Michael Cordy — Lucifer

MICHAEL 
CORDY 


LUCIFER 


Un final intrigant, care dă nastere celor 

mai tulburătoare gânduri și care ne lasă 

cu o dilemă religioasă incredibil de grea... 
Slavă Domnului că este doar ficțiune! 


DAILY MIRROR 


MICHAEL CORDY 


LUCIFER 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
IULIANA HRISTESCU 


MICHAEL CORDY 
Lucifer 
© Michael Cordy, 2002 
RAO International Publishing Company 


2008 


Pentru Jenny 


LUCIFER: Lu-ci-fer — din latină, purtătorul luminii 
(lux - lumină; ferro - a purta) 


PROLOG 


Lumina lămpii circulare care strălucea deasupra capului 
copilului de opt ani se estompă când anestezia începu să-şi 
facă efectul. Fetiţa atinse mâna de lângă ea, pe masa de 
operaţie. Simţi o strângere şi răspunse şi ea la fel, cât de tare 
putu, temându-se că întunericul avea să le despartă pentru 
totdeauna. Se temea de întuneric, ca mai toţi copiii, şi credea 
că lumina desparte universul în două: zi şi noapte; vizibil şi 
invizibil; bine şi rău; viu şi mort. 

Dar acel întuneric era foarte milos şi aduse uitarea înainte 
ca fierăstrăul chirurgical să pătrundă în craniul ei. Nu auzi nici 
zumzetul ascuţit al metalului care intra în os, nu văzu nici 
praful roşu fin al osului şi al țesutului dat la o parte în luminile 
sălii de operaţie, şi nu simţi nici mirosul de sânge şi 
dezinfectant. Nu simţea nimic în afară de sine însăşi - mintea 
ei - plutind într-un întuneric atât de compact, încât avea un 
miros, o culoare şi un gust proprii. Parcă era într-un spaţiu 
moale, de catifea, ca în uterul matern, la adăpost. 

Neurochirurgul puse fierăstrăul jos şi luă un scalpel cu laser 
ca să taie țesutul mai moale. Foarte îndemânatice, mâinile lui 
se mişcau cu mare precizie. Doctorul era perfect conştient că 
acea operaţie era o premieră: nimeni nu mai făcuse aşa ceva 
înainte. Niciun manual nu-i spunea unde să taie. 

După treisprezece ore şi douăzeci şi şapte de minute, 
doctorul slobozi un suspin de uşurare. Asistenta îi şterse 
sudoarea de pe frunte. Ce era mai rău trecuse. Ori cel puţin 
aşa credea el. 

Câteva secunde mai târziu, aparatele la care era conectată 
fetiţa începură să ţiuie asurzitor. 

In acel moment, un punct de lumină albă străpunse 
întunericul de catifea în care stătea fetiţa. Nu mai plutea. În 
schimb, era prinsă într-o volbură, spre lumină. La început era 
ca o împunsătura luminoasă, dar pe măsură ce se apropia de 
ea, semăna tot mai mult cu un con, ca lumina unei lanterne. 


Apoi, pătrunse înăuntru şi se făcu una cu lumina. Se mişca 
atât de repede, încât lumina părea că stă pe loc. Nu mai era o 
lumină compactă, ci fărâme care se întorceau în întuneric, 
grăunţe strălucitoare de lumină. Simţi o prezenţă familiară 
lângă ea care o trase şi o conduse prin vijelia argintie spre 
vârful conului, spre sursă. Legătura este puternică, 
reconfortantă. Nu se mai temea de nimic în acel moment, 
când erau iarăşi împreună. 

Apoi, durerea o lovi din nou; nu era fizică, ci psihică. 
Deodată, o forţă uriaşă o smulse şi o aspiră în volbură, 
departe de conul de lumină şi de călăuza ei. Începu să ţipe, 
încleştându-se de acea prezenţă care era trasă de lângă ea, 
puţin câte puţin, milimetru cu milimetru, în timp ce lumina 
care se îndepărta apărea iarăşi ca un întreg. 

Se uită de sus la propriul corp aflat pe masa de operaţie, 
urmărind cum chirurgul şi asistentele se străduiau din 
răsputeri s-o readucă la viaţă. Încăperea era inundată de o 
lumină albă strălucitoare. Totul se vedea foarte clar. Se uita 
la ea însăşi întinsă acolo, pe masă, străpunsă de rana 
lucioasă, căscată, din stânga capului, şi la ghemotocul de 
lângă ea, ascuns sub nişte cearşafuri verzi; se uită cum 
asistenta îi desprinse micuța mână, care o strânsese până 
atunci cu putere. Pentru prima dată în viaţă, îşi dădu seama 
că era singură. 


PARTEA ÎNTÂI 


ÎN CĂUTAREA SUFLETULUI 


1 


Fundaţia VenTec. Alaska. 
Douăzeci şi nouă de ani mai târziu 


Faptul că nu putea să clipească o chinuia cel mai mult. Asta, 
pe lângă frica îngrozitoare care i se cuibărise în adâncul 
sufletului, că avea să moară. 

Când se trezi, imobilizată pe masa de teste, rasă în cap, 
forţată să ţină ochii deschişi, maica Giovanna Bellini ştiu ce-o 
aştepta. Nu numai că ea însăşi fusese martoră la sute de 
asemenea experimente, dar şi ajutase, dându-le muribunzilor 
ultima împărtăşanie. Dar spre deosebire de ea, acei oameni 
erau în pragul morţii. Iminenţa sfârşitului şi faptul că aveau să 
moară îi făcuseră indispensabili proiectului. 

Desigur că oamenii de ştiinţă nu puteau fi traşi la 
răspundere pentru ce se întâmpla. În ultimele nouă luni ea îi 
slujise şi-i ajutase în ceea ce credea că este lucrarea lui 
Dumnezeu, însuşi Papa îi dăduse acea sarcină, explicându-i 
că făcea parte dintr-o misiune măreaţă şi sacră: „Nu-i pune la 
îndoială pe oamenii de ştiinţă, maică Giovanna, pentru că ei, 
ca şi tine, poartă pe piept crucifixul vişiniu al Bisericii 
Adevărul Sufletului”. _ 

Dar îi fusese imposibil să tacă. Il slujise cu multă credinţă pe 
Sfântul Părinte de când înaltul preot fusese numit cardinal la 
Vatican şi îl urmase când plecase să întemeieze o misiune 
nouă. „Acum, se gândi ea, cum aş putea trăda acea încredere 
uriaşă prin tăcere?” 

Îi picurară un lichid în fiecare ochi, dar nu putu clipi. 

„Doamne Dumnezeule! Ajută-mă!“ 

Rosti cuvintele mişcându-şi buzele, dar nu se auzi niciun 
sunet. Nici măcar ţipetele. Corpul îi era amorţit de la 
medicamentul paralizant pe care i-l injectase în vene blonda 
în halat alb, cu ochelari cu lentile reflective. 

De la început, se decisese ca maica Giovanni să părăsească 
laboratorul după ce oferea ultima împărtăşanie fiecărui 


subiect al experimentului; dar, în ultima vreme, ea mai 
zăbovise în spatele ferestrelor fumurii, curioasă să vadă cum 
era să treci în lumea cealaltă. După ce fusese martoră la 
partea finală a ultimelor trei experimente, se simţise obligată 
s-o contacteze pe sora Constance, prietena ei de-o viaţă, în 
care avea încredere totală, şi să-i ceară sfatul. Sora 
Constance îi promisese că avea să păstreze secretul 
confesiunii ei şi o încurajase să meargă direct la Sfântul 
Părinte şi să-l informeze că acei oameni de ştiinţă nu aşteptau 
ca subiecţii să moară, ci îi omorau. 

De unde să fi ştiut ei că ea era cea care îi trădase? Şi cum 
aveau curajul să-i facă una ca asta, când erau conştienţi că 
ea avea protecţia Papei cel Roşu? 

Chiar şi după ce-o ridicară puţin şi-i aşezară pe cap sfera 
transparentă, ea se căzni să tragă cu coada ochiului după 
faimoasele veşminte roşii - semn că poate Monseniorul 
Diageo sau chiar Papa însuşi veniseră acolo. Dar în timp ce-i 
sigilau sfera de sticlă în jurul gâtului, nu întrevăzu niciun 
semn de salvare. 

Sfera era făcută din mai multe straturi, iar lumina reflectată 
prin ele avea o frumuseţe rece, precum luna oglindită într-un 
lac singuratic, iar aceasta asemănare o nelinişti. Blonda ridică 
partea din faţă a sferei, ca o vizetă de la casca unui 
astronaut. Lentile de contact, destul de mari cât să-i acopere 
globii oculari, fură puse în ochii maicii Giovanna, zgâriindu-i 
corneea. Apoi, îi lipiră o foiţă de metal pe tâmpla dreaptă şi 
pielea capului începu s-o mănânce. 

Mai rău decât disconfortul era faptul că-şi dădea seama că 
stătuse impasibilă lângă cei care trecuseră prin aceeaşi 
experienţă. Aşa i se spusese, că toţi erau voluntari şi că nu 
mai simțeau nimic atunci când inevitabilul se întâmpla, dar 
acum ştia că nu era adevărat. Asta o înspăimântă cel mai 
mult; păcătuise şi avea nevoie de iertare înainte să moară. 

Cum frica se transformă în disperare, voi să plângă, dar nu-i 
curse nicio lacrimă. 

„Unde eşti tu, Sfinte Părinte? îşi înăbuşi un țipăt. De ce nu vii 
să mă salvezi?” 

— Numărătoarea inversă a început, anunţă foarte calm 


blonda. 

Inima maicii Giovanna, unul dintre puţinii muşchi care nu 
fusese paralizat de medicament, bătu mai tare. Se îngrozi, nu 
pentru că avea să moară curând, ci pentru că nu fusese 
absolvită de păcatele ei. 

„lartă-mă, Doamne, şi ai milă de sufletul meu.” 

Vizeta căzu la loc, acoperindu-i faţa. Apoi un gaz fără miros 
pătrunse în sferă, învăluind lumea reală într-o aură verzuie. 
Auzi cum numărau şi ştiu că moartea aştepta după colţ. 


2 


Tate Modem. Malul râului, Londra. 
Treizeci şi opt de minute mai devreme 


După-amiază de octombrie. Lumina blândă a soarelui 
poleise Tamisa în aur. Limuzina neagră, care trecea pe lângă 
Podul Millennium, era un Mercedes obişnuit, cu excepţia 
geamurilor opace şi a acoperitorilor construite special, care 
nu lăsau să pătrundă nicio rază de lumină ultravioletă. De pe 
bancheta din spate, Bradley Soames îşi aruncă privirea spre 
stânga la Catedrala Sfântul Pavel, cu domul său magnific, 
replică perfectă a Sfântului Petru din Roma. In dreapta, chiar 
peste râu, se ridica o altă catedrală modernă - o catedrală 
închinată tehnologiei. Acel edificiu colţuros, din cărămidă, cu 
un coş pătrat în loc de clopotniţă, fusese cândva o uzină 
electrică. Acum găzduia cel mai mare muzeu de artă 
modernă din lume. 

Soames îşi văzu reflecţia în geamul fumuriu. Nu-i plăcu felul 
cum arăta: ochii albaştri şi părul ondulat de culoarea şi 
asprimea sârmei nu-l deranjau, dar pielea palidă, mozaicul de 
pistrui şi cicactrice îl făcu să îşi întoarcă privirea în partea 
cealaltă. 

— Walt, ştiu precis că presa este deja în sală, ascultând 
prezentarea; hai să mergem totuşi pe uşa laterală, spuse el. 

— Cum doriţi, domnule Soames, răspunse asistentul său de 
pe scaunul din faţă, de lângă şofer. 

Walter Tripp, un bărbat de culoare, cu o alură elegantă, chel, 
cu ochelari rotunzi, fără rame, purta un costum foarte 
elegant, închis la culoare, o cămaşă albă şi o cravată 
sângerie. 

— Directorul muzeului a aranjat camera de vizionare 
deasupra holului, aşa cum aţi cerut, dar nu e niciun panou de 
filtrare a ultravioletelor la niciuna dintre intrări. 

— Nu-i nimic, o să mă acopăr. 

Uitându-se la ceas, Soames se gândi că Amber avea să-şi 


înceapă prezentarea din Sala turbinelor. Venirea lui fusese 
programată peste o oră, dar voia să o privească mai atent şi 
să-şi confirme bănuielile. 

Maşina coti la dreapta, peste podul Southwark, iar Soames 
îşi lăsă jos mânecile de la jacheta lui neagră, până când se 
făcură ca nişte mănuşi în care îşi băgă pumnii. Se strâmba de 
durere când țesătura atinse rana proaspăta de la mâna 
stângă, de unde i se extirpase de curând o tumoare 
canceroasă. Strânse mânecile cu bucăţi de arici şi se asigură 
că nu se mai vede niciun pic din piele; apoi, ridică gluga şi o 
fixă bine pe cap. Îşi puse o pereche uriaşă de ochelari cenușii, 
ca să-i protejeze partea de sus a feţei. De glugă prinse un văl 
care-i venea până la piept şi care semăna cu un yashmak.. 
Când maşina se opri, pielea lui era protejată împotriva 
soarelui de toamnă. 

leşi din maşină şi, înainte să-l urmeze pe Tripp spre uşa 
laterală, se uită la zidul fără ferestre, din cărămidă, care 
forma partea de sud a clădirii. În stânga, lângă intrarea 
principală, văzu nişte bannere atârnate de stâlpi care 
anunțau titlul expoziţiei: „Forma luminii”. Sponsorizarea şi o 
donaţie de câteva milioane de lire îi permiseseră lui Optrix să 
închirieze Sala turbinelor în acea zi pentru a lansa, în faţa 
presei europene, calculatorul Lucifer cu ecran moale. 

Doi dintre oficialii galeriei îl recunoscură pe Soames în 
spatele hainelor sale protectoare şi-l escortară prin labirintul 
holului principal, pe lângă mulţimea de vizitatori care 
hoinăreau prin restaurantul cu pereţi de sticlă şi printre 
jurnaliştii nerăbdători să ajungă la galeriile de la etajele 
superioare. Urcară în lift şi se opriră la etajul cinci dintre cele 
opt. Spaţiul pentru acea cameră fusese obţinut prin 
împărţirea unei galerii principale şi dădea în Sala turbinelor 
aflată mai jos. Era aranjată aşa cum se solicitase, cu o vedere 
bună la sala, un calculator optic cu acces la internet prin fibră 
optică şi cu un frigider mic cu Coca-Cola. 

După ce oficialii plecară, Tripp scoase din buzunar un 


1 Un văl purtat de femeile musulmane pentru a-şi acoperi o parte din faţă 
atunci când sunt public (n.tr.) 


detector minuscul de ultraviolete şi, odată ce se asigură că nu 
era niciun pericol, dădu din cap către Soames. Bărbatul îşi 
scoase acoperitorile şi îşi îndreptă atenţia spre încăperea 
spațioasă de sub picioarele lui. 

Era o privelişte uimitoare. Sala avea aproape cincizeci de 
metri înălţime şi vreo şaptezeci de metri lungime. În loc de 
stâlpi, nişte grinzi de fier formau o reţea care împrejmuia 
încăperea pe lângă pereţii gri, iar o boltă de traverse din fier 
sprijinea plafonul plat. Draperii negre, orizontale, acopereau 
şirul central al luminatoarelor din mijlocul plafonului; şi 
celelalte surse de lumină fuseseră filtrate la fel. Un banner alb 
care purta sigla Optrix Optoelectronics şi mottoul companiei 
„Să se facă lumină” era întins într-un capăt al sălii. În spate, 
un podium de prezentare se afla în faţa a două sute de 
jurnalişti, clienţi şi formatori de opinie, în şiruri regulate 
întrerupte doar de cinci sculpturi impresionante, cu o înălţime 
de peste zece metri. Comandate de Optrix de la faimosul 
artist Jenny Knowles, păreau că pulsează în lumina slabă a 
sălii. In variate forme abstracte, incluzând o elice dublă, o 
interpretare interesantă a Căii Lactee şi o sculptură irizată de 
şapte metri a moleculei de apă, fiecare piesă părea solidă, 
deşi se apropia de densitatea luminii. Soames ştia marele 
adevăr din spatele lor: înţelegea că lumina era o colecţie de 
particule subatomice, fotoni, dar şi o undă abstractă. 

Această dualitate era surprinsă în a şasea piesă, o instalaţie 
masivă care domina cealaltă jumătate a holului. Era alcătuită 
din două paravane întinse şi paralele, care parcă pluteau în 
aer; fiecare avea mai mult de trei metri înălţime şi şapte 
metri lăţime. Primul era alb, şi avea două fante. Al doilea era 
negru, ca un ecran de televizor. In faţa paravanului alb, se 
afla o sursă laser, cu fasciculul îndreptat către fante, trecând 
prin ele şi lovindu-se de ecranul negru din spate. Dar, în loc 
să se creeze două linii verticale de lumina, rezulta un model 
dungat, asemănător unor coduri de bare. 

La fiecare câteva minute, parcă întâmplător, modelul de pe 
ecranul negru dispărea şi fasciculul laserului părea că se 
sparge, vibrând, în granule de lumina. Fiecare vibraţie trecea 
simultan prin ambele fante şi, de cum ajungea la ecranul 


negru, lăsa o urmă pe el. Dar, în loc să se formeze 
mănunchiuri de lumină aliniate cu cele două fante, urmele 
recreau treptat benzile de zebră. Era ca şi cum fiecare 
vibraţie ştia exact locul pe care îl ocupa în model. 

Soames se amuză. Niciodată nu obosise explorând lumea 
cuanticii, observându-i ciudăţeniile. Acea lume unde particule 
mai mici decât atomul sfidau legile fizicii puse la punct de 
Newton pentru aşa-zisa lume reală. 

Un murmur se auzi printre spectatori în momentul în care 
lumina din sală scăzu în intensitate, iar scupturile dispărură. 
Numai cea de-a şasea se mai vedea, cu vibraţiile ei 
luminoase care năşteau modele magice pe ecranul negru. 
Câteva secunde mai târziu, o muzică divină răsună în sală, iar 
sculpturile ieşiră iar la iveală. 

— Bine aţi venit în era luminii, o auzi pe dr. Amber spunând 
de pe podiumul de la capătul sălii, în timp ce lumina creştea. 
Astăzi, noi, cei de la Optrix, dorim să celebram împreună cu 
dumneavoastră misterul luminii şi să ne dovedim măiestria 
de a o folosi. Dar mai întâi, misterul. Imaginaţi-vă următorul 
scenariu: doi pereţi paraleli, unul în faţa altuia. Faceţi o fantă 
verticală în primul şi îndreptaţi un fascicul continuu de lumină 
către ea. Ce veţi vedea? 

Zâmbi. 

— E simplu. O singură linie verticală albă pe cel de-al doilea 
perete, care vine de la lumina ce străluceşte prin fanta făcută 
în primul. Ce se va întâmpla? Amber arată spre sculptură. Nu 
se văd două linii verticale pe al doilea perete, aşa cum v-aţi fi 
aşteptat, ci un model de linii, cu lumini şi umbre. Acest efect 
este rezultatul undelor de lumină care se împrăştie din fiecare 
fantă şi interferează una cu alta, precum valurile dintr-un 
heleşteu. Acest experiment faimos cu cele două fante 
dovedeşte mai mult ca oricând că lumina călătoreşte ca o 
undă. 

Amber se opri câteva secunde, pentru suspans. 

— Apoi, în 1906, Einstein a descoperit că lumina nu era doar 
o undă, ci şi o colecţie de particule subatomice cuantice - 
ceea ce noi numim astăzi fotoni. Descrierea lui a devenit 
generală pentru această lume subatomică în care orice 


particulă mai mică decât un atom poate fiinţa ca o undă 
abstractă, dar şi ca o particulă cu substanţă. Dar nici această 
dualitate nu este adevăratul mister al lumii cuantice. 

Arătă cu degetul spre instalaţie, care începuse iarăşi să 
pulseze. 

— Sculptura din spatele nostru recreează o versiune 
modernă a experimentului cu două fante. Aici, o serie de 
fotoni simpli sunt emişi dintr-o sursă. Dar, în loc să treacă 
printr-una din fante pentru a forma o pată de lumină pe cel 
de-al doilea perete, fiecare foton trece prin ambele fante în 
acelaşi timp şi interacționează cu el însuşi. În momentul când 
trece prin fante, se formează treptat modelul dungat de 
interferenţă a undei pe cel de-al doilea perete, ca şi cum 
fiecare foton şi-ar cunoaşte locul său, coregrafiat să se 
comporte ca o undă. Cu toate acestea, când experimentul 
este făcut cu doi detectori de particule în cealaltă parte a 
fiecărei fante, vedem că fiecare foton se comportă ca o 
particulă singulară. Precum o pietricică, el urmează o 
traiectorie definită, printr-o fantă şi atinge numai un singur 
detector de particule. Aceste experimente dovedesc fără doar 
şi poate că fotonii au conştiinţă. Ei se comportă diferit, în 
funcţie de felul în care sunt observați. Şi, ce este şi mai 
ciudat, ei par a fi telepatici şi clarvăzători. Ştiu cum să se 
comporte şi ca o particulă, dar şi ca o undă, înainte de a trece 
prin fanta. Fiecare foton pare să ştie ce urmăreşte 
experimentul şi poate prezice ce formă se aşteaptă să ia. 

Ea se opri. 

— Ei, cam atât despre mister. Ce putem spune acum despre 
măiestria de a folosi aceste informaţii? Noi suntem mândri 
deoarece cunoaştem mai bine decât majoritatea oamenilor 
tainele lumii cuantice şi putem să îmblânzim puterea luminii. 
După cum ştiţi cu toţii, lumina este mediul ideal pentru 
calculatoare şi comunicare. Lăţimea de bandă care transportă 
informaţii este colosală: o singură sclipire de laser are 
capacitatea de a transmite o întreagă bibliotecă în întreaga 
lume, doar într-o secundă. Poate fi despărțită în atâtea 
lungimi de undă câte culori sunt în curcubeu şi asta este ideal 
pentru procesarea paralelă. Şi, bineînţeles, este mai rapidă - 


mai rapidă decât orice. Sunt opt ani de când Optrix a lansat 
primul calculator optic şi a revoluţionat lumea. Dacă vă 
întoarceţi înapoi în timp, la începuturile mileniului, veţi vedea 
că siliconul a devenit o materie primă care nu mai 
corespunde cerinţelor în momentul în care capacitatea 
calculatorului de a procesa datele a depăşit limitele fizice. 
Chiar şi Intel a fost nevoit să recunoască faptul ca legea lui 
Moore, faimoasă în sine, conform căreia vitezele de procesare 
se dublează la fiecare un an şi jumătate, era imposibil de 
susţinut. Aşa că, atunci când s-a lansat primul calculator optic 
- Lucifer Unu - s-au încălcat toate regulile. Nu mai era nevoie 
de niciun cip procesor pe bază de silicon, RAM sau hard disk, 
pentru că Lucifer folosea fotoni subatomici care făceau de 
toate - procesau, memorau şi arhivau informaţii. O tastatură- 
mamă de cuarţ din circuite optice conectată la o sferă ce 
conţinea celule procesoare ale fotonilor captaţi a creat un 
calculator cu cea mai mare viteză de procesare din univers. 
Lumina. Optrix a transformat peste noapte legea lui Moore 
într-un anacronism. 

Amber se opri şi merse în partea cealaltă a scenei. De unde 
se afla, Soames nu o vedea prea bine, dar auzea vocea ei în 
difuzoare şi-şi dădu seama că lumea o asculta cu atenţie. 
Asta îl şi atrăsese la ea - charisma şi isteţimea ei. Că era 
frumoasă, asta nu-l prea interesa. Dar dacă bănuielile lui se 
confirmau în acea seara, atunci nici talentele ei nu mai 
valorau mare lucru. 

Soames se uită la Walter Tripp. Asistentul său punea în 
funcţiune calculatorul optic şi introducea codul pentru 
Reţeaua Datelor Sigure. Accesă o transmisie video în direct a 
experimentului care avea loc la şase mii de kilometri 
depărtare. Pe ecranul fotonic, care oferea o imagine 
tridimensională, Soames văzu cum sfera era pusă pe capul 
subiectului. Işi mută privirea spre Amber Grant. Confirmarea 
avea să vină într-o clipă. 

— În calitate de director executiv al companiei Optrix 
Industries, se adresa ea audienței, vreau să vă reamintesc cât 
de departe am ajuns în cei opt ani în universul luminii. De 
multe ori mă gândesc că mottoul nostru ar trebui să fie 


„Alungaţi întunericul” în loc de „Să se facă lumină” - fiindcă 
acesta este de fapt țelul nostru. În cazul în care aţi uitat ce 
progrese am făcut, pot să vă reamintesc că Lucifer poate să 
proceseze date cu o viteză de treizeci şi opt mai mare decât a 
unui calculator electronic Pentium IV. Cu alte cuvinte, în mai 
puţin de o secundă, Lucifer face aceeaşi operaţiune care i-ar 
lua unui IBM Thinkpad ani-lumină s-o termine. Designul lui 
Lucifer e deja bine-cunoscut. Cubul transparent care conţine 
o sferă de sticlă făcută din particule de fotoni, care 
interacționează cu celule procesoare şi de memorie, aşezată 
fiind pe o tastatură-mamă din fibre optice. Mai mult de 
nouăzeci la sută dintre calculatorele lumii, personale sau de 
serviciu, sunt acum optice. Sunt produse fie de Optrix, fie de 
cei care au preluat invenţia noastră. Şi internetul este în 
întregime optic - semnale wireless şi fibre optice unesc acum 
cele patru colţuri ale lumii cu viteza luminii. În plus, mulţi 
oameni numesc intemetul „optinet“. 

Vocea lui Amber se schimbă, de la un ton triumfător la unul 
umil. 

— În ciuda faptului că sunt purtătoarea de cuvânt a 
companiei  Optrix şi sunt considerată  inventatoarea 
calculatorului optic, sunt conştientă că adevăratele idei 
revoluţionare asupra anomaliilor cuantice ale lui Lucifer au 
fost inspirate de mentorul meu şi preşedintele lui Optrix 
Optoelectonics. Bradley Soames este creierul din spatele lui 
Lucifer şi veţi fi cu toţii încântați să aflaţi că a acceptat să-şi 
facă apariţia în public - se întâmplă foarte rar - şi să vă 
vorbească în această după-amiază. 

Neluând în seamă reacţia admirativă a mulţimii, Soames se 
uită la calculatorul de lângă Tripp şi văzu cum electrodul era 
ataşat la tâmpla subiectului. Se apropia momentul adevărului 
şi, dacă bănuielile lui erau corecte, Amber ar fi fost expusă în 
faţa publicului şi a presei când avea să se întâmple. Asta ar fi 
convins-o mai uşor să facă ceea ce era necesar. 

— Acum, să privim spre viitor, spuse Amber în timp ce se 
auzea o muzică slabă, ritmată, iar lumina căzu din nou, 
lăsând sculpturile să pulseze în ritmul notelor. Încă de la 
lansarea lui Lucifer, Optrix a încercat să găsească noi căi de a 


exploata tehnologia. Ecranul moale a lui Lucifer vă oferă un 
mod unic de a expune datele. Să vă arăt. 

Ritmul muzicii crescu şi Soames văzu cum Amber se 
îndrepta spre o masă şi atinse o consolă de control acționată 
prin atingere, aflată lângă cubul transparent strălucitor. Un 
ecran albastru, dreptunghiular, cu sigla lui Lucifer, apăru în 
spatele ei. De la treizeci de centimetri ajunse la mai mult de 
trei metri înălţime şi patru lăţime. Precum sculpturile, arăta 
solid şi opac, dar era format din particule de lumină. 

Desenul de pe ecran se schimbă şi mottoul fu înlocuit de 
imaginea mişcătoare a lui Amber. Era ca şi cum o soră 
geamănă de doi metri jumătate ar fi stat în spatele modelului 
de un metru şaptezeci, urmărindu-i fiecare mişcare. Rezoluţia 
era uimitoare. Pielea ei măslinie şi părul negru des străluceau 
pe ecran, iar ochii verzi erau incandescenţi. Tânăra zâmbi, 
arătându-şi dinţii albi frumoşi, iar costumul ei Channel străluci 
când se mişcă. 

— Tehnologia ecranului moale învinge practic întunericul şi, 
în limite rezonabile, poate avea orice mărime dorită, spuse 
ea. Vizibil în lumina directă ca şi afişajele convenţionale LCD 
şi LED, este compatibil cu versuri mai vechi astfel încât să 
poată fi folosit cu toate modelele lui Lucifer. Suprafaţa de 
afişaj poate fi mărită pentru prezentări sau micşorată pentru 
laptopuri sau uz personal. 

Imaginea de pe ecran se micşoră până la mărimea unui 
timbru poştal, apoi se mări încă o dată. 

— Şi, bineînţeles, este portabil, spuse Amber, iar imaginea 
sa luminoasă zâmbi spectatorilor. Râse. Pe bună dreptate veţi 
zice că este cel mai uşor ecran din lume. 

Spectatorii se amuzară împreună cu ea; unii chiar se ridicară 
în picioare, iar Soames fu plăcut impresionat de entuziasmul 
lor. Apoi, îl auzi pe Tripp dregându-şi glasul: 

— Suntem gata, domnule. 

Cu un ochi la Amber, se uită la ecranul calculatorului de 
lângă Tripp. Vizeta subiectului fusese sigilată, iar cesiul verde 
şi un gaz umpleau deja sfera. Blonda în halat alb şi cu 
ochelari de protecţie ţinea o consolă într-o mână. Imaginea se 
fixă pe detaliu şi văzu faţa subiectului înăuntrul sferei de 


sticlă. 

Şi atunci se întâmplă. 

Electrodul scoase scântei lângă tâmpla pacientului. Apoi, o 
scânteie mai strălucitoare - venea din ochii subiectului - 
lumină ca un bec sfera plină de gaz, înainte să se lovească de 
un geam întunecat de formă alungită prins în vizetă, lăsând o 
urmă în dungi asemănătoare celei din holul de la etajul de 
mai jos. Se stinse, zăbovind o clipă în învelişul exterior al 
sferei, înainte să dispară în eter. 

Experimentul nu fusese interesant în sine: Soames fusese de 
faţă la sute de asemenea experimente în ultimele nouă luni şi 
nu îl interesau în mod direct rezultatele celui din ziua aceea. 
Subiectul, maica Giovanna Bellini, era moartă şi se îndoia că 
testul reuşise. Ce voia el să vadă era posibila legătură cu 
ceea ce se întâmpla dedesubtul lui, în sală, acolo unde 
imaginea uriaşă a lui Amber Grant îşi puse mâna pe cap şi se 
clătină. 

În momentul în care scânteia apăru în sfera maicii Giovanna, 
marcând trecea în neființă, Amber Grant se prăbuşi, cu mâna 
la tâmpla stângă. Căzu în genunchi, iar spectatorii se grăbiră 
s-o ajute. 

Cu ochii la Amber, Soames îşi luă celularul şi formă un 
număr din Cambridge. Cineva răspunse, iar Soames se grăbi 
cu cererea: 

— Cu directoarea, vă rog. 

— Dr. Knight este într-o şedinţă... 

— Spune-i că Bradley Soames vrea să vorbească cu ea. 
Acum. 

După câteva secunde, directoarea era la telefon. 

— Virginia, spuse el, e urgent. Omul de ştiinţă de la clinica ta 
pentru care ţi-am trimis fonduri... 

— Miles Fleming? 

— Da. Trebuie s-o examineze pe Amber Grant - imediat. 

— Dar nu cred că este... 

— Nu am timp pentru vreun refuz. Amber are nevoie de 
ajutor acum. Voi dubla fondurile despre care am discutat în 
legătură cu NeuroTranslatorul. O să ajungă la voi în vreo două 
ore. 


Trei minute mai târziu, însoţit de Tripp şi de membrii echipei 
de la Optrix, Soames se duse în sală. Se aplecă peste Amber, 
care era ghemuită în poziţia fetusului. Vorbi în microfon şi 
spuse: 

— Vă rugăm, părăsiţi sala şi duceţi-vă în hol. Voi continua 
personal prezentarea peste puţin timp. 

Cei de la Optrix şi oficialii galeriei scoteau lumea din sală. 
Între timp, Soames se aplecase peste corpului rigid al lui 
Amber. Îi ridică capul, îi băgă cu forţa două analgezice pe gât 
şi îi dădu puţină apă. 

— Amber, eu sunt. Am aranjat să te vadă cineva care îşi va 
da seama ce e cu migrenele astea. Nu te mai preface că nu 
sunt mare lucru. 

Aşteptă ca ea să zică ceva, dar nu auzi nimic. 

Nu putea să tacă. Trebuia s-o întrebe. Trebuia să ştie. 

— Durerea a fost în acelaşi loc ca şi înainte? 

— Da, îi şopti ea, cu faţa palidă schimonosită de durere. 

— Unde, mai exact? se interesă el. Arată cu degetul. 

Mâna ei se ridică, tremurătoare, ca să-i arate locul unde o 
durea. Dar nu-şi atinse capul, ci arătă un punct în aer, la vreo 
opt centimetri distanţă de tâmpla ei stângă. 


3 


Clinica de Cercetări Barley Hall 
Cambridge, Anglia 


Momente ca acelea îl încurajau şi îi dădeau speranţă lui 
Miles, sentiment care-i fusese pus la încercare în ultimele 
unsprezece luni. Se întoarse spre tânărul care stătea lângă el: 

— Braţul e în ordine, Paul? 

Aranjând puţin zăbrelele căştii de pe capul său, Paul se uită 
la imaginea perfectă din punct de vedere anatomic afişată pe 
jumătatea de sus a ecranului calculatorului din faţa lui. 

— E bine, doctore. Nu mă doare deloc. 

— Nici măcar puţin? 

— Nu, zâmbi Paul. _ 

— Bine, hai să vedem cum îl mişti din nou. Încearcă să-l 
ridici deasupra capului. 

Uitându-se la silueta din calculator care ridica braţul drept, 
Fleming verifică liniile orizontale care se zbăteau furioase în 
jumătatea de jos a ecranului. 

— Excelent, Paul. Undele creierului tău sunt puternice. Ai 
acum sub control undele alfa. Lasă braţul în jos. Foarte bine. 

Se întoarse spre pacientul său, care se încruntase din cauza 
efortului de a se concentra şi de a-şi controla gândurile care 
dictau braţului de pe ecran. Băiatul de douăzeci şi şase de ani 
purta un tricou Nike şi o pereche de blugi decoloraţi. Mâneca 
dreaptă atârna goală în dreptul umărului. 

Cu patru ani în urmă, Paul îşi pierduse braţul într-un accident 
de muncă. lar până când venise la Barley Hall, avusese dureri 
groaznice în mâna lipsă. Din experienţa lui Fleming, mulţi 
dintre cei care aveau astfel de infirmităţi sufereau de dureri 
fantomă care veneau de la creier. Creier uman conţine o 
hartă tridimensională a corpului în reţeaua sa de neuroni şi 
continuă să trimită semnale chiar şi după ce un membru este 
amputat. În cazul lui Paul, NeuroTranslatorul îl ajutase pe 
Fleming să identifice undele creierului care trimiteau 


semnalele de durere braţului lipsă, dându-i posibilitatea să le 
curme. Paul răspunsese aşa de bine la tratament, încât, cu o 
lună înainte, Fleming decisese să prelungească terapia, 
încercând să treacă dincolo de oprirea semnalelor de durere, 
la îmbunătăţirea celor de control. 

— OK, arăţi bine pe ecran, zise Fleming şi se întoarse spre 
manechinul de latex din colţ. Ce-ai zice de nişte exerciţii cu 
Brian? 

— Nicio problemă, râspunse Paul, relaxat. 

— Eşti încrezător, nu? la să vedem dacă treci de testul cu 
oul. 

— Să trec ce? 

Fleming se ridică şi se duse spre corpul surogat. „Brian“ era 
asexuat, dar fiecare muşchi şi încheietură de sub învelişul de 
latex era o replică perfecta a corpului uman. Fleming scoase 
o cutie din buzunarul halatului său şifonat şi luă un ou învelit 
în vată. Se duse spre măsuţa de lângă manechin, puse oul 
într-un colţ al suprafeţei lăcuite de lemn şi cutia în celălalt 
colţ. Ambele erau aproape de Brian. 

Fleming merse spre celălalt capăt al camerei cu tavan înalt, 
în stil victorian, şi se opri lângă fereastra de sticlă care separa 
camera de expertizare de camera de observaţie. Se aplecă 
peste bancul de lucru şi făcu câteva schimbări pe tastatura 
de lângă cubul translucid. 

— Bun, acum eşti legat de Brian. Ignoră restul corpului său. 
Fii atent numai la braţul drept. Ridică oul şi pune-l la loc în 
cutie. 

— De aici? întrebă Paul, care se afla la trei metri de ou. 

— Gândeşte-te numai la modul în care îţi mişti braţul. Exact 
cum ai făcut cu silueta de pe ecran. 

Paul se încruntă concentrându-se. 

— Nu te forţa prea mult. Imaginează-ţi numai că braţul lui 
Brian este al tău. 

În acel moment, braţul drept al manechinului se îndoi de la 
cot şi mâna ţâşni înainte, aproape lovind oul. 

— Ai grijă, nu te grăbi. 

Apoi, palma se deschise foarte uşor, se apropie de ou şi-l 
apucă. Paul îi zâmbi lui Fleming. 


— Nu e rău, nu e rău deloc, zise Fleming. Asta e partea cea 
mai uşoară. Acum, trebuie să-l ridici şi să-l pui la loc în cutie. 
Ai grjă la senzorii de răspuns din vârfurile degetelor. 

Mâna manechinului se ridică şi se mişcă în direcţia cutiei. 
Apoi, palma se închise brusc şi sparse oul, lăsând albuşul şi 
gălbenuşul să curgă pe lemnul lustruit. 

Fleming râse şi-l bătu pe Paul pe umăr. 

— E mai greu decât pe ecran, nu? Dar a fost foarte bine, 
oricum. 

Se auzi o bătaie în uşă şi asistenta-şefă, Frankie Pinner, îşi 
băgă capul în cameră. O femeie drăguță, de vreo treizeci de 
ani, cu părul negru şi un zâmbet larg, era cea mai veche în 
funcţie dintre asistentele, doctorii şi oamenii de ştiinţă din 
echipa din aripa de est din Barley Hall. 

— Dr. Fleming, este ora patru. Voiaţi să vă faceţi vizitele. 

Fleming se uită la ceas. 

— Mulţumesc, Frankie. Poţi să rămâi şi să-l ajuţi pe Paul cu 
exerciţiile sale? Se întoarse spre Paul. Continuă să exersezi. 
Odată ce te deprinzi cu Brian, vei fi gata pentru propriul braţ. 

Plecă din laboratorul de investigaţii, o luă la dreapta pe 
coridor şi apoi intră pe prima uşă batantă la stânga. 

Secţia de cercetări de la Barley Hall era o clădire 
impresionantă, lambrisată cu lemn de stejar, cu ferestre mari 
ogivale, care dădeau spre lac şi spre terenurile frumos 
îngrijite din spatele clinicii. Fusese odinioară, în perioada 
victoriană, sala de sport a unei şcoli de băieţi. Era compusă 
din şase camere separate, care înconjurau zona centrală cu 
scaune şi un televizor. Acolo dormeau pacienţi care urmau 
tratamente peste noapte. Cei mai mulţi rămâneau peste 
noapte înainte să plece acasă sau la unul dintre spitalele mari 
de specialitate, cum era cel pentru accidente spinale de la 
Stoke Mandeville din Buckinghamshire. 

Prin uşile întredeschise ale primei camere se vedea o fată 
care dormea. Asistenta era aplecată peste ea, pe pat. 

— Cum se mai simte? şopti Fleming. 

In urmă cu un an, la două luni după ce împlinise şaisprezece 
ani, prietenul ei o luase la o plimbare pe motocicletă. El nu 
păţise nimic după accident, dar ei i se rupsese măduva chiar 


de la bază şi rămăsese paralizată de la mijloc în jos. Echipa lui 
Fleming îi inserase implanturi electrice în partea de jos a şirei 
spinării şi în picioare. Cu ajutorul Neurotransla- torului, 
doctorul spera să convingă creierul să ocolească partea 
vătămată mâduvei spinării şi să controleze picioarele direct. 

Asistenta se uita la el. 

— E bine, dr. Fleming. O să fie gata în câteva zile pentru 
prima probă în camera de expertizare. 

Camera de alături era a lui Paul, iar uşile celelorite două 
dormitoare erau închise. Fleming le deschise, să vadă dacă 
surveniseră schimbări. Cei doi pacienţi dormeau. Verifică 
monitoarele şi ieşi fără să-i deranjeze, îndreptându-se spre a 
cincea cameră. În timp ce se apropia de încăpere, 
profesionalismul său obişnuit se evaporă. 

Fleming avea treizeci şi şase de ani, dar îmbătrânise din 
cauza suferinţei la care fusese martor. Ştia mai bine decât 
oricine cum se poate prăbuşi o viaţă minunată într-o secundă. 
De-a lungul carierei lui, ajunsese să înţeleagă un lucru: 
suferinţa nu alege şi nu e de niciun folos să-ţi pui credinţa în 
dumnezei pentru ca ei să te protejeze. 

În ciuda fatalismului său, îi era încă greu să accepte cruda 
realitate a celor întâmplate pacientului din camera cinci, cu 
unsprezece luni în urmă. Îi întărise, de fapt, părerea că 
nimeni nu-ţi putea garanta permanenţa. Familia şi prietenii 
lui, în special fostele prietene, îi reproşaseră că voia 
schimbarea numai de dragul schimbării. Dar nu era adevărat. 

Fusese odată îndrăgostit, pe vremea când era la Cambridge 
şi fusese gata să i se dedice pe viaţă acelei persoane. Dar 
prietena lui se căsătorise cu un profesor care avea douăzeci 
de ani mai mult decât ea. Fleming fusese distrus, dar 
supravieţuise. De atunci, avusese mai multe legături, dar 
niciuna nu-i aprinsese pasiunea adevărată. Şi nu numai una 
dintre prietenele lui îl părăsise pentru că nu voia să se 
căsătorească. De fiecare dată când relaţia devenea serioasă, 
el se retrăgea. Schimbarea era aventură. Schimbarea - chiar 
şi una proastă - îi deschidea uşa posibilităţilor, iar lupta 
pentru posibil, chiar şi cu rezultate dezastruoase, era 
antidotul lui împotriva suferinţei. 


Cei mai mulţi dintre pacienţii din acea aripă, împreună cu 
mulţi alţii pe care-i consultase de-a lungul anilor, fuseseră 
anunţaţi de diferiţi doctori că, în starea lor, nu mai aveau 
nicio speranţă şi că vindecarea era imposibilă. Ura acel lucru. 
Mai ales când era vorba de pacientul din camera cinci. 

— Miles! 

Virginia Knight era acolo, în capătul coridorului. Directorul 
american al Barley Hall avea în jur de cincizeci de ani, dar 
arăta mult mai tânără. Înaltă şi subţirică, era elegantă în 
costumul ei clasic, bleumarin, cu părul blond, tuns scurt şi 
aranjat astfel încât îi dădea o moliciune deosebită ascuţimilor 
feţei sale lungi, dar inteligente. Îşi scoase ochelarii şi îi zâmbi. 
— Poţi veni pentru o secundă în biroul meu? E ceva urgent. 
Fleming se uită spre camera cinci. Putea să mai aştepte. 
Oricum, pacientul nu avea să plece nicăieri. 


4 
Biroul directorului 


Situat în partea centrală a clădirii în stil victorian, biroul era 
o cameră mare, având cornişe ornamentale, panouri înalte 
până la tavan şi o splendidă fereastră cu arcadă care dădea 
în faţa clădirii, spre pajiştile frumos îngrijite. 

Miles Fleming îşi încrucişă braţele şi se lăsă pe canapeaua 
pe care directoarea o folosea noaptea, când nu putea dormi. 

— Virginia, cred că glumeşti! De când e o migrenă un lucru 
urgent? 

Virginia Knight se ridică de la biroul ei şi se duse spre 
aparatul de cafea. Făcu două cafele espresso şi-i dădu una lui 
Fleming. 

— E important, Fleming, crede-mă, zise ea. 

Fleming dădu din cap. 

— Dar am nevoie de laboratorul de investigaţie şi de 
NeuroTranslator diseară. Acum e Paul acolo, iar Rob are 
nevoie de pregătire pentru proba de comunicare de mâine. 
Programul de cercetare e deja încărcat şi fără asta. După 
succesul cu Jake, a crescut foarte mult interesul pentru 
NeuroTranslator. Avem deja o listă de aşteptare foarte lungă 
şi nu-mi permit să bag pe cineva în faţă şi să întârzii 
programul - în special pe cineva cu o durere de cap. Pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Virginia Knight oftă. 

— Miles, uiţi că atât Rob, cât şi Jake au intrat înainte. 

— Da, dar e altceva. Chiar nu poţi compara aceste cazuri. 

— A fost altceva pentru tine - de aceea nu am pus la îndoială 
decizia predecesorului meu de a închide ochii la priorităţile 
tale - dar, potrivit protocolului membrilor consiliului de 
administraţie de la Barley Hall, regulile au fost încălcate, în 
calitate de director al clinicii Barley Hall, are prioritate ceea 
ce este în interesul clinicii, iar tu trebuie să-ţi faci timp pentru 
acest pacient. Diseară. 


Miles Fleming sorbi din cafea. Nu avea nimic împotriva 
Virginiei Knight, dar nu pentru ea venise el cu opt ani în urmă 
la Barley Hall, cu diploma de doctor licenţiat şi cu doctoratul 
în neurologie la Harvard. Spre deosebire de Knight, care din 
doctor devenise administrator, predecesorul ei fusese un om 
de ştiinţă complet, sută la sută cercetător. Marele profesor 
Henry Trier, care din păcate decedase, fusese unul dintre 
profesorii lui Fleming de la Cambridge. lar când Trier 
acceptase să conducă Neurological Trust - un consiliu de 
cercetare stabilit de o afacere privată, Universitatea 
Cambridge şi un spital de accidente neurologice din Stoke 
Mandeville - Fleming nu pierduse nicio clipă şi i se alăturase. 

Cu opt luni în urmă, Trier avusese un atac de cord mortal, iar 
Knight, care ocupase deja mai multe poziţii de conducere, 
fusese desemnată să-i urmeze. Fleming înţelese de ce fusese 
preferată: era un manager excelent, foarte pricepută să facă 
reclamă şi să strângă fonduri, dar câteodată se temea că 
punea interesele comerciale mai presus de pacienţi, şi de 
studiile de cercetare. 

— Lăsând la o parte treaba cu săritul rândului, zise ea, în 
timp ce se întindea să ia o revistă de pe birou, să-ţi explic 
care sunt beneficiile de a o consulta pe dr. Grant diseară. li 
întinse revista. În primul rând, ştii cine este? 

— Da, sigur, am auzit de ea. 

Tocmai asta îl deranja. Amber Grant era bogată şi foarte 
cunoscută. lar pentru Knight era un motiv destul de serios 
pentru a-i acorda prioritate la tratament. Revista era Time, iar 
pe copertă apărea Bradley Soames, prezent de altfel în toate 
publicaţiile. Lângă el, văzu faţa frumoasă a partenerului său 
de afaceri, Amber Grant. Dedesubt scria: „Vrăjitorii luminii în 
lumina rampei“. 

Fleming răsfoi revista. La pagina şase găsi un interviu cu 
Amber Grant, publicat astfel încât să coincidă cu lansarea 
mult-trâmbiţatului Lucifer cu ecran moale. Şi 
NeuroTranslatorul lui Fleming se baza pe calculatorul optic 
Lucifer şi depindea de tehnologia pe care o dezvoltaseră 
Grant şi Soames. Deşi era oarecum deranjat, curiozitatea avu 
câştig de cauză, şi-l învinse când dădu peste profilul 


enigmaticului şi prea-puţin cunoscutului Bradley Soames - 
omul considerat creierul din spatele lui Optrix. 

— Haide, zise Knight, citeşte-l. 

Fleming se uită peste articol. Era o trecere în revistă a vieţii 
acelui om, dar Fleming citi cu atenţie fragmente care se 
refereau la începuturi: 


Bradley Soames suferă de sindromul xeroderma 
pigmentosum, altfel spus XP; este un sindrom cauzat de 
o genă mutanta care, chiar la cea mai scurtă expunere la 
cea mai slabă raza de soare, provoacă imediat cancerul 
de piele. Este născut în bogata familie Soames din 
industria petrolieră - în timpul unei eclipse totale de 
soare, cum spun zvonurile iar mulţi psihologi se întreabă 
cum s-ar fi descurcat dacă nu ar fi fost blestemat să 
trăiască aşa. 

Ar fi fost poate mai puţin excentric, dar ne îndoim că ar 
fi devenit un om de succes. E aproape o ironie a sorții ca 
acest om de ştiinţă, care a trăit toată viaţa ascunzându- 
se de lumină, să fie cel care i-a înţeles şi capturat 
puterea şi viteza. 

Incă din copilărie, atunci când uşile îl protejau de razele 
ultraviolete, Soames era obsedat de fotoni, particulele 
cuantice subatomice de radiaţie electromagnetică, exact 
acelea care făcuseră din el un prizonier. A studiat lumina, 
iar la vârsta de treisprezece ani era mai mult decât 
convins că fotonii pot fi struniţi, depozitaţi şi făcuţi să 
transmită informaţii. 

La şaisprezece ani, Soames era mai inteligent decât cel 
mai pregătit dintre profesorii lui particulari, aşa că se 
înscrie la Cal Tech din Pasadena, unul dintre cele mai 
bune şcoli politehnice din lume, pe care a absolvit-o cu 
notele cele mai mari, cu două zile înainte de a împlini 
optsprezece ani - mult mai tânăr decât orice student care 
începea facultatea. Dar el nu se dusese acolo ca să 
treacă examenele, ci pentru a căuta un partener. Căuta 
pe cineva destul de inteligent care să-i înţeleagă 
conceptele, pe cineva care să aibă motivaţia, aptitudinile 
sociale şi caracterul potrivit pentru a face ceea ce lui îi 
era imposibil - să iasă în lumină şi să-i îndeplinească 
visul. lar acea persoană avea sa fie un doctorand care 


făcea cercetări în fizica particulelor: Amber Grant. 

Mulţi oameni, printre care şi Amber Grant, se gândeau 
la dezvoltarea unui calculator optic, dar schiţele lor se 
bazau numai pe fibre optice, care, chiar dacă ar fi 
funcţionat, ar fi necesitat o tonă de fire. Teoria lui 
Soames era însă diferită: el propunea folosirea sunetului 
pentru a crea un câmp electric puternic, necesar ca să 
păstreze depărtate perechile electron-gaură suficient 
timp cât să capteze lumina şi să stocheze informaţiile din 
ea, înainte de a o trimite înapoi. 

Viziunea lui Soames şi dedicarea lui Amber Grant, plus 
încă alte câteva relativ mici modificări, fiecare demnă de 
câte o diplomă de doctorat, au dus la inventarea de 
acum opt ani a primului calculator optic din lume. lar 
asta a făcut din Optrix Industries, cu sediul în San 
Francisco, una dintre companiile cu cea mai mare 
creştere a câştigurilor din istorie. 

Pe lângă rolul lui la Optrix, Bradley Soames petrece tot 
mai mult timp la uzina sa de inovaţii tehnologice din 
Alaska: Fundaţia VenTec... 


— Ideea e, zise Virginia Knight când Fleming ridică privirea, 
că Soames doreşte să facă o donaţie de câteva milioane de 
dolari pentru cercetările tale. Ea zâmbi. Ştii că mereu vorbesc 
despre efectul Christopher Reeve. Ei bine, nu poţi nega că 
regenerarea prin celulele stem ale şirei spinării este văzută 
ca un Sfânt Graal al cercetării neurologice, care ne face să 
obţinem mai uşor fonduri pentru echipa lui Bobby Chan de 
inginerie genetică din aripa de vest. 

Fleming zâmbi amar. 

— In vreme ce munca mea din aripa estică este încă văzută 
ca un pansament aproape inutil şi nu ca o soluţie viabilă, 
echipa lui Bobby este văzută ca o locomotivă, deşi nu a mai 
avut niciun rezultat de ani buni. 

Knight râse. 

— Ei, percepțiile se schimbă repede. Proiectul tău cu Jake a 
stârnit mari valuri de interes. Trebuie să profităm de asta. 
Bradley Soames vrea să investigheze NeuroTranslatorul şi e 
hotărât să investească bani serioşi. 

Fleming ştia deja despre asta: cu şase luni în urmă, Soames 


îl contactase indirect şi-l întrebase de un posibil transfer la 
VenTec. 

— lar în schimbul acestor fonduri mari, va trebui s-o 
examinez pe colega lui cu NeuroTranslatorul? In afară de 
faptul că a leşinat din cauza unei migrene, ce mai are? 

Knight bătu cu degetele într-un dosar de pe biroul ei. 

— Asta e un alt motiv pentru care ar trebui să o examinezi. E 
visul oricărui cercetător. Istoria ei medicală e fascinantă şi tu, 
ca neurolog, poţi învăţa multe de la ea. Nu te opune, Miles, ai 
de a face cu un învingător. O să întârzii numai cu o zi sau 
doua - un inconvenient foarte mic în comparaţie cu beneficiile 
pe care le va aduce. 

— Beneficii? întrebă Fleming care, deşi rezervat, era totuşi 
curios să încerce. 

— E unică, adăugă Knight. Îți trimit toate dosarele ei 
medicale pe e-mail, dar datele de aici o să te ajute să înţelegi 
despre ce vorbesc. 

Neîncrezător, Fleming luă dosarul. Virginia Knight ştia să 
manipuleze oamenii, iar lui îi plăcea să păstreze distanţa. 
Uitându-se încă o dată la femeia frumoasă de pe coperta 
revistei Time, doctorul zise: 

— Tot nu văd de ce ar avea prioritate în faţa celorlalţi 
pacienţi ai mei. Doar nu a suferit o amputare, nu? 

Virginia Knight se lăsă pe spate în scaun şi un zâmbet îi 
înflori pe faţă. 

— Ei, nu chiar, zise ea, în timp ce Fleming deschise dosarul 
la primele radiografii şi trase aer în piept. Nu chiar. 


5 
Barley Hall, 5 p.m. 


Era deja întuneric când ambulanţa care o transporta pe 
Amber Grant ajunse la Barley Hall. Migrena ucigătoare o mai 
lăsase, dar se simţea foarte slăbită. Durerile de cap veneau 
fără s-o anunţe şi se obişnuise cu asta. Totuşi, ultima o 
mâniase destul de tare. Leşinase în timpul unei prezentări 
importante şi avea sentimentul că acel eşec avea s-o 
urmărească. Munca era unul dintre cele mai importante 
lucruri din viaţa ei şi ea dezamăgise pe toată lumea, inclusiv 
pe ea însăşi, în faţa celor din presă. Pierduse şi dineul de 
după, cu tot cu întâlnirile de afaceri şi runda de publicitate 
programate înainte de zborul ei spre San Francisco. În ciuda 
durerii, voise să se întoarcă în sală ca să continue, dar 
Bradley Soames insistase să vină aici. Orice i-ar fi spus 
specialiştii, era hotărâtă să prindă avionul din dimineaţa 
următoare spre casă, pentru a o vedea pe mama ei, Gillian, 
care era bolnavă. 

In timp ce intrau pe porţile impresionante ale Clinicii Barley 
Hall, ea aruncă o privire peste terenurile verzi. Cu toate că se 
apropia noaptea şi erau în pragul iernii, totul părea mult mai 
prosper decât în California şi nu se putu abţine să nu compare 
casa în stil victorian cu spitalele fără identitate din America şi 
clinicile pe care le văzuse când era copil. 

In urmă cu nouă luni, acele clinici nu-i treziseră niciun 
sentiment de simpatie. Dar recent, din cauza unor migrene 
greu de explicat, relaţia ei cu clinicile, doctorii şi testele se 
reînnodase. Cel puţin, în ultimele şase luni, trecuse prin toate 
testele posibile, inclusiv TEP?, TAC? şi IRM“, care însă nu o 
ajutaseră deloc. Când Soames o însoţise până la ambulanţa 
din afara clădirii unde avusese loc prezentarea, era foarte 


? Tomografie prin emisie de pozitroni (n.tr.) 

3 Test de atenţie concentrată care determină capacitatea de concentrare 
în soluţii dinamice (n.tr.) 

imagistică prin rezonanţă magnetică (n.tr.) 


sceptică în a mai vedea încă un „specialist”. Dar el insistase 
să-l vadă pe dr. Miles Fleming. 

— Amber, mereu mă baţi la cap cu privire la boala care mă 
macină încă de la naştere. La fiecare două luni mă opreai să 
nu îmi concediez medicul dermatolog şi să îi urmez 
recomandările, să mai extirp una sau două tumori înainte să 
mă omoare ele pe mine. Şi ştii că tu eşti probabil singura 
persoană de pe lumea asta de care ascult. Aşa că acum 
trebuie să asculţi şi tu de mine. Du-te şi fă un control cum 
trebuie. Tipul ăsta, Miles Fleming, e deştept. 
NeuroTranslatorul lui este cea mai bună aplicaţie a 
calculatorului optic - asta include noua generaţie de 
secvenţiatori genetici. 

Soames credea despre cei mai mulţi oameni că sunt nebuni, 
iar despre restul că sunt mediocri, aşa că laudele pentru 
englezul de 36 de ani erau ceva foarte rar, într-adevăr. 

Personalul din clinică îi oferi un scaun cu rotile, dar ea 
preferă să meargă pe picioarele ei când intră în eleganta sală 
de recepţie. Ura să fie văzută ca o neputincioasă. Deşi îşi 
petrecuse o mare parte din viaţă în laboratoare, se mândrea 
că se păstrase în formă cu şedinţele de înot din piscinele de 
la Optrix. Înăuntru, îi ieşi în întâmpinare o asistentă care ţinea 
în mână un dosar. 

— Buna seara, dr. Grant. Sunt asistenta-şefă Frankie Pinner. 
Puteţi merge? Aveţi nevoie de un calmant pentru durere? 

— Acum mă simt bine, mulţumesc. 

— În acest caz, vă deranjează dacă vă aşezaţi în sala mare 
până soseşte dr. Fleming? Dacă aveţi nevoie de ceva, vă rog 
să le comunicaţi celor de la recepţie. 

Într-un colţ al sălii era un şir de canapele, aşezate spate în 
spate. Amber se aşeză şi-şi scoase calculatorul portabil din 
buzunar. Aparatul, nu mai mare decât un celular, avea două 
părţi: una conţinea un ecran şi cealaltă nişte taste digitale. 
Apăsă un buton de pe ecran şi apăru un cadran de afişaj. 
Chiar când se pregătea să-şi verifice e-mailul şi mesajele 
telefonice, auzi în spatele ei cum cineva exclamă admirativ 
„Mamă, ce chestie!” 

Se întoarse şi văzu un băieţel care sărise de pe canapeaua 


din spatele ei şi i se uita peste umăr. Avea părul blond, tuns 
scurt, o faţă foarte senină, expresivă şi ochi uriaşi, gri- 
albaştri, care se lipiră de ecranul din mâna ei. O femeie, prea 
în vârstă ca să fie mama micuţului, stătea lângă el, citind o 
revista. 

— E al tău? o întrebă el, punând o mână pe umărul ei, 
trăgând-o puţin înapoi ca să vadă mai bine. 

Ea zâmbi. 

— Da. 

— N-am mai văzut aşa ceva până acum! 

— E nou. 

— De unde l-ai luat? 

— Eu l-am făcut. Apoi, se corectă. De fapt, compania mea l-a 
făcut. 

Băieţelul se uită la ea cu atenţie şi apoi întrebă serios. 

— Tu eşti un geniu? 

Amber râse. 

— Nu! 

— Unchiul meu e un geniu, zise el mândru. 

— Bravo, asta e ceva. Cum te cheamă? 

— Jake. 

— Îmi pare bine, Jake, eu sunt Amber. 

El zâmbi spre ea din toată inima. 

— Şi ce poate să facă? o întrebă. 

— Multe lucruri. Dă telefoane, trimite e-mailuri, face calcule, 
verifică starea vremii, rezultatele sportive... 

— Are şi jocuri? 

— Oh, da, sigur. 

— Şi rezultatele de la meciurile de fotbal american? 

— Bineînţeles, zise ea, storcându-şi creierii. Nu se prea 
pricepea la sporturi. Acasă, ea fusese o admiratoare a echipei 
Forty Niners, dar numai pentru că Optrix era sponsorul lor. 
Care sunt favoriţii tăi? 

— Man U, bineînţeles, exclamă Jake de parcă numai un 
nebun ar fi putut susţine o altă echipa. Îmi place fotbalul. 

— Bănuiesc că şi joci bine. 

— Nu mai sunt aşa de bun, dar încep să-mi revin. 

Era ceva în glasul lui care o făcu pe Amber să se oprească 


un pic. 

— Dr. Grant. Privi în sus şi văzu că asistenta cu dosarul 
dinainte se întorsese. Dacă veniţi după mine, vă duc direct în 
laboratorul de investigaţii. Dacă aveţi nevoie să vă duceţi la 
baie sau să beţi apă, să-mi spuneţi. Putem să completăm 
fişele de intrare mai târziu. 

— Trebuie să plec, Jake, zise ea şi se ridică să o urmeze pe 
asistentă. 

Apoi, se întoarse şi se uită la băieţel. Văzu de ce nu mai era 
aşa de bun la fotbal. li păru rău - înţelese cum era să fii un 
copil care arată diferit, dar faţa ei nu trăda nimic din ce 
gândea. Se aplecă să-i strângă mâna. 

— Mi-a făcut plăcere, Jake. Succes cu Man U. 

— La revedere, Amber, spuse el cu un surâs. 

Asistenta o conduse pe Amber în aripa estică, pe un coridor 
lung până la laborator, apoi o invită să intre într-o cameră 
vecină, care avea un birou, un calculator optic Lucifer, două 
scaune şi un rând de monitoare. O fereastră-oglindă dădea în 
laborator şi presupuse că era camera de observaţie. Asistenta 
îi turnă nişte apă şi plecă. 

Aşezată pe un scaun moale mai departe de birou, Amber se 
uită prin cameră. Pe un perete era un panou de plută. Peel 
erau agăţate felicitări şi fotografii ale pacienţilor şi 
personalului medical. Una dintre ele îi captă atenţia: arăta doi 
oameni bronzaţi cu echipament de alpinişti, stând pe un vârf 
de munte, având în spate un cer de un albastru strălucitor. 
Semănând destul de mult, ca nişte fraţi, ridicaseră mâinile în 
semn de triumf. 

Apoi, se văzu pe sine în oglinda de observaţie. Avea o faţă 
palidă şi trasă. Fără să-şi dea seama, îşi dădu părul pe spate, 
lăsând să se vadă partea stângă a feţei şi cicatricea fină, 
argintie, care mergea de la tâmplă până la linia părului. Acum 
se vedea că nu avea urechea stângă, mai ales prin contrast 
cu cercelul din jad şi aur din lobul drept. Refuzare să facă o 
operaţie estetică pentru a şterge urmele operaţiei pe care o 
făcuse în copilărie; i se părea a fi un act de trădare. 

— Dr. Grant? Miles Fleming. 

Când doctorul intră, ea se surprinse că îşi aranjează fusta şi 


părul. Îl recunoscu drept fiind unul din bărbaţii din fotografia 
cu muntele. Nu arăta cum se aşteptase. În afară de haina 
albă descheiată, nu semăna deloc cu un om de ştiinţă, cu 
siguranţă nu cu cei pe care îi cunoştea ea, şi nu era pregătită 
pentru acea apariţie. Era înalt, având cel puţin un metru 
optzeci şi cinci, şi se mişca asemenea unui sportiv. Părul său 
închis la culoare era la fel de dezordonat ca şi hainele, iar 
pielea lui avea o strălucire roşiatică naturală. Atunci când 
întinse mâna către ea şi zâmbi, o reţea de riduri fine îi apăru 
la colţurile ochilor. Mâna lui mare era caldă şi o strânse pe a 
ei cu fermitate. 

— Scuză-mă că te-am făcut să aştepţi, dar trebuie să ne 
ocupăm de mai multe lucruri în acelaşi timp. 

— Nicio problemă. Oricum, mulţumesc că m-ai primit aşa, 
fără programare. 

— Cum te descurci cu migrena? 

— E sub control. 

— Foarte bine. Acum, ce-ar fi să-ţi spunem ce facem aici şi 
apoi să discutăm despre problema ta? 

— De acord. 

— Aici, la Barley Hall, munca este împărţită în două 
sectoare. Aripa de vest are de-a face cu cercetarea ştiinţifică 
pură, cu regenerare prin celule stem - cum să reconstruim 
şira spinării, lucruri din astea. Aici, în est, unde e echipa mea, 
cercetarea e mai practică. Noi ne specializăm în captarea 
semnalelor din creier pentru a-i ajuta pe cei fără mâini şi 
picioare şi pe paraplegici să-şi recapete controlul asupra 
membrelor paralizate şi să pună în funcţiune protezele. 
Fleming îi zâmbi. Ne ocupăm şi de controlul durerii. 

Lui Amber îi plăcu zâmbetul lui, dar nu suficient cât să aibă 
încredere în el. 

— Serios? Şi durerea într-o parte a corpului care nu mai 
există? 

— Ei bine, asta e una dintre specialităţile noastre. 


6 


Fleming citise dosarul ei medical şi descoperise două cazuri 
similare în lume, unul în Statele Unite, iar altul în Franţa. Dar 
niciunul din pacienţi nu suferise vreo operaţie. În toate 
studiile sale, nu mai întâlnise pe cineva care făcuse operaţia 
şi  supravieţuise. Şi, având în vedere realizările ei 
extraordinare alături de Bradley Soames la Optrix, nu numai 
că supravieţuise, dar ieşise din acest necaz cu o minte mai 
strălucitoare decât a oricui altcuiva. 

Se întoarse spre calculatorul optic de pe birou. Era un cub 
translucid, cu o sferă pulsatoare de lumină în jurul unui ghem 
de fibre optice. In spate, se afla un ecran de plasmă KREE8 cu 
fotoni, care afişa imagini tridimensionale. Înclină ecranul spre 
el, atinse tastatura fără fir şi căută dosarele medicale ale lui 
Amber din Reţeaua Datelor Sigure de la Barley Hall. 
Informaţia apăru aproape instantaneu, cu viteza luminii. 

Se uită la radiografiile de pe ecran, apoi la ea. Nu erau 
semne vizibile ale operaţiei, dar părul şi ochii lui Amber îi 
atraseră atenţia. Părul ascundea partea stângă a feţei şi era 
des ca o coamă neagră-albăstrie, foarte strălucitoare. Avea 
ochi mari, ca de pisică, iar culoarea lor era superbă: irisul de 
un verde profund, înconjurat de auriu. Nasul era foarte fin şi 
pielea măslinie. Un cercel de jad şi aur strălucea în urechea 
dreaptă, nemascată de păr. Buzele pline erau de un corai pal. 

Cu siguranţă, era cea mai exotică femeie pe care o văzuse 
vreodată. 

— Pot să văd unde ai avut operaţia? 

— Da, sigur. Amber îşi dădu la o parte părul de pe ureche. 

Fleming se ridică şi se apropie de ea. Când se aplecă, îi simţi 
parfumul: subtil, dar totuşi bogat ca buchet, ca al unei flori 
tropicale rare. Studie cu atenţie cicatricea fină argintie care 
începea de la linia superioară a părului, trecea peste tâmplă 
şi ajungea la ceafă. Nu avea ureche, dar cicatricea era atât de 
subţire, încât părea mai degrabă o omisiune decât o 
desfigurare. 


Se întoarse pe scaunul său şi se uită din nou la imaginea de 
pe ecranul calculatorului. 

— Hai să vorbim despre migrenele tale, spuse el. Potrivit 
dosarului medical, ele au început acum opt sau nouă luni, iar 
până atunci nu le-ai avut. Nici când erai copil. 

— Corect. 

— Şi apoi, de vreo zece ori pe lună. 

— În medie. 

— Cât de mult durează un atac? 

— Depinde. Dacă nu iau un analgezic chiar când începe, 
atunci mă ţine cam o orâ. Dar când se termină, mă seacă atât 
de tare de puteri, încât nu pot să mă adun pentru câteva ore. 

— Ce iei? 

— Tylenol Blue. Nu opreşte durerea, dar o mai amorţeşte. 

El dădu din cap. 

— Poţi să descrii durerea? 

Ea ridică din umeri. 

— E ca un ac roşu ca focul care îmi străpunge creierul şi-mi 
injectează acolo încărcături electrice. Lumini şi stele îmi 
sclipesc înaintea ochilor şi ameţesc. lar câteodată, ca astăzi, 
leşin. 

Fleming se strâmbă. 

— Asta da distracţie. Se opri şi se uită la imaginea de pe 
calculator. Şi durerea apare în acelaşi loc? 

— Da. 

— Unde? Poţi să-mi arăţi locaţia exactă? 

— Am încă un loc dureros acolo, spuse ea, ridicând mâna 
stângă să arate unde. Asta este locul exact. 

Fleming dădu din cap şi se uită din nou la imaginea de pe 
calculator. Amber arăta în aer, la câţiva centimetri distanţă 
de tâmpla stângă. 

— Cam aiurea, nu? spuse ea, aşteptând calmă răspunsul. 
Luă paharul cu apă. 

El ridică din umeri. 

— Neobişnuit, da, dar nu inexplicabil. 

Fotografia din dosarul medical al lui Amber Grant pe care o 
vedea pe ecran arăta o radiografie a doi copii care priveau în 
direcţii opuse. Craniile lor erau lipite, tâmpla stângă pe 


tâmpla stângă, cu un contur osos care le lega. Dar ce era unic 
la acele siameze, era că atât craniile, cât şi creierele era 
lipite. O mare parte din țesutul lobului temporal se 
suprapunea, dar totuşi fetele erau foarte diferite, cu 
personalităţi distincte. 

Amber Grant puse paharul pe birou şi Fleming observă cât 
de încete şi de studiate îi erau mişcările. Atunci când stătea 
nemişcată, îşi înclina capul uşor spre stânga, ca şi când ar fi 
ascultat peste umăr. 

Dosarul din faţa lui îi furniza detalii despre viaţa ei: Amber şi 
geamăna Ariel fuseseră născute în urmă cu treizeci şi şapte 
de ani de o fată din Brazilia, prea săracă pentru a-şi permite 
gemeni normali, darămite siamezi. Fuseseră abandonate într- 
un spital sărac din São Paulo, dar mulţumită intervenţiei unui 
preot iezuit fuseseră adoptate de un cuplu fără copii din 
Statele Unite. 

În primii opt ani de viaţă trăiseră fericite cu părinţii lor 
adoptivi, în California. Li se spunea „gemenele dansatoare”, 
fiindcă se mişcau şi umblau împreună ca şi cum ar fi valsat. 
Ariel era cea puternică, un adevărat lider, pe când Amber era 
mai liniştită. Apoi, Amber făcuse complicaţii la rinichi. 
Gemenele împărțeau aceeaşi cantitate de sânge, iar pentru 
un timp rinichii lui Ariel funcţionaseră pentru amândouă. Apoi, 
inima ei pompa sânge şi pentru Amber, şi aproape cedase din 
cauza suprasolicitării. Dacă n-ar fi fost separate, iar starea lui 
Amber nu ar fi fost stabilizată, nu numai că ea ar fi murit, dar 
şi-ar fi omorât sora. 

Şi mai apăruse o complicaţie: deşi aveau personalităţi 
diferite, aveau o parte foarte importantă a creierului comună. 
Exista o foarte mică şansă ca ambele fete să supravieţuiască 
cu mintea întreagă, dar perspectivele nu erau foarte 
luminoase. Părinţii nu avuseseră de ales decât să aprobe 
operaţia. La două luni după intervenţie, inima şi rinichii lui 
Amber se stabilizaseră şi medicii o externaseră. Ariel murise 
însă pe masa de operaţie. 

Fleming nu trebui să se uite pe rapoartele medicale pentru 
a-şi da seama că Amber se simţise tot timpul într-un fel 
vinovată pentru pierderea surorii ei - care fusese amputată 


fiindcă o omora încetul cu încetul. Şi acela era motivul pentru 
care nu făcuse niciodată operaţie estetică de construire a 
urechii stângi şi de înlăturare a cicatricii. In dosarul ei era 
redat dialogul dintre ea şi un psiholog. Intrebată de terapeut, 
Amber răspunsese: „De ce mi-aş face operaţie estetică? Ea 
era cea mai bună parte din mine”. 

Fleming se uită la Amber şi o văzu cum îl studia cu atenţie. 

— Deci, zise ea, ce crezi despre toate astea? 

El întoarse ecranul calculatorului spre ea astfel încât Amber 
să vadă imaginea radiografiată a ei şi a surorii sale de pe 
vremea când erau lipite. Fleming arătă spre zona lobului 
temporal al lui Ariel şi spuse: 

— Durerea ta e aici, exact acolo unde creierul surorii tale se 
unea cu al tău. La prima vedere, e destul de clar, şi sunt sigur 
că specialiştii pe care i-ai mai consultat ţi-au spus acelaşi 
lucru. Tu ai ceea ce se cheamă durere fantomă. Şi nu e 
neobişnuit. Avem un tânăr aici, Paul, care simte durere în 
locul de unde-i lipseşte braţul de vreo patru ani. l-am pus 
capăt cu ajutorul NeuroTranslatorului, dar acea durere era 
foarte reală. Atunci când se pierde o parte a corpului într-un 
accident traumatic, victima poate continua să simtă o durere 
îngrozitoare în partea lipsă. Câteodată durerea reflectă modul 
cum a fost afectat acel organ, ca şi cum şi-ar aminti ultimul 
semnal de durere pe care l-a avut înainte de desprindere. 

Amber păru că înţelege. 

— Dar eu nu mi-am pierdut nicio parte a corpului. 

— Ştiu, şi asta face cazul tău mult mai neobişnuit. Ai pierdut 
o persoană. Se opri, parcă încercând să-şi traducă gândurile 
în cuvinte. Ce te face pe tine unică este faptul că tu ai o parte 
din creierul viu al unei fiinţe moarte. 

Ea se încruntă, încremenită la vederea imaginii surorii ei 
gemene de pe ecran. 

— Îmi dau seama de asta. Dar ce înseamnă acest lucru? 
Apoi păli. Vrei să spui că simt durerea lui Ariel? Ar putea ea 
cumva... 

Arăta atât de îngrozită, încât Fleming se aplecă şi o atinse 
pe umăr. 

— Nu, nu, asta este durerea ta. La fel ca şi braţul lui Paul, 


creierul tău încearcă să se conecteze la membrul lipsă pe 
care încă îl crede acolo. Ariel nu mai simte nicio durere. Ea e 
moartă. Fleming încercă s-o liniştească. Ei, hai, Amber, doar 
eşti un om de ştiinţă... 

— Studiez fizica particulelor, Miles, preciză ea, şi ce m-a 
învăţat pe mine lumea cuantică este să nu am încredere în 
nimic. 

Ochii i se micşorară şi el îşi dădu seama că nu-i plăcea să fie 
luată peste picior de către aşa-zişii „experţi”. 

— Toată viaţa mea am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat 
cu sora mea. Am studiat filosofie, fizică şi chiar teologie, iar 
până acum tot ce-am aflat este că, de fapt, noi nu ştim prea 
multe. Zâmbi scurt şi se lăsă pe spate. Ceea ce vreau să 
spun, Miles, este că lucrez într-un domeniu în care nu permit 
nimănui să mă asigure de nimic. 

Fleming îşi ridică ambele mâini în semn de renunțare. Nici el 
nu ştia după ce reguli mergea viaţa. Dar de un lucru era 
sigur: după moarte, nu mai era nimic. Chiar nu merita să-ţi 
pierzi timpul căutând aşa ceva, fiindcă nu exista. Slavă 
Domnului. 

— Amber, nu sunt atât de nebun să dezbat cu tine 
dedesubturile fizicii cuantice, dar mă pricep destul de bine la 
creierul omenesc. El poate face tot felul de lucruri şi te poate 
face să crezi că totul este real, fie că este vorba de o durere 
în membrul lipsă din trupul tău, fie că se referă la existenţa 
unei fiinţe divine. Mi-am petrecut întreaga carieră studiind 
creierul, şi sunt convins că lucrurile prin care trecem în 
această lume se pot explica prin activitatea electrică şi 
chimică din acest organ în formă de nucă din interiorul 
craniului. Dragostea, sentimentul religiozităţii, cunoaşterea 
de sine, toate vin din creierul nostru fizic. Conştiinţa, mintea 
noastră nu e deloc abstractă, ci se naşte din creierul fizic, iar 
când se pierde corpul, se duce şi mintea. Tu eşti încă aici, 
Amber, dar Ariel a intrat în uitare. Ai dureri deoarece creierul 
tău încă transmite semnale spre fiinţa ta fizică. Sora ta 
geamănă nu mai suferă deloc. De ce? Pentru că nu mai 
trăieşte. Asta nu e teorie cuantică, ci e un fapt fizic. 

Amber zâmbi şi vocea i se mai înmuie, vrând mai degrabă să 


glumească, decât să dojenească. 

— Dacă tot vorbeşti despre uitarea adusă la moarte, trebuie 
să-ţi amintesc că sunt catolică. 

Fleming râse. 

— Nu au mai rămas mulţi ca voi. Credeam că cei mai mulţi 
dintre catolici s-au alăturat Bisericii Adevărul Sufletului. 

Zâmbetul ei se lărgi. 

— Nu sunt o practicantă, dar ştii cum este. Când naşul tău 
este un preot iezuit care îţi salvează viaţa şi eşti adoptată de 
o familie catolică, ai oarecum nişte obligaţii faţă de ei. 

— Maa, te cred, zise Fleming. Oricum, tu ştii că eu sunt un 
ateu cu tendinţe newtoniene, iar eu ştiu că tu eşti o catolică 
cu tendinţe cuantice. Ce nu ştim încă este de ce ai aceste 
migrene sau cum să le oprim. Creierul tău trebuie să ne 
răspundă la aceste întrebări. 

Fleming se ridică şi se îndreptă spre uşă, făcându-i semn lui 
Amber să-l urmeze în laborator. 

— Cred că a venit timpul să-ţi fac cunoştinţă cu 
NeuroTranslatorul. 


Z 


— Asta este camera de examinare, spuse Fleming, dar toţi îi 
spun laboratorul de investigaţii. 

Tavanul înalt şi ramele tablourilor contrastau cu 
echipamentul sofisticat, tuburile de oxigen, monitoarele 
medicale şi celelalte aparate. Pe o masă, în colțul cel mai 
îndepărtat al camerei, era un alt cub semitransparent, aşezat 
pe un suport de culoare neagră; înăuntru avea o sferă 
pulsatilă de lumină, de mărimea unei mingi de fotbal. O cască 
albastră şi o tastatură wireless stăteau alături; un ecran uriaş 
de plasmă atârna deasupra. 

— Aici o să dormi la noapte. 

— Fără pat? E, cum s-ar spune, un loc fără pretenţii. 

— O să-ţi aducă un pat din camerele din secţie. Mulţi dintre 
pacienţii noştri au deficienţe motorii şi aşa îi transportăm. 
Echipamentul de tratament intensiv este pentru urgenţe. 
Câţiva dintre cei cu care lucrăm sunt foarte bolnavi, aşa că nu 
vrem să riscăm să se întâmple ceva. Oricum, o să-l ai pe 
Brian aici ca să te păzească. 

— Brian? 

Fleming dădu din umeri. 

— E un nume stupid, dar cu ăsta am rămas. La început, unul 
dintre asistenții tehnici a scris un memoriu despre 
NeuroTranslator şi l-a numit o maşină pentru creier. A făcut o 
greşeală de tipar şi acum toată lumea îi zice Brian”. Oricum, 
sună ca naiba, dar cel puţin e simplu de reţinut. 

Fleming se duse spre manechin şi-l bătu pe umăr. 

— İl folosim ca să-i antrenăm pe cei cu membrele amputate 
şi pe paraplegici cum să gândească comenzile. Se opri. Ce ştii 
despre NeuroTranslator? Se bazează pe Lucifer, aşa că 
bănuiesc că eşti destul de familiarizată cu tehnologia primară. 

Amber se apropie şi atinse cubul semitransparent, uitându- 
se cu atenţie la sfera pulsatilă dinăuntru. 

— Bănuiesc că procesorul optic produce puterea şi viteza 


5 Brain - creier, în Ib. Engleză (n.tr.) 


pentru a traduce semnalele neurale. 

