Tom Knox — Secretul Genezei

SECRETUL 
GENEZEI 


TOM KNOX 


SECRETUL 
GENEZEI 


IA 
editura rao 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
KNOX, TOM 

Secretul genezei/Tom Knox; trad.: Roxana Duhnea. 
Bucureşti: Editura RAO, 2013 

ISBN 978-606-609-498-6 


I. Duhnea, Roxana (trad.) 


821.111-31=135.1 


Editura RAO 
Str. Bârgăului, nr. 9-11, Bucureşti, Romania 
wwWw.raobooks.com 
WWW.Tao.ro 


TOM KNOX 
The Genesis Secret 
Copyright O Tom Knox, 2009 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză 
ROXANA DUHNEA 


© Editura RAO, 2011 
Pentru versiunea în limba română 


2013 


ISBN 978-606-609-498-6 


NOTA AUTORULUI 


Secretul Genezei este un roman de ficţiune. Dar cele mai 
multe dintre referinţele religioase, istorice şi arheologice 
sunt absolut reale şi corecte. 


O remarcă: 

Gobekli Tepe este un sit arheologic vechi de probabil 
douăsprezece mii de ani, în prezent fiind dezgropat în sud- 
estul Turciei, în apropiere de oraşul Sanliurfa. Întregul 
complex de pietre, coloane şi sculpturi a fost în mod 
deliberat îngropat în anul 8000 î.Hr. Nimeni nu cunoaşte 
motivul. 


În regiunea din jurul Gobekli Tepe, printre kurzii din 
sudul Turciei şi nordul Irakului, există o comunitate de 
credinţe vechi cunoscute drept Cultul Îngerilor. Unii dintre 
aceşti adepţi venerează o divinitate cunoscută sub numele 
de Melek Taus. 


Şi Avraam şi-a întins mâna şi a luat cuțitul 
pentru a-şi ucide fiul 
Geneza, 22 


1 


Alan Greening era beat. Trăsese toată noaptea la măsea 
în Covent Garden. Începuse în Punch, unde băuse trei sau 
patru halbe cu nişte foşti colegi de facultate. Apoi 
plecaseră mai departe, la Lamb and Flag, barul de pe 
aleea aceea dubioasă, în apropierea clubului Garrick. 

Oare cât stătuseră acolo bând bere după bere? Nu îşi 
putea aminti. Pentru că, după aceea, merseseră la 
Roundhouse şi se întâlniseră cu doi băieţi de la birou. Şi, la 
un moment dat, trecuseră de la bere la tărie: votcă, gin 
tonic, whisky. 

Apoi venise greşeala fatală. 

— Hai să mergem să ne zgâim la nişte fetiţe, propusese 
Tony. 

Se hliziseră şi încuviinţară cu toţii, apoi o luară agale pe 
St Martin Lane. Dădură bacşiş ca să poată intra în 
Stringfellows. Bodyguardul nu fusese tocmai încântat să îi 
lase înăuntru, cel puţin la început. Il cam îngrijorau şase 
tineri, puşi evident pe distracţie, înjurând şi râzând; 
oricum, mult prea gălăgioşi. 

Buclucaşi. 

Dar Tony fluturase câteva bancnote din bonusurile lui 
generoase, o sută, sau mai mult, de lire, şi bodyguardul 
zâmbise, răspunzând galant: 

— Desigur, domnule... 

Şi apoi... 

Apoi ce se mai întâmplase? 

5 


Totul era în ceaţă. O ceaţă de tanga şi coapse, şi 
băutură. Şi fete letone dezbrăcate şi zâmbăreţe, şi bancuri 
porcoase despre blănuri ruseşti, şi o poloneză cu sâni 
ireali, şi sume uriaşe de bani aruncate în stânga şi-n 
dreapta. 

Alan mormăi. Prietenii lui plecaseră pe rând. Se 
împleticiseră afară din club şi se prăbuşiseră în taxiuri. La 
final rămăsese doar el, ultimul pe baricade, îndesând hârtii 
de zece lire în chiloţii cu aţă ai letonei care îşi unduia 
corpul minion, în timp ce el o privea neputincios, cu 
venerație, fără să scoată o vorbă. 

Şi apoi, la ora patru dimineaţa, fata din Letonia încetase 
să mai zâmbească. Luminile se aprinseseră brusc, iar 
bodyguarzii îl apucaseră de braţe, escortându-l cu hotărâre 
către uşă. Nu fusese propriu-zis aruncat în stradă ca un 
scandalagiu dintr-un western demodat, dar pe aproape. 

Şi acum era cinci dimineaţa, şi primele semne ale 
mahmurelii începeau să-l chinuie. Trebuia să ajungă acasă. 
Era pe Strand, când de fapt avea nevoie să fie în pat. 

Oare avea destui bani pentru un taxi? Îşi lăsase cărţile 
de credit acasă, dar, da... Alan se scotoci prin buzunare - 
încă mai avea treizeci de lire în portofel; destul cât pentru 
un taxi până în Clapham. 

Sau, cel puţin, ar fi trebuit să fie de ajuns. Dar nu erau 
taxiuri. Era ora cea mai moartă din noapte: cinci dimineaţa 
pe Strand. Prea târziu pentru petrecăreţi. Prea devreme 
pentru firmele de curăţenie. 

Alan cercetă străzile. O burniţă fină cădea pe trotuarele 
late şi lucioase din centrul Londrei. Un autobuz de noapte, 
mare şi roşu, se bălăbănea în direcţia opusă - către St 
Paul. IÎncotro ar fi putut să meargă? Alan se luptă cu aburii 
de alcool care îi învăluiseră creierul. Exista totuşi un loc 
unde întotdeauna puteai găsi un taxi. Putea încerca pe 
Embankment. Da. Acolo erau mereu taxiuri. 

Adunându-şi minţile, o luă la stânga, pe un drum 
lăturalnic. Pe plăcuţa cu numele străzii, scria Craven 
Street, însă el nu mai auzise de ea. Dar asta nu avea 
importanţă. Drumul ducea în jos, spre fluviu. Trebuia să îl 


6 


scoată direct pe Embankment. 

Alan merse înainte. Strada era veche: cu multe clădiri 
maiestuoase din perioada georgiană. Burniţa continua să 
cadă. Primul semn care anunţa dimineaţa de primăvară 
albăstrea cerul, pe deasupra hornurilor vechi. Nu era 
ţipenie de om. 

Atunci auzi. 

Un zgomot. 

Dar nu era un simplu zgomot. Sunase ca un geamăt. Un 
geamăt de om, dar înfundat sau poate distorsionat. Ciudat. 

Oare îşi imaginase? Alan cercetă trotuarele, uşile, 
ferestrele. Mica străduţă era în continuare pustie. În jur nu 
erau decât clădiri de birouri. Sau case foarte vechi 
transformate în birouri. Cine să fi fost acolo la acea oră în 
noapte? Un drogat? Un vagabond? Sau era un beţiv 
bătrân, care zăcea în vreun şanţ, acolo în umbre? 

Alan alese să îl ignore. Asta făceai dacă erai londonez. 
Ignorai. Viaţa ta conţinea destul frecuş, în acest oraş uriaş, 
frenetic şi agitat, fără a mai adăuga la stresul de zi cu zi şi 
investigarea gemetelor din noapte. Şi, pe deasupra, Alan 
era beat: îşi imagina totul. 

Dar îl auzi din nou. Clar. Geamătul groaznic, care îţi 
îngheţa sufletul, al unei persoane în suferinţă. Aproape că 
suna ca şi când cineva striga „Ajutor“. Deşi sunetul care 
ieşea era „hhhaaggggiiuuudddoooo“. 

Ce naiba a fost asta? Pe Alan îl năpădi sudoarea. Era de- 
a dreptul speriat. Nu voia să ştie ce fel de persoană - ce fel 
de chestie - ar fi putut scoate un sunet ca acela. Şi totuşi, 
trebuia să afle. Toate reflexele lui morale îi spuneau că 
trebuia să sară în ajutor. 

Stând în acea ploaie blândă, se gândi la mama lui. La ce 
ar fi spus ea. Ea i-ar fi spus că nu avea de ales. Era o 
obligaţie morală. Cineva suferă, prin urmare, tu ajuţi. 

Privi către stânga. Vocea păru că vine dinspre un şir de 
case vechi, în stil georgian, din cărămidă violet-închis şi cu 
ferestre vechi şi elegante. Una dintre case avea un semn în 
faţă, o plăcuţă din lemn, strălucind de ploaie în lumina 
felinarului. Muzeul Benjamin Franklin. Alan nu ştia exact 


7 


cine fusese acest Benjamin Franklin. Vreun yankeu; un 
scriitor sau ceva. Dar asta mai puţin conta. Era aproape 
sigur că geamătul provenea din această casă, pentru că 
uşa era deschisă. La cinci dimineaţa, într-o sâmbătă. 

Alan putea zări o lumină slabă în spatele uşii 
întredeschise. Strânse pumnii o dată şi încă o dată. Apoi 
păşi către uşă şi o împinse. Aceasta se deschise complet. 
Sala din faţă era cufundată în linişte. In colţ era o casă de 
marcat, o masă acoperită cu broşuri; şi o pancartă pe care 
scria „Pe aici pentru Prezentarea Video“. Holul era slab 
iluminat de nişte lămpi de veghe. 

Muzeul părea în ordine. Uşa era deschisă, dar interiorul 
era neatins. Nu semăna nici pe departe cu scena unui jaf. 

— Hhaaggiiuuddddooooo... 

Se auzi din nou. Geamătul acela sfâşietor. Şi de această 
dată fusese mai mult decât clar de unde provenea: din 
subsol. 

Alan simţi ghearele fricii invadându-i inima. Dar îşi 
stăpâni nervii şi porni hotărât spre capătul holului, unde o 
uşă de serviciu dădea către un rând de trepte din lemn. 
Alan porni în jos pe scări şi intră într-o pivniţă. 

Un bec solitar atârna din tavan. Lumina era caldă şi 
suficient de clară. Privi în jur. Camera nu era deosebită - 
cu excepţia unui singur lucru. Un colţ al podelei fusese 
înlăturat şi se săpase recent pentru că pământul era 
răscolit -, lăsând o gaură mare şi neagră, adâncă de 
aproximativ un metru, în solul întunecat al Londrei. 

Uitându-se mai cu atenţie, Alan observă o pată de sânge. 

Nu putuse să nu o observe: pata mare şi lipicioasă era 
stacojie şi lucea, şi era împroşcată pe ceva foarte alb. Era 
o grămadă mai mare de culoare albă. 

Ce putea fi albul acela? Pene? Fulgi de lebădă? Ce? 

Alan se apropie şi împunse albul cu vârful pantofului. 
Era păr: păr de om poate. O grămadă de păr alb de om. lar 
sângele se afla deasupra părului, precum dulceaţa de 
cireşe pe şerbetul de lămâie. Ca sângele unei oi în zăpadă. 

— Hhhaaaggiuuudddddooooooo! 

Geamătul era foarte aproape de această dată. Venea din 


8 


camera alăturată. Alan îşi învinse temerile şi păşi prin uşa 
mică şi joasă, care dădea în camera învecinată. 

Inăuntru era întuneric, singura sursă de lumină fiind 
fâşia aruncată de becul din spatele lui. Geamătul 
prevestitor se răsfrânse de jur împrejurul încăperii. 
Bâjbâind pe lângă marginea uşii, Alan apăsă întrerupătorul 
şi camera se inundă cu lumină. 

În mijlocul încăperii, pe podea, zăcea un bătrân, 
dezgolit. Capul îi fusese ras în întregime. În mod violent - 
dacă judecai după tăieturi şi zgârieturi. Alan realiză că de 
la el provenise părul pe care-l văzuse nu cu mult timp în 
urmă. li răseseră părul. Oricine ar fi fost ei. 

Apoi, bătrânul se mişcă. Stătuse cu spatele la uşă, dar 
când lumina se aprinse, el se întoarse şi îl privi pe Alan. 
Tabloul era neliniştitor. Alan tresări. Groaza din ochii 
bătrânului era cumplită. Mari şi roşii, ochii săi priveau 
încremeniţi, turbaţi de durere. 

Beţia de mai devreme dispăruse: Alan era acum mai 
treaz ca niciodată. Înţelese motivul agoniei bătrânului. 
Pieptul îi era plin de răni, tăieturi de cuţit. Un fel de desen 
fusese gravat în pielea sa bătrână, moale, încreţită şi albă. 

Şi de ce gemea atât de ciudat? Atât de incoerent? 
Bărbatul gemu din nou. lar Alan se clătină ametit. 

Gura bărbatului era plină de sânge. Sângele îi şiroia 
dintre buze, de parcă s-ar fi îndopat cu căpşune. Lichidul 
stacojiu se scurgea uleios, de pe buzele sale îmbătrânite pe 
podea. Când gemu, şi mai mult lichid se băşică şi gâlgâi, 
împroşcându-i bărbia cu sânge închegat. 

Şi mai era şi oroarea finală. 

Bătrânul ţinea ceva în mână. Încet, el deschise pumnul, 
şi îl întinse tăcut: ca şi când ar fi oferit ceva cu bunăvoință. 
Un dar. 

Alan privi în jos la degetele întinse. 

În mâna bărbatului, strânsă fără vlagă, se afla o limbă de 
om. 


2 


Piaţa Carmel era aglomerată. Plină de negustori de 
condimente yemeniţi care se certau cu sionişti canadieni, 
gospodine israeliene care examinau coaste de miel şi evrei 
sirieni care aranjau standuri cu CD-uri lângă cântăreții 
libanezi de dor şi jale. Mulţimile se îmbulzeau între 
tarabele de condimente picante, piramidele din conserve 
de ulei verde de măsline şi chioşcul mare de tării, unde se 
vindea vin Golan Heights, un produs bun. 

Printre ei, se afla şi Rob Luttrell, încercând să se 
deplaseze până la capătul pieţei. Voia o bere de la prăvălia 
Bik Bik unde se comercializau bere şi cârnaţi, locul lui 
preferat din Tel Aviv. Lui Rob îi plăcea să se uite la 
celebrităţile israeliene, cu ochelarii lor de soare, de păcălit 
paparazzi. Cu câteva zile în urmă, una dintre starlete, de-a 
dreptul drăgălaşă, îi zâmbise. Poate că ghicise că era 
jurnalist. Lui Rob îi plăcea şi berea cehească de la barul cu 
specialităţi din cârnaţi, Bik Bik: servită în halbe din plastic, 
licoarea aluneca de minune pe lângă cubuleţele de salam 
de casă şi buzunăraşele cu kebab picant. 

— Shalom, spuse Samson, omul cu cârnaţii turceşti de la 
Bik Bik. 

Rob comandă grăbit o bere. Apoi îşi aduse aminte de 
maniere şi spuse „Vă rog“ şi „Mulţumesc“. Se întrebă dacă 
începuse să îl afecteze plictiseala. Se întorsese de şase 
săptămâni şi îşi pierdea vremea după şase luni petrecute 
în Irak. Să fi fost, oare, prea mult timp? 

Da, avusese nevoie de o pauză. Da, îi făcea plăcere să se 
afle din nou în Tel Aviv - iubea dinamismul şi dramatismul 
oraşului. Şi fusese un gest generos din partea editorului 
său din Londra să îi acorde acest timp liber, pentru a se 
„recupera“. Dar acum era din nou gata de acţiune. O altă 
transmisiune din Bagdad, poate. Sau Gaza - lucrurile luau 
amploare acolo. De fapt, lucrurile luau, întotdeauna, 
amploare în Gaza. 

Rob bău din paharul de bere, apoi ieşi în faţa barului în 


10 


aer liber pentru a privi mai departe de cornişă, la griul- 
azuriu al Mediteranei. Berea era rece, aurie şi gustoasă. 
Rob zări un surfer ţinând piept valurilor mării, în larg. 

Oare avea să mai sune vreodată editorul lui? Rob îşi 
verifică telefonul mobil. Imaginea digitală a fetiţei sale îl 
privi de pe ecran. Rob simţi cum îl năpădeşte remuşcarea. 
Nu o mai văzuse de... când? Ianuarie sau februarie? De la 
ultima călătorie la Londra. Dar ce putea face? Fosta lui 
soţie îşi tot schimba planurile, ca şi când ar fi vrut să îi 
refuze orice contact cu fiica sa. Dorinţa lui Rob de ao 
vedea pe Lizzie era ca o foame sau ca o sete care trebuiau 
să fie potolite. Avea constant senzaţia că ceva - cineva - 
lipsea din viaţa lui. Câteodată se trezea întorcându-se să îi 
zâmbească fiicei lui, şi, bineînţeles, ea nu era acolo. 

Rob îşi duse paharul gol de bere la bar. 

— Ne vedem mâine, Sam. Să nu mănânci tot kebabul! 

Samson râse. Rob plăti şekelii şi apoi se îndreptă către 
malul mării. Traversă alergând şoseaua cu traficul 
aglomerat al unei zile de joi, sperând să nu fie călcat de 
şoferii evrei tupeişti, care se luau la întrecere. 

Plaja din Tel Aviv era locul lui preferat de meditaţie. Cu 
zgârie-norii în spatele lui şi valurile şi briza caldă şi 
înviorătoare pe faţă. Şi acum voia să se gândească la soţia 
şi copilul său. Fosta soţie şi copilul de cinci ani. 

Intenţionase să se întoarcă la Londra, imediat după ce 
conducerea ziarului îi ceruse să plece din Bagdad. Dar, 
dintr-odată, Sally se cuplase cu un alt bărbat şi îi spusese 
că are nevoie de „spaţiu“, aşa că Rob hotărâse să rămână 
în Tel Aviv. Nu voia să se afle în Anglia dacă nu o putea 
vedea pe Lizzie. Ar fi fost mult prea dureros. 

Dar a cui era vina, de fapt, în toată această poveste? Rob 
se întrebă câte dintre motivele de divorţ i se puteau 
imputa. E adevărat, ea avusese aventuri... dar el fusese 
plecat în tot acel timp. Dar acesta era jobul lui! Era 
corespondent de presă în străinătate: pentru asta muncise 
zece ani în Londra. Aşa îşi câştiga banii. Şi acum ajunsese, 
la treizeci şi ceva de ani, să acopere tot Orientul Mijlociu - 
mult prea mult pentru un singur om. 


11 


Se întrebă dacă să se întoarcă la Bik Bik pentru încă o 
bere. Privi spre stânga. Hotelul Dan Panorama se contura 
ameninţător pe fondul cerului senin - o halcă imensă de 
hotel, din beton, cu un atrium scânteietor din sticlă. În 
spate era parcarea, acri întregi de locuri de parcare, 
situaţi în mod ciudat în mijlocul oraşului. 

Îşi aminti povestea din spatele acelor parcări: când a 
izbucnit războiul între arabi şi evrei, în 1948, acesta fusese 
frontul principal al conflictului urban dintre Tel Avivul 
israelian şi oraşul arab Jaffa. Apoi, israelienii au câştigat şi 
au nivelat terenul. lar acum locul devenise o parcare 
imensă. 

Rob se hotărî. Dacă nu o putea vedea pe Lizzie, era 
indicat să facă nişte bani, ca să o poată hrăni şi proteja. 
Astfel, se decise să meargă direct la micul său apartament 
din Jaffa şi să facă nişte cercetări. Să găsească mai multe 
informaţii pentru articolul acela despre libanezi pe care îl 
avea în minte. Sau să le dea de urmă puştilor din gruparea 
Hamas care se ascunseseră în biserica aia. 

Ideile îi vuiau prin minte, în timp ce se îndreptă spre 
curbura plajei şi casele de pe antica faleză a portului de 
mai departe - portul vechiului oraş Jaffa. 

Îi sună mobilul. Rob îşi verifică ecranul telefonului plin 
de speranţă. Recunoscu un număr de Anglia, dar nu era 
Sally, sau Lizzie, sau vreunul dintre prietenii săi. 

Era editorul lui din Londra. 

Rob simţi fiorul adrenalinei. Asta aşteptase! Acesta era 
momentul lui preferat al slujbei pe care o avea: apelul 
neaşteptat din partea editorului. Du-te la Bagdad. Du-te la 
Cairo. Du-te în Gaza. Du-te şi riscă-ţi viaţa. Rob adora 
momentul acesta. Faptul că nu ştia niciodată unde avea să 
călătorească. Era sentimentul acela de spaimă ca în teatrul 
de improvizație sau ca în transmisiunile în direct de la 
televizor. Nici nu era de mirare că nu putea să aibă o 
relaţie normală cu cineva. Deschise telefonul. 

— Robbie! 

— Steve? 

— Ce'aci? 


12 


Accentul Cockney foarte pronunţat al redactorului său îl 
făcu pe Rob să încremenească preţ de o secundă, cum se 
întâmpla mereu. El încă mai credea ca un american 
obişnuit că toţi jurnaliştii de la The Times vorbesc în 
engleza cuşer de Oxford. De fapt, editorul lui străin vorbea 
ca un docher de Tilbury - şi înjura şi mai abitir. Câteodată 
Rob se întreba dacă nu era posibil ca Steve să exagereze 
puţin - accentul Cockney - pentru a se distinge de colegii 
săi mai articulaţi, absolvenţi de Oxbridge. Toţi erau atât de 
competitivi în presă! 

— Robbie, amice. Ce'aci în momentu' ăsta? 

— Stau pe o plajă, vorbesc cu tine. 

— Futu-i. De-aş avea slujba ta. 

— Ai avut-o. Dar te-au promovat. 

— A, da, râse Steve. Oricum, ce vreau să zic e: ce voiai 
să faci? 'Ţi-am repartizat vreo sarcină? 

— Nu. 

— Aşa-i, aşa-i. Te refaci după căcatu' ăla... cu fututa aia 
de bombă. 

— Sunt bine acum. 

— Treaba aia a fost murdară, fluieră Steve. Bagdad. 

Rob nu voia să se gândească la bombă. 

— Deci... Steve... unde... 

— Kurdistan. 

— Ce? Uau! 

Se simţi imediat nerăbdător şi puţin speriat. Kurdistanul 
irakian. Mosul! Nu mai fusese niciodată acolo, şi în mod 
cert era o adevărată mină de aur pentru un reporter. 
Kurdistanul irakian! 

— Mai stinge din focu’ ăla, îl întrerupse Steve. 

Rob simţi cum i se taie elanul. Era ceva în vocea lui 
Steve. Nu era vorba despre un reportaj de război. 

— Steve? 

— Rob, amice. Ce ştii despre arheologie? 

Rob privi spre mare. O parapantă se înălța deasupra 
valurilor. 

— Arheologie? Nimic. De ce? 

— Păi, sunt nişte... săpături... în sudul-estul Turciei. 


13 


Partea kurdă a Turciei. 

— Nişte săpături? 

— Da. Destul de interesant. Arheologii ăştia germani 
au... 

— Picturi rupestre? Oase vechi? Rahat, spuse Rob, 
simțind înţepătura dezamăgirii. 

— Ei, acum. Hai, hai, chicoti Steve. 

— Ce? 

— Nu poţi să te ocupi mereu de Gaza. Şi nu te mai vreau 
nicăieri să fii în pericol. Nu în momentu' ăsta, completă 
Steve, pe un ton îngrijorat, aproape frăţesc. Eşti unul 
dintre cei mai buni reporteri ai mei. Şi treaba din Bagdad a 
fost o ploaie cu băşici. Ai avut parte de destule rahaturi în 
ultima vreme. Nu crezi? 

Rob aşteptă. Ştia că Steve nu terminase. Şi nu se înşelă. 

— Aşa că te rog, continuă el, cât pot de politicos, să te 
duci şi să te uiţi la nenorocitele alea de săpături din 
Turcia. Dacă ţi se pare OK. 

Rob detectă sarcasmul. 

— OK, Steve, râse el. Tu eşti şeful! O să mă duc să mă 
uit la câteva pietre. Când vrei să plec? 

— Mâine. Îţi trimit rezumatu' pe mail. 

Mâine? Nu avea prea mult timp. Rob începu să se 
gândească la avioane şi împachetat. 

— Sunt pe treabă, Steve. Mersi. 

Editorul făcu o pauză şi apoi vocea îi reveni pe linie. 

— Dar, Rob... 

— Ce? 

— Nu e de glumă cu reportaju' ăsta. Alea nu sunt doar 
nişte... pietre antice. 

— Pardon? 

— A apărut deja la ştiri aici. Probabil că ţi-a scăpat. 

— Nu citesc secţiunea de arheologie din presă. 

— Eu da. E foarte la modă. 

— Şi? 

Briza mării era caldă. Steve nu se opri din vorbit. 

— Ce vreau să spun. Locu' ăsta în Turcia. Ce au găsit 
nemţii ăia... 


14 


Rob aşteptă ca Steve să explice. 

— Ei, bine, rosti el într-un final, după o lungă pauză. Nu 
sunt doar oase şi alte rahaturi, Robbie. E şi ceva ciudat, 
care ar putea fi interesant. 


3 


În avionul de Istanbul, Rob sorbi din ginul său tonic 
îndoit cu apă, servit într-un pahar transparent de plastic, 
cu un beţigaş minuscul pentru amestecat în el. Citi printul 
e-mailului de la Steve şi alte câteva chestii pe care le 
găsise pe internet despre săpăturile din Turcia. 

Situl se numea Gobekli Tepe. Timp de o oră, Rob 
crezuse că se pronunţa Teep, dar apoi văzu transcrierea 
fonetică pe una dintre hârtii: Tepe se pronunţa Tepp-ay. 
Gobekli... Tepp-ay. Rob pronunţă în gând - Gobekli Tepp- 
ay, apoi ronţăi un covrigel. 

Citi mai departe. 

Se pare că situl era doar unul dintr-o serie de aşezări 
vechi care erau în prezent dezgropate în partea kurdă a 
Turciei. Nevali Cori, Cayonu, Karahan Tepe. Unele dintre 
ele păreau a fi incredibil de vechi. Opt mii de ani sau chiar 
mai mult. Dar, oare, însemna asta chiar atât de mult. Rob 
habar nu avea. Cât de vechi era Sfinxul? Stonehenge? 
Piramidele? 

Terminându-şi ginul tonic, se lăsă pe spate şi se gândi la 
lipsa lui de cultură generală. De ce nu ştia răspunsul la 
întrebările de genul acesta? Pentru că, evident, nu avea 
studii superioare. Spre deosebire de colegii lui care aveau 
diplome de la Oxford şi Universitatea din Londra şi UCLA, 
sau Paris, sau Tokio, sau Austin, sau cine-mai-ştie-unde, 
Rob nu avea nimic în afară de mintea lui şi talentul de a 
citi cu viteză - de a procesa informaţiile foarte repede. 
Fugise de şcoală de la vârsta de optsprezece ani. În pofida 
plânsetelor disperate ale mamei sale necăsătorite, 
refuzase ofertele câtorva colegii şi universităţi şi intrase 


15 


direct în presă. Dar cine l-ar fi putut condamna, de fapt? 
Rob mai înghiţi un covrigel. Nu avusese de ales. Mama lui 
era singură, tatăl lui rămăsese în America ca să fie în 
continuare un nenorocit ticălos şi violent; Rob crescuse în 
sărăcie, în cele mai mărginaşe colţuri ale mohorâtei 
suburbii londoneze. De la o vârstă fragedă îşi dorise să 
aibă bani şi statut social cât de repede posibil. Nu avea să 
fie niciodată precum copiii aceia de bani gata pe care 
obişnuia să îi pizmuiască când era mic, capabili să îşi ia 
patru ani de vacanţă, ca să poată fuma iarbă şi merge la 
petreceri, ca să se îndrepte, apoi, foarte confortabil şi într- 
un ritm lejer, către carierele lor. Întotdeauna simţise 
nevoia de a da din coate, de a se afirma. 

Aceeaşi dorinţă de a avansa rapid i-a guvernat şi viaţa 
emoţională. Când Sally apăruse, mândră, zâmbitoare şi 
isteaţă, el se agăţase de fericirea şi stabilitatea pe care ea 
le oferise. Naşterea fiicei lor, la scurt timp după căsătoria 
lor, i s-a părut un semn, cum că ceea ce făcuse, căsătoria, 
desigur, era un Lucru Foarte Bun. Deşi tardiv, realizase 
totuşi că profesia lui de jurnalist care cutreieră lumea în 
lung şi în lat ar putea intra în conflict cu seninătatea vieţii 
domestice. 

Locul lui de la clasa economică a companiei aeriene El 
Al era mai inconfortabil ca niciodată. Rob se sprijini pe 
spate şi se frecă la ochi. Apoi îi ceru stewardesei încă un 
gin tonic. Un mic stimulent şi puţină amnezie. 

Întinzând mâna în bagajul de sub scaun, Rob scoase 
două cărţi de la cea mai bună librărie din Tel Aviv, una 
despre arheologia turcă şi una despre omul preistoric. 
Făcea o escală de trei ore la Istanbul, după care un alt 
avion îl va purta către Sanliurfa, în estul sălbatic al 
Anatoliei. Avea la dispoziţie o jumătate de zi ca să le poată 
citi. 

Când ajunseră în Istanbul, Rob era deja destul de aburit 
- şi la curent cu istoria arheologică a Anatoliei. Deosebit 
de important părea să fi fost un loc numit Catalhoyuk. 
Pronunţat Ciatalhoiuc. Descoperit în anii '50, acesta era 
unul dintre cele mai vechi sate descoperite vreodată pe 


16 


glob, vechi de nouă mii de ani. Zidurile acestei străvechi 
aşezări erau acoperite de picturi de bivoli, leoparzi şi 
şorecari. Mulţi şorecari. Semne religioase foarte vechi. 
Imagini foarte stranii. 

Rob privi imaginile din Catalhoyuk. Mai frunzări câteva 
pagini. Apoi aterizară pe aeroportul din Istanbul şi Rob îşi 
recuperă bagajele de pe banda rulantă şi îşi făcu loc prin 
mulţimea de afacerişti turci fălcoşi, oprindu-se apoi la un 
mic chioşc, de unde cumpără un ziar american care 
conţinea unul dintre cele mai noi reportaje despre Gobekli 
Tepe şi apoi se îndreptă direct spre poarta de îmbarcare, 
aşteptând următorul zbor. În sala de aşteptare de la poartă 
îşi găsi un loc şi mai citi câte ceva despre săpăturile 
arheologilor. 

Istoria modernă a sitului Gobekli Tepe începuse, după 
cum se menţiona, în 1964, când o echipă de arheologi 
americani cercetaseră amănunţit o provincie îndepărtată 
din sud-estul Turciei. Arheologii găsiseră mai multe dealuri 
de formă ciudată care conţineau mii de fragmente de 
cremene, un semn clar de activitate umană străveche. Cu 
toate acestea, oamenii de ştiinţă americani nu au făcut 
excavări. După cum se spunea şi în ziar: „tipii ăştia trebuie 
să se simtă acum ca editorul care a refuzat să publice 
primul manuscris Harry Potter“. 

Ignorând-o pe turcoaica care dormea sforăind pe 
scaunul de lângă el, Rob citi mai departe. 

La aproape trei decenii de la insuccesul americanilor, un 
cioban zărise ceva neobişnuit în timp ce îşi mâna oile: nişte 
pietre cu forme stranii, în pământul luminat de soare. Erau 
pietrele de la Gobekli Tepe. 

Tepei, îşi spuse Rob, Tepei. Se îndreptă către un 
tonomat, îşi cumpără o cola dietetică şi apoi se întoarse şi 
îşi continuă lectura. 

„Redescoperirea“ sitului a ajuns la urechile curatorilor 
muzeului din oraşul Sanliurfa, la cincizeci de kilometri 
depărtare. Autorităţile de la muzeu au contactat ministerul 
de profil din guvern, care la rândul lui a luat legătura cu 
institutul german de arheologie din Istanbul. Astfel se face 


17 


că în anul 1994, „experimentatul arheolog german Franz 
Breitner“ a fost desemnat de către autorităţile turce să 
înceapă săpăturile. 

Rob parcurse în viteză restul articolului. Înclină ziarul ca 
să vadă mai bine. Era şi o fotografie cu Breitner în ziarul 
american şi, sub ea, un citat din el: „Eram intrigat. Situl 
avea deja o semnificaţie emoţională pentru săteni. Copacul 
solitar de pe cel mai înalt deal este sacru. Am crezut că 
suntem pe cale să descoperim ceva“. 

Urmându-şi instinctul, Breitner  inspectă mai 
îndeaproape locul. „Din prima clipă mi-am dat seama că 
dacă nu părăsesc imediat locul, îmi voi petrece tot restul 
vieții aici.“ 

Rob privi poza lui Breitner. Avea înfăţişarea unui pisoi 
care dăduse iama în borcanul cu smântână. Avea zâmbetul 
unui om care trăsese lozul norocos. 

— „Compania aeriană Turkish Airlines anunță plecarea 
zborului TA628 către Sanliurfa...“ 

Rob îşi luă paşaportul şi biletul de îmbarcare şi urcă în 
avion. Era pe jumătate gol. Se părea că nu erau mulţi 
oameni interesaţi să viziteze Sanliurfa. În estul sălbatic şi 
îndepărtat al Anatoliei. In periculosul, prăfosul, răzvrătitul 
Kurdistan. 

In timpul zborului, Rob citi restul documentelor şi 
cărţilor despre istoria arheologică de la Gobekli. 
Misterioasele pietre descoperite de oier se dovediseră a fi 
capetele plate şi alungite ale unor menhire, pietre imense 
din ocru, care cel mai adesea erau gravate cu imagini 
bizare şi delicate - în principal animale şi păsări. Şorecari 
şi vulturi, şi insecte ciudate. Şerpii sinuoşi reprezentau un 
alt motiv comun. Pietrele în sine păreau să reprezinte 
oameni, conform experţilor - pietrele aveau „braţe“ 
stilizate orientate unghiular, în jos, pe lângă trunchi. 

Până în prezent, patruzeci şi trei de pietre fuseseră 
dezgropate. Erau aranjate în cercuri cu diametre de la 
cinci la zece metri. În jurul cercurilor existau bănci din 
piatră, nişe mai mici şi pereţi din cărămizi de chirpici. 

Rob recapitulă tot ce învățase. Totul era destul de 


18 


interesant. Dar vârsta sitului era cea care îi intrigase pe 
toţi arheologii. Gobekli Tepe era incredibil de vechi. După 
spusele lui Breitner, complexul avea cel puţin zece mii, 
poate chiar unsprezece mii de ani vechime. Asta ar fi 
însemnat în jur de 8000-9000 î.Hr. 

Unsprezece mii de ani vechime? Părea neverosimil. Era 
posibil? Rob se întoarse la cartea lui, pentru a compara 
această vârstă cu a altor situri. Stonehenge fusese 
construit în jur de 2000 î.Hr. Sfinxul, poate în jur de 3000 
î.Hr. Inainte de descoperirea şi datarea sitului Gobekli 
Tepe, cel mai „vechi“ complex megalitic fusese localizat în 
Malta - şi acela fusese datat în jur de 3500 î.Hr. 

Aşadar, Gobekli Tepe era cu cinci mii de ani mai vechi 
decât orice altă aşezare umană. Rob se îndrepta către una 
dintre cele mai vechi aşezări construite vreodată de om. 
Poate chiar cea mai veche. 

Işi simţi antenele de jurnalist zbârnâind. Cea mai veche 
clădire din lume descoperită în Turcia? Hmmm. Poate că 
nu era titlu de prima pagină, dar îi putea face loc pe 
pagina a treia. Ar face ceva senzaţie. Şi, în plus, în ciuda 
articolelor din ziar, părea ca şi când niciun jurnalist din 
Occident nu ajunsese, de fapt, la Gobekli. Toate articolele 
din media occidentale erau scrise din informaţii la mâna a 
doua sau a treia, preluate de la agenţii turce de presă. Rob 
avea să fie primul ziarist ajuns la faţa locului. 

În sfârşit, călătoria lui se terminase. Avionul pluti 
deasupra pistei, cobori şi rulă încet până se opri pe 
aeroportul Sanliurfa. Era o noapte întunecată şi senină. 
Atât de senină, încât prin geamurile avionului, noaptea 
părea de-a dreptul răcoroasă. Dar când uşa se deschise şi 
fu coborâtă scara avionului, Rob simţi o rafală de aer 
fierbinte. Ca şi când cineva ar fi deschis un cuptor uriaş. 
Era o zi toridă. Foarte toridă. În definitiv, se aflau la 
marginea marelui deşert sirian. 

Aeroportul era micuţ. Lui Rob îi plăceau aeroporturile 
micuţe. Aveau o personalitate care lipsea marilor 
aeroporturi moderne şi impersonale. Bagajele erau aduse 
la poarta pentru Sosiri de un bărbat gras, cu barbă şi o 


19 


vestă pătată, iar la Controlul paşapoartelor se afla un tip 
pe jumătate adormit, în spatele unui birou şubred. 

În parcarea aeroportului, o briză călduţă şi prăfoasă 
lovea frunzele câtorva palmieri ciufuliţi. Câţiva taximetrişti 
îl observară. Rob privi şi alese. 

— Sanliurfa, spuse el către unul dintre tipii mai tineri. 

Bărbatul cu bărbia ţepoasă zâmbi. Cămaşa lui de blugi 
era uzată, dar curată. Părea prietenos. Mai prietenos decât 
restul taximetriştilor, care căscau şi scuipau. Şi, în plus, 
tipul ăsta tânăr părea să vorbească şi limba engleză. După 
o scurtă discuţie despre tarif şi amplasamentul hotelului 
lui Rob, şoferul luă bagajele şi le puse în portbagaj, apoi 
urcă la volan. 

— Urfa, spuse el, dând din cap. Nu Sanliurfa. Urfa! 

Rob se lăsă pe spate pe bancheta taxiului. Era foarte 
obosit. Fusese o călătorie foarte lungă din Tel Aviv. Mâine 
avea să meargă şi să vadă acele săpături stranii. Dar 
pentru moment avea nevoie de somn. Şi totuşi, 
taximetristul era hotărât să îl ţină de vorbă. 

— Vrei bere? Ştiu loc bun. 

Rob mârâi în sinea lui. Câmpuri întinse şi întunecate îi 
treceau repede prin faţa ochilor. 

— Nu mersi. 

— Femeie? Ştiu femeie bună. 

— Âă, nu. Nu cred. 

— Covor. Vrei covor. Am frate...? 

Rob oftă şi privi în oglinda retrovizoare. Apoi văzu cum 
şoferul se uită la el. Bărbatul zâmbea. Glumise. 

— Foarte amuzant. 

— Ale dracului de covoare, râse taximetristul. 

Apoi, fără a-şi lua ochii de pe şosea, se întoarse şi îi oferi 
o mână lui Rob. Rob îi strânse mâna. 

— Numele meu Radevan, spuse şoferul. Tu? 

— Robert. Rob Luttrell. 

— Salut, domnule Robert Luttrell. 

Rob râse şi îi întoarse salutul. Ajunseseră la periferia 
oraşului. Felinare şi ateliere de vulcanizare se înşirau pe 
marginea străzii presărate de gunoaie. O reclamă 


20 


luminoasă de la o benzinărie Conoco răspândea o lumină 
roşiatică prin bezna sufocantă. Pe ambele părţi se înălţau 
blocuri de apartamente din beton. Peste tot domnea arşiţa. 
Şi totuşi, Rob zări câteva femei în spatele geamurilor de la 
bucătării: toate cu văluri pe cap. 

— Ai nevoie de şofer? Eşti aici afaceri? întrebă Radevan. 

Rob se gândi la asta. De ce nu? Bărbatul era amabil, 
avea simţul umorului. 

— Sigur. Am nevoie de şofer şi translator. Pentru mâine? 
Poate şi după. 

Radevan lovi binedispus volanul maşinii cu podul palmei, 
iar cu cealaltă îşi aprinse o ţigară. Niciuna din mâini nu 
stătea propriu-zis pe volan. Rob se gândi că aveau să intre 
direct într-o moschee mică, luminată de neoane, dar chiar 
atunci Radevan apucă volanul şi se redresară pe şosea. 
Intre două fumuri de ţigară, şoferul sporovăia. 

— Eu pot să te ajut. Eu bun traducător. Vorbeşte kurdă, 
engleză, turcă, japoneză, germană. 

— Vorbeşti germană? 

— Nein. 

Rob râse din nou. Începuse să îi placă de Radevan, 
măcar pentru faptul că parcurseseră şaisprezece kilometri 
în zece minute fără să provoace un accident şi se aflau 
deja în centrul oraşului. Peste tot erau chioşcuri de kebab 
cu obloane trase şi magazine de baclava cu program 
prelungit. Zări un bărbat în costum şi un bărbat în 
veşminte tradiționale. Doi copii trecură în viteză pe 
mopeduri. Nişte femei tinere în blugi, cu văluri viu 
colorate, se hlizeau la auzul unei glume. Maşinile din trafic 
claxonau într-o intersecție. Hotelul lui Rob era chiar în 
inima oraşului. 

Radevan se uită la Rob în oglinda retrovizoare. 

— Domnule Rob, tu englez? 

— Aşa ceva, spuse Rob, nedorind să intre în detalii 
despre originea sa; nu în acel moment. Un fel de, adăugă 
el, prea obosit. 

— Eu place englez, spuse Radevan rânjind, şi îşi frecă 
degetul mare de cel arătător, ca şi când ar fi cerut bani. 


21 


Sunt bogaţi. Englezul foarte bogat! 

— Bine... unii dintre ei, zise Rob ridicând din umeri. 

— Dolari şi euro, insistă Radevan. Dolari şi lire, continuă 
el rânjind din nou. OK, te duc mâine. Unde mergi tu? 

— Gobekli Tepe. Ştii unde e? 

Linişte. Rob mai încercă o dată. 

— Gobekli Tepe? 

Radevan nu răspunse nimic şi opri brusc maşina. 

— Hotelul tău, anunţă şoferul tăios. 

Zâmbetul îi dispăruse cu totul. 

— Ăă, mă vezi mâine? întrebă Rob trecând la engleza 
păsărească. Radevan? 

Radevan încuviinţă din cap. Îl ajută pe Rob să îşi urce 
bagajele pe scările hotelului şi apoi şoferul se întoarse 
către taxi. 

— Zici... zici că vrei Gobekli Tepe? 

— Da. 

— Gobekli Tepe e loc rău, domnu' Rob, se încruntă 
Radevan. 

Rob stătu în faţa uşii hotelului, simțindu-se ca într-o 
adaptare cinematografică a romanului Dracula al lui Bram 
Stoker. 

— Ei, e doar un şantier arheologic, Radevan. Poţi să mă 
duci sau nu? 

Radevan scuipă pe trotuar. Apoi se urcă în taxi şi se 
aplecă peste portieră. 

— Nouă, mâine-dimineaţă. 

Taxiul demară în trombă, pierzându-se în labirintul de 
străduţe vechi din Sanliurfa. 


Dimineaţa următoare, după un mic dejun format din ouă 
fierte tari, brânză din lapte de oaie şi trei curmale, Rob se 
urcă în taxi. Se îndreptară spre ieşirea din oraş. În timp ce 
mergeau, Rob îl întrebă pe Radevan de ce era atât de 
pornit împotriva minelor din Gobekdli. 

La început şoferul fusese ţâfnos. Ridicase din umeri şi 
mormăise. Dar pe măsură ce drumurile se goleau şi 
terenurile irigate întinse le luau locul, începuse să se 


22 


destindă. 

— Nu e bine. 

— Spune-mi. 

— Gobekli Tepe poate însemna bogat. Ar putea face 
neamul kurd foarte bogat. 

— Dar? 

Radevan pufăi nervos din cea de-a treia ţigară. 

— Uită-te la locul ăsta, la oamenii ăştia? 

Rob privi pe geam. Tocmai treceau de un sătuc cu case 
din chirpici şi şanţuri exterioare de scurgere, cu copii 
murdari jucându-se prin gunoaie. Copiii făcură semne cu 
mâna înspre maşină. Dincolo de sat era un câmp de 
bumbac unde femei cu văluri de culoarea levănţicii se 
aplecau peste culturi, în praf şi mizerie, în căldura 
toropitoare. Privi înapoi către şofer. 

Radevan ţâţâi zgomotos. 

— Poporul kurd e sărac. Eu, şofer taxi. Dar vorbesc 
limbi! Şi tot şofer taxi. 

Rob  încuviinţă. Ştia despre nefericirea  kurzilor. 
Campania pentru separare... 

— Guvernul turc ne ţin săraci... 

— OK, bine, spuse Rob. Dar nu înţeleg ce legătură are 
asta cu Gobekli Tepe? 

Radevan îşi aruncă ţigara pe geam. Erau din nou în 
vasta zonă rurală, iar Toyota cam rablagită huruia pe 
drumul de pământ. În zare, munţii albaştri sclipeau în 
aerul fierbinte. 

— Gobekli Tepe ar putea fi ca piramidele sau ca... 
Stonehenge. Dar îl ţin ascuns. Putea fi mulţi turişti aici, 
plătească bani la kurzi, dar nu. Guvernul turc a spus nu. 
Nici nu pun semne sau construiesc drum aici. Ca secret. 

El tuşi, scuipă pe geam, apoi îl închise ca să nu intre 
praful ridicat. 

— Gobekli Tepe loc rău, spuse el din nou, apoi tăcu. 

Rob nu ştiu ce să spună. In faţa lui, dealurile joase 
galben-maronii se desfăşurau la nesfârşit către Siria. Zări 
un alt cătun kurd, cu un minaret zvelt înălțându-se 
deasupra acoperişurilor din tablă ondulată, aidoma unui 


23 


turn de pază în curtea unei închisori. Rob ar fi vrut să 
spună că dacă exista ceva care îi ţinea în loc pe kurzi, 
acelea erau probabil tradiţiile, izolarea şi religia lor, dar nu 
credea că Radevan era dispus să îl asculte. 

Merseră în linişte. Drumul deveni şi mai prost, iar 
semideşertul, şi mai ostil. Într-un final, Radevan viră iarăşi 
şi Rob privi în sus, către un dud solitar, puternic, pe fondul 
cerului fără nori. Radevan dădu din cap, pronunţă 
„Gobekli“ şi parcă. Se răsuci în scaun şi zâmbi, părând că-i 
revenise buna dispoziţie. Apoi ieşi din maşină şi îi deschise 
portiera lui Rob, ca un şofer cu clasă, şi Rob se simţi uşor 
stingherit. Radevan urcă din nou în maşină şi scoase un 
ziar cu poza unui jucător de fotbal. Evident, avea să îl 
aştepte. Rob îşi luă la revedere şi-i spuse că avea să revină 
peste trei ore. Radevan zâmbi. 

Intorcându-i spatele, Rob urcă dealul şi se opri pe 
creastă. În urma lui se întindeau pe o distanţă de treizeci 
de kilometri sate prăfuite, deşert şi culturi de bumbac 
pârjolite. În faţa lui avea o privelişte uimitoare. În mijlocul 
pustiului arid se aflau şapte deluşoare. Şi zeci de muncitori 
lucrau de zor, unii ridicau găleți de pietre, alţii atacau 
pământul cu simţul răspunderii. Erau corturi şi buldozere 
şi teodolite. 

Rob înaintă, simțindu-se ca un intrus. Câţiva muncitori 
se opriseră şi-l priveau. Chiar când începu să se simtă 
stingherit, un european jovial, în jur de cincizeci de ani, se 
apropie de el. Rob îl recunoscu pe Franz Breitner. 

— Wilkommen, rosti germanul binedispus, ca şi când l-ar 
fi cunoscut deja pe Rob. Tu eşti jurnalistul din Anglia? 

— Da. 

— Eşti un bărbat foarte norocos. 


4 


Recepţia spitalului St. Thomas era aglomerată ca 
întotdeauna. Detectiv inspector-şef Mark Forrester îşi făcu 


24 


loc printre asistentele agitate şi rudele bârfitoare şi 
bătrânele cu perfuzii atârnate de cadre din metal şi se 
întrebă, pentru a treia oară în acea dimineaţă, dacă putea 
banaliza ceea ce era obligat să facă. 

Trebuia să meargă şi să vadă un om mutilat. Nu-i era 
uşor. Văzuse destule privelişti nasoale - avea patruzeci şi 
doi de ani şi era detectiv de zece -, dar exista ceva mai 
mult decât neliniştitor în legătură cu acest caz. 

Văzând semnul secţiei de terapie intensivă, Forrester 
urcă sprinten un rând de scări, ajunse la recepţia de pe 
secţie, îşi arătă grăbit legitimaţia unei fete cu chip inocent 
şi i se spuse să aştepte. 

Câteva secunde mai târziu, un doctor, care după 
înfăţişare părea a fi chinez, îşi făcu apariţia. 

— Doctorul Sing? 

— Inspectorul Forrester? 

Forrester încuviinţă şi întinse mâna pentru a apuca 
mâna doctorului. Salutul doctorului fu nesigur, ca şi când 
urma să-i dea veşti proaste. Forrester se simţi uşor 
panicat. 

— Este încă viu? 

— Da. Abia. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Glosectomie totală, spuse doctorul cu ochii aţintiţi 
undeva, peste umărul lui Forrester. 

— Pardon? 

— l-au extirpat toată limba, răspunse doctorul, după un 
oftat. Cu un fel de foarfece... 

— Doamne, am auzit că e grav, dar... 

Forrester privi prin uşile de plexiglas către salonul 
propriu-zis. Undeva înăuntru, în spatele uşilor, se afla 
singurul lui martor. Încă în viaţă. Dar fără limbă. 

Doctorul scutură din cap. 

— Cantitatea de sânge pierdută a fost imensă. Şi nu doar 
de la... limbă. De asemenea i-au scrijelit nişte linii pe piept. 
Şi l-au ras pe cap. 

— Deci credeţi...? 

— Cred că dacă nu ar fi fost întrerupţi, ar fi fost mult 


25 


mai rău, spuse doctorul, privindu-l în ochi pe Forrester. 
Vreau să vă mai spun că, dacă nu ar fi pornit alarma, cel 
mai probabil l-ar fi ucis. 

— Tentativă de omor, rosti Forrester. 

— Dumneata eşti polițistul, replică doctorul, adoptând o 
expresie iritată. 

Forrester încuviinţă. 

— Pot să îl văd? 

— Salonul 37. Dar o vizită scurtă, vă rog. 

Forrester mai strânse o dată mâna doctorului, deşi nu 
era sigur de ce o face. Apoi păşi printre uşile de plexiglas, 
evită o targă plină cu ploşti urinare şi ciocăni la uşa 
salonului 37. Tot ce se auzea era un geamăt. Ce să facă? 
Apoi îşi aminti: omului îi fusese tăiată limba. Oftând, 
detectivul împinse uşa. Era o cameră de spital mică, 
simplă, cu un televizor suspendat de un suport din oţel 
într-unul din colţuri. Televizorul era oprit. Camera mirosea 
a flori, dar şi a ceva neplăcut. În pat se afla un bărbat 
relativ în vârstă, care se uita cu o privire sălbatică la 
Forrester. Capul îi fusese ras, lăsând în urmă un labirint 
de tăieturi şi cicatrice pe scalp. Lui Forrester îi aminti de o 
hartă a liniilor feroviare. Gura bărbatului era închisă, dar 
în colţurile buzelor avea cruste de sânge, precum 
marginea plină de zeamă maronie, întărită, a unei sticle 
vechi de bulion; partea de sus a corpului pacientului era 
acoperită de bandaje. 

— David Lorimer? 

Bărbatul dădu din cap. Şi se holbă. Şi se holbă. 

Acea privire plină de disperare îl făcea pe Forrester să 
se piardă. De-a lungul carierei sale văzuse destule feţe 
înspăimântate, dar teroarea absolută ce se revărsa din 
ochii acestui bărbat era cu totul altceva. 

David Lorimer mormăi ceva. Apoi începu să tuşească şi 
din gură îi săriră mici stropi de sânge, iar Forrester se 
simţi copleşit de vinovăţie. 

— Vă rog, spuse el, ridicând o mână. Nu vreau să vă 
deranjez. Eu doar... voiam să verific ceva... 

Ochii bărbatului erau plini de lacrimi ca aceia ai unui 


26 


copil chinuit. 

— Aţi trecut printr-o încercare înfiorătoare, domnule 
Lorimer. Noi doar... eu doar... vreau să vă spun că ne vom 
strădui să-i prindem pe aceşti oameni. 

Cuvintele erau inutil de inadecvate. Acest bărbat fusese 
brutalizat şi torturat. Limba îi fusese spintecată cu o 
foarfecă. Linii îi fuseseră gravate în piele, pe viu. Forrester 
se simţi ca un idiot. Ce voise să spună era „o să prindem 
jigodiile alea“, însă încăperea aceea nu i se păru locul 
potrivit pentru o asemenea afirmaţie absurdă. Până la 
urmă, se aşeză pe un scaun din plastic de la capătul 
patului şi îi zâmbi călduros victimei, încercând s-o 
liniştească. 

Păru să funcţioneze. Un minut sau două trecură şi ochii 
bătrânului nu mai păreau chiar atât de înspăimântați. 
Lorimer chiar arătă înspre nişte hârtii aflate pe noptieră. 
Forrester se ridică şi luă documentele. Era un teanc de 
notițe scrise de mână. 

— Ale dumneavoastră? 

Lorimer încuviinţă. Păstrându-şi buzele lipite strâns. 

— Descrierile agresorilor? 

Acesta încuviinţă din nou. 

— Vă mulţumesc foarte mult, domnule Lorimer. 

Forrester întinse mâna şi îl bătu pe umăr, stângaci. 
Bărbatul arăta de parcă mai avea puţin şi izbucnea în 
plâns. 

leşi din cameră cât de repede putu, îndesând în buzunar 
hârtiile. Cobori pe scări şi ieşi prin uşile rabatabile. Când 
ajunse în aerul umed de primăvară târzie de pe înfrunzita 
Embankment Street, respiră adânc şi uşurat. Atmosfera de 
teroare din cameră, din ochii holbaţi ai bărbatului fusese 
mult prea intensă. 

Mergând grăbit în josul Tamisei şi apoi traversând-o, 
având clădirea galbenă gotică a parlamentului în stânga 
lui, Forrester citi notițele mâzgălite. 

David Lorimer era custode. La muzeul Benjamin 
Franklin. Avea şaizeci şi patru de ani. Mai avea puţin până 
să iasă la pensie. Locuia singur într-un apartament 


27 


deasupra muzeului. Noaptea trecută se trezise în jurul orei 
patru dimineaţa din cauza unor zgomote înfundate de 
sticlă spartă, venite de la parterul clădirii. Apartamentul 
său era un pod renovat şi trebuise să coboare până jos de 
tot, în beci. Acolo găsise cinci sau şase bărbaţi 
necunoscuţi, aparent tineri şi purtând măşti de schi sau 
cagule. Bărbaţii intraseră prin efracţie, ca nişte 
profesionişti, şi săpau de zor în podeaua beciului. Unul 
dintre ei avea o „voce distinsă“. _ 

Şi asta fusese cam tot ce scrisese Lorimer. In timpul 
atacului, o alarmă de maşină pornise, dintr-un motiv sau 
altul, probabil dintr-o pură şi miraculoasă coincidenţă - 
chiar când bărbaţii scrijeleau gâtul şi pieptul bărbatului, 
astfel că au fost nevoiţi să fugă. Custodele avea noroc că 
scăpase cu viaţă. Dacă flăcăul acela, Alan Greening, n-ar fi 
intrat şi nu l-ar fi găsit, Lorimer ar fi sângerat până şi-ar fi 
dat ultima suflare. 

Forrester era pierdut în gânduri. Merse la dreapta pe 
Strand Street, o luă apoi în josul unei străduţe lăturalnice 
liniştite, până în dreptul muzeului, Casa Benjamin 
Franklin. Casa era închisă cu bandă din plastic albastru cu 
alb. Două maşini de poliţie erau parcate în faţă, un ofiţer în 
uniformă stătea afară şi vreo doi jurnalişti cu 
reportofoanele pregătite se adăposteau sub marchiza unei 
clădiri de birouri din apropiere, cu pahare de cafea în 
mână. 

Unul din ei făcu un pas în faţă când Forrester se 
apropie. 

— Domnule detectiv, este adevărat că victimei i-a fost 
tăiată limba? 

Forrester se întoarse şi zâmbi diplomatic fără a 
răspunde. 

Jurnalista, o femeie tânără şi frumuşică, încercă din nou. 

— A fost vreo treabă din aceea neonazistă? 

Forrester fu luat pe nepregătite. Se întoarse şi o privi pe 
fată. 

— Conferinţa de presă va fi mâine. 

Era o minciună, dar era suficient. Întorcându-se către 


28 


clădire, trecu pe sub banda de plastic şi-şi arătă insigna. 
Ofiţerul în uniformă deschise uşa şi Forrester simţi de 
îndată mirosul chimic, înţepător al substanţelor folosite de 
criminalişti. Furnizarea amprentelor. Lumini UV peste tot. 
Gel silicon şi superglue. Forrester străbătu holul plin de 
portrete ale lui Benjamin Franklin, apoi cobori scările 
înguste până la subsol. 

Beciul era plin de activitate. Două fete din echipa de 
criminalistică, în costume verzi din hârtie, de unică 
folosinţă şi măşti, lucrau în colţ. Petele de sânge de pe 
podea erau lipicioase, de o culoare închisă, intensă. 
Sergentul detectiv Boijer îi făcu semn cu mâna din capătul 
celălalt al camerei. Forrester îi zâmbi. 

— Făceau săpături aici, spuse sergentul Boijer. 

Forrester observă că părul blond al lui Boijer fusese tuns 
de curând şi pe mulţi bani. 

— De ce săpau? 

— Mă depăşeşte, spuse sergentul Boijer, ridicând din 
umeri. Dar au lucrat ceva, continuă el, arătând înspre 
dalele de piatră sparte de pe jos. Trebuie să le fi luat vreo 
două ore să mute tot rahatu' ăla şi să sape atât de adânc. 

Forrester se aplecă să evalueze solul răvăşit, gaura 
adâncă şi jilavă făcută în pământ. 

— L-aţi văzut pe custode, întrebă Boijer, pălăvrăgind în 
continuare în spatele lui. 

— Da. Săracu' amărât. 

— Doctorul mi-a spus că au încercat să îl omoare, încet. 

— Eu cred că au încercat să îl facă să sângereze până ar 
fi murit, răspunse Forrester fără a se întoarce. Dacă n-ar fi 
pornit alarma, şi dacă n-ar fi avut norocul să ajungă flăcăul 
acela, ar fi murit din cauza hemoragiei. 

Boijer încuviinţă. 

— Deci, e tentativă de omor, afirmă Forrester ridicându- 
se. Mai bine vorbim cu Aldridge. O să aibă nevoie de un 
ofiţer senior pentru investigaţii, dar şi de restul. Aranjează 
o cameră de investigaţii pentru colectarea informaţiilor. 

— Şi cicatricele de pe pieptul lui? 

— Pardon? 


29 


Forrester se întoarse. Boijer ridică o poză, tresărind. 

— N-aţi văzut asta, întrebă el, înmânându-i fotografia. 
Doctorul a făcut o poză cicatricelor de pe pieptul tipului. A 
trimis-o la secţie, prin e-mail, azi-dimineaţă, n-am apucat 
să vă arăt. 

Forrester privi fotografia. Pielea albă de pe pieptul 
curatorului era expusă camerei, fină şi vulnerabilă. 
Scrijelită şi însângerată în piele, se distingea Steaua lui 
David. Imposibil de confundat. Carnea era sfâşiată 
grosolan, dar simbolul era de neconfundat. Două 
triunghiuri juxtapuse. Steaua evreiască a lui David. 
Sfârtecată în carne vie. 


5 


— Deci astea sunt sculpturile, cele noi pomenite în 
articol? 

— Ja. 

Rob se afla în mijlocul săpăturilor, alături de Breitner. 
Cei doi stăteau pe marginea unei gropi, privind în jos, la 
un cerc înalt, format din pietre în formă de T, din mijlocul 
adânciturii îngrădite. Aceştia erau megaliţi. Peste tot în 
jurul lor se muncea cu râvnă: muncitorii turci periau şi 
săpau în pământ, montau scări, împingeau roabe pline de 
pietriş peste grătare din lemn. Soarele ardea. 

Sculpturile erau stranii - şi totuşi, păreau cunoscute, 
pentru că Rob le văzuse în pozele din ziar. Era o piatră 
gravată cu lei şi câteva păsări erodate; poate rațe. Pe 
următoarea piatră, era sculptat ceva ce semăna cu un 
scorpion. Cam jumătate din megaliţi aveau gravuri 
similare, multe dintre ele foarte erodate, altele mai puţin. 
Rob făcu nişte poze cu telefonul, apoi mâzgăli câteva 
impresii în carneţelul său, desenând forma ciudată, în T, a 
megaliţilor cât se pricepu de bine. 

— Dar, spuse Breitner, asta, bineînţeles, nu este tot. 
Komm. 


30 


Merseră pe marginea gropii către altă adâncitură. În 
această groapă se aflau încă trei stâlpi din limonit, 
înconjurați de un zid din chirpici. Urme de ceva ce semăna 
cu dalele de pardoseală sclipeau pe jos, între stâlpi. O fată 
blondă, nemţoaică, îl salută pe Rob cu „Guten tag“ în timp 
ce trecu pe lângă el cărând o punguţă din plastic 
transparent, plină cu bucățele mici de cremene. 

— Avem mulţi studenţi de la Heidelberg aici. 

— Şi ceilalţi muncitori? 

— Toţi sunt kurzi, spuse Breitner, clipind din ochii 
ascunşi în spatele ochelarilor de vedere. Desigur că am şi 
experţi aici, paleobotanişti şi încă alţi doi sau trei 
specialişti. Bărbatul scoase o batistă din buzunar şi îşi 
şterse transpiraţia de pe creştetul pleşuv. Şi aceasta este 
Christine... 

Rob se întoarse. Din direcţia corturilor ce reprezentau 
centrul operaţiunilor, se apropia o siluetă minionă, dar 
hotărâtă, îmbrăcată în pantaloni kaki şi cămaşă albă, 
remarcabil de curată. Toţi ceilalţi oameni erau acoperiţi de 
praful bej, omniprezent pe dâmburile sterpe din Gobekli 
Tepe. Dar nu şi acest arheolog. Rob se emoţionă ca de 
fiecare dată când făcea cunoştinţă cu o femeie tânără şi 
atractivă. 

— Christine Meyer. Femeia cu oasele! 

— Osteoarheolog, declară bruneta, întinzând o mână. Eu 
mă ocup de antropologia biologică. Rămăşiţele umane şi 
aşa mai departe. Nu că am fi găsit ceva de genul acesta 
până acum. 

Rob detectă un accent franțuzesc. 

— Christine a lucrat la Cambridge, sub aripa lui Isobel 
Previn, spuse Breitner, ghicindu-i gândurile, însă este din 
Paris, aşa că suntem din diferite ţări aici... 

— Sunt franţuzoaică, da. Dar am locuit în Anglia mulţi 
ani. 

— Eu sunt Rob Luttrell, spuse el zâmbind. Avem un 
trecut comun! Adică sunt american. Dar locuiesc în Londra 
de când aveam zece ani. 

— A venit ca să scrie despre Gobekli, explică Breitner 


31 


chicotind. Aşa că o să îi arăt lupul. 

— Crocodilul, replică Christine. 

Breitner râse, apoi se întoarse şi o luă înainte. Rob îi 
privi confuz pe cei doi oameni de ştiinţă. Breitner îi făcu 
semn din mână, îndemnându-l să îi urmeze. 

— Komm.! O să îţi arăt. 

Făcură turul săpăturilor şi haldelor de steril. Rob privi în 
jur. Erau megaliţi peste tot. Unii dintre ei încă pe jumătate 
îngropaţi. Alţii înclinați la unghiuri periculoase. 

— E mult mai mare decât m-am aşteptat... şopti el. 

Poteca îngustă îi forţă să meargă în şir. 

— Radarul de penetrare a solului şi activitatea 
magnetică sugerează că mai sunt încă două sute cincizeci 
de pietre îngropate sub dealuri, spuse Christine, mergând 
în spatele lui. Poate chiar mai multe. 

— Uau! 

— E un loc uluitor. 

— Şi bănuiesc că e şi foarte vechi, aşa-i? 

— Da... 

Breitner o luase cu paşi grăbiţi înainte. Lui Rob i se păru 
că semăna cu un băieţel nerăbdător să le arate părinţilor 
noul lui loc de joacă secret. 

— În realitate, a fost foarte greu să datăm situl, continuă 
Christine. Nu există multe rămăşiţe organice. 

Ajunseră la o scară din oţel şi Christine se apropie de 
Rob. 

— Uite, aşa se coboară. 

Ea pluti peste trepte, cu convingere. Era evident că nu o 
deranja să se murdărească, în ciuda cămăşii albe. 

Rob o urmă mai puţin sprinten pe scară. Se aflau pe 
nivelul de jos al uneia din gropi. Megaliţii tronau deasupra 
capetelor lor, ca nişte paznici întunecaţi. Rob se întrebă 
cum ar arăta locul pe timpul nopţii, dar apoi respinse 
gândul. Îşi scoase carneţelul. 

— Deci, spuneai despre datare? 

— Da, încuviinţă Christine, încruntându-se. Până de 
curând nu am putut spune cu acuratețe cât de vechi este 


1 Vino. (în lb. germ. în orig.) 


32 


situl. Adică ştiam că este antic... dar dacă era vorba despre 
neoliticul preceramic A? sau despre PPBN... 

— Pardon? 

— Săptămâna trecută am reuşit să datăm cu carbon 
nişte mangal găsit pe unul dintre megaliţi. 

— Şi are zece sau unsprezece mii de ani vechime, 
corect? întrebă Rob, notându-şi informaţiile. Asta scria în 
articolul din Trib*? 

— De fapt, raportul acela era incorect. Până şi datarea 
cu carbon este doar o estimare. Pentru a obţine o dată mai 
concretă am comparat analiza cu radiocarbon cu unele 
dintre fragmentele de cremene găsite, vârfuri de săgeți 
precum cele descoperite la Nemrik şi Byblos şi altele. 
Toate acestea împreună cu restul datelor ne determină să 
credem că  Gobekli are o vechime apropiată de 
douăsprezece mii de ani. 

— Şi de aici tot entuziasmul? 

Christine îl fixă cu privirea, îndepărtându-şi şuviţele 
brunete din dreptul ochilor ei limpezi. 

— Cred că Franz vrea să îi vezi şopârla, zise ea apoi, 
râzând. 

— Lup, o corectă Breitner, aflat lângă un alt stâlp 
îngropat, în formă de T. 

La piciorul stâlpului, ataşat perpendicular pe o piatră, se 
afla o sculptură reprezentând un animal, lungă de 
aproximativ jumătate de metru. Era delicat cioplită şi, în 
mod ciudat, părea nouă. Fălcile sale din piatră mârâiau 
înspre pământ. Rob întoarse privirea către Breitner şi 
lucrătorul turc din spatele lui. Bărbatul turc se uita la 
Breitner cu ceea ce părea să fie furie, chiar ură. Când îl 
văzu pe Rob uitându-se la el, se întoarse brusc şi o luă în 
sus pe scară. Rob îl privi pe Breitner, care era complet 
neştiutor de acest mic schimb de ocheade. 


2? Cercetătoarea britanică Kathleen Kenyon a reuşit să distingă în anul 
1953, în timpul săpăturilor de la Ierihon, din valea Iordanului, 
Palestina, două etape ale neoliticului preceramic - Pre-Pottery 
Neolithic A şi B. (n.tr.) 

3 Ziarul The Tribune 


33 


— Abia ieri am descoperit asta. 

— Ce este? 

— Eu cred că este un lup, judecând după labe. 

— Iar eu cred că este un crocodil, zise Christine. 

— Vezi, râse Breitner. 

Bărbatul îşi puse ochelarii la loc pe nas, aceştia sclipind 
pentru o secundă în razele soarelui, iar Rob simţi pentru o 
clipă un sentiment neaşteptat de admiraţie pentru el: era 
atât de încântat şi entuziasmat de munca sa. 

— Eu şi cu tine, continuă arheologul, şi aceşti muncitori, 
adică noi, suntem primii oameni care văd asta, de... de la 
sfârşitul epocii glaciare. 

Rob clipi. Era cu adevărat ceva impresionant. 

— Sculptura asta e o noutate pentru noi, adăugă 
Christine. Nimeni nu ştie ce reprezintă. Vezi ceva foarte 
important, pentru prima dată. Nu există nimeni care să îţi 
poată oferi o interpretare. Aprecierea ta în legătură cu ce 
ar putea fi este la fel de valabilă ca a oricui. 

— Mie îmi seamănă cu o pisică, spuse Rob, privind 
maxilarul creaturii din piatră. Sau cu un iepure turbat. 

— O felină, replică Breitner, frecându-şi bărbia. Ştii că 
nu m-am gândit la asta? Un fel de pisică sălbatică... 

— Pot să includ toate acestea în articol? 

— Ja natiirlich?, spuse Breitner, dar nu zâmbi deloc. Şi 
acum cred că este timpul pentru ceai. 

Rob încuviinţă: îi era sete. Breitner îi conduse înapoi 
prin labirintul de săpături acoperite, gropi întinse, 
îngrădituri cu prelate şi muncitori ce cărau găleți. Pe 
ultimul deal, se afla o zonă cu nişte umbrare şi covoare 
roşii întinse pe jos. Dintr-un samovar umplură cu ceai 
turcesc trei pahare în formă de lalea. Umbrarele ofereau o 
privelişte spectaculoasă: în faţa lor se întindeau 
nesfârşitele câmpii aurii şi scundele dealuri prăfoase care 
se unduiau până în Siria şi Irak. 

Timp de câteva minute au stat şi au vorbit. Breitner le 
povesti cum zona din jurul localităţii Gobekli fusese cândva 
mult mai roditoare - nu precum deşertul în care se 


+ Da, normal (în lb. germ. în orig.) 
34 


transformase între timp. 

— Acum zece, douăsprezece mii de ani, zona asta era 
mult mai puţin aridă. In realitate era superbă - un peisaj 
pitoresc. Turme de vânat, pomi fructiferi sălbatici, râuri 
pline de peşte... De aceea vedem animale săpate pe pietre 
- creaturi care nu mai trăiesc aici acum. 

Rob îşi notă. Voia să ştie mai multe - dar chiar în acel 
moment se apropiară doi muncitori turci, care îi puseră o 
întrebare lui Breitner în limba germană. Rob ştia destulă 
germană ca să priceapă ce spuseseră: voiau să sape un 
tranşeu mai adânc pentru a face posibil accesul la un nou 
megalit. Breitner era în mod evident îngrijorat de pericolul 
unei astfel de excavații dificile. În cele din urmă arheologul 
oftă, ridică din umeri şi plecă să rezolve problema. În timp 
ce acesta se îndepărta, Rob observă expresia întunecată a 
unuia dintre muncitori. În mod evident exista o tensiune. 
De ce? Se întrebă dacă ar trebui să îi împărtăşească 
suspiciunile lui Christine, acum că rămăsese doar cu ea. 
Zgomotele şantierului erau înăbugşite de la distanţa la care 
se aflau - tot ce auzea Rob erau mici clinchete de mistrii şi 
lopeţi aduse ocazional de vântul fierbinte al deşertului. Se 
pregătea să îi pună întrebarea lui Christine, când aceasta i 
se adresă: 

— Deci, ce părere ai despre Gobekli? 

— Este incredibil. Normal. 

— Dar ştii şi cât de incredibil? 

— Cred că ştiu. Nu ştiu? 

Ea îl privi sceptic. 

— De ce nu îmi spui tu, atunci? 

— Gândeşte-te aşa, Rob, începu ea sorbind din paharul 
de ceai în formă de lalea. Ce trebuie să ţii minte este... 
vârsta acestui loc. Douăsprezece mii de ani. 

— Şi...? 

— Şi să îţi aduci aminte ce ocupaţie aveau oamenii pe 
atunci. 

— Ce vrei să spui? 

— Oamenii care au construit locul ăsta erau vânători, 
pescari, culegători. 


35 


— Oamenii peşterilor? 

— Într-un fel, da, răspunse ea, privindu-l deschis, fără 
reţinere. Înainte de Gobekli Tepe, nu am avut idee că 
astfel de oameni primitivi ar fi putut construi ceva de 
genul acesta şi crea artă şi arhitectură atât de sofisticată. 
Şi aveau ritualuri religioase complexe. 

— Pentru că erau doar nişte troglodiţi? 

— Exact.  Gobekli Tepe reprezintă o revoluţie a 
percepţiilor noastre. O revoluţie totală, completă ea, 
terminându-şi ceaiul. Schimbă felul în care am gândit 
întreaga istorie a omenirii. Situl acesta este mai important 
decât orice alte săpături arheologice făcute oriunde în 
lume în ultimii cincizeci de ani şi una dintre cele mai mari 
descoperiri arheologice din istorie. 

Rob se simţi intrigat şi foarte impresionat. De asemenea, 
se simţea ca un băieţel în şcoala primară, căruia i se ţinea 
o lecţie. 

— Cum l-au construit? întrebă el. 

— Asta e întrebarea. Oameni cu arcuri şi săgeți. Care nu 
cunoşteau nici măcar olăritul. Sau creşterea animalelor şi 
agricultura. Cum au construit templul acesta imens? 

— Templu? 

— O, da, este, cel mai probabil, un templu. Nu am găsit 
nicio dovadă cum că ar fi fost folosit pentru locuit, niciun 
semn al vreunei aşezări rudimentare, doar imagini stilizate 
din timpul vânătorii. Imagini solemne, rituale. Este posibil 
să fi găsit nişe pentru oase, pentru ritualurile de 
înmormântare. Astfel că Breitner crede că e vorba despre 
un templu, prima construcţie religioasă din istoria 
omenirii, proiectată pentru a sărbători vânătoarea, dar şi 
pentru a venera morţii. Şi eu cred că are dreptate, spuse 
ea zâmbind. 

— Este un tip vesel, nu-i aşa, spuse el, lăsând pixul din 
mână, gândindu-se la figura luminoasă şi vioaie a lui 
Breitner. 

— Tu n-ai fi? Este cel mai norocos arheolog din lume. 
Descoperă cel mai incredibil sit. 

Rob încuviinţă şi îşi mai luă câteva notițe. Entuziasmul 


36 


lui Christine era aproape la fel de contagios ca cel al lui 
Breitner. lar explicaţiile ei erau mai convingătoare. Rob 
încă nu putea împărtăşi încântarea faţă de „revoluţia totală 
a percepţiilor“ pe care o reprezenta Gobekli, dar începea 
să anticipeze un articol impresionant. Pagina doi a ziarului 
principal. Sau şi mai bine - un articol de fond într-un 
supliment color, cu nişte fotografii reuşite ale sculpturilor. 
Poze cu pietrele în timpul nopţii, lugubre. Poze cu 
lucrătorii acoperiţi de ţărână... 

Apoi îşi aduse aminte reacţia lui Radevan la menţionarea 
numelui acestui loc şi privirea furioasă a muncitorului. Şi 
uşoara schimbare a dispoziţiei lui Breitner când venise 
vorba despre articolul lui Rob. Şi tensiunea în legătură cu 
tranşeul. Christine se afla lângă samovar, umplea din nou 
paharele cu ceaiul acela negru siropos. Se întrebă dacă era 
bine să-i spună ce îl frământă. 

— Chestia ciudată este, zise el când femeia se întoarse, 
că ştiu că situl ăsta e grozav şi toate alea. Dar toată lumea 
este la fel de încântată? 

— Ce vrei să spui? 

— Păi... doar... că am avut nişte impresii date de 
localnici... o atitudine nasoală. Deloc plăcută. Locul ăsta 
supără multă lume. Spre exemplu pe şoferul meu. 

— Continuă, îl îndemnă Christine crispându-se vizibil. 

— Taximetristul meu, spuse Rob bătând cu pixul de 
bărbie. Radevan. S-a enervat foarte tare în legătură cu 
Gobekli, când am vorbit despre asta aseară. Şi nu e 
singurul. E vorba de atmosferă. Până şi Breitner pare... 
ambivalent. O dată sau de două ori când am vorbit cu el 
despre articolul meu, azi-dimineaţă, nu mi s-a părut prea 
încântat de prezenţa mea aici... Chiar dacă râde atât de 
mult, explică Rob, făcând apoi o pauză. Ai crede că ar vrea 
ca toată lumea să ştie, nu? Ce face el aici? Şi totuşi, nu 
pare atât de liniştit de idee. 

Christine nu spuse nimic, astfel că Rob rămase tăcut. Un 
vechi şiretlic jurnalistic. 

Dădu roade. În final, stânjenită de tăcere, Christine se 
aplecă în faţă. 


37 


— OK. Ai dreptate. Este... sunt... 

Tânăra se opri, pierdută în gânduri. Vântul care bătea 
dinspre deşert părea şi mai fierbinte. Rob aşteptă 
sorbindu-şi ceaiul. 

— Eşti aici pentru o săptămână, da? întrebă ea oftând. 
Vrei să scrii un articol serios. 

— Da. 

— OK, încuviinţă Christine. Lasă-mă să te conduc înapoi 
în Sanliurfa. Săpăturile se opresc la ora unu pentru că este 
prea cald; mulţi oameni pleacă acasă. Eu, în general, 
atunci plec acasă. Putem vorbi în maşină. Între patru ochi. 


6 


În pătratul de pământ prăfos care ţinea loc de parcare a 
şantierului, Rob îi dădu un bacşiş generos lui Radevan şi îi 
spuse că avea să ajungă singur acasă. Radevan îl privi pe 
Rob, apoi teancul de bani din mâna sa, apoi pe Christine, 
care stătea chiar în spatele lui Rob. Îi oferi jurnalistului un 
rânjet atotştiutor şi întoarse maşina. În timp ce tura 
motorul, şoferul scoase capul pe geam. 

— Poate mâine, domnu' Rob? ţipă el. 

— Poate mâine. 

Radevan acceleră şi dispăru. 

Maşina lui Christine era un Land Rover ruginit. Ea 
deschise uşa pasagerului şi strânse grăbită grămada de 
documente de pe scaunul pasagerului - manuale şi reviste 
ştiinţifice - aruncându-le în spatele maşinii. Apoi, ambală 
motorul şi porni în viteză, spre drumul principal. 

— Deci... care-i treaba, întrebă Rob, nevoit să urle 
pentru a acoperi zgomotul anvelopelor maşinii, care 
pocneau trecând peste pietre. 

— Principala problemă este politică. Adu-ţi aminte că 
suntem în Kurdistan. Kurzii cred că turcii le fură 
patrimoniul. Cele mai valoroase artefacte sunt duse în 
muzee din Ankara şi Istanbul... Nu pot să spun că acuzaţia 


38 


este complet nefondată. 

Rob privi o rază de soare ce juca pe un canal de irigare. 
Citise că zona aceasta făcea obiectul unei campanii masive 
pentru agricultură: Marele Proiect Anatolian, care 
foloseşte apa din râul Eufrat pentru a da viaţă deşertului. 
Proiectul iscase controverse pentru că inunda şi îneca zeci 
de situri arheologice antice unice. Din fericire, nu şi 
Gobekli. Rob o privi pe Christine, care schimba hotărâtă 
vitezele. 

— Ce este adevărat este faptul că guvernul nu vrea să 
permită localnicilor să scoată bani din Gobekli Tepe. 

— Din cauza? 

— Din cauza unor motive perfect valide din punct de 
vedere arheologic. Ultimul lucru de care avem nevoie la 
Gobekli ar fi sosirea a mii de turişti căţărându-se curioşi 
peste tot. Aşa că guvernul nu construieşte indicatoare, 
păstrează drumurile în condiţii precare. Şi asta înseamnă 
că putem lucra în linişte, spuse Christine trăgând brusc de 
volan şi accelerând. Dar, pe de altă parte, înţeleg şi 
punctul de vedere al kurzilor. Trebuie să fi văzut săteni pe 
drum când ai venit. 

— Vreo doi, încuviinţă Rob. 

— Nici măcar nu au apă curentă. Canalizare. Abia dacă 
au şcoli. Sunt săraci lipiţi. Şi dacă Gobekli Tepe ar fi lansat 
pe piaţă cum trebuie, ar învârti bani cu lopata. Ar aduce o 
grămadă de bani regiunii. 

— Şi Franz este prins la mijloc? 

— Fix în mijloc. Se fac presiuni din toate părţile. 
Presiuni pentru a face săpăturile cum trebuie, presiuni 
pentru a grăbi totul, presiuni pentru a folosi mai mulţi 
localnici ca mână de lucru. Presiuni până şi pentru a 
rămâne la conducere. 

— Deci, de asta este ambivalent în legătură cu 
publicitatea. 

— E normal să fie mândru de ce a descoperit. Ar fi 
încântat să afle întreaga lume. Lucrează aici din 1994, zise 
Christine, încetinind, pentru a lăsa o capră să treacă 
drumul, şi apoi goni din nou. Majoritatea arheologilor se 


39 


mută des. Eu am lucrat în Mexic, Israel şi Franţa de când 
am plecat de la Cambridge, acum şase ani. Dar Franz a 
lucrat aici mai bine de jumătate din cariera lui de 
arheolog. Aşa că da, şi-ar dori să spună lumii întregi! Dar 
dacă face asta, şi Gobekli devine cu adevărat faimos, pe 
atât de faimos pe cât ar trebui să fie, atunci vreun mare 
mahăr din Ankara s-ar putea decide că un turc ar trebui să 
fie la conducere. Şi acela ar avea parte de toată gloria. 

Ron înţelese mai bine situaţia. Dar asta tot nu explica pe 
deplin atmosfera stranie de la sit. Resentimentul 
muncitorilor. Sau oare îşi imaginase el totul? 

Ajunseră pe drumul principal, alunecară pe asfalt nivelat 
şi porniră cu viteză mai mare spre Sanliurfa prin traficul 
care devenea din ce în ce mai aglomerat. În timp ce 
depăşeau basculante cu fructe şi camioane militare, 
vorbiră despre domeniul de interes al lui Christine: 
rămăşiţele umane. Cum studiase sacrificiile umane la 
Teotihuacan. Munca făcută la Tel Gezer şi Megiddo în 
Israel. Siturile neanderthaliene din Franţa. 

— Hominizi au trăit în sudul Franţei timp de sute de mii 
de ani, oameni ca noi, dar nu exact ca noi. 

— Neanderthalieni vrei să spui? 

— Da, dar poate şi Homo erectus şi Homo antecessor. 
Până şi Homo heidelbergensis. 

— Å... OK... 

— lar te-am pierdut, întrebă Christine râzând. Ce-i 
corect e corect - hai să îţi arăt ceva foarte mişto. Dacă asta 
nu captivează, nimic n-o s-o facă. 

Maşina se îndrepta spre centrul oraşului Sanliurfa. Pe 
dealuri, ici-colo se vedeau case din beton; magazine mari 
şi clădiri de birouri se înşirau de-o parte şi de alta a 
bulevardelor prăfuite şi bătute de soare. Alte străzi erau 
mai umbrite şi mai vechi: în timp ce înaintau prin trafic, 
Rob văzu o secţiune dintr-o arcadă otomană, intrarea într- 
un souk aglomerat, întunecat, moschee ascunse în spatele 
unor ziduri vechi dărăpănate. Sanliurfa era evident 
împărţită într-un district vechi - foarte vechi - şi noile 


> Piaţă stil bazar, în aer liber (n.tr.) 
40 


cartiere care se întindeau până în semideşert. 

Privind spre stânga, observă un teren mare, ca o 
parcare, cu iazuri scânteietoare şi canale şi ceainării 
cochete, o oază ademenitoare în mijlocul babiloniei 
prăfoase a marelui oraş kurd. 

— Grădinile Golbasi, spuse Christine. Şi alea sunt 
iazurile cu peşte ale lui Avraam. Localnicii cred că profetul 
Avraam a pus el însuşi crapii în apă. Oraşul ăsta e 
incredibil - dacă eşti pasionat de istorie. Mie îmi place 
foarte mult aici. 

Maşina înaintă pe străduţele tot mai înguste ale 
vechiului oraş. Trăgând brusc de volan la stânga, Christine 
viră pe un drum lat, în susul unui deal şi intră printre 
porţile unei clădiri umbrite de copaci. Pe indicator scria 
Muzeul Sanliurfa. 

Chiar în interiorul muzeului se aflau trei bărbaţi neraşi, 
care îşi beau ceaiul negru - cei trei se ridicară şi îi făcură o 
primire călduroasă lui Christine. La rândul ei, ea glumi cu 
ei într-un mod familiar, în turceşte sau kurdă. Cu 
certitudine, nu era o limbă pe care Rob să o poată înţelege. 

După schimbul de politeţuri, intrară pe uşile interioare, 
într-un muzeu mic, unde Christine îl conduse pe Rob către 
o statuie. Era înaltă de doi metri, de culoarea untului şi 
înfăţişa un bărbat ai cărui ochi erau două pietre negre. 

— Asta a fost descoperită în Sanliurfa acum zece ani, 
când se puneau temeliile unei bănci, în apropierea 
iazurilor cu peşte. A fost găsită printre rămăşiţele unui 
templu neolitic, cu o vechime de aproximativ unsprezece 
mii de ani. Deci, asta este, probabil, cea mai veche statuie 
reprezentând un bărbat din istoria lumii. Şi stă aici, pur şi 
simplu, lângă stingătorul de incendiu. 

Rob privi statuia. Expresia omului era nespus de tristă, 
sau înspăimântător de plină de remuşcări. 

— Ochii sunt din obsidian, zise Christine, arătând spre 
faţa statuii. 

— Ai dreptate. Este incredibilă. 

— Uite, exclamă ea. Te-am convins! 

— Dar ce rahat caută aici? Adică dacă e atât de 


41 


faimoasă, de ce nu e în Istanbul şi în toate publicaţiile de 
presă? N-am auzit în viaţa mea de ea! 

Christine ridică din umeri şi mişcarea îi făcu crucifixul 
de la gât să reflecte un fir de lumină pe fondul pielii 
bronzate. 

— Poate kurzii au dreptate, răspunse ea, poate că turcii 
nu vor ca ei să fie prea mândri de patrimoniul lor, cine 
ştie? 

În timp ce se plimbară prin grădina înfrunzită a 
muzeului, jurnalistul îi povesti despre privirea bărbatului, 
despre ura din ea. Despre atmosfera stranie de la sit. 

Christine se încruntă. Timp de câteva minute se învârti 
de  colo-colo, arătându-i lui Rob diversele artefacte 
împrăştiate prin grădină, pietrele funerare romane şi 
sculpturile otomane. Apropiindu-se de maşină, ea arătă 
spre o altă statuie: o reprezentare a unui om-pasăre cu 
aripile întinse. Avea faţa îngustă, cu ochi oblici cruzi şi 
ameninţători. 

— Asta a fost găsită lângă Gobekli. Este demonul 
deşertului la asirieni, cred. Poate Pazuzu, demonul 
vântului. Asirienii şi mesopotamienii aveau sute de demoni, 
aveau o religie de-a dreptul înfricoşătoare. Lilith, fecioara 
pustiirii, Adramalech, demonul sacrificiului. Mulţi dintre ei 
asociaţi cu vântul deşertului şi cu păsările deşertului... 

Rob era sigur că ea trăgea de timp. Aşteptă să îi 
răspundă la întrebare. 

— OK, spuse ea pe neaşteptate, întorcându-se brusc 
către el, ai dreptate. Există o... atmosferă la sit. E ciudat. 
N-am mai trăit ceva asemănător niciodată şi am fost pe 
şantiere arheologice din toată lumea. Muncitorii par să se 
simtă jigniţi. li plătim bine, dar tot... se simt ofensaţi. 

— E chestia cu turcii şi kurzii? 

— Nu. De fapt, eu nu cred că e. Sau cel puţin nu doar 
asta. Şi mai e ceva, continuă ea, îndreptându-se înspre 
maşina parcată sub coroana unui smochin. Se întâmplă tot 
felul de accidente ciudate. Scări care cad. Lucruri care se 
prăbuşesc. Vehicule care se strică. E mai mult decât o 
coincidenţă. Câteodată mă gândesc că vor să ne oprim şi 


42 


să plecăm. De parcă ar... 

— Ascunde ceva? 

— E stupid, spuse franţuzoaica, îmbujorându-se. Dar da. 
De parcă încearcă să ascundă ceva. Şi încă un lucru. Aş 
putea la fel de bine să îţi spun. 

— Ce? o îndemnă Rob, oprindu-se cu portiera pe 
jumătate deschisă. 

— Franz, recunoscu Christine, după ce urcă în maşină. 
Face săpături. Noaptea. De unul singur, doar cu doi 
muncitori. Şi nu am nici cea mai vagă idee de ce, încheie 
ea scuturând din cap, apoi porni maşina. 


7 


Detectivul Forrester stătea la biroul lui dezordonat din 
New Scotland Yard. În faţa lui se aflau alte poze ale 
bărbatului martirizat, David Lorimer. Imaginile erau 
oripilante. Două stele săpate cu cruzime în pielea de pe 
piept, cu sânge curgând din ele. 

Steaua lui David. 

Lorimer. Era clar un nume scoţian, nu evreiesc. Oare 
criminalii crezuseră că era evreu? Să fi fost ei evrei? Sau 
nazişti? Asta să fi vrut să insinueze jurnalista? Că erau 
implicaţi nazişti? Forrester se întoarse şi privi din nou 
pozele oficiale de la locul crimei, luate podelei: pământul 
negru ca melasa, răscolit de cazmale şi lopeţi. Groapa 
săpată de criminali era adâncă. Cu siguranţă căutaseră 
ceva. Şi căutaseră cu sârguinţă. Oare găsiseră acel ceva? 
Dar dacă doar căutau ceva, de ce îl mutilaseră pe bătrân 
când îi întrerupsese. De ce să nu îi fi dat o lovitură în cap, 
sau să îl fi legat, sau să îl fi omorât pur şi simplu? De ce 
toată cruzimea asta ritualică, minuțioasă? g 

Forrester îşi dori, dintr-odată, să bea ceva tare. În 
schimb, sorbi din ceaiul său negru, dintr-o cană cu steagul 
Angliei desenată pe ea, apoi se ridică şi merse până în 
dreptul geamului său de la etajul zece. De la această 

43 


înălţime avea o vedere bună peste Westminster şi centrul 
Londrei. Ochiul Londrei, acea roată de bicicletă imensă, cu 
gondolele sale de navă extraterestră. Turnurile gotice 
ascuţite ale Casei Parlamentului. El privi clădirea aflată în 
construcţie în piaţa Victoria şi încercă să desluşească ce 
stil era. Întotdeauna îşi dorise să devină arhitect; fusese 
chiar şi la o şcoală de arhitectură, adolescent fiind, pentru 
ca apoi să bată în retragere când aflase că pregătirea dura 
şapte ani. Şapte ani fără niciun salariu? Părinţii lui nu 
fuseseră încântați de ideea aceasta - şi nici Forrester. Aşa 
că se făcuse poliţist. Dar încă îi plăcea să gândească că 
avea cunoştinţele unui novice în domeniu. Putea face 
diferenţa între Renaşterea târzie şi  Renascentism, 
postmodernism şi neoclasic. Era unul din motivele pentru 
care îi plăcea să lucreze şi să trăiască în Londra, în ciuda 
frecuşului zilnic - bogăţia arhitecturală a tabloului urban 
era uimitoare. 

Goli cana de ceai, se întoarse la birou şi examină 
rapoartele pe care inspectorul-şef i le dăduse de dimineaţă 
la întâlnirea de la ora nouă, despre incidentul de pe 
Craven Street. Sistemul de supraveghere video nu reuşise 
să capteze niciun personaj suspect pe străzile din jur. Nu 
exista niciun alt martor, în pofida apelurilor făcute către 
public timp de o zi. Primele douăzeci şi patru de ore 
aduceau noroc oricărei investigaţii: dacă nu căpătai 
informaţii semnificative în decursul acelor ore, era clar că 
avea să fie un caz dificil. Şi aşa se şi dovedise. Echipa de 
criminalistică dăduse chix după chix: criminalii îşi 
şterseseră cu grijă până şi urmele lăsate de încălţăminte. 
Crima fusese executată cu inteligenţă şi pricepere. Şi 
totuşi, se obosiseră să îl tortureze pe bătrân. De ce? 

Nedumerit, Forrester deschise o pagină de Google, şi 
tastă „Casa Benjamin Franklin“ în motorul de căutare, 
descoperind că fusese construită între anii 1730 şi 1740. 
Asta însemna, după cum bănuise şi Forrester, că era una 
dintre cele mai vechi case de locuit din zonă, cu 
lambriurile originale, îmbrăcăminte de streaşină, un salon 
ornat cu „denticule“, aflat la primul etaj. Scara interioară 


44 


în formă de L avea capetele sculptate, iar coloanele de 
sprijin ale scării erau în stil doric. El deschise încă o 
fereastră pentru a afla ce erau coloanele de sprijin ale 
scării şi mai ales ce erau denticulele. 

Nimic interesant. 

Restul descrierii era la fel. Craven Street reuşise să 
supravieţuiască unei Londre georgiene timpurii. O 
rămăşiţă a oraşului de secol al XVIII-lea, unde ginul era la 
modă, frecventată de înghiţitorii de foc sloveni, de 
cântăreții de operă ai modernului cartier Covent Garden şi 
de drogaţi rătăciţi şi de taximetriştii gălăgioşi din Charing 
Cross. 

Aceste informaţii nu îi erau de prea mult ajutor. Dar cum 
rămânea cu Franklin? Ar fi putut fi vreo legătură între el şi 
necunoscuţi? Forrester căută „Benjamin Franklin“. Deja 
avea o idee de ansamblu despre faptul că el fusese tipul 
care descoperise electricitatea cu un zmeu sau aşa ceva. 
Google completă restul informaţiilor. 


Benjamin Franklin, 1706-1790, a fost unul dintre părinţii 
fondatori ai Statelor Unite. A fost scriitor, om politic, 
tipograf, om de ştiinţă şi inventator. Ca om de ştiinţă, el a 
jucat un rol important în istoria fizicii, datorită 
descoperirilor sale şi teoriilor referitoare la electricitate. 


Forrester dădu mai departe, simțindu-se uşor ignorant. 


Născut în Boston, Massachusetts, Franklin a învăţat 
tipografie de la fratele său mai mare, devenind redactor de 
ziar, tipograf şi comerciant în Philadelphia. El a petrecut 
mulţi ani în Anglia şi Franţa, fiind vorbitor a cinci limbi. 
Franklin a fost francmason până la sfârşitul vieţii sale, 
incluzându-i în cercul său liberal de cunoscuţi pe 
botanistul Joseph Banks, cancelarul britanic sir Francis 
Dashwood. De asemenea, el a activat, timp de mulţi ani, ca 
agent secret... 


Forrester oftă şi închise pagina. Deci omul fusese un 
erudit. Şi ce? De ce să sapi în beciul lui? De ce să îl 


45 


mutilezi pe curatorul muzeului lui, secole mai târziu? 
Verifică ceasul de pe computerul său. Avea nevoie să ia 
prânzul, şi încă nu rezolvase mai nimic. Ura sentimentul 
ăla - o dimineaţă întreagă pierdută, fără nicio realizare. Îl 
deranja la un nivel aproape existenţial. 

OK, îşi spuse el. Poate ar trebui să privească dintr-un alt 
unghi. O cale mai ocolită. Tastă „Beciul lui Benjamin 
Franklin“ în bara de căutare a paginii Google. 

Şi informaţia apăru aproape imediat. Da! Forrester simţi 
înţepăturile adrenalinei. Scană ecranul. Prima pagină de 
web prezenta o relatare cuvânt cu cuvânt a unui articol de 
ziar din The Times, din data de 18 februarie, 1998. 


Oase descoperite 
în casa Părintelui Fondator 


Excavatoarele aflate la casa de pe Craven Street a 
Părintelui Fondator al Statelor Unite, Benjamin Franklin, 
au făcut o descoperire macabră: opt schelete au fost găsite 
ascunse dedesubtul dalelor de piatră ce pavau podeaua 
pivniţei cu vinuri. 

Estimările iniţiale pretind că osemintele au o vechime de 
aproximativ două sute de ani şi au fost îngropate în 
perioada în care Benjamin Franklin a locuit în acea casă, 
din 1757 până în 1762 şi din 1764 până în 1775. În mare 
parte osemintele prezintă semne cum că ar fi fost disecate, 
tăiate sau amputate. Unul dintre cranii a fost perforat cu 
mai multe găuri stranii. Paul Knapman, medicul legist de la 
Westminster, a declarat ieri: „Nu pot înlătura posibilitatea 
unei crime. S-ar putea să demarez o anchetă“. 

Prietenii Muzeului Benjamin Franklin susţin că 
osemintele nu au nicio legătură cu activităţi oculte sau 
criminale. Aceştia pretind că oasele au fost cel mai 
probabil îngropate de William Hewson, care a locuit acolo 
timp de doi ani şi care construise o mică şcoală de 
anatomie în spatele casei. Ei declară că dacă şansele ca 
Franklin să fi ştiut ce făcea Hewson erau mici, acelea ca el 
să fi participat la disecţii sunt nule, pentru că era pasionat 
de fizică, şi nu de medicină. 


46 


Forrester se sprijini de spătarul scaunului. Beciul mai 
fusese săpat. Cu rezultate surprinzătoare chiar. Oare de 
aceea se întorseseră tipii ăia? Şi ce era toată treaba aia cu 
„legături oculte sau criminale“? 

Oculte... 

Detectivul zâmbi. Acum aştepta cu nerăbdare prânzul. 
Era foarte posibil să fi prins firul unei piste. 


8 


În Sanliurfa era o seară blândă şi caldă. În holul 
hotelului său, Rob o găsi pe Christine cocoţată pe un scaun 
din piele, încercând să nu inhaleze fumul de trabuc al celor 
trei oameni de afaceri turci care stăteau în apropierea ei. 
Arăta mai şic ca niciodată - blugi eleganţi, sandale, un top 
alb fără mâneci pe sub un pulover turcoaz. Când îl văzu pe 
Rob, aceasta îi zâmbi, dar el observă liniile lăsate de stres 
în colţurile ochilor ei. 

Urmau să meargă acasă la Franz Breitner, la o mică cină 
pentru a sărbători grozavul succes al ultimului sezon de 
săpături - datarea sitului Gobekli Tepe. 

— E departe? 

— Douăzeci de minute pe jos, răspunse Christine. Şi în 
jur de treizeci cu maşina întrucât e chiar dincolo de piaţă. 

Restaurantele şi cafenelele se treziseră din toropeala 
amiezii. Mireasma cărnii de miel fripte plutea pe străzile 
învăluite în praf. Şoferii de taxi huiduiau; un bărbat infirm 
într-un scaun cu rotile răspândea ziarele din ziua 
precedentă din Ankara; vânzătorii de fistic îşi aranjau 
cărucioarele cu vitrine din sticlă. Rob trase cu lăcomie în 
piept aerul exotic al aşezării. 

— Cumpărăm nişte vin? Ca să i-l ducem lui Franz? 

— În Sanliurfa? întrebă Christine râzând. 

Trecură în mers pe lângă un turn cu ceas şi intrară în 
oraşul vechi. Rob privi colonadele, chioşcurile de unde se 
vindeau jucării de prost gust din plastic, interminabilele 


47 


tarabe unde se vindeau telefoane mobile. Câteva cafenele 
în aer liber erau pline de kurzi care fumau narghilea, 
mâncau rahat turcesc de pe platouri şi se holbau la 
Christine. Nimeni nu consuma alcool. 

— Nu vând băutură? Nicăieri? 

Rob simţi cum îi piere buna dispoziţie. Nu băuse o bere 
sau un pahar de vin de trei zile. Bea prea mult, ştia asta, 
dar era felul lui de a face faţă stresului. In special după 
Bagdad. Şi trei zile fără alcool erau o perioadă destul de 
lungă pentru a-i confirma ceea ce ştia deja: nu era făcut să 
trăiască treaz. 

— De fapt, cred că sunt vreo două magazine la marginile 
oraşului. Dar e ca şi când ai încerca să faci rost de droguri 
în Anglia. Foarte pe ascuns. 

— lisuse! 

— La ce te aştepţi? E un oraş musulman. 

— Am fost în câteva oraşe musulmane, Christine. Dar 
credeam că Turcia e mai laică. 

— Oamenii cred despre kurzi că sunt occidentalizaţi 
cumva. Dar nu sunt. Mai ales cei din zona asta. Unii dintre 
ei sunt extraordinar de conservatori. 

— Înseamnă că sunt eu obişnuit cu Palestina şi Libanul. 
Până şi în Egipt poţi să cumperi o amărâtă de bere. 

Christine îşi puse mâna pe după umerii lui şi îl îmbrăţişă 
încurajator. Zâmbetul ei era sarcastic, dar cald. 

— Vestea bună este că Franz are destulă pileală. Şi-o 
aduce din Istanbul. 

— Slavă Domnului! _ 

— Bien sur. Ştiu cum sunt jurnaliştii. In special 
jurnaliştii britanici. 

— Americani, Christine. 

— Aici... Uite... lazurile cu peşti! 

Ajunseseră la oaza dulce şi verde din inima oraşului. 
Micile ceainării sclipeau în lumina soarelui în amurg; 
tinerii turci mergeau mână în mână pe aleile străjuite de 
pomi. Frumoasele arcade din piatră ale unei moschei 
străluceau precum aurul vechi, reflectându-se în apa 
iazurilor. 


48 


Christine şi Rob priviră un grup mare de persoane; 
bărbaţii purtau pantaloni largi şi femeile voaluri negre. 
Rob îşi imagină cum trebuiau să simtă femeile zăduful din 
timpul zilei, şi automat se simţi indignat în numele lor. 

— Biblia spune că Iov s-a născut aici, şi Avraam la fel, 
spuse ea. 

— Pardon? 

— Urfa, arătă ea cu degetul, înspre vârful unui deal 
înalt, în spatele iazurilor şi grădinilor, pe care se afla un 
castel în ruină - de unde un steag atârna flasc, între două 
coloane corintice. Unii oameni de ştiinţă cred că acesta est 
Ur, oraşul din Cartea Facerii. Akkadienii, sumerienii, 
hitiţii, toţi au trăit aici. Cel mai vechi oraş din lume. 

— Credeam că acela e lerihonul. 

— Ha! Ierihon, chicoti Christine. Acela e un ţânc. Zona 
asta e mult mai veche. În oraşul vechi, din spatele 
bazarului, încă sunt oameni care locuiesc în grote săpate 
în piatră. 

Christine privi înapoi către iazuri. Femeile acoperite cu 
văluri hrăneau bancurile de peşti cu firimituri de pâine. 

— Crapii sunt negri pentru că se presupune că 
reprezintă cenuşa lui Avraam. Se spune că dacă vezi un 
peşte alb în lac o să mergi în rai. 

— Grozav! Acum putem să mergem să mâncăm? 

