Jennifer Carrell — Codul Shakespeare

JENNIFER LEE CARRELL 


+ NI 


CODUL 
SHAKESPEARE 


s he AN 
a ie 
N a IA 


a A a 
eA 23 m / 
K | 


JENNIFER LEE CARRELL 


CODUL 
SHAKESPEARE 


Original: /nterred with their Bones (2007) 


Traducere din limba engleză: 
CORINA IULIA DOBROTA 


RAO International Publishing Company 
2009 


Pentru Johnny 
Kristen 
mama și tata 


Toate titlurile de buni camarazi vă revin. 


„Răul ce oamenii îl fac le supraviețuiește; 
Dar binele ades îi însoțește-n groapă...” 


(William Shakespeare) 


PROLOG 


29 iunie, 1613 


De pe fluviu, părea că doi sori apun peste Londra. 

Unul se cufunda către vest, izvorând panglici de aureole roz, 
galbene și aurii. Totuși, cel de-al doilea soare era cel care 
adunase pe apa întunecată a Tamisei o flotilă dezordonată de 
bărci și barje, luntri și șalupe. În faţa turnului dărâmat al 
Catedralei St Paul, o sferă mohorâtă portocalie părea să fi ratat 
orizontul cu totul și se înfipsese în malul sudic. Ghemuindu-se 
peste tavernele și bordelurile din Southwark, trimitea sulițe 
răutăcioase de flăcări în noapte. 

Desigur, nu era un alt soare, deși cei care se credeau poeţi 
făcură să treacă această metaforă de la o barcă la alta. Era - 
sau fusese - o clădire. Cel mai faimos dintre renumitele teatre 
ale Londrei - O, cel de lemn, cuib rotund al visurilor orașului, 
însuși marele Globe - ardea. Și întreaga Londră se adunase pe 
apă pentru a privi. 

Precum făcea și contele de Suffolk. 

— Peste Sodoma și Gomora, Domnul a trimis o ploaie de foc 
din ceruri, rosti încetișor contele, privind spre sud din palatul 
plutitor al vasului personal. 

În poziţia sa de lord șambelan al Angliei, Suffolk conducea 
curtea regală. Un astfel de dezastru care se abătuse asupra 
Oamenilor Regelui - asupra îndrăgitei trupe de actori a 
Maiestăţii Sale, care nu numai că dădea reprezentații la Globe 
atunci când nu juca la curte, ci chiar deţinea clădirea - era de 
așteptat să-l tulbure. În suficientă măsură încât să zgârie 
poleiala plăcerii sale. Dar cei doi bărbaţi care stăteau lângă el 
sub baldachinul de mătase nu păreau deloc surprinși și își beau 
liniștiți vinul, uitându-se la dezastru. Tăcerea lor îl nemulțumi pe 
Suffolk. 

— Minunat, nu? le sugeră el. 

— Ameţitor, izbucni unchiul său cel cărunt, contele de 
Northampton, încă suplu și elegant la cei peste șaptezeci de ani 
ai săi. 


Cel mai tânăr dintre cei trei, fiul și moștenitorul lui Suffolk, 
Theophilus, Lord Howard de Walden, se aplecă în față cu 
încordarea lacomă a unui tânăr leu aflat în preajma prăzii. 

— Răzbunarea noastră va arde chiar mai tare dimineaţă, când 
domnul Shakespeare și compania vor afla adevărul. 

Northampton își fixă strănepotul pe sub gene. 

— Domnul Shakespeare și compania lui, așa cum zici, nu vor 
afla nimic de felul ăsta. 

Timp de o clipită, Theo încremeni sub privirea cercetătoare a 
rudei sale. Apoi se ridică și își azvârli cupa pe fundul vasului, 
stropind cu vin veșmintele servitorilor, livrelele galbene ca 
șofranul ale acestora căpătând pete întunecate ca de leopard. 

— Au luat-o în râs pe sora mea pe scenă, strigă el. Niciun fel 
de intrigi urzite de bătrâni nu-mi vor răpi onoarea de a obţine 
satisfacție. 

— Nobilul meu nepot, îi zise Northampton peste umăr lui 
Suffolk, cu o remarcabilă consecvență, fiul tău manifestă o 
nefericită tendinţă către nesăbuinţă. Nu știu de unde provine. 
Nu e o caracteristică a familiei Howard. Brusc, atenţia i se- 
ndreptă din nou spre Theo, a cărui mână se încleșta convulsiv 
pe mânerul spadei sale. Să te bucuri de nenorocirea dușmanilor 
e răzbunarea unui nerod, zise bătrânul conte. Orice ţăran poate 
face asta. La semnul său din cap, un servitor îi întinse altă cupă 
lui Theo, care o apucă nu prea grațios. Cu mult mai satisfăcător, 
continuă Northampton, este să îți compătimești inamicul și să-l 
obligi să-ţi ofere mulţumiri - chiar dacă te bănuiește, dar nu 
poate spune de ce. 

Pe când vorbea, o luntre mică trase lângă vas. Un bărbat sări 
la bord și se apropie de Northampton, ferindu-se de lumină ca o 
stranie umbră întorcându-se la corpul ei. 

— Dacă tot te apuci de o treabă, așa cum o să-ţi spună 
Seyton pe care îl vezi aici, continuă Northampton, merită să o 
faci cum trebuie. Cine o face contează mai puţin. Cine știe cine 
a făcut-o nu contează deloc. 

Seyton îngenunche în faţa contelui, care îi puse o mână pe 
umăr. 

— Nobilul meu conte de Suffolk și bosumflatul meu strănepot 
sunt la fel de curioși ca mine să-ţi audă raportul. 


Bărbatul își drese ușor glasul. Vocea lui, precum restul 
hainelor sale, ba chiar și ochii aveau o nuanţă nedefinită între 
cenușiu și negru. 

— A început, stăpâne, când armurierul actorilor s-a îmbolnăvit 
subit azi-dimineaţă. Înlocuitorul lui pare să fi încărcat tunul cu 
prea mulți câlţi. Chiar s-ar putea bănui că fuseseră îmbibaţi în 
smoală. 

Gura i se schimonosi în ceea ce se dorea a fi un zâmbet 
viclean. 

— Continuă, zise Northampton cu un semn al mâinii. 

— Piesa de azi după-amiază a fost una relativ nouă, numită 
Totul e adevărat. Despre regele Henric al VIII-lea. 

— Marele Harry, murmură Suffolk, mângâind cu o mână luciul 
apei. Tatăl bătrânei regine. Teritoriu periculos. 

— In mai multe privinţe, stăpâne, răspunse Seyton. Piesa 
conţine un bal mascat și o paradă, inclusiv o salvă de tun. Tunul 
a tras la timp, dar publicul a fost atât de încântat de vorbăria de 
pe scenă, încât nimeni n-a observat scânteile care au ajuns pe 
acoperiș. Până când a simţit cineva miros de fum, acoperișul de 
stuf era deja în flăcări și nu mai era nimic de făcut decât să 
scape cu fuga. 

— Victime? 

— Doi răniți. Ochii i se-ndreptară fugar spre Theo. Un bărbat 
numit Shelton. 

Theo tresări. 

— Cum? bâgui el. Cum adică, rănit? 

— Ars. Nu grav. Dar spectaculos. De sus, de la postul meu de 
observație - unul bun, dacă mi-e îngăduit s-o spun -, l-am văzut 
preluând controlul pe scenă, organizând retragerea din clădire. 
Când se părea că toată lumea reușise să iasă, o tânără a apărut 
la o fereastră de sus. Drăguţă, cu plete negre sălbatice și cu 
ochi înnebuniţi. O odraslă vrăjitorească, așa arăta după părerea 
mea. Inainte să-l poată opri cineva, domnul Shelton a alergat 
înăuntru. Minutele au trecut, iar gloata deja începuse să plângă, 
când deodată a sărit printr-o perdea de foc, cu fata în braţe și cu 
dosul în flăcări. Una dintre reginele din Soutwork a aruncat pe el 
un butoi cu bere, iar el a dispărut din nou, de data asta într-un 
nor de aburi. S-a dovedit că îi luaseră foc nădragii, dar el era, în 
mod miraculos, doar puţin pârlit. 

— Unde este? strigă Theo. De ce nu l-ai adus cu tine? 


— Abia îl cunosc, stăpâne, se sfii Seyton. Și în plus, este eroul 
zilei. Nu l-am putut desprinde din mulţime într-un mod 
cuviincios de discret. 

Aruncând o scurtă privire dezgustată înspre strănepotul său, 
Northampton se aplecă în faţă. 

— Copila? 

— Inconștientă, spuse Seyton. 

— Ce păcat, zise bătrânul conte. Dar copiii se pot dovedi 
surprinzător de rezistenți. 

Bătrânul conte și servitorul său schimbară priviri al căror tâlc 
doar ei îl cunoșteau. 

— Poate că va supraviețui. 

— Poate, zise Seyton. 

Northampton se lăsă pe spate. 

— Și armurierul? 

Din nou, gura lui Seyton schiţă un rictus ce se dorea umbra 
unui zâmbet. 

— Nu e de găsit nicăieri. 

Expresia chipului lui Northampton rămase neschimbată; cu 
toate acestea, radia de o întunecată mulțumire. 

— Globe e ceea ce contează, se agită Suffolk. 

Seyton oftă. 

— Complet distrus, stăpâne. Clădirea e prăbușită, cabinele din 
spate, cu garderoba companiei, rochii și mantii, giuvaieruri de 
recuzită, săbii de lemn și scuturi... toate sunt pierdute. John 
Heminges stătea în stradă, plângând în pumni după dulcele său 
palat al teatrului, după registrele și mai ales după scenariile lui. 
Oamenii Regelui, stăpâne, au rămas pe drumuri. 

Peste apă, un zgomot puternic răsună spre cer. Ce mai 
rămăsese din clădire cedă, prăbușindu-se într-o grămadă de 
cenușă și de tăciuni licăritori. Un curent de aer străbătu faţa 
apei, învârtejind o ninsoare neagră de funingine. 

Theo urlă triumfător. Lângă el, tatăl său își trecu maiestuos o 
mână prin păr și prin barbă. 

— Domnul Shakespeare n-o să mai îndrăznească niciodată 
nici măcar să glumească pe seama numelui de Howard. 

— Nu cât timp trăiesc eu, sau tu, zise Northampton. 

Cu trupul conturat de un penel de foc, cu pleoape căzute 
peste ochii inscrutabili, cu nasul ascuțit de înaintarea în vârstă, 


părea chintesenţa unui zeu demonic, sculptat din marmură 
neagră. 
— Dar niciodată înseamnă un timp infinit de lung. 


ACTUL I 


29 iunie 2004 


Cu toții suntem bântuiţi. Nu de zgomote inexplicabile sau de 
aure spectrale, și cu atât mai puţin de călăreţi fără cap sau de 
regine îndurerate: adevăratele fantome străbat meterezele 
memoriei, șoptind neîncetat: „Amintește-ţi de mine”. Am 
început să înțeleg aceasta stând singură la apus pe o colină, 
sus, deasupra Londrei. La picioarele mele, Hampstead Heath se 
vărsa în marea gri-argintie a orașului de dedesubt. Pe genunchii 
mei sclipea o cutiuţă învelită în foiţă aurie, legată cu o panglică. 
În ultimele raze ale soarelui, un desen cu cârcei de viță-de-vie - 
sau poate cu luni și stele - se ghicea sub suprafaţa hârtiei. 

Am cuprins cutiuța în ambele palme și am ridicat-o. „Ce-i 
asta?” întrebasem puţin mai devreme în ziua aceea, iar vocea 
mea răsunase printre umbrele galeriei de jos a Teatrului Globe, 
unde regizam Hamlet. „O scuză? O mită?” 

Rosalind Howard, profesoara excentrică și flamboiantă care 
preda Shakespeare la Harvard - în parte amazoană, în parte 
mamă-natură, în parte regină a ţiganilor - se aplecase în față. 
„O aventură. Și, întâmplător, un secret.” 

Mi-am strecurat degetele sub panglică, dar Roz a întins mâna 
și m-a oprit, cercetându-mi chipul cu ochii ei verzi. Avea în jur 
de cincizeci de ani, cu părul închis la culoare și tuns atât de 
scurt, încât părea băieţesc; cercei lungi, strălucitori îi atârnau la 
urechi. Tinea într-o mână o pălărie albă cu borul lat, cu bujori 
din bogată mătase stacojie - ce părea desprinsă din zilele de 
glorie ale lui Audrey Hepburn și Grace Kelly. „Dacă o deschizi, 
trebuie să mergi unde te trimite.” 

Cândva, fusese atât idolul, cât și mentorul meu, apoi îmi 
devenise aproape o a doua mamă. În timp ce ea juca rolul 
matriarhului, eu făceam pe discipolul conștiincios - până când 
am decis să părăsesc cariera universitară pentru teatru, cu trei 


10 


ani în urmă. Relaţia noastră se deteriorase și începuse să se 
destrame cu ceva timp înainte să plec, dar plecarea mea o 
distrusese definitiv. Roz îmi dăduse clar de înțeles că privea 
fuga mea din turnul de fildeș ca pe o trădare. Evadare 
reprezenta felul cum vedeam eu lucrurile; abscondere era 
termenul pe care știam că îl preferă ea. Dar asta știam doar din 
auzite. În tot acest timp, nu auzisem niciun cuvânt de regret sau 
de reconciliere din partea ei, până când apăruse în acea după- 
amiază la teatru, din senin, cerând o întrevedere. Boscorodind 
printre dinţi, făcusem o pauză de cincisprezece minute în timpul 
repetiției. Cincisprezece minute mai mult, mă gândeam, decât i 
se cuveneau. 

— Citești prea multe basme, îi răspunsesem cu voce tare, 
împingând cutia spre ea peste tăblia mesei. Dacă nu mă trimite 
direct înapoi la repetiţie, mă tem că nu pot accepta. 

— Kate cea ca argintul viu, spusese ea cu un zâmbet trist. Nu 
poţi sau nu vrei? 

Eu am rămas cufundată într-o tăcere încăpăţânată. 

Roz a oftat. 

— Deschisă sau închisă, vreau s-o ai tu. 

— Nu. 

Și-a ridicat semeț capul, privindu-mă. 

— Am descoperit ceva, dragă. Ceva important. 

— La fel și eu. 

Privirea ei dăduse roată interiorului teatrului, cu galeriile sale 
simple de stejar care se întindeau pe trei etaje, curbându-se pe 
lângă scena ieșită în afară atât de extravagant împodobită cu 
auriu și marmură, aflată în celălalt capăt al curții. 

— Într-adevăr o lovitură, să regizezi Hamlet la Globe. Mai ales 
pentru un tânăr regizor american, în plus, femeie până în vârful 
unghiilor. Teatrul britanic reprezintă cea mai snoabă adunătură 
de pe planetă. Nu mă pot gândi la nimeni mai potrivit decât tine 
care să le zguduie micul lor univers insular. Ochii ei lunecară 
înapoi la mine, aruncând scurte priviri darului aflat între noi. Dar 
asta e și mai important. _ 

M-am uitat lung la ea, nevenindu-mi să cred. Imi cerea oare la 
modul serios să îmi scutur praful de la Globe de pe tălpi și s-o 
urmez, bazându-mă pe nimic altceva decât pe câteva aluzii 
glumeţe și pe vaga atracţie gravitaţională a unei cutiuţe învelite 
în auriu? 


11 


— Ce este? am întrebat. 

Ea a clătinat din cap. 

— „E ferecat în mintea-mi și doar tu însuți cheia vei păstra.” 

„Ofelia, am mormăit în sinea mea. De la ea, m-aș fi așteptat 
la Hamlet, rolul principal, în centrul scenei de fiecare dată.” 

— Poţi să nu mai vorbești în șarade două minute unul după 
altul? 

Ea a arătat înspre ușă cu o ușoară mișcare din cap. 

— Vino cu mine. 

— Sunt în plină repetiţie. 

— Ai încredere în mine, a zis ea, aplecându-se în față. Nu-ţi 
vei dori să fi ratat așa ceva. 

M-a apucat furia; m-am ridicat atât de brusc, încât am 
dărâmat câteva cărţi de pe masă. 

Tachinarea timidă s-a stins din ochii ei, iar faţa i s-a încordat. 

— Am nevoie de ajutor, Kate. 

— Cere-i altcuiva. 

— De ajutorul tău. 

Al meu? M-am încruntat. Roz avea nenumărați prieteni în 
teatru; nu avea nevoie să vină la mine pentru întrebări despre 
Shakespeare pe scenă. Singurul subiect care o interesa și pe 
care eu îl stăpâneam mai bine decât ea se întindea între noi ca 
un câmp minat: disertaţia mea. Scrisesem despre Shakespeare 
ocultul. În sensul arhaic al cuvântului „ocult”, mă grăbeam 
mereu să adaug. Nu atât magic și întunecat, cât ascuns, obscur, 
secret. Mai ales, studiasem multele încercări stranii, mai ales din 
secolul al nouăsprezecelea, de a gasi cunoștințe secrete 
încifrate în operele Bardului. Roz considerase subiectul la fel de 
extravagant și de fascinant cum mi se părea și mie; sau cel 
puțin asta susţinea în public. În particular, mi se spusese, îl 
demolase, considerându-l sub nivelul unei adevărate cercetări 
academice. lar acum voia ajutorul meu? 

— De ce? am întrebat. Ce ai descoperit? 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu aici, a spus, cu vocea coborându-i până la o șoaptă 
joasă, precipitată. Când termini cu repetiţia? 

— Pe la opt. 

S-a aplecat și mai aproape de mine. 

— Atunci, hai să ne întâlnim la nouă, pe culmea de pe 
Parliament Hill. 


12 


Avea să se însereze la ora aceea, într-unul dintre cele mai 
singuratice locuri din Londra. Nu era cel mai sigur moment în 
care să te plimbi prin acea zonă, dar era unul dintre cele mai 
frumoase. Pe când ezitam, ceva ce se poate să fi fost teamă 
trecuse fugar pe chipul lui Roz. 

— Te rog. 

Cum eu nu am răspuns, ea a întins mâna și, pentru un 
moment, m-am gândit că o să-și ia înapoi cutia, însă ea doar își 
petrecu un deget peste părul meu. 

— Același păr roșu și ochi negri de Boleyn, a murmurat ea. Ştii 
că arăţi deosebit de regală atunci când te înfurii? 

Era o veche tachinare de-a ei: cum că în anumite dispoziţii, 
arătam ca regina. Nu ca actuala Elisabeta, ci precum cea dintâi. 
Regina lui Shakespeare. Nu doar părul meu roșcat și ochii închiși 
la culoare erau de vină, ci și nasul ușor coroiat și pielea albă 
care se pistruia la soare. O dată sau de două ori, zărisem eu 
însămi asemănarea în oglindă, dar niciodată nu-mi plăcuse 
comparația sau implicaţiile ei. Părinţii mei muriseră când aveam 
cincisprezece ani, și mă dusesem să locuiesc cu o strămătușă. 
De atunci, bună parte din viață mi-o petrecusem în compania 
autocratelor femei mai în vârstă, și mereu jurasem că nu voi 
ajunge ca ele. Așa că îmi plăcea să cred că nu aveam multe în 
comun cu acea regină nemiloasă din familia Tudor, în afară de 
inteligenţă, poate, și de aprecierea pentru Shakespeare. 

— Bine, m-am auzit spunând. Parliament Hill, la nouă. 

Puțin stânjenită, Roz și-a lăsat mâna în jos. Cred că nu-i venea 
să creadă că cedasem atât de ușor. Nici mie nu-mi venea. Dar 
furia mea se risipea. 

Interfonul pârăi. 

— Doamnelor și domnilor, tună vocea regizorului meu tehnic, 
la locurile dumneavoastră în cinci minute. 

Actorii au început să se adune în lumina strălucitoare a curții 
interioare. Roz a zâmbit și s-a ridicat. 

— Trebuie să te întorci la treabă, iar eu trebuie să plec. 

Intr-un acces de nostalgie, am simţit o umbră din vechiul 
spirit și din vechea empatie dintre noi. 

— Ai grijă de ea, Katie, a adăugat, cu un ultim semn din cap 
înspre cutie. 

Apoi s-a îndepărtat. 


13 


Astfel am ajuns să stau pe o bancă sus pe Parliament Hill, la 
sfârșitul zilei, făcând ceea ce jurasem că nu voi mai face 
niciodată: așteptând-o pe Roz. 

M-am întins și m-am uitat la lumea care se profila în 
depărtare. În pofida celor două turnuri duble de la Canary Wharf 
la est și a încă unuia așezat în centrul orașului, de la această 
înălţime Londra părea un loc liniștit, înfășurându-se în jurul 
domului Catedralei St Paul ca un cuib vast ce adăpostește un ou 
luminos. De o oră de când stăteam acolo, un șuvoi constant de 
oameni se scursese pe cărarea de dedesubt. Niciunul dintre ei 
nu se îndreptase totuși spre mine, pășind prin iarbă în felul 
arogant al mersului lui Roz. Unde era? 

Și ce putea spera? Nimeni întreg la minte nu-și putea închipui 
că aș renunţa să regizez Hamlet la Teatrul Globe. La treizeci de 
ani încă neîmpliniţi, americancă și având o pregătire în primul și 
în cel mai important rând academică, mi-am dat seama că eram 
în mare parte negativul toxic al oricărui fel de zei pe care teatrul 
britanic i-ar putea imagina ca fiind lutul ideal din care să 
modeleze un regizor. Oferta de a mă ocupa de Hamlet - cea mai 
de preț bijuterie din coroana teatrului britanic - îmi păruse 
aproape un miracol. Într-atât, încât salvasem în căsuţa vocală a 
telefonului mesajul directorului artistic al Teatrului Globe, în 
care mi se făcea oferta. De altfel, nu pregetam să îmi pun în 
fiecare dimineaţă înregistrarea vocii maniace, sacadate, doar ca 
să mă asigur că nu era o greșeală. In această stare de spirit, nu- 
mi păsa prea mult dacă respectiva cutiuţă din poala mea 
conţinea harta Atlantidei sau cheia către Chivotul Legii. Cu 
siguranţă că și Roz, chiar și în culmea egocentrismului ei, nu s- 
ar aștepta să-mi schimb titlul de „Stăpână a Piesei” pentru orice 
mister, mic sau mare, pe care mi-l încredinţase spre păstrare. 

Premiera piesei avea loc peste trei săptămâni. La zece zile 
după aceea, avea să urmeze cea mai îngrozitoare parte a vieții 
unui om de teatru. Ca regizor, trebuia să nu mai dau târcoale, să 
mă rup de camaraderia distribuţiei și a personalului tehnic și să 
mă retrag în umbră, încredinţând spectacolul actorilor. Doar 
dacă nu îmi planificam să fac altceva în continuare. 

Cutiuta îmi strălucea pe genunchi. _ 

„De acord, dar nu încă, puteam să-i spun lui Roz. l|ţi voi 
deschide darul diabolic când voi fi terminat cu Hamlet.” Dacă, 
bineînţeles, binevoia să apară pentru vreun răspuns. 


14 


La poalele dealului scânteiau și se aprindeau lumini, pe când 
noaptea se furișa asupra orașului ca o maree întunecată. După- 
amiaza fusese fierbinte, dar aerul nopţii se răcea din ce în ce, și 
mă bucuram că îmi adusesem o jachetă. Tocmai o îmbrăcam 
când am auzit o creangă pocnind în spatele meu, undeva sus pe 
deal; în momentul în care am auzit-o, am avut totodată strania 
senzaţie că ochi pătrunzători mă privesc din spate. M-am ridicat 
și m-am întors rapid, dar deja se așternuse bezna în păduricea 
din vârful dealului. Nu mișca nimic, doar poate vântul sufla 
printre copaci. Am făcut un pas înainte. 

— Roz? 

Nu răspunse nimeni. 

M-am întors pe călcâie, cercetând atent scena de dedesubt. 
Nu era nimeni acolo, dar încet-încet am devenit conștientă de 
mișcări pe care nu le observasem mai devreme. În depărtare, în 
spatele Catedralei St Paul, o coloană palidă de fum urca leneș 
către cer. Mi se tăie răsuflarea. In spatele catedralei, pe malul 
sudic al Tamisei, se afla proaspăt reconstruitul Teatru Globe, cu 
pereţii săi din ghips alb întăriţi cu bârne de stejar, cu acoperișul 
ascuţit, din stuf ce putea fi repede aprins. Atât de predispus a 
cădea pradă focului, încât fusese în fapt primul acoperiș de stuf 
permis în Londra de când Marele Incendiu din 1666 se stinsese 
de la sine acum aproape trei secole și jumătate, lăsând în urmă 
ruina unui oraș carbonizat și fumegând. 

Cu siguranţă că din pricina distanţei ochii îmi jucau feste. 
Fumul poate că se ridica la opt kilometri sud de Teatrul Globe, 
sau la doi kilometri est. 

Coloana se îngroșă, devenind cenușie, apoi neagră. O rafală 
de vânt o ridică, risipind-o; în inima sa licărea o pâlpâire roșie 
rău prevestitoare. Indesând darul lui Roz în buzunarul jachetei, 
am coborât în grabă dealul. Când am ajuns la drum alergam 
deja. 


2 


Alergând spre metrou, mi-am sunat toţi cunoscuţii despre 
care credeam că ar putea ști ceva. Nu am avut noroc. Eram 
direct trimisă la căsuţa vocală de fiecare dată. Apoi m-am 


15 


năpustit pe scări în jos, în măruntaiele metroului londonez, unde 
celularele nu mai erau de vreun folos. 

În graba mea de a merge la întâlnirea cu Roz după repetiţie, 
îmi scurtasem ritualul de la sfârșitul zilei. Uitasem oare să sting 
veioza de pe masa pe care o foloseam ca birou de lucru? O 
dărâmasem oare, lăsându-mi puzderia de hârțoage să fumege și 
să se scorojească, așteptând până plecase toată lumea ca să 
izbucnească în flăcări? Teatrul mai arsese o dată din neglijență, 
către sfârșitul vieţii lui Shakespeare. Atunci, dacă mai ţineam 
bine minte, toată lumea reușise să iasă, în afară de un copilaș. 

„Dumnezeule.” Reușise să iasă toată lumea? 

„Dă, Doamne, să nu fie Globe, dă, Doamne, să nu fie Globe”, 
murmuram în gând odată cu zgomotul ritmic al trenului. Am 
ieșit alergând din staţia de la St Paul, sărind câte două trepte o 
dată; afară se făcuse deja întuneric. Apucând-o în fugă pe o 
alee, am nimerit într-o stradă largă perpendiculară. Trupul uriaș 
al catedralei îmi stătea în faţă, ghemuit cu botul pe labe ca un 
Sfinx, blocându-mi accesul la fluviu. Luând-o la dreapta, am 
început să alerg, atingând ușor în trecere țepii de fier care 
țineau captivă clădirea în curtea ei, copacii cu degete rășchirate 
ce se agăţau de zidurile ei. Am luat-o la stânga, după stâlpii de 
la intrare și statuia reginei Ana care se uita la vest spre Ludgate 
Hill. lar la stânga, cotind după faţada sudică într-un arc larg de 
cerc, către aleea pietonală proaspăt tăiată prin talmeș-balmeșul 
Londrei medievale, deschizând o vastă perspectivă de la 
catedrală până la fluviu. Am dat colţul și m-am oprit, cu sufletul 
la gură. 

Drumul se înclina spre poalele dealului; la bază, se desfăcea 
în Millenium Bridge, arcuindu-se peste Tamisa spre fortăreaţa 
scundă de cărămidă a lui Tate Modern pe malul sudic. Nu se 
zărea încă Teatrul Globe, aflat departe spre stânga muzeului; nu 
puteam vedea decât secţiunea centrală din Tate, semănând 
încă în mai mare măsură cu o centrală electrică, așa cum fusese 
inițial construită, decât cu un templu al artei moderne, ceea ce 
devenise între timp. Vechiul său coș împungea cerul nopţii; noul 
său etaj superior, o coroană lată de sticlă verde și oțel, lucea ca 
un acvariu. Toate pe fundalul unui cer portocaliu sinistru. 

După lăsarea întunericului, această parte a Londrei - numitul 
City, inima financiară a Britaniei - ar fi trebuit să fie aproape 
pustie, dar oamenii se revărsau pe lângă mine, grăbindu-se la 


16 


vale. Am pornit și eu cu ei, înotând prin mulţimea din ce în ce 
mai numeroasă. Straturi de flori și bănci de lemn treceau pe 
lângă mine în viteză. Un local dickensian pe dreapta; birouri 
moderne pe stânga. Victoria Street, care ne tăia calea, era o 
imensă parcare. Făcând slalom printre taxiuri negre 
voluminoase și autobuze roșii cu etaj, am alergat mai departe. 

Câţiva metri în faţă, drumul se îngusta. O masă compactă de 
oameni, pulsând și scoțând aburi, se înghesuiau pe Millenium 
Bridge ca să vadă sinistrul. Mi se opri inima în loc; n-aveam să 
reușesc în veci să-mi croiesc drum pe acolo. M-am uitat înapoi. 
Mulțimea deja mă încercuise; fără o pereche de aripi, nu mă 
puteam în niciun caz mișca din loc. 

Un urlet surd străbătu apele fluviului, iar vălătuci de fum 
brăzdară cerul spre stânga, urmaţi de un șuvoi de scântei. 
Marele val al mulţimii scoase un murmur de uimire și se revărsă 
spre pod, ducându-mă cu sine. O deschizătură se ivi la dreapta, 
și am zărit trepte șubrede care duceau în jos. Înghiontind și 
împingând, mi-am făcut cu greu drum spre margine și m-am 
eliberat, în sfârșit, pe jumătate prăbușindu-mă, pe jumătate 
alunecând în jos pe scări. 

M-am oprit pentru a mă odihni pe o mică platformă la vreo 
trei metri sub pod, uitându-mă îngrozită la priveliștea de pe 
celălalt mal. Teatrul Globe ardea. Fumul se scurgea din 
lateralele clădirii ca un sânge negru; alte trombe de fum 
țâșneau către cer. Prin perdeaua aceasta întunecată, turle și 
panglici și arteziene de flăcări - roșii, portocalii și galbene - se 
revărsau în noapte. 

Telefonul îmi vibra în buzunar. Era Sir Henry Lee, unul dintre 
monștrii sacri ai scenei britanice, care îmi făcea onoarea de a 
juca fantoma tatălui lui Hamlet. 

— Kate! strigă el când am deschis clăpița celularului. Slavă 
Domnului! 

În fundal, auzeam vaietele intermitente ale sirenelor. Era 
acolo. 

Teama mea ieși imediat la iveală. 

— A reușit să iasă toată lumea? 

— Unde...? 

— A reușit să iasă toată lumea? 

— Da, zise el cu arțag. Toţi sunt afară. Tu ești ultima pe care 
o căutam. Unde naiba ești? 


17 


Mi-am dat seama cu iritare că pe obraji îmi curgeau lacrimi 
fierbinţi de groază și de ușurare. Le-am șters cu podul palmei. 

— Pe malul greșit al fluviului. 

— La naiba! Stai așa. 

Acoperi microfonul celularului său, iar sunetele din fundal se 
estompară. 

Abia trecut de șaizeci de ani, Sir Henry fusese celebru pe 
scenă și pe marele ecran timp de peste trei decenii. În tinereţe 
jucase Ahile, Alexandru și Arthur; Buddha și Hristos; Oedip, 
Cezar și Hamlet. Ca un estet din vechea școală ce era, avea o 
înclinaţie către Savile Row, Veuve Clicquot („în ceea ce privește 
șampania, draga mea, atâţia țari nu aveau cum să se înșele”) și 
limuzine Bentley cu șofer. Originile sale, totuși, erau mai din 
popor, și când avea ocazia se delecta lăudându-se cu ele. Era un 
vlăstar al oamenilor Tamisei; braţele vânjoase ale strămoșilor 
săi trudiseră pe fluviu de secole, transportând suflete și mărfuri, 
în jos, în sus și de-a curmezișul. Dacă-l tăiai, îi plăcea să spună, 
revenind la accentul de docher al tinereţii sale, că din el ar fi 
curs mâl verzui din Tamisa. Chiar și ametit bine, Sir Henry putea 
încă să înjure ca un fotbalist. 

Ne cunoscuserăm cu șase luni înainte, când mă repezisem la 
șansa de a regiza un spectacol într-un colț dubios din West End; 
în ultimul moment, acceptase fără tragere de inimă să joace 
rolul principal pentru două săptămâni, ca să achite o datorie 
nespecificată pe care o avea la dramaturg. În decurs de câteva 
zile, se obișnuise să îmi spună „copilul ăla american strălucit”, o 
expresie care - atunci când era folosită ca prezentare - avea 
tendinţa să mă facă să mă bâlbâi și să vărs ceva, în general 
cafea sau vin roșu, pe mine. Piesa era groaznică și rezistase 
exact două săptămâni; totuși, după trei zile primisem oferta de 
la Teatrul Globe. Nu fără legătură cu el, bănuiesc, dar Sir Henry 
nu recunoscuse niciodată că trăsese sfori în favoarea mea. 

Se întoarse la telefon cu un mârâit. 

— Ei drăcie! Ţi-am zis, ea va fi acolo... Scuze pentru asta, îmi 
spuse, vocea sa trecând de la duritatea oțelului la moliciunea 
mătăsii. Tocmai mi s-a transmis că podurile sunt inutilizabile. Te 
poţi duce pe promenada de pe malul fluviului? 

— Dacă acolo duc aceste scări de sub Millenium Bridge, asta e 
singura mea opţiune. 


18 


— Sub...?..., Dar asta e grozav! La baza scărilor, dragă, și ia-o 
spre est. Prima deschizătură din zid duce la un vechi chei. 
Cleopatra te va lua de acolo în cinci minute. 

— Cleopatra? 

— Noua mea barcă. 


Promenada era ciudat de pustie. Luna arunca umbre lungi 
după mine; în spate, strigătele și vuietul mulţimii păreau 
îndepărtate și lipsite de importanţă. Am alergat către est, 
atingând ușor cu umărul zidul masiv al fluviului, pietre cenușii 
dezamăgite dispărând în stânga mea. Lumina pulsa ușor dinspre 
felinarele încastrate în zid. Mai jos, nu prea departe, un zid de 
piatră mai subţire ieșea în afară din parapetul principal de 
beton. Niște trepte urcau acest zid delicat, dând într-o mică 
grădină plină de flori palide. În zidul principal din față, se căsca 
o deschizătură, o poartă către nimic. Incercând să-mi stăpânesc 
frica subită, am înaintat spre margine. 

Un aer umed în care se simţea miros de sare se ridică spre 
mine. M-am înfiorat și m-am tras înapoi. Dacă ăsta era totuși 
locul, Sir Henry trebuia să ajungă dintr-o clipă în alta. Mi-am 
făcut curaj și m-am apropiat iar de margine. Trepte abrupte de 
lemn, alunecoase și negre de alge, coborau în întuneric. Nu 
exista vreo balustradă. Ținându-mă de laturile zidului, am pus 
piciorul pe prima treaptă. Lemnul scârţâi, dar îmi susţinu 
greutatea. M-am uitat în jos. Scara părea să fie fixată de zid cu 
niște cuie ce ar fi putut proveni de la crucificările romane. Nu se 
vedea vreun chei; la cinci metri mai jos, scările pur și simplu 
dispăreau sub apă. 

Am privit peste fluviu, către malul sudic. Exact sub Globe, o 
așchie se mișca pe suprafața întunecată a apei. Cleopatra? Sigur 
era o barcă. Da: viră direct spre mine. Aici trebuia să fie locul. 

Pas cu pas, am coborât cu atenţie până am ajuns la un metru 
de apă, a cărei suprafaţă era netedă ca sticla întunecată. Din 
când în când, câte o formă putredă, de nerecunoscut, trecea 
legănându-se de la stânga la dreapta, ceea ce însemna că 
nivelul apei era probabil în creștere Luptându-mă cu ameţeala, 
am rămas pe loc și am scrutat fluviul. In mijloc, apa cuprindea în 
sine și fărâmiţa luminile orașului, ca și pe cele venind dinspre 
incendiu. Apoi am zărit altă mișcare. Barca lui Sir Henry, 
traversând fluviul. Pe când răsuflăm ușurată, deodată, 


19 


ambarcaţiunea făcu un viraj larg, dând la iveală pe carenă 
carourile alb-negre ale poliției. Nu era C/eopatra, până la urmă. 
Își mări viteza, dispărând sub Millenium Bridge. 

Valurile lăsate de ea scăldau ultima treaptă, clipocind leneș, 
când brusc am auzit un zgomot slab în cealaltă direcție. Ceva ca 
un târșâit, ce ar fi putut fi zgomot de pași, sus, în capul scărilor. 
Încă o dată, mi s-a părut că simt în ceafă arsura sfredelitoare a 
unei priviri. Poate că Sir Henry își ancorase barca la un chei 
normal, mi-am zis, și acum venise să mă caute pe uscat. M-am 
întors să mă uit. 

În afară de lumina licăritoare a lunii, nu se vedea nimic pe 
scări sau prin deschizătura din zid. 

— E cineva? am strigat, dar nu răspunse nimeni. 

Apoi am auzit un sunet pe care îl știam de pe scenă: hârșâitul 
rece al unei lame scoase din teacă. 

Am făcut un pas înapoi. Și apoi un altul. Următorul ar fi fost 
sub apă. 

M-am uitat peste fluviu. Nicio ambarcaţiune nu brăzda 
suprafaţa apei. Unde naiba era Sir Henry? Și de ce, pentru 
numele lui Dumnezeu, venisem singură într-un astfel de loc 
pustiu? Nici n-aș fi conceput așa ceva în New York sau în Boston. 
Ce fusese în capul meu? 

M-am uitat în spate. Mi-am aţintit ochii în întuneric, dar 
oricine se găsea acolo stătea nemișcat și tăcut - dacă era totuși 
vorba despre cineva. Poate că nervii îmi jucau feste. Poate. 

