Toby Clements — Codul Da Vino

Toby Clements 
Codul Da Vino 


Traducere: Sanda Aronescu 
Editura Humanitas, 2006 


Toby Clements 
The Asti Spumante Code 
Time Warner Books, 2005 


Versiune ebook: 1.0 


Britanicul TOBY CLEMENTS crede cu stăruinţă în literatura 
parodică. Prin urmare, o slujeşte după posibilităţi: fie 
recenzând-o în Daily Telegraph, aşa cum face şi cu textele 
polițiste, fie scriind-o de-a dreptul. Clements se face deja 
vinovat de două hohote în biserica block-busterurilor. Primul 
este Codul Da Vino, o băşcălie englezească la adresa 
omniprezentului Cod al lui Da Vinci scris de Dan Brown. Celălalt 
va apărea peste câteva săptămâni în Anglia şi se numeşte A/ 
doilea detectiv global. În ambele cărţi Clements porneşte de la o 
imagine clasică a romanului poliţist: cea a cadavrului din 
bibliotecă. Diferă doar cadrul geografic - Bruxelles pentru Codul 
Da Vino, Oxford pentru A/ doilea detectiv global. Aplecarea spre 
pastişă, specularea mustoasă a clişeelor de gen, comicul de 
situaţie şi ritmul viu al povestirii sunt elementele care fac din 
Toby Clements un autor uşor de citit, iar din cărţile lui prilejuri 
de relaxare. 


Capitolul 1 

Primul glonţ îşi rată ţinta, dar traiectoria proiectilului cu un 
înveliş de 99 mm - din ţeava pistolului cu surdină SIG Sauer 
P228 - pe lângă nasul custode-lui aşezat pe scaun şi de-a 
curmezişul boltii Marii Galerii din Grand Bibliothèque din 
Bruxelles, prin trei etajere separate din lemn de stejar, 
spulberând de fiecare dată din miezul lor o fărâmiţă de 
pergament preţios, până ce îşi află în cele din urmă locul de 
odihnă în cotorul unui străvechi volum, Epopeea lui Ghilgameş - 
îl avertiză pe Monsieur Gordon Sanitaire de pericolul cu care se 
confrunta acum. Sanitaire se întoarse spre silueta întunecată din 
uşă, profilată pe lumina aspră a culoarului de intrare, şi înţelese 
imediat, într-o străfulgerare de luciditate orbitoare, că omul 
venise să-l ucidă. 

— Deci, spuse el şi adrenalina îi îngroşă brusc vocea, m-ai 
găsit. 

Nu era o întrebare. Era constatarea unei realităţi. Silueta din 
uşă mormăi ceva. 

— Ştiam că o să vii până la urmă, continuă Sanitaire. Dar 
dacă-ţi închipui că te pot ajuta, amice, să ştii că te-nşeli. 

— Lasă vorba, mârâi silueta şi ochii roşii îi scânteiară. 
Spune-mi unde e. 

— Niciodată! 

După acest unic cuvânt, gura pistolului scuipă foc din nou. De 
data asta, glonţul îl nimeri pe custode în umăr, învârtindu-l pe 
scaun şi azvârlindu-l pe podea. Se izbi de câteva etajere de 
cărţi, cu o bufnitură dezgustătoare. Un volum gros căzu de pe 
ultimul raft. Sanitaire întinse mâna şi-l prinse. Era o primă ediţie 
a Povestirilor din Canterbury de Chaucer, de o valoare ines- 
timabilă, reuşi el să observe. Silueta din uşă nu se clintise. 

— Spune! porunci el din nou. 

— Nu pot, rosti gâfâind Sanitaire, îngustându-şi ochii de durere. 

— Nu te juca cu mine, boşorog ţicnit. Toţi ceilalţi sunt morţi. 

— Şi ai ajuns la mine. 

Încă un foc. De data asta, glonţul îi atinse lui Sanitaire urechea 
dreaptă. Sângele îi şiroia pe obraz. Custodele calculă. Trei 
gloanţe. Ştia că SIG-ul, fabricat în Elveţia, avea un încărcător cu 
nouăsprezece gloanţe. Câte riscuri îşi mai putea permite înainte 
ca omul din uşă să termine muniţia? 

Singura lui şansă era să declanşeze alarma. Dar cum? Dacă ar 


putea... Luă din nou volumul de Chaucer. Era greu şi avea o 
clamă de aur pe supracoperta de pergament lucrată în relief. 
Pipăi modelul cu degetele: un nod celtic, similar celui pe care-l 
văzuse atunci în Perigord cu Emily, înainte de... neînţelegerea 
lor, când vizitaseră castelele cavalerilor templieri. 

— Ce-ai spus? întrebă atacatorul lui. 

Sanitaire gândise cu glas tare. Acum trebuia să acţioneze. Cu 
ultimul strop de putere îşi trase braţul înapoi şi proiectă cartea 
spre celebra Fereastră de Trandafir - celebra fereastră de 
deasupra celebrei uşi, cioplită dintr-o singură bucată de lemn de 
trandafir - a celebrei Aripi Lazarus a bibliotecii. Ce potriveală, îşi 
zise Sanitaire, cât de bine ilustrează povestea mortului readus la 
viaţă. Se decise să nu-şi împărtăşească gândurile siluetei din 
uşă. Cartea zbură de la un capăt la celălalt printr-un fascicul de 
lumină trandafirie şi spulberă un mic geam din colţul din 
dreapta jos al ferestrei. Ora cinci. Vecernia. O rază de lumină de 
la spoturile de afară străpunse întunericul din bibliotecă, 
oprindu-se pe un raft de sus, lângă celebrul tavan pictat. Un 
singur om din lume ar fi putut înţelege semnificaţia acestei 
întâmplări. 

Se porni alarma. Un bâzâit asurzitor, ca paletele unui elicopter 
în depărtare. Un Chinook sau poate un Gazelle. În orice caz, un 
elicopter, îşi zise Sanitaire, care nu reuşise să capete încredere 
în asemenea vehicule. O placă de titaniu de 6 mm, prinsă ca 
într-un sandvici între două plăci de 12 mm de oţel masiv, 
alunecă peste toate deschizăturile bibliotecii, închizându-le 
ermetic, dar nu înainte ca omul din uşă să mai trimită din SIG 
Sauer un ultim şi fatal glonţ care-i pătrunse lui Sanitaire în 
intestine. 


Capitolul 2 

Ceva îi tulburase somnul lui James Crack. Acesta se trezi 
cuprins de panică. Telefonul suna lângă pat - un straniu zbârnâit 
european pe un singur ton - un nefamiliar brrr, brrr, repetat la 
nesfârşit. În primele momente după trezire, singurul gând care-i 
trecu prin minte lui Crack fu: unde naiba mă aflu? Se uită înjur. 
Constată că stătea întins între nişte cearşafuri de pânză, sub o 
pilotă. „Isuse”, murmură el. O pilotă. Ce-o să mai urmeze? La 
picioarele patului - un pat cu patru coloane, observă el, din 
mahon, ah, ce mai însemna şi asta? - el, sau în orice caz o 


persoană cunoscută, lăsase, sau mai degrabă împăturise, un 
halat John Lewis. Un halat John Lewis? Situaţia scăpa în mod 
alarmant de sub control. Crack clătină din cap. Şi în acel 
moment văzu pe buzunar, cusută ca un blazon, inscripţia 
„Holiday Inn, Bruxelles”. Asta îl lămuri cu privire la locul unde se 
afla, dar cine era? Din fericire, după zbârnâitul insistent al 
telefonului, descoperi o etichetă cu un nume: profesor James 
Crack. Acum îşi aminti totul. Era James Crack, profesor de studii 
meta-simboliste  paraliterale la Universitatea Catt Butt din 
Nebraska, ales recent prin vot pe locul şaptesprezece în topul 
celor mai ciudate personalităţi din revista Bugle - distincţie 
care-i înveselise foarte tare pe prietenii şi colegii lui. 

Dar ce căuta tocmai la Bruxelles? Din fericire, sub eticheta cu 
numele lui, găsi un pliant; „O seară cu profesorul James Crack”. 
Fusese invitat de Vrije Universiteit din Bruxelles sau de altă 
universitate, ca să citească din ultima lui carte, în profunzime: 
Semnificaţia ascunsă a lucrurilor superficiale, şi să ţină o 
conferinţă despre semnificaţia semnificației. Işi aminti că seara 
fusese un succes - locuri numai în picioare, el neatent la atenţia 
pe care i-o acordau femeile tinere din public -, dar acum era 
obosit. Obosit, obosit, obosit. 

Nu-i mai rămânea decât să-şi aducă aminte cum arăta. Slavă 
Domnului! O oglindă. Îl arăta în mărime naturală, teribil de 
aproape de pat. Părul neîmpuţinat şi des i se făcuse măciucă, iar 
ochii - în mod obişnuit neobişnuit de albaştri şi atât de limpezi, 
încât le evocau în mod obişnuit unor femei safirele pe fundul 
unui râu de munte - erau acum împăienjeniţi. 

— Ai nevoie de o vacanţă, James, îşi spuse el. Şi era convins de 
asta. 

Fusese o seară extraordinară, dar iată că acum zăcea în pat, la 
douăsprezece şi jumătate. Dormise doar o oră. 

Înşfacă telefonul Louis XVI, care încă suna lângă cotul lui. 

— Da. Ce este? întrebă el. 

— Pardon, Monsieur Crack. C'est le concierge ici. Bonsoir. Je 
suis vraiment désolé, vous comprenez, mais il y a quelque'un ici 
qui demande...! 

— Opreşte-te, domnule. Ştii cât e ceasul? 


1 Scuzaţi-mă, domnule Crack. Sunt portarul. Bună seara. 
îmi pare foarte rău, să ştiţi, dar e cineva aici care vrea... (n. tr.). 


— Oui, monsieur, mais... 

— Ascultă, amice. E trecut de miezul nopţii, abia am aterizat de 
la Chicago, Illinois şi sunt terminat din cauza diferenței de fus 
orar. 

— Dar, monsieur, la Chicago e acum abia ora cinci şi jumătate 
după-amiaza. 

— Da? 

— Oui, monsieur. Şi pe lângă asta, persoana e foarte... cum se 
spune? Importantă. 

Crack oftă. Era clar că avea să fie una dintre acele nopţi de 
groază. Ajunsese, oarecum fără voia lui, o celebritate, încă de 
când era cel mai tânăr profesor de la Universitatea din Catt 
Butt, Nebraska, dar de fapt penultima lui carte, Semne şi 
simboluri uşor de descoperit în obiectele cotidiene, publicată în 
anul precedent şi devenită în mod surprinzător un bestseller de 
Crăciun, îi pusese pe toţi nebunii pe urmele lui. Fără îndoială că 
era vreun dement care-l urmărise ca să corecteze vreo greşeală 
de tipar. Crack gemu. 

— Ascultă, îmi pare rău, dar spune-le să-şi lase numele şi 
numărul de telefon. O să-i sun eu mâine-dimineaţă. 

— Dar, monsieur Crack, sunt deja în drum spre... Trei bubuituri 
de pumn în uşa camerei de hotel a lui Crack îl întrerupseră. 

— Domnul profesor Crack? se auzi de departe o voce 
baritonală. Sunt locotenentul Jacques Dijon de la Toutes 
Directions Bureau de la Cage aux Folles, Bruxelles. Aş vrea să 
discut ceva cu dumneavoastră. 

Crack tăcu. TDBCFB era echivalentul belgian al FBl-ului. 
Traversă camera, răsfăţându-şi tălpile goale cu grosimea 
covorului, şi deschise repede uşa. Bărbatul din faţa lui era 
supraponderal, avea ochi mici, negri ca tuciul, şi o claie de păr 
încâlcit şi unsuros. Hainele lui - un sacou gri cadrilat, ieftin, o 
cămaşă albă, subţire ca foaia de ceapă, şi pantaloni gri deschis - 
era mulate exact acolo unde nu trebuiau să fie şi în noaptea 
aceea miroseau a prăjeală. 

— Da, spuse Crack. Ce este? 

— Domnule profesor Crack... 

— Vă rog, îl întrerupse Crack, spuneţi-mi simplu, monsieur 
Crack. 

— Bine, monsieur Crack. Aş vrea să mă însoţiţi. Capitaine 
Taureau, şeful meu, doreşte să-l ajutaţi într-o chestiune urgentă. 


— Nu poate aştepta? 

— Am folosit în mod special cuvântul „urgent”, monsieur, 
presupunând că aţi înţeles semnificaţia lui. Crack ridică din 
sprâncene. Of, Doamne, îşi zise el. E unul dintre ei! De când 
cartea lui, bestsellerul surpriză, Importanța cuvintelor şi câteva 
din semnificațiile lor, fusese tradusă în treizeci şi şapte de limbi, 
Crack era angrenat din când în când în discuţii despre probleme 
lingvistice tehnice, bizare şi obscure. Bărbatul continuă. 

— Vă rog, uitaţi-vă la fotografia asta, monsieur Crack. Am 
făcut-o chiar eu acum o oră, cu un aparat digital de 4,8 
megapixeli finisat cu oţel inoxidabil lustruit. 

— Bravo, îngăimă Crack. 

— Vă mulţumesc. Acum pun bani deoparte pentru unul de 6 
megapixeli, dar ştiţi, salariul unui locotenent... 

Dijon ridică din umeri şi nu se osteni să-şi încheie propoziţia. 

— În sfârşit, monsieur, îl recunoaşteţi pe acest bărbat? 

— E mort? 

— Oui, monsieur. Ca un bumbălău. Bumbălău? De unde venea 
cuvântul ăsta? se întrebă zona profesională a creierului lui 
Crack. Aruncă o privire pe fotografie. Era şase pe nouă, lucioasă. 
Un prim-plan al unui bărbat care părea îngropat până la 
genunchi în zăpadă. Era îmbrăcat cu ceva asemănător unei 
haine de blană şi părea, judecând după poziţia membrelor 
contorsionate nefiresc şi monstruos, că fusese victima unui 
accident de circulaţie rutieră, numai că pe fundal se vedea ceva 
asemănător unor şine de cale ferată. Un accident feroviar? Era 
ceva în neregulă cu fotografia asta, dar la prima vedere, Crack 
nu-şi dădu seama ce anume. Începu să se lupte cu fiorul de 
nelinişte care-l cuprinsese. De ce îi arăta un ofiţer de poliţie o 
fotografie cu un mort la douăsprezece şi jumătate noaptea? 

— Nu, răspunse el după câteva clipe de tăcere. Nu-l cunosc. 

— Hmmm. 

Locotenentul băgă fotografia înapoi în buzunarul de la şold. 
Crack observă că avea labele picioarelor incredibil de mici şi că 
era încălţat cu nişte pantofi negri fini, cu vârful ascuţit şi cu o 
minusculă budă argintie pe deasupra. 

— Cunoaşteţi, continuă Dijon, sau mai bine zis aţi cunoscut un 
bărbat pe nume Gordon Sanitaire? Este, pardon, a fost, custode 
la Grand Bibliothèque, aici, în Bruxelles. 

În capul lui Crack sună un semnal de alarmă. 


— Sanitaire? A, da. Trebuia să mă întâlnesc cu el în seara asta, 
după conferinţă. N-a venit. Presupun că... 

— Ce presupuneţi, monsieur? 

— Că a avuttreabă şi n-a reuşit să ajungă. 

— Asta-i tot? 

— Da. 

— Hmmm, cugetă Dijon, mestecându-şi buza inferioară de 
animal rumegător. Şi n-aţi încercat să luaţi legătura cu el? 

— Nu. Ca să fiu sincer, am fost fericit că am terminat mai 
devreme. 

Dijon se ridică pe vârfuri, încercând să se uite în camera de 
hotel peste trupul nemaipomenit de zvelt, de un metru 
nouăzeci, al lui Crack. 

— Poate e cineva la dumneavoastră... 

— Asta-i tot, domnule locotenent? 

— Din păcate, nu, monsieur Crack. Trebuie să vă rog să mă 
însoţiţi la celebra bibliotecă unde Capitaine... - Dijon pronunţă 
din nou cuvântul „capitaine” ca pe un cuvânt străin... Taureau 
vă aşteaptă. 

— Dar... Incepu Crack, însă degeaba. 

— Haideţi. Mergem cu maşina mea. 


Capitolul 3 

Bruxelles este un oraş mic, chiar şi după standardele belgiene, 
lui Hermelină nu-i luă mult timp drumul pe jos de la Grand 
Bibliotheque până în Rue Jeanne. Hermelină era un bărbat teribil 
de puternic, dar cu picioare scurte, stângaci şi cu păr mult şi des 
- unii chiar îi spuneau blană, deşi n-o avea şi pe faţă - ai cărui 
cârlionţi ieşeau pe sub mâneci sau pe la gât, ba chiar şi de sub 
tivul pantalonilor negri. „Blana” îşi schimba culoarea în funcţie 
de anotimp - albă vara, cafeniu-gălbui vara, de unde şi porecla 
lui: Hermelină, Hermelină sau domnul Hermelină. Nimeni nu-i 
ştia numele adevărat. Se pierduse în negura timpului, când 
fusese recrutat din spatele unei case de bani a unei cunoscute 
librării, la numai treizeci şi şase de ani. Nu vorbea niciodată 
despre asta. Acum călătorea cu două paşapoarte, unul pentru 
iarnă şi unul pentru vară, ca să nu fie nevoit să explice 
schimbarea cromatică la fiecare control de îmbarcare. 

Rue Jeanne era o stradă elegantă, cu clădiri înalte din cărămidă 
roşie răspândite printre blocuri mari de apartamente, într-o zonă 


bogată a oraşului, unde, folosindu-şi cheia - un tub lung de 
alamă cu o serie de creneluri zimţate la un capăt şi un disc 
circular plat străpuns de o gaură la celălalt -, Hermelină intră la 
numărul şapte. Era o reşedinţă impunătoare, odinioară un 
bordel de înaltă clasă. Fusese cumpărat şi pus în slujba unui cu 
totul alt gen de distracţie. Acum era Breasla Engleză a Cărții din 
Bruxelles şi la orice oră, în oricare dintre cele zece dormitoare 
ale sale, oricare dintre miile de membri ai Casei putea fi acolo, 
ocupându-se de propriile afaceri. 

Mulţi considerau Breasla o organizaţie sinistră, dar ea era 
înregistrată la Companies House în Londra şi prezenţa sa la 
Bruxelles fusese aprobată oficial de însuşi regele Albert | (1908- 
1983). Breasla avea ca menire aparent inofensivă încurajarea 
lecturii, dar, aşa cum se întâmplă cu orice organizaţie din lume, 
printre membrii săi se găseau şi elemente extremiste. Se 
produceau de asemenea schisme între cei care decideau 
traiectoria sa prin apele învolburate ale literaturii universale şi 
presa care căpătase cumva ideea fixă că un grup alcătuit din 
câţiva dintre cei mai puternici editori de pe planetă obținuse o 
mare influenţă în Asociaţie şi încercau să-i folosească vastele 
resurse în scopuri personale. Acest grup, cunoscut sub 
denumirea simplă de Uxbridge Road Group, împrumutată de la 
sinistrul lor loc de întâlnire din Londra, era acum cea mai activă 
aripă a Asociaţiei şi deşi metodele sale de recrutare erau con- 
troversate, reuşise să convingă mulţi oameni să citească mai 
multe cărţi decât considerau mulţi că ar fi posibil; peste două 
milioane de cărţi cu coperţi necartonate la ultima numărătoare. 

Hermelină îşi puse calm geanta cu cărţi, în care era şi pistolul 
SIG Sauer, pe o măsuţă cu tăblie de marmură şi străbătu holul 
cu dale de marmură spre uşile duble ale bucătăriei. Nu era 
nimeni acolo. O cratiţă cu capac se afla pe aragaz. O mâncare 
de orez. Vâri lingura în ea şi mâncă lacom. 

— Domnul mi-a dat hrană, murmură el. Şi un scop în viaţă. 

După ce termină, Hermelină îşi şterse cu grijă gura şi degetele 
şi începu să curețe pistolul, demontându-l şi ştergând 
mecanismul cu bucăţi de deşeuri de bumbac îmbibate într-un 
ulei sintetic. Lui Hermelină nu-i plăcea să ia viaţa unui om, dar 
ajunsese să înţeleagă că duşmanii Grupului Uxbridge Road erau 
nemiloşi şi hotărâți să-l distrugă. Ştia cu o certitudine de 
neclintit că trebuiau distruși, că gloanţele trebuiau combătute 


cu gloanţe. La urma urmelor, nu era prima dată când Grupul 
fusese nevoit să se apere. După ce pistolul fu curăţat, reîncărcat 
şi depus în cutia lui căptuşită cu catifea, Hermelină ridică recep- 
torul şi formă un număr. 

— S-a executat? mormăi o voce de la celălalt capăt al firului 
înainte de a se opri primul zbârnăit. 

— Da, Bufniţă Cafenie, s-a executat. 

Din motive de securitate, Grupul adoptase aceste porecle 
bizare prin anii 1920. Unii considerau şi acest lucru sinistru, dar 
nici vorbă de aşa ceva. 

— Sunt morţi? 

— Toţi. 

— Au furnizat informaţiile pe care le căutam? 

— Trei au confirmat existenţa legendarei chei de boltă 
Mure-de-Paume. 

La celălalt capăt al firului se auzi un şuierat entuziast. 

— Există! 

— Da. 

— Dar...? 

— Marele Maestru n-a vrut să vorbească. 

— Am înţeles. Dar ceilalţi? 

— Au vorbit. 

— ŞI...? 

— Biblioteca Centrală a Comisiei Europene. 

— Din Bruxelles? Ce-şi mai bat joc de noi! Aşa, deci. 

— Aşa. 

— Trebuie să te duci acolo în noaptea asta. N-avem timp de 
pierdut. 

— Dar Biblioteca Centrală e închisă, Bufniţă Cafenie, mai ales 
noaptea. 

— Uite ce ai de făcut. 

După ce ascultă ce avea de spus Bufnița Cafenie, Hermelină 
puse receptorul în furcă. Fusese o noapte lungă, dar încă nu se 
terminase. Îşi luă geanta cu cărţi şi se îndreptă în linişte spre 
camera lui; în timp ce urca posomorât treptele late de marmură, 
simţea greutatea costumului din serj aspru pe fesele goale şi 
pielea subţire a bretelelor tăindu-i umerii goi. Când ajunse în ca- 
meră, închise uşa după el şi o încuie de două ori, trăgând 
zăvorul şi introducând o pană pe sub plăcile groase ale 
blindajului din oţel. Propti apoi un scaun de clanţă. Nu toate 


încăperile din casă aveau acest sistem de siguranţă şi nici pereţi 
securizaţi. Hermelină văzuse multe camere ca asta, îngenunche 
lângă patul spartan în formă de inimă, cu baldachin şi ciucuri din 
satin, şi îşi începu pregătirile, aducând încă un cuvânt de 
mulţumire Asociaţiei. 

— Mulţumesc, murmură el, lepădându-şi sacoul. Apoi, 
vârându-şi degetele mari pe sub fâşiile de piele agresiv de 
subţiri ale bretelelor, trase. Aceste bretele - denumite uneori 
hamuri în Europa - erau purtate de toţii membrii Asociaţiei 
pentru a-şi aminti că nu lucrau cu suficientă râvnă. Materialul 
aspru al pantalonilor de serj necăptuşit ai lui Hermelină îi intră şi 
mai adânc în carne, iritându-l şi amintindu-i mereu de scopul lui 
în viaţă. 

— Fac totul pentru a sluji... Fac totul pentru a sluji... 


Capitolul 4 

Dijon era un şofer bun şi, mergând cu girofarul şi cu sirena 
aprinse, conduse rapid limuzina neagră prin tunelurile care 
păreau să străbată Bruxelles-ul de parcă ar fi fost cusute în 
țesătura oraşului de o mână uriaşă. La Place Quelgueplace, 
Dijon viră brusc la stânga şi maşina patină pe un scuar cu piatră 
de pavaj, oprindu-se brusc la picioarele unei scări care ducea la 
celebra intrare Paladină a celebrei Grand Bibliothèque, iluminată 
puternic în seara aceea de şiruri de reflectoare cu lumină 
gălbuie, ca şi cum cineva sau ceva ar fi aşteptat un raid al unor 
bombardiere inamice. Portiera din dreapta se deschise pentru 
Crack înainte ca el să apuce să-şi scoată centura de siguranţă, 
obligatorie în Belgia, chiar dacă stăteai pe bancheta din spate. 
Un alt ofiţer de poliţie se profila deasupra lui; înălţime medie, 
ochi negri, mici, pe o faţă grasă. Avea obrajii unsuroşi şi 
nebărbieriţi, iar cămaşa, care nu era vârâtă în pantaloni, îi 
atârna pe sub uniforma albastră de o măsură nepotrivită. În 
noaptea aceea avea o pată de maioneză pe rever. Arăta ca o 
caricatură a belgianului suburban modern. 

— Monsieur Crack? rosti el, învăluindu-l pe profesor cu o 
răsuflare care duhnea a usturoi şi vin. Urmaţi-mă. Crack îşi 
desfăşură impunătorul fizic de un metru nouăzeci, perfect 
remontat, extras din maşină, şi stătu pe loc o clipă, întinzându-şi 
membrele ostenite. Detesta să meargă cu maşina încă din 
copilărie, când călătorea dintr-un oraş într-altul. 


Grand Bibliothèque era o clădire extraordinară, o combinaţie 
de unghiuri drepte care se intersectau astfel încât fiecare dintre 
laturile sale se întâlnea cu celelalte în patru colţuri perfecte. 
Fiind construită în 1823, mulţi credeau că avusese ca model 
Pentagonul din Washington, cartierul general al celei mai 
puternice armate care existase vreodată, dar era o greşeală. De 
fapt, clădirea avea la bază un simbol mult mai vechi, pătratul, 
care apărea aproape oriunde îţi îndreptai privirea, dar care era, 
de fapt, o formă inexistentă în natură. Crack văzuse un plan al 
bibliotecii când era student şi fusese uluit descoperind că forma 
ei semăna extraordinar cu forma unei cărţi, deşi era, desigur, 
mult mai mare şi un pic mai dolofană. Crack se uită în sus, la 
ferestre. Văzu cu uimire că unele erau luminate, iar altele nu. Se 
spunea că erau 1472 de geamuri - exact numărul de pagini al 
ediţiei Penguin Classic a romanului Război şi pace de Lev 
Tolstoi, o carte despre o bătălie care avusese loc nu departe de 
oraşul al cărui orizont era acum dominat de Grand Bibliothèque. 
Era o coincidenţă incredibilă că 1472 se numea şi parfumul 
folosit de Crack când călătorea în Europa. 

— Monsieur Crack? întrebă nerăbdătoare vocea din capătul 
scării. Poftiţi. 

Crack se decise să nu-şi împărtăşească gândurile poliţistului 
şi-l urmă îndatoritor pe trepte şi apoi pe uşile turnante. Merseră 
cinci minute printr-un labirint de coridoare întunecate, timp în 
care Crack avu deja impresia că se rătăcise. 

— Isuse, spuse el, amintiţi-mi să nu vin aici singur în timpul 
nopţii fără o lanternă. 

— Oricum, nu vi s-ar permite să intraţi, monsieur, replică 
polițistul fără pic de umor. Uşile se încuie. 

— Era o glumă. 

— Înţeleg. Dar, monsieur Crack, trebuie să vă avertizez să nu 
faceţi asemenea glume cu Capitaine Taureau. 

— Bine, am înţeles aluzia. 

Continuară să meargă în tăcere până când ajunseră în cele din 
urmă la un vast atrium unde, în lumina firavă, Crack desluşi un 
omuleţ de-a dreptul bondoc, cu fălci flasce pe care începuseră 
să apară ţepii bărbii rase de dimineaţă, cu o burtă mare, care nu 
încăpea în bluzonul din imitație de piele şi în pantalonii prost 
croiţi. Ducea ceva sub braţ - un obiect alungit, alcătuit din multe 
foi diferite de hârtie legate într-un pachet gros - şi părea că ÎI 


aştepta pe Crack. Acesta trebuie să fie căpitanul Taureau, îşi 
zise el. 

— Domnul profesor Crack? întrebă bărbatul. 

Avea vocea răguşită pentru că fuma prea mult şi ţipa la 
nevastă-sa. 

— Profesorul James Crack. Da. lar dumneavoastră sunteţi 
căpitanul Taureau? 

— Cap-i-taine Taureau, oui. Regret că v-am deranjat din somn, 
dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Veniţi cu mine. 

Taureau îl conduse pe Crack la un mic lift pentru mărfuri, 
folosit în biblioteci pentru a transporta cărţi din depozitele din 
subsol până la sălile de lectură. Liftul nu-i trezi nici un gând 
deosebit lui Crack. La oprirea lui, păşi înăuntru şi rămase cu faţa 
spre Taureau şi cu privirea fixată pe obiectul înţepenit la 
subsuoara poliţistului. Lui Crack i se părea că era o carte. 

— E o carte, confirmă Taureau. A 

Pe profesor îl surprinse francheţea lui. Inainte de a apuca să 
mai pună vreo întrebare, liftul se opri cu o zgâlţâitură. Taureau 
împinse în spate cuşca şi deschise uşa. Acum se aflau într-un hol 
puternic luminat. În faţa lor, Crack reuşi să citească un indicator 
care arăta spre Marea Galerie, dar în noaptea aceea uşile erau 
blocate cu plăci cenuşii de metal. 

— Veniţi, spuse Taureau şi-l conduse pe Crack după un colţ, 
spre o altă intrare. Era o intrare mai mică, laterală şi numai pe 
jumătate blocată de oblonul metalic, ca o lamă de ghilotină 
înţepenită într-un mic şurub fixat în rama instrumentului, la 
jumătatea drumului spre macabra sa destinaţie. Taureau ridică 
dintr-o sprânceană şi făcu semn din cap spre breşă. 

— Apres toi. 

Crack ezită. 

— Vă rog, monsieur. E foarte important. 

Crack ridică din umeri, îngenunche şi începu să se târască prin 
breşă. Nu se simţea prea confortabil şi se lovi cu capul de 
oblonul metalic - două plăci de oţel, observă el acum, umplute 
cu un alt metal, probabil titaniu. 

— O, bravo, James, murmură el pentru sine. Odată ajuns 
înăuntru, i se înfăţişă privirii un decor atât de dezolant, încât la 
început nici nu reuşi să-şi dea seama cât de bizară era acea 
privelişte. Celebra Mare Galerie atrăgea învăţaţi, studenţi, uni- 
versitari şi oameni de stat (lideri politici, diplomaţi şi funcţionari 


publici) din toate colţurile globului. Veneau să vadă rafturile 
făcute manual din scânduri din lemn de stejar luate din 
legendara bibliotecă din Alexandria, precum şi imensul număr 
de cărţi. Se spunea că în Marea Galerie erau mai multe cărţi 
decât în oricare altă încăpere din lume. Multe dintre ele erau, 
desigur, cărţi de duzină, dar altele aveau o valoare uriaşă, 
inestimabilă; unele erau prime ediţii, incluzând un folio al Celor 
Zece Porunci. In tinereţe, ca profesor asociat, James Crack 
făcuse cercetări în această bibliotecă pentru prima lui carte, 
Conexiuni şi cum să-i faci să lucreze pentru tine, un text 
studenţesc pe care-l scrisese pentru teza de doctorat. Cât timp 
studiase acolo, contribuise în mod esenţial la uluitoarea 
descoperire a faptului că un carnet de însemnări atribuit în mod 
eronat lui Henry Kissinger - celebrul diplomat - era de fapt 
jurnalul cotidian al lui John Milton. 

Priveliştea fu cutremurătoare pentru James Crack, când văzu 
prăpădul din faţa ochilor lui. Pardoseala, celebră pentru lemnul 
său, era acoperită cât vedeai cu ochii cu bucățele foarte, foarte 
mici de hârtie, ca şi cum ar fi nins acolo întreaga săptămână. 
Rafturile erau tivite cu fâşii din aceeaşi hârtie, în straturi de vreo 
zece centimetri grosime. Printre ele se înşiruiau totuşi două 
rânduri de cărţi, aşezate pe o parte, astfel încât cotoarele lor se 
zăreau prin „ninsoare”. Acestea erau şinele de cale ferată 
recunoscute de Crack în fotografia pe care io arătase Dijon. 
Incepu să meargă pe urmele lor printre hârtiile care-i foşneau 
sub tălpile pantofilor. Ajunse într-un punct unde păreau să se 
despartă - o parte se îndreptau spre o breşă dintre rafturi, 
cealaltă şerpuia spre o lampă cu arc. James se apropie de 
lumină. Ceea ce văzu îi tăie respiraţia. 


Capitolul 5 

Profesorul James Crack nu-l întâlnise niciodată pe Gordon 
Sanitaire, dar auzise lucruri extraordinare despre respectatul 
custode. Şi acum, iată-l zăcând în balta de lumină a lămpii cu 
picior; „zăpada” din jurul lui era îngroşată cu sânge uscat. Era în 
pielea goală, cu excepţia unui acoperământ ciudat, dintr-un 
material  neidentificabil, care-i îmbrăca braţele şi partea 
superioară a corpului. Nu era o primă impresie pe care 
respectatul custode şi-ar fi dorit s-o producă asupra cuiva, 
cugetă Crack. 


Sanitaire avea urechea dreaptă zdrenţuită şi rănile cu cruste 
de sânge erau negre, sinistre. Zăcea într-o poziţie macabră, 
strângând ceva la piept cu un braţ, în timp ce restul corpului era 
răşchirat, ca şi cum ar fi suferit un impact teribil de 
traumatizant. Pe podea, în faţa corpului, zăpada fusese totuşi 
curățată şi o mână tremurătoare scrisese câteva cuvinte şi cifre 
cu ceea ce părea a fi sânge uscat. Crack se aplecă pentru a 
studia cuvintele. Văzu trei rânduri: 

Spulberă drăgălaşul porc bine informat 

Pămpălăi criminali hârjonesc 

Histogramă curată 

Ce naiba însemna asta? Era ceva incoerent. 

— Dar cine i-ar face aşa ceva acestui om? murmură Crack. 

— Sanitaire şi-a făcut-o 'suşi. 

Taureau îl urmase pe Crack de-a lungul şinelor de cale ferată şi 
stătea în afara cercului de lumină. 

— 'Suşi? 

— Da, 'suşi. Credem că a fost împuşcat de o persoană sau de 
persoane necunoscute înaintea acestei seri, dar Sanitaire a 
reuşit să conceapă acest... acest scenariu înainte ca 
împuşcătura în stomac - o moarte cunoscută ca fiind lentă şi 
dureroasă, monsieur - să-l dea gata. 

— Isuse! 

— Exactement! Ucigaşul a fost imobilizat în afara galeriei când 
Sanitaire a declanşat alarma, dar era deja prea târziu. 

— Prea târziu? 

— Prea târziu ca să-l putem prinde pe ucigaş sau să intrăm 
pentru al ajuta pe le custode. 

— Cum a declanşat alarma? întrebă Crack. 

— Priviţi. 

Taureau arătă spre celebra Fereastră Trandafirie, unde gaura 
din geamul roz din dreapta jos lăsa să treacă un fascicul de 
lumină de la reflectoarele de afară. Crack clătină din cap şi se 
uită din nou înjur. Lucrurile nu se legau. Se aplecă să ia puţină 
„Zăpadă”. Fâşiile de hârtie erau toate rupte cu mâna. Se 
cutremură. 

— Am eu ceva sau e frig aici? 

— Poate fereastra, sau iluzia zăpezii. 

— Probabil că i-au trebuit câteva ceasuri. 

— Oui, monsieur, deşi cred că a lucrat rapid. 


— Şi atât de mult v-a luat ca să ajungeţi la el după ce s-a 
declanşat alarma? 

— Monsieur, ne aflăm în Belgia. Trebuiau completate hârtii, 
trebuia să se fumeze şi să se facă plângeri. Am venit de îndată 
ce am putut. 

— Dar a avut timp să sfâşie toate aceste hârtii şi... Ceva îl 
frapa pe Crack cu o forţă de cinci tone. Ce era învelişul cu care 
se acoperise Sanitaire? Era...? Putea fi...? Dumnezeule! Asta era. 
Piele mestecată. Sanitaire mestecase legăturile de piele ale 
cărţilor din jur, croindu-şi o haină neagră, lungă. Crack simţi că i 
se face părul măciucă. De ce? De ce să fi făcut asta? 

— Ne touchez pas! Nu atingeţi nimic! lătră Taureau, dar Crack 
trebuia neapărat să vadă ce strângea Sanitaire la piept. 

li apucă braţul drept şi-l trase, făcând să ţâşnească din mâneca 
mortului un jet de salivă impregnată cu piele străveche. Ceea ce 
găsi acolo îi tăie din nou respiraţia. Era posibil? Respectatul 
custode ţinea strâns la piept un exemplar subţire, albastru, 
perfect legat, al unei cărţi atât de rare, încât Crack n-o văzuse 
decât dincolo de geamul rezistent la gloanţe al unei vitrine cu 
exponate dintr-un depozit subteran din măruntaiele Bibliotecii 
din Londra. Crack crezuse că mai existau doar două exemplare 
din Locomotive cu probleme, o carte scrisă de un individ pe 
nume Wilbert Vere Awdry, sau abatele Awdry, şi ilustrată de C. 
Reginald Dalby. Un exemplar se afla la Biblioteca din Londra, iar 
altul în colecţia particulară a unui britanic pe nume lord Tod 
Wadley, cavaler al Ordinului  Bassineur-Aor, specialist în 
paraliteralism şi prieten personal al lui James Crack. Şi totuşi, 
mai exista un exemplar, necunoscut până acum, încleştat în 
mâinile însângerate ale custodelui mort. Ce putea să însemne? 
Asta dorise ucigaşul? 

— Ce este? întrebă Taureau, deja furios. 

Crack clătină din cap. De ce ar face cineva atâtea eforturi? se 
întrebă el. De ce ar construi acest scenariu bizar? încerca să le 
transmită ceva? Oare asta era? Era un mesaj? Gândeşte, Jim, 
gândeşte! 

— Această carte, răspunse Crack, extrăgând-o din strânsoarea 
sângeroasă, are o valoare incredibilă. 

— la s-o văd. 

Taureau luă volumul. Crack se gândi că mâinile acelea erau, 
probabil, doar a treia pereche de mâini menite să manipuleze 


cărţi, care o atingea - fără mănuşi, desigur - în ultimii douăzeci 
de ani. Polițistul dădu, nonşalant, un bobârnac copertei. 

— Nu pare ceva foarte interesant. O poveste despre trenuri. 
Prost realizată. Convenţională. Şi un produs al vremii sale. 

Crack uită pe moment de carte şi făcu câţiva paşi în spate, ca 
să privească decorul în ansamblu. Ce atrăgea atenţia în acest 
aranjament straniu?  Gândeşte!Ce încercase să transmită 
Sanitaire? Zăpada, şinele de cale ferată, haina lungă, cartea 
despre tren... Brusc, ideea îl străfulgera! Bineînţeles! Anna 
Karenina! Gordon Sanitaire aranjase întregul decor pentru a 
sugera moartea Annei Karenina sub roţile... sub roţile unui tren! 


Capitolul 6 

James Crack se aşeză pe unul dintre scaunele îmbrăcate în 
piele ale bibliotecii, care scârţâi ameninţător. Se simţea vlăguit. 
Taureau încă studia cartea, nefiind deocamdată conştient de 
importanţa ei simbologistică şi paraliterală. 

— Uitaţi, spuse căpitanul, Sanitaire a scris ceva. Poate că era 
indiciul pe care-l căutau? 

— Ce anume? 

Taureau începu să citească textul cu marcatul său accent 
belgian. Era clar că era în italiană, o limbă prea bine cunoscută 
de Crack, care petrecuse şase ani la Universita Degli Studi di 
Roma, din capitala Italiei. Polițistul se opri, stingherit de 
incapacitatea lui de a pune perfect accentele, şi-i întinse cartea 
lui Crack. 