Christine râse din nou. Lui Rob îi plăcea râsul ei blând. 
De fapt, îi plăcea mult de Christine: entuziasmul ei 
ştiinţific, ingeniozitatea ei, umorul. Simţea o dorinţă 
neaşteptată de a-i împărtăşi cele mai intime gânduri; să îi 
arate o poză cu Lizzie. Îşi înfrână intenţia. 

Franţuzoaica gesticula entuziasmată. 

— Casa lui Breitner este chiar după bazar, sus pe dealul 
ăsta. Putem să ne uităm prin bazar, dacă vrei: are un 
caravanserai autentic, din secolul al XVI-lea, construit de 
Abbasizi, care are şi câteva elemente mai vechi şi... Sau 
putem să mergem direct acolo şi să bem o bere, rosti ea 
privindu-l şi râzând. 


Plimbarea fusese scurtă, dar abruptă, prin spatele 


49 


pieţei. Din sens opus, treceau bărbaţi cărând tăvi din 
argint pline cu pahare de ceai şi măsline, şi toţi căscau 
ochii la Christine. În mod inexplicabil, pe cealaltă parte a 
trotuarului, se afla o canapea de culoare portocalie. 
Mirosul fierbinte al pâinii din aluat nedospit umplea aleile 
înguste. În mijlocul tuturor, trona o casă foarte veche, 
foarte spectaculoasă, cu balcoane şi obloane 
mediteraneene. 

— Casa lui Breitner. O să îţi placă de nevasta lui. 

Christine avusese dreptate. Lui Rob chiar îi plăcu de 
soţia lui Breitner, Derya - era o femeie plină de viaţă, 
modernă, inteligentă, de treizeci şi ceva de ani, din 
Istanbul, fără văl pe cap şi vorbind o engleză excelentă. 
Atunci când nu îl ironiza pe Franz din pricina cheliei, sau a 
obsesiei lui pentru menhire, îi servea pe Rob şi pe 
Christine, dar şi pe ceilalţi arheologi care veniseră la 
petrecere. Şi mâncarea era bună: un bufet minunat de 
cârnaţi reci din carne de miel, orez în foi de viţă, produse 
extraordinare de patiserie cu nucă, bucăţi groase şi 
lipicioase de baclava şi jumătăţi de felie din cel mai 
proaspăt pepene roşu. Mai mult de atât, exact aşa cum 
promisese Christine, berea turcească, rece ca gheaţa, era 
la discreţie - şi nişte vin roşu, destul de bun, din 
Capadocia. 

Câteva ore mai târziu, Rob se simţea foarte relaxat, 
binedispus şi fericit, încântat să asculte polemicile 
arheologilor despre Gobekli. 

Rob presupuse că datorită lui purtaseră discuţiile 
contradictorii în limba engleză, deşi trei dintre cei patru 
bărbaţi erau germani, iar cel de-al patrulea, rus. Iar 
Christine, un fel de franţuzoaică. 

În timp ce ciugulea la o a treia bucată de baclava şi 
sorbea dintr-o bere Efes, ca să îi alunece mâncarea, Rob 
încercă să urmărească dezbaterea. Unul dintre arheologi, 
Hans, îl provoca pe Franz din cauza lipsei osemintelor. 

— Dacă este un complex funerar, unde sunt oasele? 

— O să le găsim, îl asigură Franz, zâmbind. i-am zis. 

— Dar asta ai spus şi acum trei luni. 


50 


— Şi acum şase luni, interveni un alt bărbat, stând în 
picioare, cu o farfurie plină de măsline verzi şi brânză albă 
de oaie. 

— Ştiu, replică Franz, ridicând din umeri fericit. Ştiu! 

Directorul şantierului şedea pe un fotoliu mare de piele 
în camera lui de zi. În spatele lui, ferestrele clasice erau 
deschise către străzile din Sanliurfa. Rob putea auzi viaţa 
de seară a oraşului. Vizavi un bărbat ţipa la copiii lui. Un 
televizor urla în cafeneaua din josul străzii: probabil se 
transmitea un meci de fotbal între echipe din Turcia, 
judecând după uralele şi huiduielile clienţilor. Poate juca 
Galatasaray împotriva echipei locale, Dyarbakir. Erau 
vociferări care aminteau de rivalitatea dintre Real Madrid 
şi Barcelona, dar mai acide, cu mult mai mult venin. 

Derya le mai oferi baclava, direct din cutia argintie a 
patiseriei. Rob se întrebă dacă o să i se facă rău de la prea 
multă mâncare. Franz gesticula la subalternii săi. 

— Dar dacă nu este un altar sau un complex funerar, 
atunci ce este? Ja? Nu există nicio aşezare, nicio urmă de 
domesticire, nimic. Trebuie să fie un templu, suntem toţi 
de acord cu asta. Dar un templu dedicat cui, dacă nu 
strămoşilor? Cu siguranţă cinstesc memoria vânătorilor 
defuncti. Nu? 

Ceilalţi doi experţi ridicară din umeri. 

— Şi pentru ce sunt nişele, dacă nu pentru oase? adăugă 
Franz. 

— Sunt de acord cu Franz, spuse Christine alăturându-i- 
se. Cred că rămăşiţele vânătorilor erau aduse acolo şi 
descărnate... 

— Pardon, spuse Rob. Descărnate? 

— Înseamnă curățate, explică Franz. Zoroastrienii încă 
practică asta. Şi unii consideră că de aici a pornit 
zoroastrismul. 

— În principiu, toate religiile provin de pe aici, completă 
Christine. Descărnarea este un ritual funerar prin care 
cadavrul este dus într-un loc special pentru a fi mâncat de 
animale, vulturi sau alte păsări de pradă. Cum a spus şi 
Franz, încă putem vedea asta în credinţele zoroastriene, în 


51 


India. Se numeşte înmormântarea cerului - cadavrele sunt 
lăsate în voia zeilor cerurilor. De fapt, multe dintre religiile 
mesopotamiene timpurii venerau zei, reprezentaţi ca ulii şi 
vulturi. Cum este şi demonul acela asirian pe care l-am 
văzut în muzeu. 

— Este foarte igienică, ca formă de înmormântare, 
interveni Ivan, cel mai tânăr expert, paleobotanistul. 
Descărnarea. 

— Oricum, adăugă Franz, încuviinţând energic, cine ştie, 
poate că oasele au fost mutate după aceea. Sau poate că 
şi-au schimbat locul când Gobekli s-a îngropat. Asta ar 
putea explica lipsa scheletelor la sit. 

— Ce vrei să spui? întrebă Rob confuz. Gobekli s-a 
îngropat singur? 

Franz îşi puse farfuria goală jos, pe parchetul lustruit. 
Când ridică privirea avea zâmbetul satisfăcut al cuiva pe 
cale să dezvăluie o bârfa suculentă. 

— Asta prietene, spuse el, este cel mai mare mister al 
omenirii! Şi nu l-au menţionat nici în articolul pe care l-ai 
citit! 

— Ţi-ai primit ştirea în exclusivitate, Rob, râse Christine. 

— În jurul anului 8000 î.Hr... începu Franz, făcând o 
pauză pentru a accentua dramatismul, aşezarea de la 
Gobekli a fost îngropată. Inmormântată. Complet acoperită 
de pământ. 

— Dar... de unde ştii asta? 

— Dealurile sunt artificiale. Terenul nu este o acumulare 
aleatorie. Întregul complex a fost camuflat în mod 
deliberat în tone de pământ şi noroi, cândva în jurul anului 
8000 î.Hr. A fost ascuns. 

— Uau! Ce nebunie. 

— Ce face să fie şi mai uimitor este munca uriaşă ce 
trebuie să fi fost implicată în realizarea acestui lucru. Şi, 
ca urmare, cât de lipsit de sens a fost totul. 

— Pentru că... 

— Gândeşte-te la efortul depus la început pentru a ridica 
totul! lInălţarea cercurilor de pietre de la Gobekli şi 
decorarea lor cu gravuri, frize şi sculpturi trebuie să fi fost 


52 


un proces care a durat decenii, poate chiar secole. Şi asta 
într-o epocă în care speranţa de viaţă era de douăzeci de 
ani, completă Franz tamponându-şi buzele cu un şervet. 
Ne imaginăm că vânătorii-culegătorii trebuiau să fi ocupat 
zona, trăind în corturi, corturi din piei, în timp ce au 
construit aşezarea lor. Hrănindu-se cu vânatul disponibil în 
zonă. Generaţie după generaţie. Şi toate astea fără 
ceramică sau agricultură, sau orice alte unelte în afară de 
pietre de cremene... 

— Cred că eu deja l-am plictisit pe Rob cu subiectul 
acesta, interveni Christine, venind mai aproape. 

— Nu, răspunse Rob, ridicând o mână în aer, chiar nu e 
plictisitor. Serios! exclamă el, spunând adevărul, deoarece 
articolul său căpăta forme noi în fiecare zi. Continuă 
Franz, te rog. 

— Jawohf. Ei bine, vezi care este misterul, marele 
mister. Dacă acestor indivizi, care abia dacă pot fi numiţi 
oameni, le-a luat sute de ani pentru a construi un templu, 
un altar pentru morţi, un complex funerar, de ce naiba s-au 
apucat să îl ascundă, aruncând tone de pământ peste el 
două mii de ani mai târziu? Mutatul acelor cantităţi de 
pământ trebuie să fi fost aproape la fel de dificil ca şi 
construirea sitului de la Gobekli. Am dreptate? 

— Da. Deci, de ce au făcut asta? 

— Asta este, exclamă Franz, plesnindu-şi palmele peste 
picioare. Nu ştim! Nimeni nu ştie! Abia luna aceasta s-a 
confirmat, deci, nu am avut încă ocazia să ne gândim prea 
mult, spuse el rânjind. Fantastic, aşa-i? 

Derya îi oferi lui Rob o sticlă de bere Efes. Elo luă şi îi 
mulţumi. Se simţea bine. Nu se aşteptase ca arheologia să 
fie distractivă, şi mai ales incitantă. Se gândi la misterul 
templului îngropat. Apoi o privi pe Christine vorbind cu 
asociaţii ei în partea cealaltă a sufrageriei şi simţi un 
ghimpe de gelozie, minor şi complet ridicol, pe care îl 
înăbuşi de îndată. 

Se afla acolo pentru a scrie un articol - nu ca să se 
îndrăgostească. lar povestea se dovedea a fi mult mai 


ê Bineînţeles (în lb. germ. în orig.) 


53 


captivantă decât sperase. A celui mai vechi templu din 
lume. Descoperit lângă cel mai vechi oraş din lume. 
Construit de oameni înainte de inventarea roții, construit 
în Epoca de Piatră de oameni ai cavernelor cu un deosebit 
simţ artistic... 

Şi apoi, grandioasa catedrală neolitică, acest Karnak al 
kurzilor, acest Stonehenge turcesc - Rob deja îşi imagina 
articolul, scria paragrafele în minte - întregul templu 
blestemat a fost îngropat sub tone de ţărână antică, ascuns 
pe vecie, precum cel mai teribil secret. Și nimeni nu ştie de 
ce. 

Ridică privirea. Se pierduse într-o reverie jurnalistică 
timp de vreo zece minute. Se gândise la slujba lui. li plăcea 
munca lui. Era un bărbat norocos. 

Mica petrecere ajunsese în punctul culminant. Cineva 
scosese o chitară şi toată lumea cântă câteva melodii. Un 
ultim rând de rakř mai curse în pahare, şi încă unul, şi 
Rob îşi dădu seama că se îmbătase. Decise să meargă 
acasă, înainte să se facă de ruşine şi să adoarmă pe 
podeaua din lemn - aşa că se îndreptă către fereastră 
pentru a trage în piept nişte aer proaspăt şi a-şi pregăti 
scuzele. 

Afară, străzile erau mai puţin gălăgioase. Sanliurfa era 
un oraş treaz până la ore târzii, pentru că dormea în orele 
fierbinţi ale după-amiezii - dar era aproape două 
dimineaţa. Până şi Sanliurfa adormise. Singurele zgomote 
veneau chiar de sub geam. Trei bărbaţi stăteau în stradă, 
sub ferestrele elegante ale lui Franz Breitner. Cântau o 
melodie stranie, pe un ton foarte jos, asemănătoare unei 
psalmodieri. Şi mai ciudat era faptul că în faţa lor 
aranjaseră o măsuţă cu un picior: o masă decorată cu trei 
lumânări aprinse. Rob îi urmări pe cei trei împreună cu 
lumânările lor aprinse, timp de aproape o jumătate de 
minut. Apoi se întoarse şi o zări pe Christine în colţul opus 
al salonului lui Franz, vorbind cu Derya. Rob îi făcu semn 


7 Băutură turcească produsă din resturi de struguri rămaşi după 
fabricarea vinului. Mai este cunoscută şi sub numele de arak, araka, 
araki sau ariki. (n.tr.) 


54 


să se apropie. Christine se aplecă pe fereastră şi îi privi pe 
bărbaţi cântând, fără a scoate un cuvânt. 

— E mişto, aşa-i? întrebă Rob în şoaptă. Un fel de imn 
sau vreo chestie religioasă? 

Când se întoarse cu faţa către Christine, observă că 
aceasta era palidă şi foarte agitată. 

Părea îngrozită. 


9 


Rob îşi luă rămas-bun, şi Christine îl însoţi. 

Afară, cei trei bărbaţi stinseseră lumânările, strânseseră 
masa şi porniseră în josul străzii. Unul dintre ei privi 
înapoi, spre Christine. Expresia lui era impenetrabilă. 

Probabil, se gândi Rob, doar lipsa luminii stradale îl 
făcea să nu-şi dea seama ce gândea bărbatul. Undeva în 
depărtare lătra un câine. Luna se înălța deasupra celui mai 
apropiat minaret. Rob simţi mirosul puternic de canalizare 
în nări. 

Luându-l de braţ, Christine îl ghidă în josul aleii 
întunecate până ieşiră pe o stradă mai mare şi mai bine 
luminată. Rob aşteptă ca ea să îi ofere o explicaţie, însă 
continuară să meargă în linişte. În spatele celor mai 
îndepărtate blocuri de apartamente, se  întrezărea 
deşertul. Întunecat şi nesfârşit, vechi şi mort. 

Se gândi la coloanele de la Gobekli, cum şedeau 
dezgolite, scăldate în lumina lunii, acolo, undeva: etalate 
pentru prima dată după zece mii de ani. Pentru prima oară 
de când ajunsese în Sanliurfa lui Rob i se făcu frig. 

Tăcerea se prelungise destul. 

— OK, spuse el, eliberându-şi braţul din al lui Christine. 
Ce a fost toată povestea aia? Cântatul, preciză Rob, 
conştient cât de imperativ îi era tonul, dar se simţea 
obosit, iritat şi uşor mahmur. Christine. Spune-mi. Arătai 
de parcă... de parcă l-ai fi văzut pe demonul ăla asirian al 
vântului. 


55 


Rob încercase să facă o glumă, pentru a mai înveseli 
atmosfera. Nu funcţionase. 
— Pulsa Denura, spuse Christine, încruntându-se. 


— Ce? 
— Asta cântau bărbaţii ăia. O rugăciune. 
— Pulsa... de... 


— Nura. Flagelul focului. Arameică. 

— De unde ştii? întrebă Rob, din nou impresionat. 

— Vorbesc puţină arameică. 

Ajunseseră jos, lângă iazuri. Vechea moschee era 
înconjurată de umbre şi neluminată. Aleile erau pustii. Rob 
şi Christine o luară la stânga, îndreptându-se către hotelul 
lui şi apartamentul ei, aflat în apropiere. 

— Şi cântau un imn arameic, asta-i drăguţ. Trubaduri. 

— Nu e un imn. Şi nu sunt nişte nenorociţi de trubaduri. 

Neaşteptata ei vehemenţă îl luă pe nepregătite. 

— Îmi pare rău, Christine... 

— Pulsa Denura este un blestem antic. O vrajă a 
deşertului. A pustietăţii mesopotamiene. E inclusă în unele 
versiuni ale Talmudului, cartea sfântă a evreilor, scrisă în 
vremea captivităţii babiloniene. Când evreii au fost înrobiţi 
în Irak. Este malefic, Rob, şi foarte, foarte vechi. 

— OK... spuse Rob, neştiind cum să reacționeze. Şi de ce 
este malefic? întrebă el, observând că se apropiau de 
hotelul lui. Pulsa Denura? 

— E menit să-l invoce pe îngerul distrugerii. Bicele de 
foc. Probabil că îi era adresat lui Franz. Altfel de ce ar fi 
făcut asta sub fereastra lui? 

— Şi îl blestemau, acceptă Rob, din nou iritat. Şi ce? Să 
spunem că e aşa. Că poate nu îi plăteşte cu destui şekeli. 
Cui îi pasă - sunt doar porcării cu hocus-pocus! N-am 
dreptate? întrebă el, aducându-şi imediat aminte de crucea 
de la gâtul lui Christine. 

Oare o insulta în vreun fel? Cât de credincioasă era? Cât 
de  superstiţioasă? Rob era ateu convins. Considera 
credinţele religioase şi iraţionalitatea superstiţiilor greu de 
acceptat, şi câteodată mult prea enervante; cu toate 
acestea iubea Orientul Mijlociu, locul de naştere al tuturor 


56 


acelor credinţe iraționale şi deşarte. Şi îi cam plăceau şi 
polemicile iscate de acele credinţe. Un paradox curios. 

Christine rămase tăcută. 

— Ce contează? încercă el din nou. 

— Contează mult pentru unii oameni, răspunse ea, 
întorcându-se cu faţa spre el. În Israel, de pildă. 

— Continuă. 

— Pulsa Denura a fost folosită de câteva ori în ultimii ani 
de evrei. 

— Aşa... 

— Nişte rabini ultraortodocşi, de exemplu. Au convocat 
îngerul morţii împotriva lui Yitzhak Rabin, liderul israelian, 
în octombrie 1995. Christine făcu o pauză şi Rob încercă 
să desluşească semnificaţia datei, însă tânăra i-o luă 
înainte. Şi Rabin a fost asasinat în mai puţin de o lună. 

— Mda. O coincidenţă interesantă. 

— Alţi rabini au folosit Pulsa Denura împotriva 
următorului prim-ministru, Ariel Sharon, în 2005. Câteva 
luni mai târziu, a intrat în comă după o hemoragie 
cerebrală. 

— Sharon avea 77 de ani. Şi era supraponderal. 

— Sigur, replică ea, privindu-l drept în ochi. E doar o... 
coincidenţă. 

— Da. Este. 

Se aflau în holul hotelului lui. Aproape că se certau. Rob 
regreta acest lucru. O plăcea pe Christine. Mult. Nu voia 
să o jignească. Se oferi s-o conducă până la blocul în care 
locuia ea, dar ea îl refuză - cu blândeţe. Se priviră în ochi. 
Apoi se îmbrăţişară uşor. 

— Cum spui tu, Rob, zise ea înainte de a pleca. E doaro 
coincidenţă. Dar kurzii cred că ea funcţionează. Mulţi 
oameni din Orientul Mijlociu cred că Pulsa Denura 
funcţionează. Blestemul este scandalos de cunoscut. 
Caută-l pe Google. Deci, dacă îl folosesc... asta înseamnă 
că anumiţi oameni chiar vor să îl vadă pe Franz Breitner 
mort. 

Astea fiind spuse, ea se întoarse şi se îndepărtă. 

Rob se uită după ea preţ de câteva minute. Apoi simţi 


57 


din nou un fior. Noaptea era tot mai rece, acum că 
începuse să bată vântul dinspre deşert. 


10 


Detectivul Forrester stătea rezemat pe canapea. Se afla 
într-o cameră confortabilă, puţin mai sus de Muswell Hill, 
în zona suburbană a Londrei. Avea şedinţă cu psihologul 
său. 

Ar fi putut spune că era un clişeu. Polițistul nevrotic, dus 
cu capul. Dar lui nu îi păsa. Şedinţele îl ajutau. 

— Şi, cum a fost săptămâna asta? 

Terapeuta avea vreo şaizeci şi ceva de ani. Doamna 
doctor Janice Edwards. Elegantă într-un mod neostentativ. 
Lui Forrester îi plăcea că era mai în vârstă, însemna că 
putea să-şi dea drumul la gură, să ajungă la catharsis, să 
vorbească fără niciun fel de distragere emoţională. Şi avea 
mare nevoie să vorbească. Chit că îl costa cincizeci de lire 
pe oră. Câteodată vorbea despre slujba lui, câteodată 
despre soţie şi câteodată despre alte chestii. Chestii 
ascunse. Chestii serioase. Şi totuşi, niciodată nu ajungea 
cu adevărat unde trebuia. Fiica lui. Poate într-o zi avea să 
o facă. 

— Deci, repetă doctoriţa Edwards, de undeva din spatele 
lui Forrester. Povesteşte-mi despre săptămâna ta... 

Privind în gol, spre fereastră, cu mâinile încrucişate pe 
piept, Forrester începu să îi povestească despre cazul de 
pe Craven Street. Custodele, mutilarea, ciudăţenia. 

— N-avem niciun martor. Au ieşit nevăzuţi. Au folosit 
mănuşi de piele şi echipa de criminalişti nu a găsit nicio 
urmă de ADN. Rana de cuţit este lipsită de valoare. O lamă 
standard. N-am găsit nici o singură amprentă, spuse 
Forrester, masându-şi capul. 

Doctoriţa păru interesată, iar el continuă: 

— M-am entuziasmat când am aflat că pivniţa cu pricina 
a mai fost săpată o dată... adică s-au găsit nişte oase vechi 


58 


acolo acum câţiva ani... dar nu a fost tocmai o pistă, ci 
doar o coincidenţă, cred. Dar încă nu am nicio idee despre 
ce anume căutau. Poate că a fost o glumă proastă, o festă 
jucată de nişte studenţi poate drogati... Forrester realiză 
că bătea câmpii, dar nu îi păsa prea mult. Şi aici sunt la 
dumneavoastră. Am un tip fără limbă în spital, iar pista s-a 
răcit şi... în orice caz, asta a fost săptămâna mea, cam de 
căcat... şi cam asta e tot, înţelegeţi... 

Câteodată, asta se întâmplă când faci terapie. Nu spui 
lucruri prea importante, apoi nu ştii ce să mai zici. Dar, 
dintr-odată, Forrester se simţi năpădit de un val de durere 
şi furie. Poate că de vină era întunericul ce se lăsa afară 
sau liniştea ce învăluia camera. Sau poate că era gândul la 
acel amărât de bărbat, bătut şi chinuit. Acum chiar voia să 
vorbească despre ceva îngropat mult mai adânc, ceva mult 
mai ascuns. Chestiile adevărate. Era timpul. Poate că era 
timpul să vorbească despre Sarah. 

Dar liniştea umpluse camera. Forrester se gândi la fiica 
lui. Închise ochii. Se lăsă pe spate. Şi se gândi la Sarah. 
Ochii aceia albaştri, plini de încredere. Râsul ei zglobiu. 
Primele ei cuvinte. Măr. M-ă-r. Primul lor copil. O fată 
frumoasă. Şi apoi... 

Şi apoi. Sarah. Of, Sarah. 

Se frecă la ochi. Nu putea vorbi despre asta. Nu încă. Se 
putea gândi la asta: se gândea la asta tot timpul. Dar nu 
putea vorbi. Încă. 

Avea şapte ani. Pur şi simplu plecase aiurea pe 
întuneric, într-o noapte de iarnă. Pur şi simplu plecase 
aiurea, ieşise pe uşă, nimeni n-o supraveghea. Şi apoi au 
cătat şi au căutat şi poliţia şi vecinii şi toată lumea a 
căutat... 

Şi apoi au găsit-o. În mijlocul străzii, sub şoseaua 
suspendată. Şi nimeni nu a ştiut dacă fusese ucisă sau pur 
şi simplu căzuse de pe pod. Pentru că trupul îi fusese atât 
de zdrobit. Călcat de atâtea maşini în întuneric. Camioane 
şi maşini care probabil au crezut că trec peste un cauciuc. 

Forrester transpirase. Nu se mai gândise la Sarah atât 
de intens de luni de zile, poate ani. Ştia că avea nevoie să 


59 


se descarce. Să scape de povară. Dar nu putea. Se întoarse 
într-o parte. N 

— Îmi pare rău, doamnă doctor. Nu pot. Incă mă 
gândesc la asta în fiecare clipă a fiecărei zile, ştiţi? Dar... 

Îşi pierdu cuvintele, înghițind în sec. Dar gândurile i-o 
luară la goană. În fiecare zi se întreba, chiar şi acum: oare 
o găsise cineva şi o violase înainte să o arunce de pe pod, 
sau pur şi simplu căzuse - dar dacă căzuse, cum s-a 
întâmplat? Câteodată, în adâncul sufletului, suspecta că 
fusese ucisă. Era poliţist. Ştia chestiile astea. Dar nu 
existau martori, dovezi. Poate că nu aveau să ştie 
niciodată. Oftă şi privi în partea opusă a camerei, către 
psiholog. Era senină. Senină, la şaizeci şi cinci de ani, cu 
părul cărunt şi un zâmbet calm. 

— Nu are importanţă, spuse ea. Într-o zi... 

Forrester încuviinţă, zâmbind cu gândul la sloganul lor: 
„într-o zi“. 

— Mi se pare atât de greu câteodată. Soţia mea intră în 
depresie şi se fereşte de mine noaptea. Nu facem sex luni 
la rând, dar cel puţin trăim. 

— Şi îl aveţi pe fiul vostru. 

— Da. Da, îl avem pe el. Câteodată, trebuie să fii 
recunoscător pentru ce ai, în loc să deplângi ce ai pierdut. 
Cum spun alcoolicii la întrunirile AA*? Te minţi până te 
convingi singur. Şi toate rahaturile alea. Bănuiesc că asta 
trebuie să fac. Exact asta. Să mă prefac câteodată că sunt 
OK. 

Se opri din vorbit şi tăcerea răsună din nou în camera 
încălzită. Intr-un final se ridică. Şedinţa se terminase. Nu 
mai putu auzi decât traficul, înăbuşit de draperii şi sticla 
ferestrelor. 

— Vă mulţumesc, doamnă doctor Edwards. 

— Te rog. Cum am mai zis, spune-mi Janice. Deja vii aici 
de şase luni. 

— Mulţumesc, Janice. 

— Ne vedem săptămâna viitoare, zise ea zâmbind. 

El se ridică în picioare. Îşi strânseră mâna politicos. 


3 Alcoolicii Anonimi 


60 


Forrester se simţi detoxificat şi cu sufletul mai curat. 

Conduse înapoi în Hendon, îngândurat, dar liniştit. Incă 
o zi. Mai trecuse încă o zi. Fără băutură şi fără urlete. 

Când intră, zgomotele făcute de fiul său umpleau casa. 
Soţia lui se afla în bucătărie, urmărind ştirile la televizor. 
Mirosul de paste şi sos pesto pluti până la el. Era OK. Totul 
era OK. În bucătărie, soţia îl sărută, iar el îi spuse că 
fusese la terapie. Ea îi zâmbi părând relativ mulţumită. 

Înainte de cină, Forrester ieşi în grădină şi rulă o ţigară. 
Nu se simţea deloc vinovat. Fumă iarba în curtea din spate 
a casei, expirând fumul albăstrui înspre cerul înstelat şi îşi 
simţi muşchii cefei relaxându-se. Apoi intră înapoi în casă, 
se întinse pe podeaua din sufragerie şi îşi ajută fiul să facă 
un puzzle. Şi apoi sună telefonul. 

În bucătărie, soţia lui scurgea pastele. Abur fierbinte. 
Miros de pesto. 

— Alo? 

— Domnule detectiv? 

Forrester recunoscu imediat accentul subordonatului 
său finlandez. 

— Boijer, mă pregătesc să mănânc. 

— Îmi cer scuze, domnule, dar am primit un telefon 
ciudat... 

— Da? 

— Prietenul ăla al meu - Skelding, îl ştiţi pe Niall. 

Forrester se gândi o clipă, apoi îşi aminti: tipul înalt care 
lucra la baza de date de la biroul central. Fuseseră cu toţii 
la un pahar o dată. 

— Da, îmi amintesc. Skelding. Lucrează la HOLMES”. 

— Exact. Ei bine, doar ce m-a sunat şi mi-a spus că au o 
nouă crimă pe insula Man. 

— Şi? 

— Un tip a fost omorât. Foarte nasol. Într-o casă mare. 

— E departe insula asta Man... 

Boijer încuviinţă. Forrester îşi privi nevasta adăugând 
sosul pesto, de un verde-aprins, peste paste. Semăna puţin 


” Home Office Large Major Enquiry System (engl.) - sistemul de 
căutare în baza de date centrală a poliţiei din Marea Britanie. (n.tr.) 


61 


a fiere; dar mirosea bine. Forrester tuşi nerăbdător. 

— Cum am zis, Boijer, nevastă-mea s-a străduit să 
pregătească o cină reuşită şi eu... 

— Da, îmi cer scuze, domnule, dar chestia e că... înainte 
ca tipul acesta să fie omorât, criminalii i-au scrijelit un 
simbol pe piept. 

— Adică... 

— Da, domnule. Exact. Steaua lui David. 


11 


A doua zi după petrecerea lui Franz, Rob îşi sună fosta 
soţie. Fiica sa Lizzie ridică receptorul. Încă nu ştia exact 
cum se foloseşte un telefon. 

— Scumpo, foloseşte celălalt capăt, îi spuse Rob 
răspicat. 

— Alo, tati. Alo. 

— Scum... 

Fu de ajuns ca Rob să îşi audă fiica vorbind ca să se 
simtă vinovat. Dar şi mândru la gândul că are o fiică. Şi 
dornic s-o protejeze. Şi apoi, din nou vinovat pentru că nu 
se afla acolo, în Anglia, ca să o protejeze. 

Să o protejeze de ce? Era în siguranţă în suburbia 
Londrei. Era bine. 

Când Lizzie întoarse în sfârşit receptorul, vorbiră timp 
de o oră şi Rob îi promise că îi va trimite poze de unde se 
afla. Apoi lăsă fără tragere de inimă telefonul din mână şi 
decise că era timpul să treacă la treabă. De multe ori avea 
reacţia asta la auzul vocii fiicei lui: era aproape instinctual, 
ceva genetic. Amintirea îndatoririlor sale familiale îi 
potenţa reflexul pentru muncă - să meargă la serviciu şi să 
câştige bani pentru a hrăni odrasla. Era timpul să îşi scrie 
articolul. 

Insă Rob avea o dilemă. Luând telefonul de pe patul de 
hotel şi mutându-l pe podea, cugetă concentrat. Povestea 
era cu mult mai complexă decât anticipase el. Complexă şi 


62 


captivantă. Mai întâi era aspectul politic: rivalitatea dintre 
turci şi kurzi. Apoi era atmosfera de pe şantier, atitudinea 
localnicilor - indignarea lor - şi rugăciunea aceea către 
îngerul morţii... Şi săpăturile secrete ale lui Franz din 
timpul nopţii... Ce era cu toate alea? 

Rob se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Se afla la 
ultimul etaj al hotelului. Deschise geamul şi ascultă 
chemarea la rugăciune a unui muezin dintr-o moschee 
aflată undeva în apropiere. Cântecul era aspru, barbar 
Chiar - şi, cu toate astea, hipnotizant. Sunetul unic al 
Orientului Mijlociu. Mai multe voci se auziră de 
pretutindeni. Chemarea la rugăciune răsună în tot oraşul. 

Deci, ce avea el să scrie pentru ziar? Parte din el voia cu 
ardoare să mai rămână să investigheze. Să desluşească 
misterul poveştii. Dar care era sensul culegerii altor 
informaţii, de fapt? Nu însemna, oare, că se complăcea în 
situaţie? Nu avea timp la nesfârşit. Şi dacă ar fi inclus 
toate chestiile astea bizare şi perplexe, articolul n-ar mai fi 
fost interesant. În cel mai bun caz i-ar fi complicat firul 
narativ, dar, din păcate, l-ar fi compromis. Cititorul ar 
putea rămâne confuz şi, pe bună dreptate, nesatisfăcut. 

Şi atunci ce ar trebui să scrie? Răspunsul era evident. 
Dacă se rezuma la chestiunile istorice simple şi cât se 
poate de uimitoare, ar fi fost ideal. Oamenii descoperă cel 
mai vechi templu din lume. Îngropat în mod misterios, la 
numai două mii de ani... 

Asta era suficient. Era o ştire bombă. Şi cu nişte poze 
impresionante prezentând diverse pietre şi gravuri 
primitive, un kurd nervos şi pe Franz cu ochelarii lui, dar 
şi pe Christine în pantalonii ei kaki eleganţi; astfel de 
fotografii ar arăta foarte bine. 

Christine. Rob se întrebă dacă dorinţa lui de a mai 
rămâne aici se datora ei. Nevoii de a fi cu ea. Se întrebă 
dacă ea îşi dăduse seama de sentimentele lui. Probabil. 
Femeile întotdeauna îşi dădeau seama. Şi cu toate acestea, 
Rob niciodată nu ştiuse. Oare îl plăcea măcar? Existase 
îmbrăţişarea aia... şi felul în care îl luase de braţ ieri- 
seară... 


63 


Destul. Luându-şi rucsacul, îşi aruncă înăuntru pixurile, 
caietele şi ochelarii de soare, Rob părăsi camera de hotel. 
Voia să mai facă o ultimă vizită la sit, să mai pună câteva 
întrebări ca să aibă materiale suficiente pentru articol. 
Deja era aici de cinci zile. Sosise timpul să meargă mai 
departe. În faţa hotelului, Radevan stătea sprijinit de taxiul 
lui, purtând, ca întotdeauna, discuţii aprinse cu ceilalţi 
şoferi despre fotbal sau politică. Acesta ridică privirea 
când îl văzu pe Rob ieşind din umbră şi îi zâmbi. Rob 
răspunse dând din cap, în semn de salut. Deja aveau un 
mic ritual pe care îl desfăşurau. 

— Vreau să merg la locul rău. 

— La locul rău? întrebă Radevan, râzând. Da, domnu’ 
Rob. 

Radevan îi deschise portiera şi Rob sări pe banchetă, 
plin de energie şi hotărâre. Făcuse alegerea corectă. Să 
scrie articolul, apoi să se întoarcă în Anglia şi să insiste să 
petreacă timp suficient cu fiica lui. 

Drumul spre Gobekli fu lipsit de evenimente. Radevan se 
scobi în nas şi se plânse, la fel ca toţi localnicii, de turci. 
Rob privi peste întinderea pustie, în direcţia râului Eufrat 
şi a azuriilor munţi Taurus. Ajunsese să îi placă acest 
deşert, chiar dacă îl speria. Atât de vechi, atât de monoton, 
de ostil, de dezolant. Deşertul demonilor vântului. Ce idee 
bizară. Rob privi peste sălbăticie. 

Ajunseră repede. Radevan parcă, cu un scârţâit de 
anvelope. Se aplecă peste geamul maşinii în timp ce Rob 
se îndreptă către sit. 

— În trei ore, domnu' Rob? 

— Da, râse Rob. 

Şantierul era plin de freamăt în acea zi, mult mai activ 
decât îl văzuse Rob până atunci. Se săpa de zor. Noi gropi 
mai adânci în dealuri, descoperind şi mai multe pietre. Rob 
se gândi că se apropia sfârşitul sezonului, iar Franz era 
dornic să obţină progrese. Sezonul pentru săpături era 
surprinzător de scurt - vremea pe şantier era pur şi simplu 
mult prea fierbinte în mijlocul verii şi mult prea expusă 
intemperiilor pe timpul iernii. Şi oricum, se părea că 


64 


oamenii de ştiinţă aveau nevoie de nouă luni de 
interpretare şi muncă de laborator pentru a procesa tot ce 
descoperiseră în cele trei luni de săpături. Aşa decurgea 
anul arheologic: trei luni de muncă la cazma, nouă luni de 
cugetare. Destul de relaxant. 

Franz, Christine şi paleobotanistul Ivan discutau sub 
umbrar, Îl salutară pe Rob făcându-i cu mâna, şi el se 
aşeză. Il serviră cu ceai. Lui Rob îi plăceau modul de 
preparare a ceaiului turcesc, ritualul de zăngănit al 
linguriţelor şi paharele în formă de lalea. Şi, foarte ciudat, 
ceaiul negru fierbinte era răcoritor în mijlocul deşertului. 

În timp ce îşi bău primul pahar de ceai, Rob le spuse 
noutăţile. Şi anume că îşi finisa articolul şi că aceasta era 
ultima lui vizită la şantier. Verifică expresia lui Christine în 
timp ce spuse asta. Oare văzuse în ochii ei o urmă de 
regret? Poate. Starea lui de spirit mai cobori o treaptă. Dar 
apoi îşi aminti care îi era meseria. Trebuia să mai pună 
nişte întrebări, ca să-şi clarifice unele lucruri. De aceea se 
afla acolo. Şi nu pentru un alt motiv. 

Ca jurnalist avea nevoie de o punere în context. Citise 
câteva cărţi de istorie - cărţi despre preistorie - şi voia să 
plaseze Gobekli Tepe undeva în acea istorie. Să afle cum 
se încadra aşezarea, cum scânteia în întortocheatul mozaic 
al istoriei umanităţii - a evoluţiei omului şi a civilizaţiei. 
Franz fu mai mult decât încântat să îl lămurească. 

— Această zonă, începu arheologul, arătând cu mâna 
înspre dealurile aurii ce se întindeau în jurul umbrarului, 
este locul unde a început totul. Civilizaţia umană. Prima 
formă de scriere este cuneiformă şi a luat naştere undeva 
nu departe de aici. Prelucrarea cuprului este, la origini, o 
activitate mesopotamiană. lar primele aşezări umane 
propriu-zise au fost construite pe teritoriul Turciei. Isobel 
Previn ar putea să îţi spună totul despre asta. 

Rob fu nedumerit. Apoi îşi aminti numele - 
îndrumătoarea lui Christine de la Cambridge. Isobel 
Previn. Rob mai citise, de asemenea, numele ei în diverse 
cărţi de istorie - Previn colaborase cu marele arheolog 
britanic James  Mellaert, cel care  excavase situl 


65 


Catalhoyuk. Lui Rob îi făcuse plăcere să citească despre 
Catalhoyuk - şi asta nu doar pentru că fusese dezgropat 
atât de repede. Trei ani de săpături şi situl fusese 
dezgropat aproape în întregime. Aceea fusese epoca 
eroică, hollywoodiană, a arheologiei. În prezent, din câte 
văzuse Rob, lucrurile mergeau într-un ritm mai lent. Acum 
existau numeroşi experţi în atât de multe domenii - 
arheometalurgişti, zooarheologi, specialişti în etnoistorie, 
în geomorfologie - totul devenise foarte întortocheat. 
Decenii puteau trece până la dezgroparea unui sit mai 
complex. 

Gobekli Tepe era un astfel de sit. Franz făcea săpături 
acolo din anul 1994; Christine sugerase cum că el şi-ar 
putea petrece restul vieţii lucrând tot acolo. O viaţă 
întreagă dedicată doar unui singur loc. Dar, pe de altă 
parte, acela era cel mai uimitor sit arheologic din întreaga 
lume. Acesta era probabil şi motivul pentru care de cele 
mai multe ori Franz părea un om satisfăcut în majoritatea 
timpului. În acel moment zâmbea - explicându-i lui Rob 
despre istoria timpurie a ceramicii şi agriculturii, ambele 
apărând după construirea complexului de la Gobekli Tepe. 
Cele două îndeletniciri umane au luat naştere în apropiere. 

— Primele semne de cultivare a pământului pot fi găsite 
în Siria. Gordon Childe a numit acest început Revoluţia 
Neolitică şi a avut loc undeva, nu foarte departe, spre sud. 
La Abu Hureyra sau Tell Aswad. Deci, vezi tu, acesta chiar 
este leagănul civilizaţiei. Prelucrarea metalelor, ceramică, 
agricultură, topirea metalelor, scrierea, toate îşi au 
originile în apropiere de Gobekli. Ja? 

— Da, adăugă Christine, deşi, de fapt, există nişte dovezi 
de culturi de orez în Coreea în jurul anului 13000 î.Hr., dar 
totul este un mister. 

— Şi mai sunt nişte teorii stranii cum că ceramica ar fi 
apărut şi apoi dispărut în Siberia, interveni Ivan, care 
păstrase tăcerea până atunci. 

— Poftim, i se adresă Rob, întorcându-se către el. 

Franz păru uşor deranjat de intervenţia colegului său, 
dar Rob era curios. 


66 


— Continuă, îl îndemnă el pe Ivan. 

— Ăă, se fâstâci acesta, roşind... Avem dovezi din estul 
Siberiei, poate din Japonia, ale existenţei unei civilizaţii 
mult mai timpurii. Popoare nordice. Se poate ca ele să fi 
pierit, pentru că dovezile încă se lasă aşteptate. Nu ştim. 
Nu avem nicio idee unde au dispărut. 

— Ja, ja ja, Ivan, îl întrerupse Franz, parcă deranjat. Dar 
totuşi! Asta este zona unde s-a întâmplat totul. Orientul 
Apropiat! Aici, exclamă el, plesnind cu palma peste blatul 
mesei, pentru a-şi susţine punctul de vedere, şi 
zdrăngănind linguriţele. Totul, spuse el. Totul a început 
aici. Primele cuptoare de ars pentru ceramică. Asta se 
întâmpla în Siria şi Irak. Hitiţii au prelucrat primii metalul. 
În Anatolia. Primii porci domesticiţi au apărut în Cayonu, 
primele sate au fost în Anatolia şi... bineînţeles, primul 
templu... 

— Gobekli Tepe! 

Toţi izbucniră în râs. Pacea fusese restaurată, iar 
conversaţia îşi schimbă cursul. Rob petrecu zece minute 
copiindu-şi sârguincios notițele, în timp ce arheologii 
discutară între ei despre domesticirea primelor animale şi 
răspândirea microlitelor. Discuţia era foarte tehnică şi de 
neînțeles; pe Rob nu îl deranjă. Deţinea ultimele piese din 
puzzle. Nu era imaginea completă - rămăseseră misterele 
-, însă era o imagine reuşită, o imagine captivantă şi ar fi 
trebuit să fie de ajuns. În plus, el era jurnalist, şi nu istoric. 
Nu se afla acolo pentru a reda totul cu exactitate, se afla 
acolo ca să-şi facă repede o impresie. Cum se mai numea 
jurnalismul? „Prima redactare a istoriei.“ Asta era tot ce 
făcea el, fiind şi singura sa menire - scria prima ciornă. 

Ridică privirea. Deja trecuse o jumătate de oră de când 
începuse să scrie. Oamenii de ştiinţă îl părăsiseră; se 
împrăştiaseră pe la săpături pentru a supraveghea munca 
oamenilor. Examinau praful şi cerneau pietre vechi. După 
care reveneau în corturile lor şi purtau alte polemici. Rob 
se ridică, îşi frecă gâtul înţepenit şi decise să meargă să 
mai vadă o dată locul, înainte de a-şi lua la revedere. Aşa 
că îşi ridică rucsacul pe umeri şi ieşi pe lângă cel mai 


67 


apropiat dâmb, ocolind zonele îngrădite şi pietrele. 

Dincolo de zona centrală a sitului se afla un câmp 
deschis, presărat cu fragmente de cremene. 

Christine îi arătase acest loc la ultima lui vizită. Rob 
fusese uimit pe moment, la vederea atâtor bucăţi de 
unelte, vechi de douăsprezece mii de ani, confecţionate de 
oamenii Epocii de Piatră, care pur şi simplu zăceau acolo. 
Puteai să te apleci şi după o scurtă căutare să ridici un 
topor antic, un vârf de săgeată sau o unealtă de tăiat. 

Rob decise să facă acelaşi lucru: i-ar fi plăcut un suvenir. 
Soarele îi dogorea pe spate în timp ce îngenunche în praf. 
În doar câteva minute avu noroc. Îşi examină prada, 
rotind-o cu grijă între degete. Era un vârf de săgeată, 
cioplit cu pricepere şi chiar cu fineţe. Rob şi-l imagină pe 
bărbatul care îl făcuse, cu douăsprezece mii de ani în 
urmă. Muncind în soare, cu o bucată de piele de animal 
înfăşurată în jurul taliei. Cu un arc prins pe spatele 
musculos. Un om primitiv, însă cei care construiseră acel 
templu mare făcuseră totul cu deosebită măiestrie. Era un 
paradox. Oamenii peşterilor capabili să construiască un 
templu! Era, indiscutabil, o bună introducere pentru 
articolul său. O imagine reală şi plină de viaţă. 

Se ridică şi închise vârful de săgeată într-un buzunar 
lateral al rucsacului său. Probabil că încălcase o sută de 
legi turceşti, furând artefacte antice, dar nu era ca şi cum 
Gobekli Tepe avea să rămână prea curând fără unelte 
cioplite din Epoca de Piatră. Aruncându-şi rucsacul pe 
spate, Rob mai aruncă o privire către câmpiile sterpe şi 
unduioase, arse de soarele necruţător. Se gândi la Irak, 
care era undeva în depărtare. Nu chiar atât de departe. 
Dacă s-ar fi urcat în maşină şi i-ar fi spus lui Radevan să 
conducă, ar fi ajuns la graniţa cu Irakul în câteva ore. 

Şi apoi o imagine a Bagdadului îi veni în minte. Figura 
teroristului. Rob înghiţi în sec. Nu era un sentiment plăcut. 
Se întoarse şi porni înapoi şi atunci auzi. Cel mai 
înfricoşător urlet. 

Sunase ca un animal supus torturii. Ca o maimuţă 
despicată de un cuţit. Înfiorător. 


68 


Merse mai sprinten. Auzi şi mai multe ţipete. Ce se 
întâmplase? Apoi mai urlă cineva. Rob începu să alerge cu 
rucsacul lovindu-i-se de spate. 

Ajunsese mai departe decât crezuse că trebuie să fie. 
Unde era zona centrală a sitului? Toate dealurile arătau la 
fel. Vocile răsunau în pacea de până atunci a deşertului. Şi 
nu numai vocile - ţipetele şi plânsetele. Doamne! Chiar se 
întâmplase ceva. Rob o luă spre stânga şi apoi spre 
dreapta şi sprintă peste culmea unui deal. Şi apoi văzu 
situl. O mulţime de oameni se adunase de jur împrejurul 
unei gropi proaspăt săpate. Muncitorii se îmbulzeau. 

Rob alergă într-acolo, alunecând prin praf şi grohotiş, şi 
îşi făcu loc printre oameni, simțind mirosul transpiraţiei şi 
al fricii. Împingându-l pe ultimul om din calea lui, ajunse 
pe marginea gropii şi privi în jos. Toţi aveau ochii aţintiţi în 
jos. 

Pe fundul gropii se afla o ţepuşă nouă din oţel, una 
dintre ţevile acelea periculoase pe care le foloseau pentru 
a ţine prelatele. Franz Breitner zăcea străpuns, cu faţa în 
jos. Străpuns cu totul prin partea de sus a pieptului. Din 
rană îi ţâşnea sânge. Christine se afla lângă el, vorbindu-i. 
Ivan era în spatele lor, gesticulând disperat, în timp ce 
vorbea la telefon. Doi dintre muncitori încercau cu furie să 
smulgă ţeava de oţel din pământ. Rob îl privi pe Franz. 
Părea să fie în viaţă, însă rana era cumplită, probabil 
trecea direct prin plămâni. O străpungere teribilă. Rob 
văzuse o groază de răni în Irak. Văzuse răni exact ca asta - 
în urma exploziilor grinzi şi stâlpi nimeriseră direct în 
oameni, străpungându-le pieptul sau capul. 

Rob ştia că Franz nu avea să supravieţuiască. Ar fi durat 
o oră bună până ar fi ajuns o ambulanţă acolo. Probabil că 
nici nu existau elicoptere medicale care să îl transporte la 
Ankara. Franz Breitner avea să moară, acolo, într-un şanţ. 
Înconjurat de pietrele mute de la Gobekli Tepe. 


69 


12 


În iazurile lui Avraam, peştii roiau agitaţi, căutând 
firimiturile de pâine pe care Rob le arunca în apă. El îi 
privea hipnotizat. Frenezia lor nebunească era o privelişte 
respingătoare. 

Venise aici pentru a se linişti - era singurul colţişor 
verde de care ştia în tot acel oraş înghesuit. Dar nu reuşi. 
În timp ce privea peştii zbătându-se, Rob întoarse 
evenimentele pe toate părţile. Scena oribilă în care Franz 
zăcea străpuns de stâlp. Telefoanele disperate. Decizia 
fatidică din final, de a tăia stâlpul în jumătate şi de a-l duce 
pe Franz - cu ţeava încă înfiptă în trup - până în Sanliurfa, 
cu maşina lui Christine. Rob mersese împreună cu 
Radevan. Toyota cea rablagită urmărise Land Roverul 
peste dealuri şi câmpii până la Spitalul Universitar Haran, 
în noul cartier al oraşului. Acolo, Rob aşteptă pe 
coridoarele sărăcăcioase, împreună cu Christine şi Ivan şi 
soţia lui Franz, care plângea cu suspine. 

Era încă acolo când doctorii ieşiseră cu inevitabila veste 
- Franz Breitner murise. 

Crapii se luptau acum pentru ultima bucăţică de pâine. 
Muşcându-se unul pe altul. Rob se întoarse cu spatele la ei. 
Observă un soldat turc, cu o puşcă mitralieră, lenevind 
lângă un jeep parcat pe marginea spaţiului verde. Soldatul 
îl privi încruntat. 

Oraşul era deosebit de agitat în acea zi - şi nu avea 
niciun fel de legătură cu moartea lui Franz Breitner. Un 
terorist sinucigaş detonase o bombă în Dyarbakir, oraşul 
turco-kurd, aflat la trei sute douăzeci de kilometri către 
est, în inima zonei separatiste kurde. Nu murise nimeni, 
însă zece oameni fuseseră răniţi, şi asta ridicase nivelul de 
tensiune din zonă şi mai mult. În acea după-amiază poliţia 
şi forţele armate erau prezente pretutindeni. 

Rob oftă obosit. Câteodată părea că violenţa era 
universală. Inevitabilă. lar Rob voia să evadeze din ea. 

Traversând un podeţ din lemn care trecea peste un mic 


70 


canal, se aşeză la o masă din lemn. Ospătarul ceainăriei 
apăru, ştergându-şi mâinile de un prosop ce îi atârna din 
talie, iar Rob comandă apă, ceai şi nişte măsline. Voia cu 
disperare să nu se mai gândească la Franz măcar pentru o 
clipă. La priveliştea însângerată din maşina lui Christine. 
La stâlpul care intrase în mod barbar prin toracele lui 
Franz. 

— Domnule? 

Ospătarul îi adusese ceaiul lui Rob. Linguriţa clincăni. 
Cubul de zahăr se topi în lichidul roşu întunecat. Soarele 
strălucea printre frunzele copacilor din micul parc. Un 
băieţel îmbrăcat cu un tricou al formaţiei Manchester 
United se juca cu o minge de fotbal pe pajişte. Mama lui 
era învăluită în negru. 

Rob îşi termină ceaiul. Trebuia să ia iniţiativa. Socotind 
cât era ceasul la Londra, îşi luă telefonul mobil şi formă un 
număr. 

— Da, răspunse Steve cu ţâfnă, ca de obicei. 

— Bună, sunt... 

— Robbie! Corespondentul meu arheolog. Ce mai fac 
pietrele? 

Veselul accent Cockney îl binedispuse întrucâtva pe 
Rob. Se întrebă dacă ar trebui să îi strice cheful lui Steve, 
povestindu-i ce se întâmplase. Înainte să se poată decide, 
Steve îl întrerupse. 

— Mi-au plăcut notițele pe care le-ai trimis. De-abia 
aştept articolul. Care e termenul? 

— Păi, era mâine, dar... 

— Bun băiat. Trimite-l până-n cinci. 

— Da, dar... 

— Şi trimite-mi şi nişte poze! Nişte imagini mişto cu... 

— Steve, e o problemă! 

La capătul celălalt se făcu linişte. În sfârşit. Rob profită 
de ocazie şi se aruncă în gura lupului. Îi povesti totul lui 
Steve. Despre misterele stranii şi problemele de pe şantier, 
despre resentimentele muncitorilor, cântecul ciudat pentru 
invocarea morţii, politicile locale veninoase, bizarele 
săpături nocturne. li explică redactorului său că nu 


71 


menţionase toate astea înainte, pentru că nu fusese sigur 
că aveau vreo relevanţă. 

— Şi sunt relevante acum? se răsti Steve. 

— Da. Pentru că... 

Steve privi castelul cu steagul roşu şi mare al Turciei, 
din vârful stâncii. Inspiră adânc. Apoi îi povesti lui Steve 
despre moartea cumplită a lui Franz. 

— Doamne! Ce-i cu tine? întrebă Steve la finalul poveștii. 

— Pardon? 

— Te-am trimis la situl ăla, pen’ că am crezut că aveai 
nevoie de o pauză. De un loc frumos şi liniştit. Câteva 
nenorocite de pietre. Fără dramatism. Fără Luttrell la 
Ananghie. 

— Da, bănuiam... şi... 

— Şi ajungi în mijlocul unui război civil cu o adunătură 
de preoţi satanişti şi apoi un hun ajunge kebab. Imi pare 
rău, amice, chicoti Steve, n-ar trebui să fac mişto de asta. 
Trebuie să fi fost de căcat. Şi acum ce vrei să faci? 

Rob se gândi intens. Ce voia să facă? Nu ştia. 

— Nu sunt sigur... Cred că, de fapt, am nevoie de puţin 
ajutor din partea ta, spuse el, ridicându-se, cu telefonul 
lipit de ureche. Steve, tu eşti şeful. Sunt pierdut. Spune-mi 
ce să fac - şi o să fac. 

— Ascultă-ţi instinctul. 

— Adică? 

— Ai încredere în tine. Ai un nas excelent când vine 
vorba de subiecte pentru articole. Eşti ca un nenorocit de 
copoi, declară Steve cu convingere. Aşa că, spune-mi. 
Există un subiect acolo? 

Rob ştiu răspunsul imediat. Se întoarse şi îl privi pe 
chelner, făcându-i semn pentru notă. 

— Da, cred că există. 

— Poftim. Atunci fă-o, sapă după informaţii. Mai stai 
măcar două săptămâni. 

Rob dădu din cap, năpădit de o stare de excitare 
profesională, însă şi de tristeţe. Moartea lui Breitner 
fusese revoltătoare. Iar el tânjea să ajungă acasă şi să-şi 
vadă fiica. Decise să se confeseze. 


72 


— Dar, Steve, vreau să o văd pe Lizzie. 

— Fetiţa ta? 

— Da. 

— Blândule, râse Steve. Câţi ani are acum? 

— Cinci. 

Redactorul tăcu. Rob îşi îndreptă privirea spre bătrâna 
moschee din spatele iazului care sclipea în soare. Christine 
îi spusese la un moment dat că mai de mult fusese biserică 
- biserică de cruciati. 

— OK, Rob. Dacă faci treaba asta pentru mine, te urcăm 
în primul avion spre casă după aia. La clasa business, OK? 

— Mersi. 

— La The Times ne place să încurajăm buna-creştere şi 
educaţia copiilor. Dar o să am nevoie de ceva de la tine 
între timp. 

— Adică ce? i 

— Dă-mi articolul de bază cu pietrele. Imi trebuie o 
copie până joi. Dar aruncă şi un indiciu în el, o sugestie că 
urmează şi alte relatări. Putem să-l transformăm într-o 
serie de articole. De la omul nostru din Epoca de Piatră. 
Cu demonii în deşert. 

În pofida stării proaste de spirit, Rob începu să râdă. 
Steve avusese întotdeauna darul de a îl binedispune cu 
cinismul lui de Fleet Street!" şi cu umorul lui neiertător. 

— Hai noroc, Steve! 

Işi băgă telefonul înapoi în buzunarul pantalonilor, 
simțindu-se mult mai bine. Avea o treabă de făcut, un 
articol de scris, o poveste de investigat. Şi apoi putea 
merge să-şi vadă fiica. 

Lăsând în spate liniştea parcurilor, Rob ieşi pe străzile 
oraşului kurd. Unde taximetriştii ţipau unii la alţii. Unde 
un bărbat trăgea de un măgar înjugat la o căruţă plină cu 
pepeni verzi. Era atât de agitat şi gălăgios, încât Rob abia 
îşi auzi telefonul sunând. Simţi în schimb vibraţiile lui. 

— Da? 


10 Strada din Londra care a găzduit, timp de secole, principalele 
redacţii ale ziarelor britanice, mai este denumită „the street of ink“ - 
strada de cerneală, (n.tr.) 


73 


— Robert? 

Christine. Se opri în mijlocul trotuarului prăfuit. Biata 
Christine! Ea trebuise să îl ducă pe Franz la spital. Nu 
voise să lase pe nimeni altcineva să o facă. Rob văzuse tot 
sângele din maşina ei, sângele prietenului ei. 
Înspăimântător şi dureros. 

— Eşti OK, Christine? 

— Da, da, îţi mulţumesc. Sunt OK... 

După voce nu părea a fi OK. Rob încercă să facă puţină 
conversaţie. Christine nu era interesată. Vorbea sacadat, 
ca şi când şi-ar fi suprimat emoţiile. 

— Tot mai pleci în seara asta? 

— Nu, răspunse Rob. Mai am de scris. Mai stau cel puţin 
două săptămâni. 

— Bun. Putem să ne întâlnim? La caravanserai? 

Rob rămase interzis. 

— OK, dar... 

— Acum? 

În continuare confuz, Rob acceptă. Apelul se încheie. 
Luând-o la stânga, Rob urcă înapoi pe deal şi intră direct 
în aglomeraţia din piaţa acoperită. 

Souk-ul era o piaţă clasică arăbească, pe cale de 
dispariţie în Orientul Mijlociu. Plină de pasaje întunecate, 
fierari negricioşi, vânzători de covoare insistenţi şi intrări 
în moschei miniaturale. Soarele orbitor pătrundea prin 
găurile acoperişului corodat, în cotloane ascunse, tocilarii 
de cuțite împroşcau scântei aurii în aerul înmiresmat de 
condimente. Şi acolo, în mijlocul lor, se afla un adevărat 
caravanserai vechi: o curte răcoroasă şi spațioasă, cu mese 
de cafenea şi arcade superbe din piatră. Un loc pentru 
comerţ şi bârfă, un loc unde comercianții se tocmiseră 
pentru mătase, şi bărbaţii îşi însuraseră fiii, poate, timp de 
un mileniu. 

Intrând în aglomerata piaţă în aer liber, Rob privi 
mulţimea de mese şi grupurile de oameni. Christine nu 
fuse greu de reperat. Era singura femeie. 

Era trasă la faţă. Rob se aşeză. Ea îl privi adânc în ochi, 
căutând parcă ceva. Era tăcută; o tăcere incomodă. 


74 


— Christine, îmi... pare atât de rău pentru Franz, ştiu că 
eraţi apropiaţi... 

— Te rog. Nu, spuse Christine, cu ochii aţintiţi în jos, 
înăbuşindu-şi lacrimile, furia sau altceva. Destul. E drăguţ 
din partea ta. Dar ajunge. 

Ea ridică privirea din nou, şi Rob deveni stânjenitor de 
conştient de culoarea ochilor ei căprui, cu irizaţii de topaz. 
Profunzi şi languroşi. Minunaţi şi plini de lacrimi. Ea tuşi 
pentru a-şi drege vocea. 

— Cred că Franz a fost ucis, rosti ea. 

— Ce? 

— Am fost acolo, Rob. Am văzut. A fost o ceartă. 

Fâlfâitul aripilor unor porumbei care îşi luau zborul se 
auzi în caravanserai. Bărbaţii îşi sorbeau în continuare 
cafeaua turcească şezând pe covoare corai. Rob se 
întoarse din nou către Christine. 

— O ceartă nu duce la crimă. 

— Am văzut, Rob. L-au împins. 

— Doamne. 

— Exact. Şi n-a fost un accident: l-au împins dinadins, 
exact peste stâlp. 

— Ai fost la poliţie? întrebă Rob încruntat. 

— Da, răspunse Christine, respingând ideea, ca pe o 
muscă enervantă. Da. Şi nu sunt interesaţi. 

— Eşti sigură? 

— Aproape că m-au dat afară din sediul poliţiei. O 
amărâtă de femeie. 

— Căcănari. 

— Poate, spuse Christine, zâmbind forţat. Dar este dificil 
şi pentru ei. Muncitorii sunt kurzi, poliţia este turcă. 
Părţile sunt înverşunate, nu cooperează. Şi ieri a explodat 
o bombă în Dyarbakir. 

— Am văzut la ştirile de la televizor. 

— Deci, continuă Christine, să meargă pur şi simplu şi să 
aresteze câţiva kurzi pentru crimă... nu e chiar atât de 
simplu, în momentul ăsta. O, Doamne... 

Ea îşi sprijini fruntea pe braţele încrucişate şi Rob se 
întrebă dacă avea să plângă. În spate, un minaret se înălţă 


75 


deasupra arcadei caravanseraiului. Avea boxe negre, mari, 
ataşate de vârf, dar pentru moment erau tăcute. 

Christine îşi reveni şi se lăsă din nou pe spătar. 

— Vreau să aflu, vreau să fac nişte... investigaţii. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să ştiu totul. De ce făcea săpături noaptea, de 
ce au vrut să îl omoare. Franz îmi era prieten. Şi vreau să 
ştiu de ce a murit. Vrei să vii cu mine? Vreau să merg la 
Gobekli şi să mă uit peste notițele lui Franz, peste 
materialele lui, peste lucrări... 

— Dar nu crezi că le-or fi luat pe toate? Poliţia turcă? 

— El ţinea multe lucruri secrete, replică Christine. Dar 
eu ştiu unde. Într-un mic vestiar aflat în baraca lui de pe 
şantier, îi spuse ea, aplecându-se către el. Apoi îi zise: Rob, 
trebuie să spargem încuietoarea. Şi să le furăm. 


13 


Zborul către insula Man, deasupra Mării Irlandei, fusese 
scurt, dar vijelios. La aeroportul Ronaldsway, Forrester şi 
Boijer fură întâmpinați de către un inspector şef adjunct şi 
de un sergent în uniformă, la poarta pentru sosiri. 
Forrester zâmbi şi strânse mâinile colegilor. Cei patru 
poliţişti se prezentară: pe inspectorul şef adjunct îl chema 
Hayden. 

leşiră în parcare. Forrester şi Boijer făcură schimb de 
priviri - şi ambii căzură de acord, tacit, referitor la casca 
albă, un pic cam ciudată, a sergentului din Man. Foarte 
diferită de ce puteai vedea pe continent. Forrester se 
documentase despre statutul special al insulei Man. Fiind 
o colonie a Coroanei, cu propriul parlament, steag, 
patrimoniu de tradiţii vikinge şi forţe proprii de poliţie, 
insula nu făcea în mod oficial parte din Regatul Unit. Abia 
de câţiva ani aboliseră biciuitul ca pedeapsă. În Londra, 
SIO îl informase pe Forrester în detaliu despre 
protocoalele neobişnuite de pe insulă. 


76 


În parcare era frig şi mirosea a ploaie; cei patru bărbaţi 
se îndreptară repejor către maşina lui Hayden. Goniră prin 
zona rurală, în tăcere, până la marginile oraşului principal, 
Douglas, aflat pe coasta de vest. Forrester îşi cobori 
geamul şi privi afară, încercând să ia pulsul locului: să 
simtă vibraţiile locului unde se afla. 

Terenul verde, bogat, al fermelor, pădurile de stejari, 
umede, micile capele gri: totul arăta foarte britanic şi 
celtic. În mod asemănător, când ajunseră în Douglas, 
casele înghesuite de-a lungul plajei şi sediile de birouri 
strălucitoare îi amintiră lui Forrester de Hebridele 
scoțiene. Singura indicație că se aflau în afara graniţelor 
propriu-zise ale Marii Britanii era steagul Manx, simbolul 
unui bărbat cu trei picioare pe un fond roşu aprins, care 
flutura pe câteva clădiri, în aerul umed. 

Tăcerea din maşină era întreruptă din când în când de 
pălăvrăgeli. La un moment dat, Hayden se întoarse, 
privindu-l pe Forrester. 

— Normal că am păstrat cadavrul la locul crimei. Nu 
suntem amatori, spuse el. 

Fusese o remarcă bizară. Forrester presupuse că aceşti 
ofiţeri, din acest organ de poliţie minuscul - două sute de 
ofiţeri, sau chiar mai puţini, nu erau încântați de prezenţa 
lui. Şmecherul din metropolă. Londonezul băgăreţ. Insă 
Forrester avea o treabă serioasă de făcut; era nerăbdător 
să vadă locul crimei. Voia să treacă la treabă de îndată. Cu 
protocoale sau nu. 

Maşina ieşi din oraş, urmând o curbă şi apoi un drum 
mai îngust cu păduri înalte pe dreapta şi ondulatul țărm al 
Mării Irlandei pe stânga. Forrester observă un chei, un far, 
câteva bărci mici care se bălăbăneau pe valurile cenuşii şi 
încă un deal. Apoi maşina plonjă printre nişte porţi 
impunătoare şi urcă înspre o clădire albă, foarte mare, 
veche şi crenelată. 

— Fortul Sfânta Anne, spuse Hayden. Transformat în 
sediu de birouri acum. 

Locul era înconjurat de banda poliţiei. Forrester observă 
că pe pajiştea din faţă a clădirii fusese ridicat un cort şi 


77 


zări un poliţist intrând în clădire cu un vechi aparat Kodak 
pentru amprente. Coborând din maşină, detectivul se 
întrebă de abilităţile poliţieneşti ale celor de pe insula 
Man. Oare când avusese loc ultima crimă? Trecuseră cinci 
ani? Cincizeci? Probabil că îşi petreceau marea majoritate 
a timpului arestând toxicomani. Şi minori care consumau 
băuturi alcoolice. Şi homosexuali. Nu ăsta era locul unde 
homosexualitatea era încă ilegală? 

Intrară direct în casă, pe uşile principale. Doi bărbaţi 
mai tineri, cu măşti chirurgicale, îl priviră pe Forrester. 
Unul dintre ei avea în mână o cutie cu pudră de aluminiu. 
Intrară într-o altă cameră. Forrester vru să îi urmărească 
pe cei doi ofiţeri din echipa de criminalistică, însă Hayden 
îl atinse pe braţ. 

— Nu, spuse el, în grădină. 

Casa era enormă, însă înăuntru nu se făcuse nicio 
amenajare mai ca lumea. Fusese transformată, fără niciun 
pic de milă, în spaţiu pentru birouri: cineva smulsese 
vechiul decor interior şi instalase ecrane luminoase şi 
paravane gri, fişete şi calculatoare. Pe unele birouri se 
aflau modele la scară ale unor bărci şi feriboturi. Pe perete 
atârnau câteva hărţi maritime: birourile aparţineau, cel 
mai probabil, unei companii de shipping sau arhitectură 
navală. 

Urmându-l pe inspectorul-şef adjunct, Forrester ieşi pe 
un hol, din care nişte uşi mari din sticlă se deschideau spre 
o grădină, din spatele clădirii, împrejmuită de garduri 
înalte şi flancată de un deal împădurit. Grădina fusese 
ciuruită de săpături grosolane în diverse locuri; în mijlocul 
acestor pajişti, se afla un cort galben mare, cu fermoarul 
închis, pentru a ascunde ce era înăuntrul său. 

Hayden deschise uşile din sticlă şi merseră până la 
cortul galben. 

— Sunteţi pregătiţi? îi întrebă el pe poliţiştii londonezi. 

— Da, bineînţeles, răspunse Forrester nerăbdător. 

Hayden deschise cortul. 

— Rahat! exclamă Forrester. 

Cadavrul era al unui bărbat de vreo treizeci de ani, 


78 


bănui el. Era aşezat cu spatele spre ei; şi era gol puşcă. 
Dar nu asta îl făcuse să înjure. Capul bărbatului fusese 
îngropat în pământ - restul corpului fiind lăsat afară. 
Poziţia era în acelaşi timp comică şi tulburătoare. 
Forrester ghici pe moment că victima trebuie să se fi 
sufocat. Ucigaşii probabil săpaseră o groapă, îi forţaseră 
capul bărbatului înăuntru, apoi umpluseră groapa cu 
pământ, sufocându-l. O modalitate crudă şi ciudată de a 
scăpa de cineva. De ce naiba ar face cineva aşa ceva? 

Boijer se plimba în jurul cadavrului, cu o expresie 
îngrozită, deşi în cort părea să fie mai rece decât în 
grădina în care adia vântul, dar dinspre cadavru venea un 
miros specific. Forrester îşi dori să fi avut una dintre 
măştile acelea SIRCHIE!! pentru a nu simţi mirosul de 
descompunere. 

— Uite, steaua, spuse Boijer. 

Avea dreptate. Forrester ocoli cadavrul şi îl privi din 
faţă. Pe pieptul bărbatului fusese scrijelită steaua lui 
David. Rana părea chiar mai adâncă şi mai cruntă decât 
cea provocată custodelui. 

— Rahat! repetă Forrester. 

Stând lângă el, Hayden zâmbi pentru prima dată în acea 
dimineaţă. 

— Ei bine, spuse acesta, mă bucur că sunteţi de acord. 
Credeam că e doar părerea noastră. 


Trei ore mai târziu, Forrester şi Boijer beau cafea din 
pahare de plastic, în umbrarul cel mare. Poliţiştii locali 
organizau o conferinţă de presă în fort. Cei doi ofiţeri 
metropolitani erau singuri. Cadavrul fusese în sfârşit 
mutat, după treizeci şi şase de ore, la laboratorul din oraş 
al medicului legist. 

— Nu cred că sunt prea prietenoşi indigenii, spuse 
Boijer, privind spre Forrester. 

— Cred că au avut limba lor până... anul trecut, replică 
Forrester, chicotind. 


11 Companie producătoare de produse medico-legale, utilizate în 


cadrul investigaţiilor criminalistice (n.tr.) 
79 


— Şi pisicile, zise Boijer, suflând în cafea. Nu aici au 
pisicile alea fără coadă? 

— Pisici rasa Manx. Da. 

Boijer îşi aţinti privirea către clădirea cea mare şi albă, 
prin deschizătura cortului. 

— Ce ar putea să caute banda noastră aici? 

— Dumnezeu ştie. Şi de ce acelaşi simbol, întrebă 
Forrester, sorbind din cafea. Ce mai ştim despre victimă? 
Ai vorbit cu tipul de la locul crimei? 

— Arhitect de iahturi. Lucra la etaj. 

— Într-o duminică? 

— Da, zise Boijer, încuviinţând. În general clădirea e 
pustie în weekend. Dar lucra în ziua lui liberă. 

— Deci pur şi simplu l-a părăsit norocul? 

— Ca pe tipul din Craven Street, răspunse Boijer, dându- 
şi la o parte părul blond finlandez ce-i acoperea ochii 
albaştri. 

— Probabil că a auzit un zgomot. 

— Apoi a coborât. Şi minunaţii noştri criminali au decis 
să-l facă bucăţi, apoi să-i vâre capul în pământ. Până îşi dă 
ultima suflare. 

— Deloc plăcut. 

— Şi supravegherea video? 

— Nimic, ridică Boijer din umeri. Curcanul mi-a zis că n- 
au înregistrat nimic pe camere. Niciuna dintre ele. Zero. 

— Normal. Şi amprente, şi urme de tălpi. N-o să 
găsească niciuna. Tipii ăştia sunt duşi cu capul, dar nu 
sunt proşti. Orice, dar nu proşti. 

Forrester ieşi din cort şi privi în sus către clădire, 
clipind în burniţa măruntă care cădea. Clădirea era de un 
alb sclipitor. Proaspăt tencuită. Un reper costier desăvârşit 
pentru marinarii locali. 

Era înaltă, albă şi crenelată, aşezată deasupra cheiului şi 
a portului. El privi cu atenţie crestele zidurilor şi inspectă 
cadrele geamurilor. IÎncercă să descopere ce putea lega o 
casă din secolul al XVII-lea din Londra de o casă ce părea a 
fi construită tot în secolul al XVII-lea în insula Man. Dar 
apoi ceva îi atrase atenţia. Poate că nu era. Privi chiorâş. 


80 


Ceva era în neregulă cu acea clădire. Nu era pe bune - 
Forrester cunoştea destule despre arhitectură pentru a 
mirosi asta. Cărămizile erau prea netede, ferestrele prea 
noi - nu mai vechi de douăzeci sau treizeci de ani. Clădirea 
era, evident, o copie, şi una nu foarte reuşită. Decise că 
era posibil ca ucigaşii să fi descoperit acest lucru. 
Interiorul modern al casei era neatins. Numai grădina 
fusese săpată. Era evident că, din nou, banda lor căutase 
ceva. Însă nu căutaseră în casă. Numai în grădină. Se pare 
că ştiau unde să caute. Şi ştiau, de asemenea, unde să nu 
caute. 

Se pare că ştiau destul de multe. 

Forrester îşi ridică gulerul pentru a se feri de burniţa 
îngheţată. 


14 


Doar ce începuse să se înnopteze când se urcară în Land 
Roverul lui Christine. Ora de vârf. După câteva sute de 
metri, maşina se oprise. Prinşi în ambuteiaj. 

Christine se rezemă de spătarul scaunului şi oftă. Porni 
radioul, apoi îl opri. Se uită la Rob. 

— Mai spune-mi câte ceva despre Robert Luttrell. 

— Cum ar fi? 

— Muncă. Viaţă. Ştii tu... 

— Nu e chiar atât de interesant. 

— Pune-mă la încercare. 

El îi făcu un mic rezumat al ultimilor zece ani. Felul în 
care el şi Sally se grăbiseră cu căsătoria şi apoi cu 
naşterea copilului, descoperirea aventurii ei; inevitabilul 
divorţ care urmase. 

Christine îl ascultă cu interes. 

— Mai eşti încă furios pe cele întâmplate? 

— Nu. A fost şi greşeala mea. Adică a fost parţial vina 
mea. Eram mereu plecat. Şi ea se simţea singură... Şi încă 
o admir, într-un fel. 


81 


— Poftim? 

— Pe Sally, spuse el. Învață ca să ajungă avocată. Ai 
nevoie de tupeu. Pe lângă minte. Să-ţi schimbi cariera 
după treizeci de ani. Admir asta la ea. Aşa că nu o urăsc, 
sau nimic de genul ăsta, zise el ridicând din umeri. Pur şi 
simplu am... deviat de la drumul comun. Şi ne-am căsătorit 
fiind prea tineri. 

Christine încuviinţă şi apoi întrebă de familia lui din 
America. El îi explică pe scurt despre rădăcinile sale 
scoțiene şi irlandeze, emigrarea în Utah în 1880. Biserica 
Mormonă. 

Land Roverul înaintă în sfârşit. 

— Şi tu? întrebă Rob întorcând privirea către ea. 

Traficul se eliberase. Christine călcă pedala, accelerând. 

— Evreică franţuzoaică. 

Rob ghicise asta după numele ei de familie. Meyer. 

— Jumătate din familia mea a murit în timpul 
Holocaustului. Însă jumătate nu. Evreii francezi s-au 
descurcat OK în timpul războiului, comparativ cu ceilalţi. 

— Şi părinţii tăi? 

Christine explică că mama ei era profesor universitar la 
Paris, iar tatăl ei, acordor de piane. Murise cu 
cincisprezece ani în urmă. 

— De fapt, adăugă ea, nu sunt sigură că a acordat prea 
multe piane cât a fost în viaţă. Se învârtea prin 
apartamentul din Paris. Şi se certa mai mereu. 

— Parcă vorbeşti de tata. Doar că tata mai era şi un 
ticălos. _ 

Christine întoarse capul şi îl privi. În spatele ei, parcă 
înrămat în geamul maşinii, cerul era purpuriu şi azuriu. Un 
apus de deşert spectaculos. Se îndepărtaseră destul de 
mult de Sanliurfa. 

— Ai spus că tatăl tău era mormon? 

— Este. 

— Am fost şi eu în Salt Lake City o dată. 

— Da? 

— Când am fost în Mexic şi am lucrat la Teotihuacan, 
mi-am petrecut vacanţa în State. 


82 


— În Salt Lake City? întrebă Rob, râzând. 

— Utah,  zâmbi ea. Ştii tu. Parcul Național 
Canyonlands!?, Parcul Arches. 

— A, încuviinţă el. Aşa mai înţeleg. 

— Peisaje superbe. Oricum, a trebuit să trecem în goană 
prin Salt Lake City... 

— Cel mai plictisitor oraş din America. 

Un camion al armatei depăşi Land Roverul, cu soldaţi 
din trupele turceşti aşezaţi lejer în cabina din spate, ca 
nişte umbre în amurg. Unul dintre soldaţi rânji şi făcu 
semn cu mâna când o văzu pe Christine, dar ea îl ignoră. 

— Nu-l poţi compara cu New York, dar mie mi-a plăcut. 

Rob se gândi la Utah şi Salt Lake City. Singurele lui 
amintiri din SLC erau legate de duminicile mohorâte în 
care se mergea la catedrala mare a mormonilor. 
Tabernacul. 

— E ciudat, continuă Christine. Lumea râde de mormoni. 
Dar ştii ce? 

— Ce? 

— Salt Lake City este singurul oraş din America în care 
m-am simţit perfect în siguranţă. Poţi să mergi pe stradă la 
cinci dimineaţa şi nimeni nu o să te jefuiască. Mormonii nu 
jefuiesc oameni. Mi-a plăcut asta. 

— Dar mănâncă mâncare groaznică... şi poartă pantaloni 
din poliester. 

— Da, da. Şi în unele oraşe din Utah nu poţi nici măcar 
să cumperi cafea. Băutura diavolului, spuse Christine 
zâmbind. 

Aerul cald al deşertului intra prin geamul deschis al 
Land Roverului. 

— Vorbesc serios, adăugă Christine. Mormonii sunt 
drăguţi. Prietenoşi. Religia îi face să fie aşa. De ce Îi 
dispreţuiesc ateii pe oamenii cu credinţă, când credinţa te 
face să fii mai bun? 

— Eşti credincioasă, aşa-i? 

— Da. 

— Eu nu. 


12 În limba română „Ţara Canioanelor“ (n.tr.) 


83 


— Mi-am dat seama. 

Râseră amândoi. 

Rob se lăsă pe spate, privind în depărtare. Trecură pe 
lângă o baracă din ciment, pe zidurile căreia erau o 
mulţime de afişe cu politicieni turci. 

— Asta nu e înainte de răscruce? 

— Da. E chiar în faţă. 

Maşina încetini când se apropiară de intersecţia 
drumurilor. Rob se gândi la religia lui Christine: romano- 
catolică. Îl nedumerea religia ei. Îl nedumereau şi alte 
lucruri care o priveau pe Christine Meyer - precum 
dragostea ei pentru Sanliurfa, în pofida atitudinii 
patriarhale şi extrem de conservatoare a localnicilor faţă 
de femei. 

Land Roverul viră brusc şi ieşi de pe asfalt. Apoi se 
hurducară pe drumul de pietriş, în beznă totală. Farurile 
băteau numai pe boschete şi pietre. O gazelă ţopăi prin 
întuneric. Pe versantul unui deal, un cătun sclipea, 
iluminat de câteva becuri răzlețe. În amurgul târziu, Rob 
reuşi să desluşească silueta zveltă a unui minaret. Luna 
abia răsărise. 

Rob o întrebă pe Christine, fără nicio reţinere, care era 
părerea ei despre cultura islamică. Ea îi mărturisi faptul că 
admira anumite aspecte. În special muezinii. 

— Serios? întrebă Rob. Tot jelitul ăla? Câteodată îl 
găsesc deranjant. Adică nu îmi displace, dar totuşi... 
câteodată... 

— Eu cred că e emotionant. Plânsetul sufletului... 
implorându-l pe Allah. Ar trebui să asculţi mai atent! 

Virară a doua oară, pe lângă un ultim şi tăcut sat kurd. 
După alţi câţiva kilometri aveau să vadă dealurile joase de 
la Gobekli, proiectate în lumina lunii. Land Roverul hurui 
în timp ce Christine luă ultima curbă. Rob nu ştia ce aveau 
să găsească pe şantier, după accident. Maşini de poliţie? 
Bariere? Nimic? 

Într-adevăr exista o nouă barieră, care se vedea în faţă. 
Pe ea scria „Poliţia“. Şi „Nu treceţi“. În limba turcă şi în 
engleză. Rob cobori din maşină şi împinse bariera albastră 


84 


din drum. Christine trecu pe lângă el şi parcă maşina. 

Situl era pustiu. Rob se simţi uşurat. Singurul indiciu că 
şantierul era acum locul unei morţi suspecte era noua 
prelată ce acoperea groapa în care fusese împins Franz - 
prelata şi sentimentul de  deşertăciune din zona 
umbrarelor. Multe lucruri fuseseră luate. Masa cea mare 
fusese mutată sau dezasamblată. Sezonul săpăturilor se 
încheiase definitiv. 

Rob privi pietrele. Se întrebase şi înainte cum ar fi să 
stai lângă ele pe timpul nopţii. Şi acum se afla acolo. Erau 
ca nişte umbre îngrădite. Luna se ridicase pe cer şi 
învăluia peisajul într-o obscuritate argintie. Rob simţi o 
dorinţă bizară de a cobori în gropile acelea. De a atinge 
megaliţii. De a-şi lipi obrazul de pietrele antice şi reci. De 
a-şi trece degetele peste. Voise, de fapt, să facă toate astea 
de prima dată când le văzuse. 

— Totul e OK? întrebă Christine, ajungând în spatele lui. 

— Da! 

— Haide, atunci. Să ne mişcăm repede. Locul ăsta... îmi 
cam dă fiori noaptea. 

Rob observă că ea îşi ferea privirea de la groapă. Groapa 
unde fusese ucis Franz. Realiză cât de greu trebuia să-i fie 
să se afle aici. 

Traversară cu repeziciune panta. Pe stânga se afla o 
cabină albastră din plastic: biroul personal al lui Franz. 
Uşa fusese baricadată cu un lacăt nou. 

— La dracu”, oftă Christine. 

Rob se gândi o clipă, apoi alergă înapoi spre Land Rover, 
deschise uşa din spate şi orbecăi prin întuneric. Se 
întoarse cu o cheie în cruce. Boarea deşertului era călduţă 
şi luna sclipea în metalul lacătului. El înfipse cheia în lacăt, 
răsuci, şi acesta pocni şi se deschise. 

Baraca era mică şi destul de goală. Christine lumină cu o 
lanternă în jurul lor. O pereche de ochelari de rezervă erau 
aşezaţi pe un raft gol. Câteva cărţi acoperite de un strat de 
praf erau aruncate dezordonat pe birou. Poliţia luase 
aproape totul. 

Christine îngenunche, oftând din nou. 


85 


— Au luat afurisitul de dulap. 

— Serios? 

— Era ascuns aici, jos. Lângă micul frigider. Nu mai e. 

— Deci asta a fost tot, zise Rob, complet dezamăgit. 

Fusese o excursie inutilă. 

— Haide, îl îndemnă Christine. Părea foarte tristă. Să 
mergem până nu ne vede cineva. Deja am pătruns la locul 
unei crime. 

Rob luă cheia în cruce. În drum spre maşină, simţi din 
nou dorinţa aceea stranie de a atinge pietrele. De a se 
întinde pe jos, lângă ele. 

Christine deschise uşa maşinii de pe partea şoferului. 
Lumina din interior se aprinse. În acelaşi timp, Rob 
deschise uşa din spate ca să pună la loc cheia pentru roţi. 
Atunci văzu: lumina pica pe un carneţel lucios, cuibărit pe 
bancheta din spate; negru, dar cu aspectul unui obiect 
scump. Îl ridică. Deschizând coperta, văzu numele Franz 
Breitner scris cu litere mici, de mână. 

Rob ocoli maşina şi se aplecă pe geamul de la portiera 
şoferului şi-i arătă lui Christine ce găsise. 

— Doamne! ţipă ea. Acesta e! Acesta e carneţelul lui 
Franz! Asta căutam. În el a scris... totul. 

Rob i-l înmână. Complet absorbită, Christine frunzări 
paginile, mormăind. 

— A scris totul aici. L-am văzut făcând asta. Pe ascuns. 
Ăsta era marele lui secret. Bravo! 

— Dar ce căuta la tine în maşină? întrebă Rob urcându- 
se pe scaunul pasagerului. 

De îndată ce puse întrebarea, se simţi ca un idiot. 
Răspunsul era evident. Cu siguranţă, căzuse din buzunarul 
lui Franz, când Christine îl conducea la spital. Fie asta, fie 
Franz ştia exact ce făcea, în timp ce zăcea sângerând pe 
bancheta din spate, şi îl scosese din buzunar, lăsându-l 
acolo. În mod voit. Ştiind că Christine avea să îl găsească. 

Rob scutură din cap. Se transforma într-un teoretician 
conspiraţionist. Trebuia să îşi revină. Întinzându-se, 
închise uşa, trântind-o şi zdruncinând maşina. 

— Hopa, zise Christine. 


86 


— Scuze. 

— A căzut ceva. 

— Ce? 

— Când ai trântit uşa de la maşină. A căzut ceva din 
agendă. 

Christine scormonea pe podeaua maşinii, trecând cu 
degetele dintr-o parte într-alta şi pe sub pedale. Apoi se 
ridică, ţinând ceva între degete. 

Era un fir uscat de iarbă. Rob îl privi cu atenţie. 

— De ce Dumnezeu ar păstra Franz aşa ceva? 

Însă Christine îl fixase cu privirea concentrată. 


15 


Christine conduse şi mai repede decât de obicei pe 
drumul de întoarcere spre oraş. La periferie, unde deşertul 
se lovea de primele blocuri gri din beton, văzură un fel de 
cafenea, pe marginea drumului, cu nişte mese din plastic 
întinse afară şi câţiva şoferi de camion bând bere. Şoferii 
beau cu expresii de vinovăţie. 

— Bere, întrebă Rob. 

— Bună idee, replică Christine, privind peste stradă. 

Viră la dreapta şi parcă. 

Şoferii se holbară când Christine cobori de la volanul 
maşinii şi se îndreptă către o masă. 

Era o seară caldă; insectele şi muştele se învârteau în 
jurul becurilor golaşe atârnate în faţa cafenelei. Rob 
comandă două beri Efes. Vorbiră despre Gobekli. Câte un 
camion uriaş mai trecea din când în când pe şosea, cu 
luminile aprinse în drum spre Damasc, Riyadh sau Beirut, 
acoperindu-le conversaţia şi făcând becurile să pâlpâie şi 
să  pocnească. Christine răsfoi grăbită agenda. Era 
fascinată, de-a dreptul febrilă. Rob îşi bău berea caldă din 
paharul său ciobit şi o lăsă în voie. 

Ea  răsfoi când într-o direcție, când într-alta. 
Nemulţumită. În final aruncă agenda pe masă şi oftă. 


87 


— Nu ştiu ce să zic... E un dezastru. 

— Poftim? întrebă Rob, lăsând berea din mână. 

— E haotic, exclamă ea, apoi ţâţâi. Ceea ce este ciudat. 
Pentru că Franz nu era dezordonat. Era meticulos. 
Eficienţă teutonică obişnuia el să îi spună. Era riguros şi 
metodic. Întotdeauna... întotdeauna... _ 

Ochii ei căprui se întunecară preţ de o clipă. Intinse 
mâna după bere şi luă o înghiţitură. 

— Uită-te şi tu, spuse ea. 

— Mie îmi pare OK, spuse Rob, verificând primele 
pagini. 

— Aici, preciză ea, indicând cu degetul. Da, începe 
foarte organizat. Diagrame ale excavaţiilor. Microlite 
notate. Dar aici... uite... 

Rob mai răsfoi câteva pagini, până îl opri ea. 

— Vezi, de aici totul o ia razna. Scrisul se transformă 
într-o scrijelitură. Şi desenele astea şi micile mâzgăleli... 
haotice. Şi aici. Ce sunt toate numerele astea? 

Rob privi cu atenţie. Scrisul era aproape în întregime în 
germană. La început era foarte ordonat; dar spre sfârşit 
devenea mâzgălit. Pe ultima pagină se afla o listă cu 
numere. Apoi ceva despre cineva cu numele Orra Keller. 
Rob îşi aminti de o fată, pe care o cunoscuse în Anglia şi pe 
care o chema Orra. O evreică. Deci, cine era această Orra 
Keller? 

O întrebă pe Christine şi aceasta ridică din umeri. O 
întrebă despre numere. Ridică din nou din umeri - şi mai 
pronunţat. Rob văzu că în agendă exista şi un desen; schiţa 
unui teren, dar şi existenţa unor copaci. 

Îi înapoie agenda lui Christine. 

— Ce spune scrisul? Nu cunosc prea bine germana. 

— Ei bine, mare parte din el este ilizibil, zise ea, 
deschizând agenda spre final. Dar vorbeşte despre grâu, 
aici. Şi un râu. Care se transformă în mai multe râuri. Aici. 

— Grâu? Dar, de ce? 

— Dumnezeu ştie. Şi desenul ăsta pare a fi o hartă, cred. 
Cu munţi. Scrie munţi şi apoi semnul întrebării. Şi râuri. 
Sau poate că sunt drumuri. Este cu adevărat un haos. 


88 


Rob îşi termină berea şi făcu semn la bar pentru încă 
două. Încă un camion argintiu, gigant, trecu pe drumul 
înspre Damasc. Cerul deasupra oraşului Sanliurfa era 
negru-portocaliu. 

— Şi firul de iarbă? 

— Da, asta e ciudat, încuviinţă Christine. De ce să îl 
păstreze? 

— Crezi că îi era frică? Şi de asta sunt notițele atât de... 
varză? 

— E posibil. Îţi aduci aminte de Pulsa Denura? 

— Greu de uitat, spuse Rob cutremurându-se. Crezi că a 
ştiut despre asta? 

Christine pescui o insectă de pe suprafaţa berii. Apoi 
ridică ochii spre Rob. 

— Eu cred că ştia. Trebuie să fi auzit cântecul din faţa 
ferestrei. Şi era expert în religii mesopotamiene. Demoni şi 
blesteme. Era una dintre specializările lui. 

— Deci, era conştient că se afla în pericol? 

— Probabil. Ceea ce ar putea explica starea haotică a 
notiţelor sale. Teama conştientă. Dar totuşi... continuă ea, 
ţinând caietul între palme, parcă măsurându-i greutatea. 
Munca unei vieţi întregi... 

Rob îi simţi tristeţea. 

Christine lăsă din nou caietul jos. 

— Locul ăsta e oribil. Nu îmi pasă dacă servesc sau nu 
bere. Putem să mergem? 

— Cu plăcere. 

Lăsând nişte monede într-o farfurioară, reveniră la 
maşină şi porniră din nou la drum. 

— Nu cred că a fost doar frica, spuse Christine, după 
ceva vreme. Nu se leagă. 

Ea trase de volan pentru a depăşi un ciclist, un bărbat în 
vârstă, cu strai arăbesc. În faţa bărbatului de pe bicicletă, 
pe bara traversă, se afla un băieţel brunet. Băiatul o salută 
cu mâna, rânjind la femeia albă din Occident. 

Rob observă că Christine ocolea pe străduţe lăturalnice. 
Şi nu folosea ruta principală către centrul oraşului. 

— Franz era sârguincios şi conştiincios, spuse ea într-un 


89 


final. Nu cred că un blestem l-ar fi dat peste cap. Nimic nu 
l-ar fi neliniştit în felul acela. 

— Şi atunci ce a fost? întrebă Rob. 

Ajunseseră într-o zonă mai nouă a oraşului. Cu aspect 
aproape european. Blocuri de apartamente drăguţe şi 
curate. Femeile îşi făceau plimbarea de seară pe străzi, nu 
toate purtând baticuri. Rob văzu un supermarket luminat 
puternic, care făcea reclamă la brânză, în germană şi 
turcă. Alături era o cafenea cu internet, plină de ecrane 
strălucitoare şi capete întunecate reliefate în faţa lor. 

— Cred că trebuie să fi avut o teorie. Il stârneau foarte 
tare teoriile. 

— Am văzut. 

— Cred că avea o teorie despre Gobekli, zise ea, 
zâmbind şi privind în orizont. Asta îmi spun notițele lui. 

— O teorie în legătură cu ce? 

— Poate că descoperise de ce a fost îngropat Gobekli. 
Ăsta este, în fond, marele mister. Dacă ar fi simţit că era 
aproape de o descoperire, asta l-ar fi agitat destul de mult. 

— Dar de ce nu a scris asta? întrebă Rob nesatisfăcut. 
Sau să fi spus cuiva? 

Maşina se opri. Christine scoase cheia din contact. 

— Bună întrebare, spuse ea, privindu-l în ochi. O 
întrebare foarte bună. Hai să mergem să aflăm. Haide. 

— Unde? 

— E un prieten aici. Ne-ar putea ajuta. 

Parcaseră în faţa unui nou complex de apartamente, cu 
un poster stacojiu, imens, pe perete, care făcea reclamă la 
Turku Cola. Christine alergă pe scări şi apăsă pe un buton 
numerotat. Aşteptară şi apoi li se deschise. Liftul îi duse 
până la etajul zece. Urcară în tăcere. 

Pe palier, o uşă deja se deschisese. Rob o urmă pe 
Christine. Examină uşa - apoi tresări: exact în faţa intrării 
se afla Ivan, paleobotanistul de la petrecere. Ferindu-se 
parcă să nu fie văzut. 

Ivan dădu din cap politicos, însă expresia lui era vădit 
neprietenoasă. Aproape suspicioasă. li conduse în camera 
de zi a apartamentului său. Era auster, doar o groază de 


90 


cărţi şi câteva fotografii. Pe un birou, un laptop arăta un 
screen saver cu megaliţii de la Gobekli. Pe poliţa de 
deasupra şemineului se afla un frumos obiect de piatră, 
care semăna cu unul dintre demonii mesopotamieni ai 
vântului. Rob se întrebă dacă Ivan îl furase. 

Se aşezară. Ivan nu le oferi nici ceai, nici apă, în schimb 
se aşeză cu faţa la ei, privind-o insistent pe Christine. 

— Da? întrebă el. 

Ea scoase agenda şi o puse pe masă. Ivan se holbă la ea. 
Ridică privirea către Christine. Chipul său tânăr cu 
trăsături slave nu exprima nimic. Ca o persoană care îşi 
suprima emoţiile. Sau ca una obişnuită să îşi suprime 
emoţiile. Apoi Christine scoase din buzunar firul de iarbă şi 
îl puse cu grijă deasupra agendei. În tot acest timp, Rob 
studie faţa lui Ivan. Nu avea nicio idee despre ce anume se 
întâmpla, dar simţise că reacţia lui Ivan era vitală. Ivan 
tresări abia vizibil la vederea firului de iarbă. Rob nu mai 
putu suporta tăcerea. 

— Oameni buni? Vă rog? Ce este? Ce se întâmplă? 

Christine îi aruncă o privire care îi spunea „ai răbdare“. 

Însă Rob nu mai putea avea răbdare. Voia să ştie ce se 
întâmplă. De ce veniseră acolo, în miezul nopţii? Ca să stea 
în tăcere şi să se holbeze la un fir de iarbă? 

— Einkorn, spuse Ivan. 

— Este, nu-i aşa? întrebă Christine zâmbind. Grâu 
Einkorn. Da. 

— Aveai nevoie de mine ca să-ţi spun asta, Christine? 
întrebă Ivan scuturând din cap. 

— Ei bine... Nu eram sigură. Tu eşti expertul. 

— Şi acum eşti sigură. Şi eu sunt foarte obosit. 

— Mulţumesc, Ivan, spuse Christine, luând firul de iarbă. 

— Nicio problemă, replică el, deja ridicându-se în 
picioare. La revedere. _ 

Fură conduşi rapid către uşă. În dreptul pragului, Ivan 
privi în dreapta şi în stânga holului, parcă aşteptând să 
vadă pe cineva nedorit. Apoi trânti uşa în spatele lor. 

— A fost tare prietenos, constată Rob. 

— Dar am obţinut ce voiam. 


91 


Chemară liftul şi coborâră. Tot acel mister îl irita pe 
Rob. 

— OK, spuse el, respirând aerul cald, cu miros de 
motorină, din stradă. Hai, Christine. Grâu Einkorn. Ce 
dracului? 

— Este cea mai veche specie de grâu din lume, spuse ea, 
fără a se întoarce cu faţa la el. Grâul original, prima 
cereală, dacă vrei. 

— Şi? 

— Creşte numai aici. Şi a fost vitală pentru apariţia 
agriculturii. Când omul a început să cultive. 

— Şi? 

— Franz a crezut că este un indiciu, răspunse ea, 
întorcându-se, cu ochii sclipind. Sunt sigură că a privit asta 
ca pe un indiciu. Şi în cazul acesta, şi eu cred acelaşi 
lucru. 

— Un indiciu pentru ce? 

— Ne-ar putea spune cum a fost îngropat templul. 

— Dar cum poate face asta un fir de iarbă? 

— Mai târziu. Haide. Să mergem. Ai văzut cum urmărea 
Ivan uşa. Haide. Acum. 

— Crezi că suntem... urmăriţi? 

— Nu chiar urmăriţi. Poate că suntem priviţi. Nu ştiu. 
Poate e doar paranoia. 

Rob îşi aminti de Franz, străpuns de stâlp. Sări în 
maşină. 


16 


Forrester se trezi scăldat într-o sudoare rece. Clipi, 
privind draperiile zdrenţăroase din camera sa de hotel din 
Douglas. Pentru o clipă coşmarul persistă: oferind o 
nuanţă malefică tangibilă şi totuşi ireală obiectelor din 
hotel: uşa dulapului era pe jumătate deschisă, arătându-şi 
întunecimea dinăuntru; televizorul pândea din colţul 
camerei, ghemuit şi ameninţător. 


92 


Ce visase? Îşi frecă ochii somnoroşi şi-şi aminti: visase 
ca de obicei, bineînţeles. Un trup micuţ. Un pod. Apoi 
zgomotele repetate ale maşinilor trecând peste un cauciuc. 

Tronc-tronc-tronc. 

Tronc-tronc-tronc. 

Se ridică, merse la fereastră şi trase draperiile. Spre 
surprinderea lui, afară era lumină: prea multă lumină. 
Cerul era alb şi senin, iar străzile erau aglomerate; avea să 
întârzie la conferinţa de presă. 

Ajunse chiar la timp. Sala, de proporţii considerabile, 
deja fremăta. Poliţia locală rechiziţionase cea mai mare 
sală din Fortul Sfânta Anne. O mână de jurnalişti locali 
erau acompaniaţi de doisprezece reporteri naţionali. Două 
echipe de ştiri, având camere digitale, căşti imense şi 
microfoane gri, lungi, zăboveau în spate. Forrester observă 
o claie cunoscută de păr blond: era corespondentul din 
Londra pentru CNN. O mai văzuse la diverse şedinţe 
informative cu presa. 

CNN? Cineva clar vânduse pontul presei londoneze 
despre detaliile macabre ale crimei. Cercetă camera din 
spatele sălii. Trei poliţişti erau aşezaţi în faţă: inspectorul 
şef adjunct Hayden se afla la mijloc, flancat de alţi doi tipi, 
mai tineri. Deasupra lor se afla un ecran mare, albastru, pe 
care scria „Poliţia Insulei Man“. 

Hayden ridică o mână. 

— Dacă am putea începe... 

El le explică jurnaliştilor circumstanţele crimei, citând 
însemnările despre descoperirea cadavrului şi apoi 
descriind pe scurt modul în care capul bărbatului fusese 
îngropat în pământ. 

Unul dintre jurnalişti icni. 

Hayden făcu o pauză, oferindu-le timp să proceseze 
aceste detalii îngrozitoare. Apoi făcu apel la eventualii 
martori, să se prezinte şi să ofere informaţii. După 
terminarea prezentării, privi oamenii din sală. 

— Există întrebări? 

Câteva mâini se ridicară. 

— Domnişoara din spate? 


93 


— Angela Darvill, CNN. Domnule, credeţi că există vreo 
legătură între această crimă şi cazul recent din Covent 
Garden? 

Intrebarea veni neaşteptat. Hayden se înfioră vizibil, 
apoi privi către Forrester, care ridică din umeri. Ofiţerul 
de la Scotland Yard nu ştiu ce să îi răspundă. Dacă presa 
ştia deja despre legătură, nu mai era nimic de făcut. 
Trebuiau să roage mass-media să ţină totul secret, pentru 
ca ucigaşii să nu afle că poliţia făcuse legătura între 
cazuri; dar nu puteai şterge ceva ce deja fusese comunicat. 

Inspectorul aprobă tăcerea lui Forrester, apoi îşi 
întoarse privirile către jurnalista americană. 

— Domnişoară Darvill, există anumite aspecte comune. 
Dar, în acest moment, orice altceva în afară de acestea 
sunt pure speculaţii. Nu voi mai face alte comentarii pe 
acest subiect. Am aprecia discreţia dumneavoastră în 
legătură cu acest caz, convins fiind că sunteţi conştienţi de 
importanţa lui. 

Incheind pledoaria, bărbatul se uită în jurul sălii căutând 
un alt reporter. Insă Angela Darvill ridică mâna din nou. 

— Credeţi că există un element religios în aceste cazuri? 

— Poftim? 

— Steaua lui David. Tăieturile de pe piept. În ambele 
cazuri. 

Jurnaliştii locali se întoarseră cu toţii, holbându-se la 
Angela Darvill. Întrebarea îi luase pe nepusă masă; agitase 
întreaga sală. Hayden nu menţionase modelul tăieturilor 
de cuţit. 

Intreaga cameră era redusă la tăcere, în aşteptarea 
răspunsului lui Hayden. 

— Domnişoară Darvill. Avem o crimă foarte brutală şi 
dificil de investigat. Timpul trece. Deci. Cred că voi mai 
răspunde câtorva întrebări din partea altora. Da? 

— Brian Deeley, de la ziarul Douglas Star. 

Vulturul local speculă în legătură cu un posibil motiv, 
apoi Hayden răspunse că la momentul respectiv, acel 
motiv nu putea fi luat în seamă. Cei doi bărbaţi mai 
jonglară cu nişte întrebări şi răspunsuri. Apoi un reporter 


94 


de la un post naţional de ştiri se ridică în picioare şi 
întrebă despre victimă. Hayden le spuse că victima era un 
bărbat, localnic, bine văzut în comunitate, cu soţie şi copii, 
care locuiau în oraş. Fusese pasionat de navigaţie. 

— Unii dintre voi s-ar putea să îi ştie barca, Lamantinul, 
spuse inspectorul, privind pe rând fiecare chip din cameră. 
Obişnuia să iasă pe mare cu fiul său, Jonny, adăugă el cu 
un zâmbet trist. Băiatul are doar zece ani. 

Timp de câteva momente, se făcu linişte. 

