la departamentul tehnic să se 
uite prin ele, da? 

Monroe se întoarse spre camera de zi, cu gândurile 
învălmășindu-i-se prin minte. 

— Poate sunteţi în măsură să-mi explicaţi despre ce e 
vorba. 

Tânărul avea un ușor accent meridional. 

— Speram că veţi putea face dumneavoastră asta, 
domnule Cunningham. 

Cunningham își lăsă ochii în podea pentru o clipă, apoi îl 
fixă pe Monroe cu o privire de superioritate. 

— Domnul detectiv? Amiral...? întrebă el, fluturându-și 
mâna prin aer. 

— Doar inspector-șef, domnule, inspector-șef Monroe. 


— Ei bine, domnule inspector-șef Monroe, sper că aveţi un 
mandat, nu? Celălalt tip... 
— Inspectorul Rogers. 


— Da, mi-a fluturat o bucăţică de hârtie pe sub nas, înainte 
să dea buzna la mine în casă. 

— Da, domnule Cunningham, avem mandat. Și vă arestez. 
Taylor, se răsti Monroe, întorcându-se spre polițistul care stătea 
lângă Cunningham, ia-l. 

În timp ce polițistul se apleca, Monroe îi citi drepturile lui 
Russell Cunningham. Tânărul râse neconvingător. 

— Mare greșeală, inspector-șef Monroe... imensă. Presupun 
că știți cine e tatăl meu, nu-i așa? 

— Suntem perfect la curent cu toate, domnule 
Cunningham, nu vă batețţi capul cu asta. Vin și eu în zece 
minute, Taylor, îi spuse Monroe poliţistului. Ai grijă ca domnul 
Cunningham să fie tratat așa cum trebuie. 

Și se întoarse spre coridor. 


Capitolul 30 

Croydon, 29 martie, 2 p.m. 

Înmormântarea lui Charlie Tucker fusese o ceremonie 
mohorâtă și ploioasă, învăluită într-o sărăcie suburbană. Slujba 
se oficiase într-o capelă din beton, construită pe la începutul 
anilor 1980, la câțiva kilometri distanță de Croydon, la sud de 
Londra. Fuseseră mai puţin de doisprezece participanţi. Aceștia 
se repeziseră din mașinile lor și străbătuseră în grabă pavajul 
scânteietor al parcării, cu hainele trase peste cap și cu 
umbrelele pe deasupra. In capelă, persista un miros de haine 
umede combinat cu cel de crini veștejiți. 

Pentru scurtă vreme, după ce fusese descoperit cadavrul lui 
Charlie, poliția mersese pe ideea că se sinucisese, însă ulterior 
probele adunate de echipele de investigare de la faţa locului 
arătau clar că n-ar fi avut cum să se împuște. Poliţiștii 
demaraseră atunci cercetările cu privire la crimă. 

Laura și Philip ajunseseră ultimii și se așezaseră unul lângă 
celălalt în spate, ascultând în tăcere muzica de orgă înregistrată 
pe bandă, fiecare fiind cufundat în propriile gânduri. Philip abia 
dacă-l cunoscuse pe Charlie. Pentru el, era doar o altă figură din 
Oxford, un prieten de-al Laurei. Se întâlniseră pe la petreceri și 
se contraziseseră din când în când în legătură cu politica. Philip 
fusese susținător al aripii de stânga, ceea ce era mai mult sau 
mai puţin o modă printre studenți în anii 1980, însă Charlie, își 
amintea el, fusese un marxist înverșunat. 

Laura ajunsese să se obișnuiască până la urmă cu faptul că 
prietenul ei, Charlie, murise. Cu aproape o săptămână în urmă, 
atunci când vestea picase cu atâta brutalitate, fusese șocată 
până în adâncul fiinţei. Acest lucru nu se datora faptului că ar fi 
fost extrem de apropiată de Charlie. Doar că el însemnase o 
parte a tinereţii ei. Poate, fiindcă de-abia se mai văzuseră în 
ultimii aproape douăzeci de ani, încă-l mai asocia cu vremurile 
bune, cu colegiul, cu libertatea, o perioadă care venise imediat 
după sfârșitul copilăriei, o perioadă când, cel puţin în amintiri, 
lumea părea să fie un loc mai pur. Acum, că murise, se simţea 
de parcă și o parte din ea dispăruse. 

Abia mai târziu apăruse sentimentul îngrozitor de frică pe 
care-l resimțea acum. Cercul de morţi, de măceluri și de 
violenţă începuse să se închidă în jurul ei. Acum nu-și mai putea 
scoate din cap ideea că moartea lui Charlie ar fi avut o legătură 


cu ancheta ei. 

De când se întorseseră în Oxford, ea și Philip făcuseră mici 
progrese valoroase. Confirmaseră faptul că toate crimele din 
1851 fuseseră comise exact în nopţile în care corpurile cerești 
relevante intraseră în semnul Racului și că o conjuncţie de cinci 
planete urma să aibă loc în anul acela, pe data de 20 iulie. 
Singura diferență dintre acele crime și cele recente era că 
ucigașii nu-și începuseră seria de crime cu prilejul echinocţiului 
de primăvară, deoarece conjuncţia planetelor avusese loc într- 
un moment diferit al anului. Toate acestea erau importante, ea 
știa asta, și plasau teoria dincolo de orice îndoială rezonabilă, 
dar aveau încă impresia că-și pierduseră elanul necesar căutării 
indiciilor cu privire la identitatea criminalului contemporan, iar 
următoarea crimă era programată pentru seara următoare, pe 
30 martie. 

Slujba de înmormântare fusese deprimantă, sunetul unui 
cor sintetizat revărsându-se cu blândeţe din difuzoarele de pe 
tavan, purtând cu el cele două marșuri funebre, iar cei din 
congregație de-abia dacă scoteau, în cel mai bun caz, un 
murmur cu greu audibil. Pe ultimele acorduri ale celui de-al 
doilea marș, sicriul care adăpostea corpul lui Charlie fusese 
ridicat cu grijă de gropari și dus spre un dric care aștepta afară. 
Participanţii se ridicaseră ușor de pe scaune și se îndreptaseră 
spre uși. Afară, dricul pornise și grupul îl urmase, traversând 
cimitirul, de-a lungul unei alei șerpuitoare, până în dreptul unei 
zone cu mai puţine morminte, unde pământul fusese proaspăt 
săpat. 

Întorcându-se de la capelă, Laura și Philip aproape că 
ajunseseră la mașină când auziră că se apropie cineva în fugă 
de ei, din spate. Întorcându-se, văzură o tânără îmbrăcată într-o 
rochie albă, lungă. Tânăra se opri în dreptul lor. Părea să aibă 
cam douăzeci și cinci de ani, era scundă, suplă, cu părul 
castaniu-închis căzându-i liber până în dreptul taliei. Avea ochii 
albaștri, imenși, un chip de zână, sprâncene subțiri și un nas 
bine conturat. Laura își dădu seama că plânsese; nu era 
machiată, dar avea ochii injectaţi de sânge, iar pielea de sub ei 
părea iritată. 

— Sunteţi Laura și Philip, nu? întrebă ea. 

Laura făcu un semn de încuviințare din cap. 

— Eu... am fost... ăăă... prietena lui Charlie. Mă cheamă 


Sabrina. 

În timp ce le întindea mâna, privi în jur, de parc-ar fi vrut să 
verifice dacă nu-i urmărește cineva. Un cuplu de vârstă mijlocie 
care participase la slujbă trecu pe lângă ei și Sabrina așteptă 
până când cei doi se îndepărtară îndeajuns de mult încât să nu-i 
mai audă. 

— Mi s-a cerut să vă dau asta, spuse ea, strecurându-i 
Laurei în mână un obiect mic și rece din metal. 

Era o cheie. 

— Puneţi-o în buzunar, o sfătui Sabrina încet, dar cu 
hotărâre. 

— Cine...? 

— Charlie, bineînţeles. Știa că a dat de necaz. Vă rog să mă 
ascultați doar, șopti Sabrina. Charlie ţinea foarte mult la o 
biografie a lui Newton. O veţi găsi în apartamentul lui. Chepstow 
Street, nr. 2, în New Cross. Trebuie să vă duceţi acolo chiar 
astăzi. Fratele lui o să-i facă ordine printre lucruri și o să-i 
anuleze contractul de închiriere mâine-dimineaţă. Cheia are un 
număr pe ea. Acum, trebuie să plec. Succes! Și, spunând 
acestea, se răsuci pe călcâie și se îndepărtă în grabă. 

Împietriţi de uimire, Laura și Philip o lăsară pur și simplu să 
plece. Apoi, smulgându-se din nemișcarea ei, Laura vru să plece 
după fată, însă Philip o opri. 

— Cred c-ar trebui s-o lăsăm în pace. 

Charlie locuise într-un apartament micuţ de două camere 
de pe o străduță îngustă, dând în principala arteră de circulaţie 
a aglomeratului New Cross, din South London. Era unul dintre 
cele șase apartamente care alcătuiau ceea ce probabil că fusese 
odată o casă destul de impozantă. Laura și Philip se duseseră 
acolo direct de la înmormântare și parcaseră pe Cheepstow 
Street, la câteva uși depărtare de casa lui Charlie. Ajunseră la 
apartamentul de la etajul doi urcând o scară șerpuitoare și slab 
luminată. 

Apartamentul nu arăta chiar atât de rău cât se așteptase 
Laura. Charlie își dăduse toată silința să ascundă tencuiala cojită 
și degradarea locului cu un strat de vopsea și câteva imagini 
înrămate, cu gust. Mobila era ieftină și veche. Probabil că se 
găsea în apartament dinainte ca el să se mute, dar chiriașul 
investise în câteva mochete și perne, ceea ce fusese de folos 


într-o oarecare măsură. În timp ce se plimba prin sufragerie, 
Laura se gândi că era evidentă influenţa unei mâini de femeie: 
Sabrina pusese lucrurile la punct. Într-un capăt se afla o 
bucătărie rudimentară, iar în celălalt erau un televizor și câteva 
rafturi cu cărți. Laura aruncă o privire printr-un mic dormitor 
care ducea spre o baie minusculă. În întregul apartament plutea 
un miros puternic de ţigări și alcool. 

— Doamne, mă simt de parcă am încălca o proprietate, 
spuse Laura încet. 

— Păi, cred că asta și facem, zâmbi Philip. 

— Îmi dă fiori. 

— Ei, haide. Sabrina a fost foarte clară: Charlie voia ca noi 
să venim aici. Nu te simţi vinovată. Avea încredere în tine. 

— Mda, și uite ce s-a întâmplat după ce m-am întâlnit cu el. 

Laura se așeză cu greutate pe un balansoar aflat în faţa 
micului birou. Pe birou se afla un calculator, iar lângă el, un 
teanc dezordonat de hârtii și o scrumieră plină cu mucuri de 
țigară. 

— Biografia lui Newton. Laura făcu semn cu capul spre 
biblioteca de lângă televizor. Vrei să încerci tu acolo? Mai este 
una în dormitor. 

Philip o găsi aproape imediat. Se așezară la o masă micuță 
din lemn aflată în capătul dinspre sufragerie al bucătăriei, cu 
cartea deschisă între ei. Purta titlul /saac Newton: Biografia unui 
mag, de Liam Ethwiche. 

— Charlie ţinea în mod special la cartea asta, spuse Laura, 
amintindu-și cuvintele pe care le folosise Sabrina. Apoi adăugă: 
Cheia are un număr pe ea: 112. 

— Presupun că e un număr de pagină, adăugă Philip, 
răsfoind cartea până când ajunse la pagina 112. 

In timp ce căutau prin primele două paragrafe, observară 
amândoi ciudăţenia aproape în același timp. În mijlocul unui 
rând, se pierdea brusc șirul. Ultima parte a propoziției spunea: 
„Gara Paddington, căsuţa paisprezece, petrecerea lui Geoff, 
sweetpea”. 

Philip se ridică și se duse la fereastră. Afară, clădirile 
cenușii și cerul cenușiu păreau să se contopească. Era ora de 
vârf şi traficul începea să se aglomereze pe New Cross Road. În 
capătul străzii, patru rânduri de autovehicule stăteau pe loc, iar 


ţevile lor de eșapament umpleau cu fum aerul sfârșitului de 
după-amiază. Nu observă Toyota neagră, strălucind de 
curățenie, parcată de partea cealaltă a străzii. 

— Tu înţelegi ceva? întrebă el. 


— Mda, cam înţeleg, răspunse Laura. Hai să mergem. Luă 
cartea sub braţ. Vrei să conduci tu sau eu? 

Gara Paddington se afla la doar zece kilometri depărtare de 
New Cross, în linie dreaptă, însă lor le luă aproape nouăzeci de 
minute să răzbată prin aglomeraţie, incluzând aici și o perioadă 
de douăzeci de minute în care, din cauza lucrărilor rutiere de 
lângă Picadilly Circus, rămăseseră imobilizaţi pe Pall Mall. 
Soarele apusese deja de vreo patruzeci de minute în clipa în 
care se apropiara de Tamisa dinspre sud, iar când cotiră pe 
Praed Street, luminile slabe de neon, roșii și galbene, accentuau 
și mai mult impresia de tern oferită de clădirile dărăpânate, 
mânjite de poluare, de pe fiecare parte a străzii, clădiri care 
adăposteau magazine de jeans ieftini și vitrine cu reclame 
pentru show-uri erotice. 

Înăuntru, un val de oameni se agita prin holul principal al 
gării. Dulapurile personale și căsuţele poștale erau poziționate 
între un ghișeu de bilete și un local numit Cafeneaua 
Navetiștilor. În faţa fiecărei căsuțe se afla câte un panou mic cu 
o tastatură numerică. 

— Și ai de gând să-mi spui în sfârșit care e combinaţia și ce 
înseamnă sweetpea, Laura? întrebă Philip. 

Ea oftă. 

— Am de ales? 

— Nu prea. 

Ea se aplecă spre căsuțe, trăgând cu ochiul spre șuvoiul de 
navetiști care se scurgea pe lângă ei. Întorcându-se iar spre 
căsuta 14, murmură: 

— E porecla mea. Mă rog, porecla pe care mi-o dăduse 
Charlie. 

Philip pufni. 

— Prima dată, ne-am întâlnit la o petrecere în Oxford, în 
1982. Se ţinea într-o casă mare, în care locuiau mai mulţi colegi, 
pe Banbury Road, proprietatea părinţilor unui tip din anul 
nostru, Geoff... Geoff Townsend cred că-l chema. Mă rog, după 
noaptea aia, Charlie mi-a spus mereu sweetpea. 


— Sweetpea? 

— La petrecere am purtat o jachetă făcută din pene de 
păun:.. 

Philip o privi neîncrezător pentru o clipă, apoi izbucni în râs. 

— Asta se întâmpla cu mult timp în urmă. 

Expresia ei sinceră îl făcu să râdă și mai tare. 

— Scuză-mă, reuși Philip să spună, recăpătându-și 
seriozitatea. Doar că imaginea ta într-o jachetă din pene de 
păun e... 

— Dulce? 

— Păi, da. 

— Noii romantici erau în culmea gloriei. Îți mai aduci 
aminte? Probabil că tu purtai cămăși din mătase și cizme de 
Motanul încălţat, nu? 

— Niciodată n-am avut cizme de Motanul încălţat, se 
împotrivi Philip, indignat. 

Acum era rândul Laurei să râdă. 

— Și prima dată când ne-am întâlnit aveai o codiţă oribilă. 

— Ba era o coadă foarte frumoasă, de fapt, se strâmbă el. 
OK, care-i combinația? 

Ea privi lung panoul și începu să tasteze câteva cifre. Philip 
o privi. 1...9...8...2. apoi apăsă butonul „enter”, apucă mânerul 
și trase de el. 

În interiorul cutiei se afla o foaie de hârtie făcută sul și 
legată cu o panglică neagră din mătase. Lângă ea se afla un CD, 
într-o carcasă din plastic transparentă. 

Philip întinse mâna și scoase cele două obiecte. 

— E un DVD, presupun, spuse el. Desfăcu panglica de pe 
sulul de hârtie. Și ceea ce pare să fie... Făcu o pauză. Ei, asta-i 
interesant. Până și eu știu destulă latină cât să traduc asta. 

În partea de sus a primei pagini era scris: Principia 
Chemicum de Isaacus Neuutonus. 

De-abia dacă schimbară două cuvinte în timp ce 
parcurgeau drumul spre ieșirea din Londra, îndreptându-se către 
vest, înapoi la Oxford. Traficul se mai liniștise puţin și în 


= Pea este folosit ca o prescurtare de la peacock, care 
înseamnă „păun, păuniţă". În traducere, sweetpea - „dulce, 
iubită păuniţă".(n.tr.) 


douăzeci de minute ajunseseră deja pe Șoseaua 40, care urma 
să-i ducă spre autostradă și, după 80 de kilometri, acasă. 
Fiecare era adâncit în propriile gânduri, fiecare încerca să se 
strecoare printre itele a ceea ce descoperiseră, dar niciunul din 
ei nu era încă pregătit să vorbească despre asta. Philip 
conducea și Laura studia documentul lui Newton. Acesta era 
acoperit cu o caligrafie măruntă, bine definită, cea mai mare 
parte a lui fiind scrisă într-o limbă ciudată, sau într-un cod 
complicat care nu părea să aibă vreo semnificaţie. Totul era 
amestecat cu rânduri scrise în latină, alături de desene, 
simboluri cu un aspect ciudat, tabele și diagrame care păreau să 
fi fost împrăștiate la nimereală în cadrul paginii. Apoi, după ce 
lăsară în urma lor luminile orașului și pătrunseră în monotonia 
întunecată a autostrăzii și în întinderea pustie a câmpurilor 
aflate de ambele părți ale drumului, se făcu prea întuneric și 
Laura nu mai putu să citească. 

— În mod evident, este o fotocopie, constată Laura. Dar 
despre ce naiba o fi vorba? 

— Îmi pare rău că n-am fost mai atent la lecţiile de latină, 
în vremea când aveam treisprezece ani, spuse Philip. 

— De fapt, eu știu latină destul de bine, dar asta e o 
amestecătură de limbi. Și ce e cu simbolurile și cu secţiunile 
astea codificate? Mie mi se par doar niște cuvinte fără sens. 

— Și ce naiba făcea Charlie Tucker cu o copie a unui 
document scris de Isaac Newton? Nu e o lucrare de care să mai 
fi auzit până acum. 

— Nici eu. Bineînțeles, a scris Principia Mathematica, dar... 
Întinzându-se spre bancheta din spate, Laura ridică biografia lui 
Newton pe care o luaseră din apartamentul lui Charlie. 
Aprinzând becul din mașină, începu să răsfoiască paginile. 
Biografia unui mag, citi ea, încet. Îmi amintesc când a apărut 
cartea asta. A făcut ceva valuri în vremea aia, nu-i așa? 

Philip părea nedumerit. 

— E o lucrare revizionistă, îl prezintă pe Newton ca pe un 
fel de vrăjitor nebun sau cam așa ceva... Acum îmi aduc aminte, 
adăugă ea, ciocănind cu degetele pe cartea deschisă. Se baza 
pe ideea că Newton era un alchimist pasionat. 

— Mda, replică Philip. Și eu mi-aduc aminte. Cartea a 
apărut acum câţiva ani. Am citit o recenzie în The Times. 


— Newton nu era numai un alchimist, continuă Laura, 
ridicându-și privirea din carte. Se pare că se ocupa în mod serios 
și de magia neagră. Aici spune așa: „Newton era un adept al 
artelor întunecate. Dovezi ale acestui fapt uimitor pot fi găsite în 
scrierile pe care le-a ținut ascunse până la moartea sa. Acestea 
au fost păstrate în secret de discipolii săi, de teamă să nu-i 
întineze marelui om imensa reputație științifică. Abia în 1936, 
sub conducerea lui Maynard Keynes, economistul și expertul în 
lucrările lui Newton, aceste documente au fost redescoperite: 
mai mult de un milion de cuvinte despre subiecte oculte, 
mergând de la divinatie până la alchimie”. 

— Prin urmare, și-a publicat lucrările științifice, legale, dar 
și-a ţinut materialele periculoase la adăpost de priviri indiscrete? 

— Se pare că da. Nu putea permite ca interesul său faţă de 
ocultism să fie făcut public. Asta i-ar fi distrus cariera. 

— Și crezi că Principia Chemicum ar putea să fie una dintre 
operele alea secrete? 

— Încă nu sunt sigură. Laura căută cuprinsul biografiei pe 
care-o avea în poală. Și-a scris toate operele în latină, așa era 
obiceiul în vremea aia. Dar e ciudat că și-a folosit versiunea 
latinizată a numelui. Dar... aha! exclamă ea, după câteva clipe. 
Ascultă: „Din păcate, faimoasa lucrare a lui Newton, Principia 
Mathematica, nu este completată de o Principia Chemicum, care 
ar fi fost o operă definitivă menită să descrie descoperirile sale 
în domeniul alchimiei. Newton ne lasă indicii și sugestii, dar nu 
și un manuscris care să ofere o relatare despre reușita de a 
produce legendara Piatră Filosofală. Acest lucru se întâmplă 
deoarece, la fel ca multe sute de cercetători dinaintea sa, 
Newton, în ciuda talentelor sale extraordinare, nu și-a atins 
niciodată scopul suprem. N-a făurit Piatra cu care să găsească 
metoda de a produce aur din metalele inferioare; nu i s-a oferit 
viața fără sfârșit și n-a putut niciodată să intre în comuniune cu 
Atotputernicul, cel putin nu cât timp a fost în viață”. 

Câteva minute mai târziu, intrară pe scurtătura spre 
Chilterns și începură coborârea lungă și abruptă peste graniţa 
dintre comitatele Buckingham și Oxford. Prin întuneric, puteau 
zări prea puţin din panorama magnifică pe care o oferea lumina 
zilei, o cuvertură peticită de câmpuri cultivate care se întindeau 
spre orizont. 


Laura închise cartea, stinse lumina din mașină și porni 
radioul. 

— Ai chef de niște muzică? 

Apăsând pe butonul programat cu numărul 1, nu 
recepţionară nimic. La fel se întâmplă și la 2 și la 3. La 4, mașina 
fu inundată de acorduri violente, o piesă Van Halen de la 
mijlocul anilor optzeci. Philip începu să scuture din cap. 

— Yeah, baby... 

Laura apăsă butonul 5 și dădu sonorul mai încet. O 
cacofonie de sunete atonale se revărsă din difuzoare. 

— Asta sigur e Radio 3, constată Philip. Vrea cineva să 
asculte „Concertul pentru trei chiuvete de bucătărie și un 
vibrator”? glumi el. Pentru numele lui Dumnezeu, dă înapoi la 
Van Halen. 

— Nu prea cred, râse Laura. 

Mai trecu de câteva posturi franceze emise pe unde lungi, 
dădu de o melodie rap emisă de un post local independent și 
apoi găsi Radio Oxford și ceea ce părea să fie sfârșitul ediţiei de 
știri. 

„... Conducătorul delegaţiei estoniene, Dr. Vambola Kuusk, 
a declarat că întâlnirea a fost un mare succes și că speră că 
autorităţile de la Comisia Europeană vor respecta recomandările 
făcute anterior.” 

Urmă o pauză. 

„Și acum, câteva știri locale. Poliţia devine din ce în ce mai 
preocupată de locul în care s-ar putea afla profesorul James 
Lightman, bibliotecar-șef la Biblioteca Bodleian. Mașina sa a fost 
găsită astăzi, în jurul orei zece dimineaţa, abandonată în 
Norham Gardens din North Oxford. Poliţia susţine că nu există 
niciun semn de luptă și că profesorul și-a lăsat servieta pe 
scaunul din dreapta, iar cheile erau încă în contact. La sfârșitul 
emisiunii, vom anunţa un număr de telefon la care poate suna 
oricine are informaţii folositoare pentru poliţia din Thames 
Valley.” 


Capitolul 31 

Oxford, 12 august 1690, aproape de miezul nopţii 

Timp de câteva secunde, John Wickins crezu că va leșina 
din cauza căldurii și a durerii. În ciuda balsamului calmant al lui 
Robert Boyle și a îngrijirilor atente, arsura de pe braţ era 
aproape la fel de dureroasă ca în dimineaţa aceea, iar durerea 
de cap pe care o avusese toată ziua era aproape la fel de 
supărătoare. 

El, Boyle și Hooke străbătuseră labirintul și acum stăteau 
pe loc, respirând greu, pe coridorul care dădea spre camera de 
dincolo. Îi zăriseră în treacăt pe cei trei bărbaţi din faţa lor doar 
o dată, atunci când intraseră în crama Colegiului Hertford: 
Newton, du Duillier și încă o siluetă cu pelerină cu glugă, despre 
a cărei identitate nu erau siguri, pătrunseseră în tuneluri 
înaintea lor și dispăruseră în labirint. 

Acum, membrii cabalei care se formase în jurul lui Newton, 
împărtășindu-i secretele întunecate, intraseră în cameră. O rază 
palidă de lumină ieșea prin deschizătura ușii. 

Afară, cei trei Gardieni stăteau lipiţi de peretele murdar și 
umed al coridorului, fiecare dintre ei încercând să-și ţină 
răsuflarea. Își stinseseră unica torţă și se pregăteau să 
acționeze. Din cameră, se auzea vocea unui bărbat, psalmodiind 
cuvinte abia inteligibile, monologuri lungi punctate periodic de 
fraze  nedeslușite intonate pe trei voci. Un pârâiaș de 
transpiraţie șerpui pe spatele lui Wickins, care-și încordă 
palmele umede pe mânerul spadei. În dreapta lui se afla Hooke, 
înjurând în barbă, cu fața și tunica îmbibate de transpiraţie. In 
stânga sa, Boyle își scosese spada din teacă. Aceasta reflectă 
raza subțire de lumină care venea din cameră și Wickins zări 
profilul șters al bătrânului. Privea în continuare fix spre ușă, cu 
toți mușchii încordaţi. În vreme ce Wickins îl examina, Boyle se 
îndepărtă de zid și făcu în liniște trei pași mari și iuți spre 
cameră. Ajungând în dreptul ei, le făcu un semn celorlalţi doi. 
Aceștia traversară repede spaţiul dintre ei; Boyle zvârli ușa de 
perete, iar cei trei bărbaţi intrară în fugă în cameră, cu spadele 
pregătite pentru atac. 

Mirosul de terebentină, de transpiraţie și de carne de om, 
atmosfera umedă și lipsită de oxigen și murmurul incantațiilor 
păgâne le asaltară simţurile. Cei trei membri ai cabalei, cu 
capetele acoperite de glugi și îmbrăcaţi în mantii grele, din satin 


negru și gri, stăteau în fața pentagramei, în capătul îndepărtat 
al camerei. Silueta din mijloc ţinea ridicată o sfera mică, roșie. 

Gardienii aveau de partea lor avantajul surprizei, și Boyle 
era hotărât să nu-l lase să-i scape. Se avântă spre bărbatul cu 
sfera, îl prinse de gât și-l târî departe de pentagramă. Sfera din 
rubin căzu și se rostogoli pe podeaua din piatră, până când se 
opri sub pentagramă. Ridicându-l pe Newton în picioare, Boyle îi 
apăsă spada de beregată. Celelalte două siluete îmbrăcate în 
mantii, luate prin surprindere, rămaseră nemișcate în timp ce 
Hooke și Wickins fugiră spre ele și se opriră cu vârfurile spadelor 
la numai câţiva centimetri distanţă de feţele lor acoperite. 

Boyle slăbi strânsoarea asupra prizonierului și-l făcu pe 
acesta să se învârtă. Îl auzeau cu toţii cum mârâie de sub glugă. 
Dar nu putea face nimic, Boyle stătea cu spada lipită de mărul 
lui Adam din gâtul lui. 

— Lăsaţi-vă jos glugile, toţi trei, porunci Boyle. 

Nu se mișcă nici unul dintre ei. 

— Lăsaţi-vă jos glugile, repetă Boyle. 

Nu ridicase vocea, dar acum avea o duritate veninoasă în 
glas. 

Încet, Newton se supuse. Pletele sale lungi, cenușii, îi erau 
lipite de faţa umedă. Sub vălurile de păr, ochii săi negri ardeau 
de furie și de ură. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine credeţi că sunteți? 
șuieră el. Ce autoritate aveți aici? 

Boyle nu se clinti, ci îi susținu privirea lui Newton. 

— Spre deosebire de dumneavoastră, domnule profesor 
Newton, replică el, noi avem toate drepturile să ne aflăm aici. 

Newton îi aruncă un zâmbet superior, pielea feţei 
încrețindu-i-se în riduri umede. Semăna cu o caricatură a lui 
Mefisto. 

— Nesăbuit băgăreţ ce ești! șuieră el, cu vocea lui subțire 
tremurând de ură ascunsă. Eu sunt Maestrul aici. Numai eu 
înțeleg cuvintele înțelepţilor. Eu sunt adevăratul moștenitor al 
Luminii, al Căii, al Drumului. 

Cu un zâmbet vag, lipsit de orice urmă de umor, care arăta 
cât de puţin îi păsa de opiniile lui Newton, Boyle spuse: 

— John, Robert, hai să vedem pe cine avem aici. 

Fără să-și îndepărteze vârfurile spadelor de la gâturile celor 


două siluete în mantii, Hooke și Wickins le înlăturară glugile și se 
trasera în spate. 

— James? James... fratele meu? Boyle se clătină pe 
picioare, făcând un pas înapoi. Ce...? 

Șocul îi transformase chipul bătrânului într-o mască rigidă. 
Părea pierdut, paralizat. 

Aceasta era șansa de care avea nevoie Newton. Cu un 
răcnet, sări înainte, îl prinse pe Boyle de încheietură și-l forță să 
dea drumul spadei, care căzu zăngănind pe podea. 

Newton era singurul care acţiona cu repeziciune; ceilalți 
cinci bărbaţi păreau cufundaţi în gelatină; dar, după câteva 
clipe, începură să-și revină și, deodată, camera se umplu de 
trupuri pregătite de luptă, de clinchetul oțelului și de strigăte 
aspre. 

Inșfăcându-i spada lui Boyle, Newton se întoarse și se 
avântă spre sfera din rubin. În timp ce făcea acest lucru, Wickins 
îl prinse de glezne și cei doi bărbaţi se prăbușiră pe podea. Intr- 
o furie oarbă, Wickins îl apucă de păr pe Newton, făcându-l să 
tipe. 

— Mi-ai trădat prietenia, îi urlă el în ureche. Ajunsesem să 
am încredere în tine. 

Însă, în ciuda mâniei sale, Wickins nu știa sigur ce trebuie 
să facă mai departe. Isaac Newton se afla la mila lui. O singură 
mişcare a spadei sale, se gândi Wickins, și viața acestuia ar fi 
luat sfârșit, sângele lui ar fi acoperit podeaua. Dar nu pentru 
asta veniseră ei aici. In ciuda urii pe care o simțea Wickins faţă 
de profesorul lucasian, nu era un ucigaș. Exact în acea clipă 
observă sfera. O ridică de jos cu mâna stângă și și-o îndesă în 
tunică. Apoi, îl ridică pe Newton în picioare, încă ţinându-i lama 
spadei în dreptul beregatei, apoi începu să pășească înapoi, 
spre ceilalți. Insă, cum nu vedea pe unde merge, se împiedică 
de unul dintre sfeșnicele înalte și masive, prăbușindu-se. 

Newton se aruncă după spada lui Wickins. Intr-o clipă, o 
avea în mână, răsucindu-se astfel încât să poată supraveghea 
întreaga încăpere. Ochii îi aruncau flăcări, toate simţurile-i erau 
ascuţite la maximum, instinctul de autoapărare îi dădea putere. 

La câţiva pași mai încolo, Boyle îl prinsese pe fratele său de 
gât, împingându-l în zid. Cu vârful spadei lui Hooke îndreptat 
spre el, Nicolas Fatio du Duillier stătea alături, răsuflând greu de 
furie. 


— James, James... cum ai putut? rostea Boyle, cu vocea 
tremurândă. 

— Robert, fratele meu mai mare, răspunse rânjind Boyle. 
Robert, care s-a considerat întotdeauna tatăl meu... scutește-mă 
de făţărnicia ta, așa ceva nu-mi trebuie. 

Boyle păru derutat și-și înclină ușor capul într-o parte. 

— Dar de ce? șopti el. De ce? 

— Nu știi, Robert? Chiar așa? Nu știi? 

Boyle scutură scurt din cap. 

— Unde altundeva m-aș fi putut duce, dragul meu frate? 
Cum m-aș fi putut măsura cu tine? Cum aș fi putut ieși din 
umbra ta? 

Boyle tresări, simțind vârful unei spade la gâtul său. 

— Aruncă-ţi spada, șuieră Newton. Acum! 

Boyle se supuse și se întoarse. Du Duillier și James Boyle se 
aflau în continuare în fața spadei neclintite a lui Hooke, și 
Wickins se ridica, greoi, în picioare. Acesta din urmă ţâșni în față 
și smulse spada lui Boyle de pe podeaua din piatră. 

— Încă un pas și-l spintec, ţipă Newton. 

Wickins se apropia în continuare. 

— Vorbesc serios. Și-și înfipse spada în gâtul lui Boyle, 
făcându-l să sângereze. 

Wickins se opri. 

— O să suferi chinurile iadului pentru asta. 

— Nu, greșești, prietene, îi răspunse Newton, nepăsător. 
Pentru că Domnul știe că motivele mele sunt sincere. Trase aer 
adânc în piept. Acum, dă-mi sfera. 

Wickins rămase pe loc, ca și cum ar fi prins rădăcini. 

— Dă-mi sfera! 

— Nu, John, nu face asta, icni Boyle. 

— Nu-l băga în seamă pe bătrânul ăsta netrebnic. Dă-mi 
sfera! Acum! Fă-o, sau jur c-o să-l omor, strigă Newton. 

Încetișor, Wickins își vârf mâna în tunică și palma sa 
cuprinse sfera din rubin. 

— Nu! N-o face! îl imploră Boyle. Mai bine mor decât... 

Wickins scoase sfera din rubin. În timp ce făcea acest lucru, 
Hooke, care-i păzise pe du Duillier și pe James Boyle, își repezi 
brusc spada spre Newton. Acesta văzu mișcarea cu coada 


ochiului și se feri. Era de-ajuns. Robert Boyle își înfipse dinţii în 
mâna adversarului său. Newton urlă, dar reuși să-și păstreze 
spada în mână. Blestemând, Newton se răsuci și-i șfichiui 
umărul lui Hooke. Apoi dispăru, topindu-se în întunecimea 
coridorului. Wickins porni după el, însă Boyle îl reţinu. 

— John, John, lasă-l să plece. N-o să-l găsești niciodată în 
labirint. 

— Trebuie să ducem într-un loc sigur ceea ce a rămas, 
sfera și documentele. 

Vocea îi suna obosită și îngrozitor de tristă. 

— Trebuie să descâlcesc urzeala asta oribilă, și tu trebuie 
să te asiguri că toate vor fi în siguranță pe viitor. Imediat cum 
ajungem la suprafaţă, pornești călare cu toată viteza spre 
Cambridge. Să ajungi acolo înaintea lui Newton... și să arzi totul. 


Capitolul 32 

Oxford, 29 martie, 9.05 p.m. 