— Citiţi dumneavoastră. Pentru mine n-are nici cap, nici coadă. 

Pe Crack îl înfioră ceea ce văzu. Îl cuprinse un nou val de 
nelinişte. Cuvintele erau dispuse într-o formă ciudată, scrisul 
fiind o mască rudimentară pentru înţelesul lăuntric al mesajului: 
Dacă această carte îndrăzneşte să hoinărească îndoaie-i 
colţurile şi trimite-o acasă la: 

Hubert Condom, vârsta 8 1/2 16, The Close Newport 

Gwent Ţara Galilor Regatul Unit Europa Terra Univers 

Crack văzuse mai de mult ceva asemănător pe un pergament 
antic din pivnițele secrete ale Vaticanului, dar atâta tot. Violenţa 
implicită a textului îl făcu să se cutremure. „Îndoaie-i colţurile”? 
Din ce fel de cultură primitivă răsărise asta? Găsi câteva mici 
deosebiri între acest text şi cel al Vaticanului, dar nu dori să-l 
plictisească pe căpitan cu detalii. Ultimele rânduri erau clar o 


adresă, probabil din Ţara Galilor. Scoase un carnet negru din 
buzunarul de sus şi notă înşiruirea, cu scrisul lui îngrijit, simplu, 
decis şi plin de semnificaţii. 

— Ce înseamnă asta, monsieur Crack? 

— E un cod. Incă nu ştiu de care. Dar se referă la ceva. 

— Este acelaşi gen pe care l-ar fi putut scrie Sanitaire ca să ne 
spună cine l-a ucis? 

— Presupun că e posibil, dar ar fi putut fi scris cu foarte mult 
timp în urmă. 

— Hmmm. Dar de asta ce ziceţi? 

Taureau făcu semn cu capul spre un birou din apropiere, 
acoperit şi el cu zăpadă de hârtie. Jurnalul lui Gordon Sanitaire 
era o agendă mare, legată în piele cu colţare de alamă şi 
inițialele GS gravate în materialul fin al copertei. Taureau ÎI 
deschise. Deşi atât pe paginile de la început, cât şi pe cele de la 
sfârşitul agendei erau câteva informaţii irelevante - diferenţe de 
fus orar, maree, eclipse, distanţele dintre principalele oraşe ale 
globului şi aşa mai departe - Crack văzu cu uimire că partea din 
mijloc a agendei era împărţită exact în 365 de secţiuni, fiecare 
cu detalii despre întâlnirile zilnice ale lui Sanitaire. Unele 
însemnări se refereau la întrevederi din trecut, în timp ce altele 
menţionau angajamente viitoare. 

Degetul lat cu unghie pătrată al lui Taureau arătă spre ziua cu 
pricina. 

— Regardez: 9,30 p.m. James Crack. Ce credeţi că înseamnă 
asta? 

— N-am idee, spuse James Crack, cu adevărat nedumerit 
pentru prima dată în viaţă. E un cod sau aşa ceva, dar pentru 
ce? la staţi puţin; urma să vină la conferinţa mea astă seară. 
Urma apoi să mergem să bem ceva. Asta o fi? 

— Monsieur Crack, am văzut multe decese la viaţa mea, ca 
poliţist. Cred că, atunci când un om moare, nu vrea decât un 
singur lucru: răzbunare! 

— Dar dacă Sanitaire ar fi vrut să vă spună cine l-a ucis, ar fi 
scris numele cuiva. 

— Exactement! 

Un zâmbet satisfăcut se răspândi pe fața încadrată de perciuni 
suri a detectivului belgian. Inima lui Crack începu să bată ceva 
mai repede. Se simţi cuprins cu adevărat de o mare nelinişte. 


Capitolul 7 

Taureau luă cartea pe care o ţinuse sub braţ şi i-o întinse lui 
Crack. Era un volum dens, perfect legat, deschis la pagina 
douăzeci şi şapte. Pagina douăzeci şi şapte! Era numărul sacru 
al indienilor mayaşi! Semnificativ, cu siguranţă. Pe pagina de 
dreapta, adică pe pagina douăzeci şi şase, era desenat în tuş un 
castel. 

— Pare a fi un ghid de călătorii, începu Crack. Scris în engleza 
modernă - aş zice - prin care înţeleg americana de pe la sfârşitul 
secolului douăzeci sau de la începutul secolului al douăzeci şi 
unulea. In tiraj de masă, foarte ieftin. Trebuie să văd coperta ca 
să vă pot spune mai mult. 

Taureau fu impresionat şi-l privi pe Crack cu şi mai mult 
respect. 

— Sunteţi exact atât de bun pe cât se spune, domnule 
profesor. După cum aţi spus, este un ghid. Al Siriei, datat 2000. 
Vă spune ceva imaginea de la pagina douăzeci şi şase? 

Crack răsuci cartea în mâini. Recunoscu imediat castelul după 
cuvintele scrise dedesubt: „Crack de Chevalier”. Era un castel al 
cruciaților, construit în secolul al doisprezecelea. Cuvântul 
„Crack” fusese încercuit cu un creion, observă Crack. Din nou îl 
cuprinse acel val de nelinişte. 

— Este posibil ca Sanitaire să fi încercuit numele 
dumneavoastră pentru a ne spune ceva, non? 

— Dar ce anume? 

— Poate c-o să vedem. Până atunci, observați că a trecut 
câteva cifre sub imagine. Vreţi vă rog să le citiţi cu glas tare şi 
să-mi spuneţi dacă au vreo semnificaţie pentru dumneavoastră? 

Crack citi: 

— Zero cinci cinci doi unu patru nouă cinci unu nouă. 

— Şi au vreo semnificaţie pentru dumneavoastră? rosti apăsat 
şi sceptic Taureau. 

— E tot un cod. Dar asta nu e de fapt specialitatea mea. Aveţi 
nevoie de un criptolog. 

— Cum să nu! Şi unde credeţi că aş putea găsi un criptolog în 
miez de noapte? 

Exact în clipa aceea auziră izbind marmura o pereche de tocuri 
înalte a căror posesoare se apropia repede de ei. 

— Domnul profesor Crack? întrebă o voce de femeie, blândă, 
dar surprinzător de autoritară, care străbătu distanţa dintre cei 


doi fără vreun efort evident. Crack se întoarse şi simţi că i se 
înmoaie genunchii. Prin ninsoarea de hârtie se apropiase de el 
una dintre cele mai frumoase femei pe care se oprise vreodată 
privirea lui, cu un umblet languros şi totuşi ferm. 

— Ce caută ea aici? lătră Taureau, dar femeia îl ignoră, 
fixându-l pe James Crack cu ochii ei verzi-cenuşii şi întinzându-i 
mâna. 

— Sunt agentul Raquin, de la Bureau Bibliotechnical En Tout 
Cas de Bruxelles, rosti ea timid. BETCB. Crack îşi pierdu capul. 
Văzuse vreodată o femeie mai frumoasă? îi luă palma moale, 
dar fermă şi înţelese că se înşelase. Ochii ei nu erau 
verzi-cenuşii, ci de un verde profund, aproape mâlos, deşi 
strălucitori, ageri şi uşor saşii. Avea o coamă de păr castaniu 
care i se revărsa lejer în jurul umerilor, o abatere de la vaga 
asimetrie a feţei ei în formă de inimă. Nasul era un nasture per- 
fect, retroussé, iar buzele erau cărnoase şi generoase. Era 
îmbrăcată cu un pardesiu negru până la genunchi, care nu 
reuşea să-i ascundă rotunjimile alungite, fluide şi celelalte 
veşminte pe care le-ar mai fi putut avea. Mirosea vag a pudră 
Johnson pentru bebeluşi. 

— Emily Raquin, de fapt. 

Glasul ei suna ca şi cum cineva ar fi cântat Schubert la un pian 
Steinway în încăperea alăturată. Crack fu fermecat de uşoara ei 
sâsâială. 

— Agent Raquin, rosti tăios Taureau, ce cauţi aici? Ordinele 
mele au fost clare. Să nu ne deranjeze nimeni. In nici un caz un 
angajat al bibliotecii. 

Emily ignoră mustrarea. În anii 1980, Belgia introdusese un 
număr de detectivi în bibliotecă, după un val de furturi de carte 
în toată ţara şi chiar la scară internaţională, care dusese la 
uciderea unui bibliotecar. Emily, care avea pe atunci mai puţin 
de zece ani, îl găsise, cu o extraordinară intuiţie, pe criminal, 
mergând pe urma unei serii bizare de indicii lăsate întâmplător 
la locul crimei. Ancheta culminase cu o confruntare în Rade We, 
celebrul magazin alimentar berlinez. După acest succes, viitorul 
Biroului fusese asigurat. Toate crimele care aveau fie şi cea mai 
vagă legătură cu literatura erau investigate automat de Bureau 
Bibliotechnical en Tout Cas de Bruxelles. Emily era, inutil s-o mai 
spunem, cel mai talentat investigator al lor, dar era o figură con- 
troversată, acuzată adeseori de vrăjitorie şi de manevre 


dubioase. Rapoartele ei, frecvent publicate în ediţii ieftine, erau 
de obicei bestselleruri. 

— Când am văzut fotografiile cu scena crimei, pe care le-aţi 
descărcat la Bureau, am înţeles imediat că trebuie să vin. 
Vedeţi, Gordon Sanitaire era mon neveu, nepotul meu. 

— Agent Raquin! Cum e posibil? Gordon Sanitaire era destul de 
bătrân pentru a vă fi grandpere. 

— Mon grandpere, oui. Tatăl meu, fratele lui, era mult mai 
tânăr decât tatăl lui Gordon, care s-a căsătorit foarte tânăr, în 
timp ce tatăl meu s-a căsătorit foarte târziu şi apoi, când prima 
lui soţie şi copilul lui au murit într-un accident rutier, s-a 
căsătorit cu mama mea şi eu am venit pe lume ca o 
binecuvântare târzie pentru ei, când el avea şaizeci şi cinci de 
ani. 

— Am înţeles. E foarte interesant, dar... 

— O secundă, întrerupse Crack, neputând să-şi creadă 
urechilor. Dar e total absurd. Dacă tatăl dumneavoastră... 

— Monsieur Crack! lătră Taureau. N-avem timp să studiem 
genealogia agentului Raquin. Facem investigaţii pentru o crimă. 

— Dar vreau să spun că... 

— Linişte! Să nu mai aud o vorbă! Agent Raquin, dacă tot ai 
venit şi ai avut ocazia să studiezi această privelişte, cum o 
interpretezi? 

— O, am desluşit totul, Capitaine, dar înainte de a vă spune, 
trebuie să-i şoptesc ceva la ureche lui monsieur Crack. Este 
foarte important să fac asta. 

Ochii lui Emily îi transmiseră un mesaj lui Crack. 

El se supuse ordinului ei nerostit şi îşi întoarse urechea, 
îndoindu-şi uşor genunchii pentru a se adapta la înălţimea ei 
redusă. 

— Sunteţi în mare pericol, şopti ea, iar el îi simţi răsuflarea 
caldă şi dulce în ureche. Dacă nu-mi urmaţi cu precizie sfatul, o 
să se petreacă un lucru îngrozitor. Scuzaţi-vă ca să vă duceţi la 
toaletă. Haideţi. Taureau interveni: 

— Ajunge, agent Raquin. Mai ai ceva de adăugat despre caz? 

— Da. Gordon Sanitaire ne-a lăsat o lungă listă de indicii 
complicate, care dezvăluie, aparent, identitatea criminalului, dar 
care, la o cercetare mai atentă, par a fi doar începutul a ceva 
care prevăd că o să aibă, din punct de vedere bibliotehnic, 
aproape şase sute de pagini. 


— Şase sute de pagini? pufni sceptic Taureau. Nimic nu poate 
avea această întindere fără multe repetiţii şi extrapolări 
falacioase, cum spunem noi în Belgia, monsieur Crack. 

Ultima remarcă i se adresă profesorului, care păru din nou 
nedumerit. 

— Cu toate acestea, continuă Emily, anvizajez un dispozitiv de 
oprire, un opritor, adică. Să începem cu numerele scrise în ghid. 
Eu am soluţia, dar mai întâi trebuie să ştiu exact unde l-aţi găsit. 

— Era pe birou, lângă agendă. 

— Sub agendă? Pe agendă? înţelegeţi? Poate fi un indiciu. Siria 
este o ţară din Orientul Mijlociu, după cum ştiţi, probabil. Dacă 
Sanitaire a plasat ghidul în relaţie cu alte ghiduri, să zicem, 
poate că a încercat să ne spună ceva despre concepţia sa 
asupra lumii, despre etnia criminalului sau despre aproape orice 
altceva. Desigur, ar putea şi să nu fie un indiciu. 

— Hm. Spune-mi ce e cu numerele, ordonă Taureau. Emily îi 
întinse o foaie de hârtie. Taureau se uită la ea o clipă, apoi se 
întoarse la ghidul sirian în care legendarul custode îşi notase 
codul demonic. Taureau întrezări ceva vezuvian. 

Crack se grăbi să se scuze. 

— Am o mică ameţeală, Capitaine Taureau. V-ar deranja dacă 
m-aş duce repede până la toaletă? 

— Poftim? A, da, bine. Dar repede. Urmează indicatoarele. 

Crack îşi croi drum prin Marea Galerie spre uşa de oţel. 

Taureau se întoarse spre Emily. 

— Agent Raquin, nu umbla cu şmecherii cu mine! N-ai făcut 
altceva decât să inversezi numerele. 

— Capitaine! Nu eu umblu cu şmecherii. Le custode este cel 
care umblă cu şmecherii. Numerele, odată inversate şi 
descifrate prin codul Atbash, corespund aproape exact 
numerelor Bonifacio. 

— Numerele Bonifacio? întrebă descurajat Taureau, trăgându-şi 
plictisit un scaun şi pregătindu-se de o lungă aşteptare. 

— Da. Vedeţi, numerele Bonifacio sunt o secvenţă matematică 
descoperită de  fenicienii din Antichitate în jurul secolului 
unsprezece î.Ch. Ei au constatat că uneori soarele strălucea 
toată ziua pe țărmurile Siriei, iar alteori nu, şi că exista o 
corelare directă între aceste ore şi comportamentul albinelor pe 
timp de iarnă. Această informaţie s-a pierdut până când papa 
Bonifaciu a descoperit câteva suluri de papirus într-o peşteră 


dintr-un orăşel din Silezia Superioară, încercând să facă un foc 
de tabără într-o după-amiază de toamnă. Ei bine, dacă luăm 
numerele şi le inversăm polaritatea... Emily continuă câteva 
minute şi în scurt timp polițistul adormi buştean, sforăind bălos, 
cu bărbia căzută pe colacii de grăsime de pe gât. 


Capitolul 8 

Profesorul James Crack deschise robinetul de alamă al toaletei 
publice din Marea Galerie şi îşi stropi faţa cu apă. Temperatura 
ei - scăzută - îl învioră. Îşi privi imaginea în oglindă. Ochii, de 
obicei plini de freamăt precum oceanul, erau acum inerţi. Işi 
privi ceasul, un Patek Philippe. Era aproape trei. Era treaz de 
peste două ore deja şi nu se vedea vârându-se prea curând în 
pat. Se mai stropi cu apă. Tocmai se ştergea cu o mână de 
şerveţele de hârtie verzi şi aspre, când Emily Raquin intră în 
toaletă. Crack se răsuci pe călcâie. Rămase surprins văzând în 
fâşia de lumină că impresia de forţă pe care o dădea ea emana 
din nişte trăsături foarte delicate. Ochii îi scânteiau, transmițând 
un mesaj imperios. 

— Vă rog, monsieur Crack, daţi-mi jacheta dumneavoastră. 

— De ce? Ce-nseamnă toate astea? 

— Sunteţi sub supraveghere acoperită, monsieur Crack. Sau 
surveillance cachee, cum spunem noi. Este una dintre metodele 
de interogare preferate de TDBCFB... 

— Stai puţin! Cum adică, „interogare”? 

— Este cel mai diabolic truc al lor. Invită un suspect la locul 
crimei sub un pretext oarecare, ca şi cum ar vrea să-l 
intervieveze ca martor potenţial, şi-l observă ca să vadă dacă nu 
cumva se sperie şi mărturiseşte totul. 

— Dar e diabolic! 

— Oui, monsieur. 

— Te rog, spune-mi Jim. 

— Bine, Jim. 

Lui Emily îi plăcea cum suna cuvântul în gura ei. 

— Bine, Jim. Dar trebuie să ne grăbim. Te rog, dă-mi jacheta. 

Crack îşi scoase jacheta sport şi i-o dădu lui Emily. O privi în 
timp ce scotocea repede prin buzunare. În afară de portofelul 
din piele neagră, de un stilou din aur masiv (primit în dar de la 
editorii cărţii sale, Poante pentru cretini, o cărţulie amuzantă, 
care se vânduse atât de bine, încât Crack cedase beneficiile 


unei instituţii caritabile pentru boli psihice), carnetul de 
însemnări şi câteva pastile de mentă de luat după mese, erau 
goale. Degetele ei agile pipăiră apoi cusăturile şi găsiră ceea ce 
căutau: un minuscul transmiţător negru prins sub rever. Îl luă în 
palmă. Crack privi uluit. Simţi că-i cade falca. Chiar aşa. 

— Vezi? spuse ea. Ei ştiu exact locul unde te afli, cu o eroare 
de doar şaizeci de centimetri. Este singurul motiv pentru care 
te-a lăsat Taureau să te duci singur la toaletă. 

— Dar nu se poate să creadă cu adevărat că eu l-am ucis pe 
Sanitaire! 

— ţi ascunde ceva. Priveşte. Asta este o fotografie pe care 
Taureau a descărcat-o la BETCB... 

— Tipii cu bibliotehnica? 

— Oui, ei. Noi. Dar uite-aici, ceva ce n-ai văzut. Emily îi arătă 
lui Crack printul unui jpeg. Făcea parte din decorul pe care 
Sanitaire îl aranjase în bibliotecă şi fotografia fusese făcută 
înainte de a-l vedea Crack. Pe pardoseală, chiar în faţa 
cadavrului, erau scrise cu acelaşi sânge uscat câteva cuvinte 
care era clar că fuseseră şterse înainte de a sosi Crack la locul 
crimei şi care nu figurau în fotografia pe care i-o arătase Dijon în 
camera lui de hotel. Cuvintele îl izbiră pe Crack ca un pumn în 
faţă. „P.S. Îl iubesc pe James Crack.” 

Preţ de o clipă, nici unul dintre ei nu scoase o vorbă. Crack se 
trăgea de gâtul maletei de caşmir, trădându-şi în mod 
necaracteristic starea de nervi şi slobozind în aer un nor de 
colonie cu miros de lemn. 

— Dar de ce a scris asta? întrebă el. E absurd. Cum să mă 
iubească? Nu l-am văzut niciodată. 

— O să ajungem şi la asta, Jim, dar mai întâi trebuie să-ţi spun 
că Taureau se pregăteşte să te aresteze pentru crimă. 

— Pe mine? De ce? Ce-am făcut şi de ce-mi spui mie toate 
astea? 

— Pentru că e în parte vina mea că te afli aici. Vezi tu, eu cred 
că Gordon Sanitaire a lăsat un mesaj pentru mine. 

— Pentru tine? 

— Da. Codul lăsat de el e jignitor de simplu. l-am spus lui 
Taureau că sunt numerele Bonifacio - ceea ce şi sunt - dar ele 
sunt în acelaşi timp, atunci când sunt amestecate în felul 
acesta, printr-o uluitoare coincidenţă, şi numărul de telefon al 
bunicii mele din Normandia. Nepotul meu - eu aşa îi spun, 


Neveu - le-a scris pentru ca TDBCFB... 

— FBl-ul belgian, nu? 

— Exact. Pentru ca TDBCFB să alerteze imediat BETCB... 

— Tipii cu bibliotehnica? 

— Oui, dintre care eu sunt singura care recunoaşte importanţa 
codului, de vreme ce sunt singura care ştie numărul de telefon 
al bunicii mele din Normandia! Totodată, când am văzut 
fotografia, am ştiut imediat că decorul creat de Gordon Sanitaire 
era din Anna Karenina. Era cartea mea preferată în copilărie. 

— N-ar fi putut să te sune? 

Se lăsă un moment de tăcere, în timpul căruia Emily cugetă. 
Ochii ei deveniră opaci, pentru că tânăra era derutată. Clătină 
din cap ca pentru a alunga un gând sâcâitor. 

— E ceva mai complicat. Oricum, continuă ea, aparent mai 
nesigură pe sine, Gordon Sanitaire şi cu mine ne-am despărţit 
acum zece ani şi nu ne-am vorbit... 

— Prin fax nu se putea? 

— N-am fax. Cred că nici el n-avea. 

— Prin e-mail? 

— Neveu era foarte tradiţionalist. Ascultă, Jim, văd că nu 
înţelegi. Mesajul ăsta era pentru mine, numai pentru mine... 

— O scrisoare personală? Ar fi fost o idee bună. 

— Poşta pariziană este celebră pentru încetineala ei. lar el nu 
avea un minut de pierdut. 

— Ce era atât de urgent? 

_— Asta trebuie să aflu. De ce a lăsat acel mesaj despre tine. 
Impreună, înţelegi, trebuie să aflăm cine l-a ucis şi de ce. ŞI 
dacă nu mă-nşel, trebuie să ne cam grăbim... 


Capitolul 9 

Capitaine Georges Taureau de la Toutes Directions Bureau de 
la Cage aux Folles, Bruxelles, se trezi dintr-un vis pentru a intra 
într-un coşmar. Cuvintele „şi ce dacă?” i se tot învârteau în 
minte. Se pomenise singur într-o bibliotecă unde se afla un 
cadavru aranjat pentru a arăta ca o victimă a unui accident 
feroviar pe ninsoare. Principalul lui suspect - un profesor 
universitar american de metasimbologistică paraliterală - şi 
criptoloaga aia frumoasă, dar cam plicticoasă dispăruseră şi-l 
lăsaseră cu gâtul strâmb şi gura uscată. Se căzni să se ridice şi 
se grăbi să ajungă la postul de comandă. Dijon, adjunctul lui, 


fuma o ţigară şi bea o Stella Artois din sticlă, urmărind alene 
monitorul unui laptop. 

— E încă la toaletă, Capitaine, spuse el. S-o fi constipat rău? Şi 
eu păţesc la fel când mănânc mult sau călătoresc. 

— Nu există nici o şansă să fi descoperit transmiţătorul? 

— Nu. Încă se mişcă uşor. E ciudat. Eu îmi scot haina când mă 
cac, dumneata nu? 

Taureau expiră pe nas. 

— Dar uite, continuă Dijon, arătând pe monitor. Parcă se 
screme. În felul ăsta, o să producă mult, nori? Relaxează-te, 
Capitaine. Dacă ar fi găsit mecanismul de urmărire GPS, care 
are o precizie de până la şaizeci de centimetri oriunde pe 
planetă, l-ar fi aruncat la gunoi şi dispozitivul s-ar fi oprit în loc. 

— Hm. Dar agentul Raquin? Ai văzut-o trecând? Un telefon de 
modă veche sună. Dijon înşfăcă receptorul. Ascultă un minut şi 
păli. 

— Bine. O să-i spun. 

Trânti receptorul în furcă şi îşi stinse ţigara. 

— Era directorul de la BETCB... 

— De la Bibliographical Bureau? 

— Oui. Zice că s-a întâmplat ceva. Emily Raquin, domnule. A 
luat-o razna. A devenit agent independent, lucrează pentru sine. 

Pentru sine sau pentru altcineva? Taureau avea de gând să 
afle. Dar mai întâi, nişte haleală şi quelque chose de băut. 


Capitolul 10 

Hermelină mergea şchiopătând pe Rue van Maerlant, iar gluga 
scurtei făcută dintr-un material dens, produs într-un sat aflat nu 
departe de Bruxelles, îi ascundea faţa de camerele cu circuit 
închis care erau amplasate peste tot. Această parte a oraşului, 
cartierul Parlamentului, era o junglă de beton şi sticlă, 
organizată şi construită destul de eficient cu gândul la 
securitatea de zi cu zi, dar lipsită de farmec sau de forţă, pentru 
a încânta privirile viitorilor oaspeţi. 

Mure-de-Paume, legendara cheie de boltă, se afla în spatele 
uşilor Bibliotecii Centrale a Comisiei Europene. Misiunea lui 
Hermelină era s-o scoată de acolo. Nu-i venea să creadă că erau 
atât de aproape de ţintă. Bufnița Cafenie - care se dovedise a fi 
un tip căruia merita să i te supui şi care arătase că avea acces 
la informaţii FOARTE SECRETE - îi dăduse instrucţiuni precise. 


În faţa bibliotecii erau două prostituate adolescente, ale căror 
forme îi produseră lui Hermelină fiori pe care îi potoli 
trăgându-şi bretelele în aşa fel încât materialul lor aspru să-l 
pişte. Senzaţia de durere înlocui orice gând lubric. Hermelină 
renunţase la plăcerile simţurilor - chiar şi cu bibliotecarele şi cu 
personalul librăriei - de când devenise membru URG. Pentru lu- 
mea exterioară, poate că ăsta părea un mare sacrificiu, dar, în 
comparaţie cu ceea ce câştigase Hermelină, era un fleac. 

Apăsă pe sonerie şi o recepţioneră cu ochelari moderni se uită 
la el pe vizor. Vizitele nocturne nu erau o noutate - veneau 
cercetători, lobbyişti şi aşa mai departe -, dar nu-l recunoscu pe 
bărbatul cu ochi roşii şi blană albă. Avea o înfăţişare stranie: 
semăna cu o hermelină uriaşă. Ceru prin interfon un act de 
identitate. Hermelină îi arătă o legitimaţie. O luase de la 
cadavrul uneia dintre cele patru victime ale serii. Femeia se uită 
cu atenţie, plimbându-şi privirea de la fotografia femeii asiatice 
de pe legitimaţie la faţa tivită cu blană, oarecum nedumerită. 
După câteva secunde, Hermelină auzi băzâitul uşii care se 
deschidea. O împinse, coborându-şi mâna stângă în voluminosul 
buzunar al scurtei, căutând cu degetele greutatea rece, 
încurajatoare a pistolului SIG Sauer. 

— Fac totul pentru a sluji... Fac totul pentru a sluji... 


Capitolul 11 

Existase o vreme când Gordon Sanitaire însemnase totul 
pentru Emily, dar vremea asta se sfârşise într-o după-amiază de 
octombrie, în urmă cu vreo zece ani, când ea se întorsese într-o 
zi de la şcoală şi-l găsise angrenat într-o activitate pe care nu 
era de presupus s-o vadă nici ea, nici altcineva. Legătura lor se 
sfârşise ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată - o flăcăruie de 
lumânare stinsă de răsuflarea îndulcită cu zahăr a unui copilaş 
de cinci ani care suflă în tortul aniversar - şi îi lăsase pe amândoi 
în beznă. Ca să nu suporte bălmăjeala explicaţiilor lui, Emily 
dispăruse un timp, stând pe la prieteni, fugind dintr-un loc 
într-altul, nerăspunzând niciodată mesajelor lui. In cele din 
urmă, trimisese un avocat să-i comunice să n-o mai caute. El se 
conformase dorințelor ei, iar de atunci ea nu-l mai văzuse şi nici 
nu mai primise vreun semn de la el. Până în după-amiaza zilei 
precedente, când găsise un mesaj pe robotul telefonic, în care 
glasul lui era incredibil de bătrân, sunând ca foşnetul unui 


pergament cu adevărat foarte vechi. 

- Emily? croncănise glasul. M-am conformat dorinţei tale timp 
de zece ani, dar acum s-a întâmplat ceva îngrozitor şi cred că 
suntem amândoi în mare pericol. Trebuie să-ţi spun ceva despre 
familia noastră. O să fiu la Grand Bibliothèque. Te rog să vii. 
Este foarte important şi urgent. 

Familia ei? Ce naiba voia să spună? în afară de Sanitaire, 
nepotul ei, toată familia lui Emily - bunică, bunic, mamă, tată, 
patru mătuşi, cinci unchi şi un frate geamăn - fusese ucisă când 
ea avea trei ani, fiind doar cu doi ani mai mică decât copilul 
folosit în metafora cu lumânările de mai sus. Erau în drum spre 
Marienbad, Cehoslovacia, când autocarul în care călătoreau 
fusese lovit de un camion misterios pe un drum de munte. 
Singurul martor care supravieţuise - un băiat de zece ani în 
atele - pretindea că fusese un camion cu laturi înalte şi un 
compartiment închis în spate. Declaraţia nedumerise într-atât 
poliţia cehă, încât cei de-acolo îl puseseră pe băiat să deseneze 
vehiculul. Desenul rezultat, transmis prin fax Interpolului şi 
Asociaţiei Internaţionale a Fabricanţilor de Automobile, fusese 
identificat ca înfăţişând o furgonetă Bedford, de genul celor fo- 
losite de serviciile Bibliotecii Britanice în zonele rurale din anii 
1950 până în anii 1960. Părea improbabil, dar băiatul era de 
neclintit. 

Fusese o pură întâmplare că Emily şi nepotul ei nu-i însoţiseră 
în ziua aceea. Dar acum, pentru a-şi aminti de mama, de tatăl şi 
de fratele ei, nu mai avea decât o fotografie cu ei toţi, luată la 
un restaurant din Segovia, gemenii cu braţele pe după umeri, 
mama şi tata zâmbind enigmatic spre aparat. 

Emily nu-l sunase pe Gordon Sanitaire în ziua precedentă. 
Acum regreta amarnic. Acesta era motivul pentru care nu-i 
arătase lui Crack ultimul rând al mesajului mânjit cu sânge: 
„PPS. Doar ţi-am spus, Emily”. Ca expert bibliotehnic, specializat 
în extragerea unei semnificaţii din mai nimic, Emily avea o 
singură întrebare, în timp ce stătea în toaleta Marii Galerii cu 
profesorul James Crack: De ce făcuse Neveu în aşa fel încât ei 
doi să se întâlnească? Singura explicaţie posibilă era (indiferent 
dacă Neveu ştia sau nu) că James - el îi ceruse să-i spună Jim, nu 
James - Crack avea unele informaţii de care ea avea mare 
nevoie. Trebuia să petreacă mai mult timp cu el pentru a afla 
care naiba erau acele informaţii. 


— James, nu avem prea mult timp. Pot să aranjez să ieşim de 
aici, dar trebuie să ne grăbim. 

— Sunt sigur că putem aranja asta cu Taureau... 

— Ai stat vreodată într-o închisoare belgiană, domnule 
profesor? 

Crack observă că Emily nu-i mai spunea Jim. Nu putu ascunde 
faptul că asta îl rănea. 

— Bineînţeles că nu, dar... 

— Suntem în Belgia. Dacă Taureau a decis că eşti vinovat 
înseamnă că eşti vinovat. 

Ochii lui Emily străfulgerară din nou, transmițând mesajul că 
vorbea foarte serios, iar James Crack simţi din nou cum îl 
cuprindea valul de nelinişte. Of, Doamne, îşi zise el. Separe că o 
să evadez din Grand Bibliothèque din Bruxelles,. 

— Am nevoie de o monedă de doi euro. Ai vreuna? Crack se 
scotoci în buzunar şi scoase o monedă. 

Emily o luă şi o introduse în automatul de prezervative. 

— Ah, Emily, începu Crack, neliniştea lui fiind înlocuită din nou 
de incertitudine. 

Se frecă la ceafă. 

— Nu ştiu dacă este momentul sau locul... 


Capitolul 12 

Taureau stătea la postul de comandă, luptându-se cu al doilea 
litru de bere Jupiler şi al treilea sandvici cu limbă de cal, când 
claxonul unei alarme zgudui încăperea. 

— Isuse! strigă el. Opreşte drăcia aia! 

Dijon sări în picioare şi alergă la panoul de control. Lovi cu 
dosul palmei panoul cu butoane şi alarma încetă. 

— În Marea Galerie! A fost spartă o fereastră! 

— Unde e Crack? 

Dijon se răsuci şi cercetă din nou laptopul. 

— E tot acolo, dar staţi! Se deplasează. Dumnezeule! A... nu 
pot să cred! A pătruns printr-un perete în toaleta femeilor! Cum? 
Şi acum... Dumnezeule! A sărit! Staţi! Aleargă în cerc. Face 
mereu cercuri. O fi ameţit! Acum a plecat. Repede. Se 
deplasează repede spre Piaţa Quelqueplace! Probabil că e într-o 
maşină. Taureau scoase din toc pistolul mitralieră Heckler & 
Kich MP5, capabil să lanseze treizeci de gloanţe de 9 mm în 
două secunde, şi o luă la fugă prin Marea Galerie spre toaletă. 


Izbi uşa cu piciorul, sfărâmând balamalele, nu găsi nimic, se 
retrase prin ninsoarea de hârtie şi se ghemui sub obloane. Se 
ridică pe un genunchi şi, mai mult din obişnuinţă, trase o rafală 
de trei focuri. Zgomotul fu asurzitor. Se auzi un geamăt înăbuşit 
în celălalt capăt al coridorului, în momentul când gloanţele 
loviră un obiect dur. Taureau nu aşteptă. Se repezi pe scară, 
peste furnicheţi, pe uşile batante, ieşind în spaţiul vast al Pieței 
Quelgqueplace. Piaţa era pustie. Unde era Crack? 

Căpitanul fugi până în mijlocul pieţei, marcat de un capac de 
canal. Se opri. 

— Dijon! răcni el. Dijon! Unde e individul? Nu-l văd! Un cap 
apăru la o fereastră de sus. 

— Capitaine! Este... 

Vocea îi tremura, fiind cuprinsă brusc de incertitudine. 

— Este chiar... lângă dumneavoastră. Dar... Taureau se răsuci. 
Răsunară încă trei focuri, care distruseră o urnă nepreţuită 
dintr-o nişă din faţa scuarului. Un soldat căzu pe spate în urma 
eforturilor de a evita schijele zburătoare. Un altul se ghemui în 
spatele unei maşini şi îl ochi pe căpitan. 

— Nu trage! urlă Dijon de la fereastră. E Capitaine Taureau. E 
doar un pic furios. Tehnologia modernă l-a trădat. Ştii cum 
se-ntâmplă uneori. 

Taureau îşi băgă în toc pistolul care fumega şi îşi lăsă braţele în 
jos. Era lac de sudoare. Işi şterse fruntea. Crack părea să-şi fi 
luat zborul din cuib. Dar cum? Şi unde dispăruse? 


Capitolul 13 

În Biblioteca Centrală a Comisiei Europene, construită peste 
ruinele unui templu antic închinat zeiţei Astrakhan, ai cărei 
adoratori erau atât de fanatici, încât îşi remodelau capetele cu 
fiare încinse şi îşi vârau lână de miel în răni, erau adăpostite 
texte tipărite în mai multe limbi ezoterice, multe nelegate şi 
referindu-se la rituri şi la obiceiuri impenetrabile ale unora dintre 
cele mai vechi civilizaţii pe care le cunoscuse omenirea. Se 
estima că rafturile sale conţineau întreaga cunoaştere umană în 
foarte multe domenii; paşapoarte pentru peşti; banane drepte; 
cârnaţi care conţineau mai multă carne decât grăsime; plăţi în 
bani lichizi către consultanţii agricoli din Provence. Oameni din 
întreaga Europă îi plăteau pe alţii să studieze acolo. Madame 
Solitaire, o femeie tânără slăbuţă, cu ochelari, un set de 


pulovere din păr de cămilă şi o fustă gri, îi amintea lui Hermelină 
de bibliotecarii de pretutindeni. Doar pantofii - cu vârfuri 
ascuţite şi tocuri înalte - sugerau o altă viaţă, departe de cărţi. 
Era vizibil nervoasă, neliniştită, poate chiar din cauza apariţiei 
lui Hermelină. El era obişnuit cu asta, mai ales iarna, când blana 
lui devenea albă. 

— Doriţi să vă arăt un raft anume? întrebă ea. 

— Sunteţi prea amabilă, dar căutarea cărţilor mi se pare... 

Tăcu câteva clipe, apoi continuă: 

— Un fel de masturbare, o plăcere solitară. Ce-ar fi să mă lăsaţi 
aici şi ies singur după ce găsesc ce caut? Nu era o întrebare. 

Madame Solitaire îşi înghiţi nodul din gât. 

— Cum doriţi. 

Hermelină o urmări dispărând repede în umbrele rafturilor. Îşi 
apucă bretelele şi îşi administră trei sau patru şfichiuiri 
dureroase. După ce lacrimile din ochi i se opriră, se îndreptă 
spre rafturi. Bufniţă îi spusese ce să caute. 

Ca multe alte biblioteci din lume, Biblioteca Centrală a Comisiei 
Europene era o încăpere funcţională, lipsită de farmec, plină cu 
rafturi care nu conţineau decât cărţi şi documente. Rafturile 
erau dispuse de-a lungul unei axe nord-sud, dar, respectând o 
tradiţie care se trăgea de la grecii antici, etajerele erau punctate 
de breşe sau, mai corect spus, de intervale de trecere. Acestea 
se intersectau cu rafturile în unghiuri drepte, astfel încât cei 
care le străbăteau să vadă, când priveau în stânga sau în 
dreapta, capătul raftului, unde custodele Bibliotecii Centrale 
alesese să plaseze un mic simbol, sau „număr”, pentru ca 
persoana care căuta o anumită carte să ştie pe care raft era cel 
mai probabil s-o găsească. Deci persoana nu mai avea de făcut 
decât să străbată intervalul şi să găsească numărul care indica 
raftul pe care-l căuta. Pe raft cărţile erau aranjate, ca în majo- 
ritatea bibliotecilor care foloseau alfabetul latin, în ordine 
alfabetică. 

Dar această bibliotecă se deosebea de altele prin câteva 
elemente uluitoare. Pe plăcile de linoleum ale pardoselii fusese 
imprimată o linie „conducătoare”. Ea pornea dintr-o latură a 
încăperii, străbătea pardoseala de-a lungul intervalului şi 
ajungea la biroul de împrumuturi din faţă, unde părea să se 
oprească. Hermelină se apropie de biroul de împrumuturi. Era 
acum foarte aproape. Luă cu respect ştampila de cauciuc cu 


data şi călimara cu cerneală şi le puse pe un raft din spatele 
biroului. Nu voia să le provoace vreo stricăciune. Asta ar fi fost 
iconoclasm. | se păru că aude un zgomot. Se răsuci brusc şi îşi 
pregăti pistolul. Nimic. Rămase aşa un minut. Tot nimic. 

— Sunt singur, murmură el, scoțând cu grijă un picamăr din 
cracul drept al pantalonilor. 


Capitolul 14 

Emily introduse transmiţătorul într-un prezervativ, îl înfăşură în 
nişte tampoane de hârtie igienică umedă, îl aruncă în closet şi 
trase apa. Apoi luă pubela metalică şi o izbi tare de geam. Sticla 
securizată se fisură şi cedă, dar fu suficient. Alarma se declanşă 
cu un vaiet asurzitor. 

— Repede, după mine! strigă ea, aruncând pubela în încăpere 
şi scoţându-l pe Crack în Marea Galerie. Cotiră scurt la stânga şi 
se ghemuiră în spatele unei etajere. Câteva secunde mai târziu, 
Taureau intră val-vârtej cu arma în mână şi năvăli în toaleta pe 
care ei tocmai o părăsiseră. Peste o clipă, ieşi din nou la fel de 
năvalnic şi o luă la fugă înapoi prin Marea Galerie. După ce 
dispăru, amândoi răsuflară uşuraţi. 