„Poliţia din Man face treabă bună“, se gândi Forrester. 
Apelul la sentimente le era la îndemână. Aşa scoteai 
martorii la suprafaţă: apelai la conştiinţă, nu la rațiune. Şi 
chiar aveau nevoie de martori. Deoarece nu aveau nici 
dovezi, nici ADN, nici amprente. Nimic. 

Hayden făcu semn către un bărbat într-un hanorac, cu 
ţeasta pleşuvă. 

— Junele din colţ? Domnul...? 

— Harnaby. Alisdair. De la postul de radio Triskel. 

— Da? 

— Credeţi că are crima vreo conexiune cu neobişnuita 
istorie a clădirii? 

— Nu am cunoştinţe despre vreo istorie neobişnuită, 
replică Hayden, bătând cu degetele în masă. 

— Mă refer la modul în care a fost construit castelul, 
iniţial. Are vreo importanţă? Ştiţi dumneavoastră, toate 
legendele...? 

Hayden se opri din bătut darabana pe masă. 

— Domnule Harnaby, în acest moment, urmărim toate 
pistele şi legăturile posibile în această investigaţie. Dar 
sper că nu alergăm după legende. Şi asta este tot ce vă pot 
spune, zise el ridicându-se. Cred că avem ceva treabă, 
deci, dacă ne veţi scuza, veţi putea servi cafea în cortul din 
faţa clădirii. 

Forrester privi în jurul său. Fusese o conferinţă de presă 
reuşită, profesionistă, dar tot se simţea neliniştit. Ceva îl 
deranja. Despre ce vorbea tipul ăla? „Neobişnuita istorie“ 
a clădirii? Expresia era în acord cu gândurile lui Forrester. 
Ceva era în neregulă aici. Arhitectura - efectul de pastişă 


95 


al clădirii -, ceva nu se potrivea. 

Alisdair Harnaby îşi întinse mâna sub scaun după o 
pungă albastră de cumpărături. 

— Domnule Harnaby? 

Bărbatul se întoarse, ochelarii cu ramă subţire sclipindu- 
i în lumina spoturilor de lumini. 

— Sunt inspectorul Forrester. Lucrez la poliția 
metropolitană. 

Harnaby păru complet netulburat. 

— Scotland Yard, adăugă Forrester. Aveţi o clipă la 
dispoziţie? 

Bărbatul îşi lăsă punga jos şi Forrester se aşeză lângă el. 

— Sunt interesat de ce aţi spus. Despre istoria bizară a 
clădirii. Puteţi elabora? 

Harnaby încuviinţă, cu ochii sticloşi. 

— Ce vedeţi astăzi, începu bărbatul, privind în jurul sălii, 
este, în realitate, o copie grosolană a clădirii anterioare. 

— Corect, deci... 

— Fortul original, Fortul Sfânta Anne, a fost demolat în 
1979. A mai fost cunoscut şi ca Extravaganţa lui Whaley. 

— Şi a fost construit de? 

— Ierusalim Whaley. Un libertin. 

— Un ce? 

— Un marţafoi. Un fanfaron. Un mardeiaş de înaltă 
speţă. Ştiţi, genul ăla de om. 

— Un fel de playboy? 

— Da şi nu, zâmbi Harnaby. Vorbim aici despre sadism 
pur, generaţie după generaţie. 

— Spre exemplu? 

— Tatăl lui Whaley a fost Richard Chappell Whaley. Însă 
irlandezii îl porecliseră Whaley „Incendiatorul de Capele“. 

— Pentru că... 

— Era membru al aristocrației  anglo-irlandeze. 
Protestant. Şi obişnuia să ardă biserici catolice irlandeze. 
Cu practicanţii înăuntru. 

— Ce înseamnă să pui întrebări prosteşti! 

— Păi, da, rânji Harnaby. De-a dreptul sinistru! Şi 
Whaley  „Incendiatorul de Capele“ era şi membru al 


96 


clubului irlandez Hellfire!5. Aceştia erau o adunătură de 
huligani, potrivit standardelor acelor vremuri. 

— OK. Şi ce e cu Ierusalim Whaley şi fiul său? 

Harnaby se încruntă. Era atâta linişte, încât Forrester 
auzea picăturile de ploaie răpăind pe pervazul lung al 
ferestrelor. 

— Tom Whaley? Şi el a fost un alt marţafoi din epoca 
georgiană. La fel de violent şi temerar ca şi tatăl său. Dar 
apoi avea să se întâmple ceva. S-a întors în Irlanda după o 
lungă călătorie în Orient, la Ierusalim. De aici şi porecla: 
Ierusalim Whaley. Când s-a întors, a părut că acea 
călătorie îl schimbase. Îl înfrânsese. 

— Cum? întrebă Forrester, încruntat. 

— Tot ce ştim este că Ierusalim Whaley s-a întors un alt 
om. Şi-a construit acest castel straniu - Fortul Sfânta 
Anne. Şi-a scris memoriile. O carte surprinzător de plină 
de remuşcări. Şi apoi a murit, lăsând în urma lui castelul şi 
o mulţime de datorii. Dar a avut o viaţă fascinantă! Absolut 
fascinantă, sublinie Harnaby, făcând apoi o pauză. Imi cer 
scuze, domnule Forrester, vorbesc prea mult? Mă las 
purtat câteodată. Folclorul local e o pasiune de-a mea. Am 
şi o emisiune la radio despre istoria locală. 

— Nu te scuza. Este foarte interesant. De fapt, mai am o 
singură întrebare. A mai rămas ceva din vechea clădire? 

— A, nu. Nu, nu, nu. A fost demolată în întregime, oftă 
Harnaby. Erau anii '70! Ar fi dărâmat şi catedrala Sfântul 
Paul dacă ar fi putut. Serios. E aşa păcat! Peste doar câţiva 
ani, clădirea ar fi putut fi conservată. 

— Deci, n-a mai rămas nimic. 

— Exact. Deşi... chipul lui Harnaby se întunecă. Mai este 
ceva... 

— Ce? 

— Adesea m-am întrebat... Mai există o legendă. Destul 
de curioasă, adăugă Harnaby, luându-şi punga. li voi 
arăta! 

Bărbatul, mai în vârstă, se bălăbăni până la uşă, iar 
Forrester îl urmă până în grădina din faţă. Prin vânt, frig şi 


13 Flăcările Iadului 
97 


burniţă, Forrester privi spre stânga: îl văzu pe Boijer lângă 
cortul poliţiei. Fata de la CNN trecea pe lângă el, cu 
echipa sa de ştiri. Forrester mimă din buze şi arătă înspre 
Angela Darvill: „Vorbeşte cu ea: află ce ştie“. Boijer 
încuviinţă. 

Harnaby traversă peluzele fleşcăite din faţa casei 
crenelate. În locul unde pajiştile se îmbinau cu garduri vii 
şi ziduri, bătrânul îngenunche de parcă se pregătea să se 
apuce de grădinărit. 

— Vezi? 

Forrester se ghemui lângă el şi luă un pumn de pământ 
negru, umed. 

— Uite, zâmbi Harnaby. Vezi? Solul este mai închis la 
culoare aici decât aici. 

Era adevărat. Solul părea să îşi schimbe uşor culoarea. 
Solul peluzei era mai închis şi aducea mai degrabă a turbă 
decât pământul aflat mai departe de zidurile casei. 

— Nu înţeleg. Ce este? 

— Este irlandeză, spuse Harnaby, scuturând din cap. 

— Poftim? 

— "Ţărâna. Nu e de aici. Se poate să fi fost adusă din 
Irlanda. 

Forrester clipi. Ploua din nou, de data aceasta mai 
puternic. Însă el nu băgă de seamă. Mecanismul de 
ceasornic al minţii sale învârtea cazul pe toate părţile, îl 
învârtea destul de rapid. 

— Vrei să explici, te rog? 

— Marţafoiul de Whaley era un bărbat impulsiv. Odată a 
pariat cu cineva că poate sări de la etajul al doilea al unei 
clădiri şi ateriza pe şaua unui cal, fără să păţească ceva. A 
făcut-o - dar calul a murit, chicoti Harnaby. In orice caz, 
povestea spune că s-a îndrăgostit de o fată irlandeză, chiar 
înainte de a se muta aici. Pe insula Man. Însă asta ridică o 
problemă. 

— Şi anume? 

— Contractul nupţial al miresei sale stipula că acesteia 
nu îi era permis să locuiască decât pe pământ irlandez. 
Anul era 1786, şi Whaley doar ce cumpărase casa asta. Era 


98 


hotărât să-şi aducă mireasa aici, în pofida contractului. 

Ochii lui Harnaby străluceau. 

Forrester cugetă o clipă. 

— Vrei să spui că a transportat tone de pământ irlandez? 
Pentru ca ea să poată locui pe insulă? 

— În principiu, da. A încărcat o navă cu pământ şi l-a 
transportat pe insula Man, respectându-şi jurămintele. 
Sau, aşa se spune... 

Forrester aşeză o palmă pe ţărâna întunecată şi umedă, 
împestriţată cu negru de ploaie. 

— Deci, întreaga clădire este construită pe acelaşi 
pământ irlandez. Pământul acesta de aici? 

— Foarte posibil. 

Forrester se ridică. Se întrebă dacă şi criminalii aveau 
cunoştinţă de această poveste stranie. Avea o straşnică 
presimţire că da. Pentru că ignoraseră clădirea şi se 
duseseră direct la ultima posibilă rămăşiţă autentică din 
„Extravaganţa lui Whaley“. Pământul pe care era clădită. 
Forrester mai avea o întrebare. 

— OK, domnule Harnaby, şi de unde a fost adus acest 
pământ? Ă 

— Nimeni nu ştie cu certitudine. Insă, continuă 
jurnalistul,  scoţându-şi ochelarii pentru a-şi şterge 
picăturile de ploaie de pe lentile. Însă... am avut, la un 
moment dat, o teorie - cum că acesta a fost adus din Casa 
Montpellier. 

— Care este? 

— Sediul clubului irlandez Hellfire, replică Harnaby, 
clipind. 


17 


Rob şi Christine se retrăseseră în cartierul unde locuia 
aceasta. Parcară maşina pe colţul străzii. În timp ce 
cobora, Rob privi în stânga şi în dreapta. La capătul străzii 
pe care locuia Christine, se afla o moschee, cu minarete 


99 


zvelte şi semeţe, scăldate în lumina palidă a proiectoarelor 
verzi. Doi bărbaţi cu mustață, îmbrăcaţi în costume se 
certau în întunericul străzii, chiar lângă un BMW mare şi 
negru. Bărbaţii aruncară o privire către Rob şi Christine, 
apoi îşi reluară discuţia aprinsă. 

Christine îl conduse pe Rob pe coridorul prăfuit al unui 
bloc de apartamente modern. Liftul era ocupat sau defect, 
aşa că urcară pe scări trei etaje. Apartamentul era mare, 
aerisit şi luminos - şi aproape complet lipsit de mobilă. 
Mormane ordonate de cărţi erau aranjate pe podeaua 
lăcuită de lemn, sau aşezate, cu sutele, pe rafturile de pe 
un perete. Într-o parte a camerei de zi se aflau un birou 
masiv din oţel şi o canapea din piele. Un fotoliu din răchită 
era aşezat în colţul opus al încăperii. 

— Nu-mi place îngrămădeala, zise ea. O casă este o 
maşinărie în care locuieşti. 

— Le Corbusier‘. î 

Ea zâmbi şi încuviinţă. Rob îi zâmbi şi el. li plăcea 
apartamentul. Era în stilul... Christine. Simplu, intelectual, 
elegant. Se uită la un tablou de pe perete: era o poză 
foarte mare, funestă, a unui turn extrem de straniu. Un 
turn din cărămizi oranj-aurii, înconjurat de ruine răzlețe, 
având la orizont întinderea vastă a unui deşert. 

Cei doi se aşezară unul lângă altul pe canapeaua de 
piele şi Christine scoase din nou agenda. In timp ce ea 
răsfoi încă o dată prin paginile mâzgălite ale lui Breitner, 
Rob simţi nevoia să întrebe: 

— Aşa, deci. Grâu Finkorn? 

Însă Christine nu era atentă; ţinea caietul foarte 
aproape de faţă. 

— Harta asta, spuse ea ca pentru sine. Numerele astea... 
şi astea de aici... femeia aia, Orra Keller... Poate... 

Rob aşteptă un răspuns. Nu primi niciunul. Simţi o 
adiere în cameră: geamurile erau deschise către stradă. 
Putea auzi voci venind de jos. Se aşeză în dreptul ferestrei 
şi privi în stradă. 

Bărbaţii cu mustață erau încă acolo, însă, de data 


14 Pionier în studiile teoretice ale urbanismului modern (n.tr.) 


100 


aceasta, stăteau chiar în dreptul blocului lui Christine. Un 
alt bărbat într-un hanorac umflat pândea din uşa unui 
magazin de peste drum: o reprezentanţă de motociclete 
Honda. Cei doi bărbaţi ridicară ochii exact în momentul în 
care Rob se aplecă peste fereastră. Căscară ochii, fără a 
scoate un cuvânt. Uitându-se doar la el. Bărbatul cu 
hanorac avea şi el privirea aţintită în sus. Cei trei se 
holbară la Rob. Cât de amenințătoare era această situaţie? 
Apoi Rob îşi spuse în gând că era paranoic. Nu se putea ca 
întregul oraş să fie pe urmele lor; bărbaţii aceia erau 
doar... doar nişte bărbaţi. Era doar o coincidenţă. Rabată 
fereastra şi aruncă o privire în jurul camerei. 

Poate că una dintre numeroasele cărţi de pe rafturi i-ar 
putea fi de ajutor. Trecu cu degetul peste câteva titluri. 
Epipaleoliticul în Siria...  Microanaliza modernă cu 
electroni... Antropologie precolumbiană... Nu erau tocmai 
titluri de succes. Văzu o carte mai generalistă. 
Enciclopedia arheologică. Luând-o de pe raft, căută în 
cuprins şi găsi de îndată ce căuta. „Grâu Einkorn, pagina 
97.“ 

În timp ce briza nopţii din Sanliurfa adia prin cameră şi 
Christine studia  carneţelul, Rob citea şi culegea 
informațiile. 

Reieşea că grâul Einkorn era un fel de iarbă sălbatică. 
Aceasta creştea natural în sud-estul Anatoliei. Inspectă o 
mică hartă de pe pagina opusă a enciclopediei, care arăta 
că grâul Einkorn provenea din acea zonă, din jurul 
Sanliurfei. În realitate, nu părea să crească în multe alte 
regiuni. Rob citi mai departe. Einkorn era, se pare, o iarbă 
ce creştea în regiunile montane joase şi piemonturi. A fost 
vitală începuturilor agriculturii, avansarea de la vânătoare 
şi cules la cultivarea pământului. Împreună cu grâul 
Emmer, erau probabil „primele forme de viaţă domesticite 
de om“. Şi acea domesticire a avut loc în şi împrejurul sud- 
estului Anatoliei. În jurul Sanliurfei. 

Pagina pe care o citea îl trimise către un alt articol: 
despre originile agriculturii. Luând în considerare grâul 
Finkorn, acest subiect era important pentru întregul 


101 


mister de la Gobekli - astfel că Rob citi şi acest articol. Citi 
paginile cu repeziciune. Porci şi găini. Câini şi vite. Emmer 
şi Einkorn. Şi apoi ultimele paragrafe îi atraseră atenţia. 


Marele mister al agriculturii timpurii este Motivația, şi 
nu Modalitatea. Există dovezi serioase care arată că 
agricultura timpurie a însemnat o perioadă de vitregie a 
sorții pentru primii fermieri, cu atât mai mult, în 
comparaţie cu stilul de viaţă relativ despovărat şi abundent 
al vânătorului-culegător. Rămăşiţele osemintelor arată că 
aceşti agricultori primitivi erau predispuşi mai multor boli 
decât strămoşii lor vânători şi trăiau vieţi mai scurte şi mai 
dificile. În mod similar, animalele domesticite în timpul 
perioadelor timpurii ale agriculturii aveau o constituţie mai 
fragilă în comparaţie cu strămoşii lor sălbatici... 


Rob se gândi la micul fir de grâu, apoi citi mai departe. 


Antropologii contemporani atestă faptul că vânătorii- 
culegători duceau o existenţă relativ relaxată, trudind, cel 
mult, trei ore pe zi. Spre deosebire de aceştia, fermierii 
trebuie să lucreze zi-lumină, îndeosebi primăvara şi vara. 
În mare parte, agricultura primitivă este istovitoare şi 
placidă. [...] Atât de frapantă este schimbarea condiţiilor 
de trai, încât unii teoreticieni privesc începuturile 
agriculturii ca pe un declin tragic de la libertatea edenică a 
vânătorului la munca zilnică a agricultorului. Asemenea 
speculaţii sunt, desigur, departe de competenţa ştiinţifică 
şi a acestui articol, însă, cu toate acestea... 


Rob închise cartea. Putea auzi vântul foşnind draperiile. 
Boarea răcoroasă aproape a deşertului se înteţise. Rob 
aşeză cartea la loc pe raft şi închise ochii pentru o clipă. Îşi 
dădu seama că obosise. Voia să doarmă, legănat de vântul 
acela minunat. 

— Robert! strigă Christine, după ce citi cu luare-aminte. 

— Ce? 

— Numerele astea. Eşti jurnalist. Cunoşti o poveste când 
vezi una. Ce părere ai? 

Rob se aşeză lângă Christine şi se uită pe ultimele pagini 


102 


ale cărţii. Din nou era reprezentată acea hartă. O linie 
tremurată, care se transforma în patru linii, care parcă 
semănau cu nişte râuri. Liniile ondulate păreau a fi munţi. 
Sau marea. Probabil că munţi. Şi apoi mai era un simbol 
grosolan al unui copac - indicând, poate, o pădure? În 
afară de cele sesizate, mai era un fel de animal. Un cal sau 
un porc. Breitner, cu siguranţă, nu avusese nimic în comun 
cu Rembrandt. Rob îşi apropie ochii. Numerele erau 
stranii. Pe una dintre pagini era o listă simplă cu cifre. Însă 
multe numere se repetau pe pagina cu harta. Deasupra 
hărţii, era desenată o busolă cu numărul 28 marcat în 
dreptul săgeţii care arăta estul. Apoi 211, lângă una dintre 
liniile tremurate. Lângă simbolul pentru copac era înscris 
numărul 29. Şi erau chiar mai multe: 61, 62 - şi apoi 
numere mult mai mari: 1101, 1132. Şi ultimul rând pe care 
apărea Orra Keller. După aceea nu mai era niciun număr. 
Nu mai era nimic. Notiţele se terminau brusc - la 
jumătatea unei pagini. 

Ce însemnau aceste notițe? Rob începu să adune 
numerele. Apoi se opri, pentru că i se păru inutil. Poate că 
erau legate de săpături - poate că numerele erau coduri 
pentru descoperiri, şi semnele acelea arătau locurile unde 
s-au făcut săpăturile soldate cu descoperiri? Rob îşi dăduse 
deja cu părerea, spunând că era harta sitului de la Gobekli. 
Părea a fi răspunsul cel mai plauzibil. Insă nu părea să fie 
cel potrivit. Un singur râu curgea pe lângă Gobekli - 
Eufratul, şi acela se afla la o distanţă de cincizeci de 
kilometri. Mai mult decât atât, harta nu părea să aibă 
niciun simbol pentru Gobekli - nimic care să indice 
megaliţii. 

Rob realiză că visase cu ochii deschişi preţ de câteva 
minute. Christine se uita la el. 

— Eşti OK? 

— Sunt intrigat, zâmbi el. Este intrigant. 

— Nu-i aşa? Ca un puzzle. 

— Mă întrebam dacă numerele reprezintă descoperiri? 
Lucruri dezgropate la Gobekli? Imi aduc aminte că am 
văzut numere înscrise pe câţiva dintre săculeţii aceia pe 


103 


care îi aveaţi... în care puneaţi vârfurile de săgeți şi alte 
chestii? 

— Nu. Ar fi o idee bună, dar nu. Descoperirile sunt 
numerotate când se intră în galerii la muzeu. Au litere 
combinate cu numere. 

— A, în fine, spuse Rob, simțindu-se ca şi când o 
dezamăgise. Era doar o teorie. 

— Teoriile sunt bune. Chiar dacă sunt greşite. 

Rob căscă din nou. Avusese parte de destule aventuri 
pentru o singură zi. 

— Ai ceva de băut? 

Simpla lui întrebare o învioră pe franţuzoaică. 

— Doamne! spuse ea, ridicându-se. Îmi pare atât de rău. 
Nu sunt deloc ospitalieră. Vrei nişte whisky? 

— Ar fi grozav. 

— Single malt? 

— Şi mai bine. 

El o privi cum dispare în bucătărie. Câteva momente mai 
târziu, se întoarse cu o tavă, pe care era o cană cu gheaţă, 
două pahare fără picior, o sticlă de apă minerală şi una de 
scotch. Ea puse paharele pe birou şi desfăcu sticla de 
Glenlivet, apoi umplu pe jumătate paharele. Băutura, de un 
arămiu-închis, licărea în lumina lămpii. 

— Gheaţă? 

— Apă. 

— Comme les Brittaniques??. 

Adăugă nişte apă din sticla din plastic, îi înmână paharul 
lui Rob şi se aşeză lângă el. Paharul era rece în palma lui 
Rob, de parcă ar fi fost ţinut în frigider. Încă mai putea 
auzi vocile de afară. Se certau de o oră. De ce? El oftă şi îşi 
lipi paharul rece de frunte, mişcându-l dintr-o parte în alta. 

— Eşti obosit? 

— Da. Tu nu? 

— Ba da. Deci, continuă ea după o scurtă pauză. Vrei să 
dormi aici? Canapeaua e foarte comodă. 

Rob se gândi la propunere, dar şi la bărbaţii cu mustață 
de afară. La individul din umbră. Dintr-odată simţi o nevoie 


15 Asemenea britanicilor (în 1b. fr. în orig.) 
104 


acută de a nu fi singur, şi nici nu avea chef să parcurgă, pe 
jos, cei opt sute de metri până la hotel. 

— Da. Dacă e OK. 

— Bineînţeles că este. 

Ea dădu pe gât restul de whisky din pahar, apoi se 
învârti prin apartament, căutându-i o pătură şi nişte perne. 

Ron era atât de obosit încât adormi tun în momentul în 
care Christine stinse lumina. Şi de îndată ce adormi, visă. 
Visă numere, îl visă pe Breitner şi un câine. Un câine 
negru care mergea pe o cărare sub soarele fierbinte. Un 
câine. O faţă. 

Un câine. 

Apoi visele lui fură întrerupte de un pocnet. Se trezi din 
cauza unui zgomot foarte puternic. Poc! 

Sări de pe canapea. Afară era lumină. Cât timp dormise? 
Ce era zgomotul ăla? Ameţit, îşi verifică ceasul de la mână. 
Era ora nouă dimineaţa. În apartament era linişte. Dar ce 
era păcănitul acela sacadat? 

Grăbit, se îndreptă spre fereastră. 


18 


Rob se aplecă peste geam. Oraşul forfotea. Brutarii 
defilau pe străzile aglomerate, purtând pe capete tăvi 
masive, pline cu chifle şi produse de patiserie, şi covrigi cu 
susan. Asfaltul era călărit de mopede, ce ocoleau eleve 
oacheşe cu ghiozdane. 

Rob auzi din nou zgomotul. Privi cu atenţie strada. Un 
bărbat tăia baclava cu un cuţit pentru pizza, într-un 
magazin de vizavi. Incă o dată se auzi: Poc! 

Apoi Rob văzu motocicleta: un Triumph englezesc, vechi, 
înnegrit şi plin de ulei. Dădea rateuri. Proprietarul 
descălecase şi lovea furios vehiculul cu pantoful stâng. Rob 
se pregătea să bage capul înăuntru, când observă altceva. 

Poliţia. Trei poliţişti coborau din două maşini parcate 
mai sus, pe stradă. Doi dintre ei, purtând uniforme pătate 


105 


de transpiraţie, în timp ce al treilea era îmbrăcat într-un 
costum albastru spilcuit, asortat cu o cravată roz pal. 
Poliţiştii se îndreptară înspre uşa blocului lui Christine, la 
douăzeci de metri sub el, şi se opriră. Apoi apăsară un 
buton. 

Interfonul din apartamentul lui Christine bâzâi. 

Christine ieşise deja din dormitor, complet îmbrăcată. 

— Christine, poliţia e... 

— Ştiu, ştiu, spuse ea. Bună dimineaţa, Robert. 

La faţă părea obosită, dar nu speriată. Ajunse la interfon 
şi apăsă pe buton, deschizând uşa. 

Rob îşi încălţă bocancii. Câteva secunde mai târziu, 
poliţia intră în apartament - în camera de zi - şi se opri 
chiar în faţa lui Christine. 

Bărbatul îmbrăcat în costumul spilcuit era curtenitor, 
galant, uşor sinistru, dar tânăr, de vreo treizeci de ani. Il 
privi indiscret pe Rob. 

— Şi tu eşti? 

— Rob Luttrell. 

— Jurnalistul englez. 

— Ei bine, american, dar locuiesc în Londra. 

— Perfect. Este mai mult decât convenabil. Ofiţerul 
zâmbi, de parcă îi fusese înmânat un cec înscris cu o sumă 
neaşteptat de mare. Am venit să o intervievăm pe 
domnişoara Meyer, în legătura cu teribila asasinare a 
prietenului ei, Franz Breitner. Însă am dori să discutăm şi 
cu dumneavoastră. Poate ulterior? 

Rob încuviinţă. Anticipase o întâlnire cu poliţia, dar se 
simţi teribil de vinovat, încolţit în apartamentul lui 
Christine, la nouă dimineaţa. Poate că polițistul îşi juca 
cărţile profitând de stânjeneala lui. Zâmbetul acestuia era 
superior şi plin de subînţelesuri. Se îndreptă legănat către 
birou şi aruncă încă o căutătură trufaşă în direcţia lui Rob. 

— Numele meu este ofiţer Kiribali. Deoarece am dori să 
discutăm mai întâi cu domnişoara Meyer în particular, ar fi 
ideal dacă aţi putea ieşi preţ de o oră? 

— Păi, OK... 

— Dar nu vă îndepărtați prea mult. Doar o oră. Apoi vom 


106 


continua cu dumneavoastră, spuse polițistul, afişând un alt 
zâmbet viclean. Vă convine aranjamentul, domnule 
Luttrell? 

Rob se uită la Christine. Aceasta încuviință, fără prea 
mare tragere de inimă. Rob se simţi şi mai vinovat - pentru 
că o lăsa pe Christine singură cu tipul ăsta diabolic. Însă 
nu avea de ales. Luându-şi jacheta, ieşi din apartament. 

İşi petrecu următoarea oră pe un scaun de plastic, 
năduşit, dintr-o cafenea cu internet, încercând să ignore 
mormăitul moşului îmbrăcat în salopetă de brutar, din 
dreapta lui, care făcea surfing pe pagini de pornografie cu 
lesbiene, fără nicio jenă. 

Rob jonglă cu numerele din agenda lui Breitner. Le 
scrisese în toate motoarele de căutare posibile: aranjându- 
le şi rearanjându-le. Ce ar fi putut reprezenta numerele? În 
mod cert erau un indiciu, poate chiar o soluţie. O 
posibilitate ar fi fost să reprezinte pagini de carte. Dar ce 
carte? Şi, cu siguranţă, nu erau oare numere prea mari 
pentru pagini de cărţi - 1 013? 

Brutarul turc se ridică. Trecu pe lângă Rob cu o expresie 
bosumflată. Rob se concentră pe ecranul monitorului şi 
amestecă din nou numerele. Ce erau? Erau coordonate 
geografice? Ani calendaristici? Datări în carbon? Rob nu 
avea habar. 

Avea o presimţire. Că cea mai bună metodă de a rezolva 
un mister era de a nu-l zgândări: de a lăsa subconştientul 
să-şi facă treaba. Ca un calculator care merge singur, într- 
o cameră ascunsă. Era o idee bună. Rob citise odată 
despre un om de ştiinţă, pe nume Kekule, care se chinuise 
să descopere structura moleculară a benzenului. Kekule 
încercase timp de luni întregi, fără rezultat. Dar apoi, într- 
o noapte, el visă un şarpe cu coada între dinţi - un simbol 
antic numit Uroborus. 

Kekule se trezise apoi, amintindu-şi visul şi realizând că 
subconştientul său îi transmisese un mesaj: molecula de 
benzen era un inel, un cerc, asemănător unui şarpe care-şi 
mânca propria coadă. Precum Uroborus. Kekule alergase 
în laborator pentru a testa teoria. Soluţia pe care o visase 


107 


era corectă din toate punctele de vedere. 

Atât de puternic era subconştientul. Deci, poate că Rob 
trebuia să încuie problema în pivniţa minţii o perioadă, la 
dospit. Apoi, poate că soluţia numerelor lui Breitner avea 
să-i vină în minte, exact în timp ce s-ar fi gândit la altceva: 
în timp ce făcea duş, se bărbierea, dormea sau conducea. 
Sau în timp ce era interogat de poliţie... 

Poliţia! Rob îşi verifică ceasul. Trecuse o oră. Se ridică 
de pe scaun, plăti proprietarului cafenelei şi se îndreptă în 
pas grăbit către apartamentul lui Christine. 

Un poliţist în uniformă îi deschise uşa. Christine şedea 
pe canapea şi se ştergea la ochi. Celălalt ofiţer îi înmâna 
şerveţele. Rob se zbârli tot. 

— Nu vă faceţi griji, domnule Luttrell. 

Ofiţerul Kiribali era aşezat pe birou, cu gleznele 
încrucişate elegant. Vorbi pe un ton relaxat şi obraznic. 

— Nu suntem irakieni aici. Dar, domnişoara Meyer a 
găsit... dificil să vorbească despre moartea prietenului său. 

Christine îl privi plictisită pe poliţist şi Rob detectă o 
urmă de pică în expresia ei. Apoi ea păşi ţanţoş către 
dormitor şi trânti uşa în spatele său. 

Kiribali îşi zvâcni încheietura, expunându-şi manşetele 
de un alb sclipitor, şi flutură o mână cu manichiura 
perfectă către canapea, îndemnându-l pe Rob să se aşeze. 
Ceilalţi doi poliţişti stăteau în picioare în celălalt capăt al 
camerei. Muti. Kiribali îi zâmbi de sus lui Rob. 

— Aşa deci, sunteţi scriitor? 

— Da. 

— Cât de încântător. Foarte rar am ocazia de a întâlni 
autori adevăraţi. Acesta este un oraş atât de primitiv. Ştiţi 
dumneavoastră, datorită kurzilor, oftă el. Nu sunt tocmai 
învăţaţi zise, terminându-şi ideea şi lovindu-se peste bărbie 
cu stiloul. Eu am studiat literatura britanică la Ankara. 
Este delectarea mea secretă, domnule Luttrell. 

— Ei, eu sunt doar jurnalist. 

— Şi Hemingway a fost doar un jurnalist! 

— Serios, sunt doar un gazetar. 

— Dar sunteţi prea modest. Sunteţi un gentilom literat. 


108 


Al literaturii britanice, unde mai pui... 

Ochii lui Kiribali erau de un albastru foarte închis. Rob 
se întrebă dacă purta lentile de contact pigmentate. 
Duhnea a vanitate. 

— Întotdeauna mi-au plăcut poeţii americani. Poetele 
îndeosebi. Emily Dickinson. Şi Sylvia Plath? Le ştiţi, 
întrebă el, cu o privire enigmatică în ochi. „Un motor, un 
motor, trăgându-mă după el ca pe-un evreu... Cred c-aş 
putea chiar să fiu o evreică!“ Nu-i aşa că sunt unele dintre 
cele mai înspăimântătoare versuri din literatură? îl 
interogă Kiribali, zâmbind. 

Rob nu ştiu ce să răspundă. Nu voia să discute despre 
poezie cu un poliţist. 

— Poate cu altă ocazie, atunci, oftă Kiribali. Am doar 
câteva întrebări, zise el, legănând stiloul între degete. Am 
aflat că nu aţi fost martor la presupusa crimă. În 
consecinţă... 

Astfel înaintă interogatoriul. Scurt ca un lucru de 
mântuială. Aproape neînsemnat. Kiribali abia dacă notă 
răspunsurile lui Rob, iar unul din poliţişti pornea şi oprea 
apatic un magnetofon. Apoi Kiribali trecu la întrebări 
personale. Părea mai degrabă interesat de relaţia lui Rob 
cu Christine. 

— Este evreică, nu-i aşa? 

Rob încuviinţă tăcut. Kiribali zâmbi mulţumit, ca şi când 
cea mai presantă problemă a lui fusese soluţionată, apoi 
puse stiloul jos. Aşezându-l în linie perfectă cu marginea 
biroului. Plesni din degete şi poliţaii somnolenţi se treziră 
la viaţă; iar cei trei porniră către uşă. Oprindu-se în 
dreptul pragului, Kiribali îl rugă pe Rob să îi transmită lui 
Christine că va mai fi solicitată pentru interogatorii 
ulterioare, la un moment dat, pe viitor. Apoi dispăru, 
lăsând în urmă o dâră de parfum. 

Rob făcu stânga împrejur. Christine stătea în uşa 
dormitorului, aparent dezinteresată şi relaxată din nou, în 
cămaşa albă şi pantalonii ei kaki. 

— Ce labagiu teribil. 


109 


— Peut-etre!6, zise ea, ridicând nepăsător din umeri, îşi 
făcea doar meseria. 

— Te-a făcut să plângi. 

— Vorbitul despre Franz. Da... n-am mai făcut asta de 
câteva zile. 

Rob îşi luă jacheta, apoi o puse la loc. Se zgâi la agenda 
lui Breitner, aflată pe masă. Nu ştia ce să mai facă. Nu ştia 
unde se îndrepta şi nici unde avea să îl ducă articolul; ştia 
numai că era implicat şi că era posibil să fie în pericol. Sau 
asta era doar paranoia? Rob îşi aţinti ochii pe tabloul de pe 
perete. Turnul cel ciudat. Christine îi urmări privirea. 

— Haran. 

— Unde e? 

— Nu foarte departe, cam o oră distanță, replică ea, cu o 
sclipire în ochi. Ştii ceva, am o idee. Ai vrea să Îl vezi? Să 
mai ieşim din Urfa? Mi-ar plăcea să fiu în altă parte. 
Oriunde altundeva decât aici. 

Rob dădu din cap entuziasmat. Se simţea din ce în ce 
mai atras de deşert, cu cât petrecea mai mult timp acolo, 
în partea kurdă a Turciei. Umbrele din deşert, tăcerea 
văilor pustii - totul îi plăcea. Iar în acel moment, prefera 
pustietatea deşertului în locul alternativei - o zi întreagă în 
arşița Sanliurfei. 

— Hai să mergem. 

Drumul fuse lung. Peisajul la sud de Urfa era şi mai 
sălbatic faţă de deşertul ce înconjura Gobekli. Vastele 
câmpii aurii se întindeau până în orizonturile argintii 
sclipitoare; bizarul sat kurd era asediat de întinderi 
nefertile de nisip. Rob deschise geamul cât putu, însă 
vântul era tot fierbinte, de parcă o puzderie de lămpi de 
sudură fuseseră îndreptate spre Land Rover. 

— Pe timpul verii temperatura atinge şi 50 de grade aici, 
spuse Christine, scrâşnind senzual. La umbră. 

— Cred. 

— Nu a fost aşa dintotdeauna, bineînţeles. Clima s-a 
schimbat acum zece mii de ani. Cum ţi-a zis şi Franz... 

Vorbiră despre agenda lui Breitner - despre hartă şi 


16 Poate (în 1b. fr. în orig.) 
110 


despre mâzgăleli şi, bineînţeles, despre numere, însă 
niciunul din ei nu avu idei. Subconştientul lui Rob îşi luase 
vacanţă. Experienţa lui despre Kekule nu-l ajutase. 

Trecură de un blocaj militar. Steagul sângeriu al statului 
turc atârna veşted în soarele amiezii. Unul dintre soldaţi se 
ridică, verificând plictisit paşaportul lui Rob, se uită 
chiorâş la Christine, prin geamul maşinii şi le făcu semn să 
înainteze pe drumul pârjolit. 

După o jumătate de oră, Rob văzu turnul straniu 
conturându-se din neant. Era un turn dărâmat al unei 
clădiri construite din cărămizi de argilă arsă, înaltă de 
şapte etaje, dar fărâmiţată deasupra. Era enormă. 

— Ce este? 

Christine viră brusc de pe drumul principal, către turn. 

— Aparține celei mai vechi universităţi islamice din 
lume. Haran. Cel puţin o mie de ani vechime. Este 
abandonată acum. 

— Arată ca turnul de pe cărţile de tarot. Turnul lovit de 
fulger? 

Christine dădu din cap, distrasă, privind pe geam, în 
timp ce parcă; se uita la un şir de căsuțe, cu acoperişuri 
din argilă. Trei copii se jucau cu o minge de fotbal 
confecţionată din cârpe, în curtea mărginită de casele 
mititele. Caprele behăiau în arşiţă. 

— Vezi alea? 

— Casele din argilă? Aha... 

— Sunt aici, probabil, din mileniul al III-lea î.Hr. Haran 
este extraordinar de vechi. Conform legendelor, Adam şi 
Eva au venit aici după ce au fost izgoniți din paradis. 

Rob se gândi la nume: Haran. Îi declanşa o amintire 
interzisă despre tatăl lui, citind din Biblie. 

— Şi e menţionat în Geneză. 

— Ce? 

— În Cartea Genezei, repetă Rob. Capitolul 11, versetul 
31. Avraam a locuit aici. În Haran. 

— Sunt impresionată, zâmbi Christine. 

— Eu nu. Aş vrea să nu-mi mai amintesc rahaturile alea. 
În fine. Cum pot fi siguri? adăugă el. 


111 


— Poftim? 

— Cum pot fi siguri că este oraşul unde au locuit Adam 
şi Eva după izgonire? De ce nu Londra? Sau Hong Kong? 

— Nu ştiu, zise ea, zâmbind la sarcasmul lui. Dar e 
destul de clar, cum ai spus şi tu, că tradiţiile avraamice 
provin din această zonă. Avraam este puternic asociat cu 
Sanliurfa. Şi da, în Haran a primit Avraam cuvântul lui 
Dumnezeu. 

Rob căscă şi ieşi din maşină, privind pe deasupra 
prafului. Christine i se alătură. Împreună, urmăriră o capră 
râioasă scărpinându-se de un autobuz ruginit, care, în mod 
inexplicabil, avea sânge prelins pe o laterală. Rob se 
întrebă dacă localnicii utilizau autobuzul pe post de abator 
improvizat. Acela era un loc bizar. 

— Deci, spuse el, am stabilit că de aici provine Avraam. 
Şi că a fost fondatorul a... trei religii monoteiste, corect? 

— Da. Iudaismul, creştinismul şi islamul. Le-a demarat 
pe toate. Şi când a părăsit Haranul, a mers în ţinutul 
Canaan, prorocind noul cuvânt al lui Dumnezeu, unicul 
Dumnezeu al Bibliei, Talmudului şi Coranului. 

Rob o ascultă cu un vag şi stăruitor sentiment de 
nelinişte. Se sprijini de maşină şi cugetă; îi veneau în 
minte alte amintiri din copilărie. Tatăl lui citind din Cartea 
lui Mormon. Unchii lui citând din Ecleziast. „Bucură-te 
tinere în tinereţea ta.“ Acesta fusese singurul citat din 
Biblie care îi plăcuse vreodată. Îl rosti cu voce tare. 

— Cum era cu sacrificiul? adăugă el. Cu omorârea fiului? 
El urmări cu atenţie expresia de pe chipul inteligent al lui 
Christine, în aşteptarea unei confirmări. Îmi amintesc o 
poveste despre Avraam şi fiul lui, nu? 

— Sacrificarea lui Isaac, încuviinţă Christine. Profetul 
Avraam avea să-şi masacreze propriul fiu, în semn de 
sacrificiu, un sacrificiu ordonat de Iahve. Însă Dumnezeu a 
oprit cuțitul. 

— Ei, poftim. Ce drăguţ din partea bătrânului! 

Cristine râse. 

— Vrei să mai stăm aici sau vrei să te duc într-un loc şi 
mai ciudat? 


112 


— Hai, înainte cu tupeu! 

Urcară din nou în maşină. Christine schimbă vitezele şi 
porniră în goană. Rob şedea lăsat pe spate, privind peisajul 
prăfuit trecând pe lângă ei. Din când în când dealurile 
năruite erau presărate cu o ruină ciudată sau un castel 
otoman în paragină. Sau de câte un vârtej de praf, 
învârtindu-se singuratic prin pustiu. Şi apoi, în mod 
incredibil, peisajul deveni şi mai dezolant. Drumul se 
umplu de bolovani. Până şi albastrul cerului păru să se 
închidă, transformându-se într-un violet  deprimant. 
Căldura era aproape insuportabilă. Maşina zăngăni pe 
lângă promontorii aurii decolorate şi poteci arse, dar 
brăzdate de făgaşe. Niciun copac nu deranja peisajul sterp 
ce părea infinit. 

— Sogmatar, spuse într-un final Christine. 

Se apropiau de un cătun, de numai câteva colibe din 
beton, pierdut într-o vale mută şi stearpă din mijlocul 
deşertului. 

Un jeep mare era parcat în mod absurd în faţa unei 
colibe şi mai erau şi alte maşini; însă drumurile şi curţile 
erau goale. Imediat îi aminti lui Rob de marele Los 
Angeles. Vehicule mari şi soare nesfârşit - şi nici ţipenie de 
om. 

Ca un oraş lovit de molimă. 

— Câţiva urfani bogaţi au case aici, spuse Christine. La 
fel şi kurzii. 

— De ce gura mă-sii ar vrea cineva să trăiască aici? 

— Din cauza atmosferei. O să vezi. 

leşiră din maşină şi intrară în cuptorul de afară. 
Christine o luă înainte, căţărându-se peste ziduri antice 
dărăpănate şi trecând pe lângă nişte blocuri sculptate de 
marmură. Cele din urmă semănau cu nişte majuscule 
romane. 

— Da, spuse Christine, anticipând întrebarea lui Rob. 
Romanii au fost aici, şi asirienii, şi toată lumea a venit aici. 

Se apropiară de o gaură mare şi întunecată dintr-o 
clădire foarte stranie şi turtită: era o clădire scobită, 
efectiv, în peretele de stâncă. Intrară înăuntrul structurii 


113 


joase. Rob avu nevoie de câteva secunde pentru a i se 
obişnui ochii cu întunericul. 

Înăuntru mirosul de rahat de capră era apăsător, 
înţepător şi umed şi apăsător. 

— Ăsta este un templu păgân. Pentru zeii lunii, îl 
informă Christine. 

Îi arătă câteva figuri sculptate grosolan în zidul de piatră 
din interior. 

— Zeul lunii este aici, îi poţi vedea coarnele - vezi - 
semicercul de lună nouă. 

Efigia erodată mai avea şi un fel de cască: două coarne, 
asemenea unor semiluni, i se balansau pe cap. Rob îşi 
trecu palma peste figura de piatră. Era caldă şi ciudat de 
lipicioasă. Îşi trase mâna înapoi. Efigiile desfigurate ale 
capetelor de zei îl priveau cu ochii mâncaţi. Era atât de 
linişte acolo, înăuntru: Rob îşi putea auzi bătăile inimii. 
Zgomotul lumii exterioare era abia perceptibil: doar 
clinchetele clopotelor de la gâtul caprelor şi vârtejul 
vântului din deşert. Lumina fierbinte a soarelui bătea exact 
în dreptul intrării, făcând ca înăuntru să pară şi mai 
întuneric. 

— Eşti OK? 

— Bine. Sunt bine... 

Ea se îndreptă spre peretele opus. 

— Templul datează din secolul al II-lea d.Hr. 
Creştinismul încerca să ocupe regiunea, dar încă se 
venerau vechii zei. Cei cu coarne. Îmi place la nebunie aici. 

— Foarte drăguţ, spuse Rob privind în jur. Ar trebui să-ţi 
iei un apartament aici. 

— Întotdeauna devii sarcastic atunci când nu te simţi în 
largul tău? 

— O cafea putem să comandăm? 

— Mai am să-ţi arăt un loc, spuse ea, chicotind. 

Îl conduse afară din grotă şi Rob se simţi uşurat să iasă 
din întunericul umed şi fetid. Urcară o pantă de grohotiş şi 
praf încins. Întorcând capul un moment, Rob zări un copil 
privindu-i dintr-una din casele modeste. O faţă mică, 
măslinie, în spatele unei ferestre sparte. 


114 


— Templul lui Venus, declară ea, căţărându-se pe ultima 
movilă de pământ. 

Rob urcă şi ultimii metri de pietriş pentru a sta lângă ea. 
Vântul era vioi acolo sus, însă tot fierbinte, se putea vedea 
la distanţe de kilometri. Era un tablou magnific. Kilometri 
întregi, nesfârşiţi, deluroşi, de sălbăticie decolorată. 
Mormane moarte de pietre. Munţii erau însemnați de 
găurile întunecate ale grotelor. Rob presupuse că erau alte 
temple şi altare, care mai de care mai năruit unul decât 
celălalt. Rob se holbă la podeaua pe care stăteau. Podeaua 
unui templu deschis spre cer. 

— Când au fost construite toate astea? 

— Posibil că în timpul asirienilor sau a canaaniţilor. 
Nimeni nu ştie cu certitudine. Sunt foarte vechi. Grecii le- 
au preluat, apoi romanii. Dar, cu siguranţă, a fost un lăcaş 
unde se făceau sacrificiile umane, adăugă ea arătând 
înspre nişte caneluri în piatra gravată de sub picioarele 
lor. Vezi? Astea erau făcute să se scurgă sângele prin ele. 

— OK. 

— Toate aceste religii levantine timpurii erau axate pe 
sacrificii. 

Rob îşi aruncă privirea spre dealurile deşertului şi micul 
sat. Faţa copilului dispăruse; fereastra spartă era acum 
goală. Una dintre maşini era în mişcare: pe drumul din 
vale înspre Sogmatar. Drumul mergea de-a lungul unui 
vechi râu secat. Albia unui râu mort. Rob îşi imagină cum 
decurgeau sacrificiile acolo sus. Ţi se legau picioarele cu 
sfoară aspră, mâinile ţi se înfăşau la spate, şi în faţă aveai 
respiraţia urât mirositoare a unui preot; şi apoi durerea 
surdă a loviturii, când cuțitul ţi se împlânta în cutia 
toracică... 

Respiră adânc şi îşi şterse sudoarea de pe frunte cu 
dosul palmei. Era timpul să plece, cu siguranţă. El făcu un 
semn în direcţia maşinii. Christine încuviinţă şi coborâră 
dealul, înspre Land Roverul care îi aştepta. Dar, la 
jumătatea drumului, Rob se opri. Se holbă la dâmb. 

Dintr-odată, îşi dădu seama. Descifrase semnificaţia 
numerelor. 


115 


Numerele din agenda lui Breitner. 


19 


Vremea era tot înverşunată. Cerul gri de plumb era la fel 
de sumbru ca şi înverzitele câmpuri de sub el, bătute de 
vijelii. Boijer, Forrester şi Alisdair Harnaby se aflau într-o 
maşină mare şi neagră, gonind de-a lungul insulei Man. În 
faţa lor, se afla o altă maşină lungă şi neagră în care se 
deplasau Hayden şi colegii lui. 

Forrester era îngrijorat. Timpul trecea: îi aluneca 
printre degete. Şi fiecare minut pierdut îi aducea mai 
aproape de următoarea oroare. Următoarea crimă 
inevitabilă. 

Oftă adânc. Aproape furios. Măcar urmăreau ceva de 
data asta - erau pe urmele unui pont. Un fermier văzuse 
ceva straniu într-un colţ ascuns al insulei, jos, în sud, 
aproape de Castletown. Forrester îl convinsese de urgenţă 
pe Alisdair Harnaby să îi însoţească pe parcursul 
interviului, întrucât simţise că bărbatul ar fi putut oferi 
informaţii utile. Punctul de vedere istoric. Părea important. 

Însă mai întâi Forrester voia să afle ce mai spusese 
femeia de la CNN; Boijer păru încântat să divulge 
informaţia. Detectivul finlandez îi zise că Angela Darvill 
auzise despre cazul de pe Craven Street de la un gazetar 
de la Evening Standard. 

— Şi a făcut legătura, spuse Forrester. Mi se pare 
corect. 

— Da, aşa este, domnule. Dar a mai spus ceva. S-ar 
părea că ar mai fi un caz similar. În statul New York şi 
Connecticut. În New England. 

— Cât de similar? 

— Acelaşi tip de tortură migăloasă. 

— Steaua lui David? 

— Nu, spuse Boijer. Dar scrijelituri în piele, adăugă el. 
Şi jupuire. A zis că a fost unul dintre cele mai groaznice 


116 


cazuri pe care le-a relatat. 

Forrester se rezemă şi privi pe fereastră. Pe toate părţile 
se întindeau dealuri joase şi umede de un verde liniştitor. 
Mici ferme punctau pustietatea rurală şi copăceii cocoşaţi, 
cu crengile bizar tăiate în unghi de vânturile nesfârşite. 
Tabloul îi aminti de o vacanţă pe care o petrecuse în Skye. 
Era o frumuseţe melancolică în acel peisaj, o frumuseţe 
melancolică ce se apropia prea mult de o tristeţe reală, 
chinuitoare. Forrester îşi înlătură din minte gândul despre 
fiica lui. 

— Cine a comis crimele? întrebă el. 

— Nu s-a aflat niciodată. Destul de ciudat - similaritatea, 
mă refer... 

În faţa lor, drumul dispăruse, transformându-se într-o 
potecă mai mare care ducea spre gardul viu, bătut de 
vânturi, al unei ferme. Cele două maşini parcară. Cei cinci 
poliţişti şi istoricul amator o luară pe cărarea către casa 
albă a fermierului. 

Boijer îşi privi pantofii murdari de noroi şi ţâţâi 
nemulţumit. 

— Căcat. Ia uită-te! 

— Trebuia să-ţi fi adus cizmele de cauciuc, Boijer. 

— Nu ştiam că mergem în excursie, domnule. Pot să-i 
trec pe lista de decontare? 

— O să văd ce pot să fac, râse Forrester. 

Unul din ofiţerii cu cască albă, care îl însoțea pe 
Hayden, ciocăni la uşă, şi aceasta fu deschisă de un bărbat 
surprinzător de tânăr. Forrester se întrebă de ce cuvântul 
fermier evoca imaginea unui domn de vârstă mijlocie 
fluturând o sapă sau o puşcă cu ţeava retezată. Acest 
fermier era chipeş şi nu avea mai mult de douăzeci şi cinci 
de ani. 

— Salut, salut. Sergent...? 

— Inspector-şef, continuă Hayden. Da. Şi tu trebuie să fii 
Gary? 

— Da. Sunt Gary Spelding. Am vorbit la telefon. Hai, 
intraţi băieţi! Ce zi scârboasă! 

Se înghesuiră în bucătăria caldă şi primitoare a casei, 


117 


care mirosea a pin. Pe o farfurie erau aşezaţi biscuiţi. 
Boijer înşfacă unul cu poftă. 

Forrester realiză, dintr-odată, câţi erau. Cinci erau prea 
mulţi. Însă toţi voiau să ştie despre pont. Ce văzuse 
Spelding. În timp ce zâmbitoarea soţie a lui Spelding le 
prepară două ceainice cu ceai, acesta din urmă îşi spuse 
povestea. În după-amiaza crimei, repara o poartă din 
gardul care înconjoară ferma. Se pregătea să plece acasă, 
treaba fiind rezolvată, când văzuse ceva straniu. Lui 
Forrester i se răci ceaiul în timp ce ascultă. 

— Era o maşină mare de teren. Un vehicul de fiţe. 

— Unde mai exact, întrebă Hayden, aplecându-se 
impacientat peste masa din bucătărie. 

— Pe drumul din capătul fermei. Balladoole. 

— ÎI ştiu, întrerupse Harnaby. 

— Normal că avem parte de unu' sau doi turişti din când 
în când. Plaja e la o aruncătură de băț. Dar tipii ăştia erau 
altfel... cinci băieţi tineri, explică Spelding, învârtind în 
cana de ceai şi zâmbindu-i lui Hayden. În salopete de 
telecom. 

— Pardon? întrebă Boijer. 

Spelding se întoarse către adjunctul lui Forrester. 

— Toţi purtau salopete mari şi verzi, cu insigna 
companiei Manx telecom. Companie de telefonie mobilă. 

— Şi făceau ce, mai exact? îl chestionă Forrester, 
preluând interogatoriul. 

— Umblau aiurea pe câmpurile mele. Şi mi s-a părut 
ciudat. Destul de ciudat. Da, întări Spelding, sorbind din 
ceai. Cu atât mai mult cu cât nu avem niciun stâlp de 
antenă pe aici, niciun semnal. E o zonă moartă pentru 
telefoane mobile. Şi m-am întrebat ce căutau. Şi toţi erau 
tineri. Tipi tineri. Dar aproape se întunecase şi era destul 
de frig, aşa că nu erau surferi. 

— Ai vorbit cu ei? 

— Ei, am vrut, replică Spelding, roşind subtil. Pentru 
început, se plimbau pe proprietatea mea. Da’, felu’ în care 
s-au uitat la mine când m-am apropiat... 

— Adică? 


118 


— Naşpa. Chiar... destul de naşpa, zise fermierul roşind 
şi mai tare. Duşmănos. Aşa că am considerat că discreţia e 
cea mai bună opţiune. Am fost cam laş, îmi pare rău. Şi 
apoi am văzut conferinţa de presă la ştiri şi am început să 
mă întreb... 

Hayden îşi bău ceaiul. Privi înspre Forrester, apoi iarăşi 
înspre Spelding. 

În decursul următoarei jumătăţi de oră, obţinură şi 
restul informaţiilor de la Gary Spelding. Descrieri detaliate 
ale tuturor bărbaţilor: toţi înalţi şi tineri. Descrierea 
maşinii: o Toyota Landcruiser neagră, deşi Spelding nu îşi 
putea aminti numărul de înmatriculare. Însă măcar era un 
pont. O şansă. Forrester presupunea că aceia ar putea fi 
bărbaţii pe care îi căutau. Dându-se drept lucrători de la 
compania de telefoane, aveau o deghizare reuşită. Existau 
antene de telefonie mobilă peste tot; toată lumea voia 
acoperire în reţelele mobile, non stop. Puteai lucra pe 
timpul nopţii fără a trezi suspiciuni. „Avem o eroare de 
reţea.“ 

Însă trupa venise într-o zonă fără acoperire mobilă. De 
ce făcuseră asta? Să fi fost, oare, prima lor greşeală? Lui 
Forrester îi renăscu speranţa. Aveai nevoie de noroc în 
genul ăsta de muncă. Şi ăsta ar fi putut fi norocul lui. 

Interviul se terminase. Ceainicul era gol. Afară se 
ridicase parţial pătura de nori cenuşii. Raze oblice de 
soare cădeau peste câmpurile ude. Poliţiştii îşi ridicară 
pantalonii din calea noroiului, în timp ce se îndreptară, 
împreună cu fermierul, spre drumul Balladoole. 

— Chiar pe aici, zise Spelding. Aici i-am văzut. 

Priviră cu toţii câmpul mâlos şi cutat, delimitat de 
îngustul drum de ţară. O vacă melancolică se holba la 
Boijer. În spatele vacii era o limbă lungă de nisip cenuşiu, 
şi apoi marea cenuşie şi rece, luminată de rarele raze de 
soare. 

— Unde duce? întrebă Forrester, arătând înspre potecă. 

— Spre mare. Asta e tot. 

Forrester se căţără pe ultima poartă; urmat de Boijer şi 
ceilalţi, ceva mai puţin prompti. Se opri exact unde fusese 


119 


parcată maşina. Era un loc de parcare ciudat, dacă te 
îndreptai spre golf. Era la aproape un kilometru distanţă 
de țărm. Deci, de ce opriseră acolo? De ce să nu meargă cu 
maşina restul drumului? Voiseră să facă o plimbare? Era 
clar că nu. Deci, trebuie să fi căutat altceva. 

Forrester se căţără din nou pe cea mai apropiată poartă. 
Era la trei metri deasupra solului. Privi în jurul lui. Numai 
câmp şi ziduri de piatră şi pajişti nisipoase. Şi marea cea 
nefericită. Unicul punct de interes era câmpul cel mai 
apropiat. Care, din unghiul în care se afla Forrester, părea 
să aibă nişte denivelări minore şi pietre împrăştiate. 
Cobori de pe poartă şi se întoarse către Harnaby, care 
gâfâia de atâta mers. 

— Ce sunt, întrebă Forrester. Cucuiele alea mici? 

— Păi... începu Harnaby, cu un zâmbet nesigur. Voiam 
să pomenesc despre asta. Nu mulţi ştiu asta, dar este zona 
de înhumare din Balladoole. Vikingi. Secolul al XI-lea. A 
fost dezgropată în anii 1940. Au găsit broşe şi alte lucruri 
de genul ăsta. Şi încă ceva... 

— Ce? 

— Au găsit şi un cadavru. 

Harnaby le explică. Le povesti despre săpăturile din 
timpul războiului, când oameni de ştiinţă de pe continent 
dezgropaseră un întreg vas viking, îngropat împreună cu 
bijuterii şi săbii. Şi trupul unui războinic viking. 

— Şi au mai găsit şi dovezi ale unor sacrificii umane. La 
picioarele războinicului, arheologii au găsit cadavrul unei 
adolescente. Care, probabil, fusese victima sacrificiului. 

— De unde au ştiut? 

— Pentru că fusese îngropată fără bunuri de valoare. Şi 
fusese  sugrumată. Vikingii erau obişnuiţi să aducă 
sacrificii. Omorau sclave tinere pentru a-şi onora 
războinicii căzuţi. 

Forrester simţi un reflex de înviorare. Se uită la Boijer, 
apoi la valurile cenuşii din depărtare. Îşi întoarse privirile 
către Boijer. 

— Sacrificii ritualice, spuse el într-un final. Da. Sacrificii 
umane. Boijer! Asta era! 


120 


Boijer păru nedumerit. Forrester explică: 

— Gândeşte-te, un bărbat îngropat de viu, cu capul în 
pământ. Un bărbat cu capul ras - şi limba tăiată. 
Crestături ritualice pe ambele cadavre... 

— Şi acum Balladoole, zise Harnaby. 

Forrester dădu din cap, în semn de aprobare. Sărind 
peste a doua poartă, traversă dâmburile şi pietrele de pe 
câmp. Pantofii i se distruseseră din cauza noroiului, însă 
lui nu păru să-i pese. Auzea sunetul valurilor de pe plajă; 
simţea gustul sărat al oceanului. Sub tălpile lui, vikingii 
înhumaseră o fată, o tânără care fusese ucisă în cadrul 
unui ritual. Iar bărbaţii aceia, ucigaşii, se întâlniseră acolo, 
exact înainte de a comite propria execuţie ritualică, la 
numai câteva ore mai târziu. 

Rotiţele se  învârteau. Mecanismul era angrenat. 
Forrester inhală aerul umed şi înăbuşitor. Nori de ploaie 
fină se întreceau, venind dinspre agitata şi învolburata 
mare a Irlandei. 


20 


Land  Roverul gonea pe drumul de pământ, 
îndepărtându-se de Sogmatar, pentru a ajunge pe şoseaua 
spre Sanliurfa; peste douăzeci de kilometri aveau să-i facă 
de-a lungul fostului curs de apă. Christine avea privirile 
aţintite pe drum, strângând schimbătorul de viteze în 
mână. Conduseră în tăcere. 

Rob nu îi spusese ce credea că descoperise despre 
numere. Voia să verifice înainte. Şi pentru asta avea nevoie 
de o carte şi poate şi de un calculator. Când ajunseră 
înapoi în oraş, soarele mai avea o oră până la apus, iar 
Sanliurfa era vizibil agitată. De îndată ce sosiră în centru, 
se îndreptară direct către apartamentul lui Christine, îşi 
aruncară jachetele prăfuite pe spătarul scaunului de 
răchită şi se trântiră pe canapea. Christine i se adresă pe 
neaşteptate şi fără legătură cu discuţiile avute. 

121 


— Crezi că ar trebui să plec acasă? 

— Ce? De ce? 

— Săpăturile s-au terminat. De luna viitoare nu mai 
primesc salariu. Aş putea să mă întorc acasă acum. 

— Fără să aflăm ce s-a întâmplat cu Franz? 

— Da, zise ea, privind pe fereastră. El e... mort. N-ar 
trebui să accept asta? 

Afară soarele adormea. Chemarea la rugăciune a 
muezinilor se auzea peste tot în oraşul antic Urfa. Rob se 
ridică, îndreptându-se către geam, îl deschise şi privi 
afară. Vânzătorul de castraveți trecea cu bicicleta pe 
trotuar, făcându-și reclamă produselor. Un grup de femei 
cu văluri se adunase în faţa reprezentanţei Honda, toate 
vorbind la telefoanele mobile prin voalurile negre ce le 
acopereau. Semănau cu nişte umbre, cu nişte stafii. 
Miresele îndoliate ale morţii. 

Se întoarse pe canapea şi se uită la Christine. 

— Nu cred că ar trebui să pleci. Nu încă. 

— De ce nu? 

— Cred că ştiu ce înseamnă numerele. 

— Arată-mi, zise ea, neafişând nicio emoție. 

— Ai o Biblie? Una englezească? 

— Pe raftul ăla. 

Rob alergă spre raft şi verifică cotoarele cărţilor: artă, 
poezie, politică, arheologie, istorie. Şi mai multă 
arheologie. O găsi. Scoase o Biblie veche, mare şi neagră. 
Versiunea corectă şi autorizată. 

În acel timp, Christine luă carnetul lui Breitner de pe 
birou. 

— Bun, zise Rob. Sper să am dreptate. Cred că am 
dreptate. Dar hai să încercăm. Citeşte numerele din 
carnet. Şi spune-mi lângă ce sunt scrise pe pagină. 

— OK, avem... douăzeci şi opt. Lângă imaginea unei 
busole, pentru est. 

— Nu, spune-le ca şi când cele două cifre sunt separate. 
Doi opt. 

Christine îl privi pe Rob dezorientată, poate chiar 
amuzată. 


122 


— OK. Doi opt. Lângă o săgeată care indică estul. 

Rob deschise Biblia la Geneză, răsfoi paginile subţiri şi 
aproape transparente, şi găsi pagina corectă. Işi mişcă 
degetul peste coloanele de text compact. 

— Capitolul doi, versetul opt, 2:8 Geneza. 


Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre 
răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. 


Rob aşteptă. 

Christine se holba la Biblie. După o vreme murmură: 

— La est, în Eden? 

— Mai citeşte un număr. 

— Doi nouă, lângă un copac, zise ea, după ce verifică 
agenda. 

Rob se duse la aceeaşi pagină din Biblie şi recită. 

— Cartea Genezei. Capitolul doi, versetul nouă. 2:9. 


Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot 
soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de 
mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul 
cunoştinţei binelui şi răului. 


— Doi unu zero, şopti Christine. Doi zece. Lângă chestia 
aia tremurată, râul. 

— Linia care se transformă în patru râuri? 

— Da. 

— Capitolul doi, versetul zece, citi Rob din Biblie. 2:10. 


Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se 
împărțea în patru braţe. 


— Doamne! exclamă Christine. Ai dreptate! 

— Hai să mai încercăm unul, pentru siguranţă. Altul, 
unul dintre numerele mari. 

— OK, spuse Christine, uitându-se în agendă. Aici sunt 
numerele mai mari, la sfârşit. Unsprezece treizeci şi unu. 
Rob răsfoi paginile şi recită, simțindu-se ca un vicar în 
amvonul său. 


123 


Şi a luat Terah pe Avram, fiul său, şi pe Lot, fiul lui 
Haran şi nepotul său, şi pe Sarai, nora sa, şi femeia lui 
Avram, fiul său, şi a plecat cu ei din Urul Caldeii, ca să 
meargă până în ţara Canaanului; dar au mers până la 
Haran şi s-au aşezat acolo. 


— Haran? 

— Haran, zise Rob, făcând o pauză pentru a se aşeza 
lângă Christine. Hai să mai încercăm unul, unul din 
celelalte, unul dintre numerele de lângă desene. 

— Aici e un număr lângă un desen, pare a fi un câine sau 
un porc, sau... altceva. 

— Care e numărul? 

— Două sute nouăsprezece. Deci doi nouăsprezece. 

Rob găsi pasajul corespunzător. 


Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate 
fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la 
Adam, ca să vadă cum le va numi... 


Tăcerea umplu apartamentul. Rob încă mai putea auzi 
strigătele vânzătorului de castraveți, plutind dinspre 
străzile  prăfoase de dedesubt. Christine îl privi 
concentrată. 

— Breitner credea că descoperă... 

— Da. Grădina Raiului. 

Se priviră lung. 


21 


Forrester căuta informaţii despre sacrificii umane în 
biroul lui din Londra. Cafeaua era aşezată pe birou lângă o 
poză a fiului său, ţinând în mână o minge de plajă, şi o 
poză a fiicei sale, cu părul blond-argintiu, râzând fericită. 
Fusese făcută exact înainte de a muri. 


124 


Câteodată, atunci când dulăul cel negru al depresiei îl 
apuca de picioare, Forrester întorcea fotografia fiicei sale 
cu faţa în jos, pe birou. Pentru că era mult prea dureros, 
prea răscolitor. Câteodată, gândul la fiica lui îi provoca 
dureri mari în piept, ca şi când ar fi avut o coastă ruptă 
care se i se înfipsese în plămâni. Era o durere atât de vie, 
încât aproape că-i venea să urle. 

Dar, de cele mai multe ori, nu era chiar atât de rău. În 
general, putea trece peste durere - pentru a simţi durerea 
altora. În acea dimineaţă, poza şedea ignorată pe birou, cu 
zâmbetul alb şi strălucitor, fericit, al fiicei lui încă în viaţă. 
Forrester era lipit cu ochii de monitorul calculatorului, 
căutând de zor „sacrificii umane“ pe Google. 

Citea despre evrei - israeliţii timpurii care îşi ardeau 
copiii. De vii. Forrester află că făceau asta într-o vale, ceva 
mai la sud de Ierusalim - Ben-Hinnom. Wikipedia îi explică 
detectivului că valea mai era cunoscută şi sub denumirea 
de Gehenna. Valea Gehenna era Iadul Canaaniţilor, valea 
umbrei morții. 

Forrester citi mai departe. Potrivit istoricilor, în 
vremurile de demult, mamele şi taţii israeliți îşi aduceau 
primii născuţi jos, în vale, la porţile Ierusalimului, şi îşi 
aşezau bebeluşii în abdomenul scobit al unei statui uriaşe 
din cupru, dedicate zeului demon Moloh. Bolul de alamă 
din centrul imensei statui funcţiona şi pe post de coş 
pentru jar. De îndată ce bebeluşii şi copiii se aflau în cuva 
de bronz, se aprindea focul sub statuie, care încingea 
alama, omorând copiii prin coacere. În timp ce copiii urlau 
pentru a fi salvaţi, preoţii băteau în nişte tobe imense, 
pentru a nu fi auzite urletele copiilor arşi de vii şi pentru 
ca mamele să suporte mai uşor ritualul. 

Forrester se rezemă de spătarul scaunului, inima 
bubuindu-i ca tobele unui ritual israelit. Cum putea cineva 
să facă aşa ceva? Cum putea cineva să-şi sacrifice copiii? 
Automat, Forrester se gândi la propriii lui copii, fiica lui, 
fiica lui moartă. Primul născut al familiei. 

Frecându-se la ochi, mai citi câteva pagini. 

Se părea că sacrificarea primului născut era un motiv 


125 


comun în istoria antică. Tot felul de popoare - celții, 
mayaşii, goții, vikingii, nordicii, hinduşii, sumerienii, sciţii, 
amerindienii, incaşii, mulţi alţii - sacrificau oameni, iar 
multe dintre ele chiar şi primii născuţi. De multe ori acest 
sacrificiu se numea sacrificiu de temelie atunci când se 
înălța un edificiu sacru sau de importanţă strategică; 
înainte de începerea construcţiei, comunitatea sacrifica un 
copil, în general un prim născut, şi-i îngropa cadavrul sub 
o arcadă, un stâlp sau o uşă. 

Forrester inspiră şi expiră. Accesă un alt link. Afară, 
cerul era strălucitor, luminat de soarele primăverii târzii. 
Detectivul era prea captivat de ritualul sacrificiilor antice, 
desigur macabre, pentru a se mai gândi la cazul său. 

Sacrificiile aztecilor erau şi mai sângeroase. 
Homosexualii erau omorâți într-un ritual prin care li se 
smulgeau intestinele prin rect. Războinicilor inamici li se 
smulgeau inimile din cavitatea toracică, pe viu, de către 
preoţi ale căror capete erau împodobite cu măruntaiele 
victimelor anterioare. 

Citi mai departe. Şi mai departe. Se spunea că Marele 
Zid Chinezesc era construit peste mii de cadavre: şi mai 
multe sacrificii făcute la temelia construcţiilor. Japonezii 
veneraseră un Hitobashira - un pilon uman - sub care erau 
îngropate de vii virgine. Haznale imense sau cisterne de 
apă erau folosite de mayaşii din Mexic pentru a îneca 
fecioare şi copii. Şi asta nu era tot. Celticii preromani îşi 
înjunghiau victimele în inimă, pentru a profeţi viitorul în 
spasmele trupului celui torturat. Fenicienii omorau mii de 
bebeluşi în semn de căinţă şi îi îngropau în gheene - 
cimitire uriaşe pentru bebeluşi. 

Şi tot aşa. Forrester se lăsă pe spate, simțindu-se uşor 
ameţit. Însă, în acelaşi timp, simţea că progresează. Crima 
ritualică din insula Man şi tentativa de crimă din Craven 
Street trebuiau să aibă legătură cu sacrificiile în primul 
rând, pentru că ucigaşii se adunaseră la un lăcaş de 
sacrificii atestat istoric. Dar care era legătura dintre 
crime? 

Respiră adânc, ca un înotător care se pregăteşte să sară 


126 


într-un bazin cu apă foarte rece şi căută pe Google „Steaua 
lui David“. 

După patruzeci de minute de lecturi despre istoria 
evreilor, găsi ce căuta. Era pe o pagină de web a unor 
fanatici americani, o pagină posibil satanistă. Insă 
fanatismul era exact ceea ce investiga Forrester. Se 
explica acolo că Steaua lui David mai era cunoscută şi sub 
numele de Steaua lui Solomon, pentru că, se spunea, 
regele evreu o folosise ca emblemă magică. Simbolul 
fusese renegat de autorităţile rabinice moderne, din cauza 
asocierilor cu activităţile oculte. Era cunoscut faptul că 
Solomon folosise steaua pe templul pe care îl ridicase în 
onoarea lui Moloh, demonul canaaniţilor, lăcaş unde 
efectua sacrificii animale şi umane. 

Forrester citi pagina din nou. Şi încă o dată. Şi o a treia 
oară. Ucigaşii nu scrijeleau steaua lui David pe pieptul 
victimelor. Ci desenau steaua lui Solomon. Un simbol 
îndeaproape asociat cu sacrificiul uman. 

Şi rasul capului? 

Trei minute dură pentru a găsi o explicaţie pe Google. 

În multe culturi, victimele sacrificiilor erau purificate 
înaintea ritualului în diverse moduri. Erau îmbăiate sau li 
se cerea să postească, iar uneori li se rădeau capetele. 
Unora li se tăia limba. 

Teoria lui Forrester se confirmă. Criminalii erau 
obsedati de ideea sacrificiului uman. Dar de ce? 

Se ridică şi îşi masă muşchii gâtului. Citea de trei ore. 
Creierul său procesa fără întrerupere informaţiile de pe 
ecranul monitorului. Toate bune şi frumoase. Dar nu aveau 
nicio legătură reală cu banda de ucigaşi. Toate porturile 
din Man erau supravegheate. Aeroportul era şi el 
supravegheat, însă el nu avea speranţe prea mari că aveau 
să fie prinşi tinerii căutaţi - cu siguranţă se despărţiseră şi 
plecaseră de pe insulă imediat. Zeci de bărci şi feriboturi şi 
avioane plecau de pe insula Man în fiecare zi, la orice oră. 
Cel mai probabil, ei plecaseră din Douglas înainte ca 
trupul celui omorât să fi fost descoperit. Singura speranţă 
era verificarea imaginilor de pe camerele de supraveghere 


127 


pentru a descoperi Toyota neagră cu care veniseră 
făptaşii. Dar ar fi durat săptămâni! 

Forrester se aşeză din nou şi îşi trase scaunul rotativ 
mai aproape de monitor. Mai avea trei lucruri de cercetat. 
Ierusalim Whaley fusese membru al unui club de 
aristocrați scandalagii - Irish Hellfire Club. Aşa cum îi 
spusese istoricul din Man. Dar ce legătură avea acest lucru 
cu sacrificiile? Cu crimele? 

Şi oasele de pe Craven Street, din casa lui Benjamin 
Franklin, ce era cu ele? 

Aceste două nelămuriri îl duseră la cea de-a treia 
întrebare - peste tot unde mergea, banda dezgropa ceva. 
Ce căutau? 

Căutarea iniţială fu simplă şi avu succes imediat. 
Forrester tastă Benjamin Franklin şi Hellfire şi prima 
opţiune îi oferi răspunsul căutat. Benjamin Franklin fusese 
părintele fondator al Americii, bun prieten cu sir Francis 
Dashwood, iar sir Francis Dashwood era fondatorul 
clubului Hellfire. De fapt, conform autorităţilor, şi 
Benjamin Franklin făcea parte din clubul Hellfire. 

Puzzle-ul prindea contur. Clubul Hellfire era, în mod 
evident, deosebit de important. Dar cine sau ce erau ei? 

Din câte putu Forrester să desluşească de pe Google, 
clubul Hellfire, atât cel din Irlanda, cât şi cel din Anglia, 
era o societate secretă formată din răufăcători sus-puşi. 
Dar asta era tot. Poate că erau neprietenoşi şi periculoşi şi 
cu siguranţă răsfăţaţi şi hedonişti. Dar să fi fost cu 
adevărat  satanişti şi ucigaşi? Majoritatea istoricilor 
gândeau că erau doar un club de băutori care se bucurau 
de plăceri interzise din când în când. Zvonurile despre 
cultul satanic au fost respinse. 

Acestea fiind spuse, exista un singur expert care nu 
împărtăşea aceste păreri. 

Forrester mâzgăli un nume pe un carneţel. Un profesor, 
pe nume Hugo De Savary, de la Universitatea Cambridge, 
era de părere că cei de la Hellfire erau ocultişti convinşi. 
Profesorul fusese ridiculizat pentru ideilor sale. 

Dar, chiar dacă De Savary avea dreptate, tot nu exista 


128 


un răspuns pentru restul întrebărilor. Ce căutau 
criminalii? De ce săpau? Ce legătură avea cu Hellfire? Ce 
rost avea să întoarcă pe dos pajişti şi pivnițe? Căutau vreo 
comoară? Bagatele sataniste? Oase vechi? Diamante 
blestemate? Copii sacrificați? Mintea lui Forrester fierbea 
- din ce în ce mai intens. Făcuse destule pentru o singură 
dimineaţă. Se descurcase bine. Simţea că adunase, în 
sfârşit, toate piesele din puzzle, sau ca şi cum cineva i le 
trântise pe toate în poală. Singura problemă era că 
pierduse cutia şi nu vedea capacul. Astfel că nu ştia ce 
reprezentau bucăţile din puzzle. Nu avea idee ce imagine 
trebuia să recreeze. Totuşi, măcar avea piesele... 

Înghiţindu-şi un căscat, Forrester îşi luă haina de pe 
spătarul scaunului rotativ şi se îmbrăcă. Era ora prânzului. 
Merita un prânz bun - italienesc poate. Penne arrabiata de 
la restaurantul din josul străzii. Şi nişte tiramisu la desert, 
urmat de un relaş prelungit, citind paginile de sport din 
ziar. 

leşind din încăpere, aruncă o privire pe birou. Fiica sa îi 
zâmbea, cu faţa ei inocentă şi luminoasă. Forrester se opri, 
simțind un junghi ascuţit. Privi poza fiului său şi apoi se 
uită din nou la imaginea fiicei lui. Îşi aminti vocea ei. 
Rostind primele ei cuvinte. Pa-ppa Pa-ppa. Pa-ppa... tati! 
Pa-ppa... 

Durerea era ascuţită. Culcă imaginea cu faţa în jos, pe 
birou, şi ieşi pe uşă. 

Dădu cu ochii de Boijer, fără suflare şi plin de 
entuziasm. 

— Domnule, cred că am descoperit ceva! 

— Ce? 

— Toyota. Toyota neagră. 

— Unde? 

— În Heysham, domnule. În Lancashire. 

— Când... 

— Acum două zile. 


129 


22 


Rob şi Christine erau la ceainăria de lângă iazul lui 
Avraam. Pietrele moscheii Mevlid Halil, de culoarea mierii, 
sclipeau în lumina dimineţii, tentele lor delicate 
reflectându-se în apa heleşteului. 

Îşi petrecuseră seara anterioară cercetând teoria despre 
Eden, pe cont propriu: Christine în apartamentul ei, la 
laptop, iar Rob într-o cafenea cu internet, împărţindu-şi 
timpul pentru a aduna cât mai multe informaţii. Acum, se 
întâlniseră pentru a discuta. Aleseseră acel loc pentru că 
se puteau pierde în mulţime. Cumva, le păruse mai sigur 
să se afle în preajma oamenilor. Se intersectau cu cupluri 
şi soldaţi aflaţi în afara orelor de serviciu, cu copii 
mâncând cu o singură mână chiftele din carne de miel, în 
timp ce mamele lor admirau crapii din lac. Singura notă 
discrepantă o făcea maşina de poliţie, parcată discret la 
marginea grădinilor ceainăriei. 

Rob îşi amintea cum ajunsese la această rezolvare. 
Vorbiseră despre Geneză în Sogmatar şi Haran. Şi 
Christine menţionase ceva despre Adam şi Eva. Rob realiză 
că acea combinaţie trebuie să îi fi declanşat amintirile 
despre tatăl lui recitând din Biblie; astfel văzuse cu ochii 
minţii cum puteau fi citite numerele. Capitolul x versetul y, 
cifră urmată de cifră. Insă acum, trebuiau să analizeze mai 
detaliat această soluţie şi să compare notițele. 

— OK, începu el, luând o înghiţitură din ceai. Hai să mai 
vedem o dată. Ştim că agricultura a început să fie 
practicată aici pentru prima dată în lume. În zona imediat 
înconjurătoare sitului de la Gobekli. Cândva în jur de 8000 
î.Hr., da? 

— Da. Şi ştim cu aproximare când şi unde au început 
cultivarea pământului şi creşterea animalelor... 

— Datorită dovezilor arheologice: domesticirea este un 
şoc pentru organism. Am citit asta într-o carte din 
apartamentul tău. Scheletul oamenilor se modifică, devin 
mai scunzi şi mai bolnăvicioşi... 


130 


— D-dda, încuviinţă Christine, cu oarecare ezitare. Pe 
măsură ce corpul uman se adaptează dietei mai sărace în 
proteine şi unui stil de viaţă mai dificil, cu siguranţă apare 
şi o modificare a proporţiilor scheletului osos, a robusteţii 
fizice. Am observat asta în multe situri arheologice. 

— Deci. Domesticirea timpurie este o testare. In mod 
similar, animalele proaspăt domesticite devin mai 
costelive. 

— Da. 

— Dar... continuă Rob, aplecându-se în faţă. Când a avut 
loc domesticirea asta, în 8 000 î.Hr., asta a fost şi perioada 
în care peisajul local a început să se schimbe, în zona asta. 
Am dreptate? 

— Da, copacii au fost tăiaţi şi solul s-a erodat, zona 
devenind foarte aridă. Aşa cum este acum. Pe când înainte 
era... un paradis. Îmi aduc aminte, continuă ea, zâmbind 
nostalgic, cum vorbea Franz despre Gobekli şi despre felul 
cum trebuie să fi arătat. Spunea că a fost odată o 
prachtvolle Schafteregion - o regiune pastorală glorioasă. 
A fost o regiune cu păduri şi pajişti, bogată în vânat şi 
ierburi sălbatice. Şi apoi climatul s-a schimbat, pe măsură 
ce agricultura s-a extins. Devenind un loc sterp. 

Rob îşi scoase agenda şi începu să citească. 

— „Şi Domnul Dumnezeu i-a spus lui Adam: blestemat va 
fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el 
în toate zilele vieţii tale!“ Geneza, capitolul 3, versetul 17. 
Trei şaptesprezece. 

Christine îşi masă templele cu buricele degetelor. Arăta 
obosită, ceea ce pentru ea era neobişnuit. Însă apoi se 
scutură şi se forţă să fie mai atentă. 

— Am mai auzit această teorie mai demult; că povestea 
Edenului este o amintire folclorică şi o alegorie. 

— Vrei să spui, cum ar fi o metaforă? 

— După părerea unora, da. Dacă priveşti felul cum 
povestea Edenului descrie trecutul nostru de vânători- 
culegători, când aveam timp să cutreierăm printre copaci 
şi să culegem fructe şi ierburi sălbatice... ca Adam şi Eva, 
goi în paradis. Şi apoi ne-am apucat de cultivat şi viaţa a 


131 


devenit mai grea. Aşa că am fost expulzați din Eden. 

Rob se uită la doi bărbaţi care se ţineau de mână, în 
timp ce traversau podul peste micul pârâu; podul care 
ducea spre ceainărie. 

— Dar, de ce ne-am apucat de agricultură? 

— Nimeni nu ştie, zise Christine, ridicând din umeri. 
Este unul dintre marele mistere. Dar, cu siguranţă, aici a 
apărut. În acest colţ al Anatoliei. Primii porci au fost 
domesticiţi la Canyonu, la numai o sută cincisprezece 
kilometri depărtare.  Vitele au fost domesticite la 
Catalhoyuk, spre vest, nu departe de aici. 

— Şi unde anume se încadrează Gobekli? 

— Asta e o întrebare dificilă. Este un miracol că 
vânătorii au construit un asemenea loc. Este o dovadă că 
viaţa dinainte ca omul să înceapă să cultive plante era 
foarte simplă. Aceşti bărbaţi, acei vânători, aveau timp să 
înveţe meşteşugurile, tehnica de a ciopli, necesară pentru 
a realiza acele lucrări extraordinare. A fost un mare pas 
înainte. Şi totuşi, nu ştiau să facă vase. Este bizar, declară 
Christine. Crucifixul de la gât îi sclipi în razele soarelui. Şi, 
bineînţeles, şi sexualitatea s-a dezvoltat. La Gobekli sunt 
multe imagini erotice. Animale şi bărbaţi cu falusuri 
mărite. Sculpturi ale unor femei, femei întinse şi goale... 

— Poate că au mâncat fructul din copacul cunoaşterii? 
întrebă Rob. 

— Poate, replică Christine, zâmbind politicos. 

Pentru un moment păstrară tăcerea. Christine se 
întoarse agitată către stânga ei, în timp ce un poliţist 
oacheş patrula cu radioemiţătorul bâzâind. Rob se întrebă 
de ce se comportau amândoi atât de paranoic. Niciunul din 
ei nu greşise cu nimic. Totuşi, ofiţerul Kiribali fusese atât 
de sinistru. Şi cum rămânea cu bărbaţii de pe trotuar, care 
se uitau insistent înspre geamurile apartamentului? Aia ce 
mai fusese? Îşi ignoră temerile. Încă mai aveau informaţii 
de cules. 

— Apoi mai este şi geografia? 

— Da, zise Christine. Topografia este şi ea importantă. 

— Nu există patru râuri lângă Gobekli. 


132 


— Nu. Doar unul. Dar este Eufratul. 

Rob îşi aminti ce citise pe internet în cafenea. 

— Oamenii de ştiinţă au considerat întotdeauna că 
Edenul, în cazul în care a existat, trebuia să se fi aflat 
undeva între râurile Tigru şi Eufrat. Cornul abundentei. 
Cel mai timpuriu leagăn al civilizaţiei. Şi Eufratul chiar 
este menţionat în Geneză, ca izvorând din Eden. 

— Aşa este. Şi mai avem şi munţii de pe hartă. 

— Munţii Taurus. 

— Sursa Eufratului, la est de Eden, afirmă Christine. 
Există legende irefutabile, care spun că Edenul este păzit 
de munţi la est. Gobekli are munţii Taurus la est. 

Christine îşi scoase propria agendă şi îşi citi notițele. 

— OK, mai departe. În textele asiriene antice, există o 
menţiune a unei Beth Eden, o aşa-numită Casă a Edenului. 

— Care este? 

— Este sau mai degrabă a fost un mic stătuleţ arameic. 
Aflat pe malul Eufratului, chiar la sud de Charchemish. La 
optzeci de kilometri de Sanliurfa. 

Rob dădu din cap, impresionat. Cercetările lui Christine 
avuseseră mai mult succes decât ale lui. 

— Ai mai găsit altceva? 

— Ştim despre Adam şi Eva în Haran. Însă Edenul nu 
este descris doar în Geneză. Este menţionat şi în Cartea 
Regilor, spuse ea, dând o pagină din agendă şi citând: 
„Dumnezeii neamurilor pe cari le-au nimicit părinţii mei, 
au izbăvit ei pe Gozan, Haran, Reţef, şi pe fiii lui Eden din 
Telasar“. 

— Din nou Haran? 

— Da. Haran, replică ea, ridicând din umeri. lar Telasar 
ar putea fi un oraş din nordul Siriei denumit Rusafa. 

— Cât de departe este? 

— Trei sute douăzeci de kilometri sud-vest. 

Rob încuviinţă, entuziasmat. 

— Asta înseamnă că Gobekli este la est. La est în Eden. 
Şi cum rămâne cu denumirea? Însăşi cuvântul Eden? 
Înseamnă „desfătare“ în ebraică... 

— Dar rădăcina din sumeriană este, în realitate, eddin. 


133 


O stepă sau un platou, sau câmpie. 

— Cum ar fi... câmpia Haran? 

— Exact aşa. Cum ar fi câmpia Haran. În care găsim... 

— Gobekli Tepe. 

Rob simţi un fir de sudoare curgându-i pe spate. Era o 
dimineaţă fierbinte, până şi în răcoarea grădinilor 
ceainăriei. 

— OK. În cazul ăsta, ultima legătură este cea reală, cu 
Biblia. 

— Avraam va fi locuit aici. Cu siguranţă, în Cartea 
Genezei, el este asociat cu Haran. Majoritatea 
musulmanilor cred că Urfa este Urul Caldeii. Şi acest lucru 
este şi el menţionat în Geneză. Această mică regiune are 
mai multe conexiuni cu Geneza decât oricare alta din 
Orientul Mijlociu. 

— Deci, asta-i, zise Rob, zâmbind satisfăcut. Luând în 
considerare conexiunile biblice, istoria şi legendele, plus 
topografia regiunii şi dovezile domesticirii timpurii - şi, 
bineînţeles, datele din situl propriu-zis - avem o soluţie. 
Corect? Cel puţin avem soluţia lui Franz... Gobekli Tepe 
este Grădina Edenului, exclamă Rob, ridicând braţele în 
aer, ca un magician, pe cale de a face o scamatorie. 

— Metaforic vorbind, zâmbi Christine. 

— Metaforic vorbind. Dar totuşi, este destul de 
convingător. Aici a avut loc izgonirea omului din rai. De la 
libertatea vânătorii s-a ajuns la osteneala agriculturii. Şi 
asta e povestea ce răzbate din Geneză. 

Tăcură preţ de o clipă, dar Christine zise: 

— Totuşi, o mai bună exprimare ar fi aceea că Gobekli 
Tepe este... un templu într-un peisaj Edenic. Mai degrabă 
decât Grădina Edenului propriu-zisă. 

— Normal, rânji Rob. Nu-ţi face griji, Christine, nu cred, 
cu adevărat, că Adam şi Eva colindau prin Gobekli 
mâncând piersici. Dar cred că Franz credea că a găsit-o. 
Alegoric. 

El privi peste iazurile lucitoare, simțindu-se mult mai 
fericit. Îi ajuta faptul că discutau şi era foarte încântat de 
felul cum subiectul putea fi exploatat din punct de vedere 


134 


jurnalistic. Chit că era o poveste stranie, era uimitoare şi, 
în mod cert, mai mult decât demnă de citit. Un om de 
ştiinţă care credea că dezgroapă Edenul, chiar metaforic şi 
alegoric vorbind, ar putea fi tema unui articol pe două 
pagini. Lejer. 

Christine nu părea încântată de teoria lor. Pentru o clipă 
ochii i se înceţoşară, cu umbra unei emoţii ce avea să 
dispară rapid. 

— Daaa... să zicem că ai dreptate. Probabil că ai. Cu 
siguranţă le explică numerele. Şi comportamentul ăla 
ciudat spre final, săpăturile din timpul nopţii. Ascunzându- 
se. Trebuie să fi fost foarte entuziasmat. A fost foarte 
speriat, exact înainte... înainte să se întâmple. 

Starea ei de spirit îl mişcă pe Rob. Se mustră. El se 
gândea la treaba lui şi o crimă rămăsese nerezolvată. 

— Mai sunt încă multe întrebări fără răspuns, zise ea 
încruntată. 

— De ce l-au ucis? 

— Exact. 

— Păi, la naiba! gândi el cu voce tare. Poate... poate 
vreun grup de evanghelişti americani au aflat ce cocea. Că 
dezgropa Edenul. 

— Şi au angajat un asasin, întrebă Christine râzând. Aşa 
e. Metodiştii ăia sunt aşa de sensibili! 

În paharul de ceai al lui Christine nu mai rămăsese 
nimic. Ea îl ridică şi îl puse la loc. 

— O altă problemă, zise ea, este următoarea: de ce au 
îngropat vânătorii Gobekli? Asta nu e explicat în teoria 
despre Eden. Trebuie să le fi luat decenii întregi pentru a 
îngropa întregul templu. De ce să facă asta? 

Rob privi bolta albastră a Urfei, în căutarea inspiraţiei. 

— Pentru că era locul izgonirii? Poate că, până şi în acea 
etapă timpurie a evoluţiei, simboliza eroarea umană. 
Izgonirea în agricultură. Începutul sclaviei răsplătite. Aşa 
că l-au ascuns de ruşine sau furie sau ranchiună sau... 

Christine răspunse îmbufnându-se, neimpresionată. 

— OK, surâse Rob. E o teorie de rahat. Dar de ce au 
făcut-o? 


135 


— C’est un mystere!”, replică ea ridicând din umeri. 

Tăcerea se aşternu din nou la masa lor. La câţiva metri 
de ei copiii întindeau entuziasmați degetele spre peştii din 
iazuri. Rob se uită la una dintre fete: avea în jur de 
unsprezece ani, şi bucle de păr auriu-deschis. Însă mama 
ei era înfăşurată în voaluri şi robe negre, un întreg 
chadori?. Simţi o tristeţe, pentru faptul că în curând acea 
minunată copilă avea să fie ascunsă la fel ca şi mama ei. 
Infăşurată în negru, pe vecie. 

Apoi un val de vinovăţie îl copleşi din nou. Vinovăţie faţă 
de fiica lui. Pe de o parte, se delecta cu acel mister, dar, cu 
toate acestea, pe de altă parte, încă îşi dorea să meargă 
acasă. Tânjea să meargă acasă. Să o vadă pe Lizzie. 

Christine deschise agenda lui Breitner şi o puse pe 
masă, lângă propriile notițe. 

— Un ultim lucru. Mai este ceva ce nu ţi-am spus 
înainte. Îţi aminteşti ultimul rând din agenda lui? întrebă 
Christine, indicând cu degetul rândul şi întorcând pagina 
ca Rob să poată vedea. 

Era rândul despre craniu. Scria: „cranii Cayonu, cf Orra 
Keller“. 

— N-am menţionat acest lucru înainte pentru că eram 
cam dezorientaţi. Nu mi s-a părut relevant. Dar acum... Ei 
bine, uită-te şi tu. Am o idee... 

El se aplecă şi citi, însă rândul nu avea sens. 

— Dar cine este Orra Keller? 

— Nu este un nume, exclamă Christine. Noi doar am 
presupus că este un nume pentru că e scris cu litere mari. 
Dar cred că Franz a combinat limbile. 

— Tot nu mă prind. 

— A combinat engleza cu germana. Şi... 

Rob privi, dintr-odată, peste umărul lui Christine. 

— lisuse! 

— Ce-i? întrebă Christine, înţepenind. 

— Nu te uita. E ofiţerul Kiribali. Ne-a văzut şi se 


1 Este un mister. (în lb. fr. în orig.) 
18 O bucată de material în formă de semicerc, lungă până în pământ, 
despicată în faţă, purtată de femeile musulmane pe cap (n.tr.) 


136 


îndreaptă spre noi. 


23 


Kiribali părea să fie singur, deşi Rob încă vedea maşina 
de poliţie parcată, aşteptând la marginea Grădinilor 
Golbasi. Detectivul turc era îmbrăcat într-un alt costum 
spilcuit, de această dată din țesătură de in crem. Purta o 
cravată foarte englezească, cu dungi verzi şi albastre. 
Zâmbetul lui deveni din ce în ce mai larg, în timp ce 
traversa podeţul, apropiindu-se de masa lor. 

— Bună dimineaţa. Ofițerii mei mi-au spus că sunteţi 
aici. 

Bărbatul se aplecă şi îi sărută mâna lui Christine, apoi 
îşi trase un scaun. După care se întoarse către un chelner 
şi întregul limbaj al corpului i se schimbă: de la linguşitor 
la dominant. 

— Lokoum! 

Chelnerul tresări, înspăimântat, şi încuviinţă. Kiribali 
zâmbi de peste masă. 

— Am comandat nişte rahat turcesc! Trebuie să îl 
încercaţi pe cel de aici, de la Golbasi. Cel mai bun din 
Sanliurfa. Adevăratul rahat turcesc este într-adevăr 
deosebit. Desigur că ştiţi cum a fost inventat? 

Rob negă. Acest lucru păru să îl mulţumească pe 
Kiribali, care se aplecă înainte, lipindu-şi degetele de faţa 
de masă; unghiile sale erau manichiurate. 

— Povestea spune că un şeic otoman se săturase de 
nevestele lui certăreţe. Haremul lui era haotic. Astfel 
şeicul îi ordonă cofetarului de la curtea sa să inventeze un 
desert atât de gustos, încât să le îmbuneze pe femei. 

Kiribali se lăsă pe spate, în timp ce chelnerul aşeză pe 
masă o farfurie de dulciuri pudrate cu zahăr. 

— Şi a funcţionat. Nevestele au fost îmbunate de rahatul 
turcesc şi liniştea s-a reîntors în harem. Cu toate acestea, 
concubinele au devenit atât de grase din cauza acestor 


137 


plăceri calorice, încât şeicul a devenit impotent în prezenţa 
lor. Şi drept urmare... şeicul a ordonat ca patisierul să fie 
castrat. 

Kiribali râse zgomotos la propria-i poveste, ridică 
farfuria şi i-o oferi lui Christine. 

Nu era prima dată când Rob nu ştia ce să creadă despre 
Kiribali. Polițistul era fermecător, dar în atitudinea lui era 
şi ceva ameninţător. Cămaşa lui era prea curată, cravata 
prea englezească, elocvenţa lui prea exersată şi vicleană. 
Cu toate astea, era evident că era inteligent. Rob se 
întrebă dacă ofiţerul Kiribali ajunsese la vreo rezolvare în 
ceea ce privea moartea lui Breitner. 

Rahatul turcesc era delicios. Kiribali îi fermeca din nou. 

— Aţi citit seria de cărţi Narnia. 

Christine dădu din cap în semn că da, iar Kiribali 
continuă: 

— Conţine, cu siguranţă, cea mai faimoasă referinţă 
literară despre rahatul turcesc. Când împărăteasa Zăpezii 
oferă dulciurile... 

— Leul, Vrăjitoarea şi Dulapul? 

— Exact, chicoti Kiribali, şi apoi sorbi pios din degetarul 
lui de sticlă, plin cu ceai. Adesea mă întreb de ce sunt atât 
de pricepuţi englezii când vine vorba de literatura pentru 
copii. Este un dar aparte al rasei insulare. 

— Adică în comparaţie cu americanii? 

— În comparaţie cu oricine, d-le Luttrell. Gândeşte-te. 
Cele mai frumoase poveşti pentru copii. Lewis Carroll, 
Beatrix Potter, Ronald Dahl, Tolkien. Până şi detestabilul 
Harry Potter. Toți englezi. 

Un vânt bine-venit sufla peste tufele de trandafiri din 
Golbasi. 

— Cred că este din cauză că englezilor nu le este teamă 
să sperie copiii, declară Kiribali. Şi copiilor le place să fie 
speriaţi. Unele dintre cele mai grozave poveşti pentru copii 
sunt cu adevărat macabre, nu credeţi? Un pălărier 
psihopat, otrăvit cu mercur. Un ciocolatier pustnic care 
angajează negri miniaturali. 

— Domule Kiribali, îl întrerupse Rob, ridicând o mână. 


138 


— Da? 

— Există vreun motiv anume pentru care aţi venit să ne 
vorbiţi? 

— Vreau să plecaţi, răspunse polițistul, ştergându-şi 
buzele feminine cu un şervet curat. Amândoi. Acum. 

— De ce? întrebă Christine, sfidătoare. 

— Pentru binele vostru. Pentru că vă băgaţi în lucruri pe 
care nu le înţelegeţi. Ăsta e... începu el, ridicând o mână, 
care parcă cuprinsese stâncile din spatele lor, citadela, 
cele două coloane de sus, dar şi peşterile întunecate de 
dedesubt. Ăsta e un loc atât de vechi. Există prea multe 
secrete aici şi temeri vechi, pe care nu le puteţi pricepe. 
Cu cât vă implicaţi mau mult, cu atât va fi mai periculos. 

— Nu voi fi alungată, spuse Christine, scuturând din cap. 

— Sunteţi nişte oameni foarte nesăbuiţi, zise Kiribali 
furios. Sunteţi obişnuiţi cu... cu Starbucks şi... laptopuri 
şi... canapele extensibile. Cu vieţi confortabile. Ăsta este 
Orientul antic. Vă depăşeşte capacitatea de înţelegere. 

— Dar ai spus că s-ar putea să vrei să ne interoghezi... 

— Nu sunteţi suspecți! Nu îmi sunteţi folositori, exclamă 
polițistul, încruntat. 

— Îmi pare rău, spuse Christine, ţanţoşă. Dar nu am de 
gând să mă las intimidată. Nu de dumneata, şi nici de 
altcineva. 

Kiribali se întoarse către Rob. 

— Atunci va trebui să apelez la logica bărbătească. Ştim 
amândoi în ce fel femeile... 

— Vreau să ştiu ce e în seif! exclamă Christine, 
ridicându-se în picioare. La muzeu! 

Răbufnirea lui Christine îi închise gura detectivului. Pe 
faţă i se putea citi o expresie neobişnuită şi confuză. Apoi 
încruntarea i se adânci. Se uită în jurul lor, parcă 
aşteptând un prieten să li se alăture. Însă terasa cafenelei 
era pustie. Doar doi bărbaţi graşi, îmbrăcaţi în costume 
rămăseseră fumând narghilea într-un colţ întunecat. 
Aceştia îl priviră apatic pe Rob şi zâmbiră. 

Kiribali se ridică. Fără niciun cuvânt, el scoase câteva 
lire turceşti dintr-un portofel arătos şi aşeză banii cu mare 


139 


grijă pe faţa de masă. 

— O să vorbesc mai rar, ca să înţelegeţi mai bine. Aţi 
fost văzuţi pătrunzând prin efracţie pe şanitierul de la 
Gobekli Tepe. Săptămâna trecută. 

Neliniştea trecu prin Rob ca un fior. Dacă polițistul ştia 
asta, atunci aveau probleme. 

— Am prieteni în satele kurde, continuă turcul. 

Christine încercă să explice. 

— Căutam doar... 

— Il căutaţi pe dracu’. O evreică ar fi trebuit să ştie mai 
bine de atât. 

Kiribali pronunţă cuvântul evreică atât de şuierat, încât 
Rob avu impresia că priveşte un şarpe. 

— Răbdarea mea... are limite. Dacă până mâine nu 
părăsiţi Sanliurfa, vă veţi trezi în celula unei închisori 
turceşti. Acolo veţi descoperi că unii dintre colegii mei, din 
sectorul juridic al Republicii lui Atatürk, nu îmi 
împărtăşesc părerile cu privire la tratamentul umanitar 
oferit spre binele vostru. 

Polițistul le zâmbi - era cel mai nesincer zâmbet - şi apoi 
dispăru, trecând pe lângă trandafirii roz uriaşi, care se 
legănară şi scuturară câteva petale stacojii. 

Preţ de o clipă Rob şi Christine nu se clintiră. Rob 
simţea iminenţa pericolului: aproape că putea auzi 
claxoanele de avertizare. În ce se băgaseră? Era o poveste 
reuşită pentru un articol, dar merita, oare, pericolul? 
Gândurile lui Rob se întoarseră, din reflex, la amintirile din 
Irak. Rememora atacul cu bombă din Bagdad, încă putea 
vedea faţa acelei femei. Teroristul fusese o tânără şi 
frumoasă femeie, cu păr lung, negru şi buze cărnoase, 
rujate strident. Un terorist sinucigaş cu ruj. Apoi tânăra îi 
zâmbise, aproape seducător, în timp ce întindea mâna 
după detonatorul care avea să îi omoare pe cei din jur. 

Rob se cutremură amintindu-şi. Însă, cu toate astea, 
respectiva amintire îi oferi şi o oarecare siguranţă - se 
săturase să fie ameninţat, să fie alungat. Poate că de 
această dată trebuia să rămână şi să-şi depăşească 
temerile. 


140 


— Eu nu plec, rosti Christine cu încredere. 

— O să ne aresteze. 

— Pentru ce? Pentru condus maşina pe timp de noapte? 

— Am intrat ilegal pe şantier. 

— Nu ne poate arunca în închisoare pentru asta. Joacă la 
cacealma. 

— Chiar nu ştiu, obiectă Rob. Eu... nu ştiu... 

— Dar e aşa de efeminat! Cu siguranţă că e doar un 
joc... 
— Efeminat? Kiribali? se miră Rob, scuturând cu 
fermitate din cap. Nu, asta nu este. Am făcut o mică 
cercetare în trecutul lui. Am întrebat în jur. E respectat, 
temut chiar. Se spune că e expert în trasul la ţintă. Nu este 
inamicul pe care să ni-l dorim. 

— Dar nu putem pleca încă. Nu până nu aflu mai multe! 

— Te referi la treaba asta cu seiful? De la muzeu? Care a 
fost chestia? 