La marginea câmpului meu vizual, am surprins o mișcare 
undeva mai jos, lângă apă. De părţile laterale ale scărilor, niște 
lanțuri se loveau ușor de zid. Pe malul estic era ancorată o 
bărcuţă cu vâsle, legănându-se în curent. Dacă aș fi putut 
ajunge la ea, aș fi vâslit spre locuri mai sigure. 

Apoi am văzut că nu era ancorată. Nelegată la țărm, barca 
venea în derivă dinspre zid spre mine. 

M-am răsucit pentru a cerceta celălalt mal. Fusesem prinsă 
într-o menghină; singura scăpare o reprezenta fluviul. Unde era 
Sir Henry? Uitându-mă la apa vălurind chiar sub picioarele mele, 
m-am întrebat cât de puternic era curentul. Aș fi putut oare să 
trec dincolo înot? Sau ar fi fost mai bine să intru în tăcere în apă 
și să mă las în voia curentului pe lângă zid, până ajungeam la un 
alt șir de trepte? 


20 


Din nou, mi-am aruncat privirea peste umăr către zidul 
fluviului. Abia puteam distinge conturul bărcii, dar îmi era 
suficient. Ajunsese mai aproape. M-am uitat pe treptele de la 
picioarele mele și m-am scotocit prin buzunare, dar n-am găsit 
nimic care să semene câtuși de puţin cu o armă. N-aveam vreun 
băț sau vreo piatră desprinsă la îndemână; iar conţinutul 
buzunarelor mele se rezuma la câteva monede și la cutia aurită 
a lui Roz. Secretul ei. 

„Ai grijă de ea”, spusese. Asta însemna că nu era în 
siguranţă? Sau că eu, atâta vreme cât o aveam în posesie, nu 
eram? „S-o ia naiba de cutie.” 

Am auzit un zgomot - și de sub Millenium Bridge ţâșni 
săgeata albă și elegantă a unei ambarcaţiuni private de 
agrement. Cleopatra! Cu băgare de seamă pentru a nu-mi 
pierde echilibrul, am întins o mână într-o fluturare încremenită, 
mai mult ca un salut. Pentru un lung moment, nimeni nu 
răspunse. Apoi Sir Henry se ridică în picioare în mijlocul bărcii și 
îmi făcu, la rândul său, cu mâna. 

In spatele meu, către stânga, am auzit mai degrabă decât am 
văzut barca cu vâsle oprindu-se; apa se lovea cu un sunet diferit 
de coca ei. Cleopatra se apropie, acoperind orice alt sunet până 
în clipa în care pilotul lui Sir Henry reduse turaţia motorului. În 
momentul acela, am auzit scârţâitul produs de greutatea unui 
corp pe treapta de sus. Uitându-mă înapoi, am surprins lucirea 
lunii pe oțel. 

M-am aruncat în C/eopatra, împiedicându-mă de copastie și 
alunecând pe punte grămadă, la picioarele lui Sir Henry. 

— Ai păţit ceva? strigă Sir Henry. 

Ridicându-mă cu greu în picioare, i-am făcut semn să plece. 

— Să mergem. 

Sir Henry încuviință din cap, iar pilotul băgă motorul în 
marșarier. 

— Unde ai fost? am șoptit pe când ambarcaţiunea vira. Am 
crezut că ești la teatru. 

— Ce te-a făcut să crezi asta? întrebă Sir Henry, trăgându-mă 
înspre un scaun aflat lângă el. 

— Am auzit sirene. La telefon. El clătină din cap. 

— Fiecare sirenă din Londra sună de o oră, copilă. Nu, eram la 
o serată groaznic de plictisitoare în susul fluviului. Ceea ce s-a 
dovedit folositor, până la urmă, zise, uitându-se la mulţimea de 


21 


pe pod. Majoritatea oamenilor au uitat asta, dar fluviul rămâne 
cel mai bun drum prin oraș. 

Când comerțul pe fluviu a început să decadă după cel de-al 
Doilea Război Mondial, tatăl lui Sir Henry se apucase zdravăn de 
băut, oscilând între furie și lacrimi nostalgice, până când într-o 
noapte fluviul îi amuţise nefericirea, înghițindu-l cu totul. 
Tânărul Harry - după cum era pe atunci cunoscut Sir Henry - se 
apucase de altceva: de folosit frumusețea maleabilă a vocii și a 
corpului său pentru a plăcea. Incepuse cu marinarii, avansase la 
lorzii mahalalelor, cotise printr-o șmecherie în Marina Regală - îi 
plăcea să sugereze că ajunsese acolo prin șantaj - și sfârșise ca 
rege al teatrului. Nimeni în viaţă nu cunoștea gama personajelor 
lui Shakespeare, de la târfă la rege, sau clarobscurul moralității 
lor - drumul scurt de la glorie la mizerie și îndărăt - mai bine ca 
el, și de aceea probabil le juca dovedind mai multă măiestrie și 
compasiune decât orice alt actor văzusem eu vreodată. 

De un deceniu se retrăsese mai mult sau mai puţin de pe 
scenă. Ofilindu-se, ziceau unii. Punându-se la păstrare, ziceau 
alţii. Oricare ar fi fost adevărul, se plictisise, și acum își punea la 
cale revenirea. Refuzase rolurile mai importante ale lui Claudius 
- personajul negativ - și Polonius - nesăbuitul - pentru rolul mai 
mic al tatălui lui Hamlet, iubit și pierdut. In scurt timp avea să 
treacă la Prospero și la Lear, cu regizori la fel de auguști ca el. 
Dar alesese să apară întâi ca fantoma din spectacolul meu, ca o 
modalitate de a se pregăti pentru rolul unui vârstnic om de stat. 
O alegere care încă mă uimea. 

Cleopatra îşi îndreptă cursul și se ridică ușor deasupra 
suprafeței apei. M-am mai uitat o dată înapoi la scări. Nu era 
nimeni acolo, iar bărcuţa cu vâsle era ancorată de zid. Visasem 
oare ca se mișcase? 

În deschizătura din zidul din capul scărilor, silueta unui bărbat 
se ivi vederii. Mi se puse un nod în stomac. Fusese cineva acolo. 
Dar cine? Și de ce? 

In spatele meu, un geamăt adânc despică noaptea, și m-am 
răsucit, privind cum Teatrul Globe dispărea într-un nor de fum 
pe malul îndepărtat. Când m-am uitat din nou la malul ce 
rămânea în urmă, bărbatul din umbră se topise în noapte. 


22 


3 


Având parcă o voinţă proprie, mâna dreaptă mi se îndreptă 
spre buzunar. Darul lui Roz era încă acolo. Mă trecură fiori, deși 
vântul bătea în rafale mai calde cu cât ne apropiam grăbit de 
malul sudic. Aburi și fum se revărsau pe apă, formând o ceață 
deasă. În mintea mea, Globe strălucea mai tare ca niciodată, o 
căsuţă albă întoarsă asupra ei înseși, ca o lebădă adormită pe 
mal. Gând absurd, desigur, chiar dacă n-ar fi fost un incendiu la 
mijloc. Clădirea era suficient de mare cât să adăpostească vreo 
mie șase sute de oameni. Pentru unii, totuși, falsul său aer antic 
părea mai degrabă kitsch decât bizar. „Vechea Ceainărie a lui 
Shakespeare”, după cum îi zicea Roz; până în după-amiaza asta, 
nici nu se înjosise într-atât, încât să pună piciorul înăuntru. 

Când era vorba de Shakespeare, Roz se înșela în foarte puţine 
privinţe, dar în cazul acesta se înșela. Fie că-i plăcea sau nu, 
Teatrul Globe avea o vrajă stranie, cuvintele se trezeau acolo la 
viaţă cu o intensitate aparte. 

Ne apropiarăm de ponton. Vălătuci de ceaţă se ridicară și se- 
nvârtejiră, dându-l la iveală pe Cyril Manningham, regizorul 
artistic, plimbându-se de colo-colo pe chei ca un păsăroi prost- 
dispus, cu picioare lungi. 

— Pierdut, croncăni el pe când noi ne grăbeam să urcăm pe 
chei. Totul e pierdut. 

În faţa mea, Sir Henry se opri locului, iar eu am simţit cum se 
năruie speranţa în adâncul meu. Ceaţa se mai învârteji o dată și 
am zărit un comandant al pompierilor, cu cascheta lui roșie și 
uniforma bleumarin cu însemne reflectorizante. 

— Nu-i chiar așa de rău, mărâi el. Deși nu pretind că veștile 
sunt bune. Veniţi să vedeţi. 

L-am urmat în grabă pe chei. Prin întuneric, gândurile îmi 
zburau la clădirea de deasupra. Proiectanţii noului Teatru Globe 
se ținuseră cât mai aproape de originalul lui Shakespeare, 
construind literalmente teatrul în jurul scenei, care era o 
platformă mare aflată la un capăt al unei curţi octogonale. In 
jurul curţii se găseau galeriile, deschise spre interior ca o casă 
de păpuși îngustă, cu trei etaje; fiecare etaj conţinea rânduri de 
bănci lustruite de stejar care dădeau din balcoane spre curte. 


23 


Toate acestea fuseseră construite cu o simplitate care i-ar fi 
multumit și pe Shakers”; totul, în afară de scenă. Acolo, fiecare 
centimetru de lemn și gips disponibil fusese pictat astfel încât să 
imite marmura, jaspul și porfirul, sculptate în formă de cariatide 
și atlași, de un auriu sclipitor. Deasupra acestei splendori 
bălțate, un acoperiș ca o prelată pictat cu stele îi ferea pe actori 
de soare și de ploaie. Legendele nordice povesteau despre un 
frasin care ar sprijini cerul; nu știu prea sigur de ce, dar mi-a 
plăcut dintotdeauna faptul că văzduhul lui Shakespeare se 
sprijinea pe doi stejari englezești zdraveni. E drept că aceștia nu 
prea mai aduceau a copaci. Botezaţi Pilaștrii lui Hercule, 
sculptați și pictaţi ca să pară de marmură roșie, semănau mai 
degrabă cu coloanele de la Persepolis înainte să le ardă 
Alexandru cel Mare. 

Oare cum arăta teatrul acum? 

La capătul îndepărtat al labirintului de bariere polițienești și 
de corturi de comandă, ajunserăm în sfârșit la niște uși duble. 
M-am încruntat. Păreau a fi intrarea principală în teatru. 

— A trebuit să sacrificăm orice altceva, zise comandantul, 
trecându-și o mână peste lemn, aproape cu gestul unui 
constructor care mângâie o clădire ridicată de el însuși. Clădirea 
administraţiei, ghișeul de bilete, restaurantul... totul. Se uită în 
spate către noi, cu o mândrie obosită abia schițată pe fața 
roșcovană: Dar cred că am salvat Teatrul Globe. 

Salvat? 

Deschizând ușile cât să putem intra cu rândul, comandantul 
îmi făcu semn cu capul îndemnându-mă. 

— Curaj, zise Sir Henry, strângându-mă de umăr. 

Strecurându-mă înăuntru, am străbătut coridorul de la intrare, 
înspre curte: și m-am oprit deodată, de parcă m-aș fi izbit de un 
geam. Mă pregătisem pentru dezastru; ce am găsit era o 
frumusețe nepământeană. 

Fumul se ridica în rotocoale pe scenă. În faţă, Pilaștrii lui 
Hercule luceau negri de funingine. Pe pământul din faţa mea, 
era un strat subţire de apă. Deasupra, scânteile străluceau în 
cădere ca o ploaie lentă de petale înflăcărate. Departe de a fi o 
ruină, teatrul devenise templul ciudat și splendid al unei 
maiestăţi întunecate. Un loc potrivit pentru druizi, pentru 
vărsare de sânge și pentru fantome. 


1 Sectă religioasă caracterizată de o extremă frugalitate. (n.tr.). 
24 


O bucată de hârtie arzând trecu pe lângă mine dusă de vânt; 
am prins-o și am văzut că reprezenta o pagină din scenariul 
meu de lucru, pe jumătate carbonizată. Nu era un semn bun. 
Am urcat scările în fugă până la galeria de jos, spre masa mea. 
Fusese răsturnată, cărţile și hârtiile mele zăceau adunate 
grămadă în jurul ei; o scânteie trebuie să fi sărit până la ele și le 
aprinsese, fiindcă erau pe jumătate arse. Agenda care conţinea 
scenariul meu de lucru zăcea pe jos, cu spirele desfăcute. 
Paginile zburau în jur, plutind în vânt și aterizând în apă. Am 
îngenuncheat, adunând ce se putea. Alte hârtii erau împrăștiase 
îndărătul mesei. Am luat-o pe urma lor și m-am oprit locului, cu 
respiraţia tăiată. 

Pe podea se găsea o pălărie albă cu boruri largi, împodobită 
cu bujori stacojii de mătase ca niște pete de sânge. Puțin mai 
jos, am zărit pe cineva ghemuit sub o bancă. S-ar fi putut să 
doarmă, numai că avea ochii deschiși. Ochi de statuie, goi și 
fioroși în același timp, doar că nu erau de marmură albă. Ci erau 
verzi, sub o șuviţă băiețească de păr întunecat. 

— Roz, am șoptit eu. 

Sir Henry apăru lângă mine; în spatele lui era Cyril. Trecând 
pe lângă mine, Sir Henry îi puse două degete pe gât; așteptă 
puţin, apoi se dădu în spate clătinând din cap, rămas fără 
cuvinte. 

Era moartă. 


4 


Am scos un sunet care era pe jumătate suspin, pe jumătate 
hohot de râs. În după-amiaza aceea, descoperisem cu 
surprindere că eram mai înaltă decât Roz. Ani de zile, în 
închipuire îmi apăruse a fi gigantică, dominându-mă. Moartă 
fiind, îmi părea mică, aproape ca un copil. Cum se poate să fie 
moartă? 

Am fost dusă de acolo cu blândete, însă ferm. 

— Kate, zise Sir Henry, și mi-am dat seama că repetase asta 
de trei ori. 

M-am trezit stând pe scările care duceau spre scenă, cu capul 
în mâini și tremurând, deși purtam jacheta. O altă haină îmi 
fusese așezată pe umeri. 


25 


— Bea asta, zise Sir Henry, îndesându-mi în mână o sticluţă 
argintie. 

Whisky-ul îmi arse gâtul, iar vederea mi se limpezi încet-încet. 
De cealaltă parte a curții, o pânză albă fusese pusă în jurul 
morţii. Galeria de jos mișuna de paramedici, de pompieri și de 
polițiști. Două siluete se detașau din această mulţime, 
îndreptându-se spre noi, cu pașii pleoscăind în stratul subţire de 
apă care încă se mai vălurea pe sol. Cyril, după mersul de 
bâtlan, și un alt bărbat pe care nu-l cunoșteam, sprinten și 
dinamic, cu tenul precum scorțișoara, caracteristic Indiilor de 
Vest, având capul ras și niște sprâncene în unghi ascuţit, de 
parcă trasate cu tuș negru. Acesta din urmă bifa ceva pe un 
clipboard. 

— Katharine J. Stanley, zise atunci când se opriră la baza 
scărilor. 

Era o constatare, nu o întrebare. 

Am încuviințat din cap. 

— Detectiv inspector-șef Francis Sinclair, zise el pe post de 
prezentare. Vocea îi era ușor baritonală și rece, accentul său tip 
BBC alternând cumva cu inflexiunile din Caraibi și cu obrăznicia 
unuia din Brixton. Se întoarse la fișa lui. Actualmente regizați 
Hamlet pe această scenă, și aţi descoperit corpul aproximativ 
acum douăzeci de minute, în timp ce vă căutaţi hârtiile. 

— Am găsit-o pe Roz, da. 

Sinclair căută prin foile sale. 

— Decedata a venit să vă vadă în după-amiaza aceasta. 

— Ne-am întâlnit, am zis sec. Am stat de vorbă. Am presupus 
că venise la Sir Henry. N-am știut că a rămas. 

El își ridică privirea, iar ochii i se măriră o clipă atunci când îl 
recunoscu pe Sir Henry lângă mine. Apoi se întoarse către mine. 

— O cunoșteaţi bine? 

— Da. Nu. Nu știu. Am înghiţit nodul din gât și am continuat: 
Adică, o cunoșteam. Dar n-o mai văzusem de trei ani, până azi 
după-amiază. Ce i s-a întâmplat? 

— N-a fost incendiul. De asta suntem siguri. Probabil un atac 
de cord sau un atac cerebral. Pare să fi murit pe loc, cu 
siguranţă cu mult înainte să izbucnească focul. E o coincidenţă 
neobișnuită și vom face cercetări, desigur. Dar pare destul de 
clar. 

Se apucă din nou de notat. 


26 


Degetele mele apucară mai strâns sticluța. 

— N-a fost o coincidenţă. 

Sir Henry și Cyril lăsară baltă discuţia în contradictoriu pe care 
o începuseră și se întoarseră spre mine, privindu-mă lung. 
Stiloul lui Sinclair se opri pe pagină, dar nu-și ridică ochii. 

— Ce vă face să spuneţi asta? 

— A venit să-mi spună că descoperise ceva, am adăugat eu. 
Și să-mi ceară ajutorul. 

Încă o dată, privirea lui Sinclair se înălţă către mine. 

— Ce descoperise? 

În buzunarul meu, cutiuţa părea să se trezească la viaţă. „O 
aventură, spusese Roz. Și de asemenea un secret.” 

„N-am să i-o dau”, îmi trecu prin minte gândul cu o ferocitate 
neașteptată. 

Inspectorul se aplecă spre mine. 

— Ce descoperise, domnișoară Stanley? 

— Nu știu. 

Minciuna îmi ţâșni pur și simplu de pe buze; speram să nu 
arăt atât de surprinsă pe cât mă simţeam. Tot ce voiam, mi-am 
spus în sinea mea, era o ocazie să desfac darul lui Roz în liniște, 
să mai am parte de un moment în care să fiu singură cu ea. 
Pentru a-i onora secretul. Dacă era ceva important, îl voi preda 
autorităţilor. Sigur că da. Dar nu acum. 

Zgribulindu-mă sub jachetă, petrecându-mi braţul lui pe Sir 
Henry pe după umeri, mi-am camuflat minciuna într-un ambalaj 
de adevăr: 

— Promisese că-mi spune în seara asta. Mi-a cerut să ne 
întâlnim pe Parliament Hill, dar n-a mai apărut... Am văzut fumul 
de acolo, de pe colină, și m-am grăbit. 

Ochii lui Sinclair se întunecară. 

— Deci profesorul Howard v-a spus că descoperise ceva - nu 
știți ce -, dar credeţi că ar putea avea legătură cu moartea ei. 

— Asta e absurd! izbucni Cyril. 

— Gura, mârâi Sir Henry. Privirea mea era fixată pe Sinclair. 

— S-ar putea. 

El își verifică notițele. 

— Era profesor de literatură, nu? Nu de biotehnologie sau de 
fizică nucleară. 

— Corect. 

Clătină din cap. 


27 


— Îmi pare rău, dar, orice ar fi descoperit, e greu de crezut că 
poate constitui un motiv de crimă. 

— Oamenii sunt uciși pentru ceva mărunţiș sau pentru capace 
de roţi în fiecare zi, am zis eu înţepat. 

— În State, domnișoară Stanley. Nu în Southwark. 

— Și nu la Globe, zise Cyril țâfnos. 

— Globe a mai ars o dată, am spus eu. 

— Asta a fost cu mult timp în urmă, spuse inspectorul. 

— Era în 1613. Dar era de asemenea data de 29 iunie. 

Sinclair ridică privirea. 

— Marti, 29 iunie, am specificat eu. 

Urmă o pauză. 

— Azi e marți, 29 iunie, zise Sir Henry cu o voce slabă, 
gâtuită. O scânteie se aprinse pentru o clipă în ochii 
inspectorului, dar fu iute trecută sub control. 

— Data, dacă este corectă, va fi de mare interes pentru o 
anchetă privind o incendiere criminală. 

— Nu doar incendiere, am insistat. În acel sinistru incendiu, 
toți au scăpat, cu o singură excepţie. 

Sinclair își cobori clipboardul, uitându-se la mine cu un 
amestec de milă și consternare. 

— Aţi suferit un șoc destul de mare în seara aceasta, 
domnişoară Stanley. Ar trebui să mergeţi acasă și să vă odihniti. 

Dădu din cap către Sir Henry, după care o apucă înspre 
sumbrul cort alb, cu Cyril grăbindu-se pe urmele lui. 

M-am ridicat, smulgându-mă din îmbrăţișarea blândă a lui Sir 
Henry. Nu voiam să dau în vileag darul lui Roz, dar nu îi puteam 
lăsa pe polițiști să-i desconsidere moartea, privind-o ca pe o 
poveste mundană cu părți îndelung tocite, „locul” și „timpul” 
fiind ușor curioase, dar nu și „motivul”. Vocea îmi zgârie gâtul: 

— Aveţi un cadavru. 

Ajuns la jumătatea curții, Sinclair se opri locului. Imaginea i se 
reflecta în apa de la picioare. 

— Asta nu înseamnă că avem de-a face cu o crimă. Dacă e 
ceva de descoperit - orice -, fiți sigură că vom descoperi. 

Sir Henry mă însoţi pe trepte, până în curte. Sinclair ne lăsase 
în pace, dar erau mulţi alții care așteptau la rând. Din toate 
părțile, coborau spre scenă ca niște corbi, rotindu-se și 
învârtindu-se într-o furtună de sunete. Comandantul pompierilor 
ajunse primul la noi, dornic să explice lucrurile mai în detaliu. 


28 


Incendiul începuse în clădirea administraţiei, zise el; echipa lui 
salvase Teatrul Globe doar făcând să cadă acoperișul peste 
clădirile anexe și udând din belșug paiele. 

Am încetat să mai ascult. Roz murise, eu minţisem poliţia, și 
nu-mi doream decât să scap de acolo, să mă ghemuiesc undeva 
în singurătate și să deschid cutia blestemată. Pe fața mea 
probabil că se vedea cum se așterne isteria, fiindcă Sir Henry 
mă îndepărtă deodată de mulțime. Ne apropiam de ieșire, când 
deodată hărmălaia slăbi în intensitate și mi-am auzit numele 
răsunând în acea tăcere. Fără să dau atenţie, am grăbit pasul, 
însă doi bărbaţi în uniformele galbene reflectorizante ale Poliţiei 
Metropolitane se puseră în dreptul ușilor duble; neavând de 
ales, trebui să mă întorc. 

La celălalt capăt al intrării stătea detectiv inspector-șef 
Sinclair. 

— Dacă nu vă deranjează, zise el, mai am câteva întrebări 
înainte să plecați. 

Tonul îi era blând și plăcut, dar nu era o rugăminte. Era un 
ordin. 

Fără chef, eu și Sir Henry l-am urmat în curtea teatrului și 
apoi pe scări în sus, într-una din galeriile de la parter, lângă 
scenă. Un tânăr și săritor poliţist ne întâmpină cu niște ceai în 
pahare de unică folosinţă. M-am forţat să iau câteva înghițituri 
călduțe, care aveau mai degrabă gust de cretă decât de ceai. 

— Poate reușiţi să ne spuneţi mai multe despre întâlnirea 
dumneavoastră cu doamna profesoară Howard din după-amiaza 
aceasta, sugeră Sinclair. 

In pantaloni negri și cu un sacou negru lejer peste o cămașă 
de culoarea safirului, cu guler înalt, inspectorul le-ar fi părut 
celor din Boston un tip teribil de elegant, sărind în ochi de la o 
poștă; la Londra însă, era suficient de-n ton cu moda cât să se 
integreze în mulţime. Cu toate acestea, îți dădea senzaţia unei 
lumini puternice, disimulate cu atenţie. Nu era un om ușor de 
păcălit, bănuiam eu, și ar fi probabil periculos dac-aș fi încercat. 

Eu fusesem idioata care ceruse mai multe întrebări. Oricum ar 
fi, l-am privit temătoare. 

— De unde să încep? 

— De la început ar fi bine. 


29 


5 


Ceva mai devreme în acea după-amiază, râsul meu răsunase 
în umbra galeriei de jos. 

— Gândiţi-vă la Stephen King, fraţilor, glumisem eu. Nu la 
Steve McQueen. Suntem într-o poveste cu fantome, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Sus pe scenă, toată lumea încremenise. Jason Pierce, vedeta 
australiană de film de acţiune care făcuse un pariu cu 
consacrarea prin rolul lui Hamlet, își șterse sudoarea de pe 
frunte. 

— În soarele ăsta îngrozitor? 

Avea dreptate. În lumina orbitoare a soarelui amiezii dintr-o zi 
de vară care părea mai degrabă africană decât britanică, scena 
avea sclipiri stacojii și aurii, sfidătoare ca un bordel victorian. 

— Ce soare? am întrebat eu. 

Capetele s-au întors spre locul în care stăteam, în 
obscuritatea galeriei. 

— Suntem pe meterezele bătute de vânt de la Elsinore, 
domnule Pierce. Care dau spre câmpuri acoperite de zăpadă și 
spre o mare îngheţată și îngustă, spre Suedia inamică. La miezul 
nopţii. M-am strecurat de după masa mea și am coborât cu pas 
apăsat cele trei trepte ce duceau în curte: Chiar la ora când o 
fantomă, în ultimele trei nopţi, a băgat groaza în bărbaţi căliți în 
bătălie. Și orice ar fi văzut ei - spirit sau demon - prietenul tău 
cel mai bun tocmai ţi-a spus că „arată ca tatăl tău mort”. La 
baza scărilor m-am oprit, cu mâinile în șolduri, și m-am uitat la 
Jason: Acum fă-mă să cred asta. 

La dreapta, Sir Henry s-a foit pe tronul unde aţipise. 

— Ah, a murmurat el. O provocare. 

Ochii lui Jason s-au îndreptat o clipă spre Sir Henry, apoi din 
nou spre mine, un zâmbet viclean lăţindu-i-se pe faţă. 

— Incearcă tu, a zis el, și cu amândouă mâinile a înfipt vârful 
spadei în podeaua scenei. 

— Contra-provocare, a cârâit Sir Henry cu o veselie 
nedisimulată. Dacă un regizor încearcă să interpreteze rolul unui 
actor, atunci comite unul dintre păcatele capitale ale teatrului. 
Eram suficient de matură ca să știu că ar fi trebuit să-l ignor, dar 


30 


eram totodată prea tânără pentru a nu gândi: „O să fie 
distractiv”. 

Ştiam scena destul de bine. Puteam s-o descriu de-a fir a păr 
și în somn, cu un spectru arătând ca tatăl lui Hamlet, care îl 
ademenește pe prinţ departe de prietenul său Horaţio și într-o 
cursă nebună pe meterezele îngheţate, înspre hotarele iadului. 
Pregătisem coregrafia unei alergături grozave prin tot teatrul: 
scena și balconul de deasupra, curtea goală de dedesubt și 
toate cele trei galerii care o încercuiau, puse una peste alta, 
până la acoperișul ţuguiat. 

Cel puţin, ar fi putut fi grozavă dacă Jason ar fi binevoit 
vreodată să-și ia rolul în serios. Alesesem să-i încredințez rolul 
nu numai întrucât simpla menționare a numelui său avea să 
vândă toate biletele în fix patru minute, dar și fiindcă avea un 
talent rar de a amesteca furia explozivă cu șarmul meditativ. 
Din nefericire, în ultimele patru săptămâni își rostea replicile în 
doi peri, bătându-și joc de rol, de piesă și de Shakespeare în 
general. Dacă nu-l puteam stârni pe Jason înspre a obţine de la 
el ceva care să aducă a emoție reală în curând, întregul 
spectacol urma a se dezintegra în parodie. 

Am traversat curtea și am urcat în viteză micul șir de trepte 
ce duceau pe scenă, strângându-mi din mers părul la spate în 
coadă. Spada încă se legăna, înfiptă în centrul scenei; când am 
apucat-o de mâner, mi-a tremurat în mână ca un diapazon. 

— Shakespeare ar trebui să dea senzaţia de pericol, am spus 
încetișor, trăgând spada din podea. 

— Sperie-mă, mi-a replicat Jason cu un rânjet. 

— Fii Horaţio pentru Hamletul meu. 

În jurul nostru, restul distribuţiei fluiera și chiuia. Jason s-a 
înroșit, dar când cineva i-a aruncat o spadă, a prins-o și a 
aprobat din cap. li acceptasem provocarea; așa că el nu prea 
putea s-o refuze pe a mea. 

Mi-am aruncat privirea către directorul de scenă, care a 
strigat: 

— Când sunteţi gata, Sir Henry. 

Sir Henry a ridicat și a dispărut în culise. Deasupra, a început 
să bată un clopot. Stârnind un mic curent de aer, ușile late din 
spatele scenei s-au deschis. Încet, m-am întors. În cadrul ușii 
stătea Sir Henry, întruchipându-l pe regele fantomă, cu mantie 
și glugă, la miezul nopţii. 


31 


— „Îngeri și vestitori ai providenţei, apăraţi-ne”, am șoptit. 

Făcându-mi cruce, m-am avântat către fantomă; Jason m-a 
urmat. Când am ajuns în prag, fantoma dispăruse, iar ușile s-au 
închis cu zgomot. M-am răsucit pe călcâie, privind sălbatic de jur 
împrejurul teatrului. Pentru cea mai mare parte a scenei, 
despuiasem fantoma de corpul său, înlocuind-o cu o sclipire de 
lumină puternică, precum strălucirea soarelui într-o oglindă. 
Putea să-și facă apariţia oriunde. 

lat-o, dansând pe băncile din galeria de jos. Am făcut un pas 
înainte, dar Jason m-a oprit: 

— „Nu te duce, stăpâne.” 

Strânsoarea lui pe umărul meu sugera că își luase rolul de 
Horaţio în serios. Nu m-ar lăsa să mă duc după fantomă dacă i- 
ar sta-n putere. 

Măcar lua ceva în serios. Era un început. Cu o răsucire rapidă, 
m-am strecurat pe sub braţul lui, năpustindu-mă-n jos pe 
treptele dinspre scenă, am traversat curtea și am urcat trei 
trepte scunde ce duceau spre galeria de la parter. Nicio 
fantomă. „Blestemele iadului.” Un strigăt din curte m-a făcut să 
mă întorc. Urmărind arcuirea braţelor care arătau spre galeria 
din mijloc, am văzut-o: o scânteie luminoasă, plutind prin umbre 
cu un etaj mai sus. 

Jason deja alerga spre mine. Cu o mișcare de evitare înspre 
dreapta, am trecut în fugă pe lângă el, spre scări, și am urcat 
rapid un rând de trepte. Lumina oscila la capătul îndepărtat al 
galeriei, către dreapta, printre lojile pe care Cyril insista ca toată 
lumea să le numească Lojile Gentlemenilor. Am înconjurat în 
fugă intervalul din spate și m-am strecurat înăuntru. Prima era 
goală. La fel și a doua. 

În partea opusă a clădirii, a sclipit o lumină. Apoi o alta, și-ncă 
una, până când teatrul se umplu cu o mie de luminiţe clipind ca 
licuricii, de parcă întregul teatru era posedat. Apoi, toate odată 
s-au stins, iar geamătul unui suflet chinuit se ridică spre cer de 
undeva de sub platforma de lemn. 

Ne apropiam de finalul scenei. M-am întors să ies din lojă și l- 
am zărit pe Jason, blocându-mi drumul cu sabia scoasă. „La 
naiba.” Pentru o clipă, fusesem atât de prinsă de căutarea 
fantomei de către Hamlet, încât uitasem de el. 

— „Supune-te, a mârâit el. Nu vei trece.” 


32 


Făcând un pas în faţă, și-a încrucișat spada cu a mea. Oțelul a 
hârșâit pe oțel și, cu o zvâcnire bruscă a încheieturii, mi-a smuls 
spada din mână. Aceasta s-a învârtit prin aer, lucind în soare. 
Dedesubt, ceilalți membri ai distribuţiei s-au dat în lături ca un 
stol de păsări atunci când lama a căzut cu zgomot pe pământ, în 
mijlocul curții. 

— Îți sugerez să ceri îndurare, a zis Jason, vocalele lui cu 
accent australian lăbărțându-se peste rafinamentul lui Horaţio. 
Gura i s-a desfăcut într-un rânjet sumbru. În genunchi ar fi bine. 

Trăgându-mă înapoi, am simţit cum ating balustrada cu 
genunchii și m-am așezat brusc, luptându-mă cu o senzaţie de 
vertij. Mă găseam doar la etajul întâi, dar dintr-odată mi se 
părea foarte sus. 

— Ştii fragmentul acela despre milă din Wegutătorul/ din 
Veneția? 

— „Mila nu trebuie să fie îndârjită”, a ripostat el. Dar eu sunt. 

— Mie îmi place versul următor. Pe cât de ușor puteam, mi- 
am trecut ambele picioare peste balustradă. „A căzut ca o 
ploaie blândă din ceruri.” 

El s-a repezit în faţă, iar eu mi-am dat drumul. 

Trei metri mai jos, am aterizat, străduindu-mă să ajung la 
spada mea din mijlocul curţii. Jason a sărit după mine. Am 
apucat mânerul spadei și m-am răsucit spre el. 

Jason s-a oprit brusc, gâfâind, cu lama la câţiva centimetri de 
stomac. 

— Îţi țopăie cumva cangurii la mansardă? 

— Ce vrea să însemne asta? 

Imi simţeam cămașa udă lipindu-mi-se de omoplaţi, pantalonii 
mei kaki erau sfâșiați la un genunchi, probabil eram murdară de 
praf pe față. 

— O vorbă australiană pentru complet nebună, zbieră el. 
Nebună de legat! Poate că îţi place să te arunci de pe clădiri 
dintr-o săritură, Kate Stanley, dar cum naiba te aștepți să 
declam „A fi sau a nu fi” după așa o cascadorie de benzi 
desenate? 

Am dat spada la o parte. 

— Acum ești Hamlet, am zis zâmbind. 

El și-a încleștat pumnii. Pentru o clipă, am crezut că o să se 
repeadă la mine. Apoi s-a uitat peste umărul meu și s-a 
schimbat la față. 


33 


M-am întors să văd la ce se uită. În capătul îndepărtat al 
balconului stătea Sir Henry, cu spada scoasa din teacă într-un 
braţ înzăuat, cu celălalt întins către noi, chemându-ne. Cu un 
urlet de furie, Jason și-a reintrat în rol, a traversat în fugă curtea 
și a urcat pe o scară ascunsă în peretele de lângă scenă. Pe 
când urcam în balcon pe urmele lui, Jason străbătea scena cu 
pași mari, alungându-l pe Sir Henry în umbrele de la celălalt 
capăt. M-am șters de praf și l-am urmat. Totuși, la jumătatea 
drumului, ceva - un sunet? un parfum? n-am știut niciodată 
după aceea - m-a făcut să încetinesc și-apoi să mă opresc. 

În spatele meu, o siluetă întunecată s-a ivit din culise. M-am 
întors, încruntându-mă. 

— „Amintește-ţi de mine”, șopti o voce uscată precum 
frunzele căzute care lunecă peste pietre. 

Chiar și urmărit de Jason, cum oare reușise Sir Henry să 
străbată atât de iute labirintul din spatele scenei, dintr-o parte 
în alta? 

O mână palidă s-a ridicat, iar gluga a alunecat în spate. Nu 
era Sir Henry. 

Era Roz. 

— Ce senzaţie trebuie să-ţi dea Shakespeare? a murmurat ea. 
De pericol? 

Din partea cealaltă a balconului, Sir Henry și Jason au ieșit din 
nou pe scenă. 

— Intră Rosalind Howard, profesor de shakespearologie la 
Harvard, a zis Sir Henry pentru cei de jos. Unanim recunoscută 
drept Regina Bardului. 

— Regina Damnaţilor, m-am stropșit eu. 

Roz a izbucnit într-un râs profund, din adâncul gâtului, lăsând 
mantia să cadă la pământ pe când mă cuprindea într-o 
îmbrățișare oceanică. 

— Poţi să-mi spui Fantoma Crăciunurilor trecute, draga mea. 
Vin cu daruri. 

— Așa au venit și grecii, am spus, ţeapănă în îmbrăţișarea ei. 
Și uite ce-au păţit troienii. 

Ca un val care se retrage de pe o stâncă, ea mi-a dat drumul. 

— Un birou al naibii de frumos, a zis ea, uitându-se admirativ 
la clădirea teatrului. 

— O intrare a naibii de frumoasă, am răspuns. Chiar și pentru 
tine. 


34 


— Am fost nevoită, a spus ea ridicând din umeri. M-am gândit 
că trebuie să fie și publică, altfel mi-ai refuza darul. 

— Încă s-ar putea să refuz. 

— Un dar? Eu am clipit. 

— Așa mi-a spus, am răspuns bătând puţin în retragere, 
blestemându-mă în sinea mea. 

— Cu siguranţă, domnişoară Stanley, chiar dacă doamna 
profesoară Howard v-a spus sau nu direct ce a descoperit, 
trebuie să aveţi cumva idee despre ce era vorba. 

Pentru o clipă, am fost cuprinsă de tentaţia de a scoate 
cutiuța din buzunar și de a scăpa de ea - și de Roz totodată. 

— Imi pare rău, am spus, dar nu știu. 

Dintr-un anumit punct de vedere, chiar se putea spune că 
rosteam adevărul; n-aveam idee ce era de fapt în cutie. „Deși aș 
avea, am mârâit în sinea mea la Sinclair, dacă m-ai lăsa singură 
suficient cât să o deschid.” 

Polițistul oftă. 

— Vă cer să fiți cinstită cu mine, domnişoară Stanley; poate 
va fi de ajutor în a fi și eu cinstit cu dumneavoastră. Își netezi o 
cută a pantalonilor. Am găsit o urmă de ac. 


„Urmă de ac?” 

— Prostii, se zburli Sir Henry. Roz nu se droga. 

Privirea lui Sinclair alunecă spre Sir Henry. 

— O urmă, cuvânt la singular, nu înseamnă că era. 

— Dar ce înseamnă? replică Sir Henry. 

