Rafael Abalos — Kot

RAFAEL ABALOS 


AUTORUL BESTSELLERULUI GRIMPOW 


RAFAEL ÁBALOS 


KOT 


Traducere din limba spaniolă ILEANA SCIPIONE 


Fo 


mO 
rao international publishing company 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
ÁBALOS, RAFAEL 

Kot / Rafael Ábalos; trad.: Ileana Scipione. - 

Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2010 
ISBN 978-973-54-0016-3 


|. Scipione, Ileana (trad.) 


821.134.2-31=135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, România 
www.raobooks.com 
www.rao.ro 


RAFAEL ÁBALOS 
Kôt 
© 2007, Rafael Ábalos 
llustraţie copertă de Matteo Corona 
© 2009, Arnoldo Mondadori 
S.p.A., Milano 


© RAO International Publishing Company, 2007 
pentru versiunea în limba română 


2010 


ISBN 978-973-54-0016-3 


Pentru Loti, cu un sărut 


Apa neagră luneca rapid, venind din inima 
tenebrelor... 


„„. Poate că toată înţelepciunea, tot adevărul, 
toată sinceritatea sunt comprimate în spaţiul 
de timp pe unde trecem graniţa invizibilului. 


JOSEPH CONRAD 


ESENȚA MARELUI MISTER 


PARTEA ÎNTÂI 


Temniţa diavolului 
Jocul enigmelor fără sfârşit 
Semnul abisului 


PARTEA A DOUA 
Misiunea Ouroburos 
lluzionistul 
Clubul Gotic 
PARTEA A TREIA 
„Mongştrii minţii" 


Legenda ascunsă 
Provocarea şerpilor 


Partea 


Temnița diavolului 
i 


Bătrânul a dat să deschidă ochii, dar a simţit că nu-l lăsau 
pleoapele grele. A crezut deci că mai dormea încă şi că mintea îi 
hoinărea, pierdută, prin nebuloasele încâlcite ale viselor. Nu 
putea bănui că un coşmar îngrozitor urma să prindă treptat 
viaţă în faţa lui, ca într-un spectacol de teatru macabru, de cum 
avea să deschidă ochii. 

La început, n-a văzut în faţa lui decât licăririle unor torţe ce 
ardeau în depărtare, dar puţin câte puţin, pe măsură ce pupilele 
i se adaptau la bezna din jur, a început să distingă cu groază 
crescândă gratiile groase şi negre ale unei celule întunecoase. 
Şi, mai încolo, şterse printre Umbrele a ceea ce părea să fie o 
grotă subterană, siluetele fantomatice ale unor trupuri 
neclintite, ce spânzurau de câteva belciuge prinse în tavan. De 
spaimă, i-a venit să urle, dar nici un sunet nu i-a ieşit din gâtlej, 
şi un roi de gânduri i s-a zbătut în minte, fără să priceapă ce soi 
de nebunie pusese stăpânire pe el. 

Şi-a dus mâinile la faţă, ca să-şi demonstreze că într-adevăr 
era treaz, dar a descoperit, îngrozit, că încheieturile mâinilor îi 
erau strânse în cătuşe din fier, care fuseseră legate de un lanţ, 
iar acesta, la rândul lui, era prins de zidul din piatră de care îşi 
rezemase spatele. N-a întârziat să observe şi că gleznele îi erau 
încătuşate în alte fiare, cu puterea obezilor neîndurătoare, şi că 
acelea îi provocau dureri fără seamăn ori de câte ori încerca să- 
şi mişte picioarele. Atunci a simţitfrigul, ca şi cum o rafală de 
vânt îngheţat îi trecea peste chip şi peste trupul abia acoperit 
de un veşmânt slinos, din in, şi atunci n-a mai avut nici o 
îndoială că fusese aruncat în hăul foarte adânc al unei sinistre 
temnițe medievale. 

Incă buimăcit de propria-i groază, bătrânul s-a străduit să-şi 
aducă aminte cine era, cum, când şi de ce nimerise acolo, dar n- 


a izbutit să aibă decât certitudinea că nu trăia, totuşi, în vremuri 
atât de întunecate ca Evul Mediu, ci în primul deceniu al 
secolului al XXI-lea. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 
1 


Deşi aveau abia cincisprezece ani, Nicholas Kilby şi Beth 
Hampton luaseră deja parte la felurite misiuni spațiale virtuale, 
organizate pe internet de către Şcoala Experimentală pentru 
Tineri Astronauţi, ŞETA. Amândoi aveau vaste cunoştinţe în 
domenii complexe precum robotica şi aeronautica, astronomia, 
cosmologia, biologia moleculară, fizica cuantică ori matematica, 
ştiinţe care explicau natura găurilor negre din univers. Dar în 
ziua aceea, pe când comentau ultimele ştiri sosite de la NASA, 
cu privire la proiectul unei staţii lunare permanente, nici unul 
din ei nu ştia că în căsuţa de mail a fiecăruia tocmai sosise o 
formulă misterioasă, aidoma unui virus informatic tăcut. Primul 
a dat de mesaj Nicholas Kilby. Camera lui, de la etajul 35 al unui 
zgârie-nori de pe Lexington Avenue, din Manhattan, semăna 
foarte bine cu interiorul unei nave intergalactice. Pereţii erau 
tapetaţi cu o hârtie pe care erau desenate maşinării, in- 
strumente şi calculatoare încărcate de luminiţe colorate, care 
simulau sisteme sofisticate de navigaţie aerospațială. lar 
înăuntru erau un pat, de la căpătâiul căruia un mic dispozitiv 
proiecta pe tavan un firmament necuprins de stele, nebuloase şi 
galaxii, căruia el îi spunea aria de observaţie şi odihnă, şi o 
masă de lucru arhiplină cu cărţi şireviste - aria de cercetare; în 
sfârşit, în faţa ferestrei din dormitor, un calculator mare, cu 
ecran plat, prevăzut cu toate accesoriile tehnologice de ultimă 
generaţie imaginabile, ocupa aria de control a originalei sale 
Staţii Modulare NK. 

Nicholas Kilby şi-a deschis poşta electronică doar cu puţin 
timp înainte de a se culca, şi abia atunci a văzut că primise un 
mail care n-avea specificat în subject decât un cuvânt sobru: 
„Formula"; acesta se detaşa, scris cu aldine, printre alte mesaje 
care îi aduceau veşti, convocări şi informaţii despre spaţiul 
cosmic de pe feluritele pagini web la care era abonat. Mesajului 


îi lipseau numele expeditorului, ca şi data şi ora când îl 
expediase cine ştie ce pirat de pe internet. Cunoştea prea bine 
pericolele reprezentate de asemenea corpuri, gângănii şi viermi 
invizibili, capabile să distrugă în miimi de secundă chiar şi cel 
mai bine protejat sistem informatic. Aşa că, după ce s-a întrebat 
ce naiba se ascundea în spatele mesajului, şi-a scărpinat bărbia 
şi l-a scanat cu programul antivirus de pe PC. Apoi, închizând 
ochii pe jumătate, ca să nu asiste la posibilul dezastru, a deschis 
mesajul, făcând dublu click pe mausul fără fir. Dintr-odată, a şi 
apărut pe ecran un şir lung şi ciudat de operaţii matematice: 


12 x (R3+Ă2+F1) 
3 x (N4+A6+S2+Ţ5+E3) 
9 x (C3+]1) 
1 x (R3+E8+C2+L7+A4A4+B6+S51+B5) 
7 X(E7+T4+L6+E5+A3+S$S1) 
5 x (R6+12+M1+E5+T4) 
2 x (Ă5+U3+A2+T4) 
6x(N2) 
8 x (T5+17+E3+A1+S4+U6) 
13 x (T7+13+Ş5+16+S1+F2) 
10x(L2) 
4 x (A2+E4+17+R3+M1+U6) 
11 x (R9+L7+M5+E1+G4+N2+E6+08) 


Semnul abisului 
1 


Detectivul criminalist Aldous Fowler a intrat în biroul său fix 
la 8.00, şi-a turnat cafea într-o ceaşcă, s-a aşezat în fotoliul 
giratoriu, a privit pe fereastră furnicarul enorm din trafic şi a pus 
mâna pe ziarul care îl aştepta pe masă. A parcurs titlurile în 
grabă, convins că nici o ştire nu l-ar putea surprinde, răsfoind 
ziarul ca pe o carte de telefon. Pentru Aldous Fowler, să 
răsfoiască The New York Times era mai mult un ritual decât un 
obicei, şi arareori se oprea la altă rubrică decât cea sportivă. 
Dar tocmai când se pregătea să parcurgă comentariile despre 
ultimul meci al echipei Knicks din NBA, în acea dimineaţă i-a 


sunat telefonul de pe birou. 

— Fowler la telefon, a zis, ridicând receptorul. 

Vocea delicată a poliţistei de la centrală i-a răsunat în auz ca 
un cântec: 

— Vă fac legătura, aveţi un telefon urgent, domnule 
detectiv, am trimis deja o ambulanţă şi o patrulă la domiciliu, 
dar cred că-i mai bine să vorbiţi direct cu reclamanta şi să 
încercaţi s-o liniștiți. 

Detectivul Fowler a întrerupt-o, nerăbdător: 

— Ce s-a întâmplat? 

— E femeia de serviciu a doamnei Katie Hart, doctoriţă la 
Centrul de Cercetări Neurologice Grosling. A găsit-o moartă în 
dormitor, când a intrat în casă, acum câteva minute. 

Aldous Fowler a sărit drept în picioare, cu ochii cât cepele. 

— În regulă, fă-mi legătura! 

Un pocnet uşor în receptor l-afăcut pe detectiv să presupună 
că interlocutoarea lui era la celălalt capăt la firului şi, cu toate 
că nu voia să se observe, nu şi-a putut opri furnicăturile 
puternice care îi treceau prin vene, accelerându-i bătăile inimii. 
Şi-a dres glasul şi a zis: 

— Bună ziua, la telefon detectivul Fowler de la 
Departamentul de Omucideri al Poliţiei, cu ce vă pot fi de folos? 

— Mă numesc Berenice Hernando, domnule detectiv, şi sunt 
femeia de serviciu a doamnei doctor Hart. 

— Vă ascult, doamnăHernando, a răspuns amabil detectivul, 
notând în agendă numele femeii de serviciu şi al doctoriţei. 

— Să vedeţi, s-a întâmplat ceva îngrozitor. 

Şi, spunând lucrul acesta, femeia a început să plângă ca o 
fetiţă speriată. 

judecând după voce, Aldous Fowler a presupus că femeia de 
serviciu a doctoriţei Hart trebuia să fie o hispanică, dar care 
stăpânea bine engleza, de vreo treizeci de ani, brunetă şi mică 
de statură. 

—  Calmaţi-vă, doamnă Hernando, şi spuneţi-mi ce s-a 
petrecut. Imediat va ajunge la dumneavoastră o patrulă a 
poliţiei, trimisă de centrală, nu trebuie să vă fie frică, a încercat 
s-o liniştească detectivul. 

— Nucă mi-ar fi frică, dar sunt tare întristată pentru ceea i s- 
a întâmplat doamnei Hart. Am ajuns abia acum câteva minute 
acasă la ea, la 8.00, ca în fiecare zi, şi am găsit deschise poarta 


grădinii şi uşa de la intrarea principală. Mi-am închipuit că 
doamna doctor le-a uitat deschise când a plecat la Centrul 
Grosling, ştiţi doar ce distraţi sunt savanții, dar când am intrat în 
casă, mi-am spus că, poate totuşi nu plecase încă ori se 
întorsese cine ştie de ce, aşa că am început s-o caut peste tot: 
la bucătărie, în salon, în cabinet, în bibliotecă, până ce-am găsit- 
o întinsă în dormitor. La început, am crezut că dormea, dar când 
m-am apropiat, am văzut că avea ochii întredeschişi şi nu 
respira. l-am ridicat mâna dreaptă, ca să-i iau pulsul şi atunci 
am văzut nişte litere pe care părea că diavolul însuşi i le 
marcase cu fierul roşu în palmă. A fost înfiorător, l-a lămurit 
doamna Hernando, izbucnind într-un plâns deznădăjduit. 

— Despre ce litere vorbiţi? a întrebat detectivul, intrigat. 

— Păi, despre... despre un „k", un „o" şi un „t", a zis doamna 
Hernando cu voce întretăiată. 

Aldous Fowler şi-a notat în agendă fiecare dintre litere, 
privind, tăcut, cuvântul care se contura sub ochii lui: 


Kot 


— Kot, a spus în şoaptă. 

— Da, ăsta-i cuvântul, a confirmat femeia, ca şi cum la auzul 
acelei vorbe o treceau fiorii. 

— Mai era şi altă rană pe trupul doamnei Hart? a întrebat, în 
cele din urmă, detectivul Fowler. 

— Nu, nu. Cel puţin eu n-am văzut nici una. 

— E în regulă, doamnă Hernando, ieşiţi acum în strada şi 
aşteptaţi acolo sosirea ambulanţei şi a patrulei de poliţie. Şi nu 
atingeţi nimic, m-aţi înţeles? Nimic. Sosesc şi eu în câteva 
minute. 


Temnița diavolului 
2 


Uşa metalică s-a deschis cu un scrâşnet atrăgând atenţia 
bătrânului, care ţintuia cu privirile un şobolan ce adulmeca aerul 
în faţa lui. Şi-a întors capul şi a ciulit urechile în direcţia de unde 


păreau să vină nişte paşi, de departe, de dincolo de cele două 
trupuri care spânzurau, încremenite, din tavan. Şi-a spus că în 
clipa aceea nu se deosebea prin nimic de şobolanul ce tocmai 
fugise într-un cotlon al temniţei. De-ar fi putut, şi el ar fi fugit 
printr-o gaură neagră, la vederea bărbatului cu aer de călău, al 
cărui tors despuiat şi musculos strălucea sub lumina torţelor. 

Nou-venitul avea un chip de brută nemiloasă. Ţinea în mâini 
o gamelă cu crupe din făină şi un blid de lut cu apă, pe care le-a 
pus jos când a ajuns în faţa gratiilor din celulă. 

— Ajută-mă, te rog! a bâiguit bătrânul, căruia gâtul uscat 
abia dacă îi îngăduia să vorbească. 

Dar bărbatul a luat legătura mare cu chei care îi atârna la 
cingătoare şi s-a mărginit să descuie uşa temniţei, fărăsă-l 
privească pe prizonier şi fără să răspundă rugăminţilor lui. Apoi 
s-a apropiat de bătrân, l-a privit nepăsător şi a pus la picioarele 
lui gamela şi blidul de lut. Aţâţate de sete, mâinile bătrânului s- 
au repezit spre apă, dar n-au izbutit să ajungă la blid, din pricina 
lanțurilor cu care erau legate, iar hohotele îngrozitoare ale 
călăului au răsunat între ziduri ca un urlet înfundat. Numai 
atunci şi-a dat seama bătrânul că nefericitul acela avea limba 
retezată. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 
2 


Zumzetul asurzitor al unor sirene a ricoşat pe peretele staţiei 
unde oprise autobuzul şcolii, la răscrucea dintre 13*" Avenue şi 
16" Street. Străină de zgomot, Beth Hampton a ridicat ochii şi s- 
a uitat la norii duşi de vânt, de parcă putea găsi în ei răspunsul 
la întrebarea pe care şi-o pusese toată noaptea. Dar n-a văzut 
decât un cer atât de întunecat şi de cenuşiu, că părea făcut din 
jar stins. Aştepta să sosească prietenul ei, Nicholas Kilby, ca să-l 
întrebe dacă el îi trimisese un mail ce conţinea un şir de operaţii 
matematice, aparent fără nici un sens, cu un titlu deconcertant: 
„Formula". 

— Tu ai fost, nu-i aşa? l-a întrebat Beth pe Nicholas, de cum 
acesta s-a apropiat de ea. 

Băiatul şi-a lărgit nodul de la fular şi şi-a mişcat gâtul într-o 


parte şi-n alta. 

— Ce se presupune că ar trebui sărăspund? a replicat 
Nicholas, uimit. 

— Haide, Nicholas, nu face pe nevinovatul, ştii perfect 
despre ce vorbesc, a stăruit Beth, printre murmurele elevilor 
care aşteptau sosirea autobuzului şcolii. 

— Abiadacă am aţipit azi-noapte, m-am trezit cu o durere 
groaznică de cap, era să mă înec de grăbit ce eram la micul 
dejun, am venit în goana mare, ca să nu pierd autobuzul, şi nici 
nu izbutesc să-mi trag sufletul, că tu îmi şi arunci o întrebare 
ascuţită ca satârul măcelarului, i-a răspuns băiatul, gata să se 
sufoce. 

— Atunci, dacă n-ai fost tu, cine să fi fost? leri am primit un 
mail fără expeditor, care n-arăta data şi ora la care fusese 
trimis, şi am crezut că era o glumă de-a ta ori un mesaj virusat. 

Nicholas Kilby a fost şi mai contrariat după ce a auzit 
lămuririle lui Beth. 

— Şi tu l-ai primit? a întrebat-o, tresărind. 

— Da, şi văd că şi tu. 

— Cred că vorbim despre acelaşi lucru. 

— L-ai deschis? a vrut să afleBeth. 

— La început, n-am îndrăznit, dar formula m-a făcut curios. 
L-am scanat de viruşi şi pe urmă am stat toată noaptea, 
încercând să-l înţeleg, a mărturisit Nicholas, ceva mai calm. 

Ochii cenuşii ai lui Beth păreau să se confunde cu culoarea 
cerului. 

— Mai mult ca sigur că-i o păcăleală. Formula conţine doar 
operaţii matematice absurde şi nu m-ar mira ca vreun astronaut 
aspirant la ŞETA să-şi fi pus în minte să-şi râdă de noi. 

— Nu fi chiar atât de sigură, Beth, a şoptit Nicholas. Azi- 
noapte am analizat operaţiile matematice din formulă şi ceva 
din ele mi-a atras atenţia. E adevărat că au un enunţ absurd, 
fiindcă nu-s decât înmulţiri între sume de cifre ridicate la 
anumite puteri, al căror rezultat sunt cantităţi fără nici un sens... 

Beth s-a uitat la Nicholas cu admiraţie. 

— Ce vrei să afirmi, mai precis? 

— ... S-ar putea ca operaţiile din formulă să nu fie 
matematice. 

— O formulă chimică cu simboluri din tabelul lui Mendeleev? 
l-a iscodit Beth. 


— Ceva mai simplu decât asta: o formulă cu operaţii 
caligrafice deghizate în numere, în spatele căreia se ascunde 
textul unui mesaj. 

— Asta-i o criptogramă, o formulă criptică! a exclamat Beth. 

— Da, un mesaj crifrat, a confirmat Nicholas, chiar când 
autobuzul şcolii s-a ivit pe 13" Avenue. 

Ajungând în staţie, autobuzul a oprit şi a deschis uşile, cu un 
fornăit hidraulic, care s-a stins imediat, horcăind în agonie. 
Nicholas şi Beth au aşteptat să urce colegii lor, apoi s-au dus în 
spatele autobuzului şi s-au aşezat pe două scaune libere. 

— Şi ce te-a făcut să te gândeşti că asta-i soluţia posibilă a 
formulei? a vrut să afle Beth, câteva secunde după ce s-au 
aşezat lângă fereastră. 

— Stai să vezi, azi-noapte am studiat câteva variante ale 
formulei şi am schimbat de câteva ori ordinea în care operaţiile 
sosiseră pe mail, i-a povestit Nicholas. 

Şi-a deschis rucsacul, a scos din el câteva foi împăturite şi le- 
a desfăcut pe genunchi, lăsând la vedere prima pagina. 


12 x (R3+Ă2+F1) 
3 x (N4+A6+S52+[5+E3) 
9 x (C3+J1) 
1 x (R3+E8+C2+L7+4A4+B86+S1+B5) 
7 X(E7+T4+L6+E5+A3+S1) 
5 x (R6+12+M1+E5+T4) 
2 x (Ă5+U3+A2+T4) 
6x(N2) 
8 x (15+17+E3+A1+S4+U6) 
13 x (T7+13+Ş5+16+S1+F2) 
10x(L2) 
4 x (A2+E4+17+R3+M1+U6) 
11 x (R9+L7+M5+E1+G4+N2+E6+08) 


— Dacă analizam operaţiile formulei, e limpede că fiecare 
înmulţitor e diferit şi variază de la 1 la 13, a lămurit-o Nicholas, 
entuziasmat. Aşa că, dacă le ordonăm după acest criteriu, 
formula apare astfel: 


1 x (R3+E8+C2+L7+A4A4+B6+S1+B5) 
2 x (A5+U3+A2+T4) 


3 x (N4+A6+S2+[5+E3) 
4 x (A2+E4+17+R3+M1+U6) 
5 x (R6+12+M1+E5+T4) 

6 x (N2) 

7 X(E7+T4+L6+E5+A3+S1) 
8 x (15+17+E3+A1+54+U6) 
9 x (C3+]J1) 

10 x (L2) 
11x (R9+L7+M5+E1+G4+N2+E6+08) 
12 x (R3+A2+F1) 

13 x (T7+13+Ş5+16+S1+F2) 


— E logic, Nicholas, foarte logic! a exclamat Beth, fără să-şi 
ascundă uimirea. 

— Ei bine, şi acum priveşte aici, a continuat băiatul, trecând 
la a doua foaie, pe care nu apărea scrisă decât prima operaţie. 


12 x (R3+Ă2+F1) 


— Deînmulţitului dintre paranteze îi putem aplica aceeaşi 
regulă, ordonând literele după succesiunea indicată de 
numerele ce le însoțesc, a observat Beth imediat. 

— Ştiam eu că ai săînţelegi, s-a arătat încântat Nicholas, 
trecând la a treia pagina a micului său studiu, şi lăsând la 
vedere un singur cuvânt: 


SCRABBLE 


— E un joc, Beth! Operaţiile matematice ale formulei sunt 
mişcările ordonate ale unei partide de scrabble, care conţine un 
mesaj cifrat. 

— E fascinant! a acceptat Beth, la fel de uluită. 


Semnul abisului 
2 


Înainte de a ieşi din birou, detectivul Aldous Fowler a dat un 
telefon urgent şi a căutat două lucruri pe internet. La telefon, şi- 


a informat şeful, pe căpitanul Fitch, despre ciudata moarte a 
doctoriţei Katie Hart. Câteva minute mai târziu, prima căutare 
pe Google l-a ajutat să afle că doctoriţa Hart era o prestigioasă 
specialistă în neurologie. Dar a doua căutare i-a arătat că pe 
internet apăreau 29 590 000 de referiri la cuvântul „Kot", scrise 
în toate limbile imaginabile. A vârât apoi în buzunarul stâng al 
pantalonilor hârtia pe care îşi notase adresa Centrului de 
Cercetâri Neurologice Grosling, a deschis sertarul biroului, şi-a 
luat revolverul, l-a ascuns sub haina din piele şi a ieşit din 
încăpere, răsucind între degete o minge de baschet minusculă, 
de care îi atârna codul maşinii. 

Pe drumul dintre Departamentul de Omucideri al Poliţiei şi 
locuinţa doctoriţei Hart, Aldous Fowler s-a gândit fără încetare la 
convorbirea telefonică avută cu femeia de serviciu. Agentul 
Rehistal, un poliţist corpolent, cu faţa pătrăţoasă, i-a ieşit în 
întâmpinare de cum l-a văzut intrând în grădina doctoriţei. 

— Uşa nu-i forţată, a anunţat polițistul care păzea intrarea în 
casă, de parcă voia să-l scutească pe detectivul Fowler de unele 
deducţii inutile. Am controlat toate ferestrele, şi sunt închise. 
Sus e sergentul Bladock, cu medicul şi infirmierul de la unitatea 
mobilă de urgente, a adăugat. 

Detectivul Fowler a încuviinţat, schiţând un zâmbet amabil, 
în timp ce arunca o privire broaştei de la uşă. 

— Incă n-au sosit cei de la laboratorul dactiloscopic? a 
întrebat. 

— Nu mai întârzie mult, centrala ne-a informat că vor fi aici 
în jumătate de oră. Dar nu vă faceţi griji, nimeni n-a atins nimic, 
a încercat să-l liniştească agentul Rehistal. 

— Şi doamna Hernando? 

— E înăuntru, în bucătărie. Biata femeie e încă îngrozită de 
cele întâmplate. 

— Spune-i că voi sta de vorbă cu ea dupăce văd cadavrul. 

Aldous Fowler a aruncat o privire peste tot, observând 
curăţenia şiordinea ce domneau în holul mare al casei. Abia 
începuse să urce scara, când i-a ieşit în cale medicul unităţii 
mobile de urgenţă, cu o trusă mare şi neagră, şi un costum 
portocaliu fluorescent. Era un bărbat tânăr, cu o şuviţă lungă de 
păr căzută peste sprâncene. 

— Sunteţi detectivul Fowler de la criminalistică? a întrebat 
medicul, oprindu-se pe palier, în faţa unui vitraliu. 


— Chiar aşa. 

— Eu sunt James Hoffman de la unitatea mobilă de urgenţe 
medicale, s-a prezentat, întinzându-i mâna. 

— Incântat, James, a răspuns Aldous Fowler, dându-i mâna. 

Dar, înainte de a putea continua, medicul l-a întrerupt. 

— Mă tem că nu mai putem face nimic pentru doctoriţa Hart, 
domnule detectiv. A murit probabil în zori, în urma unui stop 
cardiac. În dormitor nu-s urme nici de droguri, nici de 
barbiturice. Nu se vede nici sânge, nici vreo rană, dacă lăsăm 
deoparte cuvântul acela ciudat marcat pe mâna ei: „Kot", un 
adevărat mister, fărăîndoială. După părerea mea, e scris cu 
fierul roşu, ştiţi, acela pe care îl folosesc crescătorii de vite 
pentru a-şi marca vitele ori caii, dar n-aş şti să văspun ce poate 
săînsemne, nici dacă şi-a făcut semnul singură ori i l-a făcut 
altcineva. Nu ştiu nici dacă rana e anterioară ori posterioară 
morţii, deşi, după starea cicatricii, vă pot asigura că arsura-i 
recentă. Presupun că medicului legist n-o să-i fie greu să 
precizeze toate aceste detalii, după ce va face autopsia. L-am 
chemat şi vine cât poate de repede, a spus dintr-un foc medicul, 
de parcă voia să-şi comunice impresiile fără să lase loc vreunei 
replici şi să plece din locul acela cât mai iute. 

În sfârşit, i-a strâns din nou mâna lui Aldous Fowler şi, de 
cum a apărut în urma lui un infirmier, a început să coboare 
scara. Dar, imediat, s-a oprit pe o treaptă şi a adăugat: 

— Ah! Uitasem să vă spun că, după opinia mea, doctoriţa 
Hart n-a opus nici o rezistenţă însemnării în palmă cu fierul roşu 
ori ce-o fi fost el. Nu-s semne de luptă, nici vreo urmă vizibilă pe 
încheieturile mâinilor ori pe braţe. Verificaţi şi dumneavoastră, 
domnule detectiv. 

— Mulţumesc, James, n-am să uit. 

In capătul scării, se deschidea pe ambele laturi un coridor 
amplu. Aldous Fowler s-a uitat spre capătul coridorului din 
stânga şi l-a recunoscut pe sergentul Bladock, care se străduia 
să sigileze uşa de la dormitorul răposatei doctoriţe Hart. 

Când l-a văzut sosind pe Aldous Fowler, polițistul care păzea 
cadavrul s-a apropiat de el. Era un negru de vreo patruzeci de 
ani, cu capul ras, buzele groase, nasul turtit şi ochii strălucitori. 

— Centrala ne-a anunţat că veţi veni, domnule detectiv. 
Presupun că v-aţi întâlnit pe scară cu cei de la urgenţă. Tocmai 
au plecat, fiindcă nu mai puteau face nimic pentru doctoriţă. Au 


preferat să n-atingă cadavrul mai mult decât era necesar pentru 
certificarea morţii. 

— Foarte bine, domnule sergent, rămâi pe coridor şi nu lăsa 
să treacă pe nimeni cu excepţia medicului legist, iar eu am să 
arunc între timp o privire aici, a spus detectivul Fowler, 
punându-şi mănuşile de cauciuc pe care tocmai le scosese din 
buzunarul hainei de piele. 

Dormitorul doctoriţei Hart era spaţios şi luxos. De n-ar fi fost 
acel cuvânt grotesc însemnat cu fierul roşu în palma care atârna 
fără viaţă pe marginea patului, chiar şi cadavrul doctoriţei Hart 
ar fi putut părea un element natural al acelei scene liniştite. 

Aldous Fowler s-a apropiat de pat, privind trupul fără viaţă al 
unei femei de 50 de ani, cu păr blond şi uşor ondulat, cu ochi 
albaştri foarte limpezi, trăsături care trebuie să fi fost foarte 
frumoase în tinereţea ei şi care atunci nu mai aveau, totuşi, altă 
expresie precisă decât o paloare violacee. Părea că, murind, 
doctoriţa Hart şi-ar fi uitat pe vecie toate mizeriile, toate iluziile 
şi toate temerile. Aşa cum îl asigurase medicul de la urgenţă, pe 
chipul ei nu se vedea nici o grimasă de durere. S-a aplecat 
deasupra cadavrului şi i-a privit pielea albă de pe braţ, fără să 
descopere vreo leziune. In sfârşit, a citit cuvântul descoperit de 
femeia de serviciu, acela însemnat cu fierul roşu în palmă. Rana 
era încă deschisă, iar contururile cicatricii trasau cu o precizie 
aproape chirurgicală profilurile celor trei litere pe care detectivul 
Aldous Fowler începuse să le copieze. Işi scosese blocnotesul din 
buzunarul hainei de piele şi le desenase cât mai exact cu 
putinţă. Apoi s-a ridicat în capul oaselor şi le-a țintuit cu privirea 
ca pe un stigmat diabolic. 


Temnița diavolului 
3 


Tăcerea, bezna, şobolanii şi cei câţiva gândaci mari şi negri 
erau singurii tovarăşi ai bătrânului. Nu ştia de când era închis în 
acel iad umed şi întunecos, nici dacă afară strălucea soarele ori 
domnea noaptea. Nu voia decât ca temnicerul să revină cu alt 
blid cu apă, cu care să-şi potolească setea. De când îl văzuse 
întâia oară, avusese o senzaţie ciudată, un amestec de duioşie 


şi teroare, provocat de aerul lui de căpcăun. Îşi zisese că 
apropierea unei fiinţe omeneşti, chiar dacă temnicerul avea 
limba retezată, era preferabilă singurătăţii. De aceea, stătea cu 
privirea pierdută în fundul tenebros al temniţei, nădăjduind să 
audă din nou scrâşnetul uşii ce se deschidea şi târşâitul paşilor 
ce se apropiau. Faptul i-ar fi îngăduit să socotească timpul. Nu 
timpul care pentru ceilalţi oameni trecea în ritmul orelor de zi şi 
noapte, dar cel puţin timpul lui propriu, al închisorii lui, care se 
scurgea între o vizită şi alta a temnicerului, ca un anunţ 
anticipat şi iremediabil al propriei sale morţi. Gândindu-se la 
toate acestea, a simţit că sângele îi îngheţa în vine şi că un 
tremur necontrolat îi punea stăpânire pe tot trupul. De-ar fi 
ştiut, cel puţin, de ce era acolo, de-ar fi ştiut, cel puţin, cine era, 
când şi cum ajunsese în acel iad ar fi putut accepta acel coşmar 
macabru ca pe consecinţa iremediabilă a propriului destin. Dar, 
ori de câte ori îşi punea acea întrebare, simţea cum se afundă 
într-un abis necunoscut, unde nu există decât cel mai negru 
întuneric. Doar o gaură pustie, deschisă în mintea lui, prin care îi 
fugiseră, fără ca el să ştie cum, toate amintirile. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 
3 


La prima oră de curs, Beth Hampton s-a gândit fără încetare 
la tot ce-i povestise Nicholas. Deşi părea să asculte atent 
vorbele profesorului Loster, adevărul e că-i auzea vorbele ca pe 
un murmur venit de departe, al cărui înţeles precis nu era 
capabilă să-l pătrundă. Nici măcar nu şi-a dat seama că 
profesorul o chema la tablă, ca să rezolve o complicată ecuaţie 
matematică şi să le explice colegilor de clasă diferitele soluţii 
posibile. 

— Îmi pare rău, domnule profesor, azi nu mă simt bine, s-a 
scuzat. 

— Ai păţit ceva, Beth? 

— Nu, sunt doar puţin ameţită, l-a informat fata, cu tristeţe 
în glas. 

— Dacă vrei, poţi să pleci. 

— Mulţumesc, domnule Loster, cred că nu mi-ar strica să iau 


puţin aer, a răspuns Beth, luându-şi rucsacul. 

Nicholas a făcutla fel, adunându-şi grăbit caietele şi 
creioanele. S-a ridicat în picioare, şi-a luat geaca şi fularul de pe 
spătarul scaunului şi a spus: 

— Am s-o însoțesc eu, domnule Loster. 

— În regulă, Nicholas, poţi să te duci cu ea, a încuviinţat 
profesorul, privindu-l de la catedră peste ochelari, fără să 
priceapă însă prea bine ce se petrecea. 

Beth şi Nicholas au deschis uşa clasei şi au ieşit pe coridorul 
pe cât de tăcut, pe atât de pustiu. 

— Chiar nu ţi-e bine? a iscodit-o Nicholas, ţintuind-o cu 
privirea. 

— Ba mi-e foarte bine. Dar, după tot ce mi-ai istorisit în 
autobuz, nu mai am chef să stau în clasă. Mai bine mergem 
undeva şi-mi spui cum ai reuşit să rezolvi partida aceea de 
scrabble, a răspuns Beth, căreia îi sclipeau ochii cenuşii. 

Cu toate că cerul ameninţa să-şi verse încărcătura de apă în 
orice moment, au ieşit în campusul şcolii şi s-au aşezat pe o 
bancă de lemn. Beth nu-şi ascundea curiozitatea, deşi nu lăsa să 
se vadă că era supărată pe ea însăşi, fiindcă nu-şi dăduse 
seama că formula aceea, care ei i se păruse doar ridicolă şi fără 
sens, era în realitate un mesaj cifrat. 

Nicholas a scos iar dosarul micuţ din rucsac, a dat deoparte 
foile pe care i le arătase lui Beth în autobuzul şcolii şi s-a oprit la 
pagina pe care apăreau operaţiile formulei, deja puse în ordinea 
numerelor, însoţite de cuvintele care le corespundeau: 


1 x (R3+E8+C2+L7+A4+B6+S1+B5) 
2 x (Ă5+U3+A2+T4) 
3 x (N4+A6+S2+Ţ5+E3) 
4 x (A2+E4+17+R3+M1+U6) 
5 x (R6+12+M1+E5+T4) 
6 x (N2) 
7 X(E7+T4+L6+E5+A3+S$S1) 
8 x (T5+17+E3+A1+S4+U6) 
9 x (C3+J1) 
10 x (L2) 
11 x (R9+L7+M5+E1+G4+N2+E6+08) 
12 x (R3+Ă2+F1) 
13 x (T7+Î3+95+16+S1+F2) 


SFÎŞIT 


Şi, dedesubt, cuvintele incomplete, puse în ordinea 
numerelor, care formau următorul text: 


_AUTĂ _SENŢA MARE UI MI_TER _N S_ATELE 
A_ESTUIJ_C _L EN_GMELOR FĂR._ SFI-ŞIT 


Ochii cenuşii ai lui Beth au lunecat pe pagină, ca o 
mângâiere blândă. Apoi fata a pronunţat cuvintele cu glas tare, 
solemnă ca un mag ce repeta o vrajă: 

— Caută esenţa marelui mister în spatele acestui joc al 
enigmelor fără sfârşit. 

— Exact, a aprobat-o Nicholas. 

Băiatul a trecut la pagina următoare, lăsând vederii 
reprezentarea grafică a unei partide de scrabble, ca pe tabla de 
joc, pe care cuvintele erau marcate cu numărul lor de ordine 
între paranteze. 


M F 
S M CAUTĂ 
P I R R 
A SCRABBLE Ă 
SFÎRŞIT T L 
N ESENȚA U J 
AL R ENIGMELOR 
E € 


C 
E 
S 
T 
U 
I 


— Caută esența marelui mister în spatele acestui joc al 
enigmelor fără sfârşit, a repetat Nicholas Kilby, silabisind 
cuvintele. Un joc în alt joc, şi un mister în altă enigmă, a 
adăugat, dând vorbelor lui tonul tainic pe care părea să-l 


conţină formula descifrată. 

Beth şi-a dat la o parte părul care îi cădea pe faţă. 

— Privit acum, totul pare foarte simplu. Dar cine-o fi inventat 
formula şi pentru ce? 

— Păi, habar n-am, deşi se pare că inventatorul, cine-o mai fi 
şi ăsta, ne cere să căutăm esenţa unui mister în jocul unor 
enigme fără sfârşit. 

Beth a continuat să mediteze cu glas tare: 

— Mă întreb dacă a mai primit cineva mailul cu formula. 

— Şi eu m-am gândit la asta, deşi cred că n-are nici o 
importanţă. 

— Da, poate că ai dreptate. 

— Jocul din mailul cu formula ne-a dus la jocul de scrabble, 
acesta ne duce la jocul enigmelor, iar el trebuie să ne ducă la 
jocul cu esenţa marelui Mister ori la alt joc fără sfârşit. 

— Deci cineva se joacă cu noi, Nicholas? a conchis Beth. 

— Habar n-am, dar aş fi curios să aflu. 

— Asta înseamnă că eşti hotărât să mergi înainte? 

— Păi, desigur, am câştigat deja primul meci şi vreau să aflu 
ce se ascunde în spatele acestui joc. Tu nu? 

— Toate astea mă cam sperie. Pe internet sunt mulţi nebuni 
şi ceva din formula asta nu-mi place deloc, Nicholas. Nu ştiu să 
spun ce, dar nu-mi place. 

— Dacă sunt sigur de ceva, atunci sunt sigur că formula asta 
n-a creat-o vreun sonat, a zis Nicholas după o scurtă tăcere. 

— Posibil. 

— Să nu mai stăm pe gânduri, Beth, să mergem înainte. N- 
avem nimic de pierdut. 

— Bine, de acord, a acceptat Beth, fără prea multă 
convingere. 


Semnul abisului 
3 


Doamna Berenice Hernando era exact aşa cum şi-o 
închipuise Aldous Fowler când îi auzise vocea la telefon: de 
origine mexicană, brunetă şi mică de statură, deşi nu părea să fi 
împlinit încă 30 de ani. Ochii negri şi rotunzi, ca şi culoarea 


arămie a pielii îi trădau originea indigenă. 

— Mi-am permis să vă fac un pic de cafea, a spus. 

— Vă mulţumesc, doamnăHernando, sunteţi foarte amabilă. 

— Aţi aflat ce i s-a întâmplat doamnei doctor? a întrebat 
Berenice, încercând să-şi ascundă tristeţea. 

— Nu, încă nu. Medicul de la urgenţă crede că a făcut stop 
cardiac. 

— Oh, Doamne Dumnezeule! a ţipat doamna Hernando, 
acoperindu-şi ochii cu mâinile, ca să-şi ascundă lacrimile. 

— Imi pare rău, doamnăHernando, ştiu cătoată întâmplarea 
asta e foarte neplăcută pentru dumneavoastră, dar va trebui să 
vă pun câteva întrebări, sper că mă înţelegeţi. 

Doamna Hernando a consimţit în tăcere, străduindu-se să-şi 
reţină lacrimile. A lăsat să se scurgă câteva clipe, a tras adânc 
aer în piept şi a promis: 

— Am să vă ajut cu tot ce trebuie, domnule detectiv, deşi mă 
tem că declaraţiile mele nu vă vor fi de prea mare folos. 

— Orice amănunt poate fi important. 

Aldous Fowler şi-a lăsat carnetul pe masă, lângă ceaşca cu 
cafea, şi a întrebat: 

— De când sunteţi angajata doamnei doctor Hart? 

— Eu şi soţul meu am venit la New York City acum cinci ani. 
Înainte, locuiam în sudul Texasului, lângă graniţa cu Mexicul. La 
puţină vreme după ce am sosit, o vecină din Harlem, cu care mă 
împrietenisem destul de mult, mi-a propus să-i iau locul în casa 
unei doamne care lucra ca om de ştiinţă. Ea urma să se 
pensioneze şi nu voia s-o lase pe doctoriţă pe mâinile oricui. 
Lucra la ea de o viaţă şi o iubea ca pe o rudă. 

— Vă amintiţi numele acestei femei? 

— Da, fireşte, o cheamă Golda, Golda Mushne. Dar a murit la 
puţină vreme după ce s-a pensionat, a adăugat Berenice, 
văzând că detectivul îşi nota numele femeii în carneţel. 

— Aţi mai văzut şi înainte semnul din palmă doamnei doctor, 
doamnăHernando? 

— Nu, niciodată, şi sper să nu mai văd vreodată vorba aia 
blestemată. Nu pricep cum a putut cineva să-i facă un semn 
atât de oribil! a exclamat, ridicându-şi faţa pe care se citea 
numai repulsie. 

— De ce spuneţi: „cum a putut cineva să-i facă un semn atât 
de oribil"? 


— Păi, a şovăit femeia, presupun că semnul din palmă l-o fi 
făcut cineva, nu credeţi? a replicat ea cu naivitate. 

— Aveţi idee cine i-ar fi putut face aşa ceva, doamnă 
Hernando? 

— O, nu, desigur că nu! Cum aş putea să ştiu cine i l-a 
făcut?! Ştiu numai că poarta grădinii şi uşa casei erau deschise, 
şi presupun că persoana care le-a deschis a şi... 

Vocea i s-a gâtuit din nou şi şi-a trecut mâna peste obraji, ca 
să-şi stăpânească emoția. 

— Haideţi, doamnă Hernando, liniştiţi-vă! 

— Îmi pare rău, dar totul e atât de îngrozitor... 

— Presupun că doamna Hart nu mai locuia cu nimeni. 

— Da, era singură. Eu veneam dimineaţa, pe la opt, făceam 
curat în toată casa, spălam rufele şi la amiază plecam. Doctoriţa 
nu se întorcea niciodată înainte de cinci după-masă. 

— În afară de dumneavoastră, mai avea cineva chei la casă? 

— După câte ştiu eu, nu. 

— Şi alarma? 

— Azi-dimineaţă, când am ajuns, era deconectată. 

— Aţi observat ceva ciudat în casă? 

— Totul pare în ordine, deşi încă n-am putut controla fiecare 
încăpere. 

— Ştiţi cum să daţi de vreo rudă a doamnei doctor Hart? 

Berenice a făcut semn cu capul că nu: 

— După câte ştiu, doamna doctor n-avea rude. 

— Vreun prieten, prietenă, ştiţi dumneavoastră, cineva care 
o vizita frecvent? 

— Primea uneori vizita unui grup de prieteni, şi în serile 
acelea eu rămâneam să servesc, dar n-aş şti să vă spun nici un 
nume. Îmi amintesc doar că unul dintre ei, un domn de vreo 
şaizeci de ani, obişnuia s-o ţină de mână şi se plimbau împreună 
prin grădină. 

— Mi l-aţi putea descrie? 

— Mă rog, l-am văzut de vreo două ori, dar n-am vorbit 
niciodată cu el. Era de statură mijlocie, aş spune că părea un 
atlet, în ciuda vârstei, şi era foarte zâmbăreţ, nu ştiu. In schimb, 
sunt sigură că avea părul alb şi des, şi ochii foarte deschişi la 
culoare. 

— N-am văzut nici o ramă de fotografii pe mobilă. Există 
vreun album cu fotografii al doamnei doctor Hart, cu ajutorul 


căruia să identificăm vreuna dintre aceste persoane? 

— De când lucrez aici în casă, nici eu n-am văzut vreo poză. 
Probabil că doamnei doctor Hart nu-i plăceau fotografiile. N-am 
văzut nici o poză înrămată. Poate că la Centrul Grosling vi se vor 
da informaţii despre aceste persoane. 

— Ce-mi puteţi spune despre grădinar? a mai vrut să afle 
detectivul, amintindu-şi că gradina era foarte îngrijită. 

— Grădina o îngrijeşte... S-a întrerupt, dându-şi seama că 
vorbea despre doctorita Hart ca şi cum aceasta mai era încă în 
viaţă. Vreau să spun că gradina o îngrijea doamna doctor 
personal. Era cea mai mare plăcere a ei, la sfârşit de 
săptămână. Stătea ore în şir acolo, indiferent de cum ar fi fost 
vremea. 

— Presupun că mai avea şi alte distracţii. 

— Fireşte, doamna Hart era mare amatoare de pictură şi 
colecţiona opere de artă. La mansardă e un mic atelier, unde 
obişnuia să picteze tablouri mari, pe care mai târziu le dăruia 
unor asociaţii caritabile, pentru a fi vândute la licitaţie. 

— Ştiţi dacă doctoriţa suferea de ceva, doamnă Hernando? 

— Păi, ştiu că lua nişte vitamine ori doctorii, deşi nu v-aş 
putea spune ce. Toate doctoriile din casă sunt în dulăpiorul din 
baia de lângă dormitor. Dar, după mine, doamna doctor Hart era 
mai sănătoasă decât un măr din rai înainte de-al otrăvi şarpele, 
dacă-mi permiteţi să mă exprim astfel. 

— Inţeleg. 

Agentul Rehistal a intrat în bucătărie parcă târât acolo de 
ispititoarea aromă a cafelei. 

— A sosit medicul legist, a anunţat. 

— Mulţumesc, domnule agent, urc imediat. Şi, întorcându-se 
spre femeia de serviciu: în regulă, doamna Hernando, pentru 
moment e de ajuns. Fiţi amabilă, v-aş ruga să controlaţi dacă 
lipseşte ceva din casă. Între timp, eu am să stau de vorbă cu 
medicul legist. 

Detectivul Fowler se pregătea să iasă din bucătărie, când a 
sunat telefonul. A ridicat maşinal receptorul şi a răspuns: 

— Da? 

După o scurtă tăcere, la celălalt capăt al firului s-a auzit un 
şuierat intermitent. 

— S-a închis. Aşteptaţi vreun telefon? 

Doamna Hernando a făcut semn cu capul că nu. 


— Domnule agent, cere personal centralei să verifice cât mai 
repede cu putinţă acest număr de telefon. 


Temnița diavolului 
4 


Uşa a scrâşnit din nou ca un fier ruginit, un sunet pe care 
bătrânul aştepta cu nerăbdare să-l audă. Foarte repede, auzul i 
se ascuţise cum li se întâmpla orbilor, şi era în stare să 
recunoască paşii şobolanilor ce alergau prin celulă, ori fojgăitul 
iute al gândacilor. Işi petrecuse ultimele ceasuri privind în beznă 
trupurile nemişcate care spânzurau din tavan în fundul acelui 
iad. Dar, oricât îşi ascuţise toate simţurile ca să afle dacă acele 
trupuri groteşti prin lipsa lor de greutate făceau vreo mişcare, n- 
a putut observa decât uşoara lor pendulare în lumina torţelor. 
Conturul acestora i-a îngăduit, totuşi, să-şi dea seama că fiecare 
trup avea capul inert şi căzut pe piept. Şi-a zis că erau, probabil, 
leşurile unor condamnaţi, dar s-a mirat că dinspre ele nu venea 
duhoarea putredă de mort. 

Bătrânul se gândea chiar la toate acestea, când şi-a dat 
seama că mai auzea şi altceva decât paşii temnicerului: acesta 
era însoţit de un alt bărbat, mai puţin solid, care târşâia 
picioarele, scoțând un zgomot de şarpe veninos. Bătrânul i-a 
zărit imediat în bezna din fundul temniţei şi, când au ajuns în 
faţa celulei sale, a văzut că pe temnicer îl însoțea un călugăr 
care îşi ascundea chipul sub gluga rasei negre. 

Temnicerul a deschis uşa cu drugi groşi din fier şi a aşezat 
un blid cu apă la picioarele deţinutului. Acesta l-a luat, l-a dus la 
buzele uscate şi l-a băut tot dintr-o suflare, până ce a simţit că 
şi ultima picătură de apă îi lunecă pe gât. Dar măcar ştia că 
astfel îşi potolise setea. 

Apoi, temnicerul a închis din nou celula şi s-a tras într-o 
parte, pentru ca monahul care îl însoțea să se poată apropia de 
prizonier. Bătrânul a strâns din ochi, încercând să distingă chipul 
călugărului, dar n-a izbutit să desluşească decât privirile 
amenințătoare ale bărbatului. 

— Spune cum te cheamă! i-a poruncit călugărul. 

— Ce vreţi de la mine? a întrebat bătrânul, cu glasul slăbit. 


— Nu tu eşti cel care pune întrebări aici! a ripostat călugărul, 
ridicând şi mai mult glasul. 

— Nu-mi mai pot aduce aminte nimic, a murmurat bătrânul. 

Călugărul a ridicat mâinile şi a spus furios şi solemn: 

— Kenneth Kogan, te acuz de erezie şi, în numele Domnului, 
te somez să-ţi recunoşti păcatele şi să te căieşti de aroganţa ta, 
dacă nu vrei să fii pus la chinuri şi ars pe rug până ce-ţi vei 
curăța sufletul în flăcările acestuia! 

Cuprins de disperare la auzul acelor vorbe, bătrânului i s-a 
parut că îşi pierduse minţile. A dus mâinile la cap, încercând să- 
şi depăşească tulburarea, şi degetele lui au simţit o cicatrice 
enormă, încă deschisă, care îi înconjura craniul. 

Ingrozit, n-a putut decât să întrebe: 

— Ce mi-aţi făcut? 

— Doar ţi-am scociorât niţel în creier, ca să-ţi aflăm mai bine 
tainele, i-a răspuns monahul, fără să-i pese. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 


Pe lacul din Central Park, rațele plescăiau, îşi scuturau 
penele strălucitoare ori şi le înălţau, ca să-şi pună capul sub 
aripi. Erau de toate culorile şi de toate mărimile. Beth le privea 
amuzată de pe obancă, în vreme ce Nicholas tăcea, îngândurat 
şi cu privirea pierdută pe oglinda nesfârşită a lacului, de parcă 
formula pe care o descifrase l-ar fi vrăjit iremediabil. 

Beth s-a uitat la Nicholas şi l-a întrebat: 

— Crezi că-i bine că mi-ai spus cum se rezolvă formula? 

— Dar de ce mă întrebi asta tocmai acum? 

— Nu ştiu. Mă gândeam că poate e un mesaj personal şi că 
fiecare din noi trebuia s-o rezolve în felul lui, i-a explicat Beth. 

— Şi tu ai fi rezolvat-o la fel ca mine, ori chiar înaintea mea, 
dacă i-ai fi dat vreo atenţie. 

— Se poate, dar dacă nu am fi vorbit despre ea, tu ai fi 
rezolvat acest scrabble, iar eu aş fi uitat de el, pur şi simplu. 

— Unde vrei să ajungi, Beth? a întrebat Nicholas. 

— Vreau să spun că poate formula e secretă şi noi am 
întrerupt cursul normal al mesajului, forţându-i consecinţele, l-a 


lămurit Beth, ridicându-şi picioarele pe bancă şi punându-şi-le 
adăpost de vânticelul rece care începea să bată dinspre Queens, 
încreţind apele lacului. 

—  Explică-mi într-o formă ceva mai simplă, i-a sugerat 
Nicholas, aşezându-se lângă ea, având pe faţă expresia unuia 
care nu înţelegea nimic. 

—  Închipuieşte-ţi o clipă că azi-dimineaţă n-am fi vorbit 
despre mesaj şi formulă. 

— Şi ce dacă? 

— Şi că tu ai fi continuat jocul... 

— O iei razna, Beth. 

— Nu, nu-i adevărat. 

— Păi, nu înţeleg. Ce importanţă are că noi am vorbit despre 
mesaj? Presupune o clipă că tu ai fi rezolvat formula, fără ştirea 
mea. Ce-ai fi făcutdupă ce găseai soluţia? 

— Probabil că n-aş fi îndrăznit să merg mai departe, ţi-am 
mai spus, dar nu ţi-aş fi zis nimic. 

— Dacă vrei, pot să merg mai departe şi singur. 

— Tocmai asta şi vreau să spun. 

— Cred că de acum înainte trebuie să acţionăm ca şi cum n- 
am fi vorbit niciodată despre formulă şi sensul ei. 

— Vrei să zici că trebuie să lucram fiecare pe cont propriu? 

— Dacă astea-s regulile jocului, atunci le prefer, sincer 
vorbind. 

Nicholas şi-a dus mâna la bărbie şi a ţintuit-o pe Beth cu 
privirea. 

— Lasă-mă să mă gândesc o clipă, nici nu mă gândisem la 
asta. Poate că atitudinea lui Beth era cea mai potrivită, şi-a spus 
în gând. 

Ei nu-i plăceau şmecheriile, iar la şcoala pentru tinerii 
astronauți primea orice provocare cu încăpăţânarea unui 
mastodont. N-avea nici cea mai mică îndoială că lui Beth îi 
plăcea să se ia la întrecere şi nu se mulțumea să fie un tovarăş 
de mâna a doua, aşteptând ca el să stabilească planul 
căutărilor. 

— In regulă, a hotărât Nicholas, în cele din urmă. Dacă tu 
vrei, fiecare din noi va merge pe propriul lui drum. 

— Eu n-am spus că-mi asum acest ţel, a murmurat Beth, 
zâmbind. 


Semnul abisului 
4 


Medicul legist Scrinn A. Kendall, un bărbat cu aer de copil, în 
pofida maturității, şi care vorbea cu calmul celui obişnuit să 
vadă cadavre pentru care graba nu mai are nici un sens 
omenesc, n-a putut să ofere referitor la moartea doctoriţei Hart 
decât detaliile deja ştiute de Aldous Fowler. După examinarea 
cadavrului, primele lui impresii au coincis cu acelea exprimate 
de medicul unităţii de urgenţă, deşi concluziile medicului legist 
Scrinna, cum era cunoscut la departamentul de poliţie, au fost 
mai explicite. Temperatura corpului, deşi normală la pipăit, 
rigiditatea incompletă a braţelor şi încheieturilor, ca şi aspectul 
vânătăilor de pe spate, sugerau că doctorita murise pe la cinci 
dimineaţa în propriul ei pat. Nu exista nici un semn de 
rezistenţă,luptă ori agresiune, unghiile erau intacte, pupilele 
dilatate şi, în aparenţă, Katie Hart n-avea oase fracturate, nici 
leziuni pe gât. 

Ingenunchind lângă pat, medicul legist şi-a deschis trusa şi 
un bisturiu minuscul a strălucit în faţa lui, cu licăriri reci de 
metal ascuţit. Apoi, cu mâinile ascunse în mânuşile fine din 
cauciuc, a luat o lupă şi a apropiat-o de mâna inertă a doctoriţei. 
Cuvântul „Kot" era limpede trasat în centrul palmei de la mâna 
dreaptă şi orientat în aşa fel încât, dacă ar fi trăit, doctorita Hart 
l-ar fi putut citi doar răsucindu-şi încheietura. „K" şi „t", literele 
mai înalte, nu depăşeau trei centimetri în lungime şi toate erau 
negricioase precum carnea arsă. 

— E neîndoios că a fost însemnată cu fierul roşu, a murmurat 
medicul legist, continuând să privească prin lupă rana de pe 
piele. Arsurile prin contact sunt uşor de identificat când intră 
adânc în epiderma, iar formele fiecărei litere sunt perfect 
desenate, cu margini înroşite în această zona ca pergamentul, 
de culoare maro, a spus, arătând cu bisturiul conturul acestora. 
Forma literei „t" atrage în mod deosebit atenţia. După opinia 
mea, seamănă cu un jungher ori un pumnal cu lama curbă. Am 
putea să o considerăm şi o cruce, dar asta-i trăsătura comună a 
tuturor tipurilor de litera „t", şi nici un simbol cunoscut al crucii 
nu se curbează la capătul inferior, cel puţin după câte ştiu eu. 


Aldous Fowler tăcea lângă el, cu carnetul în mână, având în 
faţa ochilor cuvântul pe care el însuşi îl desenase cu câteva 
minute mai înainte. 

— Cel mai mult au semănat cu un asemenea însemn pe 
mâna unui cadavru nişte stigmate false de care m-am ocupat 
acum câţiva ani, când lucram în Bronx. Liderul unei secte 
apocaliptice murise de un cancer la plămâni, provocat de 
dependenţa compulsiva de tutun, iar adepţii lui, care se 
îndârjeau să proclame sfinţenia liderului lor spiritual, nu 
ezitaseră să-i înfigă nişte ţepe în palme, ca unui crucificat, ca să 
poată vinde ştirea că stigmatele defunctului erau un miracol al 
divinității. Toţi membrii sectei erau nebuni, nebuni de legat, a 
adăugat medicul legist, ridicându-se în picioare. 

— Când am văzut întâia oară acest cuvânt, ceva mai 
devreme, m-am gândit imediat la ceva asemănător, l-a încurajat 
Aldous. 

Medicul legist a aşezat lupa şi bisturiul în trusă şi, la fel de 
calm precum vorbea, a scos din ea un aparat fotografic digital. 

— Din punct de vedere clinic, stigmatele nu-s decât boli ale 
pielii, şi apar ca urmare a unei serioase tulburări psihice, mai 
ales la persoane care suferă de grave atacuri de isterie ori 
deliruri mistice. Dar, dacă întrebi pe cineva cu convingeri 
religioase ferme, îţi va spune că stigmatele sunt un adevărat har 
de la Dumnezeu, o suferinţă sângeroasă şi dătătoare de bucurie, 
care îl apropie pe cel în cauză de divinitate; deşi sunt şi unii care 
susţin că ele nu-s decât o clară lucrare a diavolului, cu care îţi 
asiguri intrarea triumfală chiar în iad, a dizertat medicul fără nici 
o pasiune. Continuăm să trăim în vremuri întunecate, în care 
lucrul de care ne pasă cel mai puţin e cauza reală a lucrurilor, 
domnule detectiv. Nu ne interesează decât să ne întărim 
convingerile, oricât de absurde şi iraționale ar fi, a adăugat 
medicul legist, fotografiind fără răgaz şi din planuri diferite 
cadavrul şi cuvântul marcat pe mâna doctoriţei. 

— Şi ce părere ai despre acest semn? a întrebat detectivul 
Fowler, scuturându-şi uşor carnetul. 

— Sincer vorbind, nu cred că trebuie să căutaţi un fenomen 
supranatural ca să explicaţi arsura, şi nici nu mi se pare logic ca 
doctoriţa Hart să fi fost atât de smintită, încât să-şi producă 
singură o leziune atât de macabră şi dureroasă. Cel care i-a 
făcut rana de pe mâna ştia ce şi de ce o făcea, a adăugat, 


aşezându-şi camera digitală în trusă. Apoi a completat: E în 
regulă, domnule detectiv Fowler, asta-i tot ce vă pot spune 
pentru moment, dar am să vă sun de cum definitivez raportul 
autopsiei. Poate că atunci vom şti mult mai multe despre 
moartea doctoriţei Hart şi despre stigmatul ei. 

Cerul New Yorkului era o adunătură de nori negricioşi, care 
pluteau pe deasupra zgărie-norilor din Manhattan, înghițind 
ultimele etaje ale lui Empire State Bulding, făcându-le sădispară. 

— Au asasinat-o? a întrebat în telefon căpitanul Fitch. 

— Dacă n-ar fi semnul din palmă, aş jura că doctoriţa Hart a 
murit în somn, domnule căpitan, i-a răspuns detectivul Fowler, 
care tocmai ieşise în gradina casei, când îl sunase căpitanul. 

Stând picior peste picior în fotoliu, cu faţa spre geamul uriaş 
de cristal din biroul lui, căpitanul Fitch privea în stradă cu 
neliniştea celui care intuieşte iminenţa unei catastrofe şi nu se 
hotărăşte să caute un loc sigur, unde să se refugieze. 

— Vrei să-mi spui că doctorita Hart a murit de infarct, 
Aldous? 

— Nu chiar, domnule căpitan. Adevărata cauza a decesului 
n-o vom cunoaşte până când legistul Scrinna nu-şi va încheia 
raportul de autopsie. Mi-a promis că îl termină până mâine la 
prima oră, cu excepția unor analize toxicologice şi 
anatomopatologice. Dar, pentru moment, nici un indiciu nu ne 
poate face să credem că a fost asasinată. N-avem decât 
cuvântul „Kot'", însemnat cu fierul roşu pe mâna ei, şi e limpede 
că acest stigmat nu-i opera ei. În casă totul e în ordine şi, după 
opinia femeii de serviciu, nu s-a furat nimic, a mai spus 
detectivul, pipăindu-şi buzunarele hainei de piele, ca să dea de 
cheile maşinii. Seiful era încuiat, iar în biroul ei toate par să fie 
aşa cum le lăsase probabil înainte de a se duce la culcare. l-am 
găsit ochelarii de vedere pe birou, alături de nişte studii cu 
privire la bolile mintale. Laptopul mai era încă aprins. Doctoriţa 
scria pentru o revistă medicală de specialitate un articol care a 
rămas neterminat. 

— Şi femeia de serviciu? 

— O mexicancă venită acum cinci ani în Texas, pare o 
femeie cumsecade. E cam speriată şi foarte afectată, nu cred că 
are vreo legătură cu toate astea. 

— Bine, Aldous, încearcă să localizezi familia doctoriţei, ca 
să-i anunţi ce s-a întâmplat. 


— Locuia singură şi n-avea rude, domnule căpitan. Primea 
din când în când vizita câtorva prieteni, probabil colegi de la 
Centrul Grosling, unde lucra. Mă gândisem să mă duc chiar 
acum acolo, fiindcă aş prefera să stau de vorbă cu colegii ei 
înainte de a li se face cunoscută vestea morţii lui Katie Hart. 

— Da, poate că-i mai convenabil, dar vino la mine în birou de 
cum te întorci la comisariat. Şefii au să ne facă capul calendar 
cu întrebările lor. 

Aldous Fowler a închis telefonul. Nici n-a apucat să deschidă 
uşa maşinii, că agentul Rehistal s-a şi apropiat de el, ca să-l 
informeze că ultimul telefon fusese dat acasă la doctoriţa Hart 
de pe un aparat fix de la Centrul de Cercetări Neurologice 
Grosling. 


Temnița diavolului 
5 


Când, singur în temniţă, şi-a pipăit iar cicatricea care îi 
înconjura craniul, bătrânul s-a îngrozit, gândindu-se că ar fi 
putut exista cineva care să-i fure amintirile. În tăcerea din minte 
încă îi mai răsunau vorbele călugărului, care mărturisise că-i 
scociorâse prin creier doar ca să-i cunoască mai bine tainele. 
Dar despre ce taine o fi vorbit? El nu-şi putea aduce aminte nici 
una, oricât se străduia s-o facă. In plus, se întreba cum era cu 
putinţă ca o fiinţă omenească să poată pătrunde în gândurile, 
ideile, amintirile ori secretele altui om? Posibilitatea i s-a părut 
atât de absurdă şi perversă, că s-a îndoit din nou că era cu 
adevărat treaz. O idee atât de lipsită de noimă nu putea fi decât 
rodul unui coşmar teribil ori al unei halucinaţii înfiorătoare. Avea 
senzaţia că îi fusese amputată o parte din trup ori că îi 
smulseseră organele interne de viu. Ori, poate că, mai mult 
decât atât, o larvă nemiloasă se strecurase pe furiş în capul lui 
şi-i devora pe îndelete fiecare cotlon al minţii, până avea să-l 
facăsă-şi piardă minţile. 

Şi dacă era chiar aşa? Şi dacă era doar un nebun, unul dintre 
halucinaţii care se credeau în posesia unor forţe miraculoase, 
aşa cum îl asigurase călugărul care tocmai îl vizitase în temniţă? 
Multe dintre cunoştinţele şi teoriile lui ştiinţifice revoluţionare, 


de care acum începea să-şiaducă aminte, puneau sub semnul 
întrebării dogmelereligiilor şi însăşi ideea unui Dumnezeu 
creator al Universului. O asemenea îndrăzneală se pedepsea în 
Evul Mediu cu arderea pe rug. Dar el era convins că teoriile lui 
eretice nu aparţineau nici acelui spaţiu îndepărtat, nici acelui 
timp întunecat. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 
5 


Aşezat la postul de control al propriei lui Staţii Modulare NK, 
Nicholas Kilby începuse o căutare neobosită pe internet, ca să 
afle sensul posibil al jocului cu enigmele fără sfârşit. In seara 
aceea nici măcar nu-şi făcuse lecţiile. Când plecaseră din 
Central Park, Beth şi Nicholas se plimbaseră îndelung pe 
Columbus Avenue, un bulevard care gemea de oameni 
îngânduraţi, care mergeau de ici, colo, într-un neostoit du-te- 
vino, ca într-un furnicar de termite. Beth se arata pierdută şi 
rezervată ori de câte ori Nicholas îi vorbea din nou despre jocul 
enigmelor fără sfârşit, de parcă entuziasmul ei iniţial pentru for- 
mula din mesajul electronic s-ar fi topit instantaneu. Nicholas a 
presupus că atitudinea lunecoasă a prietenei lui nu era decât o 
consecinţă a propriei sale indispoziţii, fiindcă nu-şi dăduse 
seama că formula era mult mai mult decât un simplu set de 
operaţii matematice fără sens aparent. Cu toate acestea, nu se 
îndoia căBeth meditase fără preget cum să câştige următoarea 
etapa a jocului. Da, Beth era o luptătoare înnăscută şi n-avea să 
se lase învinsă cu una, cu două, oricât de mare era avantajul lui 
Nicholas. Dar, departe de a-l deranja, pe Nicholas rivalitatea lor 
îl amuza şi-lfăceasă simtă respect şi o mare admiraţie pentru 
prietena lui. De n-ar fi fost ea, nu s-ar fi putut înscrie la 
preselecția de stat organizată de Şcoala Experimentală pentru 
Tineri Astronauţi. În întreg comitatul New York nu era fata mai 
inteligentă ca ea. Beth avea rezistenţa şi elanul unui jucător de 
rugby, dar şi frumuseţea şi fragilitatea puilor de lebădă pe care 
îi admira cu atâta plăcerepe lacul din Central Park. Şi mai era 
ceva: ori de câte ori Beth îl privea ori îi vorbea, Nicholas începea 
să simtă nişte gâdilături ascuţite care îl furnicau în stomac de 


parcă ar fi înghiţit o broască. Şi acesta era pentru el un 
sentiment pe cât de necunoscut, pe atât de frumos. 

După ce petrecuse ceasuri la rând încercând în van să afle 
ce putea fi jocul enigmelor fără sfârşit, Nicholas a hotărât să 
aibă o convorbire video de la postul de control al Staţiei 
Modulare NK şi să facă unele investigaţii cu privire la situaţia 
Navei Interplanetare BH, înainte de lăsarea întunericului. A 
folosit tastatura cu îndemânarea unui operator de zboruri 
spaţiale, şi, de cum i-a apărut pe ecranul calculatorului chipul lui 
Beth, a spus: 

— Staţia Modulară NK către Nava Interplanetară BH. 

— Dă-i drumul, NK, te ascult, a răspuns Beth într-un microfon 
minuscul şi uşor, care îi atârna în faţa buzelor. 

De cum intraseră în ŞETA şi primiseră echipamentul şi două 
modele diferite de costum spaţial pentru astronauți începători, 
inclusiv emblema şcolii virtuale, Nicholas şi Beth le foloseau în 
fiecare după-amiază acasă, iar, când aveau convorbiri video, se 
distrau, sporovăind în joacă asemenea echipajului de pe Staţia 
Spațială MIR, cu turnul de control de la Houston. 

— Cum merg treburile pe la tine, BH? 

— Pentru moment, nu există nici o perturbare în jur, deşi 
eram pe punctul de a mă retrage în zona de odihnă când m-ai 
contactat, a răspuns Beth, simulând un căscat uriaş în faţa 
camerei web. 

— Pun pariu pe zece dolari că azi după-amiază ai navigat în 
reţea tot atâtea ore ca şi mine şi că n-ai găsit nimic interesant. 

— Am hotărât să nu mai vorbim despre chestia asta, NK! 

— Şi ce te face să crezi că-ţi vorbesc despre jocul enigmelor 
fără sfârşit? 

— Nu cred, NK. Te cunosc bine şi ştiu ce-ţi trece prin minte. 

— Ah, da? Şi ce-mi trece prin minte? 

— Nu reuşeşti să fixezi corect coordonatele pentru a localiza 
jocul enigmelor fără sfârşit pe motorul tău de căutare şi ai 
nevoie urgentă de-o pistă, un ajutor care să te scoată din 
impasul în care te afli. 

— N-am spus niciodată că acest joc este uşor de jucat. 

— Dacă ţi-e de folos la ceva, NK, am să-ţi spun că eu am 
găsit deja soluţia. 

— Cumcumcumcummmm? 

— Nu ştiu de ce te miri atât, a fost destul de uşor. 


— Faci mişto de mine, BH? 
Dar imaginea lui Beth a dispărutsubit de pe ecran, iar 
întrebarea lui Nicholas a rămas fără răspuns. 


Semnul abisului 
5 


Aldous Fowler se întorcea la comisariatul central al 
Departamentul de Omucideri al Poliţiei învăluit într-un roi de 
scântei pâlpâitoare. Fațadele clădirilor, acoperite de anunţuri din 
neon, licărul ploii pe asfalt, ca şi luminile albe şi roşii ale 
vehiculelor ce înaintau încet pe toate bulevardele făceau din 
New York City o galaxie imensă şi multicoloră, ce părea să 
plutească în inima firmamentului miraculos. 

Se înnoptase şi se simţea obosit. Vizita la Centrul Grosling se 
prelungise mai mult decât putuse să prevadă şi mai trebuia să-l 
informeze şi pe căpitanul Fitch despre rezultatele investigaţiei 
lui. Avea să fie, nu încăpea nici o îndoială, o noapte lungă, la fel 
de lungă precum bulevardele interminabile din Manhattan. 

După cum putuse să afle, în ziua morţii, doctoriţa Hart 
trecuse de controlul de securitate de la Centrul Grosling la orele 
19.05, două ceasuri mai târziu decât obişnuia s-o facă. Pe la 
orele 19.00, doctorita îşi avizase secretara personală, pe 
domnişoara O'Neil, că rămâne în laborator ca să definitiveze 
nişte probe neurologice care o interesau în mod deosebit; una 
dintre femeile care făceau curat confirmase că doctoriţa 
rămăsese în sala de analize microscopice până la plecare, când 
nu mai era nimeni în laborator. Toţi colegii de la 
centruafirmaseră la unison că doctoriţa Hart era o cercetătoare 
excepţională şi o femeie extraordinară, şi că nu puteau înţelege 
de ce ar fi dorit cineva să-i facă vreun rău. Nici unul dintre ei nu 
vizitase casa doctoriţei, pe care majoritatea o considerau, tot la 
unison, drept foarte amabilă, dar şi destul de sfioasă şi 
rezervată în chestiunile personale. Niciodată nu văzuseră ceva 
asemănător cuvântului „Kot'" şi nu puteau bănui pe nimeni că ar 
fi putut intra în casa colegei lor. 

Astfel îşi rezuma Aldous Fowler concluziile, după ce stătuse 
de vorbă cu numeroşi profesionişti şi auxiliari din echipa de 


cercetători coordonată de doctoriţa Hart, în timp ce urmarea cu 
privirea legănatul ritmic al ştergătoarelor de parbriz al maşinii. 
Dar ceea ce îl impresionase în chip deosebit pe detectivul 
Fowler fusese convorbirea cu directorul centrului, domnul Harold 
Brannagh, în biroul din impunătorul edificiu al Centrului 
Grosling, când, după ce-i comunicase moartea doctoriţei Hart, 
acesta îi vorbise despre cercetările ei ştiinţifice. 

— Nu pot să accept moartea lui Katie, şoptise domnul 
Brannagh, trântindu-se, distrus, pe canapeaua din birou şi 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. 

Aldous Fowler tăcuse câteva minute, din respect pentru 
tristeţea domnului Brannagh, un bărbat matur, cu un aer fragil, 
ochi mici, deşi vioi, şi trăsături ascuţite. Apoi spusese: 

— Poate că mi-aţi putea explica în ce consta munca doamnei 
doctor Hart. 

Domnul Brannagh îşi luase mâinile de pe faţă, scosese un 
şerveţel de hârtie din haină şi-şi ştersese lacrimile care îi 
răsăriseră în ochi. 

— Scuzaţi-mă, domnule detectiv, nu-mi pot stăpâni emotia. 
Doctoriţa Hart şi cu mine ne cunoşteam de când eram studenţi 
la Universitatea Cornell, în urmă cu mai bine de treizeci de ani. 
La sfârşitul anilor de studiu, am intrat amândoi în acest centru 
de cercetări, pe care Adam Grosling de-abia îl fondase; curând, 
eu m-am consacrat conducerii şi gestiunii, iar Katie a făcut ceea 
ce visase dintotdeauna: a încercat să cunoască şi să descopere 
mecanismele cu ajutorul cărora funcţionează creierul omenesc. 

— Cu ce se ocupa, mai exact? 

— Doctorita Hart avea preocupări foarte diverse, de la 
cercetarea proceselor moleculare înregistrate în regenerarea 
neuronilor până la modul în care creierul omenesc creează 
conştiinţa fiecăruia dintre noi, propria noastră identitate şi 
personalitate, ca fiinţe unice şi diferite. Dar, în ultimii ani, Katie 
îşi concentrase cercetările neurologice asupra memoriei. 

Aldous Fowler devenise mai atent la auzul celor spuse de 
domnul Brannagh. 

— Memoriei? întrebase, deconcertat. 

— Să vedeţi, domnule detectiv Fowler, memoria e un 
mecanism natural minunat, care ne permite să recuperăm şi 
clasificăm întreaga informaţie primită de creier. Cu toate 
acestea, mintea uită peste optzeci la sută din experienţele pe 


care le trăieşte fiinţa umană. Doctoriţa Hart lucra la felurite 
proiecte ştiinţifice şi tehnologii care urmăresc soluţionarea 
acestei probleme. 

— Vă rog să-mi explicaţi astfel încât să înţeleg; după cum 
puteţi presupune, eu sunt un profan în domeniu. 

— Fireşte, fireşte, îl aprobase domnul Brannagh, amabil, 
dregându-şi glasul. Şi continuase: Să vedeţi, amintirile, emoţiile, 
mişcările, conştiinţa, limbajul, inteligenţa şi gândurile noastre, 
tot ceea ce suntem, sunt rodul evoluţiei creierului nostru. 
Creierul omenesc e ceva minunat şi fascinant, domnule 
detectiv, maşinăria cea mai originală şi uimitoare din tot 
universul; am putea să-l comparăm cu un calculator sofisticat, 
pe care funcţionează felurite programe informatice. Ei bine, unul 
dintre aceste programe ar fi memoria: un sistem perfect de 
arhivare şi de recuperare a datelor, integrat în hipocampus, care 
ar face parte din hard-disk, unde îşi desfăşoară conexiunile zeci 
de milioane de neuroni, într-o magistrală simfonie de impulsuri 
electrice. Doctorita Hart cerceta mecanismele nemaiauzite în 
vederea creării şi degenerării acestor neuroni, ca şi modul de a 
accede la informaţia pe care ei o înmagazinează, şi chiar de a 
modifica artificial această informaţie. 

— Vreţi să spuneţi că doctoriţa Hart cerceta modul de a 
manipula memoria fiinţei omeneşti? 

— Nu, nu în termenii în care formulati dumneavoastră 
întrebarea, domnule Fowler, răspunsese domnul Brannagh, 
înăbuşindu-şi un zâmbet şi aşezându-se mai bine pe sofa, într-o 
altă poziţie, cu braţul întins pe spătar. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vă închipuiţi ce-ar putea însemna descoperirile făcute de 
doctorita Hart pentru vindecarea amneziei, schizofreniei, 
depresiei ori demenţei? Am fi în faţa lichidării bolilor mintale, în 
faţa începutului unei noi ere a minţii, spusese Brannagh cu 
emfaza. 

— Dar s-ar şi putea avea acces la memoria noastră, s-ar 
putea intra în ea, în amintirile noastre, acestea ar putea fi 
modificate ori eliminate, în scopul de a anula pur şi simplu 
propria noastră personalitate ca fiinţe inteligente şi libere. 
Numai mintea ne mai permite să mai fim noi înşine, îi 
răspunsese Aldous Fowler, privindu-l pe domnul Brannagh drept 
în ochi. 


— E posibil să fie cum spuneţi, a acceptat directorul. Multe 
progrese ştiinţifice au o latura tenebroasă greu de evitat, deşi 
presupun că poate fi controlată pe căi legale şi oportune, 
adăugase cu oarecare indiferenţă. 

— Credeţi că aceste proiecte de cercetare despre care îmi 
vorbiţi au putut să-iaducă doctoriţei Hart vreun duşman, eu 
ştiu... vreo rivalitate, vreo răzbunare, cineva care să vrea să-i 
facă rău? 

— Să fim serioşi, domnule detectiv! Cercetările efectuate de 
doctoriţa Hart implicau un extraordinar progres pentru întreaga 
omenire, cum ar fi putut cineva să se gândească la o reglare de 
conturi din acest motiv? 

Aldous Fowler îşi deschisese carnetul la pagina unde 
schiţase literele însemnate cu fierul roşu pe mâna doctoriţei 
Hart. 

— Vă spune ceva acest cuvânt? îl întrebase pe director, 
arătându-i desenul. 

— Kot, citise domnul Brannagh, încruntându-se. Nu, nu ştiu 
ce poate însemna; nu l-am mai văzut. Are vreo legătură cu 
moartea lui Katie? 

— E însemnat cu fierul roşu în palma mâinii sale stângi. 

— Cum aţi spus? 

— Medicul legist e de parere că arsura a putut fi făcută cu un 
fier încins, asta e tot ce vă pot spune până acum. Încă nu ştim 
cum a murit doctorita Hart, dar n-am nici o îndoialăcă acest 
cuvânt are legătură cu moartea ei. 

— O, biata Katie! a exclamat domnul Brannagh, dezolat. 

Detectivul Fowler s-a ridicat de pe sofa, gata de plecare. 

— Spuneti-mi, domnule Brannagh, azi-dimineaţă aţi telefonat 
cumva acasă la doctoriţa Hart? 

Directorul s-a gândit o clipă. 

— Da, din birou, când secretara lui Katie mi-a comunicat că 
încă nu sosise, dar am auzit glasul unui bărbat şi am crezut că 
greşisem numărul. Apoi m-am luat cu alte treburi şi n-am mai 
sunat-o. Am presupus că era bolnavă. Dar cum aţi aflat? 

— Să nu puneţi niciodată unui detectiv criminalist întrebări 
legate de secretele meseriei lui, v-ar putea dezamăgi. 


Temnița diavolului 


6 


Un nume. Cel puţin avea un nume, propriul său nume, îşi 
repeta la nesfârşit bătrânul întemnițat. „Kenneth Kogan", îi 
spusese călugărul. Şi a simţit că i se redeschidea în memorie o 
mică breşă, o fisură invizibilă, prin care începeau să pătrundă iar 
amintirile ca nişte filamente subţiri de lumină, capabile să 
lumineze ghemul încâlcit şi negru al gândurilor şi întrebărilor 
care i se încurcau, fără întrerupere, în minte. 

Fărăsă ştie cum, amintirea numelui săul-a făcut să-şi dea 
seama de sine, de propria-i identitate pierdută, de trecutul lui şi 
de casa unde locuia înainte de a se fi trezit într-o zi în toiul unui 
coşmar inexplicabil, încătuşat cu lanţuri prinse în zidurile din 
piatră ale acelei temnițe sinistre. Nu, el nu trăia în plin Ev Mediu, 
îşi spunea cu stăruinţă. După ce-şi auzise numele pe buzele 
călugărului, era absolut sigur. Nu mai avea nici o îndoială, deşi 
nici nu izbutea încă să priceapă când şi cum ajunsese acolo. 
Trăise într-un codru des, undeva în împrejurimile oraşului Ithaca, 
din nord-estul statului New York, şi ani la rând fusese profesor la 
Universitatea Cornell. In tinereţe, pe când mai era încă student 
şi formulase o serie de teorii revoluţionare cu privire la salturile 
cuantice în timp, mulţi colegi de la Facultatea de Inginerie 
Aeronautică îl considerau prea îndrăzneţ, fantezist şi 
extravagant; iar acum era neîncrezător şi nelămurit, gândindu- 
se că, în existenţa lui agitată, trecea fără nici o explicaţie 
aparentă de la era clonării şi cuceririi planetei Marte la anii sor- 
dizi de demult, ai persecuțiilor la care erau supuşi ereticii şi cei 
posedaţi de diavoli. 

Dar, oricât de reală îi părea captivitatea în acea temniţă 
medievală, Kenneth Kogan refuza să creadă că ea putea fi 
justificată şi de altceva decât de o simplă răpire. Cineva îl 
răpise, lăsându-l inconştient, şi-l adusese aici, producându-i 
amnezia de care suferea în acele momente cu cine ştie ce 
halucinogen ori drog. Asta nu era nici un salt în timp, nici o 
călătorie în trecut. Propriile-i teorii cu privire la salturile cuantice 
în timp, inspirate din teoria relativităţii, elaborată de Einstein, 
erau doar ipoteze, imposibil de reprodus fie chiar şi în laborator, 
oricât de futurist şi sofisticat ar fi fost acesta. Şi-a zis atunci că 
tot ce îl înconjura, cătuşele, şobolanii, gândacii, torţele, trupurile 
încremenite şi însângerate, care atârnau din tavanul acelei 


grote subterane, inclusiv temnicerul cu limba retezată şi 
călugărul care îl vizitase nu erau decât piesele unui decor 
artificial şi anacronic, simple elemente de recuzită ale unei 
lugubre scenografii teatrale, printre care el se străduia să 
ghicească personajul tragic pe care trebuia să-l interpreteze. 
Obosit şi flămând, s-a întins pe podeaua tare, din piatră, a 
celulei şi a adormit profund. Atunci a crezut că înţelege totul. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 
6 


Screen-saverul de pe monitorul lui Nicholas Kilby simula un 
acvariu virtual, unde peşti tropicali înotau în apă printre alge, 
pietre şi pompe de oxigen fictive, dar de un realism 
surprinzător. Cu coatele sprijinite pe masă, de ambele părţi ale 
tastaturii fără fir, îşi ţinea capul în mâini, ca să se concentreze 
mai bine asupra mişcărilor lente cu care peştii colorați lunecau 
sub privirile lui. Oricât căutase pe internet vreo pistă cu ajutorul 
căreia să afle ce putea fi jocul enigmelor fără sfârşit, nu găsise 
decât o mulţime de alte pagini web, consacrate unor jocuri 
strategice, de acţiune, aventuri şi enigme din toate timpurile şi 
locurile lumii, sau purtând titlurile unor romane şi filme care, e 
adevărat, cuprindeau aceleaşi cuvinte, dar păreau să n-aibă nici 
în clin, nici în mânecă nici cu sensul formulei, nici cu jocul în 
sine. „Jocul enigmelor fără sfârşit" era o sintagmă prea 
obişnuită, chiar banală, ca să-i poată deduce adevăratul înţeles, 
şi-a spus Nicholas în sinea lui. Trebuia să mai existe ceva, pe 
lângă numele jocului, care să-l ajute să tragă o concluzie asupra 
enigmei. Şi dacă Beth izbutise deja, Nicholas a presupus că era 
suficient un simplu raţionament logic. Dacă n-avea nici o altă 
pistă decât formula sosită pe mail, codul enigmei trebuia să fie 
tot pe internet. Dar unde? se întrebă el, scoţându-şi şapca cu 
emblema ŞETA şi scărpinându-se în cap. Privirile i s-au oprit pe 
ochii jucăuşi ai unui peşte portocaliu, care tocmai apăruse în 
marginea ecranului. „Nu poţi fixa corect coordonatele de 
localizare a jocului cu enigme fără sfârşit pe motorul tău de 
căutare şi ai urgentă nevoie de un indiciu“, şi-a amintit că-i 
spusese Beth. „Păi, bineînţeles!" a strigat Nicholas însinea lui. 


Prietena lui îi dăduse un indiciu, iar el fusese atât de nepriceput 
şi orgolios, că nici măcar nu se prinsese. Să fixeze corect 
coordonatele de localizare a jocului cu enigme fără sfârşit pe 
motorul lui de căutare putea însemna şi altceva decât să scrie 
corect pe pagina de internet adresa exactă a unui link! 

A apăsat imediat pe tasta „enter' şi acvariul virtual i-a 
dispărut de sub priviri, parcă înghiţit de un monstru cu fălci 
uriaşe şi negre. În faţa lui a apărut ultima pagină web pe care o 
vizitase, iar Nicholas a schimbat adresa URL, scriind în graba 
mare: 

www.joculenigmelorfarasfarşit.es 


Semnul abisului 
6 


În amurg, vestea că o savantă de prestigiu murise în circum- 
stanţe misterioase a străbătut în goana mare toate redacţiile din 
New York City, ca un râu năvalnic. Televiziunile au dedicat 
întâmplării emisiuni speciale şi au trimis corespondenţi la 
domiciliul doctoriţei Hart, la Centrul de Cercetări Neurologice 
Grosling şi la sediul central al Departamentul de Omucideri al 
poliţiei din Manhattan, unde se înghesuiau zeci de camere de 
luat vederi şi microfoane, dornice să capteze imagini ori 
declaraţii ale oricui avea ceva de spus pe această temă. 
Speculaţiile se  dezlanţuiseră, iar comentatorii îşi  lansau 
ipotezele fără să roşească, relatând cele mai incredibile şi 
aiuritoare versiuni ale morţii lui Katie Hart: o posibilă sinucidere, 
o crimă pasională, un act terorist, un asasinat politic ori un 
infarct fatal. Catastrofa pe care o intuia căpitanul Fitch abia 
începuse, iar el trebuia să înfrunte primele manifestări ale acelei 
teribile avalanşe jurnalistice. 

— Intră, Aldous, te aşteptam, a spus căpitanul, care stătea la 
masa de scris, când detectivul a intrat pe uşa biroului. 

Coordonatorul de relaţii publice şi şeful de la „Omucideri", 
care stăteau în faţa căpitanului pe două fotolii din tuburi 
metalice, şi-au întrerupt discuţia despre conferinţa de presă pe 
care se pregăteau s-o ţină cu trimişii acreditaţi de întreaga 
presă. 


— Presupun că îi cunoşti deja pe domnii Dehmelt şi Schull. 

Aldous Fowler s-a apropiat şi a strâns mâinile celor doi. 
ŞefulSchull, un poliţist elegant, cu faţa rozalie, privirea severă şi 
părul cenuşiu tuns periuţă, ca marinarii, s-a ridicat în picioare şi 
i-a cedat fotoliul detectivului. Apoi a început să se plimbe prin 
încăpere, spunând neliniştit: 

— Ei bine, domnule detectiv, cum ai putut observa şi singur, 
moartea  doctoriţei Hart a provocat mare agitaţie printre 
jurnalişti, ducând la răspândirea de diverse zvonuri, unele dintre 
ele cu adevărat ridicole, cu toate că nota de presă redactată de 
echipa domnului Dehmelt - şi a făcut un gest cu mâna, 
arătându-l - fusese destul de sobră şi precisă, tocmai pentru a 
evita asemenea riscuri. Din nefericire, circumstanţele ciudate în 
care a murit doctorita Hart au trezit un interes neobişnuit în 
mediile de presă, chiar înainte ca noi să putem afla ce i s-a 
întâmplat cu adevărat. Dacă nu mă înşel, căpitanul Fitch ne-a 
informat că, în principiu, nimic nu ne încurajează să 
presupunem că ar fi vorba despre un asasinat, cu excepţia 
semnului ciudat care îi apare în palmă. 

— Aşa-i, domnule Schull, tocmai de aceea m-am şi dus 
personal azi-dimineaţă la locuinţa doctoriţei. Femeia ei de 
serviciu m-a asigurat că poarta grădinii şi uşa casei erau 
deschise, aşa că am presupus că putea fi vorba despre un 
asasinat. Cu toate acestea, n-am dat de nici un indiciu că ar fi 
fost ucisă. N-am văzut decât semnul despre care v-a vorbit 
domnul căpitan, şi acesta e chiar cuvântul ce apare însemnat cu 
fierul roşu în palma doctoriţei Hart, a spus Aldous Fowler, 
arătându-le celor doi superiori ai săi pagina din blocnotes. 

Cei trei bărbaţi s-au uitat la foaia de hârtie ca la un 
document preţios. 

— Ce naiba să însemne toate astea? a întrebat căpitanul 
Fitch. 

— Au aerul unui simbol ezoteric, poate un soi de stigmat 
religios, a spus Schull, mijind din ochi. 

— După ce am vorbit azi-dimineaţă cu femeia de serviciu a 
doctoriţei Hart, am căutat pe Google cuvântul „Kot" şi am găsit 
peste şapte milioane şi jumătate de trimiteri. Poate fi numele 
unui stigmat, dar şi orice altceva. Mâine la prima oră, medicul 
legist va avea gata raportul asupra autopsiei. 

— Ucigaşul ne provoacă să-l descoperim şi pare foarte sigur 


că n-o să izbutim, a spus căpitanul. Dacă le pomenim de toate 
astea jurnaliştilor de afară, centrala noastră telefonică n-are să 
facă faţă miilor de anonimi care se vor da drept autorii 
stigmatului. 

— Tu ce crezi, Dehmelt? l-a întrebat Schull. 

— Astă-seară am putea să ţinem o scurtă conferinţă de 
presă, fărăsă oferim date precise. O să vorbim doar despre 
poarta şi uşa deschisă, ca şi despre alte câteva detalii fără prea 
mare însemnătate pentru investigarea cazului, a propus domnul 
Dehmelt, un bărbat cu faţa dură şi glas seducător. 

— Credcă presa ar mai trebui să afle ceva, a intervenit 
detectivul Fowler. 

— La ce te gândeşti, Aldous? a întrebat Schull, mulţumit de 
cum părea să conducă investigația tânărul detectiv Fowler. 

— Prin cercetările ei ştiinţifice, doctoriţa Hart voia să obţină 
tehnologia necesară pentru a pătrunde în creierul unei fiinţe 
omeneşti şi a-i cunoşte, modifica ori elimina amintirile, emoţiile 
sau gândurile. O întreaga revoluţie în ştiinţa minţii, care ar 
putea aduce sfârşitul bolilor mentale, după cum m-a asigurat 
directorul Centrului Grosling. Aceste descoperiri i-ar fi putut 
aduce o nominalizare la premiul Nobel, le-a explicat detectivul 
Fowler. 

— Asta ne complică şi mai mult investigația, a zis gânditor 
Schull. 

— Da, orice nebun şi-ar fi putut semna o răzbunare cu 
stigmatul din palmă doctoriţei. Treaba e să dăm de el înainte de 
a face din asemenea soi de isprăvi o pasiune, a murmurat 
căpitanul. 

— Ei bine, domnilor, cred că trebuie să stabilim termenii 
conferinţei de presă înainte de a fi prea târziu. Poate că vom 
izbuti ca la ştirile de ultima oră să se spună mai puţine prostii 
decât până acum. 

Atunci telefonul mobil al detectivului a început să sune. 

— Aldous? Bănuiam eu că pot să mai dau de tine. Ştiu că-i 
târziu, dar mi-am zis că vrei să ştii ce-am descoperit când am 
făcut autopsia doctoriţei Hart, a spus medicul legist, de la 
celalalt capăt al firului. 

— Ce-ai descoperit, doctore Scrinna? 

— Cadavrul doctoriţei Hart nu are creier. 


Temnița diavolului 
7 


În vis, i s-a părut că auzea un urlet sfâşietor, care spărgea 
tăcereadin temniţă. S-a ridicat în capul oaselor, speriat, s-a 
aşezat, sprijinindu-şi spatele de zid, şi a luat în mâini lanţurile 
din fier care îi atârnau de picioare, ca să-şi dezmorţească tălpile, 
cuprinse de furnicături, de parcă nu voiau să se deştepte dintr- 
un somn profund. Şi-a plecat capul într-o parte şi-n alta, ca să-şi 
ascută auzul, şi l-a înspăimântat un strigăt nou. Urletele femeii 
păreau să vină din afara cavernei; ţipete inumane, ce creşteau, 
descreşteau, se repetau şi se stingeau în toiul unor torturi 
intermitente, pline de cruzime. 

Bătrânul tremura şi-şi ţinea urechile acoperite cu mâinile, 
refuzând să accepte oroarea care, ca un bici, îi scutura fiece 
muşchi de pe trup. Era posibil să nu fie singur în acea grotă 
subpământeană, iar urletele să fie proferate de cineva care, ca 
şi el, avea să fie judecat pentru erezie; cineva care pur şi simplu 
gândea, credea şi acţiona altfel decât doreau călăii lui: poate o 
vrăjitoare, o femeie care făcea farmece şi leacuri, ori o 
ghicitoare. Atunci şi-a amintit perfect de cartea Lumea şi 
demonii ei, în care bunul său prieten Carl Sagan, mare astronom 
şi popularizatorde fenomene ştiinţifice, demonstra că mii de 
vrăjitoare fuseseră arse pe rug în decursul istoriei, în ciuda 
faptului că practicile lor oculte erau nevinovate. Dar el nu trăia 
în plin Ev Mediu, ci în primul deceniu al secolului al XXI-lea. 
Atunci cum de era cu putinţă o asemenea nebunie? Cum de era 
cu putinţă ca o femeie să fie torturată atât de atroce din pricina 
credințelor ei în anul 2007? 

S-a mai liniştit niţel, gândindu-se că poate şi acele urlete 
sfâşietoare făceau parte din scenografia artificială care îl 
înconjura. Dacă era ceva mai atent, putea chiar să audă 
rezonanţa acustică a unui simulator de sunete din depărtare. O 
clipă, a putut aprecia nuanțele cu mai mare claritate. In plus, a 
observat că urletele se repetau în secvenţe şi la intervale de 
timp egale, ca o litanie care începe şi se sfârşeşte mereu la fel. 
A ajuns chiar să creadă că şi cicatricea care îi înconjura craniul 
era aidoma machiajelor cinematografice, care îi înspăimântau 


pe spectatori. Rana aceea nu-l durea. Şi-a spus că tot acel decor 
nu putea să aibă pentru temnicerii lui altă utilitate decât aceea 
de a-i slăbi puterile şi a-i distruge sufletul. Numai anihilându-i 
emoţiile şi voinţa cu ajutorul acelei tenebroase reprezentări 
teatrale puteau ei să obţină ceea ce doreau atât de mult. Işi 
putea da seama de toate acestea la fel cum vedea gratiile 
ruginite din temniţă în faţa ochilor. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 
7 


În faţa ochilor lacomi ai lui Nicholas, ecranul calculatorului a 
clipit, devenind negru ca noaptea eternă a timpurilor. O muzică 
neobişnuită a început să crească în întuneric: note individuale, 
scoase de instrumente pe care Nicholas nu izbutea să le 
identifice, şi care păreau să se işte din neant, compunând o 
melodie nespus defrumoasă, dar imposibilă. Un licăr de lumină, 
intensă şi rapidă ca o stea căzătoare, a străbătut ecranul, 
dezvăluind o mică sferă cerească învăluită în ceţuri, care plutea 
în mijlocul unui univers de galaxii infinite. Neîncrezător şi 
emoţionat, Nicholas a trecut cu săgeata mausului peste sferă, 
ca şi cum voia s-o atingă cu mâinile, iar ea a început să se 
rotească în jurul său printre ceţurile ce o înconjurau, în vreme ce 
din marginile ecranului digital răsărea cadrul unei nave spaţiale, 
pe a cărei parte inferioară se afla un panou de control cu 
instrumente de navigaţie, luminiţe şi întrerupătoare. Nicholas a 
simţit pentru prima oară că Staţia Modulară NK era ceva mai 
mult decât un simplu montaj decorativ, ceva foarte diferit de un 
dormitor decorat futurist, cu un simulator spaţial în care să-şi 
recreeze visurile de astronaut aspirant de la ŞETA. Pe ecranul 
calculatorului său se deschisese o fereastră magică ce dădea 
spre cosmos, spre un univers misterios şi fără fârşit, în care 
plutea o mică sferă cerească, la fel de minunată ca şi Terra când 
o priveai din cosmos. lar el, din depărtarea imaginară a Staţiei 
Modulare NK, o putea contempla în clipa aceea cu aceeaşi 
uimire cu care o făceau zi de zi, de la mii de kilometri distanţă, 
membrii echipajului adevăratei Staţii Spațiale MIR. Atunci n-a 
mai avut nici o îndoială: chiar ŞETA le trimisese mesajul 


electronic, ca să le încredinţeze misiunea de a căuta Esenţa 
marelui Mister. 

A trecut cu mausul peste iconiţele de control ce apăreau pe 
ecran şi câteva lumini au dezlănţuit o uluitoare gamă de culori. 
A descoperit imediat că putea să acţioneze întrerupătoarele, 
care scoteau clicuri metalice mai sonore decât muzica, să mişte 
pârghii minuscule ori să mute comenzi dintr-o parte într-alta a 
tabloului de comandă peste care trecea. Dar nu aflase încă 
lucrul cel mai surprinzător: când a apăsat pe un dispozitiv situat 
în colţul din dreapta jos al ecranului, care clipea şi emitea un 
sunet ascuţit şi intermitent, în centrul tabloului de comandă s-a 
deschis o maşinărie minusculă, aidoma unei clepsidre digitale, 
cu un spaţiu destinat unui număr nedefinit de cifre de 
identificare, iar o voce feminină a spus delicat: 

— Introduceţi, vă rog, codul de acces! Puteţi face o singură 
încercare şi va trebui s-o verificaţi înainte de a trece 24 de ore. 
După expirarea termenului, această pagină web nu va mai fi 
activă pe internet. Numărătoarea inversă a început. 


Semnul abisului 
7 


Sala de autopsii a Institutului de Anatomie din New York City 
era la fel de rece şi închisă ca şi camera mortuară a unui 
mausoleu, deşi mai modernă, fărăîndoială. Din tavan atârnau 
trei lămpi chirurgicale, care aruncau raze intense de lumină 
asupra mesei de autopsie pe care stătea cadavrul doctoriţei 
Hart, acoperit cu un cearşaf alb, asortat cu faianţa ce acoperea 
pereţii şi cu halatul pe care îl purta medicul legist Scrinna, din al 
cărui chip, parţial acoperit cu o mască albastră de chirurg, nu se 
mai zăreau decât ochii vioi. Pe cap, o bonetă din plastic albastru 
îi acoperea părul de la ceafă la frunte, lăsând să sevadă doar 
sprâncenele încruntate. Încă nu reuşise să-şi revină din uimire. 

Un asistent a deschis uşa sălii de autopsii iţindu-şi timid 
capul, ca şi cum voia să vadă cadavrul. 

— A sosit detectivul Aldous Fowler, a anunţat cu glas răguşit 
şi agitat. 

— Spune-i să intre, te rog! 


Aldous Fowler purta aceleaşi haine ca legistul: halat alb, 
bonetă albastră, mască, mănuşi transparente în mâini şi cipici 
de plastic pe pantofi. Se unsese cu o loţiune puternic mentolată 
sub nas, ca să nu mai simtă duhoarea pe care începuse s-o 
emane cadavrul. 

— Oricât de incredibil vi s-ar părea, nu demult, când am 
deschis craniul doctoriţei Hart ca să-i examinez creierul, am 
descoperit cu uimire şi oarecare neîncredere, trebuie să admit, 
că ea avea cavitatea craniană complet goală şi fără cea mai 
mică urmă de masă encefaliană. Priviţi şi singur, n-au mai 
rămas decât câteva resturi de sânge la baza craniului, a spus 
medicul legist, ridicând domol cearşaful ce acoperea cadavrul. 

Aldous Fowler a privit capul deschis al doctoriţei Hart, mijind 
din priviri, pentru a evita detaliile macabre. Nici măcar nu s-a 
gândit la cruzimea imaginilor pe care le avea sub ochi, poate şi 
pentru că nici lui nu-i venea să creadă ceea ce vedea, ori poate 
pentru că nu era întâia oară când se confrunta cu o situaţie atât 
de îngrozitoare. 

— Şi unde-i creierul? a întrebat după o scurtă tăcere, plină 
de semne de întrebare. 

— Când am depăşit şocul, am presupus că, dacă trupul avea 
capul intact, cineva îi extrăsese creierul prin metoda 
rudimentară pe care o foloseau egiptenii când îşi mumificau 
morţii. Aceştia foloseau nişte cârlige din bronz spiralate, pe care 
le introduceau prin fosele nazale, ceva similar acestui 
instrument chirurgical, a spus, luând un cârlig mic de pe masă. 
Apoi a continuat: Rupeau osul etmoid şi prin această deschidere 
pătrundeau în cavitatea craniană. Restul nu era decât o 
chestiune de îndemânare şi răbdare. 

— Vreţi să sugeraţi că aşa a fost scos creierul doctoriţei? a 
întrebat detectivul Fowler, năucit, incapabil să priceapă unde 
bătea medicul legist Scrinna cu explicaţiile lui. 

— Ceea ce vreau să vă spun, domnule detectiv, e faptul că 
fosele nazale, osul etmoid şi cutia craniană ale cadavrului sunt 
intacte şi că, oricât aş încerca, nu pricep cum de i-a dispărut 
creierul. Parcă s-ar fi dezintegrat ori volatilizat, ori parcă 
niciodată n-ar fi existat o masă encefaliană în craniul doctoriţei. 

— Dacă am înţeles bine, îmi spui că medicina legală n-are un 
răspuns pentru un asemenea fapt. 

— Asta-i, domnule detectiv. Mi-am convocat câţiva colegi de 


la Institutul de Medicină Legală din New York City, ca să studieze 
şi ei cazul, dar, doar dacă nu-s nebun de legat, nu cred ca 
vreunul dintre ei să ajungă la concluzii medicale diferite de ale 
mele. Pereţii osoşi ai capului sunt complet lipsiţi de orice 
aderenţă ori substanţă străină şi nu există nici cel mai mic semn 
că ar fi putut fi modificaţi de către cineva. 

— Dar îmi vorbeşti despre un fenomen SF, doctore Scrinna: 
un cadavru fără creier şi cu un cuvânt însemnat cu fierul roşu pe 
mână. 

— N-aş şti cum să consider toate astea, domnule detectiv, 
decât ca pe un caz inexplicabil pe cale ştiinţifică. Deşi n-am nici 
cea mai micăîndoialăcă orice amator de fenomene paranormale 
l-ar transforma într-un pasionant Dosar X, un mister dintre cele 
care se prezintă în serialele TV şi trezesc entuziasmul publicului 
de toate categoriile. Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei, n-aş crede 
niciodată că aşa ceva e cu putinţă. 

— Toate astea au să fie greu de explicat presei. Jurnaliştii 
vor crede că poliţia a înnebunit cu totul. 

— Da, şi poate că au dreptate. Un fapt atât de extraordinar 
nu va face decât să aţâţe focul speculațiilor celor mai greu 
demonstrabile, aşa că vor apărea tot soiul de teorii care să 
explice cele întâmplate de pe poziţiile oricărei doctrine 
pseudoştiinţifice, mistice, ezoterice ori religioase. 

— Doctoriţa Hart făcuse din înţelegerea creierului omenesc 
un scop în viaţă şi ar fi culmea ironiei ca tocmai al său să-i fi 
adus moartea. 

— Uneori se produc asemenea situaţii inexplicabile. 

— Credeţi cu adevărat, domnule Scrinna, că doctoriţa Hart 
putea să fi descoperit tehnologia necesară pentru a manipula 
mintea omenească? 

— Nu-i prea mare deosebire între a crede aşa ceva şi a crede 
că i-ar putea fura cineva creierul fărăsă-i practice nici cel mai 
mic orificiu în cap. Nu-i decât o chestiune de progres ştiinţific şi 
avans tehnologic.In urmă cu abia 50 de ani, nici nu ne puteam 
gândi că inima unei fiinţe moarte ar putea fi transplantată în 
corpul unei fiinţe vii. Şi acum, vedeţi dumneavoastră, nu demult 
presa a informat că, pentru întâia oară, unei femei căreia 
propriul câine îi ciopârţise chipul i-a fost transplantată o nouă 
faţă. 

— Ce mai, este incredibil! 


— Surprinzător cum a demonstrat ştiinţa că un fapt 
considerat cândva magic ori inexplicabil devine un simplu truc, 
fezabil în laborator. 

— Şi dacă n-ar fi vorba decât despre un joc neobişnuit de 
magie, despre un truc în care obiecte, animale ori persoane trec 
dintr-un cufăr sigilat într-altul, fără ca spectatorul să poată 
descoperi în ce fel... a făcut Aldous Fowler speculaţii cu glas 
tare. 

— De-ar fi cum spuneţi, e limpede că lluzionistul 
dumneavoastră, domnule detectiv, e o fiinţă perversă, care ştie 
mult mai multe despre creierul omenesc decât ne vom putea 
noi închipui vreodată. 


Temnița diavolului 
8 


Bătrânul şi-a dat repede seama că în afara temniţei ceva se 
schimbase. S-a uitat dincolo de drugii din fier şi a observat că de 
tavan nu mai atârnau trupuri. În locul lor, se aflau un jilţ din fier 
având spătarul ghintuit cu vârfuri ascuţite, şi un soi de forjă, 
unde ardeau bucăţi mari de cărbune. O fumăraie cenuşie se 
înălța spre tavanul cavernei, înnegrind aerul, iar Kenneth Kogan 
s-a întrebat dacă nu cumva tocmai acel instrument de tortură 
fusese la originea urletelor sfâşietoare pe care tocmai le auzise. 

A adulmecat în jurul lui, încercând să prindă mirosul 
cărbunilor aprinşi, şi-a mijit privirile şi a ciulit urechile, ca o 
pradă fără apărare, care presimte apropierea jivinei ce o va 
devora până la urmă în întuneric. Trecuse mult de când călăul 
său, căpcăunul cu limba retezată, nu-i mai aducea nici crupele 
de faină, nici porţia de apă. De când îşi putea aduce aminte, nu 
mâncase decât o singură dată, dar i se părea că băuse de două 
ori, ultima dată când îl vizitase călugărul. | se părea că stătea 
închis între acele ziduri din piatră de o veşnicie, deşi era posibil 
să nu fi trecut mai mult de o zi de când se deşteptase, fărăsă-şi 
amintească nimic, în acea temniţă a diavolului. 

Între timp, Kenneth Kogan izbutise să-şi recapete o parte din 
memorie şi trecut, şi găsise cauza ce putea explica arestarea şi 
funebrascenografie teatrală în care fusese implicat fară voie, 


reprezentând soarta tragică a unui eretic medieval; cel puţin 
ştia că, oricine ar fi fost ei, răpitorii lui voiau să afle doar unde 
era ascunsă Esenţa marelui Mister şi ce ştia el despre ea. De 
aceea îi şi scotociseră în minte. 

Temnicerul a intrat în celulă fără ca bătrânul să-l fi auzit. L-a 
văzut apărând ca o fantomă în fundul tenebroasei grote 
subpământene, o figură estompată în fumăraia cenuşie care 
urca de la forjă. Nu putea distinge limpede mişcările bărbatului 
cu limba retezată, dar i s-a părut că vedea cum acesta vârâse 
un drug lung de fier în jăraticul nestins din forjă şi apoi plecase, 
în tăcere neauzindu-se decât cum îşi târa picioarele. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 
8 


Beth şi Nicholas n-au discutat nimic despre formulă când, 
dis-de-dimineaţă, s-au întâlnit, ca în fiecare zi, în staţia unde 
oprea autobuzul şcolii. Fiecare aştepta să vorbească celălalt 
despre cum găsise pagina web cu sfera cerească şi postul de 
control al navei spaţiale virtuale. Dar, la sfârşitul orelor, Nicholas 
n-a mai putut suporta tăcerea şi, de cum au ieşit din şcoală, i-a 
spus lui Beth: 

— Dacă vrei, putem să mergem acasă pe jos. 

În mijlocul colegilor gălăgioşi care roiau în jurul lor, Beth i-a 
surâs. 

— Ştiam eu că n-aisă fii în stare să respecţi înţelegerea pe 
care am făcut-o, i-a spus. 

S-au îndreptat spre Morningside Park. După-amiaza era rece, 
dar cerul se luminase şi începuse să capete culoarea roşiatică a 
amurgului. 

— Mulţumesc pentru ajutor, Beth, i-a spus Nicholas, dându-şi 
pe spate şapca albastră cu emblema ŞETA pe vizieră. 

— Eşti hotărât să vorbeşti despre joc. 

— Da, cred că trebuie s-o facem, Beth. Dacă n-ai fi fost tu, 
poate că nu m-aş fi gândit că era pur şi simplu adresa URL a 
unei pagini web necunoscute pe internet. 

— Ţi-am spus că era destul de simplu. 

— Dar eu mă încăpăţânasem să găsesc un indiciu pe motorul 


de căutare Google, şi acolo nu era nimic. Am pierdut vremea pe 
un drum care nu ducea nicăieri, când portalul virtual era sub 
nasul meu, iar eu nu izbuteam să-l văd. 

— Mă rog, mă bucur că până la urmă ai priceput, dar n-am 
avut intenţia să-ţi sugerez nici un indiciu. Cred că l-ai găsit 
singur. 

— E un joc pasionant. 

— Desigur. Dar eu încă n-am descoperit care poate fi codul 
de acces. leri-noapte, a trebuit să am grijă de gemenele vecinei, 
doamna Walkeg, şi n-am putut continua jocul. De aceea nu ți- 
am răspuns la Videotelefon, mama striga ca din gaură de şarpe 
să fiu punctuală la întâlnire. 

— Acum nu mai are nici o importanţă, Beth. Care-i termenul 
tău limită pentru introducerea codului de acces? 

— Mai am două ore; pe la şapte, cred. 

Nicholas şi-a privit ceasul de mână. 

— Trebuie să te grăbeşti, Beth, nu-ţi mai rămâne decât o oră 
şi 50 de minute, a spus, grăbit. 

— Aproape că uitasem de numărătoarea inversa! a exclamat 
Beth, grăbind pasul. 

— Nu poţi să rămâi afară din joc, Beth. Trebuie să introduci 
codul înainte de expirarea timpului, şi nu poţi greşi. 

— Nu-s foarte sigurăcă am să pot găsi codul într-un timp atât 
de scurt şi dintr-o singură încercare. 

— i-o pot spune eu. Am descoperit-o de dimineaţă, când 
încercam să aţipesc. Numai că... 

— Aşteaptă! l-a oprit Beth, acoperindu-i gura lui Nicholas cu 
mâinile. Îţi aminteşti ce-am vorbit în Central Park? 

Nicholas a consimţit, fărăsă spună nimic, iar Beth a 
continuat: 

— Joc mai departe numai dacă trec singură de proba codului 
de acces. Astea-s regulile, Nicholas. Regulile sunt importante, 
pricepi? 

— Sigur că pricep, dar ştii şi că fără tine jocul asta ori ce-o fi 
el n-are nici un haz pentru mine. Ori jucăm împreună, ori mă las. 
Suntem o echipă, Beth, Echipa Galileo de la ŞETA, şi nu văd de 
ce acum ar trebui să fie altfel. 

— Lasă-mă cel puţin să încerc, Nicholas. Ştii că nu m-aş simţi 
bine faţă de mine însămi dacă n-aş face aşa. 

— Bine, mai ai aproape o oră şi 30 de minute. Aşa că începe 


cu începutul şi dă-i bătaie. Sunt sigur că ai să reuşeşti. 

S-au despărţit la intrarea în clădirea unde locuia Beth cu 
mama şi sora ei mai mică, un zgârie-nori modern, ale cărui 
ferestre de cristal străluceau în amurg ca nişte oglinzi de aur. 

— Te sun de pe Staţia Modulară NK la orele 18.45, a spus 
Nicholas, plecând. 

— Am să fiu atentă la ecranul Navei Interplanetare BH, a 
răspuns Beth şi a intrat în gang. 


Semnul abisului 
8 


Aluat foile goale şi le-a pus în ordine pe masă. Aldous Fowler 
folosea mereu aceeaşi metodă pentru a-şi elabora ciornele 
dosarelor poliţieneşti: ştirea crimei, ora şi locul comiterii ei, 
persoanele implicate, descrierea scenei, indiciile delictului, 
dovezile materiale, părerile medicului legist, mărturiile, primele 
concluzii. Aşa învățase la Academia de Poliţie şi niciodată nu 
procedase altfel. Acest ritual era pentru el ca un balsam care îi 
permitea să-şi ordoneze ideile în minte dintr-o singură privire, 
pe când revizuia notițele din carnet, căutând titlul cazului. 
Pentru detectivul Fowler, eticheta dosarului polițienesc era mult 
mai mult decât o simplă referinţă de pus în fruntearapoartelor, 
cu care să deschidă folderele şi fişierele informatice ale 
Departamentul de Omucideri al Poliţiei. Titlul pus unui caz, 
alături de numele victimei, era pentru el tot atât de important 
ca şi cel al unui roman, al unui cântec ori al unei opere de artă. 
El trebuia să concentreze şi rezume aspectele cele mai 
importante ale cazului, nucleul chestiunii, codul asasinatului. Lui 
nu-i era nicidecum greu să obţină acest rezultat; la Academia de 
Poliţie se afirmase printr-o mare capacitate de a face conexiuni 
şi sinteze. Era în stare să lege în câteva secunde cele mai 
complexe fire ale unei investigaţii criminale lungi şi dificile, 
reducându-le la un simplu rezumat. Tocmai de aceea fusese şef 
de promoţie şi putuse să-şi aleagă Departamentul de Omucideri 
din New York. 

De cum a terminat să-şi recitească blocnotesul, a şi pus un 
titlu ciornei a ceea ce urma să fie raportul său: 


Cazul Iluzionistului 


Da, şi-a zis detectivul Fowler, aducăndu-şi aminte cuvintele 
medicului legist Scrinn A. Kendall, când îi spusese că dispariţia 
creierului din craniul doctoriţei Hart părea un truc de 
prestidigitaţie, unde ceva dispare dintr-un loc ca şi cum s-ar 
dezintegra, ca să reapară în chip surprinzător în altul. 

Poate că creierul doctoriţei Hart era pe undeva, deşi ei încă 
nu ştiau să explice cum plecase din craniul ei intact şi gol. De 
aceea, autorul trucului medico-ştiinţific nu putea fi decât un 
lluzionist malefic, care ştia despre creierul omenesc mai multe 
decât ar fi putut ei să-şi închipuie vreodată. Misiunea lui, ca 
detectiv criminalist, era tocmai aceea de a-l demasca pe 
vrăjitorul intrigant din umbră. 

— Un iluzionist? a întrebat căpitanul Fitch din biroul lui. 

— Da, cazul lluzionistului, deşi aceasta nu-i decât metafora 
cu care îl numim pe cel care a furat creierul doctoriţei Hart, 
fărăsă lase altă urmă decât semnătura crimei, cuvântul „Kot", a 
explicat detectivul. 

— Şi? l-a iscodit căpitanul, strângându-şi buzele într-un rictus 
care îi accentua îndoielile. 

— Sunt convins că asasinul ne provoacă să-i aflam 
identitatea şi trucurile, ca un mag neurolog care şi-a pierdut 
minţile. 

— Haida-de, Aldous! Doar nu-mi sugerezi că doctoriţei Hart i- 
a furat creierul un coleg de-al ei, a spus, exaltat, căpitanul Fitch, 
plimbându-se dintr-un capăt într-altul al biroului cu ceaşca de 
cafea în mână. 

— Cel puţin, e cineva cu suficiente cunoştinţe de neurologie 
pentru a putea extrage masa encefalică a unei persoane fărăsă-i 
perforeze craniul. Aş îndrăzni chiar să spun, acceptând opinia 
medicului legist Scrinna, că hoţul ştie despre creierul omenesc 
lucruri complet necunoscute ştiinţei actuale. 

— Calci pe un teren nesigur, Fowler, a spus căpitanul Fitch, 
care nu putea accepta argumentele subordonatului său. Nu le 
putem spune oamenilor că un neurolog sărit de pe fix umblă 
liber printre noi, furând creierele colegilor lui, ca un pungaş 
oarecare. În plus, la ce i-ar trebui cuiva creierul doctoriţei Hart? 

— Presupun că pentru a-l studia, şi n-ar fi ăsta primul caz, a 


răspuns, sigur de el, Aldous Fowler, făcându-şi şeful să tresară. 

— S-a mai întâmplat aşa ceva? a întrebat căpitanul, privindu- 
| pe Aldous cu coada ochiului. 

— Nu în împrejurări similare, după câte ştiu. Dar, când îmi 
pregăteam raportul, am căutat pe Google sintagma „furt de 
creiere" şi nu mică mi-a fost uimirea când am găsit câteva 
pagini web care pomeneau despre misteriosul furt al creierului 
lui Einstein. 

— Şi creierul lui Einstein a fost furat? a întrebat căpitanul, 
perplex. 

Aldous Fowler s-a instalat mai bine în fotoliu şi a făcut o 
pauză. 

— Aşa ne dau asigurări unele reviste ştiinţifice. Einstein a 
murit în anul 1955 la spitalul din Princeton şi a fost incinerat, 
după cum dorise. Dar, după două decenii, se pare că un jurnalist 
a descoperit că un patolog din spital, Thomas S. Hardwey, 
extrăsese creierul genialului savant german cu scopul de a-i 
studia structura neuronală. Unele reviste de neurologie au 
publicat diverse articole care susţin teoria că Einstein avea o 
anatomie cerebrală diferită de a celorlalţi muritori, ceea ce i-ar 
explica genialitatea. 

— Mă tem că suntem în faţa unui caz mult mai serios şi 
confuz decât am putea presupune, a admis căpitanul Fitch, 
trecându-şi mâna peste frunte şi lăsând să-i scape un lung oftat. 

— Teza ca un neurolog ar fi extras creierul doctoriţei Hart 
nu-i o aiureală, a continuat detectivul; trebuie să ţinem seama 
de faptul că ea însăşi era un savant care încerca să pătrundă în 
mintea omului, pentru a descoperi secretele mecanismului de 
funcţionare a acesteia, ceea ce mulţi alţi oameni de ştiinţă ar 
dori să facăfără nici un scrupul. 

— Ipoteza ta e uşor insolită, dar recunosc că suntem în faţa 
unui caz parcă şi mai neverosimil, dacă se poate aşa ceva, a 
spus căpitanul Fitch. 

— Dacă îmi veţi citi raportul, veţi observa că propun două căi 
de cercetare foarte diferite: una ar aborda simbologia, pentru a 
descifra înţelesul cuvântului „Kot" şi dacă are sau nu vreun sens 
ritual ori ezoteric faptul că a fost însemnat cu fierul roşu în 
palma doctoriţei Hart; alta ar aprofunda descoperirile ştiinţifice 
ale defunctei şi legăturile ei cu Centrul Grosling. Poate că 
oamenii de acolo nu ne-au spus tot ceea ce ştiu. 


Temnița diavolului 
9 


Pe masa de tortură, bătrânul simţea cum vârfurile ascuţite 
ale spătarului îi atingeau pielea, fărăsă-i facă vreun rău. Mâinile, 
cu palmele îndreptate în sus, îi erau prinse cu curele din piele de 
braţele unui scaun robust din lemn, iar picioarele îi erau legate 
cu frânghii subţiri din alfă. Pe frunte, îi lunecau picături mici de 
sudoare, care sclipeau în lumina roşiatică a cărbunilor ce ardeau 
în forjă, iar trupul îi tremura convulsiv şi necontrolat din pricina 
spaimei. Nu-şi putea întoarce capul, fixat demasa de tortură cu 
un inel din fier, iar ochii ieşiţi din orbite îi jucau dintr-o parte într- 
alta. Nu vedea pe nimeni lângă el, darauzea în spate răsuflarea 
gâfâită şi urât mirositoare a temnicerului fără limbă. A simţit şi o 
prezenţă mai apropiată, o umbră ori un strigoi cu faţa nevăzută. 

— Ce vreţi de la mine? a întrebat, sfidător, trecând peste 
propria groază. 

Vorbele bătrânului au fost urmate de o tăcere profundă, 
înnegurată, care a inundat fiece cotlon al grotei subterane. 

— Spune cum te cheamă! a strigat călugărul. 

— Ştii la fel de bine ca şi mine, a răspuns bătrânul cu glas 
ferm. 

Călugărul a făcut semn cu mâna călăului, şi acesta a strâns 
curelelece legau trupul condamnatului de masa de tortură. Un 
strigat de durere a ieşit de pe gâtlejul bătrânului, care simţea 
cum un şir nesfârşit de ţepi i se înfigeau în spate, rupându-i 
pielea fără nici o milă. 

— Spune cum te cheamă! a strigat iar călugărul, fărăsă-i 
pese de suferinţa bătrânului. 

— Numele meu e Kenneth Kogan, a bâiguit acesta. 

— Recunoşti că priveşti stelele ca să afli din ele originea 
tuturor lucrurilor? 

— Recunosc că-s astrofizician şi caut, prin metode ştiinţifice, 
cauzele care explică fenomenele naturale ce se produc în 
univers, a replicat Kenneth Kogan. 

— Negi, ca atare, existenţa unei fiinţe superioare care a 
creat Cerul şi Pământul? 


— Eu nu pot nici nega, nici afirma ceea ce nu cunosc, a 
răspuns bătrânul, abia şoptit. 

Mâinile călăului au tras din nou de curele, iar bătrânul şi-a 
înăbuşit un strigăt de durere. 

— Obrăznicia cu care vorbeşti e cea mai bună dovadă a 
ereziilor pe care le practici, a spus călugărul cu trăsături rigide 
ca o mască de lut. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. La începutul secolului al XXI-lea, 
nici o teorie ştiinţifică nu-i eretică. Acum ştiinţa e acceptată şi 
respectată ca o cale ce duce la cunoaşterea adevărată. Au 
trebuit să treacă veacuri la rând ca să ieşim din întunericul unde 
ne întorsese reprezentarea grosolană pe care voi aţi dat-o 
Evului Mediu. 

— Stărui că vii din viitor, că aparţii altui timp? 

— Măiîndoiesc serios că timpul meu e diferit de-al vostru. De 
ce umblaţi cu fofârlica şi nu puneţi capăt o dată pentru 
totdeauna acestei farse? 

— Cum îndrăzneşti să numeşti „farsă" judecata Inchiziției? l- 
a întrebat, furios, călugărul, făcându-i iar semn călăului, care 
imediat a înfipt din nou vârfurile ascuţite în trupul slăbit al 
bătrânului. 

— Voi sunteţi diavolul, voi sunteţi răul, voi sunteţi 
întunericul, voi sunteţi bestia iadului! a strigat Kenneth Kogan, 
chircindu-se de durere. 

— Da, Satana te pedepseşte, şi el te va condamna să fii ars 
pe rug! 

— N-o să mă faceţi niciodată să-mi reneg convingerile. 

— Am obţinut deja ceea ce voiam de la tine. 

Călăul s-a uitat la călugăr, iar acesta i-a arătat din priviri 
fierul incandescent din focul forjei. L-a luat cu hotărâre, s-a 
apropiat de bătrân şi i l-a apăsat în palmă. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 
9 


Beth s-a aşezat la postul de control al Navei Interplanetare 
BH şi a pus pe masă foaia cu formula primită pe mail. Clepsidra 
de pe pagina web îşi continua inexorabil numărătoarea inversă 


pe ecranul calculatorului, făcând să curgă, secundădupă 
secundă, timpul ce-i mai rămânea pentru a introduce codul de 
acces la jocul enigmelor fără sfârşit. Abia de mai avea 30 de 
minute, şi nu era sigură că va izbuti. Codul putea fi orice: un 
nume, propriul ei nume, un grup de cifre ori litere, un cuvânt 
concret sau orice cifră aleasă la întâmplare, dar n-avea la 
dispoziţie decât o încercare ca să afle dacă ghicise ori nu. 30 de 
minute nu erau prea mult, şi-a zis, încercând să-şi ţină sub 
control nervii, pe care începea să şi-i simtă la suprafaţa pielii. 30 
de minute erau 1 800 de secunde, 1 800 de bătăi ale inimii ei, 
pe care avea să le simtă scurgându-se cu un ciocănit iute şi fără 
preget în piept. Nicholas îi spusese s-o ia de la început şi Beth 
voia să urmeze paşii aşa cum îi explicase el în autobuzul şcolii şi 
în campusul colegiului cu o zi mai înainte. Dacă ţinea seama de 
raţionamentele şi deducţiile lui Nicholas, putea să descopere, 
probabil, codul de care avea nevoie. De aceea a redistribuit 
operaţiile formulei în conformitate cu înmulţitorii. 


_AUTĂ _SENŢA MARELUI MI_TER _N S_ATELE 
A_ESTUIJ_C _L EN_GMELOR FĂR._ SFi ŞIT 


„Caută Esenţa marelui Mister în spatele acestui joc al 
enigmelor fără sfîrşit", a citit în gând. S-a uitat la clepsidră şi a 
observat că nu trecuseră decât zece minute din numărătoarea 
ei inversă. Mai dispunea de douăzeci, şi a început să-şi spună că 
avea să izbutească. Acum nu trebuia decât să scrie cuvântul 
„SCRABBLE" şi să asambleze în jurul lui celelalte partide ale 
vestitului joc. 


M F 


S M CAUTĂ 
P I R R 
A SCRABBLE Ă 
SFÎRŞIT T L 
N ESENȚA U J 
AL R C ENIGMELOR 
E E C 
S 
T 
U 
I 


Preţ de câteva clipe, a privit cuvintele legate între ele ca şi 
cum s-ar fi uitat la un frumos covor multicolor. Era, fărăîndoială, 
o criptogramă inteligentă şi precisă. Dar şi-a dat brusc seama 
căexistă ceva ce nu se potrivea cu formula primită pe mail: 
ultima parte era inutilă. Era chiar lipsită de sens în contextul 
rezolvării, deoarece codul pentru descifrarea mesajului cifrat nu 
era cuvântul „SCRABBLE", ci ordinea numerică a deînmulţiţilor şi 
înmulţitorilor. Dacăfăcea abstracţie de fazele de „SCRABBLE", a 
raţionat Beth, mesajul nu se schimba deloc. Cuvântul 
„SCRABBLE" era doar un adaos inutil, încă un joc adăugat la 
jocul acelei formule. Beth a tras un chiot de bucurie. „Da, e 
incredibil! a exclamat ea în tăcerea Navei Interplanetare BH. 
SCRABBLE e codul de acces în jocul enigmelor." 


Semnul abisului 
9 


Mintea lui Aldous Fowler părea un calculator hodorogit, gata 
să facă explozie. Gândurile i se îngrămădeau în minte, alternau, 
dispăreau, se iveau iar şi se amestecau, într-o succesiune 
nesfârşită de imagini vagi şi absurde. Cu ochii închişi şi 
picioarele încrucişate pe masa de scris din biroul lui, detectivul 
încerca să se odihnească vreo câteva minute, înainte de a-şi 
continua munca. Obişnuia să practice acest soi de relaxare de 


când, în copilărie, frecventase un psiholog. Îşi mai aducea încă 
aminte de lungile şedinţe de psihoterapie cu doctorul Norwoll, 
din târguşorul lui natal din Detroit. „Lasă-ţi gândurile să fugă", îi 
spusese de nenumărate ori medicul, ca să-l facă să uite 
imaginile oribile, care acum îi reveneau în minte doar pentru o 
clipă, pentru a se face iar nevăzute în abisurile memoriei. 
Directorul Centrului Grosling îi spusese că memoria e un 
mecanism natural minunat, care îţi permite să recuperezi şi să 
clasifici toate informaţiile primite de la creier. Dar, adăugase, 
mintea uită peste 80% din experienţele pecare le trăieşte fiinţa 
umană. Cu toate acestea, Aldous Fowler nu-şi uitase amintirile 
teribile. Izbutise doar să le adoarmă, să le sedeze cu trecerea 
timpului, ca să nu revină la viaţa pe care o avuseseră în creierul 
lui, pe când era copil. Cum să-şi poată şterge pentru totdeauna 
din memorie imaginea atroce a celui mai bun prieten pe care îl 
văzuse, mort, tranşat ca o păpuşă dezmembrată pe malul 
lacului Huron, unde făcuseră de atâte ori baie noaptea, pescuind 
până în zori? Imaginea îi marcase viaţa la fel cum fierul roşu 
marcase cuvântul „Kot" în palma doctoriţei. Poate că doctoriţa 
Hart i-ar fi putut intra în minte, pentru a-i smulge acele amintiri 
înspăimântătoare, la fel cum se extirpă din creier o tumoră 
malignă, ori poate că doctoriţa ar fi putut să-i înapoieze 
prietenul, asasinat cu brutalitate pe când nu era decât un copil. 


Temnița diavolului 
10 


Când bătrânul şi-a venit în fire, a simţit că palma îi ardea de 
parcă ridicase cu ea un cărbune încins. Năucit de durere, s-a 
uitat la stigmatul pe care călăul i-l însemnase cu fierul roşu în 
palmă şi a citit, înspăimântat, un cuvânt pe care îl cunoştea: 
„Kot". Atunci, temnicerul a deschis uşa de fier a temniţei fără să 
i se citească în priviri nici o urmă de milă pentru bătrân. Avea în 
mâini un borcan cu alifie şi s-a aplecat în faţa lui, ca să-i ungă 
palma arsă cu brutalitate. Apoi a scos cătuşele de la mâinile şi 
gleznele prizonierului, şi i-a făcut semn să se ridice. 

— Unde mă duci? a întrebat Kenneth Kogan, aproape fărăsă 
sepoată ţine pe picioare şi ştiind că întrebarea îi va rămâne fără 


răspuns. 

Mâinile temnicerului l-au susţinut, obligându-lsă meargă. 
Bătrânul înainta încet. La fiecare pas, privea în jur, încercând să 
dea de vreun detaliu care să-l ajute să înţeleagă unde se afla cu 
adevărat. Dar grotasubpământeană părea să fie chiar în inima 
iadului. Pe zidurile din piatră lunecau firicele de apă, uşile din 
fier ale celulelor erau ruginite de umezeală şi a zărit acolo 
saltele zdrenţăroase pe care zăceau trupuri omeneşti. Totul era 
sumbru şi întunecat, cu excepţia trecerii din fund, luminată cu 
torţe, pe unde îl vedea venind mereu pe temnicer şi unde n-au 
întârziat să se afunde. Cel puţin avea să iasă din acel loc sinistru 
ca un mormânt, şi-a zis Kenneth Kogan, recăpătându-şi curajul 
în mers. Era chiar posibil ca răpitorii lui să-l lase în sfârşit liber şi 
atunci avea iar să simtă razele calde de soare pe faţă, ca pe 
vremea când se plimba prin dumbrăvile pădurii ce înconjura 
casa lui din Ithaca. 

Temnicerul a deschis uşa grotei şi au ieşit pe un palier de 
unde pornea o scară îngustă în spirală, abia luminată de un 
opaiţ cu ulei. Ajutat de temnicer, Kenneth Kogan a urcat treptele 
cu greutate. 

Prin altă trecere, au ajuns într-o odăiţă cu tavan boltit, ale 
cărei ziduri groase din piatră erau acoperite cu covoare. Intr-un 
colţ, ardea o căţuie cu mirodenii, proiectând pe tavan o lumină 
palidă, roşiatică, iar în faţa lor se înălţau cele două canaturi ale 
unei uşi enorme, cu întărituri din fier. Ajungând în faţa ei, călăul 
a lovit impetuos cu un ciocănel de bronz, iar uşa s-a deschis 
imediat. 

Ceea ce a văzut în acea încăpere imensă, luminată de un şir 
de lampadare ce atârnau din tavan ca nişte păianjeni uriaşi, l-a 
făcut pe Kenneth Kogan să se cutremure: doi călugări cu rase şi 
glugi negre păzeau uşile unui salon alungit, lat cât nava unei 
catedrale, flancat de tribune înalte, doldora de călugări, şi ei cu 
capetele acoperite cu glugi, care formau un culoar central. In 
fund, se înălța pe podea o estradă mare, iar Kenneth Kogan a 
văzut alţi cinci călugări, şi ei cu feţele acoperite de glugi negre, 
aşezaţi pe scaune de preţ, sculptate din lemn aurit. La dreapta 
tribunalului, în picioare, parcă aşteptându-i cu nerăbdare 
sosirea, stătea un călugăr cu glugă, care, a presupus bătrânul 
fără să ştie de ce, era cel care îl interogase şi torturase în 
temniţa diavolului de unde tocmai ieşise. 


În încăpere domnea liniştea hăurilor fără fund, de parcă 
mulţimea de călugări din tribune ar fi amuţit, nemaifiind în stare 
decât să-l ţintuiască cu priviri nevăzute pe nou-sosit. Călugării 
erau încremeniţi,astfel încât Kenneth Kogan nu putea şti dacă 
erau bărbaţi ori femei, tineri ori bătrâni, fiinţe din carne şi oase 
ori simple manechine, care făceau parte din perfecta şi 
înspăimântătoarea scenografie teatrală pe care o bănuia. 

Prizonierul a făcut câţiva paşi înainte şi doi călugări au închis 
canaturile uşii enorme în spatele lui. Cu capetele plecate şi 
mâinile încrucişate sub mânecile raselor negre, s-au aşezat de-o 
parte şi de alta a prizonierului şi, într-o tăcere mortuară, au 
înaintat spre estradă ca un cortegiu funebru la Judecata de Apoi. 


Jocul enigmelor fără sfârşit 
10 


Chipul surăâzător şi fericit al lui Beth Hampton s-a ivit în colţul 
din dreapta sus al monitorului lui Nicholas. 

— Bună, BH! Ai găsit codul? a iscodit-o Nicholas, privindu-şi 
ceasul de la mână. Mai erau cincisprezece minute până la 
încheierea numărătorii inverse a lui Beth şi amândoi aveau timp 
suficient pentru a introduce codul în pagina web a jocului. 

— Da, cred că am găsit-o, NK! a exclamat, orgolioasă, Beth. 

— Bine, atunci n-ar strica să verificăm dacă am făcut aceeaşi 
deducție. Cine zice primul? 

— Mi se pare că nu aşa ne-am înţeles, NK, a ripostat Beth, 
mişcând capul dintr-o parte într-alta. 

— A, nu? Şi cum ne-am înţeles, BH? 

— Că fiecare din noi îşi va urma propriul drum, total 
independent de celalalt. lţi aduci aminte? 

— Ne-am înţeles să mergem fiecare pe drumul lui până 
ajungem în acest punct; dar, începând de aici, e altfel, BH. 

— Nu vad de ce s-ar schimba lucrurile. 

— Pai, pentru mine e foarte limpede, a lămurit-o Nicholas pe 
Beth, uşor iritat de încăpăţânarea ei. Dacă deducţiile noastre 
despre cod nu coincid, unul din noi rămâne pe-afară, asta în caz 
că celălalt ghiceşte. Acum pricepi? 

— Poate că-i aşa, NK, dar astea-s regulile jocului. Regulile-s 


importante, ţi-am mai spus. 

— Da, da, regulile-s importante, ştiu asta, deşi trebuie să fii 
de acord cu mine că, în acest caz, regulile le inventezi tu, a 
ironizat-o Nicholas. După câte ştiu, nici jocul formulei, nici jocul 
de scrabble şi nici jocul enigmelor fără sfârşit n-au instrucţiuni. 
De ce eşti atât de căpoasă? 

— Ţi-am mai explicat lângă lacul din Central Park, NK, şi nu 
cred că-i vreun capriciu de-al meu. Dacă propriul meu cod de 
acces în joc nu-i corect, eu n-am să intru în el, oricât de 
amuzant ar fi. 

— Haide, BH! Nu crezi că sari calul? Nu-i decât un joc! 

— Te înşeli, NK. Dacă, aşa cum ne-am gândit, ŞETA ne pune 
la încercare, nu putem să luam parte la joc cu orice preţ, 
folosind tot felul de şmecherii. Beth s-a uitat la clepsidra de pe 
pagina web şi a văzut că nu-i mai rămâneau decât cinci minute 
şi jumătate ca să-şi introducă propriul cod. Nu mai am decât 
cinci minute şi 29 de secunde, 28, 27, 26... 

— Bine, bine! Lasă-măsă mă gândesc o clipă, i-a cerut 
Nicholas. A urmat o clipă de tăcere şi, în cele din urmă, a 
continuat: De acord, dar cel puţin să facem ceva. 

— N-am prea mare încredere în ideile tale, a glumit Beth. 

— Să introducem codul de acces în acelaşi timp. Aşa o să 
aflăm pe loc dacă am reuşit amândoi să trecem proba. 

— Asta nu mi se pare o idee rea, NK. 

— Bine, tot e ceva. 

— Începem? 

— După ce număr de la trei la zero. 

— Simt gâdilături în stomac. 

— Linişteşte-te, BH, nu se-ntâmplă nimic. 

— Da, ştiu, nu-i decât un joc. 

Nicholas a respirat adânc, de parcă urma să se arunce în 
apa. 

— Eşti gata? a întrebat. 

— Da, sunt pregătită. 

— Atunci încep numărătoarea inversă. Trei... doi... unu... şi... 
zero. Sub clepsidra virtuală de pe fiecare ecran, amândoi au 
scris launison acelaşi cuvânt. 


Semnul abisului 


10 


Deşi era aproape miezul nopţii, Aldous Fowler nu voia să 
plece spre micuțul lui apartament din comitatul Queens, foarte 
aproape de Long Island. A doua zi trebuia să se întoarcă la 
Centrul Grosling şi voia să ştie ceva mai mult despre cum 
studiau acolo creierul omenesc. Mai multe întrebări se conturau 
în mintea detectivului: Ce era, mai precis, Centrul de Cercetări 
Neurologice Grosling? Când fusese creat şi de către cine? Ce 
urmărea? Cum îşi finanța cercetările? Ce experimente se 
realizau acolo? 

Folosind doar lumina ce venea dinspre ecranul calculatorului, 
detectivul Fowler a scris în motorul de căutare Google numele 
complet al Centrului Grosling. Ecranul a pâlpâit şi, în mai puţin 
de o secundă, s-a acoperit cu o lungă listă de rezultate, dintre 
care primul îi aducea exact informaţia pe care o căuta: 
paginacentrulgrosling.com. A pus săgeata mausului pe ea şi a 
dat click, ca s-o activeze. Imediat a apărut pe ecran logo-ul 
centrului: un soi de trifoi alcătuit din neuroni, cu sigla CCNG la 
bază. 

A dat iar click pe logo şi, în cele din urmă, a apărut pagina 
oficială a centrului. Era o web cu aspect grafic auster, dar 
elegant şi practic, având în partea dreaptă o imagine 
tridimensională a maiestuosului edificiu din oţel, care oferea o 
vizită virtuală în toate secţiile centrului, în partea stângă, 
fluturau câteva bannere, care trimiteau la secţiile domeniului: 
introducere, istoria centrului, organigramă, departamentede 
cercetare, personal, publicaţii, activităţi ştiinţifice, evenimente, 
biblioteca. Un întreg labirint informaţional, în care te puteai 
pierde cu orele, poate cu zilele, căutând ceva la fel de incert ca 
o informaţie ascunsă, un semn la fel de eteric ca aerul, o pistă 
invizibilă despre ceea ce i se putuse întâmpla doctoriţei Hart şi, 
mai ales, despre cine îi putuse face să dispară, ca un lluzionist 
malefic, creierul privilegiat. 

Dar vizita virtuală la Centrul Grosling n-avea să fie inutilă 
pentru detectivul Fowler. Trecerea prin toate acele pagini îi 
permitea să cunoască toate datele precise de care avea nevoie 
ca să-şi înceapă investigația, răscolind dinainte terenul pe care 
avea să-l străbată, cu aceeaşi exactitate cu care un explorator 
îşi programează, bazându-se pe un ansamblu de enciclopedii şi 


harţi cartografice, viitoarea expediţie la capătul lumii. Acestea 
erau avantajele progresului, ale fantasticei invenţii tehnologice 
numite internet, pe care el nu izbutea s-o înţeleagă, dar care 
permitea interconectarea la scara mondială a milioane de 
calculatoare, transferul de fişiere, mesaje electronice şi 
convorbiri directe sau organizarea de videoconferinţe, aidoma 
celei pe care chiar în acele clipe o susțineau, nu foarte departe 
de el, doi puşti pe care îi chema Nicholas Kilby şi Beth Hampton, 
pe care detectivul Aldous Fowler încă nu-i cunoştea. 


Temnița diavolului 
11 


Ajungând în capătul coridorului, cei doi călugări care îl 
păzeau pe bătrân s-au oprit, iar unul din ei a făcut un gest, 
invitându-l să ia loc pe banca din faţa lui. 

Kenneth Kogan l-a privit cu ochi obosiţi, şi-a netezit barba 
albă care începea să-i acopere faţa, şi i-a dat ascultare cu 
docilitatea celui înfrânt. În faţa lui, neclintiţi ca nişte figuri de 
ceară, cei cinci călugări ce alcătuiau tribunalul păreau să-l 
studieze cu severitate din jilţurile loraurite. Atunci, călugărul 
aşezat la dreapta mesei s-a ridicat şi a început să vorbească 
într-o limbă pe care bătrânul n-o înţelegea, dar despre care, 
dată fiindu-i sonoritatea, a presupus că era latina. Glasul călu- 
gărului, grav şi solemn, păstra cadenţa unei lungi peroraţii ori a 
unei predici interminabile. 

Când, în sfârşit, a terminat de citit actul de acuzare, 
călugărul din centru, pe a cărui catedră aurită era un 
acoperământ din stofă neagră, a poruncit: 

— Ridicaţi-vă în picioare! 

Bătrânul s-a făcut că n-auzise ordinul şi a rămas aşezat pe 
bancă. Abia dacă avea puteri să stea drept şi nu era dispus să 
se umilească din nou într-o farsă judecătorească a Inchiziției. 

Cei doi călugări care îl păzeau se pregăteau să-l oblige să se 
ridice, dar cel ce dăduse porunca şi juca rolul preşedintelui de 
tribunal le-a făcut un gest tăios cu mâna, cerându-le să-i 
accepte răzvrătirea şi să-l lase să stea jos. 