Întorși acasă, Philip aprinse aragazul și puse ceainicul pe 
foc, în timp ce Laura se dusese la etaj să-și caute un pulover din 
lână. Câteva minute mai târziu, stăteau amândoi în sufragerie, 
cu focul proaspăt aprins prinzând viaţă în șemineu. 

— Chestia e, spuse Philip sorbind din cana cu ceai fierbinte, 
că dispariţia lui Lightman mai mult ca sigur n-are nicio legătură 
cu crimele. E doar o coincidenţă. 

Laura întoarse spre el o privire fără expresie. 

— Nu prea văd cum ar putea fi legate una de alta, dar totul 
este atât de... de ciudat. 

Philip ridică din umeri. 

— Ţi s-a părut cumva că Lightman ar fi bolnav sau 
tulburat? Ar fi putut s-o ia razna? 

Laura scutură din cap. 

— Suferea de depresie? 

— Nu știu. În ultimii ani l-am văzut doar de câteva ori. Mie 
mi se părea perfect normal. De ce? Crezi că pur și simplu și-a 
lăsat mașina în drum și a plecat? 

— Se mai întâmplă. 

— Sigur, dar lui Lightman? 

— Ceea ce înseamnă că a fost răpit? 

Laura își ridică privirea dinspre cana cu ceai. 

— Dumnezeu știe, Philip. Dar cine...? 

— Presupun că vom afla asta destul de curând. Poliţia nu 
va lăsa cazul ăsta să treacă atât de ușor. Lightman e foarte 
cunoscut în Oxford și mai e și unul dintre cei mai bogaţi oameni 
din Anglia. Ridică DVD-ul pe care-l luase din căsuţa poștală nr. 
14. Ne uităm? 

Timp de câteva secunde nu se văzu nimic, până când pe 
ecran apăru imaginea lui Charlie Tucker stând pe un scaun, cu 
privirea aţintită direct spre camera de filmat. În spatele lui se 
vedeau rafturi cu cărţi, pe podea, lângă scaunul lui, era o 
scrumieră, iar Charlie trăgea dintr-o ţigară. Părea că se filmează 
singur: unghiul nu era chiar cel mai potrivit și lumina era slabă. 

— Bună, Laura, dragă. Mă rog, măcar sper că tu ești cea 
care privește asta. Zâmbi scurt și forțat spre cameră. Atunci 


când vei primi asta, continuă el, eu voi fi ori mort, ori plecat pe 
undeva, prin străinătate. 

Laura simţi un nod în stomac. 

— Chestia e că viața mea e în pericol, continuă Charlie. Nu 
prea am mult timp pentru explicaţii și sunt atâtea lucruri pe 
care-aș vrea să ţi le spun. Nu-mi place că te pun în pericol, dar 
alaltăieri, când ai venit să mă vezi... ei bine, am avut impresia 
că deja ești implicată până peste cap, așa că... 

OK, de unde să încep? Bun, păi... evident că ai fost la 
căsuta poștală 14 din Paddington și ai textul lui Newton. Cred că 
te-ai întrebat cum naiba am reușit eu să pun mâna pe așa ceva. 
Adevărul este că o perioadă am făcut parte din grupul despre 
care ţi-am vorbit... știi tu, ocultiștii... 

Vorbesc la timpul trecut, pentru că sper să fi scăpat. Vezi 
tu, am fost atras spre ei în mod implicit. Aveau anumite dovezi 
incriminatorii cu privire la activităţile mele politice din anii 1980 
și... mă rog, guvernul are memorie lungă, mai ales atunci când 
vine vorba despre genul de lucruri cu care mă ocupam eu. 
Zâmbi conspirativ. 

Oricum, m-am cărat atunci când mi-am dat seama ce 
urmărea de fapt grupul. N-am vrut să iau parte la așa ceva. 

Țigara arsese până la filtru și Charlie făcu o pauză, ca să ia 
alta din pachetul pe care-l avea în buzunar. Aprinzând-o de la 
mucul celeilalte, trase adânc în piept și apoi suflă un nor de fum. 

— Uite, spuse el, schimbându-și poziţia pe scaun. Probabil 
că nu înţelegi nimic. Hai s-o iau de la început. 

Își drese vocea. 

— Hai să ne întoarcem cu o mie șase sute de ani în urmă, 
în Biblioteca din Alexandria. Un mare învăţat, care era în același 
timp și bibliotecarul-șef, era o femeie pe nume Hypatia. Ei, 
Hypatia era o gagică pe cinste; nu numai că era una dintre cele 
mai educate persoane din acele timpuri, dar a și provocat o 
mare controversă respingând o mare parte a creștinismului 
incipient care începuse să se întindă în toată lumea. A fost 
considerată eretică și, în cele din urmă, a fost jupuită de vie de 
un grup de creștini - vai! - atât de pioși. Charlie făcu o grimasă. 

Hypatia era adepta ocultismului. La un mileniu după 
vremea ei, ar fi fost considerată o vrăjitoare care lucrează cu 
magia albă. Căci ţinea spre păstrare unele dintre cele mai 
importante artefacte cunoscute de civilizaţie. În biblioteca ei, 


existau manuscrise rare care tratau aspecte ale ocultismului, 
atât în ceea ce privește magia albă, cât și pe cea neagră, și în 
posesia ei se aflau cele două mari comori ale alchimiei 
cunoscute de omenire: 7ăb/ița de smarald și sfera din rubin. 

Bineînţeles, Tăblița de smarald e celebră. De-a lungul 
secolelor, a ajuns să fie recunoscută ca fiind pilonul central al 
legilor alchimiei. Ea le oferă alchimiștilor un fel de „manual de 
instrucţiuni” pentru munca lor. Mai puţin cunoscută este sfera 
din rubin. Zvonuri despre ea au circulat în lumea ezoterică încă 
din vremea în care trăia Hypatia, însă puţini au văzut-o și încă și 
mai puțini mai au habar despre ce puteri are. 

In noaptea în care a fost distrusă Biblioteca din Alexandria, 
pe data de 13 martie 415 AD, Hypatia a aranjat astfel încât 
Tăblița de smarald să fie luată din oraș și transportată în 
Europa, unde a fost protejată de un șir de alchimiști care s-a 
întins de-a lungul secolelor. Intre timp, a ascuns sfera din rubin 
într-un loc sigur, în temeliile bibliotecii. Un an mai târziu, tatăl 
ei, Theon, a recuperat preţiosul obiect și l-a adus în Anglia. 
Acolo a fost întâmpinat de reprezentanţii unui mic grup de 
adepţi care-și spuneau Gardienii, un grup ale cărui secrete 
veneau din Egiptul antic și de la primii alchimiști, și a cărui artă 
o învăţaseră și Hypatia și Theon. 

Gardienii au ascuns sfera din rubin într-o criptă secretă, în 
care se putea ajunge numai printr-un labirint subteran. Au 
construit această criptă în apropierea locului lor de întâlnire și s- 
au asigurat că singurele persoane care puteau trece prin labirint 
erau cele care posedau cunoștințele secrete necesare pentru a 
rezolva o serie de teste. Aproape o mie de ani mai târziu, pe 
acest loc s-a dezvoltat orașul Oxford. 

Sfera din rubin a rămas în ascunzătoarea ei până în secolul 
al șaptesprezecelea, când Christopher Wren a fost delegat să 
construiască Teatrul Sheldonian. El a descoperit labirintul, dar n- 
a făcut nimic în privinţa lui. Totuși, câteva decenii mai târziu, 
Isaac Newton, poate cel mai mare alchimist al vremii sale sau 
chiar din toate timpurile, a dat peste indiciile vitale necesare 
găsirii sferei, într-un document care trecuse prin mâinile unui alt 
alchimist cu câteva secole înaintea sa, un bărbat numit George 
Ripley. 

Charlie se lăsă pe spătarul scaunului și suflă fumul spre 
camera de filmat. 


— Acest lucru a fost aproape un dezastru. Sfera poseda 
puteri într-adevăr extraordinare, iar Newton era un geniu, 
obsedat de elucidarea secretelor universului, indiferent cu ce 
preţ. Sfera îi oferea șansa de a-și îndeplini visul. 

Făcu o pauză și-și stinse ţigara. 

— Presupun că te întrebi: de ce atâta tevatură? Ce are 
această sferă din rubin atât de deosebit? De ce e atât de 
importantă, încât unii oameni și-ar da viaţa ca s-o apere? De ce 
unii ar fi în stare să ucidă doar ca să pună mâna pe ea? Ei bine, 
sfera este cheia pentru descoperirea Pietrei Filosofale și a 
Elixirului Vieţii, țelul suprem al alchimiștilor. Nimeni nu știe 
precis cine a făcut sfera. Este cel puţin la fel de veche ca prima 
civilizaţie antică egipteană și unii au fost chiar de părere că nu 
provine din lumea noastră. Citind o incantaţie care este înscrisă 
într-o spirală continuă de-a lungul suprafeţei sferei, adeptul îl 
poate invoca pe diavol, cerându-i să transforme conţinutul lipsit 
de viaţă al creuzetului în acea legendară și cea mai preţuită 
piatră. 

Laura, nu te-aș învinovăţi dacă ai crede că toate astea 
înseamnă doar o adunătură de prostii. Dar, fie că tu crezi sau nu 
că sfera poate fi folosită pentru invocarea diavolului, există 
oameni care cred acest lucru, și în prezent, în Oxford, există un 
grup de alchimiști foarte puternici care încearcă să dovedească 
treaba asta. Nu au sfera, dar cunosc unele dintre secretele de 
care au nevoie. 

Şi-mi imaginez că încerci să-ți dai seama care este legătura 
dintre Isaac Newton din secolul al XVIl-lea și acest grup din 
secolul al XXI-lea. Și te întrebi de ce ţi-am dat o copie a lucrării 
secrete și codificate a lui Newton. Cred că mai încerci să înţelegi 
și ce legătură am cu toate astea și de ce viaţa mea este în 
pericol. 

Vezi tu, Newton este înaintașul grupului din prezent. Și-a 
denumit grupul cabalistic Ordinul Sfinxului Negru. Acesta a fost 
numele originar, folosit pentru prima oară de egiptenii care au 
folosit la început sfera. Newton a format ceea ce a fost numită 
Nesfânta Treime, alături de iubitul său, medicul Nicolas Fatio du 
Duillier, și de cunoștința lor comună, James Boyle, fratele mai 
mic al marelui Robert Boyle. Legătura dintre Newton și prietenii 
săi, pe de-o parte, și actualul Ordin al Sfinxului Negru, pe de 
cealaltă, este conjuncţia planetelor. Newton a descoperit o cale 


de a obţine sfera din rubin cu aproximativ optsprezece luni 
înaintea unei conjuncţii de cinci planete, în anul 1690. Atunci 
când s-a petrecut următoarea conjuncţie, profesorul Milliner 
dobândise câteva dintre cunoștințele secrete ale ordinului și-și 
încercase norocul. In prezent, ordinul încearcă să repete 
experimentul lui Newton. 

Și în ce constă acest experiment? Presupun că ţi-ai dat deja 
seama. Sfera din rubin îi cere adeptului să adune cinci organe: 
fiecare trebuie să fie luat de la o tânără femeie, la un anumit 
moment dat. In locul fiecărui organ este lăsată o monedă 
metalică; un vechi Arkhanon egiptean întruchipează cinci femei: 
cele cinci victime. Aceste organe sunt păstrate și folosite la o 
oră anume. Așezate în vârfurile unei pentagrame, ele sunt 
punctele centrale ale unei ceremonii care, dacă are succes, îl va 
invoca pe diavol și-l va obliga să dezvăluie secretul obţinerii 
Pietrei Filosofale. 

Newton și prietenii lui au reușit să obţină organele după ce 
au ucis cinci tinere din Oxford. Organele - o inimă, un creier, o 
pereche de rinichi, o vezică biliară și un ficat - au fost păstrate 
în conformitate cu tehnicile transmise de-a lungul timpului de 
primii membri ai ordinului, alchimiștii egipteni instruiți în arta 
mumificării. Aceasta era specialitatea lui du Duillier. El studiase 
în detaliu procesele și-și dăduse toată silinţa să repete tehnicile 
antice. Ritualul trebuia să aibă loc într-o cameră de sub 
Biblioteca Bodleian, care face parte din labirintul Gardienilor. 
Newton și prietenii lui au ajuns în această cameră printr-o 
intrare secretă din crama Colegiului Hertford, din apropierea 
Bibliotecii Bodleian. Era neapărat necesar să treacă testele 
create de Gardienii din secolul al V-lea, însă au putut face acest 
lucru relativ ușor, pentru că Newton avea informaţiile pe care i 
le transmisese, sub forma unui manuscris, George Ripley. 
Newton a fost împiedicat numai graţie intervenţiei Gardienilor în 
momentul potrivit. 

Din ceea ce am aflat eu despre ei, Gardienii constituie un 
ordin învăluit în mister - chiar mai mult decât Ordinul Sfinxului 
Negru - și au înregistrat mai multe reușite, cel puţin până acum. 
In vremea lui Newton, Gardienii erau conduși de Robert Boyle... 
Da, e o ironie că James a fost o figură centrală în grupul lui 
Newton, nu crezi? Robert era ajutat de marele rival al lui 
Newton, Robert Hooke, precum și de un bărbat numit John 


Wickins, care fusese cel mai apropiat prieten al lui Newton, 
colegul său de cameră, un bărbat care fusese trimis la 
Cambridge în studenţie, special ca să-l supravegheze pe 
Newton. 

Charlie privi fix spre cameră. 

— Ordinul Sfinxului Negru de astăzi se află în spatele 
uciderii tinerelor din Oxford. Grupul are ca membru un ucigaș 
profesionist, un bărbat cunoscut doar sub numele de Acolitul. 
Cei din ordin strâng și conservă organe, dar de această dată 
beneficiază de tehnologia secolului al XXI-lea. Intenţiile lor sunt 
aceleași ca și cele ale lui Newton și Milliner: să oficieze un ritual 
ocult, în momentul în care Marte, Venus și Jupiter se vor afla în 
conjuncţie cu Soarele și Luna. Acest lucru se va întâmpla pe 31 
martie, adică poimâine, la ora 1.34 a.m. 

Și ce legătură am avut eu cu toate astea? 

Charlie se foi puţin în scaun înainte să răspundă la propria 
întrebare. 

— Îți mai aduci aminte de vizita mea la New York, Laura? 
M-am dus acolo ca reprezentant al ordinului. Vezi tu, ordinul din 
secolul al XXI-lea n-a avut niciodată în posesie sfera din rubin. În 
afară de Gardieni, de Isaac Newton și de prietenii săi, nimeni n-a 
mai văzut sau atins sfera, încă din vremea în care trăia Hypatia. 
lar atunci când grupul lor a fost dizolvat, în 1690, sfera a fost 
luată de Robert Boyle și ascunsă. Mai mult decât atât, toate 
lucrările lui Newton despre acest subiect au fost distruse. De 
fapt, toate, în afară de un document scurt, codificat, numit 
Principia Chemicum, a cărui copie o deţii tu în clipa de faţă. 

Acesta este documentul pe care l-am primit de la ordinul 
din New York. Ei știau că mai mult ca sigur nu vor reuși să pună 
mâna pe sfera din rubin înainte de conjuncţie și, fără ea, 
eforturile lor ar fi fost în van. Totuși, conducătorul ordinului, un 
bărbat pe care nu l-am întâlnit și a cărui identitate a rămas 
secretă, a aflat de manuscrisul lui Newton și de informaţiile pe 
care le conţinea acesta: printre altele, o copie liniară a 
inscripţiei de pe sferă. 

Venise vremea pentru încă o ţigară. 

— Dă-mi voie să-ţi explic. Am spus că pe sferă era o 
inscripţie. Consta într-un singur rând de hieroglife egiptene, 
gravate pe rubin, un șir care înconjoară sfera de la un capăt la 
celălalt. Cei care au făurit sfera doreau să împiedice persoanele 


neiniţiate să aibă acces la cunoștințele conţinute de inscripţie. 
Așa că au folosit o formă dificilă de codificare, numită 
steganografie; cu alte cuvinte, un cod fizic. Ceea ce vreau să 
spun este că mesajul, incantația care trebuie rostită în ritual, 
trebuia citită de pe sferă privind simbolurile vertical, de sus în 
jos, nu de-a lungul spiralei. Este o tehnică străveche, numită 
scitală. 

Acest lucru este ușor dacă ai sfera, dar numai Newton și 
Gardienii au deținut-o. Documentul pe care l-am găsit eu în New 
York, manuscrisul lui Newton, conţine o copie a inscripţiei, 
tradusă în latină, numai că a fost transcrisă în forma liniară, 
ceea ce o face mai mult sau mai puţin inutilă. Am studiat 
matematica, dacă-ţi mai aduci aminte. Și m-am specializat în 
codificări. Conducătorul ordinului din prezent știa asta. Mi s-a 
oferit un post pe care nu-l puteam refuza. Nu știam ce încercau 
ei să facă sau, cel puţin, nu până când am primit manuscrisul. 

Mi-a luat cam un an să descifrez inscripţia liniară. Indiciul 
care lipsea era mărimea sferei. Dacă știi asta, atunci poţi să puli 
inscripţia din nou în formă de spirală și poţi să citești rândurile, 
unul câte unul, până când refaci mesajul. Dar Newton n-a lăsat 
nicio informație cu privire la mărimea sferei, puteai să-ţi tot dai 
cu părerea întruna, fără să ajungi la nicio concluzie. Singurul 
mod în care se putea sparge codul era cu ajutorul celor mai 
avansate metode de decriptare și al unui calculator foarte 
scump. Mi s-a dat echipamentul și restul a fost aici, adăugă el, 
atingându-și capul. Faptul că ești un geniu poate fi folositor 
câteodată. 

In timpul în care încercam să sparg codul, am fost supus 
unor presiuni constante din partea reprezentanţilor ordinului. 
Dar eu îmi pusesem în gând să aflu și ce aveau de gând să facă 
după aceea cu codul. Insă n-am reușit niciodată să-mi dau 
seama cine sunt membrii sau cine-i conduce. Totul era făcut 
prin intermediul mesagerilor și al e-mailurilor codificate. Când 
le-am descoperit intenţiile, am vrut să mă retrag. 

Chiar acum două săptămâni am predat decodificarea. 
Numai că tot ceea ce a primit ordinul este aproape inutil. Ei încă 
n-au aflat asta și încă mai comit omoruri. Dacă nu va fi oprit, 
încă două femei vor muri peste ceva mai puţin de douăzeci și 
patru de ore. 

Charlie trase un fum lung, contemplativ, din ţigară. 


— Laura, acum depinde de tine. Sper că te vei putea baza 
și pe ajutorul altora, în care să ai încredere. Tot ceea ce mai pot 
eu să fac este să-ţi spun ceea ce am aflat. lată despre ce e 
vorba: 

Deși Newton nu deţinea tehnologia necesară pentru 
conservarea organelor necesare la ceremonie, avea câteva 
avantaje în faţa membrilor de astăzi ai Ordinului Sfinxului 
Negru. Cel mai important dintre toate, avea sfera. De 
asemenea, atunci când ordinul a fost destrămat de Gardieni, în 
1690, ei și-au pierdut aproape toate însemnările, iar Boyle și 
ceilalți au avut grijă să zidească intrarea secretă în labirint prin 
Colegiul Hertford. Gardienii au făcut un alt loc de intrare, pe 
care va trebui să-l găsești cu ajutorul celorlalte indicii pe care ţi 
le voi da. Acesta duce, printr-un tunel lung, la labirintul iniţial de 
sub Biblioteca Bodleian. 

Asta înseamnă că, în 1851, Milliner avea trei mari 
probleme. N-avea sfera, dar lucra pe o copie misterioasă a unei 
inscripţii liniare, probabil o copie pe care James, fratele lui 
Boyle, reușise s-o salveze de Gardieni în anul 1690. De 
asemenea, nu știa exact cum să conserve organele pe care 
începuse să și le procure din Oxford și nu știa nici cum să intre 
în labirint, pentru că intrarea de la Hertford nu mai exista. Și 
bineînţeles că nu era la curent cu secretele Gardienilor, așa că 
n-ar fi avut de unde să afle de noua intrare făcută după vremea 
lui Newton. Ca să rezolve problema, a făcut ceva extraordinar. 
Știa de ani de zile despre tunelurile care se întindeau sub 
Biblioteca Bodleian. Chiar și în perioada victoriană, acestea erau 
foarte lungi. Datorită cunoștințelor sale din domeniul 
ocultismului și a legăturilor cu Ordinul Sfinxului Negru, știa 
destul de bine unde se afla camera veche în care trebuia să se 
ţină ceremonia. Așa că a finanţat o mică lucrare de construcţie - 
mai degrabă de dărâmare - care implica legarea celor mai 
apropiate tuneluri de cele care duceau la cameră. Aceste lucrări 
au fost realizate la sfârșitul deceniului al patrulea al secolului al 
XIX-lea, iar bietul arhitect pe care-l angajase Milliner a fost găsit 
spânzurat la o lună după ce terminase lucrarea. Poliţia a fost de 
părere că s-a sinucis. 

Charlie începu să tușească și nu se mai putea opri. 

— Doamne, spuse el după o vreme, chiar trebuie să mă las 
de porcăriile astea. Am impresia, continuă el, că membrii de azi 


ai ordinului nu știu cum să ajungă în cameră prin labirintul 
Gardienilor, dar cunosc drumul pe care l-a creat Milliner, care 
ocolește în totalitate labirintul. Ar fi imposibil să ajungi în 
cameră de la suprafaţă sau să scapi din labirint fără o hartă și, 
din câte știu eu, există o singură copie, care este păstrată cu 
mare grijă de ordin. 

Ei bine, spuse Charlie, oftând lung, aproape că am ajuns la 
sfârșitul acestui monolog ciudat. Sper că ai înţeles mai multe 
decât am spus. Aș fi vrut să pot fi lângă tine, să te ajut, dar... 
Oricum, îţi pot oferi niște indicii. DVD-ul acesta conţine și 
informaţii utile, care te pot ajuta. După ce se termină acest 
mesaj, bagă discul în calculator. Va trebui să descifrezi mesajul 
meu, unul scris personal pentru tine, Laura, ceea ce va 
împiedica pe oricine altcineva să-i spargă codul. După ce 
termini, vei avea informaţiile necesare pentru descifrarea 
manuscrisului lui Newton și, cu ajutorul acestuia, vei găsi 
intrarea în labirint. Odată ajunsă acolo, ești pe cont propriu. Nu 
știu care sunt mijloacele de protecţie ale Gardienilor sau cum 
poţi trece prin labirint rezolvând cele trei teste ale înţelepţilor. 
Din păcate, deși Newton însuși a trecut fără probleme prin el, cu 
ajutorul manuscrisului lui Ripley, și apoi mai târziu împreună cu 
du Duillier și cu Boyle cel tânăr n-a lăsat niciun indiciu despre 
labirint în documentele sale. 

La revedere, Laura. Sper că în clipa în care când tu vezi 
asta eu o să fiu încă în viaţă, stând la soare pe o plajă exotică. 
Poate că, atunci când se vor termina toate astea, ne vom întâlni 
și vom sta la taclale, ca atunci când am venit la New York. Cu 
bine, sweetpea. 

Imaginea dispăru de pe ecran. Philip și Laura erau amândoi 
atât de cufundați în gânduri încât n-au auzit-o pe Jo deschizând 
ușa de la intrare și pătrunzând în cameră. Laura își ridică 
privirea. 

— A, bună, scumpo, spuse ea, absentă. 

— Vreun program interesant? întrebă ea, cu sprâncenele 
ridicate. 

— E un mesaj de la Charlie. 

Jo își privi mama cu o figură nelămurită. 

— O înregistrare pe care a făcut-o chiar înainte să moară. 
Explică o mulţime de lucruri. 


Laura apăsă pe telecomandă și DVD-ul porni din nou. 

— Păi, și ce mai așteptăm? întrebă Jo, în clipa în care se 
termină înregistrarea. Hai să încercăm la calculator. 

Philip introduse discul și ecranul se aprinse, afisând un 
mesaj scurt: 

„Apasă 1 și răspunde”. 

Philip apăsă tasta 1 și apăru un nou rând de text: 

LAURA, TI-A PLĂCUT ÎN SEARA ACEEA 

Philip se întoarse spre Laura, cu sprânceana ridicată. 

— Ei bine? 

— Ei bine, ce? Ce dracu' vrea să însemne asta? 

— E  indiciul personal despre care vorbea Charlie. 
Răspunsul ar trebui să fie ceva care să fie evident doar pentru 
tine. Tu și cu Charlie aţi...? întrebă Philip. 

— Ei, hai, te rog. 

— Păi, eu doar... 

— În mod sigur, se referea la New York, zise Laura. E 
singura dată când ne-am întâlnit seara, în decurs de douăzeci 
de ani. Ne-am dus la Harry's Grill, pe West 34th Street. 

Se opri o clipă și privi spre monitor fără să-l vadă de fapt, 
încercând să-și amintească seara. 

— A fost ceva deosebit cu ocazia asta? întrebă Philip. 

— Crema de zahăr ars a fost de-a dreptul uimitoare. 

— Hai să încercăm, propuse Jo. 

Philip tastă „cremă de zahăr ars” și ecranul rămase gol 
pentru o clipă, apoi apăru un nou mesaj: 

CĂLDUȚ, DAR ÎMI PARE RĂU, MAI Al DOAR DOUĂ ÎNCERCĂRI 

— Rahat! exclamă Philip. 

— Ce e? Credeam că asta era, șuieră Laura, întorcându-se 
spre fiica ei. 

Jo ridică din umeri. 

— Era prea ușor, evident. Apoi, trăgându-și un scaun, se 
aplecă spre Philip. OK, mai avem două încercări și, cu asta, 
basta. Am face bine să avem mai multă grijă. 

— Dar e imposibil, se împotrivi Laura. Ar putea fi orice. 

— Mda, mamă, dar e un cod personal, o chestie pe care-ar 
trebui s-o știi imediat. 


— De-asta am sugerat crema de zahăr ars, Jo... 

— OK, interveni Philip. Să ne gândim. Indiciul lui Charlie 
este „ŢI-A PLĂCUT ÎN SEARA ACEEA”. La ce s-ar mai putea 
referi? Ești sigură că se referă la seara aceea din New York? 

— Eu de unde naiba să știu? 

Laura simţea cum devine din ce în ce mai nervoasă. 

— Cred că ești pe drumul cel bun, interveni Jo. Și Charlie a 
spus asta - „călduţ” - ceea ce înseamnă că ar trebui să fie vorba 
despre seara de la restaurant. Dar codul ar putea fi „cremă” sau 
„Zahăr ars”, sau „cza”, sau... orice. 

Preţ de câteva clipe, nici unul dintre ei nu spuse nimic. Jo 
părea pierdută în gânduri. Laura își trecu degetele prin păr și 
privi fix spre monitor. 

— Cred că ai dreptate, spuse Philip, în cele din urmă. Ar 
putea fi orice, dar Charlie ţi-a dat un indiciu după prima 
încercare. Poate că avem nevoie de mai multe informații. 

— Da, dar asta ne-ar mai lăsa doar o singură încercare. 

— Stai puţin, spuse Laura deodată. Dacă greșim de trei ori, 
n-am putea să introducem discul din nou și s-o luăm de la 
capăt? 

— Mă îndoiesc. Sunt sigură că se va șterge de la sine, o 
contrazise Jo. Sau se va autodistruge, ca în Misiune imposibilă. 

— A, grozav! 

— Totuși cred că tata are dreptate. Fără mai multe 
informaţii, am putea s-o ţinem numai în presupuneri toată 
noaptea. Hai să mai încercăm ceva și să sperăm că iese bine. 

— Asta nu sună ca o metodă prea științifică, comentă 
Philip. 

— Ce-ar fi să scrii doar „ars"? sugeră Jo. 

Laura ridică din umeri. 

— Hai să vedem. 

Philip tastă cuvântul. După o clipă, apăru un nou mesaj: 

UIMEȘTE-MĂ, LAURA. ASTA AR FI TREBUIT SĂ FIE CEVA 
UȘOR PENTRU TINE! SUNT DOAR CINCI LITERE, IUBITO. 

— La naiba, exclamă Laura, expirând printre dinţi. Apoi, 
deodată, pocni din palme. Nu, nu, sigur, asta e... 

— Ce? 


— Acum îmi amintesc. Tocmai voiam să mâncăm crema de 
zahăr ars, când a început să se audă în difuzoarele localului 
Rolling Stones, Brown Sugar. Charlie a făcut o glumă despre 
coincidență: cremă de zahăr ars - brown sugar?. Se aplecă 
peste umărul lui Philip și tastă cinci litere. 

— Stai puţin, Laura, exclamă Philip, întorcându-se s-o 
privească. Ce ai de gând să scrii? 

— Cinci litere, bineînţeles... așa zice Charlie. Trebuie să fie 
STONE”, nu? Și, până la urmă, despre ce e vorba în toată 
povestea asta? Ce urmărește Ordinul Sfinxului Negru? Ce 
încerca să obţină Newton? Se întoarse de la Philip spre Jo. Apoi, 
înainte ca vreunul dintre ei să apuce să spună ceva, arătă spre 
cele cinci litere și apăsă „enter”. De data aceasta, ecranul se 
înnegri. Apoi, deodată, apăru cuvântul „FELICITARI”. 

Laura lăsă să-i scape un oftat adânc și apăsă din nou tasta 
„enter”, iar ecranul se aprinse iar, afișând un mesaj nou, mai 
complex, constând dintr-un rând de cuvinte, urmat de o serie de 
numere: 

BLACK, WHITE, YELLOW, RED*%, NEW YORK 

3,5; 12; 

67498763258997 

86746496688598 

97684795900082 

08736047437980 

73849096006064 

87474877345985 

47932768480950 

Sub aceste numere, se afla un bloc de text format din sute 
de litere, fără nicio pauză între ele. 

— Asta e? întrebă Philip, derulând în jos pagina, dar fără să 
găsească altceva. 

— Ştii, spuse Jo, prietenul tău Charlie Tucker e un fel de 
legendă la Catedra de matematică. 

Îi făcu semn lui Philip s-o lase pe scaunul lui. Laura se 


2 „Zahăr brun", în limba engleză; în argou, desemnează 
heroina. (n.tr.) 

3 Joc de cuvinte intraductibil, în engl. stone înseamnă „piatră”, 
dar şi „a fi sub influenţa drogurilor”. (n.tr.) 

“+ Negru, alb, galben, roșu 


întoarse spre ea. 

— Păi, n-a greșit atunci când a zis pe DVD că e un geniu. 

— Mie-mi spui? Profesorul Norrington, lectorul nostru de 
Teoria mulțimilor, și-l amintește pe Charlie de când a predat la 
Oxford pentru prima oară. Norrington a lucrat pentru CIA și MI5% 
înainte să intre în lumea academică. A fost spărgător de coduri 
și pretinde că Charlie e singurul matematician pe care l-a 
întâlnit care putea crea coduri pe care nici măcar el n-a fost în 
stare să le descifreze. 

— Da, dar el vrea să obţinem informaţia asta, nu? 

— Sigur, dar n-o poate da pe degeaba, chestia asta i-a 
intrat în sânge, răspunse Jo. 

— Grozav, replică Laura, îndreptându-se canapea. 

— Dar, din fericire, continuă Jo, voi mai cunoașteți un 
geniu. Și materia mea preferată din anul întâi e Teoria 
mulțimilor... foarte importantă la spargerea codurilor. Își îndoi 
degetele și privi ecranul. Și, mai ales, ador în mod deosebit 
provocările. 


3 Serviciul de Informaţii Interne al guvernului Marii Britanii 
(n.tr.) 


Capitolul 33 

Oxford, 30 martie, dimineaţa devreme 

— Mamă... mamă, trezește-te. 

Laura își deschise ochii și văzu plutind deasupra ei chipul lui 
Jo. Se ridică repede, ducându-și mâinile la tâmple. Oftând, se 
sprijini din nou de pernele canapelei. 

— Dumnezeule, cât e ceasul? 

— 4.15. 

— Unde e Philip? 

— Aici. 

Philip intră în sufragerie, aducând o tavă. 

— Cred că avem cu toţii nevoie de asta. Puse cafelele pe 
masuta joasă din fața canapelei. Oricum, Jo are nevoie. Tu ai 
dormit cât a ţinut toată acţiunea. 

Laura era încă pe jumătate adormită. 

— Despre ce vorbești, Philip? 

Philip zâmbi spre Jo. 

— Fiica noastră a spart codul lui Charlie. 

— Mă rog, am spart o parte din el, spuse ea. 

Deodată, Laura se trezi de-a binelea. Înșfăcând una dintre 
cafele, se așeză din nou pe canapea. 

— la-o de la început și nu te grăbi, ceru ea. 

Jo avea un teanc de hârtii în mână. 

— La început, am încercat tot felul de lucruri, dar nu se 
întâmpla nimic. Trebuie să experimentezi. În orice caz, am 
început să mă gândesc la ceea ce spusese Charlie despre sfera 
din rubin. A menţionat despre scitală și dintr-odată mi-am dat 
seama că și codul pe care-l folosise pe disc era o scitală. Alt 
indiciu mi-a venit de la numărul 3,5 pe care l-a scris pe listă, 
după înșiruirea de culori. Apoi, vine blocul de numere, continuă 
ea. Şapte numere a câte paisprezece cifre, aparent luate la 
întâmplare. Părea probabil să fie vorba despre o combinaţie de 
numere, despre o secvenţă care putea să fie relevantă. Așa că 
m-am hotărât să scot numerele la imprimantă. Apoi, am făcut 
un tub din hârtie, care să aibă exact 3,5 centimetri în diametru. 

— Și numerele se potriveau? 

— Nu. 

— Poftim? 


— N-a fost chiar atât de simplu după cum îmi închipuisem. 
Eram uluită. Dar după aceea m-am uitat din nou la mesaj. După 
numărul 3,5 era scris 12, New York. Presupusesem că New York 
se referea în vreun fel la vizita lui Charlie și că va fi relevant mai 
târziu. 

— Și atunci, interveni Philip, Jo a dat dovadă că e un 
adevărat geniu. 

Jo zâmbi spre tatăl ei. 

— Lingușeala te poate duce departe, tati. Dar acum, dacă 
stau să mă gândesc mai bine, era evident. New York e un font. A 
trebuit să scot literele la imprimantă, folosind fontul New York, 
corpul de literă 12. 

— Și a mers? 

— Ca un vis. 

— Așadar, iată încă o scitală. 

— Totuși, problema era că aveam aceleași 98 de cifre: cele 
șapte rânduri de câte paisprezece. Am încercat să-mi dau 
seama dacă se evidenţiază vreun tipar anume - înţelegi tu - 
numere de la 1 la 7, sau ceva la fel de evident ca asta, dar n-a 
mers. 

— Și atunci, ce ai făcut? se interesă Laura. 

— Am irosit o oră bună alergând după cai verzi pe pereţi, 
analizând relaţiile dintre numere, ca de exemplu să dublez 
primul număr: 3,5, 7, 14. Sunt sigură că Charlie a făcut asta 
intenţionat, ca să deruteze lumea. Dar, după ce mi-am dat 
seama că n-ajungeam nicăieri în acest fel, am început să mă 
gândesc la cealaltă parte a mesajului, cea cu culorile. Și aici m-a 
ajutat tata. 

— Sunt și eu în stare să fac mai mult decât cafea, anunţă 
Philip. 