— Să zicem doar că iau foarte în serios suspiciunea 
domnișoarei Stanley cum că e ceva în neregulă. Întorcându-se 
spre mine, adăugă: Și aș aprecia dacă aţi coopera fără să-mi 
ascundeţi nimic. 

Își împreună degetele, scrutându-mă. 

Mă cuprinse teama. În după-amiaza aceea, o respinsesem pe 
Roz. Acum aș fi dat orice ca să-i pot vorbi, să ţip la ea, s-o 
ascult, s-o las să mă îmbrăţișeze cât de mult voia... dar era 
moartă. Dusă pe veci, fără explicaţii sau scuze. Fără măcar un 
rămas-bun, cu atât mai puţin un sfat. 

Nimic în afară de o poruncă. „Ai grijă de ea”, spusese. 

Dacă darul ei trebuia păstrat în siguranţă, m-am gândit eu 
cuprinsă de un val de iritare, cine să-l păzească mai bine decât 


35 


poliția? Mai ales că polițiștii - mai ales acesta - ţineau morţiș să 
le furnizez ceva. 

Dar Roz nu se dusese la poliţie. Venise la mine. lar Sinclair nu 
era deloc de încredere. Încă o dată, l-am privit în ochi și l-am 
minţit: 

— Nu mai știu altceva. 

El izbi cu pumnul în banca pe care stăteam cu Sir Henry atât 
de tare, încât mai c-am sărit în picioare. 

— In ţara asta, domnişoară Stanley, se consideră infracţiune 
să ascunzi informaţii într-o anchetă asupra unei crime. O crimă 
pe care o tratăm cu toată seriozitatea. Se aplecă spre mine atât 
de mult, încât îi simţeam aroma de mentă a răsuflării: M-am 
exprimat suficient de clar? 

Cu inima cât un purice, am încuviinţat din cap. 

— Pentru ultima oară, mă văd nevoit să insist să-mi spuneți 
tot ce știți. 

Lângă mine, Sir Henry se ridică. 

— Socot că este de ajuns. 

Sinclair se trase înapoi brusc, cu maxilarul încleștat. Apoi ne 
lăsă, pe mine și pe Sir Henry, să plecăm cu un semn scurt al 
mâinii. 

— Nu vorbiţi cu presa și nu părăsiţi Londra. Voi dori în zilele 
următoare să discut din nou cu dumneavoastră amândoi. Dar 
pentru moment, noapte bună. 

Sir Henry mă prinse de cot, conducându-mă afară. Aproape 
ajunseserăm la ușă, când Sinclair mă strigă. 

— Orice va fi de găsit, domnişoară Stanley, rosti apoi cu o 
voce scăzută, vă asigur că vom găsi. 

Prima oară când o spusese, sunase ca o promisiune. De data 
aceasta, fusese o ameninţare. 


6 


M-am grăbit să ies din teatru, nimerind într-o alee plină de 
mașini de pompieri și de mașini de poliţie; Sir Henry chemă un 
taxi. Când opri lângă noi, l-am sărutat pe obraz și m-am 
strecurat înăuntru. 

— Highgate, i-am spus șoferului încă dinainte să mă așez, 
constatând totodată că Sir Henry dădea să urce după mine. 


36 


Am început să protestez, dar el ridică mâna, oprindu-mă. 

— Nicio șansă să mergi singură acasă, dragă. Nu în seara 
asta. Închise ușa ferm după el, iar taxiul demară. Mi-am trecut 
degetele peste darul lui Roz din buzunar, nerăbdătoare. Cât va 
dura până voi fi singură, să-l pot deschide? 

Se iscase vântul, făcând norii să se adune pe cer; mirosul 
incendiului stins atârna greu și înţepător peste oraș. De pe 
Waterloo Bridge, am zărit Millenium Bridge, undeva la dreapta, 
încă plin de spectatori. La stânga, roata de oţel albastru al 
Ochiului Londrei se rotea lent în noapte; ceva mai departe, 
Parlamentul și Big Ben luceau în întuneric precum dantela 
aurită. Apoi am trecut podul, alăturându-ne aglomerației 
orașului. M-am înălțat de pe locul meu, trăgându-mă mai către 
șofer, în dorinţa ca taxiul să meargă mai repede pe străzile 
înguste. Am tot urcat spre înălțimile care mărginesc Londra la 
nord. 

Sir Henry, afundat cu toată greutatea, se lăsase pe spate pe 
banchetă, privindu-mă pe sub gene. 

— Un secret e un fel de promisiune, zise el încet. Dar poate fi 
și o închisoare. 

L-am privit. Cât de mult ghicise din ce ascundeam? Câtă 
încredere puteam avea în el? Roz avusese încredere în el; nu în 
privinţa secretului pe care îl ascunsese în cutie, dar în privinţa 
mea. 

— Îmi ofer bucuros ajutorul, zise el, dar te va costa. 

— Pot să îmi permit preţul? 

— Depinde dacă îţi poți permite adevărul. 

Înainte să apuc să mă răzgândesc, am băgat mâna în buzunar 
și am scos cutiuţa. 

— Mi-a dat asta la teatru în după-amiaza aceasta. Mi-a spus s- 
o feresc de pericole. 

El studie cutia care sclipea în lumina felinarelor de pe stradă 
și, pentru o clipă, am crezut că mi-o va smulge dintre degete, 
dar nu făcu decât să ridice amuzat dintr-o sprânceană la 
vederea ambalajului încă intact. 

— Admirabilă stăpânire de sine. Sau crezi că a vrut să spună 
s-o ferești de pericolele ce-ar putea veni chiar și din partea ta? 

— A mai spus că, dacă o deschid, trebuie să merg unde mă 
trimite. 

El slobozi un oftat. 


37 


— Moartea, draga mea, are felul ei aparte de a schimba 
lucrurile. 

— Chiar și o promisiune? 

— Chiar și un blestem. 

Am tresărit. Strâmbasem din nas la darul lui Roz ca la văzul 
Calului Troian, dar era adevărat, în mituri și-n povești din 
vechime astfel de daruri reprezentau deseori blesteme 
deghizate: pantofi roșii care nu se mai opreau din dans, o 
atingere care preschimba tot, chiar și făpturile vii, în aur. 

„Este absurd”, m-am gândit imediat. Dintr-o mișcare, am rupt 
hârtia care învelea cutiuța. Țesătura aurie se ridică și pluti puţin 
în aer, între noi, apoi căzu ușurel pe podea. În mâinile mele se 
găsea o cutie de satin negru. Nerăbdătoare, am ridicat capacul. 

lnăuntru se afla un oval de lignit, pictat cu flori și lucrat în 
filigran de aur. 

— Ce-i asta? am întrebat cu voce tare. 

li pusesem aceeași întrebare lui Roz. 

— O broșa, cred, răspunse Sir Henry. 

Am atins-o cu un deget. Era o bijuterie frumoasă, însă 
demodată. Nu-mi puteam imagina pe cineva mai tânăr decât 
bunica mea purtând-o. Nu pe Roz. Și cu siguranță, nu pe mine. 
Și ce naiba voise să spună cu „trebuie să mergi unde te 
trimite”? 

Sir Henry se încruntă. 

— Sunt sigur că recunoști florile. M-am uitat la bijuterie. 

— Panseluţe. Margarete. Am clătinat din cap. În afară de asta, 
nu recunosc nimic. Am crescut în deșert, Sir Henry. Florile 
noastre sunt diferite. 

— Astea sunt toate din Hamlet. Florile Ofeliei. Trăgându-se 
mai aproape, le arătă cu degetul mic. Rozmarin și panselute, 
fenicul și căldărușe. Uite: o margaretă și chiar și niște violete 
ofilite. Și rută. „E rută pentru tine și uite, am ceva și pentru 
mine: putem s-o numim iarba divină a duminicilor.” Sir Henry 
pufni. Auzi, iarba divină! lerburile morţii și nebuniei, mai 
degrabă. Varianta britanică pentru tămâie și mir. Populare în 
rândurile victorienilor ca bijuterii funerare care să comemoreze 
moartea unei tinere... o eră morbidă, într-adevăr, în ciuda 
măreției sale. Se lăsă din nou pe spate. Ce ai aici e o broșa 
victoriană de doliu. Intrebarea e de ce. Crezi că a simţit cumva 
că va muri? 


38 


Am clătinat din cap, plimbându-mi un deget în jurul marginii 
filigranate. Simţisem ceva în aer în după-amiaza aceea, ba chiar 
mai mult, simţisem incitare. „Am descoperit ceva”, spusese. Ce 
anume? Era vreun mesaj despre ea, împletit printre panseluțe și 
margarete? Bijuteria tăcea cu încăpățânare în cutiuţa ei. 

Am cotit, intrând pe strada mea, plină de case victoriene din 
piatră cenușie. Chiar și într-o după-amiază veselă de vară, 
aceasta era una dintre cele mai liniștite părți ale Londrei; la 
două dimineaţa, era pustie, în afară de vântul care gemea pe la 
colţuri și flutura prin copaci, aruncând pe trotuar o lumină 
argintie. 

La capătul străzii, perdele fantomatice se revărsau printr-o 
fereastră deschisă, fluturând în vânt. Mi-am dat seama că era 
casa mea. 

Fereastra din față a apartamentului meu de la etajul întâi. 
Gura mi se umplu de gustul fricii. Nu /ăsasem fereastra aia 
deschisă. 

Apropiindu-mă de clădire, taxiul încetini și apoi se opri. Prin 
fereastră, umbre se răsuciră într-o rafală de vânt, și l-am văzut 
pentru a doua oară în noaptea aceea, o siluetă mai întunecată 
decât întunericul din jur - nu atât o fiinţă, cât absenţa unei 
fiinţe, o gaură neagră de forma unei fiinţe. 

— Nu te opri, am șoptit. 

— Dar... 

— Nu te opri. 


7 


La capătul străzii, m-am uitat înapoi. Perdelele dispăruseră; 
lumina lunii strălucea în geamuri. Nu se mai zărea nicio umbră 
înăuntru. Visasem? Mâna mi se încleșta pe cutia ce adăpostea 
broșa. 

— Deci până la urmă nu vreţi să mergeţi acasă? întrebă 
taximetristul. 

— Nu. 

— Încotro, atunci? 

Am ridicat din umeri. Dacă omul din umbră găsise drumul 
spre apartamentul meu, nicăieri nu eram în siguranţă. Mi-am 
strâns mai tare cele două haine în jurul meu. 


39 


La Claridge's, zise Sir Henry. 

Pe când străbăteam străzile mai late din Mayfair, am început 
să vorbesc, dar l-am văzut clătinând ușor din cap. M-am uitat 
încotro se-ndreptau ochii lui și am surprins privirea curioasă a 
taximetristului în oglinda retrovizoare. De îndată ce mă văzu 
privindu-l, acesta se uită în altă parte. 

La Claridge's, Sir Henry plăti repede taxiul, mă ajută să cobor 
și mă conduse către o sală mare cu oglinzi ca la Versailles, cu 
podeaua alb-negru, ca o tablă de șah art deco. Portarul se grăbi 
să ne iasă în întâmpinare, atent. 

— Bună, Talbot, zise Sir Henry. 

— Este mereu o plăcere să vă văd, domnule, replică bărbatul. 
Ce putem face pentru dumneavoastră în seara asta? 

— Un loc discret în care să așteptăm, te rog, răspunse Sir 
Henry. Și o mașină cu șofer și mai discretă. Șoferul taxiului cu 
care am venit era cam indiscret. Se poate întoarce. 

— N-are decât să se întoarcă cât poftește, zise Talbot cu glas 
moale, dar dacă nu doriţi, nu va găsi nici urmă de 
dumneavoastră. 

Am fost poftiţi într-un salon mic plin de fotolii adânci și de 
canapele tapisate cu creton. În timp ce Sir Henry se uita prin 
cameră, inspectând cristalurile Lalliqgue răspândite peste tot, eu 
am rămas în centrul încăperii, meditând la broșa din mâna mea. 
Într-un rând am deschis gura și am dat să vorbesc, dar din nou 
Sir Henry clătină din cap și mă opri. 

Câteva minute mai târziu, Talbot reapăru, apoi ne conduse 
rapid pe un coridor, înspre o intrare de serviciu, până într-un mic 
garaj privat unde aștepta o mașină cu geamuri fumurii, cu 
motorul pornit. Se pare că taximetristul se întorsese într-adevăr, 
pretinzând că uitaserăm ceva la el în mașină. Pe chipul lui 
Talbot se schiță un zâmbet enigmatic. 

— Nu vă va mai deranja în seara asta. L-am lăsat să 
descopere câteva dovezi care ar putea în mod plauzibil conduce 
la ideea că veţi sta la noi în noaptea asta, într-unul dintre 
apartamente. Cred că se poate să se fi încuiat într-unui dintre 
dulapurile îngrijitorului, în timp ce se învârtea pe lângă punctele 
de lucru ale personalului. 

— Nu întreb cum s-a întâmplat, zise satisfăcut Sir Henry pe 
când ne urcam în mașină. 


40 


— Mult noroc, domnule, zise încet Talbot, închizând ușa după 
noi. 

Când automobilul se puse în mișcare, m-am uitat înapoi. 
Portarul stătea drept, așteptând conștiincios, devenind din ce în 
ce mai mic pe măsură ce ne îndepărtam, până când dispăru în 
noapte. 

De data asta, Sir Henry dădu comenzile gradat, astfel că 
merserăm în zigzag pe străzile din Mayfair, trecând pe lângă 
Berkeley Square și intrând în Piccadilly. Trecând pe lângă Hyde 
Park Corner, am apucat-o pe Knightsbridge, pustiu și întunecat 
la ora aceea, cotind până la urmă spre străzile acoperite de 
frunze din Kensington. Ne duceam la casa din oraș a lui Sir 
Henry. 

Străzile erau pustii, dar nu puteam scăpa de senzaţia unei 
amenințări ce pândea din întuneric. Cu cât mai repede ne 
îndepărtam de hotel, cu atât devenea mai puternică senzaţia, 
până când chiar și copacii păreau să se repeadă lacomi la 
mașină. Aproape ajunseserăm la Sir Henry când niște faruri se 
aprinseră în urma noastră și un alt vehicul viră pe șosea. 
Imediat, spaima cu care mă luptasem întreaga noapte mă 
invada ca un val vâscos și îmi trecu peste cap. Cu inima 
bătându-mi să-mi spargă pieptul, m-am agăţat de marginea 
banchetei, dar mâinile mele tremurânde abia de puteau simţi 
contactul. O făcurăm la stânga și apoi repede la dreapta, dar 
cealaltă mașină ne urmă îndeaproape. 

În cele din urmă ajunserăm pe o alee cu pietriș; am coborât 
din mașină și am alergat către casă înainte ca roţile să se 
oprească din mers. Ușa masivă sculptată din fața noastră se 
deschise și am ţâșnit înăuntru, urmată îndată de Sir Henry. Am 
zărit fugar faruri roșii dispărând în josul străzii, apoi ușa se 
închise. Am rămas în holul impozant al reședinței de oraș a lui 
Sir Henry, gâfâind, uitându-mă la valetul său uimit.. 

— Vezi ca toate ușile și ferestrele să fie închise și încuiate, 
dacă ești bun, Barnes, zise încet Sir Henry. Și armează alarma. 
Apoi vom bea niște coniac - Hine Antique, cred - lângă șemineul 
din bibliotecă. 

Biblioteca era la etaj, cu catifea groasă de Burgundia și cu 
tapiserii în designul pajiștilor verzi specific lui William Morris. 
Lumina se reflecta pe marmura netedă a busturilor, pe rafturile 
de stejar, pe legăturile în piele, și sclipea în ornamentele aurite 


41 


al cărților. Două fotolii adânci se aflau în faţa șemineului; Barnes 
adusese coniacul și păhărelele, așezându-le pe o masă dintre 
ele. 

M-am dus direct spre foc. 

— Crezi în fantome? 

Sir Henry se făcu comod într-unui din fotolii. 

— Nu o fantomă ridicată din morţi a înțepat-o pe Roz, dragă. 
Sau să fi plătit taximetristul să ne urmărească. 

M-am întors spre el surprinsă. 

— De asta am schimbat mașina la Claridge's? 

— Omniscienţa, zise Sir Henry turnând coniacul, este o 
calitate excelentă când e vorba de Dumnezeu, dar suspectă 
când e vorba de toți ceilalţi. Nu i-ai zis taximetristului ăluia nici 
strada, nici numărul casei. Și nici eu. Dar le știa pe amândouă. 

Pe bâjbâite, m-am tras înapoi și m-am așezat pe marginea 
celuilalt fotoliu. Taximetristul șt/iuse care era strada mea: 
încetinise și aproape oprise în dreptul ușii mele. Vocea lui 
încordată - de ce anume? dezamăgire? anxietate? frică? - îmi 
răsună încă o dată în minte. „Deci până la urmă nu vreţi să 
mergeţi acasă?” lar eu fusesem atât de preocupată de alte 
gânduri, încât nu observasem. M-am cutremurat. 

— A intrat cineva în apartamentul meu. Sir Henry îmi întinse 
un păhărel. 

— Da? Nu m-ar surprinde. Taximetristul era un comisionar, 
dragă. Nu șeful operaţiunii. Și a fost foarte nemulţumit să 
constate că pachetul refuză să fie transportat așa cum i s-a 
cerut. Ceea ce îmi sugerează că există un șef. Sau cel puţin un 
mic tiran, căruia știa că trebuie să-i dea socoteală. Cuprinzându- 
și paharul în palme, roti ușor lichidul de culoarea chihlimbarului. 
Ești în pericol, Kate. Asta e foarte adevărat. Trase adânc în 
piept, apoi sorbi o înghiţitură; tot corpul îi vibra de plăcere. 
„Vinul nou e licoarea băieţilor, vinul de Porto, cea a bărbaţilor; 
dar cel care aspiră să fie erou trebuie să bea coniac.” Samuel 
Johnson a scris asta, vagabondul bătrân și înţelept... Hai să ne 
mai uităm o dată la broșa aia. 

Am scos-o la lumină. Odihnea sfioasă în cutia ei. 

— Nu e chiar cărarea galben strălucitoare din poveste, nu? 
Cum crezi că ar trebui să fac pentru a merge unde mă trimite? 

Sir Henry zâmbi. 


42 


— Pantofii de rubin ar fi fost o analogie mai bună. Poate că ar 
trebui să începi prin a o purta. Îmi dai voie? 

Atunci când scoase broșa din cutiuţă, căzu un cartonaș, 
întorcându-se prin aer și îndreptându-se direct spre foc. Cu o 
mișcare rapidă, Sir Henry se aplecă în față, salvându-l din flăcări 
și încredințându-mi-l. 

Era un cartonaș mic, semănând cu o carte de vizită, 
dreptunghiular, din hârtie groasă de culoare crem, cu o gaură 
perforată la bază. Deasupra se aflau câteva rânduri, așternute 
cu un scris curgător. Cu o tresărire, am recunoscut scrisul lui 
Roz. În vreme ce Sir Henry îmi prindea broșa la rever, eu am 
citit cu glas tare: 


Felicitări, Kate cea precum argintul viu, că ai da lao 
parte pietatea plicticoasă ca să pui în loc luminoasele 
adevăruri de mult îngropate în a noastră favorită 
magnum opus iacobină. Sunt sigură că publicul va fi și 
el în curând cuprins de admiraţie. 

Plăpânde flori pentru plăpânda floare, 


— lacobină? întrebă îndată Sir Henry. 

— Așa scrie. lacobină de la jacobus, m-am gândit. Varianta 
latină a lui James?. Putând trimite la regele James, suveran al 
Angliei în a doua jumătate a carierei lui Shakespeare. Foarte 
bine, doar că piesa despre care vorbea Roz se presupune că era 
Hamlet, și deși Hamlet are într-adevăr toate caracteristicile unei 
magnum opus, nu e iacobină. Este elisabetană - ultima și cea 
mai mare dintre toate piesele elisabetane, scrise pe când 
încăpăţânata fată bătrână aluneca rapid spre moarte, refuzând 
să-l numească pe tânărul ei văr James - sau pe oricine altcineva 
- ca succesor. Pentru majoritatea, elisabetan faţă de iacobin 
poate părea o demarcaţie prea subtilă, aproape invizibilă. Dar 
pentru Roz fusese un abis, o cezură la fel de limpede precum 
diferența dintre soare și lună, dintre masculin și feminin. Nu ar 
confunda-o pe una cu alta mai mult decât și-ar confunda fratele 
cu sora, sau propriul cap cu mâna. 


2 Din raţiuni legate de structura textului, am păstrat varianta britanică a numelui 
regelui (James), deși în țara noastră varianta uzitată este lacob. (n.red.). 


43 


Sir Henry începu să treacă în revistă piesele iacobine ale lui 
Shakespeare. 

— Macbeth, Othello, Furtuna, Regele Lear... Avea vreuna 
preferată? 

— Nu, din câte știu. 

— Cel puţin la final se întoarce la Hamlet, medita el. 
„Plăpânde flori pentru plăpânda floare.” Gertrude, risipind flori 
peste mormântul Ofeliei. Se potrivește perfect cu darul ei, 
oricum. 

— Mai este ceva, am spus, ţinând cartonașul în lumină. In 
partea de jos măzgălise cu creion albastru-deschis, un fel de p.s. 
poetic sub formă de patru versuri separate pe perechi de o linie 
de pauză: 


De ce nu cauţi cea mai bună cale 
Să-nfrângi tiranul timp? 

O, elocinţa să mi-o iei din cărţi, 
Muti vestitori ai pieptului meu trist. 


Sir Henry tresări. 

— Asta e, zise el răgușit. Magnum opus iacobină. 

M-am încruntat, răscolind prin memorie după versurile acelea. 

— Sunt din Shakespeare. Sunt sigură de asta. Dar de unde? 
Nu e Hamlet. 

Sir Henry sări în picioare și traversă camera către un raft 
înalt, sub oblăduirea unui bust al lui Shakespeare. 

— Nu, copilă ridicolă, nu Hamlet, strigă el. Trecându-și un 
deget peste cărți, murmură: Al treilea raft de jos. A patra carte, 
cred. Da... iată. 

Scoase un volum subțire legat în piele groasă cafenie și cu 
inscripţii aurite. Întorcându-se lângă foc, mi-l aruncă în poală cu 
o reverență. 

Nu era niciun titlu pe copertă. Punând cartonașul pe masa 
dintre noi, am deschis volumul la prima pagină, netezind hârtia 
groasă și suplă, de culoarea înghețatei de cafea. Într-o ilustrație 
sus pe pagină, amorași călăreau flori care păreau să fie totodată 
dragoni. Am citit cuvintele din titlu cu voce tare: SONETELE LUI 
SHAKE-SPEARE. 


44 


— Eu aș fi denumit-o O autobiografie în ghicitori, zise Sir 
Henry. Dar nu mi-a cerut nimeni părerea. 
M-am uitat înapoi la pagină. 


Niciodată editată până acum. 
La Londra 
De către G. Eld pentru T.T. și va 
fi vândută de către William Aspley. 
1609. 


Am ridicat privirea, uimită. 

— Dar e o ediţie princeps. 

— O ediţie princeps iacobină, zise Sir Henry cu o lucire 
malițioasă în ochi. Și o magnum opus, de asemenea, ar zice unii. 
O sută cincizeci și patru de poeme văzute de obicei ca mici 
bijuterii distincte - Roz a citat din două dintre ele -, dar 
adevărata lor măreție apare doar când sunt înșiruite toate într-o 
singură poveste. O fantastică poveste întunecată răzbătând 
dintre rânduri: Tânărul Blond, Doamna Neagră și Poetul. 
Shakespeare era Poetul, desigur, dar cine era tânărul, și cum 
ajunsese el în braţele metresei lui Shakespeare cu părul negru și 
cu inima și mai neagră? 

Întreaga casă părea să se aplece către înăuntru pentru a-l 
asculta pe Sir Henry. 

— De ce l-a implorat poetul pe tânăr să aibă copii - și de ce 
tânărul a refuzat? Sir Henry clătină din cap. Pline de dragoste, 
de gelozie și de trădare sunt sonetele... toată țesătura adâncă, 
plină de damnare a mitului. Cu atât mai captivant cu cât sunt 
adevărate. 

Un buștean se prăbuși în grătarul căminului. 

— Pline, de asemenea, de un anume patos pentru o regină a 
scenei care îmbătrânea, adăugă Sir Henry cu o bruscă 
autoironie. „De ce nu cauţi cea mai bună cale să-nfrângi tiranul 
timp?” A avut vreodată Roz astfel de sentimente faţă de tine? 

Aproape că m-am înecat cu coniacul. 

— Ce anume, că ar trebui să mă mărit și să fac mulți micuţi 
Kate cu părul roșu? 

Sir Henry se aplecă în faţă. 

— Că ar trebui să-ţi iei un amant și să te recreezi, pururi 
tânără. Despre asta e vorba în primul citat, să știi. Să te 


45 


războiești cu timpul făcând copii. Luă din nou cartea, răsfoind 
primele câteva pagini. Din... unde este oare? Uite. Arătă cu 
degetul poemul de pe pagină. Sonetul șaisprezece. Mai dădu 
câteva pagini, apoi se opri. Primul te-ntristează mult, dar cel de- 
al doilea citat te va face să verși lacrimi, dacă stai să te gândești 
la el. Ce fel de bărbat ar scrie cât ai bate din palme Romeo și 
Julieta, dar s-ar teme să-i spună „te iubesc” propriei iubite? Atât 
de mult, încât singura apărare în faţa unui ticălos de rival cu 
limba dulce este de a se ruga: „Citește-mi cărţile”? 


O, elocinţa să mi-o iei din cărţi, 

Muti vestitori ai pieptului meu trist. 
Cerșindu-ţi dragostea și năzuind răsplata 
Mai mult decât o dulce limbă a glăsuit. 


Vocea sa umplu camera de un dor sfâșietor, care ajunse 
aproape la limita de sus a suportabilităţii, apoi se stinse încet. 

În locul lui se insinua un vag aer de îndoială. Broșa reprezenta 
un dar, nimic mai mult. M-am uitat la cartonaș, care odihnea 
întors dinspre mine pe masa dintre fotolii. 

— Asta e o tragedie redusă la lungimea unui sonet, zise Sir 
Henry. Doar după douăzeci și trei de poeme, iar el este deja 
atras... 

Coniacul îmi arse gâtul. 

— Ce-ai spus? 

— Este deja atras? 

— Nu. Numărul. 

— Douăzeci și trei. Uite. Sir Henry îmi arătă cartea. 

— Nu cuvintele contează, am zis eu, cuprinsă deodată de 
agitaţie. Oricât de minunate sunt. Ci numerele. Numerele 
sonetelor. 

— Șaisprezece și douăzeci și trei? 

Am întors cartonașul lui Roz astfel încât să îl vadă cu susul în 
jos și i-am arătat post-scriptumul. 

— Vezi ce a mâzgălit ea jos? 

Se încruntă când văzu ceea ce văzusem și eu mai devreme: 
mâzgăleala incomprehensibilă pe care amândoi e) 
presupuseserăm ca fiind „s” de la „p.s.: se dovedi a fi un „a” 
bine conturat, urmat de un „d”. 


46 


— A.D., citi el cu glas tare. Anno Domini. În anul Domnului... 
încă nu văd unde ne îndreptăm cu asta. 

— Înapoi în timp, am zis eu scurt. Pune numerele astea 
împreună, ca o dată. 

— Șaisprezece douăzeci și trei... Dar unde ne duce asta? La 
șase, nu, șapte ani după moartea lui Shakespeare? încă mai 
vorbim despre Shakespeare, nu? 

— Cartea cărților sale iacobine, am zis eu aprobând din cap. 
Magnum opus care le conţine pe toate celelalte. Datată 1623. 

— Dumnezeule, rosti Sir Henry. Prima Editie. 


8 


Ne-am uitat lung unul la altul. Prima Ediţie reprezenta cea 
dintâi editare a operelor complete ale lui Shakespeare, publicată 
postum în 1623 de vechii lui prieteni și protectori. Pentru ei, 
fusese un monument mai preţios decât dacă l-ar fi durat din 
marmură, și investiseră mulți bani, grijă și timp. Cartea care 
ieșise până la urmă de sub tipar era de o frumuseţe rară - o 
încercare de a-l muta pe autor din lumea gălăgioasă și rău 
famată a teatrului în cerurile adevărurilor eterne ale poeziei. 
Pentru inamicii lui Shakespeare - toţi cei care îl consideraseră 
toată viaţa a fi o lichea arivistă, nedemnă să culeagă firimiturile 
de la masa lor - reprezentase o lovitură cumplită, o răzbunare 
crâncenă. 

— Motiv și stimul pentru crimă, într-adevăr, zise Sir Henry. 
Prima Ediţie este una dintre cele mai valoroase și mai râvnite 
cărţi din lume. Știai că un exemplar rupt și plin de pete, cu 
pagini lipsă, s-a vândut la licitaţie cu o sută șaizeci de mii de lire 
sterline acum câtva timp? Clătină din cap, parcă nevenindu-i să 
creadă nici acum. Când Sotheby's a scos la licitaţie un exemplar 
excepţional de bine conservat, s-a vândut cu cinci milioane de 
dolari. Se zvonește că Sir Paul Getty a cheltuit șase. la 
gândește-te: o carte veche care îţi aduce de zece ori mai mulţi 
bani decât costă în medie o casă la Londra. Nu-ţi fie cu 
supărare, Kate, dar dacă Roz a găsit o Primă Ediţie, de ce nu s-a 
dus direct la Sotheby's sau la Christie's, s-o vândă la licitaţie și 
să trăiască apoi până la adânci bătrâneţi într-o vilă din 
Provence? De ce a venit la tine? 


47 


— Nu știu, am spus, împleticindu-mă într-o mare de gânduri 
pe când vorbeam. Doar dacă nu a găsit o Primă Ediţie - un 
exemplar nou, vreau să spun -, ci a găsit ceva din ea. Doar dacă 
voia de fapt informaţii. 

— Informaţii pe care le ai tu, iar ea nu? 

Dacă ar fi vorbit despre oricine altcineva în afară de Roz, 
insinuarea strecurată în acea întrebare mi s-ar fi părut 
insultătoare. Roz fusese renumită pentru cunoștințele ei 
enciclopedice despre cum piesele și poemele lui Shakespeare se 
insinuaseră în discursurile din Congresul Statelor Unite, de 
exemplu, și apăruseră sub formă de balete sovietice sau de 
propagandă nazistă. Datorită lui Roz, publicul a aflat că 
Shakespeare era la fel de în largul său în teatrul japonez Kabuki 
și în jurul focurilor de tabără din jungla est-africană. Ultima ei 
carte - la care o ajutasem să se documenteze în stadiile inițiale 
- prezentase în detaliu problema popularității lui Shakespeare în 
Vestul Sălbatic, printre munteni și mineri analfabeți, cowboy și 
prostituate, uneori chiar și printre triburile indiene. Competența 
și sfaturile ei fuseseră căutate de savanţi, de muzee și de 
companii teatrale din toată lumea. 

Dar ea dorise sfatul meu. „Am nevoie de ajutor, Kate, spusese 
în după-amiaza aceea. De ajutorul tău.” Acum, ca și atunci, mă 
puteam gândi la un singur motiv: disertaţia mea. Imi 
modelasem munca după a ei, doar că, în locul trecutului, 
alesesem să abordez chestiuni mai tenebroase. 

— Shakespeare ocult, am zis cu voce tare. Secret, nu magic, 
am adăugat, dedându-mă familiarei defensive. Este singurul 
subiect shakespearian pe care îl cunosc mai bine decât Roz: 
lunga și ciudata istorie a încercărilor de a recupera 
înţelepciunea interzisă care se crede a fi răspândită în operele 
sale. Marea majoritate a cunoștințelor se presupune că este 
ascunsă în Prima Ediţie. 

Sir Henry mă cercetă cu privirea. 

— Înțelepciune interzisă? 

— Profeţie sau istorie. Alege ce-ţi place. l-am zâmbit viclean. 
Cei care cred în Shakespeare profetul tratează Prima Ediţie ca 
pe oracolele lui Nostradamus: ca o prezicere enigmatică a 
viitorului, anunțând ascensiunea lui Hitler, aselenizarea, data 
Apocalipsei, ce o să mănânci la cină marţea viitoare. „Istoricii”, 
pe de altă parte, își petrec majoritatea timpului săpând după 


48 


vechea poveste de dragoste dintre regina Elisabeta și contele 
de Leicester... 

— Asta nu e deloc un secret, zise Sir Henry. Nu trece niciun 
deceniu fără un bestseller cu dezvăluiri despre acea veche 
affaire du coeur. Hollywoodul s-a tot ocupat de asta în ultima 
sută de ani. 

— Adevărat. Dar poveștile despre care vorbesc eu se referă la 
o căsătorie între regină și conte, nu doar o idilă, și chiar la 
nașterea unui moștenitor legitim. Un fiu ascuns la naștere, 
precum regele Arthur, și, ca și regele Arthur, destinat să se 
întoarcă. 

Sir Henry rosti ceva care suna suspect de mult cu 
„Abracadabrisme”. Când reuși să articuleze cuvinte propriu-zise, 
păru agasat. 

— Și cum de a avut un dramaturg din pătura de jos din 
Stratford acces la astfel de informaţii? 

O pală de vânt gemu la colţul casei și zdrăngăni ușile de sticlă 
de la balconul din spatele nostru. Am luat o înghiţitură de 
coniac. 

— Fiindcă el era băiatul ascuns. 

Pentru o clipă, singurul zgomot din încăpere fu șuieratul 
lemnelor în foc. Apoi Sir Henry izbucni în râs. 

— Nu se poate să crezi asemenea tâmpenii, chicoti el, 
turnându-mi coniac în pahar. 

Am zâmbit. 

— Nu. Și nici Roz. Obișnuiam să râdem de toate aceste 
istorioare - deși una sau două dintre povești sunt tragice. M-am 
ridicat, îndreptându-mă spre cămin. Nu cred că ar fi plecat pe 
niciuna dintre piste dacă n-ar fi avut un motiv serios, academic. 
Dar nici nu contează dacă e adevărat sau nu, până la urmă. Se 
poate să fi fost ucisă numai pentru că a crezut cineva că 
descoperise ceva. 

— Sau s-a temut că va descoperi. Mi-am pus paharul pe poliţa 
căminului. 

— Dar ce? Și unde? Au ramas cam două sute treizeci de 
exemplare din Prima Ediţie, risipite prin toată lumea. Chiar dacă 
aș ști despre care exemplar e vorba - sau dacă se dovedește că 
ea a descoperit ceva prezent în toate -, este o carte mare. Ce ar 
trebui să caut întâi și întâi? 

Sir Henry cerceta cartonașul de pe masă. 


49 


— Ascultă-mă, zise el. A trebuit să aleagă versuri din sonetele 
șaisprezece și douăzeci și trei, ca să obțină data. Dar avea de 
ales între paisprezece versuri în fiecare din sonete. De ce tocmai 
aceste versuri? 

Lovi ușor cartonașul cu degetul. 

Am traversat camera pentru a privi versurile pe care mi le 
arăta: 


O, lasă-mi cărţile să fie elocinţa 
Și mesagerii muţi ai vocii mele. 


Revelația se abătu asupra mea precum un val de căldură. 

— Se referă la cărţile ei, nu? Nu doar ale lui Shakespeare. 
Asta e genial, Sir Henry! 

— Totuși, înseamnă tot a căuta acul în carul cu fân, pentru că 
vorbim de un profesor de mare erudiție. 

— Dar e un început bun, am zis eu cu un rânjet. Întoarce-o. 

Pe partea cealaltă, cu literele inegale, rotunjite ale unei 
mașini de scris manuale, se găsea o veche înregistrare într-un 
catalog cu fișe de bibliotecă: 


Chambers, E.K. (Edmund Kerchever). 1866-1954. 
Scena elisabetană. 
Oxford, The Clarendon Press, 1923. 


— Un volum grozav, zise Sir Henry. 

— Volume, vrei să spui. Patru ditamai volumele. 

Chambers fusese unul dintre ultimii dintr-o veche stirpe de 
savanţi care adunau fapte la fel cum botaniștii victorieni 
colecționau odinioară cărăbuși și fluturi: fără discriminare și cu 
atenţie, expunându-le apoi cu spirit și exuberanţă. In momentul 
publicării, Scena elisabetană conţinea toate dovezile cunoscute 
referitoare la teatrul din vremea lui Shakespeare. Mai fuseseră 
găsite câteva între timp, dar nu multe. Pentru cărturari, 
rămăsese un fel de cufăr pirateresc cu amănunte date uitării 
despre teatru. 

— Mai bine decât Prima Ediţie, în orice caz, zise el, ridicându- 
se din fotoliu. Fiindcă întâmplarea face să am un exemplar. 

Traversă camera. 


50 


— Stai, am spus. Nu cărțile tale. Cărţile eji. Asta e fișa ei. Sir 
Henry se întoarse. 

— Roz și-a catalogat cu fişe propriile cărți? 

— Nu. Când era vorba de cărţi, nu făcea o distincţie prea clară 
între ale ei și cele de la Harvard. Vezi asta? Am arătat către 
numărul de la început: Thr 390.160. Este un număr de 
înregistrare din vechiul sistem folosit în Widener - biblioteca 
principală din Harvard - înainte ca Dewey să inventeze sistemul 
său zecimal. 

— A luat o fișa din catalogul de la Harvard? 

— Era fișa ei. Universitatea și-a trecut catalogul pe calculator 
acum câţiva ani, iar într-un acces de tehno-hybris mai-marii 
bibliotecii au declarat catalogul cu fișe învechit. Pentru a face 
economie de spaţiu, au decis să arunce fişele; toate cele 
unsprezece milioane, unele datând din secolul al 
optsprezecelea. Le folosesc pe post de ciorne de atunci încoace. 
Din secunda-n care Roz a văzut asta, au apucat-o pandaliile - și 
a ţinut-o tot așa. 

— Cu elocinţă, fără îndoială, zise Sir Henry, pe un ton ironic. 

Am zâmbit. 

