Martin Langfield — Cutia raului

Martin Langfield 


CUTIA RĂULUI 


VALD 


Traducerea din limba engleza ANA ANDREESCU 


Martin Langfield 
The Malice Box 
Editura RAO 
2013 


Soției mele Amy şi fiului meu Christopher Andreei, lui Eddi şi 
lui Tom şi părinților mei, pentru darul de a iubi cuvintele. 


Mulţumiri 


Rămân îndatorat următoarelor persoane: lui Michael Sissons şi 
tuturor celor de la PFD, de la Mary Evans şi Alex Clarke la 
Michael Joseph; Donnei Poppy şi lui Larry Rostant; lui David 
Schelesanger, Betty Wong, Paul Holmes, Tom Kim, Mark Egan, 
Stephen Naru, Chad Ruble, Soren Larson şi Bernei Debusmann 
de la Reuters, precum şi celor cu care am lucrat împreună de-a 
lungul anilor, din birourile din San Salvador, Mexico City, Miami şi 
New York; lui Nicky Kennedy, Sam Edeinborough şi Tessei Girvan 
de la ILA; şi lui George Lucas de la Inkwell Management din New 
York. 

Le sunt recunoscător mai multor persoane care au citit parţial 
sau în întregime primele schiţe ale acestui roman, deşi orice 
neclaritate sau alegere nefericită din versiunea finală reprezintă, 
desigur, greşeala mea, nicidecum a lor: Pilar Prassas, Allison 
Tivnon, Manuela Bodawy, Rasha Elass, Jonathan Lyons, Patricia 
Arancibia şi Bettiejo Collins. 

Le mulţumesc pentru ospitalitatea oferită în diferite momente 
de gestație a cărţii lui Daniel Soncy şi personalului de la 
pensiunea Les Passants din San Soucy Montreal, lui Randy St. 
Louis şi colegilor săi de la cafeneaua Un Deux Trois din New York 
şi lui Gwen şi Gary Fadenrecht din Mill City, Oregon. 

Le sunt îndatorat lui Glen Leiner, Suzanne Halpin, Mayei Israel 
şi lui Peter Dillon, care m-au ajutat să arunc un ochi în câteva 
unghere ascunse ale New Yorkului; lui Luz Montano şi 
personalului de la MTA şi de la Tranzit Museum din New York; lui 
Janet Wells Greene şi Societăţii Generale de Mecanică şi Comerţ 
a oraşului New York; lui Kevin Walsh, creatorul site-ului Mew 
Yorkul uitat http://www.forgotten-ny.com şi lui Jim Naurecka, 
creatorul site-ului New York Song-lines al 
http://www.nysonglines. Corn. Îi mulţumesc, de asemenea, 
părintelui Michael Relyea de la St. Mark's Church in-the-Bowery, 
lui Nathan Brockman de la Arhivele Bisericii Sfânta Treime şi lui 
Colleen Iverson de la cimitirul NYC Marble. 

Lucrurile stau astfel: Cubul magic descris în a patra probă a 


fost descoperit de Walter Trump şi de Christian Boyer în 
noiembrie 2003, deşi eu l-am prezentat ca fiind deja cunoscut 
epocilor anterioare. Diana Carulli a schiţat labirintul parcurs de 
Robert într-un moment-cheie al povestirii, opera de artă pe care 
el o vede în Gara Centrală este creaţia lui Ellen Driscoll, iar 
ceasul digital pe care-l zăreşte în Union Square a fost proiectat 
de Kristin Jones şi Andrew Ginzel. Am modificat uşor datele 
uraganului Georges şi am imaginat o zonă din Central Park ca 
fiind deschisă, când, de fapt, nu era. 

Le datorez mulţumiri speciale pentru încurajare şi sfaturi lui 
Toni Reinhold, Clive McKeef, Stacy Sullivan, Jason (Jay) Ross şi 
Nicole Revere. Pentru acompaniamentul muzical, le spun 
mulţumesc lui Raquy şi Cavemen, Ken Layne şi celor de la 
Corvids, Tsar, Matt Welch, Don Collins şi Alien (Chris, Libby şi 
Jeff), precum şi lui Steve Deptula de la Liberty Heights Top Room. 

George Short, Keith Stafford, Dave Nicholson, Francois 
Raitberger, Anneliese Emmans Dean, Leslie Crawford, Juliette 
Aiyana, Donald Coleman, Viecent Sherliker, lan şi Fiona Gausden, 
Janie Gabbett, Robert Lethbridge, Alison Sinclair, Joe Cremona, 
Stephen Boldy, Andrew Paxman, fratele meu Graham Langfield, 
Kristin Roberts, Barbara Brennan şi Catherine Karas m-au ajutat, 
alături de mulţi alţii, să-mi găsesc şi să-mi urmez calea. 

În sfârşit, îi sunt recunoscător mai presus de cuvinte soţiei 
mele, Amy, care m-a trimis la Montreal pentru a începe să scriu 
şi a cărei dragoste profundă - deopotrivă cu un ochi ascuţit de 
editor - îmi permite să dau un sens întregului. 


Prolog 


New York, 2 septembrie 2004 


Un ochi cunoscător - frumos, nemilos, irezistibil - priveşte 
direct în sufletul lui Robert. Acesta încearcă să-şi controleze 
respiraţia, să-şi învingă groaza. 

Mă ofer pe mine în locul lor. la-mă pe mine. Lasă-i pe ei să 
plece... 

Inima îi bătea nebunește. Era la un pas de reuşită sau de eşec. 
Milioane de vieţi atârnă de un fir... 

„„„ Mă rog pentru cel care mă ţine captiv... 

Nu putea auzi şi vedea nimic, dar ştia că Dispozitivul era 
aproape. li simţea forţa pulsând în el. 

„.. precum şi noi iertăm greşiților noştri... 

S-a luptat cu panica. 

„„.„ Şi ne izbăveşte de cel rău... 

Energia primară a Dispozitivului era terifiantă. Lumina 
însumată a mii de sori. Mintea lui gonea, făcând deducţii şi 
estimări, rememorând: în centrul Manhattanului, sub pământ. 

„„„ tu vei fi făcut... 

Atmosfera era apăsătoare, trosnea de energii negative, cu 
vorbe nerostite ca o răsuflare ce-i pârjolea pielea. Simţurile îi 
erau ascuţite la maximum şi înregistrau ameninţare, dar şi 
altceva: un fel de dorinţă de a nu-i face rău, conştiinţa faptului că 
el a provocat ceva neobişnuit, chiar frică. 

„„„ umple inima mea cu milă... 

A simţit privirea scrutătoare a ochiului pătrunzând în cele mai 
ascunse colţuri ale sufletului său. Dispozitivul - Cutia Răului, 
Ma'rifat'-ul - voia să-l cunoască. Acesta era o bombă pe cale să 
explodeze, o reacţie în lanţ abia ţinută în frâu, hrănindu-se din 
inimile celor din jurul lui. Dispozitivul a întrebat: Cine eşti tu? 
Care sunt dorințele tale cele mai intime? 

Robert alesese să fie aici, el îl căutase din proprie voinţă prin 
acţiunile lui. S-a străduit să-şi înfrâneze frica, să o ţină la 
distanţă. 


„.. preschimbă frica în iubire... 

In faţa ochilor îi jucau imagini şi fragmente de scene din 
metropolă. Arcade, tunele şi pieţe, monumente verticale, ca 
nişte degete şi coloane vertebrale ţintind de la pământ spre cer, 
spirale şi hexagoane, numere şi stele. 

„„„ mintea ca o oglindă... 

Căutarea cheilor începuse cu şapte zile în urmă şi, odată cu 
ea, distrugerea a tot ce crezuse el că este viaţa lui. 

Spărsese cod după cod, parcursese trasee stranii şi minunate 
prin oraş, trasase linii de lumină şi de dor, de dorinţă şi de frică. 
O căutare asiduă. Decodarea oraşului. Pătrunderea în labirint. 
Parcurgerea istoriei secrete înainte de a o citi duşmanul. 

Ceasul se întoarce întotdeauna la zero. Aici îşi înfrunta Robert 
sfârşitul şi aici se întorcea el în punctul din care plecase. 

„„. inimă îndurătoare... 

A privit mai pătrunzător în întuneric în vreme ce continua să 
zacă la pământ, străduindu-se să întrezărească Dispozitivul. Şi-a 
răsucit capul. Atunci l-a văzut: o tobă cu intarsii complicate 
galbene-aurii şi albe, strălucind mai, cu laturile decorate cu ceva 
ce părea o scriere arabă şi incrustate cu metale preţioase. În 
semiîntuneric, nu permitea să fie fixat cu privirea, ca şi cum ar fi 
ocupat un spaţiu cu o geometrie proprie. Marginile de sus şi de 
jos păreau a se roti încet în direcţii opuse. Marrifat'-ul. Era un 
dispozitiv armat, pe punctul de a exploda. 


O voce de bărbat, răguşită şi violentă, l-a zguduit ca un impuls 
electric. 

— Robert. 

Când a încercat să vorbească, buzele i-au rămas lipite. Era 
pregătit. Gândul l-a purtat departe, în trecut. 

... lartă-l... 


PARTEA ÎNTÂI 


Iniţierea 


Cambridge, Anglia, martie 1981 


Robert alerga, sunetul paşilor lui răsunând în ceaţă. Totul îşi 
pierduse luciul obişnuit şi nimic nu mai era aşa cum păruse a fi. 
Imaginile familiare păreau acum ostile şi stranii. Blocurile mari şi 
albe de calcar ale Capelei Colegiului Regal, cu turlele pierdute în 
ceaţă, vorbeau despre forţă şi ameninţare. Firmele magazinelor 
de pe King's Parade erau scrise într-o limbă străină, cu caractere 
amenințătoare şi noi pentru el. Propriul corp i se părea 
îndepărtat, parcă nu era al lui. 

Cu ochii minţii a văzut din nou, fulgerător, terifianta imagine. 
O uşă de sub care dansau limbi de foc, o lumină ucigătoare, 
nenaturală. 

Sângele îi pulsa în urechi. A alergat de-a lungul lui Trinity 
Street, în întuneric, cu masca lui albă de carnaval atârnându-i pe 
spate, între omoplaţi, ca o pălărie de cowboy, cu pelerina 
presărată cu stele fâlfâind în urma lui. 

Orologiile au bătut miezul nopţii. 

Uşa era la capătul unui coridor întunecat. Ştia a cui era 
camera aceea. Ştia ce făceau cei care erau înăuntru. Nu a înţeles 
ce se întâmplase. Dar ştia că, dacă nu ajungea la ei la timp, 
aceştia aveau să moară. 

Seara începuse cu un singur trandafir roşu. 

La 8.30 fix, Robert Reckliss, în anul la filologie, a ajuns în 
camera de cămin a unei tinere pe care nu o cunoştea, urmând 
instrucţiunile din scrisoare: cu faţa acoperită în întregime, 
înveşmântat ca un vrăjitor, cu un plic sigilat şi cu un trandafir cu 
coadă lungă în mână. 

A bătut la uşă. 

Katherine Rota, studentă la filosofie, în anul al III-lea, la King's 


College, care, intrând în joc, îşi tăiase numele de pe lista 
rezidenţilor, aflată la baza scării, pentru a menţine misterul 
identităţii ei, a răspuns pe ton melodios: 

— Este deschis. Intră! 

Robert a deschis uşa, împingând-o cu un deget. 

O tânără costumată în vrăjitoare l-a privit de după birou şi a 
zâmbit: 

— Ei, mă întreb cine eşti tu, tinere domn? 

Prin masca neagră au clipit spre el o pereche de ochi albaştri, 
amuzaţi. Tânăra era costumată ca de Halloween. Avea ruj negru 
pe buze, pantaloni strâmţi din tricot, negri şi cu găuri, bocanci 
soldăţeşti, o rochie neagră, ce părea să fie de la magazinul 
Oxfam şi mai multe coliere cu mărgele negre. De birou se 
sprijinea o mătură. Avea părul negru prins într-o parte într-un fel 
de coadă de cal inegală. 

Robert a bătut din palme şi, cu o plecăciune ceremonioasă, i-a 
înmânat trandafirul. 

Ea a făcut o reverență. 

— Iţi mulţumesc, bunule vrăjitor! 

In spatele ei, peretele era decorat cu postere cu trupa Clash şi 
o pictură de Gustave Klimt. In mijlocul biroului, trona o maşină 
mare de scris, înconjurată de tot felul de nimicuri. Casetofonul 
reda un concert clasic la pian. 

— Tu chiar nu vorbeşti? Foarte bine, atunci, te rog, ia loc. l-a 
indicat un fotoliu deteriorat. Stimatul meu vizitator ar dori o 
cafea sau un ceai? A făcut un semn spre ibricul electric aşezat pe 
o măsuţă, lângă birou. Sau un cocteil? Ţi-aş putea da şi un pai la 
el? 

Robert a scuturat din cap, ridicând mâna pentru a o refuza 
politicos. Ceva l-a intrigat în accentul ei, printre vocalele 
londoneze culte. Un indiciu că venea din Vest? Americancă 
poate? 

Ea s-a deplasat spre zona de dormit a camerei care se afla 
într-un alcov, pe partea stângă. Lângă pat, avea un paravan 
după care să se schimbe. Robert a considerat aceasta foarte 
stilat. Ea a scos o pălăriuţă neagră ascuţită de după paravan şi, 
întorcându-se în camera de zi, a probat-o în faţa oglinzii de 
deasupra şemineului scos din uz. 

— Mă simt ca o vrăjitoare în seara asta. 

El nu a spus nimic. li era interzis. A înclinat din cap într-un 
mod plin de curtoazie, spera el. 


10 


Biblioteca era burduşită cu manuale de istorie, matematici 
superioare şi filosofie. Nişte postere de la piese de teatru 
studenţeşti acopereau pe jumătate un alt perete. Robert simţea 
fluturi în stomac. Ea era foarte drăguță. Dar l-ar mai băga în 
seamă dacă ar şti cine era el de fapt? 

Adam Hale-Devereaux pusese la cale jocul din noaptea 
aceasta. 

Un fel de întâlnire oarbă a şase persoane, care să se 
desfăşoare sub forma unei petreceri mascate, seara, mai târziu, 
la Şcoala lui Pitagora, o clădire din secolul al XII-lea de pe 
proprietatea Colegiului St. John. Adam era un diletant fermecător 
din ultimul an de studiu. Fiul unui diplomat, era un aristocrat 
minor şi un băutor major, care se îndrepta, fără nici un efort, 
spre un loc întâi la limbile pe care le vorbise fluent din copilărie. 

Robert îl întâlnise la o serată stropită cu vin a lingviştilor, pe la 
sfârşitul primului semestru şi-l tratase de-a dreptul grosolan, 
catalogându-l fără ocolişuri drept un copil de bani gata. 

— Aşadar, nu a fost de fapt nevoie să înveți limbile pe care le 
ştii, pur şi simplu, le-ai deprins pe măsură ce tatăl tău se muta 
dintr-un loc în altul, îi spusese el lui Adam. Eşti norocos. 

— Sunt extraordinar de norocos. 

Părinţii lui Robert lucraseră pentru un cuplu nobiliar, la o 
reşedinţă din East Anglia, tatăl lui fiind un grădinar şi un dulgher 
talentat, iar mama, bucătăreasă şi gospodină; aceştia locuiau 
într-o căsuţă de pe domeniu. Fiu unic, Robert a fost primul din 
familie care a mers la universitate. 

— Tata s-a mutat de colo-colo atât de des, încât eu obişnuiam 
să-mi închipui că eram dintr-un anume loc, continuase Adam. 
Dar nu mă plâng, cu siguranţă, am fost privilegiați. 

— Mă gândesc serios că nu ar trebui să ţi se permită să citeşti 
ceva ce ţi se pare atât de uşor. Nu mi se pare corect. 

— Dar nu este vorba despre abilitatea de a vorbi o limbă, nu-i 
aşa? Nu este mai important ce spui în limba respectivă? Ai 
încercat franceza medievală? Le Roman de la Rose este greu de 
digerat, îţi dă bătăi de cap. Ai şi satisfacţii, dar... Cu un zâmbet 
dezarmant, schimbase apoi subiectul, vorbind în continuare 
despre cricket. Ştiu, cu toate acestea, ce vrei să spui. Nici o 
problemă. Ce crezi despre evoluţia celor de la Aussies din vara 
asta? 

Şi, pe terenul acesta comun, se bucuraseră împreună de o 
conversaţie despre meritele lui Brearley şi Botham şi despre 


11 


viitorul echipei. 

Apoi, pe la începutul lui martie, în căsuţa poştală a lui Robert 
din cabina paznicilor de la Trinity Hall sosise o invitaţie, scrisă de 
mână pe un carton gros, de a participa la o întâlnire oarbă sau la 
activităţi pregătitoare pentru fondarea unei noi societăţi dedicate 
explorării înţelepciunii neconvenţionale, semnată de Adam, cu 
specificaţia „am fi onoraţi dacă ni te-ai alătura”. 

Robert, încă hotărât să rămână cu picioarele pe pământ şi 
prudent faţă de orice preţiozitate studenţească, acceptase 
invitaţia în baza a ceea ce numea el un temei antropologic: va 
studia aceste fiinţe ciudate în habitatul lor natural şi, 
neîndoielnic, va afla ceva nou, chiar dacă dezaproba iniţiativa. 
Deloc important, era o cale de a întâlni fete. 

Regula jocului era că participanţii nu trebuiau să se cunoască 
unul pe altul. Trei tineri, complet deghizați, trebuiau să iasă în 
ceața îngheţată a nopţii, având asupra lor un plic sigilat pe care 
erau trecute numele colegiului şi numărul camerei domnişoarei 
necunoscute pe care urmau să o viziteze la 20.30. Ceea ce el şi 
făcuse. Doamnele primiseră şi ele instrucţiuni de la iniţiatorul 
jocului. 

— Instrucţiunile lui Adam spun că nu ai voie să vorbeşti în 
seara asta, până la ora 22, a spus Katherine, privindu-se în 
oglindă. Dacă nu respecţi această interdicţie, ar trebui să te dau 
afară. 

Robert a încuviinţat din cap. 

Ea şi-a prins cochet cu un ac pălăria ascuţită pe cap, s-a întors 
să primească aprobarea lui Robert, apoi şi-a turnat un pahar de 
vin roşu. 

— Este puţin cam dificil. Lui Adam îi plac lucrurile dificile, nu-i 
aşa? 

Robert a ridicat din umeri, dând din cap în semn că nu ştia 
acest lucru. 

— In bilet scria că trebuie să mă aştept să primesc pe cineva 
surprinzător. O persoană la care nu mă aştept. M-am gândit c-ar 
putea veni chiar el, deghizat. Asta ar fi tipic pentru el. Dar tu nu 
eşti Adam, nu-i aşa? a spus ea, cu un zâmbet. 

Robert stătea nemişcat. Ea l-a privit intens. Adam şi el aveau 
cam aceeaşi statură, totuşi Adam era cu trei ani mai mare decât 
Robert. In costumul de vrăjitor, cei doi puteau fi foarte uşor luaţi 
unul drept celălalt. Nu era de mirare că ea îşi imagina că el ar 
putea fi Adam. 


12 


Ea a chicotit, pe măsură ce ideea câştiga teren în mintea ei. 

— Nu eşti tu, nu-i aşa? 

Lui Robert i-a venit un gând straniu: amândoi voiau ca acest 
lucru să fie adevărat. Robert se simţea declasat de tânărul mai 
mare ca el. Voia să aibă magnetismul lui Adam, nonşalanţa lui 
aristocratică şi orizontul larg de cunoştinţe. Şi simţea că s-ar 
bucura de atenţia lui Katherine, dacă ar dovedi că posedă câteva 
dintre aceste calităţi. Robert se temea că ea îşi va pierde 
interesul pe măsură ce el îi va dezvălui mai multe despre el 
însuşi. 

După un moment, el a scuturat uşor din cap. 

Katherine şi-a ascuns dezamăgirea ridicându-se şi ducându-se 
la fereastră. 

— Ştii, cred că pur şi simplu nu-mi pasă de examenele finale. 
Dar ideea de a pleca din locul acesta peste trei luni nu o pot 
suporta. Tu ce simţi? 

El şi-a trecut un deget peste mască, indicând o lacrimă. După 
aceea şi-a dus uşor mâna la inimă. Ea i-a zâmbit. 

Pentru organizarea acestui eveniment, Adam alesese cupluri şi 
persoane pe baza a ceea ce ştia el despre fiecare dintre 
participanţi. Katherine şi Robert, din motive care nu-i erau întru 
totul clare acestuia din urmă, erau vrăjitoare şi vrăjitor; ceilalţi 
erau domniţă şi cavaler, respectiv târfa şi vicar. Inainte de a se 
întâlni la bal, fiecare avea de rezolvat o ghicitoare aflată în plicul 
primit; răspunsul la ghicitoare îi direcţiona spre un anumit loc. 
Odată ajunşi acolo, instrucţiunile prevedeau: 


Vei găsi o a doua enigmă de rezolvat. Trebuie să 
găseşti anumite cuvinte magice, să le notezi şi să le aduci 
cu tine. Apoi, trebuie să îndeplineşti o dorinţă secretă. 
Pentru a câştiga premiul, trebuie să te întorci cu 
răspunsurile concrete şi să rezolvi o a treia ghicitoare. Se 
acordă onorurile speciale pentru aventurile cele mai pline 
de imaginaţie şi scandaloase en route. Flirtul este încurajat. 
Atingerile nedorite, nu. 


Adevăratele identități vor fi dezvăluite la ora 22... 
— Haide să vedem indiciile, a spus Katherine. 


Robert a desigilat plicul şi a scos două cartonaşe. 
Pe unul scria: „Indicaţie: Sunt un ecou al Oraşului Sfânt”. Pe 


13 


spatele cartonaşului era adăugat: „Sugestie: Ea are o dorinţă 
secretă legată de locul acesta. Odată ajuns acolo, fă primul lucru 
pe care ea îţi spune să-l faci. Nu uita că nu ai voie să vorbeşti”. 

Pe al doilea cartonaş erau notate o mulţime de puncte şi linii şi 
scria: „Păstrează-l pentru mai târziu”. 

Robert i-a arătat lui Katherine cartonaşul cu punctele şi 
indiciul. Aceasta a luat de pe birou un cuţitaş şi a desfăcut plicul. 
„Indiciu: Văzut din înaltul cerului, sunt un ochi...” S-a gândit puţin 
la sensul indiciului şi a întors cartonaşul pe verso. 

— Mmm! 

Nu i-a împărtăşit lui Robert ce scria pe spatele cartonaşului. 
Plicul ei conţinea un al doilea bilet, sigilat cu ceară roşie, bilet pe 
care şi l-a pus în rochie. Pe bilet era scris: „De deschis numai la 
locul căutat”. Ea a desenat un ochi pe o coală şi i-a întins hârtia. 

— Are vreo semnificaţie pentru tine? 

El a scuturat din cap. 

— Care este Oraşul Sfânt? lerusalimul. Al-Quds. Creştini, 
musulmani şi evrei. Pesemne mai sunt şi alţii, dar... 

Katherine a scos din raft un ghid ilustrat al Cambridge-ului şi i- 
a răsfoit paginile. 

— Un ochi. Văzut din înaltul cerului. Un ecou al Oraşului 
Sfânt... 

Robert i-a făcut semn să-i dea blocnotesul şi a scris: „visul şi 
pupila sunt rotunde. Ce zici de Biserica Rotundă?” 

Biserica Rotundă din Cambridge, construită pe vremea 
normanzilor, era la mai puţin de zece minute de mers pe jos. 

Katherine a căutat-o în ghid şi a exclamat cu încântare: 

— Desigur, a spus ea. Eşti deştept! Aici scrie că Biserica 
Rotundă a avut ca model Biserica Sfântului Mormânt din 
lerusalim. Toate bisericile rotunde din lume sunt inspirate de 
aceasta din urmă. A fost un element arhitectonic caracteristic 
templierilor. Katherine şi-a înhăţat mătura de vrăjitoare. Să 
mergem! 


New York, 25 august 2004 


Căldura de vară târzie se făcea simțită pe străzi, captivă între 
clădirile de metal şi sticlă. Era umezeală. Părea că va veni 
furtuna. 

Robert s-a oprit, fără să se gândească la ceva anume, în faţa 


14 


unei vitrine de pe Fifth Avenue. Magazinul vindea suvenire de 
prost-gust din New York: clădirile World Trade Center într-un glob 
de zăpadă, Empire State Buildings din plastic cu King Kong 
atârnat de vârful clădirii, brichete reprezentând Statuia Libertăţii. 
În mod inexplicabil, era fascinat de aceste nimicuri. Nu se oprea 
din cumpărat. Clădiri Chrysler de dimensiuni mici. Replici 
miniaturale ale clădirii Flatiron. Katherine spunea că e boală 
curată. 

A intrat în magazin cu un uşor sentiment de vinovăţie. 

Katherine avea şi ea o slăbiciune pentru arta culinară: reviste 
lucioase despre gătit, emisiuni culinare, o obsesie nesănătoasă 
pentru Mario Batali. Dar şi el îşi cultivase propriile slăbiciuni: 
ghiduri şi pliante despre arhitectura oraşului difuzate pe mesele 
din cafenele, modele ieftine ale unor clădiri reprezentative. 

Privirile i-au fost atrase de un prespapier ieftin, vopsit în 
argintiu. Pe baza ovală reproducea douăzeci de clădiri notabile: 
sediul Naţiunilor Unite, Chrysler, Empire State, Brooklyn Bridge, 
Statuia Libertăţii. S-a hotărât să-l cumpere când a văzut că avea 
Rockefeller Center şi Washington Square Park Arch, pe care le-ar 
putea eventual desprinde cu dalta. Nu poţi găsi aceste imagini 
de sine stătătoare. 

A cumpărat suvenirul. Era transpirat şi uşor ameţit. Poate 
deshidratat. 

In timp ce mergea spre Times Square şi de-a lungul 42nd 
Street, spre vest, spre staţia de autobuz Port Authority, gândurile 
i-au zburat la Katherine şi la prăpastia ce se căscase între ei. 
Trecuseră opt luni de la primele neînţelegeri. Nu ştia cum să 
repare situaţia. 

Când a ajuns acasă, Katherine arăta obosită. Suvenirul 
cumpărat de el a amuzat-o până la un punct. Expresia i s-a 
schimbat când el a scos dalta. 

— Uau! Acum ai de gând să-l distrugi. 

— Este greu să găseşti o miniatură cu Rockefeller Center. Ea 
nu a manifestat nici un fel de înţelegere. 

— Hrăneşte-ţi năravul, dacă aşa trebuie. 

— Cum a fost ziua ta, Kat? 

Ea a râs sec. 

— Mă simt ca la optzeci de ani. 

Pe masa din biroul lui se afla o hartă a Manhattanului. Aşezase 
pe ea clădirile-suvenir miniaturale, realizând o machetă la scară 
redusă a insulei. Clădirea Rockefeller Center se potrivea perfect. 


15 


Katherine se uita la el cu tristeţe, din pragul uşii. 

— Robert, nu-i a bună. Serios. 

— Numai... un... minut. 

Ea s-a apropiat să vadă mai de aproape ce făcea Robert. 
Prespapierul a crăpat cu zgomot şi o parte a clădirii Naţiunilor 
Unite şi a podului Brooklyn a zburat cât colo. Braţul cu torţă al 
Statuii Libertăţii cu puţin nu a lovit-o pe Katherine în ochi. 
Clădirea Rockefeller Center s-a desprins mai mult sau mai puţin 
intactă. 

— Incetează! 

— Bine. Bine. 

Katherine l-a privit cu o expresie de exasperare. 

— Aşadar, când ai de gând să deschizi pachetul misterios? a 
întrebat ea. 

Cu poşta de dimineaţă sosise un pachet adresat în 
exclusivitate lui „Rickles”. Era ştampilat de poşta din New York, 
dar nu avea trecută adresa expeditorului. Ştiind de la cine venea 
pachetul şi gândindu-se că era ceva important, Katherine îl 
sunase şi-i spusese despre el. O singură persoană îl numise 
vreodată pe Robert „Rickles”. 

Din impuls, Robert îi ceruse lui Katherine să azvârle pachetul 
într-o găleată cu apă în spatele casei. Aşa erau micile cadouri şi 
jocuri ale lui Adam Hale. In loc să-i urmeze îndemnul, Katherine 
lăsase pachetul pe masa din biroul lui de acasă, alături de toate 
bazaconiile neelucidabile pe care le păstra în dosarul lui „prea 
dificil”. 

— Ar putea fi de la altcineva, a presupus ea. 

Dar nu. 

Pachetul era un cub cu latura de numai şapte centimetri. 
Robert a arătat spre uşă. 

— Vrei să te duci pentru o clipă în camera de alături? Unul din 
noi va trebui să fie prin preajmă ca să-i ceară despăgubiri, dacă 
pachetul explodează. 

Ea a râs absentă şi a ieşit. 

Robert a fixat cu o mână pachetul pe birou şi a început să taie 
cu cutterul ambalajul din hârtie maro. Mâna dreaptă îi tremura 
inexplicabil. A inspirat adânc pentru a se calma. Jocurile lui Adam 
puteau să fie egoiste şi iritante, ba chiar supărătoare de-a 
dreptul. Dar, de data aceasta, avea un sentiment diferit - era ca 
şi cum, cu toţii, ar fi făcut repetiţii pentru jocul care abia acum 
avea să înceapă. 


16 


A terminat de tăiat cu mare grijă hârtia ambalajului şi a 
îndepărtat-o, lăsând la vedere o cutie tare de carton, cu capacul 
lipit cu bandă adezivă. A înfipt vârful cutterului în banda adezivă 
şi a lăsat lama să alunece lin de-a lungul spaţiului dintre cele 
două clape ale capacului, deschizând cutia. 

lnăuntru a găsit un plic şi un obiect misterios înfăşurat în folie 
cu bule de aer şi în hârtie de ambalaj. A apropiat încet cutterul 
de folia cu bule de aer. Mâna îi tremura încă. 

S-a oprit şi a tras adânc aer în piept. Apoi a tăiat folia, 
înăuntru se afla o cutie metalică rotundă, de culoare aurie- 
platină şi de aproximativ cinci centimetri în diametru. ÎI trimitea 
cu gândul la o cutiuţă de medicamente sau la o tobă mititică. 
Capacul era decorat cu cercuri concentrice. Părea deosebit de 
uşoară. 

Plicul conţinea un bilet scris de mână, cu litere mari, notate cu 
grijă; textul era: TE ROG AJUTA-MA. Pe verso, fusese adăugat, cu 
o mână grăbită: „Timpul a expirat”. Nu era nici o semnătură, dar 
Robert a recunoscut scrisul lui Adam. A închis ochii. 

„Intr-o bună zi vei fi contactat.” Chiar şi acum îi răsunau în 
minte cuvintele lui Adam, rostite cu mai bine de douăzeci de ani 
în urmă. A simţit un gust amar în gură. A pus biletul într-un 
sertar. 

Cutiuţa avea pe laturi motive geometrice. Nu exista o cale 
evidentă de a o deschide. A întors cutiuţa pe toate părţile, 
apăsând şi trăgând, uitându-se după spaţii în care să-şi poată 
înfige o unghie. Nimic. Cu cât o ţinea mai mult în mână, cu atât 
ea părea mai grea. La un moment dat, a pus-o jos şi a strigat-o 
pe Katherine. 

— Tipic Adam. Uită-te puţin la asta, vrei? Ce ciudăţenie! a 
exclamat el. Este închisă de nu o poţi desface. 

Katherine a luat cutiuţa de la Robert, s-a uitat la ea ţinând-o 
sub lampa de birou şi apoi şi-a apropiat-o de ochi. 

— Este din metal? Parcă ar fi din sticlă. Crezi că Adam ne 
propune din nou unul dintre jocurile lui? 

Katherine a pus cutiuţa pe birou. El a zâmbit strâmb către ea. 

— Sper că nu. Nu ştiu dacă asigurarea noastră ar acoperi 
costurile. 

Ea s-a uitat cercetător la el, un moment. 

— Nu-ţi place să ţi se spună Rickles, nu-i aşa? 

Cutia stătea pe biroul lui ca o ţestoasă. Acum căpătase o 
nuanţă şi mai roşiatică. 


17 


— Da, m-a enervat întotdeauna. 

— A mai fost şi altceva? 

— Nu, a minţit el. 

Ea a urcat la etaj. 

Robert s-a mai luptat cu drăcia de cutie încă vreo jumătate de 
oră, încercând să nu se gândească la nimic. La un moment dat, 
marginea de sus s-a deplasat cu un milimetru sau doi în sensul 
acelor de ceasornic, cu un clic abia sesizabil, ca şi cum Robert ar 
fi declanşat un mecanism de mare precizie, apoi capacul nu a 
mai putut fi mişcat din loc. Robert a încercat să reproducă poziţia 
degetelor care declanşase mişcarea, dar nu a reuşit. A renunţat 
şi s-a dus după Katherine. 

— Când eram mică, aveam o cutiuţă specială care era foarte 
greu de deschis, semăna puţin cu asta, a spus Katherine, 
întorcându-şi capul de la ecranul calculatorului pentru a-l privi pe 
Robert. Mi-o dăruise un prieten în timpul unei vacanțe în Franţa. 
Era din lemn, bine închisă şi trebuia să cunoşti anumiţi paşi 
pentru a o putea deschide. Scriam toate lucrurile dureroase şi 
răutăcioase pe care le spuneau sau mi le făceau cei din jur pe 
hârtiuţe, pe care le păstram în acea cutie. Ea ţinea durerea 
captivă înăuntru. 

— Aş putea folosi o asemenea cutie la serviciu. 

— Am numit-o Cutia Răului. 

Robert s-a încruntat. 

— Dacă-mi aduc aminte corect, bofte a malice înseamnă ceva 
mai mult decât „cutia cu farmece”, dacă la aceasta te gândeşti, 
a spus el, îndreptându-se spre bibliotecă şi scoțând din raft un 
dicţionar franțuzesc. Da, priveşte, este o traducere defectuoasă. 

Ea nu s-a uitat în dicţionar. 

— Ştiu. Am amestecat engleza cu franceza. Aveam numai 
treisprezece ani, Robert. 

— Este greşit, dar îmi place cum ai botezat-o. Cutia Răului. 
Foarte inspirat. Funest. Adam s-ar fi înfiorat, fără nici o îndoială. 
Oricum, am de gând să o sparg cu un vătrai. 

— Nu. 

— Să nu o sparg? 

— Să nu faci nimic. Atât numai. Să încetezi. 

— Ce? 

— Să nu mai încerci să mă desconsideri. Să nu mai fii pedant. 
Să laşi deoparte resentimentele faţă de Adam. 

El a mormăit. 


18 


— Oricum, lasă-mă să mă mai uit o dată la ea. Pare 
marocană? Sau egipteană? Indiferent de origine, să nu o spargi! 
Ar putea fi de valoare. Şi este frumoasă. 

El i-a înmânat cutia şi i-a lăsat-o ei. 


Când, în cele din urmă, Katherine a deschis cutia, a constatat 
că aceasta conţinea o punguţă de piele bine închisă. In ea erau 
două chei şi o bucăţică împăturită de hârtie, pe o parte cuo 
adresă, pe cealaltă cu un singur cuvânt: vitriol. 

„Cât de potrivit!” s-a gândit Robert. 

Adresa era a unui apartament din West Village. 

Katherine se însufleţise. 

— Ce interesant! Mă bucur că ne propune din nou unul dintre 
jocurile lui enigmatice. 

— Arată-mi cum ai deschis-o. 

— Nu prea cred că pot. Am încercat diferite poziţii ale 
degetelor, răsucind-o şi strângând-o în diverse locuri, tot timpul 
privind fix capacul. Şi am observat ceva ciudat. Priveşte, vezi? 
Cum pentru o clipă pare concav, iar în clipa următoare convex? 
Ce straniu! Parcă este un ochi care te priveşte. Dacă n-aş şti că 
nu este aşa, aş jura că m-am hipnotizat singură pentru o clipă 
numai uitându-mă fix la ea. 

— Este o aiureală. Ai avut un noroc chior şi acum n-ai mai 
putea să repeţi paşii. 

A luat cutia din mâna ei şi s-a dus în birou ca s-o studieze şi să 
afle de-a ce se putea juca Adam de această dată. 


Ce informaţii avea? 

Adam, care locuia în Miami şi care abia dacă luase legătura cu 
el de câţiva ani, îi trimisese prin poştă un pachet expediat din 
New York sau pusese pe cineva să i-l expedieze în locul lui. 
Pachetul nu prezenta pe ambalaj nici o indicație privind 
expeditorul; singurii în măsură să-l identifice erau Robert şi 
Katherine. 

Adam le cerea ajutorul în mod direct, într-un fel care nu era 
tipic provocărilor lui anterioare, cel mai adesea solicitări 
amuzante legate de vreo favoare, să fie prezentat unor femei, să 
primească bani lichizi şi altele asemănătoare. 

Şi i se scurgea timpul. 

Robert a luat de pe masă Cutia Răului şi s-a uitat cu atenţie la 
ea. A simţit că-i îngheaţă sângele în vine. Ceva nu era deloc în 


19 


regulă. 


Cambridge, martie 1981 


Ceaţa era mai deasă ca oricând, iar aerul, răcoros. Katherine l- 
a luat pe Robert de braţ şi au continuat să meargă spre nord pe 
King's Parade, pe lângă Senate House, până pe Trinity Street. 
Aproape nimeni nu se afla pe stradă. Păreau amândoi nişte 
creaturi de vis, pierdute între lumi, aşa cum se oglindeau în 
vitrina librăriei Heffers. Katherine luase o lanternă, pe care o 
agita încolo şi-ncoace, cu un efect neînsemnat. 

Au trecut de poarta cea mare de la Trinity, colegiul lui Adam şi 
de pajiştea exterioară pe care se aflase Copacul lui Newton, apoi 
prin poarta din faţă a colegiului St. John cu creaturile sale mitice 
numite ya/les, care susțineau blazonul cititorului: cu cozi de 
elefant, trupuri de antilopă, capete de capră şi coarne ciudate. 

Chiar înainte de a ajunge la Biserica Rotundă, Robert a prins 
cu coada ochiului imaginea reflectată într-o vitrină şi pentru o 
clipă a crezut că mai era cineva cu ei. A clipit şi imaginea a 
dispărut. 

Biserica Rotundă, căreia Robert îi dăduse ocol de multe ori, 
dar în care nu intrase niciodată, era înconjurată de un zid nu 
prea înalt. Părea că înăuntru pâlpâia o luminiţă. Katherine s-a dat 
mai aproape de Robert când au intrat în curtea bisericii. 

— Este sinistru. Obişnuieşti să te duci la slujbe? 

Robert a scuturat din cap. Intrarea cu arcadă era închisă. 
Robert a luat-o spre stânga, prin iarba care crescuse în fosta 
curte pavată cu pietriş, inspectând vitraliile care luceau uşor 
datorită luminii ce venea din interior. 

— În cărţi scrie că mai există numai patru asemenea biserici în 
ţara noastră, a spus Katherine. A fost construită în secolul al XII- 
lea, ca o capelă pentru călători, de către Frăția Sfântului 
Mormânt despre care nu se mai ştie nimic altceva. De cei care se 
întorceau din cruciade, poate? Haide să vedem ce spune 
următorul indiciu. 

Katherine a scos biletul sigilat, a spart ceara sigiliului, apoi s-a 
dus la Robert şi i-a înmânat torţa. Acesta a citit peste umărul ei: 
„Căutăm o pasăre măiastră. Spune-i numele şi motivul pentru 
care ea este măiastră. Adu înapoi cuvintele deasupra cărora se 
cuibăreşte”. 


20 


— Nu cred că se aşteaptă să intrăm, nu-i aşa? 

Robert a ridicat din umeri şi a arătat spre stâlpii ciopliţi ai 
pridvorului. l-au cercetat cu atenţie. Nici o pasăre. Au părăsit 
curtea cu pietriş şi au mers împrejurul bisericii până în spate, 
unde extinderi târzii adăugaseră corpuri dreptunghiulare, 
elemente de arhitectură bisericească mai des întâlnite. In spatele 
lor se profila edificiul victorian din cărămidă roşie, care 
adăpostea Societatea de dezbateri Cambridge Union. 

S-au uitat cu atenţie la vitraliul care reprezenta scena 
Crucificării. La lumina lanternei lui Katherine, au trecut în revistă 
toate detaliile. Robert a descoperit o dată scrisă invers de vreme 
ce o priveau din exterior: 1942. 

Din ceaţă, s-a auzit vocea unui bărbat: 

— Vitraliul a fost spart în timpul războiului. 

Katherine a scos un țipăt şi l-a apucat strâns de braţ. 

Uitând de jurământul de tăcere, Robert a strigat în direcţia din 
care se auzise vocea: 

— Tu, idiot ce eşti! Aproape că am făcut atac de cord! 

— Imi pare rău că v-am speriat, a spus vocea. 

De ei s-a apropiat un bărbat îmbrăcat cu o scurtă din molton, 
cu bocanci Wellington şi cu faţa ascunsă sub o glugă mare. 

— Cine eşti? 

— Sunt supraveghetorul. Trebuie să fiu atent. Tot timpul dau 
târcoale diverse persoane. Arătaţi destul de înspăimântător 
îmbrăcaţi aşa. Mergeţi la o petrecere mascată? 

— Mai târziu, a spus Katherine. 

— Aveţi nevoie de ajutor? Incercaţi să rezolvaţi o enigmă? 

Avea vocea unui bărbat de vreo cincizeci de ani. Nu din partea 
locului. O voce blândă. 

— Ei! a făcut Katherine. Ştii de vreo pasăre măiastră prin 
aceste locuri? 

— Ah. Pelican-in-her-Piety. 

— Poftim? 

— Vorbiţi despre Pe/ican-in-her-Piety. 

— Ce-i asta, de fapt? 

— Un vitraliu. Pe partea dinspre apus, aşa că îl veţi vedea în 
drum spre ieşire. Este pe fronton. Aduceţi lanterna! 

Supraveghetorul a dispărut în ceaţă. Katherine venea în spate 
şi şi-a apropiat buzele de urechea lui Robert. 

— Aveam o dorinţă secretă cu privire la acest loc, dar omul 
ăsta a stricat tot farmecul, a şoptit ea zâmbind. 


21 


Robert a mormăit. 

— Să nu mai scoţi nici un cuvânt. Cel puţin, eu nu te alung. 
Haide, haide să-l găsim. 

S-au întors dând ocol bisericii până în faţa acesteia. 
Supraveghetorul stătea nemişcat, cu un braţ ridicat, cu o 
umbrelă închisă în mână, ceea ce-i dădea înfăţişarea unei 
creaturi deformate. Arăta spre fereastra de deasupra pridvorului. 

— Indreaptă lanterna în direcţia indicată de braţul meu. Vezi? 
a întrebat el. 

O formă albă, rotunjită, pe un fundal roşu ca sângele, s-a ivit 
din întuneric. Privind mai de-aproape, Robert a desluşit curba 
unui gât şi o aripă. Arăta mai mult ca un dragon decât ca un 
pelican. N 

— Oh, Doamne! a făcut Katherine. Işi mănâncă propria inimă. 

Intr-adevăr, ciocul creaturii era înfipt în propriul piept. 

— Pentru a-şi hrăni puii, a spus supraveghetorul. Precum 
sacrificiul lui lisus Cristos, între altele. Vedeţi cuibul şi puişorii? 

Katherine a lăsat lanterna mai jos. Se vedea un cuib, iar sub el 
un potir şi un sul. Sub ele era scris ceva. 

— lată şi cuvintele magice, a spus ea. Copiază-le. Sunt scrise 
de-a-ndoaselea, aşteaptă... 

— Vă pot scuti eu de acest efort, a spus supraveghetorul. Hic 
est enim sangus mens novi testamenti peccatos. Lipseşte un 
cuvânt. Cum staţi cu latina? 

Katherine a făcut o grimasă. 

— Nu prea bine, sinceră să fiu. 

— Ei, de fapt ar trebui să fie sanguis, nu sangus şi ultima parte 
este ştearsă, dar sensul este: „Acesta este sângele meu al legii 
celei noi”, urmează ceva indescifrabil şi despre păcate. Cuvintele 
care lipsesc sunt: „iartă-ne” sau „curăţeşte-ne”. Aţi priceput? 

Robert lua notițe cu asiduitate. A înclinat din cap. 

— Nu vorbeşti deloc decât dacă înjuri, nu-i aşa? la uită-te la 
partea de sus a vitraliului. 

Katherine a ridicat lanterna. Robert a desluşit o cupolă pictată 
cu roşu şi alb. 

— lerusalim, a spus paznicul. Sfântul Mormânt, construit 
deasupra mormântului lui Cristos. Rotund. 

— Aţi fost foarte amabil, a spus Katherine pe un ton ce-i 
sugera supraveghetorului să plece. Vă mulţumim foarte mult. 

— Pelican-in-her-Piety, a mai spus supraveghetorul pe un ton 
meditativ. In heraldică i se spune „cel care se răneşte”. Care se 


22 


răneşte în piept. Sacrificiul de sine, înţelegeţi? Lumea credea că 
astfel îşi hrăneşte pelicanul puii. Nu-i adevărat, desigur. Dar aşa 
pelicanul a devenit un simbol al lui Cristos. Al sacrificiului de 
sine. Sunteţi creştini, nu-i aşa? 

Privirile i s-au mutat de la pelerina presărată cu stele a lui 
Robert spre capişonul ascuţit şi mătura lui Katherine. 

— Intr-un fel, da, a spus Katherine. Trebuie să plecăm. La 
revedere! 

Bătrânul s-a înclinat uşor în faţa lor. 

— Poate ne vom mai întâlni. 

Ea s-a înfiorat şi l-a tras pe Robert spre drumul către Biserica 
Sf. loan. Robert s-a uitat înapoi şi a văzut silueta estompată a 
supraveghetorului, care încă se uita la Pelicanul învăluit în ceaţă. 


New York, 25 august 2004 


Adam Hale, cu frica în suflet, stătea în picioare în faţa celor 
trei bărbaţi cu părul alb. Purtau cu toţii costume impecabile în 
tonuri închise, butoni discreţi, dar foarte scumpi, inele cu pecete 
şi cravate asortate. Emanau putere. 

— Adam Hale. iți mulţumim că ai acceptat invitaţia, a spus cel 
mai înalt dintre bărbaţi. 

— In circumstanţele actuale, nu prea am avut de ales. 

— Cam aşa ceva. Totuşi, îţi suntem recunoscători. 

Se aflau în Empire State Building, într-un apartament, la etajul 
şaptezeci şi opt. 

— la loc, domnule Hale. 

— Prefer să rămân în picioare. 

— Cum doreşti. 

Vorbea numai bărbatul cel înalt. Ceilalţi stăteau de-o parte şi 
de alta a acestuia, aşezaţi la masa de mahon şi-l priveau cu 
răceală pe Adam. 

— Ultima noastră întâlnire a avut loc cu peste un an în urmă. 

— Da. Pe 14 august 2003. 

— În Ziua Marii Pene de Curent. 

— Sau cum vrei să-i spui. Ştim cu toţii ce-a fost. 

— Din acea zi, am fost, hai să zicem, /egați unii de alţii în 
anumite privinţe. 

Omul abia îşi mişca fălcile în timp ce vorbea cu vocale 
trunchiate, ca un cap de familie foarte bogat care discută despre 


23 


proprietăţi. Frica îi slăbea lui Adam voinţa. Bărbaţii aceştia erau 
foarte puternici, prea puternici pentru el şi îşi croiau drum în 
sufletul lui puţin câte puţin, zi de zi. 

— Simţim că a venit vremea să apelăm la tine. 

— Aşa de curând? 

In adâncul inimii, Adam îşi repeta angajamentul pe care-l 
făcuse prin jurământ cu peste douăzeci de ani în urmă. Să-l 
protejeze pe cel nevinovat. Să păstreze secretele. Trebuia să-i 
întârzie, indiferent cât l-ar fi costat. 

— Ce doriţi, exact? Vreau să vă înţeleg. 

Bărbatul din dreapta şefului a râs. Ceilalţi doi au mijit ochii în 
semn de apreciere, de parcă acesta ar fi spus o vorbă de duh. 

— Noi lucrăm prin alţii, după cum bine ştii. Suntem răbdători. 
Existăm deja de mult timp, la fel ca grupul căruia îi aparţii. Nu 
avem nici o adresă. Mâine, apartamentul acesta va fi gol. Nu ne 
poţi găsi decât dacă vrem noi să ne găseşti. 

Şeful a scos din buzunarul jachetei ceva ce semăna cu un 
stilou de argint, l-a răsucit şi a scos la vedere o lamă de metal 
sclipitoare. Apoi s-a ridicat în picioare şi, înclinându-se în faţă, a 
scrijelit patru litere pe suprafaţa impecabilă a mesei: IWNW. 

Adam a tresărit uimit de uşurinţa cu care bărbatul a făcut 
gestul acesta. 

— Uneori, suntem numiţi Frăția lwnw, a spus el, pronunţând 
Yoanu, cu ultima vocală abia o adiere. Am avut multe nume, în 
multe ţări. 

Adam a pufnit pe nas cu dispreţ. 

— După mine, arătaţi ca trei brute în costume Savile Raw. 

Privirile liderului s-au înfipt în ochii lui Adam. A cântărit o clipă 
insulta, apoi s-a prefăcut că o ignoră. 

— lwnw este numele unui oraş, al unui loc sacru. Un loc al 
puterii în care strămoşii noştri şi cei ai Luminii Perfecte au fost, 
să zicem, în dezacord, pentru prima dată. Miturile din multe ţări 
reflectă luptele dintre noi, începând cu acele vremuri. Miturile 
acelea sunt, toate, numai fragmente. 

— Intotdeauna pierdeţi, nu-i aşa? 

— Depinde unde opreşti povestea. Ea nu se opreşte niciodată. 
Nici unii, nici alţii nu pot triumfa pe de-a-ntregul vreodată. Noi 
vom fi întotdeauna în lume. De fapt, tu ai nevoie de noi. Oamenii 
tăi au şi ei multe nume, nu toate alese cu grijă. Ai putea ajunge 
la concluzia că te afli, de fapt, de partea greşită în toată istoria 
asta. 


24 


— Veţi da greş. V-am mai oprit şi înainte. Anul trecut. 

— Aşa este. Dar cu costuri considerabile pentru tine, domnule 
Hale, nu-i aşa? Nu eşti destul de puternic să ne mai ţii piept încă 
o dată. De fapt, este destul de plăcut să ni te poţi alătura. Genul 
nostru - al tău şi al meu - a existat întotdeauna, nu-i aşa? O 
mână de oameni în această lume, în orice timp anume, capabili 
să audă armoniile mai înalte, să vadă lumile de dincolo de 
realitatea fizică. Să se pună în slujba unor stăpâni superiori? 

— Este o binecuvântare. 

— Este, de asemenea, un blestem. Cred că vei afla asta. Pe 
pielea ta. In timp ce vorbea, şeful Iwnw se îndrepta încet spre 
Adam. 

— Noi suntem de părere că o astfel de cunoaştere - abilitatea 
de a percepe şi de a struni forţe superioare - ar trebui folosită 
pentru a da o nouă înfăţişare lumii bărbaţilor şi a femeilor de 
rând. Ar trebui folosită în scopuri politice. Pentru construirea unui 
anumit fel de societate. Nouă nu ne pasă prea mult de America 
sau de lume sub conducerea ei actuală. Un pământ poluat care 
se îndreaptă spre dezastru. Neînţelegeri fără de sfârşit. Puterea 
în mâinile unor ignoranti. 

Bărbatul s-a dus lângă Adam şi a rămas în picioare în spatele 
lui. 

Adam îi putea simţi intensitatea privirii, dar a refuzat să-şi 
întoarcă, pentru o clipă măcar, capul spre el. 

— Ce înfăţişare ar prefera Iwnw să capete lumea? 

— Obedientă. Supusă. In slujba unor conducători binevoitori şi 
puternici. A unor oameni ca noi. A unor oameni ca tine. 

— Duceţi-vă la naiba! 

Brusc, nişte mâini de fier au îndoit trupul lui Adam în faţă şi l- 
au dat cu capul de masă. Tot corpul i-a fost cuprins de durere. A 
auzit nişte cuvinte şoptite la urechea lui: 

— A venit vremea noastră. Vei face ce-ţi ordonăm. Ştii ce se 
va întâmpla dacă te opui. 

Adam se zbătea să se smulgă din strânsoarea bărbatului. 
Capul îi era în continuare strivit de masă şi vedea stele verzi. 

— Desfaceţi ce-aţi făcut! le-a spus Adam, scuipând cuvintele. 

— Copilul tău nenăscut şi mama lui. Ajută-ne şi poate vor 
rămâne în viaţă. 

— Cum aş putea? Ceea ce-mi cereţi este de neiertat! N 

— Opune-te nouă sau încearcă să ne înşeli şi ei vor muri. |ţi 
cerem să fii unealta noastră. 


25 


Adam a închis ochii. A văzut întunericul năvălind spre el din 
toate direcţiile. A găsit adăpost adânc, în locul în care se 
ascundeau cele mai de preţ intenţii ale lui. S-a încărcat cu cât 
mai multă putere din locul acela. Apoi a vorbit: 

— Nu îi voi sacrifica. Eliberaţi-i şi vă voi îndeplini ordinele. 

A simţit cum mâinile care-l ţineau captiv se desfac treptat. 
Măcar mai câştigase puţin timp. 

— Aştept instrucţiunile. 

Bărbatul a zâmbit. 

— Bun! Bine lucrat. Ne interesează un om pe care-l cheamă 
Lawrence Hencott. Vrem să-i faci o vizită. Diseară. 


Little Falls, New Jersey, 25 august 2004 


La culcare, Robert s-a apropiat de Katherine şi-a pus mâinile 
pe umerii ei şi a masat-o uşor, în timp ce ea continua să citească. 
Era foarte încordată. A scos un sunet de plăcere. El şi-a strecurat 
degetele sub gulerul de la bluză şi i-a masat mai puternic 
muşchii gâtului. l-a şoptit la ureche: 

— Ce-ar fi să te duc sus, să intru cu tine în cameră şi să te 
masez pe îndelete? 

Era cea mai directă invitaţie a lui din ultimele săptămâni. Ea a 
devenit mai încordată. Nu a spus nimic imediat, apoi, după un 
timp, a zis încet: g 

— Nu în noaptea asta. Imi pare rău. Nu încă. 

El a continuat să o mai maseze pe umeri încă puţin, apoi s-a 
oprit. 

— Eu am de gând să mă întind. 

— Vreau să mai citesc un pic. O să trec pe la tine când termin. 

— Nu te bucuri că avem veşti de la Adam, Kat? 

— Tu nu pari să te bucuri. 

— Am un sentiment diferit. 

— Pari mai degrabă... speriat. 

— Nu sunt sigur că e descrierea potrivită. 

— Ţi-a fost ca un frate sau ca un văr cam nebun. 

— Ştiu. 

— Ce te frământă? 

— Nimic. Am de gând să citesc şi eu un timp. 


Copilului îi aleseseră numele Moss. S-ar fi născut în mai, dar îl 


26 


pierduseră de Crăciun. Ar fi fost copilul lor ieşit din întuneric în 
mod minunat, conceput în ziua în care căzuse curentul în tot 
nord-estul Statelor Unite. Pe 14 august 2003. Ar fi fost primul lor 
copil; o mare surpriză, dată fiind vârsta lui Katherine; şi nu-i va 
mai urma altul. Urma să poarte acelaşi nume ca fratele mort al 
lui Adam, care le explicase odată că acesta era o variantă a lui 
Moise, numele copilului lăsat să plutească într-un coşuleţ, pe 
ape. Lor li se păruse un nume potrivit. 

Uneori, Robert îi vorbea lui Moss, ţinea lungi monologuri 
şoptite, care nu aveau nici un sens pentru nimeni. In seara 
aceasta, a rămas pur şi simplu, un timp, în camera care ar fi fost 
a copilului, singur, cu gândurile lui. 

Robert s-a băgat în pat şi a adormit. Nu trecuseră decât 
câteva secunde, când a sunat telefonul. 

— Alo? 

A auzit o discuţie în fundal, lovituri, zgomot de sticlă spartă. 

— Alo? Cine-i acolo? 

Nu-şi dădea deloc seama dacă dormise cinci minute sau cinci 
ore. Să fie Adam? De ce l-ar suna? S-a concentrat să audă 
cuvintele. Apoi nu a mai fost nevoie. In telefon a bubuit printre 
gemete de durere şi ţipete o voce de bărbat care spunea: „Tu... 
nebunule! Vrei să... te va răni... glonţ... pe tine şi pe ceilalţi... în 
pământ... tu... mori!” 

Robert a închis telefonul şi imediat i-a părut rău că nu se 
răstise la bărbatul de la capătul firului. Inima îi bătea să-i sară 
din piept. S-a uitat prin încăpere, ca şi cum ce-l care-l sunase s-ar 
fi aflat acolo. Respira cu repeziciune, simțind că se sufocă. li 
tremurau mâinile. 

A încercat să sune înapoi, dar nu a răspuns nimeni. S-a ridicat 
să verifice încuietorile şi s-a uitat la Katherine, care dormea 
dusă, apoi s-a întors la patul lui şi a stat aşezat, încercând să-şi 
amintească vocea. 

Mintea lui raţională îi spunea că exista posibilitatea ca apelul 
să nu-i fi fost adresat; să fi fost cine ştie ce beţivan supărat pe 
lume, care forma la întâmplare numere şi îşi vărsa oful. In ciuda 
eforturilor de a se concentra, Robert aţipea, se trezea şi iarăşi 
aţipea. La un moment dat şi-a dat seama că privea fix nişte 
contururi de lumină care au dispărut înainte ca el să se poată 
concentra asupra lor. A aţipit la loc. 

Telefonul a sunat din nou, trezindu-l definitiv. Era tot o voce 
de bărbat. 


27 


— Robert Reckliss, trezirea! Trezirea! Eşti pregătit să dai ochii 
cu moartea? 

Preţ de o clipă, a crezut că se află din nou în încăperea de la 
Trinity, în noaptea în care a fost cât pe ce să moară. 

— Cine...? 

— Gata cu somnul! Auzi tunetul? Vezi că ai întâlnire cu 
moartea. 

— Du-te la naiba! a strigat el în receptor. 

Dar linia era deja întreruptă. 

Katherine a apărut în prag, cu ochii împăienjeniţi. 

— Ce naiba este cu tine? Cu cine vorbeşti în toiul nopţii? 

— Cu nu ştiu ce beţiv. 

A renunţat la gândul de a mai dormi. Era aproape cinci 
dimineaţa, joi, 26 august, începutul sfârşitului. 


New Jersey / New York, 26 august 2004 


A plouat pe drumul până la muncă. Răpăiala ploii pe capota 
maşinii era hipnotică, o bătaie uşoară, egală. Era împreună cu 
Katherine în Little Falls, New Jersey, chiar la marginea New 
Yorkului, la capătul Tunelului Lincoln. 

Şofatul prin New Jersey nu era pentru cei cu nervii slabi, mai 
ales dacă străzile erau lucioase din pricina ploii. In ciuda celor 
trei cafele băute, abia dacă se ţinea treaz şi, la fiecare doi, trei 
kilometri, cobora fereastra să intre puţin aer, chiar dacă stropii 
de ploaie pătrundeau în maşină. De fiecare dată când intra sub 
un pod sau într-un pasaj, răpăiala se oprea pentru o clipă şi 
reîncepea imediat, aproape înainte ca el să-i remarce absenţa. 
Ca în acele momente de la petreceri când toată lumea tace în 
acelaşi timp: se spune că atunci trece un înger. Pod, fereastră. 
Pod, fereastră, punctând sunetul ploii şi al pneurilor. Îl mai ajuta 
ceva ca să rămână treaz: motociclişti inconştienţi treceau în 
viteză pe lângă el, făcând slalom şi croindu-şi drum de-a lungul 
fâşiei întunecate de asfalt a Autostrăzii 3. 

Din când în când, silueta Manhattanului se profila la orizont în 
nuanţe cenuşii. 

Apelurile ciudate şi solicitarea de ajutor din partea lui Adam îi 
reveneau succesiv în minte. incerca să le ignore. 

Schimbarea de direcţie era, de obicei, o tactică de a rezolva 
probleme prin permutări şi verificând soluţii posibile - ca şi cum 


28 


ar fi mânuit un cub cu pătrăţele glisante sau vreunul dintre acele 
jocuri în care mişti cincisprezece pătrate într-un cadru, având un 
spaţiu liber şi încerci să le aşezi într-o anumită ordine. Se gândea 
la personal şi la problemele legate de resurse ca la o serie de 
spaţii sau bile colorate ori ca la literele alfabetului şi le mişca 
până când apărea o combinaţie cu sens, pe care să o poată 
influenţa cu o mită oarecare, cu o linguşire sau cu ameninţări, 
găsind astfel soluţii. Pe dinăuntru, capul lui arăta ca o pictură de 
Mondrian. 

De aproape douăzeci de ani lucra în media, dar niciodată nu 
fusese un corespondent plin de energie, care relatează de pe 
meleaguri exotice, ca Adam; reprezenta mai degrabă omul sigur 
din companie, genul care se asigură că toate treburile grele, 
necesare se execută. Mai degrabă un instalator decât un poet; 
mai mult un familist decât un iubit. Se poate spune că era un 
adult responsabil, fusese aşa încă de pe băncile şcolii. Prin 
educaţia primită, se deprinsese să nu-şi dea niciodată frâu liber 
imaginaţiei. 

Aceasta nu înseamnă că nu avusese şi el momentele lui. Era 
rezistent. Genul de om perseverent, de care ai nevoie în mijlocul 
unei crize. Robert coordonase activitatea agenţiei de ştiri la care 
lucra, în New York, pe 11 septembrie, când fuseseră dărâmate 
cele două turnuri gemene. El reprezentase un factor de echilibru 
în timpul uraganelor, asasinatelor, al crizelor economice şi al 
colapsurilor financiare. 

Totuşi, spre deosebire de Adam, el niciodată nu provocase, de 
fapt, asemenea lucruri. 

O maşină roşie sport a trecut ca o săgeată pe lângă el, 
depăşindu-l pe dreapta, la mustață, a trepidat cinci secunde în 
faţa lui şi a ţâşnit spre stânga, profitând de un gol în trafic. 

Convenţia Naţională Republicană avea loc în numai câteva 
zile. Avea de pus la punct ultimele detalii şi de rezolvat 
problemele care apăreau pe ultima sută de metri. li plăcea asta. 
li plăcea întregul proces. li plăcea ca lucrurile să meargă ca o 
maşinărie bine unsă. 

GBN se afla la etajul şapte al fostei RCA Victor Building, o 
clădire de pe 51st Street colţ cu Lexington, a cărei destinaţie se 
schimbase prin anii '50, în urma unui aranjament nu îl înţelegea 
prea bine. Era o clădire art deco exuberantă, uluitoare când intra 
în ea. Nu demult, designul se strecurase în visele lui: fulgere, 
unde radio stilizate, modele ce-i încântau privirea. 


29 


Noaptea trecută, când se trezise între cele două apeluri 
telefonice ciudate, încă năucit de vis, văzuse un fulger albastru- 
alburiu stând chiar acolo în faţa lui, în încăperea întunecată, de 
parcă era îngheţat şi îl privise cum pălea treptat, în timp ce el se 
trezea complet. 

In curba mare ce duce spre gura Tunelului Lincoln, în zona 
monitorizată, a privit în faţă şi a încercat să ghicească gradul de 
implicare a poliţiei. Nu putea spune exact de ce, dar poliţia 
rutieră părea mai activă decât de obicei. Mai devreme sau mai 
târziu, cineva va încerca să lovească din nou New Yorkul. Era 
numai o chestiune de timp. De aceea fusese de acord cu dorinţa 
lui Katherine de a locui în afara Manhattanului atunci când au 
aflat că era însărcinată. Găsiseră o viluţă în Little Falls, un oraş 
plăcut, plin de verdeață. Casa lor cu prea multe camere. 

La tunel, erau inspectate câteva trailere. Poliţiştii nu păreau 
mai numeroşi ca de obicei, nu lipseau nici detectoarele obişnuite 
de radiaţie, decorate cu dungi negre şi galbene, dar parcă pe 
feţele tuturor era întipărită o îngrijorare neobişnuită. Robert avea 
sentimentul că se întâmplă ceva îngrijorător şi că supravegherea 
era mai intensă decât se putea observa la prima vedere. Nu era 
o surpriză, dată fiind apropierea Convenţiei. 

Nu era încă ora şapte dimineaţa şi turnurile de lumină ale 
Tunelului Lincoln, ca nişte obeliscuri cu scări în spirală, erau încă 
aprinse, iluminând burniţa de vară târzie. 

Intrând în tunel, gândul i-a zburat la ceva cu conotaţii sexuale. 
Curând a ajuns la serviciu. 


Niciodată nu ştii ce te loveşte. Marea Pană de Curent şi 
atacurile din 11 septembrie (şi Katherine şi Moss, de altfel) nu au 
fost singurele lucruri care au survenit din senin, întâlnirile 
plicticoase în legătură cu care îşi făcea griji în drum spre serviciu 
i-au fost alungate din minte de apelul pe care l-a primit de îndată 
ce s-a aşezat la birou. 

— Robert? 

— John... 

John era noul lui şef. Se afla în Washington DC, oraşul pe care, 
în mod inexplicabil, el îl prefera New Yorkului. 

— Explică-mi, dacă poţi, ce-i mizeria asta îngrozitoare. 

Robert s-a gândit că nu era înţelept să întrebe care mizerie 
îngrozitoare. A scos un sunet nelămurit. 

— Afacerea asta Hencott. Dezgustător. O mizerie! 


30 


— S-a întâmplat ceva la Hencott de care eu nu ştiu? 

— Depinde dacă avocaţii lor te-au contactat deja sau nu. 

Inima i-a stat în loc. Avocaţii erau avocaţi. 

— Aceştia pot distruge tot. 

— Ei, nu chiar tot, se pare. Este clar că nu ştii. Directorul 
executiv s-a împuşcat cu două ore în urmă. 


Hencott Inc. era o companie industrială privată, de mărime 
mijlocie, cu activităţi în domeniul industriei chimice şi al 
mineritului. Mulțumită lui Robert, câţiva reporteri economici ai 
GBN reuşiseră să-l intervieveze pe directorul executiv, un bărbat 
important, cu trecut militar, pe nume Lawrence Hencott, care, în 
mod obişnuit şi-ar fi tăiat braţul drept mai degrabă decât să aibă 
contacte cu presa. 

Lawrence avea un frate, Horace, cu o fire foarte diferită, un 
om erudit, cu ochi strălucitori şi entuziasmat de arhitectură, pe 
care Robert îl întâlnise într-o plimbare prin centrul 
Manhattanului. Horace, un anglofil, părea să aibă peste şaizeci 
de ani, dar lui Robert îi amintea de un băiat de şcoală. Purta tot 
timpul papion. Semănau împărtăşind acelaşi entuziasm pentru 
istoria New Yorkului. In conversațiile lor, Robert era interlocutorul 
mai puţin cunoscător. 

Robert îl întâlnise pe Lawrence la o petrecere organizată de 
Horace, pentru a marca publicarea unui volum subţirel despre 
influenţa arhitecturii egiptene în arta modernă, scris de el. 
Câteva luni mai târziu, după ce-l mai întâlnise pe Horace de 
câteva ori, Robert îl întrebase dacă fratele lui ar fi dispus să dea 
un interviu trustului de presă GBN. Nu ca să-l convingă pe 
Horace să-l sprijine, dar de ce să nu-l întrebe, îşi zisese el. Tot ce 
se putea întâmpla era să spună nu. 

Trecuseră câteva luni fără nici un răspuns. Apoi, într-o 
miercuri, Lawrence sunase pentru a-i spune că acceptă să dea 
un interviu, dacă Robert ar putea trimite un reporter la el în două 
ore. In interviu, Lawrence spusese ceva interesant despre 
închiderea unor vechi mine epuizate şi a laboratoarelor de 
cercetare şi dezvoltare de pe siturile respective. Reporterul 
scrisese articolul, preţul aurului crescuse; pentru ei a fost o 
lovitură frumoasă dată agenţiilor Bloomberg, Reuters şi Dow 
Jones. 

PR-ul companiei sunase apoi - nu avea o zi bună - în mod clar 
devastat, să le ceară să retragă povestea. Primise un refuz 


31 


politicos, dar insistase. În cele din urmă, i se făcuse legătura cu 
Robert. 

— Dar este o greşeală, afirmase interlocutorul agitat, la 
telefon. Un lucru foarte deranjant. 

— Vreţi să insinuaţi că nu a spus aceste lucruri? 

— Povestea ta nu reflectă ceea ce a vrut el să spună. S-a 
exprimat greşit. 

— Ce a vrut să spună? Cristoase! Din toate interviurile, acesta 
să meargă prost. 

— Ştiu. Robert, el a făcut o greşeală. A spus pur şi simplu ceva 
greşit. Ştii că niciodată nu vorbeşte cu presa. Nu are această 
deprindere. Minele nu se închid şi nici laboratoarele R & D. 

— Atunci el să-şi rectifice afirmaţiile. Nu ne cereţi nouă acest 
lucru. Directorul executiv nu ştie despre ce vorbeşte? Să fim 
serioşi. Avem interviul pe bandă. L-am citat exact şi în context. 
Nu era beat, regulile erau clare, a vorbit la reportofon, iar 
conversaţia s-a înregistrat. Imi scapă mie ceva? 

Horace nu l-ar ierta niciodată. Acestea fiind zise, i se părea de 
necrezut ca Lawrence să fi fost vreodată confuz în legătură cu 
ceva, în viaţa lui. 

— A fost foarte stresat în ultima vreme. Ştii cât suferă. 
Probleme de sănătate. Rămâne între noi, căsătoria lui s-a 
destrămat. A fost... confuz. 

Robert nu avea timp pentru asta. Săracu' om, dacă este 
adevărat... dar... Oftase în telefon, îşi cenzurase gândurile mai 
sumbre şi încercase să fie de ajutor. Întâi pe plan profesional. 

— Dacă este adevărat, trebuie să iei în calcul posibilitatea de 
a da o declaraţie de presă în care susţii că el a făcut o greşeală. 
De fapt, te pun imediat în legătură cu un reporter şi îi poţi spune 
asta chiar acum şi noi vom publica declaraţia imediat. Piaţa este 
deschisă şi nu poţi opri răspândirea acestei informaţii. 

PR-ul mormăise ceva la celălalt capăt al firului. Robert 
continuase: 

— İmi pare rău pentru suferința lui, dar, dacă în calitate de 
director executiv spune prostii la interviuri, ăsta este un lucru pe 
care Hencott trebuie să-l facă public. Nu ne acuzați pe noi că i- 
am denaturat afirmaţiile. 

— Ştiu, dar... 

— ţi voi face legătura cu un reporter... 

Au publicat o nouă relatare cu critica companiei Hencott, care 
susţinea că directorul executiv greşise. Preţul aurului a 


32 


reacţionat din nou, scăzând uşor; reporterul a adunat la un loc 
toate informaţiile şi a scris un articol reţinut despre ce însemnau 
toate acestea pentru Hencott; au comentat toate părţile 
interesate. 

Robert încercase să-l sune pe Horace cât de repede posibil, 
pentru a încerca să-i explice ce se întâmplase. Acesta nu fusese 
de găsit, iar robotul lui telefonic era închis ca de obicei. 


— Oh, Doamne! Oh... 

Mintea i se învârtea într-un iureş, în timp ce încerca să 
înţeleagă vestea îngrozitoare. 

— Este mort, în caz că n-am fost clar. A stat treaz toată 
noaptea şi a băut încontinuu într-o cameră de hotel în Times 
Square. A lăsat un bilet care-i face pe avocaţii companiei foarte 
dornici să ne dea în judecată. Ţi-a menţionat numele. Spune că a 
încercat să ia legătura cu tine noaptea trecută pentru a pleda în 
cazul lui. 

Apelurile telefonice. Doamne, Dumnezeule! Bietul Horace. 
John mormăia în telefon. In ciuda tonului sumbru, părea încântat 
de turnura pe care o luaseră evenimentele. 

— Seniorii se întreabă dacă tu ai făcut încurcătura asta, 
prietene. 

Lui Robert gândurile îi zburau în toate direcţiile. Să fi avut 
Lawrence numărul lui de telefon fix de la Horace? 

— Mai eşti acolo, Robert? 

— Da, chiar a sunat. M-a făcut prost şi mi-a spus că a sosit 
timpul să mor, dacă asta înseamnă pentru tine a pleda pentru 
cazul lui. In timp ce-şi distrugea camera, după câte pot eu spune. 
L-am trimis la naiba. Am crezut că e cine ştie ce nebun. E un 
coşmar! Ba chiar mai rău. 

— Nu este nevoie să te laşi în voia sentimentelor. Vom lua 
avocaţi, desigur. Nimeni nu a spus că tu ai provocat asta. 

— Bine. 

— Există poate o chestiune de raționament, dar... îţi aduci 
aminte dacă i-ai mai spus şi altceva? 

— Nu. 

— Robert, între noi doi, există câţiva care vor folosi povestea 
asta ca armă împotriva ta. Eu sunt de partea ta, dar păzeşte-ţi 
spatele. Vremurile sunt dure. 

— Vrei să predau ecusonul şi arma? 

— Nu fi ridicol. 


33 


— Omul era beat, pentru numele lui Dumnezeu! 

Robert a dat o declaraţie preliminară în faţa avocaţilor GBN. A 
fost agitat în cursul discuţiei. Într-adevăr, ce mizerie! A admis că 
era uluit de cele întâmplate, a încercat să nu se lase prins în 
povestea asta. A încercat să-l sune din nou pe Horace, dar nu a 
primit nici un răspuns. Acelaşi lucru cu Katherine. Nu ştia ce să-i 
spună şi nu i-a lăsat nici un mesaj. L-a rugat pe prietenul lui, 
Scott, de la departamentul juridic, să-i păzească spatele şi să 
observe ce zic ceilalţi. 

Apoi, pe la prânz, John l-a sunat din nou. 

— la-ţi o pauză. Du-te acasă, a spus el. 

— Poftim? 

— Eşti liber tot restul săptămânii; cu plată. Pentru toţi este un 
şoc teribil, dar compania consideră că tu, mai mult decât oricine 
altcineva, ai nevoie de o perioadă de odihnă. 

— Nu am nevoie de odihnă! a ţipat Robert în telefon. Este 
strigător la cer! 

— Poate că nu ai nevoie de odihnă, dar compania are nevoie 
ca tu să ai nevoie de odihnă. Va fi o anchetă. 

A spus aceste cuvinte pe un ton degajat, ca şi cum ar fi fost 
vorba mai mult despre un control de rutină decât despre o 
investigaţie imparţială. 

— Nu plec nicăieri, John. 

— Ba da, pleci, Robert. 

Şi, pe neaşteptate şi-au făcut apariţia Gerry şi Dave de la 
departamentul pentru securitate, s-au postat în faţa biroului lui 
George, stânjeniţi oarecum, dar de neclintit. 

— Nu-mi face asta! 

— La revedere, Robert. Pe luni! j 

A rămas fără grai. John îi făcea vânt. In timp ce foştii băieți de 
la NYPD cu genunchere îl escortau afară din birou, câţiva dintre 
subordonații lui se uitau la el ca şi cum, brusc, devenise un paria. 
Buimac, a trecut prin holul cu lumină galben-crem al secţiei Lex 
570 şi a ieşit în stradă. Ploaia se oprise. 

A luat-o la dreapta pe lângă clădirea masivă a hotelului 
Waldorf-Astoria, apoi din nou la dreapta pe 49th Street spre Park 
Avenue, pe lângă uşile de bronz ale liftului care ducea la linia 
ferată privată a hotelului, aflată dedesubt, unul dintre secretele 
oraşului pe care el întotdeauna îşi dorise să-l exploreze. A făcut 
din nou dreapta, ca să o ia spre nord pe Park Avenue, pierdut în 
gânduri, furios şi confuz, până la treptele Bisericii Sf. Bartolomeu. 


34 


Biserica Sf. Bartolomeu avea ceva exotic şi neconvențional şi 
întotdeauna exercitase o atracţie specială asupra lui Robert. 
Cupola ei bizantină se profila printre blocurile de beton, sticlă şi 
oţel de pe Park Avenue, ca o ţestoasă îmbufnată. 

A intrat în nartex şi s-a oprit lângă standul cu cărţi de vânzare 
de sub mozaicurile aurite şi de sub cupolele Gustavino, pentru a- 
şi obişnui ochii cu semiîntunericul. Fiecare cupolă ilustra o scenă 
din Geneză, pe un fundal auriu. A respirat profund. 

Toată povestea era o tâmpenie; nu exista nici o modalitate ca 
Hencott să poată face ceva împotriva lui. GBN-ul va ridica 
probleme de principiu împotriva acestui caz. Scott îi va acoperi 
spatele. Robert a ieşit din biserică şi l-a sunat pe Scott. l-a lăsat 
un mesaj în care i-a spus că a fost trimis acasă şi l-a rugat să-l 
ţină la curent cu ce se întâmplă. Existau nişte reglementări 
interne pentru astfel de situaţii. 

Ca să fim corecţi, Robert nu prea era într-o stare de spirit care 
să-i permită să lucreze, deşi nu exista nici o scuză pentru a-l 
îndepărta în acest fel. Când totul va trece, va avea el grijă ca 
John să regrete că s-a purtat aşa. Nu aşa lucra GBN-ul. 

S-a întors în biserică, a intrat în naosul întunecat şi s-a 
îndreptat spre altar până când albastrul şi roşul intens al rozetei- 
vitraliu a intrat în câmpul lui vizual, dinspre partea dreaptă. S-a 
aşezat într-o strană. Nu era un practicant, dar existau momente, 
mai ales de când îl pierduseră pe Moss, în care îşi dorea intens 
să stea singur, în tăcere şi să simtă pace. 

Dacă va fi acuzat şi el? Ar fi un truc ieftin. Cheltuise bani cu 
duiumul, cu sarcina şi cu achiziţionarea unei case mai mari. 

Robert s-a înclinat în faţă şi şi-a sprijinit capul în mâini, cu 
coatele pe genunchi. Se întorcea frica. Toată viaţa urmărise 
stabilitatea şi siguranţa, previzibilul. Exista o lume întunecată, 
marcată de frică, de moarte şi de ură, pe care el o ţinuse pe cât 
posibil la distanţă de el şi de cei dragi lui. Dar acum... Era atât de 
obosit. Simţea cum întunericul îl învăluie. Seducător. lrezistibil. A 
adormit pentru o clipă. 

Orga bisericii a produs un sunet adânc, grav, care a pus 
stăpânire pe lumea dintre vis şi starea de veghe. Nu un sunet 
muzical, nu o melodie, numai o notă prelungă. S-a cufundat în ea 
total, fără să mai ştie unde se află. Când sunetul s-a oprit, a 
revenit într-o tăcere alterată, aproape într-o lume diferită. Au 
urmat alte note, mai înalte, fără structură. Apoi, din nou basul, 
atât de jos, încât aproape că nu mai era în zona lui auditivă, deşi 


35 


îl putea simţi până în ultima fibră a fiinţei lui. 

In visul în care-i apărea fulgerul era un cuvânt, de fapt un 
şuvoi de cuvinte curgând împreună ca un cântec pe care 
niciodată nu şi-l putea aminti la trezire... Numai ritmul lui i-a 
rămas în minte... ceva de genul: Mary, Fat Mary, Fat Mary, Fat 
Mary... 

A simţit că telefonul mobil vibrează în buzunarul de la piept. 
Ratase un apel în timp ce moţăise şi cineva îi lăsase un mesaj. 

Vocea tremurătoare a lui Horace, dragul de el: „Robert, 
Horace Hencott la telefon. Voiam numai să ştii că am primit o 
veste foarte proastă despre Lawrence, cea mai proastă, mă tem. 
Presupun că s-ar putea să o ştii deja, dat fiind că lucrezi în 
media. Am avut deja câteva ciocniri neplăcute cu oamenii din 
companie, aşa că vreau numai să ştii că nu trebuie să te simţi 
răspunzător în vreun fel de ceea ce s-a întâmplat. Te rog. Poate 
că mă poţi suna?” 

Robert şi-a aţintit privirile asupra rozetei-vitraliu. 

Brusc, n-a mai suportat să nu facă nimic. A ieşit şi l-a sunat pe 
Horace din stradă. 

Prietenul lui părea teribil de impresionat. A vorbit rapid, 
acceptând condoleanţele lui Robert. 

Apoi Horace i-a pus o întrebare care l-a lăsat perplex: 

— Robert, cunoşti un bărbat pe nume Adam Hale? 

Cum de auzise Horace de el? Robert şi-a adunat gândurile. 

— Da, cum de... 

— Cât de mult ştii despre Adam? 

— Destul şi totuşi nu prea multe. De ce mă întrebi? 

— Pentru că s-a dus să-l viziteze pe Lawrence la birou cu 
câteva ore înainte ca acesta să se sinucidă. 

In mintea lui Robert era un vârtej. 

— Ce vorbeşti tu acolo? 

— Robert, trebuie să te văd. Unde eşti? 

— In faţa Bisericii Sf. Bartolomeu, pe Park Avenue. 

— Intră în biserică. Aşteaptă-mă. Te rog! Este foarte 
important. 

Intorcându-se în biserică, Robert a întrebat despre orgă. A 
aflat că se acordează săptămânal. A stat şi a ascultat, cu mintea 
aiurea. | s-a părut că n-au trecut decât câteva minute până când 
Horace s-a strecurat în strana de alături de el. 

— iți mulţumesc că m-ai aşteptat. Nu avem mult timp. Te rog, 
spune-mi tot ce ştii despre Adam Hale. 


36 


Părea agitat, nu din cauza pierderii grele suferite, ci de 
îngrijorare. Era furios. 

Robert şi-a adunat minţile, apoi a vorbit cu voce joasă, deşi nu 
vedea pe nimeni altcineva în biserică. 

— Mi-a fost prieten la universitate. Un fel de mentor. M-a 
considerat un fel de proiect social, poate... un ţopârlan din Fens, 
pe care voia să-l ajute. A fost bun cu mine. Un tip practic, căruia 
îi place să organizeze jocuri şi enigme pentru cunoştinţele lui. M- 
a implicat şi pe mine în câteva de-a lungul anilor. Jocurile lui pot 
fi amuzante, deşi uneori pot fi şi puţin cam sumbre. 
Inconfortabile pentru unele persoane, dar, de obicei, la sfârşit 
eşti fericit că ai participat. Este un bărbat fermecător, maliţios. In 
ultimii ani, puţin cam dus cu capul. Nu-i un om rău. 

— Ştii ceva neobişnuit în legătură cu el? Ceva ce i s-ar fi putut 
întâmpla? N 

— O mulțime. In preajma lui Adam, lucrurile au tendința să se 
mişte. Şi a avut şi nişte greutăţi. Nişte tragedii. Ar trebui să-ți 
mai spun că a fost căsătorit cu Katherine în anii '90, cam doi ani. 
Nu s-au înțeles. 

— Cu Katherine a ta? 

— Cu aceeaşi Katherine. 

Robert a sesizat că vocea lui Horace a tremurat foarte slab. 

— Altceva? 

— Horace, îmi pare rău pentru Lawrence... 

— Da, îți multumesc. Continuă, te rog. 

— Ei, după facultate a plecat din ţară în calitate de 
corespondent extern, s-a îndrăgostit de o femeie frumoasă şi 
uluitor de deşteaptă, fireşte. 

— Da. 

Lui Robert i-a trecut prin cap că Horace încerca să afle ce nu 
ştia el despre Adam. A continuat: 

— O chema Isabela. Au avut o relație pasională în America 
Centrală, în timpul războaielor civile din Nicaragua şi Santo 
Toma. Dar ea a murit. In circumstanţe neobişnuite. Cu Adam, de- 
obicei circumstanţele sunt neobişnuite. Cam în perioada aceea, l- 
am ajutat, i-am găsit o slujbă la GBN, pentru un timp, slujbă pe 
care a urât-o, dar avea nevoie de bani. Familia lui avea destui, 
dar între el şi tatăl lui era o duşmănie urâtă care a ţinut ani de 
zile. 

— Îţi mulţumesc. Ce-i cu jocurile acelea pe care le-ai 
menţionat? 


37 


— Obişnuia să trimită cărţi poştale rupte în două persoanelor 
pe care el voia să le vadă împreună, ne trimitea în călătorii 
misterioase, uneori erau întâlniri în care lucrurile semănau a 
peţit, alteori îi arunca pe oameni în situaţii pe care aceştia le 
detestau, punând la cale călătorii incognito, cu trenul, sau 
escapade nocturne riscante. 

— L-ai văzut în ultima vreme? 

— Nu în ultimii câţiva ani. Adică până... 

— Până? 

— Până ieri. Nici ieri nu l-am văzut, dar am primit un pachet 
prin poştă de la el. Destul de misterios. O cutiuţă ciudată, 
ornamentală, însoţită de o cerere de ajutor. Şi o adresă din West 
Village. 

— Ai fost la adresă? 

— Nu. 

— Dacă-mi pot permite să-ţi fac o sugestie, Robert, cred că 
trebuie să te duci neapărat. Dar este nevoie să ştii câteva lucruri. 
Adam este în mare pericol. Cu toţii suntem. Povesteşte-mi 
despre noaptea cu incendiul. 

Robert a simţit cum i se strânge stomacul. 

— Despre ce? 

— Despre noaptea în care i-ai salvat viaţa lui Adam, la 
Cambridge. Şi pe a lui Katherine. : 

Robert se uita lung la Horace, fără grai. Ingropase întâmplarea 
în memorie atât de adânc, încât o făcuse aproape povestea 
altcuiva, un eveniment din viaţa unei alte persoane. 

— Dar cum de ştii tu despre acest lucru? 


Horace a ezitat, cântărind cât de mult putea împinge lucrurile. 
Trebuia să chibzuiască foarte bine. Dacă i-ar dezvălui prea puţin, 
Robert ar putea să nu fie convins de pericolul cu care se 
confruntau cu toţii. Dacă i-ar dezvălui prea mult, el ar putea să 
fie pierdut pe vecie pentru ei, poate chiar să o ia razna. li 
supraveghease pe toţi zeci de ani, de aproape şi de departe, în 
Marea Britanie şi în America. Îl instruise şi-l monitorizase pe 
Adam pe Cale, chiar şi după ce el plecase şi încercase să-şi 
urmeze propriul destin. O sfătuise pe Katherine de la distanţă, în 
timp ce puterile ei creşteau şi descreşteau de-a lungul anilor. 
Robert era singurul care nu ştia, pentru că, până acum, nu 
fusese nevoie să se apeleze la el. 


38 


— Îmi cer scuze pentru toate dezamăgirile, Robert. De mulţi 
ani, eu am manifestat un interes tăcut pentru binele tău, încă de 
când l-am întâlnit prima dată pe Adam, în Anglia. Povesteşte-mi 
despre noaptea aceea. Te va ajuta să înţelegi. 

Frica i-a făcut lui Robert stomacul ghem. Era o nebunie. Ce 
ştia Horace de la Adam? Nu putea să vorbească despre noaptea 
respectivă. Niciodată nu fusese în stare să o facă. 

Ochii lui Horace erau lacuri de blândeţe, dar de o intensitate 
pe care niciodată Robert nu ar fi bănuit-o. Acesta a simţit că 
privirile lui Horace treceau prin el. Parcă ar fi fost în pielea goală. 

— Horace, există o explicaţie raţională pentru noaptea aceea. 

— Dar tu nu crezi în ea. 

— Eu cred în rațiune. Nu cred în case bântuite, strigoi şi vrăji, 
în puterea de a detecta lucruri nevăzute, în furnicături în 
degetele mari sau în monştri sub pat. 

— Doamne, Dumnezeule, nici eu nu cred! N 

— Eu cred în ceea ce pot verifica eu însumi. In ceea ce am în 
faţa ochilor. In ceea ce văd şi pot pipăi. Noaptea aceea a fost 
numai un joc prostesc între studenţi. Eram aproape nişte copii, 
pentru bunul Dumnezeu! 

— Eşti totuşi de acord că unele lucruri invizibile sunt reale? 
Gravitaţia poate? Cea mai mare parte a spectrului 
electromagnetic? lubirea? Frica? 

— Eu şi Kate nu am vorbit niciodată despre acea noapte. 

— Nici nu a fost nevoie. Dar acum, Robert, este timpul să te 
trezeşti. 

— Poftim? 

— Trebuie să te trezeşti. Katherine şi Adam au nevoie de tine. 

Robert a tras adânc aer în piept, capul îi vuia, inima îi bătea 
să-i sară din piept. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Suntem cu toţii în mâinile tale. Noi şi mulţi, mulţi alţii. Tu 
eşti singurul care ne poate ajuta. 

Adânc în inima lui, pe lângă frică, Robert a simţit că aşteptase 
toată viaţa să audă cuvintele rostite de Horace. 

Numai că era nebunie curată. 

— Ce vrei să spui, Horace? 

— Robert, s-a întâmplat ceva înspăimântător. Recunosc că va 
fi o surpriză pentru tine să auzi asemenea informaţii de la mine, 
dar, te rog, ai încredere în mine. 

— Nu... 


39 


— Ascultă, te rog. Trebuie să ştii asta. Adam şi-a riscat viaţa, 
mai mult, sufletul pentru a preveni un atentat odios asupra 
acestui oraş. Un eveniment care ar provoca distrugeri enorme. 

— Un atac? Lucrează cu poliţia? FBl-ul ştie? Dar CIA? 

— Autorităţile nu ştiu despre acest pericol. Nu pot şti. Simpla 
cunoaştere a acestui act ar putea provoca declanşarea lui. 

— Nu înţeleg. 

— Robert, lumea este de departe mai bogată, mai profundă, 
mai minunată şi mai periculoasă decât... 

— Decât mi-am închipuit vreodată. 

— Da. 

__ Robert a privit în depărtare, încercând să-şi liniştească mintea. 
In cap i se învălmăşeau imagini şi senzaţii din noaptea de 11 
septembrie. Ura  reverberantă a atacurilor. Neîncrederea 
transformată în frică şi oroare. Curaj, furie şi pierdere teribilă. 
Putea fi adevărat? Se putea întâmpla din nou? Cum? Şi-a trecut 
mâinile peste faţă. 

— Vorbeşti prostii! 

— Pe 14 august 2003, s-au petrecut multe lucruri 
inexplicabile. Marea Pană de Curent a fost mai mult decât ţi-ai 
putea imagina. 

— A fost provocată de firele electrice care au atins ramurile 
copacilor. Întreţinere proastă, apoi erori de sistem. Am citit 
raportul. 

— A fost un eveniment psihic. Un eveniment complicat. 
Precum noaptea incendiului. Au fost implicate vieţi. 

— Rahat! Cine naiba eşti tu, Horace? Şi ce-i cu acest alt atac? 
Cine îl va da? Băieţii lui Obama? 

Horace l-a privit adânc în ochi. 

— Adam. Este măcinat pe dinăuntru de... am putea spune, de 
un fel de diavol. | se opune. Este un suflet brav. Dar va ceda şi va 
activa arma letală. Asta dacă tu nu îl opreşti. Dacă tu nu îl 
salvezi. 

Un val de furie l-a lovit pe Robert surprinzându-l cu 
intensitatea lui. Adam, cel care credea că putea merge oricât de 
departe. 

— Cum s-a întâmplat lucrul ăsta? Şi-a împins norocul prea 
departe? 

— Nu... şi da. A mai existat o încercare anterioară de a da 
acest atac. Pe 14 august 2003. Adam a oprit-o, aproape singur. 
Asta a provocat căderea de curent. O ratare a Dispozitivului. 


40 


Acum Adam plăteşte. A fost infectat. Constrâns să fie deschis la 
acţiuni pe care nu le poate controla. 

— Cât timp poate rezista? 

— li dau o săptămână, cel mult. Probabil mai puţin. 

— Câţi oameni sunt în pericol? 

— Milioane. Imaginează-ţi o bombă nucleară a sufletului. 

— Poftim? Ce înseamnă asta? 

— Du-te la apartamentul din West Village. Acolo se află toate 
răspunsurile. Asta este calea. 

Robert şi-a sprijinit faţa în mâini, din nou, încercând să 
înţeleagă sensul tuturor acestor lucruri. Era un alt joc de-al lui 
Adam? Era Horace implicat? Şi-a ridicat capul şi l-a privit pe 
Horace. 

— Crezi că Adam l-a ucis pe Lawrence? 

— Intr-un fel sau altul, da. Cred. 

— Asta nu-i un joc. 

— Cu siguranţă, nu. Promite-mi numai că te duci. 

— Poftim? 

— Că te duci la adresa din West Village. Şi, odată ajuns acolo, 
vei renunţa la scepticism. 

Robert era uluit. A închis ochii şi a rememorat Ziua Marii Pene 
de Curent. Luminile se stingeau peste tot în nord-estul SUA, în 
vreme ce el stătea în pat cu Katherine. Times Square şi-a stins 
luminile după-amiază târziu. Bucuria sarcinii şi apoi pierderea 
ireparabilă, chiar atunci când Katherine aştepta să simtă primele 
mişcări ale pruncului nenăscut, semnele de viaţă care nu au mai 
apărut niciodată. 

S-a uitat din nou în ochii lui Horace. Acesta îi aducea aminte 
de defunctul lui tată, care-şi petrecuse întreaga viaţă încercând 
să-l convingă de zădărnicia superstiţiilor şi de meritele minţii 
raţionale. Acum Horace îi spunea exact opusul. Privirea 
bătrânului Horace i-a străpuns sufletul. Trebuia să plece chiar în 
acest moment? Să-i trimită la naiba pe Horace, pe Adam şi toate 
faptele lor? Şi-a smuls privirile din ochii lui Horace şi a privit spre 
rozeta-vitraliu cu nuanțele ei de roz şi albastru. Să plece? Sau să 
rămână să afle cel puţin ce naiba se întâmplă? 

A luat o hotărâre. 

— Mă voi duce. Mai mult de-atât nu promit, dar de dus mă 
duc. 

Horace s-a relaxat uşor în strana lui, închizând ochii. 

— Bine. Îţi mulţumesc. Acum trebuie să plec, Robert. Încă un 


41 


lucru: să nu spui nimănui, nici măcar lui Katherine despre toate 
astea. Te voi contacta cât de curând voi putea, dar, te rog, în 
orice caz, trebuie să ne întâlnim după funeralii. 

Robert a vorbit ca în transă. 

— Cum marcați momentul? 

— În cadrul restrâns al familiei, sunt sigur că înţelegi. Luni 
dimineaţa. Voi fi foarte bucuros să te văd după aceea, deşi 
bănuiesc că ne vom auzi şi înainte. 

Apoi Horace a plecat. 

Robert a mai rămas câteva minute în biserică, gândindu-se la 
trecut. Apoi a ieşit în stradă şi a încercat să o sune pe Katherine. 
Nu a răspuns nimeni. Şi-a amintit că ea avea programare la 
psiholog. Enervat, nu a lăsat nici un mesaj. 

Apoi, în loc să meargă acasă, s-a dus în West Village. 


Cambridge, martie 1981 


Şcoala lui Pitagora se afla în extremitatea nord-vestică a 
vastei metropole St. John. Intrând în colegiu prin poarta aflată 
aproape în diagonală cu Biserica Rotundă, au trecut prin prima 
curte datând din secolul al XVI-lea, umezeala cetii şi frigul 
pătrunzându-le prin îmbrăcăminte; capela colegiului aflată în 
dreapta lor era aproape în întregime înghițită de cerul alb, foarte 
jos. 

— Mă bucur că am supravieţuit acestei întâmplări, a spus 
Katherine. De fapt, mă bucur că a supravieţuit. Credeam că-l vei 
omori. 

L-a luat din nou de braţ şi, în timp ce treceau prin pasajul de 
lângă sala de mese spre următoarea curte, ea s-a oprit, l-a prins 
în braţe, tremurând şi lipindu-şi faţa de pieptul lui. 

— Incălzeşte-mă, a spus ea. 

El şi-a simţit corpul invadat de un val de căldură. Ea s-a 
încălzit stând lipită de el câteva clipe, apoi s-a îndepărtat. 

— OK. Hai să mergem. Ai respectat jurământul. Nu contează 
că l-ai făcut pe supraveghetor idiot. 

Au ajuns în cea de-a doua curte, pustie, s-au oprit în mijlocul 
ei şi s-au uitat de jur împrejur, evaluând totul. 

— In ultimii patru sute de ani, a arătat întocmai ca acum, a 
spus Katherine. Invârteşte-mă. Va fi amuzant. Nu cântăresc cine 
ştie cât. 


42 


Prinzându-i strâns încheieturile, Robert s-a răsucit pe călcâie şi 
a început să o învârtească. Ea şi-a ridicat picioarele de pe 
pământ şi s-a lăsat în voia zborului. Parcă învârtea un copil. O 
lăsa în jos şi o înălța, încetinind sau înteţind mişcarea, în timp ce 
ea ţipa de încântare. Abia când aproape că i-a scăpat din mână 
una din încheieturi, a încetinit şi a adus-o treptat înapoi pe 
pământ. Degetele de la picioare i-au atins pământul şi a ţopăit, s- 
a răsucit şi s-a lăsat cu toată greutatea în braţele lui. S-a întins 
să-l sărute. 

— Scoate-ţi afurisita asta de mască. 

El a pus mâna pe elasticele care fixau masca pe faţă şi a 
menţinut-o la locul ei. Fusese foarte scrupulos în a se asigura că 
nu-i va cădea într-un moment nepotrivit. S-a străduit să râdă, dar 
i-a ieşit mai mult un mormăit. 

Ea l-a îmbrăţişat şi a plecat mai departe. 

— OK, tigrule, mai târziu, a fost numai un gând. A trecut. Hai 
să ne mişcăm. 

In a treia curte, mai mică şi cu un secol mai tânără, Katherine 
a ţâşnit spre drumul cu arcade de pe malul râului, strigând 
„Prinde-mă!” şi trăncănind. Pe latura îndepărtată a curţii, la 
pasajul ce ducea spre interiorul Podului Suspinelor, s-a oprit să-l 
aştepte, învăluită în rotocoalele alburii care-i ieşeau din gură. 

— Arată aşa de romantic de-afară, dar cred că înăuntru este 
frig şi curent de îngheţi de-a binelea. 

S-au oprit la jumătatea podului şi au privit râul Cam, care 
curgea fantomatic şi pustiu. Cei câţiva copaci din raza lor de 
vedere închipuiau un filigran delicat pe fundalul lăptos infinit. 

— Lasă-mă să-ţi simt inima. 

Şi-a pus palma pe pieptul său, apoi şi-a lipit urechea în dreptul 
inimii lui. El a simţit cum inima lui răspunde. Adânc, rar, puternic, 
regulat. Ea l-a privit drept în ochi prin masca aceea care-i 
acoperea jumătate de faţă. l-a luat mâna şi i-a pus-o pe inima ei, 
chiar sub sânul ferm şi cald. Robert i-a simţit inima bătând 
puternic. S-au privit unul pe altul în ochi. Timpul se scurgea fără 
ca ei să ia aminte. j 

— Ai inimă bună, om misterios. Ințeleg de ce Adam te-a ales 
pe tine. 

Un grup de studenţi grăbiţi, care strigau că au întârziat la Arts 
Cinema, i-a întrerupt. Robert încă încerca să înţeleagă de ce, 
atunci când ajungeau să studieze la Cambridge, studenţii 
începeau să pronunţe vocalele uşor nazalizat. 


43 


— Oh, nu! a exclamat unul pe un ton afectat. 

Robert a scos din buzunar plicul şi l-a fluturat în faţa lui 
Katherine, arătând cu el spre nord-vest. 

De pe pod, au intrat direct în Curtea Nouă, o dezlănţuire de 
gotic de secol XIX, cu o cupolă extravagantă în mijloc, cunoscută 
sub numele de Tortul de nuntă. In timp ce mergeau, Robert a 
închis ochii, simţind-o din nou pe Katherine cuibărindu-se la 
pieptul lui şi şi-a imaginat cum dorea să se termine această 
noapte. Avea în minte imaginea zâmbetului ei privindu-l goală, 
cu părul ei negru revărsat pe pielea albă. L-a surprins să-şi dea 
seama că nu şi-o putea imagina fără mască. 

Au mers în tăcere până la Tortul de nuntă şi au trecut în 
secolul al XX-lea, direct în anii '60, ca să fim exacţi, într-o 
aglomerare mult dispreţuită de clădiri din beton, din sticlă, 
câştigătoare a cine ştie ce premii. 

— Repede, aleargă, nu te uita la arhitectură, a strigat 
Katherine şi el a luat-o iarăşi la fugă, alergând de-a latul curţii 
până la Cripps Building. 

— Nu pot să o văd, nu pot să o văd. 

Robert a urmat-o. A 

— Oh! a strigat ea în timp ce continua să alerge. Ințeleg de ce 
Adam face asta. M-am prins! 

A ajuns-o lângă ghereta paznicilor. 

— Ne pune mintea la lucru. Am lucrat împreună la o piesă: 
Documentele lui Newton. Este despre Sir Isaac Newton, evident. 
l-ai citit scrierile? Ai auzit de ele? Sunt la biblioteca Kings; 
Keynes a cumpărat multe dintre ele la o licitație dinainte de 
război. 

Bineînţeles că ştia unele lucruri despre Newton. Când era mai 
mic, îl atrăsese gândul să studieze fizica, apoi optase pentru 
limbile moderne, pe care le vedea ca pe un alt tip de sistem. 
Rezona la noţiunile de calibrare şi previzibilitate. 

Katherine a râs nervos. 

— Aceste documente arată că Newton şi-a petrecut cea mai 
mare parte a vieţii ocupându-se de alchimie şi teologie mai 
degrabă decât de lucrurile despre care ştim noi acum, precum 
gravitație, optică, analiză matematică şi aşa mai departe şi nu a 
făcut cu adevărat o distincţie între ele; pentru el miza o 
reprezenta cunoaşterea creaţiei lui Dumnezeu şi vedea indicii 
pretutindeni, în proporţiile Templului lui Solomon şi în 
traiectoriile cometelor şi ale planetelor, în curbe şi în numere, în 


44 


proprietăţile metalelor şi în căutarea Pietrei Filosofale. Keynes a 
spus că Newton nu a fost primul din epoca raţiunii, ci ultimul 
dintre magicieni. 

Robert o privea nedumerit, ridicând din umeri. Newton a creat 
lumea modernă. | se părea că spune numai aiureli. 

— Deci, despre asta este vorba în jocul ăsta, a spus ea 
zâmbind. Cred că Adam vrea să trăim o astfel de experienţă. 
Lumea aşa cum a fost privită din Antichitate până la Newton, în 
care totul este întreţesut într-o mare enigmă. Apelând totodată 
la băutură şi costume fanteziste. Nu ţi se pare trăsnit? 

Robert a înclinat din cap, neştiind cum să reacționeze altfel. 
Totul suna destul de îndoielnic. 

Au continuat să meargă mai departe, pe sub clădirile moderne 
verticale, de beton şi au ajuns la ultima curte. La capătul pajiştii 
fantomatice se înălța Şcoala lui Pitagora, o clădire urbană de 
piatră, cu două etaje şi cu un acoperiş cu lucarnă, refăcută 
complet în interior, cu toate utilităţile moderne, în care se 
desfăşura în mod clar chiar în acele momente un bal - o 
petrecere mascată, pentru ziua de naştere a cuiva, dată de 
prietenii lui Adam. David Bowie zdrăngănea la o chitară, undeva 
la parter. Şi-au croit drum înăuntru şi l-au găsit repede pe Adam. 
Stătea în picioare pe un scaun şi le făcea cu mâna; purta un 
costum ce semăna şi a ţinută de sultan sau de fachir, totul era 
alb, cu excepţia unui turban verde smarald şi a unei veste 
sângerii. De bărbie îi atârna o barbă lungă, falsă. Doi dintre 
conspiratori, târfa şi vicarul, veniseră deja, iar acum le striga să 
se alăture micii lor găşti, departe de ringul de dans care era 
supraaglomerat. 

— Bine lucrat! Bine lucrat! Aţi găsit? Aţi adus cuvintele 
magice? 

Era peste măsură de vesel, cu o sclipire de nebun simpatic în 
privire. 

— li mai aşteptăm numai pe cavaler şi pe domniţă, care au 
avut de mers un pic mai departe. Beţi ceva? Beţi! 

Robert nu i-a recunoscut pe ceilalţi doi invitaţi care purtau, la 
rândul lor, amândoi, măşti. Foarte caraghios arăta vicarul cu o 
mască neagră cu nas coroiat, deasupra gulerului înalt. Partenera 
lui era îmbrăcată într-un costum de slujnicuţă cochetă, cu o 
mască uluitoare, cu pene negre. 

Adam s-a întors de la bar cu o halbă de bere pentru Robert şi 
un pahar cu vin alb pentru Katherine. 


45 


— Mă bucur să te văd. O, vrăjitorule! Cum a fost? Te-ai 
amuzat? 

Robert a încuviinţat din cap. 

— Cu mine poţi să vorbeşti, tolomacule, cu ea nu ai voie. Ai 
grijă numai ca ea să nu te audă. 

— Katherine este grozavă. iți mulţumesc foarte mult că m-ai 
invitat. 

— Prostii! Tu eşti cheia întregii poveşti. 

— Cum aşa? 

— Toate la timpul lor, prietene. Te-am urmărit de la distanţă. 
Da, este grozavă, nu-i aşa? M-am gândit că vă veţi înţelege. 
Poate că-ţi fac o propunere mai târziu. Să zic o ofertă. Ţi-a 
povestit despre piesa de teatru pe care am scris-o împreună? 

— Puțin, da. Despre Newton, nu-i aşa? 

— Da. Vorbim mai târziu despre asta. Vino mai târziu în 
camera mea, împreună cu Kate. 

In momentul acela, li s-au mai alăturat două persoane. Un 
bărbat înalt, cu dinţi ca de iepure, ieşiţi puţin în afară, îmbrăcat 
într-o mantie albă lungă, de cavaler cruciat, cu o cruce roşie pe 
piept şi cu o pijama argintie uzată pe post de armură. Robert a 
remarcat sub armură un strat gros de izmene de lână. Cealaltă 
persoană era o femeie roşcată, bine făcută în fusta ei cu falduri, 
corsaj din dantelă şi pălărie cu văl. Faţa cruciatului era albă cu 
nuanţe albăstrui. 

— Adam, a strigat el. Nemernicule! 

— E puţin cam aspru, a ripostat Adam. la-ţi o băutură, 
încălzeşte-te! Povesteşte! 

— Pe cine ai plătit? Cât te-a costat asta pe tine? 

Cavalerul tremura, Robert nu avea habar dacă de furie sau de 
frig. Nici partenerei lui nu-i ardea de râs. 

— Totul va fi dezvăluit la timpul cuvenit, în noaptea asta. 

Katherine şi-a pus palmele pe faţa cavalerului. 

— Eşti îngheţat. Unde ai fost? 

Inainte să poată răspunde, Adam era deja în picioare pe 
scaun. 

— Doamnelor şi domnilor, atenţie, vă rog! Doamna târfa şi 
bunule vicar, vă rog să povestiţi cum s-a desfăşurat seara 
voastră. Ce poveşti despre enigme rezolvate ne-aţi adus? Voi, 
ceilalţi, beţi, încălziţi-vă şi bucuraţi-vă! 

Prima a vorbit doamna. 

— Ei bine, acest ticălos şmecher cu guler alb înalt şi cu mască 


46 


de păpuşă a apărut la uşa mea din Newnham la ora 8 şi mi-a 
oferit un trandafir frumos. Intotdeauna am avut o slăbiciune 
pentru clerici, dar aş vrea să aflu, Adam, cum de ai ştiut asta. Am 
urmat o şcoală catolică. Aşadar, l-am lăsat să intre şi i-am făcut o 
cafea, iar el mi-a şoptit acest indiciu: „Sunt capătul pământului”, 
aşa suna acesta. Am meditat un timp la aceste cuvinte. Conform 
instrucţiunilor, aveam şi eu plicul de la care el nu-şi putea 
desprinde privirile, dar am încercat să o scoatem la capăt numai 
cu primul indiciu. Capătul Pământului? Nordul Scoției? Ţara 
Regelui loan? Finisterre? Vicarul aici de faţă s-a gândit că ar 
trebui să atacăm vinul pentru împărtăşanie, pentru a ne stimula 
puţin minţile, aşa că... 

Vicarul a intervenit şi a continuat povestea: 

— După câteva sorbituri, firesc neprihănite, buna doamnă a 
fost convinsă să deschidă plicul şi înăuntru am găsit cuvintele: 
„Doar o scurtă plimbare pentru Wojtyla.” Eu, fiind un teolog şi un 
geograf antrenat, am putut deduce următoarele: Wojtyla este 
papă, deci locuieşte la Vatican, de unde o plimbare scurtă, în 
orice direcţie, duce la Roma... dar Roma şi „capătul pământului” 
nu sună prea bine puse alături... 

— Dar, a intervenit partenera cruciatului, Wojtyla este şi 
polonez, iar lucrurile devin mai interesante. Polul Nord şi Polul 
Sud sunt la capetele pământului şi „doar o scurtă plimbare...” 

— Căpitanul Oates, a intervenit cruciatul, mai fericit acum, 
după ce golise o halbă cu bere, „Fac numai o scurtă plimbare, 
poate mai trăiesc un pic”. A ieşit din cort pentru ca să moară 
într-una dintre expedițiile polare şi să nu mai fie o povară pentru 
colegii săi. 

— Exact, a spus vicarul. A durat numai câteva secunde să 
tragem concluzia că ar trebui să ne îndreptăm spre Institutul 
pentru Studii Polare Scott de pe Lensfield Road. 

— Bravo! a spus Adam. 

Târfa a rezumat: 

— Ne-am plimbat. Nu am putut da ture cu bicicleta în 
costumaţia asta. Odată ce am ajuns acolo, ne-am uitat la cea de- 
a doua ghicitoare. QAPVD - aceasta era ghicitoarea. „Decodează 
şi reconstituie cuvintele.” 

— Ne-am uitat în toate părţile, numai sub nasul nostru nu, a 
spus vicarul. Cuvintele sunt sculptate în piatră chiar pe 
frontispiciul clădirii. In cele din urmă, le-am găsit. Quaesivit 
arcana poli videt dei. 


47 


Katherine a întrebat: 

— Însemnând ce? 

— Este un omagiu adus lui Scott, exploratorul Antarcticii, a 
spus vicarul. „El a căutat secretele Polului, dar a găsit faţa 
ascunsă a lui Dumnezeu.” Acestea sunt cuvintele magice pe care 
le-am găsit. Cel puţin aşa presupun. 

Adam a aplaudat, făcându-i şi pe ceilalţi să i se alăture. 

— Şi ce dorinţă secretă a fost îndeplinită? 

Vicarul şi doamna s-au privit o clipă unul pe celălalt. 

— Nici unul dintre noi nu a îndrăznit, a spus vicarul. Pe cuvânt! 

— Nu vă cred deloc, a izbucnit Adam. Continuând astfel, aţi fi 
găsit într-unul dintre plicuri, mai devreme în seara aceasta, un 
bilet cu un desen pe un fundal de puncte, care arăta poate cao 
cheie sau ca o constelație. 

Vicarul a cotrobăit prin buzunar şi a scos biletul. L-a ridicat 
pentru a-l arăta întregului grup. 

— Notează, te rog, pe bilet expresia latină pe care ai 
descoperit-o, o literă pentru fiecare punct, începând de sus. Când 
ai terminat, te rog, vezi care litere au fost atinse de desen. 

Vicarul a făcut întocmai. 


éry sf e— > 


— Haide, să vedem. |, A, R, A, N, O, 1. 

Adam mergea printre ei cu paşi mari, emoţionat de străduința 
lor, în vreme ce ei notau cu toţii literele. 

— In fiecare dintre aventurile voastre lipseşte ceva, a spus el. 
Ce anume lipseşte în cazul acesta? 

Din nou a vorbit cavalerul: 

— Scott nu s-a mai întors niciodată. Oates s-a sacrificat pentru 
ceilalţi. Există o mulţime de alte asemenea cazuri. 

A ridicat mâna Katherine. 


48 


— Nu ştiu dacă s-a întâmplat în expediţia lui Scott sau în cea a 
lui Shackleton, dar se spune că în momentul în care aceştia au 
ajuns la limita puterii lor, au avut sentimentul că întotdeauna mai 
era cineva lângă ei, o persoană care nu putea fi văzută şi 
numărată împreună cu restul echipajului. T.S. Eliot povesteşte 
asta în Tărâmul pustiu. 

— iți mulţumesc, a spus Adam ridicând paharul. Da, eroii 
absenţi şi sprijinul spiritual pe care ei îl pot aduce. Acum, 
vrăjitoareo, te rog să povesteşti. Doamnelor şi domnilor, 
magicianul este sub jurământul tăcerii până la ora 22, doar 
câteva minute. 

Katherine a povestit despre peripeţiile lor, amănunţit, inclusiv 
despre dorinţa ei secretă de a se săruta cu un băiat în cimitirul 
bisericii. Nu a omis nici apariţia  neprevăzută a 
supraveghetorului. 

— Hic est enim sangus meus novi testamenti... peccatos, a 
repetat Adam. Haideţi să ne oprim după testamenti, pentru că 
ultima parte este ştearsă. Că veni vorba, ce lipseşte de aici? 

— Cuvântul „curățeşte-ne” sau „iartă-ne”, a spus imediat 
Katherine. 

— Mulţumesc. Scrie, te rog, expresia ta pe biletul tău şi spune 
literele care sunt atinse de conturul cheii. 

Katherine a făcut întocmai. 


. T- S 

T E îi 

A 3 E wo f 

5 A s 

A s Y g u 

$ á $ Ẹ 
è a i u 3 

- 9 

IE oa TE 3 

A T EA 

E w F 


| 

— M, N, I şi V ar fi literele, a spus ea. 

Toţi şi-au notat literele. 

— Mulţumesc. Acum cavalerul şi domniţa, povestea voastră, 
vă rog! 

— Întâi că eşti un nenorocit, a spus domniţa. Sărmanul meu 
cavaler aproape că a murit de frică. N-ar trebui să faci asemenea 
farse. 


49 


— Sunt intrigat de ce spui, a replicat Adam. Te rog, 
povesteşte-ne. 

— Aşadar, bărbatul acesta în pijamale argintii şi cu pălărie Ned 
Kelly a venit la uşa mea, cu un trandafir minunat şi aşa mai 
departe. Primul indiciu a fost din Biblie. Ezechiel 38:2. „Fiul 
Omului, întoarce-ţi faţa spre Gog, din ţara lui Magog.” Direcţii 
destul de clare. Gog Magog sunt dealurile de lângă Cambridge, 
spre sud-est. Zona este întinsă, aşa că te poţi rătăci uşor. Dar 
foarte rapid am trecut la al doilea indiciu care suna aşa: 


Sunt creatura din acest loc 

Sunt spiritul lui, nici o baghetă fermecată 

Nu mă va îngropa. 

Un războinic m-ar putea fura, 

A scris Gervase din Tilbury, 

Dacă l-ar arunca din şa pe stăpânul meu într-o noapte cu lună. 
Trăiesc într-un ring, 

Sunt arab şi din calcar 

Sunt îngropat şi totuşi merg. 

Găseşte-mă. 


Domnița a continuat: 

— Storia literaturii universale relatează că în secolul al XIII-lea 
Gervase din Tilbury a scris o carte pentru a-şi delecta monarhul, 
parte enciclopedie, parte povestiri despre minuni şi legende 
locale de pretutindeni, dar nu am putut obţine un exemplar al 
acestei cărţi, dată fiind ora înaintată. Am presupus că în acea 
carte se făcea referire la dealurile Gog Magog. Ne-am uitat pe o 
hartă a locului şi am spus indiciul cu voce tare când l-am găsit. 
„Nici o baghetă magică nu mă va îngropa...”! Foarte rafinat, 
Adam. Sus pe dealurile Gog Magog există un castru din Epoca 
Fierului numit Wandlebury. Aşa că ne-am dus la staţia de 
taximetre şi am pornit la drum. Taximetristul, curios, ne-a 
întrebat ce aveam de gând să facem acolo la acea oră din 
noapte şi pe ceaţă şi dacă ştim legenda cavalerului de pe deal. 
Noi nu o cunoşteam, aşa că ne-a povestit-o. In orice noapte cu 
lună, a spus el, dacă un cavaler intră în ringul castrului 
Wandlebury şi rosteşte anumite cuvinte, îi va apărea un cavaler 
fantomatic călare pe un cal negru şi va trebui să se lupte cu el şi 
să-l dea jos de pe şa. 


1 În engleză: No magie wand wil burry. 


50 


Toţi ascultau povestea domniţei. 


Partenerul meu i-a spus că este militar, că este ofiţer care face 
pregătire cu soldaţii în armată şi şoferul ne-a zis cuvintele: 
„Cavaler către cavaler, arată-te!” Şi l-a prevenit să nu le 
rostească decât dacă este pregătit de confruntare. 

— Aşadar, am urcat dealul şi ne-a lăsat în parcare, a povestit 
mai departe cavalerul. Era pustiu şi al naibii de frig; căutam un 
panou cu informaţii sau ceva, orice, pentru a rezolva enigma şi a 
pleca repede de-acolo, iar domnişoara aici de fată m-a întrebat 
dacă am vreo dorinţă secretă de dragul căreia să îngheţ acolo, 
pentru că ea cu siguranţă nu are şi, în orice caz, cine a auzit 
vreodată de un deal din Fens. l-am mărturisit că întotdeauna mi- 
am imaginat o luptă cu sabia, reală, cu un cavaler real. Adam 
ştie că fabulez, întotdeauna m-am întrebat cât de iscusiţi erau 
cavalerii în trecut. Aşa că am intrat în cerc şi apoi am găsit acest 
indicator despre arabul Godolphin. A auzit cineva de el? 

Toţi au scuturat din cap. Adam radia. 

— In ringul Wandlebury s-a aflat pe vremuri o casă 
impunătoare, a contelui de Godolphin, demolată în anii '50, dar 
grajdurile există încă şi în ele locuiesc oameni. În grajduri este, 
de asemenea, îngropat poate cel mai impunător armăsar care a 
existat vreodată, calul arab Godolphin. Mort în 1753. Un animal 
legendar, se pare. Din el se trag şi Regulus, Loth şi Cade, toţi cai 
de curse şi armăsari de excepţie. 

S-a oprit ca să ia o înghiţitură de bere şi partenera lui a reluat 
firul povestirii. 

— Aşadar, aveam arabul şi cavalerul călare şi calul lui 
fantomatic din indiciul dat de tine şi am bifat, de asemenea, 
ringul. Nu am găsit bucata de calcar, dar eram destul de 
mulţumiţi... Continuam să mergem îndepărtându-ne de grajduri, 
spre centrul ringului. Este o întindere mare. Şi în mijlocul ei acest 
idiot notoriu a strigat provocarea. 

— „Cavaler către cavaler, arată-te!” Pur şi simplu. Am strigat 
provocarea mai mult ca să râdem. Şi apoi... El şi-a lins buzele. A 
luat o înghiţitură zdravănă de bere. Şi apoi... în faţa mea a 
apărut afurisitul acela de cal negru. Se uita fix la mine. Scotea 
fum pe nări. leşeau aburi din el, ca şi cum tocmai încheiase o 
cursă de galop. Stătea nemişcat. Se uita fix la mine. Jur. Stătea 
nemişcat, acolo, în ceaţă. Niciodată nu mi-a fost atât de frică în 
toată viaţa mea ca în acel moment. 


51 


— Cine te-a plătit să pui asta la cale, Adam? 

— Detalii, detalii. Aşadar, care este răspunsul? 

— Răspunsul este ca/, tu, pederast dus cu capul. 

Katherine a luat cuvântul, punându-şi palma pe genunchiul 
domniţei. 

— Tu l-ai văzut? 

— Am văzut ceva. Greu de spus ce anume. Putea să fie un cal. 
Ceva era acolo în faţa noastră. Imi era groaznic de frică. 

— Un cal de pe câmpurile din preajmă care scăpase din staul, 
a spus vicarul. Fie asta, fie voi doi vă bateţi joc de noi. 

Robert a scris câteva rânduri şi i-a dat biletul lui Katherine. 

— Bunul magician spune că el crede că Adam a plătit doi 
oameni din sat pentru a se costuma în cal şi să stea acolo până 
ce doi studenţi prostuţi îşi vor face apariţia în zonă. 

— Am luat-o la fugă spre taxi ca nişte nebuni, în parcare. 
Şoferul de taxi a socotit că era cel mai amuzant lucru pe care-l 
văzuse în ultimii ani de zile. 

Cavalerul insista că văzuse calul în faţa lui. 

— De asta sunt sigur. Pe cine ai plătit? 

— Nu a existat nici un cavaler? Adam a făcut o pauză. Va 
trebui să-mi recuperez banii daţi. 

— Tu, pederast ce eşti! 

Cei mai mulţi dintre cei de faţă au râs. Domnița a scos un 
sunet ascuţit, ceva între amuzament şi isterie. Şi pe faţa 
cavalerului a apărut un zâmbet reţinut. 

— Pentru curajul lor, cavalerul şi domniţa sunt premiaţi cu 
distincţii speciale, a spus Adam. Acum, vă rog, scrieţi pe biletul 
vostru Gog Magog. 

Creioanele au scârțâit pe hârtie. „Cavaler contra cavaler. 
Arată-te!” 


52 


Q ex 
“LL Z 
PESE ŢI a 


ate T JI 
e PI G 
: H 

š TE. E 
< f î 
ses PR 4 


Cavalerul a remarcat: 

— Aceasta dă inițialele T, C, M şi O. 

— O clipă, a intervenit domniţa. Atunci ce-i cu calcarul? Cred 
că restul îl avem. 

— Există în zonă o scenă mitologică, săpată în calcar, care 
între timp a fost acoperită, a spus Adam. Ea reprezintă un cal 
uriaş sau cai călăriţi de o zeiţă gigantică cu trei sâni. Unii cred că 
este antică, alţii cred că domnul care a descoperit-o în anii '50 a 
făcut-o chiar el, din vanitate - existau referinţe străvechi la o 
asemenea scenă şi el a găsit-o din întâmplare, înfigând un par în 
pământ pentru a găsi argilă sau calcar. Pe de altă parte... 

— Da? 

— Ei, scena se află exact, pe linia care trece prin castrul 
Wandlebury, pe lângă Institutul pentru Studii Polare Scott şi 
exact prin Biserica Rotundă, dacă se întâmplă să credeţi în 
asemenea lucruri. Se mai spune că în ring este îngropată o 
trăsură de aur. E un loc cu puteri deosebite. 

— Este un loc cu o ceaţă nenorocită de-ţi îngheaţă măduva în 
oase. Asta consider eu, a spus cavalerul. 

— Doamnelor şi domnilor, a spus Adam. Este aproape ora 22. 
Prin voia lui Dumnezeu, suntem pe punctul să formăm o nouă 
societate. Penultima provocare a acestei nopţi este să-i găsim o 
deviză, ascunsă în cele cincisprezece litere pe care le-aţi obţinut 
cu ajutorul indiciilor. Găsiţi trei cuvinte care încep cu O... V... A. 

— În engleză sau în latină? 

— Ultima. Fiecare echipă are o persoană care a studiat latina, 
cel puţin la nivel de începători. 


53 


Au urmat discuţii şi notițe luate cu febrilitate. 

— În timp ce voi lucraţi, permiteţi-mi să vă citesc statutul 
societăţii. „Societatea, care nu are încă un nume, este un club 
social dedicat inventării şi rezolvării de enigme, peţirii, 
amuzamentelor nefrivole şi căutării înţelepciunii neconvenţionale 
prin explorare şi joc. Printre metodele ei se numără întâlniri cu 
necunoscuţi, căutări, urmăriri şi bal mascat. Calitatea de 
membru se obţine numai prin invitaţie.” Nu aveţi încă un nume? 
II vom ghici împreună. Se va naşte din aventurile voastre. Va fi o 
combinaţie a ceea ce aţi descoperit. 

— Taci din gură şi lasă-ne să ne gândim, în acest caz. 

Robert şi Katherine s-au apucat de treabă înghesuiți unul în 
altul. De la Institutul Scott: IARA N O I. De la Biserica Rotundă: 
M NIV De la Wandlebury Ring: TCMO. 

Robert a desenat un cerc în jurul lor, Katherine - un pătrat, 
urmând fiecare propria tehnică de rezolvat cuvinte încrucişate. 

Katherine i-a şoptit la ureche: 

— lertare... sacrificiu de sine, sfântul războinic... câtă latină 
ştii? 

Robert s-a gândit: „Războinicul luptă pentru a învinge. lertarea 
învinge păcatul. Nu există iubire mai mare decât această...” 

Brusc, i-a venit răspunsul. A apucat-o pe Katherine pe după 
umeri şi a strâns-o. A scris, febril, cu majuscule. l-a arătat lui 
Katherine. 

— Da! a strigat ea ridicându-şi mâna în aer. Bingo! Ceilalţi i-au 
înconjurat imediat să vadă ce au găsit. Adam s-a uitat la ceasul 
de la mână. Robert s-a uitat la al său şi a văzut că era ora 22. A 
strigat la unison cu Katherine: 

— OMNIA VINCIT AMOR! 