— Nu avem prea mult timp, spuse Emily. Taureau o să 
descopere în curând că pista lor duce într-un canal. Crack şi 
Emily se ridicară şi se apropiară de cadavrul respectatului 
custode. Cineva stinsese reflectorul şi acum trupul lui zăcea în 
licărirea stranie a ninsorii de hârtie. Emily se gândi că indiciile 
lăsate de nepotul ei erau atât de ezoterice, atât de bizare, încât 
poate că nu erau ultimul lucru pe care-l scrisese individul, că în 
loc să fie o soluţie la problema ucigaşului lui, ele arătau în altă 
parte, ca şi cum altceva ar fi fost mai important decât moartea 
lui. Dar ce anume? Hai, Emily! Gândeşte! Ce a încercat să-ţi 
spună Neveu? Crack luă ghidul Siriei şi îi veni o idee. Se răsuci 
pe călcâie. 

— Emily? întrebă el. Nepotul tău a fost vreodată în Siria? 

Emily se gândi o secundă. Nu mai ţinuse legătura cu nepotul 
vreme de zece ani, din ziua aceea din octombrie, cu zece ani în 
urmă, când... 

— Da! îşi aminti ea brusc. L-am văzut mai de mult într-o 
emisiune de călătorii. A fost o surpriză incredibilă. | se lua un 
interviu despre un castel. 

— Castelul Crack de Chevalier? E un castel al cruciaților, 


construit în secolul al doisprezecelea lângă... 

— Asta era, îl întrerupse Emily, conştientă de trecerea timpului. 
Gordon se afla în etapa la care ajungeau toţi bărbaţii când li se 
stârnea interesul pentru templieri, Sfântul Graal, Sacrul Feminin 
şi alte treburi de-astea. Asta îl puse pe gânduri pe Crack. 

— Bine, bine, mormăi el, aşezând cartea înapoi pe birou. 

Se uită din nou la cadavru. Ce nu era în regulă cu înscrisul ăla? 
Părea ciudat şi cu siguranţă nu avea nici un sens. Deodată îl 
străfulgeră o lumină orbitoare! 

— Emily! Propoziţiile alea ţi se par a fi anagrame? 

— Anagrame? A! exclamă Emily. Nu m-am gândit la asta. 

Crack îşi scoase pe loc stiloul şi notă cuvintele în carnetul lui, 
rearanjând literele în cercuri şi scoţându-le unul câte unul. 

Spulberă drăgălaşul porc bine informat 

Pămpălăi criminali hârjonesc 

Histogramă curată 

Peste câteva secunde oferi soluția: 

Poc, chin, hârş, vârcolac spulberă 

Codoş animal cretin 

Ce sete mi-e 

— Cred că ultimul rând ar putea fi corect, îngână Emily peste 
umărul lui. În fond, după câtă piele a mestecat ca să-şi facă 
haina aia, i s-o fi făcut sete. Dar celelalte două? N-au nici un 
sens. 

— Nu, dar ştiai că acest cuvânt, „anagramă” este el însuşi o 
anagramă a expresiei ars magna? Marea artă? Anagramele se 
folosesc încă din... 

— Jim, nu avem prea mult timp. El se mai gândi câteva 
secunde. 

— Bine, încearcă asta pentru primul rând. Urmează... 
fasciculul... de... de... lumină... de... la... fereastra... cu... 
trandafiri. Urmează fasciculul de lumină de la fereastra de 
trandafiri? 

— Urmează fasciculul de lumină de la fereastra cu trandafiri? 
Nici asta nu are nici un sens. Care fereastră cu trandafiri? 
Trandafir e cu literă mare? 

— Nu-mi dau seama. E prea întuneric aici. 

— Poftim. Ridică-l la lumină. Ideea le veni amândurora 
simultan. 

— Urmează fasciculul de lumină de la Fereastra cu Trandafiri! 


rostiră ei în cor. 

O muzică divină şi o superbă lumină trandafirie se răspândiră 
în bibliotecă în timp ce amândoi îşi ridicară privirile. Deasupra 
capetelor lor, un fascicul de lumină, emis de reflectoarele de 
afară, strălucea ca o lance prin gaura pe care Gordon Sanitaire o 
făcuse în celebra Fereastră cu Trandafiri a bibliotecii. Crack şi 
Emily merseră pe urmele ei şi descoperiră că ajungea la un raft 
cu cărţi şi la un volum anume: Mandolina Căpitanului Gorelli. 

— Codoş animal cretin! 


Capitolul 15 

Hermelină era pe punctul de-a înfige picamărul în biroul de 
împrumuturi, când se opri. Bibliotecile sunt lăcaşuri ale tăcerii, 
îşi zise el. N-o să tulbur cu bună ştiinţă liniştea sacră a acestei 
instituţii, dacă se poate. Extrase cazmaua de lucrător la drumuri 
din cracul stâng al pantalonilor, apoi îşi scoase jacheta şi 
pantalonii, chircindu-se de durere, în timp ce fibrele aspre se 
desprindeau de rănile proaspete şi din blana încâlcită. În pielea 
goală acum, cu excepţia bocancilor grei şi a ciorapilor gri scurţi, 
Hermelină înfăşură materialul pe capul picamărului şi îşi 
reîncepu treaba. Un bubuit surd şi un zgomot teribil. Termină 
repede cu biroul de împrumuturi, sfărâmându-l total cu încă 
două lovituri puternice. Apoi se opri să asculte. Unde era 
bibliotecara? Probabil că bârfea la telefon cu iubitul ei. Sau 
poate cu o iubită? Poate că fata era... Hermelină înfipse în mod 
deliberat vârful picamărului în tibie. 

— Fac totul pentru a sluji... Fac totul pentru a sluji... După ce 
criza se consumă, lăsă din nou în jos unealta, de data asta 
străpungând pardoseala de dedesubt. Se opri ca să curețe 
lemnul sfărâmat, măturând cu picioarele gunoiul care se aduna 
în spatele oricărui birou: hârtii, agrafe de hârtie, benzi de 
scotch, pixuri uscate, o gumă, câteva centime şi un praf ciudat. 
Sub birou, linia galbenă se oprea brusc şi părea să dispară în 
pământ. 

În spatele lui, printr-o breşă dintre rafturi, Madame Solitaire îl 
urmărea pe Hermelină, în timp ce el se punea pe treabă. O 
mirase blana lui. Deci, îşi zise ea, Breasla venise în sfârşit, după 
cum fusese avertizată. Se îndepărtă grăbită. 

După zece minute de săpat şi de scos resturile, Hermelină 
reuşise să facă o gaură de un metru adâncime şi cu diametrul 


tot de un metru. În cele din urmă, cazmaua lovi ceva neted şi 
plat: o nişă. Se aplecă şi netezi un spaţiu în jurul ei. Acum inima 
îi bătea tare. Ridică încet capacul. Nu ştia exact la ce să se 
aştepte, dar puse mâna jos şi simţi ceva neted şi cauciucat. 
Apăsă pentru a găsi o margine de care să apuce şi se auzi un 
zgomot ciudat, nu foarte deosebit de cel produs de un adult 
care trage pârţuri. Hermelină aruncă o privire înăuntru. În nişă 
era un obiect cadrilat, purpuriu cu negru - un cerc plat de 
cauciuc, cu un diametru de şaptesprezece centimetri, cu o 
deschizătură într-o parte. Pe faţa obiectului se citeau trei 
cuvinte. Hermelină îl ridică şi citi cu glas tare: „Pernă de 
petrecere”. Întoarsă la biroul ei de pe culoar, Madame Solitaire 
avu impresia că aude un urlet de furie. Se agăţă disperată de 
telefon. Era al patrulea telefon pe care-l dădea în seara aceea. 

— Alo, rosti ea, vorbind repede în receptor. lată un mesaj de la 
Marele Maestru. Ceilalţi sunt toţi morţi şi aici este un rozător 
mare care a... 

Din cealaltă parte a culoarului, pistolul SIG scuipă un nou glonţ 
mortal. Acesta o nimeri pe bibliotecară în cap şi o azvârli în faţă, 
peste birou. Femeia muri pe loc, dar nu înainte de-a apuca să 
întrerupă legătura telefonică. 

Hermelină fusese păcălit. Cei pe care îi împuşcase în ziua 
precedentă îl minţiseră. Îi ucisese pe toţi cei care ştiau secretul 
şi ucisese o bibliotecară în propria sa bibliotecă; era cu 
siguranţă un faux pas grav. Dar şi mai grav era în ochii lui faptul 
că îl dezamăgise pe Bufniţă Cafenie. 

Îşi acordă câteva clipe pentru a-şi aminti cum se cunoscuseră, 
în librăria de pe Charing Cross Road, din Londra. 

— Hermelină, spusese Bufniţă Cafenie, să nu uiţi niciodată că 
Wilkie Collins, omul care a inventat romanul poliţist şi a dat 
viaţă industriei publicistice cu serialele sale, era tot o hermelină. 
să nu-ţi fie niciodată ruşine de hermelinia ta! 

Hermelină trase de pantaloni şi strânse şi mai mult bretelele. 

— Fac totul pentru a sluji... Fac totul pentru a sluji... 


Capitolul 16 

Capitaine Taureau şedea pe bancheta din spate a maşinii de 
poliţie şi înjura la telefonul mobil. Deşi sirena urla şi girofarurile 
se roteau, maşina era blocată în trafic pe Chaussee d'Etterbeek, 
în centrul Bruxelles-ului. Traficul nu părea a fi însă o problemă 


pentru James Crack, ale cărui mişcări erau urmărite pe laptop de 
locotenentul Dijon pe scaunul din faţă. 

— Se deplasează în linie dreaptă, Capitaine! Spre est. Probabil 
că merge pe jos şi aleargă ca un nebun. Nimic nu-l opreşte. 
Tocmai a traversat în fugă Rue Napoleon. Acum aleargă prin 
mijlocul Bulevardului Waterloo! 

— Eşti sigur că nu e într-o maşină? 

— Doar dacă e un tanc, Capitaine. Tocmai a trecut printr-un 
bloc de birouri. 

— Tot spre est merge? 

— Oui. 

Taureau închise clapeta mobilului. Elicopterul era pe drum, 
iluminând cu spotul lui alb şi aspru tot oraşul, iar jandarmii se 
repezeau să blocheze toate ieşirile. Nimeni nu avea să 
părăsească oraşul în noaptea aceea. Oricât de repede ar fi putut 
alerga Crack. 

— Întoarce aici, spuse el, bătându-l pe şofer pe umăr şi arătând 
spre dreapta. 

Şoferul ambală motorul şi viră la dreapta, cu cauciucurile 
scrâşnind. Trecură ca o rachetă pe pavajul cu piatră cubică din 
Rue van Maerlant, prin faţa Bibliotecii Centrale a Comisiei 
Europene. 

— Hei! strigă şoferul. Am auzit un foc de armă! Noul recrut 
apăsă tare pe frână, azvârlindu-i pe Capitaine şi pe locotenentul 
lui în faţă, lipiţi de centurile de siguranţă. Apoi băgă maşina în 
marşarier şi dădu cu spatele în mare viteză, în timp ce 
puternicul motor protesta scheunând, până când frână din nou 
în faţa uşilor bibliotecii. Nici unul dintre pasageri nu se clinti ca 
să coboare. 

— Rosbif! strigă Taureau. Ce faci? Aici se aud tot timpul 
împuşcături. E, probabil, o răfuială personală. Nu ne putem 
implica. Dă-i drumul! 

Cauciucurile scrâşniră din nou şi maşina ţâşni înainte, 
aruncându-i pe Taureau şi pe Dijon înapoi pe scaunele 
îmbrăcate în piele. Din nou, căpitanul luă mobilul şi formă un 
număr de telefon din Londra. 


Capitolul 17 
Profesorul James Crack şi Emily Raquin se uitau unul la celălalt, 
împietriţi de uimire. Crack se întinse să ia cartea. Nu prea-i 


spunea nimic. O poveste despre un soldat italian şi o grecoaică, 
un bestseller colosal, care se citea cu sufletul la gură. Crack 
răsfoi paginile. Nu ştia la ce să se aştepte. Incă o anagramă? O 
cheie căzu - zdrang!- pe jos. 

— Dumnezeule! O cheie! strigă el, lăsând cartea şi 
aplecându-se să ia cheia. 

Era lucrată rudimentar, grosolan, cu doi dinţi mari la un capăt, 
dar la celălalt capăt avea un fel de pentagon straniu. De ea era 
legată cu sfoară o mică etichetă dreptunghiulară din carton 
maro subţire. Pe o parte, cineva scrisese un „P” răsucit şi un 
„O”. Erau scrise cu un pix cu pastă, neglijent, ca o mâzgălitură. 
Lângă cele două litere „se găsea” o floare. Poate un fleur-de-lis? 
P şi O. 

— P.O. Ce înseamnă? Crezi că poate fi tot o anagramă, Jim? 

James îşi luă imediat stiloul şi notă din nou literele în carnetul 
lui. După câteva secunde, avea răspunsul: P.O. deveni O.P. 

Emily era ciudat de tăcută. Luă cheia de la Crack şi o răsuci în 
mâini. 

— Am mai văzut această cheie, murmură ea. O dată, de mult, 
înainte de a mă îndrăgosti de nepotul meu. O să-ţi povestesc în 
maşină, acum trebuie să ieşim de-aici. 

Condus de Emily, profesorul alergă alături de ea pe scara din 
spate şi ieşiră pe uşa din spate a bibliotecii, simplu ca bună ziua. 
Găsiră repede maşina lui Emily; un Lexus roşu cu două dungi 
albe late, de la capotă până la portbagaj, şi cu nişte flăcări 
pictate pe fiecare aripă pentru a părea că roţile ardeau. Subtil, 
foarte subtil, îşi zise Crack. Emily se strecură pe geam - dintr-un 
motiv oare care, ambele portiere erau blocate - şi aşteptă să 
facă şi el acelaşi lucru pentru a ajunge pe scaunul de lângă ea, 
după care porni motorul şi viră pe Rue Philippe de Champagne, 
claxonând tare cu melodia Dixie Forever. În timp ce conducea, îi 
spuse povestea cheii. Preţ de o secundă, Emily simţi fantoma 
nepotului ei mort şezând pe bancheta din spate - dacă ar fi 
existat vreuna -, amintindu-şi de ziua în care găsise cheia agă- 
tată de un cui pe o uşă de acasă. Avea atunci nouă ani. 

— Neveu, îl întrebase ea pe Sanitaire, care trebuie să fi avut 
circa cincizeci de ani atunci şi avea mare grijă de ea. Ce este 
cheia asta? 

— Care cheie? A, cheia asta! bălmăjise nepotul ei. Este o cheie 
secretă a unei cutii secrete în care îmi ţin toate obiectele 


secrete. După ce mor, poţi s-o iei dacă vrei, dar hai să nu 
vorbim despre asta acum, bine? Emily se ţinuse de cuvânt. Până 
în acel moment. În timp ce-i spunea povestea, era din nou 
uimită cum putea timpul să se contracte şi apoi să se dilate, în 
funcţie de ceea ce făceai. Când termină povestea, Crack se 
înmuiase tot de uimire. Dar Emily fu cea care începu să pună 
întrebări. 

— Ştii ce ar trebui să descuie cheia? întrebă ea, răcnind ca să 
acopere  huruitul motorului, în timp ce goneau pe 
Slachthuisstraat, sperând că acesta era motivul pentru care 
nepotul ei aranjase ca ea să fie împreună cu Crack. 

— Nu. N-am idee. 

Emily nu reuşi să-şi ascundă dezamăgirea. 

— Dar stai puţin, continuă Crack. Îţi amintesc de ceva literele 
O.P.? la să mai văd o dată anagramele. Emily, care încercase 
până în dimineaţa aceea să se lase de fumat - un obicei prost, 
considera ea - îi dădu imediat printul jpeg-ului cu scena din 
Anna Karenina jucată de Sanitaire pe care, din întâmplare, îl 
băgase în buzunarul jachetei de lână. Crack se uită o secundă la 
anagrame. 

Spulberă drăgălaşul porc bine informat 

Pămpălăi criminali hârjonesc 

Histogramă curată 

— Priveşte, Emily, spuse el. Observi cum a subliniat nepotul 
tău O-ul şi P-ul? Ca şi cum ar avea vreo semnificaţie. Mă întreb 
dacă nu cumva... la stai puţin! Studiile de o viaţă se cristalizară 
brusc într-o singură clipă. Desigur! De aceea venise de fapt la 
Bruxelles, ca să ţină conferinţe studenţilor de la Vrije 
Universiteit despre Ordinul Psion, o sectă secretă de scriitori şi 
bibliotecari, celebri pentru faptul că deţineau informaţii atât de 
importante, încât nimeni nu ştia care erau acestea şi cine erau 
ei. Ordinul Psion! Şi până în noaptea aceea nu existase nimeni 
care să cunoască mai bine acest subiect decât respectatul 
custode Cordon Sanitaire. Fusese el oare Marele Maestru al 
Ordinului? Nu era imposibil. Acesta era motivul pentru care 
fusese ucis? 

— Ordinul Psion, Emily. Ţi-a vorbit vreodată nepotul tău despre 
el? 

— Nu, dar cred că avea unul. 

— Gordon Sanitaire avea cu adevărat un Psion? 


— Da, un mic calculator vechi. Hopa! 

Două maşini de poliţie de la TDBCFB erau parcate în cruciş pe 
Burgstaat, iar patrulele erau înarmate până în dinţi şi aveau 
atitudini ferme. Emily apăsă tare pe frână, azvârlindu-l pe Crack 
în centura de siguranţă, obligatorie în Belgia, chiar dacă stai pe 
bancheta din spate, deşi Crack nu şedea acolo, de vreme ce era 
un model fără bancheta din spate. Poliţiştii îşi ridicară privirile, 
ca nişte câini care adulmecau aerul. Cine umbla la trei noaptea 
şi ezita să se apropie de un punct de control al poliţiei? Cu 
siguranţă, doar cineva care avea ceva de ascuns. Emily 
acceleră, înşfăcă frâna de mână şi răsuci maşina într-un cerc de 
cauciucuri în flăcări. Goniră înapoi în direcţia gării. Ţinându-se 
de mânerele maşinii cu mâinile albite la încheieturi, Crack privi 
pe micul geam din spate al limuzinei Lexus cum maşinile de 
patrulare ţâşniră după ei, cu sirenele urlând şi girofarurile 
luminând intermitent. Emily viră brusc la dreapta, apoi făcu încă 
un viraj, şi încă unul, revenind pe Burgstaat la câteva secunde în 
urma maşinilor poliţiei. Viră din nou la dreapta, urmărindu-i doar 
până la primul viraj la dreapta. 


Capitolul 18 

Crack şi Emily merseră cu maşina Dumnezeu ştie încotro, până 
când găsiră un McDonald's. Mulţi dispreţuiau această firmă, dar 
nu şi profesorul. 

— Aş mânca şi-un cal, mormăi el, în timp ce intrau pe 
ospitalierele uşi automate, care se deschiseră imediat pentru a-i 
primi. 

— A, atunci o să trebuiască să căutăm alt restaurant, se scuză 
Emily. 

— Nu, nu. Era o figură de stil, Emily. O glumă. N-o lua în sens 
literal. 

— Bine, dar te rog - şi ştiu că s-ar putea să regret asta - să-mi 
spui tot ce ştii despre Ordinul Psion. James începu chiar înainte 
de a face comanda. Ca de obicei era surprins de cât de puţine 
lucruri ştiau oamenii despre Ordinul Psion. 

— Ordinul Psion a fost înfiinţat cândva în secolul treisprezece 
de o femeie cu numele Wolfram von Essenbach, care... 

— Dar Wolfram e nume de bărbat, nu? îl întrerupse Emily. 

— Exact, Emily. Dar multe femei au scris sub alte nume. De 
fapt, majoritatea scriitorilor pe care tu îi crezi bărbaţi au fost în 


realitate femei. 

— Shakespeare? 

— Se numea Judith. 

— Voltaire? 

— Susan Voltaire. 

— Geoffrey Chaucer? 

— Chaucer era bărbat. S-a căsătorit cu Giovanna Boccaccia în 
1347. 

— Boccaccia? Credeam că e un fel de pâine. 

— Foarte bine, Emily, numai că tu te gândeai la bocadillo. E 
spaniolă. Se consumă cu brânză sau şuncă. 

Queso sanjamon. Coincidenţa a făcut să fie denumită după 
Maria Bocadillo, care s-a căsătorit ulterior cu Contele de 
Sandwich al Angliei, care a inspirat denumirea culorii 
verde-albastru. 

— Dar întoarce-te, te rog, la Ordinul Psion. Emily îl asalta pe 
Crack cu întrebări, în timp ce îşi luau mâncarea şi căutau locuri 
libere. Ordinul Psion îşi păzea bine secretele, explică Crack, 
fiecare membru transmițând informaţiile fiicei sale sau foarte 
rar fiului, dacă nu erau binecuvântaţi cu Sacrul Feminin, şi în 
felul acesta sperau că literatura se va îmbunătăţi, rafinându-se 
cu fiecare generaţie. Emily aproape că îşi terminase porţia de o 
sută de grame înainte ca profesorul să ajungă măcar la esenţa 
conferinţei sale improvizate. Cartofii prăjiţi fuseseră buni, berea 
aşa şi-aşa. Emily se întreba acum de ce nu cotise la dreapta 
când intrase pe Burgstraat. Ar fi putut să-l lase pe american la 
ambasadă fără nici o problemă. Coincidenţa făcea ca Ordinul 
Psion să fie subiectul ultimului manuscris al lui James Crack, 
care se afla în momentul acela pe biroul lui redacţional din New 
York. În afară de redactor, nimeni altcineva nu-l văzuse încă. În 
drum spre Bruxelles, Crack trecuse pe la editură (unde era 
venerat ca un Dumnezeu) şi acum îşi aminti cu drag discuţia 
avută. 

— James, spusese editorul lui. Avem ecouri favorabile, dar nu 
poţi publica aşa ceva. E o teorie prea îndrăzneață. Ai o reputaţie 
de apărat. Eşti marele profesor de studii metasimboliste 
paraliterale, pentru numele lui Dumnezeu! Chiar crezi ce spui 
acolo? 

— Suficient pentru a întreprinde căutarea cuvintelor pe 
Internet în întreaga lume şi pentru a fi sunat-o pe mama unui 


prieten, răspunsese James, cu un zâmbet ciudat de calm. Şi 
uitaţi-vă la asta. 

Scosese din buzunar o bucată de hârtie şi-i arătase editorului o 
listă de cincizeci de cărţi, toate bestselleruri academice, ale 
căror titluri sugerau direct sau indirect că îi susțineau teoria. 
Exista chiar şi o carte a lordului Wadley, celebrul istoric britanic, 
considerat pe bună dreptate un expert în domeniul 
paraliteralismului. 

— Deci nici măcar nu este o teorie nouă? continuase editorul. 
Ai citit câteva dintre cărţile astea? Şi, James, dacă toate aceste 
cărţi au fost deja scrise, cine o s-o mai cumpere pe a ta? Vreau 
să spun că toţi tipii ăştia sunt nume grele. Printre ei se află 
însuşi lordul Tod Wadley. Crack zâmbise din nou. Nici nu se 
aşteptase la altceva din partea unui editor. Bineînţeles că voiau 
să păstreze secretul exact aşa cum era: secret. 

— Ordinul Psion, se pomeni el spunându-i acum lui Emily, 
datează dintr-o epocă inocentă, o epocă în care scriitorii scriau 
cărţi pe care le citeau atât bărbaţii, cât şi femeile. Unii dintre 
primii scriitori nu prea sunt cunoscuţi, dar gândeşte-te la 
Charles Dickens. Gândeşte-te la Jane Austen. Gândeşte-te la 
Henry James. Scriitorii ăştia veneau dintr-o lungă tradiţie care a 
constatat că anumite preocupări umane fundamentale erau 
comune ambelor sexe şi se ocupau de aceste probleme. Toţi - 
bărbaţi, femei, copii - le citeau cărţile. Era un univers echilibrat. 
Un bărbat citea o carte şi i-o pasa soţiei; ea o citea şi i-o pasa 
copilului, care o citea şi apoi i-o pasa soţiei sau, dacă era fată, 
soţului. Şi aşa mai departe. Întrucât cărţile tratau teme 
universale, erau eterne. Erau la fel de interesante pentru o 
generaţie ca şi pentru următoarea. 

Emily îşi înăbuşi un căscat şi se uită la ceasul de mână. Era în 
picioare de aproape douăzeci de ore şi ăsta era ultimul lucru de 
care avea nevoie. 

— În plus, continuă Crack, fiecare dintre scriitorii ăştia a învăţat 
multe de la alţi membri mai vechi ai ordinului, rafinându-şi 
cărţile şi ideile, devenind fiecare mai bun decât precedentul. In 
felul ăsta, exista teoria că în viitor cineva o să scrie în cele din 
urmă o carte atât de bună, încât nimeni n-o să mai citească 
altceva. 

— Dar, întrebă Emily, lingându-şi vârfurile degetelor, dacă e 
adevărat ce spui, asta nu i-ar duce la faliment pe editori? 


— Ba da, Emily. Imaginează-ţi un secret care are atâta putere. 
Şi astfel, un grup de editori denumit Breasla Engleză a Cărții - o 
organizaţie care funcţionează din umbră într-un orăşel numit 
Stevenage din Marea Britanie, ţara Regelui Arthur şi a 
Cavalerilor Mesei Rotunde - a fost creat pentru a combate 
progresele făcute de Ordin. James sorbi din băutura 
asemănătoare cu Coca-Cola. Emily părea uluită, aproape 
stupefiată. 

— Dar în interiorul Breslei Engleze a Cărţii exista un grup şi mai 
extremist, cu sediul în Uxbridge Road, la Londra, hotărât nu 
doar să lichideze definitiv Ordinul, ci şi să bage dihonia între 
bărbat şi femeie pentru a-şi duce la împlinire scopurile diabolice. 
Acest grup, care are o aripă aici în Bruxelles, deşi e de necrezut, 
şi-a dat seama că şi-ar putea dubla profiturile dacă i-ar sili 
scriitori să scrie cărţi numai pentru bărbaţi, respectiv pentru 
femei sau pentru copii. Şi astfel bărbaţii ar cumpăra numai cărţi 
pe care femeile n-ar vrea să le citească, pentru că ar fi pline de 
violenţă alimentată de testosteron în avioane, în timp ce femeile 
ar cumpăra cărţi pe care bărbaţii nu le-ar citi, pentru că ar fi 
despre aranjamente florale sau despre experienţa de a fi feme- 
ie, pe care nici un bărbat n-ar da o ceapă degerată. 

— Deci e un complot? 

— Mă bucur că ai pus întrebarea asta, Emily. Unii, da, îi spun 
complot. Alţii îi spun conspirație. Breasla a angajat o femeie pe 
nume Virginia Woolf să scrie o carte care are în paginile ei mai 
mult sânge decât oricare alt volum din istoria editării cărţilor. 

— Cum se poate aşa ceva? 

— Cartea a despărţit sexele. Fiecare era privit într-o lumină 
atât de urâtă, încât un număr incalculabil de femei au fost ucise 
în chinuri, în timp ce un număr incredibil de bărbaţi au murit pe 
loc, bând ceaiul în care turnaseră otravă soțiile lor până atunci 
iubitoare. 

— Dar trebuie să fi existat şi înainte femei care au scris numai 
pentru femei? Poeta aia, Lesbos... 

— Lesbos? David Lesbos era bărbat. 

— Mon Dieu! strigă Emily cu răsuflarea tăiată şi ducându-şi 
mâna la gură. 

Profesorul Crack era obişnuit cu asemenea manifestări de 
surpriză. Ţinea conferinţe studenţilor despre acest gen de lucruri 
în întreaga lume. Ţinuse conferinţe chiar şi în închisori, în cadrul 


operelor sale de binefacere. De obicei, deţinuţii erau suspicioşi 
la început, dar după ce-i audiau cursul de paraliteratogistică, 
până şi cei mai duri puşcăriaşi începeau să aibă o viaţă plină, 
dătătoare de satisfacţii, inclusiv cei condamnaţi la moarte. 

Crack reveni, tresărind, la actualitate. Emily îl striga. Plăcinta ei 
cu mere - atenţie, conţinut fierbinte - fusese consumată, iar ea 
terminase pe jumătate cocteilul de lapte cu căpşuni. O masă 
copioasă, îşi zise Crack. Emily ţinea în mână cheia pe care o 
găsiseră în Mandolina căpitanului Corelli, în bibliotecă. 

— Jim, uită-te la etichetă! Se întâmplă ceva. Crack luă cheia şi-i 
studie cu atenţie eticheta. Simţi din nou că începe să-i cadă 
falca. Emily reuşise să mânjească partea albă a etichetei cu 
puţin sos de roşii din farfurie, dar acum locul nu mai era alb. 
Aciditatea condimentului reacţionase, probabil, cu ceva de pe 
hârtia unde începeau să apară nişte semne palide. Să fi folosit 
Gordon Sanitaire cerneală invizibilă? 

— Mai e ketchup? întrebă Crack. g 

Emily îi întinse resturile pliculețului şi el le aplică pe etichetă. In 
lumina aspră a fâşiei de lumină din restaurant, câteva semne ca 
nişte păianjeni se  profilară pe culoarea cafenie, 
transformându-se din nişte bucle ciudate nelegate între ele în 
litere şi în cele din urmă în trei rânduri de text. Era o adresă 
chiar de acolo, din Bruxelles: „Piaţa Atomium, Boulevard du 
Centenaire 1020, Bruxelles”. 


Capitolul 19 

Capitaine Taureau de la Toutes Directions Bureau de la Cage 
aux Folles, Bruxelles, stătea în picioare, lângă locotenentul său, 
în vârful unei movile mari, acoperită cu iarbă, undeva în estul 
oraşului. Un vânt ţeapăn sufla peste câmpie, azvârlindu-i în faţă 
ploaia măruntă, persistentă. Din locul unde stătea, vedea în 
depărtare luminile oraşului pictând cu portocaliu cerul nopţii. 
Era patru şi jumătate dimineaţa, dar nu era deloc linişte. In 
spatele lui erau parcate vreo cincisprezece maşini de poliţie ale 
căror faruri se roteau încet, iar ofiţerii stăteau grupaţi, fumau şi 
îşi treceau timpul până la următorul ordin. Două elicoptere 
planau deasupra lor şi proiectoarele lor luminau un spaţiu mare 
cu bazine circulare şi şuvoaie de apă de scurgere. Era uzina de 
canalizare a oraşului Bruxelles.  Merseseră pe urmele 
transmiţătorului de la Grand Bibliothèque până în acel loc, 


douăzeci şi trei de kilometri în linie dreaptă, şi tot degeaba. 

Locotenentul Dijon continuă să se uite pe laptop. 

— E în bazinul de acolo. Cel din stânga. 

O duhoare oribilă plutea în aer. Taureau pufni mi-tocăneşte, de 
scârbă. 

— Nu-i nimic, Capitaine. Nu-i sfârşitul lumii. O să-l găsim. 
Blocajele de drumuri... 

— Dă-le naibii de blocaje, Dijon. Vreau să-l prind pe nemernicul 
ăsta, vreau să-l prind definitiv. 

Exact în clipa aceea, un alt ofiţer strigă din maşina lui. Era pe 
recepţie la radio. 

— Capitaine! Capitaine! Interpolul. Cineva l-a văzut pe Crack 
într-un McDonald's. Şi se pare că agentul Raquin e cu el. 

— Raquin! Târfa naibii! Ce caută acolo? 

— Mănâncă un Big Mac, cred, cu cartofi prăjiţi şi o plăcintă cu 
mere. Incă n-am identificat băutura nealcoolică. 

— Nu contează, o să aflăm în curând. Să mergem. Elicopterele 
se îndepărtară. Paletele huruiau deasupra capetelor lor şi 
proiectoarele fuseseră oprite temporar, în timp ce aparatele 
zburau înapoi spre oraş. Sub movila lui Taureau, alaiul lui 
motorizat băgă în viteză şi ieşi în breteaua autostrăzii. 

Erau hotărâți să-l găsească pe James Crack şi să-l ia la şuturi. 


Capitolul 20 

Zgomotul unui elicopter care zbura pe deasupra îl trezi pe 
Hermelină în celula lui din Rue Jeanne. Abia se luminase de ziuă. 
Se hotărâse să doarmă în pantalonii de serj, semn sigur că era 
nevoie de o flagelare mai dură ca de obicei. Durerea care-l 
ardea în perineu şi în linieri îl trezi în scurt timp, amintindu-i 
instantaneu de suferinţa sufletească. L-am dezamăgit pe Bufniţă 
Cafenie. În anumite circumstanţe extreme, soldaţii de teren ai 
Breslei în căutare de disconfort şi mai mare aveau permisiunea 
de a-şi strânge atât de tare nodul cravatei, încât respiraţia să 
devină un chin. Hermelină şi-o strânse pe a lui cât putu de tare, 
simțind că îi iau foc obrajii, că i se revarsă ceafa şi că pulsul îi 
bate periculos în tâmple. La micul dejun mâncă un sfert de por- 
tocală. După cinci minute de tortură corporală, îşi lărgi nodul 
cravatei, doar cu câteva secunde înainte de a se cufunda în 
starea de inconştienţă. Sinuciderea nu era o opţiune pentru 
membrii Breslei. Ridică receptorul cu mâinile tremurând şi formă 


numărul. Şi de data asta i se răspunse înainte de al doilea 
zbârnâit. 

— Alo? 

— Bufniţă Cafenie? 

— La telefon. 

—  Bufniţă  Cafenie, te-am dezamăgit. Totul e pierdut. 
Hermelină raportă incidentele nopţii; cum găsise Perna de 
Petrecere şi fusese silit s-o omoare pe bibliotecară. 

— Te dai bătut prea repede, Hermelină. Credinţa ta nu e 
suficient de puternică. Se pare că Cordon Sanitaire, Marele 
Maestru, a lăsat indicii despre locul unde s-ar afla Mure-de- 
Paume, legendara cheie de boltă. Uşurarea năvăli în vinele lui 
Hermelină. Mare era cu adevărat puterea Breslei dacă avea 
asemenea informaţii! Bufniţă Cafenie îi spuse că îl va suna din 
nou când va afla mai multe. Hermelină fu din nou uluit de 
devotamentul acestui om. Dar ceva încă îl nedumerea. 

— Bufniţă Cafenie, încă mă nedumereşte ceva. 

— Vorbeşte, fiule. 

— Bufniţă Cafenie, când foloseşti cuvântul „legendar” pentru a 
descrie legendara cheie de boltă, în ce sens îl foloseşti? Vrei să 
spui că această cheie de boltă există numai în legendă? Sau o 
spui în sensul că ar putea folosi expresia şi un comentator 
sportiv, vorbind, de exemplu, de un fotbalist legendar? 

La celălalt capăt al firului se auzi un oftat, urmat de un clinchet 
şi apoi de un zumzet. Bufniţă Cafenie îi închisese telefonul. 
Hermelină trase de bretele până începu să asude. 


Capitolul 21 

În jurul lor, oraşul începea să se trezească la viaţă. Se măturau 
străzile, se aducea laptele, bărbaţi şi femei îşi ocupau tejghelele 
la piaţă şi tramvaiele se umpleau cu primii navetişti. Era o 
privelişte familiară şi relaxantă pentru Emily Raquin, în timp ce 
pilota Lexus-ul spre nordul oraşului, urmând indicatoarele spre 
Heysel. Aşezat pe scaunul îmbrăcat în piele, arătând obosit, dar 
la fel de concentrat, James Crack continua să-i povestească tot 
ce ştia despre Ordinul Psion. Ea şi-ar cam fi dorit ca Jim să se 
oprească, dar ceea ce spunea era straniu de fascinant, deşi total 
incredibil. 

— Doar patru bărbaţi sau femei cunosc cu certitudine Secretul 
Ordinului Psion - cele trei vacherin şi Marele Maestru. 


— Şi care e secretul? întrebă Emily. 

— Nimeni nu-l ştie, evident, în afară de cei patru, pentru că 
altminteri n-ar mai fi un secret, dar câţiva învăţaţi cred că 
întemeietorii ordinului... 

— Wolfram von Essenbach? 

— Da, şi Thomasina Aquinas... 

— Thomasina? 

— Da. Îți aminteşti de Sacrul Feminin? De care ţi-am spus la 
McDonald's? De femeile scriitoare care pretind că sunt bărbați? 

Emily dădu din cap, deşi, sincer, nu avea cum să-şi amintească 
de ceva care se întâmplase cu atâta timp în urmă. Masa 
Copioasă îi acaparase gândurile. 

— În orice caz, continuă Crack, unii învăţaţi cred că Ordinul 
lucra la cea mai măreaţă carte care avea să fie scrisă vreodată. 
Ei sunt convinşi că ingredientele secrete ale acestei cărţi - 
personaje, intrigă, decor şi aşa mai departe - ceea ce 
paraliteraliştii numesc Codul Da Vino - se află în ceva ce se 
numeşte Mure-de-Paume, legendara cheie de boltă. 

— Mure-de-Paume? 

— Da. E o derivație complicată. Literal înseamnă „mura 
palmei”. Nimeni în afară de cei patru nu ştie cum arată, unde 
este sau nici măcar dacă există cu adevărat. Emily opri maşina 
la marginea drumului şi îşi desfăcu centura de siguranţă. 

— Aici e Piaţa Atomium, spuse ea simplu. 

Era un spaţiu mare, pe care iarba era străbătută de cărări cu 
pietriş şi mărginită de copaci. Parcaseră lângă un teren de 
squash. Crack ieşi anevoie din maşină, dând cu capul de tocul 
geamului. O, foarte suav Jim, îşi zise. Rămaseră o secundă lângă 
maşină, întrebându-se ce naiba urmau să facă. Emily scoase 
cheia din buzunarul puloverului. O întoarse şi studie din nou 
eticheta. 

— O cheie pentru a-i stăpâni pe toţi, murmură ea. 

— Ce-ai spus? 

— Nimic. Nu mai e nimic altceva pe etichetă. Doar adresa asta. 

— Trebuie să găsim ceva care se poate deschide cu ea. Tu ia-o 
pe aici, eu o iau pe dincolo. Ne întâlnim în partea cealaltă a 
pieţei, în spatele chestiei de-acolo. 

— E-n regulă, spuse Emily, încrezătoare în planul lui. După 
zece minute, nu avansaseră deloc. Nici unul nu găsise vreo uşă 
la care s-ar fi potrivit cheia. În momentul acela, Crack privi în 


sus şi observă în mijlocul pieţei, la circa cincizeci de metri 
distanţă, modelul unui atom de fier mărit de 150 de miliarde de 
ori - părând astfel a avea o sută doi metri înălţime - îmbrăcat în 
aluminiu. O licărire neaşteptată îi apăru în ochi. 

— Emily, priveşte! 

Bibliotehniciana făcu un pas în spate, absolut uluită. 

— Mon Dieu! Un atom! 

Crack o apucă de mână şi amândoi se apropiară de atom. Era, 
văzură ei în scurt timp, o clădire şi părea a avea la bază un fel 
de centru de primire a vizitatorilor. Uşile erau din sticlă 
protectoare, perforată de două dantele lungi din crom, dar fără 
gaură de cheie. In stânga uşilor, închise la ora aceea matinală, 
se găsea un inter-fon încastrat într-o cutie de aluminiu. Pe cutie 
se vedea un buton mic. Sub buton Crack citi cuvântul Poussez. 

— Poussin era pictorul preferat al nepotului meu, spuse Emily. 

Crack simţi un nod în gât. Atomum-ul era construit pe locul 
unui străvechi templu celtic închinat lui Otis, zeul soarelui, 
rareori văzut de celți - de aici şi designul neobişnuit, bazat în 
mare pe imaginea unui atom, dar cu o acoperire mai mare -, şi 
se spunea că o înfăţişa pe Iris alăptându-l pe fiul ei, Horus, pe 
care de fapt avusese noroc că-l păstrase, având în vedere 
modul cum fusese conceput. 

Crack apăsă pe buton. Nici un răspuns. Încercă din nou. larăşi 
nici un răspuns. Tocmai voia să renunţe când se auzi o voce 
stranie şi metalică. 

— Oui? 