— Eşti acuzat că dai dovezi de erezie în studiile şi cercetările 


ştiinţifice pe care le întreprinzi; că nu-L recunoşti pe Dumnezeu 
drept Creatorul Cerului, Pământului şi al tuturor fiinţelor 
însufleţite şi neînsufleţite ce viețuiesc aici; că socoţi drept 
simple fantezii Sfintele Scripturi ale Bibliei; că practici arta 
magică a alchimiei cu gândul să obţii nemurirea; că afirmi public 
că bărbatul şi femeia se trag din animale primitive ca 
maimuţele; că ai făcut din fiinţa omenească singura divinitate 
din univers; că manipulezi natura şi resursele ei, fărăsă respecţi 
scopurile Domnului; că te îndoieşti de existenţa vieţii veşnice şi 
a împărăției Cerurilor; că proclami existenţa altor forme de viaţă 
pe planete îndepărtate; că ai pretenţia să transformi cosmosul 
în viitorul sălaş al oamenilor; şi, în fine, că vrei să dezlegi 
minunea creaţiei, ca să explici originea vieţii şi universului, 
luând locul puterii lui Dumnezeu. Ai ceva de spus în apărarea 
ta? 

— Nu, a spus în şoapta bătrânul, dând din cap. 

— Tăcerea ta te condamnă la arderea pe rug! a strigat 
deodată călugărul care stătea în picioare, în dreapta podiumului. 

Lui Kenneth Kogan glasul acela i s-a părut cunoscut. 

— Poate că m-aţi şi condamnat deja. 

— Încă mai poţi să scapi de flăcările iadului, dacă te căieşti 
cu adevărat în faţa acestui tribunal pentru ereziile şi credinţele 
tale. 

— Eu sunt doar un om de ştiinţă care vrea să înţeleagă 
universul în care trăieşte. 

— Pentru cine crede în Dumnezeu, această blestemată 
curiozitate cu care te lauzi n-are nici un sens. 

— Despre ce Dumnezeu îmi vorbiţi? 

— Despre singurul adevărat. Dacă vrei să nu arzi de viu, 
trebuie doar să-ţi arăţi credinţa în El şi în Cuvântul Său divin. 

— Credinţa mea... La ce mi-ar folosi să cred în voi şi în 
Dumnezeul vostru? 

— Mântuirea sufletului tău stă în credinţa. 

— Credinţa despre care îmi vorbiţi e la fel de lipsită de 
rațiune ca şi cruzimea voastră. 

— lar răzvrătirea ta e demnă de martiriul flăcărilor! 

— Atunci, aprindeţi butucii şi sacrificaţi-mi viaţa, ca s-o 
oferiţi Dumnezeului vostru pe altarul fanatismului de care daţi 
dovadă. 

— Ştim totul despre tine, tot ce se ascunde în mintea ta. 


Întrunirile, proiectele, secretele chiar şi cele mai ascunse 
gânduri ale tale. Credeai că ai să-ţi poţi atinge țelul, că vei avea 
mereu Esenţa marelui Mister, care te-a ajutat atât de mult, şi că 
nimic n-are să se opunâ dominaţiei supreme a ştiinţei tale. 
Credeai că-ţi va fi de ajuns să ai Esenţa marelui Mister, ca să 
înţelegi totul şi să devii Dumnezeu. Dar Dumnezeu sunt eu! a 
urlat călugărul ca un iluminat, dându-şi brusc la o parte gluga 
care îi acoperea capul. 

— Sunteţi nebuni, v-aţi scrântit cu toţii, a murmurat 
bătrânul. 

— Numă recunoşti, domnule Kogan? Nu-ţi spun nimic glasul 
şi chipul meu? 

Bătrânul şi-a mijit ochii şi l-a privit cu atenţie pe călugăr, dar 
chipul acestuia nu i-a amintit de nimeni. 

— Nu, nu te cunosc. Cine eşti? Ce vrei de la mine? a întrebat, 
buimac. 

— Adu-ţi aminte, domnule Kogan. 

Bătrânul s-a învăluit într-o tăcere sepulcrală şi a încercat să- 
şi aducă aminte cine putea fi bărbatul ce se proclama singur 
Dumnezeu. 

Călugării care îl păzeau l-au luat de ambele braţe şi s-au 
îndreptat cu el spre o uşa din stânga salonului. leşind afară, o 
rafală de aer rece i-a trecut peste faţă şi l-a înviorat. Atunci şi-a 
dat seama că intrau într-o piaţetă medievală în mijlocul căreia 
se înălța un par înfipt într-un rug uriaş. Îngrozit, Kenneth Kogan 
l-a revăzut pe călăul din temniţă, care, aşezat lângă o grămadă 
mare de butuci din lemn, ţinea o torţă aprinsă în mână. 


Partea 
a Il-a 


Misiunea Ouroburos 
1 


— Vezi ce văd şi eu, BH? a întrebat Nicholas, de cum a scris 
cuvântul „scrabble" drept cod de acces în jocul enigmelor fără 
sfârşit. 

— Da, NK, văd, văd! E emblema Şcolii Experimentale a 
Tinerilor Astronauţi! 

— Am reuşit, BH! Felicitări! a spus Nicholas, plin de iluzii. 

Beth şi Nicholas aveau în faţa ochilor emblema ŞETA care 
apărea şi pe costumele spaţiale, şi pe şepcile de astronauți 
aspiranţi, ca şi cum ar fi fost vorba de începutul prezentării unui 
joc video de consolă. 

După imagine, s-a auzit o muzică suavă, care părea 
compusă din sunete cosmice ciudate, iar emblema ŞETA s-a 
estompat domol, lăsând loc unui flux vertiginos de stele şi 
galaxii, ca şi cum Staţia Modulară NK şi Nava Interplanetară BH 
s-ar fi precipitat subit într-un abis astral, în ritmul trepidant al 
melodiei. Apoi, viteza s-a redus treptat, până ce pe ecranele lor 
a reapărut sfera cerească pe care o văzuseră la intrarea pe 
pagina web a jocului; era tot mai aproape... 

— Cred că ne îndreptăm necontrolat spre atmosfera sferei 
cereşti, BH! Simt cum capsula staţiei mele modulare vibrează, 
gata parcă să se facă fărâme! E o urgenţă! E o urgenţă! Nu 
izbutesc sa reintru pe orbita de apropiere! a strigat Nicholas, 
văzând ca planeta creştea neîntrerupt în faţa ochilor lui, până ce 
acoperea tot ecranul calculatorului său, învăluindu-l într-o ceaţă 
deasă. 

— Eşti un mare actor, NK, dar de data asta n-ai să mă poţi 
impresiona. Lasă emoţiile pentru altădată şi concentrează-te 
asupra jocului, i-a spus Beth, fără să poată sta din râs. 

O pâlpâire instantanee pe ecranul calculatorului i-a atras 
atenţia lui Nicolas, 


lăsându- Imut de 
uimire. lar Beth a 
intuit e) prezenţa 
stranie alături de 
ea. 

— Ce se 
întâmplă? a întrebat 
Nicholas 


` SCOALA EXPERIMENTALA PENTRU TINERI ASTRONAUŢ | 
— Nu (3 FUNDAȚIA UNIVERS ştiu, NK, 


dar începe să-mi fie frică, a zis Beth, înfricoşată. Pe loc s-a ivit în 
faţa lor imaginea virtuală a unui bătrân care purta un costum 
albastru de astronaut. Stătea în picioare în ceea ce părea să fie 
un salon nemaivăzut de ochi pământeni. Păreasă se afle într-un 
palat futurist, dar cu ornamente antice: coloane groase şi albe 
din piatră de culori neobişnuite, capiteluri frumos sculptate, care 
susțineau o boltă imensă şi transparentă, dincolo de care se 
zărea un cer cu nori portocalii, o pardoseală şlefuită şi 
strălucitoare, cu desene filigranate şi pereţi împodobiţi cu fresce 
reprezentând peisaje şi scene schimbătoare, care aduceau cu 
interiorul unei mari biblioteci clasice. Imaginea virtuală a 
bătrânului s-a apropiat încet de Nicholas şi Beth, parcă atrasă 
de un zoom digital. Au văzut că bătrânul purta pe piept logo-ul 
ŞETA, dar nici unul din ei n-a îndrăznit să spună nimic. Bărbatul 
li se părea atât de real, că s-au temut că putearăspunde la 
vorbele lor, dacă spuneau ceva. Cu toate acestea, spre uimirea 
lui Nicholas Kilby şi a lui Beth Hampton, bătrânul li s-a adresat, 
privindu-i drept în ochi. 


/luzionistul 
1 


Dis-de-dimineaţă, detectivul Aldous Fowler citea la el în birou 
raportul scris de medicul legist cu privire la autopsia cadavrului 
celei care fusese doctoriţa Hart. Cauza directă a morţii fusese, 
într-adevăr, un stop cardiac produs pe la orele cinci dimineaţa. 
Pe trup nu se observau nici urme de rezistenţă, nici simptomele 
ingerării de barbiturice ori de alt soi de medicamente, care să-i 
provoace otrăvirea. Fierul roşu fusese aplicat pe palma dreaptă 
a doctoriţei după ce murise, şi creierul lipsea. Cum i-l 
sustrăseseră? Nici doctorul Scrinna, nici ceilalţi medici legişti 
care asistaseră la autopsie şi văzuseră cadavrul nu puteau oferi 
un răspuns medico-ştiinţific care să poată lămuri acest fapt 
surprinzător. Nu apăruseră nici resturi de fibre, fire de păr, 
sânge ori materii organice suspecte, nici vreo urmă genetică cu 
ajutorul căreiasă se poată identifica ADN-ul autorului ori 
autorilor crimei. Cu toate acestea, la primele analize 
toxicologice ale cadavrului, se detectase prezenţa în sânge a 


unui anestezic puternic, care probabil îi fusese administrat 
cunoscutei cercetătoare pe cale respiratorie, cu câteva ceasuri 
înaintea morţii. Concluzia raportului era categorică: doctoriţa 
Hart fusese asasinată prin sustragerea creierului pe căi 
necunoscute medicinei legale, pe când era în stare de anestezie 
totală, astfel încât stigmatul din palmă, absenţa masei cerebrale 
şi ceea ce mai rămăsese din anestezic erau singurele dovezi ale 
crimei. 

Tocmai încheiase raportul, când căpitanul Fitch a deschis 
uşa şi şi-a iţit capul ca şi cum nu se aştepta să dea acolo de 
detectiv. 

— Credeam că încă n-ai sosit, la ce oră ai plecat azi-noapte? 
l-a întrebat căpitanul, dar tot fără să intre. 

— Aseară n-am plecat, am lucrat la cazul doctoriţei Hart 
până acum; raportul medicului legist Scrinna a sosit abia acum 
câteva minute; tocmai voiam să vi-l dau, a răspuns detectivul cu 
glas ostenit. 

— Uită de cazul doctoriţei Hart, Aldous! 

— Cum? 

— De acest caz are să se ocupe de-acum FBl-ul. Agenta 
specială însărcinată cu investigația e în birou la Schull, a spus 
căpitanul pe tonul afectat al cuiva care dă o veste proastă. E 
mai bine să vii cu mine, eşti singurul care cunoaşte detaliile 
asasinatului... sau ce-o mai fi, a conchis el, prost dispus. 

Aldous Fowler s-a simţit de parcă pumnul unui boxer i-ar fi 
nimerit drept în faţă şi l-ar fi lăsat, ameţit, pe covorul din ring. 

— Da, fireşte, domnule căpitan. Vin într-un minut, a bâiguit 
în cele din urmă, după ce i-a trecut năuceala. 

„Că doar nu-ți închipuiai că ai să fii tu steaua spectacolului!" 
i-a spus o voce interioară. Dar adevărul e că detectivul Fowler 
chiar aşa crezuse, că tocmai el avea să dezlege acea crimă, 
oricât de misterioasă şi inexplicabilă părea. 

Când Aldous Fowler a intrat în birou, încă mai era furios. Ştia 
că oricât ar fi făcut ca superiorii să-i încredinţeze coordonarea 
investigaţiilor în misteriosul caz al lluzionistului era inutil. Dacă 
FBI-ul hotărâse să-şi bage nasul în chestia aia, Departamentul 
de Omucideri al Poliţiei nu prea mai avea nimic de zis. Cu toate 
acestea, reţinerile profesionale ale detectivului s-au risipit cu un 
oftat, de cum a văzut-o pe agenta specială a FBl-ului aşezată pe 
canapeaua din piele neagră, alături de robustul domn Schull. 


Era o femeie pentru care Aldous Fowler simţea o mare 
admiraţie. 

Schull şi-a sprijinit coatele pe braţele fotoliului. 

— Domnişoară locotenent, ţi-l prezint pe detectivul Aldous 
Fowler de la Departamentul de Omucideri al poliţiei. El a 
investigat până acum moartea doctoriţei Hart şi a elaborat 
raportul pe care tocmai l-ai citit. 

Domnişoara locotenent Taylor s-a ridicat în picioare şi i-a 
întins mâna tânărului detectiv, care o privea de parcă ar fi 
cunoscut-o. Avea ochii verzi, de un verde intens şi întunecat, 
evidenţiat de machiajul delicat. Avea părul vopsit într-un negru 
intens, strâns la ceafă cu o agrafă aurită, şi trăsături elegante, 
prelungi. Se apropia de 40 de ani, iar la blugii pe talie îşi 
asortase o bluză de culoarea vie a lămâilor verzi. 

— Am asistat la un curs despre psihopaţi pe care l-ai ţinut 
acum câţiva ani în districtul Queens, a zis detectivul Fowler, 
strângând mâna domnişoarei locotenent Taylor. 

— Atunci ştii despre mine mai mult decât ştiu eu despre tine, 
a replicat agenta specială a FBl-ului, spre hazul lui Schull şi al 
căpitanului Fitch. 

Aldous a înţeles pe loc sensul acelor cuvinte şi de ce râdeau 
şefii lui. Ştia că pe domnişoara locotenent Taylor toţi o numeau 
pe la spate agenta specială LT şi că-şi datora faima de polițistă 
vicleană şi implacabilă succeselor pe care le repurtase în 
rezolvarea unor importante cazuri de crimă din diferite state ale 
Federaţiei. Aşa că nu se mirăcă tocmai ea era agenta specială 
căreia FBl-ul îi încredinţase cazul doctoriţei Hart. El n-avea nici o 
îndoială că în spatele morţii acelei prestigioase savante se 
ascundea mult mai mult decât o simplă crimă, iar cuvintele pe 
care avea să le audă imediat de la domnişoara locotenent 
Taylor n-au făcut decât să-i întărească presupunerile. 

— Stai jos, Aldous, domnişoara locotenent Taylor are ceva 
important să-ţi spună, a zis Schull fără prea mult protocol, 
invitându-l pe detectiv să ia loc pe sofa, alături de căpitanul 
Fitch şi în faţa agentei speciale. 

Pe măsuţa dintre ei fumega o cafetieră micuță, alături de 
câteva pahare din plastic, pliculeţe cu zahăr, beţişoare din lemn 
pentru amestecat în cafea şi un dosar pe care, sub emblema FBI 
scria „CONFIDENŢIAL" cu litere roşii. 

— Cafea? a întrebat domnişoara locotenent Taylor, privindu-l 


cu amabilitate pe detectiv. 

— Ţi-am citit raportul, Aldous, şi trebuie să admit că m-a 
impresionat, a spus ea, turnându-i cafeaua. Direcţiile tale de 
investigaţie sunt corecte, fără nici o îndoială, şi primele tale 
concluzii, cu tot timpul restrâns de care ai dispus pentru a 
strânge informaţii precise despre crimă, se îndreaptă în direcţia 
bună: ezoterism şi ştiinţă, iată conexiunea pe care o căutăm şi 
motivul care m-a adus aici. 

— Adică, ştiai? a întrebat, deconcertat, Aldous Fowler. 

— Nu tocmai. 

Schull s-a foit, neliniştit, în fotoliu. 

— Înainte de a continua, cred că detectivul Fowler ar trebui 
să fie informat că investigația referitoare la asasinarea 
doctoriţei Hart a fost declarată înalt secret de Stat. 

Privirea lui Aldous s-a plimbat de la Schull la căpitanul Fitch 
şi de la acesta, la domnişoara locotenent Taylor, trasând linia 
imaginară a unui triunghi echilateral. 

— Acum ştii, a zis agenta specială a FBl-ului, nepăsătoare. ŞI 
poate că trebuie să ştii şi că asasinarea doctoriţei Hart nu-i 
prima de acest fel. 

Ochii lui Aldous Fowler s-au făcut cât cepele. Ştia că şi lui 
Einstein i se furase creierul, însă după moarte, dar nu ştia de 
existenţa în istoria criminalistică din Statele Unite a nici unui 
precedent similar asasinării doctoriţei Hart. 

— De ce-mi vorbeşti despre toate astea? a iscodit-o, fără să 
înţeleagă unde voia să bată domnişoara locotenent Taylor cu 
lămuririle ei. 

— Trebuie să înţelegi, Aldous, că-i de cea mai mare 
însemnătate ca nimic din ceea ce ai investigat să nu iasă de 
aici, i-a atras atenţia căpitanul Fitch. 

— Şi nu numai din acest motiv, dar despre asta vom vorbi 
mai târziu. Domnişoara locotenent Taylor a făcuto pauză, a 
sorbit din paharul cu cafea şi a continuat: Asasinarea doctoriţei 
Hart e a treia dintr-o serie care a început acum o lună în 
Pennsylvania. Prima victimă a fost Paul Drester, găsit mort în 
casă pe 10 aprilie; în palma dreaptă avea marcat cu fierul roşu 
cuvântul „Kot", iar cadavrul n-avea creier, a spus domnişoara 
locotenent Taylor dintr-un foc, luând undosar de pe măsuţa din 
centru,  deschizându-l şi arătându-i detectivului Fowler o 
fotografie; avea 72 de ani, era expert în biologie moleculară şi în 


tinereţe fusese un mare popularizator al ştiinţei; John Seik e a 
doua victimă: avea 70 de ani, trupul i-a fost găsit la două zile 
după ce murise, pe 21 aprilie. A tăcut forţat câteva clipe şi i-a 
întins detectivului altă fotografie: Locuia singur într-o casă de 
ţară de lângă Boston, în Massachusetts, unde fusese rectorul 
universităţii până la pensionare; specialist în fizică nucleară, 
încă mai realiza cercetări importante în colaborare directă cu 
NASA. În fine, Aldous, după cum am citit în raportul tau, referitor 
la a treia victimă, ştii mult mai multe detalii despre asasinarea 
doctoriţei Hart. 

— Doi bătrâni şi o femeie încă tânără, toţi renumiţi oameni 
de ştiinţă, dar locuind în trei state diferite, deşi vecine: 
Pennsylvania, Massachussetts şi New York, a subliniat căpitanul 
Fitch. 

— Cum aţi făcut ca vestea despre aceste crime să nu ajungă 
în presă? a vrut să ştie Aldous Fowler, uimit de tot ce auzise. 

— Să spunem că am putut interveni la vreme. Dar mă tem 
că nu vom putea să mai ascundem morţile lui Paul Drester şi 
John Seik după cele întâmplate cu doctorita Hart, i-a atras 
atenţia domnişoara locotenent Taylor. 

— Avem de gând să informăm presa despre asasinate, 
omiţând însă orice informaţie cu privire la sustragerea 
creierelor, a spus Schull. 

— Aşa-i, a confirmat domnişoara locotenent Taylor, adunând 
fotografiile pe care i le înapoiase detectivul. Cel mai îngrijorător 
în aceste crime nu-i faptul că victimele lor sunt toate nişte 
savanţi de prestigiu, ceea ce-i explicabil, dacă analizăm psihoza 
vreunui nebun frustrat, care aspiră la Premiul Nobel; nu-i 
surprinzător nici faptul că acest cuvânt, „Kot'", apare marcat cu 
fierul roşu în palma dreaptă a fiecăruia dintre cele trei cadavre, 
lucru frecvent când ucigaşul în serie vrea să revendice un 
anume tip de simbologie diabolică ori divină. Cu adevărat 
neobişnuit în aceste crime e faptul că tuturor acestor trei 
savanţi li s-a extras creierul într-un mod pe care medicina legală 
nu-l poate explica. Acest fapt îl transformă pe asasin ori pe 
asasini în ceva mai special. 

— Guvernul nu doreşte să se facă speculaţii cu privire la 
această chestiune. Imaginaţi-vă ce îngrijorare ar trezi în rândul 
lumii, a subliniat Schull. 

— Ştiţi prea bine că nu trebuie să vă faceţi probleme în 


legătură cu discreţia mea, a replicat aspru detectivul Fowler, 
închipuindu-şi o secundă că superiorii lui şi domnişoara 
locotenent Taylor se temeau să nu-l ia gura pe dinainte. 

— Nici vorbă de aşa ceva, Aldous! Nu punem la îndoială nici 
discreţia ta, nici pe a mea, a căpitanului Fitch, a lui Schull, nici 
pe a medicilor legişti care i-au autopsiat. Dar trebuie să luăm 
toate măsurile de precauţie posibile şi să înţelegem că suntem 
în faţa unei provocări extraordinare, a conchis agenta specială a 
FBl-ului. 


Clubul Gotic 
1 


S-a privit în oglindă şi a zâmbit, văzându-şi propria imagine 
reflectată în cristal. Era, fără nici o îndoială, un bărbat norocos, 
şi-a spus în sinea lui, potrivindu-şi sub guler o cravată elegantă 
şi privindu-se cu aroganţa unui zeu din Olimp. Pentru el începea 
o nouă viaţă, viaţa pe care şi-o dorise încă de când suferise 
accidentul fatal. Acum avea 35 de ani, 1,80 m, trupul sculptural 
ca al unui atlet, o inteligenţă privilegiată, un chip care putea fi al 
oricăruia dintre modelele masculine cel mai bine cotate de 
revistele de modă şi o avere pur şi simplu incalculabilă. Anii lui 
de aşteptare, singurătate şi sacrificii aveau să fie, în sfârşit, 
răsplătiți. Doar peste câteva minute avea să vadă încheiată 
prima etapă a marii lui opere: o fantezie pe care în copilărie o 
crezuse imposibilă. Încă de atunci visa că într-o zi avea să 
dureze în Statele Unite o operă arhitectonică la fel de 
extraordinară şi frumoasă ca oricare dintre cele şapte minuni 
ale lumii. Şi visul acesta începuse sădevinărealitate: proiectul 
celui mai mare parc tematic imaginat vreodată, dedicat Evului 
Mediu, avea să fie, în sfârşit, prezentat lumii. 

— Domnule Stuck, nu mai sunt decât cinci minute până 
începem, i-a spus secretarul personal, după ce a bătut cu 
încheieturile degetelor în uşa apartamentului din hotelul Waldorf 
Astoria. 

— Un moment, Benson, sunt gata. Au sosit toţi? a întrebat 
Walter Stuck, făcându-i cu ochiul personajului îmbrăcat într-un 
elegant costum negru, care continua să-i zâmbească din 


cealaltă parte a oglinzii. 

— Da, nu lipseşte nici un invitat. 

Câţiva tineri costumaţi în paji au sunat din trompetele lungi, 
iar uşile salonului s-au deschis cu lentoarea tipică unei 
solemnităţi liturgice. Pe loc, toţi cei de faţă şi-au întors capetele 
spre unul şi acelaşi loc, rămânând cu privirile aţintite asupra 
bărbatului care, nemişcat, aidoma unui prinţ necunoscut, ce 
aşteaptă să fie anunţat, se pregătea să intre în salon. Walter 
Stuck ştia cu câtă nerăbdare îi aşteptaseră invitaţii sosirea şi cât 
de mult doreau să-l cunoască, aşa că a înaintat fără grabă spre 
podium, amuzându-se la auzul precipitatei avalanşe de şoapte şi 
murmure pe care o provoca trecerea lui în sunetul trompetelor. 
Nimeni nu-l cunoştea, nimeni nu-l mai văzuse vreodată şi, dacă 
unii şi-l închipuiseră bătrân şi neîndemânatic, altora li s-a părut 
că era chiar aşa cum crezuseră ei: un bărbat tânăr, atrăgător, 
elegant şi dinamic, care putea trece la fel de bine drept un 
agresiv agent de bursă de pe Wall Street ori un norocos magnat 
al petrolului. 

Dar Walter Stuck era un bărbat greu de definit. Acestea au şi 
fost primele cuvinte pronunţate de cel ce patrona întrunirea, 
când Stuck a ajuns pe podium, l-a salutat şi s-a aşezat lângă el. 

— Un bărbat greu de definit, care ne-a uimit pe toţi cu 
dorinţa lui de a rămâne în anonimat până în acest moment. Nici 
măcar eu, care trebuie să-mi asum acum sarcina dificilă, dar 
care mă onorează, de a vi-l prezenta tuturor, nu-i cunoşteam 
existenţa până ce nu a convocat această conferinţă de presă şi 
n-am fost informat că adevăratul creator şi promotor al 
proiectului unui Parc Medieval în New York City va fi astăzi în 
mijlocul nostru. Proiectul Parcului Medieval este, deci, ideeasa şi 
de aceea tot el trebuie sa vă vorbească despre ea. Am să mă 
limitez, aşadar, la a vă spune că macheta proiectului pe care îl 
prezentăm astăzi s-a bucurat şi se va bucura de sprijinul 
necondiţionat al marelui nostru oraş. Nu mai adaug decât că 
acest bărbat enigmatic şi rezervat, al cărui nume este Walter 
Stuck, face parte începând de astăzi din istoria New Yorkului, cu 
toate că nu ştim prea multe despre el. Dar la New York City n-au 
niciodată importanţă vieţile oamenilor ce sosesc aici, ci marile 
lor opere, iar eu sunt pe deplin convins că parcul Medieval ne va 
uni pentru totdeauna cu trecutul cel mai pasionant al omenirii. 
Va fi un mod frumos de a privi în urmă, de a ne reîntâlni cu 


bărbatul cel mai pur şi cu idealul lui dumnezeiesc. Se află aici, în 
faţa dumneavoastră, domnul Walter Stuck! 

Ecoul sălii a făcut ca aplauzele invitaţilor să răsune ca 
zumzetul surd ce precede un cataclism. Dar, când Walter Stuck 
s-a apropiat de microfon, în sală s-a lăsat o tăcere subită. 

— Să nuvă puneţi despre mine întrebări ce au o foarte mică 
importanţă ori n-au deloc şi concentraţi-vă întreaga atenţie 
asupra unui spaţiu imaginar, din Evul Mediu, a spus domnul 
Walter Stuck pe tonul calm al unui hipnotizator dispus să-şi 
captiveze auditoriul prin influenţa invizibilă a privirii. Priviţi 
macheta, delectaţi-vă cu armonia celestă a catedralelor ei şi 
veţi simţi că aţi început o călătorie pasionantă în timp, capabilă 
să vă ducă la o distanţă de veacuri de era noastră tehnologică. 
N-ar fi minunat să sepoată trai şi simţi aşa cum au făcut-o regii, 
cavalerii, monahii, şerbii, trubadurii şi chiar descântătoarele ori 
vrăjitorii medievali? Când eram mic, visam noapte de noapte să 
creez într-o zi un ţinut medieval, unde fiecare american să poată 
trăi emoţiile simţite de mine în copilărie. Visul acesta a devenit 
o obsesie, iar azi începe să fie realitate. 

O maşinărie hidraulică a ridicat bolta care acoperea macheta 
uriaşă de lângă podium, iar în faţa auditoriului uluit s-a ivit 
viitorul Parc Medieval din New York City. Peisajul frumos, cu 
păduri, munţi, lacuri şi râuri, sate, câmpuri de luptă, mănăstiri, 
castele, catedrale şi burguri medievale în miniatură, a provocat 
uimirea tuturor celor care asistau la prezentare. 

Walter Stuck zâmbea orgolios, dispus să explice invitaţilor 
detaliile reproducerii noi şi faraonice a unui fragment de Ev 
Mediu. Era sigur că directorii marilor companii de parcuri 
tematice erau dornici să-l cunoască şi să-şi negocieze cât mai 
repede cu putinţă participarea la tentanta distribuire a 
beneficiilor economice pe care avea să le genereze proiectul său 
într-un viitor nu prea îndepărtat. Dar el nu era dispus să împartă 
aceste beneficii cu nimeni din afara selectului şi exclusivistului 
său Club Gotic, căruia îi prevedea un viitor extraordinar în 
privinţa controlului absolut al puterii nu numai în Statele Unite 
ale Americii, ci şi în lumea întreagă, aşa cum în alte timpuri 
făcuseră societăţile secrete ale masoneriei americane. Nimeni 
nu cunoştea mai bine ca el nici Evul Mediu, nici istoria Statelor 
Unite, pentru care avuseseră o atât de mare însemnătate 
bărbaţi ca Washington, Jefferson ori Roosevelt. El urma să fie 


asemenea lor şi nici un obstacol n-avea să se ridice în faţa 
succesului pe care trebuia să-l aibă planul său. Proiectul Parcului 
Medieval din New York City era doar momeala cu care voia să 
atragă atenţia celor mai influente sectoare din oraş; el avea, de 
fapt, alte intenţii şi, pentru moment, n-avea deloc de gând să le 
dezvăluie. 

După un lung discurs cu privire la detaliile Parcului Medieval, 
a sosit momentul când invitaţii puteau să pună întrebări. 
Enigmaticul Walter Stuck era conştient că, foarte probabil, 
propria lui personalitate şi biografie trezeau cea mai mare 
curiozitate printre cei de faţă şi era sigur că aşa avea să fie 
până la urmă. |n decursul pregătirii acestui proiect şi al 
complicatelor demersuri făcute pe lângăPrimaria New Yorkului, 
acţionase incognito, tocmai pentru a trezi o curiozitate cât mai 
mare cu privire la persoana sa. Şi, judecând după întrebările 
care au urmat, Walter Stuck nu greşise. 

— Ce ne puteţi spune despre viaţa dumeavoastră privată, 
domnule Stuck? a întrebat o cunoscută actriţă de film, care 
stătea în picioare în faţa podiumului. 

— Nu sunt căsătorit, dacă asta doriţi să ştiţi, a răspuns 
Walter Stuck sobru, făcându-i ostentativ cu ochiul 
interlocutoarei sale şi provocând astfel hohotele de râs ale 
invitaţilor. 

— Ne puteţi spune, cel puţin, care este locul unde v-aţi 
născut? s-a ridicat un glas de bărbat din fundul sălii. 

— Fireşte, nu l-am uitat niciodată! a exclamat Walter Stuck 
pe acelaşi ton glumeţ. O parte din public a zâmbit, aşteptând 
răspunsul. Şi-a luat un aer nostalgic şi a continuat: M-am născut 
la Newport, în Rhode Island, locul cel mai minunat din lume, 
credeţi-mă! 

S-a uitat la Benson, secretarul său, şi acesta a consimţit, 
dând uşor din cap. Nu încăpea nici o îndoială că reuşise. Era 
suficient să te uiţi de jur-împrejur, ca să observi zâmbetele 
neobosite ale invitaţilor şi satisfacția pe care o simțeau: Walter 
Stuck îşi captivase auditoriul. 

— Presupun că nu vreţi să ne spuneţi ce vârstă aveţi, a zis o 
femeie mai în vârstă, holbându-şi ochii exagerat, în semn de 
întrebare. 

— Vă sugerez să încercaţi s-o ghiciţi singură, va fi mai puţin 
dureros pentru mine, a răspuns Walter Stuck, ducându-şi mâna 


dreaptă la piept, cu prefăcută tristeţe. 

Asistenţa  păreasă se distreze ascultând răspunsurile 
enigmaticului domn Stuck şi oamenii şuşoteau între ei, fără a 
îndrăzni să ia cuvântul. A urmat o scurtă tăcere incomodă, până 
ce o tânără jurnalistă a ridicat mâna. 

— Sper să răspundeţi cu mai multă seriozitate la întrebarea 
mea, domnule Stuck, a spus cu amabilitate, în chip de 
introducere. 

— Daţi-i drumul, promit să încerc. 

Jurnalista nu şi-a putut reţine un zâmbet. 

— Ne puteţi spune care este originea averii dumneavoastră? 

— Ca să răspund la această întrebare, ar trebui să fie de faţă 
avocatul meu, a răspuns Walter Stuck, provocând câteva hohote 
printre invitaţi. Apoi şi-a luat un aer grav şi a continuat: Regret, 
nu vreau să fiu nepoliticos cu dumneavoastră, dar trebuie să 
înţelegeţi că mi-aţi pus o întrebare destul de compromiţătoare, 
mai ales dacă răspunsul meu nu convinge fiscul. 

S-au auzit noi râsete. 

— Spuneţi-ne măcar cu ce vă ocupați, a stăruit jurnalista. 

— Sunt acţionar majoritar al unui holding petrolier şi al altor 
grupuri de firme din felurite sectoare economice a căror 
enumerare e plicticoasă. 

Dintre invitaţi, s-a ridicat o altă voce; era un jurnalist cu 
părul roşu şi ochelari groşi cu rame de baga, care ascundeau o 
faţă doldora de pistrui. 

— Aveţi vreun titlu universitar, domnule Stuck? 

— Da, am studiat istoria la Oxford. După cum vedeţi, Evul 
Mediu e pentru mine mult mai mult decât o mare pasiune. E un 
concept de viaţă, calea plenitudinii spirituale, căutarea 
veşniciei, a spus, dându-şi aere de trubadur. 

— Vă simţiţi ca un cavaler rătăcitor? a vrut să afle un popu- 
lar reporter de televiziune, dornic să-l invite la talk-showul lui 
săptămânal. 

— Încerc să fiu, dar nu-mi e foarte comod să merg călare pe 
5tn Avenue, ferecat într-o armură. 

S-au auzit noi râsete. 

— Mai aveţi vreun vis pe care doriţi să vi-l realizaţi, domnule 
Stuck? a întrebat o voce dulce, de femeie, pe care Walter Stuck 
n-a izbutit s-o zărească din locul unde stătea pe podium. 

— Mi-aş da viaţa ca să găsesc mitica piatră filosofală! 


Toţi au început să râdă, fără să-i încerce nici cea mai mică 
bănuială că tocmai asta îşi propunea Walter Stuck să facă. 


Misiunea Ouroburos 
2 


— Bună, Beth! Bună, Nicholas! a spus bătrânul cu o expresie 
atât de reală pe chip, încât tinerilor de la ŞETA li s-a părut o 
creaţie cu adevărat diabolică a unui informatician genial din 
reţea. 

Nici unuia din ei nu-i venea să creadă că imaginea virtuală a 
unui bătrân îi putea saluta, spunându-le pe nume. Şi erau atât 
de uluiţi, că au fost gata să-şi închidă calculatoarele şi să nu le 
mai deschidă niciodată. Cu toate acestea, un amestec ciudat de 
teamă şi curiozitate i-a ţinut neclintiţi şi muţi, deşi atenţi la ceea 
ce avea să le spună bătrânul misterios. 

— Înţeleg că faptul de a vă fi auzit numele fărăsă fi avut 
ocazia de a ne cunoaşte mai înainte vă nedumereşte, a 
continuat bătrânul. Sper că nu v-am speriat prea tare, dar aşa 
este acest joc virtual al enigmelor şi surprizelor. Eu mă numesc 
Kenneth Kogan, a spus zâmbind liniştitor. Mă bucur că aţi 
rezolvat prompt criptograma formulei şi vă felicit pentru că aţi 
intrat fără dificultate pe pagina web a jocului cu enigme fără 
sfârşit. Nu e o formulă uşor de rezolvat într-un timp atât de 
scurt, şi voi aţi fost singurii elevi din Şcoala Experimentală 
pentru Tineri Astronauţi care aţi făcut faţă  provocării. 
Întotdeauna am crezut că sunteţi o echivă valoroasă, care face 
cinste numelui sub care aţi ales să participaţi la programele 
virtuale ale ŞETA: Galileo. Fărăîndoială, şi el ar fi mândru de voi. 
Acum, aşa cum el şi mulţi alţii au fost la vremea lor, voi sunteţi 
cei aleşi. Beth a simţit că i se făcea pielea de găină, iar Nicholas 
a început să-şi roadă unghiile cu un zel nemaiarătat de luni de 
zile. Da, chiar dacă vă vine greu să credeţi, viitorul întregii 
omeniri stă în mâinile voastre şi de voi va depinde ca strădaniile 
tuturor celor ce v-au precedat în această aventură extraordinară 
şi fascinantăsă nu se piardă niciodată în apele tulburi ale 
istoriei. Dar nu vreau să vă obosesc cu un discurs fatalist tocmai 
pe voi, simbolul speranţelor noastre. Aşa au decis legile naturii 


şi aşa trebuie să fie. Ceilalţi, adulţii şi bătrânii ca mine, vor 
putea să spună foarte puţin ori chiar nimic când va sosi 
momentul. Viitorul, dragi prieteni, e numai al vostru. Un viitor 
pasionant, plin de oportunităţi, descoperiri, lucruri bune, 
descoperiri încă de neînchipuit pentru ziua de azi, care pot face 
din planeta noastră un loc unic, destinat existenţei liniştite a 
întregii omeniri. Dar acest viitor apropiat e pândit de duşmani 
teribili, care se ascund printre Umbre ca jivinele flămânde de 
bogăţie şi putere. Ei doresc să dispună de Esenţamarelui Mister 
şi o caută de veacuri, pentru a putea domina lumea noastră cu 
aroganţa lor de zei supremi ai universului. Vouă, Beth şi 
Nicholas, vă revine misiunea de a face ca acest lucru să devină 
cu neputinţă. Aceasta va fi misiunea voastră în acest joc virtual: 
Misiunea Ouroburos! Ştiu că veţi merge înainte, fărăsă vă temeţi 
pentru nesiguranța destinelor voastre, dar credeţi-mă: nu va fi 
uşor. Umbrele vă vor pândi fără preget şi, trebuie să ştiţi, înseşi 
vieţile vă pot fi în primejdie. Hotărârea trebuie s-o luaţi singuri. 
Vă urez noroc şi pe curând, a încheiat imaginea virtuală a 
bătrânului, care s-a mistuit de pe ecran ca o himeră, lăsând din 
nou loc sferei cereşti, peste care navigau nesfârşite formule 
matematice, deasupra unei legende luminate: 


PENTRU A CONTINUA, 
DĂCLICK PE SFERĂ 


Lui Beth i s-a părut că-i stătea inima în loc. În schimb, 
Nicholas era entuziasmat. 

— NK, spune-mi că-i doar un joc, a şoptit Beth, abătută. 

— Păi, fireşte, BH! Ce să fie dacă nu asta? a întrebat-o 
Nicholas, râzând, privind spaima de pe chipul lui Beth, în colţul 
din dreapta sus al ecranului său. 

— Chestia asta îmi dă o stare proastă şi nu-mi place deloc, 
ţi-am mai zis. 

— A fost incredibil, halucinant! Cum poţi spune că nu-ţi place 
deloc? 

— Mai întâi, răspunde-mi la o întrebare: cum de omul ăsta ne 
ştie numele? a replicat Beth. 

— Tocmai de aia, BH, fiindcă-i un personaj virtual creat de 
ŞETA, iar ei au toate datele noastre personale. Probabil că 
atunci când am deschis mesajul cu formula şi am intrat în 


pagina web a jocului cu enigme, s-a activat pe internet o 
conexiune cu calculatoarele noastre. De aceea, de cum am 
introdus codul de acces, cuvântul „scrabble'",programul a 
personalizat jocul cu numele tău şi al meu. Sunt doar nişte pop- 
ups, derivate dintr-o tehnologie mai avansată. 

— De acord, posibilităţile internetului sunt nelimitate, ştiu. 
Dar, înainte de a-şi face bătrânul apariţia pe ecranul meu, am 
avut senzaţia că în odaie mi se strecura cineva, nu ştiu, mi-e 
greu să-ţi explic. 

— Vrei să spui că pe nava ta Interplanetară sunt fantome, 
BH? 

— Ştiam că n-aisă mă iei în serios, dar pentru mine n-are nici 
un haz. Fiindcă ştiu bine ce-am simţit. 

— Simţurile ne înşală uneori, BH. Poate că-i o impresie falsă, 
provocată de surpriza de a ne auzi numele rostite de bătrân. 

— Imi pare răucă nu-s la fel de curajoasă ca tine, a spus 
Beth, mai liniştită, dar cam ofensată. 

— Hai, BH, n-o lua în tragic! Şi mie mi-a fost cam teamă, dar 
am priceput imediat despre ce-i vorba. E doar un joc, de acord? 
Un joc interactiv simplu şi haios, creat de ŞETA. 

— Şi ce are ŞETA de-a face cu predica pe care ne-a ţinut-o 
bătrânul despre omenire şi viitor? În chestia asta există duşmani 
şi Umbre periculoase, ai auzit, NK. 

Nicholas şi-a dus mâna la gură, ca să nu râdă. 

— Dacă ţi-ai şterge consola de praf, ai vedea câte jocuri 
video se bazează pe eternul conflict dintre bine şi rău, dintre 
prezentul şi viitorul omenirii. În toate există duşmani împotriva 
cărora trebuie luptat, că, de n-ar fi aşa, jocurile n-ar avea nimic 
distractiv. 

— Mă rog, chiar şi aşa, eu abandonez, NK. Îmi pare rău, într- 
adevăr, îmi pare foarte rău, dar nu-s dispusă să-mi risc pielea 
pentru jocul asta fără nici un sens. Pentru mine, bătrânul virtual 
vorbea serios. Pe mâine, mă retrag în aria de odihnă. Ne vedem 
în staţia de autobuz, ca de obicei. 

— Aşteaptă, BH, aşteaptă! a strigat Nicholas. 

Beth şi-a încruntat fruntea, resemnată. 

— Incă mai am antenele conectate, a zis. 

— Şi ce zici despre Misiunea Ouroburos? Încă nu ştim despre 
ce-i vorba, a insinuat Nicholas, sperând că aluzia lui avea să 
trezească interesul lui Beth. 


— Aflătu şi mâine povesteşte-mi şi mie, a replicat Beth cu un 
căscat indiferent, iar imaginea i-a dispărut de pe ecranul prie- 
tenului ei. 


/luzionistul 
2 


— Cu tot respectul, domnişoară locotenent Taylor, dar încă 
nu pricep ce caut eu în toată afacerea asta. Ai raportul meu, şi 
se presupune că de investigarea acestor crime se va ocupa FBI- 
ul. 

Schull şi-a întors capul către detectivul Fowler cu viteza unui 
bici. În opinia lui, tonul incisiv al detectivului nu era potrivit 
pentru a se adresa unui superior din poliţia federală, chiar dacă 
era vădit supărat din pricina amestecului FBl-ului în acea 
chestiune. Dar domnişoara locotenent Taylor n-a lăsat să se 
întrevadă nimic. 

— Am hotărât ca tu să-ţi continui investigaţiile şi să fii cola- 
boratorul meu direct la New York City. Sper ca asta să nu-ți 
creeze nici o problemă nici ţie, nici şefilor tăi, a spus domnişoara 
locotenent pe neaşteptate. 

— Nu, nu, nici una, poţi fi sigură de asta, a confirmat, 
orgolios, Schull. 

— Se pare că Aldous n-a hotărât încă ce să ne răspundă, a 
stăruit domnişoara locotenent Taylor, în faţa tăcerii pe care o 
păstra detectivul. 

— Da, fireşte, numai că măgândeam... Va fi o mare onoare 
pentru mine să colaborez cu tine la investigarea acestui caz, a 
răspuns, şovăielnic. 

— Cazul lluzionistului, aşa îl vom numi, a menţionat 
domnişoara locotenent Taylor. La urma urmelor, tu ai botezat 
acest dosar foarte corect. Pentru FBI, era cazul hoţului de 
creiere, fără îndoială mult mai vulgar şi mai grotesc. 

— Atunci, de acord, a spus Schull, ridicându-se ca să pună 
capăt întrevederii. 

— Mai e ceva ce cred că trebuie să ştiţi cu toţii, le-a atras 
atenţia domnişoara locotenent Taylor, înainte de a se ridica de 
pe sofa. Cei doi savanţi asasinați au fost colegi la Universitatea 


Cornell din Ithaca. 

— E incredibil! a exclamat detectivul Fowler. Şi doctoriţa 
Hart a studiat neurologia tot la această Universitate, la fel ca 
doctorul Adam Grosling, fondatorul Centrului de Cercetări 
Neurologice unde lucra ea! 

— Asta nu mai poate fi o simplă întâmplare, a subliniat 
căpitanul Fitch. 

— Cum de nu apar aceste date în raportul tău, Aldous? s-a 
plâns Schull. 

— Le-am găsit azi-dimineaţă pe pagina oficială a centrului, 
unde se află atât biografia fondatorului său, Adam Grosling, cât 
şi strălucitul CV al doctoriţei Hart. Până acum nu dădusem nici o 
importanţă acestui fapt. 

— Ce mai ştii despre domnul Grosling? s-a interesat 
domnişoara locotenent Taylor. 

— Pe lângă numeroase merite academice şi profesionale, n- 
are o biografie prea întinsă. La 40 de ani a suferit un grav 
accident, căzând de pe cal, şi a rămas complet paralizat până la 
moarte, acum câteva luni. A fost înhumat într-un mare 
mausoleu, în cimitirul din Greenwood. 

— Această coincidenţă deschide o altă cale de investigaţie, 
chiar dacă adaugă un nou element de complexitate, a subliniat 
căpitanul Fith. 

Schull s-a încruntat. 

— Un element mai ales polemic. Nici nu vreau să-mi închipui 
ce scandal ar putea izbucni în întreaga ţară odată cu implicarea, 
chiar şi indirectă, a prestigioasei Universităţi Cornell în crimele 
lluzionistului. Multor politicieni nu le va plăcea deloc o 
asemenea chestie. 

— Cazul devine astfel şi mai pasionant, a spus domnişoara 
locotenent Taylor, care se pierduse pentru o clipă în gânduri 
încâlcite. 

Uşa biroului s-a deschis şi un poliţist şi-a iţit, timid, capul 
înăuntru. 

— Vă aduc poşta, şefule, a spus. 

Mâinile groase ale lui Schull au luat teancul voluminos de 
plicuri de felurite mărimi. 

— Mulţumesc, Peulok. 

— Voiam să las scrisoarea aceasta urgentă pe biroul 
detectivului Fowler, dar văd că-i aici. 


— Dă-mi-o mie, Peulok, i-o înmânez eu. 

Polițistul a închis uşa, gâfâind ca un urs obosit. 

— E curios că Peulok nu se mai satură de muncă, în ciuda 
vârstei, a spus căpitanul Fith. 

Pe scrisoarea adresată detectivului Aldous Fowler nu apărea 
numele nici unui expeditor, deşi ştampila era de New York City, 
iar adresa era scrisă de mână. 

— Scuzaţi-mă, a spus acesta, pregătindu-se să deschidă 
plicul. 

A rupt hârtia şi a scos din interior un bilet, care conţinea un 
desen ciudat. 

— Ceva important, Aldous? a întrebat căpitanul Fitch în faţa 
tăcerii detectivului. 

— Mă tem că e cineva a început să-şi bată joc de noi, a spus 
Aldous Fowler, lăsând biletul pe masa din centru, sub privirile 
tuturor. 


fie 


ra 


Clubul Gotic 
2 


Cu titluri ca „O fascinantă călătorie în Evul Mediu", 
„Reîntoarcerea în Evul Mediu", „Parc într-un timp uitat", toată 
presa scrisă de primă mână publică pe pagini întregi ale edițiilor 
sale de seară prezentări ale viitorului parc tematic medieval 
conceput de un milionar necunoscut şi excentric, căruia mulţi îi 


spuneau deja „sir Walter Stuck". Fotografii în culori aduceau în 
prim-plan mari cetăţi înconjurate cu ziduri, sate, castele şi 
catedrale, alături de alte amănunte ale machetei, care 
reproducea la scară redusă adevărata dimensiune a noului 
complex turistic, în stare să situeze oraşul zgărie-norilor în 
avangarda parcurilor tematice din Statele Unite ale Americii. Dar 
adevăratul protagonist al informaţiilor era personajul care la 
prima sa apariţie publică izbutise să captiveze zeci de mii de 
newyorkezi, dornici să cunoască viaţa pasionantă a unui bărbat 
atât de seducător şi atrăgător ca domnul Stuck. 

Sosirea lui Benson l-a trezit pe Walter Stuck din visare. În 
ciuda vârstei, Benson era jovial, avea părul des şi cenușiu, iar 
ochii mici şi sprâncenele groase dădeau chipului său aspectul 
unui majordom englez din secolul al XIX-lea. Cu costumul său 
elegant de culoare închisă, cu vestă şi cravată neagră, devenise 
în scurtă vreme umbra de nedespărţit a enigmaticului domn 
Stuck. 

— Ce-ai aflat? l-a întrebat Walter Stuck cu nerăbdare pe 
Benson, de cum acesta a închis uşa în urma lui. 

— Codul ascuns în formulă e cuvântul „scrabble", şi e într- 
adevăr vorba despre un joc virtual pe internet, a spus Benson. 

— Bătrânul Kenneth Kogan era sărit de pe fix, am ştiut-o 
dintotdeauna! a exclamat Walter Stuck, aprinzându-şi nervos o 
ţigară. 

— Hackerii noştri au detectat cel puţin doi internauţi care au 
accesat jocul în reţea, dar nu izbutesc să detecteze nici un 
element cu care să le localizeze calculatoarele. Sunt, cu 
siguranţă, elevi la Şcoala Experimentală pentru Tinerii 
Astronauţi, pe care Kenneth Kogan o conducea de acasă, o 
şcoală virtuală pe internet. 

— Presupun că piraţii noştri au încercat să intre în arhivele 
din pagina de internet a tâmpeniei ăleia de şcoală. 

— Adresa URL a ŞETA apare inactivă, iar pagina iniţială e 
imposibil de deschis. 

— Fir-ar să fie, Benson! Doar n-am cheltuit o avere pe 
hackerii ăştia de doi bani, ca acum să ne ducă de nas. Bătrânul 
Kogan a ascuns pe internet codurile cu ajutorul cărora se poate 
găsi Esenţa marelui Mister, şi ei trebuie să le afle, orice-ar fi, 
înainte ca mucoşii ăia doi care au intrat în joc să dea de ea, a 
spus prost dispus Walter Stuck. 


— Hackerii noştri cred că au să izbutească repede, dar, după 
cât se pare, sistemul are un hardware protejat cu o tehnologie 
foarte avansată, care împiedică accesul piraţilor informatici la 
programul jocului. 

— Aştept de ani de zile clipa asta, Benson. Acum am secretul 
la îndemână şi, dacă nu acţionăm rapid, am să-l scap din mână 
ca pe o bucată lunecoasă de săpun. 

— Dar n-avem numai veşti proaste, a spus Benson, 
încercând să-l liniştească pe domnul Stuck. 

— Ce vrei să spui? 

— Hackerii au izbutit să intercepteze o bandă sonoră pe care 
se poate auzi ce vorbeau cei doi puşti în timpul jocului. În cursul 
convorbirilor video, cei doi îşi spun NK şi BH. Benson a dus o 
mână la buzunarul vestei şi a scos un mic CD. Vocile lor sunt 
înregistrate aici. 

Mâinile lui Walter Stuck s-au repezit asupra discului argintiu, 
l-au luat şi l-au introdus în fanta laptopului deschis pe masa lui. 
Programul Windows media Player s-a activat, detectând CD-ul şi 
imediat, în microfoanele micuţe s-a auzit vocea a doi 
adolescenţi care păreau să-şi vorbească din depărtarea unei 
nave spaţiale: 

„... lua în tragic. Şi mie mi-a fost cam teamă, dar am 
priceput imediat despre ce-i vorba. E doar un joc, de acord? Un 
joc interactiv simplu şi haios, creat de ŞETA. 

— Şi ce are ŞETA de-a face cu predica pe care ne-a ţinut-o 
bătrânul despre omenire şi viitor? În chestia asta există duşmani 
şi Umbre periculoase, ai auzit, NK. Dacă ţi-ai şterge consola de 
praf, ai vedea câte jocuri video se bazează pe eternul conflict 
dintre bine şi rău, dintre prezentul şi viitorul omenirii. În toate 
există duşmani împotriva cărora trebuie luptat, că, de n-ar fi 
aşa, jocurile n-ar avea nimic distractiv. 

— Mă rog, chiar şi aşa, eu abandonez, NK. Îmi pare rău, într- 
adevăr, îmi pare foarte rău, dar nu-s dispusăsă-mi risc pielea 
pentru jocul asta fără nici un sens. Pentru mine, bătrânul virtual 
vorbea serios. Pe mâine, mă retrag în aria de odihnă. Ne vedem 
în staţia de autobuz, ca de obicei. 

— Aşteaptă, BH, aşteaptă! 

— Incă mai am antenele conectate. 

— Şi ce zici despre Misiunea Ouroburos? Încă nu ştim despre 
ce-i vorba. 


— Află tu şi mâine povesteşte-mi şi mie". 

Vocile celor doi puşti s-au stins, lăsând în urechile lui Walter 
Stuck ecoul ingenuu al vorbelor lor. 

— Nu-i cine ştie ce, a zis, ca să nu se vadă că se bucura. 

— Cel puţin, avem nişte iniţiale: NK şi BH, şi posibilitatea de 
a continua să le ascultăm convorbirile pe viitor. Poate că au să 
ne spună chiar ei unde stau ori la ce colegiu învaţă, a 
argumentat Benson, cu chipul impasibil. 

— Vreau să-i găseşti pe aceşti doi elevi astronauți, Benson! 
Chiar acum!!! a strigat domnul Stuck, roşu de furie, zdrobind cu 
palma capătul aprins al ţigării pe care tocmai o aprinsese. 


Misiunea Ouroburos 
3 


Nu mică i-a fost fost mirarea lui Beth când a văzut că 
Nicholas nu venise în staţia autobuzului şcolii ca în fiecare 
dimineaţă. Pe măsură cetimpul trecea, o umbră de nelinişte îi 
punea treptat stăpânire pe gânduri. Convorbirea lor din noaptea 
anterioară se încheiase cam precipitat, iar Beth se simţea 
vinovată pentru că refuzase să mai vorbească despre Misiunea 
Ouroburos. Ştia prea bine că, deşi încercase să se ascundă, îşi 
pierduse controlul din cauza fricii pe care i-o provocaseră 
vorbele lui Kenneth Kogan. Toată noaptea se gândise la asta şi 
ajunsese la concluzia că reacţia ei în faţa jocului cu enigmele 
fusese, poate, uşor exagerată; la urma urmelor, aşa cum o 
asigurase Nicholas, nu era decât un joc virtual. De aceea şi voia 
să-i spună cât mai repede că-i părea rău şi regreta că se purtase 
ca o fetiţă înspăimântată, incapabilă să distingă realitatea de 
fantezia acelui joc cu enigme şi secrete. 

Şi-a deschis rucsacul, a scos telefonul mobil şi a format 
numărul lui Nicholas. Spera să-i răspundă repede şi să-i spună 
că era prin apropiere ori că adormise, dar acum era deja pe 
drum, ori că era bolnav acasă, ca în alte dăţi, dar în telefon a 
auzit o voce înregistrată de femeie care a anunţat-o că telefonul 
la care suna era închis ori în afara zonei de acoperire. „Inchis ori 
în afara zonei de acoperire", a repetat Beth în minte, vorbind pe 
nas, ca să ridiculizeze vocea. Nicholas nu-şi închidea niciodată 


telefonul mobil şi avea întotdeauna grijă să nu i se descarce 
bateria. Mobilul era pentru el o obsesie aproape bolnăvicioasă. 
Şi dacă păţise ceva? Şi dacă primejdiile pe care le anunţa 
Kenneth Kogan erau la fel de reale cum şi le închipuise ea? 

Văzând că autobuzul se apropia de staţie, a hotărât să uite 
premoniţiile catastrofiste. Nu voia să greşească din nou, cu atât 
mai puţin acum, când hotărâse să rămână în jocul enigmelor. 
Dacă Misiunea Ouroburos însemna că vor căuta Esenţa marelui 
Mister, aveau s-o ducă împreună la bun sfârşit, chiar dacă ar 
trebui să-şi rişte viaţa în aceste peripeții. Nu-şi dorea decât ca 
dimineaţa să treacă repede, ca să se ducă la Nicholas acasă şi 
să afle, în sfârşit, ce se petrecea. 

— Bună ziua, doamna Kilby, Nicholas e acasă? 

— Bună ziua, Beth! Mă bucur să te văd. Cum îţi mai merge? 
a iscodit-o doamna Kilby, după ce a deschis uşa. 

— Foarte bine, doamnă Kilby, a răspuns Beth, sfioasă. 

— Intră, intră, Nicholas a rămas azi acasă, e la el în cameră. 
Are febră şi tuşeşte un pic, dar nu-i nimic grav, desigur. Ştii că 
nu-i merge deloc bine primăvara din cauza alergiei pe care o 
are. 

— Aşa îmi închipuisem eu şi de aceea m-am gândit să-i aduc 
lecţiile, a tras Beth o minciuna. 

— Eşti foarte amabilă, Beth. Aşteaptă o clipă, am să-i spun 
lui Nicholas că ai venit, se va bucura să te vadă. 

Doamna Kilby era o femeie frumoasă, cu ochi mari, negri şi o 
expresie dulce pe faţa, pe care arareori o speriau alergiile fiului 
ei. Ştia că Nicholas era sănătos şi puternic, şi că episoadele cu 
febră şi tuse dispăreau ca prin minune după o zi de odihnă şi 
câteva inhalaţii. 

Beth a aşteptat în holul apartamentului luxos, reproşându-şi 
temerile fără nici un rost că lui Nicholas i s-ar fi putut întâmpla 
ceva ori, ceea ce i se părea acum şi mai absurd, că acest ceva 
pe cât de nedefinit, pe atât de imposibil avea vreo legătură cu 
jocul enigmelor. Acum ştia că Nicholas era foarte aproape de ea, 
în Staţia Modulară NK, şi se simţea, în sfârşit, liniştită. 

L-a văzut apărând din fundul unui coridor lung în formă de L, 
purtând costumul ŞETA şi şapca având viziera întoarsă spre 
spate, ca un jucător de baseball. Nu părea bolnav, ci mai 
degrabă încântat. 

— Ce surpriză, Beth! 


— Nu voiam decât să-ţi spun că-mi 
pare răucă am fost aşa proastă, a zis 
Beth cu un licăr de umilinţă în ochii 
cenuşii. 

— Ei, haide şi tu, BH! 

— Nu, serios, Nicholas, aseară m-am 
purtat ca o fetiţă, a stăruit Beth. 

Nicholas a luat-o de mână. 

— Uită de asta acum şi vino cu mine, 
vreau să-ţi arat ceva interesant. 

Nu era întâia oară că Beth intra în odaia lui Nicholas, dar, ori 
de câte ori o făcea, se simţea ca într-o navă spaţială; Nicholas 
se ocupase până şi de cele mai mici amănunte. Chiar şi o 
anume dezordinecontribuia la ambianța haotică a unui modul 
spaţial care plutea fără greutate în cosmos. 

— Stai aici, i-a arătat lui Beth, apropiind de postul lui de 
control un taburet înalt, în formă de robot. 

— Cum stai cu alergia? 

— Niciodată n-am respirat mai bine, a răspuns Nicholas, 
făcându-i cu ochiul. 

— Te-ai prefăcut bolnav, ca să continui jocul? a întrebat 
Beth, uşor dezamăgită. Dar nici nu-i putea reproşa lui Nicholas 
că hotărâse să continue Misiunea Ouroburos fărăsă conteze pe 
ea, după cum se despărţiseră cu o seară mai înainte. 

— N-ai dreptate, Beth; dacă tu abandonezi, renunţ şi eu. 
Suntem echipa Galileo, să nu uiţi asta niciodată. 

Beth a tăgăduit cu o mişcare a capului. 

— Nu, n-am să uit. 

— Dar, înainte de a lua o hotărâre, vreau să-ţi arăt ceva. 
Mâinile lui Nicholas au scotocit într-un teanc de hârtii risipite pe 
masa de lucru, până a dat de ceea ce căuta. Uite aici, a 
îndemnăt-o el arătându-i un desen printat pe o coală de hârtie. 


— E foarte original, a şoptit Beth, fără să priceapă. 

— E mult mai mult decât aşa ceva, Beth, e Ouroburos, 
şarpele care încearcă să-şi muşte coada: simbolul alchimiei 
medievale. 

Alchimia nu-i era necunoscută lui Beth Hampton, aşa cum 
nu-i erau necunoscute nici numeroasele legende ce vorbeau 
despre arta transmutării plumbului în aur ori despre mitica 


piatră filosofală, pe care o căutau alchimiştii din Evul Mediu. Ea 
şi Nicholas învăţaseră la istoria ştiinţei că primii alchimişti 
fuseseră egipteni şi că alchimia stătea la originea chimiei şi 
farmacologiei, dar că folosise un limbaj ermetic, pe care curioşii 
ori duşmanii nu-l puteau descifra, iar personaje celebre precum 
Roger Bacon, Tycho Brahe ori însuşi Isaac Newton studiaseră o 
mare parte a vieţii lor această artă. Işi mai amintea că văzuse 
unul sau doi - în clipa aceea nu putea preciza -şerpi care îşi 
muşcau coada pe coperta unei cărţi. Dar ceea ce nu văzuse 
niciodată era imaginea lui Ouroburos, pe care i-o arata Nicholas. 

— Da, de acord, e simbolul alchimiei medievale, dar unde ne 
duce asta? Eu nu văd decât o jivină scârboasă, care dă să-şi 
muşte coada, a ripostat Beth fără entuziasm şi fără să-şi 
părăsească total scepticismul. 

Nicholas s-a uitat indiferent la ea. 

— Acest şarpe scârbos, cum îi spui tu, e un simbol, Beth, şi 
simbolurile au un înţeles ascuns. Dacă îl aflăm, putem cel puţin 
să ştim ce secret se ascunde în spatele Misiunii Ouroburos din 
jocul virtual, din cauza căruia îţi faci atâtea griji. Acum înţelegi? 

— Vrei să spui că simbolul lui Ouroburos ne poate sugera ce- 
i Esenţa marelui Mister, pe care trebuie s-o căutăm? 

— Dacă ai fi mai atentă la tot ceea ce spun, n-ai mai pune 
asemenea întrebări. Sunt sub inteligenţa ta. 

— Şi căutarea acestei taine te-a făcut alergic la orele de 
şcoală? a insistat Beth, cu orgoliul rănit. 

— Ai nimerit-o. Dar cred că a meritat să stau azi acasă. 

— Sigur nu te-a prins jocul virtual, Nicholas? 

— De ce mă întrebi aşa ceva? 

— Fiindcă jocurile de pe internet creează dependenţă, şi tu 
ai început să ai aceleaşi simptome cu dependenţii de consolele 
video. S-a uitat la el ca la un ciumat şi a continuat: Pleoape 
căzute, pupiledilatate, cearcăne mari, obraji albi ca varul, buze 
vinete, privirea pierdută, sfârşeală, mâini tremurânde. 

— Râzi de mine, Beth? 

— Cu siguranţă că azi-noapte ai avut insomnie, şi pun pariu 
pe zece dolari că încă n-ai mâncat. 

— Te înşeli, ieri am dormit buştean şi azi am mâncat ca 
sparţii. Sunt mare de-acum, aşa că ştiu să-mi port de grijă şi 
fără dădacă. 

— Glumeam, Nicholas, dar nu crezi că ar trebui să iei 


întreaga poveste cu mai mult calm? 

Nicholas a reflectat o clipă. 

— Poate că ai dreptate. Dar jocul mi s-a părut atât de 
fascinant, că nu mi l-am putut scoate din minte nici o secundă. 
N-am crezut niciodată că poate să existe un asemenea joc, pare 
atât de real... 

— Şi mie mi se pare fantastic, dar nu jocul trebuie să se 
joace cu noi, ci noi cu el, a răspuns Beth. 

— Chiar eşti dispusă să continui jocul? 

— Da, cu condiţia să-l putem ţine sub control, a replicat 
Beth, întinzându-i mâna lui Nicholas. 

Şi amândoi au pecetluit în tăcere un pact pe care, fără ştirea 
lor, n-aveau să-l poată duce la bun sfârşit. 


/luzionistul 
3 


Sub şuvoiul de apă al duşului, Adous Fowler încerca să-şi 
scoată din minte nişte imagini ce se tot repetau. Voia să uite 
totul, cel puţin pentru o clipă, să-şi golească mintea şi să se 
bucure de senzaţia plăcutăa apei îngheţate care îi trezea fiecare 
muşchi din trup. Nici măcar nu dormise, era obosit şi îl aşteptau 
ceasuri intense de muncă la Centrul Grosling, înainte de a se 
putea întoarce la el în apartament. Dar, oricât se străduia, 
cadavrul doctoriţei Hart, cuvântul „Kot'însemnat cu fierul roşu 
în palma ei, un craniu deschis şi gol pe o targă albă de la 
institutul medico-legal, chipul amabil şi frumos pe care păreasă 
i-l arate domnişoara locotenent Taylor, trupul prietenului său, 
Tom, însângerat şi mort, ori schiţa unui labirint cu un şoarece la 
intrare şi o bucată de brânză în centru, îi apăreau şi-i dispăreau 
din minte într-un iureş de secvenţe fotografice, ca şi cum până 
şi creierul lui îşi bătea joc de el. 

A tras perdeaua şi, cu ochii încă închişi, şi-a căutat halatul. 
Pe când se bărbierea, s-a întrebat dacă doctoriţa Hart ar fi fost 
cumva în stare să dea o explicaţie logică modului în care 
apăreau imaginile pe care el le vedea cu o limpezime 
copleşitoare şi de ce apăreau ele. Creierul, propriul lui creier, i 
se părea atât de uimitor şi inexplicabil, că-i venea greu să 


creadăcă putea exista cineva care să-i descopere mecanismele 
de funcţionare, ca unui calculator oarecare. Gândindu-se la aşa 
ceva, a început să se scălâmbăie în faţa oglinzii: şi-a strâns 
nasul, şi-a încreţit fruntea, a ridicat sprâncenele, a scos limba, a 
deschis gura, şi-a arătat dinţii ca un animal ameninţător şi, în 
cele din urmă, s-a prefăcut că zâmbea. Nu mai făcuse una ca 
asta şi, în alte împrejurări, i s-ar fi părut că se purta copilăros ori 
comic. Dar s-a mirat singur când şi-a dat seama că erau 
suficiente câteva miimi de secundă, poate chiar mai puţin, 
pentru ca un simplu gând să devină expresia concretă a feţei. 
Un impuls minunat şi invizibil care, ca o scânteie electrică, era în 
stare să-i pună în mişcare tot trupul, permițându-i în clipa aceea 
să seţină pe picioare şi să facă briciul să-i lunece delicat peste 
obraji. 

Nu terminase cu bărbieritul, când a sunat telefonul din salon 
şi s-a pus în funcţiune robotul. Aldous Fowler a auzit din baie 
vocea caldă a lui Pemby: 

— Aseară te-am sunat de câteva ori, dar nu erai acasă. Sper 
că petrecerea n-a degenerat în beţie, alcoolul nu ţi-a picat 
niciodată bine, a glumit ea. Apoi a continuat: Nu uita că ne 
vedem mâine pentru partida anului cu echipa Knicks, am dat o 
avere pe bilete. Ne întâlnim ca de obicei. Un sărut mic de 
broscuţă. 

Un ţiuit a pus capăt înregistrării. Aldous s-a gândit s-o sune 
şi el, dar n-avea chef să vorbească cu Pemby. Fărăsă ştie prea 
bine de ce, de când văzuse cadavrul doctoriţei Hart, îi 
reveniseră în memorie fantomele trecutului pe care le crezuse 
uitate ori îngropate pe vecie. Cu toate acestea, imaginea 
prietenului său mort, Tom, îi reapăruse în vise ca un coşmar 
neobişnuit, şi îi revedea clipă de clipă trupul ciopârţit între 
trestiile de pe lacul Huron. Tot satul ieşise în căutarea lui Tom 
Gallagher în noaptea teribilă când puştiul nu se întorsese acasă, 
dar tocmai el, Aldous, îl găsise. El cunoştea fiecare meanară a 
râului unde el, împreună cu Tom, pescuia, făcea baie şi se 
distra, râzând fără oprire, în fiecare după-amiază. Dar în ziua 
aceea, Aldous hotărâse să rămână acasă, ca să se pregătească 
pentru un examen de sfârşit de an, împreună cu Pemby; iar 
Tom, atât de îndărătnic şi pasionat, hotărâse să meargă singur 
la pescuit. Ucigaşul n-a fost niciodată identificat şi arestat. Pe 
mormântul prietenului său, Aldous jurase cu lacrimi de furie că 


are să-l găsească pe ucigaş, dar nu se putuse ţine de cuvânt. 
Pemby era sora geamănă a lui Tom şi, de la moartea acestuia, şi 
sora geamănăa lui Aldous. Se despărţise de ea doar în ziua când 
plecase la Academia de Poliţie, dar, după câţiva ani, Pemby 
hotărâse să vină la New York City ca să fie aproape de fratele ei, 
Aldous: el era singurul care n-o striga niciodată pe adevăratul ei 
nume. 


Clubul Gotic 
3 


Nimeni din New York City nu cunoştea beciurile secrete ale 
Clubului Gotic. Doar un grup select, alcătuit din doisprezece 
bărbaţi puternici, se întrunea săptămânal într-o încăpere 
subterană, cu pereţi din piatră, luminată de torţe mari şi 
împodobită la un capăt cu simbolul a doi şerpi ce stăteau faţă în 
faţă. In centrul sălii, o masă mareşi douăsprezece fotolii erau 
singurul mobilier al acelei galerii ascunse de ochii lumii din 
afară. 

Walter Stuck prezida adunarea împreună cu Benson. 
Amândoi purtau rase negre călugăreşti şi aveau pe capete glugi 
care le ţineau feţele în umbră, la fel ca şi restul grupului de 
bărbaţi. Ritualul lor săptămânal începuse. 

— Domnia ştiinţei e pe punctul de a lua sfârşit! a proclamat 
Walter Stuck cu glas solemn. 

— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! au spus călugării în 
cor. 

— Vechile noastre frustrări şi decepţii vor face loc unui timp 
nou şi etern! şi-a continuat Walter Stuck litania. 

— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! 

— Marea oaste a adevăratei credinţe se va ridica împotriva 
ipocriziei celor falşi! 

— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! 

— Geneza e singurul început, iar Apocalipsa va fi singurul 
sfârşit al Pământului! 

— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! 

— In desăvârşirea Lui divină, Dumnezeu e o realitate 
intangibilă! 


— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! 

Vocile creşteau la fiecare strofă, într-o exaltare crescândă 
care se îndrepta spre extaz. 

— Omul nu-i decât minte şi spirit! 

— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! 

— Umilinţa în faţa lui Dumnezeu ne va face nemuritori în 
împărăţia Lui fără sfârşit! 

— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! 

— Goticul: iată noua religie, calea adevărată de mântuire a 
sufletului! 

— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! 

— În ignoranță îşi află omul fericirea! 

— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! 

— Moartea e pedeapsa pentru aroganta învăţaţilor! 

— Lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! 

După recitarea celor zece principii ale Clubului Gotic, Benson 
a luat cuvântul, ca să-i informeze pe ceilalţi călugări despre 
surprinzătoarea creştere a contribuţiilor economice aduse de 
zeci de mii de americani de toate rasele şi categoriile, hotărâți 
să sprijine fără rezerve finanţarea Marelui Parc Medieval din 
New York City. 

— Tevăd optimist, frate Walter, a spus unul dintre călugări, 
căruia gluga rasei lăsa vederii numai sprâncenele albe şi dese, 
ochii atât de deschişi la culoare, că păreau goi, şi o barbă rară. 

— Optimismul meu e rodul credinţei, frate Robert. Şi, dacă îţi 
alături credinţa la a mea, sunt sigur că vom fi de nebiruit. 

— Nu numai credinţa va face din noi oamenii cei mai 
puternici de pe Pământ, a replicat alt călugăr, cu glas ursuz. 

— Adevărat, frate Wilson, şi ambiția, şi răutatea ne sunt de 
trebuinţă, dar te asigur că din ele avem cu prisosinţă, a răspuns 
Walter Stuck. 

— Cu toate acestea, a stăruit fratele Robert, încă nu ţi-ai 
îndeplinit promisiunea de a pune mâna pe Esenţa marelui 
Mister. 

Walter Stuck a simţit că-i intră un pinten în tâmple, dar şi-a 
ascuns durerea şi a răspuns cu calm: 

— Niciodată n-am bănuit că bătrânul Kenneth Kogan are s-o 
ascundă înainte ca noi să-l înhăţăm, a recunoscut, privind 
micuța urnă de cristal pe care o ţinea pe masă, lângă el. 

— Şi ce se mai aude despre tehnologia ta revoluţionară 


pentru citirea gândurilor, frate Walter? E evident că aţi dat greş 
în încercarea de a afla secretul, a intervenit alt călugăr, cu 
mâinile şi faţa scheletice. 

— Lectorul mental inventat de doctorita Hart a întrecut de 
departe toate aşteptările noastre. Azi ştim despre Esenţa 
marelui Mister tot ceea ce ştia şi vicleanul Kogan. Dar nici el nu 
ştia unde o ascunsese. 

— Insinuezi că am pierdut urma Esenţei marelui Mister după 
atâţia ani de căutări infructuoase? a întrebat, furios, un călugăr 
obez, cu un aer candid, căruia i se ghicea chelia pe sub gluga. 

Benson a sărit în ajutorul stăpânului său. 

— Nu te alarma, frate Jack, Esenţa marelui Mister va fi foarte 
curând a noastră, te asigur. 

— Aşa şi speram, frate Benson, ştii doar cum se plătesc 
greşelile la Clubul Gotic, i-a amintit călugărul, ca şi cum i-ar fi 
împărtăşit o presimţire rea. 


Misiunea Ouroburos 
4 


Până la ora 21.00 fix, în colţul din dreapta sus al monitorul 
lui Nicholas n-a apărut chipul lui Beth. 

— Am crezut că ai uitat de mine, BH, a spus atunci băiatul, 
plin de bucurie. 

— Nu vreau să-ţi distrag atenţia de la lecţii. 

— Încă mai eşti supărată pe mine? 

— N-am fost niciodată supărată pe tine, NK, dar m-a deranjat 
oarecum să cred că puteai intra în joc fără mine. 

— Atunci, eşti gata să continuam? 

— Răspuns afirmativ, NK. 

— Misiunea Ouroburos e gata să înceapă! a strigat Nicholas 
din Staţia Modulară NK, entuziasmat ca un copil. 

— Esenţa marelui Mister va fi a noastră! l-a urmat Beth, cu 
aceeaşi veselie. 

— Motoare turate? 

— Turate. 

— Calculatoarele pregătite pentru decolare? 

— Calculatorul Navei Interplanetare BH, gata. 


— Internetul activat? 

— Activat şi în aşteptare, NK. 

— Pupitrul universal de control al jocurilor în reţea instalat? 

— Joystick instalat. 

— Introduci coordonatele de localizare a jocului cu enigme? 

— Coordonate introduse. 

— Pagina web pe ecran? 

— Pozitiv, NK. Cod de acces solicitat. 

— Recunoaşterea codului în desfăşurare. 

— Cod activat, NK! 

— Sfera cerească la vedere. 

— Confirmat. 

Sfera cerească învăluită în ceţuri le reapăruse pe ecrane, 
deasupra unei legende luminate: 


PENTRU A CONTINUA,DĂCLICK PE SFERĂ 


Beth simţea un gâdilat uriaş în stomac, iar Nicholas ardea de 
nerăbdare să afle ce surpriză îi aştepta în noua etapa a jocului 
cu enigme fără sfârşit. O clipă, a stat tăcut, lăsând-o pe Beth să- 
şi recapete încrederea în sine. 

— S-a întâmplat ceva, NK? a întrebat Beth în faţa tăcerii lui 
Nicholas. 

— Nu, nimic, BH. 

— Eşti gata să dai click pe sfera cerească la sfârşitul 
numărătorii inverse? l-a întrebat Beth, luând de data asta 
iniţiativa. Se gândise că astfel aveau să se risipească îndoielile 
pe care le putea avea Nicholas cu privire la hotărârea ei de a 
rămâne în joc. 

— Gata, BH! 

— Încep imediat numărătoarea inversă: trei, doi, unu, zero. 

Dând click cu mausul pe sfera cerească, imaginile de pe 
ecranele lor s-au topit treptat, până s-a instalat cel mai deplin 
întuneric. Au trecut câteva secunde şi nu s-a întâmplat nimic. 

— Vezi ceva pe ecranul tău, NK? a întrebat Beth, 
nerăbdătoare. 

— Negativ, BH, e posibil ca noua fază a jocului să fie în curs 
de încărcare şi să mai întârzie câteva minute până să înceapă. 

Nici nu sfârşise Nicholas de vorbit, când un punct mic ca o 
stea a strălucit în centrul ecranelor lor şi au început să audă o 


melodie dulce. Muzica a crescut treptat în ritm şi intensitate, pe 
măsură ce punctul central creştea în mărime, până a lăsat loc 
unei scene care i-a lăsat pe Nicholas şi Beth cu gurile căscate: 
într-un soi de hangar pentru transbordoare spaţiale tipic 
jocurilor video, două personaje virtuale, care purtau salopete şi 
şepci ŞETA, stăteau în picioare, nemişcate, lângă o mică nava 
cu forme aerodinamice neobişnuite. 

Nicholas a apăsat imediat pe butonul analogic al joystickului 
său de control şi l-a rotit cu degetul mare dintr-o parte într-alta, 
simțind că tot sângele din trup îi fierbea şi-i clocotea în vene. 

— Se mişcă, BH, ei se mişcă! a exclamat. 

— E fantastic, e fantastic! a strigat Beth, cuprinsă de acelaşi 
entuziasm. 

Cele două personaje virtuale se deplasau pe ecranele lor, 
urmând paşii pe care Nicholas şi Beth îi controlau cu 
joystickurile. Fiecare din ei se ducea şi venea, independent de 
celălalt, în jurul micuţei nave spaţiale, se apropia de platformele 
de lansare, privea curios printre panourile metalice încărcate de 
lumini ce acopereau zidurile, ori prin poarta mare a hangarului, 
ca să vadă pădurea imensă ce-i înconjura şi cerul albastru şi 
senin. Apucau chiar obiecte, deschideau uşi, controlau mese şi 
sertare, intrau şi ieşeau din nava, ca doi astronauți dezorientaţi, 
care ar fi descoperit o planetă nouă şi ciudată. 

— Aceasta trebuie să fie nava care ne-a adus până aici, a 
spus Nicholas. 

— Aşa-i, NK, am văzut postul de control şi e identic cu cel 
care a apărut pe ecranele noastre. 

— Poate că vom mai călători cu ea, spre un univers 
necunoscut. 

— Tu şi visurile tale de astronaut! Ar fi mai bine să cauţi o 
ieşire, nu putem rămâne închişi o veşnicie aici în hangar. 

Lui Nicholas nu i-a luat mult să-l facă pe personajul controlat 
de joystickul lui să execute piruete în aer, să sară, să se lase în 
jos, să se târască, să se agaţe de câte o ieşitură ori să se caţăre 
pe tuburile rampei de lansare cu o sprinteneală de saltimbanc, 
în vreme ce trecea prin fiecare cotlon al acelui spaţiu virtual şi 
magic. 

— Cum poţi să faci toate astea, NK? a întrebat Beth, uluită 
de abilitateă cu care Nicholas îşi manevra personajul cu 
joystickul. 


— Nu trebuie decât să combini acţiunea personajului cu 
mişcarea diferitelor comenzi ale joystickului. Încearcă să dai 
click pe mai multe odată. De exemplu, apasă pe butoanele X şi 
O, şi ai să vezi cum personajul tău se roteşte ca un clopot şi 
cade în picioare. 

Degetele de la mâna dreaptă a lui Beth au lunecat pe 
joystick, cu o coordonare pe care o credea uitată de când, cu ani 
buni în urmă, renunţase la jocurile video. Curând a ajuns să 
stăpânească joystickul şi şi-a deplasat personajul alături de cel 
al lui Nicholas, imitându-i toate salturile şi acrobaţiile pe care le 
făcea. Când personajul lui Nicholas s-a oprit, a făcut şi ea la fel, 
şi au rămas unul lângă altul. Atunci Beth a apăsat pe butoanele 
L şi R şia văzut că perspectiva ecranului i se schimba, iar în faţa 
ochilor îi apărea chipul frumos al tânărului care o însoțea. 

— Eşti tu, NK! E incredibil, dar eşti chiar tu! a spus. Beth era 
fericită. 

Nicholas a făcut ochii mari; deşi putea vedea toate 
personajele jocului pe ecran, nu se uitase la feţele lor din 
unghiul pe care îl avea activ. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu-ţi mişca personajul şi apasă pe butoanele L şi R în 
acelaşi timp, l-a îndemnat Beth. 

Un zâmbet neîncrezător şi uimit s-a ivit pe buzele lui 
Nicholas. 

— Eşti minunată, BH! a exclamat, fărăsă-şi creadă ochilor. 

— Eşti superb, NK, dar nu-mi vine să cred că tocmai noi 
suntem personajele principale ale jocului. Mi se pare incredibil. 

— Ti-am mai spus că jocul acesta are să fie diferit de 
celelalte. Profesorul Kenneth Kogan e un geniu. 

— Pozele! s-a repezit Beth, ca şi cum vorbele i-ar fi scăpat de 
pe buze. 

— Desigur! Profesorul Kenneth Kogan a digitalizat probabil 
fotografiile pe care le-am trimis la ŞETA ca să formalizăm 
înscrierile pentru obţinerea cardului de identificare. lţi aduci 
aminte? a spus Nicholas, trăgând de fermoarul de pe pieptul 
costumului său de tânărastronaut. Din buzunarul deschis a scos 
un card de dimensiunile celui de credit şi şi-a privit fotografia 
alături de emblema ŞETA. 

— Da, asta-i sigur, a spus Beth, zâmbind pentru sine. 

— E ciudat, BH, dar imaginea ta virtuală mişcă din buze în 


timp ce tu vorbeşti, ca şi cum ti-ar reproduce exact cuvintele. 

— Mi-am dat seama, NK, cu imaginea ta se întâmplă acelaşi 
lucru. 

— Cred că vocile noastre intră în joc prin intermediul 
internetului, ceea ce îl face şi mai realist. 

— Poate că jocul ăsta dispune de o tehnică foarte avansată, 
încănecunoscută celor ce folosesc reţeaua. 

Nicholas era gata să-i spună lui Beth că avea probabil 
dreptate, dar un sunet metalic ciudat, ca şi cum s-ar deschide o 
portieră grea, l-a făcutsă sară de la postul de control al Staţiei 
Modulare NK. 

— Ai auzit asta? a întrebat Nicholas, mişcându-şi instinctiv 
joystickul, fără să ştie prea bine de unde venea zgomotul. 

— Da, am auzit! NK, ce-a fost asta? 

Dar, când Nicholas şi Beth şi-au putut muta personajele, ca 
să poată vedea ce se întâmplase, au auzit vocea unei tinere 
virtuale care trebuia să fi avut aceeaşi vârstă ca şi ei. 

— Nu vă alarmaţi! Îmi pare rău că am întârziat, cu adevărat, 
iertaţi-mă, îmi pare rău cu adevărat, a spus în grabă mare noul 
personaj, care intra pe neprevăzute în joc, lăsându-i cu gura 
căscată pe Nicholas şi pe Beth. 

Imaginea de pe ecrane s-a schimbat fără că ei să fi apăsat 
pe vreun buton, iar chipul tinerei nou-sosite a apărut, frumos şi 
luminos, în faţa ochilor lor, cărora nu le venea să creadă. 
Nicholas ar fi jurat că avea vedenii, dar chipul tinerei era 
perfect, atât de delicat şi de frumos, că a rămas ca prostul, fără 
să ştie ce să zică. 

— Eu sunt Carol, Carol Ramsey, a început să spună 
personajul virtual, înainte ca Beth să poată reacţiona în faţa noii 
şi neaşteptatei apariţii. Profesorul Kenneth Kogan m-a trimis să 
vă ies în întâmpinare, dar n-am putut ajunge la vreme. 
Dispozitivul de securitate al sistemului detectase o intervenţie 
externă pe liniile de comunicare ale messengerului vostru şi l- 
am reparat. 

Beth a reuşit să-şi iasă din muţenie şi să spună ceva, 
bâlbâindu-se de mai mare dragul. 

— Intervenţie, intervenţie externă pe... pe liniile de 
comunicare ale messengerului nostru? Ce înseamnă asta, NK? a 
întrebat, alarmată. 

— Habar n-am, BH, dar las-o pe Carol să continue, poate că 


ne lămureşte ea, a răspuns Nicholas, fără să ştie de ce Îi 
spusese pe nume tinerei pe care o vedea pe ecran, de parcă o 
cunoştea cu adevărat. 

— Mulţumesc, NK, eşti foarte amabil, a intervenit imaginea 
virtuală a lui Carol Ramsey. 

Beth şi-a simţit trupul vlăguit, gata să leşine, iar Nicholas a 
tras o fluierătură, în acelaşi timp fascinat şi uimit. 

— Poţi vorbi cu noi? a întrebat fără să ştie dacă se adresa 
monitorului ori unui nou soi de fantomă. 

— Inţeleg că vă miră, dar şi eu sunt o fiinţă inteligentă ca 
voi; virtuală, desigur, dar inteligentă, la urma urmelor, i-a 
lămurit Carol cu mare dezinvolturăşi expresivitate. Aşa vor fi 
jocurile video în viitor, iar eu sunt doar un exemplu al multelor 
surprize care vă mai aşteaptă în noua voastră viaţă de aici. 
Acesta e un joc interactiv, cu enigme, ştiţi la fel de bine ca şi 
mine; profesorul Kenneth Kogan v-a vorbit despre el, presupun, 
a continuat Carol Ramsey, zâmbind fermecător. 

Surescitat, Nicholas a râs de unul singur, pe când Beth 
reuşea ca muşchii să-i răspundă iar la comenzile creierului. | s-a 
părut că se deştepta dintr-un vis confuz şi incredibil, dar 
realitatea era tot în faţa ei, ca şi ecranul calculatorului, pe care 
zâmbea o fiinţă virtuală şi inteligentă, al cărei nume era Carol 
Ramsey. 


/luzionistul 
4 


De data asta, Centrul de Cercetări Neurologice Grosling i s-a 
părut mult mai puţin ostil şi ciudat decât la vizita precedentă. 
După cenavigase pe pagina lui web, Aldous Fowler printase o 
schemă detaliată a structurii lui organizatorice şi câteva planuri 
ale diferitelor zone de cercetare. Avea, cel puţin, o idee 
aproximativă despre ceea se se pregătea în acel impunător 
edificiu din oţel. 

Înainte de a ieşi din parcarea situată în vestul marelui 
complex, detectivul a revăzut organigrama acelei instituţii 
ştiinţifice: răposata doctoriţă Katie Hart era coordonatoarea- 
responsabilă a Departamentului de Neurobiologie Emoţională, 


unde se desfăşurau felurite programe de cercetare cu privire la 
memorie, inteligenţă şi emoţiile omeneşti. Aldous Fowler nu 
izbutea să înţeleagă până unde ajungeau asemenea cercetări, 
cu toate că citise pe pagina web care erau obiectivele ştiinţifice 
ale fiecărui domeniu de studiu. Nu înţelesese decât că procesele 
de învățare, amintirile, comportamentele, moralitatea şi 
sentimentele fiecărei fiinţe omeneşti depind de o sută de 
bilioane de conexiuni neuronale, şi că doctoriţa Hart desfăşura 
un sistem eficient de tehnici de pătrundere în creier, descifrare 
a funcţionarii lui şi ordonare a haosului aparent din țesutul 
celular ce dă viaţă gândurilor. Dar era convins că directorul 
centrului avea să-i lămurească aceste nedumeriri, ca şi multe 
altele, pentru el nerezolvabile. 

— Aşteptaţi o clipă, domnule detectiv, am să-i anunţ 
domnului director Brannagh vizita dumneavoastră, a spus 
femeia de la recepţie cu glas de soprană, căreia ochelarii 
minusculi îi stăteau într-un echilibru perfect pe vârful nasului. 

A luat receptorul, străduindu-se să zâmbească, incomodată 
de prezenţa tânărului detectiv criminalist de la Departamentul 
de Omucideri al Poliţiei. 

— Domnule Brannagh, a sosit detectivul Fowler. 

Femeia de la recepţie a făcut câteva gesturi aprobatoare şi a 
închis telefonul. 

— Vă primeşte imediat, puteţi lua loc între timp, dacă vreţi, a 
spus, privind pe deasupra ochelarilor spre canapelele de piele 
albă din holul de la intrare. 

Holul era un patio circular, înconjurat de nişte coloane pe 
care se sprijinea o boltă de cristal prin care se putea vedea 
cerul. În centru, o fântână piramidală arunca din vârf firicele fine 
de apă, în care licărea la nesfârşit lumina soarelui, filtrată prin 
tavanul boltit într-un curcubeu neobişnuit. 

Aldous Fowler a rămas în picioare, privind jocurile de culori 
iscate de piramida metalică, de lumină şi apă, până ce a ridicat 
ochii şi a observat tabloul uriaş care atârna într-o nişă din 
perete, situată în faţa intrării. S-a apropiat şi l-a privit, intrigat. 
Portretul în ulei al lui Adam Grosling părea să-l privească 
sfidător, dintr-o poziţie ţeapănă şi privilegiată. Aldous Fowler 
văzuse multe tablouri în acest stil, atârnate în amfiteatrele 
universităţilor, pe coridoarele tribunalelor, în birouri oficiale ori 
în galerii de muzeu. Dar nici unul nu ţinea un craniu în mâini, ca 


şi cum ar fi arătat un trofeu invidiat. 

— Fondatorul nostru a fost un bărbat extraordinar, a auzit un 
glas în spatele lui. 

Aldous Fowler s-a răsucit şi l-a văzut pe directorul Brannagh. 

— Da, sunt convins de asta, l-a asigurat, ca să-şi ascundă 
uimirea. 

— Sunteţi gata să începem interogatoriul, domnule detectiv? 
a întrebat directorul, întinzându-i mâna. 

Aldous Fowler i-a strâns-o şi a răspuns: 

— Credeţi-mă, regret că vă deranjez din nou, domnule 
Brannagh. 

— Am glumit, l-a asigurat directorul, bătându-l cu palma 
peste braţ, în semn de prietenie. V-ar plăcea să luaţi ceva la 
braseria personalului, înainte de a urca la mine în birou? 

— Aş prefera să vorbim în particular, domnule Brannagh, n- 
am prea mult timp la dispoziţie, s-a scuzat Aldous Fowler. 

— Înţeleg, fireşte. 

— Sunteţi foarte amabil. Poate cu altă ocazie. 

— Atunci, veniţi cu mine, o să urcăm cu ascensorul din 
dreapta. 

Culoarea dominantă în Centrul Grosling era albul: pereţi 
albi,tavane albe, podele albe, uşi albe, mobile albe, un soi de 
nimb neutru şi vag, unde nu mai era loc pentru efecte vizuale 
decât în holul grandios, fântâna piramidală ori portretul 
fondatorului. 

În biroul directorului Brannagh, curăţenia omniprezentă te 
invita să-ţi concentrezi toate simţurile asupra ferestrei mari ce 
dădea în gradină, unde copacii uriaşi îşi înălţau crengile până la 
geamurile din cristal, de parcă voiau să afle intimităţile 
centrului. 

— Aici n-am să vă pot oferi decât apă, l-a avertizat 
directorul, punând pe masă două pahare şi o sticlă. 

— E suficient, mulţumesc. 

Aldous Fowler s-a aşezat tot în fotoliul unde stătuse şi la 
vizita precedentă. 

— Ce simbolizează craniul din portret, pe care îl ţine în mâini 
domnul Adam Grosling? a întrebat. 

— Păi, presupun că aşa a vrut el să apară în portret, şi că 
aşa a pozat pentru pictor. E un tablou vechi, şi pe atunci centrul 
nostru nu exista încă; mi-e greu să vă sugerez vreo ipoteză, dar 


nu cred că greşesc când spun că hârcile au fost întotdeauna 
asociate cu moartea. 

— Moartea în mâinile ştiinţei, a spus Aldous Fowler. 

— Ori viaţa, domnule detectiv, a replicat directorul, 
aşezându-se în faţa musafirului. Dacă mă gândesc bine, 
dominând moartea, ajungem la viaţă. Asta s-a şi străduit 
medicina să facă încă de la origini: să biruie boala şi moartea, 
pe care le reprezintă acest craniu. 

— Da, ar putea fi şi asta, a acceptat Aldous. 

—  Acesta-i punctul meu de vedere, desigur, dar, ca 
neurolog, trebuie să vă spun că opinia mea e cu totul relativă. 
Şi, dacă îmi permiteţi să vă spun, pentru dumneavoastră nu-i 
important ce a vrut să spună domnul Grosling pozând astfel, nici 
cum vă pot explica eu această imagine; cu adevărat interesant, 
domnule detectiv, e ce vă sugerează acest craniu ori ce vedeţi 
dumneavoastră în el. 

Fără să-şi fi propus, Aldous Fowler împinsese convorbirea pe 
teritoriul care îl interesa. 

— Eu aş spune că hârca ar putea fi un cufăr, un vas, nu ştiu, 
un recipient care conţinea creierul unui cadavru, a răspuns, 
urmărind reacţia interlocutorului său. 

Directorul Brannagh a zâmbit. 

— Scuzaţi-mă, domnule detectiv, dar trebuie să admiteţi că 
explicaţia dumneavoastră e mult mai rocambolescă decât a 
mea. Privit astfel, craniul ar putea fi şi structura pe care stă 
chipul unei fiinţe omeneşti: pielea, părul, ochii, nasul, gura. 

— O parte din schelet. 

— Chiar aşa, o structură osoasă pură şi dură, ca să ne 
simplificăm şi mai mult teoria. Dar presupun că n-aţi venit să mă 
vedeţi doar ca să tăifăsuim despre cranii ori chestiuni de 
anatomie, a conchis directorul Brannagh. 

— Nu, fireşte că nu, numai că hârca din tablou mi s-a parut 
un amănunt destul de curios. 

— Curiozitatea este impulsul ştiinţei, domnule detectiv, şi 
presupun că şi al investigaţiilor poliţieneşti. Spuneţi-mi, vă rog, 
cu ce vă pot fi de folos? 

Aldous Fowler a scos din buzunarul hainei de piele un mic 
blocnotes şi un creion. 

— Vorbiţi-mi despre doctoriţa Hart, domnule Brannagh, i-a 
cerut. Nici unul dintre colegii dumneavoastră de aici, din centru, 


n-a ştiut să-mi spună nimic despre ea şi viaţa ei privată. Toţi au 
fost de acord că eraamabilă, cultă, intuitivă, că avea fler de 
cercetător, era o savantă genială, dar nimeni n-a ştiut să-mi 
spună cum gândea, ce-i plăcea, unde mergea, cu cine se vedea, 
în ce credea, pe cine iubea... Dumneavoastră sunteţi singurul 
care aţi ajuns s-o cunoşteţi cu adevărat, dincolo de viaţa ei de 
aici, din centru, şi singurul care ne poate ajuta să lămurim 
asasinarea ei. 

Directorul  Brannagh  ascultase atent fiece vorbă a 
detectivului şi chipul i s-a întunecat. A oftat lung şi a spus: 

— Katie era o mare femeie admirabilă, fărăîndoială cea mai 
demnă de stimă pe care am cunoscut-o vreodată. Ne-am 
întâlnit, încă din prima zi, la cursurile Facultăţii de Medicină de 
la Universitatea Cornell, căci ne aşezaserăm în primele rânduri. 
De cum s-a aşezat lângă mine, a spus: „Sunt Katie Hart şi am să 
fiu şefa acestei promoţii". Apoi mi-a mărturisit că a ştiut din 
prima clipăcă eu aveam să-i fiu rival la obţinerea unei summa 
cum laude şi a premiului de lasfârşitul studiilor. Mai aveam şase 
ani de studiu, şi ea ştia deja ce-avea să se întâmple. 
Intotdeauna a fost aşa şi în toate. Medicina o pasiona mult mai 
mult ca viaţa. Işi petrecea timpul în bibliotecă, străină de zarva 
campusului universitar, de petreceri, teatru, cinematograf, 
străină chiar şi de colegii de studiu. Eu stăruiam întotdeauna pe 
lângă ea săiasă la plimbare, să ia aer ori să se uite la cer, dar ea 
avea mereu ceva de studiat şi o împiedica să facă orice altceva. 
Era mai mult decât o obsesie, era... nu ştiu cum să vă spun 
exact. Poate un mod de a fi, o determinare genetică orientată 
către un singur şi unic obiectiv, un ţel de neatins: descifrarea şi 
înţelegerea creierului omenesc. O pasiona atât de mult 
neurologia, că m-a tras şi pe mine după ea. Încă de la primul 
curs, amândoi ne-am înscris colaboratori voluntari la catedra pe 
care o conducea pe atunci domnul Adam Grosling. El şi-a dat 
seama neîntârziat că, în ciuda vârstei, Katie Hart era nu doar o 
studentă eminentă a anului întâi de Medicină, ci şi un excelent 
om de ştiinţă. La abia optsprezece ani, ea a devenit asistenta 
personală a unui adevărat pionier al neuro-ştiinţelor, cum era 
domnul Grosling, cunoscut deja pe plan internaţional pentru 
studiile lui de neurochimie a scoarţei cerebrale. A îndrăznit chiar 
să-şi condiţioneze numirea ca asistentă de acceptarea mea în 
echipa de cercetare, în calitate de secretar al noii asistente a 


şefului de departament. N-am să uit niciodată uimirea de pe 
chipul domnului Grosling în faţa unei astfel de insolenţe. Am 
crezut că avea să ne dea afară pe amândoi nu numai din biroul 
lui, ci şi din Facultatea de Medicină, şi că hotărârea lui avea să 
fie irevocabilă şi definitivă. Dar, spre surprinderea mea, domnul 
Grosling a acceptat. Katie şi cu mine am devenit astfel cei mai 
tineri membri ai unei echipe de cercetare ştiinţifică din întreaga 
istorie a Universităţii Cornell, deşi misiunile mele, trebuie să 
recunosc, au fost mai mult administrative şi organizatorice 
decât pur ştiinţifice. Pe atunci, Adam Grosling începuse deja 
construirea acestui Centru de Cercetări şi se sfătuia cu noi, în 
fine, mai ales cu Katie, cu privire la toate amănuntele proiectului 
şi constituirii departamentelor, sălilor de studiu, laboratoarelor, 
zonelor animaliere. Când a terminat studiilede medicină, Katie s- 
a specializat în neurologie, aşa cum şi era de prevăzut, iar eu - 
în gestiunea spitalelor şi centrelor de cercetare medicală. Dar, 
imediat ce s-a deschis acest centru, acum 25 de ani, am început 
să lucrăm aici, cu toate că nu ne luaserăm încă licenţa. Erau 
timpuri aspre şi grele, deşi fericite pentru toţi. Katie îşi crease 
propriul său departament de cercetare, programele «i 
inovatoare avansau rapid şi cu rezultate extraordinare, iar 
sprijinul financiar creştea spectaculos. Până ce, nu după multă 
vreme, Adam Grosling a suferit accidentul care avea să-l 
despartă definitiv nu numai de lumea ştiinţifică, ci şi de viaţă. 
Din pasiune pentru cai şi salturi peste obstacole, a încălecat 
într-o zi un cal tânăr, pe care abia îl cumpărase, şi fatalitatea a 
vrut ca acesta să-l trântească, fracturându-i coloana vertebrală. 
Din clipa aceea, totul s-a schimbat, ca şi cum o umbră mare s-ar 
fi abătut asupra fiecăruia dintre noi, asfixiindu-ne cu un gaz 
nevăzut, dar letal. Operaţiile de coloană ale domnului Grosling 
se succedau fără nici un succes; Katie a făcut o depresie 
profundă, din pricina căreia a stat închisă în casă luni la rând, iar 
programele de cercetare ale centrului au stagnat pe termen 
nedefinit. În acele zile îngrozitoare, eu o vizitam pe Katie seară 
de seară, fără s-o pot scoate din starea de tristeţe. Nu vorbea cu 
nimeni, nu voia să vada pe nimeni. Îşi amenajase în mansarda 
casei un atelier de pictură, unde îşi petrecea ore în şir 
zmângălind figuri ciudate, într-o atitudine deznădăjduită. Acum 
ştiu că îşi picta propria stare de spirit, ca şi cum, cu tuşele ei de 
vopsea, voia să alunge fantasmele care o chinuiau, revărsându- 


şi prin ele disperarea şi furia. Nici un tratament nu era eficient 
împotriva melancoliei lui Katie. Până ce într-o zi a intrat pe uşa 
asta, deşi n-o aşteptam, şi a zis: „Acum ştiu ca pot s-o fac, 
convoacă o şedinţă urgentă a tuturor departamentelor". De pe o 
zi pe alta, Katie se transformase, şi întreaga ei energie, ţinută 
sub obroc atâtea luni, a izbucnit, mărindu-i de o mie de ori 
capacitatea de a studia şi lucra. Şi aşa au trecut douăzeci de 
ani. De la o vreme, numele lui Katie Hart a început să fie citat 
printre cele ale posibililor candidaţi la Premiul Nobel pentru 
Medicină. Dar fatalitatea i-a tăiat calea a doua oară, la moartea 
lui Adam Grosling, acum două luni.Katie a crezut că n-avea să 
facă faţa acestei noi lovituri a sorții, dar de data asta s-a refăcut 
fără greutate, după o uşoară criză emoţională. Am văzut-o chiar 
râzând din nou, cum nu mai făcuse de ani de zile. Şi când părea 
că avea să renască din propria-i cenuşă, chiar dumneavoastră 
mi-aţi comunicat că a fost asasinată şi că i-au însemnat cu fierul 
roşu în palmă un cuvânt ciudat. Acesta ar fi un rezumat al vieţii 
ei şi tot ce vă pot povesti despre ea, domnule detectiv Fowler. 
Moartea lui Katie este la fel de misterioasă şi pentru mine, şi 
pentru dumneavoastră, a conchis domnul Brannagh, emoţionat. 

Aldous Fowler a lăsat să treacă ceva vreme în tăcere, pentru 
ca directorul Centrului Grosling să-şi revină. Ştia că nu era 
plăcut pentru Brannagh să-şi răscolească memoria, în căutarea 
unor amintiri care i se înfigeau în inimă ca nişte ţepuşe 
înveninate. Dar moartea, şi-a spus în sinea lui, chiar moartea din 
portret, pe care o simboliza craniul pe care Adam Grosling îl 
ţinea în mâini, era la fel de brutală şi neîndurătoare. Singura 
consolare posibilă era să fie arestat ucigaşul, pentru ca 
asasinatul să nurămână nepedepsit, iar Aldous Fowler era 
hotărât să-l găsească. 

— Regret că vă pun asemenea întrebări, domnule Brannagh, 
dar trebuie să aflăm unele detalii ale relaţiei dumneavoastră 
personale cu doctoriţa Hart în decursul acestor ani. 

— Vă înţeleg, vă înţeleg, nu vă faceţi griji din cauza mea, 
domnule detectiv, am să vă răspund cu mare plăcere la 
întrebări. 

— Eraţi îndrăgostit de doctoriţa Hart, domnule Brannagh? 

Directorul şi-a lăsat un timp de gândire, înainte de a 
răspunde: 

— V-aş minţi spunând că nu, dar ei nu i-am mărturisit-o 


niciodată. În inima lui Katie nu era loc pentru iubire. Pe noi ne-a 
unit întotdeauna o profundă şi veche prietenie, ca între 
persoane care lucrau de multă vreme împreună, dar n-a fost 
nimic între noi. 

— Dar între Adam Grosling şi doctoriţă era ceva? 

— Aşteptam această întrebare, domnule detectiv, şi nu-s 
foarte sigur că ştiu să vă răspund la ea. 

— Dacă nu doriţi, nu trebuie s-o faceţi. 

— Nu, nu, nu-i asta. V-am mai spus că unica pasiune a lui 
Katie era neorologia şi că încă de foarte tânără avusese o foarte 
strânsă colaborare profesională cu domnul Grosling; cred, totuşi, 
că legătura dintre ei n-a depăşit vreodată acea frontieră, deşi 
Adam Grosling nu şi-a ascuns niciodată admiraţia pentru ea. 

— Eraţi gelos pe legătura dintre ei? 

— Uneori, poate, deşi am ştiut întotdeauna că ea aparţinea 
trup şi suflet doar neurologiei şi că nici un bărbat n-ar fi reuşit să 
distragă atenţia lui Katie de la cercetările ei. Refuza chiar şi 
desele invitaţii ale colegilor din lumea întreagă, care o chemau 
să asiste la cele mai importante congrese şi simpozioane 
internaţionale. 

— Femeia de serviciu a doctoriţei Hart mi-a spus că, din 
când în când, primea acasă vizita unui grup de prieteni. Doamna 
Hernando credea că erau poate colegi ori prieteni de aici, din 
centru. 

— După câte ştiu eu, nu. Dar fiţi sigur că eu nu ştiu ce putea 
face doctorita Hart în timpul liber, la ea acasă. În orice caz, 
singura persoana de aici, din centru, care o vizita acasă eram 
eu, de asta pot să vă asigur. 

— Mai concret, doamna Hernando mi-a vorbit despre un 
bărbat de vreo şaizeci de ani, cu păr alb şi des, cu care a văzut- 
o de câteva ori plimbându-se de mâna prin grădina casei. 

— Nu ştiu despre cine ar putea fi vorba. 

— Vreo ruda? 

— După câte ştiu, Katie a fost crescută de bunica ei, moartă 
în urmă cu mulţi ani, pe când eram studenţi la Universitatea 
Cornell. Habar n-am dacă mai avea şi alte rude. 

— Ştiţi dacă doctoriţa Hart făcea parte din vreo asociaţie de 
oameni de ştiinţă? 

— Spunea întotdeauna că nu-i plăcea faptul că alţi neurologi 
îşi contaminau programele de cercetare cu opinii lipsite de 


fundament. Era foarte orgolioasă, credeţi-mă. 

— Şi ce-mi puteţi spune despre cercetările ei ştiinţifice? Ce 
căuta doctoriţa Hart, mai precis? 

— În ultimii ani, Katie era obsedată de investigarea profundă 
a creierului omenesc şi începuse să dezvolte o serie de tehnici 
de pătrundere în acesta, cu scopul de a afla cum gândim, de ce 
simţim şi percepem, cum se depozitează şi recuperează 
amintirile noastre în memorie, care este esenţa minţii omeneşti. 
Mulţi au căutat asemenea răspunsuri de-a lungul istoriei, dar 
nimeni n-a descoperit codurile unor asemenea mistere. 

— Dar ea a reuşit? ; 

— Să spunem că era pe cale de-a o face. In faza finală a pro- 
gramului ei de cercetare, Katie descoperise o tehnică 
revoluționară, un soi de scanare asistată, cu imagini care lăsau 
la vedere toată activitatea cerebrală şi îi permitea nu doar să 
traseze harta precisă a întregii structuri a creierului şi a 
funcţionării lui, ci şi, mai ales, să vizualizeze limpede pe ecranul 
unui calculator gândurile, reprezentările imaginare ori amintirile 
oricărui individ, în stare atât de conştientă, cât şi de 
inconştienţă. 

— O nouă revoluţie ştiinţifică, a subliniat detectivul Aldous 
Fowler, încercând să înţeleagă ceea ce era de neînțeles. 

— Aşa-i. Până acum, câţiva savanţi neurologi folosiseră 
pentru scanarea cerebrală tomografia cu emisie de pozitroni ori 
rezonanţa magnetică funcţională, pentru a putea stabili unde şi 
când se produce activitate cerebrală, prin fotografierea zonelor 
cu cel mai mare consum de glucoză, care este hrana neuronilor; 
Katie reuşise să meargă şi mai departe, aflase cum se produce 
această misterioasă activitate şi ce imagini generează mintea 
individului când gândeşte, suferă, iubeşte, îşi închipuie, doarme 
ori pur şi simplu îşi aminteşte un fapt din trecutul său. 

— Corectaţi-mă dacă greşesc, doctore Brannagh, dar vă 
referiţi, cumva, la un soi de lector mental, un decodificator al 
minţii omeneşti? 

Directorul Centrului Grosling a consimţit: 

— Aceasta este, într-adevăr, expresia cea mai potrivită 
pentru a-l defini. Katie lucra în laboratorul ei la un decodificator 
mental neobişnuit şi original. Ceva foarte asemănător micului 
aparat folosit în televiziunea digitală pentru ca un ansamblu de 
interferenţe în alb şinegru să devinăpe loc o imagine digitală 


perfectă şi limpede. Fărăîndoială, acesta este exemplul cel mai 
elocvent ce poate fi dat unui profan ca dumneavoastră despre 
cercetările efectuate de Katie; mă bucur că l-aţi înţeles. 

— E cu adevărat surprinzător, a murmurat detectivul. 

Directorul Brannagh a schiţat un zâmbet, o grimasă de 
satisfacţie şiorgoliu. Era pe teren propriu şi se simţea în 
siguranţă. 

— E logic să fii surprins, a spus, calm. Oricărui om obişnuit i 
s-ar face părul măciucă dacă şi-ar putea imagina marile 
progrese ştiinţifice care se apropie, mai ales în domeniile 
creierului şi minţii omeneşti. 

— La ce vă referiţi? 

— Cursa în care s-au angajat oamenii de ştiinţă, ca să 
descopere misterele creierului uman, inclusiv ca să creeze şi să 
fabrice creiere artificiale, a început de multă vreme. 

— Vă mărturisesc că toate acestea nu-mi sugerează decât 
un film ştiinţifico-fantastic. 

— Atunci, uitaţi de Hollywood şi gândiţi-vă la ceva tot atât de 
real precum un cip minuscul instalat în creierul dumneavoastră. 
În laboratorul Euro Parc al companiei Rank Xerox, o mare echipă 
de oameni de ştiinţă specializaţi în diferite domenii, printre ele 
şi neurologia, lucrează de multă vreme la crearea unei proteze 
artificiale pentru memorie, un dispozitiv minuscul de căutare 
într-o bazăde date inepuizabilă, în stare să fie pus în mişcare cu 
aceeaşi uşurinţă cu care dumneavoastră vă mişcaţi braţul. 

— Dar ştiu că există concurenţă în domeniu, a spus, amuzat, 
Aldous Fowler. 

— Mult mai multă decât vă puteţi închipui, domnule detectiv. 
Am săvă mai ofer o dată interesantă. A făcuto pauză, ca să 
soarbă o înghiţitură de apă, şi a continuat: în câţiva ani, 
Institutul Creierului Riken din Japonia nu numai că are să 
reuşească să înţeleagă creierul, ci va ajunge să-l şi fabrice, să 
creeze structuri artificiale capabile să gândească, să raţioneze 
ori să simtă ca dumneavoastră şi ca mine. 

Ideea că mobilul asasinării doctoriţei Hart putea fi o 
chestiune de rivalitate ştiinţifică i-a fulgerat prin minte lui 
Aldous Fowler, dar şi-a dat imediat seama că teza n-avea nici în 
clin, nici în mânecă cu uciderea altor oameni de ştiinţă, şi s-a 
gândit să nu divagheze, făcând speculaţii inutile. 


Clubul Gotic 
4 


Dupăritualul săptămânal din tainicele beciuri ale Clubului 
Gotic, Walter Stuck s-a întâlnit cu Benson la el în birou. Tinea în 
mâini o mică urnă din cristal. Odaia era împodobită cu vitralii 
medievale prelungi, covoare mari, armuri strălucitoare şi o 
valoroasă colecţie de spade ale celor mai renumiţi cavaleri 
europeni din Evul Mediu. Într-o incintă micuță, de lângă birou, 
despărțită de acesta printr-o arcadă din piatră, Walter Stuck 
instalase instrumentele unui vechi laborator de alchimist, cu o 
bogată zestre de creuzete, alambicuri, retorte, tuburi de probă, 
cuptoare, un număr nesfârşit de boluri de felurite mărimi şi 
culori, care conţineau toate substanţele, esenţele şi mineralele 
imaginabile, clasificate în ordine alfabetică pe rafturile din lemn 
cu care erau căptuşiţi pereţii acelei încăperi. 

Walter Stuck s-a apropiat de căminul uriaş, din marmură, 
care se afla în fundul acelui neobişnuit muzeu al alchimiei 
medievale, a prins cu mâinile capul de bronz al unui cal care se 
distingea la capătul unor rafturi laterale, şi l-a întors o dată la 
dreapta şi de două ori la stânga, ca pe roata unui seif enorm. S- 
a dat deoparte şi, imediat, şemineul uriaş şi raftul din lemn ce îl 
acoperea până în tavan s-au răsucit în jurul propriului lor ax, 
lăsând să se vadă o expoziţie de mici urne de cristal. În fiecare 
dintre ele se afla un creier omenesc, care plutea într-un lichid 
transparent şi vâscos. Dar în centrul camerei se aflau şi două 
rafturi cu unele urne diferite de celelalte, dar la fel ca aceea pe 
care Walter Stuck o ţinea în mâini. Se aflau acolo opt urne 
cilindrice din cristal fin, bizotat, dintre care trei erau pline cu o 
substanţă roz, sângerie, şi cinci erau încă goale. Walter Stuck a 
făcut loc printre primele trei şi a pus-o lângă ele pe cea din 
mâinile lui. Dar, spre deosebire de celelalte, pe urnă era lipită o 
etichetă pe care fusese bătut la maşină: 


Cenuşa lui Kenneth Kogan 


— Cine urmează? a întrebat Benson. 
Walter Stuck a acţionat capul calului, până ce şemineul s-a 


închis cu o lovitură surdă. S-a întors spre Benson şi a spus: 

— Lars Murliken. 

— Cel care a semnat actul constitutiv cu pseudonimul 
„Steaua'? 

— Exact, el trebuia să cerceteze originile vieţii, şi e posibil ca 
după atâţia ani să le fi şi descoperit. Ultimul lucru pe care l-am 
aflat despre el este că a reprodus în laborator condiţiile 
climaterice existente pe Pământ în urmă cu mii de milioane de 
ani, făcând să apară microorganisme celulare capabile să se 
reproducă. 

— Perversa teorie a evoluţiei. 

— Mai rău ca balivernele alea ale lui Darwin. Lars Murliken 
trebuia să demonstreze că oamenii, ca toate speciile, sunt rodul 
mutaţiilor succesive ale unei singure celule. 

— Diavolul era cu ei, l-a asigurat Benson. 

— Dar acum Diavolul i-a părăsit, ca să ni se alăture. 
Pregăteşte totul, nu vreau să apară nici o eroare. Lars Murliken 
locuieşte în Atlantic City, din New Jersey. 

Walter Stuck s-a aşezat şi şi-a pus picioarele pe masă. Ţinea 
în mână un cuţitaş din fildeş cu care îşi curăța unghiile degetelor 
de la mâini cu răbdarea unui restaurator ce înlătură cu grijă 
straturile deteriorate ale unei opere de artă. 

— Ce zici despre modul cum au reacţionat membrii 
Consiliului? l-a întrebat pe Benson, schimbând vorba cu 
frivolitate. 

Aveau să se ocupe mai târziu de detaliile morţii lui Lars 
Murliken. 

— Sunt cam nervoși, fiindcă n-au încă Esenţa marelui Mister. 
Credeau că avea să fie mai uşor şi că nu va dura mult pânăsă 
pună stăpânire pe lume, a răspuns Benson, care stătea tot în 
picioare. 

— Dar m-au ameninţat fără urmă de ruşine! a răspuns 
Walter Stuck, exaltat. Pe mine! Dumnezeul lor! Creatorul lor! a 
strigat, agitând cuţitaşul în aer, ca pe un pumnal. 

— Liniştiţi-vă, domnule Stuck! Sunt puternici şi se simt şi ei 
ca nişte zei, chiar dumneavoastră i-aţi încurajat în acest sens, 
dându-le funcţiile pe care le au şi atâtea prerogative. N-au 
nevoie de Consiliu ca noi. Dar moartea lui Lars Murliken are să-i 
liniştească. 

— Dacă mă mai ameninţă, le tai capetele, aşa cum făceau 


regii din Evul Mediu cu detractorii lor. Pe atunci, nimeni nu 
îndrăznea să ridice mâna împotriva regelui ori a Dumnezeului 
său, a insistat, îndreptând cuţitaşul asupra lui Benson, ca şi cum 
avea de gând să-i taie şi lui gâtul. 

— Scăpăm noi de ei, când n-au să ne mai fie de folos pentru 
țelurile Clubului Gotic. Nu va fi greu să-i schimbăm cu alţii, care 
să-şi dea mai puţine aere divine. Eu n-am decât un singur 
Dumnezeu, şi acesta sunteţi dumneavoastră, domnule Stuck. Şi 
o să am grijăsă rămână aşa. 

— Mulţumesc, Benson, nu ştiu ce m-aş face fără tine, a spus 
Walter Stuck, mulţumit şi mai liniştit. 

— Eu nu-s decât o slugă credincioasă, domnule Stuck, nu 
trebuie să vă faceţi griji pentru mine. 

Oricât de linguşitoare şi servilăpărea atitudinea lui Benson, 
adevărul e că el nici nu minţea, nici nu se prefăcea, 
exteriorizându-şi devotamentul faţă de cel pe care îl considera 
stăpânul lui, unicul şi adevăratul lui stăpân. Dar, pentru Benson, 
Walter Stuck nu era un rege; era într-adevăr o fiinţă supremă, 
un Dumnezeu, cineva care biruise moartea şi nu putea muri 
niciodată, care atinsese nemurirea şi singurul ce-l putea face şi 
pe el nemuritor. 

— Ai făcut ce ţi-am spus? 

— Desigur. Detectivul Aldous Fowler continuăsă investigheze 
moartea doamnei Hart. De cazurile lui Paul Drester şi John Seik 
seocupă o agentă specială a FBl-ului, venită de la Washington, o 
oarecare domnişoară locotenent Taylor. 

— Să-i lăsăm să se joace. 

— Dar nici nu trebuie să lăsăm garda jos, tipii de la FBI nu-s 
proşti. 

— Ai noştri continuă să fie pe urmele lor? 

— Se ţin de ei ca Umbrele. 

— Vreau să ştiu tot ce fac şi spun. Şi o să avem vreme să 
aflăm şi fiecare lucru la care se gândesc. 

— Numele şi telefonul fetei sunt aici, a continuat Benson, 
întinzându-i stăpânului său un bileţel. 

Chipul impecabil al lui Walter Stuck s-a strâns într-un zâmbet 
de satisfacţie. 

— Acum, lasă-mă singur. Trebuie să mă ocup de o chestiune 
importantă. 


Misiunea Ouroburos 
5 


Când a reuşit să se dezmeticească, Beth a întrebat: 

— Deci, poţi să înţelegi ce spunem? 

— Perfect, a răspuns Carol, încuviinţând cu o uşoară mişcare 
a capului. 

— Nu insista, BH, e limpede că avem o nouă tovarăşă de joc, 
a spus Nicholas. 

— Sper că nu vă deranjează, a adăugat Carol, părând să aibă 
îndoieli. 

— Nu, nu, fireşte că nu. Dimpotrivă, apariţia ta a fost pentru 
mine o surpriză foarte plăcută, s-a grăbit s-o asigure Beth, 
fărăsă fie foarte sigură de sinceritatea vorbelor sale. 

— Eu sunt de acord cu BH. Jocul enigmelor fără sfârşit va fi 
mai distractiv cu tine, Carol, a spus Nicholas. 

„Mulţumesc, Nicholas, eşti foarte atent", a gândit Beth în 
sinea ei, luându-şi un aer ingenuu, cu o ciudată senzaţie de 
proastă dispoziţie care o furnica în stomac. Era ca o usturime ori 
o mâncărime intensă, ceva ce nu mai simţise niciodată. 

— Te simţi bine, BH? a întrebat-o Carol. 

— Da, da, sunt bine, mulţumesc. Mă gândeam doar la ce-ai 
spus mai înainte despre intervenţia externă pe liniile de 
comunicare ale messengerului nostru. 

— A, da, vreun pirat din reţea, vreun hacker care voia să-şi 
bage nasul murdar în chestii care nu-l privesc. Problema e 
rezolvată deja, eu însămi m-am ocupat de ea, nu-i nimic 
important, a răspuns Carol, calmă, nedând nici o importanţă 
chestiunii. 

— Vrei să spui că un necunoscut, un oarecare a putut să 
asculte ce vorbim, NK şi cu mine, de când am intrat în jocul 
enigmelor fără sfârşit? a insistat Beth. 

Carol a căzut pe gânduri. Apoi a spus: 

— Da, s-ar putea spune şi aşa. Dar de acum înainte nu ne 
mai poate spiona. 

Nicholas tăcuse în timp ce fetele vorbeau. Era limpede că 
Beth se temea de o prezenţă spectrală în jocul enigmelor fără 
sfârşit, iar lămuririle lui Carol asta şi confirmau. 


— Hai, BH, nu te mai îngrijora, chestia asta cu intervenţia 
externă pe liniile de comunicare face parte din joc. Încă nu ţi-ai 
dat seama? Cu siguranţă că răii din poveste, spionii, vor încerca 
să ne împiedice să ne ducem misiunea la bun sfârşit. Aşa-i în 
orice joc video, deşi cu ăsta nu se poate compara nici unul 
dintre cele pe care le cunoaştem. De aceea e şi atât de 
pasionant, a adăugat. 

— NK are dreptate, e vorba chiar despre răii din poveste, dar 
vom vorbi despre ei mai târziu. Acum vreau să vă arat 
complexul rezidenţial şi staţia spaţială a Şcolii Experimentale 
pentru Tinerii Astronauti. 

— Vii cu noi? a vrut să ştieNicholas. 

— Puteţi baga mâna în foc că da. Haideţi cu mine, i-a invitat 
Carol, făcându-le iute cu ochiul, ceea ce pe Nicholas l-a 
determinat să vadă fluturi colorați în aer, iar pe Beth silueta 
stilizată a unei tinere virtuale care ardea în flăcările iadului. 

Imaginea de pe ecranele lui Nicholas şi Beth şi-a schimbat 
iar perspectiva, lăsând loc unei scene de ansamblu din hangar, 
unde apăreau trei personaje îmbrăcate în salopete şi cu şepcile 
albastre de la ŞETA. 

Carol Ramsey s-a îndreptat spre ieşirea din hangar, iar 
Nicholas şi Beth şi-au răsucit butoanele joystickurilor, ca s-o 
urmeze. Când au ieşit, au observat că hangarul era situat pe o 
platformă circulară şi era conectat cu alte hangare prin tuburi 
groase şi transparente, care păreau să alcătuiască structura 
unui atom. 

Stăteau în picioare pe un soi de terasă situată mai sus, iar în 
faţa lor se înălța complexul extraordinar al ŞETA, alcătuit dintr- 
un ansamblu de module şi edificii unite între ele, cu forme 
geometrice originale, care străluceau ca nişte palate 
neobişnuite din metacrilat şi oţel: sfere de felurite dimensiuni, 
poliedre, prisme, piramide cu baze pentagonale şi 
cvadrangulare păreau să alcătuiască o micuță colonie spaţială, 
înconjurată de un paradis idilic din izvoare, lacuri şi păduri. 
Diferite vehicule ciudate circulau pe deasupra bulevardelor, 
plutind parcă la suprafaţa pământului, şi un număr nesfârşit de 
forme omeneşti minuscule, purtând aceleaşi straie ca şi ei, se 
duceau şi veneau dintr-o parte într-alta ca furnicile într-un 
furnicar. Peste tot, unduiau steaguri cu emblema ŞETA. 

— Cum vi se pare? a întrebat Carol. 


— Fabulos! a răspuns Nicholas. 

— Eu aş zice incredibil, a adăugat Beth. 

— Dacă priviţi în fund, în centru, puteţi vedea 
transbordoarele spaţiale din ultimii ani, a reluat Carol. 

— lar la dreapta sunt cele ale programelor ruseşti: Sputnik, 
Vostok, Soiuz şi Venera. Toate sunt impresionante, NK, a 
continuat Beth, ca şi cum le-ar fi avut cu adevărat în faţă. 

— Uită-te acolo, BH, la stânga! Sunt reproduceri reale ale 
rachetelor lansate de NASA în spaţiu de la începutul explorării 
universului. Cele mai mici aparţin programelor Explorer şi 
Intersat, celelalte sunt Apolo şi Voyager, iar acelea, cele mai 
înalte şi mai bombate, sunt Space Shuttle, a explicat Nicholas, 
bâlbâindu-se din pricina emoţiei care îl copleşea. 

Fiindcă Nicholas uitase repede că totul nu era decât un joc. 


/luzionistul 
5 


— S-a întâmplat ceva, domnişoară locotenent Taylor? a 
întrebat detectivul, auzind vocea agentei speciale a FBl-ului în 
telefonul mobil. 

— Aş prefera să nu vorbesc la telefon, Aldous. Poţi veni 
acum până la FBI? 

— Dă-mi douăzeci de minute, încă mai sunt la Centrul 
Grosling. 

— De acord, te aştept aici. 

Înainte de a-şi lua rămas-bun de la domnul Brannagh, 
detectivul Aldous Fowler l-a rugat să-i pregătească un raport 
amănunţit despre feluritele programe de cercetare desfăşurate 
de doctoriţa Hart, ca şi lista cât mai cuprinzătoare cu putinţă a 
persoanelor care colaboraseră cu ea la Centrul Grosling în 
ultimii cinci ani. Apoi îi strânsese mâna directorului şi plecase. 

În maşina, Aldous Fowler a deschis radioul şi a dat sonorul 
mai tare. Şiruri lungi de vehicule mergeau pe West End Avenue, 
foarte aproape de Riverside Park, iar culoarea galbenă a 
taxiurilor domina şoseaua. Şi-a zis că traficul s-ar putea să fie 
mai fluid pe Broadway Avenue şi a luat-o pe acolo în dreptul lui 
96tStreet. Câteva maşini de pompieri i-au luat-o înainte cu 


mare viteză, sunând asurzitor din sirene. Uneori, şi-a spus în 
sinea lui, străzile din Big Apple păreau şiele un balamuc uriaş, 
populat de milioane de fiinţe închise ca în cuşti, printre edificii 
uriaşe din beton şi oţel. Cu toate acestea, el n-ar pleca niciodată 
din New York City. Nimic pe lume nu se putea compara cu 
maiestuoasa imensitate a Manhattanului. A hotărât să urmeze 
unda de absorbţie a maşinilor de pompieri şi şi-a montat 
girofarul albastru de urgenţă. 


Mâna locotenentului Taylor s-a agitat în aer din spatele 
geamului, invitându-l pe Aldous Fowler să vină în birou. 
Detectivul a intrat în tăcere, a făcut un gest de salut, ca o 
uşoară reverență, şi s-a aşezat într-unul dintre fotoliile din jurul 
mesei, aşteptând ca agenta să termine o convorbire telefonică. 

— Ştiu, domnule, sunt conştientă de importanţa acestei 
chestiuni. 

— Nu, încă nu dispunem de această informaţie. 

— Fireşte, am să-l ţin la curent cu orice noutate. 

— De acord, atunci. Ştiţi să sunt la dispoziția 
dumneavoastră. 

— La revedere, domnule! 

Domnişoara locotenent Taylor a închis telefonul şi a lăsat să- 
i scape un oftat de uşurare. Aldous Fowler o privise cât vorbise 
la telefon. O admira şi n-a putut să evite o oarecare tulburare 
când s-a văzut stând în faţa ei. Ochii ei păreau să-ipoată ghici 
gândurile. 

— Scuză-mă o clipă, a spus domnişoara locotenent, 
punându-şi ochelarii şi făcând câteva însemnări în agendă. Apoi 
a închis-o, şi-a scos ochelarii şi a continuat: îţi mulţumesc că ai 
venit, Aldous. După cum ai putut auzi, lucrurile se complică. 
Directorul FBI va organiza o conferinţăde presă televizată pentru 
toate statele Uniunii, cu privire la moartea a trei oameni de 
ştiinţă asasinați. 

— Faptul era previzibil, a răspuns Aldous Fowler. 

— Dar nu era previzibilă şi includerea, printre informaţiile pe 
care le va da, şi a celei că din craniile celor celei trei victime au 
fost sustrase creierele. Oamenii politici se tem că vor pierde 
voturile electoratului, dacă vestea despre acest macabru 
procedeu al asasinului ajunge în presă, înainte ca ei să fi dat 
informaţia. Până la urmă, am obţinut ca, pentru moment, la 


conferinţa de presă, el să evite orice referire la furtul creierelor 
celor trei savanţi. 

— De asta m-ai chemat? 

— Nu, nu de asta. Când te-am sunat, nu ştiam că şeful are 
să mă cheme şi pe mine. 

— Mi-ai spus că era ceva confidenţial, despre care nu voiai 
să vorbeşti la telefon. 

— Şi chiar aşa e, Aldous, e ceva foarte confidenţial. Cu toate 
că acum nu-s foarte sigurăcă mai e la fel. Şeful nu m-a asigurat 
că nu va aborda această ştire de ultimăoră. Nu vrea să piardă 
controlul asupra chestiunii, nici efectul ei asupra opiniei publice. 
De-ale politicienilor, ştii cum e. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Adispărutun alt savant prestigios, numele lui e Kenneth 
Kogan. 

— Când ai aflat? 

— Chiar azi-dimineaţă, cu două ore înainte de a vorbi cu tine 
la telefon. Kenneth Kogan e unul dintre oamenii cei mai valoroşi 
de la NASA, cu toate că în ultima vreme doar colabora cu 
agenţia spaţială de la casa lui din Ithaca. 

— Şi de ce eşti atât de sigurăcă a dispărut? 

— Fiindcă nu-i acasă şi i-au găsit câinele mort în grădină, cu 
un glonţ în cap, uşa casei deschisă şi totul cu fundul în sus, ca şi 
cum ar fi trecut pe acolo o tornadă ca în Florida. 

— L-au răpit? 

— Asta credem. După informaţiile noastre, în urmă cu o săp- 
tămână, un coordonator al programelor spaţiale ale NASA a 
încercat, fără succes, să intre în contact cu Kenneth Kogan. La 
început, s-a gândit că astrofizicianul era bolnav ori că a plecat 
într-o călătorie fără să-l anunţe. Dar, după ce au trecut câteva 
zile fără ca profesorul să-i răspundă la numeroasele mesaje pe 
internet, a hotărât să anunţe poliţia, ca să afle dacă nu cumva i 
se întâmplase ceva. Restul ţi-l poţi închipui. 

— Te temi că a fost şi el asasinat? 

— Nu-s foarte sigură deasta. Cazul lui diferă oarecum de 
cazul oamenilor de ştiinţă asasinați. 

— Cele trei cadavre au fost găsite acasă, dar în nici una 
dintre locuinţe nu s-au găsit indicii că asasinul ori asasinii ar fi 
căutat ceva acolo. 

—  Aşa-i, Aldous, cu toate că şi în cazul asta există 


circumstanţe comune cu crimele anterioare care mă 
deconcertează: ca şi ceilalţi doi colegi asasinați, şi Kenneth 
Kogan avea peste 70 de ani, era celebru şi, ceea ce-i şi mai 
important, a studiat, ca şi restul, la Universitatea Cornell din 
lthaca, unde încă mai locuia în urmă cu câteva zile. 

— Ceva nu se potriveşte, cu siguranţă, în toate astea. Chiar 
dacă pare cinic din partea noastră, logic ar fi fost ca şi pe el să-l 
fi asasinat acasă, să-i fi sustras creierul şi să-i fi însemnat 
cuvântul „Kot" în palmă cu fierul roşu. 

— Tocmai de aceea n-o să ştim adevărul până n-are să 
apară cadavrul, şi sper ca asta să nu se întâmple. Pentru 
moment, nu putem să tratam chestiunea decât ca pe un dosar 
special de la departamentul care se ocupă de dispariţii. 
Specialişti de la FBI lucrează deja la caz şi vor colabora direct cu 
echipa noastră de investigaţii. 

— Există vreo fotografie recentă a profesorului Kenneth 
Kogan, de care am putea dispune? Mi-ar plăcea să i-o arăt 
femeii de serviciu a doctoriţei Hart, împreună cu cele ale lui Paul 
Drester şi John Seik, poate că îl recunoaşte pe vreunul dintre ei. 
Pare posibil ca între victime să fi existat vreo legătură şi mi-ar 
plăcea să fac cercetări în această direcţie. 

Domnişoara locotenent Taylor a deschis dosarul din faţa ei şi 
i-a întins o fotografie. 

— Fă-o, Aldous, mâine am programat să plec la prima oră cu 
elicopterul până la Universitatea Cornell şi în trecere vreau să 
arunc o privire şi casei lui Kenneth Kogan; mă gândisem să mă 
însoţeşti. 

— Aş fi încântat să te însoțesc, domnişoara Taylor. Ne putem 
întoarce înainte de orele şapte seara. Am o întâlnire personală 
la care nu vreau să lipsesc. 

— O prietenă? 

— O soră. 

— In CV-ul de la Academia de Poliţie figurezi drept fiu unic. 

— E o poveste lungă. 


Clubul Gotic 
5 


Scurtele secunde de aşteptare i s-au părut lui Walter Stuck 
interminabile. Formase de trei ori, ajutat de dispozitivul „mâini 
libere", numărul de telefon pe care Benson tocmai i-l dăduse, 
dar nimeni nu păreasărăspundă la celalalt capăt al firului. 
Sunetul telefonului era la fel de insuportabil ca migrenele 
cumplite de care suferea frecvent în ultimele luni. Se pregătea 
să închidă, când o voce de femeie a răspuns, în cele din urmă, 
cu respiraţia întretăiată: 

— Da? 

Walter Stuck n-a vorbit imediat. 

— Susan? Susan Gallagher? a întrebat. 

— Da, da, eu sunt, dar dumneavoastră cine sunteţi? 

Sora detectivului Aldous Fowler pronunţase fiecare vorbă cu 
aceeaşi senzaţie de sufocare pe care o are un atlet când ajunge 
la finişul unei curse importante. 

— Va fi mai bine să respiraţi adânc, înainte ca plămânii să vi 
se golească de tot, a sfătuit-o Walter Stuck. 

— Sper să nu leşin, acum că am apucat să răspund la 
telefon; tocmai am sosit acasă şi m-am gândit că n-am să mai 
apuc să răspund, a mărturisit Susan Gallagher, zâmbind. 

— Ar trebui să fumaţi mai puţin. 

— Aveţi dreptate, am încercat să mă dezintoxic de mai 
multe ori, dar fără succes. Însă... S-a întrerupt, dându-şi seama 
că vorbea la telefonul privat cu un necunoscut. Dar 
dumneavoastră încă nu mi-aţi spus cine sunteţi? Vă cunosc? 

— Numele meu e Walter Stuck, nu ştiu dacă aţi auzit 
vorbindu-se despre mine. 

— Orice jurnalist din New York City care nu cunoaşte numele 
de Walter Stuck ar trebui să se lase pe loc de meserie şi să se 
apuce de altceva. 

— Chiar credeţi cu adevărat ceea ce spuneţi? 

— Unii vă numesc deja cavalerul rătăcitor al modernităţii. 
Ştiaţi? 

— Am citit ceva despre asta, dar comparaţia e mai mult o 
anecdotă. Nici măcar nu ştiu să călăresc, credeţi-mă! 

— De ce mi-aţi telefonat, domnule Stuck? 

— Aş vrea să stabilesc o întâlnire cu dumneavoastră. 

— Văd că sunteţi un cavaler mai îndrăzneţ decât spuneţi. 

—  Scuzaţi-mă, poate că nu m-am exprimat corect. Mă 
refeream la o întâlnire profesională, fireşte. 


— V-am înţeles perfect, domnule Stuck, dar încercam să fiu 
la fel de amuzantă ca dumneavoastră. 

— Vă asigur că de obicei sunt destul de plicticos. 

— Fumaţi, domnule Stuck? 

— Nu, n-am încercat niciodată să fumez, dar va promit că n- 
am să vă împiedic să fumaţi cât doriţi. 

— Tot e ceva. 

— Acceptaţi, deci, să staţi de vorbă cu mine? 

— Spuneti-mi mai întâi despre ce doriţi să stăm de vorbă. 

— Despre viaţa mea şi despre proiectul Parcului Medieval din 
New York City. 

— Credeam că de ele se va ocupa presa de scandal. 
Dumneavoastră sunteţi ca un actor nou pentru public. 

— Nuvă veţi bate joc de mine, Susan! 

— Vorbesc serios, domnule Stuck! 

— Am primit numeroase oferte de la cele mai importante 
mijloace de presă din Statele Unite, în legătura cu o mulţime de 
interviuri televizate, dar pe mine nu banii mă interesează. 

— Atunci, de ce m-aţi ales pe mine? 

— Programul dumneavoastră de televiziune e destul de 
serios şi se bucură de mare audienţă în întreaga ţară. In plus, 
postul la care lucraţi are legătură cu ziarul The New York Times, 
care s-a arătat destul de critic cu mine şi cu proiectele mele de 
viitor. Aş dori să lămuresc câteva chestiuni importante pentru 
mine. 

— Şi ce doriţi în schimb, domnule Stuck? 

— Doar să mi se cunoască viaţa şi proiectul, nimic mai mult. 
Ştiţi că milioane de americani sunt dornici să afle cine sunt cu 
adevărat. Dumneata ai câştiga audienţă, iar eu - finanţări 
private pentru Parcul Medieval din New York City. Oraşul ne-ar 
mulţumi amândurora. 

— Şi unde ar trebui să ne vedem? 

— Ce-aţi zice de-o invitaţie la cină, la mine acasă? 

— Sună tentant. 

— Puteţi fi sigurăcă locul n-are să vă dezamăgească. Mâine 
la opt? 

— Îmi pare rău, mâine îmi e imposibil. Am de luni de zile 
bilete la meciul echipei Knicks. 

— Vă place baschetul? 

— Mă pasionează. 


— Eu prefer turnirurile şi dansurile medievale. Poimâine 
atunci, de acord? 

— Lăsaţi-măsă mă gândesc, am să-mi consult perna. 

— Sper să nuvă dea sfaturi greşite. 

— Vă urez vise plăcute, domnule Stuck! 


Misiunea Ouroburos 
6 


Sala în care au intrat era mică, dar uimitoare. Carol Ramsey 
i-a condus până în fund, unde un mozaic frumos ocupa o mare 
parte a peretelui. Nicholas şi Beth şi-au dus personajele virtuale 
până în faţa acelui conglomerat de piese minuscule din 
ceramică de toateculorile, ce părea scos dintr-o biserică 
bizantină. Beth a presupus că erau în faţa unei enigme şi a 
început să cerceteze mozaicul cu mare curiozitate. La rândul lui, 
Nicholas nu-şi lua ochii de la femeia care stătea în picioare în 
centrul mozaicului, ţinând în mâini o sferă albastră voluminoasă. 
Nu se îndoia că sfera aceea mare reprezenta universul, dar nu-i 
era limpede ce puteau să reprezinte cele două femei care o 
însoțeau. | s-a părut că una din ele, cea care ţinea o retortă în 
mâna stângă, îl privea drept în ochi şi era gata să-i vorbească. 
— Asta-i o 
nouă 


enigmă? a întrebat Beth, nerăbdătoare. 

— Nu, BH. Cel puţin nu una de a cărei dezlegare ar trebui să 
vă ocupați voi. Dar că tot spui, mi-ar plăcea să ştiu ce vă 
sugerează acest mozaic, la ce vă gândiţi când îl vedeţi şi cum l- 
aţi interpreta, a zis Carol, clipind cu o candoare care îl hipnotiza 
pe Nicholas. 

— Credcă sunt trei divinităţi profane, inspirate din Grecia 
clasică, a presupus Beth, luând-o de data asta înaintea lui 
Nicholas. Asta după diademe şi tunici. 

— Zeița din centru susţine universul, iar cea din dreapta ţine 
în mână o retortă, dar habar n-am ce pot simboliza. Totul pare 
din ce în ce mai complicat, a murmurat Nicholas. 

— Dezlegarea enigmelor e complicată, NK. Dar mai poţi 
observa şi altceva pe mozaic, i-a atras atenţia Carol Ramsey. 

— Ce ţine în mână zeiţa din stânga? Cea cu flori în par şi 
medalion pe piept. 

— Bună întrebare, BH. Tu ce crezi? 

Beth s-a gândit o clipă. 

— Nu ştiu. Imaginea e prea mică şi nu-mi dau seama. 

— Un moment, zeiţa din dreapta are în mână o ramură de 
măslin, simbolul păcii. Nu-i adevărat, Carol? a intervenit 
Nicholas, pe neaşteptate. 

— Foarte bine, NK! Asta-i ceva interesant. 

Beth păreasă se însufleţească. 

— lar la picioarele zeiţei din stânga se afla un craniu şi o stea 
în cinci colţuri. Craniul simbolizează moartea, dar nu ştiu ce 
poate însemna steaua în cinci colţuri. Cred că la dreapta sunt o 
roată şi un pocal cu un lichid albastru, a adăugat. 

— Da, acum aţi analizat detaliat conţinutul enigmei. 

Imaginea mozaicului le-a acoperit complet ecranele 
calculatoarelor, ca un screen saver pentru Windows. 

Nicholas a recapitulat în minte diferitele obiecte vizibile pe 
mozaic: sfera albastră, ce păreasă reprezinte universul, retorta, 
ramura de măslin, craniul, steaua în cinci colţuri, roata din lemn 
şi pocalul închis, cu un lichid albastru înăuntru. Dar îi lipsea 
ceva. . 

— Incă nu ne-ai zis ce ţine în mână zeiţa din stânga. 

Carol a tăcut câteva secunde, dar până la urmă a 
recunoscut: 

— Esenţa marelui Mister, NK. 


— Esenţa marelui Mister e aici? a iscodit-o Nicholas. 