— Ohhhh... a zis vicarul cu dezgust, aruncându-şi pixul pe jos. 

— lubirea învinge totul! a strigat Katherine. lubirea învinge 
totul. 

L-a prins pe Robert de mâini şi i le-a strâns cu putere. 

— Tu eşti eroul meu pe vecie! lubirea învinge totul! Adam 
râdea atât de tare de încântare, încât Robert a crezut că acesta 
va levita, bătând din palme şi dansând o gigă veselă. 

— Bine lucrat, Katherine Rota şi Robert Reckliss, a tunat vocea 
lui. Doamnelor şi domnilor, scoateţi-vă măştile! 

Robert s-a luptat să-şi scoată masca, reuşind numai cu 
ajutorul lui Katherine să şi-o dea jos de pe faţă. A rămas cu 
masca atârnată de gât şi partenera lui i-a zâmbit. 


54 


— Salut, chipeşule! 

Pe a ei şi-a scos-o cu uşurinţă. S-a dus alergând spre Adam şi 
l-a sărutat şi l-a îmbrăţişat îndelung, lucru pe care Robert îl 
aştepta pentru el. Ea a venit apoi şi l-a îmbrăţişat şi pe el. Era 
adorabilă. Un drăcuşor cu ochi albaştri. 

Cavalerul era în anul III la ştiinţele naturii la Downing. Domnița 
era studentă în anul II la medicină, la Emmanuel. 

Vicarul s-a prezentat drept student la geografie în anul III la 
Jesus, iar tânăra era studentă la filologie în anul IV, cât se poate 
de cumsecade, de la Newnham. Robert a recunoscut-o dintr-un 
spectacol de la teatrul ADC, în care ea juca. Au urmat aplauze, 
apoi şi mai multă băutură. 

Adam s-a ridicat în picioare. 

— Acum provocarea finală. Care este fiinţa care prezintă 
elemente din toate cele trei explorări desfăşurate de voi? Spre ce 
converg eforturile voastre! Vom numi societatea noastră după 
numele acestei fiinţe. 

A luat cuvântul doamna de la Newnham: 

— Capătul pământului, teritorii necunoscute în care trăiesc 
fiinţe magice... care seamănă cu nişte cai, cu puteri înnăscute de 
a vindeca suferinţele... iertătoare, dar cu un potenţial sexual 
serios... Sunt oare singura care ştie? 

Cavalerul aflase destul. 

— Hm... Pegas? 

Robert nu s-a putut stăpâni să se exprime: 


— Rinocer? 

Cinci persoane au strigat în acelaşi timp: 

— Unicornul! 

Aşa a fost fondată Societatea Unicorn a Universităţii din 
Cambridge. 


Adam a susţinut că a desfiinţat-o după câteva luni când el a 
absolvit. Dar unii spun că ea există încă, într-o formă diferită, cu 
aceleaşi scopuri şi cu aceleaşi metode. 


New York, 26 august 2004 


Robert stătea în stradă, la adresa pe care i-o trimisese Adam 
ascunsă în Cutia Răului şi încerca nişte chei în uşa de la intrare. 
A doua pe care a introdus-o s-a potrivit. Apartamentul era la 
etajul cinci, de urcat pe scări, ceea ce nu l-a încântat pe Robert, 


55 


într-o clădire din anii '30, din cărămidă văruită în alb, cu 
apartamente stil vagon: o cameră spațioasă, lungă şi îngustă, 
mergând dintr-un capăt în altul al clădirii ca un vagon adevărat 
sau ca un submarin. Scara în spirală spre ultimul etaj avea trepte 
înguste şi lăsate la mijloc sub greutatea trecătorilor. Ultimul strat 
de vopsea începea să se desprindă. Robert a călcat pe un 
prezervativ utilizat. 

Cu cealaltă cheie a deschis apartamentul. 

Robert nu avusese habar că Adam avea o a doua locuinţă în 
New York sau poate un cuibuşor de nebunii sau cum i-o fi zis el. 
Locul nu era amenajat cine ştie ce, cu siguranţă nu era genul de 
locuinţă în care cineva poate aduce o amantă şi-a imaginat 
Robert. 

Dar în cameră se afla un calculator aşezat pe un birou negru 
ieftin, lipit de peretele opus intrării. Şi calculatoarele au parole. 

Calculatorul era aprins. A atins tastatura şi i s-a cerut parola. 
Numele utilizatorului, Adam, era deja acolo. A tastat cuvântul de 
pe bucăţica de hârtie: vitriol. Imediat a apărut documentul Word. 


Salut, Robert. 

__ E mult de când nu ne-am văzut, ca să fac o introducere. 
Imi pare rău că a trecut atâta amar de vreme. A 

Eu nu obişnuiesc niciodată să scriu, să sun. Imi pare 
deosebit de rău. 

Nu voi mai îngropa securea războiului de-acum înainte. 
Trebuie să te rog să faci ceva şi lucrurile pe care ţi le voi 
cere ţi se vor părea foarte ciudate. Unele pot fi periculoase, 
altele te vor duce în zone ale vieţii cu care s-ar putea să nu 
fii familiarizat. Dacă faci ceea ce-ţi cer, vei ajuta la 
împiedicarea punerii în practică a unui act abominabil 
pentru noi toţi. Ceva diabolic. 

S-ar putea, de asemenea, să-mi salvezi viaţa. 

Nu totul va fi rău şi unele lucruri se vor întâmpla chiar pe 
strada ta, mă gândesc, dar unele lucruri se vor dovedi 
cumplite. 

De ce nu trebuie să arunci scrisoarea asta la gunoi chiar 
acum? 

Pentru că te implor să ai încredere în mine. Pentru că tu 
şi Katherine veţi fi printre victime, dacă nu faci nimic. 
Pentru că tu eşti unul dintre puţinii oameni din lume care 
pot opri asta. 


56 


Trebuie să începi cât de repede şi, odată ce acţiunea a 
pornit, nu se va opri până nu se termină tot. 

Incă o dată, îmi pare rău, dar nu sunt numai eu în pericol. 
Toţi ne aflăm în aceeaşi situaţie. 

M-am băgat cam adânc în probleme şi, ca să fiu cinstit, 
acum nu mai ştiu cum să ies. Se poate chiar să nu reuşesc. 

Vei avea nevoie de telefon conectat la internet, genul cu 
care poţi face poze şi să le trimiţi din locul în care te afli şi 
să intri pe Messenger şi în Google etc. Unul îl ai, dacă te uiţi 
în cutia de carton de lângă tine. Cred că este un Quad Plus 
sau ceva de genul ăsta. Are funcţie de GPS şi hărţi. Am fost 
sfătuit bine - este un dispozitiv fantastic. 

Vei avea nevoie de o hartă a New Yorkului, în special a 
Manhattanului, cu metroul şi cu traseele autobuzelor, în 
cazul în care tehnologia te lasă baltă. Uneori o riglă şi un 
creion sunt o soluţie mai bună. 

iți aduci aminte de perioada în care ai fost cercetaş? 
Gândeşte-te la ce te aşteaptă ca la o vânătoare de indicii şi 
aşteaptă-te la ce este mai rău. 

Dar, mai mult decât orice, vei avea nevoie de inima ta 
bună şi puternică, de curaj şi de inteligenţă. Vei întâlni 
indicii şi prieteni pe parcurs, dar mă tem că vor fi şi 
duşmani. 

Trebuie să ajungi în încăperile secrete de sub oraş, în 
grădini şi pe platformele secrete de deasupra lui, în 
cotloane ascunse. Trebuie, de asemenea, să intri în locurile 
secrete ale inimii. 

Hai să numim o parte a parcursului plimbare la pas, o 
altă parte, prilej de a te descurca singur şi altă parte, un fel 
de introducere în meditaţie. Vom avea nevoie să te aducem 
rapid la viteza maximă. Gândeşte-te la asta ca la o 
incursiune periculoasă în anumite domenii spirituale, 
mentale şi carnale. Dacă dai greş, nu vei fi de nici un ajutor 
nimănui şi vor muri groaznic de mulţi oameni. S-a făcut 
prea cald în cameră? 


Salut, 
Adam 


„Alungă neîncrederea”, îi ceruse Horace. 
Scrisoarea era datată în 14 august. La un an de la pana de 


57 


curent care a afectat nord-estul SUA. A printat un exemplar şi a 
închis documentul. 

Alte fişiere recent deschise nu mai existau în „Documents”. 
Parcurgând celelalte programe, s-a oprit în Explorer şi Netscape, 
unde nu a găsit nimic şi a deschis apoi America Online. Acolo era 
un singur nume cât ecranul: Adam HDIII. Robert a introdus parola 
vitriol. 

A funcţionat. 

Adam HDIll nu avea nici un e-mail, nici mesaje vechi, nici 
mesaje trimise, nici locuri favorite. Dar Buddy List indica 0/1 - 
exista cineva cu care Adam comunică pe chat cu regularitate sau 
de care voia să-şi amintească. Indiferent cine o fi fost, nu era on- 
line. Robert s-a uitat după nume - Terri CIIII - şi la informaţiile 
despre profilul utilizatorului: 


Nume: Terri, 22/F. 

Locaţie: Între Hades şi Pământ. Eliot mă place „suspinând 
între două vieţi” 

Genul: Femeie. 

Statut social: Disponibilă. Faţă de mine şi faţă de 
divinitate. 

Hobby-uri şi interese: Prevestirile, seducţia, vorbirea 
limbajului păsărilor, a limbajului verde. 

Lucruri favorite: Eu; ochii mei. 

Ocupaţie: Spectatoare, ghid, iubită. 

Citat preferat: 

Spionez doi şerpi, înlănţuiţi în actul iubirii. 

Am zgândărit unul, pe femelă şi am devenit femeie 

pentru şapte ani. 

Până când i-am spionat din nou pe aceeaşi şerpi, 

pierduţi din nou în actul iubirii. 

L-am zgâriat pe mascul şi am redevenit bărbat. 

Şi aşa se scurg anotimpurile. 


Pagina ei personală AOL avea o poză cu un manechin fără cap, 
dar altfel, cu forme feminine voluptuoase, într-o vitrină, cu un 
şarpe pe rochia neagră şi cu un ghem de şerpi în spatele ei. Pe 
scurt, o prezenţă perversă. 

Robert a căutat în cutia de carton pe care i-o indicase Adam. 
înăuntru era un dispozitiv gri şi argintiu ca un Treo sau un Palm 
Pilot cu un ecran mare. Când l-a ridicat de pe jos, dispozitivul a 


58 


încăput confortabil în palma lui, în ciuda greutăţii destul de mari. 
Mai erau, de asemenea, câteva accesorii, un încărcător, un fel de 
tastatură pliantă, un microfon pentru ureche şi suportul lui. 
Robert i-a dat drumul. Dispozitivul a scos un bip şi a expus o 
mulţime impresionantă de iconuri. Programul GPS a arătat că 
dispozitivul avea probabil o duzină de locaţii logate, toate 
identificate prin numere cu trei cifre. A observat că bateria era 
aproape goală şi l-a pus la încărcat. 

S-a imaginat stând de vorbă cu Adam, în timp ce se plimba de 
colo-colo prin apartament. 

— De data asta am încălcat toate regulile. 

— Chiar că ai făcut-o, Adam. 

— De această dată sunt de cealaltă parte a vălului. 

— Ai dat vălul jos. 

— Nu mă pot întoarce. 

— Farsa cu funia. 

— Chiar am făcut-o. 

— Farsa cu dispariţia. Puf! Să dispari de pe fața pământului. 

— Nu era necesar să-mi dai ascultare. Nu trebuia. 

— Intotdeauna m-am temut că o vei face. 

— Intotdeauna ai ştiut că pot. 

— Adam Hale! Caţără-te pe funie până sus... 

— Îmi este frică. Am întâlnit nişte oameni. Oameni serioşi. Nu 
cred că mă vor lăsa să mă întorc. 

— Aceasta începe cu o scrisoare. 

— Salut, Robert. 

— Salut, Robert, spune ea. Lumea se apropie de sfârşit. Iti 
aminteşti de visele acelea pe care le-ai avut? 


Robert s-a aşezat şi a încercat să rezolve enigma. Ce punea la 
cale Adam? Să-l viziteze pe Lawrence Hencott? Să-/ ucidă? Nu 
avea nici un sens. 

Dar în acel moment calculatorul a scos un sunet de uşă care 
se deschide cu un scârţâit şi iat-o pe Terri CIII on-line. Robert se 
întreba ce naiba să facă. Era ridicol, dar inima îi bătea să-i sară 
din piept. 

S-a auzit un sunet prelung şi ascuţit şi s-a deschis o fereastră 
messenger. 

< Bună, dragă! > a sunat mesajul. 

De la Terri CIII. Aceasta credea că în faţa monitorului se afla 
Adam. Robert a ezitat. Să pretindă că este Adam sau nu? Dar, 


59 


dacă ar spune cine este de fapt, ea ar întrerupe brusc 
conversaţia şi s-ar evapora în neant? 

<Salut! > a tastat el. 

Cursorul a clipit jumătate de minut. Un minut. Robert avea 
gura uscată. Oare Adam nu spunea „Salut? Aveau oare un cod 
secret? Un cod de amanți? Dacă nu folosesc cuvântul «rubarbă», 
să presupui că am fost capturat?” 

lar s-a auzit sunetul ascuţit. 

<Incerc de mult să dau de tine, nenorocitule dus cu pluta... 
eşti bine? > 

lată-l pe Robert, la mai mult de douăzeci de ani, luat drept 
Adam, din nou. Şi, fără voia lui, îi plăcea lucrul acesta, îi plăcea 
ideea de a fi altcineva pentru câteva minute. Era o eliberare de 
durere. Ceva incitant. O uşurare. 

<Da. Obosit>. 

<Unde-ai fost? > 

Robert a dat un răspuns riscant. 

<Am fost chiar aici în New York. > 

Şi-o imagina pe Terri gândind. Din nou un sunet ascuţit. 

<Ai făcut ceva din ce trebuia să faci? > 

<Aşa sper. > 

<Nu eşti sigur? Ai întâmpinat dificultăți? > 

<E greu să fii vreodată sigur, cred. Apoi m-am dus să-l văd pe 
Hencott. > 

<Pe cine? > 

Rahat. Cum să iasă din asta? Ea era legătura lui cu Adam. Sau 
mai exista o cale? A tastat: 

< Tipul de la minele de aur. Lawrence Hencott. > 

<Oh, scuze. Da. Când te-ai văzut cu el? > 

<leri, cred. N-am dormit. Am pierdut noțiunea timpului. > 

Lui Robert i-a trecut prin minte că ea s-ar putea simţi rănită că 
nu a anunţat-o. 

<Scuze, am vrut să-ți spun unde am fost. Dar trebuia să-l văd 
pe el mai întâi. > 

<Cred că ai putea fi iertat, în circumstanțele date. Este sigur 
să ne întâlnim? Vreau atât de mult să te văd. > 

<Şi eu vreau mult. Dar nu încă. > 

<Cât de greu a fost, dragul meu? > 

<Lawrence a murit. > 

Ea a tăcut câteva secunde. 

<Tu ai spus că va muri într-un fel sau altul. Ce s-a-ntâmplat? 


60 


<S-a sinucis. S-a împuşcat. Înainte de asta a dat un telefon. > 

<Culi? > 

<Lui Robert Reckliss. > 

<Asta-i bine sau rău? > 

El a făcut o pauză, încercând să nu lase conversaţia să-i scape 
de sub control. 

<Este de încredere. Nu ţi-am spus? > 

<Ba da. Nu-mi vine să cred că ai făcut asta. Ţi-a fost frică? > 

<Da. M-am gândit la tine. Mult. > 

Acum aproape că îi simţea zâmbetul. 

<Am ceva pentru tine>, a scris ea. <Vrei să vezi? > 

Cursorul a clipit. Robert se simţea ca un adolescent. <Mi-ar 
plăcea>, a tastat el, cu faţa zâmbitoare. 

<Bine. Care-i parola, dragule? > 

Acum îi cerea o parolă? La naiba. 

<Parola spre inima ta? > 

< Parola spre mine ca întreg iubitule. > 

A riscat din nou. 

< Vitriol. > j 

<Interesantă. OK, dragule. Iti trimit. > 

Pentru un moment nu s-a întâmplat nimic. Apoi cu vocea 
aceea bărbătească, vesel-anostă a AOL, calculatorul a anunţat: 
< Aveţi un mesaj >. 

Din nou, sunetul cunoscut. 

<Sper să-ți placă, scumpule. > i 

A dat clic pe micuțul plic galben. li trimisese o fotografie 
înserată în corpul mesajului, fără nici un cuvânt. Fotografia i s-a 
prezentat de sus în jos, devenind vizibilă în procente 
crescătoare: 8%, 23%... 

A început să se vadă creştetul capului cu păr negru, fruntea... 
Robert şi-a dat seama că era o pictură. Sprâncenele arcuite, ochi 
ca nişte galaxii rotitoare pe o faţă în formă de inimă, foarte albă, 
gât lung de lebădă, rochie neagră mulată, cu decolteu amplu, 
mănuşi negre până mai sus de coate, o imagine atrăgătoare, pe 
jumătate abstractă a capului şi umerilor unei tinere de douăzeci 
de ani... 

<Am făcut poza ieri pe o stradă în Chelsea. Nu-i aşa că 
seamănă cu mine? Nu-i aşa? > 

<Este frumoasă. Foarte frumoasă. > 

Cursorul clipea. Respira greu. Gura lui era încă uscată. S-a lins 


61 


pe buze. Se simţea stânjenit, înfiorat. 

Se întindea după tastatură, când vocea prietenoasă a AOL s-a 
auzit din nou: „Aveţi un mesaj”. 

O altă fotografie de la Terri. El a ezitat, arătătorul era în aer, 
deasupra mouse-ului. 

Un alt sunet, o altă imagine: o feţişoară roşie de diavol de la 
Terri CIIII. 

Robert a dat clic pe mesaj şi l-a urmărit deschizându-se 
treptat. De această dată, era fotografia unei femei adevărate, cu 
păr negru, scurt, subţire, cu picioare incredibil de lungi, cu o 
rochie neagră, de seară, despicată până aproape de talie, cu o 
mână în şold şi cu cealaltă desfăcându-şi rochia destul cât să 
lase la vedere o porţiune de dantelă neagră în partea de sus a 
ciorapilor. 

A simţit un şuvoi de sânge ţâşnindu-i din creier. El şi Katherine 
abia dacă făcuseră dragoste o dată în opt luni. <Stop, a scris el. 
> 

<Nu, a replicat ea. Abia am început. Este cea mai recentă 
poză pe care am făcut-o. Spune-mi o poveste. > 

<Aşteaptă. Te rog. > 

<Nu-ţi place? > 

O faţă bosumflată. 

El a ezitat. 

<Îmi place. Foarte mult. > 

<Nu eşti Adam. > 

Nu-şi putea permite să o piardă. Dar nu mai ştia cum să 
menţină fantezia inventată. Temându-se să nu piardă legătura cu 
ea, a cedat. 

<Nu, a tastat el. > 

Cursorul clipea. S-a scurs un minut lung. 

<Sunt... intrigată.> 

< Încerc să-l găsesc. Să-l ajut. Sunt prieten cu el. > 

Tăcere. 

<De ce? > 

<Cred că s-ar putea să fie în pericol. > 

<Din partea cui? > 

<Nu ştiu. Am fost rugat să vin aici. Să mă conving. Tu şi el 
aveți o relație? Presupun că aveți. Ai vreo informaţie? > 

<Amanţți? Oh! Da. > 

O faţă care clipeşte repede din pleoape. 

<Ştii unde se află? > 


62 


<Adam este evaziv în cele mai bune momente... > 

Cum să nu o sperie? 

<Imi pare rău şi-mi cer scuze că am pretins că sunt Adam. N- 
am ştiut ce să fac când ai apărut pe ecran. > 

<Da, eşti. Un băiat rău... Ţi-a plăcut? > 

<Să văd imaginile? Da, sunt frumoase. > 

<Să te prefaci că eşti Adam. Cred că ţi-a plăcut. > 

<OK. Poate. > 

<Cred că eşti Robert Reckliss. Bărbatul căruia el îi spunea 
Rickles. Inteleg că împărțiți totul frățeşte. > 

Ce naiba? 

<De unde ştii cine sunt? > 

<EI a spus că sunt trei variante: să fie el, să fii tu sau să fie 
mort şi la calculator să fie ucigaşul lui. N-ai habar ce-a făcut. Ce 
a riscat. A spus că, dacă nu este el, eu trebuie să ghicesc dacă 
este ucigașul lui sau eşti tu. > 

<De unde ştii care din noi este la calculator? > 

<A spus că, dacă el ar fi mort, ucigaşul l-ar imita perfect, dar 
că eu voi simţi că acela este răul în persoană. > 

<Și eu nu l-am imitat perfect? > 

<Adevăratul Adam ar fi fost până la ora asta deja mult mai 
direct în a-şi exprima dorințele trupeşti. Mai ales după ce 
supraviețuia acestor încercări. > 

<Ce anume s-a dus să facă? > 

<Toate la timpul lor. Robert, Adam vorbeşte mult despre tine. 
Spune că i-ai salvat viaţa. > 

<l-am salvat-o. Cu mult timp în urmă. > 

<EI mi-a salvat-o pe a mea. Intr-un fel. Aşa că acum avem de 
închis un triunghi. Eu o salvez pe a ta? > 

<Cum ţi-a salvat viața? > 

<M-a păzit de un loc rău. A făcut ca viața să pară veselă şi 
fericită când nu este de fel cazul. Ştii cum face el asta? > 

Robert a zâmbit. Aproape a râs. Era darul nebunesc al lui 
Adam. Brusc, s-a simţit de parcă Adam ar fi fost în încăpere. 
Putea să te facă să râzi chiar şi când erai până la gât în rahat. 
Bineînţeles că, de obicei, necazul în care te aflai i se datora. 

<Nu. Dar înțeleg perfect la ce te referi. > 

<Face ca lucrurile să ia o întorsătură mai bună, chiar dacă 
pare că te-a lovit un tren. > 

Il cunoştea bine, lucrul acesta era limpede. 

<Asta înseamnă că Adam este în siguranță? > 


63 


<Nu. Nu-mi dau seama ce înseamnă. Cred că înseamnă că nu 
este mort, încă. > 

<Ce se întâmplă? Spune-mi, te rog. > 

<Trebuie să mă gândesc, mai întâi. > 

<Ai spus că Adam ştia că Lawrence urmează să moară? > 

< Intr-un fel sau altul, a tastat el. Eu nu am înțeles. > 

<Ce pot face pentru a fi de ajutor? > 

<la-o încet. Am nevoie să mă gândesc. > 

Au tăcut amândoi un timp. 

<Tu unde eşti, Terri? > 

<Adam îmi spune Red Hooker a lui. > 

<Reed Hook. Brooklyn. > 

<Ai nimerit-o din prima. > 

<Spune-mi mai multe despre tine. Şi despre el. > 

< Suntem amanți de aproximativ un an. De la Marea Pană de 
Curent. In ce mă priveşte, iată descrierea mea obişnuită, am 
salvat-o: Sunt o fostă poştăriţă pe bicicletă. Lucrez în 
managementul identităţii. II caut pe Dumnezeu. Fac filme. Sunt 
empatică. „Schimb partenerii des. Scriu pe blog. Sunt geocacher. 
Îmi place sexul în locuri publice. Am încercat să mă sinucid, dar 
nu-ţi voi spune mai mult, sunt ghid turistic. Sunt vindecătoare. 
Sperii oamenii. > 

<Hmm... Eu nici măcar nu ştiu ce sunt unele din aceste 
lucruri. Câţi ani ai? > 

<Douăzeci şi doi. Nu te nelinişti. Eşti atât de serios. Dar tu? 
Adam spune că eşti, prins în mreje pe viață. Că este o istorie 
împărtăşită. > 

Brusc, imagini pe care Robert le reprimase douăzeci de ani l- 
au izbit dureros. S-a văzut răsturnând masa din camera de la 
colegiu a lui Katherine şi trântind la pământ lucrurile oribile ce se 
aflau pe ea. A simţit din nou frica puternică şi confuzia acelei 
nopţi. A văzut-o pe Katherine făcând dragoste cu Adam şi cu el. 
A văzut focul dezlănţuindu-se în camera lui Adam de la Trinity şi 
chipul morţii învăluit în fum uitându-se fix în sufletul lui - ochiul 
unic, minunat care nu clipea. A rămas cu ochii fixaţi pe perete, 
rememorând, cu mâinile inerte pe tastatură. A pierdut noţiunea 
timpului. 

Ea a tastat. 

<Imi pierd răbdarea. > 

Inima a reînceput să-i bată când a reluat conversaţia. 

<Este dificil de explicat. Istorie împărtăşită este o exprimare 


64 


inspirată. Cândva am avut aceeaşi femeie. > 

<Numai o dată? > 

<Numai o dată. Din câte ştiu eu. Uite ce este, Adam m-a rugat 
să-l ajut. Ştii în ce fel de încurcătură s-a băgat? > 

<Tu ştii? > 

Robert nu ştia cât de multe să-i dezvăluie din ceea ce-i 
spusese Horace. A optat pentru prudenţă. 

<Nu. Are legătură cu nişte persoane cu care s-a întâmplat să 
se întâlnească şi care nu-l vor lăsa să mai plece de la ele. Ceva 
despre o acțiune teribilă. El spune că eu pot să ajut. > 

Terri era din nou tăcută. 

<Terri? > 

<lau o decizie în ce te priveşte. Aşteaptă. > 

Brusc, a avut senzaţia intensă că este privit. | s-a ridicat părul 
pe spinare. Dar era ca şi cum ar fi fost văzut, cunoscut... din 
interior. Senzaţia s-a accentuat, o resimțea fizic. A tras adânc aer 
în piept. Era scuturat. Hărțuit. Explorat. 

<lisuse! Ce naiba e asta? > 

Senzaţiile au dispărut la fel de repede cum apăruseră. Apoi 
Terri a revenit. 

<OK. Te-am verificat. Aşadar, fie, îti spun. > 

<Uau! Ce naiba ai făcut? > 

Capul îi vuia. Parcă fusese sărutat, aşa de intensă era senzaţia 
de intimitate. Să fi fost ea cu adevărat? Sau să fi fost numai 
imaginaţia lui, o reacţie intensă ca urmare a retrăirii momentelor 
din trecut? Cine naiba erau oamenii ăştia? 

< Tocmai am încercat să văd dacă eşti pregătit pentru asta 
sau nu. lti este destul de frică, Robert Reckliss. Dar la asta putem 
lucra amândoi. Acum fii atent. > 

l-a trimis un alt e-mail. Era o scrisoare. Pentru Terri de la 
Adam. 


Draga mea Terri, 

Curând, mă voi duce în locul întunecat despre care ţi-am 
povestit. Ştii că trebuie să merg, că aş prefera să rămân cu 
tine, că de plecarea mea depind mai multe decât propriile 
noastre vieţi şi că, prin urmare, nu am de ales. Trebuie să 
desfac răul potenţial pe care l-am creat. 

lată ce ai voie să spui: 

Se pregăteşte un complot. Un dispozitiv cu o putere 
extraordinară este ascuns undeva în Manhattan. 


65 


Are mai multe nume, inclusiv Gnoză, Ma'rifat’, Motorul 
Sufletului. Ma'rifat'-ul este o fereastră într-un loc în care se 
află partea noastră întunecată, în care suntem chemaţi să 
ne transformăm frica în lumină sau să pierim. Este, în 
acelaşi timp, un loc în minte şi o stare de fapt. Ştiinţa care a 
făcut-o este uluitoare şi foarte veche. 

Dispozitivul poate fi dezamorsat numai de fiinţe cu o 
mare forță  psihospirituală. Asemenea fiinţe sunt cu 
adevărat rare, dar, chiar în acest moment, în Manhattan 
sunt două. Pe una o putem numi Unicorn, o creatură de 
lumină pură. Cealaltă este  Minotaurul, cel pierdut. 
Minotaurul este în slujba stăpânilor răului. El este în mine, 
mă macină din interior. Nu are nici un interes să 
dezamorseze Dispozitivul. Dimpotrivă, vrea să mă 
determine să-l detonez, aşa cum vor şi oamenii pe care 
urmează să-i întâlnesc. Eu opun rezistenţă. Unicornul se află 
într-un om cu simţurile adormite, unul care nu este 
conştient de puterea lui. Dacă eu mor, ucigaşul meu sau 
omul cu simţurile adormite va veni la tine, nu ştiu care 
dintre ei. Tu trebuie să-l ajuţi pe cel din urmă să se 
trezească. Trebuie să-l duci cât poţi tu de mult pe Cale, aşa 
încât să poată deveni destul de puternic pentru a opri ceea 
ce este pe punctul să se întâmple. 

Dispozitivul este armat. Dezactivarea lui va cere şapte 
chei mici şi una mare. Cele şapte chei mici sunt ascunse în 
Manhattan, într-o dispunere geometrică şi trebuie să fie 
recuperate. 

Cheia principală a fost trimisă departe, din motive de 
securitate. 

Poate, Doamne ajută-mă, te rog, voi reuşi în această 
întreprindere. 

Fac asta pentru noi toţi. Te rog, iartă-mă, dacă nu 
reuşesc. 


< Scrisoarea a fost scrisă chiar înainte ca el să dispară? > 

<Da. S-a dus să se întâlnească cu persoanele la care se referă 
în scrisoare, chiar ieri. De-atunci n-am mai auzit de el. Până când 
ai apărut tu. > 

<Ce altceva a mai spus despre blestematul de Dispozitiv? > 

<Ma'rifat'. Aşa îl numea el în cea mai mare parte a timpului. > 

<Denumirea în arabă? > 


66 


<Da.> 

<Ce înseamnă? > 

<intre altele, înseamnă cunoaşterea divinității Cunoaştere aşa 
cum cunoşti o persoană, nu cum cunoşti un lucru. Şi a tot spus 
că ultimul lucru pe care-l putem face este să chemăm poliția. 
Nici unul dintre noi nu are voie. Va fi nevoie să trimită înainte un 
preot sau un capelan şi poți pune pariu că nu o vor face. Iti 
imaginezi? Poliţia să apere New Yorkul? Armata, chiar? Dacă o 
echipă de la Tactici şi Arme speciale se apropie la cincizeci de 
metri de el, ştiind bine ce poate face Dispozitivul, acesta se va 
declanşa. Dispozitivul le va citi frica. Exact cum am citit-o eu pe 
a ta. > 

Pentru Robert lucrurile acestea nu aveau nici un sens. Apoi a 
înţeles. 

<Numai psihopaților nu le este frică, a scris el. Oamenii 
normali se tem, soldații şi poliţiştii se tem, dar ei învaţă cum să-şi 
lase frica deoparte. Frica este însă prezentă în sufletul lor. > 

<Adam a spus că Dispozitivul o va simţi. O va amplifica. O va 
hrăni ca să explodeze. > 

<Și? > 

<Gândeşte-te la Hiroshima, dacă îl găsesc autoritățile. Dacă îl 
detonează stăpânii Minotaurului, gândeşte-te la ceva mult mai 
rău. Un fel de bombă a sufletelor. Gândeşte-te la ce fac oamenii 
când sufletele lor sunt otrăvite, la cum se întorc unul împotriva 
celuilalt. Gândeşte-te la un Auschwitz în America. Gândeşte-te la 
damnare. > Robert s-a gândit cum se simţea prietenul lui în faţa 
unui asemenea rău. Diletantul înfruntându-şi în cele din urmă 
destinul. Alegând să lupte, nu să dea bir cu fugiţii. Se simţea 
irațional de mândru de Adam. 

<Cred că mi-a trimis lucrul pe care el îl numeşte cheia 
principală. Eu i-am spus Cutia Răului. > 

<Este în siguranță? > 

<Precis. Este la mine în buzunar. > 

<lisuse Cristoase! > 

<Ce este Minotaurul? > 

<O formă parazită de gândire, un suflet neliniştit. Cândva a 
fost bun. A devenit rău. > 

<Şi Unicornul? > 

<Află singur. > 

<Spune-mi. > 

<Este în tine, Robert. Tu eşti Unicornul. > 


67 


Robert a închis ochii. Pe tot ce era sfânt... A înjurat. Frica şi 
panica au pus iarăşi stăpânire pe el. 

<Nu. Nu cred aşa ceva.> 

<Crede. Priveşte în inima ta. > 

Ea văzuse ceva ce el încercase să ascundă chiar şi de sine 
însuşi: convingerea nerostită, din străfundurile minţii lui că 
aceasta se va întâmpla într-o bună zi. Şi, în mijlocul spaimei, un 
sentiment de mânarie că el trebuie să fie. 

În minte i-au venit părinţii, amândoi morţi de mult timp: 
oameni serioşi, cinstiţi, care insistaseră că metodele vechi erau o 
prostie, că superstiţiile străvechi erau un blestem de familie, 
pentru a fi depozitate, în cele din urmă, în fiul lor. Îl crescuseră în 
necredinţă, singur pe proprietatea vastă, rupt de mătuşile şi 
unchii îndepărtați, de poveştile trunchiate despre evenimente 
întunecate petrecute în urmă cu treizeci de ani, în timpul 
războiului. Nu mai existaseră reuniuni de familie printre ai săi. 

Odată numai, când el a împlinit optsprezece ani, îl contactase 
o rudă. Primise o scrisoare, una singură, nesemnată, în primele 
săptămâni de universitate. 


Eşti ruda mea. Există lucruri pe care ai dreptul să le ştii. 
Nimeni din familie nu ţi le va spune, aşa că o voi face eu, 
Dumnezeu să mă apere. Aceasta este esenţa cunoaşterii. 
Vei înţelege fiecare rând atunci când vei avea nevoie. 
Păstrează scrisoarea. 


Restul scrisorii consta din şapte propoziţii pe o singură pagină. 
Le respinsese ca pe nişte vorbe goale şi arsese scrisoarea la 
sfârşitul primului trimestru. Dar nu uitase textul: 


Ca să trăieşti frumos, cunoaşte moartea, 

In iubire, dăruieşti ca să primeşti; sămânța nu este 
senzație. 

Caută limitele îndepărtate ale libertății. 

Mergi pe calea Celuilalt. 

Cum semeni, aşa culegi. 

Deasupra, ca şi dedesubt; înăuntru, ca şi în afară. 

Mori ca să trăieşti. 


Pentru o clipă au tăcut amândoi. Apoi, Terri a revenit. 
<OK Te voi ajuta, am decis. Adună-ţi tot curajul, pentru că 


68 


lucrurile vor evolua cu viteză de-acum încolo. Ceasul a început să 
bată. > 

<De când? > 

<De când ai început să crezi > 

A sosit un alt e-mail. Era o fotografie a unui mic mormânt 
oarecare, înconjurat de linii frânte. 

Ea a întrebat: 

<Știi ce-i asta? > 

<Nu. O piatră de mormânt? > 

<Da. Pe ea este scris: > 


Ridicat în memoria 

Unui copil bun, 

St. Claire Pollock, 
Decedat la 15 iulie 1797, 
La vârsta de cinci ani. 


<Este lângă Riverside Church. Un copil. Captiv în veşnicie, 
departe de tot ce se întâmplă în jur. Păstrează această imagine 
în minte. Vei avea nevoie de ea mai târziu. Ai încredere în mine. 
Totul va părea un joc, dar nu este. Este acolo un Quad Plus? Ştii 
ce-i asta? > 

<Da. Adam mi-a lăsat unul> 

<Asta urmează să fie calea cea mai bună de a păstra 
contactul de acum încolo. El l-a conceput ca pe un mijloc prin 
care noi să-l putem ajuta. Sună acasă dacă ai nevoie. S-ar putea 
să întârzii Nu-i spune soției ce se întâmplă. Nu-ţi va fi de nici un 
folos. Ar putea chiar înrăutăţi situația. > 

<Cum aşa? > 

<Ascultă. Va trebui să te duci undeva, să rezolvi nişte enigme, 
să postezi nişte imagini pe website. Este primul pas. E-mailul şi 
URL-ul de folosit sunt deja încărcate în Quad. Fă acum un test. 
Grăbeşte-te! II putem ajuta, dar nu avem mult timp la dispoziție. 
> 

<Stop. Rămâi pe poziție. > 

<Adam este în mare pericol, Robert. Ai încredere în mine, 
acum. Mergi la Punctul de destinaţie 025. Ne întâlnim acolo. Du- 
te! > 

< Poftim? De ce? > 

<Când vei ajunge la adresa indicată, vei avea de rezolvat o 
enigmă. Dacă o vei rezolva, vei găsi o ascunzătoare. În 


69 


ascunzătoare vei găsi o cheie a Martfat'-ului. Acestea sunt 
totodată şi stadii pe Cale. Fiecare stadiu va avea un sens, pe 
care va trebui să demonstrezi că-l înţelegi. Te voi ajuta cât de 
mult voi putea. > 

<Cum ai aflat aceste puncte de destinație? > 

<Le-a descoperit Adam în timpul Marii Pene de Curent. Erau 
sute într-un PDA care-i aparținea creatorului Dispozitivului. Unele 
erau adrese false, dar cele bune au fost toate încărcate în Quad. 
Numai că eu nu ştiu care sunt. Am primit un mesaj în care mi se 
spunea să te duci la Punctul de destinaţie 025, în urmă cu câteva 
minute. > 

<De la cine? > 

<Asta este, că nu ştiu. Adam mi-a spus numai să mă încred în 
tot ce primesc de la Supraveghetor. Aşa că amândoi zburăm în 
necunoscut în această fază. Acum porneşte! > 

Apoi calculatorul a scos un sunet de uşă trântită, iar Terri a 
dispărut. 

El a rămas privind lung la ecran, uluit. 

Trebuia să ia o decizie. Să se întâlnească cu ea? Să o creadă? 
Să-i creadă pe Adam şi pe Horace? Mintea i se învârtea. Să-i lase 
baltă pe toţi şi să se ducă acasă? Să nu aibă încredere în ei? 

In timp ce gândurile-i alergau, a selectat şi a pus conversaţia 
lor pe chat într-un e-mail pe care şi l-a expediat sieşi ca din 
partea lui Adam. Scrisoarea lui Adam şi imaginile pe care i le 
trimisese ea. 

Să ia o decizie. 

Avea nevoie de mai multe informaţii, ceea ce însemna să se 
întâlnească cu ea. 

Adam îi ceruse ajutorul şi nu-l va refuza. 

A luat o decizie. 

A luat în mână Quad-ul şi i-a verificat setările. A testat camera 
fotografiind un prespapier New York Skyline aflat pe biroul lui 
Adam şi postându-l pe pagina web la primul marcaj. Numele 
utilizatorului Adam HDIII şi parola erau încărcate, a remarcat el. 
A deschis pagina web şi a văzut că informaţia se salvase. A 
deschis GPS-ul la Punctul de destinaţie 025. Harta străzii de pe 
ecranul Quad-ului arăta un punct între Broadway şi Church, lângă 
Fulton. S-a străduit să-şi amintească ce era acolo. 

A sunat-o pe Katherine. A intrat în mesageria vocală. „Bună, 
dragă. Am avut o zi groaznică. S-ar putea să întârzii. Sunt bine, 
dar voi încerca să aflu mai mult decât ceea ce ne-a trimis Adam.” 


70 


Se întreba ce altceva să-i mai zică. „Sună-mă când poţi. Trebuie 
să-ţi spun nişte lucruri.” 


Cambridge, martie 1981 


Katherine, Adam şi Robert s-au dus în apartamentul lui Adam 
din Nevile's Court de la Trinity, deasupra bolţii elegante dinspre 
nord, unde Newton încercase în secolul al XVII-lea să măsoare 
viteza sunetului bătând cu piciorul în podea şi calculând timpul în 
care se auzea ecoul. Au urcat la etajul întâi şi au ajuns la un 
culoar lung şi întunecat. Katherine i-a condus, luând-o spre 
stânga, către apartamentul lui Adam, aflat la capătul culoarului. 
Robert a fost intrigat de numele scrise cu alb pe negru la baza 
scărilor. 

— Eşti singurul fără diplomă de pe această scară, Adam? 

Toţi ceilalţi păreau a avea cel puţin doctoratul, dacă nu chiar o 
poziţie de postdoc. 

— Da, este groaznic, nu-i aşa? N-o să-ţi placă deloc motivul. 
Nu este prea egalitarist, mă tem. 

— Eram numai curios. 

Adam a deschis uşa şi i-a condus înăuntru. 

— A fost opera bunicului meu. Este foarte stimat în zonă. A 
profitat de război. A avut de-a face cu SOE? servicii secrete şi aşa 
mai departe. A creat nişte burse şcolare, unele destul de 
generoase. Singura condiţie a fost ca orice descendent direct al 
său care va intra pe merit să aibă permisiunea să ocupe fostele 
lui încăperi dacă dorea acest lucru. 

— Frumos. 

— Eu am dorit, natural. Este la mintea cocoşului că nu-mi pot 
lua acest drept; altfel ar fi făcut-o de mult. Nu sunt tocmai în 
grațiile Maestrului. 

Camera de zi era uriaşă, cu tavan înalt şi rafturi întregi cu 
cărţi. Mobilierul era vechi şi scump. Nu arăta deloc a cameră de 
student. 

— Vii dintr-o lume total diferită, a spus Robert. 

— Nu face încă judecăţi de valoare în ce mă priveşte. 


2 Special Operations Executive (SOE) a fost o organizaţie britanică în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care avea ca obiectiv 
declanşarea de operaţiuni de lupte prin alte mijloace decât cele ale 
războiului clasic, (n. red.). 


71 


— Nu fac. Observ numai. Tatăl tău... a stat şi el aici? 

Un nora trecut pe faţa lui Adam. 

— Tata? Nu. El a fost puţin cam insensibil. 

— Adam şi tatăl lui s-au înstrăinat unul de altul, a spus 
Katherine. Adam a fost dezmoştenit. Este neplăcut. 

— Cam aşa e. Aveţi poftă de o băutură? Un vin roşu? Pimm's? 
G & T? 

Amândoi ziseseră că el fusese ales şi că el era cheia a ce avea 
să se întâmple. Ce naiba voiau să spună? 

Adam se agita cu sticle şi cu pahare în timp ce Katherine 
dădea ocol camerei. Robert stătea răsturnat într-un fotoliu. 

Tată. Instrăinaţi. Dezmoştenit. Trebuia să o întrebe ce-i cu 
accentul ei? Era foarte sexy. 

— Katherine, ce-i cu „r” -ul tău? 

Adam şi Katherine au izbucnit în râs. A simţit că-i ia faţa foc. 

— Nu-l pronunţi cum trebuie. 

— Eşti foarte dulce, a spus Katherine. Este în regulă, Robert. 
Mama a fost americancă, dacă despre asta vorbeşti. Bunica era 
din California. Şi-a petrecut mult timp pe-aici, în timpul 
războiului. Eu am fost crescută aici. Tata este britanic, anglo- 
argentinian, ca să fiu exactă. Şi-a dorit o educaţie englezească 
pentru fiica lui şi asta a şi obţinut. 

Katherine s-a aşezat pe sofa şi şi-a strâns genunchii la piept, 
ghemuindu-se. Robert s-a aplecat spre ea. 

— Aşadar, cât timp lucrezi la piesa aia? Când plănuieşti să o 
montezi? 

Ochii lui Katherine au licărit în direcţia lui Adam. 

— Cam spre sfârşitul ultimului semestru, a spus ea. Voiam să 
scriu ceva despre istoria ştiinţei în teza mea şi am ajuns la 
documentele Keynes, gândindu-mă că voi găsi ceva 
corespondență care să-mi fie de folos. Tipic pentru mine. Odată 
ce am început, nu mă mai pot opri. 

— Este vorba despre Keynes economistul? John Maynard 
Keynes? 

— Da. El a cumpărat toate aceste documente ale lui Newton la 
o licitație în 1936, dorind ca în felul acesta ele să nu mai intre în 
vreo colecție particulară. Când a murit, le-a lăsat la King's. 

— Şi tu ai făcut mult teatru? 

— In primii doi ani am locuit practic la teatrul ADC. Anul ăsta 
vreau să scriu. Eu şi Adam avem o înţelegere. 

Adam i-a dat un pahar cu vin roşu, cu un zâmbet jucăuş pe 


72 


buze. 

— Anume? 

— Nu vom dormi împreună, aşa că putem să scriem împreună. 

— Kat, pe bune... a spus Adam întinzându-i lui Robert un 
pahar cu gin tonic. Controlează-te. 

Adam şi-a scos barba falsă şi turbanul şi s-a aşezat într-un 
fotoliu comod şi primitor, supraveghindu-i pe cei doi ca un tată 
de familie mândru de progeniturile lui. 

Katherine a continuat: 

— De aceea am spus că voi participa la o întâlnire oarbă în 
seara asta să-l ajut pe Adam să scape de mine. Nu te superi, nu-i 
aşa? 

— Să scape. Sincer. 

— Apoi credeam că va apărea el, deghizat şi mă va răpi, 
pretinzând că este altcineva. 

— Imi pare rău că te-am dezamăgit. 

— Nu m-ai dezamăgit, Robert. Ai fost un gentleman perfect. 
Exact ce şi-ar dori orice fată. Mă conduci acasă în noaptea asta? 

El nu s-a putut stăpâni să observe reacţia lui Adam. Acesta a 
rămas neutru. 

— AŞ fi încântat. 

— Cu privire la piesa de teatru, voiam să-ţi cer o favoare, a 
spus Adam. Vrem să o montăm pe pajiştea din faţă de la Trinity. 

— Unde se află copacul lui Newton? 

— Da, dar nu numai din această cauză. Pe vremea lui Newton, 
exista o grădină împrejmuită cu zid, iar laboratorul lui se afla în 
acea grădină. Camerele lui erau între Poarta Mare şi capelă, la 
primul etaj, aşa încât putea să iasă pe verandă, să coboare 
câteva trepte şi să ajungă în grădină. Laboratorul se afla la 
capătul dinspre capelă al grădinii. 

— Îți vor permite? 

— Ei, ai pus punctul pe „i”. Nu-mi vor permite mie, înţelegi? 
Anul trecut am avut neplăceri din cauză că am împrumutat nişte 
bărci de la colegiu - de fapt, foarte puţine - pentru punerea în 
scenă cât mai veridică a Bătăliei de la Waterloo pe râu... 

— A fost un câmp de luptă, nu-i aşa? 

— Faptul că iei cuvintele ad litteram se va întoarce împotriva 
ta, tinere Robert. 

— Aşa că... 

— Aşa că mi-a trecut prin cap că s-ar putea să-ţi placă să fii 
producătorul piesei. Să discuţi în locul meu cu autorităţile de la 


73 


Trinity, desigur, dar, de asemenea, să ne ajuţi să o montăm. Să 
te ocupi de organizare. 

— Nu te deranjează să pretinzi că eşti Adam, nu-i aşa? N 

Robert s-a uitat în ochii lui Katherine susținându-i privirea. Il 
insulta? Se juca cu el? Nu credea. A decis să rişte. Să vadă ce va 
ieşi. 

— Nicidecum, în circumstanţele date. Dar de ce eu? 

— Inainte de orice, pentru că sunt sigur că vei fi bun. Emani 
încredere şi stabilitate. Aşa gândesc despre tine prietenii tăi de- 
acasă? Sunt sigur de asta. 

Erau abia şase luni de când Robert plecase de-acasă, direct de 
la şcoala locală de gramatică, pentru a-şi ocupa locul la Trinity 
Hall. Tot ce era solid şi real în viaţa lui se afla acolo. 

— Prietenii mei de acasă ar considera probabil această seară 
prea pretențioasă şi greu de descris, dar eu o găsesc 
încântătoare până în acest moment. Da, mă pricep să organizez 
lucrurile. Abia aştept să mi se ceară. ți mulţumesc. 

— Inţelegi că Adam te-a urmărit din umbră, a spus Katherine, 
ducându-se în spatele fotoliului lui Adam şi punându-şi mâinile 
pe umerii lui. A spus că a găsit un diamant în noroi şi că i-ar 
plăcea să se gândească la o cale de a-ţi da o mână de ajutor. 

Robert s-a simţit rănit în mândria lui. 

— O mână de ajutor la ce? 

— Să ajungi în locul acesta, a spus Adam. Să nu-ţi mai fie frică 
să visezi. Să nu mai laşi insultele şi defăimarea să te reţină de la 
a te bucura de trei ani de libertate, indiferent de ce cred despre 
asta prietenii tăi de acasă. 

— Incep să pricep. Eu nu prea am nonşalanţa ta, sunt sigur, 
dar... 

— Vei face o treabă excelentă, nu am nici o îndoială. Rămâi cu 
picioarele pe pământ. Fă să se întâmple. Gândeşte-te la mine ca 
la un cercetaş talentat. 

— Acesta-i locul unde mi se cere să intru în MI6? 

Adam a râs. 

— Nici vorbă de ceva aşa de sinistru. Deşi, dacă eşti 
interesat... 

Robert s-a întors spre Katherine. 

— Aşadar, ai ştiut că eram eu în tot acest timp? 

— Ah, nu, să nu crezi asta, a spus ea, părând sincer 
preocupată. Habar n-am avut pe cine va trimite Adam. Mi-a 
promis numai că va fi cineva de care aş putea fi atrasă. Pare 


74 


puţin ciudat, presupun. Dar mi-a plăcut ideea. Totuşi, tot atât de 
uşor puteam să te dau afară. 

— l-am vorbit lui Katherine despre tine şi despre piesa de 
teatru. Dar seara asta nu a avut legătură cu asta, jur! Ce spui, 
Robert? O vei face? 

— Spune-mi ce trebuie să fac? De unde să încep? Există un 
exemplar al piesei de teatru pe care să-l pot citi? 

— Eu sugerez să mergi chiar la vârf şi să-l contactezi pe 
Maestru. Nimic nu se compară cu asta. In ceea ce priveşte 
piesa... 

— Primele două acte sunt aproape finalizate, a spus Katherine. 
Ne-am cam împotmolit amândoi la cel de-al treilea. Punctul 
culminant. Este un incendiu, înţelegi? 

— Un incendiu? N 

— Laboratorul ia foc. A luat foc. In iarna anilor 1677-1778, în 
timp ce Newton făcea o vizită la capelă, ceea ce nu-i stătea în 
obicei. Nu prea era de acord cu ceea ce devenise Biserica. 

— Puțin cam dificil de pus în scenă. 

— În incendiu s-a pierdut ceva. O operă de neînlocuit. O 
lumânare a căzut pe nişte hârtii de-ale lui şi a ars o carte. 
Indiferent ce cuprindea manuscrisul, el nu l-a rescris niciodată. 
Unii spun că era ceea ce noi numim astăzi chimie. Alţii spun că 
era ceva mai puţin convenţional. Adam a zâmbit. Toată lumea 
ştie că Newton avea o minte remarcabilă. Unii chiar admit acum 
că se îndeletnicea cu alchimia, deşi resping asta ca pe un 
nonsens. 

— Aşa cum şi trebuie, a spus Robert. 

— Probabil nu ai mai fi gândit aşa dacă ai fi văzut ce am văzut 
eu. Keynes nu a luat toate documentele la acea licitaţie. Câteva 
au fost cumpărate de un grup de germani. Bunicul meu le-a 
recuperat de la nazişti în timpul războiului. A adus aici la Trinity 
un document deosebit. El era deţinătorul lui, ca să zic aşa. Cum 
sunt eu acum. 

— Despre ce este vorba în el? 

— Mă tem că nu-ţi pot spune, bătrâne. Cel puţin nu încă. 
Fiecare lucru la timpul lui. Şi Katherine vrea să ştie. Nici ei nu-i 
pot spune. 

— Sau nu vrei, a spus Katherine. 

— Este un document unic. Este parţial înnegrit pe margini, de 
parcă ar fi fost în foc. Nu cred că înţeleg tot ce conţine, dar, 
treptat, învăţ. 


75 


— Este aici? 

Robert s-a uitat din nou prin încăpere. 

— Este la loc sigur. Oricum. Eu şi Katherine ne cunoaştem de 
anul trecut. Ne-am cunoscut la o petrecere mascată destul de 
amuzantă. 

— Lasă-mă să ghicesc. Ea era vrăjitoare şi tu erai magician. 

Katherine a râs. 

— Te prinzi repede. 

— O mică glumă inocentă, a zâmbit Adam. lertare, vă rog. 
Aşadar... când mi-a spus despre toate aceste materiale pe care 
le găsise, i-am atras atenţia că aceasta nu reprezenta deloc o 
teză, că ea, în mod unic, era înzestrată să valorifice creator 
subiectul. De vreme ce... 

— De vreme ce, spre deosebire de lucrările academice, teatrul 
implică încântare şi suspendarea neîncrederii, ai spus. Şi tu ai 
avut o idee minunată. 

— Aşa că am început să scriem împreună. Eu am la rândul 
meu un fel de mentor care mi-a inspirat această idee. Ce-ar fi 
dacă, a întrebat el... 

— Ce-ar fi fost dacă Newton ar fi luat focul drept un semn de 
la Dumnezeu, în felul lui eretic, propriu, drept un semn că-şi 
condusese cercetările pe o cale interzisă? Era în 1677, aduceţi-vă 
aminte, înainte de Principia... şi, ca urmare, a schimbat direcţia 
şi ca rezultat al acestui fapt... 

— A creat lumea în care trăim noi acum. Dar cum ar fi lumea 
dacă el ar fi continuat pe acea cale pierdută? Ce ar fi însemnat 
pentru noi cuvântul „newtonian” şi cât de diferit ar fi fost sensul 
lui de cel pe care-l are acum? 

— Şi, a intervenit Katherine, ce se afla în documentele arse? 
Ce descoperiri cuprindea manuscrisul pierdut? 

Robert s-a foit în fotoliu. Era cam prea ezoteric pentru gustul 
lui. A încercat să revină cu discuţia la punctul iniţial. 

— Practic, ce-i cu copacul? Şi aţi vrea să ridicaţi o estradă 
pentru spectatori? Sau să puneţi scaune direct pe gazon? Dacă 
iarba va avea de suferit? 

— Dar tu ce crezi? 

— Copacul este exact în mijlocul pajiştii. Nu-l poţi ignora. 
Poate îl putem integra cumva în spectacol. Să aşezăm scena sub 
el. Sau să-l acoperim şi să punem o lumină roşie înăuntru şi să-l 
facem un fel de cuptor pentru laboratorul lui Newton. Să ridicăm 
o estradă pentru spectatori ar fi foarte scump şi ar trebui să ne 


76 


ocupăm de asigurare. Depinde cât de multe persoane vă 
aşteptaţi să vină să vadă piesa. 

Katherine şi-a ridicat paharul în aer, atrăgând atenţia că este 
gol. 

— Noi ne-am gândit că spectatorii ar putea sta pe două laturi, 
pe cea de sud şi pe cea de est, exact pe locul pe care era zidul 
protector al grădinii. Copacul în mijloc. Ca în Grădina Edenului. 

— Pomul cunoaşterii, să înţeleg. 

Adam a luat o sticlă şi i-a umplut lui Katherine paharul, privind 
în lături, la Robert. 

— Sau Arborele Vieţii. Oricum, toate sunt idei bune. Şi sunt 
sigur că vom putea pune nişte scânduri sau altceva pentru a 
proteja iarba. Poate două sute de persoane pe seară? Mă simt 
deja pe mâini bune. 

Katherine a luat o sorbitură din vin, privindu-l peste pahar pe 
Robert. 

— In noaptea aceasta o să scriu ceva. Ai vrea să mă ajuţi? De 
această dată, Robert a văzut că ea îl supărase pe Adam, care se 
îndepărtase întorcându-le spatele şi studia o etajeră cu cărţi. 

— Nu cred că scrisul este punctul meu forte, dar... 

— Katherine are nişte tehnici de scris neobişnuite, a spus 
Adam, cu vocea mai veselă ca niciodată. Sunt sigur că-ţi vor 
plăcea. 

Katherine şi-a luat geanta şi a scos din ea un pachet de ţigări 
hărtănit. 

— Doamne, am încercat toată seara să nu fumez, dar te superi 
dacă o fac? 

Robert a simţit şi el, brusc, dorinţa de a fuma. S-a uitat în jur 
după chibrituri, dar Adam i-a luat-o înainte, înclinându-se spre 
Katherine cu un chibrit aprins pe care părea să-l fi scos din 
mânecă. Katherine i-a prins mâna şi a tras-o spre ea, ţinând-o 
nemişcată. A continuat să-i strângă mâna câteva secunde până 
ce ţigara s-a aprins şi chibritul s-a consumat aproape complet; în 
tot acest timp i-a zâmbit impertinent lui Adam. Acesta şi-a plecat 
capul şi a suflat în chibrit, stingându-l, dar i-a susţinut în 
continuare privirea. Preţ de o clipă, lui Robert i s-a părut că-i 
ignorau prezenţa, aşa că a tuşit. 

— Aşadar, ce aveţi de gând voi doi să faceţi, anul următor? 
Cuvintele i-au ieşit din gură fără voia lui. li era necaz că nu se 
oprise la timp. A întreba nişte oameni aflaţi în ultimul an de studii 
despre viitorul lor însemna aproape garantat uciderea 


77 


conversaţiei sau o seară ratată. Se descurcase atât de bine şi 
apoi băiatul din Fens dăduse cu bâta în baltă. 

Un moment, Katherine a părut că va începe să plângă. Adam, 
diplomat din instinct, a observat că Robert se simţea stânjenit şi 
imediat a intervenit pentru a-i risipi disconfortul. 

— Mă bucur că ai întrebat, Robert. Tocmai am vorbit 
săptămâna asta cu vreo două cunoştinţe de pe Fleet Street. Mă 
gândeam să-mi încerc norocul în calitate de corespondent de 
presă extern. Într-o ţară mică, neimportantă. Pe undeva în Africa, 
poate, sau în America Latină. 

— Uau! 

— Pe cont propriu, înţelegi. 

— Anul viitor, pe vremea asta, va răsturna guverne, a spus 
Katherine cu o strălucire în ochi. 

— Şi Kat va face scena londoneză să strălucească sau va trăi 
pe sponci într-un colectiv teatral din Bermondsey. 

— Situaţii care nu se exclud una pe alta, a spus ea zâmbind. 
Ce altceva aş putea face cu note bune la matematică şi slabe la 
filosofie? 

— Ţi-ai schimbat opţiunile? 

— Da, după primul an. Am crezut că-i totuna. La matematică 
am fost bună, la filosofie, nu. Am făcut schimb cu iubirea şi am 
fost dezamăgită. In plus, am jucat teatru. 

— Dezamăgită? Cum aşa? 

— ţi voi povesti altă dată. A fost scandalos. Voi scrie despre 
asta într-o bună zi. Piesa se va numi Katherine se maturizează. 

Râsul ei ascuţit a revenit. 

— Ce-i cu Societatea Unicorn? Acum, că existăm? A întrebat 
Robert. 

Adam a râs satisfăcut. 

— A fost destul de amuzantă seara asta, nu-i aşa? Eu am fost 
cu adevărat încântat. 

Katherine a tras adânc din ţigară, apoi a aruncat un fuior de 
fum în aer. 

— Adam a spus că aveam nevoie de cineva din echipa mea, 
care să mă aducă cu picioarele pe pământ. Să mă oprească să 
mă mai inflamez. Spune că sunt prea nestatornică: 

— „Volatilă” a fost cuvântul meu, cred. 

Robert a continuat să i se adreseze lui Adam. 

— Vrei să organizezi un alt eveniment? 

— AŞ vrea să mă odihnesc puţin. Nu ştiu cum să aflu ce a 


78 


învăţat fiecare până acum. Nu prea ştiu ce-ar putea fi. Ştiu cum 
arată. Ştiu ce gândesc să fie, care ar fi diversele elemente. A fost 
un experiment. Incerc să aflu cum să creez experiențe pentru 
oameni. Avem cu toţii nevoie să medităm puţin la ce-a fost. 

— Uneori lumina este atât de puternică, încât poate fi 
experimentată numai ca întuneric, a spus Katherine. Unele 
prezenţe sunt atât de intense, încât pot fi experimentate numai 
ca absenţe. Şi viceversa. Înţeleg după ce tânjeşte. 

— De fapt, mă gândesc că Hârtiile lui Newton ar putea fi 
următorul proiect al societăţii. Cavalerul nostru este un cadru 
militar, un om de ştiinţă, va fi al naibii de bun la iluminare şi la 
toate aspectele care ţin de cadrul piesei; domniţa lui este o 
croitoreasă excelentă, dacă ai remarcat costumaţia ei, toată 
cusută de mână. Vicarul este un regizor înnăscut. Draga de târfă 
bătrână este o actriţă al naibii de bună, Kat coordonează, tu te 
ocupi de producţie, eu îmi vâr nasul în toate; este perfect. 

— Mai bine ne-am apuca de scris atunci, a spus Katherine. Am 
de gând să pun pe hârtie idei legate de manuscrisul pierdut. 
Adam, îţi mulţumesc, dragă. Noapte bună. Robert, mă conduci? 

Robert s-a ridicat şovăielnic în picioare, în timp ce Adam şi 
Katherine se îmbrăţişau strâns. Apoi, când au ajuns la uşă, i-a 
trecut o întrebare prin cap. 

— Numai din curiozitate, de ce a trebuit să nu vorbesc până la 
ora 22? 

Adam a zâmbit. 

— Am observat că în societate, dragul meu prieten, când eşti 
emoţionat sau încerci să impresionezi, numărul cuvintelor pe 
care le pronunţi într-un minut este de patru ori mai mare decât 
media. E o reacţie normală la stres, ca şi tăcerea, opusul ei. 

— Când m-ai observat mai exact? 

— Robert, spionii mei sunt pretutindeni. Din momentul în care 
mi-am imaginat că avem cu toţii interesul ca tu să faci o impresie 
favorabilă asupra tinerei Kat, m-am gândit că te-am putea face 
să taci în seara asta obligându-te să flirtezi în tăcere şi să o 
farmeci fără a vorbi - ceea ce, evident, se pare că ai şi făcut. 

Katherine şi-a strecurat mâna sub braţul lui Robert şi l-a 
înfruntat pe Adam. 

— M-a făcut, de asemenea, domnule Hale-Devereaux, să cred 
o vreme că tocmai tu te ascundeai sub acea costumaţie, nu 
Robert. 

Adam le-a zâmbit. 


79 


— Noapte bună, prieteni dragi! 

Katherine nu a făcut nici o mişcare. 

— Cât ai plătit pentru calul acela negru, ca să fie dus acolo, la 
castrul Wandlebury? Trebuia să fie şi un cavaler acolo? 

— Ah, asta-i una dintre surprizele serii. Vezi tu, n-am plătit pe 
nimeni să facă ceva, orice. Habar n-am ce căuta calul ăla acolo. 


New York, 26 august 2004 


Supraveghetorul a clipit de mai multe ori şi şi-a deschis larg 
ochii, stând liniştit şi reacomodându-se cu peisajul din jur. Inainte 
se cufundase într-o stare profundă de meditaţie. Acum, revenind 
la viaţa de zi cu zi, a descoperit că grijile nu-l mai apăsau atât de 
tare. Era chiar puţin surescitat. Jocul începuse. Ceruse ajutor. 
Riscurile erau imense şi existau lucruri pe care nu le putea 
înţelege. Dar primii paşi în luptă fuseseră făcuţi. 

Ochii i se odihneau pe tăbliţa de lângă biroul lui, unde erau 
nişte fotografii reprezentând doi bărbaţi şi o femeie prinse cu 
piuneze printre bilete scrise de mână, diagrame geometrice şi 
vederi care arătau locuri importante din New York. 

Trei oameni remarcabil de înzestrați legaţi de către destin într- 
un dans peste ani fără de sfârşit... 

Vor fi încercări. Era singura cale. Incercări, decepţii, durere. 

Ceasul ticăia neîntrerupt. O săptămână cel mult. 

Simţea intensitatea voinţei puternice a lui Adam Hale. El 
ducea o luptă. 

Supraveghetorul a închis ochii, îndreptându-şi atenţia spre 
interior. A început să se roage. 

Prima va fi Proba Pământului. S-ar putea încheia chiar aici. Nu 
există altă opţiune decât asumarea riscului. 

Vor urma Apa, Focul, Aerul. Patru probe, patru zile, patru 
ascunzători. Patru chei pentru Dispozitiv. Patru posibilităţi pentru 
Robert să moară. Patru morţi cărora să le facă faţă. Apoi misterul 
se va adânci. 

Trecând prin cele patru probe, dacă va reuşi, va dobândi 
măiestria celor patru elemente de bază. Combinate între ele în 
echilibru, vor crea un al cincilea element, o poartă, invizibilă în 
sine, încă şi mai rarefiată decât aerul. Eter sau chintesenţă. Şi, 
dacă va putea supravieţui, deschizând poarta, va fi condus spre 
altele două, ambele invizibile dacă nu va învăţa cum să le 


80 


distingă. A şasea era Mintea sau lumina. A şaptea era Spiritul sau 
iubirea care cuprinde şi susţine totul. 

Aceasta era Calea. Singura. Şi va fi de ajutor unde va putea, 
dar, mai presus de orice, îi va veghea. Pentru că el era 
Supraveghetorul lor. 

A închis din nou ochii şi s-a adâncit în rugăciune. 

Supraveghetorul fusese mentorul multor bărbaţi şi femei şi 
ştia că existau la fel de multe variante ale Căii câţi indivizi există. 

Cu trei zile înainte, în timp ce Adam îşi pregătea vizita la lwnw, 
Supraveghetorul se întâlnise cu el în Central Park, la Şahul 
octogonal din cărămidă şi la Casa Jucătorilor de Şah şi 
discutaseră despre evenimentele pe cale să se producă. 

Se aşezaseră la o masă de şah în aer liber, mutând piesele 
aleatoriu, în timp ce discutau. Şi apoi, Supraveghetorul se 
despărţise de Adam şi, rămânând singur, planificase probele lui 
Robert Reckliss. 

Urma să fie o cursă contracronometru: Robert trebuia iniţiat 
pe Cale suficient de repede pentru a ţine ritmul cu declinul lui 
Adam, fără a-l distruge presându-l prea tare. Supraveghetorul va 
trebui să echilibreze voinţa lui Adam de a rezista cu capacitatea 
lui Robert de a evolua. O cădere, o înălţare. 

Robert urma să îndure Calea lui Seth. Nu exista altă opţiune. 
Avea să fie dezmembrat şi plămădit din nou în şapte zile, nu mai 
mult, Adam nu putea să mai opună mult timp rezistenţă Frăției. 
Nici chiar Supraveghetorul nu parcursese o asemenea cale; nu i- 
ar fi putut supravieţui. 

Probele vor avea un caracter complex, implicând loc, model, 
acţiune şi experienţă într-un tot întreţesut cu grijă. Trecând 
fiecare probă, Robert va ajunge să cunoască şi să acumuleze 
energii fizice şi mentale specifice, pas cu pas, fiecare progres 
depinzând de experienţele anterioare. 

Probele vor trebui, de asemenea, să fie planificate până la 
detonarea iminentă a Marrifat'-ului - Robert va avea de 
recuperat cheile şi de neutralizat reţeaua pe care ele erau 
dispuse, pe măsură ce înainta de-a lungul Căii. 

Supraveghetorul avea în ochii minţii reţeaua. Pentru el era o 
formă cunoscută, o cheie specială utilizată la captarea energiilor 
lumilor fizice şi spirituale. Cel care construise Ma'rifat'-ul, lucrând 
cu aceleaşi forţe, optase să amplifice puterea Dispozitivului său 
unind două puncte focale de-a lungul Manhattanului. Robert va 
reface traseul prin oraş, pe măsură ce va avansa în parcurgerea 


81 


probelor. 

Robert va trebui să fie iniţiat cu grijă. Prin natura educaţiei 
primite, era sceptic, ba chiar ostil faţă de principiile Căii. Aşa că, 
Supraveghetorul configurase la început totul ca pe un joc de-al 
lui Adam, aducându-l pe Robert pe un teren familiar. Paznicul îi 
spusese lui Adam să-i trimită cheia principală - miezul - lui 
Robert, înainte de a merge la Frăția Iwnw. Oricum trebuia să 
scape de ea. Aceasta îi permisese lui Katherine să-i fie alături la 
primul contact cu ce avea să urmeze. 

Calea lui Seth îşi primise numele după un mit egiptean antic, 
în care Osiris, un rege binevoitor şi civilizator, a fost ucis de către 
fratele său Seth. Seth şi-a dezmembrat victima şi i-a împrăştiat 
rămăşiţele în lung şi-n lat. Soţia lui Osiris, Isis, care era şi sora 
lui, a reasamblat rămăşiţele dispersate ale corpului acestuia şi a 
conceput un copil cu el, un băiat pe care l-a ţinut ascuns prin 
mlaştini până ce acesta a crescut mare. Apoi tânărul, pe nume 
Horus, l-a atacat pe Seth, pentru a-şi răzbuna tatăl. Intr-o bătălie 
eroică s-au rănit reciproc, dar nici unul nu a fost capabil să-l 
învingă pe celălalt. In cele din urmă, un tribunal format din zei a 
decis împotriva lui Seth, care a fost trimis în întuneric, ca zeul 
rău al deşertului, haosului şi furtunilor. 

Mitul însuşi, asemenea altora similare din lume, reflectă în 
parte luptele milenare dintre iniţiaţii Căii Supraveghetorului şi 
Frăția lui Iwnw. În China, predecesorii Supraveghetorului erau 
cunoscuţi drept Fan Kuang-Tzu sau Fiii Luminii Reflectate. In 
Mexicul antic, erau urmaşii preotului civilizator Quetzalcoatl, 
Şarpele-Pasăre; şi Ilwnw erau reflectaţi de duşmanul acestuia 
Tezcatlipoca sau Oglinda-Fumegândă. 

Fiecare scenă avea o dilemă, iar aceasta era una simplă: să 
ucizi sau să fii ucis. Calea lui Seth începea cu moarte. 

Pe Robert urmau să-l expună mai întâi la cele mai puternice, 
aspre şi organizate energii latente existente în el: cele care 
aveau legătură cu reacţii tribale, lupte şi omoruri, supravieţuire 
şi teritoriu. Erau puterile pământului. 

Ca să treacă proba, va trebui să se implice adânc în acţiuni şi 
experienţe apropiate de moarte, să apeleze la energiile de 
supravieţuire din lăuntrul său şi să găsească o cale pentru a 
scăpa de latura lor întunecată. 

Unii dintre aspiranţii la Cale nu au depăşit niciodată stadiul 
acesta şi vieţile lor au ajuns să constea pur şi simplu din luptă. 
Pentru asemenea oameni incapabili să se elibereze de partea 


82 


întunecată a energiilor de supravieţuire, viaţa devenea o luptă 
brutală pentru dominație. 

Robert va avea de rezistat atacurilor din partea Frăției Iwnw. 
Va trebui să lupte pentru viaţa lui, cu riscul real de a şi-o pierde. 
Şi va trebui să caute în inima lui aceste energii, să vadă ce zace 
în străfundul urii şi al dispreţului şi să le capteze puterea căutând 
dincolo de partea lor întunecată. 

Va descoperi o cheie care va avea o formă circulară. 

Supraveghetorul se ruga pentru el. 


Cambridge, martie 1981 


Ajunşi în faţa uşii de la camera ei, Katherine l-a privit pe 
Robert şi a suspinat. 

— Intri? 

— Doamne, da! 

Primul sărut a fost electricitate şi sânge, vin şi țigarete. Ea 
scotea sunete slabe de vulnerabilitate, tremura, se agăța de el 
cu putere. Lovindu-se de mobile şi, smulgându-şi nasturii şi-au 
croit drum spre pat. 

Katherine şi-a scos hainele negre de vrăjitoare. S-au aflat apoi 
faţă în faţă, lipiţi, ea şoptea şi scotea sunete neinteligibile, iar 
răsuflarea lor fierbinte avea mireasma mierii şi sexul îi consuma. 

Robert a dormit o vreme în patul ei, pe jumătate dezbrăcat. 
Când s-a trezit, ea tocmai ieşise de la duş şi se mişca de colo- 
colo prin cameră, îmbrăcată într-un halat bărbătesc. 

S-a apropiat de pat şi s-a aplecat deasupra lui. El i-a desfăcut 
halatul şi a început să-i sărute trupul. Ea s-a retras zâmbind. 

— E timpul să ne apucăm de scris, a spus ea. Un pic de magie, 
un pic de scris, un pic mai mult sex. Da? Mă ajuţi? 

Urmându-i indicaţiile, a aşezat o masă în mijlocul camerei de 
zi şi a pus scaunele de o parte şi de cealaltă a mesei. 

— Câteva lumânări, poate? 

Katherine le-a aprins şi le-a pus în jurul camerei. 

El o privea fascinat. 

— Îţi place atmosfera. Foarte agreabil. Eşti de-adevăratelea 
vrăjitoare? 

— Adam aşa crede. 

— Este foarte atras de tine. 

— Da, este. Dar mai mult decât mă doreşte pe mine îşi 


83 


doreşte să joace. De aceea nu ne culcăm împreună. Ne 
stăpânim. Totuşi, eu am micile mele trucuri. Trucuri de 
vrăjitoare. 

— Şi trucurile astea implică existenţa unor surogate? Ca mine, 
de exemplu? 

— Tu nu eşti un surogat. Tu eşti Robert Reckliss. 

— De ce crede el că eşti o vrăjitoare, în loc să constate că eşti 
numai fermecătoare. 

— Ai auzit vreodată de magick? Cu „ck"? Sex magick. 

— Mă duce cu gândul la Tommy Cooper. 

Jos, lângă masă, pe podea, apa de ceai a dat în clocot şi 
fierbătorul s-a stins. j 

— Mm... nu chiar. Este ceva tabu. Imi plac tabuurile. Sunt aşa 
de sexy. 

— Aşadar, despre ce-i vorba? 

— Nu-i real. Pur şi simplu mă joc. Este numai un mod de a-mi 
elibera inconştientul. Dar inconştientul este foarte puternic. Mult 
mai puternic decât ne dăm noi seama. 

— Vrei să spui cântări, incantații şi lucruri din astea? 

— Uneori. 

— Ce cuvinte rosteai în timp ce făceam dragoste? 

— Era doar o cale de a face mai puternic actul. Mai intens. 

— Cuvintele pot face acest lucru pentru tine? 

— Dacă crezi în ele, da, desigur că pot. 

— Deci, este o realitate. 

— Defineşte realitatea! Cu toţii ne construim propria realitate. 
Ceai? 

Katherine s-a ridicat şi a turnat apa fierbinte în două căni de 
pe masa mică de lângă birou. Apoi le-a adus pe masa de lucru. 

— O să-ţi placă. Este un ceai magic. 

— Ce este în el? Ochi de salamandră? 

— Da. Şi alte delicatese. 

El s-a uitat la ceaiul din cană cu precauţie. Era verde. 

— Este legal? 

— Ai încredere în mine. O să-ţi placă. 

Robert a luat o sorbitură. Era cam amar, dar nu neplăcut. 

— Despre ce scandal ai vorbit când am fost la Adam acasă. 

— Am avut o aventură cu coordonatorul meu. In primul an de 
studii. M-am mutat la filosofie ca să pot fi în mai mare măsură 
fiinţa visurilor lui, creaţia lui, de vreme ce el asta preda şi asta 
voia. 


84 


— Şi ce-i rău în asta într-un context mai larg? 

— Ar trebui să o întrebi pe soţia lui. L-am părăsit în ziua în 
care el a părăsit-o pe ea, sărmanul de el. Asta-i pericolul cu o 
fiinţă de vis. Te poate lăsa baltă. 

Robert a mai luat o sorbitură de ceai. 

— Erau multe fete ca mine în Fens? 

— Ah, aveam o mulţime de vrăjitoare. Poate fi destul de 
ciudat. În familia mea erau... practicante. Verişoare. Mătuşi. Dar 
eu nu le-am cunoscut. Nu mi s-a permis. Am fost educat să nu 
cred în aceste lucruri. Şi chiar am ales să nu cred în ele. 

— De ce nu? 

— Pentru că, dacă credeam cu adevărat, lumea ar fi fost un 
loc înspăimântător. 

— Dar lumea chiar este un loc înspăimântător, Robert. 

— Cum aşa? 

— Mi-am pierdut mama când aveam doisprezece ani. Fratele 
lui Adam a murit la zece ani. 

— Serios? Nu ştiam. Imi pare rău. 

— Lasă. Nu e nimic de spus. Haide să adunăm ceva material 
pentru actul trei. 

— Cum? 

— Vom chema Spiritul. 

— Cum!? 

— Cu tăbliţa Quija, prostuţule. Hai să vedem ce ne transmite 
ea. Inainte, a funcţionat. Nu văd de ce n-ar funcţiona acum. 

Robert a rămas fără cuvinte, uitându-se uimit la Katherine. Ce 
aiureală! 

Katherine a scos de după monitor o tăbliță rotundă şi a pus-o 
pe masă. Pe margine erau înşiruite litere ale alfabetului, scrise cu 
negru pe fond roşu-aprins. Katherine s-a aşezat în faţa lui Robert, 
cu un pahar de apă în mână. 

— Zi după mine! 

Robert nu a făcut nici o mişcare. 

Ea a chicotit. 

— Nu are de ce să-ţi fie frică. Nu este real. Este numai 
inconştientul nostru. Este numai un mijloc de a pătrunde în el. 
Mai bea nişte ceai şi fă întocmai ca mine. 

Împotriva voinţei lui, Robert a prins-o de mâini, în timp ce ea 
făcea o incantaţie. 

— Fii Adam! a spus ea. Consideri că este o aiureală. Fă-o, ca 
să fiu eu fericită. 


85 


— Îţi doreşti foarte mult ca eu să fiu Adam, nu-i aşa? 

— Dacă eşti foarte bun, poate că vom face sex magick cu 
adevărat, mai târziu. Imi place să spun aşa. Sex magick. O să-ţi 
placă. Voi face dragoste cu amândoi odată. 

Robert a mai băut puţin ceai şi şi-a pus vârfurile degetelor pe 
paharul întors cu gura în jos, atingându-i-le pe ale ei. 

— Aşteaptă, lipseşte ceva, a spus ea. Ştiu asta. S-a dus la pat 
şi a luat masca şi pelerina pe care el şi le dăduse jos în timp ce 
făcuseră dragoste. Puneţi-le din nou. Vor fi de ajutor. 

El a râs, deşi în sinea lui simţea frică. 

Katherine a insistat. 

— Te rog, Robert. 

El a mai ezitat un moment. Dar, la naiba, era numai un joc. 

— Dorinţa ta este poruncă pentru mine. 

După ce şi-a pus din nou costumul şi s-a aşezat pe scaun, cu 
degetele mângâind degetele ei aflate pe pahar, Katherine a 
inspirat adânc. 

— Putem începe. Căutăm un răspuns. Putem să punem 
întrebarea? 

Nu s-a întâmplat nimic. Robert a închis ochii. Asta nu era ceva 
real. 

— Căutăm un răspuns. Putem să punem întrebarea? Adică nu 
e supărare? 

În continuare nu s-a întâmplat nimic. 

— Lipsa mea de credinţă strică totul, îmi pare rău, a spus 
Robert. Atunci paharul a început să se mişte. Katherine a început 
să respire adânc, cu ochii închişi. In cameră aerul s-a răcit serios. 
Degetele abia dacă li se atingeau, sprijinindu-se uşor pe pahar. El 
s-a străduit să-şi păstreze calmul, să fie atent. Literele au venit 
una câte una: D... A...! 

— Să alegem timpul şi locul. Suntem în iarna lui 1677. Ne 
aflăm într-o clădire de lemn, un laborator, la sud de capela 
Colegiului Trinity. Are loc un incendiu... flăcări. Poţi vedea 
flăcările? 

Paharul s-a mişcat din nou. Robert nu vedea cum mişcă ea 
paharul. Dar ceea ce-şi dorea ea erau nişte răspunsuri, îşi crea 
propria fiinţă de vis şi-a spus Robert: un spirit care extrăgea 
cuvinte şi simţăminte din locuri pe care ea se temea să le 
viziteze. 

Di Ara 

— Incendiul se petrece chiar acum, locul este acesta, 


86 


înlănţuie-ne pe mine şi pe Adam. Adică înlănţuie-ne pe mine şi 
pe Robert, în aşa fel încât să vedem hârtiile care ard. 

N...U... 

În clipa aceea, brusc, capul lui Robert s-a smucit cu violenţă. A 
închis ochii. 

— Nu văd hârtiile. Mi le poţi arăta tu? Te rog, arată-mi hârtiile. 

L... N... T... E... Ra. 

Robert a simțit că este luat pe sus. A deschis ochii. Stătea 
complet nemişcat pe un scaun. Katherine respira mai neregulat, 
mai greu. Avea picături reci de sudoare pe frunte. Paharul s-a 
mişcat din nou. 

Z... |... S... 

Robert a închis ochii. Nu s-a mai simţit purtat pe sus, dar 
parcă pătrunsese în mintea altcuiva, cu şase ani în urmă. L-a 
cuprins un val de durere şi vinovăţie. Era pierdut în gândurile 
unui frate pe care nu-l avusese. Fratele lui Adam. Nu-şi putea 
desprinde degetele de pahar. Se afla în vila veche din Buenos 
Aires, dorindu-şi din suflet ca Moss să se întoarcă acasă, dar 
ştiind că nu va reveni niciodată. Moss Hale-Devereaux. Mort la 
paisprezece ani. Doctori, preoţi, durere insuportabilă. Părinţi 
amărâţi şi îndepărtați. Vină iremediabilă. Robert şi-a lăsat mintea 
slobodă. 

— Sunt Adam, a spus el, auzindu-se vorbind ca în transă, 
simțind că gura lui rosteşte cuvintele. A auzit maşina de scris a 
lui Katherine păcănind pe hârtie. Nu-şi putea deschide ochii. Ce 
mi se întâmplă? 

Simţea o apăsare în întuneric, o masă densă care-l târa spre 
începuturi. Apoi, zăcea pe spate cu Katherine deasupra lui, cu 
faţa ei lipită de faţa lui, inconsistentă ca ceața, în dormitorul lui 
Adam. In patul lui Adam. Ea făcea dragoste cu el şi el era Adam. 

— Şterge timpul şi spaţiul, a rostit Katherine, cu o voce care 
părea foarte îndepărtată. Ce scrie în hârtii? Care este conţinutul 
manuscrisului în flăcări? Arată-mi! 

Paharul se clătina nebuneşte sub degetele lor. A auzit din nou 
ţăcănitul maşinii de scris. A deschis ochii şi a întâlnit privirea lui 
Katherine şi ea trecea prin el în dorinţă şi frică. Paharul s-a oprit 
la un F, apoi la un L... 

— Ţine minte, a strigat Katherine. Ţine minte asta! A... M... 
M... A... U... N... [... C... A... C... L... A... V...1[... S. M...U...N... 
D... L.. 

Dinapoia ochilor lui a ţâşnit o lumină insuportabilă, care părea 


87 


să-i spargă capul. Era lumina care l-ar fi umplut de teamă şi l-ar 
fi determinat să-i nege existenţa, dacă ar fi simţit-o vreodată 
sclipind în mintea lui. Acum exploda pentru prima oară în 
lăuntrul capului său, făcându-l să jubileze şi să se îngrozească în 
egală măsură. Lumina ştergea limita dintre Robert şi Adam, 
dintre Robert şi Katherine, până când toţi trei dansau împreună, 
strâns uniţi. Şi-a simţit trupul aprins ca o imensă flacără albă, 
care a trecut din degetele lui în cele ale lui Katherine şi ale lui 
Adam. Era ceva prea puternic. Era interzis. Nu putea suporta. 

A ţipat din toţi rărunchii. Destul. A împins masa cât colo şi a 
trântit tăbliţa rotundă şi paharul de podea. Nu o mai vedea pe 
Katherine. Şi-a tras cu sălbăticie masca pe-o parte, cu sforile 
încâlcite în jurul gâtului. A rupt una şi a împins masca spre spate, 
peste umăr. 

Maşina de scris a încetat să ţăcăne. Robert a traversat cu 
iuţeală camera şi a smuls hârtia din maşina de scris. A citit: 


MADAM EU SUNT ADAM 
MADAM EU SUNT ADAM 
MADAM EU SUNT ADAM 
FLAMMA UNICA CLAVIS MUNDI 
FLAMMA UNICA CLAVIS MUNDI 
FLAMMA UNICA CLAVIS MUNDI 


— Cheia lumii este o flacără unică, a tradus el. 

l-a îngheţat sângele în vene. Erau oare cuvinte din 
manuscrisul interzis? Putea să jure că nici unul dintre ei nu se 
apropiase de maşina de scris. Dar unde era Katherine? Simţea 
încă o legătură nepământeană cu ea, cu Adam. 

Apoi Robert s-a întors, în timp ce o durere aprigă i s-a întipărit 
pe faţă. Cu ochii minţii, a văzut aprinzându-se flăcări, rafturi cu 
cărţi uscate precum iasca începând să fumege... Camera lui 
Adam... Katherine făcând dragoste cu Adam, Katherine făcând 
dragoste cu el, uitând de flăcări... La lumina nenaturală, galbenă, 
înfricoşătoare... 

Cu capul clătinându-i-se, cu genunchii împleticindu-i-se, s-a 
ghemuit pe pat strigând-o pe Katherine. Apoi a simţit că-l ating 
mâini angelice, liniştitoare. Mintea i s-a întunecat. 


Când şi-a revenit, ea plecase. 
S-a ridicat cu greu în picioare, catalogându-şi senzațiile. 


88 


Ciudata claritate a gândurilor. Teama. Focul. Oh, Doamne, 
incendiul! 

Robert a luat-o la fugă. Pe coridor, pe scări în jos, afară în 
curtea cuprinsă de ceaţă, pe King's Parade, pe lângă clădirea 
Senatului. Imaginea era aşa de reală, încât simţea cum creşte 
temperatura. Flăcările se iţeau pe sub uşă. Lumină nenaturală. 
Trebuia să-i salveze. 

Alerga pe Trinity Street, pe lângă Caius, în timp ce orologiile 
băteau miezul nopţii, cu pelerina fluturând, cu masca răsucită la 
spate. 

Ajungând la Poarta Mare de la Trinity, a bătut în fereastra 
cabinei paznicilor şi a strigat până ce l-au lăsat să intre. 

— Este un incendiu. In Curtea lui Nevile! 

— O clipă, domnule, să ne liniştim o clipă, da? 

— Vă spun că este un incendiu. Ajutaţi-mă! 

— Şi cum de ştii asta? Eşti un membru al colegiului? f 

A trecut de ei împingându-i şi a intrat în curtea cea mare. li 
auzea În urma lui: 

— Hei! Vino încoace! 

A traversat curtea, ignorând aleile, alergând peste gazon, 
ceea ce era interzis. A ajuns la pasaj şi a ieşit în Curtea lui Nevile. 
A sărit peste treptele ce coborau, a luat-o alergând de-a lungul 
arcadelor din partea de nord, paşii răsunându-i ca un ecou al 
paşilor lui Newton cu trei sute de ani în urmă. A urcat scările 
până la primul etaj, a luat-o alergând la stânga pe coridorul 
întunecat, a văzut un stingător şi l-a smuls de pe perete. 

Flăcările dansau ca nişte umbre pe sub uşă. Nu era încuiat. A 
intrat, a văzut focul sărind spre el, i-a zărit pe Adam şi pe 
Katherine inerţi pe pat, în camera de alături, încă strâns 
îmbrăţişaţi, a distins chipul morţii în norii negri de fum care 
întunecau încăperea. Era un singur ochi clipocind, un hău negru 
fără fund privind printr-un iris galben şi albastru, cu filamente 
lungi roşii care ieşeau din el ca nişte fulgere. 

— Dispari! a ţipat el; cuvântul a venit de undeva din adâncul 
sufletului său cuprins de panică. 

A tras-o pe Katherine, eliberând-o din îmbrăţişare. Respira 
încă. 

În spatele lui şi-au făcut apariţia portarii. Le-a dat-o pe 
Katherine. A început să sune alarma de incendiu. Unul dintre 
portari a bătut la celelalte uşi de pe coridor. Robert a revenit în 
cameră. A declanşat stingătorul, croindu-şi drum printre flăcări. 


89 


În dormitor a văzut cum focul cuprindea foi disparate şi nişte 
pagini scrise de mână, aflate pe marginea patului. L-a târât pe 
Adam afară, trecând prin camera de zi până la coridor. Acesta 
era semiconştient, bolborosea ceva. 

— Moss? 

— Sunt eu, Robert. 

A auzit sirenele sunând în depărtare. Oamenii ieşeau din 
camerele lor. Cineva l-a ajutat să-l care pe Adam în jos pe scări şi 
afară din clădire, la aer curat. Un portar o învelea pe Katherine 
într-o pătură albastră, lăsând-o în continuare aşezată pe iarbă. 
Katherine l-a văzut. A strigat: 

— Robert! Ţi s-a întâmplat ceva? 

— Eu am aprins focul. 

— Eşti bine? 

— Am răsturnat masa. Aşa a început incendiul. 

— Am răsturnat masa. Strigai ceva despre un incendiu. M-ai 
înspăimântat. Ai devenit foarte ciudat. Am crezut că-ţi vei face 
singur rău. 

— Am leşinat. 

— Eu te-am pus pe pat. Ţi-ai pierdut cunoştinţa. Apoi am venit 
să-l văd pe Adam. 

— Eu eram Adam. 

— Spuneai fel de fel de lucruri. Mormăiai pentru tine însuţi. 
Faţa lui Katherine s-a schimonosit şi a început să plângă. A 
continuat: M-ai speriat! 

A început să tremure. 

— Este în şoc, a spus portarul. E mai bine s-o lăsăm un timp 
singură. 

Soseau pompierii şi ambulanţele. Robert a îngenuncheat ca 
să-i dea o îmbrăţişare lui Katherine, dar ea era nemişcată ca o 
statuie, numai lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. 

— Katherine, ai pus ceva în ceai? 

Ea a ridicat braţul şi l-a lovit de mai multe ori. 

— Nu fi prost. A fost numai un joc. Era ceai de muşeţel. 

Portarul l-a împins în lături. 

— O supăraţi, domnule. Lăsaţi-o singură acum. 


S-au întâlnit câteva zile mai târziu, în apartamentul lui 
Katherine. Ea tocmai ieşise din spital. Au băut cafea, nici unul nu 
voia să fie primul care vorbeşte. In cele din urmă, Adam a spart 
gheaţa. 


90 


— Robert, m-ai salvat de la moarte. 

— Am făcut ce trebuia. _ 

— Pentru noi contează. |ţi suntem amândoi datori pe vecie. 

Imagini îngrozitoare i-au venit în minte. Nu-i dădeau pace. 

— Nu pot vorbi despre asta. Imi pare rău. 

Katherine şi-a pus o mână pe braţul lui. 

— Adam spune că ai avut o trezire. O descătuşare spontană a 
forţelor tale mentale. A văzut aceste forţe în tine, ţi-a văzut 
potenţialul. 

— Te rog, nu vorbi aşa. Este un nonsens. Dacă spui că nu mi-ai 
pus nimic în ceai, te cred. Nu băusem mult, ţii minte. In cele din 
urmă, cred că eram numai copleşit de gelozie. După ce am 
renunţat să mă prostesc cu tăbliţa Ouija, m-a cuprins pur şi 
simplu gelozia faţă de Adam, pentru că ai plecat să te culci cu el. 
Aşa că m-am dus să bat cu pumnii în uşă sau să sparg ferestrele 
cu pietre, sau să mă bat, sau să fac cine ştie ce altă copilărie. 

— Robert, eu nu cred că aşa stau lucrurile, a ripostat Adam. 

— Lasă-l să creadă ce vrea el, l-a dojenit Katherine pe Adam 

cu blândeţe. Cred totuşi că ar trebui să nu ne mai întâlnim o 
vreme. 
_ — Suntem legaţi unul de altul pe vecie, a spus Adam. 
Inlănţuiţi. Dar o pauză pare o idee de bun-simţ. Unii dintre noi au 
ajuns la capătul puterilor. Şi mă tem că va trebui să pun 
deoparte pentru o vreme Hârtiile lui Newton. Este o piesă de 
teatru prea periculoasă pentru a o scrie acum. Poate chiar că nu 
va putea fi scrisă niciodată. 

Robert a pufnit. 

— Ce prostie! 

A simţit acum o frică inexplicabilă, pulsând la limita raţiunii şi 
întunecându-i mintea raţională. A alungat-o adânc, în întuneric. 
Erau lucruri înspăimântătoare, confuze şi malefice la marginea 
conştiinţei şi era greşit să le dea curs. Vătămătoare pentru el şi 
pentru alţii. Părinţii lui avuseseră dreptate să-l ţină departe de 
asemenea lucruri. Acum făcea întocmai cum fusese educat. Şi-a 
setat mintea să nege existenţa unor asemenea lucruri şi a 
zădărnicit viaţa din ele. 

— Să crezi ceea ce trebuie, a spus Adam cu un zâmbet blând. 
Acum întoarce-ţi faţa de la lucrurile astea. Dar va veni o vreme 
când va fi nevoie de puterile tale, un moment primejdios şi tu vei 
fi chemat. Promite-mi numai că nu vei întoarce spatele atunci 
când vei primi chemarea. 


91 


Robert l-a privit în ochi fără să spună ceva, apoi s-a uitat la 
Katherine. Era atât de frumoasă. 

— Nu pot promite nimic, a răspuns el. 

Katherine s-a aplecat şi şi-a pus palma pe genunchiul lui. 

— Ai fost foarte curajos, Robert, a spus ea. Eşti cavalerul meu 
neînfricat. 

Robert i-a dus mâna la buzele şi i-a sărutat degetele, apoi s-a 
ridicat şi a strâns mâna lui Adam. 

— Trebuie să plec, a zis el. Imi pare rău. 


92 


PARIEA A DOUA 


Probele 


O 


I 
Proba Pământului 


New York, 26 august 2004 


Robert a ieşit din apartament şi a coborât scările cu Quad-ul în 
mână şi cu casca la ureche. Aerul era dens şi umed şi foarte 
curând a început să transpire în timp ce mergea pe Greenwich 
Street, aşteptând ca dispozitivul să capete semnalul GPS prin 
satelit. Era ora 15.30. 

Quad-ul a semnalizat primirea unui apel şi el a răspuns. S-a 
auzit un bâzâit, dar nici o voce. Robert a întrebat: 

— Terri? 

Nici un răspuns. 

Robert a continuat: 

— Las linia deschisă, bine? 

S-a auzit o răsuflare? Nu-şi dădea seama. 

Trebuia să se întâlnească cu ea. Să înţeleagă ce se petrecea. 

Ecranul Quad-ului arăta un omuleţ pe un glob pământesc de 
mici dimensiuni, cu patru sateliți deasupra capului. „Aşteptaţi... 
Se face conexiunea”... spunea el fără nici o grabă şi liniile 
punctate ce porneau de la mâna omuleţului spre sateliți 
deveneau tot mai clar conturate pe măsură ce se stabilea 


93 


legătura cu fiecare dintre ei. 

— Cât durează? s-a întrebat el cu voce tare. 

A auzit un zbârnâit, dar nici un răspuns. 

După patru minute, Quad-ul a dat un bip. 

Pe ecran scria: „Pregătit pentru navigare. Rază de acţiune: 20 
de metri.” 

A selectat Punctul de destinaţie 025. Pe ecran a apărut o 
săgeată şi Robert a mers în direcţia indicată. Părea că indicaţiile 
erau bune şi-l direcţionau spre sud-est, arătând 2,6 kilometri, 
viteză: 4,5 kilometri/oră. 

A mers la umbra copacilor pe latura dreaptă a Greenwich 
Street, a traversat şi a luat-o la stânga pe Christopher Street, 
îndreptându-se spre staţia de metrou a liniilor 1 şi 9 din centrul 
oraşului. 

Apoi, fără nici un avertisment, imediat după a trecut de 
Hudson, în capul lui a răsunat o voce de femeie, iar strada de 
sub picioarele lui a fost instantaneu invadată de stele şi 
diamante. 

— Alo, Robert? Mă auzi? 

— Da. 

— Bine. Te voi ajuta. Te voi supraveghea. 

— Cum? 

— Greu de explicat. Admite că pot vedea unde te afli şi pot 
detecta ce se află în jurul tău. 

— Cum? Poţi citi adresa indicată de Quad? Prin GPS? 

— Ceva de genul ăsta. Un fel de metaforă. Sunt... vie în ce 
priveşte ce se întâmplă în jurul tău. 

— Dacă mă urmăreşte cineva, o face cu scopul de a mă 
împiedica să rezolv enigma sau să găsesc ascunzătoarea? Ei 
caută acelaşi lucru? 

— Nu ştiu. S-ar putea să sfârşească prin a te ajuta să înţelegi. 
S-ar putea să încerce să te rănească. Este o situaţie neobişnuită. 
Acum mergi repede. Te voi contacta când ieşi de la metrou. 


El a luat-o spre est, transpirând abundent acum; flash-urile de 
neon şi impresii cu privire la detaliile clădirilor păreau a zbura 
spre el de pe ziduri şi de pe trotuare. Video. Tatuaje. Două 
spirale în cărămida din stânga lui, având ceva irezistibil şi 
hipnotic. In vitrinele pe lângă care trecea erau figurine 
reprezentându-i pe Freud şi pe Cristos. Haine sexy pentru fete şi 
băieţi, un restaurant cubanez... intersecţia Bleecker, flori la colţ, 


94 


o lăcătuşărie pe jumătate ascunsă sub pământ într-un magazin 
la subsol, o biserică veche cu o tăbliță care-i îndemna pe 
trecători să se iubească unul pe altul, New York Fetish, barul gay 
Boots and Saddles. Apoi Village Cigars cu ciudata lui placă 
triunghiulară încastrată în trotuar, cea mai mică proprietate din 
Manhattan. A coborât scările la metrou. 

A sosit aproape imediat un metrou. Insoţiţi de zăngănitul şi de 
hurducăielile metroului de-a lungul celor cinci staţii până la 
Rector Street, pasagerii au trecut prin staţia Cortlandt Street, 
care era închisă, direct sub Ground Zero, construită să o 
înlocuiască pe cea distrusă în atacurile din 9/11 septembrie când 
resturi din dărâmături pătrunseseră prin tavan şi ajunseseră pe 
liniile de dedesubt. 

La staţia Rector, Robert a coborât din metrou şi s-a îndreptat 
spre ieşire, trecând prin porţile din fier arcuite şi luând-o în sus 
pe scări. A ieşit pe Greenwich Street, acolo unde se aflase 
odinioară faleza Manhattanului, lângă barul fără acoperiş numit 
Pussycat Lounge. A traversat şi a luat-o spre stânga pe Rector 
Street spre Trinity Place, unde se afla uriaşul zid de susţinere de 
sub Biserica Sf. Treime. Zidul respira, mărindu-se şi 
contractându-se cu aproape doi milimetri din cauza căldurii şi a 
frigului, ca un piept puternic. Il întâlnise pentru prima oară pe 
Horace într-o plimbare pe jos, chiar în această zonă. Deasupra, 
Turnul Trinity - cândva cea mai înaltă structură din oraş - se 
întrecea pe cerul albastru intens cu rivali de dată mai recentă de 
pe Wall Street, Numerele 1 şi 40, un turn delicat, alb, în stil art 
deco şi o clădire piramidală verde. 

Robert a trecut pe sub o pasarelă pietonală ce lega curtea 
Bisericii Sf. Treime cu o clădire de lângă American Stock 
Exchange, cu faţadă neoegipteană şi reprezentări în stilul anilor 
'30, simboluri ale modernităţii şi progresului: un vapor, o fabrică, 
un motor cu aburi, puțuri de petrol, excavatoare uriaşe. li 
aminteau de stilul declamator al Centrului Rockefeller. Progres! 
Industrie! Inţelepciune! 

În zidul masiv al Bisericii Sf. Treime erau mai multe porţi. El a 
intrat pe cea din mijloc, numită Poarta Heruvimilor. 

A urcat câteva trepte, a trecut pe sub o arcadă şi a intrat în 
curtea cimitirului. Robert ţinea în mână Quad-ul, aşteptând să 
revină semnalul satelitului în câmp deschis. 

In vreme ce se îndrepta spre est în direcţia Broadway, pe 
cărarea ce trecea prin cimitir, Quad-ul a reînceput să dea 


95 


semnale sonore. Terri. 

— Nu merge mai departe. la-o pe aleea din stânga ta. Vezi un 
monument impunător? Este o piatră de mormânt. Leeson, James 
Leeson... Sparge codul. Foloseşte site-ul ca să-mi arăţi codul. 
Grăbeşte-te! Eşti urmărit. 

— Cod!? 

— Vei vedea. 

— Eşti bine? 

— Fă-o! Te rog. 

Mergând, în faţă i-a apărut intrarea decorată cu alb şi auriu a 
Băncii New Yorkului de la Wall Street nr. 1. Semnalul GPS a 
revenit destul de slab, arătând spre nord, aşa cum trebuia şi apoi 
a dispărut din nou. 

Robert a văzut profilându-se la capătul de nord-est al 
cimitirului monumentul gotic din piatră maro, ridicat „în cinstea 
distinşilor bărbaţi care au murit în închisorile acestui oraş pentru 
devotamentul lor faţă de cauza Independenţei Americii”. 

A trecut în revistă mormintele din jur. Piatra de mormânt în 
discuţie era uşor de identificat. „Aici odihnesc rămăşiţele 
pământeşti ale lui James Leeson, care s-a stins din viaţă la 28 
septembrie 1794, la vârsta de 38 de ani”, a citit el. Pe marginea 
superioară a monumentului, deasupra unei clepsidre înaripate şi 
a altor simboluri misterioase, erau o serie de semne care i-au 
amintit vag de codurile din povestirile cu Sherlock Holmes. În 
cazul acesta nu era vorba despre omuleţi aplicaţi, ci despre 
puncte plasate în pătrate parţiale sau complete. 


S-a ghemuit în faţa pietrei de mormânt şi a privit codul. Izolat 
de lume. Mai văzuse aşa ceva înainte, pe când era numai un 
copil, într-o povestire cu spioni, pe un puzzle, într-o carte pentru 
băieţi-soldaţi, precum cele care se vând uneori împreună cu 
câte-o jucărie sau la pantofii Clarks Commandos. Îşi amintea de 
acei pantofi care aveau urme de animale imprimate pe tălpi, aşa 
încât ori de câte ori mergea să se joace pe domeniul părinţilor 
lui, era copil şi, totodată un urs, o căprioară sau un bursuc. 
Gândul l-a purtat spre un crâng anume, pe care-l ştia şi unde 
obişnuia să meargă să încerce să lămurească lucruri care-l 
uluiau, copil fiind. În mijlocul crângului se afla o piatră lustruită, 
pe care se aşeza şi se pierdea în cântecul păsărilor ce răsuna 


96 


pretutindeni acolo, uneori ore întregi. Şi-a amintit acum de 
limbajul păsărilor, marea nesfârşită de voci şi armonii, ciripit şi 
fluierat şi cântec într-un torent de sunete, care lui i se păruseră a 
fi chiar vocea lumii. Niciodată nu plecase din crâng fără un 
răspuns la întrebarea care-l tulburase. La fel şi-a lăsat mintea să 
rătăcească acum, pierdut în amintirea armoniilor pe care nu le 
mai auzea. 

Şi-a dat seama că i se făcuse foame. S-a gândit la o cină pe 
Route 3 unde adesea mergea, în drum spre casă, la Tick Tock 
Diner, cu firma de neon şi armături metalice. Mai exista un mic 
restaurant cu numele Tick Tock pe 8th Avenue, cu neon şi crom, 
la parterul hotelului New Yorker. Se imaginase uneori mergând la 
Tick Tock în New Jersey şi ieşind din restaurant în 8th Avenue. 
Poate că toate restaurantele deco erau interconectate. Poate că 
erau toate un singur restaurant. Tick Tock. Tic-tac, T/c-tac-toe. 

Şi atunci i-a picat fisa. Tic-tac-toe. X şi O, cum spuneau 
britanicii. 

A scris literele alfabetului într-o grilă de tip X şi 0, începând cu 
A în stânga sus, B sus la mijloc, C sus în dreapta şi aşa mai 
departe. A văzut şi grilele una lângă alta, prima conţinând 
literele de la A la I, a doua de la J la R, a treia de la S la Z... pe 
prima grilă, E era reprezentat de un pătrat închis, B de un pătrat 
deschis sus, H de un pătrat deschis jos. Cum se deosebeau 
grilele una de alta? Unele pătrate de pe piatra de mormânt 
aveau un punct, unele două, altele nici unul. 


S-a uitat lung la grile. Dacă un singur punct semnifica prima 
grilă şi două puncte a doua grilă, absenţa punctelor pe a treia, 
atunci se forma: Q... E... L... E... L... B... E... Q... D... E... A.. S... 
H.... 

Nu avea nici un sens. Ceva îi scăpa. Stai. Stai. Ce s-ar 
întâmpla dacă ar trata pe | şi pe J ca aceeaşi literă, pe U și pe V 
la fel, cum se întâmpla adesea pe pietrele de mormânt. 


97 


R... E... M... E... M... B... E... R... Aminteşte-ți. 

Cuvântul de jos era: D... E... A... T... H. Moarte. 

A simţit răcori pe şira spinării şi fiorii de emoție că reuşise să 
spargă codul. 

— La naiba! a spus el cu voce tare, în parte pentru a-şi alunga 
frica. 

Robert a folosit Quad-ul pentru a posta fotografiile pe website. 

— Bine lucrat, Robert. Să ţii minte asta, vei avea nevoie. Acum 
ia-o spre nord până când apare din nou semnalul GPS. Urmează- 
|. lată nişte versuri. Un indiciu. Tocmai le-am primit pe e-mail. 
Ţine-le minte. 

— Cine-ţi trimite lucrurile astea, Terii? De unde ştiu ei pe ce 
adresă să le trimită? 

— Ţi-am spus, vin de la cineva care se numeşte 
Supraveghetorul. Adam mi-a spus să am încredere în el. Vei avea 
nevoie de ele pentru a găsi prima ascunzătoare secretă. Eu le- 
am primit imediat după ce ai postat mesajul decodat pe website, 
aşadar a fost un răspuns. O răsplată, poate. 

— Asta n-a fost prima ascunzătoare? 

— Nu. Cred că se află prin apropiere. Notează poezia. Repede! 

El şi-a scos creionul şi carnetul. 


Zero al nostru este un loc pentru eroi 

Loc de trăit, mod de a vedea 

Nu te enerva, caută ceva egiptean, 

Un fel de deget, pentru a găsi dispozitivul 

O ascunzătoare secretă este locul în care cenuşa 

Şi oasele lui Eire 

Nu sunt puse pentru a se odihni. 

După stea, vei merge departe 

Pentru a-ţi dovedi valoarea, treci Proba Pământului. 


A auzit o respiraţie grea. Apoi ea a vorbit din nou. 
— O ai? Pleacă. 


A mers spre nord de-a lungul bulevardului Broadway, păşind 
pe stelele cu cinci colţuri de pe zona pietonală, inscripţionate în 
anii '50, un amestec eclectic de nume de sportivi celebri, eroi de 
război şi demnitari străini. 

Sărind şi alergând printre trecători, a lăsat în urma lui pe 
dreapta o sculptură reprezentând un cub mare şi roşu care se 


98 


susţinea implauzibil într-un punct; spre stânga, clădirile se 
estompau pentru a dezvălui vastul loc liber numit Ground Zero 
unde se aflaseră turnurile gemene. Dincolo de ea se profilau vag 
structurile masive, gemene ale World Financial Center, cu 
panourile de sticlă scânteind cu o lumină portocalie. 

A traversat în fugă Cortlandt Street, aruncând o privire spre 
imensul magazin Century 21, a trecut pe lângă magazinul de 
lenjerie New York Stocking Exchange, a traversat Dey şi apoi 
Fulton. Acolo, exact în faţa Capelei Sf. Pavel, semnalul Quad-ului 
a revenit cu o rază de acţiune de 13 metri. Indica spre vest. 
Robert a luat-o spre Ground Zero. 

A traversat Church Street şi şi-a plecat fruntea sprijinind-o de 
gardul metalic, cuprinzând cu privirea groapa uriaşă. Exista o 
cruce din două grinzi recuperate de la faţa locului. Pământ sfânt, 
pământ marcat de ură şi totuşi nu greu de ură, nu total încărcat 
de rău; mai exista ceva, nu în sensul creştin primitiv al Crucii, 
totuşi exista ceva ce părea opusul fricii, care aducea cu acţiunile 
penticostalilor din Manhattan la prima comemorare a zilei de 11 
septembrie, un val curăţător care aducea iertarea. Să fie posibil 
aşa ceva? A privit în inima lui adânc, trecând în revistă amintirile 
lui din ziua aceea. Nu, nu era posibil. El nu putea. 

— Ce naiba, Terri? Mă aflu la locul potrivit? a întrebat el. 

Nu a primit nici un răspuns. Acum Quad-ul îi indica să se 
întoarcă la capelă. Mersese prea mult spre vest. A intrat în curtea 
bisericii prin poarta dinspre Ground Zero şi a urmărit Quad-ul 
numărând. 56 metri, 54 metri, îi indica direcţia est, 44 secunde 
de mers, 43, 3,7 kilometri/oră, 45 metri, 44 metri; îi monitoriza 
paşii în timp ce mergea pe aleea cimitirului paralelă cu Fulton 
Street, 23 metri... 44 km/oră... Cuvintele „Aţi ajuns la destinaţie” 
s-au aprins pe ecran cam la 20 de metri distanţă şi totuşi Quad-ul 
continua numărătoarea descrescătoare. Apoi, la 10 metri, 
semnalul s-a stins. 

Injurând, a scos carneţelul şi a citit indiciul dat de Terri. Direct 
în faţa lui, spre est, era cu siguranţă ceva cu aspect egiptean şi 
un fel de deget. 

Un obelisc vechi din piatră cenuşie, cu irizaţii roz. 

A luat-o pe potecă, trecând prin iarbă, a privit cu atenţie 
obeliscul. 

Pe faţa dinspre apus, a văzut ceva ce seamănă cu un amestec 
de cifre şi litere aproape ilizibile. Pe latura dinspre răsărit, se 
descifra cu greu numele Thomas Addis... printre şirurile de 


99 


cuvinte aproape şterse. 

Dându-se înapoia florilor roşii şi alb-lăptoase de la baza 
obeliscului, a remarcat la marginea stratului de flori, la înălţimea 
piciorului, o stea de metal cu cinci vârfuri într-un cerc de metal 
cu literele US în mijloc, pe care o mai văzuse cândva la 
mormintele veteranilor de război. 

„După stea vei ajunge departe”, spunea poezia-ghicitoare. 

A revenit Terri. 

— Există o ascunzătoare. Găseşte-o... secretul este în pământ. 

— O clipă. Nu sunt genul care să-şi înfigă degetele în 
pământul unui mormânt. Când ne întâlnim, Terri? Trebuie să ne 
întâlnim. 

— Nu există nici un cadavru în mormânt. Crede-mă. Găseşte 
ascunzătoarea. 

— Explică-mi ce se întâmplă aici. Voi veni după tine şi tu îmi 
vei spune ce se întâmplă. 

— Robert, nu tu trebuie să ai iniţiativa. Ai nevoie de mine 
pentru a-l proteja pe Adam. Să-l ajutăm să împiedice acest act 
îngrozitor. Dacă tu crezi că este numai un joc stupid, închide 
telefonul chiar în această clipă. 

A privit peste pietrele de mormânt spre gaura uriaşă ce se 
căsca pe locul în care se aflaseră turnurile. | se ceruse să 
împiedice o tragedie încă şi mai gravă în oraşul de care prinsese 
drag. | se ceruse să-şi ajute prietenul. Oricât de nebunesc ar 
suna totul, oameni cumsecade spuneau că au nevoie de el. Şi 
undeva, în adâncul sufletului, descoperea o parte a lui înăbuşită, 
aproape distrusă. Dacă o pierdea acum pe Terri, probabil nu 
avea să mai descopere niciodată ce însemna acea parte. Şi, dacă 
totul era numai un joc stupid, voia să-l dea în vileag pe Adam şi 
să-l facă de ocară. 

— Nu închid telefonul. 

— Nici nu am crezut că o vei face. Dacă întrerup conexiunea, 
tu nu mă vei mai putea găsi niciodată. Robert, jur că vreau să te 
ajut! Dar trebuie să joci după regulile mele. Este singura cale. 

El a izbucnit: 

— Cum? 

— Vei vedea. Şi ne vom întâlni. Dar mai întâi fă ce-ţi spun. 

El a îngenuncheat în faţa obeliscului, prefăcându-se că-şi 
exprimă omagiul în faţa lui, că-şi trage sufletul sau că îşi leagă 
şireturile şi, în timp ce făcea acest lucru şi-a înfipt degetele în 
pământ, de-o parte şi de alta a micii stele de metal. Nimic. A 


100 


săpat mai departe cu degetele, introducându-şi de tot mâna 
stângă în pământ. Tot nimic. Şi apoi, adânc, în stratul de flori, 
degetele lui au atins ceva cu suprafaţa netedă şi tare, din plastic. 
A apucat obiectul, l-a scos şi l-a ascuns în mânecă, prudent. Apoi 
s-a întors pe unde venise. 

A intrat în capelă, cu mâna murdară de pământ ascunsă sub 
haină şi a găsit o strană. Din nu ştiu ce motiv, se simţea mai în 
siguranţă în biserică. S-a aşezat la capătul dinspre Broadway, cu 
faţa spre altar şi şi-a plecat capul ca pentru rugăciune cu scopul 
de a se uita la obiectul găsit în ascunzătoare. A deschis 
recipientul constând dintr-un portţigaret simplu din plastic şi a 
simţit căzându-i în mână un obiect de metal. A privit în jur. 
Nimeni nu era atent la el. Ochii i-au căzut pe altar: deasupra lui 
erau razele aurii care reprezentau slava divinității cu numele lui 
Dumnezeu în ebraică în centrul lor. De la dreapta la stânga: Y... 
H... V... H. Yahve. Cea mai mare enigmă dintre toate. 

Auzise de la Horace că altarul fusese proiectat de omul care 
proiectase şi străzile din centrul oraşului Washington DC: Pierre 
L'Enfant. Unii au crezut că încercase să facă din oraş un cadran 
solar uriaş sau ceva similar. 

A privit din nou în jos. În mână ţinea un cartuş folosit. 

— ll am, i-a şoptit lui Terii. 

— Slavă Domnului. Păstrează-l cu mare grijă. 

— Acum ce urmează? 

— leşi din biserică. Ai nevoie să fii singur cu gândurile tale. 
Găseşte un loc în care să scrii. Anunţă apoi ce-ai făcut. Postează 
o imagine cu ce-ai găsit şi ce crezi despre acest obiect. Apoi va 
trebui să treci la acţiune. 

— Ce fel de acţiune? Urmează să ne întâlnim, n-ai uitat, nu? 
Terri? 

Nici un răspuns. 

Robert a ieşit din curtea bisericii şi a luat-o pe Broadway. A 
traversat John Street, îndreptându-se spre cel mai apropiat bar, 
un loc numit Les Halles. 

Era un bar clasic, cu lemn închis la culoare şi oglinzi aşezate 
caleidoscopic în spatele barmanului şi un aranjament elaborat de 
ouă fierte tari pe un suport din sârmă aşezat pe barul din faţa lui, 
asemenea unui sistem solar. Nu prea era nimeni înăuntru. 
Privind din stradă restaurantul, lumina i s-a părut asemenea 
chilimbarului. Pe pereţii de lemn maro-închis aproape negru erau 
fixate lămpi galbene-aurii. Asta i-a trezit o amintire. La început 


101 


nimic clar. Apoi şi-a dat seama că mai fusese în Les Halles 
înainte. Băuse ceva cu colegii după o ceremonie de premiere; 
Katherine era îmbrăcată la patru ace şi ei doi ieşiseră din 
restaurant, se duseseră la băile din spate, sus pe scări, urmaţi de 
chelnerul care repeta întruna „nu, nu, este numai pentru 
doamne” şi ea îşi ridicase rochia şi se gândiseră să facă dragoste 
chiar acolo, în baie, dar renunţaseră. Fuseseră primii premiaţi 
după 11 septembrie şi, după ce-au băut, s-au dus la Ground Zero 
şi au plâns. 

Robert s-a dus la baie şi şi-a spălat pământul de pe mâini. 
Apoi a comandat o bere, încercând să-şi adune gândurile. 

După un timp i-a sunat Quad-ul. 

— Tern? 

— Da. Ascultă cu atenţie. Nu spune nimic. De aici începem. 
Suntem la baza Scării lui lacob. O construim urcând din întuneric 
spre lumină, de la teamă spre iubire. Fiecare treaptă este o 
încercare. Păstrează asta în minte. Scrie apoi ce gândeşti. 
Postează tot. 

— Asta-i o nebunie şi nici nu ne e de vreun ajutor. 

— Fă-o! Te rog. 

— Hai să ne întâlnim. 

— După ce faci asta. 

Şi Terri a dispărut. 

Robert şi-a frecat faţa cu palmele. Să plece? Trebuia să se 
întâlnească cu ea. 

— La naiba! a spus el cu năduf. 

A deschis cartuşul la baie şi l-a fotografiat cu Quad-ul; nu voia 
să facă asta în public. 

S-a întors apoi la bar şi a încercat să se privească în oglinzi. 
Nu era raţional. Ciudat de emoţionat, panicat, cu sentimente 
contradictorii, îi lipsea o imagine clară. Dar şi-a dat seama că o 
parte din el voia să facă asta. 

A desfăcut tastatura portabilă pe care o găsise la Adam. A 
scris şi a postat câteva rânduri pe website, pe prima pagină. 


Dovada bunei-credinţe. 

Scriu aceste rânduri respectând indicaţiile tale. Pot 
demonstra că am făcut următoarele lucruri: 

— M-am dus la locul pe care ml l-ai indicat. Coordonatele 
corespund curţii unei biserici ce străjuieşte de pe înălţime 
Ground Zero din Lower Manhattan. 


102 


— Am descoperit obiectul ascuns. Postez o fotografie a 
acestuia, aşa cum mi s-a cerut. Un cartuş folosit ascuns într- 
un portţigaret simplu, din plastic. Nu ştiu ce semnificaţie 
are. Să ghicesc? L-am adus cu mine. 

— Terri, vreau să te ajut. Eşti bine? Mi s-a părut că am 
citit o suferinţă în vocea ta. Cine altcineva se mai uită la 
acest blog? Cine a construit acest site? 


A pus o fotografie a cartuşului. A rămas conectat. Într-un 
interval de două minute ea a răspuns în spaţiul destinat 
comentariilor. 


Robert, înţelege, te rog, ce urmează să faci. Vei primi o 
serie de indicii sau de provocări şi, în fiecare situaţie, va 
trebui să cauţi răspunsul în lăuntrul tău. Este o căutare 
purificatoare a sufletului. Este singura ta modalitate de a 
ajuta. Fiecărei stări interioare îi corespunde o stare 
exterioară. Leagă locul ascunzătorii cu conţinutul său. Scrie- 
ţi impresiile. Arată că evoluezi. Este singura cale. Eu sunt 
bine. Este greu. Adam a construit site-ul chiar înainte de a 
dispărea, pentru a-l ajuta pe Supraveghetor. Continuă să 
scrii. 


El a continuat să scrie. Mai întâi a mai băut nişte bere. Îi era 
foarte foame. A comandat un sendviş, s-a concentrat şi a început 
din nou să scrie. A postat fotografii cu obeliscul de la mormânt şi 
imagini cu Ground Zero, pe care ea dorise ca el să-l vadă. A 
postat chiar o imagine priveliştea pe care o avea de pe scaunul 
de la bar. 


Ce mi-a comunicat prima ascunzătoare. 

Terri, 

Nu ştiu cum vrei să fac asta. Să pun în legătură obiectele 
ascunse şi locul amplasării lor; asta spui. Lumea interioară 
cu cea exterioară. 

Aşadar, am fost asaltat de imagini ale morţii. Tu m-ai 
trimis să văd două cimitire, locuri venerate, unul pentru a 
sparge un cod despre moarte, altul pentru a săpa în 
pământul uneia dintre cele mai vechi clădiri din Manhattan; 
m-ai trimis înapoi în timp la începuturile acestui oraş, 
printre flori şi pietre şi iarbă, pentru a mă uita la groapa 


103 


uriaşă de la Ground Zero... M-ai trimis la biserica ce a fost 
cumva cruţată când pilonii şi grinzile de la turnurile gemene 
au venit şuierând prin aer spre pământ M-ai pus să mă uit la 
locul care mă umple de furie din cauza emoţiilor primitive 
pe care le trezeşte în mine şi m-ai lăsat să bântui ca o 
persoană nu tocmai sănătoasă la cap sau prezentabilă 
printre morminte până când am găsit ascunzătoarea ta şi în 
ea, un cartuş. Deci, da, moartea. Moarte şi supravieţuire şi 
dorinţa de a ataca şi de a răni pentru a supravieţui. Aspecte 
primare. Ai de gând să mă trimiţi prin tot oraşul, să-mi înfig 
degetele prin morminte? Este destul atât? Ajută-mă. Nu 
înţeleg nimic. 

George Washington avea propria strană la Biserica Sf. 
Pavel; încă o poţi vedea. S-a rugat acolo după ce a fost 
învestit ca primul preşedinte al naţiunii la Federal Hall. 
Naşterea naţiunii din război. Acum alt război. Distrugere, 
supravieţuire. Aici vrei să ajung? 

Am avut o prietenă care era în centrul oraşului când au 
căzut turnurile, de fapt, eu am trimis-o acolo. Spunea că 
norii de praf pe care-i vezi în înregistrările video din acea 
dimineaţă erau plini de resturi metalice zburătoare. Am 
băut cu ea la barul ăsta. A fost o acţiune menită să 
provoace un răspuns tribal. Noi suntem cu toţii raţionali, 
suntem oameni civilizaţi până când cineva aduce atingere 
fondului nostru tribal. Atunci ne schimbăm sau poate ne 
amintim. Vom ucide pentru tribul nostru sau vom face mai 
mult de-atât Suntem cu toţii posibili torţionari. Unele lucruri 
sunt imposibil de uitat. 

Terri, ce altceva mai vrei de la mine? 


Ea a răspuns: 


Robert, ai început cu dreptul. Sapă mai adânc în aceeaşi 
direcţie. Învață să-ţi întorci privirea spre înlăuntru şi vei 
învăţa să vezi în exterior. Acesta este primul pas pe un 
drum dificil. Este important să-l foci. Incepe să acorzi mai 
multă atenţie împrejurimilor. Dacă ceva îţi atrage atenţia, 
insistă. Fotografiază. Postează. 


Trebuia să o ia din loc. S-a ridicat şi a ieşit din bar. A încercat 
să o contacteze pe Terri pe Quad, apăsând nerăbdător pe 


104 


butoane, dar numărul era ascuns. Nu putea intra în contact cu 
ea. 

Chiar lângă Les Halles era o clădire frumoasă din teracotă 
maro, care găzduia atât sala de lectură a unei societăţi de ştiinţă 
creştină, cât şi un magazin Manhattan Muffin. 

Era pe John Street 11, când a observat ornamente care-i 
aminteau de simbolul medicinei, pe care-l văzuse adeseori, şerpi 
încolăcind o tijă, numai că aici erau reprezentate şopârle mici 
care se împleteau formând o coloană. Până acum nu remarcase 
aceste ornamente. Intre ele mai erau capete bărboase, sumbre, 
din feţele cărora creşteau elemente vegetale. Asta i-a transmis o 
oarecare nelinişte. 

S-a întors pe Broadway. La magazinul Stocking Exchange de 
vizavi, în nuanţe de negru şi auriu, sub vitrinele în care era 
expusă lenjerie sexy, o linie de urme aurii de tălpi de femeie 
conducea în magazin. A făcut o poză, apoi a traversat din nou 
strada şi a fotografiat şopârlele de teracotă şi capetele înfrunzite. 

Şi-a continuat drumul spre sud, trecând din nou pe lângă 
cubul gigantic şi roşu, aşezat într-o poziţie ciudată. De această 
dată, a remarcat o gaură rotundă care-l străpungea dintr-o parte 
în alta. S-a uitat de-aproape la el. Era o iluzie de cub. Laturile lui 
aveau dimensiuni diferite. Un cub adevărat nu ar fi arătat astfel, 
după câte se pare. 

Terri continua să tacă. 

A mai mers cale de două străduţe, spre sud. Biserica Sf. 
Treime se profila din nou în dreapta lui. A ajuns la colţul rotunjit 
al Wall Street nr. 1, pe care-l văzuse mai devreme din cimitir, la 
clădirea Băncii New York; clădire într-un glorios stil art deco, din 
piatră albă şi auriu-intens, ca o catedrală făcută din pânză 
drapată. In timp ce stătea în dreptul intrării principale a clădirii 
de pe Wall Street, razele soarelui au pătruns în sala de recepţie 
roşie şi aurie - fabuloasa Sală Roşie închisă pentru public de la 
11 septembrie - şi au făcut-o să strălucească asemenea focului. 

Robert era transfigurat. Roşu aprins, alb, auriu. 