— Scria articole pentru The New Yok Times, The New Yorker, 
The Atlantic, TLS, toate ponegrind biblioteca. Până la urmă a 
stârnit așa o vâlvă, încât universitatea s-a oferit să-i dea toate 
fișele ţinând de Renașterea engleză și de Shakespeare, doar ca 
să-i închidă gura. Tot ce avea de făcut era să le sorteze dintre 
celelalte. Personalul bibliotecii și-a închipuit că asta o va face să- 
și ia lumea în cap, dar s-au înșelat. A angajat trei asistenţi de 
cercetare pentru un an și jumătate doar ca să scotocească în 
acel munte de hârtie... Unul dintre ei am fost eu. M-am uitat cu 
regret către fișă. Le ţine... le ţinea într-unul din vechile cabinete 
ale bibliotecii, în biroul ei. Nu cred că și-ar fi călcat pe inimă, 
folosind asta pe post de mesager, dacă nu era ceva important. 
Mi-am trecut degetele peste ea. De fapt, aș putea paria că 
există ceva în exemplarul ei din Chambers care ne va spune la 
ce Primă Ediţie s-a referit și unde. 

— Să pariezi ce, mai exact? 

— O excursie la Harvard? am întrebat eu. 

Dar nu era chiar o întrebare. 

Sir Henry își puse paharul jos. 


51 


— De ce să nu mergem la poliţie? Ei sunt oarecum mai 
aproape. 

— Și să o predăm unui ticălos arogant de poliţist care nu va fi 
în stare nici măcar s-o descifreze, așa că o va înghesui în fundul 
unui raft cu probe, unde va putrezi? Nu. Am simţit un nod în gât. 
În plus, Roz nu s-a dus la poliţie. A venit la mine. 

— lar Roz e moartă, Kate. 

— De asta trebuie să merg. Mi-am petrecut ușurel degetele 
peste broșa de la rever. Am făcut o promisiune. Și s-ar putea să 
fiu singura care îi poate merge pe urme. 

„În afară de ucigașul ei.” Fraza rămase nerostită între noi. Sir 
Henry oftă. 

— Inspectorului Sinclair nu-i va plăcea prea tare treaba asta. 

— Nu-i musai să afle. O să merg acolo cu avionul, arunc o 
privire la carte și vin fuguţa înapoi. 

— Ar fi mai rapid și mai sigur dac-ai cere cuiva să se uite în 
locul tău. Nu-i necesar să-i spui motivul. Cu siguranţă că la 
Harvard mai există încă unul sau doi experți în Shakespeare. 

Am luat din nou paharul în mână, rotind coniacul cu o mișcare 
nervoasă. Cu discurs curgător, cu pană ușoară și cu spirit ager, 
profesorul Matthew Morris sosise la Harvard cu prestanță și cu 
artificii în anul anterior plecării mele. Studenţii din anii terminali 
și ziariștii îl adorau; universitatea îl trata ca pe un star rock. Dar 
mie îmi displăcuse de când îl văzusem prima oară, și aceeași 
impresie i-o produsese și lui Roz. „Savantul meu coleg”, 
obișnuia să-i spună, cu venin mieros. În opinia ei, reprezenta 
întruchiparea a ce era mai rău în profesorul universitar modern: 
numai aere și fără pic de substanţă. Ar fi fost ultima persoană cu 
care Roz ar fi dorit să împărtășesc vreun aspect al secretului ei. 
Una peste alta, mai degrabă aș fi mers la Sinclair. 

În pahar, coniacul își încetini rotirea și se opri. Am clătinat din 
cap. 

— Cohortele mele de studenţi s-au risipit. lar Matthew Morris 
e în concediu sabatic la Biblioteca Folger din D.C. 

Ceea ce era adevărat - în mod ironic, de vreme ce el 
dispreţuia cercetarea de arhivă, considerând-o monotonă și 
plictisitoare -, chiar dacă nu reprezenta motivul principal pentru 
care nu-l puneam la socoteală. 

— Nu există nimeni altcineva în care să am încredere, am 
spus. Asta, cel puţin, era adevărat fără doar și poate. 


52 


Referitor la călătoria mea, Sir Henry fie fusese de acord, fie 
capitulase, nu eram sigură care din variante ţinea de adevăr. 
Dar în privinţa mersului meu acasă pentru a-mi face bagajele, 
refuză să cedeze. 

— Apartamentul tău e sigur supravegheat, zise el. În plus, ai 
nevoie de odihnă. Fă-mi o listă și îl voi pune pe Barnes să-ți 
aducă vreo câteva lucruri. Îţi promit, te vom duce la Heathrow 
ca să iei primul avion spre Boston. 

— Nu-mi cumpără mie Barnes chiloti. 

O privire îndurerată i se așternu pe faţă. 

— Lenjerie, dragă. Sună mai sexy. 

— Spune-i cum vrei, dar Barnes nu-mi cumpără așa ceva. 

— O să lăsăm asta în sarcina doamnei Barnes, o ființă 
întreprinzătoare. Puțin probabil să bată în retragere în faţa unei 
armate de sutiene. 

Nu aveam habar că exista o doamnă Barnes, dar Sir Henry 
mă privi prefăcându-se îngrozit. 

— Doar nu-ţi imaginezi că îmi fac singur menajul, nu? Am 
început să râd. 

— Trăiești în alt secol, Sir Henry! 

— Așa fac toţi cei care-și pot permite, zise el încetișor, 
terminându-și coniacul. 

Pe când mă urcam în patul cu baldachin masiv, suficient de 
mare pentru zece regi, am auzit un orologiu bătând ora trei în 
adâncurile casei. M-am ghemuit sub așternut, strângând broșa 
într-o mână și fișa lui Roz în cealaltă, gândindu-mă la umbra pe 
care o zărisem mai devreme, la fereastra apartamentului meu. 

Cu siguranţă că, în tulburarea mea, zărisem vreun unghi 
ciudat al perdelelor și-al mobilei dinspre strada bătută de vânt, 
așa cum vezi lupi și balene în arhitectura norilor. Am stat trează 
multă vreme, ascultând casa adormită. 

Cred că până la urmă am aţipit. Treptat, visele mi se umplură 
de sunetul apei învolburate. M-am ridicat în capul oaselor. Patul 
se acoperise cu iarbă și devenise malul unui pârâu în lumina 
argintie a lunii. Nu atât de departe, cineva dormea printre 
violete. Un rege cărunt, cu o coroană pe frunte. M-am târât spre 
el. Violetele de sub el se veștejiseră; și bărbatul era mort. Cel 
puţin, așa am crezut, că era un bărbat, dar, în vreme ce 
priveam, faţa se și se transformă precum un chip văzut sub apă, 
și am văzut că era Roz. 


53 


Cu o lucire verde, ochii i se deschiseră brusc. Pe când săream 
degrabă îndărăt, o umbră se strecură spre mine pe la spate și 
am auzit hârșâitul unei lame alunecând din teacă. 

M-am ridicat brusc din așternut și am descoperit că îmi 
înfipsesem acul de la broșa în mână; vărsasem chiar și câţiva 
stropi de sânge pe cearșafurile lui Sir Henry. M-am dat jos din 
pat și am tras cu băgare de seamă draperia. In grădină, 
trandafiri mari cât bujorii luceau roz și cărămiziu sub un soare 
voios, neobosit. Am stat la fereastră, lăsând lumina să îmi 
scalde fața până când îmi alungă atât visul, cât și - ceva mai 
lent - teama ce încă stăruia în urma lui. 

În dressing fuseseră pregătite haine noi: pantaloni strâmţi 
negri, o maletă cu gulerul mai strâns decât eram obișnuită și o 
jachetă scumpă cu o croială simplă. Am fost plăcut surprinsă de 
cât de bine arăta. Lângă haine se afla o valijoară deja pregătită, 
având un bilet de avion pe ea. Zborul meu era la nouă. 
Imbrăcându-mă în grabă, am prins broșa lui Roz de noua mea 
jachetă și am coborât, căutându-l pe Sir Henry. 

— Când ești vânat de paparazzi înveţi mai multe despre 
viclenie decât te-nvaţă teatrul, zise el satisfăcut atunci când am 
intrat în sala de mese. 

Autoturismul Bentley, am aflat, era pe punctul de a pleca la 
Highgate, cu grădinarul și cu nepoata sa pe bancheta din spate. 
Nici chiar trimiterea unui vehicul diversionist nud putu însă opri 
pe Sir Henry de la a face caz de mine pe durata întregului mic 
dejun. 

— Eşti sigură că n-ai nevoie de companie? întrebă el, 
punându-și în ceai ceva ce părea să fie vreo jumătate de 
kilogram de zahăr. 

Am scuturat din cap. 

— Mulţumesc, dar aș atrage mult mai multă atenţie călătorind 
cu un actor celebru în toată lumea decât dac-aș merge singură. 

Am fost ușurată atunci când în sfârșit m-am văzut pe 
bancheta unui Range Rover, cu Barnes la volan. 

— Ai grijă, Kate, numai atât rosti Sir Henry în vreme ce 
închidea portiera. 

Dar ochii îi erau plini de îngrijorare. 


54 


9 


Zborul a fost o ceaţă de la un cap la altul. Biletul cumpărat de 
Sir Henry era la clasa întâi, astfel că puteam cel puţin să-mi 
întind picioarele, deși n-am izbutit nici să dorm, nici să gândesc. 
La ora unu după-amiază, am aterizat pe aeroportul Logan din 
Boston, am sărit într-un taxi și m-am îndreptat către oraș, spre 
Harvard. 

Când taxiul o apucă pe Storrow Drive, am privit râul Charles 
lunecând liniștit în dreapta, de un albastru intens sub cerul fără 
nori. Cupolele maro, turcoaz și albastru serafic care acopereau 
căminele din cărămidă roșie unde locuiau studenţii la Harvard 
apărură în sfârșit pe malul opus. Drumul se arcuia peste râu, 
întorcându-se în cuptorul fierbinte reprezentat de orășelul 
Cambridge în iunie. M-am cazat la hotel - Inn at Harvard pe 
numele său - cât de repede am putut. Abandonându-mi în grabă 
valiza în cameră și punându-mi pe umăr bareta servietei, am 
alergat de-a lungul Massachusetts Avenue, pătrunzând în 
campusul de la Harvard. 

Acolo era mai răcoare: case din cărămidă, mărginite de o 
mare de verdeață în loc de trotuar și umbrite de o pădure 
îngrijită și aerisită de copaci înalţi cu trunchiul neted. Am trecut 
de un colț, iar biblioteca îmi apăru în față. Construită în memoria 
unui tânăr absolvent care navigase spre Europa în 1812 pentru 
a-și satisface gusturile fine în materie de cărți și care apoi voise 
să se întoarcă acasă cu Titanicul, Biblioteca Memorială Harry 
Elkins Widener domina jumătatea estică a campusului Harvard, 
pătrată, masivă și impunătoare precum mama îndurerată care 
plătise pentru ridicarea ei. 

Am urcat treptele în fugă, prin niște uși înalte cât două etaje 
și pătrunzând în vasta întindere de marmură răcoroasă a holului 
de la intrare. După o scurtă oprire la biroul de înregistrare, am 
obţinut permisul galben de acces al absolvenţilor în vizită. Cu o 
ușă mai jos, mi-am fluturat permisul pe sub nasul unui student 
plictisit care făcea de pază și am intrat în depozit pe o scară 
puternic luminată. 

Am rămas pe loc un moment, pentru a mă orienta. Printr-o 
nemiloasă clauză scrisă, doamna Widener se asigurase că 
aspectul exterior al bibliotecii sale nu va fi niciodată modificat 


55 


nici măcar cu o cărămidă. Interiorul său însă reprezenta altă 
poveste; în privința acestuia, acceptase cu greu să acorde 
universităţii flexibilitatea de a-l extinde și a-l schimba în timp. 
De când plecasem eu de acolo, fusese târât în secolul douăzeci 
și unu prin intermediul unei renovări de mai multe milioane de 
dolari. Speram că încă mă puteam descurca. O hartă xeroxată și 
laminată prinsă pe perete sugera că dispunerea în spaţiu era 
cam aceeași. 

Urmând traseul marcat pe podea cu bandă lată roșie, m-am 
grăbit să cobor cele patru etaje, până în cele mai de jos tainiţe 
de la Widener. Rătăcind pe intervale slab luminate, printre 
rafturi cu înţelepciune uitată, am pătruns într-un tunel sinuos, 
de-a lungul căruia se întindeau țevi uriașe și zgomotoase. La 
celălalt capăt, uși masive de metal se deschideau într-o sală al 
cărei covor portocaliu uzat ducea spre un lift mic, care cobori 
scârțâind încă un etaj. Am pășit într-o imensă cameră pătrată, 
luminată strident, care zumzăia ca o navă spaţială îngropată 
adânc sub pământ. 

Mi-am aruncat ochii pe harta lipită pe peretele de lângă lift, 
apoi pe fișa lui Roz. Thr 390.160 era cota pe care o voiam. 
Secțiunea „Thr” - istoria teatrului - pândea în colțul cel mai 
îndepărtat al camerei. Am pornit într-acolo în pas vioi, încetinind 
când am ajuns la Thr-uri. Aici erau cotele cu 390. Lăsându-mă 
pe vine, mi-am trecut degetele peste cotoarele cărților: 190, 
180, 165, 160.5... și apoi nimic, doar un spaţiu gol 
dreptunghiular. Am verificat fișa din mâna mea și m-am uitat 
din nou la raft. Da, mă găseam la locul potrivit. 

Dar chiar acolo, unde ar fi trebuit să se afle cele patru 
volume, se deschidea un spaţiu liber. Niciunul dintre cele patru 
tomuri nu era pe raft. 

„La naiba, la naiba, la naiba.” Nu-mi trecuse deloc prin cap că 
volumele nu vor fi aici. M-am grăbit înspre un calculator care 
lucea înciudat într-un colţ, lângă lift. Puteam solicita cărțile - 
prin catalogul online - de la oricine le împrumutase, dar avea să 
dureze între o săptămână și zece zile pentru a fi aduse înapoi... 
dacă aveam noroc. Dacă persoana care le împrumutase era în 
concediu sabatic, putea dura o lună. Nu dispuneam de o 
afurisită de săptămână, darămite o lună. Blestemând în sinea 
mea, am tastat titlul pe motorul de căutare. 


56 


Răspunsul, atunci când apăru, era și mai rău. „Disponibile”, 
insista monitorul. Frustrată, am făcut cale întoarsă prin subsol, 
urcând apoi la Evidenţă, unde studenta de la birou îmi spuse cu 
glas tărăgănat că aș putea solicita o căutare la raft. 

— Căutare la raft? am spus eu neîncrezătoare. O să trimiţi un 
biet pitic să caute patru volume dispărute printre unsprezece 
milioane? 

Fata ridică din umeri. 

— Doar trei milioane și jumătate în clădirea asta. Oricum, cele 
patru ale dumneavoastră nu vor apărea. 

Indiferent ce va fi găsit Roz în Scena elisabetană, va fi făcut 
însemnări. Eram sigură de asta; era de notorietate faptul că 
făcea însemnări pe cărţi. Mereu cu creionul - de regulă mici v- 
uri inverse - un fel de tic în timp ce citea, la fel de involuntar 
precum respiraţia. Umbla vorba chiar că, într-un rând, fusese 
dată afară de la Biblioteca Britanică fiindcă făcuse însemnări pe 
un manuscris vechi de o mie de ani. Nu cu rea intenţie. Doar din 
neatenţie. Ceva ce britanicii, sau cel puţin bibliotecarii lor de 
modă veche, se pare că puteau trece cu vederea, fiindcă în 
curând o primiseră înapoi cu braţele deschise. Uneori obișnuia 
să scrie notițe pentru ea însăși pe margini, și o dată sau de două 
ori văzusem deliruri în toată regula... Aveam nevoie de 
exemplarul pe care ea îl considera al ei. Cel de la Widener. 

— Mersi, am îngăimat, semnând cererea de a pune piticii la 
muncă. 

Ajunsă la ușa care ducea de la Evidenţă înapoi în sala de la 
intrare, am rămas în prag, șovăind. „Acum încotro?” 

Tocmai o cotisem la dreapta spre ieșire, când scara masivă de 
marmură din stânga mea îmi atrase atenția. Biblioteca era un 
pătrat mare și gol care înconjura o curte; în mijlocul acestei 
curți, legat de pătratul exterior printr-un coridor îngust, se înălța 
domul  mausoleului dedicat tânărului Harry Widener. Nu 
reprezenta locul de odihnă veșnică a oaselor sale, ci al cărţilor 
sale. Cioplită în inima de marmură a domului, se găsea acolo o 
copie exactă a camerei lui de lucru, cu lambriuri întunecate, cu 
flori proaspete încă puse pe birou în fiecare dimineaţă. 

Am urcat în grabă scările spre un palier opulent din marmură 
pală ca pergamentul. O ușă neoclasică dădea spre o cameră 
semicirculară, tot din marmură. Peste drum, o ușă mai mică se 
deschidea în camera de lucru; am zărit lambriuri întunecate, 


57 


cărţi în rafturi cu vitrine de sticlă și garoafe roșii, doar puţin 
trecute. Dar eu voiam să ajung în acest foaier cu ogivă. În 
centrul său, într-un altar acoperit cu sticlă se aflau două cărți, 
spate în spate. Una era prima carte tipărită vreodată: Biblia lui 
Gutenberg, cu latina sa ritmică tipărită cu litere mari și negre, 
cu începutul de paragraf pictat în roșu și albastru. Cealaltă, 
datorită gustului fin și buzunarelor adânci ale tânărului Harry, 
era exemplarul pe care îl deținea Harvardul din Prima Ediţie. 

Camera era goală; studenţii de la Harvard rareori treceau pe 
aici. Cartea stătea deschisă la pagina de titlu cu portretul gravat 
al lui Shakespeare, cel în care are un ochi sașiu, o frunte de 
Humpty-Dumpty și capul atât de stângaci pus pe corp, încât 
pare decapitat într-un mod straniu, așezat pe o jumătate de 
aureolă. „COMEDIILE, ISTORIILE ȘI "TRAGEDIILE DOMNULUI 
SHAKESPEARE”, declarau litere mari deasupra ilustrației. 
„Publicate după Adevăratele Copii Originale”. Sub ilustrație, 
scria: „LONDRA. Tipărit de Isaac laggard și Ed. Blount. 1623”. 

Am cercetat rapid pagina. Niciun cititor nu îndrăznise să o 
mutileze. Poate Roz făcuse însemnări pe un început mai puţin 
sacru. 

Dar chiar și Roz se poate să se fi abținut de la a face 
însemnări pe o Primă Ediţie. 

Chambers era cheia. Ceva ce se găsea într-unui din cele patru 
volume din Scena elisabetană avea să-mi spună ce să caut. 
Asta, dacă puteam găsi exemplarele de la Widener. Am tresărit. 
Dacă le avea ucigașul? Cu siguranță că nu era posibil. Ţineam 
strâns în mână indiciul lui Roz atunci când se comisese crima, și 
alte câteva ore după aceea. 

Dacă Roz luase chiar ea volumele? Dacă așa stăteau lucrurile, 
sigur le luase cu sine la Londra. Sir Henry probabil că ar fi putut 
dezvălui informaţia cuiva din greșeala. Dar ce să fac, atunci? Să 
mă întorc la Sinclair, să bat duios din gene și să cer să văd 
cărţile doamnei profesoare Howard, fără vreun motiv anume? 
Am coborât scările în fugă și am apucat-o printre copaci. 

La celălalt capăt al campusului se ridicau trepte către o 
platformă lată în jurul bisericii memoriale. Într-o seară de mai, 
cu cinci ani în urmă, fără alt fundal în afară de contururile 
severe ale bisericii, această platformă îmi servise drept scenă 
pentru primul spectacol pe care îl regizasem vreodată: o 
reprezentaţie a studenților din anii terminali cu A douăsprezecea 


58 


noapte. Arborii de corn îmbrăcaseră scena în flori albe și roz în 
ziua aceea, iar râsete fremătaseră în frunzișul ulmilor. 

Încă eram mândră de acel spectacol. Fusese hazliu și 
întunecat totodată, cu farsa principală care consta într-o 
ghicitoare ce nu ducea nicăieri, decât la a-l ademeni pe 
arogantul și puritanul Malvoho - întâi spre prostie, apoi spre 
nebunie. M-am așezat pe treptele bisericii. Era oare posibil ca 
Roz să fi pus vreo capcană asemănătoare și în calea mea? 

Nu era o idee prea drăguță. Străbătută de o durere ascuţită, 
mi-am amintit-o zăcând sub banca de la Teatrul Globe, cu ochii 
deschiși. 

„Un birou al naibii de frumos”, spusese mai devreme în acea 
zi. „O intrare a naibii de frumoasă”, răspunsesem eu. „După 
toate aceste eforturi, Katie, speram la ceva un pic mai puţin 
monden. Un pic mai... ei bine, shakespearian.” 

Eu mă mulţumisem să o privesc fix. Sir Henry fusese cel care 
îi oferise ce voia. 

„Te voi numi Hamlet, spusese el. Rege, tată, danez de viță 
regală.” 

— Te voi numi Hamlet, am spus cu voce tare, și chiar când 
pronunțam cuvintele, un lacăt se descuie brusc într-un ungher 
întunecat al minţii mele. 

Pentru o clipă, am rămas nemișcată. Apoi mi-am căutat 
mobilul și l-am sunat pe Sir Henry. 

— Urma de ac, am rostit când acesta răspunse, cu vocea 
fremătând de nerăbdare. 

— Bună și ţie, dulce Kate. 

— Urma de ac pe care au găsit-o la Roz. Unde era? 

— O întrebare ciudată, pufni el. Cu un răspuns neobișnuit. Pe 
care se întâmplă să-l știu, fiindcă tocmai am mai avut o discuţie 
cu detectivul Sinclair. Un tip magnific de mohorât; destul de 
dostoievskian. 

— Unde, Sir Henry? 

— În vena mare de după urechea dreaptă. 

Mult deasupra mea, o lumină verde lichidă se revărsa prin 
coroanele copacilor de parcă se arunca în umbrele unei mări 
tăcute. Când va fi ajuns la mine, abia de mai împrăștia 
întunecarea, iar căldura sa se stinsese de mult. 

— Kate? Mai ești la telefon? 

— La fel a murit și el, am șoptit. 


59 


— Cine? Cine a mai murit? 

— Tatăl lui Hamlet. Bătrânul Hamlet. Așa a devenit el 
fantomă. 

Sir Henry respiră adânc și șuierător. 

— „În pridvorul urechii mele”, murmură el. Doamne, Kate, 
desigur! Fratele său i-a turnat otravă în ureche în timp ce 
dormea. Totul se potrivește... cu o excepţie. 

— Care? 

— Testul preliminar de toxicitate, dragă, rosti el pe un ton ca 
de scuză. A ieșit negativ. 

— Niciun fel de otravă? Ești sigur? 

— Nu sunt sigur ce căutau. Droguri, cred. Dar nu, nici urmă. 

— Atunci le-a scăpat ceva. Îl poţi pune pe Sinclair...? 

— De la Inspectorul Mohorât în persoană am aflat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Sir Henry! am izbucnit. 
Fantoma tatălui lui Hamlet e rolul în care a apărut Roz ieri după- 
amiază. Teatrul Globe a ars la aniversarea incendiului iniţial. lar 
cărțile după care m-a trimis - în limbaj codificat - lipsesc. Nu 
împrumutate. Pur și simplu lipsesc. Poţi accepta atâtea 
coincidente? 

O tăcere de rău augur se așternu la telefon. 

— Mă duc iar la Sinclair cu o condiție, zise Sir Henry cu 
severitate. Tu te întorci în camera ta de hotel, încui ușa și 
aștepți să te sun. Îmi fac griji din cauza ta. 

— Dar Chambers... am protestat eu. 

— Tocmai ai spus că volumele lipsesc. 

— Dar... 

— Așteaptă să te sun, Kate! Era inflexibil: De îndată ce 
obținem un răspuns de la Sinclair, ne vom gândi încotro s-o 
apucăm pe mai departe. Dacă ai dreptate - și nu spun că ai 
avea - aceste ape sunt mai adânci decât cele în care ai putea 
înota singură. 

Am ezitat. A mă opri acum însemna să abandonez pista 
Chambers prea brusc; eram sigură de asta. Dar nu-mi puteam 
permite să pierd sprijinul lui Sir Henry. 

— Bine, am zis înciudată. Voi aștepta. 

— Ce fată de treabă! Te voi suna de îndată ce am vești. 

Am închis. În ce naiba se băgase Roz? În ce mă băgase oare - 
iar prin mine, și pe Sir Henry? 


60 


Am aruncat o privire spre biblioteca din cealaltă parte a 
campusului. Din locul în care mă găseam, coloanele imense îi 
dădeau aerul imperios al unui templu clasic strâns într-un corset 
modest de cărămidă. Un templu al cunoașterii, m-am gândit. 
Casa celor mai auguști membri ai Universităţii Harvard, cărora li 
se oferiseră aici birouri. Matthew Morris, care dispreţuia 
bibliotecile, avea aici unul în care rareori călca, dar refuza să 
renunțe la el. Reprezenta un simbol al prestigiului. „Camera 
mea a secretelor”, o numise Roz, dându-mi cheia în ziua când îi 
devenisem asistentă pentru cercetare. „Casa mea de amintiri.” 

Această amintire trezi o alta. „Ce este?” întrebasem, la o 
întâlnire mult mai recentă. „Mi-e încuiat în amintire, replicase 
ea, iar chiar tu însăţi cheia vei avea.” 

În acel moment crezusem că se referea la cutiuţa aurie, dar 
acum îmi trecu prin minte că aveam și o cheie reală. Mi-am 
căutat inelul de chei în buzunarul lateral al poșetei. Cinci chei 
îmi odihneau în mână, una mai lungă, mai grea și mai închisă la 
culoare decât celelalte. Cheia de la biroul lui Roz. O aveam din 
vremea când plecasem din acel loc; timp de trei ani, o 
păstrasem, spunându-mi că i-o voi înapoia când mi-o va cere. 
Nu mi-o ceruse niciodată. 

Dintr-odată, am înțeles. Mi-am ridicat privirea. Urmele ei 
duceau prin biroul acela. 

Sinclair, cu fișele și cu eficiența lui sumbră, contactase cu 
siguranţă poliția din Harvard, cerând ca biroul ei să fie sigilat; 
biroul ei de la Catedra de Engleză sigur fusese. Dar biroul ei de 
la bibliotecă era posibil - chiar era posibil - să fi fost trecut cu 
vederea. Aici era Widener; până la urmă, aici timpul trecea în 
ere stranii și piezișe. Profesorii se relaxau în birourile lor pentru 
a se ascunde de cicăleala constantă a universităţii și a se 
abandona vânătorii de comori a studiului. Era foarte probabil ca 
nimeni din Catedra de Engleză să nu știe măcar unde se găsea 
biroul lui Roz la Widener. 

Dar după ce moartea ei va fi anunţată public drept crimă, 
autorităţile își vor aminti de existenţa lui, mai devreme sau mai 
târziu. Cu Sinclair respirându-le în ceafă, probabil că mai 
devreme. Nu aveam decât o mică oportunitate pentru a acționa, 
iar aceasta avea să dispară în curând. 


61 


Înălțând o scuză tăcută către Sir Henry, mi-am luat geanta, 
am traversat curtea campusului în fugă și am zburat pe scările 
abrupte, intrând în Widener. 


10 


Fluturându-mi permisul, am ajuns încă o dată la depozit - nu 
extinderea de la subsol, ci chiar în bibliotecă, ce avea zece etaje 
labirintice, dintre care șase aflate deasupra solului. Biroul lui Roz 
era la etajul cinci. M-am grăbit să urc treptele, am ieșit din casa 
scărilor și m-am oprit. 

Uitasem de puterea depozitului de cărți. Nu avea nimic de-a 
face cu pompa sălilor de lectură ceva mai publice - dar nici cu 
lucirea stearpă a subsolului. O umezeală străveche umplea 
aerul, cu o idee de miros rânced - urmă a războiului între hârtie 
și oxigen, desfășurat într-o ardere lentă, inexorabilă, care într-o 
zi va preface acest imperiu în praf și cenușă. 

Îndreptându-mi umerii, am coborât degrabă spre aripa de sud 
a bibliotecii, unde șiruri de rafturi din fier și oţel dădeau un colț 
și își continuau marșul până în depărtare. Intr-o după-amiază 
caldă de vară, nu existau prea mulţi clienți. Chiar și așa, am 
văzut doi sau trei studenţi sârguincioși aplecaţi asupra muncii 
lor. Locul nu-mi aparţinea în totalitate. 

Dacă mă purtam de parcă aveam dreptul să mă aflu acolo, 
probabil că lumea avea să-mi acorde acest drept fără să-și bată 
prea mult capul. Apucând-o pe un interval dintre rafturi, m-am 
îndreptat spre coridorul interior care se termina chiar în faţa ușii 
lui Roz. Ușa sa, pe jumătate decupată precum toate celelalte, 
era din sticlă sablată. 

Cheia încă se potrivea. Ușa se deschise, iar eu am intrat. 

Aproape totul era exact așa cum îmi aminteam. Pe trei dintre 
pereţi, rafturile erau încă burdușite din podea până-n tavan cu 
teancuri de cărți, iar între ele se găseau cel de-al patrulea 
perete, cu dulapul înalt cu fișele ei de catalog, și biroul lui Roz în 
faţa acestuia. Pe birou se găseau o pereche lungă de cercei - 
din argint și turcoază, o lucrătură a indienilor Navajo pe care i-o 
dăruisem cu mult timp în urmă - așezați timid lângă tastatură, 
alături de o poză a Virginiei Woolf într-o ramă de argint. Un bust 
al lui Shakespeare ţinea la locul lor un teanc de hârtii. Lipită pe 


62 


peretele din față, era o hartă mare a Marii Britanii; lângă ea se 
găsea alta, o copie a uneia făcute în timpul lui Shakespeare. Pe 
podea, același covor vechi oriental era destrămat în același loc, 
zona în care ea își legăna scaunul înainte și înapoi. Un scaun 
tapisat cu creton se zărea în colțul îndepărtat, între rafturi și 
ferestre. 

Cele două ferestre reprezentau ceea ce se schimbase în 
încăpere. Roz refuzase întotdeauna cu încăpățânare să pună 
perdele sau draperii; nu avea să renunțe nici măcar la un 
centimetru din vederea spre cer, spunea ea mereu. Asta 
rămăsese neschimbat. Dar ultima dată când fusesem aici, 
ferestrele dădeau spre mohorâta curte interioară, accesibilă 
doar păsărilor și resturilor aduse de vânt. Acum dădeau spre o 
sală puternic luminată plină de cititori. Mi-am amintit apoi una 
dintre realizările renovării. Universitatea construise cu mândrie 
un acoperiș din sticlă translucidă deasupra curții din jurul 
domului central, transformând spaţiul de dedesubt în două 
luxoase săli de lectură. 

Stând în picioare în mijlocul camerei, puteam fi văzută de 
orice cititor care privea în sus. Înjurând printre dinţi, m-am 
îndreptat către birou. Mi-am pus geanta cu cărți jos pe podea și 
m-am prăbușit în scaunul lui Roz, gândurile roindu-mi prin 
minte. 

Ar fi părut ceva destul de normal, pentru oricine își ridica 
privirea, dacă aș fi stat aici și aș fi citit. Probabil aș putea lucra și 
la calculator. Nimeni n-ar acorda prea multă atenţie unui 
profesor care angajează un asistent care să lucreze la biroul 
său. Mai ales Roz, căreia nu-i prea păsa de calculatoare; scria 
primele variante ale cărţilor și articolelor ei de mână, apoi le 
dădea unei secretare. Dacă vestea morţii ei nu fusese încă 
făcută publică, mă aflam în siguranţă la calculatorul ei. 

Dar aveam nevoie să-i caut prin cărţi, iar asta reprezenta o 
problemă. Le ţinea în aceeași manieră excentrică dintotdeauna, 
așezate pe două rânduri prin toată încăperea. Majoritatea celor 
care își așază cărțile pe două rânduri ţin în față exemplarele mai 
uzate, dar Roz făcea pe dos. Nu-i plăcea ideea, zicea ea, ca alţi 
ochi să-i iscodească prin gândurile nenăscute. Prin urmare, 
stratul exterior al rafturilor sale îi izola pe vizitatorii curioși cu 
opere ale colegilor și prietenilor ei, ca și cu opere mai noi ale 
tinerelor vedete ale studiilor shakespeariene. 


63 


Păreau a lipsi cărţile care să facă măcar aluzie la cursul 
imprevizibil al minţii lui Roz. Nu lipseau, am oftat eu, ci doar 
erau îngropate. Pentru a găsi Scena elisabetană, va trebui să 
scot fiecare carte din fiecare raft din cameră. Ceea ce ar arăta 
ciudat, cel puţin, pentru oricine ar privi în sus, și ar necesita 
suficient de mult timp cât să crească exponențial șansele de a fi 
observată. 

Printre stilourile și creioanele îndesate într-un borcan se 
găsea și o mică lanternă de buzunar. Am luat-o. Widener încă se 
mai închidea la ora zece. Bibliotecarii și oamenii de serviciu vor 
fi cu toţii plecaţi până la unsprezece - douăsprezece, cel mult. 
Asta îmi punea la dispoziţie șase sau șapte ore la adăpost de 
priviri indiscrete - până când angajaţii bibliotecii aveau să se 
întoarcă pentru a deschide la opt. Am zâmbit către ochii mari și 
triști ai doamnei Woolf. Ce n-am putut face în lumina puternică a 
zilei, va trebui să fac pe întuneric. Numai să izbutesc să mă las 
încuiată în clădire. Sprijinit de monitorul lui Roz, se afla un 
facsimil modern al Primei Ediţii. L-am luat, m-am ridicat de pe 
scaun, mi-am luat geanta și am ieșit din birou. 

M-am așezat la una dintre mesele din sala de lectură și l-am 
deschis. În timpul lungii așteptări, am cercetat fiecare pagină a 
acelui facsimil, dar nicăieri nu se zărea nicio însemnare. 

La nouă și jumătate am auzit în sfârșit vocea de la megafon. 
„Biroul Evidenţă se va închide în cincisprezece minute. In 
cincisprezece minute, biroul Ev. se va închide.” La nouă 
patruzeci și cinci, luminile pâlpâiră și cei câţiva cititori care mai 
rămăseseră plecară. Am așteptat până când am auzit vocea de 
la megafon cu două etaje mai jos. În sfârșit, m-am ridicat și mi- 
am dezmorțit oasele, ţeapănă de oboseală. Era aproape trei 
dimineața după ora Londrei, dar mai aveam ceasuri bune până 
să pot dormi. M-am uitat în stânga și în dreapta, în josul șirului 
lung de mese de lectură. Această aripă fusese vizitată cu 
zgârcenie mai înainte. Acum era pustie. 

Am închis cartea și am mers iar la biroul lui Roz. Cheia 
tremură puţin în broască atunci când am descuiat. Deschizând 
ușa cât de puţin am putut, m-am strecurat înăuntru. Sala de 
Lectură de dedesubt era pustie la rându-i, bibliotecara nu mai 
era la biroul ei. Lăsând jos geanta cu cărți, m-am așezat lângă 
ea pe podea. Mi-am scos telefonul și l-am închis. Apoi, timp de o 


64 


oră, am stat ascultând cum orice sunet se scurge din bibliotecă, 
pe când un dor de Roz se trezea înăuntrul meu. 

In cele din urmă luminile de pe coridor se stinseră, cu 
excepţia unui bec slab la fiecare șapte sau zece metri. O 
amorțeală de plumb se pogori în cameră. Bărbia îmi căzu în 
piept. M-am scuturat ca să mă trezesc, dar din nou capul îmi 
căzu și ochii mi se închiseră. 

M-am trezit cu o tresărire. Ceva mă speriase, dar ce oare? 
Dincolo de birou, întunericul se îngroșase, căpătând textura 
catifelei. M-am strecurat până la ușă și am ascultat, dar n-am 
auzit nimic dincolo de ea. 

Am aprins lanterna și m-am dus la birou. Punând Prima Ediţie 
acolo unde o găsisem, am luat hârtiile de sub bustul lui 
Shakespeare, le-am făcut teanc și le-am îndesat în geantă. Apoi 
m-am întors către rafturi. „Îmi pare rău”, am șoptit - cui oare? 
cărților? biroului? lui Roz? -, apoi m-am îndreptat de spate și m- 
am pus pe treabă. 

Mișcându-mă metodic printre rafturi într-o manieră cu care 
Roz ar fi fost de acord, am scos primul rând de cărți secţiune cu 
secțiune și am luminat cu lanterna tunelul întunecat din spate. 
Domeniile ei de interes erau foarte diverse, ca să spunem așa. 
Am dat de o mică secţiune despre Cervantes și Don Quijote, 
apoi o alta despre Delia Bacon, o savantă din secolul al 
nouăsprezecelea din New England, a cărei obsesie pentru 
Shakespeare o dusese întâi la strălucire, iar apoi la nebunie. 
Delia fusese domeniul meu, odată ca niciodată. Ce trezise oare 
interesul lui Roz? Mi-am înăbușit un căscat și am continuat să 
caut. O secţiune lunguță despre Shakespeare în Vestul american 
părea să fi rămas de la ultima carte a lui Roz. Una peste alta, 
părea un colaj alcătuit la întâmplare din ce-i picase în mână din 
depozitele de cărţi. Nimic din ce ascunsese nu se preta la un 
nou proiect coerent. În plus, lucru mai important, Scena 
elisabetană nu se găsea nicăieri. 

Douăzeci de minute mai târziu, în genunchi și aproape 
disperată, am zărit ce căutam ascuns adânc în raftul de jos de la 
fereastră. Patru volume în coperţi de pânză roșie decolorată. O 
lucire palidă aurie pe cotor anunţa scurt: Scena elisabetană. 
Chambers. 