— Nu ca o realitate materială, ci ca un simbol. 

— Dar ce-i aceea, Carol? Ce-i Esenţa marelui Mister? N-o 
putem distinge de aici, a stăruit Beth. 

— Osă aflaţi când veţi izbuti s-o găsiţi, nu-s cu putinţă una 
fără alta. 

— Atunci, ce spune exact acest mozaic? a întrebat Nicholas. 

Au revăzut pe ecrane sala unde personajele lor virtuale erau 
împreună cu Carol Ramsey,în faţa mozaicului. 

— Acest mozaic din ceramică a fost lucrat de un membru al 
Fundaţiei Univers, pentru a-i celebra şi aminti pe cei nouă tineri 
fondatori, şi în anul 1945 a fost donat în chip anonim 
Universităţii Cornell, pentru a împodobi holul rectoratului, drept 
simbol al înţelepciunii la care trebuiau să aspire toţi studenţii. 
Dar el mai are şi o semnificaţie secretă, pe care numai membrii 
Fundaţiei Univers o pot înţelege. 

— Universul, ştiinţa, pacea, moartea... Asta vrea să spună? a 
îndrăznit să facă speculaţii Beth Hampton. 

— Toate astea şi încă multe altele, BH, dar corect legate 
între ele, ca să-ipoată exprima adevăratul sens. 

— Nu te înţeleg, a zis Nicholas. 

— Cele trei tinere divinităţi simbolizează fiinţa umană, 
frumuseţea ei, sugerată de copacii care cresc de ambele părţi. 
Sfera albastră pe care o ţine în mâini zeiţa din centru e chiar 
universul, Totalitatea, în sfârşit înţeleasă. Infinitul devenit finit. 
Zeița din stânga ţine în mână Esenţa marelui Mister şi o oferă 
ştiinţei, reprezentată de zeiţa din dreapta, care ţine în mână 
retorta, simbolul transformării chimice a materiei. Dar lângă 
retorta ştiinţei se află ramura de măslin, prefigurând pacea 
omenirii. Nu există propăşire umană fără pace universală. lar la 
picioarele  divinităţilor stau viaţa şi moartea. Viaţa 
simbolizatăprin începutul ei, pocalul cu apa albastră a 
oceanelor. Şi moartea, sfârşitul, reprezentată de craniu. De-o 
parte, o roată primitivă şi de cealaltă o stea: de la preistorie la 
era cuceririi spaţiului, în anul 1950, Esenţa marelui Mister era în 
puterea unui tânăr geniu al ştiinţelor, Kenneth Kogan. 

Nicholas nu voia să piardă nici un detaliu al acestei istorii, 
legende ori ce era ea. 

— Profesorul Kenneth Kogan, creatorul ŞETA şi al acestui 
joc? 


— Da, NK. 

— Şi de la cine a primit profesorul Kenneth Kogan Esenţa 
marelui Mister? a vrut să afleBeth. 

— Chiar din mâinile lui Albert Einstein, cu câţiva ani înainte 
de moartea acestuia, în anul 1955. Atunci, profesorul Kenneth 
Kogan avea22 de ani şi studia astronomia la Universitatea 
Cornell. Nu cu multă vreme înainte, istoria omenirii înregistrase 
cea mai mare tragedie: al Doilea Război Mondial, iar lumea se 
împărţise în două blocuri opuse, care se amenințau unul pe 
celălalt cu un teribil monstru creat de ştiinţă. 

— Bomba atomică, a spus Nicholas, ca şi cum vorbea pentru 
sine. 

— Da, NK, bomba nucleară, opera unui grup de oameni de 
ştiinţă, putea distruge complet omenirea, aşa cum a făcut cu 
oraşele Hiroshima şi Nagasaki, în anul 1945. Pentru a comemora 
acest tragic dezastru al ştiinţei şi a evita repetarea lui, 
profesorul Kenneth Kogan şi alţi opt tineri care studiau la 
Universitatea Cornell au creat Fundaţia Univers, ale căror 
principii au fost semnate de toţi membrii ei cu pseudonime, în 
decembrie 1953, cu doi ani înaintea morţii lui Einstein. Fundaţia 
Univers urmărea în principal să stimuleze dezvoltarea ştiinţei în 
serviciul fiinţei umane şi să găsească răspunsuri definitive la 
marile enigme ale universului. Ea a marcat începutul unei noi 
ere, al cărui simbol e chiar acest mozaic. 

— Acest mozaic există cu adevărat? a vrut să afle Nicholas. 

— Da, la Universitatea Cornell, din Ithaca. 

— Şi ce pseudonime aveau membrii Fundaţiei Univers? a 
întrebat Beth. 

Personajul virtual al lui Carol Ramsey s-a ridicat în picioare şi 
a enumerat: 

— Lumină, Trandafir, Cer, Viaţă, Piatră, Gotic, Lună, Arta şi 
Stea. 


/luzionistul 
6 


Elicele elicopterului FBI bateau aerul, formând vârtejuri 
invizibile în jurul lor. Pe cer nu plutea nici un nor. Soarele era 


încă jos, iar razele lui poleiau cu aur zgărie-norii din Manhattan. 

— Pune-ţi asta! a strigat domnişoara locotenent Taylor de 
cum a urcat în elicopter, dându-i lui Aldous Fowler o vestă cu 
paraşută. 

Zgomotul motoarelor era asurzitor. 

— Eşti sigură că ştii să conduci hârbul ăsta? a strigat 
detectivul Fowler, cam năucit, văzând-o pe agenta specială 
aşezată pe scaunul pilotului de elicopter. 

— Pilotez asemenea aparate de când aveam paisprezece 
ani, a spus ea cu voce tare; tata era proprietarul unei flotile de 
elicoptere sanitare în statul Cleveland. Voia ca eu să studiez 
chirurgia, dar a înţeles rapid că avea o fiică prea rebelă ca să-i 
respecte capriciile. După cum vezi, am ajuns poliţist, l-a lămurit 
domnişoara locotenent Taylor, în timp ce Aldous Fowler se 
instala pe scaunul copilotului şi îşi prindea centura de siguranţă. 

— Acum te aud mai bine! a exclamat detectivul Fowler, 
punându-şi căştile pe urechi. 

— Parcă vorbim într-o cutie veche de conserve, dar tot e 
ceva. Cunoşti New Yorkul din văzduh? 

— Nu. Şi, ca să fiu cinstit, nici nu mă fascinează; mai bine 
respect forţa de gravitație decât s-o sfidez. 

— Bine, atunci prinde-te bine şi începe o rugăciune, dacă ştii 
vreuna, a zis domnişoara locotenent Taylor, surâzând. O să dăm 
o raită pe deasupra legendarelor culmi ale New Yorkului, înainte 
de a pleca în Ithaca. 

Aldous Fowler a simţit că stomacul i se lipea de plămâni, 
îngreunându-i respiraţia. În câteva secunde, heliportul FBI a 
devenit un minuscul cerc alb, pierdut în fundul unui hău, iar 
elicopterul mecanic, scheletic şi grotesc, s-a ridicat deasupra 
armatei de coloşi şi titani, care păreau că vor să-l devoreze 
înainte de a le scăpa din gheare. 

— Cum te simţi? a întrebat domnişoara locotenent Taylor. 

— Mai bine decât mă aşteptam, a răspuns Aldous, fărăsă-şi 
dea seama că era alb la faţa ca varul. 

— Dacă îţi vine să vomiţi, poţi folosi o pungă; găseşti aşa 
ceva în torpedou. 

— Sper să n-am nevoie de ea, a ripostat detectivul Fowler, 
stăpânindu-şi teama. 

— Vom ajunge în golf, survolând podul Brooklyn, apoi am să 
virez la dreapta până deasupra mării. De acolo, ne vom îndrepta 


din nou către New York City, vom traversa Manhattanul de la 
sud la nord, şi-i vom urma coloana vertebralăpână în Harlem. Te 
asigur că spectacolul e grandios. 

N-a trecut mult şi umbra elicopterului a început să se 
reflecte în apa de la vărsarea fluviului Hudson. Din înălţime, 
podul Brooklyn nu era decât o schelă cenuşie, atârnată de 
cabluri groase din oţel, pe care circulau şiruri lungi de maşini, 
reduse la o disciplinată legiune de furnici. 

Elicopterul s-a rotit de câteva ori în spirală şi în câteva 
secunde a ajuns deasupra golfului. Acolo, în faţa ochilor uluiţi ai 
detectivului Aldous Fowler, maiestuoasa  imensitate a 
Manhattanului păreasă se işte din apele oceanului ca o colonie 
monumentală de cristale din cuarţ: sute de coloşi sfidau cerul pe 
o linie nesfârşită de turnuri, cupole şi vârfuri ascuţite ca suliţele. 

— E incredibil că nu mai e aici, a zis Aldous Fowler. 

— Da, pe cât de incredibil, pe atât de absurd, a adăugat 
agenta specială FBI. 

Nici unul dintre ei n-a spus la ce se referea cu precizie, dar 
amândoi ştiau că pe acea magică linie a cerului de deasupra 
New Yorkului există un spaţiu pustiu, o gaură insondabilă, ce 
aparţinea groazei şi tenebrelor, şi pe care nici o construcţie 
omenească n-avea s-o acopere iar. 

Un balans uşor a precedat zborul elicopterului, care a ajuns 
imediat în zona Manhattanului, deasupra zgârie-norilor de pe 
Wall Street. O vreme au păstrat tăcerea, până ce Aldous Fowler 
a început să arate cu mâna spre fiecare dintre cartierele pe care 
le survolau, cu expresia de uimire a unui copil care privea 
macheta gigantică a lui Big Apple: împrejurimile lui City Hall, 
Woolworth Building, vechiul cartier evreiesc, Mica Italie, 
Chinatown, Soho şi Tribeca, Washington Square,Greenwich 
Village, Empire State Building, Times Square, Rockefeller 
Center, Central Park. 

— De unde-i familia ta, Aldous? a întrebat domnişoara 
locotenent Taylor, după ce au survolat Harlemul, îndreptându-se 
spre Universitatea Cornell. 

— Din Sheffield, Anglia; tata spunea întotdeauna că un 
Fowler cu sânge nobil l-a însoţit pe ducele de York când acesta a 
cucerit New Amsterdam de la olandezi, cam prin anul 1600 şi 
ceva. 

— Nu mi-aş fi închipuit niciodată că prin vene îţi curge sânge 


de erou! 

— Nici să nu crezi, domnişoară locotenent, dar nici să nu dai 
prea mare crezare fanteziilor tatălui meu, îi plăcea la nebunie să 
născocească poveşti. 

— Era scriitor? 

— Jurnalist, a fondat chiar un ziar de mâna a şaptea într-un 
orăşel din statul Michigan, în regiunea Marilor Lacuri. Acolo m- 
am născut eu. 

— Acolo s-a născut şi sora ta, aceea pe care ai trecut-o sub 
tăcere când te-ai înscris la Academia de Poliţie? 

— Credeam că ai uitat de ea. 

— Nu vrei să vorbeşti despre ea? 

— Nu-i ceva amuzant, crede-mă. Aş prefera să ne pregătim 
pentru întâlnirea cu rectorul Universităţii Cornell. 

— Îmi pare răucă te-am pus în încurcătură, n-am avut 
intenţia asta, te asigur. Nu-mi puteam însă închipui ca sora ta e 
ceva de care nu vrei să-ţi aduci aminte. i 

Aldous Fowler a tăcut, muşcându-şi buza. Incă de când era 
copil obişnuia să-şi muşte buza inferioară cu incisivii, când era 
neliniştit ori trist. Dar în clipa aceea n-ar fi ştiut să spună cu 
precizie ce-i provoca acel tic nervos. In clipa aceea se simţea 
liniştit şi fericit. 

Încercând să se gândească la altceva, şi-a descheiat un 
buzunar al hainei de piele şi a scos o hârtie împăturită. 

— Ce-i asta? a întrebat domnişoara locotenent Taylor, 
curioasă. 

— leri nu reuşeam să adorm, aşa că am făcut un tabel cu 
fiecare dintre circumstanţele cele mai importante ale crimelor 
comise de Iluzionist. 

— Nici tu nu te poţi relaxa la culcare? 

— Mă rog, cred că insomnia e un bun aliat al fiecărui poliţist. 

— Dar, până la urmă, e istovitoare. Ştiu ce zic. Lasă-măsă 
arunc şi eu o privire pe acest tabel comparativ. 

Domnişoara locotenent Taylor a luat foaia de hârtie, dar 
fărăsă neglijeze condiţiile atmosferice şi direcţia de zbor. 
Traversaseră câţiva curenţi termici, care zguduisera elicopterul 
de mai mare dragul, ca şi cum, nevăzute, mâinile uriaşe ale 
vântului ar fi vrut să-l doboare, dar traiectoria redevenise 
stabila, elicopterul încetând să se clatine şi să facă salturi. 
Domnişoata locotenent Taylor a aruncat o privire rapidă hârtiei, 


şi i-a înapoiat-o detectivului. 


Victima Savant Vârsta Loc Universitate Creier Kot Percheziţie 


Paul 
Drester Biolog  72deani Pennsylvania  Comell Da Da Nu 
John 
Seik Fizician 70 de ani Massachussetts Cornell Da Da Nu 


Katie 


Hart Neurolog i New York  Comell Da Da Nu 
Kenneth 


Kogan Astronom 74deani Ithaca Cornell X X xX 


— Ce vrei să spui cu tăieturile din tabel, Aldous? 

— Am tăiat datele care nu se potrivesc cu asasinatele şi 
dispariția lui Kenneth Kogan. Toți sunt cercetători de prima 
mână, specializaţi în felurite ramuri ale ştiinţei, şi toți au fost 
studenţi străluciți ai Universităţii Cornell. Trei dintre ei sunt 
bărbaţi de peste 70 de ani. Cutoate acestea, printre ei e doaro 
singura femeie, doctoriţa Hart, care are cu 20 de ani mai puţin 
decât media lor de vârstă. 

— Şi asta te miră? 

— Nu corespunde tiparului. 

— Ai găsit ceva care să explice această excepţie? 

— Incă nu. Se prea poate ca Paul Drester, John Seik şi 
Kenneth Kogan să fi studiat împreuna la Universitatea Cornell, 
dar doctoriţa Hart n-a putut fi alături de ei în nici un chip; pe 
vremea aceea nici nu se născuse încă. 

— Ori nu era decât un bebeluş, a nuanţat domnişoara 
locotenent Taylor. În concluzie? 

— In concluzie, nu-i vorba despre nici o răfuială între un grup 
de universitari pensionari, amatori de ştiinţă. 

— Nu-i mare lucru, dar nici nu-i rău ca punct de plecare. Şi 
ce-mi spui despre celelalte trei căsuțe tăiate din tabel? Cele 
două semne de întrebare de la „Creier" şi „Kot", din dreptul lui 
Kenneth Kogan, şi acel „da" din „Percheziţia"... casei lui, 


presupun. 

— Poţi să-ţi aminteşti tot tabelul doar aruncând o privire? a 
întrebat Aldous Fowler cu ingenuitate. 

— Dar de ce crezi că mi-au încredinţat investigația? Pentru 
că-s femeie? 

— N-am vrut să spun asta. 

— Las-o balta, n-are nici un rost să te justifici, a spus 
domnişoara locotenent Taylor, dând din mână. În plus, ar fi mai 
bine să nici n-o faci, ai putea înrăutăţi situaţia. Am suportat 
asemenea chestii de prea multe ori. Unde rămăsesem? 

— La căsuţele tăiate. 

— Acestea sunt singurele la care m-am uitat, celelalte le-am 
presupus ca fiind cunoscute. Inţelegi acum? Nu-i doar o 
chestiune de memorie. 

Aldous Fowler a avut ridicola senzaţie că domnişoara 
locotenent Taylor se juca cu el, pentru a stabili clar, încă de la 
început, cine conducea investigația poliţiei. Dar în legătură cu 
asta, detectivul Fowler n-avea nici cea mai mică urmă de 
îndoială. 

— Voiam să-ţispun că s-ar putea, tocmai fiindcă nu i-a apărut 
cadavrul pe nicăieri, ca domnul Kenneth Kogan să fie încă viu, a 
spus Aldous Fowler, tulburat. 

— la te uită, asta-i interesant! Şi de ce crezi că-i viu? 

— Fiindcă iluzionistul n-a găsit în casa lui ceea ce căuta. 

Domnişoara locotenent Taylor l-a întrerupt din nou: 

— Şi ce anume căuta, Aldous? 

— Dacă aş şti, aş conduce eu investigația, nu crezi? 

— lar eu mi-aş da chiar în clipa asta demisia, crede-mă. 
Încercam doar să-ţi aprind imaginaţia, să te provoc, e o metodă 
foarte utilă în explicarea inexplicabilului. 

— Deşi nu ştim ce căuta, ştim cel puţin că iluzionistul căuta 
ceva, şi acel ceva nu era nici la Paul Drester, nici la John Seik, 
nici la doctoriţa Hart. 

— Eşti sigur de asta? 

— Dacă vreunul dintre ei ar fi avut acel ceva, lluzionistul le- 
ar fi răscolit casele, aşa cum a făcut cu a lui Kenneth Kogan. 

— Şi? 

— Aşa că domnul Kenneth Kogan poate fi pentru lluzionist 
mai important decât colegii săi asasinați. Motiv pentru care îl va 
ţine în viaţa până are să găsească acel ceva pe care îl caută. 


— Asta înseamnă că noi trebuie să-l găsim înaintea lui, dacă 
vrem ca astronomul să rămână în viaţă. Asta-i tot? 

— Da, asta-i tot, a conchis Aldous Fowler, păstrând pentru 
sine celelalte concluzii. 

— Apropo, cum a mers ieri întrevederea cu directorul 
Centrului Grosling? După ce am aflat de dispariţia lui Kenneth 
Kogan şi am vorbit la telefon cu şeful, am uitat să te întreb 
despre ea, s-a interesat domnişoara locotenent Taylor. 

— N-am izbutit să aflu mult mai mult decât ştiam, deşi a dat 
unele detalii din viaţa privată a doctoriţei Hart, care pot fi 
interesante. 

— Sper că asta ţi-ar plăcea să-mi povesteşti. 

— Deşi nu i-a mărturisit-o niciodată, domnul Brannagh, 
directorul Centrului Grosling, era îndrăgostit de doctoriţăîncă de 
când eraucolegi la Universitatea Cornell. M-a asigurat ca în viaţa 
doctoriţei Hart nu era loc decât pentru cercetările ei ştiinţifice. 

— Cunosc bine genul asta de femeie. 

— Ceea ce n-a putut ori n-a vrut să-mi spună cu certitudine, 
nu-s prea sigur de asta, e dacă între domnul Grosling şi 
protejata lui a existat vreo idilă. 

— Dar tu ce crezi? 

— N-aş şti să-ţi spun, deşi mi se pare destul de ciudat că un 
bărbat ca domnul Grosling a lăsat să-i scape ocazia de a avea o 
idilă cu studenta lui preferată. 

— Ce te face să crezi aşa ceva? 

— Doctoriţa Katie Hart nu era doar o studentă care strălucea 
printre ceilalţi colegi de universitate, ci şi o tânără foarte 
atrăgătoare, probabil. 

— Farmecul irezistibil al frumuseţii. 

— Cam aşa ceva. E posibil să fie doar o supoziţie fără nici un 
fundament, dar eu cred că Adam Grosling a dat Centrul de 
Cercetări Neurologice pe care l-a fondat pe mâna doctoriţei Hart 
în schimbul a ceva, n-aş şti să spun a ce. 

— Ca să-i fie amantă în continuare? 

— Poate. Domnul Brannagh mi-a explicat că, după ce Adam 
Grosling a suferit accidentul care îl ţinea paralizat în pat, 
doctoriţa Hart a suferit o profundă depresie, care a fost gata- 
gata să pună capăt carierei ei ştiinţifice. 

— E logic, dacă ţinem seama că erau foarte apropiaţi. 

— Dar şi excesiv, dacă ne gândim că nu era vorba despre 


mai mult decât o strânsă şi veche legătură profesională şi de 
prietenie. Ştiinţa era unica ambiţie a doctoriţei Hart, după cum 
mi-a spus domnul Brannagh, şi ea nu era dispusă s-o sacrifice 
pentru nimeni şi nimic. 

— Şi ce-ai aflat despre cercetările ei cu privire la creierul 
omenesc? 

— Foarte puţine lucruri noi: doctorita Hart încerca să 
perfecţioneze o tehnologie revoluţionară, capabilă să decodifice 
şi să transforme în imagini reale gândurile ori amintirile oricărei 
persoane. 

— Bun venit în epoca ştiinţifico-fantasticului! 

— În chestiuni legate de progresul ştiinţific se pare că există 
mult mai multe realizări decât ne informează ori acceptă 
oamenii de ştiinţă. Mă întreb cum va fi lumea peste o sută, cinci 
sute, o mie de ani. 

— Cine poate şti? 

— Ei, ei ştiu. 

— Oamenii de ştiinţă? 

— Cine, dacă nu ei? 

— De aceea vrea cineva să le ia în stăpânire creierele, asta 
vrei să spui? 

— Păi, de ce nu? Ce altă explicaţie pot avea aceste crime? 
Numai un savant nebun, un geniu diabolic, care dispune - cum 
să spun? -de o tehnologie de neînchipuit pentru medicina legală, 
le-ar putea extrage creierele fărăsă le deschidă craniile sau ar 
recurge la vechea metodă pe care o aplicau egiptenii la 
mumificarea cadavrelor. 

— Un ticălos din benzile desenate. 

— Un lluzionist ticălos, a cărui minte poate face să dispară 
un creier dintr-un craniu omenesc fărăsă lase nici cea mai mică 
urmă. 

— Asta ne duce iar la Centrul Grosling ori chiar la doctoriţa 
Hart şi descoperirile ei ştiinţifice. 

— Dar ea a fost o altă victimă, nu călăul. 

— Vreun colaborator apropiat? 

— Domnul Brannagh mi-a dat asigurări că, în lumea ştiinţei, 
mai ales a oamenilor de ştiinţă ce se ocupă de mintea 
omenească, funcţionează un soi de olimpiadă tăcută, în care toţi 
luptă pentru medalia de aur: Nobelul. 

— Poate că teoria lui nu-i chiar lipsită de noimă. Ştii că nici o 


alta universitate din lume n-a obţinut atâtea premii Nobel ca 
aceea din Cornell? E un adevărat cuib de genii. 

— Mă rog, e evident că asasinul se plimbă printre genii. 

— lţi aminteşti desenul anonim pe care l-ai primit prin poştă, 
Aldous? a întrebat domnişoara locotenent Taylor, ca şi cum ar fi 
avut o revelaţie neaşteptată. 

— Da, un şoricel stătea la intrarea unui labirint, în centrul 
căruia se afla o bucată de brânză; m-am tot gândit la acest 
desen. 

— Uite ce cred eu: noi suntem şoarecele, iar brânza e 
ucigaşul, dar ca să ajungem la el trebuie să străbatem un 
labirint întortocheat. 

— Acest desen l-a făcut, probabil, cineva. Ştii că în 
asemenea cazuri există mereu câte un depresiv care îşi dă frâu 
liber imaginaţiei, ca să-şi bată joc de poliţie. 

— Se prea poate, dar cel care a conceput desenul ştia bine 
că numai dacă parcurgi labirintul poţi să ajungi să mănânci 
bucata de brânză. 

— Ce vrei să spui, mai exact? 

— Că Universitatea Cornell poate fi chiar intrarea în acest 
labirint misterios. 


Clubul Gotic 
6 


Glasul dulce al lui Susan Gallagher, înregistrat pe robotul 
telefonic din luxosul ei apartament de pe 5! Avenue, vizavi de 
Central Park, l-a anunţat pe Walter Stuck că tânăra nu era 
acasă. Era nouă dimineaţa, iar el era nerăbdător să afle 
răspunsul încântătoarei jurnaliste la invitaţia pe care i-o făcuse 
cu o seară mai înainte. A închis, resemnat, telefonul.Îşi închipuia 
că Susan Gallagher avea să accepte invitaţia, dar aura ei de 
femeie care îşi alegea cu duritate şi curaj persoanele cărora le 
lua interviuri în emisiunea ei din fiecare sâmbătă seara de la 
NBC îl făcea pe Walter să se teamă că Susan nu va vedea în elo 
personalitate cu suficientă relevanţă politică, economică ori 
culturală pentru a-i merita atenţia. Conform raportului pe care i-l 
pregătise Benson, Susan Gallager pusese adeseori în 


încurcătură cunoscuţi lideri internaţionali, vipuri scăldate în aur 
lichid şi celebrităţi, care avuseseră în emisiunea ei apariţii foarte 
râvnite de toţi cei care, ca şi el, voiau să devină, fără prea mari 
merite, stele trecătoare în istoria omenirii. Dar ştia oare Susan 
Gallagher cine era el cu adevărat şi ce putere urma să aibă în 
lume cât de curând? 

A format numărul studiourilor de televiziune NBC, şi câteva 
operatoare şi secretare l-au rugat să nu închidă. Walter Stuck nu 
era obişnuit să aştepte, dar de data asta nici că i-a păsat. După 
câteva minute, o voce de femeie, cu tonul indiferent şi candid al 
unei aspirante la statutul de actriţă, l-a rugat să-i lase numărul 
lui de telefon, asigurându-lcă Susan Gallagher avea să-l sune de 
cum va ieşi din şedinţa cu echipa de conducere a emisiunii ei. 
Auzind-o, Walter Stuck s-a simţit uşurat. 

Benson a intrat în birou, însoţit de o chelneriţă în uniformă şi 
cu bonetă albă, care aducea o tavă mare, din argint. Chelneriţa, 
o asiatică cu tenul foarte alb, slabă, cu faţa de copil şi mică de 
statură, s-a apropiat de masa de şedinţe, aflată pe o latură a 
încăperii, şi a pus tava chiar în mijloc. Apoi a plecat, închizând 
uşa biroului după ea. 

Cei doi bărbaţi s-au instalat la masă, iar Benson a turnat 
cafea şi suc de portocale. Luând un biscuit, a spus: 

— Astăzi aveţi o agendă încărcată. La 11.00, aveţi întâlnire 
la primărie cu Comisia Municipală de Urbanism. Vor asista şi 
arhitecţii care se ocupă de proiect. Există o problemă cu o parte 
dintre terenurile din vestul parcului, lângă râu. Nimic important, 
cred, dar comisia însărcinatăsă supervizeze proiectul vrea să 
prezentam planuri noi ale satelor şi castelelor din zonă. 

Walter Stuck auzea glasul lui Benson, dar nu-l asculta. Era cu 
mintea în altă parte, încercând să intre pe nevăzute într-un 
birou al postului de televiziune NBC din Manhattan. 

— La unu, a continuat Benson, veţi lua prânzul cu fratele 
Wilson. A reuşit, în fine, să contacteze pe cine doream şi vrea să 
vă prezinte câteva detalii delicate ale întrevederii. 

Asta era o veste bună, fără îndoială, dar nu cea pe care o 
aştepta Walter. 

— Va asista şi fratele Jack, după cum era prevăzut? 

— Nu, tocmai a sunat, ca să spună că-i va fi cu neputinţă să 
asiste la întrevedere. 

Soneria telefonului l-a făcut pe Benson să tacă, iar pe Walter 


Stuck, să facă un salt acrobatic din fotoliu la masa de lucru. Şi-a 
netezit părul, a respirat calm şi a apăsat pe butonul „mâini 
libere". 

— Walter? a întrebat Susan Gallagher. 

— O, Susan, tu eşti? s-a prefăcut surprins Walter Stuck. 

— Imi pare răucă nu ţi-am putut răspunde la telefon. 

— Inţeleg, n-ai de ce să te scuzi. Ai ascultat aseară sfaturile 
bune pe care ţi le-a dat perna ta? 

— Perna mea mi-a recomandat să nu accept invitaţia. 

— Atunci ar trebui s-o schimbi cu una mai înţeleaptă, a 
replicat Walter Stuck, intuind că o făcuse să zâmbească pe 
încântătoarea şi inteligenta Susan Gallagher. 

— Dorm foarte comod pe ea, e din puf de gâscă. 

Walter Stuck s-a încruntat. Oare Susan Gallagher vorbea 
serios sau glumea? s-a întrebat. 

— Şi ce ţi-a spus, mai exact? 

— Că sunteţi un seducător irezistibil. 

— Spune-i pernei dumitale că-i nu numai nechibzuită, ci şi 
cam mincinoasă. Nici măcar nu mă cunoaşte. 

— Aici greşeşti, Walter. Aseară, perna mea a văzut împreună 
cu mine prezentarea video completă a proiectului pentru Parcul 
Medieval din New York City. 

— O aveai acasă? 

— Am cerut unui bun colaborator al emisiunii să mi-o aducă 
de la NBC. Voiam câteva informaţii înainte de a-mi consulta 
perna. 

— E ceva ce nu ti-a plăcut? 

— Eşti prea lunecos pentru un interviu. La conferinţa de 
presă n-ai răspuns la nici una dintre întrebările ce ţi s-au pus 
despre viaţa dumitale privată. 

— Păstram răspunsul pentru tine. 

— Nu fi linguşitor! 

— Vorbesc serios, poţi fi sigurăcă n-aisă te căieşti pentru 
interviul pe care ai să-l faci cu mine. 

Susan Gallagher s-a arătat dispreţuitoare. 

— Nu-mi fac nici o grijă, domnule Stuck, în legătură cu asta. 
Hotărârea n-am luat-o eu, ci echipa de conducere a emisiunii. 
Membrii ei vor fi răspunzători de ceea ce n-o să iasă cum 
trebuie, eu m-am limitat să le transmit propunerea dumitale. 

— Asta înseamnă că accepţi să iei masa cu mine mâine? 


— Sper să existe o scrumieră pe masă, domnule Stuck. 

— Am să trimit pe cineva să te ia la orele 19.00, eşti de 
acord? 

— Mi se pare perfect, dar n-o să mă poată lua, dacă nu mă 
întrebi unde locuiesc. 

— O, da, desigur! a exclamat Walter Stuck, ca şi cum nici nu 
s-ar fi gândit la acest detaliu. 

Dar el ştia multe despre viaţa lui Susan Gallagher, mult mai 
multe decât şi-ar fi putut ea închipui vreodată. 

— Am să-l aştept pe scara de la Metropolitan Museum, ca să 
nu se poată rătăci. 

Walter Stuck a închis telefonul şi a simţit o fericire perversă. 
Planurile îi mergeau strună. 

— Mai e ceva despre care vreau să vă vorbesc, a reluat 
Benson, temându-se ca nu cumva fericirea ce se citea pe faţa 
stăpânului săusă se transforme într-o furtună cu tunete şi 
fulgere, când avea să audă ceea ce avea el de spus. 

— Despre ce-i vorba, Benson? 

— Hackerii noştri au pierdut controlul asupra convorbirilor 
dintre cei doi tineri de la ŞETA. 

— N-are nici o importanţă. De mucoşii ăia o să ne ocupăm 
mai târziu. 


Misiunea Ouroburos 
7 


Beth Hampton a scăpat din mână lingura cu care îi dădeasă 
mănânce surioarei sale, Bo. Când a auzit glasul directorului de 
la FBl,anunţând la televiziune recenta dispariţie a profesorului 
Kenneth Kogan şi morţile oribile ale celor trei savanţi, printre 
care o prestigioasă doctoriţă de la Centrul de Cercetări 
Neurologice Grosling, i s-a părut că înfruntă un miraj iscat de 
nenumăratele ceasuri petrecute în faţa micului ecran al 
calculatorului, concentrată asupra jocului virtual al enigmelor 
fără sfârşit. Dar spusele directorului FBI erau îndeajuns de 
dramatice şi serioase ca să le ia în serios. In plus, fotografia 
profesorului Kenneth Kogan, pe care o arătase televiziunea în 
timpul conferinţei de presă, era chiar a bărbatului virtual pe 


care ea îl văzuse pe ecranul propriului calculator. 

Beth tremura din cap până în picioare. Dar groaza ei n-a mai 
cunoscut limite când l-a auzit pe directorul FBI vorbind despre 
sustragerea creierelor din craniile oamenilor de ştiinţă asasinați 
şi cuvântul „Kot" pe care ucigaşii îl marcaseră în palmele 
acestora. Atunci a simţit că mintea i se blochează şi că nu mai 
poate nici gândi, nici raţiona. „Jocul enigmelor fără sfârşit nu-i 
doar virtual, e o capcană!", a izbutit să-şi spună după o lungă 
tăcere interioară. S-a gândit că, în realitate, jocul de la ŞETA 
fusese doar un mod de a-i folosi pe Nicholas şi pe ea la căutatul 
a ceea ce doreau să obţină asasinii de la oamenii de ştiinţă. De 
aceea îi omorâăseră şi îl răpiseră pe profesorul Kenneth Kogan. 
Până la urmă, ea avea dreptate. Intotdeauna bănuise că era 
ceva straniu în jocul acela, ceva ce ea nu ştia să explice, dar 
care nu-i plăcea deloc. li spusese şi lui Nicholas de multe ori 
lucrul acesta. Dar nici nu-şi putuse închipui vreodată că era 
vorba despre o chestie atât de oribilă şi primejdioasă. Acum 
înţelegea totul: mailul anonim, formula, codurile intrării în joc, 
vorbele profesorului Kenneth Kogan şi discursul lui despre 
Esenţa marelui Mister şi Misiunea Ouroburos, complexul ŞETA, 
apariţia lui Carol Ramsey. „interceptarea convorbirilor cu 
Nicholas!" a strigat Beth în sinea ei, zburătăcindu-şi gândurile. 
Şi dacă ucigaşii ştiau că ei intraseră în joc? Şi dacă le cunoşteau 
numele, adresele, şcoala la care învățau, orarele, obiceiurile? Şi 
dacă erau şi ei în primejdie? Insuşi profesorul Kenneth Kogan îi 
avertizase atunci când le vorbise, ea îşi aducea aminteperfect 
de acest fapt, şi încă nu putea să-i uite glasul, ca şi cum 
profesorul vorbea din nou. 

— Termină tu singură, Bo, trebuie să dau un telefon urgent. 

— Ce-i cu tine, Beth, de ce eşti speriată? 

— Nu-s speriată, Bo, stai liniştită. Dar trebuie să-l sun pe 
Nicholas cât mai iute, a spus Beth căutându-şi telefonul mobil 
prin bucătărie. 

— Nicholas vine aici? 

— E posibil, Bo, i-am spus că eşti bolnavă. Când termini de 
mâncat îţi pun desenele tale animate preferate, vrei? 

— Valea fermecată? 

— Da, Bo, Valea fermecată, a repetat, formând pe mobilul 
său numărul lui Nicholas. 

S-a uitat la ceas, şi a văzut că era ora 13.00. Acum, Nicholas 


trebuia să mai fie încă la lecţia de istorie şi cu siguranţă nu 
putea să-irăspundă. A închis telefonul şi a început să umble 
dintr-un colţ într-altul al bucătăriei, urmărită de privirea curioasă 
a lui Bo. S-a simţit brusc cuprinsă de panică, şi a fugit la uşă să 
tragă zăvoarele de siguranţă. Apoi s-a dus în salon şi a privit 
furişat pe fereastră. Totul era ca întotdeauna: maşini parcate pe 
trotuare, oameni care mergeau pe stradă, vitrine, reclame, 
semafoare... dar nimeni nu stătea rezemat de un felinar ca să-i 
privească fix fereastra. S-a întors în bucătărie, lângă Bo, 
întrebându-se ce putea să facă. 

— Ce surpriză, Beth! 

— Eşti în clasă? 

— Da, dar am văzut că mă sunai şi i-am cerut voie doamnei 
Hesse să ies. Tu unde eşti? 

— Sunt tot acasă, am grijă de Bo. Mama nu se întoarce până 
la trei. 

Nicholas a observat că era ceva în neregulă cu prietena lui. 

— S-a întâmplat ceva? a iscodit-o. 

— Mă tem că da, Nicholas, a recunoscut Beth, izbucnind în 
plâns. 

— Haide, Beth, ce-i cu tine, de ce plângi? Bo a păţit ceva? 

Beth şi-a şters lacrimile şi a ieşit din bucătărie. Nu voia ca Bo 
să audă ce vorbeau. 

— Păi, Misiunea Ouroburos, Nicholas. Nu-i nici un joc virtual. 
E o capcană! 

— O capcană? Cum poţi să spui aşa ceva? Chiar tu ai 
verificat de atâtea ori. Nu-i decât un joc pe internet. 

— Te înşeli, Nicholas. Am văzut acum câteva clipe la 
televizor: l-au răpit pe profesorul Kenneth Kogan. 

Nicholas a simţit că i se înmuiau picioarele ca un chewing- 
gum la soare. 

— Ce-ai zis? 

— Directorul FBI tocmai a anunţat asta la o conferinţă de 
presă. Dar cel mai grav e că au şi ucis trei oameni de ştiinţă. 

— Nu mai spune! a exclamat Nicholas, îngrozit de tot ce-i 
povestea Beth. 

— E oribil, Nicholas. Le-au scos creierele şi le-au însemnat în 
palmă cu fierul roşu un cuvânt pe care acum nu mi-l aduc 
aminte, dar care sună diabolic. Ce ne facem, Nicholas? 

— Ei, linişteşte-te, Beth. Nu-i sigur că toate crimele astea au 


vreo legătură cu jocul enigmelor fără sfârşit ori cu ŞETA. Nu 
trebuie sa ne grăbim să tragem concluzii. 

— Concluziile sunt inevitabile, Nicholas. Îţi aduci aminte ce 
ne-a spus profesorul Kogan când a apărut pe ecranele noastre? 

— Acum nu-mi amintesc precis, Beth. Stăsă-mi crape capul. 

— Ne-a spus că până şi propriile noastre vieţi puteau fi în 
pericol. 

— Ţi-am mai zis că asta-i ceva normal la jocurile video. N-ar 
trebui să iei lucrurile astea în serios, a spus Nicholas, încercând 
s-o liniştească pe Beth. 

— Dar e normal să dispară un profesor virtual, care se 
vădeşte a fi un om în carne şi oase, ca tine şi ca mine? 

— Nu, asta nu-i normal, a acceptat Nicholas, contrariat. 

— Şi să fie asasinați trei savanţi, să li se fure creierele şi să 
fie însemnați cu fierul roşu? Crezi că toate astea-s normale, 
Nicholas? Chiar crezi cu adevărat? a întrebat Beth, implorându- 
Isă-i răspundă sincer. 

— De acord, de acord, e ceva îngrozitor, dar ce putem face 
noi? 

— Trebuie să vorbim cu poliţia cât mai repede posibil. Să le 
spunem tot ce ştim. Nu-ţi dai seama? Totul e real, Nicholas: 
mailul, formula, codul de acces, jocul virtual, profesorul Kenneth 
Kogan, Misiunea Ouroburos, Fundaţia Univers, Esenţa marelui 
Mister, duşmanii care vor să pună stăpânire pe ea, interceptarea 
convorbirilor noastre telefonice, totul e la fel de real ca şi 
moartea oamenilor de ştiinţă cărora le-au furat creierele. Chiar 
şi Carol Ramsey s-ar putea să fie reală. 

— Nu cred, Beth. Carol e un personaj din jocul nostru. 

— Eu n-aş băga mâna în foc. 

— Pentru moment, trebuie să nu ne pierdem capul şi să 
gândim, asta-i cel mai înţelept. 

Asta şi făcuse Beth de cum auzise ştirea. 

— Şi dacă tot asasinii oamenilor de ştiinţă l-au răpit şi pe 
profesorul Kenneth Kogan? Şi dacă profesorul le-a vorbit despre 
noi, iar ei ştiu cine suntem? Sunt sigurăcă ei caută acelaşi lucru 
ca şi noi. 

— Esenţa marelui Mister? 

— Ce altceva ar mai putea fi? Chiar profesorul Kenneth 
Kogan ne-a vorbit despre toate astea. 

— Mă sperii, Beth. 


— Trebuia să-ţispun, Nicholas. Am nevoie să ştii ce se 
petrece. Dacă nu izbuteam să vorbesc cu tine, cred că 
înnebuneam. 

— Sigur, sigur, Beth. Dar nu trebuie să vorbim despre toate 
acestea cu nimeni, cel puţin până nu hotărâm împreună ce-i de 
făcut. De acord? 

— Da, da, sunt de acord. 

— Acum mă întorc în clasă, îmi iau rucsacul şi îi spun 
doamnei Hesse că nu mă simt bine. Ajung acasă într-o jumătate 
de oră şi te caut de cum ajung; lasă-ţi deschis calculatorul, şi 
activează messengerul. 

— Ai să intri iarăşi în joc? a întrebat Beth. 

— Cred că prietena noastră, Carol Ramsey, îmi datorează o 
explicaţie. 


/luzionistul 
7 


Văzut din văzduh, campusul imens al Universităţii Cornell i s- 
a părut lui Aldous Fowler o extraordinară metropolă a 
cunoaşterii. Acolo totul era perfect şi echilibrat, în ciuda 
numeroaselor contraste şi nuanţe, care confereau ansamblului 
arhitectonic o aură divină, adecvată mai degrabă Olimpului 
decât unei instituţii de învăţământ. Grădini întinse, cu flori de 
toate soiurile şi culorile, pajişti acoperite cu un gazon 
primăvăratic şi uriaşi copaci centenari înconjurau fiece stradă, 
fiece drum, fiece cărăruie care unea numeroasele edificii 
construite în toate stilurile arhitectonice, de la cele mai clasice 
la cele mai avangardiste, dispuse strategic de la nord la sudul şi 
de la est la vestul campusului. In inima acestuia, un turn pătrat, 
sobru şi înalt, din cărămizi roşii, păreasă marcheze ritmul lent al 
timpului şi al vieţii din Universitatea Cornell cu ajutorul a patru 
mari  orologii rotunde, orientate către cele patru puncte 
cardinale. 

Studenţii care hoinăreau prin campus şi-au ridicat privirile 
spre cer, auzind motorul elicopterului atât de aproape deasupra 
capetelor, o profanare ofensatoare adusă tăcerii monahale cu 
care erau deprinşi. Domnişoara locotenent Taylor ar fi putut 


ateriza pe eliport, dar ceruse permisiunea de aterizare pe 
pajiştea plană cu gazon de lângă rectorat; iar acesta era o 
clădire uriaşă, plină cu ferestre ca un palat parizian, al cărei 
centru era acoperit de o cupolă rotundă şi argintie. 

Au urcat o scară şi au intrat în holul rectoratului. Aldous 
Fowler s-a uitat la domnişoara locotenent Taylor şi şi-a spus că 
părea mult mai tânără decât vârsta pe care o avea. De n-ar fi 
fost însoţitorul ei, ar ficrezut-o una dintre studentele care intrau 
şi ieşeau din clădire. Poate că asta se datora şi felului ei 
dezinvolt de a purta blugi strâmţi şi un breton lung, de 
adolescentă, care îi cădea pe frunte. 

Rectorul Universităţii Cornell nu păreasă fie prea binedispus. 
Nici n-avea înfăţişarea ilustră şi amabilă pe care oricine şi-ar fi 
închipuit-o. Când au intrat în biroul lui, pe domnişoara 
locotenent şi pe detectiv nu i-a primit chiar un bărbat educat şi 
cuviincios, ci un soi de zmeu durduliu şi furios, care părea să 
scuipe foc pe gură. 

— Unde naiba v-aţi ascuns? Sunt douăzeci de minute de 
când am auzit elicopterul aterizând în campus şi tot de douăzeci 
de minute vă aştept aici ca tâmpitul, a spus, arătând spre ceasul 
de la încheietura groasă a mâinii, cu pielea ca de reptilă. N-am 
toată dimineaţa la dispoziţia dumneavoastră. Dacă nu ştiaţi, 
sunt destul de ocupat. 

Rectorul Universităţii Cornell a gâfâit şi s-a trântit în jilţul de 
piele care trona în spatele biroului său. A scos o batistă dintr-un 
buzunar al pantalonilor şi şi-a şters sudoarea de pe frunte şi 
obraji. 

Aldous Fowler şi-a zis că,dacă rectorul arunca flăcări pe 
gură, avea şi el un mijloc foarte eficient cu care să le stingă. 

— Am dat o raită prin barurile din campus înainte de a veni 
să vă vedem, ştiţi doar, două păhărele de whisky nu cad rău în 
burta nimănui în timpul serviciului. În plus, un zbor atât de lung 
şi halul în care am stat înghesuiți în hârbul ăla ne-au deşteptat 
setea, înţelegeţi? Dar dacă vizita noastră vă incomodează, 
putem aranja să daţi o declaraţie azi după-amiază la 
Departamentul de Omucideri al Poliţiei din New York; chiar noi 
vă putem duce comod cu elicopterul. Poate că aveţi chef să vă 
petreceţi noaptea la răcoare, într-unul dintre apartamentele 
noastre luxoase, sunt într-adevăr confortabile şi primitoare, a 
spus Aldous Fowler, răscolind câteva foi de hârtie de pe birou şi 


luându-şi aerul unui poliţist corupt. 

— Nu cred că vorbiţi serios, ştiţi prea bine că nu puteţi folosi 
cu mine asemenea metode de poliţai de cartier. 

___— Nu, fireşte, încercam doar să fiu şi eu la fel de amabil. 
Incetaţi să ne mai trataţi ca pe unul dintre studenţii 
dumneavoastră şi vorbiţi civilizat cu noi! 

Aldous Fowler şi-a mai îndulcit duritatea, iar zmeul a părut 
să se dezumfle în jilt până ce chipul i s-a făcut rozaliu şi delicat. 

—  Scuzaţi-ne, domnule Oserov; fiindcă dumneavoastră 
sunteţi Melvin Oserov, e adevărat? a întrebat domnişoara 
locotenent Taylor, îmblânzindu-şi vocea, ca să-l calmeze pe 
rector. 

— Da, ăsta-i numele meu şi, dacă aţi fi fost punctuali la 
întâlnire, eu însumi m-aş fi prezentat cu politeţea cuvenită. Nu 
obişnuiesc să-i tratez pe agenţii autorităţilor în acest fel 
nepotrivit. Dar, credeţi-mă, m-aţi scos din sărite. Azi am avut o 
dimineaţă de câine, ştiţi ce înseamnă asta? 

Domnişoara locotenent Taylor a încuviinţat. 

— Vă putem înţelege, nu vă faceţi griji, a spus, satisfăcută că 
situaţia revenise la normal. V-a vorbit directorul FBI despre 
scopul vizitei noastre? 

— Nu, m-a avertizat doar, era foarte îngrijorat în legătură cu 
nişte crime oribile, care puteau transforma universitatea noastră 
în ţinta tuturor mijloacelor de presă din Statele Unite. Mi-a spus 
că-i părea rău, că n-ar fi plăcut pentru mine să aflu despre ce-i 
vorba. Şi el a fost student aici în universitate. Apoi mi-a spus că 
o agentă specială a FBl-ului are să-mi explice totul amănunţit în 
această dimineaţă, la orele 11.00. Dumneavoastră sunteţi 
domnişoara locotenent Taylor? 

— Locotenent Taylor, încântată, a spus tânăra, întinzându-i 
mâna rectorului, care abia i-a strâns-o, dispreţuitor. Colegul 
meu, Aldous Fowler, detectiv la Departamentul de Omucideri al 
Poliţiei. N-a vrut să fie grosolan cu dumneavoastră, dar, când e 
provocat, are şi el o dimineaţă de câine. 

Aldous Fowler a rămas în picioare, fără cea mai mică intenţie 
de a-i strânge mâna acelui grăsan necioplit înghesuit într-un 
costum scump cu jachetă. 

— După cum vă puteţi închipui, n-am dormit toată noaptea. 
Vă implor să-mi înţelegeţi starea de nervozitate. Luaţi loc, vă 
rog, a spus Melvin Oserov, ştergându-şi din nou sudoarea de pe 


faţă. 

— Vă spune ceva numele de Katie Hart, domnule Oserov? a 
întrebat domnişoara locotenent Taylor fără nici un alt preambul. 

— Am aflat de moartea ei din ziare şi de la telejurnale, deşi 
n-au dat prea multe informaţii. Katie Hart era o mare savantă, 
cu merite suficiente pentru a candida curând la Nobelul pentru 
Medicină. Dar ce legătură are moartea ei cu universitatea 
noastră? A murit în casa ei din New York City, cred. 

— Noi punem întrebările, domnule Oserov, a răspuns Aldous 
Fowler, îmblânzindu-şi tonul arogant pe care i-ar fi plăcut să-l 
adopte. 

— Trebuie să ştiţi că investigația noastră a fost declarată 
înalt secret de stat, presupun că înţelegeţi ce înseamnă asta, a 
adăugat domnişoara locotenent Taylor, încercând să evite o 
nouă înfruntare dialectică între rector şi Aldous Fowler. 

— Credcă ştiu foarte bine ce răspundere am în legătură cu 
această convorbire, domnişoară locotenent, a replicat Melvin 
Oserov. 

— Presupun şi că ştiţi că doctoriţa Hart a studiat la această 
universitate. 

— Un rector nu poate cunoaşte numele tuturor studenţilor 
care au trecut în decursul anilor prin universitatea pe care o 
conduce. Sunt mii, zeci de mii, poate. Dar, în ceea ce-o priveşte 
pe doctoriţa Hart, am aflat că a studiat la facultatea noastră de 
Medicină, cu mulţi ani înainte ca eu să ajung rector la 
Universitatea Cornell, când Katie Hart a început să fie cunoscută 
în toate cercurile academice ca o ilustră cercetătoare a 
creierului omenesc, din şcoala ştiinţifică a lui Adam Grosling. 

— Aţi cunoscut-o personal? a întrebat Aldous Fowler. 

— Nu. Când mi-am început eu studiile la Universitatea 
Cornell, ea era în ultimul an de Medicină. Eu am acum 45 de ani 
şi ea împlinise, probabil, 50. Nu ştiu nimic din ce n-ar şti orice 
profesor din această universitate. 

— Cu toate că era o viitoare candidată la premiul Nobel? l-a 
iscodit domnişoara locotenent Taylor. 

— Chiar dacă vă vine greu să credeţi, candidaţii la premiul 
Nobel care şi-au luat licenţa în această universitate sunt numai 
nume de adăugat pe o lungă listă de onoare, care n-are decât o 
valoare pur simbolică. Ca în cazul medaliilor oferite eroilor de 
război după bătălii. Acestea conferă un mare prestigiu, dar n-au 


nici o utilitate practică, aşa cum ar fi o pensie pe viaţă ori cine 
ştie ce ajutor financiar din partea statului. 

— Nu păreţi foarte încântat de un asemenea prestigiu, a 
subliniat Aldous Fowler. 

— Vă rog să numă înţelegeţi greşit! Vreau să spun numai că 
în această universitate, ca în multe altele, prezintă importanţă 
viaţa de zi cu zi, fiecare curs, fiecare facultate, fiecare profesor, 
fiecare student. Dacă îmi îngăduiţi un exemplu, a spus, 
adoptând un aer didactic, o universitate e ca un râu ce curge 
neîncetat, târând după el un număr nesfârşit de pietre. 
Majoritatea acelor pietre rămân ascunse sub apa şi doar câteva 
reuşesc să se desprindă din curent şi să devinăvizibile. 

Deşi ele vor fi singurele care se vor vedea, sub apa râului vor 
continua să curgă mult mai multe, cărora puţin le pasă ce se 
întâmplă deasupra belşugului de apă ce le dă viaţă. Aşa s-a 
întâmplat mereu şi aşa va fi şi în viitor. Lista de onoare a 
universităţii noastre geme de personaje ilustre şi de genii ale 
omenirii care merită Nobelul, şi toate au trecut prin aceste aule 
şi nu s-au mai întors niciodată. 

— Vreţi să spuneţi că,după ce-şi termină studiile, studenţii 
pierd orice contact cu universitatea? a întrebat domnişoara loco- 
tenent Taylor. 

— Există şi excepţii, dar aşa se întâmplă în majoritatea 
cazurilor, în această universitate şi în oricare alta, cu excepţia 
cazului în care studenţii mai rămâncâţiva ani în ea, în calitate de 
cercetători sau profesori. Când studenţii îşi iau licenţa, pentru ei 
începe viaţa, viaţa cu majusculă, iar anii de studenţie le rămân 
în minte doar ca o plăcută amintire, dacă într-adevăr aşa a fost. 
Dar spuneţi-mi odată ce se petrece, ce doriţi de la mine, ce-i cu 
toate aceste crime oribile despre care mi-a vorbit directorul FBI; 
nu suport asemenea istorii. 

— Pe lângăKatie Hart, au mai fost ucişi şi doi savanţi care au 
fost şi ei studenţi la Universitatea Cornell, iar un al treilea e dat 
dispărut. 

Chipul lui Melvin Oserov s-a întunecat; domnişoara 
locotenent Taylor a deschis un dosar şi a scos câteva fotografii. 

— Cunoaşteţi vreuna dintre aceste persoane? 

Rectorul Universităţii Cornell a privit fotografiile cu teama 
celui care se uita la un cadavru îmbălsămat. 

— Cine sunt? 


— Aceasta e o informaţie secretă pentru moment, a răspuns 
Aldous Fowler. 

— Nu, nu i-am văzut niciodată. V-am mai spus că, de la 
fondarea ei, prin această universitate au trecut zeci de mii de 
studenţi, iar savanții despre care îmi vorbiţi amândoi au trecut 
probabil pe aici acum vreo cincizeci de ani. Eu sunt de-abia de 
doi ani rector la Universitatea Cornell. 

— Şi pentru dumneavoastră are vreun înţeles acest cuvânt? 
a întrebat domnişoara locotenent Taylor, întinzându-i o foaie de 
hârtie. 

Melvin Oserov şi-a pus ochelarii, şi-a încruntat fruntea care 
nu mai asuda şi a spus: 

— „Kot". Nu, nu-mi spune nimic. 

— Domnule Oserov, ştim că sunteţi o persoana foarte 
ocupată şi nu vrem să abuzam de amabilitatea dumneavoastră, 
a zis domnişoara locotenent Taylor, ridicându-se în picioare. 

— Asta-i tot? Nu-mi daţi nici un detaliu despre ce se petrece? 
Ca rector al acestei universităţi am dreptul să ştiu în ce măsură 
aceste crime ar putea să ne afecteze prestigiul, a argumentat 
Melvin Oserov, fără să-şiascundă perplexitatea. 

— Evaluaţi şi singur consecinţele, noi trebuie să cercetăm 
doar de ce toate victimele acestor crime au studiat la această 
universitate, a răspuns detectivul Fowler, indiferent. 

— Şi dacă este o simplă întâmplare? Viaţa e plină de fapte 
fortuite, care nu răspund nici unei cauze determinabile! Chiar şi 
statistic se prea poate ca, fiind vorba despre patru savanţi din 
Statele Unite, toţi patru să fi studiat la Universitatea Cornell. 
Cine va răspunde atunci de daunele pe care bănuielile 
dumneavoastră lipsite de fundament le vor cauza acestei 
universităţi? a întrebat, ofensat, agitând aerul cu mâinile, de 
parcă alunga un roi de viespi invizibile, care se străduiau să-i 
înţepe viitorul. 

— În acest caz, ar trebui să-l daţi în judecată pe asasin, când 
îl vom descoperi, desigur. Alegerea victimelor a fost ideea lui, a 
murmurat Aldous Fowler, privind cu coada ochiului la 
domnişoara locotenent Taylor. 

Tonul şi gesturile rectorului de la Universitatea Cornell 
redeveneau neplăcut de agresive. 

— Am să vorbesc cu FBl-ul, pentru ca această informaţie să 
nu fie divulgată, puteţi fi siguri de asta! Ar fi un abuz, o 


calomnie ireparabilă, o catastrofă! Nu putem fi implicaţi într-o 
chestiune atât de tulbure cum sunt crimele comise de un nebun, 
numai pentru că victimele lui au studiat cândva la Universitatea 
Cornell. O să plouă cu speculaţii şi toţi vor crede că ucigaşul e 
printre noi. 

— Dar aceasta e o posibilitate pe care încă n-o putem nega, 
a ripostat Aldous Fowler. 

— Dacă aveţi de gând să vorbiţi cu cei de la FBI, vă sfătuiesc 
s-o faceţi cât mai repede; directorul tocmai a apărut în direct la 
televiziune, în faţa tuturor mijloacelor de presă, a spus 
domnişoara locotenent Taylor, calmă. 

Chipul lui Melvin Oserov s-a încruntat iar, de parcă una 
dintre viespile invizibile pe care le alungase înainte l-ar fi înţepat 
pe obraz. 

— E adevărat? 

— Chiar dacă nu credeţi, noi, agenţii speciali FBI, nu minţim. 
Şi acum, domnule Oserov, detectivul Aldous Fowler şi cu mine v- 
am fi foarte recunoscători dacă ne-aţi spune unde putem 
consulta arhivele studenţilor înscrişi la Universitatea Cornell, 
începând din anul 1949. 


Clubul Gotic 
7 


De la ferestrele triunghiulare ale restaurantului instalat în 
săgeata din vârful lui Chrysler Building, Walter Stuck şi Wilson 
Siegel, un bătrân magnat texan, dispuneau de o panoramă 
privilegiată asupra orizontului magic al cerului din Manhattan. 
Era, fără nici o îndoială, un loc unic, unde puteau simţi vertijul 
puterii, frisoanele ambiţiei ori satisfacția răzbunării. Şi aveau tot 
New York City la picioare; nu trebuiau decât să-l ia şi să-l ofere 
zeilor, ca pe o ofrandă de aur lichid adusă generozităţii lor. Acel 
zgârie-nori, care izbutise să bată recordul de înălţime al anului 
1930, cu cei 343 de metri ai lui, fusese depăşit doar după un an 
de alt gigant fabulos din beton şi oţel: Empire State Building; iar 
Walter Stuck folosea acel spaţiu agăţat de nori drept centru 
privat de întrevederi ori de câte ori avea de abordat chestiuni 
importante. Dar restaurantul acela discret, cu ambianţă art 


deco, nu era numai preferatul lui, fiindcă marii magnați ai 
industriei americane îl alegeau ca să-şi ţină aici întâlnirile de 
afaceri. Viitorul omenirii se hotăra aici, iar Walter Stuck nu era 
dispus să lipsească din acel loc, mai ales acum, când planurile 
lui înaintau aşa cum dorea. 

— Ei bine, frate Wilson, despre ce doreai să-mi vorbeşti? a 
întrebat Walter Stuck şi a sorbit din lichiorul cu gheaţă pe care îl 
ceruse ca aperitiv. 

Wilson Siegel s-a uitat de jur-împrejur de parcă se temea ca 
nu cumva să-l spioneze cineva. 

— Haide, frate Wilson! De ce te temi? Aici nu poate nimeni 
să audă ce spunem. 

Magnatul din Texas şi-a sorbit grăbit vermutul. Apoi a spus 
pe un ton confidenţial: 

— Întâlnirea cu senatorul e poimâine, în biroul lui din 
Washington, dar încă nu-s foarte sigur că-i bine să-i propunem 
admiterea lui secretă în Clubul Gotic. 

— Credeam că am hotărât definitiv această chestiune la 
ultima şedinţă de Consiliu. 

— Ştiu, ştiu, frate Walter. Dar am serioase îndoieli că va 
accepta. 

— Ne-ai asigurat că totul e ca şi făcut, că-i o simplă 
formalitate. Îţi aminteşti? 

În pofida celor 60 de ani pe care îi avea şi a aerului său de 
boxer în retragere, Wilson Siegel a încuviinţat, ca un puşti prins 
cu ocaua mică. Walter Stck a continuat: E prietenul dumitale, 
nu? Prietenii pot vorbi despre orice, fără teamă. Dar trebuie să 
fii abil. Nu te grăbi, amână propunerea pentru sfârşitul 
convorbirii, după ce ţi-a ascultat atent toate argumentele. Apoi 
oferă-i o funcţie importantă, dacă e nevoie, a propus el, ca un 
naş mafiot care încearcă să dea încredere unui discipol. 

— Mă îngrijorează reacţia lui când va auzi de toate aceste 
crime. 

— Bărbaţii dornici de putere n-au scrupule, frate Wilson! 
Dumneata ar trebui să ştii asta. În plus, el n-are cum să facă 
vreodată legătura între asasinarea oamenilor de ştiinţă şi noi. 
Chestiunea asta nu mă priveşte decât pe mine. 

— Dar poate că-i prea devreme ca să-l facem să ia o decizie 
atât de angajantă pentru el şi funcţia pe care o are. Mă 
gândisem să-i vorbesc doar de intenţiile NASA şi de Misiunea ei 


secretă, Ouroburos. 

— NASA a suspendat Misiunea Ouroburos. Dispariţia lui 
Kenneth Kogan i-a lăsat fără directorul stridentei lor muzici 
cosmice. Spionii noştri tocmai mi-au comunicat acest fapt. 

— Atunci, ar trebui să ţin seama de el, a spus Wilson Siegel, 
deconcertat. 

— i-am mai spus că de această chestiune am să mă ocup 
eu personal, ca şi de restul chestiunilor tulburi de la Clubul 
Gotic. Darsunt locuri unde eu nu pot să ajung cu aceeaşi 
uşurinţă ca dumneata, frate Wilson! Acum e momentul să-l 
cucerim pe senator. Directorul FBI a ţinut o conferinţă de presă 
pentru toate statele şi a vorbit despre savanții asasinați şi 
dispariţia lui Kenneth Kogan. Jurnalele şi televiziunile din toată 
ţara vor începe să-şi pună întrebări şi nimeni nu va şti să le 
ofere răspunsuri satisfăcătoare. Vom profita de confuzie ca să 
punem la germinat seminţele viitorului nostru, a proclamat 
Walter Stuck, ridicând în aer paharul cu lichior. 

— Dar încă nu ştim ce efecte va avea ştirea în cercurile 
politice naţionale. Ar fi potrivit... 

— Totul e sub control, frate Wilson, nu-ţi face griji pentru 
oamenii politici. Mulţi dintre ei ştiu deja că progresul trebuie 
ţinut în loc, că nu putem sta cu braţele încrucişate în faţa 
aroganţei sacrilege a ştiinţei. Dacă nu vom împiedica acest 
progres, viitorul omenirii va fi mai monstruos decât orice crimă 
imaginabilă. În comparaţie cu asta, moartea unor savanţi care 
se străduiau să afle misterele universului nu-i decât o operă de 
caritate în raport cu specia umană. Aşa să-i şi spui senatorului; 
vorbeşte-i limpede despre ceea ce ne aşteaptă în viitoarele 
decenii, despre producţia în serie de „fiinţe supraomeneşti", 
despre dispariţia religiilor, crearea unor noi specii de animale, 
care se vor naşte vii, distrugerea atmosferei şi a naturii, 
dominaţia roboților inteligenţi, manipularea creierelor şi a 
minţilor, întâlnirea cu alte civilizaţii în alte lumi. Moartea lui 
Dumnezeu! Uită-te la mine şi spune ce vezi! Am să-ţi spun eu: 
oroarea, frate Wilson, oroarea! 


Misiunea Ouroburos 
8 


În jocul enigmelor fără sfârşit, totul păreasă fie în ordine. De 
cum ajunsese acasă, Nicholas se conectase cu Beth de pe Staţia 
Modulară NK. Era nervos şi speriat. Poate că Beth avusese 
dreptate încă de la început, dar el nu credea că era o cursă. 
Deşi s-au gândit că profesorul Kenneth Kogan putea fi un doar 
personaj al jocului, la fel de real ca şi Carol Ramsey, asta nu 
însemna că minţise când li se adresase. Vorbele lui puteau avea 
dublul sens al realităţii şi ficţiunii. La urma urmelor, aceasta era 
dinamica obişnuită a oricărui joc video: să dea drept autentice 
situaţii extreme, de primejdie pentru omenire, dar care nu-s 
decât rodul închipuirii celor ce concep programul virtual. Dacă 
acest caz era diferit, poate Carol Ramsey i-ar putea lamuri de 
ce. 

— Crezi că ea ştia ceva din toate astea, NK? a întrebat Beth, 
cufundată într-o mare plină ochi cu îndoieli. 

— E greu de ştiut. Carol pare programată ca un personaj 
inteligent, în stare să converseze cu noi despre orice, dar nu ştiu 
dacă are şi capacitatea de a cunoaşte ce se petrece în realitate, 
în afara jocului virtual. Ar fi de-a dreptul incredibil. 

— Astadacă nu cumva Carol e o persoană în carne şi oase, 
ca tine şi ca mine, a sugerat ea. 

Beth a zărit pe ecranul ei chipul lui Nicholas, învăluit într-o 
aură de seninătate, care a impresionat-o. Niciodată până atunci 
nu-l văzuse atât de sigur pe sine. Părea că, în loc de frică, 
Nicolas simţea calmul dătător de speranţă care îl stimula să 
ducă până la capăt jocul enigmelor fără sfârşit, oricât de multe 
primejdii l-ar fi pândit în cale. In abia o jumătate de ceas, 
atitudinea lui iniţială la auzul veştilor despre asasinarea 
oamenilor de ştiinţă şi dispariţia profesorului Kenneth Kogan se 
schimbase, ca fazele lunii. 

— Să vedem dacă am înţeles bine, BH, a spus Nicholas, uşor 
nelămurit. Vrei să spui despre Carol că-i o persoana reală, 
cineva care intră în jocul enigmelor fără sfârşit ca şi noi? 

— Şi de ce nu? Asta ar explica multe lucruri. De pildă, faptul 
că poate gândi, vorbi, raţiona, simţi, că poate să-şi amintească 
ori să râdă ca un om adevărat. O maşină n-ar putea să atingă 
acest grad de perfecţiune inteligentă. Cred că am fost prea naivi 
când am înghiţit găluşca pe care Carol ne-a vândut-o, despre 
incredibila ei inteligenţă virtuală. 


— Ideea ta nu-i deloc nebunească, a acceptat Nicholas, 
gânditor. 

— E mai puţin absurdă decât să credem, ca până acum, că 
ar fi un personaj virtual inteligent. Gândeşte-te bine, NK! Nu 
încape nici o îndoială că în jocul enigmelor fără sfârşit există 
personaje virtuale. Chiar noi suntem aşa şi umblăm prin Baza 
centrală a ŞETA fiindcă aşa a fost proiectat jocul. Dar dacă eu nu 
te-aş cunoaşte, cel mai probabil te-aş considera un simplu 
personaj virtual al jocului, în stare să răspundă la toate 
întrebările mele. 

— Deci, după teoria ta, Carol trebuie să aibă o viaţă 
adevărată, să se afle undeva, să aibă o legătură cu profesorul 
Kenneyh Kogan, s-a gândit Nicholas. 

— Şi e posibil chiar să fi ştiut ce-avea să li se întâmple celor 
trei savanţi ucişi şi profesorului Kogan, a făcut Beth speculaţii. 

— Da, cred că în chestiunea asta ai dreptate. 

— Nu ştiu, NK, adevărul e că-s năucită şi moartăde frică. 

— Acum e prea târziu ca să mai dai înapoi, BH. 

— Dar ne pot asasina şi pe noi! a protestat Beth. 

— Ei nu ştiu cine suntem, n-au de unde să ştie. 

— Şi dacă au intrat în arhivele ŞETA? Şi dacă l-au torturat pe 
profesorul Kenneth Kogan, iar el le-a mărturisit că ne-a 
încredinţat misiunea să căutăm Esenţa marelui Mister? Doar au 
încercat deja să ne asculte convorbirile. Carol ştia. Chiar asta a 
şi zis, că dispozitivul de securitate al sistemului detectase o 
intervenţie externă pe liniile de comunicaţie ale messengerului 
nostru. 

— Chiar şi aşa, eu tot merg mai departe, BH. Tu ce faci? 

Beth a tăcut. N-avea prea multă vreme ca să ia o hotărâre. 
Întrebarea lui Nicholas nu era numai un ultimatum la care 
trebuia să răspundă prompt din fidelitate faţă de marele, cel mai 
bun prieten al ei, ci şi o provocare pe care şi-o adresa ei înseşi, 
complexelor ei defetiste, angoaselor şi numeroaselor ei temeri, 
fricii de căderea în abisurile întunecate ale morţii. 

— Dacă tu mergi mai departe în Misiunea Ouroburos, atunci 
merg şi eu, a spus în cele din urmă. 

— Atunci, să nu mai pierdem nici o clipă, hai să vorbim cu 
Carol. 

— Sper că de data asta are să ne spună adevărul. Sunt 
vieţile noastre în joc. 


Şi Beth nu se înşela. 

Când au reintrat în jocul enigmelor, personajele lor virtuale 
tot mai stăteau în faţa mozaicului cu cele trei tinere zeități care 
simbolizau adevăratul sens al Fundaţiei Univers. Carol nu era 
acolo, dar nu i-a luat mult până să sosească. 

— S-a întâmplat ceva oribil! a spus cu lacrimi în ochi. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Beth, făcând-o pe niznaiul. 

— Profesorul Kenneth Kogan a dispărut. Autorităţile se tem 
că a fost răpit. 

Nicholas şi Beth au amuţit de uimire. Carol ştia, şi asta nu se 
putea întâmpla decât dacă era o persoană reală care, la fel ca 
Beth, asistase la conferinţa de presă a directorului FBI. 

— Ştim, Carol. Toată lumea ştie. 

— Dar tu cum ai aflat? a întrebat Nicholas, înainte ca tânăra 
să poată spune ceva. 

— La ŞETA s-a primit un telefon de la FBI. 

— Haide, Carol, nu-ţi râde de noi. ŞETA nu-i decât o pagină 
web. 

— Vă spun adevărul, NK. Căpitanul Andrew McCloskey mi-a 
telefonat din Ithaca şi mi-a spus că un necunoscut a omorât 
câinele profesorului cu un singur foc şi a scotocit prin toată 
casa. E cumplit! a spus Carol printre sughiţuri. 

— Ştiai asta, Beth? a întrebat Nicholas, deconcertat. 

— Directorul FBI n-a pomenit nici de câine, nici de casă. 

— Atunci, de unde ştie Carol toate aceste amănunte? a 
întrebat Nicholas. 

— Ar trebui să ne explice ea, nu crezi, NK? Sunt multe lucruri 
neclare în toată povestea. 

Ochii lui Carol i-au privit cu o expresie tristă, abătută. 

— O clipă. Ce vreţi să spuneţi? Ce insinuaţi? a întrebat. 
Profesorul Kenneth Kogan a dispărut. Nu înţelegeţi? 

— Ceea ce nu înţelegem e ce căutam noi în afacerea asta cu 
asasinate şi răpiri de savanţi, a izbucnit Nicholas. De ce nu ne-a 
spus nimeni căăsta nu-i un joc? Aveam dreptul să ştim! 

— Era un joc, NK! Cum puteţi să-mi reproşaţi că v-am minţit? 

— Cineva trebuia să ne avertizeze despre ce se putea 
întâmpla, a spus Beth. Am crezut că, atunci când profesorul 
Kenneth Kogan ne-a spus că vieţile noastre ar fi putut fi puse în 
pericol, asta nu era decât o atracţie a jocului. 

— Şi era adevărat, BH. Vieţile voastre trebuiau să fie în 


pericol doar în joc, aşa cum sunt tot timpul în primejdie vieţile 
tuturor eroilor de pe consolele video. Nimeni nu putea bănui pe 
atunci că avea să se întâmple tot ce s-a întâmplat. 

— Ar fi mai bine să ne explici pe îndelete, Carol. Suntem 
înspăimântați, a spus Nicholas, încercând să-şi îndulcească 
reproşurile. 

— Înţeleg, înţeleg, NK, îmi pare rău că v-aţi speriat şi că vă 
îndoiţi de mine. Şi eu aş fi reacţionat la fel ca voi, dar realitatea 
nu e aşa cum v-o închipuiţi. 

— Uneori am senzaţia că jocul acesta mă va înnebuni până 
la urmă, a spus Beth, mai conciliantă. 

— Nuvă pot explica decât ceea ce ştiu: totul a început când 
Fundaţia Univers a hotărât că sosise momentul ca Esenţa 
marelui Mister să treacă în mâinile unei noi generaţii de tineri, 
pentru ca ei să abordeze viitorul omenirii cu mai multă 
înţelepciune decât până acum. Acesta a fost primul scop al 
înfiinţării Şcolii Experimentale pentru Tinerii Astronauţi, prin 
care Fundaţia Univers avea să cunoască mulţi tineri minunaţi ca 
voi; ŞETA avea ca scop primordial selecţionarea dintre toţi 
aceştia a tânărului care să merite să primească Esenţa marelui 
Mister, pentru a o păzi în continuare de cei ce o caută fără 
preget, ca să-şi sature foamea de putere. Totodată, acel tânăr 
era menit să fie primul astronaut student din istorie care să 
participe la un proiect secret al NASA... 

— Un proiect secret al NASA? a întrebat Nicholas Kilby, 
nedumerit la auzul celor povestite de Carol. 

— Vechiul fragment de hartă stelară de pe logo-ul ŞETA 
conţinea codul localizării unei planete de pe care se primiseră 
semnale de viaţă inteligentă. Kenneth Kogan conducea de la el 
de acasă proiectul aerospatial al NASA în vederea unei călătorii 
pe acea planetă. 

— Mă tem că măpierd din nou, a spus Beth. Ce legătură are 
proiectul secret al NASA cu Esenţa marelui Mister şi cu jocul 
enigmelor fără sfârşit? 

— E foarte simplu, BH. Profesorul Kogan a hotărâtsă creeze o 
serie de enigme pe internet, în care să ascundă codurile 
necesare găsirii Esenţei marelui Mister, care era ţinută ascunsă 
de ani de zile pentru a fi apărată de duşmani. Nici măcar el n- 
avea să-i cunoască noua ascunzătoare. ŞETA a trimis un mail cu 
expeditor necunoscut tuturor astronauţilor aspiranţi din şcoală, 


astfel încât diferite echipe să încerce să dezlege o formulă 
cifrată care, fără să lămurească despre care era vorba, conţinea 
mesajul ce urma să-i provoace să intre în joc. Voi aţi rezolvat 
primii formula şi aţi început să interpretaţi enigmele fără sfârşit, 
care duc la Esenţa marelui Mister. 

— Asta vrea să spunăcă unul din noi doi urma să 
călătorească în spaţiu? Asta vrei să spui, Carol? s-a interesat 
Nicholas. 

— Numai dacă aveaţi să găsiţi Esenţa marelui Mister. Una 
dintre atracțiile pe care Kenneth Kogan le-a introdus în jocul 
enigmelor fără sfârşit e prezenţa ticăloşilor, personaje care, aşa 
cum se întâmplă şi în realitate, încearcă să pună mâna pe 
Esenţa marelui Mister, punând capăt vieţii personajelor voastre 
virtuale, doar dacă nu aţi fi reuşit voi să-i lichidaţi mai înainte. 
De aceea, când profesorul Kenneth Kogan v-a încredinţat 
Misiunea Ouroburos, care poartă acelaşi nume cu misiunea 
secretă a NASA, v-a vorbit şi de faptul că propriile voastre vieţi 
ar putea fi în primejdie. Carol a făcut o pauză, ca şi cum avea 
nevoie să-şi tragă sufletul ca să poată continua. Nimeni de la 
Fundaţia Univers nu-şi putea închipui că are să apară cineva 
care să-l răpească pe profesorul Kenneth Kogan şi să-i ucidă pe 
trei dintre membrii ceimai importanţi ai acesteia, în încercarea 
de a-şi însuşi Esenţa marelui Mister. Vă jur că aceste crime 
teribile nu erau prevăzute în joc. A fost doar o înspăimântătoare 
coincidenţă. 

— De aceea încerca cineva să intre în jocul enigmelor? 

— Nu ştim cum de-au aflat că jocul enigmelor fără sfârşit 
conţine codurile necesare pentru a găsi Esenţa marelui Mister, 
dar sistemele de securitate ale programului au detectat o 
încercare de infiltrare piraterească, pe care eu am reuşit, însă, 
s-o neutralizez. 

— Asta înseamnă că asasinii l-au obligat pe profesorul 
Kenneth Kogan să vorbească despre jocul în care e ascunsă 
Esenţa marelui Mister. 

— De asta măşi tem. 

— Atunci, ei ştiu că şi noi căutăm acelaşi lucru. Cred că 
vieţile noastre sunt într-adevăr în primejdie, a spus Beth fărăsă-i 
vină să creadă nici ei ceea ce zicea. 

— Eu cred că sunteţi în siguranţă, BH. Poţi sta liniştită. 
Nimeni nu ştie că voi sunteţi astronauții aspiranţi de la ŞETA 


care au izbutit să dezlege mesajul cifrat al formulei, nici măcar 
profesorul Kenneth Kogan. Întreaga informaţie a jocului e 
protejată de un complicat sistem de codificare, care a încifrat şi 
datele voastre personale, când aţi introdus codul „scrabble", aşa 
că ele nu vor mai putea fi descifrate până la sfârşitul jocului. De 
asta puteţi fi siguri. 

Beth a respirat adânc. 

— Dacă spui tu... a murmurat, consolându-se parcă. 

— Eu nu ştiu despre voi mai mult decât ştiţi voi despre mine. 

Nicholas şi-a spus că sosise momentul să punăîntrebarea 
care îl obsedase cel mai mult de când Beth îi povestise ce păţise 
profesorul Kenneth Kogan. 

— Şi tu cine eşti în realitate, Carol? 

Personajul virtual al lui Carol Ramsey a răspuns abia după 
câteva secunde. Şi atunci a spus: 

— Îmi pare rău, NK, nu sunt programată să răspund la 
această întrebare. 

— Pe bune, Carol, nu-ţi bate joc de noi! Tu poţi să răspunzi la 
orice ne trece prin minte, cum ai făcut-o şi până acum, fără nici 
o greutate. 

— Nu-s programată sărăspund la această întrebare. 

— Când te-am cunoscut, în hangar, ne-ai spus ca eşti un 
personaj virtual inteligent, i-a amintit Beth. 

— Da, Carol, ce ai de spus despre asta? a stăruit Nicholas. 

— Las-o în pace, NK, poate că nu ne înşală. 

— Nu sunt programată să răspund la această întrebare, a 
repetat maşinal Carol Ramsey. 

— În regulă, în regulă, Carol! Să lăsăm baltă chestia asta 
pentru moment, a zis Nicholas, temându-se să nu se fi produs o 
distorsiune ori o eroare în programul jocului cu enigme fără 
sfârşit. 

— Mi se pare că am rămas singuri în toată povestea asta, 
NK. Pentru o clipă, am sperat că prietena noastră, Carol, e o 
fiinţă în carne şi oase, ca noi. 

— Eu cred în continuare că aşa şi e, a insistat Nicholas, dar 
Carol tăcea. 

Preţ de o clipă, nimeni n-a mai zis nimic. 

— Îmi pare rău de ce se întâmplă, a răspuns Carol, dar 
astea-s regulile jocului. Darcă nu vreţi, nu trebuie să le 
acceptaţi. Altă regulă importantă spune că puteţi ieşi din joc 


oricând doriţi, nimic nu vă obligă să continuaţi. 

— Şi ce se întâmplă dacă ieşim din joc? a vrut să 
ştieNicholas. 

— Atunci, totul e pierdut. 

— Noi n-avem nimic de pierdut, Carol. Vieţile noastre vor fi 
ce-au fost şi înainte, vom fi fericiţi şi nu va trebui să ne temem 
că ar vrea cineva să ne ucidă ca să ne scoată creierul din cap, 
cum au păţit acei oameni de ştiinţă. Dar dacă, aşa cum zici, tu 
nu eşti decât un personaj virtual, totul ar fi pierdut pentru tine. 
Tu nu exişti fără joc şi fără noi. Nu exişti, ştii asta? a spus 
Nicholas enervat, fărăsă-şi dea seama de cruzimea vorbelor lui. 

— Nicholas, n-ar trebui să-i vorbeşti aşa! i-a reproşat Beth. 

Personajul virtual al lui Carol Ramsey s-a întors cu spatele la 
ei, ca şi cum voia să le ascundă lacrimile care îi răsăreau în ochi. 
Lui Nicholas i s-a părut că o auzea suspinând. 

— Plângi, Carol? a întrebat uşurel. 

Carol a făcut semn cu capul că nu şi părul virtual i s-a 
legănat pe ecranele lor cu încetinitorul. 

— Hai, Carol, nu mai plânge! Nu am vrut să te necăjim, nu-i 
aşa, NK? 

— Da, doar că suntem cam nervoși şi speriaţi de tot ce s-a 
întâmplat. Imi pare rău, Carol, îmi pare rău de-adevăratelea, a 
zis Nicholas, căindu-se. 

— Nu plâng pentru mine, dar îmi fac griji pentru profesorul 
Kenneth Kogan. 

— E posibil să se întoarcă în curând acasă, a spus Beth, ca s- 
o consoleze. 

— Nu, nu, eu ştiu că n-are să se mai întoarcă niciodată. 

Beth a hotărât să pună punct discuţiei. S-a gândit că nimeni 
care putea sa simtă ori să plângă nu putea fi considerat robot 
ori maşină, oricât de bine programat informatic ar fi fost. 

— Nu ştiu dacă e reală ca noi sau nu, NK, dar nici nu-mi pasă 
prea mult. Singurul lucru de care-s sigură e că acum n-o putem 
lăsa singură pe Carol. 

Nicolas a avut o senzaţie incomodă de vinovăţie. O admira 
pe Carol, se simţea chiar atras de ea şi de aceea refuza să 
creadă că tânăra nu era decât o imagine, o fantezie, o himeră, 
la fel de ireală ca un vis. 

— Nu, n-o să te lăsăm singură, Carol, a asigurat-o Nicholas. 
Vom merge mai departe, pentru tine şi pentru profesorul 


Kenneth Kogan. Esenţa marelui Mister n-are să cadă în mâinile 
acestor asasini din pricina laşităţii noastre. Când ne-a vorbit 
despre Misiunea Ouroburos, profesorul Kenneth Kogan ne-a 
spus că viitorul ne aparţine numai nouă. 

Ochii lui Carol au reînceput să strălucească. 

— El voia doar ca lumea să fie mai bună, mai cultă, mai 
liberă şi mai umană. Dar există şi unii care vor tocmai contrariul: 
o lume mai întunecată, mai ignorantă, mai supusă şi mai 
violentă, o adevărată operă a diavolului. 

— Păi, la naiba cu ticăloşii ăştia! a strigat Nicholas. 

— Da, la naiba cu ei şi minciunile lor! s-a însufleţit Beth. 
Spune-ne ce trebuie să facem acum, Carol. 

— Timpul nu trece în favoarea noastră. Dacă sunteţi 
hotărâți, trebuie să începem Misiunea Ouroburos cât mai 
repede. 

— Atunci, ce mai aşteptăm? a întrebat Nicholas. 


/luzionistul 
8 


Datorită sistemului informatic sofisticat al Universităţii 
Cornell, domnişoara locotenent Taylor şi detectivul Fowler au 
dat, fără nici o greutate, de informaţiile pe care le căutau. 
Înainte de a-şi lua rămas-bun de la ei cu o amabilitate de viperă, 
rectorul Melvin Oserov le-a prezentat-o chiar acolo în birou pe 
una dintre secretarele lui. Ea avea să-i însoţească în sala arhivei 
istorice. 

— Un individ tare ciudat, acest Melvin Oserov, a spus Aldous 
Fowler, de cum a izbutit s-o convingă pe secretara rectorului că 
o agentă specială a FBl-ului trebuia să-şi facă treaba fără să 
simtă privirile unui spion în spate. Secretara murmurase un soi 
de blestem şi trântise uşa în urma ei. 

— Se pare că nu-i place să-ţi bagi nasul în treburile ei, a spus 
domnişoara locotenent Taylor, aşezată la calculatorul pe care i-l 
dăduseră să-l folosească. 

— Crezi că are ceva de ascuns? a întrebat Aldous Fowler. 

— Toţi avem ceva de ascuns, Aldous, dar nu cred ca ceea ce 
ascunde Melvin Oserov poate interesa pe cineva. Câinele care 


latră nu muşcă. Oameni ca el sunt peste tot, şi universitatea 
asta nu face excepţie. 

Domnişoara locotenent Taylor a introdus în motorul de 
căutare al calculatorului fiecare dintre prenumele şi numele 
oamenilor de ştiinţă asasinați şi ale lui Kenneth Kogan. Imediat i 
s-au ivit în faţa ochilor foile matricole, lista cursurilor la care 
aceştia asistaseră, notele luate la examene, modulele de 
practică parcurse, publicaţiile la care colaboraseră, bursele, 
diplomele de licenţă, doctoratele. Şi, în mai puţin de o oră, erau 
deja în posesia unui dosar gros printat, care cuprindea 
impresionantele CV-uri academice ale fiecăreia dintre victimele 
lluzionistului. Din cercetarea lor rapidă, ceva sărea în ochi: cu 
toţii fuseseră studenţii cei mai străluciți la cursurile şi facultăţile 
prin care trecuseră câtă vreme studiaseră la Universitatea 
Cornell: nici cea mai mică pată la dosar, dar nici cea mai mică 
pistă care să-i lege între ei. 

Fiecare dintre ei îşi luase o licenţă diferită de a celorlalţi şi, 
date fiind vârstele lor diferite, nu se întâlniseră la aceleaşi 
cursuri şi în aceiaşi ani. Nici măcar nu trebuiau să se cunoască 
între ei şi era chiar cu putinţă nici să nu se fi văzut în tot acest 
timp. Paul Drester ajunsese la Universitatea Cornell la doi ani 
dupăKenneth Kogan şi cu doi ani înainte de John Seik. lar când 
John Seik îşi începuse primul an de studii, Kenneth Kogan era 
deja în ultimul. De parcă asta nu era destul, doctoriţa Hart 
intrase la Universitatea Cornell abia la douăzeci de ani după ce 
ultimul dintre cei trei savanţi absolvise facultatea. Intrarea în 
labirint părea închisă. 

— Mă gândeam eu că n-o să găsim prea multe aici, a spus 
Aldous Fowler, văzând decepţia care se oglindea pe chipul 
domnişoarei locotenent Taylor. 

— Nu-s decât date academice, e greu să coincidă pe undeva, 
dar n-o ştim până nu le vom analiza minuţios. 

— Ar trebui să printăm lista tuturor studenţilor înscrişi odată 
cu fiecare dintre victime în decursul anilor de studiu de la 
Universitatea Cornell, poate că aşa o săgăsim vreun coleg care 
să ne poată vorbi despre viaţa lor extraşcolară. Dacă a existat, 
orice legătură între ei trebuie să se fi manifestat în afara 
studiilor universitare: un grup de prieteni cu care să facă 
petreceri, să vorbească, să meargă la cinematograf ca să 
mănânce floricele de porumb ori să se pupe cu vreo fată, cine 


mai ştie. Trebuiau şi oamenii ăştia să se distreze într-un fel, nu ţi 
se pare? Pe lângă genii, erau bărbaţi şi tineri. 

In timp ce Aldous Fowler vorbea, ceva i-a atras atenţia 
domnişoarei locotenent Taylor. 

— Desigur, asta era! a exclamat, stârnind un licăr de orgoliu 
în ochii detectivului. 

— Mă bucur că ţi-am fost de folos cu ceva, a spus Aldous 
Fowler, care se mărginise până atunci să adune şi să pună în 
ordine zecile de foi pe care le scuipa imprimanta. 

— Ce zici, Aldous? a întrebat domnişoara locotenent Taylor, 
cufundată în propriile-i gânduri. 

Licărul de orgoliu care luminase privirea detectivului Fowler 
s-a stins, ca o lumânare atinsă de o rafală de vânt. 

— Las-o baltă. Ce-ai găsit? 

— Domiciliul, Aldous. Paul Drester, John Seik şi Kenneth 
Kogan au locuit în acelaşi cămin studenţesc câtă vreme au 
studiat la Universitatea Cornell. E posibil să se fi cunoscut acolo 
şi, în ciuda studiilor şi vârstelor lor diferite, ceva să-i fi unit. 

Cel puţin mai găsiseră o pistă de urmat; atunci Aldous şi-a 
dat seama de o circumstanţă pe care domnişoara locotenent 
Taylor o uitase. 

— De ce nu cauţi şi dosarul lui Adam Grosling, protectorul 
doctoriţei Hart? Şi el a studiat la Universitatea Cornell şi trebuie 
să fi avut vârsta lui Kenneth Kogan, când a murit acum câteva 
luni. 

— Nu-i rea ideea ta, Aldous, a spus, scriind grăbită numele 
lui Adam Grosling în baza de date. 

Preţ de câteva clipe, domnişoara locotenent Taylor a 
examinat diferitele acte universitare selecţionate de programul 
informatic al rectoratului de la Universitatea Cornell, până a dat 
de ceea ce căuta. 

— Uite-l! Adam Grosling, născut în... A tăcut, ca şi cum şi-ar 
fi căutat cuvintele, apoi a continuat imediat: domiciliat în 
căminul studenţesc Tannhäuser. Va fi mai bine să strângi foile 
care se printează, Aldous, şi să mergem să ne vârâm niţel nasul 
în acest cămin. Flerul îmi spune că acolo miroase tare de tota 
Schweitzer şi simt că-mi face poftă. 

— Nu vrei să pleci de la Universitatea Cornell înainte de a 
deschide uşa labirintului... Mă înşel? 

— Uşa labirintului e deja deschisă, Aldous. 


Au întrebat-o pe secretara lui Melvin Oserov despre căminul 
studenţesc Tannhäuser, au ieşit din clădirea rectoratului şi au 
mers pe sub copaci pe o cărare de pământ, tivită cu fâşii 
proaspete de iarbă. Pe drum, au întâlnit câţiva studenţi care 
făceau maraton în împrejurimile campusului. Ceva mai încolo, 
într-o poiană din pădure, numeroşi tineri improvizaseră o 
partidăde rugby, stimulaţi de strigătele unui cor de admiratoare 
entuziaste. Nici un vehicul nu circula pe străzi. 

— Aici e foarte diferit de New York City. Am impresia că,dacă 
există pe undeva, paradisul trebuie să semene mult cu acest 
loc: copaci, flori, pajişti verzi, râuri, lacuri, munţi, a spus Aldous 
Fowler. 

Domnişoara locotenent Taylor s-a aplecat să culeagă o 
floricică liliachie ce zăcearuptă pe marginea potecii. Apoi a 
mirosit-o ca şi cum avea o mireasmă delicioasă şi a spus: 

— Te-ai gândit vreodată la moarte? 

— Prefer să numă gândesc la ea. 

— Dar profesia ne obligăsă convieţuim cu moartea, Aldous. 
Moartea face parte din viaţă, spun filosofii. Eu mă gândesc 
adeseori la clipa morţii şi mi-o închipui ca pe un salt inconştient 
în gol, urmat de o cădere într-un somn lung, care duce doar la 
un abis nesfârşit, fără fund, fără nimic. Numai liniştea neantului. 

— Locul ăsta despre care vorbeşti tu nu prea aduce cu raiul. 

— Crezi tu, Aldous, că mai există şi altă viaţă, că nu se 
termină totul aici? Crezi că Paul Drester, John Seik şi Katie Hart 
se pot afla şi altundeva decât în camera frigorifică a unei morgi? 

— Nu, nu cred. 

— Nici eu, de aceea şi vreau să-lgăsesc cât mai repede pe 
cel care i-a ucis pe aceşti oameni extraordinari. 

— Să intrăm, atunci, în labirint, şi să căutăm brânza. 

Căminul studenţesc Tannhäuser era instalat într-o clădire 
veche cu pereţi din piatră, ferestre ogivale, arcuri între 
coloanele ce alcătuiau un patio central şi acoperişuri din 
ardezie. 

La intrarea de lângă recepţie, i-a întâmpinat un tânăr în 
costum şi cravată neagră, care a devenit palid văzând plăcuţele 
de identificare ale poliţiştilor. S-a oprit din tremurat doar când 
Aldous Fowler i-a explicat motivele vizitei lor şi că erau 
interesaţi să acceseze arhivele studenţilor ce locuiseră la 
Tannhăuser între anii 1949 şi 1955. 


— Aceste arhive au ars într-un incendiu în urmă cu mai bine 
de zece ani. Dar la rectorat se păstrează dosarele tuturor... 

Domnişoara locotenent Taylor n-a vrut să-l lase pe tânărul 
de la recepţie să le mai spună ceea ce ei ştiau deja! 

— Dosarele academice le-am văzut deja, dar avem nevoie să 
aflăm câte ceva despre viaţa dusă în acest cămin de câteva 
persoane care au studiat la Universitatea Cornell în acei ani. 

— Dacă doriţi, îl pot anunţa pe director, a zis tânărul. 

— Pentru moment, nu-i nevoie să-l deranjaţi. N-aveţi aici un 
registru al istoriei acestui cămin, un jurnal ori ceva asemănător? 
a întrebat Aldous Fowler, privind numeroasele blazoane 
heraldice ce împodobeau pereţii din piatră ai recepţiei. 

— Da, cu aşa ceva v-aş putea ajuta. Căminul studenţesc 
Tannhăuser editează în fiecare an de studiu un anuar în care 
publică o scurtă biografie a fiecăruia dintre studenţii din college 
şi relatează toate întâmplările mai importante din cursul acelui 
an. 

— Acesta ne-ar putea fi de folos, a spus domnişoara 
locotenent Taylor. 

— Căminul mai publică şi un săptămânal, unde apar toate 
informaţiile de interes pentru studenţii care locuiesc aici, dar 
primul a fost editat în 1975. 

— Căutăm ceva mai vechi, de la sfârşitul anilor '40 şi din anii 
'50, l-a lămurit domnişoara locotenent. 

— În acest caz, v-ar fi de folos să vizitaţi saloanele unde sunt 
expuse tablourile cu promoţiile fiecărui an şi trofeele căminului. 
Acolo sunt multe fotografii şi obiecte care ilustrează viaţa 
studenţilor, începând din 1865. E un adevărat muzeu. 

Când nu lucra la recepţie, tânărul studia după-amiaza la 
Şcoala de Administraţie Hotelieră din Universitatea Cornell, 
aflată în celălalt capăt al campusului. Se numea Samuel Clark 
Moore, avea douăzeci de ani, câţiva pistrui pe obraz, un nas de 
statuie greacă şi un păr la fel de roşcat ca al autoportretului lui 
Van Gogh. În rest, era încântat să se ocupe de doi „sticleţi" 
căzuţi din cer, ca să-şi facă ceva mai picantă viaţa de portar. 
Deşi n-avea nici cea mai mică idee despre ce căutau 
necunoscuţii, odată depăşit primul şoc (căci, pentru câteva clipe 
se temuse ca poliţia să nu-l caute chiar pe el), Samuel Clark 
Moore s-a arătat dispus să-i ajute cu tot ce-i stătea la îndemână. 

— Veniţi cu mine pe aici, a spus cu mare dezinvoltură, ieşind 


din spatele tejghelei şi arătându-le cu mâna domnişoarei 
lototenent Taylor şi lui Aldous Fowler pe unde să-l urmeze. 

Saloanele unde erau expuse tablourile cu promoţiile fiecărui 
an se aflau la etajul întâi al clădirii, în jurul unui vestibul cu 
lambriuri elegante din lemn şi împodobit cu peisaje romantice în 
ulei. Vestibulul avea trei uşi mari. Cea din stânga dădea în 
salonul trofeelor; cea din centru, în bibliotecă, iar cea din 
dreapta, în salonul cu tablourile promoţiilor. 

Samuel Clark Moore s-a grăbit să le deschidă uşa. 

Salonul putea fi comparat cu un muzeu, numai că pe pereţi 
atârnau, în loc de opere de artă, un număr nesfârşit de tablouri 
cu chipurile a mii de studenţi. Sub fiecare asemenea tablou, 
erau gravate pe o placă de bronz numele studenţilor care 
locuiseră la Tannhăuser în fiecare an academic, de când se 
fondase acel college, iar alături de numele fiecăruia apărea un 
număr care îl identifica cu fotografia. 

— În total, sunt 140 de asemenea tablouri anuale, puse în 
ordinea anilor de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Dacă nu 
măînşel, cele care vă interesează pe dumneavoastră trebuie să 
fie pe peretele din faţă, în centru, a spus tânărul, arătând cu 
mâna un loc imprecis. 

Aldous Fowler privea dintr-o parte într-alta, încercând să cal- 
culeze numărul chipurilor imortalizate în fotografii. A socotit 
vreo 14 000, estimând o medie de 100 de studenţi în fiecare an 
de studiu. Între timp, domnişoara locotenent Taylor mergea în 
urma tânărului de la recepţie. 

— Anul 1940, 1945... 49. Aici este! 

Domnişoarei locotenent Taylor i s-a făcut pielea ca de găină. 
În fine, dispunea de o pistă de încredere, de date certe, de un 
fapt obiectiv care făcea legătura între savanții Paul Drester, John 
Seik şi Kenneth Kogan, dincolo de faptul că studiaseră cu toţii la 
Universitatea Cornell. Locuiseră cu toţii în acelaşi cămin 
studenţesc şi chiar era posibil să fi fost buni prieteni, s-a gândit, 
citind numele gravate sub tabloul studenţilor care stătuseră la 
Tannhăuser în anul 1949. 

Dar, spre surprinderea ei, primul nume cunoscut pe care l-a 
găsit pe lista alfabetică n-a fost al lui Kenneth Kogan, ci al lui 
Adam Grosling, fondatorul Centrului de Cercetări Neurologice 
din New York City. 

— Uită-te aici, Aldous! a exclamat domnişoara locotenent 


Taylor. 

Aldous Fowler s-a apropiat şi a citit numele pe care ea i-l 
semnalase cu vârful arătătorului. 

— Grosling, Adam. 

— Aşa.-i. Şi aici e Kogan, Kenneth. 

— Kenneth Kogan şi Adam Grosling au venit în acelaşi an la 
cămin. 

— Asta n-am fi putut bănui înainte de a veni aici, a subliniat 
domnişoara locotenent Taylor, adăugând încă un personaj pe 
lista ei de oameni de ştiinţă iluştri, legaţi într-un chip sau altul 
de crimele pe care le comisese lluzionistul. Adam Grosling nu 
fusese doar protectorul defunctei doctoriţe Hart, ci şi colegul de 
cămin al lui Kenneth Kogan. 

— Să vedem dacă sunt împreună în tablou. 

Au căutat chipurile tinerilor Adam Grosling şi Kenneth Kogan 
printre fotografiile studenţilor din anul academic 1949, dar cei 
doi erau foarte departe unul de celalalt. 

— Păcat, a regretat Aldous Fowler, pregătindu-se să facă 
unele fotografii. 

— Asta n-are nici o importanţă, faptul că sunt ori nu alături 
nu-i o pistă elocventă. 

— Anii următori, până în 1955, sunt la dreapta 
dumneavoastră, a spus Samuel Clark Moore, ca şi cum voia să 
le aducă aminte poliţiştilor că încă mai era alături de ei. 

Au cercetat tablourile şi au observat că fotografiile şi numele 
lui Adam Grosling şi Kenneth Kogan apăreau în toate, din 1949 
până în 1955; Paul Drester în cele din 1952 până în 1957 şi John 
Seik în cele din 1953 până în 1958. 

— Crezi că fotografia următoarei victime va fi tot într-unul 
dintre aceste tablouri? a întrebat-o detectivul Fowler la ureche 
pe domnişoara locotenent Taylor. 

— Dacă vor mai exista victime, pun pariu că da, dar cum să 
ştim? Aici au locuit sute de studenţi în deceniul 1949-1959. 

Domnişoara Taylor i-a şoptit şi ea ceva detectivului Fowler, 
iar tânărul de la recepţie n-a putut s-o audă. După aceea, 
amândoi s-au apropiat de el, iar domnişoara locotenent l-a 
întrebat: 

— Ai fi dispus să colaborezi cu FBl-ul într-o investigaţie 
secretă? 

Samuel Clark Moore a simţit cum i se aprindeau obrajii şi 


făcu un efort săzâmbească. Se credea victima unei emisiuni cu 
camera ascunsă ori a unui reality show. 

— Glumiţi, nu-i aşa? 

— Niciodată nu ne-a dat prin minte să glumim cu ceva atât 
de serios, l-a asigurat Aldous Fowler. 

— Chiar sunteţi „sticleţi" de-adevăratelea? a întrebat tânărul 
cu ingenuitate. 

— Poţi să telefonezi la FBI, dacă ai vreo îndoială, l-a lămurit 
domnişoara locotenent Taylor. 

— Spuneţi-mi ce am de făcut. 

Aldous Fowler şi-a scos blocnotesul şi a început să scrie 
ceva. 

— Va trebui doar să ne faci rost de toate informaţiile pe care 
le poţi găsi în acest cămin despre persoanele a căror listă ţi-o 
scrie acum detectivul Fowler pe hârtie: date din anuare, 
fotografii din muzeul cu trofee şi albumele din cămin, orice; cel 
mai mic detaliu poate fi important pentru noi, înţelegeţi? l-a 
lămurit domnişoara locotenent Taylor. 

— Vă mulţumesc pentru încrederea acordată. 

— Poţi intra în contact cu noi în orice moment şi la orice oră 
din zi, de cum găseşti ceva; trebuie doar să ne suni la unul 
dintre aceste numere, i-a explicat Aldous Fowler, dându-i notiţa. 

— Şi, Samuel, totul e secret, a mai spus domnişoara 
locotenent Taylor. 


Samuel Clark Moore le recomandase un chioşc liniştit de pe 
malul lacului din campus, unde puteau să mănânce hotdogi şi să 
bea un suc. La orele 14.00 fix, o maşină de patrulă a poliţiei din 
lthaca avea să-i ia şi să-i ducă la casa lui Kenneth Kogan, aşa că 
abia dacă le mai rămânea o jumătate de ceas, ca să înghită 
ceva. 

Au hotărât să mănânce, plimbându-se în jurul lacului. Nu era 
vânt, iar umbra copacilor îi apăra de soare. Câteva bărcuţe 
lăsau în urma lordâre de spumă albă, care dispărea în câteva 
clipe în clipocitul ritmic al văslelor. 

— Îți place să navighezi, Aldous? a vrut să afle domnişoara 
locotenent Taylor. 

Dar, înainte să-i răspundă, a sunat telefonul mobil al 
detectivului. Aldous Fowler primise un mesaj de la Pemby. Era 
un mic desen animat în care o păpuşică arunca la coş o minge 


de baschet şi se bucura, dând din mâini, în sunetele unei muzici 
triumfale. Zâmbetul lui Aldous Fowler n-a trecut neobservat de 
agenta specială FBI. 

— E de la sora ta? a întrebat, curioasă. 

Aldous Fowler a consimţit în tăcere, mergând alături de 
domnişoara locotenent Taylor. 

— Nu-i chiar sora mea, a zis. O cheamă Susan, Susan 
Gallagher, dar eu nu i-am spus niciodată pe adevăratul ei nume. 
Când aveam vreo zece ani, eram înnebunit după inventarea de 
nume fictive. Lui Tom îi spuneam din când în când Pech, dar lui 
nu-i plăcea. Probabil că o făceam inconştient, sub influenţa 
tatei, fiind rodul multelor poveşti pe care el mi le spunea. Când 
am cunoscut-o, ea m-a anunţat: „Eu sunt Susan" şi, fărăsă ştiu 
de ce, i-am răspuns: „lar eu am să te strig Pemby'. Ea s-a 
îmbujorat şi a răspuns: „Imi place numele asta". De atunci, îi 
spun Pemby. 

— E o poveste tare frumoasă, Aldous, a spus domnişoara 
locotenent Taylor, lăsându-l pe Aldous Fowler să continue. 

— Pemby era sora geamănă a prietenului meu, Tom. Cel 
care a fost ucis când avea doar doisprezece ani. 

— O, Dumnezeule! Imi pare rău, îmi pare rău cu adevărat. E 
groaznic, Aldous, groaznic, n-am cuvinte... 

— Ţi-am spus că-i o istorie tristă, cu tot începutul ei frumos. 
După şcoală, Pemby, Tom şi cu mine obişnuiam să mergem în 
fiecare după-amiazăsă pescuim în lacul Huron, fărăsă ne pese 
de frig, ploaie ori vânt. Pemby nu se despărţea niciodată de 
Tom. Primăvara şi vara făceam baie în lac, mergeam cu barca, 
construiam cabane, vânam broaşte şi țestoase, şi petreceam 
nopţi întregi pe malul lacului,numărând stelele căzătoare ce 
brăzdau cerul. Trăiam ca într-un vis. Până ce, într-o zi de 
toamna, Tom s-a dus să pescuiască singur şi nu s-a mai întors 
niciodată. A doua zi, l-am găsit mort printre trestiile de pe malul 
lacului. 

— Tu l-ai găsit? O, Doamne, bietul băiat! 

— În noaptea când nu s-a mai întors acasă, toţi vecinii au 
ieşit să-l caute. Zeci de luminiţe alergau prin întuneric. Toţi erau 
speriaţi, se vedea după cum le tremurau lanternele. Tatăl lui se 
încăpăţâna să creadăcă era doar una dintre nenumăratele lui 
năzbâtii, că se oprise la vorbă cu vreun cunoscut cine ştie pe 
unde. „Blestematul ăsta de băiat are să-mi vină de hac aşa cum 


a făcut şi cu maică-sa, Dumnezeu s-o ierte!', striga, 
deznădăjduit. Era văduv, mama lui Tom şi a lui Pemby murise la 
naşterea gemenilor, iar el nu se recăsătorise. Bruce Gallagher îşi 
adora fiul, cu toate necazurile pe care Tom i le făcea. Poate 
pentru că semăna cu răposata lui soţie mai mult decât Pemby. 
Şi nu era întâia oară că Tom nu venea seara acasă. Aldous 
Fowler s-a strâmbat, într-un început, parcă, de zâmbet 
neterminat. Odată, rămăsese să doarmă cu Pemby şi o prietenă 
de-a ei într-una dintre cabanele noastre: voia să le arate nişte 
sirene argintii, pe care spunea că le văzuse pe lac. Părinţii 
prietenei lui Pemby au fost cât pe ce să-l linşeze! 

— Inţeleg. 

— Dar eu am ştiut că în noaptea aceea era altfel. Ceva, nu 
ştiu, o intuiţie fatală ori o frică pe care n-o mai simţisem 
niciodată, mă făceasă mă tem că i se întâmplase ceva grav. ŞI 
nu greşeam. Când l-au îngropat, am jurat pe mormântul lui că 
am să-lgăsesc pe ucigaş. Dar nu mi-am putut niciodată îndeplini 
jurământul. 

— N-ai nici o vină, Aldous. De ce te torturezi cu gândul ăsta? 

— In după-amiaza aceea, Tom m-a rugat insistent, de multe 
ori, să merg cu el la pescuit. Cu câteva zile mai înainte, 
descoperisem pe malul lacului un loc aproape inaccesibil, plin cu 
păstrăvi, şi era dornic să se întoarcă acolo. Dar eu nu m-am dus 
cu el, am preferat să stau acasă şi s-o ajut pe Pemby să-şi facă 
lecţiile. Imi plăcea la nebunie să stau cu Pemby. Avea ochi atât 
de albaştri... In unele nopţi, aud în vis glasul lui Tom care mă 
strigă, împlorându-măsă-l ajut să scoată din lac un păstrăv 
enorm, cel mai mare păstrăv ce s-a pescuit vreodată. Dar, când 
mă apropii de el, îl văd adormit, ghemuit, de parcă i-ar fi frig. 
Dacă îi vorbesc, nu-mi răspunde, iar tăcerea lui insuportabilămă 
deşteaptă din coşmar. Incămă mai întreb cine a putut comite o 
crimă atât de abominabilă, chinuit de gândul că n-am să aflu 
răspunsul. 

— De asta lucrezi în domeniul criminalistică? 

— Presupun că da, că a fost o cale de-a fi credincios 
prietenului meu ucis. 

— Tom ar fi încântat dacă ar şti asta şi presupun că bietul lui 
tata ar fi mândru de tine. 

— Tatăl lui Tom trebuia să meargă frecvent în oraş pentru 
afaceri. Atunci, Pemby rămânea la noi acasă. De când îi murise 


fratele geamăn, se simţea de parcă i s-ar fi tăiat jumătate din 
trup şi nu voia să se despartă de mine, ca şi cum s-ar fi temut 
că şi eu aş fi putut să dispar din viaţa ei. La moartea tatălui ei, 
familia mea a adoptat-o. Avea doar doisprezece ani când zicea 
că numai pe mine mă mai avea pe lume, ca să nu moară de 
tristeţe. 


Clubul Gotic 
8 


— O s-o facem chiar în această dimineaţă. Totul e pregătit? a 
întrebat Walter Stuck, îndreptându-se spre şemineul din 
laboratorul unde practica alchimia. 

— Nu lipseşte decât victima, a răspuns Benson. 

— Lars Murliken ne aşteaptă în casa lui de pe plaja din 
Atlantic City. O să ajugem acolo înainte de miezul nopţii. 

Camera secretă s-a deschis într-o tăcere mortuară, de parcă 
oroarea închisă în ea refuza să iasă, fie chiar şi sub forma unor 
sunete fantasmagorice. Walter Stuck a luat una dintre urnele de 
cristal goale şi a închis iar căminul, răsucind capul calului de 
bronz. 

— Pune-o în trusă, a poruncit, dându-i-o lui Benson cu grijă. 
Secretarul a luat urna în mâinile cu mănuşi de piele, de parcă se 
temea că i se putea sparge în mână. S-a apropiat de trusa 
voluminoasă şi neagră, deschisă pe o masă, şi a pus-o în 
adâncitura căptuşită ce urma s-o protejeze de orice lovitură. 
Alături de urnă stăteau un laptop sofisticat, alte aparate ciudate 
şi câteva unelte de dimensiuni mai mici, fiecare fixată în câte o 
despărţitură a trusei, pe a cărei parte superioară erau instalate 
seringi, eprubete şi borcănaşe cu felurite substanţe chimice. 

Benson a închis trusa, a tras fermoarele şi a potrivit curelele 
şi cataramele metalice. 

— Aşteaptă un moment, mai lipseşte ceva, a spus Walter 
Stuck, gânditor. Şi cu Lars Murliken o să folosim semnul Clubului 
Gotic. 

— Nu-i prea riscant? 

— Nimeni n-a auzit de Clubul Gotic şi niciodată nu vor putea 
face legătura între el şi noi. Dar sunt sigur că membrii Consiliului 


vor fi încântați să vadă pe cadavru simbolul nostru sacru. Când 
presa are să vorbească despre asta, se vor întreba ce 
organizaţie puternică stă ascunsă în spatele lui şi al cuvântului 
„Kot". O să facem câte un semn pe fiecare palmă a lui Lars 
Murliken, „Kot" pe dreapta, ca la ceilalţi, şerpii pe stânga. 
Lumea ştiinţei va fi îngrozită, şi nimic nu-i mai bun ca spaima 
pentru a anihila un duşman demn de dispreţ. 

Farurile puternice ale limuzinei lunecau pe autostrada de pe 
Coasta de Est, inundând cu lumina halogenă pură adâncurile 
nopţii fără lună. Walter Stuck calculase că în mai puţin de două 
ore aveau să ajungă pe plaja din Atlantic City şi să respire aerul 
umed şi binefăcător al oceanului. Au părăsit Manhattanul prin 
Holland Tunnel şi au ieşit pe autostrada 78 spre New Jersey, 
care se intersecta câţiva kilometri mai încolo cu autostrada 95. 
Traficul era slab, dar Benson rula cu viteză constantă, 
nedepăşind niciodată limitele legale. Deşi conţinutul trusei 
putea fi luat drept un echipament medical modern şi sofisticat, 
nu voia, totuşi, să sevadă obligat să dea explicaţii despre 
utilitatea şi funcţionarea aparatelor unei patrule de poliţişti de 
şosea; mai ales că aceştia ar fi putut găsi în fundul dublu al 
trusei fiarele cu stigmatele secrete ale Clubului Gotic. Au trecut 
prin micuţele oraşe Hazlet şi Middletown şi au continuat să 
meargă pe lângă numeroasele estuaruri de pe coasta, de la 
Dover la Pleasantville. Cât a durat călătoria, Walter Stuck n-a 
spus nimic, doar şi-a frecat mâinile de mai multe ori, ca şi cum 
acel gest repetat îl liniştea. Să omori un om, deşi credea că se 
obişnuise să vadă cum se scurgea viaţa din victimele lui, cu 
ultima şi cea mai deznădăjduită suflare, îi provoca o agitaţie 
neplăcută. Dar asta era datoria lui şi avea să şi-o ducă fără 
îndurare la bun sfârşit. Dumnezeu, Dumnezeul lui, adevăratul şi 
unicul Dumnezeu, făcuse din el noul său profet pe Pământ, ca să 
readucă omenirea pe drumul drept al ignoranței. Nu există altă 
alegere pentru om decât să se reconcilieze cu Creatorul, să se 
plece umil în faţa lui şi să-i accepte suprema părere înţeleaptă 
despre aroganţa perversă a ştiinţei, singura răspunzătoare de 
relele abătute asupra lumii. O ştiuse dintotdeauna, chiar şi 
atunci când refuzase să accepte această realitate. Dar acum 
regăsise adevărul. Nu al oamenilor de ştiinţă, ci al Dumnezeului 
său. De aceea trebuia să ia în stăpânire Esenţa marelui Mister, 
oriunde era ea ascunsă şi chiar dacă în acest scop ar fi trebuit 


să-i ucidă, în continuare, pe toţi cei care aveau ştire de 
existenţa ei. Fundaţia Univers avea să-şi afle sfârşitul în flăcările 
Gheenei. 


Misiunea Ouroburos 
9 


Beth Hampton şi Nicholas Kilby au mers după Carol Ramsey 
prin Baza centrală a ŞETA. Au ieşit din salonul unde se afla 
mozaicul cu cele trei tinere zeițe ale ştiinţei, au traversat holul 
amplu şi au intrat într-un soi de vestiar plin cu dulapuri. 

— Am să vă dau câteva lucruri care vor face parte din 
echipamentul vostru şi au să vă ajute să vă îndepliniţi misiunea, 
a spus Carol, aşezându-se în faţa unei mese lungi. 

Nicholas şi Beth stăteau plini de speranţă lângă ea, 
întrebându-se ce voia să le pună la dispoziţie. 

Carol a deschis un dulap şi a scos trei rucsacuri cu emblema 
ŞETA brodată pe partea superioară a capacului. 

— Aici puteţi ţine şi transporta obiectele pe care le veţi găsi 
pe drum. Şi, în plus... 

A deschis rucsacul şi a început să scoată diferite lucruri din 
interior. 

— Unde va trebui să ne ducem? a întrerupt-o Beth cu mare 
entuziasm, deşi uşor nervoasă. 

— O să aflaţi foarte curând, ai puţină răbdare. Cu ajutorul 
acestui dispozitiv, pe care trebuie să-l purtăm în urechea 
dreaptă, a lămurit, arătându-le o cască minusculă, putem 
comunica în orice clipă. E mai bine să ni le punem acum, a 
adăugat, introducându-şi casca micuță în ureche. 

Personajele lui Nicholas şi Beth au făcut acelaşi lucru. 

— E totul bine? Vă supără ceva? a întrebat Carol. 

— Nu, nimic, a zis Beth, zâmbitoare. Nu simţise nimic în 
ureche. 

— Aici e o agendă electronică multifuncţională. Cu ajutorul 
ei, vom putea să ne contectăm la internet, să trimitem mesaje, 
să vorbim la telefonul mobil, să facem fotografii ori înregistrări 
video. 

Nicholas şi-a spus din nou că toate acele elemente făceau 


parte într-adevăr din orice joc video de consolă şi a observat ca 
în partea inferioară a monitorului apăruse o iconiţă de forma 
unui rucsac mic. A mişcat joystickul până ce aceasta s-a 
luminat, a dat click pe ea şi a văzut că în colţul din dreapta sus 
se deschisese o fereastră cu toate obiectele pe care li le dăduse 
Carol. 

— Şi cum o să ştim când avem nevoie de fiecare obiect? a 
vrut să afleNicholas. 

— Osă ştim, NK, deocamdată nu-ţi face griji pentru asta. 

Carol s-a întors şi s-a apropiat din nou de dulap. A scos din el 
o cutie metalică grea şi a pus-o pe masă. 

— Ce-i acolo? a întrebat Beth. 

Dar prietena ei n-a trebuit să-irăspundă. Fiindcă a văzut 
conţinutul cu propriii ei ochi, de cum a deschis Carol cutia. 

— Arme, sunt arme, BH! a exclamat Nicholas, chiar înainte 
ca Beth să poată deschide gura. 

— Va trebui să omorâm oameni cu ele? a iscodit-o Beth pe 
Carol, simțind nişte furnicături puternice în stomac. 

Carol Ramsey a privit-o cu duioşie. 

— Nu oameni, ci Umbre. Dacă vrei să supravieţuieşti în jocul 
nostru, trebuie să te aperi, BH. Umbrele vor încerca să vă 
împiedice să duceţi misiunea la bun sfârşit, luându-vă viaţa. 

Auzind aşa ceva, Beth Hampton a înţeles că, deşi acela nu 
era decât un joc virtual, cu siguranţă că şi vieţile lor reale aveau 
să fie în primejdie. Cu toate acestea, n-a pomenit nici de 
asasinarea oamenilor de ştiinţă, nici de dispariţia profesorului 
Kenneth Kogan. Ea şi Nicholas le acceptaseră şi n-avea nici un 
sens să mai vorbească despre ele. Acum trebuiau doar să 
meargă înainte. 

— Care va fi arma mea? a întrebat, hotărâtă. 

— Cred că asta îţi va fi de folos, a spus Carol, dându-i un soi 
de revolver futurist, cu toc, pe care Beth şi l-a agăţat imediat de 
curea. Nicholas a luat altul, observând că pe monitorul său 
apăruse, alături de iconiţa rucsacului, o armă aidoma celei pe 
care o luase. 

— Jocul e tot mai palpitant, BH. Ţineţi-vă bine, Umbre din 
univers! 

— A rămas ce era mai important, dar trebuie să mergem să 
căutăm în sala cu mozaic, a spus Carol. 

Personajele virtuale Nicholas şi Beth purtau costume 


albastre de astronauți aspiranţi, şepci ŞETA cu viziera trasă pe-o 
parte, rucsacurile noi pe spate şi armele atârnate în dreapta 
curelei. 

Au făcut cale întoarsă, trecând prin hol şi intrând din nou în 
sala cu mozaic. Dar ceva se schimbase în ei, n-ar fi ştiut să 
spună, nici să analizeze ce anume, dar acel ceva imperceptibil îi 
făcea, totuşi, să simtă o siguranţă de sine cum nu cunoscuseră 
până atunci. Nu le mai era frică de nimeni şi nimic. 

Pe masa din sala enigmelor erau două pergamente, rulate şi 
legate cu o panglică roşie, ca două mesaje sosite din Evul 
Mediu. Carol le-a luat şi a dat unul lui Beth şi altul lui Nicholas. 

— Ce-s pergamentele astea? a întrebat Nicholas, pregătindu- 
se să desfacă panglica roşie care le ţinea strânse. 

— Inainte de a afla ce sunt aceste suluri, trebuie să dezlegaţi 
o enigmă. Nu uitaţi că acesta-i chiar jocul enigmelor fără sfârşit. 
Ca să continuaţi, trebuie să le dezlegaţi. 

— Şi dacă nu reuşim? a vrut să afleBeth. 

— Dacă în cel mult 24 de ore nu dezlegaţi o enigmă, jocul se 
închide. 

— Mai e ceva ce nu ne-ai mai spus până acum, Carol, a 
murmurat Nicholas. 

— E posibil să fi uitat, NK. Despre ce nu v-am vorbit? 

— Despre numărul de vieţi de care vom dispune ca să 
ducem la bun sfârşit Misiunea Ouroburos. 

— Ai dreptate, NK, dar am crezut că era evident. Nu aveţi 
decât o viaţă pentru a ajunge la final. Dacă duşmanii voştri şi ai 
Esenţei marelui Mister vor izbuti să vă învingă, misiunea voastră 
va rămâne neîndeplinită.Şi eu pot să mor în timpul jocului, dar 
chiar dacă eu mi-aş salva viaţa, faptul n-ar servi la nimic. Esenţa 
marelui Mister poate să fie numai a voastră. Voi aţi fost aleşi. 

Nicholas s-a cutremurat. 

— Şi dacă supravieţuieşte numai unul din noi? 

— El va trebui să se străduiască să regăsească Esenţa 
marelui Mister. Tare mă tem că, după dispariţia profesorului 
Kenneth Kogan, nici un alt astronaut aspirant de la ŞETA nu va 
putea să mai încerce acest lucru. 

— Şi atunci, ce se va întâmpla cu Esenţa marelui Mister? a 
întrebat Beth, care nu voia să lase nimic nelămurit. 

Cel puţin nu atâta vreme cât viaţa ei, chiar şi virtuală, era în 
joc. 


— Cu siguranţăcă va cădea în mâinile asasinilor. 

— Asta nu se va petrece atâta vreme cât BH şi cu mine 
suntem în viaţă, a asigurat-o Nicholas, fărăsă precizeze dacă 
vorbea despre vieţile lor virtuale ori reale. 

— Eu am să vă protejez cât am să pot, puteţi fi siguri de 
asta. 

— Şi unde găsim prima enigmă? a întrebat Nicholas. 

— Nu va trebui să plecăm de aici. Eu însămi am să vă spun, 
dacă sunteţi gata să începeţi Misiunea Ouroburos. 

— Suntem gata, Carol. Dă-i drumul odată! a spus Beth, 
nerăbdătoare. 

— Vă amintiţi pseudonimele celor nouă membri ai Fundaţiei 
Univers? 

Beth îşi notase numele studenţilor de la Universitatea 
Cornell care semnaseră actul constitutiv, prin urmare, a spus la 
iuţeală: 

— Da, eu le ştiu. Le-am notat când ni le-ai spus. Erau... A 
căutat nota lângă tastatură şi a pronunţat lent fiecare 
pseudonim: Lumină, Trandafir, Cer, Viaţă, Piatră, Gotic, Lună, 
Artă şi Stea. 

— Bine, BH, văd că eşti atentă la toate, a spus Carol. 

— Mie mi-a scăpat acest amănunt. Îmi pare rău, n-am avut 
prudenţa să le notez, a admis Nicholas. 

— Suntem o echipă, NK. O echipă de neînvins, a supralicitat 
Beth, exteriorizându-şi euforia. 

— Bine, a continuat Carol, dându-şi la o parte bretonul de pe 
ochi, prima enigmă a Misiunii Ouroburos conţine cuvântul 
„lumină", ce corespunde pseudonimului ales de primul student 
de la Universitatea Cornell care şi-a pus semnătura pe actul 
original al Fundaţiei Univers, în decembrie 1953, şi suna astfel: 

Flacăra a venit de pe mare, 

ca simbol al luminii şi libertăţii; 

un vis veşnic al geniilor, 

care au luminat omenirea. 


Iluzionistul 
9 


Un agent special al FBl-ului îi aştepta în pragul casei de unde 
dispăruse Kenneth Kogan. Era un bărbat înalt, cu înfăţişarea 
unui director de companie financiară: costum în dungi de 
culoare cenuşie, fără cravată, cămaşă albă, ochelari negri, plete 
cărunte bine pieptănate, tenul fin şi o expresie de rece nepăsare 
pe chip. Să tot fi avut vreo 50 de ani şi ducea o mare experienţă 
în spate. Numele lui era Andrew McCloskey. 

S-a ridicat în picioare de cum a auzit scrâşnetul pietrişului de 
pe drum sub roţile vehiculului. Şi-a zis că trebuia să fie maşina 
de patrulă a poliţiei din lthaca, maşina care o luase pe 
domnişoara locotenent Taylor de la Universitatea Cornell, şi n-a 
greşit. Ghicitoarea aceea nici nu era grea. Cine, dacă nu ea, 
avea să se afunde în pădurea deasă, în căutarea unei case 
solitare, ce păreasă se afle în inima necunoscutului? Şi-a privit 
ceasul de mâna şi a constatat că domnişoara locotenent Taylor 
continua să fie la fel de punctuală ca întotdeauna: era 14.30 fix. 

Maşina de patrulă s-a oprit lângă un Dodge sport vechi, de 
culoare neagră, parcat la umbra unui copac secular, a cărui 
circumferință abia dacă o puteau cuprinde doi bărbaţi cu braţele 
întinse în jurul lui. Domnişoara locotenent Taylor s-a dat jos din 
vehicul şi s-a apropiat zâmbind de Andrew McCloskey. 

— Eşti la fel de chipeş ca în vremurile tale bune, când erai 
irezistibil, a spus, îmbrăţişându-l tandru. 

— Acum trăiesc vremuri mai bune! a replicat Andrew 
McCloskey, depărtându-se de ea, ca s-o privească de sus în jos. 
Dar tu eşti cu adevărat impresionantă! 

— Deşi astea nu-s cele mai bune vremuri ale mele, simt că 
îmbătrânesc în fiecare an, ca şi cum aş împlini câte zece odată, 
a spus domnişoara locotenent Taylor, făcând haz de necaz. 

— Bătrâneţea nu va îndrăzni să se atingă de tine. 

— Ce fac Lucy şi copiii? 

— Bine, bine, ca de obicei. Cel mic e deja la universitate. 

— Sfinte Dumnezeule, cum mai trece timpul! Şi ai pretenţia 
să ne considerăm încă tineri. 

Aldous Fowler coborâse şi el din maşina de patrulă şi, 
sprijinit de capotă, aştepta să fie prezentat. Domnişoara Taylor 
nu-i spusese că agentul special cu care trebuiau să se 
întâlnească acasă la Kenneth Kogan era prieten cu ea. 

— O, stai niţel, Andrew, a zis domnişoara locotenent, 
întorcându-se. Vreau să ţi-l prezint pe detectivul criminalist de la 


Departamentul de Omucideri al poliţiei, Aldous Fowler. 

Detectivul Fowler s-a apropiat zâmbind şi a strâns mâna 
agentului FBI. 

— Căpitanul Andrew MacCloskey investighează dispariţia lui 
Kenneth Kogan. E cel mai bun agent FBI pe care l-am cunoscut 
vreodată. Jur pe onoarea mea, a spus domnişoara locotenent, 
ridicând mâna cu solemnitate. 

— Nu-i da atenţie Tessei, e la fel de exagerată ca şi 
frumuseţea ei, a lăudat-o. Pariez că nu i-ai spus lui Aldous că la 
Academia FBI din Quantico îţi spuneam T.T. Tessa Taylor: 
temuta şi teribilă! Era un joc de cuvinte cu litera T care o 
definea în întregime, a explicat cu însufleţire Andrew McCloskey. 

— Asta ştie toată lumea la FBI, a spus râzând domnişoara 
locotenent. Aldous Fowler ştia că-i spuneau T.T., dar nu ştia de 
ce. Habar n-avusese că apelativul tandru dat de colegii din 
academie făcea aluzie nu doar la iniţiale, ci şi la cele mai 
importante trăsături ale caracterului ei. 

Căpitanul McCloskey s-a apropiat de poliţiştii care încă se 
mai aflau în maşina de patrulă, aşteptându-i instrucţiunile. Le-a 
spus că puteau să plece, fiindcă o să-i ducă el pe domnişoara 
locotenent Taylor şi pe detectivul Fowler înapoi la Universitatea 
Cornell. 

— Cum e aici, înăuntru? a întrebat domnişoara locotenent 
Taylor, arătând cu privirea spre interiorul casei, după ce Andrew 
MacCloskey s-a întors lângă ea. 

— Destul de răvăşit. 

O pată întunecată la culoare pe soclul de lemn al portalului, 
lângă uşa principală a casei, l-a obligat pe Aldous Fowler să se 
lase pe vine şi să privească urma lăsată de o baltă mare de 
sânge uscat. 

— De ce rasă era câinele lui Kenneth Kohan? 

— Era un Saint-Bernard. După raportul celor de la balistică, i- 
au tras în cap cu un pistol de buzunar, posibil un FIE Titan, de 
calibrul 25. Dar asta după ce i-au frânt gâtul cu mâinile. 
Veterinarul care a examinat cadavrul dă ca sigur că a făcut-o un 
individ cu o putere neobişnuită. 

— Ce rost a mai avut atunci să tragă în el, dacă bietul animal 
era deja mort? a întrebat domnişoara locotenent Taylor, 
apropiindu-se de pata de sânge. 

— Nimeni nu ştie, poate că a fost doar capriciul sângeros al 


unui tip fără milă, a spus Andrew McCloskey. 

— Să intrăm în casă, le-a cerut domnişoara locotenent 
Taylor. 

Casa lui Kenneth Kogan nu era una obişnuită, în ciuda 
simplităţiifaţadei din lemn alb, cu ferestre enorme, ce dădeau în 
pădure. Avea două caturi şi o mansardă amplă sub acoperişul 
din ardezie, din care urca un coş de piatră. Pe acoperişul 
garajului, se înghesuiau o mulţime de antene: unele parabolice, 
convenţionale, altele, cu o originală formă de săgeată inversă. 
Dar tot ce era cu adevărat extraordinar se afla în interiorul 
casei, risipit în haosul mobilelor distruse. 

— O, Dumnezeule! a exclamat domnişoara locotenent 
Taylor, după ce i-a trecut pragul. 

— E ca un mic centru de control spaţial de la NASA! a fost 
singurul lucru pe care a nimerit să-l spună Aldous Fowler, 
minunându-se de tot ce vedea în jur. 

Pereţii salonului erau acoperiţi cu panouri mari din metal, 
acoperite de întrerupătoare şi luminiţe, enorme ecrane digitale 
şi calculatoare de toate soiurile şi dimensiunile, multe dintre ele 
distruse, cu firele ieşite din interior ca nişte maţe scoase. Mesele 
răspândite în salon fuseseră făcute bucăţi odată cu toate 
uneltele şi aparatele de pe ele, creând atmosfera unui dezastru 
tehnologic extravagant. 

— Cine-i, în realitate, Kenneth Kogan? a întrebat Aldous 
Fowler, uluit în faţa minunatelor mostre de tehnologie 
aerospațială risipite peste tot. 

— Un adevărat geniu, un mare savant, o fiinţă unică 
necunoscutăpână la recenta-i dispariţie, l-a lămurit căpitanul 
Andrew McCloskey pe un ton misterios. 

— Ce ştii despre el? l-a iscodit domnişoara locotenent Taylor, 
punându-şi mânuşile din cauciuc, pe care tocmai le scosese din 
buzunar. 

Andrew McCloskey şi-a dres glasul: 

— Nu se ştiu prea multe despre copilăria şi tinereţea lui, 
doar că s-a născut la Pittsburg, în Pennsylvania, şi a studiat la 
Universitatea Cornell... 

Domnişoara locotenent Taylor l-a întrerupt: 

— Chiar azi-dimineaţă am aflat acolo că domnul Kenneth 
Kogan a locuit în timpul studiilor în vechiul cămin studenţesc 
Tannhäuser, împreună cu doi dintre savanții ucişi, Paul Drester 


şi John Seik, şi cu răposatul Adam Grosling, fondatorul Centrului 
de Cercetări Neurologice din New York City. Dar încă nu ştim ce 
legaturi concrete îi uneau. Pentru moment, nu ştim decât că 
legaturile dintre ei au început la Universitatea Cornell. 

— E interesant, fărăîndoială, a admis Andrew McCloskey. 
Curios, dar Kenneth Kogan a continuat să colaboreze mulţi ani 
cu Universitatea, chiar şi după ce a ajuns directorul echipei de 
programare a zborurilor spaţiale de la NASA. Era, ca să zic aşa, 
un bărbat destul detimid şi polivalent, căruia nu-i plăcea să iasă 
deloc în evidenţă. Nimeni nu-l cunoştea, nimeni nu ştia nimic 
despre el, cu excepţia celor mai apropiaţi colaboratori; cu toate 
acestea, lui i se datorează mulţi paşi istorici făcuţi de NASA în 
lunga ei cursă în vederea cuceririi universului. A participat activ 
la proiectarea multor sateliți, roboţi, sonde, rachete şi 
transbordoare spaţiale, pe lângă faptul că a efectuat cercetări 
importante în vederea cunoaşterii a ceea ce putem numi 
originile universului. A făcuto pauză, ca să scoată o hârtie 
împăturită din buzunarul hainei. În ultima vreme, colabora chiar 
din această casă la un proiect secret al NASA. 

— Un proiect secret? a întrebat Aldous Fowler, făcând ochii 
cât cepele. Poate că asta ar putea lămuri totul ori cel puţin ne-ar 
putea spune ce căutau răpitorii la el acasă. 

— Da, un proiect pe care NASA îl declarase secret: Misiunea 
Ouroburos. 

— Misiunea Ouroburos, a repetat domnişoara locotenent 
Taylor şi a căzut pe gânduri, de parcă putea ghici despre ce era 
vorba, doar pronunţându-i numele. 

Andrew McCloskey a despăturit foaia de hârtie şi le-a arătat- 
o colegilor săi. 

— Aţi mai văzut vreodată desenul acesta? 

Ochii lui Aldous Fowler şi ai domnişoarei locotenent Taylor s- 
au întâlnit, cu acelaşi semn de întrebare în ochi. 

— Nu, niciodată, a spus Aldous Fowler repede. 

Domnişoara locotenent Taylor a făcut şi ea semn cu capul că 
nu, iar Andrew McCloskey a răsucit foaia de hârtie şi le-a arătat 
fotografia de pe verso. 

— Dar asta vă spune ceva? 


Domnişoara locotenent Taylor şi Aldous Fowler priveau neîn- 
crezători foaia de hârtie din faţa lor. Dacă Andrew MacCloskey 
şi-ar fi propus să-i uluiască, nu mai încăpea nici o îndoială că 
izbutise. 

— E un medalion? a întrebat agenta specială FBI, neputând 
să-şi închipuie ce era. 

— Rece, rece, a spus căpitanul Andrew MacCloskey, ca şi 
cum se jucau de-a căutatul. Apoi a continuat: Presupun că aţi 
auzit, cel puţin vorbindu-se, de Carl Sagan. 

— Da, desigur. A fost un vestit prezentator de emisiuni 
ştiinţifice de televiziune, nu? a zis Aldous Fowler, nefiind prea 
sigur dacă aşa era. 

— Într-adevăr, a confirmat domnişoara locotenent Taylor. Eu 
mă uitam din când în când la unele episoade dintr-un serial de- 
al lui, foarte popular... Cum se numea, oare? 

— Cosmos, a spus Andrew McCloskey în şoaptă. Dar Carl 
Sagan a fost mult mai mult decât un celebru prezentator de 
televiziune. În ceea ce ne priveşte, e suficient să vă spun că, 
împreună cu alţi atronomi şi savanţi cunoscuţi, Carl Sagana fost 
principalul promotor al proiectului SETI}. 


"Acronim pentru Search for Extraterrestrial Intelligence - Căutarea 
inteligenţei Extraterestre (în Ib. engl. în original). 


— Cred că am mai 


auzit cândva despre 
ideea de a căuta e) 
inteligenţa extraterestră. 
Fiindcă despre asta 
vorbim, nu-i aşa, 
Andrew? a încercat să se 
asigure domnişoara 
locotenent Taylor. 

— Aşa- i, Tessa. Pentru 
mulţi dintre criticii lui 


Carl Sagan, acest 
proiect era doar o absurditate, o nebunie, una dintre fanteziile 
lui legate de univers, ce avea în vedere posibilitatea existenţei 
unor lumi evoluate, ca a noastră. 

Aldous Fowler şi domnişoara locotenent Taylor începeau să 
se simtă pierduţi printre datele încâlcite pe care le oferea 
căpitanul de la FBI. 

— Unde vrei să ajungi, Andrew? a întrebat domnişoara 
locotenent Taylor, încercând să pună punctul pe „i". Dacă ea nu 
greşea, ei erau acolo ca să investigheze cauzele dispariţiei lui 
Kenneth Kogan. 

— Fiecare lucru la vremea lui, Tessa. Ştiu că vi se poate 
părea confuz, dar în curând veţi înţelege totul. 

— Ai vreo idee despre ce-ar fi putut păţi Kenneth Kogan? a 
insistat Aldous Fowler. 


— Nu, încă nu. Dar începem să presupunem ce puteau căuta 
în casa lui cei care l-au răpit. N-au luat bani, nici vreun alt obiect 
de valoare, şi faptul acesta mă face să cred că răpitorii căutau, 
dar n-au găsit, ceva legat de Misiunea secretă Ouroburos de la 
NASA. Asta şi încerc să vă explic. 

— Continuă, Andrew, n-am vrut să te întrerupem; dar 
domnul detectiv Fowler are astă-seară la New York City o 
întâlnire de la care nu poate lipsi. l-am dat cuvântul meu că are 
să ajungă la timp, a afirmat domnişoara locotenent Taylor, spre 
surpriza lui Aldous Fowler. 

— Nuvă faceţi griji pentru mine, nu-i nici o grabă. 

— In regulă, am să încerc să fiu scurt. Andrew McCloskey şi-a 
acordat un moment de respiro, încercând să-şi amintească unde 
rămăsese cu povestirea. A, da, vă vorbeam despre proiectul 
SETI, promovat de Carl Sagan. El încerca să capteze semnale 
radio ce ar fi putut călători prin spaţiu, cu ajutorul unui fel de 
sateliți, care să localizeze şi să interpreteze acele semnale 
radio, în cazul în care ar fi fost găsite. Nu uitaţi că până atunci, 
proiectul SETI nu obținuse nici un rezultat pozitiv. Dar Carl 
Sagana găsit şi o cale de a trimite mesaje terestre altor 
civilizaţii, care s-ar fi putut afla în spaţiu, inclusiv în afara 
sistemului nostru solar. 

— E posibil aşa ceva? a întrebat, neîncrezâtor, Aldous 
Fowler. 

— Pe cât de adevărat e că tu eşti acum aici, a ripostat 
Andrew McCloskey, arătând fâşia de pământ pe care stătea 
detectivul criminalist. Carl Sagana împărtăşit celor de la NASA 
această idee, în aparenţă ingenuă şi aproape copilărească, iar 
pe data de 2 martie 1972 sonda Pioneer X a fost lansată în 
spaţiu de la Cape Canaveral cu misiunea de a explora planetele 
gigantice din sistemul solar. In structura ei, a fost instalată o 
placă de metal pe care fusese scris un mesaj simbolic, cel pe 
care vi l-am arătat pe această hârtie. O altă placă identică a fost 
trimisă cu sonda Pioneer XI, lansată tot de la Cape Canaveral, în 
1973. 

— Ca şi cum s-ar fi lansat în spaţiu un mesaj într-o sticlă, a 
murmurat, uimită, domnişoara locotenent Taylor. 

— În cuvintele unui naufragiat, aşa s-ar şi putea spune. 

— Şi ştii, cumva, dacă la mesaj s-a primit vreun răspuns? a 
întrebat Aldous Fowler. 


— După câte ştiu eu, nu. Dar, cinci ani mai târziu, în anul 
1976, NASA a trimis în spaţiu două noi sonde spaţiale, Voyager / 
şi Voyager II/,cărora li s-a ataşat un disc de aur, cel pe care vi l- 
am arătat în fotocopia color pe care, pe lângă semnele pe care 
le vedeţi, s-au înregistrat diferite teme muzicale din toată lumea 
şi cincizeci şi cinci de saluturi în aproape toate limbile de pe 
pământ, un cuvânt de salut al celui care era pe atunci secretarul 
general al ONU, diferite sunete de pe Pământ, ca bunăoară al 
vântului şi al mării, şi 115 imagini care ilustrau planeta noastră, 
trupul omenesc şi societatea. 

— Unde ai învăţat atâtea despre cucerirea spaţiului, Andrew? 
Credeam că erai specializat în răpiri de personalităţi. 

— Astea-s avantajele meseriei, Tessa. O ştii prea bine. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? a întrebat Aldous Fowler. 

— Sondele Voyager şi discurile de aur cu mesaje simbolice, 
proiectate de un prieten al lui Carl Sagan, pe care îl cheamă 
Frank Drake, îşi continuă călătoria de mai bine de 30 de ani 
printre stelele din afara sistemului nostru solar. Încă nu putem 
şti cum a putut-o face, dar e sigur că acum un an Kenneth 
Kogan a localizat o planetă din afara sistemului nostru solar, 
care ar fi putut primi unul dintre mesajele simbolice. De aceea şi 
conduce încă de atunci Misiunea Ouroburos, a cărei destinaţie 
secretă e tocmai această planetă pe care e posibil să existe 
viaţăinteligentă. 

— Şi asta are vreo legătură cu ceea ce căutau răpitorii lui 
Kenneth Kogan? a întrebat domnişoara locotenent Taylor. 

Andrew McCloskey a respirat adânc. 

— Credem că tocmai asta căutau răpitorii lui. NASA încă nu 
cunoştea situaţia exactă a acelei planete. Kenneth Kogan era 
singurul care avea cunoştinţă de ea. 

— Nemaiauzit! Mi se pare absurd ca vorbim despre lumea 
ozeneu-rilor. Sună ridicol, a murmurat domnişoara locotenent 
Taylor. 

— Probabil că răpitorii lui Kenneth Kogan nu gândesc ca tine. 

— Carl Saganmai trăieşte? a întrebat Aldous Fowler, 
deconcertat. 

— Nu, a murit pe 20 noiembrie 1996. Sunt peste zece ani de 
atunci. El nu şi-a putut vedea visul cu ochii, dar Kenneth Kogan 
era pe punctul de-a o face. 

— Sper că Sagan n-a studiat şi el la Universitatea Cornell. 


Trebuia să aibă aproape aceeaşi vârstă cu Kenneth Kogan, a 
speculat domnişoara locotenent Taylor. 

Căpitanul McCloskey a zâmbit. 

— Nu, şi-a luat licenţa în astronomie la Universitatea din 
Chicago. 

— Bine, cel puţin nu trebuie să ne facem griji că Sagan ar 
avea vreo legătură cu victimele asasinatelor. Toţi au studiat la 
Universitatea Cornell. 

— Încă n-am terminat, Tessa. 

— Mai e ceva? 

— Da, ceva ce te-ar putea interesa: Carl Saganşi prietenul 
său, Frank Drake, au fost ani la rând titularii catedrei de 
Astronomie şi Ştiinţele Spaţiului la Universitatea Cornell. 