— Exact. La bază stă un amplificator de semnale neurale şi 
un convertor optic-analog care permite undelor creierului 
subiectului să comunice direct cu calculatorul. Ridică sfera de 
pe masă. Noi o numim cască. Fiecare nod din reţea are un 
electrod care monitorizează activitatea electrică a creierului 
prin craniu. Legătura dintre cască şi calculator este wireless. 
Practic, NeuroTranslatorul este un aparat sofisticat care 
răspunde la stimuli, asemănător cu sistemele vechi Biomuse 
iniţiate de Lusted şi Knapp la începutul anilor '90 pentru a le 
ajuta pe persoanele paraplegice şi pe cele care au suferit 
amputări. 

Amber dădu din cap. Citise şi ea despre aparatele Biomuse. 
Fuseseră create în special pentru a detecta şi amplifica 
impulsurile electrice din țesuturile musculare reziduale şi 
impulsurile produse de mişcarea ochilor. 

— Dar NeuroTranslatorul este mult mai performant, cred. Nu 
foloseşte semnalele EMG sau EOG”. 

— Ai dreptate. Foloseşte semnalele EEG. Acum vreo şase ani 
eram convins că puteam avea mai mult control asupra 
calculatorelor dacă exploatăm mult mai mult semnalele 
electrice complexe prezente în creierul uman. Ambiţia era să 
stăpânim însuşi gândul. 

Amber zâmbi. La nivelul cel mai de jos, activitatea creierului 
uman - gândul - era produs de electricitatea declanşată de 
diferitele legături neurale din creier. Prin 1929, psihiatrul 
german Hans Berger a descoperit termenul 
electroencefalogramă sau EEG pentru a descrie înregistrarea 
fluctuaţiilor de voltaj din creier care puteau fi detectate 
folosind electrozi ataşaţi de scalp. 

De-a lungul deceniilor, fuseseră identificate mai multe 
semnale EEG: undele alfa, care erau puse în mişcare prin 
acţiuni simple, ca închiderea ochilor; undele beta, care au fost 
asociate cu o stare de alertă a minţii; undele teta, care 


ê Electromiograma este o înregistrare a activităţii musculare (n. Red.) 

7 Electrooculografia este un examen al ochiului destinat să înregistreze 
potenţialul de repaus (activitatea electrică de bază, în absenţa stimulării) 
în timpul mişcărilor oculare (n. Red.) 


derivau din stresul emoţional; undele delta care apar în 
timpul somnului profund; şi undele mu care au fost asociate 
cu cortexul motor - şi care se diminuau odată cu mişcarea 
sau cu intenţia de mişcare. 

Fleming mângâie sfera. 

— Mulțumită calculatorului optic, am fost în stare să 
identificăm şi să analizăm toate undele standard ale creierului 
şi să găsim unele noi ca să construim o hartă detaliată a 
creierului în acţiune. Prin amplificarea şi descifrarea acestor 
lungimi de undă, în special a felului în care lucrează împreună 
pentru a forma modele, am învăţat să interpretăm impulsurile 
electrice. 

Amber începea să înţeleagă de ce Bradley Soames fusese 
impresionat de invenţia lui Fleming. 

— Presupun că poate învăţa. 

— Sigur. E ca şi cum ai lucra cu undele radio; în acelaşi fel 
reţeaua  neurală a  NeuroTranslatorului caută modele 
complexe în activitatea creierului şi le corelează cu comenzi 
şi intenţii. 

Brian e aproape ca orice entitate din istorie în înţelegerea şi 
exprimarea gândurilor umane şi alcătuirea unei hărţi a lor. 

— Are şi conştiinţă? 

Fleming râse. 

— Nu. Brian foloseşte logica difuză şi este nemaipomenit la 
studierea creierului nostru şi la investigarea modului în care 
gândim, dar nu are voinţă şi nu poate gândi pentru el însuşi 
aşa cum definim noi conştiinţa. Dacă îţi imaginezi gândul 
independent ca un joc cu mingea, atunci Brian este un 
spectator strălucit, analist, comentator şi marcator, dar nu 
poate juca de unul singur. NeuroTranslatorul analizează şi 
interpretează undele creierului,  permiţându-ne să le 
dezvoltăm pe cele folositoare - de exemplu, semnalele de 
mers care ajută la implantul unui membru paralizat sau 
protetic - şi să le suprime pe cele care nu sunt bune de nimic, 
precum semnalele de durere dintr-un picior amputat. 

Fleming îşi puse casca pe cap şi apăsă pe un buton de pe 
tastatura cubului. Ecranul de plasmă se aprinse şi un spectru 
larg de culori trecu din sferă în cub, ca şi cum diferite 


frecvenţe de fotoni făceau calcule nenumărate în acelaşi 
timp. 

— Uită-te la liniile de pe ecran, o invită Fleming. Acum uită- 
te la corpul surogat. 

Liniile orizontale de pe ecran se mişcară brusc, iar 
manechinul puse piciorul stâng în faţă. Amber sări. 

— Ai făcut asta numai cu ajutorul gândului? 

— Da, prin controlul gândurilor. Ai nevoie de ceva practică, 
dar, odată ce te obişnuieşti, e uşor. Brian este un aparat de 
pregătire. Din momentul în care pacienţii îl stăpânesc pe 
Brian, li se dau membre protetice mai complicate, iar în cazul 
paraplegicilor, implanturi mai sofisticate. Suntem încă la 
început, dar rezultatele sunt fenomenale. 

În ciuda scepticismului privind venirea ei acolo, Amber Grant 
căpătase curaj la auzul acelor cuvinte. 

— Deci, prin analizarea undelor creierului meu speri să 
identifici semnalele care-mi provoacă durerile de cap şi să le 
suprimi? 

— Îmi doresc mult nu numai să le anulez, dar şi să le înţeleg. 

— Şi poţi să faci totul în seara asta? Trebuie să plec mâine 
acasă. 

Fleming se încruntă. 

— Într-o noapte, o să putem numai să calibrăm maşina la 
caracteristicile de bază ale lungimilor tale de undă. O să fie 
nevoie de cel puţin două sesiuni pentru a finaliza analizele 
preliminare şi a constata care este starea „normală” de 
odihnă a creierului tău. Numai atunci o vom putea analiza în 
timpul unei migrene fantomă şi ne putem gândi la opţiunile 
de tratament. Cazul tău este neobişnuit şi ar trebui să avem 
la dipoziţie o lună ca să-l diagnosticăm şi să-l tratăm cum se 
cuvine. Ba cred c-o să avem nevoie şi de mai mult timp. 

— Să facem treaba cum trebuie sau să n-o mai facem deloc, 
nu? 

— Întocmai. Începem tratamentul în câteva zile, dar după 
aceea nu-ţi garantez când pot să te programez. 

Ea se gândi pentru o secundă şi luă o hotărâre. 

— OK, trebuie să aranjez unele lucruri acasă, dar cred că o 
să mă întorc în câteva zile. Ce se va întâmpla în acest caz? 


— Frankie, asistenta-şefă, va aranja totul pentru prima 
sesiune de diseară din laborator. 

— Va fi în stare NeuroTranslatorul să explice de ce 
migrenele fantomă au apărut numai în ultimele luni? îl întrebă 
Amber. 

— Să fiu sincer, Amber, nu ştiu. De obicei migrena fantomă 
apare la scurt timp după o traumă, dacă chiar se întâmplă să 
apară, dar creierul tău este unic. Să vedem ce-o să ne spună 
Brian. 

— Când începem? 

Fleming se uită la ceas. 

— Ei bine, aşa cum spunea bătrânul meu profesor de la 
Cambridge, cel mai bun timp să începi ceva important este 
acum. 


8 
Cape Town, Africa de Sud 


Sora Constance nu-şi amintea să fi simţit vreodată frică în 
cei cincizeci şi cinci de ani aşa cum simţea în acel moment. 
Stătea în picioare, pe puntea înaltă de zece metri, în puterea 
nopţii, în timp ce pescarii aruncau în apă resturi de carne şi 
măruntaie însângerate. La lumina lunii, vedea cum apa 
oceanului era tăiată de aripioare de peşti care îi însufleţeau 
întunecimea. Se gândea că nu era legal să pescuieşti rechini, 
dar nu avu deloc curajul să-i întrebe pe cei de pe vas. Deşi 
era cald, tremura, cu veşmântul ei vişiniu strâns pe lângă 
trup, iar valurile care se spărgeau de vas o făceau să simtă 
sare pe buze. 

Vedea luna plină şi durdulie, departe, lângă Muntele Table, 
şi se tot întreba de ce nu venise încă monseniorul. De fiecare 
dată când îl întreba pe căpitanul acela neras, primea acelaşi 
răspuns: „Curând”. 

Să zicem că era de înţeles de ce voia monseniorul Diageo să 
se întâlnească departe de Arca Roşie. Dar de ce tocmai 
acolo? Îşi încleştă mâinile pe crucifixului roşu de la gât, se 
uită în întuneric şi-şi făcu cruce. 

— Trebuie să aibă motivele lui, spuse ea cu voce tare, dar 
gâtuită. 

Sora Constance dusese o viaţă lipsită de necazuri în 
Biserică, o viaţă fără întrebări şi îndoieli. Cea mai 
traumatizantă decizie fusese s-o urmeze pe încăpăţânata ei 
prietenă, maica Giovanna Bellini, din Biserica Catolică în noua 
Biserică Adevărul Sufletului. Dar nici atunci nu avusese mari 
probleme pentru că schimbase doar un set de reguli cu un 
altul. Chiar glumea pe acea temă şi spunea că singura 
diferenţă era culoarea hainelor. 

Dar când maica Giovanna o chemase în urmă cu două zile şi 
îi spusese despre experimente, sora Constance suspectase că 
Biserica Adevărul Sufletului era diferită de ce credea ea până 


atunci. lar numai cu o zi în urmă, tot încercând să dea de 
prietena ei şi nereuşind, începuse să se îngrijoreze. Se 
luptase o vreme cu conştiinţa ei, dar până la urmă îşi 
încălcase promisiunea şi se dusese la monseniorul Diageo, pe 
puntea Arcei Roşii, ca să-l întrebe dacă Papa cel Roşu ştia 
ceva despre descoperirea Giovannei.  Vizibil şocat, 
monseniorul îi multumise pentru informaţie, dar refuzase să 
discute acea problemă ce ameninţă toate lucrurile sacre la 
care ţine Sfântul Părinte, de pe Arca Roşie. 

El îi dăduse instrucţiuni precise, spunându-i să se îmbarce 
pe Marie Louise în port şi apoi să-l aştepte. Echipajul taciturn 
o ajutase să urce, dar apoi nu-i mai dăduseră nicio atenţie, 
cârmuind vasul în josul apei şi văzându-şi de ale lor. 

Doi marinari trecură pe lângă ea, târând după ei piciorul din 
spate al unei vaci. Opintindu-se, îl aruncară cu greu peste 
punte, iar apa deveni neobişnuit de animată când o grămadă 
de rechini se adunară la ospăț. Un alt membru al echipajului 
se distra privind cum rechinii rupeau carnea din cârligul pe 
care îl ţinea în mână. Scena o dezgustă, dar o şi înspăimântă. 
Răsuflă uşurată când auzi motorul altui vas care se apropia. 
Sora Constance se îndreptă spre pupa şi se bucură când 
cârligul însângerat trase al doilea vas alături şi recunoscu faţa 
celui pe care-l aştepta. 

— Monsenior Diageo, slavă Domnului, exclamă ea. De cea 
trebuit să ne întâlnim aici? 

— Sunt probleme mai delicate, soră Constance. Ai mai spus 
cuiva despre ce ai auzit de la maica Giovanna? 

— Nu. 

Prelatul o examină cu atenţie. 

— Eşti sigură? 

— Bineînţeles! 

El dădu din cap, vizibil mulţumit. Ea se aplecă spre el, 
aşteptând să fie luată pe vasul cu care venise superiorul ei. 

— Sfântul Părinte ştie ce fac oamenii de ştiinţă? întrebă ea. 
l-a spus maica Giovanna că aceştia îi omoară pe pacienţi? 

Diageo părea obosit. 

— Ştie, spuse el cu o voce slabă şi-şi întoarse privirea de la 
sora Constance. 


Ea îl urmări şi văzu în ochii lui ceva care o înfricoşă. 

— A ştiut dintotdeauna, adăugă el. Apoi şopti: îmi pare rău. 

Înmărmurită şi parcă încercând să pătrundă înţelesul 
cuvintelor lui, se uită la el cum îi fixa pe cei din echipaj, care 
erau ocupați cu aruncatul momaelilor. 

— După cum ne-am înţeles, nu trebuie sa rămână nicio 
urmă, preciză el, de parcă femeia nu era acolo. Nimic care să 
poată învinui Biserica. 

— Nu înţeleg, îngăimă sora Constance când văzu cum îi 
întoarce spatele şi cum vasul lui începe să se îndepărteze. 

Apoi, marinarii se apropiară de ea şi o forţară să urce până 
aproape de frânghiile ce împrejmuiau puntea. Inainte să 
apuce să spună ceva, cel cu cârligul o lovi tare în piept şi o 
aruncă în mare. 

Apa rece o făcu să-şi piardă suflul şi primul rechin îşi înfipse 
colții în piciorul ei stâng. Ea încă nu înţelegea ce se întâmplă 
şi chiar şi când dinţii unui rechin alb o rupseră în două, îl 
strigă pe monseniorul Diageo, convinsă că era o foarte mare 
neînțelegere la mijloc. 


9 
Barley Hall 


După ce o lăsă pe Amber cu asistentele ca s-o pregătească 
pentru noapte în laboratorul de investigaţii, Fleming îşi 
concentra atenţia asupra altor doi pacienţi de-ai săi. El se 
lăuda că îşi tratează toţi pacienţii cu aceeaşi căldură şi 
compasiune, dar Rob şi Jake erau de departe favoriţii săi. 

In timp ce mergea spre atelier, se simţi uşurat că nu se 
împotrivise prea mult s-o vadă pe Amber. Curiozitatea îi 
fusese satisfăcută şi era convins c-o poate ajuta. De 
asemenea, faptul că-l amânase pe Rob până a doua zi îi 
permitea să-l surprindă cu un lucru care l-ar fi ajutat foarte 
mult. 

Atelierul din Barley Hall era singurul loc din zona lui Fleming 
care nu se afla în aripa de est. Din motive pe care nu şi le mai 
amintea nimeni, se găsea tocmai în partea cea mai 
îndepărtată din aripa de vest, acolo unde lucra echipa lui 
Bobby Chan. În acel loc, ştiinţa se întrepătrundea cu arta; 
electronica, metalul, latexul şi materialele neobişnuite se 
combinau ca să creeze proteze care funcționau şi semănau 
cu membrele umane. 

Când Fleming intră, un tehnician dezlipea cu nonşalanţă un 
braţ aproape uman de un corp din metal şi sârmă. Pe perete, 
erau aşezate matrite de mâini şi picioare, în ordinea mărimii. 
Grămezi de pigmenţi de piele de diferite nuanţe se vedeau 
din spatele bancului de lucru, iar în colţul îndepărtat Bill, 
tehnicianul-şef, finisa un picior stâng. În dreapta lui Fleming, 
un număr mare de membre deja terminate erau stivuite lângă 
perete. Toate erau în pungi de plastic şi aveau etichete pe 
ele, ca la spălătorie. Cele mai multe conţineau un singur braţ 
sau un singur picior de diferite forme şi mărimi. Mai deoparte, 
era o pereche de picioare mici. Păreau atât de reale, că 
Fleming de-abia se putea uita la ele. 

Bill îşi ridică masca, opri maşina şi arătă cu degetul spre ele. 


— Am pus şi ultimul strat de latex pe ele. Le-am modelat 
după picioarele băiatului meu. 

Fleming le luă în mână. Fu surprins de greutatea lor, deşi nu 
cântăreau mai mult decât cele naturale. Dar ceea ce-l 
impresiona cel mai mult era felul în care fuseseră lucrate 
labele picioarelor şi degetele. 

— Arată grozav, Bill, îţi rămân îndatorat. 

Bill ridică degetul mare în sus, în semn de mulţumire pentru 
apreciere. 

— Bafta cu ele! 

Era o atmosferă obişnuită în clinică, aşa că doar câţiva 
oamenii comentară când Fleming trecu pe lângă ei cu 
protezele acelea în mâini. Când ajunse în capătul celălalt al 
clădirii, trecu de uşile duble ale Secţiei de fizioterapie şi se 
uită prin ferestrele circulare care dădeau spre holul mare, 
unde se găseau echipamentul de gimnastică, nişte cadre şi 
un bazin de exerciţii. Numai două persoane erau acolo. 

Nepotul lui Jake stătea pe podeaua lustruită, cu spatele spre 
uşă, şi se juca preocupat cu nişte cărămizi de plastic, în timp 
ce Pam Fleming, bunica lui, îl privea drăgăstos. După 
accident, Jake locuise cu bunicii din partea tatălui, iar Fleming 
o rugase pe mama lui să-l aducă acolo la ora şase fix. Femeia 
mică de statură, subţirică, având părul scurt şi cărunt, era 
încă în putere să aibă grijă de cel mic. Cei doi bunici fuseseră 
tot timpul lângă el de când se întâmplase tragedia. 

Fleming se uită cum Jake punea cărămidă peste cărămidă, 
până când făcu un turn aproape tot atât de înalt cât el. Apoi, 
mai făcu unul şi încă unul. Se uită la ele admirativ vreo 
câteva secunde şi le dărâmă cu voioşie. 

Cu protezele ascunse la spate, Fleming împinse uşile şi intră 
în sală. Jake se întoarse lăsând să se vadă ce se petrecuse de 
fapt cu unsprezece luni în urmă în accidentul de maşină: 
picioarele lui se terminau undeva deasupra genunchilor, cel 
drept un pic mai lung decât stângul. Cu toate că avea de-a 
face zilnic cu acel fel de mutilări, unele şi mai groaznice, 
Fleming simţi un şoc când îl văzu pe nepotul său. 

Singura lui consolare era că putea să-l ajute. Nu era chiar 
unchiul ideal - muncea peste măsură, făcea pauză numai 


pentru o excursie în munţi, iar în privinţa relaţiilor stabile, nu 
era nici pe departe un model: la fiecare vizită pe care i-o 
făcea Jake în casa lui de pe malul râului, găsea o nouă 
prietenă. Dar era singurul în stare să facă ceva pentru fiul 
fratelui său, şi anume să-l ajute să meargă din nou. 

— Bună, mamă, zise Fleming, îmbrăţişând-o şi sărutând-o pe 
Pam. 

— Totul e în ordine, Milo? 

Părea speriată, dar totuşi pregătită pentru ce avea să 
urmeze. Avea atâta încredere în fiul ei, încât îl înfricoşa 
câteodată. La înmormântarea mamei lui Jake, o auzise 
zicându-i unei prietene: „Aşa de bine s-au înţeles Rob şi Miles, 
chiar şi când erau mici! Suntem foarte norocoşi că Miles 
poate să ne ajute acum“. Lui Fleming i se păru că părinţii lui 
reuşiseră să se împace cu ideea accidentului datorită faptului 
că-şi puseseră toată încrederea în el. lar lui îi era aşa de frică 
de eşec. 

El îi strânse mâna mamei lui. 

— E totul în regulă, mamă. O să vezi. Se aplecă spre nepotul 
său. Salut, Jake. 

Băieţelul zâmbi mucalit. 

— Bună, unchiule Milo. 

Fleming scoase protezele la vedere şi ochii lui Jake se 
luminară. 

— Ura! 

— Sunt cele cu care te-ai antrenat deja, dar le-am mai pus 
un strat ca să arate ca nişte picioare adevărate - ca picioarele 
tale. 

Jake le luă de parcă erau cel mai frumos cadou de Crăciun. 

— Muuuulţumesc,  unchiule Milo. Apoi şi le fixă la 
încheieturile cioturilor şi se ridică cu îndemânare, de parcă ar 
fi fost pe picioarele lui. 

Muşchii protetici din membrele artificiale erau comandaţi de 
gândurile băieţelului, amplificate şi transpuse pe calculator. 
Cu şase luni în urmă, la cinci luni de la accident, Fleming îi 
copiase semnătura gândului lui Jake din NeuroTranslator. li 
inserase electrozi în spatele scalpului şi cu ajutorul unor 
implanturi şi al unui calculator optic nu mai mare decât un 


ceas de mână, Jake putea să meargă singur şi să ducă o viaţă 
aproape normală. El fusese primul, dar aveau să profite şi alţii 
de această tehnologie. 

— Bun, Jake, continuă Fleming. Stai aici şi o să-l aduc şi pe 
taică-tău, ca să vadă şi el. 


10 


Laboratorul de investigaţie. Aceeaşi seară, mai târziu 


— Te-au dat la CNN. Am văzut când m-am trezit. Îmi fac griji 
pentru tine, Amber. Cum te simţi? 

— Destul de bine, papa Pete. Cum se face că te-ai trezit 
acum? De unde mă suni? 

— Din San Francisco. 

— Credeam că eşti la Vatican. 

— Sunt, dar avem o şedinţă fulger cu nişte colegi de aici. 
Accentul lui newyorkez răsună puţin mai aspru. Sunt, după 
cum ştii, probleme când iezuiţii, războinicii catolicismului, 
încep să plece la Papa cel Roşu. 

— Mă bucur atât de mult că m-ai sunat, papa Pete, spuse ea, 
nevrând să se lase târâtă într-o discuţie despre Papa cel 
Roşu. A trecut aşa de multa vreme. 

Şi ea ştia de ce. In urmă cu doi ani, când mama ei adoptivă 
se îmbolnăvise, iar Amber îi plătise şederea în cel mai bun 
spital din zonă, părintele Peter Riga, omul care-i salvase lui 
Amber viaţa, se simţise trădat: nu numai că cei care 
conduceau spitalul nu erau catolicii, dar, colac peste pupăză, 
erau chiar „duşmanii” - Biserica Papei cel Roşu a Adevărului 
Sufletului erau stăpânii acolo. Amber îi explicase deja că era 
hotărâtă să-i ofere mamei ei tot ce era mai bun, chiar şi un 
loc într-un azil al bisericii rivale. 

— Am văzut-o pe mama ta ieri, îi zise Riga. 

— La casa de sănătate? 

— Da. Se simţea bine. 

— Ce frumos din partea ta, papa Pete. Să ştii că ei i-a părut 
rău că nu ai fost de acord cu... 

— Stai liniştită. l-am dat ieri binecuvântarea mea. Locul de 
acolo e frumos. M-a durut faptul că Biserica Mamă nu este în 
stare să aibă grijă de ai săi. 

— Lucrurile o să se schimbe. 

— Sigur că da, încuviinţă el. Oricum, voi rămân aici vreo 


două zile şi chiar ne putem întâlni daca te întorci la timp. 

— Mi-ar plăcea tare mult, răspunse ea. Te sun eu mâine. 

— Bine, copilă, şi să ai grijă de tine. 

Amber închise telefonul şi-l puse pe masa de lângă ea, în 
laborator. Mai devreme, când îl pornise, descoperise o 
mulţime de mesaje de la prieteni. Toată lumea aflase. O 
sunase una dintre prietenele ei de la şedinţele de înot de 
dimineaţa, precum şi prietena ei cea mai bună, Karen. Chiar 
şi Soames lăsase un mesaj scurt, spunând că prezentarea 
ieşise bine şi că îl putea suna dacă afla noutăţi despre boala 
ei. 

Singurul telefon pe care-l dăduse ea fusese la casa de 
sănătate unde era internată mama ei, ca să îi asigure că se 
va întoarce, aşa cum îşi propusese. Femeia era în ultima fază 
de cancer şi lui Amber îi displăcea foarte tare că fusese 
nevoită să o părăsească. Gândul de a se întoarce la Barley 
Hall, aşa cum îi recomandase Fleming, o cam îngrijora. Stând 
pe pat, încerca să ignore camera de luat vederi de deasupra 
capului. Purta casca, iar pielea capului o mânca în locul în 
care gelul conductor fixa electrozii. 

NeuroTranslatorul de la capătul patului zumzăia uşor în timp 
ce citea impulsurile electrice emise de creierul ei; jumătatea 
inferioară a ecranului cu plasmă arăta un tabel cu linii 
orizontale de diferite culori care pulsau, fiecare reprezentând 
câte o lungime de undă din creierul ei. Unele linii se arcuiau 
puternic, pe când altele rămâneau nemişcate. La intervale 
regulate, pe ecran apăreau alte lungimi de undă, care 
înregistrau modelul gândurilor sale. Partea de sus a ecranului 
afişa stimulii care îi angrenau procesele mentale. Se uita la 
un puzzle în spaţiu. Erau trei linii deasupra unor pătrate 
concentrice, care se depărtau, iar ea trebuia să-şi dea seama 
care linie era cea mai scurtă. În ciuda suspiciunii că era o 
iluzie optică şi că cele două linii mai scurte erau identice ca 
lungime, ea o alese pe cea din dreapta. 

Se juca vrăjită cu desenele de pe ecran de mai mult de o 
oră. Acestea erau foarte bine proiectate şi îi stimulau 
majoritatea proceselor mentale ale creierului, pornind de la 
înţelegerea verbală, logica şi abilităţile numerice până la 


A 


capacitatea de a ghici. Puțin mai devreme, i se făcuse o 
injecție cu o substanţă care avea să-i stimuleze activitatea 
neurală în timpul somnului şi să-l ajute pe NeuroTranslator să 
citească mai bine atunci când ea ar fi intrat în zona 
„exerciţiilor mentale uşoare”, după cum le numise asistenta 
Pinner. „Atunci vei închide ochii, te vei relaxa şi-l vei lăsa pe 
Brian să-şi vadă de treabă." 

Mintea i se relaxase, puzzle-urile erau interesante, dar nu se 
putea concentra deloc. Gândurile îi zburau la mama şi la sora 
ei. Dar mai ales la sora ei. 

Discuţia cu Miles Fleming despre sora geamănă şi 
radiografiile cu ele două de când erau încă unite îi stârniseră 
sentimente profunde de vină, de regret şi de pierdere. intinse 
mâna către masa de lângă pat şi scoase o fotografie 
îngălbenită pe care o purta tot timpul cu ea. In imagine erau 
ea şi Ariel îmbrăţişându-se în faţa unei oglinzi mari cât ele. 
Datorită unghiului din care fusese făcută fotografia, se 
vedeau două feţe zâmbitoare şi nimic altceva în afară de 
dragostea uneia pentru alta, care părea să le unească. 

Amber îşi petrecuse toată viaţa încercând să uite de 
sentimentele de vină şi mânie pe care le încerca în legătură 
cu sora ei moartă. La început, se adâncise în catolicism, dar 
oricât de amabil şi răbdător fusese naşul ei încercând să-i 
explice acea religie, pentru ea era foarte departe de nevoile 
ei. Apoi, se îndreptase spre filosofie şi fizică, şi încercase să 
înţeleagă de ce lucrurile sunt aşa cum sunt. În cele din urmă, 
se concentrase pe lumea misterioasă a fizicii cuantice şi 
studiase aproape toate relaţiile telepatice care legau 
trilioanele de particule de praf din univers. Până în acel 
moment, nu găsise un răspuns clar, dar se dezvâăluiseră o 
mulţime de posibilităţi. Şi confuzie. Nu era chiar nimic de 
înţeles în labirintul acela al lumii cuantice, dar cel puţin 
simţise o uşurare căutând răspunsul. 

Rigoarea intelectuală şi munca extenuantă depusă pentru a 
explora contradicţiile şi dualitatea fizicii particulelor o 
distrăseseră de la acele sentimente de vină şi de pierdere 
care-i umbreau sufletul ori de câte ori avea o clipă de răgaz. 
Dar în seara aceea, oricât de mult ar fi încercat să se 


liniştească, ele reveneau insistent. 

Când Frankie îşi băgă capul pe uşă, puzzle-ul se schimba 
într-un joc de cuvinte încrucişate. 

— Plec acasă acum, îi spuse asistenta-şefă. Avem un test 
foarte important mâine la clinică, dar să ştii că va fi o 
asistentă de gardă toată noaptea. Te simţi bine? 

Amber zâmbi: 

— Mintea pare-se că a luat-o razna şi sunt obosită. Are vreo 
importanţă? 

Asistenta dădu din cap şi zise: 

— Nu, deloc. Stimulii sunt folosiţi numai ca să obţină o 
activitate de citire intensă a creierului şi să te ţină într-o 
dispoziţie bună. Logica difuză a lui Brian e destul de flexibilă. 
Dacă vrei sa te culci, nu e nicio problemă. Sincer, marea 
parte a datelor le obţinem atunci când creierul doarme. 
Noapte bună şi vise plăcute, dr. Grant. 

— Mulţumesc, la fel. 

Se întoarse spre ecran şi completă jocul de cuvinte 
încrucişate. Pleoapele îi cădeau grele şi nu descifra toate 
puzzle-urile care se tot schimbau pe ecran. În acea stare 
dintre veghe şi somn, mintea ei fugi iarăşi la sora ei. 

Cu mici întreruperi, în ultimii treizeci de ani se simţise 
descumpănită având sentimentul că viaţa ei nu-i aparţine. Ori 
de câte ori se implica mai mult într-o relaţie, i se reproşa că 
„Mintea ei nu era acolo“ sau „că se poartă de parcă ar fi cu 
altcineva”. Părea că, fie în stare de veghe, fie în somn, Ariel 
era ascunsă în gândurile ei, de parcă ea n-o lăsa să plece, şi 
nu putea să-şi trăiască viaţa pentru că nu-i aparţinea în 
întregime. Numai când se arunca în munca ei istovitoare de 
cercetare mai găsea pace, departe de gândurile zbuciumate 
îndreptate spre cealaltă persoană din capul ei. 

Fetiţa de opt ani pe care ea o iubise mai mult decât se iubea 
pe ea însăşi. 

Fetiţa de opt ani care făcuse cândva parte din ea. 

Fetiţa de opt ani care murise pentru ea. 


11 


Secţia. Barley Hall 


Când Fleming intră în camera cinci din Secţia de cercetare, 
ochii îi fugiră la monitorul de EKGE. 

— Cum se simte, Emma? o întrebă pe asistenta din 
apropierea aparatului. Pulsul e stabil? 

Asistenta îi zâmbi. 

— Este stabil şi fără îndoială că mâine va fi bine. 

— Mersi. Poţi lua o pauză. Mă ocup eu de el acum. 

Întorcându-şi privirea spre pat, Fleming văzu că asistenta îl 
îmbrăcase pe fratele lui în cămaşa sa favorita Ralph Lauren, 
de un negru decolorat, şi cu pantaloni. Fusese tuns scurt, 
milităreşte, lucru care de altfel îi plăcuse bolnavului când 
fusese în armată. Stând în capul oaselor pe patul automatizat 
din cameră, Rob arăta încă bine, deşi cămaşa şi pantalonii 
atârnau jalnic pe corpul care fusese cândva foarte bine clădit. 

Fleming dădu roată patului ca să poată fi văzut de Rob. 

— Salut, Rob - exerciţiile tale cognitive au decurs bine, iar 
inima ta nu ne mai face probleme, aşa că o să mergem mai 
departe cu pregătirile pentru mâine. Am şi o surpriză pentru 
tine, vrei s-o vezi? 

Se uită în jos, la ecranul calculatorului de sub faţa lui Rob. 
Şaisprezece cuvinte erau afişate într-un tabel. Acela era 
vocabularul lui Rob de când îi fusese afectat creierul şi tot 
corpul îi paralizase, cu excepţia ochiului stâng. Folosind 
semnale electro-oculare, mişcările ochiului lui Rob deplasau 
un cursor pe ecran. Când alegea un cuvânt, el clipea şi vocea 
generată prin calculator spunea cuvântul. 

„Nu“, se auzi în clipa următoare. 

Fleming râse. 

— In cazul ăsta, nici nu mai vreau să ţi-o arăt, 
nerecunoscătorule. 

Era evident că fratele său încerca să râdă -, iar râsul acela 


3 Prescurtare de la electrocardiogramă (n. red.) 


era la fel de forţat ca şi tachinarea lui Fleming. Rob fusese 
întotdeauna eroul său, un om de acţiune, şi care fusese cel 
mai puternic şi mai rapid dintre ei doi. Dar acum când se uita 
la Rob, simţea cum îl copleşeşte tristeţea şi-şi amintea de 
Billy French. 

Billy fusese prietenul lor când nu aveau încă douăzeci de 
ani. Le plăcea alpinismul şi în fiecare vară colindau prin 
Europa şi-şi încercau norocul pe culmile înalte ale Alpilor. Rob 
era un alpinist de excepţie, pe când Billy şi Milo erau mai mult 
nişte amatori. Totuşi, cu un lider ca Rob, se avântaseră pe 
majoritatea vârfurilor extrêmement difficile şi chiar reuşiseră 
câteva ascensini abominable. Intâmplarea se petrecuse pe 
Nordwand din Eiger. 

Era sfârşit de vară. Fleming avea nouăsprezece ani şi urma 
să înceapă Facultatea de Medicină la Cambridge. Rob se 
gândea să se alăture celor din Marină. Billy era încă la 
răscruce, neştiind pe ce cale să apuce. 

Fusese una dintre cele mai umede luni de august 
înregistrate vreodată, potecile muntelui fuseseră acoperite de 
promoroacă şi terenul era foarte alunecos. Dar ei veniseră să 
se urce pe Eiger şi părea că nimic nu avea să le stea în cale. 
La puţin timp după ce începuseră să urce, Billy a făcut un pas 
greşit. Toporaşul său şi crampoanele de gheaţă se 
desprinseră de suprafaţă şi se trezise în aer. Cablul ar fi 
trebuit să-l susţină, dar şurubururile ieşiseră din locul lor. 

Rob şi Miles se prinseseră bine şi evitaseră să fie traşi în jos; 
în schimb Billy căzu, până când sfoara zvâcni încordată, 
începând apoi să se legene în unghi amplu până când se 
lovise de o ieşitură din perete; Billy îşi rupsese gâtul şi 
paralizase. Astfel, dintr-un tânăr cu un viitor plin de aşteptări, 
devenise un paraplegic pe care nu-l mai aştepta nimic. 

La sfârşitul acelei coborări istovitoare şi solicitante, Rob şi 
Miles avuseseră grijă să-l ţină pe Billy conştient, sperând să 
întâlnească pe cineva care să-i ajute. Dar nu apăruse nimeni 
până când nu ajunseseră la refugiu. Cu voce slabă, în timp 
ce-l coborau pe Billy, Rob se întoarse spre Miles şi spuse: 

— Dacă mi se va întampla vreodată aşa ceva - şi faţa îi păli 
dintr-odată, albă ca zăpada - taie sfoara şi lasă-mă să mor. 


Nu eşti niciodată mai viu decât atunci când te afli faţă în faţă 
cu moartea. Şi niciodată mai fără viaţă decât atunci când duci 
o existenţă pe care n-o mai vrei. Aşa că să mă laşi să mor. 
Asta îmi doresc. Un pic de durere, puţină frică şi pe urmă 
nimic. Două zile mai târziu, Billy murea în spital. 

Fraţii Fleming continuaseră să urce împreună, chiar şi după 
ce Rob se căsătorise cu Susan, cu şapte ani în urmă. 
Călătoreau în jurul lumii, căutând să cucerească alte vârfuri 
mai semeţe. Câteodată, când le era greu, li se părea ca Billy 
era prin preajma. Fleming nu uitase niciodată cuvintele 
fratelui său, şi se gândea că Rob nu s-ar fi accidentat decât 
într-o lupta sau pe munte. 

Cine s-ar fi gândit că o să aibă un atac de cord în timp ce 
conducea un Ford Mondeo în drum spre M1* în Leeds. 

În timp ce-l scotea pe coridor în scaunul cu rotile din rezerva 
lui, îşi spuse din nou că a doua zi va reuşi să-şi ajute fratele. 
De câte ori nu-l scosese Rob din crevase sau nu îl ajutase să 
urce pe un vârf asemănător. De data asta, era rândul său să-l 
ajute pe fratele lui să depăşească un obstacol înfricoşător. 

Îl ajutase deja pe Jake să meargă. A doua zi, avea să-l ajute 
pe Rob să vorbească. 

Spera ca şi Rob să-şi dorească acelaşi lucru. Părinţii lor, în 
special Pam, numai la asta se gândeau. Mama lor era 
anglicană şi devenise şi mai pioasă de la accident; credea cu 
disperare că, în timp, cu dragostea lui Dumnezeu şi abilităţile 
lui Miles, băiatul ei cel mai mare avea să revină la normal. 

Fleming ştia însă că Rob îşi dorea să moară. O văzuse din 
şedinţele de comunicare cu psihologii. Atacul lui de cord 
sfărâmase maşina şi-l transformare într-un paraplegic, o 
ucisese pe soţia lui şi-l lăsase pe fiul său fără picioare. 
Încercase de vreo două ori să aducă în discuţie cu părinţii lor 
starea de depresie a lui Rob, dar ei se dovedeau a fi 
implacabili. 

— E numai ceva trecător, spuneau ei, se va simţi total diferit 
când se va însănătoşi. 

lar când Fleming îi anunţase că nu există nicio garanţie că 


 Autostradă care trece prin Leeds, al treilea oraş ca mărime din Anglia. 


Rob avea să se facă bine, maică-sa zâmbise şi spusese că ea 
şi Dumnezeu încă nu se dăduseră bătuţi. 

— O să aibă Dumnezeu grijă de el. 

Şi Fleming nu avusese curajul să meargă mai departe. 

Poate că mamei lor nici nu-i trecuse prin gând că Rob se 
prea putea să-l fi învinovățit pe Dumnezeu pentru ce se 
întâmplase. 

Pentru o secundă, Fleming o invidie pe Amber. Cel puţin ea 
trăia cu consolarea că sora ei nu mai suferea. Necazul fratelui 
său îi întărise convingerea că nu există Dumnezeu sau viaţă 
după moarte. Şi niciodată nu-i fusese mai clar că omul trebuie 
să obţină ce este mai bun din această viaţă, cu toată 
suferinţa sa, înainte ca uitarea să înghită totul pentru 
totdeauna - iar totdeauna era un timp foarte lung. Un singur 
gând îl călăuzea: să-l ajute pe fratele lui în momentul de faţă. 
Voia să-i arate cum îl ajutase pe Jake şi să-l convingă că, într- 
o bună zi, şi el va fi iarăşi un om complet şi fericit. 

— Aproape am ajuns, spuse, în timp ce împingea căruciorul 
cu rotile pe coridor către camera de fizioterapie. 

Înainte de a ajunge la uşile turnante, surpriza le sări în faţă. 
Jake ţopăia de colo-colo vioi, de parcă nu avusese niciun 
accident. 

— Tata! Tata! Uită-te la picioarele mele! Fugi înspre Rob şi 
se întinse să-l sărute pe obraz. 

Pam Fleming ieşi, spunând: 

— Era prea nerăbdător, arboră ea un zâmbet mirific. Nu a 
mai avut răbdare şi v-a ieşit înainte. 

Fleming se întoarse spre fratele său şi văzu că nici ochiul 
său bun nu-l mai putea ajuta. Lacrimi îi cădeau pe obraz şi nu 
mai putea alege cuvintele de pe ecran. 

— Stai liniştit, păstrează-ţi cuvintele pentru mâine, îi spuse 
Fleming. Mâine o să spui tot ce vrei. 


12 


Laboratorul de investigaţii 


Amber Grant închise ochii, supravegheată de camera video 
şi de Brian. NeuroTranslatorul nu dormea niciodată. După ce 
scană lungimile de undă ale creierului lui Amber, le corelă cu 
exerciţiile pe care le făcuse şi compară modelul gândurilor cu 
datele pe care le avea, căutând modele noi care să 
semnalizeze devieri grave. Învăţa despre creierul ei tot 
timpul, proiectând arhitectura electrică minţii ei. Cu ajutorul 
procesorului optic Lucifer care-l alimenta, executa aceste 
operaţii cu viteza luminii. 

Cât timp Amber Grant fusese trează, NeuroTranslatorul nu 
descoperise ceva neobişnuit. Şi nici când ea trecu rapid prin 
primele două faze de somn. Chiar şi în a treia fază, când 
corpul ei se zbatea în spasme, nu se înregistra nimic în afara 
limitelor normale. Ba chiar şi în a patra fază de somn, când 
fruntea i se acoperi de transpiraţie, zumzăitul aparatului nu fu 
tulburat de niciun incident. 

Numai când Amber intră în starea caracterizată prin 
mişcarea rapidă a ochilor, de-abia atunci Brian recepționa 
ceva neobişnuit. 

x kx * 

Amber transpira abundent. Fruntea îi era inundată de apă, 
iar cămaşa de noapte era udă. Buzele ei se mişcară şi 
murmură ceva; neclar la început, cuvintele se conturară puţin 
câte puţin, până se auzi cum se strigă singură cu o voce de 
copil: „Amber, Amber, unde eşti Amber?“ 

Apoi trecu în altă fază de somn şi pupilele i se mişcară pe 
sub pleoape. Tremura din tot corpul, ca în stare de şoc. Apoi, 
se linişti şi deschise ochii. 

O serie de amintiri îi sclipiră în faţa ochilor, ca nişte cioburi 
de oglindă spartă: părintele Riga în veşmintele lui iezuite, 
legănându-le pe ea şi pe Ariel în braţe; zâmbetul mândru al 
tatălui ei când absolvise cu nota maximă facultatea din 


Stanford; Bradley Soames în campusul de la Cal Tech, cu 
masca lui neagră şi îmbrăcămintea de protecţie; mama ei 
care îi mângâia părul şi o săruta pe obraz în timp ce adormea; 
sora ei care îi strângea mâna şi-i spunea la revedere, în timp 
ce doctorul le anestezia. 

Simti cum cuțitul îi tăia osul capului. De durere, se auzi cum 
ţipă, vocea ei şi a lui Ariel amestecate, fiecare încercând să 
se ţină de cealaltă, în timp ce erau trase în direcţii opuse. 
Chiar şi în somn, când mintea îi părăsise corpul, se mai 
simţea încă lipită de Ariel şi despărțită de ea cu brutalitate. 
Durerea era emoţională şi nu fizică, iar frica, pierderea, 
mâhnirea şi mânia se împleteau. Incercă să tipe din nou, dar 
nu auzi nicio voce. Se mişca, dar nu mai avea corp. Era o 
entitate amorfă, învelita în întuneric, îndreptându-se spre un 
gol neştiut. 

În faţă apăru un con de lumină, licărind în întuneric şi 
atrăgând-o spre el. Se deplasa aşa de repede, încât nici nu-şi 
dădu seama când intră în acel con. Părea că stă pe loc şi că 
se transformă în particule, pe măsură ce lumina intra mai 
adânc şi se topea în ea. Fiinţa ei nu era decât mănunchiuri de 
lumină. Lumina îi aducea aminte de ceva şi aştepta să apară 
Ariel ca să-i arate drumul. 

În acel moment, în loc să apară Ariel, durerea se ascuţi din 
nou. Atunci îşi dori cu ardoare să se elibereze de legături şi să 
plutească mai departe, liberă. 

Dar nu era cu niciun chip să se întâmple aşa ceva. Un fel de 
elastic o trase din lumină, înapoi în întuneric şi la ea însăşi... 

x x * 

Deschise ochii, îi închise la loc. Se trezise brusc. În acest 
timp,  NeuroTranslatorul înregistrase tot. Asistenta din 
schimbul de noapte îi ştergea fruntea asudată. 

Era atât de atentă la pacienta sa, încât nici nu observase 
lungimile de undă care pulsau în partea de sus a aparatului 
când Brian înregistra activităţile neobişnuite ale creierului lui 
Amber. Aranjă cearşaful mototolit, uşurată că pacienta se mai 
calmase şi nu auzi nici măcar sunetul care marca schimbarea 
zgomotului emis de aparat. 

Amber Grant adormi din nou, asistenta se duse după o 


cafea, iar NeuroTranslatorul îşi reluă zgomotul obişnuit. 


13 


Arca Roşie. Cape Town 
33° 55' S, 18° 22'E 


La nouă mii de kilometri depărtare, Xavier Accosta, Papa cel 
Roşu, stătea singur în biroul lui, pe puntea superioară a Arcei 
Roşii. Cartea cu coperte de piele din mâinile sale părea mai 
veche de o sută de ani, iar cotorul era crăpat pentru că 
fusese deschisă de multe ori la aceeaşi pagină. O lăsă să se 
deschidă la acelaşi fragment, ca întotdeauna. Inspiră adânc, 
îşi aranjă puţin veşmântul vişiniu şi-şi îndreptă piciorul stâng 
beteag, aşteptând ca durerea să treacă. Apoi începu să 
citească; ochii lui negri se mişcau încet pe pagină, în timp ce 
gusta fiecare cuvânt din textul pe care-l cunoştea atât de 
bine: 


Extras din Archives d'Anthropologie  Criminelle, 
Montpellier, Franţa, 1905. 


Notite despre un experiment între dr. Baurieux şi 
criminalul  Languille, în care doctorul încearcă să 
comunice cu capul tăiat al condamnatului, imediat după 
ghilotinare. 


Imediat după decapitare, pleoapele şi buzele 
condamnatului s-au zbătut pentru vreo cinci sau şase 
secunde... Am aşteptat câteva secunde până când 
contracţiile au încetat, faţa s-a liniştit şi pleoapele s-au 
închis pe jumătate, astfel încât se vedea numai albul 
ochilor, exact ca la oamenii care trag să moară sau care 
au murit de curând. 

In acel moment am strigat „Langullle!” şi am văzut cum 
ochii i s-au deschis încet şi fără să tremure; mişcările 
erau sigure, precise, privirea nu era înceţoşată sau goală, 
iar ochii care se uitau la mine erau cât se poate de vii. 
După câteva secunde, pleoapele s-au închis la loc, încet 
şi ferm. 

L-am strigat încă o dată. Şi iarăşi, pleoapele s-au 


deschis încet, fără tremurături, iar privirea a fost parcă şi 
mai pătrunzătoare decât prima dată. Apoi, ochii s-au 
închis. Am încercat a treia oară. Nicio reacţie. Tot 
incidentul a durat între douăzeci şi cinci şi treizeci de 
secunde. 


Dr. Baurieux, Montpellier, Franţa, 1905. 


De câte ori Accosta citea acel fragment, avea o stare de 
nervozitate şi de curiozitate, gândindu-se ce anume au văzut 
ochii lui Languille înainte să-şi dea sufletul. 

Îşi ridică privirea spre cele patru ecrane holografice de 
plasmă cu rezoluţie mare de pe peretele acoperit cu lemn de 
stejar, chiar în faţa lui. Două erau stinse. Unul arăta imagini 
de la ultima sa predică, fără sunet, iar altul, un reportaj de pe 
BBC despre Arca Roşie de optzeci de mii de tone, în 
pelerinajul ei în jurul lumii; carcasa de un roşu-închis şi alb 
strălucea sub soarele african. De pe faleză, camerele de 
vederi surprinseseră cum mulțimile se îngrămădeau să vadă 
măcar o părticică din biserica lor, Biserica Adevărul Sufletului, 
oraşul plutitor care adăpostea catedrala virtuală a Papei şi tot 
personalul administrativ şi tehnic care lucra pentru prima 
biserică de pe internet. 

Arca Roşie se avântă în larg şi cardinalul Xavier Accosta nu 
mai urmări pe ecranele televizoarelor imaginile superbe ale 
oraşului Cape Town care se iveau în stânga lui. Era 
nerăbdător să audă raportul doctorului care se ocupa de 
Proiectul Sufletului. Timpul trecea, şi dacă oamenii de ştiinţă 
nu-şi atinseseră țelul, atunci tot ce făcuse el de la despărţirea 
de Roma în urmă cu zece ani n-ar fi avut niciun sens. Şi 
totuşi, deşi voia să audă de la doctor, ardea de nerăbdare să 
ştie ce s-a întâmplat cu maica Giovanna Bellini. Se uită în jos, 
la cartea de pe genunchi, şi încercă să nu se mai gândească 
la ea. Dar cu cât voia mai mult s-o alunge din gânduri, cu atât 
amintirea ei revenea mai insistent. 

O bătaie bruscă în uşă îi întrerupse şirul gândurilor. 

Accosta se îndreptă în scaun. 

— Intră. 

Monseniorul Paulo Diageo deschise uşa şi trupul său 


puternic apăru în cadrul ei. Şi el purta veşminte vişinii, dar 
aveau un singur fir auriu, şi nu două ca la Accosta. Spre 
deosebire de Accosta, care era fotogenic, faţa lui Diageo era 
mai necioplită: frunte îngustă, sprâncene negre, ochii adânciţi 
în orbite, cu pleoape mari şi cu bărbia ieşită în afară. Buzele 
lui cărnoase, aproape feminine, nu se potriveau cu restul feţei 
şi-l făceau să pară irascibil. 

Accosta întrebă dintr-odată: 

— Veşti despre maica Giovanni? 

Monseniorul dădu din umeri. 

— S-a rezolvat deja problema, Sfinte Părinte. 

Ca şi monseniorul Diageo, maica Giovanna fusese o 
slujitoare credincioasă încă de la început. Acum douăzeci de 
ani, când Accosta fusese promovat la Vatican, ea era o 
călugăriţă de rând. Dar îl slujise cu atât devotament, încât 
zece ani mai târziu, când el fusese excomunicat şi-şi fondase 
biserica lui, ea îl urmase fidelă. Ca răsplată, o hirotonisise ca 
primul lui preot-femeie. 

Cu nouă luni în urmă, după ani de cercetări la Proiectul 
Sufletului, se hotărâse ca testele să fie făcute pe pacienţii 
aflaţi în ultima fază a bolii. Fură selectaţi cei care nu aveau 
familii, din toate casele de sănătate conduse de Biserică; erau 
declaraţi morţi de spitale şi luaţi de fundaţie, unde mureau 
de-adevăratelea. De vreme ce era nevoie de un preot care să 
se ocupe de ultima împărtăşanie, şi cum devoţiunea ei faţă 
de Accosta se dovedise absolută, maica Giovanna Bellini 
fusese desemnată să îndeplinească acea sarcină, cu condiţia 
să nu pună nicio întrebare. 

Dar, bineînţeles, pusese întrebări. Şi când îl sunase ca să-i 
spună că doctorul şi ceilalţi membri ai Consiliului Adevărului îi 
omorau pe pacienţi, el deja ştia că acelor oameni li se uşura 
moartea; era singurul mod în care se puteau efectua 
experimentele. Nu avusese de gând să-l implice pe Diageo 
deloc, dar miza era prea mare. Diageo înţelesese care era 
problema, fără prea multe explicaţii, iar Accosta crezuse că, 
odată ce maica Giovanna va înţelege importanţa acelei 
misiuni sacre, totul se va aranja de la sine. 

— Deci, totul e în ordine? 


— Da, sigur. 

— Nu mai trebuie să-mi fac nicio grijă, aşa-i? 

— Nu, Înălţimea Voastră, îl asigură Diageo. 

Accosta îşi păstră calmul şi zise numai: 

— Foarte bine. 

— Frank Carvelli la telefon. 

— Fă-mi legătura. 

Unul dintre ecranele holografice de plasmă se aprinse şi 
Accosta îl văzu pe Frank Carvelli culegând o scamă de pe 
jacheta lui neagră de caşmir. Era al doilea membru al triadei 
din Consiliul Adevărului care supraveghea Proiectul Sufletului. 
Un om cu trăsături fine, piele măslinie şi păr negru ca pana 
corbului, strâns la spate într-o coadă. li plăcea la nebunie să 
se îmbrace în negru. Deşi Accosta îl credea mai degrabă 
orgolios şi superficial, era un om de bază pentru Biserica şi 
Proiectul Sufletului. 

Carvelli conducea uzinele KREE8, care se ocupau de tot ce 
însemna comunicaţie şi prezentări de software, până la 
producţia de filme şi relaţii publice. Cei de la KREE8 
construiseră ecranele holografice cu plasmă pe care apăruse 
acum Carvelli. De asemenea, ei deţineau peste şaizeci la sută 
dintre efectele speciale generate pe calculator din filmele de 
la Hollywood şi se specializaseră în crearea de vedete virtuale 
de film şi de învierea altora moarte. 

Dar primul loc în activitatea companiei KREE8 îl ocupa 
intemetul optic, sau optinet, care aducea realitatea virtuală în 
lumea reală. Echipa de la KREE8 şi Carvelli fuseseră cei care 
folosiseră puterea calculatorului optic Optix pentru a crea 
Biserica electronică - unica, de altfel - a lui Accosta. Căştile 
KREE8 WebCrawler erau cele care îi ajutau pe milioane de 
oameni să participe la serviciile religioase oficiate de Accosta, 
ca şi cum ar fi fost de faţă. 

Cu alte cuvinte, Carvelli înţelesese ce înseamnă media. 
Legăturile şi puterea lui îl ajutaseră pe Accosta să ajungă 
unde era în acel moment. Accosta îşi dădea foarte bine 
seama de acest lucru şi bănuia că Frank Carvelli urmărea 
ceva: sprijinindu-l, obținuse pentru sine o mai mare influenţă, 
numele lui fiind asociat cu cea mai mare biserică din lume, 


credinţa venind pe locul doi în acea relaţie. 

— Înălţimea Voastră, începu Carvelli, noul echipament este 
practic gata. Singurul lucru pe care îl mai avem de făcut este 
să vă captăm imaginea şi mişcarea muşchilor, profilul vocii şi 
să avem o vedere completă a corpului dumneavoastră. 
Spuneţi-mi numai când şi unde ne putem întâlni. 

— Vorbeşte cu monseniorul Diageo despre programul meu, 
dar nu crezi că este un pic prea devreme, având în vedere că 
nu am terminat nici prima fază a proiectului? 

Carvelli încuviinţă. 

— Doctorul spune că are o surpriză. M-a avertizat să fiu gata 
pentru momentul în care va avea loc minunea. 

Accosta încerca să-şi controleze emoţiile. Proiectul Sufletului 
era sacru: era proiectul /uíi şi totuşi capul Consiliului 
Adevărului, omul care insistase să fie numit Doctorul, era cel 
care hotăra ordinea de zi. 

— Despre ce surpriză este vorba? 

— Precum ştiţi, Doctoral este un om prudent. N-o să-mi 
spună mai mult până când nu este sigur de acel lucru. Şi când 
Doctorul are încredere într-un proiect, atunci iese ceva. Sunt 
sigur c-o să aflăm mai multe de la el în raportul următor. Am 
să iau legătura cu monseniorul Diageo pentru programul 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, Frank. 

După ce se întrerupse legătura cu Carvelli, Diageo bătu la 
uşă din nou. 

— Înălţimea  Voastră, mi-aţi cerut să vă anunţ cu 
cincisprezece minute înainte de emisie. 

Accosta se ridică. Îndreptându-şi corpul care-l durea, se 
întinse cât era de lung - măsura aproape doi metri - şi-şi 
scoase pieptul în faţă. Era încă suplu la cei şaizeci şi opt de 
ani şi arăta foarte bine în veşmintele vişinii. Curând, simţi 
adrenalina curgându-i prin vine şi se îmbărbătă pentru slujba 
lui adresată lumii: milioane de credincioşi erau deja conectaţi 
şi aşteptau predica virtuală. 


14 


Barley Hall. A doua zi dimineaţă 


— Să ştii, Miles, am murit iarăşi azi-noapte, spuse Amber, 
palidă şi trasă la faţă. 

Fleming se încruntă. 

— Asistenta mi-a spus că ai avut un coşmar. 

— Nu, n-a fost niciun coşmar. Eu nu visez niciodată. Ariel 
visa, eu nu. Asta era una dintre diferenţele dintre noi. Ce s-a 
întâmplat azi-noapte a fost foarte real. A fost exact ca atunci 
când eram pe masa de operaţie, când era să mor. Când Ariel 
a murit. 

— Dar tu nu eşti moartă, Amber. Eu sunt doctor şi observ 
aceste lucruri. 

Fleming se aşeză la biroul lui şi se abţinu să se uite la ceas. 
Experimentul lui Rob era programat în mai puţin de două ore, 
iar taxiul lui Amber aştepta afară s-o ducă la aeroport. In acea 
dimineaţă el se sculase devreme şi, după ce alergase pe 
malul râului şi mâncase un mic dejun frugal, plecase de acasă 
pe la şapte. Pam şi Jake stăteau la el şi aranjase ca ei să vină 
la clinică mai târziu, în caz că experimentul mergea bine şi 
Rob avea să le vorbească. Era neobişnuit de frumos afară 
pentru o zi de octombrie şi el lăsase jos capota Jaguarul cu 
care gonea pe drumurile care duceau la Barley Hall. Vremea 
aceea era un semn bun pentru experiment, iar el venise plin 
de speranţă, crezând că o să aibă câteva ore la dispoziţie ca 
să se pregătească pentru evenimentul cel mare. Dar Amber îi 
stricase planurile. 

— Ei, hai, Amber, ştiu că eşti supărata din cauza visului, dar 
numai ascultă-te ce spui. 

— Nu, n-a fost un vis, adăugă ea hotărâtă, în timp ce-şi freca 
lobul urechii. 

— OK, spune-mi despre vis, despre experienţă. 

— Dar ţi-am spus deja. Îmi părăsesc trupul şi trec rapid prin 
întuneric spre lumină. Mă mişc foarte repede. Apoi, mă fac 


una cu lumina. Deodată, ca şi când aş fi prinsă de un elastic, 
mă întorc în corpul meu şi la viaţă. Dacă ar fi să descriu 
acţiunea, aş zice că seamănă cu o aruncare de la înălţime. 

— Apare şi Ariel? 

— Eh, aici e foarte ciudat. Nu o văd niciodată, dar e un fel de 
legătură - nu e prea uşor de explicat. Precum magneţii cu 
aceeaşi polaritate, cu cât încerci să-i apropii, cu atât se 
depărtează mai mult. Sau precum atomii care se atrag unul 
către celălalt, dar se resping când încerci să-i pui unul lângă 
altul. Ca două persoane prinse în uşile turnante - oricât de 
mult dorim să ne întâlnim, nu e chip să se întâmple. 

Fleming zâmbi înţelegător: prin conectarea durerilor ei de 
cap cu sora geamăna moartă, Amber dăduse drumul unui 
torent de amintiri înăbugşite şi unor emoţii din subconştient. 

— Pentru mine, sună a vis sau ca o amintire întârziată. Ariel 
intră în gândurile tale din când în când, nu-i aşa? 

— Mda. 

— Şi ieri, când am vorbit despre durerile tale de cap, atenţia 
ta era îndreptată asupra ei. Aşa că e de înţeles că 
subconştientul tău... 

— E mai mult decât atât, insistă ea. O parte din ea mă 
caută, încercând să mă atingă, dorind parcă să mă avertizeze 
în legătură cu ceva... Se opri, gândindu-se cât de ciudat 
sunau cuvintele ei. Nu, nu părea a fi unvis. 

— Foarte rar visele par vise, Amber. Aseară, Frankie ţi-a dat 
un stimulent ca să-l ajute pe NeuroTranslator să citească mai 
bine semnalele tale neurale; iar acest stimulent are darul de 
a relaxa subconştientul - producând vise, chiar şi pe cele pe 
care nu le vrem. E un lucru foarte bun - îi dă lui Brian mai 
mult material de analizat şi vom înţelege mai bine ce se 
întâmplă cu tine. Amber, visele sunt puternice şi câteodată 
par mai reale decât viaţa. Aşa cum am mai spus, îţi recomand 
să vii înapoi în trei, patru zile, pentru a completa analiza. Poţi 
să-ţi iei liber? 

Amber ezită pentru o clipă, apoi dădu din cap. 

— Da. Vreau să rezolv problema asta. Trebuie să rezolv 
problema asta. 

— Vom rezolva problema asta, spuse el. Te vom aştepta să 


te întorci din California şi apoi o să-l lăsăm pe 
NeuroTranslator să-şi termine analiza. O să mai facem nişte 
teste suplimentare necesare pentru analiza creierului în timp 
ce suferi de o durere de cap fantomă. O să mă uit la rezultate 
cât de repede pot. Dacă văd ceva neobişnuit, o să-ţi spun 
imediat, bine? 

— Promiţi că te vei gândi la ce ţi-am spus? 

— Bineînţeles. O să iau în calcul toate posibilităţile şi o să le 
întorc pe toate feţele. Ai venit aici să te vindeci de durerile de 
cap. Voi analiza tot ce are legătură cu asta. Dar îţi spun de pe 
acum, o să fie o explicaţie ştiinţifică. Exact ca întotdeauna. 

Amber se strâmbă, incredulă. 

— Chiar întotdeauna? 

— Oh, da! veni răspunsul încrezător al lui Fleming. 
Întotdeauna. 


15 


Laboratorul de investigaţii 


Pe la ora unsprezece, Fleming era lângă patul lui Rob din 
laboratorul de investigaţii. Se adunase acolo toată echipa. 
Lângă NeuroTranslator stătea Greg Brown, un australian palid 
cu ochelari, care studiase calculatoarele în Sidney şi 
California, înainte să vină la Cambridge ca să lucreze ca 
asistent tehnic şi specialist în calculatoare. Frankie Pinner era 
lângă pat şi-i verifica lui Rob semnele vitale pe monitoarele 
dimprejur. 

Fleming se aplecă peste fratele său. Ecranul de activare a 
comunicării prin ochi fusese dat la o parte, pentru ca 
experimentul să aibă loc. Urma să clipească o dată pentru nu, 
şi de două ori pentru da. 

— Rob, înţelegi ce o să se întâmple astăzi? 

El clipi din ochiul stâng de două ori. 

Fleming şi Brown petrecuseră luni întregi pentru a-l calibra 
pe Brian, nu numai pentru a amplifica şi a interpreta lungimile 
de undă ale creierului, dar şi pentru a corela modelul lor cu 
cuvintele. In ultima lună, Rob se uitase peste nişte texte 
alese, în timp ce Brian îi citea gândurile, potrivind în legături 
simple gândurile cu cuvintele pe care le citea. Conectând 
maşina la un sintetizator de voce, Fleming spera să traducă 
toate cuvintele gândite în vorbe. lar ziua aceea venise în 
sfârşit. 

Se hotări să fie franc cu el. 

— Ştii că există riscuri, Rob. Deşi experimentul nu te va 
pune în pericol direct, trebuie să înţelegi că sănătatea ta este 
şubredă - mai ales inima - şi orice forţare poate fi fatală. 
Putem să amânăm experimentul fără nicio problemă, nu 
trebuie să te simţi obligat s-o faci astăzi. Vreau să înţelegi 
asta, da? Crezi că putem să-i dăm drumul? 

Rob clipi de două ori. 

— Rob, de-acum ştii paşii, continuă Fleming. O să vezi nişte 


cuvinte care se vor derula pe ecran, şi ele sunt toate 
cuvintele pe care calculatorul le recunoaşte din exerciţiile pe 
care le-ai făcut în ultima lună. Când se termină, te rog să nu 
te grăbeşti şi să te gândeşti la fiecare cuvânt pe care vrei să-l 
spui. Concentreaza-te numai la cuvântul pe care intenţionezi 
să-l pronunţi. Simplu, şi nu-ţi bate capul cu gramatica. Ne-am 
înţeles? 

Două clipiri. 

— Excelent. 

Fleming se uita la ceilalţi. Frankie urmărea semnele vitale de 
pe monitoare - Fleming văzu că ritmul cardiac era normal, 
fără fluctuații, tubul de oxigen era la îndemână, iar o altă 
asistentă aştepta lângă uşă, în caz de urgenţă. Greg era la 
locul lui, lângă NeuroTranslator, uitându-se la diferitele 
porţiuni ale ecranului cu plasmă. 

Jumătatea de sus arăta un careu cu linii orizontale subţiri, 
care oscilau şi se arcuiau separat una de alta. În partea de 
jos, cuvintele apăreau ca subtitrarea filmelor. Făceau parte 
din textul pe care i-l oferise Rob lui Brian pentru analiză în 
ultima lună. Erau cuvinte simple, precum ajutor, dragoste, a fi 
nevoie, joacă, minge - vocabularul unui copil mai mic decât 
Jake. Dar ele erau cuvintele esenţiale pentru clădirea unei 
legături între lumea lui Rob şi cea din afară. 

Fleming observă că fiecare cuvânt de pe ecran avea liniile 
lui specifice - corespondenţa dintre cuvânt şi gândurile lui 
Rob. Se uită la ele până când lista se sfârşi. 

„Programare completă”, apăru în partea de jos a ecranului. 

Fleming aruncă o privire spre Greg şi Frankie. 

— Este gata toată lumea? 

Dădură din cap încuviinţând. 

Apoi, se întoarse spre Rob. 

— Gata? Se uită cu atenţie la ochiul stâng al fratelui său şi 
aşteptă să vadă cele două clipiri. 

Nu se întâmplă nimic. 

Totuşi, în timp ce se uita la acel ochi nemişcat, auzi un 
sâsâit din cele două difuzoare de deasupra capului şi pe 
ecran văzu, cu coada ochiului, nişte imagini care se schimbau 
în partea de jos a acestuia. Se întoarse şi era afişat „Da“. Dar 


ceea ce urmă îi ridică părul în cap de frică: o voce se auzi din 
difuzoare şi spuse acelaşi cuvânt. Da. _ 

Neîndrăznind să se uite la ceilalţi, Fleming se holbă la Rob. li 
puse încă o întrebare, la care nu se putea răspunde decât cu 
da sau nu. 

— Nu-i aşa că eu arăt mai bine decât tine, Rob? 

Urmă o pauză, mai lungă decât prima. Pentru o secundă, 
Fleming se gândi ca Rob nimerise la întâmplare „da-ul“ de 
dinainte. Ecranul lui Brian înregistra ceva. Liniile de sus 
pulsară şi apăru un cuvânt în partea de jos. Urmat de alte 
trei. 

„Nu, se auzi în difuzoare. Nu. Nu. Urât.“ 

Toată lumea din cameră râse cu poftă. 

Urmă o întrebare care aştepta un răspuns mai amplu. 

— Poţi să-mi spui cum te simţi? 

O altă pauză, apoi trei cuvinte se arătară pe ecranul de jos. 
Şi aproape simultan vocea distorsionată din difuzoare se făcu 
auzită: 

— Bine. Să. Vorbesc. Lacrimi se rostogoliră pe obrazul lui 
Rob şi Frankie se grăbi să le şteargă. Parcă. Eu. Urc. 
Libertate. 

Fleming programase ca vocea lui Brian să nu sune ca a unui 
robot, ci cât mai umană. 

— Merge, se auzi Greg exclamând. Să fiu al naibii dacă nu 
merge! 

Apoi, iarăşi: 

— Da. Bine. Vorbesc. Mulţumesc. Mulţumesc. Tie. Milo. 

— E nemaipomenit să te aud, Rob, spuse Fleming. Mama şi 
Jake aşteaptă jos în hol. Vrei să le spui ceva când o să vină să 
te vadă? 

Sâsâit. 

— lubesc Jake. lubesc mama. lubesc tata. lubesc tu, Milo. 

— Şi noi te iubim, Rob. 

— Vorbesc. Atât. Nu pot spune. 

— Stai liniştit, Rob. Nu te grăbi. Nu suntem decât noi acum, 
şi poţi să-mi spui ce vrei tu. Doar ştii asta. Orice. Bine? 

— Simt rău despre Susan. Şi Jake. Simt omorât Susan. Simt 
rănit Jake. 


Miles se uită în ochii fratelui său. 

— Rob, e îngrozitor ce s-a întâmplat, dar nu este vina ta. Ai 
avut un atac cerebral. Nu ai fi putut preveni deloc accidentul 
de după. 

— Nu. Nu. Nu. 

— Rob, chiar nu ar fi putut face... 

Sunetele monitoarelor o luară razna, nu mai erau regulate, 
sunau ca o alarmă. Miles îşi dădu seama ca Rob înţelesese şi 
era de acord cu el. Se trezi strigând speriat, cu inima 
bătându-i tare în piept: 

— Nu ce, Rob? Vorbeşte cu mine, Rob! 

Nu se auzi nimic din difuzoare şi corpul lui Rob începu să 
tremure. 

— Ce s-a întâmplat, Rob? Spune-ne ce se întâmplă. 

Nu veni niciun răspuns, cu excepţia celor de la aparatele din 
jur. 

Frankie se aplecă asupra lui Rob, încercând să-i calmeze 
convulsiile. Vocea sa calmă răsuna clar şi hotărât. 

— Tensiune şaptezeci cu nouăzeci. Respirație greoaie. 
Tahicardie, are nevoie de oxigen. Întinse mâna după mască şi 
i-o puse peste gură. 

Liniile de EKG se neteziră. 

— Începeţi resuscitarea, ordonă scurt Frankie. 

Cealaltă asistentă se repezi spre defibrilator. Toate 
aparatele parcă înnebuniseră. 

Frankie luă padelele. 

— La o parte! 

Fleming se uită la EKG în timp ce şocul electric se descărca 
în corpul paralizat al fratelui său. 

Nu se întâmplă nimic. 

Frankie încercă încă o dată. 

Linia nu se mişcă. 

Şi încă o dată. 

Linia se duse în sus rapid şi apoi reveni la orizontală. 

Frankie încercă pentru a patra oară. 

Apoi, Fleming auzi în difuzoare patru cuvinte, clare, care îl 
speriarăâ de moarte. 

— Taie. Sfoara asta. Milo. 


În acel moment, se simţi ca pe Eiger, împreună cu fratele 
său, care se uita în jos la Billy French. 

„Nu eşti niciodată mai viu decât atunci când te afli faţă în 
faţă cu moartea. Şi niciodată mai fără viaţă decât atunci când 
duci o existenţă pe care n-o mai vrei. Aşa că lasă-mă să mor. 
Asta îmi doresc. Un pic de durere, puţină frică şi pe urmă 
nimic.“ 

Fleming se uită încă o dată la linia de pe monitor, care 
rămăsese nemişcată chiar şi după cele patru încercări de 
resuscitare ale lui Frankie. 

— Rob, vorbeşte cu mine. 

— Taie. Sfoara asta. Milo. 

— Avem nevoie de epinefrină! ţipă Frankie la cealaltă 
asistentă, care se încurcă în ambalajul fiolei. 

Frankie îi smulse din mână fiola, rupse şi ambalajul dădu la 
iveala seringa cu soluţia de epinefrină. Ţinând-o ca pe un 
pumnal, se pregăti să înfigă acul direct în inima lui Rob. 

Dar Fleming îi prinse mâna în timp ce aceasta cobora. 

— Ce faci? 

— Lasă-l în pace, spuse cu o voce slabă. Lacrimile îi 
înceţoşase ochii. Lasă-l în pace. 

— Dar, Miles, se opuse Frankie, el... 

— Lasă-l în pace, repetă el, în timp ce se uita la liniile de pe 
monitor, de unde venea sunetul acela de înfrângere. 

Nu mai ştia cât timp trecuse de când îi ţinea mâna lui 
Frankie. O lăsă să cadă şi zise iarăşi: 

— S-a dus. 

Asistentele şi Greg se uitară la Fleming, care avea un gol în 
stomac. Cu numai câteva minute înainte, fusese martor la o 
revoluţie medicală, iar în numai câteva secunde totul se 
dusese de râpă. N-ar fi trebuit să se întâmple aşa. El urma să- 
| ajute pe Rob să vorbească şi, apoi, să-l readucă complet la 
viaţă. Trebuia să-l apere şi să-l salveze pe fratele său, aşa 
cum făcuse şi Rob cu el de atâtea ori pe munte. Nu trebuia să 
stea lângă el şi să-l vadă murind. 

Se uita la Rob, cum stătea pe pat. Părea că doarme, dar 
când se uită mai atent la el, i se păru că priveşte un străin. 
Cadavrul semăna cu Rob, dar în acelaşi timp era diferit, de 


parcă pierduse ce fusese mai important. 

Se uită la ceas şi i se puse un nod în gât. 

— Ora decesului, unsprezece cincizeci şi opt. 

Echipa petrecu următoarele minute aranjând lucrurile, în 
timp ce Fleming se pregătea să le dea vestea cumplită 
mamei lui şi lui Jake, veste care i se părea şi lui de necrezut. 
In tot acest răstimp, se îmbărbăta spunându-şi că Rob nu mai 
avea nicio durere şi că se dusese acolo unde nu-l mai poate 
atinge nimic. 

Se întoarse şi vru să iasă. Dar rămase pe loc, înspăimântat. 
Un zgomot se auzi din difuzoarele de deasupra. Era mai 
puternic decât înainte, iar vocea suna diferit, bolborosită. 

— Milo, ajută-mă, frate. Nu mai pot să mă ţin. Mă prăbuşesc. 
Trage-mă în sus. 

Lui Fleming i se uscase gura, dar încerca să rămână calm. 
Cum se putea întâmpla una ca asta? Ce mai făcuse? 

— Rob, ce se întâmplă? Se uită la Frankie ca să-i confirme, 
dar ea era ocupată cu verificarea monitoarelor. 

Sunetul răsună şi mai tare. 

— Mă prăbuşesc. Nu mă mai pot ţine. Promite c-o să ai grijă 
de Jake, se auzi. 

— Promit, gâfâi Fleming. Dar stai, nu te-am pierdut încă. 
Vocea se întrerupea, dar continua totuşi. Fleming se uita la 
partea de sus a ecranului NeuroTranslatorului, dar toate liniile 
dispăruseră. Se repezi şi se aşeză în faţa monitorului lui Greg, 
dar văzu că toate liniile erau netede, iar semnalele 
inexistente. Apoi, derulă programul şi văzu că se mai mişcă 
ceva în capătul cel mai îndepărtat al spectrului de frecvenţă. 

— Doamne, frate. Ajută-mă. Asta nu e bine. E ceva rău 
acolo. Trebuie să spun... 

— Ce să spui, Rob? zise disperat Fleming. Cum să te ajut? 
Vocea era din ce în ce mai sacadată, cuvintele veneau la 
distanţă unul de altul. 

— Nu... Ajutor... Trebuie... Important... În pericol... Să ai grijă 
de Jake... 

Sunetul se pierdu şi se făcu dintr-odată linişte. 

— Haide, Rob, scrâşni Fleming, cu gura uscată precum 
glaspapirul. Vorbeşte cu mine. 


Se întoarse spre Frankie şi o văzu cum se uită la ceas înainte 
să-şi ridice privirea. Obrajii ei, de obicei rozalii, erau palizi 
acum, iar ochii i se măriseră precum cepele. 

— E mort de mult, Miles, şopti ea. A murit la prima criză şi 
nu şi-a mai revenit de atunci. 

— Imposibil! Şi atunci, de unde au venit toate aceste 
cuvinte? 

— Dumnezeu ştie, îi răspunse ea. Dar e mort de aproape 
şase minute. 


16 


Districtul Marin, California. Ziua următoare 


Avionul lui Amber ateriză noaptea târziu şi ea se duse la 
casa ei elegantă din Pacific Heights. Dimineaţă, când se 
sculă, cerul era senin. Lumina soarelui şi briza care venea 
dinspre golf îi mai risipiră din frica de moarte pe care o 
simţise în ultimele zile. Se urcă în Mercedes şi conduse pe 
Golden Bridge spre districtul Marin, unde se afla casa de 
sănătate Adevărul Sufletului. 

Călugăriţa în veşminte vişinii de la recepţia scăldata în 
soarele cald al dimineţii ştia foarte bine care îi sunt 
îndatoririle. 

— Mamei dumneavoastră i se face baie acum, dr. Grant, 
spuse. Dacă vreţi să aşteptaţi în camera de oaspeţi, o să vin 
să vă iau când e gata. 

Amber se bucură când văzu că linoleumul de pe jos era nou 
şi pereţii vopsiți proaspăt: îi datora lui Gillian Grant mai mult 
decât mamei sale naturale şi, de câte ori se simţea vinovată 
că o altă biserică decât cea catolică avea grijă de ea, Biserica 
Adevărul Sufletului, îşi reamintea că acel loc, luat de la 
Biserica Catolică, era cel mai bun din împrejurimi. 

Multe organizaţii catolice din lume căzuseră în declin când 
Biserica Adevărul Sufletului devenise atât de cunoscută. 
Călugăriţe în negru obişnuiau să umble pe acele coridoare, 
dar hainele lor cernite deveniseră vişinii. Casa de sănătate 
oferea cea mai bună îngrijire, iar zona era de o frumuseţe 
extraordinară. Fiecare pacient avea propria cameră şi acces 
la bazinul comun, restaurant şi grădinile din jur, pe care 
mama ei le iubea mult. 

Cu cinci ani în urmă, când îi murise tatăl, Amber o rugase pe 
Gillian să stea cu ea, dar mama ei nu voise să fie o povară şi 
nici să renunţe la independenţa ei. Când se îmbolnăvise, 
Gillian ceruse să vină în locul acela, unde avea maximum de 
confort: îngrijire profesională 24 de ore din 24 şi cameră 


proprie. 

Pe zidul de deasupra capului lui Amber era un tablou cu 
Papa cel Roşu. Chiar şi din fotografie îţi dădeai seama că era 
un bărbat charismatic. Avea un nas acvilin, pomeţi parcă 
sculptați şi o piele măslinie care nu-i trăda cei şaizeci şi opt 
de ani. Pe cap purta o tocă vişinie care se potrivea cu restul 
veşmintelor şi cu crucifixul care-i atârna pe piept, pe un lanţ 
de aur. Pe perete mai era un tablou cu un vas impresionant în 
roşu şi alb, ce semăna cu o catedrală gotică, întruchipând 
faimoasa Arcă Roşie, aşa-numitul Vatican plutitor. Călătorea 
în toată lumea şi evita să arboreze steagul ţârilor pe unde 
trecea. Papa cel Roşu predica lumii prin mijloace electronice 
de la bordul Arcei Roşii. In partea de jos a ecranului apărea un 
mesaj: „Participaţi la slujba online: www.Redark/Church_ 
Soul_ Truth.com“. 

În spatele ei, spre stânga, erau trei seturi de căşti KREE8 
WebCruisers. Erau nişte căşti fără cablu, cu o vizetă 3D, 
telefon, microfon şi o perniţă nazală parfumată. Lângă ele, 
văzu un text care spunea: „Imbarcaţi-vă pe Arca Roşie şi 
participaţi la o predica live cu Papa cel Roşu“. Îşi puse căştile 
şi îşi potrivi perniţa pentru nas. 

— Considerând experienţa sa de moarte clinică ca pe un 
semn de a-şi concentra toată forţa şi pasiunea în credinţă, se 
auzi în căşti, cardinalul Xavier Accosta a devenit preot catolic 
şi, în curând, a început să fie promovat pe scară ierarhică. A 
fost chemat să ocupe un post la Vatican. Până la vârsta de 
cincizeci şi patru de ani, înălţimea Sa era printre cei mai 
influenţi trei oameni din Biserica Catolică, numiţi şi Cei Trei 
Papi ai Romei. Pe lângă Pontif, Papa cel Alb şi Generalul 
Superior al lezuiţilor, Papa cel Negru, cardinalul Accosta era 
Marele Inchizitor al Vaticanului, Papa cel Roşu. Chiar şi când 
Biserica Catolică era zguduită de cazurile de corupţie şi de 
misoginism din toată lumea, înălţimea Sa a promovat reforme 
în toate direcţiile, incluzând cele care prevăd ca femeile să 
aibă un cuvânt de spus în biserică, preoţii să se căsătorească 
şi schimbarea obiectivelor de la Institutul de Miracole şi de a 
căuta dovezi ştiinţifice, în favoarea celor dumnezeieşti. Dar 
cârtitorii, în frunte cu Papa lor de hârtie au blocat toate 


aceste idei încă din faşă. 

A aşteptat ca Papa cel bolnav să moară, înainte să se 
exprime făţiş. Ca unul dintre cei şaptezeci de membrii ai 
Colegiului Cardinalilor, Accosta era eligibil şi avea mulţi 
susţinători. Dacă ar fi devenit Papă, ar fi croit biserica după 
tipare noi spirituale, aşa cum ştie că îşi doreşte Dumnezeu. 

Dar nu a fost să fie. Alţi cardinali s-au temut de ambiția lui şi 
de setea de reforme radicale. Aceştia l-au votat tot pe unul 
de-al lor, de frică să nu se schimbe ceva. Înălţimea Sa nu a 
putut păstra tăcerea şi a trebuit să se împotrivească bisericii 
sale. Le-a propus un set de reforme în scopul supravieţuirii. 
Era încurajat de sprijinul pe care-l primise din interiorul şi 
exteriorul bisericii, inclusiv de la bine-cunoscuta organizaţie 
Opus Dei. În cele din urmă, a fost avertizat de noul Papă şi 
excomunicat. 