M-am aplecat mai aproape. La sfârșitul unuia dintre volume 
ieșea în afară o bucată de hârtie, ca un steguleţ. Scoţând cartea 


65 


din raft, m-am așezat pe marginea scaunului și am deschis-o la 
pagina marcată: 488. „Piese și dramaturgi”, așa suna titlul unui 
lung capitol care lista, dramaturg cu dramaturg, fiecare ediţie 
tipărită cunoscută și fiecare copie manuscrisă a fiecărei piese 
scrise în Anglia renascentistă. O muncă de cercetare extrem de 
laborioasă. 

Pagina 488 începea în mijlocul unei secțiuni despre Othello. 
Urmat de Macbeth, Lear, Antoniu și Cleopatra... și tot așa, până 
la Furtuna și Henric al VIII-lea pe pagina următoare. Piesele 
târzii ale lui Shakespeare. Magnum opusurile sale iacobine. Am 
îndreptat cercul galben palid de lumină a lanternei către 
margini. Care piesă fusese obiectul interesului ei? 

Dar încă o dată, n-am găsit nicio însemnare. M-am lăsat pe 
spate în scaun. Nu se putea ca urma ei să se sfârșească aici. Pur 
și simplu nu se putea. Am scos fișa lui Roz din buzunarul 
sacoului și am mai parcurs-o o dată. Am întors-o invers, 
jucându-mă absentă cu gaura făcută în partea de jos. După tot 
efortul pe care îl făcuse pentru a obţine aceste fișe, în niciun caz 
Roz n-ar fi irosit una pe ceva atât de efemer precum o felicitare 
cu urări de aniversare. Orice mi s-ar fi cerut să caut, trebuia să 
aibă ceva de-a face cu aceste cărți. 

„Nu cu cărţile, m-am gândit. Nicidecum cu cărțile.” Eram 
obișnuită să mă gândesc la aceste fișe ca la niște indicii. Dar 
Roz dorise să fiu atentă la fișa în sine. M-am ridicat și am mers 
la dulapul unde își ţinea aceste fişe - unul dintre vechile 
dulapuri de la Widener -, punând pe acesta cartea încă 
deschisă. Trecând cu lumina lanternei peste sertărașe, fiecare 
marcat îngrijit cu scrisul lui Roz, am ajuns la cel etichetat „Cecil 
- Charles II”. 

L-am tras și am umblat prin fișe până am ajuns la „Chambers, 
E.K.”. Primul titlu era Arthur din Britania. Apoi Poeme engleze 
timpurii, urmată de Piese populare englezești. Prea departe. M- 
am întors la fișa precedentă și am împins cartonașele creând o 
deschizătură prin care puteam vedea fundul sertarului. Acolo, 
fasciculul de lumină surprinse capătul unei bucățele de hârtie 
îndoite. Cu grijă, am tras-o afară. 

„Pentru Kate”, scria cu creion albastru. 

In acel moment, luminile de pe coridor - oricum slabe - clipiră 
și se stinseră. Am îndesat hârtia în carte. Strângând volumul la 
piept, am stins lanterna și m-am îndreptat tiptil spre ușă. Cât 


66 


puteam cuprinde cu privirea, niciun bec nu dădea semne de 
viață; întreaga bibliotecă se cufundase în întuneric. Un zumzăit 
din fundal pe care abia îl băgasem de seamă părea să se 
adâncească și să încetinească, apoi să se estompeze cu totul, ca 
și cum clădirea era o gigantică ființă care își dădea ultima 
suflare. 

Tocmai mă întorceam la treaba mea când am auzit, în liniștea 
aceea, un scârțâit și un șuierat ca un oftat. Am încremenit. Era 
un sunet pe care îl știam prea bine: ieșirea de incendiu din casa 
scărilor cea cenușie aflată-n fiecare capăt al coridorului cu 
birouri. Ușa de la capătul de est se deschisese și acum se 
închidea. Mai era cineva în clădire. 

Am ieșit pe furiș din birou, dar de data asta am tras ușa 
aproape închizând-o - deși nu destul cât să se încuie - și am 
țâșnit pe coridor. In momentul în care am ajuns înapoi la 
depozit, o siluetă mai întunecată decât întunericul din jur lunecă 
pe după colțul de lângă scări. 

Un paznic, desigur, sau un poliţist de la Universitatea Harvard 
care răspundea problemei ridicate de pana de curent. Dar nu 
izbuteam să-mi alung din minte ideea că era aceeași siluetă 
întunecată pe care o zărisem la fereastra mea, atrasă printr-o 
legătură întunecată de darul lui Roz. Acoperindu-mi broșa cu 
palma, m-am făcut mică printre rafturi. 

La capătul coridorului, luna așternea petice de lumină. Forma 
umbrită a unui bărbat apăru în câmpul vizual, dar înainte de a 
distinge mai mult decât un vag contur, dispăru. Am scos un 
oftat mut de ușurare. Dar după câţiva pași, se opri. Se dădu doi 
pași în spate, apoi încă unul. Ajuns în dreptul ușii lui Roz, se opri 
din nou, și am zărit lucirea metalică a unei chei. Dar ușa lui Roz 
nu era încuiată. Nici măcar nu era închisă. La atingerea sa, ușa 
se deschise cu un oftat slab. Pentru o clipă, silueta înlemni. 

Brusc, se întoarse. M-am lăsat în jos și am luat-o la sănătoasa; 
el se repezi pe interval, în urma mea. Cotind-o la stânga înspre 
mesele de lectură, am alergat de-a latul cale de trei intervale și 
m-am strecurat din nou spre birouri. La începutul intervalului, la 
adăpostul capătului metalic al raftului, m-am oprit, încercând să 
aud vreo mișcare, printre bubuiturile asurzitoare ale inimii mele. 
Nimic. Widener, un labirint de coridoare scurte, de viraje 
neașteptate și de unghere ciudate, era acum învăluit într-o 
beznă adâncă. Dacă silueta nu cunoștea drumul prin labirint la 


67 


fel de bine ca mine - și dacă renovarea nu schimbase ceea ce 
știam - aveam o bună șansă de a scăpa. 

Un sunet slab de pași pe coridorul exterior îmi spuse unde se 
afla urmăritorul meu. La câteva intervale distanţă, se întoarse și 
începu să se strecoare către culoarul cu birouri. Cu cât se 
apropia mai mult, cu atât mai adânc mă ascundeam printre 
rafturi. Trebuia cu orice preţ să ţin rafturile între mine și el. 
Strângând volumul lui Chambers într-o mână, am pipăit cu 
cealaltă în lungul unui raft aflat deasupra capului meu. După 
câţiva metri, mâna mea ajunse la o breșă. Am întins mâna. Intr- 
adevăr, dacă stăteam pe vârfuri, puteam atinge părțile 
interioare ale cărţilor așezate în raftul dinspre intervalul 
următor. Cu o sforţare, am împins un șir de cărți, care căzură în 
intervalul următor. 

El o apucă pe acel interval, către zgomot; în acel moment, eu 
am zbughit-o în direcție opusă, îndreptându-mă spre scările de 
la capătul apropiat al coridorului, aflat la doar patru metri 
distanță. Am ajuns la scări și am deschis cu o smucitură ușa 
care ducea jos; un scârțâit metalic supărat răsună în beznă. M- 
am uitat în jur. Scara care ducea sus nu era obstrucţionată de 
nicio altă ușă ce ar fi putut scârțâi. M-am întors pe călcâie și am 
început să urc treptele-n viteză. 

În capul scărilor, m-am strecurat iar în depozit. Zgomot de 
pași ajunse-n dreptul scărilor de dedesubt, pe când ușa suspina 
închizându-se. Se opriră, iar ușa scârțâi, deschizându-se iar. 
Pașii se auziră coborând cu băgare de seamă. 

Am așteptat. Poate că se strecoară din nou sus, ghicindu-mi 
manevra, așteptând să ies la iveală. Sau poate că se dusese să 
mă aștepte la intrarea principală. Nu. Era acolo: scârţăitul slab 
al unui pantof pe scări. M-am încordat, gata de fugă, dar n-am 
mai auzit nimic. Chiar și cărțile păreau să-și țină răsuflarea. 

După multă vreme, m-am îndreptat încetișor spre peretele 
interior al aripii de vest. Ferestre înalte dădeau către aceeași 
sală de lectură vizibilă din biroul lui Roz; din colţul îndepărtat în 
care stăteam, puteam vedea șirul de ferestre de la birouri. 
Tocmai mă întorceam să plec, când o fâșie de lumină roșie luci 
într-unui dintre ele. M-am uitat mai atent. Un etaj mai jos, la 
distanţă de trei ferestre. Fereastra lui Roz. 

Se întorsese. 


68 


Strecurându-mă pe scări în jos și apoi traversând coridorul pe 
care se aflau birourile, m-am furișat printre rafturi spre coridorul 
exterior. Nu-l puteam împiedica să umble printre lucrurile lui 
Roz, nu aici și acum, singură în întuneric. Dar poate găseam 
vreun indiciu referitor la cine era. 

Am ajuns la intervalul care ducea direct la biroul lui Roz. 
Privind printre rafturile de cărți, am zarit o licărire de lumină 
roșie ce răzbătea prin geamul ușii. Era încă acolo. 

Scoțând hârtia din cartea lui Chambers, am băgat-o în 
buzunar. La un interval distanţă, am strecurat cartea într-un 
spaţiu liber pe raftul de jos, memorându-i poziţia, a șasea carte. 
Dacă era necesar, mă puteam întoarce după ea a doua zi 
dimineaţă; șansele s-o găsească altcineva, așezată aiurea 
printre milioane de alte cărţi, erau infinitezimale, între timp, va 
fi în siguranţă. 

Strecurându-mă după colț, am făcut un pas, apoi încă unul, 
înaintând tiptil pe interval. Când am zărit ușa lui Roz, m-am 
oprit. Nimic. Am mai făcut un pas, iar sunetul ascuțit al unei 
alarme sparse liniștea. Înainte să mă pot da înapoi, o formă 
întunecată apăru la ușă și se năpusti asupra mea, sucindu-mi o 
mână la spate. Abia auzită din pricina zgomotului alarmei, o 
șoaptă îmi hârâi în ureche: 

— Kate cea urâtă, și Kate cea frumoasă, și uneori Kate cea 
blestemată. 

Numele meu! îmi știa numele. M-am zbătut, încercând să-i 
văd faţa, dar îmi trase braţul atât de sus, încât am gemut de 
durere. El izbucni în râs, un sunet lipsit de veselie sau de 
căldură. 

— Dar cum a zis un alt personaj al lui Shakespeare: „Ce e într- 
un nume?”... Roz și l-a schimbat pe al ei. „În bătrânul Hamlet.” 

Ace de gheaţă îmi străbătură pielea. Avusesem dreptate. M- 
am zbătut din nou. Ceva luci, iar lama subţire și rece a unui cuțit 
fu apăsată de gâtul meu.. p 

— Poate că ar trebui să-l schimbăm și pe al tău. li simțeam pe 
gât umezeala respirației. 

— Fugi, Kate, mă tachina el. 

lar apoi, ca și cum s-ar fi topit în întunericul urlător, dispăru. 

Copleșită de groază, am alergat către coridorul exterior 
mărginit de mese de lectură. M-am uitat în stânga și în dreapta. 
Nu aveam unde să mă duc, exista un singur loc unde să mă 


69 


ascund. M-am tupilat sub una dintre mese. Unde se dusese? Ce 
se întâmplase? Probabil că își asigurase spatele cu vreun fel de 
alarmă cu senzori de mișcare. Ceea ce însemna că se aștepta să 
mă întorc. 

Zgomotul încetă. Dacă îl oprise, însemna că nu era departe. 

Pași furișaţi se auziră printre rafturile de cărți, venind spre 
mese. „Pleacă, mi-am dorit cu toată puterea gândurilor. Te rog, 
pleacă.” 

Dar o luă în direcția mea, cu pași înceţi și cumpăniţi, oprindu- 
se la fiecare masă. Uitându-se sub fiecare, probabil. Căutându- 
mă. 

La masa de dinaintea mea, se opri, iar eu m-am încordat din 
toate mădularele, gata de fugă. Singurul adăpost între mine și 
cuțitul lui era acea masă. Puteam să o împing peste el, să-l 
dezechilibrez suficient cât să pot scăpa cu fuga. N-aș fi izbutit 
cine știe ce, dar era o idee mai bună decât să mor prinsă în 
capcană ca un șoarece. 

EI făcu un pas înainte, și încă unul - apoi trecu pe lângă masa 
mea și nu se opri, grăbindu-se către capătul coridorului fără să- 
și arunce măcar o privire în spate. Luând-o spre ieșirea 
principală, dispăru. In depărtare, am auzit oftatul unei uși de la 
casa scărilor. 

Am scos un suspin de ușurare. Am ieșit târâș de sub masă, m- 
am ridicat. Tăblia fusese goală atunci când mă ascunsesem, sub 
ea, dar acum o bucată de hârtie plutea precum o rază argintie 
de lună pe suprafața ei întunecată. Am ridicat-o. O margine era 
aspră și neregulată, în locul în care fusese ruptă dintr-o carte; 
tipăritura părea veche, iar hârtia era groasă, îngălbenită și grea. 
Nu aparţinea vreunei cărți moderne. 

Mi-am schimbat poziţia ca să prind puţină lumină de afară. 
Era o pagină din Prima Ediţie. Un original - nu unul dintre 
facsimilele pe care le găsisem în biroul lui Roz. Acela oricum nu 
avusese însemnări, dar acesta avea. Pe manșeta din dreapta, 
cineva desenase o mână, care arăta spre stânga. O mână 
strânsă pumn, cu arătătorul spre un anume vers, cu degetul 
mare ridicat în sus, dând mâinii forma pe care copiii de azi o 
folosesc ca să imite armele. Era un model vechi al mâinii, totuși, 
semnul pe care cititorii de odinioară îl făceau pentru a-și aminti 
ceva - versiunea medievală și renascentistă a unui marker 
fluorescent. M-am uitat mai atent. Modelul era vechi, dar 


70 


însemnarea era nouă, făcută cu un pix cu pastă, și nu cu 
cerneala pală a unei pene sau a unui stilou. 

Mi-am aruncat privirea spre vers și deodată m-a cuprins 
greaţa. Nu era propriu-zis un vers, ci o indicație regizorală. Nu 
din Hamlet. Din Titus Andronicus - cel mai crud moment din 
piesa cea mai crudă a lui Shakespeare. De o violenţă atât de 
brutală, încât deschidea o gaură neagră în stomac. Atât de 
brutală, încât nici măcar Shakespeare n-a încercat s-o pună în 
versuri: „Intră Lavinia, cu limba smulsă, brațele tăiate și 
batjocorită”. 

„Ce e într-un nume? șuierase urmăritorul meu. Poate ar trebui 
să-l schimbăm pe al tău.” În Lavinia? 

— Kate, se auzi o voce bărbătească pe deasupra umărului 
meu. Am slobozit un țipăt, iar o mână îmi astupă gura. 


11 


— Taci și ascultă, șopti o voce cu accent britanic. Roz m-a 
trimis. M-am desprins din strânsoare, dar el mă prinse și mă 
întoarse cu faţa. Lipită strâns de el, i-am putut observa părul 
negru și cârlionţat, nasul lung și drept, corpul atât de ferm, încât 
ar fi putut fi cioplit din marmură, doar că era cald, nu rece 
precum piatra. 

— Roz e moartă, am spus. 

— N-a ascultat. 

M-am smuls de lângă el; mă prinse din nou. De data asta ochii 
lui se fixară într-ai mei. 

— Dacă o deschizi, trebuie să mergi unde te trimite. 

Cuvintele lui Roz. M-am liniștit. 

— Cine ești? 

— Ben Pearl, zise el sec. Scuze pentru lipsa de maniere, dar 
încerc să te scot de aici vie. Dat fiind faptul că aș dori să o luăm 
în altă direcție decât urmăritorul tău, care ne sunt opţiunile? 

Avea un accent îngrijit, cu aroganța dezinvoltă a clasei 
superioare britanice. li puteam vedea faţa, iar braţele îi erau 
descoperite; purta un tricou cenușiu. Cel care îmi șoptise în 
întuneric era însă îmbrăcat de sus și până jos în negru, iar 
accentul îi era american. 

— De ce ar trebui să am încredere în tine? 


71 


— Era mătușa mea, Kate. 

— Dar tu ești britanic. 

— Oamenii mai traversează oceanele uneori. Era sora mamei 
mele și m-a angajat ca să-ţi asigur protecţia. 

Avea părul negru și ochii verzi, ca ea. 

— Dă-mi drumul, am insistat. Dar el mă strânse și mai tare. 

— Tăcere. 

Ochii i se-ndreptară peste mine, spre fereastră. l-am urmărit 
privirea. Afară, un glob de lumină galbenă ceţoasă se revărsa 
dinspre un felinar. Dedesubt, întunericul vălurea ca apa sau ca 
negura în urma unei nave. 

— El este? am șoptit. 

El ne îndepărtă încetișor de la fereastră, traversând coridorul. 

— Doar dacă s-a clonat de vreo zece ori, zise încet pe când ne 
strecuram printre umbrele din depozit. Cred că e poliţia 
campusului care răspunde la pana de curent. leșirea principală 
iese din discuţie. Care sunt alternativele? 

— Mai e ieșirea din spate, chiar sub noi. La cinci etaje mai jos. 

Clătină din cap. 

— Probabil chiar într-acolo se îndreaptă copoii ăia. Mi-am 
mușcat buza. 

— Mai e o ieșire dinspre Pusey. Biblioteca de alături. 

— Bun. 

— Dar e chiar după colţ față de ușa principală de la Widener. 

El îmi aruncă o privire exasperată. 

— Asta e Harvard, pentru numele lui Dumnezeu! Nu există uși 
ascunse sau tuneluri secrete? 

— Unul, am zis încetișor. Cel puţin, era pre vremuri. E un tunel 
ce trece pe sub curtea campusului spre Lamont, biblioteca celor 
din anii terminali. 

Când începusem ultimul ciclu al studenţiei, tunelul acela 
fusese deschis oricui din universitate dorea să-l frecventeze, iar 
în lunile mohorâte dintre Anul Nou și vacanța de primăvară se 
transformase într-un fel de autostradă subterană. Dar în anul 
doi, un asasin începuse să lase șiruri de pagini ciopârțite 
complicat în zonele mai puţin cunoscute ale bibliotecii. Pentru 
un timp, fusese ţinta glumelor. Minotaurul, fusese botezat, 
monstrul din labirint. Oficial, singurul răspuns al universităţii 
fusese să recomande ca studenţii să intre în labirintul din 


72 


depozit în grupuri de doi sau mai mulți. Neoficial, cercetările din 
Widener se împotmoliseră mai mult sau mai puţin. 

Când brândușele apăruseră din zăpadă, polițiști sub acoperire 
se înfiltraseră printre cărţile din depozit, iar într-o dimineaţă am 
fost înștiințaţi că un omuleţ ciudat cu ochi de șarpe fusese prins 
- și că tunelul Lamont fusese închis definitiv. Printre studenţi 
circulau zvonuri că nu un poliţist l-ar fi prins pe asasin, ci un 
preot, iar bătălia titanică mânjise tunelul pe toată lungimea lui 
cu sânge care nu se lua. Harvard, desigur, nu binevoise a se 
ocupa direct de astfel de superstiții. În loc de asta, universitatea 
ștersese neobosit tunelul de pe fiecare hartă, cenzurase fiecare 
menţiune tipărită, chiar solicitase tăcere din partea profesorilor 
și a personalului. In patru ani, existenţa sa fusese în mare parte 
ștearsă din memoria colectivă a studenţilor. 

— Grozav, zise Ben. Asta e salvarea noastră. 

— Dacă mai există, am spus eu neliniștită. 

— Există, zise el simplu. Trebuie. Ai tot ce ai adus cu tine, 
profesore? 

Drept răspuns, m-am dus către intervalul unde ascunsesem 
cartea și am luat-o de pe raft. 

— Altceva? 

— N-am... 

Vocea mi se stinse în mijlocul propoziției. Geanta mea. O 
lăsasem în biroul lui Roz, cu portofelul și buletinul meu... nu-i de 
mirare că ucigașul îmi știa numele. Îi lăsasem o carte de vizită. 
Am simţit că roșesc. 

— Mi-am lăsat geanta în biroul lui Roz. Și nu sunt un afurisit 
de profesor, am adăugat scurt. N-am fost niciodată. 

— Nu vrei deloc să faci situaţia mai ușoară, nu-i așa? 
Trăgându-mă pe un interval, se uită în sus și în jos pe coridorul 
pe care se găseau birourile. Asta e? 

Arătă spre singura ușă întredeschisă. 

Zbătându-mă să-i scap din strânsoare, am traversat rapid 
coridorul până la ușă. Înăuntru, am încremenit. 

Camera fusese devastată. Scaunul zăcea răsturnat în colțul 
lui, cu pernele sfâșiate. Cărțile erau adunate în dezordine într-o 
grămadă, în mijlocul camerei. Pe birou, monitorul fusese spart. 
Pe peretele din spatele lui, hărţile lui Roz fuseseră rupte. Cu 
excepţia monitorului, restul obiectelor de pe birou erau mai mult 
sau mai puţin intacte: cerceii de turcoază stăteau așezați lângă 


73 


tastatură, iar cărţile de referință ședeau umăr lângă umăr pe 
peretele din spate. Cu excepţia unui spaţiu liber. Pusesem 
facsimilul lui Roz al Primei Ediţii acolo unde îl găsisem; acum 
dispăruse. Stia ce căuta și acum găsise. Restul distrugerii era 
vandalism stupid. 

Geanta mea era agățată într-un unghi straniu pe panta 
dinspre mine a muntelui de cărți. Biroul ordonat, geanta atât de 
atent așezată, toate indicau un lucru. Departe de a fi vandalism 
stupid, asta era desacralizare - o maculare crudă și deliberată a 
amintirii ei. /ar eu trebuia s-o văd. 

Un pocnet surd îmi întrerupse gândurile. Ben mă apucă de 
braţ, ducându-mă înapoi către depozit. Cartea îmi scăpă din 
mâini. Am început să bâjbâi după ea, însă deodată el se aruncă 
peste mine. Un fulger puternic spintecă bezna și toată sticla de 
pe coridor se făcu ţăndări, într-un țipăt ascuţit. Un zgomot 
asurzitor reverberă în întreaga clădire. 

Încet-încet, zgomotul se stinse. Ben se ridică de peste mine. 
Podeaua de marmură îmi îngheţa obrazul în mod straniu. Mi-am 
ridicat capul. La trei metri în faţă, volumul lui Chambers zăcea 
deschis, cu paginile în jos. Ca un giuvaier blestemat, un ciob de 
sticlă se înfipsese în copertă. Târându-mă până la carte, am 
frunzărit printre pagini. Hârtia lui Roz era încă fixată la sfârșit. 

Ben zise ceva, dar vocea îi suna îndepărtată, ca prin ceaţă, și 
n-am putut desluși cuvintele. L-am privit fără să înţeleg. Din trei 
pași, el ajunse la mine. Mâinile lui îmi trecură peste spate; mă 
ridică și mă privi din cap până în picioare. 

— Eşti în regulă. Stai aici. 

Se duse înspre birou și dispăru înăuntru. 

În ciuda ordinului său, m-am apropiat cât să pot trage cu 
ochiul. Ben stătea pe fundalul luminat de incendiu, cercetându- 
mi geanta din priviri, care acum zăcea sub bucăţi contorsionate 
de tencuială și oțel. Toate ferestrele lui Roz explodaseră, 
acoperind toată camera cu o pulbere de sticlă. Dincolo, se putea 
vedea o gaură în peretele din cealaltă parte a curţii, camera 
dinăuntru licărind într-un portocaliu furios. Prin fuioare de fum, 
bucățele de hârtie zburau și se roteau prin curte precum zăpada 
bătută de viscol. 

Dând la o parte o bară de oţel de pe geanta mea, Ben o ridică 
și se întoarse spre mine. 


74 


— Asta este tot, sau ai mai lăsat cumva vreun alt semn mare 
cu Kate-A-Trecut-Pe-Aici pe altundeva? 

Am clătinat din cap. 

— Bun, atunci. Să mergem. Dar eu încremenisem locului. 

— Hai. 

Ben mă trase către scări. Strecurându-se în faţa mea, mă 
conduse rapid jos pe un rând de trepte, apoi pe altul. Intr-o 
mână ţinea un pistol negru semiautomat. Sirenele urlau, 
undeva, într-o depărtare nevăzută. Strălucirea capricioasă a 
focului se filtra bizar prin curte, luminându-ne drumul până la 
parter. Dedesubt, chiar și cea mai slabă lucire se stinse. Pas cu 
pas, am bâjbâit, căutând drumul într-o beznă totală. In jurul 
nostru, întreaga clădire prinse a geme și a scârțâi; am încercat 
să nu mă gândesc la trei milioane și jumătate de cărţi care se 
prăbușeau lent cu rafturile lor, etaj cu etaj, deasupra capetelor 
noastre. Trecurăm de nivelul A, apoi de nivelul B. 

— Aici e, am șoptit atunci când am ajuns la C. 

Apoi mi-am dat seama de greșeală. Spre deosebire de etajele 
superioare, care aveau coridoare ce se-nchideau cât lungimea 
clădirii, de la est la vest, etajele de jos erau împărţite în 
jumătate; la acest nivel, doar un pasaj strâmt și scurt ducea din 
secţiunea de vest, unde ne aflam, câtre secţiunea de est - și 
către ușa înspre tunel. Mai rău, era și ascunsă după un raft. Nu 
cunoscusem prea bine această parte a bibliotecii nici la lumina 
zilei, în urmă cu cinci ani; acum, în beznă, pasajul acela avea să 
fie al naibii de greu de găsit. 

Ben îmi dădu o lanternă. Am aprins-o, fasciculul îndreptându- 
se undeva în zare. În tăcere, el îmi roti încheietura în așa fel 
încât raza se concentra, puţin mai discret, pe podea, la doi, trei 
metri în faţa noastră. Am făcut câţiva pași ezitanţi pe coridorul 
principal. Rând după rând de rafturi cu cărţi se întindeau în fața 
noastră, înalte, părând a ne privi suspicios în vreme ce plimbam 
lumina de-a lungul lor; după ce raza de lumină trecea de ele, 
aveam senzaţia că se puneau în mișcare, dând colţul și virând în 
diferite direcții. Ce interval căutam? Primul pe care l-am încercat 
se înfundă într-un perete cu cărți despre Magellan. Cel de-al 
doilea se opri la Cucerirea Incașilor. M-am retras și am rămas pe 
coridor. 

— Mai repede, murmură Ben. Viteza ar fi bună. 

— O să-ţi placă mai mult precizia. 


75 


Descoperisem pasajul din întâmplare, în timp ce căutam 
altceva. Ce căutasem? 

Roz. Roz mă trimisese. Scriam o lucrare despre trădările 
șerpilor din familia Howard - una dintre cele mai nemiloase 
familii din Anglia renascentistă, cunoscută de mult ca aflându-se 
în simbria spaniolilor. „Trădările șerpilor de strămoși ai mei, vrei 
să zici”, spusese Roz, făcând o aluzie care mă adusese aici. Nu 
se adeverise; nu găsisem nicio urmă a celor din spita Howard. 
Dar în spatele unui raft plin de bârfă spaniolă - jurnale, depeșe 
și documente de la Curte atent transcrise și publicate cu mult 
timp în urmă de învăţaţi, lăsate de atunci să mucegăiască în 
colțuri dosnice - găsisem pasajul către C Est. 

Am luminat cu lanterna un alt interval; nu era cel bun. Apoi un 
altul. Am înaintat, după care m-am întors. Da, acesta părea 
cunoscut. Am înaintat, mărind pasul pe măsură ce mi se 
accentua sentimentul că recunosc locul. Da, aici era. 

In depărtare se auzi un scârțâit de ușă. Cu Ben aflat chiar în 
spatele meu, am stins lanterna, parcurgând pe pipăite restul 
drumului, până am simţit cărţi chiar dinaintea mea. Întinzând 
mâna spre dreapta, am simţit cum raftul se termină cu un zid. 
„La naiba.” Mutând cartea dintr-o mână în alta, am întins brațul 
spre stânga. 

La câteva intervale mai încolo, am auzit o bufnitură neclară, 
apoi o rază slabă de lumină roșie trecu peste tavan. Am 
încremenit: ucigașul folosise o lanternă roșie. Ben mă atinse pe 
umăr și am înţeles ce voia. „Mergi înainte.” Plimbându-se peste 
cotoarele  vălurite ale cărților nevăzute, degetele mele 
descoperiră deodată un spaţiu gol. M-am strecurat în spaţiul 
acela, trecând cu atenţie de cealaltă parte a raftului. Se afla la 
niciun metru de zidul din spate al clădirii. Am pipăit zidul cu 
mâinile, căutând o deschizătură, despre care speram să fie încă 
acolo. 

Am dat peste ea atât de repede, încât m-am împiedicat și 
aproape am căzut pe acolo; cartea îmi scăpă din mâini. 
Intinzând braţele orbește, am prins-o chiar înainte să lovească 
podeaua, tresărind de durere atunci când ciobul înfipt în copertă 
mă tăie în palmă. Strecurându-se după mine, Ben mă ridică în 
picioare. 

— Bună priză, șopti el. 


76 


Se auziră pași mergând în urma noastră jumătate de interval, 
apoi oprindu-se. Lumina roșie se scurse printre cărţile de pe 
raftul care ne adăpostea - destul cât să vedem că pasajul în 
care ne găseam se deschidea într-un coridor ce ducea în linie 
dreaptă spre est. Lumina se stinse, iar pașii se întoarseră de 
unde veniseră. Am putut răsufla în sfârșit. Pe cât de repede ne- 
ngăduia curajul, ne strecurarăm spre est până când simţirăm 
curentul de aer al unei intersecţii. 

Luând-o la dreapta, am continuat să merg până am ajuns la 
un perete gol. Într-un colț din spate, într-o mică nișă mascată de 
un rând de mese de lectură vechi, nefolosite, se afla o ușă 
metalică. Ingrozită, am văzut că fusese echipată cu un lacăt 
electronic. Apoi ușa se întredeschise ușor, ca un paravan în 
bătaia brizei. Pana de curent probabil că desferecase lacătul. 

Ben deschise ușa cu o smucitură, iar întunericul umed și 
fierbinte răbufni spre noi, cu un ușor miros rânced de sulf. Am 
luminat interiorul cu lanterna, dar raza ei se stinse la doar câţiva 
metri în faţă. 

Am făcut un pas înapoi. „Ce e într-un nume? spusese 
ucigașul. Poate ar trebui să-l schimbăm pe al tău.” In Titus, 
Lavinia și iubitul ei sunt ademeniţi într-o groapă pustie și 
întunecată înainte ca ea să fie violată. El murise; ea implorase 
după moarte. M-am uitat din nou în tunel și am făcut un alt pas 
în spate. 

La etajul de deasupra tropăiră pași. Jos în sală se deschise 
ușă. O altă voce se stârni din trecut. „Mergi unde te trimite.” 
Încleștându-mi degetele și mai tare pe carte, am înaintat în 
tunel. Luându-mi lanterna din mână și stingând-o, Ben închise 
ușa și bezna ne sări la beregată. 


12 


Ben trecu pe lângă mine, înaintând prin tunel. Ținând cartea 
cu o mână, am întins-o pe cealaltă pentru a mă sprijini de 
perete, grăbindu-mă să-l prind din urmă. Pereţii de aici erau 
plini de conducte gigantice, unele calde, altele vibrând, altele 
moarte. Târșâindu-ne picioarele ca să nu ne împiedicăm, 
mergeam cât de repede puteam prin întunericul orb; ochii mei 


77 


erau atât de apăsaţi de întuneric, încât aveam impresia că-mi 
vor ieși din orbite. 

La un moment dat, tunelul o coti spre dreapta; chiar după 
colț, Ben se opri. 

— Ce...? am început eu, dar el mă întrerupse. 

— Închide ochii și ascultă. 

Pe dată ochii mi se relaxară și m-am putut concentra asupra a 
ceea ce auzeam, în loc de ceea ce nu vedeam; iar ceea ce 
auzeam în spatele nostru era un zgomot înăbușit de pași. 

Fără o vorbă, am mărit pasul până ce aproape că alergam. Un 
mârâit se înălță în depărtare, apoi un zumzăit străbătu 
conductele, luminile licăriră prin tunel și mi-am dat seama ce se 
întâmpla. Cineva se ocupa în sfârșit de problema electricităţii; 
dacă alimentarea cu energie electrică revenea în funcțiune 
înainte ca noi să ajungem la ușă, avea să se închidă și noi eram 
prinși în capcană. 

— Fugi! am strigat, dar Ben nu avea nevoie de vreun îndemn. 
Luminile pâlpâiră din nou, și de data asta am văzut capătul 
tunelului - aflat la cinci metri depărtare. 

— Stop! mugi o voce amplificată, de undeva în urmă. 

Încă trei pași, iar Ben se aruncă prin aer, izbindu-se în ușă. 
Aceasta se deschise, iar eu am alergat afară. Ben se strecură 
după mine și împinse ușa după el. Se auzi zgomotul produs de 
încuietoarea ce se fereca. 

Ne trezirăm răsuflând din greu într-o pivniţă cavernoasă care 
era ceva mai mult decât o cămară slab luminată, plină cu 
rafturi. Singura ușă disponibilă dădea spre o scară. După ce am 
urcat treptele cale de două etaje, am ajuns la un nivel cufundat 
în penumbră al parterului lui Lamont. În dreapta era un alcov cu 
copiatoare. La stânga se găseau un birou abandonat pentru 
împrumut cărți și o ușă de sticlă care dădea spre o mică 
verandă. IEȘIRE DOAR ÎN CAZ DE URGENȚA. SE VA DECLANȘA 
ALARMA, scria pe un semn care atârna pe ușă. Dincolo de ușă, 
părea că fiecare alarmă din campus suna deja. 

— Crezi că va băga de seamă cineva? strigă Ben. 

M-am năpustit pe lângă el, în noapte. Stăteam pe o verandă 
minusculă din beton, acoperită cu iederă. Deasupra noastră, o 
altă alarmă se alătură corului, dar era îndoielnic că avea să o 
distingă cineva, chiar și aflat la doi metri distanță. Trecurăm de 
un colț și ne oprirăm brusc locului. 


78 


O mică mulţime se adunase pe o alee din fața noastră, dar 
nimeni nu se întoarse către noi. Pe de o parte, întrucât era 
imposibil să ne fi auzit cu toată acea furtună de zgomote care-ţi 
îngheţau sângele în vine; pe de altă parte, fiindcă se uitau cu 
toții cu gura căscată către Widener, unde un stâlp de fum 
spintecat de flăcări se revărsa din curtea centrală a bibliotecii. 

Deodată mi-am dat seama ce se afla chiar în inima roșie a 
acelui foc: camera de lucru a lui Harry Widener. 

— Cărţile, am gemut. Toate acele cărţi frumoase, de 
neînlocuit. Asta văzusem eu zburând în flăcări prin geamurile 
țândări ale lui Roz: pagini din preţioasa colecţie de cărţi rare a 
lui Harry Widener. 

— Mai bine asta decât oameni, zise Ben mohorât. 

Apoi îmi trecu prin minte exact despre care cărți era vorba. 

— Doamne, am gemut. Prima Editie. 

O avusesem dinaintea ochilor chiar în după-amiaza aceea. 
Chiar în rotonda din faţa camerei de lucru. 

Și Prima Ediţie de la Teatrul Globe dispăruse într-un turn de 
flăcări. Într-o străfulgerare, am înţeles că ticălosul răspunzător 
cu acestea era dispus să ucidă, să incendieze clădiri întregi, 
doar ca să distrugă Prime Ediţii. lar Primele Ediţii - sau cel puţin 
o Primă Ediţie, un anume exemplar - era acea magnum opus 
iacobină la care se referise Roz. Cheia, cumva, către 
descoperirea ei. Ceea ce însemna nu numai că ne împiedica pe 
mine și pe Roz să ajungem la comoară, oricare ar fi fost. Ștergea 
și toate posibilele urme care duceau la ea. 

Mi-am croit drum prin mulţime, dar Ben mă trase înapoi. 

— E prea târziu acum, îmi zise aspru. S-a dus. 

Mă trase după el prin fața bibliotecii Lamont, grăbindu-ne să 
ieşim pe aceeași poartă pe care intrasem eu, îndreptându-ne 
spre Quincy Street. Cenușa îmi îmbăcsise părul și îmi umplea 
gura și nasul cu funingine; fumul îmi înţepa ochii. 

Când am ajuns în Massachussetts Avenue, părea că fiecare 
vehicul cu sirenă aflat pe o rază de o sută cincizeci de kilometri 
se grăbea spre campus. Ne oprirăm pe trotuar, privind peste 
stradă la hotelul meu. 

— Aici stai? strigă Ben ca să acopere vacarmul. Am încuviințat 
din cap și am dat să trec strada. El mă apucă de braţ. 

— Pe numele tău? 


79 


— Al Monei Lisa, m-am răstit, umezindu-mi buzele uscate. Al 
cui nume crezi? 

— Nu te poți întoarce acolo. 

— Poliţia nu... 

— Avem a ne îngrijora de mai multe decât de poliţie. 

Am vrut să-i ofer o replică, dar m-am oprit. „Kate cea 
blestemată”, îmi șoptise ucigașul la ureche. Imi știa numele. 
Dacă venea să mă caute, Inn at Harvard - cel mai apropiat hotel 
de biblioteci - ar fi primul loc în care s-ar duce. Dar unde 
altundeva aș putea merge? 

— La mine, zise Ben. 

Nu exista o altă opţiune. Traversarăm rapid Massachussetts 
Avenue, o cotirăm pe Bow Street către Mount Auburn și apoi 
străbăturăm JFK, grăbindu-ne către capătul din spate al Harvard 
Square. Stătea lângă fluviu, la hotelul Charles. Un amestec 
straniu de șic urban diafan și fermă din New England, Charles 
era cel mai luxos hotel din Cambridge, locul unde se cazau 
capetele încoronate și directorii executivi atunci când veneau 
să-și viziteze odraslele sau doctorii la Harvard. Nu fusesem 
niciodată în vreuna dintre camere. 