— Mă bucur să aud asta, cafeaua are un gust oribil, replică 
Laura, strâmbându-se. Haide, glumeam... continuă. 

— Tata era la calculator, încercând să afle tot ceea ce se 
putea despre chestiile alea legate de alchimie pe care le-a 
descris Charlie, iar eu stăteam la masa de aici, folosind creionul 
și hârtia... lucrurile de bază. 

— Printr-o fericită coincidență, chiar în clipa în care s-a 
blocat Jo, am găsit niște informații despre Tăblita de smarald și 


despre ceea ce au încercat alchimiștii să obţină folosind 
inscripţiile de pe ea. Pe internet nu scrie nimic despre sfera din 
rubin, dar cred că asta era de așteptat. 

— Ei, haideţi!  Spuneți-mi!  Ce-aţi aflat? întrebă, 
nerăbdătoare, Laura. 

— Mare parte din informaţii erau cam aiurea, răspunse 
Philip. Lucrările alchimiștilor nu se legau deloc între ele. Cu toții 
erau obsedati de secretomanie. Îţi dai seama de ce era Charlie 
atras de chestiile de genul ăsta. Peste tot, era vorba despre 
coduri și limbaje secrete, fiecare alchimist avea secrete faţă de 
ceilalţi. În mod clar, nu le plăcea să împartă cu alţii ceea ce știau 
și fiecare-și interpreta în mod diferit descoperirile. Foarte 
adesea, relatările pe care le-au lăsat despre descoperirile lor se 
contrazic între ele în totalitate. Totuși, continuă el, respirând 
adânc și frecându-se la ochi, erau și câteva lucruri pe care le 
aveau în comun. În primul rând, cu toţii își începeau 
experimentele cu un set de substanţe chimice simple, pe care le 
amestecau și le încălzeau, ca să vadă ce se întâmplă. În al 
doilea rând, aproape toţi alchimiștii foloseau Tăb/ița de smarald 
ca sursă de informaţii; și, din aceasta, derivau un fel de 
„reţete”, dacă vrei. În aproape toate relatările, vedeau că se 
întâmplă același lucru când își amestecau și-și încălzeau 
substanţele chimice. Vedeau că-și schimbă culoarea. Tiparul era 
mereu același: amestecul era la început negru, apoi devenea 
alb, apoi galben și după aceea roșu. 

— Aha. 

— Într-adevăr, aha, o îngână Philip. 

— Asta tot nu m-a dus nicăieri, continuă Jo, zâmbind larg. 
Doar că m-a făcut să mă concentrez asupra culorilor din mesajul 
lui Charlie și să încerc să văd ce legătură ar putea avea cu 
numerele: era clar că Charlie le legase unele de altele; în 
criptanaliză, totul are un scop și Charlie este... era un maestru în 
așa ceva. 

— OK, și ce ai făcut? 

— Nu prea multe, pur și simplu m-am holbat la cilindrul cu 
numere, spuse Jo. Și apoi, dintr-odată, am văzut. 

— Ce-ai văzut? 

— Numerele 5, 5, 6, 3, de pe una dintre coloanele scrise 
de-a lungul scitalei. 


— Cuvântul „black” - cinci litere, „white” - cinci litere etc? 
sugeră Laura. 

— Exact. Și asta, mamă, se numește o cheie. 

— Da, mulțumesc, Jo. Nu sunt chiar Homer Simpson. 

— Blocul de text este un set de instrucţiuni, interveni 
Philip. Spune așa: 

ÎN PRIMUL RÂND. FOLOSEȘTE ACEEAȘI CHEIE CA SĂ 
DESCIFREZI DOCUMENTUL LUI NEWTON. INTERPRETEAZĂ 
INCANTAȚIILE: AR PUTEA SĂ TE INTERESEZE. DIAGRAMA ARATĂ 
LABIRINTUL DE SUB BIBLIOTECA BODLEIAN. INTRI PRIN PÂRÂUL 
TRILL MILL, UȘA E ÎN PERETE, LA ȘAIZECI ȘI TREI DE PAȘI ÎN 
INTERIOR DINSPRE INTRAREA VESTICĂ. LA FINALUL PAGINII ESTE 
UN CITAT ESENȚIAL: O SĂ Al NEVOIE DE EL MAI TÎRZIU. NOROC! 

— Fantastic, Jo, exclamă Laura. OK, acum e rândul meu. 
Sări de pe canapea. Philip, dă-mi documentul lui Newton, te rog, 
spuse ea. Și cât mai multă din cafeaua aia a ta excelentă. 

Laura întinse pagina deschisă pe măsuţa din sufragerie. 
Charlie folosise un fotocopiator cu o înaltă rezoluţie și pe 
reproducere se vedea orice îndoitură și orice cută a originalului. 
Avea o nuanţă închisă de ocru și era tivită cu alb acolo unde 
Charlie fixase documentul pe un suport din carton. Scrisul era în 
diferite nuanţe de gri. Laura presupunea că Newton folosise 
cerneluri diferite și făcuse adăugiri la text de-a lungul timpului. 
Pe marginile paginii erau schiţate diagrame și imagini, simboluri 
și formule. Laura se întrebă care putea fi semnificaţia unui cap 
de berbec, a unui soare și a câtorva litere grecești. 

În susul paginii, scria: „PRINCIPIA CHEMICUM de Isaacus 
Neuutonus”, iar dedesubt erau două rânduri scrise în latină. 

— Subtitlul este cam singurul lucru care are cât de câto 
logică evidentă, constată Laura, așezându-se pe un scaun și 
aplecându-se peste hârtie, cu mâinile încrucișate peste masă. 
Atât am reușit să citesc în mașină, în drumul dinspre Londra. 

— Are? întrebară la unison Philip și Jo. 

— Doamne, dar voi unde aţi făcut școala? Aici scrie: „Din 
manuscrisul Adeptului Ripley, și adăugit prin propriile cercetări 
și explorări. Tradus din textul egiptean original”. 

Restul paginii era împărţit aproape egal în două părţi. Prima 
secțiune era formată din rânduri cu scris, formate dintr-un grup 
de litere similar celor pe care le pusese Charlie pe disc. Sub 


acesta, era o diagramă abia schiţată: o reţea de linii care se 
întretăiau și semănau cu un labirint complicat de coridoare. La 
baza diagramei, o serie de linii își croiau drum până aproape de 
marginea de jos a foii. Lângă aceasta, se afla un singur rând 
scris în latina vulgară: 

ALUMNUS AMAS SEMPER UNICUM TUA DEUS 

— E din nou rândul tău, mamă, remarcă Jo, istovită. 


— Da, e o propoziţie cam ciudată. Cuvânt cu cuvânt, s-ar 
traduce prin: Elevule, iubește-ţi întotdeauna... ăăă, numai pe, 
am impresia... iubește-l... pe al tău... Dumnezeu. Ceea ce este o 
exprimare foarte neîndemânatică, așa că presupun că s-ar 
traduce mai bine ca: „Adeptule...”, da, adept e o traducere mai 
bună pentru A/umnus... „Adeptule, iubește-l întotdeauna pe 
Dumnezeul tău.” 

— „Adeptule, iubește-l întotdeauna pe Dumnezeul tău”? E 
ca un fel de încheiere? O semnătură la sfârșitul documentului? 
se întrebă Philip. 

— S-ar putea. Poate că e vreun fel de urare generală a 
alchimiștilor, ceva de genul „Să fii binecuvântat” sau „Toate 
cele bune”. Laura ridică din umeri. Nu pare să ne ajute prea 
mult... Hai să ne apucăm de descifrarea primei secțiuni, folosind 
cheia. 

— 5 5 6 3, preciză Jo. Asta înseamnă: a cincea literă, a 
zecea, a șaisprezecea și a nouăsprezecea. 

În vreme ce parcurgeau metodic tot textul, Philip scria 
fiecare literă pe o foaie goală de hârtie. După câteva minute, 
descifraseră deja nouă rânduri din el. 

— E tot în latină, observă Laura. Pot să traduc primele 
cuvinte, dar nu există spaţii între ele. 

După douăzeci de minute, reușiseră să aranjeze șirul de 
litere sub forma unui paragraf scris în latină, pe care Laura îl 
traduse și-l scrise pe o altă foaie. 

Tu ești Mercur, puternica floare, 

Tu ești cel mai demn de onoare; 

Tu ești al Soarelui, al Lunii și-al lui Marte izvor, 

Tu pe Saturn l-ai pus la locu-i, și ești al lui Venus născător, 

Tu ești împăratul, Prinţul și cel mai regesc dintre Regi, 

Tu ești Tatăl Oglinzii și făuritor al Luminii eterne 

Ești cel mai mare, și mai înalt, și mai frumos la vedere. 


Toţi te slăvesc 

Toţi te slăvesc, Dătătorule de adevăr. 

Te căutăm, te implorăm, cu drag noi te primim. 

— Tâmpenii, pufni Philip. 

— Poate, dar e clar că e un fel de incantaţie. Presupun că 
asta foloseau cei din Ordinul Sfinxului Negru, atunci când îl 
invocau pe Aghiuţă. 

— Și asta îi trebuie ordinului din prezent ca să-și 
îndeplinească ritualul. 

— Și asta le-a dat Charlie, în forma modificată, completă 
Philip. 

— De ce s-a mai chinuit să-l modifice, dacă sunt numai 
aberaţii? întrebă Jo. 

— Pentru că el crede. N-am înţeles niciodată cum de cineva 
atât de inteligent poate să creadă în chestia asta, dar uite că se 
poate. Pentru Charlie, incantaţia asta era o modalitate validă de 
a-l invoca pe diavol și la fel este și pentru membrii ordinului. Și 
Newton credea asta; totuși, el a trăit într-o epocă total diferită, o 
epocă în care magia și vrăjitoria erau acceptate așa cum 
acceptăm noi astăzi principiile științifice. 

— N-au decât să creadă și în Monstrul din Loch Ness, mie 
nu-mi pasă, adăugă Philip. Dar trebuie să facem tot ce putem ca 
să-i oprim să mai comită și alte crime. Și mai avem doar un pic 
mai mult de douăsprezece ore până la următoarea. 

Laura se concentra asupra diagramei. 

— Ăsta trebuie să fie labirintul, anunţă ea. 

— La care se ajunge... de unde? întrebă Jo. 

— De la pârâul Trill Mill. 

— Ăsta ce Dumnezeu mai este? 

Laura privi spre Philip și amândoi izbucniră în râs. 

— Stă aici doar de câteva luni, draga de ea, spuse Philip. 

Jo își dădu ochii peste cap. 

— O, înțelepţilor, vă rog să-mi împărtășiţi cunoștințele 
voastre ancestrale. 

— E destul de cunoscut, Jo. E un pârâu care curge pe sub 
oraș, pornind de la Christ Church Meadow, are cam un kilometru 
și jumătate lungime. Atunci când T.E. Lawrence era tânăr, 
obișnuia să vâslească de-a lungul lui; asta era înainte să devină 


cunoscut sub numele de Lawrence al Arabiei. 

— Serios? 

— Mda. Și există o legendă, cum că prin anii 1920, cineva a 
găsit acolo o barcă în care se aflau două schelete îmbrăcate în 
haine din epoca victoriană; au fost prinși acolo și au murit. 

— Groaznic, se cutremură Jo. Parc-ar fi un film de groază 
de mâna a treia. 

— Dar mă tem că totul este îngrozitor de adevărat, 
confirmă Philip. 

— Și cred c-a venit vremea să mergem acolo și să 
cercetăm, adăugă Laura. 


Capitolul 34 

Oxford, 30 martie, ora prânzului 

În secţia de poliţie se lucra intens când inspectorul-șef John 
Monroe deschise larg ușile și intră. În zona de la recepţie, doi 
polițiști încercau să-l rețină pe un tânăr beat care purta un fular 
galben cu negru de microbist și o pălărie cu pompon. 

— Livrare de la Watford. Beat ca un porc, explică polițistul 
Hornet, atunci când Monroe se apropie de birou. 

Monroe nu spuse nimic, ci întinse niște hârtii peste tejghea 
spre ofițerul de serviciu. 

— lar în camera trei este un anume domn Bridges. Stă 
acolo de o jumătate de oră, adăugă Hornet. De asemenea, a 
apărut un martor în cazul dispariţiei lui Lightman. O bătrână 
crede că l-a văzut pe profesor cum era târât afară din mașină de 
doi bărbaţi, chiar în fața casei ei de lângă Norham Gardens. lată 
raportul. 

Monroe îi făcu un semn de mulţumire în tăcere și porni pe 
coridorul care pornea din dreptul recepţiei. Aruncă o privire spre 
raport, dar se hotărî să-l lase pe mai târziu. Intrând în camera de 
anchete numărul trei, îl văzu pe Malcolm Bridges stând la o 
masă amplasată sub o fereastră, în capătul îndepărtat al 
camerei. 

— Domnule Bridges, îmi cer scuze pentru întârziere. 

Tânărul vru să se ridice de pe scaun. 

Monroe se așeză cu greu de cealaltă parte a mesei. Se 
aplecă în faţă, cu coatele pe masă, și se frecă la ochi. 

— ÎI cunoașteţi bine... pe profesorul Lightman? întrebă el. 

Bridges nu părea să se simtă în largul lui. 

— Da, da. Eu... ăăă... Îl ajut la bibliotecă. 

— Și acasă? 

— Da, plătește bine. 

Bridges își permise un zâmbet scurt. 

— Mda, spuse Monroe, fără ca expresia feţei să i se 
schimbe. Când l-aţi văzut ultima dată? 

— Seara trecută, pe la ora șapte, la casa lui din... 


— Știu unde locuiește, domnule Bridges. 
Bridges tuși nervos. 
— Aveţi ceva informaţii noi despre dispariţia lui? 


Monroe îl studie pe tânărul care se afla de cealaltă parte a 
mesei. Era îmbrăcat cu grijă, într-un costum închis la culoare, 
însă părul său lung, dat pe spate cu gel, îi sublinia aspectul 
cadaveric. Era nesănătos de slab și pielea îi era deosebit de 
palidă, de parc-ar fi petrecut mai mult timp decât era 
recomandabil în biblioteci și în laboratoare. 

— De cât timp îl cunoașteţi pe profesorul Lightman? 

— Cam de doi ani. L-am cunoscut în timp ce-mi pregăteam 
doctoratul în filozofie. Înainte de asta am fost la Cambridge. 

— Înţeleg. Și Russell Cunningham? Cât de bine îl 
cunoașteţi? 

— E în anul întâi la facultatea noastră, face parte din 
însărcinările mele pentru lucrările practice. Ca să fiu sincer, nu e 
un student deosebit de bun... Îl distrag prea multe lucruri. Ce 
legătură are Cunningham cu toate astea? 

— Cât de bine îl cunoașteţi? 

Bridges tăcu câteva clipe. 

— Nu prea bine. La fiecare două săptămâni ne întâlnim la 
mine în birou că să-i evaluez progresele. În afară de asta, îl mai 
văd câteodată pe la catedră. N-aș putea spune că e genul meu 
preferat de student. 

Monroe ridică o sprânceană. 

— E ciudat că spuneţi asta. 

— Ca să fiu sincer, cred că-și irosește timpul la Oxford. Ar 
trebui să facă ceva în Londra. Cred că e aici graţie tăticului. 
Oamenii ca Nigel Cunningham își trimit fiii la Oxford ca să-și 
îmbunătăţească propria imagine. Russell este un fiu-trofeu. 

— Prin urmare, nu prea vă place băiatul. 

— N-am zis asta. Pur și simplu, eu... 

— Îi urâţi pe oamenii ca el. 

— N-aș zice nici măcar că-i urăsc... Pe oamenii de genul lui 
Cunningham îi consider neinteresanți. 

— OK, spuse Monroe, oftând. Puteţi să-mi spuneţi pe unde 
vă aflați în perioadele în care au fost comise crimele recente? 

— Poftim?! Bridges părea extrem de șocat. Credeam că m- 
aţi chemat aici ca să ajut la găsirea profesorului Lightman. 

— Așa este. Dar cercetăm orice legături posibile. Russell 
Cunningham este suspect... 


— Da? 

— ... Și dumneavoastră lucraţi cu el. Lucraţi, de asemenea, 
cu profesorul Lightman. Puteţi să-mi spuneţi unde aţi fost pe 
20/21 martie între orele 7.30 p.m. și 3 a.m.? 

Bridges începu să se joace cu lobul urechii. 

— 20 a căzut într-o luni, nu? Toată ziua am fost în Londra. 
M-am dus la Societatea Regală a Psihologilor, la o întâlnire pe 
Pall Mall. 

— Și când v-aţi întors în Oxford? 

— Cam pe la 10 sau 10.30, cred. La ora 7.30 p.m. eram 
într-o sală, alături de încă cel puţin alţi 50 de psihologi. 

— Ce gând înfiorător! Și miercuri noaptea, pe 22? Atunci 
eraţi în Oxford? 

Bridges privi în jos, spre masă. 

— Miercurea supraveghez un cerc practic la ora 19.30, așa 
că, mai mult ca sigur, am stat până târziu la Catedra de 
psihologie, probabil până la ora 20.45, poate chiar 21. 

— Aţi avut curs miercurea, acum două săptămâni? 

— Da. 

— Și cursul durează o oră? 

Bridges făcu semn din cap că da. 

— V-a mai văzut cineva acolo, după ora 20.30? 

— Mai erau câţiva oameni prin preajmă, după ce s-a 
încheiat cursul. Rankin a plecat mai devreme, cred că pe la ora 
opt. A trecut pe la laborator, să schimbăm câteva cuvinte. 
Studenții dispar de obicei imediat după ce se termină cursul, dar 
câţiva dintre cei de la studii postdoctorale mai erau prin 
preajmă. 

— Înţeleg. Așadar, din punct de vedere teoretic, aţi fi putut 
să le omorâţi pe cea de-a doua și pe cea de-a treia victimă. 

Bridges se albi la faţă. 

— De ce sugeraţi ceva atât de ridicol? 

— Biroul dumneavoastră se află la cinci minute distanță 
faţă de locul faptei. 

— Dar e absurd! Multe locuri se află la o depărtare de cinci 
minute. De ce-aș fi omorât pe cineva? Ce motiv aș fi... 

— Calmaţi-vă, domnule Bridges. N-am zis că ati fi comis 


crimele... pur și simplu, am remarcat că ati fi putut să le 
comiteţi. 

Bridges îl privea pe Monroe cu o ostilitate din ce în ce mai 
mare. 

— Mai vreţi să mă întrebaţi ceva, domnule inspector-șef? 

— Nu, vă mulțumesc, domnule Bridges. În momentul de 
față, nu. Mi-aţi fost de mare ajutor, spuse el, ridicându-se. 
Totuși, mai este un lucru pe care l-aţi putea face pentru noi. Aţi 
fi atât de amabil încât să ne oferiţi o mostră de ADN? 

Când Monroe ieși din camera pentru anchete nr. 3, un tânăr 
ofițer criminalist intră cu o trusă pentru testele de ADN și se 
îndreptă spre locul în care Bridges îl aștepta, impasibil. 

Acum era mai liniște pe coridor. Doi microbiști erau reţinuţi 
în celule, iar restul fuseseră trimiși înapoi în Watford, cu trei ore 
înainte să înceapă meciul în Headington. În drum spre biroul 
său, Monroe se opri la recepţie. 

— Hornet? îl strigă el pe tânărul poliţist care stătea în faţa 
unui monitor. 

— Da, domnule? 


— Cum merg interogatoriile cu studentele? 

Hornet căută într-o agendă mare de pe tejghea. 

— Greene, Matson și Thompson le interoghează în paralel, 
în camerele 4, 5 și 7. Până acum au venit..., spuse el, 
plimbându-și degetul în josul paginii, staţi să văd... zece, 
unsprezece, paisprezece fete, incluzându-le pe cele trei care 
sunt acum înăuntru. 

— În regulă, aprobă calm Monroe, ciocănind cu degetele în 
registru, de parcă s-ar fi gândit la ceva. 

Întors în biroul lui, Monroe se simţi fericit că poate închide 
ușa și se poate separa de lumea din exterior. Nu se simţea în 
largul lui din cauza a ceea ce se întâmpla. Subordonaţii săi erau 
încântați de ceea ce găsiseră în ziua precedentă în 
apartamentul lui Cunningham, dar parcă ceva nu era în regulă. 
Era clar că puștiul avea probleme, dar asta nu însemna că el era 
criminalul. Cel care le omorâse pe cele trei fete și pe Simon 
Welding era un profesionist, nu un puștan bogat care n-avea ce 
face cu timpul său liber. Și ce trebuia să creadă despre Bridges? 
Omul era nevricos rău, dar se pare că așa era firea lui. Nu era 
deloc convins că Bridges ar ascunde ceva. 


„Bridges ar fi putut comite ultimele crime, se gândi Monroe. 
Dar asta n-ajută la nimic; toate crimele au fost comise de 
aceeași persoană. Dacă Bridges n-a comis-o pe prima, atunci nu 
e vinovat de nimic.” 

Și apoi, începu să se gândească la ceea ce lăsaseră 
deoparte cei de la Criminalistică. O bucată de piele și niște 
plastic: nici una nu dusese nicăieri. Apoi, mai era urma de sânge 
găsită la locul comiterii celei de-a doua crime, dar nu putea fi 
asociată cu nimic din baza de date a poliţiei. 

Mutând câteva hârtii de pe birou, încercă să găsească 
raportul de la laborator. Era sub un teanc de documente. Pagina 
a doua conţinea raportul analizei spectrale, amprenta ADN din 
mica picătură de sânge găsită în casa din apropierea locului în 
care fusese descoperit cadavrul tinerei Jessica Fullerton. Se uită 
la succesiunea de linii și de pătrăţele colorate de pe pagină. 
Acesta era profilul cuiva, se gândi el; semnătura unică a ADN- 
ului cuiva din această lume, a cuiva care probabil că nu se afla 
departe de locul în care stătea el; a cuiva care trăia în acest 
oraș. Insă, fără un dosar cu care să-l asocieze, îi era de prea 
puţin ajutor. 

Aruncă hârtia pe birou și întinse mâna după telefon. 

— Hornet, se răsti el. Prinde-l pe Howard Smales, de la MI5 
și fă-mi legătura la mine în birou. Urgent! 

Luă analiza ADN din nou și tocmai urmarea tiparul de linii 
unduitoare în clipa în care sună telefonul. 

— Howard, spuse el cu căldură. Da, da, a trecut ceva 
timp.... Ei, știi tu, aceleași lucruri... Da, am auzit... felicitări. Uite, 
Howard, voiam să-ţi cer o favoare... Fie vorba între noi, are 
legătură cu cri... Da, râse el, forţat. Păi, da, am o mostră, dar nu 
se potrivește cu nimic de la noi... Nu, știu... Păi, ai putea? Nu, 
nu, o pot trimite imediat... și da, este destul de urgent... Știu, 
dar mă tem că așa lucrează vechea echipă. Nicio atenţie din 
partea guvernului și mă tem că nici prea mulţi bani... Nu... ar fi 
minunat... Mulţumesc, Howard, îţi rămân dator. 


Capitolul 35 

În apropiere de Woodstock, 30 martie, 2 p.m. 

Philip reuși să doarmă doar câteva ore înainte să fie chemat 
la secţia de poliţie din Oxford. Patru ore mai târziu, după ce 
luase un sendviș cu pui la pachet de la brutăria de lângă Carfax, 
se întorcea spre Woodstock, când îi sună telefonul mobil. 

— Cum merge? 

Era Laura. 

— O, ne-am trezit deja? 

Ea oftă în receptor. 

— De fapt, m-am trezit imediat după ce ai plecat tu. M-am 
dus acasă la James Lightman. Speram să-l prind pe Bridges, dar 
nu era acolo. 

— Se pare că Monroe a mai găsit o legătură între victime, o 
informă Philip. Eu nu m-am întâlnit cu el și toţi cei cu care am 
vorbit erau foarte rezervaţi; se pare că inspectorul-șef se 
concentrează foarte mult asupra acestui caz. Dar toate fetele 
omorâte luaseră parte la un fel de teste psihologice organizate 
de o echipă de cercetători la universitate, anul trecut. 

— Serios? Laura părea foarte curioasă. Teste? Ce fel de 
teste? 

— N-am putut obţine prea multe detalii. Se pare că a fosto 
acţiune pe bază de voluntariat, o zi de teste în schimbul unui 
cec pentru cărți în valoare de cincizeci de lire... sau cam așa 
ceva. Au participat vreo patruzeci de fete. 

— Nu știi numele? 

— Doar Monroe și câţiva ofițeri au lista... n-am reușit să 
aflu nimic. Toţi tac mâlc. Apropo, tu unde ești? 

— Aproape de casa ta, tocmai intru în Woodstock. 

— Nu sunt cu mult în spatele tău. Ne vedem acasă. 

Câteva minute mai târziu, Philip intra pe aleea din fața 
casei lui. Fu surprins s-o vadă pe Laura stând în pragul ușii de la 
bucătărie. Părea necăjită. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tocmai ţi-a fost spartă casa. 

El o urmă repede înăuntru, trecând prin sufragerie în 
camera de zi. Computerul era făcut bucăţi, pe podea. Peste tot 
erau risipite hârtii, rafturile de cărți fuseseră răsturnate, câteva 


dintre tablourile mamei sale stăteau agăţate în cuie în unghiuri 
ciudate. Se așeză pe speteaza canapelei, cu mâinile încrucișate 
și se uită în tăcere la pagube, înainte să ofteze cu zgomot și să 
înceapă să se enerveze. 

— Îmi pare rău, Philip, spuse deodată Laura. 

— De ce să-ţi pară rău? 

— Eu te-am târât în toată chestia asta. Eu, cu ideile mele 
nebunești. Și acum, tot ce ne-a lăsat Charlie s-a dus. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Păi, uită-te și tu, răspunse ea, arătând cu mâna spre 
dezordinea din casă. Doar nu crezi că aici a fost mâna unor puști 
sau a unui hoț de ocazie, nu? 

— Sunt sigur că ai dreptate, replică Philip, dar nu trebuie 
să-ți faci griji în legătură cu chestiile de la Charlie. Presimţeam 
că se va întâmpla așa ceva... și mi-am luat măsuri de precauţie: 
le-am luat cu mine peste tot. Sunt în mașină. 


Capitolul 36 

Autogara Victoria, Londra, 30 martie, 5 p.m. 

Gail Honeywell, bronzată, cu părul deschis la culoare de 
soarele primăvăratic din Grecia, își aruncă rucsacul pe podeaua 
sălii de așteptare din autogara Victoria, evitând cu grijă guma 
de mestecat încă umedă și pata întunecată despre care spera 
că este de ciocolată. Pescuind din poșetă cartela telefonică, se 
apropie de primul telefon public. Surprinsă că aude tonul, formă 
numărul prietenului ei și așteptă să se facă legătura. 

— Ray, începu ea, emoţionată. Bună, am ajuns la Londra. 
Ascultă, nu prea mă mai ţine cartela. Nu, a fost minunat, 
profesorul Truman este atât de relaxat și cred că am făcut 
treabă bună. Doar că... șase săptămâni e mult. De-abia aștept 
să ajung acasă. De-abia aștept să te văd... 

Prin geamul murdar, semiopac, vedea autobuzele trecând, 
întorcându-se, pasagerii coborând din ele. Un șofer în uniformă 
trecu prin sală; sala rămăsese goală. 

— De aici, iau autobuzul de 17.30. Ar trebui să ajung în 
Headington pe la 18.40. Nu, nu trebuie să vii să mă iei... e seara 
cu meciurile de fotbal, nu? Da, da. Nu, Ray, n-am... ce crime? 
Nu, Doamne, serios? Nu, glumești. Și o cunoștea? Da, da. Nu, 
OK, dacă chiar nu te deranjează... Nu, prostuţule. Doamne, și 
mie mi-a fost dor de tine. Mi-a plăcut la nebunie, dar mă bucur 
că m-am întors. 

Tăcu o clipă, ascultând. Apoi spuse: 

— Da, nu, e OK. Uite, bine... Pa... Te iu... și creditul cartelei 
se epuiză. 

Gail puse receptorul înapoi în furcă și-și ridica bagajul chiar 
în clipa în care un șofer îmbrăcat în uniformă își vâra capul prin 
ușă. 

— lei autobuzul de 5.30 către Oxford, drăguță? întrebă el. 

Gail încuviinţă din cap. 

— Am un loc în cel de 5.09, dacă-l vrei. O bătrână se simte 
rău; s-a hotărât să bea un ceai și să-l ia pe următorul. Îl vrei? 

— Mersi, acceptă ea. Grozav. 

Acolitul stătea în Toyota neagră din faţa casei în care locuia 
Raymond Delaware. În acea după-amiază se hotărâse s-o 
folosească pe Gail Honeywell. N-avea profilul medical ideal, dar 
celelalte două variante ridicau mai multe probleme. Ann Clayton 


era în Franţa, pentru vacanța de Paște, iar la ora 7.14, ora 
exactă la care trebuia să se desfășoare procedura, Sally 
Ringwald urma să se afle într-o sală, alături de încă 600 de 
persoane, la o decernare de premii organizată de Catedra de 
teologie a universităţii. 

Studentă la Arheologie, Gail Honeywell fusese în Grecia în 
ultimele șase săptămâni, la săpături arheologice, însă cu o oră 
în urmă confirmase că se întorsese în Marea Britanie în acea 
după-amiază. Ofiţerul de serviciu de la Catedra de arheologie 
certificase faptul că toată echipa se întorcea azi și văzuse 
raportul despre traversarea canalului cu feribotul în baza de 
date la care obținuse destul de ușor accesul. Apoi, folosind 
microfonul pe care-l montase cu două săptămâni în urmă, 
ascultase convorbirea pe care o avusese Gail Honeywell cu Ray 
Delaware dintr-o cabină telefonică din Londra. Aceasta urma să 
coboare din autobuz la intersecția dintre străzile Headington și 
Marston, în St Clemens, pe la 6.40. Acolitul știa că acest lucru îi 
va lăsa destul răgaz. Autobuzele nu întârziau de obicei, iar el 
avea să fie pregătit. 

La 6.09, Raymond Delaware ieși din casa de pe South Parks 
Road, mai devreme decât se așteptase Acolitul. De la casa lui și 
până la staţia de autobuz erau doar doi kilometri și jumătate, un 
drum care trecea prin University Parks și de-a lungul unei alei 
umbroase, numită Mesopotamia Walk, alee care trecea pe lângă 
un afluent îngust al râului Cherwell. Era un loc în care cuplul se 
plimba adesea, iar Acolitul îl cunoștea bine. li urmărise pe acel 
drum de multe ori. 

Acolitul îl văzu pe Raymond Delaware îndreptându-se spre 
est, de-a lungul străzii, și înjură cu voce tare. Tânărul voia să 
ajungă devreme la staţia de autobuz. „li e dor de prietena lui”, 
se gândi el dezgustat și se îndepărtă de trotuar, începând să 
ruleze periculos de repede de-a lungul South Parks Road. In 
capăt, coti la dreapta, spre St Cross Road, apoi spre Manor 
Road, o fundătură care dădea, printr-o poartă din fier, spre 
pajiștile de la vest de Mesopotamia Walk. 

Avea la dispoziţie mai puţin de zece minute să se 
pregătească. Sărind din mașină, avu prezenţa de spirit să se 
asigure că nu-și va prinde buzunarul jachetei Ermanegildo 
Zegna în mânerul ușii, apoi se duse la portbagaj și scoase o 
geantă mare, cu fermoar, și o cutie pentru organe, la fel cu cea 


pe care o folosise ca să transporte rinichii Samanthei Thurow, cu 
o săptămână înainte. Ținându-și capul plecat, ca să nu fie 
recunoscut de vreun rezident gălăgios care s-ar fi putut uita pe 
geam, se îndreptă spre poartă. 

Era foarte în formă și, deși cutia pentru organe cântarea 
peste 15 kilograme și pământul era îmbibat de apă, se deplasă 
repede și-și găsi adăpost în spatele unor copaci. Era liniște, cu 
excepția zgomotului îndepărtat al traficului și al păsărilor 
cântătoare din apropiere. În jumătate de oră avea să se lase 
întunericul, dar n-avea atâta timp la dispoziţie. Va fi nevoit să-și 
asume anumite riscuri. 

Lăsă cutia pe pământul reavăn și desfăcu fermoarul genţii. 
Îi luă numai un minut să se îmbrace în costumul din plastic și să- 
și pună mănușile și masca. Își verifică din nou ceasul și așteptă 
în liniște, încetinindu-și respiraţia și calmându-se cu ajutorul 
exerciţiilor de tantra pe care le practicase mulţi ani la rând. 

În autobuz, înghesuită de un bărbat supraponderal, 
îmbrăcat în costum, Gail Honeywell devenise din ce în ce mai 
plictisită și mai enervată. Citea fără tragere de inimă un roman 
și privea pe geam spre suburbiile cenușii ale Londrei, apoi, mai 
târziu, spre câmpurile verzi, înăbușite de nori negri și grei. 

După zece minute de mers pe autostradă, bărbatul de 
lângă ea aţipi. Avea un ziar pe genunchi și Gail îl ridică cu grijă 
și începu să citească. Marea știre a zilei era o ameninţare de 
grevă la căile ferate. Aceasta-și disputa atenţia cititorilor cu un 
alt scandal care fierbea în familia regală și cu indiscreţiile 
sexuale ale unui laburist din parlament. La situl arheologic de- 
abia dacă văzuseră ziare și n-avuseseră televizor. Posturile de 
radio erau toate în greacă și nici unul dintre ceilalţi studenţi sau 
lectori nu părea să fie interesat de ceea ce se petrecea în lumea 
de dincolo de paradisul lor prăfuit din Atena. 

În pagina a patra găsi o menţiune scurtă despre crimele 
despre care-i vorbise Ray la telefon, însă se făceau publice prea 
puţine informaţii. 

Gail așeză ziarul înapoi pe genunchii bărbatului și privi pe 
geam. Pentru o clipă, i se făcu dor de soarele Greciei și de 
munca pe care o iubea. Insă după aceea se gândi la Ray, la 
blândul, bunul Ray. „Dacă a existat vreodată un bărbat numai 
bun pentru căsătorie, atunci el este acela”, gândi ea și zâmbi în 
sinea ei. De-abia aștepta să-l revadă. 


Raymond Delaware trecu podul de peste Cherwell, în 
apropiere de Parson's Pleasure, o porțiune împrejmuită a râului 
care, timp de mai bine de un secol, fusese rezervată ca sanctuar 
al nudiștilor pentru uzul privat al membrilor din consiliu. Acum 
era liniște; era o seară mohorâtă de vineri. Norii arătau a ploaie 
și majoritatea studenţilor care încă se mai aflau în Oxford fie se 
uitau la serialele de la televizor, fie se duceau în puburi, fie luau 
o gustare pe The High sau pe Cornmarket Street. 

Îi fusese dor de Gail mai mult decât își închipuise. Cele șase 
săptămâni pe care le petrecuseră despărțiți i se păruseră cât un 
secol. Îi intensificaseră sentimentele faţă de ea și acum știa că 
este o persoană specială, cineva mai important decât fuseseră 
celelalte din primii doi ani la universitate. Nu-i plăcea să facă 
planuri de viitor, însă, în același timp, nu-și putea ascunde la 
nesfârșit sentimentele. 