Chelnerul zăbovea, aşteptând ca ei să plece, însă 
Christine mai comandă două pahare de ceai dulce, rubiniu. 

— Ultimul rând din agendă, spuse ea apoi. „Cranii 
Cayonu, cf Orra Keller.“ Îţi aminteşti de craniile Cayonu? 

— Nu, recunoscu Rob. Povesteşte-mi despre ele. 

— Cayonu este un alt sit arheologic vestit. Aproape la fel 
de vechi ca şi Gobekli. Se află cam la o sută şaizeci de 
kilometri nord de aici. Acolo a fost domesticit prima oară 
porcul. 

Chelnerul aduse la masă încă două pahare din sticlă şi 
două linguriţe din argint. Rob se întrebă dacă puteai face 
toxiinfecţie de la prea mult ceai. 

— Cayonu, continuă Christine, este excavat de o echipă 
de americani. Acum câţiva ani au găsit un strat de cranii şi 
schelete dezmembrate îngropate sub una dintre camerele 
centrale ale sitului. 

— Cranii umane? 

Christine încuviinţă. 

— Şi oase de animale. Testele au arătat că o cantitate 
mare de sânge uman fusese vărsat acolo. Situl este 
denumit acum Camera Craniilor. Franz era fascinat de 


141 


Cayonu. 

— Şi? 

— Dovezile de la Cayonu indică o formă de sacrificiu 
uman. Ceea ce e controversat. Kurzii nu vor să audă că 
strămoşii lor erau... însetaţi de sânge. Nimeni nu vrea 
asta! Insă majoritatea experţilor cred, acum, că osemintele 
din camera craniilor sunt rămăşiţele multor sacrificii 
umane. Oamenii din Cayonu şi-au construit casele pe 
fundaţii făcute din oase, oasele propriilor lor victime. 

— Mişto. 

— Şi de aici se poate lămuri ultimul rând din agendă, 
spuse Christine, turnându-şi nişte zahăr în ceai. Seiful 
Edessa. 

— Pardon? 

— Asta este denumirea folosită de curatorii muzeului din 
Sanliurfa pentru cea mai obscură dintre arhivele muzeului, 
dedicată  rămăşiţelor  preislamice. Acea secţiune se 
numeşte Seiful Edessa. 

— Îmi pare rău, Christine, dar nu mă prind, spuse Rob, 
strâmbându-se. 

— Sanliurfa a avut multe denumiri, explică Christine. 
Cavalerii cruciadelor o numeau Edessa, ca şi grecii. Kurzii 
îi spuneau Riha. Arabii, al-Ruha. Oraşul profeților. Orra 
este o altă denumire. Este o transcriere a numelui grecesc. 
Deci Edessa înseamnă Orra. 

— Şi Keller? 

— Nu este un nume, exclamă Christine, zâmbind 
triumfător. Este cuvântul german pentru pivniţă, beci, seif. 
Franz l-a scris cu literă mare, pentru că aşa fac nemţii. 
Scriu substantivele cu litere mari. 

— Deci... cred că înţeleg... 

— Când a scris Orra Keller, de fapt voia să spună seiful 
Edessa. Din subsolul muzeului Urfa! 

Christine se rezemă. Rob se aplecă în faţă. 

— Deci ne spune că există ceva în seiful Edessa. Dar nu 
ştiam asta deja? 

— Dar de ce să scrie asta în agendă? Dacă nu pentru că 
voia să îşi amintească ceva? Ceva deosebit? Şi apoi... ce 


142 


înseamnă cf? 

— Vine din latină. Confer. Însemnând a compara sau 
contrasta. Este o prescurtare academică. Cf. Voia să 
compare faimoasele cranii Cayonu cu ceva din seiful 
muzeului. Însă nu este, sau mai bine zis nu era nimic de 
importanţă acolo jos. Eu însămi am trecut prin arhive când 
am ajuns aici. Dar, aminteşte-ţi, adăugă ea, arătându-i 
degetul, ca o învăţătoare, că Franz făcea săpături secrete 
la Gobekli, noaptea - exact înainte de a fi ucis. 

Faţa ei era îmbujorată de anticipare, sau furie. 

— Şi tu crezi că şi-a pus descoperirile acolo? In seiful 
preislamic? 

— Este locul ideal. Cea mai prăfuită parte a muzeului, 
cea mai îndepărtată dintre pivnițe. Este sigură, ascunsă şi 
efectiv uitată. 

— OK, spuse Rob. Dar este totuşi o teorie fantezistă. 
Neîntemeiată. 

— Poate. Totuşi... 

— Îl testai pe Kiribali, exclamă Rob, realizând ce se 
întâmpla. 

— Şi i-ai văzut reacţia! Am avut dreptate. Chiar este 
ceva în pivnițe. 

Ceaiul aproape că se răcise. Rob îşi termină paharul şi 
privi peste masă. Christine avea laturi ascunse, pline de 
secrete şi viclenie. 

— Vrei să mergem să ne uităm? 

— Da, spuse ea, dând din cap, dar e încuiat. Şi uşa este 
securizată cu un cod. 

— Încă o efracţie? Prea periculos. 

— Ştiu asta. 

Vântul şuieră printre lămâi. Pe podeţ o femeie în chador 
îşi ţinea copilul în braţe, sărutându-i degetele grăsune şi 
rozalii, unul câte unul. 

— De ce vrei să facem toate astea, Christine? Să mergi 
atât de departe? Doar în baza unei bănuieli? 

— Vreau să ştiu cum şi pentru ce a murit. 

— Şi eu. Dar eu sunt plătit pentru asta. Ăsta e jobul meu. 
Urmăresc să scriu un articol. Tu rişti mult. 


143 


— Aşa e... oftă ea. O fac pentru că... şi el ar fi făcut 
acelaşi lucru pentru mine. 

Rob înţelese dintr-odată, 

— Christine, scuză-mă, dar aţi fost vreodată, tu şi 
Franz... 

— Amanti? Da, răspunse franţuzoaica, întorcând capul, 
încercând parcă să-şi ascundă sentimentele. Acum câţiva 
ani. El mi-a dat prima ocazie reală să fac ceva în 
arheologie. Situl ăsta fantastic. Gobekli Tepe. Nu erau 
oase pe atunci. El nu avea nevoie de un osteoarheolog. Şi 
totuşi, m-a invitat pentru că îmi admira munca. Câteva luni 
mai târziu, ne-am... îndrăgostit. Diferenţa de vârstă era 
prea mare. 

— Tu i-ai pus capăt? 

— Da. 

— El încă te mai iubea? 

— Cred că da, recunoscu Christine, dând din cap şi 
roşind. A fost atât de binevoitor şi bine-crescut în privinţa 
asta. Niciodată nu a lăsat să ne afecteze. Ar fi putut să îmi 
ceară să plec, dar nu a făcut-o. Trebuie să îi fi fost foarte 
dificil să mă aibă aici, aducându-şi aminte de ce a fost între 
noi. A fost un bun arheolog, dar a fost un bărbat şi mai 
bun. Unul dintre cei mai drăguţi oameni pe care i-am 
cunoscut vreodată. După ce a cunoscut-o pe nevasta lui a 
fost mai uşor, slavă Domnului. 

— Deci, crezi că îi eşti datoare cu asta? 

— Da. 

Stătură în tăcere vreme de câteva minute. Soldaţii 
hrăneau crapii din iaz. Rob urmări un barcagiu pe măgarul 
lui, ţopăind pe cărare. Şi apoi îi veni o idee. 

— Cred că ştiu cum poţi obţine codul. 

— Cum? 

— Curatorii. De la muzeu. Amicii tăi. 

— Casam? Beshet? Kurzii? 

— Da. Beshet cu deosebire. 

— Dar... 

— E foarte îndrăgostit de tine. 

— Nu se poate, spuse ea, roşind şi mai tare. 


144 


— Ba da, se poate. Pe bune, spuse Rob, aplecându-se. 
Crede-mă, Christine, ştiu cum arată adoraţia disperată a 
unui bărbat. Am văzut cum se holbează la tine, ca un câine 
iubitor... Christine păru ofensată. Rob chicoti. Nu cred că 
eşti conştientă de efectul pe care îl ai asupra bărbaţilor. 

— Dar ce importanţă are asta? 

— Du-te la el! Cere-i codul! Pun pariu că ţi-l va da. 

Femeia cu chador încetase să-şi mai sărute odrasla. 
Chelnerul se holba la ei, voind eliberarea mesei pentru noi 
clienţi. Rob scoase nişte bani şi îi puse pe faţa de masă. 

— Deci, tu te duci şi iei codul. Şi apoi vom intra în 
muzeu să vedem ce e acolo. Şi dacă nu găsim nimic, 
plecăm. De acord? 

— De acord, încuviinţă Christine. Mâine e sărbătoare, 
adăugă ea, apoi. 

— Şi mai bine. 

Se ridicară amândoi. Însă Christine păru ezitantă şi 
tulburată. 

— Ce-i? întrebă Rob. Ce mai este? 

— Sunt  înspăimântată, Rob. Ce putea fi atât de 
important, încât Franz a trebuit să îl ascundă în seif fără 
să ne spună? Ce putea fi atât de groaznic, încât să 
trebuiască ascuns? Ce putea fi atât de înfiorător, încât să 
trebuiască să fie comparat cu craniile Cayonu? 


24 


Ajunseseră prea târziu? Le scăpaseră din nou? 

Detectivul Forrester privi peste cercul de pietre, spre 
landele maro-verzui ale Cumbriei din orizont. Işi aminti de 
un alt caz în care investigaţiile îi duseseră într-un loc 
asemănător. Un criminal care îşi îngropase nevasta în 
ţinuturile mlăştinoase ale Cornwallului. Acea crimă fusese 
chiar macabră: capul nu fusese niciodată găsit. Şi totuşi, 
nici acea crimă hidoasă nu avusese impactul sinistru al 
prezentului caz. Acea bandă pasionată de sacrificii era cu 


145 


adevărat periculoasă: violenţă psihopată asistată de 
inteligenţă subtilă. O combinaţie amenințătoare. 

Păşind peste un gard jos din lemn, Forrester se 
concentra pe ultima lor dovadă. Ştia că banda fugise de pe 
insula Man - la doar câteva ore după crimă. Ştia că luaseră 
primul feribot din Douglas spre Heysham, de pe coasta 
Lancashire, cu mult înainte de a fi trimise avertizări 
porturilor şi aeroporturilor. Ştia toate acestea pentru că un 
docher de la Heysham, cu un simţ dezvoltat de observaţie, 
îşi amintise că văzuse Toyota Landcruiser venind în port cu 
feribotul de la prima oră a dimineţii, cu două zile înainte, şi 
observase cinci tineri coborând din maşină în capătul 
parcării din port. Bărbaţii luaseră micul dejun împreună. 
Docherul luase şi el micul dejun în cafenea şi se aşezase la 
o masă de lângă cei cinci. 

Forrester se apropie de o piatră gri, elegantă şi 
filigranată cu muşchi de culoarea limetei. Işi scoase 
agenda din buzunar şi răsfoi prin paginile pe care îşi 
notase interviul cu docherul. 


Bărbaţii erau toţi înalţi şi tineri. Purtau haine scumpe. 
Era ceva straniu la ei. 


Ciudăţenia acestui tablou îi stârnise interesul tânărului 
docher. Ruta dintre Douglas şi Heysham nu era tocmai cea 
mai folosită. Feribotul de dimineaţă dinspre Douglas 
transporta în general fermieri, câte un om de afaceri şi 
poate câţiva turişti. Cinci tineri înalţi şi tăcuţi, într-un 
Landcruiser negru, scump? Astfel, când le sosiră ouăle 
ochiuri cu şuncă, încercase să converseze cu ei. 

Forrester îşi parcurse rapid notițele. 


Bărbaţii nu au vrut să vorbească. Unul dintre ei însă mi- 
a spus „Bună dimineaţa“. E posibil să fi avut accent de 
străin. De francez sau aşa ceva. Ar fi putut fi şi italian, dar 
cu rezerve. Un altul avea un accent englezesc pompos. 
Apoi s-au ridicat şi au plecat. De parcă le-aş fi stricat micul 
dejun. 


146 


Docherul nu îşi notase numărul de înmatriculare, însă îl 
auzise pe unul dintre cei cinci pronunţând un cuvânt ce 
sunase precum Castleyig, în timp ce ieşeau din cafenea, 
îndreptându-se spre maşină în palida lumină a dimineţii. 
Forrester şi Boijer făcuseră cercetări rapide despre 
Castleyig. Nimeni nu fusese surprins să afle că un 
asemenea loc nu exista. Insă, nu foarte departe de 
Heysham, exista un Castlerigg. Şi era destul de cunoscut. 

Castlerigg se dovedi a fi unul dintre cele mai bine 
conservate cercuri de pietre din Marea Britanie. Era 
compus din treizeci şi opt de pietre, de diverse forme şi 
mărimi, datate aproximativ din 3200 î.Hr. Mai era 
cunoscut şi pentru un grup de zece pietre, ce formau un 
ţarc dreptunghiular, al cărui scop era necunoscut. În 
biroul său de la Scotland Yard, Forrester căutase pe 
Google cuvintele „Castlerigg“ şi „sacrificiu uman“ şi găsise 
o veche tradiţie ce asocia cei doi termeni. Un topor din 
piatră fusese descoperit în situl din Castlerigg, în anii 
1880. Unii socoteau că fusese folosit în ritualuri druide de 
sacrificiu. Bineînţeles, mulţi oameni de ştiinţă contraziceau 
această ipoteză. Anticarii şi folcloriştii susțineau că nu 
există nicio dovadă care să conteste sacrificiile, iar obiceiul 
masacrelor sacre era unul antic. Fusese citat chiar de 
către faimosul poet local, Wordsworth, în anii 1800. 

Având briza Cumbriei în spate, Forrester citi strofa din 
poezie. O transcrisese la biblioteca Heysham: 


Zorit-am în amiază spre colnicele sumbre 
Evlavioşii codri şi umbrele nocturne 

Unde urzita superstiție se aude 

Rondul ororii reci şi crâncene 

Pe când cu-a ei cernită mână şi cap plecat 
Ea plăsmui un patrafir din samur dezlânat 
Şi-aud chemarea cinghiei răsunând 

Şi iată! Copiii druizilor apar 

De ce-şi aruncă privirile feroce către mine 
De ce m-aleg pentru jertfire?!? 


1% Traducere proprie (n.tr) 
147 


Sus, pe dealurile Cumbriei era o zi blândă de primăvară, 
soarele sfârşitului de aprilie strălucind puternic peste 
dealurile verzi, golaşe, din împrejurimi, pajiştile înviorate 
şi pădurile de conifere din depărtare. Şi totuşi, citind acea 
poezie, ceva îl făcu pe Forrester să se înfioare. 

— „Zorit-am în amiază spre colnicele sumbre“, spuse 
Forrester. 

— Domnule? întrebă Boijer, traversând pajiştea, cu o 
expresie nedumerită. 

— E poezia aia, de Wordsworth. 

— A, da, zâmbi Boijer. Trebuie să admit - n-am 
recunoscut-o. 

— Nici eu, zise Forrester, închizând agenda. 

Detectivul îşi aminti de perioada petrecută lucrând ca 
profesor de gimnaziu în enclavele sărace, un tânăr 
profesor de limbă engleză luptându-se să îndese cu forţa 
piesa Macbeth a lui Shakespeare în creierele unor puşti, 
mult mai interesaţi de alcool, muzică reggae şi furturi din 
magazine. O activitate cu totul lipsită de sens. La fel de 
bine ai putea să predai limba latină unor astronauți. 

— Frumos loc, spuse Boijer. 

— Da. 

— Sunteţi sigur că au venit aici, domnule? În acest loc? 

— Da, răspunse Forrester. Unde altundeva să se fi dus? 

— Poate în Liverpool? 

— Nu. 

— În Blackpool? 

— Nu. Şi dacă s-ar fi dus în altă parte, ar fi luat feribotul 
spre Birkenhead. I-ar fi dus direct la autostradă. Dar au 
venit la Heysham. Practic, Heysham nu duce nicăieri. În 
afară de districtul lacurilor. Şi aici nu pot să cred că făceau 
un tur de agrement al lacurilor. Au mers la un teren de 
înhumare al vikingilor, de pe insula Man, asociat cu 
ritualuri de sacrificiu. Şi i-a mai auzit şi docherul. Veneau 
aici. 

Boijer şi Forrester se apropiară de unul dintre cele mai 
înalte menhire. Piatra era marmorată şi peticită de licheni. 


148 


Un semn că aerul era curat. Forrester îşi lipi palma întinsă 
de piatra antică. Piatra îi păru uşor călduţă la atingere. 
Încălzită de soarele de munte, şi veche, foarte veche - 
3200 î.Hr. 

— Dar oare ce îi atrage la aceste cercuri şi ruine? oftă 
Boijer. Care e scopul? 

Forrester mârâi. Era o bună întrebare. O întrebare 
pentru care nu găsise un răspuns încă. Jos, pe valea râului, 
sub platoul înalt de la Castlerigg, putea vedea maşinile de 
poliţie din Cumbria. Patru maşini, parcate la soare, lângă 
un popas pentru picnic, şi alte două maşini de poliţie 
străbătând drumul îngust de lângă râu, pescuind informaţii 
de la fermele locale şi satele din apropiere, pentru a vedea 
dacă existase vreo persoană care zărise banda în zonă. 
Până la acel moment nu aflaseră nimic. Absolut nimic. 
Forrester era sigur că vizitaseră Castlerigg. Se potrivea 
prea bine această supoziţie. Cercul era un loc care crea o 
atmosferă de mister. Una intensă. Cine construise acel 
cerc înalt şi singuratic la poalele golaşe ale dealurilor 
ştiuse ceva despre estetică. Poate chiar Feng Shui. Aşezat 
pe acea masă de iarbă proaspătă, întreg cercul părea 
poziţionat ca într-un fel de amfiteatru. Un teatru circular. 
Iar cercul de pietre era chiar scena, altarul, decorul. Bine- 
bine, dar o scenă decorată pentru ce? 

Radioemiţătorul lui Boijer cârâi. El apăsă butonul şi 
vorbi cu unul dintre poliţiştii cumbrieni. Forrester ascultă 
convorbirea. Era clar, din expresia lui Boijer şi 
răspunsurile lui lipsite de interes, că poliţia din Cumbria 
nu descoperise nimic relevant încă. Poate că, până la 
urmă, banda nu ajunsese acolo. 

Forrester merse mai departe. O vulpe se furişă pe câmp 
şi se strecură pe lângă un desiş, în cea mai apropiată vale; 
ca o umbră roşie şi stufoasă. Pe neaşteptate, vulpea se 
întoarse şi privi în spate, spre Forrester, cu frică, dar cu 
cruzimea unui animal sălbatic. Apoi animalul dispăru, 
ţâşnind în pădure. 

Cerul se înnora: cel puţin parţial. Petice negre goneau 
alungate de vânt, peste dealurile landei. 


149 


Boijer îl prinse din urmă pe Forrester. 

— Ştiţi, domnule, am avut un caz ciudat acum câţiva ani, 
în Finlanda. Ar putea fi relevant. 

— Un caz de ce? 

— S-a numit Crima Gunoierului. 

— Pentru că a îngropat cadavrul într-o groapă de gunoi? 

— Aproximativ. A început în octombrie 1998. Dacă îmi 
amintesc bine, piciorul stâng al victimei a fost găsit într-o 
groapă de deşeuri, în apropierea oraşului Hyvinkaa. La 
nord de Helsinki. 

— Nu locuiai deja în Anglia atunci? întrebă Forrester 
confuz. 

— Ba da, dar am urmărit ştirile de acasă. Cum faceţi şi 
dumneavoastră. În special crimele sinistre. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Forrester dând din cap 
înţelegător. 

— Ei bine, la început, poliţia nu a descoperit nimic. 
Singura dovadă pe care au avut-o a fost piciorul. Dar apoi, 
au apărut... o groază de articole... Poliţia susţinea că au 
arestat trei persoane suspectate de crimă şi afirma că 
existau indicii ale unui cult satanic. 

Vântul se înteţise. Şuierând printre pietrele cercului 
antic. 

— În aprilie 1999, incidentul a revenit pe prima pagină a 
ziarelor, când cazul a ajuns în instanţă. Trei puşti au fost 
acuzaţi. Chestia ciudată este că judecătorul a cerut să fie 
secretizate consemnările procesului, pentru patruzeci de 
ani, şi să nu fie dezvăluit niciun detaliu. Ceva neobişnuit 
pentru Finlanda. Însă, câteva secrete tot au ieşit la iveală. 
Chestii groaznice. Tortură, mutilare, necrofilie, canibalism. 
Pe alese. 

— Şi cine fusese victima? 

— Un tip de vreo douăzeci şi trei de ani. A fost torturat 
şi ucis de prietenii lui. Cred că toţi erau în jur de douăzeci 
de ani sau chiar mai tineri, zise Boijer, încruntându-se şi 
încercând să îşi amintească. Fata avea 17 ani - era cea mai 
tânără. Oricum, crima a avut loc după un maraton de 
băutură. Zile întregi. Cu şnaps de casă. In Islanda îl 


150 


numesc Brennivin. Moartea Neagră. 

— Descrie-mi crima, spuse Forrester, interesat. 

— A fost mutilat, pe-ndelete, cu foarfece şi cuțite. 
Omorât pe parcursul a mai multe ore. I-au fost tăiate părţi 
din corp, progresiv. Judecătorul i-a spus sacrificiu uman 
prelungit. După ce victima a murit, cei trei prieteni au 
abuzat de cadavru, i-au ejaculat în gură şi aşa mai departe. 
Apoi l-au decapitat şi cred că i-au tăiat şi braţele şi 
picioarele. Şi i-au scos şi câteva dintre organele interne, 
rinichii şi inima. L-au dezmembrat, efectiv. Şi apoi au 
mâncat părţi din el. 

Forrester urmărea un fermier mergând pe un drum de 
ţară, la un kilometru distanţă. 

— Şi ce îţi spune asta? întrebă el. Vreau să spun, ce 
asociere faci cu acest caz? 

— Tinerii ăștia îl venerau pe Satana, erau fani ai death 
metalului. Şi aveau antecedente cu sacrilegiile. Biserici 
incendiate. Morminte profanate, chestii de acest gen. 

— Şi? 

— Şi erau pasionaţi de culturile păgâne, de situri antice. 
De locuri ca ăsta. 

— Deşi au îngropat cadavrul într-o groapă de gunoi, şi 
nu la Stonehenge. 

— Da. Nu avem un Stonehenge în Finlanda. 

Forrester încuviinţă. Fermierul dispăruse după un deal 
în peisaj. Pietrele antice ridicate deveneau din ce în ce mai 
cenuşii şi întunecate pe măsură ce norii acopereau soarele. 
Vreme tipică pentru zone cu lacuri - de la soarele 
strălucitor de primăvară la gerul deprimant al iernii, în 
numai o oră. 

— Cum erau criminalii? Care era situaţia lor socială? 

— În mod cert din clasa de mijloc. Poate să fi fost chiar 
copii bogaţi. În niciun caz din mahala. 

Boijer îşi închise fermoarul hanoracului, frigul devenise 
necruţător. 

— Copii de oameni sus-puşi, completă el. 

Forrester mestecă un fir de iarbă şi îşi privi 
subordonatul. Hanoracul roşu aprins al lui Boijer îi inspiră 


151 


o imagine violentă şi bruscă lui Forrester: un cadavru 
despicat, cu fermoarul tras, din care curgea sânge 
stacojiu. Forrester scuipă firul de iarbă din gură. 

— Îţi e dor de Finlanda, Boijer? 

— Nu. Câteodată... poate puţin. 

— De ce îţi e dor? 

— De păduri pustii. Saune ca lumea. Şi îmi e dor de... 
mure pitice. 

— Mure pitice? 

— Finlanda nu e chiar aşa interesantă, domnule. Avem 
zece mii de cuvinte pentru a te îmbăta. Iernile sunt atât de 
friguroase, încât nu poți face nimic altceva decât să bei. 
Vântul îi răvăşi părul finlandezului, dar el îl dădu la o parte 
din ochi. Avem şi un banc. Îl spun şi în Suedia. Despre cât 
de mult beau finlandezii. 

— Continuă. 

— Un suedez şi un finlandez hotărăsc să se întâlnească 
să bea împreună. Aduc câteva sticle de votcă finlandeză. 
Se aşază unul în faţa altuia şi toarnă votcă în pahare, fără 
să scoată un sunet. După trei ore, suedezul umple ambele 
pahare şi spune Skol. Finlandezul se uită la el scârbit şi 
întreabă: „Am venit să vorbim sau am venit să bem?“ 

Forrester râse. Il întrebă pe Boijer dacă îi este foame, 
iar acesta încuviinţă energic; cu aprobarea lui Forrester, 
Boijer se refugie în maşină pentru a-şi mânca obişnuitul 
sendviş cu ton. 

Detectivul continuă să se plimbe singur, analizând şi 
cercetând împrejurimile. Pădurile din jur erau în 
proprietatea statului: plantaţii ale Comisiei de exploatare a 
pădurilor. Pătrate perfect delimitate de pini sterili, 
mărşăluind precum batalioanele lui Napoleon. Plutoane de 
mesteceni mărşăluind silențios şi nevăzute. Se gândi la 
povestea lui Boijer. Crima Gunoierului din Hyvinkaa. Era 
posibil ca Banda de Sacrificiu să îngroape cadavre sau 
oase sau obiecte, şi nu să fi dezgropat ceva? Însă nimic nu 
părea să fi fost îngropat pe Craven Street. Şi nimic nu 
fusese îngropat în fortul Sfânta Ana. Dar căutaseră cu 
atenţie? 


152 


Forrester ajunsese la capătul cercului de piatră. 
Menhirele gri tăcute se curbau, îndepărtându-se de el, în 
lateral. Unele păreau să doarmă: întinse şi căzute precum 
glorioşii războinici răpuşi. Unele erau rigide şi sfidătoare. 
Îşi aminti ce citise despre Castlerigg: despre ţarcul 
dreptunghiular, o lucrare de „importanţă, dar cu scop 
necunoscut“. Dacă ai fi venit până aici pentru a îngropa 
ceva, atunci acesta era, cu siguranţă, locul cel mai potrivit 
pentru asta - în cea mai simbolică zonă a sitului. Dacă 
Castlerigg era important pentru tine, asta era ţinta ta. 

Detectivul privi cercul. Nu îi luă mult până găsi ţarcul - 
un loc dreptunghiular, marcat de pietre mai joase, lângă 
cei mai erodaţi megaliţi. 

Timp de douăzeci de minute, Forrester examină pietrele 
mai joase. Bătu şi împunse solul negru şi umed şi, de 
asemenea, turba mlăştinoasă şi acidă. O ploaie uşoară 
specifică ținuturilor cu lacuri se porni. Forrester îi simţi 
picăturile reci pe ceafa. Poate că se apropia de un alt 
impas. 

Apoi observă ceva în firele lungi şi ude de iarbă: o mică 
fâşie de ţărână despicată. Pământul negru fusese deranjat 
şi apoi aşezat la loc, abia vizibil cu ochiul liber - dacă nu 
ştiai ce cauţi. Îngenunche şi săpă în iarbă cu mâinile goale. 
Nu era ştiinţific - cei de la criminalistică ar fi fost îngroziţi, 
dar el trebuia să afle. 

După câteva secunde, degetele sale atinseră ceva rece şi 
tare - dar nu piatră. Desprinse obiectul din micul său 
mormânt şi îl scutură de pământ. Era o mică fiolă de sticlă. 
Iar în interiorul fiolei se afla un lichid aparent concentrat, 
de culoarea romului roşu, întunecos. 


25 


Străzile erau roşii de sânge. Rob mergea prin vechiul 
oraş pentru a se întâlni cu Christine la caravanserai. 
Oriunde se uita vedea sânge împroşcat - pe pereţi, de-a 


153 


lungul trotuarelor, în faţa magazinului Vodafone. Localnicii 
tăiau capre şi oi - şi o făceau în public, pe străzi. Rob 
presupuse că acest lucru făcea parte din sărbătoarea 
despre care îi menţionase Christine, însă asta nu însemna 
că era mai puţin neplăcut. 

Se opri la colţ, lângă un turn cu ceas, şi privi în timp ce 
un bărbat se chinuia să ţină între picioare o capră albă. 
Bărbatul purta pantaloni negri largi - şalvari, portul 
tradiţional kurd. Aşezându-şi ţigara fumegândă lângă el, 
pe un taburet, bărbatul apucă un cuţit lung cu lama 
sclipitoare şi îl înfipse în pântecele caprei. 

Animalul urlă. Bărbatul păru neimpresionat. Se întoarse, 
îşi ridică ţigara, mai trase un fum şi o aşeză la loc. Sângele 
şiroia din pântecele caprei rănite. Bărbatul se aplecă mai 
tare, se încruntă şi apoi trase cuțitul cu forţă, în sus, prin 
burta rozalie, tremurândă. Sângele animalului udă strada. 
Pleoapele cu gene lungi se zbătură în timp ce creatura îşi 
dădu răsuflarea. Bărbatul lărgi tăietura, măruntaiele 
prelingându-se afară, organele în culori pastel 
rostogolindu-se într-un bol subţire din plastic, aflat pe 
ciment. 

Rob merse mai departe. O găsi pe Christine lângă 
arcada ce ducea spre caravanserai. Expresia lui surprinsă 
şi şocul spuneau totul. 

— Kurban Bayram, spuse ea. Ultima zi de hagialăc. 

— Dar ce-i cu caprele? 

— Şi oile. 

Christine îl luă de braţ şi o porniră pe aleile bazarului. 
Mirosuri de mâncare gătită se ridicau. Capră friptă şi oaie 
fiartă. i 

— Se numeşte sărbătoarea sacrificiului. Ii comemorează 
pe Avraam şi Isaac, sacrificiul aproape consumat al lui 
Isaac. 

— Kurban Bayram, normal. Au aceeaşi sărbătoare şi în 
Egipt şi Liban, o ştiu bine, se numeşte Eid... Dar, continuă 
Rob, scuturând din cap, acolo nu omoară animale în 
stradă! O fac în interior, şi le taie gâtul. 

— Da, încuviinţă ea. Urfanii o tratează ca pe un festival 


154 


local special. Pentru că Avraam se trage de aici, zâmbi ea. 
Şi este destul de... sângeroasă. 

Ajunseseră într-o mică piaţetă cu ceainării şi cafenele, 
unde bărbaţii stăteau fumând narghilea. Mulţi dintre ei 
erau îmbrăcaţi pentru Kurban Bayram şi purtau pantalonii 
aceia negri şi largi. Alţii aveau haine deosebite, brodate. 
Femeile mergeau în faţa lor, împopoţonate cu bijuterii 
sclipitoare sau purtând baticuri violete tivite cu argintiu. 
Unele erau tatuate cu henna, având mâinile şi picioarele 
superb pictate, de baticuri atârnându-le bănuţi argintii. 
Peisajul era extrem de colorat. 

Însă ei nu veniseră pentru a vizita locul. 

— Aici este, zise Christine, arătând înspre o casă mică, 
de pe un drum umbros. Adresa lui Beshet. 

Căldura din timpul zilei se scurgea de pe străzi, ca şi 
apa după potop. 

— Îţi ţin pumnii, spuse Rob, strângându-i mâna lui 
Christine. 

Christine traversă strada şi bătu la uşă. Rob se întrebă 
cât de neortodox şi neliniştitor putea fi ca Beshet să 
primească o vizită la domiciliu din partea unei femei albe, 
din Occident. Când Beshet deschise uşa, Rob îi studie 
expresia şi citi surprindere şi îngrijorare, însă şi 
disperarea aceea de căţeluş drăgăstos. Rob era încrezător. 
Christine va face rost de cod. 

Se întoarse în piaţetă şi urmări spectacolul străzii. 
Câţiva copii cu artificii în mână îl salutară. 

— Hei, tu, americanule! 

— Salut... 

— Bayram fericit! 

Copiii râseră, de parcă stârniseră vreo bestie exotică şi 
înspăimântătoare din grădina zoologică, şi se împrăştiară 
pe stradă. Trotuarele erau încă roşii de la sângele vărsat, 
însă masacrul încetase. Kurzii mustăcioşi din cafenele îşi 
fumau narghilelele şi îl salutară cu un zâmbet. Rob îşi zise 
că Sanliurfa era cel mai ciudat loc. Era, fără îndoială, 
exotic şi în acelaşi timp ostil; dar cu toate acestea, oamenii 
erau foarte prietenoşi. 


155 


Abia o observă pe Christine când se strecură pe lângă el. 

— Salut, zise ea. 

— Ai reuşit? întrebă el alertat. 

— Am reuşit. Nu a fost încântat... dar mi l-a dat. 

— OK, deci... 

— Hai să aşteptăm să se înnopteze. 

După o scurtă plimbare ajunseră la drumul principal, 
departe de oraşul vechi. Un taxi îi aduse la apartamentul 
lui Christine, unde petrecură câteva ore în tensiune, 
folosind internetul, încercând să nu îşi facă griji, dar 
făcându-și. La unsprezece se strecurară afară din clădire şi 
merseră către muzeu. Străzile erau mult mai liniştite. 
Sângele fusese spălat de pe trotuare, sărbătoarea se 
apropia de sfârşit. O lună ca un iatagan lumina deasupra 
lor. Stelele sclipeau ca o coroană peste capetele ascuţite 
ale minaretelor. La porţile muzeului, Rob se uită în susul şi 
în josul străzii. Nu era nimeni în jur. Putea auzi voci 
turceşti de la un televizor aprins într-o casă dărăpănată, la 
o stradă depărtare. Rob împinse poarta şi o deschise larg. 
Pe timpul nopţii, grădina era un loc de o frumuseţe stranie. 
Lumina lunii făcea ca aripile demonului deşertului, Pazuzu, 
să devină argintii. Erau busturi sparte şi ciobite ale 
împăraţilor romani, comandanţi asirieni la vânătoare de 
lei, imortalizaţi în marmură. Istoria Sanliurfei era acolo, în 
acea grădină, ca un vis sub clar de lună. Demonii 
sumerieni ţipau muteşte, din ciocuri de piatră vechi de 
cinci mii de ani. 

— Am nevoie de două coduri, spuse Christine. Beshet mi 
le-a dat pe amândouă. 

Se apropie de uşa din faţă a muzeului. Rob rămase în 
spate pentru a se asigura că erau singuri. 

Nu aveau companie. Era o maşină parcată sub smochini, 
însă părea că nu mai fusese mutată de câteva zile. 
Parbrizul era împroşcat cu smochine stricate. Un amestec 
de pulpă şi seminţe. 

Uşa făcu clic. Rob se întoarse şi găsi uşa de la intrare 
deschisă. Alergă pe scări şi i se alătură lui Christine, 
înăuntru. Aerul din muzeu era fierbinte, cum nu mai era 


156 


nimeni acolo să deschidă geamurile sau uşile. Şi nu exista 
aer condiţionat. Rob îşi şterse sudoarea de pe frunte. Purta 
o jachetă ca să poată căra tot ce aveau nevoie: lanterne, 
telefoane, carnete. În camera principală, cea mai veche 
statuie din lume lucea slab în întuneric, ochii săi din 
obsidian privind cu jale, în beznă. 

— Aici, jos, zise Christine. 

Rob observă o mică uşă în colţul îndepărtat al camerei. 
Mai departe era un rând de scări care coborau. li dădu o 
lanternă lui Christine şi îşi aprinse şi el una. Cele două 
fascicule de lumină licăriră în întunericul prăfos, în timp ce 
coborâră scările. Seifurile erau surprinzător de mari. Mult 
mai mari decât muzeul de deasupra. Rafturile pline cu 
antichităţi sclipiră, când Rob mişcă lanterna într-o parte şi- 
n alta, peste vase sparte, bucăţi de gargui, sulițe, vârfuri 
de săgeată şi vase. 

— E uriaş. 

— Da. Sanliurfa este construit deasupra unor vechi 
peşteri, care au fost transformate în pivnițe. 

Rob se aplecă şi privi o figurină spartă, aşezată pe spate, 
care-şi arăta colții la raftul de deasupra. 

— Ce este aia? 

— Monstrul Asag. Demonul care aduce boala. Sumerian. 

— OK... spuse Rob, simțind un fior, în ciuda căldurii 
sufocante. 

Voia ca totul să se termine, pentru că tocmai începuse să 
realizeze ce urmau să facă. 

— Hai mai repede, Christine. Unde este seiful Edessa? 

— Jos, aici. 

O luară pe un alt coridor, pe lângă o coloană romană, 
deformată în mod brutal, şi alte rafturi de vase şi 
ceramică. Praful era gros şi înecăcios; Christine îi 
conducea către cea mai veche parte a reţelei subterane. 

Dintr-odată, o uşă mare din oţel le blocă accesul. 
Christine bâjbâi cu încuietoarea. 

— Rahat, exclamă ea, cu mâinile tremurând. 

Rob îşi aţinti lanterna ca ea să poată vedea mai bine 
când tastă codul. In final, încuietoarea cedă. Fură 


157 


întâmpinați de un val de aer încins, când seiful Edessa li se 
deschise. Era ceva violent în aer. Ceva de nedefinit, şi 
îndepărtat, însă viu şi neplăcut. Şi vechi. 

Rob încercă să ignore mirosul. Păşiră în pivniţă. De-a 
lungul cavernei, pereţii erau tapetaţi cu rafturi brute din 
oţel. Majoritatea artefactelor se aflau în cutii mari din 
plastic, cu numere şi nume notate pe ele, însă câteva 
fuseseră lăsate în starea lor naturală fără a fi catalogate. 
Christine le denumi în timp ce trecură pe lângă ele. Zeiţe 
siriene sau acadiene, un cap mare al lui Anzu, o bucată 
dintr-un nud grecesc. Mâini şi aripi fantasmagorice ieşeau 
întinse din beznă. 

Christine merse pe lângă rafturi. 

— Nu e nimic aici, zise ea, aproape uşurată. Sunt 
aceleaşi lucruri pe care le-am mai văzut şi înainte. 

— Atunci mai bine am pleca... 

— Stai. 

— Ce-i? 

— Aici. Asta e din Gobekli, zise ea, arătând spre ceva în 
umbră. 

Rob se opri. Avu din nou sentimentul acela prevestitor 
de rău. Ca şi în timpul atacului cu bombă din Irak. Nu 
putea uita faţa teroristei privindu-l, chiar înainte de 
explozie. 

Rob simţi nevoia să iasă afară - să plece de acolo. 
Urgent. 

— Închide uşa, spuse Christine. 

Cu reţinere, Rob închise uşa în spatele lui. Erau singuri, 
în cel mai îndepărtat seif, cu artefacte găsite de Franz. 
Ceea ce simţea el ar fi putut fi comparat cu oroarea 
craniilor Cayonu. 

— Rob, vino să vezi. 

Lanterna ei lumina o statuie incredibilă. O femeie cu 
picioarele desfăcute: vaginul îi era gravat în detaliu şi 
obscen de mare. Ca şi rana deschisă din blana acelei 
capre. 

Lângă femeie, se aflau un trio de animale: păreau a fi 
mistreți. Toate aveau penisuri în erecţie, conturate în mod 


158 


pronunţat. Se aflau în jurul femeii - ca şi când ar fi fost un 
viol în grup. 

— Asta este din Gobekli, şopti Christine. 

— Asta căutăm? 

— Nu. Îmi amintesc când am descoperit asta. Franz a 
pus-o aici. Probabil că strângea toate... descoperirile mai 
stranii într-un singur loc. Deci, orice am căuta ar trebui să 
fie aici, undeva. 

Rob lumină cu lanterna în stânga şi în dreapta. Praful 
ridica vălătuci în întuneric. Feţele zeilor sumbri şi ale 
demonilor lacomi îl întâmpinau şi se cufundau din nou în 
beznă, pe măsură ce el se deplasa. Nu vedea nimic, nici nu 
ştia ce anume căuta. Îşi pierduse speranţa. Apoi, lanterna 
lui lumină o cutie cu Gobekli, înscris cu markerul, pe 
laterală. Rob îşi simţi inima tresărind în piept. 

— Christine, şuieră el. 

Cutia era amplasată în spatele raftului de oţel, lipită de 
peretele grotei. Christine se chinui cu ea, fiind mare şi 
greoaie. Aşezându-şi lanterna pe raftul din spatele său, 
Rob se întinse şi o ajută. Împreună traseră cutia afară şi o 
aşezară pe jos. Rob îşi luă lanterna, inima pulsându-i 
frenetic, şi ţinti fasciculul de lumină în sus, în timp ce 
Christine deschise cutia. Înăuntru se aflau patru recipiente 
vechi pentru măsline, înalte de jumătate de metru, 
împachetate în folie protectoare cu bule. Rob se simţi 
dezamăgit. O parte din el voia să fi descoperit ceva obscen 
şi înfricoşător. Partea de jurnalist sau poate cea puerilă. 

Christine scoase unul dintre recipiente. 

— E din Gobekli? 

— Cu siguranţă. Şi dacă este, atunci trebuie să aibă zece 
mii de ani. Deci aveau ceramică... 

— Surprinzător de bine păstrată. 

— Da. 

Manevrând vasul cu mare grijă, Christine îl întoarse. Pe 
o laterală, se afla un model curios. Un fel de băț cu o 
pasăre în vârf. 

— Am mai văzut asta undeva, zise ea, şoptit. 

Rob îşi scoase mobilul şi făcu un rând de poze. Bliţul 


159 


camerei păru ca un intrus în întunericul sumbru al seifului. 
Strigoii şi împărații se înfuriară în scurta şi vulgara lumină 
orbitoare. 

Băgând telefonul în buzunar, Rob reuşi şi el să scoată un 
vas. Era surprinzător de greu. Voia să ştie ce se afla 
înăuntru. Vreun fel de lichid? Grâne? Miere? Îl înclină şi 
privi capacul. Era astupat şi sigilat. 

— Îl deschidem? 

— Ai grijă... 

Avertismentul ei veni prea târziu. Rob simţi vasul 
înmuindu-i-se în mâini. Îl înclinase mult prea brusc. Gâtul 
vasului păru să ofteze şi căzu pe podea, spărtura 
extinzându-se apoi mai mult, peste corpul anticului obiect 
din ceramică aflat în descompunere. Vasul se făcea bucăţi 
în mâinile lui Rob. Pur şi simplu se fărâmiţa. Cioburile se 
loviră de podea, unele dintre ele transformându-se instant 
în pulbere. 

— A, Doamne! 

Mirosul era groaznic. Rob îşi acoperi nasul cu mâneca. 

Christine lumină cu lanterna conţinutul vasului. 

— Să-mi bag picioarele! 

Un trup micuţ zăcea pe podea. Un corp uman, un 
bebeluş, forţat în poziţie de fetus. Corpul era pe jumătate 
mumificat, iar cealaltă jumătate era un lichid vâscos, încă 
în descompunere, după toate mileniile scurse. Putoarea îi 
sfredeli nările lui Rob, până icni. Şiroaie de lichid se 
scurgeau din craniu. 

— Uită-te la faţă, ţipă Christine. Uită-te la faţă! 

Rob îndreptă lanterna spre faţa bebeluşului. Era 
încremenită într-un urlet mut. Urletul unui copil pe 
moarte, ce răsunase timp de douăsprezece mii de ani. 

Brusc, camera se umplu de lumini. Lumini, zgomote şi 
voci. Rob se întoarse şi văzu un grup de bărbaţi în spatele 
seifului. Bărbaţi cu arme şi cuțite îndreptându-se spre ei. 


160 


26 


Hugo De Savary era foarte elegant pentru un profesor 
universitar. Forrester îşi imaginase pe cineva mai 
demodat, cu petice de piele în coatele sacoului şi mătreaţă 
în exces pe umeri. Însă gentlemanul de la Cambridge era 
vioi, plin de viaţă, zvelt, emanând un aer de prosperitate 
încrezătoare. 

Această bunăstare se datora faptului că volumele sale - 
tratate despre satanism, culte, canibalism şi foarte multe 
teme gotice - avuseseră un mare succes comercial. Ca 
urmare, el a început să fie marginalizat de către membrii 
mai conservatori ai comunităţii academice, sau cel puţin 
asta era bănuiala lui Forrester, judecând după criticile pe 
care le citise. 

De Savary fusese cel care sugerase să ia prânzul în acel 
foarte la modă restaurant japonez în apropiere de Soho. 
Forrester solicitase o întâlnire, printr-un e-mail, la 
următoarea vizită a profesorului la Londra. De Savary 
acceptase încântat şi se oferise chiar să şi achite nota, 
ceea ce era un lucru bun, pentru că restaurantul pe care îl 
alesese nu era genul de loc pe care Forrester l-ar fi folosit 
pentru a solicita informaţii, fiind de cinci ori mai scump 
decât unul obişnuit. De Savary îşi savura cu entuziasm 
mica porţie de cod negru cu miso”. Stăteau pe o bancă din 
stejar, în faţa unui bufet care înconjura spaţiul central al 
bucătăriei, cu un grătar negru imens, mânuit de bucătari 
japonezi, încruntaţi şi feroce, care masacrau legume 
nedesluşite cu nişte cuțite înspăimântător de mari. 
Profesorul se întoarse către Forrester. 

— Cum au ştiut oamenii dumneavoastră că elixirul era 
damu? 

Profesorul vorbea despre lichidul din sticla de la 
Castlerigg. 

Forrester încercă să apuce o bucată de caracatiţă crudă 


20 Produs specific japonez, fermentat, din soia, sare şi încă o cereală 
(n.tr.) 


161 


cu beţişoarele şi eşuă. 

— Am avut mai multe crime muti în Londra. Sacrificii 
africane ale copiilor. Aşa că băieţii de la laborator au mai 
întâlnit damu înainte. 

— Torsul decapitat al bietului copil găsit în Tamisa? 

— Da. 

Forrester luă o gură de sake cald. 

— Chestia asta, damu, se pare că este sângele 
concentrat al victimelor sacrificiului. Asta mi-au spus cei 
de la patologie. 

— Ei bine, au dreptate. 

În faţa lor, un bucătar japonez masiv eviscera cu viteză 
un peşte roz cu aspect livid. 

— Muti este de-a dreptul scârbos. Sute de copii mor în 
fiecare an în Africa neagră. Ştii ce le fac copiilor mai 
exact? 

— Ştiu că le taie membrele... 

— Da. Dar o fac cât copiii sunt încă vii. Şi le taie şi 
organele genitale, completă De Savary, sorbind din bere. 
Urletele victimelor aflate încă în viaţă ar trebui să 
contribuie la potenţarea muti-ului. Luăm şi noi nişte file de 
ton yellowfin? 

— Poftim? 

Toată ideea cu acel restaurant ultramodern era, se pare, 
să comanzi câte o bucăţică de mâncare. Nu comandai totul 
la început. Comandai încontinuu până te săturai. Era 
distractiv. Forrester nu mai fusese într-un astfel de 
restaurant. Se întrebă dacă şi-ar fi putut permite preţurile. 
Sushi de crab cu crustă moale, adus cu avionul direct din 
Alaska. 'Toro cu sparanghel şi caviar de păstrugă. Ce era 
toro? 

— Tempura cu creveţi cu coajă tare este grozavă, spuse 
De Savary. 

— Uite cum facem, replică Forrester. Dumneavoastră 
comandati. Şi apoi îmi spuneţi ce credeţi despre banda 
asta... 

— Dar bineînţeles, zise De Savary, zâmbind afectat. 
Conferinţa mea e la ora trei. Hai să fim mai direcţi. 


162 


— Deci, ce părere aveţi? 

— Banda asta pare obsedată de sacrificii umane. 

— Măcar atât ne-am dat şi noi seama. 

— Dar este o grămadă nesistematizată de manifestări 
exterioare. 

— Ce face? 

— Efectuează sacrificii din diverse culturi. Excizia limbii 
este o practică nordică, îngroparea capului este din cultura 
japoneză sau israelită. Raderea capului este în mod cert un 
obicei aztec. Steaua lui David este un simbol solomonit, 
după cum aţi menţionat şi dumneavoastră. 

O chelneriţă thailandeză tânără se apropie, iar De 
Savary comandă. Chelneriţă făcu o mică plecăciune şi se 
îndepărtă. De Savary era din nou cu faţa spre Forrester. 

— Şi acum avem damu, îngropat într-un loc dedicat 
sacrificiilor. Asta fac vracii africani înainte de un sacrificiu 
muti, însemnat. Îngroapă damu în pământ sfânt. Apoi 
efectuează sacrificiul. 

— Deci... credeţi că vor ucide din nou? 

— Normal. Dumneavoastră nu? 

Forrester oftă şi consimţi. Bineînţeles că banda avea să 
ucidă din nou. 

— Şi care e treaba cu Hellfire? Ce legătură are? 

— Nu sunt foarte sigur. Este evident, în schimb, că şi ei 
la rândul lor caută ceva legat de Hellfire. Ce ar putea fi 
acel lucru, e greu de spus. Va fi mai greu de aflat. 

Trei farfurii fură aşezate pe masa din stejar, în faţa lor. 
Mirosul era îmbietor. Lui Forrester îi ardea sufletul după o 
lingură. 

De Savary continuă: 

— Ceea ce pot eu explica acum este modul în care 
funcţionează aceste culturi satanice. Şi psihologia acestor 
grupări trebuie avută în vedere. Deci, grupurile tind să 
provină din clase sociale de mijloc sau chiar nobile. 
Manson şi adepţii lui nu erau nişte criminali amărâţi, erau 
tineri cu bani. Bogătaşii inteligenţi şi plictisiţi comit cele 
mai oribile crime. Se poate observa cu uşurinţă legătura cu 
banda teroristă Baader Meinhof din Germania. Fii şi fiice 


163 


de bancheri, milionari, oameni de afaceri. Copii ai elitei. 

— Şi apoi mai este şi Bin Laden...? 

— Exact! Bin Laden este fiul cel mai inteligent şi mai 
charismatic al unui miliardar faimos, şi totuşi a fost atras 
de cea mai nihilistă şi mai psihopată versiune a islamului. 

— Deci, vedeţi o paralelă cu Hellfire Club? 

De Savary utiliză cu îndemânare beţişoarele pentru a lua 
nişte ton. Forrester aproape că reuşise şi el să facă acelaşi 
lucru. Tonul era incredibil de gustos. 

— Din nou, sunteţi pe aproape. Clubul Hellfire a furnizat 
matriţa, dacă se poate spune, pentru cultele morţii din ziua 
de azi. Un grup de aristocrați britanici, mulţi dintre ei 
foarte talentaţi - scriitori, politicieni, oameni de ştiinţă - au 
fost atraşi paradoxal de ritualul acţiunilor violente. Pour 
&pater les bourgeois”, nu-i aşa? 

— Dar se spune că Hellfire era doar un club de băutori. 
O mică societate de poznaşi. 

De Savary scutură din cap. 

— Sir Francis Dashwood a fost unul dintre cei mai 
grozavi exegeţi ai religiei la vremea sa. A plecat în 
Orientul Mijlociu pentru a-şi urma interesele oculte - 
ezoterismul religios. Astea nu sunt acţiunile unui amator. 
Iar Benjamin Franklin a fost una dintre cele mai strălucite 
minţi ale secolului. 

— Deci nu s-ar aduna doar ca să bea gin. Şi să joace 
Twister pe dezbrăcate. 

— N-aş crede. Nu, chicoti De Savary. 

Bucătarul japonez din faţa lor folosea două cutite 
simultan. Tăia în fileuri şi cuburi un ţipar lung şi alunecos. 
Corpul tiparului dansa pe masa de tocat, de parcă era viu. 
Poate chiar era viu. 

— Activităţile clubului Hellfire sunt tema unor dispute. 
Ştim că membrii irlandezi erau îngrozitor de violenţi. 
Aveau obiceiul să toarne alcool peste pisici şi apoi să le 
dea foc. Ţipetele animalelor muribunde trezeau jumătate 
din Dublinul perioadei georgiene. Şi au ucis un servitor în 
acelaşi stil. Pentru un rămăşag, completă el. Cred că 


21 Pentru a-i epata pe burghezi (în 1b. fr. în orig.) 
164 


clubul Hellfire şi câteva dintre celelalte culte satanice din 
Europa ne pot ajuta să înţelegem cum se vor manifesta în 
continuare membrii bandei pe care o urmăriţi. Din punctul 
de vedere al ierarhiei. Motivării. Psihologiei. Trebuie să 
existe un lider. Charismatic şi extrem de inteligent. 
Probabil cineva născut în puf. 

— Şi adepţii? 

— Prieteni apropiaţi, cu caractere mai slabe. Seduşi de 
şarmul liderului cultului satanic. Este probabil ca şi ei să 
provină din familii privilegiate. 

— Asta se potriveşte cu descrierile. Voci pompoase 
etcetera. 

De Savary luă o farfurie de pe bufet. Se gândi o clipă, cu 
ochii în farfurie. 

— Cu toate astea, cred că liderul acestei bande este 
complet dement. 

— Pardon? 

— Nu uitaţi ce face. Amestecul de elemente de sacrificiu 
nu are nicio legătură, istoric vorbind. Mai precis, însăşi 
ideea de sacrificiu este evident dementă. Dacă ar fi căutat 
ceva ce avea legătură cu Hellfire, ar fi putut-o face într-o 
manieră mult mai discretă, şi nu plimbându-se cu maşina 
prin Insulele Britanice şi măcelărind oameni. Este 
adevărat, crimele bandei sunt planificate şi executate cu o 
oarecare fineţe, şi îşi acoperă urmele, cum spuneţi şi 
dumneavoastră, dar de ce să ucizi - dacă intenţia ta este 
numai de a recupera ceva? De a descoperi ceva ascuns, 
întrebă De Savary, ridicând din umeri. Et voilà”. Ăsta nu 
este un om ciudat, dar cu o logică precum sir Francis 
Dashwood, ăsta este mai degrabă un Charles Manson. Un 
psihopat. Geniu, dar psihopat. 

— Ceea ce înseamnă? 

— Dumneavoastră sunteţi detectivul. Cred că înseamnă 
că banda va acţiona în continuare. O să facă o greşeală 
datorită freneziei lor tinereşti. Singura întrebare este... 

— Câţi oameni vor mai omori? 

— Exact. Acum trebuie să încercaţi acest daikon. Este 


2 Şi iată! (în 1b. fr. în orig.) 
165 


un fel de ridiche. Are gust de paradis. 

Când se întoarse la Scotland Yard, Forrester retrăi 
minunatul prânz cu o râgâitură bine-venită. Apoi se aşeză 
în scaunul său rotativ şi se învârti ca un copil. Era uşor 
beat de la sake. Dar avea o scuză. Prânzul fusese foarte 
util. Cu noul lui prieten Hugo. Forrester ridică receptorul 
şi îl sună pe Boijer. 

— Da, domnule? 

— Boijer, am nevoie să mai cauţi ceva. O plasă de 
pescuit. 

— Ce anume? 

— Dă o tură pe la şcolile publice mai fiţoase. 

— OK... 

— Începe cu Eton. Winchester. Westminster. Nu te duce 
mai jos de Millfield. Mergi la Harrow. Verifică lista de la 
conferinţa directorilor de liceu. 

— Aşa. Şi... ce îi întrebăm? 

— Despre băieţi dispăruţi. Elevi care lipsesc. Şi încearcă 
şi la universităţile de elită. Oxbridge, Londra, St. Andrew, 
Durham. Ştii lista. 

— Bristol. 

— De ce nu. Şi Exeter. Şi colegiul pentru agricultură de 
la Cirencester. Trebuie să găsim studenţi care s-au lăsat de 
studii în mod subit, şi destul de recent. Vreau băieţi fiţoşi. 
Cu probleme. 


27 


Corpul în descompunere, semimumifiat al bebeluşului 
zăcea pe podea. O duhoare de putrefacție antică plutea în 
aer. Becurile golaşe pâlpâiau deasupra artefactelor şi 
rafturilor din seiful muzeului. Bărbaţii care se apropiau 
erau masivi, înarmaţi şi furioşi. Lui Rob i se păru că Îi 
recunoaşte pe câţiva de la sit. Kurzi. Păreau a fi kurzi. 

Exista o singură uşă în seif. Şi calea spre uşă era blocată 
de aceste siluete amenințătoare. Opt sau nouă bărbaţi. 


166 


Unii dintre ei aveau arme: un pistol vechi, o puşcă cu ţeava 
tăiată, o puşcă de vânătoare nouă-nouţă. Restul aveau 
cuțite, unul dintre ele atât de mare, încât aducea cu o 
macetă. Rob se uită la Christine cu nefericire şi părere de 
rău. Ea zâmbi, trist şi disperat. Şi apoi se îndreptă spre el 
şi îl apucă de mână pe Rob, strângându-l cu putere. 

Fură capturați şi despărțiți. Bărbaţii îl prinseră pe Rob 
de guler şi pe Christine de braţe. Rob privi cum unul dintre 
ei, cel mai masiv, şi după toate aparentele liderul grupului, 
observă urna spartă de pe culoar şi micul trup amărât, cu 
tot lichidul înţepător în nări ce curgea pe lângă el. El 
şuieră la doi dintre colegii săi şi, în timp record, aceştia s- 
au detaşat de grup rapid şi s-au îndreptat spre culoar, 
probabil pentru a se ocupa de dovezi ale efracţiei şi a face 
ceva cu mica grămadă de carne putrezită. Rob şi Christine 
fură scoşi din seif. Unul dintre bărbaţii care îl ţineau pe 
Rob îi îndesă ţeava unui pistol în falcă. Gura rece a armei 
mirosea a vaselină. Alţi doi bărbaţi o apucară cu forţă de 
braţe pe Christine. l-au tot tras şi împins pe Rob şi 
Christine de-a lungul coridorului cu antichităţi, pe lângă 
monştrii deşertului, generalii romani şi zeii canaaniţi ai 
furtunii. Pe lângă Anzu şi Ishtar şi Nimrud. 

Urcară scările spre sala principală a muzeului. Christine 
înjura cu stoicism în franceză. Rob simţi ca un val nevoia 
de a o proteja, dar fără să vrea, se simţi şi jenat. El era 
bărbatul în ecuaţie. Ar fi trebuit să facă ceva. Să fie eroul. 
Să arunce cuţitele din mâinile kurzilor, să se întoarcă şi să 
pună atacatorii la pământ, să o ia pe Christine de mână şi 
să o salveze, oferindu-i flacăra libertăţii. 

Insă viaţa nu funcţiona aşa. Erau mânaţi ca nişte 
animale capturate, încet dar sigur, către o soartă precisă. 
Şi aia era... care să fie mai exact? Aveau să fie răpiți? Era 
doar o scamatorie? Tipii ăştia erau terorişti? Ce se 
întâmpla? Spera ca acei kurzi să fi fost poliţişti. Dar, într- 
un fel, ştia că nu era aşa. Nu puteau fi. Asta nu era o 
arestare. Tipii ăştia păreau secretoşi şi vinovaţi - şi un pic 
sângeroşi. Mintea îi fu inundată de imagini ale unor 
decapitări. Toţi acei bieţi oameni în Irak, Afganistan şi 


167 


Cecenia. Pironiţi la pământ. Cuţitul tăind prin cartilaj şi 
trahee. Răsuflarea gazoasă în timp ce trupul decapitat 
epuiza aerul şi sângele şi apoi se prăbuşea la pământ. 
Allahu Akhbar. Allahu Akhbar. Imaginile neclare de pe 
internet. Acea oroare. Un sacrificiu uman pus la dispoziţia 
întregului mapamond pe internet. 

Christine încă înjura. Rob se luptă şi se zbătu, dar 
bărbaţii îl ţineau strâns. Nu putea fi erou. Putea încerca să 
tipe. 

— Christine? 

— Da, se auzi din spatele lui. 

— Eşti OKR? Ce p... 

Un pumn se înfipse în gura lui Rob. Îşi simţi cerul gurii 
inundat de sânge fierbinte şi sărat. Durerea era 
mistuitoare, iar corpul i se înmuie. 

Liderul se îndreptă spre el. li ridică faţa plină de sânge. 

— Nu vorbit! Nu cuvânt! exclamă el. 

Chipul liderului nu exprima cruzime. Mai degrabă... 
resemnare. Ca şi când ar fi făcut ceva ce trebuia făcut, dar 
care nu îi producea plăcere. Ceva cu adevărat groaznic... 

Ca o execuţie. 

Rob urmări cum unul dintre kurzi deschise uşa muzeului 
încet şi cu grijă. Vederea uşii îi declanşă o serie de 
amintiri. Ultimele câteva ore bizare din viaţa lui: oile 
măcelărite pe străzile Sanliurfei, bărbaţii în pantalonii 
negri de sărbătoare, propria lor intrare pe furiş în muzeu. 
Şi apoi ţipătul silențios al bebeluşului, îngropat de viu cu 
douăsprezece mii de ani în urmă. Kurdul de la uşă dădu 
din cap spre camarazii lui. Calea părea a fi liberă. 

— Mergi, ţipă liderul la Rob. Mergi în maşină! 

Bărbaţii îl escortară pe Rob prin parcarea sufocantă, 
luminată de razele lunii. Maşina mânjită de smochine mai 
primise încă trei întăriri. Erau maşini vechi, maşini locale 
buşite şi, cu siguranţă, nu aparţineau poliţiei. Rob îşi simţi 
şi ultima speranţă năruindu-se. 

Probabil intenţia lor era să îi ducă pe Rob şi pe Christine 
undeva departe. Poate afară din oraş. La vreo fermă 
părăsită. Unde i-ar fi legat de scaune. Rob îşi imagină 


168 


sunetul cuţitului în timp ce îi tăiau gâtlejul. Alahu Akhbar. 
Alungă gândul. Trebuia să îşi păstreze luciditatea. Să o 
salveze pe Christine. Să se salveze şi pe el pentru fiica lui. 

Fiica lui!! 

Inima lui Rob fu străpunsă de un sentiment de vinovăţie, 
ca de un pumnal de sticlă. Fiica lui, Lizzie! Îi promisese 
chiar cu o zi în urmă că avea să ajungă acasă peste o 
săptămână. Acum ar putea să nu o mai vadă niciodată. 
Prost prost prost prost. 

O mână îi apăsa capul lui Rob. Voiau ca el să se aplece 
ca să se aşeze pe bancheta mucegăită din spatele maşinii. 
Rob se opuse, simțindu-se trimis la moarte. Se întoarse şi o 
văzu pe Christine în spatele lui, cu un cuţit la gât. Peeao 
trăgeau către cealaltă maşină şi nimeni nu putea face 
nimic în privinţa asta. 

— Stop! ţipă cineva. 

Totul încremeni. Lumini orbitoare străluceau în parcare. 

— Stop! 

Luminile te orbeau pur şi simplu. Rob simţi prezenţa mai 
multor oameni. Sirene peste sirene. Lumini roşii şi 
albastre. Lumini şi zgomote peste tot. Poliţia. Chiar era 
poliţia? Îşi smulse o mână din prinsoarea celui care-l 
capturase şi îşi feri ochii, privind spre lumina aceea 
orbitoare... 

Era Kiribali cu douăzeci sau treizeci de poliţişti. Alergau 
spre parcare, aplecaţi. Reuşiră să se aşeze pe poziţii, cu 
armele gata de tragere. Însă aceştia nu erau poliţişti 
obişnuiţi. Purtau echipament negru, de paramilitari şi 
aveau puşti-mitralieră. 

Kiribali ţipa la kurzi în limba turcă. Iar kurzii începură 
să se retragă. Cel aflat mai aproape de Rob lăsă pistolul 
din mână şi apoi ridică ambele braţe. Rob o văzu pe 
Christine luptându-se să scape şi apoi fugind prin parcare 
până ajunse în siguranţă, lângă oamenii poliţiei. 

Rob îşi eliberă şi cealaltă mână şi traversă parcarea spre 
Kiribali, al cărui chip era lipsit de expresie, aproape 
dispreţuitor. 

— Veniţi cu mine! se răsti ofiţerul. 


169 


Rob şi Christine fură duşi rapid către un BMW nou, 
parcat în afara incintei muzeului. Kiribali le ordonă să urce 
în spate, apoi se sui în faţă şi se întoarse spre ei. 

— Vă duc la aeroport. 

— Dar... începu Rob. 

Faţa îi pulsa cu o durere arzătoare, acolo unde fusese 
lovit. 

— Am fost la apartament, îl întrerupse Kiribali, la 
camera ta de hotel. Goale! Ambele goale. Ştiam că trebuie 
să fi venit aici. Sunteţi atât de nesăbuiţi. Oameni atât de 
nesăbuiţi! 

BMW-ul gonea pe drumul lat şi luminat. Kiribali i se 
adresă şoferului într-o turcă grăbită. Şoferul răspunse 
docil. 

Apoi polițistul îi aruncă o privire încruntată lui Rob. 

— Aveţi două genţi în spate. Paşapoartele. Laptopurile. 
Vă vom trimite restul lucrurilor. Veţi părăsi Turcia în seara 
asta. 

El aruncă două obiecte pe banchetă. 

— Biletele voastre. Spre Istanbul şi apoi Londra. Doar 
dus. În seara asta. 

Christine protestă, dar replica ei fu şovăielnică şi vocea 
îi tremură. Kiribali o privi cu un dispreţ nemărginit şi apoi 
mai schimbă câteva cuvinte cu şoferul. Maşina se afla deja 
la marginea oraşului. Semideşertul plat păstra tăcerea 
nopţii şi culoarea argintului patinat sub lumina lunii. 

Când ajunseră la aeroport, şoferul le dădu genţile din 
portbagaj. În interiorul micului aeroport, Kiribali îi urmări 
în timp ce îşi predară bagajele. Apoi indică spre poarta de 
îmbarcare. 

— Nu mă aştept să îl mai văd pe vreunul din voi 
vreodată. Dacă vă veţi întoarce, kurzii o să vă omoare. Şi 
chiar dacă nu o fac, vă voi arunca eu pe amândoi în 
închisoare. Pentru mult timp. 

Îşi lovi călcâiele unul de altul, ca un ofiţer prusac 
primind un ordin, apoi le aruncă o altă privire furioasă şi 
plină de dispreţ şi plecă. 

Rob şi Christine trecură de securitate şi se urcară în 


170 


avion. Acesta rulă pe pistă şi apoi decolă. Rob se cufundă 
în scaun, cu întregul corp pulsându-i de durere şi din 
cauza adrenalinei. Acum începuse să simtă: valul de 
emoție, frica, furia. Erau exact aceleaşi sentimente pe care 
le trăise după atentatul cu bombă din Irak. Rob îşi flexă 
muşchii maxilarului. Buza îl durea încă şi dintele îi era 
spart. Încercă să se relaxeze. Rotiţele i se învârteau. 
Povestea nu se sfârşise. El era jurnalist. Un bun jurnalist. 
Asta era singurul lui atu - dar îl putea folosi. Trebuia să-şi 
canalizeze furia, acea mânie neputincioasă, masculinitatea 
lui umilită. Dacă au crezut că îl puteau speria cu pistoale şi 
cuțite, se înşelaseră. Avea să scrie articolul. Nu avea să se 
sperie. Trebuia să se relaxeze, deşi îi venea să ţipe. Se uită 
la Christine. 

Apoi, pentru prima oară de când urna se spărsese, 
Christine i se adresă direct. 

— Canaaniţii, spuse ea foarte clar. 

— Ce? r 

— Asta făceau canaaniţii în vechime. Îşi îngropau copiii. 
De vii, completă ea, întorcându-se şi privind în gol. Şi în 
vase. 


28 


Rob îşi lăsă telefonul mobil jos şi privi forfota neplăcută 
din aeroportul din Istanbul. Petrecuse o oră vorbind cu 
fiica lui. O oră fericită, nostalgică şi minunată de sporovăit. 
Apoi petrecuse zece minute arţăgoase şi iritante vorbind 
cu mama ei. Se părea că fosta lui soţie o ducea pe fiica lui, 
Lizzie, la ţară, pentru două săptămâni, începând din acea 
zi. Chiar şi dacă ar fi zburat spre casă în acel moment, tot 
n-ar fi prins-o. Rob îşi masă faţa obosită. Ajunseseră în 
mijlocul nopţii şi se chinuiseră să doarmă puţin pe 
scaunele din aeroport. Nu se prea odihnise. Fuseseră 
douăzeci şi patru de ore de necrezut. Ce înşiruire bizară de 
evenimente! Şi acum ce avea să facă? 


171 


— Hei, soldat! 

Christine flutura două cutii de Cola Light. 

— M-am gândit că ti-ar prinde bine una. 

Rob îşi luă recunoscător cutia şi o desfăcu. Sucul rece îi 
înţepă buza spartă. 

— E totul în regulă acasă, Rob? 

— Da... răspunse Rob, urmărind un om de afaceri chinez 
în timp ce vomita într-un coş de gunoi. Nu. Nu tocmai. 
Chestii de familie... 

— A. Uită-te, zise ea, privind în jurul sălii de aşteptare. 
Uită-te în jur. Totul e atât de normal. Starbucks. 
McDonalds... N-ai spune că mai aveam puţin şi eram răpiți. 
Chiar aseară. 

Rob ştia ce voia să spună. Oftă şi se uită cu ranchiună la 
tabela cu plecări. Zborul lor către Londra era peste câteva 
ore. Chiar nu voia să se afle acolo, pierzând timpul. Insă nu 
voia să se întoarcă în Londra dacă fiica lui nu era acolo. Ce 
rost mai avea? Ce voia să facă era să rezolve misterul, să 
termine articolul. Deja vorbise cu editorul său şi îi spusese 
o versiune cenzurată a ultimelor evenimente. Steve 
înjurase de două ori şi îl întrebase pe Rob dacă se simţea 
în siguranţă. Rob îi răspunsese că, în pofida celor 
întâmplate, se simţea bine. Astfel că Steve încuviinţase, cu 
ezitare, ca Rob să continue „cât timp nu te alegi cu un 
glonţ în cap“. Promisese să pună şi nişte bani în contul lui 
Rob, pentru a-l ajuta. Deci toate lucrurile îi sugerau să nu 
se dea bătut. Nu te lăsa. Nu ceda. Mergi mai departe. 
Termină articolul. 

Însă era o singură problemă care nu prea îi dădea pace - 
Rob nu ştia cum se simţea Christine. Toată povestea de la 
muzeu fusese groaznic de înspăimântătoare. El simţea că 
putea face faţă celor întâmplate pentru că era obişnuit să 
se afle în pericol. Făcuse faţă în Irak. Nu de mult. Se 
putea, oare, aştepta ca şi Christine să fie la fel de stoică? 
Oare ar fi însemnat că îi cerea prea mult? Ea era om de 
ştiinţă, nu reporter de teren. 

Îşi termină Cola şi se îndreptă spre coşul de gunoi ca să 
arunce cutia. Când se întoarse, Christine îl privea cu un 


172 


zâmbet pierdut. 

— Nu vrei să mergi acasă, aşa-i? 

— Cum ai ghicit? 

— Felul în care te uiţi la tabela cu plecări, de parcă ţi-e 
cel mai aprig duşman. 

— Scuze. 

— Şi eu simt acelaşi lucru, Robert. Prea multe lucruri 
nerezolvate. Nu putem să fugim pur şi simplu, nu? 

— Deci... ce ar trebui să facem? 

— Hai să mergem să ne întâlnim cu prietena mea, Isobel 
Previn. Locuieşte aici. 


Jumătate de oră mai târziu luau un taxi din aeroport; 
zece minute după aceea străbăteau autostrada, 
îndreptându-se spre babilonia Istanbulului. Pe drum, 
Christine îi spuse istoria lui Isobel Previn. 

— A locuit în Konya o perioadă îndelungată. A lucrat cu 
James Mellaert. Catalhoyuk. Şi a fost îndrumătorul meu la 
Cambridge. _ 

— Corect. Îmi amintesc că mi-ai spus. 

Rob privi pe geamul taxiului. Pe deasupra pasajelor 
rutiere şi caselor zări un dom uriaş, înconjurat de patru 
minarete  semeţe. Hagia Sofia, marea catedrală a 
Constantinopolului. Veche de o mie cinci sute de ani. 

Se părea că Istanbulul era un loc curios şi cinetic. 
Pereţii antici se uneau cu zgârie-norii sclipitori. Străzile 
erau pline de oameni occidentalizaţi: fete în fuste scurte, 
bărbaţi în costume spilcuite - dar din când în când mai 
treceau în viteză pe lângă un cartier levantin, cu fierari 
tuciurii şi mame în văluri şi sârme cu rufe puse la uscat. Şi 
de jur împrejur, vizibilă între blocurile de apartamente şi 
turnurile cu birouri, era marea strâmtoare Bosfor, uriaşa 
arcadă de apă care separă Asia de Europa şi Vestul de Est. 
Barbarii, de civilizaţie. Depinde pe ce parte locuiai. 

Christine îşi sună amica, Isobel. Rob înţelese din 
conversaţie că Isobel era încântată să o audă la telefon pe 
fosta ei studentă. El aşteptă ca apelul să se termine şi apoi 
i se adresă lui Christine. 


173 


— Deci, unde locuieşte? 

— Are o casă pe una dintre Insulele Prințesei. Putem lua 
un feribot din port, zâmbi Christine. E foarte frumos. Şi ne- 
a invitat să stăm la ea. 

Rob consimţi, bucuros. 

— Ar putea foarte bine, adăugă Christine, să ne ajute 
cu... misterele arheologice. _ 

Mica mumie hidoasă din amforă - vasul de măsline. În 
timp ce taximetristul ţipa la camioane, Rob o întrebă pe 
Christine despre canaaniţi. 

— Am lucrat înainte la Tel Gezer, zise Christine. Este un 
sit aflat pe dealurile iudaice, la jumătate de oră distanţă de 
Ierusalim. Un oraş canaanit. 

Maşina o luase la vale. leşiseră de pe autostradă şi 
şerpuiau printre străzile aglomerate şi pline de viaţă. 

— Canaaniţii obişnuiau să-şi îngroape primii născuţi de 
vii în vase. Unele rămăşiţe au fost descoperite la sit. 
Bebeluşi în vase, exact ca cele din seiful muzeului. Deci 
cred că asta am găsit în pivniţă. O jertfă. 

Mintea lui Rob fu năpădită de imaginea îngrozitoare a 
feţei copilului. Dar şi de groaznicul urlet mut de pe faţa 
bebeluşului. Cine dracului ar îngropa un copil de viu? Intr- 
un vas? De ce? Care era scopul acestei manifestări în 
evoluţia umanităţii? Ce te-ar putea determina să faci aşa 
ceva? Ce fel de zeu cerea aşa ceva? Ce se întâmplase la 
Gobekli? O altă idee îi veni în minte în timp ce maşina 
cotea pe o faleză. 

— Nu avea Avraam o legătură cu canaaniţii? 

— Da ba, răspunse Christine. Când a părăsit Haranul şi 
Sanliurfa, a coborât în ţinutul canaaniţilor. Cel puţin asta 
spune Biblia. Hei, cred că am ajuns. 

Erau exact în faţa unui terminal de feribot. Mulțimea 
pleca: copii şi fete pe biciclete şi bărbaţi cărând cutii de 
biscuiţi cu susan. Rob avu, din nou, impresia că linia de 
falie a civilizaţiei trecea chiar prin mijlocul oraşului, era un 
sentiment puternic, aproape schizofrenic. Bărbaţi în blugi 
aşezaţi lângă bărbaţi musulmani cu bărbi generoase, fete 
în rochii mini râdeau vorbind la telefon, iar pe lângă ele se 


174 


aflau şi fete tăcute în chador negru. 

Cumpărară bilete şi se  îndreptară spre puntea 
superioară. Plimbându-se pe lângă balustradă, Rob se 
însenină. Apă, soare, aer curat, briza răcoroasă. Cât îi 
lipsiseră toate astea! Sanliurfa era teribil de aridă, coaptă 
în cazanul Kurdistanului. 

Vasul se deplasă pufăind. Christine îi arătă câteva dintre 
atracțiile Istanbulului. Cornul de Aur. Moscheea Albastră. 
Palatul Topkapi. Un bar unde ea şi Isobel se îmbătaseră 
foarte tare odată. Apoi şi-a amintit de Cambridge. Şi de 
zilele ei de studenţie. Rob râse la poveştile ei. Christine 
dusese o viaţă destul de boemă. Până să-şi dea seama, 
ajunseră pe insulă. 

Micul chei era plin de turci, însă Christine o depistă pe 
Isobel imediat. Nici nu era dificil. Bătrâna cu părul argintiu 
era uşor de remarcat printre atâtea figuri cu tenul închis la 
culoare. Purta haine colorate. O eşarfă portocalie. Şi o 
lornietă. 

Coborâră rampa de acces. Cele două femei se 
îmbrăţişară şi apoi Christine făcu prezentările. Isobel 
zâmbi elegant şi îl avertiză pe Rob că locuinţa ei se afla la 
jumătate de oră distanţă de mers pe jos. 

— Mă tem că nu avem maşini pe insulă. Nu sunt 
permise. Slavă Domnului. 

După ce porniră la drum, Christine îi spuse lui Isobel 
extraordinara poveste a ultimelor câteva săptămâni. 
Odioasa crimă. Incredibilele descoperiri. Isobel dădu din 
cap, înţelegătoare. Se arătă plină de compasiune faţă de 
moartea lui Franz. Rob observă între cele două femei o 
relaţie asemănătoare cu cea dintre o mamă şi o fiică. Era 
înduioşător. 

Acest lucru îi aduse aminte de Lizzie, din nou. Lui Lizzie 
i-ar fi plăcut acea insulă, decise el. Era drăguță şi uşor 
misterioasă, cu locuinţele ei de lemn şi arbuştii de cătină 
roşie, cu bisericile bizantine părăginite şi cu pisicile ce 
dormeau, întinse la soare. Peste tot în jurul lor apa 
clipocea, iar la mare distanţă, la linia orizontului, se vedea 
Istanbulul. Era superb. Rob hotări că într-o bună zi o va 


175 


duce acolo. 

Casa lui Isobel era veche şi fermecătoare: o reşedinţă 
răcoroasă de vară pentru beizadelele otomane. Casa, din 
piatră albă, se afla lângă o plajă umbrită şi avea vedere 
spre mare şi celelalte insule. 

Se aşezară pe canapele moi şi Christine termină 
povestea despre Gobekli şi ultimele săptămâni petrecute 
acolo. Întreaga casă era tăcută, iar ea îşi încheie istorisirea 
cu scandalosul episod final - tentativa de răpire de la 
muzeu. 

Tăcerea pluti în aer. Rob putea auzi pleoscăiturile apei 
în spatele obloanelor pe jumătate deschise şi foşnetul 
pinilor sub soare. 

Isobel se jucă absentă cu lornieta. Îşi terminară ceaiul. 
Christine se uită la Rob şi ridică din umeri, parcă 
spunându-i: „Poate Isobel nu ne poate ajuta. Poate enigma 
este prea complicată“. 

Rob oftă obosit. Însă Isobel se ridică brusc, alertată şi cu 
ochii strălucind. li ceru lui Rob să îi arate poza simbolului 
de pe recipient, din telefonul lui mobil. Rob scormoni în 
buzunar, scoase telefonul şi găsi imaginea. Isobel privi 
poza. 

— Da. Aşa cum am crezut. Este un sanjak. Un simbol 
utilizat de cultul îngerilor. 

— Cultul cui? 

— Cultul îngerilor, yazidismul... mai bine aş explica, 
zâmbi ea. Partea mai îndepărtată a Kurdistanului, din jurul 
Sanliurfei, este un teritoriu extraordinar de fertil pentru 
naşterea credințelor. Creştinismul, iudaismul, islamul, 
toate au rădăcini puternice acolo. Însă există şi altele, mult 
mai străvechi, credinţe care sălăşluiesc pe pământul kurd. 
Cum ar fi yarsenismul, alevismul şi yazidismul. Împreună, 
se numesc cultul îngerilor. Aceste religii au, poate, cinci 
mii de ani, sau chiar mai mult. Aparţin numai acelei zone 
geografice, completă ea, făcând apoi o pauză. lar 
yazidismul este cea mai stranie dintre toate. 

— În ce fel? 

— Obiceiurile yazidiţilor sunt extrem de bizare. Cinstesc 


176 


copaci sacri. Femeile nu au voie să îşi taie părul. Refuză să 
mănânce salată verde. Evită să poarte haine bleumarin, 
pentru că pretind că este o culoare divină. Castele de vârf 
sunt poligame. Oricine se căsătoreşte în afara credinţei 
riscă să fie ostracizat, sau chiar mai rău. Astfel că nu se 
creează legături cu necredincioşi. Niciodată. 

— Nu dispăruse cultul îngerilor din Turcia, o întrerupse 
Christine. 

— Aproape. Angelicanii trăiesc cu precădere în Irak, 
fiind aproximativ cinci sute de mii de oameni. Însă există 
câteva sute de mii de yazidiţi şi în Turcia. Bineînţeles, sunt 
aspru persecutați peste tot. De musulmani, creştini, 
dictatori... 

— Dar în ce cred ei? întrebă Rob. 

— Yazidismul este sincretic: combină elemente din mai 
multe credințe. Cum sunt hinduşii, care cred în 
reîncarnare. Precum mithraiştii, care sacrifică tauri. Ei 
cred în botez, precum creştinii. Când se roagă, o fac cu 
faţa la soare, precum zoroastrienii. 

— De ce crezi că pe vas este un simbol al yazidiţilor? 

— Îţi voi arăta. 

Isobel se îndreptă spre biblioteca de pe peretele 
îndepărtat şi se întoarse cu un volum. La jumătatea cărţii 
găsi o poză a unui drug curios din cupru, cu o pasăre 
aşezată în vârf. Cartea pretindea că simbolul era un sanjak 
yazidi. Era exact acelaşi simbol inscripţionat pe vase. 

Isobel închise cartea şi se întoarse către Christine. 

— Acum, spune-mi numele întregi ale fiecărui muncitor 
de pe şantier. Şi numele de familie al lui Beshet de la 
muzeu. 

Christine închise ochii, încercând să-şi amintească. 
Şovăind, ea recită o listă de şase nume. Apoi alte câteva. 

— Sunt yazidiţi, zise Isobel dând din cap. Muncitorii de 
pe şantier sunt yazidiţi, la fel şi Beshet. Şi presupun că şi 
bărbaţii care au venit să vă răpească. Protejau recipientele 
din muzeu. 

— Asta are sens, zise Rob, creierul punându-i-se în 
funcţiune. Când priveşti înşiruirea de evenimente. Ce 


177 


vreau să spun e că, atunci când Christine a mers la Beshet 
pentru a-i cere codul, el i l-a dat. Dar apoi trebuie să-şi fi 
sunat camarazii yazidiţi şi să le fi spus ce voiam să facem. 
Aşa au venit la muzeu. Au fost informaţi. 

— Să zicem, îl întrerupse Christine. Dar de ce ar fi 
yazidiţii atât de îngrijoraţi pentru nişte recipiente antice? 
Indiferent cât de scârbos ar fi conţinutul? Ce legătură mai 
are cu ei acum? De ce dracului erau atât de disperaţi să ne 
oprească? 

— Asta-i poanta, zise Isobel. 

Oblonul încetase să mai scârţâie. Soarele strălucea 
peste apele calme din dreptul geamurilor. 

— Mai e o chestie, spuse femeia. Yazidiţii au un zeu 
foarte ciudat. Este reprezentat de un păun. 

— Venerează o pasăre? i 

— Se denumeşte Melek Taus. Ingerul-păãun. Un alt nume 
al lui este... Moloh. Zeul demon adorat de canaaniţi. Şi o 
altă denumire a lui este Satana, cum îi zic creştinii şi 
musulmanii. 

— Vrei să spui că yazidiţii sunt satanişti? întrebă Rob, 
zăpăcit. 

— Demonul Shaitan, replică Isobel, încuviinţând veselă. 
Teribilul zeu al sacrificiului, zâmbi ea. După înţelesul 
nostru, da. Yazidiţii venerează diavolul. 


29 


Cloncurry. Ăsta era ultimul lor nume, dar şi cea mai 
bună pistă de urmat. Forrester trie hârtiile şi fotografiile 
de pe genunchi, în timp ce ploaia stropea parbrizul. El şi 
Boijer se aflau într-o maşină închiriată, în nordul Franţei, 
îndreptându-se spre sud, din Lille. Boijer era la volan, iar 
Forrester citea. Şi spera ca, în sfârşit, să fie pe pista 
corectă. Cu siguranţă, aşa părea. 

Işi petrecuseră ultimele câteva zile vorbind cu directori, 
rectori şi consilieri studenţeşti, telefonând doctorilor 


178 


ezitanţi din clinicile universitare. leşiseră la suprafaţă un 
număr bunicel de posibili candidaţi. Un student de la 
Christ Church, Oxford, care abandonase şcoala. Vreo doi 
exmatriculaţi de la Eton şi Marlborough. Un student 
schizofrenic, dispărut de la St. Andrews. Forrester fusese 
şocat de numărul de studenţi diagnosticaţi cu schizofrenie. 
Sute, în întreaga ţară. 

Insă suspecţii fuseseră cu toţii eliminaţi, într-un fel sau 
altul. Distinsul student de la Oxford se afla într-o clinică de 
psihiatrie. Studentul de la St. Andrews se afla în 
Thailanda. Cel exmatriculat de la Eton murise. În final, 
ajunseseră la un singur nume: Jamie Cloncurry. 

Totul se potrivea. Familia lui era deosebit de avută şi 
provenea din strămoşi aristocrați. Mersese la şcoli 
scumpe, precum Westminster, unde, conform directorului 
de internat, comportamentul lui fusese excentric şi cu 
ieşiri violente. Bătuse un alt elev şi fusese cât pe ce să fie 
exmatriculat. Însă rezultatele strălucite la învăţătură îi mai 
oferiseră o şansă. 

Cloncurry mersese la Colegiul Imperial din Londra, 
pentru a studia matematica. Una dintre cele mai renumite 
universităţi de ştiinţe din lume. Insă această uriaşă 
oportunitate nu îi rezolvase problemele, din contră, 
comportamentul său nesăbuit se accentuase. Consumase 
droguri şi fusese prins cu escorte în camera sa de cămin. 
Una dintre ele îl raportase poliţiei pentru brutalitate, însă 
procuratura nu-l acuzase pe motivul unei improbabile 
condamnări: ea era o prostituată, iar el un student talentat 
la o universitate de top. 

Cel mai important e că personajul îşi făcuse un grup de 
prieteni foarte apropiaţi - italieni, francezi şi americani. 
Unul dintre colegii lui spusese despre cercul social al lui 
Cloncurry că era „o gaşcă dubioasă. Tipii ăia îl adorau“. Şi, 
după cum descoperiseră Boijer şi Forrester, în ultimele 
două sau trei săptămâni, gaşca dispăruse. Nu fuseseră 
văzuţi la cursuri. O fată îngrijorată raportase dispariţia 
fratelui ei. Colegiul pusese postere cu el în cantină. Un 
puşti italian: Luca Marsinelli. 


179 


Tinerii nu lăsaseră nicio urmă. Cercetările studenţilor nu 
descoperiseră nicio dovadă. Nimeni nu ştia, şi mai ales 
nimănui nu-i păsa unde plecaseră. Membrii găştii nu erau 
plăcuţi. Cunoştinţele şi vecinii erau foarte laconici. 
„Studenţii vin şi pleacă tot timpul.“ „Credeam că s-a întors 
în Milano.“ „A zis doar că pleacă în vacanţă.“ 

Aşadar, la Scotland Yard fuseseră nevoiţi să ia nişte 
decizii dificile. Echipa lui Forrester nu putea urmări 
fiecare indiciu cu aceeaşi determinare. Timpul se scurgea. 
Toyota Landcruiser fusese găsită abandonată la marginea 
Liverpoolului, banda dându-şi seama, evident, că maşina 
era un risc. Gaşca intrase la adăpost, însă Forrester ştia cu 
siguranţă că aveau să lovească din nou, şi chiar curând. 
Dar unde? Oamenii legii nu aveau timp pentru speculaţii. 
Astfel Forrester ordonase echipei sale să îl găsească pe 
Cloncurry, aşa-zisul lider. 

Aflaseră că familia lui Cloncurry locuia în Picardy, în 
nordul Franţei. Deţineau o casă strămoşească în Sussex, 
un apartament mare în Londra şi chiar şi o vilă în 
Barbados. Cu toate acestea, dintr-un motiv sau altul, 
locuiau în centrul Picardy-ului. Lângă Albert. De aceea, 
Forrester şi Boijer se urcaseră în primul tren, de 
dimineaţă, din Londra, de la St. Pancras, către Lille. 

Forrester cercetă câmpurile imense ce se derulau şi 
păduricile înfrigurate; cerul gri metalic din nordul Franţei. 
Din când în când, dealurile erau împodobite de câte un 
cimitir britanic din timpul războiului - o paradă însufleţită, 
dar melancolică de pietre funerare modeste, din marmură. 
Mii şi mii de morminte. Era un peisaj deprimant, pe care 
ploaia nu-l făcea mai acceptabil. Copacii înfloriseră, dar 
până şi florile se ofiliseră neputincioase în ploaia 
neînduplecată. 

— Nu e tocmai cea mai atrăgătoare parte a Franţei, aşa- 
i, domnule? 

— Oribilă, răspunse Forrester. Toate cimitirele astea. 

— Multe războaie pe aici, corect? 

— Da. Şi industrii pe moarte. Nici asta nu ajută, adăugă 
el, făcând apoi o pauză. Obişnuiam să venim aici în 


180 


vacanţă. 

— Bună alegere, chicoti Boijer. 

— Nu, nu aici. Mă refer la faptul că obişnuiam să 
mergem cu cortul în sudul Franţei, când eram copil. Însă 
nu ne permiteam să zburăm cu avionul, aşa că mergeam cu 
maşina prin Franţa. De la Le Havre. Şi treceam şi pe aici, 
prin Picardy. Treceam de Albert şi Somme şi restul. Şi de 
fiecare dată plângeam. Pentru că e atât de oribil. Satele 
erau urâte pentru că fuseseră toate reconstruite după 
Primul Război Mondial. Cu beton. Milioane de oameni au 
murit pe câmpurile astea ude, Boijer. Milioane. Pe câmpiile 
Flandrei. 

— Cam aşa e. 

— Cred că finlandezii încă trăiau în igluuri pe vremea 
aia. 

— Da, domule. Şi mâncau licheni. 

Cei doi râseră ca doi copii. Forrester avea nevoie să se 
destindă puţin. Călătoria cu trenul fusese la fel de sumbră, 
pentru că profitaseră de răgaz pentru a parcurge din nou 
rapoartele patologice. Şi a vedea dacă le scăpase ceva. 
Însă nimic nu le sărise în ochi. Era aceeaşi analiză 
ştiinţifică, rezervată, a rănilor. Hemoragie mare. Rană de 
cuţit în dreptul celei de a cincea coaste. Moarte prin 
asfixiere traumatică. 

— Cred că pe aici, zise Boijer. 

Forrester verifică semnul de pe drum - Ribemont-sur- 
Ancre. Şase kilometri. 

— Ai dreptate. Virează pe drumul ăsta. 

Maşina coti pe drumul alunecos, trecând printre 
băltoace de apă de ploaie. Forrester se întrebă de ce ploua 
atât de mult în nordul Franţei. Îşi aminti de poveşti despre 
soldaţi din primul război, înecându-se efectiv cu sutele şi 
chiar cu miile în noroi. Ce manieră ingrată şi stupidă de a 
muri. 

— Şi fă dreapta aici. A 

Verifică adresa familiei Cloncurry. li sunase cu câteva 
zile înainte şi obținuse acordul lor pentru un interviu. 
Vocea mamei fusese distantă şi uşor tremurată la telefon. 


181 


Însă îi oferise instrucţiuni de drum. „Treceţi de rue 
Voltaire. Mergeţi un kilometru. Apoi cotiţi stânga, către 
Albert.“ 

— Fă aici la stânga... 

Boijer trase de volan şi maşina închiriată scrâşni din 
încheieturi la trecerea peste o baltă adâncă - drumul era, 
literalmente, o potecă de ţară. 

Apoi zăriră casa. Era mare şi impresionantă, cu obloane 
şi ferestre de fronton, şi un acoperiş în stil franțuzesc, 
foarte înclinat. Dar era mohorâtă, întunecată şi despotică. 
Un loc ciudat pentru a locui. 

Mama lui Jamie Cloncurry îi aştepta la capătul aleii late. 
Accentul ei era rece şi afectat. Foarte britanic. Soţul ei se 
afla chiar în dreptul uşii, îmbrăcat într-o jachetă scumpă 
de tweed şi pantaloni din catifea cord. Purta şosete roşu 
aprins. 

În camera de zi, servitoarea aduse cafea. Doamna 
Cloncurry şedea în faţa lor, cu genunchii strâns lipiţi. 

— Deci, inspector Forrester. Doriţi să discutaţi despre 
fiul meu, Jamie... 

Interviul decurse dureros. Cu menajament şi încordat. 
Părinţii susțineau că îl scăpaseră de sub control pe Jamie 
din perioada adolescenţei. La momentul în care ajunsese la 
universitate, pierduseră şi orice contact cu el. Vorbind 
despre problemele lui Jamie, femeii îi tremurară colţurile 
gurii. 

Dădea vina pe droguri. Şi pe prietenii lui. Le mărturisi 
că se simte vinovată. Pentru că îl trimiseseră la internat - 
la Westminster. Asta contribuise la izolarea tânărului de 
familie. 

— Aşa că s-a îndepărtat de noi. Şi asta a fost tot. 

Forrester era frustrat. Ştia unde avea să ducă interviul. 
Părinţii nu ştiau nimic: practic îşi renegaseră fiul. 

În timp ce Boijer preluă interogarea, detectivul studie 
camera spațioasă şi tăcută. Existau multe poze de familie - 
ale fiicei, sora lui Jamie. Poze cu ea în vacanţă pe un ponei, 
sau la absolvire. Şi totuşi, nicio fotografie cu fiul. Nici 
măcar una. Erau şi portrete de familie. O figură militară 


182 


din secolul al XIX-lea. Un viconte în armata Indiei. Şi un 
amiral. Generaţii întregi de strămoşi distinşi îl priveau de 
pe pereţi. lar acum, era foarte probabil să existe un 
criminal în familie. Un ucigaş psihopat. Simţi durerea 
mamei. Tatăl fusese aproape mut pe durata interviului. 

Cele două ore se scurseră destul de încet. La final, 
doamna Cloncurry îi conduse către uşă. Ochii săi albaştri, 
aprigi îl priviră pe Forrester, nu doar se uitară la el, ci îl 
sfredeliră. Faţa ei acvilină se potrivea cu o poză pe care 
Forrester o descoperise în arhivele studenţeşti de la 
Colegiul Imperial. Băiatul era arătos, cu pomeţi înalţi. 
Mama lui trebuia să fi fost frumoasă în tinereţe, pentru că 
era încă zveltă ca un fotomodel. 

— Inspectore, spuse ea, stând în uşă. Aş vrea să vă pot 
spune că Jamie nu a făcut... lucrurile acelea groaznice. 
Dar... dar... 

Rămase tăcută. Soţul ei o păzea, în continuare, din 
spate. Şosetele lui luminau în semiîntunericul holului. 

Forrester încuviinţă, dând din cap, şi strânse mâna 
femeii. Cel puţin li se confirmaseră suspiciunile. Nu erau 
deloc mai aproape de a-l găsi pe Jamie Cloncurry. 

Tălpile le răsunară zgomotos pe drumul spre maşină. 
Ploaia se liniştise, în sfârşit, puţin. 

— Deci, ştim că el e, zise Forrester, urcându-se în 
maşină. 

— Aşa aş zice, spuse Boijer, pornind motorul. 

— Dar unde e, futu-i? 

Maşina lăsă dâre prin pietrişul umed de pe drumul 
sinuos. Fură nevoiţi să ghicească străzile înguste, pentru a 
ajunge la autostradă. Şi Lille. Pe drum, prin Ribermont, 
Forrester zări o cafenea franţuzească. O braserie modestă, 
ale cărei lumini te ispiteau să intri, pentru a scăpa de 
burniţa cenuşie. 

— Luăm prânzul? 

— Da, vă rog. 

Parcară în Piaţa Revoluţiei. Un enorm monument 
memorial domina piaţeta, ridicat în cinstea celor morţi în 
timpul Primului Război Mondial. Forrester estimă că acest 


183 


mic sat trebuia să fi fost exact în centrul luptelor din 
timpul războiului. Îşi imagină locul în timpul atacului de pe 
Somme. Mitraliorii umblând prin bordeluri. Răniţii din 
ambulanţe care goneau spre spitalele din corturi. 
Neîncetatele bubuituri ale obuzelor, de la numai câţiva 
kilometri depărtare. 

— Ciudat loc în care să locuieşti, zise Boijer. Nu-i aşa? 
Când eşti atât de bogat. De ce să stai aici? 

— Şi eu mă întrebam acelaşi lucru. 

Forrester se holbă la figura nobilă, în agonie, 
imortalizată în marmură, a unui soldat francez rănit. 

— Ai zice că dacă voiau să locuiască în Franţa, s-ar fi dus 
în Provence sau în altă parte. Corsica. Cannes. Undeva 
însorit. Nu în fundătura în care s-au stabilit. 

Intrară în cafenea. 

— Eu nu m-am convins, spuse Boijer, deschizând uşa. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu înghit teatrul cu mama suferindă. Nu cred că sunt 
pe atât de neştiutori pe cât vor să pară. E ceva ciudat în 
toată afacerea. 

Cafeneaua era aproape pustie. Un chelner veni, 
ştergându-şi mâinile de un prosop soios. 

— Friptură cu cartofi prăjiţi, zise Forrester, care ştia 
destulă franceză ca să poată comanda. 

Boijer încuviinţă, iar Forrester zâmbi. 

— Deux steak frites, s'il vous plaît. Et une bière pour 
moi, et un5...? 

— Pepsi, oftă Boijer. 

Chelnerul spuse un scurt mersi şi dispăru. 

Boijer verifică ceva pe telefonul său BlackBerry. 
Forrester ştia când subalternul lui avea idei strălucite, 
pentru că îşi scotea limba, ca un elev preocupat de 
calcularea unei sume. Detectivul îşi bău berea în timp ce 
Boijer făcu cercetări pe Google. Într-un final, Boijer se 
rezemă pe scaun. 

— Poftim. Ce interesant! 


23 Două fripturi cu cartofi prăjiţi, vă rog. Şi o bere pentru mine şi un... 
(în lb. fr. în orig.) 


184 


— Ce anume? 

— Am căutat pe Google numele Cloncurry şi Ribemont- 
sur-Ancre. Apoi am căutat doar cu Ancre. 

— OK... 

Boijer rânji, cu o expresie victorioasă de faţă. 

— Fiţi atent aici, domnule. Un anume lord Cloncurry a 
fost general în Primul Război Mondial. Şi a staționat aici, 
în apropiere. În 1916. 

— Ştim că familia lui are un istoric militar... 

— Da, dar... îl întrerupse Boijer, mărindu-şi rânjetul. 
Ascultaţi aici, zise el, citind notițele pe care le luase pe un 
şerveţel de pe masă. În vara anului 1916, lord Cloncurry a 
devenit notoriu pentru atacurile sale fără noimă asupra 
poziţiei absolut invincibile a germanilor. Comparativ 
vorbind, sub conducerea lui, au murit mai mulţi soldaţi 
decât sub conducerea oricărui alt general englez în timpul 
războiului. Ulterior, Cloncurry a fost numit Măcelarul din 
Albert. 

Interesante informaţii, reflectă Forrester, urmărindu-l 
pe subalternul său. 

Boijer ridică un deget şi cită: „Atât de crunt fuse măcelul 
sub conducerea lui Cloncurry, trimițând val după val de 
infanterişti în focul nemilos al mitralierelor bine pregătitei 
şi disciplinatei divizii Hanovra, încât tacticile lui au fost 
comparate de anumiţi istorici cu zădărnicia... sacrificiilor 
umane“. 

În cafenea era o linişte mormântală. Apoi uşa zdrăngăni 
şi intră un client, scuturându-şi umbrela de ploaie. 

— Mai este ceva, zise Boijer. Mai este o trimitere din 
acel articol. Cu un rezultat interesant. De pe Wikipedia. 

Chelnerul aşeză pe masă două farfurii cu friptură şi 
cartofi prăjiţi. Forrester ignoră mâncarea. Se uită insistent 
la Boijer. 

— Continuă. 

— Se pare că în timpul războiului se săpau tranşee sau 
aşa ceva, poate gropi comune... în fine. Şi s-a găsit un sit 
unde se sacrificau oameni. Din Epoca Fierului. Triburi 
celtice. Au găsit optzeci de schelete, zise Boijer, apoi cită 


185 


din nou: „Toate osemintele, decapitate, au fost adunate 
morman şi amestecate cu arme“, zise Boijer, ridicând 
privirea către şeful lui. Şi trupurile erau contorsionate în 
poziţii nenaturale. Se pare că e cel mai mare sit conţinând 
rămăşiţele unor oameni jertfiți din întreaga Franţă. 

— Unde este? 

— Aici, domnule. Chiar aici. Ribemont-sur-Ancre. 


30 


Rob se trezi. Christine era lângă el, dormind încă. Pe 
timpul nopţii dăduse jumătate din cearşafuri la o parte. El 
îi admiră bronzul strălucitor. Îi mângâie gâtul şi îi sărută 
umărul dezgolit. Ea îi murmură numele, se întoarse pe 
spate şi începu să sforăie. 

Era aproape după-amiază. Soarele bătea în fereastră. 
Rob se ridică din pat şi se îndreptă către baie. In timp ce 
îşi spălă urmele de somn de pe faţă şi păr, se gândi la 
Christine: cum se întâmplase totul. Între ei, împreună, el şi 
ea. 

Nu mai trăise o dragoste ca asta. Trecuseră de la a fi 
prieteni la a se ţine de mână, la a se săruta, la a dormi 
împreună, ca şi când ar fi fost cel mai simplu şi mai natural 
lucru din lume. O evoluţie necomplicată şi previzibilă. Îşi 
aduse aminte cât de timid fusese, cât de reticent să îşi 
arate sentimentele. Acum i se părea ridicol. 

Însă, chiar dacă relaţia lor părea clară, era, în mod 
paradoxal, foarte stranie. Cea mai potrivită comparaţie era 
aceea cu un cântec pe care îl auzeai la radio pentru prima 
dată. Pentru că muzica aceea minunată ţi se pare atât de 
potrivită, încât te face să-ţi spui: „A, bineînţeles, da, de ce 
nu s-a mai gândit nimeni la melodia asta genială până 
acum? Avea nevoie doar de cineva care să îi pună notele 
pe hârtie“. 