Ben nu avea o cameră; avea un apartament. Pășind înăuntru, 
am văzut canapele purpurii, scaune cu spătar înalt de piele 
stând de pază în jurul unei mese mari, acoperite la un capăt cu 
un laptop și cu hârtii împrăștiate. Dincolo de ele, un șir de 
ferestre dădeau spre orașul aflat chiar înaintea zorilor. Din 
fericire, Widener nu se vedea din acel loc. 

Ținând strâns cartea, am rămas în prag. 

— De ce ar trebui să am încredere în tine? am întrebat din 
nou. 

— Ai toate motivele să te îndoiești, zise Ben. Dar dacă voiam 
să-ţi fac rău, aș fi făcut-o deja. Cum am mai spus, Roz a dorit să 
fii protejată, așa că m-a angajat pe mine. Cu asta mă ocup, 
Kate. Am o companie de securitate. De tipul arme și bodyguarzi, 
zise el cu o umbră de zâmbet. Nu de tipul acţiuni și obligaţiuni?. 

— Oricine poate spune asta. 

Cândva pe parcursul conversaţiei noastre, pistolul dispăruse 
din raza vizuală. 


3Joc de cuvinte. Termenul Security, „securitate”, are ca sens secundar în limba 
engleză „obligaţiune”. (n.tr.). 


80 


Trecând repede pe lângă mine, el închise ușa. Era înalt, mi- 
am dat eu seama brusc, iar ochii lui verzi erau cam depărtaţi. Işi 
drese vocea. 

— „Există o maree în viața omenească, ce prinsă dacă e la 
flux, spre mari averi te duce; neprinsă, toată călătoria vieţii se- 
mpotmolește-n sărăcie.” 

Roz ar fi putut la fel de bine să-i dea o scrisoare de 
recomandare. Era citatul ei preferat din Shakespeare, deși se 
sfia să o recunoască, pe motiv că citatele preferate sunt în 
general sentimentale și previzibile. Totuși, acel fragment din 
luliu Cezar rezuma filosofia senină după care își conducea viaţa 
și pe care încercase să mi-o insufle. Deși atunci când 
încercasem într-adevăr să trăiesc conform ei - luând frâiele unei 
ocazii efemere ivite în teatru -, ea protestase zgomotos, 
considerându-mi plecarea din universitate drept un abandon, o 
lașitate și o trădare. Îi aruncasem în faţă aceste cuvinte din 
Cezar în seara în care ne despărţiserăm. Abia mai târziu îmi 
dădusem seama cine le rostește în piesă: Brutus, discipolul 
devenit asasin. M-am cutremurat. 

— Ştia? Stia că mă pune în pericol? 

— Dă-mi cartea și stai jos. 

M-am tras la o parte. 

— Nu cartea mă interesează, Kate, zise el răbdător. Ci mâna 
ta. M-am uitat în jos. O urmă groasă și întunecată de sânge se 
întindea precum o ideogramă chinezească pe coperta cărții, 
întunecând ciobul de sticlă încă împlântat în centrul ei. l-am dat 
drumul din mână, privind-o cum cade pe podea. De-a curmezișul 
palmei mele, o tăietură lungă șiroia de sânge. Clătinându-mă 
până la masă, m-am trântit pe un scaun. 

— Mulţumesc, zise Ben, luând cartea de jos și venind după 
mine. Puse cartea pe masă; lângă ea așeză o gentuţă roșie pe 
care o scosese din valiza lui. Era o trusă de prim ajutor. Scoase 
de acolo niște șerveţele dezinfectante și începu să îmi curețe 
rana. Mâinile lui erau blânde, dar antisepticul ustura. 

— Ai idee cine te urmărea? 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Știu doar că a ucis-o pe Roz. A transformat-o în 
fantoma tatălui lui Hamlet. 


81 


Ben ridică privirea, iar eu i-am spus despre urma de ac. La 
început, prins cu examinarea rănii, el nu spuse nimic. Nu arătă 
nici neîncredere, nici uimire. Nimic. 

— Uite, spuse el într-un târziu, lăsându-mi mâna. E gata. Pot 
s-o bandajez, dacă vrei, dar se va vindeca mai repede dacă o 
lași la aer... De ce crezi că urmăritorul e ucigașul? 

— Mi-a spus el, chiar după ce m-a ameninţat cu cuțitul: „Ce e 
într-un nume?” Amenințarea suna straniu, filtrată prin vocea 
mea. „Roz și l-a schimbat pe al ei. În bătrânul Hamlet. Poate că 
ar trebui să-l schimbăm și pe al tău.” 

Din nou, maxilarul lui Ben se încleștă. 

— De asemenea, mi-a lăsat asta. Cu mâna cea sănătoasă, am 
scos pagina din Prima Ediţie din buzunar. Cunoști Titus? 

— Am văzut filmul. 

Am pus pagina pe masă în faţa lui Ben, privind cum îl 
copleșește dezgustul la citirea ei. 

— Doamne Isuse Hristoase, rosti atunci când termină. 

— Vrei să mă protejezi, am spus încet, nu-l lăsa pe cel care a 
scris asta să se apropie de mine. 

Ben se ridică și se duse la fereastră, privind afară. 

— Singurul mod în care pot face asta, Kate, e să lucrăm în 
echipă. Asta înseamnă că trebuie să știu ce faci. Trebuie să știu 
ce anume cauţi. 

— Nuţi-a spus Roz? 

— Mi-a spus doar că ești în căutarea cunoașterii. l-am zis: nu, 
mulțumesc, ăsta e ingredientul costisitor din bombele nucleare 
și din bioterorism. Pur și simplu m-a expediat. Mi-a zis că e în 
căutarea Adevărului cu A mare. „Frumusețea e adevăr, iar 
adevăru-i frumusețe. Asta e tot ce știi pe lume, și tot ce trebuie 
să știi...” îmi aruncă un zâmbet maliţios. Nu te arăta așa de 
șocată. Mi se-ntâmplă să citesc. Uneori citesc chiar Keats. Nu e 
genetic incompatibil cu a ști cum să te descurci cu o armă. In 
plus, nu-ţi zic decât ce mi-a zis și ea mie. 

— Ceea ce e mai mult decât mi-a spus mie. Tot ce am obţinut 
de la ea a fost o cutiuţă învelită în hârtie aurie. O aventură și un 
secret, a numit-o ea. M-a condus la asta. i 

Deschizând cartea, am împins-o către el. Inăuntru se afla 
notita pe care o găsisem în biroul lui Roz. Era mai mică decât 
îmi aminteam, încă bine împăturită. „Cu siguranță va explica 
totul: la ce piesă iacobină a lui Shakespeare făcuse Roz aluzie, și 


82 


exact unde ar trebui să mă uit în Prima Ediţie - și după ce. Și 
poate chiar ceva mai preţios: o explicaţie. O scuză.” 

Ben se aplecă să privească mai de-aproape. 

— „Pentru Kate”, citi el cu voce tare, înmânându-mi notița. 

Hârtia fâșâi puternic atunci când am desfăcut-o. Litere mari 
scrise cu creionul alcătuiau două cuvinte: 


CHILD.CORR 


— Un pic enigmatic, zise Ben. Ai idee ce înseamnă? 

— Corr e prescurtarea de la corespondență, am spus 
încruntându-mă. 

— Deci scrisori. Dar ce prescurtare e chi/d.? Copilărie?‘ 
Scrisori din copilărie? Ale cui? Ale ei? întrebă Ben, întrebările lui 
căzând asupra mea ca o grindină. 

— Asta presupunând că a avut una - o copilărie, vreau să 
spun -, deși n-aş paria. Am clătinat din cap. Nu vreau să-i 
jignesc pe bunicii tăi, am adăugat. 

— Nicio problemă. 

— În orice caz, nu cred că numești scrisorile copiilor 
„corespondenţă”. Am clătinat din cap. Child'ss e un loc. 
Biblioteca privată a Catedrei de Engleză. 

Child. Pentru mine, acest cuvințel deschidea o lume dispărută 
mult mai vastă decât simplul spaţiu pe care îl indica, un șir de 
camere pe colț, la ultimul etaj din Widener. Pentru studenții 
departamentului, Child însemna acasă, un loc cu fotolii adânci și 
zdrenţăroase, cu mese mari și cu lumină caldă pogorâtă peste 
cărți vechi. Adăpostea nu numai o extraordinară colecţie de 
literatură, ci aduna totodată laolaltă suișurile și coborâșurile 
vieților literare - memorii, biografii, istorii și scrisori. Volume 
peste volume de scrisori. 

— E plin de scrisori, am mormăit. 

— Ale lui Shakespeare? zise Ben. 

— Dacă găsești vreuna, da-mi de știre. 

— Child nu le deţine? 

— Nimeni nu le deţine, am zis eu scurt. Nu există niciuna. Cel 
mai vestit dramaturg al limbii engleze - și probabil al oricărei 
limbi - și nu avem nimic. Niciun rând pentru nevastă, nicio 
plângere către librar. Nici măcar un bilet servil de mulțumire 


t Childhood (în Ib. engl.)ş 
83 


către regină. În privinţa asta, dispunem doar de o scrisoare 
adresată lui, care reprezintă o cerere pentru un mic împrumut, 
niciodată trimisă. Dacă e să ne luăm după corespondenţa sa, n- 
a scris nimănui și nimeni nu i-a scris. Aproape ai bănui că era 
analfabet. Am pus notița lui Roz pe cartea deschisă și m-am dat 
un pas înapoi. Trebuie să fi scris epistole, cu siguranţă. Dar nu s- 
au păstrat. Un caz clasic de probe fragmentare care mint. 

Mi-am masat gâtul, cu gândul vag că mai degrabă mi-ar 
plăcea să-l sucesc pe al lui Roz. Despre ce corespondență 
vorbea? Nu putea femeia asta să spună odată la ce se referea? 

Ben examina bucata de hârtie. 

— Spune-mi exact cum ai găsit asta. 

Rapid, cu voce scăzută, i-am spus tot ce știam, de la intrarea 
lui Roz în teatru în rolul fantomei, până la fișa codificată pe care 
o pusese în cutie și catalogul din biroul ei. 

— Catalog de fișe? zise el încruntându-se. Ai găsit asta într-un 
catalog de fișe? 

Am încuviințat din cap. 

— Clădirile de la Harvard sunt numite după persoane, nu? Am 
încuviințat din nou. 

— Deci după cine e numită biblioteca, profesore? 

— Nu-mi spune așa. 

Dar în clipa în care cuvintele îmi ieșeau din gură, am înțeles la 
ce se referea. Roz nu trimitea la un loc. „Child. Corr.” reprezenta 
o prescurtare de fișă de catalog. Un articol bibliografic pentru 
„Child. Corespondenţă”. Pentru „Corespondenţa lui Child”. 

— Francis Child a fost un profesor, am rostit încet. Unul 
adevărat. Predecesorul lui Roz cu câteva generații. A fost 
profesor de engleză și unul dintre marii cărturari de la Harvard, 
în fapt. Deși n-am idee de ce i-ar fi scotocit prin hârtii, sau de ce 
ar vrea s-o fac eu. Specialitatea lui erau baladele, nicidecum 
Bardul. Am arătat către laptopul lui Ben: Are conexiune la 
internet? 

El aprobă din cap și îl împinse spre mine. Am tastat HOLLIS, 
catalogul online al bibliotecii Harvard, și am introdus numele lui 
Child și cuvântul „Corespondenţă”. 

— Francis James Child, citi Ben peste umărul meu. 
Corespondenţă, 1855-1896. La naiba. Slobozi un mârâit. Nimic 
nu reușește mai bine ca o întârziere de trei ore să-ți răpească 
plăcerea de a avea dreptate. 


84 


— Nu am întârziat. 

Am clătinat încet din cap. 

— Ai observat din întâmplare ceva care a făcut bum în 
noapte? Era Widener, care a explodat. 

— Uite, am spus, arătând spre ecran. Cota e MS Am 1922. 

— Evrica! zise Ben. Asta explică totul. 

— MS înseamnă manuscris, am spus închizând pagina. Ceea 
ce înseamnă că scrisorile nu se găsesc în Widener. Se află în 
Houghton. Biblioteca din Harvard cu cărţi rare și manuscrise. 

— Unde vine asta? 

— Clădirea joasă de cărămidă dintre Widener și Lamont. 

— Cu alte cuvinte, lângă Widener. Clătină din cap. Ce te face 
să crezi că biblioteca vecină se va deschide în dimineaţa asta? 

— Suntem la Harvard; se va deschide la nouă. l-am rânjit 
malițios. Nu am întârziat, am ajuns prea devreme. 

— Bine, zise Ben. Se aplecă în faţă, atingându-mi braţul. Eşti 
sigură că vrei să continui cu treaba asta? 

— Încerci să mă sperii? 

— Ai avea bune motive să fii speriată. 

— Asta nu înseamnă că ar trebui să mă opresc. 

El dadu din cap, și am avut impresia că văd o lucire de 
admiraţie în ochii lui. Ridicându-se, se duse până la frigiderul 
micuţ și scoase un Red Bull. Rezemându-se de frigider, desfăcu 
cutia. 

— Ai dormit în avion? 

— Nu. 

— Dar noaptea dinainte? 

— Nu prea mult. Îmi întâlni privirea. 

— Lecţia de luptă numărul unu: epuizarea te prostește. lar 
prostia te face periculos - pentru tine și pentru cei din jur. In 
momentul de față, ăsta sunt eu. Așa că aș aprecia dacă măcar 
ai încerca. Făcu un semn către ușă. Patul e pe acolo. Și baia. |ţi 
aparţin în totalitate. 

— Cred că glumești. Dar nu glumea. 

— Avem timp ca tu să aţțipești câteva ore. Dacă ai nevoie de 
ceva, mă găsești aici. 

Halal parteneriat. Eram trimisă la culcare ca un copil. Eram 
iritată, dar și moartă de oboseală. M-am îndreptat spre dormitor. 

— Somn ușor, profesore. 

— Nu-mi mai spune așa. 


85 


Am închis ușa puţin mai tare decât era necesar. Un pat regesc 
cu o cuvertură lungă purpurie se întindea în fața mea; ferestrele 
din faţă se deschideau către o altă panoramă minunată. Baia 
părea un întreg continent de faianță albă lucioasă. M-am 
refugiat acolo, închizând cât mai multe uși posibil între mine și 
Ben. 

Am stat sub un duș fierbinte, lăsându-mi iritarea să se spele 
odată cu praful ultimelor două zile. Imagini îmi pluteau prin 
minte: focul încolăcindu-se printre rafturile din camera de lucru 
a lui Harry Elkins Widener, licărind peste legăturile de piele roșie 
și albastră ale cărților preţioase. O arsură cafenie urâtă lățindu- 
se peste paginile din Prima Ediţie. „Cărţile, m-am gândit iarăși, 
cu un icnet de durere. Toate acele cărţi frumoase.” 

„Mai bine asta decât oameni”, spusese Ben. 

Alte imagini îmi lunecară dinaintea ochilor minţii: hârtii 
disparate căzând în spirală prin biroul lui Roz, într-un vârtej lent 
și tăcut. Bustul lui Shakespeare, sfărâmat - o fâșie fără de sânge 
din obrazul lui zăcând pe covor. Dacă aș mai fi întârziat două 
secunde în camera aceea, m-am gândit pe când închideam apa, 
acel obraz ar fi putut fi al meu. 

M-am șters cu prosopul și mi-am trecut un pieptăn prin păr. 
Adevărat, Ben mă tratase ca pe un copil, ceea ce era al naibii de 
enervant, dar și eu reacționasem purtându-mă ca un copil, 
ieșind furioasă din cameră. În cel mai bun caz, va fi părut lipsit 
de eleganță și de gratitudine; nu voiam să mă gândesc ce 
etichetă meritam în cel mai rău caz. 

Mi-am împins cu piciorul hainele aflate maldăr pe podea; 
răspândeau un miros acru de fum. Dacă nu cumva voiam să 
dorm în ele, trebuia să mă întorc la Ben și să-i cer cu împrumut 
altceva. Mi-am privit hainele iritată. Apoi m-am învelit într-un 
prosop alb plușat, de dimensiunea unui cearceaf de plajă, și m- 
am întors în salon. 

Așezat într-un loc în care avea o bună perspectivă - o ţintă 
bună? - atât asupra ușii, cât și asupra ferestrelor, Ben își pusese 
picioarele pe masă. Cu arma la îndemână, frunzărea prin 
paginile din Chambers. Reușise să scoată ciobul din copertă, dar 
pata întunecată încă se găsea acolo. Deasupra cărții, trăsăturile 
chipului său erau puternic modelate, de parcă fuseseră cioplite 
de Michelangelo, sau poate de Rodin - deși purta cu mult prea 
multe haine pentru gustul celor doi artiști. 


86 


— Roz mi-a zis că limbajul lui Shakespeare e așa de bogat 
fiindcă scena era așa de goală, spuse el fără să-și ridice privirea. 
Niciun fundal. Numai costume și câteva obiecte de decor. 

Am tresărit. Nu-mi dădusem seama că mă văzuse. 

— Și-a construit universurile din cuvinte. 

— A citit vreodată vreuna din voi cartea asta? Ben întoarse o 
pagină, încruntat. După amicul Chambers, scenele londoneze 
puteau scuipa ceaţă și fântâni, tunete și fulgere, chiar și rafale 
de ploaie și artificii - presupun că nu simultan. Un teatru avea o 
pădure mobilă care se putea ridica prin trape din scenă. Nu 
chiar ca George Lucas, poate, dar nici scenă goală. Preferatul 
meu este Pluto îmbrăcat în veșminte de flăcări de niște ursitoare 
de-a dreptul sadice, în timp ce, ia ascultă aici - degetul său 
trase o linie sus pe pagină: „Jupiter coboară maiestuos sub un 
curcubeu, cu fulgerul arzând...” 

— Mi-ai salvat viaţa în noaptea asta? 

Degetul i se opri pe pagină. 

— Sună ca în Elton John. 

— Vorbesc serios. 

— Eu încerc să nu fiu serios. 

— Păi, încearcă. Doar de data asta. De dragul mătușii tale, 
dacă nu de dragul meu. 

Desprinzându-se de carte, Ben se lăsă pe spate, cu mâinile 
sub cap. Ochii lui mă cumpăniră leneș din cap până-n picioare, 
amintindu-mi de un leopard care se uită la gazele dintre crengile 
unui copac confortabil. 

— Eşti gata să arunci prosopul? 

Am devenit dintr-odată conștientă de fiecare centimetru al 
acelui prosop, de fiecare curbă și unduire care îmi atingea 
pielea. 

— Nu încă. 

— Atunci, ăsta e și răspunsul meu. Nu încă. Mi-am strâns și 
mai tare prosopul în jurul meu. 

— Mulţumesc oricum. Fiindcă mi-ai salvat-o până acum. 

— Vise plăcute, profesore, spuse Ben cu un mic zâmbet, 
întorcându-se la carte. 

— Ticălosule, am răspuns, ducându-mă înapoi în dormitor. 

La marginea patului, m-am oprit brusc. Intenţionasem să-i cer 
un tricou; nu mă înnebuneam să dorm goală într-o cameră 
învecinată cu aceea a unui bărbat pe care abia dacă îl 


87 


cunoșteam, indiferent al cui nepot era. Dar să fiu a naibii dacă 
aveam să mă întorc acolo, mai ales ca să port o discuţie asupra 
faptului că eram goală, la un nivel oricât de metaforic. Lepădând 
prosopul, m-am strecurat sub pături și am adormit de îndată ce 
am pus capul pe pernă. 


M-am trezit în ceea ce știam a fi un vis. Lumină rece și 
cenușie plină de mirosul mării; un zid de piatră se întindea în 
depărtare. Puțin mai jos, o tapiserie cu Venus și Adonis stătea 
atârnată strâmb, sfâșiată și mânjită cu sânge. Sub ea zăcea un 
rege cu părul alb cu coroană pe frunte. M-am aplecat deasupra 
lui. Era mort. Vântul bătea prin crengile țesute ale tapiseriei. 
Ochii regelui mort se deschiseră brusc, iar degete scheletice mă 
apucară de braţ. „Răzbunare...” șuieră el. Înainte să apuc a face 
vreo mișcare, o umbră se năpusti asupra mea din spate, iar 
marginea subţire și fierbinte a unei lame îmi spintecă gâtul. 

Am tresărit puternic și m-am ridicat în capul oaselor. Trebuie 
să fi țipat, fiindcă Ben ajunsese la ușă într-o clipită. 

— Ești bine? 

— Da, am zis eu cu un zâmbet nesigur. Am visat urât, asta e 
tot. Hamlet. 

— Serios? Mă privi neîncrezător. Visezi tragedii în cinci acte? 

— Mai degrabă horror de mâna a doua. 

leși preţ de o secundă, apoi reapăru și-mi aruncă în poală un 
tricou. 

— Era și timpul să te trezești. A sosit micul dejun, adăugă și 
ieși iarăși, închizând ușa după el. 

Tricoul era gri, fără vreun însemn, având cute acolo unde 
fusese atent împăturit. L-am adulmecat; mirosea a curat, de 
parcă fusese pus la uscat într-o grădină de munte. Căldura îmi 
cuprinse pieptul când l-am tras pe mine, iar visul se retrase ca o 
maree lentă, foșnitoare. 

În salon, am găsit televizorul licărind fără sonor, Vivaldi 
susurând ușor la casetofon și miresme de şuncă și scorțișoară 
ridicându-se dinspre masă. Ben stătea în dreptul ferestrelor, 
uitându-se către râul Charles. 

— Sendvișuri franţuzești cu merișor sau ouă Benedict, zise el. 
Dacă sperai la carne de vită cu margarină și pesmet, mă tem că 
va trebui să schimbăm comanda. 


88 


— Glumești, m-am strâmbat eu. Hotelul Charles chiar are 
rahat pe băț în meniu? 

El se întoarse spre mine. 

— Chiar și armata se abţine de la această etichetare 
neapetisantă când sunt doamne de faţă. 

— Ai fost în armată? 

— Nu chiar. 

Am așteptat să văd dacă mai oferă și alte informaţii. Nu se 
întâmplă așa ceva. 

— În acest caz, am spus, ce zici dacă împărţim ouăle și 
sendvișurile? 

— Admirabil de diplomatic. Transferă unul dintre ouăle 
Benedict pe farfuria mea. Am pus să ţi se ducă și bagajul. 

Într-adevăr, valijoara cu rotile pe care Sir Henry o pusese pe 
doamna Barnes să o umple stătea lângă ușă. 

— Spuneai că nu mă pot întoarce acolo. 

— Tu nu poţi. Asta nu înseamnă că nu există alte persoane 
care să intre și să iasă neobservate. 

— Mi-ai furat bagajul? am întrebat, cu oul în furculiţă, la 
jumătatea drumului spre gură. 

— Am cerut să mi se întoarcă o veche favoare. Îl poţi trimite 
înapoi, dacă nu ești de acord. 

— Nu, am reușit să spun eu, cu gura plină de maioneză și ou. 
Hainele curate sunt un scop ale cărui mijloace sunt dispusă să le 
trec cu vederea. 

— Că tot vorbim, de activităţi dubioase, suntem la știrile de 
dimineață. Nu doar cele locale. Cele importanțe: CNN. The 
Today Show. Good Morning America. 

— Spun ceva nou? 

— Nu spun nici măcar cât știm deja - în afară de ceea ce este 
evident pentru oricine pe o rază de cincisprezece kilometri. Se 
uită întrebător la mine. Ești sigură că vrei să mergi înainte? 
Situaţia e fierbinte și se va încinge și mai tare. 

— Va deveni mai periculos, vrei să spui. 

— Sună mai bine dacă spui „fierbinte”. Un zâmbet îi flutură pe 
faţă. Înseamnă cam același lucru. Ben împinse farfuria la o 
parte. E doar o chestiune de timp, Kate, până când cineva în 
afară de noi va face legătura între incendiul de la Harvard cu cel 
de la Teatrul Globe, iar când se va întâmpla asta, fiecare agenţie 


89 


de știri din lume va fi pe urmele noastre, alături de copoii din 
două ţări. 

Mi-am luat ceașca de cafea și m-am dus la fereastră. Ce 
anume trebuia să fac era clar, fie că eram urmărită, fie că nu. 
Pentru mine, întrebarea mai interesantă, învăluită în răspunsuri 
îndoielnice, era: de ce? „Răzbunare”, strigase bătrânul rege în 
visul meu. Dar răzbunare pentru cine? 

Pentru Roz, desigur. Ea era regele; știam asta, așa cum știi în 
vise că un om complet străin e mama, sau iubitul tău, sau 
dragul tău câine din copilărie. Pur și simplu știi, cu credinţa 
neclintită a unui sfânt, sau poate a unui bigot. Dar gâtul meu 
fusese cel tăiat. lar în bibliotecă, la grumazul meu pusese 
ucigașul o lamă cât se poate de reală. 

Nu-mi făceam iluzii că îl voi prinde pe ucigaș pentru a face 
dreptate cu propriile-mi mâini. Sau chiar că-l voi aduce în faţa 
justiţiei, al unei justiţii sub forma legii. Voiam, cu toate acestea, 
să mă răzbun. 

Era dispus să incendieze și chiar să ucidă pentru a nu lăsa să 
iasă la lumină acel lucru descoperit de Roz. Eu trebuia să mă 
asigur că va ieși la lumină. 

Dar răzbunarea nu era totul. Am mai luat o gură de cafea, 
privind un albatros planând și plonjând în râu. Acel dar auriu pe 
care mi-l dăduse Roz putea fi la fel de bine cutia Pandorei. De 
dragul lui Roz, era adevărat, voiam răzbunare. De dragul meu, 
voiam ceva mai simplu și mai egoist. Voiam să știu. Voiam să 
știu ce descoperise. 

Lui Ben îi vorbise despre Frumuseţe și Adevăr. Mie îmi 
spusese: „Dacă îl deschizi, trebuie să mergi unde te trimite”. Am 
băut ultima gură de cafea și m-am întors pe călcâie. 

— Am făcut o promisiune. Tu nu trebuie să vii. 

— Ba da. Ben îmi zâmbi. Și eu am făcut o promisiune. 

Am făcut duș cu rândul. Trebuie să recunosc, încă o dată, că 
era plăcut să mă îmbrac cu hainele curate pe care le 
împachetase doamna Barnes, deși umpluse valiza - fără 
îndoială, la insistențele lui Sir Henry - cu lucruri pe care nu mi-aș 
fi imaginat niciodată că le-aș putea purta. M-am oprit asupra 
unei perechi de pantaloni capri bej și a unei bluze cu imprimeu 
jaguar, fără mâneci, cu un decolteu adânc. În așteptarea lui Ben, 
am transferat broșa la un taior nou, delicat. 


90 


El apăru îmbrăcat într-un tricou marinăresc oliv și-n pantaloni 
kaki. 

— Gata? am întrebat, punând cartea în geantă, împreună cu 
niște coli de hârtie. 

Își puse suportul de umăr și își așeză pistolul în toc, 
camuflând totul cu o jachetă de piele întoarsă. 

— Gata. 

Am ieșit pe ușă și ne-am îndreptat spre Houghton. 


13 


Biblioteca Widener era încă încercuită de poliție și de mașini 
de pompieri. Oamenii își lungeau gâturile de după baricade 
pentru a privi înăuntru, dar totul era prea ceţos ca să se vadă 
ceva prin uși. Eu și Ben ne-am strecurat prin mulţime și apoi am 
dat ocol spre palatul din cărămidă mai mic și mai liniștit de 
alături: Biblioteca Houghton. 

Singura concesie făcută nefericitului incident de la Widener 
din noaptea precedentă o reprezenta dublarea pazei, de la un 
gardian trecându-se la doi. Dând afabil din cap, aceștia își 
ridicară ochii din ziarele lor la auzul pașilor noștri. Unul îmi 
repartiza un dulăpior, celălalt se uită atent prin geanta mea. 

— Aveţi grijă să nu vă Încuiați dulăpiorul, zise primul. Nu e 
permis zilele astea. 

Intr-un vestibul înghesuit, am pus totul în dulăpior, cu 
excepţia unui blocnotes cu foi galbene și a volumului din 
Chambers. În niciun caz nu aveam de gând să-l abandonez pe 
undeva, mai ales într-un dulăpior neîncuiat. Însoţită de Ben, am 
traversat către niște uși albastre în stil colonial, aflate la capătul 
holului, și am sunat. 

După două secunde am fost primiţi înăuntru. 

Sala de Lectură era un dreptunghi mare și aerisit, cu pereţii 
presăraţi cu ferestre înalte care lăsau să se vadă cerul de vară 
de un albastru intens. Șiruri de mese mari și lustruite se înșirau 
tanţoș pe podea, susținând un mic grup de tineri cărturari 
adânciţi în studiu și hârtiile lor împrăștiate. M-am îndreptat spre 
o masă liberă și mi-am așezat foile pe ea. Ben se așeză lângă 
mine. La masa de alături, un bărbat ai cărui obraji cădeau 
precum ai unui baset se uită dezamăgit la noi, de parcă i-am fi 


91 


stricat priveliștea. Completându-mi buletinul de cerere - „MS 
Am 1922. Francis J. Child. Corespondenţă” -, i l-am înmânat la 
biroul principal unui bărbat sever, am luat un creion și m-am 
lăsat pe spate în scaun, așteptând. În trecut, mă simţisem aici 
ca într-un cocon cald; acum mă simţeam expusă. Nu aveam 
nicio certitudine că ucigașul nu se afla deja aici, în încăpere. 

Ben se ridică și se plimbă puţin prin încăpere, aruncând din 
când în când un ochi la cărțile de referință. Băgând la cap cu 
această ocazie, m-am gândit eu, toate detaliile legate de sala de 
lectură și de oamenii din ea. Verificând potenţiale pericole și 
căutând fără îndoială o cale de scăpare. M-am forțat să mă 
gândesc la propria problemă. Ce căutam? Ce făcuse Roz, 
scotocind prin lucrurile lui Child? O să-mi recunosc ţinta când o 
voi găsi? 

Ben dispăru în coridorul de legătură care făcea trecerea din 
Houghton spre Widener, cu pereţii plini de dulapuri și de 
calculatoare care conţineau cataloagele de la Houghton, vechi și 
noi. Spre surpriza mea, se întoarse cu propriul buletin de cerere. 
Ducându-l la biroul din față, se așeză lângă mine. 

După alte cincisprezece minute iritante, doi bibliotecari, tăcuţi 
și sobri precum lacheii regilor defuncţi, veniră înspre noi 
împingând un cărucior plin până la refuz cu patru cutii mari de 
arhivă, peste care trona o pereche de mănuși delicate de 
bumbac. La cealaltă masă, basetul oftă, de parcă greutatea 
acelor cutii necercetate îl apăsa pe piept. Pentru un moment, m- 
am întrebat dacă nu cumva ne spiona. Dar era ridicol - nu, 
paranoic: fusese aici înaintea noastră. 

Mi-am pus mănușile, am ridicat capacul primei cutii și m-am 
apucat de treabă. 

Scrisorile fuseseră toate catalogate și numerotate, dar în ceea 
ce privește cercetarea, Roz credea în temeinicie și-n 
înțelepciune calmă. Nu binevoise să lase vreun indiciu precis 
precum numărul scrisorii care îi conţinea secretul. Cea mai mare 
parte a adevăratei erudiţii, obișnuia să spună, se mișcă în ritmul 
lent și solemn al unei procesiuni regale sau al evoluţiei unei noi 
specii, dar eu nu-mi permiteam luxul adevăratei erudiţii. Pagină 
cu pagină, am trecut pe cât de repede posibil peste necazurile și 
victoriile vieţii trecute a unui om, mereu mai conștientă, cu 
fiecare nouă pagină, că habar n-aveam ce căutam. Dacă 


92 


parcurgeam totul prea repede, putea ușor să-mi scape acel 
detaliu. 

Niciuna dintre epistole nu fusese scrisă de Child; erau toate 
scrisori pe care le primise de la colegi și contribuabili la munca 
sa neobosită de culegere a baladelor populare: poeţii Longfellow 
și Lowell, unul dintre fraţii Grimm, filosoful William James. 
Unduind printre acestea, se găsea un șuvoi nesfârșit de 
trâncăneală voioasă provenind de la soţia lui, Elisabeth. Nimic 
nu candida în mod serios la titlul de Evrica! acordat de Roz. 

La masa vecină, basetul se întindea trosnindu-și încheieturile. 
Pe peretele din spatele lui, ceasul arăta că trecuseră deja două 
ore. M-am aplecat din nou asupra muncii mele. 

Aproape ajunsă la fundul celei de a treia cutii, parcurgeam în 
grabă o altă foarte veselă povestire a lui Elisabeth despre o vară 
petrecută în Mâine cu copiii, când deodată am ajuns la o pagină 
care nu se lega de precedenta. 

„Mititeii s-au distrat, culegând mu-”, se termina o pagină. Dar 
când am trecut la următoarea, scria: „Am descoperit ceva”. 
Cuvintele lui Roz. 

M-am îndreptat în scaun și m-am uitat la Ben, dar el era 
adâncit în studiul a ceea ce părea să fie un jurnal mic, bătut de 
vreme. 

Am pus cele două pagini una lângă alta. Cea de a doua nu-i 
aparţinea lui Elisabeth Child. Scrisul sinuos era foarte apropiat 
de al ei, la fel hârtia și cerneala albastră decolorată. Suficient de 
asemănătoare, încât să pară parte din aceeași misivă, cel puţin 
la o privire rapidă. Dar nu la o cercetare atentă. 


Am descoperit ceva ce cred că va fi de interes 
pentru un savant ca dumneavoastră, și de vreme ce 
cred cu tărie că tot ce e aur nu strălucește 
întotdeauna, poate fi chiar de valoare. 


Mi-am trecut limba peste buzele uscate, auzind vorbele lui 
Roz: „Am descoperit ceva. Și am nevoie de ajutorul tău”. Mi-am 
aruncat din nou ochii la scrisoare. 


Este un manuscris. Cred că este scris în engleză - 
cel puţin, cuvinte, ici, colo sunt sigur în engleză, iar 
vechiul volum Don Quijote în care l-am găsit ascuns 


93 


reprezintă o traducere în engleză. Dar scrisul - vai - e 
în cea mai mare parte lizibil, chiar și acolo unde nu e 
pătat și șters până la a fi imposibil de descifrat. Totuși, 
am decodat titlul cu o precizie pe care o socot 
rezonabilă - cu excepţia primei litere, pe care 
mărturisesc că n-am mai văzut-o niciodată. Un fel de 
spirală străbătută de o linie, ceva cam așa: 8. Ar fi 
trebuit să mă gândesc poate la greacă, doar că literele 
care urmează sunt din alfabetul nostru latin. 
- ardeno, cred. Sau poate - ardonia? 


M-am  încruntat. Litera ciudată nu era grecească, era 
englezească: un C mare în ţeapănul scris de mână elisabetan 
numit scris secretarial. Ceea ce făcea ca titlul să fie Cardeno sau 
Cardonia. 

Întâlnisem acel cuvânt cu o altă ocazie, eram sigură. Îl citisem 
undeva... Era un nume. Dar al cui? Al unei persoane, al unui loc? 
Cu cât îmi frământam mai mult memoria, cu atât mai mult acea 
formă vagă se adâncea într-un fel de ceață moale și cenușie a 
uitării. Poate scrisoarea avea să explice asta. M-am grăbit să 
ajung la sfârșit. 


L-am pus la loc sigur. Chiar în casa unde a 
supraviețuit nevăzut și netulburat, cred, de când a fost 
pierdut prima dată, nu la mult timp după creare. Aici 
rezidă dilema mea. Aș vrea să-l scot și să-l duc la un 
expert pentru evaluare. Nu cunosc totuși nici numele, 
nici adresa vreunei astfel de autorităţi în acest colț 
uitat de civilizaţie. De asemenea, nu știu cum aș putea 
scoate acest lucru din locul unde se găsește acum fără 
a-mi asuma până și cel mai mic risc de a-l distruge... 
Este fragil și mă tem că o lungă călătorie călare, 
urmată de una cu trenul, l-ar distruge complet. Cu atât 
mai mult o călătorie pe mare. 

Unul dintre băieţii de aici pretinde că a fost - „odată 
ca niciodată” - un fervent student de-al 
dumneavoastră și îmi spune, domnule, că aveţi un aer 
de minunată înțelepciune, mai ales atunci când vă 
ocupați de enigme de natură literară. V-aș rămâne 
pururi îndatorat pentru orice fel de sfat mi-aţi putea da 


94 


referitor la această chestiune. Dacă, în plus, aţi binevoi 
să vă daţi osteneala pentru ca, până la urmă, să existe 
o șansă ca totul să merite efortul, aș fi, cum se spune, 
„Numai urechi”. 

Dar poate că nu vă place să vă asumaţi riscuri. 

In semn de apreciere pentru timpul pe care deja vi l- 
am răpit, adaug o baladă. O versiune din Lumea Nouă 
a unui vechi cântec scoţian, cred. M-am chinuit teribil 
să selectez dintre cele care sunt populare pe aici, în 
tabără, pentru a găsi măcar una care să nu facă hârtia 
și cerneala să roșească, dar sper că asta reușește să 
îndeplinească cerința. 


Am onoarea etc. de a rămâne al dumneavoastră, 
Jeremy Granville 


Formula de adresare și semnătura, înghesuite pe un singur 
rând la sfârșitul paginii, arătau ca un alt rând din text. M-am 
uitat la pagina următoare. 

„-re, scria Elisabeth. În timp ce eu îmi făceam griji, îţi 
imaginezi, din cauza urșilor!!!” 

Nu era lucru de mirare că profesorul Child colecţiona balade. 
M-am întors la scrisoarea lui Granville. Asta era oare ceea ce 
descoperise Roz? 

Trebuia să fie. 