În câteva minute, ajunsese deja la aleea largă, mărginită de 
copaci, având râul de-o parte și câmpurile revene de cealaltă 
parte. El și Gail se plimbaseră pe aici de atâtea ori. Le plăcea cel 
mai mult în miezul iernii, în ianuarie, când era un ger năprasnic 
și trebuiau să dea piept cu vântul și promoroaca. larna trecută, 
Oxfordul fusese martorul celor mai abundente ninsori de care-și 
amintea cineva și câteva porțiuni din Cherwell îngheţaseră cu 
totul. Aleea aceasta parcă era ruptă din basme și chiar și acum, 
cu copacii umezi și cu aerul greu al furtunii care se apropia, încă 
mai avea un farmec greu de definit. 

În spatele lui se auzi un zgomot, ca și cum s-ar fi rupt o 
rămurică. Întorcându-se, simţi o senzaţie de arsură în ceafă. 
Speriat, își duse mâna la gât. Printre degete îi ţâșni sângele și, 
timp de o clipă, se uită la lichidul roșu. Apoi, capul îi zvâcni în 
spate. Ramurile copacilor se rotiră în aer în faţa sa, iar el începu 
să se înece; sângele începu să-i curgă pe față, intrându-i în nas 
și în ochi și orbindu-l. Își pierdu echilibrul și păru să plutească un 
timp, moment în care-l cuprinse panica și confuzia și căzu la 
pământ, zdrobindu-și capul de o piatră. Incercă să se întoarcă, 
să se ridice în picioare, însă o mână îi apăsa faţa. Apoi veni încă 
o tăietură de la ceea ce părea să fie un pumnal fierbinte din cap 
până-n picioare, gândurile învârtejindu-i-se în cap. Fiori reci îl 
străbăteau să tresară, vâjâindu-i prin cap. 

Cumva, reuși să-și ridice o mână și să și-o treacă peste faţa 
udă, zărind în treacăt silueta care stătea aplecată deasupra lui; 


dar faţa acesteia era o mască fără trăsături. Începu să tremure, 
fără să se mai poată controla. Silueta învăluită în umbră se 
ridică și privi în jos, spre el. Apoi totul se făcu negru. 

Gail privi cum se îndepărtează autobuzul și se uită la ceas. 
Era 6.21. Ajunsese cu douăzeci de minute mai devreme. Avea 
picioarele înţepenite și se bucura că-și poate umple plămânii cu 
aer proaspăt. Fiind prea agitată ca să-l aștepte pe Ray în staţia 
de autobuz, se hotări să se îndrepte spre aleea care ducea la 
Mesopotamia Walk. Ray urma să ajungă mai devreme, iar și ea 
avea să-l întâmpine pe alee... foarte romantic. Poate că vor trăi 
și un moment hollywoodian, cu săruturi la umbra copacilor, se 
gândi ea și zâmbi în timp ce-și ridică rucsacul în spinare. Se 
întoarse cu spatele la Marston Road și porni spre stânga, pe 
alee: un drum scurt ducând spre primul din cele două poduri 
mici care treceau peste afluenții râului. După ce va trece de 
moara veche din dreapta, va ajunge curând pe drumul larg de 
lângă râu, unde îl va vedea pe Ray îndreptându-se spre ea. 

Începu să plouă, și fata grăbi pasul. Trecând și peste cel de- 
al doilea pod, se grăbi să se adăpostească sub copaci și apoi o 
luă la fugă spre moară. Roata imensă din lemn, o relicvă a 
revoluției industriale, acum parte a unui sit de patrimoniu, 
stătea nemișcată, iar apa se scurgea pe spițele imobile. Acum 
ploua cu găleata, ploaia ricoșa de pe cărare și din copaci, 
luându-se la întrecere cu zgomotul apei care trecea prin 
stăvilarul și albia îngustă de lângă moară. Ridicându-și puţin 
rucsacul, ca să scape de durerea din umeri, Gail se întoarse 
brusc pe cărare, cu capul plecat, astfel încât să-l ferească de 
ploaie. 

Ceva o făcu să-și ridice privirea. La zece metri în faţa ei se 
afla un tablou suprarealist. Pe pământ zăcea ceea ce părea să 
fie un rucsac mânijit cu roșu, iar peste acel obiect stătea aplecat 
un bărbat îmbrăcat într-un costum sclipitor din plastic. Pe faţă 
avea o mască și pe cap o glugă. In mâna bărbatului văzu un 
obiect strălucitor, metalic, care scânteia în lumina slabă. 

Timp de - probabil - două secunde, Gail rămase ţintuită 
locului. Apoi, înțelegând dintr-odată totul, își dădu seama că 
grămada de pe pământ era Raymond... corpul lui lipsit de viaţă 
și îmbibat de sânge. Apoi, bărbatul îmbrăcat în costumul din 
plastic o observă. 

Gail Honeywell își smulse rucsacul de pe umeri și-l lăsă să 


cadă la pământ. Se întoarse, frica și oroarea care-i strângeau 
gâtul puseră stăpânire pe ea.. O luă la fugă cât putea de tare, 
îndreptându-se spre aleea de lângă moară. Aproape că era de 
ajuns încât să se salveze. Insă reacţiile Acolitului fuseseră mai 
rapide. In timpul de care avusese nevoie Gail să-și dea seama 
de ce se întâmplă și să se descotorosească de rucsacul greu, 
Acolitul deja străbătuse aproape toată distanţa dintre ei. 

Gail reuși să ajungă la pod. Respirând greu, alerga mai 
repede decât alergase vreodată în toată viaţa ei. Adrenalina îi 
clocotea în vene. Sări pe pod, prinzându-se cu mâinile de 
marginea din lemn, ca să-și menţină echilibrul. Însă bârnele din 
lemn ale podului erau îmbibate cu apă de ploaie. Pe la 
jumătatea podului, piciorul îi nimeri peste un petic de noroi și 
alunecă de-a lungul scândurii. Aproape că reușise să-și păstreze 
echilibrul, însă chiar în clipa în care credea că va ajunge pe 
peticul de iarbă din partea cealaltă, picioarele îi cedară. Se 
prăbuși pe spate și simţi un fior de durere străbătând-o în timp 
ce se izbea de scânduri. 

Acolitul o ajunse în câteva secunde. O prinse de încheieturi, 
în vreme ce ea se lupta să scape. Gail reuși să-l muște de braț, 
dar dinţii i se înfipseră în plasticul rezistent. El o lipi de pământ 
cu piciorul. Incercă să ţipe, dar nu-și putea recăpăta suflul. Din 
străfundul stomacului, i se ridică un urlet de animal sălbatic. 
Căutând prin buzunare, Acolitul scoase o rolă de bandă adezivă 
groasă. Cu degete dibace, legă banda strâns în jurul 
încheieturilor fetei, îi lipi o bucată peste gură și, apăsând-o cu 
putere peste piept, îi legă și gleznele. 

Ridicându-se, Acolitul o privi pe Gail Honeywell, zâmbind 
satisfăcut. Fata îl văzu zâmbind pe sub mască. Apoi, el se uită la 
ceas. Era 6.31. Mai trebuia să aștepte patruzeci și trei de minute 
până să înceapă operaţia, ceea ce însemna că fata putea să mai 
trăiască puţin. Simţi un fior de încântare de-a lungul spinării. 
„Destul timp ca să mă distrez puţin”, își spuse el în gând. 


Capitolul 37 

Oxford, 30 martie, 9.15 p.m. 

In timp ce rulau de-a lungul lui Oxpens Road, puteau să 
vadă fâșii subţiri dintr-un cer purpuriu-închis în spatele caselor 
cu terasă din Botley. Amândoi erau pierduţi în propriile gânduri. 
Philip contempla sarcina pe care o aveau în față cu o teamă 
crescândă, în timp ce Laura nu putea să scape de gândul că 
încă o fată zăcea moartă pe undeva, nu departe de locul în care 
se aflau ei în acel moment, cu vezica biliară scoasă. 

leșind de pe drumul principal, Philip intră într-o parcare fără 
plată din apropiere de Littlegate, la sud-est de centrul orașului. 
Aceasta se afla la aproximativ cincizeci de metri de intrarea cea 
mai puţin vizibilă din cele două care dădeau spre pârâul Trill 
MIII, la marginea unui petic de peluză din apropierea unei clădiri 
moderne cu birouri. De acolo, cursul o lua spre est, prin 
subteran, pe o distanță de aproape un kilometru și jumătate, 
croindu-și drum la o adâncime de aproape zece metri sub 
Oxford, până când ieșea din nou la suprafaţă, pe terenul 
Colegiului Christ Church, în apropiere de o cărare, care se 
termina cu un zid, numită Deadman's Walk. 

Coborând din mașină, Philip scoase din portbagaj o geantă 
mare din pânză și i-o înmână Laurei. Apoi luă și un rucsac, pe 
care și-l puse pe umeri înainte să închidă portbagajul. Era liniște, 
nu văzuseră niciun suflet în timp ce străbăteau strada și intrară 
pe poarta care dădea spre zona cu peluză. Un șir de tufișuri 
ascundea intrarea în apă, astfel încât aceasta nu se vedea 
dinspre stradă. 

Unele părţi ale pârâului Trill Mill fuseseră pe vremuri canale 
deschise de deversare a dejecţiilor și, prin urmare, o ameninţare 
la adresa sănătății. Insă, la mijlocul secolului al 
nouăsprezecelea, secţiunile de la suprafaţă fuseseră acoperite și 
se construise deasupra lor. Până în anul 1960, când primăria din 
Oxford l-a închis pentru public și a blocat ambele capete cu 
gratii grele din metal, pârâul constituise un fel de atracţie 
pentru exploratorii pasionaţi. 

In grilajul mare se afla o poartă micuță, folosită pentru 
acces în timpul inspecțiilor și al lucrărilor de întreţinere. În jurul 
barelor din fier era înfășurat un lanţ gros și rezistent, legat cu un 
lacăt. Tunelul avea cam trei metri în lăţime și poate unul și 
jumătate în înălţime. Pereţii erau uzi și acoperiţi de mâzgă. Apa 


n-avea nici măcar o jumătate de metru adâncime și, ieșind din 
deschizătură, curgea într-o ţeavă mare din metal care se îndoia 
ușor înainte de a dispărea în iarbă. 

Laura aruncă geanta din pânză pe jos și Philip își lăsă 
rucsacul pe iarbă. 

Laura se strâmbă. 

— N-aș putea spune că pe mine mă încântă ideea să 
intrăm acolo, replică Philip. Dar n-avem altă soluție. 

Apoi deschise rucsacul. 

Laura se ghemui jos, lângă el. 

— Două lanterne și rezerve de baterii. Chibrituri. 
Telefoanele mobile și baterii de rezervă. Nu sunt sigur că vom 
mai avea semnal după ce trecem de intrarea Gardienilor. O 
frânghie lungă, un briceag, apă, biscuiţi, două pulovere. 

— Și două perechi de cizme de cauciuc și, foarte important: 
un clește de tăiat metal, adăugă Laura, deschizând geanta din 
pânză. 

Philip luă cleștele și se îndreptă spre grilaj. Laura privi în 
jur, devenind deodată neliniștită. In câteva secunde, lanţul era 
tăiat în două. Philip deschise poarta, apoi se întoarse în locul în 
care Laura se încălța cu cizmele. Se încălță și el, apoi își puse 
bocancii în rucsac. 

Între grilaj și deschizătura tunelului se afla o zonă 
împrejmuită de gratii, care le permitea să stea în picioare 
pentru, probabil, ultima dată; cel puţin, până când aveau să 
găsească intrarea în tunelul Gardienilor. Nici acolo nu erau siguri 
de ceea ce vor descoperi în spatele intrării ascunse. Laura așeza 
capetele lanțului rupt în așa fel încât să nu se vadă că fusese 
umblat la el și ascunse geanta din pânză în umbra intrării, 
aranjând peste ea câteva cărămizi și o ţeava lungă, metalică. 

— Gata? o întrebă Philip. 

— Cred că da. 

Laura simţea cum inima începea să-i bată mai repede. 

Philip aprinse lanterna și făcu câţiva pași șovăitori în 
interiorul tunelului. Aplecat aproape până la jumătate, stătea cu 
capul doar la câţiva centimetri sub acoperișul curbat. Laura privi 
afară, spre luminile încețoșate ale orașului, și răsuflă adânc. 

— Au revoir, rosti ea încet, apoi îl urmă pe Philip în 
întuneric. 


După prima cotitură, lumina mai venea doar de la 
lanternele lor. Laura nu suferise niciodată de claustrofobie, dar 
acum începea să simtă că zidurile pline de igrasie o sufocă. 
Conform hărţii lui Charlie, intrarea în tunelul Gardienilor ar fi 
trebuit să se afle în stânga, la șaizeci și trei de pași de intrarea 
în pârâul Trill Mill, însă măsurarea în pași era destul de 
subiectivă, așa că cei doi erau nevoiţi să fie foarte atenţi. 

După câteva minute, îi durea spatele și mirosul devenise 
aproape înăbușitor. Zidurile erau acoperite de mucegai și 
mâzgă. Tunelul se lăți brusc, însă acoperișul rămânea la fel de 
jos. 

— Acum ar trebui să fim aproape, anunţă Laura. 

Philip se opri pentru câteva clipe și se sprijini de zidul 
lipicios, lăsându-se puţin în jos, gândindu-se că astfel și-ar mai 
alina durerea de spate. Respira greu. 

— Da, ai dreptate. Am numărat până la cincizeci și cinci, 
dar eu fac pași mai mari decât tine. Propun să împingem cu 
spatele în zid, adăugă el, îndreptându-și lanterna spre dreapta. 
Va trebui să înaintăm încet și să cercetăm zidul cu lanterna. 

Dacă se sprijineau cu spatele de zid, coloana li se mai 
relaxa, dar nu pentru mult timp; suprafaţa lui era zgrunțuroasă 
și colțurile ascuţite îi zgâriau. Merseră cât de încet puteau, 
cercetând zidul, încercând să vadă ceva neobișnuit în lumina 
lanternelor. După zece pași, lanternele nu luminaseră încă nimic 
deosebit pe zidul vechi. 

— Nu e bine, bombăni Philip. La naiba. Cred că am trecut 
pe lângă ea. 

— Mă simt de parc-aș fi Quasimodo, replică Laura. Foarte 
bine, o să merg eu în față. 

Întorcându-se încet spre ieșire, Laura zări ceva. 

— Ce-i acolo? întrebă ea, iar ecoul vocii i se răspândi prin 
tunel. La lumina lanternei, văzură o pată roșie, de mărimea unui 
măr, aflată cam la distanţa de vreo treizeci de centimetri faţă de 
marginea apei. Îndreptându-și lanternele spre ea, căutară și alte 
semne ciudate. În interiorul cercului roșu, ceva strălucea. Philip 
se apropie. Aproape de centrul cercului, se afla o pată argintie. 

— Ce e? întrebă Laura. 


— Nu sunt sigur. O bucată mică de metal. Stai puţin. 
Philip se chinui să-și scoată briceagul din buzunarul de la 


spate și se lovi cu capul de tavan. 

— Au... la dracu! strigă el. Doare! 

Fără să ia în seamă durerea, se aplecă și începu să sape cu 
lama în piatra sfărâmicioasă din interiorul cercului roșu. Aceasta 
se desprinse surprinzător de ușor și dădu la iveală un disc 
argintiu cu diametrul de aproximativ cinci centimetri. Pe disc 
văzură cinci siluete de femei care ţineau ridicat un vas în care 
se afla soarele. Era o copie exactă a monedelor găsite la locul 
înfăptuirii fiecărei crime. 

Laura își trecu degetele peste suprafaţa strălucitoare. 

— Atunci, nu mai rămâne nicio îndoială, declară ea, 
zâmbind. 

Philip tocmai voia să răspundă, când discul se mișcă sub 
degetele Laurei și din perete se auzi un bubuit. Amândoi se 
traseră cu câte un pas în spate. In timp ce priveau, apăru o 
dungă neagră. Aceasta cobori până în dreptul discului, îl 
înconjură, apoi continuă să coboare și se opri la vreo 
cincisprezece centimetri deasupra apei. Incet, se lărgi, pentru că 
zidul din piatră se trăgea înapoi. Câteva clipe mai târziu, 
zgomotul încetă și cei doi aveau în faţă un dreptunghi negru ca 
smoala, de lăţimea umerilor lui Philip. Își îndreptară lanternele 
spre el și întunericul se lumină pe bucățele, dezvăluind pereți 
din piatră care duceau departe, într-un vid fără formă. 

Laura păși în deschizătură, luminând cu lanterna în jur și 
deasupra ei. Tavanul se arcuia la câţiva metri deasupra ei. Philip 
o urmă și amândoi își îndreptară, în sfârșit, spinările. 

Laura oftă de ușurare. 

— Doamne, a fost mai greu decât îmi închipuiam c-o să fie. 


— Ar trebui să zici mersi că n-ai înălțimea de un metru și 
optzeci și șase... 

Philip se opri brusc, pentru că reîncepuse huruitul. Se 
întoarseră repede și văzură cum zidul începuse să se îndrepte 
spre poziția iniţială. Philip reacţiona cu o viteză uimitoare. Luînd 
de jos o piatră mare, o așeză în deschizătura ușii. Însă ușa se 
mișcă în continuare și piatra se sfărâmă. 

Laura simţi cum o cuprinde panica. 

— Nu cred că-i vreo problemă, rosti Philip, cât de calm și 
de liniștitor putea. Își plimbă lanterna de-a lungul zidurilor, care 
erau surprinzător de uscate. Aici aerul e mai proaspăt decât în 


tunelul pârâului. Și măcar putem să stăm drepţi. Hai să 
mergem. 

Inainta încet, cercetând podeaua și zidurile și îndepărtând 
pânzele de păianjeni. Întunericul era înfiorător, însă el își 
concentrase toată atenţia în îndepărtarea tuturor lucrurilor fără 
nume pe care imaginaţia încerca să le scoată la suprafaţă. 
Incercând să-și păstreze concentrarea, cerceta zidurile și 
universul mărginit pe care-l lumina lanterna sa. Laura se afla 
chiar în spatele lui și-l prinsese de mână. li auzea respirația în 
spate. 

Zidurile erau netede și mult mai uscate decât în tunelul din 
pârâul Trill Mill. Acum mirosea mai mult a mucegai și a pământ; 
mirosul de gunoi în putrefacție rămăsese în urmă. Philip înainta 
cu mare atenţie. În faţa lor putea să se afle orice: o gaură în 
podea, o capcană, cine știe ce pericole. Cea mai mare greșeală 
ar fi fost să devină prea încrezători. Nu trebuiau să se 
grăbească, ci să aibă grijă pe unde calcă, se gândi el. 

Tunelul părea să se întindă la infinit, neschimbat. Avea cam 
trei metri în lăţime, iar pereții erau destul de curbați și fără nicio 
trăsătură distinctivă. Pe jos era pământ bătătorit, uscat și plat. 
Apoi, dintr-odată, tunelul se lărgi brusc, în așa fel încât razele de 
lumină din lanternele lor produseră numai pete dispersate de 
lumină slabă pe pereţii din dreapta și din stânga. Inaintând încă 
vreo câţiva pași, își dădură seama de faptul că intraseră într-o 
încăpere circulară. 

— Ce-i acolo? întrebă Laura, îndreptându-și lanterna spre 
un punct de pe peretele cel mai apropiat, cam la înălțimea unui 
stat de om. 

Era un suport mic din metal care ieșea din perete și 
deasupra lui se afla o veche lumânare din ceară, arsă pe 
jumătate. Philip își îndreptă lumina lanternei spre perete, în 
stânga și în dreapta suportului, și văzură mai multe lumânări 
amplasate la intervale de circa trei metri. 

— Crezi că o să mai ardă? întrebă Laura. 

— Putem afla într-un singur fel, răspunse Philip. Chibriturile 
sunt în buzunarul de pe stânga, din spate, în rucsac. 

Laura aprinse unul și se ridică pe vârfuri, ca să aprindă 
luminarea cea mai apropiată. Aceasta pârâi și scoase scântei 
câteva clipe, apoi se aprinse cu o flacără galbenă, molcomă. 
Câteva clipe mai târziu, aprinseseră deja douăzeci de lumânări 


sau chiar mai multe. 

Abia atunci își putură da cu adevărat seama de cât de mare 
era încăperea. Însă, și mai important, pâlpâirea lumânărilor 
scotea la iveală ornamentele de pe podea, de pe pereţi și de pe 
tavan. Interiorul era acoperit de un amestec de desene 
elaborate. De-a lungul tavanului se întindea o pictură cu un cerb 
mare, alb, ale cărui coarne aveau pe puţin trei metri în lungime. 
În jurul lui săreau și dansau alte animale. Un lup pândea 
aproape de marginea tavanului boltit, în timp ce un stol de 
păsări - vulturi imenși, aurii - se ivea dinspre marginea 
tavanului,  zăbovind deasupra  cerbului. lar de-a lungul 
perimetrului se întindea o frescă înfăţisând o menajerie de 
animale pictate în culori bogate: chihlimbariu, purpuriu, ocru și 
cel mai bogat și mai regal albastru. 

De-a lungul pereţilor se întindea un șir de simboluri 
alchimice de diferite dimensiuni, pictate cu argintiu și auriu. 
Unele erau de înălțimea unui om, întinzându-se de la podea 
până la jumătatea distanței spre tavan, altele erau mici, înguste 
și înghesuite. Podeaua circulară, având un diametru de 
aproximativ doisprezece metri, avea o singură imagine: cinci 
fecioare îmbrăcate în robe, ţinând ridicată o cupă care conţinea 
soarele. 

Philip își lăsă jos rucsacul și străbătu încet încăperea, 
atingând simbolurile, după care se aplecă să studieze imaginea 
de pe podea. Laura se așeză pe podea în centrul încăperii și 
privi tavanul. 

— E absolut incredibil, rosti ea, după câteva clipe. 

— Parc-ar fi o secvenţă din /ndiana Jones, murmură Philip, 
melancolic. 

— Și când te gândești că probabil doar câţiva oameni au 
văzut asta... 

— Și, la mai puţin de treizeci de metri deasupra noastră, 
trec autobuzele, pe lângă St Aldates. 

— La ce crezi că folosește? murmură Laura. 

Philip ridică din umeri. 

— Bănuiesc că era... un loc de întâlnire pentru Gardieni. Tu 
ce crezi? 

Dar Laura tocmai văzuse ceva. 

— Uite, spuse ea, e o ușă acolo. 


Ușa nu era ușor de văzut, pentru că se zărea doar un 
contur vag în perete. 

Philip scoase fotocopia după manuscrisul lui Newton. 

— Cred că asta e intrarea în labirintul propriu-zis. 

Laura se întoarse și cercetă manuscrisul. 

— lată pasajul care venea din crama Colegiului Hertford. 
Philip trase o linie cu degetul de la baza pasajului până la ușa pe 
care se întretăiau linii complexe, șerpuitoare. Noi am venit pe 
alt drum pentru că vechiul tunel a fost închis. Mai mult ca sigur, 
Gardienii au construit camera asta după 1690. Cred că, dacă 
intrăm pe ușă, ajungem în punctul de aici... iar dincolo de el se 
află labirintul. 

— Dar mai întâi trebuie s-o deschidem. 

Laura se aplecă să cerceteze simbolurile pe care le avea în 
față. Philip își lărgi bretelele rucsacului și scoase din el ghetele. 
Se așeză și-și scoase cizmele. Laura se descălță și ea, dar 
concentrându-se asupra simbolurilor din jurul ușii. Philip îi 
întinse o pereche de ghete, iar ea se încălţă și își legă șireturile 
fără să se uite măcar la ceea ce face. 

— E formula Gardienilor: ALUMNUS AMAS SEMPER UNICUM 
TUA DEUS - „Adeptule, iubește-l întotdeauna pe Dumnezeul 
tău”, tălmăci ea, indicându-i o propoziţie din mulţimea de 
simboluri și ilustraţii. 

— Şi asta ce e? întrebă Philip, indicând o mică deschizătură 
care se curba în sus, în ușă, ca un mic horn. Se aplecă până la 
podea și privi înăuntru. E plină de pânze de păianjen, dar se 
vede un șir de scripeţi colorați. 

— la să văd. 

Laura se ghemui și îndepărtă pânzele de păianjen cu 
lanterna. Numără zece etichete viu colorate. 

— Mai mult ca sigur, au legătură cu culorile din codul lui 
Charlie... schimbările de culoare pe care le urmăreau alchimiștii, 
fu de părere Philip. 

Laura întinse mâna înăuntru și apucă eticheta neagră, de la 
jumătatea rândului. Era făcută din piele foarte moale. Trase. 
Eticheta se îndreptă ușor către ea și apoi se opri cu vreo treizeci 
de centimetri mai jos față de poziţia ei originală. Laura își 
întoarse privirea spre Philip și ridică o sprânceană. 

— Ei bine, n-a explodat nimic. 


— Încă... răspunse el. Încearcă-le pe celelalte... Alb, galben, 
roșu. 

Ea urmări succesiunea, trăgând de eticheta albă, apoi de 
cea galbenă. În cele din urmă, își strânse degetele în jurul fâșiei 
roșii de piele și trase ușor de ea. Se auzi un clinchet surd, dar nu 
se întâmplă nimic. 

Laura se ridică în picioare, iar Philip luă rucsacul de jos și 
împinse cizmele din fața ușii. Câteva clipe nu se întâmplă nimic, 
apoi prinseră un scârțâit ușor. Acesta se auzi din ce în ce mai 
tare pe măsură ce ei se trăgeau înapoi, iar lespedea din piatră 
se roti spre interiorul încăperii, dezvăluind o gaură neagră în 
spatele ei. 

— Gata, spuse Philip. 

Imediat după ușă, văzură două torţe vechi din lemn și 
cârpe, montate în suporturi pe perete. Laura își căută 
chibriturile. Torţele făceau lumină puţină și încă mai aveau 
nevoie de lanterne dacă voiau să risipească întunericul. Philip 
făcu un pas precaut înainte. 

Acum se aflau într-o altă încăpere cu pereţi din piatră, dar 
era mult mai mică decât cea din care tocmai ieșiseră; iar 
aceasta avea forma dreptunghiulară și tavanul jos. Chiar în faţă, 
se afla o galerie boltită, acoperită de pânze mari de păianjen. Işi 
îndreptară lanternele spre deschizătură. Dincolo de aceasta, un 
coridor se întindea în întuneric. La ceva mai mult de o jumătate 
de metru în faţa lor, podeaua camerei pur și simplu dispărea. 
Laura se sperie și Philip o prinse de mână. 

— Uau! exclamă ea. 

Își îndreptară lanternele spre groapa din podea. Aceasta 
acoperea cea mai mare parte a camerei, fiind o crevasă de cel 
puțin șase metri adâncime. Pe latura îndepărtată se afla o altă 
platformă lată de șase metri în faţa galeriei arcuite, iar în stânga 
și în dreapta, groapa se întindea până la pereţii camerei. Era o 
groapă adâncă, neagră, fără fund. Însă atunci când ochii li se 
obișnuiră cu lumina, putură să distingă conturul vag a 
șaisprezece cercuri colorate, părând să fie un fel de pietre pe 
care puteai traversa crevasa. Fiecare dintre cercuri reprezenta 
vârful unui piedestal îngust, înfipt în întunecimea abisului. 

— Ce crezi? întrebă Philip. 


— Văd negrul, albul, galbenul și roșul la intervalele 


potrivite. Vino! 

Înainte ca Philip să apuce să mai spună ceva, Laura păși pe 
piedestalul cu vârf negru din primul rând. 

Cu un picior pe fâșia de podea din apropierea ușii și cu 
celălalt sprijinit pe cercul negru, pentru o clipă, avu impresia că 
luase o decizie bună și că, foarte curând, urmau să treacă peste 
prăpastie. Însă în clipa în care se lăsă cu întreaga greutate pe 
piedestal, acesta începu să se sfărâme. Laura ţipă și-și pierdu 
echilibrul. Piedestalul se făcu praf sub picioarele ei. Se întoarse 
și Philip văzu panica din ochii ei, în timp ce se zbătea în gol, 
nereușind să se prindă de nimic. Ratând marginea cu cel puţin 
cincisprezece centimetri, se prăbuși în hău. 


Capitolul 38 

Oxford, 20 martie, 9.35 p.m. 

Monroe se simţea foarte deprimat în timp ce trecea cu 
mașina pe lângă The High, îndepărtându-se de centrul orașului 
și luând-o spre Headington Hill. Încă un cuplu fusese ucis. Deși 
acest lucru îi confirma bănuielile că tânărul Cunningham n-avea 
cum să fie ucigașul, mai însemna și că încă doi tineri muriseră, 
iar el nu se apropiase deloc de descoperirea maniacului 
responsabil de crime. De asemenea, acest lucru dovedea, fără 
nicio îndoială, faptul că Laura Niven și Philip Bainbridge 
avuseseră dreptate în legătură cu conjuncţia astrologică; 
această din urmă faptă abominabilă fusese comisă exact atunci 
când preziseseră ei. 

Apasă o tastă de pe telefonul din mașină, iar ofițerul de 
serviciu de la secţie îi răspunse aproape imediat. 

— Aţi reușit să luaţi legătura cu Bainbridge? se interesă 
Monroe. 

— Nu, domnule, iar ne-a răspuns robotul telefonic. 


— OK. Sunaţi-l pe telefonul mobil din cinci în cinci minute și 
mai încercaţi și pe telefonul de acasă. Vreau să mă anunțați 
imediat ce daţi de el. 

Chiar înainte de Headington Hill, Monroe se întoarse spre 
Marston Road. La câteva sute de metri mai jos, pe stânga, viră 
cu mașina pe un drum noroios, numit Kings Mill Lane. Imediat, 
văzu la vreo cincizeci de metri mai în față proiectoarele și 
jachetele reflectorizante ale echipei sale. Trei mașini de poliţie și 
o ambulanţă erau parcate pe o latură a aleii. În vreme ce se 
apropia, văzu un bătrân stând în ambulanţă, cu o pătură roșie 
pe umeri și o mască de oxigen prinsă pe faţă. 

Monroe își parcă mașina lângă celelalte și se îndreptă spre 
ambulanţă. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

Un membru al echipei de paramedici îl luă deoparte pe 
Monroe. 

— Bătrânul a găsit cadavrele cam acum patruzeci de 
minute. E în stare de șoc. 

Monroe ridică o sprânceană. 

— Zice că a trecut chiar pe lângă ele, în timp ce se 
îndrepta spre Mesopotamia Walk dinspre Headington, dar și-a 


dat seama că s-a întâmplat ceva atunci când le-a văzut tot acolo 
și la întoarcere. Uitaţi-vă, să vă daţi seama la ce mă refer. 

Aleea era îmbibată de apă din cauza ploii abundente, iar 
pantofii lui Monroe alunecau pe noroi. De-abia putea să-și 
păstreze echilibrul. Însă, la câţiva metri mai încolo, cărarea 
ducea spre o alee îngustă, asfaltată, care se întindea între o 
moară veche și malul râului. 

La zece metri mai în față, criminaliștii tocmai terminaseră 
de ridicat un paravan din plastic alb peste alee. Când Monroe se 
apropie, un tânăr poliţist îi ţinu ridicată o latură, iar el se aplecă 
pe sub bara de susținere și ieși pe partea cealaltă. 

Fuseseră montate două reflectoare care aruncau o lumină 
crudă, galbenă. La vreo șase metri mai încolo, în josul cărării, se 
afla un alt paravan din plastic alb. Incepea din nou să burniţeze 
și reflectoarele luminau picăturile de ploaie, făcându-le să 
strălucească în noaptea palidă. In dreapta sa, Monroe vedea o 
bancă lângă potecă și zări două siluete așezate acolo, însă 
acestea erau parțial ascunse privirii de un bărbat îmbrăcat într-o 
uniformă de criminalist. În clipa în care acesta se ridică, Monroe 
îl recunoscu pe ursuzul Mark Langham, care făcu câţiva pași în 
spate, astfel încât să-i permită lui Monroe să arunce o primă 
privire mai atentă spre cele două cadavre. 

Acestea fuseseră așezate în așa fel încât să pară că se 
îmbrățișează, cu feţele apropiate și buzele aproape atingându- 
se între ele. Un trecător care le-ar fi aruncat o privire fugară ar fi 
crezut că era, pur și simplu, un cuplu de îndrăgostiţi. Monroe 
simţi cum îl trece un frison de dezgust. 

Se aplecă să privească mai de aproape. Sub lumina 
puternică, pielea de pe fețele și mâinile lor căpătase o nuanță 
vineție. Ochii priveau fix înainte. Amândoi erau îmbrăcați 
complet, dar hainele le erau mototolite și pătate. Gail Honeywell 
avea palma stângă trecută pe după gâtul lui Raymond 
Delaware, ca și cum ar fi vrut să-l tragă spre buzele ei. Monroe 
simţi cum i se încleștează fălcile în clipa în care observă 
tăieturile negre și roșii de pe gâtul sfâșiat al victimei. 

Langham se lăsă pe vine lângă Monroe. 

— Sunt morţi de cel puţin două ore, îl informă el. Și, dacă 
vă uitaţi aici, continuă el, arătând către o zonă pătată de sânge 
de deasupra tivului jachetei descheiate a lui Gail Honeywell, 
cred că de aici a prelevat criminalul un organ... asta 


presupunând că este vorba despre același criminal, cu aceeași 
metodă de operare. Se ridică și, aplecându-se spre cele două 
corpuri, îi întoarse cu blândeţe capul lui Gail Honeywell. Și apoi, 
mai este și asta, adăugă el în șoaptă. 

Obrazul fetei era o reţea de tăieturi adânci. Șuvoaie de 
sânge îi curseseră pe gât și pe umărul drept, colorându-i bluza 
în roșu. Ochiul drept îi lipsea. 

— Cantitatea de sânge ar indica faptul că toate aceste răni 
i-au fost făcute înainte să fie ucisă, remarcă Langham. Este o 
diferenţă faţă de celelalte crime. E foarte ciudat. 

Monroe nu făcu niciun comentariu. Se ridică și privi fix spre 
chipurile lipsite de viață ale celor doi tineri. Apoi observă o placă 
metalică, tocită și opacă, înșurubată de una dintre scândurile 
din lemn ale băncii. Se pare că se afla acolo de când fusese 
fixată banca în acel loc. Pe ea scria: „O, odihnește-te puţin aici, 
pentru că este un loc rar în care să poposești”. 

— Mda, cât de inspirat, murmură Monroe în barbă. 

Se afla la câţiva pași de mașină, în clipa în care-i sună 
telefonul. 

— Sunt Rogers, domnule. Mă gândeam că n-o să vă 
supăraţi dacă vă deranjez. Tocmai am primit raportul de la 
laborator cu mostra de sânge de la cea de-a doua crimă. 

— Şi? 

— Se potrivește perfect... e Malcolm Bridges. 


Capitolul 39 

Oxford, 30 martie 10.15 p.m. 

— Prostule! Maestrul se holbă la el, cu ochii mari și cu 
sudoarea curgându-i pe obraji. Cretinule... ai fi putut distruge 
totul. 

ÎI plesni cu putere peste faţă pe Acolit. 

Pentru o clipă, Acolitul aproape că-și pierdu controlul. Mâna 
dreaptă îi zvâcni. 

Maestrul observă mișcarea involuntară și rânji. Îl fixă pe 
Acolit cu o ameninţare nedisimulată în privire. 