Cândva, aici se afla zidul de lemn din nordul New Yorkului, 
care proteja oraşul de invadatori. Capătu/ de nord al acestuia, 
aflat la doar 1,5 kilometri distanţă de extremitatea sudică. Pe 
latura dinspre Broadway a Băncii New York, ferestrele ca de 
bronz reflectau turla Bisericii Sf. Treime profilată pe cerul 
albastru-intens şi din nou flacăra roşie a interiorului i-a sărit în 
ochi. 


105 


— Robert. 

— Terri? Unde ai fost? 

— In iad. 

— Poftim...? 

— Îndreaptă-te spre vest. Găseşte un înger. Repede! 

— Poftim? 

— Nu-ţi pot explica. Nu acum. Ţii minte ce ţi-am tot spus? 

— Terri, nu voi uita nimic din toate astea mult timp. 

— Mergi spre vest. 

— Merg. Traversez Broadway, mă îndrept spre Rector Place, 
de-a lungul laturii de sud a Bisericii Sf. Treime. 

Pe grilajul din exteriorul bisericii, a găsit ceea ce-i ceruse Terri 
să caute: o placă marca locul pe care se aflase Columbia 
University în vremea când se numea Colegiul Regal. Pe ea erau 
două medalioane ovale. Pe cel din stânga un soare radiind, 
precum cel de deasupra altarului Capelei Sf. Pavel, strălucea în 
partea de sus a medalionului şi în centrul lui era trecut în ebraică 
numele lui Dumnezeu. 

— Yod, heh, vav, heh. 

— Terri? 

— Nume inexprimabil... incognoscibil... Robert, găseşte 
îngerul de Lumină. 

Pe dreapta plăcii, în ceea ce el a considerat a fi emblema 
Bisericii Sf. Treime, se afla cea mai remarcabilă imagine. A spus 
cu voce tare: 

— Omul-Spirală. 

— Da, a exclamat Terri. 

Cu un picior în mare, cu celălalt pe pământ, soarele ca un cerc 
în jurul feţei lui: în centrul emblemei se afla figura unui bărbat 
compusă din roţi care se roteau sau din spirale; sau putea să fie 
un bărbat care purta un veşmânt din spirale care-i urcau pe trup, 
de la vintre până la cap. Un şir de vârtejuri umpleau centrul 
corpului acestuia, în timp ce altele erau dispuse pe ambele părţi 
ale coloanei vertebrale. 

— Înger atotputernic, înveşmântat într-un nor... Robert, când 
priveşti în lăuntrul tău, atât de departe şi atât de adânc cât 
îndrăzneşti şi apoi mai departe, ţine minte imaginea asta. lată ce 
vei vedea. Aşa arăţi tu cu adevărat, este trupul tău de lumină. 
Eşti protejat... eşti... Crede-mă. Acum mergi spre vest. Mai 
departe spre vest. 

Robert a fotografiat silueta de lumină cu Quad-ul şi a 


106 


continuat să meargă de-a lungul lui Rector Street, pe sub 
arcadele de la Berlitz Language School, înapoi spre staţia de 
metrou, sfârşind parcursul chiar vizavi de Pussycat Lounge. 

— Robert, acum mergi acasă. 

— CE?! Nu, nu, nu, nu. Am de gând să mă întâlnesc cu tine, 
chiar acum. 

— Cred că pericolul este de domeniul trecutului. Ai făcut 
destul pentru astăzi. Am făcut destul. Ai încredere... 

Vocea i s-a îndepărtat, iar legătura s-a întrerupt. El stătea la 
intrarea în metrou, căutând ceva de făcut, dorindu-şi exact în 
acel moment, mai mult decât orice altceva, să lovească pe 
cineva foarte puternic. Pe oricine. 

Oare ea era în siguranţă? Era epuizată? După voce, nu părea 
convinsă că pericolul trecuse. 

Quad-ul zbârnâi. Primise un nou mesaj: „la metroul 1 spre 
nord. Ne întâlnim în ultimul vagon”. 

El a întrebat: 

— Terri? 

— Dacă vrei s-o mai vezi din nou pe Terri, ia metroul 1. 

— Cine eşti? 

Nici un răspuns. 

Robert a rămas la gura metroului, care parcă-l atrăgea 
înăuntru şi în jos. Ce s-ar întâmpla dacă n-ar lua metroul? 

Nu avea de ales. A coborât scările. 

A trecut de ghişeul de bilete şi a ajuns pe peron. Pe mozaicul 
roşu, albastru şi verde era gravată litera R de la Rector Street. 
Nu o remarcase până acum. Totul părea mai strălucitor, mai clar 
conturat. 

A mers la capătul peronului, unde trebuia să oprească ultimul 
vagon. A auzit scrâşnetele îndepărtate ale metroului care venea 
dinspre South Ferry, prima şi ultima oprire pe linia 1. Ultimul 
vagon era gol. 

Robert s-a urcat în vagon şi a aşteptat, aşezându-se cât mai 
aproape de capătul metroului. 

Indată ce metroul s-a pus în mişcare, uşa glisantă ce lega 
vagonul de restul metroului s-a deschis. O siluetă îmbrăcată în 
întregime în negru, cu faţa mascată, a alergat spre Robert atât 
de repede, încât el abia a avut timp să se ridice în picioare 
înainte ca aceasta să ajungă la el. Din instinct, Robert şi-a lăsat 
un umăr în jos şi s-a sprijinit de atacatorul său, încercând să-şi 
menţină poziţia. Cu un trosnet de os pe os, a simţit că este 


107 


ridicat în aer şi izbit de uşa de metal de la capătul metroului. 

Imediat ce a căzut pe podea, a simţit un cuţit la gât şi o mână 
ca o gheară pe creştet. A tras aer în piept cu durere şi teamă, în 
timp ce metalul rece ameninţa să-i intre în carne, iar coastele şi 
şira spinării îi pârâiau. Nările i-au fost umplute de un miros acru. 
Disperare. Poate că atacatorului îi era mai frică decât lui. Dar, de 
ce anume? 

— Dă-mi-l! 

Robert a încercat să identifice vocea. Era răguşită, 
periculoasă. O cunoştea. Oare chiar o cunoştea? Energică, 
încrezătoare, dar cumva distorsionată. 

— Vrei să-ţi dau portofelul? 

— Obiectul ascuns. 

— In regulă. la toţi banii. 

— Ce-ai găsit în ascunzătoare? Dă-mi! Unde este? 

— Va trebui să-mi bag mâna în buzunarul de la haină. 

— Care anume? 

— Cel interior, în stânga. 

Era o minciună, dar Robert şi-a închipuit că atacatorului îi va fi 
greu să ajungă la buzunar fără să mişte mâna în care ţinea 
cuțitul. 

Bărbatul şi-a vârât degetele în buzunarul lui, dar nu a găsit 
nimic. 

Izbit cu putere de uşa de metal, capul lui Robert a explodat 
parcă din cauza durerii. 

— Unde este? 7 

Atacatorul voia legătura lui Robert cu Adam. In nici un caz. 
Robert şi-a chibzuit bine momentul. După ce s-a liniştit în sufletul 
lui, a împins brusc cu picioarele, lovind în os. Nu va renunţa. 

A fost răsucit de mâini puternice. A primit pumni peste față. A 
căzut pe un genunchi, luptându-se să nu se lase doborât. 

S-a simţit ameţit şi lumina din jur a început să-şi schimbe 
nuanțele. O lumină galbenă intensă, mai bogată şi mai 
întunecată cu fiecare secundă ce trecea, s-a scurs în aerul din 
jurul atacatorului. Faţa lui Robert a început să se congestioneze, 
un pumn s-a încleştat pe mintea lui cu răceală şi iată-l înapoi în 
lumea viselor... forme geometrice... săgeți luminoase... durere 
arzătoare înfiptă ca un pumnal în spatele ochilor. li era rău. Voia 
să vomite. 

l-au venit în minte nişte cuvinte. Auzea vocea lui Terri: 
„Ascunde-te cu copilul şi cu îngerul de Lumină. Ascunde-te cu 


108 


Hd 


ei”. 

Imaginea monumentului copilului, pe care Terri i-o trimisese, a 
răsărit brusc în mintea lui. S-a refugiat în acea imagine. Şi în cea 
a lui Moss. Şi în cea a îngerului de Lumină. 

In afară, durerea s-a dublat. 

Nişte mâini îi cotrobăiau prin buzunare. Atacatorul a găsit 
cartuşul şi l-a luat. 

Robert s-a simţit târât de picioare. Apoi, brusc, privea scena 
de deasupra, de undeva de foarte departe. S-a gândit la 
Katherine, a încercat să aprecieze dacă va muri sau nu. A crezut 
că va muri. A văzut lumea sfărâmându-se ca un cub de gheaţă. 

Apoi, pe neaşteptate, totul s-a oprit în loc. Mintea îi era 
eliberată. Genunchii i s-au îndoit. Bărbatul mergea de-a- 
ndărătelea spre capătul vagonului, cu cartuşul ascuns într-un 
buzunar de pe mâneca hainei. 

— Nu! 

Cu un efort de voință, Robert s-a aruncat asupra bărbatului 
chiar când acesta deschidea uşa metalică ce ducea spre vagonul 
următor. Au ajuns amândoi în cabina strâmtă, de metal, dintre 
vagoane. Platformele de metal tremurau şi se clătinau sub 
picioarele lor. Curentul de aer Îi biciuia pielea. 

A privit în ochii atacatorului său şi a fost ca şi cum s-ar fi uitat 
la un soare vătămător. Privea din nou chipul morţii din noaptea 
incendiului. Acesta emana ură, arcuindu-se parcă şi încolăcindu- 
se într-o gaură neagră în care-l atrăgea şi pe el. S-au prins unul 
pe celălalt de beregată, izbindu-se de uşile şi de armăturile de 
metal dintre vagoane. Metroul străbătea staţia de metrou închisă 
de la Cortlandt Street, direct sub Ground Zero şi ei se clătinau 
dintr-o parte în alta, cu picioarele lunecându-le pe plăcile de 
metal. Şinele alergau sub picioarele lor. 

Inchizând ochii pentru a se feri de lumina galbenă ca fierea, 
Robert s-a smuls din strânsoare şi a apucat una din încheieturile 
atacatorului său, răsucindu-i-o până i-a dus-o între omoplaţi. Şi-a 
vârât o mână în buzunarul cu fermoar de pe braţul acestuia şi şi- 
a luat înapoi cartuşul. Apoi l-a izbit pe atacator cu capul de 
pereţii de metal şi l-a prins deasupra lanțurilor dinspre peretele 
tunelului. 

— Cine eşti? a strigat el. Cine eşti? 

Nici un răspuns. 

A împins capul şi trunchiul atacatorului şi mai mult în afară, 
spre tunel. 


109 


— Cine eşti? 

Spre uimirea lui, ochii i s-au umplut de lacrimi de furie. 

Dorea să-şi ucidă atacatorul. A slăbit pentru un moment 
strânsoarea, deconcertat. 

Un cot l-a izbit în abdomen tăindu-i răsuflarea. Atacatorul s-a 
răsucit şi a încercat să deschidă uşa care ducea în vagonul din 
spate, în timp ce metroul intra în staţia Chambers Street. 

Incovoiat de durere, Robert simţea ca şi cum plumb i se 
scurgea în întreg corpul. Greutatea i se aduna în picioare, 
ajutându-l să se înfigă mai bine în podea. Timpul se dilata 
scurgându-se cu încetinitorul, ca melasa răsturnată. Spre uimirea 
lui, a reuşit să se ridice în picioare şi a simţit acea greutate ca de 
plumb răspândindu-se în fiecare fibră, alungându-i durerea şi 
umplându-i plămânii şi pieptul cu o putere de care nu se credea 
capabil. 

Şi-a balansat greutatea pe piciorul dinainte călcând cu pas 
apăsat, s-a răsucit şi a izbit cu pumnul în spatele atacatorului său 
în timp ce acesta pătrundea prin uşa deschisă în ultimul vagon. 
Bărbatul a zburat înainte, cu picioarele desprinse de la pământ, 
ca lovit de mitralieră. A zburat pe lângă barele metalice de 
susţinere până pe la jumătatea vagonului, apoi s-a rostogolit 
spre capătul vagonului, unde s-a izbit de uşa de metal din 
spatele metroului. 

Robert şi-a privit neîncrezător pumnul. Era surescitat şi avea 
totodată un sentiment de mândrie. Simţea metal topit curgându-i 
prin vene şi muşchi şi scurgându-se înapoi în podea, spre centrul 
pământului. Atacatorul s-a ridicat cu greu şi a fugit în staţia 
Chambers Street când s-au deschis uşile metroului. 

Puterea părăsindu-l acum şi cu capul învârtindu-i-se, Robert a 
coborât pe peron şi s-a îndreptat spre o pubelă. A vomitat în ea. 
Apoi a mers clătinându-se spre un perete, s-a lăsat pe vine şi şi-a 
prins capul între mâini. Preţ de o clipă sau două, nu a mai ştiut 
de el. 


Little Falls, 26 august, 2004 


Katherine se uita în oglindă tremurând. 

Văzuse lupta. Işi văzuse soţul atacat şi supraviețuind. 
Imaginile veniseră nestăvilite ca un uragan, însoţite de senzaţii 
de mânie şi durere, în timp ce Robert se lupta pe viaţă şi pe 


110 


moarte. În oglindă, preţ de o clipă doar, văzuse prin ochii lui 
Robert ochiul seducător şi plin de ură. 

Se întâmplase într-adevăr. Lungul şir de evenimente începute 
cu peste douăzeci de ani în urmă - parcă cu douăzeci de vieţi în 
urmă - se apropia de final, într-o formă coregrafică, elegantă. 
Toate evenimentele din Ziua Marii Pene de Curent conduceau 
acum spre o finalitate. 

Ea avea nevoie acum să primească îndemnul de a merge până 
la capăt. 

Atâţia ani în care aşteptase ordine, în care organizase şi 
desfăşurase misiuni, în care trăise într-o lume a decepţiilor şi a 
jumătăţilor de adevăr şi a trădării. Toate pentru nimic, întinându- 
şi sufletul. 

Şi acum singura misiune secretă pe care o dorise cu adevărat. 
Aştepta îndemnul Supraveghetorului pentru a mai merge sub 
acoperire o ultimă dată. 

L-a iubit pe Robert. Mai îl iubea încă dacă lăsa la o parte 
clişeele? Chiar mai conta după atâţia ani împreună? 

O durea sufletul să-l dezamăgească. li era ruşine, chiar dacă o 
făcea pentru binele lui. Era prea bună la asta. Mereu fusese. 

A ieşit în grădina din spate şi şi-a aprins o ţigară, prima ei 
ţigară. Erau zile în care cu greu se putea suporta, dar astăzi 
simţea că, în sfârşit, putea ajunge la ţintă. In sfârşit, putea găsi o 
formă să răscumpere răul pricinuit. 

Avea de plătit pentru faptul de a fi trăit atât de mult timp într- 
o lume secretă - o lume pentru care ea părea să se fi născut, în 
care se pricepuse atât de bine să locuiască. 

Astăzi se amuzase o oră cu doamna psiholog Sarah, scoțând 
toate sunetele potrivite, care dovedeau că ştia stadiile durerii, că 
putea aprecia progresele făcute în procesul de vindecare şi că 
da, îşi accepta suferinţa. Era însă într-o perioadă de „gândire 
magică”, aşa i se spusese, în care era foarte normal să încerce 
să negocieze cu Dumnezeu, să asocieze lucrurile rele pe care le 
gândise sau le făcuse cu teribila pierdere pe care o suferise, ca şi 
cum, cumva, chiar ea o provocase. Era normal să nu renunţe la 
credinţa că băieţelul ei nu murise cu adevărat. 

Toţi ştiau, bineînţeles, că ăsta era un nonsens. Un răspuns 
normal, copilăresc, fals la pierderea ei. Aceste lucruri i le spusese 
Sarah. 

Numai că ea, Katherine, învățase mai multe lucruri groaznice 
decât cei mai mulţi dintre oameni. Cum să înşele, să şantajeze, 


111 


să jecmănească. Cum să trădeze. Cum să-i folosească pe oameni 
şi cum să-i arunce apoi ca pe nişte gunoaie. 

Şi ştiuse de mulţi ani că această gândire magică era mai mult 
decât un stadiu al suferinţei. 

Şedinţele de consiliere erau o prostie. Participase la ele timp 
de trei luni, ca să-l facă fericit pe Robert, singură sau împreună 
cu el, în aşteptarea momentului potrivit. Fusese un mod de a-l 
proteja pe Robert. Jurase că-l va proteja cât de mult timp posibil, 
până când va sosi momentul ca el să-şi cunoască harul. 
Dezamăgirea nu era întotdeauna un lucru rău. 

A sunat telefonul. 

A ascultat cu atenţie vorbele Supraveghetorului şi a închis. A 
rămas o clipă cu privirile pierdute. Cursa începuse, o avertizase 
Supraveghetorul. Robert o contactase pe Terri, pornise în 
căutarea cheii şi găsise ascunzătoarea. Luptase pentru a păstra 
cheia. Confruntarea era pe muchie de cuţit. Dacă ea avea vreo 
îndoială, acum era momentul să o exprime. 

Katherine nu avea nici o îndoială. Ar fi fost extrem de periculos 
dacă ar fi fost descoperită. Dar acum avea cel puţin limpezimea 
ordinelor finale. Ştia ce-o aştepta. Spărsese un cod, iar acum 
trebuia să spargă încă unul, pentru binele suprem. 

Avea de amplasat echipament, de pregătit un rol. Şi, mai 
presus şi dincolo de misiunea ei oficială, avea să ducă la bun 
sfârşit sarcina ei secretă. Nu ştia cum, dar va face lucrurile cum 
trebuie. In sfârşit, revenise la viaţă. 

l-a scris un bilet lui Robert, explicându-şi absenţa într-un fel 
care să-l ajute să facă următorul pas. Apoi a plecat de-acasă. 


New York, 26 august 2004 


Tamponându-şi gura însângerată cu o batistă, cu o mână 
tremurândă şi simțindu-se recunoscător că nimeni nu-i acorda 
prea multă atenţie, Robert a luat metroul de la Chambers Street 
spre garajul în care-şi lăsase maşina de dimineaţă - lui i se părea 
că asta se petrecuse în urmă cu câteva zile - şi a condus încet, 
traversând oraşul spre Tunelul Lincoln. 

Era ora 18. _ 

Gura şi gâtul îi erau acre din pricina vomei. Işi dorea foarte 
mult să fie cu Katherine. 

Quad-ul era bine închis, în buzunarul lui. Conducea mecanic 


112 


prin traficul aglomerat. Nu se gândea la altceva. 

Lucrul a funcţionat bine până când i-a tăiat calea un camion 
Ryder, obligându-l să pună brusc frână şi să declanşeze o 
avalanşă de claxoane de la maşinile din spatele lui. Inima a 
început să-i bubuie, dorea să meargă la baie, dădea să plângă şi 
voia să lovească pe cineva în cap cu pumnii până când ţeasta 
respectivului ar fi crăpat. Ce naiba! A lovit cu podul palmei 
volanul. Din nou. Din nou. 

A răsuflat adânc. S-a adunat. A intrat în tunel. A continuat să 
înainteze. S-a calmat. In mod miraculos, a traversat New Jersey 
fără să omoare pe nimeni. 

S-a oprit pe Route 3 la restaurantul Tick Tock Diner, placat cu 
panouri roşii burgundia şi crom strălucitor, pentru o cafea şi un 
sendviş şi pentru a încerca să-şi limpezească gândurile. Decorul 
de la intrare semăna cu gheaţa din visul lui care se spărgea şi-i 
reflecta imaginea, dându-i senzaţia că se fragmentase într-o 
duzină de versiuni ale persoanei sale. 

Alcoolul metabolizat şi adrenalina se răspândeau în sângele lui 
şi se luptau cu cafeaua şi cu sucurile gastrice în timp ce mânca 
un sendviş cu şuncă, salată şi roşii. A scos Quad-ul ca să o sune 
pe Katherine, dar a închis pentru o clipă ochii, ca să se 
gândească la ce i-ar putea spune. Nu ştia ce să-i zică. Oricum, a 
sunat şi i-a răspuns robotul. A lăsat un mesaj că era pe drum, să 
nu-şi facă griji. 

Apoi a clacat: a adormit chiar acolo, în restaurant, până când 
chelneriţa l-a scuturat ca să-l trezească pentru a plăti. Indată ce 
s-a aşezat în maşină şi-a dat seama că nu mai era în stare să 
conducă. A adormit din nou. 


Când a intrat pe uşă, se aştepta ca soţia lui, Katherine, să fie 
îngrozită de buzele şi nasul lui umflat. Mintea îi gonea, trecând 
de la o idee la alta. Ce-i putea spune? Ce trebuia să ţină secret? 

Dar Katherine nu era acasă. Tot ce-a găsit Robert a fost un 
bilet. 


Dragă Robert, 

Am nevoie de ceva timp ca să-mi limpezesc gândurile. Te 
iubesc, dar ştiu că nu sunt soţia pe care o vrei sau de care 
ai nevoie. Mă simt fără speranţă, fără senzualitate, fără 
viaţă. Am plecat să mă plimb cu maşina. Mă întorc târziu. 
Nu-ţi face griji, am doar nevoie de ceva timp. 


113 


Kat 


Robert a tras adânc aer în piept. 

Katherine mai făcuse asta, mai ieşise singură la film, să cineze 
sau, ocazional, să se întâlnească cu o prietenă. De cele mai 
multe ori, spunea că ieşea singură, iar el o credea, întotdeauna 
se întorcea acasă. 

Era zdrobit de oboseală. Nu ştia ce să facă să o ajute să se 
întoarcă la el. 

Trebuia să-şi facă griji? A respins această idee. Nu avea de 
gând să-şi facă rău cu mâna ei, era sigur de asta. Dar teama lui 
era că într-o bună zi ea nu se va mai întoarce la el. 

Secătuit de vlagă şi chinuit de dureri, s-a spălat pe faţă în 
baie, apoi şi-a turnat o băutură şi s-a aşezat în birou. Toate la 
timpul lor. 

A încercat să se adune, reamintindu-şi traseul paşilor lui şi 
interpretând tot ce acumulase în minte din momentul în care 
părăsise apartamentul lui Adam. 

Cu stele sub picioare: o cale magică. Un drum pavat cu 
cărămidă galbenă? 

Măşti şi costume: deghizare şi decepţie. Nu totul este cum 
pare. 

Desene în spirală: ascendent şi descendent. Un perete care 
respiră: lucruri ce par moarte se trezesc la viaţă. 

Spargerea de coduri: găsirea unei realităţi mai profunde. 

„Adu-ţi aminte de moarte.” Ca şi cum ar fi putut face altceva 
lângă Ground Zero, loc al morţii şi al urii, al curajului şi al 
sacrificiului. 

Un mormânt, un cartuş de glonţ, atacul. Mai multă moarte. 
Dorinţa lui de a supravieţui, de a ucide. Ruşinea la gândul că era 
gata să ucidă. Mândria că supravieţuise. Văzuse literalmente 
roşu în faţa ochilor. Putea încă simţi în membre ecoul puterii de 
care fusese capabil cât se luptase pentru viaţa lui. 

Încercând să-şi liniştească mintea, s-a adâncit într-o muncă 
automată ce pentru el însemna cercetare. A început să 
navigheze pe Google, tipărind rezultatele căutărilor, făcând 
teancuri de rezultate care păreau să aibă o conexiune. Trebuia 
să înţeleagă. L-a sunat pe Horace. Nici un răspuns. 

A intrat pe site-ul pe care Terri îi spusese să posteze ce găsea 
şi a verificat dacă mai erau alte răspunsuri sau comentarii. Nu a 


114 


găsit nimic. 

S-a uitat cum funcţiona site-ul. Logarea era liberă. Foarte 
simplu de folosit. A postat fotografiile pe care i le trimisese Terri 
şi câteva dintre cele pe care le făcuse el cu Quad-ul în timpul 
zilei. Poate că mai aveau pe cineva care făcuse acelaşi lucru cu 
un URL diferit, pentru a concura cu el. Blog contra blog. Premiul? 
Adam. Sau viaţa lui Adam? Viaţa fiecăruia? 

| s-a năzărit că Terri putea să nu-i ştie adresa de e-mail. A 
intrat în AOL, dându-se drept Adam şi şi-a continuat cercetarea. 

S-a auzit un sunet prelung şi Terri a fost on-line. l-a trimis 
imediat un mesaj. 

<Terri, eşti bine? > 

<Adam? > 

<Nu, scuze, sunt Robert. > 

<Nu mă mai aşteptam să pretinzi că eşti el încă o dată în 
această seară. Pesemne că asta iţi face plăcere. > 

<Ei, există nişte limite. > 

<Tu îti cunoşti limitele, Robert? > 

<Am fost aproape ucis după ce tu te-ai evaporat. > 

<Ştiu. Imi pare rău, nu te-am putut ajuta. Ai luptat. Ai 
supravieţuit. Incă ai prima cheie. Simt lucrul ăsta. > 

<Aşa este? > 

<Da. Şi ai încă asupra ta miezul, cheia principală, nu-i aşa? Ai 
făcut ce trebuia ca să supraviețuieşti. Acum ai grijă de ele. > 

< Voi avea. > 

<Ce-ai văzut? Dacă ar trebui să spui un singur lucru, care ar fi 
acela? > 

In minte i-a venit momentul în care-l eliberase din strânsoare 
pe atacator, orbit de lacrimi de furie. Voise să-l ucidă. Să-l 
rănească. Nu-i făcuse nimic, îl vedea o fiinţă nedemnă, care nu 
merita nici o consideraţie. 

<Mi s-a întâmplat ceva. Furia mi s-a domolit brusc când m-am 
văzut pe punctul de a-i zdrobi fața de peretele tunelului. l-am dat 
drumul. Numai pentru câteva secunde. Apoi m-am simţit 
puternic ca un taur. Făcut din oţel. l-am cărat la pumni să mă 
țină minte. > 

<Dar ce-ai văzut? > 

<uUră. Frică. > 

<Și? > 

<Asta-i tot. A trebuit să mă opresc. > 

<Ai făcut bine. > 


115 


<L-am lăsat să plece. > 

<A trebuit. > 

<L-aş fi ucis, a oftat Robert. Blogul ăsta... Adam îl poate 
vedea ?> 

<EI se ascunde, dar aşa sper. > 

<Nu el este cel care-ţi trimite Punctele de destinaţie GPS? 
Poezioara-ghicitoare nu era de la el? > 

<N-am mai spus că nu ştiu cine le trimite. Cu siguranță: Adam 
nu cunoaşte  ascunzătorile care au fost amplasate de 
constructorul Ma'rifat'-ului. > 

<Pentru ce? > 

<Nu ştiu. > 

<Explică-mi acele stări de transă - sau ce naiba erau - în care 
intrai când îmi dădeai mie instrucţiuni. După glas, părea că 
suferi. > 

<Robert, eu nu te îndrum în deplină cunoştinţă de cauză. 
Culeg şi frânturi de sensuri din jurul tău şi ţi le transmit. Amândoi 
încercăm să rezolvăm puzzle-ul, înţelegi? Eu capăt percepții 
spațiale - mergi drept, opreşte-te, ia-o la stânga - şi recepționez 
imagini a ceea ce este relevant acolo - lucruri îngropate sau o 
formă, sau o emoție, un ecou al unei activități din trecut din locul 
respectiv, sau un simt al geometriei spațiului şi al traseului pe 
care-l parcurgi. Uneori este ca un set de coordonate, dar 
referitoare la timp şi la emoții şi deopotrivă la spațiu. Uneori este 
vorba despre forme şi ritmuri... şi nu-mi pot aminti ce spun. Am 
nevoie de o înregistrare, am nevoie de blog... ca să încerc să 
înțeleg tot. Tu trebuie să mă aduci pe pământ şi să relatezi ce 
văd eu în lumea materială aici şi acum. > 

<Este uluitor. > 

<Ai abilități mai mari decât mine. Potential Eu lucrez cu nişte 
femei puternice care m-au învăţat cum să le folosesc, dar tu ne 
depăşeşti pe noi toate. Ai ştiut-o dintotdeauna. Intotdeauna a 
existat o parte din tine căreia noi îi spunem „limbajul verde” sau 
limba păsărilor> 

<Nu înţelegi. Am fost educat să înăbuş această parte din 
mine. > 

<Și aproape că ai ucis-o. Am simţit frica din jurul ei. Te voi 
ajuta să-ți regăseşti această parte a ta Trebuie să o fac de dragul 
nostru, al tuturor. Tu eşti un Unicorn adevărat. Nu ai idee ce 
privilegiu este să te ajut.> 

Robert şi-a frecat ochii cu podul palmei, căutându-şi cuvintele. 


116 


<Íti mulțumesc. Ce-i aşa de special la Unicorn? > 

A durat câteva minute bune până ea a răspuns. Când 
răspunsul a venit, el şi-a simţit pieptul plin de o recunoştinţă pe 
care nu ştia cum s-o împărtăşească. 

<uUnicornul este cel mai puternic tămăduitor. Este o ființă care 
poate aduna o diversitate de energii umane - şi mă refer la toată 
gama de energii, începând cu energia de a ucide - şi le poate 
canaliza în vederea formării unui corp de lumină atât de intensă, 
încât nici un rău nu poate penetra acel corp sau nu-i poate 
suporta atingerea. > 

<Corp de lumină? Ca îngerul de lumină? > 

<Aşa pare. Adam spune că lumina este atât de intensă, încât 
şi oamenii obişnuiţi o pot vedea. Te învăluie în strălucirea ei. Te 
face să pari înalt de şapte picioare. Apar în mituri ca giganţi, ca 
învățătorii în aură luminoasă, ca îngeri... > 

In mintea lui Robert s-au aprins primele rânduri din scrisoarea 
pe care o arsese cu peste douăzeci de ani în urmă: „Ca să 
trăieşti bine, cunoaşte moartea.” 

Voise să-l ucidă pe omul acela. Fusese nevoie să vrea să-l 
ucidă. Şi acum trebuia să convertească acea energie în ceva 
superior. 

<Cred că înțeleg. Ce se întâmplă dacă un potențial Unicorn 
nu-şi poate canaliza energiile, nu le poate transforma? > 

<Moare. > 

Pentru un timp au tăcut amândoi. Robert se analiza. Va găsi 
puterea necesară. Nu avea de ales. 

<Robert, pot să-ţi cer să-mi faci o favoare? > 

<Ce anume? > 

<Poţi să nu mai pretinzi că eşti Adam? S-ar putea ca el să 
încerce să mă contacteze. Nu o poate face, dacă tu îi foloseşti 
datele personale... îţi cunosc adresa e-mail. > 

<Oh... > 

<Te rog! Ai nevoie să te odihneşti. Să-ţi aduni puterile. > 

<Vreau să te văd mâine. > 

<Ne întâlnim la locul primei ascunzători. Mâine, la ora 14. > 

<Vei fi acolo? > 

<Ne vom întâlni. Acum închide. Mâine iţi voi trimite ceva să 
asculti. Este o parte din puzzle. Pe mâine! Ne vedem. Iti voi da 
explicații. O să-ți facă plăcere. Crede-mă. Te rog. > 

Şi a întrerupt legătura. 


117 


Robert a luat cartuşul de glonţ şi Cutia Răului şi le-a pus în 
seiful ascuns, pe care el şi Katherine îl foloseau pentru valorile 
lor. Apoi, aşezat din nou la birou, a continuat să se uite peste 
lucruri cu mintea împărţită într-o duzină de direcţii în acelaşi 
timp. Imaginea Omului de Lumină îi ardea creierul. Robert l-a 
găsit în Apocalipsa după Sf. loan 10:1-4: 


Atunci am văzut încă un înger atotputernic coborând din 
ceruri şi cu faţa luminând ca un soare şi picioarele ca nişte 
stâlpi de foc. In mână ţinea un mic sul de papirus desfăcut. 
Şi şi-a pus piciorul drept în mare şi piciorul stâng pe uscat şi 
a strigat cu voce puternică, precum un leu urlând; când a 
strigat, s-au auzit şapte tunete. Şi când au bubuit cele şapte 
tunete, eu eram pregătit să scriu, dar am auzit o voce din 
ceruri spunând: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete 
şi nu le scrie pe papirus”. 


Şapte tunete. Fiecare un secret tăinuit. Oare el a auzit primul 
tunet, acolo în metrou, la Ground Zero? 

A scuturat din cap, simțind oboseala în fiecare fibră a corpului. 
A continuat să lucreze. 

Obeliscul de la Biserica Sf. Pavel comemora un patriot irlandez 
şi fost procuror-şef al statului New York, generalul Thomas Addis 
Emmet, fratele patriotului irlandez Robert Emmet, executat, dar 
nu exista un mormânt dedesubt. Monumentul lui Thomas Addis 
Emmet se afla în partea opusă a oraşului, la Biserica Sf. Marcu. 
Pe obelisc erau săpate date privind locul acestuia, latitudinea şi 
longitudinea, în minute, grade şi secunde. 

Nimic din toate acestea nu avea vreun sens. Robert s-a frecat 
la ochi de frustrare. Atunci a ajuns mesajul lui Terri. Nu conţinea 
decât un fişier audio şi atenţionarea de a nu-l asculta până când 
nu-i va spune ea să o facă. A încărcat fişierul pe Quad. Terri îi 
ceruse să cerceteze mai în profunzime. Şi-a adunat gândurile, a 
scris din nou şi a postat pe internet observaţiile. 


Ground Zero. Lower Manhattan 

Dacă, aflat în locul acesta, privesc în mine însumi, mă 
întorc la amintiri atât de dureroase, încât îmi vine să-mi 
întorc capul ca pentru a mă feri de o explozie. 

Văd imaginea unei străzi acoperite de un strat gros de 
praf negru, sub nori de furtună şi la capătul străzii, 


118 


rămăşiţele, încă la verticală, ale unei părţi din turnurile 
World Trade Center, contorsionate şi înnegrite şi arătând ca 
însăşi gura iadului, cu acele arcade gotice luminate din 
spate, în după-amiaza întunecată, de  reflectoarele 
căutătorilor, cu praful îmbibat de apă, asemenea zgurii, sub 
picioarele mele şi cu ura primitivă a atacului care a 
reverberat săptămâni în şir după ce turnurile au căzut. 

Imaginea m-a prins nepregătit, chiar dacă ştiam ce era 
acolo, în timp ce eu şi Katherine ne plimbam prin ploaie şi 
ne ţineam strâns îmbrăţişaţi prin centrul Manhattanului, ca 
să cheltuim ceva bani în sprijinul vânzătorilor ambulanți 
locali, în singurul moment când m-am putut hotărî să merg 
acolo. 

Era, cu toate acestea şi frumuseţe acolo: arcadele 
existau încă, nu se prăbuşiseră toate. Răspândeau o 
impresie aproape sfidătoare de intrare în catedrală, de 
mâini împreunate în rugăciune, de portal care spunea: 
printre aceste arcade se ascunde un pântece, dincolo de 
această distrugere se află renaşterea, chiar şi aici va exista 
iubire. Dar senzaţia covârşitoare era marcată de atâta 
mânie şi de atâta ură, încât nu m-am putut uita la locul 
acela mai mult de două secunde şi a trebuit să merg mai 
departe, spre răsărit, spre South Street Seaport. Nu voi uita 
asta niciodată. 

Din ziua aceea, am fost pradă unei dileme. Cum să 
reacţionăm, cum reacţionează cineva în faţa unui act atât 
de virulent şi cum să rămânem noi înşine? Nu poţi fi bun 
dacă nu supravieţuieşti. Dar în noi există un monstru care, 
din simpla frică, spune: Fă orice, răneşte pe oricine, nu-mi 
pasă; poţi face orice oricui este în afara tribului meu. 

Astăzi m-am gândit că voi muri. Mi-a fost atât de frică, 
încât, pentru o clipă, mi-am dorit să se întâmple orice, 
absolut orice, care să prevină lucrul acesta. Apoi, brusc, nu 
mi-a mai fost frică. Ne aflam chiar sub Ground Zero. 
Priveam moartea în faţă şi mă luptam pentru viaţa mea. Am 
găsit în mine resurse necunoscute şi mi-am depăşit o limită, 
dobândind capacitatea şi voinţa de a ucide. 

Era periculos, rudimentar; energie brută care-mi curgea 
prin trup. Energia sângelui. Acum ştiu cu certitudine că mă 
pot baza pe ea din nou, ori de câte ori va fi nevoie. 


119 


Cu mulţi ani în urmă, cineva din familia mea mi-a scris 
şapte maxime de înţelepciune. Prima era aceasta: 

„Ca să trăieşti frumos, cunoaşte moartea”. Cred că 
înţeleg; acestea erau primele energii pe care să le 
descătuşez în căutarea în care am pornit. Primare, 
puternice, potenţial ucigătoare. Dacă nu le pot ţine în frâu, 
nu voi avea forţa să supraviețuiesc. Dar cum să le valorific? 

La Ground Zero, turnurile au căzut, iar Biserica Sf. Pavel 
a rămas intactă, fără măcar o fereastră spartă. 

O prietenă maseuză a făcut acolo voluntariat săptămâni 
la rând, lucrând cu poliţişti, pompieri, muncitori 
constructori, oferind alinare, în timp ce alţii au pus la punct 
pe lângă capelă servicii pentru hrană şi apă, un loc de 
dormit, un loc în care să găseşti un pic de linişte. Dar toate 
acestea erau pentru „oamenii noştri”, pentru cei ca noi, 
care suferiseră, pentru cei cu care ne-am identificat Pentru 
că „identitate” vine de la idem „acelaşi”. Este uşor să ne 
rugăm pentru prietenii noştri. 

Câţi dintre noi se pot ruga cu adevărat pentru duşmani, 
pentru cei care ne doresc efectiv moartea? 


Robert tocmai terminase de postat textul, când s-a auzit un 
sunet prelung venind de la AOL. Şi-a imaginat că Terri voia să 
răspundă. Dar mesajul era de la Adam HDIII. 

— Aşadar, ai cunoscut-o pe delicioasa Terri. 

— Adam? 

— Probabil că vrea să te frece la creier mâine. Ai vreo 
problemă cu privire la asta? 

Apoi Adam s-a deconectat de la internet. 

Robert se uita lung la ecranul calculatorului, dorindu-şi ca 
Adam să revină şi rugându-se ca asta să nu se întâmple, în cele 
din urmă, nu a mai putut suporta şi s-a dus la culcare. 


New York, 26 august 2004 


Adam a inspirat adânc şi a expirat prelung, singur şi chinuit de 
durere. S-a îndepărtat de calculator şi s-a făcut ghem pe pat, 
rugându-se din adâncul inimii. işi asumase un risc teribil 
atacându-l pe Robert. Unul l-ar fi putut ucide pe celălalt. 

Constrâns de Ilwnw să pornească atacul şi prefăcându-se că le 


120 


este total supus, pentru a câştiga timp, Adam se rugase ca 
experienţa aceasta să-l ajute pe Robert să înainteze pe Cale. 
Simţea că funcţionase, deşi la limită. Dar Robert trecuse cu bine 
Proba Pământului. Determinat de voinţa lui primară de a 
supravieţui. Pus în faţa morţii, se luptase pentru viaţa lui. Şi 
văzuse latura întunecată a acesteia, cunoscuse sălbăticia tribală, 
călăul din el. Şi îi întorsese spatele. Dinspre pământul pur spre 
apa purificare. 

Durerea se intensifica. Adam şi-a oţelit voinţa din nou pentru a 
alunga creatura Iwnw care-i muşca din suflet, care se hrănea din 
ADN-ul său, Minotaurul care se sălăşluise în el. A recitat o mantră 
a sfidării... Moartea nu va avea supremaţia... Moartea nu va avea 
supremația... 

Numai unul dintr-o mie a supravieţuit pe drumul pe care 
pornise Robert, ştia asta. Adam îi va rămâne alături până la 
sfârşit. Nu va putea continua prea mult timp. Câteva zile. Exact 
atât cât trebuia. 


Cântecul de iubire al unui martir: 
Crearea Ma'rifat'-ului 


Eu sunt creatorul Ma'rifat'-ului. 

Nu sunt un om plin de ură. Il iubesc pe Dumnezeu cu fiecare 
por, cu fiecare atom şi fiecare răsuflare a trupului meu. Sunt 
îndrăgostit de Dumnezeu. Nu-mi doresc decât ca toți ceilalți să 
vadă ce văd eu în Dumnezeu. Vă rog să nu gândiţi despre mine 
că sunt un om primitiv din soiul celor care scrâşnesc din dinți. 
Am o educație aleasă. Sunt aproape ceea ce s-ar putea numi un 
specialist în proiectarea, construirea şi lansarea rachetelor. Am 
studiat în instituții de prestigiu din Cairo şi Londra înainte de a 
veni să trăiesc în America. Am lucrat la ceea ce mie îmi place să 
numesc Inelul de Aur - numele lui oficial este RHIC, Acceleratorul 
de Particule din Brookhaven, în Long Island. impreună cu alţi 
cercetători, am făcut să se ciocnească la viteze mari diverse 
elemente, să observăm ce se întâmplă. Nu elemente de mari 
dimensiuni, deşi o parte secretă din mine şi-a dorit întotdeauna 
să izbească lucruri mari, ca oricare băiat şi să vadă ce se 
întâmplă. Dar noi am făcut să se ciocnească atomi de aur, cu 
viteze foarte mari. La viteze atât de apropiate de viteza luminii, 
încât spațiul şi timpul au început să se întrepătrundă. 

Tatăl meu a predat fizică şi chimie în Egipt şi în Irak şi acesta a 


121 


fost visul lui. Am creat energii atât de puternice în accelerator, 
încât particulele păreau a nu mai fi apărut în natură de la primele 
câteva nanosecunde după Creaţie. Este un miracol. Este aproape 
ca o rugăciune: ne duce atât de aproape de energiile lui 
Dumnezeu. 

Mama este americancă, iar eu sunt american. 

Imi poţi spune Al-Khidr. lau numele marelui învăţător şi ghid în 
cunoaşterea tăinuită a lui Dumnezeu, a celui care l-a instruit pe 
Musa însuşi - Moise, cum îi spuneţi voi - pentru că te voi învăța 
cea mai mare lecţie a istoriei, iar lecţia va consta în distrugere şi 
renaştere, în purificare şi în a sfinţi încă o dată ceea ce este 
destrămat. 

Numele meu adevărat nu contează. Am renunțat la el cu mult 
timp în urmă. Am trăit pentru voi, am studiat în şcolile voastre, 
am mâncat în casele voastre, m-am culcat cu femeile voastre. 
Am avut autoritatea serviciilor secrete. Nu mă veţi putea 
considera o persoană mărginită şi plicticoasă. Vă cunosc 
literatura şi muzica. Voi le cunoaşteţi pe ale mele? Vă cunosc 
temerile şi coşmarurile. Voi le ştiţi pe ale mele? Numele meu 
este Al-Khidr, ghidul antic şi ofer o lecţie, aceeaşi lecție pe care 
trebuie s-o învăţăm cu toții. 

Nu sunt plin de ură. Sunt plin de iubire Am venit din iubire 
pentru libertate, dar mai mult îl iubesc pe Dumnezeu. Am venit 
să iubesc America, dar mai mult iubesc pământul întreg. 

Mie mi se pare că America trebuie să experimenteze 
supunerea în fața voinței lui Dumnezeu. 

America trebuie să cadă la pământ, pentru a se putea înălța 
mai unită şi mai smerită. America trebuie să înveţe că adevărata 
libertate se găseşte în supunere, nu în a fi cel mai mare, mai 
gălăgios, mai tâmpit şi mai lăudăros copil din bloc. De aceea aleg 
să distrug New Yorkul. Dar să nu spuneți că l-am distrus din ură. 


122 


gO 


2 
Proba Apei 


Little Falls, 27 august 2004 


Katherine s-a întors acasă cândva, după miezul nopţii şi a 
venit în camera lui Robert. S-a întins lângă el în întuneric, 
nespunând nimic, la distanţă de câţiva centimetri şi totodată la 
ani-lumină depărtare. Erau acum şapte ani de când îşi părăsise 
cariera, cinci de când se reîntâlniseră şi se îndrăgostiseră unul de 
celălalt. 

Nici unuia nu-i plăcea să se certe, rare erau momentele când 
se împăcau astfel. Ea stătea întinsă lângă el şi amândoi au 
adormit cu vârfurile degetelor abia atingându-se, fiecare 
arătându-i celuilalt că ura răceala care se instalase între ei, 
admițând totodată că ea există. 

Robert a visat că făceau dragoste. 

A visat că s-au trezit din somn şi şi-au dat seama că făceau 
dragoste şi că uşurarea şi încântarea lor erau aşa de mari, încât 
au izbucnit în râs. 

Apoi a deschis ochii, în vis şi şi-a dat seama că o ţinea în braţe 
pe Terri. Şi-a dorit ca Terri să redevină Katherine. 

Nu s-a întâmplat aşa. In timp ce Terri zâmbea către el, el o 
visa pe Katherine stând deasupra lor şi uitându-se la ei. „Nu te 
pot învinovăţi, spunea ea. Toţi o doresc pe Terri.” 

Apoi şi-a văzut imaginea în oglinda din dormitor. El era Adam. 
S-a trezit brusc. Katherine plecase. Cu trupul cuprins de durere, 
s-a uitat în gol, în întuneric, până la apariţia zorilor. 


14 august 2003: Ziua Marii Pene de Curent 


Timp de patru luni, Adam îşi urmărise ţinta, folosind înlesnirile 
Căii, lucrând uneori singur, alteori îndrumat şi ajutat de 


123 


Supraveghetor. Acum stătea la intersecţia străzilor Tesla şi 
Robinson, din Shoreham, Long Island şi privea clădirile 
abandonate. Deasupra clădirii principale a unui laborator 
dezafectat se înalţă un turn de cărămidă, iar el a ştiut de-ndată 
ce l-a văzut că ţinta lui se afla în el. 

A pipăit talismanul pe care i-l dăduse Terri, l-a tras afară de 
sub cămaşă şi l-a sărutat. Era perfect calm, însufleţit, mai alert 
ca oricând. 

Era ora 15.55. 

A căutat cu privirea gardianul locului. Stătea lângă intrare. Cu 
ochii minţii, Adam a văzut mişcările duşmanului său, sosirea 
acestuia şi cum intrase printr-o gaură ascunsă, făcută în gard. 

Adam a simţit puterea lui Katherine însoţindu-l. Ei îi datora 
indiciul final: astăzi va fi ziua atacului. 

Adam a găsit intrarea şi s-a îndreptat spre ferestrele de la 
parter ale laboratorului. A văzut un dispozitiv ce semăna cu o 
tobă subţire, ce răspândea o lumină slabă, aurie; toba se afla pe 
o masă simplă de lemn, iar un bărbat scund şi lat în umeri, care 
se apropia de cincizeci de ani, cu ochii închişi şi cufundat în 
meditaţie, stătea pe scaunul din faţa ei. Bărbatul ţinea în mână o 
versiune mai mică a tobei, din acelaşi metal roşu-auriu 
translucid. Marginea tobei părea a se roti în direcţii opuse în 
acelaşi timp şi figurile geometrice desenate pe laturile ei luceau 
alb şi auriu. Abia perceptibil, atât de subţire, încât nu era sigur 
dacă era real sau doar o iluzie. Deasupra Dispozitivului părea a 
se afla un nor vag. In timp ce acesta se profila mai mult sau mai 
puţin, Adam s-a gândit o clipă că era vorba de un ochi. 

A început să se roage. „Lasă-mă să împiedic acest act de 
distrugere, chiar dacă asta m-ar costa viaţa.” 

Brusc, bărbatul s-a ridicat şi s-a îndreptat spre Dispozitiv, cu 
ochii încă închişi. Adam vedea că omul plânge. Emana un 
sentiment de pierdere grozavă, de durere şi mâhnire adâncă. 
Adam s-a dus la uşă şi a intrat. S-a îndreptat direct spre ţinta lui, 
în timp ce omul a deschis ochii şi a pus jos, calm, miezul. 

Când Adam s-a aruncat asupra lui, omul a ridicat o mână şi şi- 
a pus-o cu fermitate pe pieptul lui. 

Cu o fracțiune de secundă înainte de lovitură, Adam a văzut 
clar ochiul iluzoriu de deasupra Dispozitivului contorsionat şi 
contopit în trupul oponentului său. Apoi Adam a fost traversat de 
o undă-şoc şi a zburat 6 metri până în partea opusă a încăperii. 
Uluit, s-a luptat să se redreseze. Şi-a ridicat privirile şi l-a văzut 


124 


pe bărbat îndreptându-se din nou, calm, spre Dispozitiv. 

Adam şi-a revenit şi i-a cerut ferm: 

— Stai! 

— Nu, nu, nu! De ce să mă opresc? 

Bărbatul a plasat miezul în vârful Dispozitivului, ceea ce i-a 
mărit acestuia viteza de rotire şi Dispozitivul a început să emită 
pulsaţii puternice însoţite de sunete joase. 

Aerul din jur a început să vibreze, distorsionând imaginea. 
Apoi bărbatul a îndepărtat miezul, l-a luat şi l-a învelit într-o 
pânză. Marrifat'-ul a încetinit din nou. 

— Gata. Este armat. Nu-l poţi opri. Acum îl voi duce în 
Manhattan, unde există combustibil din plin. Lăcomia. Frica. 
Ipocrizia. Voi introduce din nou cheia. Şi el se va alimenta. 

Adam s-a apropiat câţiva paşi. Dispozitivul a pâlpâit, emițând 
flash-uri. 

— lată că îmi răspunde, a spus Adam. Eu nu am deloc ură în 
inima mea. 

— Dă-te înapoi, a spus bărbatul. 

Adam s-a aruncat înainte, încercând să smulgă miezul din 
mâna dreaptă a bărbatului. Au căzut amândoi şi s-au luat la 
trântă. Miezul a scăpat din mâna bărbatului şi cei doi s-au 
aruncat să-l recupereze. Adam a pus primul mâna pe el şi a 
încercat să se ridice, dar şi-a simţit încheietura răsucită cu 
sălbăticie. A dat drumul miezului în mâna duşmanului, care a 
făcut o săritură înapoi şi l-a fixat din nou pe capacul 
Dispozitivului. 

Ma'rifat'-ul a început să se rotească din nou, emițând semnale 
luminoase intermitente, albastre şi roşii. Un sunet ca un tunet 
îndepărtat răsuna în aerul care vibra. 

Adam l-a prins de umăr şi amândoi au căzut, înfigându-şi 
fiecare mâinile în beregata celuilalt. S-au rostogolit încleştaţi pe 
podea, din nou şi din nou, încercând să se elibereze destul cât să 
se ridice în picioare. S-au izbit de masă şi i-au rupt un picior, 
apoi, înainte de a mai putea face vreo mişcare, au văzut 
Ma'rifat'-ul lunecând de pe suprafaţa acum înclinată a mesei şi 
izbindu-se de podeaua de ciment. 

— Nu mi-o voi ierta niciodată, a spus bărbatul în timp ce 
Ma'rifat'-ul cădea şi apoi, când s-a izbit de podea, Dispozitivul s-a 
detonat. 

Timpul şi spaţiul s-au distorsionat, în timp ce Adam privea 
Dispozitivul uluit. În jurul Ma'rifat'-ului deteriorat s-a format un 


125 


ochi de lumină care se rotea şi emitea lumini galbene şi albastre- 
electric când se lovea de cei doi bărbaţi, învăluindu-i în limbi de 
foc. 

Adam şi-a făcut din minte o oglindă perfectă. A văzut trupul 
duşmanului său pulverizat într-o clipă. Apoi şi-a pierdut 
cunoştinţa. 

Generând o geometrie răsucită proprie, în căutarea 
combustibilului, a energiei pe care s-o consume, lunecând în jos 
de la mai uşor la mai dens, de la spirit la eter şi materie, 
Ma'rifat'-ul se hrănea cu ecourile suferinţei constructorului său, 
cu ura şi furia acestuia şi le răspândea în lume. Particulele de 
spaţiu şi timp se agitau la întâmplare în jurul Dispozitivului. 
Fragmente de spaţiu şi de timp s-au combinat, iar din spaţiul gol 
al miezului Ma'rifat'-ului curgea un şuvoi mare de energie, 
arcuindu-se în aer. 

Dar apoi şi-a slăbit presiunea asupra sufletelor pe care le 
simţea împrejur, asupra aglomerării grozave de spirite pe care le 
detecta... Slăbită de calmul lui Adam, de liniştea lui, puterea 
Ma'rifat'-ului făcea o spirală descendentă pentru a deveni un 
simplu puls electromagnetic, plin de o forţă uriaşă, dar 
dezorganizat. Astfel forţa spirituală a acestuia s-a divizat, 
ajungând la o fracțiune din puterea iniţială. Pulsaţia oscila înainte 
şi înapoi de-a lungul liniilor de forţă, trecând de sistemele de 
securitate, aruncând în aer seifuri şi răspândindu-se ca cerneala 
în apă. Ca un val de energie, ca un fulger invizibil, Ma'rifat'-ul a 
stins toate luminile din nord-estul Americii. 


Little Falls, 27 august 2004 


Robert a minţit-o pe Katherine în timpul micului dejun, 
spunându-i o poveste neadevărată despre cum a încercat să 
oprească o bătaie în plină stradă între un şofer de taxi şi clientul 
lui şi despre cum se alesese cu nişte pumni în figură, drept 
răsplată. 

— Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, a spus Katherine. 
O să-ţi treacă. 

Era un rol pe care ea ura să-l joace, dar îndeplinea deja 
dorinţele  Supraveghetorului interpretându-l. Cu dificultățile 
specifice, pe care ea şi Robert le întâmpinau de la pierderea 
sarcinii, nici nu era greu. Katherine îşi dispreţuia calităţile. 


126 


Robert i-a povestit despre moartea lui Lawrence Hencott, fără 
a-i spune ceva despre presupusa implicare a lui Adam. Cât 
despre îndepărtarea neonorabilă a lui Robert de la birourile GBN, 
nu a fost prea impresionată. 

— John este un nesimţit. li este frică de tine, de-asta face ce 
face. Te vede ca pe un rival. Nu poate gândi în alt fel. Va avea 
grijă de tine Scott. Katherine a anunţat că va ieşi din nou. Dacă 
mai afli ceva despre ce se întâmplă cu Adam şi cu acea cutiuţă 
ciudată, anunţă-mă. Mă duc la yoga. 

— Eu mă duc din nou în Manhattan. Trebuie să mă întâlnesc 
cu Scott ca să semnez nişte documente. 

Katherine s-a oprit lângă uşă. 

— Când lucram la Ministerul de Externe... Nu putea să spună 
însă ce făcuse cu adevărat, nici măcar după atâţia ani. O 
instruiseră cât se poate de bine să nu vorbească... Am fost 
învăţaţi să ne ascultăm cu mare atenţie instinctele. Primele 
impresii. Intuiţia. Părul care ni se ridică pe ceafa. Asta ne-ar 
putea salva viaţa. g 

— Ai făcut bine când te-ai retras. lți sunt recunoscător pe 
vecie. 

— Este ceva în neregulă cu tine. Ca să ştii. 

— Este ceva în neregulă cu noi. 

— Nu. Este ceva nou. Ceva de dată foarte recentă. 

— Cum ar fi? 

— ţi este frică. Niciodată până acum nu te-am văzut să-ţi fie 
frică. 

— De ce mi-este frică? 

— Nu ştiu. Şi cred că nici tu nu ştii. 

S-a uitat cercetător la el preţ de câteva clipe. 

— Eşti o stâncă, Robert. Să nu încetezi să fii o stâncă. 

— Sunt Gibraltarul. 

— Nu te mai băga în alte bătăi. Nu mai avem înălbitor. 


Rămas singur în casă, Robert s-a gândit la Terri. Nu era nici o 
şansă să se întâmple ceva cu ea. Nu va permite lucrul ăsta. Dara 
recunoscut că voia să se întâmple ceva. Era unul dintre lucrurile 
de care se temea. Era pregătit să se întâmple ceva. 

Şi-a întors gândurile din nou la weekendul în care el şi 
Katherine se îndrăgostiseră. 


Miami, septembrie 1998 


127 


S-au întâlnit cu toţii într-o vineri după-amiază, în holul 
hotelului Biltmore. 

Robert, care-şi revenea după uraganul Georges ce măturase 
Caraibele mai multe zile, era extenuat şi iritabil. Zeci de oameni 
pieriseră în inundaţiile din Republica Dominicană, mii erau 
evacuaţi din casele lor pe întinderea Caraibelor. Urma să fie lovit 
Keys şi poate chiar şi Miami. Eliberase noul birou GBN din centrul 
oraşului şi-şi organizase un punct operaţional mai departe de 
țărm, la hotel. Acum coborâse în hol, pentru a se retrage 
politicos din proiectul misterios din weekendul următor, pus la 
cale de Adam. 

Adam, a cărui viaţă se derula în principal între Havana şi 
Miami Beach, invitase, cu două săptămâni mai înainte, un grup 
de persoane să se întâlnească la Biltmore, la această oră, în stilul 
lui enigmatic obişnuit, trimiţându-le cărţi poştale uzate, cu scris 
invizibil. Robert îşi dorea ca Adam să anuleze întâlnirea. 

— Uraganul Georges este foarte mare şi foarte puternic, îi 
spusese el lui Adam la telefon. Dacă traversează marea astfel, va 
lovi Miami ca o bombă. Una mare. 

— Ştiu. Incântător, nu-i aşa? Să se adauge un asemenea factor 
negativ la starea specială de spirit. 

— Promite-mi că nu-i vei trimite pe oameni pe străzi în 
căutarea unor nenorocite de indicii. 

— Vor fi cu toţii izbiţi de catarge pe Miami Beach, Robert. 

— Glumeşti? 

— Relaxează-te, promit că nu voi ucide pe nimeni. 

— Eu am de gând să mă retrag. 

— Inţeleg. Coboară măcar să spui bună ziua. 

— Am ceva de făcut. 

— Deleagă pe cineva să-ţi facă treaba. Durează numai o oră. 
În hol, la ora 17. Vino, te rog. Lumea vrea să te cunoască. Am o 
surpriză. 

Acum stăteau printre coliviile octogonale împodobite din holul 
ca o cavernă al hotelului, aşteptând intrarea lui Adam. Cintezele 
şi privighetorile zburătăceau şi ciripeau agitate din cauza 
apropierii uraganului. 

Un bărbat pe care Robert nu-l cunoştea, cu o jachetă 
frumoasă, l-a abordat entuziasmat. Foarte obosit, acesta a 
încercat să-i răspundă la fel, dar nu a reuşit. Bărbatul s-a 
prezentat ca fiind William, un american. Era însoţit de Penny, 


128 


britanică, pe care o întâlnise într-o croazieră spre Cuba, 
organizată de Adam cu un an înainte. Mai erau Carmen, o 
cubaneză americană de culoare, înaltă, îmbrăcată electrizant 
într-o rochie albă cu galben şi un bărbat vigilent, cu un ten 
măsliniu, pe nume Vladimir. William o măsura pe Carmen cu o 
privire pofticioasă. Pe neaşteptate, Robert a observat o femeie 
apropiindu-se de el în mare viteză, dinspre stânga. 

— Miau! a făcut ea. Tu trebuie să fii cel despre care m-a 
prevenit Adam. 

— Katherine, a spus el zâmbind. Deci, ea era surpriza 
pregătită de Adam. Doamne! Cât timp a trecut? 

Katherine avea aspect marinăresc: pantaloni scurţi albi, tricou 
de marinar şi picioare bronzate. L-a sărutat pe obraz. 

— Prea mult timp. Arăţi obosit. Eşti ocupat? 

Nu o văzuse de aproape zece ani, de când cu cele petrecute în 
Londra. De la nefericitul ei mariaj cu Adam. De la spectacolul cu 
piesa Hărtiile lui Newton. 

— Adam mi-a spus să mă aştept la o surpriză, dar... Katherine 
arăta mai slabă decât şi-o amintea el. Riduri circulare în jurul 
ochilor când zâmbea, dar, în ciuda bronzului şi a vigorii, nu prea 
părea a se simţi în largul ei. Hăituită, s-a gândit Adam. 

— De când eşti aici? 

— Am fost chemat de la Londra ca şef de birou. Cam de 
optsprezece luni. 

— Eşti cu familia? 

— Jacqueline nu a venit. Am rupt legătura. 

— Oh! Îmi pare rău. Copii? 

— Nu s-a întâmplat. Dar tu? 

— Am renunţat la Afacerile Externe. Sunt liberă ca păsările 
cerului. Oh, uite, a apărut. 

Adam, ca un şaman autoales pentru prietenii săi, a apărut din 
direcţia _lifturilor, îmbrăcat cu jachetă albă, blugi şi ochelari de 
soare, arătând ca un gigolo. l-a sărutat pe toţi cei care puteau fi 
sărutaţi. 

Grupul a coborât la barul de jos. Toţi erau încântați de ei înşişi, 
mai ales când se uita lumea la ei. Şi cu toţii apreciau prea mult 
stilul lui Adam. Simţindu-se prost şi arzând de dorinţa de a se 
întoarce la lucru, Robert a început să-i şoptească lui Katherine la 
ureche, în timp ce se aşezau la o masă. 

— Cred că suntem singurii care chiar au o slujbă. 

Ea i-a zâmbit, l-a strâns de braţ şi s-a aşezat alături. 


129 


— Vladimir arată de parcă ar fi crescut într-un laborator. Toţi 
participanţii primiseră pe e-mail conţinutul unei enigme şi o 
jumătate de carte poştală într-un plic maroniu, în cazul lui 
Robert, jumătatea de carte poştală arăta o porţiune de piele 
bronzată şi o bucată de pânză, probabil, deşi nu sigur, un sân 
acoperit parţial de un sutien îngust. Ghicitoarea suna aşa: 


Completează imaginea, găseşte creatura cunoscută 
pentru îndurare. Imparte o masă, dacă poţi, cu o tipă bine 
(nu pentru drăgăneli). Numele şi ziua sunt Mercur, Icks 
ecksive la ochi. 


Restaurantul Pelican. Miercuri, Mercredi, Miercoles, ziua 
numită după Mercur. /cks ecksive era IX XIV, 9/14. Ochi era |, ora 
unu. Rezervare pe numele Frederick Mercury. 

O enigmă similară primise şi Penny, ceea ce o condusese la 
acelaşi restaurant Miami Beach, în acelaşi moment, la aceeaşi 
masă. Întâlnirea de la prânz le permisese amândurora să-şi pună 
împreună jumătăţile de cărţi poştale care, alăturate, dădeau într- 
adevăr un bust cu sutien, deopotrivă cu numele scris cu litere 
amestecate al hotelului Biltmore, data de azi şi momentul zilei. 

Adam a înscenat jocul ca o adunare de eroi din cele patru zări 
ale lumii; rolurile aveau ca scop rezolvarea unui mare mister. 
Aflat în capul mesei, el a spus: 

— V-am cerut tuturor să veniţi astăzi, aici, pentru... 


Little Falls, 27 august 2004 


Robert, cu notițele într-o mână şi cu un prespapier suvenir în 
formă de obelisc de la Buenos Aires în cealaltă mână, studia cu 
atenţie harta orizontală a Manhattanului, presând-o pe marginea 
mesei, pentru a se uita de-a lungul străzilor în diverse direcţii. A 
pus prespapierul, un cadou de la tatăl lui Katherine, pe 
intersecţia Fulton Street cu Broadway, mormăind pentru sine: 
„Prima intersecţie. Prima ascunzătoare. Obelisc”, 

A luat o cutie cu piuneze de pe birou. „Inainte de asta, 
locuinţa lui Adam.” A înfipt o piuneză galbenă la intersecţia 
Greenwich Street cu Charles Street. „Din nou primul punct. 
Capela Sf. Pavel.” A înfipt o piuneză roşie lângă obeliscul de pe 
Fulton. Unim punctele... 


130 


A legat o sforicică între cele două piuneze, apoi a privit spre 
sud-vest de-a lungul ei, ţinând un ochi închis. A dat ocol mesei şi 
a privit în direcţia nord-vest, de-a lungul sforii. 


„Dacă ceva îţi atrage atenţia, insistă. Fă o fotografie. Postează 
imaginea pe internet” 

Dar nimic nu i-a atras atenţia. 

Şi-a luat carneţelul şi a trasat o diagonală, imaginându-şi că 
pagina întreagă este Manhattanul. 

Ce altceva? Cartuşul. 

Fusese implicat în câteva bătăi la viaţa lui. Niciodată nu le 
căutase cu lumânarea. Dar era bine clădit şi oamenii nu se luau 
de obicei de el. În timpul şcolii, doborâse câţiva băieţi, pentru a-i 
proteja pe unii mai mici. Nu l-a deranjat prea mult să primească 
un pumn în faţă. Dar acum fusese diferit. Cuţitul. Şi apoi faţa 
care nu era la locul ei. In locul ei, o lumină galbenă bolnăvicioasă 
şi pulsând în miezul ei ochiul care privea fix, hipnotic. Ştia că era 
moartea, care-l pândea tot timpul, de la dormitorul cuprins de 
flăcări din Cambridge la povestea din metroul din New York. 
Incendiul din camera lui Adam fusese reaprins şi nu-l putea 
stinge. De ce-l voia moartea? Cum se putea lupta cu ea? 

S-a concentrat asupra cartuşului. O reclamă de pe coperta din 
spate a unei reviste aşezate peste un teanc de reviste de lângă 
biroul lui i-a captat privirea. O ţintă. A rupt logoul de pe pagină şi 


131 


a prins peticul de hârtie pe hartă, lângă obelisc, fixându-l cu o 
piuneză. 

A şoptit pentru sine: 

— Oare Adam este ţinta? Sau eu? Cine trage? A luat în mână 
Cutia Răului. Cheia principală, cum o numeau ceilalţi. Hai să ne 
mai uităm încă o dată şi la tine, cutie blestemată. 

A ieşit în curtea din spate, în căutarea unei raze de soare. 
Cutia a opus rezistenţă la manevrele lui de răsucire şi apăsare. 

— Ajută-mă, Hale, sau îţi voi rupe gâtul când o să dau de tine. 

A încercat să apese uşor pe diferitele forme geometrice 
trasate pe laturile cutiuţei. Nimic. Lucea roşiatic translucid în 
palma lui. Cercurile concentrice de pe capac păreau a trece de la 
concav la convex şi înapoi... apoi păreau a se învârti într-o 
spirală domoală. S-a uitat la ea. S-a pierdut. Era ca o mică gaură 
neagră. Şi-a scuturat capul ca să-şi limpezească gândurile. A 
apucat cutiuţa, ţinând-o în palmă. Apoi a pus-o împreună cu 
cartuşul în seiful de la etaj şi s-a pregătit să o ia spre Manhattan. 


14 august 2003: Ziua Marii Pene de Curent 


Adam s-a trezit în întuneric cu faţa spre ochi. Nu-şi putea simţi 
trupul deloc. Ochiul era irezistibil de frumos. 

— Ni te-ai opus, a spus chipul morţii. Sau cel puţin te-ai 
împotrivit împuternicitului nostru, creaturii noastre. Dar există un 
preţ. Acum noi am pătruns în fiinţa ta. Ne-am insinuat în ADN-ul 
tău, cu ajutorul lui. Şi am intrat în sămânţa ta. 

Adam a devenit conştient de faptul că Marrifat'-ul ars şi spart 
se afla undeva pe podea, la picioarele lui. Dar întâlnirea avea loc 
altundeva, într-un cotlon îndepărtat al conştiinţei sale. 

In mintea lui a pătruns, nepoftită, o imagine: lujeri de lumină 
care mergeau de la o dublă spirală la alta, de la el la Terri, de la 
Terri la Katherine, de la Katherine la Robert, înlănţuiţi cu toţii de 
parcă ar fi fost o singură fiinţă. Simţea o prezenţă străină în 
lăuntrul lui, una pe care trebuia să o ţină în frâu, care sădea în el 
ură şi pierzanie. 

A mai văzut o altă imagine, a lui Terri. l-a văzut trupul ca sub 
lumina unei raze X vii. A văzut un ovul fertilizat. 

— Este însărcinată? 

— Era. Poate fi din nou. Dar acum suntem înlănţuiţi. Bărbatul 
pe care l-ai ucis. Femeia asta. Tu cu noi. Am oprit această 


132 


sarcină înainte ca ea să se dezvolte. Am transformat-o în altceva 
şi am îngheţat-o în timp. Până când tu ne vei executa ordinul. 

— Ce sunteţi voi? 

— Noi suntem Ilwnw. 

— Ce-i asta? 

— Ne luptăm cu cei ca tine de mulţi ani, deşi suntem la fel ca 
voi în multe privinţe. Locuim în egală măsură în lumea voastră şi 
în următoarea. Ajungem la voi prin constructorul Ma'rifat'-ului. 

— Ela murit. 

— El trăieşte acum în tine. Este înlănţuit cu tine. Este ceea ce 
numim noi Minotaur, captiv între lumi, consumat de pierzanie şi 
frică. O creatură puternică devenită slabă. El va fi poarta noastră 
de intrare în tine. Nu vom fi respinşi. Fă ce vrem noi, la 
momentul ales de noi şi vom revoca ceea ce am făcut. Respinge- 
ne şi diviziunea celulară va progresa într-o formă de viaţă eternă. 

— Viaţă eternă? a spus cu dispreţ Adam. Cum? 

— Există o formă de nemurire fizică posibilă pentru oricine. 
Este provocată de o enzimă numită telomeraza, care împiedică 
moartea celulelor atunci când acestea sunt epuizate. Le permite 
celulelor să se dividă la infinit. Şi există câteva condiţii în care 
fetusul stagnează, dar placenta creşte într-o formă anormală, 
favorizată într-un fel de această enzimă. Se poate răspândi cu 
rapiditate în restul corpului. Ştii ce este? 

— Zi-mi. 

— | se spune cancer. Noi am modificat structura celulară, ca 
să ne asigurăm că asta se va întâmpla dacă îl dezgheţăm. Şi ne 
vom asigura să fie din categoria cea mai virulentă, dacă tu nu ne 
asişti atunci când facem apel la tine. 


Miami, septembrie 1998 


— Am nevoie de ajutorul vostru. S-a petrecut o crimă. Una 
neobişnuită. Este nevoie de puterile voastre remarcabile. 

Musafirii lui Adam au schimbat priviri amuzate. 

— Uraganul care se apropie de Miami ne-a obligat la o 
schimbare de plan... pe noi, dar şi pe ucigaş în aceeaşi măsură. 
Suntem consemnați aici, în acest imobil magnific, pentru 
următoarele douăzeci şi patru până la treizeci şi şase de ore. 
Nimeni nu poate pleca. Suntem închişi aici, împreună. Dar în 
aceeaşi situație este şi persoana pe care o căutăm fiecare dintre 


133 


noi. Este printre noi. 

A luat câteva dosare verzi dintr-o servietă aflată la picioarele 
lui şi le-a împrăştiat în jurul mesei. 

— Veţi găsi aici, printre alte materiale, o fotografie a persoanei 
pe care o căutaţi. 

Robert şi-a deschis dosarul şi a izbucnit în râs. S-a uitat înjur şi 
a remarcat că toţi primiseră aceeaşi fotografie. 

Era un contur de cretă, asemănător cu cele pe care le face 
poliţia în jurul unui cadavru în thrillere, contur alb pe fond negru. 
Fără corp. 

— A fost o persoană pe care am iubit-o cu toţii foarte mult. 
Victima a luptat până la capăt. A fost o luptă brutală. Căutarea 
ucigaşului va avea loc în interiorul acestui splendid hotel. Afară 
nu e nimic. Numai furtuna care se înteţeşte. Plănuisem unele 
ieşiri pentru acest eveniment, dar a trebuit să le anuleze. Insă 
putem organiza căutarea foarte bine şi aici. Adam a făcut o 
pauză, zâmbind cu tristeţe. Dacă supravieţuim... Acum citiţi, vă 
rog, restul materialelor şi începeţi. Ah, încă un ultim amănunt. 
Identitatea țintei voastre se află în plicul sigilat. Fiecare dintre voi 
are un plic. În nici un caz nu puteţi deschide plicul până când nu 
sunteţi gata să vă confruntaţi cu el sau cu ea. 

Mobilul lui Robert a început să sune. Era asistentului lui. 

— Şefu', primarul este gata să ia din nou cuvântul. 

— Am pornit. 

Şi-a luat dosarul şi a mimat regrete spre Adam. Pentru 
Katherine a notat numărul camerei lui pe o carte de vizită şi a 
strecurat-o în dosarul ei. 


Robert a revenit în hol. Păsările ciripeau şi se loveau de 
zăbrelele coliviilor acum. Inainte de a se duce înapoi, în biroul 
improvizat, a ieşit pe treptele din faţa hotelului şi s-a uitat spre 
cer. Acesta era verde livid şi violet. incepea să fiarbă. 


Katherine a venit în camera lui Robert cu puţin înainte de 
miezul nopţii, în timp ce aripa uraganului Georges lovea hotelul 
cu o ploaie de zile mari. El vorbea la telefon cu editorul de ştiri, 
planificând relatările din următoarele douăzeci şi patru de ore. l- 
a făcut semn cu mâna să se aşeze. Ea şi-a tot răsfoit dosarul 
până când Robert a terminat convorbirea. 

— Arăţi epuizat. j 

— Am şase ore libere de-acum încolo. Il voi înlocui pe Mike 


134 


mâine-dimineaţă. 

— Uraganul vine încoace? 

— De obicei uraganele se îndreaptă direct spre Miami şi îşi 
schimbă direcţia în ultimul minut. Acesta nu şi-a schimbat-o încă. 
Robert s-a frecat la ochi. Dacă vine, vom afla cu siguranţă. 
Uraganul este de mărimea Texasului. Are destulă energie să 
lumineze Manhattanul timp de zece ani. Dacă-ţi spun să te 
ascunzi în cadă şi să-ţi protejezi capul, te rog să faci întocmai. 

— Voi fi protejată dacă fac asta? 

— Nu, dar eu voi râde pe săturate. În clipa asta, este plină cu 
apă. In cazul în care suntem loviți. 

Katherine a zâmbit. 

Robert s-a ridicat şi a trecut în revistă conţinutul minibarului. 

— Vrei ceva? 

— Nişte Jack Daniel's. Simplu. Mulţumesc! 

El şi-a deschis o sticlă cu vin. 

— Aşadar... ce v-a pus Adam să faceţi? 

— Să căutăm indicii. A fost amuzant. La cină ne-am comparat 
însemnările. Fiecare a fost peste tot. 

— Echipe de doi? 

— Nu, fiecare pentru el, dar în colaborare cu ceilalţi. 

— Imi pare rău că nu pot participa. Cred. 

— Există indicii la fiecare câteva etaje, începând cu subsolul. 
Vrei să asculţi unul? 

— Nu acum. Mi-e mintea la altceva. 

— Vrei să plec? 

— In nici un caz. Povesteşte-mi despre tine. Totul despre tine. 
Au circulat zvonuri că ai fost spioană. 

— Am lucrat în Ministerul Afacerilor Externe. 

— Cu baza unde? 

— Oriunde. Uneori la Paris. La Londra. Câte puţin pretutindeni. 

Sub calmul afişat, ea era tensionată ca un fir întins. 

— Şi ţi-ai dat demisia. 

— Sunt lucruri despre care nu pot vorbi. 

— Inţeleg. Dar ai demisionat. 

— Am lucrat în direcţia neproliferării armelor atomice. Genul 
ăsta de activitate. 

A pufnit pentru sine, cu o expresie de dezgust. Apoi a privit 
îndelung pe fereastră. 

— De ce-ai venit? 

— Nu cu un plan anume. A fost o decizie de ultim moment. Mă 


135 


gândeam că Adam şi cu mine ne-am văzut destul unul pe celălalt 
în această viaţă. 

— Ai primit scrisoarea lui trimisă din Havana? 

Adam le scrisese câtorva prieteni la începutul anului, după 
vizita Papei în Cuba, anunțând printre alte lucruri moartea 
mamei lui, faptul că avea o mică moştenire şi că se retrăsese din 
calitatea de corespondent extern. Că acum se dedica, scria el, 
numai activităţii pe care o numea Şmecheria cu Funia: 
preocuparea pentru înţelepciune şi râsul sănătos, deşi nu în mod 
necesar în această ordine. 

— M-am gândit că s-a ţicnit. 

— Şi eu la fel. Este plăcut să-l văd fericit. 

— Aşadar, asta face parte din Şmecheria cu Funia? : 

— A spus că este un mod de a o împărtăşi cu prietenii. In mod 
experimental, a spus el. 

— Deci, de ce ai venit? 

— A fost un bilet gratis. Pentru schimbare de decor. Adam mi- 
a spus că vei fi aici. Şi eu voiam să-i spun că, în sfârşit, am 
înţeles. 

— Ai înţeles ce? 

— Cum e să pierzi pe cineva. Să fie smuls de lângă tine. Să-l 
pierzi în mod violent. Ca el pe Isabela. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus la fereastră. Era rigidă. 

— Nu am putut continua, asta-i tot. 

— Nu ţi-ai putut continua munca? 

— Am sfârşit prin a-mi păsa. Nu trebuie să-ţi pese. Nu de 
oameni. Numai de cauză. Şi uneori uiţi că, de fapt, nici nu 
serveşti o cauză, serveşti numai o ţară. 

— A fost ceva anume? Un incident aparte? Ai spus că ai 
pierdut pe cineva. 

— Cristoase, am făcut eu asta? 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Grosolan. Să pierzi pe cineva. Să strici o viaţă. Ups! 
Neîndemânatică. 

— Te condamni singură? 

Ea se lupta să nu izbucnească în lacrimi. 

— Putem vorbi despre altceva?  Povesteşte-mi despre 
Jacqueline. Sau despre munca ta. 


New York, 27 august 2004 


136 


Robert stătea pe Broadway în faţa Capelei Sf. Pavel şi privea 
obeliscul prin grilaj. Era ora două după-amiază. 

Quad-ul afişa patru sateliți activaţi, acuratețe de 9 metri, 
sistemul de navigaţie era activat. 

Quad-ul a sunat. 

— Robert. Punctul de destinaţie 064. 

— Salut! 

— Salut! Poţi lua metroul la Canal Street. 

Quad-ul a indicat punctul următor din traseu, localizat în SoHo, 
la peste 1,5 kilometri distanţă spre nord şi uşor spre vest. 

Robert a traversat bulevardul Broadway pe lângă ceasul 
gigantic de la Vesey şi a luat-o spre nord, în direcţia City Hall. 
Colț cu Barclay există într-o gheretă octogonală, verde un punct 
de informaţii care oferă gratis hărţi ale New Yorkului. Nu a 
rezistat tentaţiei şi a luat una. N 

Semnalul Quad-ului s-a stins. Încercând să-l reconecteze, a 
intrat în City Hall Park şi s-a trezit uitându-se lung la inserţiile de 
granit lustruit încastrate în trotuar, cu scene ce redau imagini din 
zonă, aşa cum arătase ea cândva. Granitul era atât de lustruit, 
încât Robert îşi vedea propria imagine reflectată în el şi avea 
impresia că priveşte, prin pavaj, direct în trecut. 

În minte i-a revenit, pentru o fracțiune de clipă, imaginea 
camerei incendiate. Niciodată trecutul nu i s-a părut mai 
aproape. S-a întors pe Broadway. Semnalul GPS-ului a revenit 
când el a ajuns la staţia de metrou City Hall, aflată în dreapta lui, 
cu porţile închise pentru public din motive de securitate. 

Acum, Quad-ul arăta 1,4 kilometri. 

l-a atras atenţia ceva din grilajul intrării în staţia de metrou. O 
formă ce aducea cu un peşte. Din metal verde. l-a făcut o 
fotografie. 

— ţi voi spune o poveste, în timp ce mergi, a zis Terri. Sper 
să-ţi placă. 

— ţi voi zice dacă mi-a plăcut. 

— Ai văzut interpretarea la Sa/lomeea de Oscar Wilde oferită 
anul trecut de Al Pacino la Barrymore? Cu Marisa Tomei? 

— Nu, îmi pare rău. 

— Marisa Tomei a interpretat Dansul celor Şapte Văluri într-o 
manieră orientală. Îşi mişca şoldurile foarte convingător. În seara 
în care am văzut eu spectacolul, ea şi-a smuls topul şi şi-a arătat 
sânii. A fost foarte erotic. Nu făcea asta în fiecare seară în care 


137 


dansa. 

— Mi-ar fi plăcut să văd. 

— Dansul celor Şapte Văluri nu este în Biblie, deşi scena în 
care loan Botezătorul îşi pierde capul există desigur... Dar nu toţi 
îşi dau seama. 

— Nu m-am gândit la asta, dar, da, cred că ai dreptate. 

— Nu a existat nici un Dans al celor Şapte Văluri aşa cum 
gândim noi acum despre el, până nu a scris Wilde acea piesă, în 
secolul al XIX-lea... în franceză... dar de acolo vine povestea 
asta. Există o tăbliță de argilă. Foarte, foarte veche. Povestea lui 
Ishtar. 

— Filmul nu-l redă prea bine. 

— Taci din gură şi ascultă. Ţi-am trimis aseară un fişier MP3. 
Porneşte-l în momentul în care începi să cobori scările. Este 
despre ce ţi se întâmplă ţie. Când ajungi la Canal, ia-o pe ieşirea 
din stânga şi traversează bulevardul Broadway spre stânga. 

După ce-a spus asta, Terri a dispărut. 

Robert a găsit iconul pe ecranul Quad-ului şi l-a deschis în 
momentul în care a început să coboare pe lângă grilajul verde de 
fier. 

Staţia avea o structură rectangulară şi era văruită cu maro şi 
galben şi prezenta mozaicuri albastru-închis cu primăria spre 
capătul îndepărtat al şinelor. 

Vocea lui Terri suna mai apropiată, mai intimă în înregistrare. 
Folosise un microfon performant. 

„Salut, Robert! O să-ţi placă ce-ţi spun. Ishtar, zeiţa iubirii, 
fiica lunii şi-a ales un iubit. Pe Tammuz, pastorul; l-a luat de 
bărbat şi el a devenit zeul fertilităţii. Viaţa pe pământ înfloreşte. 
Dar Ishtar are o soră, stăpână peste ţinuturile morţii, care îl 
capturează şi-l închide pe Tammuz.” 

In staţie a intrat metroul R. Robert s-a urcat în el şi a găsit un 
loc să se aşeze. 

„Ishtar se duce pe tărâmul surorii ei, pe tărâmul întunecat al 
umbrelor de unde nu există cale de întoarcere, pentru a-şi 
elibera soţul. Dar de pe acest drum nu mai există cale de 
întoarcere, nu există decât praf şi pulbere. Morţii seamănă cu 
nişte păsări în povestea asta. Ishtar cere să intre. Sora ei, 
Ereshkigal, de bucurie poate sau de frică, porunceşte să fie 
lăsată să intre.” 

Robert a închis ochii şi şi-a lăsat mintea atrasă în poveste. 
Intrau în ţinutul morţilor pentru a găsi un suflet pierdut... asta 


138 


făceau ei. Îl salvau pe Adam... 

„Paznicul îi urează lui Ishtar bun venit în ţinutul morţilor şi 
deschide larg prima poartă. Ishtar nu poartă veşminte, ci numai 
piese de ornament care-i subliniază statutul şi modestia. Paznicul 
îi ia coroana de pe cap. Ishtar întreabă: «De ce îmi iei coroana?» 
Şi paznicul îi răspunde: «intră, doamna mea. Aşa a poruncit 
regina mea.» 

La a doua poartă, o pune să-şi scoată cerceii. 

La a treia poartă, o pune să-şi scoată colierul. 

La a patra poartă, o pune să-şi scoată ornamentele sânilor, 
făcute din metale preţioase. 

La a cincea poartă, o face să-şi scoată cingătoarea, bătută cu 
pietre preţioase 

La a şasea poartă, o pune să-şi scoată brăţările de la mâini şi 
de la picioare. 

La a şaptea poartă, o pune să-şi scoată ultima piesă de 
lenjerie.” 

Robert a zâmbit, ţinând imaginea erotică la distanţă. 

Terri se dezbrăcase pentru el? spusese povestea inexpresiv, 
doar cu o undă de maliţiozitate în voce. Oare se va lăsa sedus 
astăzi? Nu fusese niciodată un Don Juan. Pur şi simplu, nu era 
genul acesta de bărbat. Va opune rezistenţă. Trebuia s-o facă. 
Chiar acesta era, probabil, sensul probei la care era supus. 

„Astfel, Ishtar este goală atunci când se întâlneşte cu regina 
morţilor. Imediat, Ishtar îşi atacă sora. Cei şapte judecători ai 
iadului întorc ochii morţii asupra lui Ishtar. Ereshkigal dezlănţuie 
asupra ei o avalanşă de boli, ca o haită de câini. Ishtar moare, iar 
trupul ei neînsufleţit este atârnat de un stâlp. Pământul devine 
neroditor. Fertilitatea dispare. Bărbaţii şi femeile dorm separat. 
Taurul nu se mai urcă pe vacă, copacii şi plantele nu mai 
înmuguresc.” N 

„Uau! a gândit Robert. Incărcătura erotică a dispărut. Nici o 
problemă.” 

„Dar Ishtar lăsase vorbă ca, dacă nu se întoarce de pe tărâmul 
morților în trei zile, cineva să vină să o salveze. Mesagerul zeilor, 
văzând lipsa de fecunditate de pretutindeni, vorbeşte cu soarele 
şi cu luna şi pledează împreună cu zeul înţelepciunii ca 
fertilitatea să fie reinstaurată. Zeul înţelepciunii modelează o 
fiinţă de lumină care să o salveze pe Ishtar. Numele fiinţei este 
Asushu-namir, ceea ce înseamnă «Chip de lumină». Porţile lumii 
de dedesubt se deschid pentru Asushu-namir, care este condus 


139 


la regina morţilor.” 

„Un Unicorn, s-a gândit Robert. Ca îngerul de Lumină.” Ceea 
ce trebuia să devină el. 

„Atât de puternică este strălucirea acestei fiinţe extraordinare, 
încât, atunci când Asushu-namir o întreabă pe regină despre apa 
vieţii, aceasta blesteamă şi scuipă, dar, în cele din urmă, nu 
poate refuza şi porunceşte ca Ishtar să fie stropită cu apa 
dătătoare de viaţă şi să fie dusă din faţa ei. Ishtar este readusă 
la viaţă. 

La prima poartă, i se dă înapoi piesa de lenjerie intimă. 

La a doua poartă, îşi pune la loc brăţările. 

La a treia poartă, îşi pune la loc cingătoarea bătută cu pietre 
preţioase. 

La a patra poartă, îşi pune la loc ornamentul sânilor. 

La a cincea poartă, îşi pune la loc colierul la gât. 

La a şasea poartă, îşi pune cerceii. 

La a şaptea poartă, îşi pune la loc coroana pe cap. 

Tammuz, iubitul ei, apare alături de ea, redat ei. Vegetaţia 
reînsufleţeşte pământul. Fertilitatea revine, iar pământul trăieşte 
din nou.” 

Povestea s-a terminat când metroul a intrat în staţia Canal 
Street. Călătoria a durat doar două minute. Robert a coborât, cu 
imaginea călătoriei răsunându-i încă în minte, ca un ecou. 

leşirea se afla la mijlocul platformei, lângă un indicator pe care 
scria ZONA DE AŞTEPTARE, în chineză şi engleză. Robert a ieşit 
pe scările din stânga şi a traversat bulevardul Broadway spre 
colţul nord-vestic al intersecţiei, aşa cum fusese instruit. In faţa 
lui se înălța National City Bank of New York, o clădire cu pereţii 
înnegriţi, construită în stil neoegiptean, în 1927, care acum 
adăpostea un magazin de pantofi. Semnalul GPS a revenit cu o 
rază de acţiune de 12 metri, iar Robert a luat-o spre stânga. 
Quad-ul îl dirija să o ia la dreapta cât de curând. Punctul de 
destinaţie se afla la mai puţin de 800 de metri distanţă. 

A trecut pe lângă magazine stradale care vindeau poşete şi 
curele, parfumuri şi articole de îmbrăcăminte contrafăcute, un 
punct de informare cu acces la internet, un magazin de 
echipamente muzicale şi electronice cu boxe uriaşe scoase în 
stradă, un depozit închis şi un magazin de produse industriale de 
plastic acoperit cu graffiti galben, în sfârşit a ajuns la colţul cu 
Mercer Street. 

A luat-o la dreapta. Imediat l-a izbit mirosul de urină de pe 


140 


strada murdară, cu urme groase de mizerie pe clădiri. Apoi, pe 
măsură ce se apropia de colţul cu Grand Street, începea 
Districtul Cast Iron şi în zare se vedeau elegantele depozite 
SoHo, care găzduiau galerii comerciale şi magazine de haine, 
mansarde locuibile şi magazine la modă. Quad-ul a sunat şi Terri 
a revenit. 

— Când ajungi pe Mercer Street, ţine-o drept până ce ai 
semnal şi ascultă. Va fi o oprire sau două... 

— Ce-i cu povestea aia? 

— Ţi-a plăcut? Conţine programul de astăzi, cel puţin un pic 
din el. 

— Ce-i cu fiinţa de lumină? Este vorba despre mine? 

— Intr-un sens, eşti chiar tu, Robert. lţi dezvăluim identitatea, 
pas cu pas. Apoi, dacă totul merge bine, te vei îmbrăca din nou, 
dar într-o formă nouă. In lumină. Imaginează-mă acum scoţându- 
mi coroana. Poţi? Şi opreşte-te când ajungi la magazinul Plăcerile 
Evei. 

Acesta se afla la nord de Grand şi avea o vitrină de sticlă ce 
dădea într-un hol gol, cu produsele amplasate discret, mai în 
spate, departe de stradă. Ceasul arăta ora 14.30. Se afla într-un 
sex-shop clasic, administrat de femei. Nu era genul frecventat de 
el, deşi Kat şi cu el exploraseră în glumă câteva la începutul 
relaţiei lor. 

Robert s-a oprit şi a privit în sus, înainte de a intra. 

Spre sud, turnul gotic al clădirii Woolworth se profila perfect 
pe cerul albastru. Spre nord, la fel de perfect conturat, a văzut 
turnul de metal al clădirii Chrysler. Cele şapte arce parabolice 
sclipeau în lumina soarelui. 

— Intră, Robert. Te aşteaptă ceva înăuntru. 

— Nu e o simplă oprire. Este o ascunzătoare aici? 

— Nu, ascunzătoarea vine mai târziu. Această oprire este 
numai un cadou, ca să te ajute în activităţile din această zi. 
Intreabă la recepţie. 

Robert a intrat, simțindu-se uşor stânjenit. L-a întâmpinat o 
femeie prietenoasă, cu părul vopsit multicolor şi cu nas cârn. 

— Inţeleg că este ceva ce trebuie să iau de aici? Mă cheamă 
Robert. 

Femeia i-a zâmbit relaxat, de întâmpinare. 

— Bună, Robert! Cum te simţi astăzi? Permite-mi să verific. S- 
a uitat sub tejghea. 

— E ziua ta norocoasă. Soţia ţi-a lăsat asta aici. 


141 


A scos o plasă de plastic de culoare portocalie cu negru, cu o 
carte de vizită prinsă pe ea, pe care era scris numele lui. 

— Adevărat? 

— Aţi vrea să trec în revistă ce este înăuntru? Doamna m-a 
rugat să explic câteva lucruri. 

— li... desigur. 

Femeia a adoptat o voce fericită, seacă, lipsită de insinuare în 
timp ce scotea pe rând obiectele din plasă. 

— Poate că vrei să întinzi inelul de câteva ori, înainte de a-l 
folosi pentru prima dată şi să-l ungi puţin... se pune înainte de a 
fi total în erecţie. Înăuntru sunt instrucţiunile. 

— Uau! 

— Dacă nu eşti pe deplin familiarizat cu chestiile astea, lucrul 
principal este, desigur, să-l scoţi imediat dacă simți durere sau 
disconfort şi să nu-l laşi prea mult timp ataşat după sex... este şi 
nişte cremă aici... legătura pentru ochi vorbeşte de la sine... ooh, 
iubesc rotiţele cu zimţi. Nu vor înţepa pielea, dar pot fi foarte 
intense, s-ar putea să vrei să o iei încet cu ele... Cred că asta-i 
tot. 

Robert stătea acolo fără grai, simțindu-se total încurcat. Nu 
putea folosi lucrurile astea cu Terri. Nici măcar nu ştia ce să facă 
cu ele. Totuşi, ea îl citise corect: într-un fel îi plăcea să fie 
tachinat. 

— Este în regulă, domnule? 

— A avut ceva de lucru... soţia mea. 

Femeia a zâmbit. 

— Mai doriţi altceva? Nu este nici o grabă, dacă doriţi să vă 
uitaţi înjur. 

— Nu, numai... cât costă totul? 

— S-a avut grijă de acest aspect, domnule. 

Robert a ieşit pe trotuar. 

— Robert, tocmai mi-am scos cerceii. Să mergem. 

— Asta a fost... 

— Da? 

— Vreau să spun că nu sunt nefamiliarizat cu... 

— Nu? 

— Dar niciodată nu am... 

— Relaxează-te, Robert. Tu şi cu mine avem de discutat. Dacă 
ai nevoie de ceva ajutor, îţi promit că totul este necesar pe 
parcursul Căii. 

Robert a depăşit pe dreapta Pearl River, giganticul magazin cu 


142 


produse chinezeşti, care se întindea până la bulevardul 
Broadway, ca şi pe lângă câteva dintre clădirile neocupate, 
ornamentate cu graffiti. A traversat Broome. 

— Numără florile de lotus, Robert. 

— Huh! 

— Invaţă să priveşti şi vei vedea. 

Robert s-a oprit lângă magazinul cu produse pentru copii 
numit „Pădurea Fermecată” şi a privit în jurul lui. 

— Nu văd nimic. 

— Invaţă să priveşti şi vei vedea. 

Pe cealaltă parte a clădirii, era un desen gravat în pilonii negri 
de fier ai unui depozit vechi. A traversat pentru a-l privi mai de- 
aproape. Era o floare ca un lotus care se relua şi pe alte câteva 
coloane, o floare de fier negru. A numărat. 

— Terii, sunt unsprezece flori. 

— Priveşte în alt mod! 

— În alt mod? Cum anume? 

— Vei vedea. Invaţă să spui da. Foloseşte-ţi ochii. 

— li folosesc. 

— Foloseşte-i mai bine. g 

Unde voia Terii să ajungă? Ochi. Întâi să spună da. Ai, ai. Il. 

— M-am prins. Numere romane | şi |. 

— Aşadar, care este răspunsul? 

— Doi. 

— Bine. Să nu uiţi asta. Se potriveşte secvenţei. Este parte a 
următoarei parole. Ce şi-a scos Ishtar în continuare? 

— După cercei? Cred că şi-a scos colierul. 

Robert a trecut pe lângă un mare depozit de produse indiene, 
apoi pe lângă un magazin cu haine largi. 

— Imi scot şi eu lănţişorul. 

Robert se afla la intersecţia străzilor Mercenar şi Spring. 

— In secolul al XIX-lea, aici erau numai bordeluri, a spus Terri. 
Continuă să mergi. Ce şi-a scos Ishtar la a patra poartă? 

Robert simţea cum curgea apa sub pământ. Izvoare şi iarbă şi 
vegetaţie de mult dispărute. 

l-a atras atenţia un indicator şi l-a fotografiat cu Quad-ul: 
PERICOL. TROTUAR CU GĂURI. Într-adevăr. Nu mai avea 
încredere în nimic, nici măcar în pământul de sub picioare. 

— Mmm... ornamentele pentru sâni. 

— Gata cu sutienul meu... Ai citit Neuromancer, Robert? 


3 În engleză eye (ochi) se pronunţă ca „I”. 


143 


— De William Gibson, da? Nu. 

— Scena în care eroul Case este conectat cu ajutorul 
calculatorului cu senzațiile unei curtezane japoneze, aşa că el o 
poate urma acolo unde ea merge şi poate vedea ce vede ea... 
asta se numeşte „simstim”? 

— Nu l-am citit. 

— Ea îşi trece un deget peste sfârc ca să-i arate cum se face... 
îmi place această scenă... Este tare. 

Robert a vrut să-i spună că el era însurat. Nu şi-a găsit 
cuvintele. Oricum, ea ştia acest lucru. Şi, numai într-un sens, 
numai pentru câteva ore şi-a dat seama că nu voia să fie 
căsătorit. Incepea să nu se mai recunoască. 

A trecut pe lângă un magazin de antichităţi şi de mărunţişuri, 
apoi pe lângă un magazin de lenjerie intimă, cu manechine în 
poziţii provocatoare în vitrină. Şi-a întors privirea, încercând să 
nu se înfierbânte. A ajuns la colţul străzii Prince, lângă barul 
Fanelli's. Semnalul GPS-ului a revenit cu o rază de acţiune de 20 
de metri şi pe ecran au apărut cuvintele: „Aţi ajuns la destinaţie. 

— Sunt la locul de oprire, a spus el. 

Era aproape ora 15. 

— Bine lucrat. Acolo este, de asemenea, un bordel. Şi un bar 
clandestin. Are o încăpere ascunsă, la etaj. Intrarea secretă este 
printr-o debara din bar. Acum vei avea nevoie de un indiciu. 

— Sunt gata. 

— Mai întâi, care este al cincilea lucru pe care şi l-a scos 
Ishtar? 

— O cingătoare cu pietre preţioase. 

— Gândeşte-te la o curea împodobită, poate un lanţ abdominal 
sau la o jartea, genul ăsta de accesorii. Acum o scot pe-a mea. 

— Ce se întâmplă la capătul acestei poveşti, Terri? 

— La capătul ei sunt eu, Robert. Şi tu. Eşti pregătit pentru 
indiciu? 

— Da. 

— Când am văzut unde a fost programată oprirea, nu am 
putut rezista. Am avut ceva timp pentru a pregăti traseul ăsta. 
Am făcut totul eu însămi. Este mai bun decât traseul pe care mi 
l-a trimis Supraveghetorul. 


Într-o cameră cu draperii, într-un alcov secret. 


Caută trandafirul secret, găseşte floarea sfântă 
Ea este la vedere şi gata să joace. 


144 


Şi nimeni nu-i poate rezista odată ce a sărutat-o. 
Pentru a o salva pe fiica lunii, 
Trece Proba Apei. 


Robert a notat poezioara. 

— Eu sunt fiinţa viselor tale, Robert. Vino şi găseşte-mă. lată, 
îmi scot brăţările de la mâini şi de la picioare. 

Robert s-a întors spre „Plăcerile Evei”, confuz. Deşi era prea 
departe de punctul de oprire. Ce voia ea să spună? Vorbea 
despre camera secretă de la Fanelli's? 

Abia începuse să meargă, că s-a oprit din nou. „La vedere.” 

— Cald, cald... 

Vitrina magazinului de lenjerie. 

„Camera cu draperii...” 

S-a uitat atent la manechinul din partea stângă. Păr lung, 
negru, îmbrăcat numai cu chiloţi negri, bustieră şi mănuşi de 
operă negre... 

— Foarte cald... 

— Este înăuntru. 

— Fierbinte... intră şi întreabă de soţia ta. Dar uită-te bine la 
manechinul din vitrină, la cel din stânga. Aşa sunt şi eu 
îmbrăcată. 

— Terri... 

— Te rog! Fă-o acum. 

Robert a intrat în magazin. Decorul era gri-argintiu şi roz. 

O femeie cam la douăzeci de ani, într-o uniformă roz, bine 
mulată pe corp, a venit să-l întâmpine, cu sânii aproape să-i iasă 
din decolteul îmbietor. Alte două femei, îmbrăcate identic, se 
agitau în mai în spate. El era singurul bărbat din magazin. 

— O caut pe soţia mea. Mă numesc... 

— Robert? Salut! Ce faci? Eu sunt Gemma. Doamna te 
aşteaptă. 

L-a condus lângă rastelele cu dantele, într-o încăpere cu pereţi 
de oglindă din fundul magazinului. L-a invitat să ia loc pe o sofa 
circulară de culoare roşie-portocalie aprinsă. Pe peretele din 
spate erau mai multe cabine de probă, fiecare cu draperii gri- 
argintii. 

— Vă rog să luaţi loc o clipă, îi voi spune că sunteţi aici. 

Şi-a vârât capul după cea de-a doua draperie din stânga şi a 
spus ceva cu voce joasă. Robert a auzit un chicotit. 

Gemma s-a uitat la el şi i-a făcut semn să se apropie. 


145 


— Vrea să-ţi arate ceva, a şoptit ea. 

Robert s-a dus lângă draperie. Gemma l-a strâns de braţ şi s-a 
îndepărtat. El a tras cu ochiul după draperie. Şi acolo se afla 
Terri. 

— Salut! 

— Salut! 

Era îmbrăcată cu o rochie scurtă gri-argintie. Păr negru tuns 
scurt. Ochelari cu rame argintii. Mititică. Zâmbind către el. 

A lăsat să-i cadă rochia de pe ea. A rămas îmbrăcată numai cu 
un chilot tanga negru, ciorapi negri, mănuşi negre de operă. 
Exact ca manechinul. 

Lui Robert i s-a scurs sângele din creier. 

— În sfârşit, ne întâlnim, Robert. Dă-mi mâna stângă. 

El şi-a trecut mâna pe după draperie. 

Ea i-a luat-o, i-a strâns-o în pumn, lăsându-i liber numai 
arătătorul. A dus arătătorul la buze şi a suflat uşor asupra lui. l-a 
zâmbit strâmb. 

— Robert... să nu spui nimic... 

Şi-a despărţit buzele şi, cu vârful limbii, a atins vârful 
degetului. S-a oprit, l-a privit pe Robert, a zâmbit pentru sine, a 
lins din nou foarte uşor degetul. El a încercat să-şi retragă mâna. 

— Este interzis, nu-i aşa? a spus ea. De aceea este atât de... 
delicios. Nu vorbi. 

El a încercat să-şi retragă mâna. 

Ea şi-a deschis gura şi şi-a pus în gură vârful degetului lui. 
Respirația îi era fierbinte, dar nu a închis buzele în jurul 
degetului. A scos degetul din gură. L-a lins pe toată lungimea, cu 
vârful limbii, abia atingându-l. 

— Tu... şi cu mine... avem... de discutat ceva... foarte serios. 

A descris un cerc cu buzele şi le-a fixat în jurul primei falange 
a degetului. Corpul lui era electrizat. S-a aplecat spre draperia 
care-i separa. 

Ea şi-a pus mâna stângă pe pieptul lui, prin draperie. 

— ţi face plăcere să mă vezi? 

A început să-i sugă ritmic degetul, încet, puţin mai adânc cu 
fiecare mişcare. 

— Opreşte-te, a spus el. 

Ea a încetinit, s-a oprit şi-a menţinut buzele strânse pe vârful 
degetului şi apoi el şi-a îndepărtat degetul, lăsând o dâră de 
salivă pe care ea a şters-o. 

— Nu pot rezista, a spus el. Voi ceda. 


146 


— Prostule... nu trebuie să rezişti. Acum ajută-mă să cumpăr 
un corset. 

Şi-a împins sânii prin draperie. 

— Păzea că vin! 

El s-a dus la canapea, încercând să-şi ascundă erecţia. Se 
simţea ameţit, urechile îi vâjâiau. 

Terri a apărut de după draperie, într-o rochie de mătase şi a 
chemat-o pe Gemma. g 

— Aş vrea să încerc un corset sau două. Imi poţi recomanda 
ceva? 

Se mişca într-un fel care sugera în acelaşi timp vulnerabilitate 
şi perfectă stăpânire de sine. Gemma a adus un corset negru 
fantezist şi unul mai solid, roz cu dungi negre. Terri le-a probat, 
etalându-le peste rochie, pentru Robert. 

— Care-ţi place mai mult, iubitule? 

— Cel roz. 

— Mi-l pui, Gemma? 

Terri s-a întors în cabina de probă, cu corsetul şi a tras 
draperia. 

— Va arăta aşa de bine în corsetul ăsta, i-a spus Gemma lui 
Robert. Are gâtul şi umerii atât de frumoşi. 

Robert a zâmbit şi a aprobat din cap. 

— A spus că este aniversarea voastră. Felicitări! Câţi ani 
faceţi? 

El a tuşit. 

— E prima aniversare? 

Terri şi-a făcut apariţia de după perdea. Gemma a intrat în 
cabină şi-a pus o mână pe spatele lui Terri şi a strâns bine şiretul 
corsetului. 

— Mai strâns, a spus Terri. Mă simt aşa de sexy când este bine 
strâns. 

— Arăţi grozav! a spus Robert. 

— MI-I cumperi? Rămân îmbrăcată. 

L-a luat pe Robert de braţ şi au ieşit din magazin. 

Terri purta un sacou negru bine cambrat, o fustă până la 
genunchi şi ciorapi, pe dedesubt avea corsetul. 

— Nu mergem departe. Rămâi lângă mine. 

Au luat-o înapoi spre Fanelli's şi, la colţ, au traversat Prince 
Street. Aproape imediat, sub un ceas mare de fier, Terri l-a 
condus spre o uşă neagră, fără înscris, dintr-o clădire oarecare 
din cărămidă roşie. 


147 


Au intrat într-un hol îmbietor, ca de bibliotecă modernă. La 
dreapta lor, era un perete plin cu rafturi cu cărţi. Câteva 
persoane stăteau la nişte mese joase, tastând la laptopuri sau 
discutând. 

Peretele gol, vopsit în alb, din faţa lor l-a ameţit pe Robert. 
Terri l-a condus pe lângă recepţie, unde se afla o tânără care i-a 
zâmbit şi i-a făcut semn cu mâna, apoi s-au îndreptat spre lifturi. 


New York, 27 august 2004 


Când Horace şi-a asumat rolul de Supraveghetor, cufundându- 
se adânc într-o stare meditativă, a fost cuprins de o detaşare 
rece. Oricât de loial ar fi fost faţă de cei pe care-i supraveghea, 
nu le mai putea fi prieten. Ca Supraveghetor, trebuia să nu se 
lase influenţat de sentimente în deciziile lui, să fie pregătit chiar 
şi pentru a-l sacrifica pe unul dintre ei, dacă era necesar. Spera 
să nu fie niciodată pus în situaţia aceasta. Avea în minte detaliile 
planului şi examina fiecare amănunt. Nu trebuia să dea greş. Se 
ruga adesea să nu dea greş, deşi la fiecare etapă existau riscuri 
mari. 

Îi supraveghea pe jucători în acţiune cum se concentrau 
asupra fragmentelor ce le reveneau din întregul puzzle, cum 
acționau fiecare conform indicaţiilor primite, necesare pentru 
îndeplinirea misiunii. 

Timpul trecea nemilos, dar erau în plan. 

Cele şapte chei minore erau amplasate de-a lungul 
Manhattanului, într-o dispunere specială. Supraveghetorul a 
înţeles că aceste chei erau concepute de creatorul Dispozitivului 
ca un fel de antenă care să amplifice puterea atacului pus la 
cale. 

Adam capturase PDA-ul creatorului Ma'rifat'-ului în Ziua Marii 
Pene de Curent, dar Supraveghetorul nu-i încredinţase acestuia 
conţinutul fişierelor. 

Din chiar Ziua Marii Pene de Curent devenise clar că sufletele 
fuseseră înlănţuite. Se creaseră legături strânse. Sămânţa 
pierzaniei intrase în Adam chiar în ziua aceea. De aceea 
Supraveghetorul îi încredinţase în secret PDA-ul lui Katherine. li 
ceruse imperios să decodeze fişierele şi să extragă datele 
relevante din noianul de informaţii. Durase un an, dar le 
decodase. Incă existau mistere nedezlegate, dar ea reuşise să 


148 


repereze punctele de destinaţie corecte, fără a le înţelege 
întreaga semnificaţie. 

Imediat ce le-a accesat, la numai câteva zile după aceea, PDA- 
ul s-a aprins şi a dat un semnal luminos. Fără îndoială, creatorul 
Ma'rifat'-ului îl programase să semnalizeze dacă erau decodate 
punctele de destinaţie. 

Kat îl prevenise imediat pe Supraveghetor. lar acesta trăsese 
concluzia că acum fusese armat un al doilea Dispozitiv. 
Cronometrul începuse să ticăie. 

Supraveghetorul văzuse traseul configurat de punctele de 
destinaţie. Avea imaginea de ansamblu. Putea menţine jocul sub 
control şi să distribuie rolurile, aşa cum se cerea. Lui Adam. Lui 
Katherine. Lui Terri, în parte, în spatele lui Adam. Lui Robert. 
Fiecare urma să experimenteze pierderea şi durerea pentru a-şi 
juca rolul. Fără un echilibru fin, s-ar duce totul de râpă. 

Odată ce Kat spărsese codurile PDA-ului, Adam fusese somat 
rapid să se întâlnească cu Ilwnw. Timp de un an, Adam rezistase 
presiunii lor şi ei nu insistaseră mai mult, aşteptând în mod 
misterios momentul care acum sosise. Adam nu mai putea 
refuza. Chiar atunci, de-ndată ce sosise invitaţia, Horace 
decisese ce formă urmau să capete probele la care va fi supus 
Robert. 

Cea de-a doua probă urma să fie sexul. Robert va fi pus într-o 
situaţie în care va deveni ţinta forţelor distrugătoare ce 
sălăşluiesc în dorinţa sexuală. Erau energiile apei - a doua forţă 
primară după forţele pământului. Pentru a trece cu bine prin 
această probă, trebuia să dezlănţuie acele forţe şi să le domine 
pe deplin, înaintând pe Cale, fără a le amplifica sau diminua. Ca 
mulţi alţi oameni, el nu avea acces la forţa deplină a acestora. 
Supraveghetorul a văzut schimbările necesare în relaţia lui 
Robert cu Katherine şi în relaţia lui Terri cu Adam. 

„Trebuie să sufere cu toţii! şi-a spus el. Vai, trebuie să sufere 
cu toţii.” 

Robert va fi obligat să aleagă între a fi sincer cu sine şi a fi 
sincer cu un jurământ sfânt. Aceste două opţiuni îl vor destabiliza 
total, începând cu distrugerea căsătoriei actuale. 

Va descoperi a doua cheie în forma unui cerc care se 
desprinde din alt cerc. Şi va începe să reasambleze un trup, noul 
lui corp de lumină. 

Adam ceruse să se întâlnească cu Robert în câteva locuri de-a 
lungul Căii. Supraveghetorul era reticent, neintenţionând să-i 


149 


împărtăşească acestuia anumite puncte de destinaţie, ezitând să 
aibă deplină încredere în el, acum că primejdioasa cursă 
începuse. 

Adam afirmase că le va fi de ajutor amândurora: pe măsură ce 
Robert va deveni mai puternic, puterea lui va ajuta la încetinirea 
degradării lui Adam. Şi pe Robert confruntarea cu Adam în 
punctele-cheie îl va ajuta să-şi concentreze forţele. Sugerase ca 
prima şi a treia probă şi poate şi cea de-a cincea să fie cele în 
care ei să se întâlnească. Supraveghetorul refuzase, spunând că 
numai el va monitoriza progresul pe care-l va face Robert. Dacă 
acesta va avea nevoie să se confrunte cu Adam, îi va trimite 
celui din urmă, în timp util, coordonatele. 

Supraveghetorul a trecut în revistă cele cinci probe rămase, 
una câte una. In vreme ce Robert urca pe scara diferitelor stadii 
ale Căii, fiecare energie cu care intra în contact devenea mai 
puţin brută şi mai organizată; mai fină şi mai capabilă de 
direcţionare intenţionată. Şi fiecare devenea mai primejdioasă. 
Fără forţele combinate ale pământului şi ale apei, el ar fi ucis de 
energiile mai înalte, dacă nu chiar de Frăția Iwnw, înainte de a 
merge la etapa următoare. 


„Să ne ajute Cerul!” şi-a spus în sinea lui 
Supraveghetorul. 


Miami, septembrie 1998 


Adam a zâmbit cu încântare atunci când Robert li s-a alăturat, 
în acea sâmbătă-seară, la cină. A întrebat: 

— Ce este nou? 

— Georges loveşte Keys?. 

— Crezi că este rudă cu pianistul din holul hotelului? 

— Bună glumă. 

— Prezenţa ta înseamnă că suntem în siguranţă? 

— Că luăm o pauză. Dar mă tem că trebuie să lipsesc de la 
actul final. Nu suntem încă în afara pericolului. Pare că se va 
îndrepta spre Coasta de Vest şi spre Panhandle. Dar şi-ar putea 
schimba din nou direcţia şi să se abată. 

Toţi ceilalţi terminau deja felul principal de mâncare. 


1 joc de cuvinte în limba engleză, keys însemnând atât „chei”, cât şi 
„Claviatura pianului” (n.red.). 


150 


Katherine păstrase un loc pentru el, lângă ea. El a schiţat un 
zâmbet scuzător. 

— Aşa deci, trebuie să rezolvăm misterul fără ajutorul bunului 
nostru prieten Robert, a spus fără ranchiună Adam. Haide să ne 
ocupăm singuri de asta. 


Mai târziu în noaptea aceea, Katherine s-a întins pe pat, în 
camera lui Robert. 

A recapitulat întregul experiment montat de Adam pentru ei, 
mai degrabă cu amuzament decât cu uimire. li încuiase în 
camerele hotelului, îi pusese să caute indicii în frapiere şi să 
spargă coduri rudimentare. La un moment dat, într-una dintre 
numeroasele camere închiriate pentru eveniment i-a supus unei 
scamatorii, cerându-le să-şi pună tot ce au, bani, paşapoarte, 
permise de conducere şi fotografii ale celor dragi, într-un vas 
metalic şi făcându-se că dă foc conţinutului. 

— Aproape că a fost linşat, a spus Katherine. 

La punctul culminant, într-un apartament de-ţi tăia respiraţia, 
aflat la etajul treisprezece, apartament care găzduise un cazinou 
în perioada prohibiţiei, Adam le spusese că ucigaşul se afla 
printre ei, în acea sală. Apoi le spusese că şi victima era, de 
asemenea, acolo. Ceruse fiecăruia să deschidă câte un plic în 
care se afla identitatea adevărată a ucigaşului şi a victimei sale. 

Plicul lui Katherine conţinea o fotografie cu chipul ei. Fiecare a 
găsit în plicul primit propria fotografie. Şi, îndată ce şi-au dat 
seama de lucrul acesta şi au început să protesteze uluiţi, Adam a 
declanşat un fel de flash-uri de mare intensitate, ca nişte flăcări 
de magneziu şi s-a evaporat. Tot ce-a rămas a fost un bilet în 
care-i invita pe toţi să rămână la hotel şi duminică noaptea, pe 
cheltuiala lui; pe bilet mai era transcris un pasaj tradus dintr-o 
capodoperă a literaturii persane din secolul al XIl-lea, Graiul 
păsărilor pe care le-o recomanda spre lectură. Experiențele 
avuseseră intenţia să dramatizeze şi să pună într-o nouă lumină 
lucrarea mistică, adăugase el. 

— Cred că şi-a pierdut câţiva prieteni, dar, ca să fiu cinstit, 
chiar mă bucur de chestia asta, a spus Katherine. N-a fost vorba, 
cred, decât despre limba păsărilor. 

— Habar nu am ce înseamnă expresia asta. 

— Este în regulă. Hai să nu mai vorbim despre Adam. 


Acum ea vorbea din profunzimea amintirilor ei, cu ochii încă 


151 


privind fără ţintă, în lumea secretă pe care o lăsase în spate, 
despre care niciodată nu va putea vorbi deschis. 

l-a povestit despre bărbatul pe care-l pierduse. 

— Era cutezător ca un leu, în felul lui. A intrat ca să spioneze 
în favoarea noastră. Să-şi trădeze ţara pentru binele omenirii. A 
fost unul dintre oamenii care chiar gândeau aşa. 

Robert a presupus că lucrul acesta implica şi secrete legate de 
armament nuclear. 

— Incercase deja să-l recruteze agenţii din ţara lui, 
Moukhabaratul local. Nu îi păsa de ei. L-au presat prin 
intermediul familiei sale. A fost scandalos şi prostesc - a spus că 
nici măcar nu-i puseseră întrebări de bun-simţ. Aşa că a venit la 
noi. Şi eu am devenit cel mai mare bine din lume. Asta am fost 
eu pentru el. Lumea nu exista pentru el fără mine şi fericirea ei 
viitoare era numai ceea ce mă făcea pe mine fericită. 

— Erai... supraveghetoarea lui. Tu îl dirijai? 

— Se dirija singur. Dar eu răspundeam dacă făcea ceva greşit. 
Nu eu l-am descoperit. De obicei, cei care găsesc ceva nu ajung 
să devină şi păstrătorii respectivului lucru găsit. El era, de fapt, 
un intrus. „Doresc să-mi trădez ţara mai degrabă mai curând 
decât mai târziu şi, de asemenea, mă grăbesc grozav să mă 
îndrăgostesc.” Dar mie îmi revenea sarcina să-l exploatez şi 
eram bună la asta. 

— Nu ar trebui să te dispreţuieşti pe tine însăţi. 

— Mă întreb: dacă nu aş fi fost eu, ar fi făcut cineva lucrul 
ăsta? Pentru el, vreau să spun. 

— Cum ei erau masculi, cu respiraţie urât mirositoare şi 
păroşi, mă îndoiesc. 

— Vreo femeie, atunci. 

— Eraţi multe? In activitatea pe care o desfăşurai? 

— Destule. 

— Dar el ţi-a fost încredinţat ţie. 

— Da. 

— Şi, bănuiesc, există reglementări stricte în legătură cu 
iubirea pentru cel pe care-l supraveghezi. Îl dirijezi. 

— Da. Verboten”! |n timp ce reciproca se poate dovedi 
folositoare. 

— S-a îndrăgostit de capul tău bun la matematică? 

— Faptul că puteam discuta pe subiecte ştiinţifice la nivel 
profesional a ajutat. Ştii cât de bine pregătiţi am fost toţi. Şi era o 


5 Interzis (în limba germană, în orig.). 


152 


iubire platonică. 

— Aşa aţi decis de bunăvoie? 

— Nu, bineînţeles că nu. El voia să mergem până la capăt, dar 
eu nu i-am permis. 

— Dar nu i-ai distrus speranţele. 

— Nu, odată ce am văzut în ce direcţie mergeau lucrurile. 
Anume că ar fi servit ca instrument pentru noi. Şi apoi, într-o zi... 

— Da? 

— El a spus ceva. Nu un lucru eroic. A fost o prostie, pe bune. 

— Ce a spus? j 

— A spus că se temea în permanență. In fiecare zi, în fiecare 
noapte, tot timpul. Cu excepția momentelor în care mă vedea pe 
mine şi vorbeam despre matematică. Spunea că asta îi linişteşte 
creierul. 

Robert a privit-o întrebător. 

— Şi ceva s-a rupt în sufletul meu. Mi-am dat seama că nu-l 
puteam trata aşa. Făcând astfel, eram parte a problemei. Hotărât 
lucru, nu aş mai fi fost cel mai mare bine din lume. Dimpotrivă. 

— Şi le-ai spus superiorilor tăi, ei te-au îndepărtat şi nu l-ai 
mai văzut niciodată de-atunci. 

— Nu. 

— Imi imaginez că ar numi asta lipsă de profesionalism. 

— Nu ar duce lipsă de cuvinte, dacă ar afla. 

— Dar nu au aflat. 

— Nu. Şi l-am trimis acolo, pentru că, dacă nu aş fi făcut-o, nu 
am mai fi fost noi cei dornici să salveze lumea. Nu exista nici o 
cale să nu-l trimit. Mă putea iubi numai dacă noi făceam asta. Şi 
cândva, în decursul acţiunii, am început să cred. 

— Te pot întreba când a fost asta? A 

— Contează? Numele lui este Tariq. Avea atâta de oferit. Imi 
oferea totul. Am simţit că trebuie să-i dau ceva în schimb. Ceva 
ce avea valoare pentru el, ceva de aceleaşi proporţii. Katherine a 
oftat. l-am dat ceva ce nu trebuia să-i dau. 

— Ce? 

Ea s-a încruntat. 

— Am vorbit mult despre gânditorii arabi. Filosofi, oameni de 
ştiinţă, alchimişti. El era grozav de mândru de „linia” lui, cum 
obişnuia să spună. 

— Da. 

— iți aminteşti de documentul lui Newton al cărui custode era 
Adam? 


153 


— Da. 

— Documentul cita câţiva dintre cei mai mari savanţi 
musulmani cu privire la natura şi producerea marelui secret. Cu 
privire la modurile de combinare a sticlei şi a metalului. Eu i-am 
dat o copie. 

— Adam a ştiut? 

— Nu. Eu am avut încredere în Tarig. Şi formula nu era 
completă. Dar asta m-a bântuit în permanenţă de-atunci. 

— Ce-a făcut cu ea? 

— A spus că nu este decât o lucrare frumoasă şi o amintire a 
cunoaşterii pierdute. Apoi mi-a înapoiat-o. Incredere pentru 
încredere. Câţiva ani, noi am avut material bun. Cel mai bun. 
Nimeni altcineva nu-l avea. Nici americanii. Nimeni. Bunica ar fi 
fost mândră de mine. 

— Şi apoi? 

— Apoi a vrut să se retragă. 

— Până la urmă nu era chiar aşa de pasionat să salveze 
lumea, nu-i aşa? 

— Nu ai idee sub ce presiune trăia. Mi s-a spus să-l ţin în ţară. 

— N-ar mai fi fost de mare ajutor odată ce i s-ar fi permis 
retragerea, îmi imaginez. 

— Era nepreţuit. Îi eram datori. Dar am insistat mai mult. În 
cele din urmă, s-a decis să i se permită retragerea, dar numai 
după ce smulgeam şi ultima informaţie de la el. Aşa am şi făcut. 
Şi am spus că vom aranja ceva pentru familia lui. Pentru tatăl lui. 
Să-l scoatem din mâinile Moukhabaratului. 

— Cam când s-au petrecut toate astea? 

— In 1997, vara târziu. Aşa că m-am ocupat de retragerea lui. 

— Numai tu? 

— O echipă. Eu o coordonam. 

Robert a rămas tăcut, aşteptând ca ea să continue. 

— Eram pregătiţi cu toţii. Microbuz, compartiment secret, 
paşapoarte fanteziste. Ne-a confirmat că va veni. Ziua anterioară 
marcată cu cretă galbenă, locul de întâlnire prestabilit. Era o 
dimineaţă cenuşie. Intunecat. 

— Frig? 

— Da. ŞI... el nu a venit. Pur şi simplu... nu a venit. 

— L-aţi aşteptat. 

— Până când a devenit periculos. Mai mult decât periculos. Am 
fost cu toţii de acord să împingem lucrurile cât putem. Dar nu 
aveam cum să rămânem acolo pe vecie. 


154 


— A fost arestat? 

— N-am aflat niciodată. Probabil, într-un fel. Pesemne că l-au 
torturat. Zile de-a rândul. Presupun că a murit apoi. N-am mai 
auzit nimic despre el. Asta face ca în unele zile să-mi fie mai greu 
să-l plâng, dar în alte zile prefer nici să nu ştiu. Există totuşi o 
slabă speranţă că a supravieţuit. 

— Imi pare foarte rău. 

— Şi aşa am ieşit eu din serviciu. 

— Mă bucur. 

— Asta a fost altceva. 

— A fost darul tău? 

— A murit. Nu am înţeles cu adevărat că l-am avut până când 
nu a plecat. 

El a încercat să reacționeze cu blândeţe, fără să renunţe la 
scepticismul lui. 

— Kat, întotdeauna am fost de părere că a fost vorba despre 
empatie, despre o conştientizare profundă a limbajului trupului 
sau despre ceva similar. Intuiţie sau atingerea inconştientului. Ţii 
minte cum vorbeai, la universitate. 

— Da, ştiu că spuneam asta. Dar a fost mult mai mult decât 
atât. Pe când eram o copilă, credeam că toată lumea poate să 
facă ce făceam eu. Dar nimeni altcineva nu auzea ce auzeam eu. 
Era ca muzica, ca nişte armonii minunate. Ca şi cum totul rezona 
şi eu mă puteam armoniza cu oameni şi cu lucruri şi puteam 
învăța de la ei. Le vorbeam oamenilor sau chiar îi atingeam cu 
cuvintele ce se formau în mintea mea. 

— Auzeai voci? 

Ea a oftat. 

— Nu, nu voci. Sau poate voci interioare. Dar cuvintele, 
cuvintele care-mi veneau pe buze erau exact cuvintele pe care 
vor să le audă cei mai mulţi dintre oameni sau pe care vor să le 
spună. Mă trezeam că buzele mele formau cuvintele înainte chiar 
ca eu să le pronunţ. Cuvinte precum „sigur”, „vulnerabi!” ... 

S-a oprit şi a zâmbit. 

— Excitat? 

— Destul de frecvent, domnule Reckliss. 

— Şi ai pierdut totul? 

— O parte, în noaptea incendiului. 

— Hai să nu vorbim despre asta. 

L-a privit amuzată. 

— Încă eşti îngrozit de noaptea aia. După atâţia ani! 


155 


— A trecut. Este ceva din trecut. Noi mergem înainte. 

— Atunci când l-am pierdut pe Tariq, mi-am pierdut cu totul 
darul. 

— Aşa, dintr-odată? 

— Ca aburul! In decurs de câteva zile. 