Deşi profesorul vorbea paisprezece limbi străine, încă nu 
stăpânea franceza şi îi făcu repede loc lui Emily, care vorbi 
repede şi convingător în interfon. După un minut se auzi un 
bâzâit şi Emily împinse uşa. Aceasta se deschise instantaneu, ca 
şi cum ar fi avut balamale. Intraseră deja amândoi. 


Capitolul 22 

Se aflau într-un atrium cu pardoseală de marmură. În jurul lor 
erau cabine de sticlă, scrumiere cu picior şi afişe cu detalii 
despre preţurile de intrare. Crack auzea un zgomot persistent, 
ca şi cum cineva ar fi încercat să-i atragă atenţia bătând cu 
încheieturile degetelor în sticlă. Apoi, în spatele sticlei 
întunecate a unei cabine, observă o siluetă vagă bătând în 
sticlă. 


— Emily, zise Crack şi arătă într-acolo. Se apropiară de cabină. 

Un bătrân aproape imposibil de zbârcit şi plin de negi, ca o 
broască râioasă, îi privea ca o reptilă dintr-o grădină zoologică. 
Ochii lui erau bulbucaţi şi îndepărtați. Purta un costum albastru 
lustruit, cu o ploaie deasă de mătreaţă pe fiecare umăr; unul era 
mai jos decât celălalt cu cel puţin cincisprezece centimetri. Avea 
o cravată şnur, prinsă de gât cu un vultur de argint. Un vârtej de 
fum cenuşiu şi murdar se înălța din scrumiera de lângă el, în 
care ardea o ţigară. O privi pe Emily ca un măcelar care 
studiază un vițel de Jersey. 

— Eşti cu adevărat mătuşa lui Cordon Sanitaire? croncăni el cu 
o voce gâjâită din cauza abuzului tabagic de o viaţă. Pari foarte 
tânără. 

Prelungi mult ultimul cuvânt ca să-l facă insolent. Crack îşi 
simţi pumnii încordându-se. Linişteşte-te, Jim, linişteşte-te. Emily 
se poate descurca singură. 

— Oui, a fost nepotul meu. _ 

— Numele meu este Boris Cheval. Joc squash cu el. Il bat 
întotdeauna. E un pămpălău. 

Crack nu mai putu suporta. Se apropie de deschizătura din 
sticlă, excluzând-o temporar pe Emily din conversaţie. Vocea lui, 
descrisă odinioară drept ciocolată lichidă, deveni dură. 

— Probabil vrei să spui că ai jucat squash cu Gordon Sanitaire, 
mârâi el. Probabil vrei să spui că îl băteai şi că era un pămpălău. 
Bătrânul a murit. 

— A murit? 

Cheval îşi întoarse privirea înapoi spre Emily. 

— Dar e cu neputinţă! Avem întâlnire. Am închiriat terenul. 
Asemenea lucruri sunt nerambursabile. Işi scoase o batistă 
murdară din buzunar şi îşi şterse fruntea plină de negi. 

— Şi oricum, ce căutaţi aici? întrebă el. 

— Avem o cheie. Cu adresa asta pe etichetă. Speram să-mi 
spui ce putem deschide cu ea. 

Emily îi prezentă cheia spre cercetare. Cheval zâmbi, apoi se 
retrase în cabina lui, ferit de lumina directă. Doar ochii îi 
scânteiau. 

— Hm. Gordon a pomenit de mine? A spus cum îl bat la 
squash? 

Înainte ca Emily să apuce să răspundă, Cheval se repezi brusc 
în faţă şi izbucni în plâns. 


— Dumnezeule! Gordon! Mort! Nu pot să cred. Eram ca fraţii. 

Hohoti un minut. Emily părea sceptică. 

— Pot să-ţi dau nişte bani dacă-mi spui, se oferi ea. Cheval se 
opri din plâns instantaneu. Işi dădu un ochi peste cap ca s-o 
privească grotesc pe Emily. 

— Cât? 

— Cincizeci de euro. 

— Cu cincizeci de euro nu recuperez nici măcar banii pe care 
i-am pierdut închiriind terenul de squash. Dă-mi şaizeci şi îţi arăt 
gaura cheii. 

Emily îi susţinu privirea ochiului care clipi preţ de o secundă 
stânjenitoare, apoi dădu din cap. 

— O să trebuiască însă să cumpăraţi bilete pentru un tur al 
Atomium-ului. Altfel nu vă pot lăsa să intraţi. Turul complet e cel 
mai bun. 

— Cât costă? 

— Treizeci de euro. 

— De persoană? 

— De persoană. 

Emily se uită la Crack şi ridică din umeri, scuzându-se. 
Americanul băgă mâna în buzunar şi extrase portofelul. Scoase 
din el un teanc de bancnote, luă trei de douăzeci şi i le întinse. 
Cheval le mirosi de trei ori înainte de a le vâri în buzunarul 
cămăşii. Se ridică de pe scaun şi dispăru în interiorul clădirii. 
Crack simţi din nou cum îl cuprinde valul de nelinişte. De ce 
naiba îi trebuie atâta timp bătrânului? 

Exact în clipa aceea, se deschise o uşă în perete şi Cheval - 
acum se vedea că era un bărbat bondoc, diform, cu un picior de 
lemn - le făcu semn cu mâna. 

— Banii? 

— Alţi bani? 5 

— Primii şaizeci erau pentru tur. Aştia sunt pentru informaţiile 
despre cheie. 

— la ascultă, pungaş european nenorocit... 

— James! zise Emily şi-şi puse o mână pe umărul americanului. 

Era prima dată că-l atingea de când se cunoscuseră şi efectul 
se dovedi fulgerător. Crack extrase încă trei hârtii de douăzeci 
din portofel şi i le dădu. Din nou Cheval le mirosi - o privelişte 
dezgustătoare - şi le băgă în buzunar. 

—  Urmaţi-mă, spuse el, răsucindu-se şi conducându-i în 


măruntaiele clădirii. i 

Era surprinzător de agil pentru un om atât de urât. li conduse 
pe câteva coridoare spre un şir de fişete din plăci de oţel - de 
genul celor din şcoli şi licee. li duse la fişetul numărul şase, 
numărul celebrului capitol din Când eram pe moarte William 
Faulkner, un scriitor pe care nici Emily, nici Crack, Cheval sau 
Sanitaire nu-l citiseră şi în care scria doar: Mama mea e un 
peşte. 

— Acesta este - sau trebuie să spun era, nu? - fişetul lui 
Cordon. | l-am închiriat pentru echipamentul de squash. Apropo, 
îmi e dator. Pentru trei săptămâni, la douăzeci de euro pe 
săptămână. 

Crack nu se osteni să riposteze. li mai dădu lui Cheval câteva 
bancnote de douăzeci. Din nou, Cheval le mirosi înainte de a le 
băga în buzunar. Crack avea altele în minte. Îşi simţi inima 
bătând ceva mai repede. Acesta era oare locul unde era 
păstrată legendara Mure-de-Paume? Intr-un fişet al personalului 
unui muzeu? Emily părea afectată de aceeaşi tulburare. Se uita 
fix la uşa zgâriată de oţel. 

— Să încercăm cheia, şopti Crack, cu o voce răguşită din cauza 
emoţiei. 

Emily simţi brusc cheia grea în mână, dar se potrivi perfect în 
broască. O răsuci în sensul acelor de ceasornic. Nu se întâmplă 
nimic. Pe Crack îl trecură năduşelile. 

— Încearc-o invers, spuse el. 

Emily o răsuci în sensul invers celui al acelor de ceasornic şi 
instantaneu dinţii cheii intrară perfect. Uşa se deschise pe 
balamalele ruginite. 


Capitolul 23 

Capitaine Georges Taureau, la fel ca majoritatea belgienilor, 
nu-i agrea pe imigranţi. Opiniile lui pe această temă erau bine 
cunoscute şi exprimate adeseori cu multă vehemenţă. Stătea în 
faţa McDonald's-ului pe care James Crack şi Emily Raquin tocmai 
îl părăsiseră cu mai puţin de o oră în urmă şi îl veştejea cu 
privirea pe băiatul care le servise Mesele Copioase. Taureau era 
ispitit să dispună deportarea acestui băiat — pe plăcuţa cu 
numele lui scria doar Iqbal. Iqbal, dacă acesta era numele lui 
adevărat, nu fusese în stare să furnizeze nici o informaţie în 
afară de ceea ce consumaseră cei doi şi cât îi costase. Taureau 


tocmai voia să plece, când băiatul vorbi din nou. 

— Dar aveau o maşină tare. 

Taureau se răsuci pe călcâie. După ce stoarse ultimele detalii 
de la imigrantul care se făcuse mic de frică, alergă înapoi la 
maşină şi-i ordonă lui Dijon să difuzeze o circulară generală 
despre Lexus-ul roşu. Nu mai putea exista un altul la fel în 
Bruxelles şi, dat fiind că poliţia avea o reţea bine înfiptă de 
agenţi şi spioni, aveau să-i prindă cu siguranţă pe Crack şi 
Raquin în câteva minute. 

Taureau îşi frecă rădăcina nasului şi îşi strânse ochii. Era în 
picioare din dimineaţa zilei precedente şi acum începea să simtă 
oboseala. La începutul investigaţiei, se gândise în treacăt că 
James ar putea să nu fie vinovat de această crimă. În extremis, 
profesorul ar fi putut să-l ucidă pe Sanitaire şi să se întoarcă în 
camera de hotel fără să fi fost reperat, dar nu putea fi respon- 
sabil de moartea celorlalţi şoareci de bibliotecă. La urma 
urmelor, susţinea chiar în acel moment o conferinţă la Vrije 
Universiteit în faţa unei săli supraaglomerate - un alibi de 
neclintit. Dar în acest caz fuga profesorului nu avea nici un sens. 
Trebuie să fi descoperit în bibliotecă ceva care-l făcuse să fugă. 
Sau îi spusese Emily Raquin ceva. Taureau tocmai voia să-i 
ordone lui Rosbif săi ducă înapoi la Grand Bibliothèque, când 
radioul din maşină pus pe frecvenţa poliţiei se trezi la viaţă. 
Forţele de pază de la Atomium tocmai sunaseră la Interpol. Un 
bărbat şi o femeie a căror descriere corespundea cu cea a lui 
Crack şi Raquin din circulara difuzată se aflau în clădire. 

— Să-i dăm bătaie! răcni Taureau. 

Portierele se trântiră imediat. Sirenele îşi declanşară văicăreala 
de rău augur şi motoarele huruiră, trezite la viaţă. Alaiul se puse 
din nou în mişcare şi intră în acest vacarm pe şoseaua 
principală, în direcţia nord-est, spre Heysel. În maşina din 
fruntea alaiului, Capitaine Taureau deschise clapeta mobilului şi 
formă un număr. De data asta avea să-i înhaţe. De data asta nu 
avea să mai facă nici o greşeală. Două minute mai târziu, într-un 
birou căptuşit cu cărţi din Londra, un bărbat puse jos receptorul, 
oftând. Rămase o secundă în picioare lângă mai multe com- 
putere şi începu să introducă o lungă serie de numere cu şapte 
cifre. Programul porni zumzăind, bărbatul se aşeză şi înşfăcă o 
manetă ergonomică de comandă cu control dublu. In faţa lui se 
aprinse un ecran. Pe el se vedea un dormitor. Apăsă maneta în 


faţă. Imaginea se schimbă. O pernă. Trase maneta înapoi. 
Imaginea se schimbă din nou. Un tavan cu ornamente. Bărbatul 
mormăi satisfăcut. 


Capitolul 24 

În fişet, sub o grămadă de echipament sportiv şi o rachetă de 
squash Dunlop Pro foarte demodată, se găsea o cutie de bani 
din metal cenuşiu. Crack o scoase. Era surprinzător de grea - dar 
ce era asta? Sunetul unui lichid care curgea? Era o sticlă 
înăuntru? Scutură din nou cutia. Conţinea categoric o sticlă. 
Aşeză delicat cutia pe bancă şi se aplecă s-o studieze. Avea un 
mic mâner de crom în partea de sus şi exact opt colţuri 
rotunjite. În loc de broască şi cheie, avea un disc cu numere: pa- 
tru tambururi conţinând fiecare numerele de la zero la nouă. 

— Dumnezeule! strigă Emily peste umărul lui. Posibilităţile sunt 
nenumărate. Aproape. Cel puţin nouă mii nouă sute nouăzeci şi 
nouă, în orice caz. 

— De unde începem? 

Ajunseseră la 2815 când presiunea aerului din coridor păru să 
se modifice. Erau  paletele elicopterului de deasupra 
Atomium-ului. O secundă mai târziu, auziră ecoul foarte vag al 
unui sunet care-i îngheţă: sirene de poliţie. 

— Poliţia! 

Emily se uită la Cheval. 

— Trebuie să ieşim de aici înainte ca poliţia să etanşeizeze 
clădirea. 

Boris Cheval îşi scoase în afară buza inferioară grasă şi ridică 
din umeri răutăcios. 

— Imposibil, scuipă el. E o singură intrare. Doar dacă... 

— Dacă...? 

— Aţi putea ieşi prin garaj. Emily se întoarse spre profesor. 

— Dar cum ajungem la maşina mea iubită? Maşina ei iubită? se 
întrebă Crack. Cum rămânea cu Sacrul Feminin? 

— Păi, o puteţi cumpăra pe a mea, propuse Cheval, cu o 
sclipire respingătoare în ochiul care se rostogolea. E în garaj. V- 
o dau cu doar două mii de euro. 

— Ascultă, n-avem atâţia bani... Începu Crack. Emily îl 
întrerupse. 

— Primeşti cortes de credit? Cărţi de credit? 

— Mais bien sur. Pentru două sute de euro în plus şi încă 


treizeci pentru benzină. l-am făcut plinul azi-dimineaţă. 

— O luăm, strigă Emily. James, te rog, dă-i banii omului! 

Crack ridică din sprâncene. E ca un nou Plan Marshall, îşi zise 
el. 

Cheval luă un lector de cărţi de credit pe care James nu-l 
observase agăţat de cureaua pantalonilor lui şi, după ce luă 
cartea de credit oferită de James, o introduse în maşinărie. 

— PIN-ul? 

Crack îşi dădu seama că avea o singură şansă. Dacă o rata, 
aveau să se întâmple tot felul de lucruri rele. Degetele lui 
pipăiră numerele. Îl trecură năduşelile. Gândeşte, James! Care e 
PIN-ul tău? într-o secundă, creierul lui începu să emită unde. 
PIN-ul lui era PIN-ul lui! Părea foarte simplu! Apăsă instantaneu 
pe patru numere pe maşinărie şi i-o înapoie lui Cheval. Piticul 
hâd mai apăsă câteva butoane, se opri un minut, iar apoi dădu 
din cap. Un sul scurt de hârtie - ce potriveală, îşi zise James, 
gândindu-se la sulurile Manuscriselor de la Marea Moartă sau la 
celelalte, care fuseseră descoperite ceva mai devreme, 
Manuscrisele Copte - ieşi din maşinărie. Îl rupse şi i-l dădu lui 
James Crack împreună cu cartea de credit. 

— Maşina vă aparţine, deşi o să trebuiască să fac actele mai 
târziu. Vă rog să-mi lăsaţi adresa şi nişte bani pentru timbre. 


Capitolul 25 

În sfârşit ajunseră la garaj, folosind un mic lift placat cu oţel, 
maşina care-i aştepta era un Fiat Multipla. Era vopsită într-o 
nuanţă bizară de galben, despre care Crack era sigur că avea o 
oarecare rezonanţă în arta precreştină. Cheval le arătă 
interiorul, atrăgându-le atenţia asupra micilor chichiţe ale 
maşinii. Între timp, Emily stătea retrasă, ţinând cutia nepotului 
ei în mâini, învârtind numerele de pe disc cu buricele degetului 
mare de la mâna dreaptă. p 

— Repede, James, spuse ea. Nu avem toată ziua! In sfârşit, 
erau gata. James şedea la volan, Emily pe scaunul de alături, 
tinând cutia de bani în poală. Cheval îşi renumără banii, în timp 
ce James băgă maşina în marşarier şi ieşi cu spatele din spațiul 
desemnat pentru parcare. O răsucire îndemânatică a volanului 
şi erau deja în faţa rampei de ieşire. 

— Bonne chance! strigă Cheval după ei. Purtaţi-vă frumos cu 
ea şi o s-o aveţi ani de zile. 


Aşteptară să se ridice poarta, apoi porniră şi James schimbă 
vitezele de la prima la a doua şi apoi la a treia. În vârful rampei 
era o maşină de poliţie. Şoferul şedea la volan; partenerul lui 
urina zgomotos pe balustrada de fier de la marginea drumului. 
O pată lungă întunecată se prelingea pe rampă spre ei. James 
opri Fiatul. Polițistul de pe scaunul şoferului cobori agale din 
maşină şi îşi puse chipiul pe cap. Emily se acoperi repede cu o 
pătură gri. 

Polițistul Roegier Van der Plancke de la TDBCEB mai văzuse 
de-astea. Era de serviciu de opt săptămâni încheiate. În acest 
răstimp nu dormise o clipă. Era obosit. Avea ochii mici, strâmbi, 
deschişi la culoare şi afundaţi în orbite. Pe mustata lui se vedea 
un fel de rouă. Se aplecă să se uite pe geamul lui Crack. 

— Caut un american şi o femeie, spuse el cu o voce înăsprită 
de vinul roşu şi o respiraţie toxică, emanând usturoi prăjit. 

Se lăsă o tăcere tensionată. Crack îşi simţea privirea atrasă de 
scaunul de lângă el pe care şedea Emily, ascunsă sub pătură. 
Cu siguranţă că individul îşi dădea seama că umflătura aceea 
suplă era o femeie. Crack asudă uşor înainte de-a răspunde în 
cele din urmă: 

— Non. 

Oare l-o fi păcălit accentul meu? se întrebă el. Polițistul se 
ridică brusc. Degetele lui dolofane se abătură spre pielea maro 
şi umedă a tocului în care pistolul sclipitor avea siguranţa trasă, 
gata să fie folosit. Dincolo de câmpul vizual al lui Crack un 
aparat de emisie-receptie emise un pârâit. Ofiţerul vorbi în el. 

— Capitaine Taureau? 

Din nou, pârâituri. Veni răspunsul. Lui Crack i se păru că 
recunoaşte vocea locotenentului Dijon. 

— Nu-i aici! Dă un telefon foarte important. 

— Bine, e-n regulă. Nu-i nimic. 

Ofiţerul de poliţie se aplecă să se uite din nou în maşină şi 
vârful chipiului său cu şnur auriu atinse cadrul portierei. Îl 
măsură pe Crack cu privirea. 

— E-n regulă. Poţi pleca, dar ţine nasul în pământ, ai înţeles? 

Crack scoase un oftat de uşurare, ridică geamul şi băgă în 
viteza întâi. Porni încet, încercând să nu se grăbească şi 
uitându-se la maşina poliţiei prin oglinda retrovizoare, în ce 
m-am băgat? se întrebă el. Doamne, te rog, măcar de data asta, 
nu-i lăsa să mă urmărească pornind sirenele şi trăgând cu 


pistoalele. Emily mormăi sub pătură: 

— Două mii nouă sute douăzeci şi doi. Mergeau în tăcere; nu se 
auzea decât mantra matematică a lui Emily. Când ajunseră la un 
sens giratoriu, neavând în minte nici o destinaţie anume, Crack 
respectă sensul - se învârti şi iar se învârti, până când îl apucă 
ameţeala, iar douăzeci de minute mai târziu se aprinse becul 
Multiplei, care îl avertiza că nu mai avea benzină. 

— Mă tot întreb de ce a înscenat nepotul tău un decor al morţii 
atât de bizar, spuse Crack, în timp ce făcea plinul maşinii cu 
benzină fără plumb la o staţie de benzină. 

— Te întrebi? rosti distrată Emily. 

— Da. Adică, trebuie să fi fost şi altceva în afară de informaţia 
adresată ţie că Mure-de-Paumese află în fişetul lui de squash. 
Altminteri, putea să-ţi lase mesajul ăsta pe robotul telefonic. Și 
dacă decorul morţii nu are o semnificaţie ultra-importantă, noi 
nu facem decât să mergem pe urmele unei liste de indicii 
secvențiale. 

— Hm. S-ar putea. 

După ce plăti benzina, Crack se urcă din nou în maşină, între 
timp, Emily ajunsese la 9998. Îi întinse victorioasă cutia şi în 
ochii ei strălucea lumina unei descoperiri. 

- James, uite dacă nu e exact ca-n viaţă! spuse ea, în timp ce 
sucea ultima combinaţie, şi simţi cum mecanismul se 
deblochează. Crack fluieră printre dinţi. 

— Mare şmecher era bătrânul pungaş, murmură el. Nouă mii 
nouă sute nouăzeci şi nouă. Toţi nouarii. Simplu. Dacă ştiai ce să 
faci. 

— James, spuse Emily. Am emoţii. Dacă asta e Mure-de- 
Paumel... 7 

Crack simţi cum creştea în el un val de încordare. li trecuse 
prin minte acelaşi lucru. 

— Nu putem afla decât într-un singur mod. Emily dădu din cap 
în tăcere şi îşi puse din nou cutia în poală. Ridică încet capacul. 
înăuntru se afla o carte cu o legătură groasă de piele şi o sticlă 
pe jumătate plină cu un Bordeaux banal. 


Capitolul 26 

James Crack luă cartea; nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. 
Legătura era din piele roşie obişnuită, dar pe suprafaţa sa aspră 
nu era incrustat nici un titlu, nici o informaţie - nici măcar un 


cod ISBN! Hârtia dintre coperte era de o calitate neobişnuită şi 
diferită; unele pagini erau foarte subţiri - ca foiţa de ţigară sau 
ca paginile rupte dintr-o biblie ieftină -, în timp ce altele erau 
groase şi aproape celulozice, amintindu-ţi că hârtia era la bază 
pastă de lemn. Scrisul era şi el neobişnuit. Nu era la fel. Fiecare 
pagină era diferită. Prima pagină era scrisă minuţios de mână - 
parcă ar fi scris-o un bătrân călugăr dintr-o mănăstire îngheţată 
-, în timp ce paginile de la sfârşit erau scrise cu caractere 
dezordonate, de parcă ar fi fost dactilografiate pe o Smith 
Corona veche. Între acestea, unele erau scrise cu toc şi cerneală 
sau cu pană şi cerneală. Ultima pagină era un print de 
calculator. Şi se părea că paginile fuseseră adăugate treptat, nu 
puse la un loc şi apoi legate într-un moment anume. Limba era 
şi ea bizară, ca şi cum... ar fi fost oare posibil? Fusese scrisă în 
altă limbă decât engleza americană. 

In memoria lui Crack sunară câteva clopotele îndepărtate. 

— James? întrebă Emily, cu nedumerire în glas. Este Mure-de- 
Paume? Legendara cheie de boltă? 

— Nu ştiu ce este, Emily, răspunse el. Cel puţin, nu pot fi sigur. 
Am auzit de aşa ceva, dar n-am văzut niciodată până acum. Nu 
ştiam că mai există. 

— Ce este? 

— Se numeşte un prolix. 

— Un prolaps? 

— Nu, un prolix. Vine din latină. Este un mecanism diabolic 
inventat de chinezi în timpul dinastiei Amoy - mai cunoscută 
pentru că folosea tăiţei moi care puteau fi puşi direct în wok -, 
care le-a permis să conserve reţetele focurilor de artificii. 

— Dar cum? 

— Pare simplu. Meşterul artificier scria reţeta, apoi sclavul lui o 
lipea într-o carte împreună cu altele pe care stăpânul lui voia să 
le conserve. După ce făcea asta, sclavul era ucis în chinuri 
inimaginabile. 

— Înţeleg. 

— Dar astea nu par reţete ale focurilor de artificii, continuă el. 
Şi nici nu sunt scrise în chineză, deci cred că e mai sigur să 
presupunem că este altceva, o variaţiune. 

In timp ce James răsucea prolixul în mâini şi răsfoia paginile 
aspre, îi era tot mai clar că acesta nu era Codul Da Vino, sau cel 
puţin dacă era, era el însuşi codificat. Pentru a-l descifra, avea 


nevoie de ajutor. Dar, iarăşi, de unde să înceapă? Informaţiile 
puteau fi ascunse undeva în prolix - poate într-o singură propo- 
ziţie -, dar puteau la fel de bine să fie răspândite în toată cartea 
- ici un cuvânt, colo un altul. Ordinea paginilor era adeseori 
cheia misterului, dar uneori cheia exista independent de prolix, 
ca să poată fi trimisă separat destinatarului dorit, iar apoi 
prolixul era expediat imediat ce se confirma primirea cheii. Sau 
invers. 

Deşi James Crack era un paraliteralist extrem de talentat, până 
nu ştia ce căuta, nu putea dezlega această enigmă deosebită. 

Şi totuşi, Gordon Sanitaire i-o lăsase lui Emily. 

De ce? 

Ce încerca bătrânul tap să-i spună? Şi ce ascundea de ea? 

Crack răsuci cheia în contact şi porni din nou Multipla pe 
breteaua de intrare. În faţă se întindea autostrada care urma 
să-i ducă spre sud, în Luxemburg. 

— O să avem nevoie de ajutor pentru asta, Emily. 

— Cine o să ne ajute? 

— Un prieten al meu. Locuieşte pe aproape. Putem trece pe la 
el. 

— La patru şi jumătate dimineaţa? Doarme cu siguranţă. 

— Lordul Tod Wadley are un program excentric. E un fel de 
pasăre de noapte. 


Capitolul 27 

Lordul Tod Wadley, cavaler britanic al Ordinului Bassineur-ilor, 
autor a numeroase cărţi academice de prestigiu, expert 
recunoscut în paraliteralism şi prieten cu James Crack, locuia pe 
un domeniu aflat pe un versant al celui mai înalt munte din 
Luxemburg. Era greu şi costisitor de întreţinut, dar priveliştea îţi 
tăia răsuflarea. De la fereastra din dormitor vedea peste aco- 
perişurile vecinului de alături, peste trei câmpuri şi două garaje 
unde se vindeau ţigări ieftine, până la graniţa cu Franţa pe o 
parte şi cu Belgia pe cealaltă, iar dacă urca în turn şi se uita pe 
lucarnă, vedea Germania pe cealaltă parte. Germania era patria 
vinului alb dulce şi a lui Lorelei, printre altele. In dimineaţa 
aceea, lordul Tod Wadley stătea lungit în pat ascultând la radio 
un program comandat prin telefon, când slujitorul lui, Alphonse 
Briedel, îl anunţă că avea vizitatori. Se ridică din pat, îşi aruncă 
pe el un halat de brocart, îşi vâri picioarele într-o pereche de 


papuci gen mocasini - adevărate opere de artă - şi se îndreptă 
spre salonul unde Alphonse îi sechestrase oaspeţii. In timp ce 
cobora, reperase pe o fereastră Multipla parcată la întâmplare 
pe aleea cu pietriş. Când Alphonse îi deschise uşile duble, James 
şi Emily şedeau pe un chaise-longue şi sorbeau încântați ceai 
din ceşti din porțelan de os. Lordul Tod Wadley era un omuleţ 
spilcuit, cu o faţă tăbăcită şi un cap, care ar fi semănat cu o 
minge de fotbal de modă veche dacă i s-ar fi adăugat nişte 
şireturi. În plus, era atât de scund, încât croitorul lui din 
Whitechapel din Londra nu-i cerea taxa pe valoarea adăugată 
pentru costume, pentru că Uniunea Europeană stipula că nu se 
plăteau taxe la îmbrăcămintea pentru copii. Era singurul lucru 
bun care venea de la Bruxelles. Lordul Tod Wadley decisese 
totuşi să plătească taxa. 

— James Crack! Ce onoare! strigă Wadley, ignorând chicotelile 
înfundate ale lui Emily. 

— O, nu, unchiule, onoarea e exclusiv pentru mine, afirmă 
americanul. Mă bucur că te văd. Ea este Emily Raquin. 

Wadley îi luă mâna şi o atinse cu buzele. Era cam scârbos, ca 
un porc de trufe miniatural care scormoneşte printre rădăcinile 
unui fag. 

— Doamnă... murmură el, producând un fior de repulsie pe şira 
spinării tuturor. 

— Unchiule? se miră Emily. 

— Nu te teme, draga mea! strigă lordul îndreptându-se de 
spate, apelativul „unchiule” nu are nici o co-notaţie familială sau 
de rudenie. Prietenii mei - printre care se numără tânărul James 
aici de faţă - îmi spun „unchiul” şi aş fi fericit să-mi spui şi 
dumneata la fel. Acum vă rog să mă scuzaţi că o iau pe 
scurtătură, cum spuneţi voi, americanii, James - Ha-ha-ha! 
Ha-ha-ha-ha-ha! Entuziasmul ameninţă să mă copleşească - ce 
căutaţi aici, în Luxemburg, la şase şi jumătate dimineaţa? Sper 
că e ceva palpitant. 

James Crack se lăsă pe spate, în îmbrăţişarea primitoare a 
canapelei. 

— Poţi să-i spui şi aşa, unchiule. E o poveste cam lungă. 

Între timp, Alphonse Briedel se retrăsese în bucătărie şi 
ştergea alene un pahar, cu un ochi la televizor, când văzu sub 
Atomium-ul din Bruxelles o imagine cu un Fiat Multipla al cărui 
proprietar susţinea că îi fusese furat. 


Capitolul 28 

Locotenentul Dijon de la TDBCFB stătea în vârful rampei de 
ieşire a Atomium-ului, cu celularul lipit de ureche. Celularul lui 
Taureau suna din nou ocupat. Tot timpul vorbea la telefon, îşi 
suna vechii profesori. Era o situaţie patetică. Ce urgenţă putea 
să aibă? Nu era nimic de făcut. Lângă el se aflau polițistul 
Roegier Van der Plancke şi instalatorul de la Atomium, o 
urâciune cu albeaţă la ochi, pe nume Boris Cheval, care pretin- 
dea că-i fusese furată maşina. Ceva mai departe, un alt ofiţer de 
poliţie urina zgomotos peste balustrade. 

— M-a costat trei mii de euro! se văicărea Cheval. Pur şi simplu 
au luat-o, uite-aşa, zise el şi pocni neîndemânatic din degete. 

Dijon se întoarse spre Van der Plancke. 

— Şi n-ai văzut nimic? Colegul lui ridică din umeri. 

— Am văzut un bărbat într-o maşină care se potrivea cu 
descrierea, dar eu căutam două persoane, nu una. Şi individul 
nu avea accent american. 

— Dar el? El a văzut ceva? 

Dijon făcu semn din cap spre partenerul lui Van der Plancke. 

— Mannequin verifica prin tufişuri. 

— Hm. Am transmis o circulară despre maşină. Avea ceva 
deosebit? 

— Bărbatul avea un pachet mare pe scaunul din faţă şi maşina 
mirosea puternic a benzină. 

— A benzină? 

— Exact, îngână Cheval. Cred că avea o scurgere la 
alimentarea cu benzină. O s-o repar astăzi. O să mă coste o 
avere la atelier. 

Dijon studie terenul pe care se aflau. Observă urina poliţistului 
Mannequin, care curgea în continuare, dar mai era o dâră 
întunecată pe rampă. Dijon se aplecă s-o miroasă. Benzină. Se 
scotoci în buzunar după brichetă şi o aprinse deasupra 
lichidului. Se auzi o bufnitură cât se poate de delicată şi apăru 
un triunghi de flamă albastră. Acesta se desfăcu, mergând în 
direcţii opuse, răspândindu-se rapid atât în spate, în josul 
rampei de ieşire a Atomium-ului, cât şi în faţă, de-a lungul brete- 
lei de acces pe care trecuseră cu doar câteva ore în urmă James 
Crack şi Emily Raquin în maşina lor ostentativă. O urmă. 

— Să mergem! strigă Dijon, sărind în maşina de patrulare şi 


virând în curtea exterioară pe urmele flamei albastre. 

În spatele lui, la poalele rampei, izbucni un mic incendiu - care 
avea să transforme până la urmă Atomium-ul într-o baltă de 
aluminiu topit. 


Capitolul 29 

— Spune-mi, draga mea, ce ţi-a zis James despre Ordinul 
Psion? 

Şedeau în biroul lordului Tod Wadley - cea mai neobişnuită 
încăpere pe care o văzuse vreodată Emily. Deşi erau patru 
pereţi, pardoseala cu dale era nesfârşită. Existau trei scări 
circulare, imitație a stilului baronial, care duceau la trei spaţii de 
la mezanin pline cu cărţi. Într-un colţ se găsea o baie în pantă, 
într-altul o imitație pe trei sferturi a unui cazinou din Las Vegas, 
incluzând un crupier miniatural într-o uniformă elegantă, micuță, 
care arunca tot timpul zaruri de pocher. Emily repovesti tot ce-şi 
amintea din expunerea lui James. Cum fusese înfiinţat ordinul de 
scriitori şi de fiicele lor, pentru a transmite mai departe poantele 
scriitorilor şi pentru a le şlefui tehnicile de scriere a unui roman, 
până la o asemenea perfecţiune încât într-o bună zi unul dintre 
ei va scrie o carte atât de strălucită, încât se va vinde în 
milioane de exemplare şi va face ca toate celelalte cărţi să 
devină inutile. Secretele ordinului erau păstrate în Mure-de- 
Paume, legendara cheie de boltă. 

— Draga mea, doar atât ţi-a spus? 

— Mi s-a părut suficient, rosti calm Emily. 

— James, strigă lordul Wadley zâmbind, i-ai spus acestei 
încântătoare făpturi despre Breasla Engleză a Cărții? 

— Cum a încercat să distrugă ordinul şi secretul său? zise 
James. 

— Da. 

— Şi cum a intrat ordinul în clandestinitate, lăsând secretul 
locului unde se află Mure-de-Paume în paza a patru oameni - un 
Mare Maestru şi trei vacherin? 

— Şi celălalt secret? Că rude de sânge directe, cu strămoşi încă 
dinainte de căsătoria dintre Homer - care, de fapt, era femeie - 
şi Esop, există până în ziua de azi, undeva în Europa? 

— Poate că am omis partea asta, dar pe toate celelalte, da, i 
le-am spus, replică James, cu glasul ca mierea topită. 

— Ai vorbit şi despre complotul de demonizare a femeilor, care 


au fost silite să citească despre plicticoasele treburi 
gospodăreşti? Despre complotul literaturii feminine de consum? 

— Da. 

— Şi despre complotul de a-i tortura pe bărbaţi cu bestselleruri 
incredibil de groase, cu titluri stanţate? 

— N-am intrat în amănunte, dar cred că le-am menţionat în 
trecere. 

— Pare destul de clar, spuse lordul Wadley, ridicându-se brusc 
şi trăgând o măsuţă între divan şi chaise-longue. la ziceţi, facem 
un domino? 

— Problema este, unchiule, că s-ar putea să fi găsit Mure-de- 
Paume. 

Wadley se răsuci şi-i veşteji cu privirea pe James şi pe Emily. 

— James, asta este absolut imposibil. Eu o caut încă de când 
m-am stabilit în Luxemburg, cu cincisprezece luni în urmă. 
Uită-te la rafturile mele - pline cu cărţi, incluzându-i pe toţi 
clasicii. Indiciile sunt acolo. Am terminat tot Canonul Occidental, 
pe toţi cei trecuţi pe lista pentru Premiul Cărţii - inclusiv şi pe 
femeia aia care a scris cartea despre oasele din Noua Zeelandă 
-, toţi câştigătorii Premiului Goncourt şi toate numele mari din 
China, India şi Orientul Mijlociu. Singurul lucru asupra căruia toţi 
sunt de acord este că Mure-de-Paume, legendara cheie de boltă, 
este ascunsă aici, în străvechiul Luxemburg. Şi acum apăreţi voi 
când se crapă - ha! - de ziuă, din senin, ca să-mi spuneţi că mă 
înşel? În acel moment, Alphonse deschise uşa şi tuşi discret. 

— Lord Wadley, vreţi, vă rog, să veniţi o clipă în bucătărie cu 
mine? 

În timp ce lordul Wadley era cu servitorul lui, Emily examina 
cărţile de pe rafturi. Erau cu siguranţă destule. Crack i se alătură 
în faţa bibliotecii. 

— E ceva ce mă nedumereşte în legătură cu nepotul meu şi cu 
membrii Ordinului Psion, îi spuse ea. Dacă ordinul era o adunare 
de scriitori, ce-a scris nepotul meu? De ce era membru? 

— A, spuse Crack. Ştiam că o să ajungi şi la asta în cele din 
urmă. Nu ştiu cum să-ţi spun altfel, Emily, dar problema este că 
nepotul tău era de fapt nepoata ta. 

— Nepoata mea? 

— Da. lar pseudonimul ei era Carol Shields. 

Era prea mult pentru Emily. O cuprinse ameţeala. Pardoseala 
se înălța şi se căsca, iar ea simţi că leşină în braţele întinse ale 


profesorului. 


Capitolul 30 

Ascuns după uşile de sticlă, Hermelină privi furios cum James 
Crack prinde trupul lung şi suplu al lui Emily Raquin în braţele lui 
puternice şi, cu puţin efort vizibil, o duce pe divan. Se uită cum 
o întinse acolo şi-i mângâie părul cu nişte degete tandre. Eu ştiu 
ce aş face cu o fată leşinată pe o canapea, îşi zise el, chicotind 
şuierător şi trăgându-se tare de bretele. In geanta lui de cărţi, 
simţi greutatea reconfortantă a SIG Sauer-ului cu piedica pusă, 
plin de gloanţe. Mai avea şi un măr, în caz că i se făcea foame. 

Hermelină stătea deja de o jumătate de oră neobservat lângă 
uşa de sticlă, după ce ascunsese Opelul furat la capătul aleii, se 
căţărase peste gardul de sârmă tăioasă ca o lamă, se furişase 
prin tufişurile încă ude de roua dimineţii şi găsise punctul de 
observaţie potrivit. Bufniţă Cafenie îl sunase să-i spună unde 
duseseră Crack şi fata cheia de boltă. Acum simţea că era foarte 
aproape. Nu reuşise să desluşească prea mult din ceea ce se 
spusese în încăpere, dar cuvintele „Mure-de-Paume” trecuseră 
prin geamul dublu de mai multe ori. Ar trebui să-i împuşc acum 
pe toţi, îşi zise el, dar Bufniţă Cafenie spusese că nu aveau să 
mai ucidă pe nimeni. El trebuia să-i lege, să ducă Mure-de- 
Paume înapoi în casa Breslei din Bruxelles şi să aştepte acolo 
următoarele instrucţiuni. 

În timp ce Crack se apleca asupra fetei leşinate, Hermelină ieşi 
pe uşile de sticlă neîncuiate şi, folosind grosimea covorului 
pentru a-şi înăbuşi zgomotul paşilor, se apropie de Crack din 
spate. Îl pocni pe profesor cu o lovitură buimăcitoare a pumnului 
drept, chiar în dosul urechii, lăsându-l lat. Corpul 
paraliteralistului se prăbuşi peste corpul lui Emily, ţintuind-o de 
divan. Amândoi erau acum în stare de inconştienţă. Hermelină 
se apucă repede să-l lege pe Crack, folosind o bandă adezivă pe 
care o luase tot din geanta de cărţi. Trase o fâşie din bandă, o 
sfâşie cu incisivii lui ascuţiţi şi începu s-o înfăşoare în jurul mâi- 
nilor inerte ale lui Crack, dar, deşi nu era neîndemânatic, 
degetele lui Hermelină nu erau potrivite pentru operaţiuni atât 
de delicate. Aplicase banda, dar nu reuşea s-o strângă. Ştia că 
nu va fi suficient pentru a imobiliza un bărbat înalt în floarea 
vieţii, aşa că mai desprinse o fâşie lungă de bandă şi o răsuci în 
jurul inconştientului Crack. Trase de ea, dar ceva cedă. Mâinile 


lipsite de viaţă ale lui James ieşiră din laţ şi foarte repede 
Hermelină se pomeni cu mâna stângă lipită de glezna dreaptă. 
Intră în panică. Încercă să tragă de bandă, dar cealaltă mână i 
se lipi de ceafă. Stând într-un picior, cu un braţ lipit de gleznă şi 
cu celălalt de ceafă, Hermelină ajunse într-o poziţie 
stânjenitoare. Zvâcnind puternic din membre, reuşi să-şi bage în 
gură un căluş format din două bucle de bandă. Se ridică pentru 
o secundă, neputincios, neajutorat. Apoi simţi că se 
dezechilibrează şi că se apropie vertiginos de podea; nu putea 
face nimic. Ah, Bufniţă Cafenie, iar te-am dezamăgit! Se prăbuşi 
cu o bubuitură oribilă şi nimeri în spatele chaise-longue-ului. În 
momentul impactului, lordul Tod Wadley se întorcea în încăpere 
şi uşa se trânti în urma lui. 