— Oare nu vrei să mă lovești? Eu simt că da. Sau preferi 
să-ţi faci plăcerile numai cu fete tinere? 

Acolitul nu răspunse nimic, ci privi fix în faţa sa. 

Maestrul îl plesni iar peste față. O dungă roșie îi apăru pe 
obraz. Apoi îl lovi din nou, încă și mai tare. 

Dându-se cu un pas în spate, Maestrul îl cercetă pe ucigașul 
pregătit. Cu faţa schimonosită de dispreț, îl scuipă pe Acolit în 
faţă. 

Acolitul nu reacţionă nici măcar în clipa în care simţi saliva 
curgându-i pe față. 

— Pleacă de aici... porc barbar ce ești, rosti Maestrul. Dac-o 
să mă mai dezamăgești, o să te schingiuiesc mai rău decât ai 
chinuit-o tu pe Gail Honeywell. 


Capitolul 40 

Oxford, 30 martie, 10.18 p.m. 

Cu un reflex fulgerător, Philip se azvârli înainte și-i prinse 
braţul Laurei, înainte ca ea să se prăbușească. Sprijinindu-se de 
margine, o ajută să urce înapoi, la loc sigur. Laura tremura 
stând acolo, pe fâșia îngustă de pământ. Philip își făcu loc lângă 
ea. 

— Cam prostesc, comentă el, cuprinzând-o cu braţul pe 
după umeri. 

Ea nu reușea să articuleze niciun cuvânt. Philip scoase 
sticla cu apă din rucsac. 

— Poftim, bea un pic. 

— Păcat că n-ai ceva mai tare, zâmbi ea, după ce bău cu 
înghiţituri lungi, ștergându-se la gură în timp ce-i înapoia sticla. 
Isuse... mulțumesc, mai spuse, sprijinindu-și capul de genunchi. 

— Oricând la dispoziţia ta. Doar nu vreau să fac asta de 
unul singur, nu? 

Ea zâmbi ușor. 

— Și acum, ce facem? 

— Bună întrebare. 

— Eram sigură că drumul trebuie să aibă legătură cu 
culorile alchimiștilor. 

Philip ridică din umeri. 

— Poate să fie în ordine inversă? Altfel, n-are niciun sens. 

— OK, și cum o să aflam? 

— Folosește rucsacul. 

— Dar nu e destul de greu și dacă-l pierdem... 

— E mai bine decât să se prăbușească unul dintre noi. 

Philip se întinse după rucsac. Pășind pe marginea crevasei, 
îl puse cu grijă pe cercul roșu de lângă locul în care se aflase 
piedestalul negru. Îl lăsă ușor din mână și se îndepărtă. Nu se 
întâmplă nimic. 

— OK, rosti el, trăgând rucsacul înapoi. Dar tot nu sunt 
convins. Hai să folosim frânghia. Leagă-ţi-o în jurul taliei și eu o 
să folosesc suportul din zid, ca s-o prind. Dacă-ţi ţine greutatea 
e bine; dacă nu, te prind eu. 

Laura își legă frânghia, înfășurând-o de două ori în jurul 
taliei, iar Philip o înnodă strâns. Apoi azvârli celălalt capăt peste 


suportul metalic, se așeză pe margine, cu picioarele desfăcute, 
iar Laura se îndepărtă, punând cu grijă un picior pe piedestalul 
roșu. Respira cu greutate și pe frunte îi apăruseră broboane de 
sudoare. 

— Hai să vedem. 

Tinu. Se întoarse spre Philip cu o privire triumfătoare, iar el 
îi făcu un semn de încurajare. 

— Încearcă-l pe următorul, îi strigă el. Îţi mai slăbesc puţin 
frânghia. 

Laura cercetă cercurile din fața ei. Pe cel de-al doilea rând, 
a doua platformă din stânga era galbenă. Mișcându-se cât de 
ușor putea, sări pe piatra galbenă și scoase un oftat de ușurare. 

— O să mă duc până la capăt, anunţă ea. E prea periculos 
să fim amândoi pe chestiile astea în același timp. Apoi, 
întorcându-se să privească iar spre pod, păși pe un piedestal alb 
din cel de-al treilea rând. Acolo se opri pentru o clipă, respiră 
adânc și apoi se mută pe cercul negru din ultimul rând. Câteva 
secunde mai târziu, se afla pe partea cealaltă. 

— OK, e rândul tău, strigă ea, cu inima bătându-i grăbită. 

Își desfăcu frânghia și o întinse în așa fel încât Philip să se 
poată apropia de pod, cu ea legată de suport și înfășurată în 
jurul taliei. Pe partea ei de crevasă, aruncă frânghia și-o legă de 
un alt suport pentru torţe, din peretele de lângă pasajul boltit. 
Dacă vreunul dintre piedestale avea să cedeze, Philip se va 
putea deplasa de-a lungul frânghiei. 

Mișcându-se cât de repede și de atent posibil, Philip urmă 
aceeași rută pe care o străbătuse Laura: roșu, galben, alb și 
negru; și, în câteva clipe, era și el pe muchia îndepărtată, stând 
lângă Laura. 

— Of, zise el, ștergându-și sudoarea de pe frunte. Mi-ar 
plăcea să spun că a fost amuzant, dar, cu toată sinceritatea, nu 
pot să fac una ca asta. 

Prin galerie trecea un coridor scurt care se îndrepta spre 
stânga și apoi cotea brusc spre dreapta. În clipa în care trecură 
de cea de-a doua cotitură, pătrunseră într-o încăpere circulară. 
Aceasta era luminată din tavan. De fapt, tot tavanul părea să 
strălucească. 

Era făcut din piatră dură, însă lumina părea să emane chiar 
din piatră. 


— Dumnezeule! exclamă Philip, privind în sus, spre piatra 
de deasupra capului său. 

Era zgrunțuroasă și pestriță și, dacă o cercetai mai atent, 
puteai vedea presărate peste tot cristale galbene. 

— Cred că e un fel de cristal care emite lumina în mod 
natural, adăugă el. 

— Deștepţi, alchimiștii ăştia. 

— Da. Parcă te cam pune pe gânduri, nu? 

Încăperea era goală, cu excepţia unei deschizături în zidul 
din faţa galeriei prin care intraseră. Laura privi înăuntru. În 
dreapta și în stânga, se deschideau coridoare. Pe peretele din 
faţă erau două discuri metalice, de mărimea unor CD-uri. Pe 
discul din stânga erau gravate două cercuri concentrice. Discul 
din dreapta purta un alt simbol, un cerc cu ceea ce părea să fie 
o pereche de coarne în vârf și o cruce la bază. 

— Ai vreo idee? întrebă ea. 

Philip aruncă o privire pe documentul lui Newton. 

— Amândouă apar aici... uite, chiar lângă labirint. 

— Cel din stânga este simbolul pentru Sol, Soarele; iar 
celălalt este Mercur, nu? 

Philip aprobă cu un semn din cap. 

— Așadar, ne luăm după Soare sau după Mercur? 

— Ce semnificaţie are fiecare dintre ele? 

— Mercur este mesagerul înaripat. Soarele... ce? Lumina... 
poate suprafaţa? 

— Nu ne ajută prea mult. Mercurul era cel mai important 
metal pentru alchimiști, corect? Unul dintre cele trei elemente 
de bază folosite la crearea Pământului. 

— Așadar, ar trebui s-o luăm pe acolo? 

Laura arătă spre coridorul din dreapta. 

— Poate. Dar în astrologie Soarele este centrul tuturor 
lucrurilor. 

Tavanele ambelor coridoare erau luminate în același fel ca 
și încăperea din spatele lor. 

— Eu aș lua-o la stânga, după Soare. 

— OK. 

Laura porni prima. Mergeau încet. La câţiva metri mai 
încolo, coridorul cotea la stânga și curând ajunseră la o altă 


bifurcaţie. Aici, drumul se împărțea în două pasaje mai mici, 
fiecare ducând în altă direcţie, aflate în unghiuri 
corespunzătoare orei două și orei zece de pe cadranul unui 
ceas. Între deschizături se afla o coloană din piatră. Acolo, la 
înălțimea capului Laurei, descoperiră încă un disc. Acesta era 
împărțit în două de o linie verticală. În stânga acestuia, văzură 
din nou simbolul Soarelui, cu cercurile pe care le observaseră 
mai devreme, iar în dreapta, gravat în metal, era un simbol. 
Semăna cu litera „h”, tăiată de o linie orizontală. 

— Asta înseamnă că trebuie să urmăm în continuare 
simbolul Soarelui? Nu cred c-ar fi bine, se încruntă Laura. 

— Nu, nici mie nu mi se pare bine. 

— Ceea ce înseamnă că fie o luăm pe aici, explică ea, 
arătând cu mâna pasajul din dreapta, fie ne întoarcem la 
primele două simboluri și o luăm pe celalalt drum. 

Laura luă documentul lui Newton din mâna lui Philip și se 
așeză turcește pe jos, cu spatele la coloana care despărțea 
pasajele. Lumina care venea din tavan era suficientă pentru 
citit. 

— Prin urmare, ce informaţii am folosit până acum? 
recapitulă Laura. Codul culorilor? L-am folosit deja de două ori, 
nu? Și aici nu pare să fie relevant. Mercurul este un metal, dar 
celelalte simboluri sunt Saturn și Soarele, ceea ce înseamnă că 
simbolul Mercur sigur se referă la planetă. 

Philip se ghemui jos, lângă ea. 

— Dar ce zici despre modul în care sunt așezate 
simbolurile? murmură el. Poate că vor să spună ceva. 

Amândoi cercetară documentul, încercând să asocieze 
pozițiile simbolurilor cu schema labirintului pe care Newton îl 
reprodusese după original. 

— Nu e vorba despre poziţiile lor, rosti deodată Laura. E 
vorba despre legătura lor cu incantaţia... cu asta. Și arătă cu 
mâna rândurile scrise în latină pe care le obţinuseră cu ajutorul 
codului lui Charlie. Philip se scotoci prin buzunare, căutând 
traducerea pe care o scriseseră în noaptea precedentă. 

Tu ești Mercur, puternica floare, 

Tu ești cel mai demn de onoare; 

Tu ești al Soarelui, al Lunii și-al lui Marte izvor, 

Tu pe Saturn l-ai pus la locu-i, și ești al lui Venus născător, 


Tu ești împăratul, Prinţul și cel mai regesc dintre Regi, 

Tu ești Tatăl Oglinzii și făuritor al Luminii eterne 

Ești cel mai mare, și mai înalt, și mai frumos la vedere. 

Toţi te slăvesc 

Toţi te slăvesc, Dătătorule de adevăr. 

Te căutăm, te implorăm, cu drag noi te primim. 

— Da... „Tu ești Mercur, puternica floare”, citi Laura cu 
voce tare. Al treilea rând... „Tu ești al Soarelui, al Lunii și-al lui 
Marte izvor”... Asta este. Am luat-o de la început pe drumul 
greșit. Ar fi trebuit să mergem după Mercur, prin pasajul din 
dreapta. 

Intorcându-se la galeria care ieșea din camera circulară, se 
opriră o clipă în faţa celor două discuri de pe perete și apoi 
porniră de-a lungul coridorului din fața lor, de pe partea dreaptă 
a camerei. 

După ceva timp, ajunseră la o intersecţie în formă de T. Pe 
peretele din faţa lor erau încă două discuri; cel din dreapta avea 
simbolul lui Venus, un cerc cu o cruce la bază. Pe plăcuța din 
stânga fusese gravat simbolul Soarelui. 

— Ar trebui să mai fie încă patru intersecții în labirint, 
adăugă Philip, cu simbolurile Lunii, al lui Marte, al lui Saturn și al 
lui Venus, chiar în ordinea asta. Fără document, ar fi aproape 
imposibil să treci de labirint. 

Și porni în faţă, prin coridorul din stânga. 

Coridorul care ducea la următoarea intersecţie se 
întortochea și părea să continue cale de kilometri întregi, până 
când se înclina brusc. In clipa în care ajunseră în vârf, erau 
transpiraţi și respirau greu. Philip se aplecă, ducându-și mâinile 
la genunchi. Laura își șterse sudoarea de pe frunte și privi cele 
două plăcuţe de pe perete, care marcau încă o alegere a 
drumului. Discul din dreapta purta o semilună, semnul Lunii. În 
centrul discului din stânga, era semnul lui Mercur. 

Se opriră pentru o clipă să-și recapete suflul, apoi, de 
această dată, Laura porni înainte spre cea de-a patra bifurcaţie. 
Aici găsiră simbolul lui Marte, un cerc cu o săgeată îndreptată în 
diagonală spre dreapta și porniră pe acest drum, care cobora 
abrupt. Ajunși jos, se treziră într-un coridor larg de vreo patru 
metri. În capătul îndepărtat al acestei secțiuni se aflau trei 
deschizături în perete, iar în stânga celei dintâi dintre ele se 
aflau trei discuri prinse în zid. De această dată erau simbolurile 


lui Mercur, al lui Saturn și al Soarelui. 

— Cel din mijloc, hotărî Laura, încrezătoare, așa că intrară 
într-un pasaj îngust, care-l făcea pe Philip să șteargă pereţii cu 
umerii. Acesta se îndrepta în jos și, ajungând la celălalt capăt, 
ieșiră într-o încăpere circulară, cu tavanul sub formă de dom. 

În jurul încăperii, la distanțe egale, se deschideau șase 
galerii. În stânga fiecăreia găsiră obișnuitele discuri. Fiecare 
dintre ele conţinea un simbol diferit, care reprezenta planetele 
enumerate în incantaţie. Deschiderea care purta însemnul lui 
Venus era cea de-a doua din stânga lor. 

Philip își scoase rucsacul și-i întinse sticla cu apă Laurei. În 
timp ce ea bea, el își privi ceasul. Era 10.43. 

Deschizând un alt buzunar, își verifică telefonul mobil. 

— N-are semnal, bineînțeles, constată el, îndesându-l 
înapoi în rucsac. 

Laura și-l verifică pe alei. 

— La fel. Nici nu mă mir. Cred că deasupra capetelor 
noastre sunt cam... cât să fie? Douăzeci și cinci, treizeci de 
metri de piatră? 

Philip își puse rucsacul în spate. 

— Gata? întrebă el. 

Laura încuviinţă din cap. 

— Atunci, tot înainte! 

Coridorul era extrem de îngust și, la început, Philip se 
văzuse nevoit să-și scoată rucsacul din spate și se zgâriase la 
cot de peretele zgrunțuros. Dar, după vreo zece metri, avură 
destul loc încât să meargă unul lângă celălalt. 

Aici, luminile cristaline erau mai înghesuite în tavan și 
tunelul era mai luminos decât celelalte. Grăbiră pasul. Chiar în 
faţă, putea vedea o galerie care ducea în altă încăpere. Philip se 
opri brusc și privi în jos. Laura era la câţiva metri în spate și-l 
văzu cercetând ceva de pe podeaua prăfuită. El începu să 
înainteze încet, pe jumătate aplecat spre pământ, cercetând 
semnele de pe jos. 

— Ei, ia uite, strigă el. E ceva scris în engleză. Zice... 

Laura auzi un vâjâit, înainte să vadă vreo mișcare. 

Părea să vină din interiorul peretelui din dreapta lor. Apoi 
se auziră trei bufnituri. Ceva îl lovi pe Philip, iar alte două 
obiecte zburară în viteză pe lângă el și loviră peretele din stânga 


lor. Philip căzu pe podea și zgomotele încetară imediat. Laura se 
aruncă la pământ și se târî până în dreptul lui. 

— Eşti bine? 

— Cred că da. Ce dracu' s-a întâmplat? 

Pe podea, în stânga lui, Philip văzu două săgeți rupte, lungi 
de doar câţiva centimetri. Alte două erau înfipte în rucsacul lui. 

— Stai cât mai jos, șuieră el, în timp ce se târau încetișor 
spre deschizătură. 

Ajungând de partea cealaltă a arcadei, Philip se ridică încet 
și-și scoase una din săgeți. 

— Asta ar fi fost o chestie puţin cam neplăcută, zise el, 
aruncând-o deoparte. 

— Se pare că rucsacul ţi-a salvat viaţa, comentă Laura, 
examinând vârful ascuţit al celeilalte săgeți. La ce te uitai pe 
podeaua aia? 

— La câteva cuvinte în engleză. Erau scrise cu litere de 
aur: „Doar cei curaţi pot trece”. 

Laura îl privi în ochi și tocmai voia să spună ceva, când 
amândoi avură impresia că aud un huruit. Acesta-i izbi în piept. 
Timp de câteva secunde, care li se părură foarte lungi, pereţii 
dădură impresia că vibrează. Alergară spre peretele îndepărtat, 
ținându-se unul de celălalt. Praful care cădea din tavan le pudră 
părul. Înainte ca zgomotul să se stingă complet, simţiră o adiere 
de vânt trecând pe lângă ei și părea că fiecare moleculă de 
oxigen fusese trasă cu forţa afară din încăpere. Un bloc masiv 
de piatră se prăbuși din pragul de sus al arcadei, căzând pe 
podea, cu o bufnitură. Erau închiși acolo. 


Capitolul 41 

Oxford, 30 martie, 10.38 p.m. 

Monroe privi ceasul de pe peretele biroului său și urmări 
cum trec secundele. Tocmai trimisese o duzină de polițiști în trei 
locuri diferite din Oxford, să-l caute pe Malcolm Bridges: în 
micuțul lui apartament de pe Iffley Road, acasă la Lightman, în 
Park Town, în nordul orașului, și la biroul său de la Catedra de 
psihologie. Dar avea prea puţine speranţe să fie găsit în vreunul 
dintre aceste locuri. 

Prin urmare, Bridges fusese la locul de înfăptuire a celei de- 
a doua crime. N-avea un alibi perfect pentru momentul în care 
fusese comisă crima, dar avea unul pentru prima, ceea ce 
însemna că lucrase împreună cu altcineva. Însă ipoteza părea 
greșită; și, oricum, nu existau dovezi care să susțină aceasta 
idee. 

Așadar, cum stăteau lucrurile? Încă o crimă, patru incidente 
separate, șase puștani morți, și ce știa cu siguranţă? Bridges era 
implicat cumva, dar n-ar fi avut cum să lucreze de unul singur, 
și încă o crimă urma să fie înfăptuită în seara aceea, chiar după 
miezul nopţii. Cum avea s-o oprească dacă nu-l prindea pe 
Bridges? Și, chiar și așa, arestarea acestuia avea să pună capăt 
crimelor? Frecându-se la ochi, se simţi extrem de obosit. 

Sună telefonul. 

— Monroe, rosti el, obosit. 

— Sunt Howard. 

— Sper că-mi aduci vești bune. 


— Păi, îți aduc vești, îi răspunse Smales. Dar nu prea știu 
ce să cred despre ele. Doar că... ăăă... mostra pe care mi-ai dat- 
o s-a dovedit că-i aparține unei... cum să-i spun? Unei identități 


mai... sensibile. 


Capitolul 42 

Oxford, 30 martie, 10.43 p.m. 

Laura și Philip erau înconjurați de beznă. Pe tavanul scund 
al acestei încăperi nu existau cristale și, atunci când piatra se 
prăbușise, acoperise și puţina lumină care venea dinspre 
coridor. Philip își scoase rucsacul din spate și dibui fermoarul 
principal. Trăgându-l, își vâri mâna înăuntru și căută lanternele. 
Le aprinse în interiorul rucsacului, apoi le scoase, trecându-i una 
Laurei. Amândoi se sprijiniră de perete și începură să cerceteze 
camera. Apoi, Philip se ridică și se duse să examineze locul în 
care, până cu câteva secunde în urmă, fusese intrarea. Își 
plimbă lumina lanternei peste suprafața netedă a pietrei. În 
această lumină, nu vedea nicio urmă de îmbinare. Însemna că 
blocul de piatră se încadrase aproape perfect. 

Laura se îndreptă spre peretele îndepărtat și cercetă 
suprafața cu ajutorul lanternei, apoi studie tavanul și podeaua. 
Încăperea n-avea decât patru metri pătraţi, iar tavanul era 
foarte jos. Dintr-odată, Laura se întrebă ce s-ar întâmpla dac-ar 
rămâne fără aer. Și apoi, cu o altă mișcare, observă o ciudăţenie 
în piatra netedă. Era o inscripţie, fraza de acum familiară: 
ALUMNUS AMAS SEMPER UNICUM TU A DEUS. 

— Philip, ia uită-te! 

Se aplecă să privească mai de aproape, pipăind literele cu 
vârfurile degetelor. Cuvintele erau făcute din metal și ieşeau în 
relief cu un milimetru sau doi faţă de suprafaţa pietrei. In clipa 
în care le atinse, acestea intrară în perete, revenind apoi la 
poziţia iniţială, după ce-și luă degetul. 

— Din ce în ce mai curios, constată ea. 

Philip împinse câteva dintre litere și le privi cum revin. 

— Crezi că e vreun fel de cheie? O combinaţie? murmură 
el. Dacă nimerim combinaţia corectă, poate scăpăm de aici. 

— Asta și sper, răspunse Laura, îngrijorată. Dar cum 
Dumnezeu ne dăm seama care e combinaţia? Nu putem să 
începem să ghicim, pentru că sunt practic miliarde de 
posibilităţi. 

— Ei, nu, normal că n-o s-o luăm la nimereală. Mai mult ca 
sigur, cuvintele au o semnificaţie ascunsă. „Adeptule, iubește-l 
întotdeauna pe Dumnezeul tău” sigur are o legătură cu asta. 

Laura își ciupi vârful nasului și închise ochii. În clipa în care- 


i deschise din nou, globii îi păreau injectaţi, și Philip își dădu 
seama cât de mult se chinuise. 

— Bun, trebuie să ajungem la o concluzie. Cât durează 
până când o să ne sufocăm? întrebă Laura. 

— Și eu m-am gândit la același lucru, atunci când a căzut 
piatra, răspunse Philip. Ai simţit cum e tras aerul afară? Cred că, 
dacă nu s-ar fi întâmplat asta, am fi putut rezista câteva ore; 
dar, ca să fiu sincer, deja simt cum aerul se rarefiază. 

— Și eu simt la fel. 


— Trebuie să încercăm să ne încetinim respiraţia și să stăm 
calmi. Ultimul lucru pe care vrem să-l facem este să ne creștem 
ritmul cardiac. 

Se întoarse spre Laura și avu impresia că pare destul de 
slăbită. 

— Sunt calmă, se răsti Laura. OK, să ne concentrăm 
asupra afurisitei ăsteia de inscripţie. 

Pornind la lucru metodic, încercă o serie de diferite 
combinaţii. Nu merse niciuna. Brusc, simţi cum începe s-o 
strângă pieptul și, înainte să-și dea seama de ceea ce face, 
începu să izbească violent în inscripţia metalică. 

— Lua-te-ar dracu'! 

Într-o clipă, Philip ajunse lângă ea și-i trase mâinile din 
dreptul literelor, înainte să apuce să se rănească. Ea i se prăbuși 
în brațe, plângând. O strânse la piept și o sărută cu blândețe pe 
obraz. O simţea tremurând și știa că trebuie s-o lase să se 
descarce. După câteva clipe, o conduse până în dreptul 
peretelui din apropierea ușii blocate și o întinse pe podea, apoi 
se așeză și el lângă ea. O cuprinse cu braţul pe după umeri. 

— N-o să mai ieșim de aici, nu? suspină ea. 

— Ba sigur ca da, prostuţo... 

— Philip... rămânem fără aer. Așa e, o simt! 

Philip nu putea s-o contrazică. În ultimele două minute 
aerul părea să se fi rarefiat foarte mult și el descoperea că-i este 
din ce în ce mai greu să respire. O trase pe Laura mai aproape 
de el. 

Preţ de câteva clipe, statură în liniște. Laura nu mai 
plângea, dar rămăsese cu capul sprijinit de pieptul lui Philip. 

— Să știi că-mi pare rău, adăugă ea în șoaptă. 


— Pentru ce să-ţi pară rău? replică el, deși știa perfect la ce 
se refera. 

— Philip, știi despre ce vorbesc. Nu e nevoie să intru în 
amănunte; cel puţin, nu faţă de tine. 

El nu spuse nimic. 

Laura își înălță capul de pe umărul lui. 

— Eu... eu am crezut atunci că era cea mai bună alegere. 
Nu credeam că vom avea un viitor împreună. Am greșit. Ar fi 
trebuit să rămân. Ar fi trebuit să mă căsătoresc cu tine. 

Dintr-odată, Philip se simţi pierdut. Timp de două zile, 
amândoi fuseseră ocupați cu rezolvarea misterului crimelor și 
apoi fuseseră nevoiţi să treacă prin labirintul ăsta din gaura asta 
împuţită de sub biblioteca Bodleian, dar vechile sentimente 
avuseseră nevoie doar de o clipă ca să dea navală. Timp de 
aproape douăzeci de ani încercase să le ţină sub control și, în 
majoritatea timpului, își zise el, reușise. Dar, de fiecare dată 
când Laura se întorcea în Anglia sau el se ducea la New York, 
aceleași răni vechi se redeschideau. Nu putea să suporte asta, 
dar pur și simplu nu putea trăi fără să le vadă pe Laura și pe Jo 
cât mai des posibil. Timp de câteva clipe, nu-și găsi cuvintele. 
Ce putea să spună? 

Îi cercetă chipul. La lumina slabă a lanternei, putea să vadă 
urmele de lacrimi. Îi făcuseră rimelul să se întindă pe obraji. 
Apoi, dintr-odată, gura ei era peste a lui și o simțea cum se 
topește în el, îi simţea părul mângâindu-i obrazul, îi simţea 
căldura, o recunoștea. Îi fusese atât de dor de ea! Apoi, din nou 
foarte brusc, ea se îndepărtă și se priviră în ochi. 

— Ce...? întrebă el. 


— Voiam doar să-ţi fur aerul. 

El râse. 

— N-ai decât, Laura. 

Ea îi puse un deget pe buze, zâmbi și se aplecă din nou, să- 
| sărute. O secundă mai târziu, mormăi, cu buzele încă lipite de 
cele ale lui Philip: 

— Asta era! 

Fără să mai zică altceva, se ridică și se duse la peretele din 
partea cealaltă, se aplecă și începu să apese cu putere literele. 
Lovi cinci dintre ele, mișcându-și repede mâna de la stânga la 
dreapta, până când ajunse la „M”, din „UNICUM”. Își retrase 


mâna, apoi apăsă litera cu un gest grandios. Philip nu se putu 
opri să nu zâmbească. 

Urmă o așteptare lungă, agonizantă. Apoi, se auzi un 
scârțâit slab, urmat de un alt zgomot de rupere în peretele 
perpendicular pe intrarea originală. Câteva bătăi agitate de 
inimă și începu să se întrevadă prima crăpătură în perete; apoi 
treptat, două blocuri imense de piatră porniră să se ridice în 
câteva nișe din tavan. Philip înșfacă rucsacul și fugiră prin ușa 
cea nouă cât putură de repede. 


Capitolul 43 

Oxford, 30 martie, 10.45 p.m. 

Chiar în clipa în care Monroe lăsă jos receptorul, se auzi un 
ciocănit la ușă. Era atât de uimit de ceea ce tocmai aflase, încât 
timp de câteva secunde de-abia dacă putu să-și focalizeze 
privirea asupra poliţistului Steve Greene, atunci când acesta 
intră la el în birou. 

— Domnule, am primit asta acum o oră. Chatwin își cere 
scuze... a uitat de ea... a fost o noapte aglomerată... de-abia mi- 
a dat-o... se pare că a fost adusă de un curier. 

Pe faţă era scris „Inspector-șef Monroe, secția de poliţie din 
Oxford”. Dedesubt, scria „URGENT”, cu roșu. Văzând acestea, 
Monroe oftă și clătină din cap. Apoi desfăcu plicul. Înăuntru se 
afla o singură foaie de hârtie. Aruncă o privire fugară spre 
ilustraţia care înfățișa un model complicat de linii intersectate, 
asemenea unei scheme pentru un circuit electric complex. 
Lângă aceasta se afla un amestec de cuvinte în latină și 
simboluri cu aspect ciudat. Începu să citească mesajul scris în 
engleză din capul paginii. 


Capitolul 44 

Oxford, 30 martie, 11.10 p.m. 

Se opriră pe coridor, îndoiți de spate, cu palmele sprijinite 
pe genunchi, încercând să respire iarăși normal. 

— Cum ai făcut asta? se interesă Philip, gâfâind. 

— Era destul de evident, de fapt... Aur. 

— Cred că va trebui să fii mai explicită. 

— Aurum, cuvântul latinesc pentru „aur”. Era conţinut în 
formula misterioasă a Gardienilor. ALUMNUS AMAS SEMPER 
UNICUM TUA DEUS. „A” și „U” din ALUMNUS, „R” din SEMPER, 
„U” și „M” din UNICUM. 

Ești un geniu, Laura, o lăudă Philip. 

— Știu. 

— Și e bine de știut că mintea ta lucra, mai devreme. 

— Sunt femeie, Philip, pot să fac mai multe lucruri deodată, 
răspunse ea, zâmbind. 

In faţa lor, la vreo douazeci de metri depărtare, se afla o 
ușă. Era întredeschisă și lumina se revărsa pe coridor. 

Ajungând până la peretele de lângă ușă, aruncară o privire 
înăuntru. 

Camera era luminată de un mănunchi de lumânări așezate 
pe un candelabru care atârna din centrul tavanului boltit. În 
capătul îndepărtat, se afla o pentagramă imensă din aur. Avea 
cel puțin doi metri în diagonală și era așezată pe o platformă 
aflată foarte aproape de perete. În dreapta pentagramei, Laura 
văzu o ușă din sticlă încastrată în perete. Semăna cu un frigider 
imens, iar sticla era opacă din cauza gheții. 

In apropierea pentagramei, stăteau doi bărbați. Purtau 
mantii lungi, negre, cu glugile lăsate pe spate. Bărbatul din 
dreapta era aplecat în față, ajustând structura metalică. 

Laura tocmai voia să se întoarcă și să-i spună ceva în 
șoaptă ceva lui Philip, când lanterna pe care o ţinuse în mână îi 
scăpă brusc, zăngănind pe podea. Laura o ridică repede și înjură 
în șoaptă. 

— Laura, mă bucur atât de mult că ai putut să ni te alături, 
se auzi o voce cunoscută din cameră. 

Laura simţi cum o străbate un val de groază: o reacţie 
fizică, bine definită, rapidă și foarte puternică. Se întoarse spre 
Philip, care părea uluit. Închizându-și ochii, Laura se simţi 


sficiuită de durerea recunoașterii. Philip crezu că avea de gând 
să plângă, însă, dimpotrivă, ea se întoarse și intră în încăpere. 

James Lightman părea ridicol de relaxat, de parcă s-ar fi 
întâlnit în salonul casei sale sau într-o ceainărie de pe The High. 
Stătea cu mâinile împreunate în faţă, părând pătruns în toate 
fibrele fiinţei sale de încredere în sine și de energie. Ochii lui 
căprui, arzători, scânteiau în lumina lumânărilor. Alături de el 
stătea Malcolm Bridges, cu privirea lipsită de orice expresie. 
Umbrele care cădeau pe chipul tânărului îl făceau să arate ca o 
personificare a Morţii. 

— Aţi ajuns în momentul cel mai potrivit, li se adresă 
Lightman. 

Laura simţi cum i se face rău de la stomac. 

— Ce dracu' înseamnă asta? întrebă ea, înroșindu-se la 
față. Cum ai putut să...? 

Cu o umbră de surâs pe chip, Lightman replică: 

— Sigur n-aveai nicio bănuială, Laura? Cu imaginaţia ta 
atât de strălucită? 

— AȘ fi putut să mă aştept din partea lui. Făcu un semn din 
ochi spre Bridges, care-i răspunse cu o privire lipsită de viaţă. 
Dar de la tine, James? De ce, pentru numele lui Dumnezeu...? 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu, să-mi doresc viața 
veșnică, Laura? Ei, hai să ne gândim. 

— Dar ritualurile oculte... 

— Lumea ar fi mult prea plictisitoare dac-am crede cu toţii 
în aceleași lucruri, nu-i așa? Dar haide... ajunge. Trebuie să vă 
felicit pe amândoi pentru faptul că aţi izbutit să treceţi de 
încercările Gardienilor. Puţini au izbutit asta vreodată. Aș fi fost 
tare curios sa văd documentul de care v-aţi folosit ca să vă 
ghidaţi, dar acum nu mai am nevoie de astfel de lucruri. Sarcina 
mea va fi, cât de curând, îndeplinită, anunţă el, făcând un gest 
spre pentagramă. După cum știți, ca urmare a neobositelor 
voastre investigaţii, în seara asta ultimul dintre organe va 
ajunge în posesia mea și adevărata lucrare va începe abia 
atunci. Ultima piesă care lipsește va fi, curând, aici. 

Laura tocmai se pregătea să spună ceva, dar Lightman 
ridică mâna. 

— Sunt convins că ceea ce ai de spus este foarte 
important, Laura, draga mea, dar, te rog, lasă-mă doar să 


termin ceea ce am început să explic. Părerea mea este că veţi 
considera explicaţia ca fiind ceva de mare valoare. Înţelegeţi, 
voi doi - și aruncă o scurtă privire spre Philip - nu veţi mai 
vedea vreodată lumina zilei. E imposibil să vă întoarceţi pe 
drumul pe care-aţi venit, prin tunelurile Gardienilor, așa că 
rămâne o singură cale de ieșire. lar aceasta este calea care 
duce de-aici până în bibliotecă, eu fiind singurul care are harta. 
Se bătu cu palma pe piept. 

— Calea creată de John Milliner, înţelese Laura. 

— Predecesorul meu, în multe privinţe. 

Laura păru nedumerită. 

— A, asta-i o altă piesă din puzzle care v-a scăpat, zise 
Lightman. John Milliner nu numai că era profesor de medicină la 
universitate, ci și bibliotecar-șef. Bibliotecarii-șefi de la Bodleian 
au fost, în același timp, conducători ai ordinului meu, Ordinul 
Sfinxului Negru, vreme de cel puţin o duzină de generații. 
Fiecare dintre noi a adăugat câte ceva la vasta rețea de tuneluri 
de dedesubtul bibliotecii. Lucrările au fost oprite acum multă, 
multă vreme, dar fiecare dintre noi a mai adăugat câte un 
ornament sau a mai perfecţionat câte ceva. Contribuţia mea a 
constat în acest ingenios dispozitiv de refrigerare. 

— Și bănuiesc că el a fost executantul tău, făcu Laura un 
semn cu capul spre Bridges. 


— O, nu, isteaţa mea Laura, replică Lightman. Mă tem că 
aici te înșeli amarnic. Malcolm, aici de faţă, are multe talente, 
dar nu el e ucigașul pe care-l căutaţi. Asta a căzut în 
răspunderea altui tânăr coleg. S-a folosit de mai multe identități 
de-a lungul anilor, dar conducerea universității îl cunoaște sub 
numele de Julius Spenser. Din punct de vedere oficial, el e un 
psiholog de elită, care lucrează acum în America. Cel puţin, 
asta-i ceea ce știe poliţia despre el. Mă tem că bietul inspector- 
șef Monroe a fost prea puţin inspirat în eforturile lui din ultima 
vreme... Dar întâmplarea face, fată dragă, să am ceva de 
explicat și în legătură cu colegul meu. 