Amber asculta mai departe cum, într-un interval de şase 
luni, un număr impresionant de oameni bogaţi îşi oferiseră 
ajutorul pentru fondarea primei biserici virtuale din lume - 
Biserica Adevărul Sufletului - şi cum Accosta păstra multe din 
însemnele bisericii mamă, inclusiv porecla lui de Papa cel 
Roşu. 

Documentarul se sfârşi prin a arăta splendoarea Arcei Roşii 
în pelerinajul ei mondial, iar reporterul explică faptul că, în 
ultimii zece ani, biserica electronică a lui Accosta înflorise în 
forma în care era în prezent: o componentă esenţială a lumii 
tehnologizate, receptivă la idei noi. 

In partea de jos a paginii virtuale scria: „Apăsaţi butonul de 
la căşti şi veţi auzi predica”. 

Amber făcu întocmai şi fu transportată într-o secundă într-o 
altă lume. Nu mai era în camera de oaspeţi, aşteptând, şi nu 
se uita la o casetă video, ci era pe primul rând de scaune 
dintr-un amfiteatru ireal. Dacă şi-ar fi întors capul, i-ar fi văzut 
şi pe ceilalţi din congregaţie, ca şi cum ar fi stat împreună. 
Aproape că simţea cum atinge haina vecinului. În faţa ei, se 
auzea vocea Papei cel Roşu, clară de parcă ar fi fost la doi- 
trei metri distanţă de el. 

— Tehnologia nu trebuie să submineze credinţa religioasă, 
spunea el, ca răspuns la o întrebare. Însuşi Einstein a afirmat 


că religia fără ştiinţa este oarbă, iar ştiinţa fără religie este 
neconvingătoare. Ştiinţa trebuie să sprijine religia şi s-o 
transforme în ceva mai puternic. Nu numai în cunoaştere, dar 
în ceva mult mai ambițios. Adevăr. 

Papa cel Roşu stătea acolo pe un scaun simplu. Lipsa de 
pretenţii a decorului îi inspira lui Amber mai mult imaginea 
unui talk-show decât a unei biserici cu un program riguros. 
Nici nu era de mirare că avea o priză aşa de mare, atât la cei 
vârstnici, cât şi la tineri. Conducere charismatică, valorile 
religioase clare şi folosirea unei tehnologii avansate, iată 
reţeta succesului acelei biserici. Vedete de film, cântăreţi de 
rock şi oameni politici marcanţi apăreau ca invitaţi de multe 
ori. Şi toţi erau foarte încântați de atmosfera măreaţă. 

Amber simţea cum lumea din jurul ei se mişcă, şi chiar simţi 
în nări miros de tămâie. Parcă zbura. Nu mai era pe pământ, 
ci ajunsese printre astre. Care urmăreau şi ele predica. 

În partea stângă, apăru un număr care se tot schimba, 
precum aparatul de taxat al taxiurilor. Reprezenta numărul 
oamenilor care urmăreău emisiunea, fie online, fie la 
televizor, şi care plătiseră pentru acel program. Dacă i-ar fi 
dat crezare, atunci Papa cel Roşu vorbea pentru mai mult de 
cinci sute de milioane de oameni din toată lumea: aproape 
jumătate din numărul total al catolicilor când Biserica de la 
Roma era la apogeu. Biserica Adevărul Sufletului îl depăşise 
deja cu un miliard şi jumătate. 

Cu coada ochiului văzu o lumină roşie, un semnal din lumea 
reală, şi simţi o mână pe umăr. Işi scoase căştile şi văzu o 
călugăriţa chiar lângă scaunul ei. 

— Dr. Grant, puteţi să mergeţi să o vedeţi pe mama 
dumneavoastră. 


17 


Amber urcă până la etajul doi, camera 21, şi o văzu pe 
mama ei într-un scaun cu rotile; părul cărunt fusese proaspăt 
spălat şi periat. Ferestrele care dădeau spre terasă erau 
deschise şi prin ele pătrundea o briză foarte plăcută. După 
baie, în lumina soarelui, bătrâna nu părea bolnavă. Deşi 
foarte slăbită, obrajii îi erau încă rumeni şi ochii vioi. Puţine 
semne indicau prezenţa cancerului care-i măcina trupul. 

Pe măsuţa de lângă pat se aflau trei fotografii. In prima, 
erau părinţii lui Amber, râzând, pe o plajă. A doua le arăta pe 
Amber şi pe Ariel când erau copii, îmbrăcate în rochiţe 
albastre identice. În a treia, era toată familia în faţa 
Catedralei Sfântul Petru din Roma, cu naşul lui Amber, papa 
Pete Riga. Părintele stătea puţin mai într-o parte, în haine 
negre şi cu mâinile la spate. 

Faţa lui Gillian se lumină când Amber intră în cameră. Se 
îmbrăţişară strâns. 

— Amber, cum te simţi? Am auzit despre durerile tale de cap 
la televizor. De ce nu mi-ai spus nimic? 

Amber se simţi cam vinovată văzând că mama ei bolnavă 
era atât de îngrijorata de sănătatea ei. 

— N-am vrut să te îngrijorez, mamă, iar acum sunt bine. Nu 
mai am nimic. 

Se aşezâ lângă mama ei. 

— Mă întâlnesc cu papa Peter diseară, la cina. Mi-a spus că a 
venit la tine acum două zile. 

Gillian Grant încuviinţa din cap. 

— Am tot vorbit despre vremurile bune. Şi chiar m-a liniştit 
foarte mult când a spus că este de acord cu şederea mea aici. 
Se opri. Se întâmplă ceva. Ce este? 

Amber oftă. Apoi îi mărturisi lui Gillian totul - durerile de cap, 
Miles Fleming, NeuroTranslator, visul ei. 

— Cel mai ciudat este că am senzaţia că Ariel încearcă să-mi 
spună ceva. Parcă n-a ieşit din gândurile mele deloc de când 
a murit. 


Mama ei zâmbi. 

— Nu mi se pare deloc ciudat, nici eu n-am uitat-o pe Ariel. 
Cum aş putea? Sora şi tatăl tău vor trăi veşnic în amintirile 
mele. lar când o să mă duc, şi tu o să-ţi aduci aminte de mine 
mereu. Noi existăm prin relaţiile noastre. Şi cu cât 
îmbătrânesc şi mă apropii de sfârşit, chiar cred că numai asta 
suntem. 

Amber voia să-i explice că e mai mult decât asta, dar 
renunţă, fiindcă în acele cuvinte se ascundea un adevăr 
mare. Lumea cuantică era toată numai relaţii şi combinări 
între particule: de ce nu ar fi fost şi oamenii la fel? 

— Trebuie să pleci înapoi în Anglia ca să te vindeci de 
durerile tale de cap? o întrebă maica-sa. 

— Da, pentru o lună, recunoscu Amber nu foarte 
entuziasmată. Dar sunt foarte îngrijorată... 

Mama îi făcu semn cu mâna să se liniştească. 

— Îngrijorată pentru ce? Trebuie să te duci acolo. Nu-ţi face 
griji pentru mine. O să fiu aici când te întorci. Doctorii îmi mai 
dau un an, aşa că du-te la clinica aceea cât mai curând. li lua 
mâna lui Amber şi i-o strânse uşor. Sunt aşa de mândră de 
tine, Amber, de lucrurile pe care le-ai realizat, dar poate 
aceste dureri de cap sunt, de fapt, o binecuvântare. O şansă 
de a înceta să te învinovăţeşti pentru ce s-a întâmplat cu Ariel 
şi de a începe o viaţă nouă. Ariel voia să fii fericită, 
întotdeauna a avut grijă de tine şi nu i-ar plăcea deloc, crede- 
mă, să ştie că ţi-a provocat atâta durere. Lasă lucrurile să 
meargă de la sine. 

Amber se aşeză mai bine în scaun şi se relaxă, scăldându-se 
parcă în iubirea şi înţelepciunea mamei sale. Ce mult avea să- 
i lipsească! Deşi îi era cam greu să se gândească la moarte 
văzând-o pe Gillian atât de plină de viaţă. 

Putin mai târziu, Amber o duse pe mama ei afară, prin 
grădină şi, gânditoare, începu să facă planuri. 

La ora prânzului, o aduse înapoi în cameră şi o ajută să se 
urce în pat. Înainte de plecare, mama ei o sărută pe frunte, 
aşa cum le săruta când ea şi Ariel erau mici. In drum spre 
uşă, Amber se întoarse şi încercă să păstreze în minte 
imaginea mamei sale, adormită în pat, cu lumina soarelui 


care intra discret printre perdele şi cu copacii verzi ce se 
vedeau prin geam. 

Imaginea era atât de liniştitoare. Amber nu avea nici cea 
mai mică bănuială despre furtuna ce urma să se declanşeze 
în viaţa ei. Şi nici că nu avea s-o mai vadă pe mama ei în 
acea cameră inundată de razele soarelui. 


Pacific Heights. Cinci ore mai târziu 


— Problema este, papa Pete, că nu prea cred că acela a fost 
un vis. 

— De ce nu? Dacă ai vorbit cu dr. Fleming înainte numai 
despre Ariel, mie îmi sună avis. 

După ani de lucru cu Societatea lui Isus, accentul newyorkez 
al părintelui Pete se mai înmuiase, dar nu de tot. Amber şi 
naşul ei stăteau în bucătăria ei spațioasă. Imbrăcat în negru, 
cu părul negru creţ şi ochii albaştri, arăta obosit, dar fără 
vârstă. Amber o trimise pe femeie acasă şi-şi promisese că va 
găti felul lui preferat de mâncare: friptură şi paste. Stăteau cu 
farfuriile goale în faţă şi beau din vinul de Barolo pe care-l 
adusese cu el din Italia. Amber îi povestea despre visul ei. 

— Papa Pete, eu nu visez niciodată. Mai ţii minte? Ariel era 
cea care visa, nu eu - ăsta era un lucru care ne deosebea. 
Experienţa prin care am trecut acum două nopţi a semănat 
mai mult cu moartea clinică. Ca la operaţia noastră. Nu a fost 
deloc un vis. 

— Dar atunci ce a fost? ` 

— Asta vreau să aflu şi eu. lţi aduci aminte că ne-ai spus ce 
ai simțit când ne-ai văzut pe noi, pe mine şi Ariel, în spitalul 
din Sao Paulo imediat după ce părinţii noştri naturali ne 
abandonaseră? 

El sorbi din vin şi dădu din cap. 

— Deşi doctorii vă număraseră ca un singur trup, eu am 
văzut acolo în pătuţ două suflete diferite. O scrută cu ochii pe 
Amber. Ce vrei să spui cu asta? 

Ea încercă să-i explice teoria specialistului de la clinică. 

— Miles Fleming spune că eu posed partea vie a creierului 
unei persoane moarte. Crezi că aş putea să am şi sufletul 


acelei persoane? 

Riga se strâmbă şi agită paharul cu vin. 

Amber continuă: 

— Dar dacă sufletului lui Ariel nu i s-a dat voie să moară 
pentru că o parte a minţii ei încă trăieşte în mine? Dacă ea 
încearcă să intre în legătură cu mine prin aceste dureri de 
cap şi vise, tocmai pentru a-mi spune s-o las să plece pentru 
totdeauna? 

Riga se strâmbă şi mai mult, dar nu spuse nimic. 

— Papa Pete? Zi ceva. Ştiu că nu sună cum trebuie, dar 
trebuie să ştiu ce gândeşti despre asta. 

— Copilă, nici nu ştiu ce să-ţi spun. Nu se poate da un 
răspuns rapid la asta. Şi spun acest lucru din experienţa mea 
de mulţi ani ca preot - având în vedere şi relaţia voastră 
extrem de strânsă. Filosofii antici credeau, până la Descartes, 
că sufletul, sau conştiinţa umană, trăieşte în creier. Riga se 
bătu pe frunte. Chiar puteau să spună cu exactitate şi unde 
anume se găseşte. În glanda pineală, în epifiză. Dar ceea ce- 
mi spui este atât de neobişnuit, de nou, încât nu găsesc acum 
nicio explicaţie spirituală, filosofică sau raţională. O să mă 
mai gândesc. Se aşeză mai bine pe scaun. Dar chiar crezi că 
Ariel mai trăieşte pe undeva? Ce spune acel domn doctor 
Fleming? 

Amber dădu din umeri. 

— E un tip deştept, îmi place de el, dar el este un om de 
ştiinţă şi nu-l prea interesează lucrurile astea. Vrea să 
găsească soluţii practice, nu-i plac lucrurile pe care nu şi le 
poate explica şi cu siguranţă nu crede în viaţa de după 
moarte. Mi-a promis c-o să investigheze toate pistele când 
mă întorc acolo, dar sunt convinsă că el crede că am avutun 
vis. 

— Poate nu e aşa de rău să fii un om practic, spuse Riga. 
Amber, mâine plec la Roma şi am să mă mai gândesc la 
discuția noastră. Oricum, vezi ce mai zice Fleming şi sună-mă. 
Sunt sigur că există o explicație medicală rațională. 

— Sper şi eu, continuă Amber, împingând sticla de vin spre 
el. 

Riga puse palma deasupra paharului. 


— Nu-mi mai trebuie, mersi, m-a apucat deja durerea de 
cap. 


18 


Uzina Optrix. Ziua următoare 


Dimineaţa, Amber se simţi mai bine când traversă Bay 
Bridge în drum spre birourile Optrix Berkeley. După 
conversațiile cu mama ei şi cu papa Pete, avea încredere că 
Fleming şi NeuroTranslatorul vor găsi într-adevăr o soluţie 
raţională pentru problema ei. 

Totuşi, stând în scaunul confortabil al Mercedesului, se 
gândea că poate nu este imposibil ca o rămăşiţa din Ariel, 
starea de undă a conştiinţei sale metafizice să existe în 
starea de particulă a fostei părţi comune a creierului lor. Nu 
era în stare să-şi explice foarte bine, dar durerile ei de cap 
făceau parte dintr-un rău mai mare şi Fleming era nevoit să 
folosească şi altceva decât aparatul lui ca să înlăture durerea. 
Va trebui cumva să înţeleagă legătura ei cu Ariel. 

Acceleră, şi imediat trecu de Bay Bridge, la orizont apărând 
turnul din sticlă fumurie al uzinelor Optrix, care strălucea 
precum un stâlp de fildeş şlefuit. Când ajunse mai aproape, îşi 
întoarse puţin capul spre porţile impresionante şi zări placa 
argintie care avea gravate pe ea cuvintele: 


Uzinele Optrix 
Sediul central de cercetare al companiei 
Optoelectronics 
Să se facă lumină. 


Paznicul îi arătă un loc de parcare - lângă una dintre 
colonadele de protecţie ultravioletă. Pe acolo intrau vizitatorii 
şi nu mai erau expuşi în niciun fel la razele soarelui. Se uită 
prin parcare şi văzu maşina, un Lexus negru, cu ferestrele 
întunecate. 

Intră şi tocurile ei făcură zgomot pe podeaua de marmură. 
Trecu prin faţa recepţionerei şi o salută. 

— Bine aţi venit înapoi, dr. Grant. Sper că vă simţiţi mai bine 


acum. 

— Mult mai bine, îţi mulţumesc, Irene. 

Intră în primul lift şi apăsă pe butonul pentru ultimul etaj. 
Uşile se deschiseră, merse pe coridorul întortocheat spre 
biroul ei, unde o aştepta secretara - o femeie înaltă, subţire, 
cu păr scurt, de culoare deschisă. 

— Dr. Grant, cum vă mai simţiţi? 

— Mulţumesc, Diane, sunt bine. Mesaje urgente? 

— Profesorul Mortenson din laboratorul principal spune că au 
nişte probleme cu pixelii lui Lucifer. Diane se uită la 
carneţelul electronic de notițe din mână. Spune că perechile 
electron-gaură sunt cam instabile. Nu stau separate atâta 
timp cât ar trebui la temperatura camerei. 

Amber se încruntă. Mortenson era unul dintre cei mai vechi 
de acolo, dar, ca majorităţii oamenilor din echipa ei, îi lipsea 
iniţiativa. Era vina ei că acceptase ca el să participe la toate 
etapele proiectului, doar fiindcă lucra mult. Dar, venise 
vremea să le spună oamenilor să hotărască singuri. 

— Spune-i să  revizuiască procentele din straturile de 
arseniu, de galiu şi de aluminiu din semiconductor - şi să 
verifice în acelaşi timp şi nivelurile de energie fotonică. Dacă 
nu merge, întreabă-l ce sugestii are ca să rezolve această 
problemă. Îi dădu lui Diane servieta ei. Vrei, te rog, s-o pui la 
mine pe birou? Trebuie să-l văd pe Bradley. 

Din cauza bolii lui, Bradley stătea mai mult înăuntru, ferit de 
soarele din California, şi supraveghea lucrările de la Fundaţia 
VenTec din Alaska, o companie particulară care se ocupa de 
proiecte îndrăzneţe pentru clienţii cu posibilităţi. O lăsase pe 
Amber să coordoneze treburile de rutină de la Optrix. 

Sediul lui VenTec, la nord de Cercul Arctic, avea o locaţie 
secretă. Amber lucrase acolo cu zece ani în urmă şi pusese la 
punct calculatorul optic, dar niciodată nu ştiuse adresa 
exactă. Deşi îl vizitase de multe ori, îi era greu să spună cu 
precizie unde era. De vreme ce foarte puţini oameni de ştiinţă 
dintre cei mai buni erau pregătiţi să lucreze acolo pentru 
perioade mai lungi de timp, în folosul lui Soames, Optrix îşi 
stabilise centrul principal de cercetare în golful din San 
Francisco. VenTec era un bonus. 


Amber trecu pe lângă biroul directorului financiar, de 
resurse umane şi cel comercial. Cei trei făceau parte din 
cvintetul celor care urmăreau direct afacerile companiei 
Optrix în lumea întreagă. Biroul ei şi celelalte trei aveau 
ferestre care dădeau înspre frumoasa privelişte a golfului. Cel 
al lui Soames se afla în mijloc, şi nu avea ferestre. Două uşi îl 
protejau de lumea exterioară. 

Amber ştia regulile casei. Închise prima uşă înainte de a 
ciocăni la a doua. Uşa se deschise şi secretara lui Bradley o 
însoţi până la birou zâmbind. 

— Bună dimineaţa, dr. Grant, spuse. Vă aşteaptă, mergeţi. 

Amber deschise o uşă cu geam mat şi intră pe un coridor în 
formă de cochilie de melc, spre biroul lui Soames. Inaintă şi 
lumina se diminuă, pentru ca ochii ei să se obişnuiască 
repede cu interiorul. Biroul era circular. Nu era niciun tablou 
pe pereţii acoperiţi cu texturi moi şi nicio fereastră. Se simţea 
un miros slab de medicamente. În celalată parte a camerei 
era o canapea şi un frigider cu uşă de sticlă, plin cu Coca- 
Cola. 

Soames se lăsă pe spate în scaunul său, cu picioarele pe 
birou, înconjurat de ecranele calculatoarelor de unde vedea 
tot ce se întâmpla în imperiul său. Avea un costum de culoare 
gri-deschis, cu glugă şi mânuşi ataşate. Fiind înăuntru, gluga 
fusese lăsată pe umeri, iar mănuşile scoase, dând la iveală 
nişte mâini cu cicatrice şi pistrui. 

În spatele lui, văzu două umbre mari stând pe covor, 
uitându-se la ea cu ochii lor galbeni. Soames adusese cu el 
cei doi lupi cenușii din Alaska. li luase de când fuseseră pui și- 
i dresase să-i ţină companie, având afinități cu obiceiurile lor 
nocturne. Cei de la Optrix îi numiseră „umbrele” - nu scoteau 
niciun sunet, erau gri şi stăteau aproape de Soames când 
erau cu el. Le vorbea într-un limbaj gutural pe care Amber nu- 
| înţelegea defel. Îi trata ca pe nişte animale de casă şi o 
încuraja să facă la fel. Ea citise undeva că nu e recomandat 
să îmbrăţişezi un lup şi să uiţi că e totuşi un animal sălbatic. 
Fusese destul numai să se uite în ochii lor şi să vadă că 
observaţia era corectă. 

Cel mai mare se uită la ea şi apoi îşi întoarse privirea. Amber 


privi spre Soames. 

Nu ştia că intrase şi tot vorbea într-o cască, uitându-se la 
ecrane şi citind ziarul Wall Street Journal. Clipea des. 

— Nu mă interesează, Marty, Matrix trebuie să joace cum le 
cântăm noi dacă vor să supravieţuiască. Uite ce s-a întâmplat 
cu cipurile Intel şi Microsoft Windows când Lucifer a ieşit pe 
piaţă. Acum avem web internaţional. Tot intemetul este optic 
- pe dracu', deja se numeşte Optinet. lar majoritatea se 
bazează pe tehnologia Optrix, Marty. Asta este era luminii. Ce 
contează mai mult? Transferul de date cu viteza luminii, asta! 
Matrix trebuie să joace după regulile noastre, dacă nu vor să 
treacă în întuneric şi să moară. 

Pentru o clipă, Amber rămase în picioare şi se uită la el - faţa 
lui palidă, ochii albaştri tulburi şi părul blond. Mulţi nu se 
simțeau în largul lor când îl vedeau. Ea nu avea nicio 
problemă. Nu se simţise niciodată atrasă de el şi nu-l privise 
niciodată ca pe un prieten - era prea izolat emoţional ca să 
înţeleagă noţiunea de prietenie -, dar în copilăria lui se 
regăsea şi ea. De asemenea, era un adevărat noroc să înveţi 
de la el. Acea colaborare dăduse sens vieţii ei, simţise că 
adusese o contribuţie la lumea în care trăia. 

— Nu, Marty, nu am nimic de discutat, spuse Soames brusc 
în căşti. Mai gândeşte-te. Salut. 

Apăsă pe un buton, întrerupând legătura şi se întoarse spre 
Amber zâmbind. 

— Cum a mers? Înainte să apuce să zică ceva, el continuă: 
Ai auzit vestea? Cei de la Nobel vor să-mi dea mie premiul 
pentru fizică, dar le-am spus că nu-l vreau. Nu am nevoie nici 
de banii lor, şi nici de aprobarea mediocrităţilor de acolo. 

Înainte să răspundă, el merse mai departe. Scoase de sub 
birou ceva ca un card de credit. 

— la uită-te la asta - prototipul optic pe care l-au scos cei de 
la VenTec. Fax, e-mail, telefon video, conexiune optinet fără 
cablu şi toată puterea unui calculator obişnuit o ţii în palmă. 
Super, nu? 

Cu un ochi la lupi, Amber luă aparatul în mână şi se aşeză. 

— Este, într-adevăr... Nici nu ştiam că lucrezi la asta. 

Soames nu se mai uita la ea, ci la ziar. 


— Trebuie să discutăm despre iniţiativa Chinei. Sunt sigur că 
VenTec poate crea un calculator optic atât de ieftin încât 
Optrix o să fie în fiecare casă până în... 

Amber Grant oftă. Era ca şi cum aveai de a face cu un copil - 
minte strălucitoare, puternic, vioi, dar totuşi un copil. Ridică 
vocea şi-i spuse: 

— Bradley, opreşte-te un minut şi fii atent. Aşteptă până 
când el îşi ridică privirea în sus. De-abia m-am întors de la 
clinică. 

— Da, ştiu. Zâmbi şi dinţii lui albi şi frumoşi sclipiră printre 
buzele cu cicatrice. Au descoperit ceva? 

— Bineînţeles că nu. Am făcut numai primul test. Aveai 
dreptate în privinţa lui Miles Fleming. E foarte deştept. Cum a 
mers prezentarea de la Londra? 

— Foarte bine - după ce au încetat să-şi mai facă griji pentru 
tine. A trebuit să zbor în aceeaşi noapte la VenTec, dar au 
fost plăcut impresionați de prezentare. Oricum, ce a spus 
Fleming despre boala ta? 

— Nu ştiu încă. Trebuie să mă duc înapoi, pentru o lună 
întreagă. 

Soames dădu din umeri. 

— Mă rog. E musai să aflu ce se ascunde în spatele durerilor 
tale de cap. 

Ea râse. 

— Tu vrei să afli? Bănuiesc că pe mine mă interesează mult 
mai mult decât pe tine, Bradley. 

— Oh, da, sigur, răspunse el jenat. Ţine-mă la curent cu ce 
spune Fleming despre asta. 

Parcă o parte din ea voia să-i spună despre vis, dar ceva din 
interesul lui clinic pentru ea o făcu să se răzgândească la 
timp. 

— Aş dori să păstrăm discreţia în privinţa tratamentului 
meu. Nu vreau ca investitorii să răstălmăcească toate astea. 
Cred că ar trebui să dăm vina pentru leşinul meu din timpul 
prezentării pe stresul şi îngrijorarea pentru mama mea; 
spune-le celor de la Optrix că-mi iau un scurt concediu din 
motive personale. Ştiu cel puţin doi oameni care sunt în stare 
să se ocupe de proiectele principale, chiar şi de celelalte, cât 


sunt eu plecată. 

Soames încuviinţă. 

— Se pare că ai aranjat totul. Îţi recomand să nu mai pierzi 
timpul şi să te întorci la doctor. 

Ea zâmbi. 

— Mulţumesc pentru sprijin, Bradley. 

— Nicio problemă, iar zâmbetul îi încreţi într-un mod ciudat 
faţa. Doar înţeleg cât de important este să ai grijă de 
sănătate. 

Pe când se ducea spre uşă, îl auzi cum îşi dregea glasul, ca 
şi cum se pregătea să adauge ceva. 

— E numai o idee. Nu-l lăsa pe Fleming să meargă numai pe 
o variantă, ci încurajează-l să se gândească şi la alternative, 
chiar bizare. Dădu din umeri. E numai o idee. 

Amber se încruntă. Era o idee bună şi foarte aproape de 
ceea ce simţea ea în legătură cu Ariel, parcă prea aproape - 
ceea ce o făcu să se simtă puţin ameninţată. 

— Mulţumesc, Bradley, o să mă... 

Dar el deja se apucase de altceva urmărind ecranele din 
jurul lui. Ăsta era stilul lui: în clipa în care credeai că este o 
fiinţă umană şi-i pasă de tine, atunci ţi se aducea aminte că el 
nu gândeşte ca toţi ceilalţi oameni. 


19 


Arca Roşie. 33° 26' S, 16° 12'E. 
A doua zi 


Aflat în biroul său, Papa cel Roşu bătea cu degetele în masa, 
aşteptând să pornească ecranul calculatorului. Când apăru 
Doctorul, cu crucifixul roşu-alb prins pe haina albă, ecranul îi 
arătă o imagine tridimensională cam sinistră. Cardinalul 
Xavier Accosta îl studie pentru o clipă, atent să-şi ascundă 
sentimentul de dispreţ. Avea nevoie de acel om deştept şi-l 
admira pentru toată munca lui susţinută. Nu numai că 
Doctorul îl ajutase financiar la fondarea bisericii electronice, 
dar asistenţa lui tehnică o ridicase nemaipomenit de mult, 
făcând-o cunoscută în toată lumea. Datorită priceperii lui, era 
implicat şi în Proiectul Sufletului, care devenise astfel o 
realitate. Dar tot nu-l putea suporta. 

Doctorul păstrase secretă relaţia lui cu biserica lui Accosta 
şi, deşi era foarte cuviincios faţă de Papă, se simţea un ton de 
superioritate ori de câte ori vorbeau, lucru care-i displăcea 
profund cardinalului. Era singurul care i se adresa cu 
„Înălţimea Voastră” pe un ton protector în acelaşi timp. 

Accosta se uită la el şi zâmbi. 

— Ai ceva să-mi arăţi, Doctore? 

Bradley Soames înclină capul cu respect. 

— Da, Înălţimea Voastră. M-am consultat cu Frank Carvelli şi 
cu cel de-al treilea membru al Consiliului Adevărului în o sută 
opt experimente. Făcu o pauză. Totuşi, ultimul este cel mai 
reprezentativ din cele de până acum. 

Ecranul calculatorului de lângă Soames se aprinse. O femeie 
era întinsă pe canapea, cu părul ras şi cu casca pe cap, la fel 
ca a unui astronaut. Înăuntrul acelei căşti, era amplasat un 
ecran mic de televizor. 

Vizorul era ridicat şi se vedeau ochii femeii ţintuiţi deschişi. 
Lentilele îi fuseseră introduse în ochi şi-i acopereau cu totul 
globii oculari. 


În primele secunde, Accosta nu-şi dădu seama cine era 
femeia cheală, dar când camera de luat vederi focaliză, o 
recunoscu pe maica Giovanna Bellini. Răvăşit şi înfuriat, se 
abţinu să zică ceva. Se holbă la Soames, încercând să-i vadă 
expresia feţei, dar nu văzu absolut nimic. 

— Cum ai îndrăznit să faci una ca asta? Cine ţi-a dat voie? se 
stropşi la el Accosta. 

Soames dădu din umeri, parcă încercând să se scuze. 

— Dar, Înălţimea Voastră, n-am avut de ales după ce 
monseniorul Diageo mi-a spus că ea punea în pericol 
proiectul... 

Accosta strânse din fălci. Nu se aşteptase ca Soames să 
meargă atât de departe. Monseniorul Diageo era destul de 
discret când lua câte o hotărâre, dar se părea că era plăcerea 
lui Soames să-l pună la încercare. 

— Ea era un slujitor credincios. Chiar nu mă aşteptam să faci 
una ca asta. 

— Şi ce aţi fi vrut să fac cu un slujitor care ne cauza 
probleme, Înălţimea Voastră? 

Niciun răspuns. 

Soames zâmbi. 

— Trebuie să ştiţi că maica Giovanna nu a murit în zadar, 
Înălţimea Voastră. Uitaţi-vă la ce v-am adus şi o să vedeţi ce 
descoperiri am făcut. 

Accosta îl uri pe Soames în aceea clipă. Ura aroganţa lui şi 
graba cu care lua hotărâri care îi sfâşiau sufletul. Dar cel mai 
mult îl ura pentru faptul că nu i se dăduse posibilitatea de a 
preveni moartea maicii Giovanna Bellini, un slujitor atât de 
credincios lui. Învăţase să accepte victimele de război şi se 
împăcase mai de mult cu ideea de a face sacrificii pentru 
lucrarea lui Dumnezeu, dar tot se simţea vinovat. 

— Dr. Soames, spuse politicos, aş aprecia foarte mult dacă 
pe viitor mă veţi informa cu privire la hotărârile luate în 
Proiectul Sufletului. Am încă un cuvânt de spus în această 
privinţa. Acum, arătaţi-mi rezultatele experimentului. 

Soames dădu din cap. _ 

— Cum doriţi, Înălţimea Voastră. Îşi drese glasul. Înainte de 
a începe, să vă dau câteva detalii: cu ajutorul fizicii cuantice, 


ştim despre conştiinţa umană că poate fi atât particulă - 
creierul nostru fizic - cât şi undă, manifestată sub forma 
gândurilor din mintea noastră. Fizica ne mai arată că energia 
nu dispare, ci se duce undeva. Energia vieţii nu e deloc 
diferită. lar prin experimentele recente de cuantică, ştim că în 
momentul morţii, forţa vieţii noastre - conştiinţa - părăseşte 
corpul ca o mulţime coerentă de fotoni subatomici. Pentru a 
detecta aceşti fotoni în momentul ieşirii din corp, folosim un 
ecran de detectare a fotonilor. E interesant de observat că 
fiecare dintre aceştia lasă o urmă singulară, un model de 
undă de interferența personală. Pentru a evita energia 
statică, se rade capul subiectului, şi pentru a face forţa vieţii 
vizibilă ochiului uman, se folosesc lentile de contact cu filtru 
polimeric, gaz şi spectrul verde al luminii, pentru a modifica 
artificial frecvenţa de radiaţie electromagnetică. 

Accosta se forţa să se uite la ecran. 

Se vedea un gaz verde care invada sfera de sticlă şi care 
dădea feţei o aură actinică, bolnăvicioasă. In dreapta 
ecranului, se vedea electrodul ataşat de tâmpla ei stângă. Se 
auzi numărătoarea inversă. 

Patru... trei... doi... unu. 

Electrodul scânteie, şi urmă aproape imediat o lumină atât 
de rapidă şi de intensă, că Accosta trebui să clipească. Ochii 
maicii Giovanna râmaseră goi în spatele lentilelor, ca un bec 
stricat. 

Privind acele imagini, Accosta transpiră la vederea ochilor 
care nu mai clipeau, iar inima îi bătea tare în piept, în ciuda 
vinei pe care o simţea, încântarea era aproape sexuală. Ce 
văzuse ea înainte de moarte? Ce vedea ea în acel moment? 

— Să vă spun ce s-a întâmplat, lnălţimea Voastră. Asta s-a 
repetat la ultimele experimente. 

Ecranul se schimbă şi arătă acelaşi experiment dintr-un 
unghi mai larg. Accosta vedea acum tot trupul Maicii 
Giovanna întins pe masa de laborator. La picioarele mesei se 
aflau două monitoare. 

— O să-l mai vedem încă o dată, cu o viteză de peste două 
sute de mii de ori mai mică. Lumina călătoreşte cu 299 792 
de kilometri pe secunda. Dacă Filmul se derulează mai încet, 


vedem cum am reuşit să canalizăm acea forţă a conştiinţei. O 
să încep de la şocul electric pe care l-am administrat; acesta 
este din păcate singurul mod în care stabilim cu exactitate 
momentul morţii. 

A doua oară când izbucni unda de lumină, Accosta o văzu ca 
pe o scânteie care emana din ochii femeii. Cumva, o singură 
scânteie trecu prin ambele lentile întunecate, în acelaşi timp, 
se lovi de ecranul vizetei şi lăsă un tipar ca dungile de la 
zebră. 

— Aici se vede dubla natură cuantică de particulă-undă. Din 
motive încă neînţelese, energia vieţii pleacă prin ochi şi astfel 
ne permite să efectuăm experimentul clasic pe fontă dublă. 
Când energia a părăsit corpul maicii Bellini, a trecut prin ochi 
înainte să lovescă ecranul de detecție a fotonilor de pe vizetă. 
Se vede cum ecranul înregistrează un tipar clasic de 
interferenţă a undei de îndată ce o mulţime de particule de 
lumină sau de fotoni părăsesc trupul şi se intersectează cu ei 
înşişi. Acest tipar este unic, îi aparţine maicii Giovanna Bellini, 
şi este ca un cod de bare specific sufletului ei. 

Accosta încuviinţa, fiind atent la explicaţiile Doctorului, în 
timp ce se uita la mişcarea scânteii care trecuse de ecran şi 
care intra în interiorul sferei. În acel moment, deşi filmul 
fusese încetinit foarte mult, scânteia zbură prin fiecare 
milimetru al fibrei translucide bobinate spre învelişul exterior 
în mai puţin de o secundă, luminând ca un halou. Apoi, 
lumina se stinse. 

— Asta e problema, zise Soames. Putem acum să 
identificăm şi să ghidăm trecerea condensatului Bose- 
Einstein, dar... 

— Vrei să zici sufletul, îl ajută Accosta. 

— Da, lnălţimea Voastră. Condensatul Bose-Einstein este 
numai un cuvânt cuantic corect pentru sistemul de bosoni 
care formează sufletul. 

Accosta se încruntă. 

— Deci, cu alte cuvinte, tu spui că ghidezi sufletul care se 
duce, dar nu-l poţi ţine pe loc destul cât să obţii o urmă a lui? 

— Vreau să spun că va mai dura ceva, lnălţimea Voastră. 
Aşa cum electricitatea caută întotdeauna pământul, aşa şi 


energia asta se duce spre cer. Este foarte dificil s-o opreşti, 
fie chiar şi pentru o milisecundă. Trebuie să recunoaştem că 
este o realizare faptul că am dovedit dualitatea cuantică 
dintre corp şi minte, sau corp şi suflet. Şi numai faptul că am 
demonstrat existenţa unui suflet cuantic ca un sistem de 
bosoni constituit de fotoni este un pas uriaş în cercetarea 
noastră. 

Dar urmărirea sufletului merge dincolo de domeniul fizicii 
cuantice, până la metafizica cuantică. Fereastra morţii este 
atât de îngustă, încât este practic imposibil să aplici ce înveţi 
dintr-un experiment la altul. Moartea fiecărui individ este 
diferită, noi suntem la stadiul empiric şi sperăm să dăm într- 
una din zile de frecvenţa potrivită. Dacă o persoană ar muri 
de mai multe ori, am fi în stare să facem mai multe 
experimente pe acelaşi subiect. Atunci, am putea fixa acea 
frecvenţă a condensatului Bose-Einstein - sufletul - foarte 
repede. 

— Dar oamenii nu mor decât o dată. Aşa că, până la urmă, 
cât de aproape eşti de a capta sufletul? 

— Foarte aproape. Principiul pe care încercăm să-l 
surprindem există deja în  optoelectronică. Aşa cum 
calculatorul optic capturează o mulţime de fotoni cu 
informaţie inclusă în ei, tot aşa am putea să fixăm sufletul ca 
pe un sistem de bosoni coerent timp suficient cât să-i 
desluşim frecvenţa. Avem numai nevoie de timp. 

Accosta se strâmbă. 

— Frank Carvelli vorbea de o descoperire importantă. 

— Există ceva interesant pe care îl studiez, dar mai am 
nevoie să confirm nişte rezultate înainte să spun mai multe. 
Se opri. Cu toate astea, poate vreţi să opriţi experimentele 
pentru o perioadă... 

— A, nu, nu, nicidecum, se repezi Accosta. Experimentele 
trebuie continuate şi chiar grăbite. Acest proiect este prea 
important să ne permitem întârzieri; dacă ai încredere în 
rezultatele de până acum, atunci suntem nesperat de 
aproape. Sunt prea multe în joc. 

— Dar, după cum aţi reacţionat la moartea maicii Giovanna, 
sunteţi sigur că n-ar trebui să...? mai făcu Soames o 


încercare. 

Accosta se uită cu atenţie la el şi se întrebă care sunt de 
fapt motivele reale pentru care acel om îl ajuta. Controlându- 
şi tonul, zise: 

— Acum că aţi omorât-o pe maica Giovanna, dr. Soames, e 
chiar necesar să ducem cu bine la capăt acest poiect. Nu voi 
lăsa ca moartea ei să treacă neobservată. 


20 


Surrey, Anglia 
A doua zi 


Aşezat în rândul din faţă în vechea biserică, Miles Fleming 
privea în gol şi-şi tot repeta că se va întoarce la Barley Hall şi 
va găsi o explicaţie logică la faptul că fratele lui vorbise la 
şase minute după moarte. Lucrul acela îl neliniştea mai mult 
decât îşi imaginase. 

Biserica mică, veche, situată la o aruncătură de băț de casa 
părintească din Surrey, mirosea a tămâie, ceară de albine şi 
praf al vremurilor trecute. Băncile de rugăciune erau roase de 
timp, ca şi plăcile comemorative ale credincioşilor care 
muriseră în războaie. 

Cineva spusese odată că înmormântările sunt pentru cei vii 
şi nu pentru morţi; cam aşa simţea şi Fleming atunci. În ciuda 
faptului că era ateu, aranjase fără niciun comentariu un 
serviciu divin, şi asta de dragul părinţilor şi al lui Jake. Mama 
şi tatăl lui aveau nevoia să creadă că fiul lor mergea într-un 
loc mai bun, iar acel ritual îl ajuta pe Jake să înţeleagă şi să 
accepte ce se întâmplase. 

Biserica se umpluse de oameni, iar unii dintre ei stăteau şi în 
picioare. Alături de familie, veniseră şi mulţi dintre prietenii 
lui Rob: dacă te uitai mai cu atenţie, vedeai acolo, în sătucul 
din sudul Londrei, o amestecătură de uniforme militare, 
costume negre şi chiar nişte cerşetori zdrenţuiţi veniţi să-l 
conducă pe Rob pe ultimul drum. 

În momentul când Fleming şi alţi cinci dintre colegii lui Rob 
purtaseră pe umeri coşciugul în biserică, el simţise nevoia să 
strige şi să spună mulţimii că îl lăsase pe fratele lui să moară 
şi că îl auzise vorbind după moarte. Dar se abţinuse şi pusese 
coşciugul în faţa altarului, apoi se aşezase la capătul primului 
rând de bănci, alături de Jake şi de părinţi. Era chiar lângă 
Jake, simţindu-i căldura trupului şi auzindu-i respiraţia în timp 
ce se uita la coşciug. Fleming ştia că preotul anglican vorbea, 


dar nu-i auzea cuvintele. Atenţia lui era îndreptată spre 
nepotul său, aşteptând orice semn că băiatul ar fi izbucnit în 
lacrimi. 

În cele patru zile de când murise Rob, Fleming nu se mai 
gândise prea mult la moartea fratelui său şi-şi ocupase timpul 
cu nimicuri. O anunţase pe Virginia Kinght, completase 
certificatul de deces, apoi îşi luase liber pentru a se îngriji de 
înmormântare. La suprafaţă, rămăsese acelaşi, dar în interior 
se simţea amorţit şi nu i-ar fi lipsit mult să-şi piardă controlul 
de tot. 

Aproape că clacase când le dăduse trista veste lui Pam şi lui 
Jake. Mama lui se frânsese deodată, iar apoi îl luase şi-l 
strânsese pe Jake la pieptul ei. Dar numai atunci când ea îl 
îmbrăţişă, încercând să-l liniştească cu cuvintele „Miles, ai 
făcut tot ce ţi-a stat în putinţă. Nimeni n-ar fi putut face mai 
mult pentru el. Acum e în mâinile lui Dumnezeu”, atunci se 
abţinuse el să nu plângă şi-şi muşcase buzele. Fiindcă nu 
făcuse tot ce se putea pentru fratele lui. Deşi ştia că 
stimulentul nu l-ar fi salvat pe Rob, totuşi nu-şi putea ierta că 
o împiedicase pe asistentă să acţioneze şi-l lăsase pe Rob să 
moară. Nu le spusese părinţilor lui asta, şi nici nu avea să le 
spună vreodată, fiindcă ei nu ar fi înţeles - pentru ei viaţa 
preţuia mai mult decât suferinţa. 

„O, Preaputernice, Atotştiutorule, ai milă de noi, Doamne...“ 

Cuvintele preotului îi întrerupseră gândurile. Simţea cum 
fierbe pe dinăuntru. În ceea ce-l privea, aici era miezul 
credinţei. Ori Dumnezeu ştia despre suferinţă, putea s-o 
oprească, dar nu prea-i păsa - iar asta nu se numea 
compasiune, milă -, ori ştia despre suferinţă, îi păsa, dar nu 
putea s-o oprească - deci nu era atotputernic -, sau putea 
rezolva cumva suferinţa şi-i păsa, dar nu ştia cum s-o facă iar 
asta însemna că nu era atotştiutor. Chiar era imposibil ca 
Dumnezeu să fie preaputernic, atotştiutor şi milos. 

Se uită la părinţii lui. Maică-sa părea mică, neputincioasă, iar 
tatăl lui, un arhitect la pensie, arăta pentru prima dată în 
viaţă bătrân. Amândoi îl urmăreau cu atenţie pe preot, 
aşteptând de la credinţa lor să-i ajute să suporte acea durere, 
durere pe care el o considera de mult crudă şi întâmplătoare. 


Îşi dorea să aibă acea credinţă oarbă care nu pune întrebări. 
Dar lucrurile nu erau chiar aşa de simple. 

Deşi practic fratele său era deja mort când îl rugase să „taie 
frânghia”, iar el credea că făcuse ce era bine pentru a-l 
elibera de durere, totuşi îl urmărea gândul că Rob vorbise la 
şase minute după ce murise şi că nu simţise în glasul lui că 
fusese eliberat de suferinţă. 

Luptându-se cu decizia lui, Fleming încerca să se împace cu 
sine şi să-şi spună că Rob era undeva în neant. Trebuia să fi 
fost ceva la NeuroTranslator care le dăduse impresia că Rob 
vorbise după ce murise, vreo greşeală tehnică, iar cuvintele 
pe care le auzise Miles nu erau ale unui suflet chinuit, ci erau 
ultimele gânduri ale unei minţi chiar înainte de a trece în 
întuneric. 

Fleming se străduia să creadă acel lucru, deoarece 
convingerile lui erau de aşa natură. Nici măcar nu suporta 
gândul că o parte a fratelui său, conştiinţa, încă trăia în 
chinuri. În special, că el credea că nu făcuse de-ajuns să-l 
salveze. 

Acum vorbea un ofiţer din regimentul lui Rob. Accentul 
moale de irlandez al bărbatului şi amintirile scoase la iveală 
parcă îl aduceau la viaţă pe Rob. Cuvintele: „Rob a fost cel 
mai bun dintre taţi, cel mai bun dintre fii şi fraţi, dar înainte 
de toate cel mai bun dintre oameni” îi umeziră ochii lui 
Fleming. 

Dar numai când îl auzi pe Jake cum suspină şi-şi imagină 
pierderea lui, atunci parcă simţi durerea complet. Lacrimile îi 
curgeau pe obraz, nu mai încerca să le oprească, erau ca o 
uşurare. Îl trase pe Jake în braţele lui şi amândoi plânseră 
mult, îndureraţi. 


Trei ore mai târziu 


După ce plecară şi ultimii oameni de la priveghiul din casa 
părintească, Fleming ieşi în grădină. Se bucurase să-i vadă pe 
prietenii lui Rob, dar rămăsese cu inima rănită. Se întuneca, 
iar el merse să se aşeze pe banca de sub platanul în care el şi 
Rob se urcau atunci când familia se mutase acolo. 


Locul şi amintirile îl împăcaseră, dar o parte din el ardea de 
nerăbdare să se întoarcă la Barley Hall. Voise să verifice 
NeuroTranslatorul ca să se liniştească înainte de a părăsi 
clinica, dar familia fusese pe primul loc. Cu cât se gândea mai 
mult la acea ipoteză, cu atât i se părea mai reală. Nu era 
suficient să creadă că nu însemna nimic; trebuia să-şi 
dovedească. 

O umbră mică veni dinspre bucătărie. 

— Milo? 

Chiar dacă îşi pusese protezele de puţin timp, Jake se mişca 
atât de natural, încât era foarte greu pentru cineva să 
detecteze ceva neobişnuit. 

— Bună, Jake. Vino aici. 

Copilul se aşeză pe bancă şi se sprijini de el, lăsându-se 
moale. 

— Milo, de ce a trebuit ca ei să plece? 

Fleming îşi încolăci braţul împrejurul lui Jake. În ultimele 
patru zile, Jake o tot întrebase pe bunica lui ce se întâmplase 
de fapt cu mama şi cu tatăl lui, iar ea îi vorbise despre rai şi 
Dumnezeu. Fleming se îngrijora mai mult de viitorul lui Jake: 
după discuţii îndelungate, hotărâseră ca bunicii să aibă grijă 
de el pentru un timp scurt, până când el avea să-l adopte. 

— Ştii, câteodată, nu ştim de ce se întâmplă unele lucruri în 
viaţă, Jake, îi răspunse. Pur şi simplu au plecat. Dar ştiu sigur 
că ei te-au iubit foarte mult, şi eu te iubesc, dar şi bunica şi 
bunicul. Am rămas noi acum, Jake. 

— Dar unde sunt acum mama şi tata? Au adresă de e-mail? 

Miles nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Dacă au, nu mi-au spus-o încă. 

— Dar unde crezi tu că este tata? Trebuie să fi ajuns undeva. 

— Maa, el este viu în amintirile şi inimile noastre. 

— Dar la ce se gândeşte el acum? Mă vede? 

— Nu ştiu, răspunse Fleming. Bănuiesc că doarme acum. A 
fost bolnav, iar acum se odihneşte. 

— Dar atunci despre ce visează? 

Prin capul lui Fleming trecu pentru o secundă episodul cu 
visul lui Amber şi ideea că mintea surorii ei era încă vie. 

— Dacă el, să zicem, visează, sunt lucruri fericite - despre 


tine şi toţi oamenii pe care-i iubeşte. 

— Dar ce se va întâmpla când o să se trezească? 

— Poate că n-o să se mai trezească. E un somn lung şi 
liniştit, care durează o veşnicie. 

— Bunica spune că ei sunt în rai. 

— Se prea poate. 

— Şi mai spune că raiul este undeva foarte sus şi e plin de 
lucruri frumoase. 

— Mda, dacă este un loc frumos şi aşezat sus, cu siguranţă 
tatăl tău l-a găsit. Este un alpinist foarte bun. 

Jake se uită la stelele de pe cer şi oftă. 

— Milo, spuse, concentrându-se la fiecare vorbă, dacă 
Dumnezeu a făcut raiul, care este bun, atunci de ce lasă să se 
întâmple aşa ceva, care este un lucru rău? De ce i-a luat pe 
mama şi pe tata? Doar nu are nevoie de amândoi. 

Fleming se gândi cum ar fi răspuns mama lui la acea 
întrebare. Jake nici nu menţionase că Dumnezeu cel 
atotputernic, atotştiutor şi milos îi luase şi picioarele. 

— Nu ştiu, Jake. Dacă există un Dumnezeu, atunci este 
egoist şi i-a luat pe amândoi la El. 

— Raiul este un loc bun, nu-i aşa? Jake se uită la el, cuo 
expresie îngrijorată. 

— Bineînţeles, spuse Fleming, trecându-şi mâna prin părul 
lui Jake. 

— Deci mami şi tati sunt fericiţi - pentru că toată lumea din 
rai este fericită, nu-i aşa? 

Fleming se uită în ochii lui Jake. 

— Da, Jake, bineînţeles că sunt fericiţi, îi spuse. 

Dar nu putea fi sigur. 

Cum ar fi putut cineva să fie? 


21 


Laboratorul de investigaţii 
Nouă ore mai târziu 


Era trei fără douăzeci dimineaţa, iar Amber dormea dusă în 
laboratorul de investigaţii de la Barley Hall. Se întorsese în 
după-amiaza dinainte de la San Francisco şi auzise de la 
Virginia Knight de moartea lui Rob. Asistentele o ajutaseră să 
se instaleze acolo, iar Amber se bucură nespus când găsi o 
felicitare de la părintele Peter Riga, împreună cu o cutie cu 
ciocolata ei favorită, belgiană. „Sunt sigur că toate testele vor 
arăta că ai o minte nemaipomenită. Sună-mă când vrei să 
mai vorbim. Papa Pete.“ 

După instalare, o duseseră pe scaunul cu rotile în laborator 
pentru mai multe exerciţii şi analize. Cu optsprezece minute 
în urmă, adormise, iar în acele clipe se îndrepta spre etapa 
REM”. 

Mintea îi era parcă trasă afară din corp. Zvâcni, apoi se 
zvârcoli în pat. După câteva secunde se linişti, iar pupilele 
începură să i se mişte într-un ritm ameţitor. Pleoapele se 
deschiseră, iar ea se uita la tavan. Amber era smulsă din 
corpul ei parca mai repede ca niciodată - viteza îi tăiase 
respiraţia - şi se îndrepta spre o lumină strălucitoare. Totul 
era comprimat, întunericul mai dens, iar lumina mai 
strălucitoare. Ea simţea că de data aceasta lumina avea să-i 
dezvăluie un adevăr cutremurător, apoi se va scufunda în 
spaţiu... 

x kx * 

Miles Fleming conduse pe poarta de la Barley Hall, până spre 
intrarea în clădire. Parcă exact în față. Porticul, străjuit de 
stâlpi în stil doric, era impresionant în luminile de securitate, 
dar Fleming nici nu se uită în sus când intră şi se îndreptă 
spre biroul său. 


10 O fază a somnului. Prescurate de la Rapid Eye Movements - Mişcarea 
Rapidă a Ochiului (n. red.) 


După discuţia cu Jake, se dusese la culcare devreme şi 
adormise pe la zece. Două ore mai târziu, un vis întunecat îl 
trezise din somn, lac de sudoare, făcându-l să plece din casa 
părintească şi să zboare până la serviciu. Trebuia să 
descopere de ce NeuroTranslatorul făcuse posibil ca fratele 
lui să vorbească după moarte. Trebuia să-şi explice raţional 
ce se întâmplase de fapt. 

Aproape fugind pe coridoarele puţin luminate din aripa de 
est de la Barley Hall, nu o văzu pe asistenta din schimbul de 
noapte care moţăia pe scaun, dar încetini când auzi un copil 
plângând; sunetul venea din laboratorul de investigaţii. Acolo 
nu era niciun copil. Când totuşi auzi ce spunea copilul, i se 
ridică părul măciucă de frică. 

Deschise puţin uşa laboratorului şi o văzu pe Amber în pat, 
legănându-se, cu casca albastră pe cap. Transpirase mult şi 
avea ochii deschişi. Nu era o privelişte prea plăcută, dar 
vocea acea copilărească era cea care-l ţintui pe loc. 

Ea striga: „Amber, Amber, unde eşti?“ cu un ton speriat şi 
plin de frustrare. 

Miles se duse către NeuroTranslator, al cărui ecran pulsa în 
culorile curcubeului, în timp ce procesoarele optice efectuau 
milioane de operaţii. Schimbă două setări pe cadranul 
aparatului de la panoul de sub sferă şi mişcă un întrerupător. 

Când se auziră difuzoarele, nu ştia ce avea să urmeze. 
Aşteptă câteva momente şi era cât pe ce să le stingă, când se 
auzi ceva. 

Ţipătul acela tânguitor - era prima dată când auzea aşa 
ceva. Singurul lucru la care se gândea în timp ce încerca 
disperat să închidă difuzoarele era un citat biblic care îi 
amuzase foarte tare pe el şi pe fratele său în timpul orelor de 
religie: „Fiii Impărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din 
afară: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. 

Pentru scepticismul lui de adult, aceasta era confirmarea. Nu 
venea din lumea reală: era sunetul unui suflet în suferinţă. 

Işi veni în fire şi se uită spre pat. Amber era calmă acum şi 
respira uşor, cu ochii închişi, şi părea liniştită. Fleming ieşi din 
laborator şi se îndreptă spre biroul lui. Nu mai era deloc 
neliniştit că nu putea explica cum vorbise de Rob după 


moarte. Era acum înspăimântat de faptul că putea să explice. 


22 


Arca Roşie. 33° 15' S, 16° 06’ E 
In aceeaşi noapte 


Xavier Accosta ura noaptea. Erau atât de multe de făcut, iar 
când dormea nu făcea nimic. Fusese o vreme când nu 
dormea deloc, dar acea perioadă trecuse de mult. Noaptea te 
ajută să vezi lucrurile mai clar: când era singur cu gândurile 
sale, atunci se iveau îndoielile. Credinţa îi era pusă la 
încercare. 

— Spuneţi-mi sincer, monseniore, întrebă el, pe când 
asistentul său îl ajuta să se pregătească pentru culcare în 
camera lui de pe Arca Roşie, credeţi că Doctorul şi oamenii lui 
vor reuşi? 

Paulo Diageo era singurul căruia îi împărtăşea şovăielile 
sale. Omul acela uriaş lucrase pentru el de când fusese 
promovat la Vatican cu peste douăzeci de ani în urmă. Fusese 
primul care-i jurase credinţă când părăsise Vaticanul. Un 
absolvent de teologie originar din mahalalele oraşului 
Neapole, Diageo îi declarase că avusese în viaţa lui două 
convertiri religioase: prima, când se alăturase dominicanilor 
ca să scape de acasă, şi cea de-a doua, când îl auzise pe 
Accosta predicând, şi-şi jurase să-l urmeze. Era un om dur, cu 
o inteligenţă extraordinară, care mai păstra relaţiile cu lumea, 
chiar şi cu Mafia, despre care Accosta ştia cu certitudine că ar 
fi făcut orice pentru el. 

Diageo luă veşmintele vişinii, le împături şi le puse în coşul 
de rufe. Apoi, cu o dedicație surprinzătoare, le luă pe cele 
curate de lângă uşă, le scoase din plasticul de la curăţătorie 
şi le agăţă de şifonierul uriaş de mahon, pentru a doua zi. 
Într-un final, îl ajută pe Accosta să îmbrace halatul alb de 
baie. 

— Nu oamenii de ştiinţă sunt aceia care se vor asigura că 
destinul dumneavoastră este împlinit, Înălţimea Voastră, 
spuse Diageo, rar şi cu vocea groasă, în timp ce Accosta îşi 


punea halatul. Ci Dumnezeu va face totul posibil. El nu va 
lăsa să treacă timpul. Sunteţi prea important pentru planurile 
lui. 

Accosta se linişti când auzi vorbele asistentului său. 

Diageo se duse spre baie. 

— Cada este gata, Ilnălţimea Voastră, anunţă. Anestezicele şi 
celelalte medicamente sunt lângă pat. Mai doriţi altceva? 

— Nu, Dumnezeu să te binecuvânteze, monseniore. 

— Şi pe dumneavoastră, lnălţimea Voastră. Dacă... 

— Mulţumesc, monseniore. Vă sun dacă mai am nevoie de 
ceva. 

După ce plecă Diageo, Accosta se îndreptă spre baie. 
Apartamentele sale erau simple. Cel mai preţios lucru de 
acolo era o sabie ceremonială, atârnată deasupra capului, 
lângă pat. Era o amintire a anilor petrecuţi în armata 
argentiniană - fusese căpitan - şi vedea în ea un simbol al 
luptei sale eterne pentru salvarea umanităţii. 

In baie, îşi dădu halatul şi lenjeria intimă jos şi rămase gol în 
faţa oglinzii. Arăta încă în formă, având în vedere vârsta şi 
prin câte trecuse în viaţa lui. Singurul defect vizibil era o 
cicatrice pe piciorul stâng şi pelvisul deformat, dovezi 
grăitoare a accidentului care îi schimbase cursul vieţii cu ani 
şi ani în urmă. 

Fusese un luptător neînfricat, care-l luase pe Dumnezeu 
drept sprijinul său. Succesul era tot ce conta în luptă, în 
carieră şi în relaţiile sale cu femeile. Apoi, avionul British 
Harrier scufundase nava pe care se afla în apele de lângă 
coasta din Falklands. Nu-şi amintea explozia sau cum fusese 
transportat din nava care se scufunda. Dar, deşi se 
întâmplase cu mai mult de treizeci de ani în urmă, îşi amintea 
în detaliu toată operaţia şi cum chirurgii din Buenos Aires se 
luptaseră să-i salveze viaţa timp de unsprezece ore. Fusese 
inconştient tot timpul, dar văzuse de undeva de sus cum 
doctorii îi aranjau pelvisul. Atunci se tot întreba dacă avea să 
supravieţuiască sau avea să moară. 

Când se trezise din operaţie, ştiuse că viaţa lui trebuia să 
cotească în altă direcţie. Dumnezeu îl alesese, salvându-i 
sufletul şi ciopârţindu-i trupul, numai ca să-i distragă atenţia 


de la exterior spre interior. Îi dăduse lui binecuvântarea 
durerii, pentru ca el să-şi reamintească mereu că era 
mesagerul lui Dumnezeu pe pământ. 

Merse şchiopătând spre cadă şi încercă apa înainte să intre, 
în timp ce se scufunda, simţi cum apa caldă îi încălzea oasele 
şi se linişti gândindu-se la tot ce înfăptuise de când părăsise 
Roma. În numai zece ani, el făcuse din Biserica Adevărul 
Sufletului cea mai importantă biserică de pe pământ. 

Totuşi, când ieşi afară din cadă, îi trecu prin minte că 
succesul său fenomenal nu-şi avea rostul. Se îmbrăcă în 
pijama, luă paharul cu apă şi pilulele de pe măsuţă; le băgă în 
gură în ordinea în care le aşezase Diageo, în timp ce spunea o 
mică rugăciune la fiecare. Spera ca Diageo să aibă dreptate şi 
că Dumnezeu avea să îi ofere destul timp lui Bradley Soames 
să termine Proiectul Sufletului. i 

Îşi puse capul pe pernă şi stinse lumina. În întuneric, văzu 
ochii maicii Giovanna care se uitau la el acuzator, şi întoarse 
capul. Proiectul Sufletului trebuia să fie dus la bun sfârşit 
pentru ca moartea ei să fie justificată - ca şi a celorlaţi. 
Destinul ei avea să fie mai măreț decât al unui simplu slujitor 
al lui Dumnezeu pe pământ. Pentru ca viaţa lui - şi moartea 
maicii Giovanna - să aibă un scop, el trebuia să devină 
slujitorul lui Dumnezeu pe pămănt, dar ş; în cer. 


23 


Barley Hall 


După ce părăsi laboratorul de investigaţii, Fleming se repezi 
pe coridoarele pustii din Barley Hall către biroul său; ajuns 
acolo, porni calculatorul, accesă Reţeaua Datelor Sigure, 
folosindu-şi parola ca să ajungă la dosarele secrete ale lui 
Brian. Scană baza de date a NeuroTranslatorului până când 
dădu de un dosar numit „Rob Fleming”. Inspiră adânc, atinse 
ecranul şi dosarul se deschise, cu mai multe secţiuni. 

In câteva secunde, împărţi ecranul în două jumătăţi: în 
stânga, se vedea modelul undelor creierului lui Rob, iar în 
dreapta era înregistrarea ultimelor momente de viaţă ale lui 
Rob. In josul ecranului, era un ceas care-l ajuta să 
sincronizeze fiecare acţiune de pe video cu activitatea 
creierului lui Rob. 

Incercând să fie cât mai impartial, reluă experimentul de la 
început, urmărind felul în care semnalele undelor creierului 
oscilau când Rob „vorbi” pentru prima dată. Fiecare cuvânt 
avea un tipar unic, cu unde distincte, iar Fleming se uită în 
stânga ecranului, dar nu se văzu nimic neobişnuit. 

Până când Rob avu acea convulsie. 

Partea dreaptă a ecranului arătă cum Frankie încerca să-l 
resuscite pe Rob. In partea stângă, undele creierului se 
mişcau frenetic, ca şi cum ar fi fost în mare suferinţă. Apoi, 
toate se liniştiră pe rând, ceea ce însemna că murise creierul. 

Pentru şase minute acele unde nu-şi mai reveniră deloc. Cu 
excepţia uneia. O undă atât de înaltă, încât aproape ieşise din 
ecranul aparatului. Se mişcase la întâmplare, în timp ce Rob 
articulase ultimele cuvinte. Se pare că era singura care proba 
abilitatea lui de a vorbi după moarte. Era cu totul diferit de 
ceea ce văzuse Fleming înainte. Atinse ecranul şi apăru o 
căsuţă pentru dialog. Se uită la titlu, dar nu apăru decât un 
singur cuvânt: „Necunoscut”. 

Fleming se duse la săgeata dublă de pe ceasul din josul 


ecranului şi derulă înapoi imaginile, chiar la începutul 
experimentului. De data aceasta, când mişcă partea stângă în 
sus, văzu că semnalul necunoscut al creierului rămăsese 
nemişcat până în momentul în care Rob murise. 

Fleming încercă să-şi explice toate astea. Se uită la 
înregistrare de încă două ori, cu volumul dat la maximum, ca 
să poată descifra cât mai bine vocea robotică a lui Rob. In tot 
acest timp, studie cu mare atenţie lungimile de undă, în 
special pe cea necunoscută din partea superioară a ecranului. 

In cele din urmă, făcu două observaţii. Prima era că acea 
lungime nouă de undă îi permitea lui Rob sa vorbească mult 
mai inteligibil decât înainte de moarte, ca şi cum ar fi învăţat 
mai repede să folosească aparatul NeuroTranslator decât 
toate undele creierului laolaltă. A doua observaţie era că, deşi 
lungimea de undă fusese activată când Rob murise, nu 
apăruse pe ecran în acel moment. In stare latentă şi 
neobservată, fusese în tiparul creierului lui Brian încă de la 
începutul experimentului. 

Fleming nu-şi putea explica prima observaţie, dar motivul 
celei de a doua era evident: NeuroTranslator nu descoperise 
noua lungime de undă misterioasă la moartea lui Rob. 
Structura sa neurală o învățase de la un pacient anterior şi nu 
o ştia foarte bine. 

Se aplecă în faţă, atinse ecranul şi intră în lista dosarelor din 
NeuroTranslator. Il deschise pe cel al lui Amber Grant. 

In dreapta ecranului se afla înregistrarea primei nopţi 
petrecute în laborator. Ea se zvârcolea în pat, adormită, apoi 
trupul se linişti, dar ochii i se deschiseseră şi striga cu vocea 
unei fetiţe. Se striga pe ea însăşi, de parcă s-ar fi pierdut pe 
undeva. 

Fleming se uită în partea stângă a ecranului şi înghiţi în sec 
de emoție. Lungimile de undă se amestecară şi se mişcară 
haotic, ca şi în cazul lui Rob înainte de moarte. Apoi, ecranul 
se tulbură, liniile se domoliră ca şi cum ea ar fi murit, şi 
numai o singură linie apăru pe ecran, la capătul superior al 
spectrului de frecvenţă. 

Fleming nu trebui să verifice, ştiu cu siguranţă că era 
aceeaşi care-l lăsase pe Rob să vorbească după moarte. Se 


holbă la ecran. Apoi, cu mişcări încetinite, deschise dosarele 
lui Amber şi derulă înapoi secvenţa la care fusese martor cu 
puţin timp înainte în laborator. 

Se uită la ea cum dormea şi observă comportamentul ei 
când intră în faza REM. Era ca şi cum cineva o trăgea într-un 
loc unde nu voia să meargă. Când ajunse la etapa de visare, 
tot corpul se linişti. La majoritatea oamenilor, în acea etapă, 
nervii de la baza creierului trimit semnale de-a lungul şirei 
spinării pentru a înceta activitatea musculară şi a opri visele. 
Semnalele ei erau slabe şi deschisese ochii, de parcă ar fi 
căutat ceva. Apoi vorbise, cu vocea de fetiţă, aşa cum o 
auzise el cu câteva momente înainte. 

Pe când se uita la linii cum se stingeau într-o parte a 
ecranului - Amber vorbea în somn în acel moment - se văzu 
pe el însuşi cum intra în cameră şi cum dădea mai tare 
difuzoarele. Când auzi din nou acel vaier venit din altă lume, 
se uită mai atent la singura linie, necunoscută, din stânga 
ecranului. Amber se mişca în ritm cu strigătul, ca şi cum ar fi 
exprimat toată agonia acestuia. lar în tot acest timp, se striga 
singură. 

Fleming ştia creierul uman mai bine decât oricine şi-şi dorea 
mai mult decât orice să califice acest simptom ca fiind 
semnul unui psihic încercat sau al unei întârzieri de memorie. 
Dar nu putu. 

Işi aduse aminte ce îi spusese Amber despre visul ei cu 
moartea şi o întrebare se născu în mintea lui imediat şi nu-l 
mai părăsi. Dar daca ea avea dreptate? Pentru că era încă în 
posesia unei părţi din creierul viu al unei persoane moarte, 
poate că exista vreo legătură între conştienţa ei vie şi cea a 
surorii gemene moarte. Poate că visul ei cu moartea era o 
rămăşiţă a experienţei pe care o avusese pe masa de 
operaţie - când aproape murise -, iar ţipătul pe care-l auzise 
era vaierul de moarte al minţii ei, exprimat prin unde 
necunoscute. lar vocea de copil nu venea din conştiinţa lui 
Amber, ci din a lui Ariel. 

Oare nu pomenise Amber ceva despre faptul că ea şi sora ei 
geamănă încercau să intre în contact, dar nu reuşeau, fiindcă 
erau ca doi magneţi cu aceeaşi polaritate? Fleming se lăsă în 


scaun şi-şi frecă tâmplele. Capul îi era fierbinte, ca şi cum ar 
fi avut febră, iar mâinile îi tremurau. Voia să meargă la 
culcare şi să uite de toate astea, dar auzea mereu acel sunet. 
Oricum ar fi luat-o, ajungea la aceeaşi explicaţie posibilă- 
imposibilă. 

Cumva, când Ariel murise, o fărâma din conştiinţa ei 
rămăsese în partea vie din creier a lui Amber, pe care o 
împărţiseră înainte. Spre deosebire de celelalte părţi ale 
corpului, celulele creierului nu se reînnoiesc şi între cele două 
gemene rămăsese o verigă mentală. O parte din conştiinţa lui 
Ariel părea că încearcă să intre în contact cu sora care era în 
viaţă, pe când o parte din Amber călătorise de două ori pe 
acel traseu. Undeva în afara minţii, încercau să se regăsească 
pe tărâmul nimănui, între viaţă şi moarte. 

Dacă legătura hardware dintre gemene era în țesutul de 
creier pe care-l împărtăşiseră, atunci legătura software era cu 
siguranţă acea undă a creierului, unică şi inexplicabilă. Dar 
acea undă nu numai că le lega pe Amber şi pe Ariel, dar îi 
permisese lui Rob să comunice după moarte. Acel semnal 
neural, acea undă a sufletului putea fi legătura universală 
dintre mintea abstractă şi creierul însuşi - între viaţă şi 
moarte. 

În timp ce relua înregistrarea cu Amber vorbind în somn şi 
cu ţipătul care venea din difuzoarele NeuroTranslatorului, 
Fleming îşi aduse aminte de visul său şi de întrebarea lui Jake 
despre rai. Simţi un fior rece pe şira spinării. 

Trebuia să existe o explicaţie raţională pentru asta. 

Era aşa de absorbit în gândurile sale, încât aproape sări din 
scaun când zări o siluetă la câţiva metri de el, uitându-se la 
ecran. Directorul Clinicii Barley Hall ţinea în mâini două cești 
cu cafea tare. 

— Virginia, ce faci aici? 

— Să zicem că am o insomnie. Dar tu, Miles, ce scuză ai? 

— De cât timp eşti aici? 

Knight se uită din nou la calculator. Era albă la faţă. 

— De mult. Ce naiba se petrece aici? 

Fleming era fericit că putea să vorbească cu cineva. 

— Aşază-te, Virginia. Nu ştiu prea bine despre ce este vorba, 


dar sunt nişte lucruri pe care trebuie să ţi le spun. 


Arca Roşie. 18° 10' S, 16*01'E 
Nouăzeci şi două de minute mai târziu 


Xavier Accosta dormea buştean când se auzi o bătaie scurtă 
în uşa dormitorului. Deschise ochii şi încercă să se orienteze. 

— Ce este? răspunse repede. 

Uşa se deschise cu zgomot uşor, lăsând o geană de lumină 
să intre în cameră, pe covorul chinezesc, ros, dar frumos 
colorat. Monseniorul Diageo îşi băgă capul pe uşă. 

— lnălţimea Voastră, mă iertaţi că vă deranjez, dar aveţi un 
telefon urgent. 

— Chiar nu poate aştepta? 

Diageo deschise uşa mai mult şi intră în cameră. 

— Nu, lnălţimea Voastră, nu poate. Avea în mână un 
receptor fără fir. 

— Cât e ceasul? 

— Trei şi jumătate, ora de la Cape Town. 

Accosta mormăi, dar luă telefonul. Nu recunoscu din prima 
vocea celui care sunase, dar când îşi dădu seama cu cine 
vorbea, iritarea i se evaporă ca prin minune şi deveni foarte 
atent. 

Se vedea pe faţa lui că era din ce în ce mai încântat. Se 
abţinu să pună mai multe întrebări, deşi voia să ştie mult mai 
mult. Ascultă răbdător, până când interlocutorul termină, şi 
de-abia atunci puse trei întrebări. După ce auzi răspunsurile, 
dădu patru instrucţiuni. La sfârşit, îi mulţumi celui care 
sunase, închise telefonul şi i-l dădu lui Diageo. 

Dădu la o parte aştemuturile, se ridică cu vioiciune din pat şi 
merse repede spre baie, fără să mai şchiopăteze. 

— Monsenior Diageo, spuse Accosta peste umăr, trebuie să 
ne pregătim pentru mâine. Avem multe de făcut. Dumnezeu 
ne-a oferit ocazia şi nu putem să-l dezamăgim. 


24 


Barley Hall. Dimineaţa următoare 


Amber se trezi frântă de oboseală. Ceea ce-şi amintea 

despre noaptea trecută îi dădea fiori şi parcă era mai real 
decât cea dinainte. Avea impresia că trebuia să-şi aducă 
aminte de ceva care era legat de Ariel. Era ca şi cum o vedea 
pe sora ei strigând din spatele un perete gros de sticlă, 
neclar, şi nu o putea auzi. Era nerăbdătoare să-l vadă pe 
Fleming din nou şi spera din tot sufletul ca prima analiză a 
NeuroTranslatorului să-i ofere nişte răspunsuri. Apoi, după- 
masă, voia să-l sune pe papa Pete. 

Se simţea mai bine când Virginia Knight bătu la uşă şi intră 
în laboratorul de investigaţii. Avea părul lins, iar costumul ei 
arăta de parcă fusese purtat toată noaptea. 

— Scuză-mă pentru deranj, dr. Grant, dar am veşti proaste. 
Starea mamei dumneavoastră s-a înrăutățit. Cei de la casa de 
sănătate vă roagă să vă duceţi acolo cât mai repede. 

Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat. Vestea o pocni în 
moalele capului. Ştia că mama ei nu se simţea bine deloc, dar 
nu voia să creadă că era aşa de rău. Durerile ei de cap şi 
visele nu mai aveau nicio importanţă. 

— Aveţi o cursă peste două ore şi ceva. Puteţi să plecaţi în 
următoarele cincisprezece minute, dacă doriţi. O limuzină vă 
aşteaptă în faţă ca să vă ducă la Heathrow, spuse Knight, pe 
un ton de compătimire. Îmi pare aşa de rău. Dacă aveţi 
nevoie de ceva, să-mi spuneţi. 

Amber se uită la ceas. 

— Pot să vorbesc cu dr. Fleming înainte de plecare? 

— Nu cred, dacă vreţi să mai prindeţi cursa. lar dacă vine azi 
la birou, ar trebui să aşteptaţi. 

Lui Amber nu prea-i plăcu ce auzea. Trebuia să aştepte 
pentru rezultatele NeuroTranslatorului. 

— Aţi putea să-i transmiteţi condoleanţele mele pentru 
fratele său şi să-i mulţumiţi lui şi echipei din partea mea? 


Trebuie să stabilim când pot să mă întorc să-mi termin 
tratamentul. 

— Nu vă faceţi griji pentru asta. Clinica o să vă contacteze 
ca să continuaţi de unde aţi întrerupt. Nu e nicio problemă. 

La ora nouă şi un sfert, Amber era deja în limuzină şi pleca 
de la Barley Hall. În oglinda retrovizoare, clădirea clinicii se 
depărta din ce în ce mai mult. Trecură pe lângă Cambridge şi 
ea nu observă Jaguarul care venea din direcţia opusă. 

Cincisprezece minute mai târziu, şoferul în uniformă îi oferi o 
sticlă cu apă Evian. li era sete şi în timp ce sorbea, se uita la 
semnele care indicau autostrada M11 şi Londra. 

In timp ce mergeau pe M11, o cuprinse o stare de letargie. 
Când erau pe M25, era deja inconştientă. La intersecţia cu 
M4, maşina trecu de semnele care indicau aeroportul şi 
merse pe Maidenhead. Acolo, şoferul intră pe poarta unei 
clădiri din cărămidă roşie, în stil victorian, cu o placă albă la 
poartă: Casa de sănătate a Bisericii Adevărul Sufletului. 
Simbolul bisericii, o reprezentare stilizată a Arcei Roşii cu un 
pilon în formă de cruce, era chiar dedesubtul textului. 

Maşina se îndreptă spre garajul din spatele clădirii. Corpul 
înţepenit al lui Amber fu scos din maşină, cărat până în morgă 
şi pus într-un coşciug dublu care avea înăuntru măşti de 
oxigen şi perfuzii intravenoase. 

Fură pregătite actele necesare pentru vamă şi certificatul de 
deces pe numele de Jane Smith şi se aplică ştampila casei de 
sănătate. In josul formularelor, se măzgăliră semnăturile a doi 
doctori. Oamenii care se ocupau de acele operaţiuni acționau 
atât de calm şi cu atâta precizie, pentru că nu le erau străine 
deloc. Într-un final, coşciugul fu închis, pus pe dric şi dus la 
aerogara de mărfuri numărul 4. 

Două ore mai târziu, corpul aproape mort al lui Amber Grant 
zbura deja, adăpostit în burta confortabilă a unui Boeing 747, 
în condiţii mai bune decât la clasa întâi. 


Arca Roşie. 18* 06' S, 16* 03' W 


Papa cel Roşu era alert şi parcă nici nu băga de seamă 
durerea care-i măcina corpul. lmbrăcat în hainele sale vişinii 


de gală, se plimba prin camera de pe Arca Roşie. Numai la 
gândul că se apropia de sfârşitul experimentului său şi parcă 
gusta succesul. 

— Totul e în ordine acolo, Doctore? întrebă el faţa puţin 
neclară de pe ecranul de deasupra capului său. 

— Laboratorul se pregăteşte acum, Ilnălţimea Voastră, zise 
Soames. Zâmbea. O să fie gata curând. 

— Dar Consiliul Adevărului e gata? 

— Membrii lui sunt disponibili, când veţi ajunge aici - în 
persoană sau online. 

— Excelent. Accosta se întoarse către Diageo care stătea 
liniştit lângă uşă.  Monseniore, aţi făcut şi celelalte 
aranjamente? Totul e pregătit? 

— Legăturile noastre din Londra şi... 

Accosta zâmbi spre Diageo. 

— Nu, nu am nevoie de detalii, monsenior Diageo. 

Relaţiile lui Diageo din lumea reală se  dovediseră 
folositoare, dar povara lui Accosta era şi aşa prea mare încât 
nu voia să ştie mai multe despre ele. 

— Faceţi ce trebuie făcut, monseniore. Spuneţi-mi numai 
dacă e totul rânduit. 

Diageo dădu din cap. 

— Da, este. 

— Excelent. 

Accosta se întoarse şi privi prin fereastră la oceanul care se 
întindea în faţa ochilor săi. Scoase o batistă din buzunar şi 
tuşi cu putere în ea. Diageo se apropie de el, dar Accosta îi 
făcu semn să se îndepărteze. 

— Anunţă puntea că ne îndreptăm spre nord, cu toată 
viteza. Şi pregăteşte ambele elicopetere. Vreau să fiu la 
Fundaţie în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Cere-le 
scuze celor de la bord cu care urma să vorbesc şi 
programează reluări ale serviciilor mele pentru slujba de azi. 

Se uită în jos. Batista albă era pătată de sânge. Dar nu i se 
făcu deloc frică: ştia că urma să fie gata când avea să vină 
timpul potrivit. 


25 


Barley Hall. 9.30 dimineaţa 


În ciuda oboselii, mintea lui Miles Fleming întrevedea o 
mulţime de posibilităţi când se gândea la problema lui Amber, 
îşi parcă maşina şi se repezi s-o vadă. După ce se întâmplase 
noaptea trecută, sau mai bine zis, în acea dimineaţa, Knight îl 
trimisese acasă să se odihnească câteva ore. Aţipi şi se sculă 
când ceasul sună la ora şase. 

Nu se abţinu să nu se gândească la acea lungime de undă şi 
la ce însemna ea. Era mai mult ca sigur că trebuia să existe o 
explicaţie raţională. Avea nevoie numai de timp ca s-o 
cerceteze în profunzime. Omul de ştiinţă din el era tentat să 
ştie mai mult, dându-şi seama că acea descoperire avea să 
eclipseze descoperirea microundelor din urmă cu câteva 
decenii. Totuşi, o altă parte din el îşi dorea să vadă ce era cu 
noua lungime de undă, fiindcă îi nega toate certitudinile. 
Dacă era mai mult decât vedeau oamenii din existenţa lor? 
Dacă mai exista un „după aceea”? Şi cum avea să i se 
schimbe lui percepţia despre prezent? Şi ce însemna asta 
pentru sufletul lui Rob? Sau, cum zicea Jake, era raiul un loc 
bun? Oare voia să afle toate răspunsurile? 

Când trecu prin faţa biroului lui Knight, directoarea îl chemă: 

— Miles, trebuie să vorbim. 

Vocea ei era gravă când îl invită înăuntru şi îl rugă să se 
aşeze. După moartea lui Rob, deşi îi părea rău, îşi păstrase 
detaşarea, curioasă să ştie ce se întâmplase de fapt. După 
noaptea de dinainte, când vorbiseră despre Amber, devenise 
mai precaută. 

— Miles, am vorbit şi cu ceilalţi şi sunt câteva aspecte pe 
care aş vrea să le ştii şi tu. 

Fleming se încruntă, aşteptând. 

— Despre ce este vorba? 

— Aveam de gând să mai aştept, dar dacă tot eşti aici, hai 
să discutăm despre ele. De vreme ce Rob a murit în timpul 


unui experiment făcut în instituţia noastră, vreau să mă 
asigur că reputaţia lui Barley Hall este mai albă ca zăpada. 