— A mai revenit vreodată? 

— Nu cred că vreau să se întoarcă. A fost foarte util pe când 
făceam munca aceea. Acum îl asociez cu pierderea. Cu trădarea. 
Am mers mai departe, pe o cale mai primejdioasă decât mi-aş fi 
dorit vreodată. Am terminat cu el. Cu cât îmbătrânesc, cu atât 
îmi dau seama mai mult că am nevoie de stabilitate. De un 
bărbat care să fie mereu lângă mine. De o stâncă. De cineva ca 
tine. 

Robert a sărutat-o. 

— Rămâi cu mine. 

— Cred că voi rămâne. 


New York, 27 august 2004 


Robert şi Terri au urcat la etajul şase. 

Uşile camerei de hotel erau din metal solid, gri, ca oţelul 
cromat. Pe un mic sticker magnetic verde, lipit pe uşă, scria: 
„Da, vă rog”. 

In încăpere, au rămas unul în faţa celuilalt. Terri umplea 
camera cu prezenţa ei. Era sexualitatea întruchipată. 

— Robert. Este vremea să stăm de vorbă. Tu crezi că acum voi 
face sex cu tine? 

— Speram că vei dori asta. Şi, în acelaşi timp, speram să nu ti- 
o doreşti. 

— Este de înţeles. La urma urmelor, eşti însurat. 

— Nu am fost atins de o femeie de şase luni. M-aş putea topi 
dacă simt atingerea unei femei. Dar... 

— Ştiu. 

— Cine eşti? 

— Sunt ce ai tu nevoie să fiu. De la Robert care este încă un 
stângaci de cincisprezece ani în călduri până la Robert care este 
un stângaci de patruzeci şi doi de ani, tot în călduri. Toţi aceşti 
Roberţi sunt în regulă. Toţi Roberţii care vor să mă reguleze sunt 
buni. Nu-i deloc nevoie să ai resentimente faţă de vreunul dintre 


156 


ei. Şi toţi Roberţii care se simt vinovaţi pentru că vor să mă 
reguleze sunt în regulă, de asemenea. Tu eşti un om cumsecade. 

Şi-a ridicat capul cu o stăpânire de sine extraordinară. Cu 
toate acestea, părea foarte vulnerabilă. S-a minunat de ea. 

— Robert, aceste câteva ore ce urmează sunt timpul şi locul 
perfect. Totul are legătură cu noi. Este ceva sacru şi necesar şi 
nimeni nu va şti vreodată. Simt nevoia să faci ceva pentru mine 
şi... mie. Şi tu simţi nevoia să fac ceva pentru tine şi... ţie. Te va 
face să te simţi bine. Pe amândoi ne va face să ne simţim bine. 
Te va elibera de frică şi te va umple cu o stare de bine. |ţi va da 
ceva ce n-ai avut niciodată, ceva de care are nevoie toată lumea 
şi ce fiecare ar trebui să aibă. 

— Ce-i acest ceva? 

Ea a continuat pe tonul uşor, aproape jucăuş de până acum. 

— Fiecare este unic. Nimeni nu reacţionează în acelaşi fel, 
nimeni nu are aceleaşi nevoi psihosexuale. Dar noi toţi avem 
nevoie de acelaşi rezultat. Este numai o chestiune de găsire a 
căii potrivite fiecărei persoane pentru a ajunge acolo. 

— A ajunge unde? 

— Nu se poate vorbi despre asta. Poate numai să fie 
experimentat. Ţie îţi este frică de Dumnezeu când faci sex. |i 
este frică de ceea ce vei trăi dacă îţi pierzi cu totul controlul sau 
dacă te stăpâneşti perfect. Te sperie să fii tu însuţi pe de-a- 
ntregul în acel moment. Sexul este ca un descântec sau ca un 
farmec, dar tu nu-i vei permite niciodată să te ducă până la 
capăt. Întotdeauna tu dai înapoi şi începi să te observi. Dacă te 
temi de Dumnezeu în tot ce faci, este pentru că te temi de 
Dumnezeul din tine. Ai ascuns ceva atât de adânc sub un văl de 
frică, încât nu-l mai poţi alunga din tine şi acel ceva te ucide. Şi 
noi avem nevoie să-l eliberăm. Altfel nu eşti de nici un folos 
pentru nimeni. Şi, cu siguranţă, nu-mi eşti nici mie de nici un 
folos. 

Robert ştia că ar trebui să plece. Dar la fel de bine ştia că nu o 
va face. 

— Sexul este sex, a spus el. E minunat, dar, la urma urmei, 
nu-i decât un spasm fizic. 

Şi-a amintit de noaptea incendiului. Sex cu Katherine. Pentru 
el a fost pentru prima oară, deşi nu i-a spus ei acest lucru. Şi, 
începând cu noaptea aceea, asocierea permanentă a sexului cu 
distrugerea, cu rănirea celorlalţi, cu declanşarea incendiului... 
începând cu noaptea aceea, în permanenţă, deconectarea de 


157 


propriul trup în timp ce acesta îşi urma propriul ritm, 
încântătoarea descătuşare fizică urmată de o puternică senzaţie 
de gol... 

— Robert, nu este niciodată prea târziu să înveţi ceva nou. 

— Terri. Uită-te în ochii mei. 

— Mi-ai descoperit secretul? 

S-a văzut pe el însuşi reflectat, distorsionat, în curbele 
argintate ale ochelarilor ei de soare. Nu-şi dăduse seama până 
acum, dar acum a fost sigur. 

— Eşti oarbă. 

— Sunt. Şi totuşi văd. 

— Cum? Ce s-a-ntâmplat? 

— M-am rănit în Ziua Marii Pene de Curent. Multe lucruri s-au 
petrecut în ziua aceea. 

— Povesteşte-mi. 

— O să-ţi povestesc. Dar mai întâi este ceva mult mai presant 
de care trebuie să avem grijă. 

Şi-a desfăcut încet nasturii de la sacou, întârziind asupra 
fiecăruia. Apoi a lăsat sacoul să-i cadă dintre degete pe podea. 
Corsetul sublinia graţia gâtului ei, curba plină a sânilor ei. 

— Terri, eşti uluitoare! _ 

— Habar n-ai. Imi place hotelul ăsta. Imi plac cearşafurile. Ca 
să fiu cinstită, chiar şi numai furişarea mă va face să mai vin aici, 
cel puţin o dată. Şi-a desfăcut fermoarul la fustă şi a lăsat-o să 
cadă, apoi a păşit cu eleganţă peste ea. Fă dragoste cu mine, 
Robert. 

O palpitaţie i-a scuturat trupul atât de puternic, încât a crezut 
că va cădea. Era ameţit, îi ţiuiau urechile, îşi simţea sângele 
fierbinte şi greu alergându-i prin vene. Magnetismul ei sexual l-a 
prins în mreje, trăgându-l spre buzele ei zâmbitoare, spre 
parfumul ei îmbătător. Vederea trupului ei şi mirosul acestuia au 
aprins sclipiri purpurii şi violete în ochii lui, cântec de pasăre în 
amintirea lui, pofta dureroasă în fiecare fibră a trupului lui. A 
făcut un pas înainte, a ridicat-o de la pământ şi a împins-o în 
perete, în timp ce ea îşi încolăcea picioarele în jurul taliei lui. 
Gemea cu mâinile în jurul gâtului lui, cu o mână înfiptă în păr lui, 
cu bulinele tari ale corsetului împingându-i pieptul, în timp ce el 
o săruta pe gură, pe obraji, pe gât. 

Cu ea în braţe, s-a răsucit şi a făcut doi paşi spre pat, 
aruncându-se apoi pe aşternuturi; coatele lui erau de-o parte şi 
de cealaltă a ei; apoi el s-a ridicat în genunchi, pentru a-şi 


158 


desface catarama de la curea. Şi-a scos cămaşa, apoi s-a oprit o 
clipă respirând greu, în timp ce ea şi-a ridicat palma deschisă 
spre el. 

— Dezbracă-te de tot, a spus ea. Nu voi pleca nicăieri. 

Şi-a scos chiloţii tanga şi s-a întins pe spate, cu o mână sub 
cap şi cu cealaltă trecându-şi-o cu repeziciune peste trup, peste 
ciorapii şi şnurul negru, peste ceafa şi coapse. 

Când Robert a rămas gol, a îmbrăţişat-o strâns, nemaiştiind de 
el, pătrunzând-o adânc, tresărind la strigătul ei de surpriză şi 
plăcere, pierdut în senzațiile propriului trup şi în greutatea 
balansului vertical, în timp ce ea îl trăgea în ea. 

Era pierdut pentru el, pentru lume, nu făcea decât să împingă. 
Timpul încremenise. Numai când a simţit de două ori apogeul 
atins de ea şi se pregătea să termine, a remarcat mâinile ei 
şerpuindu-i pe spate de la baza coloanei la omoplaţi şi la baza 
craniului. A auzit-o intonând uşor nişte cuvinte, nimic inteligibil, 
în timp ce respira greu dedesubtul lui, trăgându-l în ea, 
trăgându-l în jos. 

Ea i-a gângurit în ureche: 

— Uşor, iubitule. Opreşte-te o clipă. Este momentul să-ţi arăt 
ceva nou. 

L-a ţinut strâns înlăuntrul ei, mângâindu-l din nou până la baza 
coloanei vertebrale, în timp ce-i şoptea cuvinte liniştitoare. El a 
respirat profund, privind în jos la pomeţii ei, la buzele 
zâmbitoare, la pielea ei subţire, transparentă. 

— Cei mai mulţi dintre oameni nu înţeleg că orgasmul este o 
experienţă totală pentru trup şi o experienţă totală pentru creier, 
o experienţă sufletească totală, care are foarte puţin de-a face 
cu ejacularea bărbatului. Nu vreau să ejaculezi. Nu te voi lăsa. 
Dacă o fac, vei risipi toată energia pe care am acumulat-o şi pe 
care urmează să o creăm în următoarele câteva ore. ţi voi arăta 
ceva mai bun. 

Robert a simţit o fierbinţeală înfiorată aprinzându-se la baza 
coloanei vertebrale, aruncând limbi ca nişte flăcări de-a lungul 
spinării şi până în vârfurile degetelor de la mâini şi de la picioare. 
Işi ţinea mâinile chiar deasupra coccisului lui, apoi îşi trecea, ca o 
fulgerare, degetele pe spatele lui, în sus şi în jos. Tot corpul a 
început să-i tremure în timp ce mintea i se umplea de torente de 
lumină violetă. 

Un mârâit profund a început să se formeze în adâncul 
pieptului lui. Şi apoi Robert s-a consumat într-un muget, un urlet 


159 


de plăcere care i-a golit plămânii, i-a secătuit trupul şi care a 
durat până când nu a mai ştiut cine este şi unde se află. 

Când şi-a recăpătat cunoştinţa, era încă înlăuntrul ei, mai în 
erecţie ca oricând. 

— Bun băiat, bun băiat, a şoptit ea. 

Au făcut dragoste ore în şir. 


Fiecare câtime, fiecare tendon şi încheietură şi curbă. Reluând 
fi glorificând fi acordând atenţia toată şi grija iubitoare şi primind 
la fel în schimb. Numind şi cunoscând fiecare cotlon, fiecare por, 
fiecare mişcare rapidă şi violentă, fiecare savoare, fiecare 
mădular. Totul interconectat. Totul deplin cunoscut. Fără sfârşit 
şi în afara timpului. Conturul trupului amantului este conturul 
modelului oraşului şi glorificarea fiecărei părți a trupului este 
reconstruirea corpului mistic, construirea şi amintirea corpului de 
lumină. 


În cele din urmă, s-au oprit odihnindu-se, ea cu capul cuibărit 
la pieptul lui. Robert s-a întins după o sticlă cu apă aflată pe 
noptieră, în frapieră. Ochelarii ei argintii de soare şi lănţişorul ei 
se aflau pe noptieră, împreună cu verigheta lui. Ochii ei erau de 
un verde sălbatic, pătrunzător. O privea în oglindă. 

— Nu mă poţi vedea. 

— Te pot simţi. Asta-i tot ce am nevoie. 

— Ai multă imaginaţie. 

— Nu, am multă perversitate. Este de departe cu mult mai 
amuzant. 

— Niciodată nu m-am simţit atât de viu. 

— Încă nu am terminat, scumpule. 

— Habar n-am cam cât o fi ceasul. 

— Asta-i bine, Robert. Recapătă-ţi puterile... cu o partidă de 
sex sub duş. 

— O clipă. Un mic răgaz. 

— Au nişte dansuri grozave aici. Cu jeturi de apă care-ţi 
masează spinarea de-a lungul coloanei. Sau, dacă te întorci cu 
faţa... pare că-ţi lovesc toate zonele erogene de-odată. 

A sărutat-o pe cap. 

— Cred că am descoperit locul ascunzătorii numărul doi. 

— Spune-mi-l. 

— Tu. Corpul tău. 

— Bravo! 


160 


— Obiectul ascuns este chiar pe corpul tău. 

— Este. A fost. 

— Pandantivul lănţişorului? Cel care se cuibărea atât de 
confortabil între sânii tăi, înainte ca eu să ţi-l scot? 

— Chiar acela. 

— Dacă ştii unde sunt ascunzătorile şi ce se află în ele, de ce 
ai nevoie de mine să le caut şi să le găsesc? 

— Nu ştiu unde sunt celelalte ascunzători. Dar, de vreme ce 
proba presupunea să te cunosc, trebuia să ştiu unde se află 
punctul de pe traseu. Şi Supraveghetorul mi-a trimis indiciul la 
timp pentru a afla unde se afla ascunzătoarea. Era pe acoperişul 
hotelului, de fapt. Aşa că l-am luat şi l-am pus pe un lănţişor. 

— Cine scrie indiciile? Poezioarele? 

— Nu ştiu. Dar, în ceea ce priveşte restul cheilor, trebuie să le 
strângi pe toate. Aceasta, pentru ceea ce devii de fiecare dată 
când identifici o cheie. 

— Ce devin? 

— Devii mai puternic. Mai frumos. 

— Cum aşa? 

— Mai capabil să-l ajuţi pe Adam. Să ne ajuţi pe toţi. 

— Pot eu să fac aşa ceva? Poate cineva s-o facă? 

— Ai început cu dreptul. Totuşi, să nu crezi că totul va 
continua la fel. Trebuie să dezvolţi energia sexuală pornind de la 
energia de luptă, de la forţa de a ucide de ieri. Apoi mâine este o 
altă zi, cu o altă provocare. Fără ziua de astăzi, nu vei 
supravieţui mâine. 

Pentru un moment, Robert a tăcut. Trupul lui dogorea de 
fierbinţeala potolită, de amintirea trupului ei. Cu toate astea, 
cumva, moartea parcă stătea la pândă. 

— Acum înţeleg al doilea vers din scrisoarea pe care am 
primit-o. Aveam optsprezece ani pe-atunci. „Dăruieşte ca să 
primeşti.” Este un sfat bun despre cum să te porţi cu ceilalţi, 
bănuiesc, dar este sfat bun şi în iubire. Sfat bun pentru o relaţie 
sexuală. Apoi „sămânţa nu este senzaţie”. Este exact ce mi-ai 
arătat tu. Eu credeam că aceasta este o practică specifică 
yoghinilor. 

— In spatele multor practici şi credinţe care pot părea diferite 
se află o înţelepciune esenţială, a spus Terii. Tu te afli pe Calea 
spre această înţelepciune. 

Robert a întins mâna şi a ridicat lănţişorul de pe noptieră. 
Pandantivul era făcut din metal uşor, de culoarea aurului roşu, ca 


161 


şi Cutia Răului. 

— Recunosc această formă, ca de peşte, a spus el. Cum se 
numeşte? 

— Vesica piscis. 

— Asta-i obiectul? Trebuie să-l iau. 

— la-l. Păstrează-l bine. Să fie în siguranţă. 

— Ce fel de chei sunt astea, Terii? 

— Ale iadului. Dacă sunt rău folosite. 

— Ale iadului. Aşadar, cum funcţionează toate lucrurile astea? 
Cine se află în spatele acestui atac iminent? Horace mi-a spus că 
e un fel de bombă a sufletelor, nu numai un dispozitiv cu nitrat 
de amoniu. Spune-mi. 

— Tot ce ştiu este asta: Adam era îngrozit că urma să se vadă 
cu persoanele pe care s-a dus să le întâlnească miercuri. Acele 
persoane reprezintă răul suprem şi stau la pândă. Aşteaptă şi 
aşteaptă şi apoi, când se iveşte ocazia, se aruncă asupra cuiva 
slăbit psihic şi spiritual şi-l determină treptat să le servească 
scopurile. Acest Dispozitiv, Marrifat'-ul, este construit din 
materiale foarte rare, imposibil de găsit şi pe baza unor 
cunoştinţe străvechi, genul de cunoştinţe pe care le găseşti pe 
Cale. Mar'rifat'-ul rezonează cu sufletele oamenilor. Amplifică 
ceea ce găseşte în ele. Asta este motivul pentru care nu se prea 
vorbeşte despre adevărata Cale. Este prea periculos. A fost 
construit de cineva a cărui suferinţă şi durere a atras Ilwnw şi 
care acum serveşte scopurilor acestei organizaţii. 

— Şi ce urmăreşte Ilwnw? 

— Ei, ultima dată când au lăsat ceva urme în lume a fost în 
Bosnia. Şi au fost în stare să manevreze câţiva nazişti influenţi, 
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Oameni din jurul lui 
Heinrich Himmler. Lucruri de felul ăsta. Bunicul lui Adam a luptat 
cu ei, la vremea aceea. 

— Cu SS-ul? Cu naziştii? 

— Genul ăsta de oameni. Adam le spunea Frăția lui Iwnw. 

Robert s-a uitat în tavan. 

— leri am fost aproape ucis pentru cartuş. Ei erau cei care m- 
au vrut mort? 

— Ţi-am spus că erai protejat. 

— La naiba! Nu m-am simţit protejat. 

— Dacă n-ai fi fost protejat, ai fi fost ucis. 

— Să înţeleg că cineva vrea să mă ucidă şi pentru pandantivul 
ăsta? 


162 


— Este deja mai dificil să fii ucis. Deja eşti mai puternic. Să 
sperăm că nu se va întâmpla. 

— Eşti şi tu în pericol? 

— Pot să am grijă de mine. Dar suntem cu toţii în pericol. Şi, 
cumva, asta se referă şi la soţia ta. Nu ştiu în ce fel şi cum. 

Robert a vorbit tăios: 

— De ce Katherine? 

— Este ceva ce are legătură cu Ziua Marii Pene de Curent. 
Asta-i tot ce am înţeles. Totul are legătură cu ziua respectivă. 

— Este ziua în care a fost conceput copilul nostru. 

— Ştiu. Ceva s-a schimbat în ziua aceea, pentru noi toţi. Adam 
şi cu mine am fost cu adevărat împreună începând cu ziua 
aceea. Din momentul... Nu-ţi pot spune tot despre asta. 

— Vreau să ştiu totul. 

— Am avut intuiţii profunde toată viaţa, pentru mine era ceva 
normal. Dar, după ziua aceea, capacităţile mele au crescut de 
zece ori, poate mai mult. Era ca şi cum mi s-ar fi dat un impuls. 
Ca şi cum mă extinsesem înlăuntrul meu, ca şi cum, cumva, 
trupul meu lăuntric, cel pe care mi-l imaginam făcut din lumină, 
s-a amplificat brusc şi a ieşit prin piele. Mi-au explodat ochii, nu 
ştiu cum să explic... Dintr-odată n-am mai văzut cu ochii, dar 
puteam aprinde focuri în minţile oamenilor. Brusc am început să 
simt care era lucrul la care oamenii tânjeau în decursul vieţii lor, 
am început să simt pe ce buton să apăs. Nu era totul bine, crede- 
mă. Nu era deloc bine. Puteam face să se întâmple lucruri, 
puteam pur şi simplu să ştiu /ucruri despre oameni şi puteam 
face lucruri la care până atunci visasem numai... puteam citi în 
sufletul oamenilor... le puteam citi nevoile... 

— Pe mine cât de bine mă citeşti? Este o întrebare 
prostească? 

— Te pot „citi” ca şi cum ai fi făcut din sticlă, dragule. 

— Poţi opri lucrul ăsta? 

— Trebuie. Trebuie să mă protejez de el. Acuitatea percepţiei 
este prea mare. Pot să mor. La început, m-a determinat să las 
locul altor oameni. Dar acum mi-am găsit propriul centru. Când 
merită, pot să dau drumul la maximum. Tu, Robert. Tu meriţi să- 
ţi acord tot timpul. De aceea pot fi fiinţa visurilor tale. Eu pot 
vedea de ce ai tu nevoie. Şi pot să-ţi dau ce ai tu nevoie. 

— De ce am nevoie în continuare? 

— De fapt, haide să vorbim despre ce am eu nevoie în 
continuare. 


163 


— Şi de ce ai tu nevoie în continuare? 
In loc de răspuns, ea i-a dat un inel pentru penis, spunând: 
— Ghiceşte! Asta te va ajuta. 


Au făcut din nou dragoste, au mâncat, au făcut duş, au făcut 
dragoste, fiecare explorare topindu-se în următoarea. Erau beţi 
unul de celălalt de plăcere. Terri părea că trăieşte un orgasm 
perpetuu. l-a dăruit lui Robert încă două experienţe trupeşti 
atotconsumatoare, care l-au lăsat fără aer, zdrobit şi totuşi 
explodând de energie pură. 

In timp ce plutea între două puncte culminante apropiindu-se 
de un alt orgasm, ea i-a dat rotiţa cu zimţi. Era un instrument 
rotund, din metal, cu zimţi neascuţiţi, care arăta ca un pinten. 

— Foarte, foarte uşor... foarte... plimbă asta peste pielea mea, 
a spus ea. O pot suporta numai când sunt astfel dezlănţuită. 

A suspinat şi-a închis ochii, iar el a făcut întocmai ce îi ceruse. 
Ea tremura datorită senzaţiilor pe care i le provoca acest 
instrument, gângurind şi gemând de plăcere. 

— Uşor... uşor... 

A atins un orgasm lent şi intens, lipindu-se de el şi zguduindu- 
se din tot trupul, apoi a luat rotita din mâna lui. 

— Calea pe care te afli se numeşte Calea lui Seth. Este 
concepută pe ideea dezmembrării subiectului - adică tu - urmată 
de reconstituirea lui. Intr-o clipă, vom face un fel de ritual. Ceva 
care să te ajute pe calea ta. 

* 

Se întuneca afară. El abia de se mai recunoştea pe sine. 

— Spune-mi mai multe despre Terri. De unde eşti? 

— Din New York. Brooklyn. Partea periculoasă. 

— Aşadar, ce este managementul identităţii? Eşti expertă în 
calculatoare? 

— Oh, Robert. Vorbeşti ca un om bătrân. Te rog... 

— Ce? 

— Expertă în calculatoare? Am o mulţime de nume, o mulţime 
de identități. Asta este numai pentru tine. Şi, da, mă pricep la 
calculatoare. Am trecut prin universitate. 

— Terri este numele tău adevărat? 

— Nu. 

— Ai o slujbă, aşa cum are toată lumea? 

— Nu. Cu talente ca ale mele, banii vin singuri la oricine. 

— Chiar faci filme video? 


164 


— Poate. Dar nu dintre acelea de care tu să fi auzit vreodată. 

— II cauţi pe Dumnezeu? 

— Dacă ar trebui să caut o religie, aş spune că sunt sufistă. 
Dar toate încadrările sunt fără sens: întrebarea este ce există în 
sufletul tău. Eu sunt ceea ce fac. Dacă aş spune că sunt budistă, 
ar conta? Ce este în inima mea? 

— Ce-i cu vesica piscis? 

— la-o. Uită-te la ea. 

Robert a luat-o de pe noptieră. 

— A doua treaptă a scării. Este forma pe care o vezi când se 
divizează două celule. Este creaţie. Un cerc cu un punct în 
centru, apoi alt cerc, marginea fiecăruia trecând prin centrul 
celuilalt. Are formă de peşte. Un oval alungit. Intrările în biserică 
au această formă. Şi vulva. Asta nu-i o coincidenţă. 

— Vreau ca asta să dureze o veşnicie. 

— Aşa va fi. 

— Dar în această lume va trebui să merg acasă la un moment 
dat. N 

— Toate la timpul lor. Incă nu am terminat. 

— Nu? 

— Intinde-te pe spate. 

l-a întins bandoul. 

— Ce fel de ritual este ăsta? 

— Ai încredere în mine. 

Ea s-a aşezat şi şi-a fixat ochii în ochii lui. Profunzimi de 
smarald hipnotizatoare l-au aspirat, l-au înălţat. Ea s-a aplecat 
să-l sărute. El a închis ochii şi s-a pierdut în sărut. A simţit cum 
ea îi pune bandoul peste ochi. 

Terri a şoptit câteva cuvinte, de neînțeles pentru el. Cuvinte 
melodioase, vibrante. Apoi Robert a simţit rotiţa cu zimţi 
mişcându-se uşor pe pielea lui, presând acolo unde braţele se 
unesc cu torsul, apoi de-a lungul picioarelor şi de-a lungul 
sternului, până la bărbie. Era o senzaţie intensă, dar nici 
dureroasă, nici erotică. Ea a plimbat rotiţa pe fiecare parte a 
gâtului lui, apoi a pus-o deoparte. 

Ceva s-a schimbat în lumina din cameră. Calitatea negrului a 
devenit mai luminoasă. Ea i-a scos bandoul şi l-a sărutat pe 
pleoapele încă închise. Una. Cealaltă. Amândouă. Impreună. Apoi 
l-a sărutat pe frunte. El a întredeschis ochii şi a văzut o lumină 
galbenă-aurie inundând încăperea. 

Terri îi zâmbea. El vedea două Terri. Vedea o geamănă 


165 


identică desprinzându-se din trupul ei şi deplasându-se spre 
dreapta. O geamănă cu trup de lumină. Gemenele emanau o 
lumină galbenă-aurie. Amândouă s-au aplecat şi l-au sărutat pe 
ambele părţi ale gâtului. Pe toată lungimea pieptului. 

Cele două limbi descriau desene care se intersectau de-a 
lungul sternului şi al stomacului. 

Se uitau amândouă la el şi au spus la unison: 

— Tocmai începem. 

— Cum naiba faci asta? a şuierat el. Doamne lisuse Cristoase! 

Ele au sărutat toate urmele pe care le desenase Terri cu roata, 
ca şi cum l-ar fi lipit la loc, în mod simbolic. De această dată, ela 
tremurat de plăcere. 

— Când aduni suficientă putere, energie pozitivă, au spus ele, 
vorbind încă la unison, poţi proiecta un corp de lumină în afara 
trupului tău. Ca noi, acum. 

L-au sărutat peste tot, alternativ. Apoi una s-a întins - lipită de 
el - şi a început să dispară treptat, părând a se topi în carnea lui, 
în timp ce cealaltă s-a solidificat treptat recăpătând paloarea 
pielii lui Terri. 

— Acum odihneşte-te, a spus ea. [i-am dăruit din energia 
mea. Fie ca ea să-ţi dea putere. 

El a dormit un timp, cu un zâmbet întipărit adânc în fiecare 
fibră. Lumea întreagă cânta în pielea lui, iar el şi lumea întreagă 
erau făcuţi numai din piele. 

Pretutindeni, în încăpere, în semiîntuneric, ardeau lumânări 
parfumate aşezate în mici vase de sticlă. Terri s-a îmbrăcat. 

— Te voi lăsa singur, să-ţi aduni gândurile, i-a şoptit ea în 
ureche. A fost minunat. Tu ai fost minunat. Ceasurile s-au oprit în 
noaptea asta. În momentul ăsta, timpul nu trece pentru noi. Dar 
mâine va curge cu atât mai repede. Fii pregătit! 

— Terri... 

— Taci. 

Robert a adormit din nou, de această dată aproape două ore, 
după care s-a trezit şi a făcut baie. 


Stătea în apă de câteva minute, cu lănţişorul lui Terri aşezat în 
jurul degetelor, uitându-se la verigile în formă de vesica piscis, 
când a auzit uşa deschizându-se. 

— Terri? 

Nici un răspuns. 

S-a ridicat din cadă şi a ieşit din apă. A strigat: 


166 


— Cine e? 

In uşa băii şi-a făcut apariţia o siluetă, ascunsă de un cearşaf - 
care-i separa. A văzut, în mod vag, ceea ce credea el că era 
silueta unei femei ascunse în spatele cearşafului, când acesta a 
zburat spre el acoperindu-i faţa şi pieptul. Apoi o mână a ieşit de 
după cearşaf şi i-a împins capul sub apă, presându-i cearşaful ud 
pe gură şi pe nas. Robert s-a luptat să rămână calm, ridicându-şi 
mâinile spre locul în care i se părea că trebuie să fie capul 
atacatoarei, încercând să-şi ţină respiraţia. Nu a reuşit, lovind 
cearşaful ud. Un pumn înmănuşat l-a izbit în plexul solar şi, 
involuntar, el a ţipat, înghițind apă. Pânza se strângea în jurul 
feţei lui. A simţit că-l cuprinde panica. A crezut că aude o voce de 
femeie, în timp ce sângele i se urca la cap, a ţâşnit şi a lovit în 
sus. A simţit o mână care apuca ferm lănţişorul pe care-l ţinea 
strâns în pumn. El a lovit lumânările, iar sticla s-a împrăştiat 
peste tot, spărgându-se. 

Vederea i s-a împăienjenit. Era pe fundul unui puț întunecat, 
cu pietrele umede şi lunecoase la atingere, agăţându-se cu 
degetele ca nişte gheare, să iasă... Simţea cum apa devine mai 
fierbinte, în timp ce el se lupta să scape. Apa a început să-l 
opărească. Prin cearşaful lipit pe faţa lui şi-a văzut brusc propriile 
braţe şi mâini împingându-se înainte, căpătând contur, într-o 
lumină gri-albăstruie vâscoasă. Lumina era fierbinte, fluidă, dar 
densă, picurând din propriile degete. Lumină care ardea. Cu ochii 
închişi o putea vedea încă şi mai clar. S-a întins şi a apucat 
braţele atacatoarei. Ea a ţipat. Robert a simţit cum trosneşte 
carnea vestejită în timp ce mâinile lui ardeau în pielea ei. 

Apoi atacatoarea a dispărut. El avea încă cearşaful moale 
legat în jurul lui. Fierbinţeala dispăruse din corpul lui, la fel de 
neaşteptat cum venise. S-a aplecat pe marginea căzii, tuşind şi 
eliminând apă, luptându-se să-şi recapete respiraţia. Din cadă 
ieşeau aburi. Lănţişorul era încă prins în jurul degetelor lui. S-a 
auzit uşa trântindu-se. 

Robert a ieşit din cadă şi s-a rostogolit pe podeaua băii. „Este 
real! şi-a spus el, iar şi iar. Este real. Dumnezeule mare, totul 
este real!” O parte din el încă nu credea pe dea-ntregul că 
amenințările spirituale despre care-i vorbiseră Horace, Adam şi 
Terri se refereau la violenţa fizică reală în lumea reală. Îşi 
spusese că lupta din metrou ar fi putut fi o tâlhărie, că totul ar 
putea, cumva, să fie totuşi un joc macabru ieşit de sub control. 

Acum ştia în mod sigur următoarele: existau oameni care 


167 


încercaseră să-l ucidă şi el avusese forţa şi tăria să li se opună. 


Little Falls, 27 august 2004 


Când Robert a ajuns acasă, nu era nimeni acolo. Un bilet lăsat 
în bucătărie de Katherine îl avertiza că plecase în vizită la 
prietena ei Claire, în West Village. Se va întoarce, din nou, târziu. 

El a răsuflat uşurat. Nu o putea minţi pe Katherine. Nu-i stătea 
în fire. Totuşi, se temea să-i mărturisească ce făcuse. | se părea 
că încă mirosea a Terri, mirosea a sex. 

Era trecut de ora 22. Ţinea bine în pumn lănţişorul lui Terri. 
Dar nu mai avea verigheta. Când se dusese la noptieră să o ia, 
verigheta nu mai era acolo. Căutase peste tot. Verigheta nu 
fusese de găsit. Incercase să dea de Terri pe Quad. Numărul era 
blocat. 

Şi-a schimbat hainele şi le-a pus în maşina de spălat, apoi a 
pornit-o. A sunat-o pe Katherine să-i spună că se va culca. l-a 
lăsat un mesaj. A sunat-o pe Claire pe telefonul fix şi a aflat că 
Katherine era bine şi că tocmai plecase de la ea. 


Era singur şi simţea că frica se întoarce. 

Când fusese atacat, nu avusese nici un impuls să opună 
rezistenţă. Protejase cheile. Se simţea bine că făcuse asta. ŞI 
acum devenea mai puternic. Se simţea mai viu. Dar cu ce 
costuri? Făcuse un lucru pe care jurase să nu-l facă niciodată, 
încălcase un jurământ pe care jurase să nu-l încalce niciodată. 
Vor fi consecinţe, iar el nu le va evita. Cu toate astea, simţise că 
era necesar şi corect să facă dragoste cu Terri. Poate nici nu ar fi 
supravieţuit fără puterea pe care i-o dăduse ea. Numai că se va 
întâmpla din nou. Oare va fi la fel de puternic data următoare? A 
simţit un nod în stomac. Nu avea altă variantă decât să meargă 
înainte. 

A verificat dacă nu primise un mesaj de la Terri. 

li trimisese un alt fişier audio. Nimic altceva. Fişierul avea titlul 
„Doi Cavaleri”. Şi era protejat printr-o parolă. A încercat diverse 
variante, pornind de la vesica piscis. Apoi şi-a adus aminte de 
florile negre de fier. Doi era parte a secvenţei, îi spusese ea. 
Parte a parolei. 

Fişierul s-a deschis la parola „Vesica2”. Era o arie de operă 
pentru două voci de bărbaţi. Avea ceva obsedant. 


168 


A ascultat iar şi iar. Cei doi cântau în germană. În cele din 
urmă, a găsit aria pe internet. Era din F/autul fermecat. A găsit 
diverse traduceri, unele mai libere ca altele. Partea pe care i-o 
trimisese Terri era incompletă. Suna, mai mult sau mai puţin, 
cam aşa: 


Cel ce merge pe această cale a durerii se va purifica 
Prin foc, apă, aer şi pământ. 

Dacă-şi poate învinge frica de moarte 

Işi ia zborul spre ceruri. 


Robert a aprins Quad-ul şi a postat un text scurt. 


Ce mi-a comunicat a doua ascunzătoare. 

Astăzi a fost Proba Apei. L-am găsit pe Dumnezeu în 
marea sexului. Niciodată nu m-am simţit într-o manieră atât 
de deplină, atât de electrizat, atât de confortabil cu altă 
fiinţă umană. Nu am avut o fiinţă umană atât de deplin în 
puterea mea. Nu am fost niciodată la discreţia puterii ei pe 
de-a-ntregul. 

Dar dorinţa mea sexuală nu poate fi pentru Terri. Trebuie 
să fie pentru Katherine. Trebuie să o îndrept din nou în 
direcţia ei. 


În câteva minute a venit răspunsul, dar nu de la Terri CIII. 


Ai procedat bine, Robert. Ai trecut cu bine proba a doua. 
Supraveghetorul 


Cântecul de iubire al unui martir: 
Crearea Ma'rifat'-ului 


Nu mă adresez ţie cu splendoarea şi înfloriturile limbii mele 
materne, pentru că sunt versat în stilurile americane şi ştiu că ţi 
s-ar părea exagerat să tot spun „Dumnezeu e mare” şi „laudă lui 
Allah” Am fost ucis de propria creație, la 14 august 2003. Iţi vine 
să crezi că un om poate fi ucis de păcatele lui? Pentru că eu aşa 
am murit, declanşând Marea Pană de Curent, care a cufundat 
nord-estul Statelor Unite în întuneric, în ziua aceea. 

Nu mi-am îndeplinit sarcina, pentru că explozia nu a fost 
intenţionată. Am fost atacat exact în momentul în care armam 


169 


Dispozitivul şi nu am fost destul de pur în sufletul meu, în mintea 
şi în inima mea pentru a replica în siguranță. Deşi efectul a fost 
grozav, puterea eliberată a fost numai o parte din întregul ei 
potențial. 

Atât să ştiţi: mai există un Ma'rifat'. Există două Dispozitive. 
Când va fi detonat cel de-al doilea Dispozitiv, el va îndepărta 
ceea ce este cel mai impur din cel mai impur dintre oraşele din 
cea mai impură dintre naţii. Va distruge Manhattanul, clitorisul 
curvei celei mari, pentru că în Manhattan va găsi cel mai bogat 
combustibil pentru detonare, întrucât Manhattanul este atât de 
pătruns de lăcomie şi de pofte trupeşti, de invidie şi de mândrie, 
încât, odată declanşată, reacția în lanţ va erupe ca 10 000 de 
sori. O apocalipsă a sufletelor. 

Poate este o bolboroseală fără sens. Haide să ne axăm asupra 
acestui cuvânt. Deoarece ceea ce pentru tine reprezintă o 
bolboroseală de om nebun poate arăta pur şi simplu prejudecăți 
şi ignoranță din partea ta. Ştii originea acestui cuvânt? Dar 
cuvintele „alchimie“, „algebră”, „algoritm. Dar „alcool”? 

Haide să analizăm unele dintre aceste cuvinte. 

Pentru că, în vreme ce unii vor spune că „bolboroseală*“ redă 
pur şi simplu sunetele unei bălmăjeli lipsite de sens, alții îti vor 
povesti despre Jabir ibn Hayyan cunoscut ţie în Vest ca Geber, 
cel mai mare alchimist musulman, de asemenea, geometru şi 
matematician, toate fiind unul pentru înțelept, întrucât limbajul şi 
conceptele lui erau atât de subtile şi codificarea marilor secrete 
atât de eficientă, încât nici o minte, cu excepţia celor mai dotate, 
nu poate pătrunde „bălmăjeala” scrierilor lui pentru a descoperi 
aurul din interior. 

Sau poate am putea lua „algebra” - folosită cândva în engleză 
cu sensul de „chiropractică”, ştiai asta? - care derivă din al-jabr, 
cuvântul arab pentru „aducerea impreună a părților rupte”, 
folosit de matematicianul din secolul al XIX-lea Abu Ja'far 
Muhammad ibn Musa Al-Khwarizmi din Bagdad ca titlu pentru 
marele lui tratat despre ecuații, Kitab Al-Jabr w'al-Mugabala sau 
Reguli de Reintegrare şi Reducere. Sau „a/goritm” care practic 
stâlceşte numele aceluiaşi om, Al-Khwarizmi, care a dat, de 
asemenea, numerele arabe. 

Sau „alchimia” însăşi, din Al-Kimiya, din Khem, un nume 
străvechi dat Egiptului, pământul negru, ținutul pământului 
negru. Şi aşa mai departe. Haide să nu mai vorbim despre 


6 Gibberish în engleză în orig. 


170 


„alcool“, de exemplu! Nu vreau să te obosesc. 

Privind înapoi în timp, musulmanii stau între lumea modernă şi 
înțelepciunea antică a Egiptului şi Greciei. noi suntem uşa prin 
care a trecut lumea voastră; noi suntem filtrul acelei cunoaşteri 
şi salvatorii acesteia. Fără noi, tu nu ai fi existat. 


171 


A 


3 
Proba Focului 


Little Falls, 28 august 2004 


Robert s-a trezit devreme dimineaţa, simțindu-se în casa lui ca 
un străin. Corpul lui cânta. Toată fiinţa lui cânta. Dar nu-şi putea 
imagina că ar fi oriunde altundeva. Katherine. Amintirea lui Moss. 
Viaţa lor împreună. 

Cu siguranţă purta încă mirosul lui Terri. O putea gusta, o 
putea mirosi, o putea simţi pe trupul lui. Se simţea întregit. 
Niciodată nu simţise că jubilează astfel trupeşte, niciodată nu 
simţise că trupul lui rezonează cu atâta bucurie. În cap. În minte. 
În vârfurile degetelor. În inima lui, de dragul lui Dumnezeu. De la 
sex. De la lupta şi supraviețuirea în faţa celui de-al doilea atac. 

S-a închis în camera ce ar fi urmat să fie a lui Moss. Brusca 
izbucnit în lacrimi şi a rămas acolo plângând tăcut pierderea 
fiului său nenăscut; i se zguduiau umerii. 


A plecat de-acasă fără să o trezească pe Katherine, lăsându-i 
un bilet. Nu putea da ochii cu ea. l-a spus că a fost chemat de 
urgenţă de Horace. O altă minciună, deşi, în mod ciudat, asta nu- 
| deranja. 


New York, 28 august 2004 


În Manhattan, Robert a ieşit din staţia de autobuz de la 
Autoritatea Portuară şi a deschis Quad-ul pe 8th Avenue. 

ÎI aştepta un mesaj de la Terii, care-i indica un nou punct de 
destinaţie: X62. Era la vreo 3 kilometri spre sud-est, colţ cu 
Tompkins Square Park. Mesajul menţionase ora 11 şi era abia 10. 
A hotărât să meargă pe jos pe 42nd Street spre staţia Bryant 
Park şi să ia metroul până la Delancey. 


172 


Era o zi umedă, cu soare strălucitor. În oraş, se simţea o 
agitaţie crescândă. Veneau republicanii. In jurul Tunelului Lincoln 
erau gărzi naţionale înarmate, în uniforme de camuflaj. Balonul 
de observaţie Fujifilm continua să planeze, dar acum era marcat 
cu sigla Brigăzii de poliţie din New York. De câte ori se uita în 
sus, balonul oval era acolo, un ochi care nu clipea niciodată, 
aşezat pe cer. Grupuri de maşini de poliţie treceau în viteză, 
creând ambuscade neaşteptate, dintr-o parte a Manhattanului în 
alta. O formaţiune de cinci vehicule negre, cu geamuri fumurii a 
forţat trecerea printr-o intersecţie şi a intrat în traficul 
neîntrerupt aruncând flash-uri cu farurile. Poliţia era deja peste 
tot. Până şi cerul New Yorkului era străbătut de forţe militare. 
Robert s-a adresat unor poliţişti din Time Square: 

— Sunteţi pregătiţi pentru republicani? 

— Suntem pregătiţi pentru orice. 

— Şi pentru protestatari? 

— Pentru orice. Te afli în cel mai sigur loc din lume în acest 
moment. Vezi acoperişurile acelea? Pe cele mai multe se află 
trăgători de elită. 

Mulţi newyorkezi erau plecaţi în vacanţă. Sosiseră deja câţiva 
republicani şi protestatari. Dar ceva iminent părea că se va 
întâmpla, de bine sau de rău. Regulile încetăţenite se erodau; 
făceau loc unor lucruri extraordinare pe cale să se întâmple. 

Robert ardea de nerăbdare să o vadă pe Terri. A urcat scările 
de la staţia de metrou Delancey şi a deschis Quad-ul. Imediat ce 
a fixat punctul următor din traseu - la peste 800 de metri spre 
nord - a luat-o la fugă pe Essex Street. 

Când se apropia de Houston, a observat un cadran gigantic de 
ceas pe o latură a turnului de apă al unui bloc de apartamente. 
Toate numerele erau răsturnate 12, 4, 9, 6... A scuturat din cap 
şi s-a uitat din nou. Cifrele erau tot răsturnate. 

Când a ajuns la colţul sud-vestic al Tompkins Square Park, 
ecranul Quad-ului a afişat: „Sosiţi la destinaţie”. 

A mai căutat. Nici urmă de Terri. Mai erau cinci minute până la 
11. S-a uitat înjur căutând o explicaţie. 

Unde era ea? Ce-i făcea ea lui? 

A intrat în parc. Vreo cinci, şase tipi îmbrăcaţi sărăcăcios erau 
adunaţi în jurul tablelor de şah din piatră. Unul vorbea spaniolă. 
Nu juca şah nici unul. El s-a aşezat pe un scaun verde, în faţa 
unei table de şah şi a aşteptat. 

Işi simţea corpul relaxat şi delectat. Fiecare clipă de plăcere 


173 


fusese înregistrată în memoria pielii lui. Cea mai uşoară frecare a 
cămăşii pe pieptul lui implora atingerea părului şi degetelor ei, 
răsuflarea ei, ochii ei aţintiţi asupra lui, căldura ei, umezeala ei 
dulce ca zahărul, umezeala ei sărată, umezeala ei ca mierea. 

A verificat Quad-ul: „Gata de navigare, raza de acţiune 20 de 
metri”. 

Cineva s-a aşezat pe locul dinapoia lui, cu spatele la el. 

— Nu te întoarce, Robert, i-a spus o voce de bărbat. Este 
vremea să stăm de vorbă. 

— Adam? 

— Să nu cumva să te întorci. 

— Ce naiba se întâmplă? 

— Asta este un loc marcat de sfinţenie şi de mari pierderi, ştii? 
O tristeţe teribilă. Mulţi oameni fără adăpost, un munte de 
disperare, oameni care şi-au pierdut credinţa şi speranţa. Apoi 
mai există şi oarecare bucurie. Dans şi cântec. Dacă ştii unde să 
priveşti. 

— Unde este Terii? 

— Vei ajunge la ea în câteva minute, nu te nelinişti. 

— Eşti în siguranţă? 

— Nu, prietene, nu sunt. Nu sunt deloc în siguranţă. 

— Ce se întâmplă? 

— Tu mă salvezi, cred. Sper că mă salvezi. O faci? Fără o 
vorbă de răspuns, Robert s-a răsucit pe scaun. Vocea lui Adam a 
devenit ascuţită: Nu. Pentru bunul Dumnezeu, nu te întoarce! 

— Adam, eu nu ştiu ce se petrece. 

— Prefă-te că te bucuri de soare, fă ceva. Vorbeşte încet, într- 
o clipă, te vei ridica să te plimbi. Acum relaxează-te şi ascultă. 

Robert şi-a încleştat fălcile. 

— Mă întrebi dacă sunt în pericol. Da, sunt. La fel şi tu, la fel 
noi toţi. Este nevoie să înaintezi mai mult în joc dacă eşti hotărât 
să ieşi pe partea cealaltă. Altă cale nu există. 

— Eu... 

— Te rog! Această căutare de indicii, în care suntem cu toţii 
implicaţi, are, mă tem, un miez diabolic. Sunt obligat să iau 
parte, nu am de ales. Sunt implicat, nu există nici o cale să 
ocolesc acest fapt. 

— Până peste cap? 

A auzit un râs sardonic. 

— Atât de până peste cap, încât nici nu mai pot vedea lumina 
soarelui. Numai sclipiri ocazionale. Când chiar văd soarele, este 


174 


atât de frumos că-ţi frânge inima. 

— Poţi fugi. 

— Nu. Nu există cale de scăpare. 

— Vreau să te ajut. 

— iți mulţumesc. Intotdeauna ai fost un om extraordinar, 
Robert, în parte, tocmai fiind atât de obişnuit. Eşti bun, eşti 
direct, eşti cinstit - totul, probabil cu excepţia zilei de ieri, trebuie 
să admit, un interludiu necesar - şi un lucru uluitor în ce te 
priveşte este că nu-ţi poţi vedea propria putere. Nu ştii ce eşti. In 
noaptea incendiului, când mi-ai salvat viaţa şi pe cea a lui 
Katherine, vieţile noastre s-au... înlănţuit. Fie că ne place, fie că 
nu. Eşti familiarizat cu conceptul? 

— Povesteşte-mi. 

— Imaginează-ţi două gemene identice. Amândouă prezintă o 
trăsătură uimitoare. Poartă amândouă numai alb şi negru, dar 
niciodată nu poartă aceeaşi culoare în acelaşi timp. Şi niciodată 
nu-şi bat capul ce culoare poartă, până nu se uită cineva la una 
din ele. Indată ce privirea cade asupra uneia, hainele ei capătă o 
culoare anume - să spunem alb. 

— Imi place metafora ta. Cum le cheamă? 

— Pe amândouă le cheamă Phoebe. Dar iată care-i chestia. 
Trebuie să se potrivească până la zero. Trebuie să se potrivească 
până la gri. Imediat ce hainele unei Phoebe se fac albe, hainele 
celeilalte Phoebe se fac negre, instantaneu. Indiferent cât de 
departe se află cele două în timp şi-n spaţiu. Informaţia nu poate 
circula mai repede decât viteza luminii, totuşi, cumva, se 
întâmplă, când de fapt nu există nici o cale să se întâmple asta. 
Oamenii de ştiinţă numesc asta „înlănţuire”. 

— Este imposibil. Am auzit despre chestia asta, acum că mi-o 
descrii. Nu este ceea ce a numit Einstein „acţiune enigmatică la 
distanţă”? El nu credea în ea, nu-i plăcea ideea, nu a vrut-o. Eu 
sunt de partea lui Einstein, trebuie să mărturisesc. Dumnezeu nu 
joacă zaruri, cum spunea Einstein. Este vorba numai despre o 
fisură în capacitatea noastră de a înţelege. 

— Bine, a fost făcut în laborator, cu fotoni. Prima dată la Paris, 
aproape cu treizeci de ani în urmă. Nu cu culoare, ci cu ceva ce 
ei numeau „spin”. Experimentul a fost repetat de multe ori de- 
atunci. Există ca fenomen fizic. Dar eu nu vorbesc despre 
fenomene fizice sau, în cazul nostru, despre rochii negre şi albe. 
Vorbesc despre suflete, Robert. Despre al tău. Despre al meu. Al 
lui Katherine; al lui Terri. 


175 


— Al lui Terri? 

— Suntem înlănţuiţi cu toţii. Tu, eu şi Kat, din noaptea 
incendiului din '81. Terri cu mine şi, prin urmare, cu ceilalţi dintre 
noi, de la Marea Pană de Curent. Există un nivel al realităţii în 
care ne comportăm ca acele fete, ca acei fotoni - în care ceva ce 
afectează pe unul dintre noi ne afectează pe toţi. Acum răspunde 
când eşti apelat pe Quad. 

Robert a închis ochii. A încercat să-şi ţină în frâu frica. Nu 
înţelegea. A lăsat Quad-ul să sune. Intr-un târziu, a răspuns. 

— Robert? 

Era Adam. Robert s-a răsucit în scaun. Nu mai era nimeni 
acolo. S-a uitat împrejur, prin parc. Nu l-a văzut. 

— Adam. Unde-ai plecat? 

— Mă plimb. Ridică-te şi ia-o spre est. Cred că ai o ghicitoare? 

— Stai. Fără ghicitori. Nu încă. 

— Robert... 

— Lawrence Hencott. Te-ai dus să-l vezi chiar înainte ca el să 
se sinucidă. 

— Ah! 

— De unde naiba îl cunoşteai? 

— Te rog, hai să nu vorbim acum despre asta. 

— Vorbim despre asta acum sau îmi iau adio. 

— Nu poţi. 

— Priveşte numai. 

A urmat o pauză. Avea oare o oarecare putere? Sau tocmai îl 
pierduse pe Adam? Şi poate pe Terri? 

După ce a părut să fie o veşnicie, Adam a răspuns: 

— A trebuit să-l văd. Am fost constrâns. 

— De ce s-a sinucis? 

Adam a scos un țipăt de durere. 

— In acest moment, încerc să te protejez pe tine şi să mă 
protejez şi pe mine de... Iwnw... Nu o pot face... dacă vorbim 
despre asta acum. 

— De ce s-a sinucis? 

— Te rog... 

— Spune-mi. 

— Ca să te... protejăm... pe tine. 

Contactul s-a întrerupt. 

Robert a încercat să-şi amintească vorbele lui Lawrence. 
„Rănit... tu... glonţ... mori.” 

să nu fi fost o ameninţare, ci o prevenire? 


176 


Quad-ul a sunat din nou. 

— Robert. 

— Ce vrei să spui cu „să mă protejaţi pe mine”? 

— Mai întâi găseşte ascunzătoarea şi apoi îţi voi spune. Te 
rog! 

— Tu nu ştii unde este ascunzătoarea? 

— Nu - nici asta, nici celelalte. Nu îmi vor spune. Nu au 
încredere în mine. 

— Cine? 

— Găseşte ascunzătoarea, Robert. Nu ţi-au trimis nici un 
indiciu? 

— Nu, nu încă. 

— Mai verifică-ţi mesajele de pe Quad. 

— Cine le trimite? 

— Supraveghetorul. 

— Cine este Supraveghetorul? 

— Vei afla foarte curând, sunt sigur. 

Apoi Quad-ul a zbârnâit şi Robert a primit un mesaj nou: 


La un copac viu trebuie să fii 

Pleacă-ţi coiful spre ulm 

Nu sunt scrântit, sunt numai un învăţător hindus 
Primul dintre cei trei, o treime 

Cum înlănţuie focul, în triunghiul iubirii 

Totuşi pentru a ispăşi, mergi singur 

Pentru a-ţi depăşi dorinţa 

Treci Proba Focului. 


La sfârşit i-a mai dat două puncte de destinaţie. 

Aleile parcului erau mărginite de grilaje frumoase, curbate, din 
fier forjat negru. Robert a luat-o pe aleea ce-l ducea în direcţia 
răsăritului, uitându-se cu atenţie în jur pentru a-l zări, pe undeva, 
pe Adam. A ajuns aproape imediat la un copac cu ghirlande în 
jurul trunchiului şi cu flori presărate printre rădăcini. Era un ulm 
american. Ulmus Americanus. Pe gărduleţul de alături a găsit o 
plăcuţă pe care scria că în 9 octombrie 1966. Bhakhtivedanta 
Swami Prabhupada şi adepţii săi au stat sub acest copac şi au 
ţinut prima lor sesiune de incantaţii în aer liber din afara Indiei lui 
Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna, Krishna, Hare, Hare... Era 
prezent poetul Allen Grinsberg, din aşa-numita generaţie Beat. 
Evenimentul a avut caracterul unui act fondator pentru 


177 


răspândirea religiei Hare Krishna în Statele Unite. 

— Robert. 

— Da. 

— Ai ajuns? 

— Da. 

— Concentrează-te. Găseşte  ascunzătoarea.  Citeşte-mi 
indiciul. 

Robert i l-a citit. 

— Ai devenit cumva un Krishna şi nu ai spus nimănui? 

— Nu. Nu asta-i problema. Pentru moment rămâi la noţiunea 
de bucurie. Dacă este de ajutor, Jimi Hendrix a cântat în acest 
parc. De asemenea, parcul poartă numele celui care a abolit 
sclavia în statul New York. Caută departe de specific. 

Robert a dat ocol copacului, a căutat o urmă de ceva ars. A 
căutat fisuri şi crăpături... Nimic. Inapoi la plăcuţă. 

La gard. Şi-a trecut degetele pe la baza gardului. Nimic. Apoi i- 
a atras atenţia ceva aflat mai sus în copac, o scorbură deasupra 
capului. 

S-a dus la un bărbat cu aspect de om bătut, care şedea peo 
bancă învecinată şi i-a oferit cinci dolari pentru a-l ajuta să 
ajungă la scorbură. Au căzut la învoială pentru zece. Bărbatul s-a 
sprijinit cu spinarea de trunchiul copacului şi şi-a făcut mâinile 
scăunel, iar Robert a reuşit să se urce şi să-şi vâre degetele în 
scorbură. A simţit un cârlig de undiţă şi l-a tras afară. Era ataşat 
de un tub de plastic transparent. 

— L-am găsit. 

— Discreţie, Robert. Te rog! 

A coborât pe pământ şi s-a uitat împrejur. Părea că nimeni nu-i 
acorda atenţie. Robert a examinat tubul şi a descoperit o piesă 
de metal, cu patru laturi neregulate, lungă cam de 2,5 
centimetri. Părea făcută din acelaşi aliaj ca şi Cutia Răului. 

— Trebuie să postez ceva pe website. 

— Nu încă. Asta-i o treime, cred. Acum ia-o spre nord. Trebuie 
să vezi ceva. 

Robert a pus forma de metal într-un buzunar de la pantalon şi 
a tras fermoarul. In mintea lui se contura un model pe care încă 
nu-l putea recunoaşte. A continuat să meargă pe aleile 
şerpuitoare ale parcului, spre capătul dinspre nord, unde se 
înalţă o clădire de un etaj ce adăposteşte o toaletă pentru 
bărbaţi şi una pentru femei, despărțite de o poartă ce dă spre o 
grădină din spate. A trecut pe lângă o structură curioasă, care la 


178 


o examinare atentă s-a dovedit a fi o fântână, un personaj 
mitologic purtând un vas de apă şi având deasupra un acoperiş 
piramidal din piatră, pe care era gravat cuvântul TEMPERANŢĂ. 

— Continuă să mergi, Robert. 

Acesta a depăşit un catarg şi a ajuns la o căsuţă. Prin poartă a 
putut vedea o stelă din marmură roz, înaltă de circa 3 metri. 

— Du-te şi uită-te puţin, Robert. Asta-i moartea prin foc. 

Era un monument cu un basorelief ce reprezenta feţele a doi 
copii. 


În memoria celor care şi-au pierdut viaţa în dezastrul 
corăbiei General Slocum, în XV iunie MCMTV (1904). 
Victimele au fost cele mai pure fiinţe de pe pământ, copii 
nevinovaţi şi neştiutori. 


Au murit peste o mie de persoane, majoritatea femei şi copii, 
a spus Adam. Uită-te la faţa băieţelului. 

— Vrei să mă baţi la cap cu asta? 

— In nici un caz, Robert, în nici un caz. Dar spun că moartea 
lui Moss va fi fost zadarnică dacă nu continui căutarea. 

— Să continui? Ce vrei să spui? Ţi-am spus deja că vreau să te 
ajut. 

— General Slocum a luat foc în timp ce se îndrepta spre East 
River. În timpul unei excursii de o zi, organizată pentru copiii din 
Little Germany”. Vei remarca faptul că aşa o ambarcaţiune nu 
mai există în New York. Nu după întâmplarea asta. Căpitanul a 
acostat pe insula North Brother de pe East River încercând să 
salveze pasagerii. Acolo unde a fost internată şi a murit Typhoid 
Mary, dacă nu ştiai. Dezastrul suferit de S/ocum a însemnat cea 
mai mare pierdere de vieţi din toate incendiile din New York City. 
Cel mai mare dezastru înainte de 9 septembrie. 

— Şi? 

— 9 septembrie a fost cam de trei ori mai mare? 

— Mai mult sau mai puţin. Altă categorie. 

— Lucrul cu care ne confruntăm acum - şi la stoparea căruia 
tu ajuţi - este, probabil, de o mie de ori mai puternic. Putem să-l 
oprim, dar numai continuând jocul. 

— Despre ce naiba vorbeşti? 

— Moartea prin foc. Trebuie să-mi dai indiciile pe care le ai 


7 Cartier german (K/eindeutschland în germană) în New York dispărut 
în 1904 după catastrofa vasului General Slocum (n. red.). 


179 


până acum. 

— Asta nu se va întâmpla. 

— Gândeşte-te. Eu înţeleg. Curând trebuie să te aştepţi la alt 
punct pe traseu. 

— Deja îl am. Numărul 101. 

— Porneşte. Voi fi în spatele tău. 

Robert a trecut pe aleea asfaltată dintre terenurile de baschet, 
pe care strigau şi ţipau nişte copii şi a primit un semnal pe Quad, 
cu raza de 11 metri, chiar la colţul străzii. Acesta indica Punctul 
de destinaţie 101 care se afla cam la 1 kilometru, spre vest lângă 
parcul Washington Square. 

_ Robert îşi bătea capul în timp ce mergea pe East 10th. 
„Inregistrează tot ce-ţi iese în cale. Totul este important.” 

A trecut pe lângă biserica de cărămidă roşie în stil neogotic, 
cu hramul Sf. Nicolae din Mira. Ceva i-a atras atenţia. S-a oprit şi 
s-a uitat îndelung, până când a văzut ce era. Pe pereţi erau 
sculptate nişte capete stranii, cu feţele răzuite? Tăiate? Făcute 
poate din frunze? Semănau cu cele pe care le văzuse pe John 
Street. li dădeau fiori. 

A remarcat, dincolo de stradă, un magazin de curiozităţi şi 
obiecte vechi, cu un manechin de croitor afară, în stradă şi cu 
obiecte militare şi anatomice vechi în vitrină. Mai era unul la fel 
pe First Avenue, vizavi de Coyote Ugly Bar, care vindea maşini 
de scris vechi, instrumente muzicale, lămpi, modele de proiectile 
militare, o centură neagră, frumoasă, în comparaţie cu SoHo, 
zona părea mai neîngrijită şi emana un aer studenţesc. A trecut 
de un magazin numit Vinyl Market, care vindea discuri. 

GPS-ul continua să-şi piardă semnalul pe la mijlocul străzii şi 
să-l recapete la colţuri. 

— Am nevoie de o imagine clară a zonei văzute de sus, pe 
ecran. 

Când a ajuns pe Second Avenue, i-a apărut în faţă, la distanţă, 
o biserică ce sfida Manhattanul; frontonul şi turla ei aminteau de 
Capela Sf. Pavel din centrul oraşului. 

A sunat din nou Adam. 

— Robert, unde eşti? 

— Nu poţi spune unde sunt, cum face Terri? 

— Nu sunt ca ea, din punct de vedere psihic. Nu pot face ce 
face ea. 

— Dar nu mă urmăreşti? Sunt chiar în faţa Bisericii Sf. Marcu. 
Traversez ca să intru în cimitirul bisericii. 


180 


— La sfârşitul secolului al XIX-lea, din acest cimitir a fost furat 
cadavrul unui bogătaş pentru recompensă. Văduva acestuia a 
trebuit să negocieze pentru a-i recupera rămăşiţele pământeşti. 

— Nu ştiam. 

— Şi noi suntem pe punctul să negociem moartea, prietene. 
Moartea viitoare. Tompkins, eliberatorul de sclavi, este îngropat 
aici. La fel, Thomas Addis Emmet odihneşte acolo, într-un cavou. 
Acela care lipseşte de la obeliscul de la Biserica Sf. Paul. 

— Ştii şi despre asta, nu-i aşa? 

— Am citit tot ce ai postat pe net. Face parte din joc. 

— Am de gând să solicit răspunsuri mai bune decât ăsta. 

— Calmează-te. Le vei avea. 

Cavoul lui Emmet era o lespede în curtea pavată a bisericii. 
Imaginea încăperii goale de sub obelisc nu-i dădea pace. A 
remarcat un clopot uriaş într-un colţ al curţii, fixat cu nişte nituri 
masive de fier, ca să nu se dezmembreze. Chiar şi niturile îi 
spuneau ceva. In minte i-au venit avalanşe de imagini nedefinite. 
Şi-a pus palmele pe clopot, a stat cu ochii închişi, ascultând din 
nou incantaţiile din visul lui. 

Mary Fat, Mary Fat, Mary Fat... 

Nu putea. A alungat imaginile şi, cu ele odată şi frica. 

Quad-ul i-a indicat să o ia pe Stuyvesant Street, care traversa 
în diagonală planul rectangular al Manhattanului. La mai puţin de 
800 de metri de mers. A traversat Third Avenue în faţa lui Cooper 
Union, pe lângă intrarea la metrou de la Astor Place, inspirată de 
Budapesta, una dintre puţinele reproduceri ale proiectelor 
originale şi elegante de intrare la metrou. In timp ce se apropia 
de Lafayette Street, deasupra vârfului nordic al clădirii Con Ed, s- 
a aprins un reflector puternic, roşu. 

A trecut pe lângă librăria Barnes & Noble, îndreptându-se spre 
intersecţia cu Broadway, de-a lungul a ceea ce se numea pe 
vremuri Obelisk Lane. Spre nord se zărea turnul Bisericii Graţiei. 
Apoi a traversat bulevardul Broadway şi, la sud, a apărut clădirea 
Woolworth. Cele două turnuri gotice, unite cu o linie imaginară 
desenau nişte trasee asemenea celor de pe harta din biroul lui. 
Prin minte i-au trecut fulgerător forme geometrice uimitoare. 

Pe Broadway, semnalul a revenit. Mai avea de parcurs cam 
160 de metri. 

A luat-o spre sud, pe lângă nişte magazine cu preţ redus şi, 
chiar în Piaţa Waverly, urmând săgeata, au rămas 140 de metri 
de parcurs. Săgeata arăta la stânga pe Mercer Street, apoi direct 


181 


în Washington Place... 54 de metri... şi drept înainte, până la 
intersecţia cu Greene Street. Până la destinaţie mai erau 24 de 
metri, arăta Quad-ul, indicând clădirea colţ cu Washington Place 
şi Greene Street. La aproximativ 10 metri săgeata a început să 
se învârtă, existând o marjă de eroare. 

S-a uitat împrejur, în căutare de alte indicii. Apoi Quad-ul a 
sunat. 

— Eşti acolo deja? 

— Sunt chiar în punctul indicat. 

— Anume? 

— Washington Place colţ cu Greene Street. 

— Oh... înţeleg. Da. Bineînţeles. 

— Spune-mi ce caut eu aici? 

— Vei avea nevoie de puţin timp pentru a te impregna de 
spiritul acestui loc. Citeşte placa de pe clădirea colţ cu 
Washington Place şi Greene, din partea de nord-vest. 

— Ce-i asta? 

— Mai multă moarte prin foc, prietene. Vei ajuta să fie privită, 
dacă faci ce-ţi spun. 

Robert a citit placa: 


Pe locul acesta şi-au pierdut vieţile 146 de muncitori, în 
incendiul de la Compania Triangle Shirtwaist, în 25 martie 
1911... 


— Oh, Doamne... 

Ştia povestea asta, dar nu recunoscuse locul. Ţipetele 
înfiorătoare ale femeilor căzând prin aer, unele ţinându-se de 
mână, ca sărmanii care au sărit de pe turnurile gemene, 
zdrobindu-se de trotuarul lui Greene Street. Tinere captive în 
spatele uşilor încuiate şi blocate de la etajele superioare, în timp 
ce flăcările mistuiau totul înjur, împingându-le spre ferestre. În 
urma lor infernul. Săritura în moarte. Robert putea să simtă toate 
astea. Putea vedea toate astea. Suferinţa era insuportabilă. 
Strada reverbera de violenţă. Nu era vorba despre imaginaţia lui. 
Pentru o clipă, a fost practic acolo, conectat psihic la durerea şi 
spaima acelor femei. A simţit energia pâlpâind în jurul lui şi 
scăzând în intensitate. Apoi aceasta a dispărut tot atât de brusc 
cum venise. Era ca un radio stricat, care captează frânturi de 
semnale din aer. 

A auzit vocea lui Adam care-l întreba: 


182 


— Robert, care este cel mai preţios lucru din viaţa ta? 

— Căsătoria mea. Amintirea lui Moss. Mai degrabă, ideea 
existenţei lui. 

— Incă o dată. Trebuie să-mi dai cheile pe care le-ai adunat 
până acum. Adică un inel, un cilindru oarecare, o pereche de 
cercuri întrepătrunse şi indiciul pe care l-ai aflat astăzi. 

— Nu pot face asta, Adam. 

— Dacă nu o faci, mă voi îngriji ca soţia ta să afle totul despre 
tine şi Terri. Totul. Amândoi o cunoaştem. Te va părăsi. 

— Nu te va crede. 

— Când aţi făcut voi, ultima dată... nu contează. Există 
fotografii. Imagini video. Terri nu a ştiut, dacă asta te face să te 
simţi mai bine. 

— Poftim? Ce naiba ţi s-a întâmplat, obsedatule? 

— Singura cale de ieşire este să te afunzi mai tare. Trebuie să- 
mi dai cheile. 

— Nici vorbă! 

— Trebuie să te gândeşti serios la asta. 

— Şantaj. Tu. Nu-mi vine să cred! 

— Concentrează-te. Trebuie să te gândeşti la ce-i mai bine 
pentru Katherine. Acum du-te şi găseşte următoarea 
ascunzătoare. Care-i indiciul? 

Indiciul era aproape identic cu cel de dinainte: 


Un copac-spânzurătoare este locul unde să te afli 
Întoarce-ţi coiful spre un alt ulm 

Al doilea din trei, o treime 

Cum înlănţuie focul în triunghiul iubirii 

Totuşi, pentru a ispăşi, mergi singur 

Pentru a supravieţui dorinţei tale 

Treci Proba Focului. 


O detaşare rece l-a cuprins pe Robert; acea detaşare care 
punea stăpânire pe el ori de câte ori se simţea atacat. Fusese 
oare cu adevărat înregistrat video? Avea vreo importanţă? 

incepea să întrezărească o schemă. Simţea că începe să 
câştige un avantaj. Va depăşi şi această încercare. Nu se va lăsa 
manevrat. Trebuia să câştige timp. 

— Cheile. Mă voi gândi la asta. 

— Bun! Care este indiciul? 

Robert i l-a citit. 


183 


— Când pleci, uită-te după bătrânul Garibaldi. 

Intrând în parc, Robert a trecut pe lângă statuia geniului 
militar italian, reprezentat în momentul în care îşi scotea sabia 
din teacă. Ce ieşea în evidenţă? În exil, Garibaldi locuise 
împreună cu un bărbat pe nume Meucci, despre care se spune că 
ar fi inventat telefonul înaintea lui Alexander Graham Bell, într-o 
casă din Staten Island. În 1970, când statuia a fost mutată, sub 
soclul ei s-a găsit o ambarcaţiune din sticlă, o capsulă a timpului 
din sticlă, care conţinea tăieturi din ziarele de la sfârşitul 
secolului al XIX-lea despre moartea lui Garibaldi şi ridicarea 
statuii. Ceva preţios, delicat, ascuns... 

A mers înspre fântâna circulară din mijlocul parcului, uitându- 
se în jurul lui şi observând şi scuarul. Zona Henry James pe latura 
dinspre nord. Universitatea New York la est, sud şi peste tot în 
jur. Clădirea greoaie din cărămidă roşie a NYU i-a amintit de un 
reactor nuclear. Legenda spunea că unul dintre ulmii din colţul 
nord-vestic al parcului servise drept spânzurătoare publică. A 
căutat din ochi copacul. West Village se întindea în faţa lui; acolo 
începuse, cu două zile în urmă, căutarea, în apartamentul secret 
al lui Adam. 

„Intoarce-ţi coiful spre alt ulm...” 

Şi l-a găsit. Chiar şi acoperit de frunze, părea strâmb şi avea o 
înfăţişare sinistră. Un copac al morţii. 

Locul servise drept teren de paradă militară, cimitir pentru 
săraci, loc pentru execuțiile publice, fie folosind acest ulm, fie 
alţii. Şi, înainte de asta, o mlaştină, alimentată de Minetta Brook, 
pârâul care curgea încă pe sub Lower Manhattan. În tradiţia 
indienilor americani, Minetta sau Manetta era un şarpe. 

Robert s-a uitat cu atenţie la Ulmul Spânzuratului. Numai o 
mică placă verde aflată pe trunchi lămurea acest lucru. 

A trecut peste un mic grilaj şi a mers pe iarbă ca să examineze 
copacul mai de-aproape. A cercetat la baza copacului, dându-i 
roată. A găsit o piuneză verde înfiptă în pământ. Ascunzătoarea 
era amplasată destul de adânc printre rădăcinile copacului, în 
solul afânat. 

Tubul conţinea două obiecte identice la prima vedere, forme 
geometrice cu unghiuri stranii, neregulate care păreau a se uni 
între ele într-o manieră pe care el nu o înţelegea. Le-a aşezat cu 
grijă în buzunar. S-a dus la terenul cu măsuţe de şah din colţul 
sud-vestic al parcului şi a refuzat câteva oferte de a juca o 
partidă. 


184 


Pe un indicator scria: „Măsuţe de şah numai pentru şahişti. 
Limita: două ore la o masă. Folosinţă gratuită. Interzise jocul pe 
bani şi taxele”. Robert s-a aşezat şi a tras de timp, aşteptând 
apelul următor. Ştia ce trebuia să facă. Era vremea să preia 
controlul. Se temea de suferinţa pe care aceasta ar produce-o, 
dar trebuia s-o facă. 

In minte i-au revenit ciudatele feţe de pe Biserica Sf. Nicolae şi 
de pe John Street. Feţe jupuite? Zei ai recoltelor? Deghizări? 

După câteva minute, a sunat Quad-ul. 

— Ai cheia? 

— Le am, ca să fiu exact. La fel ca prima. Am acum trei piese. 

— Mai este de venit una, prin urmare, aşa aş crede. Care-i 
destinaţia următoare? 

Robert a privit Quad-ul. Era Punctul de destinaţie 036. 

— Îți voi spune când voi fi acolo. 

S-a dus din nou în colţul nord-vestic al parcului, lângă Ulmul 
Spânzuratului şi i-a tot dat ocol, până ce a primit un nou semnal. 
Quad-ul spunea că destinaţia următoare era la numai 800 de 
metri, în direcţia vest. A parcurs Waverley Place. Traversând 
Sixth Avenue, a văzut turnul clădirii din cărămidă roşie, de o 
frumuseţe stranie, a clădirii Jefferson Square Market înălțându-se 
spre nord. O piramidă deasupra unui ceas cu cadran pătrat, 
deasupra unui turn cilindric, deasupra unei baze octogonale. Şi-a 
amintit de închisoarea art deco ce se aflase cândva pe o latură a 
grădinii acestei clădiri, o închisoare demolată între timp, care 
avea un altar pentru folosul prizonierilor de diverse credinţe. Era 
singura închisoare al cărui interior îşi dorise vreodată să-l vadă. 


Supraveghetorul evalua progresele lui Robert, cântărind 
riscurile şi echilibrul pe muchie de cuţit al planului. In minte i-au 
venit imagini pe jumătate formate. Adam exercitând presiune 
asupra lui Robert, iar acesta opunând rezistenţă şi luptându-se 
cu dilemele, cu frica. Adam luptând cu lwnw, cedând teren, 
pretinzând să îndeplinească poruncile diavolului, ascunzându-se, 
prefăcându-se. Tinzând spre lumină. Adânc în sufletul lui 
Katherine, care se pregătea să meargă mai în profunzime 
neştiută, se afla un miez întunecat, ascuns. Nimeni nu putea 
vedea ce se afla acolo. 

Supraveghetorul l-a văzut pe creatorul Ma'rifat'-ului suspendat 
între vieţi, zăvorât în ADN-ul lui Adam, incapabil să ierte, 
incapabil să uite. Incapabil să moară. A văzut cancerul lui Terri, 


185 


suspendat în timp. Apoi s-a uitat din nou. A văzut cu groază 
neputincioasă că acesta reîncepea să se extindă. 

Curând, ieşind din transă, Horace avea să se întoarcă la 
pregătirile pentru îngroparea fratelui său. Îl aştepta o mare 
durere. 

Supraveghetorul s-a rugat pentru sine şi pentru toţi ceilalţi. 


28 august 2004, New York 


Continuând să meargă, Robert a regăsit la tot pasul motive 
triunghiulare. 

A ajuns la Northern Dispensary, o construcţie cu trei laturi din 
secolul al XIX-lea, învecinându-se cu Waverly Place pe două laturi 
ale sale şi, fapt neobişnuit, cu două străzi pe latura a treia: 
Christopher Street şi Grove Street. Edgar Allan Poe frecventase 
dispensarul în vremea când aici se administra laudanum. 

Robert a ajuns la Christopher Park, creat la cererea locuitorilor 
din împrejurimi ca un spaţiu triunghiular deschis, după ce 
incendiul devastase zona în 1835. 

Lângă parc era un bar cu o reprezentare triunghiulară la colţ, 
la nivelul străzii, forma fiind gravată în trotuar. Doi meşteşugari 
sculptați ciudat susțineau buiandrugul deasupra formei care 
lipsea, aparent zdrobiţi de greutatea acestuia. Intr-o altă 
reprezentare, o femeie nudă călărea un monstru marin. 

Şi-a dat seama că ajunsese la intersecţia în formă de stea 
neregulată a mai multe străzi, de unde în urmă cu două zile 
luase metroul de la staţia Christopher Street. 

A traversat strada spre placa triunghiulară din strada de lângă 
Village Cigars, care amintea de refuzul fostului proprietar al 
locului de a vinde 0,3 metri pătraţi din proprietatea sa 
autorităţilor orăşeneşti. 

Urmând direcţia indicată de Quad, a refăcut traseul parcurs joi 
de-a lungul lui Christopher Street, pe lângă saloanele de tatuaj, 
barurile de homosexuali şi magazinele cu lenjerie sexy. A ajuns 
din nou la stelele din paviment unde Terri îl abordase prima dată 
pe Quad. 

Doamne, cum o dorea pe Terri. Trupul îi fremăta numai când 
se gândea la ea. 

Şi-a dat seama unde urma să ajungă în momentul în care 
unitatea GPS a numărat metrii până la intersecţia străzilor 


186 


Charles şi Greenwich. A ajuns la o casă de lemn cu două etaje, 
vopsită în alb şi fără nici o logică arhitecturală, cu liniile atât de 
neverosimile, încât arăta ca un proiect de avion al lui Stealth. 
Dincolo de stradă, se afla clădirea în care Adam avea un mic 
apartament. A stat şi a aşteptat semnalul Quad-ului. 


Al treilea din trei, o treime 

Trebuie să descoperi o casă strâmbă 

Gazda ascunzătorii noastre, un stâlp de fier 
Cum înlănţuie focul în triunghiul iubirii 
Totuşi, pentru a ispăşi, mergi singur. 
Pentru a supravieţui dorinţei 

Treci Proba Focului. 


Robert a îngenuncheat lângă grilajul de fier al porţii ce ducea 
spre curtea din faţă a casei de lemn. La baza ei, lipindu-se 
magnetic de grilaj şi vopsit în aceeaşi culoare neagră, se afla 
ultima piesă a puzzle-ului. A vârât-o repede în buzunar şi s-a 
ridicat. 

Atunci a sunat Adam. 

— Robert? Unde eşti? 

— Nu mă pot uita la această casă fără să mă ia ameţeala. 
Distorsionează spaţiul din jurul ei. 

— Este o fermă daneză, de la începutul secolului al XVIII-lea. 
Adusă aici cu un camion, în 1968, din Upper East Side, ca să fie 
salvată de la demolare. Doamna care a scris Goodnight Moon: a 
trăit în ea până când casa a fost mutată. Observă grădina. 

Casa era aşezată pe o bucată de pământ triunghiulară. 

Robert s-a uitat prin grilaj. Deasupra unui stâlp, a văzut o 
colivie micuță şi albă cu un acoperiş cu unghiuri şi fațete stranii: 
o miniatură perfectă şi replică a casei înseşi. 

— Seamănă un pic cu cheia de la Ma'rifat’, pe care ţi-am 
trimis-o eu, a spus Adam. Casa mică este miniatura perfectă a 
celei mari. Acum trebuie să vezi ceva ce se află în vechiul meu 
apartament. 

— Ce urmează să se mai întâmple de data asta acolo? Vei fi 
acolo? 

— Nu. 

— Terri? 


8 Noapte bună, Lună, carte pentru copii scrisă în 1947 de Margaret 
Wise Brown şi ilustrată de Clement Hurd (n. red.). 


187 


— Nu. Îmi pare rău. 

— Altcineva pe care eu îl cunosc? 

— De această dată nu se află nimeni în Casa Vrăjilor. Urcă. 

— Ştii cum se întâmplă, chiar am nevoie să mă uşurez. 
Credeam că n-o să-mi mai ceri vreodată asta. 

Robert a scos cheile şi a intrat. A luat-o pe scări. 

— Cinci etaje. Mulţumesc. 

— Bucură-te. 

A deschis uşa. Apartamentul fusese golit total. Storurile erau 
lăsate, iar singura lumină provenea de la o lampă decorativă de 
un albastru electric aşezată pe podea, pe locul pe care se aflase 
biroul lui Adam. 

— lţi place minimalismul anilor '70, să înţeleg. Frumos. 

— Ce muzică ai recomanda, pentru a fi în ton? 

— Kraftwerk, poate. Asta a fost cuibuşorul tău cu Terri? Poate 
şi cu altele? 

— O iau pe a cincea. Ai cheia completă acum? 

Robert avea patru piese ale puzzle-ului în mână. 

— Se potrivesc ele cumva. Nu văd cum. Ce vrei să văd, aici, în 
apartament? 

— Aşteaptă. Voi reveni, a spus Adam şi a întrerupt legătura. 

Robert a mers în bucătărioara din fundul apartamentului şi a 
ridicat storul. Toate cele patru piese ale cheii erau identice şi 
toate încărcate magnetic. Le-a învârtit unele pe altele. A învârtit 
şi iar a învârtit. 

Adam a sunat câteva minute mai târziu. 

— Eşti gata? 

— Aproape. 

— Perdantule! Ar trebui să fie o piramidă dată naibii. 

— Ştiam asta. Puteam s-o văd. 

— Robert, dă-mi cheile. Trebuie. 

— Nu. 

— Ştii, Katherine n-a fost ieri în West Village numai ca să-şi 
viziteze o prietenă. M-a întâlnit şi pe mine. 

— Poftim? j 

— Ascultă. Te rog! Îți voi trimite o fotografie. Eram în 
Washington Square Park. Uită-te bine la ea. Eram în legătură de 
un timp, dar am rugat-o să păstreze secretul. A încercat să mă 
ajute anul trecut. Şi m-a ajutat. Acum vrea să ştie ce se întâmplă. 
Cât de mult îţi poate spune. Asta nu-i o ameninţare. lţi amintesc 
ce este în joc. 


188 


Robert a primit fişierul pe Quad şi l-a deschis. 

Fotografia o arăta pe Katherine în rochia pe care o purtase în 
ziua anterioară, aşezată pe o bancă, în parc. În jurul capului ei 
era un nor de întunecime. Şi în el Robert a văzut chipul morţii. 
Era un singur ochi frumos, seducător, sclipind cu lumină galbenă 
şi albastră, cu miezul mort, negru, în centrul lui. Oare asta era 
faţa lui lwnw? Aveau de gând să vină după Kat? Cât de mult 
putea el să creadă din ce spunea Adam? 

Robert a strigat în telefon: 

— Adam! 

— Dacă nu-mi dai cheile... 

Legătura s-a întrerupt. 

Robert s-a uitat pe fereastră, încercând să-şi stăpânească 
frica. Apoi a auzit un sâsâit uşor venind dinspre cuptor. O lucire 
de flacără, ca o scânteie, s-a iţit deasupra unuia dintre arzătoare. 
Scânteia s-a extins devenind un firicel de foc împrejurul 
arzătorului, arcuindu-se încet în spaţiu. Acesta a fost urmat de un 
al doilea firicel de foc, un şarpe înflăcărat învârtindu-se într-o 
mişcare lentă în aerul din faţa ochilor lui. 

În timp ce el privea înmărmurit şi fermecat, în faţa lui s-a 
format o reţea de fâşii arzătoare de lumină; şi, treptat, s-a 
preschimbat într-o formă tremurândă de faţă umană, care stătea 
în faţa lui, într-un filigran de flăcări. Timp de o clipă, figura şi-a 
păstrat conturul, apoi s-a topit în propria substanţă şi a luat din 
nou forma unei feţe schimbătoare, unduitoare, de foc. 

— Robert. 

Era o voce pe care el o cunoştea, dar nu putea spune a cui 
este. 

— Cine... cine eşti? 

— Eu veghez asupra ta. 

Vocea era o şoaptă sonoră, amestecată cu şuieratul gazului şi 
cu o notă de putere profundă, era un tunet îndepărtat. 

— Ce se întâmplă? 

— Explodează bucătăria. Procesul a început deja. Totul se 
petrece într-o fracțiune de secundă. Dar nu te îngrijora. Te-am 
prevenit la timp. 

— Cum se poate aşa ceva? 

— Incepi să înveţi să vezi. 

— Locul ăsta este gata să explodeze? 

— Deja explodează. In mod obişnuit, tu nu ai supravieţui. 

Fâşiile de foc s-au topit din nou şi au închipuit o siluetă 


189 


umană, înaltă cât Robert, care se unduia ca reflectată în apă. 

— Cum se poate întâmpla aşa ceva? 

— Timpul există în mod diferit pentru fiecare dintre noi. Este 
parte a unei colivii pe care ne-o construim singuri. Deschizi uşa 
coliviei. leşi din tine. Afară din şinele tău mic şi legat de ego. 

— Eu tocmai încerc să supraviețuiesc. 

Flăcările ca nişte fire au început să se îngroaşe, umflându-se 
pentru a acapara silueta şi chipul ei şi răsucindu-se în funii de 
foc. 

Robert auzea încă vocea. 

— Sper că e mai mult decât atât. Eşti atacat de lwnw. Ei 
hrănesc energia psihică a lui Adam, determinându-l să acţioneze 
aşa. Eu sunt capabil să intervin, să mă înserez în atacul lor, doar 
suficient timp cât să-ţi dau şansa să supravieţuieşti. Va trebui să 
foloseşti fereastra. Nu vei scăpa dacă încerci să ieşi pe uşă. 

— Cum te cheamă? 

— Eu sunt Supraveghetorul. Mă cunoşti drept Horace. Aleargă, 
Robert! 

Robert s-a întins peste chiuvetă şi a încercat să deschidă 
fereastra. Aceasta nu s-a clintit. Flăcările se îngroşau. Robert a 
luat o cratiţă şi a spart geamul, a curăţat rama cât de bine a 
putut şi apoi s-a urcat pe chiuvetă, vârându-şi capul, apoi umerii 
prin fereastra spartă. S-a răsucit, cu o mână protejându-şi ochii şi 
cu alta la vintre pentru a se apăra de sticla spartă şi a împins cu 
picioarele în peretele chiuvetei. 

A zburat orizontal pe fereastră exact când funiile de flăcări s- 
au unit într-o singură minge de foc şi au explodat, creând o undă 
de şoc teribilă. 

A căzut pe acoperişul apartamentului de la etajul imediat 
inferior, rostogolindu-se acrobatic, în timp ce în jurul lui cădeau 
resturi rezultate din explozie. Apoi s-a întins pe spate, respirând 
accelerat din cauza şocului şi repetând la infinit: 

— Bunule Dumnezeu! Bunule Dumnezeu! 

Cu răni sângerânde la coapsă, cu braţele şi picioarele 
tremurându-i, Robert a început să coboare pe scara de incendiu, 
în sunetul sirenelor care se apropiau. A perceput în cap o voce, o 
intuiţie care suna ca un ordin: „Fugi. Autorităţile nu te pot ajuta. 
Fugi”. A simţit că avea curaj. Devenea mai puternic. Dăduseră 
încă o dată greş în încercarea de a-l ucide. El continua să 
evolueze pe Cale. 

De la casa „Goodnight Moon” a luat-o spre nord, pe Greenwich 


190 


Street, până când a găsit o scară pe care să se aşeze pentru o 
clipă, ca să-şi examineze rana. Aparent era o rană superficială, 
deşi în picior simţea o durere surdă. Avusese noroc. Sau nu 
fusese vorba despre nici un fel de noroc aici? 

A privit înapoi la blocul cu apartamente. Incendiul fusese stins 
şi acum se putea constata că explozia îşi direcţionase parcă 
toată energia spre exterior, neproducând nici o pagubă la etajele 
inferioare. Vecinii arătau spre ferestrele sparte ale 
apartamentului lui Adam şi, la faţa locului, sosea maşina poliţiei. 

Mâinile îi tremurau încă. 

Explozia derulată cu încetinitorul era deja ca un vis în mintea 
lui. ÎI văzuse oare pe Horace vorbindu-i în mijlocul flăcărilor? 
Avusese oare halucinaţii? Ce era real şi unde? 

Imaginaţia îi juca o festă? 

Nu mai putea continua. Totuşi, trebuia să nu renunţe. 

S-a gândit la Adam, la ameninţarea cu şantajul. Robert a luat o 
decizie. Nu se va lăsa intimidat de Adam, va lua iniţiativa. li va 
spune lui Kat despre Terri înaintea lui. Indiferent cât de dureros 
ar fi fost. 

Şi-a întors atenţia asupra aspectelor practice. Cum ajunge 
acasă. Cum să o prevină pe Katherine. 

Cu ani în urmă, stabiliseră nişte coduri de urgenţă, pentru 
cazul în care oricare dintre ei ar fi vreodată în pericol. Cu trecutul 
ei, i-ar fi fost foarte greu să renunţe la prudenţă şi la bunele 
obiceiuri. A sunat-o la telefon. 

— Katherine? 

— Robert? Ce se întâmplă? Eşti bine? 

— Salut, draga mea! Sunt bine. Te-am sunat să-ţi spun numai 
că nu am mai avut migrena de care mă temeam de dimineaţă. 
Trebuie să lucrez până târziu cu Derek, dar, cum termin, plec. Și 
să ştii că am luat în sfârşit bilete la Lion King. Sunt foarte 
încântat. Ghici când? 

— Când? In seara asta? 

— Da. 

— Lasă-mă atunci să mă pregătesc. 

Katherine a închis telefonul. Mâinile lui Robert lăsaseră urme 
umede pe carcasa Quad-ului. Umiditatea creştea pe măsură ce 
ziua trecea. El era ud de sudoare acum. Ochii îl înţepau, iar 
durerea din picior se intensifica. 

A chemat un taxi şi a făcut o ofertă generoasă pentru a fi dus 
până în New Jersey. Erau aproape de Tunelul Lincoln, când a 


191 


sunat Katherine. N 

— Va trebui să renunțăm la bilete. Imi pare rău. Am uitat că l- 
am invitat pe Orlando la cină. 

— Oh, la naiba! Ai dreptate. Le voi da înapoi. Ne vedem 
curând. 

„Migrenă” şi „Lion King” însemnau că ea trebuia să meargă 
într-un loc sigur, în afara casei, loc pe care numai ei doi îl ştiau. 
Faptul că ea îl sunase însemna că era deja acolo. 

x 

Ştiind-o pe Katherine în siguranță, s-a dus întâi acasă şi s-a 
curăţat şi-a schimbat hainele şi şi-a dezinfectat tăieturile. Locul 
lor sigur era casa prietenei lor Kerry, la câţiva kilometri de casa 
lor şi era aproape 15.30 când el a ajuns acolo, pe o cale ocolită. 
Amândoi aveau chei. Katherine avea grijă de pisicile lui Kerry ori 
de câte ori aceasta pleca în delegaţii de serviciu, ceea ce se 
petrecea frecvent. Săptămâna asta, Kerry era la Chicago. Când a 
introdus cheia în broască, Robert şi-a amintit momentul sosirii 
acasă, seara, a tatălui care lucrase până târziu pe câmp, 
sentimentul de siguranţă pe care-l avea când auzea zăvorul 
ridicat, speranţa că el va veni în camera lui şi-i va povesti despre 
cum petrecuse ziua. Totuşi, intrând în casa lui Kerry, Robert se 
simţea de parcă aducea cu el ceva străin de el, ceva periculos şi 
nedorit. Katherine stătea în camera din faţă îmbrăcată cu 
pantaloni lejeri şi jachetă uşoară. Avea cizmele în picioare şi 
Robert ştia că ea avea şi un pistol ascuns sub îmbrăcăminte. Ea 
a rostit un abia auzit „Salut”, ca răspuns la salutul lui. Robert s-a 
apropiat şi a sărutat-o pe creştet. 

— Totul va fi bine, a spus el. Imi pare rău că te-am speriat. 

— O zi demenţială. Ai făcut duş? 

— Da. 

L-a privit drept în faţă. A simţit ca o adiere pe piele şi în 
spatele ochilor. Încerca să-l citească? Niciodată nu mai avusese o 
asemenea senzaţie până acum. 

— Ai auzit despre arestările în vederea prevenirii unui atentat 
cu bombă? 

— Nu? 

— NYPD a arestat doi tipi, un american şi un pakistanez, 
pentru planificarea unui atentat în staţia de metrou Herald 
Square. Se spune că aveau tot ce trebuia, cu excepţia 
explozivului. 

— Ştiau oare cu adevărat ce făceau? 


192 


— Aşa se pare. Totuşi, nu există indicii privind legătura lor cu 
grupuri organizate. Apelul tău are vreo legătură cu asta? 

— Nu. 

— Care este ameninţarea? 

Prin natura pregătirii, Katherine era foarte exactă. Sub acest 
aspect, se potriveau foarte bine. 

— Cumva ne-am dezamăgit reciproc. 

— Care-i ameninţarea? 

— Ce ţi-a spus Adam ieri? 

— Hai să lămurim un lucru. A venit pe la mine anul trecut... 

— Ţi-a cerut să păstrezi secretul. Ştiu. Cu ce a vrut să ajute? 

— Nu a spus. Atunci, cu mult timp în urmă, tot ce a spusa fost 
că are de gând să se opună cuiva foarte puternic şi voia să ştie 
dacă mi-a revenit vreunul dintre harurile mele. l-am spus că nu, 
dar m-a rugat să încerc oricum. 

— Când exact s-a întâmplat acest lucru? 

— În dimineaţa Marii Pene de Curent. Pe 14 august. Şi mi-a 
cerut să jur că păstrez secretul. Ca să te protejez pe tine. A spus 
că nu te va implica decât când va fi absolut necesar. 

— Şi ieri? 

— A spus că, într-un fel, persoana cu care a trebuit să se lupte 
cu un an în urmă s-a întors. A spus că noi suntem într-un fel 
vulnerabili, pentru că, începând cu noaptea incendiului de la 
Cambridge, suntem cu toţii... înlănţuiţi, aşa a spus. Ai noutăţi? 

Robert i-a arătat fotografia. Ea s-a uitat lung la ecran, fără 
cuvinte. 

— Adam mi-a trimis-o în urmă cu mai puţin de două ore. M-a 
atras în acelaşi lucru, ştii asta. Dar se întâmplă ceva foarte... 
întunecat cu el. Nu cred că poate controla acest lucru. Nu ştiu 
dacă poate câştiga. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că poate are nevoie de mine nu ca să 
oprească acest act teribil, ci ca să-l provoace? Dacă totul este o 
înşelăciune? Pe tine te-ameninţă, dar spune că o face ca să te 
protejeze. Mă ameninţă şi pe mine... 

Ea l-a privit drept în ochi. 

— Cum? 

El nu i-a putut susţine privirea. 

— Cu nişte murdării. Nu-mi este frică de el. 

— De ceva îţi este frică totuşi. 

— Îmi este mai puţin frică decât mi-a fost. Nu ştiu cum să 


193 


explic. 

— Lucrul acesta este fotografia. Ai mai văzut-o până acum? 

— Este moartea. Întâlnire întâmplătoare. Nu mă întreba de 
unde ştiu. 

— Ai văzut-o în noaptea incendiului. În camera lui Adam. Ştiu. 

Capul lui era plin de secrete, de lucruri pe care le văzuse şi le 
negase toată viaţa lui, lucruri pe care le considerase interzise, 
lucruri văzute în ultimele trei zile, dar cărora abia dacă le putea 
da crezare. Ce-i putea spune lui Katherine? Ce ar trebui să-i 
spună? 

— Şi tu ai văzut-o, Kat? 

— Da. In vise. Şi am simţit-o în camera lui Adam, în noaptea 
aceea, la Cambridge, deşi la momentul acela nu am ştiut ce era. 

— Ce este? 

— Ceva diabolic. Trăieşte într-o lume potenţială, nu chiar în 
existenţa reală, dar caută constant să treacă în existenţa reală. 
Se hrăneşte cu suferinţă, cu confuzie, cu teamă. Este cumva 
conectată cu libera-voinţă. Când cineva alege să facă rău sau 
doar are oportunitatea să facă rău, ea se apropie. Când oamenii 
se confruntă cu situaţii critice şi nu sunt pregătiţi să le facă faţă, 
imediat ea vede o oportunitate. Aduce moartea. Da. 

— Care este legătura ei cu aceşti oameni care-şi spun Ilwnw? 

— Nu sunt sigură ce-ţi mai pot spune. Fiecăruia dintre noi îi 
revine un rol în asta, care trebuie jucat până la capăt. Unele 
lucruri au valoare numai pentru tine dacă le descoperi pentru 
tine. Din ceea ce a spus Adam, eu cred că Iwnw trăiesc în lumea 
asta şi în următoarea. Au oameni în fiecare generaţie care 
acţionează pentru ei, un fel de preoţie dacă vrei şi apoi ei mai 
sunt şi acest... ochi. 

— Incep să înţeleg câte ceva. Dar au nevoie de ajutor. Există 
persoane care se luptă cu ei, da? Horace? Ne-a supravegheat şi a 
avut grijă de noi tot acest timp? 

— ii minte noaptea petrecută la Biserica Rotundă? Este 
singura dată când l-ai întâlnit, în timp ce el îl sfătuia pe Adam în 
Anglia. 

— Oh, Dumnezeule! 

Oră după oră, îşi schimba imaginea asupra propriei vieţi. 
Nimic nu era aşa cum păruse a fi. De-a lungul vieţii, diverşi 
oameni încercaseră să-l protejeze de adevărata lui natură. 
Părinţii lui. Adam şi Kat. Horace. 

— Trebuie să fiu cine sunt acum, a spus el, nedându-şi seama 


194 


că vorbea cu voce tare. 

Kat nu a spus nimic. 

— Am fost atât de orb. 

Ea a zâmbit. 

— Nu. Până acum nu ai fost pregătit. Lucrul pe care trebuie să- 
| ştii este că Adam spune că el ne protejează. Este ca un scut 
pentru noi. Eu îl cred. 

— Eu nu ştiu dacă-l cred, Kat. Cred că vrea să ne protejeze, 
dar... 

Telefonul mobil al lui Robert a sunat. Era Horace. Robert a 
sărutat-o pe Katherine şi s-a dus în bucătărie. 

— Robert, prietene, eşti bine? 

— Mi-ai salvat viaţa. 

— Nu chiar. Am putut numai să înclin balanţa în favoarea ta. 
Nu-mi dădusem seama că Adam era atât de mult în puterea 
celorlalţi. Aceştia l-au folosit pentru a ajunge la tine. 

— Totuşi, el se opune încă, nu-i aşa? Am simţit că se lupta. 

— Da, dar pierde teren mai repede decât credeam. Robert, 
trebuie să fii atent la orice detaliu, la orice voce interioară, la 
orice seamănă a coincidenţă, la orice senzaţie pe care o primeşti 
de la oameni. 

Robert a simţit că-l cuprinde mânia. 

— Fac ce pot! Am fost atacat de trei ori! Unii încearcă să mă 
ucidă, pentru bunul Dumnezeu! 

— Nu eşti singurul, în această privinţă. Am putea spune că şi 
eu sunt între tabere. Casa mea nu mai este un loc sigur pentru 
mine în acest moment. Dacă mă duc acasă, voi fi ucis. 

— Poftim? 

— Este vremea să te maturizezi, Robert. Pentru noi toţi. 

— Scuze, eu... 

— Şşt. Nu mai pot rămâne mult. Mă vor găsi şi Adam mă va 
ucide. 

— Adam? 

— Exact cum l-a ucis pe Lawrence. Sau cum l-a obligat să 
moară. Voi muri şi eu, dacă trebuie. Ca să te protejez pe tine. 

— Horace? 

— Inţelege, Robert, înţelege care este miza aici. Pe bune. 

— Cine sunt ei, Horace? A 

— iwnw sunt vânători de suflete. In lumea asta şi în 
următoarea. Paraziţi. Folosesc Minotaurul ca pe un fel de poartă 
spre Adam. Spune-mi repede ce altceva s-a mai întâmplat astăzi. 


195 


Robert i-a povestit totul. 

— Trebuie să mergi mai departe. Trebuie să rămâi în joc, cu 
Adam. Trebuie. 

— Dar ai spus că te va ucide. 

— Se luptă. Nu este pierdut. Dar puterea voinţei lui nu este 
nelimitată. Când oboseşte, pierde controlul asupra propriilor 
acţiuni. 

— Poate fi salvat? 

— Da, Robert. Tu îl poţi salva. Şi pe toţi ceilalţi. Dar numai 
dacă rişti să pierzi. 

— Să pierd ce? 

— Să pierzi totul. 

__ Mintea lui alerga în douăzeci de direcţii. A renunţat să insiste. 
Invăţa să aibă încredere. 

— Horace, am trecut cea de-a treia probă? Am reuşit? 

— Permite-mi să-mi adun gândurile o clipă. 

Horace a păstrat tăcerea. Robert a recunoscut în el ceva mai 
puternic decât înainte. Ceva ce cunoştea din viaţa lui obişnuită, 
care părea la ani depărtare, în trecut: era decis acum. Voia să 
treacă prin toate, indiferent de costuri. Alternativa era atât de 
îngrozitoare, încât fie şi numai gândul la ea i se părea 
insuportabil. 

— Proba a treia se concentrează asupra libertăţii, a spus 
Horace. Ea te pune în situaţia în care autonomia şi independenţa 
ta, capacitatea ta de a sta pe propriile picioare şi de a-ţi decide 
singur soarta sunt puse sub o presiune insuportabilă. Acestea 
sunt puterile focului, energiile care dirijează ambiția, respectul 
de sine, căutarea desăvârşirii, forţa mânariei. Proba asta te-a dus 
mai adânc în natura cursei de a opri explodarea Marrifat'-ului. 
Pentru a trece proba cu bine trebuie să descoperi ce se află la 
limitele extreme ale libertăţii şi să plăteşti un preţ teribil: intrând 
în umbra acestei puteri, trebuie să alegi între a te supune 
şantajului sau a-ţi pierde soţia. 

— Am făcut această alegere. Am de gând să-i spun. 

— Mulţi aspiranţi la cunoaşterea Căii eşuează la acest stadiu, 
într-un mod sau altul: fie nu reuşesc să declanşeze puterile 
focului pentru a crea un ego sănătos şi sentimentul 
independenţei, fie nu-şi pot depăşi propria infatuare. Spune-mi, 
dacă respingi şantajul şi instaurezi libertatea de acţiune, ce vezi 
la limitele extreme ale libertăţii? 

Era aceeaşi întrebare din scrisoare, cu alte cuvinte: „Caută 


196 


liniile îndepărtate ale libertăţii”. 

— Libertatea absolută înseamnă singurătate absolută, izolare 
absolută. Pe mine mă va costa Kat, dar nu am de ales, trebuie să 
fac asta, dacă vreau să supraviețuiesc. 

— Bun. Ai recuperat o cheie din patru părţi, formând un 
triunghi sau o piramidă şi ai descoperit o altă parte a trupului tău 
de lumină destrămat. Dacă eşuai în acest stadiu, ai fi pierit. Eu 
nu aş fi fost capabil să te ajut dacă nu ţi-ai fi dezvoltat forţa de a 
supravieţui. Ai trecut cu bine proba. 

Brusc ochii lui Robert s-au umplut cu lacrimi. Era epuizat, 
înfricoşat şi uluit. Dar rămăsese în viaţă şi lupta şi învăţa pentru 
a lupta mai bine. Era mândru. 

— Robert, mai eşti acolo? 

Acesta şi-a alungat emoţiile şi-a dres glasul şi a căutat 
întrebările din mintea lui. 

— Un singur lucru. Pe o biserică din East Village am văzut ceva 
ce m-a tulburat. Un cap, o faţă care părea... jupuită. Acoperită de 
frunze. Greu de descris. 

— Omul Verde, a spus imediat Horace. Bine. Ceea ce ai văzut 
este o mască înfrunzită. S-au spus o mulţime de prostii despre el, 
dar în esenţă cuprinde ceva de care ai nevoie. Simbolizează 
viaţa. Ţine-l minte. Incă un lucru. Termenul „Tunelul de Apă 
Numărul Unu” înseamnă ceva pentru tine? 

— Tunelul cel nou aflat în construcţie? Va dura treizeci de ani 
să-l facă? 

— Nu, acela este Numărul Trei. Se avansează destul de bine 
acum, cu noile foreze. Dar nu, eu mă refer la Numărul Unu. 
Urmăreşte-i parcursul. Te poate ajuta să găseşti nişte explicaţii. 
Acum trebuie să plec. Este periculos să stăm de vorbă mai mult 
timp. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Ceea ce trebuie să fac. Te voi ajuta în lupta ta. 

Apoi Horace a întrerupt legătura. 


Robert s-a întors în camera de zi, la soţia lui. A inspirat adânc. 
— Ce face Horace? 
— Katherine. Ţi-am fost infidel. Am făcut sex cu Terri ieri. 


Cântecul de iubire al unui martir: 
Crearea Ma'rifat'-ului 


197 


Tata nu a fost numai un om de ştiinţă; a fost şi un visător şi un 
om cu preocupări profund spirituale. A fost un învățător, fizician, 
chimist şi, mai mult de atât, un mistic, un explorator al 
misterelor lui Dumnezeu. Nu există cuvinte mai lungi în engleză 
pentru ce a studiat el, deşi în vremea lui Chaucer - da, eu sunt 
un învățat arab, îti aminteşti? - el ar fi fost numit alkamystere. 

la chimia, ia alchimia, ia misterul şi combină-le. Aceasta este 
ştiinţa pierdută. Alcumystrie, cum a fost numită mai târziu. Am 
stat la picioarele lui. Am învățat. Am aplicat-o. 

M-am rugat ca 11 septembrie să fie de-ajuns. Ca America să 
învețe din acest dezastru. Ca marele val de compasiune şi 
altruism pe care dezastrul l-a provocat să dureze şi să se 
răspândească în toată lumea. Dar nu s-a întâmplat aşa. Şi am 
tras concluzia, printre lacrimi, că era nevoie de ceva mult mai 
distrugător. 

lubesc New Yorkul. De la New York se cerea ceva mai 
înălțător. Nu numai să arate compasiune şi o inimă mare în fața 
atacului, ci chiar mai mult, de dragul lumii: să moară. Inima asta 
mare trebuia să se oprească, trebuia să facă sacrificiul ultim, 
saltul suprem în divinitate. 

Când Dispozitivul a fost declanşat din greşeală, am murit 
pentru lumea fizică. Dar acum locuiesc într-un loc unde nu există 
timp şi spațiu, unde sălăşluieşte lumina. Pentru particulele de 
lumină nu există timp şi toate locurile sunt totuna. Acum sunt un 
Om de Lumină şi observ lucrarea lumii pe care am părăsit-o ca 
pe un singur lucru. Sunt un nou-născut. Sunt un om care moare. 
Lucrez la RHIC. Imi înmormântez bunicul. Cunosc pentru prima 
dată o femeie. Imi tin mama în brațe. Construiesc Dispozitivul. 
Fac şi sunt toate aceste lucruri. 

De aici pot să văd totul. Pot să-i văd pe top ai noştri. Văd 
după-amiaza de 14 august 2003 în detaliu, zbor pe deasupra 
Statelor Unite ca un vultur şi urmăresc cu privirea cum se 
răspândesc tentaculele Marii Pene de Curent. Văd electricitatea 
alergând nebuneşte înainte şi-napoi de-a lungul firelor electrice. 
Văd metastaza întunericului. Văd lumea crăpând în bucăți ca 
gheața Mă năpustesc în jos şi intru în corpuri şi le simt cele mai 
intime senzații. văd pe fiecare dintre noi în relaţie cu ceilalți de-a 
lungul crăpăturilor fine ca firele de păr şi a fisurilor provocate de 
detonare. 

Mă văd pe mine murind. 

Îi văd pe Robert şi pe Katherine făcând dragoste. O văd pe 


198 


Terri inspirând puternic, pierdută în senzații, pierdută pentru 
sine. O văd pierzându-şi vederea. 

II văd pe Adam. Il văd luptând. Il văd în camera cuprinsă de 
flăcări întotdeauna, îl văd într-o cameră în flăcări. Intotdeauna, 
acelaşi incendiu. 

Văd spațiul şi timpul curbându-se. 

Văd adânc în sufletul meu. Văd puhoiul. Văd, prea târziu, 
turnura greşită pe care trebuia să o fi evitat. 

Mă văd eşuând. 


În lacul din Battery Park există o sculptură. Ea reprezintă doi 
marinari întinzându-se cu disperare să salveze un bărbat pe 
punctul să se înece, care este complet acoperit cu apă în timpul 
fluxului. Aşa suntem toți parte din marea lui Dumnezeu când 
fricile noastre individuale sunt înecate într-o dragoste mai 
mare... când toată frica a dispărut, iubirea din adâncul sufletului 
nostru ne poate inunda. Aşa văd eu lumea oamenilor din noua 
mea aşezare în lumină Crâmpeie de iubire, jurate de la unul, de 
la altul şi de la lumea însăşi de către frică. Toate barierele din 
lume sunt datorate fricii. Avem nevoie de bariere pentru a putea 
atinge maturitatea, dar apoi trebuie să învăţăm să le doborâm, 
să le transcendem. Ce putere poate realiza asta? 

În Brookhaven, în programul de coliziune la care am lucrat, am 
dat timpul înapoi atât de mult, încât am fost capabili să creăm 
materie într-o formă în care nu s-a mai văzut în univers din 
microsecunda 10 de după Big Bang. I s-a spus plasmă din quarci 
şi gluoni, dar te poți gândi la ea într-un mod foarte simplu, ca la 
un univers lichid. Oceanul din care venim toți. Aparatura pe care 
am folosit-o să colidăm aur este aşa de puternică, încât, înainte 
de a ni se permite să continuăm şi să o folosim, a trebuit să se 
facă studii pentru a arăta că spaima că vom distruge pământul 
era nefondată. Una dintre îngrijorările noastre era că am putea 
distruge întregul univers cunoscut. Aceasta nu este o glumă. 
Raportul de examinare a acestor aspecte, care a ajuns la 
concluzia că experimentul este sigur, se află la dispoziţia 
publicului, îl poți citi on-line. 


Cu mulţi ani în urmă, în vreme ce excelam în studiile mele la 
Londra, m-au contactat agenți din Moukhabarat. Nu refuzi o 
invitație venită de la serviciile secrete. Voiau să se asigure că aş 
vrea, când va veni momentul, să lucrez pentru ei atunci când voi 


199 


începe să profesez în alte ţări. Nici acum, după atâţia ani, nu ştiu 
dacă erau de la Moukhabaratul din țara mea sau dintr-o altă țară. 

Nu am lucrat pentru ei de bunăvoie. Le-am oferit cât de puţine 
date am putut. Întrebările lor erau prosteşti, înțelegerea lor 
minimală. Eu eram specialist în fizica particulelor, nu doream 
câtuşi de puțin să lucrez la un program de construire a unei 
bombe atomice şi nici să dau rapoarte cu privire la colegii mei. 
Dar, în cele din urmă, în 1990, mi-au cerut să mă infiltrez într-un 
program de construire de bombe într-o ţară străină. L-au arestat 
pe tata, pentru a mă obliga. 

Am făcut-o, dar în secret am decis să-i lovesc pe la spate. M- 
am dus la Ambasada Britanică şi m-am oferit să spionez în 
favoarea lor. 

Acum sunt un bărbat îndrăgostit şi ard cuprins de patimile 
acestei iubiri. Este ca o sete mistuitoare. Sunt o picătură de 
ploaie şi lubita mea este marea nesfârşită. Pentru a mă alătura 
lubitei mele trebuie să mă pierd înapoi în marele ocean din care 
am venit. Trebuie să caut anihilarea în bucuria iubirii mele. 

Am cunoscut-o pe lubita mea sub un alt nume, dar ea mi-a 
spus că numele ei adevărat este Katherine. 


200 


O 


4 
Proba Aerului 


Little Falls, 29 august 2004 


Katherine fuma. Stătuseră de vorbă până la primele ore ale 
dimineții. 

Intre ei se instalaseră răceala, distanța şi durerea. Suferința 
pe care el i-o provocase plutea în cameră. Katherine plânsese, 
iar fața lui Robert luase foc când ea îl pălmuise. 

— Erai ancora mea. Ştiam că, dacă totul se prăbuşeşte în jurul 
meu, tu rămâi. 

— Te-am dezamăgit. M-am dezamăgit şi pe mine. 

— Te rog. Hai să ne concentrăm asupra mea pentru moment. 
Vrei? Da, m-ai dezamăgit. M-ai rănit. 

— Îmi pare rău. 

— Ştiu că-ți pare rău. Dar nu ajută cu nimic. Nu schimbă nimic. 
A tras din țigară şi a stins-o apoi cu furie. Nu ar trebui să fumez. 
Uită-te la mine. Sunt o epavă. 

Robert s-a văzut pe sine din exterior. Se afla acolo în cameră 
împreună cu ea, absorbindu-i valul de durere, primindu-i 
loviturile când ea îl biciuia. Katherine avea nevoie de el şi el voia 
ca ea să-şi consume furia asupra lui. Totuşi, păstra şi distanța 
unui observator, evaluând cu răceală cât de bine lucra planul de 
a se elibera pe sine. 

Katherine se juca cu bricheta, aprinzând-o şi stingând-o. 

— Când am decis să rămân cu tine, am scăpat de un coşmar. 
să fii sub acoperire aproape tot timpul, vreme de aproape un 
deceniu. Asta mă ucidea şi am renunţat. 

— In beneficiul meu. 

— Am fost norocoasă. Credeam că toţi bărbaţii ca tine sunt 
deja căsătoriţi. 

— Ai luat destul de repede decizia asta. Şi-ai terminat-o cu 
pericolul şi cu bărbaţii periculoşi. 


201 


— Da. 

— Şi voiai pe cineva de nădejde şi pe care să te bazezi, dar nu 
peste cincizeci de ani şi nu tatăl tău adevărat. 

— Şi tu erai opţiunea sigură. Mă făceai să mă simt importantă 
şi în siguranţă. 

— Chiar dacă se profila un uragan la orizont. Povestea noastră 
romantică învolburată. 

— Şi îţi aminteşti ce ţi-am spus? În noaptea aceea, în Miami? 

— Ai spus că ai merge până la capătul lumii pentru a ocoli 
trădarea. Pentru a evita să o trăieşti din nou. Şi pentru a evita să 
o mai atragi vreodată spre tine. 

— Şi acum ce-ai făcut tu? 

Robert nu a spus nimic. 

Katherine s-a uitat pe fereastră. El i-a simţit durerea. A lăsat-o 
să-l inunde. Katherine avea dreptate, dar era mai mult de-atât. 
Avea şi ea partea ei de vină. El şi-a muşcat limba. Dacă-şi 
pierdea răbdarea, îşi pierdea şi controlul şi miza era să nu se 
întâmple asta. 

— Robert, după 11 septembrie s-a întâmplat ceva cu mine. 
Am vrut să cred că e ceva nobil, dar, privind acum înapoi, cred 
că era vorba numai despre răzbunare. La momentul acela, nu 
era ceva ce să-ţi pot împărtăşi. In realitate, nu ar trebui să-ţi 
spun nici acum. Dar o voi face. 

— Te-ai întors la muncă? 

— Ştiai? 

— Bănuiam. Te-ai ascuns foarte bine. Dar ceva s-a schimbat la 
tine. Ai devenit mai dură, se simţea în tot ce făceai. 

— Nu ai spus nimic. 

— Ce puteam spune? M-am gândit că poate fantomele nu te- 
au părăsit niciodată. In sufletul meu mă temeam de ceea ce s-ar 
fi putut întâmpla dacă ţi-aş fi pus întrebări. 

Katherine a râs. 

— Dacă ar fi trebuit să te ucid? Vechea glumă? 

— Dacă ar fi trebuit să mă părăseşti. Presupun că te-ai întors 
la britanici? 

— De fapt, nu. M-am dus la americani. Evenimentele din 11 
septembrie mă răniseră în calitate de americancă. Aveam câteva 
contacte. Am intrat la Antiterorism. 

El a evaluat situaţia în minte. 

— In segmentul de analiză? 

— Şi operaţiuni. Am făcut pregătire pentru fete dure. M-am 


202 


întors în grabă. Îţi aminteşti retragerea mea în yoga? Ei bine, n-a 
fost yoga. 

— ţi ieşiseşi din mână? 

— Am fost cea mai bună trăgătoare din clasă când am intrat în 
MI6 demult, în 1986. Eram aşa de bună, încât m-am bucurat de o 
pregătire de specialist. Eram încă bună. Foarte bună. 

— Imi spui toate astea cu un motiv? 

Ea s-a înfuriat. 

— Scuze, Robert. Te plictisesc. 

— Nu, eu... 

— Nenorocitule egoist, numai de tine îţi pasă. Nu mai suport 
să te privesc. 

Şi-a întors privirile în întuneric. 

— Îmi pare rău, Kat... 

— Simt nevoia să-ţi spun această poveste. Astfel încât tu să 
înţelegi cum văd eu trădarea ta. In voce i se simţea suferinţa. 
Astfel încât să înţelegi ce ai făcut. 

Pe neaşteptate, lui Robert i s-au umplut ochii de lacrimi. O 
rănise mult mai profund decât îşi imaginase el. l-a trecut 
fulgerător prin minte imaginea unui nebun nefericit. El însuşi, 
egoul lui mărunt şi preocupat doar de propria satisfacţie. 

— Imi pare rău, a spus el din nou, mai apăsat. 

Ea a sesizat eliberarea lui emoţională iminentă, a văzut 
încotro ar fi dus. l-a refuzat acest demers. Nu vor plânge unul pe 
umărul celuilalt, nu va fi reconciliere. 

— Lasă-mă să-ţi spun asta. Nu poţi înţelege dacă nu ştii acest 
lucru. 

— Continuă. 

— În 2002, mi-a sunat un clopoțel în legătură cu unul dintre 
suspecţii pe care-i supravegheam. Nu a fost ceva frumos. 
Supravegheam un potenţial spion din comunitatea ştiinţifică. Era 
fizician, specialist în particule, un arab-american, care lucra la 
Brookhaven în Long Island şi care avea un comportament ciudat. 
Era în ţară de numai doi sau trei ani. 

— Îți mai foloseai talentul? Am crezut că ţi-ai pierdut harul 
după ce te-ai retras din serviciile secrete. 

— După ce l-am pierdut pe Tariq? 

— Da. 

— Stai să vezi. L-am regăsit. La Brookhaven. Lucrând la un 
accelerator de particule şi arătând un interes deosebit pentru 
cercetările în domeniul sticlei metalice. 


203 


— L-ai găsit? Până la urmă scăpase cu viaţă? 

— Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Supravieţuise. Dar ca să 
fie eliberat şi apoi să vină în America, însemna că fusese 
constrâns să ne spioneze. Nu exista altă posibilitate. 

— Ce ai făcut? 

— Imi este ruşine de ce am făcut. 

— Credeam că-l iubiseşi. Şi tu erai raţiunea lui de a trăi. Pentru 
a trăda. Pentru tot. 

— Ştiu. M-am folosit de asta. L-am deconspirat. Întâlnire 
accidentală. Uimire. Lacrimi. Declaraţii solemne de nevinovăție, 
de scăpare ca prin miracol. Nu l-am crezut nici o clipă. Dar 
întâmplarea m-a adus din nou aproape de el. M-a apropiat de 
ceea ce lucra. 

— Ai început să te întâlneşti cu el? 

— Da. 

— Te-ai culcat cu el? 

După o pauză, ea a spus: 

— Nu. 

— l-ai dat motive să creadă că ai face-o? 

— Da. 

— Şi apoi? 

— America a invadat Irakul. Câteva săptămâni mai târziu, l-am 
atras într-un loc izolat şi l-am dat pe mâinile lor. 

— Ale cui? 

— Ale anchetatorilor. 

— lisuse! 

— Mi-am spus că asta era misiunea mea. Denunţarea lui mi se 
părea necesară. Aşa era. Apoi, când au început să iasă la iveală 
abuzurile de la Abu Ghraib... Faptele bestiale pe care le făceau 
americanii. Am auzit de ele înainte de a deveni publice. M-am 
îmbolnăvit. Asta m-a îmbolnăvit. 

— Ai ascuns totul foarte bine. 

— M-ai ajutat foarte mult. Deşi nu ţi-ai dat seama. Am 
demisionat din nou. Am avut cu tine ani mai fericiţi decât 
credeam că este posibil, Robert. Şi apoi a venit Ziua Marii Pene 
de Curent. 

— A apărut miracolul nostru. Moss. Tu ai devenit mamă la 
patruzeci şi trei de ani. 

— Şi apoi l-am pierdut. 

— Amândoi l-am pierdut. 

— Şi eu am fost rece cu tine. Lipsită de viaţă. Începând cu acel 


204 


moment. 

Era exact ce ar fi vrut să spună Robert. Da, ea se purtase rece 
cu el. Da, purtarea ei îl umilise. Să fie izolat într-o cameră 
separată. Să fie înstrăinat pe neaşteptate, iar asta să ucidă 
dorinţa unuia faţă de celălalt. Şi, da, într-un colţ întunecat al 
inimii lui, dorea să se răzbune. 

— Nu a fost greşeala ta, Kat. 

— Intotdeauna am avut sentimentul că sunt gemeni. 

— Aşa ai spus. 

— Incă de la început, când doctorii au spus că era numai unul, 
am crezut că au greşit. Pesemne ceva nu mersese cum trebuia. 

Katherine trecuse de la exaltare la amorţire după pierderea 
sarcinii. In ciuda evidenţei, ea o ţinuse întruna că, cumva, Moss 
nu era cu totul pierdut. Era o reacţie obişnuită la traumă. 
Continua să creadă în fiinţa visurilor ei. 

— Ştiu că este imposibil. Dar tu credeai că o iau razna. 

— Nu mai ştiam ce să cred. Vedeam cum te pierd. Imi doream 
într-un mod dureros să fiu atins. De tine. Şi apoi numai să fiu 
atins. Când s-a întâmplat, a fost ca o revenire la viaţă. 

Katherine l-a privit în ochi. 

— A fost bună? 

— Ce vrei să spui? i 

— A fost cel puţin neplictisitoare? Ştii că unii oameni sunt. In 
pat. 

— Ar avea vreun sens să spun că într-un fel nu te priveşte? 

Ea l-a plesnit peste obraz, fără nici un avertisment, faţa ei fiind 
albă ca varul de furie. 

— Nu mă priveşte? N-ai putut nici măcar să-ţi găseşti 
verigheta şi să ţi-o pui la loc pe deget şi nu mă priveşte? 

— Imi pare rău. Kat, eu... 

— Intotdeauna am crezut că voi fi în stare să mă descurc dacă 
tu calci strâmb. Dacă ai o aventură. Că voi pleca pur şi simplu. 
Dar este mai greu decât atât. Dar... Katherine a oftat, reţinându- 
şi lacrimile. A luat o hotărâre. Am câteva locuri sigure, 
amenajate, de care tu nu ştii. Trebuie. Mă duc la unul dintre ele, 
acum. 

— Te rog, nu pleca. 

— Acesta este costul, Robert. 

— Kat, te rog. Nu face asta. Vreau să te protejez. Să fac ce 
trebuie pentru a-l ajuta pe Adam să scape. Horace este 
neînduplecat. Trebuie să pătrund mai în profunzime pentru a-l 


205 


ajuta. 

— Totuşi, nu ai încredere în Adam. N 

— Nu am încredere în ce a devenit el. În ce va deveni dacă nu- 
| ajut. 

— Ai de gând să-mi spui că aventura ta cu iubita lui face parte 
din ajutorul pe care i-l dai? 

— Nu. Nu spun aşa ceva. 

— Ai putea. 

— Nu spun aşa ceva. Nu mă ascund în spatele acestui lucru. 

— Poate că o parte a costurilor salvării lui Adam o reprezintă 
încrederea mea în tine. Este poate unul dintre sacrificiile cerute. 
Pentru că s-a terminat, crede-mă. 

— Nu-mi caut scuze. Robert simţea că situaţia este fără 
speranţă. L-a cuprins furia. Dar ştii ceva? S-ar putea să vreau să 
o regulez din nou pe Terri. 

— Aşadar, aşa de bine a fost, nu-i aşa? 

— Poţi să pui pariu. 

— Nenorocitule! Să nu încerci să mă opreşti. Ştii că nu mă vei 
găsi până nu sunt pregătită. Acum piei din calea mea! 


Câteva ore mai târziu, Robert stătea în biroul lui, frecându-se 
la ochi de vedea stele verzi, epuizat şi singur. După ce Katherine 
părăsise casa lui Kerry, el se întorsese acasă, în locuinţa lor 
goală. Acum stătea absorbit, deasupra hărţii tridimensionale a 
Manhattanului. Marcase cu piuneze galbene copacul Hare 
Krishna, locul incendiului de la fabrica în formă de triunghi, 
apartamentul lui Adam. Le unise cu fire colorate cu piuneza roşie 
de la Biserica Sf. Pavel, cu o piuneză portocalie pusă la Mercer, 
chiar sub Prince. Se formase astfel o formă care sugera un 
triunghi, dar nu tocmai; care sugera o literă G, dar nu tocmai. 


206 


Simţea costurile deciziei pe propria piele. Devenise imun la 
şantaj. Îi spusese lui Katherine despre Terri înainte ca Adam să-i 
poată vorbi despre aventura lor. Îşi arătase puterea de a sta pe 
poziţie. Trecuse cu bine proba. Şi acum, în această libertate 
totală, se vedea cu totul singur. 

Ştia că poate să fie rece şi distant. Detaşarea fusese o virtute 
profesională. Dar acum era ceva diferit: o rănise deliberat pe 
Katherine. Pusese durerea ei alături de nevoia lui şi considerase 
nevoia lui mai mare decât durerea ei. Şi dacă nu se mai întorcea 
niciodată? El tot găsea nevoia lui mai importantă. 

lartă-mă, a şoptit pentru sine. 

Capul i se învârtea. Într-un fel, se simţea uşurat că-i 
mărturisise fapta lui. Chiar şi că-i spusese că i-ar plăcea să mai 
facă dragoste cu Terri încă o dată. Era adevărul. Dar luase 
confesiunea şi o răsucise pe toate părţile: folosise acest adevăr 
pentru a o răni. Pentru a se răzbuna pentru durerea pe care ea i- 
o provocase de când pierduse sarcina. Era de neiertat. 