Lightman făcu un pas în spate și scoase un revolver de sub 
mantie. Îndreptându-l direct spre Bridges, rosti, cu răceală: 

— Malcolm, poate ne vei spune tu ceva despre rolul pe 
care l-ai jucat în toată povestea asta. 

În încăpere era la fel de multă nemișcare și tăcere ca într- 


un mausoleu. Aflaţi acolo unde erau, la câteva zeci de metri 
dedesubtul Bibliotecii Bodleian, toate zgomotele obișnuite ale 
lumii de zi cu zi dispăruseră, vuietul traficului, larma populaţiei; 
toate aceste lucruri fuseseră lăsate la suprafaţă. Ei patru puteau 
la fel de bine să fi fost transportaţi înapoi, în timp. Dacă nu luai 
în seamă dispozitivul de refrigerare al lui Lightman, puteai să-ţi 
imaginezi că s-ar fi aflat în încăpere din vremea în care a văzut- 
o Milliner pentru prima dată sau din cea în care Newton examina 
un cu totul alt set de organe omenești. 

Bridges făcu ochii mari, alarmat. Își ridică braţele încetișor, 
fără grabă, mutându-și privirea de la chipul bătrânului la armă și 
înapoi. Laura putea să-i zărească broboanele de sudoare de pe 
frunte. 

— Ce? întrebă el, clătinându-și ușor capul. Ce anume...? 

— Ei, firește, n-o să vrei să recunoști... 

Philip tocmai se pregătea să intervină, când Lightman îi 
aruncă o privire mânioasă. 

— Asta nu e treaba dumitale, domnule Bainbridge! se răsti 
el, agitându-și arma spre Bridges. Ei? 

— Eu nu... 


— Malcolm, Malcolm... Lightman oftă și clătină din cap. Te 
rog, nu mă face să-mi pierd timpul. Hai să începem cu începutul, 
ești de acord? O să te-ajut eu. Vezi tu, știu cu mult mai multe 
despre tine decât ţi-ai putea imagina. Am multe, foarte multe 
legături utile în tot felul de locuri interesante. Știu, de exemplu, 
că ai fost prezent la locul faptei atunci când colegul meu... să-i 
spunem Julius? Da, atunci când Julius a recoltat creierul. Poliţia a 
descoperit o mostră din sângele tău în casa fetei. Apoi, acum 
două săptămâni, ai fost prins pe film în timp ce scotoceai prin 
biroul meu de-acasă. Am înregistrări ale celor mai 
incriminatoare convorbiri dintre tine și cei care te-au angajat. 

Bridges păru dintr-odată schimbat. Dispăruse palidul 
universitar,  vampiricul complice la o serie de crime 
înspăimântătoare. 

— Știţi pentru cine lucrez, i se adresă el lui Lightman, 
fixându-l cu privirea. Impozitele pe care le plătiţi îmi asigură mie 
salariul. Și, dacă e adevărat că mi-aţi înregistrat convorbirile, 
lucru de care, sincer să fiu, mai degrabă mă îndoiesc, ați ști că 


ele ajung până la Millbank”. M-am dus acasă la fata care-a 
murit, sperând să-l opresc pe Spenser. Din nefericire, am ajuns 
mult prea târziu ca să mai pot să-i salvez viaţa: l-am văzut cum 
o măcelărea. lar acum sunt aici ca să vă împiedic să vă atingeţi 
scopul. 

Lightman îi răspunse printr-un zâmbet scurt, îngheţat, dar 
Laura simţi că profesorul își pierduse o parte din strălucirea 
acelei încrederi în sine care părea imperturbabilă. 

— Ah, siguranţa asta a tinereţii, comentă el. Cât de mult o 
admir! Cu toate astea, cred c-ai amânat lucrurile un pic cam 
prea mult, dragă băiete. Firește că nu puteai să faci prea mare 
lucru ca să ne împiedici, nici mai devreme... nu urma să se- 
ntâmple nimic, nu-i așa? Julius e foarte meticulos. Ce crezi c-ar fi 
gândit superiorii tăi, dacă te-ai fi dus la ei cu cine știe ce basme 
cu cocoșul roșu, în care bibliotecarul-șef, dispărut în chip 
misterios, ar fi de fapt conducătorul unei organizaţii oculte, 
având ca scop utilizarea serviciilor Stăpânului întunericului, în 
cine știe ce ritual păcătos? Chiar în timp ce vorbim, Julius se 
pregătește să recolteze ultimul element. 

Bridges, fără să rostească un cuvânt, își cobori încetișor 
braţele. 

— Nu face asta. Cred c-ar trebui să le ţii acolo, se răsti 
Lightman, agitându-și din nou arma. 

Bridges făcu întocmai cum i se ceruse. 

— Și-acum, adăugă Lightman, aruncând o privire iute spre 
Laura și spre Philip, aţi putea să credeţi că sunt un bătrân 
plăpând, dar vă rog să nu nutriţi în minţile voastre vreun gând 
că m-ați putea copleși prin forţă. Sunt un ţintaș excelent și cu 
mult mai agil decât aș putea să par. 

Trase adânc aer în piept. 

— Acum aș dori foarte mult ca voi trei să vă așezați cu toții 
aici, vă rog. 

Își flutură revolverul, arătând în direcția pentagramei. 

— James, nu ţi se pare că treaba asta a mers suficient de 
departe? interveni Laura. 

— Tu chiar nu înţelegi, nu-i așa, Laura? replică Lightman. 
Asta nu-i un joc. E ceva serios, mortal de serios. Mi-am petrecut 


Zonă din Londra în care-şi are sediul, începând din anul 1995, 
serviciul de informaţii britanic MI5. (n.tr.) 


ultimii zece ani din viaţă planificând un astfel de proces extrem 
de delicat, iar astă-seară va fi punctul culminant și împlinirea 
acestei lucrări. Nu ţi se poate permite să te amesteci. Acum, te 
rog, fă așa cum ţi-am spus. 

Îi puse o mână pe umăr, încercând s-o conducă prin 
încăpere, dar ea se scutură, furioasă. 

— Nu pot să cred că ești capabil de așa ceva, șuieră ea. 

Philip o apucă de braț, iar Lightman îi mână pe toți trei spre 
piedestalul pe care era așezată pentagrama. Pe podea, zăcea o 
lădiţă cu unelte. Lightman îi deschise capacul. Înăuntru, se aflau 
o cheie fixă, câteva șurubelnițe și un bogat sortiment de chei de 
diferite dimensiuni, şuruburi, piulițe, dar și o rolă de bandă 
izolatoare. Luă rola și i-o întinse Laurei. 

— Leagă-i cu încheieturile mâinilor de pentagramă. Voi, 
stai jos, uite-aici, le porunci el celor doi bărbaţi, ţinându-și arma 
lipită de spinarea lui Bridges și împingând suficient de tare încât 
el s-o simtă între omoplați. 

Philip își lepădă rucsacul și și-l puse la îndemână, înainte să 
se așeze pe podeaua din piatră. Lightman se îndreptă spre 
spatele pentagramei, ţinându-și în continuare revolverul aţintit 
asupra lor. Izbi cu piciorul rucsacul lui Philip, făcându-l să zboare 
cât colo pe podea și apoi urmări cum Laura se ghemuia și 
înfășură banda izolatoare în jurul încheieturilor lui Philip. Verifică 
legăturile, în timp ce Laura se ducea să facă același lucru și cu 
Bridges. 

— Stai jos, te rog, Laura, îi ceru el, atunci când văzu că a 
terminat. Apoi, îi legă el însuși încheieturile de pentagramă, cu 
banda izolatoare. 

— Acum, am multe treburi de făcut, anunţă el. 

Îi privi în faţă pe fiecare. Laura își întoarse capul, 
dezgustată. 

— Chiar că-ţi pierzi timpul, să știi. 

Tonul lui Bridges era liniștit, dar autoritar. 

— Nu mă face să mă enervez, Malcolm, se răsti Lightman. 
Cu toate c-o să mori oricum, există și anumite feluri de a muri 
pe care n-ai vrea să le cunoști, asta te asigur. 

— Inscripţia e un fals. 

— Ei, nu mai spune! 

— Charlie Tucker a aflat despre ceea ce voiai să faci și a 


modificat inscripţia descifrată. El a fost, evident, un credincios. 
L-ai omorât prea devreme, profesore. 

Lightman îl privi ţintă pe Bridges, preţ de câteva clipe. 
Atunci când i se adresă, într-un târziu, glasul îi era, în mod 
ciudat, îmblânzit. 

— Nu eu am pus să fie ucis. 

— Ei, atunci oricine i-a făcut felul lui Charlie Tucker ţi-a 
lăsat o inscripţie nefolositoare, cu care n-ai reuși să invoci nici 
măcar o zână, darămite pe Mefistofeles. 

Ochii lui Lightman se întunecară de furie. 

— N-ai decât să crezi tot ceea ce vrei, Malcolm, rânji 
sarcastic profesorul, îmi închipui că doar încerci să-ți urmezi 
instrucțiunile. Parcă și văd manualul: „Tehnica nr. 72: încearcă 
să-ți intimidezi adversarul cu potenţiale amenințări, dar 
oferindu-i informaţii eronate”. 

Bridges ridică din umeri. 

— OK... putem să așteptăm. 

— Chiar poţi? latră Lightman, făcând un pas înainte. 
Probabil că sunt în măsură să rectific asta, ameninţă el, 
ridicându-și arma spre capul lui Bridges. 

— Nu! ţipă Laura, iar Lightman se întoarse spre ea și spre 
Philip, fluturându-le revolverul prin faţa ochilor. 

Lightman izbucni în râs și făcu câţiva pași înapoi, ca să-și 
supravegheze mai bine cei trei prizonieri legaţi de pentagramă. 

— Ce priveliște jalnică mai oferiţi! 

— Of, ia mai taci o dată, James, se răsti în chip de răspuns 
Laura. Dacă există cineva care să fie jalnic pe-aici, atunci ăla 
ești tu... cred că ţi-ai pierdut minţile. 

Lightman se îndreptă spre locul în care Laura stătea 
așezată între Bridges și Philip. Se aplecă, astfel încât chipul să-i 
fie la același nivel cu cel al femeii. Ea îi putea simţi respiraţia pe 
obraz. 

— N-ai nici cea mai vagă bănuială, nu-i așa? o întrebă el. 

— Bănuială, în legătură cu ce? șuieră Laura. Despre ce 
mama dracului tot vorbești? 

— Cum cu ce, cu identitatea ultimei victime, firește, replică 
el, zâmbind. 

Fu nevoie de câteva clipe până când cuvintele lui căpătară 


un contur în mintea Laurei. 

— A, ai înţeles, continuă Lightman, cu răceală în glas. Fiica 
ta va fi ucisă peste... - își privi ceasul - ... aproximativ patruzeci 
și cinci de minute. Apoi, Julius o să-i scoată ficatul și o să mi-l 
aducă aici. 

Laura simţi cum îi îngheaţă instantaneu sângele în vine, ca 
și cum ar fi fost măturată de un val din Oceanul Arctic. ÎI simţi 
pe Philip, în spatele ei, încercând să se smulgă din strânsoarea 
benzii izolatoare care-l lega de pentagramă. 

— Nu-mi spune, domnule Bainbridge, continuă Lightman, 
pe un ton domol. N-o să scap basma curată, nu? Dar cine-o să 
fie în stare să mă oprească? Monroe? Habar n-are cum să iasă 
din ceață. 

Laura rămăsese amuţită de groază. Prin minte îi goneau tot 
felul de imagini cu Jo singură, în casa din Woodstock, și cu Julius 
Spenser, meticulosul criminal, strecurându-se înăuntru pe ușa 
din spate. Philip își ţinea ochii închiși și buzele strânse cu putere. 
Era foarte palid. 

— Acum, mă aștept să vă întrebaţi cum de n-a aflat Monroe 
că Jo era ultima mea ţintă, nu-i așa? 

Nu-i răspunse nimeni, dar el părea foarte mulțumit de 
faptul că putea să explice în continuare. 

— Ei bine, cu toate că stimatul nostru inspector-șef e un pic 
cam idiot, aici nu e numai el de vină. Vedeți, Jo... pot să-i spun 
Jo? Jo se folosește de numele tatălui ei vitreg, Newcombe. 
Acesta e, după cum știi, Laura, numele pe care-l folosește în 
documentele oficiale, inclusiv în actele ei de la universitate. Este 
și numele pe care l-a folosit și la testele psihologice. Cum ar fi 
putut Monroe să-și dea seama de asta? 

Bridges lăsă să-i scape un oftat exagerat, iar Lightman se 
întoarse furios spre el. 

— Îți mai spun o dată, profesore: îţi pierzi timpul. 

Lightman își ridică arma spre Bridges. Cu toţii putură să 
observe că mâna bătrânului începuse să tremure, iar Laura își 
aminti deodată de vizita pe care-o făcuse la biroul lui Lightman 
din Biblioteca Bodleian cu o săptămână înainte. Își aminti de 
vechiul instrument pe care-l folosea, vrând să-și amelioreze 
durerile provocate de artrită. Numai că ea n-avea ce să facă. 
Mâinile-i erau legate atât de strâns, încât abia dacă-și mai 


simţea degetele. 

Își trecu arma în cealaltă mână și, în timp ce-și lăsa braţul 
drept să cadă pe lângă trup, îl scutură, ca și cum ar fi vrut să-și 
alunge durerea. 

— Ştii ceva, Malcolm, zise el, cu vocea ușor tremurată, m- 
am cam săturat să te tot repeţi. 

Cu toţii văzură cum își îndrepta arma spre fruntea lui 
Bridges. Încetișor, cu gesturi aproape senzuale, Lightman îi 
mângâie fața lui Bridges cu ţeava rece a armei. l-o apăsă pe 
obraji, lăsându-i pete albe pe piele. 

— Omul e o făptură tare fragilă, nu-i așa? șopti Lightman. 

Își lăsă arma în jos ușurel, până când ajunse cu ţeava la 
doar câţiva centimetri deasupra pieptului victimei sale, apoi o 
făcu să alunece de-a lungul fiecăruia din braţe, mai întâi 
stângul, apoi dreptul. Întorcându-se spre torsul lui Bridges, apoi 
spre pântecul acestuia, Lightman lăsă ţeava revolverului să se 
rotească timp de câteva secunde în acea zonă. Apoi, la fel de 
încet, o plimbă peste piciorul drept al lui Bridges, pe urmă pe cel 
stâng. Părea că-i examinează picioarele, lăsându-și încet capul 
când într-o parte, când în cealaltă, privindu-l. 

— Tare, tare fragilă. 

ÎI privi în ochi pe Malcolm Bridges și trase. 

Sunetul răsună în întreaga încăpere, ricoșând în pereţii de 
piatră. Glonţul îi zdrobi genunchiul lui Bridges, care urlă și se 
cutremură cu violență, izbindu-se cu spatele de cadrul metalic al 
pentagramei. 

Chipul lui Lightman rămăsese lipsit de orice expresie. Nu 
luă în seamă zvârcolirile tânărului și-și mută atenţia spre Laura 
și spre Philip. Amândoi rămăseseră ca paralizaţi din cauza 
șocului. 

— După cum spuneam, am multe treburi de rezolvat, 
bombăni Lightman. 

Se auzi o tuse politicoasă dinspre intrarea principală. 
Inspectorul-șef Monroe stătea în prag, flancat de doi polițiști. 
Purtau căști și veste antiglonţ. Cei doi polițiști în uniforme își 
țineau armele îndreptate spre capul lui Lightman. 

— Stai pe loc! Lasă-ţi arma în jos! porunci Monroe. 

Lightman făcu un pas spre dreapta lui și o înșfacă pe Laura 
de păr, determinând-o să ţipe de durere. Lipindu-și arma de 


tâmpla ei dreaptă, zise: 

— Mai degrabă cred că voi trebuie să vă lăsaţi armele în 
jos. N-aș vrea câtuși de puţin să produc un dezastru. 

Gândurile se învălmășeau în mintea Laurei. Refuza să lase 
ca panica s-o copleșească. Așa ceva n-ar fi îmbunătăţit situaţia 
și, în mod sigur, n-ar fi ajutat-o pe Jo. Monroe și cei doi polițiști 
făcură câte un pas în faţă, intrând în încăpere. Ca răspuns, 
Lightman își împinse și mai tare arma în tâmpla ei, trimițându-i 
valuri de durere prin tot capul. 

Fără să se gândească prea bine la ceea ce făcea, Laura își 
răsuci capul și-l împinse cu putere într-o traversă a pentagramei 
metalice aflată imediat în spatele ei. Un alt val de durere i se 
propagă prin tot corpul, dar probabil că Lightman suferea și mai 
mult, deoarece degetele-i fuseseră strivite între metal și ceafa 
femeii. 

Profesorul scânci, încercând să-și elibereze mâna, dar își 
pierdu echilibrul. Era tot ceea ce le trebuia polițiștilor, buni 
țintași. Răsunară două împușcături, iar Lightman căzu la 
pământ, ţinându-se cu mâinile de piept. 

Monroe traversă încăperea într-o clipă. În clipa în care 
ajunse la pentagramă, alți doi polițiști își făcură apariţia. 

— Jones, adu-mi trusa de prim ajutor, strigă Monroe. 

Celălalt poliţist alergă spre Lightman. 

— Examinează-l imediat, ordonă Monroe, arătând spre 
Bridges. Scoate-l la suprafaţă și cheamă ambulanţa de pe drum, 
imediat cum prinzi semnal pe telefon. Apoi se întoarse spre 
Laura și spre Philip. Voi doi sunteţi bine? 

Laurei îi pierise tot sângele din obraji și mâinile îi tremurau. 

— Jo... Trebuie s-o salvaţi pe Jo, bolborosi ea. Monroe păru 
nedumerit. 

— Ce...? 


— Jo e ultima lor ţintă, îi explică Philip, cu glasul tremurat. 
Fata noastră... trebuie să fie la mine acasă, în Woodstock. 
Asasinul e pe drum. 

Monroe nu mai șovăi. 

— Harcourt, Smith, ţipă el la cei doi polițiști care intraseră 
în încăpere împreună cu el. Trebuie să ieșiți la suprafaţă 
imediat. Se întoarse spre Philip. Care-i adresa? 

— Somersby Cottage, Ridley Street. Vine direct din High 


Street, a doua în jos de la oficiul poștal. 

— Anunţaţi toate unităţile... precauţie extremă, se răsti 
Monroe. Suspectul este înarmat și extrem de periculos. 

Apoi, ocoli pentagrama până în spatele ei și tăie banda 
izolatoare. Laura și Philip săriră în picioare, frecându-și 
încheieturile. 

— Trebuie să ieșim de-aici, zise cu glasul răgușit Laura, cu 
inima bubuindu-i în piept. 

— Ne descurcăm noi cu asta, Laura, insistă Monroe. 

— Sper să fie așa. Dar n-am niciun motiv pentru care să 
mai zăbovesc pe-aici. 

Unul dintre polițiștii care se ghemuiseră lângă Lightman se 
ridică. 

— E mort, anunţă el. 

Laura nici măcar nu se opri să privească spre cadavrul lui 
Lightman, în timp ce alerga spre ușă, urmată de Philip și de 
Monroe. Din fugă, Philip îl zări pe Bridges străduindu-se să se 
ridice în capul oaselor. Jones îl bandajase la genunchiul rănit și-i 
pusese o mască pentru oxigen pe faţă. 

— Mulţumesc, zise Philip, în timp ce-și continua goana. 

Monroe trecu în fruntea coloanei, cotind la stânga printr-o 
arcadă al cărei tavan curbat era iluminat de cristale. 

— Cum ai reușit să dai de noi? întrebă Philip, în timp ce 
alergau. 

— Trebuie să-i mulţumiţi prietenului nostru Malcolm 
Bridges pentru asta, replică Monroe. 

Le luă câteva minute până să ajungă la suprafaţă. Monroe 
fu nevoit să se oprească de mai multe ori, să examineze harta 
pe care i-o trimisese Bridges mai devreme. Tunelurile se 
răsuceau și se încâlceau, dar urmau o traiectorie într-o pantă 
ascendentă domoală. Era epuizant, dar nu-și puteau permite să 
irosească nicio clipă. Își continuară fuga chiar și atunci când 
Monroe își scoase aparatul de emisie-recepţie. Un beculeț verde 
indica faptul că avea semnal. Apăsă pe butonul de apelare. 

— Harcourt? Eşti pe drum? Bine. Toate unităţile să se- 
ndrepte spre Woodstock. Bun, ascultați, suspectul e un anume 
Julius Spenser. Smith să vă trimită profilul, cât timp sunteţi pe 
drum. Știm că e un asasin foarte bine pregătit. O să fie foarte 
bine înarmat. 


Monroe respiră adânc de câteva ori, fiindcă, în timp ce 
alerga, simţise o durere în piept. „Trebuie să mai dau pe la sala 
de sport”, se gândi el. 

— O s-ajungem acolo cât de repede o să putem. Jenkins să 
supravegheze operaţiunea până când ajung eu acolo; e și el pe 
drum. 

După ce trecură și de ultima cotitură, ajunseră în fața unei 
uși din lemn de stejar masiv. Dar aici nu mai era nevoie s-o 
deschidă printr-o combinaţie specială, era deja deschisă. 
Monroe îi conduse până în biroul lui Lightman. Traversară 
încăperea fără să arunce măcar o privire în stânga sau în 
dreapta, trecură de cei doi polițiști care stăteau de pază pe 
coridorul de dincolo și, câteva secunde mai târziu, ieșiră în aerul 
rece al nopţii. Mașina lui Monroe era parcată aproape de 
intrarea principală. Philip și Laura săriră pe bancheta din spate, 
în timp ce inspectorul-șef se urcă la volan și-și începu cursa spre 
Parks Road, îndreptându-se spre nord, către Woodstock. 

În spatele lor, puteau vedea luminile unei ambulante care 
se oprea în faţa intrării principale a bibliotecii. 


Capitolul 45 

Woodstock, 30 martie, miezul nopţii 

Casa era cufundată într-un întuneric deplin în clipa în care 
Acolitul își parcă Toyota cea neagră pe aleea care se curba în 
spatele casei. Se vedea o lumină aprinsă în bucătărie, aruncând 
o licărire slabă de-a lungul potecii care trecea pe sub fereastră. 
El știa că singurele persoane aflate în casă erau Tom și Jo. Cu 
aproape trei ore mai devreme, îi văzuse pe Laura și pe Philip 
pătrunzând prin intrarea de la pârâul Trill Mill, apoi se întâlnise 
cu Maestrul, înainte să plece spre St Giles și spre facultatea lui 
Jo. O privise cum ieșea pe poarta principală, împreună cu 
prietenul ei, la ora 10.45. Apoi, le urmărise mașina pe drumul 
spre nord, în afara orașului, până la Woodstock. Acolo, îi privise 
cum intră în casă, după care-și mutase mașina puţin mai 
încolo, pe o alee din apropiere, unde rămăsese să aștepte. 

Aceasta ar fi urmat să fie ultima recoltare: un ficat, de la Jo 
Newcombe. Odată îndeplinită și această însărcinare, ar fi plecat 
în cea mai mare grabă spre Oxford, unde ar fi urmat să stea 
alături de Maestrul său, în timp ce desfășura ritualul. Până spre 
dimineaţă, lucrarea lor urma să fie dusă la îndeplinire. 

Răsuci clanța ușii de la bucătărie. Era încuiată. Lăsându-și 
jos pe podea cutia pentru transportul organelor, deschise un 
buzunăraș al costumului său din plastic, scoase de-acolo un 
instrument asemănător cu un ac lung și-l strecură în încuietoare. 
In clipa imediat următoare, ușa era deschisă, iar el pășea 
înăuntru. 

Auzi zgomote dintr-o încăpere aflată nu departe. Fusese pe- 
acolo ceva mai devreme, în ziua aceea, așa că știa prea bine 
cum erau dispuse încăperile. Se strecură prin sufrageria 
întunecată, până la o ușă care dădea spre holul îngust. Deschise 
ușa cu foarte multă grijă. Toate lucrurile păreau să scârțâie și să 
geamă în casa asta veche. Ajungând în hol, putu să audă mult 
mai clar sunetul televizorului, din salonul încăpător aflat chiar în 
fața lui. In stânga lui, era o scară îngustă, în spirală. Traversă 
holul. Ușa care dădea spre sufragerie era deschisă, dar numai 
de-un deget. O împinse ușor în față. 

O veioză licărea în colţul apropiat de ușă, dar lumina 
pâlpâitoare a televizorului era singura care străpungea 
întunericul în partea cealaltă a încăperii. Jo și Tom stăteau, 
aproape unul de celălalt, pe canapea, uitându-se la un film 


vechi. Acolitul îi zări în treacăt pe actori, imaginile alb-negru, un 
cuplu sărutându-se, văzut prin fereastra unui vagon de tren, cu 
aburii vălătucindu-se în jurul lor. Scurtă întâlnire, își spuse în 
gând. Tare potrivit. 

Își consultă ceasul. Era timpul. Lăsă jos cu o grijă exagerată 
cutia pentru transportat organe și scoase fără zgomot scalpelul, 
dintr-un buzunar de pe mânecă. Lama lungă, oribil de tăioasă, 
reflectă lumina și sclipi pentru o fracțiune de secundă. Făcu un 
pas înainte, dar în clipa în care puse piciorul pe podea, o 
scândură veche scârţâi. Jo și Tom se întoarseră. 

Acolitul se mișcă repede, dar tinerii se dovediră și mai iuți: 
dispărură de pe canapea înainte ca asasinul să apuce să facă 
doi pași. Jo ţipă și căzu în spatele lui Tom, care tocmai înșfăca 
un baston pentru crichet. Acolitul nu se opri. Veni direct spre ei, 
cu scalpelul întins în faţă. Tom și Jo se retraseră, lipindu-se cu 
spatele de perete. Jo era pământie la faţă, iar ochii i se făcuseră 
cât cepele. Tom, care se străduia cu disperare să-și păstreze 
cumpătul, încercă să-l lovească serios pe Acolit. Nu-l nimeri. Jo 
ţipă din nou și se agăţă de cămașa lui Tom, sfâșiind-o. Agresorul 
mârâi nerăbdător și se năpusti din nou asupra lor. Tom își 
balansă din nou bastonul, care de data aceasta izbi cu putere în 
braţul Acolitului. Acesta urlă, iar scalpelul îi căzu pe podea. 

Câștigaseră câteva secunde, așa că se repeziră spre hol. Jo 
apucă strâns clanţa ușii din faţă și apăsă. Era încuiată. Scăpă o 
înjurătură. 

— Sus, pe scări, ţipă Tom, împingând-o în faţa lui. 

La rândul lui, începuse să se îndrepte cu spatele spre scara 
îngustă, chiar în clipa în care Acolitul apăru dinspre sufragerie. 
Asasinul ţinea acum scalpelul cu mâna stângă. Braţul drept îi 
atârna moale pe lângă trup. Tom apucă să zărească pentru o 
clipă chipul din spatele măștii din perspex”. Ochii erau ca două 
farfurii negre, informe, iar faţa, un mulaj din ceară al unui chip 
omenesc schimonosit. 

Jo se grăbi să urce scara; Tom era în spatele ei, destul de 
aproape. Suiau, sărind peste câte două trepte o dată, iar Tom își 
repezi din nou bastonul spre asasin, care evită lovitura cu o 


3 Denumire comercială folosită în mai multe ţări europene 
pentru produsele fabricate din polimetil metacrilat, un material 
plastic foarte rezistent (n.tr.) 


eschivă de profesionist, lăsând „arma” să se izbească de 
balustradă și de perete, din care desprinse o bucată mare de 
tencuială. 

— În dormitor, strigă Tom, în clipa în care ajunseră pe 
palier. 

Acolitul era chiar lângă umărul lui, așa că Tom încercă o 
nouă lovitură. De data aceasta, bastonul atinse umărul 
urmăritorului, abia ștergându-l și încetinindu-i prea puţin 
mișcarea. Tom se avântă din nou. Rată lovitura, bastonul se 
înţepeni între doi stâlpi ai balustradei, alunecându-i din mână. În 
fracțiunea de secundă de dinainte ca el s-o rupă la fugă, Tom 
privi din nou în ochii Acolitului. Tot ceea ce putu să vadă în ei 
era propria sentinţă la moarte. 

Jo ajunsese la ușa dormitorului și se năpustise înăuntru, în 
timp ce Tom venea în goană pe coridor. Tom era într-o formă 
excelentă și foarte rapid, dar chiar dacă zbura ca fulgerul, 
urmăritorul ajunsese la doar un pas în spatele lui. Jo tinu 
deschisă ușa dormitorului și-o trânti după ce intră Tom, dar 
Acolitul o împingea din toate puterile. 

— Trage-i zăvorul! răcni Tom, în timp ce împingea ușa cu 
trupul. 

Jo abia dacă izbuti să facă zăvorul să alunece în lăcașul său. 
Tremura, era în pragul unei crize de isterie; în ochi avea un licăr 
sălbatic, iar din obraji îi dispăruse toată culoarea. 

Acolitul începu să izbească în ușă cu o forță incredibilă. 
Unul dintre panourile acesteia se sfărâmă. Jo scoase un țipăt. 

— leşi pe fereastră, îi strigă Tom. leşi... sări... fă ce vrei... 
numai ieși! 

— Dar... 

— Du-te! 

Ea se repezi spre fereastră și încercă s-o deschidă, dar 
mâinile-i erau cuprinse de un tremur necontrolat. Îngrețoșată de 
groază, izbuti să deschidă fereastra chiar în clipa în care o mână 
înfășurată în plastic intră prin ușă, căutând zăvorul. Tom înșfacă 
degrabă primul obiect aflat la îndemână, o vază grea din sticlă, 
trântind-o peste degetele acoperite de plastic ale agresorului. 
Se simţi răsplătit auzind un geamăt înăbușit ieșind de sub 
mască, iar mâna înmănușată se trase înapoi. 

Tom se retrase cu spatele spre fereastră, în timp ce ușa se 


sfărâmă dintr-o lovitură furioasă. Acolitul știa că trecuse clipa 
potrivită, situaţia astrologică se modificase, dar acum era mânat 
înainte doar de setea de sânge. Se năpusti spre ei. 

Monroe coti de pe High Street, intrând pe Ridley Street. În 
fața lui erau trei mașini ale poliţiei, cu farurile stinse. Își stinse la 
rândul său farurile și înainta ușor. 

Patru polițiști, îmbrăcaţi din cap până-n picioare în 
echipamente antiglont și înarmați cu carabine de mare putere 
se deplasau pe partea laterală a casei. Doi dintre ei se năpustiră 
înainte, pe când ceilalţi îi acopereau. 

Laura deschise portiera chiar înainte ca automobilul să se 
oprească. 

Monroe o apucă de mână. 

— Nu fi proastă, ce dracu'! Oamenii mei intră... nu pot să-și 
facă... 

Laura își smulse braţul din strânsoarea lui. 

— Dacă tu crezi că... 


— Dacă intri, ai putea să fii omorâtă, strigă Monroe. Ai 
putea să fii răspunzătoare pentru moartea fiicei tale... 
Gândește-te, femeie, asta vrei? 

Laura simţi deodată cum i se înmoaie picioarele și-și 
acoperi chipul cu palmele. 

— Of, Doamne, zise ea. 

Philip îi petrecu un braț protector pe după umeri. Monroe se 
repezi spre cea mai apropiată mașină din echipa lui. Smith 
vorbea prin staţia radio. Monroe tocmai se pregătea să-i dea 
instrucțiuni despre cum să se strecoare de cealaltă parte a 
casei, când un zgomot puternic de prăbușire îi făcu să-și ridice 
privirile spre ferestrele dormitorului. Se auzi un țipăt ascuţit. 
Monroe urlă în staţia radio. 

— Jenkins... raportează! 

Nu se auzi niciun răspuns. 

— Smith, urmează-mă, ocolim pe partea asta. 

Monroe își luă arma și porni în fugă spre partea din spatele 
casei. 

În clipa în care pătrunseră în tenebrele din lateralul casei, o 
fereastră de la etaj se deschise cu violenţă. Fusese împinsă cu 
atâta putere, încât se clătina în balamale. Laura o zări din 
mașina lui Monroe și țâșni pe peluza din fața casei, înainte ca 


Philip să mai apuce s-o oprească. Privind în sus, zări apărând 
chipul împietrit de groază al lui Jo. Tocmai se căţăra pe pervaz, 
când se auziră trei împușcături. Veneau de undeva, din 
interiorul casei. Urmă o alta, apoi încă una. Laura tresări și 
închise ochii pentru o fracțiune de secundă. În clipa în care-i 
deschise din nou, Jo dispăruse. 

Cadavrul Acolitului zăcea cu faţa în jos pe podeaua 
dormitorului; arăta ca un manechin vopsit în roșu și alb. Partea 
din spate a căștii era făcută ţăndări și stropită cu pete stacojii, 
iar două găuri larg căscate marcau o pereche de răni de 
gloanţe, chiar între omoplaţi. Peste tot, de jur împrejur, zăceau 
așchii de lemn. 

Tom și Jo tocmai discutau cu Monroe în clipa în care Laura 
și Philip năvăliră în cameră. Laura își strânse fiica în braţe. 

Philip își puse o mână pe umărul lui Tom. 

— Bravo, îi zise el. 

— Nu-i nimic mai bun decât un retevei bun de salcie, când 
e vorba să scapi dintr-o belea, replică Tom, cu un ușor tremur în 
glas. 

Philip îl privi nedumerit. 

— Toată seara am ţinut în poală un baston de crichet. După 
ce-a intrat ăla, n-am mai riscat. 

— Bravo ţie, Tom, replică Philip, în timp ce se îndrepta spre 
Laura și Jo, încă îmbrăţișate. 

Luându-și fiica în braţe, o sărută pe obrajii brăzdaţi de 
lacrimi. Apoi, îi cuprinse umerii cu braţul și-o trase pe Laura mai 
aproape de ei. 

— O familie fericită, zise el. 


Capitolul 46 

Los Angeles, două zile mai târziu 

Un bărbat înalt, zvelt, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni 
scurți marinărești, bufanţi, și purtând o pălărie fedora”, se 
plimba sub soarele strălucitor al unei superbe diminetți 
californiene. Liniștea domnea de-a lungul fâșiei de plajă și încă 
era prea devreme pentru deschiderea prăvăliilor. 

Trecând puntea din scânduri și ajungând în Venice Beach, 
porni desculț prin nisipul fierbinte, prăfos, până spre malul apei, 
unde se întoarse și privi în urmă spre spaţioasa casă de pe plajă, 
vopsită într-un alb strălucitor și încinsă cu un brâu din oţel și cu 
balcoane din sticlă, înainte să se așeze pe nisip și să privească 
oceanul, în depărtare. 

Auzi soneria telefonului mobil. Privi ecranul și citi SMS-ul. 
Scria astfel: „Misiune îndeplinită. Ultima fată salvată. Stăpân și 
slugă, morţi amândoi. Îţi doresc fericire veșnică. Bradwardine.” 

Charlie Tucker zâmbi și-și îndreptă gânditor privirea spre 
valuri. Nu-i fusese ușor să-și însceneze propria moarte la 
Londra, dar în calitate de conducător al Gardienilor, avea multe 
resurse la dispoziţie. Echipajele de poliţie și cele de ambulanță 
prezente la locul „asasinării” lui erau alcătuite din membri 
devotați ai frăţiei. Își îndepliniseră perfect misiunea și, chiar în 
timp ce el începea să se simtă bine sub soarele californian, alţii 
îi organizau funeraliile, în Croydon. Se simţea vinovat pentru 
faptul c-o atrăsese pe Laura într-o asemenea primejdie, dar, așa 
cum îi spusese și în înregistrarea de pe DVD-ul pe care i-l lăsase, 
ea oricum se implicase sigură în dezlegarea misterului. 