— Virginia, era fratele meu. Mă simt îngrozitor, dar nu 
experimentul i-a determinat moartea. 

— Miles, totul e cum priveşti lucrurile. Ştiu că nu a fost vina 
ta, iar ancheta nu va... 

— Anchetă? Despre ce naiba vorbeşti? 

— Numai o formalitate. Sunt timpuri grele. Sunt sponsori pe 
care trebuie îi luăm în considerare şi donaţii importante în joc. 
Se zvoneşte că nu ai făcut tot posibilul să-ţi salvezi pacientul, 
iar noi vrem să înăbuşim acest zvon înainte ca presa să-l 
exploateze şi să scormonească după mai multe detalii. Planul 
e foarte simplu: te trimitem în concediu pentru câteva 
săptămâni, iar după ce ancheta te va absolvi de orice - noi 
ştim că o va face - vii înapoi. În acelaşi regim, bineînţeles, şi... 

Lui Fleming nu-i venea să creadă. 

— Mă suspendaţi? Chiar aşa, Virginia, sper că glumeşti! Deja 
ţi-am spus că după patru încercări ratate de a-l trezi pe 
fratele meu, n-am mai lăsat-o pe asistentă să-i dea 
epinefrină. M-am simţit groaznic din cauza celor întâmplate, 
dar a doua oară aş face acelaşi lucru. Murise şi nu am mai 
vrut să-i prelungesc suferinţa. Nu am ce ascunde, fiindcă nu 
am făcut nimic greşit. Totul e înregistrat, pentru numele lui 
Dumnezeu! Lasă-mă pe mine să vorbesc cu ceilalţi. O scot eu 
la capăt. 

Knight clătină din cap. 

— Îmi pare rău, Miles, dar eu sunt de acord cu ceilalţi în 
privinţa asta. Trebuie să apărăm reputaţia clinicii, dar şi a ta, 
pentru un timp cât mai îndelungat. Aşa vom lămuri totul şi 
înlăturăm zvonul de muşamalizare. Presa... 

— Ce are presa de-a face cu asta? Ei nu trebuie să-şi bage 
nasul. Şi de ce cred ei că ar fi o muşamalizare? Rob a fost 
fratele meu, fir-ar să fie. 

— Chiar îmi pare rău, Miles, dar nu mai putem discuta 
despre asta. 

Fleming simţea că explodează. 

— E inadmisibil, Virginia. Dar cu Amber şi cu unda cea nouă 
cum rămâne? Suntem aşa de aproape de ceva uimitor şi tu 


vrei să vezi dacă sunt sau nu vinovat de moartea fratelui 
meu. 

— Asta e altă de discuţie, Miles. Nu se va mai face nicio 
referire la ce s-a întâmplat în timpul experimentului. E destul 
că Rob a murit şi chiar nu dorim să aprindem imaginaţia 
unora cu poveşti despre cum vorbesc morţii. Am discutat şi 
cu ceilalţi implicaţi în experiment şi mi-au spus că tot ceea ce 
s-a întâmplat n-a fost mai mult decât un efect de întârziere. În 
ceea ce-i priveşte, explicaţia oficială este că semnalele 
neurale ale lui Rob erau active înainte de a muri, dar că s-au 
transmis după moartea sa din cauza unei întârzieri apărute în 
NeuroTranslator - o defecţiune. 

Fleming bătu cu pumnul în masă. 

— Dar Amber Grant? 

— Nu te mai gândi la asta acum. A trebuit să plece în 
California. Mama ei este pe moarte. 

— A plecat azi-dimineaţă? l-ai spus despre... 

— Are destule necazuri acum, Miles. Cred c-ar trebui s-o laşi 
în pace o perioadă. După ce se rezolvă situaţia mamei ei şi 
după ce tu te întorci din concediu... 

— Suspendare vrei să zici... 

— Uite ce e, Miles, îmi pare nespus de rău pentru Rob şi ştiu 
cât de valoroasă este descoperirea acelei unde. Dar trebuie 
să fim atenţi cum ne ocupăm de asta. Nu putem să facem un 
salt mortal în noapte. la-ţi liber câteva săptămâni - şi nu este 
suspendare - şi mai limpezeşte-ţi gândurile. Când se vor mai 
linişti apele, poţi veni înapoi, reabilitat, şi poţi să-ţi continui 
cercetările despre acea nouă undă. O să ne ocupăm noi de 
pacienţii tăi, inclusiv de Jake, dacă are nevoie de recuperare 
până te întorci. Se vor face experimentele aşa cum doreşti. 
Du-te acasă şi odihneşte-te. Mergi undeva în vacanţă, stai un 
timp cu Jake, mai adună-ţi gândurile. 

Fleming se plimba prin cameră. 

— Cum crezi că mă pot odihni, Virginia? Nu e drept. Nu are 
sens ce spui. Şi dacă nu vreau? 

— Miles, ai încredere în mine. Te rog, nu înrăutăţi situaţia. 
Dacă trebuie, o să chem gărzile să te însoţească în afara 
clădirii, deşi nu-mi face plăcere. 


— Ce? Vrei să plec acum? 

— Ar fi cel mai bine. Strânge-ţi lucrurile din birou şi du-te 
acasă. Cât despre plecarea ta, am să anunţ eu pe toată 
lumea, nu-ţi face griji. 

Fleming respiră adânc şi încercă să nu se enerveze, şi-şi ţinu 
braţele strânse pe lângă corp. 

— Nu înţeleg ce se petrece aici, Virginia, dar e o tâmpenie. 
N-o să stau cu braţele în sân, să ştii, nu se va termina aici. 

Knight se ridică. 

— Miles, fii rezonabil. Ai nevoie de o vacanţă. Moartea lui 
Rob te-a afectat mai mult decât crezi. Dacă te împotriveşti 
celor din conducere, nu mai pot să te apăr. 

— Să mă aperi? Fleming dădu ocol biroului şi ajunse la 
câţiva centimetri de şefa lui, care îşi întoarse privirea de la el. 
Am ştiut dintotdeauna că eşti o birocrată, Virginia, dar nu 
credeam că eşti meschină. O să fac ce trebuie. Nici mai mult, 
nici mai puţin. Şi dacă nu-ţi place, atunci să faci tu ce trebuie. 
Crede-mă, sunt atâtea instituţii care m-ar primi cu braţele 
deschise. 

Zece minute mai târziu, Fleming conducea nebuneşte spre 
casă. Decapotabila era deschisă şi se simţea briza. Ascultând 
acel sunet, îşi aducea aminte de ţipătul care ieşise din 
difuzoarele NeuroTranslatorului, şi se gândi din nou la fratele 
lui mort. 

In secunda următoare, cotind spre Cambridge, mânia lui 
înăbuşită se aprinse. Ştia că nu avea să aştepte să se termine 
ancheta. Avea o obligaţie faţă de Amber, Rob şi Jake - şi faţă 
de el însuşi - să caute mai departe acele răspunsuri. 

Răspunsuri la întrebări despre viaţă şi moarte, pe care nicio 
fiinţă umană nu avusese posibilitatea să i le dea. 


26 


Fundaţia VenTec. Alaska. 
Optsprezece ore mai târziu 


Elicopterul Chinook zbură la altitudine joasă peste munţii 
Brooks spre sectorul arctic din nordul statului Alaska. Accosta 
şterse geamul de lângă scaunul lui şi se uită în jos, încercând 
să vadă Fundaţia. Ştia că era pe aproape, dar nu se zărea 
nimic în imensitatea acea albă care se întindea jos, sau pe 
munţii care o străjuiau. Apoi se uită în sus, pe deasupra 
elicelor elicopterului şi zări o geană de soare pe vârful cel mai 
înalt. 

Prin fereastra aburită văzu o clădire pe platoul din vârf. 
Sprijinit pe opt stâlpi, domul din sticlă neagră semăna cu un 
păianjen uriaş ghemuit în vârf de munte. O antenă satelit, un 
pilon şi un coş de fum se înălţau deasupra structurii. 
Dedesubtul domului se distingea un stâlp central care 
înşuruba toată clădirea în munte. Proiectată în afară, de o 
parte a domului, o tablă de oţel forma o platformă 
semicirculară. Stomacul lui Accosta se strânse când 
elicopterul începu să coboare spre platformă. 

Era după-amiaza devreme în octombrie, iar lumina slăbise 
deja. Acum, zilele erau numai cu câteva ore mai lungi, iar în 
câteva săptămâni, nu mai avea să fie soare pentru 
următoarele cinci luni. Lui Accosta nu-i plăcea deloc zona, dar 
înţelegea de ce Soames alesese acel perimetru - e drept, şi el 
gusta din plin izolarea. Mai presus de toate, avea nevoie de 
experienţa şi resursele găzduite de acei pereţi, construiți şi 
administraţi de Soames. 

După ce aterizară pe platformă, oamenii lui îl însoţiră afară 
în vântul năprasnic şi rece şi-l conduseră repede înăuntru, la 
căldură. Uşile aveau gravat un V mare pe ele şi o siglă: 
„VenTec - Trasmite prezentul către viitor”. 

Îi luară haina şi Accosta intră pe uşa dinspre sectorul alb. Pe 
coridorul fără ferestre, într-o lumină slabă, îl aştepta dr. 


Bradley Soames, în halat alb. Accosta se mai linişti când văzu 
că nu avea lupii pe lângă el: era ceva ce ura la acele fiare - şi 
se temea de ele. Omul de ştiinţă îl salută ceremonios: făcu o 
plecăciune şi sărută crucifixul de la gâtul Papei cel Roşu. 

— Bine aţi venit, Înălţimea Voastră. 

— Mulţumesc, Doctore. 

— Ceilalţi membri ai Consiliului Adevărului sunt... 

Accosta ridică mâna şi zâmbi. 

— Putem trece peste asta? Sunt nerăbdător s-o văd. E aici? 

— Urmaţi-mă, lnălţimea Voastră. Este în sectorul negru. 

Accosta îl urmă pe Soames pe coridor şi traversară sectorul 
alb. VenTec arăta ca o plăcintă: patru felii, de culori diferite 
înconjurau stâlpul din mijloc. În sectorul alb din faţă, fără 
restricţii, erau birourile şi laboratoarele. În celelalte, albastru, 
verde şi negru, accesul nu era liber tuturor, ci numai celor 
care căpătau permisiunea. Mai era şi un al cincilea sector 
dedesubtul domului, roşu, la care se ajungea cu liftul central - 
tot cu acces restricţionat. Când parcurseră sectorul alb, paşii 
lor făcură zgomot pe podeaua de lemn. Aerul condiţionat nu 
avea miros. Spre stânga, Accosta văzu nişte laboratoare mari. 
Unele erau goale, doar cu nişte aparate ciudate; în altele, se 
vedeau tehnicieni şi laboranţi în halate albe ca al Doctorului. 
Altul era plin până la refuz cu calculatore, pe al căror ecran 
licărea o lumină albă, intensă şi strălucitoare. 

In zona rezidenţială, Accosta aproape că nici nu dădu atenţie 
indicatoarelor albe de pe pereţii curaţi, care te îndrumau prin 
clădire: camerele de tratament, restaurantele, sala de 
cinema, cabinetul medical, piscina, sala de gimnastică şi 
capela. Cele câteva ferestre care dădeau afară erau colorate 
în albastru şi dădeau o notă şi mai rece peisajului arctic. 

Ajunşi în faţa liftului, văzu cum drumul spre sectorul roşu era 
marcat de semne: „Numai personalul autorizat”; „A se purta 
ochelari de protecţie”. Luând-o spre stânga, trecură de altă 
uşă de securitate care ducea la sectorul verde. 

In sfârşit, coridorul se curba spre felia din nord a clădirii, 
sectorul negru, sediul Proiectului Sufletului. 

Soames îşi aşeză palma pe un senzor de lângă sistemul de 
închidere şi uşa de sticla se deschise. Îl lăsă pe Accosta să 


treacă şi-l conduse prin complex, trecând de sala de şedinţe 
şi de cea de comunicaţii, spre laboratorul principal. Il 
prezentă pe Accosta unei femei cu părul foarte blond şi unui 
bărbat de culoare, înalt, care purta ochelari. Amândoi purtau 
crucifixul emailat al Bisericii Adevărul Sufletului peste halate. 
Femeia mirosea puternic a parfum de mosc. 

— Dr. Felicia Bukowski şi dr. Walter Tripp sunt cei care mă 
ajută la Proiectul Sufletului. Ei au avut o contribuţie esenţială. 

Accosta le strânse mâinile. 

— Sunteţi implicaţi într-o aventură sacră şi glorioasă, iar eu 
vă mulţumesc pentru munca şi iscusinţa voastră. 

— E o onoare să particip la acest proiect, spuse Tripp. 

— Înălţimea Voastră, este un privilegiu pentru mine, se auzi 
blonda. 

Accosta se uită la ei pentru o clipă. Amândoi erau 
respectuoşi, dar era ceva în purtarea lor şi în felul în care 
zâmbeau care îi dădu puţin de bănuit. Se lăuda cu faptul că el 
era în stare să citească sufletele oamenilor şi, deşi nu-şi 
dădea seama prea bine ce era în neregulă, simţi că cei doi 
erau cam sarcastici - precum doi copii precoci faţă în faţă cu 
o rudă mai în vârstă. Alungă acele gânduri şi-l urmă pe 
Soames spre sectorul negru. 

Doctorul se opri în dreptul primei uşi şi-i făcu semn. 

— Doarme în camera asta, dar o să se trezească foarte 
curând. 

Accosta se apropie de geam şi se uită la femeia din patul 
mic. Avea o perfuzie în venă şi era legată la un monitor ale 
cărei sunete se auzeau regulat. 

— Cum se simte? 

— Bine. O să fie cam ameţită când se va scula, dar va fi gata 
de experiment la timp. 

— Excelent, spuse Accosta. 

Părul ei închis la culoare era împrăştiat pe pernă, pielea 
măslinie erau în contrast cu lenjeria de pat albă, iar genele 
lungi îşi lăsau umbra pe obrajii ei. Accosta se uita la Amber 
Grant, iar frumuseţea ei i se părea ireală. 

„E mai mult decât frumoasă, se gândi, e ca un cadou din 
partea lui Dumnezeu.” 


Medicamentele o mențineau pe Amber la graniţa dintre 
realitate şi lumea viselor. Deschise ochii şi se văzu într-o 
cameră necunoscută, cu încheieturile legate de un pat care 
arăta ciudat. Inima îi bătu mai tare când văzu perfuzia şi 
monitorul. Era adevărat sau numai un coşmar? 

Surprinse o mişcare cu coada ochiului şi întoarse capul spre 
fereastra circulară din stânga patului. De dincolo se uita la ea 
o pereche de ochi închişi la culoare. Intensitatea acelei priviri 
o făcu să se simtă mai curajoasă şi să uite de perfuzie şi de 
cureluşele de la încheieturi. | se păru foarte cunoscută faţa 
acelui bărbat, dar cum era încă sub efectul medicamentelor, 
nu-şi aminti de nasul acela acvilin şi de obrajii ca dăltuiţi în 
piatră. În secunda următoaer, faţa se dădu în spate câţiva 
centimetri şi atunci văzu toată faţa şi tichia vişinie. De frica, 
simţi că-şi pierde răsuflarea. 

„Asta trebuie să fie tot un vis, îşi spuse. Un coşmar de zile 
mari.“ 

Pentru că el era diavolul, care venise să-i ia sufletul. 


27 


Sala de şedinţe din sectorul negru. 
Ven'Tec 


Lumina era slabă, iar Accosta stătea în capul mesei lungi, 
dreptunghiulare. De o parte şi de alta erau monseniorul 
Diageo şi Bradley Soames. Lupii lui Soames se lungiseră chiar 
în spatele lui, liniştiţi şi tăcuţi ca nişte statui gri. Bukowski şi 
Tripp se aşezaseră mai încolo, cu mâinile pe masă. 

Pe unul dintre ecranele holografie cu plasmă se vedea Frank 
Carvelli care se juca absent cu coada lui de păr neobişnuit de 
negru. Şef al uzinelor KREE8 şi membru al Consiliului 
Adevărului care răspundea de relaţiile cu publicul şi mass- 
media, bărbatul era îmbrăcat în negru, ca de obicei, cu o 
jachetă de caşmir şi un pulover pe gât. 

Totuşi, cu toate că el era omul cu contacte importante, ceea 
ce se întâmpla în acea zi nu era meritul lui, ci acesta îi 
revenea unui al treilea membru al Consiliului Adevărului, 
care, spre nemulţumirea lui Accosta, nu era conectat online 
încă. 

— Ai spus că vor fi toţi aici? îl întrebă pe Soames, 
întorcându-se spre el. 

Doctorul dădu din umeri. 

— Aşa ar trebui, lnălţimea Voastră. 

Accosta se încruntă şi se uită peste umărul lui Soames. În 
spatele lui, prin oglinda dublă care servea pe post de perete 
al sălii, Accosta vedea laboratorul acela splendid. Casca avea 
vizeta ridicată şi era pusă într-un dulap transparent lângă 
canapea, la piciorul căreia se zăreau monitoare şi alte 
aparate. 

— Să începem, zise Accosta dintr-odată. Spune-mi încă o 
dată de ce este Amber Grant aşa de importantă. 

Carvelli se aplecă înainte spre ecran iar Soames zâmbi, 
arătându-şi dinţii albi, strălucitori. 

— O cunosc de mulţi ani pe Amber Grant, am lucrat 


împreună, şi recunosc că are o minte extraordinară, spuse, 
dar nu mi-am dat seama de capacităţile sale decât acum 
nouă luni, când au început experimentele pentru capturarea 
sufletului. Şi bineînţeles că nici ea nu şi-a dat seama de ele 
decât când au început acele dureri de cap. Pe măsură ce 
trecea timpul, a devenit evident că migrenele ei coincideau, 
în privinţa timpului, cu experimentele. li explică mai mult 
despre trecutul medical al lui Amber. Aţi auzit vreodată 
despre sistemul tip reţea? 

— Nu. 

— Este ca o legătură aproape telepatică între particulele 
cuantice care au interacţionat la un moment dat în trecut. 
Conectarea este instantanee şi funcţionează chiar dacă 
particulele sunt la distanţe foarte mari unele faţă de altele. 
Pentru că Amber are acel istoric medical, eu sunt sigur că ea 
este legată de sora ei geamănă care a murit. V-am explicat 
deja cum particulele din experimentul cu fantă dublă îşi 
schimbă starea când sunt sub supraveghere, de parcă ar fi 
conştiente. Ei bine, sunt convins că atunci când efectuăm un 
experiment de capturare a sufletului, noi scindăm dualitatea 
sufletului sub formă de undă particulă şi provocăm o 
dereglare care se simte instantaneu în sistemul care leagă 
toate sufletele. 

Carvelli aprobă din cap. 

— lar fiindcă Amber este legată de Ariel, simte dereglarea ca 
o migrenă fantomă. 

— Exact, încuviinţă Soames. Apoi îi spuse lui Accosta despre 
Fleming şi NeuroTranslator. Fleming are meritul incontestabil 
de a fi descoperit că Amber este subiectul perfect pentru 
Proiectul Sufletului. 

— De ce? întrebă Accosta, care nu era prea familiarizat cu 
conceptele complexe ale cuanticii. 

— Aşa cum am mai spus, lnălţimea Voastră, cobaiul de care 
avem nevoie, practic imposibil de găsit, este o persoană care 
să moară de mai multe ori. Amber Grant este în posesia părţii 
vii a creierului unei fiinţe moarte şi, dacă semnalele ei 
neurale sunt stimulate corect când intră în faza REM, 
subconştientul său încearcă s-o contacteze pe sora geamănă, 


în timp ce, mental, ea - Amber - îşi părăseşte corpul fizic. Prin 
inducerea stării de visare, putem să-i urmărim mintea şi 
sufletul de fiecare dată când ea îşi părăseşte şi se întoarce în 
corpul ei. Şi pentru că putem repeta acest moment al morţii 
de mai multe ori, sperăm să reuşim să descifrăm acea 
frecvenţă de care avem nevoie. 

— Dar cum poţi să fii sigur de asta? întreba Carvelli de 
dincolo de ecran. 

În acel moment, cel de-al doilea calculator se aprinse şi 
apăru cel de-al treilea membru al Consiliului Adevărului. 
Femeia purta un costum bleumarin şi avea pe rever, 
obligatorie de altfel, broşa vişinie în formă de cruce. 
Absolventă de medicină, ea trata un singur pacient: Accosta. 
Pe lângă conducerea unei clinici importante din Marea 
Britanie, mai avea şi alte sarcini, şi răspundea de casele de 
sănătate ale Bisericii Adevărul Sufletului din întreaga lume. 
Ea era cea care furniza pacienţii în faze terminale pentru 
experimentele lui Soames. 

— Îmi cer scuze că am întârziat, Înălţimea Voastră, dar a 
trebuit să mă ocup de nişte lucruri în legătură cu întâlnirea de 
faţă. 

Înainte ca Accosta să spună ceva, Soames făcu un gest spre 
ea. 

— Virginia, tocmai ne întrebam dacă putem fi siguri că 
Amber are un dar unic. Poate ne ajuţi un pic. 

Virginia Knight se uită la Accosta. 

— Am auzit cum îi strigă sufletul, Înălţimea Voastră. Şi am 
văzut informaţiile lui Fleming. Totul e foarte clar. 

Accosta aproape că nu mai putea să-şi ascundă bucuria - 
avusese atâtea eşecuri cu acel proiect. 

— Mulţumesc, dr. Knight. Se întoarse spre Soames. Dar cum 
s-o ţinem aici pe dr. Grant fără ca autorităţile să se alerteze? 

Soames zâmbi din nou. 

— Nicio problemă. Oficial, ea este în concediu, iar cei de la 
Barley Hall şi Optrix nu se aşteaptă să apară mai devreme de 
o lună. Singura ei rudă care ar putea periclita planul este 
mama ei. 

— M-am ocupat deja de asta, spuse Virginia Knight, foarte 


convingătoare. De vreme ce Gillian Grant este într-unul din 
azilurile noastre, e un lucru foarte uşor de aranjat. 

— In acest caz, spuse Soames, avem cel puţin o lună, înainte 
să sesizeze cineva dispariţia lui Amber. 

Knight tuşi. 

— Dar Miles Fleming? 

— Ce e cu el? întrebă Accosta. Am crezut că a fost deja 
înlăturat, suspendat de la Barley Hall. 

— Da, aşa este, dar dr. Fleming este un om hotărât. Nu-i 
plac lucrurile pe care nu le poate înţelege, se simte obligat să 
cerceteze mai mult - în special când este vorba de moartea 
fratelui său şi, în plus, el ne-a luminat în privinţa abilităţilor lui 
Amber. De asta este şi atât de bun, aşa că va trebui să-l 
supraveghem. 

— Bineînţeles c-o să-l supraveghem, interveni Soames. 
Avem nevoie de el. Uitaţi-vă numai la fazele proiectului de 
până acum. |Incepu să enumere. Noi am detectat existenţa 
sufletului uman, /-am făcut vizibil ochiului omenesc şi am 
identificat caracteristicile individuale ale fiecărui suflet prin 
ecranul detectorului de fotoni. Acum o avem pe Amber Grant 
ca să ne ajute să capturăm frecvenţa sufletului. Dar pentru ca 
Proiectul Sufletului să se finalizeze... - şi Soames se uită cu 
înţeles la Accosta - şi pentru ca destinul dumneavoastră să se 
împlinească, e musai să rezolvăm ultima fază a proiectului. 

Soames se întoarse spre Carvelli. 

— Frank, chiar dacă experienţa ta este esenţială pentru 
această ultimă fază, contribuţia lui Miles Fleming va avea o 
importanţă crucială. Asta fiindcă eforturile noastre de a copia 
tehnologia lui nu a fost decât satisfăcătoare, iar ca s-o ducem 
la bun sfârşit, ne-ar lua prea mult timp. 

— Aşa că, numai o să-l supraveghem şi o să aşteptăm? 
întrebă Knight. 

Soames rânji, ca şi cum acest joc îi făcea o plăcere nespusă. 

— Ne vom folosi de hotărârea lui ca să găsim răspunsuri 
care să ne ajute. 

— O să fie periculos, spuse Carvelli. 

Rânjetul lui Soames se lărgi şi mai mult, iar Accosta îşi 
stăpâni cu greu sentimentele de dispreţ. 


— Bineînţeles că va fi periculos. Dar pentru el. 


PARTEA A DOUA 


ADEVĂRUL SUFLETULUI 


28 


Roma. Patru zile mai târziu 


Era o vreme neînchipuit de caldă şi umedă în Cetatea eternă 
pentru octombrie, încât cămaşa lui Fleming se lipea de el în 
timp ce îşi făcea drum printre turiştii din Piaţa Sfântul Petru. 
Lumina soarelui îl făcu să închidă ochii pe jumătate când se 
uită la ceas - mai avea douăzeci de minute până la întâlnire. 

În ultimele zile tot încercase să dea de Amber, dar fără 
succes. Nu avea numărul ei de celular, iar telefonul ei din 
Pacific Heights din San Francisco era pus pe robot. Când 
Optrix îl informă că Amber avea să fie plecată în concediu 
pentru o lună, el le spuse că este doctorul ei, dar nu reuşi să 
facă rost de numărul ei de telefon: potrivit celor de la Barley 
Hall, se afla sub investigaţie pentru malpraxis. 

Sună la casa de sănătate din districtul Marin ca să întrebe de 
Gillian Grant şi să lase un mesaj pentru fata sa, dar 
recepţionera fusese tot aşa de zgârcită la vorbă - asta îl 
făcuse să-şi dea seama că Virginia Knight îi submina reputaţia 
în mod serios. Apăruseră deja în presă articole despre el ca 
fiind „o minte strălucitoare, dar nemilos în ambițiile sale”, „şi- 
a sacrificat fratele pe altarul ştiinţei”. Când sunase cu o zi 
înainte la clinică, chiar Frankie Pinner îi vorbise cu o voce 
schimbată şi chiar impertinentă; îi spusese că „nu are voie să 
vorbească cu el până când nu se vor lămuri lucrurile”. 

Până la urmă, după ce nu-i mai rămăsese nicio cale de 
urmat, venise la Roma. 

În ciuda căldurii, a aburului şi a zgomotului care umplea 
aerul, domul din Piaţa Sfântul Petru strălucea maiestuos pe 
cer. Braţele întinse ale colonadelor lui Bernini parcă îl 
atrăgeau în sânul Bisericii Mamă. După ce catolicismul o 
renegase, acea fortăreață a credinţei devenise nu mai mult 
decât un parc tematic, un muzeu dintr-un fost imperiu. Erau 
puţini pelerini, iar cei mai mulţi veniseră ca turişti într-un parc 
similar cu Disneylandul. Marea umilinţă era că un număr 


destul de mare purta crucifixul roşu al Bisericii Adevărul 
Sufletului. 

Intră în spaţiul răcoros al catedralei şi se uită la picturile lui 
Michelangelo - era mai mult decât îşi imaginase. Frumuseţea 
fără vârstă a Catedralei Sfântul Petru te copleşea, iar locul 
era atât de saturat de istorie, încât nu-ţi mai rămânea decât 
să-ţi apropii urechile de stâlpi şi să le asculţi secretele. Roma 
era acolo de mai mult de douăzeci şi cinci de secole, iar în 
ultimele cincisprezece, fusese centrul credinţei creştine. 

Aprinse o lumânare pentru fratele său şi se uită cum fumul 
se ridica în aer. Nu conta ce credea el despre religie, nu 
exista nicio îndoială că preaînţelepţii studiaseră teorii despre 
suflet şi asta de multe secole. Fleming era un ateu cam 
nesigur, cu prea puţine adevăruri ştiinţifice care să-l sprijine 
şi să-l îndrume. 

Dar nu acela era motivul pentru care îl sunase pe părintele 
Peter Riga. Ci pentru că numele lui era menţionat pe fişa de 
intrare în Barley Hall completată de Amber la rubrica „rude 
apropiate”. El rămăsese singura cale de a o contacta pe 
Amber. Deşi Riga fusese oarecum rezervat la telefon, 
acceptase să se întâlnească cu Fleming. 

leşi din Catedrala Sfântul Petru şi merse la o staţie de 
taxiuri. În câteva minute, maşina traversă râul şi-l lăsă la 
birourile Societăţii lui Isus: clădirea de o splendoare barocă - 
Colegiul Borromini de Evanghelizare. 

Intră şi dădu de o lume total diferită de cea de afară - 
dispăruseră aglomeraţia, strălucirea şi zgomotul străzilor 
romane. Aici totul era de o linişte neclintită ca piatra. Le 
spuse celor de la recepţie cine era şi fu condus pe scări de un 
tânăr în haine negre. 

Biroul părintelui Peter Riga era la ultimul etaj, la capătul unui 
coridor lung şi întunecat. După cât de respectuos bătu tânărul 
la uşă, Fleming îşi dădu seama cât de important era Riga în 
acea Societate. 

— Intră, se auzi o voce puternică, având accent american. 

Camera era simplă, dar confortabilă: un birou cu o lampă de 
citit, făcută din bronz, un laptop, rafturi cu cărţi înghesuite, 
două ferestre înalte, un covor cam uzat pe podeaua de 


marmură şi două scaune de ambele părţi ale unei măsuţe. 
Fiecare lucru era minunat în felul său - rafturile erau sculptate 
cu arabescuri, cărţile legate în piele -, dar biroul antic din 
lemn de nuc întrecea orice aşteptări. 

Aşezat în spatele biroului, poleit parcă în lumina aurie care 
inunda camera, se afla un bărbat bine făcut, cu păr cărunt 
buclat, dar tuns scurt, cu o faţă ridată şi ochi albaştri foarte 
pătrunzători. Când Fleming intră, bărbatul se ridică: era mic 
de statură, cam un metru şaizeci şi opt, dar cu un piept 
vânjos ca de luptător. Trebuie să fi avut şaptezeci de ani, dar 
arăta foarte bine pentru vârsta lui. Lângă el, pe birou, erau 
două fotografii puse într-o singură ramă. Una era cu el mai 
tânăr, în picioare, lângă un cuplu zâmbitor cu două fetiţe care 
parcă se îmbrăţişau. Cealaltă, mai recentă, era cu Riga, 
Amber Grant şi mama ei. În ambele pozele, ca de altfel şi 
acum, părintele avea veşminte negre de sus până jos. 

— Bine ai venit, dr. Fleming, zise Riga cu o voce răguşită. 

Riga nu vorbea pe tonul mieros al unui preot obişnuit, dar 
iezuiţii - intelectualii Bisericii Catolice - rar vorbeau aşa. Lui 
Fleming i se păru că are accentul unui prieten de-al lui la 
Harvard, un băiat venit din New York. Fleming îi strânse mâna 
cu putere. 

Ochii vioi ai lui Riga îi fixară pe ai lui, cântărindu-l. 

— Ce mai face nepoata mea? întrebă cu o voce învăluită de 
dragoste. 

— Speram să aflu asta de la dumneavoastră. 

Riga înclină capul uşor, dar nu-şi schimbă expresia. 

— Am văzut-o acum câteva zile în San Francisco. Imi spunea 
că îi faci nişte teste pentru durerile acelea fantomă şi că a 
avut un vis ca şi cum ar fi murit - un vis despre care ea nu 
credea că a fost un vis. Ea crede că sufletul ei este încă legat 
de al lui Ariel. Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost că se 
întorcea să vadă ce ai descoperit. Deci, ai găsit ceva? 

Fleming se uită la Riga, dar nu-şi dădu seama cât de multe 
ştia. lezuitul aflase probabil că fusese suspendat de la Barley 
Hall, aşa că îi spuse toată povestea de la început. li vorbi 
despre NeuroTranslator şi despre experimentul cu fratele său. 
Apoi, pomeni de noaptea când auzise ţipătul lui Amber din 


laboratorul de investigaţii. Şi că fusese suspendat, iar 
momentan era investigat referitor la moartea fratelui său. 

Faţa lui Riga se mai destinse puţin, dar când Fleming îi 
spuse despre unda sufletului pe care presupunea că a 
descoperit-o, ceva ca o frică trecu peste trăsăturile feţei 
neclintite a iezuitului. 

— Şi atunci, să înţeleg că ea a plecat înainte să-i explici 
toate astea? 

— Da, ca să meargă la mama ei. 

Riga dădu din cap. 

— Mda, Gillian este foarte bolnavă. Şi n-ai mai vorbit cu 
Amber de când ai plecat de la clinică? 

— Nu. 

Ochii lui Riga se micşorară. 

— Deci, spui că acea undă a sufletului lui Amber e motivul 
pentru care te-au dat afară? 

— Nu e evident? 

— Şi cum rămâne cu dumneata, dr. Fleming? Amber spunea 
că nu eşti un tip religios. 

— Nu, nu sunt. Sunt un om de ştiinţă. Nu cred în Dumnezeu 
sau în viaţa de după moarte şi nici nu-mi doresc. Dar sunt un 
om căruia îi place să înţeleagă lucrurile, iar acest lucru mă 
frământă mai mult decât aş fi crezut. Vreau mai mult ca 
oricând să mă asigur că am avut dreptate. Pentru liniştea 
mea sufletească trebuie să dovedesc că acestă lungime de 
undă e un fel de aberaţie - o ultimă sforţare a minţii sau o 
urmă a semnalului unui creier mort fizic. lar fără Amber, îmi 
este imposibil. 

— Dar, dacă te înşeli? Dacă descoperi că există viaţă după 
moarte? Dacă ştiinţa ta găseşte dovada? Atunci ce te faci, 
Domnule Ateu? 

— O să decid atunci când se va întâmpla asta. Problema 
este că mi se dă posibilitatea, cu ajutorul lui Amber, să 
răspund la cea mai mare întrebare a omenirii - şi nu pot lăsa 
să-mi scape din mână aşa ceva. Voi, iezuiţii, sunteţi cunoscuţi 
pentru rigoarea intelectuală şi curiozitate, dorinţa de a afla 
cât mai multe. 

— Ce spui tu este mai mult decât o dorinţă de a înțelege, 


spuse Riga. Noi nu ne dorim cunoaştere numai de dragul 
cunoaşterii. Părintele se crispă puţin. Asta e şi motivul pentru 
care oamenii au fost alungaţi din rai. Mottoul Societăţii este 
ad majorem Dei gloriam - spre o mai mare glorie lui 
Dumnezeu. Tot ce facem aici are ca scop descoperirea gloriei 
Lui, şi nu a noastră. 

— Ce vreţi să spuneţi? Că sunt lucruri de care Dumnezeu n- 
ar fi prea încântat să le ştim? 

— Ce vreau să spun, dr. Fleming, este că anumite cunoştinţe 
sunt vătămătoare şi se abuzează de ele. Mai ales în ziua de 
azi. Pentru prima oară calmul său imperturbabil de iezuit se 
risipi şi cuvintele se rostogoliră cu repeziciune. Biserica mea 
este pe cale de dispariţie. lar primejdia nu vine dinspre atei, 
evrei sau musulmani, ci dinspre fraţii noştri creştini, din afara 
şi din interiorul bisericii. Papa, conducătorul nostru, nu are 
forţă şi facțiunile de dreapta se agaţă de influenţa şi de 
bogăţia lor, ignorând reformele şi devenind mai dictatoriale şi 
dogmatice, în timp ce biserica se prăbuşeşte în jurul lor. În 
acelaşi timp, puterea Papei cel Roşu se întăreşte tot mai mult. 
II ştiu pe Xavier Accosta de pe vremea când era cardinal la 
Vatican, un om admirabil. Deştept şi foarte înfocat. Ar fi ieşit 
un bun iezuit din el. Dar erau multe lucruri care îl diferenţiau 
de fondatorul nostru - Sfântul Ignatius Loyola - amândoi 
charismatici, războinici ale căror răni i-au făcut să se 
convertească la credinţa absolută în Dumnezeu. Dar, pe când 
Loyola a întărit biserica din interior, Accosta nu a avut nicio 
remuşcare să plece şi să profite de sănătatea şubredă a 
celuilalt. 

A înfiinţat o biserică rivală în momentul în care s-au ivit 
disensiuni în sânul bisericii mamă. Papa loan Paul al II-lea era 
bolnav şi juca deseori cum îi cântau cei din aripa de dreapta, 
în Europa şi Statele Unite, tinerii se îndepărtau de biserică cu 
miile. In America Latină, Biserica Evanghelică începea să 
câştige teren în defavoarea celei catolice. Ar fi trebuit ca 
Accosta să rămână şi să consolideze biserica din interior, dar 
el s-a pus pe sine pe primul loc. Obsesia lui pentru tehnologie 
şi pentru ceea ce numeşte el adevăr nu este mai puţin 
dogmatică decât aroganţa aceea oarbă a smintiţilor din Curia. 


Riga se opri să-şi tragă răsuflarea şi vocea i se mai domoli, 
dar nu şi înflăcărarea. 

— Noi aici, la Societate, avem un singur scop. 
Supravieţuirea. Trebuie să protejăm biserica noastră de ea 
însăşi şi de cei precum Papa cel Roşu, care nu s-ar sfii să ne 
distrugă. Dr. Fleming, ai intrat într-o zonă de război şi trebuie 
să ai grijă ce faci cu lucrurile pe care le descoperi şi cu 
cunoştinţele pe care le cauţi. Cei din Vatican şi de pe lângă 
Papa cel Roşu ar face orice să intre în posesia lor şi să le 
controleze. 

— Dar tocmai asta e ideea, îi răspunse Fleming. Odată ce 
ştim ce ne aşteaptă după moarte, nicio religie nu ne mai 
poate controla. 

Riga râse scurt, aproape sarcastic. 

— Şi crezi că asta o să-i bucure pe cei de la Vatican sau pe 
Papa cel Roşu? Gândeşte-te atât spiritual, cât şi ştiinţific - ce 
implicaţii ar avea căutările tale. Te pui în calea unor forţe 
puternice - şi tu, şi Amber. 

— Dar n-ar trebui ca Amber să fie cea care care să decidă 
dacă vrea să se implice? Ea a venit la mine s-o ajut şi această 
lungime de undă poate fi vitală pentru vindecarea durerilor ei 
de cap. 

— Poate. N-am mai vorbit cu ea de acum o săptămână, când 
ne-am întâlnit în San Francisco. 

Fleming se încruntă. 

— Şi nu te-a mai sunat deloc de atunci? 

— Bănuiesc că are multe lucruri la care să se gândească, 
mai ales că mama ei este bolnavă. Dar sper să mă sune 
curând. 

— Când o să sune, o veţi ruga să mă contacteze şi pe mine? 

— Sigur, nicio problemă. 

Fleming se ridică, în semn de plecare, dezamăgit că nu 
aflase nimic venind la Roma. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit, spuse şi întinse mâna spre 
Riga. 

Riga îi strânse mâna. 

— Mi-a făcut plăcere, dr. Fleming. O vei căuta în continuare, 
nu? 


— Absolut. E singurul lucru pe care îl am de făcut acum. 
— Atunci, îţi urez spor şi ai grijă de tine. 
x kx * 

La scurt timp după Fleming ce pleca, părintele Peter Riga 
închise uşa, se întoarse la biroul său şi formă pentru a opta 
oară - de când îl sunase Fleming - numărul lui Amber. 
Răspunse robotul, dar nu lăsă niciun mesaj. Apoi, formă un 
interior care dădea undeva în birourile din aceeaşi clădire. 

La al treilea apel, se auzi o voce. 

— Părintele Peter la telefon. Vreau să vorbesc cu stareţul 
superior. 


29 


Aeroportul Leonardo da Vinci. Roma. Trei ore mai 
târziu 


Fleming îşi făcu cu greu loc prin mulţimea din faţa ghişeului 
de bilete de la British Airways. Pe când se apropia de 
funcţionar, îşi dădu seama că încrederea în forţele lui îl 
părăsise cu totul. Cariera lui, care îi fusese cel mai apropiat 
prieten, se prăbuşea, iar viaţa lui personală era inexistentă. 
Nu avea cui să ceară ajutorul. Obişnuia să-l sune pe Rob când 
avea vreo problemă de suflet, iar pentru cele de serviciu - 
vorbea cu directorul de la Barley Hall. Dar acum, tocmai acele 
persoane erau sursa necazurilor sale. 

Mai rămăsese o singură persoană care ar fi înţeles ce i se 
întâmpla, dar era de negăsit. Tot ce mai putea face era să se 
ducă acasă şi să aştepte un telefon de la Amber Grant. 

Felming se uită împrejur şi simţi cum devine paranoic când 
îşi aminti de sfatul lui Riga. O clipă, atenţia îi fu atrasă de un 
om afabil, cu un păr de culoarea şoarecelui, îmbrăcat cu o 
jacheta uşoară - crezu că e urmărit de necunoscut. Scoase 
biletul de întoarcere din buzunarul jachetei, se uită la 
ecranele care anunțau plecările şi simţi deodată nevoia să 
vorbească cu cineva căruia îi păsa de el. Scotoci în servietă, 
puse mâna pe telefonul mobil şi formă numărul părinţilor săi. 
Răspunse mama lui. 

După ce se asigurară reciproc că se simt bine, ceru să 
vorbească cu Jake. 

Când ajunse la telefon, băieţelul răsufla întretăiat, dar era 
vesel. 

— Bună, Milo. Să ştii că azi am jucat fotbal. 

Fleming se învioră şi el. 

— Nemaipomenit, Jake. Foarte bine. 

— Când vii înapoi, o să mă iau la întrecere cu tine. 

— Eh, ştiu şi eu. Ai picioare bionice acum. 

— Ah, nu-i nimic, se auzi Jake. O să te las pe tine să pleci 


primul, dacă vrei. 

— Bine, o să mai vedem. Sper că ai grijă de picioare, aşa 
cum am stabilit, da? 

— Sigur că da. 

— Ce mai e pe acolo? 

— E bine, şi vocea lui Jake se frânse un pic. Milo? 

— Da. 

— Unde eşti? 

— La Roma. 

În acel moment, auzi cum se anunţa zborul lui către Londra 
şi se uită la ecranele indicatoare. Dar alt zbor îi atrase 
atenţia. Memoră numărul porţii şi ora decolării, apoi se uită la 
ceas. Soluţia era atât de evidentă încât se enervă cât de 
neghiob fusese. În ultimele zile aproape că înnebunise 
încercând să dea de Amber, dar nu făcuse ce era logic. Chiar 
dacă nu avea să reuşească, i se părea cel mai bun lucru de 
până acum. 

— O să vii repede, Milo? 

— Nu chiar, Jake, răspunse, înviorat de gândul la ce avea să 
facă în curând. Se îndreptă spre ghişeul de la Alitalia. Poate, 
dar am ceva de terminat întâi. Spune-i bunicii că o iubesc şi ai 
grijă de ea, bine? 

— Bine, Milo. 

— Pa, Jake. Mi-e dor de tine. 

— Pa, Milo. Şi mie mi-e dor. 

Şapte minute mai târziu, Fleming părăsea ghişeul de la 
Alitalia şi se îndrepta către poarta avionului, fără să băge de 
seamă cum omul cu părul de şoarece scrisese un mesaj pe 
telefonul său. 


Fleming nu mai este în avionul BA 671 către Heathrow. 
Acum e în Alitalia Al 102 ETA. 09.15 a.m. ora locală 
Destinația: San Francisco 


30 


VenTec. Alaska 


Primul lucru de care îşi dădu seama Amber când se trezi era 
că nu-şi pierduse cunoştinţa, urmat de o senzaţie grozavă de 
mâncărime a capului. 

Deschise ochii. Nu se întâmplă nimic. Cu toate că încercă din 
răsputeri să-şi mişte pleoapele, ele se încăpăţânară să 
rămână închise. Simţi nevoia să se scarpine în cap, dar 
mâinile erau inerte. Disperată, vru să-şi mişte măcar o parte 
a corpului, dar fu imposibil. 

„Ce se întâmplă? Am paralizat?” 

Nu înţelegea nimic. Deşi timpul nu mai avea nicio 
semnificaţie, încerca să gândească, deşi capul îi ardea. In 
ultimele zile - sau or fi fost ore? - de-abia dacă simţise 
prezenţa oamenilor din jurul ei. Avea asta de-a face cu ceea 
ce se petrecuse la Barley Hall? Descoperise ceva Fleming 
despre gândurile ei cu ajutorul NeuroTranslatorului? Şi dacă 
da, atunci ce? 

„Gândeşte, fir-ar să fie, gândeşte-te“, se îndemna. 

Cu siguranţă se întâmplase ceva în limuzina care o luase de 
la Barley Hall. Exista o singură explicaţie, dar nu o pricepea. 
Fusese drogată şi apoi răpită. Dar de ce? 

Deodată, auzi vocea unui bărbat şi a unei femei. O 
recunoscu vag pe cea a femeii şi simţi un miros de mosc în 
aer. Amintiri din trecut îi reveniră în minte pentru câteva 
secunde. 

Patul se mişca acum, era pe un coridor, şi percepea 
dindărătul pleoapelor închise cum lumina se intensifica. 

O uşă scârţâi în stânga, iar patul fu adus într-o cameră cu 
lumină mai puternică. Mai multe mâini o ridicau din pat şi o 
puneau pe un altul. Un zgomot uşor învălui încăperea. 

Cineva îi trase pleoapele în sus, iar ea clipi. Văzu o faţă 
deasupra ei, purtând nişte ochelari grosolani. Apoi, simţi cum 
i se picură un lichid înţepător în ochii larg deschişi şi cum i se 


fixează pleoapele ca să nu se mai mişte. Durerea era 
îngrozitoare, dar Amber nu putea face nicio mişcare. Apoi, i 
se băgară în ochi nişte lentile de contact transparente. 

Când îi ridicară capul, ea văzu deasupra ei o sferă de sticlă 
care semăna cu o cască de astronaut. Faţa i se oglindi în 
sticla curbată şi imaginea ei păru distorsionată ca aceea de 
pe fundul unei linguri. Şocul cel mai mare îl avu atunci când 
îşi dădu seama că părul îi fusese ras. 

Amber intră în panică. 

In dreapta ei zări o siluetă într-un costum alb, cu ochelari de 
protecţie, care ţinea în mână o seringă hipodermică. Femeia 
zise: „Ea e norocoasă, o să moară numai în vis“. 

In secunda în care chipul acela apropia acul de pielea 
expusă a braţului ei drept, o izbi un miros cunoscut. Dar nu 
apucă să-şi dea seama cine era femeia, fiindcă auzi un fâsâit 
şi un gaz fără miros inundă casca şi coloră lumea ei într-un 
verde strălucitor. 

Apoi, simţurile ei se stinseră şi intră în întuneric. 

x x * 

Nici nu intră bine în acel univers, că şi începu cursa spre 
conul de lumină, unde avea să găsească liniştea. Încercă să-şi 
stăpânească frica în timp ce se apropia de acel punct, dar 
vedea cum nişte forţe o ţineau din spate, parcă s-o rupă. 
Tensiunea aceea se mări din ce în ce mai mult până când fu 
absorbita de lumină şi ajunse aproape de sursa ei. Dar chiar 
în momentul în care avu senzaţia că percepe prezenţa 
luminoasă a lui Ariel lângă ea, aproape s-o atingă, forţa o 
trase cu putere înapoi. Înapoi în întuneric, înapoi în ea însăşi. 

De data asta însă, nu mai luă nicio pauză, ci muri încă o 
dată. In loc să se trezească sau să se întoarcă la somnul 
normal, fu catapultată înapoi către conul de lumină. Trăind 
iarăşi sentimentul fricii de moarte, ea se uni încă o dată cu 
lumina, şi intră parcă mai adânc, mult mai aproape de sursă. 
Dar tot departe de Ariel... 

Apoi, fu trasă de lângă lumină. Şi iarăşi trimisă înapoi, încă o 
dată şi încă o dată. 

De fiecare dată când intra în lumină, era din ce în ce mai 
aproape de sursă, de moarte şi de întâlnirea cu sora ei. Dar 


de fiecare dată i se interzicea acest lucru. Cu cât ajungea mai 
aproape, cu atât era mai mare forţa care o trăgea înapoi. 

Semăna cu un pendul care bătea între viaţă şi moarte, 
neatingând-o pe niciuna, ca şi cum ar fi fost blestemată să fie 
între cele două lumi, în voia sorții. 


31 


Sala de şedinţe din sectorul negru. 
VenTec 


— Bradley, eşti sigur că se simte bine? Accosta era foarte 
încordat în timp ce se uita la faţa lui Amber, palidă, 
transpirând abundent înăuntrul căştii de sticla. 

În sală erau Carvelli, Diageo, Knight şi Soames şi toţi se 
uitau înăuntrul laboratorului prin peretele cu oglinzi 
reflectoare. Pentru că Proiectul Sufletului era pe ultima sută 
de metri, toţi membrii Consiliului îşi lăsaseră celelalte treburi 
şi veniseră la VenTec. Toţi voiau să fie de faţă la acel 
experiment. 

Bradley Soames se uită calm la un ecran de deasupra 
capului său. 

— Semnele ei vitale sunt bune, Înălţimea Voastră. Inima îi 
bate un pic mai repede, dar pulsul este între limite. 

Şi chiar dacă ar fi avut ceva remuşcări că-şi transformase 
partenerul de afaceri într-un cobai, tot nu ar fi lăsat să se 
vadă. 

Accosta îi spuse încă o dată cât de recunoscător îi era 
pentru dedicarea lui totală în acel proiect. 

— Dar injecţia? N-o să-i interfereze visele? 

Neluându-şi ochii de la ecran, Soames continuă netulburat: 

— Ba dimpotrivă, Înălţimea Voastră. Revelax este un 
medicament neurologic extraordinar, pe care ni l-a 
recomandat însăşi Virginia Knight. 

Knight încuviinţă: faţa ei palidă era trasă, iar broboane de 
transpiraţie i se vedeau pe frunte. Se uită fix la Amber şi 
spuse: 

— O s-o ajute în somn pe dr. Grant şi, de asemenea, o să-i 
stimuleze creierul să intre în starea de REM mai repede şi 
pentru mai mult timp. Ne va ajuta pe noi să culegem 
informaţii despre visele ei, să le mărească frecvenţa şi să le 
facă de zece ori mai lungi. 


— Cu alte cuvinte, adăugă Soames, episoadele ei de moarte 
vor dura mai mult şi se vor intensifica, aşa că de fiecare dată 
când condensatul Bose-Einstein părăseşte corpul ei, vom 
putea monitoriza momentul trecerii sufletului în cealaltă 
parte. Folosind tehnologia modificată similară cu cea a 
calculatorului optic, vom fi în stare să prindem acea 
frecvenţă. 

La picioarele patului lui Amber erau o mulţime de aparate: 
un calculator optic, câteva monitoare şi o cutie neagră de 
mărimea unui televizor, cu patru dungi verticale de lumină 
aşezate ca nişte coloane. Fiecare coloană avea patru culori 
diferite, care licăreau independent una de alta în sus şi în jos 
şi reflectau nişte coloane mai mici de lumină de pe casca de 
sticlă. În momentul în care ar fi găsit o frecvenţă, luminile de 
pe toate cele patru coloane s-ar fi aliniat, formând patru 
rânduri de culoare. 

Pentru că momentul final se apropia, Accosta se simţea 
sfârşit. | se risipise toată energia aceea incandescentă care îl 
susţinuse în ultimele zile. Presa oficială a Vaticanului 
răspândise vestea că Accosta era muribund -, iar silueta lui 
fragilă şi absenţa lui de pe Arca Roşie întăreau zvonurile. 
Fiindcă nu avea niciun succesor, se spunea, biserica lui avea 
să se destrame - credincioşi lăsaţi în derivă pe o mare 
tulburată. Roma dăduse de înţeles credincioşilor că sunt bine- 
veniţi înapoi în rândurile bisericii mamă. 

Era desigur şi un dram de adevăr în acele vorbe. Cancerul 
de prostată diagnosticat cu şase ani în urmă se extinsese la 
oase şi la ficat, iar la plămâni avea deja metastază. Boala era 
în stadiul final. lar în lunile rămase, dacă nu săptămâni, de 
viaţă, era un candidat ideal pentru unul dintre azilurile 
bisericii lui. 

Amber Grant era singura lui salvare. 

— Intră iarăşi în starea de REM, îl auzi pe Carvelli spunând, 
cu o voce slabă. 

Numai Soames era calm şi se uita la monitoare foarte liniştit. 

— Excelent. A fost cel mai lung timp în care am reuşit să 
ţinem condensatul ca un sistem de bosoni integrat. 

— De ce este excelent? întrebă Accosta, uitându-se la 


coloanele de lumină care se mişcau haotic. Încă nu ai reuşit 
să găseşti acea frecvenţă, nu-i aşa? 

— Nu, încă nu, lnălţimea Voastră, dar după aceste prime 
episoade de moarte, excursii ale conştiinţei ei în afara 
trupului, ne-am apropiat mai mult decât niciodată. 

— Atunci, de câte zile mai ai nevoie ca să obţii un rezultat? 
se interesă Accosta. 

Soames râse şi cicatricea din jurul gurii lui se urâţi şi mai 
mult. 

— Zile, Înălţimea Voastră? Nu zile, ci ore, poate chiar 
minute. Cu ajutorul medicamentului, Amber intră şi iese din 
starea de vis la nesfârşit. Ea o să continue să moară până 
când noi prindem acea frecvenţă - exact ca la un telefon, 
când vrei să vezi de unde sună şi îi determini să te sune de 
mai multe ori. De fapt, o să moară de atâtea ori, încât o să-şi 
dorească să fi murit cu adevărat. Soames râse din nou. Nu vă 
îngrijoraţi, Înălţimea Voastră, nu mai e o problemă să prinzi 
sufletul omenesc, acum trebuie să ne focalizăm atenţia 
asupra modului în care cum să comunicăm cu el. 

Soames se întoarse spre Carvelli. 

— Frank, ajută-l pe lnălţimea Sa să facă pregătirile pentru 
ultimul act. Trebuie să ne gândim şi la Miles Fleming. 

— N-o să ne ajute, spuse Knight. 

— Nu te ajută pe tine, Virginia, dar nu are niciun motiv să nu 
aibă încredere în mine, replică scurt Soames. Şi nici nu am de 
gând să-l întreb dacă vrea să ne ajute. O să mă ofer să-/ajut 
eu pe el. 

Chiar atunci se auzi un bip şi cele patru coloane de lumină 
încetară mişcarea haotică şi se aliniară în patru rânduri 
nemişcate de culoare. 

Pentru prima dată Soames se precipită. 

— Citiţi numerele, strigă el asistenţilor din laborator. Apoi se 
întoarse cu un rânjet la Accosta şi exclamă: Gata! 

Dar Accosta nu se mai uita de mult la Soames sau la lumini. 
Privirea îi era îndreptată spre Amber, întrebându-se de ce 
părea că zâmbeşte. 


32 


Casa de sănătate a Bisericii Adevărul Sufletului, 
Districtul Marin. A doua zi 


Veşmintele vişinii ale măicuţei fâşâiră atunci când verifică 
ecranul calculatorului. Se uită la bărbatul acela înalt, zâmbi şi 
spuse: 

— Din câte înţeleg eu, tatăl dumneavoastră este bolnav şi ar 
avea nevoie de spitalizare în azil. 

— Exact. Dar înainte de toate, aş vrea să arunc o privire să 
văd cum este pe aici. 

— Oh, desigur. O să rog pe cineva să vă însoţească, iar apoi 
o să vă dau toate formularele care trebuie completate pentru 
tatăl dumneavoastră. Să ştiţi că avem locuri limitate aici, aşa 
că va exista o anumită prioritate. 

— Da, înţeleg. Dar aveţi locuri libere? 

Măicuţa se uită la ecran şi zâmbi larg. 

— Acesta este un azil, domnule Kent. Locurile se eliberează 
destul de des. Dacă vreţi să mai aşteptaţi câteva minute, o să 
vă pregătesc formularele şi o să chem o măicuţă să vă 
prezinte spitalul. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

După ce plecă măicuţa, bărbatul se întinse către calculator 
şi-l roti spre el. Nu-i luă decât un minut să afle numele şi 
numărul camerei. Era şi un asterisc lângă nume, dar nu avu 
timp să verifice ce însemna. Lăsă calculatorul şi se întoarse în 
sala de aşteptare. Pe perete trona o poză a lui Xavier Accosta, 
Papa cel Roşu, şi o poză a Arcei Roşii. 

Se aşeză şi după câteva momente veni la el sora Angela, 
după cum se recomandă, şi-l scoase de acolo ca să-i arate 
spitalul. Bărbatul asculta cu atenţie explicaţiile ei despre 
facilităţile oferite pacienţilor, dar nu scoase nicio vorbă până 
când ajunse la scara care ducea la etajul doi, camera 21, 
unde stătea Gillian Grant. 


— Pot să folosesc toaleta? întrebă bărbatul politicos şi se 
bucură când măicuţa îi spuse să meargă în capătul 
coridorului. 

— O să aştept aici, spuse ea. 

Când trecu pe lângă uşa de la 21, se opri o clipă. Se asigură 
că sora Angela nu-l putea vedea şi că nu era nimeni pe 
coridor, iar apoi se apropie de uşă. 

Auzi voci şi se dădu la o parte în momentul în care uşa 
camerei 21 se deschise. Un bărbat şi o femeie îmbrăcaţi în 
alb împingeau pe roate un coşciug alb, mare, cu emblema 
Bisericii Adevărul Sufletului pe el. Trecură pe lângă el şi o 
luară spre capătul celalalt al coridorului. Prin uşa 
întredeschisă, bărbatul văzu că patul era fără aşternuturi, iar 
camera fusese golită. 

Se întoarse la sora Angela. 

— Mulţumesc pentru amabilitate. Cred că am văzut destul. 

x kx * 

Fleming ieşi în soarele de afară, se duse spre Fordul Taurus 
pe care îl închiriase şi se îndreptă spre podul Golden Gate. Nu 
prea ştia la ce se aşteptase să găsească venind în locul acela, 
dar ştia că era încă foarte departe de adevăr. 

După călătoria aceea neprevăzută peste Atlantic, se dusese 
la casa luxoasă a lui Amber, dar nu era nimeni acolo. Intre 
timp, îl mai sunase şi pe părintele Riga să vadă dacă avea 
veşti de la Amber. Nu vorbise direct cu el, dar primise un 
mesaj destul de ciudat, aproape criptic, de la secretara lui: 
„Părintele Peter Riga îţi împărtăşeşte preocupările şi a luat 
măsuri pentru a te ajuta“. 

— Ce măsuri? Despre ce este vorba? 

Dar secretara nu putuse sau nu dorise să-i desluşească 
acele vorbe, aşa că acum Fleming era mai confuz decât 
înainte. Casa de sănătate rămăsese singurul răspuns la 
întrebările lui. 

Era clar de-acum că Virginia îi bloca drumurile şi-i păta 
reputaţia. Chiar dacă folosise aceeaşi metodă ca a vreunui 
reporter de scandal amărât, aceea de a se da drept altcineva 
ca să intre în contact cu Amber prin mama sa, planul nu-i 
reuşise. Gillian Grant murise. 


Din maşina lui care trecea peste Golden Gate, nu văzu că 
era urmărit la distanţă de două maşini. Atenţia lui era atrasă 
de centrul oraşului San Francisco şi de podul de pe partea 
cealaltă. Era concentrat asupra ultimei lui soluţii de a o găsi 
pe Amber. 


33 
Uzina Optrix 


Zâmbetul femeii de la recepţie era foarte binevoitor, dar nu 
la fel erau şi cuvintele ei. 

— Mă tem că domnul Soames de-abia a sosit din Alaska şi 
nu primeşte pe nimeni în acest moment. 

Fleming se uită împrejur la holul din marmură de la Optrix şi 
văzu, spre exasperarea lui, camerele de luat vederi cu circuit 
închis şi pe oamenii de pază. 

— Nu-ţi cer decât să îl anunţi că sunt aici şi că vreau să-i 
vorbesc despre partenerul lui de afaceri, dr. Amber Grant. 
Sunt doctorul ei curant şi am nişte informaţii pe care ea 
trebuie să le ştie. 

Micuța blondă nu se lăsă convinsă. 

— Îmi pare rău, dar dacă nu aveţi nicio programare, nu pot 
face nimic pentru dumneavoastră. 

— Te rog, nu poţi să anunţi că sunt aici? 

În secunda următoare, o cameră de luat vederi îşi îndreptă 
obiectivul spre el şi un om care păzea holul se apropie. Işi 
ţinea degetul pe căşti, ca şi când ar fi ascultat instrucţiunile 
cuiva. Îi zâmbi lui Fleming, la fel de profesionist ca şi 
recepţionera. 

— Domnule, mă puteţi urma? îl întrebă pe Fleming. Era de 
aceeaşi înălţime cu doctorul, dar mai corpolent. 

Instinctiv, Fleming se dădu un pic în spate. 

— Uite, nu am venit aici să vă fac necazuri, vreau doar să 
vorbesc cu Bradley Soames. 

— Da, domnule, înţeleg, spuse celălalt, pe când asculta ce i 
se spunea în cască. Îi arătă lifturile, în celălalt capăt al holului. 
Vă rog, luaţi liftul acela şi coborâţi la ultimul etaj. Luaţi-o la 
dreapta şi veţi găsi biroul dr. Soames pe stânga, prima uşă. 

Fleming nu-şi crezu urechilor. Se uită în sus la camera de 
vederi şi apoi la recepţioneră, care nu schiţă niciun gest. Se 
îndreptă spre lift şi auzi o voce: 


— O zi bună, dr. Fleming, înainte ca uşile să se închidă în 
spatele lui. 

Apăsă pe primul buton de sus. Câteva secunde mai târziu, 
liftul se opri la etajul patruzeci şi doctorul păşi afară pe un 
covor pluşat. Coridorul circular era gol şi nu se auzea niciun 
sunet, semn că toată lumea stătea în birouri la ora aceea. 
Ferestrele birourilor dădeau spre exterior. 

Cu excepţia unuia. 

Pe uşa de lemn de stejar erau doar două cuvinte. Nimic 
altceva, nici măcar un titlu sau alt indiciu, doar un nume. 
Bradley Soames. 

Deschise uşa şi fu întâmpinat de o femeie înaltă, blondă, cu 
un păr des. Ea îi arătă o altă uşă în dreapta. 

— Dr. Fleming, dr. Soames vă aşteaptă. Vă rog, intraţi. 

x kx * 

— Eşti bun, m-ai bătut, spuse Soames în timp ce se ridica de 
la biroul lui, în încăperea fără ferestre. Dacă nu m-ai fi găsit, 
aş fi venit eu după tine. Pot să-ţi spun Miles? Spune-mi 
Bradley. 

Încercând să-şi ascundă surpriza, Fleming dădu mâna cu 
Soames. Strângerea acestuia era slabă, iar Fleming îi 
răspunse pe măsură. Îi văzuse cicatricile şi nu voia să-l 
rănească. 

— Eram aproape sigur că mă vei da afară. 

Soames râse. 

— Oh, n-aş face nimănui aşa ceva. Arătă în spatele lui. Ei o 
fac. 

Fleming îşi aruncă ochii în celălalt capăt al biroului şi de-abia 
desluşi cele două umbre de pe covor. Între ele, era ceva ce 
semăna cu un os. Abia atunci musafirul simţi un miros de 
animal în încăpere, pe lângă cel înţepător de medicament. 

— Nu te speria de ei. Aşa cum spuneam, mă bucur că ai 
venit. la loc. Serveşte-te cu ceva de băut. 

De pe canapeaua unde se aşezase, cu o sticlă de Coca-Cola 
în mână, Fleming se uita la interlocutorul său şi îşi dădu 
seama că arăţa mai rău decât îl văzuse în orice fotografie. 
Pielea lui era înfricoşător de subţire şi se vedeau semnele 
operaţiilor estetice. Părul blond-auriu şi ochii albaştri 


accentuau aspectul acela ciudat al feţei lui ciopârţite. Cu 
toate astea, Fleming simţi că stătea de vorbă cu un om 
inteligent. 

— Imi pare rău pentru fratele tău, zise deodată Soames. 
Foarte rău, sincer. Virginia Knight a fost mereu o laşă în 
problemele de genul ăsta. 

— Adică? 

— Să recunoaştem că este un foarte bun administrator şi că 
este bine pregătită. Inţeleg că odinioară a fost un doctor 
strălucit -, dar spre deosebire de mine sau de tine, nu se 
aventurează în acest domeniu. Nu-şi prea riscă pielea. E ca 
un politician, iar tu ai căzut în plasa fricii ei de a nu fi 
receptată negativ. 

Soames se aplecă sub birou şi trase de acolo ziarul The 
Times din Londra. Era deschis la pagina patru, unde era un 
articol subliniat cu roşu: „Doctor neurolog faimos destituit, 
sub investigaţie pentru moartea unui pacient”. Poza lui 
Fleming era dedesubtul articolului. 

— Cred că ai auzit despre Fundaţia VenTec, nu? îl întrebă 
Soames. 

Oricine cu un oarecare interes în ştiinţă auzise despre 
VenTec. Circulau mai multe legende despre realizările 
ştiinţifice ale acestui loc secret, care spuneau că acele 
calculatoare optice nu erau decât nişte imitații ale altui 
supercalculator al puterii deţinute de Soames în acea locaţie. 
Specializat în a găsi cele mai noi calculatore industriale, 
VenTec era cunoscută pentru cercetările sale în tehnologia de 
vârf, care erau apoi materializate în laboratoarele de la Optrix 
sau în altele la fel de importante. 

— Da, sigur că am auzit, răspunse Fleming, deloc 
impresionat de acea primire. Venise aici să-l înnebunească pe 
Soames cu întrebări despre Amber Grant - şi când colo, el era 
pus la zid. 

— O să trec la subiect, Miles. Precum ştii, sunt un mare 
admirator al muncii tale cu NeuroTranslatorul. E de departe 
cea mai interesantă şi cea mai bună aplicaţie a calculatorului 
optic pe care am văzut-o. De aceea, am încercat s-o conving 
pe Amber să vină la tine pentru tratament. Şi tot de aceea am 


făcut o donaţie impresionantă pentru îmbunătăţirea 
tehnologiei aplicate de tine. Dar fiindcă nu mai eşti la Barley 
Hall, am retras-o. Îţi dai seama ce încântată a fost Virginia 
Knight, rânji Soames. Eu cred din tot sufletul că plecarea ta 
de la Barley Hall va fi un câştig pentru VenTec. Vreau să 
foloseşti donația şi echipamentul de aici pentru a-ţi 
îmbunătăţi aparatul NeuroTranslator. 

Fleming se gândi ce să răspundă. Era într-adevăr flatat că un 
om de calibrul lui Soames îl aprecia, după ce spusese 
cuvintele acelea despre Kinght. In plus, ce putea găsi la 
VenTec nu era deloc de neglijat. Ar fi fost chiar ideal să 
continue ce începuse cu frecvenţa aceea. Cu excepţia însă a 
unui singur lucru. 

— E foarte interesant ce spui, Bradley, şi în situaţia mea aş 
spune da, dar... 

— Dar ce? 

— Nu am venit la tine pentru o slujbă. Vreau s-o găsesc pe 
Amber Grant... 

— De ce? Ea nute mai priveşte. 

— E mai complicat decât pare. 

— Adică? 

— Trebuie să vorbesc cu ea imediat şi mă întrebam dacă îmi 
poţi spune unde este. E ceva ce trebuie să ştie, ceva legat de 
durerile ei de cap. 

— Ce este? 

Fleming îi spuse toată povestea. Când termină, Soames 
fluieră uşor, se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere. 
Gluga de protecţie împotriva ultravioletelor era dată pe spate 
şi i se vedeau umerii înguşti. 

— Asta e incredibil. Trebuie neapărat să mă laşi să te ajut 
să-ţi continui cercetările. Dacă am înţeles bine, vrei să 
confirmi că acea lungime de undă e numai o aberaţie, ca o 
urmă de abur a unei minţi care moare, dispare în întuneric. 
Asta ar însemna că fratele tău nu mai suferă, iar tu ai avut 
dreptate când nu i-ai lăsat să-l resusciteze. Am dreptate? 

Fleming fu impresionat de modul în care pusese Soames 
problema. 

— Da, cam aşa ceva. 


Ochii celuilalt sclipiră de entuziasm. 

— Fascinant. Această undă ţi-a clătinat convingerile şi vrei 
să o explici? 

— Da, cred că da. Oricât de introvertit era Fleming, se găsea 
în situaţia de a încerca să răspundă la întrebările unui străin 
despre cele mai ascunse gânduri ale lui. 

— În termeni pur ştiinţifici, numai încercând să dovedeşti că 
acea undă a sufletului nu confirmă existenţa vieţii după 
moarte, nu crezi că faci o greşeală enormă? întrebă Soames. 
Nu uita, e aproape imposibil să dovedeşti ceva ce nu există. 
Ar fi mai uşor să demonstrezi că acel ceva există. 

— Ce tot spui? zise Fleming. Că sunt pe drumul greşit? 

_— Exact. Nu ai de ales, Miles, dacă vrei să-ţi găseşti liniştea. 
In loc să foloseşti acea undă să dovedeşti falsa existenţă 
după moarte, foloseşte-o să confirmi că există. Şi dacă n-o 
poţi găsi, cel puţin o să-ţi spui ţie însuţi că nu există pentru că 
nu ai cercetat destul. Asta aş face eu. Soames se opri puţin. 
Dar e un singur risc în toată această strategie. 

— Da, ştiu, spuse Fleming, care de-abia acum îşi dăduse 
seama de ce nu se gândise la asta până acum. Se prea poate 
să găsesc lucrul care mă sperie. 

Soames zâmbi. 

— Dar e prea greu să te întorci din drum. Nu ai de ales decât 
să continui cu cercetarea cu NeuroTranslatorul - ca om de 
ştiinţă, dar şi ca frate. 

— Da, dar am nevoie să ajung la Amber Grant. Şi mai cred 
că trebuie să i se spună asta ca să ştie. Pentru moment, ea n- 
are nici cea mai mică idee de acest lucru. De aceea tot încerc 
S-O găsesc. 

— Mda, sigur. Mama ei de-abia a murit şi cred că Amber a 
plecat undeva, să petreacă puţin timp singură. Habar n-am 
unde e şi, cinstit vorbind, nu e treaba mea, mai ales că şi-a 
luat o lună concediu ca să vină la tine la tratament. Oricum, 
mă mai sună din când în când. Soames se opri pentru o clipă 
şi se aplecă spre lupi. Vorbi cu ei într-o limbă numai de ei 
ştiută, apoi dezlipi o coajă de pe pielea lui, o dădu lupului cel 
mai mare şi se jucă pentru câteva secunde cu blana lui. 

Fleming se strâmbă. Deşi lupii nu-i dăduseră nicio atenţie, 


prezenţa lor îl făcea să nu se simtă în largul lui. 

— Ştii ce, continuă Soames. Acceptă oferă mea. O să ai tot 
ce trebuie ca să îmbunătăţeşti NeuroTranslatorul. Nu vreau să 
mă laud, dar am cei mai buni informaticieni la VenTec. Te pot 
ajuta să faci o versiune mult mai performantă a aparatului pe 
care îl aveai la Barley Hall. Se ridică în picioare. Să fiu sincer, 
Miles, un client de-al nostru, KREE8, e foarte interesat de 
tehnologia ta, mai ales în aplicaţiile educaţionale şi 
divertisment ale imaginilor generate de calculator, controlate 
de gânduri, şi de proteze. Deja ne-au rugat să construim o 
versiune mai bună a prototipului NeuroTranslator. Dar fiindcă 
nu avem cunoştinţele tale despre lungimile de undă neurale, 
ne-ar lua ani ca s-o scoatem la capăt. Pentru tine, ar dura 
câteva zile. În paralel, îţi poţi continua cercetările despre 
acea undă la care lucrai, cu tot echipamentul de la VenTec la 
dispoziţia ta. Numai gândeşte-te la câte poţi face cu acei 
oameni pricepuţi la calculatore pe lângă tine. 

— Ar trebui să-mi accesez dosarele de la Barley Hall. 

Soames dădu din mână cu dispreţ, cum numai cei bogaţi şi 
puternici o fac. 

— E uşor cu Virginia. Ştiu cum lucrează şi ce vrea. Aşa că, 
dacă îşi ia partea şi ceva merite pentru munca ta - dar niciun 
pic de vină, dacă e ceva ce nu merge - n-o s-o deranjeze 
deloc ce faci. Crede-mă pe cuvânt, Miles. Pot să obţin tot ce 
vrei de la Barley Hall. 

— Şi Amber? 

— Apucă-te de treabă acum, iar când o să mă contacteze 
Amber, am să-i spun să te sune ca să vorbiţi. Nu văd de ce nu 
ar coopera. Trebuie să-şi rezolve problemele ei cu durerile de 
cap şi cu Ariel. Sau pe cele cu mama ei. Soames era de-a 
dreptul extaziat. Ce zici, Miles? Descoperirea aia a ta este 
incredibilă. Trebuie să avansezi şi trebuie să mă laşi să te 
ajut. Asta este exact tipul de descoperire pentru care este 
menit VenTec. 

Se aplecă peste birou şi ridică telefonul. 

— Laura, pregăteşte avionul pentru Fairbanks cu un 
elicopter de legătură, destinaţia VenTec. Nu te deranja să-i 
anunţi pe cei de la Fundaţie, îi sun eu. Trebuie să pun nişte 


lucruri la punct. Da, o să-l întreb. Soames îşi ridică privirea, cu 
un zâmbet aşa de luminos şi cu ochii strălucind, încât păru 
chiar frumos. Miles, cât îţi ia ca să împachetezi? 

Molipsit de entuziasmul lui Soames, Fleming nici nu stătu pe 
gânduri. Era mai mult decât îşi dorise vreodată. 

— Tot bagajul meu este în maşina de afară. 

Soames îl lovi peste spate. 

— Hai, atunci, ce mai aşteptăm? 


34 


Cazare în sectorul negru. 
VenTec 


Când se trezi, Amber Grant era aşa de liniştită, încât fu 
sigură că murise. 

O mână i-o strângea pe a ei. Şi simţea o prezenţă lângă ea, 
familiară, care o calma. Gândul că murise de repetate ori n-o 
mai speria atât. Ceva se schimbase în adâncul sufletului ei. 
Răpitorii ei făcuseră ceva şi reuşiseră să deblocheze un 
mecanism din interiorul ei. De parcă îi luaseră prizonier 
corpul, dar îi eliberaseră mintea. Nu mai era singură. Sora ei 
era acolo, nu încătuşată sau luptând să-i stea aproape, ci 
mereu acolo. Chiar şi grija pentru mama lor era mai uşor de 
îndurat, pentru că o purtau împreună. 

Trezită din efectul medicamentelor şi fără cătuşe, Amber 
întinse mâna dreaptă s-o atingă pe Ariel, dar dădu în schimb 
de aştemuturile de pe pat. Deşi putea simţi mâna lui Ariel 
într-a ei, ţinându-se strâns cum făceau în copilărie, şi o 
simţea aproape, alinând-o, era totuşi în pat. Deschise ochii şi 
văzu că era singură într-o cameră fără niciun tablou sau 
ferestre. La capătul patului era o cameră, cu o canapea, un 
televizor, un scaun şi un birou. Inapoia lor era o uşă, care 
părea a fi de la o baie. Toate lucrurile dimprejur, simple, 
camera cu pereţi albi şi mobilă puţină, îi erau oarecum 
familiare. 

Se ridică în capul oaselor şi văzu că era îmbrăcată într-un 
costum alb. Era aşa de obosită fizic, de parcă trecuse printr-o 
boală, dar se bucura că, în sfârşit, avea controlul asupra 
corpului ei. 

Ciudat. Ar fi trebuit să se simtă disperată, îngrozită şi 
singură. Dar nu ea aşa. 

— Unde eşti? întrebă o voce. O voce care parcă venea din 
ea, dar şi din afara ei. 

— Nu ştiu, se auzi răspunzând. 


Se ridică în picioare şi încercă iarăşi să-şi dea seama unde 
este. Îi amintea de unele locuri unde fusese în trecut. Se duse 
la uşa principală, o încercă, dar era închisă. 

Apoi, văzu halatul alb de baie atârnând de uşa băii, cu logo- 
ul V în dreptul buzunarului şi cu mottoul: „Înmânează 
prezentul viitorului”. 

De-abia atunci făcu legătura. Mirosul acela de mosc şi 
vocea: Felicia Bukowski, unul dintre oamenii de paie ai lui 
Bradley, pe care Amber o întâlnise când venise în vizită la 
Fundaţie cu ani în urmă. 

Era la VenTec. Şi asta nu putea să însemne decât un singur 
lucru. 

Bradley Soames era implicat în asta. 

Chiar partenerul ei orchestrase acţiunea. 


35 


Alaska 


Miles Fleming nu fusese niciodată aşa de departe în nord. Cu 
trei ani în urmă urcase cu Rob pe vârful Denali, cel mai înalt 
din America de Nord. In zborul lui lung de 2 500 de kilometri 
de la San Francisco spre Fairbanks, avionul lui Soames 
depăşise deja munţii din Alaska. De acolo luaseră elicopterul 
ca să-i ducă în regiunea arctică, în şirul de munţi Brooks şi 
terenurile petrolifere ale lui Prudhoe şi Point Meintyre. 

— O să vezi imediat clădirea Fundaţiei, zise Soames de 
lângă el, arătând cu degetul spre crestele înzăpezite care 
ieşeau din norii de dedesubtul lor. La câţiva kilometri spre est 
se află Rezervaţia Naţională Arctică - bunicul meu a cumpărat 
majoritatea munţilor pe care-i vezi în stânga. Cu foarte mult 
timp în urmă se aflau sub apă. Sunt din rocă marină şi conţin 
mari rezerve de petrol. Bunicul meu a creat Alascon Oil, dar 
tatăl meu a construit de fapt compania după descoperirea 
zăcămintelor de ţiţei din anii '60 şi '70. A pus la punct 
procesul de forare în inima muntelui. Aşa s-a îmbogăţit, iar eu 
am moştenit acei bani. După ce a murit, am vândut Alascon 
lui BP pentru a fonda Optrix, dar am păstrat o mie de acri. Îmi 
place aici, clima este perfectă pentru mine. Din noiembrie 
până la începutul lui februarie nu răsare soarele, ceea ce e 
nemaipomenit. lar vara, mă rog, nu ies afară prea mult şi nu 
e nimeni care să mă deranjeze. 

Fleming se uită în jos la crestele pline de zăpadă şi se simţi 
un pic agitat. Munţii părură un semn bun, întărindu-i decizia 
de a-l acompania pe Soames. Unde altundeva ar fi fost mai în 
siguranţă sufletul lui Rob, decât în mijlocul munţilor pe care îi 
îndrăgise atât? 

Printr-o spărtură a norilor, Fleming văzu un ciorchine de 
cabane şi întrebă: 

— Acolo este? 

Soames râse atât de tare, că Fleming îi zări în geam pe cei 


doi lupi ridicându-şi capetele. 

— Nu, zise Soames într-un sfârşit. Acolo se află adăpostul 
pentru pădurarii rezervației. Arătând spre lupii din spatele lui, 
continuă: De acolo i-am luat când erau pui; fuseseră 
abandonaţi. Fundaţia e un pic mai încolo. 

In faţă apăru un vârf mai înalt şi elicopterul urcă puţin. Pe 
când se apropiau, Fleming se surprinse evaluând pantele ca 
un alpinist - care avea cel mai bun urcuş, cum să abordeze 
fiecare porţiune. Era o mare varietate de stânci acolo. 

— Asta este VenTec, se auzi vocea lui Soames, aproape 
speriindu-l. Dedesubt apăru o cupolă neagră, sprijinită pe opt 
stâlpi, chiar pe platou. Construcţia masivă era acoperită de 
sticlă neagră şi Fleming văzu litera H uriaşă din neon de pe 
platforma de oţel din partea nordică. 

Iniţial, a fost o instalaţie mecanică pentru petrol, menită să 
fie legată de rafinăria din muntele de alături. Fleming văzu un 
cuib de clădiri nefinisate, o uzină abandonată şi nişte schele 
de oţel, aflate la o altitudine mai joasă. Planul era să se 
construiască un sistem de ţevi care să spargă muntele, 
legând instalaţia de rafinărie şi să meargă până la țărm. Am 
vândut Alascon înainte ca planul să fie dus la îndeplinire şi am 
transformat instalaţia într-un institut pentru tehnologia de 
vârf. Potrivit geologilor, mai sunt încă rezerve uriaşe de petrol 
dedesubt. După mine, ţiţeiul este un produs al trecutului, iar 
eu sunt interesat de cele din viitor. 