Clubul Gotic 
9 


Susan Gallagher se simţea fericită. Avea 30 de ani, era o 
jurnalistă celebră şi respectată, bărbaţii se opreau din mers ca 
să-i admire frumuseţea de zeiţă, îşi savura independenţa 
personală fără extravaganţe şi cu o seară mai înainte strigase 
cât o ţinuse gura, încurajându-i pe jucătorii de la Detroit Pistons 
pe stadionul Madison Square Garden din New York City. Se 
credea o femeie norocoasă, căreia orice dorinţă i se îndeplinea 
pe loc, ca o prinţesă din poveste ce se bucura de ocrotirea unei 
fiinţe magice şi nevăzute. Dar Susan Gallagher nu şi-ar fi putut 
închipui niciodată că în acea seară enigmaticul Walter 
Stuckavea s-o primească la reşedinţa lui privatădin Greenwich 
Village cu onoruri de prinţesă. 

Conacul lui Walter Stuck era un palat restaurat, care 
găzduise până la sfârşitul secolului XX, când fusese definitiv 
închis, un vechi şi fastuos muzeu al figurilor de ceară. Situat în 
spatele nobilului Jefferson Market Courthouse, un frumos edificiu 
în stil gotic de culoare roşiatică, conacul lui Walter Stuck 
păreasăaparţină altui spaţiu şi altui timp, mai apropiate de 
cavalerii îmbrăcaţi în armuri strălucitoare decât de magnații 
petrolului şi finanţelor, care mişunau printre zgârie-norii zvelţi 
din Manhattan. Dacă nu i-ar fi plăcut să se destindă cu ajutorul 


acestor fantezii şi himere, Susan Gallagher ar fi putut crede că 
era hipnotizată cu ajutorul cine ştie cărui farmec ori vrăji. 

Walter Stuck a primit-o la scară, a deschis portiera limuzinei 
şi i-a urat bun sosit, sărutându-i mâna după ritualul aristocraților 
europeni. 

— iți mulţumesc că ai venit, Susan, a spus. 

— Trebuie să admit că ai reuşit să mă impresionezi, domnule 
Stuck. Locul acesta este minunat. 

— Aşteaptă să vezi interiorul, a răspuns, oferindu-i braţul. 

— Cum ar trebui să-ţispun? Sir Walter Stuck? a întrebat 
Susan, uimită. 

— Spune-mi pur şi simplu Walter, niciodată nu mi-au plăcut 
titlurile nobiliare. 

De pe scară, Susan Gallagher a văzut că toate încăperile 
conacului erau slab luminate, astfel încât prin ferestrele enorme 
să sepoată observa cât de somptuos erau decorate. 

Un majordom îmbrăcat elegant în costum negru şi papion de 
aceeaşi culoare i-a primit la intrare. Bărbatul solid şi chel, cu 
chip înspăimântător, a salutat-o cu o reverență respectuoasă şi 
un zâmbet abia schiţat pe buze, înainte de a-i oferi o cupă cu 
şampanie. Walter Stuck a zărit un licăr de nelinişte în frumoşii 
ochi albaştri ai invitatei sale, aşa că a încurajat-o: 

— Nu-i da atenţie lui Otto, e inofensiv ca o jucărie de pluş, cu 
tot aerul lui înspăimântător. 

Susan Gallagher s-a străduit să-şi ascundă jenanta reacţie de 
teamă şi l-a salutat pe majordom cu un „bună seara" pe un ton 
de scuze, în timp ce îi lua din mână cupa cu şampanie pe care i- 
o oferise. 

— Otto n-are să-ţi poată răspunde, i-au scos limba când era 
tânăr, din cauza unei tumori maligne. 

„Ai potrivit decorul până la ultimul amănunt posibil", a vrut 
să-i spună Susan Gallagher, dar a aşteptat ca majordomul să se 
retragă şi a întrebat: 

— Şi cum l-ai cunoscut? 

— Otto era paznic de noapte la vechiul muzeu al figurilor de 
ceară instalat în această clădire prin anii '80. 

— Conacul acesta a fost un muzeu al figurilor de ceară?! a 
întrebat Susan, surprinsă. 

— Şi încă mai este. 

— Nu pot să cred, a spus Susan, privind de jur-împrejur ca şi 


cum căutavreo figură imortalizată printre mobilele pompoase 
din hol. 

— Când una dintre societăţile mele financiare l-a cumpărat, 
edificiul era în totală decădere. Proprietarii voiau să scape de el 
cu tot ce se găsea în interior: o adevărată bijuterie istorică, 
crede-mă, care pentru ei n-avea nici o valoare. 

— Şi Otto intra şi el în lot? 

— Bietul Otto trăise toată viaţa între aceşti pereţi. Ce 
puteam să fac cu el? Dacă l-aş fi lăsat la voia întâmplării prin 
New York City, s-ar fi simţit ca un pui de căprioară în mijlocul 
unei hoarde de hiene. N-ar fi putut supravieţui multă vreme, 
sunt sigur de asta. 

— Ai fost foarte generos. ` 

— Mi s-a făcut milă de el, asta-i tot. In plus, mi-am spus că ar 
putea fi util aici, în casă: el o cunoaşte chiar mai bine ca mine. 
Acum câţiva ani, am angajat o echipă de arhitecţi şi decoratori 
ca să renoveze complet palatul, păstrând odăile de la stradă 
drept reşedinţă personală şi transformând restul într-un muzeu 
particular. Colecţia de figuri deceară şi scene de epocă a 
muzeului e cu adevărat admirabilă. Otto are grijă să se păstreze 
vechea splendoare. 

— AŞ putea să vizitez muzeul? a întrebat Susan, bucurându- 
se ca un copil. 

— Te avertizez că-s necesare câteva ceasuri ca să străbaţi 
toate secţiunile, dar dacă vrei să-l vezi, aş fi încântat să-ţi fiu 
ghidul personal în ziua pe care ai s-o alegi. Acum ar fi mai bine 
să trecem într-unul dintre saloanele mele favorite, ne aşteaptă o 
cină aleasă. 


Misiunea Ouroburos 
10 


Lui Beth Hampton şi lui Nicholas Kilby nu le luase mai mult 
de cinci minute să dezlege enigma propusă de Carol Ramsey. 
Dar de data asta n-o putuseră dezlega împreună. Fiecare din ei 
trebuia să caute singur soluţia, fără să poată vorbi cu celalalt. 
Şi, cu toate că la început enigma li se păruse oarecum grea, pe 
măsură ce o analizau au înţeles repede că se referea la un loc 


emblematic şi istoric din New York City, dar cunoscut în întreaga 
lume. Flacăra despre care vorbea ghicitoarea venise de pe 
mare, ca un simbol al luminii şi al libertăţii, aşa că nu putea fi 
decât vâlvătaia aurită a torţei pe care o ţine în mână gigantica 
statuie ce se înalţă în faţa portului din New York City: Statuia 
Libertăţii. 

Beth şi Nicholas şi-au comunicat soluţiile lui Carol Ramsey, 
scriindu-le fiecare în agenda lui electronică, aşa cum le ceruse. 

— Aţi ghicit, le-a răspuns aceasta. Misiunea Ouroburos 
începe de la Statuia Libertăţii. Istoria ne asigurăcă, în anul 1886, 
Franţa a donat Statelor Unite, cu ocazia primului centenar al 
Independenţei ţării noastre, o statuie imensă ce reprezenta 
Libertatea luminâna lumea. 

Acesta e numele original pe care i-l dăduse creatorul ei, 
sculptorul francez Frederic Auguste Bartholdi. 

Dupăcum ştiţi, statuia ţine în mâna dreaptă o torţă aprinsă, 
iar în stânga o placă pe care scrie „4 lulie 1776". Dar, a 
continuat Carol Ramsey, legenda ascunsă de care v-am pomenit 
deja susţine că Statuia Libertăţii sugera şi ceva ce nu ştiau 
decât învățații din vechea Societate Ouroburos: faptul că esenţa 
marelui Mister fusese mutată din Europa în Statele Unite. 

— Eadevărat? Esenţa marelui Mister a venit aici din Franţa 
odată cu Statuia Libertăţii? a întrebat Nicholas, surprins. 

El îşi amintea că citise cândva că statuia fusese construită la 
Paris, fiind axată pe o structurămetalică proiectatăde Gustave 
Eiffel, şi că apoi fusese demontată şi trimisă cu vaporul la New 
York City. 

— Aşa cel puţin spune legenda secretă, iar uneori istoria şi 
legendele sunt două fațete ale aceleiaşi monede. În anii aceia 
de demult, a continuat Carol Ramsey, învățații din Societatea 
Ouroburos  intuiau că Europa nu numai că-şi epuizase 
capacitatea de a conduce lumea, dar şi că bătrânul continent 
avea să escaladeze în curând acea spirală a războaielor care 
putea pune în primejdie însăşi existenţa a ceea ce numim 
Esenţa marelui Mister. Aşa că au hotărât s-o protejeze, 
trimiţând-o cât mai departe, în acea aşezare care începea să fie 
marele oraş al viitorului: un oraş deschis tuturor ideilor şi 
limbilor, unde aveau să convieţuiască în pace toate rasele 
Pământului. 

— De aceea au ales New York City? a vrut să ştieBeth. 


— Da. Ei ştiau că New York City avea să devină foarte curând 
noua capitală a lumii şi se gândiseră să creeze un simbol veşnic 
al spiritului ce însufleţea Esenţa marelui Mister: libertatea fiinţei 
umane mai presus de orice credinţă ce-ar putea-o subjuga. 
Acesta şi este sensul coroanei sale în şapte colţuri: libertatea 
care iradiază spre toate colţurile Pământului. 

— Deci, conform legendei, chiar învățații din Societatea 
Ouroburos au conceput Statuia Libertăţii şi au trimis-o, odată cu 
Esenţa marelui Mister, la New York City, a conchis Beth. 

— Aşa-i, Beth, conform legendei, Statuia Libertăţii nu-i doar 
un simbol al Esenţei marelui Mister, ci şi locul unde aceasta e 
păstrată; un soi de templu profan al modernităţii, unde stă 
ascunsă de duşmanii ei. 

— Şi spui că învățații din Societatea Ouroburos au ascuns 
Esenţa marelui Mister în Statuia Libertăţii? a întrebat Nicholas, 
nevenindu-i să creadă. 

Un gând, ca o scânteie electrizantă, a făcut-o pe Beth să-i 
răspundă: 

— Desigur, NK. De aceea şi spunea enigma că flacăra de pe 
mare a venit ca un simbol al luminii şi libertăţii; un vis veşnic al 
geniilor, care au luminat omenirea: Esenţa marelui Mister 
iluminând lumea.Sunt sigură că acesta e adevăratul înţeles al 
enigmei şi aş pune pariu pe orice ca învățații din Societatea 
Ouroburos au trebuit s-o ascundă în flacăra aurită care arde în 
torţa statuii. 

— Acolo trebuie s-o căutăm, Carol? a iscodit-o Nicholas. 

— Poate fi şi acolo, dar şi în oricare alt loc. 

— Asta-i o altă enigmă? 

— Enigmele acestui joc sunt fără sfârşit, Nicholas. 

— Da, ştiu, mesajul din formulă e foarte limpede. Nu l-am 
uitat, a răspuns băiatul. 

Nicholas şi-a adus aminte pentru o clipă de noaptea când 
primise pe adresa lui electronică mailul ce conţinea formula, de 
iluziile, îndoielile şi temerile pe care le înfruntase începând de 
atunci alături de Beth. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că 
dezlegarea primei enigme avea să-i conducă la un lanţ lung de 
mistere legate între ele, pe cât de fantastice, pe atât de 
neliniştitoare. Dar acum era prea târziu ca să mai dea înapoi. 
Dacă, aşa cum le spusese profesorul Kenneth Kogan, viitorul le 
aparţinea numai lor, nu puteau îngădui ca Esenţa marelui Mister 


să cadă în mâinile unor ticăloşi, chiar dacă viaţa lui şi a lui Beth 
făceau acum parte dintr-un joc, pe cât de real, pe atât de 
primejdios. 

— Ei bine, acum puteţi derula pergamentele, a spus Carol 
Ramsey în cele din urmă. 

Cu mare curiozitate, personajele virtuale Beth şi Nicholas au 
tras de panglicile roşii care ţineau sulurile strânse. Şi atunci, pe 
ecranul fiecărui calculator s-a desfăşurat o nouă enigmă. 


— E o hartă! Harta Manhattanului! a exclamat Beth, fericită. 

— E harta legendei secrete! a spus Nicholas, emoţionat. 

Acum ştiau ce căutau şi unde trebuiau să caute: Misiunea 
Ouroburos începuse. 


/luzionistul 
10 


Pe masă se afla un plic închis. Aldous Fowler a deschis 
dosarul lluzionistului şi a parcurs câteva documente, până a 
găsit ce căuta. 

A pus plicurile unul lângă altul şi a văzut că erau perfect 
identice: aceleaşi adrese poştale scrise cu aceeaşi caligrafie, 


aceleaşi timbre şi aceleaşi ştampile al aceluiaşi oficiu poştal de 
pe 9* Avenue. Cel care desenase labirintul lua iar legătura cu el, 
s-a gândit. A luat primul plic cu două degete, ferindu-se să 
şteargă vreo posibilă amprentă a expeditorului, şi l-a pus 
deoparte. Şi-a pus nişte mănuşi din plastic şi a luat plicul cel 
nou, ca să-l deschidă uşurel cu un cuţit. lnăuntru se afla o foaie 
de hârtie. A scos-o mişcându-şi încet degetele, a despăturit-o şi 
a văzut că era o tăietură dintr-o revistă, pe care apărea 
imaginea unui cimpanzeu legat de o targă micuță şi conectat la 
un număr nesfârşit de cabluri de felurite culori. Pe cap purta un 
soi de cască metalică, legată de bărbie cu o curea, şi în ochi i se 
citea o tristeţe profundă. Aceeaşi expresie pe care o zărise în 
ochii cimpanzeilor ce stăteau în cuştile aflate în beciurile din 
Centrul Grosling, când directorul Brannagh le arătase zonele 
experimentale şi animaliere. 

De data asta nu era vorba de nici o glumă, şi-a spus în sinea 
lui. Oricine ar fi fost, cel care îi trimisese scrisoarea încerca să-i 
spună ceva, să-i ofere o informaţie, să-i arate un loc din 
labirintul pe care i-l desenase în bileţelul anterior. A presupus că 
fotografia cimpanzeului nu putea spune mai mult decât arata: 
un experiment ştiinţific realizat pe o maimuţă. Faptul îl trimitea 
iar la Centrul Grosling, chiar dacă, fără nici o îndoială, acesta nu 
era singurul institut de cercetări ştiinţifice din New York City 
care experimenta, folosind cimpanzeii drept cobai. A ajuns chiar 
să creadă că expeditorul scrisorii era poate chiar asasinul, care 
îi provoca astfel pe poliţişti să-l aresteze ori să descifreze corect 
pistele pe care el însuşi le oferea, ca şi cum voia să se joace cu 
ei. În orice caz, i-a fost limpede că autorul mesajelor ştia destule 
despre crime pentru a nu fi considerat un simplu glumeţ. 

Domnişoara locotenent Taylor nu era în birou, dar a răspuns 
imediat la telefon: 

— Da, Aldous, cum a fost meciul de aseară? 

— Foarte incitant, crede-mă, Pistons au câştigat la o 
diferenţă de doar un coş. 

— Mă bucur că n-ai întârziat la întâlnire. Sper că sora ta a 
fost fericită să te aibă alături. 

— De luni de zile pregătea totul ca să asistăm împreună la 
meciul ăsta de baschet. În plus, trebuia să discutăm o serie de 
chestiuni de familie. 

— Înţeleg. Vreo noutate? a întrebat domnişoara locotenent 


Taylor, lăsând vorbele să plutească în aer. 

— Am primit o nouă scrisoare anonimă. 

— Ca aia cu şoarecele şi bucata de brânză din labirint? 

— Plicul, scrisul şi ştampila sunt exact la fel, dar conţinutul 
diferă de cel al scrisorii precedente. 

A făcut o pauză, parcă aşteptând ca locotenentul FBI să-l 
întrebe despre ce era vorba de data asta. 

— Altă glumă? 

— Nu, de data asta pare ceva serios şi premeditat, 
domnişoară locotenent. E o tăietură dintr-o revistă, cu poza unui 
cimpanzeu supus unui experiment ştiinţific. 

— Un cimpanzeu? 

— Chiar aşa, maimuța are tot corpul conectat la diferite 
cabluri şi capul acoperit cu o cască. 

— Există vreun amănunt de la care am putea afla din ce 
revista a fost decupat desenul? 

— E doar un fragment dintr-o pagină, o fotografie. Pe spate e 
imaginea incompletă a unei maşini, care pare să facă parte 
dintr-un anunţ publicitar, a lămurit-o Aldous Fowler. 

— Şi ce crezi că înseamnă cimpanzeul asta, Aldous? 

— E greu de spus, dar, când am fost la Centrul Grosling, am 
văzut ceva asemănător. 

— Ceva asemănător unui cimpanzeu? 

— Da, mă rog, directorul Brannagh mi-a arătat instalaţiile, 
am vizitat laboratoarele şi zonele animaliere. Acolo am văzut 
cimpanzeii pe care îi folosesc la experimente. 

— Asta e ceva obişnuit în multe centre de cercetări. 

— Şi eu am crezut la fel, dar e evident că expeditorul 
tăieturii din revistă ne spune ceva despre experimente 
ştiinţifice, dintre care unele se realizează chiar acolo unde lucra 
doctorita Hart. Legătura dintre această a doua scrisoare şi 
ucigaşii oamenilor de ştiinţă e indiscutabilă, nu crezi? 

— Cred că ai dreptate, Aldous. Ai vreo idee ce fel de 
persoană poate fi expeditorul anonim? a întrebat domnişoara 
locotenent, care, în vreme ce vorbea, căuta şi ea un răspuns la 
această întrebare. 

— Nu mi-au venit în minte decât două posibilităţi. Prima e că 
însuşi asasinul a trimis anonimele cu intenţia de a-şi râde de noi, 
a ne zăpăci ori a ne oferi câteva piste, ştiind că nici aşa n-avem 
să-l identificăm. 


— De acord, Aldous, omul nostru ar putea fi un psihopat 
fanfaron ori un savant temerar. Şi a doua? 

— Un necunoscut încearcă să ne ajute şi nu îndrăzneşte să 
se arate, de frică. E ceva vizibil pe cele două ştampile, un 
amănunt impropriu unui asasin inteligent. 

— Asta sună mai bine. Ce ţi se pare că nu se potriveşte? 

— Faptul că plicurile au fost trimise de la acelaşi oficiu poştal 
din 41" Street, foarte aproape de Centrul Grosling de pe 11” 
Avenue. 

— Felicitări, Aldous! Cred că ai dat de trecerea ascunsă în 
bălăriile din labirint. Am să dau ordin să se instaleze urgent un 
dispozitiv de urmărire specială a acestui oficiu poştal. E foarte 
probabil ca misteriosul nostru corespondent să se simtă tentat 
să-ţi mai scrie o scrisoare anonimă. 

— Sunt convins că are s-o facă, a spus Aldous Fowler, 
gânditor. 


Clubul Gotic 
10 


În timpul cinei, un cvintet dintr-o cutie muzicală a interpretat 
opere clasice ale unor mari genii ale muzicii: Liszt, Mozart, 
Beethoven, Bach. Melodiile suave plutiseră peste maiestatea 
protocolară a Salonului Romantic, creând o subtilă atmosferă 
melancolică. Susan Gallagher şi Walter Stuck au vorbit cu 
însufleţire despre lucruri fără însemnătate, câteva dintre ele 
direct legate de unele dintre figurile de ceară ce stăteau la 
masă cu ei, cum ar fi aventura pasională a lui John F. Kennedy 
cu Marilyn Monroe. 

— Puterea e la fel de seducătoare ca şi frumuseţea, a zis 
Walter Stuck. 

— Dar de iubire ce spui? a întrebat Susan. 

— lubirea e doar ceva ce se leagă între două trupuri. 

După desert, Susan Gallagher şi-a aprins o ţigară, suflând 
cochet fumul drept în nasul lui John F. Kennedy. 

— Ei bine, Walter, cred că invitaţii tăi aşteaptă să le vorbeşti 
despre viaţa ta. 

— Nu-s sigur că lor, a spus privind replicile din ceară, chiar le 


pasă de trecutul meu. 

— Dar mie da, îmi pasă. Avem de făcut un interviu pentru 
televiziune, ai uitat? 

— Să vezi, Susan, eu am avut o copilărie destul de nefericită. 

Susan s-a gândit să-i spună că şi ea fusese o fetiţa tristă şi 
nefericită, dar a preferat să-şi amâne confidenţele personale pe 
altădată şi s-a mărginit să întrebe: 

— Ca Oliver Twist? 

— Da, în parte da. Walter Stuck a adoptat un ton dramatic: 
Mama m-a părăsit la naştere într-un orfelinat din Newport, în 
Rhode Island. _ 

— la te uită, nu-mi închipuiam aşa ceva. Imi pare rău, n-aş 
vrea să par frivolă. 

— Nu te necăji, înţeleg că o asemenea comparaţie era 
inevitabilă. 

— N-ai mai aflat niciodată nimic despre ea? 

— Niciodată, nici măcar azi nu ştiu cine a fost mama şi de ce 
m-a părăsit. Acum câţiva ani, am încercat să-i aflu identitatea, 
dar orfelinatul din Newport nu mai există. Nimeni nu ştie unde 
au ajuns arhivele. 

— E îngrozitor. 

— La cinci ani, am fugit întâia oară din orfelinat. M-au găsit 
abia după câteva zile. 

— Ai vagabondat de unul singur câteva zile? 

— Da, şi am dormit într-un container gol pe care l-am găsit 
deschis în port. Îmi aduc aminte că pe atunci voiam să plec cu 
un vas comercial, care să mă ducă departe, cine ştie unde, dar 
m-au prins şi m-au închis iar în orfelinat. Nu mult după aceea, 
m-au transferat într-o casă de copii din Connecticut, iar când am 
împlinit zece ani, am intrat într-o şcoală pentru orfani din 
Queens, în New York City. Într-o zi, directorul m-a chemat la el în 
birou şi m-a pus să mă aşez în faţa lui. „Un înger păzitor ţi-a 
tăiat calea, fiule", mi-a zis el imediat, şi eu n-am înţeles la ce se 
referea. Chiar am crezut pe moment că mama se întorsese să 
mă ia cu ea. 

— Şi n-a fost aşa? a întrebat Susan, mişcată. 

— Nu, nu era asta. S-a întâmplat ceva şi mai extraordinar, 
dacă-i posibil aşa ceva. Cineva, un milionar necunoscut şi care 
nu voia să i se afle numele, mă alesese dintre sute de orfani de 
pe Coasta de Est. 


— Voia să te adopte? a întrebat Susan, intrigată de poveste. 

— Mă rog, nu ştiu dacă se poate spune aşa. Dar e sigur că 
bărbatul era dispus să mă considere fiul său, chiar fără să-l 
cunosc niciodată. Directorul colegiului mi-a explicat că, dacă 
acceptam, milionarul necunoscut avea să plătească toate 
cheltuielile pentru educaţia mea unui college exclusivist de la 
Oxford, în Marea Britanie, şi să mă numească moştenitorul legal 
al averii lui. 

— Presupun că ai acceptat oferta. 

— Fireşte că da. Numai gândul că aveam să scap de colegiul 
ala din Queens însemna pentru mine recâştigarea libertăţii. 
Eram dispus să fac orice numai să nu mă mai întorc niciodată 
într-un loc atât de groaznic ca acela, şi numai la gândul de a 
călători în Anglia i-am răspuns directorului că aveam să fac 
orice-mi va porunci îngerul meu păzitor. Nici nu m-am gândit 
atunci că aveam să fiu singurul moştenitor al unui mare imperiu 
economic. Directorul m-a pus să jur că n-am să-l dezamăgesc şi, 
- după câteva zile am plecat cu un transatlantic până în portul 
Londra. Acolo m-a primit un bărbat cu un aer sever, pe care îl 
chema Peter Nowlet şi care mai târziu, avea să se poarte ca un 
tată cu mine. „Bine ai venit acasă, Walter", mi-a spus când m-a 
văzut şi mi-a strâns mâna cu putere. A fost tutorele meu la New 
College din Oxford până ce am intrat la universitate. Peter 
Nowlet era profesor de istoria Evului Mediu şi lui îi datorez 
pasiunea pentru această perioadă istorică şi tot ce ştiu despre 
ea. Tot el m-a învăţat să construiesc machete de clădiri 
medievale: castele, catedrale, mănăstiri, palate, burguri, iar eu 
eram foarte fericit în mica mea lume din mucava şi cavaleri de 
plumb. Trebuie să recunosc că la Oxford am petrecut cei mai 
frumoşi ani din viaţă. Mi-am terminat studiile universitare, mi- 
am luat licenţa în istorie şi am ajuns profesor la acelaşi college 
unde studiasem. În urmă cu câţiva ani, Peter Nowlet m-a 
informat câ „îngerul meu păzitor", protectorul necunoscut de 
atâta vreme, era grav bolnav şi voia ca eu să preiau câteva 
dintre afacerile lui petroliere. M-a mai avertizat şi că trebuia să 
caut în Manhattan o casă unde să locuiesc când, după moartea 
lui, aveam să-l moştenesc. Era una dintre condiţiile 
testamentare. Atunci m-am gândit la punerea în practică a 
proiectului unui Parc Medieval la New York City şi de aceea am 
cumpărat acest mic palat cu colecţia lui de figuri din ceară şi 


scene de epocă. Mă simt în largul meu printre fantomele 
trecutului, ca atunci când eram copil şi construiam machete 
medievale. 

— N-ai aflat niciodată cine era neştiutul „înger păzitor"? 

— Soarta mi-a refuzat constant această consolare. Nu 
demult, am primit la Oxford vizita unui avocat din New York 
City, care m-a informat despre moartea protectorului meu 
anonim. Am călătorit cu el până aici într-un avion privat, ca să 
rezolv întreaga chestiune a testamentului şi a averii mele 
incalculabile. De atunci nu m-am mai întors la Oxford. 

— De ce-mi spui toate acestea, Walter? 

— Ţi-am mai spus că mulţi americani vor să afle cine sunt cu 
adevărat; în schimbul acestei informaţii, aş putea obţine 
suficiente finanţări pentru proiectul Parcului Medieval: bugetul 
acestuia e de câteva miliarde de dolari şi nu e indicat să înfrunt 
singur riscurile unei investiţii atât de costisitoare. Nici un om de 
afaceri raţional n-ar face-o. 

Susan Gallagher şi-a trecut palma peste broderiile artistice 
ale feţei de masă, de parcă le-ar fi mângâiat. 

— Ca să fiu sinceră, Walter, cred că istoria ta e foarte 
interesantă. Aş zice chiar că-i pasionantă şi emoţionantă, dar 
motivele pe care le invoci nu mă conving prea tare. Nu m-au 
convins când mi-ai vorbit despre ele la telefon şi nu mă conving 
nici acum. Dacă vrei să-ţi iau un interviu în emisiunea mea de 
televiziune, va trebui să fii ceva mai convingător, mai sincer, 
dacă preferi. 

— Ti-am mai spus că voiam, de asemenea, să răspund 
insinuărilor făcute în The New York Times cu privire la proiectul 
Parcului Medieval şi convingerile mele personale. 

— Ce-au spus în jurnal, mai precis? 

— Un şir de minciuni fără nici un fundament. Titlul spunea că 
parcul Medieval era doar o nouă religie dotată cu parc de 
distracţii, iar articolul propriu-zis ajungea să dea asigurări că în 
spatele societăţii comerciale se ascundea o nouă sectă 
religioasă. 

— Şi e ceva adevărat în toate aceste acuzaţii, Walter? 

Walter Stuck şi-a netezit părul. 

— Nu-s decât vorbe goale. E adevărat că în prezentarea 
acestui proiect pentru Parcul Medieval am spus că e nevoie ca 
fiinţa omenească să se reconcilieze cu Dumnezeu şi am arătat 


că evul Mediu e pentru mine mai mult decât o pasiune, e o 
formă de viaţă, e calea spre împlinirea spirituală, spre căutarea 
veşniciei. 

— Chiar aşa crezi? 

— Aceste afirmaţii aveau doar un obiectiv pur şi simplu 
publicitar, ca să trezesc interesul pentru proiectul Parcului 
Medieval. In Evul Mediu, oamenii credeau, făceau mari sacrificii, 
mergeau în pelerinaj la Locurile Sfinte, se rugau pentru salvarea 
sufletului şi obţinerea vieţii veşnice. Aici, în Statele Unite, ştim 
prea puţin despre Evul Mediu, iar eu aş dori ca toţi să-şi poată 
întoarce privirile spre trecut, spre adâncurile unor vremuri 
pasionante, care n-au existat niciodată la noi. 

— Sper să nu te simţi jignit, dar eu nu cred că pe americani îi 
interesează prea mult proiectul tău de Parc Medieval, a spus 
Susan uşor dispreţuitoare. În New York City există felurite 
biserici şi catedrale în stil gotic, şi nu de aceea sunt mai vizitate 
decât altele. Oamenii din ţara asta au lucruri mai importante la 
care să se gândească. 

— Să nu crezi asta, Susan. Sunt deja mii de cetăţeni care 
doresc să participe la finanţarea viitorului Parc Medieval în 
calitate de mici acţionari. Evul Mediu va fi mereu la modă. 

— De ce te pasionează atât de mult această epocă? 

— Fiindcă în nici o alta n-a mai fost totul atât de misterios şi 
fantastic. Ai auzit vorbindu-se vreodată de templieri? 

— Da, deşi n-aş şti să-ţi spun aproape nimic despre ei. 

— Au fost nişte călugări războinici, care au luptat în 
cruciade, şi cărora legendele medievale le atribuie descoperirea 
unei mari comori în Locurile Sfinte. Chiar dacă nu-ţi vine să 
crezi, există multe societăţi secrete care încă mai caută această 
comoară. 

— Aici, în New York City? 

— În multe locuri din lume. 

— Intotdeauna au existat căutători de comori pierdute. 

— Dar nu ca aceia care caută comoara Ordinului 
Templierilor. Ei nu şovăiesc să ucidă ca s-o poată găsi. 

— Sunt aşa de nebuni? 

— Presupun că ai auzit de asasinarea unor oameni de ştiinţă, 
a spus Walter Stuck de parcă ar fi ajuns întâmplător la acest 
punct al convorbirii. 

Susan a simţit că inima începea să-i bată neregulat. Acelea 


erau crimele pe care fratele ei, Aldous, le investiga împreună cu 
o agentă specială de la FBI. 

— Da, sigur că am auzit. Toată lumea a auzit, a răspuns, fără 
să menţioneze că fratele ei lua parte la căutarea ucigaşului. 

— Pun pariu pe viaţa mea că în spatele acestor crime stă 
una dintre aceste societăţi secrete, a spus Walter Stuck, privind- 
o fix în ochi, de parcă îi dezvăluia un secret nemărturisibil. 

— De ce eşti atât de sigur de asta? 

— Din pricina cuvântului „Kot'", care apare marcat în palma 
dreaptă a cadavrelor. 

— Ştii ce înseamnă acest cuvânt, Walter? 

— Nu, încă nu ştiu, dar în Evul Mediu, Inchiziția însemna cu 
fierul roşu o cruce în palma multor eretici, ca să-i poată 
identifica imediat. 

— Dar aceşti oameni de ştiinţă nu erau eretici. 

Walter Stuck a adoptat un aer de conspirator. 

— Dar pentru multe dintre aceste societăţi secrete, sunt 
astfel. Cei mai primejdioşi eretici care au existat vreodată. 
Incerc să interpretez sensul acestui cuvânt, ca să văd dacă 
descopăr legătura ocultă cu vreuna dintre ele. 

— Cred că ar trebui să vorbeşti cu fratele meu, Aldous, 
despre toate astea, a spus Susan. 

Walter Stuck s-a prefăcut uimit, dar în realitate era profund 
satisfăcut. Susan Gallagher înghiţise momeala. 


Misiunea Ouroburos 
11 


Când au ieşit din clasă, Nicholas Kilby şi Beth Hampton n-au 
luat autobuzul şcolii. S-au îndreptat spre o staţie de metrou din 
apropiere şi au consultat rutele ce duceau până în apropierea 
sediului FBI din sudul Manhattanului. În cursul dimineţii, 
hotărâseră ca, înainte de a continua îndeplinirea Misiunii 
Ouroburos, să spună poliţiei tot ce ştiau despre asasinarea 
oamenilor de ştiinţă şi dispariţia lui Kenneth Kogan. Era posibil 
ca informaţiile lor să ajute FBl-ul să-i găsească pe ucigaşi şi să 
ducă la evitarea unei noi morţi care, şi-au spus, putea fi chiar a 
lor. 


La orele acelea ale serii, lumina părea filtrată printr-un văl în 
tonuri roşietice pe străzi şi aurii pe fațadele zgârie-norilor 
îndreptaţi spre vest. O mulţime multicoloră intra şi ieşea din 
staţia de metrou, în ritmul vertiginos al unui furnicar în amurg. 

— Pe aici, a zis Nicholas, luând-o pe Beth de mână, ca nu 
cumva şuvoiul de oameni s-o târască în direcţie greşită. 

Au parcurs un labirint de galerii şi scări trecând în cele din 
urmă de barierele de control ale porţii de legătură. Imediat după 
aceea, trenul şi-a anunţat sosirea cu vuietul unei furtuni de 
departe, urmat de o briză răcoroasă. 

Beth nu obişnuia să meargă cu metroul, iar mulţimea tăcută 
din vagon o făcea să se simtă închisă într-un sarcofag doldora 
de mumii. 

— Câte staţii mai avem de mers? a întrebat, ţinându-se 
zdravân de mâna lui Nicholas. 

— Şapte, dar ajungem repede. 

Beth a oftat, ca şi cum n-avea aer. 

— E cald aici, mă sufoc. 

— Linişteşte-te, Beth, sunt lângă tine. 

Când domnişoara locotenent Taylor a fost anunţată că un 
băiat şi o fată de vreo 15 ani voiau să-i vorbească despre 
oamenii de ştiinţă asasinați, s-a gândit că erau doi elevi de 
gimnaziu care îi găsiseră numele în ştirile cine ştie cărui jurnal 
ori pe vreun motor de căutare de pe internet, şi voiau să-i ia un 
interviu pentru o revistă şcolară. 

— Te deranjează dacă vorbesc câteva minute cu puștii ăştia, 
Aldous? a întrebat, acoperind receptorul cu mâna. 

— Nu, absolut deloc. 

După ce vorbiseră la telefon, detectivul Fowler şi domnişoara 
locotenent Taylor luaseră prânzul într-un restaurant aflat 
aproape de Columbus Circle, apoi se duseseră la sediul FBI ca să 
definitiveze raportul despre vizita făcută la Universitatea 
Cornell. 

— Au sosit tinerii, domnişoară locotenent, a spus un agent 
cu pielea negră şi ochelari portocalii după ce deschisese uşa de 
cristal a biroului. 

Nicholas şi Beth au intrat cu paşi timizi, deşi ochii le 
străluceau neobişnuit de vioi. 

— Ei bine, copii, cu ce vă pot fi de folos? a întrebat 
domnişoara locotenent Taylor din spatele mesei de lucru, 


încercând să se arate afabilă. Presupunea că privirea serioasă a 
celor doi puşti care tocmai se aşezau în faţa ei se datora propriei 
timidităţi, dar avea să afle curând că acei doi elevi nu erau chiar 
atât de neştiutori cum credea ea. 

Aldous Fowler s-a ridicat de pe scaun, s-a dat discret 
deoparte, ca şi cum ştia că el era doar un martor, şi a spus: 

— Staţii aici, e mai comod. 

— Vă mulţumim, domnule, a spus Nicholas fără şovăială, 
lăsând-o pe Beth să treacă şi să se aşeze în fotoliul din dreapta. 
Şi, după ce s-au aşezat amândoi, a continuat: Eu sunt Nicholas 
Kilby, iar prietena mea este Beth Hampton. Dumneavoastră 
sunteţi domnişoara locotenent Taylor? 

Domnişoara locotenent a încuviinţat. 

— Eu sunt, a recunoscut, amuzată de îndrăzneala puştilor 
care i se strecuraseră în birou fără ca ea să ştie încă bine de ce, 
dar care păreau să ştie limpede ce voiau de la ea. 

Aşa că i-a lăsat băiatului iniţiativa, îndemnându-l să 
continue. Cu toate acestea, nu Nicholas a vorbit. 

— Am venit să vă vedem deoarece credem că trebuie să ştiţi 
ceva important despre asasinatele în serie care se comit, a 
intervenit Beth, care nu voia să fie uitată în planul doi. 

Domnişoara locotenent Taylor a tresărit şi l-a țintuit cu 
privirea pe detectivul Fowler. Apoi s-a uitat la fată şi a precizat: 

— Te referi la asasinarea oamenilor de ştiinţă... 

— ... Şi la dispariţia profesorului Kenneth Kogan. 

— Toţi erau membri ai Fundaţiei Univers, a subliniat 
Nicholas, ca şi cum nu voia să piardă vremea cu ocolişuri inutile. 

„Acum au să ne ia în serios", şi-a zis în sinea lui. Nu mai erau 
nişte copii ce trebuiau trataţi ca nişte idioţi. 

— Fundaţia Univers? a repetat domnişoara locotenent 
Taylor, fără să-şi revină din uimire. 

— Fundaţia Univers a fost creată de nouă studenţi de la 
Universitatea Cornell în anul 1953, a spus Nicholas dintr-o 
suflare. Dar ei au semnat actul constitutiv cu pseudonime. 
Oamenii de ştiinţă Paul Drester, John Seik şi Kenneth Kogan au 
fost membri ai fundaţiei, care voia să stimuleze ştiinţa să se 
pună în serviciul omului şi căuta răspunsuri definitive la marile 
enigme ale universului. La Universitatea Cornell e un mozaic ce 
reprezintă toate aceste lucruri, iar NASA a proiectat o misiune 
secretă care va duce omul pe o planetă îndepărtată, unde s-a 


detectat existenţa vieţii inteligente. 

Chipul domnişoarei locotenent Taylor s-a făcut alb ca varul, 
ca într-un delir. 

— Un moment, un moment! a exclamat, ridicând mâinile. Nu 
pot continua să mai ascult această istorie incredibilă decât în 
prezenţa părinţilor voştri şi a procurorului care se ocupă de 
minori. 

De data asta, cei ce s-au privit nedumeriţi au fost Nicholas şi 
Beth. Nu se gândiseră la aşa ceva. Vizita lor la FBI n-avea să fie 
chiar atât de simplă cum plănuiseră. 

— Lasă-i să continue, domnişoară locotenent. Fiindcă aşază 
piesele care ne lipsesc în aşa fel încât să înţelegem şi noi tot 
rebusul ăsta, a spus Aldous Fowler. După aceea, vom cere 
părinţilor lor să ne autorizeze să folosim aceste informaţii. 

— Ceea ce spun copiii, Aldous, e prea important şi prea grav, 
ca să nu fie luat în serios. Până şi cel mai nepriceput avocat din 
New York City ar putea să le anuleze mărturiile şi să ne bage pe 
toţi la mititica pentru o bună bucată de vreme, acuzându-ne că 
am încălcat drepturile constituţionale ale unor martori minori. 
Nu pot îngădui să se întâmple aşa ceva. Du copiii în sala de 
conferinţe şi cere-le datele şi numerele de telefon ale părinţilor, 
ca să încercăm să-i localizăm. Eu trebuie să-l informez imediat 
pe procuror. 

Atât părinţilor lui Nicholas Kilby, cât şi mamei lui Beth 
Hampton nu le venea să creadă că un inspector de la 
Departamentul de Omucideri al poliţiei le cerea la telefon să 
vină urgent la birourile FBI, unde se aflau copiii lor. Şi, cu toate 
că inspectorul Fowler îi sfătuise insistent să nu-şi facă griji 
pentru aceştia, fiindcă nu era decât o chestiune de rutină şi o 
formalitate, nici unul dintre ei nu s-a liniştit până ce domnişoara 
locotenent Taylor şi un procuror înţelegător, care se ocupa de 
minori, nu le-au povestit în detaliu tot ce se petrecuse. 

— Cred că vă simţiţi mândri, a spus domnişoara locotenent 
Taylor după ce Nicholas şi Beth şi-au făcut declaraţiile. 
Mărturiile lor ne-au oferit multe date importante în legătură cu 
această chestiune delicată pe care, în alte circumstanţe, ar fi 
fost foarte posibil să nu o cunoaştem. 

Procurorul pentru minori, un tânăr care purta un costum 
cenuşiu-deschis şi o cravată ţipătoare în dungi, a întărit această 
opinie. 


— Da, Nicholas şi Beth au acţionat cu o responsabilitate 
superioară vârstei lor. În felul lor, ei sunt doi mici eroi, a spus, 
râzând. Puţini puşti s-ar fi gândit să vină direct la FBI ca să 
povestească ceea ce ştiau despre aceste asasinate, a mai 
adăugat. 

Aldous Fowler l-a ciufulit pe Nicholas şi i-a făcut cu ochiul lui 
Beth. 

Acele simple vorbe i-au făcut pe domnul şi pe doamna Kilby 
să se simtă mândri de fiul lor şi să-l ducă acasă numai în 
pupături, de parcă ar fi ieşit victorios dintr-o operaţie pe cord 
deschis. Doamna Hampton, totuşi, a fost mai critică faţă de 
purtarea lui Beth. 

— Nu crezi că ar fi trebuit să-mi vorbeşte despre toate astea 
înainte de a merge la poliţie? a întrebat-o ea după ce a urcat în 
maşină ca să se întoarcă acasă, pe Madison Avenue. 

— Ne-am gândit, chiar ne-am gândit, mama; dar nu voiam 
să vă faceţi griji pentru nimic. 

— Numeşti „nimic" o informaţie necunoscută nici măcar de 
poliţie, despre nişte oameni de ştiinţă care au fost asasinați într- 
un chip oribil? 

Beth n-avea nevoie să-şi gândească răspunsurile. Era 
adevărat că, atunci când se hotărâseră să se ducă la agenta 
specială FBI însărcinată cu investigația, nu se gândiseră nici la 
procurorul pentru minori, nici la părinţi. Dar, cu excepţia acestei 
situaţii neprevăzute, ei planificaseră amănunţit ce trebuiau şi ce 
nu trebuiau să spună poliţiei. De aici înainte, trebuiau să aibă 
aceleaşi rezerve şi faţă de părinţii lor. 

— La început, ne-am gândit că n-avea prea mare importanţă. 
Nici nu ne-am fi putut închipui că poliţia nu ştia nimic despre 
Fundaţia Univers. 

— E adevărat ce aţi spus despre pagina web a ŞETA? 

— Da, mamă, a minţit Beth. Pagina asta, unde am putut să-l 
vedem pe profesorul Kenneth Kogan şi să citim istoria grupului 
de oameni de ştiinţă, a dispărut de pe internet. Doar ai văzut 
când a verificat poliţia. 

— Domnişoara locotenent Taylor mi-a spus că n-aveţi de ce 
să vă temeţi, nimeni nu va şti că voi aţi dat declaraţii cu privire 
la această chestiune. Acum sunteţi nişte martori protejaţi. 

— Mai bine aşa, mamă, prefer să uit repede toate astea, a 
spus Beth Hampton, cu glas obosit. 


Dar ea ştia că nu va uita. 


/luzionistul 
11 


— Oamenii mei mi-au spus că am să dau de el aici, a zis 
domnişoara locotenent Taylor, apărând ca o stafie la masa dintr- 
o braserie apropiată de FBI, unde Aldous Fowler se dusese să 
mănânce. 

Detectivul a ridicat privirile şi nu şi-a ascuns bucuria de ao 
vedea. 

— Ai poftă de nişte spaghete alle vongole? Aici le fac foarte 
gustoase. 

— Îţi accept invitaţia, Aldous, a spus şi s-a aşezat în faţa lui. 

Aldous Fowler a chemat chelnerul şi i-a cerut încă o farfurie 
cu spaghete şi o sticlă cu vin spumos. 

— Îţi place bucătăria italienească? 

— Sunt un devorator de paste, sunt bogate în carbohidrați. 

— Eu prefer salatele. 

— Dacă vrei, pot cere să-ţi aducă una cu roquefort, o să-ţi 
placă. 

— Nu te deranja, nu-mi strică să schimb dieta pentru o zi. 

— Credeam că erai la Washington. 

— Şi chiar am fost, abia m-am întors. 

— Sunt turbulenţe la vârf? 

— Încep să bată vânturile. 

— Au început presiunile? 

— De foarte de sus. Vor rezultate imediate şi n-au nevoie de 
ipoteze. 

— Dar acum cazul nostru va fi mai greu de investigat. Toată 
lumea cunoaşte ce modus operandi are asasinul, nu există nici 
un detaliu secret care să ne permită să aflăm dacă o pistă e de 
încredere ori nu. Unii chiar vorbesc deja de răpiri extraterestre, 
ca să explice sustragerea creierelor din craniile victimelor. 

Domnişoara locotenent Taylor a surâs. 

— Un comentator de televiziune a ajuns să afirme că savanții 
noştri au trezit curiozitatea unor fiinţe venite din altă lume şi 
care trăiesc printre noi cu gândul de a extermina specia umană, 


a spus. 

— Au înnebunit cu toţii. 

— Poate că ai dreptate, dar va trebui să ne continuam 
drumul prin labirint. Tocmai despre asta voiam să-ţi vorbesc. 

Chelnerul s-a apropiat, aducându-le două pahare cu 
Lambrusco. 

— Am cerut statisticienilor de la FBI să-i analizeze pe toţi 
tinerii care au locuit la Tannhäuser între anii universitari 1949 şi 
1955, luându-ne după listele studenţilor de la Universitatea 
Cornell. În acei ani, au locuit la căminul Tannhăuser vreo mie de 
studenţi. Dintre ei, doar 120 în anul 1949, când au sosit la 
Universitatea Cornell Kenneth Kogan şi Adam Grosling. 30 dintre 
ei au murit din diferite cauze, printre ei şi Adam Grosling. Dacă îl 
tăiem de pe listă şi pe dispărutul Kenneth Kogan, ne rămân 89 
de studenţi vii din aceeaşi promoţie, printre care s-ar putea 
număra şi următoarea victimă şi însuşi asasinul. 

— Cu toţii nişte bătrâni de 70 de ani şi ceva. 

— Da, şi majoritatea sunt înalte cadre de conducere, agenţi 
de Bursă, arhitecţi, profesori, avocaţi, ingineri, economişti şi 
oameni de ştiinţă pensionari, răspândiţi pe întreg teritoriul 
Statelor Unite. Agenţi de-ai FBl-ului se vor întâlni cu fiecare 
dintre ei şi sper să ni se ofere o pistă. Mulţi dintre ei trebuie să 
le fi cunoscut pe victimele acestor crime. 

Aldous Fowler a băut o înghiţitură mare de vin. 

— Vreo femeie? a întrebat. 

— Nici una. Tannhäuser era un cămin numai pentru băieţi. 

— Doctoriţa Hart încă nu şi-a găsit locul pe această listă. 

— Să nu crezi asta, Aldous. 

— Ai găsit ceva care s-o lege de ceilalţi oameni de ştiinţă? 

— Am ajuns la concluzia că ea trebuia să ştie totul despre 
Adam Grosling; dacă, după cum se pare, a fost amanta lui, 
trebuia să ştie şi de existenţa unui lucru atât de enigmatic şi 
compromiţător precum ceea ce căutau răpitorii lui Kenneth 
Kogan la el acasă. Ceva îndeajuns de valoros ca să omori pentru 
a-l obţine. 

— Totul arată că Paul Drester, John Seik, Kenneth Kogan şi 
Adam Grosling făceau parte dintr-un grup de studenţi pe care îi 
unea o legătură specială: un club universitar, un cerc politic, o 
grupare ştiinţifică... 

— „. Ori o societate secretă, a conchis domnişoara 


locotenent Taylor. 

— Da, o societate secretă. Dar cu ce scop, ce ascundeau ei 
şi de ce? Domnişoara locotenent Taylor îşi răsucea furculiţa în 
spaghete. 

— Unul dintre studenţii care a locuit la Tannhăuser împreună 
cu Kenneth Kogan se numeşte Jacob Bloom. E profesor onorific 
la Universitatea Columbia, aici, în New York City, şi specialist în 
istorie veche, societăţi secrete şi simbologie criptică. Am venit 
de la Washington ca să-l întâlnesc mâine. 

— Pot să te însoțesc? Mi-ar plăcea... 

Târâitul telefonului mobil al agentei speciale a FBl-ului i-a 
întrerupt. 

— Locotenent Taylor la telefon, a spus. 

Un glas distorsionat i-a răsunat în ureche, chiar când acţionă 
instinctiv funcţia „hands free" şi înregistrarea audio, Aldous 
Fowler a amuţit. 

— Spune-i şefului tău că trebuie să mai adauge un cadavru 
la lista de savanţi asasinați. Au să-l găsească la casa lui de pe 
plaja din Atlantic City. Numele lui este Lars Murliken. 

Domnişoara locotenent Taylor şi-a apropiat mobilul de buze. 

— Cine sunteţi? De ce-ar trebui să vă dau crezare? 

— Fiindcă eu sunt Kot. 


Clubul Gotic 
11 


Sosirea lui Susan Gallagher la studiourile NBC a fost primită 
de portarii şi tinerii de la recepţia de la parter cu un ropot de 
aplauze. La început, şi-a spus că urarea de bun venit n-avea nici 
în clin, nici în mânecă cu ea şi s-a uitat în spate să vadă pe cine 
aclamau atât de răsunător. Dar, când a văzut că toţi se uitau fix 
la ea, şi-a dat seama că tot holul imens al edificiului era doldora 
de buchete de flori de toate culorile şi speciile imaginabile. 

— Sunt pentru dumneavoastră, a informat-o un paznic care 
aştepta să-i vadă reacţia de surprindere în faţa unui dar atât de 
generos. 

Susan Gallagher s-a uitat, mirată, în jurul ei. 

— Era singurul loc din studiouri unde încăpeau toate 


buchetele, a explicat, zâmbitoare, o tânără centralistă. 

O altă tânără de la recepţie s-a apropiat de ea şi i-a înmânat 
un pliculeţ închis. Susan Gallagher tremura de emoție în timp 
ce-l deschidea. A scos cartea de vizită şi a citit rândurile în 
tăcere: „leri erai o parte din visurile mele, azi eşti o parte din 
viaţa mea. Te iubesc, Walter". 

Aceeaşi tânără care îi dăduse pliculeţul s-a apropiat şi, de 
parcă îi mărturisea un secret, i-a spus la ureche: 

— Şeful vă aşteaptă la dumneavoastră în birou. Pare destul 
de supărat, v-a căutat toată dimineaţa. Îl anunţ că aţi sosit. Asta 
are să-l liniştească. 

— Mulţumesc, vă mulţumesc tuturor. 

Tilfor Wallace, directorul emisiunii ei de interviuri, stătea în 
spatele mesei de lucru din biroul lui Susan. La intrarea ei, şi-a 
ridicat privirile, ca la vederea unei stafii, şi a spus: 

— Sper să ai o explicaţie convingătoare pentru faptul că ai 
lăsat redactorii emisiunii să te aştepte toată dimineaţa. 

— Aseară am lucrat până în zori pentru emisiune, ar trebui 
să-mi plăteşti ore suplimetare în loc să-mi faci reproşuri. 
Redactorii trebuiau să fi lucrat fără mine în vederea următorului 
interviu. 

— Asta vor şi face de aici înainte: vor lucra fără tine. Eşti 
concediată! 

Susan Gallagher a izbucnit în hohote de râs. 

— Când ai să renunţi să mă mai ameninţi cu concedierile 
tale sâcâitoare ori de câte ori te superi pe mine? Doar nu-s o 
fetiţă pe care s-o sperii cu vrăjitoare calare pe mătură, ca să-şi 
scrie temele. 

— Pentru mine eşti în continuare o fetiţă, Susan, şi de data 
asta îţi spun serios: dacă nu-ţi controlezi răzvrătirile, va trebui 
să-ţi cauţi de lucru în altă parte. 

— Să fim serioşi, Tilfor, ne cunoaştem de ani de zile, am 
lucrat împreună zi şi noapte în vremuri grele, până am alcătuit o 
mare echipă de jurnalişti, ocupăm primele locuri în grilele de 
audienţă şi ştii că de nimic nu-mi pasă mai mult decât de 
această emisiune. 

— Atunci ar trebui sa iei totul mai în serios. 

— Aşa şi fac, Tilfor. Azi-dimineaţă am lipsit la şedinţa cu 
redactorii numai fiindcă eram obosită şi nu m-am trezit. 

— Frumoasa din Pădurea Adormită era doar un personaj de 


basm; dacă ar fi existat în realitate, ar fi fost concediată pentru 
neîndeplinirea zilei de muncă, oricât de fermecată ar fi fost, a 
spus directorul, ceva mai binedispus. 

— Frumoasa din Pădurea Adormită nu ţi-ar aduce veşti ca 
ale mele. Atitudinea directorului s-a schimbat aşa cum 
cameleonii îşi schimba culoarea pielii. 

— Ce veşti îmi aduci? 

— Au legătură cu asasinarea oamenilor de ştiinţă. 

— Asta ar putea fi o adevărată bombă de presă. 

— Eu nu mă opresc din muncă nici în somn, ar trebui să ştii 
asta. 

— Toate televiziunile pun mii de întrebări pe această temă, 
care a trezit tot atâta curiozitate ca şi asasinarea fraţilor 
Kennedy. 

— Noi vom da multe răspunsuri la aceste întrebări. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Am să-i iau un interviu lui Walter Stuck, el ştie multe 
despre tot ce se petrece. 

— Bunăoară? 

— Bunăoară că în spatele asasinatelor se ascunde o 
societate secretă medievală. 


Misiunea Ouroburos 
12 


— Am scăpat ca prin minune, NK, a spus Beth Hampton din 
liniştea Navei Interplanetare BH. 

— Mă rog, dar nici n-a fost mare chestie. Mama şi tata mi-au 
cumpărat în drum spre casă o cutie cu bomboane. Mama a zis 
că amărăciunile vieţii trebuie îndulcite, dacă vrei să nu devină 
amintiri dureroase. 

— Dacă părinţii tăi ar fi ştiut tot adevărul, la ora asta ai fi 
intern la o şcoală de corecție din Bronx, a spus Beth zâmbitoare. 

— Nu trebuie să luam chestia asta în glumă, BH. 

— Acum suntem martori protejaţi de FBI, aşa i-a spus 
domnişoara locotenent Taylor mamei, înainte de a pleca acasă. 

— Crezi că au să descopere jocul enigmelor fără sfârşit? 

— Dar nici măcar nu ştiau că ŞETA există cu adevărat! O să 


afle numai ce vrem noi să ştie. Şi, pentru moment, nu văd de ce 
trebuie să ştie ce căutăm noi în Misiunea Ouroburos. Aşa cum 
spuneai, nu-i decât un joc virtual pe internet, a lămurit Beth. 

— Mă gândesc că ar trebui să discutăm despre toate astea 
cu prietena noastră, Carol. Ea nu ştie că am vorbit cu poliţia. 

— Şi dacă are să creadă că am trădat-o? Ne-a spus că numai 
noi doi puteam cunoaşte adevărata istorie a Esenţei marelui 
Mister. 

— Şi nici n-o cunoaştem decât noi, BH. La poliţie n-am 
povestit decât despre Fundaţia Univers şi cei nouă studenţi care 
i-au pus bazele, ca să nu mai aibă loc şi alte crime. Urmând 
pista asta, pot să-l găsească pe profesorul Kenneth Kogan. Eu 
cred că prietena noastră, Carol, are să se bucure, chiar şi numai 
pentru asta, a spus Nicholas. 

— Ei bine, poate că dăm de Carol acolo unde am lăsat-o. 


/luzionistul 
12 


Domnişoarei locotenent Taylor nu i-a fost mai greu să 
localizeze din elicopter casa lui Lars Murliken de lângă Atlantic 
City decât să descopere fumul unui incendiu în inima unei 
păduri. Văzute de sus, licăririle albastre şi roşii ale celor patru 
maşini de patrulă aveau un efect de reclamă psihedelică în jurul 
gardului care despărţea grădina de plajă. Agenta specială FBI 
ceruse poliţiei din statul New Jersey să-şi deplaseze câţiva 
agenţi la domiciliul savantului recent ucis şi să aştepte acolo 
sosirea ei şi a unui detectiv criminalist din New York City. În 
douăzeci de minute au parcurs cei 150 kilometri care 
despărţeau Manhattanul de locul crimei. 

Casa lui Lars Murliken se înălța în faţa mării, la doar câţiva 
paşi de heliportul improvizat. Câţiva pescăruşi brăzdau cerul, 
lansând ţipete isterice către nou-sosiţi, pe când aceştia îi 
salutau pe agenţii care stăteau de pază în jurul casei. 

Uşa era deschisă, deşi nici unul dintre poliţiştii din Atlantic 
City nu trecuse pragul ca să nu distrugă urmele pe care poate 
că le lăsase asasinul la locul crimei. Domnişoara locotenent 
Taylor a scos din toc un pistol micuţ, pe care îl purta sub jacheta 


din piele, şi i-a făcut semn lui Aldous Fowler că vor intra fiecare 
pe câte o latură. Trebuiau doar să fie precauţi, fiindcă în interior 
nu părea să mai fie cineva în afara trupului fără viaţă şi, mai 
mult ca sigur, fără creier, al altui om de ştiinţă. În cursul 
zborului, Aldous Fowler aflase că Lars Murliken nu numai că 
studiase chimia la Universitatea Cornell, dar mai şi locuise în 
căminul studenţesc Tannhäuser în aceiaşi ani ca şi colegii săi 
asasinați, printre care se afla şi Kenneth Kogan. În pofida a ceea 
ce ar fi gândit la început, acum nu mai avea nici o îndoială că 
asasinul oamenilor de ştiinţă încerca să se răfuiască pentru ceva 
din trecut, prezent ori, poate, din viitor. 

O scară din lemn ducea până la catul de sus al casei, unde 
trebuiau să se afle dormitorul şi cadavrul lui Lars Murliken. Pe 
acesta din urmă l-a găsit Aldous Fowler în aceeaşi poziţie în care 
găsise şi trupul neînsufleţit al doctoriţei Hart la ea în dormitor. 
Purta pijama şi, cu ochii deschişi, privea în tavan cu o expresie 
de seninătate pe chip. 

— La prima vedere, totul coincide cu celelalte victime, a 
şoptit domnişoara locotenent Taylor, oprindu-se să se uite la 
cadavrul ce zăcea de parcă se afla într-o transă hipnotică. 

— Din nou acelaşi stigmat, a zis Aldous Fowler, apropiindu-se 
şi privind atent cuvântul „Kot" marcat cu fierul roşu în palma 
deschisă a mortului. 

Domnişoara locotenent Taylor a aruncat o privire în odaia ce 
nu izbutea să-i deştepte curiozitatea: tapet de hârtie pe pereţi, 
perdele cam uzate de culoare crem, mobile din mahon, câteva 
cărţi pe noptieră şi un deşteptător demodat de voiaj lângă pat. 
In aer plutea un miros puternic de carne arsă. 

— Ştii ce, Aldous? Cred că nu ţi-am spus că în locuinţele 
oamenilor de ştiinţă asasinați nu există nici un televizor. E un 
detaliu fără importanţă, dar acum mi-a venit în minte. 

— Jos sunt două calculatoare. E posibil ca toţi să fi folosit 
doar internetul ca să se informeze şi ca să ţină legătura între ei. 

— Şi asta-i ciudat. Până acum, arhivele informatice analizate 
de specialiştii noştri n-au detectat nici un tip de comunicare 
între victime. Nici măcar un mail lipsit de importanţă, nici măcar 
un „ce mai faci", „Când ne mai vedem". Nimic, a spus şi a ieşit 
din odaie. 

Lars Murliken era chel, iar capul lui nu oferea nici cel mai mic 
indiciu că cineva ar fi încercat să ajungă la creierul lui. Aldous 


Fowler a cercetat cadavrul fără să atingă trupul, dar a dat de 
ceva ciudat în palma aproape închisă a mâinii stângi. A ridicat-o 
uşor şi a răsucit-o niţel. Apoi a depărtat degetele aproape 
mumificate ale savantului mort şi a văzut alt stigmat, care nu 
apărea la nici una dintre celelalte victime. 

— Ar trebui să vezi asta, domnişoară locotenent! a strigat. 

Agenta specială a FBl-ului ieşise din dormitor ca să 
inspecteze camera de baie. S-a întors imediat. 

— Ce-ai găsit, Aldous? 

Privirile detectivului Fowler s-au oprit pe mâna stângă a 
cadavrului. 

— Ce naiba mai e şi asta?! 

— Pare un simbol ezoteric, a răspuns Aldous Fowler, 
scoţându-şi blocnotesul din servietă şi făcând acest desen: 


— Simbolul ori ce-o mai fi şi ăsta nu apărea la celelalte 
cadavre. 

— Dar de ce apare tocmai pe trupul lui Lars Murliken, şi nu şi 
pe celelalte? 

— Mă tem că asta e altă întrebare de adăugat la cele fără 
răspuns. Aldous Fowler a privit desenul şi a mijit din ochi. 

— E ciudat, a murmurat. 

— Lasă-mă să văd, a spus domnişoara locotenent Taylor, 
luând blocnotesul şi privind desenul în acelaşi mod ca Aldous 
Fowler. 

— Îi vezi? 

Agenta FBI a răspuns abia după câteva secunde. 

— Da, Aldous, sigur că îi văd. Par doi şerpi cu toracele unite 
şi cozile încolăcite. 

— E o simetrie. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu înţeleg nimic din simboluri ori chestiuni ezoterice, dar 
pot să jur că e vorba de o dualitate între două entităţi; două 
entităţi contrare, dar egale. 


Clubul Gotic 
12 


Consiliul Suprem al Clubului Gotic se întrunise în beciurile co- 
nacului lui Walter Stuck. Înveşmântaţi în rase negre de monahi 
medievali, cei doisprezece membri ai Consiliului stăteau aşezaţi 
în jurul mesei, care ocupa centrul sălii capitulare. Câteva torţe 
ardeau pe zidurile de piatră, accentuând Umbrele ce dansau pe 
chipurile lor ascunse sub glugi. 

Fratele Walter a îndeplinit ritul iniţial, ridicând glasul la 
fiecare dintre cele zece rugăciuni sacre. Apoi a spus cu aceeaşi 
exaltare: 

— Se apropie începutul unei noi ere! Şi, foarte curând, noi 
vom stăpâni lumea! Dumnezeu ne-a împlinit toate vrerile. A vrut 
ca toate nesomnurile noastre să fie, până la urmă, răsplătite. Ei, 
sacrilegii, hulitorii, ereticii, obraznicii adoratori ai ştiinţei, magii 
modernităţii, care caută adevărul în stelele din depărtări, sunt 
pedepsiţi cu severitatea pe care o merită aroganţa lor. Moartea 
va fi singura certitudine a oamenilor de ştiinţă, în vreme ce 
Provocarea şerpilor, simbolul nostru sacru, e pe punctul de a 
deveni adevărata faţa a Dumnezeului nostru. Ceasul revelaţiei a 
sosit! a încheiat, ridicându-şi braţele spre cer ca un iluminat. 

— Lăudat fie Dumnezeul nostru! a strigat fratele Wilson. Eu 
dau mărturie despre bătăliile noastre victorioase împotriva 
ereticilor, fiindcă ştiţi că misiunea pe care mi-a încredinţat-o 
Consiliul Suprem a fost dusă cu succes la bun sfârşit, în pofida 
propriilor mele îndoieli şi temeri: senatorul Vilmut Whitaker a 
acceptat să fie numit frate în Clubul Gotic şi astăzi, la sfârşitul 
întrunirii, va jura credinţă riturilor sacre ale societăţii noastre 
secrete. 

În sala capitulară, s-au ridicat câteva murmure de 
satisfacţie, dar glasul fratelui Robert le-a pus capăt: 

— Toate victoriile pe care le-ai pomenit, frate Wilson, nu ne 
vor fi de nici un folos, dacă ereticii vor continua să deţină Esenţa 
marelui Mister. 

Fratele Benson a intervenit, ca să-i potolească temerile: 

— Faci bine că-ţi exprimi cu glas tare neîncrederea, frate 


Robert, dar trebuie să ştii că am dat iar de locul unde-i ascunsă 
Esenţa marelui Mister, şi credem că vom putea să punem mâna 
pe ea imediat ce hackerii noştri vor reuşi să descopere codurile 
jocului ce ne va conduce la ea. 

— Un joc, ai spus? Ce mai e şi cu jocul ăsta de care nu ne-ai 
mai vorbit până acum? a întrebat vehement fratele Jack. 

Fratele Walter aşteptase în tăcere să vină momentul de a 
răspunde acestor întrebări: 

— Kenneth Kogan s-a temut, probabil, că s-ar putea întâmpla 
ceva cu Esenţa marelui Mister şi a hotărât să schimbe locul 
unde o ţinuse întotdeauna ascunsă, şi pe care nu-l cunoştea 
decât el: flacăra pe care o ţine în mână Statuia Libertăţii. 

— Blestematul ăsta genial era mult mai viclean decât 
credeai tu, frate Walter. Şi-a bătut joc de noi toţi chiar sub nasul 
nostru. 

— Dar a ars pe rug pentru această neobrăzare. 

— Dacă nu l-ai fi ars de viu, acum am şti unde a ascuns din 
nou Esenţa marelui Mister. În beciurile astea sunt instrumente 
de tortură care l-ar fi obligat să ne spună adevărul o dată pentru 
totdeauna. 

— Cu lectorul mental al doctoriţei Hart am aflat deja mult 
mai mult decât ne-ar fi mărturisit chiar el, după ce l-am torturat 
cu mijloace tradiţionale. Nu mai existau în mintea lui Kenneth 
Kogan nici o idee şi nici un gând pe care să nu le ştim deja în 
amănunt. Chiar şi emoţiile lui cele mai intime sunt în puterea 
noastră. 

— Atunci, cum de n-aţi pus încă Esenţa marelui Mister în 
mâinile Consiliului Suprem, aşa cum aţi promis? 

— Kenneth Kogan a conceput un soi de joc virtual pe 
internet, a cărui desfăşurare a încredinţat-o uneia dintre 
colaboratoarele lui, Carol Ramsey. Apoi i-a încredinţat tot ei şi 
Esenţa marelui Mister, cerându-i s-o ascundă într-un loc 
necunoscut din New York City, de care nici chiar el, Kenneth 
Kogan, să n-aibă cunoştinţă. Ca să se ajungă la acel loc e nevoie 
să se dezlege un şir de enigme, ale căror coduri sunt ascunse în 
joc. 

— Şi unde-i această Carol Ramsey? Cum de n-au găsit-o încă 
spionii noştri? 

— Lucrurile nu-s chiar atât de simple pe cât ai putea crede, 
frate Jack, a spus Walter Stuck, în faţa privirii întrebătoare a 


celorlalţi călugări din Consiliu. Această tânără e expertă în 
realităţi virtuale şi lucra împreună cu Kenneth Kogan la proiectul 
secret al NASA, Misiunea Ouroburos. Înainte de a pune noi mâna 
pe Kenneth Kogan, ea şi-a schimbat domiciliul şi de atunci 
nimeni nu mai ştie nimic de ea, şi nici unde mai stă. De parcă ar 
fi înghiţit-o pământul. 

Fratele Robert, care până în clipa aceea stătuse tăcut şi 
ascultase atent lămuririle lui Walter Stuck, a dat cu pumnul în 
masă şi a strigat: 

— Păi, faceţi ceva pentru ca pământul s-o scuipe din 
ascunzătoare, blestemată să fie! 

— Linişteşte-te, frate Robert, nu va fi nevoie s-o căutăm. V- 
am mai spus că totul e sub control, a zis Walter Stuck, 
muşcându-şi buzele, ca să nu răbufnească de furie. 

Mai mult chiar decât pe ereticii oameni de ştiinţă, el ura tipe- 
tele, care îi aminteau de paznicii de la orfelinatele unde stătuse 
când era copil. 

— Atunci, explică-ne ce vrei să spui. 

— Kenneth Kogan a invitat doi tineri de la ŞETA să ia parte la 
jocul virtual de pe internet şi le-a încredinţat misiunea de a găsi 
locul unde-i ascunsă Esenţa marelui Mister. Ei ne vor duce până 
la ea. 

— Şi dacă tinerii nu-şi duc misiunea la bun sfârşit? 

— Vor căuta s-o găsească hackerii noştri. Au reuşit deja să 
ocolească dispozitivele de securitate ale programului informatic, 
iar acum sunt gata să intre în joc... 

Fratele Jack l-a întrerupt: 

— Eu cred că-i prea primejdios pentru Clubul Gotic şi pentru 
noi toţi ca tinerii aceştia să ştie că există Esenţa marelui Mister. 
Până acum, nimeni, cu excepţia Consiliului şi a lui Kenneth 
Kogan, n-a ştiut nimic despre ea şi puterile ei. 

— Fiţi siguri că aceşti tineri n-au să rămână în viaţă, ca să 
poată vorbi despre ea. 


Misiunea Ouroburos 
13 


Au introdus codul „scrabble" pe pagina de început a jocului 


cu enigme fără sfârşit, observând pe loc că personajele virtuale 
erau tot alături de Carol Ramsey, privind mozaicul înţelepciunii. 

— Trebuie să admit că nu suport să stau aici fără voi, a spus 
Carol, clipind delicat din pleoape. 

— Nici noi fără tine, a murmurat Nicholas. 

Dar Beth a mers drept la ţintă. 

— Trebuie să-ţi spunem ceva, Carol. Ceva ce am făcut fără 
ştirea ta, dar ce NK şi cu mine am considerat că trebuia să 
facem singuri. 

— V-am mai spus că sunteţi liberi să luaţi propriile voastre 
decizii. 

— Azi după-amiază am fost la birourile FBl-ului, ca să le 
vorbim despre Fundaţia Univers, a lămurit-o Nicholas. 

Carol Ramsey a devenit foarte atentă. 

— Şi ce le-aţi spus? 

— Nu le-am spus nimic din ceea ce FBl-ul n-ar trebui să ştie. 
Le-am spus numai istoria fundaţiei şi a membrilor ei, în ideea că 
astfel ar putea face ceva pentru ca măcar ceilalţi savanţi care 
fac parte din fundaţie să nu fie şi ei asasinați. 

— Au mai ucis pe unul, care se numea Lars Murliken. Tocmai 
s-a anunţat la ştiri. 

— O, nu! a exclamat Beth. 

— Ne pare foarte rău, Carol. Poate că de-am fi vorbit mai 
devreme... Carol i-a consolat pe un ton amabil, dar ferm: 

— Nu-i vina voastră. Nici una dintre aceste crime nu-i vina 
nimănui. Asasinii n-au nevoie ca să ucidă şi de alte motive în 
afara credințelor lor diabolice. 

— Tu nu ştii cine-s ceilalţi membri ai Fundaţiei Univers care 
mai sunt în viaţă, Carol? Am putea anunţa poliţia ca să-i 
protejeze înainte de a fi prea târziu, a insistat Beth. 

— Credeţi că, de-aş şti, aş sta aici cu braţele încrucişate, 
aşteptând ca un nou om de ştiinţă să apară pe lista sinistră a 
morţilor? Eu nu le cunosc decât pseudonimele, ca şi voi. Singurii 
care cunoşteau adevăratele nume ale celor nouă studenţi de la 
Universitatea Cornell care au alcătuit Fundaţia Univers erau 
chiar ei înşişi. De aceea, asasinul trebuie să fie unul dintre ei. 

— Şi detectivul Aldous Fowler crede la fel, a spus Beth. 

— Le-aţi spus ceva despre Esenţa marelui Mister şi jocul 
enigmelor fără sfârşit? 

— Doar că Esenţa marelui Mister era tocmai ceea ce căutau 


răpitorii în casa profesorului Kenneth Kogan, dar că n-avem nici 
cea mai mică idee despre ce putea fi ea. 

— Şi nici măcar nu i-am minţit, a subliniat Beth. 

— Jocul enigmelor fără sfârşit nu va ajuta poliţia la 
descoperirea asasinului, dar va afecta viitorul întregii Esenţe a 
Misterului. Propriul vostru viitor. 

— De aceea nici n-am spus nimic nici despre ea, nici despre 
joc. Poţi să fii liniştită, Carol, a asigurat-o Nicholas. 

Carol a tăcut câteva secunde. Apoi a anunţat: 

— Şi eu am o veste pentru voi. Beth şi Nicholas au ciulit 
urechile. O veste proastă, a continuat Carol. Intruşii pe care i-a 
detectat dispozitivul de securitate al sistemului au intrat în joc şi 
acum controlează Umbrele. 

— Ce înseamnă că acum controlează Umbrele? a iscodit-o 
Beth. 

— Înseamnă că, de acum înainte, duşmanii noştri vor fi 
controlaţi de ei, şi nu de programul jocului. 

— Ca într-un joc on-line? 

— Da, ceva asemănător unui joc on-/ine. 

— Atunci e şi mai amuzant să scăpăm de ei, ştiind că de 
cealaltă parte a jocului e cineva la fel de real ca noi! a exclamat 
Nicholas, mişcându-şi personajul virtual dintr-o parte într-alta, 
cu arma spaţială în mână. 

— Nu va fi chiar aşa de simplu, NK: dacă-s reale, aceste 
personaje pot fi periculoase. Nu trebuie să aveţi încredere, a 
spus Carol. 

— Dar n-avem altă alegere! Nu-i adevărat? a întrebat Beth. 

— Nu, n-avem altă alegere. 

— Atunci, să trecem la a doua fază a jocului, a sugerat Beth, 
care n-avea chef să se mai gândească la această chestiune, cu 
toate că-i era frică. 

— Trebuie s-o găsiţi singuri pe harta New Yorkului pe care v- 
am dat-o eu. 

— Statuia Libertăţii? a întrebat Nicholas. 

— Desigur, NK. 

— Problema e cum ajungem până acolo, BH. 

— Cu asta vă pot ajuta eu, a zis Carol Ramsey. Baza virtuală 
a ŞETA e în New Jersey, pe malul fluviului Hudson, în faţa insulei 
Libertăţii. Ajungem imediat la statuie. 

— Vom naviga? a întrebat Beth. 


— Vom survola apa! a zis Carol. 


/luzionistul 
13 


Profesorul Jacob Bloom îi aştepta lângă o Alma Mater a 
înţelepciunii, o sculptură monumentală instalată pe un tron 
uriaş, cu braţele deschise ca pentru a le ura bun venit. 

In spatele fragilului Jacob Bloom, se înălța Low Memorial 
Library, un impunător templu neoclasic, a cărui faţadă era 
alcătuită din coloane groase, cu capiteluri în stil ionic, prima 
clădire ce făcuse parte din campusul Universităţii Columbia la 
sfârşitul secolului al XIX-lea. 

Încă nu era ora nouă dimineaţa când domnişoara locotenent 
Taylor şi detectivul Fowler au urcat prima scară apropiindu-se 
de profesor. Era un bărbat slab şi mărunţel, cu păr alb şi rar, o 
frunte doldora de pistrui şi o faţa ascuţită. Mergea de ani de zile 
sprijinindu-se într-un baston cu mâner aurit. 

— Domnul Jacob Bloom? a întrebat domnişoara locotenent 
Taylor. Profesorul s-a apropiat, zâmbind. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnişoară locotenent. 

Şi-au strâns mâinile, iar agenta specială FBI i l-a prezentat 
pe Aldous Fowler. 

— Vreau să vă mulţumesc pentru cât de amabil aţi fost, 
acceptând să ne vedem, domnule profesor. 

— Nu mă mai complimentaţi, a răspuns profesorul, lovind 
aerul cu mâna liberă. Vizita dumneavoastră mă onorează şi sper 
să vă fiu cât de cât de folos în această situaţie groaznică. De 
când am aflat de crime şi de dispariţia bătrânului Kenneth, îmi 
amintesc fără încetare de anii pe care i-am petrecut împreună la 
căminul Tannhäuser şi Universitatea Cornell. Ah, domnişoară 
locotenent, cum mai trece vremea! 

Au început să urce scara, pas cu pas. 

— Imi pare rău că trebuie să urcați treptele, domnule 
profesor, nu ştiam că vă folosiţi de baston, a zis domnişoara 
locotenent Taylor, scuzându-să că alesese să se întâlnească 
lângă sculptura ce reprezenta Alma Mater. 

— Urc şi cobor zilnic aceste trepte de mai bine de 40 de ani, 


şi în ziua când n-o voi mai putea face singur n-am să mai vin la 
universitate. Aşa că înţelegeţi de ce trebuie să mă antrenez tot 
timpul, a glumit profesorul Jacob Bloom, strângând din ochi ca 
un bătrânel simpatic. 

Părea mai bătrân decât în realitate. 

În câteva minute, au intrat în biblioteca Low Memorial 
Library a Universităţii Columbia. 

— Aţi mai fost vreodată aici? a întrebat profesorul, după ce 
au trecut de controlul de acces. 

— Nu, e prima dată când venim în această universitate, a 
răspuns domnişoara locotenent Taylor, pe când Aldous Fowler 
privea uluit imensa rotondă din interior şi cupola foarte înaltă de 
deasupra capetelor lor. 

— Deşi nu-i vizitat de mulţi turişti, Low Memorial Library e 
unul dintre edificiile cele mai frumoase din New York City. 

— Aici se află biblioteca universităţii? a vrut să ştie Aldous 
Fowler, care continua să privească uluit de jur-împrejur. 

— Din nefericire nu, domnule... 

— ... Aldous Fowler. 

— O, scuzaţi-mă, domnule Fowler, întotdeauna am reţinut cu 
mare greutate numele. 

— N-are nici o importanţă. 

— Şi, cum vă spuneam, din nefericire, biblioteca Universităţii 
Columbia nu se află aici: în 1934, a fost mutată în Butler Library, 
edificiul din faţa acestuia. Puţină lume ştie că ea are peste şase 
milioane de volume şi e una dintre cele mai importante din 
Statele Unite. 

— Atunci, la ce-i folosită această clădire? a întrebat 
domnişoara locotenent Taylor, în vreme ce aşteptau să vină 
ascensorul. 

— La ceva ce înghite totul ca un boa flămând: administraţia, 
a spus profesorul, zâmbind din nou. 

Au urcat cu ascensorul până la etajul întâi şi s-au îndreptat 
spre o sală de întruniri micuță, de lângă galeria unde era expusă 
o amplă colecţie de documente, cărţi şi portrete ce ilustrau 
istoria universităţii. 

Pereţii sălii erau acoperiţi cu biblioteci în care se aflau cărţi 
vechi, cu tablouri şi jaluzele prin care se ghiceau siluetele 
celorlalte edificii din campus. În centru se afla o masă rotundă, 
înconjurată de zece fotolii, iar în fundul sălii se observa un colţ 


de lectură, cu două lampadare şi patru fotolii mari, din piele. 

— Eu obişnuiesc să vin aici când vreau să am linişte. N-are 
să ne deranjeze nimeni, a spus profesorul Jacob Bloom. 

Făcând un gest cu mâna, peofesorul i-a invitat pe 
domnişoara locotenent Taylor şi pe detectivul Fowler să ia loc pe 
două fotolii mari din colţul pentru lectură. Apoi, şi-a sprijinit 
bastonul de o bibliotecă din apropiere şi s-a aşezat cu oarecare 
greutate în faţa celor doi poliţişti. 

— Ei bine, domnişoară locotenent, ce doriţi să aflaţi de la 
mine? Vă mărturisesc că ultima dată am văzut un agent FBI într- 
un film şi de atunci au trecut mulţi ani, a spus profesorul, cu un 
surâs melancolic. 

— Am găsit numele dumneavoastră pe lista studenţilor de la 
Universitatea Cornell care au locuit la căminul Tannhăuser între 
1949 şi 1955, şi ne gândim că poate ne-aţi putea spune câte 
ceva despre fiecare dintre savanții asasinați şi despre dispărutul 
Kenneth Kogan. 

— Într-adevăr, i-am cunoscut pe toţi şi sunt încă uluit de cele 
petrecute. E ceva sălbatic, brutal, inuman. Cine ar putea face 
aşa ceva? 

Aldous Fowler a deschis un reportofon de buzunar, l-a pus în 
centrul măsuţei pătrate dintre ei şi a început să ia notițe. 

— Asta şi încercăm să aflăm, domnule profesor, a spus 
domnişoara locotenent Taylor, scoțând din dosarul ei câteva 
fotografii. l-a arătat profesorului Jacob Bloom una dintre ele şi a 
continuat: Trebuie să vă arătăm fotografiile cadavrelor, sper că 
ne înţelegeţi. 

Jacob Bloom a consimţit fără o vorbă. 

— Îl cunoaşteţi pe acest bărbat? 

Profesorul a luat poza şi a privit-o neliniştit. Dar s-a calmat, 
văzând că omul din fotografie părea mai curând adormit decât 
mort. Nu era nici cea mai mică urmă de suferinţă pe chipul 
bărbatului, pe care îl cunoscuse în urmă cu mai bine de 50 de 
ani. 

— E Paul Drester, fără îndoială. 

— Aţi fost prieten cu el la Tannhäuser? 

— Mă rog, acolo ne cunoşteam cu toţii, fireşte, dar n-am fost 
apropiaţi. 

— Ce ne puteţi spune despre el? 

— Paul era un tânăr destul de timid. Inteligent şi retras, 


trecea mai mult neobservat în activităţile desfăşurate în cămin 
şi universitate; ştiţi ce vreau să zic: petreceri, câte o băută, 
concursuri sportive, excursii, fete. Spunea că nu-l interesa nimic 
şi că el venise la Universitatea Cornell să studieze, nu să se 
distreze. 

Domnişoara locotenent Taylor i-a arătat următoarea 
fotografie. 

— Şi acesta? 

— Bietul de el! John Seik era un tip grozav, exact contrariul 
lui Paul. Cunoştea pe toată lumea şi intra în toate încurcăturile. 
Era amuzant ca un clovn şi, dacă stăteai lângă el, râdeai de nu 
mai puteai. Şi asta nici măcar nu-i afecta studiile, era strălucit. 
Avea acelaşi succes şi la examene, şi la fete. John Seik era 
prieten cu toată lumea şi niciodată n-ar fi fost în stare să facă 
rău cuiva. Un geniu de neuitat. 

Aldous Fowler tăcea, luând notițe din când în când. 

— Un geniu? a întrebat domnişoara locotenent Taylor. 

— Da, o fiinţă excepţională, care a ajuns un mare om de 
ştiinţă. Descoperirile lui referitoare la originile vieţii sunt 
admirate în întreaga lume. Nici nu-mi explic cum de nu i-au dat 
premiul Nobel. Fiindcă, dacă cineva îl merita, atunci el era acela. 
Nu-mi vine să cred că a trecut prin aşa ceva, a spus, mişcat, 
privind fotografia. A pus-o pe masa şi a luat fotografia pe care i- 
o întindea agenta specială a FBl-ului. O, nu! Nu ştiam că şi Lars 
Murliken a fost ucis, a spus, ducându-şi mâna la faţă. 

— L-au ucis ieri în zori, în casa lui din Atlantic City. 

— Dar cum e posibil?! Lars Murliken era un om bun, un coleg 
binevoitor şi liniştit. Pe lângă ştiinţă, îl pasiona muzica şi a făcut 
parte dintr-o orchestră, una dintre cele mai bune din 
Universitatea Cornell. Cred că a luat vreo două premii pentru 
saxofon solo. Ce fiinţă diabolică poate comite un asemenea 
masacru? N-are nici o logică, nici o logică. Ochii domnişoarei 
locotenent Taylor şi ai lui Aldous Fowler s-au încrucişat, 
privindu-se complice, chiar în momentul în care profesorul a luat 
următoarea fotografie. Adam Grosling? Ce legătură are Adam 
Grosling cu aceste crime? 

— Credeam că ne-aţi putea da, poate, o pistă care să pună 
în evidenţa o asemenea legătură, a spus domnişoara locotenent 
Taylor sub privirea plină de speranţe a lui Aldous Fowler. 

— Adam Grosling a murit acum câteva luni în casa lui din 


Long Island, după ce trăise paralizat peste douăzeci de ani în 
urma unui accident. 

— Asta ştim, domnule profesor. 

— N-a avut niciodată prea mult noroc. 

— Ce ne puteţi spune despre el? 

— Nu prea multe. A făcut o pauză, ca şi cum ar fi răscolit 
printre amintiri. Adam Grosling era pe atunci un tânăr destul de 
ciudat, complexat şi nesigur, aş zice eu. Poate nu era chiar atât 
de solitar ca Paul Drester, dar ori de câte ori era printre 
studenţi, tăcea. Poate că-şi închipuia că pe nimeni nu interesa 
ceea ce ar fi putut spune el. Era obsedat de mintea omenească, 
de cum funcţiona aceasta. Unii studenţi spuneau că părea un 
zombi, din cauza că era mereu îngândurat. Cu siguranţă că 
niciodată n-a putut trece peste moartea tatălui său. A fost o 
mare lovitură pentru el. 

Domnişoara locotenent Taylor şi-a îndulcit glasul ca şi cum s- 
ar fi temut să nu-l deştepte pe Jacob Bloom dintr-o transă 
hipnotică; privea parcă spre infinit. 

— Dar cum a murit tatăl lui Adam Grosling, domnule 
profesor? 

— Nu ştiţi? 

Domnişoara locotenent Taylor şi Aldous Fowler şi-au 
încrucişat din nou privirile. 

— Nu, domnule profesor, spuneţi-ne, vă rugăm. 

— Şi-a tăiat capul cu propria-i ghilotină. Printre studenţi se 
zvonea că se credea posedat de diavol, dar nimeni n-a aflat 
vreodată amănuntele istoriei. Adam Grosling a urmat vreme de 
câteva luni un tratament psihiatric. Era primul său an de 
rezidenţă la Tannhäuser şi în perioada aceea a fost cel mai 
strălucit student din întreaga Universitate Cornell, în ciuda 
sinuciderii tatălui său. Apoi a devenit cel mai bun neurolog din 
Statele Unite, până a căzut de pe cal şi şi-a frânt coloana 
vertebrală în mai multe locuri. 

— L-aţi mai văzut după ce aţi absolvit universitatea? 

— L-am văzut odată vorbind la televiziune despre 
incredibilele capacităţi ale creierului omenesc, dar de atunci au 
trecut peste 30 de ani. Înainte de a veni la New York City, am 
fost profesor la Universitatea Memphis, în statul Tenessee. Nu 
m-am mai întâlnit niciodată cu vreun coleg de la căminul 
Tannhăuser. Aşa-i viaţa, ajungi să cunoşti mulţi oameni, să-i 


apreciezi şi pe urmă nu-i mai vezi niciodată. 

O nouă fotografie a trecut din mâinile domnişoarei 
locotenent Taylor în ale profesorului. Acesta a apropiat-o de 
ochi, ca s-o vadă mai bine. N-o cunoştea pe femeia moartă pe 
care i-o arăta agenta specială a FBl-ului. 

— Aceasta trebuie să fie doctoriţa de la Centrul Grosling, 
despre care a vorbit directorul FBI la conferinţa de presă. 

— Aţi văzut-o vreodată? 

— Nu, niciodată, a spus profesorului fără ezitare. Din cauza 
ei se fac cercetări asupra vieţii private a lui Adam Grosling? 

— Despre viaţa privată a lui Adam Grosling nu se fac 
cercetări, domnule profesor. Dar suntem informaţi că a fost 
protectorul defunctei doctoriţe Katie Hart şi căutam orice soi de 
legătură între moartea lui şi sustragerea creierelor de la savanții 
asasinați. 

— Mă tem că nu vă pot da nici o mână de ajutor. Nu ştiu 
nimic în acest sens. 

— Şi ce ne puteţi spune despre dispărutul Kenneth Kogan? 

Profesorul a privit fotografia şi un zâmbet binevoitor i-a 
apărut pe buze. 

— Era cel mai bun dintre noi toţi. Nu cred că a mai existat în 
întreaga istorie a Universităţii Cornell cineva atât de înţelept şi 
ingenios ca el. Ştia totul despre orice, era o adevărată 
enciclopedie ambulantă, şi era în stare să creeze aparatele şi 
maşinăriile cele mai neobişnuite şi nebănuite. 

— inventator? 

— Mult mai mult decât atât. Eu aş zice că era un adevărat 
geniu. Când am aflat că lucra pentru proiectele NASA de 
călătorii spaţiale, m-am bucurat pentru el. Spunea mereu că 
avea să călătorească până la un castel înălţat pe stele. 

— Un castel înălţat pe stele, domnule profesor? Nu vi se pare 
o idee cam copilărească? 

— Kenneth Kogan a fost întotdeauna ca un copil, deşi 
presupun că vorbele lui erau o simplă metaforă, un mod de a 
spune că el avea să călătorească în spaţiu. Staţia spaţială MIR 
putea fi foarte bine acest castel înălţat pe stele, pe care el îl 
intuia drept ceva posibil. 

— Poate că aveţi dreptate, domnule profesor. Dar spuneți- 
mi, cum vă explicaţi faptul că toţi oamenii de ştiinţă asasinați şi 
dispărutul Kenneth Kogan au fost studenţi ai Universităţii Cornell 


şi au locuit la căminul Tannhäuser în aceiaşi ani, cu excepţia 
doctoriţei Hart? 

Profesorul Jacob Bloom s-a încruntat ca şi cum pentru a 
răspunde la această întrebare trebuia să reflecteze profund şi să 
facă un mare efort mental. A tăcut, gânditor, iar în cele din urmă 
a răspuns: 

— Îmi pare rău, domnişoară locotenent, dar nu ştiu să vă 
răspund la întrebare. Să mă ajute Dumnezaeu să vă pot da un 
răspuns convingător, dar nici eu nu izbutesc să înţeleg ce a 
provocat acest dezastru. Ştiu numai că erau cu toţii nişte genii 
ale ştiinţei. 

— Ca specialist în istorie antică şi simbologie criptică, vă 
spune ceva acest cuvânt, domnule profesor? a întrebat 
domnişoara locotenent Taylor, arătându-i altă fotografie, pe 
care apărea palma deschisă a doctoriţei Hart, în care se vedea 
cuvântul „Kot" însemnat cu fierul roşu. 

Ochii lui Jacob Bloom s-au strâns, îngroziţi. 

— O, Dumnezeule! Cum i-au putut face aşa ceva? 

— Semnul apare la fiecare cadavru în palma dreaptă. Vă 
rugam să ne ajutaţi să aflăm ce înseamnă. 

— Un cuvânt ca acesta poate avea multe înţelesuri, sunt 
doar trei litere. 

— Specialiştii de la FBI cred că nu-i decât un cuvânt ca 
oricare altul. Pe Google apar milioane de intrări ale cuvântului 
„Kot". 

— Apare cumva şi accentul circumflex pe litera „o"? a 
întrebat profesorul, împungând fotografia cu arătătorul. 

— Nu, accentul circumflex nu apare în nici una dintre aceste 
referiri, am verificat eu însumi pe internet, a spus Aldous Fowler, 
care tăcuse până atunci. 

— Codul, dacă într-adevăr e o criptogramă, putea să aibă o 
legătură cu accentul circumflex, deşi e greu de aflat. 

— Dacă vă foloseşte la ceva, ieri am primit un telefon 
anonim de la un bărbat care mi-a spus că el era Kot. 

— Nu cred că-i doar un nume propriu, mai ales când se pot 
găsi atâtea la o simplă căutare pe Google. Cuvântul asta trebuie 
să aibă un sens, un înţeles cu care asasinul îşi revendică 
crimele. Altfel nu l-ar folosi. Cred că vă provoacă să dezlegaţi 
misterul pe care numai el îl cunoaşte. 

— Unele dintre direcţiile noastre de cercetare coincid cu 


această teorie, domnule profesor. Dar noi ne întrebam şi dacă 
nu cumva e posibil ca victimele, savanții ucişi, să fi cunoscut 
înţelesul acestui cuvânt. 

— Va gândiţi la o răzbunare? 

— E ceva ce încă n-aţi văzut, domnule profesor, a spus 
domnişoara locotenent Taylor, fără să răspundă la întrebare. Vă 
rog să priviţi cu atenţie şi acest simbol, a adăugat, oferindu-i o 
ultimă fotografie. 

— Par doi şerpi în poziţie defensivă, a răspuns profesorul. 

— Detectivul Fowler crede că-i o simetrie, nu-i aşa, Aldous? 

Aldous Fowler şi-a dres glasul: 

— Mă rog, da. Am îndrăznit să încerc să dau acestui semn o 
explicaţie şi mi-am zis că e un simbol simetric, alcătuit din două 
părţi egale, deşi stau faţă în faţă. 

— Aveţi cunoştinţe de simbologie criptică, domnule Fowler? 

— Nu, nu, deloc, am făcut doar interpretarea cea mai 
raţională cu putinţă. Ambii şerpi sunt identici şi par să se 
înfrunte. Dumneavoastră aţi precizat mai bine ca mine: poziţia 
celor doi şerpi e defensivă. g 

— Vă felicit pentru raționament, domnule detectiv. Intr- 
adevăr, e un simbol simetric, pe care noi, experții, îl numim de 
echilibru absolut. Aceşti doi şerpi reprezintă două forţe opuse în 
perfectă armonie: binele şi rău, ziua şi noaptea, lumina şi 
întunericul, viaţa şi moartea, divinul şi demonicul, yin şi yang 
din filosofia asiatică. Profesorul a făcut o pauză, ca şi cum ar fi 
vrut să reia un argument. Dar, în acest caz, eu aş zice că poziţia 
defensiva a celor doi şerpi are propria ei semnificaţie, care 
merge dincolo de simpla dualitate a elementelor contrarii, deşi 
egale. 

— Nu vă înţeleg, a spus domnişoara locotenent Taylor. 

— Vreau să spun că poziţia defensivă a şerpilor, în ale căror 
trupuri ridicate intuim o tensiune stăpânită, arată că fiecare din 
ei aşteaptă atacul definitiv al celuilalt. lar dualitatea, departe de 
a fi armonioasă şi paşnică, cum se întâmplă în simbolurile de 
echilibru absolut, e un conflict constant, o luptă neîntreruptă şi 
tăcută, care va avea până la urmă un singur învingător. 

— Ucigaşul în faţa victimelor lui, a spus Aldous Fowler, ca şi 
cum gândea cu glas tare. 

— Da, acesta ar putea fi un exemplu corect. Dar trebuie să 
ştim ce forţe egale şi contrarii se înfruntă în acest război, la 


capătul căruia una din ele o va învinge pe cealaltă într-o ultimă 
înfruntare mortală. 

— Toate victimele asasinatelor sunt mari oameni de ştiinţă; 
credeţi că una din forţele despre care vorbiţi, domnule profesor, 
ar putea fi ştiinţa? a întrebat Aldous Fowler. 

— Aveţi o intuiţie demnă de invidiat, domnule Fowler. Eu 
sunt sigur că da, că ştiinţa e unul din aceşti şerpi întărâtaţi. Aş 
îndrăzni chiar să presupun cine poate fi celălalt, a spus 
profesorul, creând un nor de mister deasupra poliţiştilor. 

— Alt savant rival ori răzbunător, s-a aventurat să facă 
speculaţii domnişoara locotenent Taylor, ca să-şi aducă propria 
contribuţie la dezbatere. 

— Religia, a susurat profesorul Jacob Bloom, ca şi cum se 
temea să nu-l mai audă cineva. 

— Religia? Ce religie? l-a iscodit domnişoara locotenent 
Taylor, buimăcită. 

— Oricare dintre ele, în formele ei de credinţă cele mai 
radicale. 

— Puteţi fi mai explicit, domnule profesor? 

Jacob Bloom şi-a schimbat poziţia în fotoliu. Piciorul bolnav 
începea să-l supere. 

— Înfruntările dintre ştiinţă şi religie sunt tot atât de vechi ca 
şi specia umană. Ambele au aceeaşi pretenţie: să explice lumea, 
viaţa, sufletul, zeii, universul. Dar metodele şi postulatele lor au 
fost mereu radical diferite. Pentru religii, nu există decât un 
adevăr revelat, care nu admite discuţii ori dezbateri; pentru 
ştiinţă, totul e nesigur şi discutabil, chiar şi demonstraţia de 
laborator. Istoric vorbind, religiile au tratat ştiinţa într-un mod 
violent şi nemilos. În triburile primitive, vrăjitorii îşi impuneau 
puterea, trezind teama cu ajutorul amenințării şi magiei, 
sacrificând chiar fiinţe omeneşti lipsite de apărare, pentru a 
linişti furia zeilor. În Roma clasică, ghicitorii şi nigromanţii 
hotărau asupra vieţii şi morţii celor care se răzvrăteau împotriva 
credințelor lor doar suflând câte o ameninţare la urechea 
împăratului. lar în Evul Mediu, Inchiziția îi ardea pe rug pe toţi 
cei care îndrăzneau să pătrundă misterele naturii şi cosmosului. 

— În acest simbol e ceva medieval, nu credeţi, domnule 
profesor? a întrebat Aldous Fowler. 

— Poate că simbologia criptică n-a fost în nici o altă epocă 
mai expresivă şi mai dezvoltată ca în Evul Mediu. Dar acest fapt 


s-a datorat doar unei simple chestiuni de supravieţuire. Orice 
om care nu era de acord cu doctrina Bisericii putea sfârşi pe rug 
şi nu-l apărau decât societăţile secrete şi simbologia criptică. 
Totuşi, simbolurile sunt forma de expresie cea mai simplă pe 
care o cunoaştem. În toate timpurile, omul a avut nevoie să-şi 
reprezinte ideile în imagini, ca să facă din ele ceva real şi 
tangibil. Aceasta este adevărata origine a artei şi a scrisului. La 
urma urmelor, un simbol nu-i decât o imagine cu înţeles ascuns. 

— Precum cuvântul „Kot" şi şerpii aceştia. 

— Aşa-i. Esenţial e întotdeauna înţelesul. Apoi a întins braţul 
către detectiv şi a adăugat: Daţi-mi blocnotesul şi pixul 
dumneavoastră, domnule Fowler. 

Aldous Fowler i-a dat profesorului pagina pe care lua notițe 
şi încă una, nescrisă. 

— Am să vă dau un exemplu care vă poate ajuta să 
înţelegeţi mai bine. 

Şi-a mişcat pe hârtie mâna care, deşi îi 
tremura uşor, n-a tulburat precizia liniilor trase 
cu pixul. Când a terminat, le-a arătat rezultatul. 

— lată, desenez acest simbol şi cu toţii ştim 
că e litera grecească tau; deci, înţelesul ei nu-i 
nici criptic, nici ocult, ci cunoscut de toţi. Dar eu 
îi pot atribui acestei litere şi alt sens, astfel 
încât, în loc de tau, ea să reprezinte simbolic o 
societate secretă. In această situaţie, e clar că, 

dacă ar primi un mesaj cu acest simbol, un membru al acelei 
societăţi secrete ar şti că trebuie, să spunem, să se ducă la locul 
de întâlnire stabilit. Dar nici dumneavoastră, nici eu n-am 
ajunge să cunoaştem niciodată acest sens al simbolului. În fond, 
nu-s decât limbaje secrete pe care le pot cunoaşte doar cei 
iniţiaţi. Un exemplu limpede în acest sens e limbajul 
alchimiştilor. Pe acesta îl puteau înţelege doar alchimiştii, care 
erau iniţiaţi în sensurile simbolurilor din acel limbaj. 

Domnişoara locotenent Taylor şi-a arătat îndoielile: 

— După dumneavoastră, asasinul însemnează palmele 
victimelor lui cu stigmatul „Kot" şi cu şerpii întărâtaţi nu pentru 
a ne provoca să-l descoperim, ci pentru a transmite un mesaj 
altora care, ca şi el, cunosc sensul acestor semne. 

— După părerea mea, e limpede că, atunci când le face 
vizibile, autorul stigmatelor urmăreşte un dublu ţel. Pe de o 


parte, transmite un mesaj altora, dovedind că el, şi nu altcineva, 
e adevăratul autor al crimei; pe de alta, el e cu siguranţă 
conştient că oferă piste importante poliţiei şi că aceasta poate, 
până la urmă, să-i descopere adevărata identitate, dacă 
izbuteşte să înţeleagă sensul criptic al simbolurilor folosite de el. 
Deci asasinul e, probabil, foarte sigur că, în ciuda informaţiei pe 
care el însuşi o transmite, nu-l veţi prinde. 

— Vă dă prin minte vreun înţeles care ne-ar putea fi de folos, 
domnule profesor? a întrebat domnişoara locotenent Taylor. 

Acum înţelegea mai bine greutăţile pe care le presupunea 
terenul pe care păşeau. 

— Aşa cum v-am spus mai înainte, dualitatea istorică religie- 
ştiinţă nu a atins niciodată echilibrul până în secolul trecut, dar 
ele s-au menţinut constant în tensiune, ca şi aceşti şerpi 
întărâtaţi în poziţie defensivă. lar dacă priviţi cum apare în acest 
stigmat litera „t" din cuvântul „Kot'", observați că ea conţine 
cele două elemente ale cruciadei: crucea şi spada. Nu cred să 
greşesc prea mult spunându-vă că în spatele crimelor stă o 
societate secretă cu caracter religios şi fanatic, care doreşte să 
biruie ştiinţa, înainte ca descoperirile făcute de ea să le vină de 
hac membrilor ei. Asta a fost întotdeauna cea mai mare temere 
a religiilor: capacitatea fiinţei umane de a explica totul. Din 
nefericire, în prezent apar din nou multe mişcări religioase, care 
luptă pentru reîntoarcerea la principiile cele mai radicale ale 
credinţei lor, oricare ar fi aceea. 

— Aveţi idee cărui fapt i se datorează acest fenomen? a 
întrebat Aldous Fowler, încântat de explicaţiile profesorului. 

— Eu însumi m-am întrebat de multe ori, mai ales acum, 
când lumea întreagă e prinsă în teribile şi crude cruciade 
religioase, care au reuşit să terorizeze întreaga omenire. Pentru 
mine, marea eroare a vremurilor noastre e că încă mai există 
oameni care vor să explice secolul al XXI-lea prin idei şi credinţe 
vechi de peste două mii de ani, când omul era ignorant ca un 
nou-născut. De aceea, eu cred că asasinul trebuie căutat în 
această zonă. 

— Intr-o societate secretă? 

Profesorul Jacob Bloom a fost categoric. 

— Fără cea mai mică urmă de îndoială. Înseşi stigmatele de 
foc din palmele victimelor o indică. Printre altele, Inchiziția îi 
pedepsea pe eretici, însemnându-le în palma o cruce, semnul 


sigur şi de neşters al păcatelor comise. 

— Câte societăţi secrete credeţi că pot acţiona în Statele 
Unite, domnule profesor? 

Buzele lui Jacob Bloom s-au strâns într-o strâmbătură 
evazivă. 

— Când vorbim despre adevărate societăţi secrete e 
imposibil de avansat o cifră, fiindcă nimeni nu ştie nimic despre 
existenţa lor, cu excepţia propriilor membri. Dar eu nu cred că-s 
prea multe. Cum v-am spus şi înainte, existenţa societăţilor 
secrete îşi avea raţiunea în epocile când cetăţenii erau grav 
persecutați pentru ideile pe care le exprimau. Era singurul mod 
de a sta în umbră pentru a-ţi salva pielea, dacă îmi permiteţi să 
mă exprim astfel. In ţările libere şi democratice ca a noastră, 
sunt mai multe societăţi secrete decât ne închipuim şi chiar 
secte religioase; dar pe lângă faptul că-s un anacronism, ele 
constituie un pericol grav la adresa tuturor. Nici o persoană cu 
scopuri licite şi nobile n-are nevoie să se ascundă în spatele unei 
societăţi secrete ori al unei secte. 

— Ştiţi cumva dacă Paul Drester, John Seik, Lars Murliken, 
Adam Grosling şi Kenneth Kogan au aparţinut unui grup de 
studenţi de la Universitatea Cornell ori căminul Tannhäuser? 

— In toate universităţile din Statele Unite a existat tradiţia 
sănătoasă ca studenţii să se unească în cluburi, grupări, frăţii, 
platforme, cercuri ori colleges, cu scopuri foarte diverse: 
educative, culturale, sportive, muzicale, ideologice, filantropice, 
ori chiar politice şi religioase. Dar, după cât ştiu eu, nici unul 
dintre studenţii de la căminul Tannhäuser, pe care i-aţi citat, n-a 
participat activ la ele. Lars Murliken a făcut parte dintr-o 
orchestră de jazz. 

— Şi din Fundaţia Univers? a insistat agenta FBI. 

— Nu, nu ştiu, deşi nu cred că-i posibil. Erau studenţi şi atât. 

— Dar ceva trebuia să-i fi unit. Ceva ce împărtăşeau numai 
ei şi pentru care au fost asasinați. Ce credeţi că puteau avea în 
comun, domnule profesor? 

Jacob Bloom n-a avut nevoie să-şi gândească răspunsul. 

— Minţile lor geniale. 


Clubul Gotic 


13 


Senatorul Vilmut Whitaker aştepta nerăbdător într-o capelă 
din apropierea sălii de Consiliu să depună jurământul pe 
ritualurile şi normele secrete ale Clubului Gotic. Purta o rasă 
albă cu gluga lăsată pe spate, un brâu negru legat la cingătoare 
şi sandale din piele neagră în picioare. Era singur şi 
îngenunchease cu braţele în cruce şi legat la ochi în faţa unei 
mari reproduceri în aur a simbolului înfruntării şerpilor. Statul 
neclintit ore la rând în acea poziţie, meditând în totală 
singurătate şi tăcere la însemnătatea onoarei imense care i se 
făcea, era o parte esenţială din ritualul iniţierii. Era momentul 
deciziei definitive, al angajamentului sacru pe care nu-l mai 
putea rupe niciodată, doar dacă era dispus să plătească o 
asemenea trădare cu propria-i viaţă. Mai avea, totuşi, vreme să 
dea înapoi, refuzând să intre în Clubul Gotic şi să se bucure de 
secretele şi privilegiile lui, de puterea supremă asupra lumii. 
Fratele Wilson îi explicase amănunţit ritualurile şi normele 
acestui ordin secret. Ei erau adevărații îngeri ce urmau să 
vestească noua împărăție a cerurilor, vocile singurului lor 
dumnezeu pe Pământ, cruciații care luptau împotriva ereziilor 
ştiinţei, spadele care aveau sa-i descăpăţâneze pe eretici fără 
cea mai mică milă, şerpii credinţei, care aveau să-l distrugă, o 
dată pentru totdeauna, devorându-l, pe eternul său duşman: 
şarpele raţiunii. Sosise momentul biruinţei asupra perversităţii 
rasei omeneşti şi libertăţii ei insolente. Atunci, simbolul 
confruntării şerpilor avea să devină adevăratul chip al 
dumnezeului lor. 

A auzit scârţâitul uşii ce se deschidea în capelă şi a rămas 
nemişcat până ce fratele Wilson a venit lângă el, cu o rasa 
neagră de călugăr pe braţul drept, din care atârna alt brâu de 
piele. 

— Eşti pregătit să depui jurământul sfânt? 

— Da, sunt gata. 

— Ai meditat la această hotărâre? 

— Am meditat în singurătate, în această capelă sacră, iar 
voinţa mea e fermă şi sinceră. 

— Şi sufletul tău? 

— Sufletul meu e gata să primească rasa de călugăr şi 
simbolul frăţiei voastre. 


— Atunci, ridică-te în picioare, ia torţa şi mergi în stânga 
mea. Eu am să te prezint Consiliului Suprem al ordinului. 

Cei doi bărbaţi au ieşit din capelă şi, după ce au parcurs un 
scurt pasaj întunecos, s-au oprit în faţa celor două canaturi ale 
unei uşi mari de lemn, întărită cu o arcadă groasă din piatră. 

Fratele Wilson a ciocănit puternic în uşă cu un inel din fier. 
Dinăuntru se auzea vocea gravă a fratelui Benson: 

— Cine bate la uşile templului nostru? 

— Un frate credincios. 

— Şi cine te întovărăşeşte? 

— Un bărbat puternic, care doreşte să jure credinţă ordinului 
nostru. 

— Cunoaşte ritualurile şi ceremoniile noastre? 

— Chiar eu l-am instruit. 

— Şi tu vei răspunde cu viaţa dacă el încalcă acest 
jurământ? 

— Jur că-mi voi pune capăt vieţii, aşa cum impune ritualul 
nostru celui ce garantează pentru un discipol trădător, tăindu-mi 
singur capul cu ghilotina. 

— Care este numele discipolului tău? 

— Vilmut Whitaker. 

Cele două canaturi mari s-au deschis, dar Vilmut Whitaker a 
rămas lângă fratele Wilson, în faţa mesei. Unsprezece călugări 
cu glugile trase pe cap, purtând rase de culoare neagră, îl 
priveau cu ochii lor negri şi adânci. 

— Tu eşti Vilmut Whitaker? a întrebat sec fratele Benson, 
singurul dintre călugări care stătea în picioare în sala capitulară. 

— Acesta mi-e numele! 

— Ce te aduce la noi? 

— Credinţa mea de nestrămutat în puterea dumnezeului 
vostru. 

— Renunţi la tot pentru a primi totul de la el? 

— Da, renunţ. 

— Scoate-ţi, atunci, rasa albă, care simbolizează viaţa ta 
anterioară. 

Vilmut Whitaker a dat torţa unui bărbat uriaş şi chel, care 
juca rolul maestrului de ceremonii, şi-a dezlegat brâul ce-i 
înconjura talia, şi-a scos pe cap rasa albă de pe el şi a rămas cu 
corpul slab complet gol în faţa călugărilor din Consiliu. 

— Acum, că ai renunţat la legăturile cu lumea, îţi poţi 


acoperi trupul gol cu rasa neagră a frăţiei noastre. 

Fratele Wilson i-a oferit tunica pe care o adusese şi l-a ajutat 
s-o îmbrace. Apoi i-a dat brâul, ca să şi-l lege în jurul taliei. Când 
a terminat de făcut nodul, toţi călugării care stăteau jos s-au 
ridicat în capul oaselor. 

— Porţile închise ale templului nostru sfânt s-au deschis 
numai pentru tine, frate Whitaker. Dacă ai să ne trădezi 
vreodată, noi îţi vom deschide porţile propriului tău mormânt, a 
spus fratele Benson. 

— Aş accepta moartea ca pe un balsam pentru chinurile 
conştiinţei mele, de-aş ajunge vreodată să trădez ordinul. 

— Apropie-te! 

Cei doi călugări au trecut pragul sălii capitulare şi s-au dus în 
centrul ei, în faţa fraţilor Benson şi Walter. 

— Poţi să depui jurământul, a spus fratele Benson, oferindu-i 
o carte veche, închisă, care conţinea normele şi ritualurile 
secrete ale ordinului. 

Vilmut Whitaker a tuşit, ca să-şi dreagă glasul. 

— Jur să păstrez şi să respect normele şi ritualurile Clubului 
Gotic cu puterea credinţei mele în dumnezeul nostru! Jur că voi 
lupta până la moarte pentru cauza dreaptă a frăţiei noastre! Şi 
jur că muţenia se va înstăpâni pe glasul meu, întunericul pe 
ochii mei şi tăcerea pe urechile mele! 

— Jurământul tău ne mulţumeşte, frate Vilmut, dar fii sigur 
că, dacă îl încalci, ţi se va arde limba până nu va mai rămâne 
nici urmă din ea, ţi se vor scoate ochii şi ţi se vor tăia urechile 
fără cea mai mică urmă de milă. 

— Aşa să fie! 

Fratele Benson a luat de pe masă un lanţ şi un medalion din 
aur cu simbolul şerpilor întărâtaţi şi l-a pus la gâtul noului 
călugăr al ordinului. 

— De-acum înainte eşti de-ai noştri, te felicit în numele 
Consiliului Suprem al Clubului Gotic. Poţi să-ţi scoţi bandajul de 
pe ochi. 

Emoţionat, Vilmut Whitaker şi-a scos bandajul şi a prins între 
degete medalionul cu cei doi şerpi aşezaţi faţă în faţă, etern 
întărâtaţi unul împotriva celuilalt. Atunci a văzut, cu orgoliu, că 
adevăratul chip al dumnezeului lor era al diavolului. 


Partea 
a Ill-a 


„Monştrii minții“ 
1 


O agentă i-a dat domnişoarei locotenent Taylor o notă în 
care Samuel Clark Moore, portarul de la căminul studenţesc 
Tannhäuser din Universitatea Cornell, o ruga să-l sune urgent la 
numărul telefonic pe care i-l indica. 

— A sunat demult? a întrebat domnişoara locotenent Taylor. 

— A sunat de mai multe ori, ultima oară acum cinci minute. 
l-am spus că dumneavoastră şi detectivul Fowler eraţi într-o 
şedinţă şi că era imposibil să vă chem la telefon. 

— Te superi dacă îl suni tu, Aldous? Eu trebuie să ies un 
moment. Domnişoara locotenent Taylor s-a pierdut în fundul 
coridorului, pe când Aldous Fowler a intrat iar în birou, s-a 
aşezat la masă şi a format numărul de telefon. 

— Căminul studenţesc Tannhäuser. 

— Tu eşti, Samuel? 

— Bună ziua, domnule detectiv! Credeam că aţi uitat de 
mine. 

— Nu ţi-am putut răspunde la telefon, îmi pare rău. 

— Nu contează. Am veşti bune pentru dumneavoastră, 
domnule Fowler, a spus Samuel Clark Moore, fără să-şi ascundă 
satisfacția. 

— Ai găsit ceva din ceea ce căutam? 

— Eu aş spune că am găsit exact ceea ce căutaţi. 

— Felicitări, Samuel, tocmai ai câştigat medalia meritului 
civil. 

— Chiar aşa? a întrebat cu umor portarul. 

— Să vedem mai întâi despre ce-i vorba. 


— E o veche fotografie în sepia, cam deteriorată, dar 
suficient de clară pentru a se distinge limpede chipurile unui 
grup de nouă studenţi care au locuit la Tannhäuser în anul 1955. 

Aldous Fowler s-a cutremurat de parcă un spectru i-ar fi atins 
mâna. 

— Ai izbutit să-i identifici pe toţi? 

— Cred că da; în plus, pe trupul fiecăruia, sub cap, e ceva 
ciudat. 

— Haide, Samuel, spune-mi odată despre ce-i vorba. 

— Sunt cuvinte, domnule detectiv. Nouă cuvinte, unul de 
fiecare student. Vă trimit imediat o notificare pe fax, dacă îmi 
spuneţi la ce număr. 

— Aşteaptă un moment, nu ştiu numărul de fax de la FBI, a 
spus detectivul, căutându-şi carnetul şi pixul. Apoi a adăugat: Ţi- 
| dau mai târziu. Acum spune-mi numele fiecărui student şi 
cuvântul care îi corespunde, trebuie să fie un pseudonim. 

— Da, e posibil. Primul este Kenneth Kogan, iar cuvântul e 
„Piatra“; al doilea este Paul Drester, iar cuvântul e „Lumina"; al 
treilea este John Seik, iar cuvântul e „Stea"; al patrulea este 
Adam Grosling, iar cuvântul e „Go..." 

S-a făcut tăcere, apoi a urmat un soi de gâlgăit. 

— Samuel? Samuel, eşti acolo? Ce-i cu tine? Samuel?! 
Samuel?! a strigat detectivul. 

Dar Aldous Fowler n-a izbutit să audă în receptorul 
telefonului decât ultimul horcăit agonic al unui nou cadavru. 

— L-au omorât! Ticăloşii ăştia l-au omorât! a strigat Aldous 
Fowler cu faţa vizibil alterată de furie, de cum domnişoara 
locotenent Taylor a intrat în birou. 

— Despre ce vorbeşti? l-a întrebat domnişoara locotenent, 
speriată. 

— L-au omorât pe Samuel! 

— Portarul de la Tannhăuser'? 

— L-au strangulat în timp ce vorbea cu mine la telefon! 

— Fir-ar să fie, Aldous! Mă simt de parcă noi l-am fi 
condamnat la moarte, a spus domnişoara locotenent Taylor, 
trântindu-se, abătută, într-unul dintre fotoliile din faţa mesei de 
lucru. 

— Cum să fi bănuit că avea să se întâmple aşa ceva?! 
Ticăloşii ăştia ne-au urmărit ei pe noi, în loc să-i fi urmărit noi pe 
ei. 


— Da, cumplită ironie a sorții, dar acum nu mai putem face 
nimic pentru el. 

— Ba am putea face ceva. 

— La ce te gândeşti? 

Aldous Fowler s-a înflăcărat. 

— Putem să-i răzbunăm moartea! Şi moartea lui Paul 
Drester, a lui John Seik, a doctoriţei Hart, a lui Lars Murliken, a 
bietului Samuel şi chiar a lui Kenneth Kogan! După această 
întâmplare, eu nu mai cred că ar putea fi în viaţă. 

—  Linişteşte-te, Aldous, suntem poliţişti, nu îngerii 
răzbunării. Justiţia se va ocupa să-i pedepsească. 

— Justiţia?! a strigat detectivul. De ce nu-l întrebi pe 
Samuel? Haide, domnişoară locotenent, întreabă-i pe morţi dacă 
vor să li se facă dreptate! De ce nu-i întrebi pe toţi cei ce au fost 
asasinați pe lumea asta ce-ar face cu călăii lor? De-ar putea, s- 
ar ridica din morminte şi i-ar distruge fără nici o milă. 

— Asta ai vrut tu să faci cu asasinul prietenului tău, Tom? s-a 
mirat domnişoara locotenent Taylor. 

Ştia că Aldous trebuia să se descarce, să-şi vomite durerea 
pe care o simţea acum, când cicatricile din copilărie sângerau 
din nou. 

— Da, şi aş fi făcut-o de o mie şi una de ori, a spus, 
dezamăgit. 

— Te simţi mai bine? 

Aldous Fowler şi-a ascuns faţa în mâini, a respirat adânc şi a 
spus: 

— Am sunat la poliţia din Ithaca. Ne contactează de cum află 
ceva. 

— Bietul Samuel, era un băiat simpatic. 

— Sunase ca să ne spună că găsise o fotografie din anul 
1955, cu cei nouă studenţi de la Universitatea Cornell pe care îi 
căutam. Mi-a spus că deasupra capului fiecărui student e un 
cuvânt. Voia să-mi trimită o copie a fotografiei prin fax, dar eu 
nu ştiam numărul de fax al FBl-ului. Am preferat să-ţi aştept 
întoarcerea. 

— Fir-ar să fie, fir-ar să fie! Eram la sfârşit, iar acum trebuie 
s-o luăm de la capăt. 

— l-am cerut să-mi spună numele studenţilor şi pseudonimul 
fiecăruia, dar n-a ajuns decât până la al patrulea de pe listă, a 
spus Aldous, întinzându-i domnişoarei locotenent Taylor carnetul 


în care îşi notase numele. 

Domnişoara locotenent Taylor a examinat lista câteva clipe. 

— Sunt numai cei care au murit ori au fost asasinați. 

— Tocmai îmi spunea numele lui Adam Grosling şi n-am mai 
putut auzi decât că pseudonimul lui începea cu silaba „Go". 
Cred că în clipa aceea au... 

Domnişoara locotenent Taylor s-a ridicat şi a căutat printre 
hârtiile de pe masă. A luat un raport, scris chiar cu mâna ei, şi l- 
a consultat câteva secunde. Brusc, a exclamat: 

— Gotic! Pseudonimul lui Adam Grosling era Gotic! E 
singurul cuvânt care începe cu silaba „Go" pe lista cu 
pseudonime, dată de copii. 

— Şi la ce ne mai ajută să ştim asta? Toţi studenţii de la Uni- 
versitatea Cornell care apar pe listă au murit, iar noi tot nu ştim 
nimic despre membrii Fundaţiei Univers care mai sunt încă în 
viaţă. Printre ei se afla nu numai următoarea victimă a 
lluzionistului, ci şi, probabil, chiar asasinul. 

Soneria telefonului de pe masă i-a întrerupt. 

— Răspund eu, a spus domnişoara locotenent Taylor. 

— Aţi găsit trupul? 

— Avea vreo fotografie la el? 

— Anunţaţi-i părinţii. 

— De acord, ţineţi-mă la curent în orice moment. 

Domnişoara locotenent Taylor a închis telefonul şi a lăsat să- 
i scape un oftat. 

— Lângă cadavru n-au găsit nici o fotografie, doar o baltă 
mare de sânge. 

— N-a murit strangulat? 

— Nu, i-au tăiat capul. 


Legenda ascunsă 
1 


Pe ecranele calculatoarelor, Nicholas şi Beth au putut vedea 
o imagine digitală perfectă ce reprezenta Statuia Libertăţii şi, 
dincolo de ea, în depărtare, zgârie-norii din New York City, 
înâlţându-se spre cer ca o cetate medievală inexpugnabilă. 

— Ar fi bine să rămânem cât mai mult împreună şi să ne 


apropiem cât mai repede pe apă de malul insulei. Odată ajunşi 
acolo, o să urcăm, ca să ajungem la torţă. Dacă enigma spunea 
că flacăra a venit de pe mare, acolo şi trebuie s-o căutăm, a 
propus Nicholas, asumându-şi rolul de şef al expediției. 

— Esenţa marelui Mister? a întrebat Beth. 

— Aşa spune legenda, nu? 

Carol tăcea. Nu ea trebuia să ia decizii. 

— Începe numărătoarea inversă în vederea decolării: trei, 
doi, unu, zero. 

Au accelerat glisoarele în acelaşi timp, ca la startul într-o 
cursă de formula unu. Au survolat fluviul Hudson în linie dreaptă 
şi au străbătut rapid cei câţiva kilometri care îi despărţeau de 
insulă. Apropiindu-se, glisorul lui Nicholas a început să urce, 
urmat de Beth şi Carol, până a ajuns la înălţimea torţei pe care 
statuia o ţinea în mână. Flacăra aurie a libertăţii se afla în faţa 
lor. Dar, în acel moment, au auzit câteva Împuşcături, urmate de 
mai multe fluierături înspăimântătoare, care păreau să le spargă 
timpanele. 

— Se trage în noi! Cineva trage în noi din torţă! a ţipat 
Nicholas, simțind cum îi fierbea sângele în vene. 

— Sunt Umbrele, NK, ne aşteptau! a strigat Carol. 

— GPS-ul meu a detectat trei la ferestrele din coroană! a 
spus Beth. 

— Trebuie să ne despărţim, înainte să-şi atingă ţinta! 

Acestea fiind zise, Nicholas şi-a scos arma spaţială şi s-a 
aruncat spre capul statuii, hotărât parcă să se lovească de ea. 
Rafalele pistolului său erau ca nişte lasere fine: produceau un 
şuierat, iar când se loveau de coroana statuii săreau scântei din 
metal. 

— Am nimerit-o! Am nimerit o Umbră! a strigat Nicholas, 
văzând ca pe una dintre ferestre ieşise o vâlvătaie care se 
stinsese iute în aer, urmată de un urlet insuportabil. 

— Le-ai văzut, NK? Le-ai putut vedea? a întrebat în gura 
mare Beth, ca şi cum era cu adevărat departe de Nicholas. 
Amândoi erau atât de concentrați asupra jocului virtual, că 
uitaseră realitatea. 

— Da, da, le-am văzut! Sunt, sunt ca nişte fantome, nişte 
fiinţe sinistre, cu pelerine negre şi măşti sub care îşi ascund 
chipurile. 

Beth şi Carol au pus şi ele mâinile pe arme şi s-au apropiat 


de coroana statuii, înconjurând-o, curajoase, cu glisoarele lor 
antigravitaţionale şi trăgând fără preget. Gloanţele Umbrelor 
zburau ca nişte săgeți otrăvite în jurul lor, până ce două limbi de 
foc au explodat în ferestre şi două chiuituri lugubre ca de 
vampir s-au stins în interiorul coroanei. 

— l-am învins! Am terminat cu ei! a strigat Beth, 
entuziasmată. 

— Ăsta a fost abia începutul, nu trebuie să ne culcăm pe-o 
ureche, i-a avertizat Carol. 

— Acum totul s-a liniştit, a observat Beth. 

Carol a privit de jur-împrejur. 

— Unde s-a băgat NK? a întrebat ea, speriată, nevăzându-l 
nicăieri pe Nicholas. 

— Sunt aici, jos, Carol. Făceam un zbor de control, ca să evit 
orice surpriză, a răspuns Nicholas. 

— Ai face mai bine să urci iar la noi, nu-s foarte sigură că 
torţa e ţinută sub observaţie doar de aceste trei Umbre. 

Nicholas a urcat din nou şi s-au îndreptat împreună spre 
locul unde ardea flacăra de aur a libertăţii. Dar acolo au dat deo 
flacără mai mică, de culoare albastră, care ardea, suspendată în 
aer. 

— Aceasta e adevărata flacără a libertăţii! a spus Beth, 
luând-o în mâini de parcă ar fi atins o flacără frumoasă din 
cristal albăstrui. 

— Da, Beth, ea e flacăra geniilor, care a luminat omenirea, a 
adăugat Carol. 

— Această lumină e Esenţa marelui Mister? a întrebat 
Nicholas. 

— Nu, dar vă va fi de folos în misiunea voastră. Această 
lumină vă va ajuta să vedeţi invizibilul. 

Nicholas a apăsat pe unul dintre butoanele de pe joystickul 
lui şi a observat că o lumină albastră se adăugase obiectelor pe 
care le ducea în rucsac. Apoi a văzut că o Umbră se apropia 
tiptil de cealaltă parte a locului unde ardea torţa. Fără să spună 
vreo vorbă, şi-a deplasat personajul virtual în sens contrar, până 
ce pe ecranul lui a apărut imaginea unei fiinţe de pe lumea 
cealaltă, cu o glugă pe cap. A tras cu arma lui automată şi 
Umbra s-a topit printre vâlvătăi de foc şi urlete de durere. 

— Ce s-a întâmplat, NK? a întrebat Beth, auzind detunăturile. 

— Nimic, BH, nu era decât o Umbră care voia să ne mai facă 


o surpriză neplăcută. Am trimis-o în iad. 

Nicholas s-a întors lângă Beth şi Carol. 

— Şi acum ce facem? a întrebat. 

— Voi trebuie să vă hotărâți soarta, NK, a spus Carol. 

Atunci, Nicholas şi-a amintit că, la jocurile video, o etapă 
duce la următoarea, până la îndeplinirea ultimului obiectiv, iar ei 
abia începuseră Misiunea Ouroburos. Probabil că, şi-a zis el, 
lumina libertăţii, pe care tocmai o găsiseră în locul unde ardea 
torţa, era o etapă din primul nivel al jocului. Trebuiau să încerce 
să iasă de acolo. 

— O s-o luăm pe aici, a spus, începând să meargă în jurul 
torţei aprinse, până ce, de partea cealaltă, a găsit o uşiţă 
încuiată. 

— Probabil că pe acolo se intră în interiorul statuii, a sugerat 
Beth. 

Carol mergea în urma lor. 

— Pare încuiată, a observat. 

— Da, şi nu văd nici o broască ori o clanţă, cu ajutorul cărora 
s-o deschidem, s-a plâns Nicholas, gândindu-se că aceasta era 
una dintre cele mai mari probleme din jocurile video cu mistere: 
să deschizi o infinitate de uşi încuiate. 

— Trebuie să existe o intrare acolo. Şi trebuie s-o găsim, a 
spus Beth. 

— Poate că nici nu-i nevoie de chei, a murmurat Carol. 

— Ne dai o pistă? a întrebat Nicholas. 

— Doar gândesc cu voce tare. 

O bună bucată de vreme, Beth şi Nicholas au cercetat uşa 
palmă cu palmă, dar n-au găsit nimic. Apoi Nicholas a început să 
examineze şi tocul uşii, unde a găsit o fantă suspectă, şi a spus: 

— Cred că am aflat cum se deschide uşa asta, BH. 

— Cum? 

— La stânga, e o fantă în tocul uşii. 

— O văd, NK. 

— Poate că-i nevoie să folosim carduri de identificare. 

Beth a stat pe gânduri o clipă. 

— Ori carnetele de la ŞETA, a spus. 

— Cred că le avem în rucsac. 

Nicholas şi Beth au acţionat fiecare butonul joystickului de 
control, care a deschis pe fiecare din ecranele lor o fereastra cu 
toate obiectele pe care le aveau la ei. Au activat carnetul de la 


ŞETA, care s-a luminat mai intens când cursorul a 
ajuns pe el. Pe urmă, s-au întors la uşă şi au văzut 
cum mâinile lor strecurau carnetul de la ŞETA în 
fantă, iar uşiţa se deschidea în faţa lor. 

— Ce întuneric e aici înăuntru! s-a plâns Nicholas, 
trecând pragul uşii. Dar se pare că există o scară în 
spirală. 

— Trebuie să fie scara care coboară în braţul 
Statuii Libertăţii, iar apoi se duce în jos prin trup 
până la piedestal, a lămurit Beth. 

— Va trebui să folosim lumina flăcării albastre. 

— De acord, NK. Cine coboară primul? 

Carol a luat-o înaintea lui Nicholas. 

— De data asta, eu, deoarece cunosc bine drumul, a spus. 

Au activat flacăra albastră de pe ecrane, iar personajele 
virtuale ale lui Nicholas şi Beth au urmat umbra trupului lui 
Carol, pe scara în spirală, îngustă şi abruptă. La capătul lungii 
structuri metalice, au dat de partea superioară a piedestalului 
pe care stătea statuia şi au zărit ascensoarele ce coborau până 
la muzeu. S-au pregătit să intre în ele, dar o Umbră le-a ieşit în 
cale, trăgând asupra lor o ploaie de gloanţe, astfel încât le-a fost 
cu neputinţă să-şi părăsească refugiul. Carol s-a ascuns 
înlăuntrul statuii şi i-a venit de hac Umbrei cu un glonţ bine 
ochit, care a făcut-o să ardă ca un chibrit aprins. 

Ascensoarele i-au dus până la nivelul inferior. Nicholas şi 
Beth au intrat în muzeu, unde au întâlnit multă lume care privea 
imagini, machete, ilustraţii, fotografii şi tablouri ce ilustrau 
istoria Statuii Libertăţii. 

— Priviţi aici! a strigat Beth, văzând o tăbliță de lemn 
aruncată pe podea, sub portretul în ulei al sculptorului francez 
Frederic Auguste Bartholdi. 

Nicholas şi Carol s-au apropiat de Beth şi au privit bucata de 
lemn, în vreme ce în jurul lor se mişcau vizitatorii virtuali ai 
muzeului, fără să dea nici o atenţie tinerilor îmbrăcaţi în 
costume de astronauți, care se uitau pe podea. 

— Pe ea e pictat un semn, ca o rună, a spus Nicholas când a 
văzut-o. 

— Asta-i altă enigmă? a întrebat Beth, deşi cunoştea 
răspunsul. 

— Da, e altă enigmă, dar de semnul acesta puteţi uita 


pentru moment. 

Personajul virtual al lui Nicholas s-a apropiat şi a luat bucata 
de lemn. 

— Am să-l pun în rucsac până ce îi va veni vremea să fie 
descifrat. 

— Prima etapă a Misiunii Ouroburos a fost îndeplinită, a spus 
Carol. 

— N-a fost prea grea, a afirmat Nicholas. 

— A fost doar începutul. Trebuia să vă obişnuiţi să vă mişcaţi 
în joc. Începând de acum, n-are să mai fie atât de simplu. 

— Asta va face jocul mai interesant, nu vreau să mă 
plictisesc, a zis Beth. 

— Te asigur că n-ai să te plictiseşti, BH. 

— Şi acum ce facem? a vrut să afle Nicholas. 

— Să ieşim afară, înainte ca feribotul să se întoarcă în 
Manhattan. 

— O să călătorim cu feribotul? a întrebat Beth, uimită. 

— Va fi mai uşor aşa decât să ne întoarcem să căutăm 
glisoarele. Pe drum, am să vă vorbesc despre enigma care 
deschide a doua etapă a Misiunii Ouroburos. 

Au ieşit din muzeu, au coborât scara şi au ieşit şi din Statuia 
Libertăţii. Grupuri de oameni virtuali se plimbau de la un capăt 
la altul al insulei. Nu era nici urmă de Umbre. Şi, pe când se 
plimbau pe aleea cu copaci ce ducea la debarcader, Carol le-a 
spus: 

— A doua enigmă a Misiunii Ouroburos conţine cuvântul 
„trandafir", care corespunde pseudonimului adoptat de al doilea 
student de la Universitatea Cornell care a semnat documentul 
original al Fundaţiei Univers, şi sună astfel: 


Timpul i-a şters numele 

şi numele i-a căzut în uitare. 

Dar pe mormântul său fără nume 
a înflorit un frumos trandafir. 


Provocarea şerpilor 
1 


Vestea că puştii de la ŞETA vorbiseră cu agenţii FBI despre 
uciderea oamenilor de ştiinţă şi dispariţia lui Kenneth Kogan nu 
numai că nu l-a neliniştit pe Walter Stuck, dar i-a produs chiar o 
veselie plăcută. 

Pe lângă numele tinerilor, întinsa reţea a spionilor de la 
Clubul Gotic îi comunicase şi unde locuiau, la ce colegiu studiau 
şi chiar ce îi declaraseră cu exactitate domnişoarei locotenent 
Taylor şi unui nepriceput procuror pentru minori. Dar Walter 
Stuck nu izbutea să priceapă din ce pricină cei doi copii nu-i 
spuseseră nimic agentei speciale a FBl-ului despre jocul 
enigmelor fără sfârşit. 

— Ce crezi tu despre puştii ăştia, Benson? a întrebat, în timp 
ce-şi rodea creionul şi dădea ocol odăii de lucru. 

— Cred că ar fi mai prudent să-i lichidăm cât mai repede. Aţi 
auzit doar părerea Consiliului, a răspuns Benson, evitând să facă 
alte consideraţii. 

De data asta, Benson avea dreptate. 

— Mă doare-n cot de părerea celor din Consiliu! a exclamat, 
furios. Ei n-au nici cea mai mică idee despre cât de abil a putut 
fi Kenneth Kogan când ne-a luat Esenţa marelui Mister de sub 
nas. Nimeni pe lume nu era mai inteligent şi mai viclean ca el. 
Dacă îi eliminăm pe puşti, aşa cum doreşte Consiliul, o să 
pierdem iar urma Esenţei marelui Mister şi nu-s foarte sigur că o 
vom putea găsi din nou. 

— Hackerii noştri au intrat deja în jocul virtual şi sunt 
convinşi că pot să-i ajungă pe copii din urmă foarte curând. Apoi 
au să le vină de hac. lar noi ar trebui să facem acelaşi lucru şi 
să-i lăsăm pe hackeri să descopere unde a ascuns Carol Ramsey 
Esenţa marelui Mister. 

Walter Stuck s-a oprit în mijlocul biroului şi şi-a scărpinat 
bărbia. 

— Nu, n-am încredere nici în Kenneth Kogan, nici în această 
Carol Ramsey. E chiar posibil să fi pregătit cine ştie ce virus de 
securitate ca să elimine jocul din reţea, dacă li se întâmplă ceva 
acestor copii. 

— Şi atunci, ce putem face? 

— Să ne încredem în ei, ca şi Kenneth Kogan, şi să aşteptăm. 

— Şi dacă ei le povestesc celor de la FBI că esenţa marelui 
Mister e ascunsă într-un joc virtual de pe internet? a întrebat 
Benson, exprimându-şi îndoielile cu glas tare. 


— N-au s-o facă. Ei au fost aleşi să intre în posesia Esenţei 
marelui Mister, şi ştiu acest lucru. Dacă le-ar vorbi celor de la 
FBI despre jocul enigmelor fără sfârşit, ar pierde-o pe vecie, a 
lămurit Walter Stuck, dându-şi singur răspunsul pe care îl căuta. 

— De aceea nu le-au spus nimic nici domnişoarei locotenent 
Taylor, nici detectivului Fowler despre harta New Yorkului, pe 
care le-a dat-o Carol Ramsey? 

— Acum gândeşti inteligent. Puştii ăştia au o minte ieşită din 
comun şi n-au să dea greş. Ei au să găsească esenţa marelui 
Mister. Kenneth Kogan ştia lucrul acesta şi de aceea i-a ales să 
ducă misiunea la îndeplinire. Nu-i putem elimina până la 
momentul potrivit. Atunci o să le luăm şi viaţa. 

— Şi ce vom spune Consiliului între timp? 

— Lasă asta în seama mea. Tu ocupă-te ca puştii să fie 
urmăriţi în permanenţă. l-ai trimis lui Susan Gallagher florile şi 
biletul din partea mea? a întrebat Walter Stuck, schimbând 
vorba. 

— Am făcut aşa cum mi-aţi cerut. A sosit şi fotografia de la 
Tannhäuser. 

— Arată-mi-o, a spus Walter Stuck, încruntându-se. 

Benson a deschis un portofel şi a scos o husă de plastic. 

— E puţin pătată de sânge, am s-o curăţ. 

Walter Stuck a privit fotografia şi a schițat un gest de 
satisfacție. 

— Nu, las-o aşa. Sângele o face mai umană. 


„Monştrii minții“ 
2 


La etajul 52 al unui zgârie-nori unde era sediul The New York 
Times, Aldous Fowler consulta hemeroteca ziarului. In dimineaţa 
aceea, înainte de a ieşi din apartament, detectivului îi 
telefonase sora sa, Pemby, rugându-l să-i facă un serviciu: 

— Am nevoie să te întâlneşti cu cineva, Aldous. 

— Cu cine? 

— Nu-i cunosc numele. 

— Atunci, cum vrei să-l întâlnesc? Consultând o ghicitoare? 

— Lasă-te de glume proaste, Aldous! Te asigur că-i ceva 


foarte important pentru mine. Nu cunosc decât numele fiului. 
Mama l-a părăsit la naştere într-un orfelinat din Newport, în 
Rhode Island. 

— Şi cum îl cheamă pe fiu? 

— Numele lui e Walter Stuck. 

— Stai o clipă, trebuie să-mi caut blocnotesul şi un pix, a 
spus Aldous, răscolind pe masa din salonul apartamentului sau, 
plină cu jurnale vechi şi reviste sportive, cărţi, hârtii, CD-uri cu 
muzică clasică, câteva cutii de bere goale şi mai multe hârtii de 
ambalaj unsuroase de la un fast-food. Le-am găsit! a exclamat, 
în cele din urmă. 

— Îmi închipui în ce hal e apartamentul tău. 

— Nici să nu te îndoieşti, Pemby: e o nenorocire. Repetă-mi 
numele. 

Pemby a repetat singurele date pe care le ştia, în vreme ce 
Aldous Fowler le pronunţa în şoaptă, scriindu-le. 

— Walter Stuck, părăsit într-un orfelinat din Newport, în 
Rhode Island. 

— Asta-i tot. 

— Când s-a născut? 

— E nevoie să se ştie şi asta? 

— Eşti jurnalistă, Pemby, nu-mi pune întrebări absurde. 

— Nu-s întrebări absurde, dar nu ştiu, a protestat. 

— Şi nu poţi să întrebi pe cineva? 

— Nu, nu ştiu pe cine să întreb. 

— Spune-mi ceva, Pemby. De ce vrei s-o găseşti pe această 
persoană? 

— Nu pot să-ţi spun, e secret. 

— Ai spus mereu că între noi doi nu există secrete. 

— De data asta e diferit, Aldous. lţi povestesc eu altădată, îţi 
promit. Am să te invit la cină şi am să-ţi povestesc totul. 

— Spune-mi doar dacă eşti fericită cu fiul ăsta abandonat. 

— Da, Aldous, sunt; dar nu mă mai întreba nimic despre el, 
abia l-am cunoscut. 

— Bine, bine, nu te presez să-mi povesteşti despre 
sentimentele tale, dar spune-mi, cel puţin, cam de cât timp l-au 
părăsit în orfelinatul ăla. 

— El are acum vreo treizeci şi cinci de ani. 

— Bine, tot e ceva. 

— Ai să-i găseşti mama? 


— Nu ştiu, Pemby, am să văd ce pot face. Am să vorbesc cu 
o bună prietenă de la departamentul de dispăruţi, poate că ea 
m-ar putea ajuta. 

— Să te-ajute Dumnezeu. 

— Te-ai gândit că-i foarte posibil ca femeia aia să nu 
dorească să fie găsită? 

— Nu-ţi face griji pentru asta, n-are să afle niciodată. 

Dar în acea dimineaţă, detectivul Fowler nu căuta în 
hemeroteca ziarului The New York Times informaţii despre 
mama necunoscută ce-şi părăsise fiul nou-născut într-un 
orfelinat din Newport, în Rhode Island. Ziarele nu publicau 
asemenea ştiri. Cu căutarea informaţiilor pe acea temă o 
însărcinase prin telefon pe Ann Hardwey, o fostă colegă de la 
Academia de Poliţie cu care avusese o idilă în tinereţe şi pe care 
o revăzuse de încă două ori de atunci. 

In acea dimineaţă, Aldous Fowler căuta în hemeroteca lui 
The New York Times ceva incitant, ca bunăoară sinuciderea unui 
bărbat care, în anul 1949, îşi tăiase propriul cap cu o ghilotină. 
Era convins că în decursul timpului nu puteau fi multe ştiri 
ciudate, ca aceasta, la rubricile de fapte diverse ale ziarelor din 
New York City. 