Am trecut rapid prin restul cutiei, dar nimic ieșit din comun 
nu-mi mai sări în ochi. În plus, restul scrisorii lui Jeremy Granville 
nu era de găsit. Am verificat lista din catalog și nu am găsit-o 
menţionată nicăieri. Singura pagină fusese se pare strecurată 
din greșeală printre paginile scrisorii lui Elisabeth, poate chiar în 
biroul profesorului Child. Bibliotecarul care o catalogase, oricum, 
nu observase greșeala. 

Unica pagină nu avea dată, nicio menţiune clară a locului - 
nimic în afară de o semnătură și de localizarea sa între 
documentele lui Child care s-o fixeze în intervalul istoric. Cu 
excepţia pomenirii unei vechi ediţii din Don Quijote. Cu o 
tresărire, mi-am amintit că în noaptea precedentă găsisem o 
întreagă secţiune de cărţi Don Quijote pe rafturile lui Roz. Dar ce 
dovedea asta? Să te intereseze Don Quijote era ca și cum te-ar 


95 


fi interesat //iada sau Război și pace. Te distingea drept un 
intelectual în gusturi, dar nu reprezenta tocmai ceva unic. 

Referinţa se putea totuși dovedi folositoare pentru a data 
descoperirea lui Granville. Don Quijote apăruse prima dată în 
spaniolă la începutul secolului șaptesprezece, chiar în jurul 
morții reginei Elisabeta. In decurs de un deceniu, fusese tradus 
în engleză. Așa că „vechiul volum din Don Quijote” al lui 
Granville - și tezaurul în care îl găsise - nu puteau data mai 
devreme de atât. Pe de altă parte, nu putea fi mai recent decât 
anul morții profesorului Child - la sfârșitul secolului al 
nouăsprezecelea, dacă ţineam minte bine. Am mormăit 
nemulțumită în sinea mea. De mare ajutor îmi mai era: aceste 
două date se întindeau pe o perioadă de aproape trei sute de 
ani. 

Imi căzură ochii pe volumul lui Chambers, care stătea sfios în 
faţa mea. Cel puţin prima parte a intervalului era acoperită de 
Chambers, care scria despre mult mai multe decât simplele 
piese de teatru. Am tras cartea către mine, deschizând-o la 
sfârșit și am oftat din rărunchi. Nu exista index. Apoi mi-am 
amintit. Indexul celor patru volume se găsea în ultimul - iar pe 
acela îl lăsasem pe raftul lui Roz. M-am întors la pagina marcată 
de Roz și am parcurs-o din nou. 

Deodată, lumina veiozelor se lungi și crescu pe măsură ce-mi 
dădeam seama de importanța cuvintelor lui Granville. M-am 
întors la scrisoare. Poate că visasem. Nu, scria exact în felul în 
care-mi aminteam. 

Pe cât de repede am putut, am tras înspre mine agenda cu foi 
galbene și am început să copiez scrisoarea, cu mâna alergându- 
mi pe pagină. Basetul își ridica ochii cu tristețe, de parcă era 
gelos pe faptul că descoperisem ceva care merita copiat. Pielea 
mă furnica într-atât de intens încât resimțeam interesul lui Ben, 
deși el nici măcar nu se mișcase. „... Un fel de spirală străbătută 
de o linie, ceva cam așa:-8.. Ar fi trebuit să mă gândesc poate 
la greacă...” am scris, adăugând o observaţie personală: „Nu 
greacă. Engleză. Un C mare elisabetan”. 

Am împins pagina peste tăblie, către Ben. O citi și își ridică 
privirea, nedumerit. Drept răspuns, am împins cartea spre el, 
arătându-i paragraful-cheie. 

Era deschisă la aceeași pagină pe care o citisem în noaptea 
dinainte,  listând magnum  opusurile iacobine ale lui 


96 


Shakespeare, unul câte unul, fiecare cu paragraful său 
descriptiv. La finalul paginii se găsea o altă secțiune peste care 
mereu trecusem în pripă înainte. L-am simţit pe Ben cum trage 
aer în piept atunci când ajunse la ea și am văzut-o din nou cu 
ochii minţii, în vreme ce el o citea în grabă. 

„Piese pierdute”, scria acolo. Dedesubt se găseau două titluri. 
Primul era Răsplătitele chinuri ale dragostei. Cel de-al doilea era 
Istoria lui Cardenio. 

Ben își ridică rapid privirea. 

— Pierdute? 

— Avem titlurile lor, și se menţionează în calendarele de la 
Curte că au fost jucate. Știm că au existat cândva. Dar nimeni n- 
a văzut vreun fragment din niciuna din povești - nici măcar 
două vorbe puse una lângă alta - de secole întregi. Vocea mi se 
încorda: În afară de Jeremy Granville. 

Ochii i se măriră. 

— Unde? A 

Am clătinat din cap. Prima pagină din scrisoare lipsea. In ceea 
ce rămăsese, fusese foarte zgârcit cu informaţiile. 

— Nu știu. 

Dar Roz știuse, de asta eram dintr-odată sigură. „Am 
descoperit ceva, dragă, spusese. Ceva important.” Mai 
important decât Hamlet jucat la Teatrul Globe, insistase ea, cu 
ochii ei verzi strălucind. lar eu o luasem peste picior. 

Se auzi soneria, iar eu am tresărit puternic. 

În vreme ce ușa se deschidea, o voce pe care o cunoșteam 
bine se auzi cu o stranie claritate. 

Detectiv inspector-șef Sinclair. 


97 


INTERLUDIU 


Primăvara anului 1598 


În pragul unei uși acoperite cu o tapiserie, la capătul unei 
scări secrete înguste, femeia se opri, netezindu-și rochia de 
mătase verde care îi scotea atât de frumos în evidenţă părul și 
ochii negri. Cu o mână, trase draperia suficient cât să poată 
privi înăuntru. Dincolo, în cealaltă parte a încăperii, un tânăr era 
îngenuncheat în rugă fierbinte dinaintea unui altar, fără să-și 
dea seama de prezenţa ei. 

Femeia făcu o pauză. Devenise o necesitate a-l privi, ca și 
privitul focului. Plete blonde ca o aureolă pluteau deasupra unui 
corp de o graţie felină. Va trebui să înceteze a-l mai numi 
„băiatul”. Dacă nu se arăta încă pe deplin bărbat, era cel puţin 
un tânăr. „Will”5, își zise hotărâtă. 

Celălalt iubit al ei fusese omul care sugerase să-l numească 
pe acel tânăr cu numele pe care îl împărțeau amândoi. 

— Dar atunci cum te voi numi pe tine? întrebase ea. 

— Cu celălalt nume al meu, răspunsese el cu un zâmbet. 
Shakespeare. 

Și apoi sugerase altceva, care-și va fi croit drum în poezie 
puțin mai târziu. „«Will» va împlini comoara-ţi de iubire, scrisese 
el, îl ai pe «Will», și «Will» întreg, și «Will» peste măsură.” 

Fusese ideea lui, cu mai multe luni în urmă, aceea de a-l 
seduce pe băiat. O implorase să facă asta. Cererea lui o luase 
atât de mult prin surprindere, încât rămăsese fără grai, lăsându- 
| pe bărbat să se miște încoace și încolo în faţa ei, ajungând de 
la cereri la ademeniri, culminând cu o scurtă tiradă de 
intimidare, înainte de a ajunge iar la implorări. 

Nu ar fi cu totul neplăcut, își aminti că se gândise pe atunci. 
Băiatul - Will - era desigur destul de arătos: bălai la păr și la ten, 
cu mintea ca argintul viu. Îl remarcase din clipa-n care apăruse 
prima dată în compania lui Shakespeare, remarcase ochii 
bărbatului mai în vârstă urmărindu-l, deși dacă asta se întâmpla 
din pricină că Will era tovarăș, protejat sau iubit nu putea spune 


5 În limba engleză, Will se poate traduce în context și „va fi”. (n.tr.). 
98 


și nici nu întrebase. Era cu siguranţă, într-un anume fel, mult 
îndrăgit. 

— De ce? întrebase, atunci când implorările poetului vor fi- 
ncetat. 

Nu cu sensul „De ce vrei asta?”. Ci pur și simplu cu sensul 
„De ce eu?” 

Fiindcă Will nu-i acordase niciodată atenţie. Era obișnuită cu 
privirile masculine îndreptate asupra ei; chiar și bărbaţii care nu 
se înfierbântau decât după bărbaţi o apreciau ca pe o operă de 
artă. Dar William Shelton era altfel. O văzuse, măcar atât știa 
femeia. Vorbiseră, o dată sau de două ori. Dar nu îi acordase 
niciodată atenţie. 

— De ce? întrebase ea din nou. 

Shakespeare se oprise la fereastră, apucând pervazul. 

— Visează să devină preot. Făcuse ochii roată prin încăpere, 
și doar atunci ea îi văzuse disperarea din privire. Preot catolic. 
lezuit. 

Fără de voie, femeia se cutremurase. Răspunzând direct în 
fața papei, iezuiţii se considerau soldaţii lui Hristos, devotați 
propovăduirii Adevărului în cele mai periculoase colțuri ale lumii 
păgâne. Ceea ce includea și Anglia, atâta timp cât Anglia și 
eretica ei regină se agăţau de credinţa protestantă. Miniștrii 
reginei Elisabeta, totuși, erau de altă părere. Detestau ordinul 
iezuit, considerându-l un cuib de fanatici religioși, complotând 
neîncetat pentru a o ucide pe regină, a restaura o monarhie 
catolică pe tronul Angliei și a târî întreaga populaţie engleză în 
flăcările iadului Inchiziției, cu săbii spaniole la gâtlej. 

Se considera trădare ca un iezuit să pună piciorul în Anglia. 
Totuși, ei tot veneau. Vânaţi fără de milă, atunci când erau 
prinși, erau torturați folosindu-se cele mai diabolice invenţii la 
care se puteau gândi anchetatorii reginei. Ce mai rămânea era 
dat pe mâna călăului. 

Gândul delicatei frumuseți blonde a băiatului supuse unor 
astfel de orori o făcu să-i piară culoarea din obraji. 

Nu era lucru rar întâlnit ca familiile irlandeze cu mulţi fii să 
menească unul preoţiei. Dar fraţii lui Will, spusese Shakespeare 
cu amărăciune, îi inculcaseră dorința de martiriu, și se găseau și 
în poziţia de a-l ajuta să-l obţină. Erau acoliţi ai familiei Howard 
și, deși se proclamau sus și tare protestanți ca să-și salveze 
pielea, în particular cei din stirpea Howard erau cunoscuţi ca 


99 


fiind catolici, spre a-și salva sufletul. Conduși de perfidul conte 
de Northampton și de nepotul său, contele de Suffolk, se zvonea 
de asemenea că se aflau în simbria regelui Spaniei. Dacă exista 
cineva care să ajute un tânăr englez să traverseze marea în 
siguranţă către Spania inamică și către adăpostul interzis al unui 
seminar iezuit, era sigur unul din familia Howard, care se căiau 
pentru propriile rătăciri spirituale prin ajutorul dat altor 
credincioși fanatici. 

Nu era de mirare că Shakespeare se arăta disperat. Ea 
traversase încăperea și își pusese mâinile pe umerii lui, cuprinsă 
de milă. El își petrecuse un deget peste conturul obrazului ei, 
până în scobitura gâtului. 

— Tu l-ai putea învăţa să vrea altceva, spusese el. 

Ca provocare, i se păruse interesant. Se războise cu soții și cu 
iubite, cu băieţi și cu bărbaţi, pentru inimile amanţilor lor - și 
aproape întotdeauna câștigase. Dar nu se războise niciodată cu 
Dumnezeu. Se afla pe punctul de a accepta, când deodată își 
dăduse seama de importanţa solicitării. Shakespeare nu-i cerea 
doar să-l seducă pe băiat. li cerea să-l satisfacă. 

Pentru o clipă, fusese tentată să plece și să nu se mai 
întoarcă niciodată. Nu era o târfă, ale cărei servicii temporare le 
putea cumpăra sau câștiga în urma unui rămășag. Nu era soţie, 
ale cărei servicii să le cumpere la un preț ceva mai piperat, și pe 
care se putea socoti îndreptăţită să le dea altcuiva. Işi era 
propria stăpână, și, în timp ce aprecia un flirt reușit - și nu se 
sfia de la a vinde asta la preţul unei bijuterii frumoase sau al 
unei rochii noi -, dragostea ei era oferită, nu cumpărată. O 
lovise în adâncul sufletului faptul că el se temea atât pentru 
frumusețea neștirbită a băiatului, încât îi cerea să și-o 
prostitueze pe a ei. 

În străfunduri, simţise cum crește în ea o dorinţă lentă și 
amenințătoare de răzbunare. Avea să-l seducă pe Will, bine, dar 
nu avea să se oprească la asta. In același timp îl va seduce din 
nou pe Shakespeare, până când atât poetul, cât și tânărul vor 
arde pentru ea într-un foc nestins. lar când va veni momentul, 
se va îngriji ca amândoi să afle. 

Așa că se împodobise cu mătăsuri și cu perle, își aranjase 
părul negru în lungi șuviţe strălucitoare, și se dusese de la poet 
la băiat, ademenindu-l pe Will într-un păienjeniș de muzici, de 
delicii la lumina lumânării și de dor, miere și fiere, până când 


100 


fusese bine prins în mreje. Şi-n tot acest timp fusese conștientă 
de prezenţa lui Shakespeare, așezat în jilțul cu spătar înalt din 
sala de dedesubt, privind în inima flăcărilor. 

Aceasta se întâmplase cu câteva luni în urmă. 

Prin crăpătura din draperie, îl văzu pe Will închinându-se, iar 
pielea albă a pieptului ei se îmbujora. 

Cu doar o zi în urmă, hoinărind prin odaia lui Shakespeare, 
cea de dedesubt, dăduse din întâmplare peste un poem și, 
înainte de a-și da seama ce era, citise deja primul vers. „Două 
iubiri eu am, de dor și disperare.” Se trăsese înapoi ca mușcată 
de un animal. Nu-i plăcea să-i citească vorbele fără să i se 
ceară. Era ca o profanare. 

Poate că dacă el n-ar fi făcut-o să-l aștepte, n-ar fi fost tentată 
să continue. Dar versul îi răsuna în minte și nu-i dădea pace. Nu 
încăpea îndoială că se referea la sine ca „eu” cel nehotărât, dar 
i se potrivea și ei. lar cum el întârziase, femeia continuase să 
citească: 


Două iubiri eu am, de dor și disperare, 
Care ca două spirite mă ţin în înrobire, 
Ingerul bun, bărbat ce păr de aur are, 
Spirit mai rău, femeie cu colorit barbar. 


Obrajii îi fuseseră cuprinși de flăcări. Poemul era despre ea, 
dar nu pentru ea. Cu colorit barbar? Spirit mai rău? Asta gândea 
el despre ea? 

Se uită din nou la poem. 


Spre iad ca să mă ducă, femeia mea cea rea 
Îmi ia îngerul pur de lângă mine, 

Și diavol să îl facă ea ar vrea, 

Cu mândra-i frumusețe să-l domine. 


Asta și voise ea, își spusese, acest acces de gelozie și 
confuzie. Nu plănuise însă a fi prinsă în propria capcană. Nu 
plănuise să se îndrăgostească de Will. 


De îngeru-mi cădea-va din înalt, 
Doar bănui, nu pot spune pe de-a dreptul; 
Căci amândurora ne este aproape, 


101 


Ghicesc un înger-n iadul celuilalt. 


Sonetul - dacă asta se voia - era neterminat, lipsindu-i 
distihul final. Trupul femeii fu cuprins de un mic hohot de râs 
amar, triumfător. Dacă Shakespeare nu-l terminase, era din 
cauză că nu știa cum să o facă. Nu știa cum se termină 
povestea. Poate că era prinsă ca o muscă în propria pânză de 
păianjen, dar cel puţin ea cunoștea firul poveștii. Ea nu trebuia 
să meargă pe ghicite, așa ca el. 

Apoi un alt gând îi trecuse prin minte. Poemul fusese cumva 
lăsat intenţionat, pentru ca ea, aflându-se singură, să-l 
găsească? Shakespeare cerea cumva indirect un răspuns? 
Căutând adevărul, prin poezie? 

Un toc și o călimară erau la îndemână. Se învârtise înainte și 
înapoi prin dreptul ferestrei, cu rochia prinzându-i-se din când în 
când de podeaua durată din stuf. Dorise mereu ca Shakespeare 
să afle adevărul. Dar nu putea risca o despărţire acum. Nu 
acum. Nu până când nu era sigură că putea, de una singură, să-l 
sprijine pe Will în încercarea de a trata cu indiferenţă atât 
atențiile fraţilor săi, cât și ofertele celor din familia Howard. Așa 
că răspunsul ei ațâţător trebuie să fie perfect cumpănit. 

Până la urmă luase pana și cu atenţie, cu limba prinsă între 
dinţi, se apucase să scrie. 


De Adevăr străin, cu traiul îndoit... 


Auzise deodată un zgomot la ușă. Punând pana deoparte, se 
duse la fereastră și își netezi rochia, contemplând nevăzută 
grădina de dedesubt. 

Dacă Shakespeare înțelesese dintr-o privire ceea ce făcuse 
ea, nu spusese nimic legat de asta. Făcuseră dragoste în după- 
amiaza aceea cu o pasiune neobișnuită, iar și iar, de la sfârșitul 
după-amiezii până la oftatul lent și albastru al amurgului, cu 
parfum de violete plutind în încăpere prin geamul deschis. 

Când ar fi putut el termina poemul, nu știa. Plecase o clipită 
de lângă ea, ca să toarne vin și să i-l aducă, înspumat într-o 
cupă de argint, ei, care era întinsă ostenită peste așternuturi. 

Dar când plecase din odaie, lumina lumânării îi arătase versul 
ei urmat de altul, iar sonetul terminat. 


102 


Pân'ce al meu bun înger de cel rău e gonit. 


Simţise versul precum o palmă peste mână, dacă nu peste 
obraz, în vioiciunea lui neobrăzată. Un refuz, spus într-un stil 
măreț și înflorit, de a lua în serios poemul, dragostea ei - orice, 
cu excepţia lui Will. 

Acum, privindu-l pe băiat la altar, înţelese că totodată 
reprezenta o recunoaștere. Shakespeare nu ghicise un înger în 
„ijadul” celuilalt. Stia. Refuzase să o recunoască, și avea să 
continue a face asta până când totul se va fi terminat, iar ea ÎI 
va fi alungat pe Will. Pentru că așa își imagina el că se va 
încheia: el va rămâne cu premiul. 

În clipa aceea înţelese ce avea să facă. Cu orice preţ, ea va fi 
câștigătorul. În cele ce priveau inima lui Will Shelton, avea să-i 
întreacă pe Shakespeare, pe cei din neamul Howard, pe 
Dumnezeu. 

Dând la o parte tapiseria agăţată de ușa capelei, intră în 
încăpere. 

La sunetul pașilor ei, Will sări în picioare, cu mâna la spadă, 
dar ochii îi străluciră atunci când o recunoscu. 

— Doamna mea, rosti el cu o plecăciune. 

— Ești neatent, zise ea. Ar fi putut fi oricine-n locul meu. 

— Capela asta e bine ascunsă. 

— Eu te-am găsit, zise ea ridicând dintr-o sprânceană. 

— Nu de tine mă ascundeam, replică el. 

Femeia îi îngădui să-i atingă ușor degetele cu buzele, apoi se 
trase mai aproape. 

— Jos te așteaptă un pictor, murmură ea. După asta, dacă nu 
durează prea mult, ai putea găsi pe altcineva așteptându-te în 
grădină. 

Cu un zâmbet promiţător, plecă lunecând, lăsându-l în 
compania parfumului violetelor și a foamei neastâmpărate. 


ACTUL II 


14 


Creionul mi se rostogoli de pe masă pe podeaua din plută. M- 
am întins după el, aplecându-mă în jos, cu spatele la ușă, chiar 
în momentul în care detectiv inspector-șef Sinclair intra cu unul 
din paznici, urmat de doi bărbaţi în costume negre. La biroul 
principal, costumele negre fluturară niște documente. 

— Biroul Federal de Investigaţii, zise încet unul din ei către 
bibliotecar. 

N-am putut desluși restul. Se aflau aici pentru mine? Am 
rămas nemișcată, uitându-mă peste umăr la cuta pantalonilor 
lui Sinclair. Bibliotecarul ieși agale de după birou. 

— Pe aici, vă rog, zise el, iar micul grup de la biroul principal 
se îndepărtă, mergând spre celălalt capăt al sălii de lectură și 
îndreptându-se apoi spre pasajul în care se găseau cataloagele 
și calculatoarele. 

Din poziţia în care stăteam ghemuită, m-am răsucit și l-am 
privit pe Ben. 

— Copoiul britanic, am rostit aproape fără de sunet. 

— Du-te, zise Ben încetișor, fără să-și ridice capul din carte. 

— Dar am copiat doar jumătate... 

— Am eu grijă de asta. 

— Am nevoie de toată... 

— Acum. 

Trăgând ușurel blocnotesul de pe masă înspre mine, am scris 
în grabă „Librăria de pe Massachussetts Avenue - Secţiunea 
Shakespeare”. 

Împingând apoi agenda către Ben, m-am ridicat și m-am 
îndreptat grăbită spre ușă, îngăduindu-mi-se să ies. 

În hol, celălalt paznic se bălăcea într-un lac de lumină 
galbenă, citind Boston Herald. Își ridică privirea, încruntându-se, 
pe când mă îndreptam spre el cu genunchi ca de cârpă. Am 
ridicat creionul, singurul obiect pe care îl aveam cu mine, și, 
leneș, îmi făcu semn să trec. 


104 


Abţinându-mă cu greu să nu o iau la sănătoasa, am traversat 
spre vestiar, mi-am luat geanta și m-am îndreptat spre ieșire. O 
căldură umedă mă împresură atunci când am împins ușile 
pentru a ieși în curtea campusului. În spate, ușa ce dădea în 
sala de lectură se deschise din nou. Privind alarmată peste 
umăr, m-am ciocnit de cineva pe scările bibliotecii. 

Două mâini mă apucară de umeri, ţinându-mă să nu cad. 

— Kate Stanley! exclamă o voce subţire de tenor. 

Un păr blond-închis și niște ochi albaștri apărură de sub o 
șapcă uzată a celor de la Red Sox și am recunoscut silueta 
îndesată a lui Matthew Morris. Celălalt specialist în Shakespeare 
de la Harvard. 

— Ce naiba faci aici? 

— Tocmai plecam. 

„La naiba, la naiba, la naiba. N-am timp de stat la discuţii. Mai 
ales cu el.” 

Am dat să mă îndepărtez, dar el mă ţinu strâns. 

— Nu te-am văzut de trei ani, iar tot ce capăt e un adio fără 
bun găsit? E nepoliticos. 

— Credeam că ești în D.C. La Folger, am zis eu ușor iritată. 

Purta blugi și un tricou roșu. Poate fiindcă era o mlădiţă a 
asociaţiei Boston Brahminss, se străduia din răsputeri să evite 
clișeele profesorului din Ivy League” îmbrăcat în tweed. 

— Eram, până când telefonul a sunat la o oră obscenă azi- 
dimineaţă. Se pare că avem o urgenţă bona fide referitoare la 
Shakespeare de care să ne ocupăm și am fost chemat la bază 
pe post de expert local. 

Un curent de aer rece năvăli peste noi atunci când ușa se 
deschise brusc. Am tresărit și m-am întors. O femeie durdulie cu 
păr scurt castaniu ne făcu un semn fugar din cap pe când gâfâia 
pe scări, cărând un teanc de cărţi și o geantă de laptop 
voluminoasă. 

— Ești cam nevricoasă, Kate, observă Matthew în vreme ce 
femeia se îndepărta. 

— O urgenţă referitoare la Shakespeare? am replicat eu. 


ë Brahmanii din Boston, de asemenea numiţi Primele familii din Boston, reprezintă 
categoria socială din New England care susține că descinde din coloniștii englezi, 
ceea ce îi conferă o înaltă poziție socială și superioritate intelectuală. (n.tr.). 

7 Denumirea generică pentru un grup de universităţi din nord-estul Statelor Unite, 
dintre cele mai vechi și mai prestigioase din ţară. Conotaţia care li se atribuie este de 
excelenţă academică, dar și de elitism. (n.tr.). 


105 


Se uită în jur, apoi se trase mai aproape de mine. 

— E vorba despre Prima Ediţie. După incendiul de azi-noapte, 
rotonda din Widener e plină de pagini carbonizate din 
Gutenberg, dar până acum nu s-a găsit niciun fragment 
identificabil din Prima Ediţie. Și se pare că s-a umblat la caseta 
care conţinea cele două cărți. 

Aerul din jurul meu păru să se răcească brusc. 

— Ce vrei să spui? 

— Se pare că Prima Ediţie a fost luată înainte de explozia 
bombei. Un mic pătrat luminat de lună și de amenințare îmi 
fulgeră prin minte, spintecat de o mână mâzgălind peste el cu 
cerneală albastră: „Intră Lavinia”. O pagină ruptă dintr-o Primă 
Ediție. 

— O să dureze ceva până vom fi siguri, adăugă Matthew, dar 
e o variantă interesantă, de vreme ce un lucru asemănător se 
pare că s-a petrecut la Teatrul Globe. Te simţi bine? Ești albă la 
față ca hârtia. 

M-am smuls din strânsoarea lui. 

— Trebuie să plec. 

— Așteaptă. 

Pe ultima treaptă, m-am oprit. 

— Aceste ultime zile trebuie să fi fost groaznice pentru tine. 
Ochii lui Mattew sclipeau de îngrijorare și regret. Uite, nu știu ce 
am facut de te-am supărat, dar dă-mi o șansă să mă revanșez. 
Ce-ar fi să ne-ntâlnim ceva mai târziu la un păhărel? Putem 
toasta pentru Roz. Zâmbi viclean. Ea ar fi fost prima care să 
spună că n-a mai fost la fel pe aici de când ai plecat... Arăţi 
minunat, apropo. Teatrul probabil că îţi priește. 

— Matthew... 

— Nu va trebui să te abaţi din drum; vin eu la tine. Unde stai? 

— La... - m-am oprit la timp - hotelul Inn at Harvard. 

— Perfect. Atunci, să zicem la Clubul Facultăţii. Chiar peste 
stradă de Inn. La cinci și jumătate. 

Deschise ușa bibliotecii și o altă rafală de aer rece năvăli. În 
spate, am auzit încă o dată soneria de la ușa sălii de lectură. 

— Bun, am minţit eu, întorcându-mă rapid să plec. 

Mergând cât de repede puteam în lungul clădirii, am dat un 
colt și am luat-o la fugă, aruncându-mă în pasajul care trecea 
prin Wigglesworth Hali. Am ieșit în Massachussetts Avenue, încă 
gândindu-mă la veștile lui Matthew. 


106 


„Primele Ediţii lipsesc. Nu sunt distruse. Lipsesc.” 

Un autobuz trecu huruind la doar o jumătate de metru de 
mine, pufăindu-mi duhoare albastră-cenușie de motorină în 
părul deja umed de transpiraţie. Traversând strada, am mers pe 
trotuare pavate câtre familiare ferestre de sticlă cu oglindă 
încadrate de tâmplărie neagră; pe frontispiciu, frumoase litere 
aurii alcătuiau cuvintele LIBRARIA HARVARD. 

Am pășit înăuntru. Cu excepţia cărților expuse în vitrină, locul 
nu se schimbase de când plecasem din Cambridge. M-am 
îndreptat către încăperea rezervată literaturii. In centru se 
găseau rafturi pline cu Shakespeare. M-am oprit în faţa lor, 
plimbându-mi un deget peste cărţi, cu gândul în altă parte. 

Până în urmă cu cincisprezece minute presupusesem că 
indiciul din Chambers va explica în vreun fel referința lui Roz la 
magnum opus iacobină, 1623 d.Hr.: Prima Ediţie. Dar Chambers 
deviase de la subiect către Cardenio, în timp ce Prima Ediţie 
părea să iasă cu totul din discuţie, apucând-o spre alte zări. La 
propriu, dacă Matthew avea dreptate. 

Nu știam dacă să râd sau să plâng. Cel puţin Primele Ediţii nu 
erau distruse, arse pe rug una câte una. Pe de altă parte, dacă 
ticălosul care mă urmărise prin bibliotecă nu le distrugea, le lua 
cu sine. Ceea ce însemna că și le dorea. Foarte aprig. Dar 
pentru ce? 

Cu siguranţă că atât scrisoarea, cât și Primele Ediţii duceau în 
același loc, până la urmă: un manuscris shakespearian, încă 
acoperit de un strat gros de praf ca o catifea, speram eu. 

Ştia oare ce caută? Poate că nu, de vreme ce trecuse atât de 
rapid de la un exemplar al Primei Ediţii la altul - și chiar la un al 
treilea, dacă luam în calcul facsimilul din biroul lui Roz. Dar nu: 
trebuia să aibă măcar o idee de ceea ce face. Cine ar risca să 
prade trezoreriile bine păzite de la Globe și de la Widener, iar 
apoi să-și acopere urmele printr-un incendiu, doar ca să-și 
satisfacă un capriciu? 

Oricât de neplăcut îmi era să admit asta, probabil că ucigașul 
avea o idee mult mai clară decât mine despre ceea ce făcea. Eu 
nu dispuneam de nicio pistă cumsecade către acea magnum 
opus iacobină. 

Pe de altă parte, aveam o scrisoare despre Cardenio. Sau 
Houghton avea o astfel de scrisoare, în orice caz. 


107 


Dumnezeule, plecasem așa de în pripă de la bibliotecă, încât 
uitasem până și volumul fundamental din Scena elisabetană al 
lui Chambers. Speram din tot sufletul că Ben avea să-și 
amintească și de asta. 

Cercetam din priviri în permanenţă librăria și mă tot uitam 
prin ferestre în strada de vizavi. Unde era Ben? De ce dura atât? 

Nu era un om al cărţii. Oare știe ce voiam să spun prin 
copiere? Să copieze totul exact, fiecare greșeală de ortografie și 
semn de punctuație, indiferent cât de straniu? Voiam cuvintele 
lui Granville, desigur, dar îi voiam totodată idiosincraziile și 
erorile. Exact aceste ciudățenii, atât de ușor de îndreptat fără 
prea multă gândire, reprezentau firavele urme care îl îndreptau 
pe cercetător în direcția corectă referitoare la istoria și la 
obiceiurile unui scriitor. 

Am oftat. Până își făcea Ben apariţia, singurele fragmente de 
informaţie exactă de care dispuneam erau numele Jeremy 
Granville și Francis Child, și Don Quijote în traducere 
englezească. Nu presupunea un mare efort să te gândești că o 
piesă englezească, dosită într-o traducere englezească și 
pierdută „la scurtă vreme după creaţie” trebuie să fi fost 
rătăcită undeva în Anglia, ascunsă și apoi uitată în vreun cot al 
vreunui hogeac, zidită în vreun perete de turn sau de subsol, ori 
îngropată în vreun cufăr, la baza vreunei lespezi sau în vreo 
mlaștină singuratică. Ortografia lui Granville, mi se părea a-mi 
aminti, era britanică. 

Dar faptul că îi scrisese profesorului Child se ridica împotriva 
acestei presupuneri. Dacă Granville fusese în Anglia, sau chiar 
oriunde în Europa, nu numai că i-ar fi fost mai la-ndemână și 
mai rapid să contacteze un profesor britanic, ci ar fi fost și de-a 
dreptul nefiresc să trimită o scrisoare peste ocean, lui Child. Mai 
ales dacă Granville însuși era britanic. Probabil că descoperirea 
o făcuse în emisfera aceasta. 

Mi-am răscolit mintea după amănunte. Nu mai existau alte 
indicii vizibile în scrisoarea respectivă. Dar trebuie să fi fost 
unele mai subtile, indirecte. Citisem afurisita de scrisoare doar 
de două ori, și o făcusem în grabă. Mai mult în diagonală. 

Aveam nevoie de acea scrisoare. Unde era Ben? 

Ajunsă la celălalt capăt al raftului cu Shakespeare, m-am 
oprit. Sub mâna mea, o carte mare broșată era trasă în jos de 
propria greutate. Un facsimil al Primei Ediţii. Aceeași ediţie pe 


108 


care o găsisem în biroul lui Roz - și care apoi dispăruse. Ca și 
exemplarele de la Globe și de la Widener. 

Am luat-o de pe raft și am răsfoit-o; fiecare margine a 
paginilor era curată. 

— Înapoi la magnum opus iacobină? 

M-am întors valvârtej. Ben stătea în fața mea, rânjind ca o 
afurisită de pisică de Cheshire, cu volumul din Chambers și cu 
teancul meu de foi galbene în mână. 

— Scrisoarea, am zis eu. O ai? 

El îmi întinse blocnotesul cu foi galbene. M-am uitat la pagini. 
Erau goale. 


15 
Mi-am ridicat privirea, frustrarea transformându-mi-se în furie. 
— Ai spus... 
— Nu te agita. 


Îmi luă blocnotesul din mâini și frunzări printre pagini, iar o 
bucată de hârtie se desprinse. Am apucat-o. 

Pagina era albă, nu galbenă, scrisă cu litere șerpuitoare, cu 
cerneală albastră decolorată. Am cilipit, procesând informaţia cu 
încetinitorul. 

— Dar ăsta e originalul. 

El rânji. 

— L-am împrumutat. 

— Ai înnebunit? am șoptit cu o voce ascuţită. Houghton nu dă 
cărți cu împrumut. : 

Harvardul era strict în privința bibliotecilor sale. Intr-o seară, 
cu vreun deceniu sau două înainte de Războiul de 
Independență, pe când colegiul avea doar o bibliotecă și 
interzicea cu strictețe orice fel de împrumut, un tăciune care 
căzuse dintr-un muștiuc neretezat de lumânare, sau poate 
scântei de la cărbunii prăbuşiți în vreun grătar de cămin - 
nimeni nu știa sigur - nimeriseră pe o coală de hârtie, sau o pe 
perdea, sau pe un covor, dându-i foc. Tot ce se știa sigur era că 
vânturile care urlau înspre nord-est în curând înteţiseră 
flăcăruia, transformând-o într-un sinistru îngrozitor care făcuse 
ravagii prin bibliotecă până când furtuna se potolise și, ca dar 
de plecare, adusese suficientă zăpadă cât să stingă focul. 


109 


În lumina albastră a dimineţii reci, reverendul Edward 
Holyoke, președintele colegiului, stătea în anteriul lui, cu mâinile 
la spate, gândindu-se la nenorocire cu răbdarea lui lov: „Domnul 
a dat și Domnul a luat; Fie numele Domnului lăudat”. Conform 
legendei, un student venise prin zăpada topită, gri de la cenușă, 
ca să-l înveselească pe bătrân aducând înapoi o carte pe care o 
luase pe furiș din bibliotecă, în seara dinainte, pentru a mai toci 
puțin în ultimul moment. Din nefericire, era acum singurul 
volum rămas dintre toate cele pe care John Harvard le lăsase 
moștenire colegiului, împreună cu numele său, cu un secol în 
urmă. 

Nefiind obligat să-i trateze și pe studenţi cu aceeași răbdare 
cu care trata focul ceresc, președintele Holyoke primise cartea, 
îi mulțumise tânărului, apoi îl exmatriculase imediat pentru furt. 

— Vrei s-o duc înapoi? mă întrebă Ben. 

Uitându-mă urât la el, i-am luat scrisoarea din mână, 
concentrându-mă asupra scrisului decolorat ca arama, în vreme 
ce o parcurgeam din nou. Frazele ieșeau în relief pe când 
citeam, de parcă erau scrise cu litere de foc. „O versiune din 
Lumea Nouă...” Da, avusesem dreptate. America de Nord. 
Probabil Statele Unite. „Acest colț uitat de civilizaţie...” Vestul 
Sălbatic, m-am gândit, mușcându-mi buza. Asta nu era de prea 
mare ajutor: Vestul american era mare. 

Dacă te uitai după detalii, proza lui Granville se dovedea în 
mod intenţionat săracă, enervantă chiar din acest punct de 
vedere. Totuși, dacă Roz se putuse descurca în acest puzzle, 
puteam și eu. 

„Unul dintre băieţi.” „Om care își asumă riscuri.” „Aici, în 
tabără.” Dacă ar fi fost cowboy, n-ar fi scris mai degrabă „pe 
câmp”, sau „cu vitele”, sau „în ţarc” sau altă expresie 
asemănătoare? Nu „aici, în tabără”. 

Ce tabără? îmi veniră imediat în minte taberele militare, dar 
privind semnătura lui Granville n-am văzut nicio menţiune a 
vreunui rang. Și nici nu pomenise de ofiţeri, ordine, arme, 
inamici și lupte. Nu suna ca o scrisoare militară. 

„Tabără.” Am închis ochii și mi-am imaginat un oraș de corturi 
printre plopi. Lopeţi și târnăcoape. Gropi și tuneluri. Mine. Am 
deschis ochii. 

— Era în Vestul Sălbatic, am zis. În taberele minerilor. 


110 


Dar care tabere? Goana după aur timpurie, sau cea după 
argint de mai târziu? California? Colorado? Arizona? Alaska? Am 
întins mâna după scrisoare. Era acolo, chiar la început. „Tot ce e 
aur nu strălucește întotdeauna”, scrisese Granville. 

— Aur, am zis, arătându-i fraza lui Ben. 

— Crezi că era căutător de aur? 

— Cred că plecase după aur, dar găsise altceva. Fraza asta e 
o inversiune a proverbului „Nu tot ce e aur strălucește”, care 
apare în miezul piesei Weguțtătorul din Veneţia. Aruncată 
întâmplător, poate chiar inconștient. Nu contează. Ce contează 
e faptul că Granville se ocupa cu mineritul și cunoștea opera lui 
Shakespeare. 

— Ești sigură? întrebă Ben. Pare o lectură cam pretențioasă 
pentru un bătrân căutător de aur. 