Lui Fleming i se întoarse stomacul pe dos când elicopterul 
pierdu din altitudine şi se îndreptă spre locul de aterizare. 

Tălpile atinseră solul, iar zăpada adunată pe platformă fu 
spulberată. Când cobori, Fleming se simţi ca şi cum ar fi fost 
înjunghiat de mai multe cuțite: vântul tăios parcă trecea prin 
el, deşi nu era foarte puternic. 

— Hai, vino înăuntru. Sunt sub zece grade aici, îl anunţă 
Soames în timp ce-şi dezlega lupii, fericiţi să poată alerga, 
scăpaţi din cabina mică a elicopterului. 

Deşi nu-i mai vedea, Fleming le auzi urletul. 

— Unde s-au dus? întrebă el, în timp ce doi oameni de pază 
le luau bagajele. In câteva secunde, erau înăuntru. 

— Unde le este locul, bănuiesc. Vin şi pleacă după bunul 


plac. Aici, sunt acasă la ei. 

Pe coridorul principal, Fleming observă în partea dreaptă o 
uşă din geam ignifug, pe care erau diverse semne. Înăuntru, 
erau paltoane arctice, cizme, accesorii pentru alpinism - 
camera de supraviețuire, conţinând toate hainele, 
echipamentul medical, cam tot ce trebuia în cazul unei 
evacuări. Pe peretele de lângă uşă era o schiţă colorată a 
complexului VenTec, cu cele cinci sectoare distincte: o clădire 
centrală şi celelalte patru aşezate radial. 

— Hai vino, Miles, îi zise Soames. Te duc în camera ta şi pe 
urmă îţi arăt ce e pe aici. 


36 


VenTec. Patruzeci de minute mai târziu 


Fleming îşi tot freca urechile şi se întreba dacă bâzâitul pe 
care îl auzea era de la zbor sau de la sunetele din interiorul 
clădirii. 

— Îţi place camera? îl întrebă Soames, în timp ce îl conducea 
pe Fleming prin sectorul alb spre cel albastru, urmând 
indicatoarele. 

— Da, îmi place. Camera lui era mai mult practică decât 
luxoasă, dar avea toate utilităţile necesare. Am observat că 
nu pot forma un număr de telefon din exterior. 

— Mda, din motive de securitate. Cercetările de aici au un 
grad foarte mare de confidenţialitate şi legătura cu exteriorul 
este restrânsă la maximum. Apoi, nu prea avem nevoie de 
lucruri care să ne distragă atenţia prea mult. Dar ne şi 
distrăm aici, să ştii. Fiecare sector are o cameră specială cu 
telefon prin satelit pentru urgenţe. Şi, bineînţeles, avem 
modem de acces total la descărcarea datelor. E vreo 
problemă cu asta? 

— Nu, nu chiar. 

— Bine. Ăsta e sectorul alb şi cele mai multe facilităţi sunt la 
vedere. Este zona folosită de toată lumea şi, precum 
coridoarele albe, sunt la dispoziţia întregului personal. Sunt şi 
unele laboratoare aici, dar lucrările cu grad mare de 
confidenţialitate sunt făcute în sectoarele colorate, iar 
sectoarele nu comunică între ele. Ştim tot ce se întâmplă aici 
şi luăm foarte în serios securitatea dintre sectoare. 

Ajunseră în faţa unei uşi cu geamuri întunecate care ducea 
la sectorul albastru, iar Soames îi ridică un dispozitiv lângă 
fanta pentru dischetă. 

— Numai eu am acces în toate sectoarele. Acesta este un 
scanner pentru ADN, culege o bucăţică de piele şi dacă se 
potriveşte cu ADN-ul meu - uşa se va deschide. Soames ridică 
mâna şi-şi răsfiră degetele ca pe un evantai. Oasele mele pe 


post de... Ce vrei, drepturile şefului! Arătă dincolo de uşă. În 
acest sector albastru ne-am specializat pe lucrări de realitate 
virtuală. Mulţi dintre clienţi vin aici să se consulte cu 
specialiştii noştri şi să-i întrebe cum să-şi dezvolte afacerile la 
un alt nivel. Ai auzit despre KREE8? 

Fleming dădu din cap în semn că da. Cei de la KREE8 erau 
cunoscuţi pentru tehnologia lor de comunicare hologramică şi 
pentru crearea primilor actori virtuali, inclusiv staruri care 
decedaseră. Numai cu un an în urmă, fusese lansat un film cu 
Marilyn Monroe şi George Clooney, al cărui succes fusese 
răsunător. 

— Ei, bine, continuă Soames, nu cred că îţi dezvălui prea 
multe secrete dacă îţi spun că KREE8 foloseşte VenTec cu 
rezultate nemaipomenite pentru departamentele lor. Cred că 
optzeci la sută din programul lor nou vine din ce s-a făcut în 
acest sector albastru. 

Soames se opri şi se uită la silueta care se îndrepta spre ei 
pe coridor. Bărbatul avea un crucifix mic roşu, ten măsliniu şi 
coadă de cal, şi era îmbrăcat în negru: pulover, pantaloni şi 
pantofi foarte scumpi de piele. Fleming îl ştia din fotografiile 
din ziare. 

— Oh, vorbind de lup, spuse Soames. Miles, aş vrea să ţi-l 
prezint pe Frank Carvelli, directorul de la KREE8. 

Carvelli zâmbi, dar pielea dimprejurul ochilor săi căprui de- 
abia i se mişcă. Fleming se gândi că îşi făcuse vreo operaţie 
plastică, deşi nu se vedea niciun semn care să-l trădeze. 

— Dr. Fleming, sunt un mare admirator al aparatului 
NeuroTranslator, spuse. 

— Mulţumesc. 

— Miles a fost de acord să ne ajute să aducem îmbunătăţiri 
versiunii KREE8. 

Carvelli şi Soames se uitară pentru o secundă unul la altul şi 
Carvelli ridică o sprânceană, ceea ce i se păru lui Fleming un 
gest de uimire. 

— Chiar aşa? Nemaipomenit. Se uită la ceas. Mă iertaţi, dar 
am o şedinţă. 

— Da, sigur, Frank. Eu merg cu Miles să-i mai arăt pe aici. 

— Imi pare extern de bine că ne veţi da o mână de ajutor. 


Ne mai întâlnim, se despărţi Carvelli foarte respectuos de ei. 

După ce dispăru în sectorul albastru, Soames se întoarse 
spre Fleming şi zâmbi. 

— Eşti într-adevăr o surpriză. Când i-am spus lui Frank că 
avem nevoie de experienţa ta, el a pariat că nu vei veni 
niciodată să ne ajuţi. 

— O să lucrez în sectorul albastru? 

— Nu, fiindcă Frank are şi alte proiecte şi se teme de intruşi. 
E mult mai important însă ca tu să ai un spaţiu propriu pentru 
a te ocupa de lungimea aceea de undă şi ca nimeni să nu te 
întrerupă. Hai, să-ţi arăt şi restul, iar apoi te duc la locul tău. 

Soames se întoarse pe lângă sectorul central şi-l duse pe 
Fleming prin sectorul alb spre cel verde. 

— Aici, lucrăm pentru guvern. Nu numai pentru al nostru, 
spuse. 

Apoi, ocoliră centrul şi Fleming îl urmă pe Soames spre 
partea de sus a sectorului roşu şi partea de jos a celui negru. 
Trecură de două ori pe lângă personalul îmbrăcat în halate 
albe, care păreau a fi hainele obişnuite de lucru. Zâmbiră 
uşor şi nu scoaseră un cuvânt. Atmosfera era serioasă, nu 
încuraja pierderea de vreme cu vorbitul. În ciuda faptului că 
adăpostea tehnologie de ultimă oră, lui Fleming îi amintea de 
vizita lui la sediul iezuiţilor din Roma, care munceau întruna. 

Soames se opri într-un hol pătrat. În stânga, indicatoarele 
arătau spre sectorul negru. La dreapta, unul roşu, mare, 
direcţiona spre liftul central, protejat de o uşă de securitate 
„Numai personal autorizat. Ochelari de protecţie”. Zgomotul 
pe care-l auzise Fleming mai devreme era mai puternic în 
acea secţie. 

— Sectorul roşu, zise Soames. Puse mâna în buzunar şi 
scoase un plic transparent. Avea un disc argintiu cu un semn 
roşu în centru. l-I dădu lui Fleming. Acest disc îţi aparţine şi te 
va ajuta să intri în toate secţiile albe, în camera rezidenţială şi 
în sectorul roşu, unde vei lucra. Discul e pe numele tău şi va 
înregistra tot ce faci - fiecare uşă pe care o deschizi, fiecare 
mâncare pe care o comanzi, fiecare aparat pe care îl 
foloseşti, fiecare obiect perisabil pe care îl iei din depozitul 
nostru. Vezi să nu-l pierzi. Se dădu într-o parte şi-l lăsă pe 


Fleming să bage discul în acel orificiu. 

— Dar în sectorul negru ce este? întrebă el într-o doară, 
surprins că Soames, care fusese atât de deschis în privinţa 
celorlalte, nu menţionase nimic despre acea zonă. 

Pe faţa lui Soames se întipări o expresie ciudată, ca şi cum 
ar fi vrut să divulge un secret, dar nu era în stare. 

— Mai târziu, acum vino să-ţi arăt unde vei lucra, spuse 
Soames. Sectorul roşu este dedicat tehnicii pure, de 
calculator, şi este mânaria şi bucuria mea. 

Fleming se uită încă o dată la indicatoarele care duceau la 
sectorul negru, dar nu mai zise nimic. Introduse discul în locul 
arătat şi, când uşile liftului se deschiseră, pătrunse înăuntru. 

Etajul avea geamuri întunecate peste tot, iar lumina te 
orbea aproape complet. Sunetul acela, ca un zumzăit, se 
auzea mai tare şi părea că vine de la lumină. Incepură să 
coboare. 

Soames îşi lăsă în jos mânecile puloverului, iar Fleming 
observă că făcuse din ele nişte mănuşi care-i acopereau 
complet pielea. Apoi, îşi acoperi capul şi faţa, completând 
camuflarea cu ochelari de soare. 

— Încă nu am găsit nicio metodă să neutralizez razele 
ultraviolete de aici, spuse Soames în timp ce îi întindea nişte 
ochelari lui Fleming. N-o să-ţi afecteze pielea, dar e mai bine 
să-i porţi. 

Uşile de la lift se deschiseră şi o lumină prea puternică îl 
făcu pe Fleming să închidă ochii. Clipi mult şi merse după 
Soames. La început, nu fu în stare să vadă nimic. Acea 
strălucire îi aminti despre ce-i spusese Amber de momentul 
morţii, atunci când te confunzi cu lumina, te contopeşti cu 
fotonii care o formează. Zumzetul nu mai era de fond, ci era 
un zgomot care parcă-i înconjura, şi simţi miros de căldură şi 
de electricitate ca şi când s-ar fi apropiat o furtună. 

Pupilele sale se mai obişnuiră cu lumina şi văzu ce era 
împrejur. Când, în sfârşit, înţelesese ce era acolo, auzi pe 
cineva cum icneşte de surpriză. Şi nu-şi dădu seama că el 
fusese acela. 


37 


Sectorul roşu 


Fleming stătea pe ceva ca o rampă de lansare, o punte largă 
şi circulară care înconjura o cameră cilindrică. Era ceva 
impresionant. Dar ce văzu dedesubtul lui fu lucrul care îl 
surprinse cel mai mult. 

Se duse mai aproape de marginea rampei, se aplecă puţin şi 
se uită în centrul abisului cilindric. Suspendat în spaţiu, cam 
la treizeci de metri, era un punct de lumină la fel de 
strălucitor ca soarele. Cu cel puţin şaizeci de metri diametru, 
punctul pulsa şi zumzăia. Pereţii dimprejur erau întunecaţi, iar 
dincolo de ei se aflau laboratoare şi camere de control. 

— Şi locul ăsta ce este? 

— Ne aflăm acum înăuntrul muntelui, acolo unde a săpat 
tatăl meu când căuta ţiţei. Mult dedesubtul nostru este o 
rezervă neexplorată de ţiţei care a fost sigilată. Am mărit 
diametrul în această zonă ca să fac loc laboratoarelor de sub 
noi. În ceea ce mă priveşte, e perfect: temperatura e joasă, 
nu ne deranjează nimeni - mai bine de-atât, chiar că nu se 
poate. 

Aplecându-se mai mult peste balustradă, Soames arătă spre 
sferă. 

— Asta e copilul meu, mama tututor calculatorelor optice. 
Este Ultimul Calculator - prototipul. Cât ai zice peşte, poate 
asimila şi procesa o cantitate imensă de informaţii. 
Scotoceşte toată reţeaua şi înghite ce e nou în milisecunde cu 
memoria lui pe bază de lumină. Miles, dacă lumea ar pieri 
mâine, tot ce s-a ştiut vreodată e aici, în siguranţă, în acest 
sistem de fotoni îmbibaţi de date şi cunoştinţe. Şi acest creier 
de sub noi poate accesa orice şi toată informaţia, totul cu 
viteza luminii. Este Mama Lucifer, adevărata purtătoare de 
lumină - sau să-i spun iluminare? 

Fleming nu zicea nimic, rămăsese fără cuvinte şi stătea cu 
ochii aţintiţi la sferă. Soames se porni pe un râs incontrolabil. 


— Unii dintre colegii mei mă tachinează cu asta. Le 
aminteşte de acea poveste veche - ştii şi tu, un om de ştiinţă 
genial, dar cu o doagă lipsă, este mânat de dorinţa de a 
construi un supercalculator destul de puternic ca să ştie tot 
ce se petrece în lume şi să-i răspundă la o singură întrebare 
care-l obseda. Intr-un sfârşit, folosindu-şi toată priceperea, 
banii, timpul, reuşeşte să construiască acel calculator, iar în 
prima zi de la punere în funcţiune, savantul vine cu 
întrebarea: „Există Dumnezeu?” 

Soames se uită în jos la creaţia lui. 

Nedezlipindu-şi ochii de la calculator, Fleming zise: 

— Şi calculatorul ce a răspuns? 

— Prima dată, nimic, aşa că omul l-a întrebat încă o dată: 
„Există Dumnezeu?” După un timp, se aude calculatorul: 
„Acum există”. 

Fleming zâmbi amabil. 

— Gândeşte-te cum ar fi să conectezi toată puterea asta la 
noul tău NeuroTranslator, şopti Soames. Şi aşa o să fie posibil 
să descoperi lucruri nu numai în lumea asta, dar şi în cea de 
dincolo, să comunici cu minţile celor care nu mai sunt printre 
noi. li poţi întreba, practic, orice pe cei care au murit. Să îi 
întrebi ce este după momentul morţii. Dacă există rai şi iad. 
Dacă cei dragi ţie sunt în suferinţă sau nu. Poate ajungi să 
cunoşti ce e în mintea lui Dumnezeu. 

Fleming simţi furnicături pe spate. Venise acolo să găsească 
o explicaţie la acea lungime de undă, să raţionalizeze că nu 
este mai mult decât o ultimă suflare a unui creier muribund şi 
să se convingă pe sine că nu este viaţă după moarte - dacă 
aşa era, atunci Rob nu mai suferea. Dar aşa cum prezenta 
problema Soames, posibilităţile păreau infinite şi nimic nu 
mai era imposibil, pe pământ sau oriunde altundeva. 

De-abia atunci Fleming îi văzu pe cei doi care stăteau lângă 
Soames. Unul, un bărbat înalt, de culoare, chel şi cu nişte 
ochelari cu rame de oţel aşezaţi în spatele celor de protecţie. 
Fruntea îi era foarte ridată, spre deosebire de pielea din jurul 
gurii care era parcă neatinsă de vârstă. Arăta ca şi cum s-ar fi 
încruntat toată viaţa, şi nu ar fi zâmbit niciodată. Cealaltă 
persoană era femeie. Halatul alb îi scotea în evidenţă silueta, 


iar părul lung şi blond era strâns într-o coadă la spate. Era 
frumoasă, cu pomeţi înalţi şi ochi de un albastru intens. 
Fleming se gândi pentru câteva secunde la Amber Grant şi 
compară frumuseţea de gheaţă a acelei prezenţe cu căldura 
exotică a celeilalte. 

— Te rog, fă cunoştinţă cu cei doi asistenţi ai tăi, zise 
Soames, şi îi prezentă numele - dr. Walter Tripp şi dr. Felicia 
Bukowski, specialişti în hardware şi software. Şi te asigur, 
continuă Soames, că îi eclipsează pe mulţi dintre cei care se 
numesc specialişti în domeniu. 

Dădură mâna, iar Fleming observă că Bukowski nu clipise 
deloc. 

Soames zâmbi uşor. 

— Aşa cum am spus înainte, noi şi clientul nostru KREE8 
încercăm de ceva vreme să aducem îmbunătăţiri invenţiei 
tale. Prototipul nostru de ultimă oră a fost mutat din sectorul 
albastru în laboratorul de sub această balustradă. Mare parte 
din hardware este completă. Convertorul analog digital este 
mai bun decât cel cu care eşti tu obişnuit, la fel şi 
amplificatorul de semnal neural. 

— O, desigur, confirmă Tripp. 

— Pe scurt, am încercat să construim aparatul 
NeuroTranslator, cu oarecare îmbunătăţiri, fără a încălca 
patentul. 

— Mă simt cu adevărat flatat, se bucură Fleming. 

— Dar, bineînţeles, vom avea nevoie de experienţa ta şi de 
dosarele de semnale neurale umane pe care le-ai strâns în tot 
acest răstimp, zise Bukowski repede. Vocea ei era neobişnuit 
de caldă şi de blândă. Îi amintea lui Fleming de accentele din 
Boston pe care le ştia din anii lui de la Harvard. Informaţiile 
tale vor fi vitale pentru a putea să calibrăm aparatul astfel 
încât să interpreteze corect fiecare indicație neurală, fie că e 
vorba de lungimi de undă individuale sau combinate. 

— Da, dacă aş avea posibilitatea de a-mi accesa de aici 
dosarele de la Barley Hall, aşa cum spune Soames, atunci ar 
fi relativ uşor. 

— Oh, toate dosarele tale sunt accesibile, spuse ea, în timp 
ce îi conducea pe toţi spre lift. Apăsă pe un buton şi liftul 


cobori. Le poţi verifica oricând doreşti. Uşile se deschiseră şi 
intrară într-un laborator impresionant, de unde acea sferă 
pulsatoare se vedea în partea stângă. 

Fleming îi recunoscu pe cei doi NeuroTranslatori, deşi arătau 
diferit de prototipul lui de la Barley Hall. Trăsăturile lor erau 
mai cizelate şi includeau o sferă într-un cub albastru aproape 
transparent, cu colţuri rotunjite, care sprijinea un ecran de 
plasmă cu taste. Aparatul era cu cel puţin douăzeci la sută 
mai mare decât al lui Fleming şi avea difuzoare încorporate. 
Era, de asemenea, şi mai puternic. 

— De ce două aparate? se interesă Fleming. i 

— Asta este politica noastră, răspunse Soames. Intotdeauna 
facem prototipuri în două exemplare - ca să avem o rezervă. 

— Frumos, zise Fleming, uitându-se în spatele aparatului. 
Văzu doi conectori de infraroşu, wireless, lucru nou pentru el. 
Cel din stânga era „receptorul”, iar dreptul „transmiţătorul“. 
Nu ştiu ce este cu aceste conexiuni. Un nou tip de senzor de 
comunicare? 

Tripp dădu din umeri. 

— Cam aşa ceva. Le-am încorporat ca să fim siguri că 
aparatul este compatibil cu ultima noastră tehnologie de 
reţea optică. 

— Uite ce e, Miles, îi intrerupse Soames, noi am construit 
surogatul propriu. 

Fleming se întoarse şi văzu manechinul de mărimea unui 
om, stând lângă uşă. Straniu, dar semăna cu Brian. 

— Sunt impresionat, Bradley, dar şi speriat. De cât timp mă 
copiaţi? 

— De vreun an, zise Soames, fără niciun semn că i-ar fi 
ruşine de asta. Dacă-ţi aduci aminte, am încercat să te 
recrutăm cu ani în urmă, dar fiindcă ne-ai refuzat, a trebuit să 
dezvoltăm sistemul nostru. Zâmbi. Şi apoi, invenţia ta se 
bazează pe Lucifer, invenţia noastră. Bucură-te că suntem 
într-un stadiu aşa de avansat cu lucrul. O să te ajute mult de- 
acum. 

Cuvintele îl speriară pe Fleming, dar îşi reveni repede. 

Soames se uită la el. 

— Deci, ce-ai hotărât? 


Fleming se gândi să meargă înainte decât să se întoarcă la 
mai rău. 

— Când începem? 

— Credeam că am făcut-o deja, replică Soames. 


38 


Sectorul albastru 
O oră mai târziu 


La câteva sute de metri mai încolo, Xavier Accosta era în 
camera virtuală a sectorului albastru, cu un costum mulat pe 
piele, încărcat de electrozi, care îi accentua fiecare muşchi al 
corpului. În dreapta lui, pe un ecran mare, era o siluetă 
formată din puncte care arătau unde este fiecare electrod şi 
care îi imitau orice mişcare. Camera era izolată fonic, avea 
echipament audio şi video-digital şi console albe pentru 
calculatoare optice. 

Carvelli stătea în faţa unui calculator, uitându-se când la 
monitor, când la ecranul mare de pe perete. 

— Vă puteţi urca pe banda de alergare, Inălţimea Voastră? 

— Chiar trebuie să-l oboseşti aşa de mult? se auzi vocea 
autoritară a Virginiei Knight. Stătea lângă monseniorul Diageo 
şi verifica staţia de oxigen pe care-o pregătise. Sistemul lui 
respirator este slăbit. N-ar trebui forţat. 

Carvelli se uită în sus şi zâmbi stânjenit. 

— Înţeleg, dar am nevoie să înregistrez toate mişcările în 
calculator, ca programul să fie cât mai aproape de realitate. 

Accosta se strâmbă de durere fiindcă suferinţa lui se 
acutizase de când sosise în Alaska. Intinse mâna după masca 
de oxigen şi inhală adânc în plămânii lui bolnavi aerul acela 
pur. 

— Stai liniştită, Virginia. Frank îşi face doar meseria. 

Knight oftă. 

— Nu-ţi face griji, te rog. 

— Oricum, suntem şi aşa aproape de sfârşit, spuse Carvelli, 
făcând câteva modificări din mouse-ul sferic de lângă el. Am 
capturat toate expresiile feţei de care aveam nevoie. Mai 
puteţi să mişcaţi braţul, pentru ultima dată? 

Accosta făcu ce i se ceruse, trecând prin toată gama de 
mişcări, îndoindu-şi coatele şi întinzând braţul, arătând 


fiecare muşchi şi terminând cu degetele. 

— Foarte bine, Inălţimea Voastră. Vreţi să vedeţi cum arată? 

Accosta nu prea era sigur de cât de realist avea să arate, 
deşi tot auzise de minunile tehnologiei folosite în Hollywood. 

| se explicase faptul că trei dintre filmele cu cel mai mare 
succes din vara trecută avuseseră „actori virtuali”, iar 
spectatorii nu fuseseră în stare să-i diferenţieze pe cei 
adevăraţi de cei creaţi de calculator. Cu sumele prohibitive în 
creştere plătite actorilor şi cu efectele digitale fără niciun 
cusur - mulţumită tehnologiei calculatorului optic, actorii 
creaţi erau o alternativă demnă de luat în seamă. 

Carvelli apăsă trei butoane de pe monitor şi, în câteva 
secunde, silueta animată umplu ecranul şi apăru îmbrăcată în 
nişte chiloţi. Accosta îşi recunoscu corpul, dar numai după ce 
apăru şi capul, şi ochii lui se măriră de uimire. Persoana de pe 
ecran era el - ca şi cum s-ar fi uitat în oglindă. 

— Ceea ce vedeţi, Inălţimea Voastră, este o figură compusă 
din informaţii genetice, ajustate după vârstă. Mişcările le-am 
terminat deja, la fel şi toate acele fotografii digitale. Faţa, 
creată de calculator, este un amalgam din bagajul 
dumneavoastră genetic şi o imagine cu rezoluţie mare, de 
miliarde de pixeli, a dumneavoastră. Mişcările pe care le-am 
înregistrat mă vor asigura că imaginea se mişcă natural. 
Uitaţi-vă. 

Cu ochii lipiţi de ecran, Accosta văzu cum acea imagine se 
îmbrăca. Intâi ciorapii, apoi pantofii, hainele una câte una şi 
apoi roba lui vişinie, toca şi lanţul de la gât. Chiar şi inelul 
oficial era acolo, pe degetul lui. 

— Extraordinar, spuse el. 

Carvelli era foarte încântat. 

— Cu tot respectul, lnălţimea Voastră, cred că sunteţi mai 
mult decât impresionat. 

Răsuci un buton şi se aprinse o diodă roşie de pe un disc 
negru emailat, orizontal, cu diametrul de un metru şi 
douăzeci din fundul camerei. Instalaţia începu să zumzăie. 

— li ia ceva timp să se încălzească, spuse Carvelli. 

Roşul se schimbă în verde. 

Apoi, apăru o siluetă care se completă de jos în sus, ca şi 


cum ar fi fost pictată de o mână invizibilă. Accosta se 
recunoscu pe el însuşi, îmbrăcat în toată splendoarea acelor 
haine vişinii, ca în realitate. Dar, de data asta nu mai era 
bidimensională, ci o persoană reală. Era ca şi cum Accosta ar 
fi fost îngheţat şi pus pe discul negru. Chiar se întreba dacă ar 
vedea diferenţa dintre acea imagine şi el stând alături, 
îmbrăcat la fel. 

Atunci, Carvelli atinse monitorul de lângă el. 

lar Accosta se uită cum acea imagine se trezeşte la viaţă. 

Prima dată, observă toate amănuntele: răsuflarea, mişcarea 
pieptului în sus şi în jos, buzele care se deschideau câte 
puţin. Chiar şi cum clipeau ochii sau cum zâmbea. 

Spre mirarea lui Accosta, se surprinse imitându-şi copia, de 
parcă ar fi fost în oglindă. Era ca şi cum se uita la reflecţia lui, 
asupra căreia nu avea niciun control. Când imaginea se 
apropia, Accosta se dădea mai în spate fără să realizeze. 

— Imaginea nu va ieşi din ecran, îl asigură Carvelli. Va face 
numai ce-i comandă calculatorul să facă, dar holograma nu se 
mişcă mai departe. Ce credeţi, Ilnălţimea Voastră? Vă place 
cum arătaţi? Oricum, eternitatea este un timp îndelungat. 

Accosta făcu un pas înainte şi puse mâna pe ecran, buimăcit 
de acea asemănare. Era chiar el, în toată splendoarea. Dar 
acel trup, acea înviere a trupului lui suferind, nu avea să 
moară niciodată. 

— Da, se auzi el. Sunt foarte bucuros. 

Deodată, holograma se mişcă şi Accosta văzu cum imaginea 
zâmbea în timp ce îngenunchea în faţa lui. 

— Vreţi să-l binecuvântaţi, Înălţimea Voastră? întrebă 
Carvelli. 

— Da, răspunse calm Accosta, întinzându-şi mâna şi 
negăsind nimic acolo. Dar trebuie să vorbească. Ce s-a 
întâmplat cu vocea lui? 

— Adică vocea dumneavoastră? interveni Knight de undeva 
din spatele lui. 

Accosta încuviinţă din cap. 

Carvelli arătă spre aparatele video şi cele două microfoane 
de pe holopad. 

— Ei, tocmai asta vom face acum. 


39 


Cantina sectorului alb 
Trei zile mai târziu. 11.18 p.m. 


— Ştiam eu c-o să te găsesc aici, Miles. Ai dormit în ultimele 
zile? 

Miles îşi ridică privirea din salata Caesar şi zâmbi. 

— Nu, nu prea. Dar după ce termin aici, o să dorm cel puţin 
opt ore. 

Era noaptea târziu. Tripp şi Bukowski se retrăseseră câteva 
ore. lar el era prea obosit ca să mănânce cum trebuie. 

Soames se aşeză lângă el. Pe tava lui erau un bol cu fructe, 
o Cola la cutie şi o chiflă. Era nerăbdător să vadă cât 
progresase Fleming între timp. 

— Cum mai merge? 

— Bine. 

— Walter şi Felicia te tratează cum se cuvine? 

— Oh, sigur. 

Ba chiar Bukowski era uneori mult prea atentă cu el. 

— Walter mi-a spus că ai terminat formele de undă. 

— Pentru mâine, am un demo pentru tine şi Frank. 

Ochii lui Soames scilipiră. 

— Bravo. Ai făcut o treabă bună. 

Fleming zâmbi puţin. Şi el era mulţumit de progresul pe 
care-l făcuseră în numai trei zile. 

Îi luase mai mult de şaizeci de ore, cu pauze scurte ca să 
mănânce şi să doarmă vreo două ore, pentru a ajunge în acel 
punct. Aşa cum bănuise, hardware-ul din laboratorul în alb şi 
crom era excelent, iar prototipul lor era superior celui de la 
Barley Hall. Ţinându-se de cuvânt, Soames îl ajutase să-şi 
acceseze şi să descarce dosarele lui de la clinică. Petrecuse 
ore întregi meşterind la casca pentru aparatul surogat ca să o 
calibreze în aşa fel încât să fie în stare să decodeze corect 
modelele complexe ale semnalelor neurale când aveau de-a 
face cu cele mai simple sarcini. li luase şase ore numai ca să 


pună la punct dispozitivul de interpretare a mişcărilor ochilor. 

Odată îndeplinite operaţiile de bază, celelalte mişcări ale 
corpului fuseseră mai uşor de reglat - aparatul învăţa singur. 
Toate calibrările importante fiind terminate, 
NeuroTranslatorul era aşa de rapid, încât nu era nicio 
diferenţă de timp între gând şi acţiune. Indată ce se gândi să 
ridice o sprânceană, corpul surogat făcu la fel. Lumea aceea 
abstractă era perfectă. 

De la controlul mişcărilor, care fusese relativ uşor de făcut, 
trecuse la interpretarea cuvintelor gândite. Şi acolo o pornise 
de la început, trecând prin vocabular de bază şi avându-i în 
preajmă pe Tripp şi pe Bukowski care-l ascultaseră orbeşte. 
Treptat, îmbogăţi vocabularul până în punctul în care reţeaua 
neurală preluă controlul. 

În acea seară, după ce Tripp şi Bukowski se retrăseseră în 
apartamentele lor, Fleming îşi puse casca şi făcu o ultimă 
verificare NeuroTranslatorului. Mutându-se de jos în sus pe 
ecran, el înregistrase undele standard ale creierului care 
apăreau pe monitor: alfa, mu, teta şi beta, dar şi pe celelalte. 
Totul părea în ordine. Toate undele fuseseră înregistrate. 

Cu excepţia uneia. 

Pentru că  NeuroTranslatorul funcționa,  descărcase 
înregistrarea neurală a lui Amber Grant, care conţinea acea 
lungime de undă unică în dosarele lui de la Barley Hall. După 
ce terminase operaţiunea, se întorsese spre aparat şi văzuse 
o linie nouă în partea de sus a ecranului, mult deasupra 
registrului de unde. După ce o studiase câteva ore, ajunsese 
la o concluzie evidentă. 

— Şi cum te simţi? 

— Mort de oboseală. 

— Vorbesc despre NeuroTranslator. 

— Merge destul de bine. O să vezi mâine. 

Tăcură pentru câteva minute. Fleming mânca din salată, iar 
Soames bea din Coca-Cola şi pescuia fructe din bolul său. 

— Dar cu lungimea aceea de undă, ce-ai mai descoperit? 
urmă Soames. Le-am spus şi celorlalţi despre ea şi sunt 
fascinaţi. Te-ai mai ocupat de ea? 

Fleming se încruntă. Nu vorbise despre acel lucru decât cu 


Soames şi nu era încă pregătit să discute şi cu alţii. 

Soames ghici ce gândea. 

— Ei vor să dea o mână de ajutor. Eşti printre prieteni aici. 
Carvelli e un tip deştept şi nici cu Walter şi Felicia nu-mi e 
ruşine. Foloseşte-ne ca să-ţi dezvolţi ideile. De aceea suntem 
aici. 

Fleming se relaxă: ar fi fost bine să împartă grijile cu alţii şi 
să folosească acea minte colectivă. 

— Mulţumesc. 

— Deci, te-ai mai uitat la chestia aia? 

— Putin. E încă prea devreme, dar sunt vreo două probleme 
care mai trebuie rezolvate. 

— Vrei să-mi spui despre ce e vorba? 

Fleming era prea obosit. 

— Mi-ar plăcea, dar sunt mort de oboseală. Nu acum. Se 
ridică de la masă. Îmi arde creierul şi trebuie să mă odihnesc. 
Mi-ar plăcea să discut, dar numai mâine, după demonstraţie. 

— Bine. Soames se ridică şi puse o mână pe umărul lui 
Fleming. Du-te şi te odihneşte, Miles. Mâine va fi o zi grozavă. 


Mai târziu, aceeaşi noapte 


Fleming adormi imediat ce se dezbrăcă, se urcă în pat şi-şi 
puse capul pe pernă. 

Câteva ore mai târziu, Amber Grant apăru în visele lui 
despre Rob şi Jake, întrerupându-le. Îi şoptea în ureche, mâna 
ei i se plimba în lungul coapsei, iar atingerea ei era aşa de 
blândă, încât tot corpul îi răspunse. Degetele ei reci îi atinseră 
pântecele şi-l masă până când se excită la maximum. 

Aerul de noapte îi răcori pielea atunci când cearşaful fu dat 
la o parte şi cineva se strecură în pat lângă el. O formă caldă 
se contopi cu el, o răsuflare fierbinte şi dulce îi încălzi obrazul, 
iar degetele insistente se mişcară şi mai repede. 

El gemu în somn când simţi răsuflarea coborând pe gât, 
piept şi ajunse la stomac. În secunda următoare, o limbă i se 
plimba în jurul buricului, în timp ce degetele, încleştate pe 
penisul său, slăbiseră strânsoarea şi se jucau mângâindu-l. Se 
lăsă pradă senzaţiilor, iar când limba se mişcă mai jos, îşi 


strânse fesele şi zvâcni în sus, încă inconştient. 

— Amber, gemu tare atunci când gura femeii se încolăci 
împrejurul penisului. 

Se trezi brusc. Atunci îşi dădu seama că nu visase. Şi că 
femeia aceea nu era Amber. 

— Ce naiba se petrece aici? 

În timp ce capul ei se mişca de sus în jos, părul blond al 
Feliciei Bukowski strălucea de la lumina fosforescentă a 
ceasului deşteptător. lar când se uită la el, irişii palizi ai 
ochilor scânteiară ca nişte discuri metalice. Toate instinctele 
lui îi spuneau s-o lase să continue. Dar ceva îl făcu să se 
aplece şi s-o alunge: 

— Nu, nu, opreşte-te. Îmi pare rău, dar asta e o greşeală. 

Nu prea ştia de ce o oprise, numai că ştia că aşa trebuie să 
facă. Poate era ce văzuse în ochii ei: o fulgerare care parcă îl 
avertiza că, odată ce o lăsa să-l învingă, ea ar fi mers mult 
mai departe cu victoria. 

Bănui totuşi că o respinsese fiindcă simţea că trădează. Era 
de neînțeles, mai ales pentru un bărbat care nu punea mare 
preţ pe fidelitate. Dar era ceva care îl lega de Amber Grant. Și 
era o legătură aşa de strânsă încât orice uniune fizică i se 
părea foarte aproape de necredinţă faţă de ea. 

Privirea Feliciei se înăspri, dar Fleming nu văzu nicio durere 
în ei. Doar furie şi dezamăgire. Nu scoase niciun cuvânt, ci îl 
îmbrăţişă încă o dată, în speranţa că se răzgândea. Apoi, se 
ridică, îşi puse halatul şi ieşi. 

Fleming rămase în întuneric, cu inima bătându-i să-i spargă 
pieptul. Deşi era obosit, ştia că nu avea să mai adoarmă. 

x kx * 

La câțiva metri mai încolo, fără ca Fleming să aibă habar, 
Amber Grant era la fel de trează. 

În ultimele zile, îşi mai recăpătase puterile şi începuse să 
observe când se schimbau gărzile, când o verificau, ora la 
care îi aduceau mâncarea şi când luau farfuriile din salon. 
Observa şi cronometra tot ce se întâmpla, căutând să 
schiţeze un orar cât de cât regulat. 

Îşi plănuia evadarea. 


40 


Sectorul roşu. 
A doua zi 


Walter Tripp şi Felicia Bukowski erau la demonstraţie a doua 
zi dimineaţa, în sectorul roşu. Fleming se gândise să-l întrebe 
pe Soames cum a reuşit Bukowski să ajungă în camera lui, 
dar fiindcă se gândea că nu are nicio importanţă, renunţă. La 
lumina zilei, aproape se convinse că, de fapt, nu se 
întâmplase nimic. Dacă avea să nu pomenească nimic despre 
acel incident, era sigur că nici ea n-ar fi făcut-o. Spera numai 
ca relaţia lor de serviciu să nu se schimbe în vreun fel. Aşa că 
simţi o mare uşurare când văzu că ea se purta ca şi când nu 
s-ar fi întâmplat nimic - era doar un pic mai rece în gesturile 
ei. 

— Extraordinar, exclamă Soames, când văzu cum 
manechinul îşi întinde braţul. 

Încercând să stea cât mai liniştit, Fleming lucră cu 
manechinul, făcându-l să-şi mişte ochii, umerii, să-şi întindă 
braţele, răsucindu-şi torsul, flexându-şi genunchii şi îndoindu- 
şi degetele de la picioare. 

Frank Carvelli zâmbi de unde stătea, lângă Soames. 

— Poţi să faci toate astea numai prin puterea gândului? 

— Cu puţin ajutor, spuse Fleming, arătând spre Tripp şi 
Bukowski care erau în picioare lângă NeuroTranslator. 

Tripp zâmbi. Bukowski îşi lăsă ochii în jos. 

— Poate să controleze imaginile de pe ecran la fel de bine ca 
manechinul? întrebă Carvelli. 

— Absolut. Controlează orice mediu doreşti. Corpul surogat 
este cel mai greu de mânuit. Imaginile de pe ecran şi cele 
generate de calculator sunt mult mai uşoare. 

— Dar poţi să-l faci să vorbească? întrebă Soames. 

— O să-ţi arăt. Ca să impresionezi pe cineva ca Soames, 
care era pe cât de entuziast, pe atât de genial, era o 
adevărată provocare. Să-l fac să vorbească nu este foarte 


convingător fiindcă mişcările buzelor sunt încă artificiale, dar 
pot pune cuvinte în gura lui. N-o să arate prea bine, dar vei 
auzi foarte clar acele cuvinte ieşind din difuzorul de deasupra 
capului tău. Ce vrei să spună? 

Soames îi întinse lui Fleming o foaie de hârtie pe care o 
pregătise pentru orice eventualitate - un text din Biblie. 

— Se potriveşte, nu? spuse Soames. Creaţie. Ceva în genul 
asta. 

Fleming atinse ecranul de deasupra NeuroTranslatorului, 
asigurându-se că funcţia de comunicare era activată. Apoi, 
luă textul lui Soames şi citi primul rând în gând. Imediat, văzu 
cuvintele apărând pe ecran, şi calculatorul traduse gândurile 
lui în text. Apoi, corpul surogat păru că vorbeşte. Sau, mai 
bine spus, cuvintele din difuzor se impregnară în capul lui de 
latex. 

— Şi a zis Dumnezeu: „Să se facă lumină” şi a fost lumină. ŞI 
Dumnezeu văzu lumina şi a despărţit Dumnezeu lumina de 
întuneric. Dumnezeu a numit Lumina Zi, iar întunericul l-a 
numit Noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. 

— Extraordinar, izbucni Carvelli. Era într-adevăr impresionat. 

După încă două demonstraţii la fel de reuşite, Soames dădu 
din cap, vizibil încântat. 

— Dar despre lungimea aceea de undă, ce ne poţi spune? 
Vrei să vorbeşti acum? 

Fleming se uita la ei cum aşteptau. 

— Desigur. Mai trebuie s-o studiez, dar uitându-mă la datele 
pe care le-am cules la moartea fratelui meu şi după 
examinarea lui Amber Grant la Barley Hall, unele chestiuni 
sunt evidente. 

— Ca de exemplu? întrebă Carvelli. 

— Ei bine, cum i-am spus şi lui Bradley când ne-am întâlnit 
prima dată în San Francisco, însăşi reprezentarea materială a 
ei nu reprezintă dovada unei vieţi după moarte sau o legătură 
cu cealaltă lume - încerc să dovedesc contrariul. lar ca să 
confirm că lungimea de undă a sufletului nu este doar un 
semnal de muribund prins din greşeală de NeuroTranslator în 
momentul morţii, trebuie să mențin contactul cu sufletul după 
moarte, să-l menţin cumva pe o perioadă nedefinită. Asta-i 


prima problemă - să dovedesc existenţa sufletului prinzându-l 
după ce moare. lar ca să fac acest lucru fără Amber ar 
însemna să experimentez pe sute de oameni muribunzi până 
s-o pot prinde pe ecran şi ar fi absurd şi lipsit de etică. 

— Şi cea de-a doua problemă? întrebă Soames repede. 

— Să zicem că pot să captez sufletul unui muribund şi să 
dovedesc existenţa vieţii după moarte - a fratelui meu, de 
exemplu. Ca să reuşesc, aş avea nevoie de un identificator, o 
adresă unică, care să-mi dea posibilitatea să comunic cu el. 

— OK, zise Soames. Deci, dacă vei avea şansa să prinzi şi să 
comunici cu sufletele, în mod individual, folosind 
NeuroTranslatorul şi lungimea de undă, atunci le-ai confirma 
existenţa? 

Fleming era impresionat de cât de repede înţelesese 
Soames conceptele, numai cât ai clipi. 

— Sau nu, depinde de ce voi descoperi. De aceea am nevoie 
de Amber. Studiind visele ei de moarte clinică - când, în 
realitate, ea moare - mă gândesc că aş fi în stare să găsesco 
frecvenţă de fixare cu care să intru în contact cu cealaltă 
lume, sau poate o explicaţie raţională. 

Carvelli se strâmbă. 

— Dar partea cu identificarea şi contactarea sufletelor care 
sunt deja moarte? 

Fleming zâmbi. 

— Toate la timpul lor. De vreme ce sper să nu găsesc nicio 
dovadă a vieţii după moarte, problema cu contactarea 
sufletelor va fi numai de interes academic. 

— Şi spui că nu poţi merge mai departe fără Amber? zise 
Soames. 

— Exact, răspunse Fleming. O să mă învârt în jurul cozii, 
pentru că fără Amber nu am cum să dovedesc nimic, oricare 
ar fi soluţia. 

— Bine, spuse Soames gânditor. E de înţeles. Acum ar fi bine 
să te mai odihneşti, în timp ce eu am să încerc să dau de 
Amber. 


41 


Sectorul negru, sala de şedinţe 
O oră mai târziu 


— Testul o să aibă loc diseară, zise Soames, cu un rânjet de 
bucurie. 

Knight se întoarse spre el, din scaunul ei. 

— Te-a ajutat Fleming? întrebă ea. Deja? 

— L-am văzut, îi confirmă Carvelli, chiar din scaunul alăturat. 

Soames încuviinţă. 

— NeuroTranslatorul e acolo, deja calibrat, cu toate 
modificările făcute pentru a-l lega de hardware-ul cu 
capturarea sufletului. Suntem gata. 

— Diseară? zise Accosta, care nu-şi credea urechilor. 

Se părea că proiectul progresa cu paşi uriaşi pe măsură ce el 
se apropia de moarte - de parcă Dumnezeu îl făcea să se 
grăbească. Din scaunul de lângă monseniorul Diageo, el se 
uită prin peretele-oglindă care dădea în laborator. Două 
asistente pregăteau patul şi sferele de sticlă. 

— Diseară, confirmă Soames. Se întoarse spre Knight. Avem 
un candidat adus de la azil, nu? 

Knight nu răspunse imediat. 

— De când experimentăm pe Amber, n-am mai recrutat aşa 
de mulţi muribunzi. După cum ştii, este o muribundă în 
coşciugul special din sectorul verde, dar a fost adusă aici 
dintr-un alt motiv. 

— Nu cred că avem vreun motiv să n-o folosim, doar e aici 
deja, nu? o chestionă Soames. Ce vreau să spun este că ea 
îndeplineşte aproape toate condiţiile, dacă nu cumva toate, 
nu-i aşa? 

Knight păru că nu este de acord. 

— Da, mă rog, dar sunt... 

— Nu avem timp de niciun dar, Virginia. O vom folosi. 

— Când putem trece la fapte? întrebă Accosta. 

Soames se uita la ceas. 


— Tripp şi Bukowski o să fie gata în şase ore. 

Șase ore. Neliniştea lui Accosta crescu în timp ce întindea 
mâna după aparatul lui mobil de oxigen. Viaţa lui depindea de 
acel experiment. Daca era un succes, atunci viitorul lui era 
asigurat şi toate lucrurile pe care le făcuse până atunci, 
sacrificiu şi decizie brutală, şi-ar fi găsit justificarea. Era aşa 
de aproape de îndeplinirea visului său, încât nu putea suporta 
sentimentul. Toate eşecurile din trecut dispăruseră complet. 
Disperarea era mai puţin capricioasă decât acceptarea stoică. 
Speranţa cu toate promisiunile ei era mult mai crudă. 

Reuşi să se mai tempereze puţin şi se întoarse spre Soames. 
Încă o dată, omul de ştiinţă îşi ţinuse promisiunea şi-l 
recrutase pe Fleming pentru proiect fără ca acesta să aibă 
cea mai mică bănuială. Deşi avea unele rezerve în privinţa sa, 
acum trebuia să admită că făcuse tot ce spusese că va face. 

— Bravo, Bradley. Ai făcut o treabă bună. Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumiţi încă, Înălţimea Voastră. Aşteptaţi după 
experiment. Dar sunt destul de încrezător. 

Accosta se uită la Carvelli. 

— Şi dacă merge? 

Suflecându-şi mânecile, Carvelli se aplecă peste masă. 

— Ei bine, Înălţimea Voastră, tot echipamentul multimedia a 
fost instalat pe Arca Roşie. Aţi văzut planurile şi toate 
amănuntele pentru catedrală - ne aşteptăm la un impact 
maxim în camere. Felul cum vor fi aşezaţi spectatorii le va da 
posibilitatea să confirme veridicitatea celor văzute. 

— Dar celălat echipament? întrebă Accosta, scoțând o 
batistă albă din buzunar. 

— Nu e nicio problemă. Am trimis deja copii ale hardware- 
ului pentru capturarea sufletului pe Arca Roşie. Presupunând 
că acest experiment va fi un succes, atunci când se va 
termina, vom transporta şi restul acolo. 

Accosta tuşi şi scuipă în batistă, iar apoi o strânse fără să se 
uite la saliva însângerată. Tăcut, monseniorul Diageo se 
aplecă înspre el, luă batista şi-i dădu una curată. Accosta îi 
mulţumi printr-un zâmbet şi se întoarse spre Carvelli. 

— Presupunând că acest experiment va fi un succes, cât îl 
vom putea ţine secret? 


— Treizeci şi şase de ore. 

— Numai atât? Dar ce facem cu publicitatea? Este esenţial 
ca Ziua Adevărului Sufletului să fie văzută de cât mai mulţi 
oameni. 

Carvelli zâmbi şi-şi trecu mâna cu unghii îngrijite prin părul 
său neobişnuit de negru. 

— Credeţi-mă, Înălţimea Voastră, publicitatea nu este deloc 
o problemă. Cu zvonurile despre sănătatea dumneavoastră 
şubredă, toată lumea e cu ochii îndreptaţi aici - şi nu vorbesc 
numai despre credincioşi. Chiar în aceste momente, cei care 
îmi fac mie legătura cu mass-media aşteaptă un comunicat 
de presă. În momentul în care voi şti că acest experiment a 
reuşit, îl voi face public imediat. Se opri. Fiţi sigur, Inălţimea 
Voastră, va fi ce aţi intenţionat să fie. Cel mai mare 
eveniment al istoriei omenirii. Când oamenii vor afla ce este 
Ziua Adevărului Sufletului, nu prea cred că va vrea cineva - 
oriunde ar fi sau oricare i-ar fi credinţa - să rateze 
evenimentele. 


42 


Sectorul alb 


Nu mai avea somn. Întins în pat, Fleming îşi simţea ochii 
înţepându-l de oboseală şi capul foarte greu, dar gândurile 
nu-i dădeau pace. După ce se spălase şi mâncase foarte 
devreme, adormise, dar se trezise şi mai obosit. Era zece 
seara şi nu avea de gând să adoarmă, deşi nu mai dormise ca 
lumea de când plecase din San Francisco. 

Fără Amber nu putea face nimic, dar mintea lui tot întorcea 
pe o parte şi pe alta informaţia din dosarele aparatului 
NeuroTranslator. Poate că omisese ceva. Poate că ignorase 
nişte aspecte minore ale lungimii de undă a sufletului care o 
calificau drept o anomalie. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea seama mai 
bine de adevărul pe care voia să-l dovedească. Moartea minţii 
era un moment pasager al naturii - boabe de rouă în răsăritul 
de soare care se evaporau în aburi şi dispăreau înghiţite de 
aerul cald. Cuvintele lui Rob după moarte, tremurânde, erau 
puţin mai mult decât acea boare, şi nu însemnau mai mult 
decât trecerea înfricoşătoare de la viaţă la uitare. Numai dacă 
ar fi fost sigur de asta, ar fi fost mai liniştit că Rob nu suferea 
şi s-ar fi întors la Jake cu sufletul împăcat. 

Incă o data îşi spuse în sinea lui să se calmeze. Nu putea 
face nimic până când Soames n-o găsea pe Amber. Dar orice 
şi-ar fi spus ca să adoamă, tot nu putea. Gândurile îl tot 
sâcâiau. Şi nu toate erau îndreptate spre Rob. 

Se gândea şi la Bukowski. Auzea zgomotele din faţa uşii, 
apoi mintea i se întorcea înspre Amber - ca la un pacient care 
trebuia vindecat, ca la şansa de a-l îngropa a doua oară pe 
Rob, şi ca la o femeie frumoasă şi iar la Rob, la 
NeuroTranslator şi la lungimea de undă a sufletului. 

Respira adânc, sperând că mintea i s-a limpezit şi că va 
reuşi să adoarmă: o noapte de somn ar fi adus ordine în viaţa 
lui. 


— Fir-ar să fie. Se ridică în capul oaselor. Nu avea rost să 
mai stea întins acolo, răsucindu-se pe toate părţile. Ştia din 
proprie experienţă că singura soluţie pentru insomnie era 
munca. Asta până când şi-ar fi rezolvat problema sau până 
când s-ar fi convins pe sine că nu se putea rezolva. 

Imbrăcă o pereche de blugi şi un tricou cu însemnele 
VenTec, îşi puse pantofii şi ieşi din cameră. Nu era nimeni pe 
coridor, iar luminile erau mai slabe decât în timpul zilei. Avu 
grijă să păşească încet - ieşi din zona apartamentelor oficiale, 
trecu de cantină, o luă în stânga spre sectorul verde şi ajunse 
în holul pătrat din afara sectorului roşu. Nu prea ştia ce o să 
descopere dacă o să se mai uite la NeuroTranslator, dar 
prefera să se ducă acolo decât să stea degeaba. In clipa când 
băgă mâna în buzunar ca să scoată discul-cheie, auzi un 
zgomot şi nişte voci. Apoi, uşa de la lift se deschise. Din 
instinct, se dădu câţiva paşi înapoi. 

— Fiţi atenţi, îl auzi pe Tripp şoptindu-le celor doi oameni 
care-l asistau. 

Fleming recunoscu aparatul care era cărat pe acel pat mobil. 
De ce oare mutau NeuroTranslatorul în miez de noapte? 

Primul impuls fu să iasă din ascunzătoare şi să-l întrebe pe 
Tripp, dar se opri când văzu că se îndreptau pe coridorul care 
ducea la sectorul negru. Deşi era curios din fire, aproape că 
uitase de sectorul negru fiindcă fusese prea absorbit în 
munca lui de a aduce la zi NeuroTranslatorul. Dar acum voia 
nişte răspunsuri pentru a-şi potoli nervozitatea. 

li lăsă să dispară din raza vizuală, apoi ieşi din colţul lui şi 
porni după ei. 

Pe când se furişa prin coridorul slab luminat, Fleming îşi 
dădu seama că era cam de unul singur în acea clădire din 
munţi, şi că nimeni din familia lui nu ştia unde era. Nici 
familia, nici cei de la Barley Hall, nimeni. Inima începu să-i 
bată mai tare. 

— Haideţi, mumură Tripp, chiar în faţa lui. Dr. Soames ne 
aşteaptă. 

Rămânând aproape de zid, Fleming se uită pe furiş după colţ 
şi-l văzu pe Tripp cum bagă discul-cheie ca să deschidă uşa 
de acces în sectorul negru. Cei trei oameni trecură de partea 


cealaltă şi uşa întârzie să se închidă. Fleming îşi încercă 
norocul -, dar uşa se închise în nas. Disperat, băgă discul lui, 
dar lumina rămase roşie. 

— Rahat, se necăji el, şi se retrase în întuneric, întrebându- 
se ce să facă în continuare. 

x kx * 

Cu câteva secunde înainte, în apartamentul ei păzit din 
sectorul negru, şi Amber se simţea tot neliniştită. Paznicul ei 
avea deja un program: în fiecare seară la ora şase îi aducea 
cina. Apoi, cu puţin înainte de ora unsprezece, bătea uşor la 
uşă. Dacă Amber îi răspundea, intra şi-i lua tava din cameră. 
Dacă nu primea niciun răspuns, atunci el aştepta până 
dimineaţa. 

Işi petrecuse toată ziua căutând o armă, dar toate obiectele 
din cameră erau inofensive. In cele din urmă, se dusese în 
baie şi reuşise să desprindă bara de crom unde se punea 
prosopul. 

Când îi aduseseră mâncarea, încercase să pară liniştită şi să 
mănânce cât mai mult, apoi aşezase tava lângă pat şi rulă 
cuvertura să pară că dormea. După aceea, se duse în baie şi 
aşteptă, ţinând bara ca pe o bâtă de baseball. 

Aştepta în întuneric, iar capul ei ras se reflecta în oglindă. 
De câte ori se uita la ceas, parcă trecuseră numai câteva 
minute. Într-un final, când crezu că n-o să mai vină înapoi, 
auzi cioncănitul în uşă. 

— Sunt gata, spuse ea. 

Uşa se deschise cu un clic. 

Lumina de pe coridor se furişă în cameră, iar apoi fu urmată 
de paznic. Pentru câteva secunde, nu crezu că o să aibă 
curajul să-l lovească pe la spate, cu sânge rece. Apoi se gândi 
cum o răpiseră, prin tot ce trecuse după aceea şi strânse bara 
mai bine. 

— V-a plăcut peştele? întrebă bărbatul, ducându-se spre pat, 
cu spatele spre baie. 

Amber se apropie de el şi-l lovi de două ori în cap, cu toată 
puterea. 

— Nu prea mult, spuse ea, în timp ce se uita la el cum 
gemea, întins pe podea. 


În două minute, îl puse în pat, îi îndopă în gură una dintre 
feţele de pernă şi-i legă strâns mâinile la spate. Apoi, îl 
acoperi de tot, verifică dacă avea discul de acces în sectorul 
negru şi părăsi camera. Spera să treacă vreo câteva ore până 
să-l descopere cineva. 

Nu avea niciun plan bine definit de ieşire din Fundaţie. Fără 
un elicopter, nu era posibil să iasă de acolo - ştia cât de izolat 
era locul acela. Aşa cum era cu capul ras, se îndoia c-o să fie 
recunoscută de cineva. Şi chiar dacă avea să alerteze 
oamenii din sectorul alb despre răpirea ei, nu prea credea că 
ei ar fi ajutat-o să scape. Aceea era împărăţia lui Soames. 
Oamenii de acolo depindeau de el în totalitate. Singura ei 
soluţie era să găsească un telefon prin satelit într-una dintre 
camerele de comunicare şi să sune pe cineva din afară. 
Cineva în care avea încredere, cum era părintele Pete Riga. 

Pe coridor, se luă după semnele care arătau ieşirea din 
sectorul negru. La un moment dat, auzi voci. Aşteptă şi văzu 
trei oameni care se apropiau şi care duceau un aparat pe un 
pat mobil. Spre uşurarea ei, o luară la dreapta, spre 
laboratorul principal. Stând lipită de pereţi şi cu urechile 
ciulite ca să prindă cel mai mic zgomot, ajunse până la urmă 
la uşa de ieşire. Folosi discul gardianului şi deschise uşa. 
Ajunse pe coridor şi stătu în cumpănă dacă s-o ia în dreapta 
sau în stânga. 

In secunda aceea, un om ieşi din întuneric şi o strigă pe 
nume. 

x kx * 

Fleming n-o recunoscuse în prima clipă, din cauza capului 
ras. Dar îi văzu ochii. l-ar fi cunoscut dintr-o mie. Se întoarse 
foarte mirată spre el. Pentru câteva secunde, se uitară unul la 
altul, neştiind ce să facă. 

— Ce naiba faci aici? şopti ea. 

— Incerc să intru aici să văd ce vrea să facă Soames cu 
NeuroTranslatorul meu. Dar tu? 

— Încerc să fug de aici. 

Nici nu a avut timp să o întrebe de ce fiindcă auziră nişte 
paşi. El o prinse, o trase înspre el şi se afundară în întuneric. 
O auzi respirând, îi simţi cum bătea inima. Văzu mai departe 


trei feţe care se apropiau dinspre sectorul verde. Era 
Bukowski. La vederea ei, amândoi se crispară. Mai erau doi 
oameni care împingeau un căruţ pe care se afla un coşciug 
alb. 

Unul dintre oameni alunecă şi coşciugul se izbi de perete. 

— Incredibil, exclamă Bukowski în şoaptă şi aproape izbucni 
în râs, cucuveaua nu a murit încă. Să n-o trezim înainte de 
vreme. 

Bukowski deschise uşa de la sectorul negru. Gura lui 
Fleming se uscase. 

Recunoscuse simbolul de pe coşciug, acea arcă vişinie 
stilizată, şi crucifixul. Chiar dacă era întuneric, tot putu să 
ghicească cuvintele de dedesubt: „Casa de sănătate a 
Bisericii Adevărul Sufletului”. 

x kx * 

În clipa în care văzu coşciugul, cu acel logo distinctiv, care 
dispărea în sectorul negru, Amber nu se mai gândi deloc la 
evadare. Totul se rezuma la tremurul acela pe care îl simţea 
în stomac. 

Nu putea să fie ce credea ea. Chiar nu putea. 

Strânse şi mai mult discul în mână şi păşi pe coridor, 
ducându-se spre sectorul negru. Miles Fleming o urmă fără să 
scoată o vorbă. 


43 


Sala de conferinţe din sectorul negru 


Lupii aceia se purtau de parcă erau parte din Bradley 
Soames. De-o parte şi alta a scaunului din fruntea mesei din 
sala de conferinţe, cu limbile atârnând printre fălcile uriaşe, 
se uitau de-a lungul mesei, nemişcaţi. Din când în când, 
Soames legăna mâna pe sub masă, iar unul dintre ei prindea 
ceva cu dinţii. 

Cei prezenţi, printre care şi Accosta, stăteau în capătul 
celălalt. Majoritatea se temeau de lupi, dar Accosta îi ura pur 
şi simplu. Aveau ceva păgân în ei, lipsit de dumnezeire. Se 
ridică de la masă şi se apropie de geamul-oglindă, sprijint de 
braţul puternic al lui Diageo. Coşciugul alb fu aşezat lângă 
canapeaua din laborator. Se uită cum era ridicat capacul, cu 
masca de oxigen şi toate celelalte aparate de menţinere în 
viaţă, şi se întristă. Dar aceea avea să fie ultima crimă 
necesară. Ultimul sacrificiu - înainte să se sacrifice el însuşi. 

— Vedeţi  NeuroTranslatorul, Înălţimea Voastră? întrebă 
Soames, arătând cu degetul spre cubul albastru transparent 
în care era o sferă pulsatoare, şi care era legat la un monitor. 
Cu legăturile lui de infraroşu modificate se poate conecta la 
ecranul detectorului de fotoni ai sferei-cască ce înregistrează 
codul unic al sufletului muribundului. Arătă spre picioarele 
patulului din laborator, la cutia neagră pe care se vedeau 
patru coloane de lumină care licăreau. lar dacă fixăm 
semnalul blocare pe care l-am obţinut de la Amber, vom 
putea ţine linia de comunicare deschisă la infinit. Cu acest 
experiment, avem intenţia să lăsăm sufletul să scape. Apoi, în 
câteva secunde, o să-l chemăm înapoi, folosind codul lui unic 
şi semnalul de bloc. După ce reuşim asta, o să comunicăm cu 
acesta prin lungimea lui de undă şi cu ajutorul 
NeuroTranslatorului. 

Accosta se uită cum puneau pacientul acela fragil pe pat şi 
cum îi căscau ochii. O invidie pentru că urma să moară 


repede, aproape că voia să fie în locul ei. Dar avea să vină şi 
timpul lui. 

— Incepând cu această seară, vom pune capăt suferințelor, 
spuse el, după ce sfera fu pusă pe capul pacientei. lar după 
ce Ziua Adevărului Sufletului va veni, nu vom avea nevoie să 
mai facem aşa ceva, pentru că adevărul va fi văzut de toţi, şi 
răul nu va mai avea loc în lume. 

— Da, Înălţimea Voastră, încuviinţă Soames. Chiar aşa. 

x kx * 

— Uite, şopti Amber! 

Fleming se aplecă şi se uită prin ferestrele circulare ale 
laboratorului din sectorul negru. Prin geamurile întunecate 
urmăriră cum deschid coşciugul alb şi cum ridică un corp. 
Bukowski şi Tripp îi obstrucţionau vederea, dar reuşi să vadă 
că acel corp avea o mască de oxigen şi avea o perfuzie 
intravenoasă în braţul stâng. 

— Oricine ar fi acolo nu e mort încă, şopti Amber. 

— Da, văd, răspunse Fleming. Voia să continue, dar zări 
cubul transparent de pe masa de lângă canapea. Asta e 
NeuroTranslatorul îmbunătăţit pe care l-am construit la 
cererea lui Soames. 

Amber se încruntă. 

— Dar de ce construieşti unul pentru Bradley? 

— Asta mă întreb şi eu acum. 

Se uită prin laborator. La piciorul patului, erau o mulţime de 
aparate care scoteau un zumzăit. Era un monitor care nu 
afişa nimic pe ecran, iar pe altul se vedeau patru coloane de 
lumină tremurătoare. Unul dintre oamenii de acolo se mişcă. 
Prin geamul închis la culoare, Fleming văzu că persoana de 
pe canapea era o femeie şi că fusese rasă în cap. Apoi, îi 
puseră ceva în ochi. 

— Aşa mi-au făcut şi mie, zise Amber, atunci când îi puneau 
femeii sfera de sticlă pe cap. 

— Ce vrei să spui? 

— Când au făcut experimente pe mine. 

— Poftim? Fleming se întoarse spre ea, parcă nevenindu-i să 
creadă. Cine a experimentat pe tine? Soames? 

— Cine altcineva? zise ea. Se pare că se foloseşte şi de tine, 


şi de mine. Nu ştiu de ce. Tot ce ştiu e că a obţinut ceva care 
are de-a face cu Ariel şi cu visele mele. 

El nu înţelese şi continuă să se uite pe fereastră. Deasupra 
patului, erau două ecrane care îl arătau pe pacient de 
aproape, dar Fleming nu putea vedea clar din cauza reflexiei 
în geam. Unul dintre oamenii de ştiinţă, Tripp, se întoarse 
spre oglinda care era pe peretele din stânga şi ridică degetul 
mare - de parcă ar fi făcut semn cuiva din spatele oglinzii. 

Încă nedesluşind lucrurile pe care le vedea, Fleming se 
întoarse spre Amber. Ea se uita ţintă la scena care se 
desfăşura acolo, în faţa ei, şi tremura de furie. 

— Cum poate să facă una ca asta? Cum poate? şopti ea. 

Zumzetul se auzi mai tare şi cei doi oameni se dădură mai în 
spate, punându-şi ochelarii de protecţie. Apoi, Fleming văzu 
cum sfera aceea se luminează puternic. Părea că lumina 
venea din ochii femeii înainte de a pulsa în jurul învelişului 
exterior al sferei, ca un halou. 

În acea secundă, se auzi un sunet ascuţit şi cele patru 
coloane de lumină se aliniară perfect. Pe ecranul care fusese 
gol se afişă un model ca de zebră alcătuit din puncte fotonice 
albe, care semăna cu cel al interferenţei din experimentul pe 
fanta dublă. 

Apoi, lumina din sferă deveni mai slabă. 

Câteva secunde mai târziu, înainte să-şi dea seama ce se 
întâmplase, haloul se întoarse înapoi, ca şi când ar fi fost 
chemat la ordin. Pentru numai o secundă, lumina se reflectă 
în monitoare în aşa fel încât faţa femeii se văzu foarte clar. 

Amber sări de parcă ar fi aruncat cineva apă fiartă pe ea, 
dădu drumul mâinii lui Fleming şi se avântă urlând pe uşile de 
la laborator. 

x kx * 

Fleming nu avu altceva de făcut decât s-o urmeze. 

Bukowski se întoarse prima şi încercă s-o oprească, dar 
Amber o împinse atât de tare, ca şi cum ar fi fost din hârtie. 
Amber urlă: 

— Ticăloşilor! Nenorociţilor! 

Fleming văzu monitoarele de deasupra capului său şi faţa 
fragilă care se oglindea în ele. Ochii căscaţi, deschişi, 


rămăseseră fără viaţă în spatele ochelarilor ciudaţi. 

— Mamă, ţipă Amber, şi întinse mâna spre canapea. 

Un bărbat se repezi spre ea, dar Fleming îl împinse la o 
parte, după ce îl lovi puternic în bărbie. Cu lacrimile 
curgându-i pe obraji, Amber trase sfera de sticlă de pe capul 
mamei sale şi-i scoase lentilele din ochi, dar femeia era deja 
moartă. 

— Ticăloşilor! urlă din nou Amber, aşezând uşor capul 
mamei sale înapoi pe canapea. Luă sfera în mână şi se uită 
spre peretele care dădea înspre sala de conferinţe. 

Lui Fleming i se făcu părul măciucă atunci când văzu 
lungimea de undă a sufletului pe monitorul 
NeuroTranslatorului cum se animă şi se auzi în difuzoare un 
țipăt la fel de puternic precum al fetei: 

— Amber. 

În acea clipă, Fleming îşi dădu seama cum se folosise 
Soames de el şi ştiu cu siguranţă că mersese dincolo de 
dovada ştiinţifică - mintea exista şi după moarte. Tot sistemul 
de convingeri pe care şi-l construise el ca om de ştiinţă se 
dărâmă la auzul vocii înfuriate a celei care era întinsă pe 
canapea. 

— Ucigaşilor, se auzi din difuzoarele NeuroTranslatorului. 

Amber aruncă sfera spre peretele-oglindă. Pentru o secundă 
nu se întâmplă nimic, dar după aceea sticla se sparse pe 
toată suprafaţa. 

Apoi, oglinda ei se desprinse şi căzu pe podea cu un zgomot 
asurzitor. 

În spatele lui erau Xavier Accosta, Bradley Soames şi 
Virginia Knight. 

Liniştea care se aşternu era parcă mai asurzitoare decât 
zgomotul sticlei izbindu-se de duşumea. 


44 


Fleming şi Amber fură conduşi de două gărzi în sala de 
conferinţe. Acolo, Accosta fu singurul care încercă să 
liniştească spiritele. 

— Vă rugăm aşezaţi-vă, le spuse politicos. Trebuie să vă 
dăm o explicaţie. 

În acel moment, Amber văzu pentru prima dată lupii, în 
spatele stăpânului lor, foarte agitaţi. 

— Da, încuviinţă Soames. 

— Imi pare rău că nu am putut să-ţi spunem mai multe 
înainte. Îi prezentă pe monseniorul Diageo şi pe Frank 
Carvelli, ca şi cum s-ar fi întâlnit la o petrecere. 

— Ce naiba se întâmplă? izbucni Fleming. 

Amber voi să-l lovească pe Soames, dar fu împinsă într-un 
scaun. 

— Ce ai făcut, Bradley? Ce dracului ai făcut? ţipă la el. Cum 
ai putut? Eram parteneri, pentru numele lui Dumnezeu. 

Soames se arătă surprins de-adevăratelea. Părea să nu 
înţeleagă de ce era aşa de pornită împotriva lui. 

— Am adus-o aici din cauza ta, Amber, şi oricum era pe 
moarte. Odată cu moartea ei, nimeni nu va mai fi rănit. Nici 
tu, nici Miles sau altcineva. 

Amber se uită la el fără nicio expresie şi înecându-se de 
furie. Moartea mamei sale şi izbucnirea ei de după o 
storseseră de puteri. Fleming îşi puse mâna pe umărul ei. 

x kx * 

Simţea nevoia acută de a o linişti pe Amber, dar situaţia îl 
depăşea. Nici măcar pe el însuşi nu se putea calma. 

Faptul că o văzuse pe Virginia Knight lângă Soames şi 
Accosta, cu broşa în formă de cruce vişinie a Bisericii 
Adevărul Sufletului îl ajutase să treacă peste şoc. lar la 
vederea lui Accosta, tras la faţă, cu un zâmbet de triumf, îl 
făcu să-şi aducă aminte de cuvintele părintelui Peter Riga 
care-l avertizase. 

El şi Amber fuseseră lucraţi pe la spate. El fusese aşa de 


orbit de dorinţa de a afla adevărul despre fratele lui, încât nu 
desluşise minciunile lui Soames. Cel puţin Amber fusese 
adusă acolo împotriva voinţei ei, dar el se oferise să-i ajute pe 
ticăloşi. Fleming se simţea aşa de umilit, încât îi venea să-i 
bată pe toţi. Dar nu voia să izbucnească. Încă nu venise 
timpul. 

Soames se uită la el. 

— Ţi-aduci aminte când ne-am întâlnit prima dată? Voiai să 
dovedeşti viaţa de după moarte prin lungimea de undă, dar 
eu ţi-am spus să mergi pe cale ştiinţifică. Îţi mai aminteşti? Ei 
bine, cum e să ştii că acele lucruri există? 

Fleming nu mişcă un muşchi. 

— Şi cum pot să ştiu că există? 

— Ai auzit sufletul lui Gillian Grant. 

— Am auzit cum v-a făcut ucigaşi. O reacţie întârziată 
probabil. 

Soames clătină din cap, parcă nerăbdător. 

— Nu, tu i-ai auzit sufletul. Nu în momentul morţii, cum a 
fost în cazul fratelui tău, ci numai după ce l-am chemat noi 
înapoi. Da, aveai dreptate când spuneai că pentru a dovedi 
viaţa după moarte, va trebui să găseşti un mod de a bloca 
sufletul şi de a-l chema după ce pleacă. În acest fel, ai fi avut 
siguranţa că acea ultimă suflare nu este o simplă ultimă 
suflare. Ei, am făcut asta. Am folosit-o pe Amber ca să fixăm 
sufletul - aşa cum ne dorisem de altfel. În primul rând, ea ne- 
a oferit coordonatele. Apropo, am încercat experimentul pe 
un număr de pacienţi muribunzi - aşa cum ai pomenit-o tu, 
dezaprobator. Soames păru mulţumit că împărtăşise ce ştia. 
Bănuiesc că vrei să ştii cum chemăm sufletul, cum 
identificăm conştiinţa individuală. 

— Nu ştiu de ce, dar sunt sigur c-o să-mi spui, indiferent de 
ce o să zic eu. 

— Ai auzit de experimentul pe fantă dublă, Miles? 

Fleming dădu din cap că da. 

— Ei bine, eu am modificat-o, făcând-o să treacă de la 
detectarea energiei fotonilor standard care se mişcă printr-o 
fantă dublă, la detectarea fotonilor de energie a vieţii care 
părăsesc un corp muribund. Am făcut acest lucru de mai mult 


de o sută de ori şi fiecare suflet iese din corp pe un model 
diferit, unic. Se pare că fiecare dintre noi nu numai că are un 
model genetic fizic, deosebit de al celorlaţi, dar şi un model 
de fotoni pentru sufletul metafizic. Soames zâmbi. Dualitatea 
cuantică e peste tot. 

Fleming şi Amber se uitară la Soames parcă nevenindu-le să 
creadă ce auzeau. 

— O sută? se auziră ei la unison. 

— Cu alte cuvinte, ai omorât o sută de oameni pentru asta? 
gâfâi Fleming în pragul unei crize de nervi. Se întoarse spre 
Virginia. lar tu l-ai ajutat. Doamne, amândoi aţi lucrat mână în 
mână împotriva noastră. Aveaţi nevoie de frecvenţă de la 
Amber şi de NeuroTranslator de la mine. 

Knight avu cel puţin decenţa să arate că-i părea rău. 

— Vei vedea, Miles, o să fie spre binele tuturor. Crede-mă. 

— Să te cred? Cum dracu’ mai pot să cred un cuvânt de-al 
tău? Pentru Dumnezeu, mi-ai fost şefă, eu trebuia să am 
încredere în tine, iar tu, în tot acest timp, ai fost implicată în 
proiectul ăsta macabru. 

— Nu, nu-l numi aşa, dr. Fleming, interveni Accosta, 
împăciuitor. Grant e cea mai bună dovadă că lucrurile nu stau 
aşa. Ne-a fost oferită atunci când aveam mai mare nevoie de 
ea. Amber e unică, un dar de la Dumnezeu. Poate nu mă crezi 
acum, dar în timp îmi vei da dreptate. 

— Dar nu numai că aţi abuzat de Amber, dar i-aţi omorât şi 
mama. Ce să mai zic despre nenorociţii cărora le-aţi luat 
zilele? Asta cum o mai explicaţi? 

— Ei erau pe moarte, aşa cum sunt eu acum. Doar le-am 
uşurat trecerea pe lumea cealaltă. lar acest experiment final 
a fost într-adevăr un succes. Mama lui Amber şi-a îndeplinit 
misiunea, aşa cum noi încercăm s-o îndeplinim pe-a noastră 
în faţa lui Dumnezeu. 

Fleming îşi dădu seama că acea discuţie nu ducea nicăieri. 
Auzise odată că oamenii îşi sacrificau viaţa pentru credinţa 
lor, pe când cei din camera aceea omorau pentru ideile lor 
religioase. Riga avusese dreptate: Accosta era la fel de 
arogant şi de dogmatic precum nebunii din Vatican - şi chiar 
mai periculos. 


— Dar ce credeaţi că veţi obţine dacă v-aţi bătut joc de 
acele suflete? 

— Salvarea, zise Accosta, simplu. Salvarea a milioane de 
suflete. Şi ar trebui să fii mândru că ai pus şi tu umărul la 
asta. Amândoi ne-aţi ajutat. În zilele noastre, trăim într-o 
lume inundată de tehnologie, unde ai foarte multe posibilităţi 
de alegere. Oamenii trebuie îndrumați mai mult decât în alte 
vremuri. Ei nu mai sunt pregătiţi să creadă orbeşte într-o 
religie sau în informaţii de-a valma. Ei vor - ei chiar cer - 
adevărul. 

Cu aceasta tehnologie am să înlătur îndoiala despre cea mai 
mare întrebare care frământă omenirea. Ce se întâmplă cu 
noi după ce murim? ŞI, spre deosebire de ceilalţi lideri 
religioşi, eu nu cer credinţă, ci le voi; arăta adevărul despre 
sufletul omenesc. Le voi arăta adevărul întrupat, astfel încât 
nimeni - fie el ateu, evreu, catolic, musulman, budist sau 
umanist - să nu se îndoiască de viziunea mea. lar toţi se vor 
alătura Bisericii Adevărul Sufletului pentru că nu vor avea 
niciun motiv rațional să n-o facă. 

— În cazul în care, bineînţeles, viziunea este una corectă, se 
auzi Fleming. 

Accosta îi zâmbi compătimitor. Era zâmbetul cuiva care era 
aşa de sigur de credinţa lui, încât cu cât îi prezentai mai 
multe argumente întemeiate împotrivă, cu atât era mai 
convins de ignoranţa ta şi de câtă dreptate are. 

— Am înţeles de la dr. Soames că eşti îngrijorat pentru 
fratele tău, de faptul că el are un suflet şi că ar putea să fie în 
suferinţă. Cred că este o grijă justificată, dr. Fleming. Dar 
orice ţi-aş spune despre destinul lui, sau despre soarta care 
te aşteaptă pe tine, este irelevant pentru că fac parte dintr-o 
biserică în care tu nu crezi. Dar după Ziua Adevărului 
Sufletului te voi converti, pe tine şi pe toţi ceilalţi, indiferent 
de credinţa lor, îţi voi dovedi că eu sunt singurul care ştie 
adevărul despre ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte. 

— Şi cum naiba o să faci lucrul ăsta? 

— Pentru că nu voi mai fi pe pământ când o să dovedesc, 
răspunse Accosta, cu o voce calmă. 

Înainte ca Fleming să-şi dea seama ce însemnau acele 


cuvinte, Soames făcu un pas înainte, îl bătu pe doctor pe 
spate şi adăugă: 

— Chiar nu ştiu de ce eşti supărat, Miles. Ţi s-a dat ce ai 
cerut. Ai venit aici să afli mai mult despre fratele tău şi vei 
găsi răspunsul la timpul potrivit. Aveam de gând să-ţi fac o 
surpriză. Acum, cred că ne putem purta ca oamenii maturi. 

Fleming se uită la el: acelui om îi lipsea o doagă. Cândva, în 
timpul vieţii sale, pierduse orice urmă de empatie pentru 
ceilalţi. Fleming începu să vorbească rar, parcă numărându-şi 
silabele. 

— Bradley, ai răpit-o şi ai experimentat pe Amber, ai 
omorât-o pe mama ei şi încă vreo sută de oameni din cauza 
unui plan bolnav, iar pe mine m-ai păcălit în tot timpul acesta. 
Şi tot tu te întrebi de ce sunt supărat. 

— Da. 

Fleming dădu din umeri, parcă recunoscându-se învins şi 
zâmbi la Soames în semn de iertare. 

— Da, ai dreptate, cred că am reacţionat exagerat. 

Şi cu zâmbetul pe buze, îşi strânse pumnul, şi-l lovi pe 
Soames în faţă cât putu de tare. Până să se dezmeticească 
gărzile, lupii se şi năpustiseră la el, acoperindu-l cu trupurile 
şi mirosul lor. Cel mai mare îşi încleştase colții în braţul cu 
care încerca să-şi protejeze gâtul. 

— Cheamă-i! strigă Papa cel Roşu. Nu e nevoie de şi mai 
multă violenţă. 

Soames murmură un ordin printre dinţi şi lupii se potoliră. 
Amber se uită repede la braţul lui Fleming - din fericire, nu 
era decât o uşoară zgârietură. 

Pe când gărzile îi escortau pe Fleming şi Amber afară din 
cameră, Fleming se simţi mai bine văzând furia din ochii lui 
Soames în timp ce îşi mângâia bărbia care-l durea. Amber îl 
scuipă pe Soames chiar în faţa aceea roşie, contorsionată de 
mânie. 

— Chiar nu văd de ce eşti aşa de supărat, Bradley, spuse 
Fleming. Ţi s-a dat ce ai cerut. 

x kx * 

— Ce ai de gând să faci cu ei? îl întrebă Accosta pe Soames, 

după ce Amber şi Fleming părăsiră camera. 


Soames încă îşi mai mângâia falca. 

— Ţineţi-i departe până la ziua cea mare, Înălţimea Voastră. 
Nu ne putem permite să ne-o strice. 

Accosta nu reuşi deloc să-i citească intenţiile. Voia să creadă 
că motivul pentru care se implicase Soames atât de mult în 
acel proiect şi investise timp şi bani era credinţa lui în 
Dumnezeu şi convingerea că Accosta era Păstorul lui. Dar 
chiar şi în acele momente, Papa cel Roşu nu era deloc sigur 
de motivele lui Soames. 

— N-aş vrea să le faci nimic rău, Bradley, spuse el cu grijă. 
Nici înainte şi nici după Ziua Adevărului Sufletului. E clar? 

Soames se încruntă, ca un adolescent care nu prea înţelege 
de ce i se dau sfaturi pentru ceva care nu îl priveşte. 