Rob îşi clăti faţa şi se întinse orbeşte după prosop. Se 
şterse şi ieşi din duş. Fereastra de la baie era larg deschisă 

186 


şi el privi direct spre Marea Marmara şi celelalte insule ale 
Prințesei. Yassiadi. Sedef Adasi, cu satele şi pădurile 
Anatoliei în depărtare. lahturi cu pânze albe pluteau leneş 
peste întinderea albastră. Baia se umplu de mirosul acelor 
de pin încălzite sub razele soarelui. 

Nu se îndoia că prezenţa lor în acea casă ajutase la 
înfiriparea poveştii de dragoste dintre ei, o hrănise şi o 
întărise. Insula era o oază paradiziacă, un contrast plin de 
viaţă al tulburătoarei şi violentei Sanliurfa. lar locuinţa 
otomană a lui Isobel era atât de liniştită, atât de 
fermecătoare şi imperturbabilă. Luminată de soare, 
picotea cu sunetul valurilor Mării Marmara în fundal; nu 
existau nici maşini care să întrerupă liniştea. 

Timp de zece zile, Rob şi Christine se recuperaseră aici. 
Dar exploraseră şi insulele. Văzuseră mormântul primului 
ambasador al Angliei în Imperiul Otoman, trimis de 
Elisabeta I. Dăduseră din cap aprobator când ghidul local 
le arătase casa de lemn în care locuise Troțki. Se 
amuzaseră în cafenelele de pe faleza din Buyukada şi 
băuseră pahare de raki îmbătător cu Isobel, în grădina ei 
înmiresmată de trandafiri, în timp ce soarele cobora la 
apus, peste Troia. 

Şi într-una dintre acele seri calde, sub giuvaierele 
împrăştiate peste bolta de deasupra Mării Marmara, 
Christine se aplecase şi îl sărutase. Iar el îi răspunsese. 

Trei zile mai târziu, Isobel o rugase subit şi politicos pe 
menajera ei să pună prosoapele pentru oaspeţi într-o 
singură cameră. 

Rob mergea tiptil prin cameră. Obloanele dormitorului 
scârţâiau mişcate fiind de briza verii. Christine încă 
dormea, cu părul întins peste faţa de pernă din bumbac 
egiptean. Traversă desculţ podeaua de parchet, se 
îmbrăcă, îşi puse ghetele şi cobori scările silențios. 

Isobel vorbea la telefon. Ea zâmbi şi îi făcu semn lui Rob 
cu mâna să meargă în bucătărie, unde menajera, Andrea, 
prepara cafeaua. Rob trase un scaun de sub masa din 
bucătărie. Se aşeză distrat fiind, dar fericit, privind în gol, 
prin dreptul uşii deschise a bucătăriei, către trandafirii şi 


187 


azaleele şi bougainvillea din grădină. 

Pisica Ezekiel - Ezzy, cum îi spunea Isobel - alerga după 
un fluture, pe gresia din bucătărie. Rob întărâtă pisica preţ 
de câteva minute. Apoi se aşeză la loc, luă un ziar, un 
Financial Times din ziua precedentă şi citi despre nişte 
atentate cu terorişti kurzi sinucigaşi în Ankara. 

Aşeză ziarul la loc pe masă. Nu voia să ştie despre 
lucrurile astea. Nu voia să audă despre violenţă, pericole 
sau politică. Voia ca idila aceea să dăinuie; voia să rămână 
acolo, împreună cu Christine, pe vecie, şi să o aducă şi pe 
Lizzie. 

Însă povestea de dragoste nu putea rezista: redactorul 
său, Steve, începea să-şi piardă răbdarea. Voia ca Rob să 
termine articolul, fie să scrie despre altceva. Rob trimisese 
câteva ştiri despre turci, pentru a calma apele la birou, 
însă toată lumea ştia că această perioadă de graţie era 
doar temporară. 

Rob ieşi în grădină şi îşi concentră privirile către mare. 
Mai exista o alternativă. Ar fi putut să renunţe la slujbă. Să 
rămână acolo cu Christine. Să închirieze un vas, pe care să 
îl pună la dispoziţia turiştilor. Să devină pescar de calmari, 
precum grecii din Burgazada. Să li se alăture 
proprietarilor armeni de cafenele din Yassiada. Să-şi 
piardă vremea prin grădina lui Isobel. Şi într-un fel ar 
putea-o aduce şi pe Lizzie acolo. Cu fiica lui lângă el, 
fericită, pe plajă, ar fi fost înconjurat de femeile pe care le 
iubea şi viaţa ar fi fost perfectă... 

Oftă şi apoi zâmbi. Dragostea îi întunecase minţile. Avea 
o slujbă, avea nevoie de bani, avea nevoie ca spiritul lui 
practic să se manifeste. 

Ron urmări un catamaran la orizont. Semăna cu o 
lebădă traversând întinderea de apă. 

Un zgomot îi întrerupse reveria. Rob se întoarse şi o zări 
pe Isobel ieşind din bucătărie. 

— Doar ce am încheiat cel mai intrigant apel telefonic, 
primit de la un vechi prieten de la Cambridge. Profesorul 
Hugo De Savary. Ai auzit de el? 

— Nu... 


188 


— A scris o groază de cărţi. Apare la televiziuni. Însă, 
chiar şi aşa, este un foarte bun om de ştiinţă. Christine îl 
cunoaşte. Cred că a şi făcut un curs de un semestru la 
King. De fapt, cred că erau prieteni... adăugă Isobel, pe 
jumătate zâmbind. Chiar aşa, unde e Christine? 

— Încă doarme adânc. 

— A, proaspeţii îndrăgostiţi! exclamă ea, luându-l pe Rob 
de braţ. Hai să mergem jos, pe plajă. ţi voi povesti ce mi-a 
spus Hugo. 

Plaja era plină de pietre, dar mică şi drăguță; şi aproape 
complet izolată. Se aşezară pe o bancă din piatră, iar ea îi 
povesti despre telefonul primit de la De Savary. Istoricul 
de la Cambridge îi relatase lui Isobel tot ce aflase de la 
poliţie şi adăugase detaliile pe care el însuşi le 
descoperise, despre  terifiantele crime petrecute pe 
teritoriul Marii Britanii. Banda de ucigaşi. Legăturile cu 
Hellfire Club şi conexiunile crimelor cu sacrificiile umane. 

— De ce ţi-a telefonat De Savary? 

— Suntem vechi prieteni. Şi eu am predat la Cambridge, 
dacă îţi aminteşti. 

— Da, dar nu înţeleg ce legătură au toate astea cu ce am 
descoperit noi? 

— Hugo ştie că sunt un fel de expert în antichităţile 
turceşti şi sumeriene şi în religiile antice din Orientul 
Apropiat. Cum e yazidismul. Mi-a cerut părerea în legătură 
cu o teorie. Care are legătură cu ei. O mică şi stranie 
coincidenţă. Sau poate că nu. Hugo crede că această 
bandă de ucigaşi caută ceva care are strânsă legătură cu 
Hellfire Club. 

— Bun. Am înţeles asta - fac săpături în locurile asociate 
clubului. Dar ce anume caută? Şi ce treabă au yazidiţii cu 
asta? 

— Sunt doar speculaţii. Hugo nu le-a pomenit nici măcar 
poliţiştilor. Insă crede că ar putea avea conexiuni cu 
Cartea Neagră. Că este posibil ca ăsta să fie obiectul pe 
care îl caută banda... 

— Cartea Neagră? Explică-mi? 

Isobel îi povesti despre Ierusalim Whaley. Fiind prietenă 


189 


cu Hugo De Savary, auzise multe poveşti picante despre 
Hellfire Club. Nesfârşite istorisiri depravate. 

— Când s-a întors din Ţara Sfântă, Thomas Whaley, sau 
Ierusalim Whaley, după cum a fost cunoscut ulterior, a 
adus cu el o arhivă. O cutie. Un fel de tezaur... 

— Ce era? _ 

— Nici eu n-am habar. Însă ştim că descoperirea era 
nepreţuită, el considerând că aceasta demonstra o teorie. 
Îi spunea marea dovadă, în multe scrisori către prietenii 
săi. Se pretinde că primise acele materiale de la un bătrân 
preot yazidit. Yazidiţii au o castă de preoţi, cântăreţi, care 
transmit urmaşilor tradiţiile pe cale orală, din generaţie în 
generaţie. Pentru că nu există prea multe tradiţii 
consemnate. 

— Şi s-a întâlnit cu un preot din ăsta în Ierusalim? Care 
i-a dat ceva? 

— Aşa se presupune. Nu putem fi siguri, pentru că 
memoriile lui Whaley sunt groaznic de vagi. Însă unii 
istorici cred că ar putea fi vorba de Cartea Neagră a 
Angelicanilor. 

— Au o Biblie? 

— Nu mai au. Dar tradiţiile lor orale spun că a existat, la 
un moment dat, un text scris, care cuprindea miturile şi 
credinţele yazidite. Legendele contemporane mai spun şi 
că singurul exemplar a fost luat de un englez, în urmă cu 
sute de ani. Să-i fi dat vreun preot exilat Cartea Neagră lui 
Whaley? Spre păstrare? Yazidiţii s-au simţit mereu în 
bătaia puştii. Ar fi fost îndreptăţiţi să pună în siguranţă cel 
mai valoros obiect al lor, undeva în străinătate, în 
siguranţă. Cum ar fi îndepărtata Anglie. Un lucru este cert, 
şi anume că Whaley a adus cu el ceva cu adevărat 
remarcabil din Levant. Pe deasupra, acest obiect, orice ar 
fi el, l-a transformat, în final, într-un om cu mintea 
distrusă. 

— OK. Şi unde se află acum? Cartea Neagră? Dacă asta 
este? 

— A dispărut. Posibil să fi fost distrusă. Sau poate 
ascunsă. 


190 


Lui Rob începu să i se învârtă mintea. Privi în ochii 
calmi, cenuşii ai femeii în vârstă. 

— Cum putem afla exact ce anume caută banda? întrebă 
el. Cum putem investiga această legătură cu yazidiţii? 

— Lalish, spuse Isobel. Ăsta este singurul loc unde poţi 
obţine răspunsurile potrivite. Capitala sacră a yazidiţilor. 
Lalish. 

Rob simţi un fior de nelinişte. Ştia că trebuia să meargă 
în acel loc, Lalish, pentru a obţine răspunsuri şi a rezolva 
misterul. Steve făcea presiuni asupra lui să termine 
articolul, iar pentru a-l scrie aşa cum voia, Rob trebuia să 
facă legătura între numeroasele aspecte ale poveştii: să 
afle despre această Carte Neagră. 

Cu toate acestea, Rob ştia unde se afla Lalish. Mai 
auzise despre acest loc de la alţi jurnalişti. Fusese 
menţionat în presă de câteva ori, în anii precedenţi. Şi nu 
ca fiind un loc plăcut. 

— Ştiu despre Lalish, spuse el. E în Kurdistan, aşa-i? La 
sud de graniţă? 

Isobel încuviinţă cu seriozitate. 

— Da. Este în Irak. 


31 


În acea seară, Rob îi spuse lui Christine că trebuia să 
plece în Lalish, explicându-i şi de ce. 

Ea îl privi fără a spune un cuvânt. El îi repetă 
convingerea sa că Lalish era locul unde povestea putea 
căpăta finalitate. Răspunsurile multora din mistere se aflau 
în mâinile yazidiţilor. Capitala sacră era unicul loc unde 
putea găsi yazidiţi erudiţi. Învăţaţi care ar putea dezlega 
enigma. Şi cea mai logică soluţie era ca Rob să plece 
singur. Cunoştea Irakul. Avea cunoştinţe în ţară. Ziarul 
avea să îi acopere enormele cheltuieli de asigurare, însă 
nu putea plăti şi pentru Christine. Astfel că trebuia să 
meargă în Lalish - şi trebuia să o facă de unul singur. 


191 


Christine păru să cedeze şi să accepte. Apoi se întoarse 
şi se îndepărtă tăcută spre grădină. 

Rob ezită. Ar fi trebuit să i se alăture? Să o lase în pace? 

Reveria îi fu întreruptă de Isobel, care fredona o melodie 
în timp ce trebăluia prin bucătărie. Femeia mai în vârstă îl 
privi pe Rob, apoi la silueta din grădină. 

— I-ai spus? 

— A părut OK, dar apoi... 

— Aşa era şi la Cambridge, oftă Isobel. Când e supărată, 
nu sparge lucruri de pereţi, ci pur şi simplu ţine supărarea 
în ea. 

Rob era sfâşiat. Ura faptul că o supăra pe Christine, însă 
călătoria era o necesitate: el era reporter corespondent. 
Nu putea alege locul unde avea să îl trimită slujba sa. 

— Ştii, sunt uşor surprinsă, zise Isobel. 

— De ce anume? E 

— De faptul că până la urmă s-a îndrăgostit de tine. In 
general nu se dă în vânt după bărbaţi ca tine. Cu pometţi 
înalţi şi ochi albaştri. Aventurieri fermecători. În general o 
atrag bărbaţii în vârstă. Ştiai că şi-a pierdut tatăl când era 
mică, nu? Ea este exact ca orice fată care poartă asta în 
suflet. Mereu e atrasă de figura paternală absentă. 
Consilieri.  Îndrumători.  Protectori, adăugă Isobel, 
privindu-l în ochi pe Rob. 

Pe apă, apăru vuind un feribot. Rob ascultă cum se 
grădină. 

Christine era singură pe bancă, privind în gol printre 
pinii luminaţi de lună. 

— Isobel e foarte norocoasă, zise ea fără a se întoarce. 
Casa asta e atât de frumoasă! 

El se aşeză lângă ea şi o luă de mână. Razele lunii îi 
făceau degetele foarte palide. 

— Christine, am nevoie de o favoare. 

Ea se întoarse şi se uită la el. 

— Cât timp voi fi în Lalish... explică el. Lizzie, zise după 
un timp. Ai grijă de ea. Poţi? 

Faţa lui Christine se întunecă. Un nor trecător acoperise 


192 


luna. 

— Dar nu înţeleg. Lizzie e cu mama ei. 

— Sally lucrează din greu la serviciu, oftă Rob. Şi învaţă. 
Are examene la drept. Şi vreau pe cineva în care am cu 
adevărat încredere să... fie cu ochii pe ea. Tu vei sta cu 
sora ta, corect? În Camden? 

Cristine încuviinţă. 

— Asta înseamnă că eşti la cinci kilometri distanţă de ea. 
Mi-ar fi mult mai uşor să te ştiu acolo sau măcar în 
apropiere. Şi apoi, poate mi-ai putea da un telefon. Sau 
scrie pe e-mail. O s-o sun pe Sally ca să mă asigur că ştie 
cine eşti. Poate că va aprecia ajutorul. Poate... 

Pinii se cutremurară în vânt, iar Christine dădu din cap. 

— Voi merge să o văd. OK. Şi îţi voi scrie, în fiecare zi... 
cât timp stai în Irak. 

Când Christine pronunţă cuvântul Irak, Rob simţi un fior 
de teamă. Ăsta era adevăratul motiv pentru care o trimitea 
pe Christine să îi cunoască fiica: pentru că îi era teamă 
pentru el. Oare avea să se întoarcă de acolo? Avea să se 
întoarcă pentru a fi un tată adevărat? Atacul cu bombă din 
Bagdad nu-i dădea pace deloc, memoria lucra. Fusese 
norocos de acea dată; poate nu va mai avea un asemenea 
noroc şi a doua oară. Şi dacă nu se va mai întoarce, voia ca 
fiica lui să o cunoască totuşi pe femeia pe care o iubea. 

Irak. Rob se cutremură din nou. Cuvântul acela părea să 
însumeze toate pericolele pe care le avea de înfruntat. 
Oraşele morţii. Locaşul decapitărilor. Tărâmul bărbaţilor 
care psalmodiau, şi al pietrelor antice, şi al descoperirilor 
înspăimântătoare. Şi al teroriştilor sinucigaşi cu buzele 
rujate. 

Christine îl strânse de mână. 


x 


A doua zi de dimineață, Rob se trezi fără a o deranja pe 
Christine. Îi lăsă un bilet pe noptieră. Apoi se îmbrăcă, îşi 
luă rămas-bun de la Andrea, o îmbrăţişă pe Isobel, 
mângâie pisica şi porni pe drumul însorit spre ponton. 

Douăzeci şi patru de ore mai târziu, după o călătorie cu 


193 


feribotul, una cu taxiul, două zboruri şi un drum teribil cu 
taxiul de la aeroportul Mardin, Rob ajunse în agitația de la 
graniţa dintre Irak şi Turcia de la Habur. Era un haos de 
camioane şi tancuri militare, de oameni de afaceri grăbiţi 
şi pietoni derutaţi, care cărau sacoşe cu cumpărături. 

Cinci ore istovitoare trecură până reuşi să treacă 
graniţa, dintre care două fusese interogat de trupele 
turceşti. Cine era? De ce voia să intre în Irak? Avea 
legături cu rebelii kurzi? Avea de gând să le ia interviu 
celor de la PKK”? Era inconştient? Sau poate vreun turist 
care făcea pe viteazul? În final, nu îl mai putuseră reţine. 
Avea viza, actele, faxul de la editorul lui - şi reuşi să treacă 
graniţa. O barieră se ridică şi el păşi peste linia invizibilă. 
Primul lucru pe care îl observă fu un steag roşu cu verde, 
cu simbolul unui soare arzător: steagul Kurdistanului 
independent. Steagul era interzis în Iran, iar în Turcia 
puteai realmente ajunge la închisoare dacă îl afişai. Însă 
aici, în provincia autonomă a Kurdistanului irakian, flutura 
mândru şi liber pe cerul albastru, arzător. 

Rob privi spre sud. Un bărbat fără dinţi se holba la el de 
pe o bancă de lemn. Un câine urina pe un cauciuc vechi. 
Drumul din faţa lui se şerpuia printre dealurile aurii, 
pârjolite de soare şi înspre câmpiile mesopotamiene. 
Punându-şi geanta pe umăr, Rob se îndreptă spre un taxi 
albastru, rablagit şi ruginit. 

Şoferul neras ridică un ochi cu albeaţă la el. Singurul 
mijloc de transport avea un şofer de taxi cu un singur ochi. 
Lui Rob îi veni să râdă. În schimb, se aplecă spre geamul 
portierei. 

— Salaam aleikum, spuse el. Vreau să ajung în Lalish. 


32 


Hugo De Savary luă un taxi din mica staţie. În câteva 


24 Partidul Muncitorilor din Kurdistan (n.tr.) 
194 


minute gonea prin superba zonă rurală din Dorset, în plină 
splendoare a lunii mai. Păducei şi meri înfloriţi. Nori mari 
pe un cer cald şi zâmbitor. 

Taxiul parcurse aleea flancată de fagi măreţi şi se opri în 
faţa unui conac semeţ, cu aripi întortocheate şi coşuri 
graţioase de piatră. De jur împrejurul casei, poliţişti 
îmbrăcaţi în salopete piguleau peluza în căutare de dovezi; 
alţii ieşeau pe uşa de la intrare, scoţându-şi mănuşile de 
cauciuc de pe degete. El plăti taximetristului, cobori şi 
privi semnul din faţa clădirii: Şcoala Canford. Din 
cercetările lui făcute la repezeală în timpul călătoriei cu 
trenul, aflase că acea clădire nu era de mult sediul unei 
şcoli - cel puţin după standardele propriei istorii. 

Moşia în sine data de pe vremea saxonilor, când avusese 
încorporate mari părţi din satul cel mai apropiat, Canford 
Magna. Însă din acea perioadă îndepărtată, rămăseseră 
doar biserica normandă şi bucătăria conacului lui John of 
Gaunt, duce de Lancaster. Restul clădirii fusese refăcută la 
sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX- 
lea. Cu toate acestea, era la fel de frumoasă. Conacul, 
transformat în şcoală în anii 1920, se afla pe terenul unui 
parc lângă râul Stour. De Savary simţea mirosul proaspăt 
din aer, în pofida căldurii acelei zile: era clar că râul se 
afla în apropiere. 

— Domnule profesor De Savary, îl întâmpină detectivul 
Forrester. Grozav că aţi putut ajunge în timp atât de scurt. 

— Nu sunt sigur că vă pot fi de vreun ajutor, zise el, 
ridicând din umeri. 

Forrester zâmbi, deşi profesorul observă că era destul 
de speriat. 

De Savary se întrebă cât de urâtă era acea crimă. De 
dimineaţă, la telefon, Forrester menţionase că existau 
„nişte elemente de sacrificiu“, motiv pentru care 
profesorul fusese de acord să vină. Interesul profesional al 
lui De Savary fusese stârnit. El se întrebă dacă această 
temă - sacrificiul uman contemporan - îi putea oferi 
subiectul următoarei cărţi. Sau poate chiar al unei serii de 
apariţii televizate. 


195 


— Când a fost descoperit cadavrul? întrebă el. 

— Ieri. Noroc chior. E vacanţă, deci şcoala era închisă. 
Doar îngrijitorul era aici. Victima. Însă a existat un colet... 
nişte echipamente sportive. Un puşti băgăreţ s-a gândit că 
ceva era dubios şi şi-a băgat nasul. 

— A găsit cadavrul? 

— Amărâtul. Încă vorbeşte cu psihologul, zise Forrester, 
privindu-l pe profesor. Domnule De Savary... 

— Spune-mi Hugo. 

— Este o privelişte a dracului de neplăcută. Eu sunt 
poliţist detectiv, şi am văzut ceva crime oribile la viaţa 
mea, dar asta... 

— Pe când eu sunt doar un biet inocent din lumea 
academică, rosti De Savary zâmbind. Te rog, Mark. Studiez 
cultele satanice şi impulsurile psihotice de mai bine de un 
deceniu. Sunt obişnuit să am de-a face cu materiale destul 
de neplăcute. Şi sunt destul de rezistent la şocuri, sau cel 
puţin aşa sper. Am mâncat până şi un sendviş cumpărat în 
tren, când mă îndreptam spre voi. 

Polițistul nu râse şi nici nu zâmbi. Doar dădu din cap 
mecanic. De Savary observă din nou expresia răvăşită de 
pe figura lui. Detectivul văzuse ceva îngrozitor. De Savary 
începuse să bănuiască despre ce era vorba. 

Polițistul îşi drese vocea. 

— Nu-ţi spun ce o să vezi, pentru că nu vreau să te 
influenţez. Vreau părerea ta sinceră. Fără niciun fel de 
prejudecăţi... 

Uşa le fu deschisă de un ofiţer. Holul de la intrare arăta 
ca oricare altul dintr-o şcoală publică din Anglia. Liste cu 
numele foştilor elevi care şi-au dat viaţa pentru ţară în 
timpul războiului. Existau trofee şi aviziere şi câteva 
antichităţi sporadice, ciobite şi stricate de generaţii de 
elevi energici care alergaseră pe lângă ele cu ghetele de 
rugby aruncate peste umeri. Pentru De Savary era un loc 
nostalgic. Îi amintea de propriii lui ani de şcoală, petrecuţi 
la Stowe. 

Vestibulul avea o uşă masivă în capăt. Uşa era închisă şi 
păzită de un alt poliţist. Forrester se uită în jos, la 


196 


picioarele lui De Savary. Şi îi oferi nişte încălţăminte din 
plastic, pentru protecţie. 

— E foarte mult sânge, spuse detectivul în şoaptă. 

Apoi îi făcu semn ofițerului de lângă imensele uşi 
interioare. Ofiţerul salută scurt şi deschise uşile larg, 
permițându-le să intre. 

În faţă se afla un spaţiu decorat ca pentru un baron. 
Lambriuri de lemn, blazoane heraldice: o copie victoriană 
după sălile de oaspeţi ale nobililor medievali. „Însă destul 
de bine realizată“, se gândi De Savary. Îşi putea imagina 
menestrelii într-un capăt, la balconul primului etaj, 
cântând serenade ducelui petrecăreţ, aşezat deasupra 
mesei nobilimii din împrejurimi, la capătul celălalt. Dar ce 
era la capătul celălalt? Poliţia instalase o cortină imensă. 

Forrester îl conduse de-a lungul duşumelei care 
scârţâia. Cu cât se apropiau, cu atât mai mult zgomot 
făceau paşii lor, însă de data asta nu mai scârţâiau, ci 
lipăiau. Acest lucru, realiză De Savary, se datora faptului 
că păşeau prin băltoace de sânge împroşcat. Podeaua era 
lipicioasă de la sânge. 

Forrester dădu cortina la o parte, şi De Savary îşi pierdu 
răsuflarea. În faţa lui se afla o poartă mobilă de fotbal. O 
ramă portabilă din lemn, care fusese adusă pe roţi de pe 
terenul de sport de afară. Un bărbat, legat de bare, de 
încheieturile mâinilor şi picioarelor, era răstignit în poartă. 

Sau, mai degrabă, ce rămăsese dintr-un bărbat. Victima 
dezgolită fusese suspendată cu capul în jos, de cadrul 
superior, legat de glezne. Braţele îi fuseseră întinse şi 
legate de cele două bare laterale, la nivelul încheieturii 
mâinilor. Hidoasa grimasă de durere afişată pe faţa 
bărbatului, de lângă podeaua însângerată, spunea 
povestea torturii prin care trecuse. 

Fusese jupuit. Jupuit de viu, s-ar părea, foarte încet şi cu 
sârguinţă, pielea fiind cojită sau râcâită de pe corpul 
omului, fâşie cu fâşie, bucată cu bucată. Carnea crudă şi 
care pulsa fusese lăsată descoperită, în urmă rămânând 
bule de grăsime galbenă; deşi în câteva locuri acea 
grăsime fusese smulsă, lăsând loc muşchilor roşii şi vii de 


197 


dedesubt. În anumite locuri puteai, literalmente, să vezi 
organele şi oasele. 

De Savary îşi duse un deget la nas. Simţea mirosul 
cadavrului, al muşchilor şi al grăsimii lucioase. Putea 
vedea muşchii gâtului întinşi în agonie, plămânii alb cu gri, 
conturul bine definit al cutiei toracice. Arăta ca o ilustrație 
a muşchilor şi tendoanelor din corpul uman, prezentă în 
manualele de biologie. Organele genitale lipseau, cum era 
de aşteptat. O alveolă stacojie şi întunecată rămăsese 
acolo unde ar fi trebuit să se afle penisul şi testiculele. De 
Savary bănuia că acestea fuseseră împinse cu forţa în gura 
victimei: posibil să fi fost silit să le mănânce. 

Păşi pe lângă cadavru. Părea să fi fost opera mai multor 
persoane. Să realizezi aşa ceva cu grijă, cât pentru a nu 
omori victima deodată, necesita atenţie şi îndemânare. 
Dacă jupuiai o persoană corect, aceasta putea trăi multe 
ore, în timp ce muşchii şi organele se uscau încet şi se 
încreţeau. Câteodată, îşi imagină De Savary, victima leşina 
de durere, dar putea fi readusă la cunoştinţă, înainte de a 
se începe din nou tortura. Nu voia să reconstituie crima. 
Însă era nevoit să o facă. Îngrijitorul înspăimântat fusese 
adus acolo, legat cu capul în jos, atârnat de picioarele 
legate de cadru. Apoi cu fiecare braţ de câte un stâlp 
lateral. Ca o crucificare de-a-ndoaselea. 

Şi apoi, îşi imagină De Savary, a urmat insuportabila 
oroare care trebuia să fi năpădit victima atunci când 
acesta realizase ce i se pregătise: prima râcâială de probă, 
pe gleznă sau laba piciorului. Apoi durerea sfâşietoare în 
timp ce pielea fusese smulsă, lăsându-i carnea expusă 
frigului şi căldurii. 

Durerea ar fi fost realmente insuportabilă, dacă ceva ar 
fi atins carnea vie. Probabil că bărbatul ţipase în timp ce 
banda lucrase tacticos la corpul său tremurând şi 
îndurerat, acţionând ca nişte experţi măcelari, desprinzând 
învelişul trupului său. Poate că ţipase prea tare la un 
moment dat, astfel că îi tăiaseră organele genitale, 
făcuseră ghemotoc pumnul însângerat de carne şi i-l 
îndesaseră în gură pentru a-l reduce la tăcere. 


198 


Apoi a urmat partea mai importantă a jupuitului: pieptul 
şi braţele. Tehnic vorbind, nu e uşor să faci aşa ceva. 
Probabil că exersaseră înainte, pe oi, capre, poate chiar şi 
pe pisici. Până îşi desăvârşiseră tehnica. 

Se întoarse, cutremurându-se. 

Forrester îşi puse braţul pe umărul profesorului. 

— Da, îmi pare rău. 

— Ce vârstă avea? E greu de spus, când nu există... piele 
pe faţă. 

— În jur de patruzeci, zise Forrester. leşim afară? 

— Te rog. 

Polițistul o luă înainte. De îndată ce ajunseră afară, se 
îndreptară spre banca din grădină. De Savary păru 
încântat să şadă. 

— Pur şi simplu dezgustător, zise el. 

Soarele era încă puternic. Forrester îşi scoase 
încălţămintea de protecţie cu un mormăit. Stătură acolo 
într-o tăcere apăsătoare. Prospeţimea aerului de vară 
timpurie părea greţoasă acum. 

— Cred că te pot ajuta, spuse De Savary după un timp. 

— Poţi? 

— Vreau să spun, reformulă De Savary, cred că pot 
înţelege care ar fi putut fi psihologia crimei... 

— Deci? 

— Este clar că există teme aztece. Aztecii aveau... multe 
metode de sacrificiu uman. Cea mai faimoasă este, 
bineînţeles, excizia, pe viu, a inimii. Preotul împlânta lama 
de obsidian în pieptul victimei, deschidea cavitatea 
toracică şi smulgea inima încă pulsândă. 

Urmăriră amândoi maşina de poliţie care se oprise în 
parcare. Din ea ieşiră doi ofiţeri, cu serviete din metal. 
Aceştia îl salutară tăcut pe Forrester, iar el dădu la rândul 
lui din cap, în semn de salut. 

— Patologia, explică Forrester. Continuă, Hugo, spuneai 
despre azteci...? A 

— Obişnuiau să hrănească jaguarii cu oameni. li 
sângerau până la moarte. Trăgeau cu săgeți minuscule în 
războinici, până ce mureau. Însă cea mai elaborată metodă 


199 


era jupuirea pe viu. Aveau şi o zi dedicată acestui ritual, 
Sărbătoarea Jupuirii Oamenilor. 

— O zi specială pentru jupuire? 

— Jupuiau pieile duşmanilor capturați. Şi apoi dansau pe 
străzi, purtând pieile jupuite. Nobilii azteci purtau adesea 
pieile jupuite ale victimelor lor, o considerau o onoare 
pentru victimă. Există într-adevăr şi o legendă, care spune 
că au capturat o prinţesă străină, apoi câteva săptămâni 
mai târziu l-au invitat pe tatăl ei, regele inamic, la un 
festin, pentru a încheia pacea. Regele a presupus că îi vor 
înapoia fiica, întreagă, ca parte din învoiala pentru pace. 
Însă, după ospăț, împăratul aztec a plesnit din palme şi un 
preot a intrat, purtând pielea jupuită a prinţesei ucise. 
Aztecii au considerat că era o mare onoare pentru regele 
inamic. Cred că procedurile pentru semnarea păcii nu prea 
au avut succes. 

Forrester devenise foarte palid. 

— Nu crezi că îi poartă pielea? Că puştiul, Cloncurry, se 
plimbă prin ţară purtând pielea nenorocitului ăstuia? 

— Este foarte posibil. Asta ar fi făcut aztecii. Ar fi purtat 
pielea victimelor lor, ca pe un costum, până ar fi putrezit 
efectiv pe ei. Putoarea trebuie să fi fost îngrozitoare. 

— Nu am găsit pielea încă. Am chemat unitatea canină. 

— Asta e o idee bună. Eu consider că este foarte posibil 
ca trupul să poarte pielea. Din moment ce urmăresc atât 
de îndeaproape etapele ritualului aztec. 

Tăcerea se aşternu peste ei, din nou. De Savary privi în 
jur parcul, copacii înalţi aplecaţi peste râu; minunatul 
peisaj englezesc de tihnă pastorală. Era greu de asociat cu 
acea... acea chestie suspendată de un cadru de lemn, la 
numai câţiva metri depărtare. Cadavrul roz, cu susul în jos; 
cu groaznicul rânjet al suferinţei. 

Detectivul se ridică în picioare. 

— Deci, ce căutau? Banda. Am făcut cercetări. Nu există 
nicio legătură cu Hellfire Club. 

— Nu, replică De Savary. Însă există o conexiune stranie 
între şcoală şi Orientul Mijlociu. 

— Care anume? 


200 


De Savary zâmbi, ezitând. 

— Dacă îmi amintesc corect, din ce am citit pe tren, 
cofetăria ar trebui să fie aici, zise el, ocolind clădirea prin 
faţă. 

Forrester îl urmări. La capătul aripii sudice se afla o 
clădire bizară,  mansardată, adăugată construcţiei 
principale. Semăna cu o capelă. De Savary se opri. 

Forrester se uită la modelul roşu cu negru al uşilor 
impresionante: un motiv cu lei înaripaţi din metal. 

— Ce este? 

— Este galeria Ninive. Are legături strânse cu Irakul şi 
Sumerul. Intrăm să vedem dacă băieţii noştri au ajuns în 
capătul ăsta? 

Forrester încuviinţă. 

De Savary încercă uşa de metal şi ea se deschise cu 
uşurinţă. Înăuntru, cu excepţia unor ferestre cu vitralii 
bizare, arăta ca o cofetărie tipică a unei şcoli de copii cu 
bani. Exista un tonomat de Pepsi. O casă de marcat. Şi 
cutii cu snackuri împrăştiate pe jos, însă cutiile erau 
aruncate prea alandala. Camera neluminată fusese 
răscolită. La o examinare mai atentă, lambriurile de pe 
perete fuseseră smulse, iar o fereastră era spartă. Cineva 
intrase acolo şi căutase disperat ceva anume. Dacă luaseră 
ceva sau nu, era cu totul altă chestiune. De Savary bănuia 
că nu luaseră nimic. Obiectele împrăştiate păreau furioase, 
mai bine zis frustrate şi contrariate. 

leşiră în soarele paşnic şi străbătură poteca. Polenul 
plutea leneş prin aerul cald şi însorit, în timp ce De Savary 
începu povestea galeriei Ninive. 

— Galeria a fost comandată de Lady Charlotte Guest şi 
soţul ei, sir John, în jurul anului 1850. A fost construită 
după un plan al arhitectului Charles Berry, cunoscut mai 
bine ca fiind creatorul... 

— Casei Parlamentului, zise Forrester, zâmbind timid. 
Arhitectura este un hobby al meu. 

— Exact. Al Casei Parlamentului. În orice caz, galeria 
Ninive a fost o galerie privată, construită anume pentru a 
găzdui relicve asiriene faimoase, adunate de exploratorii 


201 


victorieni ai Mesopotamiei. De aici şi uşile neobişnuite, cu 
leii asirieni. 

— Corect. 

— Aceste relicve, găzduite în acea galerie, au fost 
excavate de Austen Henry Layard, un văr de-al lui Lady 
Charlotte Guest. Relicvele erau semnificative şi 
substanţiale. Fiecare dintre ele cântărea câteva tone. La 
origine, fuseseră folosite drept ornamente pentru praguri 
în Nimrud. 

— Şi Layard şi Barry le-au pus acolo? 

— Da. Şi împreună cu un număr de alte relicve, au 
rămas aici, în galeria Ninive, până după Primul Război 
Mondial. Când întreaga colecție a fost scoasă la vânzare. 

— Deci, nu a mai rămas nimic? 

— Stai aşa! Antichităţile din galerie au fost înlocuite cu 
copii modeste. În 1923, Canford Hall a fost vândut cu totul 
de familia Guest şi a devenit şcoală de băieţi. La acel 
moment, galeria Ninive, deja golită de comorile sale 
antice, a fost transformată într-o cofetărie. Unde se vând 
sendvişuri şi batoane Snickers. 

— Deci băieţii noştri trebuie să fi ştiut asta. Că nimic nu 
mai rămăsese. De ce au venit totuşi aici? A 

— Acesta este finalul oarecum bizar al poveştii. In 1922, 
doi universitari au venit aici, ambii experţi în asiriologie. 
Erau în drum spre o conferinţă în Bournemouth, însă 
aveau destul timp la dispoziţie, aşa că s-au decis să facă o 
scurtă vizită acestui loc important pentru disciplina lor. Nu 
se aşteptau să găsească nimic. Însă s-au uitat la vitraliile 
cu imagini din Sumer şi au admirat detaliile vag asiriene 
ale arhitecturii. Apoi s-au uitat în spatele tonomatului de 
Pepsi şi au găsit o relicvă originală. 

— Glumeşti! 

— Nu. Însă ia de te minunează! Mai rămăsese o piesă. A 
fost recunoscută ca fiind originală, deşi fusese acoperită cu 
straturi de emulsie albă de vinil. Relicva a fost dată jos şi 
trimisă la Londra, unde a fost dată spre vânzare prin 
licitaţie la Christie's. A fost cumpărată de un comerciant 
japonez, care se pare că acţiona în numele unei secte 


202 


religioase. Preţul, dacă nu mă înşel, a fost în jur de opt 
milioane de lire. Cea mai mare sumă plătită vreodată, în 
lume, pentru un obiect antic. Şi iată. 

Ajunseseră pe malul râului. In faţa lor râul Stour vuia, 
razele soarelui punctând apa prin arcada de frunze de 
deasupra. 

— Tot nu înţeleg, zise Forrester, ridicând un băț şi 
aruncându-l în apă, ce legătură are asta cu Hellfire Club? 

— Îţi aminteşti ce ţi-am spus la telefon zilele trecute? 

— Despre yazidiţi şi Cartea Neagră? Cum că asta ar fi 
ceea ce caută? 

— Exact. Vezi tu, Austen Henry Layard a fost unul dintre 
primii oameni din Occident care i-a cunoscut pe yazidiţi, în 
1847. Făcea excavații în nordul Irakului, în Ur şi Ninive. 
Primii ani ai arheologiei moderne. După un timp a auzit de 
această sectă ciudată care trăia lângă Mosul, pe lângă 
Dahuk. Layard a intrat în contact cu yazidiţii. Apoi el a fost 
invitat în capitala lor sacră, Lalish. Undeva în munţi. Este 
un loc periculos şi ostil până şi în ziua de azi. 

— Ce a făcut acolo? 

— Asta e întrebarea. Ştim că a fost invitat să fie martor 
la una dintre cele mai sacre ceremonii ale cultului. O 
onoare, din câte ştiu eu, de care nimeni nu se bucurase 
până atunci. 

— I-au dat Cartea Neagră? 

— Detective! exclamă De Savary zâmbind. Gândire de 
primă mână. Da, asta este una dintre teorii. Oamenii de 
ştiinţă au speculat că Layard trebuia să fi avut o relaţie 
foarte strânsă cu yazidiţii, pentru a fi tratat cu asemenea 
onoare. Unii cred că ar fi putut lua Cartea Neagră cu el, 
adeverind astfel legendele cum că aceasta ar fi ajuns în 
Anglia. Deci, dacă ar fi adus-o cu el, aici, în această 
clădire, construită pentru cele mai de seamă antichităţi, şi 
pe aceasta? Corect? 

— Foarte adevărat! 

— Dar am crezut că deja am stabilit că Ierusalim Whaley 
a luat Cartea Neagră, se încruntă Forrester. Ce implicare 
are Layard în asta? 


203 


— Cine ştie? rosti De Savary, ridicând din umeri. Poate 
că Ierusalim Whaley doar credea că are cartea, dar în 
realitate nu era aşa. Poate a înapoiat cartea yazidiţilor şi 
Layard s-a dus să o recupereze, un secol mai târziu. 
Plimbare înainte şi înapoi! Părerea mea personală, dacă te 
interesează, este că Ierusalim Whaley a avut cartea de la 
bun început şi Layard este doar o diversiune. 

— Dar cel mai important este că ne putem baza pe faptul 
că asta caută banda ucigaşilor. Altfel nu ar fi venit aici, 
deci nu este neapărat ceva ce are de-a face cu Hellfire 
Club. Banda caută în realitate Cartea Neagră a yazidiţilor. 
Ăsta este potul cel mare. 

— Da. 

Forrester  fluieră, aproape binedispus şi îl lovi 
prieteneşte pe De Savary pe spate. 

— Mersi că ai venit, Hugo. 

De Savary zâmbi, deşi se simţi vinovat pentru asta. 
Mirosul cărnii expuse a bărbatului încă îi stăruia în nări. 

Un țipăt strident răsună prin pădurea tăcută. 

— Angus! Angus! 

Ceva se întâmplase. Un alt țipăt se auzi cu ecou printre 
pomi. Sunetul se apropia. 

De Savary şi Forrester se împiedicară de un dâmb. Un 
ofiţer alerga pe pajişte, urmărind ceva. Strigând numele 
Angus. 

— Ala e dresorul câinelui, zise Forrester. Şi-a pierdut 
câinele. Hei, Johnson! Unde e câinele? 

— Domnule! Domnule, strigă ofiţerul, alergând. Doar ce 
a trecut pe lângă dumneavoastră, domnule. Acolo! 

De Savary făcu stânga împrejur şi văzu un câine masiv 
galopând spre clădirile şcolii. Se chinuia să alerge. Pentru 
că trăgea ceva după el, ceva lung şi alunecos şi cenuşiu- 
închis. Ce era? Arăta foarte ciudat. Pentru o clipă, 
profesorul avu un gând himeric şi bolnav, că animalul 
trăgea după el un fel de fantomă. Alergă spre el. Câinele 
se întoarse, păzindu-şi prada. Mârâi când De Savary se 
apropie. 

Profesorul se cutremură când lăsă privirea în jos. 


204 


Câinele saliva peste o teacă lungă şi puturoasă, franjurată 
toată. 
Era o piele întreagă de om. 


33 


Rob sosise în Dahuk cu zece zile în urmă. Şoferul de taxi 
din Habur refuzase să meargă mai departe. La început Rob 
se împăcase cu ideea. Dahuk era un oraş kurd, plăcut şi 
animat, mai sărăcăcios decât Sanliurfa, dar fără senzaţia 
unor comploturi turceşti. Dahuk era convenabil şi pentru 
faptul că yazidiţii erau o prezenţă vizibilă în oraş. Exista 
până şi un centru cultural yazidit - o vilă otomană mare, la 
marginea oraşului, zgomotoasă şi gata să se prăbuşească. 
Rob îşi petrecu primele câteva zile pierzând vremea la 
centru. Era plin de fete frumoase, brunete, cu zâmbete 
timide şi rochii lungi, brodate, dar şi de flăcăi veseli cu 
tricouri inscripţionate cu numele echipei de fotbal din 
Barcelona. 

Pe peretele holului interior al centrului se afla o imagine 
impresionantă a îngerului-păun, Melek Taus. Când văzu 
pictura pentru prima oară, Rob nu îşi putu dezlipi privirile 
preţ de mai bine de zece minute. Era o imagine ciudat de 
liniştitoare, zeul-demon, îngerul decăzut, cu trena sa 
spectaculoasă, de culoarea smaraldului şi a acvamarinului. 
Coada celor o mie de ochi. 

Yazidiţii de la centrul cultural erau precauţi, însă nu şi 
neplăcuţi. Bărbaţii mustăcioşi i-au oferit ceai şi fistic. Doi 
dintre ei vorbeau o engleză greoaie, mai mulţi vorbeau 
limba germană. l-au spus că acest lucru se datora 
prezenţei concentrate a yazidiţilor în Germania. 

— Am fost distruşi oriunde am mers, nu avem viitor aici, 
acum numai voi, creştinii, ne mai puteţi ajuta... 

Ceea ce nu erau dispuşi yazidiţii să facă era să discute 
despre credinţa lor. De îndată ce Rob a început să întrebe 
despre Cartea Neagră, sau Sanliurfa, sau sanjak, sau 


205 


venerarea lui Melek Taus, expresiile lor se transformară în 
căutături dezaprobatoare, de dispreţ, de defensivă şi de 
lipsă de înţelegere. Apoi mustăcioşii au devenit arţăgoşi şi 
încetară să îi mai ofere farfuriuţe cu fistic. 

O altă revelaţie era însăşi Lalish. Se dovedise că, în 
realitate, nimeni nu locuia în Lalish. Rob era nemulţumit 
că nu se informase şi se aruncase cu capul înainte. Era un 
oraş sacru, în adevăratul sens al cuvântului: un oraş- 
fantomă pentru îngeri, un oraş dedicat în exclusivitate 
lucrurilor sacre, precum spiritele sfinte, textele antice şi 
altarele pentru venerat. Satele dimprejurul oraşului Lalish 
erau active şi populate, iar yazidiţii mergeau în Lalish 
numai cu scopul de a se ruga sau a oficia ceremonii de 
venerare, de a participa la festivaluri, unde orice străin ar 
fi fost uşor de remarcat. 

În plus, se părea că, neaparţinând cultului, era greu şi 
chiar periculos să meargă în Lalish. Şi, desigur, nimeni nu 
voise să îl ducă pe Rob până acolo. Nici măcar cu o şpagă 
de o sută de dolari. lar Rob încercase, şi nu doar o dată. 
Şoferii de taxi se uitau neîncrezători la banii lui şi îl 
refuzau cu un scurt „La!“ 

În seara celei de-a zecea zile, Rob era pregătit să se dea 
bătut. Zăcea pe patul camerei sale de hotel. Afară, oraşul 
era gălăgios şi febril. Işi deschise fereastra, pentru a privi 
peste  acoperişurile din beton şi aleile şerpuite şi 
întunecate. Soarele fierbinte irakian apunea peste munţii 
Zagros, cenuşii-aurii. Bătrâne cu baticuri roz spălau rufe 
lângă antene imense de satelit. Rob observă destule 
clopotniţe de biserică printre minarete. Poate că erau 
biserici ale gnosticilor. Sau ale mandeenilor. Sau ale 
caldeenilor. Erau multe secte vechi în zonă. 

Inchise fereastra ca să nu se mai audă chemarea la 
rugăciunea de seară, se întoarse în pat şi îşi luă mobilul. 
După ce telefonul sună de câteva ori, Sally răspunse. Rob 
se aşteptase ca fosta lui nevastă să fie la fel de politicoasă, 
dar tăioasă ca de obicei. Insă Sally era neaşteptat de caldă 
şi entuziastă, şi îi spuse şi motivul, îi explică lui Rob că îi 
cunoscuse noua prietenă şi că o plăcuse foarte mult. Sally 


206 


îi spuse lui Rob că era de acord cu Christine, şi că în sfârşit 
trebuie să-şi fi venit în fire, dacă începuse să se întâlnească 
cu femei adevărate, şi renunţase la curviştinele după care 
umblase până atunci. 

Rob râse şi-i spuse lui Sally că nu o privise niciodată ca 
pe o curviştină. Răspunsul o lăsă fără replică, apoi începu 
şi ea să râdă. Era prima oară când râdeau împreună de 
când divorţaseră. Cei doi mai vorbiră cum nu o mai 
făcuseră de multă vreme. Apoi, fosta soţie a lui Rob îi dădu 
telefonul fiicei lor. Rob simţi un junghi de tristeţe la auzul 
vocii fiicei sale. Lizzie îi povesti că fusese la grădina 
zoologică şi văzuse nanimalele. Îi spuse că îşi putea ridica 
braţele chiar deasupra capului. 

Rob o ascultă cu un amestec de bucurie şi tristeţe, 
spunându-i că o iubea. Lizzie ceru cu insistenţă ca tati să 
revină acasă. El o întrebă dacă făcuse cunoştinţă cu 
doamna franţuzoaică, Christine. Lizzie răspunse că da şi că 
o plăcuse foarte mult, şi la fel de mult o plăcuse şi mami. 
Rob se bucură şi îi trimise bezele fiicei sale hlizite. Inchise 
telefonul. Era destul de ciudat ca noua lui prietenă să se 
împrietenească cu fosta lui nevastă. Dar prietenia era mai 
bună decât duşmănia reciprocă. Şi asta însemna că existau 
mai multe persoane care se îngrijeau de fiica lui, atunci 
când el nu era prezent. 

Dar, realiză el, poate că era timpul ca el să fie prezent; 
poate că era timpul să se întoarcă înapoi acasă. Poate că 
ar fi trebuit să îşi dea demisia. Povestea nu se derulase aşa 
cum se aşteptase el. Nici măcar nu reuşise să ajungă în 
Lalish şi nici nu părea să aibă vreun sens să mai meargă. 
Yazidiţii erau prea retraşi. lar el nu vorbea destulă arabă 
sau kurdă pentru a înţelege obscurantismul lor străvechi. 
Cum putuse să spere că ar fi desluşit secretele unei 
credinţe de peste şase mii de ani învârtindu-se încolo şi 
încoace prin oraş, mormăind cuvântul Salaam? Fusese 
obstrucţionat; speranţele sale se năruiau cu fiecare oră 
care trecea. Aşa se întâmpla câteodată. Uneori nu obţineai 
articolul. 

Luându-şi cheia de la cameră, Rob ieşi. Era agitat şi 


207 


avea nevoie de o bere. Şi la colţul străzii se afla un băruleţ 
simpatic. Se propti pe scaunul pe care stătea de obicei pe 
terasa cafenelei Suleiman. Rawaz, proprietarul cafenelei şi 
amicul de ocazie al lui Rob, îi aduse o bere turcească rece 
şi o farfurie cu măsline verzi. In timp ce viaţa se derula pe 
străzile oraşului Dahuk, Rob îşi sprijini capul între palme şi 
se gândi din nou la articolul său. Aducându-şi aminte de 
exaltarea impulsivă şi plină de determinare trăită în casa 
lui Isobel, se întrebă la ce se aşteptase în realitate. La un 
preot misterios, care să îi explice totul, poate chiar într-un 
templu secret, plin de gravuri primitive pe pereţi şi cu 
flăcări licărind din lămpi cu ulei. Şi, bineînţeles, în 
compania a câţiva veneratori ai diavolului, încântați să fie 
fotografiaţi. Acum în loc să-şi realizeze visul de jurnalist 
naiv, bea bere Efes şi asculta muzică pop kurdă, proastă, 
răsunând din magazinul alăturat. Ar fi putut la fel de bine 
să fie în Sanliurfa. Sau Londra. 

— Bună ziua? 

Rob ridică ochii. Lângă masa lui se afla un bărbat tânăr. 
Purta blugi curaţi şi o cămaşă bine călcată. Avea faţa 
rotundă. Arăta şcolit. Chiar tocilar. Dar părea amabil şi 
prosper. Rob îl invită să ia loc. Numele lui era Karwan. 

— Sunt yazidit, spuse Karwan, zâmbind. 

— OK... 

— Azi am mers la centrul cultural yazidi şi nişte femei 
mi-au vorbit despre tine. Un jurnalist american. Care vrea 
să ştie despre Melek Taus? 

Rob dădu din cap, aprobând, uşor jenat. 

— Au zis că stai aici, dar au menţionat că ai putea pleca 
în curând, pentru că nu eşti fericit. 

— Nu sunt nefericit. Sunt doar... frustrat. 

— De ce? 

— Pentru că scriu un articol. Despre credinţa yazidiţilor. 
Ştiţi, adică despre ce credeţi voi de fapt. E pentru un ziar 
englezesc. Dar nimeni nu vrea să îmi spună nimic, deci e 
un pic frustrant. 

— Trebuie să înţelegeţi de ce se întâmplă aşa, spuse 
Karwan, aplecându-se spre Rob cu o privire sinceră. Timp 


208 


de mii de ani, domnu”, am fost omorâţi şi atacați pentru ce 
credem. Ce zic oamenii că venerăm. Musulmanii ne 
omoară, hinduşii ne ucid, tătarii. Toată lumea spune că îl 
venerăm pe Shaitan, diavolul. Ne omoară şi ne izgonesc. 
Până şi Saddam ne-a omorât, chiar şi confrații noştri kurzi 
ne omoară, sunniţii şi şiiţii, toţi ne omoară. Toată lumea. 

— Dar ăsta e motivul pentru care vreau să-mi scriu 
articolul. Să spun povestea adevărată. Despre ce cred 
yazidiţii. 

Karwan se încruntă, parcă încercând să se decidă. Nu 
spuse nimic timp de mai bine de un minut. 

— Da, OK, spuse el într-un final. Aşa văd eu lucrurile. 
Voi, americanii, marele vultur, voi i-aţi ajutat pe kurzi şi i- 
aţi protejat pe yazidiţi. Soldaţii americani, ei sunt buni. Ei 
chiar încearcă să ne ajute. Aşa că... acum eu te voi ajuta. 
Pentru că eşti american. 

— Mă ajuţi? 

— Da. Da şi te voi ajuta pentru că am studiat un an în 
America la Universitatea Texas. De aceea engleza mea nu 
e aşa proastă. Americanii au fost buni cu mine. 

— Ai fost la UT? 

— Da, tu ştii? Vitele cu coarne”. În Austin. 

— Bună muzică în Austin. 

— Da. E un loc drăguţ. Doar că, începu Karwan, ronţăind 
o măslină, doar că femeile din Texas au cele mai enorme 
funduri. Asta e problemă la mine. 

Rob râse. 

— Ce ai studiat la UT? 

— Antropologia religiilor. Deci, tu înţelegi. Eu îţi pot 
spune tot ce ai nevoie să ştii. Şi după aia poţi să pleci şi să 
spui la toată lumea că noi nu suntem... satanişti. Putem 
începe? 

Rob îşi scoase carnetul şi mai comandă două beri. Timp 
de o oră îl descusu pe Karwan cu întrebări. Mare parte din 
informaţii le cunoştea deja de la Isobel şi din propriile 


235 Echipa de fotbal american a universităţii din Texas se numeşte 
Longhorns (engl.) - coarne lungi, mascota echipei fiind o vită de rasă 
americană având coarne lungi (n.tr.) 


209 


cercetări. Originile yazidismului şi cultul îngerilor. Rob era 
uşor dezamăgit. Dar apoi Karwan îi spuse ceva ce îi stârni 
interesul şi îl făcu să sară de pe scaun. 

— Povestea originilor yazidiţilor vine din Cartea Neagră. 
Normal, Cartea Neagră nu mai e acum, dar povestea se 
transmite. Ne spune că avem o descendență... aparte. Ne 
arată că suntem diferiţi de alte rase. 

— În ce fel? 

— Poate că e mai bine explicat într-un mit, un mit 
yazidit. Într-una dintre legendele noastre despre creaţie, 
existau şaptezeci şi doi de Adam. Fiecare dintre ei mai 
desăvârşit decât cel dinainte. Apoi, cel de-al şaptezeci şi 
doilea Adam s-a căsătorit cu Eva. Şi Adam şi Eva şi-au 
depozitat sămânţa în două urne. 

— Două urne, întrerupse Rob, cu pixul încremenit 
deasupra paginii. 

Karwan încuviinţă. 

— Aceste urne au fost sigilate timp de nouă luni. Când 
urnele au fost deschise, cea cu sămânţa Evei era plină de 
insecte şi lucruri groaznice, şerpi şi scorpioni. Dar când au 
deschis-o pe al lui Adam, au găsit un băieţel minunat, 
zâmbi Karwan. Băiatul a fost numit Shahid ibn Jayar - Fiul 
Urnei. Şi acest nume e folosit pentru yazidiţi. Vezi tu: noi 
suntem Fiii Urnei. Aceşti copii ai lui Adam au devenit 
strămoşii yazidiţilor. Adam este bunicul nostru. Pe când 
toate celelalte naţii se trag din Eva. 

Rob termină de notat. Un Chevrolet de la Naţiunile 
Unite traversa intersecţia din faţa cafenelei. 

— OK, spuse Karwan brusc. Asta e tot! Acum eu trebuie 
să plec. Dar, domnu”, yazidiţii de la centru îmi spun că tu 
vrei să mergi şi la Lalish? Da? 

— Da. Vreau! Dar toată lumea spune că e periculos. Nu 
vor să mă ducă. Cum se poate aranja? 

Karwan zâmbi strâmb. Ronţăia discret o măslină; îşi 
duse mâna la gură şi depozită sâmburele pe marginea 
scrumierei. 

— Eu pot să te duc acolo. Avem un festival. Nu e chiar 
atât de periculos. 


210 


— Când? 

— Mâine. La cinci. Ne întâlnim aici. Şi apoi te aduc 
înapoi. Şi după aia poţi să pleci să scrii despre noi, în 
faimosul ziar The Times din Anglia. 

— Asta-i grozav. E fantastic - shukran! 

— Bun, zise tânărul aplecându-se şi strângându-i mâna 
lui Rob. Mâine ne întâlnim. Cinci dimineaţa. Deci acum 
trebuie să dormim. La revedere. 

Bărbatul se ridică şi se făcu nevăzut. 

Rob dădu pe gât berea rămasă. Era fericit. Era aproape 
foarte fericit. Avea să îşi scrie articolul. Primul bărbat care 
a vizitat capitala sacră a yazidiţilor! Omul care scrie 
despre culturile din Irak. Aproape că o luă la fugă spre 
hotel. Apoi o sună pe Christine şi îi povesti entuziasmat 
veştile; vocea ei păru îngrijorată şi încântată în acelaşi 
timp. Rob se întinse pe pat zâmbind, în timp ce vorbiră: 
avea să se întoarcă acasă în curând, şi avea să îşi vadă 
fiica şi iubita - cu treburile încheiate. 


A doua zi de dimineaţă Rob îl găsi pe Karwan 
aşteptându-l, după cum promisese, lângă mesele cafenelei. 
Lângă cafeneaua dărăpănată se afla o veche camionetă 
Ford, încărcată cu lipii şi fructe în saci de plastic. 

— Fructe pentru festival, zise Karwan. Vino. Nu e mult 
loc. 

Erau trei persoane înghesuite în cabina camionetei. 
Karwan, Rob şi un tip bătrân şi mustăcios. Şoferul era 
unchiul lui Karwan. 

— Nu a făcut accident decât de trei ori anul ăsta, spuse 
Karwan. Deci ar trebui să fim OK. 

Camioneta se hurducă până ieşi din Dahuk, apoi intră în 
zona muntoasă. Fuse o călătorie lungă şi dureroasă pentru 
coloană, dar Rob nu băgă de seamă. Era atât de aproape 
de a încheia povestea. 

Drumul îi duse prin păduri de pin şi stejar. Pe măsură ce 
urcau, aerul cenuşiu de dimineaţă începu să se lumineze. 
Soarele se ridica pe cer strălucitor şi cald. Apoi drumul 
cobori într-o vale de un verde aprins. Case de piatră 


211 


sărăcăcioase, dar pitoreşti erau ridicate lângă izvoare 
repezi. Copii murdari cu zâmbete luminoase alergară spre 
maşină şi făcură cu mâna. Rob le făcu şi el cu mâna şi se 
gândi la fiica lui. 

Drumul continuă, şi tot continuă. Se încolăci în jurul 
unui munte mare. Karwan îi spuse că acela era unul dintre 
cei şapte stâlpi ai lui Satana. Rob dădu din cap. Drumul 
întâlni râuri năvalnice curgând pe sub podeţe şubrede din 
lemn. Şi apoi se opriră, în sfârşit. 

— Lalish, îi spuse Karwan, înghiontindu-l. 

Ajunsese. Primul lucru pe care îl observă fu o clădire 
stranie, în formă de con, şi cu acoperişul canelat într-un 
mod straniu. Existau mai multe clădiri conice, în afară de 
aceea, construite în jurul unei pieţe centrale. Această 
piaţetă centrală era plină de oameni care cântau, se 
plimbau şi psalmodiau. Bătrâni mergeau în şir indian, 
cântând la flaute lungi din lemn. Rob cobori din maşină 
odată cu Karwan şi privi. 

O siluetă îmbrăcată în mantie neagră ieşi dintr-o clădire 
murdară. Se îndreptă către un aranjament de cazane din 
piatră, unde ardeau mici focuri. Alţi bărbaţi îmbrăcaţi în 
alb îl urmară. 

— Acestea sunt focurile sfinte, explică Karwan, arătând 
spre flăcările galbene care dansau în cazanele de piatră. 
Bărbaţii trebuie să înconjoare focurile de şapte ori. 
Mulțimea înaintă, strigând un nume. 

— Melek Taus, Melek Taus! 

— Îi aduc laude îngerului-păun, bineînțeles, rosti 
Karwan, încuviințând. 

Ceremonia continuă. Era pitorească şi bizară şi ciudat 
de emoţionantă. Rob urmări spectatorii şi privitorii: după 
agitația iniţială a ceremoniei, mulţi yazidiţi de rând se 
mutaseră pe peticele de iarbă din apropiere şi pe coastele 
dealurilor aşezate cu faţa la turnurile conice din Lalish. 
Aranjau picnicuri cu roşii, brânză, lipii şi prune. Soarele se 
ridicase pe cer. Era o zi caldă în munţi. 

— Fiecare yazidit, îi explică Karwan, trebuie să vină aici 
în Lalish, în cursul vieţii sale. Pentru a face pelerinajul la 


212 


mormântul  şeicului Mussafir. El a creat ceremoniile 
yazidiţilor. 

Rob s-a apropiat să se uite prin uşa unuia dintre temple. 
Înăuntru era întuneric, dar Rob putu distinge pelerinii 
înfășurând materiale colorate în jurul stâlpilor din lemn. 
Alţii aşezau lipii pe rafturi joase. Pe un perete Rob văzu 
nişte inscripţii cuneiforme. Trebuiau să fie cuneiforme - 
cel mai vechi şi mai primitiv alfabet din lume. Datând din 
timpul sumerienilor. 

Cuneiform! În timp ieşea din clădire, Rob se simţi 
privilegiat să se afle acolo. Era o supravieţuire 
miraculoasă: a oraşului, a credinţei, a oamenilor, a 
serviciului divin şi a ritualului. Şi era în acelaşi timp 
admirabilă, întreaga atmosferă din Lalish era una de 
festival, însufleţită, poetică şi pastorală. Singurele aspecte 
amenințătoare erau imaginile lugubre şi batjocoritoare ale 
lui Melek Taus, omniprezentul zeu-demon, pictat pe pereţi 
şi uşi, şi chiar şi pe postere. Cu toate acestea, oamenii 
păreau  prietenoşi, fericiți să se afle sub soare, 
practicându-şi strania religie. N 

Rob voia să vorbească cu câţiva yazidiţi. Il convinse pe 
Karwan să traducă. Pe un petic de iarbă, găsiră o femeie 
de vârstă mijlocie, care turna ceai pentru copiii ei. 

— Povesteşte-mi despre Cartea Neagră, spuse Rob, 
aplecându-se către ea. 

Femeia zâmbi, împungându-l cu degetul pe Rob cu 
destulă forță. 

— Cartea Neagră este biblia yazidiților, traduse Karwan, 
şi este scrisă cu aur. Spune că voi, creştinii, o aveți! Voi, 
englezii. Spune că ne-ați luat cartea sfântă. Şi că de aceea 
au occidentalii ştiinţă şi educaţie. Pentru că aveţi cartea 
care a venit din cer. 

Femeia îi zâmbi lui Rob. Şi apoi muşcă dintr-o tomată 
cărnoasă, stropindu-se cu zeamă roşie pe bluză, ceea ce-l 
făcu pe soţul ei să râdă foarte zgomotos. 

Ceremonia din piaţă era aproape pe sfârşite. Fete şi 
băieţi tineri îmbrăcaţi în alb îşi terminau dansul piruetat în 
jurul flăcărilor sacre. Rob îi urmări. Făcu nişte poze 


213 


discrete cu camera telefonului. Apoi îşi mai luă câteva 
notițe pe carnet. Dintr-odată, ridicând capul, observă ceva 
interesant. Fără a fi remarcaţi de spectatori, toţi bătrânii 
din elită se strecurau, unul câte unul, într-o clădire din 
capătul pieţei. Acţiunea lor părea oarecum clandestină. 
Dar importantă. Exista un paznic la uşa acelei clădiri joase, 
deşi niciuna dintre celelalte clădiri nu avea paznici. Lângă 
ea se afla un şarpe negru, straniu, încastrat în piatră. Un 
simbol lung al unui şarpe, exact lângă uşă. 

Rob simţi o furnicătură. Asta era. Trebuia să afle ce se 
întâmpla. Trebuia să intre pe uşa aceea misterioasă. Dar 
cum putea să scape nevăzut? Karwan era întins pe iarbă, 
moţăind. Şoferul camionetei nu era de găsit. Poate că 
dormea în cabină. Fusese o zi lungă. 

Aceea era şansa lui Rob, exact atunci. Coborând dealul, 
traversă grăbit piaţeta. Unul dintre băieţii care psalmodiau 
îşi scăpase acoperământul alb de pe cap lângă fântâna de 
lângă izvor. Rob se uită în stânga şi în dreapta şi îl luă, 
punându-şi-l pe cap şi se uită în jur din nou. Nu îl văzuse 
nimeni. Se furişă către clădirea cea joasă. Paznicul era la 
uşă, se pregătea să închidă uşa. Rob avea o singură şansă. 
Se înfăşură şi îşi ascunse faţa cu materialul alb, trecând 
grăbit pragul templului. Paznicul adormit îl privi vag pe 
Rob. Pentru o clipă păru confuz. Apoi ridică din umeri şi 
închise uşa în spatele lor. Rob se afla în templu. 

Era foarte întuneric. Fumul lămpilor cu ulei îmbâcsise 
aerul. Bătrânii erau aliniaţi în şiruri, psalmodiind, 
murmurând şi cântând încet. Recitând rugăciuni. Alţii erau 
în genunchi, făcând mătănii şi aplecându-se: atingând 
podeaua cu frunţile. O explozie de lumină umplu capătul 
îndepărtat al templului. Rob privi chiorâş prin fum. O uşă 
se deschisese. O fată într-o mantie albă aducea un obiect 
acoperit de o pătură aspră. Cântecul se auzi mai tare. Fata 
aşeză obiectul pe un altar. Deasupra altarului imaginea 
strălucitoare a îngerului-păun se holba la ei toţi, liniştită şi 
arogantă, plină de dispreţ şi cruzime. 

Rob se apropie încercând să nu atragă atenţia asupra sa, 
disperat să vadă ce se afla ascuns sub pătură. Inaintă tot 


214 


mai mult. Rugăciunile şi cântecul deveniră mai aprige, dar 
şi misterioase. Pe tonuri mai joase. O mantra hipnotizantă. 
Fumul de lampă era atât de gros, încât ochii îl usturau şi îi 
lăcrimau. Rob se frecă cu mâinile pe faţă, chinuindu-se să 
vadă. 

Apoi fata dădu pătura la o parte şi rugăciunile se opriră. 

Pe altar se afla un craniu. Dar nu semăna cu niciun 
craniu pe care îl văzuse Rob. Era şi nu era uman. Orbitele 
erau oblice şi curbate. Pomeţii înalţi. Arăta precum craniul 
unei păsări monstruoase sau al unui şarpe straniu. Şi 
totuşi, era uman. 

Apoi Rob simţi lama tare şi rece a unui cuţit lipită de 
gâtul său. 


34 


Toată lumea tipa şi se îmbulzea. Cuţitul muşca din gâtul 
lui Rob, apăsându-l tare pe trahee. Cineva îi aruncă o 
glugă pe cap şi Rob clipi în întuneric. 

Uşile se trântiră şi se deschiseră, iar el se simţi împins 
într-o altă cameră. Işi dădu seama pentru că sunetele erau 
diferite, ecourile mai puţin răsunătoare. În mod cert se afla 
într-un spaţiu mai restrâns. Însă vocile erau tot furioase şi 
încă ţipau, bolborosind violent în kurdă. Ameninţând şi 
urlând. 

Un bocanc îl lovi în spatele genunchilor şi Rob se 
prăbuşi la pământ. Imagini cu victime din filme de pe 
internet îi inundară gândurile. Salopete portocalii. Allahu 
Akhbar. Sunetul unui cuţit tăind o trahee şi clăbucii 
cremoşi de sânge. Allahu Akhbar. 

Nu. Rob se zbătu. Se răsuci într-o parte şi în alta, dar 
mai multe mâini îl ţineau pe loc. Gluga era făcută dintr-un 
sac vechi şi mirosea urât. Rob abia putea percepe lumina 
prin pânza înfăşurată pe faţa lui, putea însă desluşi 
siluetele bărbaţilor care ţipau. 

O a doua uşă se deschise undeva. Vocile se auziră şi mai 


215 


tare şi Rob distinse vocea unei femei punând o întrebare şi 
nişte bărbaţi ţipând înapoi la ea. Totul era haotic. Rob 
încercă să respire uşor, pentru a se calma. Fusese împins 
pe o parte, întins pe jos, şi putea întrezări robele 
yazidiţilor prin material. Robe şi sandale şi bărbaţi. 

Îi legau încheieturile mâinilor la spate. Sfoara aspră îi 
intra în carne. Se schimonosi de durere. Apoi auzi un 
bărbat mârâind la el - oare era în arabă? Putea recunoaşte 
cuvintele? Îşi răsuci corpul şi îşi chinui ochii să vadă prin 
cârpa aspră a glugii. Înghiţi în sec: ce fusese sclipirea 
aceea, văzuse cuțitul din nou? Cuţitul acela mare pe care i- 
] puseseră la gât? 

Era îngrozit. Se gândi la fiica lui, la părul ei blond într-o 
zi cu soare - blond ca soarele. Cu ochii ei albaştri ridicaţi 
la el. „Tati. Nanimale. Tati.“ Şi acum probabil că avea să 
moară. Nu avea să o mai vadă niciodată. Avea să-i distrugă 
viaţa nemaivăzând-o niciodată. Avea să fie tatăl pe care nu 
l-a avut. 

Îl copleşi durerea. Aproape că plânse. Cârpa era 
fierbinte, iar inima îi bubuia în piept şi trebuia să nu se 
mai panicheze. Pentru că nu murise încă. Nu făcuseră 
nimic mai mult decât să îl trateze cu grosolănie. Şi să îl 
sperie. 

Dar apoi, de îndată ce speranţele lui Rob crescură, se 
gândi la Franz Breitner. Îl uciseseră. Asta nu reprezentase 
o problemă pentru muncitorii de la Gobekli Tepe. Il 
împinseseră în stâlpul acela, despicându-l ca pe o broască 
la disecat. Exact aşa. Îşi aminti sângele ţâşnind din pieptul 
lui Franz. Sânge stropind praful galben de la Gobekli. Apoi 
îşi aminti de capra tremurândă care era măcelărită pe 
străzile Sanliurfei. 

Rob ţipă. Singura lui şansă era Karwan. Prietenul lui. 
Prietenul lui yazidit. Poate îl va auzi. Ţipetele lui răsunară 
prin cameră. Apoi vocile kurzilor reveniră, blestemându-l. 
Fu zdruncinat şi lovit cu picioarele. O mână îl apucă de 
gâtlej, aproape gâtuindu-l şi simţi o altă mână strângându-l 
de braţ. Deja înfuriat, Rob îşi aruncă picioarele în jurul 
său. Muşcă cagula. Dacă aveau de gând să îl omoare, avea 


216 


să se lupte, avea să încerce, nu avea să le facă munca 
uşoară... 

Dar apoi cagula fu smulsă. 

Rob tresări, clipind în lumină. O figură îl privea de sus. 
Era Karwan. 

Dar acesta nu era Karwan cel de dinainte - tipul 
prietenos cu faţa rotundă. Acesta era un Karwan 
nezâmbitor, cu expresie severă, furios şi în acelaşi timp 
autoritar. 

Karwan le ordona ceva bătrânilor din jurul său, chiar 
răţoindu-se la ei în kurdă. Probabil că le spunea ce să facă. 
lar bărbaţii mai în vârstă, în robe, îl ascultau: aproape 
făcându-i plecăciuni. Unul dintre bătrâni îl şterse pe Rob 
cu o cârpă udă pe faţă. Mirosul de mucegai era cumplit. 
Însă răcoarea era bine-venită. Un altul îl ajuta pe Rob să se 
ridice în capul oaselor, sprijinindu-l cu spatele de perete. 

Karwan lansă un alt ordin. Părea să le spună bărbaţilor 
în robe să plece, iar ei părăseau încăperea supuşi. Plecară 
unul câte unul, iar uşa se trânti după ei, lăsându-l pe Rob 
singur cu Karwan, în camera cea mică. Rob privi în jur. Era 
un loc vechi, cu pereţi goi, vopsiți şi două ferestre înalte, 
întredeschise, ce permiteau să intre prea puţină lumină. 
Poate că era un fel de magazie, o anticameră pentru 
templu. A 

Sforile din jurul încheieturilor erau la fel de strânse. li 
scoseseră cagula, dar încă era legat. Rob îşi frecă mâinile 
una de alta, cât putu, pentru a-şi pune sângele în 
circulaţie. Apoi se uită la Karwan. Tânărul yazidit stătea 
ghemuit pe un covor decolorat, dar în întregime brodat. Il 
privea, la rândul lui, pe Rob. 

— Am încercat să te ajut, domnule Luttrell, oftă Karwan. 
Am crezut că dacă îţi permitem să vii aici ai fi satisfăcut. 
Dar tu a trebuit să vrei mai mult. Mereu. Mereu, voi, 
occidentalii, vreţi mai mult. 

Rob era nedumerit: despre ce vorbea? Karwan îşi freca 
ochii între degetul arătător şi cel mare. Bărbatul părea 
obosit. Prin ferestrele abia deschise, Rob putea auzi 
zgomotele slabe ale oraşului Lalish: copii râzând şi 


217 


chicotind şi bolborositul fântânii. 

Karwan se aplecă în faţă. 

— Care e treaba cu voi, occidentalii ăştia? De ce vreţi să 
ştiţi tot? Şi Breitner era la fel. Neamţul. Exact la fel. 

Rob făcu ochii mari şi Karwan dădu din cap, aprobator. 

— Da. Breitner. La Gobekli Tepe... 

Tânărul yazidit trasă leneş cu degetul pe modelul 
covorului din faţa lui. Degetul lui arătător urmări labirintul 
stacojiu al broderiei. Părea să mediteze: să decidă ceva 
important. Rob aşteptă. Avea gâtul foarte uscat şi 
încheieturile îi pulsau din cauza legăturilor. 

— Îmi dai ceva de băut, Karwan? întrebă el. 

Bărbatul se întinse şi luă o sticlă mică de apă minerală 
din plastic. Apoi îi puse sticla la gură lui Rob, şi acesta 
bău, cutremurându-se, gâlgâind, pe nerăsuflate. Sticla fu 
aşezată pe podeaua din beton, între ei, şi Karwan oftă din 
nou. 

— Îţi voi spune adevărul. Nu mai are rost să îl ascund. 
Poate că adevărul îi va ajuta pe yazidiţi. Pentru că 
minciunile şi decepţia, ele ne fac rău. Eu sunt fiul unui şeic 
yazidit. O căpetenie. Dar sunt şi o persoană care a studiat 
credinţa din exterior. Deci sunt într-o situaţie deosebită, 
domnule Luttrell. Poate că asta îmi va oferi o anumită... 
discreţie, zise el, evitând privirea lui Rob, poate dintr-un 
reflex de vinovăţie. Ce îţi voi spune acum, continuă el, nu a 
mai fost destăinuit vreunei persoane din afara credinţei 
noastre, poate de mii de ani. Sau poate chiar niciodată. 

Rob ascultă cu atenţie. Vocea lui Karwan era liniară, 
aproape monotonă. Ca şi când pregătise un monolog, sau 
ceva la care se gândea de mulţi ani: un discurs repetat. 

— Yazidiţii cred că Gobekli Tepe este grădina Edenului. 
Cred că poate ştii asta. Iar credinţa noastră, cred eu, a... 
fost o călăuză pentru multe alte religii, zise el, răsuflând 
sonor. După cum ţi-am spus, noi credem că suntem 
descendenţii direcţi ai lui Adam. Suntem Fiii Urnei. Astfel, 
Gobekli Tepe este casa strămoşilor noştri. Fiecărui yazidit 
din casta preoţilor, cei nobili, ca şi mine, i se spune că 
trebuie să protejeze Gobekli Tepe. Să protejăm şi să 


218 


apărăm templul strămoşilor noştri. Din acelaşi motiv, 
suntem învăţaţi de părinţii noştri că trebuie să păstrăm în 
siguranţă secretele de la Gobekli Tepe. Orice este luat de 
acolo trebuie ascuns sau distrus. Precum... rămăşiţele 
acelea... din muzeul Sanliurfa. Asta este sarcina noastră. 
Pentru că străbunii noştri au îngropat Gobekli Tepe sub tot 
pământul acela... cu un motiv. i 

Karwan luă sticla de apă şi bău. Il privi drept în ochi pe 
Rob. Ochii săi căprui erau ca două flăcări arzând în 
întunericul micii magazii. 

— Normal că ştiu întrebarea ta, domnule Luttrell. De ce? 
De ce au îngropat strămoşii mei Gobekli Tepe? De ce 
trebuie să-l protejăm? Ce s-a întâmplat acolo? 

Karwan zâmbi, însă zâmbetul lui era chinuit, de-a 
dreptul agonizat. 

— Asta nu suntem învăţaţi. Nimeni nu ne spune. Nu 
avem o religie scrisă. Totul este transmis pe cale orală, din 
gură în gură, de la ureche la ureche, de la tată la fiu. Când 
eram foarte mic îl întrebam pe tatăl meu de ce avem 
tradiţiile astea? El îmi răspundea: pentru că sunt tradiţii, şi 
atât. 

Rob încercă să vorbească, dar Karwan ridică o mână, 
pentru a-l opri. 

— Bineînţeles că nimic din lucrurile astea nu a contat. 
Timp de secole. Nimic nu ameninţa Gobekli Tepe. Nimeni 
nu ştia măcar că există. A rămas îngropat în pământul 
străbun. Dar apoi a apărut neamţul, arheologii cu lopeţile 
şi utilajele lor, testând şi săpând şi făcând descoperiri. 
Pentru noi descoperirea de la Gobekli este o oroare. Ca 
expunerea unei răni groaznice. Ne provoacă durere. Ceea 
ce strămoşii noştri au îngropat trebuie să rămână îngropat, 
ceea ce a fost scos la iveală trebuie ascuns şi protejat. Aşa 
că noi, yazidiţii, ne-am angajat la arheolog, am devenit 
muncitorii lui, pentru a încetini lucrările şi a opri 
interminabilele săpături. Dar el tot a continuat. A 
continuat să scoată rana la suprafaţă... 

— Deci, l-aţi ucis pe Franz şi apoi aţi... 

— Nu, mârâi Karwan. Noi nu suntem diavoli. Noi nu 


219 


suntem ucigaşi. Am încercat să îl speriem, să vă speriem 
pe toţi, să plecaţi. Dar probabil că a căzut. Atâta tot. 

— Şi... Pulsa Denura? 

— Da. Da, bineînţeles. Şi problemele de la templu. Am 
încercat să... care e cuvântul... am încercat să sabotăm 
săpăturile, să le curmăm. Dar neamţul era atât de hotărât. 
A continuat să sape. Să sape Grădina Edenului, Grădina 
Urnelor. Săpa până şi noaptea. Aşa că a fost o ceartă. Şi a 
căzut. Cred că a fost un accident. 

Rob încercă să protesteze. Karwan ridică din umeri. 

— Poţi să crezi asta sau poţi alege să nu crezi. Cum 
doreşti. Eu sunt sătul de minciuni. 

— Şi ce este craniul? 

Karwan expiră lung. 

— Nu ştiu. Când am fost în Texas am studiat religia mea. 
Am văzut... structura miturilor ei. Din altă perspectivă. Şi 
nu ştiu. Nu ştiu cine este Melek Taus şi nu ştiu ce este 
craniul. Ştiu numai că trebuie să venerăm craniul şi 
păunul. Şi că nu trebuie să dezvăluim niciodată secretele. 
Şi că niciodată nu trebuie să procreăm cu persoane din 
afara credinţei noastre, că nu trebuie să ne căsătorim în 
afara credinţei. Pentru că voi, ceilalţi, sunteţi pângăriţi. 

— Este un animal? Craniul? 

— Nu ştiu! Crede-mă, cred... Karwan se chinuia să-şi 
găsească cuvintele. Cred că ceva nefiresc s-a întâmplat la 
Gobekli Tepe. La templul nostru, vechi de zece mii de ani. 
Altfel, de ce l-am îngropa? De ce am îngropa locul acela 
minunat, decât dacă era un loc ruşinos sau plin de 
suferinţă? Trebuie să existe un motiv. Pentru a-l îngropa. 

— De ce îmi spui astea acum? De ce acum? De ce mie? 

— Pentru că ai perseverat. Nu te-ai dat bătut. Aşa că îţi 
spun totul. Ai găsit recipientele cu rămăşiţele acelea 
oribile. Pentru ce erau? De ce au fost puşi copiii aceia 
acolo? Mă sperie. Sunt prea multe lucruri pe care nu le 
cunosc. Nu avem decât mituri şi tradiţii. Nu avem o carte 
care să ne înveţe. Nu o mai avem. 

Afară se auzeau din nou voci. Sunau precum saluturi de 
rămas-bun. Vocile erau completate de sunetele motoarelor 


220 


de maşini deja pornite. Era limpede că oamenii plecau din 
Lalish. Rob voia să scrie cuvintele lui Karwan, simţea o 
nevoie fizică de a nota totul, însă funiile erau încă strâns 
legate în jurul mâinilor lui. 

— Şi unde intervine Cartea Neagră? 

— A, da, zise Karwan, dând din cap. Cartea Neagră. Ce 
este? Nu sunt sigur că este o carte. Cred că este un fel de 
dovadă, o cheie, ceva care explica marele mister. Dar a 
dispărut. Ne-a fost luată. Iar acum am rămas cu... poveştile 
noastre cu zâne. Şi cu îngerul nostru păun. Ajunge, ţi-am 
spus lucruri pe care nu ar fi trebuit să le spun nimănui, 
niciodată. Dar nu am avut de ales. Lumea îi urăşte pe 
yazidiţi. Suntem abuzaţi şi persecutați. Ni se spune că 
suntem oamenii care venerează diavolul. Cum poate fi ceva 
mai rău? Poate că dacă lumea află mai multe despre 
adevăr, vor învăţa să ne trateze mai bine, zise el şi bău o 
gură de apă minerală. Suntem păstrătorii unui secret, 
domnule Luttrell, un secret groaznic pe care nu îl 
înţelegem. Şi totuşi, trebuie să păstrăm tăcerea. Şi să 
protejăm trecutul îngropat. Este povara noastră. De-a 
lungul epocilor. Noi suntem Fiii Urnei. 

— Şi acum... 

— Şi acum te voi duce înapoi în Turcia. Te vom conduce 
la graniţă şi poţi zbura spre casă şi spune tuturor cine 
suntem noi. Spune-le că nu suntem satanişti. Vorbeşte-le 
despre tristeţea noastră. Spune-le ce vrei. Dar nu minţi. 

Bărbatul se ridică şi strigă pe fereastră. Uşa se deschise 
larg şi alţi bărbaţi intrară. Rob fu zdruncinat din nou, dar 
de această dată cu un scop şi cu determinare. Fu scos 
afară din templu. Privi spre altar în drum spre ieşire: 
craniul dispăruse. Apoi se trezi afară, în soare. Copiii 
arătau spre el. Rob văzu femeile holbându-se la el, cu 
mâinile la gură. Fu dus la camioneta Ford. Şoferul era 
pregătit. Bagajul lui Rob se afla pe scaunul pasagerului, în 
aşteptare. Rob avea mâinile în continuare legate. Doi 
bărbaţi îl ajutară să urce în maşină. El privi pe geam în 
timp ce un alt bărbat se urcă în cabină. Era un bărbat cu 
tenul mai închis, cu barbă, şi mai tânăr decât Karwan. Se 


221 


vedea că e puternic după braţele sale, şi tăcut, şi se 
aşezase între Rob şi uşa maşinii. Rob se afla pe scaunul din 
mijloc. Camioneta Ford demară, cu roţile învârtindu-se în 
praf. Ultima imagine pe care Rob o văzu în Lalish fu cea a 
lui Karwan stând înconjurat de copii, lângă unul dintre 
turnurile conice. Expresia lui era nemărginit de tristă. Apoi 
Lalish dispăru în spatele unui versant în timp ce maşina 
oprea la vale, îndreptându-se spre graniţa cu Turcia. 


35 


De îndată ce fuse îmbrâncit peste graniţa turcească, la 
Habur, Rob îi telefonă lui Christine şi apoi se urcă într-un 
taxi, care porni către cel mai apropiat oraş. Mardin. După 
şapte ore istovitoare, jurnalistul se cază într-o cameră de 
hotel, o sună pe Christine din nou, îi telefonă fiicei lui şi 
apoi, fiind extrem de obosit, adormi cu telefonul în mână. 

În dimineaţa următoare se aşeză în faţa laptopului şi 
începu să scrie articolul - neîntârziat, cu pasiune şi fără 
pauze. 

Răpit de Cultele Kurdistanului 

Îşi zise că singura soluţie era să scrie povestea repede şi 
fără să reflecteze prea mult. Existau atât de multe 
elemente împrăştiate, încât dacă s-ar fi aşezat şi ar fi 
cugetat, dacă ar fi încercat să compună o naraţiune 
coerentă, exista riscul să se piardă în puzderia de 
amănunte. Mai mult, articolul ar fi părut născocit dacă s-ar 
fi chinuit prea mult - povestea era atât de stranie, încât, ca 
să pară credibilă trebuia să fie cât mai simplă. Directă. 
Foarte sinceră. Ca şi când ar fi povestit cuiva o anecdotă la 
o cafea. Aşa că Rob a scris-o pe toată dintr-un foc. Gobekli 
Tepe şi recipientele din muzeu, yazidiţii şi cultul îngerilor 
şi venerarea lui Melek Taus. Ceremoniile din Lalish şi 
craniul de pe altar şi misterul Cărţii Negre. Totul, întreaga 
poveste, condimentată cu violenţă şi crime. lar acum avea 
şi un final reuşit: se încheia cu el întins pe o parte, cu o 


222 


cagulă pe cap, într-o cameră mizeră, în munţii 
Kurdistanului, crezând că avea să moară. 

Dură cinci ore să scrie articolul. Cinci ore în care fusese 
atât de concentrat, încât abia ridicase ochii din monitor. 

După şase minute de verificare, Rob copie articolul pe 
un stick de memorie şi ieşi din hotel, îndreptându-se direct 
către o cafenea cu internet. Apoi conectă stickul şi îi 
trimise articolul lui Steve, la Londra, care îşi aştepta 
nerăbdător materialul. 

Mai zăbovi în cafeneaua tăcută, lângă calculator, 
sperând că Steve îl va suna cât de repede, cu răspunsul. 
Afară, pe străzi, soarele fierbinte din Mardin ardea cu 
putere, însă acolo, înăuntru, era ca-ntr-un cuptor. În 
cafenea mai era un singur tip, care bea o cutie de suc 
turcesc necunoscut şi se juca la un calculator. Băiatul avea 
nişte căşti imense pe urechi. Pe ecran, masacra un 
monstru, cu un AK47 virtual. Monstrul avea gheare mov şi 
ochii trişti. Intestinele de un verde aprins i se revărsară. 

Rob se întoarse către propriul ecran. Verifică vremea din 
Spania fără niciun motiv anume. Îşi căută propriul nume 
pe Google. Căută numele lui Christine pe Google. 
Descoperi că aceasta era autoarea unui studiu cu titlul 
Canibalismul Neanderthalian în Ţara bascilor a Epocii de 
Gheaţă apărut recent în American Archaeology. Găsi, de 
asemenea, o poză reuşită cu ea primind un premiu obscur 
în Berlin. 

Rob privi fotografia. Îi era dor de Christine. Nu chiar 
atât de mult cum îi ducea dorul fiicei sale, dar îi era dor de 
ea. De conversațiile decente, de parfumul ei, de gingăşia 
ei. De felul în care zâmbea când făceau sex, cu ochii 
închişi, ca şi când visa ceva extrem de frumos, care se 
petrecuse cu mult timp în urmă. 

Îi sună mobilul. 

— Robbie! 

— Steve... 

Inima îi bubuia. Asta era cea mai neplăcută parte. 

— Ei bine, zise el. 

— Ei bine, replică Steve. Nu ştiu ce să spun... 


223 


— Nu îţi place, spuse Rob, dezumilându-se. 

— Nu, fraiere. Imi place al dracului de mult! 

Rob se simţi în al nouălea cer. Steve râdea. 

— Doamne, Rob, eu te-am trimis să scrii un articol 
istoric. M-am gândit că ţi-ar prinde bine. O mică pauză. 
Dar tu ajungi martor la o crimă. Eşti atacat de satanişti. 
Descoperi un sugar din Epoca de Piatră într-un borcan de 
murături. Mai găseşti o adunătură de satanişti. Auzi 
rugăciuni kurde pentru moarte. Tu... tu... tu... se bâlbâi 
Steve. Şi după aia te duci în Irak şi cunoşti un gagiu 
misterios care te duce în capitala sacră unde toţi oamenii 
lui venerează un futut de guguştiuc şi tu îi găseşti 
îngenuncheaţi în faţa unui craniu de extraterestru, 
moment în care yezii ăştia fug după tine şi încearcă să te 
căsăpească, înainte de a-ţi spune că ei se trag direct din 
Adam şi Eva. 

Rob rămase tăcut. Apoi bufni în râs. Râse atât de 
zgomotos, încât puştiul măcelar de monştri ridică ochii şi 
bătu în căşti crezând că nu merg cum trebuie. 

— Deci crezi că povestea e OK? Am încercat să fiu corect 
faţă de yazidiţi... poate prea corect, însă eu doar... 

Steve îl întrerupse. g 

— E mai mult decât OK! Imi place la nebunie. Şi lui şefu' 
la fel. O să îl scoatem mâine, îl tipărim la mijloc şi punem o 
reclamă pe prima pagină. 

— Mâine? 

— Da. Direct la tipar. Avem şi pozele tale. Ai făcut o 
treabă grozavă. 

— Asta-i bine. E... 

— Bestial, ştiu. Acum, când te întorci? 

— Nu sunt sigur... adică încerc să prind primul zbor, dar 
nu sunt bilete. Şi nu am chef de un drum de douăzeci şi 
patru de ore cu autobuzul până la Ankara. În mod cert, o 
să fiu în Londra în weekend. 

— Bun băiat. Vino la birou şi-ţi fac cinste cu un prânz. 
Poate mergem chiar la un restaurant adevărat. Cu pizza. 

Rob pufni de râs. Işi luă la revedere de la şeful lui, apoi 
plăti proprietarului cafenelei şi ieşi afară, pe străzile din 


224 


Mardin. 

Era un oraş frumos acest Mardin. Din puţinul pe care îl 
văzuse Rob, oraşul părea sărac, dar pitoresc şi plin de 
istorie. Se spunea că data de pe vremea potopului: avea 
străzi romane şi vestigii bizantine şi giuvaergii sirieni. Pe 
sub case se aflau alei ciudate. Dar lui Rob nu îi mai păsa. 
Avusese destule fantezii istorice şi orientale. Voia să 
ajungă acasă acum, în Londra cea răcoroasă, modernă, 
ploioasă, frumoasă, europeană şi tehnologizată. Să-şi 
îmbrăţişeze fiica şi să o sărute pe Christine. 

O sună pe Christine din uşa unei brutării. O sunase deja 
de două ori în ziua aceea, dar îi plăcea să vorbească cu ea. 
Ea răspunse imediat. Îi povesti că articolul avusese succes 
la redacţie, iar ea îl felicită şi îi spuse că voia ca el să se 
întoarcă în Anglia. El îi răspunse, explicându-i că avea să 
ajungă cât putea de repede, în maximum cinci zile. Apoi ea 
îi zise că se vedea des cu fiica lui şi că deveniseră prietene 
bune. Era adevărat că Sally o rugase pe Christine să o 
ajute cu Lizzie. Sally avea un curs lung în ziua aceea la 
Cambridge, astfel că Lizzie era în grija lui Christine. Aveau 
să-şi petreacă după-amiaza la De Savary, vechiul prieten şi 
profesor al lui Christine, dar numai dacă şi Rob îşi dădea 
acordul. Ea voia să vorbească cu De Savary despre 
legătura cu crimele din Londra, din moment ce el părea să 
ştie multe de la poliţie. 

Iar Lizzie era nerăbdătoare să vadă vaci şi oi. 

Franţuzoaica îi spuse că îi era foarte dor de el, iar Rob îi 
zise că abia aştepta să o vadă, şi apoi închiseră amândoi. 
El porni pe stradă spre hotel, gândindu-se la masa de 
prânz. Mergea agale şi fericit. Însă, de îndată ce îşi puse 
telefonul în buzunar, îşi dădu seama de ceva, pe 
neaşteptate. De Savary. Cambridge. Crimele. 

Jumătate din mister era încă complet nerezolvată. 
Partea din Anglia. Povestea nu se încheiase. Doar se 
mutase. 

De la sentimentul de împlinire şi bucurie, Rob se simţi 
din nou încordat şi flămând. Gata de acţiune. Pregătit 
pentru următoarea rafală. Mai mult decât pregătit - acum 


225 


era îngrijorat că ceva s-ar fi putut întâmpla în lipsa sa. 
Trebuia să se întoarcă numaidecât în Anglia. Poate că 
reuşea să prindă un zbor prin Istanbul. Poate că putea să 
închirieze un avion... 

Rob simţi din nou furnicături pe şira spinării. 


36 


Forrester şi Boijer se holbau la râul Styx. 

— Îmi aduc aminte din şcoală, zise Boijer. Râul Styx 
înconjoară lumea cealaltă. Trebuie să-l traversăm, pentru a 
ajunge la tărâmul stafiilor. 

Forrester privi în întunericul subteran umed şi rece. 
Râul Styx nu era foarte lat, dar nici de neglijat. Curgea 
prin albia sa veche, apoi cotea pe lângă un colţ stâncos şi 
dispărea mai departe printre peşteri şi caverne. Era un loc 
potrivit unde să renunţi la viaţa pământească. Singura 
notă discrepantă o făcea punga goală de chipsuri de pe 
malul opus. 

— Normal că, interveni ghidul, râul Styx este doar 
numele pe care i l-au dat. În realitate este un râu artificial, 
construit de al doilea baronet, Francis Dashwood, când au 
transformat peşterile. Deşi există multe râuri şi acvifere 
prin sistemul ăsta de peşteri din calcar şi cremene. Este un 
labirint interminabil. 

Ghidul, Kevin Bigglestone, îşi netezi părul şaten şi moale 
şi îi zâmbi poliţistului. 

— Să vă arăt şi restul? 

— Condu-ne. 

Bigglestone îşi începu turul peşterilor Hellfire, la zece 
kilometri de proprietatea Dashwood, în West Wycombe. 

— OK, spuse el. Am ajuns. 

Îşi ridică umbrela ca şi când ar fi condus un grup de 
turişti. Boijer râse pe înfundate. Forrester îi aruncă o 
căutătură de avertizare subalternului său - aveau nevoie 
de tipul ăsta. Aveau nevoie de cooperarea tuturor celor din 


226 


West Wycombe, pentru ca planul lor să funcţioneze. 

— Deci, spuse  Bigglestone, abia zărindu-i-se faţa 
durdulie, în întuneric. Ce ştim despre clubul Flellfire din 
secolul al XVIII-lea? De ce se întâlneau aici? În cavernele 
astea reci şi umede? În secolul al XVI-lea, în Europa au 
apărut diverse societăţi secrete, precum rozacrucienii. Toţi 
erau adepţii gândirii libere, ai ştiinţelor oculte, ai 
investigaţiilor în scopul dezlegării misterelor credinţei. 
Până în secolul al XVIII-lea toţi membrii acestor societăţi 
erau convinşi că dovezile puteau fi găsite în Ţara Sfântă, 
texte şi materiale care subminau bazele istorice şi 
teologice ale creştinismului. Poate chiar toate principiile 
majore, adăugă ghidul, ridicând din nou umbrela. 
Bineînţeles, toate erau dorinţe deşarte în epoca 
anticlericalismului şi laicismului revoluţionar. Însă aceste 
legende şi tradiţii au fost îndeajuns pentru a aţâţa câţiva 
oameni bogaţi... Anumiți membri nonconformişti, zise el, 
traversând podul şi întorcându-se către ei, ai aristocrației 
britanice au fost deosebit de intrigaţi de aceste zvonuri. 
Unul dintre ei, al doilea baron Le Despencer, sir Francis 
Dashwood, a călătorit prin Turcia, în secolul al XVIII-lea, în 
căutarea adevărului. Când s-a întors acasă, a fost atât de 
inspirat de cele descoperite, încât a înfiinţat primul Club 
de Divan şi apoi clubul Hellfire. Iar unul dintre motivele 
înfiinţării clubului Hellfire au fost disprețul şi respingerea 
religiei existente. 

— De unde ştim toate astea? întrerupse Forrester. 

— Există dovezi în această zonă, care vorbesc despre 
disprețul lui Dashwood faţă de credinţa ortodoxă. Spre 
exemplu, el a adoptat mottoul Fay ce que voudras, sau „Fă 
ce vrei“. Acesta a fost preluat de la Rabelais, un mare 
autor satiric. Mottoul a fost preluat mai târziu de 
satanistul Aleister Crowley, în secolul XX, iar acum este 
folosit de  sataniştii din toată lumea. Dashwood a 
inscripţionat mottoul deasupra arcadei de la intrarea în 
Medmenham Abbey, o biserică ruinată a unei abaţii din 
apropiere, pe care o închiria pentru petreceri. 

— Aşa e, domnule, zise Boijer, privindu-l pe Forrester. L- 


227 


am văzut. Azi-dimineaţă. 

Bigglestone îi invită să îl urmeze, continuându-şi 
discursul. 

— În 1752, Dashwood a făcut o altă călătorie spre sud, 
de această dată în Italia. Totul a fost făcut în secret, 
nimeni nu ştie cu certitudine unde a fost. Unii credcă a 
mers la Veneţia, ca să cumpere cărţi despre magie. Alţi 
experţi spun că a fost la Napoli ca să vadă excavaţia unui 
bordel roman. 

— De ce ar fi făcut asta? 

— Dashwood era un om extrem de libidinos, domnule 
detectiv Forrester. În grădina de la West Wycombe există 
o statuie a lui Priap, zeul grec care suferă din cauza unei 
erecţii permanente. 

— Tre’ să o lase mai moale cu viagra, râse Boijer. 

Bigglestone ignoră intervenţia. 

— Sub statuia lui Priap, Dashwood şi-a pus sculptorul să 
graveze textul Peni Tento Non Penitenti. Adică: „Un penis 
tensionat fără penitenţă“, confirmând repulsia sa absolută 
faţă de creştinism. Faţă de moralitatea religioasă. 

Se deplasau cu viteză prin caverna principală, iar 
Bigglestone împunse cu umbrela prin aer, de parcă se 
ferea de un hoţ de buzunare. 

— Vedeţi aici. Conform spuselor lui Horace Walpole, 
aceste peşteri mai mici erau pregătite cu paturi pentru ca 
membrii clubului să îşi poată face de cap cu femei tinere. 
Orgiile erau destul de comune în peşteri pe vremea lui 
Dashwood. La fel şi beţiile. Am mai auzit zvonuri despre 
venerarea diavolului, masturbare în grup şi aşa mai 
departe. 

leşiseră într-o peşteră mai mare, cu statui şi gravuri 
gotice religioase: o versiune parodică a unei biserici. 

Ghidul ridică umbrela. 

— Exact deasupra noastră se află biserica Sfântul 
Lawrence, construită de acelaşi Francis Dashwood. 
Tavanul bisericii este o replică exactă a celui din templul 
ruinat al soarelui din Palmira, în Siria. Francis Dashwood 
nu era influenţat doar de misterele antice, dar şi de cultele 


228 


antice ale soarelui. Dar ce credea cu adevărat? Este 
disputabil. Unii susţin că viziunea sa politică şi spirituală 
poate fi sintetizată astfel: Marea Britanie ar trebui condusă 
de o elită, şi acea elită nobilă ar trebui să practice o religie 
păgână, spuse ghidul zâmbind. Şi totuşi acestor principii li 
se alătura o tendinţă clară spre libertinism: orgii, beţii, 
blasfemii şi aşa mai departe. Toate duc la o întrebare. Care 
a fost adevăratul motiv pentru înfiinţarea clubului? 

— Tu ce crezi? îl întrebă Forrester. 

— Pui această întrebare aşteptând un răspuns succint! 
Mi-e teamă că ar fi imposibil, domnule detectiv. Tot ce ştim 
este că în perioada sa de glorie, din clubul Hellfire făceau 
parte câteva dintre cele mai remarcabile personalităţi ale 
societăţii britanice. Este adevărat şi faptul că în 1762, 
călugării din Medmenham, aşa cum se autointitulaseră, 
dominau cele mai înalte cercuri din guvernul Marii 
Britanii, şi pe această cale chiar Imperiul Britanic în 
formare. Bigglestone se îndreptă spre parcare, explicând 
în acest timp: în 1762, existenţa clubului a fost în sfârşit 
recunoscută. A fost făcut public faptul că premierul, 
ministrul finanţelor şi alţi diverşi lorzi şi miniştri erau toţi 
membri. Această descoperire a însemnat că Hellfire Club a 
devenit sinonim cu ticăloşiile şi libertinajul aristocraților, 
zise Bigglestone chicotind. Ca urmare a acestui scandal, 
mulţi dintre membrii faimoşi precum Walpole, Wilkes, 
Hogarth şi Benjamin Franklin au decis să părăsească 
clubul. Ultima şedinţă a clubului s-a ţinut în 1774. 

Se aflau acum pe un coridor îngust din piatră, care 
pornea spre sistemul de peşteri, de la intrare şi casa de 
bilete. Pereţii erau apropiaţi şi atât de uzi încât picurau. 

— Începând din acel moment, cavernele Hellfire au fost 
neglijate, însă au rămas o amintire vie şi câteodată 
dureroasă. Însă e puţin probabil să fie descoperit vreodată 
marele lor secret - pentru că membrii clubului s-au dat 
peste cap pentru a-şi îngropa misterele odată cu propriile 
cadavre. Se spune că ultimul intendent al ordinului, Paul 
Whitehead, a petrecut trei zile, înainte de moartea sa, 
arzând toate hârtiile de importanţă. Deci, ce se întâmpla 


229 


cu adevărat în interiorul peşterilor este o întrebare al cărei 
răspuns poate fi găsit numai în... focurile iadului! 

Ghidul se opri, iar Boijer aplaudă politicos. Ghidul făcu o 
mică plecăciune şi apoi îşi privi ceasul de la mână. 

— Doamne, e aproape şase! Trebuie să plec! Sper să 
iasă planul de mâine, domnilor poliţişti. Al doisprezecelea 
baronet este nerăbdător să ajute poliţia să îi prindă pe 
aceşti groaznici criminali. 

Ghidul o luă la goană şi dispăru în jos, pe poteca unui 
deal. Forrester şi Boijer merseră agale spre maşina lor de 
poliţie parcată sub umbra unui stejar. 