Şi Aldous Fowler nu greşea. De cum a început căutarea prin 
toate ediţiile ziarelor din anul 1949, pe ecranul calculatorului i-a 
apărut o pagină tipărită a ziarului The New York Times din 25 
noiembrie 1949, pe care următorul titlu era scris cu litere de-o 
şchioapă: 


MOARE DECAPITAT MILIONARUL 
RICHARD GROSLING 


Legenda ascunsă 
2 


În vreme ce se îndrepta spre locuința lui de pe Lexington 
Avenue, Nicholas Kilby se gândea numai la misterul noii enigme 
pe care trebuiau s-o dezlege pentru Carol Ramsey. A repetat-o 
în minte de câteva ori, spunându-şi că poate codul care dezlega 
enigma era cuvântul „mormânt'". Dacă enigma spunea că 


„timpul i-a şters numele şi numele i-a căzut în uitare, dar pe 
mormântul său fără nume a înflorit un frumos trandafir", 
Nicholas era convins că trebuia să găsească mormântul pe care 
crescuse floarea aceea. Altfel, îi era imposibil să dezlege 
enigma. Dar n-avea nici cea mai mică idee despre câte cimitire 
puteau exista în New York City, nici unde să le găsească. 

Nicholas se gândea la toate acestea, când o trombă de apă 
neprevăzută l-a obligat să se adăpostească de ploaie în gangul 
unui centru comercial, unde intrau neîncetat femei de toate 
vârstele, cu umerii strânşi şi feţele consternate din cauza 
tunetelor ce le răbufneau deasupra capetelor. Dar el a rămas 
afară, privind cum se lumina cerul clipă de clipă, ori de câte ori 
era străbătut de razele electrice luminoase. Vuietul furtunii 
înăbuşea zgomotul maşinilor care străbăteau Lexington Avenue 
şi pe care Nicholas le vedea trecând prin faţa lui, estompate de 
perdeaua groasă a potopului neaşteptat. 

A aşteptat să slăbească ploaia, apoi a fugit până acasă pe 
114% Street, foarte aproape de Jefferson Park. Norii cenușii s-au 
deschis şi fâşii mari de cer, de un albastru pal, au devenit 
vizibile deasupra Manhattanului. 

La ora aceea a după-amiezii, mama lui nu era acasă, iar tatăl 
lui n-avea să se întoarcă până seara. Nicholas era liber să facă 
ce-avea chef, fără să trebuiască să dea explicaţii pentru fiecare 
dintre faptele sale. De la întâmplarea cu FBl-ul şi cu toate că îl 
considera un erou, mama îi urmărea paşii ca pe ai unui deţinut 
eliberat condiţionat. Ce faci, Nicholas? Unde te duci, Nicholas? 
Ce cauţi acolo, Nicholas? N-ai lecţii de făcut, Nicholas? lar te-ai 
conectat la internet, Nicholas? Întrebări de genul acesta, la care 
nu trebuise niciodată să răspundă mai înainte, erau acum la fel 
de obişnuite pentru el ca şi sendvişul cu şuncă, brânză şi o foaie 
de salată unsă cu maioneză, pe care mama i-l lăsa întotdeauna 
gata pregătit drept gustare. 

„Trebuie să te hrăneşti, Nicholas, eşti la o vârstă dificilă", 
obişnuia să-i spună. 

A intrat în bucătărie, a deschis frigiderul, şi-a luat senavişul 
mixt şi o băutură de ciocolată preambalată, apoi a închis uşa, 
lovind-o uşor cu braţul drept. Pe coridor, a despachetat 
sendvişul şi, întorcându-se în camera lui, a muşcat din el ca şi 
cum n-ar mai fi mâncat de săptămâni de zile. Avea o foame de 
lup. A dezlipit învelişul paiului de la băutură, suflând în el, şi a 


deschis calculatorul. Când pe ecran a pâlpâit desktopul 
Windows, nu mai avea în mână nici urmă de sendviş. A activat 
internetul şi, înainte de a se deschide complet pagina iniţială, a 
dat click pe iconiţa de pe bara de căutare pe Google, care n-a 
întârziat să-l invite să caute; „cimitire din New York City", a 
tastat Nicholas la iuţeală în căsuţa de dialog a paginii web. 

Primele zece rezultate ale căutării au apărut imediat pe 
ecran. L-a citit pe primul cu glas tare, ca şi cum vorbea singur: 

— Cimitirele cele mai fascinante din lume. Viajeros.com. 
Lumea e plină de cimitire fascinante unde se... Pe Broadway 
Avenue, în New York City, vizavi de Wall Street şi aproape de... 

Nicholas a dat click cu mausul pe rezumat, gândindu-se că 
n-ar fi putut nimeri mai bine. A aşteptat să se încarce pagina, 
sorbind ultima înghiţitură din băutura de ciocolată. 

Era un articol semnat de autor sub un nick: „fluturedefoc". A 
răsfoit grăbit rezumatul de sub titlu şi a văzut că se ocupa de 
cimitire din întreaga lume, vestite fiecare pentru câte ceva. 
Nicholas nu şi-ar fi putut niciodată închipui că un cimitir putea fi 
un loc atrăgător pentru o vizită turistică, aşa că, fără să mai 
insiste asupra detaliilor, a trecut la pagina web şi, lăsând în 
urmă necropolele din Praga, Roma, Paris şi Londra, a ajuns la 
ceea ce-l interesa: „New York City, mica grădină". Articolul de 
pe pagina web nu spunea că în cimitirul de la Trinity Church ar 
exista un mormânt fără nume, deşi lui Nicholas i-a atras atenţia 
că vorbea despre pietre tombale înnegrite de vreme şi 
personalităţi ilustre ale New Yorkului ce fuseseră înmormântate 
acolo. Începutul enigmei spunea că timpul i-a şters numele, şi s- 
a gândit că, poate, căuta tocmai una dintre acele pietre 
tombale. 

S-a uitat la ceas şi a văzut că erau orele 18.00. Dacă se 
grăbea, încă mai putea să ia metroul de la una din staţiile din 
apropierea casei şi să ajungă pe Wall Street înainte de căderea 
serii. Fără şovăială, şi-a scos din dulap scurta impermeabilă, a 
căutat câţiva dolari în puşculiţă şi a plecat de acasă, sperând să 
nu-şi întâlnească mama nici în ascensor, nici la ieşirea în stradă. 

Lexington Avenue revenise la normal după aversa de 
dinainte. Oamenii mergeau din nou pe trotuare fără să se teama 
că se vor uda, iar în aerul răcoros pe care Nicholas l-a tras în 
piept la ieşirea din clădire plutea calmul ce urmează după orice 
furtună. 


De pe panoul informativ din staţie, a aflat că linia verde a 
metroului ducea drept pe Wall Street şi a presupus că în mai 
puţin de o jumătate de oră avea să ajungă acolo. Când Nicholas 
a ajuns în staţia Wall Street, uşile metroului s-au deschis fără să- 
şi dea seama că două Umbre, pitite printre călătorii taciturni din 
vagon, mergeau pe furiş pe urmele lui. Două Umbre care nu 
erau deloc virtuale, ca în jocul enigmelor fără sfârşit, ci ale unor 
indivizi în carne şi oase, ca şi el. 

Nicholas a ieşit pe Broadway Avenue şi n-a fost nevoie să 
întrebe pe nimeni cum să ajungă vizavi de Wall Street şi turnul 
gotic ascuţit ce sfida cerul, confundându-se cu zgărie-norii de pe 
Wall Street, într-un mimetism imposibil. Şi-a scos telefonul mobil 
din buzunarul de la spate al blugilor şi a format numărul lui 
Beth. 

— N-am la dispoziţie prea multă vreme, Beth. 

— Unde eşti? Aud mult zgomot de fond. 

— Pe Wall Street, vizavi de Trinity Church, e posibil să fi 
găsit mormântul fără nume. Voiam doar să ştii. 

— Eşti sigur? a întrebat Beth. 

— Cred că da, dar vorbim mai târziu, acum nu-ţi pot da 
amănunte. 

— Ai mare grijă, Nicholas! 

— O să am, nu-ți face griji pentru mine, i-a răspuns, mândru 
nevoie mare. 

In jurul lui, directorii de la Bursa din New York City ieşeau de 
la lucru, mişcându-se la fel de uşor ca şi afacerile lor de 
milioane. Nicholas a traversat bulevardul, astfel încât să ajungă 
la porticul templului şi a văzut uşile încă deschise. Inăuntru, 
câteva grupuri de turişti admirau într-o tăcere monahală stilul 
gothic revival al vitraliilor şi construcţiei. 

Fără să simtă în apropiere prezenţa Umbrelor ce-l pândeau, 
Nicholas a căutat poarta cimitirului în nava laterală a bisericii, 
dar cea pe căre a găsit-o era încuiată, ca şi celelelalte, pe căre 
le-a zărit în absidă şi în nava opusă. Şi-a zis că, poate, singura 
intrare deschisă era în stradă. A ieşit şi a dat ocol gardului de 
fier ce înconjura „mica grădină" din New York City, aşa cum îi 
spusese „fluturedefoc" în articolul său. Dar acolo nu era nici o 
poartă prin care să poată intra în cimitir. Cu toate acestea, din 
exterior a văzut că pe toate mormintele era un gazon fin şi 
îngrijit, din care se distingeau doar pietrele tombale. Multe 


lespezi albe, dar şi înnegrite de intemperii. Nicholas a observat 
că, pe majoritatea lespezilor, nu există nici o inscripţie săpată în 
piatra aspră. Nimic, nici măcăr un semn cât de mic, care să-ți 
permită să afli cine şi când fusese înmormântat sub pietre. 
„Timpul i-a şters numele şi numele i-a căzut în uitare", a recitat 
Nicholas, repetând începutul enigmei pe care Carol Ramsey le 
ceruse s-o dezlege. Aşa că n-a mai avut nici o îndoială că 
trebuia să sară gardul de fier, dacă voia să găsească trandafirul 
pe una dintre pietrele tombale fără nume. 

Ocolind vârfurile de săgeată în care se termina gardul, 
Nicholas a sărit sprinten de partea cealaltă. O clipă, s-a simţit ca 
un borfaş care încalcă legea cu neruşinare ori, şi mai rău, ca un 
profanator de morminte. Dacă cineva dădea de el şi părinţii 
aflau ce făcea el acolo, urma să-l dea intern la o şcoală de 
corecție pentru tinerii scandalagii din Bronx, aşa cum glumise 
Beth cândva. 

Cu neliniştea în suflet, Nicholas a început să străbată în 
zigzag „mica grădină". Lumina slabă a amurgului abia dacă îi 
era suficientă ca să poată vedea fiecare lespede anonimă şi să 
verifice dacă avea sau nu un nume scris pe ea. Pe măsură ce se 
afunda în bezna cimitirului, Nicholas simţea crescând în el o 
teamă nestăpânită, ca nu cumva pământul să i se deschidă 
brusc sub picioare şi să-l înghită, spre încântarea unor zombi în 
putrefacție. De aceea, trecea pe lângă morminte fără să mai 
îndrăznească să le privească. 

A ajuns în fundul „micii grădini" cu senzaţia că mergea de 
multe ceasuri pe potecile trasate în iarbă. Inima îi spunea să 
plece de acolo, să fugă din acel loc funebru şi întunecos, înainte 
de a fi prea târziu. Dar Nicholas nu era dispus să renunţe la jocul 
enigmelor fără sfârşit. Dacă trandafirul era acolo, trebuia să-l 
găsească. Aşa că şi-a luat inima în dinţi şi a trecut tremurând 
prin spatele absidei gotice a bisericii Trinity. De cealaltă parte a 
bisericii, erau tot atâte lespezi risipite ca şi pe partea laterală, 
pe unde Nicholas tocmai trecuse. Dar acum avea în faţă 
felinarele aprinse pe Broadway Avenue, pe care înainte le avea 
în spate, iar acest contact cu lumea viilor i-a potolit panica de 
care se simţise cuprins. 

A pornit iar printre morminte şi, în faţa unei pietre, a văzut 
ceva ce strălucea slab în întuneric. S-a apropiat domol şi a 
descoperit un frumos trandafir roşu, ce creştea în iarba reavănă 


din cimitirul atât de fascinant. Pe petalele florii a zărit câteva 
picături de rouă nocturnă, în care se reflectau luminile străzii, ca 
nişte stele mărunte. Atunci a început să bată vântul, iar Umbrele 
nopţii au înghiţit fără milă vârfurile înalte ale Manhattanului. 


Provocarea şerpilor 
2 


Deşi ploua cu găleata, Susan Gallagher stătea pe 5" Avenue, 
în faţa studiourilor NBC din Rockefeller Center; ţinea o umbrelă 
într-o mână, iar cu cealaltă încerca să atragă atenţia 
taximetriştilor care  goneau spre sudul  Manhattanului, 
pulverizând brazde de apă în urma vehiculelor lor galbene. Purta 
un taior cu jachetă bej-deschis şi pantofi cu toc înalt, care n-o 
împiedicaseră, totuşi, să-şi ude picioarele de la vârf până la 
glezna. Norii trecători hotărâseră să infirme previziunile 
meteorologice pentru acea după-amiază din New York City, 
lansând nenumărate fulgere şi tunete peste acoperişurile zgârie- 
norilor, ca şi cum Zeus în persoană şi-ar fi pus în minte să 
distrugă oraşul. Dacă Susan ar fi putut ghici că la ora aceea 
avea să se dezlănţuie o asemenea furtună, ar fi acceptat cu 
plăcere oferta pe care i-o făcuse Walter Stuck când, în acea 
dimineaţă, o invitase să viziteze muzeul figurilor de ceară din 
conacul lui, aflat în Greenwich Village. 

— Am să-l trimit pe Benson să te ia la orele 17.00, îi spusese. 

Dar ea se încăpăţânase să-i ceara să nu se deranjeze, 
spunându-i că avea să ia un taxi de la studiouri. Dar era 17.30 şi 
ea încă nu găsise un „blestemat" de taxi, care să fie liber. 

— Dacă nu te-ai fi încăpățânat atât, acum n-ai mai fi udă 
leoarcă, i-a spus Walter Stuck râzând, când i-a ieşit în 
întâmpinare în uşa casei. 

— Sper că această comparaţie n-are vreun sens dublu, a 
replicat Susan, râzând şi scuturându-şi apa de pe taior cu 
palma, înainte de a intra în hol. 

— Ba sigur că are, draga mea, sigur că are. 

— Adevărul e că mă simt incomod, de parcă aş fi făcut duş 
îmbrăcată. 

— Ar fi mai bine să-ţi scoţi costumul acesta frumos, înainte 


să faci un guturai. 

— Nu pot rămâne în pielea goală. 

— Nici eu n-aş accepta aşa ceva. Dar azi-dimineaţă am avut 
de făcut unele demersuri pentru proiectul Parcului Medieval, aşa 
că am trecut şi pe 57iStreet şi am făcut unele cumpăraturi. Am 
lăsat în odaia ta ceva comod de purtat în casă şi câteva rochii 
de sezon. Sper să-ţi placă. 

— Odaia mea, ceva de purtat, rochii? a întrebat Susan, fără 
să priceapă. 

— Da, m-am gândit bine şi cred că, date fiind împrejurările, 
aşa e cel mai potrivit, a zis Walter Stuck, apropiindu-se de 
Susan. Şi-a pus uşor mâinile pe umerii ei şi, privind-o drept în 
ochi, a adăugat: Vreau să vii să locuieşti cu mine. 

— O, Walter, eşti incorigibil! 

— Ţi-am mai spus că am fost un copil cam neastâmpărat. 

— Bine, dar abia ne-am cunoscut! 

Walter Stuck a îmbrăţişat-o. 

— Ne cunoaştem suficient pentru a locui împreună o 
veşnicie. 

— Asta sună foarte romantic, dar nu-mi place să mă grăbesc, 
i-a şoptit Susan la ureche. 

Deşi voia să-i vorbească despre viaţa ei din trecut, despre 
frustrările şi multele ei dezamăgiri amoroase, ultima dintre ele 
fiind atât de dureroasă, că nici nu voia să-şi mai amintească de 
ea, Susan s-a gândit că nu era momentul nimerit pentru 
mărturisiri, că nu trebuia să aibă atât de repede încredere în 
bărbatul acela. 

— Ai petrecut deja o noapte aici, de ce nu poţi s-o petreci şi 
pe asta, şi pe cea de mâine, şi de poimâine şi...? 

Susan şi-a pus degetul arătător pe gura lui Walter. 

— Ssst! Nu continua, te rog! Nu vreau să mă gândesc la ziua 
de mâine. Mi-e frică să mă gândesc la viitor. Sunt atât de fericită 
acum, a spus, apropiindu-şi buzele date cu ruj de cele ale 
bărbatului de care, fără să ştie cum, se îndrăgostise. 


„Monştrii minții“ 
3 


— Aruncă o privire pe ştirile astea, a spus Aldous Fowler, 
lăsând să cadă nişte fotocopii făcute după The New York Times 


pe masa din biroul domnişoarei locotenent Taylor. 


The New Bork Times 


Joi, 25 noiembrie 1949 


— Dar toate astea le ştiam, a spus domnişoara locotenent 


Taylor. 


MOARE DECAPITAT MILIONARUL 


RICHARD GROSLING 


După cum a informat Depar- 
tamentul de Omucideri al Po- 
liţiei, cadavrul milionarului 
Richard Grosling a fost găsit 
ieri-seară de către unul dintre 
servitori în beciurile luxosului 
său palat din Greenwich 
Village. Cu toate că purtătorul 
de cuvânt al poliţiei n-a oferit 
nici un fel de alte date cu 
privire la circumstanțele mor- 
ţii sale, surse apropiate conacu- 
lui locuit de defunct ne-au 
declarat că trupul neînsuflețit 
al bogatului magnat al petro- 
lului avea capul desprins de 
trunchi, ceea ce vine în spriji- 
nul ipotezei că s-a comis o cri- 
mă oribilă. Răposatul Richard 


— Citeşte şi ştirea următoare. 


Agenta specială FBI a citit titlul. 


Grosling era considerat unul 
dintre cei mai bogați bărbaţi 
din New York City încă 
de când, în 1925, cumpărase 
pentru un pumn de dolari 
terenuri petrolifere întinse 
din deşertul Arizona. Începând 
de atunci, numeroasele sale 
afaceri s-au extins pe toată 
suprafața Statelor Unite, el 
fiind considerat unul dintre 
bărbații cei mai influenți 
din această ţară, deși nu lua 
parte la mondenităţile so- 
cietății cosmopolite din New 
York City. Funeraliile se vor 
celebra în Catedrala Saint 
Patrick, al cărei enoriaș devo- 
tat era. 


The Pew Pork Cimes 


Duminică, 2 decembrie 1949 


O SINUCIDERE RITUALĂ 
IN SPATELE MORŢII LUI 
RICHARD GROSLING 


Surse ale poliției au semnalat zia- 
rului The New York Times că 
moartea prin decapitare a miliona- 
rului Richard Grosling s-ar putea 
datora unei sinucideri rituale, după 
cum indică dovezile găsite la cona- 
cul său din Greenwich Village. În 
sprijinul acestui punct de vedere vin 
şi cercetările medicilor legiști, care 
sunt siguri că tăișul ascuţit din oțel 
al ghilotinei a fost manevrat chiar 
de magnat, provocându-i instanta- 
neu moartea. „Presupusa victimă 
n-avea mâinile legate“, a declarat 
unul dintre medicii legişti care au 
asistat la preluarea cadavrului. 

Deși ziarul nostru n-a avut acces la 
document, tezele sunt întărite, după 
cât se pare, și de o scrisoare olografă 
în care Richard Grosling a afirmat, 
înainte de a muri: „Ritualul a fost 
dus la bun sfârșit, am plătit cu pro- 
pria-mi viață trădarea discipolului 


meu“. Ghilotina folosită de Richard 
Grosling ca instrument al jertfei 
face parte din valoroasa lui colecție 
privată de obiecte de artă și anti- 
chități. Experții în ritualuri și 
societăţi secrete consultați de The 
New York Times s-au arătat sur- 
prinși de această sinucidere ezote- 
rică și rituală, căreia nu-i cunoșteau 
nici un precedent istoric nici în 
Statele Unite ale Americii, nici 
în bătrâna Europă. 

Totul indică, deci, că excentricul 
milionar era un membru de seamă 
al uneia dintre societăţile secrete de 
inspirație necunoscută, atât de la 
modă acum în țara noastră. Numai 
în New York City se calculează că 
ar funcționa zeci de societăți și 
ordine ezoterice, multe dintre ele 
cu ritualuri și simboluri proprii, cu- 
noscute doar de aşa numiții „ini- 
țiaţi“ şi „maeștri“ ai acestora, 


— Asta pare mult mai interesant, a spus domnişoara 
locotenent Taylor, fără să se oprească din citit. 

— Asta-i societatea secretă pe care o căutam, care are 
legătură cu tatăl lui Adam Grosling. Dar continuă să citeşti, mai 
avem ceva. 


The New Bork Times 


Miercuri, 16 martie 1983 


Neurologul Adam Grosling 
s-a rănit grav, căzând de 
pe cal. 


Adam Grosling, fondatorul 
prestigiosului Centru de Cer- 
cetări Neurologice care îi 
poartă numele, a suferit aseară 
un accident, căzând de pe cal, 
în timpul unei curse cu 
săritualuri peste obstacole, 
efectuată la una dintre ferme- 
le sale. 

După ultimul comunicat me- 
dical al spitalului din Houston, 
unde e internat neurologul, 
acesta prezintă o fractură des- 
chisă a coloanei vertebrale, 
neoperabilă, dar fiind că orice 
intervenţie i-ar putea afecta 
măduva spinării. Chirurgii care 
se ocupă de caz n-au ascuns 
ziarului The New York Times 
că se tem ca nu cumva Adam 
Grosling să rămână paralizat, 
din cauza paraplegiei suferite. 
O asemenea situaţie l-ar obliga 
să rămână întreaga viaţă imobi- 
lizat într-un scaun cu rotile. 
Fatalitatea pare să-și fi găsit un 
loc călduț în bogata familie 


Grosling, încă de când mag- 
natul milionar al petrolului, 
Richard Grosling, s-a sinucis 
în anul 1949, tăindu-şi pro- 
priul cap cu o ghilotină auten- 
tică din vremea Revoluţiei 
franceze. Unicul său fiu și 
moștenitor, ghinionistul de 
azi, Adam Grosling, a studiat 
medicina la celebra Uni- 
versitate Cornell. Specializat 
în neurologie, el s-a bucurat 
de toate recunoașterile şi ono- 
rurile academice, iar la 30 de 
ani a fondat în New York 
City cel mai modern centru 
de cercetări neurologice de pe 
tot teritoriul Statelor Unite. 
În scurta-i carieră medicală, 
ca laureat al premiilor acordate 
de cele mai prestigioase insti- 
tuții ştiinţifice din lume, ajun- 
sese un serios candidat la 
premiul Nobel, pentru impor- 
tantele descoperiri pe care le 
făcuse despre misterele minţii 
omeneşti. 


The New Pork Times 


Luni, 25 noiembrie 2006 


MOARE LA 74 DE ANI FONDATORUL 


CENTRULUI GROSLING 


După ce și-a petrecut peste 
douăzeci de ani paralizat 
în pat, Adam Grosling a 
decedat ieri la domiciliul său 
privat din Long Island. Sănă- 
tatea precară a celui care 
a fondat cel mai avansat şi 
mai inovator centru de cer- 
cetări neurologice din Statele 
Unite se deteriorase în ulti- 
mele luni din pricina unei 
grave deficienţe coronariene, 
căreia până la urmă nu i-a 


putut face față. Adam Gros- 
ling, care, după ce suferise 
în 1983 un grav accident în 
urma căruia rămăsese paraple- 
gic, declarase că viaţa lui de 
om de ştiinţă şi cercetător al 
minții omenești luase sfârşit 
odată cu acesta, va intra în 


istoria medicinei mondiale 


grație numeroaselor contribu- 
ţii aduse la cunoașterea minţii 
şi nelimitatelor capacităţi ale 
intelectului. 


— Poate că n-are prea mare însemnătate, dar e ceva curios 
în toate aceste ştiri, ceva ce n-are nici în clin, nici în mânecă cu 
societatea secretă din care făcea parte tatăl lui Adam Grosling. 

— La ce te referi? 

— La datele când au murit Richard Grosling şi fiul său, Adam. 

— N-am fost atentă la acest detaliu, a spus domnişoara 
locotenent Taylor, uitându-se din nou la ştirile din The New York 
Times. 

— Amândoi au murit în aceeaşi zi: pe 25 noiembrie, dar la o 
diferenţă de 56 de ani. 


— E ciudat că totul duce iar la Adam Grosling, deşi el a murit 
cu câteva luni înainte de a începe crimele, a observat 
domnişoara locotenent Taylor. 

— Da, însă e posibil ca societatea secretă din care a făcut 
parte tatăl său şi căreia i-a aparţinut, probabil, şi Adam Grosling, 
să nu fi murit odată cu el. 

— Poate că suntem mai aproape decât credem de asasin. 


— Directorul Centrului Grosling? a pus punctul pe „i" Aldous 
Fowler, printr-o întrebare. 

— E greu de crezut că domnul Brannagh nu ştie nimic despre 
toate astea. 

— Cred că salvarea lui stă în propria tăcere, a zis Aldous 
Fowler. 

— Dar mişcările şi atitudinea directorului Brannagh nu 
denotă nici cea mai mică implicare în aceste crime. 

— Nu întotdeauna la locul crimei se afla adevăratul asasin, ai 
spus chiar tu într-una dintre magistralele tale conferinţe. 

— Haida-de, nu ştiam că eşti în stare să spui ceva atât de 
inteligent ca asta, şi nici că ai o memorie atât de bună, a 
ripostat domnişoara locotenent Taylor, râzând. 

— Obişnuiesc să fiu atent la subiectele care mă interesează. 

— Nu m-am îndoit niciodată de talentele tale de criminalist, 
de aceea te-am rugat să colaborezi cu mine, crede-mă. 

— Când am dat de ştirile astea în hemeroteca lui The New 
York Times, am făcut o schemă cu tot ceea ce ştim până acum 
despre cazul lluzionistului, şi am descoperit ceva la care nu mă 
aşteptam, a mărturisit Aldous Fowler, însufleţit de elogiile 
domnişoarei locotenent Taylor. 

— Dă-mi să văd! 

Aldous Fowler i-a dat blocnotesul lui, pe care apărea o 
schemă trapezoidală, pe care agenta specială a FBl-ului a 
studiat-o cu o curiozitate de detectiv. 

— E surprinzător cum ai potrivit toate piesele acestui puzzle 
complicat. 


O 


_ASASINATE_ 
Pa i? E 
m SN 
Creiere Savanţi Semne: Kot şi Şerpii 
Centrul Grosling Universitatea Comell Societate Secreta 
Doctor Hart Fundaţia Univers Richard Grosling 
Experimente Misiunea Ouroburos Sinucidere Rituala 
Ştiinţa Viitorului Kenneth Kogan Fanatism Religios 
i | 
W ý Fi 
Se p 
+: Esenţa Marelui Mister E 
i | 
N ri 
Ai A: 
+ Y x 
ADAM GROSLING 


— Piesele erau aici, eu n-a trebuit decât să le pun în ordine. 
Acum, cel puțin, le avem pe toate pe masă, nu ne rămâne decât 
să le dăm interpretarea corectă. După cum poţi vedea în 
schemă, nimic n-a fost irelevant ori rodul unui capriciu. Totul a 
avut propriul său sens, chiar dacă într-un mod cam vag. 

— Da, cred că ai încă o dată dreptate, Aldous. 

— ţi mai aminteşti cum arătau mâinile lui Lars Murliken 
mort? 


— Presupun că te referi la cuvântul „Kot" însemnat în palma 
lui dreaptă, şi la semnul şerpilor întărâtaţi, însemnat în palma lui 
stângă. 

— Aşa-i. Acum priveşte cuvântul „Kot" şi semnul şerpilor 
întărâtaţi din schemă. E ca şi cum asasinul, lluzionistul, şi-ar 
face sinistrul joc de mâini sub ochii noştri, ascunzându-ne 
adevăratul conţinut al crimelor lui. Poate crede că n-am putea 
descâlci niciodată un hâţiş ca acesta. Trucul e simplu: schema, 
pe care înainte n-o vedeam, dezvăluie sensul complet al uciderii 
oamenilor de ştiinţă, dispariţiei creierelor şi semnelor în spatele 
cărora se ascunde lluzionistul. 


Legenda ascunsă 
3 


— L-am găsit, BH, l-am găsit! a strigat Nicholas, imediat ce s- 
a conectat cu Beth prin intermediul camerei video. 

— Atunci, ai avut dreptate. 

— Da, mormântul fără nume şi trandafirul care înfloreşte 
deasupra lui erau acolo, în faţa unei lespezi din cimitirul de la 
Trinity Church! 

Vocea lui Nicholas era tot atât de entuziastă ca şi a 
naratorului dintr-un roman de aventuri. 

— E fantastic, NK! Lui Carol nici n-are să-i vină să creadă că 
ai reuşit. 

— Vreau să intru din nou în jocul enigmelor fără sfârşit. 

— Te înţeleg, NK, dar spune-mi, cum l-ai găsit? a vrut să ştie 
Beth. 

— Am căutat pe Google cimitire din New York City, iar pe 
prima pagină se vorbea despre câteva cimitire fascinante din 
lume; printre ele se află şi Trinity Church de pe Wall Street. 
Articolul era semnat cu un nick: „fluturedefoc". 

— Fluture de foc? 

— Da, scris totul într-un singur cuvânt. Trebuie să fie vreo 
fată amatoare de călătorii ciudate. Spunea că în Trinity Church 
sunt nişte lespezi înnegrite de vreme şi m-am gândit că acolo 
putea să fie şi mormântul fără nume. 

— Şi ai ghicit, NK, e incredibil. 


— A fost o coincidenţă incredibilă, BH. Când am citit ce 
scrisese „fluturedefoc" despre acel loc din New York City, am 
avut, nu ştiu, aşa, ca o intuiţie. 

— Se mai întâmpla aşa ceva, NK; ceva ţi-a spus să mergi 
înainte şi aşa ai şi făcut. 

— Aşa am şi făcut, BH, am luat nişte bani şi m-am dus pe 
Wall Street. Mi-am zis că la cimitir se ajungea prin biserică şi am 
intrat înăuntru, dar acolo toate uşile erau încuiate. Aşa că am 
ieşit din biserică, am sărit un gard de fier şi am intrat în cimitir 
tocmai când se înnopta. 

— Ai îndrăznit tu să intri, singur şi noptea, într-un cimitir? a 
întrebat Beth, uimită. 

— Totul era negru şi abia puteam să văd dacă pietrele 
tombale aveau vreun nume. Credeam că are să mă înghită 
pământul şi am fugit dintr-un capăt într-altul, până am văzut că 
în faţa mea strălucea ceva. 

— Era trandafirul, NK? Trandafirul strălucea în întuneric? 

— Străluceau nişte picături de rouă. Dar a fost ceva magic, 
te asigur. 

— Mi-ar fi plăcut să fiu cu tine. 

— Şi mie, BH, ţi-am simţit enorm lipsa. 


În jocul enigmelor fără sfârşit, personajul virtual al lui Carol 
era alături de cele ale lui Beth şi Nicholas, aproape de 
debarcaderul insulei Libertăţii. În faţa lor, câţiva vizitatori urcau 
la bordul unei ambarcaţiuni care se întorcea pe mare până la 
Battery Park. De cum a văzut-o pe Carol, Beth i-a şi spus: 

— Nicholas a dezlegat enigma trandafirului înflorit pe 
mormântul fără nume. 

— Şi tu, BH? Tocmai tu n-ai izbutit s-o dezlegi? 

— Nu, a trebuit să am grijă de sora mea, Bo. 

— Sa vedem, atunci, cum ai interpretat tu enigma, NK. 

— Mormântul fără nume pe care a înflorit trandafirul se afla 
în cimitirul de la Trinity Church, a spus acesta cu mândrie. 

— Exact, NK. Dar ai aflat şi cine e înmormântat acolo? a 
întrebat Carol, ca şi cum descoperirea lui Nicholas n-ar fi avut 
nici o însemnătate. 

— Trebuia să aflu şi numele şters de timp? a întrebat 
Nicholas, supărat. 

Credea că tot curajul şi strădaniile lui nu folosiseră la nimic. 


— Spune, l-ai aflat? 

— Nu, pe lespede nu era scris nici un nume: Timpul i-a şters 
numele, n-ai spus tu aşa? 

Beth tăcea. N-avea dreptul să intervină. Dar se gândea că 
prietena lor, Carol, era nedreaptă cu Nicholas. 

— Da, NK, aşa am zis. Voiam, totuşi, să ştiu până unde ai 
putut merge cu cercetările. 

— Până unde? a replicat, Nicholas, supărat. Am intrat singur 
în cimitirul acela, în toiul nopţii, ca să caut trandafirul de pe 
mormântul fără nume, Carol, şi niciodată nu mi-a fost atât de 
frică. Ce mai voiai să fac? 

— Nimic, NK, ai făcut deja destul. Enigma asta nu-i uşoară, 
nu-i deloc uşoară. Dar încă nu-i rezolvată în întregime. 

— O, nu! a spus Nicholas, luându-se cu mâinile de cap. 

— Deci, nu putem continua jocul? a vrut să ştie Beth. 

— Eu n-am spus aşa ceva, BH. Am zis doar că enigma nu-i 
rezolvată în întregime, aşa că acum trebuie să trageţi singuri 
propriile voastre concluzii: enigmele sunt fără sfârşit. 

— Tu ce crezi, BH? a întrebat Nicholas, ale cărui gânduri 
păreau să fi aţipit de atâta oboseală. 

— Cred că va trebui să aflam numele pe care l-a şters timpul 
şi a căzut în uitare, cum spunea enigma. Va trebui să mergem 
din nou la cimitirul de la Trinity Church. 

— Nici nu mă gândesc să mă mai întorc acolo, BH. 

— Voiam să spun ca vom merge prin intermediul jocului 
virtual. Dacă te uiţi la harta Manhattanului, cea pe care ne-a 
dat-o Carol, ai să vezi că Trinity Church apare şi ea, la fel ca 
Statuia Libertăţii şi multe alte locuri unde poate să fi fost 
ascunsă Esenţa marelui Mister. 

— De acord, BH. Să luam feribotul de la debarcader şi să ne 
ducem până la Battery Park; de acolo nu-i departe până pe Wall 
Street. 

În drum spre debarcader, au trecut pe lângă statuia stilizată 
a unui bărbat mărunţel, care ţinea o carte lângă obraji, într-o 
atitudine gânditoare. Purta o haină până la genunchi, pe care 
vântul părea s-o mişte, de parcă era adevărată. 

— Cine-i domnul acesta? Nu seamănă deloc cu portretele lui 
Bartholdi, pe care le-am văzut la muzeul din Statuia Libertăţii, a 
spus Nicholas. 

— Un francez numit Edouard René de Laboulaye. El a avut 


ideea ridicării unei Statui a Libertăţii, pe care a proiectat-o 
împreună cu compatriotul lui, Auguste Bartholdi. 

În timp ce navigau pe coverta feribotului spre Battery Park, 
Nicholas i-a povestit lui Carol ce citise despre cimitirul de la 
Trinity Church în articolul semnat „fluturedefoc" pe internet. lar 
Carol i-a răspuns: 

— E adevărat că turnul gotic al bisericii, cu cei 86 de metri 
înălţime ai lui, funcţiona ca far pentru navele ce intrau în golf, 
fiind cel mai înalt din New York City până la sfârşitul secolului al 
XIX-lea. Istoria semnalează că acolo au fost înmormântate multe 
persoane ilustre din epoca aceea şi că în osuar se păstrează 
chiar cenuşa celor 2 000 de prizonieri morţi în timpul Războiului 
de Independenţă. Dar legenda ascunsă menţionează că într-unul 
dintre aceste morminte se află rămăşiţele pământeşti ale 
bărbatului care a adus cu el Esenţa marelui Mister, ca s-o 
ascundă în flacăra aurită pe care o ţine în mână Statuia 
Libertăţii. 

— De aceea trebuie să-i aflăm numele, ca să completăm 
legenda? a vrut să afle Beth. 

— Aşa e, BH. Dezlegarea enigmei presupune să aflaţi nu 
numai locul unde se află trandafirul, ci şi numele persoanei din 
mormânt. 

— Şi, potrivit legendei ascunse, de ce a crescut un trandafir 
frumos pe mormântul fără nume, Carol? a stăruit Beth. 

— Legenda aminteşte despre o tânără de familie modestă, 
care pe vremea aceea vindea trandafiri lângă debarcaderul de 
la Battery Park curioşilor ce se apropiau să admire Statuia 
Libertăţii; şi cel mai bun client al ei era un bătrân care, ori de 
câte ori o vedea lângă vechiul turn din lemn verde al 
debarcaderului Pier A, îi cumpăra toţi trandafirii pe care îi avea 
în coşul de răchită. Într-o zi, tânăra vânzătoare de trandafiri a 
simţit lipsa bătrânului, pe care nu-l mai vedea de la o vreme, şi 
l-a întrebat pe un marinar de pe feribot dacă ştia ceva despre el. 
Inima ei a fost cuprinsă de o mare durere când marinarul a 
înştiinţat-o că bătrânul murise cu câteva săptămâni în urmă şi 
fusese îngropat în cimitirul de la Trinity Church. Chiar în acea 
după-amiază, tânăra florăreasă a căutat lespedea de pe 
mormântul generosului său client şi a semănat în faţa ei un 
trandafir roşu, pe care l-a udat cu propriile-i lacrimi. De atunci, 
legenda ascunsă susţine că, primăvară de primăvară, un 


trandafir frumos înfloreşte pe un mormânt din cimitirul de la 
Trinity Church. 


Provocarea şerpilor 
3 


Plimbându-se neîncetat prin diferitele încăperi din muzeul 
particular al figurilor de ceară din conacul lui Walter Stuck, 
Susan Gallagher avea impresia că umblă printr-un castel 
fermecat. Totul era uimitor şi perfect, ca şi cum fiece vestibul ori 
încăpere aparţineau unor lumi de departe şi de demult, prin 
care ea călătorea în timp, ţinându-se de mâna unui mag. Lângă 
Walter se simţea atât de comod şi în siguranţă, că nu s-a 
neliniştit deloc când a intrat cu el pe teritoriul acela imens din 
trecut, populat de adevărații protagonişti ai cronicii uitate a 
omenirii, imortalizaţi în figuri de ceară. Dar, departe de a-l crede 
un teritoriu locuit de fantome, aşa cum ea însăşi îi spusese cuo 
noapte mai înainte lui Walter, când cinaseră în Salonul Romantic 
din muzeu, Susan a fost cuprinsă de curiozitatea deconcertantă 
a unei fetiţe care descoperă o trecere ascunsă sub propriul ei 
pat. Începând cu marele salon al foştilor preşedinţi ai Statelor 
Unite, înţesat de drapele cu linii şi stele, de unde începuseră 
vizita, trecând prin ample galerii istorice, ocupate de cele mai 
ilustre personalităţi ale lumii, instalate într-un decor bine 
adaptat fiecărei epoci, şi terminând cu sălile de artă, muzică, 
film şi spectacol, Susan a fost nespus de mulţumită şi amuzată, 
de parcă îşi retrăia cei mai frumoşi ani ai copilăriei. Totuşi, când 
au ajuns la temutul pasaj al crimei, a simţit nişte fiori pe şira 
spinării. 

— Aş prefera să nu intru aici, Walter, a spus sec. 

— Cumva ţi-e frică?! 

— Nu, nu-i asta, dar n-am chef să văd scene cu crime. 

— Haide, Susan, o să fie amuzant, sunt numai nişte figuri de 
ceară, a spus Walter Stuck, încercând să-i dea curaj, deşi el ştia 
foarte bine cărui fapt i se datora teama. 

— Urăsc psihopaţii. 

— De ce? Sunt asasini, e adevărat, dar tocmai de aceea au 
intrat în istorie ca nişte eroi. Oamenilor le place să-i vadă de 


aproape, în mediul crimelor pe care le-au comis, şi să-i 
privească în ochi, încercând să descopere acolo originea 
răutăţii, chiar dacă ştiu că sunt doar o reproducere aproximativă 
a realităţii. Realitatea ne distrează şi fascinează, oricât de 
tragică ar fi. 

— Pe mine nu. Unul dintre ucigaşii despre care vorbeşti tu 
mi-a omorât fratele când avea doisprezece ani, a spus Susan, 
fără nici o emoție în glas. 

— Nu ştiam că... O, Susan, biata mea Susan! a spus Walter 
Stuck, îmbrăţişând-o cu gingăşie. 

Susan Gallagher i-a povestit lui Walter Stuck ce i se 
întâmplase fratelui ei în copilărie, apoi a adăugat: 

— Să mergem în altă parte, vreau să ies de aici. 

— Fireşte, fireşte. Vino, să ieşim afară, aerul curat o să-ți 
prindă bine. 

La capătul coridorului, era o uşă din lemn cu canaturi mari, 
montată într-o arcadă de piatra. Walter Stuck a tras un zăvor 
mare şi lumina a intrat pe culoar, făcând să dispară bezna ce 
pusese stăpânire pentru o clipă pe mintea lui Susan Gallagher. 
Afară era răcoare, dar ea a fost recunoscătoare brizei ce i-a 
mângâiat chipul. S-a strâns sub jerseul de pe ea şi a privit, 
uimită, de jur-împrejur. Un grup de căsuțe cu faţade din piatră şi 
structură de lemn a apărut în faţa ei. 

— Ce-i aici? 

— Aceasta e zona medievală a vechiului muzeu, o copie la 
scară redusă a pieţei publice dintr-un sat european din secolele 
al XIII-lea şi al XIV-lea. E cea mai spectaculoasă şi neobişnuită 
zonă a acestui mic palat, de aia l-am şi cumpărat. 

— Şi rugul acesta? a întrebat Susan, arătând spre o grămadă 
de crengi şi lemne uscate care înconjurau un stâlp de fier înfipt 
în centrul pieţei. 

— În Evul Mediu, vrăjitoarele şi ereticii erau condamnaţi la 
arderea pe rug în pieţele publice ale satelor, singurul spectacol 
cunoscut pe atunci... fiindcă nu exista televiziunea, a spus cu 
ironie Walter Stuck, luând-o de mână pe Susan. 

— E teribil, teribil! Cum puteau să ardă de viu pe cineva 
pentru credinţa sa? 

— Era o chestiune de pură supravieţuire. Biserica nu putea 
permite ca alte credinţe să se întindă în Europa, punând în 
primejdie dogmele catolice. De aceea îi ardea pe rug, ca să 


purifice prin foc sufletele posedate de diavol şi să dea, în 
treacăt, o pedeapsă publică răzvrătiţilor. 

— Cum se întâmplă acum cu oamenii de ştiinţă asasinați, nu- 
i aşa? 

— Da, ceva asemănător acestor crime. Ţi-am mai spus că 
multe societăţi secrete de origine medievală urăsc ştiinţa tot 
atât de mult pe cât urăşti tu psihopaţii. 

— Dar numai un psihopat poate ucide astfel. Ce se întâmplă, 
Walter? Ce li se întâmplă oamenilor de ajung să se urască atât 
de tare unii pe alţii pentru credinţe care astăzi nu mai au nici un 
sens? 

— Nu toţi gândesc ca tine, Susan. Unii cred că trebuie să-şi 
apere credinţa cu crucea şi spada, ca pe vremea vechilor 
cruciade. 

— Şi tu cum gândeşti, Walter? Tu eşti istoric, cunoşti cauzele 
barbariilor, distrugerilor, morţilor. Ce crezi despre toate astea? 
Vreau să ştiu, Walter. Am nevoie să ştiu. 

Walter Stuck s-a gândit o clipă. 

— Eu nu cred decât ceea ce iubita şi dulcea mea doamnă 
vrea să cred. Numai de tine îmi pasă acum, a minţit cu aerul 
prefăcut al unui trubadur. Haide, uită de toate şi vino cu mine, 
vreau să-ţi arăt ceva. 

Ţinându-se de mâini, au traversat piaţeta medievală a 
muzeului cu figuri de ceară. De cealaltă parte, o faţadă din 
piatră reproducea intrarea într-o veche mănăstire. 

— Aşteaptă o clipă aici, i-a cerut Walter Stuck înainte de a 
deschide poarta. 

A intrat în biserică şi a acţionat un întrerupător montat în 
spatele uşii. Apoi, din prag, a făcut un gest către Susan, 
invitând-o să intre, în timp ce un cor de bărbaţi începea să 
interpreteze un cântec gregorian. 

— O, ce minunat! a exclamat, văzând vreo cincizeci de 
călugări cu rasă neagră, care îşi ţineau capetele ascunse sub 
glugi. 

Călugării de ceară stăteau aşezaţi pe gradene de o parte şi 
de alta a nevei centrale din capelă, unii în faţa altora, pe când 
unul din ei, în picioare în faţa altarului, părea să citească dintr-o 
carte cu psalmi sprijinită pe un suport din lemn sculptat. 

Susan a înaintat spre centrul navei, urmată de Walter Stuck. 
Privea dintr-o parte într-altă, entuziasmată. 


— De ce nu li se văd feţele? a întrebat. Walter Stuck a 
izbucnit în râs. 

— Fiindcă stau într-o atitudine contemplativă şi nu au nici 
chip. Sunt doar nişte structuri din lemn, umplute cu perne din 
lână şi acoperite cu rase negre de călugăr. Dar nici dacă ar avea 
un cap şi o faţă din ceară, tot nu li s-ar vedea, fiind acoperite de 
gluga rasei. Proprietarii muzeului s-au gândit, probabil, ca 
aceasta era o soluţie mult mai economică şi că astfel obțineau, 
în plus, şi un efect surprinzător, nu crezi? 

— Eu aş fi jurat că-s călugări adevăraţi. 

— lată, deci, ce uşor e să falsifici adevărul. Dar nu călugării 
voiam să ţi-i arăt. 

— Ceva şi mai interesant? a întrebat Susan, mai însufleţită, 
ca şi cum ar fi uitat de tristeţile din copilărie. 

— Judecă şi singură, a spus Walter Stuck, după ce a împins 
canatul uşii gigantice de lângă el, întinzând apoi braţul cu palma 
mâinii drepte, ca să-i arate că putea s-o ia înaintea lui. 

Tânăra a acceptat invitaţia şi a intrat într-o odăiţă boltită, ale 
cărei ziduri groase din piatră erau împodobite cu covoare 
splendide. 

Inaintea ei se deschidea o trecere scurtă, pe care a 
străbătut-o până la capăt, fără să se oprească. 

— Unde duce scara asta? a întrebat Susan, intrigată. 

— In temnita muzeului, a răspuns Walter, apăsând pe 
întrerupătorul ascuns în spatele unui belciug prins în zidul din 
piatră. 

Au coborât în tăcere scara îngustă în spirală, până au ajuns 
la o uşă din fier, montată într-o arcadă ogivală, pe care Walter 
Stuck a împins-o cu ambele mâini, de parcă era înţepenită. 

Intrând în grota săpată în adâncul pământului, Susan a simţit 
mirosul intens de umezeală şi putreziciune. | s-a făcut greață, 
dar n-a zis nimic. După ce refuzase să intre în pasajul crimelor, 
nu voia ca Walter să-şi facă o idee greşită despre curajul ei. 

Când Walter a aprins torţele de pe zidurile de piatră, efectul 
a fost copleşitor şi neliniştitor. Nici nu făcuseră bine câţiva paşi, 
când Susan şi-a înăbuşit un urlet de spaimă şi l-a strâns pe 
Walter de braţ. 

— Nu-ţi fie frică, sunt doar trupurile unor condamnaţi, care 
spânzură din tavan. 

Susan a trecut pe lângă toate acele figuri de ceară 


strângând din ochi, ca să nu vadă detaliile măcelului fictiv. Dar 
după aceea n-a mai putut evita ca privirea să-i cadă pe chipurile 
chinuite de suferinţă ale altor figuri de ceară, supuse unor 
chinuri oribile. 

— Ce loc inuman! Cum ai putut cumpăra asemenea 
monstruozităţi?! a protestat Susan, ca să-şi stăpânească greata. 

— N-am inventat eu cruzimea, ea face parte din viaţa 
noastră, Susan. 

Ochii tinerei au lunecat peste celulele întunecoase din jurul 
lor, unde abia dacă erau vizibile trupurile sângerii de ceară ale 
căror lanţuri erau legate de zidul din piatră. Câţiva şobolani 
treceau peste ele. 

— Ştii cum îi spuneau acestei temnițe în Evul Mediu? a 
stăruit Walter. 

— Nu, nu ştiu. Cum aş putea să ştiu? Niciodată nu m-a 
interesat să cunosc o epocă atât de întunecată şi superstiţioasă 
ca asta. Şi chiar mă bucur că n-am făcut-o. 

— Îi spuneau temniţa diavolului, a lămurit-o Walter Stuck pe 
un ton lugubru. 

— Mi se pare un nume foarte potrivit pentru un asemenea 
loc. 

— Şi chiar este, fără nici o îndoială, dar nu pentru ceea ce 
crezi tu. 

— Atunci, de ce? 

— Fiindcă oamenii credeau că dumnezeu îi părăsise şi că 
doar diavolul îi mai putea salva. 

Walter a făcut câţiva paşi inainte, cu Susan de mână, şi, 
ajungând într-un colţ al grotei, lângă care se înalţă o uşă mare, 
din fier, s-a oprit. 

— Uşa asta duce undeva? a întrebat Susan. 

— Nu, e o uşă falsă, un element decorativ al muzeului, ca şi 
călugării de sus. Dar vreau să vezi asta, i-a propus, privind în 
stânga sa. 

Susan a întors capul spre o galerie micuță, deschisă în grotă, 
unde nu era nimic altceva decât o ghilotină. 


„Monştrii minții“ 
4 


La barul unui restaurant italienesc de pe 44" Street, lângă 
Times Square, Aldous Fowler bea o halbă cu bere aşteptându-şi 
o prietenă, pe Ann Hardwey, pe care o invitase la cină. De 
dimineaţă, o rugase la telefon să-i caute informaţii despre 
mama unui nou-născut numit Walter Stuck, abandonat în urmă 
cu 35 de ani într-un orfelinat din Newport, în Rhode Island, aşa 
că i se păruse o nepoliteţe de neiertat să n-o roage şi să ia cina 
cu el, după ce ultima oară când se văzuseră, în urma cu mai 
mult de o iarnă, îi promisese că avea s-o sune curând. 

Dar în acea seară, la barul restaurantului italienesc din 
44'Street, Aldous Fowler nu se gândea la prietenia lui cu Ann 
Hardwey, ci la noua legătură amoroasă pe care sora lui, Pemby, 
o începuse cu acel Walter Stuck pe care, după cum ea însăşi îi 
mărturisise, abia îl cunoscuse. El ştia ce mult suferise Pemby în 
timpul căsătoriei cu un actor ratat de la Hollywood, un anume 
Leo Brake, cocainoman, beţiv şi scandalagiu, şi nu voia să-i mai 
facă şi alţii vreun rău. In ciuda copleşitoarei siguranţe de sine, 
Pemby era la fel de fragilă ca zborul unei păsări printre 
vârtejurile vântului şi orice schimbare neaşteptată de direcţie a 
vieţii ei amoroase îi afecta stabilitatea emoţională, ducând-o în 
pragul prăbuşirii. In acest domeniu, Pemby semăna mult cu tatăl 
ei. Poate prea mult, îşi spunea Aldous, bând din halba cu bere, şi 
privind îngândurat zarva psihedelică din Times Square. 

Pemby îl cunoscuse pe Leo Brake într-una dintre călătoriile ei 
pe Coasta de Vest cu echipa feminină de baschet a Universităţii 
din Detroit şi, când îşi încheiase studiile de jurnalism, plecase cu 
el în California. Pe atunci, Aldous avea doar contacte telefonice 
sporadice cu sora lui, mai ales de Crăciun ori de 4 lulie, iar ea 
părea foarte fericită cu noua şi luxoasa ei viaţă printre marile 
vedete ale filmului american. Dar, după câţiva ani, Pemby îl 
sunase într-o zi la telefon cu vocea întretăiată, aproape fără să 
mai aibă forţă de a-i vorbi. 

— Trebuie să vii să mă vezi, îi spusese printre sughiţuri. 

Aldous zburase a doua zi de la New York City în California şi 
o găsise pe Pemby într-un cartier de rulote, înconjurat de 
gunoaie şi moloz. Pemby era drogată şi beată, şi nici măcar nu-l 
recunoscuse când intrase în rulota ei. 

— Ce derbedeu te-a adus în halul ăsta? o întrebase, 
îmbrăţişând-o, furios. 


Leo Brake o bătuse atât de tare, că-i rupsese nasul şi câteva 
coaste. Cu Aldous nelipsit de lângă ea, Pemby petrecuse apoi 
două săptămâni într-un spital privat din San Francisco, 
vindecându-şi rănile. După care se întorseseră împreună la New 
York City, iar Pemby intrase într-un centru de dezintoxicare 
pentru alcoolici şi cocainomani anonimi. De atunci, trecuseră 
cinci ani de zile. 


Ann Hardwey era o femeie atrăgătoare, al cărei farmec 
deosebit îl constituiau ochii. Purta părul drept şi la fel de negru 
ca ochii, lăsat liber pe spate. lar când zâmbea, ochii îi licăreau în 
mii de culori diferite. De aceea, Aldous a fost fericit s-o revadă. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, Ann, a spus, sărutând-o. 

— La asta sunt buni prietenii, nu? Ca să se sune la telefon 
din când în când, a spus Ann, scoţându-şi jacheta tricotată şi 
lăsându-şi liberi umerii bruni şi delicaţi. E cald aici. 

— Ştiu că trebuia să te fi sunat mai demult, dar nu voiam să 
mă îndrăgostesc iar de tine, s-a scuzat Aldous, înainte ca Ann 
să-i facă reproşuri mai clare. 

— Nu-i nevoie să mă linguşeşti, ştii că nu-i stilul meu, a 
replicat Ann, surâzând. 

— M-am gândit, m-am gândit de-adevăratelea să te sun, 
dar... 

— Lasă-te de scuze şi cere pentru mine un pahar cu vin alb 
şi foarte rece, sunt moartă de sete. E oribil să vii cu maşina în 
Times Square, a spus Ann, fără să dea vreo atenţie explicaţiilor 
lui Aldous. 

Un chelner i-a condus la etajul al doilea al restaurantului, un 
soi de balcon protejat de o balustradă aurită, de unde puteau 
privi tot salonul de jos. Înconjuraţi de oameni educați, care 
vorbeau fără să ridice glasul, Aldous şi Ann au răsfoit meniul 
restaurantului şi au făcut comanda. 

— O să-mi spui de ce vrei să afli cine-i mama lui Walter 
Stuck? 

— Informaţia nu-i pentru mine, eu nici măcar nu-l cunosc. 

— N-ai auzit vorbindu-se de Walter Stuck? a întrebat Ann, 
ridicând din sprâncene. 

Aldous Fowler s-a arătat impresionat. 

— Nu, de ce-ar fi trebuit să aud vorbindu-se de el? 

— El este principalul promotor al Parcului Medieval din New 


York City, o adevărată coţcărie imobiliaro-distractivă. Acum 
câteva zile, presa s-a agitat nemaipomenit cu ocazia prezentării 
publice a proiectului. Dar tu ce faci, nu cumperi nici un ziar? 

— Nu, adevărul e că în ultima vreme am fost extrem de 
ocupat. 

— Mă rog, primul lucru pe care ar trebui să-l ştii e că Walter 
Stuck este un puternic magnat al petrolului; un milionar tânăr şi 
chipeş, care încântă femeile. 

Aldous Fowler a căzut pe gânduri, presimţind că iubita lui 
sora Pemby n-avea să fie fericită nici cu acest bărbat. 


Legenda ascunsă 
4 


Feribotul a ancorat fără nici o greutate la debarcaderul Pier 
A, iar personajele virtuale ale lui Carol, Beth şi Nicholas au 
coborât pe chei, în faţa zidului mare de zgârie-nori ce se înălța 
dincolo de copacii şi grădinile din Battery Park. Nicholas privea 
încântat bătrânul turn din lemn verde, cu ceasuri mari şi albe, al 
lui Pier A, în vreme ce Beth se uita la nori şi la cerul albastru 
care se reflecta în fațadele din oglinzi ale zgărie-norilor. 

— Trebuie să continuăm, BH, i-a amintit Nicholas de la postul 
său de control de pe Staţia Modulară NK. 

— Sunt gata, NK. 

— Şi tu, Carol? 

— Aştept hotărârea voastră. 

— Dacă traversăm Battery Park pe aici, a spus arătând în 
faţa lor, ajungem, pe State Street, până la Trinity Church. E 
drumul cel mai drept. 

Au intrat în Battery Park şi au trecut pe lângă monumentul 
ridicat în onoarea imigranţilor care ajunseseră în Statele Unite 
venind din toate colţurile Pământului. Mai încolo, într-o fântână 
la nivelul solului, ce arunca şuvoaie de apa în aer, câţiva copii 
care se stropeau încercau, amuzaţi, să le ocolească. În celalalt 
capăt al parcului, au dat de piaţeta South Ferry. Câteva 
personaje virtuale îşi citeau ziarele ori conversau, stând pe 
banci, la umbra copacilor. Dar pe ei îi aşteptau nişte Umbre 
sinistre şi ticăloase, de cum au traversat spre State Street. 


— Trag în noi! Trag în noi! a strigat Nicholas, auzind şuieratul 
gloanţelor care treceau pe lângă capul lui. 

Personajele virtuale ale lui Nicholas, Beth şi Carol s-au 
ascuns în spatele maşinilor parcate acolo şi au început să tragă 
şi ele cu armele lor automate lungi rafale asupra Umbrelor. 

— La stânga ta, BH, vin prin stânga ta! a strigat Nicholas, 
continuând să apese pe butonul joystickului său. 

— Sunt multe, NK; Umbrele ies de peste tot, a observat Beth, 
în vreme ce detunăturile ei le făceau să explodeze în 
spectaculoase mingi de foc. 

Carol se ascunsese de gloanţe după colţul format de State 
Street, dincolo de locul unde se aflau Beth şi Nicholas. 

— Cred că nu vom putea trece pe aici! a strigat, scoţându-şi 
arma în stradă şi trăgând la întâmplare când într-o parte, când 
într-alta, fără să nimerească nimic. 

— Trebuie să încercăm, Carol! Mai mult ca sigur toate 
intrările în Trinity Church sunt controlate de Umbre! 

— Trec strada şi mă apropii de voi, de aici nu pot să văd 
nimic! Carol a sărit, făcând acrobaţii, ca să evite traiectoria 
gloanţelor trase de Umbre, şi s-a postat lângă Beth, la adăpostul 
capotei galbene a unui taxi parcat acolo. 

Şuieratul gloanţelor era asurzitor, ca într-o luptă de strada 
dintre două bande rivale. 

— M-au atins! M-au atins! a strigat Beth, simțind că vârfurile 
a două săgeți incandescente i se înfipseseră, parcă, în umăr. 
Nivelul ei de viaţa pe ecranul calculatorului scăzuse vizibil, 
trecând de la albastrul cerului la roşiatic, iar personajului ei 
virtual îi sângera umărul. 

— Să plecam de aici, dacă o rănesc iar pe BH suntem 
pierduţi! Incă n-avem o trusă medicală cu care s-o tratăm şi să-i 
refacem nivelul vieţii în joc, i-a avertizat Carol în şuieratul 
lugubru al gloanţelor. 

După ce au părăsit piaţa South Ferry s-au îndreptat spre 
South Street, iar detunăturile Umbrelor s-au oprit. 

— Cum te simţi, BH? a întrebat Nicholas, neliniştit de rănile 
lui Beth. 

— Dacă nu mi s-ar fi înroşit viaţa virtuală, aş fi jurat că mă 
simt la fel de bine ca înainte. 

Carol s-a apropiat de ea, i-a privit umărul şi a avertizat-o: 

— Nu-i de glumă, BH; dacă te mai rănesc o dată înainte de a 


reveni la nivelul tău normal de viaţă, jocul enigmelor fără sfârşit 
se termină pentru tine. 

— Imi pare rău, Carol, încercam doar să nu iau situaţia prea 
în serios. 

— Va trebui să căutăm o trusă sanitară cât mai repede, a 
spus Nicholas, îngrijorat pentru Beth. Fără tine, jocul n-are nici 
un sens. 

In tăcere, ca şi cum ar fi devenit cu toţii conştienţi de situaţia 
gravă în care era Beth, au înaintat pe trotuar, cu armele în 
mâini. La dreapta lor se afla East River, iar la stânga fațadele 
unui şir de case mici şi vechi, zugrăvite în lila, bordo şi maro, pe 
unele dintre ele observându-se structura fragilă a scărilor de 
incendiu. 

— la uitaţi-vă aici! a exclamat Nicholas, văzând o trusă 
sanitara albă şi cu crucea roşie în mijloc, pe colţ cu populara 
Frances Tavern. 

— Ar fi mai bine s-o iei tu, BH, a spus Carol. 

Personajul virtual al lui Beth s-a apropiat de trusă şi s-a oprit 
lângă ea. Imediat, pe panoul de pe ecranul calculatorului ei, 
nivelul de viaţă a crescut, recăpătându-şi albastrul intens ca al 
cerului. 

— Bine ai revenit în joc, BH! i-a urat Nicholas, din nou fericit. 

— Uf! Credeam că n-am să-mi mai revin, a murmurat Beth, 
lăsând să-i scape un oftat. 

— Acum ştim că umbrele ne pot face rău, mult rău. Va fi mai 
bine să ne menţinem în alertă şi să alegem bine drumul. Zona 
asta pare să nu fie sub controlul lor. 

Erau la o intersecţie. 

— Dacă urcăm pe Broad Street, ieşim direct pe Wall Street. 
De acolo la Trinity Church e doar un pas, a propus Nicholas. 

— Tu eşti ghidul nostru, NK. O să facem ce ne spui, a 
acceptat Beth, care nu se îndoia de instinctul de căutător al 
prietenului său. El o dusese şi la trusa medicală care tocmai îi 
salvase viaţa. 

— Eu am să merg în spatele vostru, ca să acopăr ariergarda, 
le-a propus Carol, rămânănd ceva mai în urmă. 

Imediat ce a intrat pe stradă, Nicholas a văzut două Umbre 
care se mişcau în fundalul ecranului. 

— De data asta, n-au să ne ia prin surprindere, a promis. 

— Ai văzut ceva, NK? a întrebat Beth în şoaptă, ca şi cum se 


temea să n-o audă Umbrele. 

— Uită-te acolo, BH, sub edificiile din faţă. Mi s-a părut că se 
mişcă ceva negru. 

— Da, da, sunt două Umbre, două Umbre negre. 


— Rămâneţi aici, eu o iau înainte, ca să vad dacă-s doar o 
avangardă ori mai sunt şi altele în spatele lor. 

Nicholas s-a lipit de zid, cu arma automată aţintită spre 
centrul străzii. Umbrele păreau ocupate cu altceva şi încă nu-şi 
dăduseră seama de apropierea lor. S-a oprit în colţul format de 
Pearl Street. Ascuns în spatele peretelui, Nicholas s-a uitat la 
Umbrele care mişcau în faţa lui. Era suficient de aproape de ele 
ca să vada că purtau rase negre, cu glugile trase pe capete. Aşa 
ca n-a putut să le vadă chipurile, dacă vor fi avut aşa ceva. 

Nu s-a mai gândit la lucrul acesta şi a hotărât să le vină de 
hac Umbrelor cât mai repede. Cu ele acolo era imposibil să 
ajungă pe Wall Street. Aşa că şi-a dus personajul virtual în 
centrul străzii şi a tras în ele până ce Umbrele au devenit două 
flăcări de foc, a căror strălucire s-a stins în câteva secunde. 

— Putem continua! a strigat Nicholas, văzând că drumul era 
liber. Pe Wall Street umblau aceiaşi directori cu costume şi 
cravate pe care Nicholas îi văzuse în după-amiaza precedentă, 
la ieşirea din metrou. Câteva grupuri de directori virtuali 
tăifăsuiau cu însufleţire în faţa magnificului templu corintic al 
Bursei din New York City, ale cărui coloane groase erau 
acoperite de un steag mare al Statelor Unite, iar pe scara lui 
Federal Building câţiva turişti se fotografiau lângă statuia 
preşedintelui Washington. Nici o Umbră nu părea să aibă 
îndrăzneala de a se arăta într-un loc atât de frecventat. 

— Aici este Trinity Church, le-a atras luarea-aminte Nicolas, 
când turnul gotic ascuţit al bisericii s-a ivit în faţa lor. 

Fără să piardă vremea, au ieşit de pe Wall Street pe 
Broadway Avenue, au traversat bulevardul şi au intrat în 
biserică. Carol mergea în urma lor, pentru a le apăra spatele. 
Spre deosebire de după-amiaza anterioară, una dintre uşile 
laterale care duceau în cimitirul de la Trinity Church era 
deschisă. 

— Aceasta este „mica grădină" despre care vorbea 
„fluturedefoc"? a vrut să afle Beth, uimită de liniştea ce domnea 
printre lespezile de piatră presărate pe iarbă. 


— Chiar ea, deşi, în realitate, era mai puţin primitoare ca 
aceasta, te asigur. Veniţi, pe aici. 

Beth era gata să-l urmeze pe Nicholas, când a văzut sub un 
copac din apropiere o altă tăbliță de lemn cu un semn pictat, 
aidoma celei găsite la muzeul din Statuia Libertăţii. 

— Aşteaptă, NK, cred că aici e ceva important. S-au apropiat 
şi au văzut despre ce era vorba. 


— Pune-o la tine în rucsac, împreună cu celălalt semn, a 
spus Beth. 

— Ce semne ciudate, a murmurat Nicholas, luând tăbliţa de 
lemn. 

— E posibil ca aceste semne să ascundă un mesaj cifrat, ca 
şi formula, dar, aşa cum ne-a spus Carol, încă n-a sosit 
momentul să le descifrăm. 

— Atunci să continuăm, trandafirul care a înflorit pe 
mormântul fără nume ne aşteaptă. 

Au urmat o potecuţă care ocolea absida bisericii şi, de 
cealaltă parte, într-un colţ discret de lângă arcurile butante ale 
navei laterale, au văzut un trandafir frumos, care creştea în faţa 
unei pietre tombale. Beth s-a apropiat, aducându-şi aminte cu 
emoție de legenda tinerei vânzătoare de flori, care îl semănase, 
în urmă cu mai bine de 150 de ani. 

— la-l, BH! Nu te teme! a încurajat-o Carol. 

Personajul virtual al lui Beth a întins mâna şi a luat 
trandafirul. Şi, de parcă timpul s-ar fi oprit pentru o clipă, totul în 
jurul lor a rămas suspendat ca prin farmec: pasările s-au oprit 
din ciripit, briza n-a mai clintit frunzele copacilor, norii au stat în 
loc pe cer, iar Nicholas părea să fi devenit o statuie de piatră 
alături de Beth. Fetiţa a privit trandafirul şi i-a înţeles 
frumuseţea deosebită. Apoi, totul a redevenit ca înainte. Dar pe 
lespede a început să se deseneze un nume, ca şi cum o mână 
nevăzută îl sculpta în piatră: 


Edouard René de Laboulaye 


— Edouard René de Laboulaye, chiar bărbatul slab din 
statuia pe care am văzut-o în drum spre debarcader? Acesta e 
numele savantului care a adus Esenţa marelui Mister din 
Franţa? a întrebat Nicholas dintr-un foc. 

— Aşa-i, NK. Edouard René de Laboulaye a avut ideea de a 
construi Statuia Libertăţii, şi tot el a proiectat-o împreună cu 
Bartholdi. Istoria menţionează că a murit la Paris în 1883. 

— Cu trei ani înainte ca Statuia Libertăţii să ajungă la New 
York. City. Cum a fost posibil să călătorească după aceea din 
Franţa în Statele Unite? s-a grăbit să întrebe Beth, căreia nu-i 
ieşeau socotelile. i 

— Păi, legenda ascunsă susține ca Edouard René de 
Laboulaye a dispărut din Paris cu câțiva ani înainte de a aduce 
Esența marelui Mister la New York City, pe aceeaşi navă care 
transporta Statuia Libertăţii, şi că el şi-a petrecut chiar aici 
ultimii ani din viață. Dar, nemaiştiindu-se nimic despre el, la 
Paris l-au declarat mort. 

— E o legendă incredibilă! a exclamat Nicholas. 

— Ei bine, enigma mormântului fără nume a fost dezlegată. 
Vă felicit, a spus Carol. 

— Am izbutit, NK. Datorită ție, am izbutit, a zis Beth. 

— Nu, BH, noi formăm o echipă. 

— Dar vă mai rămâne un drum lung de străbătut; enigmele 
acestui joc virtual continuă şi sunt fără sfârşit, a zis Carol. 

— Care-i următoarea? a întrebat Beth, dornică să meargă 
înainte. lar Carol i-a răspuns cu altă scurtă enigmă: 


În cer îşi înfige, mândru, 

spada din oţel, ascuţită. 

Şi la picioare i se dă bătut, cu bucurie, 
regatul colosal al cavalerului. 


— Dar nu ne-ai spus ce cuvânt îi corespunde pseudonimului 
purtat de unul dintre cei nouă membri ai Fundaţiei Univers, i-a 
amintit Nicholas. 

— Ai dreptate, NK, uitasem. Cuvântul este „cer". 


Provocarea şerpilor 


4 


Povestea bărbatului care îşi tăiase singur capul chiar cu 
ghilotina pe care Walter Stuck tocmai i-o arătase a împresionat- 
o atât de mult, încât Susan şi-a zis că sufletul fantomei fără cap 
avea să hălăduiască veşnic prin temniţele diavolului, fără să-şi 
afle alinarea. Rezemată de pieptul lui Walter pe sofaua din odaia 
de lucru, Susan se gândea fără preget ce moarte oribilă avusese 
magnatul petrolului care trăise în casa aceea în urmă cu mai 
bine de 70 de ani. 

— Şi cum ai ajuns să afli această istorie? a întrebat. 

— Mi-a povestit-o agentul imobiliar care mi-a vândut 
conacul. Mi-a zis că trebuia să fie sincer cu mine cu privire la 
trecutul întunecat al casei, înainte ca eu să mă hotărăsc s-o 
cumpăr. 

— Trecutul întunecat al casei? a întrebat Susan, fără să-şi 
ascundă curiozitatea. 

— Exact aşa mi-a zis. Se pare că, înainte de a deveni muzeu 
al figurilor de ceară, o societate secretă din care făcea parte 
vechiul proprietar îşi celebra ritualurile în beciurile unde acum 
sunt temnite. 

— Ce fel de rituri? 

— Mă rog, agentul imobiliar n-a ştiut să-mi explice aceste 
amănunte şi presupun că, fiind ritualuri ale unei societăţi 
secrete, nici n-am să ajung să le cunosc, dar mi-a relatat că, 
după decapitarea milionarului Richard Grosling, prin tot 
Manhattanul umbla zvonul că în acest conac se pripăşise 
diavolul. 

Pe Susan a trecut-o un fior la fel de puternic ca acela de 
după-amiază, când ajunsese în pasajul crimelor din muzeul cu 
figuri de ceară. Dar ei nu-i era frică de diavol. Se gândea că toţi 
demonii închipuiţi de minţile oamenilor în decursul timpurilor 
erau numai manifestarea propriei lor neştiinţe şi un mod de a 
reprezenta răul în toate culturile lumii. 

— Dar ce să caute diavolul în New York City? a întrebat, fără 
să ia în serios vorbele lui Walter. 

— Habar n-am, presupun că e doar o legendă urbană menită 
să semene groază. Dar, după macabra sinucidere a lui Richard 
Grosling, conacul a fost pus în vânzare şi nimeni nu voia să-l 
cumpere, nici măcar la jumătate din cât valora. Ani la rând, casa 


a stat închisă, până ce o firmă care exploata muzee ale figurilor 
de ceară s-a gândit că acest mic palat ar putea fi bun pentru un 
nou muzeu de acelaşi fel, cel mai spectaculos din Statele Unite, 
profitând şi de aura de teroare care îl învăluia. 

— Din punct de vedere managerial, ideea n-a fost rea deloc. 

— Ai dreptate, dar adevărul e că muzeul a fost un eşec total. 
După cum mi-a spus agentul imobiliar, legenda lui neagră era 
atât de vie, că oamenii refuzau să-l viziteze, de frică să nu cadă 
victimele vreunui blestem diavolesc. 

— Dar e un muzeu magnific, cum au putut oamenii să 
creadă într-o superstiție atât de absurdă? 

— E greu de ştiut. Poate pentru că nouă, oamenilor, ne place 
să credem că forţele misterioase ale necunoscutului continuă să 
ne domine existenţa. 

— Atunci, de ce ai cumpărat conacul ăsta, Walter? 

— Fiindcă m-a atras, aşa cum atrage un magnet fierul, a 
spus magnatul, cu privirea pierdută în încăperea ascunsă din 
spatele şemineului din camera de lucru, unde stăteau. 

— Te-a atras ideea că diavolul ar putea locui în acest conac? 

Răspunsul lui Walter Stuck a întârziat câteva secunde: 

— M-a atras ideea de a descoperi misterele acelei societăţi 
secrete. Voiam să-i cunosc originea, ritualurile, credinţele, 
ţelurile. 

— Şi ai aflat ceva? 

— Cred că da, Susan. 

Tânăra s-a ridicat în capul oaselor, şi-a îndoit genunchii pe 
sofa şi l-a privit pe Walter drept în ochi. 

— Ce-ai reuşit să afli? 

— Incă nu-s foarte sigur, dar cred că aceeaşi societate 
secretă ce se întrunea în urmă cu mulţi ani în beciurile acestui 
conac stă şi în spatele asasinării oamenilor de ştiinţă. 

— O, dar e oribil, Walter! a exclamat Susan, ducându-şi 
mâna la buze ca şi cum nu mai voia să vorbească despre aşa 
ceva. 

— Da, e îngrozitor. Cred că a sosit momentul să vorbeşti cu 
fratele tău, Aldous, despre această chestiune. 

— II sun chiar acum, a zis Susan, săltându-se de pe sofa. 

Şi-a căutat telefonul mobil în geantă, l-a luat şi a format 
numărul fratelui ei. 

Dar în seara aceea, Aldous Fowler lua cina cu Ann Hardwey 


într-un restaurant italienesc din Times Square şi îşi închisese 
telefonul. 


„Monştrii minții“ 
5 


A doua zi de dimineaţa, înainte de a pleca la Universitatea 
Columbia, ca să vorbească din nou cu profesorul Jacob Bloom, 
Aldous Fowler şi-a deschis mobilul. Sora lui, Pemby, îl sunase de 
câteva ori şi îi lăsase un mesaj audio: „Prietenul meu, Walter 
Stuck, doreşte să-ţi vorbească despre o chestiune importantă. 
Vino astă-seară pe la orele 21.00 la el acasă, vom lua cina 
împreună. Adresa este Greenwich Avenue, un vechi palat nu 
prea mare, situat în spatele lui Jefferson Market Courthouse 
Library. E uşor de găsit. Un pupic de broscuţă". 

In drum spre Harlem, Aldous Fowler a uitat de Pemby şi de 
noul ei prieten, revăzând în minte schema pe care o construise 
în legătură cu asasinarea oamenilor de ştiinţă. După graficul lui, 
profesorul Jacob Bloom avea dreptate când afirma că în spatele 
cuvântului „Kot" şi al simbolului şerpilor întărâtaţi, pe care 
asasinul le însemnase cu foc în palmele victimelor lui, se 
ascundea o societate secretă. Se părea că avea dreptate şi când 
dădea asigurări că şerpii reprezentau lupta eternă dintre ştiinţă 
şi religie. Cu toate acestea, şi-a zis Aldous, bătrânul profesor 
greşea când afirma că savanții asasinați nu făcuseră parte din 
nici un grup studenţesc în decursul anilor petrecuţi în căminul 
Tannhăuser. Era posibil, şi-a mai spus, ca profesorul Jacob 
Bloom să poată, cu ajutorul informaţiilor de care dispuneau 
acum, să-i sugereze cum ar putea afla ce societate secretă se 
ascundea în spatele crimelor comise de Iluzionist. În plus, voia 
ca profesorul să-l lămurească de ce nu le vorbise lui şi 
domnişoarei locotenent Taylor nici despre societatea secretă din 
care făcuse parte tatăl lui Adam Grosling, nici despre caracterul 
ritual al sinuciderii acestuia. 

Profesorul Jacob Bloom îl aştepta tot în sala Universităţii 
Columbia unde se întâlniseră cu domnişoara locotenent Taylor. 

— Intră, vino, vino, domnule detectiv, i-a spus profesorul, 
văzând că Aldous Fowler îşi itea, timid, capul din spatele uşii. 


Aldous Fowler a intrat şi s-a apropiat de colţul de lectură 
unde stătea Jacob Bloom. 

— Bună ziua, domnule profesor. 

— Scuzaţi-mă că nu mă ridic, dar în această dimineaţă 
piciorul meu bolnav a hotărât să mă necăjească, revoltându-se 
pe neaşteptate. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine, am să încerc să fiu cât mai 
scurt cu putinţă. 

— Dar luaţi loc, nu fiţi atât de modest, l-a certat profesorul, 
morocăânos. Am la dispoziţie o oră şi jumătate; sper să ne 
ajungă, pentru a analiza detaliat noutăţile apărute în 
investigaţie, despre care mi-aţi vorbit ieri la telefon. 

Aldous Fowler s-a aşezat şi şi-a dres glasul. Avea gura uscată 
din cauza şampaniei pe care o băuse cu o seară înainte, 
împreună cu Ann Hardwey, şi simţea că i se învârte capul. 

— Mi-ar plăcea să aruncaţi o privire pe această schemă, a 
spus, oferindu-i profesorului un blocnotes. 

— Hmm! Ştiţi că forma acestui grafic seamănă mult cu cele 
10 sfere ale Arborelui Vieţii din Cabala evreiască? 

— Nu, n-am nici cea mai mică idee. Trebuie să fie o pură 
întâmplare. 

Profesorul Jacob Bloom citea în timp ce vorbea. 

— Nimic nu-i întâmplător în viaţă, domnule detectiv, v-o 
spune un bătrân ignorant ca mine. Cine a făcut graficul acesta? 
a întrebat. 

— Chiar eu l-am schiţat, ca să rezum toate informaţiile de 
care dispunem în acest caz. M-am gândit ca astfel va fi mai uşor 
să observăm conexiunile dintre diferitele teze posibile cu privire 
la asasinarea oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell. 

— Aveţi o minte analitică extraordinară, domnule detectiv! 

— M-am mărginit să pun în ordine feluritele date şi dovezi de 
care dispunem. Dar e cu adevărat surprinzător că aţi avut 
dreptate în tot ce ne-aţi spus despre semnul şerpilor întărâtaţi şi 
lupta eternă dintre ştiinţă şi religie, pe care ei o simbolizează. 

— În calitate de expert în simbologie criptică, nu era deloc 
greu să trag o asemenea concluzie. Orice persoană dotată cu un 
minimum de cunoştinţe în materie v-ar fi spus ceva asemănător. 
Dar nu înţeleg de ce aţi inclus în grafic şi numele lui Richard 
Grosling. 

— Am dat de o informaţie sigură, cum că Richard Grosling s- 


a sinucis, tăindu-şi capul cu o ghilotină, conform ritualului unei 
societăţi secrete al cărei membru proeminent era. 

— Dar niciodată nu s-a dovedit că această informaţie era 
adevărată, a spus bătrânul profesor. 

— Dumneavoastră o cunoşteaţi, nu-i aşa? a întrebat Aldous 
Fowler, privindu-l drept în ochi. 

— Eu însumi am cercetat aceste zvonuri cu ani în urmă şi n- 
am dat de nici o dovadă care să le arate veridicitatea. A fost 
doar o teorie polițistă fără nici un fundament. 

— Dar ce spuneţi despre nota olografă a lui Richard 
Grosling? In ea declară că ritualul fusese îndeplinit şi că el 
plătise cu propria-i viaţă trădarea discipolului. 

— Nici un expert caligraf n-a cercetat acea notă. Dar 
detectivii care i-au investigat moartea l-au comparat cu alte 
înscrisuri personale ale lui Grosling. Nota ar putea fi un fals 
comis de oricine, deoarece scrisul tatălui lui Adam Grosling e 
destul de obişnuit. Eu l-am văzut când am examinat arhivele 
poliţiei. 

— Şi de ce nu ne-aţi vorbit domnişoarei locotenent Taylor şi 
mie despre tot ceea ce ştiaţi cu privire la moartea lui Richard 
Grosling, când am venit să vă vedem, domnule profesor? 
Speram că o să ne ajutaţi. 

Jacob Bloom şi-a lăsat, ruşinat, capul în jos şi licărul din ochii 
lui mici s-a stins ca şi cum ar fi fost acoperiţi de o ceaţă deasă. 

— Mi-a fost frică, asta-i tot, a spus, abătut. Dar, în faţa tăcerii 
cu care i-a răspuns detectivul Fowler, pe care spusele lui nu 
izbutiseră să-l convingă, profesorul Jacob Bloom a continuat: 
Când tatăl lui Adam Grosling s-a sinucis, toţi cei din 
Universitatea Cornell susțineau că înnebunise; ziceau că Richard 
Grosling credea că diavolul pusese stăpânire pe mintea lui şi că 
într-un asemenea delir hotărâse să-şi taie capul cu vechea 
ghilotină pe care o avea acasă. Richard Grosling colecţiona tot 
soiul de antichităţi şi nimeni nu se mira ca din valoroasa lui 
colecţie de obiecte istorice făcea parte şi o ghilotină de pe 
vremea Revoluţiei franceze. Pe atunci, nici un student de la 
Universitatea Cornell n-a încercat să afle ce se petrecuse cu 
adevărat. Eram tineri şi am uitat repede că tatăl unui coleg ca 
Adam Grosling se sinucisese, cu toate că la început faptul ne 
îngrozise. Eu tocmai îmi începusem studiile de istorie şi încă nu 
ştiam în ce ramură a profesiei să mă specializez. Cu trecerea 


anilor, m-am îndreptat din vocaţie spre simbologia criptică şi 
societăţile secrete din toate timpurile. Într-o zi, mi-am adus 
aminte de sinuciderea lui Richard Grosling şi am cercetat 
moartea lui ciudată şi posibila ei legătură cu o societate secretă 
de inspirație  ezoterică ori chiar diabolică, până atunci 
necunoscută în Statele Unite, dar n-am găsit nimic, nici cel mai 
mărunt indiciu. 

— Dar faptul că n-aţi găsit date de încredere despre o 
asemenea societate secretă nu înseamnă că ea nu există. 

— Desigur, dar dacă nimeni, cu excepţia membrilor ei, n-o 
cunoaşte, e limpede că ea e irelevantă din punct de vedere 
istoric, fiindcă activităţile ei sunt lipsite de o proiecţie publică. 

— Cu excepţia cazului în care aceste activităţi sunt ilicite şi 
iau forma unor crime în serie, cum sunt recentele asasinate. 

— Da, în acest caz, societatea ar înceta să fie secretă din 
momentul când i-ar fi dezvăluite public activităţile şi ritualurile. 
Aşa s-a petrecut cu majoritatea societăţilor secrete de inspiraţie 
medievală, ezoterică, religioasă, politică ori filantropică, a 
subliniat profesorul. In prezent, sunt perfect cunoscute de toată 
lumea, şi numai câteva dintre ele continua să-şi păstreze 
secrete ritualurile şi ceremoniile de iniţiere. 

— La ce societăţi secrete vă referiţi, domnule profesor? 

— Lista ar fi foarte lungă, dar presupun că aţi auzit vorbindu- 
se de masonerie, rozacrucieni, noile ordine ale templierilor şi 
catarilor, Illuminati sau iluminaţii, Prioratul de Sion şi atâtea 
altele, care îşi au originea în Evul Mediu; ori cele mai moderne, 
cum sunt bunăoară Ordinul Bufniţelor, Cavalerii lui Columb, 
Vechiul Ordin Unit al Druizilor ori Elkii din New York City. Toate 
aceste societăţi împărtăşesc acelaşi spirit inițiatic, de ucenicie 
întru „adevăr", care îi uneşte pe membrii lor şi pe care numai ei 
îl cunosc şi îl dezvăluie celor pe care îi consideră potriviţi. Acest 
„adevăr" e secretul lor, taina care le dă putere şi capacitate de 
influenţă, ca să schimbe lumea. 

— Dar fiecare societate are un secret diferit de al celorlalte. 

— Intr-adevăr, domnule detectiv, secretul diferă în funcţie de 
țelul grupului în posesia căruia se află, de capacitatea de a 
influenţa viaţa publică a unei ţări, de disponibilitatea de a atrage 
adepţi, de concepţia despre viaţă şi moarte. Dar toate aceste 
societăţi seamănă între ele prin modul lor de a acţiona; locurile 
unde se întrunesc, cărora le spun loje; jurămintele, proclamaţiile 


şi gradele membrilor: ucenic, camarad, cavaler, maestru; 
codurile de conduită privată şi publică; iniţierea ezoterică, la 
capătul căreia aspirantul devine o fiinţă superioară şi diferită, 
care renaşte la o nouă viaţă de pace şi perfecţiune; prin 
ritualurile şi simbolurile pe care numai ei le cunosc şi care îi 
definesc... 

— ... Ca, bunăoară, şi şerpii întărâtaţi? l-a întrerupt Aldous. 

— Da, v-am mai spus dumneavoastră şi domnişoarei 
locotenent Taylor că aceste semne sunt caracteristice 
societăţilor secrete. 

— Ca aceea din care făcea parte Richard Grosling, când s-a 
sinucis, şi din care mai târziu avea să facă parte şi fiul său, 
Adam Grosling? 

— Aşa aş îndrăzni să vă asigur; şi acum va trebui să mă 
iertaţi, mai am de pregătit câteva chestiuni pentru întrunirea cu 
profesorii. 

Aldous Fowler s-a ridicat în picioare, ca să-şi ia rămas-bun, 
dar înainte de aceasta a întrebat: 

— De ce vă temeti, domnule profesor? 

— De Kot şi de cei doi şerpi veninoşi. 

Pe scara Universităţii Columbia, Aldous Fowler a simţit că în 
buzunarul hainei de piele îi vibra telefonul mobil. S-a gândit că 
sosise un nou mesaj de la sora lui, Pemby, dar nu, era 
domnişoara locotenent Taylor, care îi lăsase un scurt mesaj 
scris: 


Şoarecele a căzut în cursă. 


Legenda ascunsă 
5 


Nicholas a luat din nou legătura cu Beth prin camera video, 
înainte de orele 21.00. Dispuneau de aproape două ceasuri, în 
care trebuiau să dezlege noua enigmă pe care le-o dăduse Carol 
şi să ajungă la noul loc de pe harta tridimensională a 
Manhattanului, înainte de a se duce la culcare în zonele de 
odihnă ale Navei Interplanetare BH şi ale Staţiei Modulare NK. 

Amândoi ştiau care putea fi soluţia noii enigme, dar n-au 


vorbit nimic între ei până n-au intrat în joc. Carol stătea în faţa 
porticului de la Trinity Church. 

— Trebuie să ne grăbim, a zis tânăra, când amândoi au venit 
lângă ea. 

— S-a întâmplat ceva, Carol? 

— Cei doi intruşi care au intrat în joc se apropie de noi. 

— Uau! a exclamat Nicholas. Să-i aşteptăm să sosească şi să 
le venim odată de hac. 

Dar Beth avea impresia că umbrele sinistre îi lunecau în 
tăcere pe la spate. 

— Nu râde, NK, că nu-i de glumă, a spus. 

— Beth are dreptate. Nu va fi uşor să le înfruntăm. Sunt 
hackeri experţi şi ştiu să se apere în joc mai bine ca noi. Trebuie 
să mergem înainte, în aşa fel încât ei să nu ne poată ajunge din 
urmă, a lămurit Carol. 

— Eu cred că ştiu cine-i cavalerul care îşi înfige în cer spada 
ascuţită din oţel, a spus Nicholas. 

— Şi eu, s-a grăbit să spună Beth. 

— Atunci, scrieţi-i numele în agendele voastre. 

Nicholas şi Beth au dat click pe panoul de control, activându- 
şi rucsacurile. Apoi fiecare din ei a selecționat iconiţa agendei 
electronice şi a notat în ea soluţia enigmei. Răspunsurile lor au 
fost identice. Carol le-a citit şi a zis: 

— Şi de ce nu Woolworth ori Chrysler Building? Şi ele sunt pe 
hartă. 

— Fiindcă Empire State Building continuă să fie cel mai înalt 
zgârie-nori din New York City şi simbolul măreției acestui oraş, a 
răspuns imediat Beth. 

— Da, şi tot New Yorkul i se dă bătut la picioare, aşa cum 
regatul colosal se dă bătut, cu bucurie, la picioarele cavalerului. 
Regat e sinonim cu imperiu, de la Empire. Era destul de 
limpede, a adăugat Nicholas. 

— Dar cum o să mergem până la Empire State Building? E 
foarte departe de aici, s-a neliniştit Beth. 

— Chiar în faţă e staţia de metrou Wall Street. 

— Crezi că metroul funcţionează în jocul nostru? 

— Păi, personajele virtuale par să intre şi să iasă din el, a 
spus Nicholas. 

— Mă tem că acolo jos sunt şi Umbrele. 

— Ce propui, atunci? 


— Am putea lua un taxi, avem destui bani ca să-l plătim. 

Pe Broadway Avenue circulau câteva maşini virtuale, dar nici 
un taxi. 

— vremea trece repede, le-a atras atenţia Carol. 

— Şi pe aici nu trec taxiuri, aşa că n-avem altă alegere, 
trebuie să intrăm în staţia de metrou. 

— Tu eşti ghidul, NK, a acceptat Beth fără nici un chef. Ideea 
de a cobori din nou, chiar în plan virtual, până la trecerile 
înguste ale metroului, nu-i făcea nici o plăcere. 

Staţia Wall Street din joc era mult mai plăcută decât ceea ce 
văzuse Nicholas în realitate. Dar galeriile subterane, scările, 
zonele de control şi ghişeele erau atât de bine reproduse, că şi-a 
închipuit că intră iar în metroul newyorkez şi chiar a simţit că-i 
bătea inima mai iute pe măsură ce coborau în adâncurile staţiei. 

— Pe aici nu se vede lume, a murmurat, oprindu-se la o 
intersectare de galerii. 

Dar, de cum a spus vorbele acestea, a şi văzut o ceată de 
Umbre ce se aruncau asupra lor din adâncul unui tunel, cu 
urlete care au înspăimântat-o pe Beth. 

— Uite-i că vin! a strigat Nicholas, începând să tragă fără 
oprire cu arma automată. 

— Nu le suport ţipetele, a zis Beth, aşezându-se lângă el şi 
făcând mii fărâme fiinţele spectrale care se iveau în galerie. 

— Vin din spate! E o cursă! a strigat Carol, a cărei armă 
automată ţintea fără încetare când într-o parte, când într-alta a 
pasajului subteran, de parcă voia să măture cu rafalele ei tot ce- 
i apărea în cale. 

Lovite de gloanţe, Umbrele explodau în mingi de foc 
trecătoare, luminând intrarea în pasaj ca fulgerele unei furtuni 
îngrozitoare. 

— Trageţi fără oprire! Trageţi fără oprire! a strigat Nicholas, 
văzând că Umbrele nu puteau să reacționeze, după ce se arătau 
în gura tunelului. 

Dar, după ultimele detunături, urletele s-au oprit. 

— l-am bătut, NK! a exclamat Beth. 

— E posibil, dar nu putem fi siguri. Până acum am avut 
norocul că nu ne-au mai rănit. 

— Eu n-aş spune aşa ceva, a murmurat Carol, căreia părea 
să-i curgă sânge printre coaste. 

— Eşti rănită! a strigat Beth. 


— Da, m-au ră... 

Carol n-a mai putut vorbi. S-a sprijinit de scaunele laterale 
din vagon şi a leşinat. 

— Ce-i cu ea, NK, ce are? a întrebat Beth, foarte agitată. 

— Nu ştiu, poate că rănile făcute de gloanţele Umbrelor să 
aibă la ea alt efect decât la noi. Carol e personajul jocului şi n- 
are nivel de viaţă ca tine şi ca mine. 

— Atunci, cum putem s-o vindecăm? 

— Trebuie să se afle prin apropiere vreo trusă medicală pe 
care s-o putem folosi. In toate jocurile video există căi de a 
reveni la viaţă după un atac inamic. Altfel, ar fi imposibil să 
parcurgi toate etapele jocului. Trebuie să căutăm bine prin 
vagon, e posibil să găsim ceva prin apropiere. 

Nicholas şi Beth şi-au purtat personajele virtuale prin 
vagonul metroului cu aceeaşi râvnă cu care s-ar fi mişcat ei 
înşişi, câutând un remediu cu care s-o readucă în simţiri pe 
Carol. Pentru ei nu mai era nici o diferenţă între joc şi realitate. 
Carol era prietena lor, o camaradă care lua parte la aventura lor 
virtuală, căutând împreună cu ei Esenţa marelui Mister, şi fără 
ea nu puteau s-o găsească. 


Provocarea şerpilor 
5 


La o distanţă de peste două mii de kilometri de New York 
City, trei bărbaţi îmbrăcaţi în negru se pregăteau să intre în 
casa lui Matthew Edwin, un om de ştiinţă expert în fisiune 
nucleară, care lucrase întreaga viaţă la Centrul Spaţial Kennedy 
al NASA, din Florida. Cei trei bărbaţi erau Walter Stuck, Benson 
şi Otto, care, dis-de-dimineaţă, zburaseră cu avionul cu reacţie 
privat al tânărului magnat al petrolului de la aeroportul din New 
York City până în Orlando. Matthew Edwin îi aşteptase într-un 
fotoliu din salonul casei lui din orăşelul Altamonte Springs. Ştia 
că-i bătuse ceasul, că moartea avea să-i bată curând la uşă, aşa 
cum făcuse şi la uşile celorlalţi colegi ai lui. Dacă nici Kenneth 
Kogan nu mai era în viaţă, şi-a spus, atunci el era singurul dintre 
cei nouă care mai trăia. Toţi ceilalţi muriseră cu câţiva ani în 
urmă, ca Max Vilon, Stuart Linchtens şi Clifford Nolde ori doar cu 


câteva luni în urmă, ca Paul Drester, John Seik şi Lars Murliken. 
Acum venise rândul lui. Putea să fi fugit şi să se fi ascuns 
undeva departe de locurile acelea ori să se fi dus la poliţie, ca 
să-i avertizeze că va veni cineva să-i ia viaţa, aşa cum se 
întâmplase şi cu ceilalţi oameni de ştiinţă. Dar Matthew Edwin îşi 
acceptase moartea ca pe o consecinţă imediată a propriului 
destin. Timpul Fundaţiei Univers se sfârşise. Îşi amintea de 
începutul acestui timp care zburase de parcă totul se petrecuse 
ieri. Se adunaseră cu toţii în biblioteca de la căminul 
Tannhăuser, din Universitatea Cornell, la o oră din noapte când 
studenţii dormeau de mult. Kenneth Kogan prezida întrunirea şi 
citise pe îndelete fiecare dintre articolele care alcătuiau statutul 
fundaţiei. Apoi votaseră în unanimitate, prin ridicarea mâinii, 
principiile fundamentale ale decalogului şi semnaseră actul 
constitutiv cu pseudonime: Max Vilon: „Noapte'; Smart 
Linchtens: „Artă“; Clifford Nolde: „Viaţă"; Adam Grosling: 
„Gotic“; Paul Drester: „Lumină“; John Seik: „Stea“; Lars Murliken: 
„Trandafir"; Kenneth Kogan: „Piatră“; şi el, Matthew Edwin: 
„Cer. 

Mulţi ani la rând, Fundaţia Univers îşi atinsese cu precizie 
ţelurile programatice. Marile descoperiri ştiinţifice ale fiecăruia 
dintre ei îi apropiaseră de răspunsurile definitive la întrebările 
puse de misterele vieţii şi universului, iar lumea se schimba: 
progresul omenirii nu mai putea fi oprit. Dar totul s-a schimbat 
începând din ziua când Adam Grosling a încălcat una dintre 
normele pe care cei nouă membri ai Fundaţiei Univers şi le 
impuseseră: „Nici o cercetare ştiinţifică nu poate atenta la 
demnitatea omului". Se întâmplase după moartea lui Albert 
Einstein, marele om de ştiinţă distins cu premiul Nobel. Adam 
Grosling îşi propusese să pună stăpânire pe creierul 
prestigiosului savant, ca să studieze fundamentele genialităţii 
lui şi plătise o avere unui medic din Spitalul Princeton, Thomas 
S. Hardwey, ca să i-l extragă din trup înainte de a fi incinerat. 
Adam Grosling a făcut o serie de studii cu privire la masa 
cerebrală a lui Einstein şi, după câţiva ani, i-a înapoiat creierul 
lui Thomas S. Hardwey, aşa cum îi ceruse acesta, drept condiţie 
pentru a-i îndeplini rugămintea. Când au luat cunoştinţă, dintr- 
un articol publicat în anul 1974 în revista New Jersey Monthly, 
de cercetările efectuate de Adam Grosling, despre care revista 
nu spunea totuşi nimic, ceilalţi opt membri ai Fundaţiei Univers 


s-au întrunit urgent şi au hotărât să-l excludă din „Grupul celor 
nouă de la Universitatea Cornell", cum obişnuiau să-şi spună 
între ei. Şi toţi au fost conştienţi că, începând din clipa aceea, 
Adam Grosling avea să fie duşmanul lor cel mai primejdios. 

Matthew Edwin se gândea la toate astea, când cineva i-a 
sunat la uşă. 


„Monştrii minții“ 
6 


— Unde-i? a întrebat Aldous Fowler de cum a intrat în biroul 
domnişoarei locotenent Taylor. 

Agenta specială FBI şi-a ridicat ochii din hârtiile pe care le 
cerceta. 

— Dacă te referi la şoarecele nostru, e jos, în sala de 
interogatorii. Te aşteptam, refuză să stea de vorbă cu altcineva 
decât cu tine. 

— Şi despre cine-i vorba? a întrebat detectivul Fowler, 
incapabil să-şi stăpânească nerăbdarea. 

— Ai s-o vezi singur într-o clipă. 

— „O"? E o femeie? 

— Da, e o femeie, o femeie tânără şi cultă. Dar, înainte de a 
cobori să vorbim cu ea, mi-ar plăcea să vezi asta. E noua 
scrisoare anonimă pe care şoarecele nostru încerca să ţi-o 
trimită de la oficiul poştal de pe 41*Street. 

Domnişoara locotenent Taylor i-a dat un plic deschis, identic 
cu acelea pe care Aldous le primise în cele două ocazii 
anterioare. 

— Cum aţi arestat-o? a întrebat, înainte de a scoate biletul 
din plic. 

— A trădat-o propria-i agitaţie în faţa camerelor de 
supraveghere ale oficiului poştal. Privea atât de des când într-o 
parte, când într-alta, că a trezit bănuielile gărzii care păzea 
exteriorul clădirii. 

Aldous Fowler a scos biletul din plic şi a despăturit-o. Era un 
text scurt, scris la calculator, care spunea: 


În profundele caverne ale minţii 


încă se mai ascund monștrii care ne devorează. 
Monştrii minții 
KATIE HART 


— Pare un citat literar, a făcut speculaţii Aldous Fowler. 

— Da, şi după biletul ăsta, autoarea lui e defuncta doctoriţă 
Hart. 

— Ce crezi că vrea să ne spună cu acest citat? 

— Habar n-am, dar se pare că există cineva care se 
străduieşte sa reînvie morţii. 

În sala de interogatorii a FBl-ului, o tânără, care purta 
pantaloni de culoare verde fistic şi o bluză albă strânsă pe talie, 
cu părul tuns la ceafă şi un breton lung, ce-i cădea dezinvolt pe 
frunte, stătea la o masă goală. Părea nervoasă şi dezolată, şi 
privea pierdută într-un loc nedefinit din odaia fără ferestre, 
luminată de un bec lăptos. 

— Se numeşte Corina Frediani, e de origine italiană, dar s-a 
născut la New York. Are 25 de ani, e licenţiată în medicină şi 
locuieşte într-un apartament din 29"Street, lângă University 
Medical. Pe lângă paşaport, în geanta ei am mai găsit un permis 
de acces, ca bursieră, la Centrul Grosling, a explicat domnişoara 
locotenent Taylor, în vreme ce Aldous Fowler urmărea gesturile 
femeii prin geamul opac care îi despărţea de sala de 
interogatorii. 

— Să vedem ce are să ne povestească despre scrisorile ei 
misterioase, a spus detectivul Fowler, îndreptându-se spre uşa 
dintre cele două încăperi. 

Văzându-l intrând, Corina Frediani s-a ridicat în picioare şi a 
zâmbit ca şi cum vedea un înger. Aldous s-a apropiat de ea şi i-a 
întins mâna. 

— Sunt detectivul Fowler, s-a prezentat. 

— Ştiu, ştiu. Te-am văzut de două ori la Centrul Grosling, l-a 
lămurit Corina, salutându-l, fără să ştie prea bine cum trebuia să 
i se adreseze criminalistului, care era abia cu câţiva ani mai 
mare ca ea. 

— la loc, te rog, i-a sugerat Aldous, arătându-i cu mâna 
fotoliul în care stătuse. 

Corina Frediani s-a aşezat din nou. Ţinea ochii larg deschişi, 
ca şi cum, incapabilă să înţeleagă ce i se întâmplă, implora cu 
privirea să i se dea o explicaţie rezonabilă. Ea nu făcuse nimic 


rău, îşi repeta în sinea ei. 

— Să ştii, Corina, că îmi pare rău că trebuie să treci prin 
toate astea, dar aşa-s regulile, demersurile care trebuie 
îndeplinite într-o chestiune ca aceasta, mă înţelegi? a lămurit-o 
Aldous Fowler, sprijinindu-şi mâinile pe masă. 

Voia să se arate amabil cu ea şi s-o facă să înţeleagă de ce 
era acolo. 

— Eu n-am făcut nimic, nimic! Nu încercam decât să-ţi atrag 
atenţia asupra experimentelor ştiinţifice din Centrul Grosling, 
asta-i tot, s-a apărat Corina Frediani cu glas mai ferm. 

— De acord, de acord. Vom vorbi despre acest fapt şi vom 
lămuri totul. Apoi ai să poţi ieşi din gaura asta. 

— Vorbeşti serios? Am să fiu liberă, dacă îţi spun totul? 

— Desigur, aici nimeni nu crede că ai vreo legătură cu 
moartea doctoriţei Hart, dar scrisorile pe care mi le-ai trimis ar fi 
putut însemna contrariul. Aceste chestiuni sunt foarte delicate, 
nu se ştie niciodată cine poate sta în spatele unui mesaj 
anonim. Înţelegi, nu-i aşa? 

Corina Frediani a încuviinţat. 

— Eram speriată, foarte speriată, a spus, privind drept în 
ochii lui Aldous. Eu o apreciam pe doctoriţa Hart şi, când am 
aflat că au ucis-o, m-am gândit că trebuia să spun poliţiei ceea 
ce ştiam, dar n-am avut destul curaj. Mă temeam că, dacă o 
făceam, puteam păţi ca doctoriţa Hart. Apoi, când am auzit ştiri 
despre asasinarea altor oameni de ştiinţă, m-am îngrozit. 

— Acum n-are de ce să-ţi mai fie teamă, Corina. Noi te vom 
proteja, îţi promit. Dar, mai înainte, trebuie să ştim de ce mi-ai 
trimis scrisorile astea ca nişte ghicitori. 

— Eu o spionasem pe doctoriţa Hart fără ştirea ei, a 
mărturisit Corina Frediani, şi nu voiam să fiu bănuită că tocmai 
eu vă scriam scrisorile. De aceea, m-am gândit că, dacă vă 
expediam mai multe ghicitori, cu unele piste despre care aveam 
cunoştinţă, tu ai putea să investighezi ceea ce încercam să-ţi 
spun. De aceea te duceai la Centrul Grosling, nu? 

— Şi ce încercai să-mi spui? Mesajele tale erau destul de 
confuze. 

— Că în Centrul Grosling se fac experimente ştiinţifice 
secrete, care pot fi cauza uciderii doctoriţei Hart. De aceea ţi-am 
trimis mai întâi şoarecele din labirint, care e unul dintre 
experimentele cele mai cunoscute de către oamenii obişnuiţi, 


apoi un cimpanzeu conectat la nişte cabluri şi cu o cască 
metalică pe cap. 

— Pe acesta l-am înţeles. Dar ultimul... a spus Aldous Fowler, 
agitând în aer scrisoarea pe care o ţinea în mână. 

— E citatul cu care începe jurnalul doctoriţei Hart, pe care 
chiar ea l-a intitulat Monştrii minţii. În acesta, sunt notate toate 
experimentele pe care le făcea de mulţi ani încoace. 

— Tu ai putut citi acest jurnal? 

— Numai unele capitole pe sărite, jurnalul e foarte 
voluminos. Într-o zi, l-am găsit din întâmplare pe un raft din 
camera de lucru a doctoriţei Hart. La început, mi-am zis că scria 
o carte pe care voia s-o publice, dar când l-am deschis şi am 
început să-l citesc, mi-am dat seama că era propriul ei jurnal. 
Acolo se află dovezile crimelor comise în Centrul Grosling în 
decursul anilor. 

Domnişoara locotenent Taylor urmărea prin fereastră şi cu 
ajutorul  căştilor fără fir dialogul lui Aldous Fowler cu 
neprevăzuta lui confidentă. Dar, când a auzit-o pe Corina 
Frediani vorbind despre nişte crime, altele decât cele pe care le 
investigau ei doi, toate simţurile i-au intrat în alertă, ca şi cum o 
întâmplare neaşteptată era pe punctul de a-i schimba cursul 
vieţii. Aldous şi-a ascuns uimirea trezită de ceea ce tocmai 
auzea; s-a aplecat spre masă şi a întrebat cu naturaleţe: 

— Despre ce crime îmi vorbeşti, Corina? 


Legenda ascunsă 
6 


În vagonul de metrou n-au găsit nimic cu care să-i aline 
suferinţa lui Carol. 

— Poate că trebuie să căutăm în alt vagon, a sugerat 
Nicholas, trimiţându-şi personajul virtual până în uşa vagonului 
vecin. 

Uşa s-a deschis automat, de cum a apăsat Niocholas pe 
manivelă. 

— Va trebui să rămâi cu Carol până arunc eu o privire, a 
hotărât. 

— Mă laşi aici? a întrebat Beth, speriată. 


— Nu cred că există altă soluţie. Trebuie doar să fii atentă să 
nu se apropie vreo Umbră. 

— Nu era nevoie să-mi aduci aminte. 

— Îmi pare rău, BH, dar nici o precauţie nu-i inutilă. Mă întorc 
cât pot de repede. 

Beth şi-a îndreptat arma spre intrarea în vagon. Metroul 
urma să oprească foarte curând într-o nouă staţie, iar ea era 
convinsă că umbrele aveau s-o atace iar. Mâna îi tremura pe 
joystickul conectat la calculatorul ei, ca şi cum temperatura din 
Nava Interplanetară BH ar fi scăzut sub zero grade. Nu-i era frig, 
dar era cu adevărat înspăimântată. 

Cât despre prietenul ei, Nicholas îşi deplasa personajul 
virtual prin vagoanele vecine, ca şi cum căuta cu disperare 
elixirul vieţii, dar n-a găsit decât o armă nouă, un soi de puşcă 
mitralieră, şi câteva încărcături cu gloanţe. Ştia că asemenea 
găselniţe nu erau de bun augur în nici un joc video, fiindcă nu 
puteau însemna decât că înfruntările cu Umbrele aveau să fie 
tot mai virulente şi periculoase. Pe panoul de comandă, şi-a 
schimbat arma automată cu puşca mitralieră şi, când a ajuns în 
ultimul vagon, metroul s-a oprit. Nu-şi dădea seama, dar fruntea 
îi asuda pe sub şapca de la ŞETA, ca şi cum ar fi alergat cu 
adevărat. A aşteptat să se deschidă uşile vagonului, dar nu s-a 
întâmplat nimic. Atunci a auzit detunături, urmate de strigătele 
lui Beth. 

Când Nicholas a izbutit să se întoarcă la prietenele lui, 
metroul îşi reluase mersul, iar strigătele şi împuşcăturile 
încetaseră. 

— Nu mă mai lăsa singură în joc, NK! A fost oribil, credeam 
că umbrele au să mă ciuruiască, a spus Beth, cu glas întretăiat. 

— Dar le-ai venit de hac, le-ai lichidat tu singură. 

— Şi eu practic jocuri video, dar de data asta am apăsat pe 
butonul de tragere şi l-am ţinut apăsat tot timpul, cu ochii 
închişi. Nu voiam să văd cum mă lichidează fantomele astea cu 
glugă. 

— N-am găsit decât puşca asta mitralieră nouă şi ceva 
muniţie, dar nimic care să ne poată ajuta s-o reanimăm pe 
Carol. 

Beth a căzut pe gânduri. 

— Poate că ne-am grăbit să căutăm o trusă medicală, iar 
soluţia e alta. 


— Ca de pildă? 

— Ca de pildă ceva ce avem în rucsac, a propus Beth. 

— Până acum am adunat doar lumina din Statuia Libertăţii, 
cele două tăblițe de lemn cu semne şi trandafirul de pe 
mormântul fără nume. 

— Trandafirul! El poate fi leacul leşinului! 

— Crezi într-adevăr că un trandafir o poate vindeca pe Carol? 

— Nu-s foarte sigură, NK. Dar, când Carol mi-a spus să iau 
trandafirul, am avut o senzaţie ciudată, pe care n-aş şti să ţi-o 
explic; a fost ceva, ceva... ei bine, ca şi cum renăscusem după 
ce totul în jurul meu se oprise o clipă. 

— Atunci, foloseşte-l, BH. Apropie-l de Carol şi să vedem ce 
se petrece. 

Beth a dat click pe panou şi a deplasat cursorul până ce s-a 
luminat rucsacul. A selectat trandafirul, l-a apropiat de chipul lui 
Carol, ca şi cum o ruga să-i miroasă parfumul, şi imediat Carol a 
mişcat pe scaunul din vagon, pe care stătea întinsă. 

— Merge, BH! Carol se mişcă! a strigat Nicholas. 

Carol a deschis ochii, care i-au licărit ca razele de soare 
peste imensitatea albastră a mărilor. 

— Salut, Carol! a spus Beth, surâzătoare. 

— Dar ştiu că am tras o spaimă teribilă! Credeam că nu-ți 
mai revii, a mărturisit Nicholas, apoi şi-a muşcat limba. 

— Hai, NK, nu mai fi aşa spăimos! l-a apostrofat Beth. 

Personajul virtual al lui Carol s-a ridicat în capul oaselor, dar 
avea vocea încă slabă, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn 
lung. 

— Ce s-a întâmplat cu mine? 

— Umbrele te-au rănit între coaste şi ţi-ai pierdut cunoştinţa, 
a spus Beth. 

Mâna lui Carol a căutat rana dintre coaste, dar n-a dat de ea. 

— A dispărut! Trandafirul a şters glonţul şi sângele! a 
exclamat Nicholas. 

— De unde aţi ştiut că trandafirul mă putea salva? 

— La asta s-a gândit BH. Ştii doar că ea e foarte intuitivă. 

În vreme ce metroul îşi urma drumul subteran, pe sub 
bulevardele şi zgârie-norii din Manhattan, spre staţia cea mai 
apropiată de Empire State Building, Beth i-a istorisit lui Carol ce 
se petrecuse de când leşinase. 

— Mulţumesc, BH, îţi datorez viaţa. 


— Hai, Carol, nu spune aşa ceva! a replicat Beth, îmbujorată. 
Deşi presimţise dintotdeauna, ea a ştiut în clipa aceea că 
prietena lor, Carol Ramsey, era mult mai mult decât o fiinţă 
virtuală inteligentă. 

Cu noua lui puşcă mitralieră, Nicholas a curăţat de Umbre 
sinistre peronul staţiei de metrou din 33'Street. 

— Uau! Chestia asta e infailibilă! a spus, după ce cucerise 
scara care ducea la ieşire. 

Au ajuns în Park Avenue fără alte incidente. Singurele Umbre 
cu care s-au întâlnit la ieşirea din metrou au fost cele ale nopţii, 
„fărâmiţate" de fasciculele de lumină ale felinarelor. 


Provocarea şerpilor 
6 


Matthew Edwin a deschis uşa. În faţa lui stăteau trei bărbaţi 
necunoscuţi, îmbrăcaţi în negru. Erau, fără nici o îndoială, cei 
care îl sunaseră la telefon că să-l anunţe că îi bătuse ceasul. Dar 
Matthew Edwin nu s-a speriat. 

— Mă bucur să te revăd, Matthew, a spus Walter Stuck, 
zâmbind prefăcut. 

— Cine sunteţi? Nu vă cunosc. 

— Aşa de tare te-a lăsat memoria, că nici prietenii nu ţi-i mai 
recunoşti? 

Matthew Edwin şi-a mijit ochii vioi, ca să vadă mai bine 
chipul tânărului care spunea că-l cunoştea. Dar nu şi-a putut 
aminti cine era. 

— Unde-i Kenneth Kogan? a întrebat, năucit, pe când cei trei 
bărbaţi în negru intrau în casă şi încuiau uşa după ei. 

— 0... Matthew, eşti la fel de cuviincios cu liderul ca 
întotdeauna. N-ar trebui să-ţi faci atâtea griji pentru el, de multă 
vreme sufletul îi arde în iad. 

— L-ai omorât şi pe el? L-ai omorât pe Kenneth Kogan? 

— Îi rezervasem o moarte mai puţin dulce ca a ta şi a 
celorlalţi. Genialul Kenneth Kogan merita o pedeapsă mult mai 
exemplară. Cum să-ţi spun? Ceva mai autentic, mai purificator. 
L-am ars de viu pe rug ca pe un eretic blestemat, a anunţat 
Walter Stuck, delectându-se cu propriile-i vorbe. 


Chipul lui Matthew Edwin s-a contractat într-un rictus de 
oroare şi dispreţ. 

— Nu ştiu cine eşti, nici de ce faci toate astea, dar numai un 
monstru, o bestie murdară, ar putea duce la îndeplinire un plan 
atât de crud şi inuman ca al tău. 

— De ce? Vrei să ştii de ce, Matthew? A făcut o pauză, s-a 
apropiat de faţa bătrânului, care continua să stea în picioare în 
faţa lui, şi a continuat: Asta te-ar consola, cel puţin, nu-i aşa? 
Te-ar ajuta să dai un sens morţii tale, morţii „Celor nouă de la 
Universitatea Cornell". Trebuie să fie trist, prea trist, să mori 
fără să ştii de ce. Da, eroii au nevoie să moară pentru o cauză, o 
cauză nobilă, care să le justifice dispariţia în faţa omenirii, a 
spus Walter Stuck. Apoi a pus un braţ pe umărul lui Matthew 
Edwin şi, pe un ton patern şi binevoitor, a adăugat: Vino, 
însoţeşte-ne în dormitorul tău. Acolo am să-ţi explic totul. Nu 
trebuie să te temi de moarte, Matthew. Va fi ceva simplu, o 
moarte liniştită, fără durere, fără agonii de nesuportat. Va fi ca 
şi cum vei intra într-un somn lung şi etern. 

Matthew Edwin i-a urmat paşii, supus ca mieluşelul lipsit de 
apărare pe care îl duceau la abator. 

Imobilizat în patul din dormitor, Matthew Edwin ţinea ochii 
închişi şi părea să doarmă. Dar n-avea să se mai deştepte 
niciodată din somnul său veşnic. Anestezia îşi făcuse efectul, iar 
în jurul lui, ca trei Umbre ce-i vegheau sufletul, stăteau Walter 
Stuck, Benson şi Otto. 

Capul lui Matthew Edwin era acoperit cu un soi de zale de 
culoarea aramei, ţesute din fire metalice subţiri şi pestriţe, unite 
între ele, sub care se întindea o mulţime de ventuze minuscule, 
lipite de craniul sau. Două cabluri lungi conectau zalele futuriste 
la un laptop pe care Walter Stuck îl folosea cu precizie, de la 
picioarele patului, unde se aşezase. 

— Scanarea cerebrală decurge corect, a anunţat, când 
ecranul calculatorului începea să arate structura creierului lui 
Matthew Edwin, ca şi cum o cameră video microscopică i s-ar fi 
deplasat prin cap, transmițând o imagine tridimensională 
perfectă. 

În câteva secunde, calculatorul lui Walter Stuck a început să 
desfăşoare o vertiginoasă succesiune de instantanee; ele 
reproduceau milioane de conexiuni neuronale, care se 
transformau pe ecran într-un proces invizibil de copiere a 


întregii informaţii depozitate în circuitele cerebrale ale lui 
Matthew Edwin în decursul celor 74 de ani de viaţă. Lectorul 
mental conceput de doctoriţa Katie Hart continua să funcţioneze 
cu precizia unui scaner sofisticat şi revoluţionar, care avea să-i 
permită lui Walter Stuck să pună stăpânire pe toate cunoş- 
tinţele, amintirile, neliniştile, emoţiile, imaginile, credinţele, gân- 
durile şi ideile lui Matthew Edwin, aşa cum făcuse deja cu Paul 
Drester, John Seik, Lars Murliken, Kenneth Kogan şi însăşi 
doctoriţa Hart. Foarte curând, el avea să fie cel mai mare savant 
de pe pământ, singurul capabil să controleze mintea 
omenească, singura fiinţă nemuritoare de pe Pământ. 

— Perforatoarele de lichefiere sunt pregătite, a spus Benson. 

— Instalează-le, a poruncit cu răceală Walter Stuck. 

Benson a săltat capul lui Matthew Edwin, i-a retras zalele 
neobişnuite care îl acopereau şi a pus pe ochii lui închişi un soi 
de arc metalic prevăzut în centru cu două ace foarte fine, la 
care erau legate două mici tuburi de drenaj, cu capetele aflate 
într-o urnă de cristal. 

Pe ecranul laptopului a apărut atunci imaginea unui craniu 
ce se rotea şi pe care se distingeau suturile fibroase ale 
feluritelor oase ale capului şi doua puncte mobile de culoare 
roşie. Walter Stuck a mişcat mausul până a plasat punctele pe 
fiecare dintre fosele lacrimale ale lui Matthew Edwin şi a 
poruncit: 

— Activează perforatoarele! 

Benson a activat dispozitivul perforatoarelor de lichefiere, iar 
cele două ace au intrat în canalele lacrimale, conduse milimetric 
de laptopul lui Walter Stuck spre interiorul creierului fără viaţă al 
lui Matthew Edwin. 


„Monştrii minții“ 
7 


Corina Frediani şi-a îndepărtat şuviţa de păr de pe ochi. Nu-i 
era prea limpede cu ce trebuia să înceapă. Şi a pronunţat 
primele ei cuvinte: 

— Doctoriţa Hart a început să scrie un jurnal acum douăzeci 
de ani. Jurnalul avea coperte din piele, ca imitaţiile de cărţi 


vechi care se vând astăzi în multe librării. Îmi închipui că pe 
atunci erau mult mai rare. Avea două benzi, tot din piele, cu 
care îl închidea. Presupun că aerul ăsta de carte veche mi-a 
atras mai întâi atenţia, când am văzut jurnalul într-o bibliotecă 
din biroul doctoriţei. În urmă cu un an, obţinusem o bursă la 
University Medical Center din New York City, ca să pun în 
practică, sub conducerea doctoriţei Hart de la Centrul Grosling, 
nişte programe de cercetare a creativităţii de care poate da 
dovadă mintea omenească. După cum vă puteţi închipui, eram 
încântată că puteam lucra alături de una dintre cercetătoarele 
eminente ale lumii în domeniul creierului omenesc. La rândul ei, 
şi doctoriţa Hart părea foarte mulţumită de venirea mea în 
departamentul ei. Când m-a primit întâia oară în laborator, mi-a 
spus: „Îţi doreşti să cercetezi procesele creative ale gândirii”. 
Eram atât de nervoasă, că n-am ştiut dacă afirma ori întreba, şi 
i-am răspuns că da, creativitatea fiinţei umane era un mecanism 
cerebral care mi se părea extrem de pasionant şi misterios. ŞI 
atunci, ea a replicat: „Ar trebui să ai multă grijă, creativitatea e 
cea care ne transformă în dumnezei ori în diavoli". La început, n- 
am priceput ce voia să-mi spună cu aceste vorbe. Nici măcar nu 
m-am gândit dacă îmi dădea un sfat ori pur şi simplu încerca să 
mă surprindă cu o frază livrescă fără prea mare înţeles. Dar, 
când am început să-i citesc jurnalul, am priceput ce voise să-mi 
spună în acea zi. Structura jurnalului era ca a oricărui altuia. Pe 
prima pagină scrisese centrat şi cu litere mari titlul: Monştri; 
minții, ca şi cum ar fi fost titlul unui eseu ştiinţific. lar pe a doua, 
citatul pe care am încercat să vi-l trimit prin poştă: „În 
profundele caverne ale minţii încă se mai ascund monştrii care 
ne devoră". Dar cel mai mult m-a impresionat începutul celei de- 
a treia pagini, un soi de prolog, unde doctoriţa Hart părea că 
voia să-şi explice raţiunea ororilor pe care se pregătea să le 
săvârşească din iubire. 

Aldous Fowler asculta uluit povestea Corinei Frediani, dar s-a 
simţit obligat s-o întrerupă: 

— Din iubire? 

— Da. In prima parte a jurnalului, doctoriţa Hart lămurea că 
ceea ce se pregătea să facă viola cele mai elementare principii 
etice ale ştiinţei şi pomenea despre o serie de îndoieli şi 
conflicte personale care o determinaseră să ia o astfel de 
decizie. Spunea cumva că viaţa persoanei pe care o iubea era 


mai presus de orice alt considerent moral ori etic, şi că ei, ca om 
de ştiinţă, îi revenea misiunea de a face imposibilul pentru a-l 
salva pe Adam Grosling din starea lui de prostraţie, oricât de 
teribile ar fi fost consecinţele actelor ei. Auzind numele lui Adam 
Grosling, Aldous Fowler a simţit nevoia să intervină iar, dar a 
preferat s-o lase pe Corina să-şi continue istorisirea. Totul 
începea să intre în schema cazului, deşi el încă nu ştia în ce 
mod. După cele câteva consideraţii preliminare, doctorita Hart 
evalua în jurnalul ei starea clinică în care îi era pacientul, 
tratamentele medicale la care fusese supus, operaţiile 
chirurgicale pe care le suferise şi starea lui de moment. Apoi am 
citit partea cea mai oribilă din jurnal. Doctoriţa Hart făcea un fel 
de inventar al resurselor tehnologice, ştiinţifice şi personale de 
care avea nevoie pentru a-şi începe experimentele, şi pomenea 
de folosirea a cel puţin 50 de cobai umani vii, pentru un 
program de cercetare care avea să dureze cinci ani, după 
socotelile ei... 

— Ce vrei să spui când vorbeşti despre cobai umani vii, 
Corina? a întrebat Aldous Fowler, temându-se să-i audă 
răspunsul. 

— Persoane ca tine şi ca mine. Oameni pe care doctoriţa 
Hart urma să-i smulgă din viaţa lor normală, pentru a-i supune 
celor mai crude experimente medicale, până ce avea să 
găsească mijloacele prin care să refacă măduva spinării lui 
Adam Grosling. 

— Eşti conştientă de ceea ce spui? 

Corina Frediani a făcut un gest de autocompătimire. 

— De asta nici nu voiam să mai vorbim faţă în faţă despre 
această chestiune monstruoasă. Sper că acum mă vei înţelege. 

— Ştiai că Adam Grosling avea 74 de ani când a murit, acum 
câteva luni, la fel de invalid şi paralizat ca şi atunci când a 
suferit accidentul? 

— Cum să nu ştiu? Eu lucrez acolo zi de zi. 

— Asta ar putea însemna că oribilele experimente ale 
doctoriţei Hart cu fiinţe umane despre care vorbeşti tu n-au avut 
nici un succes. 

— Nu ştiu asta, n-am putut să citesc mai mult. Doctoriţa îşi 
ţinea jurnalul într-un seif din biroul ei, împreună cu alte 
documente din Centru. O singură dată am mai putut să-l 
răsfoiesc rapid şi am citit ceva despre o criptă, unde se făceau 


aceste experimente. 

— Ai vreo idee despre locul unde ar putea fi acum jurnalul? 

— Nu, după moartea doctoriţei Hart, chiar eu i-am 
percheziţionat biroul şi laboratorul, dar n-am găsit nimic care să 
pomenească despre aceste experimente ori despre jurnalul ei. 

— Şi de ce-ar trebui să dau crezare tuturor lucrurilor pe care 
mi le-ai povestit, Corina? N-ai nici o dovadă cu care să susţii 
ceea ce spui. 

— Ţi-am povestit numai adevărul. De ce să inventez o istorie 
ca asta? Caută jurnalul şi cripta, şi ai să vezi că tot ce ţi-am spus 
e adevărat. 

— Da, Corina, o vom face, să n-ai nici cea mai mică îndoială 
că o vom face. 

— Eu cred că ştiu unde-i cripta, dar n-am avut niciodată 
curajul să intru singură acolo. 

— Eşti sigură? 

— În jurnalul ei, doctoriţa Hart vorbea despre nevoia de a 
extinde cuştile cimpanzeilor de la Centrul Grosling, ca să poată 
intra din birou direct în laboratorul secret. Mă îngrozea gândul la 
ceea ce puteam găsi într-un loc atât de sinistru. De aceea ţi-am 
trimis fotografia din a doua scrisoare. 


— Nu-mi vine să cred tot ce am auzit, a spus domnişoara 
locotenent Taylor, după ce Aldous Fowler a intrat în sala de 
observare şi înregistrare a interogatoriilor. 

Corina Frediani continua să stea aşezată în fotoliu, în faţa 
mesei la care îi povestise criminalistului tot ce ştia despre 
jurnalul doctoriţei Hart şi crimele pe care se presupunea că 
aceasta le comisese pentru a-şi realiza experimentele secrete. 

— Crezi că minte? 

— Nu, nu-i asta, dar ce sens au toate astea, Aldous? Acum, 
când credeam că dispunem de toate piesele acestui puzzle, 
apare Corina Frediani şi ne spune o poveste cu experimente 
ştiinţifice înspăimântătoare. 

— Poate că de aceea au omorât-o pe doctoriţa Hart. O veche 
societate secretă de asasini fanatici care luptă cu ştiinţa 
monstruoasă, îţi aduci aminte de ce ne-a spus Jacob Bloom? 

— Şi ce mai spui despre ceilalţi savanţi omorâţi? Chiar crezi 
că şi ei erau nişte asasini? 

— Nu, nu cred că membrii Fundaţiei Univers aspirau la o 


ştiinţă ca aceasta. Principiile lor programatice erau tocmai 
contrariul. 

— Trebuie să mai fie ceva, Aldous. Ceva ce nu ştim încă şi 
care poate să dea un sens acestei nebunii. 

— Ar trebui să cerem un mandat de arestare pe numele 
directorului Brannagh, acuzându-l de omucidere în masă, şi să 
căutăm la Centrul Grosling locul de acces în laboratorul secret al 
doctoriţei Hart. 

— Ceri ceva cu totul imposibil, dacă singura dovadă 
incriminatoare de care dispunem împotriva defunctei doctoriţe 
Hart şi a centrului este mărturia Corinei Frediani. FBl-ul ar crede 
că am înnebunit şi noi. 

— Atunci, n-avem altă soluţie decât să căutăm aceste 
dovezi, a replicat Aldous Fowler. Ce-ai de gând să faci cu Corina 
Frediani? a mai vrut să ştie. 

— N-avem nici un motiv s-o reținem. E adevărat că a 
spionat-o pe doctoriţa Hart, dar asta nu-i un delict. 

— Dacă n-ar fi făcut-o, n-am fi ştiut acum ceea ce ştim. 

— Sper ca informaţiile ei să ne ajute să găsim ceva mai mult 
decât o groapă comună plină de cadavrele unor dispăruţi. 

— Corina Frediani ne poate fi foarte utilă la găsirea criptei, a 
subliniat Aldous. 

— Poate că ai dreptate, dar cred că această tânără doctoriţă 
ar fi mai în siguranţă în oricare dintre puşcăriile noastre decât în 
propria-i casă. Nu trebuie să uităm ce-a păţit bietul Samuel 
Clark Moore. N-aş suporta să mai am un cadavru pe conştiinţă. 

— Am să mă ocup eu de protecţia ei, nu te mai teme pentru 
viaţa ei. 


Legenda ascunsă 
7 


La intersecţia dintre 33" Street şi Park Avenue, domnea 
liniştea. Zeci de maşini virtuale circulau în ambele direcţii pe 
bulevard: spre Union Square la sud ori spre Central Station la 
nord. În faţa lor, luminat ca armătura aurită a unui gigantic 
războinic medieval, se înalţă Empire State Building. Doar două 
cvartale îi despărţeau de el. S-au îndreptat spre 34" Street, apoi 


au traversat Park Avenue spre vest, vorbind între ei fără nici o 
teamă de Umbrele fără chip. Ştiau de-acum că ele nu atacau 
niciodată când era lume în jur. 

— Uite-l şi pe cavalerul nostru, a spus Nicholas. 

— Mai mult decât un cavaler, eu aş spune că-i turnul de 
onoare al marii fortărețe Manhattan, i-a atras atenţia Beth. 

— Ambele metafore sunt frumoase, BH, dar enigma legendei 
ascunse vorbeşte despre un cavaler, nu despre un turn, a pus 
Carol punctul pe i". 

— Crezi că va fi nevoie să urcăm până la ultimul etaj al lui 
Empire State Building, NK? 

— O să ştim când o să intrăm. Dar, dacă enigma nu ne 
înşală, spada trebuie să fie acolo sus, lângă cer. 

Au traversat Madison Avenue, au străbătut cvartalul care îi 
despărţea de 5 Avenue şi s-au oprit în faţa clădirii uriaşe care 
se înălța în faţa lor. Prin numeroasele ferestre ale edificiului se 
vedeau lumini aprinse, care de jos păreau licurici lipiţi de 
geamuri. 

— E minunat, a murmurat Beth. 

Din perspectiva oferită de imaginea virtuală a ecranelor lor, 
îl vedea ca pe un mit învăluit în mister şi fantezie. Şi s-a întrebat 
ce avea să le spună Carol despre legenda ascunsă a lui Empire 
State Building. 

Dar, înainte ca vreunul dintre ei să poată vorbi, ceva ascuţit 
a şuierat în aer şi s-a înfipt în trunchiul copăcelului de lângă ei, 
din colţul străzii. 

Nicholas s-a apropiat să vadă ce era. 

— E o săgeată, o săgeată! a exclamat. 

De cum a vorbit, un zumzet s-a ridicat deasupra capetelor 
lor ca un roi de săgeți otrăvite. 

— Puneţi-vă la adăpost! a strigat Nicholas, fugind către un 
oblon din apropiere, care avea să le servească de scut în faţa 
săgeţilor ce plouau din cer. 

Carol şi Beth s-au ascuns lângă el. 

— Sunt arcaşi, NK. Au ocupat Empire State Building ca să nu 
putem noi să intrăm înăuntru, a spus Carol. 

Ploaia de săgeți continua să cadă peste capetele lor la 
intervale de câte patru-cinci secunde. 

— Trebuie să traversăm acolo, în faţa noastră, le-a avertizat 
Nicholas. 


— Dacă facem aşa ceva, ne lichidează înainte de a putea 
ajunge pe celălalt trotuar al 5° Avenue, a conchis Beth. 

— Nu şi dacă fugim până acolo între o avalanşă şi alta. Am 
socotit câte secunde trec între două valuri de săgeți şi avem la 
dispoziţie doar câteva. 

— Şi dacă ne înşelăm... 

— In toate jocurile video de platformă ai la dispoziţie câteva 
secunde pentru a trece dintr-un loc într-altul, sărind peste 
obstacole. Nu văd de ce jocul ăsta ar fi diferit, a lămurit-o 
Nicholas. 

— De ce ar fi diferit? Păi, ai mai văzut vreodată unul la fel, 
NK? 

— De acord, e diferit, dar multe dintre lucrurile care se 
petrec aici se întâmplă şi în alte jocuri video. Şi sunt gata să jur 
că şi atacul asta e unul dintre ele. 

— Trebuie să hotărâți ce facem, timpul trece şi intruşii se 
apropie de noi, le-a atras Carol atenţia. 

— Eu trec primul, a anunţat Nicholas, de cum s-a lăsat peste 
ei un nor des de săgeți. 

— Aşteaptă! a strigat Beth, închizând ochii. 

Dar Nicholas n-a aşteptat. S-a aruncat în fugă, încercând să 
treacă strada, fără să observe că o limuzină virtuală luxoasă 
trecea chiar atunci, în drum spre Flatiron Buiding. Limuzina l-ar 
fi călcat, dacă şoferul ei n-ar fi făcut o manevră acrobatică, 
pentru a-l ocoli. 

Beth a deschis ochii şi a respirat uşurată, văzându-l pe 
Nicholas de cealaltă parte a străzii, lipit de faţada lui Empire 
State Building, ca şi cum se pregătea să escaladeze un perete. 

— Hai, BH, acum e rândul tău. Aşteaptă să cadă o nouă 
ploaie de săgeți şi treci strada repede şi fără teamă, a încurajat- 
o Nicholas, fără să-i pese de incidentul cu limuzina. 

— O să traversăm strada împreună, a spus Carol, luând-o de 
mână. Şi, după ce s-a oprit noua ploaie de săgeți, au fugit pe 
cealaltă parte a 5" Avenue. 

— Aici nu ne mai pot ajunge arcaşii, le-a zis Nicholas, când 
Beth şi Carol au ajuns lângă el. 

Mergând lipiţi de perete, s-au apropiat de colţul cu 34% 
Street. Nicholas şi-a iţit capul şi a văzut că intrarea principală în 
zgârie-nori era liberă. 

— Eu merg în faţă, a hotărât. 


Cu puşca mitralieră îndreptată înainte, Nicholas a dat colţul 
şi le-a făcut semn cu mâna lui Beth şi Carol să-l urmeze. Nimic şi 
nimeni nu le-a tăiat calea. Uşa de intrare în Empire State 
Building era deschisă, iar Nicholas a putut vedea din exterior 
marmura luxoasă în culori brun-roşcate, ce acoperea pereţii din 
hol. Nu era nici urmă de Umbre fără chip, deşi el ştia că erau 
acolo, în cine ştie ce ungher din imensul edificiu cu 100 de etaje. 
__ Două steaguri ale Statelor Unite fâlfâiau pe coridorul spaţios. 
In faţă, pe un panou mare din oţel, se profila imaginea lui 
Empire State Building, strălucitoare ca soarele, tot din oţel, care 
se iţea din spatele lui. La dreapta panoului, un ceasornic arăta 
ora şi cele patru puncte cardinale, pe fundalul hărţii imaginare a 
câtorva state ale Uniunii: Pennsylvania, Vermont, Connecticut. 

Sub panou, lângă macheta la scară redusă a lui Empire State 
Building, ocrotită de o nişă de cristal, era un drapel cu dungi şi 
stele, arborat într-un colţ. Nicholas a observat imediat tăbliţa de 
lemn care stătea pe podea, la picioarele steagului. Era aidoma 
celor pe care le găsiseră în torţa pe care o ţinea în mână Statuia 
Libertăţii şi sub copacul din cimitirul de la Trinity Church. 

— Aici avem un semn nou, a spus Nicholas. 

A luat tăbliţa şi le-a aratat-o lui Beth şi lui Carol. 

— Ţine-1 tu, Nicholas, împreună cu celelalte. Dintr-un coridor 
lateral, s-a ivit un arcaş îmbrăcat în negru, cu capul descoperit: 
un cap fără piele şi ochi, un cap care era hârca unui schelet. 

Nicholas s-a răsucit la iuţeală şi a tras în el, înainte ca acel 
zombi să-şi încordeze arcul şi să tragă o săgeată otrăvită. Aşa 
că, atunci când şi-au dat seama ce se petrecea, Beth şi Carol n- 
au mai văzut decât o flacără ce se stingea într-o aură de fum 
negru, plutind în aer. 

— Nu era o Umbră fără chip! a exclamat 
Nicholas, enervat. 

Beth şi Carol s-au pus în garda. 

— Ce-ai văzut, NK? a întrebat Beth. 

— O fiinţă îmbrăcată în negru, cu un chip 
oribil. N-avea piele, nici ochi, nici nas, nici gură, a 
spus băiatul dintr-o suflare. 

— Era un arcaş? a stăruit Carol. 

— Cred că da, era unul dintre ei. Dar, când am 
tras în el, mi-a fost frică, de parcă în găvanele 
goale ale ochilor lui vedeam ceva oribil. 


— Probabil că de oboseală, NK. Stăm de câteva ore cufundaţi 
în joc, şi uneori se produc mici halucinaţii. Dacă vrei, ne putem 
opri azi, a spus Beth. 

— Nu, nu, nu vreau să ne oprim acum! s-a grăbit să 
protesteze Nicholas. 

— BH are dreptate, NK. Poate că ar fi bine să te odihneşti 
puţin, aţi trecut prin multe emoţii zilele astea. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine, mă simt bine. O să mă 
odihnesc după ce găsim spada cavalerului. 

Ascensoarele din hol nu funcționau. Beth a propus să caute 
un altul pe unul din cele două coridoare care se deschideau în 
faţa lor. 

— Pe ce coridor mergem? Aici în această clădire sunt peste 
70 de ascensoare, a spus Carol. 

— Arcaşul a venit din stânga, aşa că eu pariez pe cel din 
dreapta, a zis Nicholas. 

— Tu eşti ghidul, NK, a spus iar Beth, care avea deplină 
încredere în flerul cu care Nicholas evolua în jocul virtual. 

— Atunci, urmaţi-mă şi păziţi-mi spatele. Am eu grijă de tot 
ce se întâmplă de acum înainte, a promis Nicholas, mângâindu- 
şi puşca mitralieră. 

Coridoarele din Empire State Building sunt lungi şi întor- 
tocheate. Câţiva arcaşi le-au tăiat calea, venind din sinuoasele 
coturi pe care le făcea traseul lor, iar Nicholas i-a acoperit de 
fum cu aceeaşi uşurinţă cu care specialiştii alungă paraziţii de 
pe plante. Toate uşile pe care le-au întâlnit erau încuiate, dar 
când au ajuns pe un coridor lung şi plin cu ascensoare pe 
peretele din stânga, au văzut că luminile de urcare şi coborâre 
funcționau. Nicholas a apăsat pe un buton, chemând un 
ascensor, şi imediat s-a auzit ding-dongul soneriei electronice. 
Uşile unuia dintre ascensoare s-au deschis şi doi arcaşi negri le- 
au tăiat calea. Dar Nicolas i-a împuşcat pe loc, înainte ca aceştia 
să-şi fi putut încorda arcurile. În jur, plutea un miros intens. 

— Să intrăm aici, acum e liber de intruși, le-a sfătuit Nicholas 
pe fete. 

Au intrat, iar când uşile ascensorului s-au închis, Beth a 
adulmecat aerul ca un dulău. 

— Miroase a pucioasă arsă. 

— Trebuie să fie de la trupurile prăjite ale acestor zombi. 

— E greţos! 


— La ce etaj urcăm? a întrebat Carol. 

— Terasa exterioară e la ultimul etaj. O să urcăm până acolo, 
a zis Nicholas, apăsând pe butonul celui mai înalt etaj din 
clădire. 

Un sunet asemănător cu chiorăiturile burţii unui uriaş a 
marcat decolarea ascensorului. 

— Cu ce viteză urcăm? a vrut să ştie Beth. Carol a făcut la 
iuţeală o socoteală în minte. 

— Cu 6 metri/secundă. În mai puţin de un minut ajungem 
sus. 

— Pregătiţi-vă pentru un nou atac al zombilor, le-a cerut 
Nicholas. 

— Par destul de inofensivi, a murmurat Beth. 

— Nu te încrede prea mult în ei, BH. Cu siguranţă că au 
săgeți mortale. 

Dar, când uşile ascensorului s-au deschis, sus nu-i aştepta 
nici un arcaş. 

— Veniţi pe aici, le-a chemat Nicholas, luând-o pe un coridor 
larg. În fund, se zăreau luminile terasei exterioare de pe Empire 
State Building, situată la o înălţime de 380 de metri. 

Nicholas a deschis uşa şi a simţit pe faţă briza reavănă a 
nopţii, urmată de şuieratul unei săgeți, care a trecut razant pe 
lângă capul lui. 

— Sunt aici, afară! a strigat şi a închis uşa la loc. 

— Ai putut să vezi care-i situaţia lor? a întrebat Carol. 

— Nu, nu ştiu unde sunt şi nici câţi pot fi. 

Beth a luat-o înaintea lui Nicholas şi s-a aşezat lângă uşă. 

— De data asta merg eu în faţă. 

— Ai înnebunit, BH? Arma ta e mult mai lentă ca a mea, a 
spus Nicholas. 

— Dar eu mă pot mişca la fel de repede ca tine. Am să fug în 
dreapta terasei, trăgând fără oprire, şi am să-i momesc acolo pe 
arcaşi. Apoi, tu şi Carol veţi putea ieşi, trăgând în direcţia pe 
care am să v-o arăt. 

— E destul de riscant, BH. 

— Jos ţi-ai riscat viaţa tu, acum e rândul meu. Suntem o 
echipă, NK. 

— Eu sunt de acord cu BH. Ea e tot atât de bună ca tine 
pentru îndeplinirea acestei misiuni, a zis Carol. 

— la cel puţin puşca mitralieră. 


Au schimbat armele, iar Nicholas a privit-o pe Beth în ochi. 

— Ai mare grijă. 

Beth s-a dus la uşa ce dădea pe terasa exterioară, a deschis- 
o şi a luat-o la fugă în partea stângă, trăgând fără oprire în jurul 
ei. 

— Sunt sus, pe cornişă! leşiţi acum! a strigat, văzând că 
gloanţele puştii ei mitralieră le dădeau foc arcaşilor instalaţi pe 
terasă. 

Nicholas a fugit în dreapta, făcând acrobaţii ca un 
saltimbanc, pentru ca săgețile ce şuierau în jurul lui să nu-l 
atingă, iar Carol a rămas în mijlocul terasei, acoperindu-i 
spatele. Foarte rapid, au lichidat orice urmă de arcaşi şi s-au 
întâlnit tustrei în centrul terasei. 