— Am ajuns aşa de aproape de scopul nostru şi trebuie să-ţi 
mulţumesc pentru asta, continuă Accosta. E drept că am 
făcut şi nişte lucruri nebuneşti ca să ne atingem telul. Dar 
după Ziua Adevărului Sufletului chiar nu avem nevoie de mai 
multă violenţă sau dezacorduri. Ne-am înţeles? 

— Desigur, lnălţimea Voastră. 

Accosta se întoarse spre ceilalţi. Cu ei se înţelegea mai bine. 
Carvelli era înfumurat şi superficial, dar slujise biserica foarte 
bine. Knight credea cu adevărat, nu făcea paradă de asta şi i 
se alăturase lui Accosta când trebuise să ia decizii cruciale 
pentru îndeplinirea voii Domnului. lar monseniorul Diageo 
fusese dintotdeauna mâna lui dreaptă, sprijinul său. Curând, 
serviciile lor aveau să fie răsplătite. Venise momentul în care 
aveau să ştie că au contribuit din plin la un lucru nobil şi 
minunat. 

— Dr. Soames şi-a exprimat dorinţa de a rămâne aici în Ziua 
Adevărului Sufletului, într-un loc mai liniştit, anunţă Accosta. 

— Şi fără soare, adăugă Soames. 

Accosta zâmbi înţelegător. 

— Noi ne vom întoarce la Arca Roşie pentru a face ultimele 
pregătiri. 

Toţi erau trişti, dar Accosta mai spuse: 

— Nu fiţi îngrijoraţi. Acesta nu e sfârşitul, ci începutul. 
Bucuraţi-vă alături de mine. Suntem în pragul unei ere de 
glorie nesfârşită. 


Virginia Knight zâmbi uşor. 

— Da, Înălţimea Voastră, va fi o zi cu adevărat glorioasă. 

— Glorioasă, repetă Diageo. 

Carvelli merse mai departe. 

— Ziua Adevărului Sufletului va fi o revelaţie. 

Soames dădu din cap aprobator. 

— Va fi într-adevăr ziua Revelaţiei, Înălţimea Voastră - sau, 
cum ar spune grecii, ziua Apocalipsei. 


45 


Sectorul albastru 
Două zile mai târziu 


— Nu e cine ştie ce, zise Soames în timp ce-i conducea pe 
Fleming şi Amber prin camera de realitate virtuală din 
sectorul albastru, dar o să vedeţi. Tu n-ai mai fost aici, 
Amber, nu-i aşa? E un proiect la care lucrează VenTec 
împreună cu Uzinele KREES8. 

Amber nu se uita deloc la Soames. Îi era încă greu să 
accepte faptul că o trădase într-un mod atât de mârşav, să se 
împace cu ideea că el o răpise şi că îşi dăduse acordul la 
omorârea mamei ei. El era omul pe care îl respectase şi-l 
admirase ani la rând. 

— Este tot prima oară şi pentru tine, Miles. 

Faţa lui Bradley, încă umflată, şi vânătaia atrăgeau parcă 
mai mult atenţia asupra unei cruste de pe bărbia lui, deja 
acoperită de coji. Mânia îi trecuse, de parcă nu se întâmplase 
absolut nimic cu treizeci şi şase de ore înainte. 

Dar nu şi pentru Fleming şi Amber. Doctorul parcă nu vedea 
nici gărzile, nici pe Soames. Cei doi erau îmbrăcaţi într-un 
costum strâns pe corp, de culoare bleumarin, şi aveau mânuşi 
şi pantofi cu detectori de senzori. Ţesătura costumului era 
făcută din mii de mărgele microscopice, precum pixelii de pe 
ecranul calculatorului. Soames şi gărzile purtau acelaşi fel de 
haine. 

Camera era spațioasă, dar impresionantă. Podeaua, pereţii 
şi tavanul erau bleumarin precum costumele lor. Podeaua era 
solidă, şi Amber se gândi că, de-a lungul pereţilor şi în tavan 
era amplasat un ecran cu rezoluţie mare. 

— De vreme ce vom fi spectatori în momentele următoare, 
m-am gândit să ne simţim bine, zise Soames în timp ce le 
făcea semn să ia loc pe cele două scaune din faţă. El şi cu 
gărzile se aşezară în spate. [Ţinea un calculator în mâna 
stângă şi atinse ecranul acestuia cu mâna dreaptă. Cum să 


ne îmbrăcăm? întrebă Soames. În haine comfortabile, cred. 

În secunda următoare, costumele bleumarin se schimbară. 
Fleming avea acum un costum de seară, cu papion, iar Amber 
era într-o rochie neagră, fără bretele. Ceea ce era 
înspăimântător era faptul că pielea de pe braţele ei arăta 
foarte real, iar mâinile ei nu mai aveau nicio mânuşă. Ba chiar 
mai mult, mâinile se simțeau de parcă nu mai purta mânuşi 
deloc! Dacă s-ar fi uitat cu atenţie şi şi-ar fi frecat mâinile de 
costum, de-abia ar fi avut timp să zărească locul unde se 
terminau -, dar Soames transformă din nou camera, iar ea fu 
transportată în alt loc - iluzia era perfectă. 

Acum ea şi Fleming erau în rândul din faţă dintr-o biserică 
imensă, într-o sală care era o combinaţie între un teatru şi o 
catedrală. Erau coloane de ambele părţi, ca într-o navă din 
biserică, iar în faţa lor era o scenă. Sus, ceea ce ar fi trebuit 
să fie un tavan arcuit semăna cu un cer însorit, cu norişori ici- 
colo. Amber avea senzaţia că vor ieşi heruvimi şi serafimi din 
clipă în clipă. Simţi o boare de aer proaspăt şi, ca vrăjită de 
ceea ce o înconjura. Recunoscuse catedrala Arcei Roşii aşa 
cum o văzuse când fusese în vizită la casa de sănătate. 

În ultimele două zile, petrecuse mai mult timp în camera ei, 
plângându-şi mama şi încercând să se împace cu ideea morţii 
acesteia. Se uitase la televizor la ştirile de pe canalele CNN şi 
BBC. Reporterii dădeau explicaţii despre Ziua Adevărului 
Sufletului şi numai atunci înţelesese aroganţa uluitoare a 
pregătirilor lor. Dar, oricât de mult ar fi încercat, tot nu 
pricepea cum de se prinseseră acei oameni într-o asemenea 
alianţă. Îl ştia pe Soames de ani buni şi nu observase 
niciodată vreo aplecare spre religie. Ideea de a-l servi pe 
Accosta sau de a-i fi ucenic i se părea ciudată. Soames se 
asocia numai cu oameni care îl puteau servi pe el, şi niciodată 
invers. 

Un murmur se auzi trecând printre spectatori, precum vântul 
printr-un lan, şi apoi văzu intrând un bărbat înalt, îmbrăcat în 
roşu, care îşi ocupă locul în mijlocul scenei. Se uită la 
zâmbetul mulţumit al lui Accosta şi hotărî în inima ei că aveau 
să plătească cu vârf şi îndesat pentru ce făcuseră. 

Întoarse capul şi se uită la Fleming. Prinse şi mai mult curaj 


când văzu aceeaşi determinare şi pe faţa lui. 


46 
Arca Roşie. 18° 55’ N, 16° 99’ V 


Xavier Accosta nu se simţise niciodată mai viu ca acum, 
când era pe moarte. Stătea pe podiumul catedralei de la 
bordul Arcei Roşii şi se uita la cei din sală, puțin peste o sută 
la număr. Fuseseră trimise invitații la câteva adrese de e-mail 
din data de baze, în funcție de locul unde erau în momentul 
acela. Nimic nu se schimbase, nici în privința Zilei Adevărului 
Sufletului, deşi pentru acel eveniment fuseseră înmânate 
câteva invitaţii speciale celor mai importante religii. Şi, foarte 
interesant, niciuna nu refuzase invitaţia. Toate delegaseră 
câte un personaj de vază, care avea să asiste la slujbă şi să 
discute pe larg ce se întâmplase acolo. 

Accosta auzise că multora dintre cei prezenţi li se oferiseră 
mii, chiar milioane de către reprezentanţii presei şi de 
bogătaşi, ca să le cedeze locul în sală. Era mulţumit că foarte 
puţini, o cifră infimă, îşi vânduseră locurile în acea zi istorică. 
Dar cei din sală erau numai o fracțiune din numărul real de 
spectatori. Potrivit lui Carvelli, numărul celor care priveau la 
căşti, monitoare de calculator şi televizor depăşea patru 
miliarde - nouăzeci la sută din lumea conectată electronic. 
Carvelli avusese dreptate. Era cel mai mare eveniment de 
presă din istoria omenirii. 

Înainte de slujba propriu-zisă, Accosta făcu o introducere în 
care le mulţumi tuturor credincioşilor şi îi binecuvânta pe toţi 
cei care-l priveau, indiferent de religia lor. Atunci, oprindu-se 
ca să se mai odihnească puţin, Papa cel Roşu ridică mâinile, 
îşi adună toată forţa care-i mai rămăsese în trupul firav şi 
vorbi lumii întregi: 

— Astăzi am să pornesc într-o călătorie. Mulţi înaintea mea 
au mers pe acelaşi drum, de la viaţă la moarte, şi toţi mă vor 
urma, la timpul potrivit. E destul de trist că moartea e ultimul 
lucru pe care trebuie să-l facem, fiindcă ne-ar destăinui foarte 
mult despre viaţă. Dar această călătorie finală este încă un 


secret pentru noi. 

Nesiguranţa despre ceea ce se întâmplă sufletelor noastre 
după moarte este întrebarea religiei, iar fiecare dintre religii îi 
îndeamnă pe credincioşi să creadă numai în ceea ce se 
predică în acea biserică. Toate - inclusiv Biserica Adevărul 
Sufletului - cere asta, numai pe baza unui act de credinţă. 

Acum două mii de ani, un om a fost crucificat pentru 
păcatele noastre. Omul despre care noi, creştinii, credeam că 
a fost Fiul lui Dumnezeu care a venit să trăiască printre noi şi 
să ne ajute să vedem dincolo de credinţă, să descoperim 
adevărul. Parabolele şi învăţăturile lui au fost interpretate în 
multe moduri şi numai o mână de oameni l-au văzut pe el şi 
miracolele lui. Nici măcar moartea sau învierea lui nu sunt 
foarte clare pentru urmaşii lui adevăraţi. 

Astăzi, eu nu vă voi predica. Nu vreau ca voi să credeţi în 
mine sau să aveţi credinţă în Dumnezeu. Am să vă arăt 
adevărul - tuturor celor care mă privesc. Veţi vedea, cu mic 
cu mare, învierea mea şi veţi auzi adevărul cu urechile 
voastre. 

Am fost ales să fiu al doilea Mesia al lui Dumnezeu, să mor şi 
să renasc astfel încât să pot exista în ambele lumi, cu un 
picior lângă Dumnezeu, iar cu celălalt lângă voi. Astăzi, eu, 
cardinalul Xavier Accosta, voi scoate coarnele lui Satana şi 
astfel, îndoiala spirituală va dispărea şi din inimile voastre, 
fiindcă el o întreţine pentru a crea conflict şi răutăţi. După 
ziua de azi, nu vor mai exista scuze când vă veţi încrede în 
Satana, fiindcă atunci îl veţi fi cunoscut pe Dumnezeu, 
Dumnezeul vostru cel adevărat, şi veţi şti că există. 

La sfârşitul călătoriei mele de azi, mă voi întoarce ca să vă 
împărtăşesc secretele vieţii şi ale morţii. Vă voi dezvălui 
Adevărul Sufletului şi, cu acest act de sacrificiu, voi găsi 
salvarea sufletului vostru şi a tuturor sufletelor din această 
lume. 

Când termină, nimeni nu aplaudă; era o linişte plină de 
venerație. 

Diageo şi Virginia Knight apărură lângă el şi-l escortară în 
partea stângă a scenei, unde Bukowski şi Tripp aşteptau 
lângă aparat şi canapeaua de laborator. 


Diageo avea lacrimi în ochi în timp ce îl ajuta pe Accosta să 
se aşeze pe canapeaua care avea să-i fie şi patul de moarte. 

— Nu fi trist, prietene, şopti Accosta. Nu te părăsesc deloc. 
Făcând lucrul ăsta, voi fi cu tine pentru totdeauna. 

Diageo încercă să zâmbească în timp ce Knight, cu mâinile 
tremurânde, aşeza electrodul pe tâmpla lui Accosta. 

Bukowski se apropie, îi deschise larg ochii şi-i puse lentilele. 
ÎI înţepau ochii, dar îşi spuse că, oricum, durerea nu mai avea 
să dureze mult. În curând, el avea să fie înconjurat de pace şi 
de bucurie în dragostea lui Dumnezeu. 

Tripp îl ajută pe Accosta să se ridice în capul oaselor şi-i 
puse sfera de sticlă pe cap. 

Apoi, Carvelli veni din stânga scenei, pe lângă echipamentul 
de sunet şi holopadul KREE8. Împreună cu Tripp, mai verifică 
încă o dată dacă interfaţa wireless dintre NeuroTranslator şi 
celelalte aparate funcţiona bine. Apoi, se uită la camerele de 
luat vederi şi la echipamentul care făcea legătura cu presa. 
Spectatorii se uitau la el, cuprinși de venerație. 

Bukowski se apropie de NeuroTranslator şi se asigură că 
lungimea de undă a sufletului era afişată pe ecran. 

Knight aşteptă până când ceilalţi membri din echipă îi făcură 
semn că au terminat partea lor. Apoi, se întoarse spre 
Accosta. i 

— Totul e gata, lnălţimea Voastră. 

Accosta oftă, parcă uşurat. Era aşa de aproape. Numai 
câteva minute îl mai despărţeau de apoteoza lui. 

— Începem, Înălţimea Voastră, zise Carvelli. Dacă, dintr-un 
motiv sau altul, nu... 

Accosta îl întrerupse: 

— Sunt gata. Niciodată nu fusese mai pregătit pentru un 
lucru în viaţa lui. 

Carvelli era foarte încordat. 

— Dumnezeu să fie cu tine. 

— Dumnezeu mă aşteaptă, răspunse Accosta în şoaptă. 

Ceilalţi apăsară pe butoane şi sunetul se intensifică. Gazul 
intră în sferă şi lumea, pe care o vedea deja tulbure, se coloră 
în verde strălucitor. În stânga lui, o văzu pe Virginia Knight că 
se ruga. Zâmbi. Nu era nevoie de nicio rugăciune. 


Se auzea şi altceva pe lângă acel zumzăit. Dinspre 
spectatori se înălța un plâns fără cuvinte, o respiraţie care 
stătea în aşteptare. În acel moment, îşi dori ca muzica să fi 
fost aranjată de Carvelli - iar pentru o secundă, se gândi ce 
muzică ar fi ales el pentru acele momente. 

Numărătoarea inversă începu. 

10... 9... 8... 7... 

În dreapta, mâna Virginiei Knight tremura pe suportul care 
controla electrodul aşezat pe fruntea lui - electrodul care 
avea să emită şocul electric letal, care avea să-l omoare pe 
loc. Şi îşi dădu seama că ăsta era ultimul lucru pe care îl 
vedea ca un om muritor. 

Orr Bas Aaa 

Precum un cosmonaut spiritual, Accosta răsuflă adânc şi se 
pregăti pentru lansare. 

e NOR AR INA 

x kx * 

La început, era ca un gol negru. Apoi, observă o lumină 
undeva departe şi se grăbi spre ea. Viteza era ameţitoare, dar 
îl înviora. Nu-i era deloc frică. Cu cât alerga mai iute, cu atât 
avea să ajungă mai repede la sfârşitul călătoriei. 

Într-o clipită, se afla înlăuntrul conului de lumină care se 
mişca aşa de repede, încât părea că stătea nemişcat în jurul 
lui ca o furtună de particule argintii. El se contopi cu lumina şi 
deveni de nedespărţit de fotonii care îl atingeau. Ştia că 
rămăsese şi el însuşi, dar era şi parte a unui întreg mai mare, 
un sine mai cuprinzător. 

Pe măsură ce se apropia de sursa de radiere, îl cuprindea o 
stare de bine. Se lăsă în voia luminii, ştiind că era foarte 
aproape de momentul revelaţiei - de clipa în care va fi una cu 
Dumnezeu urmând să aibă cunoaşterea a tot ce există. 

În momentul în care ajunse la sursă, îl orbi o supernovă alb- 
albastră care spulberă totul. Se topi într-o volbură de culori şi 
lumină, o străfulgerare atât de puternică încât îl descompuse 
şi-l puse la loc într-o secundă, încă o dată şi încă o dată. 

Deodată, furtuna dispăru şi viziunea lui se întoarse -, dar nu 
aşa cum fusese înainte. | se dezvălui ochilor săi o mare de 
imagini pe care nici nu le visase. Era ca şi cum putea să vadă 


totul. 

Atunci, înţelese ce vedea. 

Şi tot atunci, sufletul îndepărtat al lui Xavier Accosta îşi dori 
să poată vorbi. 

Dar nu avea voce şi rămase într-o disperare mută. 


47 


Camera realităţii virtuale 
Sectorul albastru 


Fleming se uită la sfera de sticlă de pe capul lui Accosta în 
momentul în care viaţa ieşi prin ochii Papei cel Roşu, lovi 
ecranul de detecție a fotonilor şi formă haloul distinctiv în 
stratul exterior al fibrei optice. De-abia acum înţelese cum 
funcţionează: zgomotul care ţiuia şi cele patru coloane de 
lumină care se aliniau pe ecranul aparatului de la picioarele 
patului şi care reprezentau codul care le permitea să 
localizeze sufletul lui Accosta. Modelul cu linii de pe ecranul 
de lângă lumini era semnătura unică a sufletului lui Accosta. 
Cu acele două lucruri - codul de localizare şi semnătura - 
puteau să intre în contact cu Accosta. Cu ajutorul 
NeuroTranslatorului lui Fleming şi a lungimii de undă a 
sufletului lui Amber, descoperită de Tripp şi de Bukowski, 
aveau posibilitatea de a comunica direct cu sufletul Papei cel 
Roşu. 

În acel moment, Fleming nu mai simţi niciun fel de mânie. 
Nu se mai gândea la moralitatea acţiunilor care duseseră la 
asta: dezamăgirea pe care i-o pricinuise Soames, crimele şi 
ambiția nemiloasă şi perseverentă a Papei cel Roşu erau 
toate de domeniul trecutului. Când văzu cum se trece bariera 
dintre moarte şi viaţă, nu se mai gândea decât la fratele lui şi 
la Jake. 

Când stătuse de vorbă cu Amber prima dată în acea cameră, 
Fleming hotărâse să nu-i dea satisfacţie lui Soames prin 
aprobarea vrăjitoriilor lui tehnice sau a spectacolului de 
teatru al Papei cel Roşu. Dar acum, îi era foarte greu să 
rămână impasibil la acel spectacol. Fascinaţia lui mersese 
mai departe de curiozitatea ştiinţifică sau de grija lui pentru 
sufletul lui Rob. Era ceva instinctiv. Toată viaţa lui crezuse că 
nu exista nimic după moarte, darămite un Dumnezeu. Chiar şi 
evenimentele recente nu aduseseră decât nişte concluzii 


vagi, mai mult sub formă de întrebări decât răspunsuri. 
Totuşi, curând el nu va mai fi în stare să aleagă în ce să 
creadă: avea să cunoască adevărul, iar acest gând îl 
împietrea. Dar nici nu se îndura să-i întoarcă spatele. 

Lumina se disipase în sferă, iar Knight şi doctorul verificară 
semnele vitale ale Papei cel Roşu şi-l declarară mort. Carvelli 
se tot uita la echipamentul din dreapta scannerului, mai 
precis la discul negru circular de pe podea, asigurându-se că 
este conectat la NeuroTranslator. 

— Uită-te la holopadul KREE8, şopti Amber în urechea lui 
Fleming, iar acesta pricepu ce avea să se întâmple. 

Oamenii lui Soames nu numai că aveau să folosească 
NeuroTranslatorul pentru a lăsa sufletul lui Accosta să 
vorbească lumii, dar şi să formeze o hologramă, într-un mod 
similar cu cel în care el îl controlase pe Brian. Evenimentul 
care urma în câteva secunde nu avea să fie altceva decât 
învierea Papei cel Roşu. Îşi mută privirea câtre suportul negru 
şi simţi cum se înfioară. 

Într-o secundă, holopadul parcă primise viaţă. Haloul 
reapăru în casca de sticlă a Papei şi Fleming văzu cum 
lungimea de undă a sufletului de pe ecranul 
NeuroTranslatorului se mişcă. 

Atunci se întâmplă. 

Linii orizontale după alte linii orizontale - şi apăru o figură în 
faţa lor. Acosta părea că se naşte din aer. Acum, Papa cel 
Roşu stătea în picioare la mai puţin de trei metri de propriul 
cadavru. Fiecare detaliu era perfect, până la cea mai mică 
grimasă. 

Apoi, capul se întoarse, de parcă ar fi scrutat mulţimea, într- 
o mişcare înceată, studiată, ca un copil nou-născut care 
îndoaie o mână. Faţa lui avea o expresie gravă, iar ochii 
magnetici păreau că se adresează fiecăruia dintre ei. Fleming 
nici nu avu nevoie să se gândească la efectul pe care îl avea 
asupra lor. Palmele îi transpiraseră, iar inima stătea să-i sară 
din piept. 

Fu linişte pentru o secundă, apoi buzele lui Accosta se 
mişcară. Cuvintele sale aveau să împartă istoria în două. 
Timpul de dinainte. Şi timpul de după. 


— Sunt un slujitor al Domnului. l-am văzut puterea şi îi ştiu 
voia. El mi-a spus să mă întorc la voi şi să vă dezvălui 
Adevărul Sufletului. 

Pauză. Din scaunul lui, Fleming se aplecă în faţă. 

Vocea lui Accosta era la fel de ciudată ca şi în timpul vieţii. 

— Întotdeauna am crezut în Dumnezeu, spuse el solemn. 
Dumnezeul meu care m-a creat după chipul şi asemănarea 
Sa, pentru a-L sluji. Un Dumnezeu atotputernic, atotştiutor şi 
înţelegător. 

Când eram tânăr, eram tulburat de ceea ce filosofii numeau 
problema răului. Cu tot răul din lume, cum poate să existe un 
Dumnezeu atât de atotputernic, atotştiutor şi înţelegător? Ori 
Dumnezeu ştie despre rău, îi pasă, dar nu poate face nimic în 
privinţa lui - şi în acest caz El nu este atotputernic - sau El ştie 
de rău, poate face ceva, dar nu-/ pasă - iar în acest caz, el nu 
este nici înţelegător şi nici nu are milă. 

Fleming simţi cum i se furnică pielea pe braţe. Era de parcă 
Papa cel Roşu îi vorbea chiar lui, folosind argumentele sale 
împotriva lui Dumnezeu şi a religiei. 

— M-am gândit mereu la contradicţia asta, continuă Papa cel 
Roşu, crezând că Dumnezeul meu puternic, ştiutor a toate şi 
bun, a permis răului să vină în lumea noastră, care suntem 
cea mai mare creaţie a lui, şi să ne dăruiască libertatea de 
voinţă. Să ne încredinţeze abilitatea şi posibilitatea de a alege 
între bine şi rău, chiar şi când ne aflăm în faţa celor mai 
teribile încercări din viaţă. Acum, ştiu adevărul despre bine şi 
rău. Şi mai ştiu că acest adevăr este uşor de înţeles. La urma 
urmei, ce fel de Dumnezeu ar crea omul numai ca acesta să-l 
slujească? Ce Fiinţă Supremă ar fi aşa de neinspirată, aşa de 
meschină? Papa scuipă ultimul cuvânt, ca şi când ar fi avut un 
gust amar în gura lui. 

Nu există nicio problemă a răului, fiindcă Domnul nostru nu 
ne-a creat ca să-L slujim pe El. Intotdeauna am bănuit că 
Dumnezeu a creat o lume perfect ordonată - un rai - apoi, a 
introdus şarpele răului pentru a ne pune la încercare. Nici 
vorbă! Domnul nostru a creat o lume rea în care a introdus 
binele. Starea naturală din această lume şi din cea următoare 
este haosul - entropia. Răul este felul normal al lumii, iar 


binele a fost adus aici numai dintr-un capriciu. Domnul ne-a 
creat numai ca să-şi satisfacă nevoia de a se amuza. Acesta 
este singurul motiv al existenţei noastre. 

Aşa cum un copil care pune cărămizi una peste alta numai 
ca să le dărâme puţin după aceea, Domnul nostru ne 
îngăduie să urcăm din ce în ce mai sus, să credem în virtute 
şi bunătate şi onoare, numai ca să ne coboare într-o secundă 
prin rău. 

Nu există rai, ci numai suferinţă întâmplătoare. Viaţa de 
după moarte este la fel de crudă şi de haotică precum cea de 
pe pământ - numai că este veşnică. Nu mai ai nicio scăpare. 
Nu este nicio karma. Fără dreptate. Nici Câmpiile Elizee, unde 
cei buni vor găsi pacea după o viaţă grea. Nu este nicio 
ordine divină, ci numai haos. Adevărul Sufletului, despre care 
vă pot spune acum, este că Dumnezeu - Dumnezeul căruia i- 
am închinat toată viaţa mea pe pământ - nu există. 

Faţa lui Accosta se alungi, iar holograma avu expresia lui de 
oroare şi disperare. 

— Sunt un suflet chinuit. Domnul pe care l-am servit din 
toată inima toată viaţa şi Domnul pe care sunt nevoit să-l 
slujesc acum pentru totdeauna nu este Dumnezeu. Este un 
singur Domn şi el este Domnul haosului şi al întunericului. El 
este Diavolul. Chiar Satana. 

Spectatorii icniră la unison. În alt context, cuvintele lui 
Accosta ar fi sunat ciudat, dar acum erau orice, numai 
ciudate nu. Fleming simţi mâna lui Amber care căuta să i-o 
strângă pe a lui. 

Papa cel Roşu îşi ridică braţele. 

— Domnul nostru Satana vă va dovedi că nu există 
Dumnezeu şi va folosi un agent de pe pământ care vă va 
dezvălui cele patru semne, continuă el, cu tonul unui profet 
din timpurile Vechiului Testament. Aceşti patru oameni care 
vor fi asmuţiţi asupra acestei lumi şi vor răspândi teroare 
înaintea lor şi disperare după ei. Primul va veni în această 
noapte. Cel de-al doilea îi va urma în două zile. In ziua 
următoare, ceilalţi doi vor apărea împreună, călărind unul 
lângă celălalt. 

Accosta se opri şi faţa sa părea mai lividă decât corpul lui 


mort. Sufletul lui însuşi părea îmbibat cu disperare. 

— lertaţi-mă. Am călătorit în tot acest timp sperând, şi m-am 
întors cu nimic. Nu există speranţă. Nu există Dumnezeu. Şi 
nici nu mă pot ruga pentru voi. 

Urmă un moment de linişte adâncă. 

Apoi, imaginea lui Accosta dispăru, iar lumea fu aruncată în 
întuneric. 

Şocat şi înspăimântat, Fleming clipi, încercând să găsească 
lumina în acel întuneric care venise pe neaşteptate. 

Câteva secunde mai târziu, un sunet sparse tăcerea aceea 
ireală, dar Fleming nu se simţi mai bine. 

Erau lupii care urlau, afară, în întuneric. 


PARTEA A TREIA 


LUCIFER 


48 


Precum umbra unei eclipse care cuprindea globul 
pământesc, aşa zbura electricitatea dintr-un oraş în altul, la 
căderea nopţii. Începând de pe coasta de vest a Americii, 
întunericul merse după apusul din vestul Pacificului, ţintind 
apoi Honolulu în Hawaii la ora 6.53 p.m., ora locală. Pentru 
următoarele 24 de ore, cât pământul îşi duse la capăt rotația 
lui în jurul soarelui, practic toate oraşele mari din lume avură 
o pană de curent pe timpul nopţii. 

Acest întuneric aduse cu sine o gamă largă de sentimente, 
de la panică şi îndoială până la furie. Un mic număr de 
oameni sărbători ceea ce pentru ei reprezenta primul semn, 
primul călăreț al Apocalipsei Papei cel Roşu. Era ca şi cum 
umanitatea se întorcea în timpurile păgâne când se închina 
puterii soarelui, crezând că este singurul care poate alunga 
întunericul şi singurul care aducea în lume tot ce este bun. 

Alţii se ascunseră în casele lor până când trecu îngerul 
întunericului. Alţii se adunară în locuri publice căutând 
siguranţă în mulţime. În Australia, până la miezul nopţii, 
străzile erau pline de oameni care agitau lumânări, încercând 
să alunge întunericul. Acelaşi lucru se întâmpla şi în Asia şi 
Europa, când apusul ajunse în acele părţi. Presa 
internaţională înregistra traseul întunericului şi raportă cum, 
pe măsură ce acesta se pogora asupra lor, li se întrerupeau 
toate legăturile. 

Unii încercară să contraatace panica, spunând că au de a 
face cu o alarmă falsă; că revelaţia Papei cel Roşu fusese 
aranjată şi că acel întuneric era doar o coincidenţă. Dar 
fenomenul devenise aşa de evident, încât frica se transformă 
în teroare şi apoi în mânie. Un număr tot mai mare de oameni 
simțeau nevoia să găsească un ţap işpăşitor pentru 
disperarea şi dezamăgirea lor. 

În noaptea întunericului, se înteţiră jafurile. Zone întinse din 
cartierul East End în Londra, în Paris şi în Lower East Side din 
New York fură vandalizate de bande înverşunate. Dar cele 


mai mari violenţe se petrecură în centrele mari de 
închinăciune. Principalele ţinte ale furiei bandelor erau preoţii 
în robe, care erau acuzaţi că îi minţiseră predicând despre rai 
şi Dumnezeu. Biserica fusese sfătuitorul lor de-a lungul anilor 
şi le ceruse să creadă orbeşte în ea şi să o conceapă ca pe 
singura legătură cu Dumnezeu. Dar revelaţia Papei cel Roşu 
le spulberase cu totul credinţa. 

Şi cineva trebuia să plătescă. 

Cu cât era mai mare biserica, cu atât era mai mare aţâţarea: 
din hagia Sofia în Istanbul la Catedrala Canterbury în Anglia, 
din Catedrala Sfântul Petru în Roma până în sinagoga 
evreiască din lerusalim. Nu prea conta religia. Preoţii căutau 
refugiu în bisericile lor inutile, înconjurate de oameni cu torţe, 
în acele locuri de slujire ale căror turle ţinteau spre cerul 
numit de Papa cel Roşu o minciună. 

Multe ţări declarară stare de alertă, în timp ce autorităţile 
încercau să explice întunericul. În ziua următoare, când 
electricitatea se întoarse odată cu soarele, preşedintele 
american apelă la calm şi logică într-un discurs televizat 
adresat naţiunii sale şi lumii. 

— Nu există, deocamdată, nicio dovadă care să confirme 
spusele Papei cel Roşu, încă nu putem şti dacă acele cuvinte 
sunt adevărate, declară el. FBl-ul şi paza de coastă au urcat 
la bordul Arcei Roşii - lucru nemaiîntâlnit până acum - cât 
este în apele internaţionale. S-a demarat, de altfel, şi o 
anchetă. 

Mult mai important, orice a spus sau n-a spus cardinalul 
Accosta nu prea are vreo legătură cu legile acestei ţări. Nu 
pot controla ce se întâmplă şi ce nu se întâmpla în rai sau în 
iad, dar o pot face aici, pe pământ. Indiferent de ce crede 
fiecare, legile rămân în picioare şi trebuie respectate. Nu ştiu 
cine va fi sau nu pedepsit în viaţa următoare, dar un lucru e 
sigur: dacă încalci legea, vei fi pedepsit în această viaţă. Dacă 
ţi-ai pierdut credinţa în orice altceva, crede în asta. 

Singur în sala de conferinţe din sectorul negru, Soames îşi 
mângâia lupii şi se uita la buletinele de ştiri. Cei de la CNN şi 
BBC anunțau că oamenii s-au mai calmat puţin peste tot. 
Soames zâmbi. Ştia că lumea se pregătea pentru furtuna care 


se apropia. 


49 


VenTec. A doua zi 


Se înteţea furtuna în jurul platformei VenTec. Nori întunecaţi 
de zăpadă acoperiseră vârfurile munţilor şi vânturile puneau 
la încercare elicopterul care-i ducea înapoi la Fundaţie pe cei 
din Consiliu. 

— Ei, haide, nu e dracul chiar aşa de negru, le spuse Soames 
liniştitor, în timp ce-i întâmpina în hol pe Carvelli, vizibil 
îngrijorat, şi pe Knight. 

Carvelli părea năucit: faţa măslinie îi era palidă, iar părul, 
întotdeauna îngrijit, atârna acum în toate părţile. Virginia 
Knight arăta şi mai rău: puteai citi pe faţa ei toată oroarea la 
care fusese martoră pe Arca Roşie. Părea în pragul colapsului. 

— După ce am plecat de pe Arca Roşie, a trebuit să ne 
furişăm afară împreună cu agenţii FBI, spuse Carvelli. Cred că 
ne-au supravegheat încă de când am anunţat Ziua Adevărului 
Sufletului şi, când a apărut primul semn de panică, ne-au 
înconjurat. Dacă am fi întârziat mai mult pe acolo, cu 
siguranţă am fi fost nevoiţi să răspundem la nişte întrebări 
deloc uşoare. 

— Aici suntem în siguranţă, zise Soames, atingându-i uşor 
antebraţul. Trebuie să ne gândim la un alt plan şi să vedem 
ce-o să mai urmeze. 

Se uită la Tripp şi Bukowski care îi urmau pe alţi doi membri 
ai Consiliului Adevărului în Fundaţie. Când priviră spre 
Soames, feţele lor nu aveau nicio expresie în timp ce-şi 
scuturau zăpada de pe umerii jachetelor groase. Dădură din 
cap şi se grăbiră spre liftul care ducea la sectorul roşu. 

— Unde este monseniorul Diageo? întrebă Soames. Credeam 
c-o să vină înapoi cu voi aici pentru... căută cuvântul 
potrivit... post-mortem. 

Virginia Knight îşi scutură capul şi nu scoase niciun cuvânt. 
Părul ei părea că încărunţise în numai câteva zile. 

— A murit, zise Carvelli încet. S-a aruncat de pe puntea Arcei 


Roşii. 

— S-a speriat, zise Soames, iar noi nu trebuie să-l imităm. 

li conduse spre sectorul negru. Holurile Fundaţiei erau goale. 
VenTec avea un generator propriu şi toate accesoriile 
acestuia, iar mediul steril necesita doar un minimum de 
mentenanţă. Cu excepţia câtorva oameni de nădejde, 
evacuase aproape pe toată lumea în ziua dinaintea revelaţiei 
Papei cel Roşu. 

Sticla spartă fusese curățată din sala de conferinţe din 
sectorul negru, dar peretele-oglindă nu fusese pus încă la loc. 
Spaţiul alb-albastru al laboratorului schimbase acustica sălii 
de conferinţe şi o făcea să pară şi mai rece. Cei doi lupi 
stăteau liniştiţi. Carvelli şi Knight luară loc. 

Soames le turnă nişte cafea din termosul din faţa lui, iar el 
sorbi din cutia lui de Cola. 

Knight îşi prinse capul în mâini. 

— Tot ce am făcut a fost în zadar - toate crimele, tot timpul 
pe care l-am pierdut cu ele. Nu mai avem nicio justificare 
pentru ele. 

Soames zâmbi. 

— Nu prea mai are importanţă acum, nu-i aşa? 

Knight se întoarse spre el, contrariată. 

— Am fost folosiţi de Satana să facem lucrurile pe care le 
credeam ale lui Dumnezeu. Am făcut rău, crezând că este 
bine. Bineînţeles că are importanţă. 

Zâmbetul lui Soames se lărgi. 

— De ce? Bine, s-a dovedit că Dumnezeu este Satana - ei, şi 
ce dacă? De fapt, sunt veşti bune. Dacă nu există Dumnezeu, 
însemnă că nu vom fi pedepsiţi pentru păcatele noastre. 

— Cum poţi să spui aşa ceva, Bradley? Şi tu ai crezut în 
astea. Cum poţi să fii aşa de indiferent? 

— Hai să zicem că nu sunt atât de surprins. Arătă spre faţa 
lui cu multe cicatrice. Nu te naşti aşa şi te gândeşti imediat că 
Dumnezeu este de treabă. Dintotdeauna am crezut că 
ticălosul este un sadic, aşa că acum este o adevărată uşurare 
că l-am demascat. Aşa se explică bazaconiile pe care le tot 
înşirau bisericile, încercând să găsească un răspuns la cum un 
Dumnezeu atotştiutor, atotputernic permite atâta rău în lume. 


Zâmbi către Knight, care rămăsese cu gura deschisă. 

— Dacă stai numai şi te gândeşti, ceea ce a dezvăluit Papa 
cel Roşu a fost un adevăr aşteptat şi îmbucurător. De aceea 
nu prea are importanţă. La urma urmei, nu s-a schimbat 
nimic. 

— Bineînţeles că s-a schimbat, spuse Knight mânioasă. Totul 
e schimbat. 

Soames râse. 

— Nu, nu e adevărat. Singurul care s-a schimbat este lucrul 
în care crezi. Nu mai fi aşa de dramatică, Virginia. Nu e ca şi 
cum Dumnezeu şi-a făcut bagajele şi-a plecat. El n-a fost 
niciodată acolo - doar că tu nu ai ştiut asta. Acum, cel puţin, 
ştii că viaţa e un joc de rahat, iar sorții sunt împotriva ta - 
opreşte-te din smiorcăială şi mergi înainte. 

Virginia se uită la Soames cu ochii îngustaţi de ură şi de 
scârbă. 

— Tu nu ai crezut niciodată în Dumnezeu, nu-i aşa? 

Soames nu răspunse. Dar, pentru o secundă, aproape că-i 
spusese totul. Nevoia de a o face să înţeleagă lucrurile 
secrete păstrate în inima lui era foarte mare. Dar trebuia să 
aibă răbdare. Aşteptarea lui se apropia de final. 

— Hei, hei, interveni Carvelli. Zâmbetul lui larg era forţat, 
dar încrederea îi revenise aproape complet. Hai să nu ne 
războim între noi. Am avut de trecut un obstacol, am fost 
dezamăgiţi, dar trebuie să ne păstrăm capul pe umeri. 
Virginia, Bradley are dreptate. Poate ar trebui să acceptăm 
cursul nou al lucrurilor şi să ne comportăm ca atare. 

Knight oftă adânc. 

Soames se aplecă spre ea. 

— Virginia, trebuie să vezi jumătatea plină a paharului în 
toate astea. Şi aşa cum ai spus, am greşit - nu neapărat în 
ochii noului nostru Domn sau Stăpân, doar am încălcat legea. 

Carvelli privi alarmat. 

— Crezi că FBl-ul va găsi ceva despre Arca Roşie care să ne 
implice şi pe noi în crimele...? 

— Nu-ţi face griji despre Arca Roşie. Autorităţile sunt deja 
prea ocupate să explice primul semn şi le aşteapă şi pe 
celelalte. Totuşi, să ne facem griji pentru martorii actelor 


criminale şi de răpire. 

Oroarea de pe faţa lui Knight crescu. 

— Ce tot spui acolo? 

— Amber Grant şi Miles Fleming sunt nişte persoane 
incomode. 

— Da, dar Papa cel Roşu a spus să nu le facem niciun rău, 
zise Knight dintr-odată. El spunea că violenţa... 

Soames pufni. 

— Dar se înşela, nu? Încă n-ai înţeles nimic, Virginia. Papa 
cel Roşu era un nebun arogant care s-a înşelat pe el însuşi, 
neştiind nimic. Se uită drept la Carvelli, şi apoi la Knight. Uite, 
e foarte simplu. Fleming şi Grant trebuie reduşi la tăcere 
pentru totdeauna, aşa că trebuie să dăm deoparte acest 
episod trist şi să mergem mai departe cu vieţile noastre. 
Virginia, nu mai face faţa asta îngrozită. Nu mai ai nevoie de 
conştiinţă deloc, de vreme ce nu mai este niciun Dumnezeu 
care să te răsplătească pentru faptele bune. 

— La naiba cu Dumnezeu! urlă Virginia. Cum rămâne cu 
umanitatea din noi? Cu credinţa noastră umană în bine şi 
rău? 

Soames şopti, parcă misterios: 

— Cum să rămână, Virginia? Ce vrei să spui despre această 
umanitate pe care ai descoperit-o dintr-odată? Este aceeaşi 
umanitate care ţi-a permis să participi la moartea a sute de 
pacienţi în faze terminale, şi asta numai fiindcă aveai credinţa 
că-l serveşti pe Dumnezeu? 


50 


Camerele securizate din sectorul negru 
Două ore mai târziu 


În apartamentul ei, la două uşi de camera lui Fleming, 
Amber dormea. După ce asistase la moartea mamei sale, 
fusese prea zbuciumată ca să poată dormi. Dar totul se 
schimbase după incidentul din Ziua Adevărului Sufletului, în 
ciuda tulburărilor care-i urmaseră. Căzu într-un somn adânc, 
parcă cel mai bun de când se născuse. | se strecură prin oase, 
relaxându-i muşchii şi împrăştiindu-i neliniştea şi oboseala. 

Intră în starea de vis cu o seninătate calmă, fără niciun efort 
şi fără să dea semne de încordare. Dimpotrivă, era liniştită şi 
pleoapele rămaseră închise, respiraţia regulată, chiar dacă 
globii oculari se mişcară atunci când intră în starea de somn 
REM. 

Apoi, ca şi înainte, mintea ei se îndreptă spre tărâmul morţii. 

x x * 

Întunericul o învăluie ca un cocon de catifea şi starea de 
calm parcă o amorţi. N-o putea ajunge niciun rău. Chiar şi 
acum, când vedea raza de lumină atât de cunoscută şi trecea 
prin vârtejul cel negru. De această dată, nu era singură în 
călătoria sa. Simţea o prezenţă acolo, mergând în faţa ei. 
Parcă ea şi Ariel nu ar fi fost niciodată separate în timp ce se 
apropiau de conul de lumină. Se contopeau şi deveneau una, 
iar ce ştia Ariel îi era cunoscut şi lui Amber. 

Trecând cu toată viteza prin întuneric, înţelese că Ariel o 
aştepta pe tărâmul nimănui, la graniţa dintre viaţă şi moarte. 
Răbdarea surorii ei se topise în ziua în care Bradley Soames 
detectase prima dată sufletul uman în experimentele lui pe 
pacienţii aflaţi pe moarte. În acea zi, dualitatea particulă- 
undă a sufletului şi a corpului se prăbuşise, şi atinsese atât de 
tare membrana universală care lega viaţa de moarte, încât o 
afectase până şi pe Ariel şi-o făcuse pe Amber, sora ei 
geamănă prinsă în mreje, să simtă durerea. 


Visele lui Amber despre moarte erau provocate de dorinţa 
lui Ariel de a-i spune lui Amber să-l avertizeze pe Soames să 
înceteze. Legătura lor era în aşa fel concepută încât, de 
fiecare dată când Ariel încerca să folosească momentul 
coborârii surorii ei în starea de vis pentru a pătrunde în 
universul ei, nu reuşea decât să o îndepărteze şi mai tare. Cu 
cât Ariel împingea mai vehement uşa spre viaţă, cu atât mai 
repede Amber se ducea spre moarte. În mod ironic, 
experimentele lui Soames asupra lui Amber au eliberat-o pe 
Ariel şi i-au permis să ia legătura cu ea în acele intervale 
întârziate de după moarte. lar acum, când sora ei o ducea 
prin lumină, Amber ştia că Ariel voia să-şi ia rămas-bun. Şi că 
voia să-i arate ceva. 

La intrarea în con, se mişcau aşa de repede încât lumina 
părea că stă neclintită împrejurul lor ca un vârtej îngheţat de 
particule de argint. Nu mai trecea prin acea lumină, ci era 
una cu ea, topindu-se cu fotonii care o înconjurau. Şi nu-i era 
teamă, fiindcă Ariel era cu ea. Pentru câteva momente, fură 
împreună, unite, dansând în acord perfect. Pe măsură ce se 
apropie de vârful conului, o stare de extaz o cuprinse. Apoi, 
deveni conştientă că îndeplineşte mai multe roluri - era încă o 
parte independentă - ea însăşi -, dar şi o parte din sora ei şi, 
de asemenea, o părticică din mai marele univers, dintr-un 
sine mai cuprinzător. 

După aceea, o supernovă de lumină orbitoare albă-albastră 
amestecă totul, şi o volbură de lumină o risipi şi o reconstitui 
la loc, aşa cum fusese. 

Deodată, furtuna de lumină se opri, iar ea era singură, 
aşteptând să fie trasă din lumină, înapoi la viaţă. Nu simţi 
nicio tristeţe sau că ar fi pierdut ceva. Se percepu, pentru 
prima dată, ca o fiinţă completă. Încă lângă vârful conului, 
putu să vadă din nou lumina care acum era plăcută vederii. 
Precum un alpinist pe cel mai înalt platou însorit, i se arătă 
unde se dusese sora ei. Şi mama ei adoptivă. Şi toţi cei pe 
care îi iubise. 

Intr-o clipă de revelaţie, înainte de a fi trasă înapoi în vârtej, 
apucă să vadă ceea ce se afla în spatele sursei de lumină şi 
ce trăia în lumea de dincolo. 


x k x 


— Amber, trezeşte-te! Trezeşte-te! 

Confuză şi tulburată, Amber nu-şi dădu seama dacă vocea 
venea din visele ei sau era din lumea reală. Apoi, deschise 
ochii şi-l văzu pe Soames în semiîntunericul uşii întredeschise, 
flancat de cei doi lupi. 

— Voiam să mă asigur că eşti bine, şopti el. 

După tot ce i se întâmplase lui Amber în ultima săptămână, 
grija lui era total nepotrivită, nelalocul ei. 

Amber se dădu jos din pat şi merse spre el. 

— Chiar nu înţeleg cum de tu şi Accosta aţi făcut parte din 
aceeaşi echipă... tu n-ai crezut niciodată în el, nu-i aşa? Ştiai 
ce va descoperi. Şi mai ştiai c-o să fie ceva teribil. 

— Amber, am vrut numai să ştiu ce se va întâmpla după ce 
murim. Cam ce încercase Miles - orice om de ştiinţă adevărat 
ar face-o dacă ar avea tehnologia necesară. Am avut 
tehnologia pe care tu m-ai ajutat s-o dezvolt. Tot ce am făcut 
a fost să caut adevărul. E chiar aşa de rău? 

— Dar cum ai făcut-o, omorând şi răpind oamenii? 

— A fost necesar, Amber. 

— De ce? 

— Ce să descopăr adevărul. 

— Dar tocmai asta e ciudat, Bradley. Nici nu sunt sigură că 
ăsta este adevărul. Sau cel puţin, nu tot adevărul. E mult mai 
mult... 

— Crezi? o întrerupse Soames. Faţa lui se schimonosi în 
semiîntuneric, parcă încercând să-i ghicească gândurile. Nu, 
zise el, abrupt. Nu mai e nimic. Nu e decât un singur adevăr. 
lar când vor apărea semnele, vei înţelege şi tu. 

Ea veni mai aproape. 

— Dar dacă Accosta nu a spus decât jumătate de adevăr, 
Bradley? Chiar nu-ţi pasă să afli dacă a greşit? Pe naiba, chiar 
îmi doresc să fi greşit. Aşa ar fi normal. Chiar şi tu vrei asta, 
nu, Bradley? 

El se întoarse şi plecă, iar lumina de pe coridor îi făcu ochii 
să lucească. Dintotdeauna Amber îl considerase un ciudat, 
dar trecuse cu vederea acel detaliu, fiindcă îl considera prea 
deştept şi prea bolnav. Dar în acea clipă, ştiu că e mai mult 


decât atât. Nu era numai excentric sau lipsit de sentimente. 
Nu văzu răutate în ochii lui, ci altceva mult mai înfricoşător. 
Văzuse un vid. 


51 


Camerele securizate din sectorul negru 


Douăzeci şi patru de ore după anunţul Papei cel Roşu, presa 
dezvălui ceea ce constataseră agenţii FBI de la bordul Arcei 
Roşii, grupul de savanţi de renume mondial şi o delegaţie de 
la Institutul de Miracole din Vatican. Fuseseră luate mărturii 
de la toţi cei care luaseră parte personal la eveniment, 
incluzându-i pe invitaţii de frunte din cultele mari. 

Toţi fuseseră înclinați să numească înşelăciune revelaţia 
Papei. Dar după ce analizară cadavrul şi echipamentul 
sofisticat, nu putură decât să confirme că singura informaţie 
din hologramă venise din NeuroTranslator, iar singura sursă a 
semnalelor din NeuroTranslator fusese casca de pe capul lui 
Accosta. Acea recunoaştere tehnică şi mărturia celor care 
fuseseră la bordul Arcei Roşii în timpul anunţului nu lăsase 
comitetului nicio altă opţiune decât să ajungă la concluzia că 
„nu ştiau ce anume s-a întâmplat”. O altă sursă neoficială 
fusese citată; spunea că dacă acela era un vicleşug tehnic, 
„înşelăciunea nu fusese mai puţin miraculoasă decât sufletul 
lui Accosta vorbind după moarte...” 

Directorul adjunct Morgan Jones, şeful investigaţiilor din FBI, 
un bărbat înalt de culoare, susţinuse două conferinţe de presă 
în care se arătase destul de sigur pe concluzia iniţială, dar 
fără să spună nimic concludent. Reticenţa lui şi refuzul 
Vaticanului de a comenta revelaţiile Papei cel Roşu nu 
făcuseră decât să întărească rezultatele găsite şi ultimele 
cuvinte ale lui Accosta. 

Închis în camera lui, Fleming nu simţea decât oroare în timp 
ce se uita la televizor. Nu putea deloc să stea liniştit, cu 
mintea alergându-i într-o cursă, încercând să proceseze toată 
informaţia pe care o primise, astfel încât să se poată decide 
în privinţa părerilor personale. Nu pusese geană pe geană de 
când auzise vorbele Papei cel Roşu şi era mai mult ca sigur că 
aveau un sâmbure de adevăr în ele. Ceea ce dezvăluise 


Accosta era prea aproape de singura teorie care avea sens în 
viziunea lui ateistă: religia era o forţă malignă în lume. 

Zgomotul din faţa uşii îi întrerupse gândurile. Deschise şi-l 
văzu pe Bradley Soames. Lupii stăteau liniştiţi în spatele lui. 
Bărbatul zâmbea, jubilând. 

— Cum te mai simţi, Miles? 

Fleming nu răspunse. 

— Spune-mi, zise Soames, aducând lupii în cameră şi 
închizând uşa. Cum te simţi când vezi că temerile tale aveau 
temei? Se arăta interesat. Cum te simţi să ştii că fratele tău 
mai suferă şi acum, iar tu nu ai încercat să-l salvezi? Cum 
face un tip ca tine, care a încercat toată viaţa lui să aline 
suferinţa din lume şi care s-a bazat pe uitarea care te înghite 
pe lumea de dincolo, să se împace cu gândul că de fapt 
moartea aduce suferinţă veşnică? 

Fleming nu zise nimic şi nici nu se uită la Soames. 

— Cum s-or simţi părinţii tăi, ştiind că fiul lor mai mare este 
mort, iar cel mai mic a refuzat să-l salveze? Cum se simte 
nepotul tău? Jake, nu? Cum o să primească el asemenea 
veşti? Cred c-o să-l distrugă, nu crezi? 

Fleming nu scoase o vorbă. i 

— Nu te simți prea rău, Miles, continuă Soames. In unele 
privințe, aveai dreptate. Nu există divinul Dumnezeu. Nu 
există un ultim judecător care să se asigure că toți primesc 
plată după fapte. Există numai un Domn al Haosului. Singura 
diferență dintre ce ai crezut atunci şi acum este că, atunci 
când mori, haosul şi suferința vor dăinui la nesfârşit. 

Fleming căzu în genunchi, cu lacrimi curgându-i râuri pe 
obraji. 

Soames se apropie de el. 

— Îmi pare rău de tine. Cred că ţi-e greu să te suporţi, ştiind 
soarta la care l-ai împins pe fratele tău. 

Deodată, Fleming atinse mâna lui Soames şi o strânse cu 
putere într-ale lui. Lupii se neliniştiră, dar Soames le făcu 
semn să stea cuminţi. 

— Nu are rost să mă implori, Miles. Nu te pot ajuta. Nu 
acum. Râse scurt. Oh, sau poate te rogi? Eh, chiar ar fi 
prostesc. Îşi retrase mâna. La ce bun să te rogi când nu te 


aude nimeni? leşi cu lupii din cameră, fără zgomot. 

Cu mâinile împreunate, Fleming stătu pe podea până când 
auzi că se închise uşa. Apoi, se ridică încet şi deschise 
palmele. 


52 


Camera de comunicare, sectorul alb 


Virginia Knight, cu faţa fără nicio expresie, era amorţită, 
învăluită de absenţa credinţei sale. Puse telefonul prin satelit 
la locul lui. Nu mai avea decât o variantă. 

leşi din cameră, merse ca o somnambulă prin sectorul alb, 
pustiu, spre ieşirea prin care se vedea cum se aduna zăpada 
afară. Cu discul ei, deschise uşa la camera de urgenţă din 
apropierea holului. Neştiind ce să aleagă, se uită printre 
provizii şi alese articole preambalate pe care le înghesui într- 
un rucsac. 

Apoi, oftând, plecă de acolo şi urcă în inima Fundaţiei, spre 
sectorul negru. 


Sectorul negru 


Amber se plimba de colo-colo prin cameră, iar paşii ei 
frenetici măsurau haosul din mintea sa, plină de gânduri 
contradictorii. Ce văzuse în ochii lui Soames îi mărise 
neliniştea despre revelaţia lui Accosta. Fusese martoră la 
primul semn, aşa cum fusese prezis, şi asta o făcuse să 
creadă că există un sâmbure de adevăr în vorbele Papei. Dar 
visul dinainte îi spunea altceva. 

Se aşeză pe pat, cu capul în mâini. Încă nu ştia cu siguranţă 
ce voise Ariel să-i arate, dar un lucru era sigur: sora ei era 
într-un cu totul alt loc decât cel descris de Papa cel Roşu. 

Pentru a se calma, se gândi la ultima dată când o văzuse pe 
mama ei în viaţă. Dormea în rezerva de la casa de sănătate, 
lumina de amiază se strecura printre perdele, şi se vedea 
verdeaţa de afară. Acea imagine o linişti de parcă mama ei îi 
pusese o mână pe frunte şi o răcorise. 

— Poate Ariel încerca să-mi spună ceva, zise ea cu voce 
tare. Ceva ce trebuie să spun lumii... 

Amber se uită la camera ei în acea clădire bine ascunsă pe 


crestele insurmontabile ale Cercului Arctic. Chiar dacă ştia ce 
să spună lumii, cum avea să ajungă la ea? Acel loc parcă nici 
nu aparţinea lumii. 

Clic. 

Amber se întoarse repede şi se uită la uşă. 

Nu-i fusese niciodată frică de Soames, dar acum simţi cum 
se acumula tensiunea ca pentru o nouă confruntare. Se ridică 
şi aşteptă cu ochii ţintă la intrare. 

Uşa se deschise uşor. 

Silueta nu era a lui Bradley Soames, era prea înaltă. 

— Amber, şopti repede acea umbră şi păşi în cameră. Hai să 
ieşim de aici. 

Amber rămase mută de uimire şi inima îi bătu cu putere. 

— Miles, cum naiba ai intrat aici? Mai precis, cum de ai ieşit 
din camera ta? 

— Hai să zicem că am împrumutat o cheie de la Bradley. O 
să-ţi explic mai târziu. Acum, trebuie s-o ştergem de aici cât 
mai repede. 


53 


Sectorul negru 


Pe coridoarele întunecate, pustii, era o linişte înşelătoare. 

— Ai vreun plan? îl întrebă Amber. 

— Toate la timpul lor, zise Fleming. Întâi, să ieşim din 
sectorul negru. Apoi, ne ducem spre camera de comunicare 
din sectorul alb şi o să folosim telefonul cu satelit ca să 
sunăm exteriorul. 

— Pe cine? 

— FBl-ul, oricine o să ne asculte. 

Nu prea-i păsa pe cine sunau, atât timp cât le spuneau 
despre situaţia în care se aflau şi despre rolul lui Soames în 
ultimele evenimente. Grija lui mare era pentru ce aveau să 
facă după aceea. Avea să dureze un timp până veneau 
ajutoarele, iar până atunci erau la mâna lui Soames. Dacă ar 
fi fost singur, ar fi coborât pe munte şi s-ar fi dus la cabana 
pădurarilor pe care o văzuse când venise acolo. Dar era şi 
Amber la mijloc. 

Aflaţi la câţiva metri de uşa care dădea spre sectorul negru, 
Fleming văzu un om de pază prin geam. O împinse pe Amber 
în umbră şi şopti: 

— Când o să se dea mai încolo, am să încerc să deschid uşa. 

Câteva secunde mai târziu, garda se îndepărtă. 

— Hai, zise Fleming, şi o conduse pe Amber spre uşă. 

— Cum o s-o deschizi? se interesă Amber. 

— Cu asta. Işi deschise mâna dreaptă. Am luat-o de la 
Bradley. 

Amber se uită la bucâăţica neagră din palma lui, cu o parte 
care strălucea în lumina chioară. Apoi, se strâmbă. 

— Ce scârbos! 

— Ne-a dus până aici, n-o lua aşa. Aranjă bucăţica de piele 
pe arătătorul lui drept şi-l puse pe încuietoarea de la uşă. 

Simti o senzaţie de cald când scanerul de ADN trecu peste 
ea, apoi se uită la lumina roşie şi se rugă ca garda să nu se 


întoarcă. Lumina era tot roşie şi imediat se gândi la o alarmă 
care îl avertiza pe Soames. 

— Haide, ticălosule, murmură el, scuturând pielita. Simţi 
cum Amber era tot mai neliniştită, lipită de el. 

Deodată, lumina se făcu verde, iar ei răsuflară uşuraţi. 

Se deschise uşa, iar ei fugiră din sectorul negru, în direcţia 
opusă celei în care o luase omul de pază. Când intrară în 
sectorul alb, Fleming avu senzaţia ciudată că erau urmăriţi. Işi 
întoarse capul de două ori, dar locul era pustiu. In stânga lui, 
era un geam fumuriu, prin care se vedea priveliştea de afară 
în toată splendoarea sa. Zăpadă grea, frământată de 
vânturile care o ridicau în văzduh. 

Amber arătă spre o uşă care dădea spre un coridor în 
stânga. 

— Aici, spuse ea. 

Uşa de la camera de comunicare era deschisă, şi se zăreau 
trei telefoane gri, prin satelit, aliniate pe o masă din centru. 
Fleming, căruia îi mai trecuse sperietura, îl luă pe primul şi-l 
puse la ureche. 

— Pe cine sunăm? îl întrebă Amber, din spatele lui. 

Fleming încercă să-şi aducă aminte numele celui pe care-l 
auzise la ştiri. 

— Pe agentul FBI care a condus investigația. 

Se auzi un sunet în spatele lor, iar Fleming nici nu apucă să 
se întoarcă. O voce spuse: 

— N-o să suni pe nimeni. Nu funcţionează niciun telefon. A 
fost întreruptă legătura cu exteriorul. 

Fleming se întoarse, cu un ghem în stomac. Virginia Knight 
era în pragul uşii, cu ochii injectaţi şi cu faţa palidă, ca de 
mort. 

Ea băgă mâna în buzunar. _ 

— Asta e pentru tine, Miles, zise ea. Imi pare rău că s-a ajuns 
la asta... 


54 


Fleming se mişcă atât de repede, încât Amber uită să 
respire. O clipă fusese lângă ea, cu telefonul în mână, iar în 
cealaltă sărea prin aer, aruncând-o pe Virginia Knight la 
pământ. 

Knight nici nu încercă să se lupte în timp ce Fleming băgă 
mâna în buzunarul ei, scoase discul de acces şi se aplecă 
asupra ei. 

— De ce nu merg telefoanele? întrebă poruncitor. Vocea îi 
era mânioasă. 

Knight se uită fără nicio frică la el. 

— Bradley a tăiat orice legătură cu exteriorul, răspunse ea. 
Nici eu nu pot să sun pe nimeni. Numai el poate. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Cred c-a înnebunit de tot. Tot ce ştiu este că vrea 
să vă omoare. Trebuie să ieşiţi de aici şi să căutaţi ajutor. 

— Şi cum naiba să reuşim? se răsti Amber. Trebuie să 
coborâm muntele. 

— Asta e singura cale, spuse Fleming cu amărăciune. 

Knight se uită la el. 

— Lasă-mă să te ajut. Am hărţi şi planuri ale acestui loc. 

— Unde? 

— Într-un rucsac, în sala cu echipamente de protecţie. 

Fleming se uită la ea pentru câteva secunde, apoi o trase în 
sus. 

— Să mergem. 

Străbătură ceea ce rămăsese din sectorul alb, pustiu, şi în 
câteva minute erau în faţa uşii de la intrare. Fleming văzu 
afară zăpada îngrămădindu-se în faţa uşilor cu V-ul gravat pe 
ele. La stânga lui, era camera cu echipamente de protecţie, în 
care se aflau costume de alpinism, provizii şi haine potrivite 
pentru vremea aspră din acele locuri. Folosind discul de la 
Knight, deschise uşa şi le împinse pe femei înăuntru. 

Pe un perete erau aliniate ehipamente de protecţie, toate de 
culoare roşie, strălucitoare, cu simbolul North Face pe ele. 


Diferite de hainele normale, ele nu atârnau de umeraşe, ci 
stăteau în picioare pur şi simplu, ca nişte armuri. Fiecare 
costum avea un cablu care pornea de la piciorul stâng şi era 
băgat în priză. In spatele costumelor, erau şiruri întregi de 
clăpari. Pe un raft se vedeau căciuli groase, cu vizete pentru 
zăpadă şi lanterne. Pe peretele opus, pe rafturi deschise, se 
aflau provizii şi diverse echipamente pentru alpinism: 
târnăcoape, frânghii, fierăstraie şi săpăligi de zăpadă, 
picoane. Fleming fu impresionat, în special de costumele de 
supravieţuire: erau ca nişte piese de artă, similare cu cele pe 
care le folosise pe Chamonix cu un an şi jumătate în urmă. 

In colţul din stânga al camerei, erau două seturi de costume, 
frumos aşezate pe o bancă - unul mare şi unul mic. Lângă 
bancă, era un rucsac burduşit. 

— Aveţi câte un set fiecare, iar rucsacul e plin cu cele 
necesare. Tu ştii mult mai bine de ce lucruri ai nevoie decât 
mine, Miles, aşa că mai bine vezi dacă lipseşte ceva şi ajut-o 
şi pe Amber să se echipeze. Knight băgă mâna în rucsac şi 
scoase un palm-top şi i-l întinse lui Fleming. Are o hartă a 
zonei şi planurile vechiului aşezământ Alascon Oil. E chiar şi o 
cabană de pădurari prin aproapiere, în partea de est. 

Fleming încuviinţă. 

— Am văzut-o şi eu din elicopter când am venit încoace. 

— Costumele voastre sunt echipate cu microfoane şi 
transmiţătoare pentru a vă contacta unul pe altul şi a trimite 
semnale în caz de primejdie dar pentru legătură la distanţă 
mai mare, trebuie să mergeţi la pădurari. Se pare că nu e 
nimeni acolo acum, dar au un echipament de comunicaţii 
foarte bun. Puteţi transmite de acolo. Grăbiţi-vă, nu aveţi 
prea mult timp la dispoziţie. 

Fleming începu să se uite prin rucsac, în timp ce Amber intra 
în costum. 

— De ce faci toate astea, Virginia? întreba el. 

— Mi-aş fi dorit să fac mai mult, dar nu pot ajunge la 
elicopter. 

— De ce vrea să ne omoare? zise Amber. Ştiu că 
reprezentăm un pericol, dar oricum nu putem ieşi de aici. 

— Nu are niciun sens. Am încercat să sun autorităţile chiar 


înainte de-a veni sa vă iau. Am vrut să mă predau şi să cer 
ajutor dar, după cum aţi văzut, n-am putut telefona. Şi, chiar 
dacă aş fi scăpat de acest haos, ar fi trecut mult timp până s- 
ar fi aşezat apele. Umerii îi căzură. Părea pierdută, tulburată. 
Dacă se vor aşeza vreodată. 

— De ce ne ajuţi, Virginia? o întrebă Fleming încă o dată. De 
ce acum? i 

— Am greşit şi Încerc să-mi repar greşeala. Imi pare rău că 
am lăsat să se întâmple ce s-a întâmplat - ceea ce am făcut 
să se întâmple. 

— Dar de ce? insista Fleming, pe când verifica legătura prin 
cablu între costumul lui Amber şi clăparii ei. Dacă nu există 
Dumnezeu, nu e cazul să-ţi pui viaţa în pericol pentru noi. Nu 
te îngrijorează ce-o să-ţi facă Bradley pentru asta? 

— Ba da, dar nu prea mai contează acum. Am făcut totul - 
bun şi rău - fiindcă m-am gândit că-l serveam pe Dumnezeu 
prin misiunea Papei cel Roşu. Acum, după ce s-a întâmplat, 
nu mai e nimeni să-mi facă nimic. Nu mai am nimic de 
pierdut, nimic în ce să cred - cu excepţia mea. Dacă nu mă 
pot agăța de ideea că viaţa mea este preţioasa, atunci am 
făcut totul degeaba. 

Fleming îi văzu disperarea şi tulburarea şi parcă o recunoscu 
pe femeia pe care o ştia de la Barley Hall. 

— Vino cu noi, zise el. 

— Nu, nu pot. Trebuie să-l păzesc pe Soames. Nu e chiar 
cine credeam eu că este. Mi se pare că el ştia ce o să zică 
Papa cel Roşu. Mai sunt multe de descoperit. 

— Crezi că revelaţia Papei cel Roşu nu a fost neapărat 
întregul adevăr? zise Amber. 

Fleming se întoarse întrebător spre Amber, dar înainte să 
zică vreun cuvânt, Knight spuse: 

— Ai văzut primul semn - întunericul şi ce s-a întâmplat după 
aceea. Acela a fost primul călăreț din Apocalipsă. In Biblie, 
Apocalipsa spune că primul călăreț va răspândi nelinişte pe 
întreg pământul. Ceilalţi călăreţi îl vor urma şi tare mă tem că 
vor dovedi revelaţia Papei ca fiind întregul adevăr. 

— Nu e chiar aşa de simplu, zise Amber. Nu poate fi. E mult 
mai mult decât atât, presimt eu. 


Apoi, Fleming auzi un zgomot care îl îngrijoră. Inima începu 
să-i bată mai tare, iar muşchii lui se pregătiră pentru fugă. Se 
întoarse spre Amber, verifică încă o dată costumul: toate 
microfoanele şi transmiţătoarele erau funcţionale, clăparii 
transmiteau energie costumului în timpul mişcării. 

— Simti aerul cald dintre corpul tău şi costum? o întrebă 
Fleming. 

Ea dădu din cap că da. 

— Bun. Ţine fermoarele închise şi urmează-mă. Reveni la 
Knight, care se uita prin uşa de sticlă, spre intrarea în clădire. 
Eşti sigură că nu vii cu noi? o întrebă Fleming. 

Ea nu răspunse, deschise numai uşa şi se îndreptă spre 
intrarea principală. 

Aruncându-şi rucsacul peste umăr, Fleming fugi în aceeaşi 
direcţie. Apoi, auzi acel sunet încă o dată. 

Lupii urlau. 

Cu coada ochiului, văzu o mişcare şi se întoarse. Soames 
stătea la vreo cincisprezece metri de el, chiar lângă camera 
de unde ieşiseră. Lupii îl încadrau, cu ochii larg deschişi şi cu 
blana zbârlită. 

Fleming se opri lângă Knight, în cadrul uşii, şi se întrebă cum 
o să-i ajute acele costume împotriva lupilor. Aveau o structură 
de aluminiu în ele, dar era pentru prinderea frânghiilor. lar 
straturile de material erau uşoare şi făcute pentru frig, nu 
pentru colţi şi gheare. 

— Oh, plecaţi aşa de repede? zise Soames liniştit. Faţa lui 
plină de cicatrice era mânioasă, cu ochi holbaţi şi ficşi. Arăta 
de parcă urma să explodeze într-o secundă. 

— Lasă-i să plece, Bradley. Vocea Virginiei Knight tremură 
puternic. S-a terminat. Proiectul Adevărul Sufletului nu mai 
are nicio importanţa. Tu şi aşa n-ai crezut în el niciodată. Nu 
ai fost niciodată unul de-ai noştri. 

— Oh, ba am fost. Am fost întotdeauna un adept, Virginia. 
Numai că nici tu, nici Accosta nu v-aţi învrednicit să mă 
întrebaţi în cine cred. 

Un tremur trecu prin vocea Virginiei. 

— În acest caz, ai obţinut ce ai vrut. Ai câştigat. E suficient. 
Nu trebuie să mai răneşti sau să omori alţi oameni. 


— Asta ai vrut, Bradley? întrebă Amber scurt. Să arăţi lumii 
că diavolul este cel care conduce? 

Soames zâmbi uşor. 

— Nu prea mai are importanţă acum, nu-i aşa, Amber? 

— Ba are, zise Amber, pentru că Adevărul Sufletului al Papei 
cel Roşu s-ar putea să nu fie singurul adevăr. 

Ochii lui Soames se micşorară şi Fleming sesiză un fel de 
înţelegere între cei doi. 

— Cred că întelegi de ce nu te pot lăsa pe tine sau pe Miles 
în viaţă, zise Soames. 

Carvelli apăru din sectorul alb, în spatele lui Soames. 

— Bradley? Virginia? Ce se petrece aici? 

În acel moment, Knight făcu două lucruri. Primul, îl împinse 
cu putere pe Fleming. Pierzându-şi echilibrul, el făcu un pas 
înapoi, peste prag, în noaptea îngheţată. Astfel, le trase pe 
Virginia şi pe Amber după el. Knight scoase discul din 
încuietoare, închizând uşile şi pe ei trei afară. 

Se uită la Soames prin geam. În costumul ei bleumarin, 
dârdâia toată de frig, dar nu îi era frică. Chiar şi când Soames 
puse mâna pe încuietoarea uşii, ea strigă la el: 

— Bradley, ştiu de ce mărturia Papei cel Roşu nu te-a 
surprins deloc. 

Fleming şi Amber traseră de ea, dar Virginia nu se mişcă. Se 
uită la Fleming şi spuse: 

— Du-te. 

— Nu fără tine, spuse el. 

— Du-te, ţipă ea, apoi se întoarse spre Soames, care 
murmura ceva în timp ce lupii săi urlau şi zgâriau uşa, 
disperaţi să iasă afară. 

În momentul în care Soames atinse încuietoarea şi se 
deschise uşa, câinii înnebuniră. 

Fleming o apucă pe Amber de braţ. 

— Mai bine să plecăm. Apoi se întoarse spre Knight şi citi în 
privirea ei că nu avea să vină. 

— Fugi, Miles, îi strigă ea. O să-l mai întârzii. Apoi, se 
întoarse spre Soames. Chiar şi când primul lup ieşi pe uşă şi 
se repezi la ea, o auzi zicând calm: Tu nu-l slujeşti doar pe 
Satana. Tu... 


Să fi fost vânturile urlătoare sau primul lup care-i sfârtecase 
beregata, fiindcă nu i se mai auziră cuvintele. Când îl văzu pe 
al doilea lup că se repede la gâtul ei, Fleming îşi jură s-o 
salveze pe Amber. Nu apucă să vadă cum se înroşeşte 
zăpada împrejurul Virginiei sau pe Carvelli cum se uita de 
dincolo de geam, oripilat. Nici pe Bukowski sau pe Tripp care 
fugeau spre ieşirea din Fundatie. 

Îşi folosea toată energia ca să o conducă pe Amber prin 
vântul tăios, în noaptea înzăpezită. 


55 


Lui Amber îi făcu bine aerul rece şi ordinele scurte: o ajutau 
să nu se mai gândească la ce văzuse sau la ce avea să 
urmeze. 

— Stai lângă mine şi fă ce-ţi spun, îl auzi pe Fleming strigând 
în difuzoarele căştii ei. 

Alergând peste platforma de oţel, el trase o frânghie din 
rucsac. Legă un capăt de un cârlig al costumului ei, iar 
celălalt capăt de costumul lui. 

— O să coborâm prinşi de coardă până unde putem să ne 
agăţăm, astfel o să ne prăbuşim, de acord? 

— Bine, răspunse ea, deşi nu prea înţelegea despre ce 
vorbeşte. Îi era greu să alerge în cizmele acelea, fiindcă 
crampoanele din tălpi se înfigeau în gheaţă. Unde mergem? 

Fleming arătă spre întunericul din faţă. Ea nu vedea nimic 
dincolo de luminile de securitate de la VenTec. 

— Aprinde lanterna de la costum. 

Apăsă pe un buton, aşa cum îi arătase când se îmbrăcase, 
auzi un clic şi lumina se aprinse. Se bucură, dar parcă 
luminiţa aceea nu se potrivea cu ţinutul rece şi neprietenos. 

Fleming se opri la câţiva metri în faţă, se aplecă şi dispăru. 
Ea alergă, întorcându-şi capul dintr-o parte într-alta, 
încercând să-l găsească în vâltoarea de zăpadă. 

Apoi, îi auzi vocea. 

— Opreşte-te şi uită-te în jos. 

La un metru jumătate de ea, văzu şina de la rampa de 
lansare şi eliportul. Dincolo de astea, nimic. Aplecându-se, îl 
văzu pe Fleming cum se lega de unul dintre picioarele 
structurii. Era impresionată de cât de repede se lăsase în jos. 
Arăta aşa de încrezător, legănându-se deasupra abisului cu 
eleganţă. Fleming ridică mâna dreaptă şi-i făcu semn să-l 
urmeze. 

Ea ezită. 

— Vino, o îndemnă el în difuzoarele căştii. Sari peste şina de 
la rampă şi vino spre mine. Sunt legat de bază şi tu eşti 


legată de mine - dacă o să cazi, o să te prind. 

Ei nu-i plăcuseră niciodată înălțimile. Niciodată. 

— Hai, vino, se înmuie el. E mai sigur să vii aici jos decât să 
stai acolo sus. 

Ea ezita încă, nu avea curaj să se mişte. 

Auzi lupii, îi simţi îndreptându-se către ea şi frica de ei 
înăbuşi frica de înălţimi. Se urcă pe pantă şi se apropie de 
marginea văii. Inima îi bătea foarte tare; se uită în jos şi 
lumina lanternei sale se opri pe Fleming. Mâna lui dreaptă era 
întinsă după ea. Dar îi despărţea o distanţă de vreo doi metri. 

— Cum naiba ai ajuns acolo? îl întrebă ea. 

— Am căzut. 

— Poftim? 

— Fiindcă aşa am vrut. M-am lăsat să cad până la prima 
traversă şi am ajuns aici. 

Ea auzi tropăituri de paşi în urma ei şi urlete. 

— Aruncă-te acum! îi ordonă Fleming. 

Respiră adânc, îşi întinse picioarele şi alunecă de pe 
platformă. Spre surprinderea ei, crampoanele şi clăparii se 
loviră de traversă, care era mai lată decât se aşteptase, şi 
astfel ajunse la Fleming. Răsuflă uşurată când acesta îşi 
încolăci braţul în jurul ei. 

— Foarte bine, zise el. Acum va trebui să ne ducem până la 
bordura aceea de gheaţă. De acolo, vom cobori în rapel... 

— În rapel? 

— Un alt cuvânt pentru coborârea pe o frânghie, astfel încât 
să te pot sprijini. Nu te speria, e foarte uşor. 

— Pe bune? 

Prin vizeta de zăpadă, ea îl văzu cum se strâmbă. 

— Ei, nu chiar, recunoscu el. În astfel de condiţii, o să fie al 
naibii de greu. 

— Aşa e, spuse ea încet, dorindu-şi să nu-l fi întrebat, şi 
încercă să-i copieze fiecare mişcare în timp ce se îndreptau 
spre terasa de gheaţă. Părea că el ştie din instinct cel mai 
bun traseu. 

Pe terasa de gheaţă era ceaţă şi vântul bătea mai puţin 
acolo. Amber voia să-şi tragă sufletul, dar Fleming căuta deja 
în rucsac şi scotea ciocane de spart gheaţa, frânghie şi 


piroane, îi arătă o altă terasă de gheaţă, mai în jos. 

— Trebuie să coborâm acolo pe coarda şi să sperăm ca 
putem merge în zigzag pe latura asta până ajungem la baza 
crestei. Apoi, ne îndreptăm spre est. Coborârea la cabana 
pădurarilor o să fie grea, dar dacă faci ce îţi spun, o să 
reuşim. Tăcu pentru o secundă. Fir-ar să fie, cum de-a ajuns 
aici jos aşa de repede? 

Fiori trecură pe spatele lui Amber când văzu o pereche de 
ochi galbeni că se îndrepta spre ei din ceaţă. 

Fleming înjură şi arătă spre dreapta. Al doilea lup venea din 
direcţia opusă. 

Înainte să se mai gândească, Fleming avea deja două 
piroane în mână. Îi dădu şi ei o pereche şi-o fixă în terasă. 
Lovi peretele de gheaţă pentru a face loc de pus piciorul, în 
timp ce folosea piroanele pentru a se fixa pe suprafeţele 
imposibile. Făcea ca totul să pară aşa de uşor. 

— Nu avem timp să coborâm în rapel, spuse el. Pune 
picioarele în locurile pe care le-am făcut şi bagă piroanele în 
gheaţă pentru a-ţi sprijini partea de sus a corpului. Nu-ţi fie 
frică. O să fac locurile astea unul lângă altul. 

De această dată, Amber nu mai ezită, ci se agăţă de 
margine, găsi locurile de sprijin ale lui Fleming şi începu 
coborârea. 

Următoarea terasă era probabil la zece metri în jos, dar ca 
să ajungă acolo trebuia să meargă în diagonală şi distanţa 
păru mai lungă. După câţiva metri, o dureau pulpele de la 
crampe, şi nu-şi mai simţea braţele. In curând, şi spatele 
începu s-o doară puternic. Dar în momentul în care se oprea 
puţin, urletul lupilor o îndemna să meargă mai departe. 

Piciorul drept. Piciorul stâng. 

„Ţine-te. 

Mută dreptul în locul următor. Mută stângul în locul următor. 

Ţine-te.“ 

Era ca o tortură, ritmul acela susţinut care accentua 
durerea. 

Sprijin, sprijin, ţinut. Mutat, mutat, ţinut. 

Nu avea niciun respiro şi numai simplul act al statului pe 
verticala muntelui era agonizant, darămite să se mai şi mişte. 


Gheaţa era tot ceea ce vedea în faţa ei, la câţiva centimetri 
distanţă, colorată în verde şi albastru de la lanterna de pe 
cască. Plămânii ei simțeau o acută nevoie de aer, de parcă 
era sub apă, sufocându-se într-o mare frumoasă, dar 
îngheţată. 

Chiar când credea c-o să moară, două braţe puternice o 
ajutară să ajungă la terasa de jos. Picioarele i se înmuiară şi 
căzu în zăpadă. 

Se auzeau lupii, urlând de undeva deasupra lor. Fleming 
începu să-i maseze pulpele şi zise: 

— Bravo. A fost greu. O să fie mai uşor de aici încolo, o să 
coborâm în rapel. Odată ce ajungem la baza crestei, ne 
putem odihni pe platou. 

Amber lăcrima, era secătuită şi o durea tot corpul. 

— Nu cred că pot să merg mai departe. 

— Ba poţi, insistă el. Nici măcar nu era obosit. 

— Du-te fără mine. Unul din noi trebuie să-l oprească pe 
Bradley. E ceva în neregulă cu ceea ce a spus Papa cel Roşu - 
şi cred că Bradley e în spatele afacerii ăsteia. Unul din noi 
trebuie să supravieţuiască şi să-l oprească. 

— Sst. Păstrează-ţi energia pentru când vom cobori de pe 
munte. 

— Dar eu mai mult te ţin pe loc. Trebuie să te duci singur. 

— Nu, nu. Suntem împreună în toată chestia asta. Fleming o 
ridică în picioare. Cum naiba au ajuns aşa de repede aici jos? 