Pe drum, trecură din nou în revistă planul. Hugo De 
Savary îl convinsese pe Forrester la telefon şi prin e-mail 
că era inevitabil ca banda să viziteze peşterile Hellfire, 
pentru că membrii ei căutau Cartea Neagră, comoara 
adusă de Whaley din Ţara Sfântă - iar acela era unul din 
locurile unde trebuiau să caute: în epicentrul fenomenului 
Hellfire. 

Dar când aveau să meargă la peşteri? Forrester 
descoperise că nu loveau o ţintă decât atunci când era cel 
mai probabil să fie pustie. Pe Craven Street, în mijlocul 
nopţii. La Şcoala Canford, într-o dimineaţă devreme, în 
vacanţă. 

Astfel că poliţia organizase o capcană. Forrester îi 
făcuse o vizită proprietarului domeniului West Wycombe, 
cel de-al doisprezecelea baronet, Edward Francis 
Dashwood, descendentul direct al lordului Hellfire, şi 
obţinu permisiunea de a închide peşterile pentru o zi. 
Neaşteptata închidere avea să fie făcută publică, ca 
datorându-se „aniversării căsătoriei baronetului şi pentru a 
oferi personalului loial de la West Wycombe o binemeritată 
vacanţă“. Anunţuri cu astfel de texte informative fuseseră 
publicate în toate ziarele locale. Ştirea a apărut la toate 
televiziunile importante. Scotland Yardul convinsese BBC- 
ul să difuzeze un material, în care să se insiste asupra 
istoriei scandaloase a locului, dar menţionând şi faptul că 
se va închide temporar. Drept urmare, din punctul de 
vedere al publicului general, peşterile Hellfire aveau să fie 


230 


complet părăsite. Capcana fusese întinsă. 

Oare gaşca avea să apară? Forrester ştia că şansele nu 
erau prea mari, dar aceasta era singura idee pe care o 
avuseseră. In timp ce Boijer conducea maşina pe 
drumurile de ţară, înapoi spre hotel, Forrester nu era prea 
optimist. 

Singura dovadă pe care o aveau era o imagine a lui 
Cloncurry de pe sistemul de monitorizare video de la 
Şcoala Canford. Banda dezactivase toate celelalte camere, 
tăind cablurile de alimentare. Insă una dintre ele fusese 
omisă şi prinsese o imagine neclară a lui Cloncurry 
plimbându-se prin şcoală. Acesta aruncase o privire 
congelată către cameră, când trecuse pe lângă ea, ca şi 
când ar fi ştiut că era filmat. Şi totuşi, nu îi păsase. 

Forrester se holbase ore întregi la imaginea pixelată a 
lui Cloncurry, încercând să intre în mintea tânărului. Era 
dificil: acesta era un om care putea jupui de vie o victimă 
legată. El putea tăia limba unui om şi îngropa un om de 
viu. Un bărbat în stare de orice. 

Era izbitor de arătos, cu pomeţi înalţi şi ochi aproape 
orientali. Un profil uscăţiv şi elegant. Intr-un fel toate 
acestea îi făceau crâncena ticăloşie să pară şi mai sinistră. 

Boijer parcă maşina. Se cazaseră la High Wycombe 
Holiday Inn, chiar la ieşire de pe autostrada M40. Fuse o 
seară neliniştită. Forrester fumă o ţigară cu marijuana 
după masă, dar nu îl ajută să doarmă. Visă, asudând, toată 
noaptea, despre peşteri, femei dezbrăcate şi petreceri 
lascive; visă despre o fetiţă pierdută printre adulţii râzând, 
o fetiţă care plângea după tatăl ei, pierdută în peşteri. 

Se trezi cu gura uscată. Aplecându-se peste pat, apucă 
telefonul şi îl sună pe Boijer, trezindu-şi subalternul. 
Plecară cu maşina direct la baraca mobilă a poliţiei. 

Aceasta era ascunsă după un deal, în apropiere de 
intrarea în peştera principală. Sistemul de caverne era 
pustiu. Casa de bilete era închisă. Domeniul Dashwood era 
pustiu. Tot personalul fusese rugat să plece. 

Forrester şi Boijer mai aveau trei ofiţeri în baracă. 
Făcură cu rândul, urmărind imaginile de pe monitorul 


231 


sistemului de supraveghere video. Era o zi caldă, perfectă 
şi senină. Orele treceau şi toată lumea era încordată. 
Forrester privi la un moment dat pe mica fereastră a 
barăcii şi se gândi la articolul din Times pe care îl citise, 
despre yazidiţi şi Cartea Neagră. Se părea că un jurnalist 
care fusese în Turcia prinsese şi el un alt fir al aceleiaşi 
poveşti bizare. 

Forrester citise din nou articolul cu o seară înainte, şi 
apoi îl sunase pe De Savary pentru a-i cere părerea. De 
Savary îi confirmă faptul că citise articolul şi fuse de acord 
că era un ecou straniu şi destul de intrigant. Şi apoi îi 
spuse lui Forrester că exista o legătură. Iubita franţuzoaică 
a jurnalistului, menţionată în articol, îi fusese studentă şi îi 
era prietenă. Şi urma să îi facă o vizită în următoarea zi. 
Forrester îl rugă să obţină informaţii de la fată. Să afle 
care ar putea fi legăturile dintre Turcia şi Anglia. Intre aici 
şi acolo. Între subita teamă a yazidiţilor şi neaşteptata 
violenţă a lui Cloncurry. De Savary fuse de acord să pună 
întrebări. Acela a fost momentul în care Forrester simţise 
o speranţă. Că poate aveau să rezolve cazul. Însă, după 
cincisprezece ore de veghe, acel optimism dispăruse din 
nou. Nu se întâmpla nimic. 

Forrester oftă. Boijer spunea o poveste porcoasă despre 
un coleg aflat într-o piscină. Toată lumea chicoti. Cineva 
mai aduse cafea. Ziua trecu, iar baraca devenise din ce în 
ce mai sufocantă. Unde erau tipii ăia? Ce tăceau? Oare 
Cloncurry îi duce de nas? 

Amurgul se instală, plăcut şi răcoritor. O seară de mai 
senină şi liniştită. Forrester era prost dispus. Plecă la 
plimbare. Era 22.00. Banda nu venise. Nu funcţionase 
planul lor. Detectivul îşi târşâi picioarele prin întuneric, 
încruntându-se la lună. Lovi o sticlă goală de suc de mere 
cu vârful pantofului. Se gândi la fiica lui. „Pa-pa. Pa-pa. Pa- 
pa tat-tii.“ Durerea îi inundă inima. Se luptă cu 
sentimentul de neputinţă, cu furia care nu îl ducea 
nicăieri. Cu tristeţea. 

Poate că sir Francis Dashwood avea dreptate. Unde era 
Dumnezeu? De ce permitea asemenea lucruri groaznice? 


232 


De ce permitea existenţa morţii? De ce permitea să moară 
copiii? De ce le permitea unor oameni precum Cloncurry 
să existe? Nu exista niciun Dumnezeu. Nu exista nimic. 
Doar un copil mic pierdut în peşteri, şi atât. 

— Domnule! 

Boijer ieşea fugind din baracă, urmat de trei ofiţeri 
înarmaţi. 

— Domnule. Un BMW mare e în parcare - acum! 

Lui Forrester îi reveni pe moment încrederea. Alergă în 
urma lui Boijer şi a poliţiştilor înarmaţi. Fugiră după colţ, 
spre parcare. Cineva aprinsese luminile: luminile antifurt 
pe care le instalaseră pe gard, de jur împrejurul parcării. 
Intrarea în peşteri era inundată de lumini orbitoare. 

În mijlocul parcării goale se afla un BMW negru, mare, 
lucios şi nou. Ferestrele maşinii erau fumurii, dar 
Forrester  desluşi umbre mari înăuntru. Ofițerii îşi 
îndreptară armele către maşină. Forrester luă megafonul 
de la Boijer, amplificându-şi vocea în pustietatea iluminată. 

— Stop. Sunteţi înconjurați de poliţie, ordonă el, 
numărând şase siluete întunecate în maşină. 

Cinci sau şase? Maşina rămase nemişcată. 

— Ieşiţi din maşină. Încet. Acum! 

Uşile rămaseră închise. 

— Sunteţi înconjurați de ofiţeri de poliţie înarmaţi. 
Trebuie să ieşiţi din maşină. Acum. 

Ofițerii se ghemuiră mai jos, aţintind puştile. Uşa 
şoferului se deschise foarte uşor. Forrester se aplecă în 
faţă, ca să vadă cine va ieşi primul. 

O cutie de cidru se rostogoli zdrăngănind pe ciment. 
Şoferul ieşi din maşină. Avea în jur de şaptesprezece ani, 
era beat, dar şi speriat. Alte două figuri ieşiră cu mâinile 
ridicate şi tremurând. Şi aceştia aveau tot în jur de 
şaptesprezece ani. Poate optsprezece. Aveau confetti 
rozalii rămase pe umeri de la vreo petrecere. Unul dintre 
ei avea o urmă roşie de ruj pe obraz. Cel mai înalt dintre ei 
făcea pe el, o pată mare de urină apărând pe partea din 
faţă a blugilor. 

Copii. Erau doar copii. Elevi puşi pe glume. Probabil 


233 


încercând să se sperie unul pe altul la peşterile cu 
fantome. 

— Futu-i mă-sa de treabă, ţipă Forrester la Boijer! Futu-i 
mă-sa de treabă! 

El scuipă pe jos şi îşi blestemă norocul. Apoi îl trimise pe 
Boijer să-i aresteze. Pentru ceva. Orice. Pentru conducere 
sub influenţa alcoolului. 

— Căcat! 

Detectivul se rezemă de peretele barăcii, simțindu-se ca 
un idiot. Nenorocitul ăla de Cloncurry îşi bătea joc de el. 
Micul psihopat îi scăpase din nou: era mult prea deştept să 
cadă într-o asemenea plasă. Şi ce avea să se întâmple în 
continuare? Pe cine va ucide? Şi cum o va face? 

O idee teribilă îi trecu prin minte. Bineînţeles! 

Forrester fugi la maşina de poliţie, îşi găsi jacheta şi 
scoase telefonul mobil. Cu mâinile tremurânde tastă 
numărul. Ridică telefonul la ureche, rugându-se să prindă 
semnal. Haide haide haide... Forrester se ruga cu ardoare 
să nu fie prea târziu. 

Însă telefonul continua să sune. 


37 


Când Hugo De Savary se trezi, iubitul lui deja ieşea pe 
uşă. Mormăind ceva despre un curs de antropologie la St. 
John. 

Coborând la parter, el observă că tânărul lui amant 
lăsase în urma lui obişnuitul dezastru din bucătărie: 
firimituri peste tot, un exemplar ciopârţit din ziarul 
Guardian, marmeladă pe o farfurie nespălată şi boabe de 
cafea în chiuvetă. Şi totuşi, pe De Savary nu îl deranjau 
murdăria şi dezordinea. Era fericit. Iubitul lui îl sărutase 
pasional în acea dimineaţă: îl sărutase până la trezire. 
Chiar se înțelegeau bine. Şi mai mult de atât, îl aştepta 
una dintre zilele lui favorite: o zi întreagă de cercetare. 
Fără scrisul plin de stres, fără şedinţe la Cambridge sau la 


234 


Londra, fără telefoane importante de dat. Tot ce avea de 
făcut era să stea în grădina vilei sale de la ţară, să 
răsfoiască nişte lucrări şi să citească o teză nepublicată, 
sau două. O zi frumoasă propice cititului relaxant şi 
cugetării. Mai târziu avea să meargă în Grantchester să 
rezolve nişte probleme şi să cumpere câteva cărţi. În jurul 
orei 15.00 avea programată singura întâlnire cu scop de 
socializare, cu fosta lui studentă, Christine Meyer. Urma să 
vină de după-amiază şi să o aducă pe fiica iubitului ei, 
jurnalistul care scrisese articolul acela incitant din The 
Times, despre yazidiţi şi Cartea Neagră, şi despre acel loc 
straniu, numit Gobekli Tepe. Când îl contactase, Christine 
îi spusese că voia să vorbească despre conexiunile dintre 
povestea iubitului ei şi crimele din Anglia. De Savary era 
nerăbdător să vorbească despre asta. Dar era încântat şi 
doar să o revadă pe Christine. Ea fusese unul dintre cei 
mai străluciți studenţi ai săi - studenta lui favorită - şi se 
părea că făcuse treabă bună la Gobekli Tepe. Treabă bună, 
dar aparent înfiorătoare, dacă judecai după elementele mai 
palpitante incluse în articolul din Times. 

Petrecu zece minute curăţând bucătăria. Apoi îi trimise 
un mesaj iubitului său: „Este absolut imposibil să tai o felie 
de pâine fără să distrugi bucătăria? Hugo xx“. 

În timp ce lăsă boabele ude de cafea să se prelingă prin 
scurgerea chiuvetei, primi un mesaj de răspuns: „nu-mi 
bombarda satul cu napalm, OK, am examene finale xxx“. 

De Savary râse cu poftă. Se întrebă dacă era pe cale să 
se îndrăgostească de Andrew Halloran. Ştia că era un 
lucru necugetat: flăcăul avea numai douăzeci şi unu de ani. 
De Savary avea patruzeci şi cinci. Însă Andrew era atât de 
chipeş, de fermecător, în ciuda aerului neglijent. Doar 
arunca nişte haine pe el şi părea să arate perfect în fiecare 
dimineaţă. În special cu barba nerasă, care contrasta cu 
ochii lui de un albastru intens. Iar lui De Savary îi plăcea 
faptul că Andrew probabil se vedea şi cu alţi bărbaţi. Era 
ca şi nişte muştar pe un sendviş: ajuta. Dulcea suferinţă a 
geloziei... 

Adunându-şi lucrările şi cărţile, ieşi afară, în grădină. 


235 


Era o zi minunată. Aproape că te distrăgea: trilul păsărilor 
era prea dulce. Mireasma florilor târzii de mai era prea 
puternică. De Savary putea auzi copii râzând într-o grădină 
de cealaltă parte a livezilor din Cambridgeshire, deşi vila 
lui era foarte izolată. 

Încercă să se concentreze pe muncă. Făcea cercetări 
pentru un articol lung şi destul de savant din 7LS% despre 
violenţă ca parte din cultura engleză. Însă stând sub razele 
soarelui, mintea continua să îi fugă la subiectele care, în 
ultima vreme, îi puseseră monopol pe gânduri. La banda 
ucigaşă ce acţiona de-a lungul Marii Britanii. Dar şi la 
straniile conexiuni cu povestea din Turcia. 

Luându-şi telefonul încălzit de soare de pe peluză, De 
Savary vru să-l sune pe Forrester, să vadă dacă poliţia 
avusese noroc la peşterile din West Wycombe. Dar se 
răzgândi şi puse telefonul deoparte. Era încrezător că, la 
un moment dat, banda avea să cerceteze peşterile. Dacă 
într-adevăr căutau cu atâta frenezie Cartea Neagră, atunci 
peşterile Hellfire erau unul dintre locurile cele mai propice 
căutărilor. Succesul sau eşecul capcanei întinse de poliţie 
erau cu totul altă poveste. Era o loterie. Dar câteodată mai 
şi câştigai. 

Soarele dogorea cu putere. De Savary îşi puse hârtiile 
pe iarbă, se întinse în scaunul său de birou şi închise ochii. 
Copiii încă râdeau, undeva peste pajişti. Se gândi la 
yazidiţi. Era clar faptul că acest jurnalist, Robert Luttrell, 
descoperise ceva. Cartea Neagră a yazidiţilor trebuie să fi 
destăinuit nişte informaţii vitale, în trecut, despre acest 
templu extraordinar, Gobekli Tepe, care se părea că a fost 
atât de important pentru credinţa şi neamul lor. Un mic 
fior de nelinişte îl străbătu când se gândi la articolul din 
ziar. Cu siguranţă că banda îl văzuse deja - îl văzuse şi îl 
mâncase pe pâine. Articolul menţiona şi numele lui 
Christine. Banda ar fi putut să caute cuplul la un moment 
dat al desfăşurării poveştii. De Savary îşi spuse că ar 
trebui s-o avertizeze pe Christine când avea să ajungă, că 


26 Times Literary Supplement - suplimentul literar al ziarului The 
Times (n.tr.) 


236 


s-ar putea să fie în pericol. Ambii, Rob şi Christine, 
trebuiau să aibă grijă - până când banda avea să fie 
arestată. 

De Savary se aplecă şi ridică lucrarea fotocopiată: 
Teama de mulțime: Răscoale şi Desfrâu în epoca Regenţei. 
Păsările ciripeau în merii din spatele lui. El citi şi luă 
notițe; apoi mai citi o vreme şi mai luă câteva notițe. 

Trei ore mai târziu, terminase ceea ce îşi propusese să 
facă. Îşi vâri picioarele în pantofi, se urcă în mica sa 
maşină sport şi hurui până în Grantchester. Merse la 
librărie şi petrecu o oră delectându-se între rafturi cu 
titluri de cărţi. Apoi făcu o plimbare la magazinul de 
computere şi cumpără nişte cartuşe pentru imprimantă. 
Apoi îşi aminti că urma să-l viziteze Christine, aşa că se 
opri la un supermarket şi luă nişte limonadă proaspătă şi 
trei coşuleţe de căpşuni. Puteau sta în grădină să mănânce 
căpşune. 

Pe drumul de întoarcere către vila sa, De Savary fredonă 
o melodie. Concertul pentru două viori al lui Bach. Era o 
muzică atât de minunată. Îşi puse în minte să descarce 
noua versiune când avea să aibă timp liber. 

Timp de încă o oră făcu cercetări pe Google, în birou. 
Apoi se auzi o bătaie la uşă şi sosi Christine. Zâmbitoare şi 
bronzată, cu un înger blond de fetiţă după ea. De Savary 
radie de plăcere. Intotdeauna fusese de părere că, dacă nu 
ar fi fost homosexual, Christine ar fi fost genul de fată de 
care s-ar fi îndrăgostit: încântătoare şi sexy, dar în acelaşi 
timp sfioasă şi inocentă. Şi, bineînţeles, foarte talentată şi 
inteligentă. Iar bronzul acela o prindea bine. Precum şi 
fetiţa de lângă ea. 

Christine puse o mână pe umărul copilei. 

— Ea este Lizzie, fiica lui Robert. Mama ei are un curs în 
oraş... iar eu sunt mama ei adoptivă pe ziua de azi! 

Fetiţa făcu un fel de plecăciune drăguță, ca şi când ar fi 
cunoscut-o pe regină, şi apoi chicoti, strângându-i solemn 
mâna lui De Savary. 

În timp ce îl urmă spre grădină, Christine începu să îi 
spună bârfe, poveşti şi teorii. Era ca şi cum se aflau din 


237 


nou în camerele lui de la King. Râzând şi vorbind cu 
pasiune despre arheologie şi iubire, despre Sutton Hoo şi 
James Joyce, despre prinţul din Palenque şi importanţa 
sexului. 

Ajunşi în grădină, De Savary le turnă limonadă şi le servi 
cu căpşuni. Christine îl descria cu însufleţire pe Rob. De 
Savary putea citi dragostea în ochii ei. Vorbiră despre el o 
vreme, iar Lizzie le spuse că era nerăbdătoare să îşi vadă 
tăticul pen'că îi aducea un leu. Şi o lamă. Apoi întrebă 
dacă se putea juca la calculator, iar De Savary încuviinţă 
bucuros, cât timp era sub privirile lor. Fetiţa alergă fericită 
în vilă şi se aşeză la calculatorul aflat după uşile glisante, 
complet absorbită de jocul ei. 

De Savary era încântat că acum putea vorbi mai deschis. 
Pentru că voia să discute despre altceva cu Christine. 

— Deci, Christine, începu el, spune-mi despre Gobekli. 
Sună incroyable”. 

In următoarea jumătate de oră, Christine relată întreaga 
şi remarcabila poveste. Când termină, soarele tocmai 
ajunsese deasupra vârfurilor copacilor din mica pădurice 
din apropiere. Profesorul dădu din cap, discutaseră deja 
despre strania îngropare a sitului. Apoi vorbiră despre 
clubul Hellfire şi Cartea Neagră, conversându-se ca 
altădată. Două minţi agere şi antrenate în discuţii 
culturale: literatură, istorie, arheologie, pictură. 

De Savary se bucura cu adevărat de dialog. Ca o 
paranteză, Christine îi spuse că se gândise să-l introducă 
pe Rob în lumea minunată a marelui modernist irlandez 
James Joyce. Lui De Savary îi sticliră ochii. Acest lucru îi 
aduse aminte de una dintre cele mai recente teorii ale sale. 
Decise să i-o împărtăşească. 

— Ştii, Christine, reciteam ceva de James Joyce zilele 
trecute şi am realizat ceva... 

— Da? 

— Există un pasaj în Portret al artistului la tinereţe. Mă 
întrebam dacă... 

— Ce? 


2! De necrezut (în lb. fr. în orig.) 


238 


— Pardon? 

— Ce-a fost asta? 

Apoi auzi. Un bocănit puternic se auzi din spatele lor, 
venind dinspre vilă. Un bubuit straniu, puternic şi de rău 
augur. 

Gândul lui De Savary fugi de îndată la Lizzie. Se ridică şi 
se întoarse, dar Christine deja fugea pe lângă el. El scăpă 
paharul de limonadă pe iarbă şi o luă pe urmele ei şi în 
acelaşi timp auzi ceva mult mai rău: un țipăt înfundat. 

O găsi pe Christine în casă, în mâinile unor tineri, 
purtând blugi negri şi măşti de schi. Doar unul era 
nemascat. Avea părul negru şi era chipeş. De Savary îl 
recunoscu de îndată. Văzuse imaginile de pe camerele 
video, într-un e-mail trimis de Forrester. 

Era Jamie Cloncurry. 

Lui De Savary îi venea să plângă. Ce situaţie tâmpită! 
Banda avea pistoale şi cuțite. Ceea ce era evident ridicol. 
Se aflau în Cambridgeshire. Într-o după-amiază superbă de 
mai. Doar cu puţin timp înainte fusese la supermarket ca 
să cumpere căpşuni. Pe drumul spre casă fluierase o 
melodie de Bach. Iar acum avea psihopaţi înarmaţi în vilă! 

Christine încerca să strige şi să se zbată pentru a se 
elibera, dar unul dintre bărbaţi o lovi puternic cu pumnul 
în stomac, iar ea încetă să se mai agite. Gemu. Ochii ei 
erau bulbucaţi şi sălbatici. Ea se holbă la De Savary, iar el 
îi văzu frica desăvârşită în privire. 

Cel mai înalt bărbat, Jamie Cloncurry, vântură leneş 
pistolul către De Savary. 

— Legaţi-l de scaun. 

Avea o voce foarte erudită, şocant de elevată. De Savary 
putea auzi plânsete înfundate venind din bucătărie. Lizzie 
era înăuntru şi plângea. Apoi plânsetul copilei se opri. 

Doi dintre membrii bandei îl legară pe De Savary de 
scaun. li legară cu sălbăticie un căluş plin de sudoare la 
gură, făcându-i buzele să sângereze din cauza presiunii 
dinţilor. Însă nu durerea îl neliniştea cel mai tare pe De 
Savary. Ci felul în care îl legaseră de scaun. Îl legau în aşa 
fel încât stătea de-a-ndoaselea. Cu spătarul între picioare 


239 


şi pieptul lipit de lemn. Curele masive fură învârtite în 
jurul său. Gleznele îi fură legate foarte strâns sub scaun. 
Încheieturile mâinilor fură încolăcite violent de funii, tot pe 
sub scaun. Bărbia îi fusese proptită dureros de spătarul 
scaunului. Totul îl durea. Nu se putea mişca. Nu o putea 
vedea pe Christine sau pe Lizzie, dar urechile lui detectară 
un scâncet slab într-o altă cameră. Dar apoi gândurile îi 
fură învăluite de teroare când auzi următoarele cuvinte ale 
lui Jamie Cloncurry, aflat undeva în spatele său. 

— Ai auzit vreodată de  însângerarea vulturului, 
profesore De Savary? _ 

El înghiţi în sec şi nu se putu abtine. Începu să plângă. 
Lacrimile îi şiroiră pe faţă. Bănuise că voiau să îl omoare. 
Dar altfel? Vulturul însângerat? 

Jamie Cloncurry apăru în faţa lui, aplecându-se foarte 
aproape de el, cu faţa aceea palidă şi arătoasă uşor 
îmbujorată. 

— Normal că ai auzit de însângerarea vulturului, nu-i 
aşa? De fapt, tu ai scris cartea. Acea cantitate alarmantă 
de istorie populară. Furia nordicilor, zise Cloncurry 
rânjind. Totul despre ritualuri şi credinţe vikinge. Destul 
de lugubru, dacă mă întrebi. Dar bănuiesc că aşa cresc 
vânzările... 

Tânărul ţinea o carte în mână şi citea dintr-o pagină: 


lar acum ajungem la unul dintre cele mai respingătoare 
concepte din analele cruzimii vikingilor: aşa-numitul 
„vultur însângerat“. Anumiți oameni de ştiinţă contestă 
faptul că acest ritual dezgustător al sacrificiului a existat 
vreodată, însă diversele referiri din saga şi poezia 
scandinavă nu lasă loc interpretărilor: ritualul vulturului 
însângerat a existat. Era o ceremonie de sacrificiu 
autentică aparţinând Nordului. 


Cloncurry zâmbi în direcţia lui De Savary şi continuă: 


„..faimosul ritual al vulturului însângerat a fost efectuat, 
conform relatărilor scandinave, diferitelor personalităţi 
eminente, inclusiv regelui Ella din Northumbria, lui 


240 


Halfdan, fiul regelui Harfagri din Norvegia, şi regelui 
Edmund al Angliei. 


De Savary îşi simţi intestinele lichefiindu-se. Se întrebă 
dacă avea să se spurce. 
Cloncurry întoarse o pagină şi citi mai departe: 


„„„povestirile referitoare la  însângerarea vulturului 
diferă în ceea ce priveşte detaliile. Victimei i se crestează 
mai întâi spatele, până la coloana vertebrală. Câteodată 
pielea este îndepărtată anterior. Apoi, coastele expuse sunt 
rupte de lângă spinare, fie cu un ciocan sau un mai de 
lemn; pot fi şi tăiate. Coastele desprinse sunt apoi 
desfăcute precum un pui despicat pe jumate, descoperind 
plămânii cenuşii de dedesubt. Victima rămâne complet 
conştientă, în timp ce plămânii pulsând îi sunt smulşi din 
cavitatea toracică şi aruncaţi peste umeri, astfel că victima 
se aseamănă cu un vultur cu aripile întinse. Câteodată se 
presară sare pe rănile imense. Moartea se poate declanşa 
mai devreme sau mai târziu, fie din cauza asfixierii sau a 
hemoragiei, ori a unui infarct datorat terorii abominabile 
induse de cruzimea actului. Poetul irlandez Seamus 
Heaney citează despre vulturul însângerat în poezia sa 
Dublinul Viking: „Cu aplombul unui măcelar îţi desfăceau 
plămânii, şi aripi calde-ţi făceau pentru umeri“. 


Cloncurry închise cartea şi o aşeză pe masa din 
sufragerie. De Savary tremura de frică. Tânărul bărbat 
afişă un zâmbet larg. 

— Moartea se poate declanşa mai devreme sau mai 
târziu. Să vedem dacă e adevărat, profesore De Savary? 

Profesorul închise ochii. Putea auzi bărbaţii în spatele 
lui. Intestinele i se goliseră: se spurcase de spaimă. Un 
miros groaznic de fecale îi insulta propriile nări. Auzi 
murmurat în spatele lui. Apoi de Savary simţi o durere 
paralizantă, când cuțitul fu înfipt despicându-i spatele, în 
jos. Şocul aproape că îl făcu să vomite. Se legănă în faţă şi 
în spate pe scaun. Un bărbat râse în fundal. 

— Va trebui să-ţi rup coastele cu un modest patent, i se 
adresă Jamie Cloncurry. Mă tem că nu avem alt... 


241 


Un alt râset. De Savary auzi un trosnet şi simţi o durere 
explozivă lângă inimă, ca şi când fusese împuşcat. Realiză 
că i se desprindeau coastele una câte una. Le simţi 
îndoindu-se şi apoi plesnind. Crăpând. Ca ceva foarte 
întins care cedează. Auzi încă un trosnet, şi încă unul. 
Vomită pe lângă căluş. Speră să se înece cu propria lui 
vomă şi speră că va muri foarte curând. 

Însă nu murise încă: realmente putea simţi mâinile lui 
Jamie Cloncurry scotocindu-i în cavitatea toracică. Avea 
sentimentul ireal al cuiva smulgându-i plămânii şi apoi 
durerea absolută când ei veniră în contact cu aerul. 
Propriii lui plămâni îi fură aruncaţi peste umeri, fierbinţi şi 
plini de grăsime. Propriii lui plămâni... Un miros bizar 
invadă aerul. Pe jumătate mirosea a peşte şi pe jumătate a 
metal: mirosul plămânilor săi. De Savary aproape că 
leşină. 

Dar nu leşină. Banda făcuse treaba cum trebuie: 
ţinându-l în viaţă şi destul de conştient pentru a suferi din 
plin. 

De Savary privi în oglindă cum fata şi Christine fură 
scoase afară din cameră. Le luau. Banda îşi aduna 
lucrurile; aveau să îl lase pe De Savary acolo, să moară, 
singur. Cu coastele rupte şi desfăcute şi proprii plămâni 
întinşi peste umeri. 

Uşa se trânti; banda plecase. 

Legat de scaun, de Savary îşi linişti răsuflările dureroase 
şi frustrarea torturii. Avusese de gând să îi spună lui 
Christine - dar nu a existat timpul necesar. lar acum era 
pe moarte. Nu era nimeni să îl salveze. 

Apoi observă. Un pix se afla pe masă. Foarte aproape, 
lângă cartea lui despre vikingi. Poate că ar fi putut ajunge 
la pix, cu gura. Şi să scrie ceva; să facă ceva folositor cu 
ultimele sale clipe de viaţă. 

Lacrimile durerii îi înceţoşară privirea, în timp ce se 
întinse şi se chinui; titlul propriei cărţi se holba la el. 

Furia nordicilor, de Hugo De Savary. 


242 


38 


Rob se afla în biroul detectivului Forrester, de la 
Scotland Yard. Fereastra era deschisă şi o adiere 
răcoroasă şuiera prin cameră. Era o zi neobişnuit de rece, 
ploioasă şi înnorată pentru acel sezon. Rob se gândi la fiica 
lui şi se luptă cu furia şi disperarea care-l rodeau. 

Însă furia şi disperarea erau foarte puternice. 

Se simţea ca şi cum ar fi în mijlocul unui râu învolburat. 
Dacă-şi pierdea stăpânirea de sine, pierdea totul. Precum 
oamenii aceia prinşi de tsunami în Asia. Rob trebuia să se 
concentreze să rămână funcţional. Le spusese poliţiştilor 
tot ce ştia despre yazidiţi şi despre Cartea Neagră. 
Subalternul lui Forrester, Boijer, luase notițe în timp ce 
detectivul îl privise cu luare-aminte pe Rob. Când Rob 
termină, ofiţerul oftă şi se învârti cu scaunul. 

— Ei bine, este destul de clar cum şi de ce le-au răpit. 

Boijer dădu din cap aprobator. 

— Este clar? întrebă Rob pierdut. 

Rob aflase doar de câteva ore despre răpirea fiicei sale: 
de când aterizase pe aeroportul Heathrow. Se grăbise să 
ajungă la casa fostei sale neveste, şi apoi venise direct 
acolo, pentru a se întâlni cu poliţia. Deci, nu avusese timp 
să se gândească cum se întâmplase. 

— Evident, Cloncurry ţi-a citit articolul din Times, de 
acum câteva zile. 

— Bănuiesc... 

Lui Rob cuvintele i se păreau lipsite de noimă. Totul i se 
părea lipsit de noimă. Işi aminti ceva ce îi spusese 
Christine - numele dat de asirieni iadului: deşertul 
suferinţei. _ 

Acolo se afla el. In deşertul suferinţei. Polițistul încă 
vorbea. 

— Este clar, domnule Luttrell, că ei sunt de părere că 
deţii cunoştinţe despre Cartea Neagră. Probabil că te-au 
descoperit după nume. Te-au căutat pe Google. Şi au găsit 
adresa fostei tale soţii. Acolo era casa dumitale, corect? 


243 


Adresa înregistrată la vot? 

— Da. Nu mi-am schimbat-o niciodată. 

— Deci. A fost uşor pentru ei. Probabil că urmăreau 
adresa de câteva zile. Au aşteptat şi norocul le-a surâs. 

— Şi apoi a apărut Christine... mormăi Rob. 

— Le-a uşurat treaba, interveni Boijer. Toate trei au 
plecat la Cambridge, urmărite fiind de bandă. După-amiază 
Christine a dus-o pe fiica dumitale la o vilă retrasă. Cel mai 
nepotrivit loc posibil. 

— Probabil că ştiau deja despre De Savary, adăugă 
Forrester. Era un autor de prim rang, având cărţi publicate 
despre sacrificii şi clubul Hellfire. Cu siguranţă, Cloncurry 
le-a citit. Sau poate l-a văzut la televizor. 

— Apoi... 

Rob încă se balansa în apa cenușie a potopului. Îşi forţă 
mintea să se concentreze. 

— Apoi, continuă el, au aşteptat în faţa vilei. Ştiind că 
aveau să le prindă pe Christine şi pe fiica mea în acelaşi 
timp. 

— Da, zise Boijer. Probabil că au aşteptat ore întregi. Şi 
apoi au luat casa cu asalt. 

— O să moară, nu-i aşa? întrebă Rob, încruntându-se la 
Forrester. Fiica mea? Nu-i aşa? Au ucis pe toată lumea. 

— Nu... zise Forrester cutremurându-se şi scuturând din 
cap. Nu-i adevărat. Nu ştim nimic în legătură cu asta... 

— E, haide. 

— Vă rog. 

— Nu! 

Rob aproape ţipă. Se ridică şi se uită de sus la poliţist. 

— Cum poţi să spui asta? Nu ştim nimic în legătură cu 
căcatul ăsta? Nu ştii cum este, domnule detectiv. Nu poţi 
să ştii ce se poate întâmpla. Fiica mea a fost răpită de nişte 
nenorociţi de ucigaşi. O să-mi pierd singurul copil. 

Boijer îi făcu semn lui Rob să se calmeze. Să stea jos. Să 
se calmeze. 

Rob inspiră şi expiră, forţat şi adânc. Ştia că se dădea în 
spectacol, dar nu-i păsa. Trebuia să-şi elibereze emoţiile. 
Nu le putea înăbuşi. Preţ de câteva momente, Rob stătu 


244 


nemişcat, cu ochii împăienjeniţi de furie. Într-un final se 
aşeză din nou. 

Forrester continuă să vorbească foarte calm. 

— Ştiu că vă este foarte greu să fiţi calm în acest 
moment, dar realitatea este că banda nu le-a rănit, din 
câte ştim, nici pe fiica dumneavoastră, Lizzie, nici pe 
Christine Meyer. 

Rob încuviinţă ursuz fără să spună nimic. Nu avea 
încredere să vorbească. 

Polițistul îi explică logica sa. 

— Nu am găsit la locul crimei alt sânge în afară de cel al 
lui De Savary. De fiecare dată când banda a atacat, au ucis 
fără milă. Însă de această dată nu au făcut-o. Au răpit. De 
ce? Simplu, pentru că vă vor pe dumneavoastră. 

Apele învolburate din jurul lui Rob părură să se 
liniştească. El privi nesigur şi plin de speranţă către 
Forrester. Era o logică în acel argument, un fel de 
luciditate. Rob voia să creadă, chiar voia să aibă încredere 
în poliţist. 

— Aţi dat o adresă de e-mail la finalul articolului? 
întrebă Forrester. 

— Da, replică Rob. Este o practică standard. O adresă de 
e-mail de la Times. 

Boijer îşi luă notițe. 

— Prevăd că Jamie Cloncurry vă va contacta, 
concluzionă Forrester. Foarte curând. Vrea Cartea Neagră. 
Cu disperare. 

— Şi dacă mă caută? Ce naiba fac atunci? 

— Atunci mă suni imediat. Uite numărul meu de mobil, 
zise Forrester, înmânându-i o carte de vizită. Trebuie să-l 
ducem cu zăhărelul. Să convingem banda că tu ai cartea. 
Materiale despre yazidiţi. 

— Chiar dacă nu am nimic? întrebă Rob, confuz. 

— Ei nu ştiu asta. Dacă doar am sugera că ai ceea ce ei 
vor, am câştiga nişte timp. Timp preţios - pentru ca noi să 
îl putem prinde pe Cloncurry. 

Rob privi peste umărul lui Forrester şi prin geamul 
biroului. Se gândi la sutele de poliţişti care se aflau în acel 


245 


moment în acea clădire. Zeci dintre ei lucrau la acest caz. 
Erau oare în stare să găsească o bandă de ucigaşi? Şirul de 
crime şi cruzime era prezentat în toate ziarele. Rob voia să 
iasă în sala aceea şi să strige: „Prindeţi-i! Faceţi-vă treaba! 
Prindeţi-i pe nenorociţii ăia! Cât de greu poate fi?“ 

— Unde credeţi că pot fi? întrebă el, în schimb. 

— Avem câteva indicii, zise Boijer. ltalianul Luca 
Marsinelli are brevet de pilot. Poate că se folosesc de 
avioane pentru a intra şi ieşi din ţară. Avioane private. 

— Dar sunt doar nişte copii... 

— Nu sunt doar nişte copii, zise Forrester scuturându-şi 
capul. Cel puţin nu nişte tineri normali. Ăştia sunt copii cu 
bani. Marsinelli este orfan, însă a moştenit o avere din 
industria textilă milaneză. Extrem de bogat. Un alt 
membru al bandei credem că este fiul unui manager de 
fond speculativ din Connecticut. Băieţii ăştia au fonduri 
fiduciare, averi private. Conturi în New Jersey. Pot 
cumpăra maşini noi într-o clipită, zise Forrester pocnind 
din degete. Sunt multe aeroporturi private în estul Angliei. 
Există multe piste de aterizare americane vechi, rămase 
din timpul războiului. Poate că au scos-o pe fiica 
dumneavoastră din ţară. Credem că Italia este cel mai 
probabil loc, având în vedere conexiunile lui Marsinelli. 
Deţine o proprietate lângă lacurile din Italia. Apoi mai este 
familia lui Cloncurry, în Picardy. Care sunt de asemenea 
urmăriţi. Poliţia franceză şi cea italiană au fost informate 
despre toate astea. 

Rob efectiv căscă. Era un căscat ciudat, de frustrare şi 
amărăciune, nu de oboseală. Era un căscat de la prea 
multă adrenalină. Îi era sete şi se simţea obosit, agitat şi 
furios. Era cu gândul la cele două femei pe care le iubea: 
Lizzie şi Christine. Răpite, plângând, suferind. Iar el, 
pierdut în deşertul suferinţei. Nu se putea gândi la asta. 

— OK, domnule inspector, zise Rob, ridicându-se. O să 
continui să-mi verific e-mailul. 

— Bun. Şi mă puteţi suna oricând, domnule Luttrell. Şi 
la cinci. Nu mă deranjează, adăugă polițistul ai cărui ochi 
păreau să fie înlăcrimaţi. Rob, înţeleg puţin din ceea ce 


246 


trăieşti. Crede-mă, insistă el, tuşind. Cloncurry este un 
tânăr arogant, şi psihopat. Se crede mai deştept decât 
restul lumii, oamenii ca el nu pot rezista să nu provoace 
poliţia. Şi exact asta îi compromite. 

Bărbatul îi întinse mâna lui Rob. Palma poliţistului 
strânse cu o fermitate pe care Rob o simţi ca însemnând 
ceva mai mult decât asigurare profesională: simţi 
compasiune. Şi văzu ceva şi în privirea detectivului: milă. 
Chiar şi durere. 

Rob mulţumi. Apoi se întoarse şi ieşi din clădire, 
mergând ca un zombi, spre staţia de autobuz, în care se 
urcă, întorcându-se la micul său apartament din Islington. 
Călătoria fu o adevărată tortură. Oriunde se uita vedea 
copii, fetiţe jucându-se cu prietene, ţopăind pe trotuare, 
făcând cumpărături cu mamele lor. Voia să se uite la ele, 
doar în speranţa că una dintre ele era Lizzie. Deşi ştia că 
acest lucru este imposibil. Dar în acelaşi timp voia să-şi 
ascundă privirile. Să nu se uite la acele fetiţe. Pentru că îi 
aminteau de Lizzie. Mirosul părului ei, după ce îi făceau 
baie, când era bebeluş. Ochii albaştri plini de încredere. 
Rob simţi un val de agonie revărsându-se peste el din nou. 
Era enorm şi zdrobitor. 

Când ajunse la apartament, îşi ignoră  valizele 
nedespachetate şi laptele alterat de pe bufetul din 
bucătărie şi se îndreptă direct spre laptop. Il băgă în priză, 
îl porni şi îşi verifică e-mailul. 

Nimic. Verifică din nou, reîncărcând pagina: tot nimic. 
__Făcu un duş, apoi începu să se îmbrace, dar se opri. 
Incercă să nu se gândească la Lizzie, dar nu reuşi. Era atât 
de nervos şi de tensionat! Nu făcea decât să îşi verifice 
încontinuu e-mailurile. 

Fără cămaşă şi în picioarele goale se întoarse la laptop 
şi apăsă pe mouse. Tresări. Ajunsese. Fusese trimis cu 
zece minute în urmă. Un e-mail de la Jamie Cloncurry. 

Rob se holbă la subiect cu frică şi speranţă. Fiica ta. 

Avea să fie vreo imagine oribilă a cadavrului ei? Arsă 
sau decapitată? Ingropată sau moartă? Sau avea să scrie 
că este teafără? 


247 


Tensiunea şi anxietatea erau insuportabile. Asudând 
intens, Rob deschise e-mailul. Nu exista nicio poză, doar 
text. Inceputul era scurt şi la obiect: 


O avem pe fiica ta, Rob. Dacă o vrei înapoi, trebuie să ne dai 
Cartea Neagră. Sau să ne spui cu exactitate unde se află. Altfel, 
ea va muri, într-o manieră pe care nu vreau să o descriu. 

Sunt sigur că imaginaţia ta se descurcă şi singură. Iubita ta, 
este şi ea teafără, dar o vom omori dacă nu ne eşti de ajutor. 


Rob voia să arunce laptopul în perete. Dar citi mai 
departe: textul continua. Mult mai mult. 


Apropo, ţi-am citit articolul despre palestinieni. Foarte 
emotionant. Înduioşător. Scrii o proză de efect, în clipele în 
care nu te comporţi ca un liberal previzibil. Dar mă întreb 
dacă te-ai gândit vreodată cu adevărat la situaţia 
israelienilor şi la implicaţii. Ei bine, Rob? _ 

Priveşte lucrurile aşa: de cine îţi este cel mai frică? În 
ceea ce priveşte rasa? Care dintre rase te enervează mai 
tare în adâncul sufletului tău? Aş risca să pariez că e vorba 
despre negri - africanii, corect? Am dreptate, aşa-i? 
Traversezi pe cealaltă parte când vezi o gaşcă de tineri de 
culoare purtând glugi, pe străzile Londrei? Dacă da, atunci 
nu eşti nici pe departe singurul, Rob. Toţi o facem. Iar frica 
de bărbaţii de culoare este logică, din punct de vedere 
statistic - în ceea ce priveşte crimele mărunte de pe străzi. 
Este mult mai probabil să fii atacat şi jefuit de un bărbat 
negru decât de unul alb, ca să nu mai vorbim de un 
japonez sau un coreean - având în vedere proporţia de 
oameni de culoare din plebea universală. 

Dar gândeşte-te mai departe. 

Am citit articolele tale şi ştiu că nu eşti prost. Poţi fi un 
idiot în ceea ce priveşte politica, dar nu eşti prost. Deci, 
gândeşte-te, care dintre rase a ucis cel mai mult? Care 
dintre rasele umane este cea mai letală? 

Sunt ăia mai deştepţi, ce zici? 

Hai să-i trecem în revistă. Ţie îţi e frică de negri. 

Dar, în realitate, câţi oameni au fost ucişi de africani la 
nivel global? De armatele africane? De puterile africane? 
Câteva mii? Poate câteva sute de mii. Şi aici vorbim de 


248 


întreaga Africă. Deci, vezi, pe cap de locuitor, africanii 
chiar nu sunt atât de periculoşi. Sunt complet haotici şi, în 
mod evident, incapabili de autoguvernare, şi nici nu sunt 
periculoşi la nivel global. Acum să-i luăm pe arabi. Arabii 
abia au învăţat să folosească calculatoarele. Nu au mai 
avut succes în invadarea unui teritoriu din secolul al XV- 
lea. Atacul din 11 septembrie a fost cea mai reuşită 
încercare a lor de a omori mai mulţi oameni odată, din 
ultimii două sute de ani. Şi au ucis trei mii. Americanii ar 
putea bombarda cu napalm acelaşi număr într-un minut. 
De la distanţă. 

Deci, care sunt adevărații ucigaşi organizaţi, Rob? 
Pentru asta trebuie să ne îndreptăm către nord. Unde 
trăim noi, oamenii deştepţi. Dintre popoarele europene, 
britanicii şi nemţii au ucis cei mai mulţi oameni. Priveşte 
Imperiul Britanic. Britanicii au ras de pe faţa pământului 
aborigenii Tasmaniei, întru totul. Britanicii din Tasmania 
aveau chiar şi un sport, în care ieşeau şi îi vânau. Un sport 
vânătoresc - ca şi vânătoarea de vulpi. 

Singurul popor care îi poate echivala pe britanici la 
fatalităţi cauzate, Rob, sunt germanii. Au avut un început 
mai lent, neavând un imperiu, dar s-au descurcat destul de 
bine în secolul XX. Au măcelărit şase milioane de evrei. Au 
ucis cinci milioane de polonezi, poate între zece şi 
douăzeci de milioane de ruşi. Prea mulţi de numărat. 

Şi care este coeficientul mediu de inteligenţă al 
britanicilor şi nemților? In jur de 102-105. Cu destul de 
mult peste medie, şi mult deasupra majorităţii raselor. 
Acest mic coeficient de siguranţă este destul de 
semnificativ pentru a-i poziţiona pe britanici şi nemți pe 
locul celor mai letali oameni din lume, precum şi printre 
cei mai inteligenţi. 

Dar să privim mai departe. Ce popor este şi mai deştept 
decât britanicii şi germanii, Rob? Chinezii. Ei au un 
coeficient mediu de inteligenţă de 107. Iar chinezii au ucis 
în jur de 100 de milioane numai în secolul XX. Normal, şi- 
au ucis propriii oameni, dar gusturile nu se discută. 

Acum să mergem la locul numărul unu. 

Pe cap de locuitor, cine ar fi îndreptăţit, probabil, 
desigur, probabil să te ucidă? Un nemţălău sau un 
britanic? Un negru sau un chinez? Un coreean sau un 
cazac? Un cioroi sau un macaronar? 


249 


Nu, evreii sunt ăia. Evreii au ucis mai mulţi oameni 
decât oricine de pe planeta asta. Bineînţeles că, dat fiind 
numărul lor, evreii au fost nevoiţi să-şi ducă masacrele la 
bun sfârşit prin delegaţie, sau mai exact spus valorificând 
puterea altor naţiuni, sau instigând alte ţări să se lupte 
între ele. Trăiesc şi ucid folosindu-şi inteligenţa ca şi armă, 
şi nu poate fi contestat numărul de oameni trecuţi prin foc 
şi sabie de către ei. Gândeşte-te. Evreii au inventat 
creştinătatea: câţi oameni au murit pe şi pentru cruce? 
Cincizeci de milioane? Evreii au născocit comunismul. Alţi 
o sută de milioane au murit. Apoi mai este bomba atomică. 
Inventată de evrei. Câţi vor mai muri şi din cauza ei? 

Deghizaţi în  neoconservatori, evreii au reuşit să 
inventeze chiar şi al doilea război din Irak. E adevărat că, 
după standardele lor, a fost o operaţiune minoră: n-au ucis 
decât un milion de oameni. Absolut neînsemnat. Dar măcar 
şi-au vârât coada. Poate că exersează pentru războiul cel 
mare: dintre Islam şi Creştinism. Care ştim cu toţii că 
urmează, şi pe care ştim cu toţii că evreii îl vor declanşa. 
Pentru că ei declanşează războaie; pentru că sunt atât de 
inteligenţi. 

Care este coeficientul mediu de inteligenţă al unui evreu 
aşkenazi? 115. Sunt, de departe, cea mai inteligentă rasă 
de pe faţa pământului. Iar istoric vorbind, e mai probabil 
să te ucidă evreii decât oricare seminţie care te-ar omori. 
Doar că nu o fac pe străzi, cu un cuţit, în căutare de 
mărunţiş ca să-şi cumpere praf de tras pe nas. 


Rob se holbă la e-mail. Acea mizerie rasistă era aproape 


şocantă. Ca un delir psihotic. Era o nebunie. Dar ar fi putut 


totuşi să conţină şi indicii. 
Rob reciti mesajul de două ori. Apoi ridică telefonul şi îl 
sună pe inspectorul Forrester. 


39 


Forrester vorbea la telefon, încercând să stabilească o 


întâlnire cu Janice Edwards; voia să îi ceară părerea cu 


250 


privire la cazul Cloncurry, pentru că ea era expert în 
psihologia progresivă - scrisese cărţi voluminoase, dar 
bine primite, pe această temă. _ 

Secretara terapeutei era evazivă. li spuse că Janice era 
foarte ocupată şi că săptămâna aceea avea puţin timp liber 
doar a doua zi, când avea să meargă la Colegiul Regal al 
Chirurgilor, la întrunirea lunară a fundaţiei colegiului. 

— Păi, e bine. O voi vedea acolo atunci? 

— O să vă notez, zise secretara, oftând. 

A doua zi de dimineaţă, Forrester luă metroul către 
Holborn şi aşteptă pe holul sprijinit de coloane al 
Colegiului Regal, până când Janice ajunse şi-l conduse în 
muzeul colegiului, întrucât era un loc unde puteau discuta. 

Muzeul era impresionant. Un labirint de rafturi din 
sticlă, decorate cu recipiente pline cu specimene. 

— Aceasta se numeşte Galeria de Cristal, zise Janice, 
arătând spre vitrinele cu disecţii. A fost recondiţionată 
acum vreo doi ani: suntem foarte mândri de ea. Ne-a 
costat milioane. 

Forrester dădu din cap aprobator. 

— Asta este unul din exponatele mele preferate, zise ea. 
Vezi? Gâtul conservat al unui suicid. Acest bărbat şi-a tăiat 
gâtul - poţi chiar vedea ruptura în carne. Hunter a făcut o 
disecţie strălucită, spuse Janice, zâmbind. Aşa. Despre ce 
vorbeai, Mark? 

— Crezi că poate exista o genă a crimei? 

— Nu, zise ea, scuturând capul. 

— Nicio şansă? 

— Nu o genă, nu. Dar poate un conglomerat de gene. 
Da. Nu văd de ce ar fi imposibil. Dar nu putem şti cu 
siguranţă. Aceasta este încă o ştiinţă în faşă. 

— Corect. 

— Doar ce am început să spargem codurile geneticii. 
Spre exemplu: ai observat vreodată cum homosexualitatea 
şi nivelul ridicat de inteligenţă sunt interconectate? 

— Sunt? 

— Da, zâmbi ea. Homosexualii au un coeficient mediu de 
inteligenţă cu aproximativ zece puncte mai ridicat decât 


251 


standardul. În mod clar asta are de-a face cu elementele 
genetice. Un conglomerat de gene. Dar nu ne putem da 
seama de mecanica lui de la distanţă. 

Forrester zâmbi. Privi nişte specimene de animale. Un 
borcan conţinând anghilă. Stomacul cenuşiu al unei 
lebede. 

— În ceea ce priveşte natura ereditară a 
comportamentului criminal, zise Janice Edwards, ei bine... 
depinde de modul în care interacționează aceste gene. 
Intre ele şi cu mediul înconjurător. O persoană cu aceste 
trăsături ar putea trăi o viaţă perfect normală, dacă 
impulsurile nu ar fi declanşate sau provocate de ceva. 

— Dar... începu Forrester confuz. Crezi că 
comportamentul ucigaş ar putea fi moştenit? 

— Hai să luăm exemplul talentului muzical. Acesta pare 
să fie parţial ereditar. Uită-te la familia Bach - compozitori 
străluciți, preţ de câteva generaţii. Bineînţeles, şi mediul a 
fost un factor, însă genele cu siguranţă au fost implicate. 
Deci, dacă ceva atât de complex precum talentul muzical 
poate fi moştenit, atunci, da, de ce să nu fie şi un impuls 
primordial cum este crima? 

— Şi cum rămâne cu sacrificiile umane? Ai putea 
moşteni dorinţa de a realiza sacrificii umane? 

— Nu sunt sigură, se încruntă ea. E un concept destul de 
straniu. Care e contextul? 

Forrester îi relată istoria familiei Cloncurry. O familie de 
aristocrați cu istorie în ceea ce priveşte valorile marţiale, 
câţiva membri devenind atât de agresivi, încât au ajuns să 
pună în practică sacrificiile umane. Care l-a dat pe Jamie 
Cloncurry - un ucigaş care sacrifica victime fără sens sau 
păreri de rău. Şi mai bizar era faptul că familia părea 
atrasă de situri cu sacrificii umane - trăiau lângă cea mai 
mare groapă mortuară pentru sacrificii din Franţa şi 
câmpurile de luptă din Primul Război Mondial, însângerate 
de înspăimântătorul lui strămoş, generalul Cloncurry. 

Janice dădu din cap, gânditoare. 

— Interesant, presupun că ucigaşii se întorc adesea la 
locul crimei, nu-i aşa? întrebă ea ridicând din umeri. Dar 


252 


asta e de-a dreptul ciudat. De ce să locuieşti acolo? Lângă 
câmpurile de luptă? Ar putea fi o coincidenţă. Poate că îşi 
onorează în vreun fel strămoşii. Ar trebui să întrebi un 
antropolog despre asta. 

Ea traversă Galeria de Cristal. Două fete şedeau cu 
picioarele încrucişate pe podea, cu câte un caiet de desen 
în poală şi cutiuţe de culori lângă ele. Studenţi la arte, 
concluzionă Forrester. Una dintre fete era chinezoaică - 
privea concentrată, cu ochii mijiţi, cinci fetuşi siniştri: 
cvintupli deformaţi. 

Janice Edwards se întoarse către Forrester. 

— Mie îmi sună mai mult a psihoză criminală, care se 
prezintă în forma sacrificiilor în anumite situaţii. 

— Ceea ce înseamnă? 

— Cred că o psihoză care te predispune la violenţe 
extreme ar putea fi ereditară. Cum ar putea supravieţui o 
astfel de trăsătură, în termeni darwinieni? În mod normal, 
de-a lungul istoriei, tendinţa spre violenţă extremă nu a 
însemnat neapărat un lucru rău: de exemplu, dacă setea de 
sânge şi brutalitatea sunt bine canalizate, ar putea fi 
valorificate. 

— În ce fel? 

— Dacă, spre exemplu, ar exista o tradiţie militară în 
familie. Cel mai violent copil ar putea fi trimis direct în 
armată, unde agresivitatea şi setea lui de sânge s-ar 
dovedi o calitate. 

Continuară să meargă, trecând de studenţi. De-a lungul 
galeriei exista o altă expoziţie de fetuşi, care prezenta 
dezvoltarea embrionului de la patru săptămâni la nouă 
luni. Erau extraordinar de bine conservaţi, plutind în 
spaţiul plin cu lichid transparent, precum nişte 
extratereştri micuţi la zero gravitație. Expresiile lor faciale 
erau foarte umane începând de la stadiile incipiente: 
încruntându-se şi ţipând. Mut. 

Forrester tuşi. Şi se uită în agendă. 

— Deci Janice, dacă tipii ăştia poartă genele pentru 
crimă şi sadism, ar fi putut să-şi tăinuiască crima lor? Să 
zicem, datorită istoriei imperialiste a Marii Britanii? A 


253 


tuturor războaielor în care am luptat? 

— Foarte posibil. Insă în zilele noastre o asemenea 
trăsătură ar fi problematică. Agresivitatea acută nu are 
trecere într-o epocă a fumatului interzis şi a bombelor 
inteligente. Şi iată-l pe tânărul Jamie Cloncurry, care este 
ceea ce am numi o celebritate genetică? Poartă genele 
sadismului strămoşilor săi, însă manifestate în cel mai 
scandalos mod. Ce poate face cu talentul lui, în afară de a 
comite crime? Dacă nu sunt prea crudă, îi înţeleg dilema. 

Forrester se holbă la o jumătate de creier uman murat. 
Semăna cu o conopidă veche şi veştejită. Citi plăcuţa 
alăturată. Creierul îi aparţinea lui Charles Babbage: 
inventatorul computerului. 

— Dar predilecţia către sacrificiu? Eşti sigură că nu ai 
putea moşteni genetic aşa ceva? 

— Poate că în perioadele timpurii ale istoriei acest 
conglomerat de gene te-ar fi putut determina să comiţi 
sacrificii umane, într-o societate religioasă deja structurată 
pentru asemenea manifestări. 

Forrester cugetă o clipă. Apoi scoase o bucată de hârtie 
din buzunar - o copie a e-mailului care îi fusese trimis lui 
Robert Luttrell. li arătă hârtia lui Janice, care o citi rapid. 

— Antisemitism. Da, da. Acest lucru este un simptom 
destul de comun în cazul psihozei. Îndeosebi dacă victima 
este foarte inteligentă. Persoanele cu intelect redus care 
suferă de psihoză ar putea doar crede că în prăjitorul de 
pâine trăiesc extratereştri, dar un om inteligent, care îşi 
pierde minţile, va percepe scheme intrigante şi conspirații. 
Iar antisemitismul este o caracteristică destul de întâlnită. 
ţi aminteşti de matematicianul acela, John Nash? 

— Tipul din filmul acela? O minte sclipitoare? 

— Unul dintre cei mai mari matematicieni teoreticieni ai 
timpurilor sale. A câştigat premiul Nobel, dacă nu mă 
înşel. A fost schizofrenic după treizeci de ani, şi mai era şi 
un antisemit obsesiv. Credea că există evrei peste tot, care 
voiau să invadeze lumea. Inteligența superioară nu te 
apără împotriva smintelii periculoase. Coeficientul mediu 
de inteligenţă al liderilor nazişti era în jur de 138. Foarte 


254 


ridicat. 

Forrester luă bucata de hârtie şi o puse în buzunar, 
împăturind-o. Mai avea o singură întrebare. La plesneală. 
Îşi încercă norocul. 

— Poate m-ai mai putea ajuta cu o ultimă părere a ta. 
Când l-am găsit pe bietul De Savary, scrisese un cuvânt, un 
singur cuvânt, pe prima pagină a unei cărţi. Hârtia era 
îmbibată de picături de sânge absorbit. 

— Poftim? 

— Scrisese folosindu-şi gura. Pixul era în gură, iar el 
tuşea cu sânge, în timp ce scria. 

— Ce oribil, se strâmbă femeia. 

— În mod deloc surprinzător, scrisul este abia lizibil, 
încuviinţă Forrester. 

— OK... 

— Dar cuvântul pare să fie „UNDISH“. 

— UNDISH? 

— UNDISH. 

— Nu am absolut nicio idee ce ar putea însemna. 

— Am făcut nişte cercetări, oftă detectivul. Şi există o 
trupă poloneză de death metal, care se numeşte Undish. 

— Bun. Păi... ăsta-i răspunsul atunci, nu? Nu sunt cultele 
astea satanice influențate de muzica asta groaznică? Goth 
metal sau cum îi spune? 

— Da, aprobă Forrester. 

Janice se îndrepta spre ieşire, pe lângă vitrine vechi cu 
vene disecate. El o urmări. 

— Dar de ce ar şti cineva ca De Savary ceva despre o 
trupă de muzică death metal? Şi de ce ne-ar spune despre 
asta? Dacă ar fi avut un singur ultim cuvânt de scris, în 
timp ce suferea cumplit, de ce ar scrie asta? 

Doamna doctor Edwards îşi verifică ceasul. 

— Îmi pare rău, trebuie să plec. Am o altă întâlnire, 
zâmbi ea. Dacă doreşti, putem programa o şedinţă 
adecvată săptămâna viitoare. Sună-mi secretara. 

Forrester îşi luă la revedere şi cobori scările, pe lângă 
socluri, piedestale şi busturile posomorâte ale unor medici 
celebri. Apoi ieşi, cu o oarecare uşurare, pe străzile 


255 


însorite din Bloomsbury. Discuţia purtată cu Janice îi 
oferise câteva idei. Voia să le verifice. Exact în acel 
moment, expresia folosită de doctor - își onorează 
strămoşii - îi dădu de gândit. Intens. Se plia pe ceva ce 
scrisese Rob Luttrell în articolul său din ziar. Ceva despre 
strămoşi. Unde şi cum alegea omul să locuiască. 

Ajunse în staţia Holborn, fredonă nerăbdător în metrou, 
dădu din coate pe străzile aglomerate din Victoria. Apoi 
ajunse la Scotland Yard, alergă pe scări şi trânti uşa din 
biroul său. Ar fi dărâmat şi rama cu poza fiicei sale 
decedate dacă nu s-ar fi aflat deja cu faţa în jos pe birou. 

Işi aprinse imediat calculatorul şi căută pe Google „casa 
îngropată a strămoşilor“. 

Găsi. La ţanc. Premiul lui. Exact ce voise; ceea ce îşi 
amintea că fusese menţionat în articolul din The Times. 

Cayonu şi Catalhoyuk. Două situri antice din Turcia, în 
apropierea templului de la Gobekli Tepe. 

Pentru Forrester, cel mai important lucru era să afle ce 
se întâmplase dedesubtul caselor şi clădirilor. Pentru că 
oamenii îngropaseră osemintele victimelor sacrificiilor lor 
sub podelele caselor lor. Drept urmare, oamenii aceia 
trăiseră, lucraseră, dormiseră, se iubiseră, mâncaseră şi 
purtaseră conversații exact deasupra victimelor lor. lar 
acest lucru părea să se fi întâmplat vreme de secole: noi 
straturi de oase şi cadavre umane, apoi altă podea, apoi 
alte oase. Un mod straniu de a trăi deasupra victimelor 
sacrificiilor strămoşilor tăi. În Camera Craniilor. 

Luă un gât straşnic dintr-o sticlă de apă Evian. De ce ai 
vrea să trăieşti deasupra sau chiar în apropierea propriilor 
victime? De ce făceau asta atât de mulţi criminali? Îşi 
îndreptă privirile spre cerul însorit al Londrei şi se gândi la 
rezultatele similare ale multor cazuri de crimă. Precum 
Fred West, în Anglia, îngropându-şi fiicele ucise în grădina 
din spatele casei. Sau John Wayne Gacy din Indiana, care 
îngropase zeci de băieţi ucişi chiar sub propria casă. 
Oricând trebuiau anchetate omucideri în masă, primul loc 
în care căutai era în casa ucigaşului, chiar şi sub 
scândurile podelei. Era procedura standard a poliţiei. 


256 


Pentru că ucigaşii îşi îngropau adesea victimele în 
apropiere. 

Forrester nu se mai gândise cu atenţie la acest aspect 
înainte - dar acum că începuse, era şocat de ciudăţenia 
gestului. În mod clar, exista o nevoie profundă, poate chiar 
subconştientă de a trăi în apropierea sau deasupra 
victimelor tale ucise, o tendinţă, care existase chiar şi cu 
zece mii de ani în urmă. Şi poate că asta făcea şi familia 
Cloncurry. Trăia deasupra cadavrelor victimelor lor: toţi 
acei soldaţi ucişi de Măcelarul din Albert. 

Da. 

Forrester mai luă o duşcă de apă Evian călduţă. Dar cum 
rămânea cu groapa mortuară? Poate că familia Cloncurry 
avea o afinitate şi pentru acele victime. Până la urmă, 
toate victimele din groapa mortuară de la Ribemont erau 
celte. Războinici galezi... 

Forrester îşi îndreptă spatele. Ceva îl deranja, ca un 
caşcaval ros de un şoarece. Descoperindu-i miezul. Celtic. 
Celţi. Celţi? De unde provenea familia Cloncurry, la 
origini? Se decise să caute tastând strămoşii Cloncurry în 
motorul de căutare. 

În mai puţin de două minute, găsi răspunsul. Familia 
Cloncurry erau descendenţii unei vechi familii irlandeze. 
Dar nu orice familie irlandeză. Ci... familia Whaley. 

Familia Cloncurry se trăgea din Ierusalim Whaley şi 
Whaley Arzătorul de Capele, fondatorii clubului irlandez 
Hellfire! 

Forrester se uită fericit la monitor. Trăsese lozul 
norocos, era în al nouălea cer. Simţea că putea desluşi 
întregul mister. Lovise acolo unde trebuia. Înscrisese câte 
un eseu cu fiecare minge. Putea rezolva tot misterul acela 
nenorocit, chiar acolo. Atunci şi acolo. Exact acolo, la 
biroul lui. 

Deci, unde ar fi putut fi banda? Unde s-ar fi putut 
ascunde? Prea mult timp, el şi Boijer şi restul echipei 
presupuseseră că banda intră şi părăseşte ţara, mergând 
în Italia sau Franţa. Cu un avion privat sau poate chiar cu 
o ambarcaţiune. Dar poate că el şi Boijer căutaseră în locul 


257 


nepotrivit. Doar pentru că anumiţi membri erau italieni şi 
francezi nu însemna că plecau în Franţa sau Italia. Ar 
putea fi într-o altă ţară: dar într-o ţară în care nu aveai 
nevoie de paşaport atunci când părăseai Marea Britanie. 
Forrester ridică privirea. Boijer intră pe uşă. 

— Amicul meu finlandez! 

— Domnule? 

— Cred că ştiu. 

— Ce? 

— Unde se ascund făptaşii, Boijer. Cred că ştiu unde se 
ascund. 


40 


Rob stătea în apartamentul său, uitându-se la imaginile 
video, ca un obsedat. Cloncurry i le trimisese cu trei zile în 
urmă, intr-un e-mail. 

Videoclipul o arăta pe fiica lui şi pe Christine, într-o 
cămăruţă banală. Atât Lizzie, cât şi Christine purtau căluş 
la gură. Erau legate strâns şi excesiv de scaune din lemn. 

Şi asta era tot ce arăta. Purtau haine curate. Nu păreau 
să fie rănite. Însă curelele de piele strânse în jurul gurilor 
şi spaima din ochii lor transformau videoclipul în ceva 
aproape de nevizionat. 

Aşa că se uita la el o dată la fiecare zece sau 
cincisprezece minute. Se uita, şi iar se uita, şi apoi se 
învârtea prin apartament, în chiloţi, neras, nespălat şi 
disperat. Se simţea ca un sfânt alienat mintal din deşertul 
suferinţei. Încercă să mănânce nişte pâine prăjită, dar se 
lăsă păgubaş. Nu mai mâncase o masă adevărată de mult 
timp. In afară de micul dejun pe care i-l pregătise fosta lui 
soţie cu câteva zile în urmă. 

Se dusese la Sally ca să discute despre fiica lor, iar Sally 
fuse atât de generoasă, încât îi pregătise ouă ochiuri cu 
şuncă, şi pentru prima dată după multă vreme lui Rob îi 
fusese foame şi reuşise să termine jumătate din mâncarea 


258 


din farfurie, dar apoi Sally începu să plângă. Aşa că Rob se 
ridică de la masă pentru a-i oferi alinare cu o îmbrăţişare, 
dar nu făcu decât să înrăutăţească lucrurile. Ea îl 
împinsese şi îi spusese că era numai vina lui şi ţipase şi 
plânsese şi îl plesnise. Iar Rob stătuse nemişcat când ea îl 
plesnise şi apoi îl lovise în stomac. El acceptă loviturile cu 
calm, pentru că o înţelegea. Avea dreptul să fie furioasă. El 
provocase acea situaţie oribilă. Neîncetata alergare după 
indiciile misterului, dorinţa lui egoistă de a deveni faimos 
ca jurnalist, negarea sa lipsită de rațiune a pericolelor din 
ce în ce mai mari în care se băga mereu. Simplul fapt că 
nu se aflase în ţară pentru a-şi proteja fiica îl mistuia. Totul 
îşi reproşa. 

Vinovăţia şi ura de sine pe care le simţea Rob în acel 
moment aproape că îi făceau bine. Măcar era ceva real, o 
emoție adevărată, arzătoare. Ceva care să îi străpungă 
disperarea straniu de anesteziată pe care o trăia în fiecare 
clipă. 

Avea acum o singură linie directă către echilibrul mintal: 
telefonul. Rob îşi petrecuse ore holbându-se îmbufnat la 
aparat, ordonându-i să sune. Şi o făcuse, de multe ori. 
Câteodată primea telefoane de la prieteni, uneori de la 
colegi de muncă, câteodată de la Isobel, din Turcia. Toţi 
apelanţii îşi ofereau ajutorul, dar Rob era neliniştit - 
pentru că singurul apel pe care îl aştepta era de la poliţie. 

Deja ştia că aveau un indiciu promiţător: Forrester îl 
sunase cu patru zile în urmă, spunându-i că acum credeau 
că banda era posibil să se ascundă undeva în apropiere de 
Casa Montpellier, la sud de Dublin. Sediul clubului 
irlandez Hellfire. Detectivul le explicase celor de la 
Scotland Yard cum ajunsese la acea concluzie: cum 
ucigaşii puteau intra şi ieşi din ţară datorită abilității lor de 
a dispărea complet şi fără a fi detectaţi de vamă, şi nici nu 
li se  verificau  paşapoartele. Asta însemna că 
ascunzătoarea lor se afla în singura ţară unde nu aveai 
nevoie de paşaport atunci când părăseai Regatul Unit. 

Probabil că luaseră o maşină sau un avion până în 
Irlanda. 


259 


Toate acestea erau foarte plauzibile. Dar Forrester 
simţise nevoia, în cursul discuţiei cu Rob, să adauge o 
teorie ciudată despre victime îngropate şi groapa mortuară 
de la Ribemont şi Catalhoyuk şi un ucigaş, pe nume Gacy, 
dar menţionase şi faptul că Cloncurry ar fi putut alege un 
loc în apropierea victimelor strămoşilor săi... Şi Rob 
încetase să-i mai asculte teoria. 

Nu era deloc convins de faptul că speculaţiile 
psihologice ale lui Forrester aveau să se dovedească a fi 
corecte. Păreau a fi doar o bănuială. lar Rob nu avea 
încredere în bănuieli. Nu avea încredere în nimeni. Nici 
măcar în el. Singurul lucru în care putea avea încredere 
era ura de sine. Şi suferinţa pe care o simţea. 

În acea noapte dormi trei ore. Visă un animal crucificat, 
răcnind pe o cruce, un porc sau poate un câine. Când se 
trezi, soarele răsărea. Imaginea animalului țintuit îi 
rămase imprimată în memorie. Luă nişte Valium. Când se 
trezi, a doua oară, era miezul zilei. Telefonul mobil îi suna. 
Suna! Sprintă până la masă şi răspunse. 

— Alo? Alo. 

— Rob. 

Era... Isobel. Rob se dezumflă abrupt. O plăcea şi o 
admira pe Isobel, tânjea după înţelepciunea şi susţinerea 
ei, dar în acel moment voia să audă noutăţi de la poliţie, 
poliţie, poliţie. 

— Isobel... 

— Să înţeleg că nu ai nicio veste? 

— Nu, de când am vorbit ultima dată, răspunse el, 
oftând. Nimic. Doar... doar nenorocitele astea de e-mailuri. 
De la Cloncurry. Videoclipurile. 

— Robert, îmi pare rău. Imi pare atât de rău. 

Femeia făcu o pauză. Robert şi-o putea imagina în casa 
ei elegantă de lemn, privind marea cea albastră. Imaginea 
era vie în mintea lui Rob, amintindu-i de felul în care el şi 
Christine se îndrăgostiseră. Acolo, sub stelele Mării 
Marmara. 

— Robert, am o idee. 

— A. 


260 


— Despre Cartea Neagră. 

— OK... replică el, abia reuşind să îşi manifeste 
interesul. 

Isobel nu se lăsă distrasă. 

— Ascultă, Rob. Cartea. Asta caută nenorociţii ăştia, 
corect? Cartea Neagră? Sunt absolut disperaţi. Iar tu le-ai 
spus că o poţi găsi sau că ai găsit-o, sau ce le-ai spus, ca să 
îi ţii interesaţi... Corect? 

— Da, dar... Isobel, nu o avem. Nu avem nicio idee unde 
se află. 

— Dar asta e! Imaginează-ţi că o găsim. Dacă localizăm 
Cartea Neagră, atunci avem puterea de negociere, nu-i 
aşa? Putem... face schimbul... negocia... înţelegi ce spun? 

Rob încuviinţă morocănos. Voia să fie stimulat şi incitat 
de acel telefon. Dar se simţea atât de obosit. 

Isobel continuă să vorbească. În acest răstimp, Rob se 
plimbă prin apartament, în picioarele goale, sprijinind 
telefonul sub bărbie. Apoi se aşeză la birou şi privi laptopul 
cel lucios. Nu avea niciun e-mail de la Cloncurry. Cel puţin 
niciunul nou. 

Isobel încă vorbea. Rob încercă să se concentreze. 

— Isobel, nu te urmăresc. Îmi cer scuze. Poţi să repeţi? 

— Bineînţeles... oftă ea. Lasă-mă să-ţi explic. Eu cred că 
ei - banda - au nimerit prost cu drumul. În ce priveşte 
cartea. 

— De ce? 

— Am făcut nişte investigaţii. Ştim că, la un moment dat, 
banda era interesată de Layard. Asiriologul care s-a 
întâlnit cu yazidiţii. Corect? 

Rob îşi aminti foarte vag. 

— Efracţia de la şcoală vrei să spui? 

— Da, zise Isobel, pe un ton răspicat. Austen Henry 
Layard, cel care a înfiinţat galeria Ninive. La Şcoala 
Canford. A devenit faimos, după ce i-a cunoscut pe yazidiţi, 
în 1847. 

— Ok... ştim asta... 

— Însă adevărul este că s-a întâlnit cu ei de două ori! A 
mai avut o întâlnire cu ei şi în 1850. 


261 


— B-buun... deci... 

— Totul este scris în cartea pe care o am - doar ce mi- 
am amintit. Uite. Cucerirea Asiriei. Uite ce zice: Layard a 
vizitat Lalish în 1847. După cum ştiam. Apoi s-a întors la 
Constantinopol, unde s-a întâlnit cu ambasadorul Marii 
Britanii la Sublima Poartă. 

— Sublima... 

— Poartă. Imperiul Otoman. Numele ambasadorului era 
sir Stratford Canning. Şi de acolo totul ia altă întorsătură. 
Doi ani mai târziu, Layard merge să îi viziteze din nou pe 
yazidiţi - şi de această dată are un succes formidabil, 
întrucât găseşte toate antichităţile pentru care a devenit 
faimos. Şi toate aceste lucruri sunt adevărate. Sunt 
menţionate şi în cărţile de istorie. Deci înţelegi...? 

Rob înlătură imaginea fiicei lui din minte. Curelele de 
piele... 

— Chiar nu, nu am nici cea mai vagă idee despre ce tot 
vorbeşti. 2 

— OK, Rob, îmi pare rău, o să vorbesc la subiect. In 
prima sa expediţie, Layard a mers în Lalish. Eu presupun 
că acolo a aflat despre Cartea Neagră, cum fusese luată de 
către un englez, Ierusalim Whaley. Layard era primul 
britanic pe care l-au cunoscut yazidiţii, şi foarte probabil 
primul om din Occident - după vizita lui Whaley - deci, are 
logică. Probabil că i-au spus că îşi voiau cartea înapoi. 

— Mmm, poate... 

— Deci, Layard se întoarce în Constantinopol şi îi spune 
ambasadorului Canning despre descoperirea făcută. Ştim 
cu certitudine că s-au întâlnit. Şi mai ştim şi că sir 
Stratford Canning era anglo-irlandez, de influenţă 
protestantă. 

Rob înţelese în sfârşit care era ideea. 

— Canning era irlandez? 

— Da! Din aristocrația anglo-irlandeză. O mică coterie. 
Persoane precum Whaley şi lordul Saint Leger. Cei din 
clubul Hellfire. Toţi aveau legături între ei. 

— Ei, da, asta e chiar curios. Să zicem. Dar cum se leagă 
totul? 


262 


— În acea perioadă, în Irlanda circulau nişte zvonuri 
despre un anume Edward Hinks. 

— Pardon? Mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe alta. 

— Hinks era un pastor prea puţin cunoscut din Cork. 
Care a reuşit, de unul singur, să descifreze scrierea 
cuneiformă! Totul este adevărat, Rob. Caută pe Google. 
Ăsta este unul dintre marile mistere ale asiriologiei. Toate 
minţile erudite ale Europei încercau să descifreze scrierea 
cuneiformă, şi tocmai acest pastor irlandez de la ţară le-o 
ia înainte, zise Isobel, turuind cuvintele cu entuziasm. Deci 
hai să punem totul cap la cap! Cum a reuşit Hinks, aşa, 
dintr-odată, să descifreze scrierea cuneiformă? Era un 
popă protestant mediocru din mijlocul pustietăţii. Toaleta 
publică a Republicii Irlanda. 

— Crezi că a găsit cartea? 

— Cred că Hinks a găsit cartea. Cartea era, cu 
siguranţă, scrisă în cuneiforme - deci, Hinks a găsit-o, 
probabil în Irlanda, şi a tradus-o, descifrând cuneiforma şi 
a realizat că a găsit comoara lui Whaley. Faimoasele 
scrieri ale yazidiţilor, cândva aflate în posesia celor din 
Hellfire. Poate că a încercat să ascundă totul - numai 
câţiva filfizoni irlandezi protestanți ştiau ce găsise Hinks, 
şi anume cei care deja cunoşteau povestea lui Whaley, dar 
şi pe cea a clubului Hellfire. 

— Te referi la aristocrați irlandezi. Oameni precum... 
Canning? 

Isobel aproape chiui. 

— Exact, Rob. Sir Stratford Canning era o persoană 
deosebit de importantă în cercurile anglo-irlandeze. La fel 
ca mulţi alții de teapa lui, era, fără îndoială, ruşinat de 
trecutul celor de la Hellfire. Deci când a auzit că volumul 
lui Whaley a fost găsit, a avut grozava idee care avea să le 
rezolve toate problemele. Voiau să se descotorosească de 
carte. Şi ştia că Layard avea nevoie de carte, pentru a o 
înapoia yazidiţilor. Iar Hinks doar ce găsise cartea. 

— Deci, Cartea Neagră a fost trimisă înapoi la 
Constantinopol... 

— Şi apoi a fost returnată yazidiţilor... prin Austen 


263 


Layard! 

Pe linie nu se mai auzi niciun sunet. Rob cântări ideea. 
Încercă să nu se gândească la fiica lui. 

— Ei bine. Este o teorie... 

— E mai mult decât o teorie, Rob. Ascultă la asta! 

Rob auzi pagini fiind răsfoite. 

— Uite. Ascultă. Aceasta este adevărata reconstituire a 
celei de-a doua vizite a lui Layard la Yezidi. Când vestea 
ajunse la yazidiţi că Layard se întorsese la Constantinopol, 
se decise să fie trimişi patru preoţi yazidiţi şi o căpetenie... 
şi s-au dus până la Constantinopol. 

— Şi... 

— Mai este. După nişte negocieri secrete, între Layard şi 
Canning, în capitala otomană, Layard şi yazidiții au plecat 
spre est, către Kurdistan, înapoi pe tărâmul yazidiţilor, zise 
Isobel, luând o gură de aer, şi apoi citând: „călătoria de la 
lacul Van către Mosul se transformă într-o procesiune 
triumfală... asupra lui Layard se revărsară sentimente de 
recunoştinţă. La el apelaseră yazidiţii, iar el se dovedise 
vrednic de încrederea lor. După aceea alaiul trecu prin 
satele yazidite, ajungând în Urfa, acompaniaţi de «sute de 
oameni cântând şi chiuind»“. 

Ron simţi entuziasmul lui Isobel, dar nu îl putea 
împărtăşi. El privi posac cerul înnorat al Londrei. 

— Bineînţeles, dragă, rosti Isobel. Dar nu zice doar de 
Kurdistan, e vorba despre Urfa. Inţelegi? Cartea spune de 
Urfa. Lalish este, într-adevăr, capitala sacră a yazidiţilor. 
Dar capitala administrativă antică, capitala politică este 
Urfa. Volumul se află în Sanliurfa! Ascuns undeva. Deci 
Layard l-a dus acolo. Iar în semn de recunoştinţă, yazidiţii 
iau spus unde poate să găsească antichități 
nemaipomenite, obeliscul Ninive şi aşa mai departe. lar 
Canning şi Layard au avut parte de toată faima pe care şi- 
au dorit-o. Totul se potriveşte! 

Lui Rob i se strepezi gura. Se simţi inundat de un val de 
disperare sarcastică. 

— OK. E minunat, Izzy. Totul e posibil. Dar cum dracului 
punem mâna pe el. Cum? Yazidiţii doar ce au încercat să 


264 


ne omoare. Sanliurfa este un loc unde nu suntem doriţi. 
Sugerezi să mergem nepoftiţi şi să le ordonăm să ne 
înmâneze scrierile lor sfinte? Mai vrei să facem şi altceva 
cât suntem acolo? Poate să plutim peste lacul Van? 

— Nu vorbesc despre tine, Rob, zise Isobel cu fermitate, 
oftând. Mă refer la mine, asta e şansa mea! Am prieteni în 
Urfa. Şi dacă pot ajunge la Cartea Neagră mai întâi - chiar 
s-o împrumut numai, pentru câteva ore, ca să fac o copie - 
atunci îl avem cu ceva la mână pe Cloncurry. Putem da la 
schimb cunoştinţele noastre pentru viaţa lui Lizzie şi a lui 
Christine. Şi chiar cunosc câţiva yazidiţi. Cred că o pot 
găsi. Cartea. 

— Isobel... 

— Nu mă poţi face să mă răzgândesc! Mă duc la 
Sanliurfa, Rob. O să găsesc cartea pentru tine. Christine e 
prietena mea. Iar fiica ta e ca şi fiica mea. Vreau să te ajut. 
O pot face. Ai încredere în mine. 

— Dar, Isobel, e periculos. E doar o teorie. lar yazidiţii 
pe care i-am cunoscut eu credeau cu tărie că această carte 
este încă în Marea Britanie. Asta ce mai e? Şi apoi mai este 
Kiribali... 

— Kiribali nu mă cunoaşte pe mine, chicoti bătrâna. Şi, 
oricum, am şaizeci şi opt de ani. Dacă mă decapitează 
vreun nestorian psihopat, asta e, nu va mai trebui să îmi 
fac griji pentru următoarea reţetă de dioptrii. Dar cred că 
o să fie bine, Rob. Deja am o vagă idee despre unde s-ar 
putea afla cartea. Şi am să zbor spre Urfa în seara asta. 

Rob obiecta. Speranţa pe care o oferea Isobel era atât 
de vagă, însă îl atrăgea - poate şi pentru că nu avea nicio 
altă variantă reală. Şi mai ştia şi faptul că Isobel avea să îşi 
rişte viaţa, indiferent de rezultat. 

_ — Mulţumesc, Isobel. Mulţumesc. Orice s-ar întâmpla. 
Iti mulţumesc pentru asta. 

— De nad”. Le vom salva pe fete, Rob. Ne vedem în 
curând. Cu toţii! 

Rob se rezemă şi se frecă la ochi. Apoi, după-amiază ieşi 
şi bău singur într-un bar. Apoi se întoarse, şi după câteva 


28 Pentru nimic (în lb. sp. în orig.) 


265 


minute, neputând să suporte liniştea, ieşi din nou pe străzi 
şi continuă să bea. Merse din bar în bar, bând încet şi de 
unul singur, holbându-se la ecranul telefonului la fiecare 
cinci minute. Făcu acelaşi lucru şi a doua zi. Şi 
următoarea. Sally îl sună de cinci ori. Îl sunară şi amicii de 
la The Times. Sună şi Steve. Nu primi niciun telefon de la 
poliţie. 

În tot acest timp, Isobel îl sună aproape la fiecare două 
ore, ţinându-l la curent cu ce făcea în Urfa. Ea îi spuse că 
simţea că este aproape de adevăr, aproape de carte. li zise 
că unii dintre yazidiţi negau că ar avea cartea, în timp ce 
alţii îi dădeau dreptate, că le fusese înapoiată cartea, însă 
nu ştiau unde era păstrată. „Sunt aproape, Rob, zicea ea. 
Sunt foarte aproape.“ 

Rob putea auzi chemarea muezinilor pe fundalul 
ultimului apel, în spatele vocii sincere şi încurajatoare a lui 
Isobel. În mod ciudat, era un sentiment groaznic să audă 
larma din Sanliurfa. Dacă nu s-ar fi dus acolo de la bun 
început, nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. 
Nu voia să se mai gândească vreodată la Kurdistan. 

Timp de încă două zile, Rob nu făcu nimic decât să 
înoate în agonie. Isobel încetase să mai sune. Steve 
încetase şi el să mai sune atât de des. Tăcerea era 
insuportabilă. Încercă să bea ceai şi să o îmbărbăteze pe 
Sally, apoi se duse la supermarket şi cumpără votcă; se 
întoarse acasă şi se pironi în faţa laptopului, din nou. Totul 
devenise mecanic deja - nu mai aştepta nimic. 

Dar pe neaşteptate, pe ecran apăruse un mic simbol al 
unui plic. Sosise un nou e-mail, şi era din partea lui... 
Cloncurry. 

Rob deschise mesajul, strângând tensionat din dinţi. 

Nu era niciun mesaj, cu excepţia unei trimiteri către un 
videoclip. Rob apăsă pe link: ecranul se purică, apoi 
imaginea deveni clară, şi Rob le văzu pe Christine şi pe 
fiica lui într-o cameră goală, legate de scaune. Camera era 
uşor diferită, mai mică decât ultima. Hainele prizonierelor 
fuseseră schimbate. Era evident că Lizzie şi Christine 
fuseseră mutate. 


266 


Nu asta îl cutremură pe Rob, provocându-i un nou 
sentiment de frică cruntă şi înteţindu-i teroarea, ci faptul 
că cele două ostatice purtau cagule. Cineva acoperise 
capetele fetelor cu glugi negre şi groase. 

Rob se încruntă. Îşi aminti cât de speriat fusese sub acea 
cagulă infectă în Lalish. Holbându-se la întuneric. 

Aceste noi şi deprimante imagini video - cu Lizzie şi 
Christine tăcute, acoperite de cagule şi legate de scaune - 
durară trei minute interminabile. După aceea Cloncurry 
apăru pe ecran, vorbind direct în cameră. 

Rob privi chipul acela uscăţiv şi chipeş. 

— Salut, Rob! După cum bine vezi, ne-am mutat în 
condiţii mult mai agreabile. Fetele au cagule pe capete 
pentru că vrem să speriem şi rahatul din ele. Deci. Te rog, 
spune-mi despre Cartea Neagră. Chiar eşti pe urmele ei? 
Trebuie să ştiu. Trebuie să fiu ţinut la curent. Te rog, nu 
păstra secrete. Nu îmi plac secretele. Secretele de familie 
sunt nişte lucruri atât de odioase, nu eşti de acord? Deci, 
spune-mi dacă încă îţi mai doreşti o familie, dacă nu îţi vrei 
familia ucisă. Spune-mi cât mai repede. Nu mă obliga să 
fac ceva ce o să regret. 

Cloncurry se întoarse. Părea că vorbea cu cineva din 
spatele camerei. Mormăind. Rob auzi râsete de undeva din 
jur. Apoi Cloncurry apăru în prim-plan din nou. 

— Ce vreau eu să zic, hai să vorbim pe şleau, Rob. Tu ştii 
ce îmi place mie să fac, îmi cunoşti ocupaţia. Este 
sacrificiul, corect? Sacrificiul uman. Problema este că am 
prea multe opţiuni. Adică: cum o voi ucide pe fiica ta? Şi 
pe Christine? Pentru că există atâtea metode de sacrificiu, 
nu-i aşa? Care sunt favoritele tale, Rob? Eu tind să le 
prefer pe cele vikinge. Tu nu? Însângerarea vulturului, 
spre exemplu. Mă tem că profesorul era destul de alarmat 
când i-am scos plămânii. Alarmat şi oarecum impresionat, 
dacă îmi permiţi să comentez. Dar am fi putut fi mult mai... 
nemiloşi, zise Cloncurry, zâmbind. 

Rob şedea în apartament asudând. 

Cloncurry se apropie de cameră. 

— Spre exemplu, există un ritual minunat al celților. 


267 


Obişnuiau să îşi tragă victimele în ţeapă. În special femeile 
tinere. Mai întâi le dezbrăcau, apoi le duceau pe un câmp, 
le ridicau deasupra unui ţăruş, le desfăceau picioarele, şi 
apoi - ei bine, apoi le trăgeau în jos, pe ţăruş. Trăgându-l 
în ţeapă. Prin vagin. Sau poate anus, adăugă Cloncurry 
căscând. Chiar nu vreau să fac asta minunatei tale fetiţe, 
Rob. Adică, dacă ar fi să îi înfig o suliță prin găoază, ar 
sângera pe tot covorul. Şi apoi ar trebui să cumpărăm un 
recipient mare cu detergent pentru covoare. O cheltuială 
nedorită, zise el zâmbind din nou. Deci dă-mi fututul ăla de 
Volum Negru. Căcaturile lui Tom Whaley. Chestiile pe care 
le-ai găsit în Lalish. Dă-mi-le. Acum. 

Camera se clătină uşor. Cloncurry întinse mâna şi o 
echilibră. Apoi vorbi direct în ecran. 

— Şi în ceea ce priveşte sacrificiul copiilor, o avem pe 
micuța Lizzie aici. Ei bine... 

Bărbatul se ridică şi se îndreptă spre scaunul lui Lizzie. 
Cu înflorituri ca de magician, Cloncurry îi scoase cagula de 
pe cap - şi faţa lui Lizzie apăru pe ecran. Holbându-se, 
înspăimântată, la cameră, cu acea curea de piele strânsă în 
jurul gurii. 

Cloncurry mângâie părul copilei. 

— Atât de multe metode, şi numai o singură fetiţă. Pe 
care dintre ele să o aleg? Incaşii îşi duceau copiii sus pe 
munţi, unde îi lăsau să moară prin expunere la intemperiile 
mediului. Dar asta e o moarte cam înceată. Mi se pare 
cam... plictisitoare. Dar ce zici de una dintre metodele mai 
rafinate ale aztecilor? Poate că ai auzit, spre exemplu, de 
zeul Tlaloc? 

Cloncurry se învârti în jurul scaunului lui Lizzie. N 

— Zeul Tlaloc era un cârnat, ca să fiu sincer, Rob. Îşi 
voia setea astâmpărată cu lacrimi de om. Aşa că preoții 
azteci trebuiau să facă odraslele să plângă. Şi făceau asta 
smulgând unghiile copiilor. Foarte încet, una câte una. 

Cloncurry dezlegă una din mâinile lui Lizzie. Rob văzu 
că mâna fiicei sale tremura de frică. 

— Da, Rob, le smulgeau unghiile, apoi tăiau degețelele, 
exact ca astea, zise el, mângâindu-i degetele. Şi asta, 


268 


normal, făcea copiii să plângă. Faptul că li se smulgeau 
unghiile. Apoi, în timp ce le rupeau unghiile, aztecii le 
adunau lacrimile copiilor bocitori şi ofereau lichidul zeului 
Tlaloc. Apoi copiii erau decapitaţi. 

Cloncurry zâmbi. Apoi, pe neaşteptate, îi legă copilei din 
nou mâna de scaun. 

— Deci, asta aş putea face. Rob, aş putea urma vechea 
metodă aztecă. Dar chiar cred că ar trebui să mă faci să 
mă răzgândesc. Nu mă face să îi smulg unghiile, să îi tai 
degetele şi apoi să îi retez capul. Dacă sunt însă forţat de 
neascultarea ta să fac vreunul dintre aceste lucruri, mă voi 
asigura să îţi trimit lacrimile ei într-un mic recipient din 
plastic. Aşa că treci la treabă, pune osul la muncă, zâmbi 
el. Repede, repejor! 

Ucigaşul se aplecă către cameră, căutând butonul de 
oprire. Videoclipul se opri; imaginea îngheţă. 

Rob privi tăcut ecranul computerului timp de zece 
minute. Holbându-se la imaginea finală, asupra zâmbetului 
strâmb al lui Cloncurry. Cu pomeţii lui înalţi, cu ochii verzi 
şi sclipitori şi cu părul lui brunet. Stând în aceeaşi cameră 
în care fiica şi iubita lui Rob şedeau legate de scaune, în 
spatele lui, aşteptând să fie trase în ţeapă, mutilate şi 
ucise. Rob nu se îndoia nicio clipă că bărbatul ar fi în stare 
să facă asta. Citise raportul morţii lui De Savary. 

Rob petrecu următoarea zi cu Sally. Şi apoi primi un alt 
e-mail. Cu un alt videoclip. Iar acesta fuse atât de grotesc, 
încât Rob vomită în timp ce îl privi. 


41 


De îndată ce primi noul e-mail cu ultimul videoclip, Rob 
merse la Scotland Yard, la biroul lui Forrester. Nici măcar 
nu sună înainte, nu trimise niciun mesaj şi niciun e-mail, îşi 
şterse voma de la gură şi se spălă pe faţă cu apă rece, apoi 
chemă un taxi. 

Pe drum spre Victoria, privi toţi oamenii fericiţi. Făcând 


269 


cumpărături, plimbându-se, urcând şi coborând din 
autobuze, căscând ochii la vitrinele magazinelor. Era greu 
să împaci normalitatea atmosferei de pe străzi cu 
obscenitatea pe care Rob o vizionase în videoclip. 

Incercă să nu se mai gândească la asta. Trebuia să îşi 
controleze furia. Ar putea încă să o salveze pe Lizzie, chiar 
dacă era prea târziu pentru Christine. Rob stătea pe 
bancheta din spate a taxiului, simțind nevoia să spargă 
geamul cu pumnul, dar nu avea de gând să-şi piardă 
controlul. Cel puţin nu încă. Ce avea să facă, se gândea, 
dacă i s-ar fi oferit vreodată şansa să-l pedepsească pe 
Cloncurry. Să-l măcelărească cu un simplu cuţit sau cu un 
satâr. De fapt, Rob voia să înfigă un vătrai în ţeasta lui 
Cloncurry şi să îi sfărâme craniul până avea să îi ejaculeze 
creierii prin orbite. Nu, ar trebui şi mai rău de atât, să se 
răzbune - avea să îl ardă pe Cloncurry, cu minuţiozitate, 
cu acid, în timp ce faţa aia chipeşă avea să i se topească. 
Orice. Orice orice orice ORICE ORICE. 

Rob voia să se răzbune pentru ceea ce îl văzuse pe 
Cloncurry că-i făcuse lui Christine în videoclip. Voia 
răzbunare însângerată. Chiar atunci. 

Taxiul opri în faţa atriumului din sticlă şi oţel al Scotland 
Yardului şi Rob plăti taximetristului mormăind feroce şi 
intră pe uşile de sticlă. 

Fetele de la recepţie încercară să îl oprească, dar el le 
aruncă o căutătură atât de furioasă, încât ele nu ştiură ce 
să facă; apoi se întâlni cu Boijer pe hol. 

— Am ceva ce trebuie să vedeţi, zise Rob. 

Finlandezul cu figură prietenoasă îi oferi un zâmbet, 
însă Rob nu îl împărtăşi. Expresia finlandezului se 
întunecă; Rob se încruntă, mânios. 

Urcarea cu liftul se desfăşură în tăcere. Merseră în ritm 
alert către uşa lui Forrester. Boijer bătu mai întâi, dar Rob 
o deschise direct. Forrester sorbea dintr-o cană de ceai, 
căscând ochii la nişte dosare şi tresări, speriat, când Rob 
dădu buzna în birou şi se aşeză pe scaunul de lângă el. 

— Verifică e-mailul ăsta, zise Rob, tăios. Mesaj de la 
Cloncurry. 


270 


— Dar de ce nu ne-ai sunat mai întâi, am fi putut... 

— Uită-te la el. 

Aruncându-i o privire îngrijorată lui Boijer, Forrester se 
aplecă către monitor şi deschise pagina unui motor de 
căutare. Intră în e-mailul lui Rob; Rob îi dictă parola. 

— Acolo, zise Rob. E doar un link video. Deschide-l. 

Forrester accesă linkul şi imaginea se purică, prinzând 
viaţă, arătând aceeaşi scenă ca şi înainte. Christine şi 
Lizzie legate de scaun. Aceleaşi haine, aceleaşi cagule. O 
cameră la fel de nesemnificativă ca şi ultima. Greu de 
descris. 

— Am mai văzut asta, zise Forrester cu blândeţe. 
Muncim din greu la asta, Rob. Credem că le acoperă 
capetele pentru ca ele să nu poată clipi, trimiţându-ţi 
mesaje, Unii oameni fac asta - trimit semnale clipind. 
Oricum este ceva ce voiam să-ţi aduc la cunoştinţă... 

— Inspectore. 

— Am făcut nişte cercetări despre familia Cloncurry şi 
despre Whaley, despre strămoşii lor, este o pistă nouă şi... 

— Inspectore! 

Rob era plin de nervi în mod justificat. Şi de durere. 

— Vreau să taci din gură. Doar uită-te la videoclip. 

Cei doi poliţişti schimbară încă o privire îngrijorată. 
Boijer dădu roată biroului pentru a se putea uita la ecran. 
Cei trei bărbaţi priviră monitorul. 

O siluetă apăru din stânga imaginii. Era Cloncurry, care 
purta în mână o tigaie imensă din metal cenuşiu, plină cu 
apă clocotindă. Aşeză tigaia pe jos, apoi dispăru din nou de 
pe ecran. Christine şi Lizzie stăteau sub cagulele lor 
abjecte, aparent în necunoştinţă de cauză. Nedându-şi 
seama ce făcea Cloncurry. 

Apoi Cloncurry se întoarse. Cu un fel de trepied şi o 
sobă cu gaze pentru picnic - care deja emitea o energică 
flacără albastră. Aşeză trepiedul în faţa lui Christine şi 
puse soba între picioarele suportului de metal; apoi ridică 
vasul cu apă şi îl poziţionă deasupra. Cu flacăra arzătoare 
direct dedesubt, apa începu să bolborosească şi să fiarbă. 

Aparent satisfăcut, Cloncurry întoarse camera. 


271 


— Suedezii ăia sunt o adunătură ciudată, nu crezi Rob? 
Vreau să spun, uită-te la mâncarea lor. Sendvişuri 
desfăcute. Gravlax. Toate chestiile alea cu heringi. Şi acum 
asta! Oricum, suntem gata. Sper că apreciezi tot efortul 
meu, Robert. Tigaia asta a costat cincizeci de lire. Poate că 
o returnez după aia, o schimb cu un rotisor, zise bărbatul, 
întorcând privirea de la cameră. OK. Deci. Băieți. Are 
cineva un cuţit, întrebă el, privind în spatele camerei. A-lo? 
Un cuţit mare pentru tăiat oameni? Da. Ăla e. Mulţumesc 
foarte mult. 

Luând lama de la un asistent nevăzut, Cloncurry înclină 
cuțitul în mână şi încercă lama cu degetul. 

— Perfect. Bineînţeles că nu vorbesc despre Suedia din 
zilele noastre, Rob, zise el, privind din nou în spatele 
camerei. Nu. Nu vorbesc despre scaune de masă de la 
Ikea. Sau maşini Volvo şi Saab şi centre pentru tenis de 
masă, râse Cloncurry. Mă refer la Suedia de dinainte să se 
transforme toţi în poponari. Suedia cea adevărată. Suedia 
medievală. Barbarii cu părul lung care chiar ştiau cum să 
manevreze victimele, care ştiau cum să facă sacrificii... lui 
Odin. Şi Thor. Ştii tu. Pentru că asta o să facem, într-o 
manieră foarte deosebită. În dimineaţa asta o facem în stil 
suedez. Sacrificii suedeze antice. Fierberea Măruntaielor, 
declară el, cuțitul sclipind în aer. O să tăiem una din fetele 
tale, şi o să-i fierbem organele mărunte şi vitale aici, în 
această oală mare. Dar pe care să o sacrificăm? Pe care o 
preferi? întrebă Cloncurry cu o sclipire în ochi. Pe care? Pe 
fetiţa mai mică sau pe fetiţa mai mare? Mmm? Cred că mai 
bine păstrăm ce-i mai bun la sfârşit, nu? Oricât de mult ai 
iubi-o pe frumuşica Christine, cu acel adorabil semn din 
naştere de lângă sfârc - da acela îmi imaginez că eşti mai 
ataşat de fiica ta. Deci cred că o vom păstra pe fiica ta 
pentru un alt ritual, pentru mai târziu, poate mâine, şi 
acum, o vom despica pe franţuzoaică. Are o burtică aşa 
drăguță, în fond. Să o tăiem pe prietena ta? Da, eu aşa zic. 

Ucigaşul se aplecă spre figura acoperită a lui Christine. 
Ea se lupta cu legăturile şi se arcuia, în zadar. Rob văzu 
cagula umflându-se şi dezumflându-se în timp ce Christine 


272 


gâfâia de frică sub giulgiu. 

Cloncurry îi ridică puloverul câţiva centimetri şi 
Christine se feri de atingerea lui. 

— Dumnezeule. Nu pare foarte entuziasmată, aşa-i? Tot 
ce am să fac este să îi scobesc intestinele şi stomacul şi 
poate şi vezica şi să i le fierb la foc mic în această oală, 
încât să moară lent pe parcursul a treizeci de minute, sau 
mai mult. Ai zice că e la dentist. Ce e în neregulă cu asta, 
Christine? 

În atmosfera fetidă şi tensionată din birou, Forrester se 
întinse să închidă clipul. 

— Nu, se răsti Rob. Vită-te la el. Vreau să te uiţi la el. Eu 
a trebuit să îl văd, futu-i. Uită-te! 

Forrester se lăsă la loc pe spate. Rob observă luciul 
lacrimilor din ochii poliţistului. Nu îi păsă. El trebuise să îl 
vadă. Acum şi ei trebuiau să privească. 

Se uitară. 