— Am cucerit turnul de neatins al Manhattanului! a exclamat 
Nicholas. 

— Şi l-am scăpat pe cavaler de duşmanii lui! a adăugat Beth, 
cu acelaşi entuziasm. 

— Dar n-aţi dezlegat încă enigma, le-a amintit Carol, mai 
puţin entuziastă. 

— Aşa-i, am uitat de spadă! a recunoscut Nicholas, dându-şi 
seama că uitaseră ce căutau cu adevărat acolo. 

În bezna nopţii şi aproape fără altă lumină decât cea trimisă 
pe terasă de reflectoarele mari ce luminau vârful lui Empire 
State Building, Nicholas şi Beth au căutat fără nici un rezultat 
spada cavalerului. 

— Poate că-i pe cornişa de sus. Acolo se ascundeau arcaşii 
care o păzeau, a sugerat Beth. 

— Aşa-i, BH! Nu ştiu ce ne-am face fără tine, a lăudat-o 
Nicholas. 

— Trebuie să încercăm să urcăm acolo, a fost de părere 
Carol. 

Nicholas a privit marile geamuri de cristal ce înconjurau 
terasa. Era greu de urcat pe sticlă, dacă n-avea ventuze, şi-a zis 
în sinea lui. 

— Pe colţul ăsta sunt nişte ieşituri cu ajutorul cărora vom 
putea urca până sus, pe cornişă. Urmaţi-mă, a spus Beth, luând- 
o iar înaintea lui Nicholas. 

Dintr-un salt, personajul virtual al lui Beth s-a prins de una 
dintre ieşiturile zidului, şi-a sprijinit picioarele de perete şi a 
urcat până s-a putut agăța de o bară orizontală pe care se 


arborau steagurile. S-a agăţat de ea şi a început să se legene ca 
un pendul, ca să-şi ia avânt. Apoi s-a rotit de câteva ori în jurul 
barei, şi-a dat drumul şi a profitat de forţa centrifugă pentru a 
cădea uşurel pe marginea cornişei. Nicholas şi Carol îi priveau, 
uluiţi, piruetele. 

— Eşti tu, BH? a întrebat Nicholas, care nu-şi revenea din 
uimire. 

— Am văzut cum făceau aşa ceva într-un joc video, când 
eram mică, a spus Beth cu mândrie. 

Carol şi Nicholas au imitat-o şi au ajuns pe cornişa 
superioară fără nici o greutate. Vederea nocturnă a 
Manhattanului de pe acoperişul lui Empire State Building era 
dincolo de cuvinte. Beth nu se mai simţise niciodată atât de 
mulţumită de sine, iar Nicholas părea să-l fi apucat pe 
Dumnezeu de un picior. Lângă ei, Carol se simţea emoţionată. 
Totul în jurul lor devenise o galaxie infinită de culori, care plutea 
în neant. New York City, regatul colosal al cavalerului, era la 
picioarele lor; la sud, în depărtare, se vedeau titanii luminaţi de 
pe Wall Street, din Lower Manhattan şi City Hall, în apropiere de 
marile pajişti luminoase din Chinatown, Little Italy, Greenwich 
Village ori East Village, ce înconjurau strălucitoarele cupole aurii 
ale Metropolitanului şi New York Life, doi giganţi pe malul 
râurilor de lavă ce clocoteau pe 5" Avenue şi pe Broadway, la a 
căror răscruce se forma micul ostrov triunghiular al lui Flatiron 
Building. La est, se puteau zări luminile din Brooklyn şi Queens, 
iar la vest, fosforescenţele din New Jersey. Apoi au dat ocol 
cornişei şi au privit domeniile cavalerului, care se întindeau spre 
nord: coroana de diamante a lui Chrysler Building, superbele 
ziduri ale lui Rockefeller Center, coloşii din Midtown, abisurile de 
neon din Times Square, defileurile de gheaţă din Turtle Bay ori 
pădurile şi lacurile din Central Park. Şi, mai încolo, teritoriile 
calde şi exotice din Harlem, care se estompau în cenuşiul palid 
din zare. Nici un alt oraş din lume nu le putea oferi un univers 
de lumină atât de magic şi minunat ca acela din faţa lor. 

Beth s-a întors, hotărâtă să găsească spada înaintea lui 
Nicholas. Nu voia să rivalizeze cu el, dar dacă Nicholas găsise 
trandafirul, şi-a zis că ea se cuvenea să descopere spada 
cavalerului din Manhattan. Până atunci, o căutaseră pe podeaua 
cornişei, în vreme ce enigma pomenea de cer, aşa că Betha 
ridicat privirile către marea antenă care urca în spatele lor, şi-a 


pus arma pe panoul de control şi a început să escaladeze 
pinaclul din vârful lui Empire State Building, fără nici o vorbă. 

— Ştii, Beth, n-am mai văzut niciodată New Yorkul ca 
păsările, a constatat Nicholas, cu aer visător. 

— BH are să-l vadă şi mai bine ca tine, NK. Fiindcă urcă spre 
cer, i-a răspuns Carol, arătând în sus. 

— Ce? 

Personajul virtual al lui Nicholas şi-a dat capul pe spate. 

— Dar ce face acolo?! a exclamat, văzând-o pe Beth în vârful 
lui Empire State Building. 

— S-a dus să caute spada cavalerului. 

— Acolo sus? Dar ce, a înnebunit? Dacă îşi pierde echilibrul, 
moare! a strigat Nicholas. 

— Nu fi tragic, NK! Dacă îmi pierd echilibrul, moare 
personajul meu virtual, nu eu. E un joc, îţi aminteşti? 

— Pentru mine-i totuna. Ar trebui să cobori imediat de acolo! 

— Nu mă mai pot întoarce. Când mă gândesc la coborâre, 
mă ia cu amețeli şi mai mari decât la urcare. 

Pe pinaclul lui Empire State Building era o platformă 
circulară, pe care se înălța un turnuleţ metalic, ce servea drept 
antenă de televiziune pentru câteva state din vest. 

Lui Beth i se părea că plutea deasupra Manhattanului şi, 
când a luat spada, a scos un ţipat de bucurie şi a ridicat-o spre 
cer. Apoi a strigat cât a putut de tare: 

- „În cer îşi înfige, mândru, spada ascuţită din oţel! Şi la 
picioare i se dă bătut, cu bucurie, regatul colosal al cavalerului!" 


Provocarea şerpilor 
7 


Avionul cu reacţie privat al lui Walter Stuck survola statul 
mlăştinos Florida la peste 1 800 de metri înălţime. Nori deşi 
lunecau pe sub aripile avionului, ca rămăşiţele unei mări albe şi 
înspumate. 

Benson vorbea la telefonul mobil. Lângă fotoliu, ţinea 
servieta neagră a stăpânului său, iar în întunericul dinăuntru, 
introdus într-un flacon de cristal, creierul lui Matthew Edwin nu 
era decât o pastă de un roz sângeriu. Walter Stuck îşi dusese 


răzbunarea până la capăt: 

„Cei nouă de la Cornell" erau morţi; patru dintre ei, în urma 
unei boli, iar ceilalţi cinci sacrificați datorită îndrăznelii lui. 
Clubul Gotic nu putea îngădui ca lumea să urmeze drumul trasat 
de geniile ştiinţei. Era nevoie ca istoria să-şi schimbe cursul, 
spre însuşi binele omenirii. Progresul uman se arătase incapabil 
să găsească soluţii la marile probleme ale Pământului, iar 
slăbiciunea de care dădeau dovadă guvernele trebuia tăiată din 
rădăcini fără să se mai stea pe gânduri. Când Esenţa marelui 
Mister va fi a lui, totul urma să fie pregătit pentru marea 
transformare: dumnezeu, dumnezeul lui, singurul şi adevăratul 
dumnezeu, avea să domnească din nou peste universul fragil al 
oamenilor. 

— Au sosit veşti bune de la hackerii noştri, a spus Benson. 

Walter Stuck n-a mai privit pe fereastră. 

— Ai fost întotdeauna un bun mesager, despre ce-i vorba? |- 
a întrebat pe Benson. 

— Sunt pe urmele puştilor de la ŞETA, pe internet. Au trecut 
de Statuia Libertăţii şi Trinity Church, iar acum sunt în Empire 
State Building. 

— Deci, bătrânul Kenneth Kogan nu luase Esenţa marelui 
Mister din Big Apple, a reflectat cu glas tare Walter Stuck. 

— Cel mai probabil, nu. Puştii folosesc o hartă cu edificiile 
cele mai cunoscute din New York City şi se pare că într-unul din 
ele Carol Ramsey a ascuns Esenţa marelui Mister. 

— Nu-i pierde din ochi! Ţi-am mai spus că ei ne vor duce la 
Esenţa marelui Mister, apoi o să-i facem dispăruţi fără cea mai 
mică urmă. Nimeni n-are să le mai găsească vreodată trupurile. 

— Unul dintre spionii care îi urmăresc m-a informat că 
băiatul, Nicholas Kilby ăla, a fost la cimitirul de la Trinity Church 
şi a căutat ceva printre morminte. 

— Cimitirul de la Trinity Church? Dar ce putea căuta acolo? 

— Pistele enigmelor ce duc dintr-un loc într-altul pe hartă. 

— Şi a dat de ceva? 

— Spionul nostru spune că era noapte şi destul de întuneric, 
dar nu crede ca băiatul să fi luat ceva. 

— Vreau să vorbesc cu hackerii, Benson. Vreau să ştiu cum 
muncesc şi să mă asigur că n-au să dea greş. Depindem de 
mucoşii ăştia doi de la ŞETA. 


„Monştrii minții“ 
8 


Fără ştirea detectivului Fowler, medicul legist Scrinna era 
sus, într-o sală a FBl-ului, aşteptând ca acesta şi agenta specială 
însărcinată să investigheze cazul lluzionistului să-şi încheie 
interogatoriul. Le aducea veşti importante. 

— Nu vă mai gândiţi la fenomene paranormale ca să 
explicaţi dispariția creierelor din craniile celor ucişi de 
misteriosul nostru asasin, le-a spus cu neobişnuită violenţa, 
după ce Aldous Fowler şi domnişoara locotenent Taylor l-au 
salutat. 

— Aţi descoperit trucurile lluzionistului? a vrut să afle, 
nerăbdător, detectivul Fowler. 

— Am descoperit că foloseşte o tehnologie avansată, nici nu 
se putea altfel, fireşte, a răspuns medicul legist Scrinna, 
revenind la calmul lui obişnuit. 

— Era cel mai logic, a apreciat domnişoara locotenent 
Taylor. 

— Fără îndoială. Magia e verosimilă doar în sălile de 
spectacol, domnişoară locotenent. E adevărat că la început ni s- 
a părut imposibil de înţeles cum putea cineva să sustragă 
creierul unui cadavru fără să lase vreo urmă, dar ultimele 
analize pe care le-am făcut ne duc la concluzia lipsită de orice 
echivoc că asasinul lichefia...; da, lichefia literalmente creierele 
victimelor lui, a spus, citind neîncrederea de pe faţa poliţiştilor. 

Aldous Fowler şi-a amintit de convorbirile lui anterioare cu 
medicul legist. 

— Aşa cum făceau egiptenii, scoţându-l prin fosele nazale 
când mumificau morţii? 

— Ceva asemănător, dar mult mai sofisticat decât o simplă 
craniotomie, fără nici o îndoială. De aceea am şi descoperit totul 
atât de greu. Prin metoda mumificării tradiţionale, se rupea, 
după cum ştiţi, osul etmoid şi se pătrundea în craniu cu un soi 
de zdrobitor mecanic, care provoca distrugeri grave membranei 
din fosele nazale, pe unde după aceea trebuiau să iasă resturile 
de creier, după aşezarea cadavrului cu capul în jos, astfel încât 
datorită gravitaţiei, acesta să poată ieşi din cavitatea craniană. 


După cum e evident, această practică lăsa urme mai mult decât 
vizibile la autopsie sau la testul cu raze X, şi ar fi suficientă o 
singură radiografie pentru a le pune în evidenţă. Tocmai această 
lipsă de probe ne-a făcut să credem că asasinul folosea o 
tehnologie nouă şi neobişnuită, necunoscută nouă. 

— Şi aţi descoperit această tehnologie nouă? a întrebat 
domnişoara locotenent Taylor, puţin obişnuită să stea de vorbă 
cu medicul legist Scrinna. 

— Nanotehnologie, domnişoară locotenent! Tehonologie la 
microscop, moleculară, invizibilă! a exclamat medicul, cu un aer 
triumfător. 

— Ne puteţi explica despre ce-i vorba, doctore Scrinna? l-a 
rugat Aldous Fowler, intrigat. 

Medicul legist Scrinna s-a aşezat mai bine în fotoliu. 

— Mă rog, experţii definesc nanotehnologia drept studierea, 
proiectarea, crearea, sintetizarea, manipularea şi folosirea unor 
materiale, aparate şi sisteme funcţionale pentru controlarea 
materiei la scară microscopică, adică a atomilor şi moleculelor. 
Ei consideră că nanotehnologiile vor produce o nouă revoluţie 
industrială, vor da naştere unei noi ştiinţe, care în scurtă vreme 
va transforma lumea. Se prevede că ele vor avea impact mai 
ales în informatică, arhitectură, mediul înconjurător, biologie şi, 
lucrul cel mai important, în medicină. Desigur că în ştiinţele 
medicale existau deja tehnici micro-chirurgicale ce permiteau 
implantarea în trupul omenesc a unor aparate electromagnetice, 
care să stimuleze inima, introducerea de tuburi metalice 
minuscule, care să lărgească arterele ori chiar a unor camere 
video, care să acceadă la orice organ vital şi să descopere în ce 
stare se află. Dar creierul fusese întotdeauna un loc inaccesibil 
medicinei, mai ales dacă craniul nu era deschis. Chiar şi 
succesele repurtate în neurochirurgie în vederea implantării în 
creier a unor electrozi care să contracareze boli ca Parkinsonul 
necesită perforarea craniului fiecărui pacient. 

— Atunci, cum naiba extrage lluzionistul creierele oamenilor 
de ştiinţă pe care îi ucide, doctore Scrinna? a întrebat 
domnişoara locotenent Taylor. 

Medicul legist nu şi-a mai amânat răspunsul: 

— El foloseşte tehnici nanochirurgicale încă necunoscute, 
care îi permit să ajungă la creier fără să atingă craniul. Deşi vi 
se poate părea incredibil, asasinul intră în craniul victimelor 


introducând două ace extrem de fine pe canalele lacrimale, apoi 
deviază nanorobotul spre spaţiul deschis între orbită şi globul 
ocular. Ajunge astfel în interiorul cavităţii craniene, urmând 
traseul nervului optic până la creier şi traversând canalul ocular. 
Pista definitivă ne-a oferit-o o lacrimă de culoare roz, pe care 
am găsit-o când am examinat ochii ultimului cadavru, cel a lui 
Lars Murliken. 

— O lacrimă v-a condus la rezolvarea misterului? a întrebat, 
buimăcit, Aldous Fowler. 

— În medicina legală, cele mai neînsemnate detalii pot 
conduce la concluziile cele mai precise, domnule detectiv. 
Această picătură de lichid lacrimal sângeriu ne-a determinat să 
examinăm cu camere măritoare resturile globului ocular şi ale 
nervului optic, descoperind astfel că ele fuseseră zgâriate de un 
obiect mic şi ascuţit, un ac care lăsase leziuni microscopice 
punctiforme pe suprafaţa ochiului, din unghiul intern până la 
nervul optic. Efectuând apoi complicate analize chimice ale 
pereţilor din cavitatea craniană, am aflat că existau resturi de 
substanţe neidentificate, care ar fi putut ajunge acolo pe calea 
deschisă de nanorobot. Am făcut aceste analize şi oaselor 
craniene ale celorlalte victime şi ni s-a confirmat acelaşi 
rezultat, deşi cu parametri diferiţi. Faptul ne permite să credem 
că substanţa introdusă în craniu în vederea extragerii masei 
encefaliene a cadavrelor ar putea fi un soi de lichid cu 
proprietăţi lichefiante, în stare să dilueze creierul, pentru a-l 
extrage după aceea prin aceleaşi nanocabluri de platină ori din 
fibre de polimer prin care a fost introdusă substanţa chimică 
necunoscută. Toate acestea ne duc, fără cea mai mică urmă de 
îndoială, la concluzia că asasinul e un savant care a luat-o 
înaintea ştiinţei viitorului. Restul, dragi prieteni, vă revine vouă 
să-l descoperiţi, a spus medicul legist Scrinna, cu seninătatea 
care îi caracteriza toate purtările în viaţă. 

Domnişoara locotenent Taylor încerca să găsească o 
legătură între tot ceea ce tocmai auzise şi experimentele de la 
Centrul Grosling, despre care, cu abia o jumătate de oră în 
urmă, le vorbise Corina Frediani, şi se simţea prinsă în mrejele 
confuziei. Aşa că a spus: 

— Nanotehnologie, nanoroboţi, nanocabluri, ştiinţa viitorului. 
Îţi aduci aminte despre ce-am vorbit în elicopter, Aldous, când 
ne duceam la Universitatea Cornell? Chiar tu ai intuit toate 


acestea, mi-ai spus că asasinul putea fi un om de ştiinţă nebun, 
un geniu diabolic, iar eu te-am întrebat dacă îmi vorbeai despre 
un ticălos din benzi desenate. 

— Dar atunci nu puteam să cred că toate acestea erau 
adevărate. 


Legenda ascunsă 
8 


În vis, Nicholas Kilby a retrăit aceleaşi emoţii care îl 
încercaseră în cursul după-amiezii, în faţa jocului cu enigme fără 
sfârşit. Era adevărat că ar fi vrut să găsească el spada 
cavalerului în pinaclul lui Empire State Building, dar nici nu-i 
displăcuse că Beth luase hotărârea de a urca singură până în 
vârf, ca să o ia. Spectacolul de lumini pe care l-a putut admira 
de pe cornişă, când Beth ridicase spada spre cer, i se păruse cel 
mai frumos din viaţa lui: un fulger de un albastru intens se 
arătase deasupra regelui zgârie-norilor din New York City, 
trasând un bici magic peste Manhattan, al cărui vârf se unise cu 
vârful spadei, până ce tot trupul lui Beth fusese învăluit într-o 
aură de divinitate eterică. Din clipa aceea, ceva se schimbase la 
ea, ca şi cum, atingănd spada, toate temerile şi îndoielile i se 
risipiseră subit şi se regăsise, în sfârşit, pe sine în inima acelui 
paradis celest. In vis, Nicholas a văzut-o pe Beth cum cobora 
până la cornişă, cu ochii strălucind superb, încât n-a mai avut 
nici o îndoială că ea, şi nu el, trebuia să aibă spada cavalerului. 
Dar Nicholas s-a simţit şi mai fericit când, revenind pe terasa 
descoperită a maiestuosului Empire State Building, au găsit la 
intrare două spade medievale lucrate în acelaşi mod. 

— Aceste două spade medievale sunt pentru noi, NK, i-a 
spus Carol. Incepând cu a patra enigmă, vom face o scurtă 
călătorie în timp, fără să trebuiască să părăsim Manhattanul. 

Nicholas şi Beth nu înţeleseseră foarte bine ce voise să 
spună Carol când pomenise despre o călătorie în timp, dar au 
priceput de cum au auzit de pe buzele ei continuarea legendei 
ascunse în regatul colosal al cavalerului. Carol le-a povestit că, 
după ce s-a construit Statuia Libertăţii, iar Esenţa marelui Mister 
a ajuns la New York, oraşul a intrat într-o etapă de mare 


dezvoltare urbanistică şi industrială, stimulată de milioanele de 
imigranţi care soseau acolo din toate colţurile Pământului. Un 
amestec de oameni, rase şi limbi, de neimaginat în orice alt loc 
de pe lume. Istoria, le-a spus Carol, susţinea că, din cauza 
acestei prosperităţi şi a terenului limitat din Manhattan, o insulă 
îngustă şi alungită, care abia dacă putea găzdui o populaţie 
temătoare şi pestriță, în anii 1870 au început să apară pe 
străzile şi bulevardele lungi ale acestuia primii zgârie-nori din 
New York City. A început astfel o perioadă de mare dezvoltare 
arhitectonică, ce avea să atingă apogeul splendorii după vreo 60 
de ani, odată ce a fost construit, în 1930, Chrysler Building, 
edificiul depăşit un an mai târziu de Empire State Building. Dar 
Carol le-a mai explicat că, potrivit legendei ascunse a New 
Yorkului, naşterea zgârie-norilor din Manhattan a avut o origine 
total diferită: primii zgârie-nori, ca bunăoară Flatiron Building, 
Municipal Building ori Woolworth Building, printre alţii, aveau 
mare legătură cu Esenţa marelui Mister şi cu miticul Turn Babel. 
Carol le-a cerut lui Nicholas şi lui Beth să-şi deschidă agendele 
electronice din rucsacuri şi să scrie pe ele cuvântul „Babel". Zis 
şi făcut, iar pe ecranele lor a apărut o reproducere a tabloului 
intitulat Marele Turn Babel, pictat în anul 1563 de Peter 
Brueghel, poreclit „Cel Bătrân", un pictor flamand din secolul al 
XVI-lea, tablou al cărui original se află la Kunsthistorisches 
Museum? din Viena. 

Carol le-a spus că legenda ascunsă susţinea că ideea zgârie- 
norilor din Manhattan fusese a înţelepţilor din societatea 
Ouroburos, care voiau să simbolizeze cu ajutorul acestor clădiri 
deosebit de înalte noul spirit al oraşului, eliberat de orice temeri 
faţă de zeii trecutului. Voiau să demonstreze lumii că nici un zeu 
n-avea să-i pedepsească fiindcă înălţau noi turnuri Babel pe 
Pământ şi că nimic n-avea să-i împiedice pe locuitorii din New 
York City să se înţeleagă între ei, oricât de diferite le erau 
limbile. 


Muzeul de Istoria Artei (în Ib. germană în orig.) 


Nicholas a continuat să viseze turnuri inexpugnabile, spade 
ale unor cavaleri medievali şi regate colosale, în timp ce mintea 
lui repeta în tăcere noua enigmă pe care le-o făcuse cunoscută 
Carol şi care spunea astfel: 


În scriptorium, călugărul un manuscris 
copiază şi-l împodobeşte cu miniaturi. 
Când le deschide, cărţile vechi 

şi uitate, demult închise, prind viaţă. 


Şi „viaţă" era cuvântul care corespundea pseudonimului 
purtat de unul dintre cei nouă studenţi de la Universitatea 
Cornell. 


Provocarea şerpilor 
8 


Aldous Fowler era grăbit, foarte grăbit. Era opt seara şi 
tocmai o lăsase pe Corina Frediani acasă la Ann, unde urma să 
stea câtă vreme el şi domnişoara locotenent Taylor investigau 
asasinarea oamenilor de ştiinţă de la Centrul Grosling. Alături de 
Ann, Corina, principalul lor martor în acest caz, avea să fie în 
siguranţă, iar viaţa ei, dincolo de orice pericol. Era posibil ca 
asasinul să ştie deja că tânăra Corina Frediani vorbise cu FBl-ul 
şi să încerce s-o împiedice să mai vorbească, tăindu-i beregata, 
aşa cum făcuse cu Samuel Clark Moore, portarul căminului 
studenţesc Tannhäuser. Ann nu ridicase nici o obiecţie în faţa 
propunerii ca tânăra bursieră a Centrului Grosling să locuiască o 


vreme la ea acasă. Dimpotrivă se arătase încântată să aibă 
alături pe cineva cu care putea vorbi câte în lună şi-n stele. Se 
simţea destul de singură şi plictisită în casă. 

Blocat într-un şir lung de maşini, de cealaltă parte a podului 
din Brooklyn, Aldous şi-a sunat sora la telefonul mobil, ca s-o 
anunţe că avea să întârzie până după ora opt. 

— Bine, dar nu întârzia mult; te aşteptăm, l-a rugat Pemby. 

Când a izbutit să treacă podul şi a luat-o pe lângă parcul de 
la City Hall, lui Aldous Fowler îi mai rămăsese destul de mers 
până în Greenwich Village. Dar nu se gândea la ce-i putea spune 
noul prieten al lui Pemby, ci la ceea ce auzise la amiază de pe 
buzele Corinei Frediani. Niciodată n-ar fi putut bănui că o femeie 
ca doctoriţa Hart avea un trecut ascuns atât de înspăimântător 
şi îngrozitor. El ajunsese s-o admire foarte mult, aşa că n-a putut 
să nu se simtă cuprins de o amară dezamăgire. 

A trecut cu automobilul pe lângă Woolworth Building, a cotit 
la dreapta, pe lângă un chioşc cu hotdogi, şi s-a îndreptat spre 
nord, învăluit în fosforescenţele reclamelor de pe Church Street 
şi America's Avenue. Ajungând la intersecţia dintre 6" Avenue şi 
Greenwich, clădirea şi turnul neogotic al Jefferson Market 
Couthouse i s-au părut ca dintr-un basm. A cotit la stânga şi a 
presupus că locuinţa lui Walter Stuck era vechiul palat despre 
care Pemby îi vorbise în mesaj. Şi-a parcat maşina lângă Milligan 
Place şi a coborât, căscând de oboseală. Apoi a ridicat privirile 
spre cer, dar n-a văzut decât norii negri şi grei care acopereau 
stelele. 

În conacul lui Walter Stuck, Pemby era atât de radioasă, că 
Aldous ar fi jurat că sora lui era o adevărată prinţesă. Fără 
îndoială, se simte fericită, şi-a spus. Pemby nu-şi ascundea 
niciodată starea de spirit şi, cu toate că părea oarecum distantă 
de amfitrion, Aldous nu s-a îndoit că era îndrăgostită de el. 
Licărul ochilor şi surâsul o trădau. 

Au trecut în Salonul Romantic şi s-au aşezat la masă, fiecare 
cu câte o cupă de vin de Jerez în mână. De data asta, nu exista 
nici un personaj imortalizat în ceară care să le ţină tovărăşie la 
cină. Timp de câteva minute, Aldous s-a simţit stânjenit în 
decorul luxos care îi înconjura. Spre deosebire de Pemby, el nu 
era obişnuit să aibă de-a face cu milionari, politicieni şi 
celebrităţi ale vieţii publice americane. In plus, încă nu ştia 
despre ce voia să-i vorbească Walter Stuck şi incertitudinea îi 


accentua confuzia. Curând, totuşi, purtarea amabilă a lui Walter 
Stuck l-a ajutat să-şi regăsească seninătatea. Apoi Pemby l-a 
luat de mână pe Walter şi i-a povestit fratelui său cum se 
cunoscuseră. 

— Dar faptul cel mai uimitor are să ţi-l explice chiar el, eu n- 
aş şti s-o fac, în ciuda profesiei mele, a spus Pemby, privindu-l 
pe Walter pentru a-i da cuvântul. 

— Da, dar mai înainte, eu aş spune că e o întâmplare fericită 
faptul că tu şi Susan sunteţi fraţi. Tot stând de vorba, ea mi-a 
spus că eşti criminalist şi că investighezi, în colaborare cu FBI-ul, 
asasinarea oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell. Ei 
bine, într-o zi vorbeam cu Susan despre unele societăţi secrete 
care îşi au originile în Evul Mediu, multe dintre ele fiind încă în 
stare să ucidă pentru a pune mâna pe unele secrete foarte 
invidiate din epoca noastră. 

— Secrete râvnite din Evul Mediu? a întrebat Aldous, ca să 
nu piardă firul unei conversații ce începea să i se pară mai 
atrăgătoare şi mai interesantă decât îşi închipuise la început. 
Ajunsese să creadă că Pemby îl rugase să vină acasă la Walter 
ca să-i anunţe noua ei căsătorie cu un necunoscut. 

— Ca istoric şi mare pasionat de Evul Mediu n-am putut să 
nu remarc cuvântul pe care asasinul l-a însemnat cu fierul roşu 
în palmele victimelor. 

— Te referi la cuvântul „Kot"? a întrebat Aldous, sprijinindu-şi 
braţele pe masă, ca să-şi poată concentra întreaga atenţie 
asupra răspunsului dat de Walter Stuck. 

— Acesta e cuvântul. Dar, cum îţi spuneam, de cum l-am 
văzut în ştirile de presă, am şi ştiut că aceste trei litere fără 
vreun înţeles aparent au un sens ocult; un nume scris în cheie, 
similar cuvintelor rituale ale societăţilor secrete despre care 
pomeneam mai înainte. Aşa că m-am gândit că ar putea fi o 
răfuială între societăţi secrete rivale, o răzbunare între ezoterici 
ori vreun ritual legat de căutarea unuia dintre acele secrete 
medievale despre care vorbeam: Sfântul Graal, Tabla de 
Smarald, Masa lui Solomon, Lancea lui Longin, Adevărata Cruce 
ori Esenţa marelui Mister. 

— Ce ştii despre Esenţa marelui Mister? a întrebat Aldous, 
auzindu-l vorbind despre ceea ce pomeniseră Nicholas Kilby şi 
Beth Hampton în declaraţiile făcute în faţa domnişoarei 
locotenent Taylor şi procurorului pentru minori. 


— lartă-mă, dar deşi nimeni n-o cunoaşte sub acest nume, 
cu toţii, ca dovadă şi tu, am auzit vorbindu-se despre ea. Esenţa 
marelui Mister e o legendă dintre multele cărora le-au dat 
naştere marile mituri medievale, deşi este legată fundamental 
de /apis philosophorum a alchimiştilor. 

— Vrei să spui piatra filosofală? ` 

— Acesta-i numele ei cel mai cunoscut. Incă din timpuri 
străvechi, pietrei filosofale i s-au atribuit puteri deosebite, s-a 
spus că ar putea transforma plumbul în aur, ar dărui nemurirea, 
ar răspunde la toate întrebările şi ar stăpâni lumea. 

— Astea-s doar fantezii din trecut, în care nimeni nu mai 
crede azi. Trăim în secolul al XXI-lea, a ripostat Aldous Fowler, 
uşor decepţionat. 

Walter Stuck nu s-a sinchisit. 

— Greşeşti, Aldous, îţi înţeleg scepticismul, dar cred că 
greşeşti. Tu eşti american, ca Susan, ca milioanele de persoane 
care au trăit în decursul istoriei în marginea miturilor medievale. 
Multe societăţi secrete europene au supravieţuit însă până 
astăzi, crezând orbeşte în asemenea obiecte, cărora le atribuie 
puteri nelimitate, şi şi-au extins reţelele oculte în întreaga lume, 
încercând să dea de ele. 

— Suntem în Statele Unite, nu în bătrâna Europă, a replicat 
Aldous, conştient de slăbiciunea argumentelor sale. 

Chiar şi profesorul Jacob Bloom îi asigurase că multe 
societăţi secrete de inspiraţie medievală acționau în New York 
City, uneori ca entităţi întru totul clandestine, greu de localizat 
şi cu incontestabile scopuri ilicite. 

— Tocmai de aceea. O legendă de origine necunoscută 
susţine că Esenţa marelui Mister, prodigioasa /apis 
philosophorum, a fost adusă din bătrâna Europa în Statele Unite 
la sfârşitul secolului al XIX-lea. 

Susan nu lua parte la dialog. Era singura care savura cina 
aceea delicioasă. 

— Asta-i o legendă. O fantezie menită să dea un înţeles 
dăinuirii vechilor mituri medievale despre care vorbeşti. 

— Poate că ai dreptate, dar ai rămâne uimit dacă ţi-aş spune 
ce am găsit aici în casă. 

— Esenţa marelui Mister? a întrebat Aldous ca să 
detensioneze discuţia. 

— Nu, nu asta. 


— Povesteşte-i lui Aldous despre ghilotină şi blestemul 
acestui palat, a spus Susan, ca să contracareze neîncrederea 
fratelui său. 

Chipul lui Aldous Fowler s-a făcut alb ca varul, iar Susan a 
crezut că suferea de lipotimie. Walter Stuck a observat şi el 
impactul pe care vorbele lui Susan îl avuseseră asupra fratelui 
ei, dar s-a mărginit să-i povestească lui Aldous aceeaşi istorie pe 
care i-o spusese şi ei. 

Conexiunile neuronale ale creierului lui Aldous Fowler func- 
ţionau vertiginos şi, pe măsură ce asculta, încerca să lege 
povestea blestemului ce apăsa asupra conacului unde locuise 
decapitatul Richard Grosling cu istoria pe care chiar în ziua 
aceea i-o povestise Corina Frediani, şi cu concluziile medicului 
legist Scrinna. Pentru o clipă, a ajuns să-şi spună că diabolicul 
blestem era adevărat, iar el însuşi îşi pierdea minţile în mijlocul 
acelui salon franțuzesc din secolul al XVIII-lea. Dar, vizualizând 
mental graficul crimelor, schiţat chiar de el, a simţit că era tot 
mai aproape de adevăr. 

— Şi de ce ai tras concluzia că societatea secretă care se 
întrunea în acest conac în urmă cu peste o jumătate de secol e 
una şi aceeaşi cu cea care i-a ucis pe savanţi? a întrebat Aldous 
Fowler, după ce şi-a pus ordine în gânduri. 

Walter Stuck s-a ridicat, s-a îndreptat spre o măsuţă din 
colţul salonului, a deschis un sertar şi a scos ceva din el. Apoi a 
revenit lângă invitatul său, a lăsat să cadă câteva documente pe 
faţa de masă şi a spus: 

— Pentru că, atunci când a fost reamenajat muzeul, 
lucratorii au găsit aceste pergamente într-o mică nişă din zid. 

Susan a privit uimită foile pe care Walter i le arăta fratelui ei. 

— Nu mi-ai vorbit deloc despre aceste documente. 

— Nu voiam să te sperii. 

Ochii lui Aldous Fowler priveau fascinaţi foile de pergament, 
al căror antet era cuvântul „Kot", scris la fel cum apărea în 
palmele oamenilor de ştiinţă asasinați. A mai zărit pe ele şi 
semnul şerpilor întărâtaţi, deşi aşezaţi invers, ceea ce i-a 
provocat o spaimă neobişnuită. 


„Monştrii minții“ 


9 


Înainte de culcare, Aldous Fowler a deschis o cutie cu bere, 
s-a aşezat la masa în dezordine din salon, a aprins laptopul şi a 
început să scrie. Voia să noteze neaşteptata informaţie pe care 
Walter Stuck i-o oferise despre semnul şerpilor întărâtaţi şi 
subita lor transformare într-un simbol diabolic, prin simpla 
inversare a poziţiei lor verticale. Aldous era cu adevărat surprins 
de faptul întâmplător că Walter Stuck îi cunoştea sora şi era 
totodată noul proprietar al casei unde locuise şi se sinucisese 
Richard Grosling. Walter Stuck îi arătase în seara aceea o parte 
din muzeul figurilor de ceară, inclusiv temniţa, iar Aldous s-a 
gândit ca era un bărbat amabil, interesant şi cult, al cărui 
puternic accent englezesc dezvăluia educaţia distinsă pe care o 
primise la Oxford, şi căruia averea îi îngăduise să trăiască într- 
un palat cum visase şi el întotdeauna, oricât de mult fantoma lui 
Richard Grosling ar fi hălăduit, decapitată, printre pereţii clădirii. 
S-a gândit că acea coincidenţă era la fel de perversă ca şi 
imaginea abstractă a diavolului pe care îl văzuse reprezentat 
sub cuvântul „Kot" pe vechile documente pe care Walter Stuck i 
le arătase la cină. Dar aceste întâmplări erau posibile, şi-a zis în 
sinea lui, ca să se liniştească. Nu era întâia oară că i se întâmpla 
aşa ceva. Odată, căuta un pistolar năimit de mafia chinezească 
din New York City, şi îl găsise întâmplător chiar în restaurantul 
unde hotărâse să mănânce, după ce-şi schimbase pe 
neprevăzute planurile pe care le avea pentru prânz. Aldous voia, 
totuşi, cu orice preţ ca Pemby să nu fie afectată de ceva cu care 
ea n-avea nici în clin, nici în mânecă. Se temea chiar că 
blestemul despre care îi vorbise Walter Stuck să nu fie cumva la 
fel de real cum ajunseseră să creadă mulţi newyorkezi după 
sinuciderea lui Richard Grosling, în urmă cu mai bine de 
jumătate de veac, şi să cadă asupra lui Walter Stuck şi a surorii 
lui cu aceeaşi cruzime cu care căzuse cuțitul ghilotinei pe 
beregata acelui nefericit. Dar acum, Aldous Fowler avea cel 
puţin certitudinea că Richard Grosling nu se crezuse posedat de 
diavol, ci îl adorase. Diavolul, reprezentat cu un cap de tap, 
trasat simbolic prin linii abstracte, sinuoase şi simetrice, printre 
care se puteau distinge fără greutate craniul triunghiular şi 
coarnele animalului, era idolul sacru al societăţii secrete din 
care făceau parte Richard Grosling şi, probabil, răposatul său fiu 


Adam, fondatorul Centrului de Cercetări Neurologice Grosling, 
către care duceau toate pistele crimelor comise la Universitatea 
Cornell. 

Aldous a scris pe calculator un cuvânt ciudat: „Baphomet:". 
Nu auzise de acest nume al diavolului până când Walter Stuck 
nu-i explicase ce însemna şi nu-i arătase o imagine de-a lui. 
După spusele lui Walter, Baphomet era o zeitate al cărui cult 
Inchiziția îl atribuise Cavalerilor Templieri în Evul Mediu şi din 
pricina căruia aceştia fuseseră condamnaţi la arderea pe rug ca 
eretici. Nu s-a aflat niciodată dacă acuzaţia aceea avea vreun 
fundament ori era inventată, dar adevărul e că, de atunci, 
simbolul  „Baphomet" dăduse loc unui şir nesfârşit de 
interpretări, care îl legau de chipul diavolului. Mai ales mulţi ani 
după aceea, când, la începutul secolului al XIV-lea, apăruse în 
Franţa o legendă de origine necunoscută, care îi atribuia lui 
Boulvar de Goztell, un călugăr dominican din Lyon, fondarea 
unei societăţi monahale secrete, care urmărea să caute, în 
principal, Esenţa marelui Mister, piatra filosofală ori /apis 
philosophorum. 


În vreme ce scria la el în apartament, Aldous s-a gândit că o 
nouă verigă se adaugă lanţului lung de piste de care dispuneau 
deja în investigarea asasinării oamenilor de ştiinţă de la 
Universitatea Cornell. O nouă verigă, cu chipul unui personaj 
diabolic, numit Baphomet. Atunci, s-a uitat la imaginea pe care 
Walter Stuck i-o fotocopiase dintr-o carte cu simboluri ezoterice 
şi a simţit că i se face frică. Aceeaşi frică pe care o mai simţise 
odată, în urmă cu mulţi ani, când găsise cadavrul prietenului 
său, Tom. 


Legenda ascunsă 
9 


3 Presupusa adorare a simbolului Baphomet (sau mai rar Baphumet), 
reprezentarea ezoterică a Vieţii (Bios), Luminii (Phos) şi înţelepciunii 
(Metis) sau simbolul gnostic „A BOPHibus TEMplum („Templus îşi 
trage puterea din şerpi"), a fost unul dintre principalele capete de 
acuzare în procesele intentate în Evul Mediu Templierilor (n.tr.). 


La ora de chimie, Nicholas şi Beth făceau practică de 
laborator, pregătind soluţii de hidroxid de sodiu şi acid clorhidric 
de concentraţii diferite. Experiențele nu prezentau nici o 
dificultate şi, în vreme ce amestecau substanţele, ei au vorbit 
fără întrerupere, dar în şoaptă, despre noua enigmă pe care 
trebuiau să o dezlege. 

— E vorba despre un manuscris aflat, foarte posibil, la Biblio- 
teca Publică din 5 Avenue, care apare şi pe harta legendei 
ascunse, a zis Beth. 

Nicholas s-a făcut că vorbeau despre experienţa de chimie şi 
a luat o pipetă, ca să adauge un pic de apă soluţiei, pentru ca 
aceasta să nu se satureze. 

— Dar nu-s foarte sigur că în Biblioteca Publică din New York 
City vom găsi un călugăr medieval aşezat într-un scriptorium. 

— E posibil ca monahul să fie doar o figură imaginară, 
asemenea cavalerului de la Empire State Building, a făcut 
speculaţii Beth. 

— Ce-ai zice să dăm o raită pe-acolo după şcoală? 

— Şi eu mă gândeam la fel. De data asta nu te mai las 
singur, ca în cimitirul de la Trinity Church. 

Când au ieşit din colegiu, o ceaţă udă se ridica dinspre East 
River, transformând cerul Manhattanului într-un voal care lăsa 
să se întrevadă tonurile brun-roşcate ale poluării. Era frig, iar 
vântul târa câteva hârtii în vârtejuri nebuneşti şi fugare. Dar, 
foarte aproape de staţia autobuzului şcolii, un bărbat cu un 
pardesiu bej părea să citească foarte concentrat ziarul. 

— II vezi pe tipul de-acolo? a întrebat Nicholas, arătându-l pe 
bărbat cu ochii. 

— Îl cunoşti? i-a răspuns Beth, cu ingenuitate. 

— Nu, nu-l cunosc. Dar pun pariu pe zece dolari că-i poliţist. 
Nimeni n-ar citi ziarul în plină stradă pe un vânt ca ăsta. 

— Crezi că ne urmăreşte? 

— O să aflăm imediat. 

Au lăsat în urmă staţia autobuzului şcolii şi au trecut pe 
lângă bărbatul cu pardesiu ca şi cum nu i-ar fi observat 
prezenţa. Ca să ajungă la Biblioteca Publică a New Yorkului, 
trebuiau să ia metroul, iar staţia cea mai apropiată era la vreo 
câteva străzi spre vest. Depărtându-se de colegiu, Nicholas s-a 
făcut că se împiedică şi s-a întors, ca să vadă dacă individul cu 
pardesiu mergea pe urmele lor. Beth crezuse că Nicholas se 


împiedicase de-adevăratelea. 

— Confirmat, a spus băiatul, după ce şi-a îndreptat trupul. 

— Ne urmăreşte? a întrebat Beth, cu senzaţia ciudată că era 
spionată. 

— Da, merge la câţiva paşi în urma noastră. 

— Şi dacă nu-i poliţist? 

— N-o lua de la capăt cu spaimele tale, Beth. Chiar tu ai spus 
că suntem martori sub protecţie ai FBl-ului. 

— Dar n-am spus că s-ar putea să ne urmărească la fiecare 
pas. 

— Ar trebui să fii mai calmă. Cu un poliţist alături, Umbrele 
n-au să îndrăznească să ne facă nici un rău. 

Tipul cu pardesiu s-a oprit în faţa unuia din leii ce flancau 
scara Bibliotecii Publice din New York City. Nicholas şi Beth 
intraseră înăuntru, iar bărbatul a presupus că aveau de făcut o 
temă pentru şcoală, pentru care trebuiau să consulte cine ştie 
ce text din bibliotecă. Nu i se păruse nimic ciudat în atitudinea 
celor doi copii. A scos un telefon mobil din buzunarul pardesiului 
şi a format un număr, apăsând pe o singură tasta. Vântul rece, 
care străbătea 5 Avenue de la nord la sud, l-a obligat să-şi 
ridice reverele hainei. 

— Domnişoara locotenent Taylor, la telefon agentul Dan. 

— Te ascult, Dan. 

— Sunt pe 5* Avenue. Copiii au intrat în bibliotecă. 

— Vreo noutate? 

— Pentru moment, nici una. Voiam doar să vă întreb dacă 
trebuie să intru şi eu, ca să văd ce fac înăuntru. N-aş vrea să se 
întâmple iar ca la Trinity Church. 

— Nimeni nu ţi-a reproşat că nu l-ai urmărit pe băiat până în 
cimitir. 

— Dar mi-aţi spus să-i urmăresc pas cu pas în afara 
colegiului şi a casei. _ 

— Ai făcut bine că ai rămas afară, Dan. In bibliotecă nu sunt 
în nici un fel de pericol, iar dumneata trebuie să-ţi ascunzi cu 
orice preţ identitatea. Aşa a cerut procurorul pentru minori, 
pentru ca să ne autorizeze paza poliţienească. Ei nu trebuie să 
se simtă ocrotiţi de vreo primejdie, sunt doar nişte copii. 

— Am înţeles, domnişoară locotenent. Am să-i aştept aici să 
iasă. 

— Ţine-mă la curent, Dan. Şi ai grijă de puştii ăştia ca de 


copiii tăi. 

— Aşa am să fac, domnişoară locotenent, nu vă faceţi griji, a 
spus agentul FBI, fără să ştie că, la rândul său, şi el era urmărit 
de o Umbră, neagră ca toate Umbrele unei nopţi fără lună. 

În interiorul edificiului neoclasic monumental, Nicholas şi 
Beth priveau toate amănuntele holului mare, placat cu marmură 
albă. Deşi fiecare din ei consultase cândva fişierele bibliotecii, 
niciodată nu priviseră pe îndelete ornamentele sobre, tavanele 
înalte ori expoziţiile de artă pe care le găzduia biblioteca între 
zidurile ei. 

— Şi dacă întrebăm pe cineva despre călugăr şi scriptorium? 
a sugerat Beth, temându-se că au să caute fără nici un rezultat. 

— Foarte bine, întreabă-l tu pe portar. 

— Şi de ce nu-l întrebi tu? 

— Ideea a fost a ta, Beth. 

— Tocmai de aceea ar trebui să fii tu cel care vorbeşte cu 
portarul. Eu am făcut destul, mi-a venit ideea. Acum e rândul 
tău, trebuie s-o duci la îndeplinire. 

— Discuţia asta e absurdă, Beth. Pierdem un timp preţios. 

— Dacă tu nu te duci, nu mă duc nici eu, a zis Beth, 
încrucişându-şi brațele, ca să-i arate că avea să se 
încăpăţâneze. 

— De acord, mergem împreună. 

— Aşa-i mai bine, a acceptat Beth. 

S-au întors la intrare şi s-au apropiat de portar, un bărbat 
elegant, cu chip amabil, care le-a surâs de cum i-a văzut. 

— Să vedeţi, nu suntem foarte siguri că vom găsi aici ceea 
ce căutăm, dar poate că ne puteţi ajuta, a spus Nicholas, 
şovăitor. 

— Mă rog, să vedem despre ce-i vorba, a murmurat portarul, 
fără să-şi ascundă curiozitatea. 

— E vorba despre un călugăr, a zis Beth, fără prea mare 
convingere. 

— Un călugăr? N-am văzut intrând nici un călugăr, a spus 
portarul. 

— Să vedeţi, nu-i vorba despre cineva care a intrat în 
bibliotecă, l-a lămurit Beth. 

— Da, noi căutăm un călugăr care stă într-un scriptorium, a 
adăugat Nicholas. 

— A, asta era! a exclamat portarul. 


Beth şi Nicholas s-au privit uimiţi. Nu-şi închipuiau că avea 
să fie atât de uşor. 

— Da, numai asta, a confirmat Nicholas, zâmbind. 

Portarul s-a gândit să-i întrebe de ce îl căutau pe acel 
călugăr, dar intrarea unei femei care aştepta să-i vorbească l-a 
făcut să renunţe. 

— ÎI găsiţi la ultimul etaj. Stă aşezat acolo de-o viaţă, a spus. 
Nicholas şi Beth i-au mulţumit şi au luat-o la fugă spre scară. 
Când au ajuns la ultimul etaj, s-au uitat de jur-împrejur şi, 
printre marmure roşii, fresce şi sculpturi din lemn, l-au zărit pe 
călugăr aşezat în scriptorium şi copiind un manuscris. 


— E adevărat, Nicholas, e aici! Călugărul e aici! a exclamat 
Beth, fără să-şi ascundă entuziasmul. 

— Da, Beth, un călugăr medieval la New York City. Aşa cum 
spunea enigma: În scriptorium, călugărul un manuscris copiază 
şi împodobeşte cu miniaturi... 

— Vită-te la cărţi, Nicholas, a zis Beth, arătând în partea 
stângă a frescei. Când le deschide, cărţile vechi şi uitate, de 
mult închise, prind viaţa. 


Provocarea şerpilor 
9 


În cursul dimineţii, Walter Stuck a asistat la punerea oficială 
a pietrei de temelie pentru Parcul Medieval pe întinsele terenuri 
al căror proprietar era la nord de Harlem, în faţa lui Inwood Hill 
Park. Un numeros grup de jurnalişti se apropiaseră de tânărul 
magnat al petrolului, înconjurându-l de microfoane şi camere 


video, ca pe o stea de cinema. Evul Mediu avea să renască în 
Big Apple, insuflând o nouă viaţă monumentelor acelei epoci, 
care existau deja în oraş, precum catedrala Saint Patrick de pe 
5th Avenue sau Cloisters din apropiatul Fort Try on Park. 

— Această primă piatră este simbolul unui viitor ce ne va 
conduce din nou la trecutul fascinant al omenirii, şi-a încheiat 
Walter Stuck scurtul discurs pe care îl ţinuse în faţa invitaţilor şi 
autorităţilor ce asistau la ceremonie. 

Peste câteva ceasuri, în salonul privat al unui restaurant 
luxos din Midtown, Walter Stuck bea un cocktail cu jurnaliştii şi 
cele mai importante personalităţi din New York City. Invitaţii 
discutau în grupuri, beau şampanie şi ronţăiau tartine delicioase 
în faţa camerelor mobile de televiziune, care străbăteau salonul 
cu flash-urile aprinse, filmând prestigioşi oameni politici, artişti, 
oameni de afaceri şi bancheri interesaţi de posibilităţile de a 
investi şi de rentabilitatea proiectului acestui Parc Medieval. 
Mulţi dintre ei doreau să se apropie de bărbatul la modă care, în 
scurt timp, reuşise să devină noul model de cavaler, în stare să 
le câştige încrederea în calitate de lider şi orator admirabil, de o 
eleganţă ieşită din comun. Să pozeze alături de el în faţa 
camerelor, să obţină o fotografie lângă zâmbetul lui seducător 
devenise țelul unora dintre cei prezenţi, care aşteptau la rând, 
dându-i târcoale milionarului Walter Stuck, ca să-l felicite pentru 
originalitatea proiectului său. 

Benson s-a apropiat de stăpânul lui, a cerut scuze invitaţilor 
care discutau cu el şi i-a spus ceva la ureche. 

— lertaţi-mă, trebuie să mă ocup de un invitat special, s-a 
scuzat Walter Stuck. 

L-a urmat pe Benson în celălalt capăt al salonului, unde 
Wilson Siegel stătea de vorbă cu un domn de vreo 60 de ani, cu 
părul alb, ochii limpezi şi pielea bronzată, care purta un costum 
închis la culoare şi o cravată stridentă, în culori tropicale. 

— Ah, Walter, vino încoace! Vreau să ţi-l prezint pe domnul 
Stephen Fulton, a spus Wilson Siegel, când l-a văzut apropiindu- 
se. 

Walter Stuck i-a strâns mâna lui Stephen Fulton, aplecându- 
se şi făcând o uşoară reverență. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Stuck. Wilson, prietenul 
nostru comun, mi-a vorbit mult despre dumneavoastră şi chiar 
doream să vă întâlnesc. 


— Plăcerea este de partea mea, domnule Fulton, a spus 
Walter Stuck, fără să aibă habar cine era persoana cu care 
vorbea. 

— Domnul Fulton este acţionarul majoritar al unui prestigios 
lanţ de hoteluri de lux pe coastele Floridei şi Californiei, l-a 
lămurit Wilson Siegel. 

— Excelentă afacere, a apreciat Walter Stuck, privind faţa 
arămie şi ochii aproape lipsiţi de culoare ai interlocutorului său. 

— Am fost mereu interesat de parcurile tematice, domnule 
Stuck. Un mod unic de a pune în practică fanteziile cele mai 
nebănuite: lumi fantastice, călătorii în timp, ţinuturi de vis, 
viziuni extraordinare, experienţe ameţitoare. Fantezia hrăneşte 
sufletele fiinţelor omeneşti, fără să-i pese de vârstă ori sex, nu-i 
aşa, domnule Stuck? 

— Cu siguranţă, acesta şi este principalul ţel al Parcului 
Medieval din New York City: crearea unui spaţiu unde să se 
poată trăi o aventură mitică de neuitat. 

— Catedrale, castele, sate, păduri, câmpuri de luptă, totul mi 
se pare o idee fascinantă, vă mărturisesc. Presupun că pentru 
acest proiect cu atâtea atracţii turistice aţi luat în calcul şi 
exigenţele hoteliere. 

— Doriţi să discutăm despre afaceri, domnule Fulton? a 
întrebat Walter, înainte de a sorbi din cupa de şampanie. 

— O, nu! Ar fi de prost gust să stricăm magia acestui 
moment cu ceva atât de vulgar ca banii. Voiam doar să ştiu 
dacă acest proiect ar fi atrăgător şi pentru un om de afaceri din 
domeniul hotelier, ca mine, fără să fie nevoie să intram în detalii 
neplăcute. 

Wilson Siegel a izbucnit în râs. 

— Nu-i da atenţie, Walter! Nimeni în Statele Unite nu 
cunoaşte atât de bine domeniul hotelier ca el. 

— Dar nu despre pasionantul dumneavoastră Parc Medieval 
voiam să vă vorbesc, a nuanţat Stephen Fulton. 

— Atunci despre ce, domnule Fulton? a întrebat Walter 
Stuck, foarte curios. 

Domnul Fulton a coborât glasul, mijindu-şi ochii apoşi. 

— Am auzit că sunteţi un mare maestru al ocultismului. 

— Să spunem că-s un profesor de istorie medievală pasionat 
de misterele acelei epoci, a nuanţat Walter Stuck, fără să 
înţeleagă unde bătea interlocutorul său. 


— Haida-de, domnule Stuck, nu-i nevoie să vă ascundeţi de 
mine! 

Walter Stuck s-a uitat la Wilson Siegel, iar în ochi i se citea o 
întrebare. 

— Stephen vrea să intre în club, s-a grăbit să răspundă 
bătrânul senator. 

— Vreau să-ţi stau alături, Walter. Nu te-ai gândit niciodată 
să te dedici politicii? 

— Nu, nu... 

— Atunci cred că a sosit momentul să te gândeşti la aşa 
ceva. 


„Monştrii minții“ 
10 


Pe masa din biroul domnişoarei locotenent Taylor erau 
întinse felurite planuri ale Centrului de Cercetări Neurologice 
Grosling. Un expert în construcţii al FBl-ului obținuse chiar în 
acea dimineaţă o copie completă a proiectului de la Colegiul 
Oficial al Arhitecţilor din New York City şi, timp de o jumătate de 
oră studiaseră împreună locul din beci unde s-ar fi putut afla 
cripta ororilor. Dacă martora lor, Corina Frediani, nu se înşela, 
intrarea în laboratorul secret al doctoriţei Hart trebuia să fie 
lângă una dintre cuştile cimpanzeilor din zona animalieră. 
Planurile le fuseseră de mare ajutor, fiindcă pe ele apărea un 
spaţiu gol în inima clădirii, care părea destinat unui rezervor, 
dar pe care expertul FBI îl considera prea mare pentru apă. 
Problema era să verifici asemenea date în interiorul Centrului 
Grosling, fără să trezeşti suspiciunile nimănui. Înainte de a 
aborda această chestiune cu şefii, domnişoara locotenent Taylor 
voia să fie sigură că sinistra groapă există şi că în ea avea să 
dea de cadavrele despre care îi vorbise Corina Frediani. O 
eroare de calcul ar fi fost de-ajuns pentru ca toţi anii pe care îi 
consacrase investigării unor crime comise de ucigaşi în serie să 
se ducă într-o clipă pe apa sâmbetei, dispărând ca urma unei 
stele căzătoare pe firmament. FBl-ul nu i-ar fi iertat niciodată o 
eroare atât de puerilă. 

Se gândea la toate acestea, când Aldous Fowler a ciocănit cu 


încheieturile degetelor în geamul uşii de la biroul ei. 

— Intră, Aldous. 

Fowler a salutat-o şi privirile i-au căzut pe planurile ce 
acopereau masa. Dar, înainte ca el să spună ceva, agenta 
specială a FBl-ului a luat cuvântul: 

— Tu şi Corina Frediani trebuie să găsiţi cripta din beciurile 
Centrului Grosling. 

— Nu-i nimic semnificativ pe planuri? 

— Doar un rezervor mare în centrul clădirii, lângă zona 
animalieră. Expertul nostru consideră că-i prea mare pentru a 
strânge apă, dar nu ne poate da asigurări că tocmai acolo se 
află cripta. 

— Mă rog, am să văd ce pot să fac ca să găsesc acest 
cimitir, a acceptat Aldous, aşezându-se într-un fotoliu din faţa 
mesei. 

Domnişoara locotenent Taylor l-a privit pe îndelete. O intriga 
ceva în privirile locotenentului Fowler: un licăr pe care i-l zarea 
doar când Aldous cădea pe gânduri dintr-o pricina pe care ea nu 
ajungea s-o priceapă. 

— Ai păţit ceva, Aldous? Te văd foarte gânditor în dimineaţa 
asta. 

Aldous Fowler a zâmbit, nu ştia cum să înceapă să-i relateze 
domnişoarei locotenent Taylor spusele lui Walter Stuck din 
noaptea trecută. 

— Parcă toţi au căzut de acord să vorbească în acelaşi timp, 
a început. 

— Toţi? Te referi la Corina Frediani şi medicul legist Scrinna? 

— Şi la Walter Stuck. 

— Cine-i Walter Stuck? a întrebat, intrigată, domnişoara 
locotenent Taylor. 

Aldous i-a explicat pe larg domnişoarei locotenent Taylor 
relaţia pe care sora lui, Pemby, o avea întâmplător cu 
multimilionarul care cumpărase vechiul palat al lui Richard 
Grosling şi detaliile pe care Walter Stuck i le dăduse despre 
ghilotina din muzeul figurilor de ceară, blestemul care lovise 
conacul şi documentele zidite într-o nişă din vechii pereţi ai 
palatului. 

— Eşti sigur că Richard Grosling făcea parte din aceeaşi 
societate secretă cu asasinul oamenilor de ştiinţă de la 
Universitatea Cornell, Aldous? 


Detectivul Fowler n-a răspuns. A deschis 
dosarul pe care îl ţinea în mână şi i-a dat 
domnişoarei locotenent Taylor o fotocopie a 
documentelor pe care Walter Stuck i le arătase 
acasă la el cu o noapte mai înainte. 

— Sunt titlurile numirii lui Richard Grosling 
ca mare maestru al societăţii secrete. 

— Atunci am gândit corect, a conchis 
domnişoara locotenent Taylor, neluându-şi 
ochii de pe cuvântul întipărit ca un timbru sec 


pe document. 

— Aşa-i. Richard Grosling, tatăl celui care a fondat Centrul 
Grosling, era marele maestru al unei societăţi secrete care îl 
adora pe diavol. 

— Ce vrei să spui? a întrebat domnişoara locotenent Taylor, 
care încă nu observase că semnul şerpilor întărâtaţi era pus 
invers. 


— E mai bine să priveşti asta, a sfătuit-o 
Aldous, dându-i domnişoarei locotenent Taylor 
blocnotesul lui, pe care apăreau desenaţi şerpii 
întărâtaţi, aşa cum îi văzuse el în palma stângă a 
cadavrului lui Lars Murliken. 

Agenta specială a FBl-ului a privit desenul de 
pe foaie. 

— Dar desenul acesta îl ştim deja! a exclamat, dezorientată. 

— Acum întoarce blocnotesul cu 180°. 

Mâinile domnişoarei locotenent Taylor întors desenul şi a 
căscat ochii de uimire. 

— E capul unei capre? 

— E capul unui ţap, reprezentarea schematică a unei zeități 
adorate în Evul Mediu, căreia îi spuneau Baphomet; e o zeitate 
diabolică, divinizată de membrii societăţii secrete, prezidată în 
urmă cu ani de Richard Grosling şi al cărui mare maestru trebuie 

să fie acum asasinul pe care îl căutăm, a conchis 
Aldous Fowler, lăsând să cadă în faţa domnişoarei 
locotenent Taylor fotocopia cu imaginea lui 
Baphomet, pe care i-o dăduse Walter Stuck. 

— Dar e oribil! Te sperii numai când te uiţi la 
bestia asta cu ochi. 

— Bestia asta e chiar chipul diavolului. 


— Atunci, semnul celor doi şerpi întărâtaţi n-are sensul pe 
care i l-a atribuit profesorul Jacob Bloom, a spus domnişoara 
locotenent Taylor, încercând să-şi pună ordine în propriile-i 
gânduri. 

— Nu cred. După părerea mea, nu numai că are acelaşi sens, 
ci e şi mai evident când inversăm semnul. Cei doi şerpi, şarpele 
fanatismului religios şi şarpele ştiinţei fără scrupule, se unesc 
pentru a conforma imaginea unui ţap, a bestiei, a adevăratului 
diavol, care vrea să facă din lume un nou iad. 


Legenda ascunsă 
10 


În drum spre casele lor, Nicholas şi Beth vorbeau despre 
călugărul pe care îl găsiseră în bibliotecă. Vântul se oprise, 
ceața era mult mai deasă, iar 5 Avenue se estompa, gata să 
dispară, la vreo două străzi depărtare. În vitrinele de cristal, 
luminile erau aprinse şi creau în jurul lor o atmosferă de visare 
plăcută. 

— Mi-e încă greu să cred că se întâmplă tot ce se întâmplă, a 
recunoscut Nicholas, ca şi cum gândea cu glas tare. 

— Da, parcă trăim un vis, a adăugat Beth. 

Mergeau foarte aproape unul de celalalt, ca să se apere de 
frig ori să-şi alunge propriile temeri. 

— Ştii, de multe ori mă întreb ce sens au toate astea. 

— Şi eu, Nicholas, dar cred că suntem privilegiați. Nimeni n-a 
mai avut ocazia să intre în jocul enigmelor fără sfârşit, ca să 
caute Esenţa marelui Mister. 

— Nu pot să înţeleg, totuşi, de ce a conceput profesorul 
Kenneth Kogan acest joc virtual cu enigme. De ce trebuie să 
trecem prin toate aceste locuri atât de diferite din Manhattan? 

— Nu ştiu, deşi presupun că aşa vom ajunge să cunoaştem 
legenda ascunsă a New Yorkului, care face legătura între locuri 
despre care niciodată nu ne-am închipuit că ar avea ceva în 
comun, s-a gândit Beth. 

— Tu chiar crezi în această legendă? 

Beth îşi pusese şi ea de multe ori această întrebare, după ce 
intraseră mai adânc în jocul enigmelor fără sfârşit. Ea nu credea 


în fantezii, dar legenda ascunsă i se părea istoria cea mai 
frumoasă pe care o auzise vreodată despre New York City. Beth 
nu putea să dea asigurări că esenţa marelui Mister venise cu 
adevărat din Franţa în Statele Unite, împreună cu Statuia 
Libertăţii, nici că pe mormântul fără nume de la Trinity Church 
ar fi crescut o floare, ori că spada cavalerului era tot atât de 
adevărată ca şi colosalul regat al lui Empire State Building, ori 
că monahul aşezat în faţa unui scriptorium de la Biblioteca 
Publică din 5 Avenue avea vreo legătură cu legenda. Dar nu 
avea nici o îndoială că tot ce trăia în jocul virtual al enigmelor 
fără sfârşit era întru totul real. 

— V-am aşteptat toată după-amiaza, le-a reproşat Carol 
Ramsey, când Nicholas şi Beth s-au conectat din nou la internet. 

— Ne pare rău, Carol, dar trebuia să-l găsim pe călugăr în 
New York City, s-a scuzat Beth. 

— Şi l-aţi găsit? a vrut să ştie Carol. 

— N-a fost greu. Călugărul e la Biblioteca Publică de pe 5" 
Avenue. 

— Aşa-i. Dar n-avem mult timp la dispoziţie ca să mergem 
până acolo. Intruşii sunt tot mai aproape de noi. Dacă nu ne 
grăbim, ne ajung din urmă. 

— Plecăm când spui tu, Carol, a răspuns Nicholas. 

Carol le-a făcut semn s-o urmeze. Au coborât cu unul dintre 
ascensoarele din Empire State Building şi au ieşit în strada. 5" 
Avenue era mai puţin circulată decât la venirea lor. Abia dacă 
treceau maşini virtuale, iar pe trotuare mergeau doar câteva 
persoane. 

— Biblioteca nu-i decât la şase străzi de aici, putem să 
mergem pe jos, a propus Carol, privind într-o parte şi în alta a 
străzii, ca şi cum se temea de un atac prin surprindere al 
Umbrelor ori al arcaşilor. 

Imediat ce au plecat spre nord, mergând pe trotuarul stâng, 
Nicholas s-a oprit în faţa unei vitrine luxoase de pe 5" Avenue. 

— Ei, ia uitaţi-vă aici! a exclamat. Beth s-a dus lângă el, 
urmată de Carol. 

— Sunt veşminte din Evul Mediu! a zis Beth, uimită. 

— Un moment, a zis Nicholas, cu ochii la Carol. Ai spus că, 
începând cu cea de-a patra enigmă, vom face o călătorie în 
timp, fără să avem nevoie să părăsim Manhattanul, nu-i 
adevărat? 


— Şi am şi început s-o facem, NK. Călugărul de la bibliotecă 
e din Evul Mediu. 

— Atunci, asta înseamnă că vitrina nu este aici ca un simplu 
element decorativ al jocului, a reflectat Nicholas cu glas tare. 

— Unde vrei să ajungi, NK? l-a iscodit Beth. 

— Am să-ţi spun după ce văd dacă uşa magazinului e 
descuiată. Nicholas şi-a deplasat personajul virtual într-o parte 
şi a împins uşa de cristal a magazinului. 

— Ştiam eu, ştiam eu! Mă tem că a sosit clipa să renunţăm 
la hainele noastre de astronauți aspiranţi. 

— Vrei să ne îmbrăcăm ca nişte cavaleri din Evul Mediu? a 
întrebat Beth, fără să-i vină să creadă. 

— Nu-i un capriciu, BH, aşa cere jocul. E adevărat, Carol? 

Carol a încuviinţat cu un zâmbet. 

— Pentru o clipă m-am temut că n-o să observati vitrina şi 
uşa, a recunoscut. Ar fi trebuit să ne întoarcem până la 
rezolvarea problemei. 

— Vezi, BH, că aveam dreptate? Toate jocurile video cu 
mistere au asemenea chestii. Veniţi să intrăm şi să vedem ce 
găsim! 

Magazinul virtual reproducea interiorul unui castel, pe 
zidurile căruia ardeau torţe ce luminau o colecţie de manechine 
îmbrăcate în felurite straie de epocă. Erau tunici lungi şi pelerine 
pentru cavaleri, rochii din catifea pentru doamne cu pieptănături 
elegante, rase pentru călugări, veşminte luxoase pentru regi, 
zdrenţe pentru schimnici şi vagabonzi, straie pentru magi şi 
alchimişti. Nicholas şi-a apropiat personajul din joc de unul 
dintre manechine, a apăsat pe tastele joystickului şi s-a 
transformat pe loc într-un cavaler medieval cu o tunică lungă de 
culoare crem, pe al cărui piept era brodat cu bordo un dragon cu 
ghearele scoase. Pe spate, îi atârna o pelerină de aceeaşi 
culoare, iar în picioare purta cizme din piele, cu întărituri din 
metal aurit. Apoi a dat click pe iconiţa armelor de luptă şi a ales 
spada pe care o găsiseră pe terasa lui Empire State Building. 

— Eu sunt gata să plec în Evul Mediu! a spus Nicholas, iar pe 
faţă i se citea fericirea unui actor care joacă pentru întâia oară 
rolul principal. 

— Nu-i rău, NK, a murmurat Beth, care îşi alesese un costum 
de cavaler cu tunică albă şi pelerină neagră, împodobit cu 
emblema unicornului. 


Dar amândoi au rămas uluiţi când Carol i-a anunţat că 
trebuiau să meargă mai departe. Era splendidă. Pletele blonde îi 
străluceau pe spate la fel ca spada, cu intensitatea aurului cel 
mai pur. Carol părea să fi aparţinut dintotdeauna acelor veacuri, 
acelei lumi virtuale în care totul era real şi, totuşi, nu există 
nimic. 

Când au ieşit iar în stradă, se simțeau eroii unei poveşti ce 
nu mai fusese niciodată spusă în New York City. Nicholas îşi 
agita spada în aer, pe când Beth mergea alături de Carol, cu 
aroganta unui cavaler care intra în arena unui turnir faimos. Dar, 
nu după multă vreme, liniştea a fost întreruptă de subita 
ambuscadă a unor războinici îmbrăcaţi în negru, care le-au tăiat 
calea, coborând scările bibliotecii. 

— Ştiam eu că o să avem probleme, a spus Nicholas, 
manevrându-şi spada cu îndemânare. 

— Ce sperai, NK? E un joc, nu? a replicat Beth, ironică. 

— Sper doar să nu ne taie capetele. 

Nici n-a vorbit bine, că Nicholas, Beth şi Carol au început să 
lupte din răsputeri împotriva războinicilor negri. Spadele 
sclipeau şi scoteau scântei deasupra lor când se ciocneau. Dar 
n-au avut nevoie decât de un scurt schimb de lovituri pentru ca 
războinicii negri să se transforme, de cum erau atinşi de spade, 
în fugare vâlvătăi de foc. Şi, ori de câte ori lichidau un vrăjmaş, 
apărea altul pe scară şi-i lua locul, într-o nouă înfruntare care nu 
le lăsa luptătorilor nici un pic de răgaz. 

— les mereu, ca şobolanii! a strigat Beth, încercând să scape 
de trei războinici negri, care o înghesuiau lângă unul din leii de 
pe scară. 

Nicholas a scăpat de un duşman cu o lovitură sigură şi a 
sărit în ajutorul lui Beth. 

— Vezi-ţi de treaba ta, NK! Cavalerii ăştia se duc deja în iad, 
a spus Beth, făcând o piruetă care i-a şi transformat în vâlvătăi 
pe cei trei care o atacaseră. 

Carol izbutise să ajungă în uşa bibliotecii. 

— Pe aici drumu-i liber! a strigat. 

Paşii lui Nicholas şi Beth pe dale sunau în acelaşi ritm cu 
respiraţia lor agitată. 

— Aşteaptă, NK, aşteaptă! Cred că am văzut iar o tăbliță de 
lemn la picioarele acelei coloane. 

Beth s-a oprit în faţa porticului în stil clasic al bibliotecii. Un 


semn nou venea să se adauge celor trei pe care le 
găsise mai înainte. Tăbliţa pe care fusese scris stătea 
sprijinită la baza unei coloane, în faţa intrării. 
— Îl iau eu, a spus Nicholas, fără să se oprească. 
— Hai, intraţi, intraţi! i-a grăbit Carol. 
Fără să mai piardă vremea, au trecut pragul 
bibliotecii. 

— Pe aici, a zis Nicholas, fugind spre scară. 

Dar alţi războinici negri i-au tăiat calea. Nicholas îşi mânuia 
spada cu îndemânare, deşi nu izbutea să-şi biruie duşmanii cu 
aceeaşi uşurinţă. A trebuit să se concentreze şi să-şi consume 
toată energia, ca să se poată folosi de butoanele joystickului şi 
să-l lichideze pe primul războinic virtual. Beth şi Carol au venit 
lângă el şi au luptat împotriva hoardei care nu-i lăsa să treacă 
mai departe. 

— Fereşte-ţi spatele, NK! a strigat Carol. 

Nicholas s-a răsucit în grabă. În spatele lui, doi războinici 
negri se pregăteau să-i despice capul cu spadele. Abia dacă a 
avut vreme să evite una din cele două lovituri, când a simţit că 
umărul îi ardea, de parcă cineva i-ar fi înfipt în el un pinten 
otrăvit. Şi, dacă prietena lor, Carol, nu l-ar fi aruncat în aer pe 
cavalerul negru, atacându-l grăbită cu spada, viaţa virtuală a lui 
Nicholas s-ar fi stins pentru totdeauna. 

— Eşti rănit! a spus Carol, punându-şi mâna pe umărul lui 
Nicholas. 

— E un fleac, Carol, doar o zgârietură. 

— Foarte bine, să urcăm, atunci. Sus vom găsi, cu siguranţă, 
o trusă medicală cu ajutorul căreia să-ţi tratăm rana. 

Indicatorul vieţii lui Nicolas arăta pe ecranul calculatorului 
său un nivel deosebit de scăzut. Puştiul n-a zis nimic, ca să n-o 
îngrijoreze pe Beth, dar ştia foarte bine ce însemna lucrul acesta 
în jocurile video. Dacă nu-l readucea la nivelul iniţial, orice nou 
atac în care ar fi fost rănit putea fi fatal rămânerii sale în joc. 

Au urcat scara până la etajul al doilea şi Nicholas a văzut 
într-un cotlon un pocal ce ar fi putut conţine elixirul vieţii. A fugit 
spre el, dar un nou războinic negru i-a tăiat calea. Era mult mai 
înalt şi mai puternic decât ceilalţi şi purta pe cap o chivără 
strălucitoare ca şi spada lui. Nicholas ştia că puterile lui erau 
inferioare în acea luptă, dar nu era dispus să se retragă. 

— Rămâneţi acolo! a strigat, când Beth şi Carol au încercat 


să-l ajute. 

— N-ai să-l poţi birui, NK, eşti rănit, i-a atras atenţia Carol, 
făcând câţiva paşi înainte. 

— Trebuie să încerc, Carol! 

Beth nu-şi dăduse seama de situaţia lui Nicholas până ce 
Carol nu i-a vorbit despre rana lui. 

— Nu fi căpos, NK... 

Dar, înainte ca Beth să sfârşească, Nicholas se şi aruncase 
asupra războinicului negru, lovindu-l aprig cu spada. Războinicul 
a dat înapoi, parând fiecare atac al lui Nicholas, ca şi cum nu s- 
ar gândi să-i lase vreun avantaj. A aşteptat ca Nicholas să-şi 
epuizeze puterile, apoi i-a fost de ajuns o singură lovitură pentru 
ca nivelul de viaţă al tânărului virtual să scadă până la niveluri 
alarmante. 

— O să te omoare, NK! a strigat Beth, făcând un salt care l-a 
oprit pe războinicul negru tocmai când acela se pregătea să dea 
o ultimă lovitură mortală în capul lui Nicholas. 

Loviturile lui Beth erau imparabile. Războinicul negru făcea 
faţă cu greu spadei pe care aceasta o mânuia cu mare forţă. Au 
schimbat tot soiul de lovituri, însoţite de scrâşnete metalice: în 
sus, în jos, la dreapta, la stânga, până ce Beth a dat un strigat şi 
s-a răsucit complet din mijloc, iar războinicul negru a tras un 
urlet de jivină rănită, care l-a făcut să ardă ca un aruncător de 
flăcări. 


Provocarea şerpilor 
10 


Pe o straduţă din East Side, foarte aproape de Bowery 
Street, Walter Stuck şi Benson au intrat într-o clădire veche, ce 
părea abandonată de mult. Fațada era acoperită cu un strat de 
graffiti decolorate, iar pe scara de incendiu era o grămadă de 
fier ruginit. În gangul care părea o mică ghenă, se îngrămădeau 
cutii de conserve goale, sticle sparte, lăzi de carton, pungi de 
mâncare de la fast-food şi tot soiul de resturi, alături de o 
salteluţă slinoasă, pe care dormea un vagabond. 

Apartamentul de la etajul patru era protejat de o uşă 
blindată. 


— Salut, domnule Benson! Sper că jegosul ala de jos nu v-a 
deranjat, a spus un tânăr, deschizând uşa. 

Avea optsprezece ani, părul lung şi ochelari cu rame 
rotunde. Tricoul alb, cu poza unui pinguin cocoţat pe un aisberg, 
îi acoperea blugii până la genunchi. În picioare purta tenişi roşii. 

— Numele meu e Dennis Cohen, a adăugat, când i-a fost 
prezentat lui Walter Stuck. Tânărul i-a invitat pe nou-sosiţi să 
intre, turuind necontenit. Scuzaţi înfăţişarea edificiului nostru, 
dar în acest cartier, aşa ne e mai uşor să trecem neobservaţi. 
Clienţii ne vizitează arareori, a adăugat, înaintând pe un coridor 
lung. Ştiu că preferaţi ambianța rafinată de pe Wall Street, deşi 
probabil bănuiţi că acolo chiriile sunt prohibitive pentru noi. In 
plus, vă asigur că în casa asta nimeni nu ne va deranja. Cu 
excepţia acelui vagabond, desigur, care s-a instalat în gangul 
nostru de vreo două luni. Am încercat să-l gonim, dar spune că 
se simte bine în cartier. Oricum, când nu-i beat, ne face 
comisioane; în fond, e destul de serviabil, ştiţi? 

Walter Stuck l-a urmat pe coridor în tăcere, fără să-şi 
ascundă neplăcerea. Dacă Benson nu l-ar fi asigurat că erau cei 
mai buni hackeri din tot Manhattanul, ar fi luat-o la sănătoasa şi 
ar fi fugit în goana mare din vizuina aia de pirați ai informaticii, 
fără să-şi ia măcar rămas-bun. 

O duzină de calculatoare şi monitoare plate stăteau pe o 
masă pătrată imensă, instalată în centrul a ceea ce, la vremea 
sa, trebuie să fi fost un spaţiu mare pentru birouri. Patru 
ferestre uriaşe, fără perdele, dădeau în stradă, iar pereţii erau 
tapetaţi cu posterele unor filme deja uitate. In faţa unui 
calculator stătea alt tânăr, de aceeaşi vârstă, dar mai slinos. Işi 
lăsase să crească o barbă care abia dacă îi acoperea jumătatea 
bărbiei, o coamă de păr creţ îi cădea pe ceafa, avea ochii de 
culoarea prunelor şi purta un tricou negru, cu o chitară electrică 
pentru Hard Rock imprimată pe spate. 

— Domnule Benson, domnule Stuck, vi-l prezint pe prietenul 
meu Phiber Stallman, creatorul vestitului troian „Polipus", 
printre alte multe realizări a căror listă ar fi prea lungă de citat 
acum. Puteţi paria pe orice că nu există sistem din ciberspaţiu 
care să-i ţină piept. 

Phiber Stallman şi-a privit prietenul, pe Dennis, ca şi cum ÎI 
ruga să-şi înghită limba. 

— Domnule Benson, domnule Stuck, a repetat, strângându- 


le mâinile, să nu credeţi tot ce spune Dennis, e o gură-spartă. 

Dennis a zâmbit. 

— Domnul Stuck doreşte să afle personal ce progrese aţi 
făcut în misiunea pe care v-a încredinţat-o, a cerut Benson, fără 
ocolişuri. 

— Dacă doriţi, puteţi vedea şi singuri pe acest ecran, a spus 
Phiber Stallman. În acest moment, copiii sunt conectaţi la joc, a 
adăugat. 

— Să-i vedem, atunci. 

Walter Stuck şi Benson au înconjurat masa pătrată şi s-au 
aşezat de-o parte şi de alta a tânărului. Dennis Cohen a rămas 
în picioare. 

Ecranul hackerilor era suficient de mare pentru a putea 
distinge toate detaliile scenei. 

— Aştia-s puştii? a întrebat Walter Stuck, uimit de realismul 
imaginii din faţa lui. 

— Cel din dreapta e NK, iar fata, în stânga, e BH. Cealaltă, cu 
păr auriu, e Carol Ramsey, creatoarea jocului. 

— E într-adevăr atât de tânără? a vrut să ştie Benson, 
intrigat de aspectul real al celei ce izbutise să-i ducă spionii de 
nas. 

— Personajul virtual pare să aibă aceeaşi vârstă cu băiatul şi 
fata, dar după ce o auzi vorbind, îşi vine să pui pariu că-i mai 
mare ca ei. Nu ştiu, cred că are vreo 20 de ani, poate 30. 

— Ai uitat să conectezi sunetul, a spus prietenul lui, Dennis 
Cohen. 

— Îmi pare rău, l-am deconectat ca să vă salut când aţi sosit, 
i-a lămurit Phiber Stallman. 

A apăsat pe tastatură şi în difuzoare s-a auzit vocea lui Carol 
Ramsey. 

— Ar fi mai bine să iei elixirul vieţii cât mai iute. 

Pe ecran, personajul virtual al lui Nicholas Kilby s-a apropiat 
de acel cotlon din holul de la etajul al doilea, unde văzuse 
pocalul cu poţiunea. L-a luat şi, pe măsură ce bea din el, nivelul 
lui de viaţă revenea la normal. 

— Dacă n-ai fi fost tu, BH, acum aş fi mort, l-au auzit 
spunând pe Nicholas. 

— Despre ce vorbesc? a întrebat Walter Stuck, ascultând în 
difuzoare vocea lui Beth, care zicea: 

— Şi tu ai fi făcut la fel pentru mine; eram convinsă că spada 


cavalerului e invincibilă şi uite că n-am greşit. 

Phiber Stallman i-a explicat lui Walter Stuck în ce etapă a 
jocului virtual ajunseseră copiii şi cum luptaseră cu nişte 
războinici în Biblioteca Publică din New York City, fără să-l lase 
să se observe mişcările personajelor de pe ecran. Copiii erau în 
faţa călugărului pictat pe fresca din vestibulul de la etajul al 
doilea, iar Nicholas, Beth şi Carol s-au apropiat de banca din 
marmură roşie de sub tablou. Au văzut două manuscrise vechi, 
identice şi închise, aşezate pe bancă. Fiecare copil l-a luat pe al 
lui şi a încercat să-l deschidă, dar nici unul n-a izbutit. Aşa că s- 
au uitat intrigaţi la coperte, pe care era desenat porticul unei 
catedrale ce părea să ducă la un cer spuzit cu stele. 

Ochii lui Walter Stuck erau pironiţi pe ecran, privind cum 
copiii care căutau Esenţa marelui Mister păreau vii cu adevărat 
în acel joc misterios. 

— „Cărţile vechi şi uitate, demult închise, prind viaţă", a 
spus Carol, fără să răspundă la întrebarea pe care i-o pusese 
Nicholas despre cum puteau să deschidă manuscrisul. Apoi, 
tânăra le-a povestit istoria Bibliotecii Publice din New York City 
şi legenda ascunsă a călugărului care, în scriptorium, copia şi 
împodobea cu miniaturi un vechi manuscris. 

— Manuscrisul minunilor din cosmos! a exclamat Walter 
Stuck, fără să-şi creadă ochilor. 

— Deci, e adevărat că există, a murmurat Benson. 

— Vreau manuscrisul acesta, mă auziţi?! Şi îl vreau înainte 
ca aceşti copii să reuşească să-l deschidă! a zis Walter Stuck pe 
un ton ameninţător. 

Apoi, toţi au ascultat cu atenţie vocea lui Carol Ramsey, pe 
când chipul ei frumos umplea de lumină ecranul cu plasmă al 
calculatorului pe care lucra hackerul. 


„Monştrii minții“ 
11 


Corina Frediani n-a trebuit să telefoneze la Centrul Grosling 
pentru a informa că în ziua aceea nu avea să se duca la 
laborator. Ca bursieră, n-avea nici un orar şi nu trebuia să se 
supună decât instrucţiunilor date de şeful departamentului de 


cercetare, care îi conducea teza despre «Bazele biologice ale 
creativităţii umane». Dar, de la moartea doctoriţei Katie Hart, 
studiile Corinei Frediani aproape că nu mai avansaseră. La 
conducerea departamentului fusese promovat un neurolog, 
Thomas Watts, cu care încă nu se întâlnise. 

Îşi petrecuse dimineaţa în salonul din apartamentul lui Ann 
Hardwey, uitându-se la televizor şi răsfoind reviste de artă. Era 
plictisită şi flămândă. Nici măcar nu putea ieşi pe micuța terasă 
a apartamentului, ca să privească în stradă. Detectivul Fowler îi 
spusese că, pentru propria-i siguranţă, nimeni nu trebuia să ştie 
că ea locuia acolo. Nici prietenii, pe care nu era indicat să-i sune 
la telefon. Şi Ann n-avea să se întoarcă acasă în seara aceea. 

„In ce încurcătură te-ai băgat, Corina?" se întreba singură, 
întinsă pe sofa, cu telecomanda într-o mână şi privirea pierdută 
în imaginile unui reality show de televiziune. Nu se caia de ceea 
ce făcuse, dar îşi reproşa că nu se ţinuse departe de tot ce era 
legat de asasinarea doctoriţei Hart. Hotărâse să-i trimită mesaje 
anonime detectivului Fowler doar pentru că-şi închipuise că 
ceea ce descoperise ea în jurnalul Monştrii minţii, al 
prestigioasei cercetătoare în neurologie, trebuia să fie investigat 
de poliţie. Poate că, îşi spunea, experimentele secrete de la 
Centrul Grosling ascundeau nu doar motivul morţii doctoriţei 
Hart, ci şi a celorlalţi oameni de ştiinţă asasinați, cărora le 
fuseseră sustrase de asemenea creierele. Dar Corina Frediani nu 
bănuise niciodată că FBl-ul va ajunge s-o protejeze de asasin. 
Numai gândul că exista cineva care ar fi putut-o omori pentru 
ceea ce ştia îi provoca o neliniştitoare senzaţie de panică, pe 
care nici un divertisment nu izbutea să i-o risipească. 

De aceea a simţit că-i stă inima în loc când a auzit soneria 
de la intrare. Sunase de trei ori scurt. Era semnalul pe care îl 
convenise cu detectivul criminalist ca să-i deschidă uşa 
apartamentului. 

— Credeam că ai uitat de mine, i-a spus, uşurată. 

Aldous Fowler a intrat cu două pungi de hârtie în mâini. 

— Am avut o dimineaţă cam complicată. Îţi place friptura? 

_ — La ora asta aş mânca şi un bivol nefript, dacă mi l-ai oferi. 
In frigiderul din apartamentul asta nu-s decât sticle cu apă. 

— Ann e vegetariană. Sper că rezişti câteva zile cu proviziile 
pe care ţi le-am adus. 

Corina Frediani a luat de pe măsuţa din faţa sofalei câteva 


reviste, un pahar cu apă şi telecomanda, în vreme ce Aldous 
Fowler improviza prânzul, scoțând din pungile de hârtie două 
farfurii cu carne gata preparată, recipiente cu salată, o bucată 
de brânză, pâine şi bere. 

— Cred că am uitat să iau fructe, a constatat, privind micuțul 
bufet de pe masă. 

— Ce-i aici e suficient, e mai mult decât obişnuiesc eu să 
mănânc zilnic. În plus, sper ca situaţia să nu dureze prea mult, 
îmi lipsesc lucrurile mele. 

— Pentru moment, va trebui să stai aici, până verificăm 
informaţiile pe care ni le-ai dat. 

Aşezaţi pe sofa, au început să mănânce cu tacâmurile din 
plastic aduse de Aldous. Corina Frediani a deschis o cutie de 
bere şi a tras o duşcă. 

— Mă simt ca la închisoare. 

— Nu peste multă vreme ai să poţi ieşi de aici, dacă vrei. 
Avem nevoie de ajutorul tău. 

Cele cinci simţuri ale Corinei Frediani au intrat în alertă. 

— Am făcut deja tot ce putem să fac şi uite cum am ajuns... 
Cu ce te mai pot ajuta? 

— Să găsim cripta din Centrul Grosling. 

— Eu nu ştiu decât că ar putea fi în beci, lângă zona 
animalieră, şi că trebuie să existe o intrare secretă printr-una 
dintre cuştile cimpanzeilor. Dar n-am nici cea mai mică idee 
despre cum se ajunge acolo. 

— De aceste amănunte am să mă ocup eu. Tu ar trebui doar 
să mă ajuţi să intru în Centrul Grosling şi să mă întovărăşeşti la 
cuşti. 

— Vrei să spui că FBl-ul nu poate intra în Centrul Grosling? 

— Nu-i aşa. Sigur că aş putea-o face cu un mandat 
judecătoresc de percheziţie, dar nu vrem să ajungem în situaţia 
asta până nu suntem siguri că laboratorul secret al doctoriţei 
Hart există cu adevărat. 

— Chiar ea vorbeşte despre criptă în jurnal. Crezi că te-am 
minţit? 

— Nimeni nu se îndoieşte de tine, Corina. Vrem doar ca 
întreaga noastră investigaţie despre asasinarea oamenilor de 
ştiinţă să nu se ducă de râpă din cauza unei greşeli. Jurnalul 
doctoriţei Hart ar putea fi o ficţiune, un roman ori un scenariu 
cinematografic scrise de ea pe baza unor experimente 


imaginare. Un jurnal nu se potriveşte întotdeauna cu realitatea 
trăită de cel ce îl scrie. Dacă FBl-ul ar intra în Centrul Grosling, 
iar în beciuri n-ar fi nimic, scandalul ne-ar distruge pe toţi. 
Inţelegi, deci, că nu putem risca. Singurul lucru pe care îl ştim 
cu adevărat despre experimentele secrete ale doctoriţei Hart e 
ce ne-ai povestit tu, dar nu există nici o dovadă care să-ţi 
certifice mărturia. Acum înţelegi? 

Mintea Corinei Frediani încerca să proceseze spusele 
detectivului. Ceea ce îi cerea Aldous Fowler să facă o implica şi 
mai mult în acele crime oribile, iar ea nu voia să-şi complice 
viaţa mai mult decât o făcuse. Îşi crease şi aşa destule probleme 
cu mesajele anonime, ca să mai ducă şi FBl-ul până la uşa 
criptei secrete a Centrului Grosling. Ea era neurolog, nu poliţist, 
deşi, pe de altă parte, înţelegea tot ce-i explicase Aldous Fowler. 
In plus, pentru ea nu era greu să intre în zona animalieră şi la 
cuştile cimpanzeilor. O făcea frecvent şi la orice oră; chiar îi 
cunoştea suficient de bine pe cimpanzei, pentru ca ei să nu se 
mai alarmeze, ca în prezenţa unui strain. 

— Cimpanzeii sunt îndeobşte destul de agresivi cu cei pe 
care nu-i cunosc, a spus în cele din urmă. 

— Asta înseamnă că ai să mă ajuţi să intru în cuşti? 

— Mă rog, într-un fel eu te-am determinat să descoperi 
cripta. N-ar fi frumos să te părăsesc chiar când ai mai mare 
nevoie de mine. 

— Niciodată n-am crezut că ai să faci aşa ceva. 


Legenda ascunsă 
11 


— Biblioteca Publică din New York City a fost fondată în anul 
1895. Ca să doneze bibliotecii terenurile pe care e amplasată, 
primaria oraşului a cerut ca ea să fie deschisă şi după-amiezile, 
sâmbetele şi duminicile. Palatul din marmură albă, proiectat de 
doi vechi elevi ai Şcolii de Arte Frumoase din Paris, John Merven 
Carrere şi Thomas Hastings, a fost deschis publicului abia în 
1911. Marea sală de lectură de la ultimul etaj e împărţită în 
două printr-o mică galerie de acces, iar vestibulul a fost decorat 
cu fresce de Edward Laning. Legenda ascunsă spune că, odată 


cu Statuia Libertăţii, la New York City a sosit nu numai Esenţa 
marelui Mister, ci şi o carte veche din Evul Mediu, scrisă de un 
tânăr înţelept într-o limbă necunoscută, pe numele lui 
Grimpow*, sub titlul: Manuscrisul minunilor din cosmos. Fresca 
monahului din scriptorium i-a fost comandată pictorului Edward 
Laning de un necunoscut, membru al societăţii Ouroburos, 
special pentru a o dona Bibliotecii Publice; conform legendei 
ascunse, manuscrisul, de al cărui facsimil dispuneţi acum, 
conţine răspunsuri la marile mistere ale universului, pe care 
fiinţele omeneşti le vor înţelege doar mulţi ani mai târziu. El este 
un soi de profeție despre viitorul omenirii, scrisă în Evul Mediu, 
pe care trecerea timpului a confirmat-o până în cele mai mici 
detalii. 

— Atunci, de ce-i închis manuscrisul? a întrebat Beth. 

— Fiindcă nu sunteţi încă pregătiţi să-l deschideţi şi să 
cunoaşteţi minunile cosmice explicate în el. Una dintre aceste 
minuni e „viaţa" şi de aceea acest cuvânt, care era şi 
pseudonimul unuia dintre cei nouă studenţi de la Universitatea 
Cornell, figurează în enunţul enigmei. 

— Are vreo legătura Esenţa marelui Mister cu acest 
manuscris? a iscodit-o Nicholas, încercând să obţină o pistă de 
la Carol. 

— Cu multă vreme în urmă, cineva a scris: „Totul face parte 
din tot şi nimic nu aparţine neantului”. 

— Nu înţeleg, dar prefer să nu-mi mai bat o dată capul. 

— Sunt de acord cu NK, Carol. Noi credeam că în jocul 
enigmelor fără sfârşit aveam să rezolvăm probleme de 
matematică ori să răspundem la întrebări de astronomie, 
chimie, fizică ori alte ştiinţe exacte, dar nu că o să căutăm 
soluţia unor ghicitori, una după alta, s-a plâns Beth, cu toate că 
jocul virtual îi plăcea la nebunie. | se părea mult mai amuzant 
decât un chestionar de examen. 

— Dacă te gândeşti bine, BH, aceasta a fost experienţa 
omului în decursul istoriei: dezlegarea corectă a enigmelor fără 
sfârşit pe care viaţa pe planeta noastră i le pune zi de zi în faţă. 
Numeroase „ghicitori", cum le spui tu, au deja un răspuns, dar 


4 Grimpow este protagonistul romanului omonim de aventuri în Evul 
Mediu, cu care a debutat, în urmă cu cinci ani, scriitorul spaniol : un 
bestseller internaţional, care s-a bucurat de mare succes şi în 
România, unde a apărut în 2006 tot la Editura RAO (n.red.). 


mai sunt încă multe de dezlegat. În plus, profesorul Kenneth 
Kogan vă cunoştea deja meritele ca tineri savanţi, iar jocul 
enigmelor fără sfârşit are să-i permită să afle ce capacitate de 
supravieţuire aveţi ca echipă în acest joc. 

— Şi care-i următoarea enigmă din joc? a întrebat Nicholas, 
prost dispus. 

— Ea conţine cuvântul „gotic" şi sună astfel: 


Are turnuri în stil gotic, 

şi pe podea ai să vezi nişte semne, 
dar istoria sa nu-i veche, 

nici arhitectura sa reală. 


Nicholas şi Beth au deschis harta legendei ascunse a New 
Yorkului pe ecranele calculatoarelor; şi de data asta, Beth a luat- 
o iar înainte. 


Provocarea şerpilor 
11 


Cu mare plăcere, Walter i-ar fi făcut praf cu propriile-i mâini 
pe  puştii îmbrăcaţi în cavaleri medievali, care coborau 
imaginara scară a Bibliotecii Publice din New York City. Ar fi 
preferat de o mie de ori să-i înfrunte în carne şi oase decât ca 
pe nişte personaje virtuale ce se mişcau în faţa lui fără să le fie 
teamă de nimeni şi nimic, nici măcar de Umbre, de arcaşi ori de 
războinicii negri despre care îi vorbiseră hackerii. Deşi ştia că 
erau doar imagini ireale, produse de o expertă în inteligenţa 
artificială, cum era Carol Ramsey, el n-avea nici cea mai mică 
îndoială că puștii ăia se apropiau necontenit de Esenţa marelui 
Mister. Reuşiseră chiar să găsească Manuscrisul minunilor din 
cosmos, de a cărui existenţă el se îndoise. Era posibil ca 
manuscrisul acela vechi să se afle în Biblioteca Publică din New 
York City, în calitatea lui de incunabul ţinut departe de privirile 
tuturor. Unele voci autorizate susțineau că manuscrisul 
dispăruse, iar altele că era vorba doar de o închipuire a 
trubadurilor. La Universitatea din Oxford avusese ocazia să 
citească unele texte ce pomeneau despre aceste minuni 


cosmice şi despre cartea care le explica. De asemenea, şi 
lectorul mental al doctoriţei Hart îi detectase prezenţa în 
gândurile lui Kenneth Kogar, dar nu era clar dacă era vorba de o 
amintire reală sau despre o simplă himeră. 

— Dacă vă doriţi acest manuscris, îl veţi avea, domnule 
Stuck, a spus Dennis Cohen, care mergea în urma lui. 

— Până atunci, însă, puteţi să-i opriţi pe aceşti copii să 
meargă mai departe? N-aş vrea să-i afle conţinutul înaintea 
mea, a zis Walter Stuck, a cărui minte cocea o nouă strategie. 

— Până acum două zile, dispozitivele de securitate ale pro- 
gramului nu ne permiteau să manipulăm jocul. Puteam doar să 
copiem codul de verificare a parolei şi să intrăm în sistem cu un 
program-spion, ca să vedem cum se distrau copiii, dezlegând 
enigme şi omorând Umbre virtuale. 

__ Dennis şi-a întrerupt colegul, pe Phiber Stallman. 
Intotdeauna se complica atunci când trebuia să explice ceva 
simplu. 

— Dar acum am descifrat deja unele coduri de protecţie a 
softului şi putem face orice doriţi, cu condiţia să ne plătiţi 
echivalentul operaţiunii în dolari. 

— Asta nu-i nici o problemă, a promis Benson. 

— Ce doriţi să facem, mai precis? 

— Să aflaţi cum se termină jocul, a spus Walter Stuck. 

— Ne cereţi ceva imposibil, s-a grăbit să afirme Phiber 
Stallman. 

— Prietenul tău a zis că puteți face orice dorim. 

— V-am avertizat că nu trebuie să credeți tot ce spune 
Dennis. Am încercat să deblochez total sistemul de securitate, 
dar faza finală a jocului e foarte bine protejată printr-o rețea 
complicată de coduri indescifrabile. 

— Dar curând vom completa lanţul cifrat, a spus Dennis, mai 
puțin pesimist. 

Benson a pus pe masă o servietă plină cu bancnote de o 
sută de dolari. 

— Sperăm că acest avans vă va ajuta să vă terminaţi munca. 

— Zis şi făcut, domnule Benson, a zis Dennis, deşi nici el nu 
credea în propriile-i vorbe. 


„Monştrii minții“ 


12 


Pentru Corina Frediani, ieşirea în stradă a fost ca şi cum şi-ar 
fi recăpătat libertatea pierdută. Începea să se însereze şi în jurul 
podului Brooklyn străluceau numeroase luminiţe. Corina purta 
blugi comozi, o bluză de culoarea coralului şi o jacheta din piele 
neagră. Purta ghete uşoare, cu talpă din cauciuc, care făceau 
parte din garderoba redusă pe care şi-o adusese în casa lui Ann 
Hardware. 

Maşina camuflată a FBl-ului era parcată chiar pe aceeaşi 
stradă, lângă o braserie cu o mare firmă luminoasă, care clipea 
deasupra intrării. Aldous a activat deschiderea portierei de la 
distanţă şi a aşteptat-o pe Corina să se instaleze pe scaunul din 
faţă. Apoi a urcat în maşină şi a pornit motorul. 

— Ai fost vreodată bodyguardul cuiva, Aldous? a întrebat 
Corina, simțind siguranţa pe care i-o oferea tovărăşia unui 
poliţist. 

— Nu, după ce am absolvit academia, am lucrat o vreme la 
Departamentul de Narcotice din Bronx, apoi m-am specializat în 
omucideri. 

— Trebuie să fie interesant să cercetezi o crimă. 

— Da, chiar este. În majoritatea cazurilor, nu-i limpede cine-i 
asasinul şi trebuie să reconstruieşti cele întâmplate cu ajutorul 
dovezilor. 

— E ca şi cum ai completa un puzzle, unde trebuie să se 
potrivească totul, nu-i aşa? 

— Mă rog, cam aşa ceva. Dar nu întotdeauna ai la îndemână 
toate piesele. 

— Şi ce se întâmplă atunci? 

— Crima rămâne nerezolvată. 

— Crezi că asta se va întâmpla şi cu asasinarea oamenilor de 
ştiinţă? 

— Nu, nu cred. Treptat, potrivim piesele între ele, deşi încă 
ne mai lipsesc câteva. 

Luminile maşinilor alcătuiau şiruri lungi, care îmbinau 
galbenul cu roşul. 

— Sper că acea cripta despre care se vorbeşte în jurnalul 
doctoriţei Hait să fie cu adevărat una dintre aceste piese. 

— Cu siguranţă. Mărturia ta ne poate fi de mare ajutor, 
Corina. Dar încă nu ştim ce vom găsi acolo. După tot ce i s-a 


întâmplat chiar doctoriţei Hart, nu m-ar mira să-i fi golit cripta, 
aşa cum au făcut şi cu creierul ei. 

— Şi dacă m-am înşelat? 

— Atunci, totul a fost o alarmă falsă. Dar nu trebuie să te 
gândeşti la asta. Nu vom şti dacă ai sau nu dreptate până nu 
intrăm în criptă. 

A urmat o clipă de tăcere, iar Corina Frediani a rămas cu 
ochii pe mulţimea de pe bulevardul pe unde mergeau. Printre 
zgârie-nori, viaţa se manifesta foarte intens, ca şi cum 
Manhattanul însuşi era un organism multicelular cu activitate 
neîntreruptă, care trebuia urmărită la microscop, pentru a-i 
capta nuanțele nesfârşite. 

— Şi pe tine de ce te-a atras neurologia? a întrebat Aldous, 
încercând s-o liniştească pe Corina. 

Era evident că se simţea nervoasă, oricât se străduia s-o 
ascundă. Ştia că vizitarea criptei de la Centrul Grosling putea fi 
la fel de înfiorătoare ca aceea a unei peşteri mişunând de 
monştri: Monştrii minții. 

— Într-o zi, pe când eram la liceu, mi-am dat seama că de 
fapt creierul era totul, că fără el nu există nimic, nici măcar eu 
însămi, şi am hotărât să aflu tot ce puteam despre cum 
funcţiona. E ceva fantastic, nici nu cred să existe ceva mai 
fascinant în întreg universul. Datorită acestei mase moi şi 
cenuşii, putem să trăim, să iubim, să visăm, să râdem, să ne 
amintim, să creăm. Deşi majoritatea oamenilor nu se gândesc 
niciodată la aceste lucruri, tot ce-i frumos şi fantastic în noi se 
datorează creierului, de aceea mă şi pasionează studierea lui, să 
ştiu cum se conservă amintirile în memorie, cum apar gândurile 
ori cum se conturează o idee. 

— Dar tot creierul ne permite să omorâm, să urâm, să 
suferim, să plângem, să uităm, să distrugem. Nu totul pare 
perfect în creier, cum zici. 

— Ştiam că ai să spui asta. Toţi spun asta când se vorbeşte 
despre aşa ceva. Latura tenebroasă a fiinţei umane, întunericul, 
răutatea, oroarea. 

— Nu putem nega că şi aspectul tenebros face parte din noi. 
De n-ar fi aşa, nici n-ar mai fi nevoie de noi, poliţiştii. Nimeni n- 
ar mai face rău nimănui. 

— Dar e o deosebire importantă între latura genială şi latura 
perversă a oamenilor. 


— A, da? Asta-i ceva nou pentru mine. Credeam că de fapt 
creierul nostru decide ce vrem să fim. 

— Şi o face. Conştiinţa de sine, sufletul omenesc, dacă 
preferi, e doar rodul procesului de interconectare electrochimică 
produs în diferite zone ale creierului nostru. Suntem neuroni 
puri, Aldous. Ei ne guvernează cu adevărat mintea. Dar propriul 
nostru creier e supus şi unor condiţionări biologice, genetice, 
sociale şi culturale, care fac din noi fiinţele cele mai agresive şi 
mai perverse pe care ni le putem închipui. Nici măcar jivinele 
nu-s în stare să facă tot ce comite o fiinţă umană datorită celei 
mai primitive căi de supravieţuire: violenţa. 

— Vrei să spui că violenţa ne ajută să supravieţuim? 

— Nu în civilizaţia noastră actuală, desigur, dar a dat într- 
adevăr un mare ajutor la perpetuarea speciei, când eram nişte 
hominizi lipsiţi de apărare în faţa prădătorilor de pe planetă. De 
atunci, ne-am modelat treptat multe instincte şi impulsuri 
sălbatice, dezvoltându-ne totodată în creier o mare capacitate 
creatoare, care ne-a permis să fim ceea ce suntem. 

— Şi ce suntem, Corina? 

— Fiinţe excepţionale, inteligente, libere. 

— Chiar aşa crezi? 

— Mă surprinde că ai altă opinie. 

— Eu cred că nu suntem prea diferiţi de omul din 
Cromagnon. 

— Lumea noastră e complicată, dar e cea mai bună pe care 
am cunoscut-o până acum, în pofida multelor ei lipsuri. 

— Mă bucur că eşti optimistă. 

— lar eu nu-ţi înţeleg pesimismul. 

— Am să-ţi explic când vom intra în cripta doctoriţei Hart. 

Le-a luat douăzeci de minute să ajungă din Brooklyn lângă 
Centrul Grosling, la Hudson River. Aldous a activat farurile 
intermitente ale maşinii şi s-a oprit pe o latură a 12" Avenue. Nu 
voia ca paznicul care supraveghea accesul în Centrul Grosling 
să-şi dea seama că era poliţist. Nimeni nu trebuia să-şi dea 
seama că o însoțea pe Corina Frediani într-o vizită nocturnă prin 
laboratoare. 

— Ai să te poţi stăpâni la punctul de control? a întrebat-o 
Aldous Fowler, în timp ce se ascundea în portbagaj. 

— Când eram studentă, am colaborat odată cu un grup de 
teatru de stradă, care se numea „Neastâmpăraţii”. 


— Asta-i altceva, dar dacă ne descoperă, o să am probleme 
cu departamentul de interne. 

— Eu am deja probleme, şi nu mă plâng. Am să te scot după 
ce intrăm, a adăugat Corina Frediani, închizând portbagajul cu o 
simplă lovitură. 

S-a aşezat la volan, a ambalat motorul şi a parcurs scurta 
distanţă de pe 12" Avenue care îi despărţea de destinaţie. Apoi 
a cotit la dreapta şi s-a oprit în faţa barierei de la postul de 
control al Centrului Grosling. 

— O maşină nouă, domnişoară Corina? a întrebat paznicul. 

— Nu, mi-a împrumutat-o un prieten. A mea m-a lăsat baltă 
azi-dimineaţă la Spitalul Universitar. 

— Mă rog, dar cred că sunteţi în pierdere cu această 
schimbare. 

— E pentru scurtă vreme, a spus Corina Frediani, în timp ce 
se ridica bariera de securitate. 

A accelerat şi a traversat parcarea. Multe maşini mai erau 
încă acolo. Deşi majoritatea personalului de la administraţie şi 
laboratoare pleca la orele 17.00, unele activităţi din centru 
continuau până noaptea târziu, mai ales în departamentele cu 
programe de cercetare care trebuiau urmărite fără întrerupere. 

Zona animalieră se afla într-unul dintre modulele cele mai 
depărtate de intrarea principală în incintă. Maşina s-a oprit în 
zona cea mai apropiată de poarta mare pe unde intrau 
camioanele care transportau cuşti. Lângă rampa vehiculelor, se 
afla intrarea directă a personalului de serviciu în diferitele 
moduluri ale acelei zone. Uşa era încuiată. 

Când a stins motorul, tăcerea a copleşit-o pe Corina Frediani 
cu o greutate de plumb. Dar continua să-şi audă bătăile inimii, 
care îi răsunau în piept într-un ritm trepidant. Cel puţin, 
intraseră în Centrul Grosling, şi-a spus. Etapa cea mai uşoară a 
nesăbuitei sale aventuri polițiste se desfăşurase fără nici un 
incident. Trebuia doar să coboare din maşină, să deschidă 
portbagajul şi să aştepte momentul potrivit pentru ca Aldous 
Fowler să iasă din ascunzătoare fără să fie zărit. La ora aceea, n- 
ar fi trebuit să fie nimeni pe-acolo. 

S-a uitat într-o parte şi într-alta, privirea ei de bufniţă 
pătrunzând până în bezna cea mai adâncă. 

— Poţi ieşi, l-a anunţat. Trupul detectivului Aldous Fowler s-a 
ivit din tenebrele portbagajului şi a intrat rapid în bezna rampei 


din zona animalieră, unde n-ajungeau luminile palide din 
parcare, nici camerele video exterioare, care erau orientate spre 
poarta cea mare. Aşteaptă aici până ce paznicul de noapte îmi 
deschide uşa. 

La câţiva metri de ei, se afla intrarea personalului de serviciu 
din zona animalieră. Corina a ajuns la uşă şi s-a aşezat în faţa 
unei camere de televiziune prevăzute cu un mic interfon. O 
lumină intermitentă s-a activat pe loc. 

— Paznicul de noapte, cu ce vă pot fi de folos? 

— Sunt doctoriţa Corina Frediani, trebuie să verific starea 
unei femele de cimpanzeu de la modulul cinci. 

— Aveţi cardul şi codul de identificare pentru sala 
primatelor? Mâna Corinei Frediani a arătat camerei cartela 
electromagnetică. 

— Un moment, vă rog, verific autorizaţia... 

— De acord, a acceptat respirând cu încetinitorul, ca să-şi 
stăpânească nervii. 

— Daţi-mi, vă rog, numărul de dosar al cercetării la care 
lucraţi. 

— Şase, doi, doi, cinci, opt. 

— Obiectul cercetării? 

— Impulsurile creative la primate. 

— Aveţi nevoie să fiţi însoţită de cineva din personalul 
veterinar de gardă? 

— Nu, nu-i nevoie, fac doar un control de rutină. Termin în 
câteva minute. 

— Puteţi trece, doctor Frediani. Am conectat luminile de 
recunoaştere. La ieşire, e suficient să folosiţi cardul. 

Cu uşa întredeschisă, a aşteptat ca flash-ul camerei să se 
stingă. Aldous Fowler avea la dispoziţie cinci secunde ca să 
intre, înainte ca lumina să se reactiveze, în caz că se apropia 
cineva de ea. 


Legenda ascunsă 
12 


Personajele virtuale ale lui Nicholas şi Beth mergeau pe 5t" 
Avenue spre Catedrala Saint Patrick, cu pelerinele în vânt, sub o 


burniţă imperceptibilă. Oamenii mergeau de colo până colo, 
parcă fugind de ea. Totul era atât de real, că până şi vitrinele 
magazinelor îşi expuneau mărfurile cu un farmec ispititor. 

Beth îşi ţinea spada în mână, iar Carol şi Nicholas şi le 
atârnaseră pe ale lor la cingătoare. Câtă vreme mai erau în jurul 
lor şi alte personaje virtuale, n-aveau de ce să se teamă de 
Umbre, de arcaşi ori de războinici negri. Beth era fascinată. 
Chiar dacă se întâmpla doar într-un joc interactiv pe internet, o 
plimbare prin Manhattan, în costum de cavaler medieval, o 
făcea să simtă că lua parte la o aventură în care timpul era 
foarte departe de realitatea de zi cu zi. Era la fel de departe 
precum Catedrala gotică Saint Patrick, de Statuia Libertăţii, de 
cimitirul de la Trinity Church, de Empire State Building ori 
Biblioteca Publică din New York City. Dar, în ciuda distanţei 
geografice şi istorice dintre ele, Carol le demonstrase, folosindu- 
se de jocul enigmelor fără sfârşit, că toate acele locuri aveau 
mare legătură între ele şi că, deşi aveau istorii diferite, legenda 
ascunsă le unea pe toate prin drumul invizibil ce străbătea 
insula Manhattan, îndreptându-se spre un loc neştiut. Beth nu şi- 
ar fi închipuit niciodată că legenda avea să le dezvăluie un New 
York City atât de necunoscut şi pasionant, un oraş unde putea 
calatori în timp, din era călătoriilor spaţiale până în îndepărtata 
epocă a catedralelor medievale. lar Catedrala Saint Patrick, la 
care aveau să ajungă foarte repede, era unul dintre aceste 
locuri, fără nici o îndoială, cel mai cunoscut din tot New Yorkul. 
Catedrala avea, aşa cum spunea şi enigma, două turnuri în stil 
gotic, dar nu o istorie veche şi nici o arhitectură reală. De aceea, 
Beth o localizase imediat pe harta legendei ascunse, luând-o 
înaintea lui Nicholas, care cunoştea şi el răspunsul. 

— De ce e considerat Evul Mediu o epocă atât de întunecată, 
Carol? a întrebat Beth, potrivindu-şi pasul virtual cu al 
prietenilor ei. 

— Mie mi se pare o epocă foarte interesantă, dar n-aş şti să 
vă spun de ce, a zis Nicholas, înainte de a asculta răspunsul lui 
Carol. 

— A fost o epocă întunecată pentru că în întreaga Europă 
domneau fanatismul şi superstiţia. Nimeni nu putea gândi liber, 
iar cei ce îndrăzneau s-o facă erau persecutați ca eretici şi arşi 
pe rug. Oamenilor le era mai teamă de Inchiziţie decât de 
moarte. In plus, războaiele, foamea, frigul, ciuma făceau ca 


viaţa să fie destul de fragilă şi tristă în Evul Mediu. Dar văd că 
nu daţi prea mare atenţie manuscrisului pe care l-aţi găsit în 
bibliotecă, a spus Carol. 

— Nu se poate deschide, ce vrei să facem? s-a plâns 
Nicholas. 

— Aştept să vedeţi invizibilul. 

— Invizibilul. E o nouă enigmă în manuscrisul închis? a vrut 
să ştie Beth, activând iconita manuscrisului pe ecran, ca să se 
uite iar la el. 

— Mă rog, coperta manuscrisului pare mai mult un portic de 
catedrală, cu rozeta şi uşile deschise, s-a scuzat Nicholas. 

— Deschise spre ce, NK? a insistat Carol. 

— Spre univers. Cel puţin aşa par. 

Beth voia să ia parte şi ea la dezbatere. 

— Da, şi eu cred că rozeta şi porţile sunt deschise spre 
univers. Dar mai cred şi că această catedrală trebuie privită 
dinspre interior, nu dinspre portic. De n-ar fi aşa, nu s-ar putea 
vedea cerul. 

— Foarte bine, Beth. Dar mai e ceva pe cer. 

— Sigur că mai e ceva, Carol. Sunt stele, multe stele, a zis 
Nicholas, aproape în glumă. 

— Aşa-i, NK. Sunt stele, stele pe cerul nopţii. Pe cer sunt 
întunericul nopţii şi lumina stelelor, a conchis Carol. 

— Întunericul şi lumina Evului Mediu, a repetat Beth cu glas 
tare. 

— Aceasta a fost marea descoperire pe care a făcut-o 
Grimpow, când a avut Esenţa marelui Mister în mâini. Şi aceasta 
este cartea pe care a scris-o după ce a parcurs drumul invizibil. 
El ştia că viitorul oamenilor e în univers. De aceea şi sunt 
deschise rozeta şi porţile catedralei. 

Aşa şi-a dat Nicholas seama că bucata de cer de pe 
emblema ŞETA putea aparţine tot cerului pe care el îl vedea pe 
manuscris. 

— Ai spus „drumul invizibil"? a întrebat Beth, căreia acea 
idee îi scăpase. 

— Da, BH. Toţi parcurgem în viaţă propriul nostru drum 
invizibil. Grimpow l-a urmat pe al lui până şi-a găsit moartea, 
când încă mai era tânăr, iar voi, acum, îl urmaţi pe al vostru. Dar 
despre toate acestea vom vorbi altădată, a zis Carol, când au 
ajuns la porţile Catedralei Saint Patrick. 


Cele două turnuri ascuţite ale catedralei se înălţau deasupra 
lor ca vestigii misterioase ale unor vremuri uitate. Carol şi 
Nicholas şi-au scos spadele din teacă. lnăuntru puteau să-i atace 
războinicii negri şi nu voiau să fie luaţi din nou prin surprindere. 
Beth s-a apropiat de poartă şi a deschis-o domol. Interiorul era 
luminat de flăcările unor uriaşe lumânări aprinse. Locul era tăcut 
şi primitor, cu coloane mari, nave înalte şi vitralii, capele 
laterale şi bănci din lemn pe ambele laturi, care 
formau un coridor central lat de la poartă până la 
altar, în jurul căruia atârnau din tavan mari 
candelabre cu lumini dulci, aurii. 

Nicholas a intrat primul şi a zărit imediat 
dalele din mozaic cu semne de pe podeaua 
coridorului. Erau foarte aproape de intrarea 
principală. 

— Ei, veniţi aici! a strigat când a ajuns în faţa 
primeia dintre ele, celelalte fiind dispuse în linie 
dreaptă de-a lungul coridorului central. 

Beth şi Carol s-au apropiat. 

— Doar nu vrei să ghicim sensul acelor 
semne, a zis Beth. 

— Nu, nu-i vorba despre asta, deşi, potrivit 
legendei ascunse, una dintre cele patru dale din 
mozaic cu semne pe care le vedeţi pe acest 
coridor central nu făcea parte din podeaua 
originară a Catedralei Saint Patrick. 

Nicholas şi Beth au privit pe îndelete dalele 
din mozaic cu semne. Pe trei dintre ele mozaicul 
forma litere împodobite cu flori, în vreme ce pe a 
patra apăreau, tot din mozaic, frunze de viţă-de- 
vie şi un ciorchine de struguri în centru. Soluţia 

AI, enigmei nu părea grea. 

— Pun pariu că este dala cu ciorchinele de 
struguri, a zis Nicholas. Beth a fost de aceeaşi părere. 

— Sunt de acord cu NK. 

— Aşa-i. Acel mozaic a înlocuit altul, care a fost scos din 
catedrală când i s-a descoperit adevăratul înţeles. Catedrala a 
fost construită în secolul al XIX-lea de Arhiepiscopul John 
Hughes, care dorea să înalțe la New York o biserică inspirată din 
marile catedrale gotice franceze. Pe atunci, terenurile alese 


pentru construirea ei erau încă pustii şi foarte departe de 
centrul urban unde vieţuiau locuitorii Manhattanului, aşa că 
newyorkezilor li s-a părut că o operă arhitectonică de o 
asemenea anvergură, ridicată într-un loc atât de pustiu, era o 
nebunie a Arhiepiscopului Hughes. Istoricii susţin că a fost 
terminată în 30 de ani, fiindcă lucrările de construcţii au fost 
întrerupte în vremea Războiului de Secesiune. 

— Dar legenda ascunsă ce spune? a întrebat Nicholas, 
nerăbdător. 

— Fără să nege aceste fapte, legenda ascunsă susţine că, 
după ce Esenţa marelui Mister şi Statuia Libertăţii au sosit la 
New York City, au venit din Europa şi câţiva membri ai unei 
societăţi secrete, numită Kot, care urmăreau Esenţa marelui 
Mister, ca să pună mâna pe ea. 

— Kot? s-a mirat Beth, alarmată. Nu acesta e şi cuvântul 
însemnat cu fierul roşu în palmele oamenilor de ştiinţă 
asasinați? 

Nicholas încerca să lege în gând sensul acestui cuvânt şi 
afirmaţiile din legenda ascunsă. 

— Da, BH, e acelaşi cuvânt. Această societate era alcătuită 
dintr-un grup de fanatici religioşi, care au profitat de construirea 
Catedralei Saint Patrick, ca să-şi stabilească acolo sediul secret. 
l-au ascuns arhiepiscopului adevăratele lor intenţii şi au donat 
sume importante pentru a finanța în dolari o parte din 
construcţia catedralei. În schimb, au cerut aşezarea cuvântului 
„Kot" alături de celelalte semne cu care avea să fie împodobit 
coridorul din nava centrală, susţinând că astfel avea să le fie 
consfinţită contribuţia la construirea catedralei. Arhiepiscopul nu 
ştia pe atunci că acest cuvânt avea legătură cu simbolul celor 
doi şerpi, al căror sens era foarte diferit de ceea ce-şi închipuia 
el. Mult mai târziu, când Arhiepiscopul Hughes şi membrii 
societăţii secrete erau de multă vreme oale şi ulcele, urmaşii lor 
continuau să-şi ţină sporadic unele întruniri în catedrală. Până 
când, în anul 1949, unul dintre membrii societăţii secrete i-a 
trădat şi i-a spus totul noului episcop. Când i-a lămurit 
adevăratul înţeles al cuvântului „Kot" şi ce simbolizau cei doi 
şerpi, episcopul i-a dat imediat afară din catedrală pe adepţii 
acelei societăţi secrete şi a poruncit ca dala din mozaic, cu 
literele K, O, T şi şerpii să fie înlocuită cu alta, pe care apar vița- 
de-vie şi ciorchinele de struguri, pe care le vedeţi acum. La 


câteva zile după aceea, un bărbat despre care se spunea că era 
marele maestru al acelui ordin secret s-a sinucis la conacul lui 
din Greenwich Village, tăindu-şi capul cu o ghilotină. 

— Ce oribil! a exclamat Beth, îngrozită. 

— Mă rog, nu-i decât o legendă, a spus Nicholas, sceptic. 

— Dar nu-ţi dai seama, NK? Tocmai această societate 
secretă caută acum Esenţa marelui Mister şi i-a ucis pe oamenii 
de ştiinţă de la Universitatea Cornell! FBl-ul ar trebui să 
cunoască aveastă istorie. 

— Şi cine ne poate asigura că FBl-ul nu ştie? a răspuns 
Nicholas cu altă întrebare. 

— Oricum ar fi, nimeni nu-i cunoaşte nici pe actualii membri 
ai acestei societăţi secrete, nici locul unde ei îl adoră pe diavol, 
a spus Carol. 

— Cum adică, îl adoră pe diavol? Asta nu ne-ai spus până 
acum. 

— Fiindcă nu sosise momentul să vă arat simbolul care a fost 
înlocuit aici, în catedrală. Dacă scrieţi cuvântul „Kot" în 
agendele voastre, o să-l puteţi vedea. 

Au făcut ce le-a sugerat Carol, iar pe ecranele lor s-au ivit 
cuvântul „Kot" şi semnul şerpilor, aşa cum apăreau ele pe dala 
din mozaic din Catedrala Saint Patrick, despre care legenda 
ascunsă susţinea că fusese înlocuită. 

— Dacă întoarceţi imaginea pe verticală, veţi vedea că 
semnul şerpilor devine un cap de tap, simbolul diavolului. De 
aceea au şi retras dala cu acea imagine din mozaic de pe 
podeaua catedralei, când şi-au dat seama care era adevărata ei 
semnificaţie. 

Lui Beth nu-i plăcea ceea ce vedea. | se părea o imagine cu 
adevărat diabolică. 

— Nu ştiu, Carol, toată chestia asta 

este prea periculoasă. De ce să nu 

OI povestim celor de la FBI legenda ascunsă 
despre Esenţa marelui Mister? 

— Nu v-ar fi folosi la nimic să le 

povestiţi legenda ascunsă, BH. Nici nu v- 

ar înţelege. Ar crede că-i doar despre o 

legendă absurdă. Esenţa marelui Mister 


nu-i nimic fără voi. lar pentru ceilalţi 
continuă să fie un simplu obiect fără nici 


o utilitate. 

Nicholas se depărtase câţiva metri de ele. 

— Aici e altă tăbliță de lemn, cu un nou semn, a spus şi 
vocea i-a răsunat în nava catedralei. 

Beth şi Carol şi-au întrerupt dialogul şi s-au apropiat de 
Nicholas. Tăbliţa de lemn era acolo, sub ochii lor. 

— E un semn diferit de celelalte, a spus Beth. 

— Am să-l păstrez eu. 

Tăbliţa de lemn şi-a găsit locul în rucsacul virtual al lui 
Nicholas. 

— Cred că aici nu mai avem nimic de făcut. Care-i 
următoarea noastră enigmă, Carol? 

— Ea conţine pseudonimul „Piatră" şi sună astfel: 


Înalţi sunt acei giganţi făcuţi din piatră 

care se înalţă în spatele miticului Atlas, 

şi, în grădinile lui, sunt doi tineri cutezători 
care reflectă propria voastră imagine. 


— Atlas e aici vizavi, în faţa lui Rockefeller Center! a 
exclamat Nicholas. 
— Păi, chiar acolo trebuie să ne căutăm propria 
imagine, a constatat Beth. 
Dar afară îi aşteptau doi tineri care nu erau nici unul din ei. 


Provocarea şerpilor 
12 


Vestea ca Aldous Fowler intrase în Centrul Grosling ascuns în 
portbagajul unei maşini camuflate a FBl-ului l-a surprins pe 
Walter Stuck în dialog cu Susan Gallagher şi echipa ei de 
colaboratori în studiourile NBC. Pregăteau interviul pentru 
viitoarea emisiune într-o sală de şedinţe împodobită cu mari 
fotografii alb-negru din istoria televiziunii, când i-a sunat 
telefonul mobil. Walter Stuck s-a uitat pe ecran şi a văzut că-i 
telefona Benson. 

— Va trebui să mă scuzaţi un minut, a spus, ridicându-se în 
picioare şi ieşind pe holul studiourilor. 


Benson părea foarte supărat. 

— Mă tem că avem o mare problemă, domnule Stuck. Aldous 
Fowler a intrat în Centrul Grosling ascuns în portbagajul unei 
maşini a FBl-ului, condusă de o femeie tânără, bursiera 
centrului, pe care o cheamă Corina Frediani. 

— Şi ce crezi că se întâmplă? 

— Nu ştiu, dar e posibil să fi aflat ceva despre cripta 
doctoriţei Hart. S-au dus drept în zona animalieră. 

Walter Stuck a coborât atât de mult glasul, că aproape nu 
mai putea fi auzit: 

— Nimeni, cu excepţia directorului Brannagh, nu ştie nimic 
despre laboratorul secret. Aldous Fowler nu-l poate descoperi 
decât dacă pe Brannagh nu l-a luat gura pe dinainte. 

— V-am mai spus o dată că, după moartea doctoriţei Hart, 
Brannagh nu mai e o persoană de încredere. Trebuia să-l fi 
lichidat demult, domnule Stuck. 

Pentru întâia oara, Walter Stuck se arata într-adevăr 
îngrijorat. 

— E posibil să fi mers prea departe cu bănuielile, Benson. 
Între timp, fă tot posibilul ca, dacă Aldous Fowler şi bursiera au 
intrat în criptă, să nu mai iasă vii de acolo. 

Când s-a întors în sala de şedinţe, Walter Stuck era palid şi 
gânditor. 

— Ai păţit ceva, Walter? l-a întrebat Susan Gallagher, care se 
aşezase alături de el. 

— Nu, e totul în regulă. Dar am iar blestemata aia de 
migrenă. 


„Monştrii minții“ 
13 


De la intrarea personalului de serviciu, aflată în zona 
animalieră, se deschidea un coridor ce ducea la o sală cu alte 
uşi, prevăzute cu zăvor electronic. Corina Frediani şi-a trecut 
cărdul de identificare prin fanta dispozitivului de control al uneia 
dintre uşi, iar aceasta s-a deschis automat. 

— Hai, vom cobori în beci pe scara asta; duce drept în sala 
primatelor. 


— Dar celelalte uşi unde dau? a vrut să ştie Aldous Fowler. 

— În alte sectoare din zona animalieră. Cea din dreapta, în 
sala rozătoarelor şi animalelor mici; cea din stânga, în sala 
mamiferelor mari: câini, porci, miei, pisici. Primatele au sala lor 
proprie, mai bine amenajată decât celelalte. 

— Un privilegiu pentru specia cea mai apropiată de oameni? 
a întrebat Aldous. 

— Ai fi mirat dacă ai vedea ce mult ne seamănă. 

O altă uşă cu zăvor electronic le tăia calea la capătul 
beciului. 

— Am senzaţia că-s într-o închisoare de înaltă securitate, a 
comentat Aldous Fowler, ca să rupă tăcerea. 

— Barierele de securitate sunt necesare şi aici. Dacă ar 
putea, maimuţele ar fugi din cuşti cu prima ocazie. Nici lor nu le 
place acest loc. 

— Îmi închipui. 

— Mai bine nu te mai gândi, nu-i deloc plăcut să le vezi cum 
suferă. Pe tavanul sălii erau instalate lumini slabe, care creau 
spaţii de umbră în apropierea cuştilor, ca să nu fie deranjati 
cimpanzeii. Dar, după ce Corina Frediani a deschis uşa cu 
cărdul, maimuţele au început să se agite. Probabil că, şi-a zis 
Aldous, se temeau că venea cineva care urma să le supună unei 
noi pedepse de neînțeles, tulburându-le orele de somn. 

— Am să mă apropii singură de cuşti, ca să le liniştesc. Apoi 
poţi să vii şi tu, a hotărât Corina Frediani. 

A înaintat pe coridor, simțind privirile neliniştite ale 
cimpanzeilor de-o parte şi de alta a galeriei. Dar pentru mulţi 
dintre ei, mirosul şi vocea liniştitoare a Corinei Frediani nu erau 
necunoscute. Ea fusese întotdeauna drăguță cu ei, iar 
experimentele pe care le concepea erau distractive şi nu le 
făceau nici un rău. 

Cuştile erau spaţioase, dar duhneau îngrozitor a talaş 
amestecat cu excremente şi dezinfectant. Toate erau întărite cu 
drugi groşi din metal şi dispuneau de un sistem electronic de 
închidere, pe lângă zăvorul de siguranţă manual de la poartă. 

Mormăielile cimpanzeilor se stingeau pe măsură ce Corina 
Frediani se apropia de cuşti şi îi liniştea, vorbindu-le blând şi 
încetişor. Chiar cei pe care îi folosea la experimente se apropiau 
de gratii ca ea să-i mângâie, aşa cum făcea când le studia 
reacţiile neuronilor, în vreme ce pictau cu felurite culori, cântau 


la vreun instrument muzical de percuție, învățau să folosească o 
unealtă ori ascultau muzică clasică. Preferata Corinei era 
Canica, o femelă căreia îi cerceta zonele care i se activau pe 
creier când încerca să pronunţe succesiuni de sunete ce 
semănau cu cuvintele. Canica era o femelă-cimpanzeu atât de 
drăgăstoasă şi de inteligentă încât, văzând-o pe Corina Frediani, 
a surâs, arătându-şi dinţii mari, şi a întins mâna, ca ea să i-o 
strângă aşa cum obişnuia să facă atunci când trecea cu bine 
probele la care o supunea. Reacţia de încredere a Canicăi şi 
vorbele pe care Corina Frediani le şoptea i-au liniştit şi pe ceilalţi 
cimpanzei, cu excepţia unui mascul, căruia i se spunea 
Căpcăunul. Mormăielile, salturile şi loviturile lui cu mâinile şi 
picioarele s-au înmulţit, ca şi cum voia să le arate întreaga ură 
pe care o purta omenirii. Căpcăunul primise acest nume din 
pricina caracterului său feroce, violent şi sălbatic, fiind supus de 
ceva vreme la o serie de tratamente farmacologice severe, 
pentru a se verifica rezultatele terapeutice ale medicaţiei. Cuşca 
lui era mult mai mare decât celelalte, nu numai fiindcă 
cimpanzeul era enorm, ci şi pentru ca nu cumva un spaţiu vital 
redus să-i sporească şi mai mult agresivitatea. Cuşca lui fusese 
întotdeauna deosebită. 

— Dacă nu taci, va trebui să-ţi dau un tranchilizant, l-a 
ameninţat Corina Frediani, venind lângă drugii cuştii. 

Apropierea tinerei a aţâţat şi mai mult furia cimpanzeului, 
care s-a prins de drugii cuştii, strigând de parcă voia să-i scoată 
din loc. Văzându-l, toate maimuţele au început să se agite din 
nou şi în sala s-a pornit o harmalaie nebună de urlete şi sărituri. 

— Trebuie să le faci să nu mai urle, Corina, că, de nu, vine 
paznicul de noapte. 

— Cabina paznicului e izolată fonic şi pe el nici nu-l surprinde 
o asemenea zarvă, e obişnuit să audă maimuţele strigând zi şi 
noapte. Dar am să fac tot ce pot ca să-l liniştesc pe asta. Dacă 
el tace, au să se liniştească şi ceilalţi, a spus Corina, apropiindu- 
se de o mică trusă de urgenţă, atârnată pe peretele din fund, 
alături de cuşca Căpcăunului. 

A luat un mic pistol cu aer comprimat, i-a pus o fiolă 
metalică în formă de săgeată şi s-a întors lângă cuşca. 

— Asta o sa-l adoarmă pentru un timp, a spus Corina, 
trăgând în cimpanzeu. 

Săgeata tranchilizantă s-a înfipt în coapsa Căpcăunului. Dar 


lui nici că i-a păsat de înţepătura acului. Cu toate acestea, după 
câteva secunde, a încetat să mai ţipe, mâinile i s-au desprins de 
pe drugii grilajului, ochii i s-au înceţoşat şi a căzut leşinat. Puțin 
câte puţin, toţi ceilalţi cimpanzei s-au oprit din sărituri şi 
mârâieli, până ce în cuşti s-a reinstaurat calmul. 

— Bine, şi acum de unde începem? a întrebat Corina, punând 
pistolul la loc, în trusă. 

— Dacă ar fi să alegi, în care cuşcă ai ascunde intrarea 
secretă în criptă? a întrebat Aldous Fowler, în loc de orice alt 
răspuns la întrebarea ei. 

Corina Frediani a înţeles ce voia Aldous Fowler să-i spună. 

— În cuşca rezervată celor mai agresivi şi violenţi cimpanzei. 
Ei ar păzi intrarea în criptă mai bine ca oricare alt paznic, a 
spus. 

— Pai, atunci, ar trebui să deschizi cuşca aceasta, înainte ca 
maimuța noastră să se trezească. 

Cartela electronică a Corinei a intrat fără nici o greutate în 
fantă, deblocând uşa. 

— Încă nu ştiu de ce fac toate astea, a spus Corina, trăgând 
zăvorul manual de siguranţă de la intrare. Ea ştia că, dacă 
voiau, şefii puteau afla cu exactitate cine deschisese cuşca, în 
ce zi şi la ce oră, deoarece cartela electronică avea drept scop 
tocmai înregistrarea tuturor activităţilor ce se puteau realiza cu 
animalele supuse experimentelor ştiinţifice. 

— Dar le faci, şi asta e important. 

Aldous Fowler a intrat în cuşcă, trăgând cu coada ochiului la 
cimpanzeul adormit. Stătea trântit într-un colţ, cu capul într-o 
parte şi limba atârnând afară. În gura căscată, i se zăreau 
incisivii enormi şi ameninţători. 

În fundul cuştii, era un perete acoperit cu o bucată mare din 
tablă inoxidabilă de aluminiu. Aldous Fowler a căutat pe ea vreo 
ieşitură cu care s-o deschidă, dar n-a găsit nimic. Era complet 
netedă şi n-avea nici măcar o urmă de sudură. 

— Aici nu există nimic cu care să poată fi deschis peretele, a 
spus. 

— E posibil ca sistemul de deschidere a criptei să fie în alt 
loc, a socotit Corina, care era tot afară din cuşcă, observând 
respiraţia încetinită a cimpanzeului. Le mai rămâneau câteva 
minute, înainte de trezirea Căpcăunului. 

Aldous Fowler a scos o lanternă mică din buzunarul hainei de 


piele şi a luminat pe rând fiecare colţişor al cuştii. Apoi s-a întins 
şi a privit în tavan. Focarul de lumină înainta pe îndelete peste 
întreaga suprafaţă, ca un far peste faleza unei coaste abrupte. 
Dar ceva i-a atras atenţia deasupra gratiilor. Părea un mic 
orificiu, practicat la îmbinarea tavanului cu zidul, acolo unde 
erau ancoraţi şi drugii din fier ai cuştii. 

— Ajută-mă să văd ceva acolo, sus, i-a spus Corinei, 
luminând orificiul cu lanterna. 

De la locul ei, tânăra nu-şi dădea seama despre ce vorbea 
Aldous. A intrat în cuşca şi a privit cercul luminos proiectat de 
lanternă pe zidul de ciment. 

— Dă-mi lanterna şi ridică-mă, ca să pot vedea ce-i înăuntru; 
nu-i foarte sus. 

Mâinile lui Aldous s-au unit, formând o scară de şa. Corina a 
pus piciorul drept pe ele, iar Aldous a ridicat-o mai sus de talie. 

— Cred că am găsit ceva, Aldous. Pare un buton roşu. 

— Apasă, hai, apasă pe el! 

Un zgomot, ca şi cum ceva s-ar fi rotit, a început să se audă 
de sub peretele de aluminiu din cuşcă. 

— Se deschide, Aldous! Eram sigură, am avut dreptate! a 
exclamat Corina. 

De cum s-a deschis puţin uşa, Aldous a introdus lanterna în 
fantă şi a privit în interior. Lumina a lunecat peste câteva 
obiecte, pe care nu le putea identifica din cuşcă. A aşteptat să 
crească deschiderea şi a intrat în criptă. Corina l-a urmat. 
înăuntru era foarte întuneric. Numai micul fascicul de lumină al 
lanternei le îngăduia să distingă câteva mese de chirurgie, 
reflectoare mari, dulapuri cu instrumentar chirurgical, mese cu 
materiale de laborator, aparatură de anestezie, dulăpioare cu 
medicamente, cuiere cu pijamale şi halate medicale. Totul părea 
curat şi îngrijit, ca şi cum erau într-o sală de operaţii funcţională. 
În spate, era o masă de scris cu o lampă din cristal verde. Pe ea 
se găseau numeroase documente. Alături, câteva biblioteci cu o 
mulţime de cărti ştiinţifice şi medicale căptuşeau peretele. 
Aldous a trecut lumina lanternei peste masă. Un dosar gros 
părea să conţină alte documente. 

— Ce poate fi asta? 

Corina Frediani a deschis dosarul şi l-a răsfoit. 

— Cred că-s rapoarte ştiinţifice despre unele experimente 
făcute de doctoriţa Hart, l-a lămurit Corina, după ce le-a aruncat 


o privire. 

— Dosarul ăsta îl luăm cu noi. Să vedem ce mai e pe aici, a 
adăugat Aldous, răscolind prin celelalte documente. 

— Nu mai avem vreme, Aldous. Cimpanzeul nu mai are mult 
şi se va trezi. l-am injectat doar doza de tratament imediat, iar 
efectul ei ţine doar ceva mai mult de zece minute. 

— Doar o clipă, vreau să-mi fac o idee cât mai corectă 
despre acest loc. 

O uşă se deschidea spre un soi de cameră frigorifică mare, 
asemenea celor pe care Aldous le văzuse în morgile institutelor 
legale. A deschis un compartiment metalic şi l-a închis pe loc, 
instinctiv, îngrozit de ceea ce văzuse. În interiorul acestuia era 
un bărbat mort, cu craniul deschis şi gol. 


Legenda ascunsă 
13 


În exteriorul Catedralei virtuale Saint Patrick, doi tineri 
îmbrăcaţi în cavaleri negrii îi aşteptau cu spadele în poziţie de 
luptă. Carol a fost prima care i-a zărit, când să iasă, şi a ştiut 
imediat cine erau. 

— Intruşii ne-au ajuns din urmă! a strigat. 

Beth şi Nicholas au crezut că prietena lor glumea, dar auzind 
glasul unuia din ei, au pus mâna pe spade şi s-au pus în gardă. 

— V-am fi ajuns mai demult din urmă, dacă ni s-ar fi dat 
ordin, a spus cel care părea mai îndrăzneţ. 

— Cine v-a dat ordin să veniţi aici şi ce vreţi de la noi? a 
întrebat Carol, luând iniţiativa dialogului cu nou-sosiţii. 

Ea ştia că aceia care încercaseră să intre în sistemul jocului 
cu enigme fără sfârşit erau hackerii şi chiar dacă încă nu ştia 
cum, în clipa aceea nu se îndoia că intruşii izbutiseră. Dar 
Nicholas şi Beth erau atât de buimăciţi de întâlnire, că nu ştiau 
ce să spună. 

— Tu eşti Carol Ramsey, adevărat? Te felicităm, ai făcut o 
treabă bună. Aproape că nu ne-ai lăsat să vă urmărim jocul, dar 
după cum vezi, n-a fost decât o chestiune de timp să-ţi mânărim 
dispozitivele de securitate. 

— Acum noi vom dicta ce-i de făcut, a zis celalalt. Va fi mai 


amuzant. Beth a înaintat câţiva paşi. 

— Nu ştim cine sunteţi, nici ce urmăriţi, dar înainte de a 
hotărî ce putem şi ce nu putem în acest joc, va trebui să ne luaţi 
spadele, şi vă asigur că ştim să luptăm, a spus cu un aer de 
bravadă. 

— Mi se pare că trebuie să-ţi scoatem fumurile astea eroice 
din cap, a spus Phiber, râzând. 

— Mai bine plecaţi şi lăsaţi-ne în pace! a strigat Nicholas, 
venind lângă Beth. 

Carol a rămas în spate, ca împietrită. Dar nici Nicholas, nici 
Beth nu şi-au dat seama de asta. 

— O, da, desigur, NK! Vă lăsăm în pace de cum ne daţi ceea 
ce vrem. E adevărat, Dennis? 

— Da, noi ne ţinem mereu de cuvânt. Daţi-ne Manuscrisul 
minunilor din cosmos şi vă lăsăm să vă vedeţi de jocul asta 
stupid. 

— Cartea asta e a noastră. Noi am găsit-o. 

— Te înşeli, BH. Manuscrisul aparţine unui bărbat foarte 
puternic, care vrea sa recapete ceea ce i-aţi luat cu ajutorul 
enigmelor şi ghicitorilor voastre. 

— Şi ce-o să se întâmple dacă refuzăm să vi-l dăm? a 
întrebat Beth, încercând să câştige timp. 

— Atunci, va trebui să punem capăt vieţii voastre virtuale din 
acest joc, a spus Dennis. 

Vocea lui Carol s-a auzit din nou. 

— Nu vă mai rămâne decât să-i înfruntaţi, a spus cu o 
strângere de inimă. 

— De acord, Carol. Sper să ne revedem cu bine, a răspuns 
Nicholas. 

— La revedere, Carol, nu-ţi face griji pentru noi, a adăugat 
Beth, convinsă că aveau să-şi învingă adversarii. 

— Hai să ne terminăm treaba, Phiber. Eu mă ocup de fată, la 
ea e spada cavalerului. 