Avea multe mulţumiri să-i adreseze acelui Bradwardine al 
secolului al XXI-lea. Bradwardine era numele de cod folosit de 
cel mai de încredere dintre colegii și prietenii săi Gardieni, 
Malcolm Bridges. Malcolm avusese parte de cea mai 
primejdioasă misiune dintre toate, riscând absolut totul. Fusese 
strecurat în MI5 și la Oxford, ca să urmărească activităţile 
oculte, exact la fel cum fusese introdus John Wickins la 
Cambridge, cu aproape trei secole și jumătate înainte, ca să-l 


ss Pălărie moale, din fetru, inventată pe la mijlocul deceniului al 
doilea din secolul trecut, numele provenind de la titlul piesei 
scrise în anul 1882 de dramaturgul francez Victorien Sardou, în 
care eroina principală, prinţesa Fedora Romazova, purta o 
astfel de pălărie. (n.tr.) 


urmărească pe Newton. Nu putea să facă prea mare lucru ca să 
atragă atenţia poliţiei. În loc de asta, acţionase așa cum 
obișnuiseră s-o facă Gardienii de-a lungul veacurilor; privise cu 
atenție și așteptase, se purtase cu prietenie și se amestecase 
cât putuse de bine printre ceilalţi, fără să atragă atenţia asupra 
străvechii organizaţii din care făcea parte. Charlie înţelegea asta 
deoarece, la rândul lui, făcuse același lucru: se folosise de alte 
persoane, le manevrase astfel încât să facă tot ceea ce avea el 
nevoie să fie făcut. 

Și, de la celălalt capăt al lumii, Bradwardine/Bridges îl 
ţinuse la curent cu întreaga desfășurare a evenimentelor. Îi 
informase că Lightman ajunsese sub pământ, în adevăratul sens 
al expresiei. Profesorul se folosise de o tactică similară celei 
puse în practică de el și-și înscenase dispariţia, mergând chiar 
până la detaliul găsirii unei persoane care să susțină că a fost 
martoră la răpire. Ştia de asemenea că Laura și Philip 
pătrunseseră în labirint. De la o depărtare de aproape zece mii 
de kilometri, nu putea să facă altceva decât să aștepte și să 
spere că le oferise suficiente informaţii încât să treacă prin toate 
încercările cu bine, fără ca el să-și dea în vileag propria 
acoperire. 

Acum, știa că Jo era în siguranţă și că Lightman și Spenser 
erau, amândoi, morți. 

Oftând, își vâri mâna în buzunar și scoase de-acolo 
preţiosul obiect pe care acum îl purta cu el pretutindeni: o sferă 
perfectă din rubin. O ridică s-o privească în lumină, admirând 
liniile minunate ale hieroglifelor care se întindeau, într-o spirală 
strânsă, de la un capăt la celălalt. Soarele se reflectă în 
adâncurile ei insondabile. Punându-și sfera la loc în buzunar, își 
întoarse privirea spre suprafaţa sticloasă a oceanului, simţindu- 
se împăcat cu lumea întreagă. 


Faptele de dincolo de ficţiune 


Echinox este, firește, o lucrare de ficţiune, dar unele 
elemente ale povestirii sunt bazate pe fapte reale. Ceea ce 
urmează reprezintă o selecție a acestor elemente și a 
adevărului din spatele lor. 

Alchimia 

Alchimia este considerată ca fiind predecesoarea chimiei 
moderne. A fost practicată timp de mii de ani și încă-și mai 
găsește adepţi și în ziua de azi. Unii sunt de părere că arta 
alchimiei își are rădăcinile în vremurile antice și că printre 
adepţii săi se aflau și personaje de talia lui Moise. Dar o 
asemenea afirmaţie este, aproape sigur, o exagerare. 

Știm totuși că originile alchimiei se plasează în urmă cu cel 
puțin două milenii, deoarece există dovezi ale lucrărilor primilor 
alchimiști din China antică și din orașul Alexandria, multe dintre 
ele fiind distruse pe la începutul secolului al V-lea d.Hr. de 
episcopul Theophilus. Chinezii din Antichitate erau alchimiști 
foarte sârguincioși și se presupune că ei ar fi descoperit praful 
de pușcă la multe secole înainte ca acesta să fi fost redescoperit 
în Europa, de marele filosof al secolului al XIII-lea, Roger Bacon. 
Anticii chinezi au păstrat, de asemenea, relatări despre 
experimentele de alchimie pe care le desfășurau folosindu-se de 
cobai umani: criminalii condamnați. 

Alchimiștii credeau că ar putea descoperi un material magic 
pe care-l numiseră Piatra Filosofală, o substanţă care-ar fi putut 
transforma orice metal obișnuit în aur. Pentru aceasta, mii de 
bărbaţi și de femei au trudit ani de zile în laboratoare 
întunecoase și pline de fum, urmărindu-și țelul utopic. 

Alchimiștii credeau cu adevărat în ceea ce făceau și mulţi 
dintre ei au ajuns să fie obsedaţi în totalitate de această artă. 
Marele psiholog Carl Jung a fost fascinat de alchimie și a înțeles 
faptul că procesele pe care le utilizau alchimiștii în laboratoarele 


lor reprezentau veritabile ritualuri legate de o anumită formă de 
obsesie religioasă. De fapt, alchimiștii încercau să-și transforme 
propriul psyche sau suflet în timp ce se străduiau să preschimbe 
metalul obișnuit în aur. Intr-o oarecare măsură, este ceva 
similar cu un proces religios în care adeptul încearcă să atingă 
perfecțiunea sau să descopere „aurul” din propria fiinţă. 
Alchimiștii erau doar parțial conștienți de acest aspect al 
strădaniilor lor, dar își dădeau seama de faptul că trebuiau să fie 
„Ccuraţi la suflet” dacă voiau să-și atingă scopurile. Mulţi dintre ei 
și-au petrecut ani întregi pregătindu-se din punct de vedere 
mental pentru misiunile lor. 

Unii dintre adepţii moderni ai ocultismului susțin încă faptul 
că alchimia ar fi o adevărată știință și încearcă să traseze 
paralele între alchimie și moderna mecanică cuantică, teoria 
științifică menită să descrie lumea existentă la nivel subatomic. 
Cu toate acestea, în realitate nu există nicio legătură. Mecanica 
cuantică este o știință riguroasă, care a avut la bază aproape un 
secol de experimente, în timp ce alchimia este bazată pe falsa 
convingere că transformarea metalului obișnuit într-unul preţios 
poate fi obţinută în creuzet. Și, cel mai important amănunt, 
mecanica cuantică ne pune la dispoziţie tehnologii reale, 
palpabile, cum sunt laserele, televiziunea și microelectronica. 
Alchimia este în întregime subiectivă și nu dispune de niciun 
fundament logic. 

Alchimia este o temă de studiu foarte complicată, din cauza 
faptului că era o practică atât de specială. Fiecare dintre 
alchimiști avea propriile metode de a descoperi ceea ce el 
credea că ar fi Piatra Filosofală. Cele mai vechi documente 
cunoscute pe această temă erau păstrate în Alexandria. Din 
manuscrisele care au supraviețuit distrugerii faimoasei 
biblioteci, filosofii arabi din secolele al VIl-lea și al VIll-lea d.Hr. 
au dezvoltat o știință a alchimiei mult mai avansată. Aceasta a 
fost adusă în Europa cam prin secolul al XI-lea și, curând, 
alchimia a devenit populară pe întregul continent. Prin secolul al 
XVI-lea, existau sute de magi peripatetici care-și găseau de 
lucru pe lângă naivii negustori bogaţi și pe lângă nobilimea 
europeană. 

Sute de alchimiști au scris cărţi în care-și descriau tehnicile 
folosite, dar le-au ascuns în mod deliberat înțelesurile, utilizând 
diverse coduri sau limbajul poetic, astfel încât să nu poată fi 


copiate de alţi alchimiști. Un alt motiv pentru care-și ascundeau 
astfel descoperirile era acela că doreau să-și ascundă totala 
nereușită a cercetărilor. 

În anul 1404, regele englez Henric al IV-lea a decretat că 
practicarea alchimiei este un delict capital, deoarece se 
considera că, dacă vreunul dintre alchimiști și-ar fi atins scopul, 
ordinea firească a lucrurilor ar fi fost tulburată prin producerea 
unor cantități mari de aur, destabilizându-se astfel situaţia 
financiară. Cu toate acestea, ulterior, regina Elisabeta | s-a 
folosit de alchimiști, încercând să umple vistieria regală. Unul 
dintre preferaţii ei a fost John Dee, la fel de talentat în calitate 
de filosof naturalist ca și de alchimist. 

Alchimiștii n-ar fi avut motive să spere vreodată că vor 
izbuti să prefacă metalul obișnuit în aur, deoarece încercau să 
transforme structura de bază a materiei fără să se folosească de 
alte instrumente mai puternice decât un furnal și un simplu 
amestec de substanţe chimice. Transformarea este posibilă 
astăzi doar în inima reactoarelor nucleare, acolo unde nucleele 
atomilor grei sunt divizate în particule mai mici, în cadrul unui 
proces numit „fisiune nucleară”. Cu toate acestea, deși acum 
este posibil din punct de vedere tehnologic să produci aur 
folosind alte metale, cantitatea de energie necesară și, în 
consecinţă, costurile pe care le implică, depășesc valoarea 
materialului obţinut la finele procesului. 

Metodele utilizate de  alchimiști erau extrem de 
rudimentare. În general, începeau prin amestecarea, într-un 
mojar, a trei substanţe: un minereu metalic (de obicei, minereu 
de fier impur), un alt metal (de cele mai multe ori plumb sau 
mercur) și un acid de origine organică, de regulă acid citric, 
obţinut din fructe sau din legume. Le lăsau să stea împreună 
pentru perioade de până la șase luni, astfel încât amestecarea 
să se desăvârșească, iar apoi amestecul era încălzit, cu grijă, 
într-un creuzet. Temperatura era sporită extrem de încet, până 
când ajungea la un nivel optim, care era menţinut timp de zece 
zile. Acesta era un proces periculos, deoarece se emanau vapori 
toxici, iar cei mai mulți dintre alchimiști, care lucrau în încăperi 
înghesuite, neaerisite, mureau otrăviţi din cauza vaporilor de 
mercur. Alţii, în schimb, își pierdeau treptat minţile ca urmare a 
otrăvirii cu plumb sau cu mercur. 

După ce se încheia procesul de încălzire, materialul din 


creuzet era scos și dizolvat într-un acid. Multe generaţii de 
alchimiști au folosit în experimentele lor diferite tipuri de 
solvenţi, iar astfel s-au descoperit acidul azotic, cel sulfuric și cel 
acetic. 

După ce materialul din creuzet era dizolvat complet în 
solvent, următorul pas consta în evaporarea și reconstituirea lui: 
distilarea. Procesul distilării constituia pasul cel mai delicat și 
mai mare consumator de timp, adesea luându-le alchimiștilor 
ani întregi până să-l ducă la îndeplinire în mod satisfăcător. Era, 
de asemenea, o altă etapă periculoasă: focul din laborator nu 
trebuia vreodată să iasă din incinta încăperii, astfel producându- 
se accidente frecvente. 

Dacă persoana care realiza experimentul nu era devorată 
de flăcări și materialul nu se pierdea din cauza slabei tehnici 
experimentale, atunci alchimistul putea să treacă la etapa 
următoare, una legată mult mai evident de misticism. În 
conformitate cu cele mai multe dintre textele alchimiștilor, 
momentul potrivit pentru oprirea distilării era determinat printr- 
un „semn”. N-au existat două manuale de alchimie care să se 
pună de acord în legătură cu momentul și modalitatea în care ar 
fi trebuit să se petreacă acest lucru, așa că bietul alchimist era, 
pur și simplu, nevoit să aștepte până când considera de cuviinţă 
că a sosit momentul propice pentru oprirea distilării și pentru 
trecerea la următorul stadiu. 

Atunci, materialul era scos din instalaţia pentru distilare și i 
se adăuga un agent de oxidare. Acesta era, de obicei, nitratul 
de potasiu, o substanţă care, cu siguranță, le fusese cunoscută 
vechilor chinezi și, destul de posibil, locuitorilor din Alexandria. 
Oricum, în combinaţie cu sulfurile din minereul metalic și cu 
carbonul conţinut în acidul organic, alchimistul avea parte, 
atunci, de un amestec exploziv, în sensul propriu al cuvântului: 
praful de pușcă. 

Mulți dintre alchimiștii care n-au murit otrăviţi sau arşi și-au 
sfârșit zilele sărind în aer, cu laborator cu tot, în urma unei 
explozii. 

Cei care au supravieţuit tuturor acestor pași au ajuns să fie, 
din acel moment, în măsură să treacă la etapele finale, când 
amestecul era închis într-un container special și încălzit cu grijă. 
Apoi, după ce se răcea materialul, câteodată se obținea o 
substanţă solidă albă, cunoscută sub numele de Piatra Albă, 


despre care se susținea că ar fi fost capabilă să transforme 
metalele obișnuite în argint. lar despre cel mai ambițios dintre 
stadii - producerea unui material solid de culoare roșie, numit 
Trandafirul Roșu, prin încălzirea, urmată de răcirea și purificarea 
distilatului - se presupunea că ar conduce la obţinerea 
faimoasei Pietre Filosofale. 

Toate aceste stadii ale procesului erau descrise în literatura 
de specialitate într-un stil alegoric, fiind învăluite într-un limbaj 
mistic, cu înțelesuri secrete, ezoterice. De exemplu, amestecul 
ingredientelor originale și fuziunea lor prin utilizarea încălzirii 
era descrisă ca „doi dragoni războindu-se între ei”. În acest 
mod, elementele masculine și feminine ale substanțelor, 
simbolizate de un rege și de-o regină, erau eliberate și apoi 
recombinate sau „căsătorite”. Acesta a fost conceptul aflat în 
spatele uneia dintre cele mai celebre lucrări de alchimie, 
romanul alegoric de dragoste intitulat Nunta chimică, despre 
care se spunea că, la un anumit nivel, putea fi interpretat ca 
descriind procesul de transmutaţie. 

Chiar dacă ţinea de fantastic, alchimia dădea și roade. 
Alchimiștii au inventat sau au îmbunătăţit numeroase tehnici, 
inclusiv din punct de vedere al metodelor de încălzire, de 
decantare, de recristalizare și de vaporizare. De asemenea, au 
fost pionierii utilizării unei game impresionante de aparate 
pentru chimie, printre care se numărau echipamentele de 
încălzire și recipientele speciale din sticlă. 

Generaţii succesive de alchimiști au perfecţionat tehnica 
distilării, dezvoltată pentru prima dată de magii din Alexandria, 
acum aproape două milenii. În ziua de azi, niciun laborator de 
chimie n-ar fi complet fără să conţină aparatura de distilare. Și, 
același tip de echipament, chiar dacă la o scară mult mai mare, 
este utilizat pentru rafinarea țițeiului și separarea lui în 
substanţele componente. 

Bibliografie: Isaac Newton: The Last Sorcerer (Isaac 
Newton: ultimul vrăjitor), Michael White, Fourth Estate, 1997. 

Astrologia 

În opinia majorităţii istoricilor, originile astrologiei 
occidentale moderne datează de prin preajma anului 4000 î.Hr., 
în Mesopotamia. Anticii descriau sistemul simbolurilor stelare 
mai mult sau mai puţin sub forma în care sunt cunoscute astăzi, 
împărțind bolta cerească în douăsprezece constelații. 


Principiile fundamentale ale acestei arte străvechi au fost 
adoptate ulterior de civilizaţia greacă timpurie și au prins 
rădăcini, devenind o parte importantă a melanjului filosofic din 
epocă. Socrate, Platon și Aristotel au practicat cu toţii astrologia, 
iar discipolul lui Aristotel, împăratul Alexandru cel Mare, a arătat 
un interes deosebit față de ea. 


Mel man mii ITI jder veri ate, 
Pie pei TAr- ÎN tnt sm wafe 


IF. 
Pe 


Odată cu apariţia creștinismului, astrologia a fost 
marginalizată, cu toate că unii dintre primii capi ai Bisericii 
sprijineau practicarea astrologiei și chiar încercau să alcătuiască 
un amalgam din aceasta și teologia creștină. Dar, pentru o 
vreme, în prima parte a Evului Mediu, Biserica i-a stigmatizat pe 
astrologi și numeroși practicanți au fost arşi pe rug ca eretici. 

Poate ca o consecinţă a opoziţiei manifestate de teologi, 
astrologia a devenit o preocupare clandestină, transformându- 
se într-o practică împotriva sistemului social, în mod similar cu 
alte zone ale tradiţiei oculte, cum ar fi alchimia și divinaţia. Mulți 
dintre alchimiști erau în același timp și astrologi, iar cele două 
domenii se întrepătrundeau, așa cum se întâmplă și în cazul 
membrilor Ordinului Sfinxului Negru, în Echinox. Cei mai mulţi 
dintre  alchimiști  explorau legăturile dintre descoperirile 
alchimiei și semnele zodiacului și credeau că alchimia și 
astrologia își aveau originile comune în învăţăturile egiptenilor 
din Antichitate. 

Apariţia științei astronomiei trebuie să fi fost percepută ca 
apusul astrologiei. Este cât se poate de adevărat că dezvoltarea 
cunoașterii științifice și înțelegerea faptului că omenirea 
reprezintă o specie nesemnificativă în raport cu cvasiinfinitatea 
universului iau răpit astrologiei componenta senzaţională, dar la 
fel de adevărat este și că mai există destui oameni care cred în 


relevanţa semnelor astrale și în faptul că viețile lor sunt, într-un 
fel sau altul, conduse de stele. Într-adevăr, astrologia este, 
probabil, cea mai populară componentă a ocultismului în secolul 
al XXI-lea. Cei mai mulţi dintre oameni își citesc horoscopul sau 
discută la dineuri despre zodia căreia îi aparţin, fără să asocieze 
vreodată cu adevărat subiectul cu tradiţia ocultă. 

In conformitate cu unele statistici, nouăzeci și nouă la sută 
dintre oamenii de azi cunosc semnul zodiacal căruia îi aparțin, 
estimându-se că aproximativ cincizeci la sută din populaţie își 
consultă horoscopul în mod regulat. Cu toate acestea, 
majoritatea oamenilor de știință resping astrologia, susținând că 
nu este altceva decât o utopică împlinire a dorințelor. Astfel, ei 
se bazează pe faptul că experimentele au demonstrat lipsa 
oricărei legături între data de naștere a unei persoane și 
caracterul ei sau cursul pe care-l urmează viaţa acesteia. Ei 
subliniază faptul că majoritatea horoscoapelor conţin ceea ce a 
fost numit „afirmaţii în stilul lui Barnum” (după numele aceluia 
care a născocit fraza „In fiecare minut se naște cineva”). 
Afirmațiile în stilul lui Barnum sunt formulări extrem de vagi, 
cum ar fi: „Îţi plac provocările” sau „Uneori te simţi extravertit, 
alteori te simţi introvertit”. 

In cadrul unui celebru experiment, având ca scop 
demonstrarea modului în care pot fi și sunt interpretate astfel 
de afirmaţii, astfel încât ele să-i convină persoanei care citește 
horoscopul, un om de știință francez, Michel Gauquelin, a 
publicat un anunţ în revista /ci Paris, prin care oferea câte-un 
horoscop gratuit fiecăruia dintre cei care-ar fi urmat să-i 
răspundă. A primit o sută cincizeci de cereri și, așa cum 
promisese, a expediat prin poștă horoscoapele. Apoi, i-a întrebat 
pe fiecare dintre beneficiari cum i s-a părut horoscopul personal. 
Nouăzeci și cinci la sută dintre ei i-au răspuns că, după părerea 
lor, le portretiza cu acuratețe personalitatea. Dar ceea ce nu le- 
a mai spus Gauquelin a fost faptul că fiecare dintre ei primise 
unul și același horoscop: cel al doctorului Petroit, un infam 
criminal în serie francez. 

Cealaltă problemă serioasă cu care se confruntă astrologia 
este aceea formulată de Jo, în Echinox, atunci când arată că 
stelele nu ocupă poziţii fixe pe cer și că, în decursul celor șase 
mii de ani de când au fost stabilite semnele zodiacale, stelele și- 
au schimbat locurile pe cerul întunecat. 


Cu toate acestea, cea mai importantă dintre obiecțiile 
ridicate faţă de astrologie este una care ţine, pur și simplu, de 
logică. Întregul concept a fost postulat de oameni relativ 
primitivi, care nu aveau cunoștințe despre natura universului. 
Pentru oamenii care trăiau cu patru mii de ani înainte de Hristos, 
Pământul era un loc deosebit, iar omenirea era unică. Pentru ei, 
zeii controlau fiecare componentă a vieţii omenești, iar cerul era 
doar un fundal pentru existența omenirii. Astăzi, avem la 
dispoziţie teoriile lui Darwin, iar astronomii, de la Galileo Galilei 
până la cercetătorii din secolul al XXI-lea, cu extrem de 
avansatele lor radiotelescoape, ne-au învăţat că omenirea nu 
este semnificativă din punct de vedere cosmic și că Pământul 
reprezintă un biet fir de praf din spirala unei galaxii obișnuite, 
dintre atâtea miliarde. Ținând seama de aceste fapte, e greu de 
crezut că stele îndepărtate, unele dintre ele aflate la distanţe de 
mii de ani lumină faţă de lumea noastră, ar putea să aibă o 
influenţă, oricât de mică, asupra măruntelor noastre existenţe. 
Să-ţi închipui altceva ar fi, probabil, dovada supremă a 
egocentrismului. 

Bibliografie: Pseudoscience and the Paranormal 
(Pseudostiintă și paranormal), Terence Hines, Prometheus 
Books, 1988. 

Biblioteca Bodleian 

Bodleian este cea mai mare bibliotecă universitară din lume 
și poate și cea mai veche. La originea ei s-a aflat o colecție de 
cărți aflată în proprietatea lui Thomas Cobham, episcopul de 
Worcester, care a donat-o Universităţii Oxford prin 1320. La 
moartea lui Cobham, cărţile au fost ipotecate pentru plata 
cheltuielilor funerare, dar au fost răscumpărate ulterior de 
Colegiul Oriel al Universităţii Oxford, în posesia căruia au rămas 
timp de aproape patru sute de ani. 

Unul dintre membrii consiliului de conducere al Colegiului 
Merton, pe numele său Sir Thomas Bodley (1545-1613), a fost 
însărcinat cu strângerea fondurilor necesare pentru întemeierea 
unei biblioteci independente a universităţii. Astfel, colecţia lui 
Cobham a devenit nucleul acestei noi biblioteci, care, după 
inaugurarea din anul 1602, a primit numele fondatorului său, 
Bodley, în 1604. 


În prezent, Biblioteca Bodleian este „MEA de un grup de 
clădiri din centrul Oxfordului, printre care se află și Noua 
Bodleian, a cărei construcție a fost finalizată în 1939. Cele mai 
multe dintre cele cinci milioane de volume ale bibliotecii sunt 
depozitate într-o reţea de tuneluri săpate sub orașul Oxford, 
având o lungime totală de peste o sută de kilometri. 

Prea puţine se cunosc în legătură cu originea acestor 
tuneluri, dar se crede că ele au fost construite pentru prima 
dată în secolul al XVIII-lea și, de-atunci, au fost extinse treptat. 
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tunelurile au fost 
folosite pentru adăpostirea unor preţioase comori de artă și 
vechi artefacte, astfel încât acestea să fie ferite de primejdia 
reprezentată de bombardamentele Luftwaffe. Cel puţin din ceea 
ce știu eu, tunelurile n-au fost niciodată folosite pentru 
desfășurarea unor ritualuri oculte. 

Robert Boyle (1627-1691) 

După Newton și Galileo Galilei, Robert Boyle a fost, poate, 
cel mai important dintre savanții din secolul al XVII-lea. În 
principal, el s-a preocupat de ceea ce avea să se numească mai 
târziu chimie, dar în egală măsură era adeptul tradiţiei 
alchimiei. Am putea spune despre Boyle că a fost cel care a 
construit o punte între vechea artă a alchimiei și știința 
modernă a chimiei. 


Născut în Irlanda, în anul 1627, devenit ulterior unul dintre 
fondatorii Societăţii Regale, Boyle a reprezentat un fel de decan 
al oamenilor de stat, pentru lumea științifică a secolului al XVII- 
lea. Cea mai celebră dintre contribuţiile sale la dezvoltarea 
științei a fost cartea The Scepticul Chymist, publicată în anul 
1661. 

De origine aristocratică, Boyle era cel de-al paisprezecelea 
și cel mai tânăr dintre fiii contelui de Cork, ceea ce înseamnă că 
nu avea un frate mai mic pe nume James, așa cum se spune în 
Echinox. Cu toate acestea, era cel mai renumit om de știință de 
la Oxford și avea un laborator la colegiul universităţii, pe High 
Street. În ziua de azi, o plăcuţă montată pe zidul colegiului 
dinspre High Street anunță: 

Într-o casă de pe acest amplasament a locuit între anii 
1655 și 1668 ROBERT BOYLE 

Despre Boyle se știe de asemenea că a fost membru al 
unor cabale secrete, care se întruneau să discute subiecte 
legate de alchimie și să-și împărtășească reciproc cunoștințele 
despre ocultism. Îl cunoștea bine pe Isaac Newton și era dintre 
puţinii care se bucurau de admiraţia profesorului lucasian. 
Robert Boyle a fost cel care i-a insuflat tânărului Newton ideea 
că trebuie să păstreze secrete cercetările sale de alchimie, de 
teama ridicolului în cadrul comunităţii științifice și a posibilelor 
dezacorduri cu Biserica și Coroana. 

Bibliografie: The Aspiring Adept: Robert Boyle and his 
Alchemical Quest, Lawrence Principe, Princeton University Press, 
2000. 

Thomas Bradwardine (cea. 1297-1349) 

Data exactă la care s-a născut Thomas Bradwardine se află 
sub semnul întrebării, fiind doar ghicită de istorici, pe baza 
faptului că în anul 1321 i-a fost decernat titlul de Master of Arts 
al Universităţii din Oxford. Ulterior, a devenit o figură academică 
proeminentă și a deţinut câteva funcţii importante în cadrul 
universităţii, înainte de a pleca la Curtea Regală, în anul 1337. A 
fost numit în funcţia de cancelar la Catedrala St Paul, devenind 
apoi capelanul regelui. 

În ultimii săi doi ani de viaţă, Bradwardine a fost 
arhiepiscop de Canterbury. A fost una dintre victimele Morții 
Negre?” care a bântuit prin Europa spre anul 1350. 


3 Epidemie de ciumă care a devastat Europa între anii 1347- 


Bradwardine n-a fost renumit numai ca teolog, ci a fost și 
un matematician extrem de talentat și de vizionar. Epoca în 
care a trăit a fost una în care cei mai mulţi dintre intelectuali se 
ghidau orbește după învățăturile lui Aristotel; în schimb, el a 
contrazis multe dintre ideile filosofului grec. La Oxford, 
Bradwardine era cunoscut ca „Doctor Profundus” - doctorul 
profund - și a lăsat în urma lui o operă de pionierat în domeniile 
logicii și rezolvării de probleme. 

Hanul Ursului, Oxford 

In Echinox, acesta este hanul în care poposește Newton 
înainte de a se întâlni cu adunarea Ordinului Sfinxului Negru, în 
subteranele Bibliotecii Bodleian. Este un local care există cu 
adevărat și, conform legendei, a primit acest nume deoarece a 
fost construit deasupra unei vizuini de urs. Este una dintre cele 
mai vechi cârciumi din Oxford, datând de prin anul 1242. 

Librăria lui Cooper 

William Cooper a fost proprietarul unei librării într-un cartier 
al Londrei numit Little Britain, care era renumit pentru tradiția 
sa literară. Isaac Newton chiar frecventa acest magazin și venea 
în mod special la Londra să-și cumpere cărţi de-acolo. William 
Cooper era o persoană respectată, dar cei care-l cunoșteau mai 
bine știau că se ocupa și cu comercializarea textelor oculte 
ilegale. El reprezenta o legătură importantă pentru Newton, 
căruia i-a procurat mai multe cărți interzise atunci când savantul 
și-a început experimentele de alchimie, după anul 1670. 

Tăbliţa de smarald 

Pentru alchimiști, textul 7ãblitei din smarald este unul 
dintre cele mai sacre. Se spune că legendara tăbliță i-ar fi 
aparținut mitologicului Hermes Trismegistus, părintele alchimiei, 
iar toți alchimiștii care i-au urmat au lucrat după copii ale 
copiilor copiilor textului original. Fapt deloc surprinzător, 
diferitele versiuni au fost alterate în mod semnificativ de-a 
lungul vremurilor. 

Motivul pentru care textul 7ăb/itei din smarald era 
considerat atât de important consta în convingerea că este 
vorba despre o metodă încercată și verificată de producere a 
Pietrei Filosofale, un fel de reţetă incredibil de complexă, 


1351, extinzându-se ulterior în Orientul Mijlociu, India şi China, 
numărul total al victimelor fiind estimat la peste 75 de milioane 
de oameni. (n.tr.) 


transmisă din generaţie în generaţie. Primul exemplar cunoscut 
din acest text a apărut în Occident pe la mijlocul secolului al XII- 
lea, într-o ediţie a ceea ce este cunoscut sub numele de 
pseudoaristotelianul Secretum Secretorum, care de fapt este o 
tălmăcire după Kitab Sirr al-Asar, o carte conţinând sfaturi 
pentru regi, tradusă în latină de Johannes Hispalensis. Kitab Sirr 
al-Asar, cea mai veche versiune cunoscută a textului din 
întreaga lume, se presupune că ar data de prin anul 800 d.Hr., 
dar unii învăţaţi susțin primordialitatea unei alte lucrări, Kitab 
Sirr al-Khaliqa wa San'at al-Tabi'a (Cartea secretului creației și a 
artei naturii), scrisă prin anul 650 d.Hr. 

Sfera din rubin descrisă în Echinox este întru totul fictivă. 

Liam Ethwiche 

Numele autorului biografiei lui Isaac Newton menţionate în 
Echinox este o anagramă“, 

Nicolas Fatio du Duillier (1664-1753) 

Fatio de Duillier s-a născut într-o familie înstărită, care l-a 
răsfăţat în cea mai mare parte a copilăriei sale. Pentru o vreme, 
a devenit destul de bine cunoscut în rândurile intelectualităţii, 
numai că reputaţia sa n-a fost de durată. Cel de-al șaptelea 
vlăstar al unei familii cu doisprezece copii, Fatio a crescut în 
Elveţia, ca fiu al unui bogat moșier. 

În vremea în care împlinea optsprezece ani, în anul 1682, 
Fatio trăia dintr-o alocaţie generoasă, la Paris. Era un 
matematician destul de talentat și-i impresionase pe destui 
filosofi eminenti cu precocitatea sa. În 1687, a pornit spre Anglia 
special pentru a-l căuta pe Newton. 

A izbutit să-i intre în graţii marelui savant și, între anii 1689 
și 1693, cei doi au întreţinut o relaţie de o mare intensitate. La 
un moment dat, Newton și-a exprimat dorinţa ca Fatio să se 
mute în apartamentul său de la Cambridge, dar planurile sale n- 
au dus la niciun rezultat. Ceea ce este sigur e că Fatio s-a 
implicat puternic în studiul tradiţiilor oculte și l-a încurajat pe 
Newton să aprofundeze cercetarea magiei. Impreună, ei au 
desfășurat numeroase experimente de alchimie și e posibil ca 
Fatio să-i fi inoculat lui Newton un anumit interes faţă de magia 
neagră. 

Fatio nu s-a bucurat niciodată de încrederea comunităţii 


% O anagramă după numele autorului romanului Echinox, 
Michael White (n.tr.) 


oamenilor de știință din Anglia și a avut mulţi dușmani. El și cu 
Newton s-au despărţit, cu scandal, în anul 1693. Fatio și-a 
pierdut protectorul, iar veniturile tânărului au scăzut dramatic. 

Despre viața ulterioară a lui Fatio du Duillier se știu prea 
puţine. Era unul dintre acele personaje stranii care aveau să 
rămână la periferia comunităţii științifice a vremii. Se știe că 
fusese implicat în mișcarea rosacruciană, precum și în alte 
grupări extremiste străine, cel puţin o dată fiind pus la stâlpul 
infamiei la Charing Cross, ca pedeapsă pentru activităţile sale 
antisociale. A trăit până-n cel de-al nouăzecilea an, dar a murit 
sărac și aproape complet necunoscut. 

Robert Hooke (1635-1703) 

Născut în anul 1635, Robert Hooke a fost fiul unui cleric. 
Tatăl său s-a sinucis, spânzurându-se în 1648, în vremea când 
Robert era încă adolescent. In copilărie, acesta demonstrase 
aptitudini pentru desen și pentru pictură, iar după ce-a 
beneficiat de o modestă moștenire de o sută de lire sterline, a 
fost trimis la Londra să-i fie ucenic pictorului Sir Peter Lely. Spre 
norocul său, a fost remarcat de Richard Busby, unul dintre 
maeștrii de la Westminster School, care și-a dat seama de faptul 
că aptitudinile intelectuale ale băiatului erau mai presus de 
talentul său artistic. Sub oblăduirea lui Busby, a primit cea mai 
bună educaţie posibilă pentru acea vreme și și-a asigurat un loc 
la Colegiul Christ Church din Oxford, unde a obținut titlul de 
Master of Arts în anul 1663. 

Hooke și-a croit drumul academic muncind ca servitor. 
După absolvire, a devenit asistent cu simbrie al lui Robert Boyle, 
lucrând în laboratorul acestuia de la Oxford. De aici, a ajuns să 
fie implicat în Colegiul Invizibil (un precursor al Societăţii 
Regale) și a început să întreţină legături cu gânditorii influenţi ai 
momentului. Tot Boyle a fost cel care i-a asigurat lui Hooke 
postul de custode pentru experimente, la Londra, în anul 1662. 

Hooke dispunea de o energie inepuizabilă și trecea de la o 
idee entuziasmată la alta. Niciodată nu era în stare să-și 
concentreze în totalitate atenţia asupra unui anumit subiect 
pentru mult timp, așa că, în ochii multora, el apărea ca un 
diletant. Cea mai importantă lucrare a sa, Micrographia, era în 
mod evident un tratat despre microscopie, dar includea de 
asemenea o serie de teorii originale cu privire la studiul luminii. 
Cartea, publicată în anul 1665, a fost bine cunoscută și admirată 


în secret de Newton. 

Intre Hooke și Newton a existat o dușmănie înverșunată. De 
asemenea, caracterele lor erau cât se poate de diferite. Lui 
Hooke îi erau pe plac cafenelele, bârfele cu prietenii la o sticlă 
de vin de Porto și favorurile a cel puțin o amantă o dată. Se 
număra printre acei bărbaţi care-și ţineau, într-un jurnal, 
evidenţa isprăvilor sexuale și a calităţii orgasmelor. În schimb, 
Newton ducea o viață de austeritate monahală și de izolare la 
Colegiul Trinity din Cambridge. Insă, mai presus de acestea, 
Newton nu avea decât dispreţ față de cineva care de-abia dacă 
se atingea de un subiect, așa cum se părea că era cazul cu 
Hooke. 