Prima mişcare de tăiere a lui Cloncurry fu rapidă. Cu o 
uşurinţă experimentată, ca şi când ar fi fost măcelar de 
când lumea, Cloncurry înfipse cuțitul în burta expusă a lui 
Christine şi smulse lama pe orizontală. Sângele umplu 
lama şi poala lui Christine. Un geamăt se auzea clar, în 
ciuda căluşului şi a cagulei, care îi astupau glasul. Sângele 
curgea încet, iar organele interne, roz şi roşii, începură să 
se prelingă şi să iasă prin tăietura lată, precum capetele 
roz, mânjite ale unor bebeluşi nefireşti. 

— Ce-avem noi aici, zise Cloncurry, forțând imensa rană 
să se deschidă, pentru a privi înăuntru. Cine se îmbulzeşte 
în față? Doamnă Uter? Hai, fată, lasă şi pe altcineva să 
încerce. 

Lăsând cuțitul din mână, ucigaşul băgă mâinile adânc, în 
tăietura laterală din stomacul lui Christine. Rob nu putu să 
nu observe cât de palid părea stomacul lui Christine. 
Bronzul îi dispăruse în timpul captivităţii; pielea ei părea 
aproape albă. Însă paloarea era colorată de sângele 
curgând lent. Iar gemetele se transformau în scâncituri de 
durere, în timp ce Cloncurry scotea cu blândeţe intestinele 
femeii: spirale de gri pastelat şi albastru greţos, ca nişte 


273 


legături de cârnaţi, obscen de cruzi. 

Cu grijă, Cloncurry scoase o parte din organele lui 
Christine, care erau în continuare legate de corp prin 
vene, artere şi muşchi, şi ganglioni alb cu gri. Apoi duse 
mâna plină de măruntaie către vasul cu apă clocotind. 

Christine se zbătu. 

— Vezi ce deştepţi erau suedezii ăştia. Poţi extrage toate 
organele inferioare, dar victima continuă să trăiască. 
Pentru că este încă legată de organele ei majore, deci, încă 
metabolizează. Doar că mai şi fierbe de vie, completă 
Cloncurry, rânjind mişeleşte. Hei. Să adăugăm şi nişte 
piper? Să o facem picantă? O minunată tigaie picantă de 
iubită. 

Vocea lui Christine ea un geamăt plâns şi straniu 
provocat de durerea pe care o suporta. Era sufocată de 
căluş şi de cagulă. Rob nu mai auzise pe nimeni scoțând un 
astfel de sunet. 

Cloncurry luă, de undeva, o lingură imensă de lemn şi 
începu să amestece măruntaiele lui Christine din oală. 
Amestecatul dură câteva minute terifiante, punctate de 
mormăitul disperat al victimei. Cloncurry oftă frustrat. 

— Doamne. Cam geme, nu-i aşa? N-a gemut aşa când am 
regulat-o. Crezi că îi place? Hmm, mormăi el, zâmbind. 
Ştiu! Hai să o  înveselim cu un cântec suedez 
corespunzător! Cloncurry începu să fredoneze şi apoi să 
cânte. 

— Mamma Mia don't you let me go, my my, how could I 
forget You! Yes, I was broken-hearted, blue since the day 
we parted” - dar acum, m-ai pus într-o oală sub presiune! 

Se opri din cântat. Gemetele deveniră un murmur, apoi 
doar un scâncet. Cloncurry mai amestecă o dată în oală. 
Bărbia sus, Christine, nu mai avem mult. Crezi că sosul se 
îngroaşă, întrebă el zâmbind. A, uite, ce avem aici? Uită-te 
la asta! Domnul Rinichi. Cloncurry se întoarse către 
cameră şi ridică lingura de lemn. În căuşul lingurii se afla 
unul din rinichii mari şi închişi la culoare ai lui Christine 
acoperit de vene şi artere, precum nişte spaghete sângerii. 


29 Versuri din melodia Mamma Mia a formaţiei suedeze ABBA (n.tr.) 
274 


Forrester lăsă ochii în pământ. 

— Asta e tot, zise Rob. Videoclipul se termină cam pe 
aici. Christine se prăbuşeşte. Şi pur şi simplu... pur şi 
simplu moare. 

Boijer se aplecă şi închise emailul. Apoi se întoarse către 
Rob fără a spune nimic, însă cu ochii clar înlăcrimaţi. 

O vreme, bărbaţii stătură în cameră. Abia putând să 
vorbească. Rob ridică din umeri către poliţişti, dărâmat; şi 
se ridică să plece. 

Apoi sună telefonul. _ 

Forrester răspunse. Îl privi pe Rob, în capătul celălalt al 
oficiului, în timp ce vorbi, cu voce joasă la telefon. In final, 
inspectorul puse telefonul jos. 

— Ar putea fi prea târziu pentru... pentru Christine. Dar 
încă o putem salva pe fiica ta. 

Rob se holbă la el, din pragul uşii. 

— Erau cei de la Gardai, dădu el din cap aprobator, din 
Irlanda. Au găsit banda. 


42 


Forrester şi Rob se întâlniră la aeroportul Dublin. 
Polițistul era însoţit de poliţiştii irlandezi care purtau 
chipiuri cu insigne în forma unor stele aurii. 

Nu avură discuţii de complezenţă. Forrester şi poliţia 
irlandeză îl conduseră pe Rob prin sala de aşteptare de la 
sosiri, într-o parcare exterioară răcoroasă; se urcară în 
tăcere cu toţii într-o dubă. 

Rob fu primul care rupse întunecata şi 
înspăimântătoarea tăcere. 

— Fosta mea nevastă e aici? 

— A ajuns cu un avion care a aterizat cu o oră înaintea 
ta, zise Forrester dând din cap. E la locul faptei. 

— Era ultimul loc la acel zbor, zise Rob. 

Simţea nevoia să se scuze. Se simţea vinovat mai tot 
timpul. Vinovat de moartea lui Christine, vinovat de soarta 


275 


ce o aştepta pe Lizzie. Vinovat de propria idioţenie care se 
dovedise a fi letală. 

— Aşa că... rosti el, încercând să-şi controleze emoţiile. 
Am luat eu următorul avion. Am lăsat-o pe ea să ajungă 
prima. 

Toţi poliţiştii scuturară din cap aprobator. Rob nu ştia ce 
să mai zică. Oftă şi îşi muşcă pumnul şi încercă să nu se 
gândească la Christine. Apoi îşi ridică privirile şi le spuse 
lui Forrester şi Boijer despre Isobel şi încercările ei de a 
găsi Cartea Neagră. Nu mai avea nicio veste de la ea de 
mai mult de o zi, le spuse el, şi nu o putea contacta la 
telefon. Dar acea tăcerea putea însemna că era aproape de 
premiul cel mare. În mijlocul deşertului, în afara 
semnalului. 

Poliţiştii ridicară din umeri, într-o încercare eşuată de a 
părea impresionați. Ron nu îi putea învinovăţi: părea a fi 
un pariu riscant şi atât de îndepărtat, în comparaţie cu 
realitatea Irlandei înfrigurate şi ploioase. Şi a unei bande 
de ucigaşi încolţite. Şi a unui cadavru eviscerat. Şi a unei 
fiice ce avea să fie dezmembrată. 

— Deci, zise el într-un sfârşit, ce e nou...? 

Şeful ofiţerilor irlandezi se prezentă. Avea părul cărunt 
şi o figură serioasă, cu un maxilar rigid. 

— Detectiv Liam Dooley. 

Bărbaţii îşi strânseră mâna. 

— l-am urmărit. E evident că nu putem intra pur şi 
simplu. Sunt nişte tipi bine înarmaţi. Au ucis... femeia... 
prietena ta. Îmi pare rău. Dar fetiţa este încă vie şi vrem să 
o salvăm. O vom salva. Dar trebuie să acţionăm cu grijă. 

— Da, zise Rob. 

Se opriră din cauza traficului pe şoseaua de centură a 
Dublinului. Rob privi pe geamul mânjit de picături de 
ploaie al dubei. 

Dooley se aplecă şi îl bătu pe umăr pe şoferul maşinii de 
poliţie: acesta porni girofarul şi duba cu inscripţia Gardai 
făcu slalom prin traficul care eliberă drumul pentru a le 
permite să treacă. 

— OK, spuse Dooley, vorbind cu voce tare pentru a se 


276 


face auzit peste sunetul sirenei. Sunt sigur că inspectorul 
Forrester v-a făcut instructajul, dar asta este situaţia la 
acest moment. L-am înşfăcat pe unul dintre ei, italianul... 

— Marsinelli, spuse Forrester. 

— Da, el. Marsinelli. Am pus mâna pe el ieri. Bineînţeles 
că asta i-a alertat pe ceilalţi membri ai bandei - ştiu că i- 
am înconjurat, dar sunt înarmaţi până în dinţi. 

Rob mişcă din cap aprobator, apoi dădu curs emoţiilor şi 
se aplecă în faţă, lăsând capul pe tetiera scaunului din faţa 
lui. Gândindu-se la Christine. La felul în care trebuia să îşi 
fi auzit propriile organe fierbând. 

Forrester aşeză o mână plină de compasiune pe umărul 
lui Rob. 

— O să-i prindem, nu-ţi face griji, Rob. Gardai ştiu ce 
fac. Au făcut faţă terorismului irlandez timp de treizeci de 
ani. O s-o scoatem pe Lizzie de acolo. 

Rob mormăi: nu se simţea doar întristat şi speriat, avea 
şi resentimente în continuă creştere faţă de poliţie. Poliţia 
pusese mâna pe un singur membru al bandei, iar fiica lui 
se afla încă în mâinile lui Cloncurry. Şi Christine era deja 
moartă. Poliţiştii irlandezi o făcuseră lată. 

— Deci tu practic îmi spui, începu el, că este şah mat? 
Aţi înconjurat locul ca ei să nu poată ieşi, dar nici voi să nu 
puteţi intra, în cazul în care îi fac ceva fiicei mele. Deja mi- 
a măcelărit iubita! Şi ştim că a mai ucis înainte. Deci cum 
putem fi siguri că nu o omoară pe Lizzie chiar în acest 
moment? Chiar în secunda asta afurisită? 

— Ştim că fiica ta este OK, zise Dooley, scuturând din 
cap, pentru că vorbim cu Cloncurry tot timpul. 

— Cum? 

— Prin cameră video. A instalat o altă cameră, de data 
asta bidirecţională. Am văzut-o pe fiica ta, este teafără. 
Nevătămată. Legată. Ca şi înainte. 

Ron se întoarse către Forrester pentru confirmare. 
Detectivul aprobă. 

— Cloncurry bate câmpii o groază. E posibil să fie sub 
influenţa drogurilor. 

— Dar dacă clachează brusc? 


277 


În dubă se lăsă o linişte apăsătoare. Sirena fusese 
oprită. Nimeni nu vorbea. 

— Dintr-un motiv sau altul, zise Dooley într-un final, 
pare hotărât să obţină ceva de la tine. Vrea Cartea Neagră. 
Vorbeşte încontinuu despre ea. E convins că se află la tine. 
Nu o va ucide pe fiica ta cât timp crede acest lucru. 

Rob nu putea înţelege logica acestui silogism. Nu putea 
înţelege nimic. 

leşiră de pe autostradă, lăsând în urmă suburbiile 
Dublinului, şi gonind pe drumurile de ţară, urcând pe 
dealuri verzi, împădurite. Din loc în loc se vedea câte o 
casă albă. Pe un indicator scria „Munţii Wicklow 5 km”. 
Încă burniţa. 

— Şi, bineînţeles, adăugă Dooley pe un ton jos, dacă 
există vreun semn că o va răni pe fiica ta, vom intra. 
Indiferent de risc. Avem ofiţeri Gardai înarmaţi, de jur 
împrejur. Promit. 

Rob închise ochii. Îşi putea imagina scena: poliţia dând 
buzna, agitația şi haosul. Şi Cloncurry zâmbind tăcut, în 
timp ce îi tăia gâtul fiicei lui cu un cuţit de bucătărie sau 
împuşcând-o în cap, chiar înainte ca poliţia să spargă uşa. 
Ce îl putea opri? De ce ar păstra-o un debil mintal ca Jamie 
Cloncurry pe fiica lui Rob în viaţă? Poate că poliţia avea 
dreptate. Cloncurry probabil că era disperat să pună mâna 
pe Cartea Neagră. Asta era concluzia lui Isobel. Iar 
Cloncurry trebuia să-l fi crezut pe Rob când îi spusese că o 
poate găsi. Altfel, ar fi ucis-o pe Lizzie, la fel ca pe 
Christine. 

Problema era că Rob nu avea nicio idee unde era cartea. 
Şi în afara eventualităţii în care Isobel găsea ceva, cât de 
repede, acest lucru avea să devină evident. Şi după aceea? 
Când Cloncurry va realiza că Rob nu avea nimic, ce se 
întâmpla? Rob bănuia. Când avea să se întâmple asta, 
Cloncurry avea să facă ce făcuse de atâtea ori: îşi omora 
victima. Obţinea acea satisfacţie cumplită şi macabră şi îşi 
potolea vocea lăuntrică ce tânjea după sânge. Îşi împăca 
demonii primiţi moştenire de la Whaley - şi ucidea cu 
aprigă cruzime. 


278 


Rob privi peisajul verde şi mocirlos de ţară. Văzu un alt 
indicator, pe jumătate ascuns de ramurile stejarilor din 
care apa picura: „Pădurea Hellfire, proprietatea Comisiei 
Irlandeze a Pădurilor, Coillte“. Aproape ajunseseră. 

Rob studiase istoria locului pe tren, către aeroportul 
Stansted, doar pentru a-şi găsi o ocupaţie. Pentru a-şi 
distrage atenţia de la imaginile oribile care îi treceau prin 
minte. Pe vârful unui deal din apropiere, se afla o cabană 
vânătorească, din piatră, foarte veche: Casa Montpellier. 
Construită pe un vârf de deal, de asemenea onorat cu un 
cerc de pietre. Se spunea că Montpellier era bântuită. Era 
vizitată atât de ocultişti, copii băutori de cidru, cât şi de 
istorici. Cabana era unul din principalele locuri unde se 
întruneau membrii clubului irlandez Hellfire. Să bea 
scultheen*, se ardeau pisici negre şi se juca whist cu 
diavolul. 

Din câte îşi dădea seama Rob, multe din cele întâmplate 
în acea casă erau legende şi mituri. Însă zvonurile 
referitoare la crime nu erau complet nefondate. O altă 
casă, aflată mai jos de Montpellier, în vale, fusese, potrivit 
legendelor, de asemenea utilizată de membrii clubului 
Hellfire. De Buck Egan şi lerusalim Whaley şi Jack St. 
Leger şi tot restul şlehtei de sadici din secolul al XVIII-lea. 

Se numea casa Killakee. Şi când casa Killakee fusese 
reconstruită, cu zeci de ani în urmă, un schelet fusese 
găsit, de copil sau de pitic, îngropat lângă o statuie din 
bronz a unui demon. 

Rob se întoarse şi privi pe geam. Deja se vedea casa 
Montpellier: o prezenţă cenuşie, întunecată, deasupra 
dealurilor, chiar mai întunecată şi mai cenuşie decât norii 
gri de deasupra. 

Era o zi infectă de iunie, ploioasă şi satanică. Rob se 
gândi la Lizzie, tremurând undeva în cabana din apropiere. 
Trebuia să se abţină. Să gândească pozitiv cât de cât. Nu îl 
felicitase pe Forrester pentru descoperire. 

— Apropo, felicitări pentru treaba bună. 

— Pardon? se încruntă detectivul. 


30 Un lichior special din amestec de whisky şi unt 
279 


— Pentru presentiment, ştii tu, că i-aţi găsit pe indivizii 
ăştia. 

— A fost un fleac, zise Forrester scuturând din cap. Doar 
o simplă bănuială. Am încercat să gândesc din perspectiva 
lui, a creierului bolnav al lui Cloncurry. Îi plac locuri cu 
rezonanţă istorică. Să-i vezi familia. Unde locuiesc. S-ar 
ascunde într-un loc care avea însemnătate pentru el. Şi, 
bineînţeles, că ei caută Cartea Neagră, pentru a pune 
mâna pe comoara lui Whaley. De aici se trag Whaley 
Arzătorul de Capele şi Ierusalim Whaley. Ar fi trebuit să îşi 
înceapă căutările de aici. De ce să nu îţi fixezi bazele 
cercetării aici. 

Duba se opri scârţâind în dreptul unei ferme, în faţa 
căreia fusese ridicat un cort alb imens, iar ei coborâră cu 
toţii. Rob intră în cort şi îşi văzu fosta soţie stând într-un 
colţ alături de o femeie poliţist de la Gardai, bând o cană 
de ceai. Erau mulţi poliţişti acolo, multe accente irlandeze 
melodioase, insigne lucitoare de pe chipiuri şi ecrane tv. 

Dooley îl apucă de braţ pe Rob şi îi prezentă situaţia. 
Cabana bandei se afla la doar câteva sute de metri în josul 
dealului. Dacă mergeai zece minute către stânga, ieşind pe 
uşa din spate a fermei, o puteai vedea, ascunsă într-o vale 
verde, îngustă. Casa Montpellier se afla pe vârful 
mândrului deal din spatele lor. 

— Cloncurry a închiriat anexa casei cu luni în urmă, zise 
Dooley. De la soţia fermierului. Ea a fost cea care ne-a 
informat, când am căutat din uşă în uşă. Ne-a spus că a 
observat nişte lucruri stranii. Aşa că am pus cabana sub 
urmărire. li urmărim de douăzeci şi patru de ore deja. 
Credem că am numărat cinci bărbaţi înăuntru. L-am prins 
pe Marsinelli când se ducea la magazin. 

Rob încuviinţă prosteşte. Se simţea ca un prost. Se 
simţea ca într-un duel complet stupid şi ridicol: poliţiştii 
erau aparent poziţionaţi de jur împrejurul câmpurilor şi 
dealurilor, cu armele aţintite spre casă. Înăuntru se aflau 
patru bărbaţi conduşi de un descreierat. Rob voia să fugă 
spre deal şi să... facă ceva. Orice. In loc de asta, el privi 
ecranele tv. Părea că Gardai aveau diverse camere video 


280 


aţintite către ascunzătoarea ucigaşilor. Fiecare mişcare 
era înregistrată şi analizată, zi şi noapte. Deşi nu se mai 
înregistrase nimic de ore bune, draperiile erau trase şi 
uşile evident închise. 

Pe un birou, în faţa monitoarelor, se afla un laptop. Ron 
bănui că acela era computerul programat să recepteze 
comunicările lui Cloncurry prin camera video. Laptopul 
avea cameră video încorporată. 

Simţindu-se de parcă cineva îi umpluse plămânii cu alice 
de plumb, Rob traversă cortul spre Sally. Schimbară 
câteva cuvinte şi o îmbrăţişare. 

Şi apoi Dooley îl chemă pe Rob în partea cealaltă a 
cortului. 

— E Cloncurry! A apărut pe ecran din nou. l-am spus că 
eşti aici. Vrea să vorbească cu tine. 

Rob traversă cortul alergând şi se aşeză în faţa camerei 
video. Era acolo. Faţa aceea ascuţită: aproape plăcută, dar 
atât de rece. Ochii aceia inteligenţi, ca de şarpe. În spatele 
lui Cloncurry se afla Lizzie, în haine curate, tot legată de 
scaun, dar fără cagulă pe cap. 

— A, domnul de la The Times. 

Rob privi tăcut ecranul. Simţi un ghiont de la cineva. 
Dooley îi făcea semne şi mima: „Vorbeşte cu el, ţine-l de 
vorbă“. 

— Bună, zise Rob. _ 

— Bună! exclamă Cloncurry, râzând. Imi pare rău că a 
trebuit să o fierbem pe jumătate pe logodnica ta, dar fetiţa 
ta este complet nevătămată. Chiar îmi place să cred că 
este într-o condiţie excelentă! li dăm foarte multe fructe. 
Aşa că înfloreşte. Bineînţeles că nu ştiu pentru cât timp 
vom mai putea păstra situaţia actuală, dar asta depinde de 
tine. 

— Aţi... zise Rob. Aţi... încercă el din nou. 

Nu avea sens, nu ştia ce să spună. În disperarea lui, se 
întoarse către Dooley, dar în acelaşi timp, realiză că avea 
ceva de spus. Chiar avea ceva de spus. Avea un as în 
mânecă şi acum ştia cum să-l folosească. Privi direct spre 
ecran. 


281 


— OK, Cloncurry, uite cum stă treaba. Dacă mi-o dai pe 
Lizzie, îţi pot face rost de carte. Pot să fac asta. 

Jamie Cloncurry se încruntă. Era primul semn de 
nesiguranţă, oricât de subtil, pe care îl văzuse Rob 
vreodată pe figura bărbatului. li oferi o fărâmă de 
speranţă. 

— Normal, zise Cloncurry. Normal că poţi. Bănuiesc că 
ai luat-o din Lalish, zise el, nu prea convins şi zâmbind 
sarcastic. 

— Nu. 

— Şi de unde ai luat-o? Ce rahat mănânci, Luttrell? 

— Din Irlanda. E aici în Irlanda. Yazidiţii mi-au spus 
unde. Mi-au spus în Lalish unde o pot găsi. 

Juca periculos - dar spera ca jocul să funcţioneze. Pe 
faţa lui Cloncurry apărură semne vagi de îngrijorare şi 
îndoială, de îngrijorare deghizată în rânjet. 

— Corect. Dar, bineînţeles, nu îmi poţi spune unde este. 
Deşi aş putea să-i tai nasul fiicei tale cu un cleşte de 
trabuc. i 

— Nu contează unde este. Dar ţi-o voi aduce. Intr-o zi 
sau două. Apoi vei avea Cartea Neagră şi îmi vei putea da 
fiica înapoi, zise Rob, privindu-l în ochi. Dacă pleci de aici, 
dacă armele încep să vorbească, chiar nu îmi mai pasă. 

— Nu. Nici mie, râse Cloncurry. Nici mie, Robbie. Eu 
vreau doar cartea. 

Cei doi bărbaţi se priviră unul pe altul. Rob simţi un val 
de curiozitate tipic jurnalistică. 

— Dar de ce? De ce eşti atât de obsedat de ea? De ce 
toate... astea? 

Cloncurry privi într-o parte, căutându-şi parcă cuvintele. 
Ochii săi verzi sclipiră, când îşi întoarse privirea. 

— Ți-aş putea spune câte ceva, bănuiesc. Cum îi spuneţi 
voi, jurnaliştii? Reclamă anonimă? 

Rob simţi poliţiştii mişcându-se în stânga sa - ceva se 
întâmpla. Asta era semnalul? Aveau să intre poliţiştii? Avea 
să se decidă soarta fiicei lui în acel moment? 

Forrester îi făcu semn să îl ţină de vorbă. 

Cloncurry continuă să vorbească. 


282 


— Acum trei sute de ani, Rob, Ierusalim Whaley s-a 
întors din Ţara Sfântă cu nişte obiecte secrete pe care i le 
dăduseră yazidiţii. Ar fi trebuit să fie un bărbat fericit. 
Pentru că găsise exact ceea ce clubul Hellfire căutase, iar 
Francis Dashwood urmărise în toţi acei ani. Găsise dovada 
finală că toate religiile, Coranul, Talmudul şi Biblia, toate 
tâmpeniile alea sacre, imaginare, toate erau nişte 
absurdităţi. Religia este doar putoarea stătută a urinei din 
orfelinatul sufletului uman. Pentru un ateu, precum 
strămoşul meu, dovada finală era Sfântul Graal. Chestia 
aia mare. Câştigul cel gras. Lozul câştigător. Dumnezeu nu 
este doar mort, căcăciosul n-a existat niciodată, zise 
Cloncurry, zâmbind. Şi, cu toate astea, Rob, ceea ce a găsit 
Whaley era mai mult decât atât. Ceea ce a găsit era atât de 
teribil, încât i-a frânt inima. Cum e zicala aia? Ai grijă ce-ţi 
doreşti. Nu aşa se spune? 

— Şi ce era? Ce a găsit? 

— Ei, chicoti Cloncurry. N-ai vrea tu să ştii, Robbie, 
micul meu cronicar? Dar nu îţi voi spune. Dacă într-adevăr 
ştii unde este cartea, poţi să citeşti şi singur. Doar că, dacă 
spui cuiva, va trebui să o spintec pe fiică-ta cu un set de 
cuțite cumpărate de pe E-bay. Tot ce pot spune acum ar fi 
că Thomas Whaley este cel care a ascuns cartea. Şi el le-a 
a spus unor prieteni apropiaţi ce conţinea. Şi că în anumite 
circumstanţe, cartea trebuia distrusă. 

— De ce nu a distrus-o el? 

— Cine ştie? Cartea Neagră este... un tezaur atât de 
incredibil. O revelaţie atât de îngrozitoare, Rob, poate că 
nu a putut să o facă. Trebuie să fi fost mândru de 
descoperirea lui. El găsise ceea ce marele Dashwood nu 
reuşise. El, umilul Tom Whaley din Irlanda, îl întrecuse pe 
premierul britanic. Trebuie să fi fost mândru de el. Aşa că 
în loc să o distrugă, a ascuns-o. Cu timpul, locul a fost 
uitat. Şi de aici a pornit căutarea eroică a comorii 
strămoşului meu. Dar partea cea mai interesantă, Rob... 
Mă asculţi? 

Poliţia cu siguranţă plănuia ceva. Rob văzu bărbaţi 
înarmaţi ieşind din cort. Auzi comenzi şoptite. Putea 


283 


prevedea o acţiune în desfăşurare: ecranele tv clipeau din 
cauza mişcărilor. În acelaşi timp, banda părea să 
construiască ceva în grădina din spate. Era un ţăruş imens 
de lemn. Ceva ce ai folosi pentru a trage pe cineva în 
ţeapă. Rob ştia că trebuia să îşi păstreze calmul şi să îl ţină 
de vorbă pe ucigaş. 

— Continuă. Continuă, te ascult. 

— Whaley a spus că dacă s-ar fi descoperit vreodată un 
templu în Turcia... 

— Gobekli Tepe?! 

— Deştept băiat.  Gobekli Tepe. Whaley le-a zis 
confidenţilor săi exact ceea ce îi spuseseră yazidiţii: şi 
anume că dacă Gobekli Tepe ar fi fost vreodată dezgropat, 
atunci Cartea Neagră trebuia distrusă. 

— De ce? 

— Asta e ideea, retardatule! Pentru că această carte, în 
mâinile cui trebuie, interpretată cum trebuie, combinată 
cu dovezile din Gobekli, poate da peste cap întreaga lume, 
Rob. Ar putea schimba totul. Ar înjosi şi degrada 
societatea. Nu doar religiile. Ci întreaga structură a 
vieților noastre, felul în care am conceput lumea ar putea 
fi în pericol, dacă adevărul ar fi descoperit, vreodată, zise 
Cloncurry, aplecându-se foarte aproape de cameră, 
umplând întregul ecran. Asta este incredibila ironie aici, 
Rob. În tot timpul ăsta, am încercat doar să vă protejez de 
voi înşivă, pe voi, lepădăturilor, să protejez umanitatea! 
Asta este slujba noastră, a familiei Cloncurry. Să vă 
protejăm pe toţi. Să găsim cartea dacă trebuie şi să o 
distrugem. Să vă salvăm pe toţi! Ştii ceva, noi suntem 
practic nişte sfinţi. Aştept să primesc o invitaţie 
electronică de la papă în orice zi. 

Zâmbetul răutăcios al bărbatului revenise. Rob ridică 
privirile la ecranele din spatele laptopului. Vedea mişcare. 
Una dintre camere arăta trei siluete, în mod clar înarmate, 
târându-se spre grădina cabanei: evident poliţişti. Intrând. 
În timp ce încercă să se concentreze pe dialogul său cu 
Cloncurry, realiză că şi Cloncurry încerca probabil exact 
acelaşi lucru: să distragă atenţia poliţiei şi a lui Rob. 


284 


Însă Dooley şi oamenii săi văzuseră stâlpul de lemn: 
ştiuseră că acela era momentul. Rob se uită spre fiica sa. O 
putea vedea în spatele lui Cloncurry, legată de scaun. Cu 
efort, Rob îşi stăpâni emoţiile. 

— Şi de ce toată violenţa asta? De ce toate crimele? 
Dacă vrei numai cartea yazidiţilor, de ce atâtea sacrificii? 

— Pentru că sunt un Cloncurry, se încruntă bărbatul. Ne 
tragem din familia Whaley. Ei se trag din Oliver Cromwell. 
Capisce*!? Ai prins tema comună a oamenilor arşi de vii? 
Cu un public frumuşel? Se spune că Cromwell fusese auzit 
râzând când omora oameni pe câmpul de luptă. 

— Şi? 

— Şi dă vina pe nenorocitul meu de haplotip. Întreabă- 
mi spirala ADN. Observă-mi secvenţa DINBP-1. 

Rob încercă să nu îşi imagineze fiica trasă în ţeapă. 

— Deci, vrei să spui că ai moştenit aceste trăsături? 

Cloncurry aplaudă sarcastic. 

— Excelent, detectiv Holmes. Da. Este destul de clar că 
sunt un psihopat. Câte dovezi mai vrei? Rămâi pe canalul 
ăsta şi poate o să ai ocazia să mă vezi mâncând din 
creierul fiicei tale. Cu o garnitură de cartofi la cuptor. E o 
dovadă îndestulătoare? 

Ron îşi înăbuşi furia. Trebuia să îl ţină pe Cloncurry pe 
loc, şi pe Lizzie în raza lui vizuală, în faţa camerei video. Şi 
asta însemna că trebuia să îl asculte pe dezaxat bătând 
câmpii. Dădu din cap aprobator. 

— Normal că am nenorocitele astea de gene pentru 
violenţă. Şi ce este destul de amuzant este că am şi genele 
pentru inteligență foarte ridicată. Ştii care este 
coeficientul meu de inteligență? 147. Da, 147. Asta mă 
face un geniu chiar printre genii. Coeficientul mediu de 
inteligență al câştigătorilor de premii Nobel este de 145. 
Sunt deştept, Rob. Foarte deştept. Probabil prea deştept 
pentru ca tu să înţelegi cât de deştept sunt. Asta e 
problema cu nivelul ridicat de inteligență. Pentru mine, 
relaţionarea cu oamenii normali este ca o trăncăneală 
serioasă cu o moluscă. 


31 Înțelegi (în 1b. it. în orig.) 
285 


— Şi cu toate astea, te-am prins. 

— O, bravo vouă. Tu şi cu IQ-ul tău mărunt de absolvent, 
de cât, 125? 130? Doamne, eu sunt un Cloncurry. Purtăm 
genele nobile ale familiei Cromwell şi ale familiei Whaley. 
Din păcate pentru tine şi pentru fiica ta, mai sunt şi 
purtătorul unei înclinații către violenţă flamboaiantă. Pe 
care o vom vedea cât de repede. Cu toate astea... 

Cloncurry se întoarse către stânga. Rob ridică privirea şi 
verifică monitoarele. Poliţia pornise infiltrarea. Armele se 
descărcau. ÎImpuşcăturile şi ecourile lor răsunau în toată 
valea. Peste tot erau ţipete şi zgomote şi focuri de armă. 
Din laptop, de la monitoare, din vale. Ecranul laptopului se 
bruie şi apoi imaginea reveni, ca şi când camera fusese 
răsturnată. Cloncurry era în picioare. Un alt foc de armă 
se auzi prin vale, şi alte patru îl urmară - şi apoi se 
întâmplă. Rob privi cum o a doua echipă de poliţie se 
infiltră, trăgând focuri pe măsură ce înaintau, în mare 
viteză şi curajos. 

Lunetiştii Gardai îi împuşcau pe membrii bandei. El văzu 
pe monitoarele tv cum siluete întunecate ale membrilor 
găştii de psihopaţi căzură la pământ. Două trupuri fură 
doborâte. Apoi auzi un alt țipăt. Nu ştiu dacă provenea de 
la televizoare sau de pe laptop, sau de afară, dar 
zgomotele erau enervante; ale unor puşti care trimiteau 
gloanţe cu viteză la distanţă. Se auzi un țipăt. Poate că 
unul dintre poliţişti era la pământ. Şi apoi încă unul? Dar 
atacul continua - pe viu, pe monitoarele din întregul cort. 

Poliţiştii se  revărsau din spatele grădinii, sărind 
gardurile. Rob urmări ecranele în timp ce curtea din spate 
a cabanei fu împânzită de agenţi cu măşti negre de schi şi 
căşti negre, urlând comenzi ca să păstreze ordinea. 
Strigând la membrii bandei. 

Totul se întâmplă cu o viteză ireală şi paralizantă. Cel 
puţin unul dintre membrii bandei părea grav rănit, întins 
pe jos, abia mişcându-se; un altul nu mai dădea niciun 
semn de viaţă. Apoi cineva sări şi aruncă o grenadă cu gaz 
paralizant în cabană, iar Rob auzi un bubuit imens. Nori 
negri de fum ieşeau pe geamurile casei. Era destul de clar, 


286 


chiar şi datorită zgomotului şi sunetelor asurzitore şi 
confuziei, că poliţia ieşea învingătoare. Aveau să reuşească 
să îl prindă şi pe Cloncurry? 

Rob se holbă la laptop. Cloncurry o luase pe Lizzie, care 
se zbătea în braţele sale. Bărbatul se încrunta, ieşind cu 
spatele din cameră. În timp ieşea fugind din cameră, mâna 
bărbatului trânti ecranul laptopului şi imaginea deveni 
neagră. 


43 


Cu excepţia liderului său, banda era decimată, membrii 
săi erau morţi, cu răni grave sau se aflau în custodia 
poliţiei; doi poliţişti fuseseră răniţi. Ambulanţele erau 
parcate de-a lungul drumurilor din spatele lor. Oriunde te 
uitai vedeai doctori, asistente şi paramedici. 

Cabana roia de poliţie, semn că se pregătea o mare 
acţiune. Cloncurry se baricadase în ultimul dormitor de la 
etaj. Pornise din nou laptopul, iar Lizzie era iarăşi legată 
de un scaun. Rob vedea toate aceste lucruri prin camera 
video. Incăperea în care se afla fusese pregătită pentru o 
ultimă confruntare. 

Rob urmărea expresia răutăcioasă a lui Cloncurry, 
holbându-se la rânjetul lui subţire, cultivat şi dispreţuitor, 
ca şi când cineva i l-ar fi lărgit cu lama unui cuţit. Ochii lui 
verzi sclipeau în semiintunericul din dormitor. 

Poliţiştii discutau înflăcărat despre ce soluţii să adopte. 
Forrester era de părere că ar fi trebuit să dea buzna, pur şi 
simplu, spărgând uşa. Fiecare secundă pe care o pierdeau 
îi punea în pericol viaţa lui Lizzie. Gardai erau mult mai 
reticenţi. Dooley credea că trebuiau să mai discute. Poate 
să găsească o modalitate de a pătrunde de pe acoperiş, 
nevăzuţi. Rob voia ca ei să intre, chiar în acel moment. Era 
sigur că îi desluşise psihologia lui Cloncurry. Liderul 
bandei ştia cu siguranţă că era ca şi mort, că nu avea să 
pună mâna pe carte, dar voia să o ia şi pe Lizzie cu el, în 


287 


cel mai oribil mod cu putinţă - obligându-l pe tatăl ei să o 
vadă murind. Rob se cutremură, până în măduva oaselor, 
reflectând modalităţile în care Cloncurry ar fi putut să îi 
măcelărească fiica. Chiar atunci. În direct. În faţa camerei. 

Forrester îl strânse pe Rob de umăr, încercând să îl 
îmbărbăteze. Ofițerii irlandezi  examinau din nou, 
concentrați, planurile casei: hornul, ferestrele, totul. 
Puteau arunca grenade paralizante prin geamurile de la 
etaj? Ar fi putut un lunetist să ţintească prin ferestre? 
Discuţiile lor îl înfuriară pe Rob. Şi cu toate acestea, ştia 
că în secunda în care aveau să încerce ceva, Cloncurry 
avea să o ucidă pe Lizzie. Uşile acelei încăperi erau, cu 
siguranţă, încuiate, baricadate, solide. Era o luptă care nu 
putea avea decât un singur final. Ar fi durat cel puţin două 
sau trei minute să spargă uşa. În clipa în care aveau să 
înceapă, Cloncurry avea să îşi scoată cuţitele cu lamă 
perfect ascuţită şi să îi reteze limba. Să îi scoată ochii. Să 
îi despice o arteră din gâtlejul ei firav şi palid... N 

Rob îşi imagină capul fiicei lui desprins de corp. Incercă 
să nu se mai gândească. Sally plângea în tăcere. S-ar fi 
părut că şi fiica lor făcea acelaşi lucru. În fundalul imaginii 
video, Rob observă umerii lui Lizzie mişcându-se tremurat. 
Sally îşi şterse nasul cu dosul palmei şi rosti exact ceea ce 
gândea Rob. 

— E un punct mort. O s-o omoare. O, Doamne... Rob 
scrâşni din dinţi la auzul replicii înlăcrimate şi tremurânde 
a fostei lui soţii. Avea dreptate. _ 

Pe ecranul laptopului, Cloncurry bătea câmpii. Începuse 
cu douăzeci de minute în urmă. Din momentul declanşării 
focurilor de armă în cabană şi în curtea din spate. 

De această dată, vorbea despre Holocaust. 

— Nu te-ai gândit niciodată, Rob, la Hitler, de ce a făcut 
ce a făcut? Ăla a fost un mare sacrificiu, aşa-i? 
Holocaustul? Un imens sacrificiu uman. Aşa îl numesc 
evreii, ştiai asta? Ofrandă prin ardere. Shoah înseamnă 
jertfa arderii, ca şi sacrificiul. Hitler i-a sacrificat. Au fost 
jertfiți prin ardere, la fel ca şi copilaşii oferiţi de jidani lui 
Moloh. Acolo ne aflăm, Rob, în Valea Umbrei Morţii. Unde 


288 


sunt arşi copilaşii. Cloncurry îşi umezi buzele. Ținea un 
pistol într-o mână şi un cuţit în cealaltă. Oamenii măreţi 
fac întotdeauna sacrificii. N-am dreptate? Napoleon 
mărşăluia traversând râuri pe spinările supuşilor săi 
înecaţi. Le ordona să intre în râu, să se înece, ca să le 
poată folosi cadavrele înţepenite pe post de poduri. Un om 
cu adevărat magnific. Apoi mai este Pol Pot, care a 
măcelărit două milioane de supuşi în Cambodgia, doar ca 
experiment, Rob. Două milioane. Asta au făcut khmerii 
roşii! Şi oamenii erau haute bourgeoisie: clasa mijlocie 
superioară. Oameni educați şi luminaţi. 

Rob scutură din cap şi întoarse ochii de la laptop. 
Cloncurry rânji. 

— A, nu vrei să vorbeşti despre asta. Ce convenabil! Dar 
va trebui să vorbeşti despre asta, Rob. Recunoaşte 
adevărul. Fiecare lider politic din lume are anumite 
apucături legate de violenţă, este un sadic de vreun fel. 
Războiul din Irak, am luptat pentru libertate, nu? Dar câţi 
am omorât cu bombele noastre cu fragmentare? Două sute 
de mii? Jumătate de milion? Societăţile mai avansate 
continuă să ucidă. Dar masacrul devine mai eficient. La 
asta suntem buni noi, oamenii, pentru că suntem conduşi 
mereu de ucigaşi. Mereu. Care e treaba cu liderii noştri, 
Rob? De ce ucid mereu? De unde vine apucătura asta? Par 
nebuni, dar sunt ei oare altfel decât mine şi decât tine? Ce 
impulsuri ai avut tu faţă de mine, Rob? Ţi-ai imaginat cum 
m-ai omori? M-ai fierbe în ulei? M-ai înjunghia cu lame? 
Pun pariu că ai făcut-o. Toţi oamenii inteligenţi, toţi tipii 
deştepţi sunt cu toţii ucigaşi. Suntem cu toţii ucigaşi, Rob. 
Şi atunci ce e în neregulă cu noi, Rob? Există ceva... 
îngropat în sufletele noastre, crezi? Hm? 

Îşi umezi buzele din nou. Cloncurry încetase să mai 
zâmbească. 

— Dar eu am obosit, Rob. Nu cred pentru o clipă că ai 
cartea sau că ştii unde este. Cred că este timpul ca această 
dramă absurdă să ia sfârşit. 

Se ridică şi întoarse spatele la cameră, îndreptându-se 
către scaun. Sub ochiul camerei, bărbatul desfăcu 


289 


legăturile care o ţintuiseră pe Lizzie de scaun. 

Rob îşi privi fiica zbătându-se în braţele lui Cloncurry. 
Încă purta căluş. Aduse fata în faţa laptopului şi o aşeză pe 
genunchi, apoi se adresă din nou camerei video. 

— Ai auzit vreodată de sciți, Rob? Aveau nişte obiceiuri 
stranii. Îşi sacrificau caii. Îi mânau pe vase aflate în flăcări. 
Apoi îi ardeau de vii. Foarte amuzant. Erau la fel de 
nemiloşi şi cu marinarii ale căror vase eşuaseră: dacă 
reuşeai să supravieţuieşti unui dezastru pe mare, sciţii 
alergau până la mal, te luau de o aripă şi te duceau pe o 
stâncă de unde te aruncau la loc în apă. Un popor absolut 
admirabil. 

Lizzie se zvârcoli în strânsoarea lui Cloncurry. Ochii ei 
căutau privirea tatălui ei pe ecranul din faţă. Sally plângea 
urmărindu-şi fiica luptându-se pentru viaţa ei. 

— Deci acum o să îi coc capul, pe viu. E o chestie a 
sciţilor. Aşa îşi sacrificau primul născut. Este primul tău 
copil, nu-i aşa? De fapt este singurul tău copil, nu? Aşa că 
o să aprind un mic foc şi... 

— Să te fut, Cloncurry! Să te fut. 

— A, da, râse Cloncurry. 

— Să te fut. Dacă o atingi numai, o să... 

— O să ce, Robbie? Ce o să faci? O să ce? O să baţi la 
uşă ca un lacheu, în timp ce eu îi tai gâtul? O să urli 
cuvinte obscene prin cutia de scrisori în timp ce eu o fut şi 
o împuşc? Ce? Ce? Ce o să faci, bulangiu mucos ce eşti? 
Poponar amărât. Hai? Ce? Ce? De ce nu vii să mă prinzi? 
A? Vino până aici şi prinde-mă chiar acum, transsexual 
idiot ce eşti. Vino încoace, Robbie. Te aştept... 

Rob nu mai rezistă. Sări din scaun şi ieşi alergând din 
cort. Un poliţist irlandez încercă să îl oprească, dar Rob îi 
trase un pumn şi îl dădu la o parte din calea lui. Fugea pe 
dealul verde, umed şi alunecos al Irlandei, pentru a-şi 
salva fiica. Fugea cât de repede putea. Inima îi bătea ca un 
bas nebun, pulsându-i în urechi. Alergă şi alergă, şi 
aproape căzu pe pământul mocirlos, dar se ridică din nou 
şi fugi în josul dealului, făcându-şi loc printre alţi poliţişti 
cu arme şi căşti, care încercară să îl oprească, însă el ţipă 


290 


la ei şi oamenii se dădură la o parte; şi în sfârşit Rob 
ajunse în faţa uşii şi intră în cabană. 

Poliţiştii alergau pe scările înguste ale casei, dar Rob îi 
depăşi. Îl împinse pe unul dintre ei din calea lui; ar fi fost 
în stare să arunce pe cineva de pe o stâncă, dacă era 
nevoie. Se simţea mai puternic ca niciodată şi mai furios 
decât credea că era posibil: avea să-l ucidă pe Cloncurry şi 
avea să o facă chiar atunci. 

În doar câteva clipe, Rob ajunse la uşa încuiată şi 
baricadată, iar poliţiştii urlară la el să se dea la o parte, 
dar Rob îi ignoră: lovi de câteva ori uşa cu piciorul şi în 
mod neaşteptat aceasta părea să cedeze. Rob îşi simţi 
oasele gleznei aproape rupându-i-se, dar lovi încă o dată şi 
uşa trosni, balamalele săriră, şi Rob intră în cameră. Se 
afla în dormitor. Şi înăuntru era... 

Gol. Camera era... goală. 

Nu era nici scaunul, nici laptopul, nici Cloncurry, nicio 
Lizzie. Doar pe podea erau semne că acolo ar fi locuit 
cineva. Conserve pe jumătate deschise de mâncare. Câteva 
haine şi căni murdare de cafea. Un ziar sau două, şi în colţ, 
un morman de haine de-ale lui Christine. 

Rob crezu că înnebuneşte. Că-şi pierde minţile. Unde 
era Cloncurry? Unde era scaunul? Cagula aruncată? Unde 
era fiica lui? 

Întrebările i se învârteau prin cap în timp ce poliţia 
umplu camera. Încercară să îl escorteze afară pe Rob, să-l 
scoată din cameră, dar el nu se lăsa dus. Trebuia să 
rezolve acest puzzle negru şi dureros. Se simţea prostit, 
umilit, îndurerat. Simţea că era pe cale să o ia razna. 

Rob privi pierdut de jur împrejurul încăperii. Observă 
mici camere video aţintite spre centru. Cloncurry era 
altundeva? Urmărindu-i? Râzând de ei? Ron aproape că 
simţea vibraţiile râsetului lui Cloncurry, acolo, undeva, pe 
internet. 

Şi apoi auzi. Un zgomot real. Un sunet înfundat, venind 
din dulapul din colţul încăperii. Era vocea unei persoane, 
dar înăbuşită de un căluş - Rob cunoştea deja prea bine 
sunetul. 


291 


Dădu un alt ofiţer Gardai la o parte şi se îndreptă direct 
către şifonier, deschizând uşa. Doi ochi bulbucaţi şi 
speriaţi îl priviră din întuneric. O voce înăbuşită, 
rugătoare, uşurată, chiar iubitoare gemea în spatele unui 
căluş. 

Era Christine. 


44 


Rob şedea pe un scaun rotativ la masa de lucru a lui 
Dooley. Biroul lui Dooley se afla la etajul zece al unei 
clădiri noi din sticlă, chiar pe malul râului Liffey. 
Priveliştea de la ferestrele imense era incredibilă. De la 
întâlnirea râului cu Marea Irlandei din est până la 
dealurile Wicklow, de dincolo de oraş, la sud. Dealurile 
erau verzi şi proaspete sub cerul ce se limpezea. Dacă se 
chinuia, Rob putea discerne silueta joasă şi întunecată a 
casei Montpellier, în vârful colinei împădurite, la douăzeci 
de kilometri distanţă. 

Imaginea casei Montpellier îl trezi la realitate. Se răsuci 
spre centrul încăperii. Biroul era plin de oameni. 
Trecuseră numai nouăzeci de minute de la drama 
înspăimântătoare care se desfăşurase la cabana din 
pădurea Hellfire. Primiseră doar un scurt mesaj din partea 
lui Cloncurry, care confirma că Lizzie era încă în viaţă. Dar 
unde? Unde era? Rob îşi roase o unghie, încercând să 
desluşească misterul, încercând cu disperare să rezolve 
puzzle-ul. 

Christine vorbea cu însufleţire. Dooley se aplecă către 
ea. 

— Sunteţi sigură că nu aveţi nevoie de paramedici să... 

— Nu, se răsti ea. Sunt bine. V-am spus. Nu mi-au făcut 
Tău. 

— Şi cum v-au adus în Irlanda? întrerupse Boijer. 

— În portbagajul unei maşini. Pe un feribot. Judecând 
după mirosul de motorină şi apă de mare. 


292 


— Aţi fost închisă în portbagaj? 

— Am supravieţuit. Călătoria nu a durat decât câteva ore 
cu maşina şi apoi pe feribot. Şi după aceea am fost aici. 

— Ei bine, asta am bănuit şi noi, spuse Forrester. Că au 
trecut cu maşina din Anglia în Irlanda, luând feribotul, 
pentru a evita vămile. Domnişoară Meyer, ştiu că este 
traumatizant, dar trebuie să ştim cât mai multe, în cât mai 
scurt timp. 

_ — Cum am mai spus, nu sunt traumatizată, detective. 
Intreabă-mă orice. 

— OK. Ce vă aduceţi aminte? Ştiţi când s-a despărţit 
banda? Ştim că v-au ţinut pe dumneavoastră şi pe Lizzie 
împreună o zi sau două în Anglia. Aveţi idee unde? 

— Îmi pare rău, zise Christine. 

Rob observă că ea vorbea într-un mod ciudat - sacadat, 
incisiv. 

— Nu am idee unde m-au ţinut, îmi pare rău. Undeva 
lângă Cambridge, poate? Primul drum cu maşina nu a fost 
lung, să fi durat o oră. Eu şi Lizzie am fost închise în 
portbagajul maşinii. Dar apoi ne-au scos. Legate la gură şi 
cu cagule. Vorbeau mult, şi apoi bănuiesc că s-au 
despărţit. După aproximativ o zi şi jumătate, cred. E greu 
de spus când eşti legat la gură şi la ochi. Şi foarte speriat. 

Forrester zâmbi discret. Rob înţelese că bărbatul 
încerca să vadă logica acţiunilor. 

— Dar, tot nu înţeleg, spuse Boijer. Pentru ce tot 
teatrul? Săraca femeie din videoclip, stâlpul din grădină, 
când a ameninţat că ucide copilul? Aia ce a fost? 

—A văzut o oportunitate de a-l tortura pe Rob. 
Psihologic vorbind, zise Christine. Ăsta e stilul lui 
Cloncurry. E un psihopat. Extravagant şi teatral. Aduceţi- 
vă aminte că am stat cu el o vreme. Nu au fost cele mai 
grozave ore din viaţa mea. 

Rob îşi aţinti privirile către ea; ea îi susţinu privirea. 

— Nu m-a atins niciodată. Mă întreb dacă nu e asexuat. 
Oricum, ştiu că e exhibiţionist. li place să se dea mare. li 
place să oblige oamenii să urmărească ce face. Să facă 
victimele să sufere la fel ca şi pe cei dragi lor... 


293 


Forrester se ridică şi merse către fereastră. Blândul 
soare irlandez îi lumina faţa. Bărbatul se întoarse şi vorbi 
calm. 

— Iar sacrificiile umane erau, în genere, executate în 
faţa unui public spectator. De Savary mi-a spus asta. Ce 
cuvânt a folosit... puterea de împăcare a sacrificiului se 
trage din faptul că este urmărit. Aztecii duceau oameni în 
vârful piramidelor pentru ca întregul oraş să poată vedea 
cum le erau smulse din piept inimile. Corect? 

— Da. Precum înmormântările de pe vasele vikingilor, 
adăugă Christine - ceremonii de sacrificiu făcute în văzul 
tuturor. Şi tragerea în ţeapă a oamenilor din Carpaţi - la 
fel, un ritual cu public. Sacrificiul este menit să fie urmărit. 
De oameni, de regi, de zei. Un teatru al cruzimii. Asta îl 
atrage pe Cloncurry. Cruzimea prelungită şi foarte 
amănunțită, desfăşurată în public. 

— Şi asta avea în plan pentru tine, Christine, rosti 
Forrester cu blândeţe. O tragere în ţeapă, cu public. În 
grădina cabanei. Bănuiesc că membrii bandei rămaşi în 
Irlanda au dat-o în bară. 

— Cum? 

— Au început să se certe şi să tragă cu arma, zise 
Dooley. Cred că au pierdut controlul, nemaiavându-l pe el 
să îi conducă. 

— Dar mai e o chestie, adăugă Boijer. De ce i-ar fi lăsat 
Cloncurry pe membrii găştii să rămână în Irlanda, când 
probabil că ştia că până la urmă aveau să se lase prinşi, 
poate chiar împuşcaţi? 

— Un alt sacrificiu, zise Rob, râzând cu amărăciune. Şi-a 
sacrificat propriii oameni. În public. Probabil că privea în 
timp ce Gardai i-au omorât. Avea camere în toată casa. Îmi 
imaginez că l-a încântat toată povestea, în timp ce urmărea 
desfăşurarea evenimentelor pe ecranul computerului. 

Intrebarea principală plutea în aer. Boijer o puse. 

— Deci. Unde e Cloncurry? Unde dracului este acum? 

Rob îl privi pe ofiţer. 

— Cu siguranţă, trebuie să fie în Anglia, zise Dooley într- 
un sfârşit. 


294 


— Sau în Irlanda, replică Boijer. 

— Eu cred că ar putea să fie în Franţa, sugeră Christine. 

— Poftim, întrebă Forrester, încruntându-se. 

— Când mă legau şi îmi puneau cagula, l-am auzit 
vorbind întruna despre Franţa şi despre familia lui de 
acolo. Îşi ura familia, secretele de familie şi toate alea. 
Groaznica lui moştenire. Asta tot repeta. Cât de mult îşi 
ura familia - pe mama lui, îndeosebi... În casa ei ridicolă 
din Franţa. 

— Mă întreb, zise Boijer, privindu-l pe Forrester cu 
subînţeles. 

Detectivul dădu din cap aprobator. 

— Poate că femeia din videoclip, cea pe care a ucis-o, ar 
fi putut fi mama lui. 

— Iisuse! 

În încăpere se aşternu tăcerea. 

— Dar poliţia din Franţa urmăreşte casa, zise Rob. Nu? 
Îi urmăreşte pe părinţi? 

— Aşa ar trebui, replică Boijer. Dar nu ţinem legătura cu 
ei în fiecare oră. Şi nu ar mai fi urmărit-o pe mamă dacă 
pleca. 

— Dar cum ar fi putut el să ajungă acolo? întrerupse 
Sally, brusc şi foarte nervoasă. Avioane private? Aţi spus 
că vă ocupati de asta! 

Forrester ridică o mână în aer. 

— Am verificat rapoartele de control al traficului aerian. 
Am contactat toate aerodromurile private din estul Angliei, 
zise el ridicând din umeri. Ştim că aveau bani pentru un 
avion, şi că Marsinelli avea brevet de pilot, şi se poate ca şi 
Cloncurry să aibă. Singurul neajuns al acestei probleme 
este... Există mii de avioane private în Regatul Unit, oftă 
el, şi zeci de mii în vestul Europei. Dacă Cloncurry a folosit 
un nume fals în ultimele luni ale anului trecut, pentru a 
zbura, cine ar fi ştiut, şi cine ar fi depistat substituirea? 
Putea avea trecere liberă datorită vechimii actului de 
identitate, deşi era fals. Şi o altă problemă ar fi faptul că 
toată lumea caută o gaşcă de bărbaţi, într-o maşină, într- 
un avion privat. Nu un singur tip, zburând singur... Dar tot 


295 


nu cred că francezii l-ar fi lăsat să le scape printre degete, 
zise Forrester frecându-se cu degetele în bărbie. Au fost 
alertate toate aerodromurile şi aeroporturile importante. 
Dar bănuiesc că ar fi fost posibil să se fi folosit de un avion. 

— Toate speculaţiile astea nu ne ajută cu nimic, corect? 
zise Rob, răţoindu-se. Cloncurry ar putea să fie în Anglia, 
Franţa sau Irlanda. Fantastic! Numai trei ţări în care să 
căutăm. Şi încă o are pe fiica mea. Şi poate că şi-a 
măcelărit mama. Şi ce o să facem? 

— Cum rămâne cu amica ta din Turcia, Isobel Previn? A 
avut ceva noroc cu Cartea Neagră? întrebă Forrester. 

Rob simţi fiorul unei speranţe, amestecat cu disperare. 

— Am primit un mesaj de la ea aseară. Spune că e pe 
aproape. Asta e tot ce ştiu. 

Sally se aplecă în faţă, soarele luminându-i părul auriu. 

— Şi cum rămâne cu Lizzie? Gata cu Cartea Neagră. Cui 
îi pasă de asta? Ce-o să-i facă lui Lizzie acum? Fiicei mele? 

Christine ocoli canapeaua şi o îmbrăţişă pe Sally. 

— Lizzie e în siguranţă pentru moment. De mine nu a 
avut nevoie, pentru că eu sunt doar iubita lui Rob. Eu eram 
o jucărie. Un bonus. De neglijat, zise ea, îmbrăţişând-o din 
nou pe Sally. Dar tipul nu e prost. O va folosi pe Lizzie 
împotriva lui Rob. Până va obţine ce vrea. Şi vrea Cartea 
Neagră. Crede că Rob o are. 

— Dar adevărul este că eu nu ştiu nimic, zise Rob, 
abătut. L-am minţit, i-am spus că ştiu ceva, dar de ce m-ar 
crede? Nu e prost. Cum ai zis şi tu. 

— Ai fost în Lalish, răspunse Christine. L-am auzit 
vorbind şi despre asta. Lalish. Câţi oameni care nu sunt 
yazidiţi au ajuns acolo? Poate câteva zeci în ultimii o sută 
de ani. Asta îl roade, zise ea, rezemându-se. Este obsedat 
de carte şi este sigur că tu ştii ceva. Din cauza Lalish-ului. 
Deci, cred că Lizzie e în siguranţă, deocamdată. 

Camera se cufundă în tăcere. Apoi conversaţia divagă de 
la avioane şi aerodromuri la feriboturi timp de câteva 
minute. Doar vorbe şi vorbe, nefolositoare. Şi apoi laptopul 
sună. 

Cloncurry intrase pe internet. 


296 


Rob le făcu oamenilor din birou cu mâna, fără a rosti 
nimic, iar ei se adunară în jurul ecranului, privind atenţi. 

Imaginea video îl arăta pe Cloncurry. Redarea era clară. 
Sunetul era limpede. Ucigaşul zâmbea. Chicotind. 

— Salut, din nou! M-am gândit că ar trebui să reluăm de 
unde am rămas. Să pălăvrăgim puţin. Deci, aţi reuşit să îmi 
descoperiţi operaţia cea defectuoasă, din punctul de 
vedere al competenţelor. Fraţii mei din Republica Irlanda. 
Ce neplăcut. Aveam planificată o drăguță tragere în ţeapă. 
După cum ştiţi deja. Aţi văzut băţul cel mare din grădină? 

— L-am văzut, zise Dooley, încuviinţând. 

— A, detective Doohickey. Ce mai faci? Păcat că nu am 
apucat să o facem kebab pe curva aia de franţuzoaică. Tot 
cioplitul ăla pentru nimic. Ar fi trebuit măcar să o torturez 
pe ştoarfă, aşa cum intenţionam. Dar eram preocupat de 
alte lucruri. De fapt, nici nu contează. Pentru că îi am pe 
prietenii mei. Unul dintre ei e chiar aici. Salutaţi-mi micul 
prieten. 

Cloncurry întinse mâna în afara imaginii şi ridică ceva. 

Era un cap retezat. 

Mai precis, era capul lui Isobel Previn, albicios şi uşor 
putrezit. Din gât atârnau flasci nervii cenuşii şi vasele de 
sânge înverzite. 

— Isobel, spune ceva. Salută pe toată lumea. 

Scuturând mâna, capul păru că salută. 

Christine începu să plângă. Rob se holbă, încremenit, la 
monitor. 

Cloncurry radia cu un fel de mândrie diabolică. 

— Gata. Vă salută. Dar cred că acum vrea să meargă la 
locul ei special. Am făcut un loc special pentru capul ei, 
din respect pentru realizările ei în arheologie. 

Cloncurry se ridică, făcu un pas în faţă şi apoi lovi capul 
până în partea opusă a camerei, ţintindu-l cu experienţă. 
Capul zbură direct în coşul de gunoi din colţ, aterizând cu 
un zgomot înfundat. 

— Punct ochit, punct lovit, exclamă el întorcându-se cu 
faţa la cameră. De câteva ore exersez. Aşa, unde 
rămăsesem? A, da. Robert, jurnalistul. Aşa-zisul. Salut. Mă 


297 


bucur că eşti cu noi. Nu-ti face griji, cum am zis şi înainte, 
fiica ta e încă în siguranţă. Uite... 

Bărbatul se aplecă, şi răsuci camera până ce aceasta o 
arătă pe Lizzie, care în continuare era legată de scaun, dar 
vie şi nevătămată. Camera video se mişcă la loc. 

— Deci, vezi tu, Robeeee. E bine mersi. Perfect 
sănătoasă. Spre deosebire de Isobel Previn. Imi pare atât 
de rău de mica mea glumă despre organele ei vitale, dar 
nu am putut să mă abţin de la gag. Cred că am în mine un 
mic regizor de film. Şi a fost o ocazie atât de rară. Mă 
fofilam aiurea pe străduţele amărâte ale Turciei, şi din 
senin apare Isobel Previn! Marea femeie arheolog! De una 
singură! Purtând lorniete! Ce căcat sunt lornietele? Aşa că 
m-am gândit puţin, cam o secundă. Sunt în temă cu 
arheologii, ştiu că a fost colegă cu De Savary, ştiu că i-a 
predat mult premiantei Christine Meyer, ştiu că este 
expertă în cultura asiriană şi, îndeosebi, cea a yazidiţilor. 
Şi totuşi, ar fi trebuit să se fi retras cu vibratoarele ei în 
Istanbul, zise Cloncurry râzând înfundat. Cum să nu. Prea 
mare coincidenţa. Aşa că am înșfăcat-o, scuze, am dat-o 
puţin cu capul de pereţi şi ne-a spus destul de multe, 
Robbie, destul de multe detalii interesante. Şi apoi am avut 
ideea, dacă îmi este permis, unei revelații estetice. Am 
conceput mica noastră scenetă. Cagulele. Şi tigaia. Şi 
intestinul ei subţire. Ai apreciat imaginile? Am sperat să te 
pot convinge că era Christine cea care murea în faţa ta, 
sub acea cagulă, cu uterul fierbându-i în sos de friptură, şi 
apoi - asta e partea frumoasă -, apoi chiar ai fi ajuns în 
Irlanda pentru a o vedea pe Christine murind din nou, în 
cea mai grotescă manieră posibilă, trasă în ţeapă. In 
Irlanda. Cât de tare e? Câţi oameni au ocazia să-i vadă pe 
cei dragi torturați şi omorâţi de două ori? Apoi 
transformați în supă? Apoi traşi în țeapă? Producătorii din 
West End sunt plătiţi cu milioane de lire pentru genul ăsta 
de chestii. Un coup de theâtre! O lovitură de teatru! 
exclamă el gesticulând entuziasmat. Şi asta e doar o parte. 
Cum rămâne cu minunea regizorală a întregii drame 
însângerate din Irlanda? Nu merit şi eu nişte aplauze? 


298 


Pentru scenariul meu demn de Oscar? Îi privi pe toţi parcă 
aşteptându-se cu adevărat să primească aplauze şi urale. 
E, haide. Nu ai simţit nici măcar o urmă de admiraţie 
pentru valoarea producţiei mele? Dintr-o singură mişcare 
îţi distrag atenţia de la ţintă şi te supun celei mai mari 
torturi mintale, eşti convins că îţi vei vedea fiica străpunsă 
de un par, dar apoi Christine s-ar dovedi a fi trasă în ţeapă, 
şi în tot acest răstimp eu sunt bine mersi, şi urmăresc totul 
pe un televizor cu ecran HD. Dar apoi, continuă el, 
zâmbetul dispărându-i, cretinii mei de asistenţi se apucă să 
strice totul înainte să o pună pe frigăruie pe Christine. Ţ-ţ- 
t. Ascultă la mine, că e greu să găseşti personal bun în 
zilele noastre. Ar fi fost atât de reuşit. Atât de reuşit. Dar 
totuşi. Unde rămăsesem? Unde... erai... erai... tu... 

Vocea lui Cloncurry pluti, iar ochii păreau să fie 
nefocalizaţi. Avea o expresie stranie, detaşată. Rob privi cu 
subînţeles către Forrester, care dădu din cap aprobator. 

— Nu, nu o iau razna, în gura mă-sii, chicoti Cloncurry. 
Sunt deja razna. Cu siguranţă, ai observat deja, inspectore 
Forrest Gump. Dar mai sunt şi de câteva ori mai deştept 
decât voi, indiferent cât de nebun sunt. Deci ştiu ce ştiţi şi 
voi. Spre exemplu, deja v-aţi dat seama, aşa înceţi cum 
sunteţi, că sunt în Kurdistan. Având în vedere că am luat-o 
în primire pe biata Isobel împreună cu pancreasul ei. Şi 
trebuie să spun asta - ce loc de căcat e ăsta. Turcii sunt 
atât de răutăcioşi cu kurzii. Serios. E ruşinos, declară 
Cloncurry, oftând. Vorbesc serios, sunt rasişti. Şi eu urăsc 
rasiştii. Serios. Poate credeţi să sunt vreun psihopat fără 
inimă, dar nu sunt. Îi urăsc pe rasişti. Singurii oameni pe 
care îi urăsc mai mult decât pe rasişti sunt cioroii. 
Cloncurry se roti în scaunul lui rotativ, se învârti de două 
ori, apoi se opri din nou cu faţa la cameră. De ce sunt 
tuciuriii aşa de bătuţi în cap? Hai, băieţi, recunoaşteţi. 
Strică totul, peste tot unde se duc, corect? Oare au un 
plan? Oare se adună toţi cioroii şi se gândesc - hei, hai să 
vedem dacă putem să emigrăm undeva drăguţ şi să 
transformăm locul ăla într-o toaletă? Putem să mergem şi 
să locuim în case de căcat şi să începem să jefuim şi să 


299 


împuşcăm. lar. Şi apoi o să ne plângem de oamenii albi. Şi 
pakistanezii!  Pakistanezii! Şi arabii! Să ne ajute 
Dumnezeu. De ce nu se duc dracului şi să-şi bage femeile 
în saci de plastic la ei acasă? Şi să mai termine cu tot 
urlatul ăla din moschee? Nimănui nu-i pasă. Şi cum 
rămâne cu jidăneii, care se plâng de Holocaust? întrebă 
Cloncurry, deja râzând. Se smiorcăie şi miorlăie ca nişte 
fetiţe. Holocaust încoace, Holocaust încolo, te rog nu mă 
lovi, e un Holocaust, Holocaust-şmolocaust. Urechile 
ciulite, evreule, nu crezi să e timpul să treci peste asta? 
Mergi mai departe. Şi, oricum, a fost Holocaustul chiar 
atât de rău? Pe bune? Cel puţin a fost precis. Nemţii ăia se 
pot ţine de un orar. Chiar şi cu camioane cu vite. [ţi 
imaginezi ce haos ar fi fost dacă britanicii ar fi fost la 
conducere? Ei nu pot conduce niciun tren pentru navetişti 
până în Clapham, darămite Linia Ferată Paneuropeană a 
Morţii, zise Cloncurry, adoptând un fals accent Cockney. 
„Ne cerem scuze pen’ serviciile-ntârziate ale 
Auschwitzului. Un alt autobuz de serviciu va fi furnizat. 
Vagonul-restaurant se va redeschide la Treblinka“, spuse 
el, râzând din nou. Iisuse, britanicii! Dă-i dracului pe 
britanici. Idioţi aroganţi care se bat mereu în plină ceaţă. 
Şi ce zici despre yankei? Dumnezeu să ne salveze de 
yankei şi de bucile lor! Futuţii ăia de yankei şi cururile lor 
imense. Care-i treaba? De ce au cururile atât de uriaşe? 
Nu au văzut încă legătura dintre eşecul din Irak şi cururile 
lor masive? Hei, am un indiciu pentru tine, America. Vrei 
să ştii ce s-a întâmplat cu toate armele alea de distrugere 
în masă? O vacă grăsană din LA şi-a așezat curul pe ele la 
Dunkin Donuts. Doar că nici nu şi-a dat seama, pentru că 
bucile ei sunt cât planeta Neptun şi nu mai simte nimic, 
concluzionă Cloncurry, rotindu-se din nou cu scaunul. Şi 
japonezii, ei sunt doar nişte troli prefăcuţi cu talent la 
electrică. Ciuciunghezii: şapte feluri de a găti broccoli şi 
arată ca nişte păpuşi de forma unor troli norocoşi. 
Căcănari mâncători de peşte, declară el, făcând o pauză. 
De polonezi chiar îmi place, spuse Cloncurry rânjind. 
Oricum. Ai prins ideea. Ştii ce vreau. Ai înţeles că o am pe 


300 


Lizzie şi că o ţin în viaţă doar pentru un singur motiv - 
vreau Cartea Neagră - şi ştiu că ştii unde este, Rob, 
cartea, desigur, pentru că Isobel mi-a spus că ştii. Mi-a 
spus ce s-a întâmplat în Lalish. A trebuit să îi tăiem o 
ureche pentru a obţine această informaţie, dar ne-a spus. 
Am mâncat urechea. Ba nu, mint. Am dat-o la găini. Ba nu, 
mint. Cui mama naibii îi pasă? Ideea e că ne-a spus totul. 
Ne-a spus că tu ai trimis-o aici ca să ia cartea, pentru că tu 
nu puteai veni, din cauza poliţaiului ăla local, acel foarte 
stilat domn Kiribali, care te-ar băga la închisoare. Aşa că ai 
apelat la Isobel Previn pentru treaba asta. Din păcate eu 
eram deja aici şi i-am pescuit ficatul şi l-am gătit à Ja 
Provençale. Aşa că acum, Rob, mai ai o singură zi. Imi 
pierd răbdarea. Unde este cartea? In Haran? Mardin? 
Sogmatar? Unde e? Unde se ducea Isobel? Am torturat-o 
cât am putut de mult, dar a fost o lesbiană curajoasă şi n-a 
vrut să ne vândă ultimul pont. Aşa că trebuie să aflu. Şi 
dacă nu îmi spui în douăzeci şi patru de ore, o să fie rândul 
lui Lizzie să intre în borcanul cu gem. Mă tem. Pentru că 
îmi voi fi pierdut răbdarea. Sunt un bărbat corect, zise el, 
dând din cap grav, după cum bine ştii, Robbie, dar nu te 
lăsa păcălit de aparenta mea bunăvoință. În realitate, îmi 
cam sare ţandăra şi câteodată pot fi... brutal. Acum 
vorbesc cu tine, Sally, da, tu. Fosta doamnă Luttrell, dragă 
Sally, care plânge - te văd, privind furiş la cameră, cu 
ochişorii tăi de porcuşor. Sally, mă asculţi? Nu mai plânge, 
curvă lichefiată. Ai numai o singură zi. Douăzeci şi patru 
de cesuleţe, ca să vă gândiţi bine de tot şi apoi, ei bine, 
fetiţa voastră o să fie pusă într-o urnă şi îngropată de vie. 
Aşa că mă aştept să aud de la voi cât de curând, spuse 
Cloncurry, aplecându-se către butonul camerei. Sau mă 
apuc de pus murături. 


45 


Imaginea video se bruie şi apoi se opri. Sally se 
301 


retrăsese din nou pe canapea şi plângea uşor, fără a 
deranja. Rob se aşeză lângă ea şi îşi puse braţul pe după 
umerii ei. 

Christine fuse prima dintre ei care îşi adună puterile. Ea 
îşi şterse ochii înlăcrimaţi şi li se adresă celorlalţi: 

— Deci. Ştim că e în Urfa. Asta înseamnă că Cloncurry 
trebuie să fi avut aceeaşi idee ca şi... ca şi biata Isobel, 
zise ea, oftând adânc. 

— Te referi la teoria cu Austen Layard, întrebă Rob. 

— Cu siguranţă. Ce altceva? Cloncurry trebuie să fi 
ajuns la aceeaşi concluzie în legătură cu Cartea Neagră. 
Deci probabil că a zburat către Kurdistan, cu Lizzie, în 
avionul acela privat. 

— Da, zise Forrester, încuviinţând. Poate că face asta de 
luni de zile. Nume fals etc. O să luăm legătura cu cei de la 
controlul traficului aerian din Turcia. 

— Nu ştii cum e Kurdistanul, exclamă Rob, scuturând 
vehement din cap. Dacă Cloncurry e deştept - şi este -, 
atunci ar fi putut ateriza neobservat. Unele zone abia pot fi 
ținute sub control de turci. Şi, bineînţeles, ar fi putut 
ateriza în Kurdistanul irakian şi traversa graniţa în Turcia. 
E o regiune imensă şi fără de lege. Nu e chiar ca în 
Suffolk. 

— Şi ce facem? întrebă Sally gesticulând disperată. 

— Căutăm aici. Căutăm în Irlanda, replică Christine. 

— Pardon? 

— Cartea Neagră. Nu este în Urfa. Eu cred că biata 
Isobel se înşela. Cred că, de fapt, cartea este încă aici. 

Poliţiştii schimbară priviri între ei. Rob se încruntă. 

— Cum vine asta? 

— Am avut câteva zile la dispoziţie, închisă în dulap, ca 
să mă gândesc la Cartea Neagră. Şi ştiu povestea cu 
Layard. Dar cred că Layard a încercat doar să-i mituiască 
pe yazidiţi cu bani, şi de aceea s-a întors. În concluzie, 
cred că pista asta nu duce nicăieri. 

— Şi unde este, atunci? 

— Hai să mergem afară, zise ea. Am nevoie de nişte aer 
proaspăt ca să mă gândesc. Dă-mi doar câteva minute. 


302 


Ascultători, ieşiră cu toţii din birou şi luară liftul de 
metal până la parter, ieşind afară, în aerul blând de vară. 
Cerul Dublinului era albăstrui şi palid. Briza adia uşor 
dinspre râu. Turiştii căscau ochii la un vas vechi, acostat 
lângă chei. O paradă bizară de statui sfrijite din bronz 
ocupa jumătate din trotuar. Grupul lor se plimbă lent pe 
faleza cheiului. 

Dooley arătă înspre statui. 

— Monument comemorativ pentru Marea Foamete. 
Oamenii flămânzi se adunau pe aceste docuri, în 
aşteptarea vaselor din New York. Bărbatul se întoarse, 
indicând înspre noua clădire sclipitoare de birouri, cu 
atriumul ei lucios din sticlă, construită de-a lungul 
cheiului. Şi când te gândeşti că toate astea au fost 
bordeluri, debarcadere şi spelunci mizere, vechiul district 
al prostituatelor. Monto. Unde James Joyce mergea la 
curve, zise el, făcând o pauză. Acum găseşti numai 
restaurante cu bucătărie mixtă, adăugă el. 

— Totul s-a schimbat, s-a schimbat complet... mormăi 
Christine, după care tăcu. 

Rob o privi şi realiză imediat că ştia ceva. Creierul ei se 
pusese în funcţiune. 

Se opriră pe un pod pietonal luxos şi urmăriră apa 
cenuşie a râului revărsându-se amorţită în Marea Irlandei. 

Apoi Christine îi ceru lui Forrester să îi repete cuvântul 
straniu pe care De Savary îl scrisese înainte de a muri. 

— Undish. 

— Undish, repetă Rob amuzat. 

— Da. Se scrie UNDISH. 

Grupul rămase tăcut. Nişte albatroşi ţipară deasupra lor. 
Sally puse întrebarea ce zăbovea pe buzele tuturor. 

— Ce naiba înseamnă undish? 

— Nu avem idee, replică Forrester. Are o relevanţă 
muzicală, dar nu se aplică în acest caz. 

Rob se uită la Christine şi observă că aceasta zâmbea. 

— James Joyce, zise ea brusc. Asta e. James Joyce. 
Acesta e răspunsul! 

Rob se încruntă. 


303 


— Nu văd relevanta. 

— Despre asta îmi vorbea Hugo, acesta a fost ultimul 
lucru pe care mi l-a spus înainte de a ajunge banda. În 
Cambridgeshire, adăugă Christine, vorbind repede şi 
mergând la fel de repede - înspre podul pietonal. Ultima 
oară când l-am văzut - pe De Savary - mi-a spus că avea o 
nouă teorie. Despre dovada lui Whaley, Cartea Neagră. Şi 
l-a menţionat pe James Joyce, spuse ea privind către Rob. 
Şi ştia că încercam să te conving să citeşti Ulise sau chiar 
Portretul... 

— Fără prea mult noroc! 

— Aşa e. Dar totuşi. M-am gândit la asta cât am stat 
prizonieră. Şi acum... Undish. 

Christine îşi pescui un pix din poşetă şi mâzgăli cuvântul 
pe un caiet deschis. 

UNDISH. 

Îşi privi apoi opera. 

— Undish undish undish. Nu este un cuvânt. Dar asta e 
din cauză că De Savary încerca să îi păcălească pe ucigaşi. 

— Ce? 

— Dacă ar fi scris întreg cuvântul, aceştia l-ar fi văzut şi 
şi-ar fi dat seama. Aşa că a scris un cuvânt inexistent. Dar 
un cuvânt inexistent pe care, s-a gândit el, cineva l-ar 
putea desluşi. Poate că tu, Rob. Dacă ai fi auzit vreodată 
de el. 

— Tot nu m-am prins, zise Rob, ridicând din umeri. 

— Bineînţeles că nu. Nu ai mai apucat să citeşti Joyce, în 
pofida entuziasmului meu. Şi ar trebui să cunoşti cărţile 
foarte bine. Eu şi Hugo adoram să discutăm despre Joyce. 
Purtam conversații interminabile. 

— Bine, bine, întrerupse Dooley, nerăbdător. Şi ce 
înseamnă undish? 

— Nu înseamnă nimic. Dar are nevoie de o literă pentru 
a fi complet. Litera T. Apoi devine... zise Christine, scriind 
în caietul ei şi întorcând pagina către ei. Tundish“?! 

— E grozav, Christine, replică Rob, oftând. Dar cine sau 
ce este un tundish? Şi cum dracului o ajută asta pe Lizzie? 


32 Pâlnie (în lb. engl. în orig.) 
304 


— Nu e un cuvânt comun. Apare o singură dată, din câte 
ştiu, în literatura engleză. Şi asta e şi ideea. Pentru că 
pasajul în care apare este inclus în prima capodoperă a lui 
Joyce. Portretul artistului la tinereţe. Şi cred că acolo este 
marele nostru indiciu. Cel care ne va ajuta, declară ea, 
privind feţele tuturor din jur. Ţineţi minte că Joyce ştia mai 
multe despre Dublin decât oricine altcineva. Ştia totul: 
fiecare legendă, fiecare frântură de informaţie, fiecare 
anecdotă neînsemnată. Şi pe toate le-a inclus în cărţile lui. 

— OK, spuse Rob neîncrezător. 

— Joyce ştia fiecare secret şi mit despre clubul irlandez 
Hellfire. Şi tot ce au făcut, adăugă Christine închizând 
caietul. Deci bănuiesc că acel pasaj ar putea foarte bine să 
ne spună unde să găsim ceea ce avem nevoie pentru a o 
salva pe Lizzie. Şi acolo, cred eu, se află o librărie, zise ea, 
privind pe malul opus al râului. 

Rob făcu stânga împrejur. Chiar pe partea cealaltă a 
noului pod pietonal fusiform, pe malul opus al leneşului 
râu Liffey, se afla reprezentanța unei cunoscute librării din 
Anglia. 

Cei cinci traversară râul şi intrară în librărie în grup, 
spre surprinderea tinerei vânzătoare. Christine se îndreptă 
imediat spre secţiunea ce găzduia clasicii irlandezi. 

— Aici, spuse ea, punând mâna pe un exemplar din 
Portretul artistului la tinerețe şi răsfoind-o cu hotărâre. Şi 
aici... sunt... paginile despre tundish. 

— Citeşte cu voce tare. 

— Pasajul despre tundish se află pe la jumătatea cărţii. 
Stephen Dedalus, eroul principal, artistul din titlu, merge 
în vizită la îndrumătorul său, decanul iezuit al catedrei de 
studii anglo-saxone, al Colegiului Universitar din Dublin. 
Poartă o discuţie despre filologie. Şi asta ne interesează pe 
noi. Uite ce rosteşte: „Ca să revenim la lampă, spuse, 
alimentarea ei e o problemă gingaşă. Trebuie să alegi un 
ulei pur... folosind leica“. Citesc un dialog, zise Christine, 
privind figurile curioase, adunate în jurul ei. Să nu vă 
aşteptaţi să imit accentul, adăugă ea, continuând să 
citească: „Ce-i leica? întrebă Stephen. Pâlnia prin care 


305 


torni uleiul în lampă. A! făcu Stephen. Pâlnie o numiţi? Nu 
e tundish?“ 

Christine se opri din citit. 

— Deci vorbesc despre pâlnie, zise Rob, aprobator. Unde 
e treaba despre clubul Hellfire? 

— Pasajul exact, care ne interesează, se află cu o pagină 
sau două înapoi, replică Christine, răsfoind şi urmărind 
paginile. Aici este: 


Dar copacii din Stephen's Green erau înmiresmaţi de 
ploaie. Şi pământul mustind de apă îşi etala mirosul 
mortuar, fum uşor de tămâie înălțându-se prin țarină din 
multe inimi... Ştia că o clipă mai târziu, când avea să intre 
în colegiul cel sumbru, va percepe o descompunere, alta 
decât cea a lui Egan cel Frumos şi a lui Burnchapel 
Whaley. 


Rob dădu din cap, entuziasmat. 
— Stai, mai este, spuse Christine, dând pagina şi 
recitând calm: 


Era prea târziu ca să mai urce la cursul de franceză. 
Traversă holul şi o luă pe coridorul din stânga care ducea 
la amfiteatrul de fizică. Coridorul, întunecos şi tăcut, nu 
era lipsit de o ocultă supraveghere. De ce avea el oare 
această senzaţie? Fiindcă auzise că pe timpul lui Buck 
Whaley se afla acolo o scară secretă? 


Christine închise cartea. 

În librărie se aşternuse liniştea. 

— Aha, zise Dooley. 

— Da! exclamă Boijer. 

— Cu siguranţă nu poate fi atât de uşor, spuse Sally, 
încruntându-se. O scară secretă. Pur şi simplu? De ce nu s- 
ar fi uitat oamenii ăia oribili acolo? 

— Poate că nu citesc Joyce, sugeră Forrester. 

— Are sens, concluzionă Dooley. Istoric vorbind, 
legătura cu Whaley este adevărată. Există două case mari 
în Stephen's Green. Şi sunt sigur că una din ele a fost 


306 


construită pentru Richard Incendiatorul de Capele Whaley. 

— Clădirile încă există? întrebă Rob. 

— Bineînţeles. Cred că sunt şi acum folosite de Colegiul 
Universitar. 

— Haideţi, băieţi, le spuse Rob, îndreptându-se spre uşă. 
Ce mai aşteptăm? Vă rog. Avem doar o zi. 

După numai câteva minute de mers în ritm alert, 
ajunseră la piaţeta în stil georgian, unde terasele 
splendide priveau spre mândrul spaţiu verde. Grădinile şi 
pajiştile aveau un aspect primitor. Lumina soarelui 
strălucea peste verdeață. Rob şi-o imagină pe fiica sa 
jucându-se fericită prin grădini. Îşi înăbuşi tristeţea şi 
durerea. 

Vechiul colegiu universitar se dovedi a fi una dintre cele 
mai mari clădiri din piaţetă, elegantă şi sobră, din piatră 
gri de Portland. Lui Rob îi veni greu să facă legătura între 
această clădire impresionantă şi pornirile criminale ale lui 
Whaley Arzătorul de Capele şi ale fiului său, şi mai 
dement. Indicatorul de afară informa: „Casa Newman: 
parte din Colegiul Universitar din Dublin“. 

Dooley sună la interfon, în timp ce Christine şi Rob se 
învârteau pe trotuar. Sally se hotărâse să aştepte pe o 
bancă, în mijlocul piaţetei; Forrester îl rugase pe Boijer să 
stea cu ea. La interfon avu loc un schimb de replici, apoi 
Dooley se decise să îşi ofere întreaga titulatură a funcţiei, 
şi uşa se deschise. Holul de la intrare era aproape la fel de 
spectaculos ca şi exteriorul clădirii, cu tencuială în stil 
georgian şi cu cartuşe gri cu alb, extraordinar executată. 

— Uau! exclamă Dooley. 

— Da, suntem foarte mândri de ea. 

Omul avea un accent american, de pe coasta de est. 
Bărbatul, de vârstă mijlocie, cu un costum impecabil, 
traversă holul, întinzându-i o mână lui Dooley. 

— Ryan Mathewson. Decanul clădirii Newman. Bună 
ziua, domnule poliţist... şi bună ziua... 

Se prezentară cu toţii. Forrester îşi arătă insigna. 
Decanul îi duse în biroul înghesuit al recepţiei. 

— Dar, domnilor poliţişti, spargerea a avut loc 


307 


săptămâna trecută. Nu sunt tocmai sigur de ce v-au trimis 
abia acum, spuse bărbatul. 

Rob se nelinişti. 

— Spargere? întrebă Dooley. Când? Poftim? 

— Nu a fost nimic important. Acum câteva zile, nişte 
puşti au spart pivniţa. Erau probabil dependenţi de 
droguri. Efectiv au vandalizat scările pivniţei. Dumnezeu 
ştie de ce, zise Mathewson, ridicând din umeri. Dar poliţia 
ne-a trimis un ofiţer la momentul respectiv. Am trecut totul 
în revistă. Ne-a luat toate informaţiile... 

Rob şi Christine schimbară o privire încărcată de 
tristeţe. Însă Dooley şi Forrester nu renunţară atât de 
uşor. Forrester îi făcu decanului un rezumat al poveştii 
despre Whaley şi al căutării lui Cloncurry. Rob realiză, din 
felul în care detectivul prezenta informaţiile, că acesta 
încerca să se cenzureze, pentru a nu-l deruta sau 
înspăimânta pe bărbat. În pofida acestui lucru, la sfârşit, 
decanul era şi derutat, şi înspăimântat. În final, acesta li se 
adresă. 

— Extraordinar! Deci credeţi că aceşti oameni căutau 
scările secrete? Menţionate în romanul lui Joyce? 

— Da, răspunse Christine. Ceea ce înseamnă că, 
probabil, am ajuns prea târziu. Dacă banda nu a găsit 
nimic, asta înseamnă că nu există nimic aici. Merde. 

Decanul scutură vehement din cap. 

— De fapt, nici nu aveau nevoie să intre prin efracţie. Ar 
fi putut, pur şi simplu, să vină în zilele în care avem 
deschis pentru vizitatori. 

— Poftim? 

— Nu este un mister. Ba chiar deloc. E adevărat, a 
existat o scară secretă aici, dar a fost descoperită în 1999. 
Cu ocazia renovărilor. Acum este folosită ca scară de 
serviciu, în spatele clădirii. Nu mai există nimic secret la 
ea acum. 

— Deci, banda a căutat în locul greşit, zise Dooley. 

— Ei bine, da, aprobă Mathewson. Aşa aş spune. Ce 
ironie! Ar fi putut să vină şi să mă întrebe unde se află 
scara secretă, iar eu le-aş fi răspuns. Dar bănuiesc că asta 


308 


nu face parte din modul lor de operare, nu? Solicitarea 
politicoasă a informaţiilor? Ei, poftim. 

— Deci, unde sunt scările? întrebă Rob. 

— Urmaţi-mă. 

Trei minute mai târziu se aflau în spatele clădirii, privind 
o scară îngustă din lemn, care pornea de la parter până la 
nivelul unui mezanin. Scara era întunecoasă şi prost 
luminată, cu lambriuri sumbre din stejar, de o parte şi de 
alta. 

Rob se aplecă peste scândurile de lemn. Bătu cu 
degetele în cea mai joasă dintre trepte. Sunetul se dovedi a 
fi dezamăgitor de solid. Christine verifică cea de-a doua 
treaptă. 

— Ce faceţi? întrebă decanul, apropiindu-se cu o 
expresie îngrijorată. 

— M-am gândit, zise Rob, ridicând din umeri, că dacă 
există ceva ascuns, cu siguranţă ar fi sub una dintre trepte. 
Deci, poate dacă auzim un sunet gol... 

— Intenţionaţi să smulgeţi scările? 

— Da, răspunse Rob. Normal. Cum altfel? 

Decanul se îmbujoră. 

— Dar aceasta este una dintre cele mai protejate clădiri 
din Dublin. Nu puteţi veni aici cu o rangă şi să devastati 
interiorul. Îmi pare rău, vă înţeleg problema, dar... 

Rob se înfurie şi se aşeză pe scări, încercând să se 
calmeze. Forrester purtă o mică discuţie privată cu Dooley, 
care i se adresă apoi lui Mathewson. 

— Ştiţi, arată ca şi când nu i-ar prinde rău o mână de 
vopsea. 

— Pardon? 

— Scările, zise Dooley. Arată cam spartan. Le trebuie o 
finisare. 

— Ei bine, normal. Nu am avut destule fonduri pentru a 
ne ocupa de tot, oftă decanul. Tencuiala din hol ne-a 
consumat o mare parte din bani. 

— Noi avem, zise Dooley. 

— Ce anume? 

— Noi avem bani, la Gardai. Dacă este cazul să spargem 


309 


câteva trepte din scară, în cadrul unei anchete oficiale, 
este de înţeles că vă vom despăgubi colegiul pentru orice 
daune provocate. Şi cred că veţi descoperi că 
despăgubirile poliţiei pot fi mai mult decât generoase, 
adăugă Dooley, bătându-l pe Mathewson pe umăr. 

— Destul cât să acopere reparaţiile şi vopsitul unor 
scări? întrebă Mathewson, zâmbind timid. Şi poate şi o 
sală de curs sau două? 

— O, eu aşa aş zice. 

Zâmbetul decanului se lărgi. 

— OK. Cred că le pot explica acest lucru membrilor 
consiliului de administraţie. Aşa că, da, haideţi s-o facem, 
îi încurajă el, făcând apoi o pauză. Deşi mă întreb dacă 
într-adevăr căutaţi în locul corect. 

— Aveţi altă idee? 

— O încercare... doar un gând. 

— Spuneţi-ne! 

— Ei bine. Întotdeauna m-am gândit... începu bărbatul, 
ridicând privirea în susul scărilor. M-am întrebat, 
câteodată, de ce această mică scară se spiralează abia la 
capăt. Vedeţi acolo, priviţi, se răsuceşte uşor. În capăt. Şi 
nu dintr-un anume motiv arhitectural. E destul de 
incomod, dacă duci în braţe multe cărţi: te poţi împiedica. 
E atât de întunecată. Chiar de Crăciun, un student şi-a 
rupt glezna. _ 

Rob deja alerga pe scări, dar Christine îl urmă. Într- 
adevăr, scările se răsuceau. Urcau până în dreptul unui 
perete cu lambriuri, apoi se întorceau abrupt către stânga. 
Rob se holbă la peretele lambrisat şi apoi îl plesni. Acesta 
sună a gol. 

Se priviră cu toţii. Mathewson era vizibil îmbujorat. 

— Extraordinar! Bănuiesc că trebuie să îl desfacem şi să 
aruncăm o privire? Avem o daltă şi o lanternă la subsol, voi 
merge să le aduc... 

— Dă-le dracului! 

Rob scoase un briceag multifuncțional din buzunar şi 
desfăcu cea mai zdravănă dintre lamele acestuia. 

Christine, Dooley, Forrester şi Mathewson priviră tăcuţi 


310 


cum Rob înfige lama direct în lambriu. Lemnul se lăsă uşor 
străpuns. De fapt, era un perete fals. Rob roti lama pentru 
a o fixa, apoi trase în jos, şi panoul de lemn începu să 
cedeze. Forrester întinse mâna şi apucă unul din colţurile 
bucății de lemn şi împreună cei doi desfăcură întreaga 
placă, lată de un metru, direct din cadru. 

În spatele său, descoperiră un alcov şi un miros 
mucegăit. Rob se plecă şi scormoni înăuntru cu mâna. 

— Doamne, e întuneric, e prea întuneric... Nu pot să 
văd... 

Christine îşi scoase telefonul mobil, aprinse ecranul şi 
lumină spaţiul din spatele lui Rob. 

Rob şi Forrester căscară ochii; Dooley înjură, iar 
Christine, şocată, îşi duse o mână la gură. 

Exact în fundul nişei din perete, învăluită în pânze de 
păianjen şi praf cenuşiu, se afla o cutie masivă, şi foarte 
veche, de piele. 


46 


Întinzând mâna în bezna aceea, şi aproape gemând din 
cauza efortului, Rob trase cutia de-a lungul şipcilor şi apoi 
pe trepte. 

Cutia rotundă, cu capacul plat, era confecţionată din 
piele neagră, veche, crăpată. Avea aspectul unic al unui 
obiect din secolul al XVIII-lea, ceva aristocratic. Precum 
bagajele unui lord aflat în călătorie. Cutia părea să se 
potrivească stilului arhitectural al casei, unde stătuse 
ascunsă atât de mult timp. 

Cutia era acoperită de praf şi pânze de păianjen. 
Christine şterse murdăria de deasupra şi un rând de 
cuvinte apărură pe capac, inscripţionate cu litere aurii, 
delicate şi subţiri. 

TW, Anno Domini. 1791 

Cei doi îndrăgostiţi schimbară o privire. 

— Thomas Whaley, spuse Christine. 


311 


— Înainte de a merge în Israel. Şi de a deveni Ierusalim 
Whaley... 

Decanul colegiului părea agitat. Sărind de pe un picior, 
elegant încălţat, pe celălalt. 

— Băieți, uite ce e, îmi pare rău, dar vă deranjează dacă 
ne mutăm în altă parte? Studenţii urcă mereu pe scările 
astea şi... Nu cred că vreau să am parte de... balamuc. 

Forrester şi Dooley fură de acord, şi se hotărâră cu toţii 
să se mute în altă parte. Rob ridică din nou cutia, ţinând-o 
ca pe o tobă, în faţa lui. Cutia nu atârna greu şi era uşor de 
manevrat. Inăuntru, zdrăngănea ceva. El încercă să îi 
menţină echilibrul, pe cât posibil, în timp ce mergea. În tot 
acest timp, Rob se gândea la Lizzie. Fiecare secundă îi 
ducea mai aproape de moartea ei. 

Rob abia se abţinea să nu ţipe la oameni; strângând din 
maxilar cu putere, îl urmă pe decanul Mathewson, care 
urcă restul scărilor şi traversă un coridor scurt. Şi apoi, în 
sfârşit, intrară într-o încăpere elegantă şi luminoasă: biroul 
decanului, cu vedere spre copacii şi pajiştile însorite din 
Stephen's Green. 

Forrester privi pe fereastră, la Sally şi Boijer, care se 
aflau pe o bancă, în faţa clădirii. Era în aşteptare. 

— Un moment, spuse el, scoţându-şi telefonul mobil. 

Cutia fu trântită pe biroul lui Mathewson, carcasa din 
piele împrăştiind un nor de praf în jurul ei. 

— OK, zise Dooley. Hai să o deschidem. 

Christine deja o examina. 

— Aceste barete şi catarame vechi, mormăi ea, 
încercând una dintre ele. Nu se desfac. 

Dooley se luptă şi el cu o altă cataramă. 

— Complet ruginite. 

Rob înaintă cu briceagul în mână. 

— Fiica mea ne aşteaptă, zise el îngenunchind. 

Apoi tăie baretele de piele. Ultima dintre ele fuse şi cel 
mai greu de tăiat, trebuind să lucreze intens o vreme, până 
cedă şi se desprinse. 

Rob se dădu la o parte. Forrester săltă capacul de piele 
negru, cu inscripţii aurii. Se uitară cu toţii în interiorul 


312 


cutiei istorice şi se treziră holbându-se la Cartea Neagră. 
Era prima oară în ultimii două sute cincizeci de ani când 
era privită. 

Exceptând faptul că nu o carte se afla acolo, ci un 
obiect. 

— Dumnezeule! exclamă Dooley. 

Pe fundul cutiei, se afla un craniu. 

Era un craniu straniu. Evident uman, şi totuşi nu foarte 
uman. Avea pomeţi oblici şi ochi reptilieni, aproape ca de 
pasăre, avea aspect asiatic, chipeş, şi un zâmbet crud şi 
ciudat de larg. 

Rob îl recunoscu de îndată. 

— Exact asta am văzut în Lalish. Exact acelaşi tip de 
craniu. Parcă... jumătate bărbat, jumătate... pasăre. 
Christine, tu eşti osteo... expert. Ce este? 

Christine întinse mâna în cutia de piele şi scoase craniul. 

— Este foarte bine conservat, zise ea examinând craniul 
şi partea de jos a maxilarului. Cineva l-a tratat pentru a 
preveni descompunerea. 

— Dar cât de vechi este? Ce este? Este uman? Care e 
treaba cu ochii? 

Christine merse în dreptul luminii ferestrelor glisante. 
Ridică puţin craniul, în razele soarelui. 

— Cu siguranţă face parte din familia Hominide. Dar 
este un hibrid. 

Uşa biroului se deschise. Sally şi Boijer intrară. Priviră 
şocaţi la craniul din mâna lui Christine. 

— Asta este, întrebă Boijer, asta este Cartea Neagră? Un 
craniu uman? 

— Da, aprobă Rob. 

— Nu e tocmai uman, zise Christine, învârtind craniul în 
mână. Aparține familiei Hominide, dar există discrepanțe 
între acesta şi craniul de Homo sapiens. Aici, uitaţi. 
Carcasa craniană mărită, mărimea sagitală, şi orbitele, 
foarte interesante... 

— Deci este un hibrid între oameni şi... şi ce? întrebă 
Rob. 

— N-am idee. Nu cu neanderthalian. Nu cu Homo 


313 


habilis. Acesta pare să fie un tip de umanoid necunoscut; şi 
unul cu o cutie craniană foarte mare. 

— Dar, începu Rob, confuz, credeam că oamenii nu se 
pot încrucişa cu alte specii? Credeam că speciile diferite 
nu se pot încrucişa? 

— Nu neapărat, zise Christine scuturând din cap. Unele 
specii se pot încrucişa. Tigrii şi leii, spre exemplu. lar 
acest tip de hibridizare nu este neiîntâlnit în evoluţia 
omului. Diverşi experţi cred că ne-am încrucişat cu 
neanderthalieni. 

Christine aşeză craniul pe birou. Dinţii săi albi străluciră 
în lumina lămpii. Craniul era de un gălbui smântânos, şi 
foarte masiv. 

Dooley încă privea înăuntrul cutiei de piele mucegăită. 

— Mai e ceva, zise el. 

Polițistul băgă mâna în cutie şi scoase un document 
pliat. Rob privi hipnotizat, în timp ce detectivul irlandez 
luă documentul şi îl puse pe biroul decanului, aşezându-l 
lângă craniu. 

Hârtia era degradată de vreme şi încreţită, şi aparent 
confecţionată dintr-un pergament foarte solid. Veche şi 
îngălbenită: veche de sute de ani. 

Cu foarte mare atenţie, Rob desfăcu hârtia, această 
scârţâind şi emanând o mireasmă tipică şi nu tocmai 
neplăcută. Un miros de tristeţe, vechime şi flori funerare. 

Se aplecară cu toţii peste pergament, în timp ce Rob îl 
îndreptă. Christine privi documentul, încruntată. Acesta 
era inscripţionat cu o cerneală foarte închisă şi arăta o 
hartă punctată şi câteva rânduri într-o limbă mâzgălită şi 
arhaică. 

— Arameică, zise Christine aproape imediat. Este 
arameică. Pare a fi o formă mai neobişnuită... lasă-mă să 
mă uit mai cu atenţie. 

Rob oftă frustrat. Pentru el fiecare secundă care trecea 
era dureroasă. Privi craniul, aşezat pe birou, lângă 
pergament. Părea că rânjea răutăcios la el. Rânjea precum 
Jamie Cloncurry. 

Cloncurry! Rob se adună. Aveau Cartea Neagră! lar 


314 


Cloncurry trebuia să afle imediat. Rob îl întrebă pe 
Mathewson dacă putea folosi computerul din birou, iar 
decanul îi acordă permisiunea. 

Rob ajunse la biroul decanului, deschise calculatorul şi 
luă legătura cu Cloncurry. Camera video funcţiona şi ea. În 
doar câteva secunde, Cloncurry apăru pe ecran. Rânjea 
maliţios. 

— Ei, şi presupun că ai găsit-o. Într-o staţie de autobuz, 
poate? Sau mai bine într-o sală de bingo? 

Rob îl reduse la tăcere, ridicând craniul la vedere. 

Cloncurry căscă ochii. Înghiţi în sec şi se holbă. Rob nu 
îl mai văzuse niciodată pe liderul bandei luat pe 
nepregătite, dar ucigaşul părea jenat, agitat şi aproape 
paralizat. 

— Ai găsit. Chiar ai găsit, zise el cu vocea sugrumată de 
emoție. Şi cum rămâne cu... documentele, întrebă el. Mai 
era şi altceva? In cutie? 

Sally îi înmână lui Rob pergamentul. Rob îl ridică şi i-l 
arătă. Cloncurry inspiră şi expiră lung şi adânc, ca şi când 
ar fi fost uşurat de o groaznică povară. 

— În tot timpul ăsta. În tot timpul ăsta. Și în Irlanda! 
Deci, Previn s-a înşelat. Fu m-am înşelat. Povestea lui 
Layard nu ducea nicăieri. Şi nici măcar nu e scris în 
cuneiforme, exclamă Cloncurry scuturând din cap. Deci. 
Unde era mai exact? 

— Casa Newman. 

Cloncurry amuţi. Apoi scutură capul şi râse plin de 
amărăciune. 

— Rahat. Sub scările secrete? Doamne fereşte! Le-am 
spus să caute cum trebuie. Imbecili nenorociţi. Cloncurry 
se opri din râs şi privi cu insolenţă şi dispreţ către cameră. 
Chiar şi aşa, nu se mai poate face nimic acum. Colegii mei 
zac între patru scânduri. Dar tu îi poţi salva viaţa fiicei tale 
- câtă vreme îmi aduci „cartea“ - craniul şi documentul. 
OK? Şi le vreau aici în... O, Doamne! Iar începem. Alt 
termen. Cât o să vă ia vouă, dobitocilor, să ajungeţi aici? 

Rob dădu să vorbească, dar Cloncurry ridică o mână în 
aer. 


315 


— Taci din gură. Uite care-i treaba. Îți mai dau trei zile. 
Cu siguranţă este timp suficient. Poate prea generos chiar. 
Dar aşa sunt eu, când vine vorba de tine - extrem de 
generos. Dar, te rog să mă crezi că îmi pierd răbdarea. 
Adu-ţi aminte că sunt psihopat, zise el, chicotind, şi 
mimându-şi propria nebunie. Şi copii, când veniţi, nu vă 
obosiţi să vă aduceţi amicii de la poliţie. Nu v-ar fi de 
niciun ajutor. Am dreptate? Pentru că nu o să capete prea 
mult ajutor, nici de la Kiribali, nici de la kurzi. După cum 
cred că v-aţi dat şi voi seama. Aşa că, mişcă-te, Rob. 
Zboară încoace, adu „cartea“ şi o poţi avea pe Lizzie 
înapoi, nemurată. Ai şaptezeci şi două de ore la dispoziţie, 
şi nimic mai mult. Termenul final. Ciau-ciau. 

Imaginea dispăru de pe ecran. 

Forrester rupse tăcerea. 

— Bineînţeles că va trebui să apelăm la poliţia locală din 
Turcia. O să vorbesc cu cei de la Interne. Nu puteţi zbura 
aşa de capul vostru acolo. Este un caz de crimă. Este 
complicat. Aşa cum sunt sigur că realizaţi. 