Capitolul 31 

— James! strigă britanicul. Cum ai putut? Ai abuzat de 
ospitalitatea mea şi m-ai înşelat! Vii aici pretinzând că te 
interesează să discuţi despre Ordinul Psion, în timp ce tu fugi de 
fapt pentru că ai comis o crimă. Exagerezi, nu găseşti? 

Profesorul îşi freca derutat mâinile, în timp ce Emily - strivită 
de greutatea inertă, deşi atenuată a corpului lui James - respira 
greu, dorindu-şi apă ca un peşte pe uscat. Ce naiba li se 
întâmplase? se întrebă Crack. Tot ce ştia era că îl durea capul. 

— Unchiule, mormăi el, să-ţi explic... 

— E cam târziu pentru asta, bătrâne. Fiţi amabili şi ştergeţi-o 
de aici. 

Crack nu-şi putu reprima unul dintre celebrele sale surâsuri 
afectate. 

— Am venit să-ţi spunem că ai avut dreptate în ce priveşte 
Mure-de-Paume. 

Reuşi să capteze atenţia înălţimii Sale. Lui Wadley îi sticliră 
ochii. 

— Ce? E în Luxemburg? 

— Mai aproape decât îţi închipui. 

— Unde? 

James Crack scoase cutia de bani de sub divan cu un zâmbet 
calm. 

— Chiar aici, spuse el. 

Sticlirea din ochii lordului Wadley se stinse. 

— James, spuse el, asta nu e decât o cutie de bani ieftină, de 


genul celor care se vând în orice pape tărie. Nu prea cred că 
marii scriitori din trecut ar vrea să vadă că secretele muncii lor 
sunt păstrate într-un asemenea recipient proletar. 

— Cu toate acestea, lord Wadley, murmură Emily, care se 
trezise, înăuntru e ceva pentru care avem nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Un prolix, rosti James, scoțând cartea deloc elegantă. 

Lordul Wadley o privi şocat, apoi se aplecă în faţă ca s-o apuce 
delicat cu mâinile lui foarte mici. Incepu s-o răsfoiască. 

— Prima pagină pare a fi scrisă în sanscrită. Următoarea este 
scrisă în greacă. Greaca predemotică, aş adăuga. Sunt multe 
de-astea. Helenistica, după cum arată. Nu foarte fluentă, aş 
zice, dar uite - cuvântul ăsta se tot repetă. 

Wadley arătă cu degetul un cuvânt de pe una dintre primele 
pagini ale prolixului - ayl//p7/a. Crack ridică din umeri. 

— Greaca asta e chineză pentru mine, glumi el. Lordul Wadley 
pufni amuzat şi lui Emily îi dădură lacrimile de râs. 

— Le-ai tăiat craca, Crack! 

Hohotele de râs răsunară câteva minute, după care lordul 
Wadley îşi înşurubă la loc monoclul şi se aplecă din nou asupra 
prolixului. 

— Cred că este un cuvânt străvechi pentru „marţi”. Ciudat. 
Uite-l aici, din nou. Marţi. Oare ce-o fi însemnând? 

Deodată, pentru James deveni clar ca bună ziua. 

— Cred că este un fel de jurnal, unchiule. Emily, marţea este o 
zi cu o semnificaţie specială pentru scriitori. 

— Aha. De ce? 

— Conform tradiţiei, lunea nu exista peşte, pentru că bărcile nu 
ieşeau în larg duminica, aşa că pescarii ieşeau lunea, ceea ce 
însemna că martea puteai să ai din nou peşte proaspăt. Peştele 
e bun pentru creier. Scribii spuneau că ajută la concentrare, iar 
când primii dramaturgi au început să pună condeiul pe hârtie, 
au adaptat multe din tradiţiile scribilor. Marţea Norocoasă a fost 
una dintre numeroasele lor tradiţii. Da, conchise lordul Wadley. 
Altele au fost birourile, condeiele şi bucăţile de hârtie. 

Lordul dădu câteva pagini din prolix până când găsi din nou 
cuvântul. Începu o traducere ezitantă. 

— „Marţi - şi aici e un număr... patru, cred, da, asta e. Marţi, 4 
septembrie. Petrecut ziua cu un tâmplar uitându-ne la nişte 
desene pentru cal de lemn. Tot nu înţeleg cum îl făceau. Să nu 


uit să cumpăr sandale noi.” Foarte ciudat. 

— ţi spune ceva, unchiule? întrebă James. 

— Absolut nimic. Să mai încerc o pagină. Lordul Wadley dădu 
paginile mai departe. 

— Hm. Asta e în latină. Nu mi-a plăcut niciodată latina. Dar să 
vedem. Din nou marţi. Cuvântul purgamentum, Emily, era sacru 
pentru scriitorii romani. 

— Dar nu este cumva Codul Da Vino? întrebă Emily. 

— Nu cred, draga mea. Dar ar putea fi ceva legat de el, o 
anexă, dacă vrei. Ne dă o idee despre procesul de creaţie, 
desigur, dar oare numai atât? 

— Trebuie să ne spună şi altceva în afară de leacul pentru 
blocajul scriitorului, declară Crack. Despre criza de inspiraţie. Nu 
poate fi o fundătură. Altminteri nu ne-ar fi adus Gordon Sanitaire 
până la ea. 

În ochiul bătrânului pair se ivi o nouă sticlire. 

— Mă întreb dacă nu cumva ai dreptate. la ascultați: „Marţi, 8 
august. Idee pentru o povestire: un bărbat fuge din Troia pentru 
a ajunge victima unui naufragiu pe coasta nord-africană” - se 
deschide paranteza - „să zicem” - se închide paranteza - unde 
se îndrăgosteşte poate de o feniciancă, regină - semn de 
întrebare - care construieşte o cetate.” 

— Seamănă cu Eneida, şopti delicat Emily. 

— Sst, Emily, o preveni Crack. Unchiul gândeşte. 

— Aici nu e vorba doar despre procesul de creaţie, James; este 
de fapt un indiciu despre locul unde se află cheia de boltă. Uite: 
„coasta nord-africană” este evident un nume de cod pentru 
Luxemburg. 

Crack îşi aminti de manuscrisul pe care-l lăsase pe biroul lui 
redacţional din New York. Era oare prea târziu pentru 
modificări? 

— Mai poţi descifra şi altceva? 

— Hm. Asta pare a fi în anglo-saxonă. Din nou, o însemnare de 
jurnal. Scriitorul se plânge de lipsă de inspiraţie şi continuă, 
deplângând moartea cuiva pe nume Grendel. Ce spune? „Toată 
lumea spune că e probabil altcineva, dar eu n-am chef să-mi bat 
capul. Mama vine mâine la mine.” 

Emily căscă gura să spună ceva, dar în momentul acela, din 
spatele chaise-longue-ului, Hermelină scoase un strigăt înăbuşit. 

— Dumnezeule! strigă lordul Wadley. Tu ai făcut aşa? Ştiu că 


eşti un tip multilateral, dar eşti şi ventriloc? Crack aruncă o 
privire în spatele chaise-longue-ului. 

— E al tău? întrebă el, ridicând un braţ al fostului vânzător de 
cărţi întins acolo. 

Tod Wadley se ridică pe canapea şi se uită peste marginea ei. 

— Dumnezeule, nu! Ce crezi că este? 

ÎI împunse pe Hermelină cu un deget minuscul şi osos. Exact 
atunci intră Alphonse. 

— Sir? Cred că ar trebui să vă uitaţi pe fereastră. 

— Pe fereastră? Prea bine, Alphonse, dar dacă este una dintre 
glumele tale stupide... Între timp, puteţi să-l ridicaţi pe individul 
din spatele chaise-longue-lui? Pare să aibă oarecari dificultăţi. 

James Crack era deja la fereastră, lângă Emily. Simţi familiarul 
val de nelinişte ridicându-se în el. Pe peluzele întinse ale 
domeniului, dincolo de poartă, era o mare de lumini albastre ale 
girofarurilor poliţiei. TDBCFB-ul. Cum Dumnezeu îi urmăriseră 
până aici? 

— Trebuie s-o ştergem, spuse el ferm. 

— Dar, James, stai! Ce-i asta? 

Emily arătă spre o mică lumină albastră pe care Crack n-o 
observase până atunci din cauza girofarurilor poliţiei. Era petite, 
cu un contur perfect triunghiular şi dansa pe aleea de pietriş, 
avansând spre ei în timp ce priveau. 

— E o flamă? 

Deci aşa îi găsise TDBCFB-ul, bănui Crack, amintindu-şi cum 
scădea nivelul benzinei, dar gândurile îi fură întrerupte când 
flacăra ajunse la Fiatul Multipla. Păru să se oprească sub vehicul 
şi se întinse o secundă, dar apoi izbucni o serie de explozii 
asurzitoare, în timp ce focul spulberă maşina bucată cu bucată, 
o azvârli în aer şi o trânti într-o cascadă de piese care căzură în 
grădina lordului Wadley. 

— Trandafirii mei! strigă el. 

— Sst! rosti simplu Emily. 


Capitolul 32 

De cealaltă parte a porţii domeniului, locotenentul Jacques 
Dijon de la TDBCFB luă celularul din maşină şi privi stupefiat 
cum Multipla se dezmembra chiar sub ochii lui. Oamenii lui se 
dădură înapoi instinctiv. O perdea de fum plutea peste peisajul 
rural liniştit al Luxemburgului. 


— Aşa! Dărâmaţi poarta! ordonă Dijon şi se întoarse la telefon. 

De ce suna tot timpul ocupat la Taureau? Il sunase permanent 
de când gonise pe autostradă pe urmele flăcării albastre care îi 
dusese inevitabil la Crack şi la agentul Raquin. 

În spatele lui Dijon, un mic grup de ofiţeri se adunase pentru a 
discuta cum să dărâme poarta. In cele din urmă, deciseră că cel 
mai bine ar fi să intre în ea cu o maşină şi după ce jucară cinci 
minute „an-tan-tichitan” ca să stabilească învinsul, polițistul 
Rosbif fu ales pentru a-şi sacrifica maşina. 

Pas juste fum ultimele lui cuvinte când Peugeot-ul 205 cu 
număr de poliţie izbi porţile cu exact 39 de kilometri la oră, 
distrugându-se în clipa impactului. Celelalte maşini de patrulă 
ţâşniră apoi pe poarta deschisă, cu sirenele urlând, şi străbătură 
în viteză aleea cu pietriş până la rămăşiţele Multiplei arse - un 
schelet din metal înnegrit şi cauciuc carbonizat. 

— Înconjuraţi casa! strigă Dijon. Îi vreau vii pe nemernicii ăştia! 

Îşi sună din nou şeful. 

De data asta, Taureau răspunse imediat. 

— Oui? 

— Capitaine! l-am prins! Sunt ca şobolanii în cursă. 

— Bravo, Dijon! Dar să nu te atingi de un fir din părul lor, ai 
înţeles? Să nu fie nimeni ucis! Exact atunci se auzi o rafală de 
focuri din spatele garajului cât un hangar, aflat în stânga 
corpului principal al clădirii. Dijon închise brusc telefonul, îşi 
scoase din toc propriul revolver Heckler & Koch USP Elite (pe 
care-l cumpărase la o licitaţie online cu doar 1 200 de dolari - o 
economie substanţială, deşi îl deranjase să remarce că acei 
clienţi care cumpăraseră un revolver USP Elite mai cumpăraseră 
şi un set de trei săbii negre Samurai) şi înconjură în fugă 
clădirea, spre spatele garajului. Oamenii lui erau aliniaţi în 
poziţie ghemuită, în linie de foc, trăgând în zadar spre bateria 
de faruri cu polipropilenă de mare putere, care dispăreau rapid, 
aparţinând unui Range Rover de primă clasă cu tracţiune pe 
patru roţi, transmisie standard şi volanul pe dreapta. 


Capitolul 33 

Alphonse Briedel nu era un şofer la fel de bun ca Emily, dar 
lordul Tod Wadley, rezonabil în multe alte privinţe, nu îşi 
îngăduia să meargă într-o maşină condusă de o femeie. Pairul 
regatului şedea pe bancheta din spate a Range Rover-ului, 


extrem de elegantă şi bine încălzită, îmbrăcat tot cu halatul de 
casă şi cu pijamaua de bumbac, răsfoind prolixul pagină cu 
pagină. Lângă el, cufundat în gânduri, şedea paraliteralistul 
american James Crack. Încă se chinuia să înţeleagă motivele 
pentru care respectatul custode îi condusese la prolix. De ce i-l 
dăduse lui Emily? Ce încerca să spună? 

— Unde mergem, lord Wadley? întrebă Emily de pe scaunul din 
faţă. 

— In Anglia, dragă Emily, spuse englezul. M-am săturat de 
Luxemburg. M-a dezamăgit pentru că nu găzduieşte Mure-de- 
Paume şi oricum, mi-am amintit brusc mitul conform căruia 
legendara cheie de boltă este ascunsă în Anglia. 

Se auzi o întrebare înăbuşită din spate, unde Hermelină zăcea 
legat şi cu un căluş în gură. 

— Tu să taci! i-o reteză lordul Wadley, răsucindu-se şi trăgând 
tare de bretelele fostului vânzător de cărţi. Ochii lui Hermelină 
înotau în lacrimi. 

— Hei, spuse James, mai fă-o o dată. Cred că-i place. Nimeni nu 
era încă sigur cine sau ce era Hermelină, dar lordul Wadley se 
gândise că ar fi bine să-l ia cu ei pentru orice eventualitate 
(„întotdeauna ai nevoie de o hermelină”). Între timp, Alphonse 
virase Range Rover-ul (tot prima clasă) spre soare-răsare, 
mergând spre vest, trecuse de graniţa cu Franţa şi se îndrepta 
spre Calais şi spre legăturile sale cu insula de peste mare, insula 
aceea brăzdată de linii de demarcaţie paranormale şi prin care 
trecea meridianul Greenwich, al doilea prim meridian sacru al 
Pământului. 

— Mărturisesc, James, că prolixul ăsta este derutant pentru 
mine, declară lordul Wadley. Nu-s decât însemnări de jurnal, 
mâzgălite unele după altele. L-am parcurs pe tot şi are anumite 
părţi interesante - cineva scrie aici în engleza de tranziţie că le-a 
venit o idee grozavă să facă o antologie de povestiri, legate 
între ele, despre nişte călători, dar n-au găsit un fir comun - ce 
înseamnă asta? 

— Pot să-l văd? întrebă încet Emily. 

Lordul Wadley îi întinse cartea. Mâinile ei delicate mângâiară 
coperta de piele şi fata simţi pentru o clipă că stafia nepotului ei 
şedea lângă ea pe scaunele îmbrăcate în piele ale Range 
Rover-ului, în care se întipăreau contururile corpurilor. Ce este, 
Neveu? Ce încerci să-mi spui? Nici un răspuns. Deschise cartea 


la întâmplare. În scrisul acela împăienjenit găsi o însemnare 
care o făcu să tresară: „Marţi, 14 octombrie, Anul Domnului 
1858. Idee valoroasă pentru o distracţie pe tema Paris şi Londra, 
dar nu reuşesc să compun titlul sau primul paragraf. Mă tem că 
muza m-a părăsit.” 

— James, spuse ea, s-ar putea ca jurnalele astea să aparţină 
unor scriitori celebri? Asta - care vorbeşte de nişte mineri din 
Alsacia, dar despre care autorul se teme că ar fi îngrozitor de 
plicticos - e în stilul lui Emile Zola. 

— Zola? Ştiai, Emily, că Emily Zola era una dintre acele 
vacherins ale Ordinului Psion? 

— Dar Charles Dickens? 

— Charlotte Dickens? O, da. Împreună cu amanta ei, Alexandra 
Dumas, au crescut-o pe micuța Janice Joyce. Nimeni n-a ştiut 
cine era tatăl, dar unii cercetători cred că ar fi putut fi Jane 
Austen, care era şi ea Mare Maestru. 

— Mare Maestru? întrebă Emily. Vreţi să spuneţi Mare Maestră? 

— Ştiu că e cam complicat, Emily, dar Jane Austen era de fapt 
bărbat. A jucat fotbal în echipa Angliei contra Scoției. Se pare că 
pasa grozav, fiind, cum se exprimă cercetătorii, „iute de picior”. 

Emily îşi cobori repede privirea spre carte şi mai dădu câteva 
pagini. 

— Ar putea fi ăsta scrisul lui Jane Austen? întrebă ea cu o 
sticlire în ochi care-l intrigă pe Crack. Oare descoperise ceva? 
începea să se desprindă un tipar? Luă cartea şi studie 
însemnarea pe care i-o arătase Emily. Cerneala se mai ştersese, 
dar textul era scris cu italice fine, cu bucle care aveau un scop 
precis: „Marţi, 13 martie. Plouă din nou. N-am făcut antrena- 
ment la fotbal. M-am cam săturat de parlamentari. Nu ştiu dacă 
nu cumva Fanny nu este un nume prea ostentativ pentru o 
eroină atât de stupidă.” 

— Este posibil, Emily. Dar de ce? De ce să ne fi lăsat Gordon 
Sanitaire o antologie de jurnale ale scriitorilor? 

Îi înapoie cartea lui Emily. 

— Poate fiindcă erau toţi membri ai ordinului Psion? In spate se 
lăsă tăcerea. Emily se gândi că bărbaţii n-o mai ascultaseră. 
Vedea în oglinda de machiaj că se uitau pe geam, sorbind câte 
un Bloody Mary şi ronţăind batoanele cu ţelină şi ouăle de 
potârniche pe care le împărţise Alphonse mai devreme. Emily 
dădu paginile prolixului până când ajunse la ultima pagină. 


Sărind în sus atât de tare, încât îl zgâlţâi pe Alphonse, aflat la 
volan, ea recunoscu hârtia pentru computer pe care o folosea 
întotdeauna Neveu. Pe foaie erau trecute două cuvinte - Sub şi 
Copertă - şi o formulă: Nici o notă pentru locul trei. 


Capitolul 34 

Lordul Tod Wadley, celebrul paraliteralist regal şi autor a 
numeroase bestselleruri grele pe această temă, deţinea un 
vagon privat pentru Eurotunel. În timp ce persoanele care 
plătesc preţul obişnuit pentru a călători pe sub Canalul Mânecii 
trebuie să se apropie de vagonul lor pe un asfalt obişnuit, 
suprafaţa aleii private a lordului Tod Wadley de la Coquelles, Pas 
de Calais, Franţa, era delicat capitonată pentru a ocroti şasiurile 
vehiculelor sale de teren, sport şi utilitare. Range Rover-ul lui, 
care în scurta călătorie din Luxemburg la Calais fusese depăşit 
de un model mai şic, torcea în postul de vamă, unde îl 
înconjurară imediat agenţii biroului vamal privat al lordului 
Wadley. Oamenii se îngrijiră repede de maşină pe dinăuntru şi 
pe afară. Nu se puse nici o întrebare privind proveniența 
uriaşului Hermelină, legat şi cu căluşul în gură, din portbagaj, a 
SIG Sauerului P228, a celor patru grenade de mână ascunse în 
minibar, a teancului de casete porno bestiale, a heroinei de 
mare concentraţie din compartimentul pentru mănuşi sau a 
celor patru imigranţi ilegali de origine nedeterminată, prinşi cu 
grijă în curele în fiecare boltă de roată. 

— Bun venit la bord, sir. Trenul de 7.58 o să plece la ora 
stabilită. 

Alphonse urcă maşina pe rampa acoperită cu mătase organică 
şi o manevră cu îndemânare până în mijlocul vagonului, unde o 
opri o japoneză în chimono, care făcu o plecăciune. Stinse 
farurile, cobori geamurile doi centimetri şi opri motorul. James 
Crack nu putu să nu observe că pereţii trenului erau îmbrăcaţi 
cu lambriuri din esențe de lemn rare. Era ca biblioteca unui club 
exclusivist, îşi zise el. Trenul trase aproape imediat la peron şi 
peste câteva secunde se aflau în bezna tunelului. Luminile 
fluorescente din interiorul vagonului se aprinseră şi-i scăldară 
într-o lumină caldă. Crack se aplecă în faţă ca s-o bată pe umăr 
pe Emily. 

— Tunelul are exact cincizeci de kilometri lungime. Emily, 
începu el. Dintre aceştia, treizeci şi nouă de kilometri sunt sub 


mare - cel mai lung tunel submarin de pe planetă - şi trenurile 
astea sunt cele mai puternice pe care le avem. Nu sunt 
arătoase, dar pot avea până la 7 500 cai putere şi pot căra 
mărfuri de până la 2 400 de tone cu 140 de kilometri pe oră. 

— Adevărat? întrebă Emily curioasă. 

— Da. Circa 112 milioane de oameni au călătorit prin el între 
1994 şi 2000. Este de asemenea lider de piaţă pentru călătoriile 
animalelor de companie. Aproximativ 50 000 de câini şi pisici au 
folosit tunelul între februarie 2000 şi iunie 2002, datorită 
Planului de Călătorii pentru Animalele de companie. 

— A, da? 

— Da, înainte erau nevoite să călătorească sub acoperire. 

Ceva trecu ca o rachetă prin creierul inconştient al lui Emily. 
Sub acoperire? 

Degetele ei pipăiră cu febrilitate dosul cărţii din mâna ei. la 
stai! Nu cumva...? Atunci înţelese. Sub acoperire. 

Exact aşa era, la propriu: sub acoperire. Sau, mai clar spus, sub 
coperte! închise prolixul şi îl ridică în lumină, lăsând licărirea 
delicată să cadă pe marginea de jos a cotorului. 

James Crack privi peste umărul lui Emily. Văzu şi el o fâşie 
palidă între cele două straturi de piele, ca şi cum ar fi fost o 
copertă în care fusese încastrat un carton. Era oare legătura în 
piele a prolixului o variantă a supracopertei standard pe care o 
are orice carte cu coperte de carton comerciale? Emily introduse 
cu dexteritate un deget pe sub piele şi începu s-o desprindă de 
cartonul de dedesubt. 

— Ai grijă, Emily, să n-o sfâşii! strigă Crack, încurajând-o de pe 
bancheta din spate. 

Lângă el, văzând ce încerca să facă Emily, lordul Wadley sună 
lung din cornul de vânătoare din alamă pe care-l ţinea în 
buzunarul halatului de casă din brocart. 

— Hei-ho! strigă el din toţi rărunchii. Începe vânătoarea! 

Pielea cedă destul de uşor - la un moment dat, chiar prea uşor. 
Degetele elegante ale lui Emily despărţiră cartonul de piele, 
simțind cum şuviţele de clei de hârtie se întind şi se rup sub 
presiunea degetelor ei. După două minute, reuşi să separe cele 
două coperte. Puse deoparte coperta de piele şi se concentra 
asupra prolixului, dezgolit acum, în lumina măgulitoare a Range 
Rover-ului. Sub pielea protectoare erau două supracoperte din 
carton gros. 


— Un simplu caiet! Cum ar folosi un scriitor pentru însemnări, 
şopti Crack. 

Cartonul era ocru şi nu avea nici un semn pe el, în afară de - 
ce? Un mic petic de plastic. Putea fi scotch? Emily întoarse 
cartea. Aha. Un dreptunghi de hârtie de cinci centimetri pe trei, 
lipit pe dosul prolixului. Pe bucăţica de hârtie era un set de linii 
de lățimi şi înălţimi diferite, care se puteau citi de la dreapta la 
stânga de la stânga, la dreapta sau deloc. Era un cod. Un cod de 
bare. 

Dedesubt erau doar două cuvinte: Uxbridge Road. James se 
întinse instantaneu în faţă, ca să ia prolixul în mâini. Preţ de o 
secundă, simţi o mare uşurare în faţa acestei descoperiri. Deci 
asta voia bătrânul vulpoi să vadă ei! Dar în clipa următoare 
înţelese exact, în timp ce spaima i se strecura în suflet, ce 
însemnau cuvintele de sub cod. Uxbridge Road. Sediul aripii în- 
armate a Breslei Engleze a Cărţii. Era un avertisment. Dacă 
Cordon Sanitaire menţionase Uxbridge Road, nu putea să 
însemne decât un singur lucru: că URG fusese responsabil de 
moartea lui şi activa din nou, răspândindu-şi influenţa ÎN 
ÎNTREAGA LUME. 


Capitolul 35 

În celălalt capăt al tunelului, Richard Kidney, Şeful poliţiei din 
Kent, care acţiona conform pontului oferit de un anume 
Capitaine Taureau de la Toutes Directions Bureau de la Cage 
aux Folles din Bruxelles, organizase un baraj feroviar în faţa 
unui mic tunel liniştit din inima rurală a celui mai sud-estic ţinut 
al Angliei. De-a curmezişul şinelor erau parcate două serii de 
câte cinci maşini de poliţie marca BMW, cu tracţiune manuală, 
care aparţineau Jandarmeriei din Kent, pe când în tufişurile din 
jurul drumului, bărbaţi înarmaţi din Forţa de Reacţie Rapidă din 
Kent stivuiau saci cu nisip şi amenajau între ei locaşuri de 
tragere pentru cele opt mitraliere grele de mare putere LIAL cu 
calibrul de 12,7 mm. Aceste arme, versiuni modernizate ale 
Browning-ului M2 cu calibrul 50, recunoscute ca fiind printre 
cele mai frumoase mitraliere fabricate vreodată, fuseseră recent 
îmbunătăţite pentru a reduce reculul şi a mări precizia şi aveau 
un încărcător care se putea schimba repede. Dat fiind că arma 
era capabilă să tragă 635 de rafale pe minut, trenul n-avea nici 
o şansă să scape. Şi asta era doar prima linie de apărare. Kidney 


era un bărbat masiv ca un bivol, pe care tatăl lui - înainte de a fi 
fost ucis în Deşertul Vestic cândva înainte de bătălia de la Tel El 
Kebir - l-ar fi descris ca fiind „dintr-un neam zdravăn de ţărani”. 
Avea păr grizonant tuns scurt şi ochelarii cu rame de baga îi dă- 
deau aerul unui licitator la târgul de vite. Conducea un Jaguar 
gri şi abia aştepta să iasă la pensie ca să-şi petreacă timpul pe 
terenul de golf din Tonbridge. Era ultima lui reprezentaţie şi voia 
să fie una reuşită. Plasase cu grijă artileria de susţinere, cu linii 
de foc în anfilade încrucişate, astfel încât, la nevoie, să poată 
ordona distrugerea oricărei urme de viaţă în caz că trenul nu 
s-ar fi oprit. Ceva mai încolo pe traseu ceruse şi suport aviatic. 
Trei elicoptere MH-60K de atac planau la un sfert de metru 
deasupra unui teren sportiv din Ashford, ai căror piloţi şi 
trăgători erau gata să reacționeze într-o clipită. Kidney nici nu 
voia să se gândească măcar la puterea de foc pe care o puteau 
declanşa aceste maşinării, dar tot nu era destul. Dincolo de ele, 
de cealaltă parte a Ashford-ului, şinele erau presărate cu mine 
antitanc, cu focoase ultrasensibile. Dacă trenul trecea prin ele, 
Comandamentul de atac de la Biggin Hill era pregătit să lanseze 
o escadrilă de turboreactoare Tornado dotate cu rachete 
Tomahawk cu uraniu sărăcit. Următorul lui punct de susţinere, în 
caz că trenul îşi continua drumul, era Marina Militară Regală. 
Două distrugătoare de tip 42 erau ancorate lângă Insula 
Sheppey, gata să tragă o salvă spre tren în timp ce acesta se 
apropia de Londra. Ultima lui precauţie fusese să plaseze nava 
Conquerorpe Tamisa, iar dispozitivul său nuclear - a cărui 
folosire fusese aprobată de Parlament - era pregătit şi îndreptat 
spre Gara Waterloo. Era adevărat că într-un fel îşi folosea greşit 
autoritatea, conform Legii pentru imigranții ilegali din 2005, dar 
nimeni nu avea să poată spune că Dicky Kidney se dăduse bătut 
fără luptă. 


Capitolul 36 

Între timp, ceva mai încolo, la vreo două sute cincizeci de metri 
sub nivelul mării, într-un vagon privat din trenul Eurotunel pe 
ruta Coquelle-Folkestone de la ora 7,58, Alphonse Briedel şedea 
pe scaunul din faţă al Range Rover-ului, ascultând nişte muzică 
clasică la o linie cuadrofonică de ultimul tip. Aparatul era fixat 
pe frecvenţa de 107,6 MHz pentru a recepta ultimele modificări 
şi informaţii despre serviciile Eurotunelului şi despre ofertele 


care i-ar putea interesa pe cei care călătoreau spre sau dinspre 
Europa continentală, în caz că se producea vreo întrerupere. 
Alphonse ascultă atent ceea ce urmă, în timp ce fruntea lui se 
încreţea gânditoare. 

— Sir? strigă el spre liliputanul proprietar al vehiculului. O să 
avem o oprire neprogramată. Se pare că poliţia britanică a 
blocat calea ferată şi o să cerceteze trenul în căutarea 
imigranţilor ilegali. Imediat la sud de Ashford. 

Lordul Tod Wadley zâmbi vag. 

— Pare cam suspect. Crezi că ar putea fi prietenii tăi de la 
TDBCFB? Poate că au informat poliţia din Kent că suntem pe 
drum, ce zici? 

Crack nu ştia ce să creadă. Era deja obosit. Stătuse treaz toată 
noaptea împreună cu Emily, gândind profund, şi acum nu-şi 
dorea decât să se facă covrig şi să adoarmă ca un căţel. Dar, în 
loc de asta, şedea într-un Range Rover aproape impecabil, cu un 
lord englez şi o frumoasă bibliotehniciană belgiancă, un 
Hermelină masiv şi un servitor linguşitor. Fugea de poliţie şi se 
părea că alţii umblau după Mure-de-Paume, legendara cheie de 
boltă, poate ca s-o ia pentru ei şi să-i folosească puternicul 
conţinut în scopuri proprii. Trebuia să găsească el cheia de 
boltă. Trebuia să găsească el Codul Da Vino, cu orice preţ. Luă 
din nou în mână prolixul. Simţi că era mai aproape de ţintă 
decât îl lăsase respectatul custode, dar îşi dădea seama că încă 
avea cale lungă de străbătut. 

— James, spuse Emily încet, întrerupându-i reveria, prolixul 
ăsta nu poate fi doar un avertisment despre Uxbridge Road 
Group, nu-i aşa? Asta ar însemna că urmele se estompează, nu? 

— Codul de bare este cheia, confirmă Crack. Este puţin 
probabil ca un caiet obişnuit sau unul de grădinărit ca ăsta să 
aibă un cod de bare, deci trebuie să fie ceva important. Dar ce 
înseamnă? Şi cum descifrăm codul de bare? 

— Am o legătură în branşă care ne-ar putea ajuta! exclamă 
minusculul aristocrat. Dar pentru asta trebuie să ajungem la 
Londra. 


Capitolul 37 

Capitaine Taureau şi locotenentul Dijon traversară Canalul 
Mânecii legaţi cu curele în partea din spate a unui elicopter 
Aerospatiale Westland Lynx, unul dintre cele mai rapide 


elicoptere fabricate vreodată. Aterizară imediat la nord de Dover 
şi pătrunseră în interiorul insulei la o altitudine de 1400 de 
picioare, îndreptându-se spre oraşul Ashford din Kent, aflat la 
treizeci şi şapte de kilometri. Elicopterul ateriza într-un lan de 
grâu la vreo opt sute de metri sud de oraş, chiar deasupra unui 
mic tunel în care şerpuiau şinele căii ferate Londra-Folkstone. 

— E ultima dată când mă mai urc într-o maşinărie de-asta, 
locotenent Dijon, bombăni Taureau. L-aş strangula pe cel care 
le-a inventat. 

Traversară câmpul, adunând pe tălpi gogoloaie de noroi, şi se 
apropiară de buza tunelului. Câteva vehicule de poliţie erau 
îngrămădite lângă o poartă cu cinci zăvoare şi începuse să plouă 
uşor. Un jandarm britanic le arătă unde îşi instalase Richard 
Kidney postul de comandă, sus, deasupra tunelului de cale 
ferată. Deasupra capului său se profila ţeava unei puternice 
piese de artilerie de câmp, care era îndreptată exact spre locul 
unde şinele dispăreau într-un tunel de sub autostrada M20. 
Dintr-acolo urma să vină trenul. Kidney îi întâmpină cordial şi le 
propuse să se aşeze lângă el. 

— Dacă ştiţi să manevraţi un mortier, cu atât mai bine, mormăi 
el, cu ochii lipiţi de binoclu. Sentimentul de aşteptare şi de 
tensiune care domnea printre ţintaşii de elită şi mitraliorii 
camuflaţi care aşteptau trenul era aproape palpabil. 

Se auzi un păcănit în radio. Venea trenul. 

— Începe spectacolul! strigă Kidney rânjind şi ridicându-se în 
picioare. Fiţi gata! răcni el spre soldaţii din jurul lui, dând 
semnalul prin ridicarea braţului drept. Pământul începu să 
vibreze. Peste zgomotul produs de trenul care se apropia 
auzeau cum se încărca armamentul. Dijon îl privi îngrozit pe 
şeful lui. Taureau ridică nervos din umeri. 

— Domnule comandant Kidney, începu el şovăitor, parcă 
trebuia doar să oprim trenul şi să-l cercetăm, nu? 

— Am noi împuterniciri de la ministrul de Interne, bătrâne, 
îngână sec polițistul britanic. Intenţionez să mă folosesc de ele 
cât timp mai am cum. 

Trenul ţâşni din tunel, dar deja încetinea, pregătindu-se să 
oprească. Era o fiară uriaşă, cenuşie şi agresivă, cu marcaje 
galbene; valul de căldură care năvălea din motoarele sale 
imense făcea aerul să tremure. Faţă de dimensiunile sale, 
oamenii din faţă păreau nişte pitici, ca şi cum o forţă elementară 


a naturii ar fi înfruntat firava constituţie a omului. Kidney îşi 
ţinea braţul ridicat. Trenul se opri zgâlţâindu-se la câţiva 
centimetri de BMW-urile care blocau linia. Timp de trei secunde 
nu se întâmplă nimic. Se auzi clar un geamăt de frustrare în 
jurul tunelului. Taureau şi Dijon scoaseră fiecare un lung oftat de 
uşurare cu damf de usturoi. 

— Perfect. Hai să-i înhăţăm! spuse Kidney. Trecu dezinvolt 
peste barajul din saci cu nisip şi începu să coboare panta 
abruptă, alunecând pe o parte, spre locul unde mecanicul şi 
controlorul - un bărbat gras - coborau din locomotivă. Capitaine 
Taureau dădu să-l urmeze. 

— Dar, Capitaine, şuieră locotenentul, prinzându-şi de braţ 
superiorul şi arătând spre trenul de sub ei. Asta e Eurostarul. E 
doar pentru pasagerii pedeştri. Am înţeles că James Crack şi 
agentul Raquin călătoresc cu maşina, înseamnă că au mers cu 
Eurotunelul şi au coborât din tren la - cum îi zice? 

— Folkestone. 

— Ce? 

A doua tentativă de explicație a lui Dijon fu întreruptă brutal de 
răcnetul de furie al lui Taureau, al cărui ecou se răspândi în 
tunelul îngust. Exact în acel moment, un Range Rover nou, 
sclipitor, de prima clasă, ţâşni pe lângă ei pe M20, 
îndreptându-se spre Londra. 


Capitolul 38 

Emily Raquin încă se gândea la codul de bare când trecură 
împreună pe lângă un fel de aplicaţie militară la marginea 
autostrăzii. Tancuri grele făceau manevre în mare viteză peste 
câmpuri, venind spre ei; un elicopter zumzăia deasupra. 

Oare pe noi ne urmăresc? se întrebă ea. 

Cei doi se îndreptau spre Londra, pentru a arăta prolixul 
cunoştinţei pe care o avea lordul Tod Wadley în branşa 
comerţului de carte, şi nu după mult timp traversară Tower 
Bridge, construit de romani pentru a comemora faptele vitejeşti 
săvârşite de Horatio împotriva armatei lui Tarqguinus. O sirenă 
de navă se auzi dedesubt - un sunet tânguitor, trist, în ceața 
densă care învăluia în mod obişnuit malurile Tamisei şi după 
care fusese botezată o marcă superioară de manta de ploaie 
americană. Emily căscă pisiceşte. Era trează de mai bine de 
douăzeci şi patru de ore şi începea să se resimtă. 


— Fă stânga, porunci lordul Tod Wadley şi Alphonse viră încet 
Range Rover-ul de pe Regent Street spre Shaftesbury Avenue 
din Londra. 

Se încadrară pe banda pentru autobuze a unei străzi a cărei 
denumire îi scăpa lui Emily. După două sute de metri, lordul 
Wadley bătu cu palma în tetiera îmbrăcată în piele a lui 
Alphonse, semnalându-i să oprească, şi traseră în faţa unei 
librării de modă veche, cu două faţade cu arcade din lemn şi o 
plăcuţă cu litere aurii, împodobite cu numeroase pajuri regale. 
Semnificativ, îşi zise Crack. Era încă foarte devreme şi librăria 
urma să se deschidă abia peste o oră. Un bărbat cu un şorţ 
verde, lung, şi un joben de mătase strălucitoare lustruia clanţele 
de alamă ale uşilor. 

— Emily, draga mea, rosti lordul Tod Wadley cu o sclipire 
vicleană în ochi. Am un plan... 

După ce se puseră cu toţii de acord, Wadley îşi înşurubă 
monoclul, îşi strânse cordonul halatului de casă şi cobori din 
Range Rover. Când bărbatul care lustruia uşa îl zări pe înălţimea 
Sa, păli şi se plecă din şolduri, scăpând din mână cârpa de praf 
şi scoţându-şi pălăria cu un gest larg şi spontan. 

— Isuse, îşi zise Crack, privind statura distinctă a lordului şi 
capul său sferic miniatural, bătrânul este probabil foarte 
cunoscut. Lordul Wadley îngădui să-i fie sărutate încheieturile 
degetelor, îl mângâie pe bărbat pe cap în semn de 
binecuvântare, iar apoi le făcu semn să se apropie. Bărbatul se 
îndreptă de şale şi privi cu interes perechea chipeşă şi destul de 
tânără. 

— Emily, James, începu lordul Wadley, el este Donnie Dogs, 
directorul acestui frumos sediu comercial. Tocmai spuneam că 
suntem în drum spre regină şi dorim, fireşte, să-i cumpărăm un 
mic fleac, pe post de 
bună-ziua-vă-mulţumim-că-ne-aţi-primit-în-ţara-voastră. Primul 
nostru gând a fost o carte. Dar bătrânica nu are o listă de 
preferinţe Amazon şi acum, după ce „Dick” Francis nu mai scrie, 
e cam greu să alegi. Ne-am gândit să trecem pe aici şi să-ţi 
folosim creierul, Donnie. Donnie Dogs făcu din nou o plecăciune, 
ca şi cum aşa ceva s-ar fi întâmplat în mai toate zilele, şi 
introduse grupul în magazinul lui luxos. Păru să nu observe că 
Range Rover-ul se desprinsese de bordură şi rula silențios pe 
banda pentru autobuze, spre colţul cu Duke Street, unde viră la 


stânga, FĂRĂ SĂ SEMNALIZEZE. 