Ea se uită peste umăr şi văzu două umbre gri de-a lungul 
crestei. Lupii alergau spre ei, mâncând pământul. Fleming o 
trase în jos şi după el de-a lungul terasei, spre inima 
muntelui. Amber îşi imagină cum se apropiau lupii din ce în ce 
mai mult - doar aici erau acasă la ei. 

Deodată, Fleming se opri. Ea se uită în aceeaşi direcţie cu el 
şi văzu cum terasa se termina la vreo douăzeci de metri în 
faţa lor şi începea un perete de gheaţă, împiedicându-le brusc 
retragerea. La trei metri deasupra, unde se întâlnea cu 
suprafaţa de gheaţă, ieşea în afară o ţeavă lungă de doi metri 
şi jumătate. 

Fleming desfăcu frânghia care-l lega de ea şi o împinse 
înspre bordură. 


— Mergi până la capăt şi aşteaptă-mă. 

Amber se uită speriată peste umăr, la lupi. Erau aproape. 

— Tu ce-o să faci? 

— Sper să am noroc, zise el, şi în timp ce ţinea ambele 
piroane deasupra capului începu să sară în susul şi josul 
bordurii. La dracu’, fugi, fugi! îi strigă el, în timp ce ea 
înţepenise uitându-se la el. Se învioră şi se duse spre 
versantul muntelui. 

Când ajunse la capăt se întoarse şi îl văzu pe Fleming, 
ţopăind încă. Crezu că primul lup avea să sară la el, dar 
Fleming căzu de pe terasă şi dispăru într-un nor de zăpadă şi 
gheaţă. Lupii se opriră. O gaură de zeci de metri o despărţea 
acum de ei. Dar unde era Fleming? 

— Miles, ai păţit ceva? zise ea în microfon, încercând să nu 
se lase pradă isteriei. Miles, spune ceva! 


56 


Zona de securitate 


— Doamne, Bradley, ce ai făcut? 

Lui Frank Corvelli i se făcuse rău; îl urma pe jos, pe coridorul 
sectorului alb, departe de intrarea principală, unde petele 
roşii de zăpadă pe care zăcea cadavrul mutilat al Virginiei 
Knight se vedeau prin geamul uşilor. Urme de vomă 
murdăreau puloverul lui negru imaculat şi orice semn de 
încredere în sine dispăruse. 

— De ce nu ţi-ai chemat lupii înapoi? Nu ne-am înţeles să 
scăpăm de Fleming şi de Amber? De ce ai omorât-o pe 
Virginia pentru că i-a lăsat să plece? Lucrurile încep să scape 
de sub control, Bradley. Asta e prea... 

Soames ridică o mână nervos şi studie monitoarele de 
securitate. Camerele de afară nu arătau nimic pe eliport sau 
pe platforma de oţel de dincolo de intrare, cu excepţia a doi 
paznici uitându-se fără niciun scop în noaptea înzăpezită. 

— Unde au dispărut? întrebă el, mai degrabă uimit decât 
furios. 

Tripp şi Bukowski apărură în uşă. Amândoi erau 
încotoşmânaţi în costume grele şi aveau arme. Mănuşile şi 
costumele aveau dâre de sânge întunecat. Carvelli se sprijini 
de perete ca să nu cadă. 

— Ai curăţat mizeria? îl întrebă Soames. 

Bukowski dădu din cap că da. 

— Foarte bine. Acum, duceţi-vă afară şi găsiţi-i pe lupi. ŞI 
aduceţi înapoi tot ce a mai rămas din Fleming şi Amber. 

Bukowski şi Tripp făcură câţiva paşi spre uşă. 

— Incă ceva, adăugă Soames. Nu-i deranjaţi dacă sunt în 
mijlocul mesei. Lăsaţi-i să termine şi pe urmă adunaţi 
rămăşiţele. 

— Bradley, ce te-a apucat? gemu Carvelli. De ce faci toate 
astea? E o nebunie. De ce ţii cu tot dinadinsul să-i vezi morţi 
pe Amber Grant şi Miles Fleming? 


Soames se uită cu atenţie la Carvelli, cântărindu-l din priviri. 
— Chiar vrei să ştii de ce? îl întrebă în cele din urmă. 
Cuvintele sunară ca o provocare. Poţi să înfrunti adevărul? 

Lui Carvelli i se uscase gura. 

— Da, murmură el. 

Soames nu răspunse imediat. Apoi, zâmbi uşor şi-l luă pe 
Carvelli din zona de securitate. Trecu prin sectorul alb şi 
ajunse la lift. Acolo, apăsă pe butonul de apelare. 

x kx * 

Se părea că pe Fleming îl părăsea norocul: partea mai 
şubredă a terasei se rupsese şi era ca o barieră între Amber şi 
lupi, iar el căzuse preţ de o secundă în hăul de dedesubt. Se 
forţă din răsputeri să-şi fixeze piroanele în peretele de gheaţă 
al terasei care era sub Amber. Nu reuşi din prima, ci din a 
doua încercare şi aproape îşi smulse mâna din umăr. 

Apoi, se agăţă şi urcă pe terasă. 

Amber se aruncă să-l ajute. 

— De ce nu mi-ai răspuns? 

— Eram puţin ocupat. 

— M-ai speriat de moarte, zise ea, trăgându-l mai aproape. 
— Şi eu m-am speriat. 

Lupii se plimbau de colo-colo, în partea cealaltă, ezitând să 
sară peste prăpastie. 

— Hai, zise el, nu mai putem sta aici. 

— Dar e imposibil să ajung acolo jos, zise ea, arătând cu 
degetul spre stânca abruptă care nu părea că oferă vreun loc 
de repaus. 

Fleming o legă iarăşi pe Amber de costumul lui, apoi se 
întinse după rucsacul în care avea palm-topul pe care i-l 
dăduse Virginia. Îl puse în palmă şi se uită la ecran. 

— N-o să mergem în jos, ci în sus. Făcu un semn spre ţeava 
care ieşea deasupra capetelor lor. Dacă am interpretat bine 
harta asta, atunci ţeava este o conductă de scurgere de la 
uzina veche de ţiţei Alascon. Ţeava taie muntele înspre 
rafinărie, în partea estică, şi nu e departe de casa pădurarilor. 
Ar trebui să fie destul de uşor de urcat pe acolo - am fi 
protejaţi de vânt, iar acei ticăloşi n-o să poată să vină după 
noi. 


În secunda în care arăta spre lupi, cel mai mare se dădea în 
spate; gata să sară. 

Fleming se apropie de peretele de gheaţă de la capătul 
terasei. 

— Stai mai în spate şi ţine-ţi mâinile pe carabiniere - îmi 
pare rău, dar sfoara ne leagă acum unul de altul. Dacă o să 
cad, dezleagă-le, altfel am să te trag după mine. 

Ea se uită la el îngrozită. 

— Şi să-i las pe lupi să mă mănânce? Nici nu o să ating 
carabinierele astea. Ai grijă să nu cazi. Doar ştiu că te pricepi 
la asta. 

Fleming îşi înfipse pironul stâng în gheaţă, făcu un spaţiu 
pentru picior şi se ridică. Apoi, cu pironul drept făcu loc 
piciorului stâng. Urcă uşor, ajunse la ţeava fără nicio 
dificultate. Ilnăuntru, părea ca este o peşteră făcută de mâna 
omului, întunecată şi umedă. Dar cu siguranţă era mai 
îmbietoare decât frigul de afară şi decât lupii. Ba chiar se 
simţea un curent de aer cald care venea din interiorul 
muntelui. 

Se uită în jos şi-l văzu pe primul lup cum sare peste 
prăpastie. El se înţepeni bine pe picioare şi trase de frânghie, 
sperând din suflet că Amber nu avea să alunece. Dar lupul îi 
dădu un avânt şi Fleming o trase în conductă înainte ca lupul 
să o prindă. 

Se opriră pentru un moment să se uite la lupii care urlau 
degeaba dedesubtul lor. Apoi, se întoarseră şi o porniră spre 
munte. 

Conducta avea o pantă ascendentă, dar de-a lungul ei exista 
o zonă plată, pe care se putea merge cu uşurinţă. Merseră 
fără să scoată un cuvânt cam un sfert de oră. Fleming simţi o 
schimbare în temperatura aerului. Curentul de aer se 
încălzise mai mult şi se mai simţea un miros. 

— Ciudat, Bradley spunea că taică-său n-a scos nimic de 
aici. 

— Chiar aşa, zise Amber. Dăduse lovitura, dar a murit 
înainte să încaseze ceva. Bradley a închis totul şi a sigilat 
puţul atunci când a vândut Alascon Oii şi a folosit instalaţia 
pentru VenTec. Se opri şi exclamă: Uite! 


În faţa lor, Fleming văzu o privelişte foarte bizară: o lumină 
stroboscopică însoţită de un bâzâit constant. Briza deveni mai 
puternică şi el înainta mai greu. În timp ce se apropiau, îi era 
tot mai greu să se uite la sursa de lumină de deasupra 
capului său. Îşi îngustă privirea ca să-şi dea seama pe unde 
mergea. Ajunseră la o răscruce unde ţeava pe care veneau ei 
intersecta intrarea minei centrale. Dedesubt era o gaură 
uriaşă, de cel puţin zece metri diametru, cu un rotor de oţel 
aflat la vreo şapte metri în jos. În centrul rotorului era o ţeavă 
de protecţie. Fleming bănui că era partea de sus a sfredelului. 
Mirosul era din ce în ce mai puternic şi Fleming se gândi că 
undeva, în abisul care se căsca, era ţiţei. O rampă cam 
şubredă dădea în cealaltă parte. 

Fleming se uită în sus şi deduse că ventilatorul uriaş sorbea 
aerul rece şi producea aer fierbinte şi lumină. Auzi un sunet 
foarte cunoscut. Acesta şi lumina puternică îl făcură să 
înţeleagă ce se afla deasupra capetelor lor. 

Făcu un pas înainte şi verifică rampa; deşi cam ruginită, 
părea încă în bună stare. 

— Hai, vino, să mergem. 

Curentul care venea dinspre ventilator părea c-o să-l dea jos 
de pe rampă, iar lumina puternică îl obliga să se uite în jos, ca 
să vadă pe unde să o ia. 

— Oh, Doamne, parcă e drumul spre iad, o auzi pe Amber în 
spatele lui. Ea îi puse o mână pe umăr şi când se simţiră atât 
de aproape unul de celălalt se mai liniştiră. 

Din punctul acela, conducta mergea în jos, iar Fleming se 
încurajă. Cu cât mai jos se afunda conducta în partea cealaltă 
a muntelui, cu atât mai puţin trebuia să se caţere Amber. 
Merseră cam vreo jumătate de oră şi dădură de o altă 
încrucişare de drumuri. 

— Acum pe unde o luăm? întrebă Amber. 

— Habar n-am, dar ceva îmi spune că trebuie să mergem 
înspre est, deci în stânga. Aşa ne apropiem mai mult de locul 
unde vrem să ajungem. Chiar simt nişte aer venind de acolo. 

— Bine, zise Amber şi o luă în faţă, la stânga. 

Fleming se uită la silueta mică din faţa lui şi se gândi la felul 
în care se înţeleseseră din priviri ea şi Soames atunci când 


Amber contestase declaraţia Papei cel Roşu, şi la cuvintele 
cifrate ale lui Soames: „Acum sper că înţelegeţi de ce nu pot 
să te las pe tine sau pe Miles în viaţă“. 

Ce naiba o fi vrut să spună cu asta? 

— Amber? 

— Da? 

— Ce voia Bradley? 

Amber se împiedică şi dispăru. Ţipă. 

— Miles, am căzut! 

Fleming se propti pe picioare, strângând frânghia care îi 
lega. Ea cădea prea repede, iar sfoara se încordă. Se întinse 
pe burtă şi fu tras de-a lungul conductei. In faţă, panta se 
întrerupea brusc, de parcă era un gol dincolo de ea. Simţi 
noaptea rece şi înspăimântătoare. Era o altă ţeavă de 
scurgere. O aruncase pe Amber afară din munte şi acum 
încerca acelaşi lucru cu el. Se strădui să se înţepenească în 
crampoane şi clăpari, dar nu reuşi. 

— Taie frânghia! urlă Amber. Te rog, taie dracului frânghia 
aia! 

Disperat, Fleming încercă să înfigă piroanele în metalul ţevii, 
dar contactul dintre ele provoacă scântei, amintindu-i de 
frânele de urgenţă ale unui metrou care se opreşte înainte de 
vreme. 

La un metru şi ceva de gura ţevii se auzi un sunet ca de 
ruptură şi aproape că simţi pe pielea lui durerea unui braţ 
smuls de o greutate. Dar cel puţin nu mai cădea. Cumva, 
capătul pironului se oprise într-o ieşitură a peretelui de metal. 
Se ajută de pironul stâng ca să se mai elibereze din tensiunea 
braţului drept. Frânghia din jurul mijlocului îl strângea cu 
putere, dar Fleming era cum nu se poate de recunoscător 
ţesăturii interne a costumelor de pe ei care distribuia 
greutatea lui Amber pe tot trupul lui. Partea proastă era că nu 
avea un punct de sprijin. N-o putea trage în sus. Strângând 
din dinţi, se întrebă cât de mult avea să reziste aşa. 

x x * 

În visele ei despre moarte, Amber cădea prin întuneric, către 
moarte. Dar acum, nu era nicio lumină în fața ei, ci numai un 
întuneric dens. Şi apoi, ăsta nu era deloc un vis. 


Primul lucru de care-şi aminti era că îi fugise pământul de 
sub picioare şi ieşise din ţeavă, căzând în gol. 

Când simţi cum frânghia se încordează şi se opreşte, răsuflă 
uşurată. Dar apoi, căzu mai mult şi-l trăgea şi pe Fleming 
după ea. 

Câteva secunde mai târziu, se opri iarăşi. Suspendată de 
acel inel de metal din costumul ei, stătea pe spate în 
întuneric. Lumina de la cască ilumina fulgii de zăpadă care 
treceau pe lângă ea şi se pierdeau în abis. 

— Miles, ce se întâmplă? 

— Hm, nu e prea bine. 

— Atunci, taie frânghia. 

— Nu tai nicio nenorocită de frânghie. 

Amber fu luată prin surprindere de violenţa vocii lui. 

— Dar... Se opri. 

— lartă-mă. 

Linişte. 

— Ce voiai să mă întrebi înainte să cad? întrebă ea. 

— Era despre Bradley şi cuvintele Papei cel Roşu. Dar nu 
prea mai are importanţă acum. Bănuiesc c-o să găsesc 
răspunsurile de unul singur destul de curând. 

— Amândoi, vrei să spui, îl corectă ea. 

Stând atârnată în bătaia vântului puternic, se uită în jos şi se 
gândi: „Gata, până aici mi-a fost. O să mor. Chiar o să mor. În 
sfârşit”. 

Nu-i era deloc frică: mai degrabă era mânioasă şi simţea un 
sentiment de nedreptate. Apoi, tristeţe pentru ea şi Fleming, 
care îi arătase puţin din ceea ce ar fi putut să fie. 

x x * 

Miles ştiu că era aproape de sfârşit. La câțiva centimetri în 
stânga văzu nişte mânere aliniate precum niturile împuşcate, 
care mergeau în jos. Chiar deasupra tălpilor sale, ţeava forma 
un fel de bordură, şi nu trebuia decât să ridice piciorul destul 
de sus ca să se sprijine de ea. Dar cu Amber agăţată de el, o 
greutate care-l trăgea în jos, acele colace de salvare păreau 
la kilometri distanţă. Le-ar fi putut ajunge numai dacă ar fi 
dat drumul frânghiei. Dar de când cu Rob, nu mai voia să 
ajute pe nimeni să moară. 


— Cred c-o să murim curând, o auzi pe Amber spunând. 

Nu simţea nicio frică în vocea ei, ci tristeţe. Şi o frustrare 
care semăna cu indignarea lui. 

— Mada. O să murim curând, zise el printre dinţi, numai că n- 
o să fie astăzi. 


57 


Sectorul roşu 


Frank Carvelli nu era un om foarte curajos: avea stăpânire 
de sine, prezenţă de spirit când se cerea, dar nu şi în 
momentele acelea. Se duse după Bradley Soames prin 
sectorul roşu şi simţi cum îl apucă leşinul. Nu făcuse parte din 
Fundaţia VenTec înainte şi nu pricepea care sunt avantajele 
de a fi fost chemat acolo. 

Carvelli se mândrise dintotdeauna cu faptul că ştia cum să 
întoarcă lucrurile în avantajul lui, ştiind cum să citească cele 
mai adânci dorinţe ale sufletului uman. Imperiul său de 
cinematografie şi de presă se baza pe asta: ştia ce doreşte 
publicul şi mereu îi fermeca pe partenerii săi de afaceri. 
Legătura sa cu Papa cel Roşu făcuse minuni pentru profilul lui 
KREE8: compania sa de prezentare a tehnologiei ajutase să 
se dezvolte prima biserică virtuală din lume, iar relaţiile sale 
nenumărate cu lumea bună îl propulsase pe Accosta de la un 
om iubitor de reclamă la un fenomen mondial. 

Dar dacă Biserica lui Accosta îi oferise ocazia de a arăta 
produsele KREE8 în lume, Bradley Soames venise cu resurse 
şi expertiza tehnologică şi-l propulsase în vârf. Fără Soames şi 
informaţiile de la VenTec, KREE8 ar fi rămas undeva pe la 
mijloc în domeniul tehnologiei comunicaţiilor. 

Carvelli se gândi că-l folosise bine pe Soames, făcându-l să îi 
ofere produsele sale cele mai bune la un preţ mai mult decât 
modic, totul în numele slujirii marelui plan al Papei cel Roşu, 
Proiectul Sufletului. Dar acum văzu că, de fapt, Soames îl 
condusese. Era clar că Soames manipulase pe toată lumea, 
inclusiv pe Papa cel Roşu, pentru a-şi atinge scopurile. 
Oricare ar fi fost acelea. 

— Pune-i la ochi, îi ordonă Soames, întinzându-i o pereche 
de ochelari de protecţie. 

Când liftul se opri, Carvelli văzu o lumină albă-albastră în 
spatele uşii. Soames îşi aranja hainele ca să-şi acopere toată 


pielea, iar când se deschiseră uşile, arăta ca un călugăr. 

— Ştii ce e asta? întreba Soames, în timp ce Carvelli stătea 
pe rampa de oţel şi se uita prin spaţiul acela deschis la sfera 
de energie luminoasă care pulsa. 

Carvelli îşi aţinti privirile la acel obiect şi nu scoase niciun 
cuvânt. Se minună de scânteile care luminau sfera ca nişte 
sori. În timp ce ochii i se mai obişnuiau cu lumina, observă 
laboratoarele care înconjurau sfera. Prin geamul lor văzu o 
replică a NeuroTranslatorului lui Fleming şi sfera lui Soames 
de capturat undele sufletului. Şi mai erau o mulţime de 
console, monitoare şi echipament de tot felul. 

— E un calculator, şopti el, uimit de puterea uriaşă pe care o 
conţinea sfera cu diametrul de şapte metri. Un calculator 
optic gigantic. 

— E mai mult decât atât, Frank. Mult mai mult. Vocea lui 
Soames se schimbase. Mândria luase locul detaşării lui 
obişnuite. Aceasta este puterea Domnului nostru, manifestată 
în lume, instrumentul care răspândeşte întunericul în lume. 
Acest furnal de lumină şi căldură va bate cele patru cuie în 
coşciugul credinţei. Prin puterea sa, cele patru semne 
promise de Satana şi dezvăluite de sufletul pierdut al Papei 
cel Roşu vor fi transmise lumii. 

Carvelli se nelinişti şi mai mult. Tremura, dar nu voia să 
arate asta. Vocea parcă nu mai era a lui când zise: 

— De aceea nu ai fost deloc surprins de cuvintele Papei cel 
Roşu. Tu deja ştiai cine e stăpânul nostru, fiindcă tu l-ai servit 
fără încetare. Nu-i venea să creadă cât de departe mersese 
Soames cu minciunile lui. 

Un sunet care venea din stânga îl făcu pe Carvelli să se 
întoarcă în acea direcţie. Uşa de la lift se deschise şi pe ea 
intrară Bukowski şi Tripp. Lupii îi urmau, cu boturile pline de 
sânge. 

— Amber şi Miles? le ceru Soames socoteală, în timp ce lupii 
îşi reluau locul lângă el. 

Cu faţa nemişcată, Bukowski îşi scutură capul. 

— Nici urmă. Lupii s-au întors fără să dea de ei. Cred c-au 
căzut de pe munte. lar dacă nu, e foarte puţin probabil c-o să 
supravieţuiască. Vremea se înrăutăţeşte, iar Amber Grant, 


oricâte calităţi ar avea, nu se pricepe la alpinism. 

— În schimb Miles e foarte bun la aşa ceva, adăugă Soames. 

Carvelli nu fu atent la schimbul lor de cuvinte. El tot încerca 
să priceapă scopul final al lui Soames. 

— Tu l-ai slujit întotdeauna pe Satana, zise el încă o dată, ca 
şi când repetând, descoperirea ar fi fost mai puţin şocantă. 

— Nu, lătrară Bukowski şi Tripp la unison, întorcându-se spre 
Carvelli de parcă ar fi auzit din gura lui o blasfemie. 

— Chiar nu înţelegi? zise Bukowski, cu un rânjet care te 
îngheţa. 

Cei doi se uitară la Soames şi spuseră: 

— Noi suntem aceia care îl slujim. 

Carvelli se întoarse spre Soames care era încotoşmănat în 
hainele lui. Cu lupii lângă el şi cu lumina care îi venea din 
spate, era o imagine înspăimântătoare. Carvelli aproape că 
făcu pe el, atât fu de înspăimântat. 

— Cine eşti tu? 

— Cine crezi că sunt? răspunse Soames. 

Carvelli suspină, dar nu scoase un cuvânt. Dar într-o clipită 
îşi dădu seama, iar descoperirea îl împietri. 

Soames făcu un pas spre el. 

— Acum, lasă-mă să-ţi explic de ce nu pot să-i las pe Amber 
şi Miles să distrugă ce am aici. 

Carvelli ascultă, vizibil şocat. 

— Acum că ştii tot, mai rămâne un lucru de lămurit, zise 
Soames când termină. Eşti cu mine sau împotriva mea, ca 
Virginia? 

Carvelli se uită la Soames, apoi la lupii de lângă el, dar nu fu 
în stare să scoată o vorbă. Doar îngenunche şi-şi plecă 
fruntea în semn de supunere. 

— Vrei să faci ceva pentru mine? îl întrebă Soames. 

— Orice, murmură Carvelli. Orice. 

Soames dădu din cap mulţumit. 

— la elicopterul spre Fairbanks. Poţi lua avionul meu de aici. 
E o treabă măruntă, o poliţă de asigurare în plus. 


58 


Alpiniştii numeau fenomenul sindromul celui de-al treilea 
om: când urcă în pereche, se simte prezenţa unui al treilea 
lângă ei. Exploratorii polari raportaseră acelaşi lucru. Şi 
Fleming avusese aceeaşi senzaţie de câteva ori când fusese 
cu fratele lui, în special când obosiseră, le era foame sau 
când ajunseseră la capătul puterilor. Rob îi spusese acelaşi 
lucru când vorbeau după aceea. 

În momentul acela, totul era diferit. Pe când Fleming se 
străduia să caute un sprijin, muşchii şi încheieturile lui ardeau 
puternic, dar nu simţi o a treia prezenţă. Dar când îi amorţiră 
mâinile şi nu mai putu să respire, ceva i se încolăci împrejurul 
încheieturii mâinii. Cu ultimele puteri, se pregăti pentru un 
salt disperat care să-l ajute să se sprijine mai bine şi să nu 
mai simtă greutatea lui Amber. 

Nu-i reuşise deloc mai înainte când fusese mai odihnit, dar 
acum nu mai avea nimic de pierdut. Strânse din dinţi, îşi 
încordă bicepşii şi-şi ridică corpul. Se forţă cât putu de mult, 
dar nu se mişcă decât vreo trei centimetri. Apoi, simţi ceva ca 
nişte mâini încleştate pe mâinile lui, ca şi când l-ar fi sprijinit. 

Se aruncă înainte cu ultimul strop de energie şi-şi ridică 
piciorul drept cât putu de sus. Spre mirarea lui, acesta se 
aşeză pe marginea ţevii. Se învioră imediat. Puse şi celălalt 
picior pe suport şi se întinse ca să apuce niturile. 

Se opri să respire, dar cu frică, de teamă ca nu cumva să-şi 

piardă puterile tocmai în acel moment. Apoi, folosindu-se de 
ajutorul acelor nituri, de clăpari şi de piroane, se ridică pe el 
şi pe Amber înapoi în ţeavă. 
_Cu fiecare centimetru cucerit părea că devine mai puternic. 
In câteva clipe, ajunse iarăşi în partea orizontală a conductei 
şi o auzi pe Amber cum încerca să se sprijine şi ea de 
marginea ţevii. Când frânghia se destinse şi erau iarăşi în 
siguranţă, puterile îl lăsară şi se întinse pe spate. Câteva 
secunde mai târziu, Amber se uita de deasupra lui, cu ochii 
plini de nelinişte şi de încă ceva pe care nu-l putea defini. 


— Cum ai reuşit? întrebă. 

El nu mai avea putere să vorbească. 

— A fost ceva imposibil. 

— În munţi, se mai întâmpla şi lucruri ciudate, răspunse el 
slab. 

Amber râse. Fleming, cu toată oboseala, ştiu că mai aveau o 
speranţă. 

Se ridică în picioare şi o luă pe Amber de braţ. 

— Nu mai putem să stăm aici. Trebuie să ajungem la 
rafinărie şi de acolo la casa pădurarilor. 

x x * 

După ce surpriza trecu, lui Amber nu-i mai păsă cum reuşise 
Fleming să îi salveze pe amândoi. Era de-ajuns c-o făcuse. 

Se întoarseră la locul unde se bifurcau drumurile şi o luară în 
direcţia în care credeau ei că se află rafinăria. Mergând în 
întuneric, Amber se gândi că Fleming ştia destul de multe 
despre trecutul ei medical şi alte evenimente importante, dar 
ea nu-şi amintea ca el să-i fi spus ceva despre el. Dar înainte 
să-l întrebe ceva, Fleming zise: 

— Ceea ce am văzut noi era cât se poate de real, nu a fost o 
păcăleală. Am văzut aparatele - ce naiba, şi eu am contribuit 
cu ceva la ele iar unul dintre semnele de care a pomenit 
Accosta s-a arătat deja. Dar nu prea eşti convinsă, nu-i aşa? 

— Am avut un alt vis, zise ea, dar de-acum ştiu ce crezi 
despre visele mele... 

Fleming se încruntă. 

— Merit să spui asta. Dar asta a fost atunci, acum e altceva. 
Am devenit mai receptiv. Spune-mi despre vis sau ce o fi fost. 

— Ca şi tine, am crezut că anunţul Papei cel Roşu nu a fost o 
minciuna, dar tot aşa cred că nu este tot adevărul. 

— De ce? 

— Pentru că eu cred... ştiu că am văzut ce se petrece după 
moarte. Ştiu unde s-a dus sora mea, fiindcă mi-a arătat. Nu 
pot să intru în amănunte, căci lucrurile văzute nu se pot 
descrie -, dar s-a dus într-un loc mai bun. Şi nu numai că am 
văzut, dar am şi simțit. E un loc fără suferinţă. Un platou 
luminat de soare unde nu ajunge durerea. E ca într-o stare de 
extaz. 


Fleming se uita la ea ţintă. Faţa ei strălucea de speranţă. 
Amber ştia că el se gândea la fratele lui şi voia să-l 
liniştească, aşa cum Ariel făcuse cu ea. 

— Tot ce ştiu, zise ea încet, este că locul acela e total diferit 
de ce a descris Papa cel Roşu. 

— Aş vrea să te cred, spuse el. 

Ea zâmbi. 

— Ei, bine, crede-mă. Ai nevoie de credinţă, atâta tot. 

Fleming ridică din umeri. 

— Încă nu-mi dau seama de ce Soames savurează atât de 
mult acele cuvinte. De parcă voia să se întâmple aşa, asta 
spera. 

Amber încercă să-şi adune gândurile. 

— Ştiu, asta mă îngrijorează şi pe mine. Şi de aceea trebuie 
să anunţăm oamenii, fiindcă se pare că are o satisfacţie 
bolnavă. 

Un vânt rece îi făcu să se oprească. Fleming o trase de braţ 
şi zise: 

— Aici se termină ţeava. Îi arătă luna şi stelele. A trecut 
furtuna. Uite, cred că se văd rămăşiţele rafinăriei acolo. 

Chiar dacă zăpada era groasă şi nu i se vedea bine capătul, 
Amber era bucuroasă că ieşirea din ţeavă era aproape de sol. 

Mai încolo, se ghiceau nişte construcţii neterminate, inclusiv 
două rezervoare cilindrice uriaşe în care se depozita ţiţeiul. 

— E aşa de frig afară, zise ea. De ce nu stăm aici pentru un 
timp să ne mai odihnim puţin şi să pornim la drum dis-de- 
dimineaţă. Mai avem vreme până apar şi celelalte semne, nu 
crezi? se uită Amber la el încrezătoare. 

— Bine, răspunse el. Putem mânca ceva din rucsacurile 
noastre şi să ne culcăm puţin. E cald aici, dar o să se facă 
foarte frig când ne oprim, iar energia cinetică din cizmele 
noastre o să se risipească. O să trebuiască să ne înghesuim 
unul în altul. 

Cu o voce lipsită de orice emoție, Amber spuse: 

— Mi s-au întâmplat şi lucruri mai rele. 


59 


Oceanul Atlantic 


Mai la sud, ziua se terminase, iar Carvelli stătea treaz în 
scaunul lui din avionul particular al lui Soames care se 
îndrepta spre Londra. Se simţea de parcă nu mai avea să 
doarmă niciodată în viaţa lui. Avea un singur scop: să-şi 
îndeplinească misiunea. 

Alungase orice gând de a-l înfrunta pe Soames sau de a fugi. 
Nu avea nimic la care să fugă - în viaţa asta sau în cea 
viitoare. Numai gândindu-se la Soames şi la ce îi spusese, se 
înfiora de moarte. Înfăţişarea lui, altădată de invidiat, era 
acum de nerecunoscut: faţa palidă şi umflată, părul răvăşit, 
iar hainele lui negre se boţiseră. 

Telefonul din braţul scaunului sună şi îl făcu să sară. Ridică 
receptorul: 

— Da? 

— Mi s-a spus să sun la acest număr, se auzi o voce cu un 
accent uşor scoţian. Am înţeles că trebuie să ridicaţi un 
pachet care să fie protejat. 

Carvelli nu-l întâlnise niciodată pe acel om, dar văzuse nişte 
poze şi îi recunoscu vocea. Soames şi Knight îl folosiseră şi 
înainte, la Proiectul Sufletului. 

„Doamne, parcă a trecut o veşnicie”, se gândi el. 

— Corect. Şi trebuie să-l aduc - pachetul - astăzi în America, 
în mare siguranţă. Cât de repede posibil. 

— Nicio problemă, se auzi. O să te aşteptăm pe aeroportul 
Heathrow. Am făcut o investigaţie şi ştim unde se află. După 
mărime şi stare, o să fie uşor de mânuit. Râse. O joacă de 
copil. 

Lui Carvelli nu-i venea să râdă. Închise telefonul. Se simţea 
rău. 

x kx * 

Urletul lupilor îl sculă pe Fleming. Ignorând durerea din 

muşchi, o trezi pe Amber. 


Ea se ridică repede în picioare. 

— Ce a fost asta? Clipi. Unde sunt? 

— Nu ştiu, dar trebuie să plecăm de aici. 

El se uită la clădirile neregulate care se vedeau afară. 
Soarele nu se ridicase şi lumina era cam slabă. În câteva 
săptămâni avea să dispară cu totul, începea iarna polară. Era 
un strat de zăpadă proaspătă peste tot, dar vântul se 
potolise, iar cerul era senin. 

Amber se ridică, dar căzu la loc, ducându-şi mâna la piciorul 
drept. 

— Fir-ar să fie! 

El îi apucă piciorul şi simţi prin costum muşchii încordaţi la 
maximum. li masă puţin, cu toate că ea urla de durere şi n-o 
lăsă până când nu se înmuiară. 

Ea gemu când îi dădu drumul. 

— Imi pare rău, dar cel puţin acum poţi să mergi, zise el. O 
să doară şi mai rău dacă lupii o să ne ajungă din urmă. 

In ciuda zăpezii groase, se mişcau destul de repede. Se 
auzeau lupi urlând, dar nu văzură niciunul în drum spre 
rafinărie. Era o linişte înspăimântătoare, cu acele construcţii 
îngropate în zâpadă, ca nişte pietre de mormânt. 

După trei ore, se opriră să ia o pauză. Mâncară nişte 
ciocolată din rucsac, apoi topiră puţină zăpadă în cuptorul 
mobil şi făcură nişte cafea. Soarele ieşi câteva clipe dintre 
nori, iar Fleming păru că uită în ce necaz se afla. 

Apoi, se auziră iarăşi lupii. Din ce în ce mai aproape. 

Poate pentru că erau aproape de capătul coborâşului sau 
poate fiindcă-i făcea mare plăcere să fie acolo cu Amber, nu 
fu atent la pasul pe care îl făcu. Îşi săltă rucsacul pe umeri şi 
în secunda următoare alunecă în zăpadă. O trase şi pe Amber 
după el şi odată cu ea veni şi o avalanşă peste ei. Se înjură 
singur pentru prostia lui în timp ce aluneca peste stânci. 
Pierdu rucsacul şi simţi de vreo două ori clăparii lui Amber în 
spatele lui. Se făcuse ca o minge şi nu-şi mai dădea seama 
cât de mult alunecau. Când, în sfârşit, se opriră, nici nu mai 
ştia care e susul şi care e josul. Trase de frânghie şi răsuflă 
uşurat - era încă legat de Amber. Se îndreptă din poziţia în 
care era, cea a unui fetus, şi scuipă. Rob îl învățase să facă 


aşa, ca să-şi dea seama de direcţia gravitaţiei. După ce ştiu 
cum era poziţionat, se apucă de săpat. La un moment dat, 
văzu lumina apoasă a soarelui prin zăpadă. 

In câteva secunde, ieşi cu capul la suprafaţă. Se uita la o 
pădurice de brazi când Amber apăru în spatele lui, trăgând 
aer în piept. Făcu câţiva paşi şi o trase după el. Apoi pipăi 
după rucsac, îngrijorat. Avea palm-topul acolo. Dar pe când 
se gândea să se ducă înapoi să-l caute, Amber arătă spre 
vale. 

— Uite. 

Urmărindu-i degetul, Fleming dădu cu privirea de o grămadă 
de acoperişuri albe. 

— Aia este? întrebă ea. 

El se uită împrejur la câmpia imensă inundată de zăpadă şi 
nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Da, cred că da. 


60 


Casa pădurarilor. Rezervaţia Naţională pentru 
Animale Sălbatice 


Casa pădurarilor era pustie, aşa cum le spusese şi Virginia 
Knight. Afară, era un panou mare pe care scria că de la 
mijlocul lui octombrie până la sfârşitul lui martie, locul nu era 
vizitat decât arareori. Avea trei cabane şi mai multe cuşti, cu 
temperatură constantă, care erau dotate cu mâncare pentru 
animale. Acestea veneau acolo să mănânce pe toată durata 
iernii. Când oamenii nu erau prin preajmă, animalele 
stăpâneau adăpostul. Locul era plin de lupi bine hrăniţi, iar 
cerul, acoperit de păsări de pradă zburând la înălţime. 

Amber se minună de muntele din spatele ei. Vedea platoul 
din vârf, dar nu era nicio urmă de rafinărie. Nici piscul cel mai 
înalt al muntelui nu se zărea. Dispăruse în nori, aşa că 
VenTec nu era vizibil de unde stăteau ei. 

Fleming se duse la cabana principală, care avea o antenă de 
comunicaţie cu laser şi o antenă de satelit pe acoperiş. Era pe 
punctul de a intra în cabană, când Amber arătă spre o cutie 
de lemn, neagră, în dreapta. Pe un panou scria îngrijit: 


Toţi călătorii sunt bine-veniţi să se adăpostească în 
această cabană şi să folosească tot ce este înăuntru. Tot 
ceea ce vi se cere este s-o lăsaţi aşa cum aţi găsit-o, să 
refaceţi proviziile şi să daţi animalele afară. Se pot lăsa 
orice fel de donaţii în cutia de aluminiu, iar vizitatorii sunt 
rugaţi să completeze cartea de oaspeţi. Incuiaţi uşa când 
plecaţi şi puneţi cheia în această cutie. 

Vă mulţumesc pentru interesul vostru şi pentru grija pe 
care o purtaţi vieţii sălbatice din statul nostru. 

John Mahoney, pădurar-şef 

Rezervaţia Naţională pentru Animale Sălbatice. 

Regiunea arctică. Alaska. 


Amber scoase cheile şi deschise uşa. Înăuntru, cabana era 
neobişnuit de sofisticată, bine izolată termic şi mobilată cu tot 


echipamentul de care aveau nevoie. Era un calculator optic în 
colţ, cu monitor, un ecran cu plasmă pentru video-conferinţe; 
alături, se afla o unitate de culoare neagră mată, telefon prin 
satelit, tastatură şi un fax. După primele momente de 
surpriză, Amber îşi dădu seama că, de fapt, tot ce se afla 
acolo era foarte necesar în sălbăticie. 

— Bun aparat, zise ea, în timp ce dădea drumul 
calculatorului optic Lucifer. 

Fleming ridică telefonul prin satelit. 

— Şi ăsta merge. Cred că au un generator propriu. 

Amber dădu din cap mulţumită când văzu că apare portalul 
Optinet. 

Fleming formă un număr. 

— Poţi să-mi faci legătura cu FBl-ul? Nu ştiu. La sediul 
central? E bine la Washington. 

Urmă o pauză, după care Amber îl auzi din nou, 

— Bună ziua, trebuie să vorbesc cu cel care se ocupă de 
investigația situaţiei Papei cel Roşu. Desigur. Inţeleg că eşti 
ocupată cu multe alte lucruri. Vreau numai să-i transmiţi 
mesajul meu şi te asigur c-o să vrea să vorbească cu noi. 
Spune-i că Amber Grant şi Miles Fleming vor să ia legătura cu 
el. Eu sunt cel care a dat o mână de ajutor la crearea unei 
părţi din echipamentul folosit de Papa cel Roşu după moartea 
lui. Spune-i că avem multe secrete să-i dezvăluim. Da. Poţi 
să-i spui să ne sune la... Alo? Ce? Bine, aştept. 

În patru minute se făcu legătura video cu directorul adjunct 
Morgan Jones, care comanda temporar centrul de pe Arca 
Roşie. Rezoluţie era excelentă, iar pe ecranul cu plasmă de 
deasupra consolei de comunicaţie, Amber zări sala de 
consiliu. Mai în spate, tehnicieni în cămăşi stăteau la mese, 
aplecaţi peste ecranele calculatorelor. Ceşti de cafea din 
plastic zăceau peste tot, iar ecranele televizoarelor arătau 
ştiri din toată lumea. Mai în faţă, directorul adjunct Morgan 
Jones, într-un costum închis la culoare, cămaşă albă şi pistol 
în tocul legat de corp, se plimba în jurul mesei de conferinţă 
la care stăteau alţi trei oameni. 

— Puteţi să veniţi mai aproape de videocameră? Trebuie să 
vă identificăm, le ceru Jones. 


Amber şi Fleming îşi scoaseră căştile, se apropiară de 
consolă şi se uitară prin lentilele aparatului. Amber îşi aminti 
deodată de părul ei care fusese ras: creştea la loc, iar capul 
era acoperit de un puf caraghios. Se gândi că nu seamănă 
deloc cu ce avea Jones pe monitor. Totuşi, acesta păru 
mulţumit sau era prea galant sau preocupat ca să mai 
comenteze ceva. 

— V-am căutat peste tot. Dr. Grant, dumneavoastră aţi 
dispărut de ceva vreme, iar cel care ne-a raportat lucrează cu 
noi la tâmpenia asta de Papă cel Roşu. Se opri, făcu un semn 
unei siluete îmbrăcate în negru să se apropie de masa de 
conferinţe. Amber zâmbi când îl recunoscu pe naşul ei. 
Părintele Riga a asistat la slujba religioasă în calitate de 
membru respectabil al Bisericii Catolice. El şi alţi lideri 
religioşi încearcă să-şi dea seama ce se întâmplă. 

— Amber, slavă Domnului, zise părintele Pete când ajunse 
lângă masă. Dr. Fleming. Unde sunteţi acum? După ce m-ai 
vizitat, am pus să te urmărească - pentru siguranţa ta, 
adăugă el în grabă -, dar te-am pierdut în San Francisco. 

Fleming se încruntă. 

— Ai bănuit ceva atunci când ne-am întâlnit în Roma? 

Riga se aşeză şi-şi încrucişă braţele peste piept. Se citea pe 
faţa lui că nu-i părea rău. 

— Mda, dar nu ştiam exact ce era. lezuiţii supravegheau de 
ceva timp serviciile Papei cel Roşu şi bănuiam că pune la cale 
ceva important. Când mi-ai spus de Amber şi de lungimea de 
undă a sufletului, am făcut legătura. 

— lar de atunci, tot încercăm să dăm de urma lui Amber, 
interveni Jones. lar după Ziua Adevărului Sufletului al Papei 
cel Roşu, am avut mult de lucru, a trebuit să domolim panica. 
Spuneţi-ne unde sunteţi şi ce ştiţi despre eveniment. 

Fleming şi Amber se uitară unul la altul pentru o secundă. 
Apoi, când unul, când altul explicară cum scăpaseră şi 
ajunseseră la cabana pădurarilor şi alte detalii despre ultima 
săptămână. Amber le vorbi despre răpirea ei şi despre 
experimente. Fleming le spuse cum fusese păcălit de Soames 
care îi ceruse să-l ajute să îmbunătăţească modelul lui de 
NeuroTranslator, compatibil cu tehnologia lui Soames de 


capturare a caracteristicilor sufletului. Le explică şi cum 
Soames dovedise existenţa sufletului uman, făcuse vizibil 
momentul morţii şi-i înregistrase semnătura pe un ecran- 
detector de fotoni. Şi cum avusese nevoie de Amber ca să 
găsească frecvenţa şi s-o păstreze înainte de moartea 
subiectului, pentru a o folosi ca să comunice cu acel suflet 
prin NeuroTranslator după moartea persoanei. 

— Practic, eu şi Amber i-am oferit piesele de puzzle care-i 
lipseau să-şi completeze desenul şi să facă posibilă Ziua 
Adevărului Sufletului. 

— Deci, a fost adevărat? îi întrebă un agent tehnic de la FBI. 
Acesta avea un calculator optic portabil în faţa lui. N-am găsit 
nicio urmă de păcăleală, dar sper să fim în stare să dovedim 
că totul nu e decât o minciună sfruntată. 

— Se poate să fi fost adevărat, interveni părintele Peter. 
Cercetătorii noştri din Roma recunosc asta. Dar tot cred că e 
o încrengătură de întâmplări. 

Fleming oftă. Amber aproape că îi auzea gândurile: „De ce 
preoţii sunt mereu siguri de tot ce se petrece?” 

— Mi-aş fi dorit să vă spun că nu este adevărat, zise el. Chiar 
mi-am dorit. Dar tehnologia e bine pusă la punct. Acela a fost 
sufletul Papei cel Roşu, sunt sigur de asta. 

— Deci nu există niciun Dumnezeu, iar noi să ne pregătim 
pentru celelalte semne? întrebă directorul adjunct dintr- 
odată. Faţa lui întunecată părea cenușie. 

— Nu neapărat, se amestecă Amber în discuţie. 

Fleming se uită la ea şi zâmbi. Apoi, se uită la video-cameră 
şi le spuse: 

— A avut un vis. 

— Nu, completă ea, şi se duse spre calculatorul de lângă ea. 
E mai mult decât atât. 


61 


Era ceva legat de felul în care Soames reacţionase la 
revelaţia Papei cel Roşu... nu numai că o acceptase, dar o 
primise cu braţele deschise - aproape o ghicise, se aştepta la 
ea. Ce îi spusese Virginiei Knight atunci când evadaseră? 

„Oh, dar am fost. Am fost întotdeauna un credincios, 
Virginia. Încă sunt. Numai că nici tu, nici Accosta nu m-aţi 
întrebat niciodată în cine cred.“ 

Îmbinarea dintre nerăbdarea lui de a accepta revelaţia Papei 
cel Roşu şi viziunea total diferită pe care Ariel i-o arătase în 
vis o făcu să se îndoiască de autenticitatea celor declarate. 

Apăsă pe iconiţa din colţul din dreapta sus pentru a ajunge 
la internetul optic. În câteva secunde, accesă portalul Optrix 
şi folosi parola personală pentru a intra în baza de date de la 
Optrix. Când se conectă la intemetul optic, viteza şi traficul 
nu mai erau o problemă, însă siguranţa avea de suferit. 
Datele circulau cu o asemenea viteză încât hoţii care dădeau 
buzna în dosarele unei companii sau unei persoane 
particulare furau de acolo aşa de repede, încât victima nici nu 
avea timp să clipească. 

Din 2004, de când se încheiase acordul internaţional pentru 
siguranţa datelor, aproape nicio companie şi niciun individ nu 
îşi mai stoca datele. Practic, toată lumea era acum conectata 
la optinet şi înscrisă la Reţeaua Datelor Sigure sau RDS. Cu 
ajutorul codurilor cuantice, aceste bănci de date erau apărate 
de hackeri şi le era asigurată confidenţialitatea. Fiecare 
abonat primea un cod ales la întâmplare, necunoscut de 
nimeni, inclusiv de RDS. 

Folosind codul ei, Amber accesă Optrix RDS. Odată ajunsă 
acolo, se folosi de programul de căutare pentru a intra în 
arhiva companiilor afiliate la Optrix, şi se uită cu mare atenţie 
la programele internaţionale. li luă mai puţin de trei minute 
să i se confirme bănuiala. 

— Ce e cu visul acela pe care l-ai avut, Amber? o întrebă 
directorul adjunct. 


Amber îşi frecă ochii, îi explică pe scurt ce credea şi apoi 
formulă concluzia: 

— Ce vreau să spun este că sunt convinsă că adevărul Papei 
cel Roşu nu este singurul adevăr. 

— Desigur că nu este singurul adevăr, fu de acord Riga. 
Ceea ce a văzut Accosta era adevărul unui om condamnat, 
excomunicat din Biserica Mamă. Ceea ce sora ta a văzut era 
adevărul virtuos al unui catolic... 

Fleming scutură din cap. 

— Nu ai învăţat nimic din asta? De unde ştii că are de a face 
cu faptul de a fi catolic - sau numai creştin? Dacă Accosta a 
zărit o parte a iadului este pentru că în aroganţa lui a crezut 
că ştie toate răspunsurile şi a omorât oameni ca să 
dovedească asta. Sora lui Amber a trăit o viaţă frumoasă. 
Asta e explicaţia. Nu are nimic de-a face cu religia. 

Neclintit, Riga adăugă: 

— Ideea este că noi ne batem pe sufletele umanităţii. 
Dumnezeu îi permite lui Satana să ne încerce, iar noi trebuie 
să facem faţă ispitelor. Până acum, toţi au crezut că cea mai 
mare minciună a lui Satana a fost să credem că el nu există. 
Dar nu e adevărat. Cea mai mare minciună este să ne facă să 
credem că numai el există. De aceea, e imperativ ca aceste 
semne să fie oprite. 

— Asta nu e singurul motiv, spuse Jones. 

— Se prea poate să fie slujba dumnevoastră, părinte, să ne 
salvaţi sufletele, dar pe mine mă interesează oamenii vii. 
Dacă îmi amintesc bine ce zice Biblia despre cei patru 
călăreţi, ei bine, aceştia nu vor aduce sănătate, belşug şi 
fericire în lume... 

— Ar putea cineva să-i explice unui ateu ce înseamnă fiecare 
dintre călăreţi? întrebă Fleming. 

Riga se aplecă în faţă pe scaunul său, cu faţa sa neridată şi 
fără niciun zâmbet. 

— Potrivit Apocalipsei, cei patru călăreţi vin pe cai de diferite 
culori. Primul este unul alb, care împrăştie revoltă între 
oameni; următorul este roşu şi aduce războiul; al treilea, 
negru, aduce foametea, iar cel de-al patrulea, e unul gălbui. 

— Şi ce aduce? 


— Moartea. 

Urmă o pauză, apoi Fleming se auzi iarăşi. 

— O să vină în ordinea asta? 

Riga dădu din umeri. 

— Tot ce ştim este că primul deja şi-a îndeplinit misiunea, iar 
cel de-al treilea şi al patrulea vor veni împreună, aşa cum a 
spus Papa cel Roşu. 

— Altfel, e păcăleală, spuse cel de la FBI. Chiar nu e niciun 
mod de a şti cu siguranţă în ce ordine sau sub ce formă vor 
veni. Se uită la ceas. Atenţie, o să aflăm curând. Cel de-al 
doilea semn o să aibă loc dintr-o clipă în alta. 

— Semnele vor fi manipulate de om, declară Riga. 

— Adică? 

— Dumnezeu ne pune la încercare. El nu va trimite peste noi 
un dezastru natural. El ne încearcă voinţa noastră liberă, 
liberul arbitru. Războiul civil, primul semn, a venit ca urmare 
a penei de curent şi a anunţului lui Accosta. Cred că şi 
celelalte se vor petrece la fel. El îi va folosi pe oameni, 
ispitindu-i să facă rău. Semnele vor fi făcute de mână 
omenească. Însuşi Accosta a prezis că un agent de pe 
pământ va aduce semnele. 

— Exact ce voiam să vă spun, interveni Amber. Ştiu cine 
este agentul acela de pe pământ. 

Fleming îşi dădu seama. 

— Bradley. 

— Da. M-am uitat în baza de date de la Optrix şi mi s-a 
confirmat că toate oraşele din lume care au avut pană de 
curent folosesc un sistem computerizat sofisticat pentru 
cazuri de urgenţă. Toate aceste sisteme sunt optice, iar 
componentele-cheie au fost cumpărate, direct sau indirect, 
de la Optrix. 

Directorul adjunct Jones se încruntă. 

— Vrei să spui că Bradley Soames se află în spatele acestei 
pene de curent? 

— Mda. 

— De ce? 

— El e slujitorul lui Satana, zise Riga. El are sarcina de a 
îndeplini semnele pentru a convinge lumea că revelaţia Papei 


cel Roşu este singurul şi unicul adevăr. El îl slujeşte pe diavol 
şi plănuieşte să distrugă credinţa în Dumnezeu. 

Şeful de la FBI se arătă neîncrezător. 

— Tu ce crezi, Amber, doar a fost partenerul tău în afaceri. 

Amber crezuse întotdeauna că-l ştia pe Soames mult mai 
bine decât oricine. Dar după tot ce făcuse el în ultima vreme, 
nu semăna deloc cu omul pe care credea că-l ştie - omul care 
schimbase lumea în bine, care donase milioane în scopuri 
caritabile şi pentru cercetări medicale. Ar putea el să aibă 
legături cu forţe atât de întunecate? Un tremur îi străbătu şira 
spinării când îşi aminti de momentul în care el o trezise din 
vis şi se uitase în ochii lui. 

— Sincer, habar n-am de ce face toate astea, răspunse ea. 
Tu ce crezi, Miles? 

Fleming îşi frecă bărbia. 

— N-aş merge aşa de departe ca părintele Riga, dar pentru 
prima dată suntem de aceeaşi părere. Oricare sunt motivele 
sale, Soames e hotărât să confirme că Accosta are dreptate. 

— Cum? întrebă unul dintre agenţi. Toate acele sisteme sunt 
protejate de coduri qubit. 

— Da, şi chiar dacă ar sparge câteva, spuse altul, doar să 
orchestreze aprinderea şi stingerea luminii la apusul şi la 
răsăritul soarelui, ar necesita o forţă ieşită din comun a 
calculatorului... 

Amber se uita la Fleming şi ştiu că se gândeau la acelaşi 
lucru. 

— Soames e un tip deştept, zise ea, şi are computerul care îi 
trebuie. 

— L-am văzut în sectorul roşu sub VenTec, zise Fleming. 
Este ca o minge uriaşă de lumină, într-un spaţiu deschis chiar 
în inima muntelui. 

— L-am ajutat să construiască primul prototip, spuse Amber. 
Era destul de puternic pe vremea aceea, capabil să spargă 
coduri şi să manipuleze online alte calculatore. Bradley a mai 
lucrat la el de atunci. Visul lui a fost ca întotdeauna să fie 
înaintea calculatorelor optice şi să creeze unul cu posibilităţi 
cuantice - ceea ce numea el calculatorul final. Are o 
capacitate de zece la puterea cincizeci şi unu de operaţii pe 


secundă - asta înseamnă unu cu cincizeci de zerouri după el -, 
dar componentele sale cuantice fotonice sau qubit pot utiliza 
un număr inimaginabil de stări superpoziţionale, care dau 
ocazia procesării simultane a unor calcule infinite. Pentru 
acest aparat, spargerea codurilor cuantice nu este o 
problemă. Ea se uită la calculator şi începu să tasteze. Să văd 
dacă pot folosi un S dublu să-l găsesc pe web, iar apoi să 
încerc să accesez baza de date. N-o să fie uşor. 

Cei doi agenţi FBI de la masă, care erau specialişti în astfel 
de operaţiuni şi în tehnologia electronică, erau uimiţi şi o 
întrebară: 

— Ce e acela un S dublu? 

— Un instrument secret de căutare, răspunse Amber. E ceva 
inventat la Optrix. Practic, e un virus inteligent, un pachet de 
cod cuantic pe care îl lansez pe intemetul optic pentru a 
căuta anumite lucruri. Va găsi orice website îi cer şi apoi, fără 
să poată fi detectat, acţionează pentru a accesa datele 
acestui site, pe care mi le trimite. 

li luă şapte minute să construiască acel intrument secret, 
introduse parametrii de căutare, iar apoi îl lansă pe internet. 

— Gata, zise ea, zâmbind mulţumită. Acum lucrează de unul 
singur pe Optinet. Ar trebui să primesc ceva în... 

Ecranul îngheţă şi începu să facă purici, iar un flux de 
informaţii se mişcă haotic pe ecran. Din difuzoare se auzea 
un sunet care semăna cu cel al unui fax. 

— Ce naiba se întâmplă? întrebă agentul FBI, care încă se 
vedea pe ecranul video. 

— Nu stiu, zise Amber, nu e de la mine. 

Atunci se dezlănţui infernul în spatele directorului adjunct 
Jones. Agenţii se uitau acum la ecranele calculatorelor pe 
care nu se mai vedea nimic şi care scoteau aceleaşi sunete 
ca al lui Amber. 

Sună telefonul şi Jones îl ridică. 

— Da, înţeleg, o să verific imediat. Puse telefonul în furcă. 
Era de la Washington. Clădirea Hoover şi Academia Quantico 
au aceleaşi probleme. Işi pierd bazele de date, chiar şi cele 
mai importante. A început acum câteva minute şi se tot 
întinde. Uitaţi-vă pe BBC. 


Apărură scene de la Bursa de Valori din New York: oamenii 
stăteau într-o linişte mormântală în sală şi se uitau la ecranul 
pe care se afişaseră preţurile pentru stocul de acţiuni sigure 
şi care arătau la fel de rău precum feţele lor. 

— Wall Street se clatină, spunea un comentator. Instituţii din 
întreaga lume încearcă să înţeleagă fenomenul care face ca 
sperietura de la Y2K!! să fie doar o amintire plăcută. Lumea, 
deja în stare de şoc, se întreabă: O fi acesta al doilea semn al 
Papei cel Roşu? 

In secunda următoare, ecranul gigant de pe Wall Street se 
stinse. Apoi, al lui Amber. Câteva momente mai târziu, 
amândouă reveniră la viaţă, şi apoi celelalte. 

Cu o diferenţă însă. 

Nu mai aveau nicio informaţie afişată. Ci numai rânduri 
nesfârşite de zerouri. 


11 Trecerea în anul 2000 (n.tr.) 


62 


Sala de conferinţe din sectorul negru 


Haosul şi panica celui de-al doilea semn le depăşi cu mult pe 
ale primului. Toate acţiunile şi preţurile de la toate casele de 
pariuri, de pe Wall Street până la Hang Seng erau zero acum. 
Toate conturile bancare ale corporațiilor, guvernelor şi 
oamenilor de rând fuseseră şterse dintr-o singură lovitură. 
Cardurile de credit nu mai mergeau în magazine sau pentru 
cumpărături online. ATM-urile nu funcționau deloc - nu mai 
puteau identifica clienţii sau nu mai găseau banii în niciunul 
dintre conturile lor. 

Dar totul merse mult mai departe decât pe pieţele financiare 
şi în bănci. Toate informaţiile de cazier judiciar dispărură din 
toate bazele de date - de la FBI în Washington, Interpol din 
Franţa până la Scotland Yard din Londra. Documentele de 
acordare a cetăţeniei, impozitele plătite sau drepturile de vot 
nu mai erau nici ele acolo. Polite de asigurare medicală, 
evidențe ale studiilor academice, chiar şi notele de la 
examene şi cataloagele şcolare dispăruseră pentru 
totdeauna. Şterse erau şi dosarele de cercetări ştiinţifice şi 
cele medicale. Date militare şi informaţii personale - parcă n- 
ar fi fost niciodată. Cineva umblase în dosarele de maximă 
securitate în calculatorele de securitate şi le curăţase cu 
dibăcie. Nu mai era de găsit nimic, în nicio bază de date, 
website, arhivă, bibliotecă şi oriunde fuseseră stocate 
informaţii. Erau rase de pe faţa pământului. Dacă nu fuseseră 
printate, scrise sau depozitate în mintea oamenilor, erau 
pierdute. Era ca şi cum o mână nevăzută ştersese totul din 
memoria tehnologică. 

Bradley Soames stătea în sala de conferinţe în sectorul 
negru, uitându-se la buletinele de ştiri buimace din lume. 
Totul era haos şi panică, iar asta era bine. 

Se ridică din scaun şi se duse spre liftul care ducea la 
sectorul roşu. Lupii îl urmară repede. lnăuntru, zgomotul era 


mai puternic decât de obicei. Se uită prin geamul de sticlă. 
Lumina pulsa superb, parcă mai frumos ca niciodată. Fulgere 
de lumină se loveau de peretele sferei, ca într-o furtună 
solară. Liftul se opri chiar deasupra ei. Uşile se deschiseră 
spre camera de control şi laboratoarele care înconjurau sfera. 

Tripp şi Bukowski stăteau lângă terminalele care controlau 
calculatoarele. Bukowski se întoarse spre el, iar ochii 
străluceau de mulţumire. 

— Cum merge? îi întrebă. E vreo problemă tehnică? 

Bukowski râse. 

— E incredibil. Nici măcar nu am folosit o fracțiune din 
capacitatea lui, iar transmisia e mai bună decât oricând. Nu, 
nu avem nicio problemă. f 

Soames nu fu surprins, dar era uşurat. lIncerca să-şi 
domolească nerăbdarea şi trebuia să-şi aducă aminte să nu 
se grăbească. Trebuia să dea timp semnelor să se 
împlinească. Era de datoria lui. Ultimele două aveau să vină 
împreună, aşa cum se spusese. După aceea, misiunea lui se 
termina. 

Sună telefonul. Tripp ridică receptorul şi i-l dădu. 

Era Carvelli. 

— Poliţa de asigurare e la locul ei, în drum spre destinaţie. 

— Excelent, răspunse Soames. Vino direct la fundaţie când 
soseşti. 

Soames se aşeză şi se uită la mingea de lumină îmblânzită 
care se vedea prin geamul puţin întunecat. Oftă. Ciuguli o 
bucăţică de piele uscată de pe braţul lui şi o întinse unuia din 
lupi, absent. Oboseala îi curgea printre vene, din cauza anilor 
de aşteptare, de plănuire şi de prea multă cunoaştere. 

„Mai e puţin“, îşi zise în sinea lui, stăpânindu-şi cu greu 
nerăbdarea de a vedea totul terminat mai repede. 

„Eşti aşa de aproape, se atenţionă singur. E o chestiune de 
timp şi se va îndeplini planul aşa cum e stabilit.” 


63 


Casa pădurarilor 


Pe Fleming nu prea îl neliniştea ce se întâmpla în lume. Se 
gândea la Soames şi la faptul că acesta fusese creierul 
operaţiunii. Îl ajuta acest lucru fiindcă îi oferea o şansă de 
salvare, fiindcă avea pe cineva cu care să lupte, cineva care 
să explice anunţul Papei cel Roşu. 

În timp ce le explica celor de la FBI tehnologia lui Soames, îşi 
amintise ceva: cum Soames îi spusese că fiecare suflet are un 
cod unic. Îi oferise o idee, speranţa că va putea, în fine, să 
intre în contact cu sufletul lui Rob şi să se asigure că nu era în 
suferinţă. Avea şansa de a rezolva haosul şi zbuciumul care îl 
înconjurau. 

După câteva momente, în care calculatoarele o luaseră 
razna, acestea se redresară. Totuşi, toate programele erau 
noi, nerodate, de parcă cineva le cumpărase chiar atunci. 
Toată informaţia, toate bazele de date dispăruseră. Şi apoi, 
expresia de pe faţa agentului de la FBI fu cea care-l ajută pe 
Fleming să facă legătura cu predicția Papei cel Roşu. 

— Acesta este al doilea semn, zise, uitându-se la zerourile 
de pe ecran. 

Directorul adjunct Jones se opri din mers şi puse jos telefonul 
în care răcnise câteva ordine. 

— E un dezastru al dracului de mare. Toată lumea s-a 
îmbolnăvit de Alzheimer. Naţiunile au fost îngenucheate. 
Până şi operaţiunile cele mai simple sunt imposibil de 
efectuat. Instituţiile nu mai ştiu cine este cine sau ce sunt 
măcar. Dar tot nu seamănă cu cei patru călăreţi. 

— Aşa e, îl aprobă Riga. 

Fleming îşi frecă umărul care-l durea. 

— Spune-mi încă o dată, ce va aduce călăreţul negru? 

— Foamete, îi reaminti Riga. 

Fleming se aşeză mai bine în scaun şi aşteptă ca toată 
lumea să se potolească şi să se uite la el. 


— Nu e exact ceea ce avem acum? O foame de informaţie. 

Amber îi atinse genunchiul. 

— Aşteaptă, zise ea, plimbându-şi degetele pe tastatură. 
Cred că ai dreptate, Miles, dar cred că e mai mult decât atât. 
Instrumentul de căutare pe care l-am trimis a venit înapoi. N- 
a putut intra în calculatorul lui Bradley, e prea puternic, dar a 
adus ceva date cu el. E o circulaţie nemaipomenită de date 
pe Optinet acum, colosală. Respiră adânc. Vreţi să auziţi 
veştile bune sau pe cele rele? 

Nimeni nu scoase un cuvânt. 

— Ei bine, vestea bună este că datele nu au fost şterse. Se 
pot recupera. 

— Da, dar unde sunt? întrebă Jones. 

— Asta-i vestea cea rea. Toate sunt în supercalculatorul lui 
Bradley Soames. 

— Cuuuuum? 

— E posibil, zise Amber. Încă de la începutul secolului, 
oamenii de ştiinţă au folosit formula de „corp negru“ a lui 
Max Planck, care spune că un calculator fotonic, de un litru ca 
volum poate depozita zece la puterea douăzeci de ori mai 
mult decât un hard drive de zece gigabiţi. lar volumul 
calculatorului lui Bradley Soames este mai mare de un litru. 

— E al naibii de mare, zise Fleming. Sfera pe care am văzut- 
o avea un diametru de cel puţin şapte metri. 

— Trebuie să recuperăm datele cumva, zise Jones. 

— Va trebui să facem mult mai mult, adăugă Fleming. Nu 
numai să recuperăm toate datele, dar să-i şi închidem 
calculatorul. E evident că Soames îl foloseşte ca să 
împlinească semnele Papei cel Roşu. Aşa a procedat la primul 
şi acum repetă figura. Şi cred că nu greşim dacă spunem că 
tot el le va declanşa şi pe ultimele două. Ele au fost anunţate 
peste vreo douăzeci şi patru de ore. Le păstrează pe cele mai 
spectaculoase pentru sfârşit - marele lui final. 

— Război şi moarte, zise Riga, dând din cap. 

— Exact. lar după asta, se va termina totul, încheie Fleming. 
Se întorse spre Amber. Dacă ai fi Bradley, cum ai folosi 
calculatorul ca să împlineşti ultimele două semne? 

Amber se lăsă pe spate în scaun şi-şi frecă tâmplele. În 


ciuda oboselii, ochii ei verzi de felină străluceau parcă mai 
puternic ca niciodată. lar părul, deşi scurt, avea o moliciune 
care-l îmboldea pe Fleming să-l atingă. 

— Ce aş face? murmură ea. Ei bine, dat fiind faptul că 
fiecare calculator din lume e conectat la optinet, aş activa 
una dintre instalaţiile militare. Poate una din laboratoarele de 
la USAMRIID, care au arme biologice, sau pe cele din Irak sau 
Israel... 

Directorul adjunct Jones se opri. 

— Eu n-aş face aşa asta, spuse el, cu un calm îngheţat. 

— Aş deschide nişte depozite de rachete şi aş lansa câteva. 

Fleming încuviinţă. 

— Asta ar rezolva totul. Ar provoca război şi moarte. Oricare 
dintre ele ar răspândi războiul în toată lumea. 

— Trebuie să distrugem calculatorul acela, şopti Jones. 

Amber făcu o grimasă. 

— Nu e chiar aşa de uşor pe cât pare. Dacă îl distrugem, se 
duc şi toate informaţiile noastre. Şi ne-ar lua ani, poate 
decenii, să recuperăm mintea omenirii. Unele sunt de 
neînlocuit, şi dacă nu controlăm haosul cât mai curând, 
economia internaţională şi infrastructura vor fi afectate în aşa 
măsură, încât nu vom fi în stare să ne redresăm. Niciodată. 
Asta e o entropie pe scară largă şi trebuie s-o inversăm. 
Trebuie să salvăm datele înainte de a distruge calculatorul. 

De asemenea, e posibil ca Bradley să fi instalat alarme 
electronice şi mine. În momentul în care calculatorul e atacat, 
comenzile se declanşează. Orice asalt asupra platformei 
VenTec sau asupra calculatorului se va întoarce împotriva 
noastră. Şi astfel, se vor împlini cele două semne. 

— İl poţi deconecta de la distanţa, online? o întrebă unul 
dintre agenţi. 

— E prea puternic şi foarte bine protejat. Trebuie să intrăm 
în VenTec şi să reprogramăm calculatorul din interior, chiar la 
sursă. Şi asta înainte ca Bradley să bage de seamă. Asta e 
singurul mod prin care putem să recuperăm datele şi să 
dezactivăm calculatorul, ca să nu mai declanşeze ultimul 
semn. 

— Cum naiba o să ajungem la el fără să declanşăm 


semnele? întrebă Jones. 

Fleming se întoarse spre Amber, care gemu când înţelese ce 
avea să spună. 

— Nici să nu te gândeşti, Fleming. 

— Ştii pe altcineva care s-ar pricepe la asta? o întrebă. 

Umerii ei căzură. 

— Ei, bine, continuă Fleming, zâmbind scurt, se pare că noi 
ne vom ocupa de asta. Se întoarse spre şeful FBI. Cred că ştiu 
cum o s-o băgăm pe Amber acolo. Avem nevoie de 
echipament. 

— Şi de ajutor. Echipa HRT e gata de plecare, spuse Jones. 

— HRT? se miră Fleming. Hormone replacement therapy”. 

— Echipa de salvare a ostaticilor?. Sunt antrenați să intre şi 
să iasă din locuri ca ăsta. Avem un grup în Anchorage, la 
câteva ore de voi. 

— OK, se învoi Fleming. Ar trebui să informăm armata 
despre ultimele semne. 

Jones râse fără chef. 

— Doamne, zise în timp ce ridica telefonul. Cu aşa veste, am 
de anunţat o groază de oameni, nu numai armata. 


12 Terapia de înlocuire a hormonilor 
13 Hostage Rescue Team 


64 


Nouăzeci şi două minute mai târziu 


Instalară alte patru ecrane de conferinţă video în sala FBI- 
ului de la bordul Arcei Roşii, astfel încât Amber şi Fleming să 
le poată vedea. Apărură trei oameni în uniformă. 

Unul era Wayne Thomas, ofiţer în cadrul Serviciilor Speciale, 
care conducea echipa de salvare a ostaticilor. Se afla în 
Anchorage, locul oficial de staţionare a FBl-ului în Alaska. Era 
un tip uscăţiv, cu o faţă lungă, îmbrăcat cu o haină 
impermeabilă, de culoare bleumarin, pe deasupra unei veste 
antiglonţ şi cu pantaloni de luptă. Lângă el, era un bărbat în 
uniformă. Locotenent-colonelul de elită Mark Kovac, soldat de 
carieră, excelent aviator la mică înălţime, conducea o secţie 
Delta Force, unitatea specială din Armata SUA. Se afla la vreo 
trei sute de kilometri la sud de graniţa canadiană. Kovac avea 
talentul de a părea plictisit chiar şi când era în stare de alertă 
maximă. Amber nu greşi când se gândi că pulsul lui era mai 
scăzut decât al majorităţii atleţilor. Şi, la fel, avu dreptate 
când presupuse că militarul de-abia aştepta să smulgă 
comanda de la FBI. 

Era deja un joc pentru putere: comandantul Delta sugera ca 
acea sarcină era tocmai potrivită pentru profesionişti ca ei, iar 
agentul FBI contracarase că era nevoie de „personal pregătit 
pe măsură“. 

— Bănuiesc că veţi fi de acord, domnule locotenent-colonel, 
că această operaţiune este la fel de delicată precum o 
operaţie pe creier, şi nu e nicidecum ceva care să aibă nevoie 
de forţa unui ciocan. 

Atmosfera tensionată o făcu pe Amber să nu se simtă în 
apele ei. Lui Fleming nu prea îi păsa de toate astea, nici 
măcar când Kovac pusese sub semnul îndoielii întoarcerea lui 
la VenTec. 

— Sunteţi civil, dr. Fleming. Spuneţi-ne care e planul clădirii 
şi lăsaţi restul pe seama noastră. 


Amber se întoarse spre el, speriată. Era destul de îngrozită 
la gândul că se va întoarce sus pe munte, dar cel puţin se 
simţea în siguranţă cu Fleming. Doctorul afişa o încredere pe 
care Kovac nu i-o inspira. 

Fleming zâmbi la Kovac. 

— Am să vin şi eu cu dumneavoastră. 

— După ce vă scoatem cu Black Hawk, va fi ceva de urcat, 
zise Kovac. O putem duce pe dr. Grant, dar doi va fi prea 
mult, o să ne încetiniţi. 

— Nu vă faceţi nicio grijă în ceea ce mă priveşte, zise 
Fleming încet, o să rezist. 

— Aţi mai urcat înainte? 

— Da, de câteva ori. 

— Ce nivel? 

— Dumneavoastră ce nivel aveţi? 

Kovac dădu din umeri. 

— Optsprezece. Dar m-am antrenat ceva. 

— Dar câte niveluri sunt? întrebă Amber. 

Fleming se uită la ea. A 

— Ultimul e treizeci. Rob era la douăzeci şi şapte. In lume, 
numai o mână de oameni au trecut de douăzeci şi şase. Se 
întoarse spre Kovac. Optsprezece e excelent. Cine trece peste 
cincisprezece e foarte bun. 

— Aşa cum am spus, m-am antrenat, spuse Kovac, modest. 

— Tu ce nivel ai, Miles? îl întrebă Amber. 

— Nouăsprezece. 

După aceea, Kovac îl luă mult mai în serios pe Fleming. 

Amber îşi îndreptă atenţia spre al treilea ecran. Un alt bărbat 
în uniformă, încruntat, dădea din cap dezaprobator spre 
Jones. Era mai în vârstă, cu părul grizonat şi cu cinci stele pe 
uniformă. 

— Dacă tu crezi că vei dezactiva vreo rachetă, te înşeli 
groaznic, explodă generalul. Încă de la momentul Y2K, am 
făcut tot posibilul să ne asigurăm că suntem pe poziţii, fără să 
declanşăm un dezastru internaţional. Dacă n-ai observat deja, 
lumea e într-un mare rahat acum. 

— Dar tocmai asta vreau să spun, generale, zise Jones. Dacă 
închizi toate bazele de rachete, atunci Soames nu le va putea 


activa. Vei proteja securitatea naţională. 

— Dar cine ne asigură că acest psihopat nu va încerca să 
activeze rachetele ruseşti sau ale altcuiva? Trebuie să ne 
apărăm. 

Directorul adjunct Jones scutură din cap. 

— Desigur, generale, dacă stabilim un model şi, în mod 
foarte discret, le explicăm celorlalţi, atunci vom fi siguri că 
Soames nu va manipula pe nimeni să înceapă războiul. Dacă 
vom rezista provocării, atunci acest risc al războiului iese din 
discuţie. 

— Asta e imposibil, fiindcă nu ştim cine va rezista, strigă 
generalul. 

— Cum se spune, nu are sens să fii tipul de treabă până 
când toţi ceilalţi nu se poartă la fel. lar dacă nu putem evita 
războiul, al naibii să fiu dacă o să fim luaţi prin surprindere! 

— Chiar dacă începem noi războiul? îl întrebă Riga. 

Mugşchii feţei generalului se încordară. 

— Aşa să fie. 

Fleming se îndreptă şi se aplecă în faţă. 

— Dar mă gândesc că preşedintele... 

— Uitaţi, dr. Fleming, apreciez ajutorul dumneavoastră în 
această problemă. Sincer. Dar, ca şef al forţelor armate, 
tocmai m-am întors de la o întrevedere cu preşedintele. Este 
ocupat cu alte lucruri acum. Dar în privinţa asta, am căzut de 
acord: crede, la fel ca mine, că cea mai bună soluţie pentru o 
operaţiune comună în interiorul lui VenTec este colaborarea 
dintre Delta Force şi FBI. 

Colonelul Kovac este un soldat strălucit, iar oamenii lui sunt 
cei mai buni pe care îi avem. Din fericire, sunt staţionaţi lângă 
graniţa canadiană şi se pot întâlni cu cei de la FBI în 
Fairbanks, în vreo două ore. Când vor ajunge la voi, vă vor 
apăra şi te va ajuta să-i duci pe dr. Grant şi pe cei de la FBI în 
zona centrală, unde veţi anihila calculatorul lui Soames. 
Oamenii lui Kovac vor fi acolo unde e nevoie -, dar este 
imposibil să ne dezactivăm rachetele. Dacă ultimele două 
semne sunt războiul şi moartea, aşa cum a spus Papa cel 
Roşu, e de datoria mea să protejez această ţară. 

Amber văzu cum încerca Fleming să intervină. Dar generalul 


continuă: 

— Nu mă înţelege greşit. Apreciez gravitatea acestei situaţii 
foarte bine, ca de altfel şi importanţa misiunii voastre. Eşecul 
nu este o opţiune. E esenţial să salvaţi memoria lumii, să 
protejaţi miliardele de vieţi omeneşti amenințate de semnele 
finale, dar şi să restauraţi credinţa noastră în Dumnezeu şi în 
puterea binelui în această lume. 

Se opri pentru o secundă, cuprinzând cu privirea lui oţelită 
pe toată lumea, atât pe cei din încăpere, cât şi pe cei aflaţi 
dincolo de ecrane: comandantul de la Delta, agenţii FBI, 
preotul iezuit şi cei doi oameni de ştiinţă, Fleming şi Amber. 

— Lupta pe care o purtaţi acum, zise el, e comparabilă cu o 
cruciadă pentru salvarea minţii, a corpului şi a sufletului 
umanităţii. Şi dacă mai există vreun Dumnezeu, mă rog din 
tot sufletul să vă însoţească mereu. 


65 


Sectorul negru. Şase ore mai târziu 


Furtuna se înteţise, iar Carvelli se bucură că elicopterul care- 
| aducea la sediul VenTec apucă să aterizeze chiar înainte de 
dezlănţuirea forţelor naturii. În timp ce mergea spre biroul lui 
Soames, auzea cum zăpada şi vântul se spărgeau de 
geamurile întunecate care dădeau afară. 

Anticamera din sectorul negru era ca peştera lui Aladin: 
podeaua din lemn de arțar era acoperită cu covoare din 
Afganistan, Turcia şi Persia. Pe un perete, se odihneau măşti 
africane, pe un altul erau tapiţerii din Rajastan şi ţesături de 
mătase. Sculpturi din lemn aromat din Saharanpur erau 
aşezate într-un coş lângă şemineul de culoare neagră intensă. 
Corali şi pietre exotice acopereau o suprafaţă de sticlă, 
deasupra unei lămpi. Lumina se reflecta în bijuterii şi proiecta 
frumuseţea culorilor de curcubeu pe tavanul alb. Un cap de 
leu, luminat din spate, cu o coamă impresionantă, ieşea dintr- 
un alcov. Lângă uşa principală, construit într-un perete, se 
vedea un acvariu plin de peşti tropicali dotat cu un 
caleidoscop tehnicolor. 

Lui Carvelli i să părea că Soames, un om blestemat să nu 
iasă în lumina soarelui şi să simtă pe pielea lui climele exotice 
ale lumii, se folosise de averea lui enormă pentru a aduce 
frumuseţile senzoriale ale acelei lumi în semiîntunericul 
împărăției sale. 

Carvelli se înfioră. Nu mai fusese niciodată în apartamentele 
lui Soames şi, în pofida comorilor pe care le etalau, nu ţinea 
morţiş să fie acolo. 

Bătu în uşa dublă şi aşteptă să i se dea voie să intre. Nu auzi 
nimic, aşa că se furişă în sufrageria foarte mare. Pe un 
perete, se vedea o bucată de piatră, luată dintr-un templu 
păgân. Pe ea erau pictate figurine în detaliu, angajate în toate 
actele sexuale imaginabile. Palmele lui Carvelli transpirară 
din belşug. Nu erau obiecte personale, fotografii cu familia 


sau prietenii, cărţi, CD-uri, sticle de alcool sau ţigări. Doar un 
frigider, cu uşa din sticlă, plin de cutii de Coca-Cola - era 
singurul indiciu că Bradley Soames se bucura de lucruri mai 
omeneşti. Chiar cu acele trofee senzuale la vedere, totul i se 
părea un muzeu lipsit de bucurie. 

Când auzi vocea din partea cealaltă a camerei, n-o 
recunoscu deloc. Apoi, îşi dădu seama că era Soames. Vorbea 
cu cineva şi se târguia, insistent. 

— Dar am făcut tot ce mi-ai spus. Apoi continuă: Am adus 
întunericul şi revolta, iar acum foametea. Chiar nu poţi să 
grăbeşti ultimele semne cu câteva ore? Ce mai contează, 
dacă tot am aşteptat până acum? 

Carvelli îngheţă, iar inima îi stătea să-i sară din piept. 

— Te rog, lasă-mă s-o fac, zicea Soames, linguşitor. E prea 
periculos dacă mai aşteptăm - o simt în aer. Grant şi Fleming 
ştiu deja despre Mama Lucifer. Cu cât aşteptăm mai mult, cu 
atât sunt mai sigur că vor găsi o cale ca să saboteze totul. 

Carvelli, îngrozit, dar vrând să audă mai mult, se apropie de 
uşa de abanos întredeschisă. Camera era cufundată în 
întuneric. 

Soames vorbi din nou, pe un ton mai supărat: 

— De ce e aşa de important pentru tine să te ţii de program? 
E aşa de aproape, iar rezultatul va fi acelaşi. Mi se pare drept 
să mă laşi să termin totul acum. Am făcut tot ce mi-ai cerut. 
Sunt obosit. Îţi ordon să mă asculti. 

Apoi, se auzi ceva ca o trosnitură de bici urmată de un 
scâncet înăbuşit. 

Carvelli se apropie şi mai mult. În firul de lumină care venea 
dinspre uşă, distinse o cameră goală, cu un pat în mijloc. 
Soames stătea în genunchi lângă el, cu spatele spre uşă. Gol, 
cu pielea pestriță şi plină de cicatrici de la multele operaţii pe 
care le avusese. Singur. 

— Îţi ordon, zise el încă o dată. O merit. Trebuie să mă laşi 
să declanşez semnele mai devreme. După câte servicii ţi-am 
făcut, mi se pare drept să mă asculţi. 

Ridică un bici mic cu mâna dreaptă şi se lovi peste umeri, 
plângând şi cerând iertare de fiecare dată pentru neascultare. 