— Bine, Dennis, dar să ne grăbim. Mă plictisesc jocurile pen- 
tru copii. 

Cavalerii negri s-au lansat în atac împotriva personajelor 
virtuale ale lui Nicholas şi Beth cu furia unor gladiatori romani. 
Dădeau lovituri curajoase şi rapide, iar Nicholas şi Beth nu 
puteau decât să se ferească de ele şi să le pareze. Işi mişcau 
mâinile pe joystickuri cu îndemânare, dar intruşii îşi mânuiau 


spadele ca nişte adevăraţi cavaleri medievali. Nu încăpea nici o 
îndoială, cunoşteau foarte bine trucurile jocului şi, cu fiecare 
lovitură de spadă, mai ciunteau un pic din viaţa personajelor 
virtuale ale lui Nicholas şi Beth. Mai ales din cea a lui Nicholas, a 
cărui spada n-avea forţa celei din mâna lui Beth, care fusese a 
cavalerului. 

— Foloseşte butoanele de control R şi L, ca să-ţi faci 
loviturile mai eficiente, NK. 

Sfatul lui Beth l-a ajutat pe Nicholas să se ferească de 
adversar, care l-ar fi putut lichida în câteva minute, dar a 
început să se simtă slăbit. Nivelul de viaţă îi scădea îngrijorător 
şi nu ştia cum să-l menţină ridicat. 

— Nu-i pot veni de hac, BH, sunt sfârşit! a strigat Nicholas. 

— Rezistă, NK! Nu ne putem permite să-i lăsăm să pună 
mâna pe manuscris, a strigat Beth, dându-i adversarului său un 
şir de lovituri rapide, în urma cărora a izbutit să-l înghesuie în 
porticul din faţa catedralei. 

— Îmi pare rău, BH, nivelul meu de viaţă se sfârşeşte. Măcar 
tu să poţi continua, a bâiguit Nicholas. 

Hohotele de râs ale lui Dennis au răsunat pe toată 5t" 
Avenue. 

— Te crezi foarte curajoasă, nu-i aşa, BH? a întrebat, după ce 
a evitat o lovitură mortală a fetei. 

—  Îndeajuns de curajoasă ca să vă vin de hac ţie şi 
prietenului tău. 

— Spada ta nu rezistă în faţa noastră. Noi nu facem parte din 
joc. Suntem... 

Dar chiar atunci s-a petrecut ceva, ceva care a şters de pe 
ecrane trupurile virtuale ale cavalerilor negri, ca şi cum s-ar fi 
mistuit în aer. 

Nicholas s-a prăbuşit, epuizat, în faţa scării care pornea din 
porticul catedralei. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o pe Beth. 

— Habar n-am, NK. l-a înghiţit pământul. 

— Îşi bat joc de noi, BH. O să revină când ne-o fi lumea mai 
dragă şi or să ne lichideze. De data asta, suntem pierduţi, sunt 
sigur. 

— Nu, NK, nu se vor mai întoarce niciodată, a zis Carol, 
căpătându-şi glasul şi capacitatea de mişcare. 

Dar Nicholas nu era convins că prietena lor avea dreptate. 


— De ce nu ne-ai ajutat, Carol? Ai spus că ai s-o faci la 
nevoie, a iscodit-o, neputând să-şi ascundă supărarea. 

Era aproape mort şi se simţea umilit de hackerii care 
intraseră în joc. 

— N-am luptat cu spada împotriva lor fiindcă n-ar fi servit la 
nimic. 

— Ce vrei să zici? a întrebat-o Beth, după ce şi-a tras 
sufletul. 

— Cavalerii negri erau invincibili, ne-ar fi venit la toţi de hac, 
iar eu n-aş fi putut evita asta. Nu numai că au manipulat softul 
jocului virtual, ca să intre în el, ci şi-au proiectat şi propriile 
personaje, fără să se teamă pentru nivelul lor de viaţă. 

— Vrei sa spui că puteau lupta cât voiau? 

— Loviturile spadelor voastre nu le făceau nici un rău. Nici a 
mea nu i-ar fi rănit. De aceea trebuia să luptăm cu ei cu propriile 
lor arme. 


Pe când voi luptaţi, eu am încercat să repar dispozitivele de 
securitate, înainte ca nivelurile voastre de viaţă să atingă 
punctul zero. 

— Ai schimbat codurile de protecţie? a întrebat Nicholas, 
ceva mai curajos. 

— Pai, sistemul dispune de un program inteligent pentru 
corectarea automată a oricărei erori ori agresiuni din exterior, 
dar era nevoie ca eu să-l avertizez de intrarea hackerilor în joc. 

— Şi cum ai făcut asta? Nici nu te-ai mişcat din portal, a 
insistat Nicholas. 

— Îmi pare rău, NK, dar există întrebări la care nu pot să-ţi 
răspund. Nu-s programată pentru aşa ceva. 

— Şi eu care credeam că până la urmă aveam să-i biruim pe 
intruşi cu spada cavalerului din Manhattan, s-a plâns Beth. 

— Dar ai luptat asemenea lui, BH, a spus Nicholas. 

— Îţi mulţumesc, NK, eşti o bomboană. Şi tu te-ai luptat ca 
un leu. 

— Dacă sunteţi gata, trebuie să continuăm, mai avem încă 
mult de mers. 

— Eu sunt gata, a zis Beth. 

— Atunci, să trecem strada. Monumentul lui Atlas e vizavi şi 
în spatele lui sunt giganţii înalţi din piatră de la Rockefeller 
Center, le-a spus Nicholas. 


Când au trecut strada, şi-au recăpătat hainele de astronauți 
aspiranţi de la ŞETA, ca şi cum s-ar fi întors dintr-o lungă 
călătorie în trecut şi ar fi străbătut o dimensiune invizibilă care îi 
restituia acum epocii în care trăiau. 


Provocarea şerpilor 
13 


Studiourile de televiziune ale NBC erau instalate într-unul din 
turnurile de la Rockefeller Center. Susan Gallagher şi Walter 
Stuck au coborât la braseria din piaţa publică, fără ca magnatul 
să-şi închipuie că, tocmai atunci, copiii care căutau Esenţa 
marelui Mister erau la câţiva paşi de el, în reproducerea virtuală 
a statuii lui Atlas, ce străjuia una dintre intrările în giganticul 
complex arhitectonic. Susan Gallagher era mulţumită de roadele 
pregătirii unui viitor interviu cu Walter şi toată echipa emisiunii 
se arătase încântată de el, când îl cunoscuse. Încă nu ştiau că 
iubirea pasională pe care o simţea pentru invitatul ei făcea din 
Susan femeia cea mai fericită de pe Pământ. Dar Walter Stuck 
nu părea mulţumit de întâlnire. Părea dus, neliniştit, pierdut într- 
un hăţiş de gânduri pe care Susan Gallagher nu i le putea ghici. 
Walter tocmai îşi luase pilulele contra migrenei, împreună cu un 
biscuit şi o cafea cu lapte, dar chiar şi aşa, în privirea lui imensă 
era ceva ce Susan nu observase până atunci: o umbră, nişte 
tenebre pe care nu le putuse provoca decât o suferinţă 
profundă. 

— Dacă vrei, putem să lăsăm opera pentru altădată, i-a 
propus, luându-i mâna sprijinită pe masa din braserie. 

Walter Stuck a fost tentat să spună că da, aveau să meargă 
în altă zi la operă, ca să savureze un mare spectacol muzical. Pe 
el îl pasionase întotdeauna opera, dar acum avea chestiuni mai 
importante de care să se ocupe şi la care să se gândească. 
Totuşi, nu voia s-o dezamăgească pe Susan. Îi promisese de 
multe zile o noapte de neuitat la Lincoln Center. În plus, şi-a 
spus, Benson se ocupa deja de toate, iar dacă Aldous Fowler 
dispărea în adâncul întunecat al criptei, el nu putea să aibă un 
alibi mai bun decât acela că-şi petrecuse întreaga noapte la 
opera, chiar în compania surorii acestuia. 


„Monştrii minții“ 
14 


Peretele cuştii s-a închis, înainte ca Aldous Fowler şi Corina 
Frediani să poată ieşi din criptă. Nici unul din ei n-auzise 
zgomotul acelui lucru care începuse iar să se rotească. Corina 
era îngrozită. Avea senzaţia că fusese îngropată de vie. 

— Ce s-a întâmplat, Aldous? Cum s-a putut închide peretele? 
a întrebat, înspăimântată. 

— Linişteşte-te, e foarte posibil ca uşa să aiba un ceas care 
activează mecanismul de închidere, după un anumit timp. 

Dar Aldous ştia că se întâmplase ceva pe când ei erau în 
fundul acelei săli întunecoase, ceva ce ei nu putuseră să 
prevadă, dar care, cu siguranţă, fusese provocat de cel ce nu 
voia ca experimentele secrete ale doctoriţei Hart de la Centrul 
Grosling să devină publice. 

— Mi-e frică... spune-mi cum vom ieşi de aici? a întrebat 
Corina, în pragul unui atac de panică. 

Aldous Fowler şi-a scos mobilul din buzunarul de la spate al 
blugilor, dar telefonul n-avea semnal. 

— Ecranul mobilului îţi poate servi de lanterna, aşa că 
încearcă să dai pe aici pe undeva de o zonă cu semnal, iar eu 
am să caut butonul care deschide uşa. Poate că nu-i departe de 
aici, a zis, proiectând lumina lanternei pe zid. 

— Nu mă pot mişca, Aldous, sunt foarte speriată. 

— Şi mie mi-e frică. Mereu mi-a fost frică de întuneric, aşa că 
vreau să ies din gaura asta înainte ca lumina lanternei să se 
stingă. Ar fi deci mai bine să faci ce-ţi spun, telefonul e singura 
noastră şansă de a ieşi de aici, dacă nu găsesc blestematul ăla 
de buton. 

Corina s-a mişcat în bezna din criptă, urmărind semnalul 
telefonului şi fără să se îndepărteze prea mult de Aldous. N-a 
găsit nicăieri o conexiune cu operatorul de telefonie al lui Aldous 
ori cu al ei. Atunci, a simţit un curent de aer uşor, care părea să 
vină de undeva. 

— Ai simţit un curent de aer, Aldous? 

Detectivul a răsucit lanterna şi i-a luminat faţa. Apoi a lăsat 


în jos fasciculul de lumină, ca să n-o orbească. 

— Da, am simţit ceva, de parcă aerul mi s-ar fi mişcat în 
jurul feţei, a răspuns, plin de speranţă. 

Era posibil să mai esxiste o ieşire din criptă, necunoscută lor. 

S-a apropiat de Corina şi a mişcat lumina lanternei pe tavan. 
Imediat, curentul de aer a devenit mai puternic, iar la ei a ajuns 
vuietul îndepărtat al unui motor în funcţiune. 

— Sunt conductele de ventilaţie, a constatat, menţinând 
fasciculul de lumină pe una dintre sitele mici ce se vedeau pe 
tavan. 

Corina a fost străfulgerată de o presimţire rea. A făcut câţiva 
paşi înainte şi a ajuns sub sita de ventilaţie. In loc să lase să 
treacă aer proaspăt, sitele îl absorbeau pe cel existent, printr-un 
curent ascendent, ca un aspirator puternic. 

— Aerul se mişcă în sens contrar celui în care, în mod 
normal, se introduce oxigen într-o incintă ermetic închisă ca 
asta. Cineva încearcă să ne omoare prin asfixiere, Aldous! 
Foarte curând, aici va fi vid şi nu vom mai putea respira! Vom 
muri aici, în criptă, şi nimeni n-are să ne găsească vreodată! a 
spus printre sughiţuri de plâns. 

Aldous s-a apropiat de ea şi a îmbrăţişat-o. 

— N-o să murim aici, auzi? O să căutăm ieşirea până la 
ultima gură de aer. Aşa că ascultă-mă bine şi fă exact ce-ţi 
spun, de acord? 

Corina a încuviinţat şi, cu inima cât un purice, şi-a trecut 
mânecile scurtei de piele peste ochi, ca să-şi şteargă lacrimile. 

— M-am gândit că doctorita Hart nu intra în criptă prin 
cuşcă, ci prin altă parte. Pe aici erau aduse, probabil, persoanele 
răpite, pe care ea făcea experimente. Dar Katie Hart intra cu 
siguranţă prin alt loc, pe alta uşă de acces, direct din biroul ei 
ori din alt loc al centrului, unde avea acces personal. Aşa că o să 
căutăm orice s-ar putea deschide de aici, de jos. 

— Şi dacă nu reuşim? 

— Atunci, am să te iau în braţe şi ai să visezi veşnic alături 
de un strain ca mine până când cineva are să ne găsească. 
Domnişoara locotenent Taylor ştia că urma să venim aici, a spus 
Aldous cu umor, făcând-o pe Corina Frediani să zâmbească. 
Acum ia lanterna şi controlează toată zona din dreapta; eu am 
să folosesc mobilul, şi am să caut în stânga. 

Cu geanta pe umăr, Corina Frediani încerca să-şi 


stăpânească tremurul mâinilor. Spre deosebire de lumina slabă 
a mobilului, lanterna micuță a lui Aldous îi permitea să vadă nu 
numai pe unde umbla, ci şi să cerceteze detaliile peretelui şi 
obiectelor din faţa ei. 

— Încearcă să mişti din loc tot ce găseşti lângă perete, a 
sfătuit-o Aldous din celălalt capăt al criptei. 

Dar Corina abia putea să-şi mişte picioarele. A trecut pe 
lângă bibliotecile sălii de operaţie şi a răscolit instrumentele fără 
nici un chef. | se părea imposibil să găsească acolo vreun 
mecanism cu resort, care să-i redea viaţa. Lângă una dintre 
biblioteci, era o uşă închisă, pe care a deschis-o şi a luminat 
interiorul încăperii vecine. La început, n-a văzut nimic, ca şi cum 
sala cea nouă era goală. Dar, brusc, a tras un ţipat disperat, 
care l-a făcut pe Aldous să vină lângă ea, împiedicându-se de tot 
ce întâlnea în cale. 

N-a fost nevoie s-o întrebe pe Corina ce se întâmplase. 
Rămăsese paralizată, luminând cu lanterna găvanele goale ale 
unei duzini de hârci îngrămădite într-un colţ. Aldous a tras-o de 
acolo. Imaginea era de groază: craniile erau deschise, ca nişte 
gâvane făcute din oase, cărora li se luaseră capacele şi fuseseră 
îngrămădite unele lângă altele. Mai încolo, clasificate pe tipuri 
de oase, stăteau resturile scheletelor. Aldous Fowler a calculat 
că în cripta secretă muriseră cel puţin 50 de persoane. 

Zgomotul unor biblioteci care cădeau la pământ i-a atras 
atenţia. Corina părea să fi înnebunit. Arunca tot ce era în jurul 
ei: flacoane cu ser, instrumente chirurgicale, materiale de 
laborator, medicamente, cărţi. Abătut cum era, Aldous n-a oprit- 
o. Dacă tot urmau să moară acolo, măcar s-o facă luptând 
împotriva  ororii, distrugând tot ce fusese folosit la 
experimentele cu fiinţe umane. Totul era atât de diabolic şi 
macabru, că pentru moment ajunsese să creadă că, deschizând 
cripta, deschiseseră, de fapt, una dintre uşile iadului. Dar, brusc, 
au auzit un scrâşnet, iar după aceea o bibliotecă s-a cutremurat. 
Aldous a împins-o şi a observat că ea se deplasa spre interiorul 
zidului. Apoi i s-a părut că vedea o lumină care ardea în mijlocul 
beznei şi s-a întrebat dacă nu cumva inainta, pe neştiute, în 
lungul tunel al morții. 


Legenda ascunsă 


14 


Miticul Atlas se afla la intrarea în Internacional 

Building, în faţa Catedralei Saint Patrick, aşa cum spusese 

Nicholas. Era sculptura în bronz a unui Titan cu genunchii 

îndoiţi şi braţele întinse, care ţinea în spatele său musculos o 

sferă mare, pe care erau marcate semnele zodiacului. În spatele 

lui, se înălța giganticul complex arhitectonic din piatră 
Rockefeller Center. 

— Să mergem să vedem grădinile, acolo trebuie să fie şi cei 
doi tineri care reflectă propria noastră imagine, a spus Beth, 
după ce au traversat 5 Avenue. 

— Staţi niţel, lângă piedestalul lui Atlas e o nouă tăbliță de 
lemn, a spus Nicholas. 

S-a apropiat, a luat-o şi a privit-o indiferent. 

Nicholas încă nu ştia că semnele scrijelite pe tăbliţele de 
lemn aveau un înţeles, dar nici nu-şi făcea vreo grijă din pricina 
lor. In acel moment, era tot atât de intrigat ca şi Beth să afle 
cine puteau fi tinerii care le reflectau imaginea în grădinile de la 
Rockefeller Center. El şi Beth cunoşteau bine complexul de 
edificii gigantice, căci iarnă de iarnă veneau în Lower Plaza să 
patineze pe pista de gheaţă ce se amenaja pe marea terasă în 
aer liber, unde se instala de Crăciun cel mai mare brad luminat 
din tot New Yorkul. Totuşi, n-aveau nici cea mai mică idee la ce 
tineri curajoşi se referea enigma. 

— Veniţi, să intrăm pe aici, i-a chemat Beth, ajungând în 
grădinile flancate de Maison de France şi British Empire 
Building. 

Grădinile de la Rockefeller Center alcătuiau un coridor lung, 
din plante cu frunze mari, presărate printre bambuşi şi flori 
tropicale, care creşteau pe malurile unei salbe de fântâni şi 
bazine împodobite cu sculpturile unor naiade ce călăreau nişte 
delfini. 

— Niciodată n-am observat sculpturile acestor copii care se 
joacă printre plante, a spus Nicholas, privind într-unul dintre 
bazine, ca să vadă dacă imaginea i se oglindea în apă. Dar 
mişcarea apei, provocată de şuvoiul care izvora din gura mare a 
unui peşte, nu i-a permis să observe decât suprafaţa agitată. 

— Crezi că enigma se referă la aceşti copii, NK? 

— Nu, nu cred, în bazin nu se reflectă imaginea noastră, iar 


copiii ăştia nu seamănă deloc cu noi. Nu-i adevărat, Carol? a 
întrebat Nicholas. 

— Vă înşelaţi. Sculpturile pe care le vedeţi nu-s copii, ci 
naiade, femei frumoase despre care mitologia greacă spunea că 
locuiau în fântâni, puțuri, izvoare şi râuri. Cum e cu putinţă ca, 
deşi veniţi să patinaţi în Lower Plaza, să nu înţelegeţi enigma? s- 
a mirat Carol, fără să răspundă la întrebarea lui Nicholas. 

— Uite ce-i, Carol, eu cred că aşa ceva e normal, fiindcă 
aproape niciodată nu vedem ceea ce privim, s-a gândit Beth, 
privind pentru prima oară bazinele şi grădinile minunate de la 
Rockefeller Center. 

— Atunci, va trebui să învăţaţi să priviţi altfel tot ce vă 
înconjoară. Numai aşa veţi descoperi ceea ce alţii n-au să 
ajungă niciodată să vadă, a spus Carol. 

Nicholas s-a dus până la intrarea în Lower Plaza, iar în 
capătul grădinilor a văzut ceva ce nu observase niciodată. 

— Nu pot să cred! a exclamat, entuziasmat. 

Beth şi-a deplasat personajul virtual pe ecran până lângă 
Nicholas. In faţa lor stăteau sculpturile a doi tineri aidoma lor, 
care se sprijineau de nişte plante exotice. 

— Oare chiar suntem noi cu adevărat, NK? a întrebat Beth, 
uimită să se vadă imortalizată într-o sculptură pe care n-o mai 
văzuse niciodată, cu toate că venea des în Lower Plaza. 

Carol tăcea lângă ei. 

— Mă tem că da. Dar nu-s sigur că aceste sculpturi se află cu 
adevărat la Rockefeller Center. E posibil să fie din nou doar un 
efect al jocului cu enigme fără sfârşit. 

— Poate că există o cale de a verifica acest lucru, a zis Beth. 

— Nu te-oi fi gândind să te duci acum până acolo, BH? 

— Nu, ci la ceva mai simplu, cum e căutarea de imagini pe 
Google. 

— De acord, să ieşim niţel din joc. Te deranjează dacă ne 
aştepţi aici, Carol? l-a întrebat Nicholas pe personajul virtual 
care îi însoțea. 

— Nu, deloc. Cred ca enigma e importantă pentru voi şi că 
trebuie să vă risipiţi orice îndoială aţi mai avea despre ea. Eu 
am să aştept să vă întoarceţi, controlând dispozitivele de 
securitate ale sistemului. Nu mi-ar plăcea să vad iar hackeri pe- 
aici. 

Nicholas şi Beth au închis programele jocului pe 


calculatoarele lor şi au activat pagina de căutare Google pe 
internet. 

— Cum e cu putinţă să fim noi, BH? Dacă aceste sculpturi 
sunt reale, trebuie să fi fost puse acolo cu mulţi ani înainte de 
naşterea noastră, a comentat Nicholas, dând spre căutare 
sintagma „Rockefeller Center". 

— Asta ar fi imposibil, inexplicabil. Nici eu nu pot să înţeleg. 

— Acum chiar că înfruntăm o adevărată enigmă, BH. În plus, 
n-am mai văzut niciodată aceste sculpturi în Lower Plaza. 

— Nici eu, dar asta nu mă surprinde atât de mult, fiindcă 
niciodată nu m-am uitat la asemenea lucruri. 

— Ai deja imagini din Rockefeller Center pe ecran? 

— Da, NK. Dar sunt peste 20 000 de fotografii. 

— Trebuie să avem un pic de răbdare. 

Au început să deschidă paginile web cu pista de gheaţa din 
Lower Plaza ori cu clădiri înalte văzute din toate poziţiile ima- 
ginabile. Erau inclusiv fotografii cu Atlas şi cu faţada Catedralei 
Saint Patrick din faţa lui. Dar nici urmă de sculpturile tinerilor 
curajoşi care le reflectau propria imagine. In sfârşit, între 
paginile opt şi nouă au dat de două fotografii exacte şi reale ale 
sculpturilor pe care ei abia le văzuseră în jocul enigmelor fără 
sfârşit. Nicholas şi Beth au amuţit de uimire. 

— Suntem noi, NK! Chiar noi suntem! a exclamat Beth, până 
la urmă. 

— Eşti superbă, BH! 

— Mă rog, eu cred că-mi lipsesc ceva straie. 

— E o operă de artă, nu trebuie să dai importanţă acestui 
fapt. Îţi dai seama, BH, ce-ar spune la şcoală dacă ar şti? 

— Prefer să nu-mi închipui. Dar cum de nu ne-a recunoscut 
nimeni niciodată, NK? 

— Carol a spus: nimeni nu ştie să vadă ceea ce priveşte. 

— Atunci, mai bine să păstrăm în continuare secretul. Nu ştiu 
ce-ar crede mama dacă m-ar vedea în sculptura asta pe 
jumătate dezbrăcată. 

— E posibil să vadă doar sculptura unei tinere superbe. 

— Eşti un linguşitor incorigibil, NK. Haide, să ne întoarcem la 
joc. Carol va trebui să ne spună ce susţine legenda ascunsă a 
New Yorkului despre aceşti tineri, care ne reflectă propria 
imagine. 

În câteva secunde erau iar împreună cu Carol în jocul virtual, 


în faţa sculpturilor care îi reprezentau pe cei doi tineri din Lower 
Plaza. 

— V-aţi lămurit îndoielile? a întrebat Carol. 

— În parte, da, Carol. Dar nici Nicholas, nici eu nu putem 
înţelege cum au căpătat sculpturile chipurile noastre, înainte 
chiar de a ne fi născut. 

— Nu înţelegem nici ce semnificaţie au aceste sculpturi, nici 
de ce au fost instalate aici, a adăugat Nicholas. 

— Veţi înţelege foarte curând, dar înainte de asta, să 
coborâm pe terasa din Lower Plaza. Mai e o sculptură pe care 
mi-ar plăcea să v-o arat. 

La sculpturile celor doi tineri duceau câteva scări. Le-au 
coborât şi au ajuns în inima pieţei. Sus, o mulţime de steaguri 
ale tuturor statelor lumii fluturau în vânt ca şi cum toate s-ar fi 
unit în vederea ocrotirii acelui spaţiu de orice duşman posibil. 
Dar acolo nu erau Umbre, nici arcaşi, nici războinici negri, ca să- 
i poată ataca. Doar o sculptură mare, ca din aurul cel mai pur, 
ce părea să plutească deasupra fântânii din fundul pieţei. 

— Sculptura asta am văzut-o de multe ori. E Prometeu, un 
titan din mitologia greacă. Toată lumea îl cunoaşte în New York 
City, a spus Beth. 

— Da, în New York City, toţi cunosc Rockefeller Center, dar 
nimeni nu ştie de ce-i înconjurat de atâtea simboluri mitologice. 
Majoritatea oamenilor cred că aici există doar un mare centru 
de afaceri şi o piaţă minunată, cu braserii primitoare. Dacă i-ar 
vizita edificiile, ar vedea nenumărate basoreliefuri şi fresce 
splendide, pe holuri, la intrări şi pe faţade, deşi foarte puţini le- 
ar pătrunde adevăratul înţeles. Şi totuşi, aici apar reprezentate 
marile principii care guvernează lumea, începând cu alegoria 
înţelepciunii, de la intrarea în General Electric Building, ori 
triumful rasei umane, din holul interior, şi terminând cu 
sculptura aurită a lui Prometeu, opera lui Paul Manship, care 
arată cum a dăruit acesta focul oamenilor şi cum s-a născut 
capacitatea lor de a înţelege şi stăpâni natura. Sau cum a 
început Esenţa marelui Mister. 

— Cum a început Esenţa marelui Mister? 

— Focul a fost prima mare descoperire a oamenilor. Din acel 
moment, ceva s-a schimbat în mintea lor, care a evoluat fără 
răgaz în decursul timpului. Esenţa marelui Mister are mare 
legătură cu faptul acesta. 


— Şi sculpturile noastre ce reprezintă, Carol? a întrebat 
Nicholas. 

— Tinerii sunt întotdeauna simbolul viitorului, iluziei, 
speranţei. 

— Dar de ce ne înfăţişează aceste sculpturi chiar pe noi? 
Trebuie să aflam neapărat. Eu n-am să mai am somn până nu 
primesc răspuns la această întrebare, a spus Beth cam 
înfricoşată. 

— Poate pentru că imaginea voastră e şi aceea a altor tineri 
din alte epoci. Dar legenda susţine că nu acesta a fost 
principalul motiv. 

— Povesteşte-ne legenda ascunsă a acestui loc, Carol! Pun 
pariu că e şi mai interesantă decât celelalte. La urma urmelor, şi 
eu, şi Beth facem parte din ea, a zis Nicholas. 

— Istoria spune că Rockefeller Center a fost construit de John 
Davidson Rockefeller Jr. în anii '30 ai secolului trecut, deşi unele 
din actualele edificii n-au fost terminate decât mulţi ani mai 
târziu. Pe lângă faptul că era un om de afaceri priceput, 
moştenitorul marelui imperiu al petrolului, fondat de tatăl său, 
John Davidson Rockefeller Jr. era şi un mare iubitor al ştiinţelor 
şi artelor, al căror important mecena newyorkez a devenit încă 
de tânăr. Cunoscător al tuturor mediilor influente pe plan social 
şi politic, el a vrut să facă din Rockefeller Center un loc legendar 
şi modern, în ale cărui decoraţiuni exterioare să coexiste 
practicul şi mitologicul, fără alt scop decât cel pur artistic. 
Legenda spune, totuşi, că John Davidson Rockefeller Jr. a 
cunoscut câţiva savanţi din societatea Ooroburos şi că, prin 
intermediul lor, a aflat unele mistere ale universului. De aceea, 
s-a hotărât să-şi transforme marele proiect arhitectonic într-un 
soi de templu profan, care să exprime simbolic strădaniile fiinţei 
umane de a atinge înţelepeciunea. Unul dintre aceste simboluri 
e Prometeul din Lower Plaza, care ţine în mâna dreaptă flacăra 
cunoaşterii. 

— Vrei să zici Esenţa marelui Mister? a întrebat Nicholas, ca 
să fie limpede. 

— Da, NK, chiar Esenţa marelui Mister pe care voi o căutaţi 
acum. De aceea, apăreţi reprezentaţi în sculpturile celor doi 
tineri, chiar înainte de a vă fi născut. Societatea Ouroburos ştia 
că acest moment avea să sosească şi că voi veţi putea intra pe 
viitor în posesia acestei Esenţe a marelui Mister. 


— Dar cum au putut să ştie ce avea să fie în viitor? a 
întrebat Beth. 

— Aceasta e una dintre minunile pe care le oferă Esenţa 
marelui Mister. 

— Şi dacă n-o vom găsi? a vrut să ştie Nicholas. 

— Dacă n-o veţi găsi, legenda ascunsă nu va mai avea nici 
un sens. 


Provocarea şerpilor 
14 


Vocea sopranei plutea deasupra grandiosului parter aurit de 
la Metropolitan Opera din Lincoln Center, în New York City. 
Dintr-o lojă laterală, Susan Gallagher asculta, emoţionată, aria 
nebuniei din Lucia di Lammermoor. În decorul marelui salon din 
castelul Ravenswood, Lucia, părăsită şi nebună, îşi cânta marele 
monolog în faţa invitaţilor la tragica petrecere de nuntă, care 
priveau stupefiaţi delirul amoros al nefericitei. 

Cucerită de splendoarea dramatică a scenei, Susan 
Gallagher simţea că făcea şi ea parte din spectacol. Mintea ei 
pătrundea suferinţa, melancolia neliniştită, nebunia pasională a 
Luciei. Ea însăşi înnebunise din iubire când era studentă şi, 
precum Lucia, îşi pierduse minţile, avusese halucinaţii, plânsese 
şi-şi dorise moartea mai mult ca orice altceva pe lume. Dar 
acum, Susan se simţea fericită alături de Walter Stuck. Putea 
simţi atingerea mâinii lui, care o ţinea pe a ei. Drama Luciei n-o 
mai tulbura. 

S-a uitat la Walter şi l-a văzut zâmbind. Oribila migrenă 
dispăruse, iar privirea lui îşi regăsise calmul care pe ea o 
reconforta atât de tare. Nu ştia că zâmbetul lui era la fel de 
prefăcut ca plânsetul deznădăjduit al sopranei, ce-şi colora aria 
în care cânta nebunia Luciei, părăsind scena cu privirea pierdută 
în culisele teatrului. Cu câteva minute mai înainte, Walter Stuck 
primise pe telefonul mobil un mesaj de la Benson, care îi 
informa că cripta se închisese la loc. Asta nu putea însemna 
decât că Aldous Fowler şi bursiera ce-l însoțea erau prinşi 
înăuntru şi aveau să moară asfixiaţi, fără îndoială. Walter Stuck 
ar fi preferat să evite acest incident neplăcut, dar nu putea 


îngădui să fie descoperite experimentele secrete ale doctoriţei 
Hart. Cineva îl trădase, iar el credea că ştia cui i se dezlegase 
limba. Benson şi Otto trebuiau să i-o taie, înainte de a fi prea 
târziu. 


„Monştrii minții“ 
15 


Mobilul domnişoarei locotenent Taylor a sunat de cinci ori 
înainte ca ea să răspundă. Când l-a auzit pe detectivul Fowler, s- 
a liniştit. 

— Alo, Aldous, unde te-ai băgat? Tocmai te-am sunat. 

— Imi pare rău, domnişoară locotenent, în cripta secretă a 
Centrului Grosling n-am avut semnal. 

— Ai intrat în criptă, Aldous? E adevărat? 

— La fel de adevărat ca zecile de cranii goale pe care le-am 
găsit acolo. Corina Frediani nu s-a înşelat: doctoriţa Hart era cea 
mai teribilă asasină în serie pe care o cunoscuse istoria. 

— Presimt că un mare cutremur are să zguduie temeliile 
oraşului, când are să se afle vestea. Unde eşti acum, Aldous? 

— Sunt împreună cu Corina în biroul doctoriţei Hart. Cineva a 
încercat să ne lase încuiaţi şi fără oxigen în criptă. Am reuşit să 
ieşim vii de acolo ca prin minune. 

— lluzionistul? 

— Cine, dacă nu el? Deschise, craniile goale pe care le-am 
găsit seamănă mult cu cele ale oamenilor de ştiinţă ucişi. 
Trebuie să obţii cât poţi de repede un mandat de percheziţie 
pentru Centrul Grosling... 

— ... Şi unul de arestare pentru directorul Brannagh. 

— Chiar asta voiam să-ţi spun, domnişoară locotenent. E 
foarte posibil ca Brannagh să fie ucigaşul în serie pe care îl 
căutăm. Acum dispunem de dovezi mai mult decât suficiente ca 
să-l acuzăm. 

— Stai acolo, Aldous, şi foloseşte-ţi arma, dacă-i nevoie. 
Mobilizez toţi agenţii FBI disponibili şi ajungem la tine în câteva 
minute. 

Biroul doctoriţei Hart era o încăpere pătrată destul de mare, 
cu baie proprie, mobilă funcţională, o mulţime de titluri şi 


diplome atârnate pe pereţi, calculator, fişiere şi două fotolii într- 
un colţ, chiar lângă biblioteca rabatabilă, din spatele căreia se 
ajungea la o scară în spirală ce cobora până la cripta secretă. 

Aldous a tras zăvorul uşii şi şi-a scos arma din toc. 

— Oamenii de la FBI vor ajunge aici în câteva minute. 
Coşmarul tău va lua sfârşit în curând, a anunţat-o pe Corina 
Frediani. 

Tânăra a ridicat privirile din dosarul pe care îl citea. 

— Mă bucur ca v-am fost de folos la ceva, deşi preferam să fi 
greşit. Mă tot gândesc la suferinţele celor ce şi-au pierdut viaţa 
sub mâinile doctoriţei Hart. Am aruncat o privire în dosar cât ai 
vorbit la telefon şi e cu adevărat înspăimântător. 

— Sper că acest dosar ne va ajuta să lămurim multe 
chestiuni. 

— Da, se pare că doctoriţa Hart şi Adam Grosling ştiau foarte 
bine ce făceau. 

— Ai spus Adam Grosling? 

— Pe prima pagina e un scurt paragraf scris de mână şi 
semnat de Adam Grosling. 

Aldous s-a apropiat şi a privit o foaie de hârtie decolorată. A 
citit-o în tăcere, ca pe a unei condamnări la moarte. 


Poate că nu există altă limită a naturii umane 
decât aceea pe care ea singură şi-o impune, ca să 
nu cedeze în faţa puternicei şi plăcutei influenţe a 
diavolului. 


— „Puternica şi plăcuta influenţă a diavolului", a repetat 
Aldous în şoaptă. 

— Ce crezi că a vrut Adam Grosling să spună? a întrebat 
Corina. 

— Exact ceea ce spune. Societatea secretă din care făcea 
parte Adam Grosling îl adora pe diavol. 

— Tocmai de aceea experimentele făcute de el şi de 
doctorita Hart au şi depăşit toate limitele imaginabile. Acest 
dosar e un raport simplu despre tot ce se leagă de programele 
lor secrete de cercetare. 

— Dar Adam Grosling era tetraplegic, complet paralizat, şi 
trăia departe de centru şi de ştiinţă, şi-a amintit Aldous Fowler. 

— Se poate, deşi, după câte am văzut în dosar, mintea lui 


continua să fie la fel de lucidă ca pe vremea când era cel mai 
admirat om de ştiinţă din New York City. El era adevăratul 
conducător al experimentelor efectuate de doctoriţa Hart. 

— Şi de ce, oare? Doctoriţa Hart era un mare om de ştiinţă. 

— N-am să ştiu sigur până n-am să cunosc complet dosarul, 
dar, din ceea ce am citit printre rânduri, cred că încercau 
împreună să transplanteze creierul unei fiinţe umane vii pe 
trupul unei fiinţe umane moarte. Şi ideea asta trebuie să fi 
plecat de la Adam Grosling. 

Pielea lui Aldous Fowler s-a făcut ca de găină. 

— De asta sunt deschise craniile din criptă? a întrebat. 

Corina Frediani era mulţumită că mai putea fi de folos. 

— Da, cred că nu încape nici o îndoială, în schimb nu-s 
sigură că au reuşit să-şi ducă experimentele la bun sfârşit. În 
pofida dezvoltării ei extraordinare, tehnologia chirurgicală 
actuală nu permite să se găsească toate conexiunile nervoase 
necesare în acest scop. Am citit mult pe această temă şi nimeni 
n-a depăşit până în zilele noastre dificultăţile pe care le pune 
transplantul cerebral în faţa neurologiei. 

— A mai încercat cineva? a întrebat Aldous. 

— Nu pe oameni, după câte se ştie. Dar unii neurochirurgi 
americani, ca Robert J. White, sunt adepţii acestui tip de 
experimente. Doctor White e apărătorul hotărât al transplantului 
de cap ori al transplantului integral de trup, aşa cum îl numeşte 
el, şi nu ascunde rezultatele pe care le-a obţinut în laborator. 
Cred că, prin anii '70, White a transplantat pentru prima oară 
capul unui mamifer pe trupul altuia. Era un macac, iar când a 
trecut efectul anesteziei, animalul era pe deplin conştient, îşi 
recuperase toate funcţiile nervoase, avea poftă de mâncare, se 
mişca şi mârâia cu aceeaşi vitalitate ca şi înainte de a fi operat. 
A murit după opt zile. Asta ştie orice neurolog şi, probabil, 
doctorul White nici nu-i singurul pasionat de această temă. De 
atunci, au trecut peste 35 de ani, aşa că-ţi poţi închipui ce 
progrese a putut face un centru de cercetări neurologice 
precum acesta pentru a obţine rezultate mai încurajatoare. 

— Dar e monstruos! 

— Imi dau seama că pentru tine aşa ceva e greu de înţeles. 
Să te gândeşti că cineva poate trăi cu creierul intact în trupul 
unei persoane moarte pare încă monstruos, oricât de mult ar 
semăna toate astea cu alte tipuri de transplanturi. 


Aldous a privit-o în ochi. 

— Ar semăna? Dar ce, tu crezi că nu este, Corina? Te poţi 
închipui pe tine trăind într-un trup străin? Ce-ai gândi, văzându- 
ţi faţa în oglindă ori privindu-ţi trupul şi văzând pe cineva care n- 
are nici în clin, nici în mânecă cu viaţa, trecutul ori amintirile 
tale? Ai putea să suporţi aşa ceva? 

— Faptul că nici eu n-aş accepta nu înseamnă că toţi savanții 
resping această posibilitate. Multe studii neurologice pun 
problema transplantului de creier ca unică soluţie pentru unele 
boli incurabile. 

— Presupun că una dintre ele este tetraplegia de care 
suferea Adam Grosling, după ce căzuse de pe cal, în urmă cu 
mai bine de douăzeci de ani. 

— De ce crezi tu că el şi doctoriţa Hart făceau experimente 
pe oameni? Lui Adam Grosling nu-i serveau la nimic progresele 
ce se puteau face cu primatele din laborator. 

— Insinuezi ceva atât de absurd ca faptul că Adam Grosling 
n-a murit cu adevărat şi că creierul lui poate să mai fie în viaţa 
într-un trup care nu-i al lui? a întrebat Aldous, vrând să-şi 
confirme propriile temeri. 

— Nu, dar nici n-aş îndrăzni să neg faptul acesta. 

Pe când vorbea, Corina Frediani răsfoia paginile dosarului, 
fără să se oprească la detalii. Până a ajuns la o pagină care i-a 
atras atenţia. 

— Priveşte aici, Aldous, i-a arătat, dar tocmai atunci au auzit 
din depărtare sunetele disperate ale sirenelor FBI. 


Legenda ascunsă 
15 


În alte împrejurări, Nicholas Kilby s-ar fi bucurat că era 
vineri. Era ziua din săptămână când, după cursuri, tatăl lui îl lua 
de la şcoală şi-l ducea la clubul de tenis din Randall's Island, 
unde lua parte la turneul lunar al membrilor acestui club. Dacă 
avea să câştige următoarea partidă, urma să joace sâmbătă 
după-amiază, iar dacă trecea şi de al doilea tur de baraj, urma 
să joace şi după-amiaza. Finalele se jucau duminica, şi tot aşa 
lună de lună, până la marea finală a clubului, care avea loc în 


weekendul anterior sărbătorii de 4 lulie. Cu un an înainte, 
Nicholas ajunsese în sferturile de finală, iar tatăl lui spera din tot 
sufletul că el va ajunge campionul noului sezon la categoria lui 
de vârstă. Îl încuraja mereu, spunându-i că avea un stil la fel de 
agresiv ca al lui John McEnroe. Dar Nicholas nu voia să joace 
tenis în acea după-amiază. Jocul enigmelor fără sfârşit îl dusese, 
împreună cu Beth, până la un impresionant Rockefeller Center 
virtual, unde găsiseră sculpturile celor doi tineri curajoşi care 
aveau aceeaşi imagine cu ei. Şi de atunci nu mai voia decât să 
continue jocul şi să descopere Esenţa marelui Mister, despre 
care vorbea legenda ascunsă a New Yorkului. Cu cât dădeau 
mai repede de ea, cu atât mai repede puteau reveni la viaţa lor 
normală, înainte de a primi formula pe mail. Era conştient că 
jocul virtual al enigmelor fără sfârşit îi prinsese, făcându-i 
dependenţi şi că nici el, nici Beth nu-şi ţinuseră promisiunea de 
a nu se lăsa dominați de acesta. Insă jocul acela era foarte 
diferit de toate celelalte de pe internet, îşi spunea, ca să nu se 
simtă vinovat. În plus, era posibil ca de ei să depindă viitorul 
omenirii, aşa cum le spusese profesorul Kenneth Kogan după ce 
introduseseră codul „scrabble" pe pagina de început a jocului. 
Enigmele fără sfârşit erau, totuşi, mult mai mult decât un joc, iar 
aventura lor virtuală devenise pentru Beth şi pentru el o parte 
din propria lor viaţă. 

A luat hotărârea definitivă după prima oră de dimineaţă. S-a 
apropiat de masa lui Beth şi i-a spus în şoaptă: 

— Poţi să ieşi un moment pe culoar? 

Beth l-a privit fără să priceapă ce-l mai apucase de data 
asta. S-a ridicat în picioare şi l-a urmat pe culoar. 

— Azi după-masă nu mă duc să joc tenis. 

— Dar o să vină tatăl tău să te ia! 

— Nici aşa nu mă duc. Trebuie să profităm de acest sfârşit 
de săptămână ca să continuăm cu jocul, nu mai poate fi mult 
până la sfârşit. 

— Jocul enigmelor e fără sfârşit, Nicholas. 

— Asta-i doar un fel de-a spune. Ceva îmi spune că suntem 
foarte aproape de Esenţa marelui Mister. 

— Al şaselea simţ? 

— Spune-i instinct, dacă vrei. 

— E ciudat... 

— Ce ţi se pare atât de ciudat? 


— Şi eu am senzaţia asta, cu cât ne apropiem de Esenţa 
marelui Mister, jocul avansează parcă mai uşor. Nu ştiu, mă simt 
mai liniştită. 

— Am dezlegat deja o grămadă de enigme şi am vizitat şase 
locuri din legenda ascunsă a New Yorkului, nu cred că poate să 
mai dureze mult. 

— Şi ce-ai să-i spui tatălui tău când are să vină? 

— Habar n-am, că mi-am scrântit o gleznă când am coborât 
scara. 

— Dacă-i spui asta, are să te ducă la spital, ca să-ţi facă o 
radiografie, şi ai să pierzi şi mai multă vreme. 

— Atunci, am să-i zic că micul dejun mi-a căzut greu la 
stomac şi că mă doare burta. 

— Tatăl tău cunoaşte asemenea trucuri, n-are să te creadă. 

— Mulţumesc pentru ajutor, Beth. Mi-ai stricat toată după- 
amiaza. 

— Nu fi prost, Nicholas! Nu trebuie decât să pierzi primele 
trei ghemuri din partidă şi apoi să te prefaci că te-ai lovit la cot 
când ai forţat serviciul. Voi, tenismenii, vă loviți mereu la cot, 
nu-i adevărat? Aşa că tatăl tău n-are să bănuiască nimic, iar în 
două ore ajungi iar acasă, în faţa jocului cu enigme fără sfârşit. 
Eu am să te aştept. 

Dar ceea ce nu i-a spus Beth lui Nicholas era că şi ea avea 
propriile-i planuri pentru începutul acelei după-amieze. 


Provocarea şerpilor 
15 


Walter Stuck a aşteptat ca Susan să adoarmă profund, 
înainte de a se întâlni cu Benson la el în birou. Intâmplările din 
noaptea aceea aveau suficientă importanţă pentru ca el să se 
simtă îngrijorat şi nervos, deşi se străduise ca Susan să nu-şi 
dea seama ce se petrecea. O previziune de-a lui dăduse greş şi 
avusese loc ceva ce nici el, nici Benson nu-şi închipuiseră 
vreodată că se putea întâmpla. Cripta secretă a Centrului de 
Cercetări Neurologice Grosling exista de peste douăzeci de ani 
şi nimeni nu aflase niciodată nici de ea, nici de experimentele 
ştiinţifice foarte avansate care se făceau în acel laborator. Doar 


defunctul Adam Grosling, doctoriţa Hart, directorul Brannagh, 
Benson şi Otto cunoşteau existenţa acestui laborator subteran. 
Nici chiar el însuşi n-o ştiuse, până nu sosise la New York City în 
urmă cu câteva luni, exact cele scurse de la moartea lui Adam 
Grosling. De aceea, era convins că singurul care putea să-i fi 
pomenit lui Aldous Fowler de cripta secretă era directorul 
Brannagh. Amândoi vorbiseră adesea în ultimele zile, iar 
Brannagh era, fără nici o urmă de îndoială, trădătorul. Benson 
avusese din nou dreptate; sau, mai bine zis, avea întotdeauna 
dreptate. Şi tocmai de aceea, ritualul morţii unui sperjur fusese 
încă o dată adus la îndeplinire. 

— Trăim un moment delicat, Benson, a spus Walter Stuck, 
stând cu picioarele pe masa din biroul său şi făcând jonglerii cu 
o havană lungă şi subţire, pe care o ţinea între degete. 

Benson stătea în faţa lui. N 

— Nu cred să fie ceva iremediabil. In plus, aş îndrăzni chiar 
să spun că tot ce s-a întâmplat ne poate fi destul de util. 

— Explică-mi, te rog, Benson. 

— Scuzaţi-mă, domnule Stuck. Vreau să spun că, dacă au 
găsit cadavrele rămase după experimentele secrete în cripta de 
la Centrul Grosling, cei de la FBI au să creadă că doctoriţa Hart 
şi ceilalţi savanţi de la Universitatea Cornell au fost asasinați 
pentru a fi răzbunate crimele împotriva umanităţii pe care ei 
înşişi le-au comis în cursul anilor. Şi sunt sigur că, atunci când 
are să se afle ce fel de cercetări făceau ei în acest laborator 
secret, mulţi cetăţeni americani au să se bucure că cineva i-a 
lichidat şi pe ei, făcându-şi dreptate de unul singur. E posibil 
chiar să-l considere pe acest cineva un erou anonim, un fel de 
înger răzbunător care a executat sumar pedepse cu moartea 
meritate, dacă ţinem seama de mulţimea de inocenți care şi-au 
pierdut viaţa în mâinile acelor savanţi. 

Walter Stuck îşi aprinsese havana şi sufla pe gura nori deşi 
de fum. 

— Din această perspectivă, Benson, ar fi limpede că ticăloşii 
sunt oamenii de ştiinţă de la Universitatea Cornell împreună cu 
doctoriţa Hart, iar noi - eroii care am răzbunat moartea atâtor 
fiinţe lipsite de apărare. Asta vrei să zici? 

— Aproximativ. Opinia publică va dori să afle mai multe 
despre acest înger răzbunător, anonimatul lui va deveni un mit 
sacru, iar el - un nou zeu, numit, venit dintr-un loc necunoscut, 


ca să salveze omenirea. Cred că a sosit momentul să dezvăluim 
lumii adevărata origine a lui. 

— Mă ocup eu de toate astea, Benson. Şi voi face în aşa fel, 
încât toţi să afle că foarte curând diavolul va fi noul zeu al 
universului. Dar acum mă tem că Aldous Fowler şi bursiera aia 
au izbutit să scape cu viaţă şi continuă să-şi bage nasurile în 
cripta de la Centrul Grosling. Dacă mai descoperă ceva, pot să 
ne distrugă definitiv planurile. 

— Va referiţi la transplanturile de creier? 

— In criptă era multă documentaţie care ne-ar putea 
compromite. 

— In orice caz, i-ar compromite pe doctoriţa Hart şi pe 
ceilalţi savanţi morţi, dar nimeni nu va putea face legătura între 
conţinutul documentelor şi dumneavoastră, domnule Stuck. FBI- 
ul va crede că experimentele secrete de la Centrul Grosling 
urmăreau să creeze un om superior, un supraom prevăzut cu un 
creier şi o minte prodigioase. Un soi de Frankenstein al 
modernităţii, care ar baga groaza în cei mai înflăcăraţi partizani 
ai ştiinţei. Dumneavoastră ne veţi scăpa de toată această 
oroare. 

Walter Stuck a lăsat fumul să iasă încet. 

— Sper că nici de data asta să nu te înşeli. 


„Monştrii minții“ 
16 


Chipul domnişoarei locotenent Taylor exprima un amestec 
confuz de satisfacţie şi mâhnire. Ori de câte ori găsea o nouă 
dovadă ce putea duce la arestarea unui asasin în serie, un 
straniu proces interior îi transforma entuziasmul iniţial într-o 
senzaţie de profundă îngrijorare, provocată de tragica moarte a 
victimelor acestuia. Această nelinişte, stimulată de urletul 
insuportabil al sirenelor, crescuse pe măsură ce se apropia de 
Centrul Grosling. Deşi avea o experienţă îndelungată, avea să 
intre într-o criptă plină cu cadavre prima oară în întreaga ei 
carieră de agent special FBI. Soluţionase importante cazuri de 
asasinate în serie şi putea intui impulsurile psihologice care 
făceau dintr-o persoană aparent normală un psihopat îngrozitor. 


Dar nu izbutea să înţeleagă ce delir înspăimântător înveninase 
mintea doctoriţei Hart, transformând-o, pentru aproape două 
decenii, în cel mai crud asasin pe care îl cunoscuse istoria 
Statelor Unite ale Americii. Domnişoara locotenent Taylor nu 
credea că doctoriţa ar fi putut ucide din iubire 

pentru Adam Grosling, cum citise Corina Frediani în însemnările 
lui Katie Hart. Ea n-ar răpi şi n-ar ucide nişte necunoscuţi, chiar 
dacă aşa ar putea salva viaţa persoanei pe care o iubea cel mai 
mult. Doctoriţa Hart trebuia să fi avut alt motiv, altă cauză, mai 
serioasă, în stare să pună în mişcare monştrii ascunşi în 
cavernele adânci ale minţii sale, aşa cum ea însăşi scrisese în 
jurnal. Şi acei monştri nu puteau fi decât cei ai insaţiabilei sale 
ambiţii ştiinţifice. In plus, doctorita Hart nu putea fi singura 
vinovată de acele crime. Trebuia s-o mai fi ajutat cineva să 
caute, să aleagă, să răpească şi să transporte victimele în criptă 
şi apoi să facă experienţe pe ele. Chiar Adam Grosling trebuie 
să-i fi dat un ajutor preţios, deşi era imobilizat la pat. Poate că el 
o ajuta la chestiunile pur ştiinţifice, la planificarea 
experimentelor şi analizarea rezultatelor, după ce ea le efectua. 
Dar adevăratul ei complice trebuia să fie directorul Brannagh, îşi 
spunea domnişoara locotenent Taylor. Brannagh era îndrăgostit 
de Katie Hart şi ar fi făcut orice i-ar fi cerut, ca să n-o 
dezamăgească. Era şi el neurolog şi o putea ajuta la unele 
experimente, pe lângă faptul că-i putea selecţiona victimele, 
pentru a-i servi de cobai. Munca murdară, răpirile şi trans- 
portarea în criptă a persoanelor alese erau probabil în seama 
câtorva delincvenţi plătiţi, bine plătiţi ca să-şi ţină gura. Da, 
directorul Brannagh ar fi făcut orice pentru Katie Hart. Ar fi 
putut chiar să ucidă, ca s-o apere, îşi spunea în sinea ei 
domnişoara locotenent Taylor, făcând ordine într-un vârtej de 
gânduri la fel de trecătoare ca şi neoanele vitrinelor care, în 
drumul ei, clipeau pe străzi. Asta putea explica totul. Chiar şi 
uciderea oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell. Era 
posibil ca şi Kenneth Kogan şi ceilalţi membri ai Fundaţiei 
Univers să fi aflat de experimentele ştiinţifice ale doctoriţei Hart, 
şi ca ea, Adam Grosling şi directorul Brannagh să fi luat 
hotărârea să-i lichideze. Dar, atunci, cine o omorâse pe doctoriţa 
Hart şi de ce? larăşi, doctoriţa Hart nu se potrivea cu teoria ei 
solidă. Moartea doctoriţei era singura verigă dintr-un lung lanţ 
de întrebări ce rămâneau mereu fără un răspuns potrivit. Deşi, 


foarte curând, directorul Brannagh va trebui să-i răspundă la 
ele. 

Un grup de agenţi speciali FBI, purtând uniforme negre şi 
veste antiglonţ, înarmaţi cu puşti mitraliere MAC-11, a intrat în 
Centrul Grosling dispus să-l ia cu asalt, cu toate că în holul 
spaţios de la parter nu erau decât doi paznici care controlau 
diferitele intrări în clădire cu ajutorul camerelor de 
supraveghere exterioară. Văzând că intră nişte agenţi înarmaţi, 
cei doi paznici au ridicat mâinile în spatele cabinei de control, 
speriaţi şi cu gurile căscate de uimire: nu înțelegeau ce se 
petrecea. 

— Agenţi speciali FBI! a spus domnişoara locotenent Taylor, 
arătându-le plăcuţa ei de identificare, chiar când Aldous Fowler 
şi Corina Frediani coborau scara de la etajul întâi. 

— Rămâneţi pe loc şi nu mişcaţi! a strigat unul dintre agenţii 
speciali, îndreptând arma spre ei. 

Domnişoara locotenent Taylor s-a întors să vadă ce se 
petrecea în celalalt capăt al holului. 

— Lăsaţi-i să treacă, sunt de-ai noştri! a ordonat, bucuroasă 
să-i revadă în viaţă pe Aldous Fowler şi pe Corina Frediani. Apoi, 
adresându-se paznicilor, a întrebat: Directorul Brannagh e în 
centru? 

— Trebuie să fie tot în biroul lui, încă n-a plecat, a răspuns 
unul din ei. 

— Rămâneţi la posturi şi nu faceţi nimic înainte de a mă 
anunţa, de acord? Nimeni nu trebuie să iasă din clădire, a 
adăugat. 

In spatele ei stăteau Aldous Fowler şi Corina Frediani. 

— Bună treabă, Corina. Ne-ai fost de mare ajutor. Dar acum 
ar fi mai bine să aştepţi în maşina mea, ne vedem mai târziu. 

— Dar... 

— Asta nu-i o sugestie, Corina, ci un ordin, a spus cu 
prefăcută severitate domnişoara locotenent Taylor, înainte ca 
martora lor, Corina Frediani, să mai poată spune ceva. 

A chemat un agent şi l-a rugat s-o însoţească la maşina 
principală. Corina a plecat fără nici un chef. În noaptea aceea 
fusese cât pe ce să-şi piardă viaţa, iar domnişoara locotenent 
Taylor se mărginea să scape de ea cu un compliment, acum 
când nu mai avea nevoie de ea. 

— A fost greu pentru ea să treacă prin tot ce-a trecut, a spus 


Aldous Fowler. 

— Ştiu, Aldous, dar ea-i neurolog, nu poliţist. Pentru 
moment, munca ei s-a terminat. Nu vreau să mai rişte nimic. 
După ce ne ocupăm de directorul Brannagh, vom cobori în 
criptă. 

Ajunşi la uşa biroului unde lucra directorul Brannagh, au 
descoperit-o încuiată cu codul. Doi agenţi speciali stăteau de 
pază de-o parte şi de alta, cu armele îndreptate spre uşă. 

— Domnule Brannagh, sunt detectivul Fowler! Sunteţi acolo? 
a strigat Aldous, apropiindu-se şi bătând în uşă cu degetele. 

Dar nu i s-a răspuns. 

Domnişoara locotenent Taylor şi-a scos revolverul din toc şi 
a făcut un gest către agenţi, cerându-le să dărâme uşa. Poliţiştii 
s-au tras înapoi cât să poată lovi uşa cu picioarele şi au dat în ea 
până a cedat, cu un zgomot surd. Directorul Brannagh era 
aşezat la masă, nemişcat, cu orbitele ochilor goale, limba arsă şi 
urechile tăiate. 


Legenda ascunsă 
16 


Urmărind agitația de pe străzile din Manhattan de la 
fereastra autobuzului, Beth simţea că-şi trăda prietenii, pe 
Nicholas şi pe Carol. Se temea că ei n-aveau s-o ierte niciodată, 
dar n-avea altă alegere. Nicholas era atât de încăpățânat, că 
refuzase să mai vorbească o dată cu cei de la FBI despre jocul 
enigmelor fără sfârşit, iar Carol nu credea că o discuţie cu 
poiliţia i-ar putea ajuta să afle vreo pista care să ducă la 
asasinul oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell. Dar 
Beth se gândise mult mai mult decât ei şi ajunsese la concluzia 
că ea, cel puţin, nu putea continua să ascundă celor de la FBI tot 
ce ştiau despre legenda ascunsă a New Yorkului şi legătura ei 
evidentă cu întâmplările din realitate. Ucigaşii savanților erau 
membri ai aceleaşi societăţi secrete despre care Carol le vorbise 
în Catedrala Saint Patrick şi de aceea însemnau cu fierul roşu în 
palmele victimelor cuvântul „Kot'", pe care ea îl văzuse în jocul 
virtual, ca şi aceiaşi şerpi pe care, dacă îi întorceai cu capul în 
jos, deveneau un semn diabolic. De aceea, când se opriseră din 


joc cu o noapte mai înainte, Beth căutase pe Google unele 
informaţii în legătură cu crimele şi găsise cuvântul „Kot'", aşa 
cum apărea ea în ziare. 

Apoi, după ce se culcase, continuase să vizualizeze cuvântul 
„Kot" cu ochii închişi, ca şi cum o avea întipărită în minte. 
Avusese chiar şi un vis în care i se păruse că vedea cum nişte 
Umbre sinistre aveau să însemneze chiar şi mâna ei cu fierul 
roşu. Când se trezise, ţipase atât de tare, că maică-sa venise în 
goana mare la ea în odaie, înspăimântată să nu fi păţit ceva. 

Maică-să se aşezase pe marginea patului, mângâind-o pe păr 
şi pe faţă. 

— Ai transpirat! Ai febră? 

— Nu, mami, a fost doar un coşmar. A fost oribil, dar acum a 
trecut. 

— Ar trebui să dormi mai mult, Beth. Sigur te simţi bine? 
Beth zâmbise şi se ghemuise între cearşafuri. 

— Am visat că nişte monştri voiau să mă înghită, minţise 
fetiţa. 

— Strigă-mă, dacă revine coşmarul, de acord? 

Mama o sârutase pe Beth pe frunte, se ridicase de pe pat şi 
se întorsese la ea în dormitor, lăsând uşa deschisă. 

Coşmarul nu revenise, dar Beth stătuse trează toată 
noaptea, citind şi recitind cuvântul „Kot'", ce i se întipărise în 
minte. Ar fi putut să se gândească la noua enigma pe care le-o 
dăduse Carol după ce le povestise legenda ascunsă a celebrului 
Rockefeller Center. Pseudonimul pe care îl conţinea era „artă", 
şi enigma spunea: 


Are comori şi palate, 

mizerii omeneşti şi regeşti, 
nesfârşite îi sunt coridoarele 
şi artă curată i-s zidurile. 


Ea credea că ştia deja care era noul loc de pe harta Man- 
hattanului spre care trebuia să se îndrepte. Dar îşi revenise din 
coşmar, convinsă că şi cuvântul „Kot" avea propria-i enigmă, şi 
era obsedată s-o dezlege. Astfel şi-a dat şi seama: nu era chiar 
ceea ce părea, ci ascundea un înţeles foarte diferit. lar ea 
trebuia să le spună celor de la FBI tot ce ştia, înainte ca Nicholas 
şi Carol s-o convingă iar de contrariu. 


Ca să ajungă din staţia autobuzului până la birourile FBI, 
Beth a trebuit să traverseze câteva bulevarde şi două străzi, 
către vest. Din când în când, privea înapoi, ca să vadă dacă 
bărbatul cu pardesiu o urmărea. N-a văzut pe nimeni care să 
poarte o asemenea haină, dar nici nu s-a mirat: era o după- 
amiază splendidă. În orice caz, tot nu l-ar fi putut identifica, şi-a 
spus în sinea ei, fiindcă nici măcar nu-l văzuse la faţă. 

Când a văzut-o pe Beth apropiindu-se, agenta FBI de la 
recepţie s-a oprit din ceea ce lucra pe calculator. 

— Îl caut pe detectivul Fowler, sunteţi atât de amabilă să-l 
anunţaţi? 

— De cine ai întrebat? 

— De detectivul Fowler, Aldous Fowler, de la Omucideri. 

— Aici nu lucrează nici un detectiv Fowler. Eşti sigură că n-ai 
greşit locul? 

— Am vorbit aici cu el şi cu domnişoara locotenent Taylor 
acum câteva zile. 

— A, da, domnişoara locotenent Taylor! Aşteaptă un 
moment, să văd dacă e la ea în birou. 

A format un număr în centrală şi a aşteptat să-i răspundă 
cineva. Apoi a format altul şi curând i-a răspuns un glas de 
bărbat. 

— O tânără întreabă de detectivul Fowler ori de domnişoara 
locotenent Taylor. 

— Aha. 

— Da, înţeleg. 

— Fireşte, am să-i spun. A închis telefonul şi a privit-o pe 
fetiţa ce aştepta în faţa ei. Nici unul din ei doi nu-i acum aici. E 
ceva urgent? 

— Nu, nu, voiam doar să vorbesc un moment cu detectivul 
Fowler, dar nu-i nimic important. 

— Dacă vrei, îi pot lăsa un mesaj pentru când are să se 
întoarcă. 

— Spuneţi-i, vă rog, că Beth Hampton a venit să-l vadă. 

— Nimic altceva? 

— Ba da, că am să revin. 

— Va fi mai bine să suni înainte la telefon şi să aranjezi o 
întâlnire. Am înţeles că atât el, cât şi domnişoara locotenent 
Taylor sunt foarte ocupați şi nu-s mereu aici. Vrei să-ţi notez 
numărul de telefon? 


— Nu, mulţumesc, îl am acasă. Am să-l sun eu. 

Agenta a strâmbat din buze, încercând să-i arate că-i părea 
rău că n-o putuse ajuta în nici fel, iar Beth s-a simţit cuprinsă de 
o senzaţie necunoscută de profundă singurătate. 


Provocarea şerpilor 
16 


— Şi acum, că au izbutit să iasă vii din criptă, ce aveţi de 
gând cu Aldous Fowler şi bursiera aia de la Centrul Grosling? a 
întrebat Benson. 

Walter Stuck a savurat aroma havanei pe care o fuma şi nu 
s-a grăbit să răspundă la întrebare. Probabil pentru că Benson îi 
vorbea despre ceva ce nu hotărâse încă. Ar fi preferat ca fratele 
lui Susan şi însoţitoarea lui, acea Corina Frediani, să fi murit 
asfixiaţi în cripta de la Centrul Grosling, dar acum, când 
experimentele secrete ale doctoriţei Hart aveau să iasă la 
iveală, poate că le erau mai folositori vii decât morţi. Versiunea 
pe care Benson tocmai i-o oferise despre legătura dintre 
asasinarea oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell şi 
crimele comise în numele ştiinţei era atât de verosimilă, că el nu 
mai trebuia decât s-o mai completeze cu câteva date despre 
mitul medieval al pietrei filosofale, pentru ca toţi să se ducă cu 
gândul la răzbunarea legitimă, de către un erou încă 
necunoscut, a unor fiinţe lipsite de apărare. Pierderea 
prestigiului Fundaţiei Univers va fi asociată astfel cu moartea 
tuturor membrilor ei, iar lumea întreaga îi va uri pe savanţi, 
amintindu-şi de macabrele esxperimente pe care le făcuseră în 
numele progresului ştiinţific. El avea să asiste la spectacol din 
primul rând, ca să audă vocile ce aveau să se ridice din toate 
colţurile Americii, cerând în gura mare să le fie arătat îngerul 
răzbunător care ar putea ocroti lumea de barbaria ştiinţei. Şi 
atunci, el, Walter Stuck, avea să devină zeul aclamat al unei noi 
ere. 

— Nu vreau ca Susan să sufere, dacă nu-i necesar, a spus în 
cele din urmă. O să-i lăsăm în viaţă, pentru moment. Am un plan 
pentru Aldous Fowler, care ne poate ajuta să ne atingem foarte 
repede obiectivele. 


— Pot cunoaşte detaliile acestui plan, domnule Stuck? 

— Vom face din el purtătorul de cuvânt al teoriei tale 
înşelătoare, Benson. El va explica lumii ceea ce lumea încă nu 
înţelege, faptul că ştiinţa şi apărătorii ei trebuie să ardă, ca în 
Evul Mediu, în iad. 

— Şi cum aveţi de gând să procedaţi? Aldous Fowler e mai 
viclean decât îl credeam noi. 

— O să-i oferim datele care îi lipsesc, pentru a-şi completa în 
chip coerent investigația. 

— Dar, orice s-ar întâmpla, el va continua să-l caute pe 
ucigaşul oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell. 

— Da, cu siguranţă că o va face. Dar nu va şti niciodată că îl 
are alături de el, nici că acesta se va căsători cu propria lui soră. 


„Monştrii minții“ 
17 


Departe de a fi tot mai mic, numărul necunoscutelor din 
cazul lluzionistului creştea pe zi ce trece. Şi, dacă abia cu câteva 
ore în urmă domnişoara locotenent Taylor şi Aldous Fowler 
credeau că arestarea directorului Brannagh avea să risipească 
în cele din urmă îndoielile pe care încă le mai aveau, după ce îi 
văzuseră cadavrul mutilat, ajunseseră să creadă că asasinul era 
diavolul în persoană. Un ucigaş care ţesea în jurul lui o pânză 
groasă de păianjen, cu fire tot mai invizibile şi mai de nepătruns. 
Un ucigaş care lăsa în urma lui o dâră de putreziciune, cruzime 
şi moarte, pe care nici un dulău n-o putea adulmeca, în ciuda 
duhorii ei insuportabile. Un ucigaş care îi îmbrobodea necontenit 
cu scamatoriile lui neobişnuite, ca să scoată din joben orice i se 
năzărea. 

Dar Aldous Fowler nu era dispus să privească în direcţia în 
care lluzionistul îşi ridica mâinile, oricât de sugestive i-ar fi fost 
mişcările. De aceea, îşi spunea că moartea directorului 
Brannagh era ca batista cu care magul vrea să-şi acopere 
înşelătoria subtilă a trucurilor. Brannagh ştia totul şi de aceea îl 
şi asasinaseră. Era posibil chiar ca el să fi participat activ la 
experimentele secrete ale doctoriţei Hart, iar asasinul să se 
teamă că pe director îl luase gura pe dinainte. În criptă găsiseră 


documente care arătau foarte limpede care era obiectivul 
ştiinţific al cercetărilor pe care le efectua Katie Hart. Doctoriţa 
voia să transplanteze creierul unui om viu pe trupul unui om 
mort. Voia să-i ofere o viaţă nouă lui Adam Grosling, să-i dea un 
trup sănătos în care să-şi perpetueze existenţa, transformându-l 
într-o fiinţă nemuritoare, ca zeii. De aceea, toate cadavrele şi 
scheletele găsite în criptă aveau craniul deschis şi gol, şi 
aparţineau unor bărbaţi între 25 şi 30 de ani, după cum 
descoperiseră medicii legişti chiar în acea noapte. Ea urma să 
fie primul om de ştiinţă care avea să învingă boala şi moartea, 
chiar dacă n-avea să-şi poată împărtăşi succesul decât cu 
propriii ei complici. Dar, în ciuda strădaniilor şi experimentelor 
pe care le făcea fără răgaz pe oameni, doctoriţa Hart dăduse 
greş. Transplantarea masei encefalice a unei fiinţe vii pe o alta 
şi conectarea tuturor reţelelor nervoase care pleacă din creier la 
trunchiul receptorului era o sarcină prea complexă şi minuțioasă 
pentru a putea fi îndeplinită cu succes. Din acest motiv, în urmă 
cu câţiva ani, doctorita Hart îşi modificase obiectivul 
cercetărilor. Totul era notat cu amănunte de manual ştiinţific în 
dosarul pe care Aldous Fowler şi Corina Frediani îl găsiseră în 
criptă, şi pe care doctoriţa Hart îl intitulase „Experimentul Dr. 
Jekyll &Mr. Hyde". 


Legenda ascunsă 
17 


— Nava lInterplanetară BH cheamă Staţia Modulară NK, a 
spus Beth, din faţa calculatorului din camera ei. 

Camera video i-a încadrat faţa, care a apărut instantaneu pe 
ecranul calculatorului lui Nicholas. 

— Salut, BH! Staţia Modulară NK e conectată. Unde te-ai 
ascuns? Incerc de mai bine de-un ceas să comunic cu tine, dar 
nu reuşesc. 

Beth s-a gândit sa-l mintă, să-i spună că trebuise să-şi 
însoţească mama undeva, că-şi dusese niţel sora, pe Bo, în parc, 
că-şi scrântise o gleznă când intrase în casă, iar maică-sa o 
dusese la spital. La urma urmelor, chiar aşa ceva îi spusese şi 
Nicholas tatălui său, ca să nu joace tenis în după-amiaza aceea. 


O minciună, o invenţie, o şmecherie, o cursă, o trădare faţă de 
cineva care are încredere în tine şi crede vorbă cu vorbă tot ce-i 
spui, oricât de fals ar fi. Dacă ea ar face aşa ceva acum, n-ar fi 
nici o deosebire între minciuna ei şi a lui Nicholas. Ori poate că 
da? Nicholas era prietenul ei. Dacă îl minţea, dacă îl trăda, totul 
se reducea la o farsă, la o pantomimă pe care nici măcar ea n-ar 
fi ajuns s-o creadă. Putea să-şi mintă mama, profesorii, colegii 
de clasă. Putea chiar să-i mintă şi pe cei de la FBI. Dar, dacă îşi 
minţea cel mai bun prieten, dacă îl trăda, făcându-l să creadă 
ceva neadevărat, atunci nimic n-avea să mai fie ca înainte. Avea 
să rămână doar cu un mare gol, o insuportabilă singurătate, 
aidoma celei pe care o simţise în cursul după-amiezii. 

— Am fost să-l văd pe detectivul Fowler la birourile FBI, a 
spus fără ocolişuri. 

— Ce?! a exclamat Nicholas, nevenindu-i să creadă. 

— Ai auzit foarte bine, NK. 

— Da, fireşte că am auzit, dar nu-mi vine să cred că vorbeşti 
serios. 

— Nu voiam să vă spun ţie şi lui Carol, dar nu pot să tac. 

— Te-ai dus singură la FBI? Beth n-a răspuns. Întrebarea n- 
avea nevoie de nici un răspuns. Şi nici Nicholas n-o întreba cu 
adevărat despre ceva ce ştia deja. Era doar un mod de a se 
convinge pe sine că Beth nu glumea. Şi de ce nu mi-ai spus? 

— Ştiam că nici tu, nici Carol n-aţi fi fost de acord. 

— O, BH, ne-ai trădat! Asta era secretul nostru, numai al 
nostru şi al lui Carol. Nimeni altcineva nu trebuia să ştie nimic 
nici despre joc, nici despre Esenţa marelui Mister. După cum ne- 
a spus Carol, nimeni nu ne-ar crede. 

— Ai uitat de hackeri, NK. Şi ei ştiu, şi e posibil s-o ştie chiar 
şi ucigaşul oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell. Nu 
putem continua să le ascundem celor de la FBI ce se petrece. 

— Şi ce se petrece, BH? 

— Nu face pe prostul. Ştii la fel de bine ca şi mine, NK. Jocul 
virtual şi realitatea au multe în comun, se împletesc, se 
confundă, ca şi cum ar fi unul şi acelaşi lucru. Dispariţia 
profesorului Kenneth Kogan, Fundaţia Univers, Misiunea 
Ouroburos, societatea secretă care îi ucide pe savanții de la 
Universitatea Cornell şi le aplică stigmatul „Kot" şi simbolul 
diabolic pe care l-au scos în urmă cu ani din Catedrala Saint 
Patrick, legenda ascunsă a New Yorkului, Esenţa marelui Mister. 


Totul e real, NK! Chiar şi Carol e la fel de reală ca tine şi ca 
mine, cu toate că în joc pare un personaj virtual. Ce, nu-ţi dai 
seama? 

— Singurul lucru de care îmi dau seama e că te-ai speriat. 

— Nu, nu m-am speriat şi mă doare că gândeşti aşa după 
toate câte le-am trăit împreună în aceste zile. Fiindcă le-am 
trăit, NK! Nu ca pe un joc, ci ca pe ceva atât de real, încât am 
uitat de toate celelalte. 

Nicholas se simţea copleşit de argumentele lui Beth, dar nu 
era dispus să cedeze în dispută. 

— Dar vorbitul cu cei de la FBI n-are să schimbe nimic. Nu le 
putem spune nimic din ceea ce ei nu ştiu, doar am mai vorbit 
despre asta. 

— Şi ce zici de legenda ascunsă, de societatea secretă 
medievală care fură creierele savanților, de Esenţa marelui 
Mister, pe care o caută şi asasinul? Crezi că FBl-ul ştie ceva 
despre toate astea, NK? 

— Nici noi nu ştim încă nimic. lar legenda ascunsă a New 
Yorkului e doar o legendă. Cei de la FBI ar râde de noi dacă le- 
am spune o asemenea poveste. Nimeni n-ar crede că locuri atât 
de diferite din Manhattan pot fi legate între ele prin această 
legendă ascunsă. 

— Tocmai de aceea a şi stat ascunsă până acum. Tocmai în 
acest moment legenda noastră îşi recapătă întreaga 
semnificaţie. Asasinul îi ucide pe savanţi, pentru că ei au Esenţa 
marelui Mister. Ea e aici, în New York City, şi noi o căutăm 
urmând paşii legendei ascunse. Nu vezi? 

— Nu, BH, nu văd. Mi se pare că, vorbind cu detectivul 
Fowler, n-ai izbutit decât să faci în aşa fel încât noi să nu ne mai 
putem continua jocul. El o să le spună părinţilor noştri, iar 
aceştia au să ne interzică să mai intrăm pe internet ori să ne 
conectăm calculatoarele. Totul s-a încheiat, BH. Chiar tu ai pus 
capăt jocului cu enigmele fără sfârşit, înainte ca noi să putem 
ajunge tocmai la final. Uită de Esenţa marelui Mister şi de 
Misiunea Ouroburos! Am dat greş. l-am lăsat baltă pe profesorul 
Kenneth Kogan şi pe Carol, şi chiar pe noi înşine. 

— O iei prea în tragic, NK. Eu nu ţi-am spus că am vorbit cu 
detectivul Fowler, ci că m-am dus să-l văd. 

— Şi nu-i tot aia? 

— Detectivul Fowler nu era la FBI. 


— Şi de ce n-ai început cu asta? Am vorbit degeaba. 

— Degeaba nu, NK. Îţi înţeleg motivele, dar argumentele tale 
nu mă conving. Tot am de gând să stau de vorbă cu el. 

— Şi ai de gând să-i povesteşti totul? 

— Nu, n-am să-i vorbesc despre jocul enigmelor fără sfârşit, 
dacă asta te îngrijorează. Dar am să-i povestesc legenda 
ascunsă a New Yorkului şi am să-i spun ce înseamnă cu 
adevărat cuvântul „Kot". Poate că asta are să-i folosească la 
ceva. 

Nicholas n-a înţeles întocmai ce voia să spună Beth. 

— Cuvântul „Kot"? Ce înseamnă cuvântul „Kot"? Carol nu ne- 
a zis că ar fi o altă enigmă. 

— Dar este, NK. Cuvântul „Kot" ascunde, ca şi semnul 
şerpilor, un înţeles. 

— Vrei să zici că trebuie răsturnat ca să-l descoperi? 

— Nu, e ceva mai complicat decât atât. Nici eu nu înţeleg 
cum am ajuns să-l descopăr. Azi-noapte am avut un coşmar 
oribil, am visat că un necunoscut încerca să-mi ardă mâna cu 
fierul roşu. 

— Vezi? Ţi-am spus eu că eşti prea obsedată de asasinarea 
membrilor Fundaţiei Univers. 

— E posibil, dar când m-am deşteptat, nu mai izbuteam să 
aţipesc la loc. M-am dat jos din pat şi am deschis calculatorul. 
Am căutat pe Google informaţii despre asasinarea oamenilor de 
ştiinţă şi am găsit reproducerea cuvântului din palmele lor. Am 
printat-o şi m-am culcat la loc. Cu ochii închişi, vedeam la 
nesfârşit în minte cuvântul „Kot", până ce mi-am dat seama că 
în el era ceva invizibil, ceva ce trebuia ştiut. Imediat, am văzut 
cuvântul în minte, cum te văd şi cum mă vezi, pe ecran. A fost 
incredibil. 

— Şi ce înseamnă „Kot'? N-am chef să mai dezleg nici o 
ghicitoare. 

— Nu trebuie decât să priveşti dincolo de ceea ce îţi văd 
ochii, NK. Atunci invizibilul poate deveni vizibil. 

— Când vorbeşti aşa, semeni cu Carol. 

— Am învăţat multe de la ea. 

— Carol ne-o fi aşteptând, ai ghicit şi locul unde trebuie să 
ne ducem de la Rockefeller Center? 

— Cred că da, NK. 

„Are comori şi palate, mizerii omeneşti şi regeşti, 


nesfârşite îi sunt coridoarele şi artă curată i-s zidurile". Nu poate 
fi decât Metropolitan Museum. F 

— Şi eu m-am gândit imediat la el. In plus, e singurul muzeu 
de artă din New York City, care apare pe harta legendei 
ascunse. 

— Despre ce crezi că va fi vorba de data asta, BH? 

— Nu ştiu, dar dacă legenda ascunsă a New Yorkului a 
continuat în Metropolitan Museum, trebuie să fie ceva fascinant. 
Ultima oară când am fost la muzeul acesta cu mama, am privit 
întreaga zi opere de artă din toate colțurile lumii. 

— Ar trebui să reintrăm în joc. Am pierdut şi-aşa prea multă 
vreme în această după-amiază. 

Rockefeller Center se afla pe 5" Avenue, între 49" Street şi 
50th Street, pe când monumentalul ansamblu al Metropolitan 
Museum of Art din New York City se afunda în inima lui Central 
Park, vizavi de 82" Street. Între ele erau 32 de străzi. 

— Distanţa e prea mare, ca s-o parcurgem pe jos, a spus 
Nicholas, în timp ce-şi întorceau personajele virtuale din Lower 
Plaza către 5" Avenue. 

— Ei bine, dacă vreţi, putem să luam iar metroul, a sugerat 
Carol. 

— Nici vorbă! N-am de gând să mă mai vâr încă o dată în 
cuibul ăla de Umbre spectrale. 

Ajungând pe 5 Avenue, Nicholas a fluierat lung. 

— Ei, priviţi acolo! a exclamat, la vederea unei maşini sport 
roşie, ce fusese parcată pe trotuar. 

— Doar n-ai de gând să furi maşina aia, NK?! s-a scandalizat 
Beth. 

— Am să verific doar dacă-i deschisă. 

Personajul virtual al lui Nicholas s-a apropiat de vehicul şi s-a 
aşezat lângă portieră. A apăsat pe mai multe dintre butoanele 
joystickului, până ce uşa maşinii sport s-a deschis. Dar atunci a 
văzut că niţel mai încolo, în faţa sculpturii lui Atlas, parcase 
chiar atunci şi o motocicletă spectaculoasă. 

— Puteţi urca în maşină, a spus Carol. 

— Şi cine are s-o conducă? a întrebat Beth. 

— Chiar tu, BH. Crezi că ştii? 

— Mă descurc eu. 

— Nu-ţi face griji, n-are să fie greu. Trebuie doar să 
coordonezi mişcările cu joystickul tău, a lămurit-o Carol. 


— Ştiai ca putem să folosim maşini în acest joc ca să 
mergem dintr-un loc într-altul prin Manhattan? 

— Da, dar trebuia să descoperiţi voi singuri lucrul acesta. 

— Mă rog, cel puţin de data asta are să fie amuzant să ne 
mişcăm prin Big Apple. 

— Eu am să vă deschid drumul cu motocicleta, ca şi cum v- 
aş escorta. 

— Dacă ai un accident cu ea, îţi poţi pierde viaţa în joc, l-a 
avertizat Carol. 

— Ştiu că nu-i o prea mare diferenţă între joc şi realitate. 
Beth tocmai mi-a ţinut o predică pe această temă. Dar nu vă 
faceţi griji, am să fiu prudent. 

Nicholas s-a apropiat de motocicletă şi a apăsat pe unul 
dintre butoanele joystickului. Personajul său virtual a încălecat 
pe motocicletă, iar acesteia i s-au aprins farul şi lumina din 
spate. Motorul suna răguşit şi melodios, ca al unui vehicul cu 
motor de mare capacitate. 

— O să mergem încet până vom putea controla comenzile 
joystickului, mai ales direcţia şi frâna. Restul e uşor. 

— Ştii să ajungi la Metropolitan Museum, NK? Cred că 
mergem în direcţie greşită. 5" Avenue coboară spre sud, şi noi 
trebuie să mergem spre nord. 

— Încearcă să nu mă pierzi din ochi şi ajungem acolo în 
câteva minute. 

Se lăsa seara. Luminile aprinse de pe 5 Avenue semănau cu 
un şir lung de licurici încremeniţi sub cerul de plumb din 
Manhattan. O mulţime de vehicule virtuale circulau dinspre 
Midtown spre districtele din sud. lar pe trotuare oameni 
mergeau grăbiţi, de parcă erau vii cu adevărat. 

Nicholas a ambalat motorul motocicletei, şi deasupra capului 
i-a apărut o cască. Apoi a luat-o domol pe 5 Avenue, urmat de 
maşina sport pe care o conducea Beth, şi s-au lăsat cu toţii în 
voia torentului de lumini roşii, care avansa şi stătea locului în 
ritmul impus de semafoare. 

— O s-o luăm la dreapta pe 49" Street, BH. 

— Te urmez, NK, dar nu goni prea tare, încă nu stăpânesc 
bine direcţia rampei mele de lansare, a spus Beth, încercând să 
meargă înainte, dar nu în zigzag. 

49 Street era mult mai puţin aglomerată decât 5 Avenue. 
Nicholas a mărit viteza, fără să piardă din ochi maşina lui Beth, 


care a învăţat imediat să folosească butoanele de control ale 
joystickului. Au mers aşa până la America's Avenue şi au cotit 
iar la dreapta, spre nord. Edificiile zburau pe lângă ei ca şi cum 
ar fi înaintat printr-un pasaj lung, plin cu lumini de neon. La 
capătul bulevardului şi-au făcut apariţia pădurile umbrite din 
Central Park. Au cotit iar la dreapta, pe 59" Street, au traversat 
Gran Army Place spre vest şi curând au ajuns la Madison 
Avenue. 

— Vom merge în continuare pe Madison Avenue până la 
intersecţia cu 82" Street, BH. Apoi o să cotim la stânga şi o să 
parcăm vizavi de Metropolitan Museum. 

De faţada muzeului, printre coloanele groase cu capiteluri 
dorice, ce flancau fiece arc al intrării, atârnau, ca nişte 
stindarde, pânze mari pe care erau anunţate expoziţiile cele mai 
importante ale sezonului. 

Au urcat scările şi au trecut de controlul de la intrare, 
arătând carnetele de elevi de la ŞETA. Nicholas şi Beth au ajuns 
chiar în Grand Hall al Metropolitan Museum, în mijlocul căruia, 
înconjurați de personaje virtuale care se duceau şi veneau dintr- 
un loc în celalalt al galeriilor de la parter, nu s-au mai temut că 
umbrele aveau să-i atace din nou. 

— De ce am venit aici, Carol? a întrebat Beth. 

— Pentru că vreau să vă arăt un tablou despre care vorbeşte 
legenda ascunsă a New Yorkului. 

— Şi unde se află tabloul? a vrut să ştie Nicholas. 

— În galeria vechilor maeştri ai picturii europene. E o pânză 
foarte enigmatică, pe care voi trebuie s-o găsiţi. 

— Dar în acea galerie trebuie să fie sute de tablouri! Cum să 
ştim pe care îl căutăm? a stăruit Nicholas. 

Carol dădea să-i răspundă, dar Beth i-a luat-o înainte, 
folosind chiar cuvintele pe care şi ea se pregătea să le spună: 

— Privind dincolo de ceea ce vedem, NK. 


Provocarea şerpilor 
17 


Uşa era deschisă. Benson şi Otto s-au asigurat că nimeni nu-i 
vedea şi au intrat în gangul care gemea de atâtea gunoaie. 


Printre resturile unor cutii din carton, se itea o mogâldeaţă fără 
formă, acoperită cu o pătură. Abia dacă ajungea până acolo 
puţină lumină, iar mirosul de mâncare stricată era de 
nesuportat. De sub pătură, se auzea şuieratul unei respiraţii 
sufocate. Benson s-a apropiat fără zgomot şi a atins trupul 
vagabondului, trezindu-l. Vagabondul s-a răsucit şi a scos capul 
de sub pătură ca o broască ţestoasă care se trezea dintr-un 
somn profund. Pletele încâlcite şi barba deasă îi ascundeau 
chipul, pe care nu se vedeau decât ochii mijiţi şi nasul mare şi 
roşu. Vagabondul s-a uitat la bărbatul care îl trezise, fără nici o 
expresie de neplăcere ori surpriză. N-a simţit nici măcar teamă, 
ci poate curiozitatea indiferentă de a şti ce-ar fi putut să vrea de 
la el individul ăla îmbrăcat în negru. Dar bărbatul n-a zis nimic. 
S-a mărginit să-i arate două sticle de whisky de bună calitate şi 
să-i facă cu ochiul. In spatele lui era alt bărbat, mai corpolent, 
pe care vagabondul de-abia îl putea distinge în penumbra din 
gangul care de săptămâni de zile îi servea de adăpost. Mâinile 
bărbatului, îndesate în mânuşi din piele neagră, au deschis una 
din sticle şi i-au făcut semn să bea. Poate că erau doi ucigaşi 
plătiţi, trimişi de tinerii de la ultimul etaj să-l îmbete şi să-l 
arunce apoi cu lovituri de picior din casa aia părăsită. Dacă era 
aşa, n-avea să le servească la nimic, cel puţin dacă nu-l omorau. 
El era dispus să se întoarcă. Trecuseră peste 80 de ani de când 
se născuse în căsuţa portarului angajat la acea clădire la 
începutul secolului XX şi revenise aici, aşteptând ca moartea să 
se îndure de el într-o noapte geroasă din iarna viitoare, deşi 
poate că moartea avea să sosească mai repede decât credea el. 
Putea s-o vadă reflectată în pupilele şi surâsul diabolic al 
bărbatului. O figură neagră, sinistră, care dansa frenetic printre 
schelete şi cranii sparte, pe care el le vedea tot mai limpede 
după fiecare duşcă de whisky pe care o trăgea. 

— Sunt sus? a întrebat Benson, oferindu-i a doua sticlă. 

Vagabondul a făcut semn ca da fără să-şi schimbe expresia 
şi atunci a înţeles că, în noaptea aceea, nu pe el îl căuta 
moartea. 


„Monştrii minții“ 
18 


Abia a doua zi de dimineaţă a putut vorbi Aldous Fowler cu 
domnişoara locotenent Taylor despre dosarul pe care el şi 
Corina Frediani îl găsiseră în laboratorul secret al Centrului 
Grosling. Pentru domnişoara locotenent Taylor, noaptea 
precedentă fusese cea mai grea şi cea mai dramatică din câte 
îşi putea aminti: câteva echipe de experţi ai FBl-ului răscoliseră 
până în zori toată clădirea, căutând dovezi materiale ale 
crimelor comise de doctoriţa Hart şi directorul Brannagh, ce 
tocmai fusese ucis şi el; un grup de medici legişti, sub 
conducerea doctorului Scrinna, transportaseră zeci de cadavre 
din criptă la Institutul Legal din New York City şi zeci de agenţi 
speciali controlaseră toate fişierele existente în fiecare dintre 
departamentele centrului.  Domnişoara locotenent Taylor 
coordonase toată activitatea operativă poliţienească şi luase 
deciziile necesare pentru ca fiecare cercetător şi salariat care se 
mai găsea încă în clădire să poată pleca, după un interogatoriu 
amănunţit, ce avea să continue cu restul personalului luni la 
rând, până ce o comisie guvernamentală avea să-şi asume 
conducerea centrului. Haosul era inevitabil, fiindcă închiderea 
tuturor laboratoarelor până la noi ordine ale justiţiei însemna 
întreruperea totală şi pe termen nedefinit a nenumăratelor 
programe de cercetare aflate în desfăşurare, multe dintre 
acestea neputând fi luate de la început, după cum îi explicaseră 
cu gesturi acre directorii unora dintre departamentele ştiinţifice, 
care lucrau în centru până noaptea târziu. În plus, o mulţime de 
jurnalişti şi camere de televiziune se îngrămădiseră încă din 
prima clipă la porţile complexului, aşteptând să obţină informaţii 
de prima mână, cu care să-i liniştească pe miile de cetăţeni din 
Statele Unite şi familiile celor dispăruţi din întreaga ţară care 
înroşeau circuitele telefonice ale FBl-ului şi Departamentului de 
Omucideri din New York, dorind să ştie cine erau victimele celor 
pe care unii jurnalişti îi numeau deja „savanții ucigaşi". Dar, din 
fericire pentru ea, domnişoara locotenent Taylor nu era agenta 
specială FBI însărcinată cu investigarea genocidului de la 
Centrul Grosling. Biroul central al FBl-ului din Washington îl 
desemnase pentru aceasta pe căpitanul McCloskey, care îşi 
luase misiunea în primire încă de la primele ore ale dimineţii. 

— Imi pare rău pentru Andrew. Prea multă muncă pentru un 
caz rezolvat, a spus domnişoara locotenent Taylor, după ce şi-a 


turnat cafea într-o ceaşcă şi s-a aşezat pe sofaua din biroul ei, 
biruită de oboseală. 

— Chiar nu ti-ar fi plăcut să fii pusă în fruntea investigaţiilor 
unui genocid ca acela comis de doctoriţa Hart? a întrebat Aldous 
Fowler, aşezându-se în faţa ei. 

— Nu, şi chiar mă poţi crede. N-am ambiţii profesionale şi-s 
sigură că Andrew McCloskey va şti să conducă investigația mai 
bine decât aş putea-o face eu vreodată. Căpitanul e expert în 
dispariţii şi cel mai important în investigația noastră va fi să 
identificăm zecile de cadavre găsite în criptă. Nu cred că mai 
sunt şi alte persoane implicate în aceste crime, în afară de 
doctoriţa Hart, Adam Grosling şi directorul Brannagh. Toţi trei 
sunt morţi şi nu mai prezintă nici o importanţă. Pentru mine, 
Aldous, cazul important e lluzionistul, să n-ai nici o îndoială. El 
stă cu adevărat la originea tuturor acestor fapte. 

— Şi dacă Adam Grosling n-a murit? 

Ceaşca cu cafea a rămas suspendată în faţa buzelor 
domnişoarei locotenent Taylor. 

— Eşti imprevizibil, Aldous. De ce-mi pui o asemenea 
întrebare? 

— Fiindcă situaţia aceasta ar explica totul. 

— Dacă învii morţii totul e uşor, nu crezi? 

— Dimpotrivă. Încă de aseară vreau să-ţi vorbesc despre o 
asemenea posibilitate. 

— Şi de ce n-ai făcut-o? 

— Mă rog, n-am găsit momentul potrivit. Erai foarte ocupată. 
Şi nici nu voiam să crezi că am înnebunit. 

Domnişoara locotenent Taylor a zâmbit. Apoi a sorbit iar din 
cafea. 

— Îţi mărturisesc că uneori chiar am crezut asta, dar te 
apreciez prea mult ca să te cred un nesăbuit. 

Aldous Fowler s-a simţit încurajat să-şi expună teoria despre 
lluzionist, oricât de aiurită ar fi părut. 

— Îţi aminteşti de schema pe care ţi-am arătat-o împreună 
cu Ştirile din The New York Times despre sinuciderea lui Richard 
Grosling şi moartea fiului său, Adam? 

— Da, bineînţeles că-mi amintesc. Toate argumentele 
duceau de la cuvântul „Kot" la Adam Grosling şi la simbolul 
şerpilor întărâtaţi. Problema era că Adam Grosling murise. 

— Aşa şi era. Trupul îi murise cu o zi înainte de a i se publica 


necrologul în The New York Times. Dar mintea lui continua să 
trăiască. 

—  Haida-de, Aldous, nu mă face să-mi schimb părerea 
despre tine. Teoriile despre reîncarnare nu rezistă nici la cea 
mai simplă analiză critică. 

— Nu-ţi vorbesc despre reîncarnare, ci despre „translație 
neuronală". Chiar doctorita Hart o numea astfel în dosarul pe 
care Corina Frediani şi cu mine l-am găsit ieri în criptă. 

— Şi de-abia acum îmi spui, Aldous? 

— Aseară încă nu-i cunoşteam conţinutul precis. După cea 
frunzărit dosarul, Corina a fost sigură că doctoriţa Hart încercase 
să transplanteze creierul viu al lui Adam Grosling pe un trup 
mort şi de aceea şi făcea experimente pe oameni, în loc de 
primate ori alte animale de laborator, aşa cum făcuseră alţi 
oameni de ştiinţă înaintea ei. Zecile de cranii deschise, lăsate 
claie peste grămadă în criptă, sunt rodul acestei nebunii. Dar, în 
ciuda experimentelor ei macabre cu persoanele răpite, doctoriţa 
Hart a dat greş de nenumărate ori, din pricina dificultăţilor 
chirurgicale de nedepăşit, care apar când trebuie să conectezi 
creierul transplantat cu sistemul nervos central al noului trup. 

— Oricine poate bănui aşa ceva, chiar şi fără să studieze 
neurologia. 

— Să nu crezi asta, domnişoară locotenent. Doctoriţa Hart ar 
fi putut-o face, dacă ar mai fi dispus de timp pentru a 
perfecționa tehnica transplantului cerebral, dar trupul şi cordul 
lui Adam Grosling erau tot mai slăbite şi doctoriţa se temea că 
el putea muri înainte de a izbuti ea să-i scoată creierul genial 
din trupul paralizat. 

— Cât timp e de atunci? 

— Vreo cinci ani. Începând din acel moment, însuşi Adam 
Grosling, care continua să conducă de acasă cercetările 
ştiinţifice ale doctoriţei Hart, i-a sugerat să-şi schimbe strategia 
şi, în loc să transplanteze creierul lui pe alt trup, să-i 
transplanteze mintea pe creierul altei fiinţe umane, fără o 
intervenţie chirurgicală. 

— Fără să-i deschidă craniul? 

— Da, ca prin magie. 

— Aşa cum ar face-o lluzionistul. 

— Exact, cu o tehnică neuroştiinţifică cu adevărat 
revoluţionară şi futuristă, greu de înţeles chiar şi pentru oamenii 


de ştiinţă din prezent. Dar Corina Frediani mi-a explicat-o cu un 
exemplu destul de simplu, deşi foarte limpede. După cinci ani de 
experimente neîntrerupte pe cobai umani, Adam Grosling şi 
doctoriţa Hart au putut proiecta un mic robot informatizat, în 
stare să citească, să copieze şi să reimplanteze conţinutul precis 
al fiecăruia dintre milioanele de neuroni din creierul omenesc, 
de care depind memoria, gândirea, inteligenţa şi propria noastră 
personalitate. 

— Lectorul mental despre care vorbea directorul Brannagh, a 
subliniat domnişoara locotenent Taylor, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. 

— Directorul Brannagh ne-a vorbit despre un lector mental 
pentru a ne pune în faţă momeala cercetărilor în vederea 
vindecării multor boli cerebrale, dar n-a spus nimic despre faptul 
că, în realitate, prin aceste experimente urmărea mult mai mult 
decât aşa ceva: să mute mintea lui Adam Grosling în creierul 
unei alte fiinţe vii. 

— Dar cum putea face ceva atât de inimaginabil? 

— La fel cum se copiază fişierele de pe un calculator pe altul, 
deşi cu o tehnologie mult mai sofisticată. Dar acesta e exemplul 
pe care mi l-a dat Corina Frediani, ca să înţeleg. 

— Atunci, dacă tot ce spui e adevărat, Adam Grosling este 
acum viu în trupul unui necunoscut, a spus domnişoara 
locotenent Taylor, neputând să accepte că Aldous Fowler putuse 
descoperi, în fine, marele secret al lluzionistului. 

— Deşi pare o nebunie să vorbim despre aşa ceva, asta-i cel 
mai probabil. După Corina, mintea lui Adam Grosling e 
suprapusă pe aceea a individului căruia i s-a făcut „translaţia 
neuronală", astfel încât ambii coabitează sub conducerea lui 
Adam. 

— Două minţi într-un singur creier? 

— Da, ca în vestitul roman al lui Stevenson. De aceea, 
doctorita Hart şi-a intitulat programul de cercetare 
„Experimentul Dr. Jekyll & Mr. Hyde": două suflete într-unul 
singur, binele şi răul, genialitatea şi diabolicul, ştiinţa şi 
fanatismul. 

— Toate acestea ne duc din nou la simbolul celor doi şerpi 
întărâtaţi. 

— Şi la imaginea diavolului, când îi pui pe aceştia cu capul în 
jos. 


— Dar dacă Adam Grosling e lluzionistul, de ce s-o fi omorât 
pe doctoriţa Hart? Erau îndrăgostiţi, şi ea i-a redat viaţa. 

— Poate că pentru ca şi el să încerce, la rândul său, să o facă 
nemuritoare. 

— Mutând mintea doctoriţei Hart în alt trup? 

— Şi de ce nu?! 


Legenda ascunsă 
18 


Culoarele nesfârşite care existau în Metropolitan Museum din 
New York City alcătuiau un labirint complicat, ce străbătea 
întreaga istorie a artei universale. Plimbarea prin acel labirint 
imens, fără să ai o idee limpede despre ce epoci ori colecţii voiai 
să vezi, presupunea ceasuri de căutări intense care, la sfârşit, se 
puteau dovedi zadarnice. Ca să vizitezi toate sălile din 
Metropolitan Museum ai nevoie de peste trei zile şi, chiar şi aşa, 
tot îţi mai rămân locuri neexplorate. Beth ştia lucrul acesta şi de 
aceea i-a sugerat lui Nicholas să caute mai întâi un plan al 
muzeului, pe care să poată localiza exact sala vechilor maeştri 
ai picturii europene şi drumul cel mai scurt până acolo. 

Planul muzeului l-au găsit pe o masă de informare din 
vestibulul principal. 

— Uite-o! a spus Beth, văzând pe plan sala de pictură 
europeană, situată în aripa dreaptă a etajului al doilea. 

— Dacă traversăm galeriile de artă egipteană, ajungem în 
aripa nord-americană şi de acolo putem urca pe scară până la 
etajul al doilea, aşa cum indică planul. 

Nicholas şi Beth au pătruns în sala de artă egipteană ca 
printr-un tunel al timpului săpat într-un mare monument din 
piatră. Pereţii galeriei erau acoperiţi de hieroglife şi fresce care 
prezentau viaţa pe Nil, şi peste tot erau înconjurați de sculpturi 
reprezentând trupuri omeneşti cu capete de leu, care stăteau 
jos, cu mâinile pe picioare. Sarcofage, mumii, zei şi basoreliefuri 
cu figuri văzute din profil completau o reţea întinsă de galerii 
care i-au dus până în curtea interioară a templului din Dendur. 
Intrarea în templu era dominată de două efigii mari, sculptate în 
marmură neagră. Beth s-a temut că toate acele imagini aveau 


să prindă viaţă şi să-i atace aidoma unor mumii pe care le 
văzuse într-un film. Au traversat acel patio fără să se mai 
oprească şi au ajuns în alt culoar al muzeului. 

— Staţi o clipă, a spus Beth, văzând că în stânga ei se 
deschideau un patio ecvestru şi ample galerii cu arme şi armuri. 

— Nu ne putem opri, BH. 

— Vreau doar să văd acel şir de cavaleri cu armuri şi lănci, 
au fost întotdeauna preferaţii mei din muzeu. 

— Bine, dar numai o clipă. Zona asta a muzeului e mai 
solitară şi nu mi-ar plăcea să ne atace iar Umbrele ori cavalerii 
negri. 

Din tavanul curţii interioare atârnau stindarde în culori vii, iar 
sub ele, patru călăreţi cu strălucitoare armuri de gală şi lănci 
lungi păreau să gonească pe cai spre un loc imposibil. In jurul 
lor, închişi în vitrine de cristal, alţi cavaleri cu armuri şi spade îi 
priveau ca şi cum erau închişi. Dar nici unul dintre acei cavaleri 
nu s-a clintit. 

Aripa nord-americană începea chiar la capătul coridorului 
unde au găsit scara ce urca la etajul al doilea al muzeului. Pe 
primele trepte era o tăbliță de lemn cu un nou semn. 

Au privit-o un moment, apoi Nicholas a băgat-o în rucsacul 
lui, fără să-i dea prea mare însemnătate. Se obişnuiseră să dea 
de câte un asemenea semn ciudat în fiecare loc din Manhattan 
pe unde îi purta jocul enigmelor fără sfârşit. Carol avea să le 
spună când trebuiau să le descifreze. 

Picturi ale unor mari artişti universali ca, de pildă, 
Rembrandt, Tizian, Van Dyck, El Greco, Vermeer, Rubens ori 
Velazquez făceau din pereţii galeriei de pictură europeană o 
comoară imensă, de valoare incalculabilă. Urmaţi de Carol, 
Nicholas şi Beth s-au uitat rând pe rând la tablourile din sală, 
încercând să descopere în ele ceva care să le trezească 
interesul mai presus de opera de artă din faţa ochilor. Fiecare 
pictură era diferită de celelalte ca stil, tehnică şi temă, şi oricare 
putea conţine ceva imperceptibil pentru privitor: secretul, 
enigma ascunsă, misterul indescifrabil care îl stimulase pe 

creatorul său să-i dea o viaţă proprie dincolo de ceea ce 
era vizibil pe pânză. Şi ei trebuiau să descopere acest 
lucru chiar acolo, în acel labirint de o frumuseţe 
nesfârşită. 

După ce au străbătut felurite săli din galeria vechilor 


maeştri ai picturii europene, Nicholas s-a oprit în faţa unui 
tablou care i-a atras în mod deosebit atenţia. 

— BH, eu cred că acesta e un tablou enigmatic! a strigat. 

Beth a trecut de cealaltă parte a sălii, şi-a apropiat 
personajul virtual de Nicholas şi amândoi au privit pe ecranele 
calculatoarelor potretul unui bărbat tânăr, care părea să scrie 
ceva cu pana pe craniul unui om, sprijinindu-se pe o carte 
închisă. 

— Ce crezi că scrie bărbatul acesta pe craniu, NK? 

— Mă tem că suntem în faţa unei noi enigme. 

Carol era în spatele lor. 

— Aşa-i. Dar această enigmă face parte din legenda ascunsă 
a New Yorkului şi nu trebuie s-o dezlegaţi voi. 

— O vei face tu, Carol? a întrebat Nicholas, dornic să afle ce 
putea ascunde pictura aceea atât de misterioasă. 

— Pentru istorie, acest tablou e doar autoportretul pictorului 
napolitan Salvatore Rosa, născut în anul 1615 şi mort în anul 
1673. Salvatore Rosa a fost un personaj multilateral: pictor, 
gravor, poet, dramaturg, muzician, inventator. Un geniu al 
epocii lui, destul de necunoscut. A locuit multă vreme la 
Florenţa, lucrând pentru familia Medici. Acolo s-a împrietenit la 
cataramă cu un profesor de filosofie de la Universitatea din Pisa, 
al cărui nume este Giovanni Battista Ricciardi; conform legendei 
ascunse, Ricciardi era membru al societăţii de înţelepţi 
Ouroburos şi la el s-a aflat o vreme Esenţa marelui Mister; de 
aceea, sub craniu stă vechiul Manuscris al minunilor cosmice, 
scris de Grimpow înainte de a muri. 

— Manuscrisul minunilor din 
cosmos pe care l-am găsit în biblio- 
teca unde se afla călugărul aşezat în 
scriptorium? 

— Da, NK, chiar el. Datorită Esenţei 
marelui Mister şi acestui manuscris, 
Salvatore Rosa, ca atâtea alte genii 
ale omenirii, şi-a depăşit vremea şi a 
ştiut că va veni o zi când oamenii vor 
putea să intre în propriile lor creiere, 
să înscrie pe ele idei, gânduri, emoţii, 
amintiri ori să-şi modeleze 
personalitatea după bunul plac. Acest 


viitor l-a îngrozit şi a pictat acest tablou, al cărui 
înţeles adevărat doar puţini îl pot pricepe. 

— Pana lui seamănă cu un bisturiu care 
deschide craniul, a spus Beth. 

— Dar dacă priviţi atent, veţi vedea că în 
tablou nu apare un bisturiu, ci o pană, alături de 
care sunt câteva cuvinte scrise în greacă. 

Nicholas era tulburat de succesiunea neîntreruptă a 
enigmelor, ce se iveau una după alta, înlănţuite la nesfârşit. 

— Şi ce cuvinte sunt acelea, Carol? Noi nu ştim greaca, a 
spus, fără ca nici el, nici Beth să-şi ia ochii de pe acea parte a 
tabloului unde apăreau craniul şi manuscrisul. 

— „Priveşte, unde, când." 

Nicholas a simţit un fior neplăcut străbătându-i şira spinării. 
Dacă privea dincolo de vorbele acelea, le putea înţelege sensul. 

— Tuturor oamenilor de ştiinţă din societatea Ouroburos 
asasinați li s-au furat creierele fără să li se deschidă craniile, a 
spus, urmându-şi gândurile. 

— Aşa-i, NK, iar cei care au făcut-o le-ar putea şi manipula, 
ca şi cum ar scrie pe ele. Pictorul acestui tablou ştia ce-avea să 
se întâmple, dar nu unde şi nici când. Şi a lăsat scrise aceste 
cuvinte tocmai pentru cei care, odată sosit momentul, trebuie să 
privească tabloul şi tot ce se întâmplă în jurul lor. 

— Momentul e acum, NK! Dezlegarea acestei enigme e 
limpede. Dacă privim ce se întâmplă cu savanții asasinați, cum 
spuneai tu, „unde" înseamnă la New York City şi „când" e chiar 
în zilele noastre, în vremea noastră. 

— Dar ce putem să facem noi?! s-a mirat Nicholas, 
dezorientat. 

— Să nu-i lăsăm pe asasini să pună mâna pe Esenţa marelui 
Mister, a răspuns Carol. 


Provocarea şerpilor 
18 


Când vagabondul s-a trezit, ţinea în mână un cuţit 
însângerat. Tremurând, a privit tăişul ascuţit şi s-a întrebat ce 
făcuse. Nu-şi putea aminti nimic din noaptea anterioară. Nici 


măcar că-l vizitaseră doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, care îl 
îmbătaseră până la leşin cu două sticle de whisky. A aruncat 
cuțitul de parcă îi ardea mâinile şi s-a ridicat de pe patul 
improvizat, înconjurat de cartoane. A început să urce pe 
îndelete scara, ca şi cum o voce îl chema de la un etaj superior. 
Respira înăbuşit şi la fiecare pas, se sprijinea de balustrada 
scării, adunându-şi puterile pentru a paşi pe treapta următoare. 
Uşa de la apartamentul celor doi tineri informaticieni părea 
închisă. Dar nu, era întredeschisă. Vagabondul a împins-o cu 
teamă. Ce căuta acolo? s-a întrebat. De ce nu pleca din casa aia 
părăsită în loc să intre în apartament, atras de un impuls 
irezistibil? Poate că ştia ce-avea să găsească acolo. Poate că, 
dacă privea, îşi amintea de crima pe care o comisese. Se 
gândise la ea de multe ori, dar niciodată n-avusese curajul s-o şi 
facă. Tinerii fuseseră amabili cu el, cu toate că voiau să-l vadă 
plecat de acolo; el nu-i putea uri pentru atâta lucru. In 
apartament, totul era în ordine. Nici un zgomot nu tulbura 
liniştea. S-a dus în salon şi acolo i-a văzut pe cei doi tineri, 
căzuţi pe podea între bălți mari de sânge, înjunghiaţi cu 
brutalitate. Vagabondul şi-a privit propriile haine şi a văzut pe 
ele pete mari, roşii şi negre. Dar nu-şi dădea seama dacă erau 
pete de sânge uscat ori de vin. Mai avea în nări mirosul de 
whisky. Atunci i-a apărut în minte imaginea unui bărbat 
îmbrăcat în negru. Un om amabil, în ochii căruia se reflecta 
moartea. Chiar dacă el nu putea şti dacă, într-adevăr, îl văzuse 
pe acel bărbat ori era doar un vis. S-a uitat iar la trupurile 
neînsufleţite, fără să simtă nici cea mai mică milă pentru acei 
nefericiţi. Văzuse multe cadavre ciopârţite, hăcuite de bombele 
şi gloanţele unui război deja uitat. A scuipat pe podea, ca să 
gonească spiritele rele ce dădeau târcoale prin odaia plină cu 
calculatoare şi s-a întors la vizuina lui din gang. Şi-a luat 
bocceluţa şi s-a dus să-şi aştepte moartea în altă parte. 

Benson îşi îndeplinise scrupulos misiunea încredinţată de 
Walter Stuck. 

— Fă să pară că vagabondul ăla i-a omorât, îi spusese. 

Hackerii greşiseră şi nu mai puteau rămâne în viaţă, ştiind 
ceea ce ştiau despre ei doi şi despre puştii de la ŞETA, mai ales 
după ce FBl-ul descoperise cripta secretă din Centrul Grosling. 
Trebuiau să-i lichideze fără să lase nici o urmă şi să schimbe 
tactica pentru a găsi Esenţa marelui Mister. Walter Stuck 


hotărâse deja ce avea de făcut. Trebuia doar să aştepte 
momentul oportun. 


„Monştrii minții“ 
19 


Posibilitatea vagă ca şi doctorita Hart să fie în viaţă, 
perpetuându-şi mintea în creierul altei femei, precum crabii 
pustnici ce se refugiază în cochiliile goale ale unor moluşte, l-a 
făcut pe detectivul Aldous Fowler să-şi spună că poate ea şi 
Adam Grosling îşi continuau munca ştiinţifică la Centrul Grosling 
de Cercetări Neurologice, ascunşi în spatele unor chipuri şi 
trupuri în care nimeni nu-i putea recunoaşte. Cum spusese şi 
domnişoara locotenent Taylor, dacă Adam Grosling era cu 
adevărat lluzionistul, nu exista nici un motiv să se creadă că el o 
omorâse şi pe femeia care îi redase viaţa şi de care era 
îndrăgostit de peste douăzeci de ani. Dar domnişoara locotenent 
Taylor era în continuare prea ocupată să-i pună în temă pe 
căpitanul Andrew McCloskey şi pe şefii de la FBI, care veniseră 
de la Washington la New York City. 

Aldous Fowler a citit întreaga după-amiază fişele fiecărui 
angajat al Centrului  Grosling, sperând să găsească în 
contractele făcute noilor cercetători în ultimele luni vreo pistă 
care să-i poată confirma absurda teză că doctoriţa Hart mai era 
încă în viaţă, cu toate că el însuşi îi văzuse cadavrul şi cuvântul 
„Kot" însemnat cu fierul roşu în palma ei. Poate că noua linie de 
investigaţie avea să-l ducă undeva, deşi direcţia i s-a părut tot 
atât de improbabilă şi greu de urmărit ca şi căutarea unor 
asasini într-un grup pestriţ de măşti în timpul carnavalului. 

Mintea omenească e la fel de invizibilă ca şi sufletul, şi-a 
spus Aldous Fowler într-un birou din departamentul 
administrativ al Centrului Grosling, când i-a sunat telefonul 
mobil. Era prietena lui, Ann Hardwey. 

Preţ de o clipă, Aldous s-a temut că i se întâmplase ceva 
Corinei Frediani, de când, în zorii zilei anterioare, o lăsase iar în 
apartamentul lui Ann din Brooklyn, păzită de doi agenţi de 
poliţie postați în coridorul casei. Dar Corina Frediani era bine, 
după ce dormise toată dimineaţa, şi la acele ore ale după- 


amiezii studia toate detaliile dosarului pe care îl găsiseră 
împreună în criptă. 

— S-a întâmplat ceva, Ann? a întrebat. 

Vocea lui Ann Hardwey se auzea de foarte departe, de parcă 
îi vorbea de la celălalt capăt al lumii. î 

— Nu, Corina e bine, te-am chemat pentru altă problemă. lţi 
mai aminteşti ce m-ai rugat? 

— Te-am rugat eu ceva? s-a mirat Aldous, cu ochii tot pe 
contractele personalului din cercetare, pe care le examina. 

— Mi-ai cerut nişte informaţii despe mama lui Walter Stuck. 

— A, da, exact! Îmi pare rău, Ann, dar sunt epuizat, am uitat 
complet de chestia asta. Ai găsit ceva? 

— Nu prea mult. Toate arhivele şi documentele de la 
orfelinatul din Newport, în Rhode Island, au dispărut după 
închiderea lui, în 1978. Dar numele lui Walter Stuck apare în altă 
casă de copii, una din Connecticut, unde a intrat cu doi ani 
înaintea acestei date, în 1976. Acolo nu există despre el decât 
istoricul purtărilor lui cam rebele de la Newport. Trei ani mai 
târziu, în 1979, a fost înscris la un colegiu pentru orfani din 
statul New York, în Queens. 

— Asta-i tot? 

— Mă rog, mai e ceva. Imediat după ce a ajuns în Queens a 
devenit bursier, datorită operei de caritate a unei persoane cu 
mulţi bani, un oarecare Benson Stuart Cross, care şi-a asumat 
întreţinerea şi plata studiilor lui într-un college din Oxford, 
Anglia. Se pare ca Walter Stuck a fost un student bun, căci şi-a 
luat licenţa în istorie cu toate onorurile, la 22 de ani. Incepând 
de atunci, colegiul pentru orfani din Queens i-a pierdut urma. 
Asta-i ceva normal, când copiii care au depins de ei în copilărie 
devin complet independenţi. 

— N-ai găsit nici o informaţie despre mama lui? 

— Nimic. Mama l-a abandonat, probabil de cum s-a născut, 
la uşa orfelinatului, pentru ca nimeni să nu-i afle identitatea. 
Sunt multe asemenea cazuri. 

— Cum ai spus că-l chema pe cel care i-a plătit studiile? 

— Benson... Benson Stuart Cross. 


Legenda ascunsă 


19 


În păduri se ascund Umbrele, 

şi, pe lacuri, luna se alătură peisajului; 
misterioasă prezenţă în noapte, 

aşa cum misterios i-a fost şi limbajul. 


Singurele păduri şi lacuri din Manhattan erau cele din Central 
Park, cum apăreau şi pe harta legendei ascunse. Nicholas şi 
Beth au descoperit fără nici o greutate locul spre care trebuiau 
să se îndrepte personajele lor virtuale, după ce Carol le 
comunicase a opta ghicitoare a jocului cu enigme fără sfârşit, 
care conţinea cuvântul „lună", pseudonimul unuia dintre 
savanții membri ai Fundaţiei Univers. Dar, auzind că acolo se 
ascundeau Umbre şi că o prezenţă misterioasă se făcea vizibilă 
în noapte, au bănuit că noua etapă a hoinărelii lor virtuale prin 
New York City le putea oferi chiar mai multe surprize neplăcute. 

— Pe harta legendei ascunse e o statuie la sud-est de 
Central Park, a observat Nicholas, oprindu-şi personajul pe scara 
mare de la intrarea în Metropolitan Museum. Chiar pe trotuarul 
din faţa lui, pe 5" Avenue, îi aşteptau parcate motocicleta şi 
maşina sport cu care veniseră la muzeu. 

— E posibil ca aceasta să fie prezenţa misterioasă din 
noapte, despre care pomeneşte enigma, dar n-am nici cea mai 
vagă idee despre cine poate fi vorba. 

— Nici eu, aşa că va trebui să ne ducem acolo, ca să aflăm. 

Se înnoptase când Nicholas, Beth şi Carol au intrat în 
pădurea din Central Park. Luna în descreştere, din ultimul 
pătrar, apărea şi dispărea în spatele coroanei fiecărui copac, pe 
măsură ce înaintau pe una dintre multele poteci ce traversau 
parcul de la nord la sud şi de la est la vest. La început, tăcerea 
domnea peste tot, dar foarte curând au început să audă un vuiet 
îndepărtat, nişte glasuri lugubre aduse de vânt. Erau ca nişte 
cânturi fantomatice care au băgat spaima în ei, cu toate că 
Nicholas şi Beth ştiau că acele voci nu erau decât un efect sonor 
al jocului. 

— Mi-e frică, NK, s-a plâns Beth, văzând ceva sinistru şi fără 
formă, care foşgăia în bezna pădurii. 

Dar Nicholas n-a răspuns. Personajul lui virtual şi cel al lui 
Carol dispăruseră de pe ecranul calculatorului lui Beth, fără ca 


ea să-şi fi dat seama când şi cum. 

— Nicholas? a întrebat Beth, şovăielnică. 

S-a simţit singură în nemărginirea neantului şi s-a întrebat ce 
se petrecea în jurul ei. Putea fi o glumă proastă a lui Nicholas, 
dar nu credea că prietena ei Carol s-ar fi înţeles cu el s-o sperie. 
Carol n-ar fi părăsit-o niciodată în asemenea împrejurări. Şi dacă 
păţiseră ceva? Dacă Umbrele ascunse în tenebre puseseră 
capăt vieților lor virtuale, făcându-i să dispară pe vecie din jocul 
enigmelor fără sfârşit? Dar ceea ce nu ştia Beth în clipa aceea 
era că şi Nicholas se afla în aceeaşi situaţie şi-şi punea aceleaşi 
întrebări în singurătatea din Central Park. S-a gândit să-l sune 
pe mobil, ca să-l întrebe ce se întâmpla, dar era aproape miezul 
nopţii şi nu voia ca părinţii lui Nicholas să audă soneria 
telefonului. Era posibil şi ca fiecare din ei să trebuiască să 
parcurgă acea fază a jocului de unul singur, să treacă de ea fără 
ajutorul nimănui, şi-a spus Beth, urmând lumina slabă a lunii, 
care se filtra ca o nouă fantomă printre crengile copacilor, 
bătute de un vânticel. 

Când a ajuns la o răscruce de poteci, n-a fost sigură pe care 
din ele trebuia să-şi continue drumul. A activat busola de pe 
panoul de control al ecranului şi a luat-o pe cărarea ce ducea 
spre sud-est. Aceea era poziţia statuii de pe harta legendei 
ascunse. Poate că acolo avea să-i reîntâlnească pe Nicholas şi 
pe Carol. 

Dar vuietul glasurilor fantomatice a mai crescut. Cu fiecare 
pas, Beth era tot mai înspăimântată şi nu se mai simţea în stare 
să meargă mai departe. Prin bezna pădurii, foşgăiau Umbre 
sinistre, ce păreau să fie tot mai aproape, iar Beth avea 
impresia că o puteau devora la cea mai mică neatenţie a ei. 
Mergea de ceva vreme, cu arma pe care Carol le-o dăduse la 
baza ŞETA îndreptată spre Umbrele invizibile, când, brusc, a 
început să vadă că acestea ieşeau cu zecile de după trunchiuri. 
Nu erau Umbrele fără chip care îi atacaseră în fazele anterioare 
ale jocului, ci Umbrele morţii, care se apropiau de ea acoperite 
cu văluri lungi şi negre, în spatele cărora ascundeau chipuri 
monstruoase şi cadaverice, chipuri hăcuite şi fără formă, în ale 
căror expresii se putea citi toată oroarea pe care omul e în stare 
s-o provoace. Beth a încremenit. Groaza o împiedica să meargă 
mai departe, să facă măcar un pas spre locul care i se părea de- 
acum de neatins. S-a gândit chiar să abandoneze jocul 


enigmelor fără sfârşit şi să nu mai intre niciodată în el. Dar ceva 
din inima ei nu voia nici să renunţe, nici să accepte biruinţa 
Umbrelor. Dacă abandona, totul era pierdut. Umbrele aveau să 
pună iar stăpânire pe lume, iar viitorul ei, viitorul omenirii, avea 
să fie la fel de sinistru şi tenebros cum îi avertizase Carol. A 
activat arma din mână şi, într-o pornire de curaj, a început să 
tragă cu disperare în Umbrele ce o înconjurau, continuând să 
cânte tot mai înspăimântător. Detunăturile armei licăreau 
printre tenebre, urmate de zgomote apocaliptice. Atunci şi-a dat 
seama că, împotriva fantomelor care erau gata s-o lichideze, nu 
trebuia să lupte cu gloanţe. 

A reactivat panoul de control de pe ecranul ei şi a dat click 
pe iconiţa flăcării pe care o găsiseră la Statuia Libertăţii. Arma i- 
a dispărut din mâini, iar în locul ei a apărut o vâlvâtaie de foc 
auriu şi puternic, de parcă în mâini i s-ar fi aprins soarele. 
Imediat, cânturile Umbrelor s-au transformat în urlete şi în faţa 
lui Beth s-a luminat intens o potecă croită în beznă ca o rază de 
lumină ce traversa pădurea. A luat-o la fugă pe acolo şi, după ce 
a mers îndelung, l-a găsit pe Nicholas, care părea să fi urmat 
acelaşi drum. 


Provocarea şerpilor 
19 


La întrunirea Consiliului Suprem al Clubului Gotic, un scaun 
rămăsese gol. 

— Trădătorul a fost pedepsit conform ritului practicat de 
ordinul nostru, a spus Walter Stuck. 

Otto s-a apropiat de jilţul ocupat până în ziua aceea de 
directorul Centrului Grosling şi l-a luat de acolo. L-a scos afară 
din sală şi l-a făcut surcele cu un baros mare din fier. 

— Şi cum vom şti ce le-a povestit trădătorul celor de la FBI? 
E posibil să le fi vorbit şi despre noi. 

— De-ar fi făcut-o, la ora asta FBl-ul ar fi descoperit şi 
secretele ordinului nostru. Dar trădătorul Brannagh le-a vorbit, 
probabil, doar despre cripta de la Centrul Grosling, ca să scape 
de hărţuiala poliţienească la care se simţea supus. 

— Păi, atunci Brannagh ne-a păstrat secretul. Nu trebuia să 


fie ucis. Noi n-avem nici în clin, nici în mânecă cu experimentele 
doctoriţei Hart, despre care vorbesc pe primele pagini toate 
jurnalele din Statele Unite, frate Walter. Chestiunea asta nu te 
priveşte decât pe tine. 

— De aceea am şi rezolvat-o fără să mai consult Consiliul 
Suprem. 

— Dar te-ai folosit de ritualul nostru ca să-l pedepseşti fără 
autorizaţia noastră. 

— Trădătorul Brannagh nu mai era de încredere. Dacă a 
vorbit o dată, putea s-o mai facă încă o dată, numai ca să iasă 
basma curată. 

— Tu eşti cel ce ne pune în pericol secretul, în loc să ne 
aduci Esenţa marelui Mister, aşa cum ai promis. 

— Vă înşelaţi. Fratele Benson vă va lamuri că încă mai 
putem trage multe foloase din trădarea lui Brannagh. Clubul 
Gotic va apărea drept îngerul răzbunării pe care îl aşteaptă cu 
toţii, după ce s-a descoperit asasinarea doctoriţei Hart şi a 
oamenilor de ştiinţă de la Fundaţia Univers. 

— Savanţii de la Fundaţia Univers n-au nici în clin, nici în 
mânecă cu crimele de la Centrul Grosling. 

— Dar acest adevăr nu-l ştim decât noi, a intervenit Benson, 
continuând să explice Consiliului amănuntele strategiei sale. 

— Vreţi să faceţi public faptul că clubul Gotic e răspunzător 
de moartea acestor savanţi? 

— Vom face public faptul că Clubul Gotic e răzbunătorul 
zecilor de fiinţe nevinovate asasinate de Fundaţia Univers. La 
urma urmelor, asta şi aşteptam să se întâmple, ca să 
transformăm societatea noastră secretă într-un adevărat mit. 
Mulţi cetăţeni din Statele Unite voiau să cunoască Clubul Gotic 
şi să facă parte din el, aşa că vor cere în gura mare să se pună 
capăt barbariei practicate de ştiinţă. Atunci vom domni asupra 
lumii, a conchis Walter Stuck. 

— Dar, înainte de asta, va trebui să pui mâna pe Esenţa 
marelui Mister. Ce veşti mai aveţi despre puştii pe care i-ai 
pomenit la ultima întrunire? 

— Sunt păziţi zi şi noapte, chiar dacă am avut o problemă cu 
hackerii care le urmăreau paşii în jocul virtual de pe internet. 

— Ce vrei să zici? Vorbeşte mai limpede, frate Walter! Încerci 
mereu să ne oferi un motiv convingător, care să-ţi justifice 
greşelile constante. Despre ce mai e vorba de data asta? 


— Carol Ramsey, colaboratoarea lui Kenneth Kogan, a 
schimbat din nou dispozitivele de securitate ale sistemului 
informatic, iar hackerii n-au reuşit să treacă de codurile ei. 

— Te-am avertizat că-i primejdios ca puștii să rămână în 
viaţă şi n-ai ţinut seama de recomandare. Răbdarea noastră e 
pe sfârşite. 

— Vă asigur că foarte curând veţi avea în mâini Esenţa 
marelui Mister şi creierele acestor copii în cutii de cristal, aşa 
cum v-am adus şi creierele oamenilor de ştiinţă ce făceau parte 
din Fundaţia Univers. 


„Monştrii minții“ 
20 


Pe când Walter Stuck participa la întrunirea Consiliului 
Suprem al Clubului Gotic, Susan Gallagher lua o cină uşoară cu 
fratele ei, Aldous, într-un cochet restaurant franțuzesc de le 2" 
Avenue, în Murray Hill. O veioză aprinsă în mijlocul mesei lumina 
chipul fericit al lui Susan. Avea veşti pentru fratele ei şi n-a 
întârziat să i le dea de cum au schimbat primele vorbe de rutină, 
chiar dacă ştia că n-avea să le asculte cu plăcere. 

— Am să mă căsătoresc cu Walter, Aldous. 

Detectivul a simţit că berea din care sorbise i se oprea în 
gât. Nu ştia ce să spună, dar expresia de pe chip spunea totul în 
locul lui. După câteva secunde, a întrebat: 

— Nu ţi-e teama că te înşeli din nou? 

— Ştiam că n-are să-ţi placă. Dar sunt hotărâtă, voiam doar 
să fii primul care află, chiar înaintea mamei. 

— Nu că nu mi-ar plăcea ideea, însă cred doar că te grăbeşti 
iar să iei o decizie atât de importantă pentru tine şi pentru viaţa 
ta. Data trecută n-a mers. 

— N-ar trebui să-mi vorbeşti aşa, Aldous. Povestea aia s-a 
terminat, a trecut, iar eu nu mai sunt o fetiţă. Walter e un domn, 
şi sunt sigură că mă iubeşte la fel de mult pe cât îl iubesc eu pe 
el. M-a cerut de soţie în noaptea când am fost la operă, şi nu l- 
am putut refuza. 

— Dar nu-l cunoşti suficient, Pemby. Cum ştii tu că-i cu 
adevărat aşa cum îl crezi? 


— Îl cunosc mai bine decât am cunoscut vreodată pe cineva. 

— La fel credeai şi când te-ai încăpățânat să te duci să 
trăieşti cu Leo Brake, de cum l-ai cunoscut în California. 

— Leo era un ipocrit şi un ratat, de care m-am îndrăgostit ca 
o proastă, recunosc. Dar mi-am plătit greşeala ani la rând. Nu 
vreau să-mi mai refuz fericirea alături de alt bărbat, numai 
fiindcă prima mea căsnicie a fost o greşeală. 

— Atunci, îţi urez să fii foarte fericită, Pemby! Ştii că ţi-am 
dorit întotdeauna tot binele de pe lume, a spus Aldous, luând 
mâna surorii sale într-a lui. 

— Ştiu, şi o ştie şi Walter. El te apreciază mai mult decât îţi 
închipui. Veţi fi buni prieteni, sunt sigură de asta. 

— Am făcut ce m-ai rugat în legătură cu mama lui, dar n-am 
aflat nimic. Arhiva orfelinatului din Newport a dispărut după ce a 
fost închis. La şcoala pentru orfani din Queens apare, totuşi, 
numele celui care i-a plătit studiile la Oxford. II cheamă Benson 
Stuart Cross. 

— Benson Stuart Cross? s-a mirat Susan, ascunzându-şi 
surprinderea. 

— Da, îl cunoşti? 

— Nu, nu... 

— Dacă vrei, pot încerca să aflu ceva despre el şi domiciliul 
lui. 

— Las-o baltă; acum, că mă mărit cu Walter, prefer să uit de 
chestia asta, a răspuns Pemby, gânditoare. 


Legenda ascunsă 
20 


— Tu eşti, NK? 

Beth nu era sigură ca-l vedea cu adevărat pe Nicholas pe 
ecranul calculatorului ei până nu vorbea cu el. 

— Sigur că-s eu, BH! De cine aşteptai să dai aici? 

Beth i-a recunoscut imediat glasul. Era Nicholas, fără 
îndoială. 

— Mi-a fost atât de teamă când am traversat Central Park, 
încât am ajuns să cred că intruşii controlează iar jocul. 

— Pai, n-a fost decât o spaimă. Şi eu m-am temut că era 


vreo cursă întinsă de hackeri. 

Beth a observat că prietena lor nu apăruse. 

— Unde-i Carol? a întrebat. 

— Credeam că era cu tine. 

— De când am rămas singură în mijlocul parcului, n-am mai 
văzut-o. 

— Nici eu, dar presupun că vine ea. Ar trebui să continuăm 
căutarea prezenţei misterioase în noapte, despre care vorbeşte 
cea de-a opta enigmă. 

— Sper să fie mai puţin oribilă decât Umbrele pe care le-am 
văzut acolo, în spate. 

— In orice caz, trebuie să ne pregătim armele, s-a lăsat 
întunericul peste tot, a spus Nicholas, strângând-o cu putere pe 
a lui. 

Au înaintat pe poteca spre sud, fără să mai audă cântările 
Umbrelor. 

Nicholas mergea în faţă, iar Beth în urma lui. Tăceau, singuri 
cu propriile lor gânduri. Copacii alcătuiau în jurul lor un cerc de 
siluete neliniştitoare, deşi totul părea calm. Nu bătea nici un 
vânticel, nici o rafală de aer nu clintea crengile şi frunzele ce 
formau o boltă deasupra capetelor lor. Poteca urca în zigzag 
pante uşoare, acoperite cu gazon, apoi cobora până pe malul 
unui lac, în care se reflecta luna. 

- „Şi, pe lacuri, luna se alătură peisajului", a spus Beth, 
amintindu-şi enigma. 

— Poate că nu suntem prea departe. 

Au plecat de pe malul lacului şi s-au afundat iar în pădure. La 
lumina lunii, au putut distinge câteva veveriţe ce se fugăreau în 
faţa lor, speriate de sunetul paşilor făcuţi de ei. Pe Beth o amuza 
să le vadă ascunzându-se cu iuţeala unei scântei. Până ce, mai 
încolo, au văzut o siluetă neagră, care se profila, uriaşă, pe întu- 
nericul nopţii. 

— In faţa noastră ar putea fi ceea ce căutăm, BH, a spus 
Nicholas, cu puşca îndreptată tot înainte. 

— Să ne apropiem uşor, nu-mi place tăcerea asta. 

Au înaintat domol, aproape ghemuiţi, până au distins o 
statuie din bronz, cu spatele la ei. Dar dinapoia ei a ţâşnit ceva 
care a făcut-o pe Beth să strige şi pe Nicholas să fie gata apese 
pe trâgaciul armei. 

— Nu trageţi, sunt eu, Carol! 


Nicholas a scos un oftat de uşurare, iar Beth a privit drept pe 
ecran. Şi dacă nu era ea? Şi dacă nu era Carol? Şi dacă erau 
hackerii care îi controlau personajul? 

— Stai unde eşti, Carol! 

— Ce spui tu acolo, BH?! E Carol, n-o vezi? 

— Las-o, NK. Eu îi înţeleg neîncrederea. 

— De ce ne-ai lăsat baltă în inima pădurii? a întrebat Beth. 

— Nu-nţeleg ce-i cu tine, BH, a spus Nicholas. 

— Mi-a fost frică, ştii? Foarte frică. 

— Dar a fost o frică ireală, nu-ţi dai seama? a insistat 
Nicholas. 

— Făcea parte din joc, BH. Trebuia să vă înfruntaţi propriile 
temeri, Umbrele care va populează minţile, înainte de a va 
apropia de Esenţa marelui Mister. Pădurea era locul potrivit 
pentru o asemenea întâmplare. 

— Da, toate poveştile pentru copii mustesc de personaje 
misterioase, care viețuiesc în pădure. Multe-s rele, ca Umbrele, 
dar altele-s bune, a observat Nicholas, ca s-o sprijine pe Carol. 

— Noi nu mai suntem copii, NK. Ceea ce am văzut eu aici, în 
pădure, era mult mai monstruos decât orice fantezie. Am văzut 
ce orori sunt în stare să provoace oamenii. 

— Dar n-are importanţă decât că ai biruit Umbrele, altfel n-ai 
fi putut să ajungi până aici, a zis Carol. 

— Să nu mai vorbim atât şi să ne continuăm drumul, ne 
apropiem de Esenţa marelui Mister şi e destul de târziu. 

Nicholas şi-a împins personajul virtual până în faţa statuii 
care înainte era cu spatele la el. Pe piedestalul deasupra căruia 
se ridica sculptura în bronz a unui bărbat bărbos, îmbrăcat 
elegant, era un singur cuvânt, tăiat în piatră cu litere mari: 


MORSE 


— Morse! a exclamat Nicholas, când l-a citit. 

— „Misterioasă prezenţă în noapte, după cum misterios i-a 
fost şi limbajul", a zis Carol. 

— Codul Morse? Dar ce legătură are Esenţa marelui Mister 
cu Samuel Morse, inventatorul telegrafului?! s-a mirat Nicholas. 

Beth a tăcut, deşi vorbele lui Nicholas i-au deşteptat 
curiozitatea. 


— Orice carte de istorie vă va spune că Samuel Finley 
Breesse Morse a fost un artist american născut în anul 1791 în 
Charlestown, Massachussets, care a construit primul telegraf 
electromagnetic, în stare să trimită mesaje cifrate într-un 
alfabet alcătuit din puncte şi liniuţe, conceput chiar de el. Dar 
legenda ascunsă vă va spune că Samuel Morse era un profesor 
înţelept de la Facultatea de Arte Frumoase a Universităţii din 
statul New York, care a călătorit în anul 1831 în Europa, unde a 
intrat în contact cu societatea Ouroburos, aderând la aceasta, 
deşi avea să se întoarcă în Statele Unite, şi că a învăţat limbajul 
de semne secrete al acesteia. 

— Semnele care apar pe tăbliţele de lemn găsite de noi? a 
întrebat Beth, care uitase că era supărată. 

— Da, acele semne fac parte dintr-un limbaj misterios, vechi 
de când lumea, folosit de înţelepţii din societatea Ouroburos, ca 
să-şi ţină ascunse mesajele. 

— Dar alfabetul Morse era alcătuit doar din puncte şi linii, a 
argumentat Nicholas. 

— Intr-adevăr, NK. După ce s-a întors de la Paris, Samuel 
Morse a corespondat intens cu societatea Ouroburos din Franţa 
şi s-a gândit cum să substituie complexitatea grafică a semnelor 
de pe tăbliţele de lemn cu ceva mai simplu şi mai uşor de 
descifrat şi înţeles. Aşa a conceput propriul său alfabet, care 
curând avea să ajute întreaga omenire să comunice la distanţe 
mari prin telegraful pe care îl inventase. După mulţi ani, 
societatea Ouroburos a hotărât să mute Esenţa marelui Mister 
de la Paris la New York City, iar Samuel Morse a fost însărcinat 
să se ocupe de acest lucru şi să organizeze totodată noua viaţă 
a societăţii Ouroburos în Statele Unite. Cu toate acestea, primul 
proiect de mutare a Esenţei marelui Mister în America nu a 
putut fi dus la bun sfârşit, fiindcă Samuel Morse a murit pe 2 
aprilie 1872 la New York City; au mai trecut încă paisprezece ani 
până ce, în 1886, Esenţa marelui Mister a ajuns în acest oraş. 

— De aceea au ridicat o statuie în onoarea lui? a vrut să ştie 
Beth. 

— Legenda susţine că, nu cu mult înaintea morții lui, noii 
membri ai societăţii Ouroburos din New York City i-au adus un 
mare omagiu, dezvelind această sculptură în Central Park, în 
amintirea marii lui înţelepciuni. 

Nicholas s-a uitat la statuia din bronz şi a observat că 


Samuel Morse ţinea în mâna dreaptă un fragment dintr-un 
mesaj telegrafic. Tocmai atunci, o rafală de vânt s-a rătăcit în 
jurul lui. Fragmentul de mesaj s-a desprins din mâna 
inventatorului şi a zburat delicat, ca o fâşiuţă de hârtie. Nicholas 
l-a prins în văzduh şi a privit cu uimire semnele unui limbaj 
misterios: 


Provocarea şerpilor 
20 


După ce Consiliul Suprem şi-a încheiat întrunirea, Benson şi 
Walter Stuck au mai rămas o vreme în sala Clubului Gotic. 

Walter Stuck era furios şi nervos. Argumentele lui nu-i con- 
vinseseră pe membrii Consiliului, şi se temea de o răzmeriţă a 
aceluia, sub conducerea fratelui Robert. Trebuiau să găsească 
Esenţa marelui Mister cât mai repede, iar Walter Stuck credea 
că ştia ce trebuia să facă. Prioritatea absolută a lui Benson era 
să se ocupe de puştanii ăia. Dar lui îi rămânea de rezolvat şi altă 
chestiune, despre care Benson, cu faţa acoperită de gluga 
neagră a rasei monahale, l-a întrebat: 

— Când aveţi de gând să realizaţi translaţia neuronală a 
doctoriţei Hart pe un nou creier? Aţi promis că n-o să treacă 
mult după moartea ei, până să-i dăruiţi o nouă viaţă. 

— Ţi-e dor de ea, nu-i aşa, Benson? 

— Au trecut săptămâni de când nu mai e alături de noi şi nu 
mă pot obişnui să vă văd fără ea. 

— Nici eu, Benson, crede-mă. Chiar dacă, în ultima vreme, 
Katie devenise iritabilă şi destul de neîncrezătoare. 

— Asta-i logic, dacă-mi permiteţi s-o spun, domnule Stuck. 
Dumneavoastră aţi redevenit un bărbat tânăr şi chipeş, iar pe 
ea începuseră s-o părăsească frumuseţea şi tinereţea. Când a 
acceptat să fie supusă translaţiei neuronale, pentru a continua 
să vă stea alături, se temea că o veţi părăsi şi nu vă veţi ţine de 
promisiune. 

— De ce spui asta? 


— Chiar ea mi-a spus. Am avut o convorbire oarecum frivolă. 
Probabil că nici măcar nu vorbea serios. Ştiţi doar cum sunt 
femeile. Deşi eu cred că în ziua aceea mi-a mărturisit chiar nişte 
îndoieli pe care ea însăşi refuza să le accepte. 

Expresia lui Walter Stuck a devenit mai dură. 

— Ideea de a i se găsi cadavrul cu stigmatul „Kot" în palmă 
şi fără creier, ca în cazul celorlalţi savanţi de la Universitatea 
Cornell, a fost a ei, nu a mea. Spunea că aşa avea să moară ca 
un om de ştiinţă martir, şi nu ca un om de ştiinţă asasin. Mai 
credea şi că astfel poliţiei îi va fi greu să găseasca un motiv cu 
care să-i explice moartea. Dar, după descoperirea criptei de la 
Centrul Grosling, lucrurile s-au complicat mai mult decât 
credeam şi poate că nu-i potrivit să efectuăm acum o nouă 
translație neuronală. 

— Dar ea a făcut-o pentru dumneavoastră, domnule Stuck. 

— Tu crezi că am uitat de dezvăluirile ei? În plus, încă mai 
trebuie să căutăm un creier receptor potrivit şi asta are să ne ia 
ceva timp. 

— Mă gândeam că aţi ales deja creierul receptor. 

— Susan Gallagher? 

— Da. 

— M-am gândit şi eu la o asemenea posibilitate. Susan 
întruneşte toate cerinţele necesare unui receptor potrivit: e 
frumoasă, tânără, inteligentă, cultă, atrăgătoare, rebelă. 

— Sunt sigur că pe doctoriţa Hart n-ar deranja-o să revină la 
viaţă în acest nou trup. 

— Nu-s foarte sigur că ar accepta. Katie detesta femeile ca 
Susan. Ea a fost întotdeauna destul de timidă şi discretă. 