— Bineînţeles, zise Rob, privind suspicios. 

— Îmi pare rău dacă par birocrat, dar ne vom mişca 
rapid, promit. Trebuie doar să fim precauţi. Iar tipul ăsta e 
dus cu pluta. Dacă mergeţi singuri, nu avem nicio garanţie 
că nu o să, ştiţi voi. Avem nevoie de colaborarea forţelor 
locale. Şi asta înseamnă implicare oficială, aprobare de la 
Ankara, legături cu Dublinul. Toate astea. 

Rob se gândi la Kiribali. La zâmbetul lui de şopârlă. La 
amenințările din aeroport. 

— Bineînţeles, spuse Rob. 

Mathewson ţopăia de pe un picior pe altul. Evident, 
dorea ca vizitatorii să îi părăsească biroul, dar era prea 
politicos pentru a sugera acest lucru. Ascultători fiind, 
ieşiră cu toţii afară, conduşi de Rob, care purta în braţe 
„Cartea Neagră“ - craniul şi harta, în cutia de piele. Sally 
şi Christine îl urmară îndeaproape, vorbind în şoaptă. 
Poliţiştii veneau din spate, discutând aprins, aproape 
certându-se. 

Rob îl văzu pe inspectorul londonez împungând un deget 


316 


spre Boijer. 

— De ce naiba se ceartă? 

— Cine ştie, zise Christine, ridicând din umeri. 

Expresia femeii era sarcastică. Continuară să meargă. 

Rob privi în dreapta şi stânga lui, către Christine şi 
Sally. 

— Vă gândiţi la ce mă gândesc şi eu? întrebă el. 

— Da, răspunse Christine. Poliţia o să strice totul. 

— Exact. Toată povestea aia despre vorbitul la Interne. 
Rahat. 

Rob se simţi copleşit de mânie şi frustrare. 

— Şi să discute cu nenorocitul ăla de Kiribali? Ce au 
fumat? Kiribali probabil că e în cârdăşie cu Cloncurry. 
Cine altcineva să îl ajute pe jigodia aia de om? 

— Şi dacă intervin prin Ankara, o să dureze o mie de ani, 
adăugă Christine, şi-i vor incita pe kurzi, şi toată chestia o 
să fie un fiasco uriaş. Ei nu înţeleg. Nu au fost niciodată 
acolo, nu au văzut Sanliurfa... 

— Deci, poate că ar trebui să plecaţi. Acum, zise Sally, 
strângându-l pe Rob de mână. Fă-o. la „cartea“, craniul - 
ce vrea el să fie - pur şi simplu, du-i-l lui Cloncurry şi dă-i- 
l. Zboară acolo, acum, mâine: poliţia nu te poate opri. Fă 
ce vrea Cloncurry. E fiica noastră. 

— Absolut, spuse Rob, încuviinţând. Şi ştiu pe cineva 
care ne poate ajuta... în Sanliurfa. 

— Dar tot nu putem avea încredere în Cloncurry, zise 
Christine ridicând o mână în aer. Aşa-i? Forrester are 
dreptate, cel puţin în privinţa asta. 

Cu faţa luminată de ultimele raze ale soarelui la apus, 
Christine îl privi pe Rob cu sinceritate, şi apoi pe Sally. 

— E adevărat că vânează cartea. Dar odată ce o are, 
odată ce i-o dăm, ar putea să... să facă ce vrea, oricum, 
înţelegi? E psihopat. Aşa cum zicea şi el. Îi face plăcere să 
ucidă. 

— Şi atunci ce facem? întrebă Rob cu disperare. 

— Ar mai putea fi o soluţie. Am văzut harta. 

— Ce? 

— Când eram în birou, explică Christine. Pergamentul 


317 


este scris în arameica veche, din perioada târzie. Limba 
vorbită de canaaniţi. Şi cred că o pot citi. Aproximativ, 
adăugă ea, privind cutia de piele aflată la picioarele lui 
Rob. Mai arată-mi o dată. 

Rob se aplecă şi deschise cutia, scoțând pergamentul şi 
desfăcându-l pe genunchi. 

— Este exact cum îmi închipuiam, zise Christine. Se 
adevereşte că marele craniu al strămoşilor vine din... 
Valea Uciderii, spuse ea indicând un rând de litere vechi. 

— Şi asta ce mai e? 

— Nu zice. 

— Grozav. OK. Şi cum e cu scrisul? Aici. Ce înseamnă 
asta? 

— Menţionează Cartea lui Enoh. Dar nu o citează, se 
încruntă ea. Doar face referire la ea. Şi apoi spune, aici: 
Valea Uciderii este locul unde au murit strămoşii noştri. 
Da, da, da. 

Christine indică un rând din scrisul de pe pergament. 

— Şi aici spune că valea se află la o zi de mers către 
apusul soarelui, plecând din lăcaşul de cult. 

— Şi asta...? 

— Asta arată un râu şi văile. Şi aici mai există un indiciu. 
Spune că lăcaşul de cult se mai numeşte şi „dealul 
buricului“! Asta este! 

Mintea lui Rob era complet golită. Se simţea atât de 
obosit şi atât de stresat din cauza lui Lizzie! El o privi pe 
Christine. În schimb ea era alertă şi entuziasmată. 

— „Dealul buricului“, spuse ea, privindu-l în ochi. Nu îţi 
aminteşti? 

Rob scutură din cap, simțindu-se ca un prost. 

— „Dealul buricului“ este traducerea în limba engleză a 
sintagmei turceşti... Gobekli Tepe. 

Lui Rob i se lumină mintea. 

Peste pajişte, poliţiştii păreau să fi ajuns la o înţelegere, 
fiind gata să-şi strângă mâinile. 

— Deci, continuă Christine. Conform acestui pergament, 
mergând timp de o zi spre apus, pornind de la Gobekli 
Tepe, vom găsi Valea Uciderii. Şi de acolo provine acest 


318 


craniu. Şi acolo, suspectez eu, vom găsi multe altele, exact 
la fel. Trebuie să acţionăm rapid. Să gândim cu câteva 
mişcări înaintea lui. Îl putem aduce pe Cloncurry la noi. 
Dar avem nevoie de ceva atât de surprinzător, încât să 
trebuiască să ne-o dea pe Lizzie nevătămată. Dacă 
descoperim secretul, sugerat de Cartea Neagră, păstrat de 
acel craniu şi acea hartă, dacă dezgropăm Valea Uciderii şi 
descoperim secretul din toate astea, atunci el va veni la 
noi, fără greş. „Pentru că în vale stă ascuns secretul.“ 
Secretul despre care tot bate câmpii. Secretul ce i-a fost 
dezvăluit lui Ierusalim Whaley şi care i-a distrus viaţa. Este 
secretul pe care Cloncurry îl vrea îngropat pe vecie. Dacă 
vrem să îl avem la mână pe Cloncurry, trebuie să i-o luăm 
înainte, să dezgropăm valea asta, să îi aflăm secretul şi să 
îl ameninţăm că dăm totul în vileag dacă nu ne-o dă pe 
Lizzie. Doar aşa câştigăm. 

Poliţiştii se îndreptau spre ei. 

Rob le strânse de mână pe Sally şi pe Christine. 

— OK. Hai să o facem, le şopti el amândurora. Eu şi 
Christine vom zbura către Sanliurfa imediat. Vom merge 
singuri. Şi vom dezgropa secretul. 

— Şi nu spunem poliţiei, adăugă Christine. 

— Eşti sigură de asta, Sally? întrebă Rob. Am nevoie de 
acceptul tău. 

Sally îl privi pe Rob. 

— O să... am încredere în tine, Rob Luttrell, replică 
Sally, luptându-se să nu izbucnească în plâns. O să am 
încredere că o vei aduce pe fiica noastră înapoi. Deci, da. 
Te rog să o faci. Te rog, te rog, te rog. Doar adu-o pe Lizzie 
înapoi. 

Forrester se apropie de ei, frecându-și mâinile. 

— Se face cam frig aici, ne îndreptăm spre aeroport? 
Trebuie să se ocupe cei de la Interne. Facem presiuni, 
promit. 

Rob încuviinţă. În spatele detectivului, se înălța silueta 
sumbră a Casei Newman. Preţ de o secundă, Rob şi-o 
imagină aşa cum arătase pe vremea lui Buck Egan şi a lui 
Buck Whaley, când aceştia dădeau petreceri la lumina 


319 


lămpilor georgiene, bărbaţi tineri şi înalţi, râzând şi 
răcnind în timp ce le dădeau foc pisicilor negre, muiate în 
whisky. 


47 


În aceeaşi seară, după ce le îndrugară minciuni 
sfruntate lui Forrester şi Boijer, Christine şi Rob luară 
primul avion către Turcia. 

Se deciseră să ia şi Cartea Neagră cu ei: Christine 
fusese forţată să îşi arate legitimația de arheolog la 
aeroportul Heathrow şi să afişeze cel mai răpitor zâmbet al 
ei, pentru a trece vama din Londra, cu un craniu straniu, 
dar totuşi uman. În Turcia trebuiră să fie şi mai precauţi. 
Aterizară la Dyarbakir, via Istanbul, şi apoi făcură o 
excursie de şase ore până la Sanliurfa cu taxiul. Nu voiseră 
să îşi anunţe sosirea, apărând la aeroportul din Sanliurfa 
cu figurile lor occidentale şi nedorite; Kiribali nu trebuia să 
ştie nici măcar că se aflau în apropiere de Turcia. 

Simplul fapt că se aflau acolo, în Kurdistan, era riscant. 
Se îndreptară spre hotelul Haran, traversând centrul 
aglomerat al oraşului. Rob îşi găsi omul, pe Radevan, stând 
chiar în faţa hotelului, la adăpost de soarele arzător al 
dimineţii, purtând discuţii aprinse despre fotbal cu ceilalţi 
taximetrişti şi părând prost-dispus. Dar proasta dispoziţie 
se datora Ramadanului: toată lumea era îmbufnată, 
înfometată şi însetată în timpul zilei. 

Fără niciun ocol, Rob îl întrebă pe Radevan dacă putea 
găsi nişte prieteni care să-l ajute să dezgroape Valea 
Uciderii. În secret, îl mai rugă să procure şi nişte arme. 
Rob voia să fie pregătit pentru orice eventualitate. 

La început Radevan păru reticent, merse şi să se 
„consulte“ cu nenumăraţii săi veri. Însă, o oră mai târziu, 
apăru cu şapte kurzi zâmbitori, prieteni şi rude. Între timp, 
Rob cumpărase lopeţi la mâna a doua şi închiriase două 
maşini Land Rover foarte vechi. 


320 


Acesta avea să fie, probabil, cel mai improvizat sit 
arheologic din ultimele două secole, dar nu aveau de ales. 
Aveau numai două zile la dispoziţie pentru a afla răspunsul 
la toate întrebările lor, numai două zile pentru a dezgropa 
Valea Uciderii şi a-l convinge pe Cloncurry să o elibereze 
pe Lizzie. lar Radevan se ţinuse de partea lui din 
înţelegere, făcând rost de arme - acestea erau ascunse 
într-un rucsac ponosit -, două puşti cu ţeava retezată şi un 
pistol nemtesc. Radevan îi făcu lui Rob cu ochiul, în timp 
ce făceau tranzacţia. 

— Vezi, domnu' Robbie, eu te ajut pe tine. Mie place 
englezul, ei ajută la kurzi, declarase Radevan, rânjind 
mulţumit, în timp ce Rob îi înmânase teancul de dolari. 

De îndată ce totul fu încărcat în maşini, Rob sări pe 
scaunul şoferului şi porni motorul. Nerăbdarea sa era 
aproape nemărginită. Simplul fapt că se afla în acelaşi oraş 
cu Lizzie, dar că nu ştia unde era ea, sau dacă suferea, îl 
făcea să se simtă ca în pragul unui infarct major. Îl durea 
braţul stâng, avea palpitaţii şi o stare de anxietate. Îl durea 
maxilarul. Se gândi la Lizzie, legată de un scaun, în timp 
ce periferia oraşului Urfa se transforma într-un nor de praf 
şi cenuşă, în oglinda retrovizoare. 

Christine se afla pe scaunul de lângă el. Pe bancheta din 
spate erau trei bărbaţi kurzi. Radevan conducea cea de-a 
doua maşină, chiar în spatele lor. Armele erau ascunse în 
rucsac, sub scaunul lui Rob. Cartea Neagră şi cutia din 
piele erau aşezate în siguranţă, în portbagajul maşinii. 

Pe măsură ce înaintau hurducându-se pe drum, 
obişnuita pălăvrăgeală a kurzilor se transformă într-o 
şoaptă şi apoi în tăcere. Tăcerea lor se potrivea cu 
monotonia peisajului. Cu deşertul galben şi dezolant. 
Pustietatea aurie. 

Căldura era ucigătoare: miezul verii la marginea 
sălbăticiei siriene. Accelerând către sud, Rob îşi dădu 
seama că se apropiau de Gobekli. Insă de această dată 
trecură pe lângă şoseaua spre Gobekli şi trecură prin mai 
multe puncte de control militar pe drumul Damascului. 
Christine adusese cu ea o hartă detaliată şi pretindea că 


321 


ştia exact unde se afla valea. 

— Aici, zise ea, întorcându-se poruncitor. 

Virară la dreapta şi merseră încă o jumătate de oră de-a 
lungul unor drumeaguri de pământ. Şi apoi, într-un sfârşit, 
ajunseră în vârful dealului. Cele două maşini opriră şi toată 
lumea se dădu jos. Kurzii păreau murdari, transpiraţi şi pe 
cale să se răscoale. Lopeţile fură descărcate din maşină, 
mistriile, sforile şi rucsacurile fură trântite pe dealul 
nisipos. 

În stânga lor, se afla o vale golaşă şi îngustă. g 

— Asta este, zise Christine. Valea Uciderii. Incă o 
denumesc Valea Masacrului. Este menționată şi pe hartă. 

Rob privi şi ascultă. Linişte totală. Linişte, în afară de 
vântul îndurerat al deşertului. Locul, întreaga regiune, era 
ciudat de tăcut, chiar şi pentru deşerturile din apropierea 
sitului de la Gobekli. 

— Unde sunt oamenii? întrebă el. 

— Au plecat. Au fost evacuati. Relocaţi de guvern, 
replică Christine. 

— Ce? 

— Uite de aceea. 

Ea arăta înspre o întindere argintie, sclipitoare, undeva 
la orizont. 

— Aia e apa din Marele Proiect al Anatoliei. Eufratul. 
Inundă întreaga zonă, pentru irigare. Câteva situri 
arheologice de mare amploare au fost deja inundate - a 
creat multe controverse. 

— Rahat - e la numai câțiva kilometri distanță. 

— Şi se îndreaptă spre noi. Dar barajul acela va opri 
apa. Digul acela de pământ, arătă cu mâna Christine, 
încruntându-se. Cămaşa ei albă era plină de pete mici şi 
galbene de praf. 

— Va trebui să avem foarte mare atenție: aceste 
inundaţii pot veni foarte repede. Şi sunt complet 
imprevizibile. 

— Oricum, trebuie să ne mişcăm rapid. : 

Se întoarseră şi coborâră dealul, până în vale. In doar 
câteva minute, Christine îi puse pe kurzi la săpat. In timp 


322 


ce oamenii săpară, Rob fu copleşit de grandoarea misiunii 
lor. Valea avea cel puţin un kilometru şi jumătate. În doar 
două zile, echipa lor nu avea să răscolească decât o mică 
parte. Poate douăzeci la sută. Poate treizeci. Şi nici nu ar 
apuca să sape prea adânc. 

Aşa că aveau nevoie de noroc pentru a găsi ceva. 
Melancolia şi teama pe care Rob o simţea de când se 
întorsese în deşertul Kurdistanului erau dublate de 
deznădejdea că totul era în van. Lizzie avea să moară. 
Avea să moară. lar Rob se simţea complet inutil: simţea că 
avea să se înece în zădărnicia situaţiei, îngropat, precum 
pământul însetat ce îl înconjura, în aşteptarea vastei 
întinderi argintii de apă care urma să îi acopere sicriul. 
Marele Proiect al Anatoliei. 

Ştia însă că trebuia să se ţină tare şi să aibă încredere 
că totul avea să se sfârşească cu bine. Îşi aduse aminte ce 
spusese Breitner despre Christine, şi anume că ea era unul 
dintre cei mai buni arheologi ai generației sale. Işi aminti 
şi că marea Isobel Previn îi fusese profesoară lui Christine 
la Cambridge. 

lar franţuzoaica părea cu adevărat sigură pe ea. Cu 
calm, dar pe un ton ferm, femeia le explica muncitorilor 
unde să sape, mutându-i din loc în loc, în susul şi în josul 
văii. Praful se ridică şi se aşeză la loc, iar lopeţile loviră şi 
dezgropară, preţ de o oră sau două. Vântul fierbinte şi 
lipsit de viaţă şuiera prin Valea Masacrului. 

Şi apoi, unul dintre bărbaţi, vărul de-al doilea al lui 
Radevan, Mumtaz, lăsă lopata jos. 

— Domnişoară Meyer, strigă bărbatul. Domnişoară 
Meyer! 

Ea alergă spre el şi Rob o urmă. 

O porţiune dintr-un os alb zăcea în pământul prăfos. Era 
curbura unui craniu: mic, dar uman. Până şi Rob îşi dădu 
seama. Christine părea intrigată, dar nu şi triumfătoare. 
Ea dădu din cap aprobator. 

— OK, bun. Acum săpaţi pe orizontală. 

Kurzii nu înţeleseră. Christine îi repetă lui Radevan, de 
această dată în kurdă: 


323 


— Săpaţi de-a dreptul. Nu vă obosiţi să săpaţi mai 
adânc. 

În continuare, trebuiau să acopere cât mai mult teren: 
aveau mai puţin de două zile la dispoziţie. 

Bărbaţii lucrau bine sub ordine, aparent fermecaţi de 
voinţa lui Christine. Rob se alătură săpătorilor. La fiecare 
câteva minute, mai descopereau câte un craniu. Rob îi 
ajută să dea pământul la o parte. Încă un craniu; încă un 
schelet. De fiecare dată când descopereau rămăşiţele unui 
alt cadavru, nu se mai oboseau să îl dezgroape în 
întregime - de îndată ce scheletul devenea vizibil, 
Christine îi îndruma să sape în altă parte. 

Încă un craniu; încă un schelet. Rob observă că aceia 
fuseseră nişte oameni foarte mici. După cum explicase 
Christine, erau vânători-culegători tipici: de maximum un 
metru şi jumătate înălţime. Oameni zdraveni ai cavernelor 
şi deşertului, cu fizic sănătos, dar cu o înălţime nu mai 
mare decât cea medie pentru vremea respectivă. Săpară, 
mai repede şi mai repede. Totul era răvăşit şi murdar. 
Soarele trecuse de zenit şi Rob simţea marele val de apă 
apropiindu-se. Totul avea să fie inundat în numai câteva 
zile. 

Ei continuară să sape. 

Şi apoi, Rob auzi un alt strigăt, de această dată venind 
de la Radevan. 

— Domnu' Rob, strigă Radevan. Uite aici! Un om foarte 
mare! Ca americanii, exclamă bărbatul, râcâind în pământ. 
Ca americanii care mănâncă mult McDonald's. 

Femurul era aproape de două ori cât celelalte 
dezgropate. 

Christine sări în şanţ şi Rob i se alătură. Ajutară să 
dezgroape şi restul scheletului. Dură o vreme, pentru că 
scheletul era uriaş: avea cel puţin doi metri şi treizeci de 
centimetri. Săpară în jurul pelvisului. În jurul şirei spinării, 
descoperind oasele albe din pământul galben, prăfos. Şi 
apoi ajunseră la craniu. Radevan trase cu putere şi îl 
scoase cu totul, ridicându-l în aer. 

Rob se cruci. Era enorm. 


324 


Christine luă craniul gigantic din mâinile lui Radevan şi 
îl examină. Nu avea forma unui craniu uman - era mult 
mai mare, cu ochi oblici, precum ai unei păsări, pomeţi 
clar reliefaţi, un maxilar mai mic şi o cutie craniană foarte 
mare. 

Ron privi mai îndeaproape la maxilarul rânjind, cu dinţii 
perfect intacţi. 

— Asta e... e din familia Hominide, corect? întrebă el, 
ştergându-şi sudoarea, sarea şi praful de pe frunte. 

— Da, zise Christine. Dar... 

Ea îl întoarse în lumina neumbrită a soarelui. 

Craniul era plin cu pământ galben-închis, oferindu-le 
orbitelor mari şi oblice o căutătură ostilă. Rob auzi o 
pasăre în depărtare, strigând - o pasăre singuratică, 
învârtindu-se leneş pe cer. Probabil un uliu, atras de toate 
acele oase. 

Christine scutură praful gălbui lipit de craniu. 

— Face clar parte din familia Hominide. Şi este clar că 
nu este Homo sapiens. Nu seamănă cu nimic din ce s-a 
descoperit vreodată. Cutie craniană imensă, deci se 
presupune că aveau o inteligenţă ridicată. 

— Pare cam... asiatic. Nu? 

— Mongoloid după anumite aspecte, da, zise ea. Dar... 
uită-te la ochi şi la craniu. Incredibil. Şi totuşi, se 
potriveşte. Pentru că eu cred... spuse ea, privindu-l pe 
Rob. Cred că aici avem răspunsul hibridizării. Aceasta este 
cealaltă specie de Hominide. Cea care s-a încrucişat cu 
oamenii mai mici, aici, pentru a produce craniul din Cartea 
Neagră. 

Kurzii încă săpau. Schelet după schelet. Numărul 
oaselor dezgropate era aproape revoltător de mare. 
Soarele era aproape la orizont: postul zilei se apropia de 
sfârşit şi bărbaţii aveau să meargă acasă, la festin, finalul 
acelei zile de foamete, din Ramadan. 

Când se simţi prea obosit şi prea scârbit de tot albul 
acela al oaselor şi al rânjetelor craniilor uriaşe, Rob se 
întinse pe solul prăfos şi privi. Apoi îşi scoase carnetul şi 
începu să mâzgălească. Să pună povestea cap la cap. Era 


325 


singurul mod în care ştia să desluşească un mister - nota 
totul şi astfel povestea se-nchega. Rob simţi lumina 
disipându-se în timp ce scria. 

După ce termină de scris, Rob ridică privirea - Christine 
măsura oasele şi poza scheletele. Dar ziua se terminase. 
Briza deşertului era blândă şi răcoroasă. Apa ce urma să 
inunde valea ajunsese atât de aproape, încât Rob îi simţea 
mirosul. Nu era mai departe de trei sau patru kilometri. 
Privi şanţurile cu ochii obosiţi. Dezgropaseră un cimitir 
imens şi îndurerat: un osuar de protoumanoizi zăcând 
chiar lângă rămăşiţele unor giganţi, aproape umani. Însă 
adevăratul mister rămăsese nedesluşit. Rob nu rezolvase 
enigma, notițele lui nu aveau noimă. Încă nu descoperiseră 
secretul. Şi întunericul deşertului însemna că mai aveau 
doar o zi rămasă la dispoziţie. 

Inima lui Rob plângea pentru fiica lui. 


48 


Pe drumul înapoi spre Sanliurfa, discutară despre 
document, luând în seamă şi referinţa către Cartea lui 
Enoh. Rob schimbă vitezele energic, iar Christine fu 
nevoită să tipe ca să se facă auzită peste zgomotul maşinii. 

— Cartea lui Enoh este o... pseudoscriptură. 

— Şi asta înseamnă? 

— Înseamnă că nu face parte din scrierile canonice ale 
Bibliei, dar este considerată de anumite ramuri mai vechi 
ale creştinismului, precum Biserica Etiopiană, ca fiind cu 
adevărat sacră. 

— OK... 

— Cartea lui Enoh a fost scrisă în urmă cu două mii două 
sute de ani, cel mai probabil de evrei, deşi nu putem şti cu 
certitudine, zise Christine, privind deşertul ce se derula în 
faţa lor. A fost găsită printre aşa-numitele „Manuscrise de 
la Marea Moartă“. Cartea lui Enoh descrie o vreme în care 
cinci îngeri căzuţi - cele cinci Satane sau cei cinci îngeri 


326 


Păzitori - şi servitorii lor au coborât printre primii oameni. 
Aceşti îngeri se presupunea că erau foarte apropiaţi de 
Dumnezeu, dar nu puteau rezista frumuseţii femeilor. 
Fiicele Evei. Astfel că îngerii cei răi le-au furat pe aceste 
femei şi le-au promis în schimb bărbaţilor secretele 
scrisului şi ziditului, ale artizanatului şi cioplitului. Aceşti... 
demoni au învăţat femeile să „sărute falusul“. 

Rob privi în lateral şi zâmbi. Christine îi zâmbi şi ea. 

— Asta este exact expresia folosită în Cartea lui Enoh, 
zise Christine, bând nişte apă dintr-o sticlă. Aăă. Apa asta 
e caldă. 

— Continuă, îndemnă Rob. Cartea lui Enoh. 

— OK. Ei bine... aceste căsătorii între demoni şi om au 
creat o rasă de giganţi demonici, Nephilim, asta, din nou, 
conform Cărţii lui Enoh. 

Rob privea drumul din faţa lui. Voia cu adevărat să 
înţeleagă ce îi spunea Christine. Chiar voia. Încercă din 
răsputeri. O rugă să îi repete... apoi renunţă. Nu se putea 
gândi decât la Lizzie. Se întrebă dacă ar fi trebuit să îl 
sune pe Cloncurry. Dar ştia că era stupid: trebuiau să îl ia 
pe nepregătite. Trebuiau să îl anunţe că dezgropaseră 
secretul - asta dacă aveau să îl dezgroape vreodată şi dacă 
planul lui avea să reuşească. 

Dar el era obosit, ars de soare şi speriat, copleşit de 
spiritul deşertului. Simţea apropierea pietrelor de la 
Gobekli. Aflate în continuare acolo, în pustietate. Îşi aminti 
statuia aceea a femeii, prinsă cu ţăruşi şi legată, pregătită 
pentru a fi violată de mistreți cu penisuri. Se gândi la 
bebeluşi, ţipând în urnele lor antice. 

Şi apoi se gândi din nou la Lizzie şi la Cloncurry - şi 
încercă să îşi alunge gândul din minte. 

Finalul drumului fuse tăcut. Şi neliniştit. Kurzii îşi luară 
rămas-bun şi plecară să mănânce şi să bea. Rob şi 
Christine parcară maşinile, obosiţi, şi urcară încet, în 
hotelul Haran. Rob strângea cartea la piept, simțindu-se 
extenuat. 

Dar nu aveau timp să se relaxeze. Deşi era obosit, Rob 
dorea cu ardoare să discute pe marginea notiţelor. De 


327 


îndată ce ajunseră în camera de hotel, înainte să poată 
face Christine un duş, el o interogă din nou. 

— Un lucru pe care nu îl înţeleg sunt vasele. Urnele 
acelea cu bebeluşi din Gobekli. 

Christine îl privi. Ochii ei căprui-închis erau plini de 
dragoste, dar roşii de oboseală, şi totuşi, Rob insistă. 

— Vrei să spui... simplul fapt că erau vase. Asta te... 
nedumereşte? 

— Da. Dintotdeauna am înţeles cultura Gobekli ca fiind... 
care a fost cuvântul folosit de Breitner... preceramică? 
Fără ceramică? Dar apoi, dintr-odată, a apărut cineva care 
i-a învăţat olăritul pe tipii ăştia cu mult înainte oricărei alte 
culturi din regiune. Cu mult înaintea culturilor din alte 
zone. 

— Da, e adevărat... cu excepţia unui singur loc, zise 
Christine, după o pauză. A existat un singur loc unde 
olăritul a existat înainte de Gobekli. 

— Da? 

— Japonia, zise Christine, încruntată. Cultura Jomon din 
Japonia. 

— Cine? 

— O cultură timpurie. Japonezi aborigeni. Poporul Ainu, 
care trăieşte încă, în partea cea mai nordică a Japoniei, ar 
putea fi înrudit... Christine se ridică, îşi frecă spatele 
înţepenit şi apoi merse la minibar, de unde luă o sticlă de 
apă, pe care o bău pe nerăsuflate. Întinzându-se înapoi pe 
pat, ea îşi continuă explicaţia: Poporul Jomon a apărut, 
literalmente, din neant. Au fost, probabil, primii care au 
cultivat orezul. Şi apoi au început să producă ceramică 
sofisticată - decorată cu modele. 

— Acum cât timp? 

— Şaisprezece mii de ani. 

— Șaisprezece mii de ani? se miră Rob, holbându-se din 
celălalt capăt al camerei. Asta înseamnă cu aproape trei 
mii de ani înainte de Gobekli! 

— Da. Şi unii cred că poporul Jomon din Asia de Est este 
posibil să fi deprins tehnicile de la o cultură mai timpurie. 
Precum poporul Kondon sau Amur. Poate. Amur este un 


328 


râu situat la nord de Mongolia, unde există dovezi că ar fi 
existat ceramică chiar înainte de Japonia. Este foarte 
misterios. Vin şi pleacă popoarele astea nordice, ciudat de 
avansate. Sunt vânători-culegători, dar dintr-odată fac un 
salt tehnologic, complet irațional. 

— Ce vrei să spui? De ce irațional? 

— Acela nu este cel mai promiţător teritoriu pentru 
civilizațiile timpurii. Siberia, centrul Mongoliei, nordul 
îndepărtat al Japoniei. Locurile astea nu sunt precum 
cornul cald, fertil şi înseninat. Astea sunt pământurile 
îngheţate şi  necultivabile din nordul Asiei. Bazinul 
Amurului este unul dintre cele mai friguroase locuri de pe 
planetă pe perioada iernii, zise Christine privind tavanul 
gol. De fapt, de multe ori m-am întrebat, ar fi putut oare 
exista o protocultură la nord de acea zonă? In Siberia? 
Complet pierdută? O cultură care să fi influenţat toate 
aceste triburi? Pentru că altfel totul este mult prea bizar... 

Rob scutură din cap. Îşi ţinea carnetul deschis în poală 
şi pixul pregătit. 

— Dar poate că n-au dispărut, Christine. Culturile astea. 
A? Poate că nu au dispărut. 

— Poftim? 

— Craniile par asiatice. Mongoloide. Poate că acele 
culturi estice nu au dispărut. Poate că s-au mutat... la vest. 
Ar putea fi vreo legătură între aceste triburi asiatice 
avansate şi Gobekli? 

— Da, zise Christine, căscând. Presupun că da. Bănuiesc 
că ar putea. Doamne, Rob. Sunt obosită. 

Rob avea mustrări de conştiinţă. Nu dormiseră de mai 
bine de douăzeci şi patru de ore; făcuseră tot ce se putea 
face. O muncea pe Christine prea mult. Işi ceru scuze şi se 
întinse lângă ea pe pat. g 

— Robbie, o vom salva, îi spuse Christine. Îţi promit, 
adăugă ea, îmbrăţişându-l. Îţi promit. 

— Hai să dormim, răspunse Rob, închizând ochii. 


În dimineaţa următoare, Rob se trezi dintr-un coşmar. 
Visă, preţ de câteva clipe, că era lovit, bătut măr de 


329 


Cloncurry. Însă, când se trezi, realiză că erau bătăi de 
tobă. Adevărate bătăi de tobă. Oamenii mergeau pe 
străzile întunecate ale Sanliurfei, prin faţa hotelului, lovind 
tobe uriaşe, trezind oamenii pentru masa de dinainte de 
răsărit. Un ritual tradiţional de Ramadan. 

Rob oftă şi se uită la ceasul de pe noptieră. Era ora 
patru. Se uită pe tavan şi ascultă bubuitul tobelor, în timp 
ce Christine sforăia uşor lângă el. 

Două ore mai târziu, Christine fuse cea care îl trezi. El 
se învârti, simțindu-se vlăguit. Se ridică şi făcu un duş cu 
apă înviorător de rece. 

Radevan şi prietenii lui îi aşteptau afară. Ajutară la 
depozitarea Cărţii Negre în portbagaj. Rob mâncă un ou 
fiert tare şi o lipie pe drum, în maşină, în timp ce se 
hurducăiră prin deşert, spre Valea Uciderii. Nu avură timp 
de pierdut cu micul dejun la hotel. 

Rob îi privi pe kurzi în timp ce săpau. Parcă ştiau că 
munca lor era pe sfârşite, oricare ar fi fost finalul - erau 
fericiţi ca soldaţii lăsaţi la vatră. Asta era ultima lor zi. A 
doua zi dimineaţă timpul expira. Indiferent ce avea să se 
întâmple. Lui Rob i se strânse stomacul de frică. 

La unsprezece dimineaţa. Rob urcă dealul de lângă vale 
şi privi înspre întinderea argintie a lacului Marelui Proiect 
al Anatoliei. Nu se mai afla la distanţă, ci la numai doi 
kilometri de ei, iar apa părea să înainteze cu viteză, 
curgând peste dealuri şi umplând văile. Barajul avea să îi 
protejeze, însă inundația oferea o privelişte amenințătoare. 
Deasupra barajului, se afla o mică colibă de păstori. 
Precum o santinelă care îi proteja de ape. 

El se aşeză pe un bolovan şi îşi mai făcu nişte notițe, 
adăugând perlele preţioase ale dovezilor pe şiragul narativ 
al poveştii. Unul dintre citate îi aducea aminte de tatăl lui, 
care îl recita în biserica mormonă. Din Geneză, capitolul 6: 


Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi 
li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele 
oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe 
cine a voit... 


330 


Timp de jumătate de oră, el scrise şi tăie, şi apoi scrise 
din nou. Aproape termină; povestea era aproape încheiată. 
Închizând caietul, el se întoarse şi cobori înapoi în vale. O 
găsi pe Christine întinsă pe jos, parcă dormind. Însă nu 
dormea, ci privea cu insistenţă solul. 

— Caut anomalii, zise ea, ridicând privirea către el. Şi 
am găsit câteva. Acolo! 

Ea se ridică şi îşi împreună palmele cu zgomot, în timp 
ce kurzii o priveau cu reţinere şi în aşteptare. 

— Vă rog, domnilor, le spuse ea. În curând veţi putea 
merge acasă şi uita de femeia asta nebună din Franţa, dar 
mai faceţi un efort. Vă rog. Acolo. 

Radevan şi prietenii lui îşi ridicată lopeţile şi o urmară 
pe Christine, într-un alt colţ al văii. 

— Săpaţi. Aici, dar nu foarte adânc. Săpaţi o suprafaţă 
cât mai mare, dar nu foarte adânc. Mulţumesc. 

Rob îşi căută lopata ca să-i ajute. li plăcea să sape 
împreună cu kurzii. Îi oferea o ocupaţie şi a nu se mai 
gândi la posibila lipsă de sens a acţiunilor lor. Şi la Lizzie. 
Şi la Lizzie, şi Lizzie şi iarăşi Lizzie. 

În timp ce săpau, Rob o întrebă pe Christine despre 
neanderthalieni. Ea îi povesti că lucrase la câteva situri 
unde trăiseră neanderthalieni. Precum Moula-Guercy, pe 
malul râului Rhone, în Franţa. 

— Crezi că s-au încrucişat cu Homo sapiens? 

— Posibil. 

— Dar credeam că există o teorie conform căreia ei pur 
şi simplu au dispărut? Neanderthalienii? 

— Exista. Dar mai există şi dovezi care sugerează că s- 
au încrucişat cu oamenii, zise Christine, ştergându-şi 
sudoarea cu mâneca. Este posibil ca Neanderthalienii să se 
fi reprodus cu rasa umană chiar prin viol. Dacă erau pe 
cale de dispariţie, nemaiputându-se lupta pentru hrană sau 
alte lucruri, atunci ar fi fost disperaţi să îşi conserve 
specia. Şi erau mai mari decât Homo sapiens. Ce-i drept, 
mai proşti... 

Rob privi o pasăre rotindu-se pe cer: un alt vultur. 


331 


— Dacă s-ar fi încrucişat cu adevărat, nu ar fi schimbat 
comportamentul uman? Cultura umană? vru el să ştie. 

— Ba da. Una dintre posibilităţi ar fi canibalismul. Nu 
există nicio dovadă de canibalism organizat, înainte de 300 
000 î.Hr. Şi totuşi, neanderthalienii erau, cu siguranţă, 
canibali. Deci... se gândi Christine, înclinând capul. Este 
posibil ca neanderthalienii să fi introdus unele trăsături 
proprii. Precum canibalismul. 

Un avion al Forţei Aeriene Turceşti străbătu cerul. 

— Mă gândeam, adăugă Christine, de dimineaţă la 
hominizi, la cei mari. Oasele pe care le-am găsit. 

— Continuă... 

— Ei bine... Teoria ta, cum că ar putea exista o legătură 
cu Asia Centrală, se potriveşte. Într-un fel. 

— Cum? 

— Cel mai mare hominid găsit vreodată se afla în Asia 
Centrală. Gigantopithecus. Absolut enorm: o gorilă de om 
de aproape doi metri optzeci. Ca un fel de Yeti. 

— Serios? 

— Au trăi acum aproximativ trei sute de mii de ani, 
aprobă Christine. Poate că au supravieţuit mai mult - şi 
unii cred că Gigantopithecus a supravieţuit destul de mult 
cât să existe amintiri în era Homo sapiens. Amintiri legate 
de omul-gorilă cel uriaş. Dar ar fi mult prea convenabil, 
zise ea, scuturând din cap. Cea mai plauzibilă teorie este 
aceea că Gigantopithecus a dispărut datorită competiţiei 
aduse de Homo sapiens. Nimeni nu ştie exact ce s-a 
întâmplat cu Gigantopithecus. Cu toate acestea... continuă 
Christine, sprijinindu-se de lopată ca un fermier care-şi 
admiră ogorul. 

Evidenta concluzie îl trăsni pe Rob. El îşi scoase caietul 
şi scrise entuziasmat. 

— Ce vrei să spui este că poate exista o a treia 
explicaţie, corect? Poate că Gigantopithecus chiar a 
evoluat - dar într-un rival mult mai periculos pentru Homo 
sapiens. Nu este şi asta posibil? 

— Da, aprobă Christine, încruntată. Este posibil. Nu 
avem dovezi nici într-un caz, nici în altul. 


332 


— Deci, insistă Rob. Hai să presupunem că asta s-a 
întâmplat cu adevărat. Atunci acel nou hominid - ar fi un 
hominid foarte mare, agresiv şi extrem de inteligent, 
corect? Ceva destul de evoluat pentru a face faţă 
condiţiilor vitrege din natură şi altor fiinţe. O competiţie 
feroce pentru resurse. 

— Da. Sunt de acord. Aşa ar fi fost. 

— Şi acest hominid masiv şi agresiv ar avea şi o teamă 
instinctivă faţă de natură, de ierni foarte friguroase şi 
interminabile, şi de un zeu crud şi nemilos. Şi ar avea o 
nevoie disperată de împăcare? 

Christine ridică din umeri, pentru că nu reuşi să 
urmărească acest nou concept, însă nu avu timp să 
răspundă, pentru că Radevan îi chemă. Chiar în timp ce 
Rob ajunse lângă ei, Christine era deja în patru labe, 
râcâind în pământ după alte rămăşiţe. 

Trei vase mari şi murdare se aflau la picioarele lui 
Radevan. 

Erau inscripţionate cu sanjak. 

Rob ştiu de la bun început ce se afla în ele. 

Şi nu trebui să îi spună lui Christine, însă ea sparse, 
oricum, unul dintre vase cu mânerul lopeţii. Din recipientul 
antic se împrăştie o chestie vâscoasă, cu un miros fetid şi 
se scurse în praf: un bebeluş, jumătate mumificat, 
jumătate lichefiat. Faţa nu era la fel de bine conservată 
precum cel găsit în muzeu. Însă ţipătul tăcut de teroare şi 
durere de pe chipul bebeluşului era exact la fel. Era o altă 
jertfa. Un alt nou-născut îngropat de viu într-un vas. 

Rob încercă să nu se gândească la Lizzie. 

Unii dintre kurzi văzuseră vasul, dar şi rămăşiţele. 
Bebeluşul mort, aflat în descompunere. Arătau cu degetul 
şi se certau. Christine îi rugă să continue să sape. Insă ei 
deja începuseră să vocifereze. 

Mumtaz se apropie de Rob. 

— Ei zic că este periculos aici. Locul ăsta e blestemat. Ei 
văd copilul şi spun că trebuie să plece. Apa o să vină în 
curând. 

Christine se rugă de bărbaţi în engleză şi în kurdă. 


333 


Bărbaţii se răţoiră la Mumtaz şi el traduse. 

— Ei spun că apa vine. Să îngroape cadavrele şi asta e 
bine. Ei spun că pleacă acum! 

Christine protestă din nou. Cearta se prelungi. Unii 
dintre kurzi săpară, alţii continuară să vocifereze. Soarele 
se ridica fierbinte şi ameninţător. Lopeţile şi mistriile 
zăceau nefolosite în soarele ce pârjolea fără de milă. 
Soarele cocea trupul descompus al bebeluşului. Acel 
pacheţel obscen de carne. Rob îşi dorea să-l îngroape din 
nou, să acopere acea obscenitate. Ştia că era aproape de a 
desluşi misterul, dar se simţea şi foarte aproape de a 
renunţa. Tensiunea era groaznică. 

Şi apoi tensiunea deveni şi mai insuportabilă. Unii dintre 
kurzi, conduşi de Mumtaz, refuzară să mai sape. In ciuda 
rugăminţilor lui Christine, cei trei urcară panta şi se 
urcară în cel de-al doilea Land Rover. 

Mumtaz privi în direcţia lui Rob cu o expresie ciudată şi 
nostalgică. Apoi maşina acceleră prin praf şi pâclă. 

Mai rămaseră însă patru bărbaţi, inclusiv Radevan. Şi cu 
ultima ei fărâmă de farmec, şi ultimii dolari ai lui Rob, 
Christine reuşi să îi convingă să termine treaba. Astfel că 
luară cu toţii câte o lopată şi săpară la unison. Săpară timp 
de cinci ore, râcâind prin ţărâna gălbuie şi uscată, pentru 
a descoperi ce era necesar, şi apoi mutându-se mai 
departe. 

Dezgropară părţi din aproape treizeci de schelete, 
zăcând lângă recipiente. Insă acelea nu erau schelete 
obişnuite. Erau un amestec de hominizi masivi şi de 
oameni hibrid şi de mici vânători-culegători. Toate de-a 
valma. Şi toate osemintele prezentau leziuni: semne ale 
unor morţi violente. Spărturi uriaşe în cranii, găuri de 
suliță prin pelvis. Braţe rupte, picioare rupte, gâturi rupte. 

Descoperiseră un câmp de luptă. Un loc teribil. 
Descoperiseră Valea Uciderii. 

Christine îl privi pe Rob. El îi întoarse privirea. 

— Eu cred că am terminat aici, tu nu? întrebă el. 

Christine aprobă solemn din cap. 

Rob îşi scoase telefonul din buzunar. Senzaţia îi aduse 


334 


un sentiment de uşurare. O simţi în plămâni şi în suflet. 
Descoperise totul: descifrase Secretul Genezei. Şi asta 
însemna că Rob avea, în sfârşit, un ascendent asupra lui 
Cloncurry. Rob avea să îşi recapete fiica. 

Agitat - însă plin de speranţă, pentru prima oară, după 
săptămâni - formă numărul. Se pregătea să îl sune pe 
Cloncurry şi să-i ceară s-o elibereze pe fiica sa, când auzi o 
voce. 

— Hai, salut. 

Rob se întoarse. O siluetă stătea de vârful dealului, 
deasupra lor, între vale şi soarele de la vest. Soarele era 
atât de puternic în spatele siluetei, încât Rob nu văzu cine 
era. Clipi din ochi şi îşi ridică mâna. 

— M-am îngrăşat? Ce deprimant. Cu siguranţă că mă 
recunoşti? 

Lui Rob îi îngheţă sângele în vine. 

Jamie Cloncurry se afla pe dealul de deasupra lor, ţinând 
un pistol în mână. Pistolul era aţintit asupra lui Rob. 
Ucigaşul era flancat de doi bărbaţi masivi. Kurzi solizi, cu 
mustăţi negre, la fel de bine înarmaţi. Cei doi ţineau o 
fiinţă mică între ei, legată şi cu căluş în gură. 

Lizzie! Era vie, dar înspăimântată şi legată, foarte 
strâns. 

Rob privi în stânga şi în dreapta lui, către Radevan şi 
amicii lui, căutând parcă ajutor. 

Cloncurry pufni în râs. 

— O, eu nu m-aş aştepta la niciun ajutor din partea lor, 
domnule Robbie. 

Cu un gest din cap, el îi făcu semn lui Radevan. 

Radevan încuviinţă ascultător, frecându-și degetele între 
ele. 

— Englezul mulţi bani. Dolari şi euro. Dolari şi euro... 

Apoi bărbatul le făcu semn prietenilor lui şi restul 
kurzilor îşi lăsară uneltele şi se îndepărtară de Rob şi 
Christine. Lăsându-i în voia sorții. 

Rob privi, cu gura căscată, înfrânt şi devastat, cum 
kurzii urcau liniştiţi dealul, către ultimul Land Rover. 
Radevan deschise portbagajul şi scoase Cartea Neagră. I-o 


335 


duse lui Cloncurry, apoi o aşeză pe pământ, lângă Lizzie. 
Cloncurry zâmbi aprobator, iar Radevan se întoarse la 
maşină, se urcă la volan şi demară în trombă, stârnind 
praful şi luând cu el puştile şi pistolul. 

Praful oranj pluti în aer, ca un reproş, pe măsură ce 
maşina se îndepărtă, lăsându-i pe Rob şi Christine singuri 
şi fără apărare, în fundul văii. 

Deasupra lor, Cloncurry stătea înarmat, flancat de cei 
doi kurzi. Ucigaşul avea maşina de teren, argintie şi 
sclipitoare, parcată la câteva sute de metri, lucind sub 
soarele deşertului. Era evident că se apropiase pe jos, 
pentru a-i lua prin surprindere. Şi funcţionase. 

Erau prinşi în capcană. Lizzie îngenunche în praf, legată 
şi cu un căluş în gură, holbându-se la tatăl ei, cu ochi 
disperaţi şi nedumeriţi. Implorându-l să o salveze. 

Însă Rob ştia că nu o poate salva. Ştia ce avea să se 
întâmple în continuare. Şi nu avea să fie o salvare eroică. 

Cloncurry avea s-o ucidă pe Lizzie în faţa lui. Avea să 
sacrifice primul născut al lui Rob, acolo, în pustietate, sub 
cerul pe care vulturii şi ulii dădeau târcoale. Fiica lui avea 
să moară într-o manieră cruntă şi violentă în următoarele 
câteva minute, iar Rob va fi forţat să privească. 


49 


Cloncurry flutură arma spre Rob şi Christine. 

— Mai încolo porumbeilor. 

Rob îşi privi îndurerat fiica îngenuncheată în praf. Apoi 
îşi întoarse privirea teribil de furioasă către Cloncurry. 
Niciodată nu mai simţise o asemenea dorinţă de a răni pe 
cineva - voia să îl dezmembreze pe Cloncurry, cu propriile 
mâini, cu dinţii chiar. Să îi scoată ochii cu degetele. 

Însă Rob şi Christine erau prinşi în capcană şi 
neînarmaţi, urmând instrucţiunile indiferente ale lui 
Cloncurry. Urcară un mic dâmb din mijlocul văii, o mică 
movilă nisipoasă. Rob nu-şi dădea seama de motivul pentru 


336 


care Cloncurry voia ca ei să ajungă în acel loc izolat. 

Vântul era doar o şoaptă melancolică. Christine părea că 
avea să izbucnească în plâns. Rob privi în stânga şi în 
dreapta, disperat să găsească o scăpare. Nu exista nicio 
scăpare. 

Ce făcea Cloncurry? Rob îşi miji ochii. Cloncurry părea 
să ţină în mână un telefon sau un alt fel de dispozitiv. Il 
îndreptase spre stânga, către apele ce aşteptau să 
năvălească. Spre locul unde se afla barajul care îi proteja 
de inundație. 

Intr-un sfârşit, Cloncurry li se adresă. 

— Nu în fiecare zi are omul ocazia să mutileze şi să 
omoare un copil în faţa tăticului ei, deci, aş spune că se 
cere o mică festivitate. Poate nişte artificii. Aşa că. Ia de 
aici. Pregătiți-vă de surf! 

Bărbatul apăsă pe un buton de pe dispozitivul pe care îl 
manevra. O fracțiune de secundă mai târziu, bubuitura 
unei explozii reverberă prin deşert. Cloncurry detonase 
coliba de pe baraj. Pe măsură ce fumul şi flăcările se 
ridicară, Rob înţelese de ce. 

Cloncurry nu aruncase în aer numai coliba, ci şi 
jumătate din baraj. lar apa curgea acum prin spărtură - ea 
găsise acel canal jos, iar şuvoiul se rostogolea de o parte şi 
de alta a văii. Tone de apă gâlgâind şi urlând se îndreptau 
către ei cu viteză. 

Rob o înşfacă pe Christine, cu putere, şi o trase în vârful 
dâmbului. Apa deja se învolbura în jurul lor; tone de apă, şi 
o parte din ea le ajunse până la glezne. 

Rob se uită în sus, pe culme. Cloncurry râdea. 

— Sper din tot sufletul că ştiţi să înotaţi. 

Apa umplea valea, curgând în cascade, clipocind la 
picioarele lui Rob. Un uriaş perete de apă înainta vâjâind şi 
înghițind, purtând cu el murdăria din calea sa. La 
suprafaţă, pluteau oase şi bucăţi de copii mumificaţi şi 
câteva cranii de războinici, legănându-se sau învârtindu-se. 
În scurt timp, apele mizere şi turbulente îi înconjuraseră 
cu totul pe Rob şi Christine, aflaţi pe micul dâmb. Dacă 
avea să continue să crească, cei doi aveau să se înece. 


337 


— Perfect, exclamă Cloncurry. Nici nu vă pot spune cât 
de dificil a fost. A trebuit să venim aici, în mijlocul nopţii, 
ca să aranjăm totul. In coliba aia infectă. Multe explozive. 
Complicat. Dar a funcţionat la perfecţie! Extrem de 
satisfăcător. 

Rob se holbă la Cloncurry, aflat în siguranţă, pe creasta 
lui, de cealaltă parte a apelor. Nu ştia ce să mai creadă 
despre el, despre sminteala lui totală, amestecată cu 
acea... subtilitate ingenioasă. Şi apoi, Cloncurry continuă 
cu una dintre obişnuitele sale remarci telepatice. 

— Bănuiesc că eşti olecuţă confuz, micuţule Robbie. 

Rob tăcu; Cloncurry zâmbi. 

— Nu poţi pricepe cum un psihopat ca mine ar putea 
ajunge pe partea asta a apei? Ei? In timp ce voi, băieţii 
buni, sunteţi pe partea aia? Partea care se îneacă? 

Rob nu răspunse. Duşmanul lui rânji. 

— Mă tem că v-am folosit pe toți, de la bun început. Pe 
tine te-am făcut să găseşti Cartea Neagră. Am valorificat 
minţile ascuţite ale lui Christine Meyer şi Isobel Previn. 
Ce-i drept, i-am retezat capul lui Isobel, dar, în acel 
moment, îşi atinsese scopul. Mă convinsese că nu se afla în 
Kurdistan, zise Cloncurry, plin de mândrie. Şi apoi, stând 
cuminte şi nefăcând nimic, v-am făcut pe voi, oameni buni, 
să vă ocupați şi de restul: să descifraţi cartea, să localizaţi 
Valea Uciderii, să găsiţi singurele dovezi ale Secretului 
Genezei. Pentru că, vedeţi voi, trebuia să ştiu cu 
certitudine unde se află toate dovezile, pentru a le putea 
distruge, pentru totdeauna, spuse el, arătând spre torenţii 
de apă. Şi acum voi distruge toate astea într-un potop - le 
voi îngropa sub ape, pe vecie. Şi în timp ce voi şterge toate 
aceste dovezi, voi ucide şi singurii oameni care cunosc 
Secretul. A, da, aproape că uitasem, adăugă el, privind în 
jos, fericit. Am şi Cartea Neagră! Cel puţin aşa cred. Hai să 
ne asigurăm... 

Cloncurry se aplecă, luă cutia şi înlătură capacul. 
Examinând conţinutul, scoase craniul hibrid. Preţ de o 
clipă, tinu craniul la piept, mângâind osul neted. Apoi, îl 
întoarse şi îl privi în ochi. 


338 


— Vai, bietule Yorik! Al dracului de ciudaţi ochi mai 
aveai. Dar ce pomeţi splendizi! Ha! 

Cloncurry puse craniul la o parte şi scoase pergamentul, 
desfăcându-l pe genunchi, ca să-l poată citi. 

— Fascinant. Cu adevărat fascinant. Mă aşteptam la 
cuneiformă. Toţi ne aşteptam la cuneiformă. Dar arameică 
târzie? Ce descoperire minunată! Vă mulţumesc, domnii 
mei, spuse Cloncurry privindu-i pe Rob şi Christine. Aţi 
fost atât de drăguţi să le aduceţi până aici. Şi să 
dezgropaţi totul. 

El împături documentul, îl aşeză înapoi în cutie şi aşeză 
craniul deasupra, închizând cutia de piele. 

Rob privi totul cu un sentiment de ură şi indignare. Cel 
mai dezgustător lucru era faptul că Cloncurry avea 
dreptate. Cloncurry îi păcălise şi îi întrecuse intelectual de 
la bun început. De la kurzi până la cabană şi înapoi. 
Cloncurry nu câştigase pur şi simplu, ci fusese de-a dreptul 
triumfător. 

lar acum acel triumf avea să fie onorat cu vărsare de 
sânge. 

Rob privi în ochii plini de lacrimi ai fiicei sale şi îi strigă 
că o iubea, peste vuietul apelor. 

Ochii lui Lizzie îl implorară pe tatăl ei neajutorat: Ajută- 
mă. 

Cloncurry chicotea. 

— Foarte emoţionant. Dacă apreciezi genul acesta de 
lucruri. Pe mine personal mă face să vărs. In orice caz, 
cred că ar trebui să continuăm cu drama finală, nu eşti de 
acord? Înainte să vă înecaţi de-a binelea. Destul cu 
preambulul. 

Ucigaşul privi apa ce lipăia în jurul gleznelor lui 
Christine. Chiar atunci, un craniu imens apăru pe 
suprafaţa mişcătoare, legănându-se ca o jucărie uriaşă şi 
obscenă. 

— Vaai, uite, unul dintre zbârciţi. Fă-i cu mâna 
bunicului, Lizzie, îndemnă Cloncurry, chicotind din nou. 

Lizzie plânse mai tare. 

— Da, da, zise Cloncurry, oftând sonor. Nici mie nu mi-a 


339 


plăcut familia mea. 

Bărbatul se întoarse apoi şi strigă către Rob. 

— Ai vedere bună de pe deluşorul tău? Excelent. Pentru 
că o să facem treaba aia aztecă, şi vreau să mă asigur că 
poţi vedea. Sunt sigur că ştii procedurile, Robert. O 
întindem pe fata ta peste o piatră, apoi îi despicăm pieptul 
şi îi smulgem inima încă bătând. Ne vom murdări niţel, dar 
cred că amicul meu, Navda, are nişte şerveţele. 

Cloncurry îi dădu un cot unuia dintre bărbaţii care-l 
însoțeau. Kurdul mustăcios din stânga lui mormăi, însă nu 
spuse nimic. Liderul bandei oftă. 

— Nu sunt tocmai cei mai expresivi indivizi, dar sunt, cu 
siguranţă, cei mai buni de care dispun. Mă întreb însă 
despre mustăţi. Sunt un pic cam... cinstite, nu crezi? În 
orice caz, continuă el, zâmbind, voi doi cavaleri vorbăreţi 
de Kurlandia, luaţi-o pe fetiţa asta şi întindeţi-o pe piatra 
aia, zise el. 

Kurzii se conformară. O duseră pe Lizzie în dreptul unui 
bolovan şi o aşezară cu spatele pe piatră. Unul dintre kurzi 
o ţinea de picioare, iar celălalt de mâini, şi, în tot acel 
timp, Lizzie plânse şi se zbătu. lar Cloncurry zâmbi 
atotcunoscător. 

— Foarte bine, foarte bine. Şi acum partea cea mai 
interesantă. Să fiu al naibii, domnule Robbie, ar fi trebuit 
să am un Chac Mool” unul din bolurile acelea bizare, din 
piatră, în care să arunc inima fiicei tale cât încă se zbate. 
Dar nu avem un Chac Mool deci, presupun că o să hrănesc 
ciorile cu inima ei. Dădu pistolul unuia din kurzi şi scoase 
din buzunarul gecii un cuţit uriaş cu lama de oţel. Îl flutură 
triumfător, admirându-l, cu nerăbdare şi dragoste în 
priviri. Apoi întoarse capul şi îi făcu cu ochiul lui Rob. De 
fapt ar fi trebuit să folosim obsidian: asta foloseau aztecii. 
Cuţite cu lamă din obsidian întunecat. Dar şi un cuţit 
masiv ca acesta este bun, un cuţit mare şi lat şi destul de 


33 Statuie precolumbiană, mezoamericană, din piatră, ce înfăţişează o 
figură umană, în poziţie orizontală, cu spatele uşor ridicat şi genunchii 
flexaţi şi capul întors în unchi aproape drept, ţinând în braţe un bol 
(n.tr.) 


340 


impresionant. Îl recunoşti, nu-i aşa, întrebă Cloncurry, 
ridicând cuțitul, care sclipi în lumina prăfoasă. Christine? 
Îţi dai cu părerea? 

— Să te fut, replică franţuzoaica. 

— Ei, foarte bine. Este cuțitul pe care l-am folosit ca să o 
filetez pe vechea ta amică, Isobel. Cred că încă pot depista 
urme din sângele ei bătrâior pe mâner. Şi niscaiva splină, 
adăugă el rânjind. Also“, cum spun nemţii. Să ne 
întoarcem la oile noastre. Văd că apa v-a ajuns la 
genunchi, şi vă veţi îneca în aproximativ zece minute. Dar 
vreau ca ultimul lucru pe care îl vezi să fie fiica ta în timp 
ce îi smulg, la propriu, inima din micuțul ei piept, iar ea 
ţipă neajutorată după amărâtul, inutilul şi mișelul ei tată. 
Deci, să trecem la treabă. Băieți, apucaţi-o pe fată mai 
strâns, da, aşa. Da, da. Foarte bine. 

Cloncurry ridică cuțitul cu ambele mâini şi fioroasa lamă 
luci sub razele soarelui. Apoi se opri. 

— Aztecii erau aşa de ciudaţi, nu eşti de acord? Se pare 
că proveneau din Asia, de peste strâmtoarea Bering. La fel 
ca mine şi ca tine, Rob. Tocmai din nordul Asiei. 

Cuţitul sclipi, la unison cu ochii lui Cloncurry. 

— Le plăcea la nebunie să omoare copii. Râvneau după 
asta. Iniţial au ucis toţi copiii inamicilor lor. Dar din câte 
am înţeles, până la sfârşitul imperiului lor, o luaseră atât 
de tare razna, încât începuseră să îşi ucidă propriile 
odrasle. Fără glumă. Preoţii plăteau familiile aztece 
sărace, pentru a le da bebeluşii şi copiii, care urmau să fie 
ucişi în ritualuri. O întreagă civilizaţie care se sinucidea, 
devorându-şi urmaşii. Fantastic! Şi în ce mod, smulgând 
inima din cavitatea toracică, şi apoi arătându-i victimei 
organul cât încă mai bătea. Deci, zise Cloncurry, oftând cu 
încântare. Eşti gata Lillibet? Mică Betsy? Micuța mea Betty 
Boo? Ei? Timpul să deschidem pieptuţul? 

Cloncurry îi zâmbi larg lui Lizzie. Rob privi cu dezgust şi 
neputinţă - lui Cloncurry i se prelinse un fir de salivă pe 
faţa încăluşată şi isterică a lui Lizzie. 

Şi apoi sosi momentul. Mâinile lui Cloncurry apucară 


34 Aşadar (în lb. germ. în orig.) 
341 


mânerul cuţitului şi ridicară lama... lar Rob închise ochii, 
simțindu-se complet înfrânt... 

„„„Când un foc de armă şuieră în aer. Un glonţ venit de 
nicăieri. Un glonţ din ceruri. 

Rob deschise ochii. Un glonţ zburase peste ape şi se 
înfipsese în Cloncurry - un proiectil atât de puternic încât 
îi smulsese cu totul mâna ucigaşului. 

El clipi şi căscă ochii. Cloncurry îşi pierduse o mână! 
Sângele şiroia din încheietura zdrobită. Cuţitul fusese 
aruncat în apă. 

Nedumerit, Cloncurry îşi privi rana. Expresia lui era 
absolut perplexă. Apoi un al doilea glonţ fuse tras, tot din 
neant - cine trăgea oare? - şi, de această dată, aproape îi 
smulse braţul lui Cloncurry. Braţul stâng, căruia îi lipsea 
deja mâna, atârna din câţiva muşchi roşiatici şi sângele 
ţâşnea pe pământ din umăr. 

Cei doi kurzi îi dădură drumul lui Lizzie imediat, se 
întoarseră panicaţi şi, la auzul celui de-al treilea foc de 
armă, o zbughiră la fugă. 

Cloncurry căzu în genunchi. Era clar că al treilea glonţ îl 
lovise în picior. El îngenunche în nisip, sângerând, 
bâjbâind disperat în jurul său. Ce căuta? Propria mână? 
Cuţitul? Lizzie se afla lângă el, legată. Rob stătea în apa 
care-i ajungea până la genunchi. Cine împuşca pe cine? Şi 
unde era pistolul lui Cloncurry? Rob privi în stânga lui: 
praful se ridicase la orizont. O maşină era posibil să se 
îndrepte către ei, însă nu vedea bine de praf. Aveau de 
gând să o împuşte şi pe Lizzie? k 

Rob îşi dădu seama că nu avea decât o singură şansă. În 
acel moment. Se aruncă în apă, plonjând şi înotând, 
înotând pentru a-i salva viaţa lui Lizzie printre oase şi 
cranii. Nu înotase niciodată cu atâta disperare, nu se mai 
luptase niciodată cu ape atât de învolburate şi 
periculoase... Dădu din picioare şi se târî, înghițind apă 
rece, apoi atinse ţărâna fierbinte. leşi din apă, gâfâind şi 
scuipând, şi îl văzu pe Cloncurry la câţiva metri distanţă. 

Cloncurry zăcea întins, folosind-o pe Lizzie drept scut 
împotriva altor focuri de armă; însă avea gura larg 


342 


deschisă şi saliva - intenţionând să-şi înfigă dinţii în gâtul 
fraged al lui Lizzie. Exact ca un tigru care ucide o gazelă. 
Jamie Cloncurry avea de gând să o muşte pe Lizzie de gât 
şi să îi sfâşie jugulara. 

Rob se înfurie. Se năpusti spre Cloncurry exact în 
momentul în care dinţii ascuţiţi ai ucigaşului atinseră 
traheea fiicei sale, şi îl lovi pe Cloncurry în cap, dându-l jos 
de pe fiica sa. Apoi Rob repetă mişcarea, lovindu-l pe 
criminal a doua oară, şi apoi a treia oară, şi Cloncurry se 
prăbuşi în ţărână, cu un urlet de durere, şi cu braţul acela 
inutil şi obscen ce-i atârna pe jumătate desprins. 

Rob sări pe şeful bandei, punându-şi genunchiul pe 
umărul nevătămat al lui Cloncurry, pentru a-l imobiliza. 
Acum, Cloncurry se afla la mila sa. Il putea ţine acolo cât 
ar fi dorit. 

Insă Rob nu intenţiona să dea dovadă de milă. 

— E rândul tău, zise Rob. 

Işi scoase cuțitul multifuncțional din buzunar, încet, cu 
grijă, desfăcu cea mai mare lamă a cuţitului şi o învârti în 
aer preţ de o clipă, apoi privi în jos. 

Rob se trezi zâmbind. Se întrebă ce să facă mai întâi, 
cum să îl tortureze şi să îl mutileze pe Cloncurry, pentru a- 
i cauza cât mai multă durere, înainte ca ucigaşul să moară. 
Să-i scoată ochii? Să-i taie o ureche? Să-i ia scalpul? Ce 
anume? Dar, în timp ce ridică cuțitul, Rob văzu ceva în 
expresia răutăcioasă a lui Cloncurry. Triumf, speranţă, 
insolenţă. Rob simţi că i se face greață. 

Scuturând din cap, Rob închise cuțitul şi îl băgă în 
buzunar. Cloncurry nu avea unde să plece: avea să 
sângereze până la moarte, chiar acolo. Piciorul îi era 
spulberat, mâna îi dispăruse, iar braţul îi atârna. Era 
neînarmat şi mutilat, pe moarte din cauza şocului, durerii 
şi hemoragiei. Rob nu trebuia să mai facă nimic. 

Ridicându-se de pe ucigaş, se întoarse către fiica lui. 

li scoase imediat căluşul. Ea strigă „Tati tati tati!“ şi 
apoi „Christine!“ şi Rob se întoarse ruşinat. Uitase complet 
de Christine în disperarea lui de a o salva pe Lizzie, însă 
Christine se salvase singură, şi o clipă mai târziu, Rob 


343 


întinse o mână spre apă şi o trase pe Christine, ajutând-o 
să iasă din valurile învolburate. O ridică pe pământul 
prăfuit şi ea se aşeză, gâfâind. 

Apoi Rob auzi un zgomot. Se întoarse şi îl văzu pe 
Cloncurry târându-se prin praf, încet şi chinuit, cu braţul 
pe jumătate smuls atârnând pe lângă el şi cu imensa rană 
deschisă de pe coapsă. Lăsă o dâră de sânge în spatele lui. 
Se îndrepta direct către apă. 

Avea de gând să facă ultimul sacrificiu: sinuciderea. 
Jamie Cloncurry avea să se înece. Rob îl privi consternat. 
Cloncurry se afla pe marginea apei. Cu un geamăt de 
durere, el se târî şi ultimii metri şi apoi alunecă în valurile 
reci şi înspumate cu un pleoscăit răsunător. Preţ de o 
clipă, capul îi pluti asemenea craniilor rânjitoare, iar ochii 
săi luminoşi se holbară la Rob. 

Apoi se cufundă sub valuri, alăturându-se astfel 
osemintelor strămoşilor săi. 


Christine se ridică, scuturându-şi telefonul, pentru a se 
asigura că funcţiona. În mod miraculos, avea semnal şi o 
sună pe Sally ca să-i dea veştile bune. Rob ascultă, 
jumătate conştient şi fericit, jumătate ca prin vis. Se trezi 
privind către orizont, fără a şti de ce. Apoi, o clipă mai 
târziu, realiză de ce privea atât de insistent în depărtare. 

Maşinile de poliţie goneau prin praf, ocolind limbile de 
apă, iar câteva clipe mai târziu, dealul fu invadat de 
poliţişti, ofiţeri şi soldaţi; şi printre ei se afla Kiribali. În 
costumul lui fără niciun fir de praf, afişând un zâmbet larg. 
Răstea ordine printr-un radioemiţător şi dădea instrucţiuni 
subalternilor săi. 

Rob se aşeză pe nisip şi îşi strânse fiica la piept. 


50 


Două ore mai târziu, se aflau în drum spre Sanliurfa. 
Rob şi Christine şi Lizzie erau înfăşuraţi în pături, pe 
344 


bancheta din spate a uneia dintre maşinile mari de poliţie. 

Se lăsa seara. Hainele lui Rob se uscau în briza blândă 
care şuiera prin geamurile maşinii. Ultimele raze ale 
soarelui erau ca nişte dâre stacojii pe fundalul negru-violet 
al cerului. 

Kiribali se afla pe scaunul pasagerului; el se întoarse şi 
se uită la Rob şi la Christine, după care îi zâmbi lui Lizzie. 

— Bineînţeles, le spuse polițistul, că Cloncurry i-a plătit 
pe kurzi de la bun început. Îi plătea mai mult decât noi, 
mai mult decât voi. Ştiam că ceva se petrece. Cum a fost 
uciderea lui Breitner, spre exemplu. Yazidiţii nu au vrut să 
îl omoare, ci doar să îl sperie. Dar a fost ucis. De ce? 
Cineva i-a convins pe oamenii de la sit să... meargă până la 
capăt. Amicul tău, Cloncurry. 

— OK. Şi apoi...? 

Kiribali oftă şi îşi scutură un fir de praf de pe umăr. 

— Trebuie să recunosc, o vreme nu am ştiut nimic. Eram 
dezorientaţi şi uluiţi. Dar apoi am primit un telefon, cu 
puţin timp în urmă, de la minunaţii voştri poliţişti de la 
Scotland Yard. Însă eram, din păcate, într-o situaţie 
delicată, Rob. Pentru că nu ştiam unde eraţi voi, zise 
Kiribali, zâmbind. Şi apoi Mumtaz! Cel mic a venit la mine. 
Ne-a spus totul exact la ţanc. Este, întotdeauna, atât de 
bine să ai... cunoştinţe. 

Rob îl privi pe Kiribali, abia desluşindu-i cuvintele. Apoi 
se uită în jos, privindu-şi mâinile. Erau încă uşor ruginii de 
la sângele uscat: sângele lui Cloncurry. Însă lui Rob nu îi 
păsa - îi salvase viaţa fiicei sale! Acesta era singurul lucru 
care conta. Gândurile lui Rob erau un amalgam de 
nelinişte şi uşurare şi bucurie. 

Maşina rulă mai departe. Şi apoi, Kiribali vorbi din nou. 

— Eşti conştient că am de gând să iau pergamentul, cel 
cu harta, nu? Şi craniul. Îl voi lua şi pe el. Şi Cartea 
Neagră. 

— Unde le vei pune? 

— Cu tot restul dovezilor. 

— Te referi la pivnițele muzeului? 

— Bineînţeles. Şi am schimbat codul! 


345 


O dubă masivă de poliţie îi depăşi, cu stopurile ca două 
rubine în lumina apusului. 

— Te rog să mă înţelegi, îi spuse Kiribali. Eşti în 
siguranţă şi asta e foarte bine. Îi vom reţine pe kurzi o 
vreme şi apoi îi vom elibera. Radevan şi amicii lui 
necugetaţi, adăugă el, cu un zâmbet politicos. Îi voi elibera 
pentru că trebuie să păstrez pacea aici. Între turci şi kurzi. 
In schimb, totul va fi ferecat pe vecie. 

Maşina înaintă pe drum. Aerul călduţ de seară, care adia 
printre geamuri, era bine-venit, dulce şi blând. Rob inspiră 
şi expiră; îi mângâie părul fiicei sale. Era pe jumătate 
adormită deja. Şi apoi, Rob observă că treceau prin dreptul 
drumului către Gobekli. Era abia vizibil în lumina lunii. 

Rob ezită. Apoi îl întrebă pe Kiribali dacă puteau merge 
să privească situl Gobekli Tepe, o ultimă dată. 

Kiribali îl rugă pe şofer să oprească maşina şi se 
întoarse către Rob, Christine şi Lizzie. Cele două fete 
adormiseră. Polițistul zâmbi îngăduitor. Dădu din cap şi 
apoi anunţă restul patrulelor, prin radio, informându-le că 
aveau să se reunească mai târziu, în Urfa. Apoi şoferul 
întoarse maşina şi ieşi de pe şosea. 

Urmară acelaşi drum bine-cunoscut. Peste dealurile 
joase, trecând de satele kurde, de canalele lor colectoare 
neacoperite, de caprele vagaboande şi de minaretele 
luminate de acel verde sinistru. Un câine schelălăi şi 
alergă după maşină. li urmări preţ de un kilometru şi apoi 
dispăru în întuneric. 

Urcară o pantă şi ajunseră pe deluşorul de lângă templu. 
Rob cobori din maşina de poliţie, lăsând-o pe Lizzie cu 
capul în poala lui Christine; amândouă dormeau. 

Kiribali cobori şi el. Împreună, cei doi bărbaţi o luară la 
pas, pe cărarea care ducea la templu. 

— Deci, zise Kiribali. Spune-mi. 

— Să Îți spun ce? 

— Ce căutai în vale. În Valea Uitării. 

Rob cugetă o clipă şi apoi explică, într-o doară. Făcu o 
scurtă prezentare a Secretului Genezei, îndeajuns pentru 
a-l intriga pe poliţist. Rob văzu ochii acestuia mărindu-se, 


346 


în lumina lunii. 

Detectivul zâmbi. 

— Şi crezi că ai înţeles? Că, într-adevăr, ai desluşit 
totul? 

— Poate... dar nu avem nicio fotografie. Totul s-a pierdut 
în inundație. Nimeni nu ne-ar crede. Deci, nu mai 
contează. 

Kiribali oftă, destul de binedispus. Ajunseseră în vârful 
micului deal, lângă dudul solitar. Megaliţii erau vizibili, 
aruncând umbre sub razele lunii. Kiribali îşi puse o palmă 
pe spatele lui Rob. 

— Amicul meu scriitor. Contează pentru mine. Ştii că 
îndrăgesc literatura britanică. Spune-mi părerea ta... 
spune-mi Secretul Genezei! 

Rob făcu pe modestul. Kiribali insistă. 

Rob se aşeză pe o bancă de piatră. Işi scoase carnetul şi 
se chinui să îşi citească notițele la lumina lunii. Apoi 
închise carnetul şi privi peste câmpiile unduioase. Kiribali 
se aşeză lângă el şi ascultă relatarea lui Rob. 

— Povestirile biblice despre îngerii decăzuţi, pasajele 
din Cartea lui Enoh, secretul scos la iveală în capitolul 6 al 
Genezei - eu cred că acestea ţin de memoria populară 
despre încrucişarea dintre speciile de hominizi, primii 
oameni... 

— Înţeleg, zise Kiribali, zâmbind. 

— Cândva, în jurul anului 10 000 î.Hr., o specie 
umanoidă a migrat din nord către Kurdistanul turcesc. 
Aceşti hominizi invadatori aveau un fizic masiv. Este 
posibil să fi evoluat din Gigantopithecus, cel mai mare 
hominid descoperit vreodată. Cu siguranţă că, judecând 
după influenţele culturale ale zonei, aceşti hominizi masivi 
proveneau din Asia Central-Estică. 

Kiribali încuviinţă. Rob continuă. 

— Indiferent de originea lor, haide să îi numim pe aceşti 
hominizi invadatori, oamenii Nordului. În comparaţie cu 
Homo sapiens, oamenii Nordului erau mult mai avansați, 
şi, cu siguranţă, mult mai agresivi. Invăţaseră arta 
olăritului, construcţiilor, cioplitul în piatră şi lemn, poate 


347 


chiar şi o formă de scriere, pe când Homo sapiens încă 
locuiau în peşteri. 

Detectivul păstră tăcerea, cugetând. Rob îşi continuă 
ideea. 

— De ce erau oamenii Nordului mai inteligenţi şi mai 
cruzi? Răspunsul se află la originile lor: proveneau din 
nord. Oamenii de ştiinţă au speculat de multă vreme că 
climatele mai aprige dau naştere unei inteligenţe mai 
ascuţite, mai strategice. Într-o epocă de gheaţă ai nevoie 
să te poţi organiza, pentru a putea supravieţui. De 
asemenea, trebuie să te lupţi pentru resursele existente. 
Prin contrast, climatele mai blânde pot naşte o inteligenţă 
socială mai avansată, şi implicit o cooperare mai 
prietenoasă... Însă oamenii Nordului aveau o problemă - 
de aici şi migrarea lor. Putem spune că erau pe cale de 
dispariţie, la fel ca şi neanderthalienii, dinaintea lor. S-ar 
părea, într-adevăr, că oamenii Nordului sufereau din cauza 
unui defect genetic care îi predispunea la violenţă 
extremă. Poate că severitatea mediului în care trăiau le-a 
insuflat o teamă; teama unui zeu răzbunător. O zeitate 
ahtiată după sânge, după sacrificii umane. Indiferent care 
ar fi fost motivul, oamenii Nordului se ucideau unii pe alţii, 
sacrificându-şi propria rasă. O civilizaţie pe cale de 
dispariţie, precum aztecii. În disperarea lor, au căutat un 
climat mai blând: clima edenică a semilunii fertile. Au 
migrat spre sud şi spre vest. Odată ajunşi, au început să se 
încrucişeze cu oamenii mai modeşti ai câmpiilor kurde şi, 
pe măsură ce s-au amestecat printre vânătorii-culegători, 
printre blânzii oameni ai peşterilor, i-au învăţat arta de a 
construi, a cioplitului, religie, cum să se comporte în 
societate - de aici şi saltul culturii reprezentate în Gobekli 
Tepe. In realitate, eu suspectez că acest templu a fost 
construit de super-oameni, pentru a inspira respect şi 
teamă vânătorilor-culegători. 

Undeva în întuneric, o capră behăi. 

— O vreme Gobekli Tepe trebuie să fi fost aidoma unui 
paradis pentru micii vânători-culegători. O grădină a 
Edenului, un loc unde zeii păşeau alături de om. Însă 


348 


lucrurile au început apoi să se schimbe. Resursele pentru 
mâncare au început să se împuţineze. Drept urmare, 
oamenii Nordului i-au pus pe micii vânători la muncă: să 
recolteze iarba sălbatică a câmpiilor kurde, să muncească 
pământul. Aşa a început misterioasa trecere la agricultură. 
Revoluţia neolitică. Iar noi, oamenii, eram robii. Sclavii. 
Caii de bătaie pe câmp. 

— Vrei să spui că asta a fost Căderea Omului, zise 
Kiribali. Izgonirea din Rai? 

— Poate. Pentru a intensifica misterul, mai avem şi 
indicii referitoare la modificări în comportamentul sexual, 
tot în aceeaşi perioadă. Poate că oamenilor Nordului le 
plăcea să le violeze pe minionele femei ale peşterilor, să le 
violeze cu mistreți, cum arată statuia din muzeul vostru, 
poate că le-au învăţat pe femei să sărute falusul, aşa cum 
pretinde Cartea lui Enoh. Cert este că femeile au devenit 
conştiente de sexualitatea lor - precum Eva, goală în Rai - 
în timp ce s-au împerecheat cu nou-veniţii. Şi, pe măsură 
ce s-au încrucişat cele două rase, nefericitele gene ale 
violenţei şi sacrificiului au fost transmise mai departe, ce-i 
drept, într-o formă mult mai diluată. Genele au fost 
moştenite de copiii născuţi din aceste uniuni. 

Un camion claxonă în depărtare, pe drumul său spre 
sud, către Damasc. 

— Deci, da, a fost Căderea Omului. Comunitatea din 
Gobekli şi a câmpiilor dimprejur ajunsese complet 
brutalizată, traumatizată şi hipersexualizată. Acesta nu 
mai era Edenul. Mai mult decât atât, agricultura secătuise 
pământul. Viaţa devenind mai grea. Şi care a fost reacţia 
oamenilor Nordului în faţa acestor semne rău- 
prevestitoare? Aceea de a relua vechile obiceiuri: au 
început să aducă jertfe, pentru a-i îmbuna pe nemiloşii zei 
ai naturii sau demonii din minţile lor. Şi aveau nevoie să 
îmbuneze zeii cu sânge uman. Să umple vasele cu bebeluşi 
vii. 

Rob privi deşerturile pustii dinspre est. 

— Şi apoi? întrebă Kiribali aplecându-se în faţă. 

— Acum ajungem la însemnările istorice. În jurul anului 


349 


8000 î.Hr., toată suferinţa, sacrificiile şi violenţa au 
devenit probabil prea greu de îndurat. Localnicii, vânători- 
culegători, s-au răsculat împotriva invadatorilor din nord. 
Au luptat. Au avut loc lupte crâncene, în disperarea lor, 
oamenii peşterilor i-au măcelărit pe ultimii invadatori 
nordici, pe care îi întreceau cu mult numeric. Şi apoi au 
îngropat toate acele cadavre într-o vale, aproape de 
mormintele copiilor sacrificați. Creând o mare groapă 
mortuară - nu foarte departe de unde ne aflăm noi, de 
Gobekli. Valea Uciderii. 

— Şi apoi au îngropat templul! 

Rob încuviinţă. 

— Şi apoi Gobekli Tepe a fost îngropat cu mare grijă, 
pentru a ascunde ruşinea acestei încrucişări a raselor şi 
pentru a înmormânta sămânţa malefică. Vânătorii au 
îngropat voit templul, pentru a şterge orice amintire a lui: 
amintirea ororilor, Izgonirea din Rai, a confruntării lor cu 
influenţa necurată. Însă acest lucru a fost inutil. Era prea 
târziu. Genele violente ale oamenilor Nordului se aflau în 
ADN-ul lui Homo sapiens. Gena de la Gobekli făcea acum 
parte din moştenirea umanităţii. Şi se  răspândea. 
Folosindu-ne de Biblie şi de alte resurse scrise, putem 
efectiv trasa gena, trasa exilul de la Gobekli, spre sud, 
către Sumer, Canaan şi Israel; pentru că pe măsură ce au 
trecut prin aceste ţinuturi, au răspândit genele sacrificiului 
şi ale violenţei. Era vorba, desigur, şi de dovezile timpurii 
ale sacrificiilor din aceste ţinuturi. Ținuturile Canaanului, 
Israelului şi Sumerului. 

— Ținuturile lui Avraam, zise Kiribali. 

— Da. Profetul Avraam, născut lângă Sanliurfa, a fost 
probabil descendent al nordicilor de la Gobekli: era un 
lider inteligent şi charismatic. Şi mai era şi obsedat de 
sacrificii. Din Biblie reiese că era pregătit să îşi ucidă 
propriul fiu, în semn de obedienţă faţă de un zeu. Avraam 
a mai fost, bineînţeles, şi întemeietorul celor trei mari 
religii: iudaismul, creştinismul şi islamul. Credinţele 
avraamice. Toate aceste mari religii monoteiste s-au 
născut datorită traumelor trăite la Gobekli Tepe. Toate 


350 


religiile sunt întemeiate în baza unei mari temeri faţă de 
îngeri şi zei răzbunători: a amintirilor subconştiente ale 
celor întâmplate în deşertul kurd, atunci când nişte fiinţe 
puternice şi violente au venit pe acele meleaguri. 
Interesant este faptul că toate aceste religii încă au la bază 
sacrificiul uman: în iudaism există falsul sacrificiu carnal al 
circumciziei, în islam avem sacrificiul Jihadului... 

— Sau poate cel al captivilor măcelăriți de al-Qaeda? 

— Poate. Iar în creştinism avem jertfa lui lisus, primul 
născut al lui Dumnezeu, care moare pe cruce. Deci toate 
aceste religii suferă de sindromul stresului, un fel de 
coşmar în care retrăim, la nesfârşit, traumele înfăptuite de 
invadatorii nordici, în perioada în care oamenii au fost 
izgoniți din Rai şi forţaţi să renunţe la traiul lor tihnit. 
Forţaţi să lucreze pământul. Forţaţi să „sărute falusul“. 
Forţaţi să îşi ucidă propriii copii pentru a-i îmbuna pe zeii 
răzbunători. 

— Dar, Robert... Unde intervin yazidiţii? 

— Ei au o importanţă vitală. Pentru că nu există decât 
două surse de cunoaştere în ceea ce priveşte cele 
întâmplate cu adevărat la Gobekli. Prima sursă sunt cultele 
kurde, yarseniţii, aleviţii şi yazidiţii. Aceste triburi cred că 
sunt descendenţii direcţi ai oamenilor de rasă pură din 
peşterile de la Gobekli. Ei sunt Fiii Urnei. Fiii lui Adam. 
Restul umanităţii, spun ei, provine din Eva, din cea de-a 
doua urnă de hibrizi şi metişi - urna plină de scorpioni şi 
şerpi. 

— Înţeleg... 

— Aceste culte împărtăşesc multe mituri despre Grădina 
Edenului. Dar până şi pentru ele, cele întâmplate la 
Gobekli sunt amintiri vagi şi înspăimântătoare despre nişte 
îngeri dispreţuitori care semănau cu nişte păsări şi cereau 
să fie veneraţi. Însă aceste amintiri sunt puternice. De 
aceea yazidiţii, spre exemplu, nu se căsătoresc în afara 
credinţei. Au o teamă atavică că îşi vor macula sângele cu 
înclinația spre violenţă pe care o observă la restul 
oamenilor. Oamenii care poartă genele din Gobekli. 

Kiribali tăcu, încercând să asimileze informaţiile. 


351 


— Aceşti yazidiţi blestemaţi, continuă Rob, poartă cu ei 
şi o povară teribilă. O mare umilinţă. Ei pot pretinde că 
sunt puri, însă, în străfundul sufletului ei ştiu adevărul - 
acela că strămoşii lor s-au împerecheat cu diabolicii 
oameni ai Nordului, permițându-le acestora să 
răspândească gena Gobekli, astfel că năpastele lumii sunt, 
în esenţă, din vina lor. Aşa se explică discreţia lor, 
secretomania, acel straniu simţ al pudorii. Şi tot aşa se 
explică şi faptul că nu s-au îndepărtat de templul de unde 
se trag. Au nevoie să îl protejeze. Incă se tem că, dacă 
adevărul va fi vreodată descoperit şi faptele lor dezvăluite 
lumii întregi, restul umanităţii îi va extermina de furie. 
Strămoşii lor nu au reuşit să protejeze umanitatea de 
oamenii Nordului. Femeile lor s-au împreunat cu demonii 
din nord. Precum colaboraţioniştii Franţei sub ocupaţie 
germană. 

— Şi asta, zise Kiribali, îl explică şi pe zeul lor. Îngerul- 
păun. 

— Da. Cunoştinţele yazidiţilor despre adevăr îi împiedică 
să poată venera zei normali. De aceea trebuie să îl 
venereze pe diavol, Melek Taus - Moloh arzătorul de 
prunci. O revizuire simbolică a super-oamenilor malefici, 
cu ochii lor de păsări. Şi preţ de mii de ani, această 
credinţă şi convingere stranie a reprezentat un mister. 
Gena Gobekli s-a răspândit în lume prin strâmtoarea 
Bering, a ajuns în America de Nord. Însă adevăratul secret 
al yazidiţilor, Secretul Genezei, era în siguranţă. Atâta 
vreme cât Gobekli Tepe rămânea neperturbat. 

— Şi care era cealaltă sursă? Ai spus că existau două... 
izvoare ale cunoaşterii? 

— Societăţile secrete apărute în Europa în cursul 
secolului al XVI-lea. Francmasonii şi alţii. Oameni intrigaţi 
de zvonurile şi tradiţiile care vorbeau despre dovezi, chiar 
şi documente existente în Orientul Apropiat, şi care 
amenințau  înseşi bazele istorice şi teologice ale 
creştinătăţii şi ale religiei în genere. 

Stelele se ridicaseră pe cer şi sclipeau cu putere. 

— Indeosebi membrii aristocrației britanice 


352 


anticlericale, explică Rob, erau intrigaţi de aceste zvonuri. 
Unul dintre ei, Francis Dashwood, a călătorit prin Anatolia. 
Ce a aflat acolo avea să-l convingă de faptul că religia 
creştină era o şaradă. Astfel, el este cel care a înfiinţat 
clubul Hellfire, împreună cu alţi intelectuali ai epocii, 
artişti şi scriitori, al căror scop în viaţă era sfidarea şi 
luarea în derâdere a credinţei general acceptate, spuse 
Rob, privind cel mai mare dintre megaliţi. Însă membrii 
Hellfire nu aveau niciun fel de dovadă că religia era falsă 
sau greşită. Doar după întoarcerea lui Ierusalim Whaley, 
unul dintre membrii clubului, din călătoria sa în Israel, s-a 
aflat adevărata poveste a templului Gobekli. In Ierusalim, 
acesta a primit aşa-numita Carte Neagră de la un preot 
yazidit. Nu ştim de ce. Dar ştim că această Carte Neagră 
este în realitate o cutie: cutia pe care o ai tu acum, 
conţinând acel craniu bizar şi o hartă. Craniul nu este 
uman, aparţinea unui hibrid. Harta arăta drumul către 
groapa funerară din apropiere de Gobekli Tepe, groapa 
funerară a zeilor malefici: Valea Uciderii. Preotul i-a 
explicat lui Whaley care este importanţa fiecărui element. 

— Şi care erau semnificaţiile? întrebă Kiribali, încruntat. 

— Ierusalim Whaley aflase adevărul despre originile 
omului şi geneza religiilor. Dovedise că religia era o simplă 
şaradă, o amintire din trecut, un coşmar retrăit. Dar mai 
descoperise şi altceva: faptul că o trăsătură malefică se 
infiltrase în genele umane şi că această genă oferă 
purtătorilor talente, inteligenţă şi charismă. li transformă 
în lideri. Însă liderii sunt predispuşi la sadism şi cruzime, 
datorită aceluiaşi conglomerat de gene. Ierusalim Whaley 
nu avea decât să îşi privească propriii strămoşi pentru a 
vedea dovezile: bunăoară tatăl său, un om violent, care se 
trăgea din Oliver Cromwell. Cu alte cuvinte, Whaley 
descoperise un adevăr cutremurător, soarta omului avea 
să fie condusă de cei sadici, pentru că sadismul şi 
cruzimea sunt legate de genele care oferă inteligenţă şi 
spiritul charismatic de lider. Genele oamenilor Nordului. 

Kiribali dădu să vorbească, însă Rob îl întrerupse cu un 
gest - aproape terminase povestea. 


353 


— Înfrânt de această descoperire, Whaley a ascuns 
dovezile - craniul, şi harta, Cartea Neagră, pe care eu şi 
Christine le-am găsit în Irlanda. Şi apoi s-a retras pe insula 
Man, dărâmat şi înspăimântat. Era convins că umanitatea 
nu ar fi putut face faţă teribilului adevăr - nu numai faptul 
că toate religiile avraamice erau bazate pe un fals, un 
amalgam de amintiri oripilante şi nevoie de sacrificiu dar 
şi acela că toate sistemele politice, aristocrate, feudale, 
oligarhice, dar chiar şi cele democratice aveau să producă 
conducători predispuşi la violenţă. Bărbaţi cărora le place 
să ucidă şi să sacrifice semeni ai lor. Oameni care vor 
trimite mii de alţi oameni în tranşee. Oameni care vor 
pilota avioane care vor lovi două turnuri pline de 
nevinovaţi. Oameni care vor bombarda cu napalm sate 
neajutorate din deşert. 

Kiribali îl privi îndârjit. 

— Şi astfel, clubul Hellfire s-a decimat şi chestiunea a 
fost îngropată. Însă o singură familie a păstrat teribilul 
adevăr descoperit de către Ierusalim Whaley. 

— Familia Cloncurry. 

— Exact. Descendenții lui Ierusalim şi Burnchapel 
Whaley. Bogată, privilegiată şi însetată de sânge, familia 
Cloncurry a dus mai departe gena Gobekli. De asemenea, 
au transmis din generaţie în generaţie şi cunoştinţele lui 
Tom Whaley. Aceste cunoştinţe erau cel mai întunecat 
secret al familiei, ce nu avea să fie dezvăluit niciodată. 
Dacă acestea aveau să fie făcute publice, vreodată, elitele 
din întreaga lume ar fi fost detronate, iar islamul, 
iudaismul şi creştinismul ar fi fost distruse. Ar fi fost 
apocaliptic. Sfârşitul lumii. Misiunea familiei Cloncurry, 
sau cel puţin aşa priveau ei lucrurile, era aceea de a se 
asigura că acest groaznic adevăr rămânea îngropat. 

— Şi apoi a apărut bietul Breitner. 

— Exact. După secole de tăcere, familia Cloncurry a aflat 
că Gobekli era, în sfârşit, dezgropat de către Franz 
Breitner. Asta era o ameninţare. Dacă ar fi fost găsite şi 
craniul, şi harta, şi cineva ar fi pus totul cap la cap, atunci 
adevărul ar fi ieşit la suprafaţă. Aşadar, cel mai tânăr 


354 


vlăstar al familiei, Jamie Cloncurry, a recrutat nişte copii 
de bani gata, acoliţii săi, într-o bandă, al cărei obiectiv era 
chiar ăsta. Să găsească şi să distrugă Cartea Neagră. Însă 
Jamie Cloncurry suferea de un alt blestem al dinastiei: el 
era purtătorul unei versiuni agravate a conglomeratului de 
gene Gobekli. Deşi chipeş şi charismatic, şi un lider 
talentat, el era un psihopat. Considera că era dreptul lui să 
ucidă după bunul plac. De fiecare dată când întâmpina un 
obstacol în căutările lui după craniu şi hartă, gena Gobekli 
ieşea la iveală. 

O tăcere lungă pluti în aer. 

Într-un final, Kiribali se ridică. Îşi trase mânecile de la 
cămaşă şi îşi aranjă cravata. 

— Foarte bine, chiar îmi plac poveştile, zise el, privindu-l 
în ochi pe Rob. Cele mai reuşite părţi din Biblie şi Coran - 
acelea sunt cele mai bune poveşti. Nu eşti de acord? 
Intotdeauna am avut această părere. 

Rob zâmbi. 

Kiribali se deplasă câţiva metri, către megaliţi, vârfurile 
lustruite ale pantofilor săi lucind sub razele lunii. Se 
întoarse. 

— Există un final interesant, Robert... pentru toate 
astea. 

— Da? 

— Da... 

Vocea detectivului era ca un şuierat în liniştea 
deşertului. 

— Vorbeam cu inspectorul Forrester. 

— Cel de la Scotland Yard? 

— Desigur. Şi el mi-a spus ceva curios despre tine şi 
Cloncurry. Vezi tu, l-am cam presat pentru a obţine 
informaţii, zise detectivul, ridicând din umeri. Ştii cum 
sunt eu. Şi după multe întrebări, Forrester a recunoscut ce 
a găsit în căutările sale. Pe internet. 

Rob îl fixă pe Kiribali. 

— Robert Luttrell. E un nume destul de neobişnuit. 
Deosebit. Am dreptate? 

— E scoţian-irlandez. Cred. 


355 


— Aşa este. De fapt, spuse Kiribali, este comun în jurul 
Dublinului. Şi reprezintă acea ramură care a emigrat în 
America, în Utah. De unde vii şi tu, adăugă Kiribali, 
îndreptându-şi sacoul. Aşadar, acesta este finalul intrigant: 
este aproape sigur că eşti un descendent al lor, al familiei 
Luttrell din Dublin. Iar ei erau membri ai clubului Hellfire. 
Strămoşii tăi aveau legături cu familia Cloncurry. 

Rob se opri. 

— Ştiam asta deja, spuse el apoi. 

— Ştiai? 

— Da, se confesă Rob. Cel puţin am ghicit. Şi Cloncurry 
ştia. De asta îmi tot arunca pastile despre legături de 
familie. 

— Dar asta înseamnă că este posibil să porţi gena 
Gobekli? Eşti conştient, nu? 

— Bineînţeles, replică Rob. Deşi este un conglomerat de 
gene, chiar dacă sunt purtător, mai sunt şi fiul mamei 
mele, nu numai al tatălui. 

Kiribali încuviinţă energic. 

— Da. Da, da. Mama unui bărbat are o mare importanţă! 

— Şi dacă aş purta câteva dintre acele trăsături, nu 
înseamnă că mă conduce destinul. Ar însemna că dacă m- 
aş afla în anumite situaţii, mediul din jurul meu ar trebui 
să joace şi el un rol important. Interacțiunea este foarte 
complexă... Probabil că nu o să intru în politică... 

Detectivul râse. 

— Deci, adăugă Rob, cred că o să fiu OK. Atâta vreme 
cât nu îmi pune nimeni rachete în braţe. 

Kiribali îşi lovi călcâiele, ca şi când ar fi executat 
ordinele unui comandat invizibil. Apoi se întoarse, îşi 
scoase telefonul mobil din buzunar şi se îndreptă spre 
maşină, parcă simțind nevoia lui Rob de fi singur. 

Rob se ridică şi îşi scutură blugii de praf, apoi porni pe 
cărarea de pietriş către inima templului. 

Când ajunse la baza excavaţiilor, privi în jur, amintindu- 
şi momentele plăcute pe care le trăise acolo, la Gobekli, 
glumele făcute cu arheologii. Tot acolo o cunoscuse şi pe 
Christine - femeia pe care acum o iubea. Dar tot acela era 


356 


şi locul unde murise Breitner - şi locul de început al 
sacrificiilor sângeroase. Cu zece mii de ani în urmă. 

Luna se ridica pe cer, albă şi rece. Iar pietrele erau tot 
acolo. Tăcute şi impunătoare în noapte. Rob se plimbă 
printre megaliţi. Se aplecă şi atinse pietrele cioplite. Cu 
blândeţe, aproape temut, pierdut într-un sentiment de 
venerare, reticent, dar respectuos. Faţă de acele pietre 
măreţe şi antice, faţă de acel misterios templu al Edenului. 


51 


Rob şi Christine se puseseră de acord că voiau o nuntă 
mică şi simplă. Singura întrebare era unde să ţină 
ceremonia. Însă problema se rezolvă atunci când Christine 
află că moştenise casa lui Isobel din Insulele Prințesei. 

— Şi va fi o modalitate de a o comemora. Ea ar fi fost de 
acord. Sunt sigură de asta. 

Superba grădină a lui Isobel era cel mai potrivit loc. 
Astfel că au cooptat un preot grec ortodox, bărbos şi un pic 
cam betiv, şi au angajat nişte cântăreţi, încântați că aveau 
să fie plătiți cu bere; şi găsiseră până şi un trio excepţional 
de cântăreţi la bouzouki. Invitaţi fură membrii apropiaţi ai 
familiei şi cei mai buni prieteni. Steve veni din Londra cu 
un mic grup de colegi de-ai lui Rob; Sally le aduse un 
cadou de proporţii; mama lui Rob era toată un zâmbet şi 
purta cea mai bună pălărie a ei. lar Kiribali se prezentă 
într-un costum extrem de alb. 

Ceremonia fuse simplă. Lizzie jucă rolul domnişoarei de 
onoare desculţe, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochiţă de 
vară. Pe terasă, preotul ţinu slujba. Razele soarelui se 
strecurau printre pini şi arbuştii de cătină. Muzicanţii 
cântară şi Rob o sărută pe Christine, ceea ce însemna că 
erau căsătoriţi. Rob era din nou însurat. 

După ceremonie urmă o petrecere. Băură cu toţii foarte 
multă şampanie în grădină şi Ezekiel alergă după un 
fluture auriu, direct în tufele de trandafiri. Steve se 

357 


conversă cu Christine, mama lui Christine vorbi cu preotul 
şi toată lumea dansă fără pricepere pe muzica cântăreților 
de bouzouki. Kiribali recită poezii şi flirtă cu toate femeile, 
în special cu cele mai în vârstă. 

Pe la jumătatea după-amiezii, Rob se trezi stând lângă 
Forrester, la umbra copacilor, chiar la marginea pajiştilor. 
Rob profită de ocazie pentru a-i mulţumi, în sfârşit, pentru 
că închisese ochii. 

Forrester roşi, cu paharul de şampanie lipit de buze. 

— Cum ai ghicit? 

— Eşti un tip isteţ, Mark. Ne-ai lăsat să plecăm, pur şi 
simplu, cu Cartea Neagră. De asta te certai cu Dooley în 
Dublin. Aşa-i? 

— Pardon? 

— Stiai unde mergem. Voiai să ne dai un răgaz şi l-ai 
convins pe Dooley să ne lase să păstrăm cutia. 

— Să spunem că da, oftă Forrester. Într-adevăr, ştiam 
încotro vă îndreptaţi. Dar nu te puteam învinovăţi, Rob. Şi 
eu aş fi făcut acelaşi lucru, dacă... dacă ar fi fost copilul 
meu în pericol. Calea legală ar fi putut fi dezastruos de 
lentă. 

— Şi cu toate astea, l-ai sunat pe Kiribali exact la ţanc. 
Deci, vorbesc serios. Mulţumesc pentru că... ai fost cu 
ochii pe noi. 

Rob nu îşi găsi cuvintele. O imagine groaznică îi trecu 
prin minte, a lui Cloncurry, cu dinţii aceia albi expuşi. 

— Nici nu pot să mă gândesc, adăugă el, ce s-ar fi 
întâmplat dacă nu te implicai tu. 

Forrester dădu pe gât paharul de şampanie. 

— Cum se simte? E 

— Lizzie? Este incredibilă. Pare să fi uitat efectiv totul. li 
este un pic teamă de întuneric. Cred că se datorează 
cagulei. 

— Dar nicio altă traumă? 

— Nu... zise Rob, ridicând din umeri. Nu cred. 

— Minunea de a avea cinci ani, spuse Forrester. Copiii 
îşi pot reveni. Dacă supraviețuiesc. 

Conversaţia se încheie. Rob privi petrecerea din celălalt 


358 


capăt al peluzelor lui Isobel. Kiribali ţopăia, bătând din 
palme, într-un fel de dans căzăcesc. 

Forrester arătă înspre Kiribali. 

— Acela e omul căruia trebuie să îi mulţumeşti. 

— Te referi la tragere? 

— Am auzit toată povestea. Incredibil. 

— Se pare că a fost olimpic la tir sau aşa ceva. Este 
expert ţintaş. 

— Dar focurile au fost decisive, aşa-i? 

— Da, aprobă Rob. Kiribali a văzut cât de departe era 
Cloncurry, şi nu puteau ajunge la noi la timp, din cauza 
inundaţiei. Aşa că şi-a scos puşca de vânătoare... 

Muzica devenise gălăgioasă. Cântăreţii la bouzouki se 
dădeau în stambă. Rob îşi bău restul de şampanie rămasă. 

Cei doi bărbaţi se întoarseră la petrecere. În timp ce 
mergeau, Lizzie veni alergând, râzând şi cântând. Rob se 
aplecă şi mângâie cu blândeţe părul strălucitor al fiicei 
sale. Fetiţa chicoti şi se întinse după mâna tatălui ei. 

Privindu-i pe cei doi, tată şi fiică, mergând mână în 
mână, zâmbitori şi plini de viaţă, Forrester simţi un junghi 
puternic de emoție: obişnuita durere şi veşnicul regret. 
Însă sentimentul său de pierdere era dublat de altceva, 
ceva mult mai surprinzător: o umbră de fericire, vagă şi 
pasageră. 


359 


MULŢUMIRI 


Aş vrea să-i mulţumesc lui Klaus Schmidt şi celorlalţi 
membri ai Institutului Arheologic German; editorilor mei şi 
colegilor Ed Grenby, David Sutton, Andrew Collins şi Bob 
Couran; tuturor celor de la William Mooris London - în 
special agentului meu Eugenie Furniss; şi lui Jamie 
Johnson de la HarperCollins UK. 


Aş dori să-i mulţumesc şi fiicei mele Lucy - pentru că 


încă mă mai recunoaşte, după ce am dispărut câteva luni 
pentru a scrie această carte. 


360