Totuşi, acum nu mai putea fi ameninţat cu şantajul. Aceasta 
ţinea de parcurgerea  Probei  Focului. Işi  asumase 
responsabilitatea pentru acţiunile lui şi plătea preţul necesar. Se 
putea împăca cu asta. 

leşirea era pe cealaltă parte a întunericului care se aduna în 
jurul lui, în jurul tuturor. 

leşirea era Calea lui Seth. 


A revenit la harta Manhattanului, jonglând cu liniile marcate 


pe hartă, prelungindu-le în minte spre New Jersey şi Queens şi 
de-a lungul Manhattanului şi căutând sensul. 


207 


Horace îi spusese să se uite la Tunelul de Apă Numărul Unu. 

Tunelul de Apă Numărul Unu era un şarpe de fier pe sub oraş, 
care aducea apă proaspătă, aducea viaţă. Prea necesar pentru a 
fi închis pentru reparaţii, prea vechi pentru a fi închis în 
siguranţă, susţinut de însuşi şuvoiul de apă pe care-l transporta, 
tunelul trecea prin Bronx, pe toată lungimea Manhattanului şi 
prin Brooklyn, purtând apa de la o mulţime de rezervoare spre 
nord şi vest. Avea nouăzeci de ani vechime. Furniza zilnic 
aproape patru miliarde de litri de apă. 

Robert a privit traseul tunelului. Gravitatea purta apa spre sud 
în Manhattan, printr-un lanţ de parcuri. Central Park, Bryant Park 
de lângă Biblioteca Publică din New York, o intersecţie aflată 
chiar lângă Madison Square Garden, apoi Union Square Park... 
Realizarea puţurilor pentru săparea tunelului pe terenul public a 
avut probabil sens, pentru a se evita bătăile de cap cu 
proprietarii privaţi. 

S-a uitat la celelalte tunele de apă. Tunelul Numărul Doi nu 
intra în Manhattan, alimentând Queens şi Brooklyn şi făcând 
legătura cu Staten Island. Al treilea, un sistem imens în 
construcţie de zeci de ani, era menit să permită închiderea 
celorlalte două pentru a putea fi verificate serios pentru prima 
oară. 

Fără Tunelul Numărul Unu, Manhattanul ar muri. Oare despre 
asta vorbise Horace? 

Până acum, punctele de localizare ale fiecărei probe se 
aflaseră de fiecare dată mai departe spre nord faţă de ziua 
anterioară. Dacă lucrurile ar continua aşa, atunci traseul 
tunelului s-ar conecta cu harta lui la... Union Square. Oare va 
înainta după aceea pe cursul tunelului în amonte, spre capătul lui 
iniţial? A întins un fir de aţă pe harta lui, de la Capela Sf. Pavel, 
prin locul de pe Mercer Street unde se întâlnise cu Terii, prin 
locul unde scăpase de la incendiu spre capătul Manhattanului. 
Ducea spre Central Park, trecând întâi pe lângă pilonii tunelului 
la Union Square Park, Madison Square Park, Bryant Park... 

În mintea lui a apărut o formă care a dispărut îndată ce ela 
crezut că o putea distinge... In mod nebunesc, a ştiut că era ceva 
ce-i putea da un atu asupra răului care-l afecta lăuntric pe Adam. 
Dar nu te puteai uita la el direct. 

S-a uitat la hartă până nu s-a mai putut gândi la nimic altceva. 
Dar, după intuiţia iniţială, patternul îi scăpa. A fost lăsat numai 
cu convingerea că găsise o parte a puzzle-ului. Indoielile încă îi 


208 


dădeau târcoale, în ce măsură Adam îi spunea tot adevărul? De 
ce ceruse s-o vadă pe Katherine? 

Avea nevoie de mai multe informaţii. Trebuia s-o găsească pe 
Kat şi s-o recâştige. Trebuia să afle mai mult despre viaţa lui 
Adam şi a lui Terri. Şi, ca să fie cinstit, o dorea în continuare pe 
Terri. Poate că trebuia să o elimine din sistemul lui. Sau să fie cu 
ea din nou şi să vadă că aceasta este mai puţin senzaţională. Să- 
i vadă defectele. Să găsească ceva. Nu putea ajunge la Adam. 
Trebuia să se întâlnească cu Terri. Toate drumurile duceau la ea. 
Robert a privit din nou harta. Cu un strigăt de furie şi de 
frustrare, a măturat harta cu braţul, făcând să zboare în toată 
camera clădirile în miniatură şi piunezele. A rămas cu ochii 
aţintiţi în întuneric. g 

Drumul spre afară era drumul spre înlăuntru. Işi căpătase 
libertatea şi acum trebuia s-o folosească bine. Se simţea tot mai 
puternic. In ce priveşte înţelegerea, avea sclipiri care dispăreau 
imediat, dar se simţea foarte aproape de un progres decisiv. 

Şi-a frecat tâmplele. A închis ochii o clipă şi-a adormit. 


S-a trezit câteva ore mai târziu tresărind speriat. Stătea 
înţepenit şi ghemuit în scaunul de la birou. Purta hainele de zi, 
dar era totuşi înfrigurat. Quad-ul zbârnâia. Primise un mesaj scris 
de la Terri. „Washington Park, ora 11.30.” 

S-a uitat la ceas. Era trecut de nouă. S-a dus clătinându-se la 
baie să facă un duş. 


Robert stătea în picioare sub arcul de la Washington Square 
Park, cu faţa spre oraş, aşteptând să-l sune Terri. Dacă avea 
dreptate, ştia unde îl va trimite. 

Quad-ul a sunat. 

— Salut! 

— Salut! 

— Punctul de destinaţie 057. 

— Union Square. N 

— Foarte bine. Impresionant. Colțul dinspre sud-vest. Incepi să 
te prinzi. Dar fii atent în timp ce mergi. Important este parcursul. 

— Unde naiba ai fost ieri? 

— Pune-te în mişcare, iubitule. Astăzi este o zi nouă. Caută 
Numărul 2, în timp ce mergi. 

— Tunelul de apă? 

— Poftim? Nu. Numărul 2 pe Fifth Avenue. Care-i ideea cu 


209 


tunelul de apă? 
— Ignoră-mă. Sunt obosit. 


A început să meargă pe Fifth Avenue în direcţia nord. Pe 
partea opusă a bulevardului vedea Washington News, o alee 
privată, cu o statuie elisabetană în capăt. Aleea se afla la 
numărul 1/2, urma la numărul 1 o minunată clădire în stil art 
deco. Uşile ei placate cu bronz îi aduceau aminte de Waldorf- 
Astoria şi de şinele ascunse. 

S-a uitat mai cu atenţie la Numărul 2, un bloc cu apartamente 
heteroclit. La dreapta intrării principale în hol, dar vizibil de afară 
prin geamuri, se ridica un tub de plastic de aproape doi metri, 
gălbui şi transparent, cu jumătatea inferioară încastrată într-un 
postament de marmură. In el clocotea apă. 

Pe plăcuţa de pe peretele exterior scria: „Un pârâu îşi 
şerpuieşte drumul rătăcitor sub locul acesta”. Indienii l-au numit 
Manette sau Apa Diavolului. Pentru emigranții olandezi el era 
Bestvaer's Killetje. Localnicii îi ziceau de peste două secole 
pârâul Mineta. 

Apa Diavolului clocotind. Şarpele de sub Manhattan. 

Quad-ul îi indica o străduţă spre est, ducându-l din Fifth 
Avenue în University Place. De acolo a luat-o spre nord. Când a 
intrat în East 9th Street, cele şapte arce parabolice lucitoare ale 
clădirii Chrysler şi-au făcut din nou apariţia. 

El a continuat să meargă. Când a intrat în 14th Street la baza 
Union Square Park, i-au apărut în raza vizuală acoperişurile 
Turnurilor Zeckendorf, trei forme piramidale ce păreau să 
plutească la orizont, aliniate preţ de o clipă, ca Piramidele Giza 
din Egipt. S-a îndreptat spre ele, zărind o a patra piramidă ce se 
profila între celelalte trei. De la proba a treia la a patra. 

Departe la distanţă, a auzit sunetul de tobe în aerul nemişcat, 
cântări, fluierături şi strigăte. Temperatura depăşise 30* C. Era 
deja transpirat tot. 

Quad-ul a arătat: „Aţi ajuns la destinaţie”. Apoi a sunat. 

— Bun venit la Curba Mortului, a spus Terri. Chiar unde-ţi sunt 
tălpile. 

— Ce nume al naibii? 

— Ce joc al naibii! Este locul în care maşinile cu cablu care 
veneau din Broadway se ciocneau uneori când dădeau să ia 
curba. Nu exista posibilitatea să încetineşti. |ţi sună familiar? 

— Eu sunt acel vehicul stradal. Tu unde eşti? 


210 


— Traversează spre parc şi uită-te în jos. Există un desen în 
asfaltul trotuarului, un fel de roată a timpului în formă de 
potcoavă, înconjurând capătul sudic al parcului. Mergi de-a 
lungul roții şi mă vei găsi. Auzi marşul apropiindu-se? 

Marşul de protest împotriva Convenţiei republicane ajunsese 
la sfârşit şi se dispersa la Union Square, după ce trecuse pe 
lângă Madison Square Garden, ţinta mitingului. Sute de mii de 
oameni participau la miting. Robert a cercetat din priviri locul. A 
văzut doar câţiva poliţişti, dar mai erau multe alte sute la o 
distanţă discretă, era sigur de asta. 

A traversat 14th Street şi s-a uitat în jos, la picioarele lui. Erau 
acolo mai multe plăci încastrate, precum cele de lângă City Mall, 
dar din metal, nu de piatră. 

Horace îi spusese să fie atent la toate detaliile. 

A parcurs jumătate de roată pe latura ei vestică întâi, uitându- 
se după Terri şi inspectând imaginile cu Union Square Park în 
diferite momente ale istoriei. Era locul de protest al muncitorilor, 
locul discursurilor libere, al activismului, al priveghiilor. După 11 
septembrie, Robert venise aici şi stătuse la amurg în lumina 
sutelor de lumânări de la altarul improvizat, pradă unui 
sentiment de pierdere, încercând să creadă într-o forţă a iubirii 
atât de puternică - asemenea căldurii şi luminii lumânărilor care 
se înmulţeau la infinit - încât să poată să lupte şi să învingă? 
Asemenea violenţă, care să fie capabilă să rupă ciclul omorurilor 
şi a răzbunării. Erau acolo graffiti care cereau cu stringenţă: 
Iubire, Iubire şi Răspunde Războiului cu Pace... şi în sufletul lui nu 
le putuse da crezare. Simţise aripa neagră a cinismului cuibărită 
acolo şi el o purta încă în suflet. lubirea nu era suficientă. Uneori 
trebuia să lupţi. 

— Robert. 

— Terri. 

— Mergi spre capătul estic al roții. 

— Vin la tine. 

Şi-a redirecționat paşii şi a luat-o pe celălalt braţ al potcoavei, 
întorcându-se în timp: 1859... 1857... 1855. 

Nu a văzut-o pe Terri imediat. 

Privirile îi erau atrase de una dintre cele mai mari plăci 
încastrate în pavaj. Era o busolă care indica nordul. Dar nu una 
oarecare, fiind alcătuită din patru inimi întrepătrunse. 

Robert, Katherine, Adam, Terri. 

Prin minte i s-au perindat imagini fugare. Ei patru dansând în 


211 


timp, conectaţi prin fâşii de foc... şi, între ei, o umbră care 
ascundea ceva ce el nu putea vedea. Minotaurul zăvorât în 
Adam? Imaginea a dispărut. 

Apoi a venit un trandafir cu codiţa lungă, într-o noapte cu 
ceaţă, cu mulţi ani în urmă, la Cambridge, când el a bătut la uşa 
domnişoarei Katherine Rota la începutul unei întâlniri oarbe. 

Apoi, distrugând trandafirul, a venit ochiul pâlpâitor al morţii, 
aţintit asupra lor. În minte i-a pătruns o voce, neauzită, dar 
înţeleasă şi el a pronunţat cuvintele primite de la ea, ca un radio. 
„Transformă cremenea într-un giuvaer.” 

Nu avea nici un sens din punct de vedere raţional, dar Robert 
a înţeles. Trecerea probelor îi dădea putere. Puterea de a 
transforma cremenea neagră în diamant. 

Să transforme frica în iubire şi să-i pună capăt. 

— Baul 

Nişte mâini i-au acoperit cu blândeţe ochii, în clipa în care el 
înregistra cuvântul în minte. S-a întors şi a tras-o spre el, 
sărutând-o lung şi apăsat. Valuri de dorinţă se răspândeau în 
trupul lui. Lumea se cufundase în tăcere şi nu mai erau decât 
buzele ei, atingerea ei, gustul ei, căldura ei transmisă corpului 
lui. 

Apoi ea a încetat să-l sărute şi s-a desprins de el. 

— Ce nu-i în regulă? 

Terri l-a privit enigmatic. 

— Asta a fost vineri. Azi e altă zi. O probă diferită, domnule 
Reckliss. 

Se simţea cuprins încă de dorinţă, de fierbinţeala corpului ei. 

— Katherine m-a părăsit. l-am spus ce s-a întâmplat. 

— Ai făcut un pas foarte curajos. 

— Nu ştiu ce am făcut. 

Acum Robert s-a dat un pas înapoi, cu mâinile pe umerii ei, 
atent la ea. Terri stătea nemişcată, fără vedere, dar văzând 
totuşi, cu o încredere absolută în atitudinea ei, foarte senină. 

Accesul lui brusc de dorinţă pălea. Ceva nu era în regulă cu 
ea. ; 

— O probă diferită de data asta. Ințeleg. Fără sex. 

— Nu cu mine. 

— A fost... 

— Taci! 

Buzele ei tremurau. Şi, spre uimirea lui, o lacrimă îi aluneca pe 
obraz. 


212 


— Ce nu e în regulă? 

— Nu-i deloc treaba ta. Ascultă. Protestatarii vor fi curând aici. 

Robert a oftat de nerăbdare. 

— Trebuie să-l găsesc din nou pe Adam, Terri. 

— Nu este sigur. Pentru nici unul dintre noi. 

— Are nevoie de mine. 

— Uneori acţionează ca şi cum nu ar avea nevoie de nimeni. 

Robert a văzut din nou o umbră de durere pe chipul ei. 

— Te-a rănit? 

Ea a ezitat. 

— Mi-e teamă că-l voi pierde. 

— Teamă că va muri? 

— Mai rău. Că voi pierde iubirea lui. 

— Din cauza a ceea ce am făcut noi? 

— Nu. 

— Regreţi ce s-a-ntâmplat între noi? 

— Nu. 

— Atunci care-i problema? 

— Nu ştiu dacă eşti pregătit pentru asta. Nu ar trebui să-ţi 
spun. 

— Terri, ce se întâmplă? 

— Pierd controlul. Eu nu pierd niciodată controlul decât dacă 
doresc asta, dar acum îl pierd fără să vreau. 

— Nu înţeleg. 

— Ne aflăm la o răspântie. Toţi suntem la o răspântie. Suntem 
cu toţii interconectaţi şi ne-am schimbat cu toţii. Când i-ai spus 
lui Katherine despre noi doi, ai făcut-o pentru un motiv care 
depăşeşte simpla corectitudine şi devotamentul, nu-i aşa? 

— Am făcut-o pentru ca Adam să nu mă poată şantaja. 

— Ai făcut ce trebuia pentru a te proteja. Acum trebuie să fac 
şi eu acelaşi lucru. 

Terii vorbea ca şi cum ar fi vorbit cu aerul, cu cineva pe care el 
nu-l putea vedea. Incearcă să se convingă singură de acest lucru, 
se gândi Robert. 

Vocile protestatarilor deveneau tot mai puternice pe măsură 
ce puhoiul învălmăşit şi agitat de oameni a invadat Union 
Square, agitând bannere, bătând din tobe şi scandând slogane 
politice. 

— la asta, a spus ea strecurându-i o bucată de hârtie în 
buzunar. Este indiciul pentru tine. Acum ascultă: sunt în pericol. 
Trebuie să am grijă de mine acum. Soţia ta este împreună cu 


213 


Adam. El o iubeşte încă. Ea s-a dus de la tine la el. Ceea ce 
înseamnă că el poate nu mă mai protejează. 

Robert a apucat-o de încheietura mâinii, chiar când ea se 
întorcea să plece. 

— Terri. Opreşte-te! 

Dar ea i-a răsucit încheietura cu o uşurinţă uluitoare, 
dezechilibrându-l şi a dispărut în mulţimea de oameni, înainte ca 
el să-şi revină. 

A rămas cu gura căscată. Katherine să se ducă la Adam? A 
scos un urlet de furie şi de durere? Ipocrita! Cum îndrăzneşte? 
Aşa se răzbuna pe el? Robert încerca să-şi tempereze ritmul 
respirației. 

— Nu, nu! 

S-a auzit strigând în văzduh. Trecătorii îi evitau privirile. Se 
simţea străbătut de o durere chinuitoare. 

— Nu! La naiba! 

Simţea cum toată puterea de a ucide, puterea sexului, a 
mândriei, pe care le dobândise pe Cale, se scurgeau în hăul 
negru al urii. S-a văzut bătându-l cu pumnii în cap pe Adam, 
mustrând-o pe Katherine, chiar dacă ea îi arunca în faţă toată 
natura iraţională, ipocrită a furiei lui. 

Dar era periculos pentru ea. Adam se clătina pe marginea 
prăpastiei, pe punctul de a trece cu totul de partea Ilwnw, dacă 
nu o făcuse deja. Oare nu ştia? Sau li se alăturase şi ea pentru a 
lupta împotriva lui? 

Brusc a simţit o umbră atingându-i sufletul. Ceva îl penetrase, 
încercând să se infiltreze în el. Ochiul. lisuse Cristoase! Pe 
neaşteptate a văzut chipul morţii uitându-se în ochii lui şi acesta 
era Iwnw. Incerca să se hrănească din el. 

Privirile i-au căzut pe un ceas digital uriaş, aflat pe latura unei 
clădiri amplasate cu faţa spre capătul sud-estic al parcului. 
Acesta avea cincisprezece numere luminoase şi era parte a unei 
reprezentări artistice pe care Robert nu încercase niciodată să o 
înţeleagă. Cele trei numere centrale se mişcau de obicei aşa de 
repede, încât nu le puteai deosebi unele de altele, în timp ce 
celelalte se mişcau mai încet, în mod progresiv, spre capete. 

Dar acum toate numerele se derulau cu viteză şi se vedeau ca 
o pată în mişcare. Ceasul o luase razna. 

In mintea lui Robert a apărut o imagine, un simbol săpat în 
piatra de mormânt a lui James Leeson, simbol pe care el îl 
decodase: o clepsidră înaripată care dansa în faţa ochilor lui. 


214 


Timpul zboară. 

lwnw îi vorbea, hrănindu-se cu gelozia lui, arătându-i ceva. 
Jucându-se cu el. 

Numerele de pe ceasul digital s-au oprit toate deodată la cifra 
7. Apoi, în ordine, au început numărătoarea în sens descrescător: 
6... 5... 4... 3... 2... 1...0. 

La zero, ceasul a luat foc. Lumea ţipa şi arăta spre fumul 
negru ce începea să iasă din ecran. Un miros de fire 
scurtcircuitate a ajuns până la el. 

Nu ne poți opri. 

Aceste cuvinte au apărut nepoftite în mintea lui. 

instinctiv s-a cufundat în cea mai adâncă, cea mai secretă 
parte a lui şi a absorbit de-acolo putere, apoi s-a umplut cu 
lumină războinică şi ostilă pentru a obliga parazitul să iasă din 
conştiinţa lui. L-a simţit cum pleacă, zburând înapoi spre 
întunericul virtual de unde venise. 

A mers clătinându-se prin parc, în direcţia nord şi a găsit un 
loc să se aşeze puţin. Sudoarea i se prelingea pe tot corpul. 

Strigând în megafoane, organizatorii marşului îndemnau 
lumea la calm. 

— Oameni buni, zgomotul pe care l-aţi auzit a fost numai o 
disfuncţie a ceasului, tuna unul. Fiţi calmi, nu vă impacientaţi; nu 
aveţi de ce să vă îngrijoraţi. 

Robert a ridicat privirea şi a văzut poliţişti agitându-se la baza 
clădirii pe care era montat ceasul, lângă Virgin Megastore. 

Şi-a întors mintea la problemele lui. Calea. Era singura direcţie 
ce ducea departe de Ilwnw. Trebuia să devină mai puternic. A 
scos peticul mototolit de hârtie pe care Terri i-l vârâse în 
buzunar. 


Întorsături uluitoare îl aşteaptă pe iubitul 

A cărui inimă este îndreptată spre alta. 

Caută un şarpe care înaintează în spirală înlăuntrul tău 
Pentru că este vremea să-ţi lepezi pielea 

Găseşte poarta înţelepciunii, nu este prea târziu 

Să învingi disperarea 

Treci Proba Aerului. 


„Bush minte, cine moare?” Scandările protestatarilor răsunau 


în întreg parcul. 
Şi totuşi, participanţii la demonstraţie veneau, valuri-valuri, cu 


215 


păpuşi şi bannere şi tobe, îşi continuau traseul prin oraş flancaţi 
de poliţişti în albastru şi de Garda Naţională în verde camuflaj. 

Robert a încercat să facă abstracţie de demonstraţie şi să se 
concentreze. Erau însă prea mulţi oameni. Cum naiba să 
găsească ceva, orice, într-un loc înţesat de protestatari? 

A încercat să meargă spre capătul de nord al parcului, dar s-a 
trezit purtat spre sud de marea de oameni. 

„Un şarpe care înaintează în spirală... să-ţi lepezi pielea.” 

— ladul sunt ceilalţi, a spus cu voce tare în timp ce încerca să 
se tragă spre marginea mulţimii. 

S-a strecurat pe lângă protestatarii care se comasau în Union 
Square şi, în cele din urmă, aproape că a ajuns la librăria Barnes 
& Noble pe latura dinspre nord a parcului. Direct în faţa lui se 
afla o zonă deschisă, preferată de practicanţii de skateboard, 
atunci când nu era plină de standurile fermierilor veniţi să-şi 
expună marfa în piaţa cu caracter temporar, organizată aici. Sute 
de persoane se învârteau pe-acolo. Sub picioarele lor, Robert a 
desluşit forme răsucite, de culoare verde, întrerupte de pantofi 
sport şi de cizme. Nu putea vedea întreg patternul, dar ceva tot 
i-a reţinut atenţia. S-a apropiat cu ochii în jos, urmărind cercul 
modelelor desenate şerpuit. 

„Intorsături uluitoare... un şarpe care înaintează în spirală...” 

A găsit marginea unuia dintre desene, împingându-i uşor pe 
protestatari în lături, în timp ce se deplasa privind cu atenţie în 
pământ şi nu la feţele lor. S-a rotit spre dreapta, apoi spre 
stânga, înainte, înspre parc şi din nou înapoi. 

„Intorsături uluitoare...” Şi-a dat seama că mergea pe un 
labirint, pe un şarpe care înainta în spirală, desenat cu verde, 
galben şi roşu. S-a întors şi s-a învârtit din nou, aproape 
ajungând în centru şi fiind apoi aruncat spre stânga sau spre 
dreapta înapoi, până aproape de margine, într-un dans sâcâitor. 
Era într-un fel erotic şi tracasant, dar avea şi ceva copilăros şi 
inocent. Brusc s-a simţit cuprins de voioşie. 

In centru s-a oprit şi a privit spre sud. Un val de emoție i-a 
urcat pe spinare. Urmase traiectul şarpelui până la coadă, unde 
spirala desenată se spinteca asemenea unei limbi de şarpe. 

In faţa lui Robert era un pavilion de piatră gri, la capătul de 
nord al parcului, ca locul de recreere din Tompkins Square Park, 
cu locuri de joacă pentru copii pe ambele laturi şi, în centru, cu o 
poartă arcuită. 

„Găseşte poarta înţelepciunii...” 


216 


A pornit-o înainte prin mulţime, strecurându-se cât mai bine 
posibil în direcţia pavilionului, lăsându-se purtat de marea de 
oameni bine dispuşi, spre țelul lui. Dar brusc mulţimea a fost 
cuprinsă de panică. El a auzit ţipete şi strigăte, voci incoerente 
amestecându-se şi intensificându-se ca talazurile oceanului. 
Privind în direcţia sursei acesteia, a văzut un bărbat înalt, cu 
părul alb, care se uita direct spre el, cu un zâmbet pe buze. Apoi 
a venit valul, o avalanşă de oameni care se îmbrânceau şi 
alergau, care i-au ridicat picioarele de pe sol şi l-au cărat pe sus 
vreo 3 metri spre dreapta şi apoi l-au lăsat să cadă la pământ. 

Ştia cu siguranţă instinctivă că Iwnw intrase în capul cuiva din 
mulţime. 

S-au auzit voci potrivnice, pline de frică. 

— Au ucis un poliţist! Au ucis un poliţist! 

— Nu vă panicaţi! Păstraţi-vă calmul! 

— Vin copoii! Plecaţi repede de-aici! 

— Oameni buni, au fost artificii! Fiţi raţionali! Staţi liniştiţi! 

— Luptaţi-vă cu copoii! 

— Pentru bunul Dumnezeu, sunt şi copii aici! 

A simţit picioare care-l loveau, care călcau pe el. L-a cuprins 
teroarea. Va fi zdrobit. A încercat să se ridice, dar nu a reuşit. S-a 
ghemulit, făcându-se colac şi protejându-şi capul, luptându-se să- 
şi găsească un punct de susţinere. Apoi, peste el s-au prăvălit alţi 
oameni, ţipând. Respira şuierând printre dinţi. Putea muri strivit. 
A încercat să se elibereze răsucindu-se de sub corpurile de 
deasupra. Nişte copii plângeau şi nişte femei se rugau cuprinse 
de panică, în timp ce valul de groază cuprindea tot mai mulţi 
oameni. 

Cu un efort suprem, s-a eliberat, s-a târât şi s-a răsucit, lovind 
cu picioarele şi împingând la o parte alţi oameni şi a inspirat 
rapid şi lacom în timp ce adrenalina clocotea prin trupul lui. Iwnw 
încercaseră să-l ucidă. A găsit adăpost lângă un ghiveci de beton 
şi a rămas acolo, gâfâind şi scuipând, cuprins de durere. 

Apoi a văzut un băieţaş căzut sub picioarele mulţimii, chiar în 
faţa lui. Avea probabil nouă sau zece ani. Fără să se gândească, 
Robert a făcut un salt înainte, întorcându-se din nou în mulţime 
şi s-a împins prin marea de pantofi pentru a ajunge la băiat, ca 
să-l protejeze. 

A reuşit să se ridice în genunchi. Ţinându-l pe băiat pe după 
piept, s-a ridicat în picioare. S-a forţat să inspire o dată adânc, 
fără să se grăbească. A mai luat o gură de aer. Apoi a vorbit 


217 


instinctiv, neştiind dacă băiatului sau mulţimii. 

— Nu te teme. 

Incă o dată s-a lăsat în voia fluxului şi refluxului mulţimii, 
ţinându-l în continuare pe băiat şi simțind cum încet-încet 
puterea creştea înlăuntrul lui pentru a deveni stâlpul în jurul 
căruia gravita toată lumea. Nu ştia cum s-a întâmplat, dar 
instinctiv s-a impregnat de aceeaşi forţă cu care-i respinsese pe 
Iwnw din conştiinţa lui cu câteva minute în urmă şi a transferat-o 
mulţimii, cu o fermitate insistentă, dar blândă. 

A văzut la dreapta sa o femeie care plângea după fiul ei. A 
simţit că băiatul din braţele lui a încercat să se elibereze. 

— Este mama ta? 

— Da. 

— Du-te. 

A pus băiatul jos şi i-a dat drumul în spaţiul liber. Apoi brusc 
Robert se privea pe sine însuşi de deasupra. Mulțimea se rotea în 
jurul lui în spirală, ca marea de pelerini care înconjoară piatra 
sacră Kaaba la Mecca, la fel ca uraganul în jurul ochiului său. 

l-au atras atenţia trei capete care se mişcau prin mulţime în 
direcţii diferite, îndepărtându-se de el. Ştia ale cui sunt. El îi 
făcuse să se retragă pe cei trei. Turnând putere de pământ, de 
apă, de foc şi de aer în mulţime, i-a liniştit pe oameni, i-a calmat, 
permiţând ca picioarele lui să fie ridicate de la pământ aşa cum 
dicta şuvoiul de oameni. Apoi, în cele din urmă şi-a înfipt 
picioarele în pământ. 

— Nu vă temeţi, a spus el din nou. 

A simţit cum panica se risipeşte. 

Au început să se audă voci care spuneau: 

— A fost un foc de artificii. 

— Staţi calmi. 

— Au fost copoii! 

La acest anunţ, lumea a huiduit. 

— Liniştiţi-vă fiecare. Liniştiţi-vă! 

Când s-au oprit vuietul şi agitația, Robert a observat că stătea 
în picioare exact în centrul labirintului. 

A făcut câţiva paşi în faţă, iar mulţimea s-a dat în lături făcând 
cărare, fără ca cineva să-i acorde vreo atenţie specială, 
permițându-i să treacă ca şi cum ei toţi ar fi fost o singură fiinţă 
gânditoare. Nimeni nu remarcase ce făcuse el, cu excepţia 
bărbaţilor despre care era sigur că făceau parte din Iwnw. Dar 
ştia că prevenise o îmbulzeală care putea fi fatală. lwnw nu ar fi 


218 


şovăit să facă rău celor din jur pentru a-l ucide pe el. Pentru o 
clipă, a exultat cuprins de bucuria puterii nou-găsite şi a utilizării 
ei instinctive, îşi riscase viaţa pentru a salva un copil, găsind 
puterea să salveze poate alţi zeci de copii. „Mergi pe calea 
Celuilalt...” 


Avea încă nevoie de cheie. 

În faţa lui era un pavilion. Poarta înțelepciunii. 

In capul scărilor se afla un grilaj de metal, deschis, prin care a 
intrat în sectorul central, acoperit, al pavilionului. In stânga a 
văzut echipament de grădinărit şi de întreţinere; la dreapta erau 
celelalte încăperi. A căutat o nişă sau un pervaz care să-i sară 
din ochi prin ceva deosebit. Nimic. 

În podeaua pavilionului erau încastrate cărămizi de sticlă 
opacă, ceea ce sugera că dedesubt se mai afla o cameră, deşi nu 
vedea defel trepte care să conducă în jos sau la etajul superior, 
dotat cu balustradă. A verificat camerele de la etajul accesibil, 
dar nu a găsit nimic, cu excepţia unui bidon cu dezinfectant. 
Acum protestatarii se învârteau liniştiţi în jurul pavilionului, dar 
pe moment nici unul nu intra. Robert era singur, în punctul imobil 
al lumii agitate. D 

A privit din nou în jos, la picioare. In jurul unuia dintre cuburile 
de sticlă din podea era desenat un cerc verde. S-a uitat în jur, 
dar nu mai existau şi alte graffiti. A îngenuncheat şi s-a uitat mai 
îndeaproape. 

Cercul era de fapt un şarpe schiţat destul de simplu, cu coada 
în gură, desenat în jurul cubului central dintr-un ansamblu de 
cărămizi transparente. Prezenta similitudini cu modelul de 
labirint desenat pe pavajul din exterior. 

„Caută un şarpe care înaintează în spirală...” 

Robert a pus un deget pe cub. Nu era bine fixat. Robert şi-a 
scos briceagul şi a desprins cubul şi dedesubt a văzut o pungă de 
plastic sigilată. A vârât-o în buzunar, a pus repede la loc 
cărămida transparentă şi a ieşit din pavilion, înapoi în baia de 
mulţime. 

Avea în buzunar a patra cheie. 


S-a lăsat purtat pe străzile oraşului, epuizat, făcând un ocol ca 
să-i evite pe protestatari. 

In cele din urmă, a desfăcut punga de plastic şi a golit-o cu 
mare grijă într-un intrând. Erau cinci pătrate dintr-un material ce 


219 


părea cositor, gravate cu numere, cam la doi, trei centimetri unul 


Puse unul lângă altul, alcătuiau un cub. A observat că 
marginile subţiri ale fiecărui pătrat aveau la rândul lor numere 
gravate pe ele, aşa încât cubul însuşi era făcut din 125 de cuburi 
mai mici, fiecare marcat cu un număr. 

Era prea obosit ca să rezolve enigma acum. A pus pătratele la 
loc sigur şi şi-a continuat drumul, uitându-se la oraş şi la oamenii 
lui. 


După fiecare dintre probele anterioare, imediat după ce se 
apărase de un atac, se simţise stors de toată puterea, abia fiind 
în stare să gândească sau să vorbească. Senzaţia de epuizare 
fusese mai intensă de fiecare dată. Acum era din nou istovit. Se 
simţea ca un zombi, în timp ce continua să meargă. 

Manhattanul părea cuprins de febră. Era o febră umedă, 
electrică, o febră-frică, o febră superconductoare, doborâtoare 
de bariere, una a sirenelor şi a strigătelor şi a ritmurilor 
perturbate. Brusc s-au format ambuteiaje, motociclete de poliţie 
şerpuiau în sus şi-n jos prin centrul insulei, cu farurile aprinse şi 
erau benzi speciale marcate cu conuri portocalii, maşini negre 
care accelerau pornind în misiuni speciale, baricade instalate în 
locuri în care, de obicei, accesul era liber. 

Agitaţia eroda distanţele, permiţând oamenilor să se provoace 
unul pe altul, să se admonesteze, să se înfrunte, să se seducă 
unul pe altul. Elicoptere pluteau deasupra capetelor, observând 
totul. Pentru o clipă, le-a văzut ca pe ochiul morţii, privirea Frăției 
Iwnw. 


220 


Erau şi străini în oraş. Oamenii erau îndepărtați de pe căile lor 
obişnuite, iar figuri noi apăreau în faţa şi în jurul lor. Emoţia, frica 
şi furia pluteau în aer. Oamenii care de obicei tăceau, acum 
vorbeau. Se simţea frica de atac şi frica de ceea ce frica de atac 
le făcea oamenilor. 

Se simţea pericolul, iar şi oraşul era plin de viaţă. 


A ajuns la intersecţia 34th Street cu 8th Avenue, unde poliţia 
instalase puncte de control pentru a supraveghea accesul spre 
Madison Square Garden, locul Convenţiei Republicane. Căldura 
era înăbuşitoare. Peste tot erau care TV, erau amplasate antene, 
cabluri în spirală de-a lungul şanţului ca nişte scări în spirală spre 
inima turnurilor luminoase de la Tunelul Lincoln. A remarcat că 
CNN se instalase la Tick Tock Diner, pe colţ, pe durata 
Convenţiei, instalându-şi reflectoarele roşii lângă faţada cromată 
şi neoanele verzi cu albastru ale localului Tick Tock Diner şi lângă 
clădirea stil deco a hotelului New York. Cele două restaurante 
Tick Tock, cel din New York şi cel din Manhattan, se suprapuneau 
în mintea lui; două porţi identice spre o Cină perfectă imaginară, 
în afara timpului. 

O tânără cu nasul cârn şi păr negru, legat în coadă de cal, 
„purtând o insignă roz Buck Fush”? pe cămaşa neagră desfăcută 
la nasturi, vorbea despre o demonstraţie plănuită şi despre 
succesele protestului coordonat prin mesaje scrise în timp real 
unui reporter aflat la celălalt capăt al telefonului ei mobil. A 
zâmbit strâmb când şi-a dat seama că femeia vorbea cu unul din 
reporterii lui. 

Şi-a dat, de asemenea, seama că nu dorea să fie în centrul 
transmisiunii. De când se târâse pe brânci afară, din studioul de 
ştiri, se simţise uşurat în sufletul lui. Cuprins de amorţeală, 
murea de o moarte lentă în timp ce aşternea strat peste strat de 
aversiune pe măsură ce conştientiza lucrul acesta. Intr-un fel, 
acelaşi lucru se întâmplase treptat în relaţia lui cu Katherine. 
Sarcina pierdută îi ucisese. 

Acum de-abia se mai recunoştea pe sine. Şi ştia că o vrea pe 
Katherine înapoi. Era atât de aproape de clădirea cilindrică 
Madison Square Garden - care nu era grădină, nici scuar, nici în 
Madison avea sentimentul că toţi cei 37 000 de poliţişti din oraş 
se aflau la mai puţin de o sută de metri de el. Newyorkezi şi 
turişti înfierbântaţi şi furioşi se plângeau că nu pot trece. 


Mesaj de protest la adresa lui George Bush (n. red.). 


221 


Politicoşi, poliţiştii îi redirecţionau de-a lungul unor străduţe spre 
est şi vest, împrejurul perimetrului securizat. Sirenele sunau, iar 
echipa de intervenţie rapidă trecea pe lângă ei la o stradă 
distanţă, într-un convoi de cel puţin şase vehicule, dintre care 
cinci microbuze, poliţiştii de la circulaţie făcându-le semn să 
treacă pe roşu. 

S-a oprit în loc. A decis să se ducă acasă. 


New York, 29 august 2004 


Aşezată pe patul lui Adam, jucându-şi rolul sub acoperire pe 
care i-l încredinţase Supraveghetorul, Katherine se ruga pentru 
Robert. 

Nu fusese deloc prevenită că urmarea Căii va atrage după sine 
pierderea soţului ei. Supraveghetorul nu-i spusese nimic în acest 
sens. Acesta îi transmisese pur şi simplu misiunea de a ajunge 
cât mai aproape posibil de Adam, căruia să-i spună că îl părăsise 
pe Robert. 

Ea construise în minte un scenariu bazat pe dificultăţile reale 
pe care le avuseseră de la pierderea sarcinii. Inţelegând încă de 
când Robert parcurgea primele trepte ale Căii că ei trebuiau să 
se distanţeze. Incepuse să exagereze în mintea ei înstrăinarea 
dintre ei în timp ce încerca să-l ajute pe Robert să înţeleagă ce 
se întâmpla. 

Supraveghetorul îi spusese că va şti singură când să se ducă 
la Adam, fără ca el să-i spună. 

Şi apoi confesiunea lui Robert o lovise ca un trăsnet. După 
asta nu mai trebuise să joace teatru. | se oferise tot ce avea 
nevoie pentru a fi convingătoare. Era în acelaşi timp o manevră 
abilă a Supraveghetorului şi o formă de pedepsire - aşa a privit-o 
ea, în furia şi durerea ei - pentru partea ei de vină în declanşarea 
evenimentelor. 

A încercat să-şi liniştească mintea, privind înapoi la anul trecut 
şi la evenimentele care au condus la atacul iminent. 


Cu două zile înainte de Marea Pană de Curent, ea primise un 
e-mail înfricoşător de la Tariq. Era primul şi unicul ei contact cu 
el din momentul în care-l predase anchetatorilor. Era acum liber, 
spunea el în e-mail şi voia să se întâlnească cu ea în Las Vegas, 
la hotelul Luxor, la ora 18 pe 14 august. Avea să-i transmită nişte 


222 


informaţii foarte importante. În mesaj rezonau furia şi frica lui. 

Ea se dusese la Supraveghetor şi-i spusese. 

Supraveghetorul îl contactase pe Adam, care de luni întregi 
căuta semnale privitoare la un potenţial atac. El văzuse aici un 
indiciu că detonarea urma să aibă loc pe 14 august. Părea să 
arate că Tariq o voia pe Katherine afară din oraş în ziua aceea. 

Şi astfel ea îl ajutase pe Adam să-l înfrunte. Apoi Adam 
plecase să se lupte cu Tariq şi-l ucisese. li înmânase 
Supraveghetorului un PDA pe care-l luase de la Tarig, iar 
Supraveghetorul i-l dăduse ei. Nu mai întâlnise documente atât 
de securizate. Sigilii între scuturi cu sigilii. 

Un an întreg lucrase la spargerea codurilor. 

Găsise un program-fantomă cu sute de numere de trei cifre. 
Un eşantion de numere părea să se refere la longitudine şi 
latitudine. Dar, când localizase coordonatele pe un glob 
pământesc, descoperise că acestea indicau poziţii în mijlocul 
Oceanului Pacific, la sute de kilometri de uscat. 

In cele din urmă, văzuse nişte patternuri care se regăseau în 
numerele cu trei cifre. Găsise un program care lega cifrele cu 
longitudinile şi cu latitudinile. Erau destinaţii pentru o unitate 
GPS. 

Ea avea o idee despre cum funcţiona mintea lui Tariq. Ştia cât 
de mult putea jongla cu cuvinte şi numere. La un moment dat, 
găsise un fişier cu nişte versuri ridicole, de genul celor pe care ei 
doi obişnuiau să le improvizeze ca să se distreze când ea flirta cu 
el. 

Apoi a observat că fiecare avea legătură cu o destinaţie. A 
avut sentimentul - neplăcut şi emoţionant totodată - că Tariq se 
gândise la ea când alcătuise complicatele coduri. 

Cu toate acestea, continuase să lucreze. 

Succesiunea destinaţiilor o uluise. Prezenţa unui X în anumite 
numere se hrănea din imaginaţia ei. In grupuri de patru, 
numerele adunate dădeau 252. Dar mai era ceva ce îi scăpa. 

Ultima descoperire, cu care declanşase numărătoarea inversă, 
avusese loc exact cu o săptămână în urmă. 

Işi dăduse seama că punctele din Oceanul Atlantic erau 
puncte în oglindă de pe partea opusă a globului. 

Legase între ele toate aceste date din PDA şi pornise un 
program care să descifreze toate codurile şi criptările. După 
executarea calculelor, acesta arătase că toate destinațiile erau, 
de fapt, în New York. Formau un pattern aparte de-a lungul 


223 


Manhattanului. 

Imediat ce programul înşirase toate datele corelate corect, 
PDA-ul se aprinsese şi dăduse semnalul de avertizare. Timp de 
câteva secunde a eliberat o explozie de energie într-o 
vălmăşeală de lungimi de undă wireless, apoi începuse să 
şteargă datele pe care ea le descoperise. 

Nu ştia ce însemna semnalul - dacă el transmisese informaţii 
decodate sau dacă înregistrase locul în care ea se afla sau dacă 
programase cumva Marrifat'-ul să explodeze. Ar fi putut să-l 
prevină pe vreun partener necunoscut ai lui Tariq că cineva 
spărsese toate codurile pe PDA sau pe un alt dispozitiv. Din 
fericire, ea copiase datele decriptate pe calculatorul ei. Şi nu 
putea scăpa de senzaţia că Tarig, într-un fel sau altul, voise ca 
ea să le tubă. Ca ea să ştie ce făcuse el? Ca să înţeleagă cât de 
profund îl rănise, până acolo încât să-l determine să construiască 
un asemenea dispozitiv? 

li spusese imediat Supraveghetorului şi se dusese repede să 
se consulte cu Adam şi să pună împreună la cale un plan de 
acţiune. Robert va fi determinat să parcurgă Calea lui Seth. Era 
singura posibilitate. Ea nu-şi dăduse seama ce anume însemna 
exact lucrul acesta, ştia doar că va avea un efect distrugător. 

Ştia că-l rănea pe Robert plecând de la el. Intotdeauna 
avusese intenţia să-l dezamăgească pe Robert în acest stadiu al 
planului şi asta ar fi fost destul de rău, dar necesar. Acum, după 
ce Robert se culcase cu Terri, simţea că răul pe care-l făcuse ea 
era justificat şi meritat. Pentru prima dată în viaţa ei, ea a înjurat 
şi s-a rugat pentru un bărbat, în acelaşi timp. „Robert, ticălosule, 
treci prin toate încercările ca să te pot omori cu mâna mea!” 
Cam aşa vedea ea lucrurile. 


Prima întâlnire adevărată a lui Katherine cu Supraveghetorul 
avusese loc în urmă cu peste douăzeci de ani, după noaptea 
incendiului de la Cambridge, când acesta îi explicase ei ce li se 
întâmplase tuturor. li vorbise despre faptul că el îl ghida pe 
Adam, despre nevoia de a-l proteja pe Robert. li explicase că 
şedinţa cu tăbliţa Ouija mersese aşa de rău din cauza prezenţei 
lui Robert, din cauza puterii sale psihice neconştientizate. 
Şedinţele ei anterioare se desfăşuraseră fără probleme, fiind bine 
armonizate cu abilităţile ei; dar Robert servise drept o lentilă 
ascunsă, care mărea lucrurile, necunoscută nici unuia dintre ei. 
Gândurile lor nevinovate şi scăpările - ea dorind ca el să fie 


224 


Adam, confuzia numelor celor doi bărbaţi - şi intensitatea 
emoţională a serii imprimaseră şedinţei o rezonanţă uriaşă, 
atrăgând forţe care în mod obişnuit ar fi fost ţinute la distanţă. 
La nivelul realităţii, unde aveau loc înlănţuiri psihospirituale, 
unde timpul şi locul reprezentau ficțiuni, ei fuseseră uniţi pe 
vecie: Robert, Katherine şi Adam. Gelozia şi nesiguranța lui 
Robert se strecuraseră printr-o crăpătură în lumea reală, 
declanşând incendiul din camera lui Adam. Şi, pe scurt, când 
focul ameninţa să-i ucidă pe Adam şi Katherine, Ilwnw se 
manifestase prin ochiul morţii. Cumva, Robert îl îndepărtase. 

Atunci ea nu înţelesese totul. Reluase când şi când contactul 
cu Supraveghetorul în decursul anilor ei de muncă secretă, deşi 
nu se consultase cu el în privinţa lui Tariq. 

Era un secret prea mare, îşi spusese ea. Acum îşi dorea să-i fi 
vorbit Supraveghetorului despre el. 


Ştia că existau părţi ale planului pe care nu le înţelesese pe 
deplin. Pierderea lui Robert o chinuia şi la fel faptul că-l rănise. 
Dar era hotărâtă să facă ceea ce-i ceruse Supraveghetorul. Şi 
până acum aceasta însemnase să câştige încrederea lui Adam, 
aşa încât să poată sta destul de aproape de el pentru a-i da în 
taină puterea de a ţine piept Frăției lwnw. Miza era următoarea: 
îşi putea oare ţine scopul ascuns faţă de Iwnw şi putea ea oare 
să se opună influenţei lwnw când era atât de aproape de 
aceasta? 


Little Falls, 29 august 2004 


Odată ajuns acasă, Robert a postat o fotografie a cubului pe 
website-ul pe care i-l indicaseră Terri şi Adam. 

Lipsea cifra din mijloc a pătratului din mijloc, a remarcat el 
acum. Dacă asambla pătratele făcând un cub, însemna că cubul 
interior era alb. 

A analizat numerele, fără a avea ceva anume în minte, 
căutând o relaţie evidentă între ele. Acestea păreau aleatoare, 
cel puţin pentru mintea lui obosită. Apoi a pus cubul în seiful de 
la etaj, împreună cu celelalte chei. 

A făcut câteva însemnări, încercând să-şi sintetizeze trăirile şi 
aşteptând cu nerăbdare să sune Quad-ul. Dar nu se întâmpla 


225 


nimic. A sunat-o pe Katherine pe telefonul mobil. Era închis. Furia 
l-a redus la tăcere. Chiar dacă ea ar fi răspuns, nu ştia ce ar fi 
avut să-i spună. Nu i-a lăsat nici un mesaj. 

Şi-a alungat gândurile şi s-a instalat în faţa televizorului, 
urmărind imagini de la pregătirea Convenţiei şi cu demonstraţia. 
A văzut că comisarul Kelly anunţase două sute de arestări. Nu 
fuseseră incidente majore la acest marş, deşi un dragon plutitor 
din plastic fusese aprins pentru scurt timp, producând o avalanşă 
de scântei. Mai târziu, în cursul serii, câteva grupuri mici 
încercaseră să blocheze intrarea în două hoteluri în care stăteau 
delegaţii republicani. 

Un subiect al ştirilor era acela că cineva distribuia o hartă 
greşită a metroului din New York, cu trasee şi staţii inexistente, 
ca să-i zăpăcească pe vizitatorii republicani. 

A văzut imagini cu poliţia înconjurându-i pe protestatari şi pe 
jurnalişti cu plase portocalii, a văzut afişele şi sloganurile zilei, 
capete din papier-mache şi teatrul stradal. 

l-a urmărit pe republicanii americani din clasa de mijloc 
mergând nonşalanţi la spectacolele de pe Broadway prin toată 
larma din jur, atitudinea lor evoluând între „fără griji” şi „dispreţ” 
în timp ce dezavuau protestele. A văzut apariţii de neuitat, 
favorita lui fiind o femeie de vârstă mijlocie, din New York, care 
striga indignată „Plecaţi naibii din acest oraş! Plecaţi naibii din 
acest oraş!” şi un republican care le arunca protestărilor că-i 
ajută pe duşmanii Americii. 

Robert a adormit, în timp ce râdea singur pe înfundate, cu 
vorbele femeii răsunându-i în ureche. 

x 


S-a trezit după câteva ore, simțindu-se refăcut. Între timp 
primise de la Horace un mesaj, care spunea simplu: „Postează-ţi 
urgent impresiile - Horace”. 

Robert şi-a adunat notițele şi-a liniştit gândurile şi a scris: 


Ce mi-a spus mie a patra ascunzătoare 

Uneori apa diavolului aduce viața. 

Sunt sfârşit, dar sunt şi tot mai plin de viaţă încep să aud 
şi să văd lucruri despre care niciodată n-aş fi crezut că sunt 
posibile. 

Din momentul în care au început aceste evenimente mi- 
am pierdut slujba şi am fost alungat în mod umilitor din 
rândul apropiaților mei. Mâine mă voi răfui cu ei. 


226 


Am fost atacat şi bătut şi lăsat vomitând în metrou. 

A fost cât pe ce să fiu înecat. 

A fost cât pe ce să fiu pulverizat de o explozie. 

Am fost strivit şi n-am mai putut respira. 

Mi-am încălcat de bunăvoie jurămintele de căsătorie şi 
am pierdut verigheta care era simbolul lor. Mi-am insultat 
soţia. 

Am experimentat o nouă autonomie, un nou respect de 
sine, apoi am rănit-o pe cea mai iubită fiinţă a mea pentru a 
le păstra. Mi-am tolerat furia şi dorinţa de răzbunare şi le- 
am prezentat drept onestitate. 

Totuşi, în faţa morţii, în scena dorinţei carnale, am găsit 
puterea pe care niciodată n-am bănuit că o am. Am 
transformat pornirile ancestrale - ucide, posed-o! - în arme 
spirituale, acelea ale pământului şi ale apei. 

Respingând şantajul, afirmându-mi libertatea completă, 
am adăugat puterea focului acelor două arme. 

Aruncându-mă în mulţime pentru a-l salva pe băiatul 
acela, când simţul conservării m-ar fi făcut să stau la 
adăpost şi să mă ascund cu laşitate în locul în care mă 
aflam, cred că am adăugat puterea aerului. Este ce-am 
folosit, fără să ştiu, pentru a calma mulţimea. 

Devin mai puternic pe măsură ce înaintez pe Cale, deşi 
toată această putere nu este a mea, îmi este numai 
împrumutată, nu este pentru vanitatea sau pentru 
avansarea mea. 

Este pentru Adam, să-l ajut să reziste forţelor care-l 
afectează pe dinăuntru. 

Este pentru Katherine, pentru a o ajuta pe calea solitară 
pe care am aruncat-o chiar eu. Dacă faptul că ea este cu 
Adam îl va ajuta pe acesta să supravieţuiască acestor grele 
încercări, atunci aşa să fie. Dar va fi din nou a mea. 

Este pentru Terri, să o ajut să depăşească noua frică 
ascunsă pe care o văd în ea. 

Este pentru Horace, să mă ghideze şi să mă instruiască 
aşa cum este nevoie. 

Ceilalţi oameni nu înseamnă iadul. Ei sunt salvarea. 

În mintea mea există o formă care desfide cuvintele, 
exact cum peregrinările pe care le-am făcut eu prin 
Manhattan - forma pe care am desenat-o în oraş, 


227 


experienţele de la fiecare destinaţie - au conturat o formă 
în sufletul meu. 

Văd acum conexiuni acolo unde aparenţa indică de fapt 
contrariul, văd linii şi imagini ale unor noi armonii. 

Capacitatea de a vorbi limba păsărilor se trezeşte în 
mine. 

Toate acestea, pentru a-i învinge pe cei care ne supun la 
toate aceste încercări. 

Mă rog pentru duşmanul meu, fiindcă a te ruga pentru 
prieteni nu este o virtute. 

Îmi acord iertarea pentru tot ce-am făcut în mod necesar. 
Le cer iertare celorlalţi. 

Sunt gata. Sunt viu. Mă voi lupta. 


După ce a postat aceste cuvinte, s-a aşezat să privească în 
noapte, la toate luminile de-afară, aşteptând să audă dacă 
trecuse sau nu de a patra probă. 

In cele din urmă, Horace l-a sunat: 

— Am citit ce-ai scris. Progresezi, a spus el, dar ni se scurge 
timpul. 

— Am făcut ce mi s-a cerut? 

— Hai să-ţi spun despre a patra probă şi despre ce urmează 
după aceasta. 

Cea de-a patra probă, a spus el, îl adusese pe Robert la 
răscrucea principală sau la punctul de tranziţie de pe Cale. La 
Union Square, corect denumită pentru stadiul acesta, forţele 
fizice de bază acumulate până acum au întâlnit puteri 
psihospirituale mai înalte nedescoperite încă. Motoarele care 
permiteau trecerea de la un nivel la altul erau puterile aerului 
sau forţele compasiunii. 

Pentru a trece cu bine această probă, Robert trebuia să fi 
arătat că începea să trăiască pentru alţii mai presus decât pentru 
sine, punându-şi propriul ego şi chiar propriile şanse de 
supravieţuire în pericol. Proba cerea descoperirea unei chei în 
formă pătrată sau cubică şi găsirea inimii corpului lui de lumină. 
Fără puterile aerului, Robert nu ar fi supravieţuit întâmplărilor ce 
urmau să vină. 

— Aşadar, am trecut proba? 

— Aprinderea ceasului digital nu a fost un semn promiţător, a 
spus Horace dojenitor. Toate aceste puteri au părţi întunecate, 
iar gelozia şi mânia ta le-a trezit. Tot ele le-au permis adepților 


228 


Iwnw să se apropie în mod periculos de tine. 

— Ştiu. Îmi pare rău. Am înţeles. 

— Fii sigur că ai înţeles. 

Brusc a fost lovit de un acces de frică. 

— Am dat greş? 

— Din ceea ce ai scris şi din faptul că ţi-ai riscat viaţa ca să-l 
ajuţi pe acel băiat şi ca să opreşti panica iscată, salvând 
nenumărate vieţi, apreciez că ai trecut proba şi că ţi-ai însuşit 
puterea aerului. Da, ai reuşit să treci cu bine de a patra probă. 

— Iţi mulţumesc. 

— Nu deveni prea mândru. Suntem abia la început. 


Horace a vorbit minute în şir despre natura Căii. A spus că era 
vorba despre mărirea vitezei şi intensificarea proceselor naturale 
şi despre trăirea lor de multe ori într-o singură viaţă. Era foarte 
necesar pentru un luptător spiritual să experimenteze erodarea 
propriului ego. Toate fiinţele umane au trecut prin aceasta, în 
încercările iubirii, ale paternităţii, în punerea în serviciul unor 
cauze mai înalte decât interesele lor. Deosebirea era în nivelul 
intensității, în gradul de concentrare disciplinată şi în numărul de 
cicluri de purificări parcurse. 

De asemenea, era în parte ceva adăpostit în inima secretă a 
alchimiei: sutele de evaporări şi distilări, topiri şi coagulări de 
substanţe în retortele din laborator oglindeau acelaşi proces în 
alchimistul aflat în căutarea înţelepciunii, dar substanţa era el 
însuşi. 

Robert l-a întrebat la ce să se aştepte în continuare. 

— Prin cele trei probe rămase poate trece numai un aspirant 
care a reunit într-un echilibru creator elementele pământ, apă, 
foc şi aer. Când este atins punctul de echilibru, se formează al 
cincilea element - chintesenţa. Atunci vei fi expus la puterile 
eterului. 

Acesta era stadiul la care cei mai mulţi oameni cădeau de pe 
Cale, pentru că eterul reprezenta nivelul de realitate la care erau 
conectate toate lucrurile - nivelul la care încep să fie percepute 
armonii mai înalte şi unde începe să se manifeste clarviziunea. 
Mulţi preferă pur şi simplu să nu creadă acest lucru - el 
contrazice prea puternic lumea în care ei au crescut şi în care 
cred. Era nivelul la care începi să auzi limba păsărilor. 

Lui Robert i se va cere să elibereze energiile eterului, atât prin 
exprimarea adevărului complet în gândurile şi sentimentele sale, 


229 


cât şi prin subjugarea propriei voințe - a propriului său ego - a 
unei voințe mai mari decât a lui, a voinţei Căii înseși. 

Robert va trece proba dacă demonstra că a înţeles cum ar 
putea afecta realitatea însăşi folosindu-şi voinţa, supusă voinţei 
Căii - cum ar putea cuprinde şi altera aspecte ale lumii din jurul 
lui. 

Dilema lui va fi simplă: să aibă sau să nu aibă încredere în 
Cale. 

Robert va reconstitui o cheie cu cinci laturi, divizată în trei 
părţi. Şi va reasambla un alt organ al corpului său de lumină 
distrus. 

Robert a păstrat pentru un timp tăcerea, absorbind cuvintele 
lui Horace. Apoi a întrebat: 

— Ce anume devin? 

Horace a râs. 

— Nimic din toate astea nu va face din tine un Buddha şi nici 
nu te va duce la nivelul unui mare învăţător precum Cristos sau 
Mahomed. Vei trece numai printr-un ciclu dintr-un parcurs 
ascendent fără sfârşit spre asemenea niveluri. Dar ar putea să fie 
suficient pentru a opri detonarea Ma'rifat'-ului. 

Apoi Robert a auzit un sunet în întunericul casei, un scârţâit 
înfundat. Simţurile i s-au aprins ca un pom de Crăciun, nervii i s- 
au întins brusc, muşchii i s-au încordat. 

— Este cineva în casă, Horace. Trebuie să plec. 

A întrerupt legătura şi a rămas absolut nemişcat în întuneric. 
Nici un sunet nu se auzea, cu excepţia bătăilor accelerate ale 
inimii lui. A inspirat adânc, încercând să-şi domolească 
răsuflarea. După o clipă, inima lui bătea regulat ca un ciocan 
puternic, insistent. 

S-a ridicat încet, încercând să nu facă nici un zgomot. A 
înaintat câţiva paşi, foarte încet, în direcţia scării. Şi-a ascuţit 
simţurile, căutând să prindă orice manifestare cât de mică a 
fiinţei sau a lucrului care se afla în casă. 

La etaj, o uşă a scârţâit uşor. Robert şi-a imaginat că aude pe 
cineva respirând. Apoi totul a fost cuprins de tăcere. 

Katherine păstrase un pistol în casă, dar îl luase cu ea când 
plecase. El ţinea la îndemână o bâtă de baseball, lângă uşa de la 
intrare. S-a aplecat şi a luat-o. Greutatea ei în mâna lui l-a mai 
liniştit. Apucând strâns mânerul bâtei, Robert a rămas la baza 
scărilor, cu urechile ciulite. 

Nici un sunet. Inima-i bătea cu putere în piept. 


230 


A început să urce centimetru cu centimetru, punându-şi uşor 
picioarele jos, evitând treapta a şaptea care scârţâia 
întotdeauna, croindu-şi drum foarte precaut spre vârful scărilor. 
Când ochii lui au ajuns la nivelul primului etaj, a zărit o sclipire 
de lumină roşie, ca de la o rază provenită de la o torţă acoperită 
cu degetele. 

Era cineva în încăperea care fusese dormitorul lor până când 
Katherine ocupase o altă cameră în momentul maxim al 
înstrăinării lor. Ura a izvorât în el la ideea violării casei lor. 
Ajungând la capătul scărilor, a apucat mai ferm mânerul bâtei, 
gata să-l izbească pe hoţ, îndată ce va avea un unghi bun. S-a 
îndreptat spre dormitor. Simţea că nu erau adepţi Iwnw. Nu se 
simţea deloc în casă energia diabolică a acestora. Semăna mai 
mult cu... 

Brusc, din întuneric, a răsărit o siluetă îmbrăcată în negru, ca 
întunericul însuşi şi l-a lovit în faţă împingându-i capul în spate. 
Robert s-a învârtit şi s-a prăvălit, izbind în cădere cu bâta de 
baseball. Lovise în carne de om şi a auzit un icnet de durere. 
Apoi a simţit o lovitură în vintre şi o durere sălbatică i-a traversat 
corpul. 

Silueta a trecut peste el şi a coborât scările în întuneric, fără a 
rata vreo treaptă. Apoi s-a întors şi s-a îndreptat spre spatele 
casei. Robert s-a ridicat în picioare şi a coborât pe jumătate 
rostogolindu-se pe scări, urmărindu-l pe agresor. Când a ajuns la 
colţ, a văzut uşa din spate închizându-se; apoi silueta s-a pierdut 
în noapte. A alergat la uşă, dar a ştiut că este inutil. Din grădina 
din spatele casei lor, existau cel puţin trei direcţii în care 
agresorul putea fugi pierzându-şi urma. 

A ieşit şi a rămas în mijlocul curţii, cu urechile ciulite să prindă 
vreun sunet. Nimic. A alergat în stradă, în faţa casei, uitându-se 
după faruri de la vehicule. Din nou, nimic. 

A alergat frenetic înapoi în casă, a urcat în dormitor, la seif. 
Uşa seifului era larg deschisă. 

S-a uitat înăuntru, căutând cu disperare printre documentele 
ţinute acolo. Toate cheile de la Ma'rifat’ dispăruseră. 


Cântecul de iubire al unui martir: 
Construirea Ma'rifat'-ului 


Trei lucruri m-au condus spre moarte. 


231 


Primul a fost Moukhabaratul. 

In fiecare lună am primit o casetă video care-mi arăta că tatăl 
meu nu era rănit. 

Voiau să schimbe sensul lucrurilor. Spuneau că pentru început 
ar trebui să trec la informația ştiinţifică despre care ştiam că nu 
au nici o şansă să o folosească în slujba unui lucru bun sau în 
vreun fel, oricare ar fi fost el Apoi, mai târziu, ar trebui să încerc 
să construiesc o rețea de spioni în comunitatea mea, să caut să-i 
îmbrobodesc şi să-i şantajez pe colegii mei cu probleme cu 
femei, cu alcool, cu droguri, cu bani. 

I-am oferit minimum posibil pentru a putea să-mi protejez 
tatăl. Informații ştiinţifice fără valoare, care se puteau găsi în 
revistele academice. Noutăţi picante, dar irelevante. 

Pentru a-l onora pe tata şi a-mi curăța sufletul m-am întors la 
studiul onorabilelor tradiții pe care mi le transmiseseră tatăl şi 
bunicul meu, la ştiinţa Tărâmului Negru, în care „negru” este în 
mod corect înțeles cu sensul de „înțelept”, la alchimia care este 
respinsă de căile moderne. 

Iubita mea, Katherine, mi-a făcut un dar prețios cam în acea 
perioadă. Era o culegere de cunoştinţe pierdute, mele scrise de 
înțelepții poporului meu, adunate de nimeni altul decât de Sir 
Isaac Newton Însuşi. Pentru un profan, aceasta nu ar însemna 
nimic. Culegerea cuprinde liste de substanțe chimice şi de 
proceduri de laborator, momentele din zi şi din noapte destinate 
rugăciunii şi  reflecţiei, liste de simboluri astrologice şi 
matematice şi de diverse expresii în latină. 

Dar pentru cel care a recunoscut semnificaţia alchimică a 
conținutului culegerii, alchimia întreagă, nedivizată, care a fost 
atât vechea noastră tradiție, cât şi adevăratul subiect al 
cercetătorilor lui Newton, ea conținea, pe lângă atenționări şi 
pasaje obscure, elemente ale unui mister teribil procedurile 
spirituale şi psihice care concură la obținerea celei mai puternice 
substanțe de pe pământ. Este o formă de materie care 
rezonează cu arealele psihice, îmbinându-se cu ele, din care se 
hrăneşte. Este o componentă-cheie în construirea dispozitivului 
numit Ma'rifat”. 

Este cunoscută în mod curent ca Piatra Filosofală. 

Am considerat cadoul de la Katherine drept simbol al iubirii. 
Dar la acel moment el era o dovadă de încredere. Mărturisesc că 
mi-am făcut notițe după el Apoi i-am returnat lui Katherine 
exemplarul. 


232 


Al doilea lucru care m-a dus spre moarte a fost Katherine 
însăşi. Pentru mine, ea era lumea, lumea în care voiam să 
trăiesc, lumea pe care voiam s-o creez. 

Pentru ea, mi-am asumat riscuri imposibile şi, în cele din 
urmă, am fost demascat. Chiar în ziua în care urma să mă retrag 
din spionaj, am fost arestat. A urmat tortura, cu şocuri electrice, 
cu bătăi. Am făcut singurul lucru pe care-l puteam face pentru a 
supraviețui. Am negociat. Eram cetățean american. Puteam 
merge sub acoperire în America. Puteam să lucrez în 
laboratoarele lor. Orice. 

Nu l-au eliberat pe tatăl meu. Dar au fost de acord să mă lase 
în viață. 

Am fost instruit să nu fiu demascat de verificările minuţțioase. 
Am fost instruit să încetez să fiu un bun musulman, aşa încât, 
pentru a-mi îndeplini misiunea sub acoperire, să pot deveni un 
adevărat occidental. 

Mama fiind americancă, vorbind o engleză perfectă, mi-a fost 
uşor să fac asta. Am încetat să mă rog altundeva decât în 
adâncul inimii, am început să beau alcool. M-am bucurat de 
câteva relații cu femei. 

In cele din urmă, oamenii din Brookhaven m-au adoptat. 

Al treilea lucru care a dus la moartea mea a fost 11 
septembrie. 

Ura din acel atac încă răsună în inima mea. N-am văzut în el 
decât păcatul, în ciuda trufiei ţării pe care o adoptasem şi o 
făcusem patria mea şi trufia era mare. Dar explozia a lovit adânc 
şi şi-a atins în parte ţinta: a făcut ca America să devină mai 
asemănătoare cu națiunea despre care spunea că este inamicul 
ei. Mai asemănătoare cu națiunea pe care o voia inamicul ei. 

Și apoi s-a petrecut un miracol. Am întâlnit-o din nou pe 
Katherine. 

Era mai frumoasă ca niciodată. Mintea ei era mai brici ca 
niciodată. Şi, foarte curând, mi-a arătat clar că avea sentimente 
puternice față de mine. In relațiile mele anterioare cu femei 
păstrasem o limită şi preferasem să închei relația dacă vedeam 
că ele se implicau emoțional prea tare. Dar de această dată, cu 
ea, cu lubita mea, părea că îmi zâmbise Dumnezeu. M-am lăsat 
în voia iubirii. Şi chiar m-am implicat, serios. 

După 11 septembrie, preşedintele Bush a vorbit despre islam 
ca despre o religie a păcii, iar acest lucru a fost bine primit. 
Pentru că islamul chiar asta este. 


233 


Dar într-o zi am fost scuipat în stradă, în fața lubitei mele. 
Atacatorul meu era un prost needucat. l-am spus-o în față şi ne- 
am luat la bătaie. Ea era supărată. Dar bărbatul nu este nimic 
dacă nu are onoare. 

Apoi Moukhabaratul a venit din nou şi mi s-a cerut mai mult. 
Informațiile pe care le _ trimiteam eu din America erau 
neimportante, aşa au spus. Rețeaua creată era inutilă. Mi s-a 
spus că tatăl meu va fi maltratat. Am încercat din greu să nu le 
dau nimic, dar am eşuat. 

Mi s-a pus la telefon o casetă pe care era înregistrat tatăl meu 
în timp ce era maltratat. l-am recunoscut vocea. 

Și astfel le-am dat mai mult. Imi era ruşine de asta. 

lubita mea era oaza mea. Dar bănuiam că până şi ea îi 
considera pe oamenii mei ignoranti, incapabili, înapoiaţi. Cred că 
pe mine mă considera o excepție nobilă. Eram tot mai supărat pe 
măsură ce mă temeam mai tare pentru tatăl meu, iar 
Moukhabaratul mă presa mai puternic. 

Iubita mea îmi punea tot mai multe întrebări dificile despre 
situația în lume. Am simţit că mă supunea la probe, mă testa, îmi 
verifica loialitatea. 

Singura mângâiere era în vechile tradiţii. Am văzut 
paralelisme cu munca noastră, la accelerator, conexiuni, puncte 
de contact. Pentru că, ciocnind cantități infime de aur la energii 
uriaşe şi catalogând particulele subatomice care apăreau şi 
dispăreau ca rezultat al coliziunilor, ne apropiam din ce în ce mai 
mult de mecanismul creației  înseşi, vedeam materia 
condensându-se din energie şi dispărând din nou - exact ca în 
tradiția veche, în care dansul materiei şi al energiei era obiectul 
cercetărilor noastre. Diferenţa era că noi nu aveam nevoie de 
acceleratoare cu particule, pentru că era suficient creuzetul 
minților noastre. Vechile metode lucrau cu substanţe rare - cea 
mai rară dintre toate era una numită aurul roşu şi se spune că nu 
se mai găseşte în epoca modernă - care erau supuse 
experiențelor mentale şi fizice. Starea mentală a căutătorului 
cunoaşterii, nivelul concentrării lui spirituale şi al purificării erau 
la fel de importante ca şi starea retortelor, a babanelor de sticlă 
şi a cuptoarelor. Şi produsul final suprem, căutat cu asiduitate, 
dar rareori realizat, nu era vreo substanță magică în sine, ci 
transformarea celui care a căutat-o într-o ființă cu un nivel 
spiritual lăuntric mai înalt. Era o cale onorabilă. 

M-am împrietenit cu colegii care lucrau la o substanță despre 


234 


care ei credeau că este nouă: sticla metalică. Am învăţat de la ei 
diferite lucruri, fără a le împărtăşi în schimb din înțelepciunea 
străbunilor mei, pentru că fuziunea sticlei cu diferite metale era 
parte a vechii tradiţii, parte a căii pe care ei habar n-aveau că 
evoluau: fabricarea Pietrei Filosofale. Pentru că ei nu dădeau nici 
o atenţie propriilor stări psihospirituale din timpul în care lucrau. 
In fizica modernă facem numai jumătate din munca necesară, 
deşi chiar şi aici s-a văzut rolul omului în anumite fenomene, de 
la începutul secolului al XII-lea, ca parte integrantă a oricărei 
descrieri a ceea ce se întâmplă la nivel subatomic. Suntem însă 
tot mai aproape să observăm un lucru cunoscut vechilor 
înţelepţi: conştiinţa şi materia sunt intim conectate. Eu nu voi 
avea niciodată şansa să lucrez acolo, dar visez să fac 
experimente la cel mai puternic accelerator de particule care 
urmează însă să fie construit: marele accelerator Hadron, care 
urmează să înceapă să funcționeze în 2007 la CERN, Centrul 
European de Cercetări Nucleare, de la granița Franţei cu Elveția. 
Umanitatea va învăța lucruri noi, lucruri care vor revoluţiona 
imaginea noastră despre lume, dar care erau cunoscute 
înțelepților încă din Antichitate. El ne-ar putea învăța, de 
asemenea, cum să distrugem lumea cât ai clipi din ochi. 

Am organizat la laborator un seminar despre marile contribuții 
ale civilizației mele la evoluția lumii. A fost bine primit. Oamenii 
de aici sunt amabili şi gândesc. 

Apoi, într-o zi, lubita mea m-a invitat la o plimbare cu maşina, 
la țară. Ne-am oprit într-un loc dinainte retras şi imediat a apărut 
de nicăieri o dubă cu geamuri fumurii. 

Am fost luat. 

Ultimele cuvinte pe care le-am auzit spuse de ea au fost: „Este 
al vostru. Eu am terminat cu el”. 


235 


d 


5 
Proba Eterului 


New York, 30 august 2004 


S-au întâlnit la ora 9 fix, într-o sală de conferinţe de la unul 
dintre ultimele etaje ale clădirii Lexington 570, departe de ochii 
şi urechile sensibile din biroul de ştiri. 

Robert, nedormit şi agitat, stătea pe o latură a mesei 
împreună cu Scott de la departamentul juridic, John de la DC şi o 
doamnă pe care nu o cunoştea, de la departamentul de resurse 
umane. Spre deosebire de ceilalţi, el purta un sacou sport uzat şi 
nu avea cravată. 

Corporaţia Hencott Inc. Era reprezentată de trei avocaţi, cu 
stiluri diferite: unul cu un stil diplomatic-părintesc (trecut de 
cincizeci de ani), o doamnă care se purta ca la carte (de treizeci 
de ani şi ceva) şi unul zelos-intimidator (nu împlinise treizeci de 
ani). Robert a decis că tipul care făcea pe unchiul favorit era cel 
mai periculos. 

John, arătând ca o mâţă care a mâncat smântână, a deschis 
întâlnirea: 

— Doamnelor, domnilor, bine aţi venit la GBN! Ne-aţi adus la 
cunoştinţă intenţia de a declanşa proceduri legale împotriva 
acestei instituţii pentru pretinsele acţiuni ale GBN sau/şi ale 
unuia dintre angajaţii săi în legătură cu decesul lui Lawrence 
Hencott, director executiv al Hencott Inc., survenită în primele 
ore ale dimineţii de joi, 26 august. Permiteţi-mi să folosesc 
această oportunitate pentru a-mi exprima condoleanţe pentru 
pierderea domnului Hencott. 

— Vă mulţumim, a spus bărbatul mai în vârstă. 

Robert a închis ochii şi a vizualizat sala cu o arhitectură 
glorioasă destinată întâlnirilor la nivel înalt din clădirea Lex 570, 
aflată la câteva etaje mai jos: săgeți luminoase pulsând în pumni 
încleştaţi, un arc de ţepuşe ca o coroană de ţepi, simboluri ale 


236 


undelor radio emițând şi intersectându-se în eter. Deşi lipsise 
numai două zile de la lucru, se simţea oarecum străin în spaţiul 
înghesuit şi strâmt al birourilor de dedesubt. 

— Nu eşti în largul tău, fuseseră singurele cuvinte pe care John 
i le adresase când se urcaseră în lift amândoi. 

El a revenit la conversaţie pentru a-l asculta pe mai tânărul 

avocat al corporației Hencott citind un bilet pe care-l lăsase 
Lawrence în camera de hotel în care se împuşcase: 
_ — „Ceea ce s-a întâmplat este din cauza lui Robert Reckliss. 
Imi pare rău că nu-i pot spune eu însumi cât de mult este 
amestecat în povestea asta. Dacă cineva crede despre mine că 
sunt laş, să-l lăsăm să se gândească la faptul că uneori este mai 
nobil să cazi sub sabia cuiva decât să continui să trăieşti într-o 
lume a corupţiei oarbe, necugetate. Eului otrăvit al lui Robert 
Reckliss îi spun că tortura mârşavă, intensă dezvăluie 
imposibilitatea vieţii. Aceasta sună chiar ca o sentinţă. Toată 
iubirea mea către Horace, care va avea grijă ca testamentul meu 
să fie respectat întocmai”. 

— Doamne, Dumnezeule! Am putea avea o copie a acestui 
bilet? s-a interesat John. 

— Am făcut deja copii, a spus avocata şi a înmânat fiecăruia 
câte o foaie. 

— O stare de spirit tulburată, a spus Scott, scuturându-şi cu 
tristeţe capul. 

— Văd că nu face nici o referire la GBN, a zis John pe deasupra 
ochelarilor de citit. 

Vorbele lui Lawrence reverberau în mintea lui Robert. 

— După părerea noastră, domnul Reckliss nu a acţionat de 
unul singur în momentul nefericitei interacțiuni cu defunctul 
domn Hencott, a spus avocatul pe un ton echilibrat, rezonabil. 
Cred că suntem cu toţii de acord că, fără a prejudicia dreptul la 
recursul care ar putea fi făcut de domnul Reckliss, în calitate de 
cetăţean particular şi aici aţi putea lua în calcul, domnule 
Reckliss, angajarea unui avocat care să vă reprezinte în această 
afacere, este greu de pus la îndoială implicarea GBN-ului, printr- 
unul dintre editorii săi seniori şi în calitate de editor de informaţii 
calomnioase şi incorecte, defăimătoare la adresa domnului 
Hencott şi aducătoare de prejudicii corporației pe care acesta o 
conducea, făcute cu intenţii rele. 

— Cu intenţii rele? a exclamat Scott. Nu e nici o răutate aici şi 
ştiţi acest lucru. Asta-i numai praf în ochi. Şi să nu îndrăzniţi să-l 


237 


puneţi pe Robert sub acuzare ca persoană particulară. 

John l-a întrerupt cu un semn făcut cu mâna. 

— Robert, tu a; de fapt un avocat? . 

Robert s-a uitat lung la John, apoi la ceilalți. In jurul fiecăruia a 
văzut un halou transparent de lumină gri-albăstruie slabă. A 
închis ochii pentru a o îndepărta, dar nu era nimic în neregulă cu 
ochii lui. Uitându-se mai atent şi-a dat seama cu încântare 
crescândă că el vedea forme slabe de energie rotindu-se încet în 
jurul fiecărui corp. Privea înjur uluit, la ani-lumină depărtare de 
procedurile josnice din cursul dimineţii. 

Tortură intensă, mârşavă? | se părea greu de imaginat că 
Lawrence Hencott avusese o piele aşa de fină încât să exagereze 
atât de grosolan ceea ce se întâmplase. Omul avusese un şorici 
gros ca de rinocer. Şi nici nu fusese sinucidere. Il ucisese Adam, 
aşa ştie el de la Horace. Sau fusese forţat să moară. Nu de 
Adam, ci de forţele care-l măcinau încet pe Adam, distrugându-l. 
De ce? Ce anume aflase Lawrence? Care a fost rolul lui? Robert 
simţea că trebuie să iasă din biroul acela. 

A văzut că toţi se uitau fix la el. 

A vorbit rar, dar ferm: 

— Nu... am... nevoie... de... nici un... nenorocit... de... avocat. 

Atunci a sunat un mobil care s-a şi deplasat câţiva milimetri 
de-a lungul mesei lustruite. Avocatul cel tânăr l-a ridicat cerându- 
şi scuze. A ascultat câteva clipe şi i l-a dat colegului mai în 
vârstă, a cărui faţă a căpătat, după un interval de timp la fel de 
scurt, o culoare roşie-purpurie violentă. 

— Ce!!! Mai spune o dată! a mârâit el. 

La celălalt capăt, s-a auzit o voce agitată vorbind sacadat, 
tăios. El a încercat să intervină de câteva ori, dar nu a reuşit. 
Apoi, cu o mişcare bruscă, a închis mobilul şi l-a înapoiat 
avocatului cel tânăr. A început să-şi pună documentele în 
servietă claie peste grămadă. 

— Întâlnirea s-a încheiat, a spus el. Trebuie să vă informez că 
Hencott Inc. nu va mai intenta nici o acţiune în legătură cu 
decesul lui Lawrence Hencott, care, cred, este incinerat chiar în 
acest moment. Imi cer scuze pentru timpul pierdut şi trebuie să-i 
transmit domnului  Reckliss  salutările călduroase ale noii 
majorităţi a acţionarilor companiei. 

John părea euforic şi şocat totodată. 

— Cine a fost la telefon? 

— Domnul Horace Hencott, fratele decedatului. 


238 


Avocaţii lui Hencott au ieşit. 


Au rămas muţi de uimire. În cele din urmă, femeia de la 
departamentul de resurse umane a spart tăcerea. 

— Nu cred că mai este nevoie de mine aici. 

John i-a făcut semn să stea liniştită. 

___— Mai există, de fapt, problema investigaţiei noastre interne. 
In ultimele câteva zile, i-am examinat acţiunile lui Robert şi 
trebuie să spun că ar putea fi identificate motive pentru 
proceduri disciplinare interne. 

Scott a sărit înainte ca Robert să poată avea vreo reacţie. 

— Eşti nebun? Ce motive? 

— Neglijenţă, nerespectarea sarcinilor de serviciu, decizii 
greşite. Nu ne putem permite să avem interviuri cu persoane 
care a doua zi se sinucid. Circulă deja glume pe seama noastră. 

Robert s-a ridicat în picioare. 

— Nimic din toate astea nu contează, a spus el. Mă voi 
întoarce când voi fi pregătit. Ar putea dura câteva zile. Numai 
dacă nu vreţi să-mi iau un avocat. In acest caz, mă voi întoarce 
când voi fi pregătit şi voi îmi veţi da o grămadă de bani. 

John a ţipat la el în timp ce el deschidea uşa. 

— Să nu spui nimănui nimic despre toate astea, mă auzi? 
Nimic! Nu glumesc! 

Robert l-a privit în ochi. 

— Fără glume, John. 

Şi cu un zâmbet în inimă, a coborât în minunatul hol tapetat 
cu aluminiu şi a ieşit în stradă. 


Londra, septembrie 1990 


Robert ţinea în mână invitaţia bogat ornamentată şi râdea în 
hohote. 


Sunteţi invitat la un eveniment teatral cu o singură 
reprezentaţie. 

In grădina Clubului Sf. George, Whitefriars Cut, EC4. 

Lectura piesei Hârtiile lui Newton. 

Ora 20.00. Ţinută obligatorie. 


l-a telefonat imediat lui Adam Hale. 


239 


În vremea aceea, locuiau amândoi în Londra, Robert îşi 
începea al şaptelea an la GBN, după stagii solide la Paris şi la 
Madrid. Adam se mutase din America Centrală la Londra, în 
aparenţă la fel de vivace şi sardonic ca totdeauna, dar de fapt 
fără bani, hăituit şi singur. Fosta lui iubită, Isabela, poetă şi 
jurnalistă, fusese ucisă cu aproape un an în urmă. El îi găsise 
trupul pe marginea drumului spre aeroportul din Sato Tomas, 
împuşcat în ceafa. Ea reprezentase iubirea vieţii lui şi, în 
suferinţa şi însingurarea lui, Katherine îl sprijinise cel mai mult. 
Deveniseră inseparabili şi, cu sentimentul că au nevoie unul de 
altul, se căsătoriseră mai devreme în anul acela. 

Adam era liber-profesionist şi călătorea cât de mult putea. Ca 
să-l ajute, Robert încerca să-i găsească o slujbă la GBN, 
indiferent cât de mult îi displăceau lui Adam instituţiile. Acum că 
Saddam Hussein fugise în Kuweit, părea foarte probabil ca GBN- 
ul să apeleze la serviciile lui. 

— Ce naiba este asta? Aţi montat afurisita aia de piesă? 

— Rickles. Ce minunat să-ţi aud vocea! 

— Ai terminat-o? Când? 

— A fost un proiect marginal de care m-am ocupat în ultimele 
câteva luni. Printre alte angajamente, înţelegi? Ca să-mi ţin 
mintea în frâu. Amintiri şi toate celelalte. 

— Este uluitor. Ai terminat-o singur? 

— Sau în colaborare cu Katherine? A fost un proiect minunat 
pentru amândoi de fapt. Şi acum îl putem scrie şi putem dormi 
împreună, desigur. Apropo, ce face Jaqueline? 

Robert şi Jaqueline se întâlneau de trei ani de-acum, având 
apartamente în Paris şi în Londra, ceea ce le permitea să se vadă 
destul de des. Ea era o prietenă din copilărie a lui Katherine, din 
mediul francez aristocratic sărăcit şi lucra în domeniul relaţiilor 
publice. Până acum legătura lor fusese monogamă, fără planuri 
de căsătorie şi fără copii. 

— Splendid, mulţumesc! Invitaţia este pentru o persoană sau 
pot s-o aduc şi pe ea? 

— Mă tem că este individuală, bătrâne. Locurile sunt limitate. 

— Nici o problemă. 

— Vorbind despre muncă, tocmai strigam la cineva de la 
Ambasada Irakului. Felul cum funcţiona mintea lui Adam era mai 
misterios ca niciodată pentru Robert. Nişte poponari. Acreditarea 
de presă pentru Bagdad? Aş fi putut la fel de bine să cer o cheie 
de la baia personală a lui Saddam. 


240 


— Poftim? 

— Nu este vina ta. Nu-i aşa? Nu ar trebui să gândesc aşa. 

După toţi aceşti ani, Robert era încă uşor exasperat de 
dezinvoltura şi de inconsecvenţa lui Adam. 

— Ce are de-a face baia lui Saddam cu Hărtiile lui Newton? 

— Nimic, bătrâne. Aşadar, onorezi invitaţia? 

Robert a verificat din nou data înscrisă pe invitaţie, respirând 
adânc în timp ce făcea acest lucru. 

— Cu siguranţă, da! Imi face plăcere. 

— Excelent! De vreme ce ai participat la conceperea 
proiectului, ca să spunem aşa, vei fi invitatul de onoare. 

— Apropo, ce-i clubul ăsta? N-am auzit niciodată de el. 

— Bunicul meu a fost membru al clubului. Au mai fost încă 
unul sau doi prieteni, de asemenea. Seamănă puţin cu Special 
Forces Club sau cu Explorers Club, numai că este un pic mai... 
ezoteric. Vei vedea. 

Şi aşa prima şi unica reprezentaţie a piesei Hârtiile lui Newton 
a avut loc într-o noapte caldă de septembrie, într-o grădină 
interioară din spatele unui club privat extrem de discret, de 
lângă Biserica Sf. Fecioară, chiar lângă Fleet Street. 

Nu a fost deloc ceea ce Robert şi Adam se aşteptaseră să fie. 


New York, 30 august 2004 


În timp ce Robert mergea pe Lexington Avenue după ce 
părăsise clădirea GBN, Quad-ul a zbârnâit semnalizându-i sosirea 
unui mesaj scris de la Supraveghetor. În sfârşit. Nu reuşise să-l 
contacteze pe Horace noaptea trecută şi să-i povestească despre 
chei. Mesajul spunea numai atât: „Punct de destinaţie X69”. 
Programul GPS arăta că locul era în East Side, lângă spitalul 
veteranilor, pe 23rd Street. 

Robert nu avea deloc timp. Voia să-şi provoace duşmanii. Tot 
ce putea face era să treacă prin celelalte stadii ale Căii cât de 
repede posibil şi să se roage să poată descoperi unele dintre 
cheile rămase. Era în delir de bucuria de a-i fi trimis la naiba pe 
avocaţi. Ce manevră extraordinară din partea lui Horace! 
Intotdeauna şi-l imaginase lăsând problemele lumeşti lui 
Lawrence, dar vechiul lui prieten avea în mod clar mai multă 
pricepere practică decât îşi imaginase vreodată. A început să 
formeze numărul lui, dar şi-a amintit la timp că Horace era încă 


241 


la înmormântare. 

Stând la colţul 52nd Street, unde rochia lui Marilyn Monroe 
fusese ridicată de curentul de aer de la metrou, în scena 
memorabilă din filmul Şapte ani de căsnicie şi-a ridicat braţul şi 
imediat şi-a făcut apariţia un taxi. l-a spus şoferului să-l lase pe 
23rd Street, în faţa spitalului. 

Când a ajuns acolo, Quad-ul i-a arătat mai departe spre est şi 
nord. Incurcat de faptul că nu primise încă nici un indiciu, a mers 
de-a lungul străzii spre East River, lăsând Centrul Medical VA în 
stânga şi ajungând la un pavilion elegant de început de secol cu 
două intrări, una pe uşa căreia scria BARBAŢI şi alta pe uşa 
căreia scria FEMEIE. Era o baie publică fără taxă, transformată 
acum în Centrul de Recreere Asser Levy. 

Quad-ul l-a condus pe lângă pavilion, mai departe spre nord. 
Robert a ajuns la un loc de joacă pentru copii şi la un teren de 
baschet, ambele pustii. 

Acum a sosit şi indiciul. Robert şi l-a imaginat pe Horace 
trimițând mesaje în anumite momente discrete, în timpul 
funeraliilor. 


Primul din trei să formeze un cinci 

să rămâi în cursă, să rămâi în viaţă 

Continuă să păşeşti pe pietre care nu traversează nici un 
râu 

Peşti şi stele, dar nu tremura 

Cauţi uşa ascunsă 

Cauţi echilibrul inimii 

Pentru a trece Proba Eterului 

Incearcă să joci şotron pentru un timp. 


Robert a rămas pe loc privind terenul de joacă şi lăsându-şi 
gândurile să hoinărească, până când a văzut: de la toboganul 
copiilor până la fântâna cu apă potabilă erau o serie de pietre 
dispuse circular, la distanţă de un pas, ca nişte meduze în mare. 

S-a dus să le cerceteze cu atenţie: erau cam patruzeci de 
pietre cu totul, de diferite dimensiuni, având gravate motive 
semizodiacale. Vedea crabi, peşti şi rechini; scoici, cochilii de 
nautilus şi stele-de-mare, toate dispuse într-o cărare vălurită, 
şerpuită. 

A mers pe pietrele de la tobogan până la fântâna care era 
spartă. Apoi s-a întors şi a mers înapoi, păşind întâi cu piciorul 


242 


drept, apoi cu stângul. 

Poate că micuţii chiar jucau un fel de şotron pe el? 

Una dintre pietre s-a clătinat uşor când el a pus piciorul pe ea. 
Era una mai mică, o stea-de-mare cu cinci braţe. A îngenuncheat 
şi a tras-o uşor, pentru a vedea dacă se mişcă mai tare. 

Piatra s-a ridicat ca un capac şi dedesubt era o carcasă de 
film, într-o pungă sigilată. 

— Bingo! a şoptit Robert. 

L-a luat şi a pus cu grijă piatra înapoi, călcând ferm pe ea ca 
să se aşeze bine. Dar în recipient nu era nimic. 

— La naiba! 

Aproape imediat a zbârnâit Quad-ul. „Mergi la Punctul de 
destinaţie 090. Cât de curând poţi. Simt că soţia ta are necazuri.” 

l-a indicat direcţia vest, de-a lungul 23rd Street. Nu era nici un 
taxi. A alergat înapoi spre First Avenue, prin căldura 
înăbuşitoare, pentru a ajunge la un autobuz care era pe punctul 
să pornească, înjurând şi rugându-se totodată să-l prindă. A 
ajuns la uşa autobuzului când aceasta se închidea şi şi-a vârât un 
braţ, obligându-l pe şofer să redeschidă uşa. 


Londra, septembrie 1990 


Robert a luat un autobuz Circle Line până la Blackfriars şi a 
mers pe jos spre Biserica Sf. Fecioară, apoi a petrecut câteva 
minute hoinărind în jurul străzilor din spatele Fleet Street, 
întrebându-se dacă nu cumva citise greşit invitaţia, apoi a găsit 
intrarea nemarcată a Clubului St. George de pe Whitefriars Cut. 

Exteriorul modest, minimalist al casei adăpostea o sală de 
primire somptuoasă, cu podeaua cu carouri albe şi negre, unde 
un portar în uniformă i-a verificat lui Robert invitaţia şi l-a condus 
apoi într-o mică bibliotecă, unde erau servite băuturi şi gustări. 

— Sper că nu am venit prea devreme, a spus Robert, văzând 
că nu mai este nimeni altcineva în încăpere. 

— Nu, aţi sosit la momentul potrivit, sunt sigur, domnule, a 
spus portarul, cu intonaţie de fost poliţist. Domnul Hale a spus că 
trebuie să vă aşteptăm. 

Curând au sosit şi alţi invitaţi în smoching sau în ţinută de 
seară şi Robert şi-a mai diminuat disconfortul resimţit când era în 
societate uitându-se la rafturile cu cărţi şi ţinându-şi strâns 
paharul cu sherry. Biblioteca era plină de romane medievale de 


243 


dragoste, traduceri din poezia persană şi arabă şi povestiri 
despre expedițiile exploratorilor. A remarcat, de asemenea, mai 
multe cărţi despre heraldică. 

A auzit crâmpeie de cuvinte în limbi străine. Cehă? Poloneză? 
A recunoscut câteva cuvinte portugheze, spaniole, franţuzeşti. 
Un bărbat cosmopolit, cu costum arab trecea uşor de lao 
engleză desăvârşită la metrica frumoasă a limbii arabe. 

Curând, în bibliotecă erau vreo şaizeci de persoane şi cam tot 
atâtea în sala de la intrare. 

S-a întors să vadă un bărbat foarte înalt, cu dinţi proeminenţi 
şi cu păr cărunt, în uniformă militară oficială, cu o doamnă 
roşcată şi durdulie la braţ. Ea i-a zâmbit lui Robert, în timp ce el 
căuta să-şi amintească cine erau cei doi. 

— Bună! a spus Robert, trăgând de timp. 

— Cavaler către cavaler, înaintează, a spus doamna. Ne-ai 
bătut, îţi aminteşti? Omnia vincit amor? 

— Dumnezeule mare! 

Apoi a sunat un gong, invitând audiența să-şi ocupe locurile. 


New York, 30 august 2004 


Robert a coborât din autobuz la staţia Madison Square Park. În 
faţa lui se ridica Flatiron Building, cu profilul ei triunghiular 
arătând spre nord, cu ondulaţii pe faţada ei lungă ca nişte unde 
magnetice îngheţate în timp. 

A mers spre colţul parcului, pe lângă statuia lui William 
Seward, omul care a cumpărat Alaska. Se spunea că Seward era 
un bărbat mai scund decât silueta înaltă, uscăţivă arătată de 
sculptură. Dar artistul, supărat că a fost plătit târziu sau 
insuficient, folosise torsul mai zveltului Abraham Lincoln pe care-l 
sculptase pentru un alt proiect şi adăugase pur şi simplu capul 
lui Seward. Legenda i se păruse lui Robert „prea bună pentru a o 
verifica”. 

Nepierzând din ochi clădirea Flatiron, Robert a luat-o la 
dreapta. Empire State Building se înălța direct în faţă, printre 
copaci, la distanţă de zece străduţe spre nord şi mai aproape, un 
stâlp pentru arborarea steagului i-a atras lui Robert atenţia. S-a 
apropiat şi a zâmbit când a recunoscut steaua cu cinci vârfuri 
săpată la baza stâlpului, deasupra cuvintelor O LUMINĂ ETERNĂ 
şi în vârful stâlpului, o lampă cu cinci braţe, în formă de stea. Ea 


244 


comemora soldaţii căzuţi în Primul Război Mondial. 

— După pătrat, urmează pentagrama, a spus el cu voce tare. 

„Mâine prezic Steaua lui David. Dar şapte ce va fi?” 

A încercat să-şi explice semnificaţia numerelor şi a formelor de 
pe Cale. La început un cerc, apoi o vesica piscis formată din două 
cercuri, locul incendiului fabricii în formă de triunghi şi toate 
acele petice triunghiulare de pământ care l-au condus la o cheie- 
piramidă; apoi cheia cubică de la Union Square. O componentă 
se adăuga la forma geometrică cu fiecare probă parcursă. 
Simboliza oare aceasta că el evolua, crescând în cunoştinţe şi 
complexitate, chiar dacă pericolul îi dădea târcoale? Reflecta 
oare echilibrul dintre dezmembrarea şi replămădirea lui, sau 
poate echilibrul dintre evoluţia lui şi declinul lui Adam? 

Trebuia să se concentreze. Imediat ce se ivea ocazia, îl va 
întreba pe Horace. Nu primise nici un indiciu nou. S-a îndepărtat 
de parc şi a privit spre vest, căutând din priviri ceva ce l-ar putea 
ajuta în căutările lui. A văzut ceva ce observase de zeci de ori 
mai înainte şi nu văzuse cu adevărat niciodată până în acel 
moment: în mijlocul unui rond mare din trafic, la intersecţia Fifth 
Avenue cu Broadway, se înălța un obelisc de aproape 20 de 
metri înălţime. 

Simţea roata oraşului de jur împrejurul lui, înfiptă în el ca şi 
cum el ar fi fost axa ei. In mintea lui au prins contur forme şi 
aliniamente şi s-au perindat în imaginaţia lui mai repede decât 
putea el să le reţină. A văzut o linie verticală chiar de-a lungul 
coloanei vertebrale a Manhattanului, braţe de la East Village 
până la West Village şi acum de la piatra cu stea-de-mare la 
acest loc al pentagramelor şi de aici... încotro? Ar fi trebuit să fie 
Chelsea în West Side... 

Şocul acestei viziuni l-a lăsat înmărmurit şi ameţit. Şi s-a stins 
apoi la fel de repede cum a apărut. 

A inspirat şi a expirat profund. Nu ştia cum să se descurce cu 
asemenea imagini fulgerătoare interioare. Cu cât el se străduia 
mai tare, cu atât îi scăpau. 

A traversat supărat strada, să examineze obeliscul, încercând 
să-şi amintească imaginea pe care o zărise fugar în mintea lui. 

Obeliscul de la Capela Sf. Pavel sugera că sub el zăcea un 
trup, dar nu era aşa. 

_ A văzut că acesta nu dădea indicii cu privire la ce acoperă el. 
In cazul acestui obelisc, imaginea unui braţ retezat susţinând o 
sabie, era o plăcuţă pe care scria: 


245 


Sub acest monument odihneşte William Jenkins Worth, 
născut în Hudson, NY, pe 1 martie 1794, decedat în Texas, 
pe 7 mai 1849. 


Locul era împrejmuit cu gard de fier, cu ornamente tot în 
formă de săbii. Monumentul fusese ridicat în 1857. „Onoare 
Viteazului”, scria pe soclul de piatră care era, de asemenea, 
gravat cu două stele cu cinci colţuri. 

Adam dăduse dovadă de un curaj excepţional, iar acum, 
simţea Robert, Terri făcea acelaşi lucru. Totuşi, putea să simtă că 
furia acumulată în ani întregi de Adam începea să iasă la 
suprafaţă. A simţit că este inutil să lase frica să cenzureze ce 
spunea, gândea şi simţea el. 

Trebuia să se întâlnească neapărat cu Adam şi să găsească o 
cale să răstoarne situaţia. 

Adam era şi duşman şi aliat. Cât mai putea să ţină piept forţei 
distrugătoare care punea treptat stăpânire asupra lui? Incă o zi? 
Robert simţea în inima lui că Adam putea încă să fie salvat. Oare 
Adam era încă îndrăgostit de Katherine, dacă Terri spunea 
adevărul? 

Calea înapoi la Katherine şi ajutorul dat lui Terri erau acelaşi 
lucru. A simţit o strângere de inimă pentru Terri, care mereu 
păstra controlul, dar pe care între timp o văzuse îngrozită, rănită 
şi singură, probabil pentru prima oară în viaţa ei. Dependentă de 
alţii. închizând pleoapele, a zărit-o cu ochii minţii arzând 
spiritual, înspăimântată, încercând să se ascundă de Adam şi de 
întunericul din el. 

Ceva funcţionase teribil de rău pentru ea. Robert se simţea 
înspăimântat. j 

Ce-i ascundea Terri? Inchizând ochii şi încercând să ajungă la 
ea mintal, neştiind cum să-şi folosească noile puteri, lui Robert îi 
apăreau cu insistenţă în minte imagini cu vesica piscis, două 
cercuri formându-se din unul singur, patru cercuri din două, opt 
cercuri din patru... Diviziune celulară... cuvintele se formau 
singure în mintea lui. 

Oh, Doamne! Asta trebuia să fie. Diviziune celulară... începând 
cu Ziua de vineri. Insărcinată cu el. Sigur că nu. Nu se putea 
întâmpla. A încercat să privească mai adânc. Doamne 
Dumnezeule, nu! Ea spusese că nu exista nici o posibilitate... Era 
o umbră peste diviziunea celulară... întunericul şi frica participă 


246 


la această diviziune... Robert a pierdut cuvintele care se formau, 
sărind înapoi din râul de informaţii în care se cufundase fără să 
ştie cum. 

Dacă Terii era însărcinată, simţea că el nu are nici o legătură 
cu ce văzuse, nici un sentiment. Ar putea ca tatăl să nu fie el, ci 
Adam? Totuşi, deasupra imaginilor atârna un nor de rea-voinţă. 
Dacă era însărcinată, atunci... 

Dacă lui Terri îi era frică de Adam, însemna că acesta 
continuase să se îndrepte spre rău. Dacă Adam era încă 
îndrăgostit de Katherine, asta însemna că Terri se simţea 
îndepărtată. Lipsită de protecţie. În prima lor conversaţie pe AOL, 
ea îi povestise cum o protejase Adam de locul cel rău. Acum 
Adam nu o mai proteja. Cât de mult se îndepărtase Adam de ei? 
Dacă ar fi fost copilul lui, cu siguranţă nu ar fi părăsit-o pe Terri, 
dacă mai avea un crâmpei de umanitate în el. Şi dacă trecuse cu 
adevărat de cealaltă parte a baricadei, atunci Katherine era în 
mare pericol, în ciuda înzestrărilor ei. 

Intregul spectru al sentimentelor lui faţă de Adam din ultimii 
peste douăzeci de ani i-a revenit pe neaşteptate în minte. 
Sentimentul constant că într-o bună zi Adam ar putea face mai 
mult rău decât bine. Aroganţa cu care credea că putea continua 
cu isprăvile lui scandaloase, în vreme ce alţii nu-şi permiteau 
luxul acesta, că darul lui unic de a magnetiza îl va salva când 
alte suflete inferioare se vor târî în noroi. Robert avusese 
permanent sentimentul că toate aceste daruri ameţitoare vor 
sfârşi prin a se epuiza, folosite la oarecare planuri descreierate 
puse în joc şi pierdute pentru un fior. Adânc în sufletul său, în 
ciuda generozităţii lui Adam, în ciuda grijii lui sincere pentru 
ceilalţi, în ciuda capacităţii lui de a tulbura vieţile altora într-un 
sens bun, Robert fusese întotdeauna supărat pe el. Gelos, 
invidios şi furios. 

Mergând în jurul obeliscului, căuta orice detaliu ce i-ar fi putut 
fi de ajutor. A găsit câte ceva, dar nu o listă a distincţiilor de 
război. A scos Quad-ul şi a căutat pe Google. Era ceva ce-i 
scăpa? Singurul lucru pe care l-a aflat era că în piatra de temelie 
a monumentului fusese pusă o cutie-relicvariu, ca şi „capsula 
timpului” de la Statuia lui Garibaldi, din Washington Square. 
Pentru o clipă, imaginea a părut că voia să-i spună ceva; apoi a 
pierdut firul gândului. 

A traversat 25th Street şi a mers mai departe pe Fifth Avenue 
atras de un steag cu un P mare imprimat pe el. Şi chiar după colţ 


247 


a văzut ce reprezenta acesta: la Numărul 204 erau birourile unei 
firme de design numite Pentagram, cu numele gravat chiar în 
zidul clădirii, deasupra uşii. Un alt cinci. | s-a făcut pielea de 
găină. 

Pe neaşteptate, a sunat Quad-ul. A activat casca, iar vocea lui 
Adam i-a răsunat în cap. Lui Robert i-a bătut inima mai să-i sară 
din piept. N 

— Robert, a spus Adam. In ce rahat suntem, n-ai zice! 

— Tâmpitule! Ai multe lucruri de explicat. 

— Când nu am avut eu de dat explicații, Robert? 

— Pentru mine, asta nu e joc, Adam. Unde este Katherine? 

Robert vorbea tare, ca şi cum Adam ar fi fost peste tot în jurul 
lui, în văzduh. 

— Nimic nu este vreodată un joc pentru tine, Robert, asta-i 
una dintre problemele tale. Unde crezi că e Katherine? Ştii că 
este un spirit liber. 

— Vreau să vorbesc cu ea, să-i aud glasul. 

— Crezi că este cu mine? 

— Să nu minţi. Nu-ţi mai bate joc. Ştiu că este cu tine. A plecat 
la tine după ce i-am spus că m-am culcat cu Terri. Şi pariez că 
are blestematele de chei. Pe toate. Ceea ce Înseamnă că le ai tu, 
de fapt. Aşadar, ai obţinut ce ai dorit. Chiar încerci să opreşti 
lucrul ăsta? Se va întâmpla asta cu adevărat, nu-i aşa? 

Pentru o clipă, Adam a rămas tăcut. Robert îşi simțea furia. 
Nu, nu furie. A închis ochii şi s-a gândit la Adam. Intuneric. Frică. 
O frică primară. 

— Robert, mă tem că nu este cu mine în acest moment. Vom 
face nişte aranjamente foarte curând, sunt sigur. Trebuie să-ţi 
explic câteva lucruri. 

— Spune-mi. 

— De unde să încep? Este vorba despre femeia aceea... 

Robert a pufnit: 

— Intotdeauna este vorba despre o femeie, Adam. Ceasul 
ticăie, nu se opreşte. Eu o vreau pe Kat. Unde este? 

Adam a tăcut câteva secunde; părea că se simte rănit. 

— Îți voi spune totul. Totul. Dacă-mi acorzi două minute 
numai. Ascultă-mă două minute. 

— Terri e însărcinată? De ce-i este frică de tine? Furia se 
simţea în glasul lui. Arogantule, egoistule. Ţi se scurge timpul. Nu 
poţi rămâne pe loc. Tu nu eşti supraom. Trebuie să împiedicăm 
să se întâmple lucrul ăsta! Dă-mi-o pe Kat. O vreau înapoi! 


248 


— Ar fi trebuit să te gândeşti la asta mai înainte, i-a retezat-o 
Adam. Şi, dacă vrei să supravieţuieşti celei de-a cincea probe, ar 
trebui să-ţi ţii în frâu acest temperament dezagreabil. la-o ca pe 
un sfat de la cineva care a trecut prin lucrurile astea înaintea ta. 

Robert s-a oprit în stradă, rămas fără grai din cauza furiei 
oarbe. 

Atunci a strigat Adam: 

— Habar n-ai cu ce mă confrunt. Pe bune, nu ai habar. Ţi-o voi 
da pe Kat. În două minute. Dar mai întâi ascultă-mă. Două 
nenorocite de minute! Sau nu vei mai auzi de mine niciodată! 

Robert a respirat adânc, voind să-şi alunge furia, încercând să 
se controleze. l-a trecut prin cap gândul că Adam credea că asta 
ar putea fi ultima lui ocazie de a-şi spune povestea. 

— OK. Două minute. Ai două minute. 

Adam a făcut o pauză, adunându-se şi domolindu-şi tonul 
vocii. Robert a traversat înapoi strada spre obelisc. 

— S-o luăm de la început. După spectacolul cu Hârtii/e lui 
Newton, cu nefericitele întâmplări de la sfârşitul acelei seri, m- 
am certat cu Horace, mentorul meu de la vârsta de optsprezece 
ani până în momentul acela. Şi lucrurile au degenerat, devenind 
stranii. 

Robert îi sorbea cuvintele. 

— Inainte nu fuseseră stranii? Vreau să spun că trebuia să-ţi 
dai seama că tu ai o imagine despre straniu diferită de a celor 
mai mulţi oameni. 

— Ascultă-mă. Vreau să înţelegi că Horace mă supraveghea, la 
cererea bunicului, din momentul în care am dat semne că am 
aptitudini pentru Cale. Lucraseră împreună la o acţiune de 
spionaj în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acţiune care 
a condus la descoperirea manuscrisului lui Newton de către 
bunicul meu. Eu am parcurs drumul pe care-l faci tu acum, chiar 
dacă mult mai lent. 

Când ne-am cunoscut la universitate, eram la începutul 
ascensiunii pe Cale. Jocurile acelea din noaptea incendiului ar fi 
fost prima mea încercare de a orchestra experimente într-un fel 
care să reflecte complexitatea Căii, modul în care aceasta 
lucrează pe mai multe planuri în acelaşi timp - mental, geografic, 
simbolic, existenţial, psihospiritual. 

— Continuă. Despre ce perioadă vorbim? 

— Inceputul anilor '90, acum. l-am spus lui Horace că nu mai 
aveam nevoie de mentor, nu mai aveam nevoie de un maestru, 


249 


voi parcurge singur Calea. Poate îţi aminteşti că în perioada 
aceea îmi cam pierdusem minţile. 

Robert şi-a amintit perioada. Adam suferise o cădere la 
începutul anilor '90, era adevărat, în timpul nefericitei angajări 
pe un post la GBN, după afacerea cu Hârtiile lui Newton. Apoi, 
spunând că gândul la Isabela nu-i dădea pace, se rupsese de 
viaţa lui de atunci şi se întorsese în America Centrală. Acolo 
avusese alte încurcături şi începuse o viaţă itinerantă. 

— Nu erai prea bine în perioada aceea, Adam. Dar ascultă. 
Spune-mi mai bine ceva ce să pot folosi. Nu avem timp, dacă 
este să te ajut. 

incerca totuşi să-şi stăpânească  nerăbdarea.  Simţea 
extenuarea în spatele dezinvolturii afişate de Adam. Durere şi 
epuizare şi voinţa de a le ţine ascunse. 

— Nu eram bine, este adevărat. Vrei să faci câţiva paşi cu 
mine, nu-i aşa? Uită-te înjur. Poţi privi în stânga, de-a lungul 25th 
Street? Ce frumoasă este biserica sârbească Sf. Sava! Oferă 
mângâiere. Hrană sufletească. Acum priveşte spre est. Primele 
două Grădini Madison Square erau la colţul nord-estic, cele care 
erau cu adevărat în acest perimetru. 

Cea de-a doua avea o clădire-turn uluitoare, inspirată de 
Giralda din Sevilia. Exact ca Biltmore. Ce altceva mai vezi? 

— Clădirea MetLife. 

— Este inspirată de Campanila din Piaţa San Marco, ştii asta? 
Depăşeşte 200 de metri în înălţime. Cea mai înaltă clădire din 
lume între 1909 şi 1913, când... 

— ... Când s-a terminat clădirea Woolworth din centru. _ 

— Impresionant! Cunoscută şi ca Madison Avenue nr. 1. in 
1908, înainte să fie terminată, un ziar din New York a instalat pe 
clădire un reflector puternic pentru a anunţa alegerea 
preşedintelui, după scrutinul electoral din acel an. Razele se 
roteau spre nord, pentru Taft, republican, spre sud, pentru 
Bryan, democrat. lţi poţi imagina asta? 

Axa nord-sud pe lungimea Manhattanului a apărut din nou în 
mintea lui Robert preţ de o clipă. Incă nu putea vedea întreaga 
imagine. Oare Adam încerca să-l ajute? 

— Şi următoarea, spre nord? Ce vezi, Robert? 

— Tot MetLife. Clădirea splendidă în stil deco Madison 11, 
acoperă tot spaţiul dintre două străzi. M-a impresionat mereu 
numărul mare de ornamente masonice. La ce ne conduce asta? 

— Oh, vei avea destule ornamente masonice mai târziu, dacă 


250 


asta este ce-ţi place. Clădirea asta are treizeci şi nouă de etaje; 
urmau să fie o sută, dar s-a renunţat la proiectul iniţial când a 
început Marea Criză Economică. Ar fi fost probabil cea mai înaltă 
clădire din lume, dacă se respecta planul originar. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Despre MetLife? La bază este o ghicitoare. 

— Poftim? 

— O ghicitoare. MetLife. 

A pronunţat numele într-un fel deosebit. Cu uşoara distorsiune 
datorată telefonului, a sunat ca şi cum Adam scosese un sâsâit. 

— Ai necazuri dacă vorbeşti cum trebuie? Nu am timp pentru 
alte ghicitori. Vorbeşte! 

Pentru a treia oară, Adam a rostit numele, exagerând 
pronunţarea încă şi mai tare. 

— La bază e o ghicitoare, met lice’. 

Robert a simţit brusc stringenţa mesajului; o voce îi şoptea 
stăruitor: Ține minte asta. Şi-a întipărit cuvintele în minte. 

— OK. Te ascult. 

— Aşadar, am venit în Lumea Nouă. Montreal, New York, 
Miami. Las Vegas. Cu nouă ani în urmă. 

— Vegas? Să faci ce? 

— Să câştig bani, în principal. Foarte ciudat. Am avut câteva 
nopţi bune. Ca să fiu cinstit, niciodată nu am fost în stare să 
continui prea mult. Dar m-a ajutat să mă finanţez. Am decis să 
văd dacă pot face sex până la moarte. 

— Voiai să mori sau voiai să regulezi la greu? 

— Câte puţin din fiecare. De fapt, încercam să ajung la o 
experienţă tantrică. Asta-ţi spune ceva despre egoul meu. 
Trebuia să fie ceva care să mi se potrivească, dar de asemenea, 
ceva care să-mi placă şi la care privaţiunile să se refere la lucruri 
la care nu mă deranja prea mult să renunţ. Aşa că am renunţat la 
fumat. Am plecat cu o doamnă care era în domeniu. Am făcut 
explorări sexuale undeva la capătul străzii. De fapt, lângă locul în 
care te afli tu acum, la nr. 27, chiar după hotelul Gershwin, este 
un local... de sex în grup pentru cupluri. Sălbatice vremuri. 

— Mulţumesc pentru informaţie. Care-i ideea? 

— Ţine minte tot ce-ţi spun. Există metodă chiar şi în nebunie. 
Ştii că se spune că poţi înnebuni dacă nu ai un mentor sau un 
ghid în aceste căutări spirituale, o persoană care a parcurs Calea 
înaintea ta... şi eu am petrecut câţiva ani buni fără să-mi iau în 


10 To met- a întâlni; /ice - păduchi (în Ib. engleză, în orig.). 


251 


seamă mentorul. Mă tem că m-am băgat singur într-o situaţie 
groaznică. 

— Ai fost surprins că divinitatea nu este de găsit în cluburile în 
care se practică orgii? 

— lţi spun pe scurt. A fost mult mai mult de-atât. Retrageri în 
singurătate. Perioade lungi de abstinenţă. Meditaţie. Controlul 
respirației. Disciplină. Studiu. lți aduci aminte de jocul 
Unicornului de la Cambridge. Mulţi ani de jertfire. Mulţi ani de 
căutări, dar terenul pe care cauţi este propriul suflet. Unii oameni 
ajung aici prin sadomasochism şi apelând la fetişuri. Cu 
siguranţă, nu aşa aş proceda eu. Dar există diferite căi. Şi, vezi 
tu, poate funcţiona. Chiar poate. 

— Ce poate, Adam? g 

— Lucrurile astea sunt ținute secret cu un motiv. In fiecare 
cultură, în fiecare religie există o cale ascunsă, rezervată de 
obicei adepților speciali; existența lor este tăgăduită, criptată şi 
ascunsă în spatele unei discipline riguroase. Ea descătuşează 
puteri ale minţii şi ale sufletului pe care nici nu ştim că le avem, 
Robert. Numele adepților variază. Sufişti, cabalişti, gnostici... 
Mistici creştini precum Sfânta Tereza sau Sfântul loan al Crucii au 
ajuns s-o întrezărească. Ceea ce au ei în comun este un 
ascendent al sufletului care înseamnă o coborâre în tine însuţi, o 
cunoaştere de sine care conduce cumva la cunoaşterea 
divinității... dar ea descătuşează, de asemenea, o mulţime de 
alte lucruri pentru cei care nu înţeleg pe de-a-ntregul ce fac, cum 
este cazul meu. Şi ea atrage atenţia... oh, da. Atrage atenţia 
celor care au urmat aceeaşi cale din motive care sunt departe de 
a fi bune şi altruiste. Oameni precum cei din Frăția Iwnw. 

— Te-au găsit? Atunci demult? Şi această cale ascunsă, despre 
care-mi vorbeşti, este aceeaşi cu cea pe care merg eu? 

Adam a pufnit supărat pe sine. 

— Da, m-au găsit. In ceea ce priveşte calea ascunsă, asta este 
ce m-a învăţat Horace. Există o singură cale, deşi sunt multe 
modalităţi de a o aborda. Abordarea ta este dintre cele mai 
dificile şi mai primejdioase. Calea conţine adevăratul sens 
interior al tuturor marilor religii care s-au osificat în timp, 
pierzând contactul cu totul, cu excepţia cochiliei lor exterioare. 
Adepții Căii nu-şi fac reclamă, nu fac prozelitism, dar când cineva 
este pregătit pentru ea, este găsit de un învăţător. Oamenii 
aceştia au primit multe nume în diferite momente ale istoriei. 
Adepții Luminii Perfecte este un nume comun. În lume, au 


252 


grupuri particulare, discrete, de susţinători. Clubul Sf. George 
este unul dintre el. Calea este, de asemenea, inima secretă a 
ceea ce căutau alchimiştii. Fabricarea aurului din plumb sau 
producerea unui elixir al vieţii erau produse secundare sau chiar 
numai metafore pentru atingerea celui mai înalt nivel al Căii, 
unde conştiinţa devine atât de distinsă şi de puternică, încât are 
capacitatea de a opera cu materia, de a o controla, de ao 
modifica. Este un ţel atins de foarte puţini, deşi mulţi încearcă. 

— Calea este bună? Sau numai neutră, depinzând de uzul pe 
care i-l dăm? 

— Este bună, Robert. Ea îţi arată lucruri care nu par raţionale, 
pentru că acestea vin dintr-un loc aflat departe, dincolo de 
rațiune. Spune, de exemplu, că iubirea este cea mai puternică 
forţă din univers, că iubirea este universul şi că universul 
sălăşluieşte în fiecare din noi. Dar fiecare studiu al Căii are o 
parte întunecată. Şi acolo sălăşluieşte lwnw. Ca şi Lumina 
Perfectă, această frăţie are reprezentanţi în lume sau, dacă 
preferi, adepţi. 

— Şi ei te-au găsit pe tine. 

— Da. Eu le-am dat ocazia. A trebuit să merg la Horace şi să-l 
implor să mă primească înapoi, să mă ierte şi să mă protejeze 
împotriva lor. Era în 1997, cam cu un an înaintea acelui 
eveniment în care am fost atras la Biltmore. Horace m-a ajutat să 
scap de ei. In schimb, de atunci, eu îl ajut să lupte cu IWNW. 

Robert l-a auzit pe Adam respirând deodată, greu, inspirând 
rapid, cu zgomot. Se lupta să scape de ceva. De ceva 
înspăimântător. Forţele Ilwnw îi scoteau viaţa din el, încercând 
să-l acapareze şi să-l controleze complet. 

— Adam? 

— Continuă să mergi. Mergi spre Flariton, apoi înapoi pe lângă 
obelisc. 

Robert a continuat să meargă. 

— Vorbeşte cu mine, Adam. 

— Fă rondul. 

Robert a ajuns la capătul sudic al insulei din giratoriu şi s-a 
întors spre nord, spre structura de granit verde, neobişnuit de 
joasă, din spatele obeliscului. Care nu prezenta nici o inscripţie şi 
avea uşi metalice, iar pe părţile laterale, ferestre cu grilaje. In 
grădina învecinată, creşteau plante luxuriante, în jurul 
monumentului dedicat generalului William Jenkins Worth. A ocolit 
colţul structurii de la capătul de nord al insulei din centrul 


253 


sensului giratoriu. Şi acolo, zâmbitor, dar alb la faţă de durere, 
purtând un celular cu cască bluetooth, cu mâinile în buzunarele 
de la haină, se afla Adam Hale. 


Londra, septembrie 1990 


Cei mai puţin de 200 de spectatori - mai târziu, Robert a aflat 
că se trimiseseră 170 de invitaţii numerotate - s-au îndreptat 
spre grădina interioară din spatele clubului şi au fost conduşi la 
locul lor. Era o seară perfectă, caldă, cu o adiere uşoară. 

Scaunele erau aşezate în formă de L pe două laturi ale 
pătratului, exact cum intenţionase Adam să amplaseze locurile 
spectatorilor cu nouă ani în urmă. Cărămizile zidurilor erau 
subţiri, cam cât o carte broşată: păreau mult mai vechi decât 
restul clubului. In faţa unghiului format de laturile L-ului, erau trei 
scaune de lemn sculptat în formă de semilună. Două aveau în 
faţă mici pupitre precum cele ale instrumentiştilor. Un singur 
copăcel se afla în centrul careului, poate cam de un metru 
înălţime şi lângă el o masă joasă, acoperită cu o pânză închisă la 
culoare. 

Unghiul depărtat al grădinii, în spatele scaunelor, era mascat 
cu o draperie neagră, pentru a crea un fel de zonă din spatele 
scenei. 

Robert, după ce s-a bucurat de o conversaţie uşoară cu 
Cavalerul şi cu Domnița în timp ce au stat la coadă spre a-şi 
ocupa locurile, i-a pierdut din ochi, pentru că s-au îndreptat spre 
cealaltă parte a grădinii. Cei doi intraseră în club la câţiva ani 
după universitate, la invitaţia lui Adam, aşa i-au spus ei, 
descriind clubul ca pe o organizaţie care sponsoriza săpături 
arheologice şi expediţii în părţi exotice ale lumii. 

Robert îşi avea locul mai la margine, iar lângă el era un scaun 
gol. 

Un gong a bătut de trei ori, anunțând că va începe 
reprezentaţia. 

Apoi Katherine s-a strecurat pe locul liber de lângă Robert. 

— Este foarte captivant, a spus el. 

— Nici nu ştii cât de captivant, a replicat ea arătând 
îngrijorată. Este foarte important pentru Adam. 

— Cum aşa? 

— lţi aduci aminte de manuscrisul lui Newton? Când era la 


254 


universitate, Adam a făcut jurământ să protejeze documentul. Ţii 
minte că am vorbit despre asta în noaptea aceea. 

El s-a încordat involuntar pe scaun. 

— Nu-mi aduc aminte aproape nimic din noaptea aceea. 

— Ştiu. la-o uşor. Făcuse jurământul în faţa mentorului său, un 
vechi prieten al bunicului său. O parte a jurământului este că la 
un anumit număr de ani, cei care protejează asemenea 
documente sau cunoştinţe sunt solicitaţi să împărtăşească 
conţinutul acestora cu lumea întreagă. Dar trebuie să facă acest 
lucru într-o manieră pe care numai cei demni de cunoaştere o 
pot înţelege. Este momentul ca Adam să-şi onoreze jurământul. 

— Vorbeşti despre manuscrisul lui Newton descoperit de 
bunicul lui Adam în Al Doilea Război Mondial? 

— Da. Acest club este o societate care ajută la protejarea unor 
asemenea secrete şi încearcă să găsească altele pierdute în 
timp. Unii membri sunt în club numai pentru explorări şi istorie, 
dar alţii cunosc adevăratul său scop. Este o ocazie deosebită 
pentru Adam să-şi îndeplinească jurământul. Dar nu toată lumea 
este de acord că aceasta era modalitatea în care trebuia Adam 
să o facă. 

— Mie mi se par nişte prostii. Nu putea să-l dea pur şi simplu 
la un muzeu şi să scape de chestia asta? 

— Manuscrisul conţine secrete care au o putere a lor, Robert. 

— Prostii! 


Gongul s-a auzit din nou. Murmurul poliglot s-a diminuat în 
intensitate, iar din spatele cortinei a apărut o actriţă trecută 
puţin de treizeci de ani, îmbrăcată cu pantaloni şi bluză neagră. 
Robert a recunoscut-o pe femeia care luase rolul târfei în 
fondarea Societăţii Unicornul, cu aproape douăzeci de ani în 
urmă. 

— Doamnelor şi domnilor, Sir Isaac Newton! a declamat ea, 
îndemnând audiența să aplaude în timp ce cortina s-a dat în 
lături din nou şi în centrul scenei s-a oprit un actor cu perucă, în 
costum de secol XVII, ca să primească aplauzele. Era Adam, care 
zâmbea încântat de ovaţiile primite. 

Un al treilea actor, de asemenea drapat în întregime în negru, 
l-a urmat ieşind de după cortină şi i-a îndemnat pe spectatori să 
aplaude mai tare. 

Actriţa a ridicat o carte la înălţimea pieptului şi a citit din ea 
pe un ton exaltat: 


255 


Ochiul lui Newton sublim 

A marcat perioadele luminate ale timpului revolut; 
A explorat în scenele Naturii efectul şi cauza. 

Şi, fermecat, i-a dezvăluit toate legile ascunse. 


Partenerul ei a declamat la rândul lui: 


Natura şi Legile Naturii stau ascunse în Noapte 
Dumnezeu a spus: „Să fie Newton!” şi Totul a devenit 
Lumină! 


Adam li s-a alăturat, la punctul culminant: 

— Sunt în Catedrala Westminster, ştiţi? 

Aplauzele s-au topit în râsete şi apoi Adam i-a adus pe toţi la 
tăcere, în timp ce ceilalţi actori s-au retras şi şi-au reluat locurile. 

— Sunt un adjectiv, a spus el cu mândrie. O unitate fizică de 
măsură Newton. Un epitet. Newtonian. Şi ce lume descrie 
numele meu? Adam a afişat o expresie amară. Mecanism de 
ceasornic. S-a uitat lung şi rece la cei din audienţă. Ceasornic 
fără Dumnezeu, vă vine să credeţi? S-a cutremurat. Nu este o 
lume în care eu să pot trăi. Adam s-a răsucit pe călcâie şi s-a dus 
să se aşeze. Din scaunul său, a continuat cu nemulţumire în 
voce: Am călătorit prin „ciudate mări ale gândirii, singur”. 

Cei doi actori din spatele scenei au pronunţat cuvintele lui 
Wordsworth împreună cu el. Efectul a fost dramatic. 