— lartă-mă pentru aroganţa şi nerăbdarea mea. Vreau 


numai să te servesc şi să-mi ating scopul. 

În cele din urmă, puse biciul însângerat pe podea şi se 
aplecă peste pat. Părea mai calm. Apoi, spre uimirea lui 
Carvelli, îşi împreună mâinile, îşi înclină capul şi începu să se 
roage: 

— Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfâinţească-se numele 
Tău... 

Carvelli stătea în pragul uşii, prea şocat ca să se mişte, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Nu putea să pună alături 
ceea ce-i dezvăluise Soames mai înainte cu ceea ce vedea 
acum: recitarea singurei rugăciuni din Biblie care îi este 
atribuită lui Isus Hristos. Dar, înainte să se dumirească, 
Soames îşi lăsă mâinile jos şi-şi ridică capul. Zise, fără să se 
întoarcă: 

— Frank, ai adus garanţia? 

— D-d-da, se bâlbâi Carvelli. E în sectorul alb. 

— Foarte bine. 

— Vrei să-l vezi? 

Soames dădu din cap că da. Apoi, se întoarse către Carvelli, 
intrând în şuviţa de lumină care venea prin uşă. Carvelli îşi 
feri ochii, acoperindu-i cu mâinile. Îi trecu prin gând că va 
muri cu siguranţă dacă vedea faţa lui Soames. 


66 


Lanţul muntos Brooks. Alaska 


Furtuna zgâlţâia aşa de tare elicopterul Black Hawk, încât 
aparatul de zbor scârţâia din toate încheieturile. Prin geamul 
bătut de zăpadă, Fleming văzu fulgerul cum lumina 
întunericul, dând la iveală vârfurile muntelui pline cu nămeţi, 
ridicându-se deasupra lui precum valurile unei mări agitate. 
Dacă exista un Dumnezeu, aşa cum spera generalul, atunci 
cu siguranţă nu era acolo cu ei. 

In ultimele ore, el şi Amber stătuseră în cabana pădurarilor 
din ce în ce mai temători pe măsura ce vremea se înrăutăţea, 
încercase de două ori să-şi sune părinţii în Anglia, dar nu 
răspunsese nimeni. Aşa că folosiseră timpul să mănânce şi să 
doarmă puţin, în timp ce aşteptau elicopterul. Când sosiră 
piloţii, vremea era atât de groaznică, încât nici nu îndrăzniră 
să aterizeze. Amber şi Fleming fuseră ridicaţi la bord. 

— Puneţi-vă centurile şi ţineţi-vă bine, zise pilotul, în timp ce 
elicopterul se ridica. Zburăm fără vizibilitate şi situaţia nu se 
va ameliora. 

Fleming se uită prin cabină. Cei mai mulţi dintre pasageri 
arătau la fel de sumbri. În afară de pilot, mai erau patru 
operatori de la Delta Force - sau băieţii de la D - Kovac şi doi 
agenţi tehnici FBI desemnaţi să o asiste pe Amber. Ea stătea 
lângă Fleming, părând mică şi vulnerabilă, încadrată de acei 
oameni în haine de luptă. 

Băieţii de la D aveau pe ei nişte costume albe cu un model 
de camuflaj. In spate cărau câte un rucsac, grenade şi o armă 
CAR-15 sau o mitralieră M-60. Agenţii FBI purtau costume 
Ninja negre, preferate de cei din echipele de salvare a 
ostaticilor. Aveau, după părerea lui Fleming, nişte puşti mai 
modeste, dar mai potrivite. 

In întuneric, undeva, un alt elicopter avea la bord patru 
agenţi FBI HRT, pe Wayne Thomas, ofiţerul special în misiune 
şi încă patru operatori de la Delta Force. Un al treilea, de 


rezervă, stătea gata de plecare la mică distanţă, la nord de 
Fairbanks. 

Planul era simplu: să zboare cât mai aproape de sol, ca să 
nu fie detectaţi, fără să comunice prin radio decât în cazuri 
urgente. Se îndreptau spre rafinăria părăsită din spatele 
platformei VenTec. Acolo, elicopterele aveau să se apropie 
cât mai mult de pământ permițându-le astfel pasagerilor să 
coboare pe munte. După ce se regrupau la rafinărie, Fleming 
îi ducea la ţeavă şi le arăta drumul pe care-l parcurseseră el 
şi Amber. Plănuiseră să ajungă la ieşirea de sub sectorul roşu 
şi să intre de acolo în calculatorul lui Soames. Drumul până la 
rafinărie trebuia să fie o joacă de copil. 

Dar vremea le juca feste. 

Fiindcă sistemul de navigaţie globală fusese dat peste cap 
de la al doilea semn al Papei cel Roşu, pilotul folosea metoda 
veche, cu hărţi şi orientare vizuală. Dar îi era greu să vadă pe 
o vreme ca aceea. Era ca şi cum ai fi accelerat la oră de vârf 
prin Manhattan. Trebuia, cu orice preţ, să oprească acel 
blestemat de calculator înainte ca toate celelalte semne să 
apară şi totul să fie în zadar. 

Kovac încercă să facă o glumă. 

— Vremea este excelentă, suntem acoperiţi, dar surpriza e 
după colţ. 

Deodată, elicopterul o coti spre stânga, iar la lumina unui 
fulger Fleming văzu cel de-al doilea elicopter aproape. 

„La naiba, se gândi, nici nu o să se vadă unul pe altul în 
toată nebunia asta.“ Amber se holba la el. Se gândea la 
acelaşi lucru, pentru că şi ea le văzuse aproape ciocnindu-se. 

— Cum o să vedem unde aterizăm, pe furtuna asta? îl 
întrebă ea pe Kovac. 

Soldatul se întoarse, cu aerul lui uşor plictisit. 

— Păi nici n-o să-l vezi, răspunse tărăgănat, de parcă acel 
loc de aterizare ar fi fost ceva interzis lui Amber, dar nu-ţi 
face griji pentru asta. 

Fleming şi Amber se uitară unul la altul. 

— Aţi mai coborât vreodată în rapel, dr. Grant? o întrebă 
unul dintre soldaţii de la Delta Force. 

Ea dădu din cap că nu. 


— E OK. O s-o iau eu cu mine, spuse Fleming. 

— Eşti sigur că poţi s-o faci? interveni Kovac. Ea este 
elementul cel mai important în această misiune. Nu trebuie 
să i se întâmple nimic. Poate ar trebui s-o facă unul dintre noi. 

— Mulţumesc că vă gândiţi la mine, răspunse Amber dintr-o 
suflare, dar sunt sigură că n-o să păţesc nimic cu Miles. 

Kovac se uită cu atenţie la Fleming, apoi dădu din umeri. 

— Ne apropiem, spuse pilotul, calm, cu obişnuinţa unui 
profesionist, dar Fleming îi simţi tensiunea din voce când 
anunţă: Pregătiţi echipamentul şi fiţi gata de start. 

Elicopterul se clătina în aer şi piloţii îl controlau cu greu. 

Cerul se umplu de fulgere, iar lumina era mai puternică 
decât ziua. Apoi se auzi un mesaj, întretăiat, din radioul de la 
bord. 

— Lovit... fulgerul... fără curent... cădem... Black Hawk 
doborât. Black Hawk doborât. 

Linişte. s 

Fleming se uită pe fereastră, în dreapta. In aerul plin de 
electricitate, văzu celălalt elicopter învârtindu-se în timp ce 
încerca să se redreseze. O dâră groasă de fum ieşea de 
deasupra cabinei, de sub rotoarele principale, care parcă se 
opinteau să nu se oprească. Apoi, elicopterul se înclină şi 
căzu într-o spirală, precum frunzele toamna. 

Inima lui Fleming se opri parcă odată cu elicopterul. Se uită 
cum aparatul dispărea în furtuna de zăpadă. Apoi, o lumină 
puternică fulgeră întunericul de dedesubt în care se afundase 
Black Hawk. 

In liniştea care urmă, nu se auzi o vorbă. Parcă se temeau, şi 
încercau să înţeleagă fiecare în felul său accidentul. Cine ştia 
ce avea să le aducă secundele următoare? 

— Trapele deschise. Pornim, spuse pilotul, arătând spre 
zăpada vânturată. Fleming desluşi cele două depozite goale 
de oţel ale rafinăriei. Aruncaţi cablurile. 

Uşile elicopterului se deschiseră şi aerul rece pătrunse în 
cabină. Kovac împinse cablurile în jos, patru de fiecare parte. 

— Am să încerc să ţin aparatul pe loc, spuse pilotul, dar nu 
pot să vă garantez nimic în nebunia asta. 

Kovac ţipa la oamenii săi şi la cei de la FBI să coboare în 


ordinea stabilită. 

— Doi câte doi. Hai! Hai! Hai! 

Fiecare dintre ei se agăţă de un cablu, se aşeză în dreptul 
trapei şi sâri în vârtejul de zăpadă spre ceea ce sperau să fie 
pământ. 

Fleming o chemă pe Amber şi-şi aşteptă rândul. O simţi cum 
tremura când o înconjură cu braţele şi se prinse de cablu, 
deasupra capului ei. 

— Nu-ţi fie frică, te ţin bine, îi şopti el, legându-i costumul de 
al lui şi coborând în faţa ei ca să n-o lase să vadă hăul de sub 
picioarele lor. 


67 


Amber nu-şi aducea aminte de când nu se mai simţise atât 
de speriată. Stomacul i se zvârcolea, iar inima îi batea aşa de 
tare, încât credea că o să leşine. Cablul greu părea din 
bumbac în bătaia vântului, iar mâinile ei înmănuşate o dureau 
din cauza fricţiunii. Atât elicopterul, cât şi cablul se legănau 
puternic, iar Amber se simţea ca legată de un pendul de ceas. 
Dar de câte ori îşi pierdea controlul, Fleming era acolo, 
aproape de ea, încurajând-o. 

Coborârea păru că nu se mai termina: totul era în mişcare 
lentă. Amber se uită în jos şi nu-şi putu da seama cât de 
departe era solul. Apoi, în stânga ei se ivi o gaură şi nu-i 
trebui decât o secundă să vadă hăul de dedesubt. Dacă 
înainte fusese speriată, acum era de-a dreptul împietrită de 
frică. 

Furtuna smulsese elicopterul din poziţia iniţială şi-l trăgea 
peste culmea muntelui. Sub cablu, pe cealaltă parte a 
aparatului, nu mai era nimic. Amber ţipă la operatorul de la 
Delta Force care se apropia de capătul frânghiei. Vântul prea 
puternic nu-i duse vorbele mai departe de urechile ei. 
Neajutorată, se uită cum bărbatul îşi termină coborârea şi-şi 
dă drumul în gol. Păru că pluteşte o clipă în aer, ca o baliză în 
calea furtunii. Apoi, alunecă în întuneric. La dreapta, un altul 
făcu la fel. Niciunul nu scosese vreun sunet de durere. 

Amber începu să se clatine şi mai violent. Observă că 
Fleming se legăna intenţionat în timp ce se apropiau de 
capătul cablului. Muntele era sub picioarele lor. 

Fleming strigă în urechea ei, 

— Îndoaie-ţi genunchii şi rostogoleşte-te. 

Câteva secunde mai târziu, simţi impactul cu pământul şi se 
făcu repede ca o minge. Fleming se rostogoli împreună cu ea 
în zăpadă. Nici nu-şi trăsese sufletul, că Fleming o trăgea deja 
în picioare. 

— Eşti bine? auzi vocea lui în casca salopetei. 

Dădu din cap o dată, apoi se încovoie de durere. 


— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, izbuti ea să spună. 

Kovac veni spre ei, ajutându-i să se îndepărteze de 
marginea muntelui şi să se îndrepte spre rafinărie. 

— Te-ai lovit? 

Amber făcu o grimasă. 

— Am un cârcel. 

— Mergi, mergi, nu te opri, spuse el. Nu avem mult timp la 
dispoziţie. 

In apropierea rafinăriei nu se mai simţea vântul aşa de 
puternic. 

— Câţi au mai rămas? întrebă Fleming. 

— Cinci sunt cu totul, răspunse Kovac. Vocea lui era liniştită. 
Am pierdut doi pe creasta muntelui, iar unul şi-a rupt piciorul. 

In faţă, Amber văzu două siluete în picioare. Una dintre ele 
se aplecase peste un om culcat la pământ al cărui picior 
stâng era îndoit. Fu uşurată să observe că unul dintre cei 
sănătoşi purta uniforma neagră a FBl-ului. Cel puţin, acum 
ştia că nu numai ea şi Fleming erau singurii membri cu 
calificare tehnică din echipă. 

Fleming încerca să se orienteze. 

— O să găsim adăpost în ţeavă. Trebuie să scoatem rănitul 
din zăpadă. Ce ai de gând să faci în privinţa lui? 

Kovac nu ezită deloc. 

— O să-l aşezăm la căldură, confortabil, şi-i dăm un aparat 
radio. Dacă nu ne întoarcem în şase ore, o să activeze radioul 
şi o să cheme echipajul de rezervă din cel de-al treilea 
elicopter. Până atunci, operaţiunea noastră va fi fost un 
succes sau un eşec. Făcu vreo câţiva paşi spre colegul lui. 

Vremea se înrăutăţea. Echipa era descompletată. Indiferent 
de unghiul din care aborda Amber problema, semnele nu era 
deloc favorabile. Era ca şi cum Dumnezeu - sau cel care 
conducea lumea - n-ar fi vrut ca Soames să fie oprit din ceea 
ce făcea. 

Fleming se uită la ea. 

— Nu te îngrijora, Amber, o să iasă soarele şi pe strada 
noastră. Nu are cum să ne fie mai rău. 

Dar se înşela. 


Câteva minute mai târziu, Fleming strigă: 

— Nu găsesc ţeava. Zăpada a îngropat-o. Cred că e mai 
încolo, dar trebuie să săpăm după ea. 

— OK, zise Kovac, deprins cu întâmplările neprevăzute şi cu 
răsturnările de situaţie. 

— OK, conveni şi Amber. Dar nu se simţea deloc bine. Nu-i 
putea ieşi din minte că toate lucrurile care puteau să meargă 
rău se întâmplaseră. Evadase cu gândul să cheme cavaleria, 
fără să-şi dea seama că ea şi Fleming erau cavaleria. 

Se gândi cum naşul ei o aştepta pe Arca Roşie. 

„Mă voi ruga până când vă întoarceţi cu victoria”, le 
promisese el, încrezător că vor reuşi în misiunea lor, de 
vreme ce aceea era voia lui Dumnezeu. 

Strânse din dinţi şi merse pe urma paşilor lui Fleming prin 
zăpadă. 

— Părinte Pete, sper din tot sufletul că nu te-ai rugat deloc 
până acum, murmură în barbă, fiindcă dacă astea ni se 
întâmplă după ce te-ai rugat, atunci suntem într-un mare 
rahat. 


68 


Sectorul alb 


Carvelli îşi tot freca palmele reci şi umezi, aproape 
lipicioase, încercând să uite de imaginea lui Soames care se 
flagela singur. 

Soames se îmbrăcase şi stătea în picioare într-una dintre 
camerele pustii de recreere, cu lupii lângă el. Se aplecă şi se 
uită prin uşa puţin crăpată în camera alăturată. li chemase pe 
Bukowski şi Tripp în sectorul roşu ca să verifice calculatorul, 
iar în ultimele minute îl întrebase de două ori pe Carvelli cât 
era ceasul. Şi de fiecare dată spunea: 

— Mai e puţin, mai e puţin, repetând cuvintele ca pe o 
mantră. 

Se uită prin geamul de sticlă şi rânji. 

— Foarte bine, Frank. A fost greu să-mi aduci polita de 
asigurare? 

Carvelli nu ştia ce să răspundă. Voia aprobarea lui Soames, 
dar îi era frică să nu-l dezamăgească, caz în care ar fi fost 
pedepsit. Sincer, nu făcuse prea mult, în afara faptului de a-i 
aştepta pe oameni să ridice „pachetul” de la şcoală şi apoi să 
încerce să-l liniştească pe puşti tot drumul, asigurându-l că 
era vorba despre o vizită surpriză la unchiul său. 

— E destul de liniştit, dacă asta vrei să ştii. 

— Nu e speriat niciun pic? 

— Îi e dor de bunica şi bunicul şi nu sunt prea sigur că m-a 
crezut în legătură cu surpriza. E un copil destul de isteţ. 

Soames arătă cu degetul. 

— Uite ce face. 

Carvelli se apropie de fereastră, dar păstră o distanţă 
apreciabilă între el şi lupi. Ştia deja ce face băiatul, doar se 
jucase cu el în ultima jumătate de oră. 

— Uite cum aşază cuburile mele vechi, zise Soames, cu un 
râs pe buze. E atât de meticulos cu ele, se asigură ca fiecare 
să stea pe locul lui. Soames deschise uşa. Trebuie să vorbesc 


cu el. 

Băiatul stătea în mijlocul unei camere mari, pe parchet, 
înconjurat de multe jucării demodate - Lego, GI Joe şi multe 
alte piese de lemn, aranjate în două turnuri, fiecare de un 
metru şi ceva. Când auzi uşa, băiatul se întoarse. 

— Bună, Jake, zise Soames. Ce turnuri nemaipomenite! 

— Unde e unchiul Milo? îl întrebă copilul. După aceea, se uita 
la faţa lui Soames cu o curiozitate de copil. Ce-i cu faţa ta? 

Soames se apropie de el, se aplecă şi aproape îşi lipi faţa de 
a băiatului. 

— Nu-mi place soarele şi nici el nu mă place pe mine. Dar 
picioarele tale? 

Jake nici nu clipi. 

— Sunt bine. 

— Dar nu sunt ale tale, nu-i aşa? continuă Soames, 
răutăcios. 

Jake nu plecă privirea. 

— Ba da, sunt. Mi le-a dat unchiul Milo. 

Soames se îndreptă şi se duse lângă unul din turnuri. 

— Imi plăcea să construiesc turnuri cât mai înalte, iar apoi le 
dărâmam. De ce nu-l dărâmi pe ăsta mai întâi? 

— Nu, mulţumesc, zise Jake liniştit. 

Băiatul se crispă puţin şi Carvelli ştiu că era speriat. Dar 
ţinea capul sus şi se uita în faţă. 

— Haide, fii rău, aruncă piesele prin cameră. N-o să se 
supere nimeni, îl îndemnă Soames. Lupii înaintară, gâfâind - 
erau acum la mai puţin de un metru în spatele lui Jake. 
Atunci, încearcă să-l dărâmi pe celălalt, dacă vrei. 

Jake scutură din cap că nu. 

— Ori poate pe amândouă odată. 

Jake rămase nemişcat. 

— Cred că ar trebui să încerci, zise Soames, cu un ton mai 
rece. 

Lupii se apropiară mai mult, aproape suflând în ceafa lui 
Jake. Genunchii băiatului tremurau, ca şi buzele, dar nu se 
mişcă. Carvelli ştia de ce erau în stare Soames şi lupii lui. şi 
dorea ca Jake să dărâme turnurile, dar o parte din el se 
bucura de sfidarea lui. li invidia curajul. 


Soames se aplecă din nou, cu faţa aproape de a lui Jake. 
Băiatul voia să se dea mai în spate, dar se lovi de lupi. 
Soames era furios: pielea din jurul gurii se ridicase, 
dezvelindu-i dinţii albi, perfecţi, într-un rânjet. 

— Dărâmă dracului odată turnul! 

Jake tremura din tot corpul, cu faţa palidă, dar nu cedă. 

— Crezi că unchiul tău e aici, nu? zise Soames batjocoritor. 
Asta crezi, nu-i aşa? 

Băiatul se uită acuzator la Carvelli: ochii i se umpluseră de 
lacrimi, dar niciuna nu-i căzu pe obraji. Carvelli se simţi 
sfâşiat pe dinăuntru. 

— Nu, nu cred asta, răspunse băiatul. Dar când o să vină 
Milo să mă ia, o să... 

— O să ce? urlă Soames. Dacă vine Miles, o să moară, aşa 
cum au făcut-o taică-tu şi curva aia de mă-ta, şi o să se 
întâlnească în iad, unde merge toată lumea, unde o să ajungi 
şi tu! 

Jake se încreţi la faţă şi-şi acoperi urechile cu mâinile. 

Faţa lui Soames era roşie-vineţie. Carvelli nu-l văzuse 
niciodată atât de mânios. Lupii gâfâiau şi aşteptau semnalul 
de atac. Spatele jachetei lui Jake şi pantalonii erau plini de 
saliva lor. 

— Unchiul tău Milo e deja mort! ţipă Soames. În curând, 
bunicii o să fie şi ei morţi şi atunci... şi atunci... Soames 
scoase un răget şi dărâmă turnurile. 

Apoi, ieşi ca o furtună din cameră, urmat de lupi. Carvelli 
rămase cu Jake. 

Bărbatul se duse spre băiat, temător, şi-l atinse pe umăr. 

— Au plecat. 

Cu mâinile în urechi, copilul îşi scutură umerii ca să 
îndepărteze mâna lui Carvelli. 

Acesta se ruşină, îşi retrase mâna şi părăsi camera. 

Şi numai atunci, când ştiu că e singur, Jake se prăbuşi pe 
podea şi începu să plângă. 


69 


Patru ore mai târziu 


— Vite-l, spuse Fleming, închizând ochii din cauza luminii 
puternice care venea din faţă. 

In timp ce elicele strălucitoare se mişcau 
văzu gura de aerisire. 

— Doamne, e atât de fierbinte, spuse agentul FBI, un bărbat 
înalt de culoare, pe nume Howie. 

— Te orbeşte, zise Kovac. Mai bine puneţi-vă măştile. 

După ce îşi puse mâna pe faţă, Fleming se uită la 
ventilatorul imens care aspira aerul fierbinte din sectorul 
roşu. Lumina din spatele aparatului era aşa de puternică, 
încât nici prin mască nu putu desluşi mai nimic privind printre 
elice, în afara unei lumini incandescente. 

— Aşteptaţi, zise el, ventilatorul încetineşte. 

— Are un termostat, îi anunţă Amber. | se schimbă viteza în 
mod constant. Mai sunt şi alte stabilizatoare de temperatură 
în sectorul roşu. Ventilatorul îndepărtează aerul fierbinte de 
sferă şi, în funcţie de temperatura ambientului, accelerează 
sau încetineşte, câteodată până la oprire totală. 

— Deci, dacă aşteptăm, putem să trecem? se interesă 
Fleming. 

Amber dădu din cap în semn că da. 

— Şi de unde o să ştim când va începe să se rotească mai 
repede? întrebă un membru Delta Force, un bărbat blond, cu 
ochi albaştri. 

— Nu vom şti. Vom vedea doar cum accelerează, răspunse 
Amber. 

— Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem acum, 
zise Fleming, este să-i ducem pe Amber şi pe Howie la 
calculator ca să-şi termine treaba, în timp ce noi le asigurăm 
spatele. 

— Trec eu primul, spuse Kovac. Văd dacă e vreo problemă şi 
vă înştiinţez. Arătă spre celălalt tip de la D. Tu ai grijă în 


A 


în întuneric, el 


spate. 

Fleming se uită spre Kovac cum traversa puntea şi urca pe 
scara de inspecţie până aproape de gura ventilatorului. Când 
ajunse în vârf, aşteptă sub elicele care încetineau. Când 
ventilatorul se opri, Fleming văzu că avea numai patru elice şi 
că printre spaţiile dintre ele se putea strecura cu uşurinţă un 
om. 

Kovac întinse braţul drept ca să încerce rezistenţa unei elice 
oprite. Deodată, se auzi un clic şi paletele se învârtiră iarăşi. 
Nu prea repede, dar destul cât să-i sperie pe Kovac şi pe cei 
care se uitau la el. 

— Nu cred că elicele se opresc de tot, îl auzi Fleming pe 
Kovac în difuzorul din casca lui. O să încerc cât sunt încă în 
mişcare. 

Apoi, înainte ca Fleming să-l avertizeze să mai aştepte, 
căpitanul de la Delta Force se întinse după o elice şi se prinse 
de ea. Când elicea cobori, Kovac se caţără pe suprafaţa ei 
curbă, apoi o luă în sus şi dispăru în lumina puternică din 
spatele aparatului. Fleming simţi că ameţeşte. 

— Am intrat, zise Kovac liniştit. Arată bine. Este o balustradă 
pentru cei de la întreţinere, iar scara o ia în sus. Cine vine 
după mine? 

Se uitară unii la alţii, apoi la ventilatorul care se mişca puţin 
mai repede decât ar fi vrut. Fleming făcu un pas înainte şi 
alergă peste punte. Urcă pe scară şi aşteptă acolo, cum 
făcuse Kovac. De la distanţă mică, elicele păreau că se mişcă 
mai repede. Aşteptă, făcându-şi curaj. Parcă era un pieton 
care traversa o pistă de Formula unu în plin concurs. Elicele 
se opriră, se auzi un clic şi ventilatorul amuţi. 

Două mâini apărură printre spaţiile goale de deasupra lui. 

— Hai, vino, te trag eu. 

Întinse mâinile în sus şi simţi braţele lui Kovac, puternice, 
cum îl ridicau prin ventilator. 

La jumătatea drumului, când elicea îi venea în dreptul 
coapselor, se auzi din nou clicul, iar elicele se mişcară. Inima i 
se opri şi primul gând fu să se desprindă din strânsoare. Din 
fericire, ventilatorul se mişcă puţin, împingându-l numai până 
mai aproape de balustrada lângă care stătea Kovac. 


Acolo, Fleming se uită împrejur. Sfera de lumină a lui 
Soames era suspendată la intersecţia a două cercuri, la vreo 
trei metri deasupra capului său. Mingea de foc părea şi 
volatilă, şi mai schimbătoare decât atunci când o văzuse el. 
Chiar şi cu ochelarii de protecţie, tot strânse din ochi. La 
dreapta, era o scară care ducea în sus, către un prag situat la 
vreo şapte metri deasupra, de unde se putea intra în camera 
de control şi în laboratoarele care înconjurau sfera. Putea 
numai să vadă unde sunt ferestrele întunecate şi se întrebă 
dacă acea uşă dădea cumva în laboratorul unde el, Bukowski 
şi Tripp lucraseră varianta îmbunătăţită a NeuroTranslatorului 
pentru Soames. 

— Haideţi, şopti Kovac în microfonul lui. 

Amber era următoarea. Ventilatorul nu se mai mişca, şi 
pentru că nu era prea grea, o traseră uşor printre elice. Urmă 
agentul Howie. 

Mai rămăsese cineva: al doilea membru Delta Force. 

Ventilatorul scoase un clic şi prinse viteză. 

— La naiba, şopti Kovac. Se uită la ceas şi apoi la Amber. 
Mai aşteptăm câteva minute şi, dacă nu încetineşte, o să 
mergem mai departe fără el. Am pierdut deja prea mult timp 
şi nu ştiu cât o să vă ia să vă ocupați de calculator. 

— Nici eu nu ştiu, recunoscu Amber. 

Un alt clic. Ventilatorul încetini. 

— Hai, Olsen, vino, şopti iarăşi Kovac. 

Fleming se propti bine şi, împreună cu Kovac, se aplecă în 
momentul în care elicele se roteau mai încet. Fleming îl 
prinse pe agentul de la Delta Force de braţul drept, iar Kovac 
de cel stâng. Bărbatul atârna greu, cu tot echipamentul, dar 
se străduiră să-l tragă prin spaţiile goale. Aproape că 
reuşiseră, când ventilatorul se porni. 

Nu se întâmplă nimic. 

Omul se uită la Fleming şi zâmbi uşurat. 

Apoi, zâmbetul îi dispăru. 

Se petrecu aşa de repede, încât Fleming nu putu decât să se 
holbeze terifiat, în timp ce ventilatorul îl smulse pe bărbat din 
mâinile lor. Pentru câteva secunde, elicele îl rotiră, ca într-un 
carusel. Dar când viteza se mări, fu aruncat pe lame ca un 


morcov în mixer. Elicele îl tăiară de la tălpile picioarelor în 
sus, iar bărbatul se uita, mirat, la Fleming. 

Totul se termină în câteva secunde. Fleming nici nu auzi 
bufnitura când rămăşiţele omului căzură în groapa de 
dedesubt. Un lucru îl mira peste măsură: în afara zgomotului 
făcut de elicele care-l sfârtecau, omul nu scosese un sunet, 
nici măcar un geamăt. 

Agentul FBI se aplecă şi vomită. 

Kovac se întoarse spre Amber care se uita împietrită la 
ventilatorul în mişcare. Muşchii feţei erau încleştaţi şi 
tremurau puţin, dar ăsta era singurul semn de emoție. 

— Asta dovedeşte că e foarte important să terminăm ce 
avem de făcut aici. 

Amber încă nu-şi putea desprinde ochii de la ventilator. 

Kovac îi luă capul în mâini şi o forţă să se uite la el. 

— Poţi să faci lucrul ăsta, dr. Grant? Fiindcă dacă nu poţi, 
atunci ne pierdem dracului timpul pe aici. 

Amber clipi. 

Fleming puse mâna pe umărul ei. 

— Hai, Amber, vino, să terminăm odată cu asta. 

Ea încuviinţă. Era palidă la faţă, dar scânteia i se aprinsese 
iarăşi în ochi. 

— Hai să mergem, zise Kovac, şi începu să urce scara. 


7O 


Uşa de la capătul scării se deschise, dar laboratorul era 
pustiu. După cum o sfătui Kovac, Amber se ghemui la podea 
şi intră, în spatele lui şi al lui Fleming. În stânga ei, văzu un 
corp surogat precum al celui pe care i-l arătase Fleming la 
Barley Hall. „Oare cum îl chema?” Brian. 

Lângă manechin, deasupra unui banc de lucru, recunoscu 
varianta îmbunătăţită a NeuroTranslatorului şi casca sferică 
pe care o crease Soames. 

— Credeam că lucrurile astea erau pe Arca Roşie, zise. 

— Ticălosul n-a lăsat nimic la întâmplare - a făcut o dublură. 
Fleming se încruntă şi se uită la aparat, cu o expresie 
gânditoare. Apoi se uită prin fereastra întunecată, la lumina 
care pulsa în spatele ei. Amber? Ochii îi străluceau. 

— Da. 

— Sst, se auzi Kovac, care era în faţa lor. Arătă spre dreapta. 

Amber se uită prin geamul fumuriu, pe lângă sfera de 
lumină, în zona laboratoarelor, de cealaltă parte a 
ventilatorului. Era un om de pază lângă uşile glisante, iar 
altcineva era înăuntru, la un birou, în faţa unui ecran. Statura 
înaltă şi capul chel îi erau cunoscute lui Fleming: Walter Tripp. 
Amber scană laboratorul, dar nu o văzu pe Bukowski. 

— Cred că acolo e zona cu aparatele principale, şopti ea. 
Trebuie să-l îndepărtam de acolo înainte să aibă timp să 
anunţe pe cineva. 

Kovac se întoarse spre ea. 

— Trebuie să aflăm ceva de la el? 

— Nu chiar. Găsesc tot ce am nevoie în calculator, şi în afară 
de asta nu aş avea încredere în ce mi-ar spune. Vreau numai 
să plece de acolo. Poţi să te ocupi asta? 

Şeful de la Delta Force zâmbi; era un zâmbet rece, aspru. 

— Sigur, aşteaptă aici. 

Stând ghemuită lângă Fleming şi agentul FBI, ea se uită cum 
Kovac trece prin toate laboratoarele ca să ajungă la ţintă. Il 
pierdu din ochi pentru un moment, dar apoi surprinse 


momentul când omul de pază se prăbuşi. Câteva secunde 
mai târziu, Kovac stătea în locul lui, chircit în faţa uşilor 
glisante. Văzu uşile deschizându-se şi pe Tripp întorcând 
capul. Părea mai degrabă mirat decât speriat, sigur de 
izolarea pe care o avea în acea fortăreață a tehnologiei. Zise 
ceva, dar Amber nu desluşi ce. Apoi plecă din laborator şi 
începu să strige pe cineva. 

Deodată, dispăru sub pervazul ferestrei, iar Kovac le făcu 
semn să se ducă într-acolo. 

Amber ajunse în zona centrală de control. Atât omul de 
pază, cât şi Tripp zăceau nemişcaţi pe podea, cu ochii larg 
deschişi, cu gâturile îndoite într-un unghi ciudat. Tripp arăta 
la fel de îngrijorat cum fusese când trăia, şi Amber îşi întoarse 
capul repede: văzuse deja prea multă moarte în ultimele zile, 
cât să-i ajungă pe viaţă. 

Camera de control nu se schimbase deloc de la ultima ei 
vizită, cu ani în urmă. Se bucură când văzu că ecranul 
principal era aprins. Tripp supraveghea calculatorul acela 
uriaş şi intrase deja în sistem, ceea ce însemna că ea nu mai 
trebuia să facă niciun efort. 

In sfârşit, se puteau socoti norocoşi. 

Atinse tastele de pe ecran, ajunse în fişierul Datafile 
Manager şi folosi cursorul mouse-ului pentru derulare rapidă. 
Pe ecran se înşiruiră mii de fişiere, imposibil de urmărit. În 
partea de jos apărea un număr de cel puţin şapte cifre. 

— Ce-i asta? întrebă Fleming, uitându-se peste umărul ei. 

— Asta, răspunse Amber cu teamă, este lista fiecărui fişier 
depozitat în fotonii din sfera de lumină de acolo. Pe scurt, 
ceea ce vedem este lista tuturor datelor înregistrate 
electronic pe care le-a strâns omenirea. Asta este gaura 
neagră în care au intrat toate informaţiile pierdute ale 
universului. 

Se lăsă o linişte mormântală, fiindcă atunci înţeleseseră la 
ce se uitau. 

— Dar ce reprezintă numerele astea din partea de jos a 
ecranului? întrebă agentul FBI. 

Amber oftă. Era obişnuită să lucreze cu calculatoare de mare 
performanţă, dar nu-şi închipuise o secunda până unde 


ajunsese Soames. 

— Acel număr ne arată o estimare a numărului de ani 
necesari pentru a vedea toate fişierele care sunt acum pe 
ecran, la viteza de acum. Şi nu vorbesc de conținutul lor, ci 
numai de titluri. 

— lar asta înseamnă milioane de ani, nu-i aşa? întrebă 
Kovac. Maică Precistă! Era pentru prima dată când se arătă 
impresionat. 

— Dar ce-ar fi dacă le-am trimite pe toate de unde au fost 
furate? se interesă Fleming. 

— Fii fără grijă, asta va fi foarte uşor. Fiecare operaţiune 
poate fi făcută cu viteza luminii. Totuşi, trebuie să verificăm 
programul original şi să ne asigurăm că datele şi rutele sunt 
cele autentice. Se prea poate ca Soames să fi construit unele 
obstacole ca să distrugă informaţia depozitată dacă cineva 
umblă la ea sau să o trimită la o adresă greşită. Datele 
incorecte, trunchiate sau trimise aiurea sunt mult mai 
dăunătoare decât lipsa lor. Va trebui să trecem prin nişte 
proceduri de securitate care o să ne dea siguranţa că datele 
ajung exact de unde au venit. Dar la cât de puternic este 
acest calculator, n-o să ne ia mai mult de câteva minute. 

— Dar ce facem cu ultimele două semne, le putem opri? 

— In timp ce ne asigurăm că returnarea datelor merge 
conform planului, pot să caut în programele invizibile ale 
calculatorului ca să văd dacă nu sunt instrucţiuni despre 
instalaţii nucleare, focoase, genul acesta de lucruri. Apoi, 
odată ce anihilăm planul lui Soames, o să instalez un PPI. 

— Un ce? întrebă Kovac. 

— Un protocol paradox de implozie, spuse ea. Practic, e un 
program care stabileşte un paradox într-un miez fotonic al 
unui curent qubit, întorcând marea putere a calculatorului 
asupra lui însuşi. 

Ea zâmbi când îl văzu pe Kovac încruntându-se. 

— E ceea ce băieţii tăi ar numi o bombă. O bombă mare. Se 
uită la ceas. Dar mai avem câteva ore, nu? 

— Doar dacă Soames nu face ceva şi schimba planul, spuse 
Kovac. 

Amber se întoarse spre agentul FBI. 


— Ştii să instalezi un program CSP? 

— Un „curăţă şi protejează”? 

— Da. 

Howie încuviinţă. 

— Bun, zise Amber. O să activez al doilea terminal de aici şi-l 
putem folosi ca să rulăm acest program CSP asupra datelor, 
ca să ne asigurăm că se se întorc în acelaşi loc şi în forma în 
care au plecat. Bine? 

— Cum spui tu. 

Agentul FBI se duse spre al doilea terminal, în timp ce 
Amber îl pornea de la pupitrul ei. 

— Aici se ajunge numai cu liftul, nu-i aşa? se interesă Kovac. 

Fleming dădu din cap. 

— În afară de scara pe care am urcat noi. 

— O să mă duc lângă punte şi o să supraveghez zona. Să nu 
vină cineva să vă deranjeze. Succes! 

— Se pare că avem totul sub control, zise Fleming, după 
plecarea lui Kovac. 

Era clar că se gândea la ceva, fiindcă se tot uita în spate, 
acolo unde văzuse mai devreme replica NeuroTranslatorului. 

— Nu-i aşa că nu ai nevoie de mine în următoarele câteva 
minute? 

Amber tasta. 

— De ce? 

Fleming nu zise nimic. Apoi, arătă spre mingea de foc şi 
întrebă: 

— Calculatorul ăsta poate să facă o serie de calcule 
complexe, la o viteză foarte mare, nu-i aşa? Adică, dacă nu 
poate să găsească corelaţia dintre două sisteme aparent fără 
legătură, atunci probabil că nu există nicio corelaţie sau 
conexiune între ele. Am dreptate? 

Ea se întoarse spre el şi ochii i se micşorară. 

— Da, dar ce vrei să spui? 

— Vreau un singur lucru de la acest calculator înainte să-l 
distrug. Are de-a face cu NeuroTranslatorul şi casca făcută de 
Soames. N-o să dureze decât vreo câteva minute. 

— Despre ce vorbeşti? 

Amber ascultă cu atenţie explicaţiile lui. Când Fleming 


termină, ea dădu din cap dezaprobator. Ipoteza lui părea 
sortită eşecului, dar ea era ultima persoană care i s-ar fi 
împotrivit. 

— Nu e momentul potrivit acum, îi zise lui Fleming. 

— Este singurul moment în care voi avea acces la acest 
calculator superputernic. Acum ori niciodată. 

Amber şovăi, dar activă o tastă din partea de jos a ecranului 
său. 

— Am activat terminalul din laboratorul unde este 
NeuroTranslatorul. Du-te şi foloseşte motorul de căutare. 
Scrie întrebarea pe care o ai şi el va căuta răspunsul afirmativ 
sau negativ la ipoteza ta. Dacă nu-ți dă niciunul într-un minut, 
două, înseamnă că nu există răspuns. Bine? 

Fleming se apropie de ea şi Amber crezu c-o s-o sărute. Şi-ar 
fi dorit lucrul ăsta. Dar el zâmbi numai şi zise: 

— Mulţumesc. 

Şi se îndepărtă. 

— Cum merge? îl întrebă Amber pe agentul de la celălalt 
terminal. 

— Sunt aproape gata. Mai am numai câteva minute. Dar tu? 
Ai găsit deja cel de-al treilea şi al patrulea semn? 

— Nu încă, dar o să încep să caut instrucţiunile de bază 
acum. 

Dar înainte să facă ceva, desenul de pe ecran se schimbă. 
Linii orizontale şi verticale apărură în faţa ei, iar dedesubt era 
o hartă a Indiei şi a Pakistanului. 

Două puncte roşii, unul deasupra oraşului Delhi, iar altul 
deasupra lui Lahore, clipeau roşii. lar în colţul din stânga, sus 
era o numărătoare inversă, înceată. Numărul 100 se făcu 
galben. Apoi, după câteva clipiri, trecu la 99... apoi 98. 

— Oh, Doamne! 

— Ce e? sări Howie. 

— Nu sunt sigură, zise Amber, încercând să rămână calmă. 
Spune-mi dacă mă înşel. Şi India, şi Pakistanul au bomba 
atomică şi nu sunt tocmai prietene, nu? 

— Mda, cam aşa ceva, încuviinţă Howie. 

— Dumnezeule! Cred că am trimis datele furate la al doilea 
semn, dar le-am declanşat mai devreme pe celelalte două. 


— Război şi moarte? 

Imaginea de pe ecran se schimbă din nou. De data asta, ea 
văzu o hartă mai mare, cu Asia şi Europa. Erau semne roşii 
care clipeau peste tot în Orientul Mijlociu şi pete de culoare în 
Ucraina, Rusia, Coreea de Nord şi China. Şi aceeaşi 
numărătoare inversă în colţul ecranului. 

— La naiba, zise Amber, atingând tastele de control. 

Numărătoarea inversă era automată. Trebuia să intre în 
program şi să-l oprească. 

Bum. 

Un foc de armă. 

Apoi, încă trei. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă agentul FBI, încordându-se. 
Sunetul de afară îi spunea lui Amber că liftul cobora. 

— E probabil Kovac, zise ea, neştiind unde să fie atentă mai 
întâi, la ecran sau la liftul de afară. 

— Mă duc să văd, zise cel de la FBI şi alergă spre uşă. Amber 
se întoarse la ecran, încercând să introducă un cod de 
program, în timp ce numărătoarea inversă continua: 92... 

91:90. 

In spate se auzi un mârâit, apoi un țipăt. Se întoarse brusc. 
Unul din lupii lui Soames sărise din lift şi-şi înfipsese colții în 
beregata agentului, înăbuşindu-i urletele. Celălalt se repezi la 
testiculele bărbatului. 

Apoi, apăru Soames. Cobori pe scări, trecu peste corpul 
contorsionat al victimei, urmat la mică distanţă de Bukowski, 
care avea o armă în mână. Cu nişte ochi ca gheaţa, 
cercetătoarea se uită la corpul înconvoiat al lui Tripp apoi la 
Amber. 

— Amber, pleacă de lângă calculator şi vino aici, îi porunci 
Soames, pe un ton calm, dar rece. 

Ea se uită din nou la ecran. Numerele era mai mici: 88...87... 
Nu mai putea face nimic. 

— Nu atinge nimic, altfel Felicia o să fie mai mult decât 
bucuroasă să te împuşte, o avertiză Soames. 

Amber nu se mişcă deloc. 

— Unde e Miles? o întrebă Soames. Voi doi sunteţi un cuplu 
acum, nu-i aşa? 


— Nu e aici, răspunse Amber, forţându-se să nu se uite în 
direcţia sferei de lumină şi a laboratorului din apropierea 
acesteia. 

Soames se uită împrejur şi zâmbi. 

— Ce păcat. Era cineva aici care voia să-l vadă. 


71 


Fleming de-abia terminase de tastat întrebarea în programul 
calculatorului din laboratorul din spate, când auzi 
împuşcăturile. 

Instinctiv, se întoarse şi privi spre locul unde o lăsase pe 
Amber. Nu-şi putu crede ochilor când văzu cum agentul FBI 
fusese doborât de lupi. Se lăsă pe vine şi se uită după o armă, 
dar nu văzu nimic în afară de NeuroTranslator şi de casca de 
captare a undelor sufletului. 

Apoi, la fel de neajutorat, îl zări pe Soames cum vine urmat 
de Bukowski, care o ameninţa pe Amber cu un pistol. 

„Unde naiba e Kovac? La dracu' cu toate!“ 

Amber plecă de lângă calculator, iar Soames se apropie de 
ea. În acel moment, Fleming îl văzu în faţa liftului pe 
Carvelli... cu Jake. 

„Cum de-a ajuns aici?“ 

Trebui să se abţină să nu se arunce asupra agresorilor, aşa 
cum era, fără nicio armă. 

Soames se aplecă spre Amber şi o apucă de guler. Fleming îi 
auzi vocea în difuzoarele din cască. 

— Bună, Miles. Folosesc microfonul lui Amber, aşa că ştiu că 
mă auzi. Să lămurim lucrurile - primul, misiunea ta a eşuat. 
Ultimele semne au fost activate, aşa că nu mai ai motive să 
faci pe eroul. De asemenea, îl am pe nepotul tău aici. Mergem 
spre punte acum. Ai două minute să ajungi la noi, sau o să-l 
expun pe Jake luminii sferei, să orbească. Apoi, dacă tot nu 
apari, o să-l dau de mâncare lupilor mei. Sunt înnebuniţi după 
carne proaspătă. Alegerea îţi aparţine. 

Fleming strânse din pumni. Se uită cum lacheii lui Soames îi 
băgau pe Amber şi pe Jake în lift. Mânia îl copleşi. 

Totul era pierdut. Chiar nu avea alternativă. 

Dacă nu putea să salveze lumea, trebuia măcar că încerce 
să-i salveze pe Jake şi pe Amber. 

x x * 


Timpul trecea. Speranţele se năruiseră. Amber trebuia să se 


întoarcă la calculator să găsească o metodă de a opri 
numărătoarea inversă. Dar acum numai Miles Fleming mai 
putea face ceva. lar Miles nici nu ştia să reprogrameze 
calculatorul. 

Amber stătea lângă lift, la nivelul punţii, cu ochelari de 
protecţie. Văzu trupul lui Kovac pe platforma de oţel, lângă 
cadavrul omului de pază. Ambii păreau morţi. Gâtul lui Kovac 
era rupt şi însângerat. Se vedeau urme de gloanţe în partea 
de sus a corpului. Carvelli stătea în stânga ei. Era palid şi 
arăta scârbit, de parcă ar fi vrut să fie altundeva în acel 
moment. Bukowski însă parcă de-abia aştepta să folosească 
arma. Stătea lângă Soames şi Jake, lângă balustradă. Soames 
avea haina lui protectoare. Jake părea mai mic decât era în 
realitate pe lângă cei doi. 

— Eşti bine, Jake? îl întrebă Amber. 

Băiatul aruncă o privire scurtă spre lupi, care aşteptau la lift, 
şi dădu din cap că da. Mişcarea capului aproape că-i dădu jos 
ochelarii de protecţie. 

— E bine pentru moment, zise Soames. 

— De ce faci asta, Bradley? îl întrebă Amber. 

— Nu fac nimic, zise el. Mă asigur numai că lucrurile vor 
decurge aşa cum au fost planificate. Nu eu am decis asta, tot 
ce fac eu este să duc la îndeplinire profeția. De aceea n-ai 
avut nicio şansă să mă opreşti. Chiar prin întoarcerea celui 
de-al doilea semn şi recuperarea informaţiilor, nu ai făcut 
decât să le dai o mai mare putere celor finale. 

— O să lansezi rachetele şi o să ştergi Asia de pe faţa 
pământului? 

Soames râse. 

— Bineînţeles că nu. Tocmai asta este. Omenirea va alege 
această cale. Lipsa de curent de la primul semn nu a 
declanşat războaie, ci reacţia oamenilor a fost cea care a 
condus la conflicte. Al doilea semn a fost foametea - nu le-a 
luat oamenilor lucrurile de care aveau nevoie fizic ca să 
supravieţuiască, ci numai pe cele pe care se bazau. lar 
ultimele semne nu vor fi foarte diferite. Omenirea va aduce 
războiul şi moartea asupra ei înseşi, prin prejudecățile şi 
alegerile ei viitoare. Unele naţiuni vor vedea rachete false pe 


ecranele calculatorelor lor. Vor crede că sunt atacate, dar tot 
vor avea de ales. Fie verifică dacă atacul este unul adevărat, 
având încredere în duşmanii lor care le vor spune că nu au 
lansat nimic, fie încep un război destul de costisitor. 

Soames zâmbi. 

— Tu ce crezi c-o să se întâmple, Amber? Nu sunt un jucător 
de jocuri de noroc, dar nu aş paria împotriva războiului şi a 
morţii. Mai ales că autorităţile vor primi informaţii greşite 
chiar după ce toate bazele de date au fost recuperate prin 
actul tău de eroism. Cu siguranţă vor fi recunoscători pentru 
norocul lor de a avea acele informaţii exact în momentul în 
care vor detecta un atac şi vor răspunde la el. 

— Dar de ce eşti aşa de disperat să împlineşti ce a spus 
Papa cel Roşu? Ştii doar că nu este singurul adevăr... 

Soames zâmbi. 

— Pentru că va fi, spuse el, arătând spre lift. Curând, va fi 
singurul adevăr. 

Liftul cobora la etajul inferior. Cineva de acolo îl chemase. 
Miles Fleming voia să urce spre ei. Totul se terminase. 
Soames câştigase războiul. 

Amber se încorda şi se uită spre lift. Jake făcu la fel. Lupii se 
uitară şi ei. 

— Ai grijă, Milo, strigă Jake. 

Bukowski îi trase una peste faţă, aruncându-l la pământ în 
patru labe. 

— Nu face asta, Miles, îi strigă Amber. 

In zadar. Chiar dacă îşi dorise ca liftul să stea pe loc, cabina 
începu să urce. Prin sticla uşii se vedea conturul unei siluete. 
Când se deschiseră uşile, aceasta ridică un braţ şi făcu un pas 
afară. 

Soames dădu o comandă guturală şi lupii se repeziră la 
Fleming. Îl trântiră la pământ şi-i rupseră hainele. Jake ţipă, 
iar Amber se aruncă spre lupi, încercând să-i ia de pe el. 
Animalele nici n-o băgară în seamă şi îşi continuară atacul - îi 
rupseră gâtul lui Fleming, trăgându-i casca. 

Când o smulseră, Amber îşi tinu respiraţia. Capul era din 
plastic. Era corpul surogat. Se întoarse spre Soames şi 
Bukowski în momentul în care o umbră apăru de dincolo de 


balustradă şi o trase pe femeie înspre gura de aerisire. 
Bukowski urlă în timp ce cădea în gol. 

— la-l pe Jake şi întoarceţi-vă la calculatorul principal, strigă 
umbra la ei, în timp ce trăgea de hainele lui Soames ca să-i 
expună pielea la lumină. 

Amber îl apucă pe Jake de mână şi-l trase spre lift - tocmai în 
momentul în care lupii se opreau din atacul asupra corpului 
din plastic, iar Carvelli fugea spre ea. Unul din lupi se aruncă 
asupra ei -, dar Carvelli se aşeză între ei, lăsându-i liber 
drumul spre lift. 

— Fugi, strigă el, în timp ce se lupta cu lupul, care îşi băgase 
deja ghearele în stomacul lui şi se pregătea să îl apuce de 
beregată. _ 

Amber nu avu nevoie de a doua invitaţie. II luă pe Jake şi se 
aruncară amândoi în lift. Apăsă pe butonul care-i ducea jos. 
Dar al doilea lup veni după ei şi îşi înfipse colții în piciorul 
stâng al lui Jake, chiar când uşile liftului se închiseră. Amber 
intra în panică, tot apăsând pe butone, dar piciorul lui Jake 
bloca uşa. Colţii lupului se înfipseseră şi mai adânc în proteza 
lui. În tot acest timp, lupul se holba la Amber cu ochii lui răi, 
galbeni. În stânga, îl văzu pe Carvelli cum se încovoia în timp 
ce al doilea lup îşi înfipsese colții în jugulara lui. 

Apoi, Jake se aplecă spre coapsa stângă şi apăsă pe ceva. 
Piciorul se desprinse, iar lupul căzu pe spate, luând piciorul cu 
el şi eliberând uşa. Amber îi văzu pe lupi cum se duceau spre 
balustradă, unde Soames se lupta cu Fleming. 

Dar nu se mai gândi la asta. Erau prea multe de făcut. 


72 


Spre surprinderea lui Fleming, Soames se dovedi destul de 
puternic în luptă. lar când Fleming îi smulse hainele de 
protecţie, Soames parcă se lupta cu şi mai multă îndârjire. 

Mişcările lui Fleming erau îngreunate de casca voluminoasă 
de captare a sufletului. O folosise ca pe o telecomandă pentru 
a controla de la distanţă corpul surogat, prin NeuroTranslator, 
în timp ce el venise pe altă parte ca să-i surprindă. 

Acum, lupii se îndreptau spre el. 

De pe punte, îl pocni zdravăn pe Soames în faţă, apoi îl lăsă 
să atârne peste balustradă. Soames se agăţă de încheietura 
lui Fleming. 

— Spune-le să nu atace, strigă Fleming. 

Dedesubtul lui Soames era sfera, pulsând ca un mic soare. 
Pielea îi era aproape roşie. 

Lupii urlară, dar nu se apropiară, simțind că l-ar fi pus în 
pericol pe stăpânul lor dacă ar fi atacat. 

— Spune-le să se retragă, îi ordonă încă o dată Fleming. 

Soames scoase un sunet gutural şi lupii se dădură înapoi. 

— Miles, trebuie s-o opreşti pe Amber. Nu trebuie să 
împiedice declanşarea semnelor. 

Fleming scutură din cap, neîncrezător. 

— Eşti un ticălos. 

— Nu sunt, insistă Soames. Vocea lui se calmase. E foarte 
important. Dintre toţi, voi sunteţi cei care ar trebui să 
înţelegeţi. Există un motiv pentru care fac asta, iar voi nu 
trebuie să opriţi cursul lucrurilor. 

— Despre ce naiba vorbeşti? 

— Revelația Papei cel Roşu are un scop, iar eu trebuie să-l 
îndeplinesc. 

— Dar acea revelaţie e o minciună. 

— Nu, n-a fost chiar aşa. Jumătate adevăr, jumătate 
minciună. A fost adevărul /ui. 

— Dar tu vrei să-l faci să pară că este singurul adevăr. 

— N-am de ales. Trebuie să conving lumea că nu există 


Dumnezeu, că doar Satana există. Acesta este scopul meu. 

Fleming întinse mâna după celălalt braţ al lui Soames. Pielea 
i se băşica, dar Soames nu lua în seamă durerea. 

— Ce urmăreşti, de fapt? Cine crezi că eşti? Satana? 

— E mai complicat decât atât. Soames se uită în ochii lui 
Fleming. Sunt cel de-al doilea fiu al lui Dumnezeu. 

De uimire, Fleming aproape îl scăpă din mâini. 

— Poftim? 

— Ascultă-mă cu atenţie, se milogi Soames. Acum două mii 
de ani, Dumnezeu l-a trimis pe pământ pe primul său fiu. A 
fost un om bun care a vorbit despre milă şi iertare - chiar a 
murit pe cruce pentru omenire, ca să vă înveţe adevărata 
cale a lui Dumnezeu. Dar planul nu prea a funcţionat. Religiile 
s-au luat la bătaie între ele despre cum să interpreteze 
învăţăturile lui Hristos. S-au pus în faţa credinţei. Nu mai era 
o chestiune de liber arbitru, ci de putere şi de vinovăţie. Unde 
mai este liberul arbitru în vorbele preotului „Să faci ce-ţi spun 
eu, altfel ajungi în iad“? Asta nu mai e deloc liber arbitru, ci 
numai ascultarea unor ordine, pentru că te temi de pedeapsă. 

Preoţii sunt şi ei oameni. Pe ei nu-i interesează să-l înţeleagă 
pe Dumnezeu - ei nu urmăresc decât să acumuleze puterea 
din lume. Dar lui Dumnezeu nu-i plac bisericile uriaşe şi 
mărirea. El nu este genul ăsta de tată. El te vrea pe tine, cea 
mai ambițioasă creatură a Lui, să te maturizezi şi să nu mai 
apelezi la El. Asta a încercat să ne explice primul Său fiu. 
Trăind o viaţă bună, e în sine o răsplată, iar la moarte, fiecare 
va experimenta adevărul sufletului său. Dar nimeni nu l-a 
ascultat. 

Aşa că El l-a trimis pe cel de-al doilea fiu al Său. Unul mai 
întunecat. Pe mine. Dar nu ca să predice bunătate şi milă, ci 
ca să dovedească faptul că Dumnezeu nu există de fapt. Că 
numai Satana ţine frâiele. Numai atunci omenirea se va putea 
descătuşa din strânsoarea religiilor şi-şi va dezvolta propriul 
sistem de bine şi de rău - adevăratul liber arbitru. La urma 
urmei, vei face o alegere demnă de luat în seamă doar atunci 
când nu va exista promisiunea unei răsplăţi. Acesta este darul 
lui Dumnezeu pentru voi: se şterge pe sine din conştiinţa 
voastră. De aceea l-am creat pe Accosta. Arogant şi 


dogmatic, el era simbolul perfect al religiei. Prin el, 
conducătorul celei mai puternice religii de pe pământ l-a 
tăgăduit pe Dumnezeu de dincolo de mormânt, iar lumea a 
trebuit să asculte. lar după ce vor vedea semnele, nu vor 
avea altă alegere decât să creadă. 

Soames zâmbi. 

— Tu, Miles, dintre toţi oamenii, ar trebui să înţelegi. Tu 
urăşti importanţa pe care şi-o arogă dogma religiei. Erai un 
ateu care a făcut bine şi nu s-a gândit la răsplată în viaţa 
viitoare. Uită-te la Virginia Knight. Când a început să lucreze 
cu Papa cel Roşu, era timidă, slabă de înger, îşi trăda prietenii 
cu uşurinţă şi chiar nu-i păsa de morţile nenumărate fiindcă 
îşi spunea că acei oameni ar fi murit oricum, erau în ultima 
fază a bolii. Făcea voia lui Dumnezeu. Dar numai când şi-a 
pierdut credinţa în Dumnezeu şi a început să creadă în ea 
însăşi, de-abia atunci a avut curajul să vă ajute pe tine şi pe 
Amber să scăpaţi. Numai când a încetat să se bazeze pe 
promisiunea de mai bine în viaţa viitoare a căpătat 
independenţă în acţiuni. Miles, trebuie s-o opreşti pe Amber, 
astfel totul va fi pierdut. 

— Eşti nebun de-a binelea! O să moară milioane de oameni! 

— Se vor pierde vieţi, dar se vor câştiga suflete, pledă 
Soames. Trebuie să înţelegi. Sunt cine îţi spun că sunt. Ştiam 
dinainte ce va dezvălui Papa cel Roşu. De aceea am luptat 
atât de mult pentru Proiectul Sufletului. Ştiam care vor fi 
semnele. De aceea m-am pregătit pentru ele. Crede-mă, 
Miles, sunt şi Lucifer şi Fiul lui Dumnezeu. Sunt unealta lui 
Dumnezeu. Sunt focul iadului care aduce suferinţă şi 
disperare, dar sunt şi flacăra care te pregăteşte şi te înalţă. 
Miles, viitorul omenirii este în mâinile tale. Trebuie să laşi 
semnele să-şi urmeze cursul, să ardă buruienile religiei şi să 
lase să crească în locul vlăstarul puternic al credinţei în sine 
şi al liberului arbitru. 

Soames se opri, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. Dar 
Fleming nici nu ştia ce să răspundă. Era o logică strâmbă în 
cuvintele lui Soames. 

Soames îl apucă pe Fleming de încheietură. Pielea lui se 
băşica şi plesnea, dând la iveală pete roşii. Fleming încercă să 


îl ridice peste balustradă ca să se acopere cu hainele, dar cu 
cât trăgea mai mult, cu atât pielea se rupea mai repede. 

— Te rog, Miles, te rog, îl imploră Soames, ignorând durerea. 
Ucide-mă, dar lasă semnele să-şi urmeze cursul. Tu eşti cel 
care trebuie să baţi ultimele cuie în coşciugul religiei. Nu va 
exista altă ocazie, Miles, şi acum totul depinde de tine. 
Trebuie s-o faci, Miles, urlă Soames din răsputeri. Trebuie. 


73 


09... 08... Când se uită la ecran, Amber realiză că era prea 
târziu să mai facă ceva. Numărătoarea inversă aproape se 
terminase. Dezastrul era la un pas. 

II lăsă pe Jake acolo şi se uită spre lift, să vadă dacă mai 
apar şi alţi oameni de pază. Apoi, intră în programarea de 
bază a calculatorului. Soames avusese dreptate. În momentul 
în care fuseseră retumate informaţiile, se declanşaseră 
semnele finale. 

06... 05... 

Se uită la harta Indiei şi a Pakistanului şi apoi la harta mai 
mare a Asiei. Toate punctele roşii pulsau încă. Dacă ar fi 
inserat un program de implozie fotonică, ar fi distrus 
calculatorul, dar nu înainte de a fi transmis informaţiile 
greşite şi de a fi pus în mişcare cele două semne, al războiului 
şi al morţii, adică exact pe cele profeţite de Papa cel Roşu. 

Trebuia să suprascrie codul. 

104... 03... 

Incepu cu harta mare a Asiei şi deschise o căsuță din partea 
de jos a ecranului. O folosi ca să intre în programarea de bază 
şi să caute virusul care dădea naştere la mesajul greşit de 
lansare a rachetelor pe intemetul optic. Îl găsi repede şi în 
câteva secunde îl anulă. Punctele de pe hartă se opriră din 
pulsaţie. 

Excelent. 

a0 2an 

Se duse la harta Indiei şi a Pakistanului şi făcu acelaşi lucru 
ca în cazul hărţii mari. Deschise o căsuţă pentru a accesa 
codul de programare. Incepu să caute virusul... 

01... 00... 

„La naiba. Prea târziu.“ 

Punctul roşu de deasupra lui New Delhi se opri din cilipit. 
Apoi, o linie roşie porni din New Delhi spre Pakistan. 

Verifică programul. Virusul fusese deja trimis câte centrul de 
comandă din Lahore, anunţându-i în mod eronat că India 


lansase o rachetă spre ei. Respiră adânc, îşi frecă palmele 
transpirate una de alta şi şterse mesajul. 

Linia arcuită dispăru de pe ecran. 

Amber lăsă umerii în jos, uşurată. Se calmă puţin, apoi se 
pregăti să insereze un PPI ca să distrugă calculatorul. Dar 
chiar înainte să înceapă, reapăru un punct pe hartă. ŞI, fără 
nicio numărătoare, o altă linie arcuită porni dinspre Lahore 
către India. 

Disperată, se apucă să verifice codul, poate îi scăpase ceva 
din vedere. Dar îşi dădu seama că nu era un atac imaginar - 
era atacul armat al Pakistanului, ca răspuns la cel de dinainte 
al Indiei. 

Nedezlipindu-şi ochii de la ecran, Amber intră iar în 
programul de bază al celui mai puternic calculator din lume, 
ca să caute un miracol. 

x kx * 

— Trebuie s-o opreşti, Miles! urlă Soames. Calmul îi 
dispăruse cu desăvârşire. Pielea de pe frunte îi atârna 
dezlipită, iar ochii îi erau injectaţi. Ajută-mă şi am să te ajut şi 
eu să afli care e soarta fratelui tău. Calculatorul este cheia. 
Există o relaţie între semnătura sufletului şi codul genetic al 
unei persoane. Modelul de interferenţă se corelează cu 
intronii, codul inutil care alcătuieşte aproape tot ADN-ul 
nostru. Calculatorul poate obţine semnătura sufletului fratelui 
tău din genomul lui. lar cu ajutorul meu, îl putem chema 
înapoi. O să poţi vorbi cu el. 

Fleming ştia deja toate astea. De aceea o lăsase pe Amber 
singură, ca să se ducă să interogheze calculatorul. 

— Ştiu ce poate face calculatorul, răspunse el. 

Buzele lui Soames se mişcară într-un zâmbet ciudat. 

— Deci, îţi dai seama că acest calculator e vital pentru 
nevoia ta - nevoia ta de a dovedi că el este bine. Dacă e 
distrus calculatorul, nu vei mai putea să-l auzi niciodată. lar 
tu nu-ţi vei afla odihna niciodată. 

Fleming ajunsese deja la o concluzie. 

— Rob e foarte bine, îi zise el. 

— De unde ştii? 

— Nu ştiu, Bradley. Bănuiesc că îmi va trebui credinţă pentru 


asta, răspunse el. Şi parcă simţi cum i se ridică o greutate de 
pe umeri. 

Soames se nelinişti. 

— Dar Amber trebuie oprită. Ea este singura care poate 
preveni semnele, iar tu trebuie s-o opreşti! 

— Nu, nu trebuie, zise el, calm. Aşa cum spuneai, mi se 
permite să-mi exercit liberul-arbitru. Şi exact asta fac. 

— Nu, nu, urlă Soames. Faci o greşeală imensă! Nu trebuie 
să se întâmple asta! Trebuie s-o opreşti! 

— Prea târziu, Bradley. 

Fleming o auzi strigând în spatele lui. Se întoarse şi o văzu 
pe Amber lângă lift, cu Jake. Se uitau la lupi, iar lupii se uitau 
la băiat. 

— A fost lansată o rachetă, dar am dezactivat-o şi am 
direcţionat-o spre mare. S-a terminat totul! 

Soames se uită la Fleming. 

— Prostule, îi aruncă el. Dumnezeu a oferit o a doua şansă 
omenirii. L-a trimis pe al doilea fiu al Său. Şi ţi-ai bătut joc de 
ea. Încă o dată. Nu meriţi salvarea. 

Strânsoarea slăbea puţin câte puţin. Fleming încercă să-l 
ţină cât putu, dar pielea lui Soames îi alunecă din mâini. Căzu 
în gaura de dedesubt, aterizând pe sfera care pulsa. 

Lupii din spatele lui Fleming urlară. Când se întoarse spre ei, 
îi văzu sărind. Îşi acoperi faţa instinctiv şi se pregăti de atac. 
Dar niciunul nu-l atinse. Săriră pe lângă el, în gaură, 
urmându-l pe Soames. Se uită după ei, dar nu văzu unde 
căzuseră. Dispăruseră ca nişte demoni, întorcându-se de 
unde veniseră. 

Stăpânul lor era încă acolo. 

Fleming se uită la omul care pretinsese a fi atât Lucifer, cât 
şi al doilea Fiu al lui Dumnezeu, şi simţi fiori reci pe şira 
spinării. Stătea întins pe sfera aceea strălucitoare, cu ochii 
deschişi. Avea braţele întinse, de parcă ar fi fost crucificat pe 
o minge de foc. 

Fleming simţi mâna lui Amber pe umărul lui. 

— Am luat cartela de acces a lui Tripp. Trebuie să ieşim de 
aici cât mai repede, zise ea. Am instalat un PPI în calculator şi 
va exploda curând. 


Fleming se întoarse spre Jake care îşi aduna de pe jos 
piciorul muşcat de lupi. Îl luă în braţe şi se duse după Amber 
spre lift. 

x kx * 

Cu spatele frânt, țintuit pe creaţia lui, Bradley Soames îşi 
aştepta moartea. Pielea i se desfăcea în straturi de la lumina 
şi de la căldura sferei. Durerea era mult prea mare, aproape 
insuportabilă. Chiar mai multă decât suportase el în toată 
viaţa lui, şi aşa plină de suferinţă. 

Era pe o roată de foc, în iad. 

Dar nu agonia durerii îi provoca suferinţă. Ci faptul că 
eşuase. 

— lartă-mă, Tată, ţipă el, disperat. Am încercat să-i ajut. 

Sfera de sub el se crăpă apărând fisuri mici şi apoi explodă 
într-un nimb de lumină albă-albăstruie. 


Cu câteva minute înainte 


leşind din VenTec, cu Jake la pieptul său, primul lucru pe 
care-l observă Fleming fu cerul, care se limpezise. Se vedea 
chiar o geană portocalie la orizont. Al doilea lucru era 
elicopterul de rezervă care se apropia dinspre est. 

În două minute, erau deja la bordul aparatului de zbor. 
Operatorul Delta Force care-şi rupsese piciorul se afla şi el 
acolo. Transmisese către elicoptere să vină să-l ia din locul 
unde rămăsese, iar apoi să se îndrepte spre VenTec ca să 
vadă dacă au mai rămas supraviețuitori. 

— N-a mai rămas nimeni în viaţă? îl întrebă pe Fleming, care 
îl aşeză pe Jake între el şi Amber. 

Fleming dădu din cap că nu. 

— Dar voi cum vă simţiţi? 

Amber îi strânse mâna lui Fleming. 

— Suntem bine, zise ea. O să fim foarte bine. 

— În locul tău, aş pleca de lângă VenTec cât se poate de 
repede. Şi cât mai departe, îl avertiză Fleming pe pilot. 

— Am recepționat. Pornim spre sud, spre Fairbanks. 

Chiar când pilotul întoarse elicopterul, Jake se răsuci pe 
scaunul lui. 


— Uite, unchiule Milo, priveşte! 

Fleming se uită chiar în momentul în care o lumină 
strălucitoare se ridică din vârful muntelui şi străpunse 
structura în formă de păianjen a complexului VenTec şi se 
înălța spre cer, ca spotul de lumină al unei lanterne uriaşe. 

Apoi, urmă o a doua explozie, iar partea de jos a luminii se 
transformă în foc. Fleming bănui că energia enormă eliberată 
de mingea de foc care explodase ajunsese la ţiţeiul colectat 
în munte, formând astfel o flacără care, pentru o secundă, 
părea că a legat raiul de iad. 

— Deci, zise tipul de la Delta Force, cu un zâmbet obosit, am 
salvat lumea, nu-i aşa? 

Fleming încuviinţă. Dar tot ce putea să vadă, pe când îi 
strângea mâna lui Amber şi-l trăgea pe Jake mai aproape, era 
imaginea lui Soames, cum stătea întins pe sfera de foc şi se 
holba dispreţuitor la el. 

— Sigur c-am salvat lumea, zise el încetişor, ciufulindu-i 
părul lui Jake. Bineînţeles c-am salvat-o. 


EPILOG 


Staţiunea iezuită Villa Ronda. Nordul Romei. 
Un an şi jumătate mai târziu 


Recepţia se ţinea într-una dintre clădirile de vară ale 
Societăţii. Era o sărbătoare, o celebrare, nu numai pentru 
numirea noului Mare General al lezuiţilor, dar şi pentru 
renaşterea Bisericii Mamă. 

Oaspeți în costume de pânză şi robe bisericeşti îşi sorbeau 
băuturile pe terasele răcoroase ale vilei paladiene şi se 
plimbau prin grădinile scăldate în soare. 

După ce-l ajutase pe Jake să-şi lege şireturile, Amber se 
îndreptă şi îşi mângâie pântecul rotunjor. Noua viaţă 
dinăuntru se făcea simțită. Singurul regret pe care îl simţea 
era că mama ei nu apucase să-şi vadă primul nepot. 

Se gândi la trecut, când simţea prezenţa lui Ariel peste tot, 
dar şi propria vină de a nu se fi considerat un individ în sine. 
Apoi, se gândi la viaţa ei de când nu mai trăia pentru şi cu 
Ariel în minte. Ce-i spusese Gillian odată? „Noi existăm prin 
relaţiile noastre.” Avea dreptate. Amber îşi dădea seama că 
mama ei nu se înşelase. Se uită în cealaltă parte a grădinii şi-l 
văzu pe Fleming cum se alătura unor persoane grupate în 
jurul părintelui Pete Riga. 

Se gândi la lumea cuantică, cea care îi ocupase atât de mult 
viaţa. În multe privinţe, Fleming fusese întotdeauna o 
„particulă“: individualist şi detaşat, temându-se de o relaţie 
mai serioasă, bazându-se pe armele ştiinţei pure şi pe 
aspectele practice, ca să ţină la distanţă suferinţa şi haosul 
din lume. Ea, pe de altă parte, fusese o „undă“: consumată 
de relaţia cu sora ei până la excluderea oricărui ataşament 
personal, bazându-se pe munca ei, avându-l pe Soames care 
îi distrăgea atenţia şi folosindu-se de căutarea ei pentru a 
înţelege. Dar acum, căutarea luase sfârşit şi nu mai avea 
nevoie de nicio distragere. Fleming şi ea se completau 


reciproc, nu se îngrădeau, permiţându-şi unul altuia să fie 
individualităţi distincte - ea şi el -, dar şi un cuplu, noi. 
Dualitate perfectă. 

Zâmbi şi îşi atinse din nou pântecul. Munca ei, care fusese 
până atunci totul pentru ea, devenise o parte a vieţii ei. 
Optrix era o afacere foarte bună, nu mai trebuia să rezolve ea 
totul şi fusese surprinsă să constate cât de uşor îşi delegase 
multe dintre vechile responsabilităţi. 

Ţinându-l de mână pe Jake, îl văzu pe Fleming apropiindu-se 
de părintele Pete. Naşul ei arăta nemaipomenit în noua robă 
neagră: Marele General al Societăţii lui Isus, conducătorul 
iezuiţilor. Fleming nu dorise să vină la recepţie, dar acceptase 
s-o însoţească pe Amber fiindcă ea se simţea datoare faţă de 
naşul ei. 

Văzându-l pe părintele Pete, atât de mândru, oprindu-se din 
conversaţie pentru a primi complimente, se gândi la ultimele 
cuvinte pe care i le spusese Soames lui Fleming. Discutaseră 
de multe ori despre misiunea fostului ei partener de afaceri 
de a distruge religia şi credinţa în Dumnezeu, ca omul să-şi 
regăsească capacitatea de a alege între bine şi rău, dar ea nu 
putuse ajunge la nicio concluzie despre el. Pentru ea, Soames 
fusese şi avea să rămână pentru totdeauna o enigmă. lar în 
ciuda celor întâmplate, de câte ori se gândea la el, nu simţea 
furie sau ură, ci numai compasiune. 

x kx * 

Miles Fleming nu-i împărtăşea întru totul opinia lui Amber, 
dar se bucura şi se minuna de cât de fericiţi şi de natural 
arătau împreună, ea şi Jake. Băieţelul devenise un membru al 
familiei lor şi Fleming nu mai simţea că îşi îndeplineşte doar 
promisiunea făcută fratelui său. Jake îi aparţinea lui, la fel de 
mult ca şi Amber. 

În multe privinţe, viaţa lui nu se schimbase prea mult. După 
ce calculatorul lui Soames fusese distrus şi lumea se 
întorsese cumva la normal, mass-media încercaseră să-i 
identifice pe „salvatorii civilizaţiei”. Dar fusese un aşa haos în 
lunile care urmaseră, şi atâtea zvonuri, încât el şi Amber 
insistaseră ca numele lor să nu apară în documentele oficiale. 
El se întoarse la Barley Hall şi continuase ce începuse acolo. 


Conducea clinica, fondurile erau mai consistente, dar, de 
altfel viaţa îşi urma cursul ei firesc. 

Dar, în alte privinţe, era altul. Îşi aducea aminte cum 
încercase să se lupte cu suferinţa, nu numai ajutându-i pe 
pacienţii fără membre să se descurce mai bine, dar şi 
detaşându-se emoţional. Acum, se uita la Jake şi la femeia 
care-i purta în pântece copilul, şi îşi dădea seama că ei 
reprezentau lumea lui. Era şi suferinţă în această relaţie, dar 
ei îl făcuseră să se simtă o fiinţă completă. 

Se gândea deseori la Rob, dar nu mai simţea nicio urmă de 
vinovăţie sau de grijă în suflet faţă de el. Aflase că era bine, 
pe acea pajişte însorită din visul lui Amber. Până la întâlnire, 
avea să-şi trăiască viaţa din plin. 

Se mai gândea la Soames şi venirea la acea recepţie nu 
făcuse decât să-i reamintească de el. 

După ce ultimele semne ale Papei cel Roşu nu se 
materializaseră, lumea răsuflase uşurată. Acel Armagedon 
eşuat îi făcuse pe mulţi să creadă că tot ce se întâmplase nu 
fusese decât o mare înşelătorie, un act al unui geniu bolnav. 
Dar ceea ce nu-şi putea explica nimeni totuşi era cum de acel 
geniu bolnav ştia dinainte ce avea să prevestească Papa cel 
Roşu. Se făcuseră multe anchete, investigaţii, dar nimeni nu 
ajunsese la un răspuns satisfăcător. 

Cu toate acestea, în lunile următoare, milioane de oameni se 
întorseseră la religiile lor, ca o ispăşire pentru că-i îngăduiseră 
Papei cel Roşu să le întunece credinţa. Ateii, care nu se 
gândiseră niciodată la religie, acum făceau din ea o prioritate. 
Se crease un gol imens prin dizolvarea Bisericii Adevărul 
Sufletului şi ideile progresiste nu mai erau deloc încurajate. 
Oamenii fuseseră păcăliţi o dată şi nu voiau ca asta să se mai 
repete. 

O singură biserică era potrivită pentru a veni în întâmpinare 
unei asemenea cereri de întoarcere la esenţă, la valorile de 
bază. O biserică aflată în pragul prăbuşirii înainte de anunţul 
Papei cel Roşu. În momentul în care îşi deschisese porţile 
pentru turma rătăcitoare, îşi consolidase poziţia de unică 
deţinătoare a adevărului dogmatic, impusese reguli stricte şi 
se autoproclamase Biserica Mamă. În întreaga ei existenţă de 


o mie cinci sute de ani, Biserica Romano-Catolică nu fusese 
atât de puternică. 

Chiar şi acum, când Fleming îl salutase pe părintele Riga în 
hainele lui oficiale, privind la marea de credincioşi care îi 
sărutau mâinile, îi veniră în minte cuvintele lui Soames: 

„Aşa că El l-a trimis pe cel de-al doilea fiu al Său. Unul mai 
întunecat. Pe mine. Dar nu ca să predice bunătate şi milă, ci 
ca să dovedească faptul că Dumnezeu nu există de fapt. Că 
numai Satana ţine frâiele. Numai atunci omenirea se va putea 
descătuşa din strânsoarea religiilor şi-şi va dezvolta propriul 
sistem de bine şi rău - adevăratul liber-arbitru. La urma 
urmei, vei face o alegere demnă de luat în seamă doar atunci 
când nu există promisiunea unei răsplăţi. Asta este darul lui 
Dumnezeu pentru voi: se şterge pe Sine din conştiinţa 
voastră”. 

Era sforâiala unui nebun, dar când şi-l aminti pe Soames 
întins pe mingea de foc, ţipând: „Nu meriţi să fii salvat!”, îl 
trecură toţi fiorii, cu tot soarele de afară. 

După ce-l felicită pe Riga, Fleming îi adresă o întrebare. 
Când îi vorbi, nu folosi intenţionat titlul oficial. 

— Peter, am învăţat noi ceva din Ziua Adevărului Sufletului a 
Papei cel Roşu? 

— Sigur că da, Miles, răspunse Riga, fără nicio ezitare. 

— Ce? 

Riga se încruntă, de parcă Fleming ar fi trebuit să ştie 
răspunsul. 

— Noi ştim că oamenii au nevoie de îndrumare. Că ei nu-L 
pot găsi pe Dumnezeu singuri. Sunt ca oile, le trebuie un 
păstor puternic, încrezător, care să-i ajute să vadă gloria 
adevărată a lui Dumnezeu. 

Fleming se cutremură, fâră să vrea. 

— lar tu eşti păstorul? 

Riga zâmbi, iar surâsul lui exprimă aceeaşi siguranţă 
beatifică pe care Fleming o văzuse pe faţa lui Accosta. 

Pentru o secundă, nu-i putu deosebi în lumina strălucitoare a 
soarelui pe cei doi: singurul lucru care îl separa pe Papa cel 
Roşu de Papa cel Negru era numai culoarea hainelor. 


MULŢUMIRI 


Ca întotdeauna, adresez cele mai multe mulţumiri soţiei 
mele, Jenny. Ea, mai mult decât oricine, m-a ajutat să îi dau 
viaţă lui Lucifer. Cercetările sale intense şi ideile sale 
extraordinar de creative au fost de nepreţuit în modelarea 
personajelor şi dezvoltarea intrigilor din poveste. 

În cercetarea noastră, ne-au fost de mare ajutor următoarele 
cărţi: The Quantum Self de Danah Sohor (Flamingo, 1991), Q 
is for Quantum de John Gribbin (Weidenfeld & Nicolson, 
1998), Eiger Dreams de jon Krakener (Pan, 1990) şi The 
Tibetan Book of the Dead. 

Sunt extrem de recunoscător celor de la Transworld 
Publishers pentru încurajări şi ajutorul acordat, în special lui 
Bill Scott-Kerr, editorul meu. 

Multe mulţumiri adresate prietenului meu şi agentului 
Patrick Walsh şi agentului de film Sam North. 

De asemenea, le mulţumesc următorilor pentru ajutorul 
acordat la documentare pentru scrierea cărţii: comandorului 
Jerry Plant din Marina Regală, lui Giles Palmer, pentru ideile 
sale despre fizica cuantică, şi lui Pete Tyler, pentru părerile 
sale competente despre teologie şi Biserica Catolică. Greşelile 
îmi aparţin în totalitate. 

Nu în ultimul rând, aş vrea să le mulţumesc părinţilor mei 
pentru entuziasmul şi ajutorul lor neobosit. În afara celor de 
la Transworld, părinţii mei sunt cea mai bună echipă de 
vânzări pe care şi-ar dori-o orice autor.