In ceea ce-l privea, Hooke îl considera pe Newton un tip 
scorțos și uscat, strălucit, era nevoit să recunoască, dar în 
același timp obsedat și închipuit, un individ care avea o părere 
excesiv de bună despre propria persoană. Personalităţile lor 
făceau ca diferențele de opinii să devină într-atât de 
exacerbate, încât fiecare din ei, în subconștient, își apăra 
propriul stil de lucru, niciunul nefiind capabil să-i acorde 
încredere celuilalt. Au rămas dușmani înverșunaţi până la 
moartea lui Hooke, în anul 1703. 

Bibliografie: The Curious Life of Robert Hooke: The Man who 
Measured London, Lisa Jardine, HarperCollins, 2005. 

Hypatia (cea. 380-415) 

Așa cum spunea Charlie Tucker, Hypatia a fost „o gagică pe 
cinste”. Se cunosc prea puţine despre viaţa ei. Se presupune că 
s-ar fi născut în jurul anului 380 d.Hr. și că tatăl ei, Theon, ar fi 
fost un renumit matematician care a predat la marea școală a 
Bibliotecii din Alexandria. 


Ceea ce se ştie despre Hypatia este că a călătorit mult și 
că, ulterior, a devenit un om de știință respectat, fiind bine- 
cunoscută pentru lucrările sale din domeniul matematicii și al 
filosofiei naturale. | se atribuie trei tratate importante de 
geometrie și de algebră, precum și unul de astronomie. În 


conformitate cu unele surse, ar fi devenit, de asemenea, ultimul 
bibliotecar-șef al Bibliotecii din Alexandria. 

Hypatia a avut parte de un sfârșit violent. Bănuită că se 
ocupa cu vrăjitoria, a fost scoasă din sala de clasă de o mulţime 
de creștini și aruncată în stradă, unde a fost jupuită de vie cu 
cochilii de stridii. 

Hypatia a fost remarcabil de modernă în gândire, susținând 
că: „Toate religiile dogmatice și făţarnice sunt false și nu trebuie 
niciodată acceptate ca fiind supreme de oamenii care se 
respectă pe sine”. Altădată, comenta: „Păstrează-ţi dreptul de a 
gândi, fiindcă să gândești greșit este mai bine decât să nu 
gândești deloc”. 

Nu e de mirare că a fost urâtă de creștinii din vremea ei. 

Bibliografie: Hypatia din Alexandria, Maria  Dzielska, 
Cambridge: Harvard University Press, 1995. 

Biblioteca din Alexandria 

Se crede că biblioteca a fost întemeiată în secolul al Ill-lea 
î.Hr. și se presupune că nucleul său originar ar fi fost o colecție 
de cărți care odinioară i-ar fi aparținut lui Aristotel. 

Biblioteca din Alexandria a deţinut, în mod evident, cel mai 
mare fond de carte din lumea antică, acesta estimându-se că ar 
fi numărat o jumătate de milion de pergamente. Era o bibliotecă 
regală, înfiinţată printr-un decret dat de Ptolemeu al II-lea al 
Egiptului. Se spune că Ptolemeu le-ar fi poruncit tuturor celor 
care vizitau Alexandria să-i pună la dispoziţie cărțile pe care le 
aveau, astfel încât acestea să poată fi copiate. Clădirea care a 
găzduit inițial colecţia a fost înălțată pe locul fostului Templu al 
Muzelor sau Musaeum, cum mai era numit, termen din care a 
derivat ulterior substantivul „muzeu”. 

Nu se știe sigur cine a fost răspunzător pentru distrugerea 
bibliotecii, în anul 415 d.Hr. Învăţatul roman Plutarh susţine că 
lulius Cezar ar fi fost de vină, dar, mult mai recent, renumitul 
istoric Edward Gibbon l-a arătat cu degetul pe Theophilus, 
patriarhul creștin al Alexandriei. 

De la distrugerea bibliotecii, învățații și filosofii au jelit 
această cumplită pierdere pentru lumea științei. Nimeni nu știe 
câte manuscrise au fost distruse atunci când focul a mistuit 
biblioteca, dar un fapt sigur este că unele dintre ele au fost 
salvate și păstrate pentru generaţiile viitoare. Crâmpeiul de 
învățături care-a supravieţuit a fost mai târziu scos la iveală de 


învățații arabi, iar unele dintre acele texte și-au croit drum spre 
ltalia și Spania, în decursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea, 
ajutând la punerea temeliilor Renașterii. Alte rămășițe au căzut 
în mâinile alchimiștilor arabi, care și-au transmis cunoștințele 
către omologii lor europeni, alimentând astfel dezvoltarea 
misticismului și a ocultismului. 

Bibliografie: The Library of Alexanaria: Centre of Learning in 
the Ancient World, Roy MacLeod, I.B Tauris Publishers, 2004. 

Isaac Newton (1642-1727) 

Atunci când se gândesc la Isaac Newton, oamenii 
obișnuiesc să-i asocieze imaginea cu cea a mărului care cade 
din copac și-i dă ideea care duce la elaborarea legii gravitaţiei. 
Dar, în realitate, există dovezi temeinice care demonstrează că 
nu astfel a ajuns el la elaborarea acestei teorii. Dimpotrivă, 
adevărata inspiraţie care l-a dus pe calea alcătuirii uneia dintre 
cele mai importante legi din istoria științei a provenit din 
implicarea sa în studiul ocultismului. 


Isaac Newton s-a născut în anul 1642, într-o familie relativ 
înstărită, care locuia în satul Woolsthorpe, în apropiere de 
Grantham, în Lincolnshire. A fost mereu destul de retras, un 
băiat introvertit care nu s-a descurcat prea bine la școală până 
la vârsta de paisprezece ani, când a fost remarcat de directorul 
său, Henry Stokes. 

Newton s-a înscris la Universitatea Cambridge în anul 1661 
și, foarte curând, a ajuns să fie influenţat de alţi învățați mai 
vârstnici, care i-au descoperit calităţile și l-au încurajat. Cei mai 
importanţi dintre aceștia au fost doi dintre membrii consiliului 
de conducere de la Cambridge, Henry More și Isaac Barrow. 
Ambii erau filosofi naturaliști, dar se ocupau, ca amatori, și cu 
străvechea artă a alchimiei, față care i-au trezit interesul și lui 
Newton. 


Pentru Isaac Newton, alchimia era un mijloc prin care 
puteai să atingi un anumit scop. El era un puritan care credea în 
ideea cuvântului lui Dumnezeu și a lucrării lui Dumnezeu. Cu 
alte cuvinte, era devotat față de învăţăturile din Biblie - 
cuvântul lui Dumnezeu - și credea că este de datoria lui să 
dezlege misterele vieţii, să investigheze tot ceea ce trebuia să 
se știe despre lume; cu alte cuvinte, să studieze lucrarea lui 
Dumnezeu. 

În vremea în care a trăit Newton, alchimia era considerată o 
îndeletnicire ilegală și putea fi pedepsită chiar cu moartea. De 
asemenea, dacă ar fi fost descoperit, acest lucru i-ar fi distrus 
întreaga reputaţie academică. Și totuși, el își petrecea mult mai 
mult timp cu cercetările din domeniul alchimiei decât cu 
practicile științifice ortodoxe. Cert este că, atunci când a murit 
Newton, în anul 1727, s-a descoperit faptul că el deținea cea 
mai vastă bibliotecă de literatură ocultă din câte existaseră 
vreodată și că el însuși scrisese nenumărate pagini pe această 
temă. 

În același timp în care studia alchimia, Newton își continua, 
firește, cariera științifică obișnuită. A devenit cel de-al doilea 
profesor lucasian de matematică de la Cambridge (demnitate 
deţinută în ziua de azi de profesorul Stephen Hawking), 
ajungând să fie succesorul prietenului și mentorului său Isaac 
Barrow în anul 1669, la frageda vârstă de douăzeci și șapte de 
ani. La scurt timp după anul 1670, a început să-și dobândească 
recunoașterea și dincolo de graniţele Universităţii Cambridge și 
a fost acceptat ca membru titular al Societăţii Regale. 

După cum susțin sursele istorice, ideea marii realizări a lui 
Newton - modul în care a dat la iveală legea gravitaţiei, în anul 
1666 - i-a venit în minte lui Newton în timp ce se afla în casa 
mamei sale, la Woolshorpe. E adevărat faptul că Newton, la fel 
ca și ceilalţi reprezentanţi ai comunităţii academice, a fugit din 
Cambridge în vremea epidemiei de ciumă din 1665-1666, după 
cum la fel de adevărat este și că s-a întors să locuiască, 
împreună cu mama sa, în casa lor de la ţară. Este posibil chiar și 
să fi stat într-o zi sub un pom și, în timp ce cugeta la rosturile 
gravitaţiei, să fi văzut căzând un măr. Acest lucru ar fi putut să 
constituie un impuls pentru gândirea sa, dar este ridicol să crezi 
că întregul concept al gravitaţiei i-ar fi apărut în minte dintr- 
odată. Este mai probabil ca Newton să fi inventat această 


poveste, astfel încât să ascundă faptul că s-a folosit de alchimie 
ca să-și poată dezvolta celebra teorie. 

Conceperea legii gravitaţiei i-a luat lui Newton aproape 
douăzeci de ani, iar aceasta n-a prins contur decât după ce ela 
început să-și scrie marea lucrare, Principia Mathematica, 
publicată în anul 1687. In timpul celor două decenii care s-au 
scurs de la prima scânteie de inspiraţie, apărută în grădina din 
Woolsthorpe, și apariţia acestei lucrări, multe au fost influențele 
care au dat formă teoriei sale. 

In primul rând, era vorba despre matematică. Newton era 
un matematician desăvârșit. La vârsta de douăzeci și patru de 
ani devenise deja cel mai bun din acea vreme. De asemenea, 
era un filosof naturalist desăvârșit și își însușise toate 
cunoștințele științifice de până la el. Încă din vremea ciumei din 
1665, îi depășise deja pe marii gânditori ai timpului, inclusiv pe 
Robert Boyle și pe Rene Descartes, începând deja să-și 
sintetizeze propriile idei. Folosindu-se de toate aceste aptitudini, 
a fost capabil să înţeleagă că gravitația era răspunzătoare de 
mișcarea continuă a planetelor, ba chiar a fost în măsură să 
emită ipoteza existenţei unei relaţii dintre distanţa care separă 
două corpuri (cum ar fi cazul planetelor) și forţa gravitaţională 
care se manifestă între ele, legea inversului pătratelor. 

In acea vreme, ideea că un anumit obiect ar putea influenţa 
mișcarea altuia, fără ca de fapt să-l atingă, era inimaginabilă. 
Acest tip de comportament este numit în prezent acţiune la 
distanță și-l considerăm ca pe un fapt unanim acceptat, numai 
că oamenii din vremea lui Newton nu erau capabili să înţeleagă 
una ca asta și considerau că e vorba despre anumite proprietăţi 
magice sau oculte. 

Prin intermediul experimentelor sale de alchimie, Newton a 
fost în măsură să se apropie de conceptul de gravitație cu 
mintea mult mai deschisă decât majoritatea egalilor săi. 
Cercetările sale în domeniul alchimiei au început cam prin anul 
1669. Bătea drumul până la Londra să-și cumpere cărți interzise 
de la confrații săi alchimiști și-și desfășura propriile 
experimente, în ascuns față de autorităţi și față de rivalii săi din 
rândul comunităţii științifice. Primele sale experimente au fost 
extrem de primitive, dar după ce a citit tot ceea ce se putea 
despre alchimie, și-a împins curând arta dincolo de limitele 
trasate de predecesorii săi. Intr-o manieră cu adevărat 


științifică, a abordat fiecare experiment cu multă logică și cu 
foarte mare precizie, notându-și cu meticulozitate ceea ce 
descoperea. În timp ce alchimiștii de odinioară orbecăiseră ani 
de-a rândul fără ca măcar să știe cu adevărat ce fac, Newton și- 
a abordat sistematic lucrările. 

O altă mare diferenţă dintre Newton și predecesorii săi a 
fost aceea că el nu s-a interesat niciodată de producerea 
aurului. Unicul său scop în studierea alchimiei era acela de a 
descoperi legile fundamentale despre care credea el că 
guvernează universul. Poate că nu și-a dat seama de faptul că 
ar putea ajunge să elaboreze o lege a gravitaţiei prin 
intermediul alchimiei și al altor practici oculte, dar sigur s-a 
gândit că, din cercetările sale, ar putea descoperi anumite legi 
fundamentale sau unele cunoștințe secrete ale Antichității. 

Marea revelaţie obținută de pe urma alchimiei a apărut 
atunci când Newton a studiat materialele din creuzetul său și și- 
a dat seama de faptul că ele reacţionau în funcţie de influenţa 
unor forţe. Vedea că unele particule se atrăgeau între ele, în 
timp ce altele erau respinse de cele cu care se învecinau, fără 
ca între ele să existe un contact fizic sau o legătură palpabilă. 
Cu alte cuvinte, a observat teledinamica în creuzetul 
alchimistului. Atunci, a început să-și dea seama de faptul că 
acesta ar putea fi, de asemenea, modul în care acţionează forța 
gravitaţională și că tot ceea ce se întâmpla în microcosmul 
alcătuit de creuzetul și de focul alchimistului este posibil să se 
întâmple și în macrocosm: în lumea planetelor și a aștrilor. 

Dar în joc mai erau și alte influenţe oculte. Incepând cu 
anul 1665, atunci când Newton abia trecuse de douăzeci de ani, 
până în ziua morții sale, în 1727, a fost obsedat de religie și și-a 
petrecut mulţi ani studiind Biblia. El credea că originea tuturor 
cunoștințelor adevărate se trage de la străvechile popoare 
descrise în Vechiul Testament și-l considera pe regele Solomon 
autoritatea supremă. 

Newton îl numea pe regele Solomon „cel mai mare filosof al 
lumii” și și-a petrecut mulți ani studiind arhitectura Templului lui 
Solomon, așa cum era ea descrisă în Cartea lui lezechiel din 
Vechiul Testament. 

Construit iniţial în jurul anului 1000 î.Hr., pe un 
amplasament deja considerat sfânt de evrei, Templul lui 
Solomon era cel mai venerat simbol al înțelepciunii și al 


credinţei, cu mult înainte ca Newton să-și adauge interpretările 
personale în privinţa lui. Încă din vremea construirii și până în 
perioada Iluminismului, în cea mai mare parte a celor trei mii de 
ani care-au urmat, a fost la fel de slăvit pe cât fuseseră 
piramidele sau templul de la Stonehenge, pentru credincioșii 
păgâni care le construiseră. 

Newton credea că Solomon ascunsese prin intermediul unui 
cod înţelepciunea strămoșilor din Vechiul Testament în planul 
parterului templului său. Mai mult decât atât, credea că, 
analizând Biblia și folosindu-se de planurile lui Solomon ca de o 
cheie, ar putea fi în măsură să prezică evenimentele viitoare. În 
opinia lui Newton, planul era ca un fel de șablon: dimensiunile și 
formele geometrice ale templului ofereau indicii în ceea ce 
privește succesiunea evenimentelor și a spuselor marilor profeţi 
biblici (în mod deosebit lezechiel, loan și Daniel). 

Combinând planul parterului cu interpretările pe care le 
aducea Scripturii, Newton a fost capabil să conceapă o schemă 
detaliată a unei „cronologii a lumii” alternative. Acesteia, i-a 
atribuit anumite date pentru evenimente cum ar fi cea de-a 
doua venire a lui Hristos și Judecata de Apoi. 

Dar configuraţia Templului lui Solomon l-a ajutat pe Newton 
și în alte moduri. El descria anticul templu ca pe „... un rug 
pentru ofrande (care) ardea pururi în inima sfântului lăcaș” și 
vizualiza centrul templului ca pe un foc în jurul căruia se adunau 
credincioșii. Acestei dispuneri îi dăduse numele de prytaneum. 

Imaginea unui foc care arde în mijlocul unui templu, cu 
discipolii aranjaţi într-un cerc în jurul flăcărilor, a acţionat ca un 
alt mecanism declanșator pentru plămădirea conceptului său de 
gravitație universală. Cheia pentru aceasta este ideea că, în loc 
să vadă pur și simplu radiaţiile luminii împrăștiindu-se în afara 
focului, Newton ar fi putut, dimpotrivă, să le vizualizeze ca pe o 
forţă care-i atrăgea pe discipoli către centru. În cadrul acestei 
scheme, paralelele dintre sistemul solar și templu sunt evidente: 
planetele erau simbolizate de discipoli, iar focul din templu 
(uneori numit „focul din inima lumii”) era modelul pentru soare. 

Adăugând la aceasta acţiunea forțelor pe care le observase 
în creuzet și elaborarea legii inversului pătratelor, Newton a 
putut să ajungă la ideea că există o forţă invizibilă care 
acţionează între toate obiectele și a cărei intensitate se 
diminuează pe măsură ce obiectele se depărtează. Modul în 


care această forță își modifică valoarea este guvernat de legea 
inversului pătratelor. 

Toate aceste influențe, laolaltă cu experimentele pe care le 
desfășura în camerele sale și cu observaţiile pe care le făcea 
asupra planetelor și a cometelor, l-au convins pe Newton de 
justețea teoriei sale. Această muncă a fost fructificată în 
Principia, considerată acum ca fiind, după toate probabilitățile, 
cel mai important tratat științific scris vreodată. Ca o ironie a 
sorții, aceasta n-a fost o carte provenind doar din geniul științific 
al lui Newton, ci și din obsesia sa faţă de ocultism și de 
învăţăturile anticilor. 

Isaac Newton era o persoană foarte dezagreabilă, marcată 
de nefericirile din copilărie. Tatăl său a murit înainte ca el să se 
nască, iar atunci când avea trei ani, mama sa, faţă de care era 
foarte apropiat, s-a recăsătorit și l-a lăsat în seama bunicilor. 
Newton nu și-a revenit niciodată de pe urma acestei respingeri, 
așa cum o vedea el, și a devenit o persoană introvertită și 
izolată, căreia i se părea aproape imposibil să lege o prietenie. 

In anul 1692, pe când avea cincizeci de ani, Newton a 
suferit o cădere psihică. Aceasta s-a petrecut imediat după 
implicarea sa profundă în ocultism și după încheierea unei 
legături homosexuale cu Nicolas Fatio du Duillier. Newton a 
abandonat știința aproape peste noapte. In 1696, și-a părăsit 
locuinţa din Cambridge și s-a mutat la Londra. A devenit 
Trezorier Regal la Turnul Londrei și i-a trimis pe mulți la 
spânzurătoare pentru crima de „ciupeală” (desprinderea unor 
bucățele de aur din monede și apoi amestecarea, prin topire, a 
aurului cu argintul). A devenit membru al Parlamentului ca 
reprezentant al Universităţii Cambridge și un personaj foarte 
influent și foarte bogat, renumit și prețuit pentru contribuţiile 
aduse în favoarea științei și a societăţii. Preocupările oculte ale 
lui Newton au rămas secrete până după moartea sa. 

Bibliografie: /saac Newton: The Last Sorcerer, Michael 
White, Fourth Estate, 1997. 

Ordinul Sfinxului Negru 

La fel ca și Gardienii, Ordinul Sfinxului Negru este de 
domeniul ficţiunii. Cu toate acestea, ambele organizaţii au la 
bază societăţi secrete care există cu adevărat sau grupări oculte 
care au existat timp de multe secole. 

Cele mai faimoase dintre acestea sunt cele ale 


francmasonilor și ale cavalerilor templieri. Altele îi includ pe 
Illuminati, pe rosacrucieni și, mai recent, Ordinul Ermetic al 
Zorilor Aurii. O căutare rapidă pe Google dezvăluie existenţa 
multor societăţi secrete stranii și obscure. Multe dintre ele sunt 
întemeiate de visători inofensivi, dar teorii ale conspirației 
abundă în legătură cu grupuri cum sunt cele ale Illuminati sau 
ale francmasonilor, despre care se spune c-ar fi de fapt agenturi 
ale unor personaje din umbră, care constituie adevărații 
deținători ai puterii mondiale, oamenii care controlează 
pârghiile financiare și politice ale lumii moderne. 

Bibliografie: Secret Societies, Nick Harding, Pocket 

Essentials, 2005. Societatea Regală 

Cunoscută inițial sub numele de Colegiul Invizibil, 
Societatea Regală și-a început existenţa în anul 1648, la 
Colegiul Wadham din Oxford. In acea vreme, nu reprezenta cu 
mult mai mult decât o adunare neoficială de somităţi 
academice, reunite de o personalitate inspiratoare ca John 
Wilkins, un reputat matematician. Printre fondatori se numărau 
vizionari ca Robert Boyle, Henry Oldenburg sau astronomul și 
episcopul Seth Ward. 


Până în anul 1659, societatea se mutase deja în câteva 
încăperi din Londra (la Colegiul Gresham) și, trei ani mai târziu, 
avea să fie acreditată de regele Carol al Il-lea, un mare 
susținător al științei și al filosofiei. Incepând din acel moment, a 
fost numită Societatea Regală. 

In anul 1672, la un deceniu după fondarea oficială, Isaac 
Newton a devenit membru de onoare al Societăţii Regale. Intre 
timp, câteva dintre personalităţile cele mai celebre ale timpului 
se alăturaseră de asemenea grupării, printre aceștia fiind 
Samuel Pepys, Christopher Wren și Robert Hooke. 


Scopul Societăţii Regale era aceea de a studia ceea ce era 
numită în acea vreme filosofia naturală (definită în prezent drept 
„Ştiinţă”) şi, în acest scop, membrii ei desfășurau experimente și 
demonstrații, își citeau lucrările în faţa unor adunări a membrilor 
și scoteau unele dintre primele ziare științifice cunoscute în 
istorie. In același timp, mulţi dintre membrii societăţii își 
urmăreau interesele în domenii care acum ar putea fi 
considerate oculte, existând dovezi care atestă faptul că unii 
dintre ei erau adânc implicați în mișcările francmasonilor și ale 
cavalerilor templieri. 

Acești precursori ai oamenilor de știință, printre care se 
includeau câteva dintre numele cele mai mari ale epocii - Isaac 
Newton, Robert Boyle, Robert Hooke - duceau existențe duble. 
La suprafaţă, apăreau în ipostaze de filosofi clasici și de 
cercetători știinţifici, dar în spatele ușilor închise își urmăreau cu 
aviditate interesele din domeniul alchimiei, al astrologiei și al 
altor aspecte ale tradiţiei oculte. 

Bibliografie: The Invisible College: The Royal Society, 
Freemasonry and the Birth of Modern Science, Robert Lomas, 
Headline, 2003. 

Teatrul Sheldonian 


A fost proiectat de Christopher Wren. Lucrările pentru 
această clădire au debutat în anul 1664 și au fost încheiate în 
1668. Iniţial, a fost construit ca parte componentă a Universităţii 
Oxford, fiind folosit pentru prelegeri și pentru evenimente 
speciale. In prezent, este deschis pentru public și constituie un 
loc de desfășurare a concertelor și a conferinţelor. Teatrul este 
amplasat foarte aproape de Radcliffe, de Biblioteca Bodleian și 
de Colegiul Hertford, iar fundaţiile sale sunt aproape sigur 
străbătute de faimoasele tuneluri care pornesc din subteranul 


Bibliotecii Bodleian. Cu toate acestea, Christopher Wren n-a 
declarat niciodată că ar fi descoperit vreun labirint ciudat atunci 
când au fost puse fundaţiile. 

Scitala și criptografia 

Există doua modalități de utilizare a codurilor. Acestea 
poartă numele de steganografie și, respectiv, de criptografie. 

Steganografia reprezintă ascunderea din punct de vedere 
fizic a unui mesaj. Cel mai celebru exemplu în acest sens 
provine dintr-o lucrare a lui Herodot, în care acesta descrie o 
metodă de codificare folosită de persanul Histiaeus. Se spune că 
Histiaeus ar fi trimis un mesaj către Aristagoras, tiranicul 
conducător al Miletului, tatuându-l pe ţeasta unui sclav și apoi 
așteptând ca părul acestuia să crească la loc. Apoi, el l-ar fi 
trimis pe sclav la Aristagoras, transmiţându-i acestuia să radă 
solul pe cap. 

O variantă ingenioasă a acestei idei a fost scitala, utilizată 
pentru prima dată de comandanții oștilor grecești. Era vorba 
despre scrierea unui mesaj, în amestec cu litere sau cuvinte 
oarecare, pe o bucată de papirus. Atunci când aceasta era 
înfășurată în jurul unui baston, mesajul putea fi citit pe lungimea 
bastonului. Mesajul era apoi trimis fără baston. Primitorul 
trebuia să cunoască grosimea exactă a bastonului iniţial și cum 
să înfășoare în mod corect pergamentul, astfel încât să 
descifreze mesajul. 

Criptografia, un sistem de codificare cu mult mai versatil, a 
fost preferată de strategii militari, de comandanții de oști și de 
conducătorii de guverne încă din epocile timpurii ale scrierii. 
Despre luliu Cezar se spune că ar fi fost unul dintre primii 
militari care s-ar fi folosit de un cod pe câmpul de luptă, 
trimițând mesaje în cursul campaniilor sale din Britania prin 
intermediul celei mai simple metode de criptografie, anume prin 
schimbarea locului ocupat de literele alfabetului cu trei poziții, 
astfel încât litera A devenea D, B se transforma în E și așa mai 
departe. Numai persoana care știa despre această modificare 
putea descifra codul. Această metodă poate să pară mult prea 
banală în ziua de azi, dar numai pentru faptul că era una dintre 
primele metode de codificare folosite a fost și una dintre cele 
mai sigure, cel puţin, pentru o vreme. 

În Europa întunecatului Ev Mediu, codurile au ieșit din 
rândul preferințelor, împreună cu cititul și cu scrisul, dar militarii 


și filosofii Renașterii au redescoperit criptarea. Leonardo da 
Vinci obișnuia să-și ascundă rezultatele celor mai clandestine 
dintre cercetările sale transcriindu-și însemnările prin folosirea 
scrisului în oglindă. Roger Bacon a fost obsedat de coduri și 
cifruri, așa că, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, a scris un tratat 
foarte citit despre acest subiect, intitulat Secret Works of Art 
and the Nullity of Magic (Lucrări secrete de artă și nimicnicia 
magiei). 

Genialul enciclopedist Leon Alberti, care l-a influenţat în 
mare măsură pe Leonardo în atât de multe domenii, a devenit 
cunoscut drept „părintele criptografiei occidentale”, deoarece a 
introdus în practică multe dintre ideile-cheie utilizate încă de 
analiștii de azi. Printre aceste idei ingenioase se numărau 
analiza frecvenţei de apariţie, o tehnică utilizată în scopul 
detectării și definirii șabloanelor dintr-un text, care oferea astfel 
indicii importante în vederea descifrării codului. Alberti a 
inventat de asemenea primele cifruri polialfabetice și cea dintâi 
roată pentru cifrare, utilizând o serie de roți gravate cu cifre și 
cu litere, cu ajutorul cărora puteau fi substituite literele din 
oricare mesaj dat. 

Ideile lui Alberti în ceea ce privește sistemele de încifrare 
polialfabetice a fost dezvoltate în continuare de omul de știință 
german Johannes Trithemius, care și-a publicat Po/ygraficae în 
anul 1518. În ceea ce privește roţile pentru încifrare ale lui 
Alberti, acestea au fost adaptate de Thomas Jefferson, care a 
utilizat un set complex de douăzeci și șase de asemenea roți, 
concepând astfel o mașină de codificare, folosită de la începutul 
secolului al XIX-lea și până când a fost retrasă din uz de armata 
americană, în 1942. 

Poate că una dintre cele mai faimoase povești legate de 
coduri din epoca modernă a fost cea a Mașinii Enigma, un 
dispozitiv de criptare conceput de germani înainte de începerea 
celui de-al Doilea Război Mondial, în scopul codificării mesajelor 
legate de operaţiunile de pe câmpul de luptă și a transmiterii 
acestora către flota de submarine. Spargerea codului Enigma a 
devenit o operaţiune de maximă prioritate pentru aliaţi, ceea ce 
a condus la înfiinţarea unei echipe specializate de criptografi și 
matematicieni britanici, la Bletchley Park, în Buckinghamshire. 
Aceștia au început să decodifice mesajele încifrate cu Enigma în 
luna aprilie a anului 1940 și și-au continuat operațiunile pe toată 


durata desfășurării războiului. Munca lor nu numai că a salvat 
mii de vieţi din rândurile aliaţilor, dar a și accelerat dezvoltarea 
celor dintâi tipuri de computere. De cea mai mare importanţă a 
fost construirea unei mașinării numite Colossus, urmare a unui 
proiect derulat sub conducerea lui Alan Turing și a unui mic grup 
de analiști, care au devenit cei dintâi specialiști din lume în 
domeniul computerelor,  netezind drumul pentru masiva 
expansiune a tehnicii de calcul care a urmat după război. Din 
acest motiv, nu este deloc surprinzătoare afirmaţia că 
dezvoltarea computerelor a fost întotdeauna legată în mod 
inextricabil de coduri. Astăzi, lecţiile învățate de la criptografi 
sunt de o profundă importanţă pentru lumea afacerilor și pentru 
cea a științei, iar criptografii continuă să fie instrumente 
prețioase pentru strategii militari și pentru politicieni. 

Bibliografie: The Code Book, Simon Singh, Fourth 

Estate, 2000. Pârâul Trill Mill 

Pârâul Trill Mill există cu adevărat și a arătat exact așa cum 
a fost descris în Echinox, numai că astăzi el este o palidă umbră 
a celui de la început. Este un mic afluent al Tamisei, dar, în Evul 
Mediu, era un curs deschis, trecând prin mijlocul Oxfordului și 
fiind utilizat ca o cale de acces pentru ambarcațiunile de mici 
dimensiuni. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pârâul Trill Mill a 
ajuns să fie într-atât de poluat, încât a devenit, mai mult sau 
mai puţin, un canal colector descoperit. Până la urmă, faptul că 
a fost deviat în subteran și astupat s-a considerat ca fiind o 
întâmplare fericită și prielnică pentru sănătatea populaţiei. 

Ambele povești menţionate în Echinox, atât cea despre T.E. 
Lawrence, cât și cea despre scheletele victoriene, sunt 
adevărate, dar, cel puţin din câte am eu cunoștință, nu există 
vreo intrare secretă prin pârâul Trill Mill spre un eventual labirint 
ascuns. 

John Wickins (1643-1719) 

Isaac Newton l-a cunoscut pe John Wickins la optsprezece 
luni după sosirea sa la Colegiul Trinity din Cambridge, iar la 
scurtă vreme după aceea au devenit colegi de cameră. Wickins, 
fiu al directorului gimnaziului din Manchester, a ajuns la Trinity 
în anul 1663. Conform propriilor amintiri, în timp ce se plimba, l- 
a întâlnit pe Newton, care arăta nefericit și singuratic, iar cei doi 
au legat o conversaţie și, în scurt timp, au descoperit că au 
multe în comun. 


Deși el și Wickins au ocupat în comun un apartament timp 
de mai bine de două decenii, faptul că Wickins n-a lăsat aproape 
nicio mărturie despre strânsa legătură care a existat între ei 
este unul dintre cele mai mari mistere ale vieții lui Newton. 
Despărțirea lor din anul 1683 a fost înnegurată și, în pofida 
faptului că Wickins a mai trăit treizeci și șase de ani după aceea, 
cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată. 

Timp de mulţi ani, Wickins a lucrat ca asistent al lui 
Newton. El transcria cu regularitate observaţiile experimentelor 
și-l ajuta să-și pună la punct aparatura și să-și supravegheze 
cercetările. Camerele lor au devenit un laborator locuit. La 
început, au fost înțesate de documente și de instrumente optice 
rudimentare, făurite de mână, dar mai târziu au ajuns să fie 
pline de cuptoare și de recipiente cu substanțe chimice. După 
plecarea sa de la Cambridge, Wickins a devenit slujitor al 
Bisericii, s-a căsătorit și și-a întemeiat o familie. La mulţi ani 
după ce s-au despărțit, Newton i-a trimis lui Wickins un colet cu 
Biblii, pe care acesta să le distribuie enoriașilor din satul Stoke 
Edith, de lângă Monmouth. Singura corespondenţă dintre ei care 
s-a păstrat este o scrisoare trimisă cu mulţi ani mai târziu, în 
care Wickins îi cerea fostului său coleg de apartament o nouă 
donaţie de Biblii. 

Christopher Wren (1632-1723) 

Christopher Wren, înnobilat în rangul de cavaler în anul 
1673, a fost indiscutabil cel mai mare spirit enciclopedist al 
Angliei. A avut o origine privilegiată: tatăl său era capelanul 
regelui, așa că Wren a crescut jucându-se cu viitorul monarh, 
Carol al II-lea. 


Despre Christopher Wren se știe cel mai bine că a fost 
arhitect și că a proiectat multe dintre emblemele Londrei, 
incluzând printre acestea moderna Catedrală St Paul, Bursa 
Regală și Teatrul Drury Lane. Cu toate acestea, a fost și un artist 
talentat, un matematician și un astronom desăvârșit, fiind numit 
în funcţia de profesor savilian de astronomie la Oxford. După ce 
s-a stabilit la Londra, a fost unul dintre cei dintâi membri ai 
Societăţii Regale și, prin intermediul legăturilor sale cu regele 
Carol al ll-lea, a contribuit în mare măsură la ridicarea 
prestigiului societății. 

Wren a încercat câteva dintre cele dintâi transfuzii de 
sânge (total lipsite de succes) în anii de după 1660 și a 
desfășurat cercetări în domeniul legilor dinamicii, care ulterior 
aveau să-l inspire pe Isaac Newton în derularea propriilor 
experimente. A fost unul dintre puţinii oameni pe care i-a 
respectat Newton, care și-a mărturisit în mod public 
recunoștinţa faţă de mai vârstnicul său confrate. A murit în anul 
1723, la vârsta de nouăzeci de ani, fiind prima persoană 
înmormântată la St Paul. 

Bibliografie: On A Grander Scale: The Outstanding Career of 
Christopher Wren, Lisa Jardine, HarperCollins, 2003. 


Mulţumiri 

Mulţi oameni m-au ajutat să realizez această carte, de la 
schițarea ei până la publicare. Aș dori să-i mulţumesc agentului 
meu, Carole Blake, care a considerat interesant manuscrisul 
original și, astfel, l-a adus în fața lumii. Aș vrea, de asemenea, 
să-mi arăt recunoștinţa faţă de toţi cei de la Blake Friedmann, 
cea mai bună agenţie literară din lume. 

Calde mulțumiri pentru câţiva foarte buni prieteni, care mi- 
au oferit sfaturi în ceea ce privește această carte, în 
numeroasele ei stadii: Tim Alexander, Kevin Davies, David 
Michie, Karen și Julian Johnson, precum și Jules Watson. Dar, mai 
presus decât orice, aș vrea să remarc imensa contribuţie adusă 
de soţia mea, Lisa, care mi-a oferit idei, critici și nepreţuite 
comentarii, de la stadiul incipient al povestirii până la rescrierea 
finală.