Spectacolul a continuat alternând monologuri din Newton şi 
scurte lecturi din documente şi scrisori, susţinute de actorii din 
spatele lui Adam, cu scene jucate cu dramatism de toţi trei. 

Actorii au smuls râsetele audienței la scena ce relua povestea 
cu mărul care i-a căzut lui Newton în cap şi despre care se spune 
că l-a condus la ideea gravitaţiei, folosind ca recuzită un mic 
manechin amplasat sub copăcel. Au menţionat apoi că totul era 
numai o născocire a lui Newton la bătrâneţe. L-au citat pe John 
Maynard Keynes, cel care în 1963 achiziţionase scrierile despre 
alchimie ale lui Newton, rămase mult timp ascunse: nu „un 
raţionalist, unul care să ne înveţe să gândim în termenii raţiunii 
reci şi nenuanţate... Nu primul din epoca raţiunii”, ci mai degrabă 
„ultimul dintre magicieni, ultimul dintre babilonieni şi dintre 
sumerieni, cea din urmă minte măreaţă care a privit dincolo de 
lumea vizibilă şi a intelectului cu aceiaşi ochi ca şi cei care au 


256 


început să construiască moştenirea noastră intelectuală cu mai 
puţin de 10 000 de ani în urmă... Copernic şi Faust într-unul 
singur”. 

Intr-o scenă Newton a vorbit despre țelul viziunii lui despre 
lume şi despre tristeţea lui de a fi devenit proverbial pentru 
numai un fragment al ei, metoda ştiinţifică, prin excluderea 
restului. Scena l-a arătat pe Newton faţă-n faţă cu un tânăr 
fizician. 

— Tu ai creat tot în ceea ce cred eu, i-a spus tânărul. Tu ai 
condamnat superstiţiile. Ai arătat că mintea omului, prin 
observaţie şi experiment şi rațiune, poate înţelege universul fără 
a recurge la picturile din grote, la zei care aruncă fulgere şi la 
auguri! 

Newton s-a întors spre audienţă supărat şi frustrat. 

— Vedeţi ce am creat? Am crezut că-L cunoşteam pe 
Dumnezeu, nu că-L ucideam. Am putea născoci o nouă Lege a lui 
Newton. O vom numi Legea Consecinţelor Neaşteptate. 

— Ai arătat că nu are nici un sens să vorbim despre 
Dumnezeu. Rațiunea nu are nevoie de legende pentru a umple 
golurile în care ea nu a pătruns încă. Dumnezeu este o creaţie a 
minţilor bolnave, este rodul fricilor noastre, nimic altceva. Tu ne- 
ai învăţat asta! 

— Eu nu am făcut aşa ceva. 

— Ştiinţa măsoară ceea ce este real. Restul este numai o 
aiureală. 

— Tu, superficialule! Tu, pui de om fară Dumnezeu! 

Tânărul nu s-a lăsat. 

— Tu ai pregătit calea pentru moartea lui Dumnezeu! 

Newton a tunat, ieşindu-şi din fire de furie şi aproape 
izbucnind în lacrimi: 

— Blasfemiatorule! Dispari din faţa ochilor mei! 

Actorul s-a aşezat. Newton a făcut câţiva paşi, apropiindu-se 
de auditoriu. 

— Eu am căutat cunoaşterea; a spus el şi vocea lui părea să 
se ridice din adâncul sufletului său. Eu am parcurs Calea, în 
această lume cunoaşterea este fragmentară, ca un trup 
măcelărit, cu mădularele împrăştiate în patru zări. Dar putem 
găsi o piesă ici şi alta colo şi le putem asambla. Eu nu am 
inventat nimic, am redescoperit nişte fragmente de cunoaştere şi 
le-am pus împreună, încercând să recompun întregul. Sunt alte 
mii de fragmente care zac pretutindeni înjur, ascunse ochilor 


257 


noştri nevăzători. Ascunse la vedere, să ştiţi. După ce a spus 
acestea, a îngenuncheat în poziţie de rugăciune şi a continuat: 
Eu am căutat să trăiesc în lumină nefragmentată, în grădina 
Edenului, învăluit în iubirea lui Dumnezeu. Dar am mai aflat că, 
mergând pe Cale, o asemenea cunoaştere este interzisă. 
Descoperim cunoştinţe care pot distruge lumea. 

In acel moment s-au aprins toate luminile. 


New York, 30 august 2004 


Adam a întins mâna să i-o strângă pe a lui Robert. Robert i-a 
luat mâna instinctiv şi o forţă ca un curent electric i-a traversat 
trupul. Adam i-a ţinut îndelung mâna lui Robert de dragul vieţii, 
cu o expresie de implorare în ochi, deşi pe faţă avea întipărit un 
zâmbet nonşalant. Robert a închis ochii. A văzut o umbră neagră 
pe o lumină mai întunecată şi i-a cerut rugător, fără o vorbă, 
doar cu forţa gândului, să se retragă. 

Adam a dat drumul mâinii lui Robert şi s-a lăsat în spate, 
sprijinindu-se de peretele curbat din granit verde. La fereastra 
octogonală încastrată în uşa principală de metal se găsea o carte 
de vizită cu un număr la care să se sune în caz de proastă 
funcţionare a alarmei. 

— Ce-i asta? 

— Este intrarea în Tunelul de Apă Numărul Unu, a spus Adam. 

Imaginea cursului tunelului i-a trecut fulgerător prin minte lui 
Robert. Union Square Park. Madison Square Park. Apoi continua 
spre... a văzut lucrul acesta. Axa Manhattanului i-a revenit brusc 
în minte. 

— Astăzi este cifra cinci, a spus Robert. Pentagrama. Steaua 
cu cinci colţuri. Am făcut unu prin patru. leri a fost pătratul. 
Mâine va fi şase, Steaua lui David, la Bryant Park. Biblioteca 
Publică din New York. 

— Gândeşte-te la ea ca la Scutul lui David. Vei avea nevoie de 
el. Dar ţine minte, punctele de pe traseu te ajută numai să ajungi 
acolo unde trebuie să te afli. 

— Ce este dincolo de ele? Ce rămâne când toate astea se 
termină? i 

— Să sperăm că noi suntem. lţi mulțumesc pentru că m-ai 
ajutat. Căutarea. Calea. Despre asta este vorba. In timp, am 
căpătat anumite puteri. Ele apar în mod neaşteptat pe calea 


258 


spirituală, vin numai când nu mai eşti impresionat de ele şi când 
îţi asumi responsabilităţile care vin odată cu ele. Pentru o minte 
obişnuită, ele au numele de puteri supranaturale, deşi ele sunt 
pur şi simplu o parte a naturii noastre ascunse pentru cei mai 
mulţi dintre noi. Puterea intuiţiei este una dintre ele. Faptul că 
am lucrat împreună cu Horace ca să ţinem piept acoliţilor Iwnw 
m-a ajutat să descopăr un om care lucra la Laboratorul Naţional 
Brookhaven din Long Island. Acolo se află acceleratorul de 
particule, dar şi alte aparate puternice pentru cercetări avansate 
în fizică. 

— Am auzit de asta. Ştiu ce ai făcut. 

— Atunci vei şti că i-am luat urma şi, în cele din urmă, l-am 
provocat pe acel individ. El construise Dispozitivul şi intenţiona 
să-l detoneze. Ma'rifat'-ul. Urma să fie un atac în genul celui din 
11 septembrie, dar cu mult mai rău. Ceva mai degrabă ca 
Hiroshima. În 14 august 2003, l-am urmărit în Long Island. M-am 
luptat cu el. 

— Ştiu despre asta. Cum ai supravieţuit? 

— E mult spus că am supravieţuit. Trăiesc pe un timp luat cu 
împrumut. Am fost destul de puternic pentru a mă proteja, dar... 

Vocea i s-a stins. Şi-a încleştat dinţii. Robert a simţit din nou 
forţa voinţei lui puternice. 


— Am fost înlănţuit. La fel şi Terri. Nu eram destul de pur. 
Frica. Vina. Moartea fratelui meu. A murit într-un puț vechi, ţi-am 
spus? Ne jucam în grădină. Ne luptam şi ne băteam. A călcat pe 
un capac de lemn putrezit pus peste un puț, despre care nimeni 
nu ştia că se află acolo şi a căzut în adâncul lui. S-a lovit în 
cădere şi s-a înecat. Nu a fost vina mea. Dar lăsasem nişte porţi 
deschise, iar sentimentul de vină faţă de Moss a fost una dintre 
ele. Bărbatul pe care l-am ucis s-a prins de mine când a murit în 
explozie şi a ţinut una din porţi deschisă. El a devenit Minotaur, 
un suflet pierdut, puternic din punct de vedere psihic, dar 
dependent de un alt om pentru a supravieţui. Acum alte fiinţe îşi 
croiesc cu forţa drum prin poarta rămasă deschisă. Ilwnw. 
Minotaurul a devenit pentru ei o poartă. Aceştia vor să se 
hrănească din mine. Rezonează ca o notă muzicală armonică cu 
ADN-ul tău şi-l colonizează treptat, ascunzând în ADN-ul 
deteriorat şi transformându-te încet în ei. Eu sunt prins în 
capcana lor şi ei mă constrâng - Doamne, ajută-mă! - să detonez 
Dispozitivul rămas. Nu mai pot rezista mult. Singurul lucru care 


259 


mă ajută să ţin situaţia sub control este acesta. 

Şi Adam a scos din buzunar Cutia Răului şi i-a arătat-o. 

— Katherine ţi-a dat-o! 

— A făcut ce trebuia să facă. 

— Prin urmare, este cum am spus eu. Ţi-a dat ţie toate cheile 
pe care le-am găsit. 

— Dar sunt în siguranţă. Până când este nevoie de ele. Pe asta 
trebuie să o ţin la mine. 

Robert se uita la lumina fantomatică a Cutiei, în timp ce Adam 
o ţinea în palma strânsă pumn. Katherine. Cum putuse să-l 
trădeze atât de mult? 

— Vezi tu, eu am ajuns să înţeleg că existau două dispozitive. 
Unul care era deja instalat, ascuns pe undeva prin Manhattan. Cu 
două zile înainte de Marea Pană de Curent. Era unul din gemeni. 
Femela celuilalt mascul, dacă vrei. De-a lungul Manhattanului 
sunt dispuse cheile care unesc cele două dispozitive, pentru a 
transmite energia de la cel pe care l-am distrus eu la celălalt. 
Acestea sunt şi cheile pe care tu şi ceilalţi le-aţi căutat. 

— Un dispozitiv geamăn, spui tu. A supravieţuit Marii Pene de 
Curent şi este încă armat? Este încă ascuns în Manhattan? Este 
cel pe care trebuie acum să-l dezamorsăm? 

Adam a încuviinţat din cap. li curgeau broboane de sudoare şi 
îi tremurau mâinile. 

— Pentru a fi dezamorsat, va fi nevoie de chei şi de acest 
miez. Bineînţeles că, odată ce este încărcat cu ajutorul acestor 
chei şi al miezului acestuia, el poate fi şi detonat. Cu câteva 
ingrediente în plus, va fi mai puternic decât dispozitivul originar. 

— Cu ceva ingrediente în plus? 

— Vei şti când va fi nevoie să ştii, a spus Adam, icnind de 
durere. 

— Adam, poţi rezista. Ştiu că poţi. Nu face asta. 

— Eu pot încetini ritmul. Dar totul depinde de tine acum. 

— De ce numai de mine? Horace este mult mai puternic decât 
mine. Pesemne că mai sunt şi alţii. 

— Nici chiar Horace nu este un Unicorn. Robert, nu mai există 
Unicorni în această lume. Tu eşti singurul. A-i contracara pe Iwnw 
este ca şi cum ai produce o contra-notă, o tonalitate pură 
suficient de puternică pentru a absorbi sau a le distruge armonia. 
Numai că aici nu e vorba de muzică, este vorba de rugăciune, de 
meditaţie, de concentrare a forţei spirituale, a bunătăţii, a 
altruismului. Tu eşti singurul care o poate face. Horace te poate 


260 


ajuta numai până la un punct. 

Robert a închis ochii, dorind ca frânturile viziunii parţiale pe 
care o întrevăzuse şi puterea şi înţelegerea lui fragmentară să se 
îmbine într-un tot armonios. Altfel ştia cu certitudine că nu va fi 
suficient de puternic. Voia acest lucru cu fiecare fibră a fiinţei lui, 
apoi a abdicat de la propria voinţă şi s-a pus în totalitate la 
dispoziţia Căii. Robert a încercat să-l apuce pe Adam de mână şi 
să-i transmită cumva putere, spunându-i: 

— Luptă, prietene! 

Adam a sărit înapoi scoțând un sunet ca un mârâit, cu faţa 
întunecându-i-se. 

— Lasă-mă să-ţi explic ceva. Aici este o transmisie cu camera 
web. la uită-te puţin. 

Adam a scos un dispozitiv ca un telefon mobil din buzunarul 
de la jachetă, cu mâna liberă şi a apăsat un buton, apoi altul. 
Quad-ul lui Robert a primit un mesaj care conţinea un URL. 
Robert l-a deschis şi a văzut o imagine compusă din pixeli albi şi 
negri, a unei femei aşezate pe un scaun, cu o cutie cu formă 
ciudată în poală, stând absolut nemişcată. 

— Asta-i Katherine, a spus Adam. Este într-o cameră dintr-o 
clădire aflată în apropiere. In cutie, care, aşa cum te-ai putea 
aştepta la stadiul acesta are, cinci laturi, este o fiolă de sticlă ce 
conţine un lichid fără miros, gust sau culoare, care explodează în 
contact cu aerul. Cât de supărat eşti în acest moment pe 
Katherine? 

Robert s-a uitat atent la ecranul mic al Quad-ului, încercând 
să-şi dea seama dacă era cu adevărat Katherine. 

— Ea este, te asigur. Eşti destul de supărat pentru a-i dori 
moartea? 

Robert s-a repezit la Adam, l-a apucat cu mâna stângă de 
beregată şi l-a izbit tare de granitul verde al intrării în tunelul de 
apă. L-a pocnit cu Quad-ul în cap. 

— Dă-i drumul lui Katherine! Dă-i drumul sau te voi ucide pe 
loc! 

Adam a scăpat din strânsoarea lui Robert şi, apucându-i mâna 
stângă, s-a rotit în loc şi i-a răsucit mâna ducându-i-o la spate, 
între omoplaţi. 

Robert a simţit o durere ascuţită în braţ. Simţea ca şi cum osul 
i se putea frânge în orice clipă. A încercat să înainteze şi să se 
aplece pentru a-şi molcomi durerea, dar Adam l-a împins cu faţa 
în zidul de piatră. 


261 


— Am aflat astăzi, mai devreme, că soţia ta Katherine este o 
fată neascultătoare, a şuierat el la urechea lui Robert. M-am 
întors mai devreme decât se aştepta ea, la apartamentul pe 
care-l folosim împreună şi am găsit-o cu două părţi din a cincea 
cheie. Una de la Asser Levy Park, una de la grădina de lângă 
obelisc, pe care tocmai o descoperise. Mi s-a părut că, în loc să 
mi le dea imediat, a încercat să le ascundă. Ajurat că nu a făcut 
aşa ceva, dar îţi spun cinstit că nu ştiu ce să cred. L-a izbit din 
nou pe Robert de zidul de piatră. Acum îţi spun că eu o iubesc pe 
Katherine - ai ştiut acest lucru întotdeauna o iubesc încă, dar nu 
pot vedea că nu are încredere în mine. Nu acum. Nu, cu toate 
aşteptările prietenilor mei din Frăția Ilwnw. Aşa că i-am cerut 
părţile cheii aflate la ea şi mi le-a dat. Apoi am decis să-i aduc 
aminte cât de serioasă este treaba asta. Un mic test să văd cât 
de departe ai înaintat pe Cale şi cu ce trebuie să ne confruntăm 
în aceste ultime zile. in cutie este un ceas care ticăie. Când va 
ajunge la o anumită oră, va realiza un circuit electric, eliberând 
un mic dop sub presiune care va sparge fiola. Exact ca în 
căutările noastre, Robert, timpul ţi se scurge. 

Adam l-a eliberat din strânsoare, îmbrâncindu-l şi s-a tras 
înapoi. Cu ochii aţintiţi în continuare asupra lui Robert, a ocolit 
obeliscul pe lângă latura dinspre vest. Cu ochii la el, Robert l-a 
urmat, frecându-şi braţul şi gândindu-se când şi cum ar putea să- 
| atace şi să-l aibă în puterea lui. 

Adam avea toate cheile. Robert trebuia să ia miezul de la el, 
cu orice preţ. Dar acest lucru l-ar deposeda pe Adam de ultima 
lui apărare în fata Frăției Ilwnw. L-ar arunca de pe marginea 
prăpastiei, l-ar trimite direct în iad, pentru că i-ar lua capacitatea 
de a detona Marrifat'-ul. 

Robert nu avea totuşi altă soluţie decât să ia miezul de la 
Adam. 

In ceea ce o priveşte pe Katherine, Robert şi-a eliberat mintea 
de furia faţă de ea. A conştientizat-o şi-a asumat-o, dar nu a mai 
lăsat-o să-l atingă. 

— Robert, acordă-mi, te rog, puţină atenţie. Eşti familiarizat cu 
dispozitivul cunoscut sub numele de comutatorul cu mercur? 

— Folosit în bombele amplasate în maşini şi la sistemele de 
încălzire? 

— Corect. Bun! Un mic balon de sticlă sigilat ermetic, care 
conţine o picătură de mercur şi două fire care nu se ating. 
inclinat într-un anumit unghi, mercurul curge la un capăt al 


262 


balonului şi circuitul rămâne întrerupt. Dacă unghiul se schimbă 
şi mercurul curge în celălalt capăt, face conexiunea între fire şi 
reface circuitul lor, dacă acesta este conectat la ceva care 
explodează, face bum. 

— Oh, lisuse! 

— Un astfel de mecanism există, de asemenea, în cutie. Unul 
foarte delicat. Numai capacitatea lui Katherine de a ţine balonul 
în echilibru pe genunchi împiedică explozia. 

Robert s-a uitat din nou la imaginea de pe Quad. Nemişcarea 
lui Katherine. Abia dacă îndrăznea să respire, întregul ei corp era 
înlănţuit de frica de moarte. li putea vedea capul înclinându-se 
de concentrare, încercând să-şi controleze tremurul, blocând 
fiecare crampă a muşchilor care se revoltau împotriva poziţiei 
rigide în care ea stătea. 

— Tu chiar ai de gând să o ucizi. 

— Nu şi dacă tu afli cum s-o salvezi, Robert. Am toată 
încrederea. Mie nu-mi este permis să ştiu tot ce se petrece în 
timpul căutării cheilor, după cum bine ştii. Aş fi preferat să las 
asta pentru un moment când ar fi să întreb pe cineva: cât de 
important este echilibrul? Care este natura lui? Ce se întâmplă 
când îl realizăm? Cum îl pierdem? 

— Adam, unde este Katherine? 

— Învață să vezi, prietene. Eu am parcurs Calea înaintea ta, ţii 
minte. Nu poţi învăţa parcursul ei de la altcineva. Ea nu poate fi 
pusă în cuvinte. Ea poate numai să fie trăită personal. 

Robert şi-a stors creierii. 

— Ai vrea un indiciu, bătrâne? 

— Da, nenorocit nebun ce eşti! 

— Atunci, trebuie să-mi dea ceva în schimb. Spune-mi unde s- 
a dus Terri. 

— Nu ştiu unde este Terri. 

— Pare destul de înamorată de tine. De nemulțumită de 
apariţia lui Katherine. Se pare că acum chiar că nu se mai plac 
deloc una pe cealaltă. 

— Nu se mai plac? Eu spun că nu ştiu unde este. 

— Foarte rău. Aici este vorba despre o alegere, Robert. Mai 
sunt trei minute pe ceas. 


Londra, septembrie 1990 


263 


Spre sfârşit, un membru din audienţă a strigat la Newton: 

— Dar tu eşti un impostor, domnule. Pretinzi că eşti în 
căutarea adevărului lui Dumnezeu şi totuşi te îndeletniceşti cu 
magia neagră! 

Newton s-a oprit, s-a întors şi s-a adresat vorbitorului: 

— Mă scuzaţi? 

— Te îndeletniceşti cu magia, zic. Cu magia neagră! 

Newton l-a fixat pe cu o privire de gheaţă. 

— Căutarea Pietrei Filosofale nu este magie neagră, domnule! 
A făcut o pauză şi apoi s-a adresat întregii asistenţe: Da, dacă s- 
ar fi ştiut, asta m-ar fi distrus. Pentru că trăim cu toţii printre 
ignoranţi. Pentru a-mi proteja identitatea, în contactul cu fraţii 
aflaţi pe aceeaşi cale, am folosit un pseudonim. O anagramă a 
numelui meu. ISAACVS NEWTONVS a devenit IEOVA SANCTVS 
UNVS. Un Dumnezeu Sfânt. Dar înţelegeţi asta: cei care caută 
Piatra Filosofală sunt obligaţi de propriile legi la o viaţă strictă şi 
religioasă. Li se cere să fie smeriţi. Se pare că secretul alchimiei 
stă într-un singur cuvânt VITRIOL, care înseamnă: Vuita interiora 
terrae, rectificando invenies occultum lapidem - „Vizitează 
interiorul pământului; rectificând, descoperă piatra ascunsă”. Și 
înțelesul corect al interiorului pământului este interiorul 
propriului suflet, acolo unde trebuie să corectăm căile căutării 
sinelui. Am auzit că se spunea că aş putea fi cârcotaş. Pot fi şi un 
om frivol. Dar în căutarea focului secret al lumii, al flăcării 
centrale, unice, care este lumina şi viaţa - în alchimie, în 
scriptură, în gravitație, în calcule, în natura luminii - eu am fost 
pios. Am tins spre starea de graţie spirituală fără de care 
procesele alchimice sunt simplă... chimie. M-am rugat din inimă. 
M-am îndeletnicit cu alchimia în cea mai mare parte a vieţii mele 
de adult, ca parte a căutărilor Adevărului Unic, a Căii pe care am 
pierdut-o cu toţii. Am fost căutător al spiritului dătător de viaţă, 
al principiului activ care produce ordine, structură şi viaţă în 
actul creaţiei. Noi l-am numit în multe feluri. l-am spus spirit 
vegetal, focul secret din inima lumii, focul sacru din centrul 
Templului lui Solomon. L-am numit chintesenţă, virtute 
creatoare, corp de lumină, caducelul lui Mercur, magneziu. În 
mintea mea, el a fost, de asemenea, Cristos. Mijlocitorul. Acela 
care adaptează Lumina lui Dumnezeu la lumea noastră. Cel care 
a unit cerul cu pământul, aşa cum eu am unit cerurile şi 
pământul de sub picioarele noastre prin teoria gravitaţiei... Am 
căutat Piatra Filosofală, da. Newton a făcut o mică pauză. Apoi a 


264 


continuat: Şi mai este ceva. 

A făcut câţiva paşi înainte şi cu un gest ostentativ a tras faţa 
de masă neagră de pe măsuţa joasă de lângă copăcel. O tobă 
mică de sticlă, sclipind de lumină, s-a întors lent deasupra mesei. 

— Şi am aflat. 

Toată audiența a scos un sunet de surpriză. Katherine l-a 
apucat strâns pe Robert de braţ. 

— Cunoaşterea poate fi folosită pentru a face bine sau a face 
rău, a spus Newton. Dacă posezi Piatra, îţi este cu putinţă să 
modifici materia - să faci aur, să vindeci boli - şi să transformi 
fiinţele umane. Este, de asemenea, posibil să descătuşezi forţe 
atomice şi spirituale în sprijinul răului. Să-l întorci pe om 
împotriva omului, pe frate împotriva fratelui. Să dezlănţui forţe 
care ar putea distruge chiar şi pământul. Piatra poate fi folosită 
să construieşti Dispozitivul care poate face aceste lucruri. A 
arătat cu degetul spre toba strălucitoare de sticlă. Am făcut 
această replică simplă a ceea ce ar putea fi un mecanism 
diabolic. O mulţime de lentile rotative, făcute din substanţa 
Pietrei, concentrând energie la suprafaţa Pietrei şi în miezul ei, 
lentile interioare aranjate în nişte modele geometrice speciale. 
Pentru a face un asemenea dispozitiv, este nevoie de trei 
componente: Piatra şi cunoaşterea modului în care să o foloseşti; 
stăpânirea geometriei centrului şi a lentilelor schimbătoare; şi 
puterea intensificatoare a substanţei cunoscute sub numele de 
aurul roşu. Numai cea din urmă mi-a fost refuzată, pentru că 
această substanţă este foarte rară; unii spun că nici nu se mai 
poate găsi. Fiecare etapă şi fiecare componentă trebuie să fie 
impregnate de la început cu cel mai înalt nivel de dedicație 
spirituală şi de subtilitate din partea constructorului, altfel tot 
efortul este în zadar. Permiteţi-mi să vă spun cum am făcut 
această descoperire şi cum am pierdut-o. 

Inima lui Robert s-a oprit. Era adevărat. Cartea interzisă. 
Aceea despre care Katherine a spus că provocase incendiul. 
Adam urma să citească din manuscrisul secret al lui Newton. 


New York, 30 august 2004 
— Mai am nevoie de puţin timp. Resetează-l. 


— Nu pot. 
— Pentru ce ai nevoie de Terii? 


265 


Adam a pufnit. 

— O iubesc. Este remarcabilă. 

— Şi Katherine? _ 

— Robert. Dragă Robert. Şi pe ea o iubesc. Imi pare rău. Brusc 
Adam a izbucnit în lacrimi de durere. Este prea mult. Fugi. Fugi. 
Vine. Oh, Doamne... _ 

Peste faţa lui Adam a trecut o umbră. In vreme ce ochii lui 
implorau iertarea, mâinile i s-au ridicat şi s-au încleştat pe gâtul 
lui Robert. Acesta şi-a ridicat braţele în triunghi pentru a rupe 
încleştarea lui Adam şi l-a lovit dur cu pumnul în faţă. 

— Spune-mi unde este Katherine. 

— Du-te la naiba! 

— Spune-mi. L-a lovit din nou cu pumnul în plexul solar. Era 
mai greu decât Adam, mai puternic. Unde este? 

— Nu pot. 

— Eu nu sunt duşmanul tău. Eu mă lupt cu duşmanul tău. 

— Tu eşti duşmanul meu. 

— Nu, nu sunt, Adam. 

— Du-te la naiba! 

Robert l-a tras pe Adam spre grilajul din jurul obeliscului şi l-a 
lovit din nou cu pumnii, făcându-l să zboare peste grilaj, în 
vegetaţia din jurul obeliscului. A sărit după el, i-a apucat un braţ 
şi l-a răsucit în spate, forțându-l să-şi desfacă pumnul. l-a smuls 
Cutia Răului din mână. 

— Nu! 

Adam şi-a eliberat braţul şi a lovit în spate cu cotul, cu putere, 
direct în beregata lui Robert. A sărit apoi în picioare, a făcut o 
voltă peste grilaj şi a luat-o la fugă. In timp ce Robert se ridica 
din verdeață, Adam s-a făcut nevăzut. 

Robert a încercat să-l strige pe Adam pe nume. Beregata nu-l 
asculta. Nu putea vorbi. 

„A spus trei minute.” 

— Cristoase! Katherine. 

Robert s-a uitat din nou la ecranul Quad-ului. A încercat să o 
contacteze vizual pe Katherine, deşi ştia că ea nu-l putea privi. 
Katherine stătea încă nemişcată. Nu se clintise deloc. Cât timp se 
bătuse cu Adam? Nici măcar treizeci de secunde. S-a uitat fix la 
cutia de pe genunchii lui Katherine. A simţit-o cu ochii minţii. Şi-a 
închis ochii şi s-a concentrat asupra unui singur gând: „Echilibru. 
Ce este echilibrul? Care este sensul echilibrului? Ce facem după 
ce găsim echilibrul? Cum pierdem echilibrul?” 


266 


A vrut ca timpul să-şi încetinească ritmul în cutie. Timpul şi 
vibrația să se oprească. Cu privirea întoarsă spre interior, a vrut 
ca temperatura mercurului să scadă, ca atomii lui să-şi 
încetinească ritmul. A ţinut asta în gând, îngheţând încet 
mercurul, rugându-se ca sticla să nu se spargă înainte ca 
mercurul să se solidifice. A văzut-o pe Katherine reacţionând, 
ridicându-şi uşor capul cu neîncredere şi cu uluire întipărite pe 
faţă. 

Robert s-a gândit la mulţimea din Union Square gravitând în 
jurul lui, în timp ce el stătea în echilibru perfect în mijlocul lor, 
acţionând ca un stâlp, centrul lor, cu picioarele desprinse de 
pământ, susţinându-i şi fiind susţinut. 

S-a gândit la ce se întâmplase când încercase să-şi pună 
picioarele jos, când încercase să fixeze un loc în jurul căruia să 
graviteze mulţimea. Când forţase şi se opusese mulţimii, căzuse. 
Apoi îşi abandonase propria voinţă şi-şi lăsase intenţia să se 
topească în materialul lumii înseși. 

Apoi a văzut mercurul îngheţat. A văzut că ceasul s-a oprit. Şi 
Katherine a văzut lucrul acesta. Şi-a ridicat privirea şi şi-a fixat-o 
drept în aparatul de filmat. Gândurile lui Robert se manifestau în 
lume. Intenţia lui devenise realitate. 

A văzut-o pe Katherine relaxându-se în scaun şi încuviinţând 
din cap. A văzut-o zâmbind. Ea a privit în jos şi-a răsucit umerii şi 
trupul în timp ce-şi elibera mâinile. A luat apoi un creion şi un 
carnet din geantă şi a mâzgălit ceva în grabă, apoi a ridicat foaia 
spre aparatul de filmat: era o adresă de pe 25th Street, probabil 
la mică distanţă spre vest. „Subsol”, asta scrisese ea. 

Robert a alergat şi a găsit clădirea în mai puţin de două 
minute. Era o clădire cu locuinţe, cu zece etaje din cărămidă, cu 
fronton din grilaje ornamentate, de fier. Avea un apartament la 
subsol. 

A lovit uşa cu toată puterea lui. Lacătele s-au rupt şi s-au 
desprins. Uşa s-a deschis. Robert a văzut scaunul pe care stătea 
Katherine. Cutia. Aparatul de filmat. Nici urmă de Katherine sau 
de bombă. 

A deschis cutia sperând, împotriva oricărei speranţe, să 
găsească părţi ale pentagonului din sticlă metalică înăuntru. Dar 
în ea nu era nimic, cu excepţia unei bucăţi de hârtie cu scrisul de 
mână mâzgălit în grabă al lui Katherine. 


267 


Îţi mulţumesc, dragul meu Robert. Bomba nu era o 
jucărie. Era adevărată. Mi-ai salvat viaţa. Dar, în ciuda a 
ceea ce ai făcut, eu mă duc după Adam. Incă îl pot ajuta. Te 
iubesc. Du-te la Punctul de destinaţie 067. Du-te acum. 


Robert a dat cu piciorul în scaun, l-a apucat apoi cu furie şi 
frustrare şi l-a izbit de perete. Dacă ea se dusese acum înapoi la 
Adam, era sigur că ea va muri. 


Londra, septembrie 1990 


Toba de sticlă şi-a schimbat culoarea şi s-a rotit uşor, trecând 
de la nuanţe de albastru-închis şi galben la nuanţe roşii intense, 
apoi din nou la alb. 

Audienţa rămăsese fară glas. 

— Eu am aflat. Şi apoi am pierdut-o. 

Adam s-a apropiat de tobă, lăsând-o să-i lumineze faţa de jos 
în sus. Arăta spectral, grotesc. 

— Intr-o zi de ianuarie în 1678, singur în laboratorul meu, 
după multe rugăciuni şi multe nopţi nedormite, am fost 
binecuvântat să mă bucur de reuşită. Am spart o matriţă şi în ea 
am găsit secretul secretelor. Piatra Filosofală. Am recunoscut-o 
imediat. Era un disc. Strălucea ca această tobă. Piesele 
dinlăuntrul ei se răsuceau şi se învârteau. 

In audienţă, se auzeau voci care protestau. Şuierături. Apeluri 
la linişte. Aplauze. 

— Cum am realizat lucrul acesta? Lucram de ani buni cu 
metalele, în fierăria mea. De ani de zile lucram, de asemenea şi 
cu sticlă, pilindu-mi propriile lentile până la precizia dorită de 
mine. „Este piatră şi nu este piatră”, spuneau vechii maeştri. 
Fluidă şi totuşi solidă. Intunecată şi totuşi luminoasă. Şi într-o zi 
am observat: sticla era un lichid. Veţi fi văzut geamuri la case 
vechi, poate de o sută de ani sau mai vechi. Ochiurile de geam 
sunt mai groase la bază decât în partea superioară. Sticla s-a 
scurs, treptat, în jos. Este fluidă şi totuşi solidă. Se poate produce 
când nisipul este lovit de fulger. Este foc şi pământ, apă şi aer. 
Anticii colorau sticla prin amestec de metale şi de compuşi 
metalici în sticla incandescentă. Glorioasele noastre catedrale şi 
capele găzduiesc capodopere de sticlă vitrată. Am început să fac 
experienţe. Am variat temperaturile, orele zilei, poziţia soarelui şi 


268 


a lunii, compuşii metalici încălziţi cu grijă şi răciţi, sticlă 
amestecată cu grijă şi încălzită şi răcită din nou. M-am rugat, am 
postit, am petrecut noapte de noapte urmărind cu grijă ce se 
întâmplă. 

A făcut lista metalelor şi a compuşilor folosiţi, temperaturile, 
stagiile procesului, totul ascuns sub vălul unui cod alchimic: /eu/ 
verde, trandafir alb, sulful nostru, soare şi lună, rege şi regină. 

— Cei care au găsit Piatra, a continuat Newton cu voce 
puternică, au ascuns-o din timpuri imemoriale la vedere. Au scris 
cum să fie găsită. Au lăsat întotdeauna un element lipsă, o parte 
transpusă, un defect pe care numai cei înţelepţi îl vor vedea. Nu 
mă voi despărţi de această nobilă tradiţie. 

S-au auzit câteva ropote de aplauze. A 

— lată cum am transmis mai departe secretul. In ziua aceea 
de iarnă am spart matriţa. Mai făcusem acest lucru de sute de ori 
înainte. Şi din ea a strălucit o lumină pură. O sclipire dulce 
precum iubirea, puternică precum fulgerul. Amalgamul perfect 
de sticlă şi metal, nefiind nici una, nici alta. Am rămas cu gura 
căscată. M-am uitat la ceea ce am făcut. Şi am auzit aceste 
cuvinte în sufletul meu: Flamma unica clavis mundi: „Cheia lumii 
este o flacără unică”. Eu am văzut adevărul unic. Flacăra unică 
de dincolo şi din spatele a orice altceva. Lumina nedespărţită la 
capătul Căii. 

Adam a tăcut. Arăta ca şi cum urma să mai adauge ceva. 

Katherine l-a prins pe Robert de braţ strângându-l atât de tare, 
încât Robert aproape a tipat. 

— Nu spune! a şoptit Katherine pentru sine, cu ochii îndreptaţi 
spre Adam. Taci! Nu spune tot! 

Atunci Adam a ales să nu continue. S-a retras de lângă toba 
lucitoare. 

— Păstrând încă în minte Adevărul Unic, am alergat la capelă 
să-i aduc o umilă mulţumire lui Dumnezeu. Da, aceeaşi capelă 
unde acum puteţi să-mi vedeţi statuia. Probabil că am lipsit zece 
minute... Şi în acele zece minute... pentru că unele cunoştinţe 
declanşează incendii, pentru că un perete de foc înconjoară 
lumea noastră şi limitează ceea ce avem voie să ştim... o 
candelă a căzut pe hârtiile mele în timp ce eu mă rugam şi a dat 
foc muncii mele din acele ultime luni şi din alţi câţiva ani 
anteriori şi tuturor însemnărilor mele din acea zi. 

La întoarcere, am stins focul, care se extindea, cu apă. Şi, 
când focul a fost stins, trecând în revistă notițele şi însemnările 


269 


mistuite de foc, am aflat că... pierdusem Piatra Filosofală. Mai 
rămăsese o singură pagină cu câteva notițe. Incompletă. Arsă pe 
margini. Piatra însăşi? O relicvă stricată, distrusă. 

Adam a căutat printre faldurile costumului său şi a scos o 
coală de hârtie. A despăturit-o şi s-a pregătit să o citească. 
Câţiva oameni dintr-un grup s-au ridicat în picioare cu ochii fixaţi 
asupra documentului. 

— Flamma unica clavis mundi, a spus Adam din nou. Cheia... 

Cuvintele i-au fost acoperite. S-a auzit un tunet asurzitor şi 
pomişorul din faţa lui a izbucnit în mod spectaculos în flăcări. Era 
un efect uluitor. In timp ce acesta ardea, trosnea şi arunca 
scântei, toba rotitoare s-a aprins şi ea, împrăştiind scântei 
asupra actorilor şi a celor din audienţă. 

Când audiența a început să aplaude, un vânt iscat din senin a 
întețit focul. Apoi, la o rafală violentă, flăcările au sărit direct la 
actori. În urlete de oroare, costumul lui Adam a izbucnit în flăcări. 
În acelaşi timp, doi membri ai audienței au sărit asupra lui Adam, 
încercând să-i smulgă preţiosul document din mâna dreaptă. 

— Iwnw! a strigat Katherine. 

Ţipând de durere şi revoltă, Adam l-a lovit pe unul dintre 
atacatori în stomac şi pe altul în gât, apoi şi-a smuls peruca 
aprinsă şi a fugit spre zona din spatele scenei. Ceilalţi doi actori, 
prietenii lui, au alergat spre atacatori şi au încercat să-i pună la 
pământ, urmaţi de mai mulţi membri ai Clubului Sf. George. 

Robert a văzut câţiva oameni încercând să stingă cu mâinile 
goale flăcările care cuprinseseră costumul lui Adam. El şi 
Katherine au alergat spre Adam. 

Apoi o flăcăruie albastră s-a aprins în mijlocul oamenilor care 
se aruncaseră asupra atacatorilor. Câţiva dintre ei au fost 
aruncaţi în spate, cu hainele în flăcări. Alţii fugeau împrejur, în 
zigzag şi ţipau. Spectatorii şi angajaţii clubului au venit în grabă 
la ei, punându-i la pământ şi lovind flăcările pentru a le stinge, în 
vreme ce alţii au alergat în grădină cu extinctoare şi pături. 
Nimeni nu a putut spune mai târziu cum, dar în confuzia 
generală, atacatorii au dispărut. 

Robert şi Katherine au alergat la victimele cu arsuri şi l-au 
văzut pe Adam trecând printre cortine şi dispărând în spatele 
scenei. 

Au tras cortinele şi au constatat că nu era nimeni în spatele 
lor. 


270 


Zece oameni au fost trataţi pentru arsurile căpătate în acea 
noapte. Doi dintre ei au fost desfiguraţi pentru totdeauna; una 
dintre victime era actriţa care urcase pe scenă alături de Adam. 
De atunci acesta a fost în permanenţă bântuit de cele 
întâmplate. 

După ce a dispărut în spatele scenei, Adam a fugit printr-un 
chepeng spre subsol, aflat în spatele cortinei şi care nu se vedea 
din sală. El plănuise să o folosească la final, pentru un efect 
special - actorii s-ar fi retras în spate, după cortină, apoi cortina 
s-ar fi dat în lături şi ei n-ar mai fi fost de găsit. In locul acestui 
final, Adam a folosit chepengul pentru a salva de atacatori 
preţiosul document. 

Robert nu ştia cum să pună cap la cap cele văzute. A 
interpretat întâmplarea ca pe un atac cu dispozitive pirotehnice 
sau flăcări din motive pe care nu şi le putea imagina. 

El şi Katherine merseseră la spital cu Adam, unde acestuia i- 
au fost tratate arsurile uşoare de pe braţe. 

Mai târziu, Robert şi Kat au stat de vorbă, în timp ce aşteptau 
să afle care era starea celorlalte victime. 

— Intre cei din audienţă erau oameni care îl protejau pe Adam, 
altfel acesta ar fi fost rănit mult mai serios, i-a spus Katherine lui 
Robert. Dar erau unii care n-ar fi trebuit să fie acolo. Cumva, 
aceştia au reuşit să se infiltreze în club. Nici unul dintre noi nu i-a 
putut repera. Doreau să afle secretul Pietrei, dar nu pentru un 
scop bun. 

— Cine sunt ei? O bandă de piromani? Un club rival? 

— Nu sunt unii care glumesc, Robert. În mod obişnuit li se 
spune Frăția Iwnw. 

— Tounu? Şi ce-i prostia asta cu secretul Pietrei Filosofale? 
Doar nu crezi în toate bazaconiile astea studenţeşti? 

Ea i-a luat mâna şi i-a strâns-o, privindu-l direct în ochi. 

— Robert, trebuie să pleci de aici. Du-te acasă. Voi avea eu 
grijă de Adam. 

Robert ştia că-l trimitea acasă pentru a-l proteja de ceva de 
care ea se temea. Nu a vrut să o lase singură. 

— Nu pot face nimic ca să te ajut? 

— Intr-o bună zi, poate. Acum, nu. Noapte bună! 


New York, 30 august 2004 


271 


Robert a luat-o spre vest, pe 25th Street, urmând indicaţiile pe 
care i le dădea Quad-ul şi simțind durerea pulsându-i în gât. 
Simţea cum forţa creştea din nou în el, mai violent decât oricând 
altă dată, totuşi, în corpul şi în mintea lui reverbera o senzaţie 
înălţătoare de armonie. Se minuna de ceea ce făcuse, indiferent 
de cât de mult îl costase acest lucru. Şi, mai presus de orice, o 
salvase pe Katherine. 

In timp ce-şi forţa picioarele grele ca de plumb să continue 
drumul, simţea în el valuri de emoţii contradictorii. Quad-ul îi 
indica să meargă mai departe spre sud-vest. A înaintat de-a 
lungul Sixth Street spre 21st Street şi a luat-o la dreapta, pe 
lângă cimitirul trist şi mic al sinagogii spaniole şi portugheze. A 
înaintat spre vest de-a lungul vechii Love Lane, inclusă de mult în 
planul rectangular al Manhattanului. 

Kat îl iubea încă, acum era sigur de asta. Dar risca ce-i mai rău 
prin decizia de a sta cu Adam şi de a încerca să-l sprijine să 
păstreze cât mai mult ceea ce rămăsese bun în sufletul lui. Iwnw 
ar putea să intre şi în ea. Adam s-ar putea dovedi prea puternic 
pentru ea. 

Robert a ajuns în Ninth Avenue, în dreptul unei clădiri din 
beton armat din anii '60, cu un fronton rotunjit. Seminarul 
Teologic Central. La nord de seminar se aflau câteva clădiri cu 
două etaje, cu bârne de lemn, care arătau ca şi cum ar fi aterizat 
în Chelsea din trecut, de acum în jur de 150 de ani. 

Quad-ul îi indica cu insistenţă să intre în curtea seminarului. 

A căutat o intrare şi a găsit pe 20th Street o poartă care dădea 
spre grădina seminarului. Era uriaşă. Habar nu avusese că 
există. S-a aşezat pe o bancă dintr-una din grădinile interioare 
împrejmuite cu un zid de cărămidă roşie, asemănătoare celor de 
la vechiul colegiu Cambridge, o adevărată oază. 

Mintea îi rătăcea liberă în timp ce stătea acolo liniştit şi 
încerca să absoarbă tot ce se întâmpla înjur. 

Direct în faţa lui se afla capela seminarului, cu două scene din 
viaţa lui lisus pe fiecare uşă. Spre stânga, o casă frumoasă de 
piatră, cu faţada acoperită cu viţă, cu turnuri gen coşuri de fum 
aşezate în unghiuri de 45 de grade, sugerând un al cincilea punct 
interior. Casa însăşi avea numărul 5. Era un loc plin de armonie. 

Acum simţea epuizarea. Prin minte îi zburau imagini din 
noaptea incendiului din camera lui Adam, când vieţile lor - a lui, 
a lui Adam şi a lui Katherine - se înlănţuiseră pe vecie. Amintirea 
încă îi trezea groază. Timp de două decenii nu vorbise despre 


272 


noaptea aceea, se abţinuse chiar să se gândească la ea. De ce 
se temea încă? 

Răspunsul se afla în spatele unei uşi închise aflate la capătul 
coridorului, de mai bine de douăzeci de ani şi a conştientizat din 
nou că numai ideea de a o deschide îl paraliza de spaimă şi că, în 
spatele ei, erau lucruri pe care el le trecuse sub tăcere în toată 
viaţa lui de adult. 

Ce era ascuns în spatele uşii din capătul coridorului? 

Timp de douăzeci de ani optase pentru mintea sceptică şi 
abordarea empirică. Alungase imaginile, considerându-le o 
plăsmuire a minţii lui după o noapte suprasolicitată de băutură, 
tensiune sexuală şi confuzie. Dar ştia că altfel stăteau lucrurile. 
Şi-a amintit chipul morţii plutind deasupra lui Adam şi a lui 
Katherine. Şi-a adus aminte că s-a uitat la ea, s-a uitat direct în 
ochiul a cărui privire paraliza şi la flăcăruile de lumină albastră şi 
galbenă care pâlpâiau în el. 

Chipul acela îi vorbise: Cine eşti tu? 

Şi, ştiind că ea venise pentru Adam, Robert răspunsese: Adam 
Hale. 

Şi ochiul neînduplecat îşi vărsase urgia asupra lui, luându-l... 
drept altul. Se destrămase şi dispăruse. 

Robert ştia, dincolo de orice îndoială, că văzuse chipul morții şi 
că tot ce se întâmplase în noaptea aceea era real. Robert avea 
darul pe care familia căutase să-l înăbuşe în sufletul lui, din 
dragoste, de teama locului în care el l-ar putea duce. Dar, 
simțind puterea darului său, Robert se dăduse înapoi cuprins de 
teroare. 

Acum şi-a dat seama că atunci nu era încă pregătit. Horace, 
Katherine şi Adam îi stătuseră alături ca să-l protejeze. A simţit 
un val de recunoştinţă faţă de ei şi o convingere puternică. Ştia 
ce are de făcut: asemenea dragoste trebuie răsplătită. Acum 
venise vremea să lase la o parte frica şi să devină pe de-a- 
ntregul cel care era. Să întoarcă evenimentele prin forţa voinţei 
sale. De dragul tuturor celor care aveau nevoie de el. Să-şi arate 
harul. 


Quad-ul a zbârnâit. Indiciul. 
Găseşte puterea lui cinci, ca să ne ţii în viaţă 


Dacă urmezi semnele, vei ara via 
Un coş spre nord-est este un bun indiciu fumegător 


273 


Afirmându-ţi voinţa, nu vei face nici un rău 
Dar plecându-te mai mult îţi va fi arătată uşa 
Caută echilibrul în mijloc. 


A mers spre coşul de fum din partea dreaptă a casei de piatră 
şi şi-a înfundat degetele în pământ, sub cea mai apropiată 
rădăcină de viţă. A trebuit să sape adânc şi repede, dar a găsit 
ce căuta. O pungă de plastic. O carcasă de film. Forme mici din 
metal sticlos. Un segment dintr-un pentagon. 

S-a dus clătinându-se înapoi la bancă şi apoi aproape că şi-a 
pierdut cunoştinţa. 

Cu fiecare atom al fiinţei lui a vrut să se ridice în picioare ca să 
se ducă să o găsească pe Katherine, ca să-i ajute pe toţi, să 
oprească detonarea. Acum recunoştea un model repetitiv: după 
fiecare achiziţie şi utilizare a unei noi puteri, trebuia să-şi 
regăsească forţa şi să asimileze cunoştinţele noi. Trebuia să 
demonstreze că înţelesese. 

S-a pus cu greu pe picioare şi a reuşit să găsească un taxi 
oferind o plată generoasă pentru o cursă până la New Jersey. A 
dormit tot drumul spre casă. 


Odată ajuns acasă, Robert s-a dus la harta Manhattanului cu o 
riglă, piuneze şi un fir de aţă şi a trasat ultima versiune a formei 
pe care o schiţase în oraş şi în propriul suflet. 


274 


A trasat, de asemenea, o linie de la obeliscul de la St. Pavel, 
spre nord, prin obeliscul monumentului dedicat generalului 
William J. Worth, aflat vizavi de Flatiron şi a continuat-o spre 
nord... 

— Ei, să fiu al naibii! a spus el cu voce tare. Horace, trebuie să 
vorbim. 

A sunat, dar nu a primit nici un răspuns. Apoi a dat drumul la 
radio pentru a asculta ştirile cu privire la Convenţie. 

Convenţia începuse deja. Senatorul John McCain şi fostul 
primar Rudy Giuliani se pregăteau să vorbească, în cursul 
dimineţii, postul NBC difuzase un interviu cu preşedintele Bush, 
în care acesta afirmase că nu ştia dacă războiul împotriva 
terorismului putea fi câştigat vreodată. Acum toată lumea 
dezbătea aprins declaraţiile preşedintelui, încercând să le 
desluşească sensul. 

Robert a aţipit. La un moment dat l-a auzit pe Giuliani 
spunând: „In 11 septembrie, acest oraş şi națiunea noastră s-au 
confruntat cu cel mai virulent atac din istoria noastră... în acea 
zi, a trebuit să înfruntăm realitatea. Pentru mine, stând sub 
Turnul Nordic şi privind în sus şi văzând flăcările iadului şi 
înțelegând apoi că de fapt vedeam un om - o fiinţă umană - 
sărind de la etajul 101 sau 102, a fost clar că aveam în faţă ceva 
mai presus de tot ce înfruntasem vreodată... La momentul acela, 
am crezut că vom fi atacați de mai multe ori în ziua aceea şi în 
zilele care vor urma.” 

Robert şi-a amintit ziua aceea. Şi-a amintit de frica pe care o 
simţise. Şi-a amintit de furia care-l cuprinsese. A privit adânc în 
sufletul lui. Se lupta cu diverşi oameni, dar întrebările rămâneau 
aceleaşi. Cum să înţelegi fără să ierţi? Ce răspuns să ai împotriva 
urii? Ce arme să foloseşti împotriva răului? 

A deschis calculatorul şi a intrat pe site. A scris: 


Ce mi-a spus mie a cincea ascunzătoare? 

Cum pui, aşa aduni şi cum semeni, aşa culegi. Astăzi am 
înţeles această maximă. 

Pe măsură ce avansăm pe Cale, trebuie să echilibrăm 
forţele pământului, apei, focului şi aerului. Echilibrul 
balanței se schimbă şi se modifică tot timpul. A te înclina 
într-o parte te poate distruge. Echilibrul trebuie recăpătat 
constant, altfel el se va pierde. Dacă ne aliniem fluxului şi 


275 


refluxului naturii, putem dobândi forţa naturii şi chiar 
canaliza şi direcţiona unele dintre forţele proprii naturii. 
Aceasta este puterea eterului - să vezi interconexiunea 
dintre toate lucrurile şi conexiunea noastră la ea. 

Intre ordine şi dezordine există o graniţă vie, mişcătoare, 
punctul în care se petrece creaţia. Realizând echilibrul, 
voinţa mea devine puternică. Intenţiile mele devin realitate. 
Culeg ce-am semănat încep să-mi creez realitatea din jurul 
meu. Totuşi, forţa eterului nu trebuie să fie folosită spre 
propria satisfacţie, altfel se va întoarce împotriva mea. 

Astăzi am simţit pentru prima dată că a fost posibil - nu, 
necesar - să înfrunt lwnw cu o altă monedă decât a lor. Am 
văzut posibilitatea - nu, din nou, necesitatea - de a găsi o 
formă de armă pe care ei să nu o poată converti în 
combustibil pentru propria lor putere. Este imposibil, dar de 
asemenea inevitabil. De neconceput, dar, de asemenea, de 
neînlăturat: numai o formă de iertare poate opri detonarea 
Ma'rifat'-ului. Dar trebuie să fie o formă puternică de 
iertare. Vreau să distrug Frăția Iwnw. 


În câteva minute a apărut un comentariu la cele scrise de 
Robert pe site: 


Robert alegerea ce trebuie făcută este aceasta: Să-mi 
aliniez voinţa - abilitatea mea de a participa la crearea lumii 
- cu propriile dorinţe, temeri, nevoi şi scopuri? Sau aleg să 
am încredere şi să-mi aliniez voinţa cu voinţa divină, cu 
voinţa Căii, indiferent încotro duce ea? Renunţând la 
propriile dorinţe, inclusiv la dorinţa primară de a trăi? 

IWNW pot fi învinşi numai de iubire. Chiar tu nu poţi găsi 
iubirea care să-i învingă pe vecie. Dar avem voie totuşi să le 
contracarăm activitatea lor obişnuită. 

Ai trecut Proba Eterului. Ai lucrat bine. Dar acum avem în 
faţă multe pericole. Fii pregătit Mâine începe penultimul 
test. 


Supraveghetorul 


Cântecul de iubire al unui martir: 
Construirea Ma'rifaf-ului 


276 


Ceea ce mi s-a făcut mie nu ar trebui să i se facă nici unui 
câine, cu atât mai mult unei ființe umane. 

Imediat ce m-au urcat în dubă, mi-au acoperit fața şi m-au 
sedat. Am simțit o înțepătură în brat şi apoi am pierdut noțiunea 
timpului. 

Am ştiut că am fost scos din maşină şi că am stat în aer liber 
câteva minute, într-un spaţiu deschis. Incheieturile mâinilor îmi 
erau imobilizate cu o coardă elastică. Simțeam un miros de 
substanță chimică despre care am crezut că era kerosen. Apoi 
am fost urcat într-un avion. 

Am încercat să strig că eram cetăţean american şi am primit 
câte o lovitură dură peste fiecare ureche în acelaşi timp, ceea ce 
a făcut să-mi sune capul de durere. Este îngrozitor să fii lovit 
când eşti împiedicat să vezi, să fii legat la ochi şi imobilizat cum 
am fost eu. Nu am îndrăznit să mai scot nici o vorbă. 

Am ştiut întotdeauna că Moukhabaratul din tara mea nu avea 
nici un fel de scrupule în ce priveşte torturarea prizonierilor. Dar 
ajunsesem să cred că nu exista un asemenea Moukhabarat 
american. 

Nu ştiu exact cine m-a interogat, dar nu a fost FBI-ul lui Eliot 
Ness. Nici măcar nu cred că s-a petrecut în America. Dar sunt 
sigur că cei care au făcut-o au fost americani. Am trăit destul de 
mult timp printre ei. 

Am fost ținut cu glugă pe cap, în pielea goală, într-o încăpere 
atât de friguroasă încât nu mă puteam opri din tremurat. 
Organele mele genitale s-au contractat până aproape de 
dispariție. La intervale de timp pe care nu le pot aprecia, auzeam 
deschizându-se o uşă şi simțeam parfum de femeie. Voci de 
femeie făceau comentarii în engleză şi în arabă în legătură cu 
dimensiunea mică a organelor mele genitale. Râdeau şi-şi băteau 
joc de mine. 

Am săpat adânc în mine, în miezul demnității mele şi-am 
încercat să mi-o păstrez intactă. Dacă dezvăluisem secrete, o 
făcusem pentru a-mi proteja tatăl rănit. Incercasem din răsputeri 
să minimalizez răul potențial cauzat de acțiunile mele. Alesesem 
să eşuez în acțiunea de recrutare a colegilor mei, în loc să învăţ 
cum să compromit şi să şantajez alte fiinte umane. Eu nu 
păcătuisem, deşi, cu siguranță, încălcasem legea. 

Dar eu eram un arab cu abilităţi şi cunoştinţe în fizica 
nucleară. Nu poţi face o bombă din ceea ce lucram eu în 
laborator, deşi energiile pe care le exploram noi acolo erau 


277 


imense. Nu cu ştiinţa vestică. Dar nimănui nu părea să-i pese. 
Spion nuclear arab. Călăriţi-l serios. Am încercat să-mi folosesc 
pulsul pe post de ceas, să înregistrez trecerea timpului. Dar 
uneori acesta părea să alerge, alteori bătea letargic. Cred că mi- 
au pus ceva în mâncare, pentru a-mi refuza şi acest mijloc de 
orientare. 

La intervale de timp imprevizibile, începea să cânte tare 
muzică rock, violentă. Apoi se lăsa tăcerea, întreruptă uneori de 
nişte bărbați care intrau în încăpere şi strigau incoerent la mine; 
alteori de femei; alteori de nimeni. 

Uneori aveam în cameră un scaun pe care să mă aşez. Alteori 
scaunul dispărea. De obicei aveam un pat pliant, alteori nu. Imi 
aduseseră o găleată pentru necesitățile mele fizice. Dar îi 
schimbau mereu locul, aşa că nu ştiam unde era exact decât 
după miros. 

In cele din urmă, mi s-a scos gluga de pe cap, pentru 
interogatoriu. Le-am văzut pe femeile care-si bătuseră joc de 
mine. Uitându-se cu un zâmbet disprețuitor. Nici bărbații, nici 
femeile nu purtau insigne pe hainele negre. Uneori femeile 
purtau halate medicale. 

Le-am spus adevărul, tot adevărul, imediat, cu excepția 
studiilor mele în onorabila noastră tradiţie. Nu aveau nevoie să 
ştie despre asemenea lucruri şi nici nu mi-au dat de înțeles că ar 
prezenta interes pentru ei. Nu au crezut, pur şi simplu, că le 
spuneam adevărul întreg: că dezvăluisem unui serviciu secret 
nişte informatii confidentiale, deşi nu ştiam sigur care 
Moukhabarat era. 

Le-am povestit despre tatăl meu, despre cum mi-am permis să 
mă orientez, despre dragostea mea pentru femeia care s-a 
dovedit a fi agenta lor. 

Ei s-au enervat şi uneori m-au pălmuit. Nu am fost niciodată 
lovit cu pumnul. Dar să fii pălmuit cu putere, în timp ce eşti gol şi 
înghețat de frig, spre plăcerea şi râsul celorlalţi bărbați şi femei, 
să te simţi atât de lipsit de apărare şi singur este profund 
chinuitor. Mă simțeam ca un băieţaş. 

Eram ţinut ghemuit sau în picioare ore în şir, timp îndelungat 
care mi se părea cât o zi, în poziții în care ajungeam treptat să 
sufăr dureri îngrozitoare. Când căutam să schimb poziţia, mă 
pălmuiau, îmi împingeau capul în jos cu violență, mă maltratau 
şi-şi băteau joc de mine şi mă fortau să-mi reiau aceeaşi poziție. 

Cu toate acestea, eu le-am spus adevărul. Nu mai aveam ce le 


278 


spune. S-au enervat foarte tare. 

Au venit diverşi oameni. Şi apoi m-au rupt. 

M-au Abu Ghraid-ed. 

Au adus alţi oameni prizonieri ca şi mine. Eram obligați să 
stăm unii peste alții, să formăm grămezi de trupuri, să facem 
acte pe care nu le voi descrie, să pozăm în poziții umilitoare. 

Au adus câini. Câini furioşi, sălbatici, la câțiva centimetri de 
fața mea, abia controlati de dresorii lor Eram aşa de înfricoşat, că 
am urinat pe mine. Au râs şi mi-au spus să le destăinui adevărul. 

Pentru cine lucram de fapt? Care era rolul meu în Al-Qaeda? 
La ce a folosit pregătirea mea în domeniul nuclear? Unde era 
bomba? Exista o bombă? Ce ştiam despre bombele nucleare? 

După ore întregi de interogări, un bărbat mi-a spus că totul s-a 
redus la atât: „Dumnezeul meu este mai puternic decât 
Dumnezeul tău”. Aşa s-a exprimat. Şi apoi a rupt pagini din 
Coran în fața mea şi a aruncat cu ele în perete. 

Am început să plâng incontrolabil, la intervale neregulate, din 
cauza lucrurilor iraționale. 

M-au ameninţat că voi fi transportat în altă țară, unde nu voi fi 
tratat atât de bine. Tot ce trăisem eu, au spus ei, a fost autorizat 
şi legal. Mă puteau trimite în ţări unde anchetatorii nu erau aşa 
de scrupuloşi. 

Le-am spus din nou că sunt cetăţean american. „Nu am primit 
această informaţie”, a spus unul dintre bărbaţi şi a râs. 

In tradiția noastră, aşa cum tatăl şi bunicul meu mi-au 
transmis-o, există diverse niveluri de creştere în forță spirituală 
şi înțelegere, exprimate uneori ca organe colorate diferit pe piept 
sau în partea superioară sau inferioară a corpului, alteori redate 
sub formă de corpuri mistice emanând din corpul nostru fizic; 
alteori ca atribute ale unor profeti anume. Se numesc lata'if, care 
se poate traduce prin „subtilităţi”. Am început, acum, să le 
folosesc înlăuntrul meu, să fac lista nivelurilor distrugerii mele. 

M-au făcut să mă simt îndepărtat de Dumnezeu: akhfa. 

M-au făcut orb la iubirea lui Dumnezeu: khafi. 

M-au făcut să-mi dezvălui cele mai intime secrete: sirr. 

Mi-au distrus spiritul: ruh. 

Mi-au distrus compasiunea inimii: galb. 

M-au redus la eul meu primitiv, animalic: nafs. 

M-au făcut să mă tem de distrugerea mea fizică: sfărâmarea 
qualib-ului meu, structura ce constituie corpul nostru. Cuvântul 
englez „calibre” derivă din el. 


279 


În ziua în care m-au făcut să simt că mă înec, iar fi iar, când 
m-a cuprins cu adevărat groaza de moarte, am ştiut că mi-am 
pierdut demnitatea. 

Am încercat să le spun tot ce voiau de la mine să le spun. Am 
mărturisit tot ce mi-au cerut să mărturisesc. Le-am spus toate 
secretele pe care le ştiam despre onorabila noastră tradiţie. Şi ei 
tot nu mă credeau. Râdeau. Chinul a continuat. 

Am renunțat. Am decis să mor. Mi-am dorit moartea. 

Și acesta este momentul în care am căpătat puterea de a 
activa Ma'rifat'-ul. 


280 


XX 


6 
Proba Minţii 


Little Falls, 31 august 2004 


Quad-ul a zbârnâit indicându-i lui Robert că primise un nou 
mesaj. Punctul de destinaţie 039. 

Telefonul său mobil a început să vibreze pe birou. 

— Robert? Sunt Horace. Trebuie să ne întâlnim. 

— Este în siguranţă pentru tine? 

— Nimic nu mai este sigur. Facem ce trebuie să facem. 

_ — Am multe lucruri pe care trebuie să ţi le spun. Să ţi le arăt. 
iți mulţumesc pentru ce ai făcut la Hencott. Cum Dumnezeului ai 
reuşit? 

— O să-ţi explic când ne vedem. Ora 11. Avem o mulţime de 
treburi de făcut. Du-te la punctul indicat. 

— Horace, m-am îngrozit de ce i se poate întâmpla lui Kat. 
Este în pericol dacă rămâne cu Adam. 

— Eu i-am spus lui Katherine să adune şi să ascundă cât de 
multe chei poate, stând aproape de Adam, dar începe să fie 
consumată lăuntric de prezenţa Ilwnw. Ai dreptate când spui că 
este în pericol. Devine susceptibilă la sugestiile lui Adam, dar 
apropierea ei este singurul lucru care-i permite lui să se lupte 
încă cu Ilwnw. Pentru moment, trebuie să rămână cu el. 

Programul GPS arăta că punctul indicat de Quad se afla pe 
First Avenue, lângă Naţiunile Unite. Avusese destul timp să 
ajungă aici înaintea lui Horace. 

— Dacă întârzii mai mult de cinci minute, voi pleca, i-a spus 
Horace. În acest caz, ne întâlnim la amiază la Biserica Sf. Toma, 
de pe Fifth Avenue. 

— Voi fi acolo la 11. 

A mers cu maşina spre Manhattan, profilurile zgârie-norilor 
licărind la orizont ca macheta cu clădiri în miniatură pe care-o 
crease în biroul lui. Trebuia să afle ce altceva se mai întâmplase 


281 


în Ziua Marii Pene de Curent. Totul era legat de asta. 


Şi-a amintit că avusese parte de o zi frumoasă de vară. O zi cu 
puţine evenimente. Dimineaţa, se dusese la serviciu şi se 
ocupase de sarcinile administrative de rutină. În jurul prânzului, 
încetinise ritmul. Apoi îl sunase Katherine cu o sugestie tentantă, 
ceva ce făceau din când în când amândoi. Inchiriau o cameră la 
hotel, luau un prânz întârziat, beau şampanie şi făceau dragoste. 
Seara rămâneau în oraş şi ieşeau la cină, poate la un spectacol. 

— Mă gândeam la acelaşi lucru, spusese el. 

In jurul orei 14, erau în camera de hotel. Trupurile lor 
zvâcneau încleştate într-o îmbrăţişare fierbinte, făcând dragoste 
pentru a doua oară, când s-au stins luminile; era ora 16. 
Intâlnirile lor în camera de hotel erau întotdeauna intense şi 
Katherine o făcuse pe aceasta încă şi mai intensă, recitându-i 
câteva din cuvintele magice legate de sex, pe care le folosise în 
prima lor noapte împreună, cu ani în urmă. 

Robert fusese uluit când ea începuse, dar ea îi alungase rapid 
teama. 

Amândoi erau la apogeu când a căzut curentul electric şi, în 
convulsia orgasmului, Katherine a deschis larg ochii şi a scos un 
țipăt care, pentru o fracțiune de secundă, a exprimat mai mult 
groază decât plăcere şi Robert a trăit o furtună de imagini 
simultane atât de înfricoşătoare, încât a îngheţat, cu muşchii 
încordaţi, adânc în lăuntrul ei. 

Robert a văzut fâşii de lumină albă intensă legându-l pe el de 
Katherine, pe aceasta de Adam, pe acesta de o altă femeie, cu 
faţa ascunsă, uniţi cu toţii într-un dans al focului şi, în timp ce 
imaginile fiecăruia dintre ei se aprindeau în faţa ochilor minţii lui, 
li s-a alăturat în dans o umbră, o creatură fără formă şi apoi o 
alta, un copil. 

Katherine nu a fost niciodată în stare să-i vorbească despre ce 
văzuse ea în acel moment de teroare. Acum Robert ştia, fără 
urmă de îndoială, că cea de-a doua femeie din imaginea lui 
fusese Terri. El şi Kat culeseseră impresii mentale ale 
momentului în care Adam, Terri şi creatorul Marrifat'-ului 
deveniseră înlănţuiţi cu inelul format de Katherine, Robert şi 
Adam cu mai mult de douăzeci de ani în urmă. Şi, din acea zi, 
Robert a crezut că umbra copilului fusese Moss sau măcar 
posibilitatea existenţei micuţului Moss, la numai câteva minute 
după conceperea lui. 


282 


Dar acum, în timp ce conducea maşina, în minte i-au venit, 
dezlănţuite, noi imagini şi cuvinte: Copilul lui Terri. Copilul lui 
Terri. Pentru el nu avea nici un sens. Văzuse divizarea celulară în 
Terri, începând cu ziua în care făcuseră dragoste, dar aceste 
imagini erau de cu peste un an în urmă. 

După avalanşa violentă de impresii din momentul Marii Pene 
de Curent, Katherine şi Robert se dezlipiseră unul de celălalt şi 
stătuseră întinşi unul lângă altul, respirând greu. Iniţial nu 
remarcaseră şi nici nu le păsase că nu mai funcţiona curentul. 
Când observaseră acest lucru, presupuseseră că pana de curent 
afecta numai hotelul, poate numai etajul. Apoi sunase celularul 
lui Robert. Era Ed de la birou. 

— Şefu', unde eşti? Tocmai s-a oprit lumina. 

— Şi aici s-a oprit. Sunt la numai câteva străzi distanţă. A 
pornit generatorul de rezervă? 

— Da, suntem bine. Ecranele tocmai s-au luminat. Dar nu 
avem aer condiţionat, nici cablu TV. Aşteaptă. Aşteaptă. S-au 
stins luminile şi în Times Square. 

— Este un atac? 

— Verificăm. Se vede fum venind de la transformatorul de 
lângă sediul Naţiunilor Unite. Trebuie să te întorci aici. S-a oprit 
lumina în Brooklyn, în Queens... Dumnezeule. Şi în Boston. Este 
ceva de proporții. 

— Am pornit spre voi! 

Şi-a amintit că se uitase la Katherine. Ea era albă ca varul. 

Robert ajunsese la birou chiar când poliţia confirma că nu 
suspectează vreun atac. Dar pana de curent continua să se 
extindă. Părţi ale Canadei rămăseseră fără lumină. Virtual, toată 
partea de nord-est a Statelor Unite era în întuneric. Mii de 
oameni rămăseseră blocaţi în metrou. El se ocupase de 
realizarea reportajelor exact ca în dimineaţa zilei de 11 
septembrie. Trimisese echipe de reporteri pe teren. Desemnase 
editorii. Intrase în legătură cu alte birouri. Trimisese acasă 
oamenii-cheie care locuiau în Manhattan, să se odihnească, 
pentru a fi proaspeţi a doua zi dimineaţă. Coordonase activitatea 
echipei responsabile de partea financiară. Analizase cu 
managerii tehnici şi cu tehnicienii cât de mult timp va putea 
funcţiona generatorul de rezervă. 

După ce teama de un atac dispăruse, newyorkezii se 
adaptaseră la absenta curentului. Oamenii dormiseră pe străzi, 
netemători, în noaptea aceea. Erau grupuri. Rata jafurilor 


283 


scăzuse. În jur de 3 dimineaţa, după ce le ţinuse un timp 
companie editorilor şi reporterilor, Robert se întorsese la hotel 
împreună cu patru colegi de serviciu care nu puteau ajunge la 
casele lor. Katherine privise gestul lui cu ochi buni şi îi lăsase să 
doarmă în cameră. 


Cu Convenţia Republicană în oraş, traversarea Manhattanului 
cu maşina putea crea probleme. Robert a parcat în West Side, 
lângă Ninth Avenue şi a luat metroul din Times Square până la 
Grand Central. De aici a mers pe jos trei sau patru străzi destul 
de lungi până la sediul Naţiunilor Unite. 

leşind în First Avenue la capătul 42nd Street, a verificat Quad- 
ul. l-a indicat s-o ia la stânga şi a început să anunţe periodic 
„Ajungeţi la destinaţie”, imediat ce Robert a luat-o din loc. A 
văzut placa verde-albăstruie a Secretariatului Naţiunilor Unite şi 
East River în dreapta lui. In faţă, se afla un părculeţ cu un 
trandafir argintiu, strălucitor, protejat în partea lui nordică de un 
zid curbat, din blocuri grele de piatră. In exteriorul zidului erau 
scări răsucite ce duceau spre 43rd Street şi spre micul „oraş în 
oraş” numit Tudor City. În zidul mare erau dăltuite litere aurii cu 
câteva versete din Cartea lui Isaia. 


Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în 
cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva 
altuia şi nu vor mai învăţa războiul." 


Punctul indicat era la Zidul lui Isaia. 

Robert s-a gândit să încerce o manevră prin care să vadă dacă 
era aşteptat sau dacă fusese urmărit - schimbând brusc direcţia 
sau chemând un taxi - pentru a vedea cine ar sări involuntar sau 
ar ieşi şocat din anonimat, cuprins brusc de teama de a nu-l 
pierde dar a decis apoi că era inutil. „Nimic nu este sigur. Facem 
ce trebuie să facem.” Harul lui, de care se speriase în toată viaţa 
lui de adult, ieşise la iveală. Era la vedere pentru oricine voia să-l 
vadă, indiferent de urmări. Dacă cineva venea după el, se va 
lupta al naibii de bine. 

Quad-ul a zbârnâit. Un mesaj scris de la Supraveghetor. 


Un index, pentru a găsi o chestie, 
In căutare de sex, vei găsi BEX 


11 Isaia, 2:4. 


284 


Urmează-ţi presimţirea, vei găsi un buchet 
La numărul unu, bătălia e câştigată 

Pentru a-ţi găsi semenul 

Treci Proba Minţii. 


S-a dus lângă obeliscul de oţel argintiu. „Pace de la numărul 
unu”, aşa i se spunea. Era un index, în sensul că aducea un 
deget arătător, ca obeliscul Emmet de la Biserica Sf. Pavel. Şi era 
amplasat într-un parc ce purta numele unui diplomat Bunche??. 

A îngenuncheat şi s-a uitat la baza sculpturii. A căutat printre 
suporturile pentru lumânări şi printre florile lăsate de oamenii 
care manifestau pentru pace, în faţa sediului Naţiunilor Unite. Și- 
a înfipt degetele în pământul de la baza monumentului. Cu 
vârfurile degetelor a atins un obiect, a simţit că este tot o 
carcasă de film, fixată în acel loc şi sigilată într-o pungă de 
plastic folosită pentru sendvişuri. A scos-o cu grijă şi a deschis-o. 
lnăuntru nu era nimic în afara unei bucăţi de hârtie cu un mesaj 
scris de mână, cu majuscule. PIERZI! 

La naiba! 

A sfărâmat carcasa în pumn, înjurând cu voce tare. Trebuie să 
fi fost Katherine. Numai ea şi Horace cunoşteau punctele de 
destinaţie. Oare i le dăduse direct lui Adam? O rugase el să facă 
asta? De frică i s-a pus un nod în stomac. 

Şi-a frecat faţa cu mâinile. Avea măcar cheia principală, Cutia 
Răului. Fără ea, cu siguranţă ei nu puteau să detoneze cum 
trebuia arma fatală. 

Şi-a dat seama că avea numai câteva minute pentru a ajunge 
la întâlnirea cu Horace. A alergat înapoi spre 42nd Street şi a 
luat-o la dreapta, îndreptându-se către Midtown. 

Arcele parabolice şi V-urile inversate ale clădirii Chrysler se 
înălţau direct în faţă spre cer, ca nişte valuri ascuţite. Mai 
mersese odată pe această stradă împreună cu Horace, uitându- 
se la capodopere art deco ce o decorau ca nişte bijuterii - 
clădirea News, Chrysler, Chanin. Lângă clădirea Chrysler, vorbise 
despre platforma de observaţie închisă a acesteia şi despre 
legendara eleganţă a Clubului Cloud de la ultimul nivel al clădirii, 
ca şi despre straniile spaţii curbe, din vârful clădirii în formă de 
turn, pe care Horace avusese privilegiul să o viziteze. 

— İn vârf este deschisă spre cer, poţi simţi rafalele vântului. 


12 joc de cuvinte: Bunche (numele diplomatului) şi bunch (buchet) se 
pronunţă asemănător (n. red.). 


285 


Structura pare atât de fragilă, dar este de fapt impresionant de 
puternică, a spus el. Nu ştiu mulţi oameni acest lucru, dar există 
un film intitulat Q, care are multe scene filmate în vârf. Nişte 
aiureli despre şarpele înaripat Quetzalcoatl care are cuibul chiar 
acolo sus şi care planează pe cerul Manhattanului şi-i devorează 
pe cei care fac plajă pe acoperişurile clădirilor. 

— Sună de parcă ţi-ar plăcea, Horace. 

— Aiureli! 

— Prostii grozave, deşi Quetzalcoatl omul, preotul toltec, 
merită o examinare mai atentă. Dacă poţi, uită-te bine la 
ornamente? la binoclul meu, dacă vrei. 

Robert făcuse întocmai. 

— Parcă ar avea aripi pe ele. 

— Da, aripile lui Mercur. Sau Hermes, ca să folosim numele lui 
grecesc. Vei vedea acelaşi lucru la Grand Central. Hermes 
pretutindeni şi roţi sculptate, ornate cu aripile lui. Este vorba de 
viteză, înţelegi. Mesagerul iute de picior. 

Această simplă plimbare cu Horace părea a se fi petrecut cu 
mult timp în urmă. Bătrânul prieten îi vorbise despre toate 
platformele de observaţie închise din Manhattan. 

— Ne este atât de frică, spusese el. Ar trebui să le 
redeschidem pe toate. Clădirea Woolworth. Chanin. Chrysler, 
Flatiron şi în special Rockefeller Center. Ne temem oare de ce am 
putea vedea acolo sus? 

Robert înţelegea în sfârşit că Horace îi vorbise despre mult 
mai mult decât despre nivelurile superioare ale clădirilor din New 
York. Şi acum Robert era pe punctul de a pătrunde în 
adevăratele panorame de ansamblu şi locuri înalte la care se 
referise Horace: cele ale propriei naturi. 

A mers mai departe, traversând Lexington Avenue. Birourile 
GBN, la care nu se simţea obligat să se întoarcă, erau la nouă 
străzi spre nord. 

In sfârşit a ajuns la Grand Central Terminal. Chiar înainte de a 
intra în staţie, Quad-ul a zbârnâit afişându-i un nou mesaj: 
„Destinaţie nouă. X87”. 

Programul GPS-ului i-a sugerat că aceasta se afla în interiorul 
Bibliotecii Publice a New Yorkului, la numai câteva străzi spre 
vest. 

Mai erau trei minute până la ora 11. S-a grăbit spre biroul 
central de informaţii de sub ceasul cu patru cadrane. Holul mare 
al staţiei de metrou forfotea de oameni care treceau grăbiţi, nu 


286 


în nebunia de la orele de vârf, ci într-un şuvoi constant. 

A simţit o mână care s-a aşezat pe braţul lui şi s-a întors să-l 
vadă pe Horace. 

— Ne întâlnim la confluenţa Timpului cu Informaţia, a spus el, 
arătând cu degetul spre semnul de deasupra gheretei. Hai să 
continuăm să mergem, în timp ce discutăm. Este cineva pe-aici, 
pe care nu vrem să-l întâlnim. 

Robert a privit împrejur, neştiind după ce anume se uită, în 
vreme ce Horace l-a prins ferm cu palma de cot. L-a direcționat 
pe Robert spre nord, spre peroane şi au intrat într-un coridor pe 
a cărui plăcuţă indicatoare scria „Pasajul Nord-Est”. In timp ce 
mergeau, Robert şi-a vârât mâna în buzunar şi a scos un 
pacheţel. 

— lată cheia principală, a spus el, dându-i pacheţelul lui 
Horace. Am luat-o ieri de la Adam. Mă tem că, făcând lucrul ăsta, 
i-am luat ultima protecţie împotriva Iwnw. 

Horace l-a luat repede de la el şi l-a strecurat în buzunarul 
interior al sacoului. 

— Slavă Domnului! Bine lucrat. Asta ne oferă ceva timp în 
plus, de vreme ce ei le au pe toate celelalte. Continuă să mergi. 

— Cine-i aici, Horace? 

— Am văzut un membru al Frăției Iwnw. Sunt sigur. 

Robert s-a întors şi s-a uitat în urmă. Nu-i urmărise nimeni. 

— Cum arată? 

— Cu părul alb. Cam de vârsta mea. Ascultă. Trebuie să 
vorbim repede. Întâi, în ce-l priveşte pe Adam. El o are încă pe 
Katherine lângă el. Ea îi va fi de ajutor. 

— A încercat s-o ucidă ieri. 

Horace l-a privit cu un zâmbet abia schiţat. 

— Da, a încercat. Asta te-a ajutat, de asemenea, să înaintezi 
pe Cale. Poate că nu este pierdut, cum crezi tu. Acum fii atent. 
Există o foarte interesantă lucrare de artă de-a lungul acestor 
pasaje, a spus Horace. Este intitulată: Deasupra, ca şi dedesubt. 
Va fi instructiv să explorezi una sau două părţi ale acesteia. Te 
rog, povesteşte cum stau lucrurile în timp ce mergem. Ce 
înţelegi din situaţie? 

Ar putea fi cu adevărat scos Adam din acest joc dublu? 

Şi acum vorbele lui Horace îi aminteau de scrisoarea pe care o 
primise la universitate de la ruda lui anonimă. „Deasupra, ca şi 
dedesubt; înăuntru, ca şi afară.” 

— Lasă-mă să mă gândesc. 


287 


— Intelectul nu te va ajuta, a spus Horace. Nu te mai ajută 
deloc faptul de a gândi de unul singur. Renunţă. Spune-mi care 
sunt impresiile tale profunde. Foloseşte-ţi toată mintea. 

— La ascunzătoarea de acum cheia lipsea. Cred că a luat-o 
Katherine. 

In spatele lor s-au auzit nişte paşi. Robert a privit înapoi şi a 
văzut un bărbat mai în vârstă arătând impecabil, în costum 
închis la culoare, care mergea, fără să se grăbească, în urma lor. 

— Este un Ilwnw? 

Horace a dat din cap afirmativ. 

— Este cel pe care l-am văzut. Şi, ori de câte ori există undeva 
unu, sunt de obicei trei. A privit drept în faţă. Acolo nu era 
nimeni. Trebuie să ne facem repede treaba. Poate că nu înţelegi 
ordinea întrebărilor mele, dar trebuie să te pregătesc pentru 
proba următoare şi să-ţi spun anumite lucruri. Trebuie să 
cântăresc nivelul tău de înţelegere. Ştii arcadele şoptitoare de 
aici, din Grand Central? 

In sala de aşteptare de jos, era un spaţiu boltit, cu arcade din 
plăci din teracotă în stil Gustavino, unde la orice oră din zi puteai 
urmări un spectacol neliniştitor oferit de bărbaţi şi de femei 
mature, care stăteau lângă colţurile coloanelor cu feţele lipite de 
zid, ca nişte copii pedepsiţi. In această poziţie era posibil să 
poarte o conversaţie şoptită cu cineva situat lângă coloana 
opusă, aflată la câţiva metri depărtare, fiecare auzind vocea 
celuilalt, cu claritate, răsunând în spaţiul de deasupra capului. 

— Da. 

S-a uitat în urmă. Bărbatul cu păr alb era încă acolo, cu ochii 
aţintiţi fix asupra lor, păstrând o distanţă constantă de vreo 
patruzeci de paşi de ei. 

— Este ca un radio care încearcă să se facă auzit. Vezi legături 
între lucrurile care s-au întâmplat în ultimele câteva zile şi cu 
zeci de ani în urmă, lucruri care nu par deloc să aibă vreo 
legătură se asociază pe neaşteptate... Este ca şi cum fiecare 
lucru este conectat cu orice altceva printr-un arc secret de 


şoapte. 

— Da. 

— Şi îţi dai seama că ai ştiut dintotdeauna acest lucru. L-ai 
simţit. 

— Da, aşa este. 


— Am putea spune că eşti la stadiul ordonării, a spus Horace, 
cu o expresie gravă pe faţă. [i se deschid mistere mai mari, unii 


288 


le-ar putea numi mistere sacerdotale. Intri în Proba Minţii. 

— Trebuie să merg mai repede. Trebuie. Următoarea 
destinaţie... 

— Ştiu, a spus Horace. Trebuie să ne grăbim, toţi, Calea nu 
poate fi forţată. Echilibrul este totul. Mergi mai repede împreună 
cu mine. 

Robert a început să exprime gânduri şi impresii aşa cum 
acestea îi veneau în minte. 

— Adam încearcă din răsputeri să ţină acest lucru din el sub 
control, dar acesta câştigă teren. Văd asta. 

— Este un bărbat foarte curajos. Altceva? 

— Katherine m-a părăsit. S-a dus la Adam pentru că eu m-am 
culcat cu Terri, dar este în mare pericol. Işi face în continuare 
jocul dublu, încercând să-l sprijine pe Adam împotriva Ilwnw şi a 
Minotaurului din el. Terri se ascunde, pentru că este terorizată 
cred, pentru că simte că Adam nu o va mai proteja. O vede pe 
Katherine luându-i locul, lăsând-o singură să se confrunte cu 
ceea ce o sperie. Cred că niciodată în viaţa ei nu a mai fost aşa 
de speriată. 

— Terri şi-a pus toate speranţele în Adam şi totuşi este 
înspăimântată de el. Nu-şi poate permite să-l piardă, totuşi nu 
poate fi cu el, a spus Horace. De ce? 

— Cred că este însărcinată. Poartă copilul lui Adam. Am avut 
aceste imagini... celule divizându-se... Dar peste ele era o umbră 
şi încă ceva ce eu nu pot vedea pe de-a-ntregul, nu pot înţelege. 
Sarcina ei pare a avea peste un an şi are totuşi numai patru 
zile... 

Horace a încuviinţat, gânditor, în timp ce mergeau. Robert a 
continuat: 

— Forma pe care am trasat-o în Manhattan. Era o linie care 
pornea de la obeliscul de la Sf. Pavel, prin obeliscul de vizavi de 
Flatiron. Am continuat linia mai departe, spre nord. Merge direct 
spre obeliscul din Central Park. Robert a scos o hartă turistică a 
oraşului şi a trasat pe ea punctele pe care le vizitase în zilele 
anterioare. A continuat: Nu ştiu ce este această formă sau dacă 
este un amalgam de forme dar prezintă aceste linii transversale 
şi acest spaţiu de-a lungul liniei principale - distanţă de stradă 
sau jumătate de stradă, nişte puncte sărite... Punctele de pe 
traseul de astăzi sugerează o altă linie transversală, aici... 

A marcat pe hartă deplasările lui şi locul probelor pe care le 
trecuse. După Capela Sf. Pavel şi Mercer Street, traseul lui 


289 


traversase insula de la Tompkins Square Park la Washington 
Square Park, la casa „Goodnight Moon”. Înapoi la linia principală 
spre Union Square. O altă linie transversală de la Asser Levy cu 
cărăruia din pietre până la al doilea obelisc vizavi de Flatiron şi 
Seminarul Teologic din Chelsea. A treia linie transversală de la 
United Station la Biblioteca Publică a New Yorkului. Continuând, 
linia ducea spre gura Tunelului Lincoln din capătul vestic. 


— Bun. Treptat, tu trasezi o formă numită Arborele Vieţii. Este 
un fel de cheie pentru a naviga printre mistere, pentru a 
supravieţui aventurii în care ne-am implicat. Fiecare nivel 
corespunde unei probe. După ziua de azi, mai este nevoie de un 
punct pentru a completa diagrama, exact cum mai există încă o 
probă înainte de a te afla în faţa încercării dificile de a 
dezamorsa Ma'rifat'-ul. 

— Spune-mi mai mult. Vreau să înţeleg. 

Au continuat să meargă. Bărbatul cu păr alb nu s-a apropiat 
mai mult de ei. 

— Este unul dintre cele mai vechi instrumente spirituale ale 
omenirii, a spus Horace. Pentru ignoranţi, acesta nu are nici un 
sens. Pentru iniţiaţi, este foarte puternic. 

— Ce face? 

— Arată anumite lucruri care sunt adevărate. Este o cheie şi 
totodată o hartă. A existat dinaintea egiptenilor antici. Nu este 
singura cheie, cu siguranţă, dar se întâlneşte în mai multe tradiţii 


290 


spirituale. A fost modelul folosit de constructorul Marrifat'-ului 
când a plasat cheile de-a lungul Manhattanului pentru a 
transmite şi amplifica forţa armei sale. Nu perfect trasat, dar 
destul de aproape de perfecţiune pentru a fi foarte periculos. A 
fost, de asemenea, modelul după care te-am dirijat pe Cale. 
Poate fi gândit în multe feluri. Este o cale a puterii, o hartă a 
explorării sinelui... 

Robert a închis ochii pentru o clipă, văzând din nou imaginile 
fugare, multidimensionale, care-i chinuiau mintea - sentimentul 
că există un model atotcuprinzător rotindu-se în jurul lui, 
croindu-şi drum pe străzile oraşului, un ansamblu de perspective 
exterioare şi interioare ce se corelau cu călătoriile lui lăuntrice şi 
exterioare, clădirile şi monumentele şi stadiile probelor sale, 
creionând o unică formă geometrică. 

— Cum arată cheia completă? 

— Uite-aşa, a spus Horace, completând liniile de pe harta pe 
care i-o dăduse Robert. Deasupra punctului celui mai înalt al 
Arborelui mai există un nivel care este indescriptibil, un fel de 
succesiune de infinităţi, pe care, de asemenea, le vom explora 
înainte de bătălia finală. Pe hartă, ele sunt reprezentate de 
Central Park. 

— Trebuie s-o găsesc pe Katherine. Şi pe Terii! Trebuie să 
folosesc asta pentru a le ajuta. 

— Aşa să faci. Mai suportă-mă puţin. 

Trecuseră prin pasajul subteran până la indicatorul de ieşire 
pe 48th Street. Incastrat în zid, se vedea un compas de doi metri, 
din mozaic de sticlă, cu o imagine a lui Albert Einstein tânăr, în 
centru. 

— Ştii că teoriile lui Einstein arată că spaţiul şi timpul sunt 
inseparabile şi pot fi răsucite şi curbate. 


291 


— Da. 

— Şi că energia şi materia sunt echivalente şi fiecare poate fi 
convertită în cealaltă? Putând provoca distrugeri imense ca în 
cazul bombei atomice? 

— Da. E=mc?. Dispozitivul este un fel de bombă atomică? 

— În foarte mică măsură. Eu cred că Iwnw intenţionează să-l 
facă ceva mult mai rău. Hai să ne continuăm plimbarea. 

La câţiva paşi spre nord, au dat de următorul mozaic, o altă 
roată încastrată în zid, de această dată arătând o tânără cu un 
bol cu foc în mâini, având în fundal spaţiul intergalactic. Două 
cercuri mai mici erau prinse în perete, pe ambele părţi ale roții. 

— Mozaicul reprezintă elementele, a spus Horace, arătând de 
la stânga la dreapta. Sau probele prin care ai trecut. Pământ. 
Apă. Foc (ceea ce ţine femeia în mâini). Observă cum sclipeşte 
femeia, când lumina atinge sticla mozaicului. Apoi, aer. In sfârşit, 
eter. 

— Stadiul acesta este Mintea, ai spus. Care-i ultimul? 

— Al şaptelea este Spiritul. 

— În ce constau acestea două? 

În acel moment Robert a privit spre nord şi a văzut un al 
doilea bărbat cu păr alb, îmbrăcat identic ca primul, care se 
îndrepta spre ei cu acelaşi pas măsurat. 

— Horace! 

— Pe aici! 


292 


Au revenit la mozaicul Einstein, luând-o înapoi în direcţia 
primului urmăritor, care nu a mărit pasul, ci i-a privit numai cu 
răceală şi răutate. Horace şi Robert au coborât câteva trepte şi 
au luat-o prin pasajul din 47th Street spre dreapta lor. 

— Când vor veni spre noi trei dintre ei, ne vom lupta, a spus 
Horace. Acum ascultă. Penultima probă testează mintea în 
sensul ei cel mai complet. Nu doar intelectul sau numai mintea 
conştientă, ci întregul spectru al  conştientului şi al 
subconştientului, mintea raţională, visătoare şi creativă. 

A şasea probă îl va expune la o nouă conştientizare 
zdrobitoare a realităţii, la un nou adevăr, i-a şoptit Horace în timp 
ce mergeau spre vest. În timp ce în Proba Eterului aflase că 
poate schimba lumea din jur cu voinţa lui, proba următoare îl va 
ajuta să înţeleagă că el şi lumea erau identici şi că singură 
mintea lui construise iluzia separării. 

— Percepția profundă, când apare, este ca şi cum ai pune 
mâna pe un cablu de înaltă tensiune, a spus Horace. Numai acela 
care a trecut de primele cinci probe poate rezista. Chiar şi aşa, 
percepţia profundă se manifestă numai în proximitatea morţii. 
Aduce cu sine puteri vindecătoare. 

Pentru a trece această probă, a spus el, Robert va trebui să 
supravieţuiască după ce va accesa acele energii şi după ce le va 
direcţiona spre un scop mai presus de sine. Proba îl va obliga să 
se lupte cu dilema dacă să vindece sau să-şi ucidă duşmanul. 

Robert va descoperi a şasea cheie, cu şase laturi sau cu şase 
vârfuri şi va găsi penultimul component care lipseşte al corpului 
de lumină care era noul lui sine superior. 

Cei doi bărbaţi Iwnw au coborât scările şi s-au îndreptat încet 
spre ei. 

Robert şi Horace au ajuns la treptele care duceau la liniile 32 
şi 33. Horace s-a oprit scurt să arate spre un alt mozaic. 

— Sunt aproximativ o duzină de panouri în total în lucrarea 
Deasupra, ca şi dedesubt. Aceasta poate, de asemenea, să aibă 
un sens pentru tine. O arată pe Persefona, condamnată să 
trăiască în lumea de dedesubt timp de o jumătate de an, pentru 
că mâncase o rodie. Pare destul de dur, nu? Este, în parte, o 
versiune grecească a unui alt mit, mai vechi, Inanna în infern. 
Cunoscută, de asemenea, sub numele de Ishtar. 

— Mi-a povestit-o Terii. Este vorba despre Cale. Eu intru în 
infern pentru a-i scoate de acolo pe Adam, pe Terri şi chiar pe 
Katherine. 


293 


— Multe mituri reflectă lupta constantă dintre Iwnw şi Lumina 
Perfectă. 

— Că veni vorba... ia priveşte. Acum sunt trei. 

Un al treilea bărbat cu păr alb, cu un costum închis la culoare 
identic, venea spre ei dinspre vest, cu un zâmbet slab pe faţă. 
Acum doi erau în spatele lor şi unul în faţă. 

— Repede, pe-aici! 

Horace l-a condus în sus pe scări, spre peroanele liniilor 32 şi 
33. Au alergat înapoi spre holul principal al Grand Station, de-a 
lungul Pasajului Nord-Vest. 

— Dacă trebuie, ne luptăm cu ei în acest coridor, a spus 
Horace. Dacă mi se întâmplă ceva, înseamnă că a venit 
momentul să mai afli încă ceva despre familia Hencott. 


Katherine a examinat locul ascuns şi a decis că era 
satisfăcător. Trăgătorii de elită ai poliţiei făcuseră o alegere 
bună. Se sculase devreme. Intotdeauna i-a plăcut să se 
trezească devreme. A examinat echipamentul, verificând fiecare 
obiect din nou. A calculat iarăşi, prin vizor, distanţa faţă de ţinta 
ei. Nu-şi putea permite să dea greş. 

Mişcându-se încet, ţinându-se departe de fereastră, s-a lipit 
confortabil de un perete din apartamentul neocupat şi a închis 
ochii în meditaţie. N 

Iwnw începeau să ajungă la ea. In timp ce Adam se străduia să 
le opună rezistență, ea îi dădea toată energia de care se putea 
dispensa, aşa cum îi ceruse Horace, încercând a-l domoli cât mai 
mult posibil pentru a-i permite lui Robert să aibă timp să 
progreseze pe Cale. Deşi, procedând aşa, ea se expunea 
influenţei lwnw şi simţea cum puterea de voinţă începea să-i 
scadă. lar judecata îi era afectată. 

Totuşi, nu se îndoia că asta era o mişcare bună şi necesară din 
partea ei. Ea a fost cea care-şi dăduse seama că era obligatoriu 
să existe cel puţin un trăgător de elită care să supravegheze 
locaţia ultimei părţi a celei de-a şasea chei, dat fiind nivelul 
extins de securitate din New York pentru Convenţia Republicană, 
ea supraveghease zona, folosindu-şi experienţa personală şi 
harul care se retrezea înlăuntrul ei şi a tras repede concluzia că 
exista numai un singur trăgător şi unde trebuia el să fie. Apoi se 
dusese să-l vadă. Se dovedise uşor să-l adoarmă profund, 
folosind o metodă de hipnotizare pe care i-o arătase Horace cu 
mulţi ani în urmă. 


294 


Aşa că acum avea o armă de mare precizie. Se asigurase că 
Robert nu va fi împuşcat de poliţişti când va descoperi a şasea 
cheie şi că ea îl va putea acoperi dacă el va avea necazuri cu 
poliţia de la sol. 

Adam îi spusese că se străduia să-l ajute pe Robert de-a lungul 
Căii, deşi asta însemna să-i dea acestuia de înţeles că el trecuse 
deja complet de partea cealaltă. Era un act de un echilibru 
miraculos, pentru că el părea, în acelaşi timp, să le dea celor din 
Iwnw ceea ce doreau. 

Duminică, după ce ieşise cu Robert, Adam o invitase să stea în 
cea mai nouă ascunzătoare a lui din New York, vorbind cu ea 
despre Robert, spunându-i că el o iubea. Ea îl ajutase să-şi 
domolească suferinţa, îl ajutase în veghea lui. 

Terri venise la apartament în timp ce Adam era în oraş, 
sesizase prezenţa ei şi imediat se întorsese şi plecase. Katherine 
o zărise pe Terri, de la spate, în timp ce ea se îndepărta. Strigase 
după ea, dar tot ce primise ca răspuns fusese un val de durere şi 
frică şi, amestecate cu acestea două, o notă de resemnare 
profundă. Simţea că avea o parte de vină. Dându-i lui Tariq 
hârtiile pierdute ale lui Newton, ea crease efectiv Ma'rifat'-ul. Ea 
îi dăduse creatorului său mijloacele de a-l construi, apoi, mulţi 
ani mai târziu, îl făcuse să ajungă la o asemenea suferinţă şi 
furie, încât acesta voise să folosească Marrifat'-ul. 

Trebuia să-şi răscumpere greşelile. Dar, mai presus de orice, 
trebuia să se concentreze asupra misiunii ei. Trebuia să-i ţină la 
distanţă pe Iwnw. 


— Eu şi fratele meu am crescut în diverse părţi ale lumii, a 
spus Horace, şoptind printre respiraţiile sacadate, în timp ce 
mergeau. Suntem amândoi mai în vârstă decât ai putea crede. 
Ne-am născut în Alexandria în anii '20. Tata era arheolog, 
aventurier şi uneori spion. Afirma că-l întâlnise pe Lawrence al 
Arabiei de mai multe ori, că ne prezentase şi pe noi lui Lawrence 
al Arabiei pe când eram mici. Am o amintire palidă din copilărie 
despre un bărbat în robă albă, care vorbea ciudat. Poate fi o 
amintire plăsmuită; tata ne-a povestit de foarte multe ori despre 
el. Fratele meu a fost, bineînţeles, botezat cu numele lui. 

Robert s-a uitat în spate. Auzea zgomot de paşi şi atunci a 
văzut pe unul dintre bărbaţii Iwnw urcând încet scările. Era urmat 
de ceilalţi doi. 

— Vin, Horace. 


295 


— Continuă să mergi. Lawrence a intrat în armată cât de 
devreme a putut, a minţit cu privire la vârsta lui şi a servit în Al 
Doilea Război Mondial. Era paraşutist. După război am lucrat un 
timp împreună, la Paris, Berlin şi înapoi în Egipt. Eu nu m-am 
distins pe câmpul de luptă, am lucrat în serviciile secrete, uneori 
îndeplinind misiuni neobişnuite. Serviciile secrete ale armatei, 
apoi OSS. Ai auzit de el? 

— Este premergător CIA, nu-i aşa? 

— Corect. 

— Horace, asta înseamnă că ai optzeci de ani. 

— Da. Nu mă distrage. Tata ne-a lăsat ceva pământ, în diferite 
părţi ale lumii, nu teren agricol, înţelegi, terenuri miniere, cele 
mai multe dezafectate, câteva mine care abia dacă funcționau. 
Ne-a pus să jurăm că nu le vom vinde niciodată, că le vom păstra 
în siguranţă pentru eternitate. 

— Lawrence a luat toate minele şi a făcut ceva din ele. Chiar a 
făcut ceva. Habar n-am cum. Cunoştea oameni, cunoştea 
logistica, nu se temea de nimeni. A făcut studii când a ieşit din 
armată, a studiat ingineria, chimia şi metalurgia. Era o forţă a 
naturii. A realizat Hencott Incorporated aproape singur, a 
construit un imperiu corporatist pornind de la ceea ce ne-a lăsat 
tata. Lawrence obişnuia să spună că, dacă vrei să faci bine, ai 
nevoie să fii prezent în lume; este mai bine să fii puternic şi să-l 
protejezi pe cel slab decât să fii slab şi să ai nevoie de protecţie. 
A alocat multe resurse pentru cercetare şi dezvoltare şi a pus la 
punct un laborator atât de bine păzit şi de secret, încât cei mai 
mulţi oameni din companie nici măcar nu ştiau despre existenţa 
lui. Era pe terenul unei anumite mine de aur. Poate că l-a 
menţionat în interviul pe care l-a acordat agenţiei tale. 

— Oh, Dumnezeule, da. Despre ce era vorba? 

— Fiecare lucru la timpul lui. Lawrence era pragmatic. Eu sunt 
contemplativ. Am căutat amândoi un fel special de aur, fiecare în 
felul lui. 

— Poftim? 

— În lume sunt doar câteva mine de aur - trei, pentru a fi 
exact - care extrag un aur foarte rar. li spunem aur roşu. 

— Eu credeam că este numai un aliaj de aur şi cupru. Tipul 
care ne-a vândut verighetele a vorbit destul de vag despre aurul 
roşu, aurul alb, aurul roz şi aşa mai departe. Acestea sunt toate 
aliaje, pentru că aurul pur este prea moale pentru a face bijuterii 
din el. 


296 


— Chiar aşa. Dar acesta nu este aurul roşu despre careţi 
vorbesc eu. Se pare că n-ai auzit niciodată de acest fel de aur. 
Utilizarea lui este limitată. 

— La ce? 

— Ca să afli, trebuie să juri că vei păstra secretul. Pe vecie. 

Horace s-a oprit şi s-a uitat la el intens. Robert nu-l văzuse 
niciodată emanând atâta putere. 

— Jur! 

Dar, înainte ca Horace să poată vorbi din nou, din faţa lor s-a 
auzit o voce. 

— N-ai cum să scapi, bătrâne. 

In spate, bărbaţii cu părul alb avansau cu pas măsurat, toţi 
trei, umăr lângă umăr; acum se aflau la numai 20 de metri 
distanţă. 

Şi în faţa lor, blocând intrarea spre Grand Central, îi aştepta 
Adam Hale. 

— Ascultă la mine, a şoptit Horace, cu faţa spre Iwnw, spate în 
spate cu Robert, care nu-l scăpa din ochi pe Adam. Aurul roşu 
poate fi folosit în anumite proceduri de natură hermetică. Numite 
după Hermes, mesagerul zeilor. A fost un nume folosit de o serie 
de înţelepţi cu mai multe mii de ani în urmă. Proceduri alchimice, 
dacă vrei. 

— Aurul roşu apărea în piesa lui Adam. Dar ela spus că nu a 
mai rămas deloc în lume. 

— Ei bine, a rămas. Există. Hencott controlează toate cele trei 
mine. Acestea au fost printre cele lăsate nouă de tata, care 
acţionase şi el în numele Luminii Perfecte. Există poate treizeci 
de persoane în toată lumea care ştiu aceste lucruri. Aurul roşu, 
mânuit corect, preparat corect, după mulţi ani de încercări şi 
greşeli, poate, în anumite circumstanţe, să atragă asupra lui mari 
cantităţi de energie sau să direcţioneze asupra lumii eliberarea 
acesteia. El este extrem de puternic, dar numai în conjuncţie cu 
starea psihică a celor din jurul lui. 

— Parcă ai vorbi despre Ma'rifat’. Despre Dispozitiv. 

— Dispozitivul trebuie să conţină puţin aur roşu. Din cei 
treizeci de oameni despre care ţi-am vorbit, unii sunt de părere 
că puterea aurului roşu trebuie folosită în scopuri politice. Pentru 
a impune anumite tendinţe politice, a lucra împotriva altora, 
pentru a configura lumea. Pentru a o conduce. Lawrence şi cu 
mine nu suntem de această părere. 

— Cine sunt aceşti oameni? 


297 


Cei trei bărbaţi cu părul alb se apropiaseră la 10 metri de 
Horace. S-au oprit şi s-au uitat insistent la el. 

— Sunt Iwnw. Cuvântul înseamnă „coloană” în limba vechilor 
egipteni. Noi ne opunem lor. Noi suntem Lumina Perfectă. 

Adam, aflat la douăzeci de paşi în faţa lui Robert, a izbucnit în 
râs. 

— Măi, măi, domnilor! Sunteţi cam strâmtarăţi. 

S-a dus spre Robert. In căldura dogoritoare din pasajul 
subteran, erau cu toţii transpiraţi, dar cămaşa lui Adam se putea 
stoarce. El arăta cadaveric. 

— Ţine-te tare, Adam, i-a strigat Robert. Nu trebuie să faci 
asta. Iwnw nu te controlează. 

— Este prea târziu, a replicat Adam. Horace tocmai îţi 
povestea despre sărmanul Lawrence şi despre aurul roşu? Este o 
poveste foarte emoţionantă. 

Robert i-a şoptit lui Horace: 

— Iwnw a pus mâna pe o parte din aurul tău roşu? 

— Spune-le tuturor, Horace! a strigat Adam. 

— Anul trecut, s-a petrecut ceva de neconceput, a strigat 
Horace, cu privirile aţintite asupra celor trei bărbaţi Iwnw din faţa 
lui. Lawrence şi cu mine am aflat că Hencott fusese infiltrat cu 
câţiva din aceşti... oameni. Aproape că a scuipat ultimul cuvânt. 
Au avut nevoie de douăzeci de ani să se insinueze în cele mai 
secrete zone ale companiei, dar au reuşit, în cele din urmă, să 
obţină accesul în laboratorul de cercetări şi dezvoltare. 

— Cel despre care a vorbit Lawrence în interviu? Acela despre 
care a spus că Hencott îl închidea? 

— Corect, a strigat Adam. Asta n-a ieşit prea bine pentru tine, 
nu-i aşa, Robert? 

Horace a ignorat răutăţile lui Adam. 

— Au luat nişte aur. Cu mult mai puţin decât un gram. Dar 
este suficient. 

— Când ai aflat? a întrebat Robert. 

— Aproape imediat ce l-au luat. Şi am decis să încetăm 
imediat experimentele la care lucram. A durat aproape un an să 
le oprim. Aurul roşu trebuie să fie mânuit cu mare grijă, odată ce 
începe procesul de elaborare. Ceea ce au reuşit ei să ia nu era 
elaborat, era neprelucrat. Clar că mai târziu au luat nişte măsuri 
în vederea prelucrării lui. Când în cele din urmă aurul roşu a fost 
luat şi dus într-un loc sigur până când omenirea va fi gata să-i 
găsească o utilizare mai bună, Lawrence a decis să facă acest 


298 


lucru cunoscut lumii întregi. Nu într-un fel în care să înţeleagă 
toţi, în afara celor treizeci de oameni excentrici pe care i-am 
menţionat. Dar această tehnică cere timp. Să faci un anunţ 
public în care să dezvălui conţinutul real al problemei, într-un 
asemenea mod încât să ajungă la cunoştinţa a cât mai mulţi 
oameni. Aceia care trebuie să înţeleagă sensul adevărat îl vor 
înţelege. De asemenea, anunţul constituie un semn în timp, 
pentru aceia care vin mai târziu şi care ar putea înţelege. Anume 
că, de această dată, noi am luat aceste măsuri. 

— Ce s-a-ntâmplat apoi, Robert? a întrebat Adam. 

— Compania a sunat pentru a spune că Lawrence îşi pierduse 
minţile. Au retras declaraţia. 

Horace a rezumat: 

— Toate astea l-au costat mult pe Lawrence. Este adevărat că 
stresul descoperirii infiltrării, decizia de a închide munca lui 
experimentală de-o viaţă, căutarea aurului roşu dispărut au 
provocat, în cele din urmă, o criză în mariajul lui. Soţia l-a 
părăsit. Dar, când te-a chemat să-ţi dea interviul, era perfect 
stăpân pe sine, Robert. A făcut asta din scurt pentru că aflase că 
se încerca înlăturarea lui de la conducerea companiei. Asta s-a 
întâmplat la scurt timp după ce informaţia a fost difuzată de 
agenţia ta de ştiri. 

— Oh, lisuse! Le-am făcut jocul. 

— Nu aveai de unde să ştii. Nu este greşeala ta. Lawrence era 
soldat. S-a luptat. Şi-a organizat baza de operaţiuni la acel hotel 
şi a început să dea telefoane. A căutat şi a obţinut sprijin. S-a 
asigurat că aranjamentele făcute în ce priveşte succesiunea - 
testament, regulile de funcţionare a companiei şi aşa mai 
departe - nu fuseseră modificate abuziv. Şi apoi - Horace şi-a 
răsucit capul ca să-l vadă pe Adam - domnul Hale i-a făcut o 
vizită. 

Robert s-a uitat fără să clipească la faţa lui Adam, în timp ce 
vechiul lui prieten se apropia. 

— Ce s-a-ntâmplat, Adam? Ce ai făcut? 

— Am făcut ce au cerut aceşti domni. Am încercat să-l conving 
pe Lawrence să-mi spună unde era restul de aur roşu. Stocul 
ascuns. El nu a vrut să mă ajute. 

— Adam era sub influenţa acoliţilor lwnw, care folosesc 
Minotaurul ca pe o poartă de acces spre el, a spus Horace. 
Trebuie să fi fost prima dată când ei au reuşit să-i afecteze atât 
de puternic voinţa. Aminteşte-ţi, el a fost cel care, împreună cu 


299 


mine, a aflat unde a ajuns aurul roşu furat când a luat urma 
creatorului Ma'rifat'-ului anul trecut. Dar asta l-a costat. L-a 
costat serios. 

— Mi-a permis să văd de partea cui ar trebui să fiu în această 
competiţie fără sfârşit, a strigat Adam. Să nu crezi că dragul de 
Horace are toate răspunsurile. 

Totuşi, cei trei bărbaţi cu păr alb stăteau liniştiţi în costumele 
lor închise la culoare, fără să-l scape din ochi pe Horace. 

Robert simţea că ei aşteptau ceva, deşi nu-şi dădea seama ce 
anume. Gândul l-a purtat înapoi în timp, la noaptea morții lui 
Lawrence. Miercurea trecută, noaptea. Părea că trecuse o viaţă 
de-atunci. 

— Lawrence a încercat să mă prevină. M-a sunat. Nu m-a 
ameninţat. A încercat să mă prevină! 

— Pesemne că suferea groaznic. A preferat să moară decât să- 
i cedeze lui Adam. [i-a scris şi ţie, nu-i aşa? |ţi aminteşti? 

— Spunea că a fost numai vina mea. Nu, aşteaptă. Că a fost 
din cauza mea... 

— Te prezentasem lui Lawrence ca pe cineva care ar putea 
veni în ajutorul nostru într-o bună zi. 

— Lawrence spunea că eu am un ego otrăvit... 

— Nu. El a spus: „Egoului otrăvit al lui Robert Reckliss, eu îi 
spun că tortura mârşavă, intensă dezvăluie imposibilitatea 
vieţii”. Iti dădea un sfat. Despre cum să fii de ajutor. lţi spunea 
că egoul tău te făcea orb în faţa adevărului, aşa cum se întâmplă 
cu noi toţi. 

— Doamne Dumnezeule! Am înţeles atât de puţin. 

— Intr-un fel, a fost sinucidere. Dar a supune un om unei 
presiuni atât de intense încât acesta alege să moară pentru a 
scăpa de suferinţă, înseamnă a comite o crimă, desigur. 

— Nu am avut de ales, a spus Adam. 

— Totuşi, prietenii noştri de faţă nu au fost atât de inteligenţi 
cum credeau ei. Lawrence a fost în stare să se asigure că, după 
moartea lui, controlul autorităţii în companie va trece rapid şi 
irevocabil la mine. Duminică seara, eu pusesem aproape totul în 
ordine. Luni dimineaţa, în timp ce se desfăşurau funeraliile, eu 
am putut suna să te scap de nenorociţii ăia de avocaţi. 

— A fost extraordinar! Trebuia să le fi văzut feţele. 

Sudoarea i-a intrat în ochi lui Robert. Toţi muşchii îi erau 
încordaţi. 

— Aveam nevoie de tine. Am nevoie de tine şi acum. La fel şi 


300 


Adam. La fel, Katherine şi Terri. La fel, mulţi alţi oameni. Nu se 
poate să le permitem acestor fiinţe să ne oprească. 

Acum a vorbit pentru prima dată şeful Iwnw: 

— Voi aveţi ceva ce vrem noi, domnule Hencott. Am venit să 
vi-l cerem. Domnul Reckliss, aici de faţă, l-a furat de la colegul 
nostru. 

— la-l de la mine, dacă poţi! a strigat Horace provocator, în 
numele fratelui meu, îţi jur că altfel nu-l vei obţine! 

Atunci, pe neaşteptate, Adam s-a aruncat asupra lui Robert, 
căutându-i cu degetele ochii şi gâtul. Horace s-a răsucit într-o 
parte, în timp ce Robert a sărit în cealaltă, simţindu-şi corpul 
arzând cu puterea acumulată a celor cinci probe pe care le 
trecuse. L-a împins în lateral pe Adam şi l-a privit zburând prin 
aer şi izbindu-se de peretele pasajului. Intorcându-se să-i înfrunte 
pe Iwnw, l-a văzut pe Horace parând atacul şefului acestora şi, 
simultan, răsucind încheietura celui de-al doilea atacator cu 
asemenea rapiditate şi coordonare, încât omul s-a desprins de la 
pământ, aterizând la 5 metri depărtare, cu trosnet de oase rupte. 

Adam s-a ridicat şi s-a aruncat asupra lui Horace, încercând 
să-şi introducă mâna în sacoul acestuia, dar Robert l-a apucat de 
umeri şi l-a răsucit astfel încât el şi Adam au ajuns faţă în faţă. L- 
a tras spre margine şi l-a luat la pumni, lovindu-l cu toată 
puterea în stomac. Adam s-a frânt în două, cu un răcnet de 
durere, eliminând aer şi sânge pe gură, apoi a rămas nemişcat la 
pământ. 

Robert s-a întors din nou să-l ajute pe Horace în lupta cu lwnw. 
Unul dintre atacatorii lwnw îl prinsese pe bătrân de gât, pe la 
spate, iar altul îl izbea cu pumnul în piept. Robert s-a aruncat cu 
capul înainte asupra celui de-al doilea bărbat, izbindu-l cu aşa 
forţă, încât acesta a zburat prin aer, aterizând apoi cu trosnet de 
coaste rupte. Robert i-a mai administrat un pumn în faţă şi omul 
a încetat să se mai mişte. Cel de-al treilea membru Iwnw, cu 
încheietura mâinii zdrobită în urma altercaţiei anterioare cu 
Horace, stătea în genunchi cu capul plecat, repetând iar şi iar o 
incantaţie, în timp ce-şi ţinea strâns braţul rănit cu mâna 
nevătămată. 

Acum, Horace s-a desprins din strânsoarea şefului lwnw şi s-a 
întors cu faţa spre el. Aflat la un metru depărtare, Horace a făcut 
câţiva paşi în faţă şi a părut a proiecta un val de forţă, ce pornea 
din pieptul lui. Adversarul lui a zburat în spate izbindu-se de 
perete şi a căzut cu zgomot, inconştient, fără să fi ridicat măcar 


301 


un deget în apărarea lui. 

Respirând greu, Horace i-a captat privirea lui Robert şi i-a 
arătat în direcţia staţiei Grand Central. 

— Am încă la mine cheia principală, a şoptit el. Trebuie să 
plecăm de aici. 

Adam zăcea încă nemişcat la pământ, încovoiat. Robert a 
făcut un pas spre el. 

— Lasă-l! i-a ordonat Horace. 

Peste câteva minute, Horace şi Robert au ieşit din Gara Grand 
Central, pe 42nd Street şi au luat-o la dreapta, îndreptându-se 
spre vest. Timp de un minut, două, nici unul nu a scos o vorbă. 
Horace şi-a şters cu batista câteva picături de sânge de la colţul 
gurii. 

— Crezi că vor veni după noi? 

— Da, dar peste ceva timp. Am fost sigur că amândoi vom fi 
protejaţi, de vreme ce am asupra mea cheia principală şi aurul 
roşu pe care ea îl conţine, chiar aşa rudimentar prelucrat cum 
este el. Sau cel puţin că el va fi ca un scut pentru noi. Fără el, ar 
fi putut să ne ucidă. iți mulţumesc pentru ajutor. 

— Cum ne-a protejat? 

— A amplificat toate forţele psihice din jurul lui. Cu cheia 
principală în mâna mea, puterile mele s-au multiplicat. Imi este 
interzis să-ţi spun cum funcţionează prin jurământ făcut Luminii 
Perfecte. Lumea, în totalitatea ei, nu deţine încă această 
cunoaştere, deşi noul accelerator de la CERN poate oferi indicii 
când va începe să opereze în câţiva ani. Pot spune că aurul roşu 
rezonează într-un anumit grad, emanând anumite unde armonice 
care sunt, de asemenea, elemente de armonie în creierul uman. 

— Este asemenea cântecului păsărilor? Limba păsărilor? 

— Da, dar aceasta este numai o modalitate de a fi trăită 
armonia. 

— Piesa lui Adam vorbea, cu mult timp în urmă, despre un 
dispozitiv asemănător Ma'rifat'-ului. Dar a spus că existau trei 
componente. 

— Da. Aşa-numita Piatră Filosofală, care este o fuziune între 
metal şi sticlă cu rezonanţă psihică asemănătoare aurului roşu. 
Aurul roşu însuşi, care rezonează cu Piatra. Acestea sunt ca nişte 
componente masculine şi feminine. Apoi cunoaşterea unor 
anumite aranjamente geometrice care permit acestor materiale 
să fie aduse în starea de a glisa unele pe altele, ca nişte lentile. 
De aceea, fiecare dintre chei are o formă geometrică diferită 


302 


pentru a reflecta şi a da formă forţelor interne ale Ma'rifat'-ului în 
diferite feluri, în funcţie de mărimea imaginii cerute într-un 
anumit moment. Toate astea sunt inutile fără o stare înaltă de 
purificare spirituală a operatorului. Există o singură excepţie 
totuşi. Acestea pot fi activate, de asemenea, de o persoană 
aflată într-o stare disperată de colaps psihic. Continuând să 
meargă, Horace şi-a înfundat mâna în buzunar, a scos o bucată 
de hârtie şi i-a dat-o lui Robert. Urma să-ţi trimit asta prin mesaj 
electronic, dar, din moment ce eşti chiar aici... 
Robert a citit ce scria pe bucata de hârtie. 


Nu fi necizelat, urmează cubul 

Vizitează acum Babelul, dacă eşti capabil 

Un ghid nevăzător te conduce la ascunzătoare 
Ca să vezi, deşi eşti orb 

Treci Proba Minţii 

Cota JFD 00 - 19002. 


P.S.: Pentru a afla poziţia următoarei ascunzători, 
triplează literele din obiectul pe care-l cauţi şi scoate 
păcatele de moarte. 


— O cotă, a spus Robert. Ca să obţin o carte de la bibliotecă? 

— Da, aşa cred. 

Adrenalina lui Robert era la nivel foarte înalt din cauza luptei. 
Focul alerga încă prin fibrele lui. Se simţea ameţit, parcă-i era şi 
un pic greață. Imaginea lui Adam ghemuit la pământ începea să-l 
necăjească. || lovise foarte puternic. 

Au traversat Vanderbilt şi Madison şi au ajuns pe Fifth Avenue. 
Robert a activat GPS-ul la intersecţie şi acesta a confirmat că 
Punctul de destinaţie X87 se afla, într-adevăr, în interiorul 
Bibliotecii Publice a New Yorkului. 

— Haide să citim printre lei, a spus Horace, făcând cu ochiul, 
un lucru necaracteristic pentru el şi ritmându-şi paşii în aşa fel 
încât să poată traversa 42nd Street şi apoi Fifth Avenue în 
succesiune imediată. 

Robert a observat că bătrânul Horace nu era nici el imun la 
efectele adrenalinei. 

Au urcat treptele din faţă printre „Răbdare” şi „Tărie”, cei doi 
lei care păzeau intrarea în bibliotecă. „Aţi ajuns la destinaţie” a 
apărut pe ecranul Quad-ului când au poposit în vârful scării. l-a 


303 


citit din nou indiciul lui Horace. 

Au intrat în holul mare al bibliotecii, trecând prin controlul 
obişnuit de securitate şi au urcat pe scări, la etajul al treilea. 

— Ce-i cu ghidul nevăzător? Mie îmi aduce aminte de Terri. 

— Da. Trebuie. Trebuie să o ajutăm, Robert. Sărmana femeie! 
Ai auzit vreodată de un personaj pe nume Tiresias? El este la 
originea baghetei magice purtate de Hermes sau Mercur, ştii 
asta. Caduceul, cum i se spune. Un baston înaripat cu doi şerpi 
care se încolăcesc în jurul lui. Sunt câteva reprezentări ale 
acestuia pe basoreliefurile exterioare; ar fi trebuit să ţi le arăt. 

— Mi le arăţi când ieşim. Aşadar, căutăm o carte despre 
Tiresias. 

— Nu chiar. Căutăm o carte a cuiva asemănător cu Tiresias, 
cred eu. Un fost bibliotecar orb, care a văzut mai departe decât 
mulţi alţii. Din Buenos Aires. 

Au intrat în sala cataloagelor şi au notat cota din indiciu pe o 
cartelă de comandă, cu unul dintre creioanele boante puse la 
dispoziţie. 

— Mă tem că nu putem scrie un titlu, i-a spus Horace 
bibliotecarului. Este parte a unei curse de căutare a unor chei. 

— Doi într-o singură zi, a spus bibliotecarul. Este în regulă. Ni 
se întâmplă tot timpul. 

— A mai căutat cineva aceeaşi cotă? a întrebat scurt Horace. 

— Nu aş putea spune. 

— Vă amintiţi persoana? Sau persoanele? 

— Uau. Vă luaţi jocul foarte în serios. O femeie de cam 
patruzeci de ani? Cu ochi frumoşi, albaştri. 

Li s-a dat un număr format din trei cifre şi au intrat în sala 
principală de lectură, care era magnifică. Rânduri-rânduri de 
cititori stăteau concentrați la mesele de lectură din stejar, sub 
tavanul luminiscent cu picturi trompe-l'oeil reprezentând cerul 
deschis. O săgeată care arăta spre dreapta, în direcţia Sălii Nord, 
indica locul de punere la dispoziţie a cărţilor cu numerele de 
ordine impare; cărţile pentru numerele de ordine pare erau puse 
la dispoziţie în Sala Sud. O zonă destinată angajaţilor separa cele 
două săli, servind ca punct de distribuţie pentru volumele aduse 
de oriunde de pe rafturile bibliotecii, care însumau 144 de 
kilometri lungime. 

— Nu folosim numerele de ordin impare, nu suntem niciodată 
atât de aglomeraţi, a spus bibliotecarul, conducându-i spre 
stânga. Aveţi un permis de acces? 


304 


Horace l-a asigurat că aveau. 

S-au aşezat şi au aşteptat să fie afişat pe tabela electronică 
numărul lor de ordine, 542. 

Cartea a venit în mai puţin de zece minute. Horace a luat-o. 
Era un volum subţire, cu copertă maro, tare, utilizată de 
bibliotecă pentru a proteja coperta originală mai delicată, în 
culorile verde, roşu şi negru. Ficciones, de Jorge Luis Borges, în 
traducere engleză. 

La pagina 46 era povestirea „Biblioteca lui Babel”. Robert a 
citit: „Universul pe care ceilalţi îl numesc Biblioteca constă într- 
un număr indefinit şi poate infinit de galerii hexagonale, cu 
imense coloane de aer între ele, înconjurate de balustrade foarte 
joase”. Cartea descria o bibliotecă înfricoşătoare, nesfârşită, care 
avea în ea un număr infinit de cărţi şi viaţa celor care lucrau în 
ea. „De la fiecare hexagon, pot fi văzute etajele de deasupra şi 
de dedesubt: ele continuă aşa la infinit... Prin ele trece o scară în 
spirală, care merge în jos şi în sus la distanţe foarte mari... 
Biblioteca este o sferă, al cărui centru este în oricare dintre 
hexagoane şi a cărei circumferință nu poate fi atinsă.” 

— După ce-am citit asta, simt nevoia de o băutură, Horace. 

— De câte litere vorbeşte? 

A citit până a aflat şi a răspuns: 

— Douăzeci şi două. Toate cărţile din biblioteca lui Babel sunt 
scrise cu douăzeci şi două de litere, un punct, o virgulă şi un 
spaţiu. 

— Inmulţite cu 3 dau 66. Scădem Şapte Păcate Capitale. 
Rămân 59. Punctul 59 de pe traseu. 

— Eu credeam că astăzi reperul este Steaua lui David, nu un 
hexagon. 

— Steaua lui David este un simbol venerat nu numai în tradiţia 
iudaică. Semnul lui Vishnu. Scutul lui David. In Islam, se spune că 
Solomon a folosit-o pentru a captura djini. Steaua cu şase colţuri 
produce un hexagon şi viceversa. Sunt acelaşi lucru. Dacă vrei să 
vezi o stea, îţi voi arăta unde există una, chiar afară. Dar mai 
întâi trebuie să analizăm mai bine această carte. Trebuie să 
existe ceva ataşat la ea. 

Au examinat volumul pe rând, pagină cu pagină. 

Pe interiorul celei de-a doua coperte, Robert a remarcat o 
pată, ca şi cum de acolo s-ar fi desprins o bucată de bandă 
adezivă. 

Pe faţa lui Horace a trecut o expresie de resemnare. 


305 


— Aici a fost prins ceva. Mă tem că am venit prea târziu. Cea 
care l-a luat este Katherine. 