— Atunci, ce aveţi de gând cu Susan Gallagher? 

— Am să mă însor cu ea. 


„Monştrii minții“ 
21 


La mică distanţă de intrarea în cimitirul Greenwood din 
Brooklyn, Aldous Fowler şi domnişoara locotenent Taylor asistau 
la dezhumarea cadavrului lui Adam Grosling, însoţiţi de medicul 
legist Scrinna. Cimitirul, mare şi îngrijit, era alcătuit din pajişti 


mari presărate cu morminte, păduri dese şi un lac înconjurat de 
mari panteoane din calcar. Mausoleul familiei Grosling era o 
construcţie cilindrică amplă, susţinută de numeroase coloane, 
pe ale căror capiteluri se sprijinea o cupolă circulară 
pretențioasă. Luxosul cavou fusese construit de Richard Grosling 
cu mulţi ani înainte de a muri şi acolo fuseseră îngropaţi el şi 
soţia, decedată în urma unei boli grave la puţină vreme după 
aceea. Amândoi ocupau două sarcofage din marmură albă, 
aşezate la cele două capete ale panteonului, fără alte inscripţii 
decât numele lor, însoţite de anii naşterii şi morţii, sculptate pe 
capacele coşciugelor din piatră. In centrul panteonului, se 
remarca un sarcofag extraordinar, în acelaşi stil cu celelalte 
două, dar de dimensiuni mai mari, pe care, sub numele lui Adam 
Grosling, era cioplit în piatra următorul epitaf: 


MINTE ŞI SPIRIT 


— Pe mormântul lui Adam Grosling nu-i scrisă nici o dată, 
nici a naşterii, nici a morţii. Pare să zică, într-un fel, că el a ajuns 
nemuritor şi că nu-i mai pasă de trecerea timpului, a lămurit 
domnişoara locotenent Taylor, în timp ce doi lucratori din cimitir 
începeau să dea la o parte lespedea grea de pe sarcofag. 

— Nu m-am îndoit niciodată că, într-o zi, omul are să ajungă 
nemuritor, dar am greşit cu privire la modul în care are s-o facă 
şi la cât are să mai dureze până atunci, a spus medicul legist 
Scrinna. 

— Ştiinţa ne poate duce nu numai la cer, ci şi în iad. Adam 
Grosling şi doctoriţa Hart ştiau asta şi au ales să meargă pe 
acest drum. 

— Ca medic, încă nu-mi vine să cred că dosarul 
„Experimentul Dr. Jekyll &Mr. Hyde" e adevărat. 

— Minte şi Spirit, deşi în acest caz e vorba despre o minte şi 
un spirit perverse, doctore Scrinna. Inscripţia mortuară ne 
anunţa ce vom găsi aici, a spus domnişoara locotenent Taylor, 
când lespedea de piatra a fost dată la o parte cu zgomot. 

Strain de dialogul dintre colegii lui, Aldous Fowler cerceta 
fiecare cotlon din mausoleu, căutând vreun semn asemănător 
cu şerpii întărâtaţi. Dar n-a dat de nici unul care să facă legătura 
între acele morminte şi asasinul oamenilor de ştiinţă de la 
Universitatea Cornell. 


În mausoleul de piatră era un sicriu din lemn splendid 
ornamentat. Lucratorii din cimitir l-au deschis, dar era gol ca şi 
craniile celor ce căzuseră victimă lluzionistului. 

— Acum începi să crezi în nemurirea lui Adam Grosling, 
doctore Scrinna? a întrebat domnişoara locotenent Taylor, fără 
nici o urmă de uimire. 


Legenda ascunsă 
21 


Sâmbătă de dimineaţă, Beth şi Nicholas au reluat jocul 
enigmelor fără sfârşit. Foarte aproape de statuia lui Samuel 
Morse, în Central Park, găsiseră o nouă tăbliță de lemn, cu alt 
semn din misteriosul limbaj al societăţii Ouroburos. 

— Acesta e al optulea, a spus Nicholas, zărindu-l. 

Beth a privit fâşia de hârtie care zburase din 
mâna lui Morse şi a observat că şi acel semn apărea 
scris pe ea. Dar nici Beth, nici Nicholas n-au încercat 
să-i dezlege semnificaţia. Carol le vorbise despre a 
noua enigmă, care conţinea cuvântul „stea" şi nu se 
gândeau decât la locul de pe harta legendei ascunse 
spre care trebuiau să-şi îndrepte personajele 
virtuale. Enigma suna astfel: 


Precum Arca lui Noe, 
adăposteşte toate speciile, 
dar va fi o stea 

cea care îţi va atrage privirea. 


La început, s-au gândit că singurul loc unde erau adăpostite 
animale de toate speciile la New York City era Grădina Zoologică 
din Central Park. Dar acolo nu se afla nimic care să poată avea 
vreo legătură cu o stea. Aşa că au renunţat imediat la acea 
soluţie, fiindcă nici grădina zoologică nu apărea pe harta 
legendei ascunse şi, până în clipa aceea, fiecare loc din 
Manhattan unde ajunseseră era marcat pe ea. De aceea, 
Nicholas şi-a dat fără întârziere seama că în spatele enigmei era 
alt loc: 


— Muzeul de Istorie Naturală! a exclamat. 

— Da, NK, acolo sunt exemplare disecate din toate speciile, 
ca pe Arca lui Noe. 

— Şi mai sunt şi dinozauri, şi stele... 

— Planetariul! a zis Beth, nevenindu-i să creadă că jocul 
enigmelor fără sfârşit avea să-i facă să călătorească iar prin 
istorie. 

Cunoşteau foarte bine Planetarium Hayden. Şi spre el s-au şi 
îndreptat. 

Drumul cel mai scurt pentru a ajunge acolo, plecând de la 
statuia lui Samuel Morse, traversa parcul pe 2" Transversal de 
la est la vest, până la Central Park West Avenue. Dar de data 
asta n-a fost nevoie ca Nicholas şi Beth să hotărască drumul pe 
care să meargă. 

— Veniţi lângă mine şi daţi-mi mâinile, vom forma un 
triunghi magic. 

Nicholas şi Beth au făcut ce le-a cerut Carol. Personajele lor 
virtuale s-au aşezat la dreapta şi la stânga ei şi luându-se de 
mâini cu braţele întinse, până au alcătuit un triunghi care s-a 
luminat imediat în albastru. 

— Acum ţineţi ochii închişi până vă spun eu că-i puteţi 
deschide iar. Cu ochii închişi, Beth şi Nicholas se întrebau ce- 
avea să li se întâmple. Era posibil să fi ajuns la sfârşitul jocului şi 
chiar din acel moment să facă o călătorie siderală, mergând de 
mâna cu Carol, o călătorie care să-i ducă foarte departe, spre 
cine ştie ce loc pierdut în univers, unde să dea, în sfârşit, de 
Esenţa marelui Mister. Dar nu s-a întâmplat nimic din toate 
acestea. Când Carol le-a spus că puteau să deschidă ochii, 
personajele lor virtuale erau într-un loc intens luminat, foarte 
diferit de întunericul care îi învăluise în tenebrele din Central 
Park. 

Pe Beth a fascinat-o să-şi vadă personajul virtual în interiorul 
formidabilei structuri din sticlă şi oţel în formă de cub a lui Rose 
Center for Earth and Space, din acea parte a Muzeului de Istorie 
Naturală dedicată originilor vieţii şi universului. Aveau în faţa lor 
marea sferă a lui Hayden Planetarium. Şi Nicholas, şi ea treceau 
pe acolo din când în când, ca să vadă filme despre spaţiul 
cosmic. Dar fascinația lui Beth a fost întreruptă de vocea mamei 
sale, care deschisese uşa dormitorului. 

— A venit să te vadă domnul detectiv Fowler, spune că vrea 


să stea câteva clipe de vorba cu tine. 

— Vin imediat, mami, a spus Beth, simțind că i se strânge 
stomacul. Ea nici măcar nu auzise soneria de la uşa 
apartamentului. 

Mama a ieşit, iar Beth a zis: 

— Imi pare rău, NK, trebuie să întrerup temporar misiunea 
noastră la Planetariu. Am să mă conectez cu tine mai târziu. 

Nicholas a întrebat-o dacă păţise ceva, dar Beth nu i-a mai 
putut auzi glasul. 

Detectivul Fowler stătea în faţa mamei lui Beth în salon şi 
bea o ceaşca de cafea. Când a intrat Beth, s-a ridicat în picioare 
ca s-o salute. 

— Bună ziua, domnule Fowler. 

— Ce mai faci, Beth? Îmi pare rău că te-am întrerupt... 

— Citeam doar nişte articole de pe pagina web a NASA, a 
minţit Beth cu neruşinare. 

Aldous Fowler s-a aşezat la loc şi a abordat direct motivul 
vizitei. 

— La FBI mi-au spus că ieri după-amiază ai venit să mă vezi. 
Surprinsă, mama lui Beth şi-a întors privirea spre ea, ca să vadă 
cum reacţiona. Beth şi-a dorit s-o înghită pământul chiar în clipa 
aceea. 

— Te-ai dus ieri la birourile FBI şi nu mi-ai zis nimic? a 
întrebat-o, calmă. 

— Te-am sunat la spital, dar mi-au spus că erai foarte 
ocupată şi să te sun mai târziu. 

— Lăsaţi-o, doamna Hampton, probabil că a uitat să vă 
povestească. Ştiţi doar ce distraţi sunt copiii. Se gândesc să facă 
un lucru şi uită pe moment de el, a consolat-o Aldous Fowler, 
încercând s-o facă pe doamna Hampton să nu se supere. Şi 
imediat a întrebat: De ce-ai venit să mă vezi, Beth? 

Fetiţa s-a aşezat pe sofa şi a început să vorbească în şoaptă, 
de parcă se spovedea. 

— Acum două nopţi am avut un coşmar, care m-a ţinut 
trează până în zori... 

Mama a întrerupt-o. Fusese martoră la ceea ce povestea 
fiica ei. 

— Eu am auzit un strigat oribil şi m-am dus să văd ce se 
petrecea. Transpirase, dar mi-a spus că îi trecuse. 

— Şi era adevărat, mami, numai că n-am mai putut adormi 


din nou. Nu ştiu de ce mă obseda cuvântul pe care ucigaşul îl 
însemna pe palmele savanților cu fierul roşu. 

— „Kot'"? a întrebat Aldous Fowler. 

— Da, toată noaptea am avut cuvântul asta în minte, ca şi 
cum ştiam că avea un înţeles. M-am ridicat din pat, am căutat 
pe internet câteva pagini de presă unde apăreau ştiri despre 
crime şi le-am printat. Am stat şi am privit fix o vreme cuvântul 
„Kot", pe urmă mi-am dat seama că era o criptogramă, care 
ascundea un alt cuvânt... 

— Un alt cuvânt? a întrebat Aldous Fowler, uimit. Copiii ăştia 
nu încetau să-l uimească. 

— Mă duc în camera mea să iau nişte foi de hârtie pe care 
le-am scris în timpul descifrării, e ceva mai complicat. 

Beth a ieşit din salon şi s-a întors după câteva secunde. S-a 
aşezat iar şi a pus în faţa lui Aldous Fowler prima foaie printată. 

— Am folosit programul Paint de pe Windows în acest scop, a 
povestit, arătându-i poliţistului cuvântul „Kot" care îi produsese 
şi lui atâtea bătăi de cap. 


ko 


— Nu ştiu cum de mi-am dat seama de asta, dar am 
observat, într-adevăr, că literele cuvântului „Kot' se pot 
descompune pentru a forma alte litere. Şi am început cu litera 
„k". 

Beth a dat pagina şi i-a arătat-o detectivului Fowler pe 
următoarea, în timp ce maică-sa o privea uluită. 


Kl< 


— Am descompus litera „k" şi am obţinut un „i" şi un „c", aşa 
că mi-a ieşit alt cuvânt: „Icot", a spus Beth, trecând la o nouă 


Ikot 


— „Icot"? Şi ce înseamnă „lcot", Beth? a vrut să ştie Aldous 


Fowler. 

— Nimic, e doar o parte din procesul de formare a unui nou 
cuvânt, ascuns în „Kot", a spus Beth şi a trecut la altă pagină de 
hârtie. 

— Dar cea mai mare greutate mi-a creat-o litera „t", cu 
forma ei de cruce şi spada, a continuat Beth, trecând iar la o 


altă foaie de hârtie. 


— M-am gândit că, dacă descompuneam litera „t' şi 
retrăgeam braţele crucii, obţineam un soi de „|" care, dacă îl 
întorceam invers, pe verticală, devenea „j'. Atunci, mi-am dat 
seama că, dacă le uneam pe ,„j" şi „o", ele formau o literă „g" 
perfectă. Cuvântul care rezulta era: „lcogt'", a conchis Beth, 
arătându-i detectivului Fowler altă pagină. 


kogt 


— Trei litere transformate în cinci, fără să adăugăm nimic la 
cuvântul „Kot". E cu adevărat incredibil, Beth! a exclamat, uimit, 
Aldous Fowler. 

— Acum, domnule Fowler, trebuie doar să punem în ordine 
aceste cinci litere, ca să formăm adevăratul cuvânt ascuns în 
cuvântul originar „Kot", a spus Beth, cu mândrie. 

— Şi care-i acest cuvânt, Beth? 

Fetiţa a dat ultima pagină, lăsând sub privirile detectivului 
un cuvânt care pentru el avea un înţeles deosebit. 


qotI< 


— „Gotic“ e pseudonimul cu care Adam Grosling a semnat 
actul constitutiv al Fundaţiei Univers! a exclamat. 


Provocarea şerpilor 


21 


Lui Walter Stuck i-ar fi plăcut să-i dezvăluie chiar el lui 
Aldous Fowler sensul cuvântului „Kot", dar când l-a sunat la 
telefon ca să-i spună că dezlegase criptograma, a aflat că 
fratele lui Susan cunoştea rezultatul. 

— Ai descifrat-o şi tu? a întrebat, neîncrezător. El era convins 
că nimeni n-ar fi fost în stare să descompună literele cuvântului 
„Kot" şi să le dea până la urmă forma unui cuvânt foarte diferit 
de el. Nici măcar experţii în criptologie de la FBI nu putuseră să 
descifreze criptograma aceea, deşi dispuneau de cele mai 
avansate sisteme de decriptare a codurilor secrete. 

Aldous Fowler a zâmbit la celalalt capăt al firului. 

— Nu, eu n-aş fi fost în stare. A descifrat-o o minte mult mai 
tânără şi mai deşteaptă decât a mea, a recunoscut din salonul 
în dezordine al apartamentului său. 

Imaginea copiilor de la ŞETA s-a ivit în mintea lui Walter 
Stuck. Erau, fără nici o îndoială, mult mai isteţi decât 
presupusese el, iar dacă izbutiseră să dezlege enigma, aveau să 
ducă la bun sfârşit şi jocul de pe internet, care ducea la Esenţa 
marelui Mister. 

— Mă rog, îmi pare rău că-ţi dau această informaţie cu 
întârziere, dar am crezut că te-ar interesa să ştii că una dintre 
cele mai vechi societăţi secrete de origine medievală din Europa 
care s-a stabilit în Statele Unite şi despre care ţi-am vorbit în 
noaptea în care am cinat cu Susan acasă la mine, se numea 
tocmai Clubul Gotic. 

— Clubul Gotic? 

— Chiar aşa, Aldous. Am studiat câte ceva despre această 
societate la Oxford. Probabil îţi aminteşti, ţi-am istorisit că la 
începutul secolului al XIV-lea, a apărut în Franţa o legendă 
necunoscută, care îi atribuia călugărului dominican Boulvar de 
Goztell fondarea unei societăţi secrete de călugări inchizitori, al 
cărui ţel principal era căutarea pietrei filosofale. 

— Acum nu-mi pot aminti exact acea legendă, dar cred că 
ştiu despre ce-mi vorbeşti. 

— Ei bine, pun pariu pe toată averea mea că-i aceeaşi 
societate secretă care se întrunea în casa mea pe când îi 
aparţinea încă lui Richard Grosling, şi că această societate 
secretă e chiar Clubul Gotic. Cu siguranţă, un club de bărbaţi 


foarte puternici din Statele Unite, care căutau să pună mâna pe 
Esenţa marelui Mister, ca să poată domina lumea. Se fac referiri 
istorice la acest club în multe studii despre societăţile secrete 
din secolul al XIX-lea, pe care am avut posibilitatea să le citesc 
la Oxford. 

— Mulţumesc, Walter, îţi mulţumesc mult pentru ajutor. 

— N-are importanţă, aceasta e o chestiune care, ca istoric, 
mă intrigă la fel de mult ca şi pe tine. Am să caut în biblioteca 
privată a lui Richard Grosling, poate dau acolo de ceva ce mi-a 
scăpat, când i-am inventariat cărţile, după ce am cumpărat 
casa. 

— Atunci, păstrăm legătura. Ce face Susan? 

— E cam neliniştită în legătură cu interviul nostru pentru 
NBC. O ştii doar. Va avea loc astă-seară şi ea studiază scenariul. 
Vrea să fie cea mai bună emisiune din cariera ei în televiziune. 

— leri mi-a spus că vă veţi căsători în curând. 

— O iubesc pe sora ta, Aldous, o iubesc din tot sufletul. 

— Ai grijă de ea, Susan e foarte fragilă, în ciuda durității ei 
aparente. 

— Ştiu, nu-ţi face griji pentru ea, o voi face foarte fericită. 

— Salut-o din partea mea. 

— De ce nu vii să mănânci mâine cu noi? E duminică şi 
putem să sărbătorim împreună logodna noastră. Susan are să se 
bucure. 

— Nu-i rea ideea, dar sunt destul de ocupat. Poate în altă zi. 

— Te înţeleg, sună-ne când vrei. 

— Pe curând, Walter! 

Aldous Fowler a închis telefonul şi a căzut pe gânduri. Totul 
se potrivea cu schema pe care o elaborase mai demult, cu 
excepţia faptului că termenul „Kot" devenea „Gotic", iar şerpii 
întărâtaţi, chipul diavolului. Acel puzzle complicat cu care se 
confruntaseră el şi domnişoara locotenent Taylor era pe punctul 
de a se închide. Completaseră piesele care le mai lipseau şi care 
confirmau întru totul faptul că mintea perversă a lui Adam 
Grosling, oricare ar fi fost creierul unde continua să-şi ducă 
viaţa, era asasinul oamenilor de ştiinţă de la Universitatea 
Cornell. Acum nu-i mai rămânea decât să-l găsească, printre 
milioanele de locuitori din New York City, pe bărbatul în care se 
ascundea adevăratul chip al diavolului. Dar asta i s-a părut cu 
neputinţă, ca şi cum ar fi încercat să atingă o stea cu mâna. 


Şi-a luat blocnotesul de pe masă şi a dat câteva pagini. Era 
sigur că îşi notase pe undeva numerele de telefon ale 
profesorului Jacob Bloom - pe cele de la domiciliu şi de la 
Universitatea Columbia. Nu ştia dacă îl putea găsi acasă într-o 
sâmbătă la amiaza, dar numai el îl putea ajuta. 

— Alo, da? 

Aldous Fowler i-a recunoscut glasul pe loc. 

— Bună ziua, domnule profesor, sunt Aldous Fowler. Vă mai 
amintiţi de mine? 

— Incă nu m-a lăsat memoria, domnule detectiv, şi ştiu că 
ultima dată când am stat de vorbă, nu m-am purtat prea 
cuviincios. 

— Nu vă faceţi griji, domnule Bloom, v-am înţeles motivele. 

— Un bătrân ca mine n-ar trebui să se teamă de nimeni, nici 
măcar de moarte, dar m-am speriat. l-am cunoscut pe toţi. Sper 
să-mi poţi ierta laşitatea. 

— Haideţi, domnule profesor, sunteţi prea dur cu 
dumneavoastră. Doar nu v-am sunat ca să-mi cereţi scuze. 
Voiam numai să vă pun câteva întrebări. 

— Vă mulţumesc că v-aţi adus aminte de mine. Ce doriţi să 
ştiţi? 

— Dacă aţi auzit vreodată vorbindu-se de o societate secretă 
care se numea Clubul Gotic. 

— Credeam că societatea secretă despre care voiai să afli 
cât mai multe se numea Kot. 

— Da, dar ar putea purta şi acest nume. 

— „Gotic" era un cuvânt pe care îl foloseau foarte frecvent în 
secolul al XIX-lea mulţi ezoterişti care se îmbătau cu tot ce 
credeau că era diabolic şi magic. Orice societate secretă care îl 
adora pe diavol s-ar fi putut numi astfel. 

— Trebuie să aflu cine ar putea face parte din ea acum. 

— Adevăratele societăţi secrete sunt la fel de invizibile ca 
vântul, domnule detectiv. V-aţi putea atinge scopul doar dacă 
unul dintre membri se hotărăşte să intre în contact cu 
dumneavoastră. Ei sunt cei care aleg. 

— Ştiţi cel puţin unde aş putea găsi informaţii cu privire la 
societăţile secrete despre care îmi vorbiţi, domnule profesor? a 
întrebat Aldous. 

Jacob Bloom n-a trebuit să-şi gândească răspunsul. 

— In biblioteca privată a lui John Pierpont Morgan, pe 


Madison Avenue, sunt cărţi vechi şi foarte interesante despre 
societăţile secrete. Morgan era un pasionat colecţionar de 
manuscrise şi cărţi rare din toate epocile, aşa că aţi putea găsi 
acolo câte ceva. 

— Şi de ce nu mi-aţi vorbit despre această bibliotecă în 
cursul ultimei noastre întrevederi, când v-am vizitat la 
Universitatea Columbia? 

— Fiindcă nu m-aţi întrebat, domnule detectiv. 

Aldous Fowler a avut certitudinea că profesorul Jacob Bloom 
continua să-i ascundă tot ce ştia despre Clubul Gotic, ca să nu-şi 
pună în primejdie viaţa şi i s-a făcut milă de el. Nu era decât un 
laş bătrân şi nefericit. 


„Monştrii minții“ 
22 


Corina Frediani nu mai ieşise pe strada de câteva zile. De 
aceea a zis „da" fără nici o şovăială când, sosind acasă la Ann 
Hardwey, Aldous Fowler i-a propus să-l însoţească la Biblioteca 
Pierpont Morgan de pe Madison Avenue. 

— Sunt gata într-un minut, a exclamat, fericită. A intrat în 
dormitor, lăsând uşa deschisă. Şi când ia sfârşit captivitatea 
mea? a întrebat, schimbându-se de haine. 

Aldous îi auzea vocea cam din depărtare. 

— Când vom fi siguri că nu mai eşti în pericol. 

— Dar de ce-ar fi vrut Adam Grosling să-mi facă rău? Despre 
criptă, eu ştiu doar ceea ce ştie toată lumea. 

— Ai fost omul nostru, aşa că-i posibil ca el s-o ştie şi să vrea 
să se răzbune. Nu ştim cum arată acum. Fără ştirea noastră, s- 
ar putea afla chiar foarte aproape de Centrul Grosling, a 
adăugat Aldous, continuând să răsfoiască o revistă de artă, 
aflată pe măsuţa din salon. 

— Ai găsit ceva în fişierele echipei de cercetare ştiinţifică? 

— Nu, toţi cercetătorii specializaţi au fost angajaţi în urmă cu 
mai bine de un an. 

Corina s-a îmbrăcat cât ai zice peşte, s-a machiat, şi-a 
netezit părul în faţa oglinzii şi a ieşit din dormitor cu un zâmbet 
vesel pe buze. 


— Dacă Adam Grosling e cu adevărat asasinul savanților 
membri în Fundaţia Univers, ar fi absurd să stea pe lângă 
centrul de cercetări, nu crezi? 

— E doar o posibilitate, dar nimic nu-i absurd la un ucigaş în 
serie. Ai idee de alt loc unde l-am putea căuta? 

— Nu, n-am nici cea mai vagă idee, dar eu nu-s poliţist, a 
replicat Corina, luându-şi haina de piele şi poşeta. 

— Ei bine, oricât de greu ţi-ar veni să mă crezi, nici eu n-am 
nici una. 

— Atunci, de ce ne ducem la biblioteca Pierpont Morgan? 

Aldous Fowler a deschis uşa apartamentului şi i-a făcut loc 
să iasă. 

— Am să-ţi spun pe drum. 

In sâmbăta aceea la amiază, pe podurile din Brooklyn şi 
Manhattan nu erau nici şiruri de maşini, nici ambuteiaje. La 
rândul lor, şi străzile din împrejurimile lui City Hall erau pe 
jumătate goale, fără traficul intens din zilele de lucru. Aldous i-a 
explicat tinerei bursiere adevăratul sens al cuvântului „Kot" şi al 
Clubului Gotic, pe când mergeau pe Bowery Avenue, 
îndreptându-se spre nord; au traversat Madison Square, lăsând 
în dreapta zgârie-norii Life Tower şi Metropoli Tan, mergând în 
continuare pe Madison Avenue spre 36" Street. 

Biblioteca John Pierpont Morgan era deschisă publicului încă 
din anul 1924, din voinţa expresă a fondatorului ei, şi era 
alcătuită dintr-un ansamblu de trei edificii cu faţade elegante de 
culoarea ciocolatei, o bibliotecă, un muzeu, o sală de conferinţe 
şi expoziţii temporare de artă. 

Aldous Fowler s-a legitimat la intrare ca detectiv criminalist 
la Departamentul de Omucideri al poliţiei, spunând că dorea să 
consulte câteva cărţi din colecţiile bibliotecii. Portarul, un bărbat 
rotofei cu ten roz şi chip strălucitor, l-a rugat să-l scuze o clipă şi 
a chemat pe cineva prin interfon. In câteva secunde, şi-a făcut 
apariţia în hol un bărbat în vârstă. S-a apropiat de vizitatori şi s- 
a prezentat cordial. 

— Sunt Gilbert O'Connor. Regret că domnul director al 
bibliotecii nu vă poate primi. Azi e sâmbătă şi, cum puteţi 
înţelege, nu-i aici. Dar am să vă ajut eu cu tot ce aveţi nevoie. 
Sunt responsabilul arhivelor istorice. 

— Atunci, probabil că sunteţi chiar persoana pe care o 
căutam, s-a arătat încântat Aldous Fowler. Am vrea să aflăm 


dacă în colecţiile private ale domnului Morgan există vreun text 
care face referire la o veche societate secretă de inspiraţie 
medievală, numită Clubul Gotic. 

— Dar această societate a dispărut după ce Richard 
Grosling, ultimul ei mare maestru, s-a sinucis prin decapitare. 

—  Cunoaşteţi povestea lui? l-a iscodit Aldous Fowler, 
surprins. 

— Am citit cândva câte ceva despre ea, deşi astăzi e uitată. 
În orice caz, îmi închipui că toate acele crime de la Centrul de 
Cercetări Neurologice Grosling au s-o readucă nu peste multă 
vreme la modă. Acestui fapt îi datorăm vizita dumneavoastră, 
sau mă înşel? 

— Îmi pare rău că nu vă pot oferi mai multe detalii, domnule 
O'Connor! 

— Ceva îngrozitor, istoria asta cu savanții ucigaşi, despre 
care am citit în presă. Dar dacă vă interesează originile istorice 
ale acestei societăţi secrete în Statele Unite, aţi nimerit la locul 
potrivit. În colecţia de manuscrise a defunctului domn Morgan 
există unul de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care abordează 
fondarea Clubului Gotic din New York City, cu toate normele 
ordinului, dar e scris în latină clasică. 

— Am putea vedea manuscrisul? a întrebat Corina, curioasă. 

— Fireşte. Urmaţi-mă, vă rog. 

Gilbert O'Connor i-a condus prin muzeu până într-o sală de 
mari proporţii, cu tavanul înalt, împodobit cu muluri şi stucaturi. 
Era biblioteca privată a lui John Pierpont Morgan, un mecena al 
artelor şi literelor, care murise în anul 1913 şi a cărui valoroasă 
moştenire era admirată de Aldous Fowler şi Corina Frediani, 
care până în acel moment nu-i cunoscuseră existenţa. Un covor 
mare şi un şemineu gigantic, din marmură sculptată, dominau 
sala, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu biblioteci din esențe nobile, 
de înălţimea a trei etaje, la care se ajungea printr-un coridor ce 
survola bibliotecile inferioare. Pe câteva pupitre, erau expuse 
manuscrise cu anluminuri, iar în câteva vitrine se aflau 
exemplare unice ale unor vechi pergamente de o valoare 
istorică incalculabilă. 

— Cât priviţi colecţiile, mă duc să caut fişa manuscrisului 
care vă interesează. 

Auzindu-l, lui Aldous Fowler i-a venit o idee: 

— Există vreo cale să aflăm dacă acest manuscris a mai fost 


consultat în ultimii ani? 

— Dacă nu mă înşel, lucrul ăsta trebuie să figureze chiar pe 
fişă. Există un spaţiu pe marginea fişei, destinat numelui purtat 
de persoana ce consultă cartea, chiar dacă trebuie să vă 
avertizez că biblioteca e foarte severă când trebuie să accepte 
ca asemenea relicve să fie folosite de cercetători. 

Domnul O'Connor s-a apropiat de un fişier, l-a descuiat cu 
propria-i cheie, a răsfoit câteva fişe şi a scos una dintre ele. 

— Priviţi. 

— Îmi permiteţi o clipă? a întrebat Aldous Fowler, luând-o în 
mână înainte ca domnul O'Connor să i-o ofere. 

A răsucit fişa şi a văzut că pe ea erau scrise un singur nume 
şi o singură dată: 


Adam Grosling - 20 decembrie 1949 


— Adam Grosling a fost singurul care a consultat acest 
manuscris? a vrut să ştie Corina, care privea fişa peste umărului 
lui Aldous. 

— După fişă, aşa se pare, a constatat domnul O'Connor. 

— Şi a făcut-o la doar două săptămâni după ce s-a sinucis 
tatăl său, în ziua de Crăciun a anului 1949, a adăugat Aldous 
Fowler, înapoindu-i fişa domnului O'Connor. 

— Ce înseamnă asta, Aldous? Vorbeşti despre ceva petrecut 
acum mai bine de cincizeci de ani. 

— Ajung pur şi simplu la faptul de care mă temeam: Adam 
Grosling şi-a înlocuit tatăl în funcţia de mare maestru al Clubului 
Gotic, când încă mai era membru al Fundaţiei Univers. 

— Asta nu-ți serveşte la prea multe, dacă nu afli şi cine-i 
acum marele maestru al acestei societăţi secrete, a spus Corina. 

Domnul O'Connor şi-a dres glasul: 

— Poate că vă pot ajuta. 

— Dumneavoastră? Şi cum? 


Legenda ascunsă 
22 


La baza sferei pe care o forma Planetariul, Nicholas găsise o 


tăbliță cu un nou semn din misteriosul limbaj al societăţii 
Ouroburos. 


Era aidoma unui semn anterior, pe care îl găsiseră 

mai demult, în Catedrala Saint Patrick. Nicholas a 
presupus că semnul corespundea literei ce se repeta în 
mesajul pe care îl aveau de descifrat şi a hotărât să aştepte ca 
Beth să se întoarcă la jocul enigmelor fără sfârşit, ca s-o 
informeze despre noua lui descoperire. Nu voia să continue fără 
ea. Dar, tot aşteptând, Nicholas a desenat semnele de pe fâşia 
de hârtie, care se desprinsese din mâna statuii lui Samuel Morse 
din Central Park, şi a pus unul lângă altul semnele pe care le 
găsiseră în drumurile făcute la locurile legendei ascunse a New 
Yorkului. Dacă fiecare semn corespundea unei enigme, iar 
fiecare enigmă conţinea un pseudonim al celor nouă membri ai 
Fundaţiei Univers, şi-a spus că ajunseseră la numărul total al 
semnelor, după ce îl găsiseră şi pe ultimul. 


A pus jos fâşia de hârtie şi sub ea a aliniat semnele 
limbajului misterios, astfel încât putea să-l identifice pe fiecare 
dintre ele în alfabetul cifrat al societăţii Ouroburos. A presupus 
că astfel putea determina cu uşurinţă numărul de ordine ce 
corespundea fiecărui semn, ca să-l poată trece apoi în alfabetul 
limbii sale. A procedat întocmai şi a obţinut următoarea 
combinaţie numerică: 3-12-15-9-19-20-5-18-19. Apoi a scris 
alfabetul, aşezând deasupra fiecărei litere numerele ce 
corespundeau fiecărui semn. 


3 5 9 12 15 181920 
ABCDEFGHIJKLMNOPQR S TUVWXYZ 


Apoi a repetat aceeaşi combinație numerică 3-12-15-9-19- 
20-5-18-19, înlocuind numerele cu literele alfabetului, şi a văzut 
că obținea un cuvânt echivalent în limba engleză: 


3 12 16 9 20 21 5 19 20 
C L O IS T E R S 


— Claustre! Şi ce enigma naibii mai e şi asta? s-a întrebat 


Nicholas cu glas tare, chiar când Beth se reconecta cu el. 

— Ce şopocăiai acolo, NK? Ar trebui să-ţi închizi microfonul 
când eşti singur. 

— Şi tu unde te-ai ascuns? Ai ieşit din joc fără să-ţi iei măcar 
la revedere. 

— Trebuia să vorbesc cu detectivul Fowler. 

— lar te-ai dus să-l vezi, BH? 

— N-a fost nevoie, a venit el la noi acasă. 

— Fir-ar să fie! lţi dai seama ce are să se întâmple acum? 

— Nu mai exagera, NK, n-are să se întâmple nimic. Cred că 
eşti prea nervos, ar trebui să te mai linişteşti puţin. 

— Uneori nu te înţeleg, BH. Tu te-ai enervat, nu eu. Eu n-am 
zis niciodată că ar trebui să le povestim celor de la FBI tot ceea 
ce ştiam despre legenda ascunsă. 

— Şi ce te face să crezi că eu le-am povestit? 

— Tu singură ai spus că o să-i povesteşti totul detectivului 
Fowler. 

— Păi, n-a fost aşa. 

— De ce laşi întotdeauna la sfârşit ce-i mai important? 

— Tu te grăbeşti să tragi concluzii. Nu i-am povestit nimic 
despre legenda ascunsă. l-am vorbit doar despre sensul 
cuvântului „Kot". Eram convinsă că asta era ceva ce trebuiau să 
ştie cei de la FBI. În plus, în jocul enigmelor fără sfârşit n-am 
găsit nimic despre chestia asta. 

— Atunci, cum ai putut să dezlegi misterul? 

— Nu ştiu, priveam cuvântul „Kot" şi deodată am văzut că 
puteam forma din el alt cuvânt. A fost ceva inexplicabil, nici eu 
nu pricep. 

— Şi ce înseamnă cuvântul „Kot"? 

— Îți spun altă dată, nu-i uşor de explicat. 

— Şi eu am rezolvat enigma semnelor din limbajul misterios. 

— Chiar aşa? 

— Da, n-aveam nimic mai bun de făcut în timp ce te 
aşteptam. £ 

— De acord, NK, ai câştigat. Iți aduci aminte de semnul celor 
doi şerpi care se transformă în chipul diavolului? 

— Desigur, n-am să-l pot uita niciodată. 

— Ei bine, cuvântul „Kot" se transformă în cuvântul „Gotic". 

— Şi asta unde ne duce? 

— Habar n-am. Gotic e stilul arhitectonic al Catedralei Saint 


Patrick, şi îşi are originea în catedrala din Franţa medievală. 

— Ca şi Manuscrisul minunilor din cosmos, scris de Grimpow. 

— Se pare că totul îşi are originea în epoca aceea. Carol ne-a 
vorbit despre asta când ne-a povestit legenda ascunsă a 
Catedralei Saint Patrick. 

— Ştii ce, BH? E ceva incredibil în toate astea. 

— Abia acum îţi dai seama? 

— Nu, nu asta vreau să zic. Cuvântul cifrat pe care l-am 
descoperit în semnele din misteriosul limbaj al societăţii 
Ouroburos este şi el din Evul mediu: „Cloisters". 

— Claustre? 

— Da, claustre. Presupun că se referă la curţile interioare 
înconjurate cu coloane ale mănăstirilor medievale. Dar nu 
înţeleg ce sens poate avea acest cuvânt în jocul enigmelor fără 
sfârşit. 

— Eu da, a spus Beth, sigură pe sine. Acum doi ani am fost 
acolo cu mama. 

— E un loc nou din legenda ascunsă? 

— Ar trebui să-ţi cunoşti mai bine propriul oraş, NK! 

— Mă gândesc, dar nu izbutesc să-mi aduc aminte ce loc din 
New York City e acesta. Nu cred să-l fi vizitat vreodată. 

—  „Cloisters" e numele unei secţiuni din Metropolitan 
Museum, dedicată artei din Evul Mediu. Dar claustrele nu sunt 
pe 5" Avenue, ca muzeul, ci în Harlem. E un soi de abație ori 
mănăstire. Imi aduc aminte că a fost o încântare s-o vizitez, era 
atât de misterioasă... 

— Dar acum două ore, jocul virtual ne dusese în sfera 
Planetariului, la Rose Center for Earth and Space, de la Muzeul 
de Istorie Naturală, iar acest loc are mai mari legături cu viitorul 
decât cu trecutul. Nu izbutesc să pricep ce legătură poate exista 
între un loc şi altul. 

— Să intrăm iar în joc. E foarte posibil ca răspunsurile la 
aceste nelămuriri să fie în steaua ce ne va capta privirea, după 
cum spunea enigma care ne-a dus la Planetariu. Carol se va 
bucura să ne vadă din nou. 

— Am şi introdus codul de acces. 


Provocarea şerpilor 


22 


Susan Gallagher stătea în birou, revăzând scenariul emisiunii 
din seara aceea, când avea sa-i ia un interviu lui Walter Stuck, în 
calitate de promotor al noului Parc Medieval din New York City şi 
istoric specializat în Evul Mediu. Walter îi promisese că avea să 
dezvăluie unele dintre descoperirile pe care le făcuse despre 
societatea secretă aflată în spatele asasinării oamenilor de 
ştiinţă de la Universitatea Cornell, iar Susan nu-şi putea stăpâni 
nervozitatea trezită de acest fapt. NBC prevedea că emisiunea 
avea să atingă ratingul maxim în toată ţara, ceea ce 
presupunea o mare răspundere pentru ea şi întreaga echipă. 
Niciodată până atunci nu mai treziseră nişte crime în serie 
interesul întregii ţări. Era logic, dacă lua în consideraţie statutul 
de oameni de ştiinţă al victimelor şi descoperirea oribilelor 
experimente făcute pe oameni vii de către doctoriţa Katie Hart 
la Centrul de Cercetări Neurologice Grosling. Orice nouă 
informaţie, care ar fi putut arunca şi mai multă lumină asupra 
nenumăratelor crime comise, avea să fie primită de publicul din 
Statele Unite cu mare interes, iar Susan era conştientă de acest 
fapt. 

Şi-a dat seama că Walter venise în spatele ei doar când a 
simţit că mâinile lui îi mângâiau umerii. 

— Tocmai am vorbit cu fratele tău la telefon, i-a şoptit la 
ureche. 

— Ai vorbit cu Aldous? 

— Voiam să afle unele detalii importante cu privire la 
societatea secretă despre care voi vorbi astă-seară în emisiunea 
ta, înainte de a le putea auzi la televiziune. Nu vreau să creadă 
ca încerc să încalc un teritoriu care îi aparţine. 

— Eşti foarte atent, Walter. 

— Fiind vorba despre fratele tău, aş dori să nu existe secrete 
între noi. 

Spusele lui Walter Stuck au răscolit gândurile lui Susan. Ea şi 
fratele ei, Aldous, aveau într-adevăr un secret pe care nu i-l 
împărtăşiseră. Amândoi încercaseră să afle pe la spatele lui cine 
fusese femeia care îşi părăsise fiul la naştere într-un orfelinat 
din Newport, în Rhode Island. Desigur, ea voia doar să-i facă o 
surpriză, dacă obțineau vreo informaţie cu ajutorul căreia s-o 
poată identifica. Chiar Walter îi împărtăşise dorinţa lui de a-şi 


cunoaşte mama biologică, iar ea încerca doar să-l ajute. Dar, 
după ce Aldous îi spusese că bărbatul care plătise studiile lui 
Walter la Oxford se numea Benson Stuart Cross, înţelesese că 
făcuse o greşeală. Benson era şi numele secretarului lui Walter, 
şi chiar era posibil ca numele lui întreg să fie Benson Stuart 
Cross. Dar în clipa aceea îşi jurase în sinea ei că n-avea să-şi 
mai vâre niciodată nasul prin chestiunile celui ce avea să-i 
devină soţ. Ea n-avea nici un drept să se amestece atât în viaţa 
privată, cât şi în trecutul lui Walter. Poate că el nu-i istorisise tot 
adevărul nici despre studiile lui de la Oxford, nici despre cel care 
îl făcuse moştenitorul unei mari averi, dar ei nu-i păsa de toate 
astea. Nici ea nu-i vorbise lui Walter despre eşecul matrimonial 
cu Leo Brake şi despre trecuta dependenţă de droguri. Nimeni 
nu trebuia să scotocească în trecutul altuia, dacă el n-o dorea, 
şi-a zis Susan în sinea ei. Era groaznic, ca şi cum ai intra în 
memoria cuiva, ca să pui stăpânire pe ea. 


„Monştrii minții“ 
23 


— Sunt sigur că fişa asta a fost falsificată, a spus domnul 
O'Connor, indignat, răspunzând la întrebarea detectivului de la 
Omucideri. 

Aldous Fowler a luat din nou fişa manuscrisului despre Clubul 
Gotic şi a privit-o cu atenţie. 

— De ce credeţi că a fost falsificată? a întrebat. 

El era incapabil să vadă pe ea ceva care să-l ducă la o 
asemenea concluzie. 

— Caligrafierea numelui de Adam Grosling nu corespunde cu 
cea folosită cu peste 70 de ani în urmă. Cunosc bine alte fişe din 
aceeaşi epocă, şi asta imită prost virtuozitatea cu care scriau pe 
atunci bibliotecarii. 

S-a apropiat iar de cartotecă şi a căutat fişele altor 
manuscrise din colecţia Morgan, ce fuseseră consultate în anii 
'40. 

— Priviţi şi singuri, deosebirile sunt evidente de la prima 
vedere. 

— Şi de ce s-ar falsifica o fişă de bibliotecă? a întrebat Corina 


Frediani, luând-o înaintea lui Aldous Fowler. 

— E ceva neobişnuit, fireşte, şi singurul motiv pe care mi-l 
pot închipui e că acela care a înlocuit fişa autentică dorea să 
facă dispărut istoricul consultării acestui manuscris, a spus 
domnul O'Connor, cu convingere academică. 

— Să ştergi numele persoanelor care l-au consultat în 
decursul anilor?! s-a mirat Aldous Fowler. 

— Exact. 

— Nu există şi un control informatizat al persoanelor care 
consultă colecţia Morgan? 

— Fără îndoială că da, chiar trebuie completată o cerere tip 
de consultare bibliografică, care are nevoie de aprobarea 
expresă a directorului. V-am mai spus că urmărim cu mare grijă 
manuscrisele, deşi majoritatea au fost consultate doar de 
personalul bibliotecii. De ani de zile, cărţile rare nu trezesc 
decât interesul câtorva colecționari. 

— Fiţi amabil şi arătaţi-ne manuscrisul, domnule O'Connor. 

Manuscrisul despre Clubul Gotic era un text scurt, scris 
îngrijit în latină clasică, fără nici o anluminură pe foile de 
pergament care-l alcătuiau. 

— Nu-s decât normele Clubului Gotic şi numele membrilor 
fondatori. Dar se poate vedea locul şi data. 

Ochii Corinei Frediani şi ai lui Aldous Fowler s-au oprit fără 
prea mare interes pe o notă de subsol de pe prima pagină: „New 
York, 1890". 

— Ştiţi cumva dacă domnul John Pierpont Morgan a făcut 
parte din societatea secretă Clubul Gotic în acei ani? 

— Nu ştiu să vă răspund la întrebare, domnule detectiv. 
Conform fişei, domnul Morgan a cumpărat manuscrisul pentru 
colecţia sa privată în anul 1912, după mai bine de douăzeci de 
ani de la fondarea Clubului Gotic. Mă îndoiesc serios că a fost 
membru al acestei societăţi secrete, dacă a trebuit să dea bani 
pe acest manuscris constitutiv. Şi, ca să fiu cinstit, nici măcar nu 
v-aş putea asigura că acest manuscris e autentic. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule O'Connor? a întrebat Corina. 

— Să vedeţi, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul 
secolului XX, s-a înregistrat un adevărat val de ezoterism în New 
York City, iar societăţile secrete apăreau ca ciupercile la fiecare 
colţ din Big Apple. Toţi voiau să facă parte din ele şi nimeni nu 
ştia cine erau cu adevărat membrii lor. Mulţi şarlatani fără nici 


un scrupul au profitat de credulitatea oamenilor, ca să-şi facă 
propriile afaceri, oferindu-le simboluri, obiecte sfinte, parole, 
manuscrise şi relicve de tot soiul, care aparținuseră unor ordine 
medievale. In biblioteca noastră sunt multe manuscrise ca 
acesta, atribuite  masonilor,  rozacrucienilor, profeților, 
templierilor... 

— Dar multe dintre aceste societăţi secrete au existat cu 
adevărat şi unele dintre ele încă mai dăinuie, a subliniat Aldous 
Fowler. 

— Desigur, problema e să ştim care dintre ele fac parte din 
istorie şi care din legendă. 

— Şi cine le conduce acum? a vrut să ştie Corina Frediani. 

— Acesta este, fără nici o îndoială, cel mai mare secret, deşi 
presupun că-s oameni foarte puternici, care acţionează din 
umbră. 

— Vă deranjează dacă verificăm în arhivele calculatorizate 
cine a consultat acest manuscris, domnule O'Connor? a întrebat 
detectivul. 

S-au întors la intrare şi de acolo s-au dus în zona 
administrativă, unde se aflau arhivele informatizate ale 
bibliotecii. Toate drumurile pe care Aldous Fowler se 
încăpăţânase să le parcurgă duceau la aceeaşi persoană: 
nemuritorul Adam Grosling. Deşi de data asta avea să-i taie 
calea cu totul un alt nume. 


Legenda ascunsă 
23 


Pe Carol a uimit-o că Nicholas dezlegase enigma semnelor 
din limbajul misterios chiar înainte de a şti că ele folosiseră 
pentru a încifra numele locului din New York City unde Fundaţia 
Univers ascunsese Esenţa marelui Mister. Dar şi mai mult a 
uimit-o că Beth dezlegase enigma cuvântului „Kot", despre care 
ea nici măcar nu le vorbise. 

— Atunci, a sosit clipa să deschideţi Manuscrisul minunilor 
din cosmos, pe care l-aţi găsit la Biblioteca Publică, a spus. 

Personajul ei virtual era tot în sfera Planetariului, iar Beth şi 
Nicholas i s-au alăturat imediat ce au intrat iarăşi în jocul 


enigmelor fără sfârşit. 

Amândoi au activat panoul de control de pe ecranele calcu- 
latoarelor şi au dat click pe iconiţa manuscrisului. Cartea s-a 
deschis, foşnind ca foile mari de pergament care lunecă una 
peste alta, iar în faţa lui Nicholas şi Beth au apărut cele mai 
frumoase imagini din univers pe care le văzuseră vreodată. 
Constelații, galaxii, stele, planete şi sateliți fuseseră desenaţi cu 
precizie matematică şi fiecare pagină pe care o priveau le arăta 
alt loc din univers, de parcă autorul cunoştea fiecare amănunt 
de pe firmamentul nemărginit. Au privit apoi imagini ale Căii 
Lactee şi Sistemului Solar, într-o succesiune minunată, ce părea 
să unească Soarele îndepărtat cu Pământul, trecând pe lângă 
Mercur şi Venus. O frumoasă planetă albastră apărea pictată pe 
fondul negru al unui cer înstelat; ceva nedefinit, ca un meteorit 
urmat de o coadă lungă de foc, se îndrepta spre ea, iar impactul 
era inevitabil. Apoi ilustrațiile reproduceau felurite peisaje de pe 
Pământ şi animale din toate rasele, care vieţuiau pe el. Mai 
încolo au văzut oameni preistorici, acoperiţi cu piei şi aşezaţi în 
jurul focului. Urmau după aceea scene de viaţă din Antichitate şi 
Evul Mediu. Dar paginile manuscrisului nu se sfârşeau acolo, iar 
ilustrațiile reproduceau o infinitate de maşinării inventate de 
oameni în decursul istoriei. Se puteau vedea chiar şi schiţele 
unor maşini neobişnuite, în stare să zboare şi să traverseze 
spaţiul aerian. Pe ultima pagină, una dintre aceste maşini 
semăna foarte mult cu transbordoarele spaţiale, pe care 
Nicholas şi Beth le cunoşteau, şi părea să se îndrepte spre o 
stea din depărtări, înconjurată de planete, alături de care 
apărea formula teoriei relativităţii a lui Einstein. Era singurul 
lucru scris în carte. 

— Aceasta e steaua care ne va capta privirea? a întrebat 
Beth. 

— Nu chiar, deşi cea din ilustraţia reprodusă în Manuscrisul 
minunilor din cosmos are multe asemănări cu ea. 

— E ca fragmentul de hartă de pe emblema ŞETA! a 
observat Nicholas. 

— Dar cum a putut cineva să-şi închipuie asemenea lucruri 
în Evul Mediu?! s-a mirat Beth, cu ochii pe acel logo care 
strălucea şi pe şapca ei de astronaut aspirant. 

— Legenda ascunsă spune că, atunci când a descoperit ce 
putere avea Esenţa marelui Mister, tânărul Grimpow a întrezărit 


toate minunile pe care omul urma să le creeze în viitor. Printre 
ele, şi o stea îndepărtată, pe una dintre planetele pe care există 
o viaţă la fel de inteligentă ca şi pe Pământ. Membrii Fundaţiei 
Univers cunoşteau acest manuscris şi încercau de mulţi ani să 
afle coordonatele precise ale acelei stele. 

— Şi au reuşit să le afle? 

— Veniţi cu mine în Planetariu. Veţi înţelege mai bine 
legenda, dacă veţi cunoaşte mai întâi istoria. 

Au urcat pe rampa ce înconjura sfera lui Rose Center for 
Earth and Space, au lăsat în urmă machetele lui Jupiter şi 
Saturn, care le pluteau deasupra capetelor, şi au intrat în 
Planetariu pe una dintre uşile de acces pentru public. Marea sală 
era luminată şi complet goală. Carol a înaintat până în centrul ei 
şi a aşteptat ca Nicholas şi Beth să se apropie de ea. De cum au 
venit, luminile s-au stins şi pe ecranele monitoarelor lor a apărut 
imaginea virtuală a profesorului Kenneth Kogan, alături de o 
rampă de lansare de la Cape Canaveral, în Centrul Spaţial 
Kennedy al NASA, din Florida. Nicholas şi Beth au amuţit din 
nou, ca şi prima oară când îi văzuseră chipul. Amândoi s-au 
gândit că profesorul Kenneth Kogan era în viaţă, dar şi-au dat 
seama pe loc că era doar un personaj din joc, precum Carol şi ei 
doi. 

— Bună, Beth! Bună, Nicholas! Mă bucur să vă revăd teferi şi 
sănătoşi. Dacă aţi ajuns până aici, puteţi să fiţi mândri de 
aventura voastră. Nu e uşor de găsit Esenţa marelui Mister în 
jocul enigmelor fără sfârşit, iar voi sunteţi pe cale s-o faceţi. În 
acest răstimp, probabil că v-aţi întrebat de multe ori care-i 
motivul aventurii voastre. Presupun că descoperirea legendei 
ascunse a New Yorkului ar putea fi un motiv suficient. Dar când 
ne-am văzut întâia oară la ŞETA, v-am prevenit că aţi fost aleşi 
pentru îndeplinirea unei îndatoriri transcendentale: Misiunea 
Ouroburos. Acum, când aţi ajuns în faza finală a jocului, credeţi, 
probabil, că misiunea vi s-a încheiat, dar nu-i aşa. Misiunea 
Ouroburos abia a început. In urmă cu câteva veacuri, un tânăr 
ca voi a găsit Esenţa marelui Mister şi a văzut în ea tot ceea ce 
aţi descoperit şi voi în Manuscrisul minunilor din cosmos. 
Tânărul acela, ca şi mulţi alţii care au urmat după el, a aflat că 
în Esenţa marelui Mister se aflau rădăcinile geniului omenesc. Şi 
a descoperit că, într-o zi îndepărtată, unii oameni aveau să 
călătorească prin univers pentru a căuta steaua căreia el i-a 


spus Ouro şi care avea o planetă cu o viaţă inteligentă similară 
cu cea de pe planeta noastră. În anul 1972 bunul meu prieten, 
Carl Sagan, căruia eu îi vorbisem despre acea legendă, a avut 
ideea trimiterii unui mesaj simbolic în spaţiu, pe care voi îl 
cunoaşteţi foarte bine. 

— Mesajul trimis de NASA cu sondele Pioneer X şi Pioneer XI! 
a exclamat Nicholas. 

Dar profesorul Kenneth Kogan n-a părut să-i audă cuvintele 
şi a continuat: 

— După cum ştiţi, acest mesaj a fost urmat de un altul, în 
anul 1977, imprimat pe un disc din aur, care a fost trimis de 
NASA în spaţiu împreună cu sondele Voyager I şi Voyager Il. 
Multă vreme, nu s-a primit nici un răspuns la acele mesaje, dar 
în urmă cu un an, unele radiotelescoape ale SETI au detectat un 
răspuns venit dintr-un loc necunoscut al universului. NASA a 
început să desfăşoare atunci, sub conducerea mea, un mare 
proiect spaţial, în vederea unei călătorii până la acea planetă a 
stelei Ouro, de unde păreau să provină semnalele detectate. 
Acest proiect al NASA e chiar Misiunea Ouroburos, la care voi 
veţi lua parte, fiind primii tineri astronauți din istorie implicaţi în 
proiect. In acest scop, mai trebuie să găsiţi Esenţa marelui 
Mister, unde se află codurile necesare pentru a localiza această 
stea îndepărtată din imensitatea universului. Dacă reuşiţi, veţi 
avea foarte curând veşti de la mine şi de la NASA. Şi acum, fie 
ca steaua să vă capteze privirea. Pe curând! 

Imaginea virtuală a profesorului Kenneth Kogan s-a topit pe 
cupola Planetariului, urmată de zgomotul punerii în mişcare a 
motoarelor unei nave spaţiale neobişnuite, gata de plecare. În 
câteva clipe, vuietul a fost tot mai intens, iar Nicholas şi Beth au 
văzut cu uimire cum nava ciudată se desprindea de rampa de 
lansare de la Cape Canaveral, în Florida, şi zbura cu viteză 
vertiginoasă spre o stea din depărtare, pe numele ei Ouro. 


Provocarea şerpilor 
23 


În studiourile de televiziune NBC, totul era pregătit pentru 
începerea emisiunii lui Susan Gallagher. Reflectoare puternice 


luminau platoul unde două fotolii elegante, aşezate unul lângă 
altul, stăteau în faţa unor gradene pline cu lume. Walter Stuck 
trecuse pe la machiaj şi aştepta aşezat în fotoliul invitatului, fără 
să arate nici cea mai vagă nelinişte, în vreme ce un sunetist îi 
potrivea un microfon fără fir pe reverul sacoului. Era liniştit şi 
sigur că dezvăluirile surprinzătoare pe care urma să le facă în 
legătură cu crimele de la Centrul Grosling şi asasinarea 
oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell urmau să aibă 
un efect puternic asupra milioanelor de telespectatori din toată 
ţara, dornici să afle misterele ce învăluiau ambele cazuri. Dar el 
nu era acolo în calitate de poliţist, ci de promotor al Parcului 
Medieval din New York City şi de istoric expert în Evul Mediu. 
Intervenţia lui trebuia să se limiteze, ca atare, la analiza 
faptelor, legând moartea oamenilor de ştiinţă de vechea 
societate secretă Clubul Gotic, al cărei unic ţel fusese să 
răzbune moartea zecilor de victime inocente ale ştiinţei, 
descoperite în cripta din Centrul Grosling. Ştiinţa punea cu 
adevărat în pericol viitorul omenirii. 


„Monştrii minții“ 
24 


Numele de Benson Stuart Cross nu-i era necunoscut lui 
Aldous Fowler. În urmă cu doar două zile, Ann Hardwey îi 
spusese că aşa îl chema pe binefăcătorul de la Oxford al lui 
Walter Stuck. Auzindu-l iar din gura domnului O'Connor, i s-a 
părut că aceea era ironia rocambolescă a sorții şi i-au tremurat 
picioarele. Nu-i venea să creadă că putea exista vreo legătură 
între binefăcătorul viitorului soţ al surorii lui şi Clubul Gotic. Dar 
lista de consultări pe care domnul O'Connor tocmai i-o arătase 
demonstra categoric că nu Adam Grosling, ci Benson Stuart 
Cross falsificase fişa cu mai puţin de un an în urmă. În baza de 
date a administraţiei de la biblioteca Pierpont Morgan, continua 
să apară numele lui Adam Grosling, dar domnul O'Connor n-a 
avut nici o îndoială că şi acea informaţie fusese deformată. El şi- 
a adus aminte că, în urmă cu câteva luni, se făcuseră liste de 
consultare a colecţiilor de cărţi vechi în vederea unui studiu 
statistic comandat de conducerea bibliotecii şi le-a căutat la el 


în birou. 

— Trebuie să fie pe aici, a spus, scotocind într-unul dintre 
sertarele mesei de scris. 

Când domnul O'Connor a găsit listele, inima lui Aldous 
Fowler bătea atât de tare, că era gata să-i iasă din piept. 
Manuscrisul cu normele ordinului secret al Clubului Gotic fusese 
consultat de două ori: o dată de Adam Grosling, în anul 1949, şi 
a doua oară de Benson Stuart Cross, în ianuarie 2007. 

Deşi îi stătuse inima în loc de uimire, Aldous Fowler a 
fotocopiat fişa aceea şi fişa de consultare a manuscrisului 
referitor la Clubul Gotic, i-a mulţumit domnului O'Connor pentru 
ajutor, şi-a luat rămas-bun şi a luat-o la goana spre maşina, 
urmat cu paşi mari de Corina Frediani. 


Legenda ascunsă 
24 


Nici Beth, nici Nicholas nu-şi puteau aminti ce li se 
întâmplase. Ultimul lucru de care îşi aduceau aminte amândoi 
era ca văzuseră o stea îndepărtată care le captase privirea în 
jocul enigmelor fără sfârşit. Uitaseră că era duminică şi că în 
seara precedentă se înţeleseseră să se vadă de dimineaţă, ca să 
viziteze Rose Center for Earth and Space de la Muzeul de Istorie 
Naturală. Inainte de a se duce la culcare, Nicholas consultase pe 
internet programul de activităţi al muzeului şi aflase că noul film 
care se proiecta la Planetariu se intitula Ouro: ultima stea. Voiau 
să verifice dacă era acelaşi film pe care îl văzuseră ei în jocul 
virtual, după ce profesorul Kenneth Kogan le vorbise despre 
Misiunea Ouroburos a NASA. După aceea, pe seară, aveau să 
reintre în joc, ca să ajungă la Cloisters, în Harlem. Erau fascinaţi 
la gândul că vor găsi Esenţa marelui Mister şi că vor afla ce avea 
să li se întâmple mai departe. Dar n-au putut să-şi pună 
planurile în aplicare. 

Dimineaţa a fost ploioasă şi neplăcută. Vântul bătea puternic 
dinspre nord, şi un întuneric gros acoperea cerul Manhattanului. 
Dar, în ciuda ploii, Nicholas şi Beth au hotărât să meargă pe jos 
până la Muzeul de Istorie Naturală. Din zona rezidenţială a 
Jefferson Park, n-aveau cum să ajungâ la metrou, în schimb, 


dacă traversau pe jos 4" Transversal din Central Park, Rose 
Center fost Earth and Space nu era prea departe. În plus, pe 
Beth o încânta să se plimbe şi să vorbească în ploaie. Era 
fericită când îi curgea apa pe faţă. 

Înfofoliţi în hainele de ploaie, Nicholas şi Beth au coborât pe 
Lexington Avenue până pe 96" Street. 

— Aseară m-am gândit tot timpul la profesorul Kenneth 
Kogan, a spus Beth. 

— Şi pe mine m-a surprins să-l văd din nou. Părea atât de 
real... 

— Crezi că mai e în viaţă? 

— Nu ştiu, Beth. Şi el era membru al Fundaţiei Univers, ca 
toţi ceilalţi savanţi ucişi. 

— De multe ori m-am întrebat de ce a dispărut. 

— La el era Esenţa marelui Mister, pe care o caută ucigaşul. 
Pentru mine, motivul e limpede. 

— De ce nu-mi spui ce gândeşti cu adevărat, Nicholas? Crezi 
că l-au ucis şi pe el, nu-i aşa? 

— Cred că imaginea pe care am văzut-o ieri era virtuală. 
Înregistrată înainte de dispariţia profesorului. 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Nicholas s-a oprit şi a privit-o drept în ochi. Câţiva stropi de 
ploaie îi curgeau fetiţei pe obrajii care îi străluceau ca unei zâne. 

— Îţi e de folos la ceva dacă îţi spun că da, că eu cred că l-au 
ucis şi pe el? 

— Dar asta înseamnă că asasinul are să ne omoare şi pe noi, 
dacă află că am găsit Esenţa marelui Mister, pe care el o caută. 

— Asasinul n-are să afle niciodată. N-o să ştim decât tu şi cu 
mine. 

— Dar are să ştie şi Carol. 

— Pentru moment, Carol e doar un personaj virtual. 

— Dar tu ştii că nu-i aşa. 

— Chiar dacă ar fi din carne şi oase, aşa cum credem, Carol 
e de partea noastră şi nu ne va trăda. Astă-seară vom intra din 
nou în jocul enigmelor fără sfârşit şi vom vedea ce se întâmplă. 

— Dacă Esenţa marelui Mister e la Cloisters, poate că va 
trebui să mergem cu adevărat până în Harlem. In joc n-o putem 
lua, acolo totul e virtual. 

— Şi eu m-am gândit la asta, Beth. Dar dacă trebuie să ne 
ducem până în Harlem, va trebui să ne pierdem de polițistul 


care ne urmăreşte. Merge iar după noi. 

Beth a întors capul şi l-a văzut pe bărbatul cu pardesiu, 
pălărie şi Umbrelă neagră. Nepăsându-le de prezenţa agentului 
FBI care îi păzea, Nicholas şi Beth au traversat spre vest spre 
Madison şi au mers mai departe pe 5" Avenue. Central Park era 
pustiu, dar nu li s-a părut la fel de tenebros ca în noaptea când îl 
traversaseră, în jocul enigmelor fără sfârşit, ca să ajungă la 
Statuia lui Samuel Morse. În realitate, nu-i pândeau în jur nici un 
fel de Umbre sinistre. Ori, cel puţin, aşa credeau ei. 


Provocarea şerpilor 
24 


Walter Stuck i-a felicitat pe Benson şi pe Otto pentru că-şi 
îndepliniseră însărcinarea cu promptitudinea pe care o 
pretinsese de la ei. In dimineaţa aceea, se dăduse jos din pat cu 
o migrenă teribilă, dar un mic dejun ales şi veştile bune ale lui 
Benson îl făcuseră să-şi uite curând starea proastă. Susan mai 
dormea încă. Intotdeauna dormea până după-amiază, când se 
culca târziu, iar în noaptea dinainte sărbătoriseră până în zori 
succesul interviului pe care i-l luase lui la televiziune, în 
compania întregii echipe a emisiunii şi a unor directori de la 
NBC. Puterea de convingere a lui Walter Stuck era mai presus 
de orice îndoială şi îi devenise cel mai bun aliat pentru a-şi 
ascunde adevărata personalitate. Acum, că problema asasinării 
oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell era sub control, 
nu mai există nici un obstacol între el şi Esenţa marelui Mister, 
pe care şi-o dorea atât de tare. Nu fusese greu să-i răpească pe 
copii şi să-i bage în temniţ, deşi faptul presupusese moartea 
unui agent al FBl-ului. 

— Totul a fost foarte rapid. Otto i-a tăiat gâtul poliţistului 
lângă marele lac din Central Park şi l-a ascuns în tufişuri, îi 
povestise Benson. 

Apoi, Benson şi Otto îi urmăriseră pe copii cu o maşină 
furată, se apropiaseră de ei, îi lăsaseră inconştienţi, obligându-i 
să inhaleze o substanţă turnată într-o batistă şi îi băgaseră în 
portbagaj. 

— Eşti sigur că nu v-a văzut nimeni? 


— Doar un stol de rațe speriate. 

Lui Walter Stuck i-au fost de ajuns să stea câteva minute în 
temniţă ca să poată intra în memoria copiilor cu lectorul mental 
al doctoriţei Hart şi să afle locul din New York City unde era 
ascunsă Esenţa marelui Mister. Tot cu ochii închişi, Nicholas şi 
Beth stăteau întinşi pe o masă de marmură, sub lumina unor 
torţe aprinse, ca două cadavre gata să fie supuse disecţiei. 

— Această Carol Ramsey e la fel de vicleană ca şi bătrânul ei 
maestru. A trimis Esenţa marelui Mister în Evul Mediu, deşi 
suntem în New Yorkul secolului XX, a comentat, observând că în 
mintea atât a lui Beth, cât şi a lui Nicholas apăreau Cloisters, din 
Harlem. 

Dar bucuria iniţială i s-a transformat în mânie când lectorul 
mental al doctoriţei Hart l-a informat că nu există nici o altă 
informaţie disponibilă în acea secvenţă a memoriei celor doi 
copii. 

— Blestemata! Toate aceste Cloisters alcătuiesc un labirint 
uriaş! Esenţa marelui Mister poate sta ascunsă în orice cotlon 
din muzeul medieval! Jur pe diavolul în persoană că această 
Carol Ramsey are să mi-o plătească! a strigat. 

— Nu trebuie să vă necăjiţi pentru asta, domnule Stuck; 
când copiii se vor trezi, Otto va încerca să scoată de la ei tot ce 
ştiu, folosind propriile-i metode de convingere, a promis Benson. 

— N-ajută la nimic să-i torturăm pe copii. Dacă ar mai şti şi 
altceva, lectorul mental ar fi observat. 

— Dar nici nu pierdem nimic dacă încercam. 

Walter Stuck a căzut pe gânduri. 

— Am altă idee, care n-o să dea greş, a spus, fără să poată 
bănui că o întâmplare neaşteptată avea să-i dea peste cap toate 
planurile. 


„Monştrii minții“ 
25 


Cu o ceaşca de cafea în mână, Aldous Fowler aştepta sosirea 
domnişoarei locotenent Taylor la birourile FBI din Federal Place. 
Îl asigurase că avea să fie la ea în birou înainte de 8.00 şi era 
trecut de 9.00. A sunat-o la telefonul mobil, dar acesta nu 


funcţiona. Şi-a zis că, poate, zborurile de la Washington 
întârziaseră din pricina ploii. În noaptea precedentă, Aldous o 
informase amănunţit despre numele pe care îl găsise pe lista de 
consultări de la biblioteca Pierpont Morgan, în legătură cu 
manuscrisul despre Clubul Gotic, şi de faptul că acesta era 
identic cu numele celui ce fusese binefăcătorul lui Walter Stuck 
în urmă cu peste douăzeci de ani, Benson Stuart Cross. 

— Află astă-seară tot ce se poate despre acest suspect şi 
aşteaptă sosirea mea mâine, Aldous, dar nu mai face nici o 
mişcare până nu vin eu la New York City. Nu vreau să te 
precipiţi. Dacă-i vorba, într-adevăr, de un membru actual al 
Clubului Gotic, ne-am putea, în sfârşit, afla pe drumul care să ne 
ducă drept la lluzionist. 

— Am să fac cum spui, domnişoară locotenent. 

— A! Şi încă ceva. Ai făcut o treabă bună, te felicit. 

Sistemele informatice ale FBl-ului nu i-au oferit lui Aldous 
Fowler toate informaţiile pe care ar fi dorit să le aibă pe masă. 
Benson Stuart Cross se născuse la Boston în anul 1945, era 
acum de 61 de ani, n-avea nici o profesiune concretă, chiar dacă 
de vreo trei decenii dispunea de o avere considerabilă, în acţiuni 
ale unor companii petroliere. Ultimul său domiciliu cunoscut era 
oraşul Providence, foarte aproape de Newport, în Rhode Island, 
locul unde Walter Stuck fusese abandonat de mama lui. Dintr-un 
motiv pe care Aldous Fowler nu ajungea să-l priceapă, Benson 
Stuart Cross hotărâse, probabil, să fie binefăcătorul unui copil 
de la orfelinatul din Newport şi, dintr-un capriciu al sorții, alesul 
fusese Walter Stuck. Dar nici nu putea nega că Benson Stuart 
Cross putea fi adevăratul tată al lui Walter Stuck şi că tocmai de 
aceea se ocupase de educaţia şi studiile lui într-un college din 
Oxford. 

Aldous Fowler privea fotografia lui Benson Stuart Cross cu o 
întrebare înfiptă în creier ca o săgeată otrăvită: oare Walter 
Stuck cunoştea legătura acestui bărbat cu trecutul sau? Şi la 
această întrebare se adăugau altele, la care era şi mai greu de 
răspuns: de ce oare consultase Benson Stuart Cross manuscrisul 
actului constitutiv al Clubului Gotic, aflat în biblioteca Pierpont 
Morgan în urmă cu mai puţin de un an? Ce legături avea el cu 
acea societate secretă care îl adora pe diavol? 

Soneria telefonului l-a trezit din meditaţie. Aldous a crezut că 
era domnişoara locotenent Taylor, care îl anunţa că sosea la 


New York City cu întârziere, dar numărul de pe ecranul mobilului 
său nu-i era cunoscut. 

— Sunteţi detectivul Fowler? 

Aldous a recunoscut imediat vocea celei care îl sunase la 
telefon. Avea un accent hispanic dulce, inconfundabil. 

— Doamnă Hernando, mă bucur să vă aud! Ce mai faceţi? 

— Bine, bine, domnule detectiv. Mi-am găsit de lucru şi nu 
mă plâng. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Nu, nu, nu de aceea v-am sunat. Dar ieri l-am văzut pe 
bărbatul care o vizita pe doctoriţa Hart acasă, vă mai amintiţi? 

— Cel care se plimba cu ea, ţinând-o de mână? a întrebat 
Aldous, surprins. 

— Da, era printre cei care asistau la emisiunea de aseară de 
la NBC, unde au vorbit despre asasinarea oamenilor de ştiinţă şi 
experimentele îngrozitoare ale doctoriţei Hart. Totul e o 
minciună, domnule detectiv, doctorita Hart n-ar fi fost în stare 
să facă rău nimănui, era o femeie bună... 

Aldous a întrerupt-o, nu doctoriţa Hart îl interesa pe el: 

— Unde sunteţi acum? 

— Într-o casă de pe Upper East Side, între 3" Avenue şi 72" 
Street. 

— Puteţi nota o adresă? a întrebat Aldous Fowler, 
nerăbdător. 

— Aşteptaţi o clipă, să iau ceva de scris. 

Timp de câteva secunde, gândurile s-au înghesuit în mintea 
lui Aldous Fowler, înghiontindu-se unele pe altele. Era năuc ca 
un somnambul. 

— Spuneţi-mi, domnule detectiv. 

— Vă dau adresa apartamentului meu din Queens. Scrieţi: 
Northern Boulevard, 118. Luaţi un taxi chiar acum şi aşteptaţi- 
mă acolo. Trecând dinspre Upper East Side podul Queensboro, 
veţi ajunge înaintea mea. 

— Chiar acum? Dar azi e duminică, domnule Fowler, şi plouă 
cu găleata, a spus cu timiditate doamna Hernando. 

— N-are să vă ia mult timp şi trebuie să faceţi ce vă spun, de 
acord? Vin şi eu în câteva minute. 

Se pregătea să-i lase un bilet domnişoarei locotenent Taylor, 
când a văzut-o deschizând uşa biroului. 

— Bine că ai ajuns la vreme. Mă pregăteam să-ţi las un bilet 


pe masă, a spus, prea agitat ca să-şi mai ascundă nervii de la 
stomac. 

— Îmi pare rău, din cauza ploilor puternice de la Washington 
avionul a decolat cu întârziere. 

— Trebuie să plecăm, doamna Hernando ne aşteaptă la mine 
în apartament ca să vedem o emisiune de televiziune, a lămurit- 
o, punând fotografia lui Benson Stuart Cross în buzunarul hainei 
de piele. 

— Glumeşti? 

Dar Aldous Fowler nu glumea. De obicei, el nu vedea 
sâmbăta în direct emisiunea lui Susan. O înregistra întotdeauna, 
ca s-o poată viziona altădată, când n-avea nimic mai bun de 
făcut. Şi chiar dacă se gândise să-şi petreacă noaptea de 
sâmbătă acasă, urmărind interviul pe care sora sa urma să-l ia 
lui Walter Stuck, în timp ce lua cina cu Corina Frediani, adevărul 
e că, după ce vorbise la telefon cu profesorul Jacob Bloom, 
programase înregistrarea video, cum obişnuia să facă 
întotdeauna, şi uitase de interviu. După ce ieşiseră din 
Biblioteca Pierpont Morgan, Aldous o condusese pe Corina acasă 
la Ann Hardwey şi trecuse pe la birourile FBI ca s-o sune la 
telefon pe domnişoara locotenent Taylor şi să caute în sistemul 
informatic al poliţiei informaţii despre Benson Stuart Cross. 

— Sper ca videoplayerul să funcţioneze şi să nu se fi încurcat 
banda, a spus în drum spre casă, după ce o pusese pe 
domnişoara locotenent Taylor la curent cu bănuielile lui. 

— Pentru binele tuturor, sper să ai dreptate şi acest Benson 
Stuart Cross să ne ducă la lluzionist. 

Doamna Hernando aştepta în faţa intrării de pe Northern 
Boulevard nr. 118, din Queens. Ploua cu găleata şi, în depărtare, 
auzea sirena unei maşini a poliţiei care se apropia treptat, până 
a oprit pe trotuar. Era maşina FBI condusă de detectivul Fowler, 
însoţit de o femeie pe care ea n-o cunoştea. 

— Domnişoara locotenent Taylor, v-o prezint pe doamna 
Hernando. 

Aldous Fowler s-a bucurat că-şi făcuse ordine cu o zi mai 
înainte în micul apartament de la etajul 35. Altfel, i-ar fi fost 
ruşine de cele două femei care îl însoțeau. Salonul, o încăpere 
fără nici un ornament, era mobilat simplu şi practic: o sofa, două 
fotolii lângă uşa-fereastră, o masă şi patru scaune. Pe pereţi 
erau gravuri abstracte înrămate, cumpărate de la magazinul de 


cadouri al Muzeului Gughenheim din New York City. În faţa 
canapelei pe care s-au aşezat doamna Hernando şi domnişoara 
locotenent Taylor, erau o bibliotecă şi un televizor vechi, cu 
video încorporat. 

— Dacă doriţi să beţi ceva, vă puteţi servi şi singure la 
bucătărie, în vreme ce eu rebobinez banda. 

— Mulţumesc, domnule detectiv, dar acum n-aş fi în stare să 
mai înghit şi altceva decât un tranchilizant. 

Domnişoara locotenent Taylor a zâmbit. Presupunea că 
situaţia era şocantă pentru cineva neobişnuit cu investigaţiile 
poliţieneşti. 

— Bine, doamnă Hernando, o să dau banda cu emisiunea pe 
repede înainte, până la o imagine din public. Apoi am să opresc 
banda şi o să ne arătaţi persoana care o vizita pe doctoriţa Hart 
acasă la ea. 

Instalaţia video s-a pus în mişcare cu un zgomot de capete 
de înregistrare prăfuite, iar pe ecranul televizorului au apărut 
Susan Gallagher şi Walter Stuck, pe repede înainte. Camerele 
alternau, trecând de la unul la altul, arătându-i în prim-plan şi, 
din când în când, ofereau planuri generale asupra publicului, 
care nu durau decât câteva secunde. Doamna Hart nega în 
tăcere, dând din cap, ori de câte ori detectivul Fowler oprea 
imaginea, până ce una dintre camere a arătat faţa tristă a unei 
tinere aşezate printre invitaţi. 

— Acolo, lângă tânăra aceea din public, la stânga! a strigat 
doamna Hart, ca şi cum aştepta acest moment într-o tensiune 
insuportabilă. 

Manevrat de Aldous Fowler, videoplayerul a rebobinat, s-a 
oprit, a pornit din nou şi s-a oprit iar, oferind o imagine fixă pe 
ecran, care tremura uşor. Cu toate acestea, imaginea tinerei şi a 
bărbatului aşezat lângă ea erau uşor de recunoscut. 

— Acesta este bărbatul! Sunt absolut sigură! 

Aldous Fowler a scos din haina de piele fotografia lui Benson 
Stuart Cross din sistemul informatic al FBl-ului şi a comparat-o 
cu chipul încremenit pe ecranul televizorului. Tăcerea lui era 
elocventă. Apoi i-a dat-o domnişoarei locotenent Taylor. 

— Da, e aceeaşi persoană. 

Atunci, un gând dureros l-a străfulgerat pe Aldous Fowler: 

— Pemby! 


Legenda ascunsă 
25 


Ghemuită în bezna dintr-un colţ, Beth plângea în tăcere. 
Tremura de frig şi era îngrozită. Se deşteptase în locul acela 
sinistru fără să ştie ce i se întâmplase, nici unde era. Avea 
încheieturile mâinilor şi picioarelor prinse în cătuşe legate cu un 
lanţ scurt din fier, care o împiedicau să se mişte liber în spaţiul 
restrâns din temniţă. Nici măcar nu ştia de ce era acolo, deşi a 
presupus că esenţa marelui Mister şi societatea secretă care o 
căuta aveau fără îndoială legătură cu situaţia ei deznădăjduită. 
Aşa cum se temuse dintotdeauna, asasinul oamenilor de ştiinţă 
de la Fundaţia Univers o răpise. Dar acesta nu era jocul virtual al 
enigmelor fără sfârşit. De cealaltă parte a gratiilor din celulă, o 
torţă lumina câteva trupuri despuiate şi însângerate, care 
atârnau din tavan. Beth n-avea curaj să le privească. Era ca şi 
cum ar fi privit moartea. N-a avut curaj nici când a văzut că un 
şobolan se apropia de ea, cu botul ridicat, ca să adulmece aerul, 
şi cu ochii strălucind, roşii, în întuneric. A urlat de spaimă când 
animalul s-a apropiat de picioarele ei, iar şobolanul a fugit şi s-a 
ascuns într-o gaură. Atunci Beth a auzit alt glas, uşor stins: 

— Beth, Beth! Tu eşti? 

— Nicholas? O, Nicholas! a exclamat, fără să-şi mai poată 
stăpâni plânsul. 

— Haide, haide, nu mai plânge. Eu sunt aici, foarte aproape 
de tine, a consolat-o Nicholas, încercând să se târască până la 
gratiile din celula lui. 

Dar vorbele lui Nicholas n-au liniştit-o. Beth a continuat să 
plângă. 

— Credeam că-s singur şi mă bucuram că nu treci şi tu prin 
toate astea. Dar dacă te-au răpit şi pe tine, mă bucur că suntem 
împreună. N-aş suporta gândul că eşti singură într-o asemenea 
temniţă. 

— Nu suntem împreună, Nicholas. Nu te pot vedea şi nici nu- 
ţi pot atinge mâna. Mi-e frică... 

— Dar putem vorbi, cu ajutorul vocilor nu ne vom simţi 
singuri. Beth a lăsat ultimele lacrimi să i se prelingă pe obraji. 

— Ce-o să se aleagă de noi, Nicholas? Au să ne omoare ca 


pe profesorul Kenneth Kogan şi pe ceilalţi? Mă tem de moarte. E 
ceva groaznic. 

— Dacă ne omoară, n-au să aibă niciodată Esenţa marelui 
Mister. Şi numai asta vor de la noi. Habar n-ai unde-i ascunsă, a 
spus Nicholas, ca să-i dea curaj. 

— Nici noi nu ştim încă în ce loc din Cloisters se află. 

— Şi nici nu trebuie să ştim, când au să ne întrebe. Esenţa 
marelui Mister e singura noastră şansă de-a ieşi de aici. Înţelegi, 
Beth? E important să înţelegi bine asta. Orice s-ar întâmpla, ei 
nu trebuie să ştie ce ştim noi. Dacă află, suntem pierduţi. 

— Nu izbutesc să-mi aduc aminte nimic din ceea ce s-a 
întâmplat înainte de a mă trezi în locul ăsta groaznic. Ultimul 
lucru pe care mi-l amintesc sunt imaginile virtuale de la 
Planetariu, a lămurit Beth, al cărei chip era străbătut de urme 
fine de lacrimi. 

— E doar efectul substanţei cu care ne-au adormit, ea ne-a 
provocat o amnezie trecătoare; şi eu am păţit la fel, dar am 
început să-mi amintesc. 

— Nicholas, trebuie să ştiu ce s-a întâmplat şi cum am ajuns 
în acest loc atât de întunecos. Nu mai suport să stau aici, simt 
că îmi pierd minţile. 

—  Linişteşte-te, în curând ai să-ţi aduci aminte totul, te 
asigur. Mergeam spre Rose Center for Earth and Space, ca să 
vedem noul film de la Planetariu şi să ne dăm seama dacă era 
tot cel din jocul enigmelor fără sfârşit când, chiar lângă lacul din 
Central Park, s-au apropiat de noi doi bărbaţi în negru şi ne-au 
forţat să respirăm printr-o batistă îmbibată cu un lichid. Apoi 
probabil că ne-au adus aici şi ne-au închis. 

— Şi cum am trecut din viitor în trecut? Locul ăsta pare o 
temniţă din Evul Mediu. Ai văzut trupurile alea care atârnă din 
tavan, lângă torţă? Sunt morţi, Nicholas, morţi! 

— Ştiu, e înspăimântător, dar prefer să nu mă uit şi să nu mă 
gândesc la ele acum. Nici tu n-ar trebui s-o faci. Trebuie să ieşim 
din temniţa asta cu orice preţ. 

Zgomotul unei uşi i-a speriat. 

— Ai auzit? a întrebat Nicholas, coborând glasul. 

— Vine cineva, îi aud paşii, a răspuns Beth cu glas tremurat, 
îmbrăţişându-şi genunchii şi adoptând poziţia fetală a unei fiinţe 
speriate, lipsite de apărare. 

Doi bărbaţi s-au ivit în capătul galeriei subterane, ca două 


Umbre sinistre. Amândoi purtau tunici lungi şi negre, legate cu 
un brâu, iar chipurile le erau ascunse sub glugi. Văzându-i atât 
de fioroşi şi înspăimântători, Nicholas şi Beth au încremenit. 

Cei doi bărbaţi s-au apropiat în tăcere, iar unul din ei, un 
uriaş, a descuiat uşa din drugi de fier a celulei lui Nicholas. A 
intrat şi i-a scos cătuşele de la mâini şi picioare. Apoi l-a luat ca 
pe o păpuşă de cârpă şi l-a pus pe picioare. 

— Ce faceţi? Unde mă duceţi? a bâiguit Nicholas. 

Monahul corpolent l-a ridicat în zbor şi l-a aruncat pe un 
umăr, fără să dea atenţie loviturilor date de Nicholas cu mâinile 
şi picioarele. 

— Daţi-mi drumul, daţi-mi drumul! Nu pot s-o las pe Beth 
singură! Daţi-mi drumul, daţi-mi drumul! 

— Nicholas! Nicholas! a strigat Beth, fără să ştie ce i se 
întâmpla. 

Dar sigurătatea profundă a temniţei i-a înghiţit ţipetele 
sfâşietoare. 


Provocarea şerpilor 
25 


După ce a văzut chipul lui Benson Stuart Cross în emisiunea 
de televiziune a NBC, Aldous Fowler nu s-a mai îndoit nici o clipă 
al cui era adevăratul chip al diavolului. A avut o senzaţie 
similară celei din urmă cu mulţi ani, când aflase că prietenul 
său, Tom, n-ajunsese acasă în noaptea morţii sale: o detunătură 
atroce, o explozie brutală a tuturor simţurilor, îl făcuse să vadă 
limpede adevărul, atâta vreme ascuns în nebuloasa unui mister 
pe care ajunsese să-l creadă indescifrabil. O clipă, a crezut că 
asasinul oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Cornell, 
lluzionistul, în mintea căruia îşi găsise refugiu Adam Grosling, 
putea fi Benson Stuart Cross şi că de aceea îi şterseseră numele 
la biblioteca Pierpont Morgan. Dar în acea dimineaţă ploioasă de 
duminică, văzându-l spectator al emisiunii realizate de Susan, 
mintea lui a stabilit cea mai surprinzătoare conexiune dintre 
toate. Ultimul truc al lluzionistului era descoperit şi în jobenul lui 
macabru nu mai era nici un secret de dezvăluit. Aldous Fowler a 
reconstituit mental, în câteva secunde, misterioasa istorie ce 


începuse cu multă vreme în urmă, când un grup de studenţi 
supradotaţi de la Universitatea Cornell hotărâse să înfiinţeze 
Fundaţia Univers în anul 1945, ca să pună ştiinţa în slujba 
omenirii şi să păstreze piatra mitică ce avea să-l ducă în cele din 
urmă pe om într-un loc îndepărtat din univers. Unul dintre acei 
studenţi fusese Adam Grosling, introvertit şi morocânos, deşi 
genial, al cărui tată, Richard Grosling, aparţinea unei societăţi 
secrete de origine medievală, Clubul Gotic, fondat în anul 1890 
în New York City, pentru a căuta aceeaşi piatră. Sinuciderea 
rituală a lui Richard Grosling, în 1949, i-a făcut un rău 
iremediabil fiului său, Adam, care cunoştea activităţile tatălui 
său şi ale societăţii secrete din care acesta făcea parte. De 
aceea, câţiva ani mai târziu, el a semnat actul constitutiv al Fun- 
daţiei Univers cu pseudonimul Gotic, al cărui sens era încifrat în 
cuvântul „Kot", cunoscut doar de el. Marea avere al cărei 
moştenitor era şi dorinţa de a înţelege creierul omenesc l-au 
determinat să fondeze Centrul de Cercetări Neurologice 
Grosling, cu ajutorul unei tinere şi talentate cercetătoare, Katie 
Hart, de care se îndrăgostise pe când îi era studentă la 
Universitatea Cornell. Devenit un savant prestigios, a izbutit în 
scurtă vreme să obţină, împreună cu doctorita Hart, succese de 
neînchipuit în cunoaşterea creierului omenesc, cu ajutorul unor 
experimente nemaifăcute de nimeni înaintea lor. Dar, câţiva ani 
mai târziu, în 1983, paralizase total, în urma unei căzături de pe 
cal. Imobilizat la pat, Adam Grosling devenise un creier viu într- 
un trup mort. Orbit de frustrare şi de ura faţă de camarazii din 
Fundaţia Univers, pe care îi învinovăţea de toate nenorocirile lui, 
şi-a promis să se răzbune într-o zi pe ei şi să le smulgă Esenţa 
marelui Mister. Profitând de vastele sale cunoştinţe de 
neurologie, Adam Grosling i-a cerut doctoriţei Hart să-i redea 
viaţa pierdută în accidentul care îl paralizase total. Indrăgostită 
de el încă din tinereţe, doctoriţa Hart acceptase să caute o 
soluţie medicală pentru a transplanta creierul lui Adam Grosling 
pe un alt trup. Dar amândoi ştiau că găsirea acestui procedeu 
era un proces de lungă durată şi că trebuiau să mai treacă mulţi 
ani înainte ca experimentele lor criminale pe oameni vii să dea 
vreun rezultat stimulator. Aveau nevoie, de asemenea, să 
găsească un trup potrivit pentru existenţa viitoare a lui Adam 
Grosling. Nu unul oarecare, ci unul sănătos şi puternic, a cărui 
dezvoltare s-o poată controla fără probleme. Trebuiau, deci, să 


aleagă o viaţă tânără, care să întrunească toate calităţile 
necesare pentru a ajunge să fie perfectă. Băiatul ales, un orfan 
de care nimeni n-avea să-şi aducă aminte, avea să fie trimis 
departe de Statele Unite, ca să primească o solidă formaţie 
universitară de istoric, într-un college din Oxford, promiţându-i- 
se că va fi moştenitorul unei mari averi. Acolo avea să stea până 
la momentul oportun. Benson Stuart Cross, care era omul de 
încredere al lui Adam Grosling, membru, ca şi el, al Clubului 
Gotic, avea să organizeze totul, ca să nu apară nici o eroare. El 
avea să-l aleagă pe băiat dintre elevii liceului pentru orfani din 
Queens şi să-i plătească studiile la Oxford, ca să nu rămână nici 
o urmă a adevăratului binefăcator. Ajuns la vârsta adultă, 
băiatul ar fi revenit în Statele Unite numai când doctoriţa Hart ar 
fi fost sigură de succesul esxperimentelor ei pe oameni vii. 
Orfanul ales fusese Walter Stuck. De aceea sosirea lui Walter 
Stuck în Statele Unite coincidea cu date anterioare, foarte 
apropiate, morţii false a lui Adam Grosling, al cărui cadavru nu 
se afla în propriu-i mormânt, ci în cripta unde se efectuase 
„Experimentul Dr. Jekyll & Mr. Hyde". De aceea îi moştenise el 
averea. De aceea trăia Walter Stuck în conacul care îi 
aparținuse lui Richard Grosling şi de aceea ştia el despre 
sinuciderea rituală, căci bătrânul îşi tăiase capul chiar cu 
ghilotina pe care i-o arătase Walter lui Aldous în temniţele din 
vechiul muzeu al figurilor de ceară. De aceea îi spusese Walter 
Stuck ca găsise într-o nişă din casă documentele cu simbolul 
şerpilor întărâtaţi, deveniți simbolul diavolului Baphomet. De 
aceea ştia că termenul „Kot" însemna „Gotic" şi de aceea 
cunoştea istoria societăţii secrete care comitea crimele. De 
aceea Walter Stuck ştia că Clubul Gotic căuta Esenţa marelui 
Mister şi de aceea dorea el să puna mâna pe ea. De aceea Îi 
asasinase Walter Stuck pe savanții de la Universitatea Cornell şi 
tot de aceea era sigur că FBl-ul n-avea să-l descopere niciodată. 

— Acest adorator al diavolului ne-a dus pe toţi de nas! a 
exclamat Aldous Fowler lângă televizor, în timp ce, cu mâini 
tremurânde, forma pe mobil numărul de telefon al surorii lui. 

— Ce faci, Aldous? 

— O sun pe Susan, ca să-i spun ca Walter Stuck e asasinul. 

— Ai înnebunit! Doar e cu el. 

Cu ochii încă lipiti de somn, Susan Gallagher şi-a căutat 
telefonul mobil, pipăind pe noptieră, fără să vadă nimic. Dacă nu 


suporta ceva pe lume, asta era să fie trezită de un sunet atât de 
nefiresc precum cel al soneriei electronice. Ura să-şi înceapă 
ziua cu spaima celui smuls din somn din pricina unui pericol 
iminent. Şi, cu toate că nu ştia, chiar acesta era motivul pentru 
care telefonul ei suna atât de insistent. De-ar fi ştiut, cu 
siguranţă că nu l-ar fi închis fără să ştie măcar cine îi telefona. 


„Monştrii minții“ 
26 


FBl-ul i-a comunicat domnişoarei locotenent Taylor prin 
radioul din maşina ei că leşul cu capul tăiat al poliţistului care îi 
veghea pe Nicholas Kilby şi pe Beth Hampton fusese găsit lângă 
marele lac din Central Park. 

— ... Copiii au dispărut, iar părinţii lor nu ştiu unde sunt. 
După câte se pare, urmau să-şi petreacă dimineaţa de duminică 
la Planetariul de la Rose Center for Earth and Space, dar nu erau 
acolo, a spus agentul care îi vorbea prin radio. 

— O, Dumnezeule, ce se petrece?! a exclamat domnişoara 
locotenent Taylor după ce a întrerupt legătura cu centrala FBI. 

Pe Aldous Fowler ştirea îl impresionase. Situaţia era mult mai 
alarmantă decât presupusese el şi nu se mai gândea doar la 
viaţa surorii sale, Pemby. 

— Monştrii minţii lui Adam Grosling au ieşit iar din vizuină în 
creierul lui Walter Stuck, a spus. 

— Ca să-i răpească pe copii? 

— Ceva ne-a scăpat, domnişoară locotenent. Ceva ce copiii 
ăştia ştiau şi nu ne-au spus când ne-au vorbit despre istoria 
Fundaţiei Univers. 

— Dar ce legătură au ei cu toate astea? Sunt doar nişte 
adolescenţi. 

— Poate că puştii de la ŞETA ştiu ceva ce noi nu ştim despre 
Esenţa marelui Mister. 

— Esenţa marelui Mister pe care o avea în păstrare Kenneth 
Kogan? 

— Da, el a fondat Şcoala Experimentală a Tinerilor Astronauţi 
pe internet. 

— Şi Kenneth Kogan tot dispărut este. 


— Tare mă tem că şi viaţa copiilor e în mare pericol, 
domnişoară locotenent. 

— E greu de crezut că Walter Stuck e atât de crud încât să 
facă rău unor copii. În interviul de la televiziune părea un bărbat 
încântător. 

— Walter Stuck e posibil să nu le facă rău, dar sunt sigur că 
monştrii minţii lui Adam Grosling, care i s-au adăpostit în creier, 
n-au să ezite. 

— Trebuie să-l arestăm pe Walter Stuck înainte de a fi prea 
târziu. Prin ploaia torențială, domnişoara locotenent Taylor 
conducea maşina pe 2" Avenue spre Greenwich Village. Dăduse 
un anunţ prin radio, cerând câtorva patrule de agenţi speciali ai 
FBl-ului să înconjoare discret conacul lui Walter Stuck şi s-o 
aştepte acolo. Ştia că în câteva minute va trebui să ia cea mai 
importantă decizie din cariera ei de poliţist şi că n-avea voie să 
greşească. Erau în joc vieţile lui Susan Gallagher, Beth Hampton 
şi Nicholas Kilby şi puteau să depindă de cum avea ea să-şi 
joace cărţile, ştiind că aşii jocului erau la Walter Stuck. 
Detectivul Aldous Fowler se oferise să intre în casă şi să-l 
aresteze pe Walter Stuck prin surprindere, după ce s-ar fi 
asigurat că Susan nu era în primejdie. Walter Stuck nu putea 
bănui că ei îi cunoşteau deja crimele şi n-avea să se mire că 
Aldous Fowler hotărâse să-şi viziteze sora într-o duminică. Chiar 
Walter îl invitase cu o zi mai înainte să sărbătorească logodna 
împreună cu ei doi. Putea fi o operaţiune poliţienească uşoară şi 
curată, cu care să pună capăt celei de-a doua vieţi a lui Adam 
Grosling. Apoi aveau să-i caute pe copii prin conac şi să-i 
elibereze din captivitate. Dar domnişoara locotenent Taylor nu 
voia să rişte nimic. Nu ştiau nici unde puteau fi copiii, nici dacă 
mai era cineva în casă. Cel mai probabil era că Walter Stuck nu 
acţiona de unul singur şi că puştii erau păziţi chiar în locul unde 
erau închişi. Era posibil chiar ca personalul de serviciu să 
lucreze în acea zi în casă, deşi era duminică. Prea multe 
complicaţii pentru ca Aldous Fowler să poată ţine situaţia sub 
control de unul singur. 

— Vom aştepta să se însereze şi apoi vom negocia cu Walter 
Stuck, Aldous. E singura cale de a rezolva această chestiune 
fără alte morţi. 

Dar domnişoara locotenent Taylor se înşela. 

Susan Gallagher s-a trezit după orele 12.00. A luat telefonul 


mobil de pe măsuţă, l-a deschis şi a văzut că apelul 
nerecepţionat era de la fratele ei, Aldous. O să-l sune mai târziu. 
Aseară băuse mai mult decât putea suporta şi din pricina 
mahmurelii încă îi mai vâjâia capul. A tras draperiile de la 
fereastră şi a văzut că turna cu găleata peste Manhattan. Avea 
nevoie de o cafea foarte tare şi de o aspirină. l-a părut rău că 
personalul de serviciu din casă se odihnea duminica. A intrat în 
baie şi s-a spălat pe dinţi. A zâmbit în faţa oglinzii, amintindu-şi 
de succesul emisiunii. Toţi o sărbătoriseră la NBC. Walter era 
genial, şi-a zis în sinea ei, privindu-şi cearcănele. Trebuia să mai 
fi dormit vreo două ceasuri, dar după ce sunase telefonul nu mai 
putuse aţipi decât superficial. Şi-a pus haine comode, de casă: 
pantaloni de vâscoză şi o bluză de bumbac. Şi-a spus că Walter 
se trezise devreme, luase micul dejun şi era probabil în biroul 
lui, citind The New York Times. 

In casă domnea tăcerea. Numai răpăitul monoton al ploii se 
auzea ca un zvon îndepărtat. Susan a coborât scara, cu gândul 
să se ducă la bucătărie. Uşa biroului era întredeschisă. Walter 
era în picioare, lângă şemineu, cu spatele la uşă. Punea într-o 
pungă ceva ce Susan n-a putut vedea până n-a intrat în birou. 
Brusc, capul lui Walter s-a întors, ca şi cum intuise o prezenţă 
care îl pândea din spate. 

— Credeam că ai să mai dormi ceva, a spus calm, văzând-o 
pe Susan în spatele lui. 

— M-a deşteptat telefonul lui Aldous şi n-am mai putut 
adormi. Susan a înaintat spre el şi l-a sărutat uşor pe buze. 

— Ai vorbit cu fratele tău? 

— Nu, am să-l sun mai târziu. Întâi am să beau o cafea şi am 
să iau un calmant. Am o durere de cap oribilă. 

— Nu trebuia să fi fumat atât. 

— Ce-s astea? a întrebat Susan, arătând borcanele din cristal 
pe care Walter le avea în pungă. 

Chestiunea dependenţei ei de tutun era ceva despre care 
nu-i făcea plăcere să vorbească. 

— E o veche colecţie de moluşte din muzeu. Voiam să scap 
de ele, a spus, punând şi cutia de cristal din mână în pungă. 

— Şi le ţineai în acest dulap secret? a întrebat Susan, 
ingenuă, văzând că dulapul secret din spatele şemineului era 
deschis. 

— In vechile conace sunt multe locuri de păstrat fleacuri din 


astea. Erau aici când am cumpărat casa. 

Susan a dat să se apropie de dulap. 

— Aş prefera să nu-ţi bagi nasul în lucrurile mele, a spus 
Walter sever, în ciuda delicateţii cu care vorbea. 

— Ai spus că nu vor fi secrete între noi. 

Mâinile lui Susan au răsucit uşor dulapul şi au luat una dintre 
cutiile de cristal. Dar când a privit mai atent masa diformă care 
plutea într-un lichid vâscos, a tras un strigăt de spaimă şi a 
scăpat-o pe jos. 

— Sunt creiere de om! a exclamat. 

Îngrozită de ceea ce văzuse, a dus mâinile la gură, fără o 
vorbă. Walter Stuck a rămas imperturbabil. 

— Totul a fost inutil. Fratele tău, Aldous, şi FBl-ul sunt aici 
afară. Au înconjurat casa, a anunţat-o el. 

Un uragan nemilos devasta toate gândurile din mintea lui 
Susan Gallagher. A dat să se sprijine, dar s-a prăbuşit în jilţul de 
lângă cămin. 

— De ce, Walter? a întrebat atât de încet, că vocea ei abia s- 
a auzit ca un murmur. 

— Tu n-ai să poţi înţelege. 

— Vreau să ştiu, trebuie să ştiu de ce i-ai omorât pe toţi 
aceşti oameni, a bâiguit Susan printre suspine, fără să-şi ia 
mâinile de pe faţă. 

Îşi legăna trupul ca o nebună ce nu se simte în stare să-şi 
privească medicul în ochi, temându-se ca nu cumva să vadă în 
ei ochii bestiei care îi spulberase în câteva secunde toate 
visurile. 

— Trebuia s-o fac. Toţi erau nişte savanţi aroganţi şi vanitoşi. 
Ei erau de vină că lumea se prăbuşeşte în haos. Genialitatea i-a 
făcut nefericiţi pe toţi, ca şi cum blestemul cerului ar fi căzut 
asupra Pământului din pricina ereziilor lor. Sfidaseră puterea 
suprema a lui Dumnezeu şi îl biruiseră, exilându-L pe vecie din 
propria-l împărăție. Ei uzurpaseră tronul Domnului, luând parte 
din marea Sa creaţie. Ei voiau să transforme omul în propriul 
său creator. Ei luau hotărâri de viaţă şi de moarte în numele 
ştiinţei. Ei aveau Esenţa marelui Mister, ca să cucerească 
universul. Eu n-am făcut decât să-i împiedic. Asta mi-e misiunea 
sfântă pe lume: să fac din diavol noul împărat al Pământului. 

— Tu eşti diavolul! a strigat Susan. 

Glasul lui Walter Stuck s-a ridicat şi el: 


— Da, Susan, eu sunt diavolul! Şi ştii de ce? Fiindcă 
Dumnezeu a fost prea slab şi îngăduitor cu creaturile Lui şi le-a 
lăsat să dezvăluie tainele creaţiei. A fost prea bun şi S-a lăsat 
trădat de cei pe care chiar el i-a creat! 

— Şi de ce eu? De ce mi-ai distrus viaţa? Eu credeam în tine, 
a spus Susan cu un firicel de voce. 

Walter Stuck şi-a luat un aer abătut: 

— Erai sora detectivului de la Omucideri care investiga 
crimele, ceea ce mi-a permis să-mi privesc roadele operei ca un 
spectator privilegiat. In plus, puteai fi utilă Clubului Gotic pentru 
instaurarea noii domnii a diavolului în Parcul Medieval din New 
York City. Dar asta a fost doar la început, după aceea te-am 
cunoscut şi m-am îndrăgostit de tine. 

— Taci din gură! Nu mai suport să-ţi ascult minciunile! 

— Voiam să fac din tine o fiinţă puternică şi nemuritoare, 
care să-mi stea alături când aveam să devin stăpânul lumii. 
Împreună am fi fost invincibili. Viitorul ar fi fost al nostru. Numai 
al tău şi al meu. 

— Eşti nebun, Walter! Nebun! a strigat Susan, ieşindu-şi din 
starea de buimăceală. 

— Greşeşti, Susan! Eu eram aşa cum credeai tu până am 
ajuns la New York City! Ştiinţa a făcut din mine ceea ce sunt 
acum! Ştiinţa mi l-a înfipt pe diavol în creier! E aici, înăuntru, în 
capul meu, şi-mi vorbeşte zi de zi, ceas de ceas, minut de 
minut, clipă de clipă! a strigat, lovindu-şi fruntea cu palma. 

— Ai devenit un monstru! 

— Ei m-au făcut aşa! Adam Grosling şi doctoriţa Hart mi-au 
manipulat creierul! a strigat iar Walter, disperat. Vrei să ştii 
cum? Vrei să vezi adevărata faţă a diavolului? Vrei să vezi 
oroarea cu propriii tăi ochi? a continuat să strige. 

Şi, pe măsura ce-i vorbea de Monştrii minţii lui Adam 
Grosling, care îi sălăşluiau în creier, vocea şi chipul lui Walter 
Stuck deveneau, în faţa privirii îngrozite a lui Susan, vocea şi 
chipul unui cadavru, a cărui vedere n-o putea suporta. Ochii i s- 
au înceţoşat şi a simţit că se prăbuşea într-un hău fără fund, 
cuprinsă de o tristeţe iremediabilă. 


La căderea serii, numeroşi agenţi înarmaţi ai FBl-ului s-au 
postat în locuri strategice din împrejurimile conacului lui Walter 
Stuck, aţintindu-şi puştile cu lunetă spre uşi şi ferestre. Traficul 


stradal al maşinilor şi pietonilor a fost deviat pe 6" Avenue şi, în 
ciuda ploii, numeroşi curioşi au început să se înghesuie lângă 
Jefferson Market Courthouse, ca să vadă ce se petrecea în 
liniştitul cartier newyorkez Greenwich Village. În câteva minute, 
reporteri de la toate televiziunile din New York City au sosit în 
zona pe care poliţia o demarcase cu panglici, ca să transmită 
informaţii în direct. Vestea că pe puştii dispăruţi în cursul acelei 
dimineţi i-ar fi putut răpi popularul Walter Stuck, despre care 
FBl-ul bănuia că ar fi asasinul oamenilor de ştiinţă de la 
Universitatea Cornell, se răspândise ca vântul şi ca gândul, de la 
nord la sudul şi de la est la vestul Manhattanului. Aldous Fowler 
îşi sunase insistent sora, pe Susan, la telefonul mobil, dar ea 
continua să nu răspundă. Căpitanul McCloskey se alăturase 
operaţiunii poliţieneşti şi stătea lângă domnişoara locotenent 
Taylor, sub ploaia torențială. 

Vocea ei a răsunat pe stradă, amplificată de un megafon: 

— Domnule Stuck, vă vorbeşte locotenent Taylor, agent 
special FBI! 

De cum a spus aceste vorbe, uşa conacului lui Walter Stuck 
s-a deschis domol. Un reflector puternic al poliţiei a luminat 
intrarea casei. Orbită de lumină, Susan Gallagher şi-a acoperit 
ochii cu mâinile. 

— E Susan, Susan Gallagher, nu trageţi! a strigat domnişoara 
locotenent Taylor în megafon, văzând că sora lui Aldous Fowler 
apărea în pragul uşii, ca o stafie. 

Aldous a fugit spre ea şi a ocrotit-o cu trupul său. 

— Unde-i Walter? Şi copiii, ştii ceva de ei? a întrebat-o. 

Dar Susan avea privirea pierdută şi părea să fi amuţit sub 
efectul unui şoc ireversibil. O echipă de urgenţă a adus o targă 
şi au întins-o acolo. 

— Aveţi grijă de ea! l-a rugat Aldous pe unul dintre medici, 
pe când agenţii înarmaţi ai FBl-ului se pregăteau sa intre în 
casă. 

În câteva secunde, a început să sune sirena ambulanţei. 
Aldous s-a întors către domnişoara locotenent Taylor şi 
căpitanul McCloskey. Walter Stuck era probabil înăuntru, cu 
copiii. 

— Veniţi cu mine, a spus Aldous, scoţându-şi revolverul din 
toc. 

— Lasă grupul de asalt al FBl-ului să-şi facă treaba, Aldous. 


— Conacul lui Walter Stuck e şi un vechi muzeu al figurilor 
de ceară, domnişoara locotenent, doar ştii lucrul acesta la fel de 
bine ca mine, iar agenţii din grupul de asalt al FBl-ului n-au să 
poată ajunge singuri în temniţă. Copiii ar putea fi închişi acolo. 

Căpitanul McCloskey a consimţit. 

— Mă duc eu cu el, a spus, privind-o pe domnişoara 
locotenent Taylor drept în ochi. 

— Acum, tu eşti şeful, Andrew, trebuie să conduci de aici, de 
afară. Aldous şi cu mine vom intra în casă şi vom încerca să-l 
convingem pe Walter Stuck să se predea de bunăvoie, dacă într- 
adevăr s-a ascuns, luându-i ostatici pe copii, în vreun loc din 
muzeul figurilor de ceara. O să luăm cu noi doi agenţi din grupul 
de asalt. Ceilalţi pot percheziţiona restul casei. 

— înăuntru pare să nu fie lumină, a spus Aldous. 

— O să folosim ochelari de văzut pe întuneric. 

— În orice caz, am să iau o lanternă. Vreau să văd mutra 
diavolului de aproape, când am să-l arestez pe Walter Stuck, a 
spus Aldous, căutând pe pipăite în torpedoul maşinii. 

Înainte de a intra în casă, Aldous şi domnişoara locotenent 
Taylor şi-au pus veste antiglonţ şi căşti prevăzute cu binocluri 
de noapte. Imaginea din faţa ochilor, gălbuie, cu forme abia 
definite, datorată contururilor negricioase, transforma bezna 
deasă din casă în viziuni spectrale. Aldous Fowler fusese în casa 
lui Walter Stuck doar o singură dată, dar credea că-şi putea 
aminti cum ajunsese la temniţa din muzeu. Din marele hol de la 
intrare, scările urcau la catul al doilea al locuinţei, iar la dreapta 
lor începea un culoar lung, ce ducea în bibliotecă şi în biroul lui 
Walter. Uşile erau deschise şi în interior totul părea în ordine. 
Mai încolo, în stânga coridorului, era o uşă mare, închisă. Era 
intrarea în Salonul Romantic, unde cinase Aldous în ziua când 
vizitase casa. Cu braţele întinse, Aldous şi domnişoara 
locotenent Taylor ţinteau cu armele în fiecare cotlon şi nu se 
auzea decât respiraţia lor sacadată. li însoțeau doi agenţi din 
grupul de asalt al FBl-ului, care le acopereau spatele. La capătul 
coridorului, li s-au deschis în faţa alte saloane, pline cu 
reprezentări din ceară ale unor personaje istorice, care păreau 
să-i privească pe intruşi cu calmul statuilor. Domnişoara 
locotenent Taylor şi-a spus că ochelarii de văzut noaptea 
transformau realitatea întunecată din jur într-un cimitir cu 
fantome lugubre. 


— Pe aici putem ieşi în piaţa rugului. E zona medievală a 
muzeului cu figuri de ceară, a anunţat-o Aldous Fowler, arătând 
cu arma în fundul unui nou coridor din partea dreaptă. 

Uşa de acces în piaţeta cu porticuri era încuiată. Aldous a 
încercat s-o deschidă pe dinăuntru, dar n-a izbutit. Probabil că 
era blocată din partea cealaltă. Cei doi agenţi din grupul de 
asalt au făcut câţiva paşi înainte. 

— Daţi-vă înapoi şi adăpostiţi-vă în spatele acestui zid, o s-o 
deschidem cu o încărcătură de explozibil, a spus unul din ei. 

Celălalt agent a lipit de uşă un fel de catran şi, în câteva 
secunde, uşa a sărit în aer, făcută surcele, iar un zgomot surd a 
cutremurat podeaua muzeului. 

Au traversat piaţeta până la biserică şi au intrat acolo. 
Călugării de pe gradenele din nava centrală îşi ascundeau 
chipurile fără ochi sub glugile raselor negre. 

— Ce loc înspăimântător, a murmurat domnişoara locotenent 
Taylor, trecând printre ei. 

— Şi încă n-ai văzut nimic, a replicat Aldous Fowler. 
Domnişoarei locotenent Taylor i s-a părut că scara îngustă, în 
spirală, ce cobora în temniţă, era intrarea în adâncurile iadului. 
Uşa din fier a galeriei subterane era deschisă, iar când a intrat în 
beci, domnişoara locotenent Taylor s-a simţit copleşită de o 
claustrofobie sufocantă şi de mirosul de umezeală. 

— Nu te speria, sunt numai nişte manechine din ceară, a 
avertizat-o în şoaptă Aldous Fowler, trecând pe lângă trupurile 
celor doi bărbaţi despuiaţi şi însângeraţi ce atârnau din tavan. 

Dar cele două trupuri care zăceau în temniţa, nemişcate şi 
ghemuite în faţa lor, nu erau din ceară. Aveau ochii deschişi în 
cea mai neagră beznă cu putinţă. 

— Aici sunt copiii! a ţipat domnişoara locotenent Taylor. 

Aldous Fowler şi-a aprins lanterna şi a văzut că Beth 
Hampton şi Nicholas Kilby erau în viaţă, dar îngroziţi. Uşile cu 
gratii ale celulelor erau deschise. 

— Scoateţi-i de aici şi duceţi-i afară! le-a ordonat domnişoara 
locotenent Taylor celor doi agenţi, continuând să ţintească cu 
revolverul în jur. 

Se temea că Walter Stuck le întinsese o cursă. 

Aldous Fowler a înaintat prin galeria subterană, urmat de 
domnişoara locotenent Taylor. La câţiva paşi de ei, era Walter 
Stuck. Aldous l-a luminat cu lanterna, şi a văzut că purta o rasă 


neagră de călugăr; stătea în genunchi în faţa unei ghilotine şi 
avea capul desprins de trup. 


Legenda ascunsă 
26 


Două săptămâni mai târziu, Beth Hampton şi Nicholas Kilby 
s-au întors la şcoală. Nu se mai văzuseră de când îi scoseseră 
agenţii FBI din temniţa muzeului cu figuri de ceară din conacul 
lui Walter Stuck, dar vorbiseră de două ori la telefon. Amândoi 
erau impresionați de groaznica sinucidere a autorului moral al 
răpirii lor, care se dovedise a fi şi asasinul oamenilor de ştiinţă 
de la Universitatea Cornell, cum se temuse Beth de atâtea ori. 
Macabrul ritual despre care le vorbise Carol Ramsey în 
Catedrala Saint Patrick avusese loc din nou. Primiseră, în câteva 
rânduri, consiliere din partea unei psihologe de la FBI, specia- 
lizate în traumele adolescenților, dar care nu descoperise nici o 
alterare a personalităţii lor, în ciuda zilelor de infern pe care le 
trăiseră: „Sunt doi copii foarte puternici emoţional", fusese 
concluzia raportului redactat de aceasta. La rândul lui, 
detectivul Fowler îi vizitase acasă, ca să stea de vorbă cu ei. Mai 
trebuiau lămurite unele aspecte ale răpirii lor, şi numai Beth şi 
Nicholas puteau să ofere datele necesare încheierii investigaţiei 
poliţieneşti. Benson Stuart Cross nu fusese găsit acasă la Walter 
Stuck, iar FBl-ul îl căuta în toată ţara, ca şi pe alţi complici ai 
celui care îi asasinase pe savanții de la Universitatea Cornell, 
marele maestru al societăţii secrete Clubul Gotic, ai cărei 
membri rămăseseră necunoscuţi. Dar nici Beth, nici Nicholas nu 
ştiau cine îi răpise, căci nu văzuseră pe nimeni la faţă. Nu-şi 
aminteau decât că, atunci când îi luaseră din Central Park, 
răpitorii erau îmbrăcaţi în negru, iar când se treziseră în temniţa 
muzeului, purtau rase de călugăr ale căror glugi le acopereau 
chipurile. Cât despre Esenţa marelui Mister, pe care o căutau 
Walter Stuck şi Clubul Gotic, şi care îi aparținuse dispărutului 
Kenneth Kogan, pe care toţi îl credeau mort, detectivul Fowler 
le-a spus că vor vorbi despre ea mai târziu, când aveau să uite 
de cele petrecute. Dar nici Nicholas, nici Beth nu uitaseră nici de 
jocul virtual al enigmelor fără sfârşit, nici de legenda ascunsă a 


New  Yorkului, nici de Misiunea Ouroburos a NASA. Odată, 
introduseseră codurile de acces la joc pe pagina web de pe 
internet, dar nu izbutiseră să se conecteze cu Carol Ramsey. 
Parcă n-ar fi existat niciodată şi n-ar fi fost decât rodul închipuirii 
lor. Îşi pierduseră chiar toate speranţele de a mai găsi Esenţa 
marelui Mister. Poate că realitatea fusese prea brutală pentru ca 
ei să-şi mai piardă vremea cu jocuri video de consolă pentru 
copii. Era chiar posibil ca prietena lor, Carol Ramsey, să nu mai 
vrea să fie amestecată în vieţile lor, după toate cele întâmplate. 

Dar într-o zi, când s-a întors de la şcoală, Beth a primit un 
mail nesemnat, cu următorul obiect: „Esenţa marelui Mister”. În 
text apărea o nouă enigmă, care spunea: 


În capelă şi-au găsit odihna 
eroii medievali, 

printre claustre şi tapiserii 
cu unicorni celeşti. 


Sub enigmă, apărea un mesaj scris cu aldine: 
Lunea viitoare la patru. 


De cum a citit mailul, Beth a avut o convorbire video cu 
Nicholas. Deşi numele persoanei care îl trimisese nu figura 
nicăieri, mesajul nu putea fi decât de la Carol Ramsey. 

— Nava Interplanetară BH către Staţia Modulară NK. 

În câteva secunde, chipul lui Nicholas a apărut în colţul din 
stânga sus al ecranului ei. 

— Dă-i drumul, BH, te ascult. 

— Am primit un mesaj cu o nouă enigmă în poşta mea 
electronică, NK! a spus Beth, emoţionată. 

— Şi eu, dar l-am şters din calculator. 

Vocea stinsă a lui Nicholas a deconcertat-o pe Beth. 

— Ce-i cu tine, NK? Credeam că primirea acestui mail are să 
te bucure. 

— Le-am promis părinţilor că n-o să mai am de-a face 
vreodată cu ŞETA. 

— Şi unde-s visurile tale de astronaut, NK? Eram o echipă 
formidabilă, Echipa Galileo, care visa să zboare într-o zi în 
spaţiu, într-o misiune a NASA. Şi acum suntem foarte aproape să 


ne atingem ţinta. 

— Îmi pare rău, BH. Totul e prea târziu. 

— Dar mesajul e de la Carol! Nu-ţi dai seama? 

— Şi tu cum ştii că-i cu adevărat de la ea? 

— Fiindcă enigma din mail vorbeşte despre claustre şi numai 
Carol ştie că acolo e ascunsă Esenţa marelui Mister. 

— Asta ştiau şi călugării cu glugă din temniţă. 

— Le-ai spus tu? 

— N-a fost nevoie. M-au asigurat că ne cunoşteau toate 
gândurile. 

— Călugării cu glugă nu pot cunoaşte noua enigmă. Carol nu 
ne vorbise încă despre ea. 

— Nici măcar nu eram sigur că prietena noastră, Carol, era o 
fiinţă reală, iar acum ne cere să ne întâlnim cu ea la Cloisters. Şi 
dacă nu-i ea? Enigma asta ar fi putut-o inventa oricine. Vieţile 
noastre încă mai sunt în primejdie. 

— Ce vrei să spui? Walter Stuck a murit, şi-a tăiat capul cu 
ghilotina. 

— Dar călugării din temniţă şi membrii Clubului Gotic sunt 
încă în viaţă. 

— Detectivul Fowler şi domnişoara locotenent Tylor ne-au 
spus că nu mai suntem în nici un fel de primejdie. 

— E ceva ce tu nu ştii, BH. Ceva îngrozitor, care s-a petrecut 
când cei doi călugări cu glugă m-au scos din temniţă. N-aveam 
de gând să vorbesc nimănui despre asta. Nici chiar ţie. 

— După tot ceea ce-am trăit împreună, eu credeam că 
suntem mult mai mult decât buni prieteni. De ce nu mi-ai spus 
nimic despre asta până acum? 

— Nu voiam să-ţi fie teamă din nou, ca atunci. 

— Nu te recunosc, NK. 

— Ai dreptate, nu mai sunt acelaşi. Ei au făcut ceva în 
mintea mea. 

— Ei? În mintea ta? 

— Da, Walter Stuck, călugării cu glugă şi încă cineva. 

— Dar ce s-a întâmplat? Unde te-au dus? 

— Nu ştiu, eram foarte speriat şi nu puteam vedea nimic. 
Înainte de a ieşi din temniţă, mi-au astupat gura şi m-au legat la 
ochi. Presupun că am urcat o scară şi că m-au dus undeva în 
casă, unde l-am auzit pe Walter Stuck vorbind cu o femeie. Mi- 
am dat seama că era el, fiindcă femeia îi spunea Walter. 


— Sora detectivului Fowler? 

— Cine, dacă nu ea? 

— Walter Stuck o sechestrase şi pe ea. Mama mi-a spus că o 
cheamă Susan şi că mai e încă în spital. Era să-şi piardă minţile, 
când a descoperit că asasinul era viitorul ei soţ. 

— Da, dar mie nu mi s-a părut atunci că era sechestrată. 

— Mă rog, ea n-a ştiut asta până când nu l-a anunţat cineva 
pe asasin că FBl-ul înconjurase casa. De aceea s-a şi sinucis 
Walter Stuck, ca să nu se predea poliţiei. 

— Nu-mi mai amintesc decât că apoi s-a instaurat tăcerea, 
până ce am auzit din nou glasul lui Walter Stuck, poruncindu-le 
călugărilor cu glugă să mă întindă pe un pat din fier şi să mă 
lege de mâini şi de picioare cu nişte curele. 

— Şi pe urmă ce s-a mai întâmplat? Poţi să-ţi aminteşti? 

— Walter Stuck a zis ceva despre un experiment căruia îi 
spunea „Dr. Jekyll & Mr. Hyde". A zis că nu era sigur că putea 
face lucrul acela din nou pe un creier atât de tânăr ca al meu. 
Apoi au discutat ceva între ei despre formarea neuronilor, dar n- 
am putut să înţeleg. De aceea şi sunt sigur că mi-au făcut ceva 
în cap. 

— Ceva asemănător cu ceea ce făceau cercetătorii ştiinţifici 
de la Centrul Grosling? 

— Nu ştiu ce-a fost, BH, fiindcă nu-mi mai aduc nimic 
aminte. Dar cred că uneori văd în minte chipul diavolului. 

— Eşti sigur de asta? 

— Eu nu pot să fiu sigur de nimic, BH! Totul mi-e atât de 
confuz în minte, că n-aş îndrăzni să jur, dar asta-i tot ce ţin 
minte. 

— E posibil să-ţi închipui toate astea. 

— Nu ştiu, dar sunt foarte speriat. 

— Haide, NK, n-ar trebui să dai importanţă tuturor acestor lu- 
cruri! De când ne-au închis în temniţele muzeului cu figuri de 
ceară din casa lui Walter Stuck, şi eu visez noapte de noapte 
diavoli, şerpi, şobolani şi fantome decapitate. A fost oribil şi ne-a 
traumatizat pe amândoi. Psihologa de la FBI doar ne-a avertizat 
că am putea avea coşmaruri, halucinaţii, idei şi gânduri obsesive 
luni în şir, până când vom începe să uităm cele petrecute. Ar 
trebui să mai stai de vorbă cu ea. 

— Nu! Nu vreau să ştie nimeni ce ţi-am povestit. Jură-mi că 
n-ai să spui nimănui nimic despre toate astea, BH! E posibil să ai 


dreptate şi să fie numai închipuiri de-ale mele. 

— Îți jur că n-am să spun nimic. Dar mergem sau nu la 
întâlnirea cu Carol? 

— Îmi pare rău, BH. Pentru mine, jocul enigmelor fără sfârşit 
s-a încheiat. 

— Înainte nu gândeai aşa. 

— Acum e altfel, s-au întâmplat multe de atunci. 

— Dar le-am trăit împreună, NK. 

Beth n-a mai insistat. Dacă Nicholas voia să renunţe la jocul 
enigmelor fără sfârşit, ea trebuia să-i respecte hotărârea, deşi 
nu i-o înţelegea. Aşa cum îi spusese Nicholas, se petrecuseră 
multe lucruri de atunci. Dar o întrista faptul că, în loc să-i 
unească şi mai mult, toate cele întâmplate de când începuseră 
să caute Esenţa marelui Mister în jocul enigmelor fără sfârşit îi 
despărţiseră. Echipa Galileo de la ŞETA nu mai era decât o 
himeră. Nu numai că nu mai aveau aceeaşi dorinţă de a 
descoperi sfârşitul legendei ascunse a New Yorkului, dar abia 
dacă se mai salutau în staţia autobuzului şcolii şi nu schimbau 
nici o vorbă tot drumul, până ajungeau la şcoală, indiferenți la 
colegii lor care comentau şi îi priveau admirativ pentru aventura 
dramatică pe care o trăiseră. Nicholas părea că se concentra din 
nou asupra învăţăturii, şi chiar era atent la explicaţiile 
profesorului Loster, aşa cum Beth nu-şi amintea să fi fost de 
multă vreme. Nu mai ridica privirea deasupra pupitrului ca s-o 
privească şi să-i zâmbească după ce-i făcea cu ochiul, iar serile 
Nava Interplanetară BH nu mai intra în contact cu Staţia 
Modulară NK, aşa că nu-i mai auzea glasul de astronaut plin de 
iluzii. Nu răspunsese nici la repetatele mesaje electronice pe 
care Beth i le trimisese tot weekendul, ca să-l informeze că luni 
la 15.30 avea să ia autobuzul de pe linia 4 din ultima staţie de 
pe Madison Avenue, ca s-o întâlnească pe Carol Ramsey la 
Cloisters, în Harlem. Aşa că Beth se convinsese că hotărârea lui 
Nicholas era pe cât de nestrămutată pe atât de irevocabilă. 

Deşi întristată de tăcerea perseverentă a lui Nicholas, Beth 
era hotărâtă să continue. Chiar se şi documentase cu privire la 
Cloisters, citind felurite pagini web pe internet, ca să înţeleagă 
mai bine noua enigmă propusă de Carol Ramsey şi pe care avea 
s-o dezlege singură. 

Deşi se află pe dealul Fort Tryon Park din Harlem, Cloisters 
fac parte din Metropolitan Museum. Clădirea, construită de John 


D. Rockefeller în anul 1938, seamănă cu o veche mănăstire 
medievală şi în ea sunt adunate toate colecţiile de artă a Evului 
Mediu din New York City. Beth a priceput imediat de ce enigma 
legendei ascunse spunea că în capelă şi-au găsit odihna eroii 
medievali, printre claustre şi tapiserii cu unicorni celeşti. Cinci 
claustre vechi din secolele al XII-lea, al XIll-lea şi al XIV-lea, 
aduse piatră cu piatră din Franţa şi Spania până la New York 
City, erau, alături de marea colecţie a celor şapte Tapiserii cu 
Unicorni, operele de artă cele mai celebre din muzeu. 

Beth şi-a spus că într-una dintre capelele mănăstirii trebuiau 
să se afle şi cele câteva morminte în care îşi găsiseră odihna 
câţiva eroi medievali. Faptul că ştia toate acestea a ajutat-o să 
ajungă drept la locul unde trebuia s-o întâlnească pe Carol 
Ramsey. 

Şi-a luat inima în dinţi şi, luni la orele 15.30 fix, după cea 
ieşit de la şcoală şi a mâncat un sendviş şi o salată într-o 
braserie de lângă Madison Avenue, Beth a aşteptat în staţie 
autobuzul liniei 4, care avea s-o ducă la Cloisters, în Harlem. A 
sperat până în ultima clipă ca Nicholas să apară de undeva, 
strigând-o în gura mare, ca atunci când întârzia la autobuzul 
şcolii şi era gata-gata să-l piardă. Dar Nicholas nu s-a arătat. 
Beth a urcat în autobuz şi s-a aşezat pe locul liber de lângă 
şofer. Cel puţin putea vedea Harlemul ca într-un tur turistic prin 
nordul cel mai îndepărtat şi necunoscut al New York City. lar 
când autobuzul şi-a închis uşile, ochii i-au strălucit cu tristeţea 
celui ce ştie că şi-a pierdut pe vecie cel mai bun prieten. 

Curând, autobuzul a luat-o spre vest, pe 110" Street. Apoi a 
cotit la dreapta, spre nord, pe Broadway, iar prin faţa privirii ei 
triste au început să defileze, ca nişte cărţi poştale vechi dintr-o 
istorie uitată, scene din viaţa cotidiană, zgomotoase şi 
impregnate cu arome şi culori infinite, necunoscute pentru ea. 
Beth şi-a zis că, fără ştirea ei, tot Harlemul îi ura bun venit şi, 
pentru o clipă, s-a simţit liberă, ruptă de toate, dispusă să 
dezlege eterna enigmă ce dădea sens stelei numite Ouro, 
pierdută la capătul universului. 

— Lunea, muzeul e închis, a spus şoferul, când autobuzul a 
ajuns la Cloisters. Beth rămăsese singura lui pasageră. 

— N-are importanţă, am întâlnire aici cu cineva. Dar vă 
mulţumesc, oricum, a spus Beth şi a coborât. 

— Locul ăsta e prea singuratic pentru ca la vârsta ta să 


umbli singură pe-aici, a murmurat şoferul, în zgomotul făcut de 
uşile ce se închideau. 

Dar Beth nu l-a putut auzi ce-i spunea. Frumuseţea acelor 
Cloisters i-a atras privirile, ca şi cum zidurile lor vechi, din piatră, 
ar fi vrăjit-o. 

Locul acela neobişnuit din New York City, înconjurat de 
păduri, i-a reamintit lui Beth de călugării cu glugă pe care îi 
văzuse în temniţa muzeului cu figuri de ceară din casa lui Walter 
Stuck. În Evul Mediu, călugării vieţuiau în mănăstiri ca aceea pe 
care o admira ea. S-a gândit că acele Cloisters aparţineau altei 
epoci şi şi-a spus în sinea ei că încă mai avea vreme s-o ia la 
goană de acolo şi să se întoarcă în lumea ei adevărată din 
Manhattan. O, cât îi era de dor de Nicholas! Cu el totul ar fi fost 
diferit. Nicholas i-ar fi insuflat curajul care îi lipsea acum. Nu 
voia să recunoască, dar era speriată. La fel de speriată ca în 
temniţă. 

Uşa de acces în Cloisters era în faţa staţiei de autobuz. De 
unde stătea, Beth ar fi jurat că era închisă. Şi dacă nu era 
nimeni în muzeu, aşa cum spusese şoferul autobuzului? A privit 
de jur-împrejurul ei şi s-a simţit singură. In mesajul pe care i-l 
trimisese, Carol nu menţionase dacă aveau să se întâlnească la 
intrare ori înăuntru. Mai precis, şi-a spus Beth, nici măcar nu 
spusese că aveau să se întâlnească acolo. Asta era ceva ce ei i 
se păruse de la sine înţeles. Dar dacă nu era aşa, ce sens mai 
avea mesajul? Cel mai bine era să încerce să intre în Cloisters şi 
să verifice dacă prietena ei nu era în capela despre care 
pomenea enigma legendei ascunse. Ceasul ei arăta orele 16.00. 

Beth s-a apropiat de uşă şi a văzut că era deschisă sau mai 
precis uşor crăpată. A împins-o cu mâna şi a privit înâuntru. O 
scară lungă urca în interiorul muzeului. A intrat hotărâtă şi a 
fugit pe scări în sus. Intr-un mic vestibul se vindeau bilete de 
intrare şi suveniruri. Pe tejghea erau câteva planuri ale clădirii şi 
Beth a luat unul, fără ezitare. 

În faţa ei era intrarea în primele săli de artă medievală ale 
muzeului, un vestibul în care se pătrundea printr-o arcadă de 
piatră cu sculpturi pe ambele laturi. In plan, apăreau trei capele 
diferite: cea a bisericii din Fuentiduena, Langon şi Capela 
Gotică. Prima era foarte aproape, în dreapta salonului de intrare, 
unde ajunsese ea. Dar Carol nu era acolo. A doua, capela 
Langon, era în capătul Sălii Romanice şi Beth a ajuns neîntârziat 


acolo, lăsând în urma ei cele două claustre care se deschideau 
pe ambele părţi. Carol nu era nici acolo. În plus, în nici una din 
capele nu se aflau morminte în care să poată odihni eroi 
medievali. Aşa că a făcut cale întoarsă şi a intrat în Claustrul 
Cuxa, a trecut pe lângă sala capitulară a Sfintei Fecioare din 
Pontaut şi, prin Sala Goticului Primitiv, a ajuns în Capela Gotică. 
Ca să intre acolo, trebuia să coboare o scară, deşi interiorul 
capelei era vizibil printr-un arc ogival mare, situat lângă intrare. 

O tânără ceva mai mare decât Beth stătea în picioare lângă 
unul dintre sarcofagele sculptate în piatră. 

— Carol? a întrebat Beth, emoţionată, înainte de a cobori 
scara. Tânăra era la fel de frumoasă ca şi personajul virtual din 
jocul enigmelor fără sfârşit. 

— Beth! Beth! 

„E Carol, fără nici o îndoială", şi-a spus Beth, coborând scara. 
A fugit spre Carol şi a îmbrâţişat-o, plângănăd de bucurie. 

— O, Beth! Credeam că n-ai să vii, a spus Carol, mângâindu- 
şi prietena dragă pe par. 

— Sunt atât de fericită să te văd, în sfârşit, aşa cum eşti în 
realitate. Încă mă mai cred în jocul enigmelor fără sfârşit. 

— Şi chiar suntem, Beth, uneori diferenţa nu-i prea mare 
între realitate şi închipuire. Dar... şi Nicholas? 

Beth s-a întristat din nou. Fără Nicholas nimic nu mai era ca 
înainte. 

— Nicholas n-are să vină, a mărturisit. După toate cele 
întâmplate, preferă să uite de jocul enigmelor fără sfârşit. 

— O, Beth, ce rău îmi pare! Îmi pare rău că aţi trecut prin 
atâtea ca să ajungeţi aici şi că Nicholas a renunţat la Esenţa 
marelui Mister. Şi el o merita la fel ca tine. 

— Am încercat să-l conving, dar nici n-a vrut să mă asculte. 
Cred că l-am pierdut pentru totdeauna, Carol. 

— Hai, nu spune asta. Totul are să se aranjeze, sunt sigură. 
O să căutăm împreună soluţia. 

— Ar fi fost încântat să te cunoască. Nicholas a crezut 
întotdeauna că erai la fel de adevărată ca noi. 

— Asta era ceva ce nu vă puteam dezvălui până la sfârşitul 
jocului, Beth. Dar tu ai reuşit să ajungi până aici. Acum ai să ştii 
totul despre Esenţa marelui Mister: jocul enigmelor fără sfârşit 
se încheie aici. 

— In ciuda tuturor celor întâmplate, îmi pare rău că jocul s-a 


sfârşit, îmi plăcea să fiu personaj virtual, a spus Beth, abătută. 

— Şi mie, dar viitorul care ne aşteaptă poate fi şi mai 
pasionant. 

— Dar locul acesta aparţine trecutului? 

— Chiar aşa, Beth, de aceea şi vreau să priveşti în jur şi să 
contempli locul unde odihnesc eroii medievali. 

Beth a făcut ce-i cerea Carol şi a privit foarte atent detaliile 
micuţei Capele Gotice, tavanul ei înalt, absida înconjurată de vi- 
tralii şi sarcofagele de piatră din jur. Unul dintre sarcofagele de 
piatră, cel de lângă ele, ocupa inima capelei şi pe el era 
sculptată figura unui tânăr cavaler medieval, întins şi cu mâinile 
apropiate, cu scutul şi spada lipite de trup. Nu exista nici o 
inscripţie cu numele, nici pe acesta, nici pe celelalte sarcofage 
din capelă, unde odihneau figurile sculptate ale altor cavaleri cu 
spadă la cingătoare, cu armură şi coif, ca şi o frumoasă doamnă 
cu o rochie simplă, de in. Pe părţile laterale ale capelei erau 
mormintele altor bărbaţi, care purta tunici şi togi. 

— Istoria spune că în aceste sarcofage odihnesc necunoscuţi 
care au trait în Evul Mediu şi ale căror nume adevărate sunt 
necunoscute, dar legenda ascunsă susţine că, mulţi ani după ce 
a sosit Esenţa marelui Mister la New York City, învățații din 
societatea Ouroburos au adus în Statele Unite Manuscrisul 
minunilor din cosmos şi sarcofagele eroilor medievali care 
ocrotiseră Esenţa marelui Mister. Şi au hotărât să le instaleze în 
această mănăstire, întru veşnica lor odihnă. Mănăstirea a fost 
construită de marele mecena al culturii din New York City, John 
D. Rockefeller, care s-a gândit să instaleze aici acest muzeu al 
artei medievale. 

— Acesta e mormântul lui Grimpow? a întrebat Beth la fel de 
entuziasmată ca şi atunci când străbătea împreună cu Nicholas 
locurile legendei ascunse a New Yorkului, în jocul enigmelor fară 
sfârşit. 

— Simbolul lui Ouroburos e circular, are cicluri infinite care 
se leagă unele de altele în timp, astfel încât viitorul să devină 
prezent, iar prezentul trecut. Esenţa marelui Mister a început cu 
Grimpow un asemenea ciclu, care ia sfârşit acum. Cu el a 
început şi cu el ia sfârşit legenda ascunsă. 

— Şi, conform legendei ascunse, cui aparţin celelalte 
morminte? 

— Cel de aici, din spatele tău, îi aparţine lui Weienell Labox, 


fiica lui Gurielf Labox, un învăţat din societatea Ouroburos. lar 
cel din faţa e al cavalerului Salietti di Staglia, protectorul lui 
Grimpow. Celelalte aparţin altor înţelepţi medievali, pe care 
istoria i-a uitat. Dar aceasta-i altă legendă. 

— Şi atunci, unde-i Esenţa marelui Mister? a vrut să ştie 
Beth. Carol a deschis mâna asemenea zeiţei ştiinţei din 
mozaicul de la Universitatea Cornell şi i-a oferit un mic obiect, 
asemănător unei pietre. Când Beth a atins-o, Esenţa marelui 
Mister a început să prindă o culoare neobişnuită şi să emane o 
lumină ciudată. 

— Presupun că ai auzit vorbindu-se de mitica piatră 
filosofală. 

— Aceasta e piatra filosofală? a întrebat Beh, nevenindu-i să 
creadă. 

— Aşa a numit-o întotdeauna istoria: piatra filosofală, /apis 
philosophorum, codul tuturor misterelor. 

— Dar asta nu-i o piatră, e ca un cip dintr-un material ciudat! 
a exclamat Beth, privind uluită obiectul fermecat care îi 
îngăduia să vadă lucruri imposibile. 

— Aşa e, Beth. E un obiect fermecat, ce conţine toate 
secretele vieţii şi universului pe care încă nu le-am putut 
pătrunde. Un obiect la fel de minunat şi de greu de înţeles ca şi 
esenţa minţii omului. Nimeni nu l-a descifrat încă în totalitate şi 
de aceea în Evul Mediu se credea că era o piatră, piatra 
înţelepciunii. Acum piatra e în mâinile tale, ale tale, iar viitorul ei 
va depinde de mulţi tineri asemenea ţie. 

— Şi tu, Carol? Tu ce-ai să faci? 

— Eu am să rămân cu tine, ca să merg cu Esenţa marelui 
Mister până la marginile universului. 

— În misiunea Ouroburos a NASA? a vrut să ştie Beth, 
emoţionată. Visul ei de a fi astronaut era pe cale de a se împlini. 

Dar atunci a răsunat un glas între zidurile groase ale capelei: 

— Piatra asta nu-ţi aparţine! 

Acel glas nu-i era necunoscut lui Beth. 

— Nicholas! Ai revenit! a exclamat, văzându-l pe Nicholas în 
arcul ogival de la nivelul superior al capelei. 

Nicholas a coborât pe zid cu o sprinteneală de saltimbanc. 

— Deci tu eşti Carol. 

— O, Nicholas, cât mă bucur să te văd! Bun venit din nou în 
Misiunea Ouroburos, a spus Carol, zâmbind şi îmbrăţişându-l ca 


pe un vechi prieten. 

Apoi, Nicholas s-a apropiat de Beth şi a spus: 

— M-am gândit că poate ai dreptate şi temerile mele sunt 
doar închipuiri personale. 

Beth l-a îmbrăţişat şi i-a şoptit la ureche: 

— Şi tu ai dreptate, piatra asta nu-i doar a mea, ci a noastră, 
a tuturor, a adăugat, dându-i Esenţa marelui Mister. 

Nicholas a luat-o în mâini ca pe lumina unei stele. Şi, 
atingând-o, a simţit că în minte i se foia diavolul care locuia 
acolo. 


Multumiri 


Trebuie să-mi exprim întreaga gratitudine pentru Maripe 
Pascual, o dragă prietenă apropiată, care şi-a pus toate iluziile şi 
toată răbdarea la contribuţie pentru a picta în acuarelă fiecare 
dintre edificiile şi detaliile harţii care ilustrează legenda ascunsă 
a New Yorkului, ca şi cum ar fi avut-o cu adevărat în faţa ochilor; 
iubitului meu nepot, Guillermo Abalos Ventoso care, în ciuda 
vârstei sale, a desenat, cu precizia unui artist experimentat, 


semnele şi simbolurile cuvântului , din Catedrala Saint Patrick; 
iubitului meu nepot, Jorge Âbalos Campoy, care m-a lăsat să-i 
consult jocurile video; şi bunului meu prieten, medicul legist 
Paco Escrina, care m-a ajutat să dau sens tehnic aspectelor mai 
delicate ale acestui roman. 


Nota autorului 


Nickul „fluturedefoc"* corespunde cu adevărat celui pe care 
l-am găsit pe pagina web că/ători.com*, pe când căutam 
informaţii despre locurile pe care le vizitasem la New York City; 
iar „fluturedefoc" este şi numele celui care a dat porecla de 
„Mica gradină" cimitirului de la Trinity Church în articolul său, 
intitulat „Cimitirele cele mai fascinante din lume". 


5 În Ib. sp., în original „mariposadefuego" 
$ în Ib.sp., în original, viajeros.com. 


Un e-mail care invită la un joc infinit... 
Un bărbat de vârstă mijlocie 
care n-a existat niciodată... 

O crimă care anunţă un viitor îngrijorător... 
Trei povești aparent fără nici o legătură, unite 
printr-un secret tenebros pe care îl pot dezvălui 
doar doi adolescenți... și mereu același cuvânt: 
KOT. 

New York, în inima Manhattanului. Acolo, 
într-o zi oarecare, un bătrân se trezeste închis 
într-un loc ce pare o temniţă medievală. Îngrozit, 
descoperă că nu știe cine este și de ce se află 
acolo. În aceeași după-amiază, doi copii primesc 
un e-mail. Când îl deschid, descoperă o lungă 
și ciudată succesiune de operațiuni matematice. 

n ` Si, nu în ultimul rând, o èminentă doctorită 

G neurolog, candidată la Premiul Nobel, 

este găsită moartă în locuința sa: corpul ei nu 
“prezintă urme de violență, doar într-una 


.. . A n T 
din palme are scrijelit cuvântul „Kot“... 


ra 


i” a 97 06 
| | 
5140016 

ama raci