Capitolul 39 

Librăria Hatchard din Picadilly se ridică din bazinul unui 
amfiteatru vulcanic natural, la confluenţa a nu mai puţin de şase 
linii de demarcaţie organice. Se spune că forma sa - patru laturi 
aproximativ egale - a fost copiată după nişte fortificaţii ciudate 
din Peru, care se văd clar doar de la unsprezece mii de metri 
înălţime. Se spune că aici s-ar fi aflat o străveche bibliotecă 
druidică, dar după ce a fost arsă până în temelii de nişte vikingi 
lipsiţi de respect, magazinul a fost reconstruit în 1797. Arhitecţii 
au fost influenţaţi de moda zilei şi au inclus numeroase 
mezaninuri false la diferite niveluri la care se poate ajunge 
astăzi pe scări. Când „unchiul” Tod Wadley, James şi Emily 
intrară în ziua aceea, magazinul era o arenă pustie şi calmă. 
Cărţile erau aşezate drept şi aranjate în ordine alfabetică, 
inclusiv albumele fotografice care atrăgeau de obicei oameni 
care le răsfoiesc neglijent. Donnie Dogs îşi scosese între timp 
pălăria, dând la iveală un con ondulat de păr roşcat perfect 
coafat. Tocmai se îndreptau spre secţiunea dedicată romanelor 
polițiste, când lordul Wadley îi trimise un semnal lui Emily. Ea se 
opri, scoase un mieunat, după care se prăbuşi. Pentru a doua 
oară în ziua aceea, James Crack se pomeni că trebuia să prindă 
corpul inert al lui Emily. 

— Dumnezeule! strigă lordul Wadley. A leşinat! Ai putea, te 
rog, amice Donnie, să-i aduci un pahar cu apă? Dogs se grăbi să 
iasă. Imediat după aceea, Crack îi dădu drumul lui Emily pe 
podea şi atât el, cât şi lordul Wadley alergară spre secţiunea de 
non-ficțiune. În câteva secunde, găsiră ceea ce căutau. 

— Repede, James, îl îmboldi Wadley pe profesor, întinzându-i 
un pix cu pastă. Nu avem prea mult timp. Crack stivui repede 
toate exemplarele cărţilor sale pe masă şi începu să le semneze. 
Lângă el, lordul Wadley făcea acelaşi lucru. După ce terminară 
le puseră la loc într-o poziţie mai bună pe raft, cu copertele în 
afară, pentru a fi expuse mai vizibil. Când Donnie Dogs se 
întoarse, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Emily sorbi din apă şi 
îşi reveni imediat. 

— Perfect, spuse lordul Wadley. Acum hai să cumpărăm ceva. 

— Să-i arătăm doar codul de bare, şopti Crack. li spunem care 
este şi de ce avem nevoie de ajutorul lui. 


— Ai înnebunit? şuieră Emily. Asta ar distruge complet 
structura procedurală a raportului bibliotehnic. Dacă vrei să 
sugerezi că ar putea exista o metodă mai simplă pentru orice - 
cum ar fi să dăm un telefon cuiva sau să căutăm un cuvânt pe 
Internet - ar fi bine să-ţi faci bagajele şi să te întorci imediat 
acasă. 

— Dar ar merge mult mai repede. Ar căpăta ritmul unei 
urgenţe. 

Până atunci, James Crack nu mai văzuse o belgiancă 
bosumflată. 

— Bine, atunci dă-i drumul. Dar repede, murmură ea. Donnie 
Dogs îşi scoase şorţul, dând la iveală un costum negru, asortat 
cu o vestă de culoarea vinului de Burgundia şi o cravată 
albastră. Îi conduse la casieria librăriei. Era un birou mare, din 
fericire neaglomerat de obişnuita îngrămădire de CARŢI DE 
DĂRUIT ieftine şi parodii autorizate după bestselleruri. 

— Ştii ceva despre codurile de bare? îl abordă Crack sceptic. 

— Puțin, recunoscu Dogs, ridicând scârbit din umeri. Ce vă 
interesează? 

Crack îi întinse prolixul. Dogs se uită la el şi îşi supse măselele. 
Emily se uită la ceas. Avea un presentiment. 

— Ceea ce consideraţi un cod de bare, începu Donnie, 
cercetătorii numesc un UPC sau Universal Product Code. 
Codurile vin de la o companie denumită Uniform Code Council, 
sau UCC. Un fabricant plăteşte UCC-ul pentru un cod de bare ce 
poate fi citit de un mecanism şi un număr UPC de douăsprezece 
cifre ce poate fi citit de om. Primele şase cifre ale numărului 
UPC sunt Manufacturer's Identification Number sau MIN. 
Următoarele cinci cifre sunt numărul produsului - de pildă o 
cutie de Coca-Cola sau un exemplar din Harry Potter şi prinţul 
sânge-mâl. Ultima cifră a codului UPC e cunoscută sub 
denumirea de număr de control. Ea dă posibilitatea scanerului 
să hotărască dacă a scanat corect numărul. 

— Dar ăsta, începu Emily, arătând codul de bare de pe dosul 
prolixului, nu are... 

Însă Donnie ridică mâna şi continuă. 

— Numărul de control este calculat din celelalte unsprezece 
numere. Se adună toate numerele impare - unu, trei, cinci şi aşa 
mai departe -, apoi se înmulţeşte acest număr cu trei şi 
rezultatul se adună cu numărul obţinut din adunarea tuturor 


numerelor pare. Noi numim rezultatul ăsta numărul de răspuns. 
Apoi se ia orice număr permite rotunjirea numărului de răspuns 
până la cel mai apropiat multiplu de zece. Numărul devine 
atunci număr de control. 

Lordul Tod Wadley, James Crack şi agentul Emily Raquin 
schimbară priviri între ei. 

— Perfect, spuseră ei. 

— Pare complicat, dar scanerul execută calculul ăsta de fiecare 
dată când scanează un produs. Sunt şi excepţii - ceea ce noi 
numim numere reduse la zero. Uite, vă arăt pe bucata asta de 
hârtie. 

— Dar cartea asta nu are număr! strigă disperată Emily. 

— Vă rog să mă lăsaţi să termin, continuă calm Donnie, luând o 
foaie de hârtie format A4 dintr-un bloc din faţa lui şi desenând 
un tabel cu două coloane pe lăţime şi nouă rânduri în lungime. 

— Prima cifră a MIN-ului este specială... 

Emily se aplecă peste birou şi, întinzându-şi cât putu de 
departe mâna dreaptă, o împinse, făcută pumn, în bărbia lui 
Donnie. Acesta se dădu în spate cu un pas, se clătină şi o privi 
uimit, apoi ochii i se rostogoliră în cap şi el căzu grămadă la 
podea. 

— Bravo, Emily! strigă lordul Wadley, aplaudând cu mâinile lui 
micuţe. O, bravo! 


Capitolul 40 

Ermyn Street, renumită în toată lumea pentru magazinele ei 
elegante de încălţăminte şi cămăşi bărbăteşti, merge în paralel 
cu Picadilly în cartierul St James din Londra. A fost ridicată pe 
ruinele unei colonii de leproase din Evul Mediu, dar acum este o 
stradă cu sens unic pe toată lungimea ei, cu locuri de parcare în 
partea de nord. 

Într-unul dintre acestea intră Alphonse Briedel cu Range 
Rover-ul. Înainte de a deschide portiera, întinse mâna şi bâjbâi 
în torpedou după Feg-ul SMC-918, un pistol compact cu un mare 
potenţial ucigaş (fabricat în Ungaria şi mult mai ieftin decât 
echivalentul german Walther PPK, cel pe care-l folosise James 
Bond în filmul Spionul care m-a iubit), pe care-l introduse discret 
la centura pantalonilor. De sub scaunul pe care şedea, extrase 
un cuţit de luptă 98 US Marine, cu lamă de oţel carbonic 
îmbrăcat în pulbere de răşină polimerizată. Pe acesta îl ascunse 


în mânecă. Între timp, în partea din spate a Range Rover-ului, 
Hermelină repeta în minte mantra URG-ului încă de când fusese 
înghesuit în portbagaj în Luxemburg, dimineaţa devreme. 
Totuşi, începuse să-şi piardă deja speranţa că va putea să-şi mai 
folosească vreodată picioarele. Banda adezivă cu care fusese 
atât de prost legat şi din care îşi făcuse căluş i se înfigea în 
carne, în unele locuri mai adânc decât bretelele, şi începea să-i 
întrerupă circulaţia la extremităţi. Simţea deja mortificarea 
corporală. Ştia că următoarea etapă avea să fie cangrena. Când 
se deschise capota, nu văzu decât o formă întunecată pe fondul 
luminii brutale. Strânse din ochi, încercând să stabilească 
identitatea bărbatului şi întrebându-se dacă era profesorul. 
Când văzu că era servitorul lui Wadley, Alphonse Briedel, şi că 
avea în mână un cuţit extrem de ascuţit, îl cuprinse un val 
puternic de panică. Faptul că urma să moară în portbagajul unei 
maşini atât de departe de Uxbridge Road era o ironie a sorții de 
care nu-i venea deloc să râdă. Când Alphonse se apropie de el, 
ultimele lui gânduri se îndreptară spre Bufniţă Cafenie. 

Te-am dezamăgit din nou, Bufniţă Cafenie. E pentru ultima 
oară. De data asta o să plătesc cu viaţa pentru eşecul meu. 
Simţi mâinile bărbatului pe el şi durerea aproape că-l făcu să-şi 
piardă cunoştinţa. Ea creştea precum căldura topită a unui foc, 
umflându-se şi clocotindu-i în sinapse, explodându-i în creier. 
Spatele i se arcui, capul i se aruncă spre spate, iar bărbatul 
scoase un strigăt de agonie extatică. Fostul vânzător de cărţi 
văzu stele pe întuneric şi, copleşit de tristeţe, se pregăti să 
întâmpine eliberarea morţii. În loc de asta, simţi că i se smulge 
banda adezivă de pe gură, apoi de pe restul corpului, după care 
un pahar din plastic i se lipi de buze. Gustul lichidului îi aminti 
mai întâi că era viu - un sentiment năvalnic, de bucurie, 
întunecat însă repede de un al doilea gând: nu-i plăcea ceaiul de 
plante. 

— Bea, murmură o voce profundă de bărbat, cu un accent 
puternic. E ceai chinezesc de plante - ginkgo biloba - şi afine 
pentru potenţă. Are multă lecitină naturală. li face bine la 
circulaţie. 

Hermelină simţi căldura ceaiului scurgându-se prin el şi în 
locurile unde simţise durere simţea acum o minunată uşurare. 
Se întrebă în momentul acela dacă nu cumva murise, dar, când 
deschise ochii, văzu la picioarele lui o grămadă de bandă 


adezivă sfâşiată, ca pielea lepădată de un şarpe renăscut. Îşi 
ridică privirea spre ochii verzi măslinii ai lui Alphonse Briedel. 
Când belgianul zâmbi, parcă s-ar fi aprins o lumină într-un parc 
anterior întunecat al vieţii lui Hermelină. Acesta uită de durere, 
de spaimă, de copilăria lui nefericită, de blana stranie care îşi 
schimba culoarea în funcţie de anotimp. Nu se mai putea gândi 
decât la Alphonse... Alphonse... Alphonse. 

— Hermelină, spuse Alphonse. O să avem timp să vorbim mai 
târziu, dar mai întâi avem ceva de făcut... 


Capitolul 41 

James Crack luă în mâna stângă scanerul DataLogic din plastic 
negru, cât o palmă, pentru verificarea produselor şi trecu razele 
sale de lumină roşie stranie peste codul de bare de pe dosul 
prolixului. Lordul Wadley se urcase pe un taburet ca să vadă mai 
bine rezultatele şi, împreună cu Emily, se uita cu răsuflarea tă- 
iată la afişajul casei de bani, în aşteptarea mesajului. Crack 
bănuise că vor primi mai întâi confirmarea auditivă a capacităţii 
scanerului de a citi codul de bare şi că apoi vor apărea datele 
vizuale pe interfaţa pentru clienţi a casei de bani. 

Se auzi un Piuit electronic strident. Lordul Wadley gemu 
dezamăgit. Crack se răsuci. 

— Ce este? 

— Eroare. Cod neidentificabil. Formaţi numărul manual. 

Înainte de-a apuca să cugete la asta, uşa principală a librăriei 
se deschise brusc şi ciudatul specimen pe care-l culeseseră pe 
domeniul lordului Wadley se arătă în costumul lui de serj aspru. 
Mai mult decât atât, avea în mâna stângă un pistol - un Sig 
Sauer mare - pe care îl aţinti asupra lor. 

— Sus mâinile, mărâi el. 

Cei trei din spatele casei de bani se conformară. Pistolul era 
ţinut ferm în mâinile unui tip care era în mod clar obişnuit să-i 
amenințe pe oameni. James Crack se holbă o secundă la 
această creatură. Putea fi oare asasinul lui Gordon Sanitaire? 
Putea fi oare acelaşi pistol folosit care scuipase acele gloanţe 
fatale? Putea fi oare pistolul care le omorâse pe cele trei vache- 
rin? Era posibil. 

— Ce vrei? întrebă el. Am închis. 

— Caut Mure-de-Paume, legendara cheie de boltă. 

— Dumnezeule mare, exclamă lordul Wadley, toţi o căutăm! 


— Dar voi o aveţi, mârâi el, fluturând pistolul spre lordul cel 
scund. Dă-o-ncoace. 

— Ce rost are? întrebă Wadley. N-o să poţi niciodată să-i 
descifrezi codul diabolic. 

— Bufniţă Cafenie e foarte inteligent, răspunse Hermelină. El o 
să-l poată citi. 

— Bufniţă Cafenie e foarte inteligent! hohoti lordul Wadley, cu 
o veselie batjocoritoare. Bufniţă Cafenie! Ce nume stupid! 

Nările lui Hermelină tremurară de furie. Braţul lui se întinse 
brusc, aţintindu-şi pistolul elveţian greu spre capul cât un 
grepfrut al pairului. Wadley păli. Exact atunci se auzi un geamăt 
înăbuşit de sub pupitrul de vânzări. Era Donnie Dogs, care îşi 
recăpăta cunoştinţa. Se rostogoli încet pe o parte şi începu să se 
ridice pe rafturile pupitrului, frecându-şi falca de el şi producând 
un fel de uguit. 

— Uhuuuhu! Uhuuhu! gemu el. Uuuhuh! Uuhuh! Parcă imita o 
bufniţă. James Crack văzu cum ochii lui Hermelină se îngustează 
de furie. Aveau licărirea roşie puternică a ledurilor de la bordul 
unui BMW. Încheieturile degetelor i se albiră pe pistol şi arătăto- 
rul cu unghie lungă se încolăci pe trăgaci. Crack încercă să 
spună ceva - orice -, dar i se uscase gâtul şi avea buzele arse. 

În momentul în care Donnie Dogs îşi iţi capul peste pupitru, SIG 
Sauer-ul explodă în mâna lui Hermelină. Glontele scrijeli pupitrul 
lăcuit şi izbi capul nefericitului vânzător de cărţi, care se 
proiectă în spate, într-un nor de sânge şi fragmente osoase. 
James, Emily şi lordul Wadley se dădură înapoi, îngroziţi. Corpul 
fostului librar se prăbuşi pe spate, aterizând cu zgomot pe 
pardoseală. O baltă de sânge vineţiu începu să se întindă sub 
capul lui. 

— Ghinionul naibii, şopti Wadley. 

— Nimeni nu mai trăieşte după ce-l insultă pe Bufniţă Cafenie, 
spuse Hermelină. 

Exact atunci, uşile din spate se dădură de perete. Alphonse 
dădu buzna înăuntru cu FEG-ul maghiar scos din toc. 

— Hermelină? Ce faci? întrebă el. 

Lordul Wadley răsuflă uşurat, dar uşurarea lui dură puţin. 
Pistolul din mâna lui Alphonse era îndreptat acum spre el. 

— Alphonse! imploră el cu vocea strangulată de o panică tot 
mai mare. Ucide creatura asta bizară! Acum! 

— Nu te pripi, Wadley, i-o reteză servitorul. 


— Wadley? Sunt lordul Wadley pentru tine, Alphonse... 

— Tacă-ţi fleanca, palavragiu pitic şi odios, până nu-ți pun 
capăt zilelor aici şi acum! 

— Sfinte Sisoe! murmură Wadley, vizibil jignit. 

— Hai, adu-mi prolixul! 

— De ce? întrebă Crack. 

— Fără întrebări, pisălog american obositor, căcăcios şi 
făţarnic! 

— Hopa, rosti Crack. 

Emily îi puse mâna pe umăr, ca să-l consoleze. 

— Dar n-ai ce face cu el, îi spuse Wadley lui Alphonse. N-o să 
poţi găsi Mure-de-Paume, dacă nici noi n-am găsit-o. 

— Tu, spuse Alphonse, îndreptând pistolul spre Wadley, vii cu 
noi. Cu creierul tău cât un bob de mazăre şi fantastica 
inteligenţă a adevăratului meu stăpân, o să găsim ceva acum, 
când suntem atât de aproape. Hai, mişcă! 

Făcând un semn energic din cap spre James şi Emily, lordul 
Wadley se dădu jos de pe scaun, păşi peste cadavrul lui Donnie 
Dogs şi, cu mânuţele încă ridicate, una ţinând acum strâns 
prolixul, îi urmă pe Alphonse şi pe Hermelină spre uşă. 

— Luaţi-mă pe mine! urlă Crack. Daţi-i drumul lordului Wadley! 

— Nici o şansă! strigă Alphonse. Întinde-te aici şi, dacă te mişti, 
să ştii că n-o să ezit să-l împuşc pe specimenul ăsta. 

leşi cu spatele, împingându-l în faţa lui pe lordul pitic. 


Capitolul 42 

Emily şi Crack se uitară îngroziţi unul la celălalt preţ de câteva 
secunde. Din cauza lor, lordul Tod Wadley era în pericol de 
moarte. Profesorul porni spre uşă. 

— James! strigă Emily. Stai! Arătă spre scanerul de coduri de 
bare, care încă anunţa: „Eroare. Cod neidentificabil. Formaţi 
numărul manual.” 

— Trebuie să facem ceva, Emily. Nu putem să-l lăsăm aici. 
Acest Bufniţă Cafenie pare periculos. 

— Pare un diavol excentric, recunoscu Emily. Dar acum nu-i 
putem prinde, plus că au pistoale şi o maşină. Singura cale prin 
care-l putem recupera pe unchiul este să găsim cheia de boltă. 

— Dar avem nevoie de un număr! 

— N-avem. Doar dacă... 

Sclipirea unei revelații se ivi pe faţa frumoasă, deşi obosită, a 


lui Emily. Scoase din buzunarul puloverului o bucată de hârtie 
de a cărui existenţă Crack aproape că uitase. 

— Dumnezeule, murmură el, nu pentru prima dată. Numerele 
Bonifacio. 

Emily se duse repede la computer şi începu să tasteze atentă 
numerele. 

— A spus că numerele sunt universale, nu? întrebă ea, 
înțelegând pentru prima dată că expunerea lui Donnie despre 
codul de bare nu fusese doar o metodă de a îndesa în naraţiune 
informaţii ştiinţifice obţinute cu greu. Era ceva vital ca să 
avanseze cu raportul ei bibliotehnic. 

Crack dădu din cap. 

Emily îi arătă numărul care apăruse pe suprafaţa pâlpâitoare a 
monitorului: 0552149519. Simţind cum se dezumfla tot mai 
mult, profesorul numără repede cifrele. 

— Dar, Emily, sunt doar zece cifre, spuse el. N-a zis Donnie că 
trebuie să fie douăsprezece, incluzând numărul de control? 

Emily oftă disperată şi capul îi căzu în piept, ca şi cum ar fi fost 
o marionetă căreia i se tăiase sfoara. O lacrimă căzu pe pupitrul 
din faţa ei. 

— Of, James, murmură ea. Nu mai pot continua... 

— Dar stai, Emily! Ce a scris nepotul tău în prolix? 

— A scris „sub acoperire” şi „nici un semn pentru al treilea”, 
spuse ea, pierzându-şi deja orice speranţă. 

— „Nici un semn pentru al treilea”, rosti James, însufleţit de o 
certitudine crescândă. Şi n-a spus Donnie ceva despre zerourile 
comprimate înainte de a-l trânti tu la podea? Nici un semn 
pentru al treilea! 

Emily se prinse instantaneu. 

— O să adaug un zero aici. 

Introduse un zero în cea de-a treia căsuţă. 

— Şi există o modalitate prin care putem găsi ultimul număr de 
control. Ţi-o aminteşti? 

James Crack avea ceea ce colegelor lui le plăcea să numească 
o memorie tenace. Îşi aminti repede cuvintele individului, ca şi 
cum le-ar fi dat un cut şi un paste ca să le extragă din trecut. 
Luă bucata de hârtie pe care Donnie Dogs îşi începuse tabelul, o 
întoarse şi scrise un şir de cifre: 0+0+2+4+5+9=20. 

— Adună cifrele astea cu numerele impare şi apoi înmulţeşte 
cu trei. 


20x3=60 

— Apoi aduni rezultatul înmulţirii cu suma numerelor pare. 

— Apoi rotunjeşti până la cel mai apropiat multiplu de zece, 
care în acest caz este nouăzeci, şi diferenţa dintre cele două 
numere - în acest caz nouă - devine numărul tău de control. 
Deci răspunsul este nouă. Desigur! Nouă! 

Emily îl privea cu acea expresie familiară de respect covârşitor. 

— Ce să fac, dacă mă pricep, spuse el ridicând din umeri. 

Emily tastă ultimul număr. Degetul ei stătea deasupra tastei 
return. După ce prolixul şi codul de bare dispăruseră, asta era 
cu adevărat unica lor şansă. Apăsă pe return. Maşinăria clipi. O 
dată. De două ori. Apoi imprimanta începu să pufăie. Crack şi 
Emily schimbară priviri. 

Americanul se apropie şi netezi sulul de hârtie - iarăşi un sul, îşi 
zise el. Imprimanta se opri, terminându-şi treaba, cutter-ul 
alunecă peste foaie, tăind-o în două, şi vreo cincisprezece 
centimetri de hârtie căzură în mâna întinsă a lui Crack. Acesta, 
citi şi, în timp ce citea, clătină din cap, iar un zâmbet vag îi 
umplu faţa. 

— Ce este? întrebă Emily. 

— O poezie, rosti el simplu. 


Capitolul 43 

— Cyflune? întrebă Alphonse Briedel, făcând semn cu capul 
spre amestecul de uscăţele şi gustări delicioase oferite de 
hotelul Briston prin serviciul la cameră. 

— Mulţumesc, răspunse Hermelină, aruncându-şi una în gură. 
Delicioase! 

— Nu-i aşa? Eu mor după tot ce e sărat, dar sunt alergic la 
piper. 

— Şi eu! Suntem făcuţi unul pentru celălalt, spuse Hermelină 
cu aerul că flirtează. Toţi din neamul Hermelină sunt alergici la 
piper. E o chestie a rozătoarelor. Ne lipseşte o enzimă. 

— Şi ce folosiţi în locul lui? întrebă Alphonse. 

— Mă abţin, declară sever Hermelină. > 

— Eu folosesc o alternativă denumită Lo-pepper. Il iau cu mine 
oriunde mă duc. Uite. 

Alphonse scoase din buzunarul sacoului un obiect lunguieţ şi 
greu, cam cât o cutie de băutură răcoritoare pentru sportivi. 
Dar, în loc de plastic, părea să fie făcută din fildeş lustruit sau 


din marmură cu alabastru, extrasă din colinele italiene din 
Sorrento şi având tot felul de discuri cu numere care-l 
înconjurau transversal. 

— Ce-i asta? întrebă Hermelină. 

— Lordul Wadlet l-a găsit în grădina lui şi mi l-a dat mie, 
răspunse Alphonse şi învârti cu dexteritate numerele de pe 
discuri, aliniindu-le ca într-un cifru de încuietoare. 

Hermelină îl privea tot mai uimit şi îl auzi pe Alphonse 
îngânând în şoaptă un fel de incantaţie. Belgianul rosti literele P- 
E-P-P-E-R. Apoi apucă ambele capete ale mecanismului şi 
încercă să le desfacă. 

— Cu grijă, Alphonse, şopti el pentru sine. Nu se întâmplă 
nimic. 

Alphonse înjură încet, apoi îşi pocni capul cu podul palmei. 
începu să umble iar la numerele de pe disc, de data asta 
murmurând P-O-lI-V-R-E. Trase din nou de capete, care de data 
asta cedară. Din recipientul alb ieşi o versiune neagră ca 
tăciunele, dar mai mică, a aceluiaşi obiect. Acesta era din onix. 
Fusese asamblat însă din multe piese diferite şi la mijloc avea 
un disc cu numere, nu prea deosebit de cele ale unui cifru foarte 
simplu - de fapt, era ca discul unei râşniţe de piper. Alphonse îl 
scutură. Se auzi un zăngănit. Alphonse desfăcu cele două 
capete, scoțând la iveală mecanismul de măcinat dinăuntru. 
Piper negru şi sare albă, îşi zise Hermelină. Păcat că în partea 
albă nu era sare. Dând din cap în sens că pricepuse, Alphonse 
închise recipientul şi îl băgă cu grijă în buzunarul de la şold al 
sacoului. 

— Trebuie să mă duc puţin până în camera băieţeilor, spuse el 
zâmbind şi păşi sprinten pe covorul gros, îndreptându-se spre 
uşa discretă a toaletei. 

După ce părăsiseră librăria împreună cu prolixul şi cu Tod 
Wadley, Alphonse şi Hermelină alergaseră pe stradă până la 
Range Rover. După ce îl închiseseră pe lord în portbagaj şi se 
îndepărtaseră câţiva kilometri de Hatchards, îl sunaseră pe 
Bufniţă  Cafenie.  Hermelină îşi amintea aproape exact 
convorbirea. Simţise fiorul triumfului, apoi pe cel al ciudatei 
prăbuşiri, la sfârşit. 

—  Bufniţă  Cafenie! Am pus mâna pe Mure-de-Paume, 
legendara cheie de boltă! 

Vocea Bufniţei Cafenii era uşor înăbuşită şi părea că vorbeşte 


în şoaptă. 

— E o veste excelentă, Hermelină. Te-ai descurcat bine. 

— Şi îl avem şi pe savantul foarte mic, cu părul ca turta dulce, 
în portbagajul maşinii. 

Hermelină fu surprins de accesul brusc de furie şoptită al 
Bufniţei Cafenii. 

— Şi cine e savantul foarte mic, cu părul ca turta dulce? întrebă 
el tăios şi calm. 

— Cel care era cu profesorul american, cu bibliotehniciana 
belgiană şi cu Mure-de-Paume, răspunse Hermelină. 

— Nu are decât un metru înălţime şi îşi cumpără haine de la 
magazinele pentru copii, interveni Alphonse, care se prinsese 
încotro bătea conversaţia. 

— Ba nu! scuipă Bufniţă Cafenie. Ascultă, Hermelină, te sun 
mai târziu, dar până atunci vreau să nu mai stai pe străzi. la-ţi o 
cameră la un hotel şi ascunde-te acolo. Dar vezi să fie un hotel 
ca lumea, cu serviciu la cameră. 

În mod obişnuit, Hermelină şi-ar fi luat o cameră într-un hotel 
ieftin, mohorât şi funcţional de la marginea oraşului, dar 
avându-l pe Alphonse alături, ceva îl determină să lase naibii 
prudenţa. Viaţa trebuia trăită! Carpe Diem! Luaseră imediat 
celebrul apartament nupţial de la hotelul Bristol, renumit pentru 
halatele sale din jacquard şi pentru discreţie, şi chiar înainte ca 
hamalul să-l descarce pe lordul Tod Wadley, legat fedeleş cu 
bandă adezivă, în şifonierul din dormitor, ei îşi comandaseră 
deja două Bellini şi o porţie de stridii prin serviciul la cameră. 
Între timp, se entuziasmaseră atât de mult pentru faptul că se 
cunoscuseră, încât aproape că nu se mai puteau opri din râs. 
Acum, după ce Alphonse intrase în baie, Hermelină rămase un 
timp într-o tăcere fericită. Se auziră bubuituri înăbuşite din 
şifonier. Deodată, lui Hermelină îi sună celularul. Era Bufniţă 
Cafenie. 

Hermelină luă telefonul. În timp ce Bufniţă Cafenie vorbea, tot 
cu glasul înăbuşit, ca şi cum ar fi fost închis undeva, Hermelină 
se simţi atras să privească spre şifonierul în care-l încinseseră 
pe lordul Tod Wadley. Era intrigat de ordinul Bufniţei Cafenii, dar 
prin firea şi experienţa lui era înclinat să se supună omului care 
avea acces la informaţii FOARTE SECRETE şi încă nu greşise 
decât de vreo două ori la începutul serii. Dar asta aparţinea deja 
trecutului. 


— Foarte bine, Bufniţă Cafenie, o să fac cum spui. În timp ce 
Hermelină închidea telefonul, Alphonse se întoarse. Stătea în 
uşa băii, sprijinit de toc. Hermelină auzi din spatele lui cum 
curgea apa în baie şi văzu nori de aburi parfumati 
rostogolindu-se prin cameră spre el şi condamnându-l la uitare 
de sine. 


Capitolul 44 

— Emily, spuse Crack, oftând plictisit. Nepotul tău era un 
arhitect nemilos. 

li întinse lui Emily sulul de hârtie. Era, după cum spusese, o 
poezie. 

Nu în Piccadilly îşi scot ei pălăriile 

ȘI dacă treci prin încrucişare, te-abaţi din drum. 

Doar cărți, fără cafea, fără carduri, CD-uri sau papetărie. 

Și fără lanțuri, fii prudent. 

Nu acvamarinul, ci ceea ce îl pune în valoare 

Ceva, ceva, un stroganoff de vită. 

Toacă până la unu, la doi, dar nimic până la trei 

Acolo trebuie să fie 

Cariera pe care o cauţi. 

In calitatea sa de bibliotehnician, Emily fusese învățată să 
caute teme acolo unde nu exista nici una. Poate bijuterii. Ştia că 
acvamarinul era un fel de piatră semipreţioasă, pe care o puteai 
atârna de un lanţ. Totuşi, nu l-ar fi asociat cu nepotul ei. Dar, din 
nou, iată că, pe măsură ce se scurgea dimineaţa, devenea tot 
mai clar că ea nu-şi cunoştea deloc nepotul. Emily nu citise 
niciodată mai departe de prima pagină din Petrecerea lui Larry; 
cât despre Jurnalele de piatră, acestea o lăsaseră rece. Işi aminti 
de tinereţe, când ea şi Neveu analizau împreună ghicitori. Ea 
citea textul cu glas tare şi încerca să detecteze cheia în fiecare 
vers. 

— Ce este Piccadilly? întrebă ea acum. 

— E un condiment, Emily, galben şi oţetos. E extras din 
conopidă de o companie care se numeşte Crosse and Blackwell. 

Emily se răsuci. Oare putea fi chiar atât de simplu? 

— James! Mai spune o dată! 

Uimit, James Crack repetă aproape cuvânt cu cuvânt, deşi nu 
împărtăşea entuziasmul lui Emily. 

— Ei, bine? întrebă el curios. 


— James, ai spus Blackwell, nori? Blackwell! Este numele unei 
librării celebre. 

— Corect, confirmă el încet, privind-o fără nici o expresie. Şi 
ce-i cu asta? 

Emily oftă. 

— James, ca să poţi ajunge ceva în domeniul ăsta, trebuie să 
faci deducţii spectaculoase. Trebuie să fii pregătit în orice 
moment să faci legătura între două obiecte luate la întâmplare, 
chiar dacă eşti nevoit să deformezi realitatea pentru a le potrivi, 
şi trebuie să crezi neabătut în legătura pe care ai făcut-o. Dacă 
laşi să se strecoare vreo îndoială, eşti pierdut. Asta este unul din 
momentele de care vorbeam. 

— Deci trebuie s-ajungem la Blackwell? 

— Nu! strigă Emily. Poezia spunea că - indiferent ce căutăm - 
nu este acolo! 

— Deci trebuie să mergem oriunde numai la Blackwell nu? 

— Exactement! Acum te-ai prins. 


Capitolul 43 

Silit să se ducă să deschidă uşa, după ce făcuseră baie 
amândoi, Alphonse Briedel se înfăşură cu un prosop gros în jurul 
taliei şi îşi puse halatul de jacquard pe umeri. Deşi era deja 
miezul zilei, nu se simţea jenat că era îmbrăcat astfel. La urma 
urmelor, era apartamentul nupţial şi îl folosise în acest scop o 
noapte întreagă. Serviciul la cameră de la hotelul Bristol era 
prompt; porţia de Chateaubriand şi homarul Hermidor „Surf n 
Turf pentru două persoane, sticla de sauvignon blanc de Noua 
Zeelandă şi cea de Mercurey 1996 sosiseră în timp ce ei erau în 
baie. Când ieşiră, rozalii de aburi şi de atâta efort, stewardul 
aşezase deja produsele pe faţa de masă albă şi mutase măsuţa 
cu rotiţe într-un colţ al camerei, ca să nu le stea în drum. 
Alphonse puse pe ea o bancnotă de cinci lire. 

— In caz că suntem ocupați când se întoarce, spuse el 
zâmbind. 

— Cinci lire! îl mustră Hermelină, pe jumătate în glumă. 

— Ce contează? spuse râzând Alphonse. Suntem bogaţi. Şi-n 
plus, trăieşte azi, fiindcă mâine s-ar putea să mori! 

Se aşezară la masă, înfometați după eforturile de până atunci. 
Alphonse începu să mestece prima îmbucătură de friptură. 

— Hmm, mormăi el, are nevoie de piper. 


— Păi le-am cerut să nu pună, sublinie Hermelină. 

— Ai dreptate, turtureaua mea. De-aia te iubesc eu pe tine. 

Alphonse îi mângâie mâna lui Hermelină. In momentul acela, 
era clar pentru amândoi cine era bărbatul şi cine era femeia în 
relaţia lor. Amândoi râseră. Alphonse întinse mâna spre locul 
unde îşi aruncase neglijent sacoul. Scoase râşniţa de piper din 
buzunarul stâng al hainei, o puse deasupra mâncării şi învârti cu 
grijă discurile albe, lăsă să alunece recipientul negru, apoi îi 
răsuci repede discul. Din interiorul mecanismului se auzi un 
huruit şi din fundul lui plat căzu pe farfuria lui o ploaie de 
Lo-pepper. Îi întinse râşniţa lui Hermelină. 

— Ştii ceva, Hermelină? spuse el. De acum încolo, am de gând 
să-trăiesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Dintr-un motiv pe 
care nu şi-l putea explica, Hermelină ezita cu râşniţa deasupra 
farfuriei. Tresăltă în el ceva atât de subtil, încât nu putu, nici 
măcar o fracțiune de secundă mai târziu, să spună exact ce se 
întâmplase, dar ştia că se petrecuse ceva imuabil, care avea să-i 
afecteze viaţa pentru totdeauna. Şi totuşi, nu putea spune ce 
era. Apoi răsuci şi el inelul de onix, lăsând să cadă piperul 
măcinat şi pe farfuria lui. Lui Alphonse îi plăcuse întotdeauna 
vinul. Începu cu un pahar înviorător de sauvignon blanc din 
Lumea Nouă, bine răcit, dar parcă avea un gust... era posibil... 
piperat? îşi clăti gura cu puţină apă îmbuteliată - care avea şi ea 
un gust ciudat -, apoi încercă vinul roşu. Acelaşi lucru. 

Hermelină mânca, dar privea cu tot mai multă nelinişte şi 
încordare cum Alphonse începu să bea apă cu disperare. Fata i 
se umflase puţin şi pe obraji îi apăruseră nişte pete decolorate. 
Şi degetele păreau să se fi deformat, devenind tubulare. Se 
scărpina mereu sub braţe şi devenise neîndemânatic. Răsturnă 
sticla cu vin roşu, care se vărsă, făcând o baltă adâncă şi 
întunecată - ca de SÂNGE - pe faţa de masă albă. Hermelină 
intră în panică. Ce se întâmpla? Ce păţise Alphonse? Simti şi el 
un spasm în piept şi o contractare a pielii. 

— Alphonse! strigă el. 

— Hermelină! 

— Ce se întâmplă? 

— Piperul! gemu Alphonse. Cineva a pus altceva în loc de 
piper! 

Alphonse se apucă de gât. Ochii i se bulbucau şi se înroşeau, 
ca ochii unui taur intrat în panică înainte de moarte. Vocea lui se 


piţigăia şi se strangula, pe măsură ce i se contracta traheea. 
Hermelină se molipsi de la panica lui. Vederea i se împăienjeni. 
Îşi simţi mâinile de două sau trei ori mai mari decât erau în mod 
normal. Dacă piperul fusese înlocuit cu altceva, un singur om 
putea fi vinovat de asta. Hermelină se chinui să se ridice şi păşi 
pe covor împleticindu-se, ca şi cum ar fi înotat printr-o mocirlă 
care-i ajungea până la coapse. Camera se clătina. Dar trebuia să 
ajungă la şifonier. Trebuia să vadă. 

— Hermelină... Îl imploră o voce dinăuntru. Te rog... Hermelină 
se întoarse. Alphonse era acum întins pe podea, în acea stare 
cumplită, calmă, care precede cu câteva secunde moartea. 
Avea o mână întinsă. Hermelină se răsuci şi se întoarse 
împleticindu-se la singura persoană care-l iubise cu adevărat, 
Alphonse Briedel. Îngenunche lângă servitorul care abia mai 
respira, apoi se lungi lângă iubitul lui, ca un cavaler alături de 
doamna sa pe un mormânt medieval. Strânse mâna belgianului 
într-a lui. 

Îi mai rămăseseră puţine secunde, preţioase, de luciditate, dar 
care fură suficiente pentru a-l vedea pe lordul Tod Wadley ieşind 
din şifonier şi postându-se la picioarele lor, pentru a le urmări 
ultimele clipe de viaţă. În trei minute erau morţi şi abia atunci 
lordul Wadley se întoarse şi plecă. În mână avea un pachet de 
boabe de piper. 

XXX 

Într-un birou din cartierele extinse pe orizontală din vestul 
Londrei, un bărbat puse telefonul în lăcaşul lui de plastic 
modelat. Rămase un moment aşezat la birou, mâzgălind foaia 
de hârtie din faţa lui. După un minut, se lăsă pe speteaza 
scaunului şi privi surprins ceea ce desenase: o hermelină. O 
lacrimă stingheră îi picură pe obraz. 


Capitolul 44 

Capitaine Georges Taureau de la TDBCFB se afla în biroul 
inspectorului şef-adjunct Justin „Thompson” Glover, omologul lui 
de la Poliţia Metropolitană cu sediul în Baker Street, casa 
detectivilor. Încăperea ar fi putut să fie mobilată de un spartan, 
cu dale de mochetă pe pardoseală şi ferestre care dădeau spre 
spatele unui alt bloc de birouri. Pereţii murdari erau împroşcaţi 
cu ceea ce părea a fi sânge uscat şi într-un colţ se găsea o 
fecioară de fier - un mecanism medieval de tortură. Se auzea 


zumzetul unor terminale de computere învechite. 

Era o discuţie stânjenitoare. Capitaine Taureau nu avea 
încredere în omologul lui. Glover era un albinos dintre cei mai 
urâţi, cu ochi roşii şi pielea palidă. Taureau nu putea decât să 
facă speculaţii despre modul în care ajunsese atât de sus în 
ierarhia poliţiei, deşi dedusese din ciudata lui strângere de 
mână că era ceva legat fie de masoni, fie de o ambiţie de 
promovare egală cualui. 