Au returnat cartea şi au părăsit clădirea ieşind tot pe intrarea 
principală. Horace l-a condus la capătul dinspre nord al terasei 
bibliotecii şi i-a indicat să privească spre nord-est, unde se afla 
43rd Street. 

— Acolo a fost cea mai mare sinagogă din lume, Templul 
Emanu-El, din 1868 până în 1927. Două turnuri maure. Foarte 
frumoase. Congregația s-a mutat în partea de sud a oraşului. 
Noua lor sinagogă este tot cea mai mare din lume. Mult timp, 
până în 1911, privind încoace dinspre sinagogă, nu vedeai 
această bibliotecă, ci un masiv zid de piatră neoegiptean, înalt 
de 17 metri. Acesta era un rezervor uriaş de apă pentru 
Manhattan. Lumea se plimba pe el. Imi pare rău că nu mai 
există. 

— Vreau să ajungem la următorul punct de pe traseu. Trebuie 
să văd ce urmează. 

Quad-ul a indicat că Punctul de destinaţie 059 era lângă 
intrarea în Tunelul Lincoln, la mai puţin de un kilometru 
jumătate. 

— Avem la dispoziţie cinci minute, a spus Horace. Trebuie să-ţi 
umplu mintea cu informaţii care să o alimenteze. 

L-a condus pe Robert în jos pe scările de la capătul de nord al 
terasei şi i-a arătat caduceele sculptate frumos în postament, la 
bază, pe fiecare latură. 

— Ai dreptate să spui că suntem pe o coloană vertebrală, a 
spus el. Asta merge aproape exact de-a lungul lui Fifth Avenue. 
In anii '20, înainte să fie instalat un semafor, aici erau turnuri 
pentru trafic, care dirijau vehiculele dinspre Washington Square 
Park de-a lungul lui Fifth Avenue până la 57th Street. Turnurile 
erau făcute din bronz, cu un design deosebit, în stil egiptean. 
Erau frumoase. Totul a dispărut acum, dar eu am nişte imagini 
cu ele. Aminteşte-mi să ţi le arăt. 

Au dat ocol prin faţa bibliotecii şi au luat-o spre stânga, pe 
40th Street. Horace s-a întors spre Bryant Park, pe cealaltă parte 
a grilajului vopsit, ca şi clădirea American Radiator, de pe partea 
opusă, cu negru şi auriu. 

— Uite ce peluză frumoasă, Robert. Ce vezi? 

— Văd cum se plimbă oamenii, bucurându-se de soare. Ce ar 
trebui să văd? 

— Eu văd 64 de kilometri de rafturi cu cărţi aflate la o 


306 


adâncime de 2 metri sub peluză, unite printr-un tunel cu 
biblioteca din care tocmai am ieşit. Văd un palat de cristal 
octogonal, cu cupolă, construit pentru marea Expoziţie din 1853, 
în parcul lipit de rezervorul monumental. Îl văd pe tânărul Mark 
Twain  vizitându-l. Văd palatul arzând într-un incendiu 
înspăimântător. Văd un bărbat gârbovit, slab ca o scândură, 
înaintat în vârstă, pe nume Tesla, hrănind cu blândeţe porumbeii 
în parc, uitat şi singur, visând la un sistem de energie şi de radio 
mondial, pe care nimeni nu îl va construi. Văd trupele generalului 
George Washington în retragere din faţa britanicilor, traversând 
zona parcului. Văd un mort fară o leţcaie, ars pe terenul unui 
olar. 

— Horace, a fost o întâmplare faptul că noi doi ne-am întâlnit 
în timp ce mă plimbam prin oraş? 

— Când elevul este pregătit, îşi face apariţia şi profesorul. 

— Imi explodează capul. Te rog, opreşte acum totul. 

— Nu există această posibilitate. Nimic nu mai poate fi oprit. 

— Vei merge împreună cu mine la următorul punct din traseu. 

— Consideră-mă garda ta de corp, a spus Horace, pipăindu-şi 
buzunarul de la haină. 

Au mers pe 39th Street şi au luat un taxi spre vest, până la 
intersecţia cu Tenth Avenue. 

Când au coborât, Quad-ul avea semnal şi a anunţat: „Aţi ajuns 
la destinaţie”. Horace a citit indiciul corespunzător acestei 
destinaţii: 


Un turn de lumină are cheia la problema ta 

O vrajă marchează locul, pregătit sau nu 

Pentru a învinge noaptea, caută vederea ochiului interior 
Urcă spirala 

Ca să treci Proba Minţii. 


Turn de lumină. 

— Il văd, a spus aproape imediat Horace. 

A arătat spre limba de asfalt care cobora spre gura Tunelului 
Lincoln. Patrulau mai mulţi poliţişti ca de obicei, din cauza 
Convenţiei. Traficul de după-amiază nu era prea aglomerat. 

Pe fiecare parte a intrării tunelului se înălţau turnurile art deco 
ca nişte turnuri de transmisie radio stilizate, care aveau în vârf 
reflectoare puternice. Acestea i-au amintit lui Robert de 
pistoalele cu raze din era Flash Gordon a science-fiction-ului. Prin 


307 


centrul lor urca o scară în spirală. 

— Observi, sunt şase platforme. 

— Nu poţi fi serios dacă sugerezi să urcăm acolo sus? 

— Nu, nu noi. Numai tu. 

Robert a luat-o pe 39th Street, pe latura sudică a intrării în 
tunel, de unde turnul părea mai uşor de abordat. 

— Acesta este turnul cel mai apropiat de destinaţie, a spus el. 

— Urcă. 

Horace i-a dat lui Robert o bandană. 

— Pune-ţi asta pe faţă. 

— Eşti nebun? Vom fi arestaţi amândoi. 

— Nu. Numai tu. Vraja hex marchează locul. Vraja hex şi sex, 
amândouă însemnând six, şase. Ascunzătoarea este pe 
platforma din vârf, sunt sigur de asta. Avem nevoie de cheie. Ea 
va fi parte a unui hexagon sau a unui Sigiliu al lui Solomon. Du- 
te. 

— Horace... 

Bătrânul l-a fulgerat cu privirea. 

— Dacă ceva nu funcţionează cum trebuie, ne întâlnim la 
Market Dinner, la intersecţia străzilor 43 şi 11. Cum se poate să 
nu ai încredere în mine? Du-te! 

Turnurile erau aşezate pe un soclu de cărămidă, care se înălța 
până deasupra capului său. 

— Atunci dă-mi o mână de ajutor. Susţine-mă ca să pot urca. 

Horace şi-a împreunat degetele şi a format un căuş pe care 
Robert să pună piciorul. L-a împins pe Robert în sus cu o forţă 
remarcabilă, în timp ce acesta se căţăra. Apoi s-a îndepărtat 
nonşalant. 

Sus pe soclu, Robert s-a urcat mai departe până la platforma 
de la bază, a intrat în interiorul turnului şi a început să urce scara 
în spirală. In orice moment se aştepta să audă claxoane, sirene, 
zgomot de pistoale. Continua să urce trecând de fiecare 
platformă, de-a lungul scării în spirală care se răsucea ca benzile 
de ADN. Era ca şi cum s-ar fi căţărat pe una dintre scările care 
unea etajele hexagonale din istoria lui Borges. 

— Nu-mi vine să cred şi-a spus el cu voce tare. Sunt în 
„Biblioteca din Babel”. 

Când a ajuns la ultima platformă, a ieşit din casa scării şi a 
privit în jur. Nimic. Plăci de metal nituite, cabluri groase, negre. 
Imaginea Manhattanului era uluitoare. 

Părea că el ar putea urca la un nivel superior, pe o scară 


308 


mobilă, acolo unde erau montate reflectoarele. A urcat cu grijă şi 
şi-a vârât capul prin gaura din platformă. Chiar în faţa ochilor lui, 
lipită de unul dintre pilonii de metal, era o carcasă de film, într-o 
pungă de plastic sigilată. Intinzându-şi braţul, a luat-o şi a pus-o 
în buzunar. 

În acel moment a auzit vocea primului poliţist prin 
megafoanele maşinii de poliţie. 

— Stai! Nu te mişca. Rămâi unde te afli. Rămâi pe loc. Arată-ţi 
încet mâinile. 


Katherine a văzut totul. 

A fixat telescopul asupra lui Robert, aţintindu-l pe fruntea 
acestuia, în timp ce el se strecura afară din vârful turnului ca să- 
şi arate mâinile poliţiei. Distanţa era de 228,6 metri. Trebuia să 
tragă o dată, cel mult de două ori. Trecuse mult timp de la cursul 
de specializare. Trebuia să folosească lumina laser. S-a întins ca 
să răsucească butonul de pornire a luminii. 


Robert privea în jos, înclinându-şi bustul în afara turnului. 

Poliţiştii formaseră un cerc în jurul turnului. Un ofiţer stătea în 
maşina de poliţie cu megafonul în mână. Horace se făcuse 
nevăzut. 

Robert şi-a desfăcut larg braţele pentru a-şi arăta mâinile. 
Pentru numele lui Dumnezeu, ce va urma? Brusc a văzut o 
lumină multicoloră. Mijlocul frunţii a simţit practic lumina. Şi-a 
închis ochii, dar a continuat să vadă. 

Timpul s-a oprit. El s-a retras în spatele ochilor, în spatele 
minţii, într-un loc în care, pentru o clipă, nu a văzut nimic altceva 
decât forme peste forme de lumină, curgând şiroaie ca ploaia din 
cer, separându-se şi intersectându-se şi ondulându-se în culori 
pe care el nu le mai văzuse. Era ploaia lumii, o ploaie nefiltrată, o 
ploaie de lumină fuzionând în materie şi în afara ei şi răsucindu- 
se şi arcuindu-se, iar el era doar un pliu în ea, un vârtej, un 
înotător în marea din care era pur şi simplu făcut. 

„Deasupra, ca şi dedesubt; înăuntru, ca şi afară.” 

A văzut o parte a minţii lui filtrând un şuvoi de vibrații şi de 
lumină, materia schimbătoare a universului nici undă, nici 
particulă, ci amândouă şi nici una. Şi-a văzut mintea construind o 
reprezentare a lumii, o selecţie adaptată nevoilor de 
supravieţuire, o lucrare rudimentară. 

„Mintea este constructorul” 


309 


A văzut făcându-se lumea în fiecare zi. În fiecare clipă. 

A văzut cicluri nesfârşite de purificare şi de evoluţie. 

A deschis ochii. A văzut că era atât liber, cât şi predestinat, că 
el dorise şi alesese tot ce i se întâmplase, că sarcina lui fusese să 
înveţe de ce crease această viaţă, aceste evenimente, pentru 
sine însuşi. 

S-a resemnat, gata pentru orice va urma. 


Katherine a văzut punctul roşu dansând în jurul capului lui 
Robert şi fixându-se pe sprânceana lui. A ţinut cătarea armei 
spre el, inspirând adânc, spunând o rugăciune tăcută pentru 
sine, pentru a se linişti. 

Robert l-a văzut pe ofiţerul în vârstă vorbindu-le celorlalţi, 
arătând spre maşină şi în sus, spre el. Era un joc mut mimând 
împotrivirea, dojana, respectul. Apoi brusc toţi s-au oprit şi au 
privit în sus, la Robert. A putut vedea că au devenit brusc 
alarmaţi, tot grupul. 

Ofiţerul de poliţie a vorbit agitat în staţie. 

Katherine şi-a dat seama că văzuseră punctul de lumină laser. 
încercau să afle prin staţie dacă era unul de-al lor sau un lunetist 
solitar. Apoi şi-au dat seama că unul dintre trăgătorii lor de elită 
nu răspundea la apelul radio. Le acordase un minut în plus să 
facă asta. Apoi va trebui să se mişte foarte repede. 

Robert i-a văzut pe poliţişti ocupându-şi nervos poziţiile în care 
erau protejaţi mai bine. Doi au început să-i facă gesturi, 
indicându-i să coboare. 

Apoi a bubuit o voce în megafonul din maşina poliţiei: 

— Domnule, coboară încet şi calm. Coboară. 

A început să coboare scara în spirală. Katherine şi-a schimbat 
ţinta spre poliţiştii de jos. 

— Bun băiat, Robert. Continuă să te mişti. 

Şi-a poziţionat punctul de laser pe pieptul poliţistului, 
menţinându-l acolo destul de mult timp astfel încât comandantul 
să-l remarce, apoi l-a mutat pe fruntea poliţistului exact în 
momentul în care Robert a ajuns la baza turnului. L-a văzut pe 
Robert sărind în stradă, exact când poliţiştii au fugit care încotro 
pentru a se ascunde de ea. 

— lată-te, puişor. 

Apoi în sufletul lui Katherine s-a strecurat o umbră. Şi-a 
îndreptat laserul din nou spre capul lui Robert. Ea nimerea din 
prima. 


310 


— Te iubesc, Robert, a şoptit ea. 
A fixat ţinta. Apoi a expirat şi, între două bătăi de inimă, a 
apăsat uşor pe trăgaci. 


Robert a privit în sus spre lunetă şi apoi timpul s-a oprit. 
Mintea lui a urmărit traiectoria glonţului şi a ştiut că la celălalt 
capăt se afla Katherine şi a simţit în mintea ei umbra 
înfricoşătoare a Iwnw. g 

Spre el venea un glonţ şi el nu se putea mişca. Il vedea 
venind, îngheţat într-o rotire incompletă, o sclipire în aer şi apoi 
alte minţi care încercau să ajungă la mintea lui. L-a simţit pe 
Adam şi, în spatele lui, Frăția lwnw. L-a simţit pe Horace. 
Apleacă-ți capul spre dreapta. Apleacă-ți capul spre stânga. 
Priveşte în sus. Priveşte în jos. O presiune în cap, care-l forţa să 
se mişte încolo şi-ncoace, care-l paraliza, pentru că fiecare se 
lupta să-i mişte capul cu un centimetru în altă direcţie. 

L-a simţit pe Horace eşuând, încercând cu disperare să 
blocheze intenţia criminală a Iwnw prin durerea sinceră a lui 
Adam. A văzut cât de serios îl rănise el pe Adam. Sângele lui 
pompa în interior, sângera de moarte, având o hemoragie 
internă. Robert a văzut sângele acumulându-se, țesuturile 
umflându-se. Strânsoarea lui Horace slăbea, epuizat fiind de 
lupta cu lwnw din Grand Central şi acum Robert îşi simţea capul 
mişcându-i-se împotriva voinţei lui, în jos şi spre dreapta, în calea 
glonţului... 

Adam trecuse sau nu de cealaltă parte? Mai juca încă jocul 
dublu? Robert simţea că el pierduse controlul în favoarea Frăției 
lwnw. Le permitea să se hrănească din Katherine prin 
intermediul lui. Încerca să-l forţeze pe Robert să stea în calea 
glonţului. Era duşmanul lui. Devenise duşmanul. Doamne 
Dumnezeule! 

Robert nu-l putea lăsa să moară. Adam pierdea sânge. Dacă ar 
reuşi să menţină echilibrul între forţe, care încercau să-i încline 
capul într-o parte sau alta şi asta timp de câteva clipe, Adam ar 
muri şi lwnw ar pierde poarta de intrare prin el. S-a întins cu 
mintea până la Adam. Putea chiar accelera sângerarea. 

Adam Hale. Fratele pe care şi-ar fi dorit să-l aibă. Aiuritul, 
nebunul, adorabilul Adam. Lui Robert nu-i venea să creadă că 
binele s-a pierdut. 

Bazându-se pe puterile extrase din pământ, apă, foc şi aer, 
eter şi minte, Robert s-a uitat la Adam şi a închis rana internă. A 


311 


oprit sângerarea şi a restabilit funcţiile vitale ale organismului. 
Apoi, cu o explozie de lumină mentală arzătoare, i-a alungat pe 
Adam şi lwnw din conştiinţa lui şi şi-a răsucit capul în sus şi spre 
stânga cu un milimetru. 

Robert a auzit şuieratul unei viespi furioase şi a simţit unda de 
şoc a glonţului când i-a zgâriat pielea de pe frunte. Parbrizul unei 
maşini goale, aflată la 10 metri de poliţişti s-a făcut ţăndări şi 
ecoul a răsunat printre clădiri. Poliţiştii şi-au părăsit poziţiile. 
Robert a luat-o la fugă. 


Katherine a simţit cum din ea se ridică o umbră. A mai tras 
două focuri în succesiune rapidă, pentru a acoperi retragerea lui 
Robert, împuşcând încă două maşini de poliţie în cauciucuri. L-a 
văzut pe Robert scoţându-şi bandana de pe faţă şi dispărând 
după colţ. Apoi a pus în operă propriul ei plan de scăpare, trei 
minute mai târziu apărând în stradă, în costum de birou, calmă şi 
zâmbitoare. 


Horace aştepta într-un separeu, la cină, cu faţa albă din cauza 
socului, când a intrat Robert cu o batistă la frunte pentru a-şi 
masca rana însângerată. Aproape incapabil să scoată o vorbă, 
acesta s-a aşezat şi a început să tremure. . 

— Te-am pierdut. Te-ai salvat singur. Imi pare foarte rău, a 
spus Horace. 

S-au scurs multe minute fără un alt cuvânt. 

Robert a pus pe masă, între ei doi, un fragment roşu-arămiu 
din sticlă metalică, parte a unui hexagon. A inspirat adânc. A 
încercat să-şi calmeze mintea. 

— Designul acestor chei este vechi de sute de ani, a spus 
Horace. Poate mai mult de-atât. Este deosebit. Hexagonul 
reprezentat complet va arăta o stea cu şase colţuri, formând un 
alt hexagon în centrul ei. În interiorul acestei forme, o altă Stea a 
lui David şi aşa mai departe, fiecare cuprinsă în cealaltă până la 
un grad rar de atins al detaliului. 

— Horace, te simţi în siguranţă aici? N-ar trebui să plecăm? 

Acum, sirenele de poliţie răsunau în stradă. 

Horace a închis ochii. 

— Mai avem câteva minute. 

— L-am vindecat. L-am vindecat pe Adam. 

Horace l-a privit pe Robert adânc în ochi. 

— Ai făcut bine. 


312 


— Poate fi încă salvat. Mai există încă bine în el, chiar dacă nu- 
| vede el. Nu l-am putut ucide. 

— A fost duşmanul tău şi tu l-ai vindecat. 

— A fost. 

— Capacităţile tale devin mai puternice decât ale lui Adam, 
mai mari decât ale mele. 

— Nu. 

— Mai este cineva care are nevoie de vindecare. Cineva căruia 
îi este teribil de frică. 

— Terri. 

— Spune-mi, când ați fost la monumentul dedicat generalului 
Worth, ţi-a spus Adam ceva care ţi-a rămas întipărit în minte? 

— Ei, tot vorbea despre cele două clădiri Metropolitan Life din 
Madison Square Park. Nu mi-am putut da seama de ce. li place 
de multe ori să vorbească aluziv, dar era ciudat. 

— Voia să implanteze o expresie în mintea ta. Ce a spus el 
exact. 

— MetLife. Spunea întruna MetLife. 

— Şi tu ce concluzie ai tras din asta? 

— Mă tem că n-am înţeles mare lucru. 

— Ţi-a spus unde se ascunde Terri. Ţi-a spus-o ascunzând 
lucrul acesta chiar şi de el însuşi. 

— Poftim? 

— L-a pronunţat normal? MetLife? Ce a spus de fapt? 

— De fapt, a pronunţat cuvântul în mod ciudat. Ca şi cum ar fi 
avut un impediment. F semăna mai mult a S. La început, am 
crezut că era din cauza telefonului, dar sunetul părea foarte 
accentuat. Foarte ciudat. 

— Deci, rezolvă problema. 

— MetLice... O enigmă atât de simplă, a spus el. A spus asta 
de două ori. O enigmă atât de simplă MetLice. 

— Aşa că? 

— Metalice, aşa de simplu... 

— Opreşte-te aici. Este o enigmă legată de aceste litere. Care 
a fost contextul? Despre ce altceva a mai vorbit atunci? 

— Hmm... a menţionat un sex-club, ca să fiu cinstit. 

— Ce nume a spus că are? 

— Nici unul. 

— Foarte bine. Foloseşte-ţi mintea Robert. El îţi comunica 
ceva, în limbajul minţii complete. 

— Deci, o viaţă simplă... 


313 


— Continuă. Scrie pe hârtie dacă trebuie. 

Robert a scris litere pe un carneţel, combinându-le diferit în 
mintea lui. 

Boite a malice, Doamne Dumnezeule! Este aproape o 
anagramă perfectă a cuvintelor bofte a malice. 

— Şi bofte în franceză înseamnă club de noapte, cred. Sau loc 
de muncă? 

— Da. 

— Acolo este locul în care ea se ascunde. Un asemenea 
stabiliment, cu acest nume, unde ea se poate să fi lucrat sau pe 
care se poate să-l fi frecventat. Poate că el va fi reuşit să 
protejeze această informaţie, dar nu mult timp, în special de el 
însuşi. Şi-a evitat chiar propria minte conştientă, pentru a-ți 
spune acest lucru ţie. Trebuie s-o găseşti cât de curând posibil. 

Robert a căutat variante ale numelui clubului pe Quad, 
neajungând la nici un răspuns. A încercat cu un alt motor de 
căutare. Nimic. 

— Unele dintre aceste locuri sunt publice, deşi discrete, dar 
adresa altora este comunicată din gură-n gură, cred, a spus 
Horace. Chiar şi New York Times a scris despre lucrul acesta. 

Robert şi-a stors mintea în căutarea vreunui indiciu pe care i-l 
dăduse Terri, care să-l poată ajuta. In cele din urmă, a sunat o 
cunoştinţă de-a lui, liber-profesionist, pentru Time Out şi alte 
câteva publicaţii, ocazional şi pentru GBN, care scria despre viaţa 
de noapte. 

— Matt, trebuie să-ţi pun o întrebare cam delicată. Este foarte 
urgent să aflu răspunsul şi asta cere mare discreţie. 

Matt i-a răspuns că nu auzise niciodată despre La Boite a 
Malice, dar că va face nişte investigaţii. 

Horace i-a scris ceva lui Robert pe un şerveţel. „Are nevoie de 
bani?” Robert a scuturat din cap. Matt fie că te plăcea şi te 
servea, fie nu. 

— Matt, ar fi ideal să mă suni în următoarele zece minute. 

Robert şi-a privit o clipă bătrânul prieten. 

— Horace, tu nu mănânci? Nu cred că te-am văzut vreodată 
mâncând. 

— La vârsta mea ai grijă ce introduci în sistem. Haide să ne 
mutăm de-aici în alt local. 

Urmând o rută sinuoasă, s-au mutat în alt restaurant, la 
câteva străzi mai departe de scena împuşcăturilor, Robert a auzit 
sirenele poliţiei sunând în depărtare, în apropierea localului unde 


314 


stătuseră ei. 

Matt l-a sunat după 15 minute, chiar în momentul în care el şi 
Horace se aşezau la o masă. 

La Boîte a Malice nu era nici sex-club, nici o firmă 
organizatoare de petreceri, care se mută de la o proprietate 
privată la alta, cum îşi imaginase el. Era ceva de foarte mare 
ţinută, extrem de discret şi foarte scump: o agenţie de 
consultanţă, ţinută de o femeie, despre care se spunea că oferă 
servicii inspirate pentru rezolvarea oricărei probleme, folosind 
mijloace ce evoluează între psihic şi sexual, cu un marcant simţ 
al umorului. In acest sens, numele ar putea fi cu uşurinţă tradus 
în engleză prin Mischief House sau chiar Trick's'R'Us:5. Matt 
spunea că are o reputaţie foarte ciudată, grozavă şi, în acelaşi 
timp, înspăimântătoare, lumea vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi 
o legendă urbană. Nu angajează decât vrăjitoare, aşa se spune. 
Şi nimeni, niciodată, nu se încurcă cu ele, i-a spus Robert lui 
Horace. 

— Ţi-a dat numele femeii care o administrează? Vreo cale de a 
intra în legătură cu ele? Sau te contactează ele? a adăugat 
Horace cu un zâmbet. 

— Este genul de firmă despre care Adam ar şti. Matt avea un 
număr de telefon, dar nici o adresă. 

Horace a scos din buzunar harta New Yorkului cu Copacul 
Vieţii schiţat pe ea şi a întins-o pe masă. 

— Ai ceva ce a purtat Terri? Ceva, orice, de care ea este 
ataşată sau pe care l-a purtat pe piele? 

Robert a ezitat. Apoi a scos un lănţişor pe care-l purta la 
încheietura mâinii. Era lănţişorul pe care îl avusese ea la gât în 
ziua în care făcuseră dragoste. L-a simţit cald în mâna lui. 

— Acesta-i lănţişorul pe care era prinsă a doua cheie. 

Horace l-a luat cu vârful degetelor şi a închis ochii. A stat 
perfect nemişcat, respirând adânc, mai mult de un minut. Fără 
să deschidă ochii, l-a rugat pe Robert să scrie pe o hârtie 
numărul de telefon de la Boîte a Malice şi să i-l dea. Şi-a presat 
palma pe bucata de hârtie, ţinând în acelaşi timp, bine strâns 
între degete, lănţişorul. 

— Obiectele personale au rezonanţă, a spus el. Cu aurul roşu 
de la mine, aş putea găsi rezonanţa cu aceeaşi lungime de undă. 
Ai idee unde locuieşte în mod obişnuit Terri? 

— Mi-a spus că Adam o numea Târfa Roşie. 


13 Casa poznelor, Farsele suntem noi (în limba engleză în orig.). 


315 


Horace s-a concentrat mai tare. 

— Nu este în Brooklyn. După alt minut de concentrare intensă, 
a făcut o grimasă. l-am găsit frica... Şi durerea. Sună la numărul 
ăla. 

Robert a format numărul şi a auzit telefonul sunând. După 
şase apeluri s-a declanşat robotul. Dar nu s-a auzit nici o voce 
care să ofere numele firmei sau să confirme numărul. 

Robert a închis. 

— Terri se află unde este acest telefon, a spus Horace. Apelul 
nostru a făcut-o să sară la telefon când acesta a sunat. l-a fost 
frică, apoi a fost intrigată. Acum a pus un zid între noi. l-a fost 
frică să răspundă, deşi îşi dorea foarte tare să o facă. Sun-o din 
nou. Spune că eşti tu şi roag-o să te sune. Spune-i că eşti cu 
mine. Mă cunoaşte. 

Robert a sunat-o. L-a văzut pe Horace crispându-se din nou. 

Când receptorul a fost ridicat la celălalt capăt, Robert a vorbit: 

— Terii, draga mea, sunt eu, Robert. Sunt cu Horace. Te 
putem ajuta. Te putem proteja. Avem nevoie de cooperarea ta. 
Te rog, răspunde. 

Nu s-a întâmplat nimic. Robert a aşteptat până legătura s-a 
întrerupt de la sine. 

— Trebuie să o luăm în dreapta, a spus Horace. 


Quad-ul a sunat în momentul în care ei traversau Seventh 
Avenue. 

— Robert, stai departe de mine. Este prea periculos. 

— Te putem proteja. 

— Nu te poţi proteja împotriva lor. 

— Lasă-ne să te ajutăm. 

— Mă ajută femeile de aici. 

— Terii, ştiu că eşti însărcinată. 

Ea a început să plângă. 

— Nu există scăpare... nu pentru mine. 

— Ba există, dacă te ajutăm noi. Spune-mi unde te găsim. 

— Unde sunteţi? 

— La intersecţia străzilor 44 şi 7. 

Ea a tăcut un timp care a părut secole. 

— Mossman Lock Collection, la General Society, la intersecţia 
dintre 44th Street şi Fifth Avenue, la 15 minute de mers. 

Societatea Generală de Mecanică şi Comerţ fondată la New 
York, în 1785, când britanicii plecaseră de numai doi ani şi 


316 


Constituţia SUA mai avea de aşteptat încă patru ani pentru a fi 
adoptată, se afla într-o bijuterie de clădire. 

Robert şi Horace, respirând precipitat din cauza mersului alert, 
au ieşit din liftul cu uşă de bronz pe un coridor lambrisat cu lemn 
de esenţă tare, aflat la etajul întâi, care ocolea elegant spaţiul 
sălii tăcute de lectură de dedesubt. Biblioteca era scăldată în 
lumină de la luminatorul ce-ţi lua răsuflarea, aflat la trei etaje 
deasupra. De tavan atârnau candelabre mari, prinse cu lanţuri, 
care păreau nişte lilieci zburători. Robert şi Horace au înaintat 
de-a lungul balustradei de aramă, spre stânga şi au ajuns la o 
sală cu vitrine, aranjate de-a lungul pereţilor. 

Terri nu era acolo. 

Vitrinele conţineau o impresionantă colecţie de lacăte şi chei, 
cele mai multe dintre ele de o complexitate năucitoare. Oriunde 
se uita, Robert vedea o orgie de instrumente de precizie din 
aramă şi argint lustruite. Erau încuietori cu cronometru, lacăte cu 
chei fascinante, încuietori combinate, lacăte cu cilindri etc. Pe 
plăcuţa unuia scria „lacăt foarte complicat”. Chei masive din fier 
şi lacăte cu cartuşe ornate din perioada Renaşterii erau expuse 
lângă piese excepţionale din secolul al XIX-lea şi de la începutul 
secolului XX, care arătau ca nişte dispozitive de spart coduri, cu 
tobe numerotate, roţi în formă de stea şi cilindri cu caneluri. 

Horace l-a chemat lângă el, cu ochii strălucitori şi i-a arătat, 
într-o linişte înfiorată, nişte instrumente făcute din lemn, care 
aveau nişte părţi ce arătau ca nişte periuţe din lemn. Aceasta 
este o încuietoare egipteană din lemn vechi de aproximativ 4 
000 de ani, scria pe plăcuţă. Prezintă un cilindru şi zimţi. Acest 
principiu mecanic a fost dezvoltat de Linus Yale Senior pentru 
uzul modern. 

In capătul îndepărtat al încăperii se afla un seif metalic negru, 
înalt de aproape 2 metri, cu un text scris cu litere galbene-aurii. 
Lângă el se afla o casă de bani din fier negru, nituită. Mintea lui 
Robert a fost cuprinsă de o durere bruscă, atunci când ochii lui s- 
au oprit asupra casei de bani. Şi-a amintit de clopotul crăpat, 
prins cu nituri negre, de la Biserica Sf. Marcu. Mary fat Mary fat 
Mary fat Mary. Vedea fulgere colorate în albastru şi violet şi 
galben. In minte îi veneau modele cu zigzaguri ca arcele 
parabolice de la clădirea Chrysler răsucindu-se în forme 
geometrice diverse. Apoi totul a devenit negru. Niturile grele de 
la casa de bani îl determinaseră să facă un lanţ de asocieri 
terifiante, care au sfârşit într-o singură imagine: o fotografie pe 


317 


care o văzuse pe când era copil: o fotografie a bombei atomice. 
Nituri groase pe metal negru. Fat Man, Mary (Fat Mary) Ma'rifat”. 
Şi cuvintele citate de către Robert Oppenheimer, şeful Proiectului 
Manhattan, când a descris imaginea primei expoziţii atomice: 
„Eu devin moarte, distrugătorul lumii”. 

S-a tras un pas înapoi uluit şi s-a răsucit pe loc. 

— Horace? 

În faţa lui stătea o siluetă din lumină gri pe fond negru, radiind 
unde negre-albăstrui. 

A clipit din ochi şi a scuturat din cap. Auzul i s-a deformat şi i-a 
slăbit. Simţurile lui obişnuite erau copleşite şi reduse la tăcere. 
Simţea cum energia i se scurgea din corp. 

— Nu mai văd, a şoptit el. Este aproape. Detonarea este 
aproape. Dacă nu o putem opri... 

Apoi totul s-a stabilizat treptat şi griurile s-au estompat, 
transformându-se în alb. 

Şi a văzut că în faţa lui stătea Terii, ţinându-l de mână pe 
Horace. 


După ce au ieşit din clădire, Horace a chemat un taxi. 

— Haideţi la mine în apartament. Pot avea grijă de voi mai 
bine acolo. 

Terri s-a uitat trist la Horace. 

— Unde stai? Intotdeauna mi-am pus această întrebare. 

— Intr-o clădire căreia i se spunea Level Club, în Upper West 
Side. Lângă statuia lui Verdi. 

— De ce i se spune aşa? 

— A fost construită de francmasoni pentru a-i găzdui pe 
vizitatorii din toată lumea. Afacerea a dat însă faliment. Clădirea 
a avut câţiva ani foarte duri. In cele din urmă a fost salvată şi 
restaurată. Eu nu sunt mason, dar unele trăsături ale clădirii au o 
mare rezonanţă pentru mine. Unii spun chiar că este cel mai 
ambițios efort făcut vreodată pentru reconstruirea Templului 
regelui Solomon. 

— Acum chiar că vreau să o văd. 

— Robert, înainte de a pleca, uită-te acolo! a adăugat Horace. 

Chiar lângă intrare, clădirea era ornamentată cu un braţ 
musculos din fier, în tehnica basoreliefului, braţ care ţinea în 
mână un ciocan. 

— Ţine minte, a mai spus Horace. 


318 


După ce Horace i-a pansat rana de la frunte şi i-a examinat 
ochii, Robert s-a ridicat nerăbdător de pe canapea. 

— Ce altceva s-a mai întâmplat în Ziua Marii Pene de Curent? 

Horace i-a aruncat o privire lui Terii. 

— Bănuiesc că în acea zi s-a întâmplat totul, a spus el. Tot ce 
s-a întâmplat îşi are începutul în acea zi. 

Robert s-a încruntat. Abia îşi putea ţine ochii deschişi; tot 
corpul era parcă făcut din plumb şi totuşi nu-şi putea domoli 
mintea. 

— Povesteşte-mi. 

Cea care a vorbit a fost Terri: 

— Eu nu am văzut totul. Adam a fost copleşit de o frică 
paralizantă. Dar, chiar şi aşa, s-a dus acolo. 

— Incepe cu începutul, a spus Robert. M-am săturat să tot 
vorbim pe lângă subiect. 

— Eu cunosc numai o parte din evenimente, a spus Terri. 
Adam va avea şi alte lucruri să-ţi spună. 

— Continuă. 

— Intre altele, aşa cum ţi-am spus, a fost ziua în care mi-am 
pierdut vederea. 


14 august 2003: Ziua Marii Pene de Curent 


Terri a ajuns la apartamentul din clădirea de pe Greenwich 
Street, la Charles, cu puţin înainte de 10 dimineaţa, ora întâlnirii. 

Cum mai avea câteva minute de pierdut, a traversat strada, 
îndreptându-se spre căsuţa albă, acoperită cu şindrilă, aflată în 
diagonală cu clădirea pentru clienţi. Semăna cu ceva ce ea 
văzuse în copilărie, într-o carte de poveşti, cu mult timp în urmă. 
Fără o formă regulată şi neliniar. 

Promitea să fie o slujbă frumoasă. Clientul, de origine 
aristocratică şi având în jur de patruzeci de ani, britanic, 
contactase La Boîte a Malice solicitând pe cineva cu talente 
foarte specializate pentru a-l ajuta să scape de problema lui. 
Terri avea cea mai bună calificare. Conform obiceiului, agenţia 
adunase date despre client şi-i trimisese lui Terri o notă 
informativă. Depindea numai de ea dacă accepta sau nu. 

Când el a deschis uşa, primul ei gând a fost că zâmbetul lui 
era neaşteptat de încântător; al doilea gând a fost că el avea 
nişte ochi magnetici. Clientul, care se recomandase cu numele 


319 


Adam Hale, a prezentat-o unei femei frumoase, micuţe, cam cu 
douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, cu păr negru, drept şi cu 
ochi albaştri. Terri a simţit că ea punea un zid puternic în jurul 
unor chestiuni esenţiale din trecutul ei. 

_ Terri a recunoscut asta pentru că şi ea se apăra în acelaşi fel. 
In ciuda amabilităţii superficiale a femeii mai în vârstă, ea mai 
desluşea şi o doză de stânjeneală: vinovăţie pentru prezenţa ei 
acolo, consideraţie deosebită pentru un partener de viaţă şi 
tristeţe. Parcă pierduse ceva. 

— Fă, te rog, cunoştinţă cu Katherine Rota, a spus Adam. 
Katherine, ea este Terri, de la Boîte a Malice. 

Intre Adam şi această femeie era o legătură puternică, ce dura 
de mult timp. A văzut silueta a trei persoane împreună peste ani, 
intrând în diverse relaţii, dar întotdeauna împreună... Al treilea 
era un bărbat însemnat în viaţa lui Katherine. A văzut că legătura 
aceasta era pe viaţă. 

Pe Hale l-a citit ca fiind încărcat de o energie care alerga prin 
el şi emana din el. Era puternic, dar, cumva, timorat şi temându- 
se de ceva. 

— Terri, voi pune totul pe masă cât de bine pot, a spus Adam. 
Am aflat despre un act distrugător, un atac plănuit împotriva 
acestui oraş. Este genul de lucru care nu este luat în serios de 
către autorităţi şi într-adevăr, dacă ar fi ca ei să intervină, nu ar 
face decât să înrăutăţească situaţia. Cel despre care-ţi vorbesc 
este o persoană foarte periculoasă, care are capacitatea de a 
întreprinde o acţiune foarte serioasă. Este, de asemenea, o 
persoană fascinantă şi în alte condiţii, aş fi considerat măgulitor 
să-i fiu prieten. Dar asta nu se poate. 

Terri a simţit tensiunea lui trecând în ea. Apoi a perceput un 
val enorm de rău potenţial. Pentru o clipă i s-a tăiat răsuflarea. In 
mijlocul lui, ca o inimă, era un cuvânt. A încercat să-l citească 
printre forme rotitoare de durere şi suferinţă. Răzbunare. 

— Cine este acest bărbat? 

— Numele lui nu este important, dar tatăl şi bunicul lui, 
amândoi egipteni, au avut acces la o importantă tradiţie a 
cunoaşterii antice, fiind, în plus, educați ca oameni de ştiinţă! În 
spiritul tradiţiei occidentale. Respectul lor pentru această tradiţie 
a trecut la băiatul care a crescut în Cairo, Londra şi America, 
împreună cu o parte din secretele ei. Mama băiatului este 
americancă, iar el este cetăţean american. 

— OK. 


320 


— Acestui om i s-a întâmplat ceva îngrozitor. Ca urmare, a 
suportat o cădere psihospirituală. Aceasta a servit drept poartă 
de intrare pentru anumite forţe cu mare potenţial de a provoca 
răul. Eu l-am descoperit şi trebuie să-l opresc... 

Katherine l-a întrerupt: 

— Adam, fa o pauză ca să respiri. 

Terri a simţit barierele puse de Katherine devenind încă şi mai 
puternice. Dar ea îi zâmbea. 

— Adam poate fi puţin cam acaparant. Nu vrei nişte ceai? 

— Numai nişte apă, te rog. 

Terri a simţit încercările lui Katherine de a o evalua. Nici o 
urmă de ostilitate, doar o scanare neutră la început cercetătoare, 
care acum devenea pozitivă. A simţit că era obişnuită şi 
antrenată să diagnosticheze rapid o persoană şi că avea un har 
ascuns. 

— Pot continua? 

Terri s-a concentrat din nou asupra lui Adam Hale. 

— Te rog. 

— În câteva ore, am făcut un plan să mă duc să-l înfrunt pe 
omul acesta. Nu sunt suficient de puternic să fac asta fară ajutor. 
Are alături forţe foarte puternice. 

— Vrei să merg eu cu tine? După cum am înţeles, nu pentru 
problema asta am fost solicitată la această adresă. 

— Nu. Când în urmă cu peste douăzeci de ani am întâlnit-o pe 
Katherine, la universitate, ea avea unul dintre cele mai puternice 
haruri pe care le-am întâlnit vreodată. Acum am nevoie de 
ajutorul ei, dar ea nu-şi mai poate activa acel har. 

— Inţeleg. 

— Eu sperasem că măcar pentru următoarele douăsprezece 
ore sau cam aşa ceva ai putea s-o ajuţi să-şi recapete harul. Să 
adaugi şi forţa ta, dacă vrei. Eu am nevoie de... o armură, ca să 
zic aşa. Sau de profunzime. De o profunzime în care să mă pot 
refugia. Nu poate fi descris. 

— Ştiu. Inţeleg. 

Terri şi-a închis ochii şi a inspirat adânc, prelungind inspiraţia, 
până când aceasta a absorbit toate abaterile, toată incoerenţa, 
tot negativismul în fiinţa ei. Apoi a expirat lent, eliminând totul. 
S-a concentrat asupra lui Katherine, a lui Adam şi a bărbatului 
fără nume. A văzut ceva uluitor. Frumos... virginal... 

— Soţul tău, i-a spus ea lui Katherine. De ce nu apelezi la el? 
El... 


321 


S-a întors la Adam şi i-a văzut privirea zburând spre Katherine. 

— El nu ştie, a spus Adam. Şi-a îngropat harul atât de adânc, 
încât se crede un sceptic. 

— Nu-i momentul, a intervenit Katherine. Robert nu este 
pregătit şi el trebuie lăsat deoparte până când nu mai există cu 
adevărat nici o altă opţiune, decât aceea de a apela la el. 

Terri i-a văzut pe toţi trei, din nou, într-un lanţ al fiinţării, legaţi 
împreună şi neschimbători, în timp ce lumea se schimba în jurul 
lor. Adam. Katherine. Robert. 

Terri s-a întors spre Adam. 

— Cum vei pregăti totul? 

— Respirație. Meditaţie. Mişcare. Mă voi concentra asupra 
țintei, a spus el zâmbindu-i. 

Ea şi-a mijit ochii, privindu-l. 

— Vrei de la mine să-ţi măresc energia sexuală. Aşa încât să 
poţi construi având-o pe ea ca bază. 

— Faci asta prin simpla ta prezenţă în cameră. 

— Aş putea să fac mai mult decât atât. S-a întors spre 
Katherine. 

— Doamnă Rota, am putea avea amândouă o scurtă 
conversaţie în timp ce el practică respiraţia profundă? 


New York, 31 august 2004 


Robert şi-a ridicat mâna. 

— Te poţi opri pentru o clipă, Terri? 

În timp ce asculta relatarea ei, mintea i se umpluse de 
întuneric şi de presimţiri. S-a încordat să alunge sentimentul că 
era sortit eşecului. Ideea că soţia lui, Katherine, încerca să-l ajute 
pe Adam fără ştirea lui, că Terri şi Katherine se ştiau una pe 
cealaltă de peste un an înainte ca el să facă dragoste cu Terri îl 
făceau să se simtă un idiot, indiferent de faptul că îl excluseseră 
pentru a-l proteja. Intreaga lui viaţă de adult marcată de negarea 
propriului har părea, cumva, o laşitate. 

— Ai nevoie în mod serios să te odihneşti, i-a spus Horace. 

Terri l-a luat de braţ şi l-a condus, după indicaţiile lui Horace, 
în camera de oaspeţi. In timp ce el zăcea acolo, cu draperiile 
trase, în semiîntuneric, a fost cuprins de un val uriaş de frică şi 
apoi s-a topit în uitare completă. 

A dormit în timpul cinei. La un moment dat, în cursul nopţii, 


322 


Terri i-a adus puţină supă. Apoi ea s-a retras şi l-a lăsat să 
doarmă pe săturate. 


Cântecul de dragoste al unui martir: 
Construirea Ma'rifat'-ului 


Am fost brusc eliberat, după mai multe săptămâni. Nu mi s-a 
dat nici o explicație, am fost numai avertizat să nu vorbesc 
niciodată despre ce mi se întâmplase. Ei ştiau ce făcusem eu, 
aşa au spus, dar nu voi fi acuzat. Pur şi simplu nimeni nu va mai 
crede vreodată un cuvânt rostit de mine. 

Am fost lăsat în mijlocul Manhattanului, noaptea, în hainele în 
care fusesem capturat, cu toate lucrurile mele, cu excepția cărții 
de identitate. 

M-am întors în Long Island pentru a afla că-mi pierdusem 
slujba. In afară că dispărusem fără vreo explicație, am fost 
acuzat că-mi falsificasem datele. Fotografii făcute în timpul 
interogatoriului în care eram arătat în poziții compromițătoare cu 
alți bărbaţi au fost trimise prietenilor şi familiei mele. M-au 
discreditat ca cercetător şi ca om. Cărţile de credit nu mai 
funcționau. Am fost obligat să trăiesc din micile mele economii. 

Nu i-am putut ierta. 

Dar mă puteam răzbuna. 

A treia lege a lui Isaac Newton afirmă că pentru fiecare forță 
de acțiune există o reacțiune egală şi contrară. M-am hotărât 
acum să respect această lege. 

Și, în mod ironic, voi folosi în parte formula pe care mi-o 
transmisese Newton însuşi prin intermediul iubitei mele. 

Am aflat că distrugerea mea ca ființă umană îmi adusese 
capacități pe care le căutasem ani de-a rândul în tradiția noastră. 
Incongruente şi otrăvite, dar pentru asta nu mai puțin reale. 
Reaua-voință s-a adunat în jurul meu şi a început să se 
hrănească din sufletul meu. 

Bunicul lăsase între bunurile tatălui meu o tobă metalică cu o 
formă minunată, pe care, băiat fiind, am vrut să o văd o dată 
învârtindu-se şi strălucind şi i-am simţit puterea în momentele în 
care adulţii se rugau şi cântau în jurul ei. Părea că ea le amplifică 
şi le răspândeşte iubirea şi extazul spiritual. Tata mi-a lăsat-o 
mie şi, respectând sfatul lui, am ascuns-o într-un loc secret, cum 
se cade pentru o comoară sacră, până voi fi demn de ea. 
Sperasem să devin, într-o zi un adept şi să-i învăţ utilizările 


323 


ascunse. Acum, cu ajutorul lui Newton, am făcut o copie a ei. A 
fost făcută din aceeaşi sticlă metalică pe care el a prezentat-o 
drept Piatra Filosofală. Lipsea numai un element. 

Se spunea că atunci când elevul este pregătit, profesorul îşi 
face apariţia. 

Am ajuns acum în atenţia unui grup de oameni care au simțit 
furia mea, umilința mea. De cincisprezece ani m-am străduit, în 
studiile mele secrete, să transform o cantitate mică de aur 
obişnuit în aur roşu. Este o operațiune alchimică, ce presupune 
atât tratament fizic delicat, cât şi atingerea unor înalte stări 
spirituale. Nu am reuşit. Era singurul lucru care lipsea în hârtiile 
lui Newton. Nu a spus cum se obţine. Acum Iwnw mi-au adus o 
cantitate infimă de aur roşu. 

Pe 14 august 2003, m-am sculat devreme, cu intenția de a mă 
bucura de fiecare strop al frumoasei zile care îşi arăta zorii. In 
timp ce se înălța soarele, am stat la fereastra deschisă şi am 
simţit gloria cerurilor intrând în sufletul meu. 

Pregătirea finală a Dispozitivului va fi o sarcină îndelungată, 
grea. Am meditat o oră. Am încercat să găsesc un loc al iertării 
pentru ceea ce mi se făcuse şi nu am găsit nici unul. Am onorat 
memoria tatălui meu. Am blestemat Moukhabaratul. Pe toți 
membrii ei. Mai presus de orice, am blestemat Moukhabaratul 
american. 

Cu două zile mai devreme, îi trimisesem un mesaj lui 
Katherine, iubita mea. A fost singurul nostru contact după ce am 
fost eliberat. l-am cerut să ne întâlnim în Las Vegas, la hotelul 
Luxor, în seara de joi 14 august 2003. Nu aveam intenţia să mă 
aflu acolo, dar voiam ca ea să nu fie în New York. Nu voiam să 
piară în explozia datorată detonării Ma'rifat'-ului, pe care ea, fără 
să vrea, m-a ajutat să-l construiesc. 

Eu am vrut ca ea să asiste. Să-mi înțeleagă durerea. 
Distrugerea mea. 

După ce am luat micul dejun, m-am ocupat de problemele de 
rutină finale. Am plătit facturi fi mi-am ars lucrurile personale. 
Am trimis un mesaj final pe unicul blog pe care-l păstrasem activ 
în semn de entuziasm pentru marele Nikola Tesla, care, ca şi 
mine, a explorat ultimele limite ale unor fenomene ca rezonanța 
şi vibrația, care a avertizat că asemenea cunoştinţe, ajunse în 
mâini greşite, ar putea scinda lumea, al cărui laborator de lângă 
Washington Square Park, ca fi al lui Newton la Cambridge, a ars 
într-un incendiu ciudat, care a văzut dincolo de limitele şi 


324 


prejudecățile epocii sale şi a suferit pentru asta. 

Apoi m-am dus la garaj şi am pus tot ce aveam nevoie în 
portbagaj. 

Era puțin de mers de la mine de acasă până la locul pe care-l 
alesesem ca loc potrivit pentru ultima etapă a construirii 
Dispozitivului. Acesta era la intersecţia dinte Robinson Steet fi 
Tesla Steet, în Shoreham, Long Island, la numai câțiva kilometri 
de locul de muncă Era o sală goală a laboratorului unde Tesla 
lucrase la cea mai îndrăzneață idee a lui Un Radio City cu o 
tehnologe proprie, care să transmită energie fi informații prin 
pământul însuşi, către toată omenirea. Nu fusese susținut 
suficient. A eşuat în încercarea lui, deşi, decenii mai târziu, 
contribuțiile sale ştiinţifice la progresul lumii au fost recunoscute. 

Studiasem şi observasem când puteam trece de pază, fără să 
mă observe. Când am fost gata, am pătruns prin intrarea mea 
secretă. Pentru a-mi înfrunta destinul. Pe Adam Hale. 


325 


3 


7 
Proba Spiritului 


New York, 1 septembrie 2004 


Când Robert s-a trezit, Terii mânca un sendviş. Horace stătea 
cu ea la masă şi bea un pahar cu apă. 

— Hei, somnorosule, a strigat Terri. Eşti gata pentru micul 
dejun? 

— Ce este de mâncare? 

— Eu mănânc de prânz. Este deja amiază. Ai dormit 18 ore. 

El s-a întins. Simţurile îi erau extrem de ascuţite. A simţit că se 
mişcă cu graţie şi uşurinţă. 

In timp ce Terri s-a îndepărtat de fereastră pentru a-i aduce o 
cafea lui Robert, el i-a văzut aura luminoasă pe fundalul închis la 
culoare al tapetului de pe pereţi. Arce parabolice şi V-uri 
inversate precum cele de la Chrysler se profilau în jurul capului şi 
umerilor ei. Robert a clipit din ochi, dar imaginea nu a dispărut. 
S-a aşezat, cu spatele drept, simţindu-şi capul perfect echilibrat 
pe umeri. Fiori de energie alergau prin pântecele şi prin 
membrele lui. 

Cafeaua era delicioasă. Când şi-a pus mâna pe spinarea lui 
Terri, parcă s-a format curent electric. El a simţit căldură de 
animal, putere în desfăşurare. 

— Ai mâinile fierbinţi, a spus ea, zâmbindu-i. 

— Din cauza ceştii de cafea. 

— Nu, tu eşti fierbinte. i 

Transformarea ei fusese miraculoasă. Indată ce Horace o 
luase de mână în încăperea în care erau expuse lacătele, 
disperarea şi frica ei dispăruseră. Robert a privit-o în ochi. A 
simţit că îl percepea. 

___— Horace şi cu mine am vorbit mult în timp ce tu dormeai. 
Incă putem să trecem cu toţii prin această încercare. 
Horace i-a adus un ziar, sugerându-i să treacă în revistă 


326 


evenimentele din frumosul lor oraş, care avuseseră loc din 
momentul în care el fusese conştient ultima oară. Apoi bătrânul 
s-a dus în camera de zi. 

După ce ei ieşiseră, la Biblioteca Publică a New Yorkului se 
înregistraseră proteste, o încercare de a pune un banner pe unul 
dintre lei, scandal, arestări fără discriminare. Şi mai multe 
arestări au avut lângă Ground Zero. Jocuri de-a şoarecele şi 
pisica între poliţişti şi protestatari de diverse nuanţe, cei mai 
mulţi paşnici, puţini, câţiva însă agresivi. 

S-au făcut speculaţii cu privire la focurile trase asupra 
maşinilor de poliţie, lângă Turnul Lincoln. Se spunea că îl 
investighează pe unul dintre trăgătorii din cadrul poliţiei. Un 
protestatar care escaladase unul din turnurile cu reflectoare nu a 
fost bănuit de implicare în incident. 

investigaţiile continuau. 

Nu s-au înregistrat victime. Nu au fost raportate prejudicii 
materiale. 

Horace s-a întors. 

— Trebuie să plecăm. Cât timp rămânem toţi trei împreună şi 
eu am miezul, Cutia Răului, cum îi spuneţi voi, Adam şi Iwnw vor 
considera că este dificil să ne facă rău. 

Unde crezi că este următorul punct de pe traseu? Va fi 
numărul 121. Indiciul este următorul: 


Pentru privelişte fără limite, urcă în lumină 

Focul şi aurul îl aşteaptă pe cel cutezător 

Pentru a bate ceasul, trebuie să escaladezi stânca 
Apoi ieşi la atac şi priveşte spre nord 

Pentru a salva iubirea sau a o ucide 

Treci Proba Spiritului. 


— Ai vreo părere despre asta? 

Robert a ieşit din reveria în care se cufundase. 

— Dacă forma pe care ţi-am arătat-o ieri se menţine, ea ar 
trebui să fie undeva în apropiere de Rockefeller Center. Radio 
City. 

Horace a aprobat din cap. 

— Lucrurile se precipită. 

La fel simţea şi Robert. O forţă care mocnea. Orele următoare 
aveau să fie cruciale. Se simţea pregătit. 

— Pornim de unde am rămas ieri, pe coloana vertebrală a 


327 


oraşului, a spus Horace. Asta îmi aminteşte de... 

Le-a făcut semn să-l urmeze şi s-a dus în birou. Pe unul dintre 
pereţi, într-o vitrină, se afla o piesă de bronz înaltă cam de un 
metru, ce semăna cu un turn cu ceas ornat în stil art deco. Pe 
vârful lui erau trei becuri cu lumină colorată. 

— Dacă ar fi pusă la orizontală, ar semăna cu un sarcofag 
pentru o mumie, a spus Robert. 

A observat de asemenea că pe perete mai era şi o schiţă 
înrămată a acesteia. Terri a pus mâinile pe amândouă aceste 
obiecte şi s-a concentrat. 

— Este o copie în miniatură a turnurilor pentru dirijarea 
traficului care funcționau pe Fifth Avenue, şapte la număr, după 
cum ţi-am spus. Frumoase. Toate au fost distruse, din păcate. 
Priveşte mai de-aproape vârful, partea dintre semafoare. 

Robert s-a aplecat în faţă. 

— Doamne, Dumnezeule! Şerpii răsuciţi în spirală. 

— Exact. Caduceul. 


— Mi se tot arată, Horace, dar care este exact semnificaţia lui? 
Înţeleg fragmente din el - îi întrezăresc legătura cu probele, cu 
oraşul şi cu Arborele Vieţii - dar apoi imaginea îmi scapă printre 
degete, din nou. 

— Miturile relatează, uneori pe căi ocolite, încleştările în timp 
dintre Ilwnw şi Lumina Perfectă pentru posesia corectă şi 
controlul asupra Căii, a spus Horace. Fapt este că motivul 
şerpilor răsuciţi în spirală de-a lungul bastonului reprezintă o 
imagine a Căii, exact aşa cum Pomul Vieţii o reprezintă şi el, la 
rândul lui, dintr-o altă perspectivă. Caduceul este un fel de 
baghetă magică purtată de zeul grec Hermes, numit de către 
romani Mercur - interpretul zeilor, ghidul în lumea de dedesubt, 
protectorul drumurilor şi al hotarelor. 


328 


Robert a văzut imagini fugare cu ape subterane ale 
Manhattanului - impresii din timpul probelor. Şi-a amintit că a 
simţit apa clocotind şi şerpuind pe sub oraş, că a văzut cursul 
Tunelului de Apă Numărul Unu de-a lungul Arborelui Vieţii 
conturat pe hartă şi-a amintit că indienii americani cred în 
şarpele Manetta care locuieşte în izvoarele de sub Fifth Avenue. 

— In ce fel simbolizează şerpii Calea? 

— Ei reprezintă puterile pe care le dobândeşti pe măsură ce 
treci de probe, a spus Terri, înălțându-se de dedesubt deasupra, 
urcând de la energiile primitive - ucidere, sex, urmărirea puterii - 
la unele mai înalte - compasiune, creativitate, tămăduire. În 
cazul probelor tale, de la Capela Sf. Pavel şi Ground Zero în sus, 
prin Union Square la Radio City. Te poţi gândi la parcurs ca fiind 
reprezentat de coloana ta vertebrală şi la energii ca la ceva ce 
urcă de la baza coloanei până la cap. Aripile din vârf reprezintă 
spiritul care-şi ia zborul atunci când Calea a fost parcursă. 

— Totuşi, de ce sunt doi şerpi? 

— Puterile pământului, apei, focului, aerului, ale eterului, 
minţii şi spiritului, toate au o latură ascunsă, a spus Horace. 
Pentru a parcurge Calea, trebuie să împleteşti, la fiecare stadiu, 
aspectele negative şi cele pozitive ale fiecărei puteri. Forţa 
primitivă a energiei de a ucide este distructivă, de exemplu, dar 
nu poţi parcurge Calea fără ea - tu trebuie numai să o foloseşti 
pentru scopuri superioare şi să găseşti tărie în ea. Fără puterea 
ei, nu vei supravieţui pe restul Căii. Şerpii în spirală, răsucindu-se 
de-a lungul caduceului, reprezintă împletirea polarităţilor - binele 
şi răul, femininul şi masculinul, ordinea şi haosul. Coloana 
vertebrală simbolizează echilibrul dintre toate acestea. 

— Dar ce caută ei pe acele turnuri pentru dirijarea traficului? 

— Hermes a fost zeul drumurilor, aşa că are sens să incluzi şi 
simbolul lui în turnurile pentru dirijarea traficului de-a lungul 
bulevardului principal al oraşului. Gândeşte-te, de asemenea, că 
atunci când aceste frumoase turnuri au fost scoase din uz, s-a 
folosit o altă siluetă pentru a decora semafoarele oraşului. 

A arătat spre o siluetă acoperită cu o țesătură brodată cu 
măiestrie. Robert a ridicat țesătura, dezvelind o statuetă turnată 
în bronz, cam de jumătate de metru înălţime, cu o pălărie de 
formă neobişnuită şi cu o roată înaripată în mâna stângă. 

— Mercur. 

— Da. Cu adevărat, noi urmăm calea lui Hermes. 

Când erau gata să plece, Robert a remarcat nişte fotografii cu 


329 


el, Adam şi Katherine fixate pe tăbliţa de lângă biroul lui Horace. 

— Ce sunt astea, Horace? 

— După cum ţi-am spus, vă urmăresc de mulţi ani, Robert. Pe 
toţi trei. Eu sunt Supraveghetorul vostru. Adam şi Katherine au 
lucrat îndeaproape cu mine în diverse momente, pentru a te face 
pe tine să treci prin această experienţă. Acum, chiar că trebuie 
să plecăm. 


Cât au stat pe trotuar, Robert a verificat programul GPS. 

Terii şi Horace aşteptau maşina pe care o comandaseră, în 
holul din spatele lui, sub marele Sigiliu al lui Solomon plasat pe 
tavan. Doi stâlpi cu două sfere strălucitoare în vârf înfrumuseţau 
intrarea monumentală a clădirii. 

Quad-ul a indicat direcţia sud-est, la mai puţin de trei 
kilometri. 

La Biblioteca Publică a New Yorkului, Horace a insistat să intre 
pe scara principală. l-a condus spre stânga, de-a lungul 
coridorului principal, la o uşă din capătul aripii stângi a clădirii. 

— Sala Periodicelor, a anunţat el şi i-a condus înăuntru, în 

tăcere. 
_ În afară de un custode de sală, nu mai era nimeni înăuntru. 
Incăperea, cu lambriuri de lemn, era plină de picturi 
reprezentând clădiri ce adăposteau sedii de ziare şi edituri de la 
începutul secolului XX, aşezate sub arcade sau în rame, de parcă 
ar fi fost nişte ferestre. 

Robert a remarcat clădirea McGrow Hill, în culorile verde şi 
albastru, sediul lui New York Times de la nr. 1, din Times Square, 
cu faţada lui originală, de piatră, vechea Newspaper Row vizavi 
de City Hall Park, de pe vremea când clădirea publicaţiei World 
era încă în picioare. 

— Luaţi-vă câteva minute înainte de a începe şi analizaţi 
picturile acestea, a spus Horace. 

Au stat în tăcere, timp de cinci minute poate. Robert a simţit 
că Horace se gândea la ei cu multă dragoste. 

A tras adânc aer în piept. 

— Horace, care este a şaptea probă? 

Horace le-a luat mâinile amândurora şi a închis un moment 
ochii. Apoi a spus: 

— Proba finală îţi va da potenţialul - doar o şansă - de a opri 
detonarea Marrifat'-ului. Fără această probă, nu vei avea nici o 
şansă. Proba Spiritului este un test pentru capacitatea ta de a 


330 


ierta, de a iubi, de a te preda în totalitate oceanului iubirii divine 
în care eşti atât o singură picătură, cât şi albia care ţine oceanul 
însuşi. 

Robert trecea proba dacă demonstra, prin acţiuni şi prin 
vorbă, că îndeplinea cerinţele Căii - că-şi dezvoltase o minte 
calmă ca o oglindă, o inimă neînfricată, un spirit plin de iubire, a 
spus Horace. Dacă nu, avea să moară. 

Robert avea să descopere o cheie cu şapte laturi sau o cheie 
cu şapte vârfuri. 

— Şi apoi vei fi de unul singur. Deşi noi vom fi cu tine, vor fi 
puţine lucruri în care eu sau oricine altcineva vom putea să te 
ajutăm în înfruntarea inevitabilă cu Iwnw şi cu creaţia lor. Acum 
să începem! i 

S-a ridicat şi a pornit-o brusc spre uşă. In timp ce ei încercau 
să țină ritmul cu el, Horace i-a condus de-a lungul coridorului, 
prin holul de la intrare şi la stânga pe scări, la ieşirea bibliotecii 
din 42nd Street. 

Dincolo de stradă, chiar în faţa ieşirii acesteia se afla o poartă 
arcuită din piatră albă, pe care erau săpate semne zodiacale. La 
baza coloanei din stânga, Robert a analizat constelația Gemini. 

— Gândeşte-te la această reprezentare ca la o poartă sfântă 
sau ca la un pasaj care te duce spre proba finală, a spus Horace. 
l-a condus, pe sub arcadele Gustavino, în holul ornat al clădirii, 
Turnul Salmon, unde chiar şi cutiile poştale erau mici opere de 
artă în bronz şi apoi direct în 43rd Street. Privind înapoi, Robert a 
văzut un arc identic de piatră albă, cu aceleaşi semne zodiacale. 

— Inainte, i-a îndemnat Horace. 

Au mers pe Fifth Avenue şi au ajuns la intersecţia cu 44th 
Street, unde se întâlniseră cu Terri, după-amiaza trecută. 

Conducându-i spre nord, fără să se oprească, Horace a arătat 
spre o friză în culori strălucitoare roşu, verde şi galben, aflată 
sus, pe faţada unei clădiri înalte la est de Fifth Avenue. 

— Priviţi la vârful clădirii Maison Francaise de acolo, a strigat 
el. Grifoni, pe fundalul unui răsărit de soare! Vedeţi? Corp de leu, 
aripi şi cap de vultur, coadă de şarpe. Vestiţi pentru că găsesc 
aur şi comori îngropate! Pe latura vestică, în vârf, un cap de 
Mercur, Mesagerul, într-o stea învăpăiată de aur! Poarta este 
inspirată de Poarta lui Ishtar. Ishtar este Inanna, Robert. 

— Eu sunt fiinţa de lumină. Imi amintesc. 

Robert a văzut. A înţeles. A simţit puterea gonindu-i prin toate 
fibrele. 


331 


Horace se grăbea mai departe. 

— Continuaţi să mergeţi! 

Au ajuns repede în 47th Street, unde, pe dreapta, la intrarea 
în Districtul Diamantului, se înălţau două faruri în formă de 
diamante octogonale stilizate, aşezate deasupra unor bare 
încrucişate. 

— Robert, este exact ca turnul de la Tunelul Lincoln! Vrei să te 
urci pe el? 

— Continuă să mergi, Horace! 

A auzit-o pe Terri înăbuşindu-şi un hohot de râs. 

Piloni art deco de bronz înfipţi în trotuar, în jurul trunchiurilor 
de copaci, semnalau că ajunseseră la Rockefeller Center. In faţă, 
pe cealaltă parte a străzii se avântau spre cer turnurile 
octogonale, conice ale Catedralei Sf. Patrick. La stânga, au trecut 
de Maison Francaise, cu faţada împodobită cu siluete sinuoase 
de femei, turnate în bronz şi au ajuns pe promenada care ducea 
direct spre o zonă adâncită - iarna, locul devenea patinoar - 
păzită de o statuie aurie, strălucitoare, a lui Prometeu, furând 
etern focul de la zei. La capătul promenadei, încadrat de clădirile 
înconjurătoare, se înălța principalul zgârie-nori al Centrului 
Rockefeller, Clădirea GE sau 30 Rock, cu ornamentele ascuţite 
din vârf profilându-se în soarele arzător. 

— GPS-ul nu are semnal, a spus Robert, ştergându-şi sudoarea 
de pe frunte. Dar sunt sigur că aici este. Trebuie să coborâm. 

In timp ce coborau, Robert a văzut spre dreapta o siluetă 
aurită a lui Hermes încastrată în faţada uneia dintre clădiri, cu un 
caduceu în mână. 

În faţa clădirii GE, semnalul a revenit. 

— Aici este, a spus Robert. 

Dar ceva era ciudat. A privit din nou nivelul altitudinii afişat: în 
jur de 250 de metri. Aceasta trebuie să fie chiar în vârful clădirii- 
turn. 

l-a arătat lui Horace. 

— Fosta platformă de observaţie, fără îndoială. Dar a fost 
închisă de douăzeci de ani. 

— N-ar putea fi, poate, Sala Curcubeului? Este la o înălţime 
destul de mare. 

— Nu, nu cred. Sala Curcubeului - locul în care cu mulţi ani în 
urmă i-am cerut mâna viitoarei mele soţii - se află la etajul 65. 
Platformele de observaţie erau la etajele 69 şi 70 transoceanic. 
Există o fotografie a Manhattanului pierdut printre nori, făcută de 


332 


acolo, în zilele de demult... se vedeau numai vârfurile clădirilor 
Chrysler şi Empire State şi alte câteva care străpungeau marea 
de ceaţă... îţi tăia răsuflarea. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Accesul a fost întrerupt când au extins Sala Curcubeului. O 
tragedie. 

— Nu permit accesul publicului în Sala Curcubeului până la ora 
17, a spus Terri. Noi nu avem atâta timp la dispoziţie. Vom găsi o 
cale. Urmaţi-mă. 

Intrarea era împodobită cu cărămizi de sticlă ce-ţi luau ochii şi 
cu sculpturi policrome care reprezentau înţelepciunea, Sunetul şi 
Lumina, în contururi maro-închis, albastru, bej şi aur strălucitor, 
amplasate deasupra unui pasaj din Cartea lui Isaia: „Zilele tale 
sunt statornice, înţelepciunea şi priceperea sunt un izvor de 
mântuire”!*. 

Când au intrat, Terri a format un număr pe mobilul ei. 

— Jay? Salut. Terri la telefon, de la... da, îţi aminteşti? Ce mai 
faci? Ei, am o problemă... 

S-a îndepărtat de ei, aşa că nu o puteau auzi. După două 
minute s-a întors radiind de încântare. 

— Jay este dramaturg. Lucrează aici. Va cobori în două minute. 

— Şi de unde te ştie? 

— Nu contează. Cu ocazia unui job la Boîte a Malice. 
Gândeşte-te la el doar ca la un tip foarte înalt, cu simţul aventurii 
bine dezvoltat. 

Au aşteptat în zona liftului, un spaţiu decorat cu granit negru 
lustruit şi bronz. Trecerea le era blocată de bariere şi de 
personalul de pază, în uniforme verzi. 

Jay, care părea foarte amuzat să fie vizitat de Terri şi de 
prietenii ei, a coborât şi i-a ajutat cu formalităţile de acces. Era, 
într-adevăr, foarte înalt. 

— Vă pot lua sus, până la etajul 65, apoi vă descurcaţi singuri, 
a spus el, în timp ce aşteptau liftul. Era de aşteptat să existe 
trăgători ai poliţiei pe acoperiş, pentru Convenţia Republicană, 
dar am auzit că nu şi-au făcut încă apariţia. 

Au coborât din lift în holul de la etajul 65 decorat în stil art 
deco. Dinspre stânga, o structură abstractă figurând valuri şi 
cercuri emana o lumină fantomatică. Plăcile de gresie negre şi 
albe de pe podea reflectau dungi de întuneric şi lumină palidă în 
jurul coloanelor. Se auzeau voci, ceea ce lăsa să se înţeleagă că 


14 Isaia 33:6 


333 


membri ai personalului lucrau în barul clădirii, pregătindu-l 
pentru schimbul de noapte. 

— Trebuie să fie nişte scări de incendiu, a şoptit Jay. Dacă este 
ca la etajul nostru, ele trebuie să fie pe-aici. 

Au găsit scara de incendiu şi au urcat rapid până la uşa de 
acces la etajul 69, care era încuiată. 

— Este încuiat, nu e nevoie de acces liber ca la etajele 
ocupate, a spus Jay. Eşti o femeie grozavă, Terri, dar nu pot 
sparge lacătul. 

Horace l-a tras uşor de cot, dându-l la o parte. 

— Dacă-mi permiteţi... 

A scos o lupă de bijutier din buzunar şi a examinat 
încuietoarea. Apoi a scos din buzunar un portofel micuţ de piele 
şi a luat din el două instrumente din metal, lungi şi subţiri. 

— Zilele petrecute la OSS nu au reprezentat o pierdere de 
vreme, a spus el, în timp ce încuietoarea a scos un clinchet slab 
şi s-a deschis. Nu s-a stricat nimic. Sus cu noi! 

Au ieşit din clădire în aer liber şi au rămas înmărmuriţi. Tot 
oraşul era la picioarele lor. Zgârie-norii şi clădirile-turn din 
centrul oraşului formau o insulă în depărtare, învăluită într-o 
ceaţă uşoară, secţionată de profilul lui Empire State Building şi 
dincolo de ea se întindea oceanul. Spre stânga, înălțându-se din 
spatele lui MetLife Building, sclipeau arcele şi turnul clădirii 
Chrysler. 

— Continuăm să urcăm, se vede mai bine de la etajul 70, a 
sâsâit Horace şi i-a condus pe scara ce i-a dus la etajul superior. 

Au ajuns pe o platformă îngustă, având deasupra lor numai 
antene radio şi la înălţimea taliei, balustrada de fier arcuită, între 
ei şi platforma de dedesubt. Lângă uşa unui lift dezafectat erau 
aruncate resturi de schele dezasamblate şi materiale de 
construcţie. Spre nord se întindea Central Park, cu marele 
Rezervor lucind la extremitatea lui cea mai îndepărtată. 

De jur împrejur, vedeau la multe mii de metri distanţă. Părea 
că puteau privi veşnic. 

Horace a şoptit: 

— Robert, ai indiciul? 

Robert l-a citit: 


Pentru o perspectivă fără sfârşit, urcă în lumină 


Focul şi aurul îl aşteaptă pe cel cutezător 
Pentru a bate ceasul, trebuie să escaladezi stânca 


334 


Apoi înaintează şi priveşte prin telescop spre nord 
Pentru a salva iubirea sau a o ucide 
Treci Proba Spiritului. 


— Nu există nici un telescop, a spus furios Horace, cercetând 
cu privirea ambele părţi ale platformei. 

— Au fost scoase. 

— Indiciul ne spune telescop spre nord, a intervenit Terri. Am 
putea afla unde se aflau telescoapele cu faţa spre nord? Poate că 
au rămas nişte găuri în care erau fixate. 

Jay îi privea amuzat. 

— Deci, asta faci tu ca să te distrezi, Terri? 

— Dulceaţă, eu fac cu totul alte lucruri pentru a mă distra. 

Horace a scos un sunet de victorie. Robert s-a grăbit să ajungă 
lângă el. 

— Sunt mai multe locuri în care au fost fixate picioarele 
telescoapelor, vezi? Caută în ele. Caută în ele. 

Robert a început de la capătul dinspre dreapta, îndreptându- 
se spre Horace, care începuse verificarea dinspre stânga. 

Robert a găsit primul ce căutau. Era o pungă de plastic învelită 
în bandă izolantă, cu o cutie cu ceva în ea. 

— O vom deschide când ajungem jos, a spus Robert. Acolo nu 
putem fi surprinşi. 

Horace a încuviinţat din cap şi a băgat punga în buzunar. A 
privit în sus spre antenele radio, apoi s-a răsucit încet pe călcâi, 
fixându-şi imaginea în memorie. 

— Horace, când a murit soţia ta? 

— In acelaşi an în care s-a închis acest loc. 

Robert l-a lăsat câteva clipe singur, conducându-i spre scările 
ce duceau la platforma de jos pe Jay şi pe Terri. Au coborât toţi 
trei. 


Apoi au auzit un țipăt de durere de deasupra. 

— Stai aici, i-a spus Robert lui Jay. Nu mişca. 

Terri şi Robert au luat-o la fugă înapoi pe scări în sus şi apoi 
spre capătul estic al terasei. Pe fundalul turnului sclipitor al 
clădirii Chrysler şi al turnului voluminos al clădirii MetLife, Robert 
a văzut o siluetă în negru, aplecată deasupra lui Horace, care 
zăcea inconştient căutând prin buzunarele hainei bătrânului. 
Când Robert a urlat din străfundul plămânilor „Nu!”, o figură 
mascată a privit în sus spre el. 


335 


I s-a părut că acesta semăna cu figura care-l atacase pe el în 
metrou; avea aceiaşi ochi ce emiteau o lumină galbenă otrăvită. 

Văzând bucăţile de schelă de lângă uşa vechiului lift, Robert a 
apucat o ţeavă de peste un metru, în timp ce silueta 
înveşmântată în negru s-a ridicat şi avansa spre el. Bărbatul 
ţinea în mâinile înmănuşate a şaptea cheie şi Cutia Răului. S-au 
privit intens unul pe altul, timp în care bărbatul a pus cheia şi 
cutia într-un buzunar de la pantaloni, pe care l-a închis cu 
fermoarul. 

— Terri! Ajută-l pe Horace, a strigat Robert. 

Apoi s-a aruncat asupra atacatorului mascat, încercând să-l 
lovească în cap cu ţeava. Silueta s-a aplecat şi s-a rostogolit 
ferindu-se, în timp ce Terri a trecut alergând pe lângă ei doi spre 
trupul întins cu faţa în sus al lui Horace. Aterizând lângă maldărul 
de resturi de schelă, atacatorul a apucat o ţeavă de oţel şi s-a 
ridicat în picioare, mânuind-o ca pe o spadă. 

S-au fixat unul pe celălalt cu privirea, fiecare anticipând o 
lovitură mortală, în orice clipă, străduindu-se cu nervozitate să-şi 
înfigă bine picioarele în pământ, apucând şi reapucându-şi 
armele în aerul umed. Cu ochii la adversarul lui, Robert a strigat: 

— Este în viaţă? 

— Da, dar nu conştient, a răspuns Terri. 

Robert şi-a cufundat mintea adânc în sufletul său, căutând 
puterile pământului şi ale apei, ale focului şi ale aerului, ale 
eterului şi ale minţii. Işi dorea ca forţa primitivă din lupta din 
metrou să se întoarcă în mădularele lui. A respirat adânc, 
apelând la noile lui înzestrări, căutând cele mai înalte armonii 
care să-i permită să intre în mintea adversarului său. 

Nu s-a întâmplat nimic. 

Mişcându-se ca un şarpe în atac, silueta în negru a avansat şi 
şi-a ridicat ţeava de oţel în poziţie verticală, deasupra capului lui 
Robert. Acesta s-a răsucit într-o parte şi a parat atacul. Şi-a înfipt 
un cot în stomacul bărbatului şi s-a răsucit parcurgând o 
jumătate de cerc, rotind pe orizontală ţeava, la nivelul coapsei, 
ca şi cum ar fi vrut să-l taie în două pe atacatorul său. 

Silueta în negru a sărit în spate şi l-a lovit pe Robert în zona 
şoldurilor, scăpând neatins de ţeava acestuia şi dezechilibrându- 
|. Apoi a sărit din nou înainte şi a reuşit să-l lovească năprasnic în 
cap. Robert a ridicat ţeava şi a ripostat cu o lovitură de forţă 
egală, din direcţia opusă. Metalul s-a izbit de metal scoțând un 
sunet exploziv, ascuţit; impactul a fost cutremurător simțindu-se 


336 


până-n măduva oaselor. Ambii bărbaţi, năuciţi pe moment de 
forţa ciocnirii şi-au lăsat armele improvizate să cadă la pământ. 
Atacatorul şi-a revenit rapid şi cu un răcnet de furie s-a aruncat 
asupra lui Robert, care i-a blocat pumnul cu antebraţul şi l-a izbit 
el pe atacator cu pumnul drept în faţă. Lovitura lui Robert nu a 
avut nici un efect. Şi-a simţit gâtul strâns de nişte mâini 
înmănuşate. Căutând adânc în sine însuşi, din nou Robert nu a 
găsit nici urmă de forţă. Tot ce avea era hotărârea lui 
nestrămutată de a nu se lăsa înfrânt. Ar fi trebuit să fie de-ajuns. 

— Şi de-ar pica cerul, nu vei triumfa! a şuierat el. 

Şi-a aşezat mâinile peste mâinile atacatorului şi a încercat să- 
şi elibereze gâtul. O vedea pe Terri încă aplecată deasupra lui 
Horace, ocupându-se de el cu insistenţă. 

Robert a privit din nou stăruitor faţa mascată şi a văzut 
moartea venind din nou spre el, lumina galbenă, nesănătoasă a 
ochilor atacatorului lucind cu filamente roşii şi albastre şi 
transformându-se treptat într-un miez magnetic, negru ca 
moartea. 

Apoi a auzit vocea lui Terri. 

— Dă-i drumul! 

Strânsoarea a slăbit uşor de pe gâtul lui Robert. 

— Încearcă cu mine! a strigat Terri. Eu nu voi muri atât de 
uşor. Vino la mine, nenorocitule! 

Silueta în negru l-a aruncat pe Robert într-o parte şi acesta a 
lunecat pe un genunchi, răsuflând greu. Instantaneu, o cizmă l-a 
lovit în coaste, scoţându-i tot aerul din plămâni. Robert s-a 
rostogolit la pământ, cu plămânii în spasme, luptându-se să 
respire. 

Terri s-a aplecat şi a apucat arma lui Robert, agitând-o în faţa 
atacatorului. Robert a văzut ţeava de oţel aprinzându-se, cu doi 
şerpi de flăcări albastre răsucindu-se pe toată lungimea ei, în 
timp ce Terri a îndreptat-o cu vârful spre vintrele bărbatului în 
negru. Cu puţin nu l-a nimerit, pentru că el a sărit înapoi, spre 
balustradă. 

Terri a înaintat spre el, despicând aerul cu arma ei ce făcea 
curse în sus şi în jos, fulgerând, fixându-i pieptul şi pântecele. 
Atacatorul s-a întors şi a sărit pe unul dintre stâlpii de piatră în 
care era fixată balustrada. A introdus mâna în buzunar şi a scos 
Cutia Răului, miezul Ma'rifat'-ului. 

— Asta decide ce se întâmplă, nimic altceva! a strigat silueta, 
fluturând-o. 


337 


Robert nu a recunoscut deloc vocea lui Adam în cuvintele 
guturale, chinuite. 

Atunci şi-a văzut şansa cu ochii. A alergat înainte pe lângă 
Terri şi s-a aruncat asupra atacatorului în negru, izbindu-l în oase 
cu o forţă cutremurătoare şi proiectându-l prin aer. Robert s-a 
răsucit în aer, încercând să aterizeze pe picioare şi aproape 
reuşind, când s-a izbit de dalele platformei de observaţie de jos, 
aflate la 5 metri dedesubt. A simţit glezna trosnindu-i, apoi s-a 
rostogolit, oprindu-se în balustrada cu motive gotice de la nivelul 
inferior. 

Silueta în negru a căzut la câţiva metri distanţă de el, 
aterizând dur, pe spate. Ceva a sărit din mâna lui şi a trecut prin 
grilajul balustradei. 

Robert nu a simţit deloc durere şi, când a încercat să se ridice, 
parcă l-a sfâşiat un şarpe cumplit, un foc dezgustător. Urechile-i 
vuiau şi-i venea să vomite. 

— Robert, striga Terri după el, de pe platforma superioară. El 
abia dacă o auzea. Cheia principală! Trebuie să iei Cutia Răului! 

li arăta cu precizie locul. In spatele siluetei negre care se lupta 
să se ridice pe picioare, Robert a văzut sclipind toba roşie-aurie, 
pe un pervaz de metal, de cealaltă parte a grilajului, la câţiva 
centimetri de margine. 

___Nu o putea lua. Avea dureri prea mari. Era prea înspăimântat. 
Işi atinsese limitele. 

— Robert! 

Acum Terri a apărut în cadrul uşii de la etajul 69, cu ţeava de 
la schelă în mâini, cu Jay în spatele ei. Silueta neagră s-a pregătit 
să atace. 

Robert s-a ridicat cu greu în picioare şi s-a aruncat din nou 
asupra atacatorului, lovindu-l şi făcându-l să se răsucească. 
Robert a aterizat la câţiva centimetri de Cutia Răului, aflată pe 
cealaltă parte a balustradei. Durerea l-a săgetat din nou în picior, 
iradiind în sus. O durere mistuitoare, care îl lăsa fără vlagă. 

Jay şi Terri au înaintat spre silueta în negru. Terri şi-a fixat 
ţeava în mijlocul frunţii lui şi a apăsat. Şerpi de foc albastru 
luceau de-a lungul ţevii. L-a țintuit pe loc. La cererea ei Jay şi-a 
introdus mâna în buzunarul atacatorului în negru şi-a scos cea 
de-a şaptea cheie, pe care i-a dat-o lui Terri. 

Spre bucuria lui, Robert l-a văzut pe Horace apărând în cadrul 
uşii palid la faţă, dar hotărât. Acesta i-a strigat imediat lui 
Robert: 


338 


— la miezul! 

Robert s-a întins prin grilaj. Nu a putut ajunge la Cutie. S-a 
târât înainte şi s-a întins din nou spre ea. Tot nu a putut să 
ajungă la ea. Era prea departe. 

Şi-a scos cureaua de la pantaloni, a escaladat balustrada şi a 
format o buclă în jurul unui arc gotic, fixând catarama pe cealaltă 
parte, a răsucit cureaua formând un 8 în jurul încheieturii mâinii. 

Leoarcă de transpiraţie, s-a întins după Cutia Răului aflată pe 
marginea pervazului de metal. Tot nu a putut să o apuce. S-a 
întins pe pervaz, împingându-se înainte cu picioarele; apoi, cu 
vârfurile degetelor, a atins cutia şi a tras-o spre el cu unghiile. A 
apucat-o şi a strâns-o în pumnul stâng. 

Apoi piciorul i-a alunecat şi el a căzut. 

Muşchii de la braţ şi de pe o parte a trupului au cedat şi 
cureaua i-a preluat toată greutatea. A strâns din ochi şi a ţipat 
până când şi-a pierdut vocea. 

O teroare cumplită i-a cuprins sufletul. 

A căutat în cea mai profundă parte a sinelui său, pentru a găsi 
o fărâmă din puterile Căii. Nimic. Eşec total. 

A simţit o mână care-l apuca de încheietură. Apoi două mâini. 
S-a simţit tras în sus. Mâna stângă îi era amorţită, încleştată în 
jurul cheii. Nişte mâini l-au prins de subsuori, l-au ridicat în aer şi 
l-au trecut înapoi peste balustradă. 

S-a prăbuşit pe platforma de observaţie, cu Jay şi Horace 
lângă el, privindu-l. Apoi Terri a scos un țipăt ascuţit când silueta 
în negru s-a răsucit brusc, dând ţeava în lături şi aruncându-se 
asupra lui Robert pentru a apuca miezul. Joy a încercat să-l 
împiedice şi a primit o lovitură în stomac, care l-a făcut să se 
îndoaie din mijloc. 

Pentru o clipă, silueta întunecată s-a uitat insistent la ei, 
complet nemişcată. Apoi, cu răceală, i-a rupt gâtul lui Jay cu un 
trosnet sec. Cu un spasm violent, corpul lui Jay a căzut la 
pământ. 

— Eu nu sunt Adam, a strigat răguşit silueta în negru. Adam 
este mort. Asta vă aşteaptă pe toţi dacă vă opuneţi Frăției lwnw! 

S-a întors şi a alergat spre uşă, dispărând în interiorul clădirii. 

— Lasă-l să plece! a strigat Horace când Terri a vrut să-l 
urmărească. Vino aici. 

Terri s-a întors împotriva voinţei ei şi a îngenuncheat lângă 
Jay, uitându-se implorator la Horace. 

— Mă tem că nici pentru el nu poţi face nimic. Vor plăti pentru 


339 


asta. Acum ajută-mă cu Robert. 

Ea a încuviinţat din cap, în tăcere. 

Terri şi Horace şi-au trecut mâinile peste Robert, pipăindu-i 
braţele şi picioarele. Era ca şi cum i-ar fi pus la loc oasele. Robert 
şi-a simţit corpul cuprins de un val de căldură, care devenea mai 
intensă în glezna rănită, în braţul drept şi în coaste. 

— Trebuie să plecăm de aici îndată ce Robert poate să 
meargă, a spus Horace. 

Robert a simţit cum oasele frânte de la gleznă i se vindecă şi o 
lumină mistuitoare curgându-i prin corp. A gemut de durere. 

Apoi Horace a rămas o clipă nemişcat, cercetând împrejurimile 
cu mintea, pentru a afla unde se găseau atacatorul şi paznicii 
clădirii. 

— Văd o ieşire pentru noi, dacă ne mişcăm repede, a spus el. 
Robert, trebuie să plecăm. 


Coborârea le-a luat cincisprezece minute chinuitoare pentru 
nervi, timp în care s-au deplasat de la casa scării la liftul liber şi 
s-au îndreptat spre ieşire, reuşind să evite paznicii. Au ajuns în 
stradă exact când a început să sune alarma în interiorul clădirii. 

Horace a luat-o imediat la stânga, spre nord, cerându-le să 
traverseze 50th Street. Spre stânga, firma de neon roşu de lângă 
Radio City Music Hall reda în litere îngroşate, dispuse vertical, 
numele pe care întregul centru s-ar putea să-l fi avut cândva: 
RADIO CITY. 

Horace i-a dus la intrarea de vest a International Building şi 
direct în holul din partea cealaltă. 

Robert privea uluit. Holul era învăluit de o lumină aurie, 
întreaga încăpere fiind acoperită cu panouri metalice şi frunze 
suspendate, luminate de dedesubt, din oţel aurit, care se mişcau 
uşor. 

Horace le-a vorbit amândurora încet, dar cu stringenţă în glas. 

— Imi pare foarte rău pentru moartea prietenului tău, Terri. 
Aşa este în război şi el a fost o victimă nevinovată. 

— Nu a cerut să ia parte la încleştare, a spus Terri. Cine ne-a 
atacat? Lucrul îngrozitor este că, dacă a fost Adam, eu nu l-am 
putut simţi deloc. Dacă era el într-adevăr, nu a mai rămas nimic 
din el; întreaga lui fiinţă a fost pervertită. 

— Eu nu cred că a fost Adam, a spus Horace. Sunt convins că 
Adam încă luptă. Pesemne că a fost un alt membru al lwnw, unul 
dintre cei trei pe care i-am întâlnit la Grand Central. Totuşi, a 


340 


eşuat. Avem încă miezul şi cheia a şaptea. Singurul mod de a da 
un sens morţii lui Jay este să împiedicăm detonarea Ma'rifat'-ului. 

— Dar eu nu am trecut proba, a spus Robert. 

— Nu? 

— Am încercat să chem puterile Căii. Nu am fost în stare să 
obţină nimic. 

— Proba nu s-a încheiat încă. Este o parte necesară a Probei 
Spiritului să cunoşti disperarea, să fii abandonat de toate puterile 
pe care le ai. Ne ajută să ne împăcăm cu moartea. Haide să 
vedem dacă ţi-ai pierdut simţurile superioare. Aşază-te în faţa 
uneia dintre coloane şi priveşte în sus, i-a spus Horace. Observă 
ce se întâmplă. 

Robert a făcut întocmai. In timp ce privea în sus şi păşea uşor 
de la o latură la alta, umbrele aruncate pe tavan formau unghiuri 
şi brusc au făcut un triunghi perfect deasupra coloanei. Aceasta 
a devenit un obelisc. In clipa aceea, Robert a văzut un şuvoi de 
energie izvorând din coloană şi zburând în jurul piramidionului 
din vârful ei. A sărit înapoi de lângă coloană, de parcă ar fi fost 
izbit de cineva şi şi-a acoperit ochii. 

— La naiba! 

— Incă te trezeşti, a spus Horace. Prea repede, pentru cei mai 
mulţi dintre oameni. Vei trece prin mari frământări lăuntrice. 
Acum trebuie să ne continuăm drumul. 

Lui Robert îi crăpa capul de durere. 

— La naiba! Ar fi trebuit să mă previi! 

Terri l-a luat de braţ şi l-a condus afară, după Horace. Au ieşit 
în spatele unei gigantice sculpturi de Lee Lawrie, reprezentându-l 
pe Atlas, cu faţa spre Catedrala Sf. Patrick şi au luat-o spre nord. 

De pe 51 st Street, privind spre est, Robert a zărit printre 
lacrimile care continuau să-i umple ochii magnificul vârf ascuţit 
al clădirii Lexington 570, unde erau birourile GBN. 

Apoi Horace îi tot îndemna să meargă mai repede. Terri şi 
Horace l-au luat de câte un braţ pe Robert, continuând să 
meargă. 

— Piramidionul este aşezat deasupra obeliscurilor şi 
piramidelor a spus Horace. El este o mică piramidă în toată 
regula şi adesea poate fi placat cu aur. Cuvântul pentru el este 
ben-benet, derivat din piatra sfântă ben-ben, care reprezentata 
prima insulă a creaţiei, prima bucată de pământ ivită după 
retragerea apelor primordiale. 

— Trebuie să fi arătat ca vârfurile acestor zgârie-nori care 


341 


străpung norii, a spus Terri. 

— Da, a zis Horace gânditor. Da, aşa trebuie să fi fost. Şi în 
curând vom vedea o altă reprezentare a lui, una care este în 
chiar centrul acestei căutări. Şi voi veţi înţelege mai mult. 

Au trecut pe lângă Biserica Sf. Toma, pe stânga, locul unde s- 
ar fi dus Horace, dacă Robert l-ar fi ratat la Grand Central. 

Apoi au trecut pe lângă Trump Tower, cu culorile lui negru şi 
auriu, pe lângă capodoperele de art deco care găzduiau Tiffany's 
şi Bergdorf Goodman pe latura dreaptă a Fifth Avenue şi au ajuns 
în Central Park. 


342 


PARTEA A TREIA 


Corpul de lumină 


New York, 1 septembrie 2004 


— Pe aici, a spus Horace, conducându-i pe după trăsurile trase 
de cai şi standurile care vindeau fotografii cu imagini din New 
York, pe Wollman Ring, în direcţia de mers. 

— Horace, a strigat Terri, nu avem încă nici măcar un punct de 
destinaţie. 

— Nu mai există puncte de destinaţie, a răspuns el. Există 
şapte chei. Trebuie să lucrăm cu ce avem. Avem nevoie de toate 
cheile pentru a opri detonarea. Ei au nevoie de toate cheile 
pentru a-l face să explodeze, creând un adevărat iad pe pământ, 
aşa cum îşi doresc. 

Horace i-a dus spre o fântână cu apă potabilă, dincolo de Ring, 
la baza unor scări de piatră. 

Terri a întrebat: 

— Ne putem opri o clipă, să vedem ce avem de la ultima 
ascunzătoare? 

Horace s-a oprit şi şi-a tamponat fruntea cu o batistă. 

— Da, draga mea. Bineînţeles. Chiar aici. 

Au urcat scările. Sus era o clădire octogonală, cu un singur 
etaj, înconjurată de bănci şi mese de şah. 


343 


— Casa Şahului şi a Jucătorilor de Şah, a spus Horace. Aici au 
fost stabilite probele. Numai cu nouă zile în urmă. 

A scos un briceag şi a tăiat punga de plastic ce învelea 
pachetul pe care-l găsiseră în ultima ascunzătoare şi a scos la 
iveală o casetă neagră de bijuterii. In ea era un pandantiv ce 
reprezenta o stea cu şapte colţuri, cu intarsii de argint. 

Terri a pus jos ţeava de oţel pe care-o adusese cu ea de la 
lupta de la Rockefeller Center şi şi-a ţinut vârfurile degetelor pe 
el. 

— Aşa cum bănuiam, a spus Horace. O stea gnostică. 
Simbolizează vederea mistică. Celelalte elemente geometrice 
reflectate şi ele în diverse aspecte ale probelor. Primul, cercul, 
marchează începutul. Al doilea, vesica piscis, semnifică 
pântecele şi diviziunea celulară. A treia, triunghiul, înseamnă 
stabilitate, capacitatea de a sta pe propriile picioare. Al patrulea, 
cubul, ajută la clădirea celui mai mare om, prin compasiune. 
Cinci, pentagrama, creativitate şi regenerare, pentru că ea se 
poate multiplica la infinit. Şase, Steaua lui David, unirea a două 
triunghiuri care reprezintă cerul şi pământul, spiritualul şi 
materialul. 

Lui Robert i se spărgea capul în două de durere, lumina 
arzându-i pur şi simplu ochii. Terri l-a ajutat să se mute la umbră. 

— N-am ştiut până acum ce înseamnă durerea, i-a spus el lui 
Terri. 

— Ştiu, a spus ea. Trebuie să plătim prețul. Vom duce asta la 
bun sfârşit. 

Robert s-a aşezat la o masă de şah şi a închis ochii, pierdut în 
senzaţii pe care nu le mai trăise niciodată. Din momentul şocului 
energetic de la coloana din International Building, imaginea lui 
fusese inundată de lumină, ca şi cum el s-ar fi uitat intens la 
soare, incapabil să privească în altă direcţie. Conştiinţa îi era 
lovită de modele şi forme - pătratele meselor de şah, fațadele 
clădirilor deco pe lângă care trecuseră pe Fifth Avenue, forma 
octogonală a Casei Şahului şi a Şahiştilor - ca de nişte lame de 
cuţit. Chiar şi formele copacilor şi frunzelor le simţea ca pe nişte 
tatuaje pe carnea lui. Senzaţii intense veneau asupra lui în valuri 
deopotrivă cu emoţii şi stimuli fizici şi cu siluete şi forme 
geometrice. Simţea supărarea lui Terii şi neputinţa ei în faţa 
morţii lui Jay, concentrarea ei arzătoare şi unică asupra 
supravieţuirii, voinţa implacabilă a lui Horace de a-i învinge pe 
lwnw. Robert trecea printr-o stare de hipersensibilitate atât de 


344 


acută, încât era insuportabilă. Nu exista nici umbră de pace, nici 
urmă de calm. În frânturile conştiinţei sale auzea limba păsărilor, 
dar aceasta era o cacofonie de ţipete ascuţite, stridente, fără 
sens, fără iubire. 

— Horace, Robert este rănit foarte tare, a spus Terri. 

— Plămădirea înseamnă deopotrivă şi dezmembrare, a spus 
Horace fără simpatie. Propun să aşteptăm aici. Vom avea veşti 
de la Adam. 

In mit, Osiris a fost dezmembrat de Seth. Acum Robert 
înţelegea ce însemna acest mit. Dar apoi s-a născut Horus, fiul, 
purtătorul luminii, pentru a purta lupta. In ciuda durerii, Robert 
avea încă încredere în Cale. El era deopotrivă Osiris şi Horus. 
Noua fiinţă provenea din cea dezmembrată. Deja o simţise 
trezindu-se. Dar nu-şi revenise încă din şocul de a fi atârnat de 
vârful clădirii Rockefeller Center, deposedat de toate puterile lui, 
expus până în miezul fiinţei sale. 

Cel de-al şaselea rând din scrisoarea pe care o arsese. 
Cuvintele au căpătat din nou formă în mintea lui. 

„Ca să trăieşti frumos, cunoaşte moartea.” 

A încercat să înţeleagă. Apoi s-a liniştit şi a încercat să-i 
liniştească şi pe ceilalţi, vorbind pe un ton nonşalant. 

— De fapt, într-un fel, este chiar interesant, a spus el. Vă pot 
simți, dragilor, văd aure în jurul vostru, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Horace l-a plesnit puternic peste faţă. 

Terri a strigat la el: 

— Horace! Ce naiba faci? 

— Chiar şi în asta este o ispită, anume ispita mândriei, a spus 
Horace cu vocea răguşită de supărare. Fii umil sau vei fi umilit. 

Nici unul nu a mai scos vreo vorbă timp de treizeci de minute. 

In cele din urmă, Horace s-a liniştit. 

— Scuze, Robert. Eul primitiv se împotriveşte cu străşnicie 
când se apropie distrugerea lui şi partea întunecată a acestui 
stadiu este mândria spirituală. Există un poem scris de Hopkins, 
un poem din seria intitulată „Sonete teribile”, în care el se luptă 
cu renunţarea la ceea ce se numeşte ultimele fâşii ale eului: 


Nu, eu nu, nu voi alina rămăşiţele. Disperare, nu te hrăni 
din ele; 

Nu descâlci - oricât de slabe sunt ele - aceste ultime fâşii 
de om din mine; 


345 


Nici istovit, nu voi striga: Nu mai pot. Eu pot; 
Pot ceva, sper, doresc să vină ziua, nu aleg să nu fiu. 


— Ai face bine să le ţii minte. Aşa cum toţi trebuie să facem. 

Robert nu a spus nimic şi a plecat capul. El se aşteptase ca 
sfârşitul călătoriei să însemne lumânare, înţelegere. Tot ce vedea 
era numai întuneric. 

— Horace, eu ştiu acele sonete, a zis el în cele din urmă. Unul 
dintre ele este singurul lucru la care mă pot gândi pentru a 
exprima ce am simţit când am stat atârnat de platforma de 
observaţie. 

— Care sonet? 


O, mintea, mintea are munţi; stânci ale căderii 

Infricoşătoare, abrupte, de  nepătruns. Să le 
nesocotească, 

Poate doar cel care nu a atârnat niciodată acolo... 


— Asta simt eu acum. 

„Ca să trăieşti frumos, cunoaşte moartea.” 

— Terri, a spus Horace, ar trebui să-i spui lui Robert ce altceva 
s-a mai întâmplat în Ziua Marii Pene de Curent. 


14 august 2003: Ziua Marii Pene de Curent 


Terri a dus-o pe Katherine în dormitor, singura cameră în care 
ele puteau să se aşeze, în timp ce Adam stătea la biroul său, cu 
ochii închişi şi începuse exerciţiile de respiraţie profundă. 

Ea a închis uşa în urma lor. 

— Katherine, cum pot fi de ajutor? 

Katherine s-a aşezat pe pat şi a privit-o pe Terri. 

— Ce este Boite a Malice, mai precis? 

Terri a simţit curiozitatea lui Katherine în privinţa ei ca femeie. 
Aceasta se întreba cum poate Terri, la vârsta ei, să arate 
asemenea putere, dacă era sau nu atrasă de Adam, dacă îi 
manipula pe cei din jur sau era de încredere. Terri, la rândul ei, 
simţea o ambivalenţă puternică în Katherine în privinţa harului ei 
care nu se mai manifesta de mult timp. 

— Este un grup de femei puternice care se distrează, a spus 
Terri cu cel mai bun zâmbet strâmb al ei. Căutăm moduri de 


346 


rezolvare a unor probleme care îi fac pe toţi să se simtă mai bine 
după experienţa avută. 

— Prostituţia este parte a acestei ocupaţii? 

— Nu i-aş spune aşa. Imaginaţia da şi flirtul şi creativitatea, cu 
siguranţă. Pricepere. Aprecierea banului. Dar totul este să-i 
înţelegi pe oameni şi să vezi de ce au ei cu adevărat nevoie. Ne 
place să păstrăm o notă misterioasă puţin maliţioasă, puţin 
întunecată şi periculoasă. li pot citi pe oameni foarte bine. Dar 
tu? 

Apărarea interioară a lui Katherine era de oţel. Terri nu vedea 
nimic din ceea ce ascundea ea. 

— Şi eu eram capabilă de acest lucru, a spus Katherine. Eu 
credeam că este pur şi simplu normal. Dar am avut nişte 
experienţe traumatizante. Am fost aproape ucisă într-un incendiu 
la universitate. Am pierdut un prieten drag. Şi harul meu a 
dispărut. 

Terri a prins o imagine a unei nopţi din trecut, a unui loc plin 
de umezeală, frig, panică, frică şi foc. A îndepărtat-o rapid. 

— Spune-mi cum ajungeai să-ţi foloseşti harul. Inainte de a 
crede cu adevărat în el. 

Katherine a privit-o surprinsă. 

— Poţi vedea atât de mult în trecut? Atât de adânc în mine? 

— Nu, dar aşa încep cei mai mulţi dintre noi. 

Katherine i-a povestit despre magia sexuală, tăbliţa Ouija, 
crâmpeiele din noaptea incendiului pe care şi le putea aminti. Nu 
îşi amintea prea multe. 

— Ai fost speriată? Eu cu siguranţă am fost când am început 
să-mi dau seama de harul meu. 

— Şi eu am fost speriată să explorez o parte a lui, da. Dar a 
fost numai un impuls. In timp s-a consumat. Eu ardeam la 
ambele capete ale lumânării odată. Aveam douăzeci şi unu de 
ani. Cu puţin mai tânără decât tine, aş spune. 

— Am început când eram chiar mai tânără. Am crescut la 
orfelinat până la şaisprezece ani. Viaţa mea a fost dură. La 
început, mi-am folosit harul pentru a supravieţui. Abia în ultimii 
ani am învăţat să-l folosesc pentru a ajuta alţi oameni. 

— Trebuie să aflu cum să-l ajut. 

— Ajută-l să-şi crească puterea. Găseşte în tine resurse. 

— Vreau asta. Nu găsesc calea înapoi. 

Brusc Terri a întrezărit o parte din ce ascundea ea. Legătura ei 
cu Adam era mai puternică decât voia ea să admită, chiar şi în 


347 


sinea ei. Îl iubea pe Robert, dar înainte fusese căsătorită cu 
Adam. Incă îl dorea pe acesta. 

Terri a văzut că nici o persoană din afară nu ar putea rupe 
vreodată legătura dintre ei trei. Orice femeie care ar avea o 
relaţie cu unul din aceşti doi bărbaţi ar fi întotdeauna în umbra 
lui Katherine. Terri a fost cuprinsă de un presentiment ciudat. A 
alungat gândul din mintea ei. 

— lată ce trebuie să facem. Ne vom întoarce în timp, în acea 
noapte a incendiului, noaptea traumei tale, da? Vom elimina frica 
din ea. Vom lua înapoi puterea. Vom găsi o cale să i-o dăm lui 
Adam pentru lupta lui de astăzi. 

Katherine i-a întâlnit privirea şi i-a fixat-o. 

— Ce facem cu soţul meu? 

— Va veni şi vremea lui să fie eliberat de frică. Dar şi el poate 
fi de ajutor, Katherine. Spune-mi câteva dintre cuvintele pe care 
le foloseai. Incantaţiile în care tu nu ai crezut. 

— Credeam că ele doar pătrundeau în subconştient, a spus 
Katherine. 

— Aşa şi era. 

— Dar mai e ceva... 

— Da, dar nimic rău nu se va întâmpla de această dată. 

Katherine a tăcut. Apoi a spus cuvintele, începând cu: 

„Timpul şi spaţiul se suspendă...” 

Terri a luat-o cu blândeţe de mână şi a repetat cuvintele 
adresându-i-se: 

— iți propun să te duci să-l găseşti pe soţul tău şi să faci 
dragoste cu el, îndată ce pleci de aici. Scoate-l din funcţiune. 
Indiferent ce trebuie să faci pentru asta, i-a spus ea zâmbind. Vei 
folosi aceste cuvinte şi vei scoate frica din ele. 

Terri a spus din nou cuvintele pe care le pronunţase Katherine 
deasupra tăbliţei Ouija cu peste douăzeci de ani în urmă, 
eliberându-le de tensiune. Binecuvântându-le. A păstrat o 
imagine a lui Katherine şi a soţului ei fără chip în minte şi a 
aruncat o lumină aurie asupra lor. 

— la această lumină de la mine când vei fi cu el, a spus ea. 
Acum începe să-l ţii pe Adam în mintea ta. 

Terri a deschis uşa. A ieşit şi l-a atins pe Adam uşor pe braţ, 
pentru a-l scoate din starea de profundă meditaţie. Katherine a 
urmat-o. 

— Katherine va pleca acum. Am lucrat puţin amândouă şi ea 
îţi va transmite energia necesară pentru restul zilei. 


348 


l-a ţinut pe amândoi de mână câteva clipe, lăsând curenţii de 
lumină să curgă prin trupurile lor, în timp ce ei trei au format un 
triunghi. Apoi a condus-o pe Katherine până la uşă. 


New York, 1 septembrie 2004 


Robert asculta în tăcere. Aşadar, Terri le binecuvântase 
apropierea trupească în ziua în care îl concepuseră pe Moss. 
Acele  incantaţii magice pe care le folosise Katherine 
reprezentaseră ideea lui Terri, pentru a o ajuta să intre din nou în 
legătură cu harul ei. 

— Şi apoi nu m-am putut hotărî să plec acasă. Adam îmi 
inspira venerație. Era vibrant. După ce a plecat Katherine, ne-am 
uitat unul la celălalt şi ne-am îmbrăţişat pur şi simplu. Ne-am 
devorat unul pe celălalt. Am uitat să ne păstrăm energia. Am 
uitat de orice. Nu ştiu dacă l-am ajutat să se pregătească sau nu. 
Probabil că nu. Dar el a fost sigur că va muri fericit. 

— Dumnezeule! a exclamat Horace. 

— La sfârşit, când se pregătea să plece, i-am dat adresa mea. 
l-am spus să nu se întoarcă în acest loc după ce se va confrunta 
cu tipul acela, ci să vină la mine. Şi i-am lăsat un talisman să-l 
poarte. Să-l conecteze la puterea mea. Eram acasă, pe la ora 16, 
când pe neaşteptate am primit o undă de şoc psihică enormă de 
la Adam. M-a lovit chiar în fund. Tot iadul se dezlănţuise în jurul 
lui Adam. Am ştiut astfel că era în viaţă, dar... blestemat. Când 
m-am trezit, harul meu era peste tot. Eram mult mai sensibilă, 
aşa că simţeam durerea chiar şi când mergeam, gândeam... şi 
apoi am fost ameţită, nu-mi mai simţeam picioarele. Il puteam 
simţi pe Adam, el era înspăimântat, era în pericol, avea puterea 
mea, o avea pe a lui, dar zadarnic; el era rănit. Puteam simţi 
această putere, apoi nu am mai simţit-o. Valuri de putere intrau 
şi ieşeau din mine, retrăgându-se şi înaintând. 

— Atunci a căzut curentul electric? 

— Nu, încă nu... A lovit câteva secunde mai târziu. Bum! Toate 
luminile s-au stins. Un alt val de şoc, mai puternic decât primul. 
M-am simţit ca şi cum aş fi fost băgată în priză. Corpul meu 
ardea din lăuntru spre afară. Mi-au explodat ochii. Şi apoi am stat 
pur şi simplu jos şi am început să plâng. Am plâns pe săturate. 

Apoi s-a lăsat liniştea o vreme. 

Terri i-a pus mâna pe braţ lui Robert şi a vorbit pentru 


349 


amândoi: 

— Avem câteva lucruri pe care le vrea Adam. Are şi lucruri pe 
care le vrem noi. Ar trebui să le folosim pe ale noastre ca 
momeală. Atrage-l să se întâlnească cu tine. 

— Noi o vrem pe Katherine şi Ma'rifat'-ul cu cheile lui, a spus 
Horace. Avem câteva dintre chei, aurul roşu şi miezul. 

— Şi mai suntem şi eu şi copilul pe care poate-l port, a spus 
Terri. Copilul lui. 

Robert a scuturat din cap. j 

— Îi putem oferi cheile şi miezul. Asta-i tot. În nici un caz pe 
tine. 

— El are nevoie de mine. 

— El o iubeşte pe Katherine, a spus Robert. Aşa mi-a spus. 

— Katherine nu este însărcinată cu copilul lui. Nu are nevoie 
de ea. 

În mintea lui Robert a pâlpâit din nou imaginea diviziunii 
celulare. Dar aceasta începuse vineri. Şi el încă vedea umbra. 

— Terri, trebuie să înţeleg. 

— Este simplu. 

Terri şi-a adunat gândurile. Robert putea simţi revolta ei 
pentru ce i se întâmplase lui Jay retrăgându-se în fundal, în timp 
ce ea se concentra asupra a ceea ce trebuia să-i spună. 

— Când s-a produs Marea Pană de Curent, am fost înlănţuiţi la 
un nivel pe care de obicei nu-l percepem, în plan psihospiritual. 
Am mai vorbit câte ceva despre asta. 

Adam şi creatorul Ma'rifat'-ului deveniseră înlănţuiţi şi ştiau 
acest lucru, într-o relaţie parazitară, a spus Terri. Dar chestiunea 
era mai complicată. Inainte de a se lupta cu creatorul Mar'rifat'- 
ului, Adam făcuse dragoste cu Terri; cum tocmai îi povestise. 
Fusese un act fără intenţie, spontan şi nu luaseră măsuri de 
contracepţie. Când câteva ore mai târziu s-a produs Marea Pană 
de Curent, ea era în primele stadii ale sarcinii. Purta în ea un ovul 
fertilizat. 

— In acelaşi timp, tu şi Katherine făceaţi dragoste, i-a spus 
Terri lui Robert. Ea făcuse ceea ce-i sugerasem eu şi folosise 
cuvintele magice pentru a-ţi alunga frica. Erau nişte cuvinte care 
realizează o conexiune la cele mai profunde niveluri. 

— Imi amintesc, a spus Robert. 

— Katherine a rămas şi ea însărcinată în ziua aceea. Când s-a 
produs Marea Pană de Curent, ea era în aceeaşi stare ca şi mine. 
Şi s-a format o conexiune dublă. Prima, prin Adam, am fost unită 


350 


cu tine şi cu Katherine. Cercul Katherine-Robert-Adam s-a unit cu 
cercul Terri-Adam-Minotaur, cu Adam ca element de legătură. ŞI 
a doua, o legătură mult mai directă, s-a creat între mine şi 
Katherine, datorită întâlnirii binecuvântate pe care o avusesem 
cu ea, mai devreme în dimineaţa aceea. Cuvintele ne uneau încă 
şi chiar şi pielea ei ne unea, pentru că eu o atinsesem şi eram 
încă în contact cu ea. Ceva din ADN-ul ei era pe pielea mea şi eu 
rezonam cu ea, exact cum rezonam cu Adam. 

— Adam mi-a vorbit despre asta. Mi-a spus că Ilwnw poate 
lucra şi prin ADN. Poate rezona, poate realiza armonie. 

Robert a auzit ciripituri la limita minţii lui. Acestea ar fi trebuit 
să fie armonioase, dar el nu putea percepe armonia. 

— Şi eu pot stabili legături armonice, a spus Terii. Ei folosesc 
armonia pentru a face rău, dar undele armonice sunt un dar al 
Căii lui Tiresias, cale pe care o urmez eu. Adu-ţi aminte de 
caduceu, care în mitologie îi aparţinea lui Tiresias, înainte ca 
acesta să i-l dea lui Hermes. Cei doi şerpi care se răsucesc pe 
caduceu reprezintă, între altele, cele două spirale ale ADN-ului şi 
capacitatea de a acţiona asupra lui. 

— Nimeni nu a înţeles ce înseamnă ADN-ul până în anii '50. 

Atunci a intervenit Horace. 

— Este corect ce spui, dar numai în sensul folosirii tehnicii 
pentru examinarea ADN-ului, al separării componentelor lui, al 
manipulării lui şi aşa mai departe; toate aceste minunăţii s-au 
petrecut în anii din urmă. Dar anticii ştiau mai mult decât se 
crede despre ei. Unii adepţi ai Căii au putut vizualiza întotdeauna 
ADN-ul, au putut intra în rezonanţă cu orice persoană prin el, au 
putut chiar să-l afecteze prin forţa lor mentală. El apare în 
viziunile şamanilor, în imaginea mitologică a şerpilor purtători de 
înţelepciune. 

Ciripiturile păsărilor au crescut în intensitate în mintea lui 
Robert şi au devenit mai discordante. O lumină pulsatorie se 
zbătea în spatele ochilor lui. A încercat să o alunge prin forţa 
voinţei. 

— Conexiunea dintre tine şi Katherine. Continuă. 

_ — Exista o conexiune între vieţile potenţiale, de asemenea. 
intre cele două ovule, ambele fertilizate, încă nici unul fixat în 
uter. Şi... 

Robert a simţit un neaşteptat val de durere şi de supărare 
venind dinspre Terri. 

— Îmi amintesc că am văzut un dans al focului, a spus el. 


351 


Imagini aprinse ale fiecăruia dintre noi. Flăcări şi umbre. Te-am 
văzut pe tine, pe mine, pe Katherine şi pe Adam. Mai era un 
bărbat, Tariq. Şi o umbră despre care am crezut că era Moss sau 
posibilitatea existenţei lui. 

— Pentru o clipă, cele două ovule au fost conectate, 
suprapunându-se. „Timpul şi spaţiul se suspendă.” împărțeau 
acelaşi spaţiu. Terri l-a luat de mână pe Robert. Acela a fost 
momentul, momentul Marii Pene de Curent, când Iwnw au intrat 
în legătură cu mine prin Adam. Au intrat în ADN-ul ovulului, s-au 
infiltrat în structura celulei şi au deturnat-o de la viaţă la moarte: 
cancer. Şi a existat totodată un transfer de lumină, de forţă 
vitală, între Katherine şi mine. Cancerul meu a supt cea mai 
mare parte a vieţii viitorului tău copil. De aceea Katherine a 
pierdut sarcina, câteva luni mai târziu. Imi pare rău. S-a 
întâmplat pur şi simplu. A fost fără intenţie. 

A izbucnit în lacrimi, suspinând îngrozitor. 

Robert a crezut că i se sparge capul. Cancer. Şi el îi vorbise 
despre sarcină de parcă ar fi fost un fel de mag, un fel de 
vizionar. 

___O parte din el nu putea da crezare lucrurilor pe care le aflase. 
Intr-un fel, Terri îi spunea că chiar ea îl ucisese pe Moss? Nu. 
Iwnw îl uciseseră pe Moss. 

— Terri, e ceva ce eu nu înţeleg. Lucrurile astea s-au petrecut 
cu peste un an în urmă? 

— Un an şi două săptămâni. i 

— Eu am văzut nişte umbre deasupra ta. In jurul tău. 
Diviziunea celulară. Dar numai începând cu ziua de vineri. 

— Iwnw au stopat cancerul imediat ce l-au iniţializat. Sau au 
spus că au făcut asta. Pentru a ne răvăşi minţile şi a-l ţine 
deasupra capetelor noastre ca o ameninţare. 

— De ce? 

— Pentru a-l determina pe Adam să li se supună când ei îl 
cheamă. Timp de un an nu s-a întâmplat nimic. Am crezut chiar 
că ei minţiseră. Şi apoi, cu cinci zile în urmă, au reiniţializat 
cancerul. Pentru a-i întări credinţa că voi muri în câteva zile dacă 
nu asigură detonarea Marrifat'-ului. Au spus că vor face cancerul 
să se retragă şi că ne vor proteja de explozie dacă el face acest 
lucru. 

— l-ai crezut? 

— Adam pare că i-a crezut. 

Chiar şi la lumina zilei, Robert simţea umbrele nopţii în jurul 


352 


lui. Creaturi ale răului stăteau la pândă, scoțând sunete ascuţite. 
Tales, creaturi mitologice precum cele reprezentate pe poarta 
Colegiului Sf. loan. Gargui răuvoitori. A văzut încă şi mai clar 
nivelul răului pe care se pregătea să-l înfrunte. A jurat că va face 
totul pentru a-l combate, până la ultima suflare. 

— Horace, tu ştiai despre aceste lucruri? 

Horace s-a întins şi a luat-o pe Terri de mână. 

— Da, ştiu de ceva timp. Adam şi Terri m-au întrebat dacă-i 
pot ajuta. Mă tem că este dincolo de puterile mele să o fac. Nici 
chiar Lumina Perfectă nu poate desface întotdeauna ce a făcut 
răul. 

— De ce nu mi-ai spus? Doctorii pot face ceva? 

— Nu am simţit că eşti pregătit. Şi nu, doctorii nu pot nici 
măcar detecta cancerul incipient. Medicii i-au spus lui Terri că 
totul este în mintea ei. 

— L-am simţit reactivat după ziua în care tu şi cu mine am fost 
împreună, a spus Terri, ştergându-şi ochii. Apoi duminică am 
găsit-o pe Katherine în apartamentul pe care eu îl împărţeam cu 
Adam. Am ştiut întotdeauna că, dacă el reia legătura cu ea, mă 
va părăsi. Nu va fi în stare să nu facă asta. Am simţit că nu 
puteam conta pe el să mă mai protejeze. M-am dus la singurii 
oameni care mă puteau ajuta, la prietenele mele - vrăjitoarele de 
la Boîte a Malice. Ele m-au primit cu braţele deschise. 

— Te puteau ajuta cu cancerul? 

— Nu. Robert, cea mai mare speranţă a mea este să-l pot 
ajuta pe Adam să trăiască destul de mult pentru ca tu să-i învingi 
pe Ilwnw şi, cumva, să ne salvezi. Pe Adam, pe mine şi copilul. Pe 
noi toţi. Eşti singurul care poate face asta. 

In clipa aceea a sunat Quad-ul. Era Adam. 

— Salut, Robert. Este momentul să ne întâlnim din nou. Vino 
cu prietenii tăi. 

Robert şi-a pierdut cumpătul. 

— Dacă te voi mai vedea vreodată, întâlnirea noastră va fi 
ultimul lucru pe care-l vei face! Unde este soţia mea? 

Horace s-a dus lângă el să-l liniştească şi a pus aparatul pe 
speaker, pentru a auzi toţi ce spunea Adam. Robert nu i-a dat 
nici o atenţie. 

— Tu ai fost pe acoperişul Rockefeller Center, nenorocitule? Tu 
eşti cel care i-ai rupt gâtul bietului om? Te simţi tare? 

Terri i-a smuls telefonul şi a apăsat pe butonul speaker. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, a spus Adam. Ultima dată 


353 


când te-am văzut a fost la Grand Central. Aproape că m-ai ucis 
acolo. 

— Trebuia să te fi ucis. 

— Ai preferat să nu o faci. Trebuie să-ţi mulţumesc. 

— Am crezut că am văzut ceva bun în tine, încă. Cred că m- 
am înşelat. 

Tăcere. Robert a crezut că a auzit vocea lui Adam înăbușită. 

— În afară de asta, trebuie să vorbim, a spus Adam. Acul 
Cleopatrei. Obeliscul din Central Park. Trebuie să negociem. 

Horace îi făcea frenetic semn lui Robert să accepte. 

— Poate. Miezul. Il am la mine. 

— Şi toate cheile rămase? 

— Da, pe toate pe care nu le ai tu. 

— O vreau pe Terri. 

— Nu. Miezul în schimbul lui Katherine. 

— Nu. Eu am terminat cu Katherine. O poţi avea. Dar o vreau 
pe Terri şi miezul. 

— Nici gând. 

— Adio, atunci. 

Terri a ţipat în Quad: 

— Adam? 

— Terri. Încă mai putem aduce copilul înapoi. 

— Mă poţi obţine. Voi veni la tine. Vreau să fiu cu tine. Şi poţi 
avea tot ce mai vrei. Dă-i-o numai pe Katherine înapoi lui Robert. 

Tăcere. Apoi vocea lui Adam: 

— Mergi acolo acum. Voi veni şi eu când eşti acolo. 


În timp ce mergeau spre nord, de-a lungul promenadei cu trei 
benzi de pe Mall, Horace vorbea despre obelisc. 

— Sunt două obeliscuri gemene, a spus Horace. Amândouă au 
fost ridicate în Heliopolis, căruia vechii egipteni îi spuneau lwnw, 
cu 3 500 de ani în urmă. Un oraş sacru. Sacru atât pentru Lumina 
perfectă, cât şi pentru duşmanul nostru, Frăția care şi-a luat 
numele de la acest oraş antic. 

Robert nu făcuse până acum legătura. 

— Cel de-al doilea este în Londra, unde este cunoscut sub 
numele de Acul Cleopatrei, a continuat Horace. Deşi amândouă 
au fost ridicate înaintea epocii ei. 

— Aşteaptă, Horace, a spus Robert. Povesteşti despre mituri 
de pe tot întinsul pământului în care este vorba despre lupte 
între lwnw şi Lumina Perfectă. Acest obelisc se afla în oraşul 


354 


Iwnw când au început toate astea? 

— Nu, a fost ridicat mai târziu. In perioada pe care istoricii o 
numesc acum Noul Regat. Istoria luptei pentru controlul Căii 
merge mult înapoi în timp şi nu numai până în Egiptul antic. 

— Povesteşte-mi. Vreau să înţeleg. 

Horace a reflectat o clipă şi apoi a început: 

— Calea  dăinuieşte de când există fiinţele umane. Ea 
reprezintă o modalitate de a ne privi pe noi înşine aşa cum 
suntem cu adevărat - conectaţi în mod intim cu restul 
universului, cu o conştiinţă minunată care este mintea 
universului însuşi. Toate fiinţele umane sunt capabile să acceadă 
la Cale şi să dobândească o cunoaştere completă a acesteia şi, 
făcând asta, să constate cum mintea, materia şi energia sunt 
totuna, transformându-se în mod constant una în alta. 

— Dar ai spus că abia dacă sunt treizeci de oameni în această 
lume care cunosc secretele aurului roşu, a spus Robert. 

— Toţi sunt capabili, a spus Horace. Dar numai câţiva aleg să 
continue drumul pe Cale, după ce au făcut primii paşi. Este 
foarte solicitantă - chiar şi pentru cei care nu trec prin 
remarcabila trezire forţată pe care ţi-am impus-o noi ţie. 

Robert s-a întors spre Terri, care mergea ţinându-şi braţele 
peste stomac, cu mâna încleştată pe arma ei, ţeava de oţel. 

— Ai spus că tu urmezi Calea lui Tiresias. Eu sunt pe Calea lui 
Seth. Câte căi există? 

Terri nu a spus nimic, pierdută fiind în gândurile ei. 

Robert a simţit că ea se ruga pentru Adam. 

— Există tot atâtea modalităţi de a aborda Calea câţi doritori 
există, a repetat Horace. Dar există probabil multe categorii de 
abordări similare. Cea a lui Seth este rezervată unui număr mic 
de oameni. 

— lwnw urmează aceeaşi Cale? 

— Da. Există numai una. Dar ei merg pe partea ei întunecată 
şi caută să o folosească pentru a-şi exercita puterea asupra 
celorlalţi. Caută să conducă. Noi nu vrem asta. Cândva am fost 
unul şi acelaşi lucru. Suntem toţi la fel. Toţi auzim cele mai înalte 
armonii, percepem culorile stărilor sufletului, putem vedea 
uneori dincolo de timp şi spaţiu. Pretutindeni în lume unde Calea 
este cunoscută, s-a petrecut totuşi o ruptură. O sciziune. Una a 
fost la Iwnw. Dar au mai fost şi altele. In China. In sudul Indiei. La 
celți. 

Robert a reflectat la cuvintele lui Horace, încercând să-şi 


355 


integreze propria experienţă în povestea pe care o asculta. 
Probele îi arătaseră o parte întunecată a puterilor Căii. Când 
fusese cel mai mult atras spre întuneric, lwnw reuşise să se 
infiltreze în conştiinţa lui. 

— Bărbaţii la costum. Cei trei bărbaţi cu părul alb. Aceştia sunt 
Iwnw, sau numai reprezentanţi ai acestora? Preoţi? 

— Sunt adepţi care preferă să urmeze latura umbrită a Căii şi 
care s-au pus în slujba răului. Ei sunt Iwnw din această lume, o 
manifestare a forţei dezlănţuite, plină de ură, care trăieşte în 
lumina virtuală, luptându-se în mod constant să se 
substanţializeze, căutând în mod constant oportunitatea să se 
folosească de fricile noastre, de furia noastră, de mândria 
noastră. 

— Asta s-a întâmplat la începuturi? Unii dintre cei care 
urmează Calea s-au separat şi au căutat să aibă putere pe 
pământ? 

— Peste tot a fost aceeaşi poveste, a spus Horace. Şi ea s-a 
reiterat constant. Puterile Căii sunt atât de mari, încât este foarte 
dificil să renunţi la mărirea de sine. Trebuie să renunţi total la 
propriul ego, ceea ce înseamnă a experimenta moartea. 

Au trecut pe lângă Naumberg Bandshell şi au luat-o în jos pe 
scări spre un pasaj subteran cu tavan boltit. Pasajul, care i-a dus 
sub cerul liber şi la Terasa Bethesda, cu silueta angelică profilată 
pe fundalul norilor mişcători, era acoperit de plăci Minton, 
glorioase cândva, cu modele simetrice, în nuanţe estompate de 
roşu, galben şi albastru. 

Robert avea încă de pus întrebări. 

— La ce face referire cuvântul „Iwnw”, Horace? 

— Înseamnă coloană, după cum bine ştii şi se referă la două 
lucruri. Întâi, la crearea lumii. Prima insulă care a ieşit din marea 
primordială a haosului a fost reprezentată în oraşul lwnw de o 
coloană cu un piramidion în vârf. 

— Şi al doilea lucru? 

— Al doilea lucru se referă la Cale. Coloana este, în acest sens, 
coloana vertebrală, care făcea legătura între natura brută, 
primitivă, de la bază şi cel mai înalt potenţial al nostru, cu 
capacitatea noastră de a comunica cu întreaga creaţie, din 
partea superioară. Ea reprezintă ascensiunea noastră când 
mergem pe Cale. Templele Iwnw erau locuri de învăţătură şi 
înălţare spirituală. 

— Vorbeşti despre Cale, dar nu şi despre Dumnezeu, Horace? 


356 


Nu cred că te-am auzit vreodată vorbind despre Dumnezeu. 

— La capătul Căii - în vârful coloanei pe care o putem, de 
asemenea, vizualiza ca pe o scară, dacă este mai uşor în acest 
fel, există experienţa divinului, a spus Horace. Unii îi spun 
Dumnezeu şi o personalizează. Alţii experimentează numai o 
senzaţie de vid creator la nesfârşit, înțelegând că procesul 
creaţiei se petrece în fiecare clipă, pretutindeni. Este acelaşi 
lucru. 

Au luat-o la dreapta şi apoi spre nord, pe lângă Boathouse 
Cafe şi prin Ramble spre Turtle Pond, cel păzit de o statuie a 
eroului independenţei poloneze, regele Jagello, cu săbiile 
încrucişate deasupra capului, înainte de bătălie. A continuat: 

— Romanii au luat obeliscul din Heliopolis şi l-au mutat în 
Alexandria în anul 12 î.Cr., a spus Horace, în timp ce continuau 
să meargă. Apoi nu a mai fost mutat din loc până în anul 1879, 
când s-au luat măsuri pentru transportarea lui la New York, după 
ce conducătorul local l-a dăruit Americii în semn de bunăvoință. 
Spre marea încântare a francmasonilor din vremea aceea, printre 
artefactele găsite sub postament, când coloana a fost ridicată 
din Alexandria, erau o piatră tăiată în forma unui echer masonic; 
o mistrie cimentată în calcarul de dedesubt spre a arăta că 
aceasta nu fusese lăsată acolo din întâmplare; o piatră de un alb 
neobişnuit; cuburi finisate, cu ornamente care trimiteau la 
simbolismul masonic; şi o deschidere într-una din pietrele 
ascunse în formă de diamant, considerată a reprezenta o gemă 
cunoscută francmasonilor sub numele de Giuvaierul Maestrului. 

A urmat o pauză. 

— Masonii s-au poticnit pe Cale în timpul Cruciadelor, pe 
vremea când încă îşi spuneau templieri, a spus Horace. Dar cei 
mai mulţi au reţinut puţin din înţelepciunea pe care o păziseră 
cândva. 

Au continuat să meargă spre nord, printre copacii deşi şi apoi 
brusc, mai curând decât se aşteptase, deasupra lor, spre 
dreapta, Robert a zărit obeliscul înalt de 25 de metri, strălucind 
alb în soare. Au mers mai departe spre nord şi au ajuns la 
treptele ce duceau spre soclul octogonal al obeliscului. 

— Horace, a întrebat Terri, ce scrie pe obelisc? 

Horace s-a apropiat de latura vestică. 

— Cunoştinţele mele privind scrierea egipteană au cam 
ruginit, dar voi citi inscripţia principală, scrisă pe centrul 
coloanei. Cele de pe părţile laterale au fost adăugate mai târziu 


357 


de unul din faraonii care au urmat. „El este divinul Horus, taurul 
puternic, glorios, iubitul lui Ra, Regele nobilul stăpânitor din 
Egiptul de Sus şi de Jos. El a făcut acest monument pentru tatăl 
lui, Atum, nobilul stăpânitor din Iwnw, ridicând pentru el două 
obeliscuri mari, cu vârful din aur curat. Iwnw...” Urmează nişte 
cuvinte ininteligibile... „Fiul lui Ra, Tutmes, fie ca el să trăiască 
veşnic.” Acesta, ca să fiu exact, a fost Tutmes al III-lea. 

Terri a zâmbit. 

Horace a privit în sus spre vârful obeliscului. 

— Imaginaţi-vă soarele luminând aurul din vârf. Ce privelişte! 
Trebuie să fi fost spectaculoasă. A arătat spre centrul oraşului. 
Toate obeliscurile, toate turnurile, toţi zgârie-norii au ceva în 
comun. Ele exprimă dorinţa noastră de a atinge cerul, de a 
cunoaşte realitatea imaterială. Sunt rachete ale minţii, ale 
spiritului. Artificii care nu se consumă niciodată. Sunt însoțitorii 
necesari ai grotei sacre, pereţii de piatră desenaţi cu visurile 
noastre, inelul în jurul vetrei, cercul magic de pietre. Falusul şi 
vulva. Linia dreaptă şi linia curbă. 

Robert a văzut o aură de lumină ggri-bleu în jurul 
monumentului. Concentrându-se şi-a dat seama că el o poate 
face să se extindă şi să se contracte şi că-i poate reduce sau 
mări intensitatea. Violenţa primelor lui impresii vizuale pălea 
imperceptibil de când ei ajunseseră la obelisc. 

— Unde naiba este Adam? 

— Va veni când va fi pregătit. Bănuiesc că încearcă să adune 
suficientă putere pentru a-şi putea ascunde gândurile şi acţiunile 
faţă de Ilwnw, deşi probabil că este prea târziu să sper lucrul 
ăsta. 

— Nu, a spus Terri. Nu este prea târziu. 

Acum Terri s-a ridicat de pe bancă şi a făcut supărată câţiva 
paşi. Apoi a continuat: 

— N-aţi vrea mai bine să vă concentrați să-l ţintuiţi pe Adam 
când ajunge aici? Există vreo posibilitate să-l ajutăm înainte ca 
eu să plec cu el? 

— Dacă este şi Katherine cu el, ar putea exista o şansă, atâta 
vreme cât încă deţinem Cutia Răului. Cheia majoră, a spus 
Horace. Dacă vine fără vreun Ilwnw. Fără cei care-l dirijează. 
Poate că tocmai din cauză că încearcă să scape de ei durează 
atât de mult. 

— Tariq, a spus Terri. 

— Minotaurul, da, a replicat Horace. Dacă poate fi cumva 


358 


descătuşat sau scos din Adam, legătura Ilwnw cu acesta ar fi 
distrusă. Asta ar distruge, de asemenea, legătura lor cu tine şi ei 
nu vor mai putea avea putere asupra structurii celulelor tale. 

— Ce ne va costa? 

— S-ar putea să nu fie posibil, a spus Horace. Dar Katherine ar 
trebui să încerce să vorbească cu bărbatul pe care ea însăşi l-a 
distrus, trădându-l. 

Au discutat despre planuri alternative cât au aşteptat, vorbind 
cu voci joase, punând scuturi mentale împotriva urechilor 
acoliţilor Iwnw, atât cât era posibil. Robert a băgat de seamă că 
făcea asta în mod natural, fără să se gândească la acest lucru 
sau să ştie măcar cum o făcea. 

Totuşi, nu simţea nimic din starea de iluminare, de trezire pe 
care se aşteptase să o întâlnească la capătul probelor. Totul era 
confuz şi învăluit în întuneric. 

Stăteau fiecare la o treime de drum în jurul obeliscului, 
formând un Y, cufundaţi în propriile gânduri. 

— Robert, îţi aminteşti orificiul ascuns sub obelisc, a spus 
Horace. Nu exista de fapt nici un giuvaier acolo, dar forma 
orificiului reprezenta un giuvaier. Giuvaierul a reprezentat 
conştiinţa purificată a celui care parcurge Calea până la capăt. 
Concentrează-te acum asupra giuvaierului. Vă propun să 
medităm un timp cu toţii asupra acesteia. Vă va ajuta să vă 
pregătiţi pentru încercările care vor urma. Mă tem că Adam ne 
va face să aşteptăm. 

Robert s-a gândit la presentimentul negru pe care-l simţise în 
inimă în Union Square, după 11 septembrie, pe când nu putuse 
să creadă că iubirea singură era suficientă pentru a lupta 
împotriva urii din spatele acestor atacuri. Acum vedea că iubirea, 
doar ea, era unica armă cu care i-ar putea învinge pe lwnw. 

— Când privesc Cutia Răului, mi se pare că se roteşte înainte 
şi înapoi între convex şi concav, ca şi cum ar fi amândouă odată, 
a spus Robert. 

— Amândouă şi nici una, simultan, a spus Horace. Paradoxul 
este limbajul divinului. In acelaşi fel, concentrează-te asupra 
absenței giuvaierului, până când giuvaierul însuşi apare în 
conştiinţa ta. 

Robert a păstrat în minte imaginea orificiului în forma 
giuvaierului absent şi a lăsat toate celelalte informaţii să-i zboare 
din minte. Timpul s-a oprit şi a luat-o totodată la goană şi nimic 
nu părea real. S-a uitat fix în nişa goală, până când el însuşi a 


359 


devenit o nişă goală, un recipient gol, un gol care durea, care, 
treptat, a început să se mişte înainte şi înapoi între gol şi plin, 
între absenţă şi prezenţă. 


Căutându-se pe sine, căutând să înţeleagă, Robert a intrat în 
mintea lui până în locul în care fusese cel mai fericit. Cântec de 
păsări fremăta şi răsuna în jurul lui, înălțându-se în crângul verde 
prin care alergase copil fiind, pe domeniul casei celei mari. Pe 
piele îi jucau puncte de lumină verde, când el se aşeza pe piatra 
netedă, invitând cântecul de păsări să-i penetreze simţurile, în 
timp ce în mintea lui se jucau toate misterele lumii. Niciodată nu 
plecase de acolo fără un sentiment de părere de rău. Acum s-a 
pierdut în ciripitul melodios, lipsit de griji al limbajului păsărilor şi 
a cunoscut pacea. 

Venea cineva. O rămurică s-a rupt sub cizma grea şi o 
prezenţă liniştitoare a intrat în crâng, cu pasul apăsat şi rar de 
om care trăieşte în aer liber, de om al naturii. Robert a simţit 
miros de pământ reavăn, de ploaie în aer, de frunze umede. Era 
tatăl lui. Inclinând din cap, a venit şi s-a aşezat alături de Robert, 
pe piatră. 

Au stat în tăcere, bucurându-se fiecare de compania celuilalt, 
obişnuiţi de mult cu modul de a-şi arăta iubirea fără cuvinte. Cu 
părul cărunt şi rumen în obraji, cu mâinile noduroase, dar cu 
spatele lat şi puternic de la zecii de ani de muncă la câmp, tatăl 
lui era aşa cum şi-l amintea mai bine Robert. Puternic şi bun. 
Gânditor, făcând economie la vorbe. 

— Intotdeauna ne-a plăcut acest loc, nu-i aşa? 

Robert a aprobat din cap. Nu simţea nevoia să vorbească. 

— Cu greu te-am smuls de aici de câteva ori. Mama la fel. Ori 
de câte ori nu ştiam unde să te găsim, aici te căutam. 

Ochii lui căprui, adânci i-au căutat pe ai lui Robert, voind să-i 
comunice ceva ce nu putea fi exprimat prin cuvinte. 

— Am scris câteva lucruri pentru tine, a spus tatăl lui, 
vârându-şi mâna în buzunar. A scos o scrisoare şi i-a dat-o fiului 
său, cu mâna tremurându-i uşor. Sunt lucruri pe care trebuie să 
le ştii, în caz că vei avea vreodată nevoie de ele. 

Robert a întins mâna şi a luat scrisoarea. A recunoscut-o ca 
fiind cea pe care o primise la universitate, cea pe care o arsese, 
dar al cărui conţinut şi-l amintea cuvânt cu cuvânt, silabă cu 
silabă. Ochii li s-au întâlnit, iar Robert a văzut că tatăl lui era 
tulburat. 


360 


— Mama ta şi cu mine te-am ţinut departe de aceste lucruri, a 
spus el. Am cunoscut prea multe pericole şi prea multă răutate 
care au provenit din faptul că ne-am amestecat în lucruri pe care 
nu le-am înţeles. Lucruri îngrozitoare din trecut, poveşti de 
familie... Am decis că vei fi educat diferit, modern. Am vrut ca tu 
să ai oportunităţi pe care noi nu le-am avut, pe care vechile 
moduri de educaţie nu le oferă niciodată. 

Robert şi-a dat seama că tatăl lui îşi cerea scuze de la el. Îi 
cerea binecuvântarea pentru că-l ferise de cunoaşterea harului 
său. 

— Să nu spui niciodată că ţi-am dat asta, a zis bătrânul. Şi, 
când vei avea propriii copii, asigură-te că nu-i împiedici să 
evolueze din cauza propriilor spaime. 

l-a întins mâna lui Robert, ca de la bărbat la bărbat şi acesta i- 
a strâns-o şi a scuturat-o uşor. 

— Nu are de ce să-ţi pară rău, i-a spus el tatălui său. Atunci nu 
eram pregătit. Acum sunt. Nu e nimic de iertat. 

Tatăl lui s-a ridicat în picioare, fără un cuvânt şi şi-a luat la 
revedere cu o simplă înclinare a capului. A ieşit din crâng, 
lăsându-l pe Robert singur cu armoniile păsărilor cântătoare, 
limpezi şi cristaline ca un giuvaier perfect, strălucitor. 


Robert a deschis ochii. Era întuneric. Horace nu se vedea 
nicăieri. Terri stătea cu arma improvizată pe genunchi, alertată, 
privind în întuneric. 

— Unde-ai fost? Au trecut câteva ore, a spus ea. Bine ai venit! 

— Mulţumesc, a răspuns Robert. 

A auzit pe cineva tuşind de după obelisc. 

— Bătrâne, cred că de fapt ea vorbeşte cu mine. 

Adam a făcut un pas înainte, urmat de Katherine. 

Lui Robert i-a bătut inima mai să-i sară din piept, deşi 
Katherine arăta mâhnită, epuizată. Adam ţinea în mână pistolul 
lui Katherine. A gesticulat cu el ca şi cum acesta ar fi fost o 
jucărie, apoi l-a pus la cingătoare. g 

— A trebuit să iau asta de la Katherine. Intre prieteni, cum 
suntem noi, un asemenea obiect nu-şi are rostul, dar este totuşi 
mai bine să fie în mâinile mele. Stai liniştit, Robert. Regăsirile 
emoţionante mai pot aştepta un minut sau două. Adam arăta ca 
o stafie: numai piele şi os şi palid ca moartea. A examinat zona 
cu suspiciune. Horace, ieşi la vedere, oriunde-ai fi! Simt că eşti 
aici. 


361 


Nici un răspuns. Adam părea că-şi cântăreşte variantele, apoi 
a luat hotărârea să continue. 

— Katherine, aşază-te acolo. 

A arătat spre banca pe care stătea Terri. 

Robert a simţit că aceasta se concentra în totalitate asupra lui 
Adam şi îi trimitea ultima picătură de putere pe care o putea 
aduna. 

— Robert, acum tu, te rog. la loc între cele două doamne. 

Robert s-a ridicat încet şi s-a dus la cealaltă bancă. Katherine 
i-a întâlnit privirea, comunicându-i furia ei arzătoare şi frica. El a 
încercat să-i transmită hotărârea lui de a o proteja, de a-i proteja 
pe ei toţi. 

— Ce reţea complicată ţesem, a spus Adam, cu o expresie de 
veselie sadică. A aruncat ceva la picioarele lui Robert. Rickles, să 
nu zici că nu am grijă de tine. 

Era verigheta lui Robert. 

Robert s-a uitat la Terri, apoi la Katherine. Nici una nu-i dădea 
atenţie. El s-a aplecat încet şi a luat-o, dar nu şi-a pus-o pe 
deget. A strecurat-o în buzunar. 

— Vă voi lăsa să hotărâți cum veţi ajunge la reconciliere, a 
spus Adam. l-am cerut lui Terri să o fure în timpul întâlnirii 
voastre romantice, ca să te ajute în partea nimicitoare a 
probelor. Este o chestiune dură, să nu te îndoieşti. 

Adam părea a-şi fi pierdut ultimul strop de umanitate, 
păstrând numai expresia de amuzament amar, de om învins. 
Acum dă-mi în schimb miezul şi restul cheilor care sunt în 
posesia ta. Acum, pe loc. 

Robert s-a ridicat uşor şi a scos din buzunarul de la pantaloni o 
pungă în care era o cheie: a şaptea şi câte o parte dintr-a cincea 
şi a şasea. 

— Pune punga jos pe pământ, a spus Adam, indicând un loc 
anume între ei. 

— Dă-te înapoi. 

Adam s-a aplecat cu grijă şi a luat punga de jos, cu ochii 
aţintiţi asupra lui Robert şi a femeilor din spatele lui. 

— Acum miezul. Cheia majoră, cea care face ca totul să 
funcţioneze. Micuța Cutie a Răului care se potriveşte în marea 
Cutie a Răului. 

Terii s-a ridicat în picioare, lăsând ţeava pe bancă şi s-a dus 
spre Adam. Apoi l-a luat de mână. 

— Spune-ne ceva mai întâi. 


362 


Tensiunea care tortura corpul lui Adam a părut a se înmuia 
puţin şi el şi-a ridicat mâna spre faţa lui Terii. 

— O, Doamne, Terii. Ce spui? 

— Povesteşte-ne despre Lawrence. Şi despre lwnw. Ce vor ei? 

Din întunericul din spatele lui Adam a apărut Horace. 

— Ce s-a-ntâmplat cu Lawrence, Adam? 

Adam a tresărit, luat prin surprindere. Terii îl ţinea încă de 
mână. 

— Spune! a insistat Terii. Horace are nevoie să audă ce s-a 
întâmplat. Toţi trebuie să asculte ce te-au obligat să faci. Ce eşti 
nevoit să ţii în suflet. Te rog! 

Adam s-a uitat lung la ea, reţinut, nevenindu-i să înceapă. 

— Nu este o poveste plăcută, a spus el. 

— Te rog, Adam! 

El s-a relaxat, ridicând din umeri. 

— Cum vrei. 

Terii i-a dat drumul la mână şi s-a retras câţiva paşi. 

— Horace v-a spus pesemne că Lawrence a murit ca un soldat. 
Că sub presiunea insuportabilă exercitată din partea mea, care 
acţionam pentru Ilwnw, el a refuzat să vorbească şi, în cele din 
urmă, a reuşit să ia pistolul din birou şi să se împuşte ca să nu 
divulge locul rezervelor ascunse de aur roşu. 

— Sunt sigur că aşa s-au întâmplat lucrurile, a spus Horace. 

Robert nu simţise niciodată o asemenea răceală în vocea lui. 

Adam s-a strâmbat. 

— Asta nu-i pe de-a-ntregul adevărat. Ca un gest eroic, a 
reuşit să-i dea un telefon lui Robert, aici de faţă, să încerce să-l 
avertizeze. O ruşine de care abia dacă era capabil să vorbească, 
în durerea lui. Eu te-am sunat imediat după aceea, Robert, să 
tulbur apele. Eram în totalitate sub influenţa Iwnw, cum vă veţi fi 
dat seama. Greu de crezut că asta s-a întâmplat cu numai o 
săptămână în urmă. 

Terri şi-a înfruntat lacrimile de mâhnire, refuzând să plângă. 

— Chestiunea este şi regret că o spun, că Lawrence a cedat 
înainte să moară. A gemut şi a plâns şi a lăsat să-i scape un 
indiciu, unul mic, trebuie să admit, dar suficient, despre locul 
aurului roşu. Apoi l-am lăsat să-şi scrie biletul de adio şi să se 
împuşte, pentru a termina cu această mizerie. 

Se uitau cu toţii şocaţi la Adam, pe figura căruia o expresie 
teribilă de ruşine se amesteca cu mândria. 

Horace l-a privit insultător, apoi a şoptit: 


363 


— Prin toate astea el este un sfânt, dacă ce spui este 
adevărat, fie ca aceste acţiuni să se întoarcă însutite împotriva 
Iwnw, indiferent dacă instrumentul voi fi eu sau altcineva. Eu îi 
iert, aşa cum îmi cere jurământul, dar nu-i absolv de consecinţele 
acţiunilor lor. 

In timp ce vorbea Horace, în mintea lui Robert s-au format 
cuvinte: „Aminteşte-ţi scrisoarea. Caută mesajul lui Lawrence. 
Aminteşte-ţi scrisoarea”. 


Adam se uita insistent la Robert. 

— Este foarte ciudat să observ, aşa cum am făcut cu numai 
câteva ore în urmă, cum Calea lucrează prin noi pentru a se 
exprima pe sine, odată ce noi începem să o parcurgem. Imi 
aminteam provocarea Unicornului la Cambridge şi mi-am dat 
seama că cheile ce decriptau mesajele, pe care eu le-am dat 
concurenţilor, aşezate una deasupra alteia, formau o schiţă 
rezonabilă a formei Arborelui Vieţii. Habar nu avusesem. Horace 
abia începuse să mă inițieze în folosirea lui ca instrument pe 
parcursul Căii, la vremea aceea şi totuşi ea vorbea deja prin 
mine croindu-şi drum în lume. 

Robert i-a întâlnit privirile, întrebându-se dacă nu cumva chiar 
şi acum, în ciuda celor întâmplate, Adam nu încearcă încă să-i 
transmită informaţii secrete. Despre ce aspecte ale jocului 
Unicornului vorbea el? A încercat să-şi calmeze mintea şi să 
prindă vorbele care se formau din frânturile de informaţii. Dar nu 
le-a putut capta. 

— Revenind la Lawrence, a spus brusc Adam. A suportat o 
durere enormă. Iwnw l-au chinuit prin intermediul meu. Durere 
fizică, suferinţă mentală. Când nu puteam scoate nimic de la el, 
veneau ei cu propriile arme. Tortură psihică. Coşmaruri din 
copilărie, spaime secrete târâte afară din temniţele minţii. Şi el a 
clacat. A vorbit, chiar dacă puţin. M-a făcut să înţeleg că aurul 
roşu a fost topit, în cantităţi infinitezimale, în lingourile de aur 
obişnuit din minele Hencott. Ascuns la vedere într-un fel. 

Robert a văzut că Horace era perplex. 

Adam a continuat: 

— Şi acele lingouri erau depozitate în cea mai mare parte în 
locuri în care îşi păstrează aurul toată lumea în mod normal. Unul 
dintre cele mai sigure locuri din lume. La Banca Rezervei 
Federale din New York, în centrul Manhattanului. 

Iwnw, care timp de un an, de la ultima detonare, încercaseră 


364 


cu răbdare să localizeze restul aurului roşu, ştiau acum unde 
putea fi găsită o bună parte a lui. 

— Ei l-au tot căutat cu un motiv; erau dezamăgiţi de 
dimensiunea exploziei iniţiale prevăzute de creatorul Ma'rifat'- 
ului. Chiar dacă arma acestuia ar fi explodat integral, în loc să se 
transforme în petarda care a devenit, ar fi fost ceva cam ca 
bomba de la Hiroshima, deşi ea folosea energia psihică pură pe 
post de combustibil. Dar acum vor mai mult, mult mai mult. De 
aceea au căutat puterea amplificatoare a aurului roşu. Ei nu vor 
numai distrugerea fizică şi victime pasive. Ei vor oameni care să 
ia moartea în mâinile lor. Vor o stare de război nimicitor. Frate 
contra frate, familie contra familie. Lagăre de concentrare pe 
întreg pământul. Masacru cu orice armă-ţi vine în mână. Nu va fi 
numai o bombă fizică. Va fi o bombă a sufletului. Le va distruge 
sufletele tuturor celor aflaţi în raza ei de acţiune. Multe milioane 
de oameni. Aceştia sunt ei. Astea vor ei. Adam s-a uitat la ei 
sfidător. A continuat: Pe mine m-au consumat pe dinăuntru 
pentru a mă face să-i ajut şi le-am ţinut piept cât de mult timp 
am putut. Dar cancerul s-a instalat în Terri în locul în care trebuia 
să fie copilul. Şi eu încă mai sper că la capătul tuturor acestor 
lucruri, copilul nostru îi poate fi redat. Ei au promis că vom fi în 
siguranţă şi să anuleze blestemul cancerului aruncat asupra ei. 

Robert a simţit acum că Adam îşi pierduse total simţul raţiunii. 

— Şi tu îi crezi, Adam? 

— Trebuie. 

Katherine s-a uitat la Terri, apoi s-a ridicat şi a întins încet 
mâna spre pântecele tinerei femei. Terri şi-a pus mâinile peste 
ale lui Katherine şi i le-a reţinut acolo. Adam şi-a întors privirea 
de la ele, îndreptând-o spre Robert. 

— Satisfăcut? Cum poţi vedea, nu prea am de ales, oricât aş 
încerca, a spus Adam. Mai pot totuşi realiza un lucru bun. Haide, 
miezul, te rog! 

— Este la mine, a spus Horace. L-a scos încet din buzunarul de 
la haină. 

Robert putea să vadă energia miezului alergând prin braţul lui 
Horace. Acesta privea deliberat direct în ochii lui Adam. 

— Acelaşi lucru, pune-l pe pământ! a spus Adam. 

Dar, în loc să facă asta, Horace a strigat la Katherine: 

— Vorbeşte cu Tariq, Kat. 

Ea l-a privit uluită. 

— Poftim? 


365 


— Vorbeşte cu Tariq. Acum! 

Horace s-a tras mai aproape de Adam şi atunci Terri s-a 
apropiat de Robert. La strigătul lui Horace, Robert şi Terri s-au 
luat de mână cu Horace, formând un cerc în jurul lui Adam. Şi-au 
proiectat cea mai intensă putere a lor spre centrul cercului, 
încercând să scoată Minotaurul la suprafaţa conştiinţei lui Adam. 

Adam a rămas înţepenit în poziţie verticală, capul i s-a lăsat 
brusc pe spate, cu fiecare fibră musculară încordată. 

Aflată în afara cercului, Katherine şi-a cântărit cuvintele 
alegându-le pe fiecare cu foarte multă grijă. 

— Te-am părăsit, a spus ea. Vreau să ştii că-mi este ruşine de 
ce-am făcut. Te-am trădat. 

Adam s-a cutremurat, nespunând nimic, lăsându-şi capul în jos 
pentru a-şi cufunda ochii în ochii lui Katherine. În privirea lui se 
citea o nelinişte adâncă. Durere şi epuizare. 

— Ştiu că ai suferit mult. Tariq, nimeni nu ar trebui să treacă 
prin ce-ai trecut tu. Tatăl tău arestat şi maltratat. Servicii de 
informaţii, unele după altele, încercând să te folosească, să te 
atragă, să te manipuleze pentru scopurile lor. Şantaj. Ameninţări. 
Şi, suportând toate acestea, tu ai încercat să faci bine. Să trăieşti 
cât mai onorabil posibil printre cei fără milă. Ştiu şi recunosc 
toate aceste lucruri. Nu ai meritat nimic din ce s-a întâmplat. Ai 
făcut numai bine, cât ai putut. 

Treptat, în aerul din jurul capului lui Adam a început să se 
formeze şi să se răsucească o siluetă subţire, o umbră care îi 
privea insistent pornind dintr-un loc al supliciului aflat adânc în 
sufletul lui Adam. 

— Repede, a şuierat Horace. Grăbeşte-te! 

Robert a simţit începuturile unei singure note pure sunând în 
centrul minţii lui, în locul în care cântau păsările cu veselie 
descătuşată. 

— Tariq, eu ştiu ce pot face anchetatorii, a spus Katherine. Te- 
au distrus, pentru că ei pot distruge pe oricine. Nimeni nu poate 
rezista la un asemenea tratament. Nu există ruşine. Nu pentru 
tine. Ruşinea există numai pentru mine. 

Forma din jurul capului lui Adam s-a răsucit şi s-a rotit, 
eliberând valuri de angoasă şi rătăcire, care l-au lovit pe Robert 
ca nişte pumni în abdomen. 

Robert le-a strâns şi mai tare mâinile lui Terri şi Horace, când 
a văzut ochiul morţii prinzând contur în aerul din jurul lui Adam, 
pâlpâind galben şi albastru, dureros de frumos. 


366 


Katherine a vorbit privind în interiorul ochiului. 

— Tu ai fost un bărbat puternic, o fiinţă puternică, mai 
puternică decât mine, dar ai devenit slab, un parazit. Sufletul tău 
bun nu merita asta. Tu ai fost un bărbat brav şi poţi fi brav din 
nou. Ştiu că ai construit Marrifat'-ul având imaginea mea în 
mintea ta în fiecare moment. Ştiu că ai vrut să văd cât de rău ai 
fost rănit şi trădat, cât de umilit de mine te-ai simţit, cât de 
îngrozitor te-am speriat. Ştiu cum ai luat micile noastre 
poezioare şi cântecele şi le-ai transformat în indicii cu privire la 
amplasarea cheilor. Ştiu că ai ascuns lucruri, aşa încât eu să le 
pot găsi. Ştiu că ai făcut asta, într-un fel, pentru a fi sigur că este 
o logică în planul tău, că există o posibilitate să poţi fi oprit, o 
şansă pentru mine să te salvez de la ce plănuiai să faci. Şi 
această şansă este acum. 

Katherine a căzut în genunchi, cu privirea la ochiul morţii. 

— Mă poţi ierta? Te rog, iartă-mă! Te implor să mă ierţi aşa 
cum şi eu te iert! 

Pentru o fracțiune de secundă ochiul a emis o lumină albă, 
opalescentă, furia şi frica luptându-se cu alte posibilităţi, cu 
stafiile altor finaluri. Robert a simţit un şuvoi de tristeţe, de 
suferinţă. Dar atunci Adam şi-a umplut plămânii cu aer şi a urlat 
cu cea mai mare intensitate a vocii lui: 

— NU! 

Şi-a învins starea de paralizie printr-o răsucire bruscă, 
frenetică şi a rupt cercul format din braţele lor, aruncându-i pe 
toţi la pământ. A alergat spre Katherine, care ţipa la el şi a 
izbucnit în suspine şi lacrimi disperate. S-a aplecat asupra ei, cu 
mâinile întinse fără scop, parcă pentru a o mângâia şi a o 
îmbrăţişa ca un amant. 

Horace a strigat: 

— Adam, las-o în pace! 

Prea târziu. Robert l-a văzut pe Adam întorcându-se şi 
azvârlindu-se asupra lui. Bătrânul s-a izbit de bancă, lovindu-se 
la cap şi căzând grămadă. Adam a sărit asupra lui şi i-a luat Cutia 
Răului. 

Terii a alergat la Horace în timp ce Adam s-a întors să-i 
înfrunte pe Robert şi pe Katherine. Kat s-a aşezat în faţa lui la 
patru metri, cu braţele în lateral, provocându-l să treacă de ea. 

Adam a scos un răcnet de furie. 

— Prea târziu. 

S-a întors şi şi-a rotit mâinile în aer, cu miezul în mână, apoi 


367 


le-a aruncat în faţă un şuvoi de lumină furibundă. 


New York, 2 septembrie 2004 


Se crăpa de ziuă când Robert şi-a revenit. S-a ridicat şi a 
încercat să se ţină pe picioare. Fiecare fibră a corpului îi ardea de 
durere. 

Horace stătea pe una dintre bănci, cu ochii închişi, într-o 
atitudine de meditaţie. Robert îşi putea da seama că bătrânul era 
rănit serios. Cu toate acestea, emana pace. 

Zorii scăldau parcul în sclipiri aurii. Robert le simţea pe piele, 
ca o ploaie blândă, caldă. S-a înfiorat. 

Terri lipsea şi Katherine era încă inconştientă de când căzuse 
lângă piciorul obeliscului. S-a dus lângă ea şi a îngenuncheat, 
punându-şi mâna pe fruntea ei. Fără să ştie cum şi-a dat seama 
că ea nu era rănită. A mângâiat-o pe păr, răvăşindu-i-l. 

— Draga mea, îmi pare rău. 

Horace a vorbit din spatele lui: 

— Nu trebuie să-ţi pară rău, Robert. Pentru a merge mai 
departe, a trebuit să venim în locul acesta. 

— Incă îl putem salva pe Adam, a spus Robert. Cel care a fost 
aici nu era el. 

Horace a mormăit: 

— Ai grijă de soţia ta. Apoi avem de vorbit. Trebuie să oprim 
lucrul ăsta. 

— Eşti rănit, Horace. 

— Ai grijă de Katherine. 

Horace a scos o hartă a Manhattanului din buzunar şi a 
început imediat să o studieze. Era cea pe care o luase de la 
Robert la Grand Central, marcată cu linii în formele sacre pe care 
acesta le trasase pe harta oraşului în timpul probelor. 

Robert şi-a scos haina, a îngenuncheat din nou lângă 
Katherine şi i-a pus-o cu blândeţe sub cap. l-a luat mâna dreaptă 
şi i-a ţinut-o strâns în mâinile lui, sărutându-i degetele. După 
câteva minute, pleoapele lui Katherine au început să tremure. Și- 
a revenit şi s-a uitat înjur, cuprinsă de panică. 

— Am încercat să-l salvez! Am încercat! Horace? Terri? 

A încercat să se ridice. Robert a oprit-o cu o atingere a mâinii. 

— Ai făcut bine, scumpo. Au fost prea puternici. Odihneşte-te. 

— Horace este bine? Trebuie să-i oprim! Trebuie să aflăm 


368 


cum! 

— O vom face. O vom face. 

Horace a agitat harta. 

— Ascunzătorile. Locurile. Ghicitorile. Fiţi atenţi. Avem foarte 
puţin timp la dispoziţie. Toate acestea au un scop. Ceva mai mult 
decât simpla trecere la stadiul următor al probelor, vreau să 
spun. Toate elementele rezonează şi se combină. Pentru a da... 

— Horace, stai nemişcat. 

Katherine l-a luat de după gât pe Robert şi s-a ridicat pe 
picioare. El a purtat-o pe jumătate în braţe până la Horace şi s-au 
aşezat de-o parte şi alta de a acestuia. 

— Aici sunt amplasate ascunzătorile. Horace a arătat spre 
cercurile şi liniile pe care Robert le desenase pe hartă. Trebuie să 
înţelegi cum se leagă toate. Vrei să-mi dai arma lui Terri? 
Repede. 

Robert a scos ţeava de oţel de sub banca sub care căzuse şi i- 
a dat-o lui Horace. 

— Acum, te rog, ajută-mă să mă ridic în picioare. 

Horace s-a ridicat cu greu, folosind ţeava ca pe un baston, 
apoi s-a îndreptat din mijloc şi a început să traseze cu ţeava linii 
pe pământ. In timp ce desena, liniile au început să lucească în 
lumina crepusculului. 

— Acesta este Manhattanul, a spus el, cu vocea înăsprită de 
durere. A trasat conturul insulei, incluzând şi Central Park cu 
forma sa rectangulară. De-a lungul insulei curge un curent 
puternic de energie - l-am putea numi linie sau şuvoi de energie 
a pământului. A desenat o linie verticală în centrul 
Manhattanului. Mulţi nu sunt conştienţi de asta, deşi, în mod 
inconştient, ea şi-a croit drum în planul şi în viaţa oraşului, în 
diferite moduri. Ea a devenit coloana vertebrală a oraşului Fifth 
Avenue îi urmează în mare traiectoria. Nu mai puţin de trei 
obeliscuri sunt amplasate de-a lungul ei, după cum tu însuţi ai 
constatat, Robert, deopotrivă cu marele zgârie-nori Rockefeller 
Center. 

Horace a desenat un cerc lângă baza insulei, pe locul unde se 
afla Capela Sf. Pavel, apoi un altul în dreptul monumentului 
dedicat generalului Worth şi un al treilea în locul în care se aflau 
ei în momentul acela, în Central Park. Toate trei erau situate pe 
linia de forţă. A trasat un al patrulea cerc pentru a marca locul 
ocupat de Rockefeller Center, la sud de Central Park. 

— Cred că am văzut asta, a spus Robert. Am simţit planul 


369 


când parcurgeam probele. Dar era ceva mai mult. Era... 

Horace a ridicat mâna. 

— Fiecare lucru la timpul lui. Când constructorul Ma'rifat'-ului 
căuta o cale pentru a maximiza efectul dispozitivului său, a decis 
în mod clar să folosească această linie de forţă pentru a lega 
două dispozitive mai degrabă decât să utilizeze unul singur. 
Făcând acest lucru, se asigura că forţa destructivă se răspândea 
pe o arie largă, în loc să se propage dintr-un singur punct. Şi 
astfel a luat cheile de la unul dintre dispozitive şi le-a ascuns de- 
a lungul insulei, în jurul acestei linii ca un fel de antenă care să-i 
propage puterea distructivă. A desenat cercuri marcând 
amplasarea fiecărei ascunzători. Aranjamentul pe care l-a ales 
este cunoscut sub numele de Arborele Vieţii. Are şi alte nume, 
dar acesta este cel mai comun. A ales Arborele Vieţii pentru că 
acesta a ajutat, din timpuri imemoriale, fiinţele umane să-şi 
folosească energiile psihospirituale. A fost cunoscut în Egiptul 
antic, în calea misticismului iudaic şi în aripa sufistă a Islamului, 
fiind folosit întotdeauna ca o cheie capabilă să descătuşeze 
asemenea forţe. Este o imagine a Căii. 

— Cum se foloseşte? 

— Se poate folosi în multe feluri. El constă din zece cercuri sau 
sfere unite prin douăzeci şi două de căi. Unii îl folosesc în 
meditaţie, ca pe o mandala, vizualizând călătoria de-a lungul 
căilor Arborelui Vieţii, de la o sferă la alta. Fiecare sferă, utilizată 
în acest fel, reprezintă o faţetă diferită a conştiinţei umane, de la 
starea fizică şi senzorială pură de la bază la misterele inefabile 
ale divinului, de la vârf. Alţii atribuie valori astrologice sferelor 
sau le asociază cu animale, pietre şi plante medicinale. Nu în 
acest caz. Omul nostru nu a folosit toate căile, nici toate faţetele 
acestui tipar. Mai degrabă, a răsturnat tradiţia în care Arborele 
reprezintă creaţia - cu preaputernica lumină divină inefabilă din 
vârf, care coboară ca nişte fulgere prin celelalte sfere, pentru a 
atinge realitatea fizică de la nivelul cel mai de jos. Intenţia lui a 
fost să folosească latura întunecată a arborelui, căutând 
distrugerea în locul creaţiei. Un val de lumină întunecată, dacă 
vrei. 

— Dar lucrurile au mers prost de când Adam l-a ucis pe Tariq, 
a spus Robert. Niciodată nu a ajuns să poziţioneze unul dintre 
dispozitive. 

— Corect. Acesta ar fi fost ultima piesă a puzzle-ului. Toate 
celelalte erau la locurile lor. Dar Adam a făcut Marrifat'-ul să 


370 


rateze pe când se afla la câţiva kilometri depărtare de 
Manhattan. 

— Aşadar, cheile au fost lăsate unde se aflau şi celălalt 
dispozitiv... Unde este al doilea Ma'rifat’? 


În timp ce ei vorbeau, Katherine a văzut brusc în mintea ei, cu 
claritate, cubul care constituia a patra cheie a Marrifat'-ului, cel 
pe care ea îl furase din seiful din dormitor. Un cub din o sută 
douăzeci şi cinci de cuburi mai mici, fiecare inscripţionat cu un 
număr. 

A închis ochii şi a trecut în revistă numerele în minte. S-a 
imaginat la un hotel în formă de cub, în care fiecare cameră avea 
alt număr. 

În sus, în jos şi pe diagonală, fiecare şir de cinci numere 
adunate dădeau 315. 

Camera din centru, cea aflată în inima hotelului, nu avea un 
număr. Acesta trebuia să fie misterul central, cheia pe care Tariq 
voise să o ascundă. Cu toate astea, nu se putut se abţine să nu o 
cripteze introducând-o în joc. 

A trecut în revistă numerele punctelor de pe traseul lui Robert. 
Primele fuseseră 025, 064, X62, 101. 

Reprezentau o diagonală a cubului. Din stânga sus spre 
dreapta jos. 


Fate PE ta 
; K 


Ír um NE A 
SOR AN să 


Katherine a ştiut în momentul acela că va sparge codul. 

Următoarele patru puncte de pe traseu fuseseră 036, 057, 
X69,090. O altă diagonală din stânga jos spre dreapta sus. 

A parcurs restul cifrelor. Toate liniile treceau prin cubul central 


371 


fără număr. În fiecare caz, X reprezenta acelaşi cub. 

Fiecare secvenţă de cinci cuburi adunate dădeau 315. 

Aşadar, cubul central, misterul fără nume, ar trebui să fie... 
63. 

Şi a înţeles că acesta trebuia să fie punctul în care era 
amplasat Marrifat'-ul. 

Secretul cel mai adânc al lui Tariq. 

A respirat adânc. 

— Robert, dă-mi Quad-ul, a spus Katherine. 

A aprins GPS-ul şi a căutat Punctul de destinaţie 063 în fişier, 
dar nu apărea înregistrat. In listă nu exista o destinaţie cu aceste 
coordonate. Cumva, Tariq reuşise să-l ascundă. A revenit la 
meniul anterior şi a introdus numerele manual. 063. Şi... iată-l! 

— În centru! Celălalt dispozitiv este în centru! Lângă locul 
unde ţi-ai început probele. GPS-ul nu arată exact unde şi nu 
există un indiciu ca pentru celelalte puncte, dar este în zona 
Bisericii Sf. Pavel. 

Horace s-a uitat la ea uluit. 

— Ajunsesem şi eu la aceeaşi concluzie. Era logic să fie plasat 
lângă aurul roşu ascuns la Fed, pentru a-şi multiplica puterea cu 
ajutorul lui. Tu cum ai ajuns la această concluzie? 

— Tariq a ascuns ceva în centrul tuturor informaţiilor date 
despre punctele de destinaţie de pe traseu. Era un număr 
sugerat de toate celelalte numere ale punctelor de destinaţie, 
bazat pe cheia a patra, pe care cubul magic l-a acoperit în 
numere. Nu cred că efortul nostru de a-l contacta pe Minotaur a 
fost, la urma urmelor, zadarnic. Cred că am fost destul de mult 
timp cu Tariq ca să asimilez cumva informaţia. 

Robert stătea şi se uita la harta pe care o desenase Horace. 
Se simţea cuprins de nerăbdare. Voia să facă o mişcare, să 
atace. Confuzia din capul lui lăsa locul unui simţământ mult mai 
înalt al scopului unic şi al puterii. A arătat spre capătul de sud al 
insulei. 

— Dacă ştim că este acolo, de ce nu suntem deja în drum spre 
el să-l oprim? 

— Pentru că, dacă pleci acum, vei fi ucis. Trebuie să înţelegi 
unul sau două lucruri. După aceea, da. Foarte curând. 

— Ce lucruri? 

— În primul rând, probele. Eu am aranjat ordinea lor, am ales 
conţinutul lor, în aşa fel încât tu să parcurgi acelaşi traseu prin 
Manhattan pe care l-a stabilit pentru distrugerea Marrifat'-ului 


372 


însuşi creatorul acestuia - anume Arborele Vieţii, numai că din 
sens opus. Acumulând puterile atinse cu fiecare probă trecută, 
vei fi risipit umbrele de la fiecare nivel al Arborelui. Refăcând 
modelul binelui. Şi adunând puterea necesară pentru a şterge 
complet răul, iar la sfârşit de a învinge Iwnw şi oprind detonarea. 

— Am parcurs forma Arborelui Vieţii de la bază la vârf. 

— Da, ai parcurs niveluri lui esenţiale, fiecare corespunzând 
unei probe. Probele au fost necesare ca să te pregăteşti pentru 
ultima încercare, bătălia vieţii tale, care se va desfăşura în ora 
următoare. Numai cei valoroşi au dreptul să intre în arenă. 
Pentru a mă exprima mai clar, te rog, Robert, vino şi întinde-te 
deasupra hărţii. 

— Poftim? 

Vocea lui Robert era plină de nerăbdare şi marcată de durere. 

— Fă ce-ţi spun! Timpul aproape s-a scurs. 

Robert şi-a înclinat capul în semn de scuze şi s-a întins 
deasupra hărţii, cu faţa spre cer. 

— Poziţia cu vârful capului tău la Rockefeller Center te va 
ajuta să înţelegi, iar mie îmi va permite să execut un ritual al 
puterii. 

Robert a simţit un val de energie inundându-i corpul, sursa ei 
fiind pământul. N 

— Întâi, Proba Pământului. În chiar prima zi, ai fost cât pe ce 
să fii ucis, nu-i aşa? A trebuit să te lupți pentru a supraviețui din 
punct de vedere fizic. Infigându-ţi degetele în pământul 
mormintelor. Având imaginea de ansamblu a Ground Zero. 
Gândindu-te la cum răspundem noi faptului de a fi atacați. Cum 
răspundem morții. Apoi valul năvalnic de putere a sexualității. 
Proba Apei. Vei remarca faptul că Mercer Street corespunde 
zonei vintrelor. Apoi egoul, autonomia, stima de sine, 
independența de sine: Proba Focului. Ai refuzat să te laşi 
şantajat, i-ai aruncat în față lui Adam încercarea de a te controla. 
Curaj! 

— Apoi m-am dus la Union Square. 

— Locul inimii spirituale. Locul unde se întâlnesc aurele fizice 
şi spirituale. În tradiţia iudaică, i se spune Tiferet, însemnând 
frumuseţe, sau Rahamim, însemnând compasiune. In Islamul 
mistic i se spune Qalb, însemnând inimă. Vei vedea că acesta 
corespunde inimii tale actuale. 

— Exista şi în Islam? 

— Bineînţeles. Orice lucrare asupra sufletului, adevărată, în 


373 


toate tradiţiile, duce la acest loc. În nivelul al patrulea, începi să- 
ţi transcenzi eul, egoismul, începi să trăieşti mai mult pentru alţii 
decât pentru tine. Natural, numai un ego sănătos poate fi 
transcendat. Un eu bolnav te împiedică să ajungi acolo. lţi aspiră 
toată energia din tine. Union Square a fost Proba Aerului. 

— De ce a aerului? 

— Este cel mai puţin substanţial din prima grupă de patru 
elemente. Cel care este cel mai susceptibil să zboare de unul 
singur, dacă nu este atras la pământ de celelalte. Compasiunea 
singură nu înseamnă nimic dacă nu este ancorată în acţiune. 
Simplul fapt că ţi-a părut rău de băieţaş nu l-ar fi salvat. Numai 
faptul că te-ai avântat prin noianul de cizme şi de picioare şi că 
ai făcut din corpul tău un scut cu care l-ai protejat i-a salvat 
viaţa. 

— Apoi? 

— Nivelul cinci. Proba Eterului, adică a unui element încă şi 
mai puţin substanţial decât aerul, care invadează totul, ca un 
câmp de energie. El face legătura între toate lucrurile. Este locul 
expresivităţii, al creaţiei, situat la nivelul gâtului, locul în care-ţi 
spui adevărul. Acesta este atins numai printr-un echilibru 
dinamic al primelor patru elemente. Aici ai început să descoperi 
în ce măsură tu poţi crea lumea din jurul tău. Este punctul în 
care înveţi adevăratul sens al cuvântului intenție, care este 
combinaţia între voinţa ta şi capacitatea ta de a crea. Este starea 
căutată de vechii alchimişti, un nivel al percepţiei unde vezi cum 
conştiinţa şi materia sunt două laturi ale aceleiaşi spirale. Aşa ai 
oprit bomba. Al şaselea nivel. Proba Minţii, nivelul tău de 
introspectie, de înţelegere. Imaginea interioară. Al treilea ochi, 
ochiul-vestigiu care este glanda pineală. Biblioteca Publică din 
New York este la nivelul frunţii tale şi este locul în care l-ai 
întâlnit pe vizionarul orb Borges. Aici ai căpătat puterea de a 
vindeca. De asemenea, la acest nivel ai primit o rană la cap. Te- 
ai salvat singur de împuşcătura lui Katherine, atunci când eu nu 
te-am putut proteja. 

— A fost singurul moment în care lwnw au ajuns la mine, a 
spus Katherine. Robert, îmi pare rău. Pentru o clipă chiar am 
crezut că te-am ucis. 

Robert nu a răspuns nimic, cu mintea fiind departe, în ceruri. 

— Apoi Proba Spiritului. Steaua cu şapte colţuri înseamnă 
cunoaştere ezoterică, gnoză, aflarea a ceea ce este secret sau 
ascuns. Probabil de aceea multe forţe poliţieneşti o folosesc pe 


374 


insignele lor, un lucru destul de bizar. Este coroana de pe capul 
tău, este Rockefeller Center. 

Robert a revenit pe pământ. 

— Aşadar, oraşul, corpul meu şi probele sunt acum, într-un 
sens, toate, una. Cum folosim asta, Horace? 

— Mergând înapoi, direct la Arborele Vieţii, pentru a ne lupta 
cu Iwnw. Vei fi acum capabil să asimilezi puterea originală a liniei 
directoare care coboară prin miezul lui, prin mijlocul trunchiului 
Arborelui. Şi vei avea propriile puteri pe deplin trezite, hrănite de 
forţele pământului, apei, focului, aerului, eterului, minţii şi 
spiritului. 

Robert a înţeles. Fusese zdrobit în timpul probelor, pierzându- 
şi fosta identitate. Şi, în locul ei, putea simţi acum plinătatea 
unui nou eu care creştea din ruinele fostei lui personalităţi 
somnambule, limitate de frică. Simţea cum izbucneşte lumină 
dinlăuntrul lui, pe măsură ce noul lui trup căpăta formă, era 
conectat la puterile lui depline, lăuntrice, la lumea deplină de- 
afară, la gravitația pământului şi la iubirea nesfârşită a cerurilor. 

— Acum pentru ritualul puterii. Horace a intonat cuvintele cu 
un gest de solemnitate supremă: Am parcurs Calea lui Seth. L- 
am dezmembrat pe acest bărbat şi acum îi reconstruim trupul 
dezmembrat în lumina reînnoirii. Unde vom găsi un cap? 

Robert a răspuns: 

— Am văzut acelaşi cap de două ori, la prima probă şi la a 
treia. Capul Omului Verde, cu vegetaţia răsărindu-i pe faţă. 

— Reînnoire, a spus Horace, folosind instrumente mentale 
pentru a desena un cap figurativ deasupra capului lui Robert. 
Unde vom găsi braţe? 

— A cincea probă şi a şasea. Braţul tăiat ţinând strâns o sabie, 
la Worth Monument şi braţul ţinând ciocanul, la General Society, 
unde am întâlnit-o pe Terri. 

Horace a trasat braţe noi peste forma culcată pe spate a lui 
Robert. Cu fiecare adăugare la trupul lui de lumină, Horace 
desena forma corespunzătoare deasupra lui Robert, în aer. 

— Să lupte cu puterea dreptăţii. Unde vom găsi o inimă? 

— A patra probă. Union Square. Cele patru inimi unite despre 
care am aflat că formau un trandafir într-un cerc. Katherine, eu, 
Adam, Terri. 

— Compasiune. Unde vom găsi picioare? 

— A treia probă. Picioare de aur. 

— Fie ca ele să te poarte în căutările tale. Unde vom găsi o 


375 


coloană vertebrală? 

— Probele şase şi şapte. Caduceul gravat în treptele de la 
Biblioteca Publică a New Yorkului şi cel purtat de Hermes, la 
Rockefeller Center. Bagheta magică a lui Hermes şi a lui Tiresias 
reprezintă coloana vertebrală, de la puterile pământeşti de la 
bază la puterile divine de la vârful ei. De asemenea, ea 
reprezintă şi Calea. 

— Cu această coloană vertebrală, fie ca tu să stai drept şi să 
nu mai cazi niciodată. Acest caduceu reprezintă, de asemenea, 
trunchiul Arborelui Vieţii desenat în oraş. Prin ea curge puterea 
liniei directoare şi puterea lui Robert Reckliss cel trezit la o nouă 
viaţă, şerpi îngemănaţi ai eului tău fizic şi al eului tău spiritual. 
Unde vom găsi, în sfârşit, o piele de lumină? 

— Din nou prima probă. Ingerul de Lumină. 

Horace a desenat vârtejuri de lumină deasupra trupului lui 
Robert. 

— Ai descifrat cele şapte secrete. Fiul bărbatului dezmembrat 
s-a născut şi el este bărbatul matur renăscut din sine însuşi, 
făcut om nou în lumina Căii. Cu ce te vei lupta împotriva Frăției 
Iwnw, pentru a deţine Calea? 

Robert s-a ridicat în picioare, simțind cum puterea îi radiază 
din corp. A luat ţeava din mâna lui Horace. 

— Cu iubire. Cu iubire şi cu caduceul lui Hermes. 

— Ce auzi? 

— Cel mai pur cântec de păsări. 

— Ai trecut prin cea mai neagră noapte şi ai încheiat cu bine 
Proba Spiritului. 

Katherine se uita la el cu lacrimi în ochi. El i-a luat mâna şi i-a 
sărutat-o. 

— Uite ce aproape că m-a costat lucrul acesta. 

— Te iubesc, Robert. 

— Te iubesc, scumpo. 

Robert s-a întors spre Horace. 

— Ce altceva trebuie să mai ştim înainte de a porni? 

— Poţi afla acum un secret sacru. In pregătirea materiilor 
precum aurul roşu şi sticla metalică cunoscută sub numele de 
Piatra Filosofală sunt folosite anumite cuvinte puternice. Când 
acestea sunt rostite în ordinea corectă, de către un adept într-o 
stare de mare înălţare spirituală, îi conferă acestuia forţa de a 
stăpâni materia. 

— Care sunt aceste cuvinte? 


376 


— Nu ştiu. Dar tu ştii? 

— Ce tot spui? Nu ştiu nici un cuvânt puternic. 

— Le ştii, pentru că le-ai auzit la un moment dat în contact cu 
Calea. Când vei avea nevoie de ele, ţi le vei aminti. Trebuie! 

— Au fost nişte cuvinte precum cele din documentul lui 
Newton pe care Adam a jurat să le protejeze, a spus Katherine. 
Dar jumătate din ele erau şterse. Niciodată Adam nu mi le-a 
spus. 

— Cealaltă jumătate ţi-o vei aminti când vei avea nevoie. Sunt 
cuvintele pentru Piatra Filosofală, pentru sticla metalică. 

— Ce-i cu aurul roşu? Pesemne că tu cunoşti cuvintele 
necesare. 

— Lawrence şi cu mine am cunoscut fiecare jumătate din ele 
şi cuvintele mele ţi le pot spune. Acestea sunt Quaero arcana 
mundi - „Caut secretele lumii”. Dar nu mi s-a permis să cunosc 
cuvintele lui Lawrence şi, de la moartea lui încoace, nu le-am 
găsit notate nicăieri, din păcate. 

Katherine a strigat de supărare: 

— De unde să le afle Robert, atunci? 

— Cu siguranţă că Lawrence a încercat să le transmită înainte 
de a muri. Dacă s-a întâmplat aşa, ţi le vei aminti. Ai încredere în 
Cale. 

Katherine şi Robert l-au ajutat pe Horace să ajungă la una 
dintre bănci, pe care acesta s-a aşezat cu un oftat de durere. 

Robert a pus ultimele întrebări. 

— Ai idee cum arată acest ultim punct al traseului? Ce anume 
căutăm? 

Horace a arătat spre obeliscul care se înălța deasupra lor. 

— Nu să punem un punct final Căii, noi suntem capătul 
masculin al polarităţii. Trebuie să mergem la celălalt capăt, spre 
spaţiul intens feminin. 

— Feminin? Cum? 

— Nu mai ştiu exact. Am tot căutat în ultima vreme un ecou 
psihic sau impresii ale acestui loc. Este bine ecranat. Tot ce-am 
fost în stare să fac a fost să văd că există un spaţiu feminin lângă 
locul de unde ai pornit tu. Trebuie să-l găseşti. Curbat. Rotunjit. 
Ascuns. 

— Adam a luat toate declanşatoarele pentru Ma'rifat’. De ce 
nu-l detonează de îndată ce ajunge acolo? 

— Ar putea s-o facă. Dar explozia ar fi mai mică decât îşi 
doreşte lwnw. Are nevoie de tine acolo, pentru a-i da Marrifat'- 


377 


ului forţa întreagă a unei bombe a sufletelor, dar tu eşti, de 
asemenea, singurul care poate opri detonarea. Este un risc pe 
care ei vor să şi-l asume. 

— Dar... 

— Va exploda astăzi în interval de câteva ore, dacă nu îl 
dezamorsezi tu, este adevărat. Dar, pentru a realiza marea 
deflagraţie pe care o cer stăpânii lui, Adam are nevoie de 
puterea ta. Puterea pe care am remodelat-o şi am construit-o în 
tine în ultimele săptămâni. Puterea de a-l învinge, dar care poate 
să fie, de asemenea, direcţionată să-l ajute. Pentru a realiza ceea 
ce urmăresc, ei au nevoie de Unicorn. Mai exact, au nevoie de 
sacrificarea Unicornului. 

— Sunt gata, a spus Katherine. Să mergem. 

— Copii, amintiţi-vă tot ce v-a spus Adam. Amintiţi-vă jocurile 
lui. Chiar şi fără ştirea lui, ele pot forma împreună o cheie. Un 
cod. O metaforă. Pot chiar să vă salveze vieţile. Vă pot salva 
sufletele. 

Horace a închis pentru o clipă ochii. Robert a simţit durerea 
emanând din el. 

— Robert, copilul meu. Calea te-a condus la vârf. La iubire, la 
altruism, la sclipirea divină din tine. La Dumnezeu, dacă te 
interesează termenul folosit. Şi, în acest caz, la lupta de unul 
singur. O luptă pe viaţă şi pe moarte. Nu cu jumătăţi de măsură. 
Trebuie să supravieţuieşti. 

Robert a privit în ochii bătrânului său prieten. 

— Iţi mulţumesc, Horace! 

— Plecaţi acum, prieteni. Eu nu pot. Sunt prea rănit pentru a 
continua. Puterile mă părăsesc. Voi lucra să vă protejez. 

Katherine l-a luat pe Horace de mână. 

— Vrei un doctor? Putem face ceva pentru tine? 

Horace a mângâiat-o pe mână şi a zâmbit. 

— Ingrijirea de care am nevoie nu poate fi căpătată într-un 
spital, draga mea fată. Eu am fost protejat întotdeauna. Dragul 
de Lawrence şi-a dat viaţa pentru a ne proteja pe mine şi pe 
Robert. Acum este rândul meu să ofer protecţie. Cu Dumnezeu 
înainte! Mergeţi! 


Katherine şi Robert au alergat spre est prin parc, pe sub arcul 
Greywache, către Fifth Avenue. Primul vehicul pe care l-au văzut 
a fost o limuzină albă decorată cu panglici albe, croindu-şi drum 
spre casă, venind probabil de la o nuntă. Katherine i-a făcut 


378 


frenetic semn să oprească. 

— Ne puteţi duce până în centru? Este o urgenţă. Repede! lată 
banii. 

A împins un pumn de bancnote de douăzeci de dolari în faţa 
şoferului, prin geamul de la fereastra pasagerului, lăsat în jos. 

— A fost o petrecere în spate, a spus şoferul, luând banii. A 
fost o nuntă demenţială. Nu cred că a rămas cineva în spate, dar 
aţi putea să verificaţi. Domnişoarele şi cavalerii de onoare. Tineri 
dezlănţuiţi, dornici să petreacă toată noaptea. Cred că ultimul 
pasager tocmai a coborât. 

Robert şi Katherine au urcat în limuzină. Pe podea se 
rostogoleau sticle goale, printre coifuri de petrecere, cutii de 
pizza şi bucăţi de ghirlande ornamentale. Canapelele erau 
presărate cu monede de argint şi cu petale de flori. 

— Ca la nunta noastră, a spus Katherine. Du-ne tot înainte pe 
Fifth Avenue, apoi pe Broadway, la Maiden Lane. Repede! 

— Da, doamnă. Doriţi intimitate? 

— Da. 

Şoferul a apăsat un buton şi a ridicat paravanul dintre ei. Apoi 
a turat motorul, izbindu-i pe Katherine şi pe Robert de spătare. 

Au depăşit grupuri izolate de turişti matinali, de delegaţi 
republicani ieşiţi să facă jogging şi de protestatari ocazionali. Au 
trecut de Rockefeller Center, de Biblioteca Publică din New York 
şi de Empire State Building. 

Robert a încercat să rememoreze apelul de la Lawrence şi 
biletul lăsat când s-a sinucis, căutând un mesaj printre rânduri. 
Apoi a încercat acelaşi lucru cu jocurile lui Adam, cu piesa lui de 
teatru... 

Katherine a închis ochii şi s-a cufundat într-o meditaţie 
adâncă, respiraţia devenindu-i profundă, cu ritm regulat. Frica şi 
furia care o învăluiseră într-o aură întunecată în noaptea trecută 
dispăruseră şi Robert simţea că şi-a recâştigat încrederea şi 
hotărârea. 

A privit pe fereastră la magazinele de suvenire. Jucării micuţe 
Empire States, Chrysler, World Trade Center... Şi-a înţeles acum 
slăbiciunea pentru ele. Se simţea, de fapt, tot mai bine. 
Pătrunsese încercările ce vor urma, misterul modelului sacru 
întins pe străzile Manhattanului, chiar înainte de trezirea lui la o 
nouă viaţă. Şi mai era ceva. Unele clădiri îi afectau direct 
simţurile, cântându-i în armonii pe care nu le mai auzise. 

Când au trecut de 29th Street, o clădire din partea stângă a 


379 


sărit parcă spre el ca un tren care soseşte. Era numărul 261. 
Roşu burgunda, albastru şi auriu. Hexagoane şi cuburi şi zigurate 
l-au lovit între ochi. A tras aer în piept, întorcându-şi privirea. Se 
obişnuia încet-încet cu intensitatea percepţiilor lui amplificate. Şi, 
intuitiv, acum a înţeles. Unele clădiri erau moarte şi-l loveau cu 
răceala lor inexpresivă. Altele îl izbeau în chiar sistemul lui 
nervos central. Clădirile care-l afectau cel mai mult erau în 
diverse variante ale stilului art deco, cel care a împrumutat 
motive şi proporţii de la clădiri sacre străvechi: porţi 
monumentale, forme în zigzag, faţade verticale cu turnuri de la 
templele egiptene şi central-americane. El le simţea ca pe 
expresii fizice ale Căii pe care o urmase, ca şi cum experienţele 
lui fuseseră sculptate şi îngheţate în timp pentru a le vedea toţi. 
A întrevăzut noi armonii ale proporţiilor, culorii şi spaţiului şi a 
înţeles un lucru: Calea fusese codată în arhitectura sacră cu 
multe mii de ani în urmă. 

Sufletul lui cânta. O simţea pe Katherine altfel, prezenţa ei 
alături de el era vibrantă, magică. S-a întins şi i-a luat mâna şi ea 
i-a strâns-o pe a lui, în timp ce el se uita în ochii ei. 

— Kat, îmi pare rău, ţi-am fost necredincios. Sincer îmi pare 
rău. Şi mai ales îmi pare rău pentru unele lucruri pe care le-am 
spus când ne-am certat. Că abia aştept să te înşel din nou. Că... 

Ea i-a pus un deget pe buze. 

— Dacă nu ai fi făcut-o, nici unul dintre noi nu ar mai fi acum 
în viaţă. Eu înţeleg că trebuia să se întâmple. l-a luat mâinile în 
ale ei. Sunt încă foarte supărată pe Horace şi pe Adam, pentru că 
n-au fost în stare să gândească o cale mai bună pentru a trece 
prin a doua probă. S-ar fi putut găsi şi altă cale. Imi pare rău 
pentru Terri, cu cancerul ei. Şi mai îmi pare rău pentru unele 
lucruri pe care le-am spus în ultimele nouă luni. Pentru răceala 
dintre noi. Pentru distanţa care s-a instalat între noi după ce am 
pierdut copilul. 

— Nu a fost vina ta că l-am pierdut pe Moss. 

— Eu asta am simţit. Acum, ştiu mai bine. 

El a dus mâna la buzunar şi a scos verigheta. 

— Pune-mi, te rog, verigheta pe deget, la locul ei. 

Ea l-a privit în ochi, căutând în cele mai îndepărtate colţişoare 
ale inimii lui. Pentru o clipă, chiar dacă el s-a deschis complet 
privirilor ei, s-a temut că ea va refuza. Apoi ea i-a pus inelul pe 
deget. S-au sărutat îndelung. Katherine s-a întors într-o parte ca 
să se poată sprijini cu spatele de el, iar el a cuprins-o în braţe. Au 


380 


privit în tăcere la clădirile de pe Broadway, pe lângă care 
treceau, pregătindu-se pentru pericolul ce urma. 

— Aproape am ajuns, a spus şoferul, la interfonul limuzinei. 
Maiden Lane. Mi-a făcut plăcere să vă transport în această 
dimineaţă. 

Limuzina a tras pe dreapta şi au coborât. In ochii lui Robert 
cerul pulsa acum lumina albă. A încercat să-i găsească cu mintea 
pe Adam şi pe Terri, dar nu a reuşit. 

Banca Rezervei Federale din New York era vizavi, la numai 
câteva clădiri distanţă, pe Broadway. Acolo se afla mai mult aur 
decât oriunde pe această lume, mai mult chiar decât la Fort 
Knox. Robert vizitase bolțile subterane, săpate în roca pe care 
era construit Manhattanul şi văzuse lingourile depozitate acolo în 
cutii nemarcate. Acum ele adăposteau suficient aur roşu pentru 
a-i permite Frăției lwnw să ucidă milioane de oameni. Să fie 
Ma'rifat'-ul amplasat acolo? Ar fi imposibil de pătruns în depozitul 
băncii. Şi el nu mai ţinea deloc minte dispunerea spaţiilor 
subterane curbe şi arcuite. 

A scos Quad-ul şi a încercat să localizeze Punctul de destinaţie 
63, dar pe ecran nu scria nimic. Săgeata se mişca dezordonat. 

— Kat, îl simţi pe Adam sau pe Terri? Sau pe Iwnw? 

— Deloc. 

Dar la colţul cu Maiden Lane, chiar când erau pe punctul să 
pornească spre Ed, Katherine a înţepenit în faţa unui magazin de 
bijuterii. Robert a văzut un spectru de lumină galbenă reflectat în 
vitrină. Apoi acesta s-a mişcat ca s-o învăluie pe Katherine. Ea a 
respirat şuierat, întreaga atitudine schimbându-i-se. 

— Timpul şi spaţiul sub picioarele mele, a spus ea; numai că 
nu era vocea ei. 

— Terri? 

Pe trotuar, sub picioarele lui Katherine, era încastrat un ceas, 
înconjurat de un inel de aramă marcat ca o busolă care arăta 
punctele cardinale - nord, sud, est, vest. 

— Văd unde sunteţi. Priveşte spre nord. Caută cele patru 
elemente. 

— Unde eşti? 

— In centru. Ascunsă. Sub pământ. Suferinţă. 

— Venim să te luăm, Terri. Unde ai plecat? 

— Curbat. Arce. Nu pot să văd? A scos un țipăt ascuţit şi a 
continuat. Sunt aici Ilwnw. Arde! Oh, Doamne, arde! Veniţi 
repede! 


381 


Apoi Terri a dispărut. Katherine s-a prăbuşit, respirând greu, 
cu mâinile pe genunchi. A scuipat. 

— Doamne! Ce-a fost asta? 

El a prins-o pe după umeri, dar ea s-a smuls, îndepărtându-se. 

— Terri a intrat în tine. Te simţi bine? 

Ea a avut un frison şi a încetat să-şi recapete stăpânirea de 
sine. 

— Ţi-a spus unde se află? A fost groaznic. A durut. 

— A încercat să ne ghideze. A spus s-o luăm spre nord, să 
căutăm cele patru elemente. 

Săgeata de pe ceasul din trotuar, care indica nordul, arăta 
spre vechea clădire AT&T de pe Broadway, la numărul 195. Au 
luat-o la fugă spre ea. Pe frontonul dinspre Broadway erau patru 
panouri cu reprezentări aurii pe fond negru: o femeie cu sânii goi 
sugerând pământul, înconjurată de vegetaţie; un tânăr zburând 
printre păsări; un altul învăluit în flăcări; o sirenă de o frumuseţe 
ispititoare. Pământ, Aer, Foc, Apă. 

Robert a căutat-o din nou pe Terri. Şi-a amintit de galbenul 
luxuriant, senzual al dublei amante care la hotel se desprinsese 
din trupul lui Terri pentru a-l seduce. Dureros de frumoasă 
lumina produsă de sex. A găsit-o pe Terri. 

Numai că acum era doborâtă de durere şi de frică. Silueta 
bărbatului în flăcări rezona în ea. A simţit cum cancerul se 
răspândeşte în trupul lui Terri. A simţit furia plină de ură 
împotriva Ilwnw, rugile disperate pentru Adam. Frica ei pentru 
lume. Vedea lumea arzând, nu numai pe ea însăşi. Cu blândeţe 
şi-a întors spatele arcuit spre el, îndepărtându-l de durerea ei. A 
văzut o imagine trecătoare a locului în care se afla ea, cu un 
oculus de sticlă frumos deasupra capului ei, ca ochiul morţii 
înseşi. Apoi a pierdut imaginea. 

— Kat, am să încerc să o readuc pe Terri. O poţi lua din nou în 
tine, dacă o mai poate face? 

Katherine a aprobat din cap cu reţinere. 

— Voi încerca să nu-i opun rezistenţă, de această dată. Voi 
încerca să o ajut să reziste. 

Robert a căutat-o cu mai multă străşnicie pe Terri, simțind o 
prezenţă care bloca puternic accesul la ea. 

Mintea lui era deturnată de la un loc pe care-l ştia bine. Pe 
neaşteptate, a avut o experienţă înnebunitoare. A ştiut unde se 
afla Ma'rifat'-ul. Şi-a dat seama că fusese acolo. Dar Marrifat'-ul 
era atât de puternic ecranat, încât nu-l putea vedea deloc, nici 


382 


chiar în minte. 

— Dacă au nevoie să ucidă un Unicorn pentru a ajunge la 
nivelul de conflagrație pe care-l doresc, nu are nici un sens să 
blocheze accesul meu la poziţia Marrifat'-ului, i-a spus el lui 
Katherine. De ce? 

— Ar avea sens numai în situaţia în care nu sunt gata pentru 
confruntarea cu tine. Dacă nu sunt pe deplin convinşi că te pot 
învinge. Pesemne că acum îşi măresc forţa. Poate că în acest 
moment extrag puterea aurului roşu. Acumulează energie. 

— Inseamnă că Terii trebuie să ne ghideze spre acel loc 
înainte ca ei să termine. Asta încearcă să facă. Ea crede că încă 
avem o şansă să oprim detonarea. 

— Adu-o la mine. Sunt pregătiră. 

Robert a căutat-o din nou pe Terri şi a găsit-o dincolo de 
barierele psihice ale Iwnw. Şi-a armonizat conştiinţa cu a ei şi a 
tras-o încet în Katherine, care s-a scuturat uşor, apoi a înclinat 
din cap. 

— Spre nord, a spus Terri, vorbind prin gura lui Katherine. 
Spre nord. Cure Mary. 

Au trecut de Capela Sf. Pavel, pe lângă obelisc şi au traversat 
bulevardul Broadway spre City Hall Park. Robert o susţinea de 
braţ pe Katherine. 

Terri se auzea ca o furtună şuierătoare, respirând adânc şi 
vorbind răguşit: 

— Curare? Tăbliţa, lângă arbore... Cure? Cure Mary? Oh, 
Doamne... găseşte-l, pune-l cap la cap... doare... 

Au cercetat arborii din parc, din spatele grilajelor, continuând 
să meargă spre nord. Apoi au văzut ce voia să spună Terri: o 
placă mică, neagră, din metal la picioarele unui copac, care o 
onora pe Mărie Sklodowska Curie, datată 1934. Mărie Curie. Cure 
Mary. Curare. Cure me. Vindecă-mă! 

A înţeles ce făcea Terri. li ghida spre locul în care se afla ea, 
prin imagini ale ororii care se apropia. 

Mărie Curie. Radioactivitate. Raze X. Puterea atomică. 

Şi în minte i-a venit o imagine răvăşitoare şi puternică a morţii 
care se profila amenințătoare în Lower Manhattan, aruncând 
fuioare aprinse de lumină albastră şi galbenă spre înaltul cerului, 
o undă-şoc de ură şi de frică răspândindu-se cu o viteză 
imposibilă pe suprafaţa globului pământesc. 

— Doare foarte tare, a gemut Terri. Robert. Mergi spre nord... 
270. Mergi spre nord. 270. 


383 


— Asta-i punctul de destinaţie? Punctul 270? 

— Nu. Strada... numărul 270... Strada... Manhattan... Oh, la 
naiba, arde, oh, Doamne, arde... 

L-a văzut. Pe Broadway 270, la intersecţia celebrului bulevard 
cu Chambers, era o clădire de birouri cu vreo douăzeci de etaje, 
din cărămidă albă deasupra şi piloni negri de fier nituiţi 
dedesubt, care găzduia o bancă. Robert s-a întrebat ce voise să 
spună Terri. 

— Terri? 

Katherine tremura acum de frică. Voința lui era ca ea să mai 
reziste cu Terri în ea câteva momente. 

— Terri, eşti singură? 

Nici un răspuns. Numai un țipăt ascuţit de durere. 

Clădirea lăsa la vedere nituri groase, negre în pilonii de fier, 
care Îi aminteau de niturile groase, negre din clopotul de la Sf. 
Marcu. De seiful de la colecția de lacăte. Şi brusc clopotul a 
început să bată în mintea lui. Ca un dangăt de moarte. Niturile 
erau asemenea celor pe care le văzuse în fotografiile cu Fat Man 
şi Little Boy, primele bombe atomice folosite într-un moment de 
mare supărare. 

Şi-a scos Quad-ul şi a căutat adresa. Pe ecran au apărut o 
serie de site-uri care nu păreau relevante pentru el. A adăugat 
„Mărie Curie” la căutare. Incredibil. A găsit un singur site. 
Aceasta conținea cuvintele „Manhattan Projet” (Proiectul 
Manhattan). Numărul 270 de pe Broadway era prima casă luată 
în calcul pentru construirea unei bombe atomice în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial. Proiectul Manhattan fusese găzduit 
în acest loc, înainte de a fi deplasat la Los Alamos, Oak Ridge şi 
în alte puncte spre sud şi vest. Acesta era locul în care începuse 
construirea bombei atomice. 

Fat Man. Fat Mary. Cure Mary. Cure me. 

— Robert... Primăria... înapoi la City Hall. 

Erau la numai câţiva metri de City Hall, clădirea de la 
începutul secolului al XIX-lea, în care îşi avea birourile primarul. 

Îi stătea ceva pe vârful limbii. Mintea ţipa la el să-şi 
amintească. 

— Aproape sub picioarele tale, a spus Terri. Ascuns. Sub 
picioare. Găseşte.-l! 

Terri a mai scos un ultim țipăt şi a abandonat corpul lui 
Katherine. Kat a căzut în genunchi şi a vomitat. 

Şi atunci, pe neaşteptate, a căzut scutul lwnw. 


384 


O staţie de metrou abandonată. Scoasă din uz. Curbă. Arcuită. 
Vechea staţie City Hall. Exact ce trebuia să-şi amintească el, la 
tipetele propriei minţi. Inchisă pentru public de peste cincizeci de 
ani. Prima staţie a primei linii de metrou din New York şi încă cea 
mai frumoasă. Se afla exact sub primărie. 

Quad-ul a sunat. Era Horace. 

— O văd. Dintr-odată, o văd. Este vechea staţie City Hall. 

— Vin. O văd şi eu. A 

— Asta înseamnă că acum sunt gata. Increzători în ei înşişi. 

— Şi eu sunt gata să-i înfrunt. 

Katherine s-a ridicat în picioare, dârză şi cu voinţa 
nezdruncinată. 

Horace l-a întrebat pe Robert dacă ştia cum să ajungă acolo. 

— Da. 

— Mă voi ruga pentru voi. Vă voi da toată puterea pe care v-o 
pot transmite. 

— Ştiu, prietene. Trebuie să pornesc. 

— Incă un lucru, Robert. Deocamdată nu poţi implica în nici un 
fel autorităţile. Ma'rifat'-ul ar exploda. Inţelegi? Frica şi furia lor l- 
ar declanşa. Misiunea trebuie îndeplinită de un Unicorn. Disputa 
se dă între Lumina Perfectă şi Iwnw. 

— Inţeleg. 

Katherine i-a luat Quad-ul din mână. 

— Horace, îţi mulţumim pentru tot. Acum mergem după ei. 
Vom salva cât de mulţi oameni putem. 

Staţia City Hall fusese închisă pentru că nu putea fi folosită la 
cotele scontate; era prea mică şi prea curbată pentru metrourile 
noi, mai lungi. Apoi publicului i s-a interzis accesul din motive de 
securitate. A fost folosită numai ca o buclă pentru întoarcerea 
metroului la capătul liniei numărul 6. In ciuda regulilor de 
securitate, entuziasmul pentru arhitectura din New York îl 
determinase de două ori pe Robert să facă un tur prin staţie, 
ascunzându-se pe platforma unui metrou care întorcea. Ştia că 
staţia avea două niveluri: un peron lângă linii şi, deasupra lui, un 
frumos hol boltit, pentru bilete. 

A luat-o pe Katherine de mână, ţinând în cealaltă palmă ţeava 
de oţel pe care i-o dăduse Horace. Puterea a părut să o 
părăsească pe Katherine şi el aproape că a cărat-o de-a lungul 
străzii Chambers, spre est, pe lângă Tweed Courthouse, 
îndreptându-se spre cealaltă latură a City Hall Park şi la linia de 
metrou numărul 6. 


385 


Un lift elegant, de culoare verde-închis, cu o cupolă în stil 
budapestan şi care arăta ca o gheretă de modă veche a poliţiei 
britanice, stătea încă demn pe esplanada de pe latura de esta 
primăriei. 

— Intrarea în iad, i-a spus el lui Katherine. Cine ştie? 

Liftul a coborât un etaj şi s-a deschis direct pe partea opusă a 
barierelor. Katherine îşi revenea. A fost capabilă să meargă 
singură, spre peronul din direcţia Downtown & Brooklyn şi să 
coboare treptele. 

Au aşteptat metroul numărul 6. Când acesta a tras în staţie, o 
voce bubuitoare i-a anunţat pe pasageri să coboare. Pe peron, 
Robert şi Katherine au aşteptat până în ultimul moment, apoi au 
sărit în metrou chiar în clipa în care se închideau uşile. Metroul s- 
a pus în mişcare, scârţâind pe şinele curbate şi s-a îndreptat spre 
tunelul întunecat. Robert şi Katherine s-au dus apoi spre capătul 
din spate al metroului, în timp ce acesta continua să se 
deplaseze. Când metroul s-a oprit în întuneric, au sărit de pe 
cuplajul ultimului vagon pe peron. Metroul s-a pus din nou în 
mişcare şi s-a îndepărtat. 


Robert şi Katherine s-au ghemuit în cel mai îndepărtat colţ al 
staţiei abandonate şi au aşteptat să li se obişnuiască ochii cu 
întunericul. 

In faţa lor, abia luminată de candelabre şi de luminatoarele din 
sticlă ornamentate, se întindeau o platformă curbă şi o galerie de 
arce cu nervuri. Plăci verde-închis, crem şi maro-închis îmbrăcau 
pereţii. Prin luminatoare picura lumină albastră, blândă. Era o 
buclă magică, o staţie pierdută, un loc fantomatic, trist şi frumos. 

Robert a căutat cu privirea linii drepte, dar nu a găsit nici una. 
Ochii i s-au pierdut în umbre şi curbe. Un sunet insistent, 
pulsatoriu rezona dinspre pereţi, insinuându-se în mintea lui 
Robert. Acesta simţea prezenţa malefică a Frăției Iwnw în fiecare 
fibră a fiinţei lui. In faţa lui se vedea gura scării ce ducea spre 
holul în care se vindeau bilete. Dinspre ea venea o lumină 
gălbuie, bolnăvicioasă, presărată cu sclipiri de lumină roşie şi 
albastră. Erau culorile ochiului morţii. 

A auzit picurând apă şi sunet de picioare ce călcau pe piatră, 
în faţă. Încet, deliberat, în semiîntuneric, a păşit înainte. 
Katherine era imediat în spatele lui, ţinându-se de perete. 

Luminile  lucitoare din faţă au schimbat tonalitatea, 
modulându-se într-un galben mai întunecat, în vreme ce sunetul 


386 


de bas pulsatoriu s-a accentuat, scăzând apoi până la limita 
extremă a auzului său. S-a simţit atras în jocul de lumină, chiar în 
timp ce infrasunetul Ma'rifat'-ului declanşa spaima primordială în 
străfundurile minţii lui. Luminile erau minunate, seducătoare. 

La câţiva metri distanţă, de-a lungul peronului, lipită de zid, 
zăcea o siluetă alungită, întunecată. Robert s-a târât spre ea, 
temându-se că ştia deja cine era. Şi-a trecut mâna dreaptă pe 
deasupra siluetei. A simţit o baltă urât mirositoare de lichid şi un 
miros metalic de sânge i-a inundat simţurile. A încercat să 
găsească pulsul în zona gâtului, dar a dat peste o rană de cuţit 
deschisă. Şi-a retras involuntar degetele, scoțând un strigăt de 
groază. O clipă nu a putut respira. Apoi s-a adunat şi a pus mâna 
pe încheietura mâinii omului care zăcea la pământ. A găsit o 
curea, dar nici vorbă de pistol sau radio. 

— Poliţist, a şoptit el. Mort. 

A întins mâna şi i-a închis ochii. Corpul mai era cald. Părea să 
fie un tânăr. Oare trebuia să patruleze o dată la câteva minute? 
De cât timp lipsea la apel? 

Katherine a spus scurt o rugăciune deasupra cadavrului, apoi 
s-au deplasat cu mare grijă de-a lungul peronului. La urechi le-au 
ajuns sunete discrete de incantaţii sacre care se topeau în 
rezonanţa profundă, din altă lume, ce reverbera din chiar 
cărămizile şi pietrele frumoasei bolți. Horace avusese dreptate să 
o numească cel mai feminin spaţiu imaginabil. Luminatoarele 
erau ca nişte vitralii-rozetă, iar frumoasele modele decorative, ca 
venele sub pielea albă. 

Se aflau la marginea scărilor ce duceau spre zona boltită cu 
tonetele pentru bilete. Robert a privit precaut dincolo de colţ, 
ţinându-şi capul cât mai jos şi ascuns în întuneric. Arcele 
încăperii de sus culminau cu un luminator pe centru, cu un singur 
ochi, ochiul pe care îl văzuse el într-una dintre imaginile 
trecătoare primite de la Terri. 

Şi în centrul încăperii, exact sub luminator, Robert a văzut 
Ma'rifat'-ul. Era minunat. O tobă translucidă de aur şi culoare 
albă se rotea încet, pulsând dinlăuntru, cu desene geometrice şi 
litere decorative lucind în diferite culori, în timp ce marginea i se 
rotea deasupra şi dedesubt în direcţii opuse. Se sprijinea pe 
patru picioare înfipte în pământ, pe vârful unei coloane ascuţite 
dintr-un material ce părea aur brut. Pe o pânză întinsă pe 
pământ, lângă coloană, se aflau nişte obiecte metalice. O stea cu 
şapte colţuri, un hexagon, o piramidă, o tobă mică, rotundă. 


387 


Cutia Răului pe care i-o trimisese Adam prin poştă. Miezul. 
Cheia principală. 

— Fat Mary, a şoptit Robert. „Ma'rifat'-ul.” Cutia Răului. 

S-a ridicat încet în picioare, cu grijă ca să nu zgârie podeaua 
cu ţeava de metal pe care o căra cu el. A auzit zgomot de paşi în 
spatele lui, un foşnet şi un țipăt scos de Katherine. Apoi capul i s- 
a aprins de durere şi el a căzut la pământ. 


Ochiul privea insistent în sufletul lui Robert. Acesta se ruga. 

„.. preschimbă ura în iubire... 

In faţa ochilor îi jucau scene şi fragmente de imagini din oraş. 

„„„ mintea ca o oglindă... 

Şuvoaie de lumină şi de dor, de senzualitate şi de frică. 

„.. inimă îndurătoare... 

Şi-a trimis mintea în afară. Era un har pe care şi-l îngropase de 
peste douăzeci de ani, care căuta în spaţiul nevăzut din jurul lui, 
ascultând, la rândul lui. 

Se petrecea o erodare graduală a stării de separație dintre 
lucruri. A simţit că totul era scăldat într-o lumină minunată, abia 
vizibilă. 

S-a auzit o voce de bărbat. Răguşită. Epuizată. 

— Robert. 

Vocea celui care-l atacase în metrou. Acelaşi glas distorsionat. 

Sosise momentul luptei. Era pregătit. Şi-a trimis mintea 
departe, înapoi în timp. 

„. lartă-l... 

Robert a deschis ochii. Exact în faţa lui stătea o siluetă în 
negru, un bărbat abia respirând, încovoiat. Avea faţa ascunsă, 
dar Robert îl ştia, îi cunoştea atitudinea, încrucişarea familiară a 
braţelor pe piept, capul plecat. 

— Adam, a spus el. 

_ Adam a ridicat privirea, numai ochii văzându-i-se în întuneric. 
In spatele lui, Robert a putut intui alte siluete întunecate. Trei 
spectre cu glugi negre spuneau încet, ca o incantaţie, cuvinte pe 
care el nu le auzise niciodată, dar care îi umpleau sufletul de 
întuneric. Alături, la câteva picioare în stânga lui, a văzut o 
siluetă prăbuşită pe treptele de piatră. Terii. Putea să vadă un 
nimb roşu de suferinţă în jurul capului şi al stomacului ei. 

— Rickles, a scrâşnit Adam, cu o notă de frică în voce. Apoi, 
recăpătându-şi stăpânirea de sine, a continuat. Ne întâlnim din 
nou. Cred că pentru ultima oară. 


388 


Vocea lui Robert a reverberat în spaţiul larg, curbat, din jurul 
lor. 

— Tu nu mai eşti Adam. L-ai ucis pe Adam. Tu eşti răul. Eşti 
numai un alt acolit al Iwnw. 

— Ei lucrează prin mine. Dar sunt încă Adam, cel pe care cu 
toţii îl cunoaşteţi şi îl iertaţi. 

— Dacă-i aşa, te pot ajuta. 

— Da, poţi. Deşi, probabil că nu în felul în care-ţi imaginezi. 
Am ajuns la „o răfuială mare într-o încăpere mică”. Se pare că 
acesta îmi este destinul. 

— Din Cum vă place? 

— Da, deşi mie nu-mi place deloc. 

— Unde este Katherine? 

— În frig, mă tem. Adam a arătat undeva în afara razei vizuale 
a lui Robert. Nu este totuşi rănită. Nu încă. 

Un metrou a scârţâit dedesubt ca o zână care vesteşte 
moartea. 

Robert a văzut că Marrifat'-ul şi-a diminuat lucirea şi şi-a 
liniştit suspinul profund până nu s-a mai auzit. 

— Ştiu la ce te gândeşti. Poliţia face inspecții în mod regulat în 
locul ăsta. lwnw a trebuit să-l ucidă pe ultimul poliţist care a 
venit să-şi facă rondul. Dar acum i-am îndepărtat corpul. Nu ne 
va găsi nimeni. Nu în timpul de care avem nevoie. Şi, dacă ne 
vor găsi, atât le-a fost. Nu în felul în care doresc stăpânii mei. De- 
acum încolo, am făcut pregătiri mai elaborate. 

— Eu nu te voi ajuta. 

— Robert. Robert. Nu-ţi dai seama deloc cine eşti, nu-i aşa? 

— Cine sunt? 

— Într-un sens, tu eşti arma. Noi am strâns tot ce este necesar 
pentru a detona Dispozitivul la potenţialul lui maxim. Toate 
cheile. Miezul, trăgaciul. Aurul roşu depozitat în apropiere. Dar 
nu o putem face singuri. Componenta ultimă este un Unicorn. O 
fiinţă de mare frumuseţe şi putere a spiritului, sacrificată de 
lwnw. Adică... tu, Robert. Asta ai fost întotdeauna. Asta-i tot ce- 
am negat întotdeauna. De aceea te-am căutat cu ani în urmă. De 
aceea Katherine a căutat refugiu la tine. 

— Nu o voi face. 

— O vei face. Ne vom lupta, iar Frăția Iwnw, care lucrează prin 
mine, constrângându-mă, te va constrânge şi pe tine. Te vei 
frânge şi vei muri. Nu vei avea de ales. Şi, murind, vei detona 
Cutia Răului. 


389 


— Nu o voi detona. 

Brusc incantaţia s-a oprit. Marrifat'-ul a tăcut total în aceeaşi 
clipă. Schimbarea a fost atât de absolută, încât absenţa sunetului 
l-a izbit ca o lovitură în timpan. 

Cea mai înaltă dintre cele trei siluete cu glugi negre a vorbit 
din întuneric şi umbră. 

— Un Unicorn. În sfârşit. Suntem onorati. 

Robert l-a recunoscut pe şeful celor trei bărbaţi cu care el şi 
Horace se bătuseră la Grand Central. 

— Eliberaţi-le pe Katherine şi pe Terri. Scăpaţi-o pe Terri de 
durerea ei, a spus Robert. Scoateţi cancerul din ea. Apoi poate 
vom vorbi. 

Şeful Iwnw a râs sec, luându-și gluga de pe cap. 

— Nu, asta nu ne satisface. Permite-mi să-ţi explic câteva 
lucruri. Poate crezi că deţii dreptatea pentru că ai fost iniţiat şi 
modelat de un membru al Luminii Perfecte. Maeştri îndreptăţiţi ai 
Căii şi ai puterilor sale nu sunt totuşi ei, ci noi. Frăția Coloanei. 
lwnw. Gândeşte-te la situaţia ta. Ai înfruntat moartea nu o dată, 
ci de mai multe ori, în scopul de a-ţi atinge propriul sistem 
remarcabil de puteri într-o perioadă foarte scurtă. Noi am 
încercat să te ucidem, de câteva ori. 

— Am crezut că aveţi nevoie de mine. 

— Dacă am fi avut capacitatea să reuşim, aceasta ar fi 
demonstrat, pur şi simplu, că tu nu erai fiinţa care se spunea că 
eşti. Intr-adevăr eforturile noastre au ajutat să se activeze în tine 
puterile care te-au făcut să treci cu bine de probe. Foarte puţini 
ar fi putut supravieţui unor asemenea încercări. Uneori ne place 
munca pe care o face Horace. Tu eşti un membru al elitei şi încă 
unul ales. Nu ar trebui să... conduci? Cu înţelepciune, bineînţeles 
şi cu dreptate, dar uită-te. Priveşte lumea. 

In timp ce silueta în mantie neagră vorbea, Robert a văzut-o 
pe Katherine cu ochii minţii. Adam spusese adevărul - nu era 
rănită, iar acum îşi recăpătase conştiinţa. Era mai alertă deja 
decât lăsa să se vadă. Apoi Robert s-a străduit să ajungă din nou 
la Terri. Protejându-şi cu grijă acţiunile, a încercat să-i vadă 
pântecele. Ceea ce a găsit acolo i-a umbrit sufletul. Diviziune 
celulară masivă, accelerată. Cancerul făcea rapid metastaze. 
Robert continua să-şi ţină privirile aţintite asupra bărbatului cu 
mantia neagră. Ceilalţi doi bărbaţi Iwnw reluaseră incantaţia în 
fundal şi Ma'rifat'-ul le răspundea schimbându-şi pulsul ritmic în 
acelaşi tempo. 


390 


— Priveşte ce a făcut rasa umană lumii acesteia în timp ce 
puterile transformatoare ale Căii sunt neîntrebuinţate şi păstrate 
secrete de nebunii îngâmfaţi ai Luminii Perfecte. O planetă 
otrăvită, aruncată permanent în afara echilibrului vital, probabil 
deja distrusă, dacă nişte lideri puternici nu acţionează foarte 
curând. Suprapopulaţie masivă, secătuirea resurselor planetei, 
milioane de oameni îngrămădiţi în oraşe decăzute, care se 
răspândesc ca filoxera pe suprafaţa pământului. Relații 
internaţionale haotice. Război în mod constant. Brutalitate 
continuă. Milioane de copii murind în condiţii oribile de boli ce 
pot fi prevenite. Poate c-ai fost făcut să crezi că noi plănuim un 
act de o răutate oripilantă. Dar uită-te la lume aşa cum este ea 
acum. Ai crede că un astfel de act de mare cruzime a avut deja 
loc. 

Robert stătea perfect nemişcat, extrăgând din străfundurile 
sale puterile pământului, apei, focului, aerului, eterului, minţii şi 
spiritului. A făcut din mintea lui o oglindă perfectă, ce reflecta 
fluxul veninului negru pe care Iwnw îl picurau asupra lui. Şi a 
îndreptat cea mai puternică energie vindecătoare pe care a putut 
s-o adune spre Terii, învăluind celulele canceroase în lumină 
albă, încercând să răstoarne răul implantat în ea. A trebuit să 
insiste ceva timp. 

— Care vă sunt intenţiile? Ce vreţi? 

— Fiinţele umane au devenit o boală. Cele mai multe nu 
merită să trăiască. Cele mai multe nici măcar nu trăiesc de fapt. 
Sunt adormite în raport cu propriul lor potenţial toată viaţa lor şi 
apoi mor. Oamenii mănâncă, se împerechează, se omoară unii 
pe alţii, se uşurează, visează la ceva mai bun, dar nu vor de fapt 
nimic deosebit de ceea ce au. Sunt fiinţe /eneşe. Un rezervor 
vast de putere psihică, aproape în totalitate nefolosită. 

— Deci, supune-le şi conduce-le? Faraoni ai zilelor noastre? 
Foloseşte-le minţile? 

— Iţi baţi joc, dar tu vei fi unul dintre conducători. Unul care 
agită turma. In orice caz, aşa cum ştii, lwnw urmează toate 
faţetele Căii, nu numai pe cele frumoase. In frică, în ură, în 
dispreţ există o mare putere şi o forţă de neignorat. Din toate 
aceste emoţii ne tragem noi puterea. Marrifat'-ul poate distruge 
Manhattanul, cu siguranţă. Ar fi făcut-o deja dacă fiinţele 
patetice în relaţie cu Adam ar fi reuşit să ducă până la capăt 
planul lui original. Fie şi numai acest lucru ne-ar îndreptăţi să 
distrugem, dintr-o singură lovitură, centrul financiar principal al 


391 


lumii, pe incompetenţii bâlbâiţi de la ONU şi metropola care 
exemplifică maladia colectivă cunoscută sub numele de 
democraţie. 

Robert a simţit că Terri răspunde, asimilând puterea pe care i- 
o trimisese el. A picurat toată lumina pe care a putut să o trimită 
în mod ascuns în sistemul de vindecare propriu corpului ei. 

Totuşi, el asculta cu faţa împietrită la şeful lwnw. 

— Dar o adevărată bombă a sufletelor, un autentic motor 
alchimic programat să explodeze în conştiinţa a probabil un 
milion de oameni în intervalul a câteva secunde... iată un 
instrument de departe cu mult mai eficient. Un colaps psihic 
instantaneu, care să-i ducă pe toţi la cel mai de jos, cel mai 
primitiv, cel mai întunecat nivel al posibilităţii omului. O naţiune 
care o înspăimântă pe alta, un sat care îl înspăimântă pe altul, 
incapabili să suporte diferenţele de orice fel - de limbă, de 
culoare a pielii, de accent, de miros. Lansări de proiectile, foarte 
posibil nucleare. Greve. Represalii. Razii asupra tuturor celor 
care nu aparţin cine ştie cărui trib din care, întâmplător, tu faci 
parte. Copii care-şi denunţă părinţii. Părinţi care-şi trădează 
copiii, oameni care-şi trimit vecinii în lagăre de concentrare. 
Omoruri peste omoruri. Rwanda în America. Srebrenica în 
America. Lagăre ca Dachau Belsen şi Auschwitz în toată lumea. 
Acestea sunt motoarele pe care vrem să le dezlănţuim. Astfel 
încât să ne putem hrăni şi, hrănindu-ne, să creştem atât de 
puternici, încât să devenim de neoprit. Şi după aceea vom 
impune ordine celor care rămân. Vom salva planeta pentru cei 
care sunt ca noi şi vom conduce! 

S-a aşternut tăcerea, cu excepţia pulsaţiei Marrifat'-ului, al 
cărui ton devenise mai profund şi a cărui forţă crescuse pe 
măsura intensității urii concentrate în spaţiul boltit. 

— Du-te în iad! a scuipat Robert cu dispreţ. 

— Suntem deja acolo. 

In conştiinţa lui Robert a apărut din nou imaginea ochiului 
morţii care se propaga masiv din Lower Manhattan în tot restul 
lumii, mingea magnetică de foc albastru, formată din ură 
zburând peste Oceanul Atlantic şi în jos pe şirul muntos al 
Anzilor, gaura neagră din centrul ochiului morţii hrănindu-se din 
ură şi din frică într-un cerc care se lărgea neîncetat. 

Respirând acum greu, Robert se lupta să menţină scutul de 
protecţie, mintea lui oglindă. lwnw erau mai puternici decât se 
aşteptase. De departe cu mult mai puternici. Totuşi, el îi 


392 


transmisese putere vindecătoare lui Terri, deşi acum nu putea 
spune dacă aceasta funcţiona. 

Adam s-a tras mai aproape şi i-a şoptit lui Robert la ureche: 

— Vei primi la pachet chiar un preşedinte SUA. Acesta se află 
la Waldorf-Astoria. Nu va ajunge să-şi spună cuvântarea la 
Convenţie, în seara asta. Vei aprecia faptul ăsta: au folosit 
vechea cale ferată ascunsă de sub hotel pentru a-l aduce acolo. 

Robert a auzit-o pe Katherine agitându-se. Trebuia s-o scoată 
de acolo. Pentru prima dată, Robert începea să simtă cu 
adevărat spaima că ar putea eşua. Exista totuşi ceva ce el nu 
înţelegea. 

— Dacă Marrifat'-ul explodează, nu vom muri şi noi, cu toţii? 

Din nou un râs sec al şefului lwnw a răsunat dinspre arcele 
boltite ale sălii unde se vindeau bilete. 

— Nu. Noi vom fi protejaţi şi-i putem proteja şi pe alţii dacă 
vrem. Ma'rifat'-ul este un dispozitiv cu adevărat alchimic, ceea 
ce înseamnă că el deschide o poartă între lumi. Există o lume a 
conştiinţei pure, care rareori se substanţializează. Tu ai văzut-o 
dacă ai trecut Proba Minţii. Ai văzut, probabil, conştiinţa şi 
materia în adevărata lor relaţie, dansul lor în afara timpului, prin 
care una curge în cealaltă şi invers. Aceia dintre noi care sunt 
lwnw în această lume îl servesc până la urmă pe neîntrupatul 
Iwnw din lumea de dincolo, foamea insaţiabilă, inteligenţa 
întunecată care are nevoie de frica şi de suferinţa umană pentru 
a trăi. Ochiul morţii. Iwnw ne-a găsit pe noi, cei trei slujitori ai lui. 
Iwnw l-a găsit pe constructorul Ma'rifat'-ului şi se hrăneşte din el. 
Prin el, Iwnw se hrăneşte din Adam. Prin Adam, lwnw a ajuns la 
Terri şi-i afectează structura celulelor. Viaţă spre moarte. Viitor 
copil spre cancer. A făcut pauză ca să respire, apoi a scuipat 
cuvintele cu o ură violentă: Prin Terri, în ziua pe care voi o 
cunoaşteţi sub numele de Marea Pană de Curent, lwnw a ajuns 
chiar şi la Katherine Reckliss, în copilul ei nenăscut şi i-a supt 
forţa vitală prin chiar acelaşi cancer. 

Pe neaşteptate, o siluetă umană a zburat pe lângă Robert, din 
spatele acestuia, cu mâinile întinse în lături şi l-a apucat de 
beregată pe bătrânul cu păr alb. Era Katherine. In aceeaşi clipă, 
Terri s-a repezit şi ea de pe trepte şi a apucat pe la spate o altă 
siluetă cu pelerină neagră. A scuturat-o şi a izbit-o de perete, 
apoi a sărit după ţeava de oţel pe care Adam i-o luase lui Robert 
după ce-l lovise, lăsându-l inconştient. 

In timp ce o apuca, doi şerpi de energie au luat naştere de-a 


393 


lungul acesteia. Ea a înfipt un capăt al ţevii în burta bărbatului, 
apoi a răsucit-o, a scos-o şi l-a lovit pe bărbat cu ea în cap. 

Reacţionând o fracțiune de secundă mai târziu, Robert a sărit 
şi el la al treilea membru Ilwnw, adunându-şi toată puterea 
primordială a dorinţei de a trăi într-un singur pumn cu care l-a 
lovit pe bărbat în piept şi l-a făcut să zboare până la peretele din 
spate, de care acesta s-a izbit violent. Plăcile de faianţă au 
crăpat şi s-au spart în locul în care omul s-a izbit de perete, cu 
toate acestea, el s-a întors imediat la Robert şi i-a tras cu putere 
un pumn în burtă. Robert s-a îndoit de durere. 

In cădere, Robert l-a văzut pe Adam lângă Ma'rifat’ inserând 
cheile rămase, una câte una. Apoi Adam a luat miezul, Cutia 
Răului cea mică şi a fixat-o deasupra Cutiei Răului cea mare. 

Cu un trosnet asurzitor al energiei şi cu o flacără albastră- 
gălbuie, Ma'rifat'-ul a scos o coloană de foc de aproape doi metri, 
care se învârtea şi se răsucea în aer, pornind de la marginea lui 
de sus. Filamente roşii pâlpâiau odată cu flacăra şi se întindeau 
de-a lungul curbelor cupolei arcuite, pârâind şi scuipând, în timp 
ce ochiul morţii se aduna şi se forma deasupra şi peste tot de jur 
împrejurul lor. 

Oriunde se uita Robert, ochiul era acolo, privind în sufletul lui. 
ÎI voia pe el. Îi voia pe ei toţi. Voia milioane de suflete. Culorile 
aprinse seducătoare ale ochiului se schimbau de la roşu la 
galben, în timp ce Robert simţea o pleiadă de scântei atingându-i 
spatele şi capul. Ma'rifat'-ul era pe cale să se detoneze. Cu coada 
ochiului, Robert l-a văzut pe Adam stând cu braţele înfipte direct 
în coloana albă de foc ce se răsucea deasupra Dispozitivului, cu 
faţa contorsionată de durere. 

Robert s-a ridicat în picioare şi s-a aruncat cu capul înainte în 
coastele atacatorului său, izbindu-l din nou de perete. Scântei de 
lumină galbenă au ieşit din plăcile de faianţă şi s-au propagat în 
ochiul morţii. Inainte ca Robert să-l poată lovi, Terri a păşit în 
faţă şi l-a izbit puternic cu ţeava. Silueta în mantie neagră a 
căzut pe spate şi a rămas nemişcată. 

Apoi Robert s-a întors ca s-o vadă pe Katherine luptându-se în 
capul scării să scape de strânsoarea şefului lwnw. Inainte să 
poată ajunge la ea, omul a ridicat-o, strângând-o în continuare 
de gât şi a aruncat-o în jos pe scări, spre peronul întunecat de 
dedesubt. 

O secundă mai târziu, Terri s-a repezit la el cu ţeava 
direcţionată spre spinarea lui, sub omoplatul stâng. Ţeava i-a 


394 


străpuns pieptul. 

— Asta-i pentru Jay, nenorocit ce eşti! a strigat ea. 

Omul s-a clătinat puţin pe picioare, cu o expresie de ură 
primitivă îngheţată pe faţă. Apoi a căzut, iar Terri a alergat în jos 
pe scări, la Katherine. 

— Am eu grijă de ea, a strigat Terri. Adam ce face? Robert s-a 
întors spre Ma'rifat’ şi spre Adam, care îşi scotea mâinile din 
coloana de foc şi se îndrepta spre Robert. 

— Ai ucis trei membri Ilwnw. Asta înseamnă că acum Frăția 
Iwnw lucrează numai prin mine. Asta mă face mai puternic. 

— Nu trebuie să faci asta. Eu sunt aici ca să dezamorsez! 
Ma'rifat'-ul. Asta-i tot. 

— Nu este tot. Am ajuns la o singură luptă. Simplitatea este 
atrăgătoare. Te omor şi un milion de oameni mor în explozie sau 
prin distorsionarea sufletului care urmează. Tu declanşezi 
Armageddonul. Dar eu trăiesc, Terri trăieşte, primindu-şi înapoi 
copilul sub protecţia Iwnw. 

— Vrea ea asta? 

— Gândeşte-te la alternative. Nu are alta. 

— Nu cred. Nu te ascunde în spatele ideii că o salvezi pe Terri. 
Ea nu va accepta niciodată asta. Nu e loc de discuţii. Asta este 
numai o acoperire a faptului ruşinos că Iwnw te controlează. 

— N-aş fi aşa de sigur. Dar, dacă mă ucizi, dezamorsezi 
Ma'rifat'-ul şi îi învingi pe Iwnw, care se retrag pentru a relua 
lupta în altă zi. Toţi aceşti oameni sunt salvaţi. Dar Terri moare 
de cancer. 

Robert încă nu vedea dacă era în stare să o vindece pe Terri 
sau nu. Simţea că da. 

— Eu sunt un Unicorn, a spus Robert. Şi voi muri, dacă trebuie. 
Dar nu va mai muri nimeni altcineva astăzi. Cu excepţia ta. 

S-a aruncat asupra lui Adam şi l-a prins strâns cu mâinile de 
beregată. Adam s-a desprins aproape cu lehamite şi l-a proiectat 
în spate, izbindu-l de perete. 

— Nu prea cred, Robert. 

Adam părea că apucă aerul în pumn şi-l răsuceşte. 

Capul lui Robert exploda de durere. Valuri negre se spărgeau 
deasupra lui. Ochiul morţii pâlpâia galben şi albastru, uitându-se 
la el din toate direcţiile. 

Negrul s-a pigmentat în roşu. Ma'rifat'-ul se rotea mai repede 
şi mai repede, scuipând fragmente de fulger. 

O vibraţie profundă şi zăngănitoare a umplut aerul. Era tunetul 


395 


lent al detonării iminente. 

Robert s-a aruncat iarăşi asupra lui Adam. Şi-au încleştat 
mâinile unul în jurul gâtului celuilalt. 

— Vei cădea şi vei muri, Robert, a scuipat Adam, în timp ce 
lumina galbenă veninoasă a Iwnw îi ieşea pe gură şi prin ochi. 
Exact cum m-au frânt pe mine. 

Adam l-a izbit din nou pe Robert de perete. Marrifat'-ul 
scârţâia în timp ce se rotea, chiar şi pietrele din jurul lor se 
cutremurau la tunetul lui, fulgere zburau de la el în culori de 
roşu, albastru, verde. Robert a simţit că pierde lupta. Puterea lui 
se risipea. Şi-a închis ochii. 

In întuneric, exista o lumină încă şi mai întunecată. Retinele lui 
erau sângerânde, creierul îi pârâia şi trosnea ca un radio lângă o 
linie de mare tensiune. Pielea i se dezagrega; aproape că nu mai 
exista nici o membrană între el şi lume. Era ca un terci. Cele 
dinlăuntrul lui şi cele din exterior curgeau unele în altele. 
Oriunde privea, gaura neagră din centrul ochiului morţii îi sugea 
puterile, voinţa de a trăi. 

— Horace, a şoptit el. 

— Horace este un om bătrân, a pufnit Adam. Nu te mai poate 
ajuta. 

intunericul s-a închis. El a văzut în forma ochiului irezistibil, 
frumos, înspăimântător, un microcosmos în jurul capului lui 
Adam. Il chema la el. 

— Este timpul să mori, Robert. 

Adam a tras ţeava lui Terri din corpul şefului lwnw şi a agitat-o 
în aer. 

Terri a ridicat capul, simțind ce se întâmplă. A alergat în sus 
pe scări. 

— Nu, a strigat ea. Nu-l poţi ucide! 

Adam a îndreptat ţeava spre gâtul lui Robert. Terri a sărit pe 
direcţia armei, cu un țipăt, primind toată puterea loviturii în 
propriul cap, cu un trosnet îngrozitor. A căzut apoi la picioarele 
lui Adam, cu craniul spart. 

Adam a rămas o clipă paralizat de oroare, apoi a căzut în 
genunchi, aruncând ţeava de oţel într-o parte, cu un răcnet de 
durere: 

— Nu! 

Adam i-a luat capul în mâini şi i l-a legănat. Era moartă. El şi-a 
urlat ura nearticulată. 

Robert se uita nevenindu-i să creadă, în timp ce se ridica uşor 


396 


pe picioare. Terri îşi dăduse viaţa pentru el. Îl văzuse pe Adam pe 
punctul de a pierde bătălia cu Iwnw, pe punctul de a-l ucide pe 
Robert şi alesese să moară ea decât să lase să se întâmple acest 
lucru. Părea aşa de mică în braţele lui Adam. L-a cuprins un val 
uriaş de tandreţe pentru ea. Ea îi dăduse lui tăria să 
supravieţuiască probelor, îi datora de două ori viaţa. Ţipătul crud 
al Mar'rifat'-ului a început să se moduleze. Abia auzitele tonuri 
armonice au început să răsune mai tare. 

Atunci Adam a lăsat-o pe Terri jos şi s-a ridicat în picioare. A 
avansat în direcţia lui Robert, cu o expresie de suferinţă atroce 
pe chip. 

Robert a privit adânc în sine şi a căutat resursele pentru 
bătălia finală. „Mori ca să trăieşti.” Ar abandona orice speranţă 
de supravieţuire, dacă ar putea opri detonarea. Atunci a simţit că 
membrele încep să-i lucească. Braţele şi picioarele şi apoi tot 
corpul. A deschis ochii şi a privit în jos. Era un corp de lumină. 
Era ca îngerul pe care i-l arătase Terri la începutul căutărilor, 
înveşmântat în fuioare de lumină, care treptat se resorbeau 
intrând în pielea lui. Robert a simţit energia protectoare a lui 
Horace înconjurându-l. 

Adam a sărit asupra lui Robert cu un strigăt, ca un animal 
sălbatic. 

Au căzut amândoi şi s-au rostogolit pe scări spre peron, pe 
lângă trupul inconştient al lui Katherine. 

Robert s-a ridicat în picioare şi l-a apucat pe Adam de 
beregată. Adam s-a desprins din strânsoare, răsucindu-se şi i-a 
tras lui Robert un pumn în falcă. Robert l-a apucat strâns, s-au 
clătinat amândoi, s-au dezechilibrat şi au căzut pe linia 
metroului. Robert l-a ridicat pe Adam în picioare. 

Ochiul se forma din nou în jurul lui Adam. Chipul morţii. Acesta 
a vorbit: 

— Cine eşti? 

— Mă numesc Robert Reckliss. 

— Noi suntem Ilwnw. 

— Voi sunteţi diavolul. 

— Dacă vrei. Tu nu poţi câştiga. 

— Eliberează-mi prietenul. 

— Nu! 

Robert a săpat adânc în memoria lui. A găsit ultimele lui arme 
posibile. A văzut cuvintele pe care Lawrence şi Adam voiseră să i 
le comunice. 


397 


— Am învăţat aceste cuvinte de la Adam şi de la doi prieteni, 
Horace şi Lawrence Hencott. Ultimul este un bărbat pe care voi l- 
aţi torturat şi l-aţi ucis. 

— Ce cuvinte? 

— Cuvinte încărcate de putere. Cuvintele folosite pentru a 
căpăta măiestria aurului roşu şi a Pietrei Filosofale. 

— Nu. 

— Pentru aurul roşu: Quaero arcana mundi. „Caut secretele 
lumii.” 

Acum şi-a amintit sintagma pe care Lawrence voise atât de 
limpede ca el să şi-o amintească. Tortura intensă, mârşavă 
dezvăluie imposibilitatea vieţii. Era acelaşi cuvânt pe care i-l 
dăduse Adam chiar la începutul probelor. 

— Răspunsul este vitrio/* acronim de la Vile. Intense Torture 
Reveals Impossibility Of Living. 

— Stop! 

Atunci Robert a început să citeze din Hârtijle lui Newton. Din 
cuvintele pe care Adam le pusese în gura lui Newton în punctul 
culminant al piesei. Cuvintele care apăruseră la maşina de scris 
din camera lui Katherine în noaptea incendiului. 

— Pentru Piatra Filosofală: Flamma unica clavis mundi. 

— Stop. 

— „Cheia lumii este o flacără unică.” 

— Nu. 

— Eu accept răul lui Adam şi îl preiau. Adam este parte din 
mine şi eu sunt partea mai puternică. 

— Nu. 

Ochiul a aruncat o lumină albastră, retrăgându-se de lângă el. 
Se auzeau tonuri armonice mai puternice produse de Ma'rifat’. 
Acesta se stabiliza, hrănindu-se din mintea lui Robert. Din 
sufletul lui. 

Şi atunci, a văzut ultimul rând pe care Adam urma să-l 
pronunţe la sfârşitul piesei, când copacul şi toba de lumină se 
aprinseseră. Şi-a dat seama că îl ştiuse mereu. Adam îl ţinuse 
ascuns la vedere. 

— Omnia vincit amor! 

— Stop! Nu! 

— Omnia vincit amor! lubirea! Învinge! Totul! 

Robert a deschis ochii. Ochiul s-a retras cu teamă, aruncând 


15 Tortura intensă, mârşavă dezvăluie imposibilitatea vieţii. (în limba 
engleză, în orig.). 


398 


flăcări în jurul capului lui Adam, dar acesta a zâmbit. 

Şi Robert a văzut cel mai intim plan pe care Adam îl păzise cu 
străşnicie de întuneric, de lwnw, până în cel din urmă moment, 
ultimul posibil. 

Robert l-a privit direct în ochi. A vorbit spre el. 

— Inţeleg. 

— Ce? 

— Adam vrea ca eu să-l ucid. 

— Nu. 

— Işi dă seama că nu poate scăpa de voi. 

— Nu. 

— V-a înşelat tot timpul. A aşteptat momentul în care eu voi fi 
psihic capabil să-l înving. Destul de puternic spiritual pentru a o 
face. 

— Nu. 

— Este singura cale pentru a vă distruge puterea şi a 
dezamorsa Marrifat'-ul. Aşa Adam îi va salva pe toţi cu preţul 
propriei vieţi. 

— Nu. Greşit. Acum tu vei muri. 

— Nu. Când şi-a pus braţele în coloana de foc a Marrifat'-ului, 
încerca să-i încetinească ritmul. Să întârzie detonarea. A reuşit. 
Şi, când în ultima clipă voi chiar aţi pus stăpânire pe el cu 
adevărat, Terri l-a împiedicat să mă omoare. Ca să-i ofere 
planului lui o ultimă şansă. A ştiut asta tot timpul. 

— Nu. Acum, mori! 

— Nu. OMNIA VINCIT AMOR! 

Un țipăt de rău primordial a explodat din centrul ochiului când 
acesta s-a dezagregat într-o învălmăşeală de flăcări galbene şi 
albastre. 

Robert s-a uitat în ochii lui Adam. Adam a văzut că Robert 
înţelesese. Robert i-a susţinut privirea prietenului său preţ de o 
clipă nesfârşită. Apoi l-a împins pe Adam pe linia de metrou şi s-a 
dat înapoi. 

Corpul lui Adam s-a încordat, capul i s-a dat pe spate şi preţ 
de câteva secunde nesfârşite a părut să reziste forţei 
electricităţii care pocnea şi ţâşnea prin el, stând drept şi 
balansându-se din genunchi, în timp ce un fum înţepător şi un 
miros de carne arsă umpleau aerul înăbuşitor din staţia de 
metrou. 

Apoi Adam şi-a dat ochii peste cap şi şi-a dat ultima suflare cu 
o mână ridicată în semn de mulţumire. A căzut fară viaţă la 


399 


picioarele lui Robert. 

Ma'rifat'-ul a încetinit, mişcările lui erau acum armonice. 

Robert a îngenuncheat şi i-a închis ochii lui Adam. 

Apoi a tras corpul, târându-l, de-a latul liniei de metrou şi l-a 
ridicat pe peron. S-a dus la Katherine, a luat-o în braţe şi a 
legănat-o, ciufulindu-i părul. Ea era aproape inconştientă. Robert 
a plâns îndelung pentru prietenul lui. A văzut imagini din jocurile 
lui nebuneşti, inima lui sălbatică, imaginaţia sa fară limite, 
bunătatea şi jovialitatea lui. Apoi Robert a văzut lumina galbenă 
bolnăvicioasă care-l consumase, voinţa lui de nezdruncinat de a 
lupta până în ultima clipă, riscurile până la sacrificiul de sine pe 
care şi le asumase pentru a se asigura că detonarea va fi oprită 
în ultimul moment. 

— Îmi pare rău, prietene, a şoptit Robert. Îţi mulţumesc. 

A urcat scările până la Ma'rifat’. 

A stat lângă frumoasa maşinărie, cu marginile rotindu-i-se 
lent, cu coloana de foc stinsă acum, a îndepărtat cheile, una câte 
una, de la lăcaşurile lor din jurul corpului ei lucitor. 

Gând a terminat, l-a sunat pe Horace. 

— Marrifat'-ul este dezamorsat. Terri şi Adam sunt morţi. Şi-au 
dat vieţile de bunăvoie. 

— Cerule! leşi de acolo. Vino apoi la mine, te rog. Adu 
Ma'rifat'-ul ca să-l pot distruge cu mâna mea. 


400 


Epilog 


New York, sâmbătă 4 septembrie 2004 


Horace, cu mâinile protejate de nişte mănuşi de cauciuc negre 
şi groase, a ridicat cartuşul glonţului, prima din celelalte şapte 
chei secundare ale Ma'rifat'-ului şi l-a lăsat să cadă uşor într-un 
vas mare cu acid sulfuric aşezat pe masa de lemn din mijlocul 
apartamentului lui. Ferestrele erau larg deschise pentru a lăsa să 
iasă fumul din încăpere. Cheia s-a dizolvat cu un şuierat violent 
şi o emisie de fum roşu. 

— Vă aducem omagiul nostru, Adam şi Terri şi ne amintim de 
voi ca de nişte războinici, a spus el pe un ton solemn. 

Robert şi Katherine se ţineau de mână şi repetau ca un ecou 
cuvintele lui Horace. 

Imediat, Horace a luat vesica piscis care atârna la gâtul lui 
Terri, o cheie secundară şi a lăsat-o să cadă în acid. Aceasta a 
plutit un moment la suprafaţă şi apoi a dispărut scoțând un sunet 
ce amintea de un suspin. 

— Adam şi Terri, vă aducem omagiul nostru şi ne amintim de 
voi ca de nişte iubiţi, a spus el. Ne amintim de copilul pe care vi 
l-au răpit Iwnw. 

Horace a continuat la fel pentru toate cheile secundare, 
punând-o pe fiecare în relaţie cu o calitate a celor doi prieteni 
dispăruţi în lupta pentru dezamorsarea Ma'rifat'-ului. 

Cu capul lovit şi cu celelalte răni rezultate din lupta de la 
obelisc, vindecate acum de Robert, Horace se pregătea să 
petreacă câteva săptămâni într-un loc retras, să studieze 
utilizarea întregului set de cuvinte puternice pe care i le spusese 
Robert şi să mediteze la viitoarele încleştări cu Frăția Ilwnw. 
Katherine şi Robert, care împărțeau acum acelaşi dormitor, îi 
ceruseră să-i asiste la o reînnoire a jurămintelor de căsătorie. 

Când Horace a luat în mână Cutia Răului, toba mică şi rotundă 
care ruinase viaţa anterioară a lui Robert şi-l trezise la o nouă 
viaţă mai bogată decât orice visase el vreodată, Katherine a oftat 


401 


adânc şi a început să suspine uşor. 

— Adam, pentru toate jocurile tale, pentru toate ghicitorile şi 
enigmele tale, pentru provocările tale, pentru nebunia ta şi 
pentru inima ta bună, neobosită, cercetătoare, îţi mulţumim, a 
spus Robert, cu un nod în gât şi cu ochii plini de lacrimi. 

Horace a lăsat grijuliu să cadă Cutia Răului în acid, care a 
clipocit lacom şi a înghiţit toba din sticlă metalică, cu un plescăit 
puternic. 

— Inainte să plecaţi, îţi voi da cheile unui loc în care sunt 
păstrate hârtiile lui Adam, a spus Horace. Acolo ar mai putea fi şi 
alte câteva cutii cu lucruri interesante. Robert, Adam mi-a spus 
cu ceva timp în urmă că te-a făcut executorul lui testamentar. 

— Mulţumesc, a spus Robert. 

— Sunt nişte manuscrise şi numai cerul ştie ce alte lucruri. Va 
trebui să te uiţi prin ele. 

— Mă voi uita, a spus Robert. 

— Trebuie. Vor mai urma şi alte bătălii. Poţi găsi lucruri 
folositoare în notițele lui. Acum sarcina principală, a mai spus 
Horace, după o mică pauză. A ridicat încet Marrifat'-ul pe care-l 
ţinuse ascuns bine de joi, de când Robert îl adusese din staţia de 
metrou şi l-a ţinut deasupra vasului cu acid. In numele a milioane 
de suflete ale căror vieţi au fost distruse prin acţiunile din aceste 
zile şi în numele lui Adam şi Terri, care şi-au dat vieţile pentru a 
opri detonarea Dispozitivului, pronunţăm cuvintele care ne 
conferă putere asupra elementelor lui componente şi îl menim 
distrugerii, a spus pe ton de incantaţie Horace. Quaero arcana 
mundi. 

Katherine şi Robert au răspuns la unison: 

— Vitriol. 

Horace a lăsat, foarte lent, Marrifat'-ul în acid. Pocnituri şi 
plescăituri au eliberat un şuierat profund, violent şi aburi verzi, 
portocalii, roşii şi gălbui s-au ridicat în aer. L-a împins spre fundul 
vasului cu acid şi i-a dat drumul. Acidul s-a agitat şi a aruncat 
stropi. 

— Flamma unica clavis mundi, a spus Horace. 

Katherine şi Robert au răspuns: 

— Omnia vincit amor. 


402 


Multü miT enne a or la dl a le a a 5 
PRONO O ROEE EEE 00 a all 29 50300 Rub 6 A aaa a CC oa gata 7 
PARTEA INTAI IN iSTEG sosită ti ata te tată 444 bal 9 
PARTEA A DOUA Propilen: ee dece eee e pacali a eat a aa ta 91 
I Proba Pämaântulüi smsni citite aa datate da acea i h 91 
2 Propa Apel sonens ni Da ea a ba e Sea 121 
Ə Propa BOC ee see ce 0 ea ocara po acel d nenk 169 
4 Proba Aerul, socuri ea eaei ii Sta Dea cr aaa De A ei 198 
D Proba; ETOTIULUI ses ce ata tt anaa Puia DE Dag tdi 232 
O Proba MII in spe e ae ra a na A 800 A NAA ai a 276 
7-Proba Spiritülüi: cea cădea a aaa a ta d 320 
PARTEA A TREIA Corpul de lumină... eee 336 
EPILOG css tacita ob aaa aa aa i a 23.0 dai a a a 393 
CUDEIS so itemuaelelieile ional iei etala dit 000 Stă tei Vali 395 


403 


Când Robert Reclliss primește ceea ce pare a fi o 
cutie-puzzle de cupru trimisă de un prieten din Cam 
bridge, nu are nici cea mai vagă idee de cât de violen 
vor fi schimbările din viata sa. În aceeași noapte « 
cunoștință de-a lui se sinucide în circumstanţe ciudate, 
în ziua următoare, un vechi prieten îi vorbește despre 
existența unei arme secrete extrem de periculoase care 
ar putea șterge Occidentul de pe fața Pământului. lar 
sarcina de a descoperi și distruge această armă îi revine 
lui Reclliss. Arma e programată să explodeze peste 7 zile 
Într-o cursă disperată împotriva timpului, Robert e supus 
nenumăratelor încercări pentru a depista de-a lungul și 
de-a latul Manhattanului cheile esențiale care ar putea 
preveni detonarea. Forțe sus-puse încearcă din răsputeri 
să îl impiedice. 


: > Al | j