— Avem motive să credem, tună Taureau, că acest profesor 
american umblă liber prin Londra, înarmat şi periculos. Mai mult, 
e însoţit de unul dintre agenţii noştri de la Biroul bibliotehnic - 
agentul Raquin -, despre care credem că a scăpat de sub 
control. 

— Agent dublu? Măr putred? Hmm. Autorizat să ucidă, fără 
îndoială. Şi femeie. Şi zici că e implicat un profesor american? 
Asta e inadmisibil. Ai vreo idee ce urmăresc? 

În acest punct, Taureau se blocă. De fapt, habar n-avea. Nu 
prea înţelesese ce se petrecuse în noaptea aceea, când găsise 
cadavrul din Grand Bibliothèque. După ce numărătoarea 
cadavrelor se oprise la unul singur, cel al respectatului custode 
Gordon Sanitaire, Taureau fusese fericit să creadă că James 
Crack era ucigaşul, dar între timp mai apăruseră patru cadavre, 
toate împuşcate cu aceeaşi armă şi la aceeaşi oră, seara, 
conform medicului legist al poliţiei, când James Crack avea un 
alibi de nezdruncinat. În plus, poliţia din Luxemburg făcuse 
câteva descoperiri stupefiante pe domeniul lordului Tod Wadley. 
| le descrisese lui Taureau atât de amănunţit, încât uitase 
complet de ele. Ceva despre un atelier? Un aparat de radio 
foarte sofisticat? Un microfon încolăcit şi nu ştiu ce panou solar? 
Capitaine Taureau nu reţinea detaliile şi de aceea era atât de 
disperat să-l găsească pe agentul Raquin şi să dea vina pe el. 
Pentru că nu reuşise, încerca să găsească o cale de a-l implica 
pe locotenentul Dijon. 

— Nu, recunoscu el. Nu ştiu ce urmăresc. Le-am pierdut urma 
după ce au traversat Canalul Mânecii. De atunci, nimic. 

— Tocmai ni s-a raportat că s-au tras focuri de armă într-o 
librărie din Piccadilly. Un mort. Nu s-a furat nimic. Ciudat, nu? 

— Ciudat? 

— Las-o baltă. Crezi că putea să fie omul tău? Taureau ridică 
din umeri. 


— Problema este, continuă albinosul inimaginabil de rău, că 
singurele persoane care au fost văzute plecând - şi parcând 
ilegal, aş adăuga - au fost o vietate ca un rozător mare - nu sunt 
siguri dacă era un dihor, o hermelină sau poate chiar o vidră, e 
greu de stabilit în această perioadă a anului - şi un bărbat ce 
părea un străin tipic, fără coloană vertebrală, cu mustață, 
descris ca având înfăţişarea unui chelner dintr-un musical prost 
din West End. Au plecat cu un Range Rover vechi, împreună cu 
un bărbat foarte mic, al cărui cap semăna cu o minge de fotbal 
de modă veche. De genul celor folosite când a câştigat Anglia 
Cupa Mondială. 

— Seamănă cu lordul Wadley. 

— Tipul din Luxemburg? Ar fi bine să te duci până acolo să faci 
săpături, poate dai cumva de americanul ăsta. Ascultă, Taureau, 
continuă Glover, o să fiu sincer cu tine. Mie nu mi-au plăcut 
niciodată belgienii. Sunt prea şmecheri. Eu le zic italienii 
nordului. Toţi până la unul sunt nişte criminali, dar pe americani 
îi urăsc şi mai mult, aşa că o să-ţi dau autorizaţie să ucizi. 

li dădu lui Taureau un pistol-mitralieră Heckler & Koch MP5 
uşor şi douăzeci de cutii cu muniţie, conţinând fiecare 
nouăsprezece cartuşe de 9 mm. In acel moment, se auzi o 
bătaie în uşă. Uşa se deschise şi Taureau sări îndărăt, speriat de 
data asta, văzând că intră un alt albinos care părea la fel de rău. 
Era îmbrăcat ca pentru o festivitate a poliţiei, cu un şorţ de piele 
ornamentat şi cu cracul stâng al pantalonilor suflecat. 

— Sir, spuse el. Tocmai am primit un pont. O hermelină mare şi 
un belgian care părea castrat s-au înregistrat la hotelul Bristol. 
Au comandat masa de prânz în cameră. 

— Perfect, Capitaine, spuse Glover, dând din cap cu înţeles. 
lată, ai şansa să faci o faptă bună, să speli păcatele naţiunii tale. 
Ştii ce ai de făcut, du-te şi execută misiunea. 

Taureau ştia exact ce avea de făcut. Şi avea s-o facă. O, da, 
avea s-o facă în mod sigur. 


Capitolul 45 

Crack şi Emily alergară spre uşa principală a librăriei şi năvăliră 
pe trotuarul lat exact în clipa în care prima maşină de patrulare 
ţâşni de după colţ, cu girofarurile clipind şi cu sirenele urlând. 
Peste drum, prin ceața învăluitoare, profesorul desluşi o clădire 
în stil palladin: Curlington House, sediul Academiei Regale de 


Artă, fondată în 1768 de Sir Josephine Joshua” Reynolds, un 
bărbat cu adevărat legat prin natura lui de Sacrul feminin. Crack 
o înşfăcă pe Emily şi o conduse pe carosabil, prin mulţimea de 
maşini, până la un pasaj de modă veche, apoi prin el. 

Când ajunseră în Oxford Street, erau total epuizați. Crack 
stătea cu ochii pe orice om în uniformă care ar fi putut să-i 
urmărească. Emily rămăsese fixată asupra poeziei, încercând 
să-i descifreze codul diabolic. 

— Dacă treci prin încrucişare, te abaţi din drum, rosti ea cu 
glas tare, în timp ce îşi croiau drum cu umerii prin mulţimea de 
turişti. Se opriră în faţa unei alte librării mari, unde Crack voia să 
vadă dacă ultima lui carte publicată în Marea Britanie - Trebuie 
s-o prinzi din zbor ca s-o câştigi! - era bine expusă. (Era.) - 
James, ce se încrucişează? 

— X-urile, sugeră el. Ochii? Mâinile? Liniile? Drumurile? Habar 
n-am. Dar uite, Emily, librăria Borders mi-a pus cartea în vitrină. 

Emily zâmbi crispat. 

— Bravo, James. Bine, hai să lăsăm versul ăsta. Să trecem la 
următorul. „Doar cărţi, fără cafea, fără carduri, CD-uri sau 
papetărie...” 

— Cafea, rosti oftând profesorul. Bună idee. Emily adulmecă. 
Peste mirosul de ceapă prăjită şi de combustibil, detecta o 
aromă puternică de fasole înăbuşită. li ghiorţăiră maţele şi se 
simţi brusc epuizată. Merseră pe urma mirosului. Nu venea 
dintr-un local, cum se aşteptaseră, ci dintr-o altă librărie. 
Aceasta nu semăna însă cu nici o altă librărie pe care o văzuse 
Emily vreodată în Bruxelles. În loc de calmul relativ al unei 
librării belgiene obişnuite, netulburată de la apariţia celebrului 
nou roman, în magazin era multă vânzoleală şi zgomot, 
incluzând piuitul percutant şi pătrunzător al casei de bani ai 
căror operatori marcau vânzări după vânzări. O parte a 
magazinului fără graniţe era cedată unui local, în timp ce în 
celelalte erau înghesuite nişte depozite. Intre aceste aripi 
zumzăiau două lifturi, care-i duceau pe oameni sus, la CD-uri, 
sau jos, la casete video, DVD-uri şi jocurile pe computer. 

— Aici găseşti orice, în afară de cărţi, spuse Emily. 

— Da, uite, poţi să cumperi şi pixuri şi hârtie, confirmă Crack. 

Se lăsă o lungă tăcere. 

— James, murmură Emily după un minut, dacă te uiţi la poezie, 
aproape fiecare vers ne spune unde n-o să găsim cheia de boltă, 


dar într-un singur vers ne spune unde este. Într-un loc unde e 
pus în valoare un acvamarin. 
— Trebuie să intrăm pe Internet, spuse James. 


Capitolul 46 

Capitaine Taureau de la TDBCFB şi trei detectivi de la S013, 
aripa înarmată a Poliţiei Metropolitane, ieşiră de-a-ndăratelea 
din lift la etajul patru al hotelului Bristol. Locotenentul Dijon îi 
urmă puţin mai departe, îşi anunţase intenţiile şi nu avea la el 
decât arma de foc standard, în tocul de la şold. Primii patru 
începură lenta procedură de a se acoperi reciproc cu pistoalele 
mitralieră Heckler & Koch, în timp ce urcau scara spre 
apartamentul nupţial de la etajul cinci. Era o treabă grea. 
Taureau asuda profund. Există o procedură standard folosită de 
organele de aplicare a legii din întreaga lume pentru a pătrunde 
într-o încăpere care poate adăposti agenţi ostili, şi mottoul 
TDBCFB-ului - „/ntri acolo odată cu cei mulți” - avea rostul lui. 
Chiar şi pe teritoriu străin, Taureau nu avea de gând să pună 
întrebări. Rămase în capul scărilor şi ordonă plutonului său foc 
de voie prin uşă. Fuziliada care urmă - din franţuzescul fusillade 
- dură o jumătate de oră, timp în care Taureau îşi consumă toate 
cele 380 de cartuşe. Aruncase nu mai puţin de opt grenade de 
şoc prin gaura pe care o făcuseră şi ştia că oamenii care 
coborâseră prin rapel de pe acoperiş pompaseră în cameră o 
cantitate similară de muniţie prin ferestre. 

În mod logic, nimeni nu s-ar fi aşteptat să mai existe 
supraviețuitori. În aer plutea un fum gros. Dijon strănută. 

— Sunt alergic la cordită, le explică el englezilor, ridicând din 
umeri. 

Taureau îşi lepădă Heckler & Koch-ul şi îşi scoase din toc 
propriul pistol FN HP-SFS Hi-Power - fabricat în Belgia - care 
conţinea muniţie de război. Se apropie precaut de ce mai 
rămăsese din uşă şi împinse canaturile. lnăuntru era haos. 
Gloanţele devastaseră încăperea. Tot ce era peste şaizeci de 
centimetri şi sub un metru douăzeci pur şi simplu dispăruse. 
Întinse pe podea, acoperite cu un praf alb, ceea ce le făcea să 
semene cu statuile de marmură a doi îndrăgostiţi medievali, se 
găseau cadavrele lui Hermelină şi Alphonse Briedel, mână-n 
mână, cu surâsuri de fericire sublimă întipărite pe feţe. Taureau 
intră în cameră, mutând pistolul dintr-o parte într-alta pentru a 


acoperi orice posibilă ameninţare. Rămase pe loc o secundă, cu 
picioarele desfăcute... Nu apăru nimeni. Străbătu repede 
camera şi, postându-se deasupra celor două cadavre, trase re- 
pede câte un glonţ în fruntea fiecăruia - poc, poc. Se ridică praf, 
dar nu prea ţâşni sânge. Era doar una dintre numeroasele 
metode de a se asigura că erau morţi. Locotenentul Dijon şi 
ofiţerii poliţiei britanice îl priviră din uşă. 

— E tare, murmură unul, plin de admiraţie. 

— Perfect. Să facem percheziţie. 

Ofițerii se răspândiră în toate camerele. Nu avură mare lucru 
de percheziţionat. Întrucât o parte din încăpere dispăruse şi 
totul era acoperit cu praf gros de tencuială, bucăţi de cărămidă 
sfărâmată, şrapnel şi schije, se regrupară repede în salon. Toţi 
clătinară din cap. 

— Mă întreb cum au murit cei doi, rosti unul dintre poliţiştii 
englezi, făcând încet un semn din cap spre cele două cadavre. 

— Un pact suicidal, declară Taureau, ştergând locul de unde 
apucase pistolul şi îl puse ferm în mâna lui Alphonse. Bravo, 
băieţi, spuse el. Aţi făcut o treabă bună. Îi bătu pe spate, în timp 
ce îi mâna afară din încăpere, lăsând-o în dezordinea în care o 
găsise, iar apoi cobori cu liftul în hol. 

— Aţi găsit ce căutaţi? întrebă recepţionerul cu un zâmbet 
luminos. _ 

— Toţi căutăm ceva, puştiule, murmură Taureau. In cazul ăsta, 
am găsit uşurarea. 

În apartamentul nupţial de la etajul cinci, după un moment de 
linişte totală, de sub faldurile măsuţei cu rotiţe pentru serviciul 
de cameră se ivi un bărbat mic, cu părul ca ghimbirul, care ţinea 
strâns în mână o carte legată în piele jerpelită. Işi scutură praful 
de pe el, străbătu încăperea şi îl uşură pe Alphonse de pistol. 
Apoi ieşi calm din cameră. Lordul Tod Wadley era în viaţă. 


Capitolul 47 

Haring Cross Road din Londra, aflat în cartierul vestic End din 
capitala engleză Londra, este centrul spiritual al comerţului cu 
carte din Marea Britanie. Istoria sa începe încă din epoca 
bronzului, când, din cauza unei omisiuni administrative, casele 
şi firmele de pe o parte a drumului au devenit orăşelul 
Westminster, în timp ce cele de pe partea opusă au rămas în 
Camden. Această ipostază a lui lanus, ca şi cum drumul ar avea 


două chipuri, nu unul orientat spre est şi celălalt spre vest, îi 
fascinează de mult pe oameni. In plus, casele de pe o parte - de 
pe partea stângă - sunt mult mai scunde decât cele de pe 
partea dreaptă. Asta este o glumă secretă. Mâna stângă este 
considerată, în afară de stângaci, mai puţin îndemânatică decât 
dreapta. Istoria a consemnat că aproape toţi marii scriitori - şi 
cu siguranţă fiecare Mare Maestru şi fiecare vacherin a Ordinului 
Psion - au fost stângaci. Drumul se întinde acum din Trafalgar 
Square în sud până la intersecţia dintre Oxford Street şi 
Tottenham Court Road în nord - pe o distanţă de circa şapte 
sute de metri. Dacă te uiţi pe o hartă, el are forma unei pene 
ţinute de mâna cuiva. 

James Crack şi Emily Raquin şedeau într-un internet-cafe de pe 
stradă, privind vizavi spre librăria Bordes, în timp ce aşteptau să 
se termine căutarea pe calculator. Când ea se încheie, James 
Crack începu să scrie: „Ce pune în valoare un acvamarin.” 
Apăsă pe enter şi în 0,61 secunde, Google îi dădu 26.901 
rezultate, dintre care cele de la 1 la 50 apărură pe monitorul din 
faţa lui. Impresionant, îşi zise Crack. Dar căutarea comandată de 
el era prea amplă. Adăugă ghilimele la fiecare capăt şi încercă 
din nou. Un singur răspuns. Apăsă cu mouse-ul. Era un site al 
unui viitor autor obscur, Toni Lemmons. Cine naiba e Toni 
Lemmons? se întrebă Crack. Era un text despre romanul pe 
care-l scria, câteva cronici pe care le făcuse pentru un ziar de 
dreapta şi, pe homepage, o fotografie care înfăţişa un bărbat cu 
ochelari şi cu părul tuns scurt, aşezat la calculator. Are faţa pe 
care o merită, îşi zise Emily, trăgând cu ochiul peste umărul lui 
Crack. Nu trăise nici o zi fără vin roşu. Avusese noroc toată 
viaţa. Nu era clar unde era referirea la acvamarin şi nu mai 
exista un motor intern de căutare. Crack dădu o căutare la 
fiecare dintre paginile lucrărilor, până când găsi ce căuta. O 
singură propoziţie în mijlocul unui capitol al mostrei. Oare 
făcuse şi Gordon Sanitaire acelaşi lucru? 

Capitolul respectiv se ocupa de doi bijutieri sud-africani care 
vindeau un inel unei tinere perechi. Inelul, după cum reieşi chiar 
din prima lectură făcută de James, era în stăpânirea unei 
fantome malefice. Era un inel de argint cu un acvamarin mare 
şi, într-un fragment de dialog prost scris, unul dintre bijutieri - 
un tip pe nume Ralph - elogia virtuțile pietrei. „Vedeţi, ceea ce 
pune în valoare un acvamarin atât de bine este o foiţă de argint 


ca asta din montură.” O foiţă de argint? Ce naiba însemna asta? 
Crack îşi ascunse capul în mâini, încercând să gândească, şi se 
uită peste Charing Cross Road spre Trafalgar Square, când ideea 
îl izbi cum loveşte fulgerul globular tamburul unei maşini de 
spălat. Era drept în faţa lui. 

— Emily! şuieră el imperativ. Crezi că versurile nepotului tău 
s-ar putea referi la librării? N-ai spus că Blackwell este o librărie? 

Emily părea speriată. Îşi flutură genele. 

— Este posibil, desigur, murmură ea. Nepotului meu îi plăceau 
librăriile. 

— Atunci uită-te aici, spuse Crack cu un zâmbet calm. 

Emily urmări degetul lui până la circa treizeci de metri 
distanţă, unde pe o plăcuţă scria „Waterstone”?. 

— Waterstone, murmură ea, simțind din nou un val de uimire 
ridicându-se în ea. Acvamarin! 

În timp ce Emily se uita vizavi, James îi citi din nou versul din 
sublima poezie. 

— „Nu e acvamarinul, ci ceea ce îl pune în valoare.” 

— Deci nu e Waterstone? întrebă ea dezamăgită şi copleşită 
din nou de tristeţe. 

— Bineînţeles, recunoscu James, s-ar putea ca nepotul tău să 
nu se fi referit deloc la librării. EL... 

— James, îl întrerupse tăios Emily, dacă ai de gând să propui 
alte variante, trebuie să te opresc acum. E o greşeală 
şcolărească. În orice raport bibliotehnic este esenţial ca autorii 
să creadă - şi să se vadă că cred - în premisa centrală. Dacă nu 
cred, toată teoria devine incredibilă şi cade. 

Crack se gândi o secundă. 

— Emily, parcă ai fi înghiţit Mure-de-Paume, pari să ştii atât de 
multe despre alcătuirea rapoartelor biblio-tehnice, încât ai putea 
scrie Codul Da Vino. 

Emily fu cât pe-aci să-i răspundă, dar lăsă ochii-n jos în ultimul 
minut. Părea periculos să o spună cu glas tare. Brusc, simţi din 
nou mâna nepotului ei pe umăr. Brusc, trase aer în piept cu 
zgomot. O foiţă punea în valoare acvamarinul. O foiţă. 

— Priveşte, James, rosti ea simplu şi arătă cu degetul. James 
urmări direcţia degetului întins spre un loc aflat la treizeci de 
metri pe stradă. 


2 Piatră de apă (în traducere literală) 


Foyles.? 


Capitolul 48 

Capitaine Taureau îşi închise celularul şi trase o duşcă 
zdravănă din berea Guinness. Pe biroul din faţa lui, friptura şi 
plăcinta cu rinichi, asortate cu o porţie suplimentară de piure şi 
sos cu ceapă, se răceau încet. Taureau începuse să-şi dea 
seama că ar putea exista consecinţe ale incidentului de la 
hotelul Bristol. O cameristă se urcase să schimbe aşternuturile 
şi leşinase. Se găsiseră două cadavre cu găuri identice de 
gloanţe în frunte şi camera semăna cu un abator. London 
Evening Standard o descrisese ca pe o baie de sânge, iar echi- 
pele de ştiri auziseră zvonuri despre o execuţie. Dar nu era 
menţionat pistolul pe care el i-l vârâse în mână lui Hermelină. 
Ce se întâmplase cu el? Glover intrase şi acum se plimba nervos 
prin cameră; ochii lui roşii şi răi sticleau în semiîntunericul 
după-amiezii, iar setea lui de sânge era evidentă. Intr-un alt bi- 
rou, oamenii lui derulau imaginile de televiziune cu circuit închis 
de la toate camerele de luat vederi din centrul Londrei prin 
programul FERET - Tehnologia de Recunoaştere a Feţelor. Dacă 
pe acele imagini vor apărea Crack sau Emily, se va afla în scurt 
timp în Baker Street. 

— N-avem decât să aşteptăm. Nu-mi place. Vreau să mergem 
acolo şi să ne implicăm. Nu suport să stăm să vedem toate 
imaginile astea cu circuit închis. 

— Or să apară până la urmă, mormăi Taureau, ridicând pistolul 
mitralieră. Şi când or să apară... Incărcă Heckler & Koch-ul, ca 
semn de rău augur. 

— Şi cine a furat pistolul? Nu camerista. E încă inconştientă. 
Şocată. Ha! Asta înseamnă fie că era cineva acolo când s-a 
întâmplat... 

— Imposibil, îl întrerupse brutal Taureau. Nimeni n-ar fi 
supravieţuit. 

— Atunci poate că a venit cineva imediat după aceea. De ce 
n-a chemat nimeni poliţia? 

Taureau ridică din umeri. Era treaz de prea mult timp ca să se 
mai gândească la chestii marginale. Nu voia decât să-l găsească 
pe american şi apoi să-l omoare. 


3 Foyles - foiţe, coli 


— Probabil că mai e cineva pe urmele americanului dumitale. 
Ai vreo idee? 

Glover era destul de isteţ pentru un albinos. Taureau nu se 
gândise să facă o asemenea deducție periculoasă, care însă 
avea o oarecare noimă. Singura problemă era, cine putea fi? 
Pierduse pe cineva din vedere? Recapitulă pe rând toate 
personajele implicate. Toate se justificau, în afară de... Şi atunci 
îl izbi cu forţa unui bătător de covoare din răchită. Lordul Tod 
Wadley! Unde era? 

— Domnule inspector! izbucni triumfător Taureau. Difuzaţi o 
circulară generală despre un aristocrat de un metru înălţime, cu 
părul de culoarea ghimbirului şi un cap ca o minge veche de 
fotbal. Se numeşte lordul Tod Wadley şi este înarmat cu un FN 
HP-SFS Hi-Power mic, deşi o să aibă dificultăţi să-l folosească, 
pentru că e extrem de mic. 

Glover transmise mesajul şi îşi prindea deja curelele pe o vestă 
de artilerie antiaeriană cu un toc de macheta pe spate, când 
sună telefonul de pe biroul lui, îl înşfăcă imediat. 

După o secundă puse telefonul jos, cu o expresie nedumerită 
pe faţa palidă. 

— Absolut extraordinar! Sunt într-o librărie. 


Capitolul 49 

Emily Raquin şi James Crack traversară Manette Street, fără să 
ştie că imaginea lor fusese captată de o cameră de televiziune 
cu circuit închis care ieşea din colţul blocului de birouri de 
alături. Intrară în celebra librărie Foyles pe uşa laterală şi se 
opriră o secundă să evalueze etapa următoare. Dacă Charing 
Cross Road era inima comerţului britanic cu cărţi, Foyles era epi- 
centrul lui viu. Putea oare Mure-de-Paume, legendara cheie de 
boltă,, să fie într-adevăr ascunsă în această clădire? Şi dacă da, 
unde? Erau expuse acolo peste cinci milioane de cărţi pe cel 
puţin douăzeci de kilometri de rafturi. 

— Mon Dieu! exclamă Emily. Poate fi oriunde. Părea ceva 
haotic, dar James Crack era mereu surprins să constate cât de 
mulţi oameni credeau că era greu să găseşti o carte la Foyles 
sau că aşezarea lor era un mister. Nu e nici un mister, îşi zise el. 
Nu e nici un mister. Parterul era rezervat ficţiunii, iar cărţile erau 
expuse pe rafturi cu cotoarele în afară. Alte genuri de cărţi, 
inclusiv lucrările lui, erau la celelalte etaje. Birourile ad- 


ministrative erau la etajul cinci, unde se ajungea pe nişte scări 
de piatră abrupte sau cu noile lifturi; marfa era predată pe uşa 
din spate. Corespondenţa era luată de la oficiul de la subsol. 

Gilbert şi George Foyles, amândoi din păcate decedati, 
fuseseră fraţi de când se născuseră în 1903 şi deschiseseră 
împreună în Charing Cross Road o librărie care vindea manuale. 
Deşi ea nu se schimbase prea mult în primul secol de existenţă, 
începutul celui de-al doilea secol al său ca librărie independentă 
de familie adusese o nouă generaţie de proprietari şi în ultimele 
luni magazinul suferise transformări totale. Toată munca de 
construcţie se făcuse, desigur, manual, inclusiv instalarea uni 
bazin cu peşti piranha în secţia pentru copii. 

— James, spuse Emily, în timp ce studiau bărbaţii şi femeile - 
de fapt băieţi şi fete, îşi zise Crack, nişte copii - care lucrau la 
galantarul cărţilor de ficţiune. Sunt impresionată de convingerea 
ta că o informaţie pe care ai găsit-o pe Internet este cheia 
Codului Da Vino. 

— Poate că nu e cheia, Emily, dar este clar pasul următor. Nu 
uita că avem de descifrat încă trei versuri ale poeziei. 

Emily îşi cobori privirea spre poezie. 

Ceva, ceva, un stroganoff de vită. 

Toacă până la unu, la doi, dar nimic până la trei 

Acolo trebuie să fie 

Cariera pe care o cauţi. 

— Nepotul meu era vegetarian, spuse Emily. De ce ar menţiona 
el stroganofful, care este o mâncare pe bază de carne, non? 

Crack dădu din cap. In calitate de profesor de studii 
metasimbolistice paraliterale la Catt Butt şi de autor a 
numeroase lucrări cu acest subiect, era adeseori uimit cât de 
puţini oameni ştiau că stroganofful de vită - o combinaţie de 
carne de vită, ciuperci şi smântână - fusese reţeta premiată la 
un concurs de artă culinară care avusese loc în Sankt 
Petersburg, în Rusia, în anii 1890. Maestrul bucătar care 
inventase reţeta făcea parte dintr-o importantă familie nobiliară. 
Motivul pentru care litera „v” de la sfârşit se transformase în doi 
de „f era unul dintre cele mai mari mistere ale 
paraliteralismului. 

— James, orice pare nelalocul lui transmite precis un mesaj, 
afirmă ferm Emily. 

Crack se opri şi se uită la ea. Foarte bine spus. Trebuie să 


încerc să ţin minte asta, îşi zise el. 

— Dar ce mesaj? continuă ea. Versul cu stroganofful de vită nu 
spune aproape nimic - poate că e doar o umplutură. 

— E posibil, confirmă Crack. 

— James, în bibliotehnografie se practică o tehnică pe care noi 
o numim perforare prin absorbţie şi cred că acum e momentul 
s-o folosim, spuse Emily după un timp, privind versurile care 
păreau tot mai lipsite de sens. 

— A, da? spuse el pe un ton neutru. 

Ochiul lui parcurgea deja versul următor. Auzea cuvintele ca şi 
cum fuseseră rostite la o mare distanţă şi cu mult timp în urmă. 
Ciudăţenia era însă că aproape că ştia că ele aveau să urmeze. 

— Cred că trebuie să întrebi pe cineva, spuse Emily. Pe James îl 
trecură instantaneu năduşelile. Făcu un pas înapoi. Ştia că 
această scenă fusese jucată de un milion de ori într-un milion de 
locuri diferite de către un milion de oameni diferiţi. Asta n-o 
îmbunătăţea deloc. Se simţi prins în capcana inevitabilităţii ei. 

— Ce să întreb pe cineva? mormăi el, încercând să pară absent 
şi trecându-şi degetul peste următorul vers al poeziei. 

— Intreabă pe altcineva ce înţelege din acest vers - poate ştie 
contextul. Poate îi declanşează vreo idee. 

— la stai puţin! Toacă! Ce să toace? Carnea de vită! Emily! 

Emily îl privi aspru preţ de o secundă. In clipa aceea 
interminabilă, Crack se întrebă dacă pe parcursul celor 
douăsprezece ore faţa ei nu devenise mai puţin blândă, înşfăcă 
hârtia din mâna ei şi se apropie de galantar. Un tânăr cu păr 
blond lins şi ochelari cu rame grele de baga se opri din partida 
de şah de pe calculator suficient de mult timp pentru a-şi ridica 
privirea spre ea. 

— Da? întrebă el. 

— Îţi spune ceva chestia asta? întrebă ea şi îi citi versul: 
„Toacă până la unu, până la doi, dar nimic până la trei.” 

— E ficţiune? întrebă el cu un accent londonez melodios. 

— Nu, spuse Emily, surprinsă pe moment. E poezie. 

— Atunci, la etajul trei. 

Reveni la jocul lui, înainte ca Emily să apuce să-şi tragă 
răsuflarea şi să-i mai pună o întrebare. 


Capitolul 50 
Cei care făceau parte din S013 erau aleşi pe sprânceană din 


forţele de poliţie din toată Anglia pentru formarea unei forţe de 
reacţie rapidă care să poată ajunge, noapte sau zi, în orice parte 
a Londrei, într-o secundă. Din momentul în care apelul fu făcut 
la dispeceratul din subsolul sediului lor din Baker Street la ora 
două, cei treizeci şi trei de oameni ai Brigăzii Q - toţi albinoşi şi 
inimaginabil de răi - se mişcară ca o maşinărie bine unsă. 
Ajunseră în Tottenham Court Road la ora trei; în mai puţin deo 
oră, înconjuraseră deja librăria Foyles. 

Capitaine Georges Taureau şi locotenentul Jacques Dijon, 
detaşaţi oficial de la poliţia belgiană, stăteau în picioare, 
împreună cu inspectorul Glover, în acelaşi internet cafe pe care-l 
părăsiseră James şi Emily doar cu câteva minute în urmă. 
Priveau cum poliţia oficială bloca toate căile de acces şi evacua 
clădirile învecinate. În câteva minute, Foyles deveni total 
izolată. 

— Merge bine, murmură Glover, privind prin monoclul de 
noapte ANVS-1330. 

Purta celebrul combinezon negru al S013 şi era dotat cu puşca 
de asalt marcă standard Colt SR 16 M4, având ataşat un 
lansator de grenade prins de centură peste umăr. La şold avea 
un pistol Sigma SW40F de 9 mm, cu surdină şi periscop în 
infraroşu. Ca ofiţer, avea dreptul să poarte sabie (şi să-şi lase 
barbă), şi de aceea avea şi sabia de samurai prinsă de centură 
în talie şi macheta la spate. 

Ţinea aparatul de emisie-recepţie la gură şi tocmai voia să 
şoptească un ordin în el când se opri, tresărind. Lăsă jos 
emițătorul. 

— Ei, ei, ce se întâmplă? îi şopti el lui Taureau. Cum o fi trecut 
prin blocadă? 

Taureau şi Dijon, înarmaţi doar cu nişte arme albe, îşi întinseră 
gâturile. Văzând ce le arăta Glover, îi cuprinseră şi pe ei, brusc, 
valuri de nelinişte. Pe trotuar păşea în grabă inconfundabila 
siluetă a lordului Tod Wadley, cu halatul de casă fluturându-i în 
urmă. 

— Oricum, are şi pistolul tău un rost, spuse Glover, făcând 
semn din cap spre aristocratul miniatural. 

Lordul Tod Wadley ţinea cu ambele mâini pistolul belgian mare 
şi, înainte ca vreunul dintre albinoşii perfizi şi răi de la S013 să-l 
poată opri şi împuşca, traversă în fugă Manette Street şi dispăru 
în librărie. 


— De unde a aflat unde-o să-i găsească pe Raquin şi pe Crack? 
întrebă Dijon. 

Taureau păru stânjenit pentru o clipă. 

— Prin radio-emiţătorul poliţiei? 

— Chiar aşa? se întrebă retoric Glover. 

— Să aşteptăm o secundă să vedem ce se întâmplă, zise 
prudent Taureau. 

— Cred că o să-mi deplasez totuşi băieţii ceva mai aproape, 
rosti Glover neconvins, apoi ordonă „fiţi gata” prin radio. 

Dijon privi îngrozit cum cincisprezece agenţi albinoşi cu 
armament complet din Secţiunea A, Brigada Q, SO 13, 
traversară în fugă carosabilul şi se lipiră de zidurile de pe 
ambele părţi ale vitrinelor nesfârşite ale librăriei. De pe 
parapetul din vârful clădirii coborâră şerpuind cincisprezece 
colaci lungi de frânghie de nailon hi-spec, urmaţi imediat de 
cincisprezece agenţi albinoşi de la Secţiunea B, Brigada Q, 
S013, ale căror banduliere, observă Dijon chiar şi de la distanţă, 
gemeau de grenade de mână cu fragmentare M67. Presimţi un 
bucluc mare. 


Capitolul 51 

Scările rulante de la Foyles ajung doar până la etajul al doilea. 
Motivul se pierde în negura timpului, dar istoricii Graalului cred 
că nepoata fondatorilor, Christina Foyles, o femeie cu un sistem 
religios tranşant, nu tolera nici o modificare a structurii sale 
medievale sau a sistemelor de operare. Cândva, prin anii 1970, 
îşi luase vacanţă şi, în timp ce era plecată, o rudă, cineva in- 
teresat de viitorul magazinului, instalase scările rulante şi 
intenţionase să le ducă până la etajul patru. Christina aflase, îşi 
întrerupsese vacanţa şi se întorsese acasă, ca un asirian la 
stână, pentru a opri imediat lucrarea. Ruda necunoscută nu mai 
fusese văzută de atunci. Când James Crack şi Emily Raquin 
ajunseră pe scara rulantă la etajul doi al librăriei, rămaseră o 
clipă pe loc, derutaţi. Unde erau următoarele trepte care să-i 
ducă la etajul trei? 

Tipic pentru englezi, îşi zise Crack. N-au scară rulantă. Au făcut 
una de la parter la primul etaj şi una de la primul etaj la al 
doilea, dar nu şi până la al treilea. Se opri o secundă. Dar de cei 
se părea familiară chestia asta? 

Părea să nu fie nimeni prin preajmă ca să întrebe pe unde s-o 


ia. În faţa lor se găsea secţiunea de artă şi dincolo de ea era clar 
o fundătură. Emily înaintă şi o luă la stânga, pe un culoar 
luminos dintre două coloane sculptate migălos. Ceea ce văzu o 
dezamăgi. Se afla într-o mică galerie laterală. Era o încăpere de 
mărime mijlocie - cam optsprezece metri lungime şi şase metri 
lăţime. De-a lungul părţii superioare a unui perete se zărea un 
şir de ferestre care dădeau spre o clădire din cărămidă roşie, iar 
deasupra ei se vedea cerul cenuşiu al Londrei. O uimi însă ceea 
ce atârna pe pereţii încăperii - o expoziţie cu opere de artă 
aparţinându-i unui tip pe nume C. Reginald Dalby. Când Crack o 
urmă în încăpere, în mintea lui jucau deja ecouri, pe care şi le 
amintea pe jumătate, ale unor cuvinte pe care nu prea putea să 
şi le amintească. Aruncă o privire spre tablouri şi se opri brusc. Il 
trecură  năduşelile şi i se făcu părul măciucă. Thomas 
Locomotiva! Mintea profesorului se întoarse rapid spre 
evenimentele nopţii trecute, din Grand Bibliothèque. Desigur! 
Cartea pe care Gordon Sanitaire o ţinea strâns lângă cadavrul 
lui era Locomotive cu probleme, de abatele Awdry, cu ilustraţii 
de C. Reginald Dalby. Dar unde era legătura? Ce aveau în 
comun cei doi? Toate tablourile - şi erau vreo douăzeci - îi înfăţi- 
şau pe Thomas Locomotiva şi pe prietenii lui, îndeosebi alte 
locomotive cu abur, dar, observă el, şi un autobuz. Când Crack 
povesti cum găsise cartea abatelui Awdry ţinută strâns în 
braţele lui Sanitaire, Emily înţelese că menirea codului era să-i 
aducă pe ei în camera aceea. 

— Răspunsul trebuie să fie aici, James, murmură ea, aproape 
copleşită de valul minunii care se petrecea. Il simt. 

— Ştiu că abatele Awdry făcea parte din Ordinul Psion, 
murmură Crack, pe moment nedumerit, dar nu ştiam că era 
bătrân. Nu credeam că nepotul tău ar fi putut să-l cunoască. 

— Atunci de ce să ne fi trimis aici? întrebă ea. 

— Ca să facem o deducție spectaculoasă? întrebă el cu unul 
dintre cele mai calme zâmbete. 

Emily se uită din nou la profesor, aproape fără grai. Acum ştia 
de ce încercase nepotul ei să-i pună în legătură, de ce, 
într-adevăr, spunea că îl iubea pe James Crack. 

— Exact, James, şopti ea. Pentru asta suntem aici. 

— Şi cred că pot da o mână de ajutor, Emily, spuse Crack. 
Priveşte. 

Arătă, peste umărul ei, spre unul dintre tablouri. Lângă el se 


găsea un pătrăţel de plastic cu inscripţia: „Cariera de C. 
Reginald Dalby (1954).” 


Capitolul 52 

La prima vedere, Cariera nu era deloc un tablou neobişnuit. 
Părea să aibă cam optzeci pe şaizeci de centimetri şi era 
încadrat de o ramă simplă din lemn de trandafir. Infăţişa o 
locomotivă albastră cu abur într-o carieră de piatră, în timp ce 
câţiva bărbaţi în uniformele albastre ale căilor ferate ataşau 
vagoane de marfă maro - probabil din lemn? - de tenderul ei. 
Dar ceea ce făcea acest tablou să fie deosebit era că locomotiva 
avea în faţă o placă de sticlă reflectorizantă. O oglindă. Cei doi 
se apropiau de tablou, când auziră în spatele lor o voce 
familiară. Se răsuciră pe călcâie. Lordul Tod Wadley intră în 
galerie cu un zâmbet crispat pe faţa tăbăcită şi cu un imens 
pistol fabricat în Belgia în mânuţe. 

— Vă salut pe amândoi, rosti el vesel. Speram să vă găsesc 
aici. 

— Unchiule! strigă Crack, îndreptându-se spre britanic să-l 
îmbrăţişeze. Taman la timp! Cum ai scăpat? 

— A, o nimica toată! spuse el, ridicând din umeri şi punând 
pistolul greu pe birou. A trebuit doar să aştept momentul 
potrivit. Aţi găsit Mure-de-Paume? Legendara cheie de boltă? 

Crack şi Emily se întoarseră să privească tabloul. 

— Are o legătură cu tabloul ăsta, spuse Crack, arătând spre 
pictura din faţa lor. 

— Dumnezeule! strigă Wadley, sărind îndărăt. Cariera! 
Desigur! Desigur! Cum de nu mi-a trecut prin cap? În urma 
şocului, tot sângele i se scursese din faţa argăsită, lăsându-l 
momentan fără grai. Căscă gura şi se uită câteva secunde cu 
ochii căscaţi la Emily şi la Crack. 

— Unchiule! Nu te simţi bine? 

— A durat mult timp, reuşi să chiţăie Wadley. A durat atât şi 
iată, era drept în faţa ochilor noştri. 

— Tabloul? întrebă Emily. 

Lordul Wadley scutură din cap ca să-şi limpezească gândurile, 
apoi se întoarse şi rămase în faţa tabloului, cu privirea ridicată 
spre el. 

Crack şi Emily presupuseră că tabloul era doar o curiozitate 
inclusă de custodele expoziţiei pentru amuzamentul copiilor 


care ar dori să ştie cum arăta unul dintre trenurile cu locomotivă 
cu abur ale abatelui Awdry. Dar cu cât Crack îl privea mai atent, 
cu atât mai puţin probabil părea acest lucru. În primul rând, era 
agăţat la peste un metru şi jumătate înălţime, cu mult deasupra 
lordului Tod Wadley, deci deasupra oricărui copil pe care l-ar fi 
interesat tabloul. 

— Draga mea, tabloul ăsta, declară lordul Wadley privind-o 
acum pe Emily într-un mod ciudat, este cheia pentru a găsi 
Mure-de-Paume. Vezi tu, este celebră relaţia furtunoasă dintre 
Wilbert Awdry şi ilustratorul lui, C. Reginald Dalby. Ea e bine 
documentată în literatura Psionului şi cea mai mare parte a ei 
subliniază că diferendele artistice au stat la baza celebrei lor 
despărţiri din 1956. Awdry era membru al ordinului la un nivel 
inferior, dar Dalby era una dintre cele trei vacherin, înainte de a 
muri prematur, când un raft cu cărţi a căzut peste ea în timp ce 
ţinea o conferinţă la Festivalul de la Edinburgh. 

La început, Emily fusese încântată să-l vadă sănătos şi teafăr 
pe lordul Wadley, dar acum nu mai era la fel de sigură. Simţea 
că o cuprinde un val familiar. 

— Continuaţi, îngăimă ea printre dinţii încleştaţi. 

— Invăţaţii Psionului credeau că schisma dintre Dalby şi Awdry 
fusese provocată de intenţia lui Dalby de a antropomorfiza 
trenurile, de a le umaniza, înţelegi? Aşa că relaţiile personale 
dintre ei au ajuns în centrul atenţiei. Pe de altă parte, Awdry 
susţinea toate comploturile seci legate de căile ferate. De 
aceea, feţele locomotivelor au devenit mai îndrăzneţe şi mai 
expresive, în timp ce comploturile au devenit în mod constant 
tot mai bizantine. 

— Unchiule, este absolut fascinant, dar ce legătură are asta cu 
Mure-de-Paume? 

— Cu legendara cheie de boltă? La prima vedere, absolut nici o 
legătură, dar tabloul ăsta - denumit uneori „tabloul 
nedumeririlor” - a fost găsit într-un pod abia în 1978, şi de 
atunci specialiştii se contrazic neîncetat în privinţa semnificației 
sale. Cu sprijinul vostru, dragul meu James şi draga mea Emily, 
cred că am reuşit s-o descifrez chiar adineauri. Este clar un 
mesaj de la Dalby. Un mesaj, pe care dacă l-aş fi ascultat mai 
devreme, aş fi împiedicat o groază de buclucuri. 

— Ei, bine? 

— Dalby ne spune aici, zise Wadley, cu aerul unui jongleur care 


scoate un iepure dintr-o pălărie, că obiectele nu sunt 
întotdeauna doar obiecte. Sau, cu alte cuvinte, că lucrurile pe 
care le considerăm obiecte se transformă uneori în cu totul 
altceva. 

— Deci e unul dintre antropomorfismele lui Dalby? întrebă 
Emily. 

— Nu tocmai. Unul dintre cele mai ciudate aspecte ale tabloului 
este că dacă James sau eu ne-am uita în oglindă, n-am căpăta 
decât o vagă idee (sau poate nici una) despre felul cum am 
arăta ca tren. Încearcă, James. Crack se apropie de tablou şi se 
lăsă în genunchi ca să se uite în faţa locomotivei cu abur care 
nu avea un nume. Oglinda nu era rotundă sau eliptică, după 
cum te-ai fi aşteptat, ci avea o formă neregulată, ca şi cum pe 
ea ar fi căzut umbre, poate de la o faţă de stâncă dintr-o 
carieră. După cum sugerase lordul Wadley, nu-şi putea vedea 
clar faţa în oglindă. Se dădu înapoi, dar tot nu-şi dădea seama 
cum ar arăta ca tren. 

— N-ai reuşit? Nu mă surprinde. Nimeni nu seamănă cu un tren 
când se uită în oglindă, înţelegi? Specialişti de vază au pus asta 
pe seama unei greşeli de execuţie - că Dalby nu era un pictor 
suficient de bun -, în timp ce învățații Psionului au ştiut 
întotdeauna că era un cod. 

— Dar un cod pentru ce? întrebă Emily. 

— Bună întrebare. Un cod pentru o faţă. Faţa pe care o are 
Mure-de-Paume... 

— Mure-de-Paume are faţă? întrebă Crack sceptic. 

— Exact, James, asta încearcă să ne spună Dalby. Acum, Emily, 
draga mea, te rog, fă-mi plăcerea şi uită-te şi tu. Dacă nu 
mă-nşel, o să avem o mică surpriză. Emily se apropie. Tabloul 
era agăţat la o înălţime ideală pentru ca ea să privească drept în 
faţă locomotiva cu abur fără nume. După ce se uită un timp în 
oglindă fără să se mişte, Crack văzu cum sângele îi piere din 
obraji. Se dădu brusc îndărăt. Simţi că i se contractă gâtul şi că 
o ustură pielea capului. 

— Emily? Nu te simţi bine? întrebă Crack îngrijorat. Emily se 
întoarse spre el, cu faţa albă ca varul. Când se uitase în oglindă, 
văzuse instantaneu o imagine perfectă a ei însăşi în chip de 
tren. Faţa ei se potrivea în oglindă. Ea era Mure-de-Paume. 
Emily era legendara cheie de boltă. 


Capitolul 53 

Preţ de o clipă, cei trei rămaseră acolo înmărmuriţi, fără grai. 
Apoi lordul Tod Wadley păru să-şi revină. 

— Vai, vai, ce păcat, spuse el cu o notă falsă în voce, care-l 
făcu pe James Crack să se răsucească pe călcâie. Se trezi faţă-n 
faţă cu ţeava unui pistol mare, care părea străin. 

— Uşurel, bătrâne, dacă nu te superi. Pe Crack îl trecură din 
nou năduşelile. 

— Unchiule, ce se întâmplă? bălmăji el. Nu înţeleg. 

— Nu. Tu nu înţelegi niciodată, James, nu-i aşa? Nu contează. 
Acolo unde o să te duci, nu prea o să poţi să gândeşti. Îmi pare 
rău pentru tine, Emily. Mi-a făcut plăcere plimbărica noastră şi 
eşti o fată de comitet, dar toate lucrurile bune au un sfârşit. 
Sperasem că le pot sfârşi şi eu pe astea fără o nouă vărsare de 
sânge, dar vezi în ce situaţie sunt. 

— Ce situaţie? întrebă Crack, sincer nedumerit. 

— Nu v-am explicat? Sunt pe urmele Codului Da Vino şi am de 
gând să-l găsesc până la sfârşitul zilei. 

— Dar nu căutăm cu toţii Codul Da Vino? Credeam că asta am 
făcut toată ziua. 

— Exact. Aşa este. L-am căutat. Dar din motive diferite. În orice 
caz, James, n-am timp pentru asta. Trebuie s-o întind. Emily, tu 
vii cu mine. Avem o treabă împreună. James, bătrâne, a fost o 
mare plăcere şi n-aş fi vrut să am pe conştiinţă moartea unei 
alte victime nevinovate, dar asta e... 

— Cum adică, o altă victimă nevinovată? întrebă tăios Crack. 

— Vrei să câştigi timp, James. Bine, e-n regulă, mai am cinci 
minute. 

— Pe cine ai mai ucis? 

— In seara asta sau în total? 

— Pentru început, în total. 

— Ei, păi a început în urmă cu ceva timp. Regret că l-am ucis 
pe sărmanul tău bunic, Emily, şi pe bunica ta, dacă tot veni 
vorba, şi pe tatăl tău, pe mama ta, patru mătuşi, cinci unchi şi 
un frate, - Dar au murit într-un accident. 

— Nici vorbă, spuse lordul Wadley cu o suficienţă pe care 
James Crack o socoti respingătoare. Toţi au fost ucişi la ordinul 
meu. Un vechi bibliobuz a forţat autobuzul să iasă din şosea, în 
timpul uneia dintre acele excursii stupide ale PEN-clubului în 
Europa de Est. 


— A fost un accident! strigă Emily împietrită. 

— Bine, cum vrei tu, draga mea, spuse Wadley chicotind. Aşa 
cum şi micile împuşcături din Grand Bibliotheque au fost un 
accident. 

— L-ai ucis pe nepotul meu? 

— Am pus un om al meu să se ocupe de el. De fapt, o 
hermelină. Era mai ieftin. 

— Dar de ce, unchiule? întrebă Crack, nevenindu-i să creadă. 
De ce-ai făcut-o? 

— E simplu. După cum am spus, sunt în căutarea Codului Da 
Vino. 

— ÎI doreşti atât de mult, încât eşti în stare să ucizi pentru el? 

— După cum vă exprimaţi voi, americanii: îhî! 

— Dar cum te putea ajuta să-l găseşti uciderea familiei mele? 

— A, desigur, uitasem. Emily, nu ştiai cine erau, nu? 

— Părinţii mei? Non. 

Emily îşi amintea vag o barbă albă şi nişte braţe moi, 
parfumate, dar nimic mai mult. 

— Mama ta, Emily, era Ernest Hemingway. Tatăl tău era Scott 
Fitzgerald. 

— Dar atunci... Începu Crack, fixând-o pe Emily cu privirea. 
Înseamnă că eşti... 

— Exact, James, interveni Wadley. N-am crezut până în seara 
asta, dar se pare că Emily este următoarea pretendentă la titlul 
de Mare Maestru al Ordinului Psion şi următoarea persoană care 
o să deţină secretul Codului Da Vino. 

Crack năduşea tot mai tare. Emily tremura. 

— N-o să te ajut niciodată, rosti sfidător. Mi-ai omorât familia. 

— Pe lângă suferinţele sufleteşti, Emily, spuse Wadley, toţi 
scriitorii buni au partea lor de durere fizică. O să te torturez 
până când o să scrii cartea pe care o vreau. E cât se poate de 
simplu. 

— Eşti un animal, Wadley! Şi când te gândeşti că te 
consideram prieten. 

— Nu cred că înţelegi prea bine puterea Codului Da Vino, 
James. De îndată ce o să-l am, o să deţin o asemenea putere în 
industria publicaţiilor, încât toţi or să se comporte cum vreau eu. 
Toţi acei mici editori independenţi sâcâitori care scot acele 
minunate mici cărţi luxoase or să aparţină trecutului. Or să facă 
parte din concernul meu. Toate cărţile or să fie de calitate infe- 


rioară. Eu o să decid cine ce citeşte când şi unde. Amenințarea 
Codului Da Vino a stat atârnată deasupra capetelor noastre prea 
mult timp. O să reuşesc chiar să determin marile librării să-şi 
ordoneze cărţile după categoriile „literatură pentru penis” şi 
„literatură pentru păsărică”. Dacă o să deţin Codul Da Vino, o să 
fiu sigur că bărbaţii or să citească pe veci romane polițiste şi 
femeile doar prostioare oribile despre fete de douăzeci şi ceva 
de ani, care îşi închipuie că lumea e a lor... 

— Eşti rău! strigă Emily, sărind brusc în picioare şi 
repezindu-se la el. 

Wadley se răsuci. Pistolul explodă. Glonţul trecu pe lângă ea, 
ratându-i umărul, şi se înfipse într-unul dintre nepreţuitele 
tablouri cu trenuri. Zvelta bibliotehniciană era destul de flexibilă 
ca să-l poată dobori la podea pe micul bărbat, dar el avea încă 
arma în mână. Crack se repezi şi prinse încheietura mâinii 
pairului, aruncând arma în sus. Emily se arcui ca o pisică şi o 
prinse înainte de a ajunge jos, iar apoi îngenunche, ţintindu-i 
capul lui Wadley, înainte ca acesta să poată mişca un muşchi. 

Dar ceva nu era în regulă. Crack şi Emily se dădură înapoi, 
îngroziţi. Lordul Tod Wadley se dezmembrase efectiv. Membrele 
lui se aflau în unghiuri imposibile, iar capul i se desprinsese de 
gât şi se balansa grotesc. Dar în loc de sânge din lordul Tod 
Wadley nu ieşea decât un fuior de fum dintr-o conexiune 
electrică scânteietoare şi un pic de talaş dintr-un mic orificiu din 
obraz. Era o marionetă, un manechin controlat prin radio, un 
robot. 

Întrebarea pe care trebuiau să şi-o pună acum era: al cui robot 
era? 


Capitolul 54 

Primul semnal de atac fu o ploaie de cioburi de sticlă în 
momentul în care ofiţerii de la SO 13 sparseră geamurile 
parterului şi uşile de la Foyles, după care aruncară mai multe 
grenade de mână puternice. Aceste grenade constituie o 
metodă neletală de neutralizare şi dezorientare a inamicului. 
Exploziile şi străfulgerările orbitoare produse de ele răsunau în 
toată clădirea, băgând spaima în clienţi şi în angajaţi 
deopotrivă. Mulţi se trântiră cu faţa în jos, convinşi că aveau să 
moară. Majoritatea nu se înşelară. 

Între timp, poliţiştii agăţaţi de ancorajele temporare de pe 


acoperişul clădirii ajunseseră la etajul patru, pe ferestre şi 
coborând pe scările de la birourile administrative de la etajul 
cinci. Imobilizaseră tot personalul şi toţi clienţii rămaşi în viaţă în 
secţiunea de filozofie de alături şi declanşaseră o rafală ucigaşă 
pentru a curăța restul etajului. In felul acesta, secţiile de 
sănătate şi bunăstare, ştiinţe umaniste şi învăţământ se evapo- 
raseră toate - mai mult sau mai puţin. Nimeni nu mai rămase în 
picioare după ce SO 13 curăţă etajele, departament după 
departament, urmând riguros instrucţiunile date de Glover. Mai 
întâi cinci sau şase grenade de mână de şoc şi de atac, apoi 
rafalele ucigaşe ale focului de mitralieră al armelor mici, după 
care se strigară avertismentele. 

Din poziţia sa de la internet cafe-ul de vizavi, inspectorul 
Glover monitoriza cu oarecare satisfacţie înaintarea oamenilor 
lui. Urmări cum Secţia A securiza parterul şi cum Secţia B 
cucerea etajul patru, zâmbind şi dând din cap, în timp ce pe 
ferestrele ambelor etaje începură să iasă valuri de fum negru, 
marcând astfel trecerea poliţiştilor lui albinoşi specialişti în 
spargeri. Prin norii de fum zărea străfulgerările exploziilor 
produse de rafalele artileriei sale. Apoi, în timp ce etajul patru 
era cuprins de foc, primul şi al treilea etaj începură să se umple 
şi ele de fum negru. Toată nebunia începuse de fapt la etajul 
doi. 

Cei cincisprezece ofiţeri ai Secţiei A care intraseră la parter nu 
întâmpinaseră rezistenţă acolo şi nici la primul etaj. Secţiunea B 
raportă aceeaşi situaţie la etajele trei şi patru. Dar ambele 
înfruntară o rezistenţă îndârjită la etajul doi, unde inamicul 
părea numeros, bine înarmat şi bine instruit. Păcăniturile 
grăitoare ale unor focuri scurte anunțau că oricine era acolo ştia 
ce face. Schimbul de focuri se intensifică în momentul în care 
Secţia B încercă să-i flancheze pe insurgenți, în timp ce Secţia A 
optă pentru un atac frontal cu grenade de mână incendiare. 
Victimele din rândul ofiţerilor SO 13 erau deja de ordinul zecilor, 
când inspectorul Glover le ordonă trăgătorilor de elită pe care-i 
plasase pe parapetele clădirilor învecinate să execute foc de 
voie pe ferestrele etajului doi al librăriei. El însuşi luă poziţie la 
colţul cu Manette Street şi ţinti cu lansatorul său de grenade. 
Peste treizeci de secunde toată librăria era în flăcări, de sus 
până jos, şi în scurtă vreme fu clar că nimeni nu avea să mai 
iasă viu din ea. 


Capitolul 55 

James Crack şi Emily Raquin nu avură prea mult timp să se 
gândească la lordul Tod Wadley înainte ca o serie de explozii 
uriaşe să zguduie clădirea. Se aruncară instantaneu la pământ. 
O bubuitură asurzitoare ajunse la ei împreună cu nişte vălătuci 
de fum sufocant. Era aproape imposibil să vadă ceva, iar în jurul 
lor se auzeau rafalele de mitralieră. Gloanţe ricoşate şi fărâme 
mortale de şrapnele şuierau şi le vâjâiau pe la urechi. 

— Emily! urlă Crack, în timp ce urechile îi ţiuiau. Emily! Eşti 
teafără? 

Emily fusese aruncată cu faţa-n jos şi acum era întinsă pe 
burtă, cu ochii la cadavrul lui Tod Wadley, aflat la câţiva 
centimetri de faţa ei. Cadavrul fusese sfârtecat de schije şi în el 
clipeau luminile galbene şi verzi ale unui computer complicat 
Făcea un zgomot de neînțeles. Mâna dreaptă zvâcnea, creând 
grotesca impresie că era vie. 

— Emily! repetă Crack. Emily! Trebuie să ieşim de-aici. 

— Stai! strigă Emily. 

Întinse mâna şi scoase cu grijă prolixul din buzunarul halatului 
lui Wadley. 

Crack se ridică împleticindu-se şi încercă să se apropie de ea, 
când o nouă explozie zgudui clădirea. Explozia îl proiectă pe 
peretele opus. Dincolo de galerie, auzi etajerele prăbuşindu-se 
una după cealaltă, ca piesele unui joc de domino. Acum se 
auzeau ţipete de bărbaţi şi femei. Focurile de armă continuau - 
rafale scurte, puternice, mortale, urmate de explozii asurzitoare 
şi de zgomot de paşi alergând. Încă o rafală. Podeaua părea că 
saltă şi se ridică. Crack se împiedică şi căzu. O limbă de foc 
străpunse fereastra de deasupra lui, intrând în spaţiul lăsat gol. 
L-ar fi incinerat instantaneu. În schimb, luară foc trei dintre 
nepreţuitele tablouri ale lui Dalby, iar vopseaua de ulei ardea 
într-un nor înţepător şi sufocant de fum negru. 

O apucă de mână pe Emily şi o smulse de lângă cadavrul lui 
Wadley târând-o apoi spre coloanele galeriei. Acolo era 
nenorocire. Deşi o singură foaie de hârtie arde destul de uşor la 
temperaturi relativ mici, când foile sunt legate laolaltă pentru a 
alcătui o carte, ele ard doar la 400 de grade Fahrenheit. In lipsa 
oxigenului, adeseori focul se opreşte înainte de-a se distruge 
cartea. De aceea, operatorii SO 13, răi şi demenţi, erau dotați cu 


grenade de mână incendiare AN-M14 TH3, umplute cu o mixtură 
termică proiectată să ardă la temperaturi de până la 4 000 de 
grade Fahrenheit, care se transformă în fier topit. Nu are nevoie 
de oxigen şi poate să ardă sub apă. Etajul doi era acum o 
furtună de foc, care sugea oxigenul prin ferestre şi prăjea corpu- 
rile împrăştiate în secţiunea de antropologie. Unul sau doi 
membri ai personalului încercau zadarnic să înfrunte focul cu 
câteva extinctoare, o găleată cu nisip şi un pulover vechi 
îmbibat cu apă. O rafală de trasoare bine ţintite îi culcă la 
podea, ca o coasă care hăcuieşte un snop de urzici. 

Exista o singură cale de scăpare. Crack o înşfăcă pe Emily şi îi 
trase în jos capul în spatele etajerelor căzute. O împinse din 
spate. 

— Hai! Lasă-i! Pe aici, urlă el în urechea ei. E singura noastră 
şansă! 

O împinse înapoi prin secţia de artă, spre uşile dinspre scara de 
incendiu. Flăcările nu mai contau acum; îi putea omori lipsa 
oxigenului. Sau gloanţele de 9 mm care pocneau în pereţi şi în 
etajerele din jur. 

— Fereşte-te! strigă Crack, deja răguşit. 

Emily îşi trase puloverul peste faţă ca mască împotriva gazelor 
toxice. Alergară spre uşi şi le deschiseră, lăsând să pătrundă 
oxigenul. În spatele lor, focul bubui, aprobându-le gestul. Crack 
se întoarse şi trânti uşile, arzându-şi palmele cu această ocazie. 
Se aflau pe palierul de piatră al unei case a scărilor cu ecou. O 
balustradă veche de fier îi ajută să ajungă jos, dar nu-şi dădeau 
seama din cauza fumului care se ridica şerpuind de dedesubt că 
focul se întinsese rapid la parter sau la primul etaj. Singura 
ieşire era în sus. 

— Hai! Repede! 

Crack porni, trăgând-o pe Emily după el în sus pe scări. Cu cât 
urcau mai sus, cu atât se făcea mai răcoare şi în scurt timp 
intrară pe câteva uşi şi ieşiră pe o scară de incendiu, care îi 
duse spre spatele librăriei în flăcări, în locul unde se alătura 
caselor de pe Greek Street. - Pe aici! strigă Crack. 

Alergară de-a lungul scării de incendiu, iar zgomotul paşilor lor 
nu se auzi în vacarmul exploziilor şi al focului bubuitor. Un 
trăgător de la SO 13 îi văzu din clădirea de vizavi şi deschise 
focul asupra lor. James şi Emily se aruncară la pământ, în timp 
ce gloanţele plouau deasupra lor şi sfărâmau ţiglele de pe 


acoperiş, acoperindu-le spinările cu cioburi. La zece metri de ei 
era o uşă de sticlă unde se puteau adăposti. Ajunseră la ea 
exact în clipa în care se declanşară din nou focurile de armă 
care pulverizară uşa deasupra capetelor lor, în timp ce ei se 
aruncară din nou la pământ şi apoi pe uşa acum deschisă. 

Se treziră întinşi pe un covor moale, deşi acoperit cu cioburi şi 
schije de la uşa distrusă. Se târâră pe mâini şi pe genunchi până 
într-o altă încăpere; parcă intrară într-o altă lume. 


Capitolul 56 

Primul lucru pe care îl văzu James Crack când îşi ridică ochii de 
pe covor fu un pian cu coadă, de concert, care se lăfăia în colţul 
unui salon imens. Profesorul se ridică în picioare cu prudenţă şi 
o ajută pe Emily să facă acelaşi lucru. Priviră înjur. Incăperea era 
pustie. Zgomotul focurilor de armă şi al exploziilor se mai 
domolise şi nu se auzea decât ticăitul sonor al unei pendule din 
lemn de mahon de pe un perete îndepărtat. Arteziene de lumină 
se revărsau pe ferestrele de la podea până în tavan, de-a lungul 
celor trei pereţi, şi deveni limpede că se aflau într-un 
apartament de la ultimul etaj. Deasupra căminului, în care din 
fericire nu ardea focul în ziua aceea, era o policioară acoperită 
cu fotografii în rame de argint, o vază de cristal cu lalele perfect 
drepte şi un tablou în ulei care o înfăţişa pe celebra actriţă 
Danny La Rue. 

— James, murmură Emily, ştergându-şi o pată de funingine de 
pe obraz, am mai fost aici. Cu mult timp în urmă. Aproape că nu 
mai ţin minte. Crack înconjură canapelele şi fotoliile late, 
apropiindu-se de policioara căminului. Una dintre fotografii îi 
atrase atenţia. 

— Nu e o amintire plăcută, continuă Emily, vorbind rar. 

— S-ar putea să aibă vreo legătură cu asta? întrebă Crack. 

Se întoarse cu una dintre fotografii în mână. Rama era din 
lemn lustruit, lucrată simplu. O ramă de tâmplărie, îşi zise el. 
Fotografia, un vechi instantaneu în alb-negru, o înfăţişa pe Carol 
Shields îmbrăcată în ceea ce Crack n-ar fi putut descrie decât ca 
fiind un dirndl* Pe cap avea o perucă de păr cărunt, împletit în 
cozi. Lângă ea stătea în picioare o siluetă pe care James o 
recunoscu foarte bine. 

Frumoasa bibliotehniciană scoase un oftat sonor când văzu 
fotografia. 


— Neveu! strigă ea. , 

— Emily, spuse Crack, ia să ghicesc. Asta e motivul pentru care 
te-ai îndrăgostit de nepotul tău atunci, demult? 

Emily dădu din cap. 

Îşi aminti cum venise în acel loc ciudat la scurt timp după ce 
părinţii ei muriseră în accidentul de maşină. Fusese dusă la 
culcare într-una dintre camerele din partea din spate a 
apartamentului, dar în timpul nopţii o trezise ceva - un zgomot 
care nu-i era deloc familiar. Se dusese să-l caute pe nepotul ei şi 
deschisese uşa salonului, unde auzise muzică. Atunci îl văzuse. 
Dansa pe o scenă improvizată, cu alţi doi bărbaţi cu mâinile pe 
umeri, care-l încadrau. Toţi erau îmbrăcaţi cu rochii cu volane şi 
ciorapi de damă din plasă şi executau un dans ciudat. işi 
aruncau picioarele în sus, iar un bărbat într-un halat de casă din 
mătase şi cu un baston cu mâner de argint bătea ritmul şi striga 
„hopa” de fiecare dată când înaintau până la marginea scenei. 
Crack oftă auzind povestirea ei. Atâţia ani irosiţi, când puteaţi fi 
prieteni, îşi zise el. 

— Emily, spuse el. Tu ai asistat de fapt la nişte „heterojocuri”. 

— Heterojocuri? 

— Exact. Vezi tu, Emily, mulţi bărbaţi se îmbracă elegant ca 
femeile şi joacă în ceea ce ei numesc „reviste”, dar asta nu 
înseamnă că nepotul tău era un pervers ahtiat după sex. Ba 
chiar dimpotrivă. 

— Dar nepotul meu era femeie. 

— Una dintre cele norocoase, spuse James. Dar a fost bună 
pentru noi, ceilalţi, fiindcă ne-a arătat cum se procedează. 

— Aha, spuse Emily cu un aer sceptic. Deci nu era ceva 
neobişnuit? 

— Nicidecum, explică Crack. Era o modalitate de a obţine 
iluminarea spirituală. Vezi tu, pentru aceia dintre noi care nu 
putem deveni niciodată membri ai Ordinului Psion, care nu 
putem atinge niciodată Sacrul Feminin, asta e singura cale de a 
ne apropia cât de cât; mai aproape nu putem ajunge. 

— Şi tu, James? întrebă Emily. 

Profesorul dădu din cap. Urmă un moment de înţelegere tacită 
între cei doi, după care o uşă se deschise în cealaltă parte a 
camerei şi îşi făcu apariţia un bărbat zâmbitor. Avea păr cărunt, 
o faţă blândă şi un nas coroiat; purta ochelari cu rame de sârmă 
şi un costum gri bine croit. James îşi dădu seama că era bărbatul 


din fotografie care-l ţinea de după umeri pe Gordon Sanitaire. 
Numele lui era Seamusjohansson Jones. 

— lată-te, în sfârşit, Emily, rosti bărbatul, ca şi cum ar fi 
aşteptat-o. 


Capitolul 57 

Vocea lui cu accent britanic era moale şi catifelată ca şosetele 
lui din lână de angora. Emily se crispă. 

— Cine sunteţi? întrebă ea. 

— Sunt proprietarul acestui apartament, Emily. De fapt, eu ar 
trebui să vă pun exact aceeaşi întrebare. Dar de vreme ce ştiu 
deja cine sunteţi, permiteţi-mi să mă prezint. Numele meu este 
Seamusjohansson Jones, iar dumneata eşti Emily Raquin. Jones 
se întoarse spre Crack. 

— James, spuse el, mi-au plăcut lucrările scrise de tine după ce 
ne-am întâlnit ultima oară. Ţi-ai format un stil plăcut de proză, 
chiar dacă pui tot timpul virgulă după „şi”. Este o proză 
populară, se vinde bine şi, la urma urmelor, doar asta contează 
cu adevărat. Crack ridică, modest, din umeri. 

— James! De unde te cunoaşte? întrebă Emily. 

— O, răspunse Jones în locul lui Crack, James şi cu mine ne 
cunoaştem de mult, nu-i aşa, James? Am fost amândoi 
jansenişti. Predestinare şi toate chestiile astea care ţin de fapt 
de adolescenţă. 

— Şi de unde ştiţi numele meu? întrebă Emily. 

— Draga mea, ştiu totul despre dumneata. Jones se duse spre 
un birou de mahon Ludovic al XVI-lea şi îl deschise. Înăuntru 
fusese adaptat pentru a conţine un monitor cu plasmă, microfon 
şi joystick. Aprinse ecranul, dar nu primi nici un semnal. Emily şi 
Crack înţeleseră simultan că Jones urmărise fiecare mişcare a 
lordului Wadley pe ciudăţenia aceea. Acum, când Wadley nu 
mai era, aparatul nu mai funcţiona. 

— Păcat! îmi plăcea mititelul. Acum, după ce a murit, nu mai 
am ce face cu monitorul, dar prin jucăria asta am monitorizat tot 
ce aţi făcut şi aţi spus. 

— De ce? întrebă Emily. 

— A, spuse el zâmbind şi întorcându-se spre ei. Desigur, 
dumneata nu ştii cine sunt eu. Vrei, te rog, James, să-i spui sau 
îi spun eu? 

— Seamusjohansson Jones este şeful Breslei Britanice a Cărţii, 


Emily, spuse Crack pe un ton sec şi monoton. Totodată conduce 
şi Uxbridge Road Group. Caută de ani de zile Codul da Vino. Ele 
vinovat de moartea nepotului tău. 

— Din păcate, totul e adevărat. Am încercat să-l conving pe 
Sanitaire. Am încercat să negociez cu el. Să-i ofer un avans 
enorm. Să-i dau cât răgaz voia. Ştiam că o are în el, dar mă tot 
amâna. 

— O avea în el? Ce avea în el? întrebă Emily, din nou 
nedumerită. 

— O carte, draga mea. De fapt, nu doar o carte, ci Cartea. 
Voiam ca nepotul tău s-o scrie pentru mine, dar el n-a vrut. În 
loc de asta, scria tot felul de povestioare delicate despre 
canadieni nenorociţi. 

— De ce l-ai ucis? întrebă brusc Crack. 

— Voiam Codul Da Vino. El nu voia să mi-l dea, începusem 
să-mi dau seama de asta, dar ştiam că o să trebuiască să 
transmită cumva secretul. Nu eram sigur dacă Emily, aici de 
faţă, era destinatarul. De aceea l-am creat pe Tod Wadley şi 
l-am slobozit în lume. Lui Crack nu-i venea să creadă. 

— Ai creat un robot extraordinar, care e ca un om viu, de pe 
urma căruia puteai câştiga milioane de lire, şi încă eşti editor? 

— ţi înţeleg punctul de vedere, dar imaginează-ţi câtă putere o 
să am când o să deţin Codul Da Vino. N-o să fie nevoie decât să 
ameninţ un editor şi o să-mi facă pe plac. În curând n-or să mai 
existe acele povestioare firave şi sensibile, poveşti despre 
cum-să-ajungi-la-majorat-ca-imigrant, n-or să mai existe cărţi de 
non-ficțiune narativă, cărţi a căror acţiune se petrece în 
Australia sau pe mare, nimic despre grădinărit sau circuri. Nimic 
povestit de un câine sau o vază. Apoi o să dispară tot ce e subtil 
sau amuzant. N-or să rămână decât cărţi despre vrăjitori, 
nazişti, Sfântul Graal şi încă vreo douăzeci de chestii în care n-o 
să fie clar cine e Domnul Care-Are-Dreptate şi Domnul Care- 
Se-înşală. Jones se surescitase teribil. În ochi îi apăru o sticli-re 
dementă. Păşea încoace şi-ncolo pe covorul moale ca un leu în 
cuşcă. 

— Ce ne poate opri să chemăm poliţia? 

Jones îşi duse mâna la ureche şi împreună desluşiră cu greu 
tropăielile percutante şi vaietul sirenelor, în timp ce oamenii de 
la SO 13 îi lichidau în sfârşit pe teroriştii de la etajul doi. 

— După cum se aude, lucrurile se cam precipită, nu credeţi? 


— Dar, unde este Codul Da Vino, zise Emily. Jones se opri şi o 
privi fix. Dădu să deschidă gura, când se auzi o sonerie. Se uită 
la Stridia Perpetuă. Nici James, nici Emily nu se clintiseră. 

— Hmm. Extrem de punctual. E o raritate pentru un scriitor. Să 
nu-ţi uiţi vorba, Emily. Mă întorc imediat. Jones se duse repede 
la un telefon agăţat de perete şi rosti câteva cuvinte în el. De 
undeva de aproape se auzi huruitul unui lift care se punea în 
mişcare. Jones se întoarse şi se aşeză la pian. Bătu primele trei 
măsuri din Dacă ai cunoaşte-o pe Susie cum o cunosc eu. Avea 
o frumoasă voce falsetto. După o clipă, se opri şi cobori capacul 
pianului. 

— Ştiţi ce? Am crezut că găsisem Codul Da Vino în altă parte. 
Autorul vine să mă vadă acum. 

Se auzi zgomotul unui lift care se oprise şi la celălalt capăt al 
salonului se deschiseră două uşi, dând la iveală un bărbat înalt, 
cu un costum de tweed de culoare închisă. Avea ochi albaştri 
pătrunzători, fălci puternice, proaspăt bărbierite şi gropiţă în 
bărbie. Câteva fire cărunte de pe tâmple îi pătrunseseră în claia 
de păr negru. Avea aerul unui savant, iar când vorbi, vocea era 
ca o ciocolată topită. 

— Domnul Jones? Sunt Hubert Condom’. 


Capitolul 58 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Condom. 

Vă rog, luaţi loc. De fapt, de ce nu ne aşezăm cu toţii? Avem 
multe de discutat. Jones făcu prezentările. 

— Nu-i o oră cam târzie pentru introducerea unor noi 
personaje? îşi întrebă Emily gazda. 

Jones zâmbi enigmatic. 

— O, cred că o să descoperi că Hubert este un personaj foarte 
vechi, Emily. Dar recunosc că instinctele tale sunt pe calea cea 
bună. 

Era ciudat să auzi tipul de voce al lui Tod Wadley repetându-se 
şi Emily dădu să spună ceva, dar îşi aminti că de fapt Jones era 
Wadley. 

Intre timp, Hubert Condom se instalase într-unul dintre fotolii, 
cu spatele la coridorul prin care veniseră Emily şi Crack. Îşi puse 
servieta de piele pe măsuţa joasă din faţa lui şi scoase un 


4 Prezervativ 


manuscris gros, învelit în material plastic, pe care îl aşeză pe 
genunchi, ca şi cum ar fi fost un copil drag. Emily, care şedea pe 
divanul de lângă James, estimă că avea cel puţin o mie de 
pagini. Putea ieşi din el o carte de circa şase sute de pagini. Cel 
mai bun opritor pentru uşi, îşi zise ea. Era prima dată când atât 
Crack, cât şi Emily se aşezau să se odihnească de când 
coborâseră din Range Rover în dimineaţa aceea. Profesorul era 
terminat de oboseală, dar murea de curiozitate să afle ce va 
urma. Unde e Codul Da Vino? continua el să se întrebe. Ştia 
Emily cu adevărat unde era? Între timp, Jones vorbea. 

— Poate că ar trebui să explic de ce ne aflăm cu toţii aici. 
Hubert a venit la invitaţia mea, ca să vorbim despre o carte pe 
care o considerăm amândoi promițătoare. Emily şi James se află 
aici pentru că şi ei fac un fel de cercetare. 

Emily nu se simţea bine cu prolixul din buzunarul puloverului 
care-i intra în burtă. Îl scoase şi-l puse pe masă lângă servieta 
lui Hubert Condom. Condom se aplecă instantaneu în faţă, cu 
sprâncenele lui fine împletite într-un semn de întrebare. Intinse 
o mână să ia prolixul, dar o retrase în ultimul moment, ca şi cum 
şi-ar fi dat seama, fără să se fi rostit o vorbă, că prolixul era 
foarte preţios pentru Emily. 

— Scuzaţi-mă, spuse el, dar puteţi să-mi spuneţi de unde aveţi 
obiectul ăsta? Emily roşi fără să vrea. 

— Mi l-a lăsat nepotul meu, monsieur Condom, spuse ea, 
ridicând din umeri drept explicaţie. Condom se încruntă, iar apoi 
întinse mâna spre servieta lui. Scoase dinăuntru un obiect 
aparent similar. Îl puse lângă prolix. Era identic. Un alt prolix. 

— Dar cum e posibil? spuse James Crack, aplecându-se în faţă 
şi studiind cele două cărţi. De unde-l aveţi? 

— Mi l-a dat mătuşa mea. Ca să mă încurajeze să scriu, aşa 
mi-a zis. 

Apoi James Crack luă de pe prima pagină o fotografie veche în 
alb-negru, pe care Emily o recunoscu instantaneu. Era o poză cu 
ea şi cu fratele ei geamăn. 

— Sunt eu cu sora mea, spuse Condom. A murit într-un 
accident de maşină când eu aveam trei ani. In momentul acela, 
un geam se sparse în spatele lui Condom şi se auzi un zgomot 
de paşi alergând. Un albinos de o răutate diabolică, îmbrăcat cu 
un combinezon negru, pătrunse brusc în cameră, cu o sabie de 
samurai ridicată deasupra capului. Ochii lui aveau culoarea 


sângelui şi era clar că era nebun de legat. Se propti în spatele 
lui Condom, de unde se holbă la ei preţ de o secundă. Nimeni nu 
se mişcă. Apoi albinosul lăsă sabia jos şi, cu o manevră rapidă şi 
înfricoşătoare a lamei oţelite, despărţi capul lui Hubert Condom 
de umeri. 

— Ah, rosti Jones, Păcat. 


Capitolul 59 

James Crack se trezi din cel mai delicios somn de trei zile pe 
care-l avusese vreodată. Lumina soarelui se revărsa pe 
ferestrele hotelului - era la Holiday Inn din Bruxelles - şi, în timp 
ce îşi întindea moleşit membrele, se întreba dacă visase. Apoi îşi 
aminti totul. Moartea lui Condom era, desigur, regretabilă. Omul 
avea multe de oferit, dar, după cum spusese Seamusjohansson 
Jones, îşi dusese romanul cât de departe îl ţinuseră puterile. Nu 
el era marele talent. Nu era Mure-de-Paume, legendara cheie de 
boltă. Emily era. În ultimul spasm al morţii, Condom aruncase 
manuscrisul spre sora lui. Acesta îi aterizase în poală, exact cum 
trebuia, cu faţa spre ea, deschis la prima pagină. Era cu 
siguranţă un semn, nu? se întrebase Crack. Albinosul care-l 
omorâse nu va mai apărea în instanţă, graţie iuţelii 
locotenentului Dijon, care îl însoţise pe Glover după ce schimbul 
de focuri de la etajul doi se terminase cu moartea, până la 
ultimul, a tuturor albinoşilor lui ţicniţi. Glover văzuse ce se 
alesese de oamenii lui şi în urma şocului înnebunise. Dijon nu 
avusese încotro. Îl împuşcase pe Glover în ceafă, exact în clipa 
în care inspectorul detectiv se pregătea să-l atace pe 
Seamusjohansson Jones. Salvase o viaţă, cu preţul altei vieţi. 
Librăria Foyles fusese făcută una cu pământul, odată cu 
moartea, până la ultimul, a tuturor albinoşilor răi şi nebuni şi, 
din păcate, a căpitanului Taureau, care nimerise în schimbul de 
focuri. Jones fusese şi el vizibil şocat de evenimente. Işi revenise 
însă imediat şi îi oferise lui Emily un splendid avans, cu un 
număr cu şase cifre, pentru publicarea a două cărţi. Prima avea 
să fie o adaptare a manuscrisului lui Hubert Condom, iar cea de 
a doua o relatare a evenimentelor ultimei nopţi şi ale ultimei 
zile. Pe drumul de înapoiere la Bruxelles, Crack călătorise alături 
de Emily în Eurostar, refăcând traseul în minte. Se uitase pe 
fereastră, mort de oboseală şi distrat, în timp ce în cealaltă 
parte a mesei din salonul de la clasa întâi Emily citise 


manuscrisul fratelui ei decedat, îşi folosise toate talentele 
bibliotehnografice pentru a îmbunătăţi naraţiunea, stilizând şi 
definind mai bine personajele, modificând ritmul pe ici pe colo, 
eliminând tot ceea ce era implauzibil, başca americanismele 
grosolane, înteţind dialogul şi incluzând roadele propriilor 
cercetări. Spre sfârşitul celor două ore şi jumătate de călătorie, 
Emily terminase. Ridică manuscrisul pe masă, lăsându-l să se 
închidă. Crack se aplecă în faţă şi se uită să vadă ce scria pe 
pagina de titlu: Coau/ Da Vino.