— Nu toţi erau niște bădărani analfabeți, am replicat eu. Unul 
dintre tovarășii lui pare să fi absolvit Harvard. Sau cel puţin i-a 
fost student lui Child. Granville probabil era și el cam de același 
calibru. Și chiar dacă ar fi fost analfabet, n-ar fi contat prea 
mult. Shakespeare era popular în Vestul Sălbatic, cam în felul în 
care sunt acum filmele - un limbaj pe care toţi îl împărtășeau. 
Un fel de „Haide. Dă-mi un motiv de bucurie pe ziua de azi”?. 
Doar că muntenii puteau recita Romeo și Julieta sau Iuliu Cezar 
în întregime, în jurul focului de tabără. Cowboy-ii învățau să 
citească autodidact străduindu-se să parcurgă operele complete 
ale lui Shakespeare. lar cei mai vestiți actori ai momentului 
navigau în jurul Capului Horn spre California și urcau munţii în 
căruțe pentru a juca Hamlet în taberele minerilor, unde aceștia 
aruncau pepite de aur și săculeţi cu pulbere de aur pe scenă. Un 
actor bun putea câștiga într-o lună de zece ori mai mult decât 
într-un întreg sezon la New-York sau la Londra... 

— Bine, profesore, începu Ben. 

— Nu... 

— Dacă nu vrei porecla, nu te ridica la înălțimea ei. Pot totuși 
să-ţi atrag atenţia că a ști Shakespeare nu te face să scrii ca el? 
Luând scrisoarea, o cercetă rapid. „Aveţi un aer, domnule, de 
minunată înțelepciune...” Chiar crezi că un bătrân miner a scris 
asta? A 

— Ce te face să crezi că era bătrân? am întrebat eu. In afară 
de stereotipul hollywoodian al bătrânului șmecher cu un picior 


8 În original, „Go ahead. Make my day”, celebră replică din filmele lui Clint Eastwood. 
111 


beteag? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai 
sigură de chestiunea cu mineritul. În plus, ai vreo idee mai 
bună? 

— Doar că nu văd unde ne conduce asta. 

— Ne conduce în Utah, am spus. 

— Utah? Nu la asta te-ar purta gândul prima dată când vine 
vorba de Shakespeare. Sau de aur. 

— Se vede că n-ai fost la Festivalul Shakespearian din Utah. 
Mi-am trecut degetele peste raft. Dacă ai impresia că Teatrul 
Globe arată suprarealist în Londra, așteaptă să-l vezi în Cedar 
City, în ţinutul stâncilor roșii. 

— Mă iei peste picior. 

Am clătinat din cap. 

— Crezi că a jucat acolo? 

— Teatrul nu a fost construit până în anii 1970. Și, după cum 
ţi-am spus, cred că Granville căuta aur. Ce vreau eu se găsește 
alături: Arhiva Shakespeare din Utah. 

„Arhivă” reprezenta un nume nepotrivit. Era mai degrabă o 
bancă, o bază de date de modă veche, fișe care făceau legătura 
cu fiecare nume, spectacol, loc, persoană și eveniment cunoscut 
care avusese vreodată de a face cu Shakespeare la vest de 
Mississippi. Avea o însemnată colecţie de obiecte mai mici, dar 
oamenii Vestului îl iubiseră pe Shakespeare la o scară care se 
potrivea cu vasta sălbăticie pe care socoteau a fi de datoria lor 
s-o cucerească. Drept rezultat, multe dintre cele denumite după 
el - mine, orașe, rezervoare, chiar râuri și munţi - nu puteau fi 
totuși colecţionate. Ceea ce arhiva nu putuse colecţiona sau 
copia, cartografiase. 

— Colecţia de cercetare favorită a lui Roz din America de 
Nord. M-am aplecat pentru a citi titlurile de critică 
shakespeariană de pe rafturile de jos. Găsind ce doream, am 
scos cartea și i-am înmânat-o lui Ben. Coperta înfățișa un actor 
purtând pieptar elisabetan și o pălărie de cowboy, ţinând în 
mână un craniu în poza clasică a lui Hamlet, inclusă ca o camee 
peste o fotografie modernă a Ținutului Cerului Vast. Vestu/ 
Sălbatic Shakespearian, suna titlul. De Rosalind Howard. 

— Cea mai recentă... ultima ei carte, am zis. Aici s-a 
documentat pentru ea. l-am fost asistentă, cel puţin la început. 
Înainte să o pornim pe drumuri diferite. 


112 


Timp de o minunată vară, colindasem cu mașina kilometri 
întregi prin prerie, pe crestele munţilor și prin canioane pentru 
ea, descoperind povești promițătoare și spectacole de mult 
uitate. Acea vară îmi schimbase viaţa, deși nu în modul în care 
intenţionase Roz. Stând pe scena prăfuită dintr-un vechi teatru 
vopsit cândva în stacojiu și auriu din Leadville, Colorado - 
odinioară un oraș gălăgios în plină dezvoltare datorită minelor 
de argint, acum mult micșorat și îmblânzit -, rostisem cuvintele 
Julietei, în șoaptă la început, apoi din ce în ce mai tare, până 
când treziseră ecou în întunericul din jurul meu. Intr-o bruscă 
iluminare, îmi dădusem seama ce diferit era Shakespeare cel de 
pe scenă faţă de acel Shakespeare încremenit pe pagină. Era 
diferenţa între experienţa fierbinte și amintirea care mai stăruie 
dulce, între viaţa proteică și venerata moarte. 

În toamna aceea, când studenţii de la grupele mele din cadrul 
cursului lui Roz despre Shakespeare mă rugaseră să îi ajut la o 
montare cu Romeo și Julieta, profitasem imediat de ocazie. In 
primăvară, fusesem de acord să regizez A douăsprezecea 
noapte pentru ei. 

Nu mai privisem înapoi. 

Totuși, în unele privințe vara aceea strălucea în memorie ca 
Edenul de dinainte de Cădere. „Am nevoie de ajutorul tău”, 
spusese Roz cu două zile în urmă, la Teatrul Globe. O făcuse 
atunci pentru ceea ce cunoșteam eu. Dar cu patru ani înainte 
spusese același lucru, iar atunci o făcuse pentru ceea ce eram 
eu. Stilul ei rapid, laconic, de tip New England, nu prea îi asigura 
succesul în rândul fermierilor și locuitorilor orășelelor din Vest. 
Chiar dacă nu eram chiar de-a lor, cel puţin eu stăpâneam 
noțiunile de bază ale etichetei de la fermă. 

N-aveam probleme în a mă relaxa și a bea o bere sau un 
pahar de lapte cu prăjituri înainte de a pune întrebările presante 
și de a cere favoruri. Și nu mă codeam să pun osul la treabă. 
Dacă avea cineva nevoie de ajutor cu mutatul vitelor de la o 
adăpătoare la alta, puteam foarte bine să mă ţin în șa pentru a 
da o mână de ajutor. Drept răsplată, puteam face ca dinaintea 
mea să-și deschidă sufletul oameni care pe Roz o priviseră cu 
suspiciune. 

Așa că devenisem ochii și urechile ei pe teren, îndreptându- 
mă în toate direcţiile, de-a curmezișul vastului ţinut, cercetând 
piste. Între timp, Roz folosea arhiva drept centru de comandă, 


113 


afundându-se în listele sale alfabetice și strict categorizate, 
devorând toate informaţiile pe care i le trimiteam. Era o 
diviziune a muncii care ne convenea amândurora. Gânditorul și 
hoinarul, glumeam noi. 

Cu voce tare, am spus: 

— Dacă Roz bănuia că Granville avea ceva de-a face cu 
Shakespeare în Vestul Sălbatic, Arhiva Shakespeare din Utah ar 
fi fost primul loc unde s-ar fi dus să verifice. S-ar putea să dăm 
de urma ei - sau a lui - acolo. 

— S-ar putea, sublinie Ben. Deschise cartea. El e aici? 

— N-am citit-o niciodată. 

Ben își ridică o dată privirea, clătină din cap și se aplecă iar 
asupra cărții. 

— Nu e la indice. 

— L-ar fi putut păstra pentru a-l folosi mai târziu, am spus eu. 
Sau ar fi putut să-l descopere după ce trimisese cartea la 
tipografie. 

Ben închise cartea. 

— Și dacă te înșeli? 

— Atunci ne-am îndepărta de pistă cu două zile și cinci mii de 
kilometri. Dar nu mă înșel. 

El dădu din cap. 

— Și dacă ai dreptate? Dacă găsim chestia asta și se 
dovedește a fi ce crezi tu, cam cât ar valora? 

Mi-am trecut o mână prin păr. Mă tot gândisem la asta în 
ultima vreme. Poate Christie's ne-ar putea spune, dar, din câte 
știam, casele de licitaţie stabileau valoarea prin comparaţie. lar 
pentru ce afirma Granville că descoperise, nu exista termen de 
comparaţie. Nicio altă copie a lui Cardenio și niciun manuscris 
contemporan al oricărei alte piese care să aparţină sigur lui 
Shakespeare, cu atât mai puţin un manuscris pe care să-l fi scris 
el însuși. Nimic în afară de șase semnături, și toate se aflau în 
posesia birocraţilor guvernamentali britanici și nu fuseseră 
niciodată oferite spre vânzare. 

Dacă o Primă Ediţie - una dintre aproximativ 230 de 
exemplare - obținuse șase milioane de dolari la o licitaţie în 
urmă cu câţiva ani, după cum îmi spusese Sir Henry, atunci 
manuscrisul unic al unei piese pierdute ar putea valora... cât 
oare? Am clătinat din cap. Mă apuca vertijul doar la gândul unei 
sume. 


114 


— Nu știu, am zis. Nimeni nu știe. Dar nu va valora nimic dacă 
nu o găsim. 

— Mi se pare că a pus deja cineva un preţ pe ea, zise Ben. 
Unul destul de mare. 

Am tresărit, dându-mi seama la ce se referea. La crimă. La 
prețul unei vieţi. Pentru un scurt moment, mi-au trecut pe 
dinainte ochii lui Roz, larg deschiși sub banca de la Teatrul 
Globe. Dar ucigașul nu se oprise acolo. Din nou, am văzut cu 
ochii minţii pagina din Prima Ediţie, mâna desenată cu cerneală 
albastră arătând cuvintele sângeroase: „Intră Lavinia, cu mâinile 
tăiate, limba smulsă și batjocorită...” 

— Prețul vieții mele, am rostit încet. 

— Asta ca să fim bine înțeleși, spuse Ben. 

Afară se auzeau sirene. Prin vitrina librăriei am văzut trei 
mașini de poliţie care opriră în scrâșnet de frâne peste stradă, 
blocând porţile de intrare în campus. Instinctiv, am strecurat 
pagina printre foile galbene ale agendei. 

— Utah? întrebă Ben. 

De data aceasta se referea la direcţie, nu-și exprima 
nedumerirea. Am încuviinţat din cap. 

— Stai aici, spuse el. Mă întorc cu un taxi în cinci minute. Pe 
când ieșea pe ușă, deja își scotea celularul la lumină. 


16 


Aveam cinci minute la dispoziție. Puteam fie să mă las pradă 
panicii, fie să le folosesc. 

Aruncând o nouă privire spre mașinile de poliţie înșirate pe 
stradă, m-am ghemuit între rafturi, am așezat totul pe podea 
lângă mine și am deschis Scena elisabetană. După Chambers, 
Cardenio reprezenta o colaborare între Shakespeare și 
succesorul ales chiar de el pentru a deveni dramaturgul 
Oamenilor Regelui, John Fletcher. În ce măsură contribuise 
domnul Fletcher, și în care părţi, nu știa nimeni. 

În absenţa piesei, a-ţi da astfel cu părerea era un lucru mai 
mult sau mai puţin inutil. Dar simplul fapt al colaborării spunea 
ceva: piesa constituia probabil o lucrare târzie, de vreme ce 
celelalte două piese la care Shakespeare îi permisese lui 


115 


Fletcher să contribuie - Cei; doi nobili tovarăși și Regele Henric al 
V/II-lea - erau printre ultimele. 

Rapid, am dat pagina. Se pare că aveam dreptate în privinţa 
datei de creație: 


Cardenio este probabil piesa jucată sub titlul 
„Cardenno” sau „Cardenna” de Oamenii Regelui la 
Curte în 1612-1613 și din nou pe 8 iunie 1613. 
Subiectul său, din Don Quijote... 


Cartea aproape că îmi căzu din mână; prostia scrâșni tăcută 
jur-împrejurul meu. Din această pricină adunase Roz atâtea 
volume din Don Quijote pe rafturile ei. Și din acest motiv îmi 
suna cunoscut. 

Citisem Don Quijote. Deși, venind în apărarea mea, nu-l mai 
citisem de ani de zile. 

Era timpul să mai fac o încercare. Îndreptându-mă spre 
rafturile cu literatură de ficţiune, am căutat la litera C până ce 
am ajuns la Cervantes. lată-l pe Don Quijote în formatul familiar 
de la Penguin, o carte mică având cotor negru, pe a cărei 
copertă se lăfăia cavalerul sfrijit imaginat de penelul lui Gustave 
Dore. Punându-l peste cartea lui Roz și peste facsimilul Primei 
Ediţii, m-am grăbit către tejgheaua din față. Cartea de credit 
trecu prin aparat chiar în momentul în care un taxi opri în 
dreptul ușii de la intrare. Grăbindu-mă să semnez, am înșfăcat 
cărţile și m-am strecurat afară. 

Pe când mă așezam lângă Ben, pe banchetă, am văzut cum 
se iscă agitaţie peste stradă. O mică poteră apăru la porţile 
campusului. În fruntea ei era detectiv inspector-șef Sinclair, 
urmat de Costumele Negre. 

— Aeroportul Logan, zise Ben, iar taxiul dădu să se 
îndepărteze de bordură, apoi se opri. 

Peste stradă, mașinile de poliţie se treziseră la viaţă, sirenele 
urlând. Pentru o clipă, am crezut că se îndreptau exact spre noi, 
dar se întoarseră și o apucară în viteză pe contrasens pe 
Massachussetts Avenue, unde păreau să se reunească sirene 
din toate direcțiile. 

M-am lăsat pe spate pe banchetă cât de mult am putut; nu 
aveam încotro s-o apuc. 


116 


Sinclair cobori de pe trotuar, dar nu se îndreptă spre noi. 
Uitându-mă prin lunetă, am văzut încotro se ducea. La una sau 
două străzi depărtare, mașinile de poliţie mișunau ca termitele 
în jurul unei clădiri cu ogive de cărămidă care părea să se ridice 
în mijlocul unor grădini strălucitoare aflate chiar în stradă. 
Hotelul Inn at Harvard. 

Taxiul nostru se angaja în trafic. Cu două străzi mai încolo, am 
virat către râu. 


— Ai spus cumva cuiva unde stai? mă întrebă Ben după 
câteva minute. 

Am încuviinţat din cap cu vinovăţie. 

— Când ieșeam din bibliotecă, am dat peste cineva cunoscut. 
La propriu. 

— Un tip îndesat? Cu șapcă de baseball? 

— Singurul mod în care am putut scăpa de el a fost să-i 
promit că ne vom întâlni mai târziu la un pahar. 

— S-a dus direct la copoiul tău britanic. 

— E detectiv inspector-șef. Copoiul, adică. II cheamă Sinclair. 

— Și confidentul tău? 

Mi-am mușcat buza. 

— E un alt profesor care predă Shakespeare. 

— Doamne, Kate! Dezaprobarea lui Ben era usturătoare; 
faptul că o meritam din plin o făcea și mai greu de suportat. Nu 
ţi-a trecut cumva prin minte să stai pe marginea drumului și să 
fluturi un steag roșu? 

M-am gândit că șoferul taxiului nu mă poate auzi, socotind 
după gemuleţul de plexiglas ce ne despărțea și după muzica 
pop haitiană care bubuia la radio. 

— Matthew - profesorul - zice că ambele Prime Ediţii au 
dispărut. Atât cea de la Globe, cât și cea de la Widener. 

Eram pe cale să aprofundez subiectul, dar Ben clătină din cap, 
uitându-se scurt la șofer. Peste putință ca omul să audă ceva în 
afară de muzica lui, chiar dacă n-ar fi fredonat melodia cu vreo 
patru tonuri și jumătate mai jos, și dacă n-ar fi bătut din picior 
propriul ritm. Dar mi-am amintit de umbra de la fereastra 
apartamentului meu și am tăcut. 

Când am ajuns în Soldier's Field Road, telefonul îmi vibra în 
poșetă. L-am scos și m-am uitat pe ecran: „Matthew Morris”. 

— El este? întrebă Ben. 


117 


Am aprobat, gata să răspund la telefon, dar Ben clătină din 
cap. Luându-mi celularul din mână, îl închise. Nu îmi oferi vreo 
explicaţie, ci doar rămase cu telefonul în mână în timp ce 
Bostonul luneca pe la fereastră. 

Mă irită faptul că mă trezisem privindu-i mâinile. 

Am parcurs restul drumului în tăcere. 

La aeroport, Ben se amestecă în mulţimea care se învârtea în 
dreptul intrării. Înjurând în șoaptă și apucându-mi punga cu 
cărți, l-am urmat. Nu făcusem mai mult de câţiva metri când un 
mâner îmi fu îndesat în mâna liberă. Mi-am coborât privirea. Era 
mânerul unei valize negre cu rotile. Am privit mai atent. Valiza 
mea. 

M-am uitat în jur, dar nimeni nu-mi dădea nici cea mai mică 
atenţie. Ben trăgea la rândul său o valiză. Îmi zâmbi scurt, apoi 
intrarăm în incintă. Ne duserăm la un chioșc și îmi dădu biletul. 

— Dar ăsta e pentru L.A., am spus pe când ne îndepărtam de 
coada nerăbdătoare din spatele nostru. 

— Da. 

— Cedar City are propriul aeroport. 

— Dacă zburăm în Cedar City, prietenul tău detectiv 
inspector-șef ne va găsi în câteva ore. 

— Bun. Dar L.A. este prea departe. Șase ore cu mașina, pe 
puţin. Poate zece. 

— Nu mergem în L.A. M-am uitat iar la bilet. 

— U.S. Airways așa crede. 

— Ai încredere în mine, zise el. 

„Încredere” părea un cuvânt destul de nepotrivit pentru ce 
avea el de gând să facă, dar am reușit să mă abţin de la a o 
spune. Trecurăm de securitate, arătându-ne actele de 
identitate, apoi ne îndreptarăm în pas vioi către poartă. Chiar 
înainte să ajungem, el încetini. 

— Toaleta e chiar acolo, zise făcând un semn din cap. Ai un 
schimb de haine în buzunarul exterior al valizei. Poţi verifica tot 
afurisitul de conţinut dacă îţi stă pe creieri faptul că nu a fost 
mereu la tine. Atâta timp cât te întorci aici în zece minute. Și dă- 
mi biletul. 

Am început să protestez, dar mi-o reteză: 

— Fă-o, Kate! 

Mi-am tras valiza după mine până la toaletă, trântind ușa 
cabinei. Pentru acest om, lucrul în echipă devenea o noţiune din 


118 


ce în ce mai unilaterală. Cel puţin avea dreptate în privinţa 
hainelor. În buzunarul exterior am găsit niște blugi strâmţi, 
cizme de piele întoarsă cu toc cui și o bluză mulată și foarte 
decoltată, roz ca guma de mestecat. La fund era ceva ce la 
început îmi păru un dihor albinos flasc, dar se dovedi a fi o 
perucă de un blond platinat. 

Fără tragere de inimă, mi-am dat jos pantofii, îmbrăcând 
blugii. Trebui să îmi sug burta din răsputeri ca să-i pot încheia. 
Nu erau doar strâmţi, erau aproape o a doua piele. Scoțându-mi 
bluza de mătase pe care Sir Henry o considerase potrivită, am 
îmbrăcat-o pe cea roz, la a cărei vedere probabil că s-ar fi 
îmbolnăvit, deși era greu de spus dacă din pricina dezgustului 
sau a râsului. Chestia respectivă se oprea chiar deasupra 
buricului, nicidecum în apropierea blugilor. Minunat! Eram 
complet îmbrăcată, dar abia dacă purtam ceva mai mult decât 
un bikini. 

Apoi am înfruntat dihorul. 

Finalmente, la fundul buzunarului din faţă al genţii mele, am 
găsit o trusă de farduri și un pachet de gumă de mestecat. Cu 
atenţie, am scos broșa lui Roz de la sacou, am împachetat-o în 
hârtie igienică și am ascuns-o în fundul poșetei. Apoi mi-am 
îndesat hainele la loc în valiză și am ieșit din cabină. În fața 
oglinzii, m-am oprit ca fulgerată. Dispărusem, iar Paris Hilton îmi 
luase locul - deși, trebuia să recunosc, o Paris Hilton care 
mâncase după pofta inimii, suficient de mult timp cât să atingă 
o greutate normală. 

Câteva tușe întunecate de rimei, un ruj roz și niște gumă, și 
eram gata. Am ieșit din toaletă, trăgând valiza după mine. 

Ben mă aștepta. Părul îi era lins, pieptănat spre spate, părând 
astfel mai negru; purta o cămașă cu imprimeu strident, 
descheiată cât să dezvăluie vederii un lanţ gros de aur. Mirosea 
a colonie scumpă, iar postura sugera că prefera să bată 
cluburile mai degrabă decât să mănânce. Un zâmbet viclean, 
aproape un rânjet, îi juca pe buze. 

— Arăţi bine, zise el lungind vocalele, ca și cum ar fi venit 
drept din fundul unei mlaștini de pe Mississippi. 

— Dacă te-nnebunești după dihorii albinoși cu burta la 
vedere, m-am răstit eu. Arăţi ca Elvis devenit ratat european. 

M-am întors către poarta spre L.A. Mă prinse de braţ. 


119 


— Pe aici, zise, arătând spre o poartă chiar de cealaltă parte a 
sălii. Mergem la Vegas, iubire! 

— Profesor iubire pentru tine, am replicat. lar ultima oară 
când am verificat, pe biletele noastre scria L.A. 

El clătină din cap. 

— Katharine Stanley zboară la L.A. Probabil deja s-a îmbarcat. 
Krystal Shelby, pe de altă parte, se duce la Vegas. 

Într-adevăr, biletul pe care mi-l întinse era pe numele Krysta/ 
Shelby. 

— Chiar crezi că asta o să meargă? 

— Nu vrem să ne infiltrăm în mafia rusă. Doar să păcălim o 
privire rapidă. 

Mintea mi se învârtea în jurul punerii în scenă a acestei mici 
piese. Destul de elaborată, pentru o privire rapidă. Peruca. 
Hainele... Toate numărul meu, atent ascunse în valiza mea. 
Bagajele noastre transportate rapid de la hotel la aeroport, 
problema biletelor aranjată. 

— De când plănuiești asta? 

Cel puţin fu Ben cel care raspunse, și nu Elvis. 

— Tot scopul venirii la Boston a fost acela de a te scoate de 
aici. Incognito, dacă trebuie. Recunosc, am crezut ca ne vom 
întoarce la Londra. Utah e doar o mică deturnare a planului. 

M-am oprit în mijlocul aeroportului, cu mâinile în șolduri, 
tăindu-i calea. 

— Operaţiunea asta a presupus mai mult decât un simplu 
plan. A necesitat bani. Și oameni. La plural. 

Ridică din umeri. 

— Elvis are spioni. 

Eu nu m-am mișcat din loc. 

— Vrei să redevin serios? 

Am încuviințat din cap. 

Apucându-mă de cot, mă trase într-un colț ferit, în dreptul 
unei porți goale. 

— Așa cum ţi-am spus azi-noapte, am propria companie. Asta 
înseamnă angajaţi, Kate. De asemenea, am contacte în mai 
multe locuri decât poţi bănui. 

— Atunci de ce tu? De ce tu personal? Vorbi repede, cu voce 
scăzută: 

— Așa a vrut Roz. Mătușa mea m-a angajat - pe mine 
personal - să te protejez cât timp urmezi drumul pe care ţi l-a 


120 


trasat, așa că asta intenţionez să fac. Poţi să spui că sunt de 
modă veche, dar îmi place să cred că totuși cuvântul meu 
valorează ceva. Deși m-ar ajuta dacă ai coopera. Așa că ascultă. 
Protecţie este ceea ce fac de obicei, dar sunt destul de bun și la 
eschivare și urmărire. Două lucruri de care ai nevoie, în caz că 
n-ai observat. Dar nu fac minuni. Cu cât am mai mult timp ca să 
pregătesc escapade de genul ăsta, cu atât mai bine. Și cu cât 
am mai puţine de pregătit, chiar și mai bine. Cât despre bani, 
sunt mulţi, dar nu un sac fără fund. Cu cât fugim mai mult, cu 
atât mai cu foc te va urmări poliţia, și cu atât mai greu - și mai 
costisitor - va deveni să dăm de comoară, sub acoperire fiind. 
Deci cu cât lucrezi mai repede, cu atât cresc probabilitățile să 
câştigi, își încrucișa brațele, aproape ca și cum ar fi rostit o 
provocare. Sau te poţi opri și lăsa căutarea pe seama copoilor. 

— Nu. 

Ben zâmbi. 

— Nu e cel mai inteligent răspuns, dar trebuie să recunosc că 
îl admir. Dar eu am limite, chiar dacă tu nu ai. Undeva acoloeo 
graniţă pe care nu o voi trece, nici pentru tine, nici pentru Roz. 

— Unde anume? Clătină din cap. ` 

— O să-ți spun când ajungem la ea. Intre timp, în ceea ce 
privește siguranța, îmi urmezi sfaturile, altfel consider contractul 
desfăcut și plec. 

— E o ameninţare? 

— E felul în care stau lucrurile. Am încuviinţat din cap. 

— Bine. 

— În regulă, atunci. Arătă spre un șir de telefoane pe perete. 
Dacă vrei să-ţi verifici căsuţa vocală, acum e momentul. 

— Unde mi-e telefonul? 

— Nu funcţionează. 

— N-avea nimic în mașină. 

— Acum are. 

— Ce i-ai făcut? 

— L-am scutit de necazuri. Îmi pare rău, Kate. Dar cu fiecare 
minut în care merge, poţi fi detectată cu marja de eroare a unui 
teren de fotbal, oriunde pe planetă. 

Dându-i punga cu cărți, m-am îndreptat pe papainoage spre 
unul dintre telefoane, am introdus două fise și am format 
numărul. Aveam trei mesaje. Două din ele erau de la Sir Henry. 


121 


„Unde ești?” mă întreba. Următorul era o rugăminte: „Vino 
acasă”. Cu un sentiment de vinovăţie, le-am șters. 

Al treilea mesaj era de la Matthew. 

„Îmi pare rău, Kate, spunea vocea lui, vizibil îngrijorată. Orice 
vrei să faci, probabil, tocmai ţi-am încurcat planurile. Când ne- 
am despărţit și am intrat la Houghton, mă așteptam să fiu 
interogat despre Prima Ediţie, dar în loc de asta un poliţist 
britanic îmi tot lătra întrebări despre Francis Child. Lucru și mai 
ciudat, documentele lui Child nu erau în depozit, fiindcă 
altcineva le solicitase deja. Dar știi asta, de vreme ce tu erai 
solicitantul. 

Când polițistul a primit vestea asta, am crezut că pentru un 
minut o să erupă precum Krakatoa, dar în loc de asta a devenit 
tăcut și rece, ceea ce a fost mai rău. Crede că ești în pericol, 
Kate. Un mare pericol. Așa că i-am spus unde stai... Sper că am 
făcut bine. 

De asemenea, a luat în custodie fiecare silabă pe care a scris- 
o Child vreodată, până la ultima cutie. 

Nu am idee în ce te-ai amestecat, dar dacă ai nevoie de 
ajutor, sună-mă. Dacă nu ai, sună-mă oricum. Mi-ar plăcea să 
știu ce se găsește în cutiile alea. Mai mult decât atât, mi-ar 
placea să știu că ești bine.” 

Mesajul se încheie cu un declic. 

L-am luat de la început. 

— Ascultă aici, i-am zis lui Ben, chemându-l la telefon. 

Acesta tinu receptorul la ureche, purtând pe chip o mască 
fără de expresie. 

— Știe despre Child, am zis, cuprinsă de panică. Sinclair știe 
despre Child. 

În punga de plastic alb cu negru de la librăria Harvard, într-un 
blocnotes cu foi galbene aflat printre cărţi, stătea ascunsă 
scrisoarea lui Granville - scrisoarea de la Houghton. Cu 
siguranţă trebuia să aibă vreun fel de iradiere nucleară. 

Ben închise. 

— Asta nu înseamnă că știe ce caută. Și chiar dacă știe, nu va 
găsi. Sub calmul său, am simţit o nuanță de amuzament. Nu și 
dacă noi ajungem primii. 

— Zborul 5 208 către Las Vegas e gata de îmbarcare, se auzi 
o voce la un sistem pârâitor de difuzoare. Imbarcarea se face pe 


122 


grupuri. Pasagerii de la clasa întâi se pot îmbarca începând din 
acest moment. 

Ne-am îndreptat spre poartă. Pe când agentul ne scana 
biletele, am auzit zgomot de pași alergând în urma noastră. 
Peste tot în jurul porții de plecare, oamenii se întorceau pentru a 
privi, lungindu-și gâturile. Un cordon de poliţie se grăbi în șir 
indian pe coridor, abia aruncând o privire spre noi. Mi-am 
încleștat degetele pe punga cu cărți atât de tare, încât tăietura 
din palmă începu să mă usture din nou. 

Ben îmi luă punga din mâini. 

— Așa cum am spus azi-dimineaţă, îmi zise el în șoaptă la 
ureche, situaţia e fierbinte și va deveni și mai fierbinte. 

Cu trei porţi mai jos, polițiștii se desfăcură în evantai, cu faţa 
la ușa ce dădea spre pistă. Dar aceasta era încuiată, iar poarta, 
pustie. Doamna de la birou clătină din cap, vizibil iritată. 

— Avionul spre L.A. deja decolează, zise Ben. Ghinion. 

În dreptul ușii noastre, agentul îmi luă biletul, apoi mi-am tras 
bagajul către avion, ţopăind pe tocurile mele ridicole. 


17 


Ne găseam la clasa business, dar avionul era totuși prea 
aglomerat pentru a ne permite o conversaţie intimă. Nu că am fi 
putut avea una, fiindcă, de îndată ce ne găsirăm locurile, Ben 
cască și mă anunţă: 

— Dacă nu te deranjează prea tare, eu am să dorm. . 

Pe un ton politicos, dar care nu admitea replică. In două 
minute dormea buștean. 

Auzi la el, somn! Adevărat, nu dormise în noaptea 
precedentă, și din câte știam nici în noaptea dinainte. Dar eu nu 
puteam dormi defel, așa cum nu puteam desface aripi de 
lumină, zburând spre pajiștile pline de crini ale Raiului. In plus, 
peruca mă mânca îngrozitor. 

Am privit avionul alunecând pe pistă și ridicându-se peste 
apă, îndreptându-se spre mare înainte de a o coti spre vest. Mă 
foiam fără încetare pe scaunul meu. Dacă Sinclair știa despre 
hârtiile lui Child, ucigașul putea ști la fel de bine. După toate 
aparențele, avea un avans față de mine. Amândoi păream a 


123 


crede că există pe undeva o piesă de Shakespeare pe care 
nimeni n-o văzuse pe scenă de aproape patru sute de ani. 

Roz avusese oare dinaintea ochilor manuscrisul lui Granville? 
Venise la mine implorându-mă s-o ajut, ceea ce sugera că nu se 
întâmplase asta. Sau, așa cum îmi atrăsese atenţia Sir Henry, ar 
fi putut să se ducă direct la Christie's. 

Cum ar fi să vezi așa ceva, măcar pentru o clipă? Din 
descrierea lui Granville, părea a fi un exemplar de lucru, pătat și 
mânjit. Nu un lucru frumos în sine. Farmecul său va fi fiind de 
altă natură. 

Cu douăzeci de ani în urmă, două poeme ieșiseră la lumină, 
descoperitorii lor pretinzând că îi aparțineau lui Shakespeare. 
Niște poeme nu foarte bune - chiar și susţinătorii lor admiteau 
asta - și nu exista certitudine absolută că erau de Shakespeare. 
Totuși, stârniseră vâlvă la nivel mondial, apărând la știrile de 
noapte și pe primele pagini ale ziarelor din New York, Londra și 
Tokyo. 

Dar asta era o piesă. O piesă întreagă. 

Ben avea dreptate. Într-o lume în care băieţii ucideau pentru 
simple capace de roţi, în care un mafiot te putea împușca doar 
ca să vadă dacă îi funcţionează pistolul, existau destui indivizi 
care să-i considere valoarea mai presus de o crimă sau două. 

Era oare o piesă bună? 

Ar avea vreo importanţă? 

Ar conta pentru mine. Majoritatea poveștilor își pierd suflul 
spre sfârșit, dar marile lucrări sunt altfel. Visasem să iubesc ca 
Julieta și să fiu iubită precum Cleopatra. Ori să mă înfrupt din 
viaţă precum Falstaff și să lupt ca Henric al V-lea. Dacă nu 
ajunsesem mai departe de vreun ecou îndepărtat din timp în 
timp, nu însemna că nu încercasem. O făcusem, și nu fără 
răsplată: chiar și acele slabe ecouri îmi modelaseră viața, 
transformând-o în ceva mai adânc și mai bogat decât mi-aș fi 
putut vreodată imagina. La Shakespeare văzusem ce înseamnă 
să iubești și să râzi, să urăști, să trădezi și chiar să ucizi: tot ce e 
mai strălucitor și mai întunecat în sufletul omenesc. 

lar acum părea să existe o posibilitate, o mică posibilitate, de 
a căpăta mai mult. 

Nu mai existase o novă piesă a lui Shakespeare - o piesă pe 
care nimeni în viaţă să n-o fi văzut-o sau să n-o fi citit-o - din 
vremea-n care Shakespeare trimisese ultima dată una proaspăt 


124 


ieșită de sub condeiul său la Teatrul Globe. Când se întâmplase 
oare asta? Probabil în 1613, probabil Totul e adevărat, cea 
despre Henric al VIll-lea. Asta înseamnă la mai puţin de un an 
după prima apariţie a lui Cardenio. 

Poate Cardenio era magnum opus iacobină a lui Shakespeare. 

Mai bună decât Lear, Macbeth, Othello, Furtuna? Greu de 
îndeplinit astfel de condiţii. 

Dacă așa era, de ce lipsea din Prima Ediţie? Și de ce făcuse 
trimitere Roz la data apariţiei Primei Ediţii? 

Lângă mine, auzeam respiraţia ușoară a lui Ben. Am scotocit 
prin punga de la librăria Harvard până am dat peste Chambers. 
Rezemându-mă de spătar, am citit articolul despre Cardenio de 
la cap la coadă, fără nicio întrerupere. 

Inspirându-se din Don Quijote, Shakespeare pare să fi scris o 
piesă care brăzdase cerul ca un meteor, aprinzând favoruri 
timpurii la Curte, dar stingându-se repede în tăciunii uitării. 
După Chambers, existase doar o reluare, o adaptare din secolul 
al optsprezecelea al cărei titlu era aiuristicul Dubla falsitate, sau 
iubiții nefericiti. 

Aceasta cel puţin supravieţuise, deși Chambers făcea aluzie la 
faptul că piesa era, dacă putem spune astfel, mai proastă decât 
ortografia titlului - suficient de proastă cât să nu se justifice de 
ce se agăţase atât de îndârjit de viaţă. Probabil fusese rescrisă, 
de la cap la coadă, precum Romeo și Julieta din aceeași 
perioadă, în care iubiții se trezesc exact la timp ca să trăiască 
fericiţi până la adânci bătrâneţi. Secolului optsprezece îi plăceau 
piesele roz bonbon, cu structură clară și limbaj politicos, ceea ce 
condusese la o mulțime de revizii ale lui Shakespeare. In orice 
caz, urma să caut acea adaptare când avea să-mi permită 
timpul. Era posibil să mai găsesc câteva cioburi din Shakespeare 
amestecate prin moloz. Totuși, mi-ar fi trebuit o bibliotecă bună, 
pentru a găsi un exemplar. 

Păcat că nu avusesem ocazia să citesc întregul articol al lui 
Chambers la Widener sau la Houghton. Probabil că exista un 
exemplar din Dubla falșitate pe undeva prin biroul lui Roz; 
Houghton probabil că adăpostea vreo două sau trei în hrubele 
sale. Dar Dubla falșitate va trebui să mai aștepte. Intre timp, 
puteam începe de unde începuse și Shakespeare. Puteam 
începe cu Cervantes. 


125 


Mi-am scos din pungă noul exemplar din Don Quijote și am 
început să citesc. 

Câteva ore, două sute de pagini de frunzărit încoace și încolo 
și trei șervete de cocktail pline de notițe mai târziu, regăsisem 
povestea lui Cardenio, așa acum răsărea ici-colo din subiectul 
principal al romanului. Cervantes era un maestru și un magician 
al povestirii. Acum o vezi, acum nu o mai vezi. In Don Quijote, 
liniile subiectului apar, dispar și reapar ca iepurii sau ca eșarfele 
colorate. 

Până la urmă, am rămas cu un triunghi amoros. Simpla 
geometrie a dragostei puse la încercare: cel care iubește, cel 
iubit și un prieten transformat în trădător. Era o arhitectură pe 
care Shakespeare o folosise cu mult înainte, în Do; tineri din 
Verona, una dintre primele lui piese. 

Dar Doi tineri, cu prietenia distrusă din cauza unei femei, 
reprezenta doar începutul. Citirea poveștii lui Cardenio îmi părea 
să semene cu a privi la operele complete ale lui Shakespeare, 
fragmentate și amestecate într-un caleidoscop. Intr-o singură 
poveste complicată, aduna multe dintre momentele care fac o 
piesă să-ţi stăruie în minte. O fiică forțată de tatăl ei să ia-n 
căsătorie un bărbat pe care îl detestă: „De ești a mea, te voi da 
prietenului meu. Dar de nu ești: cerșește, suferă de foame, mori 
în stradă - căci jur pe cinstea mea, nu te voi recunoaște”. O 
căsătorie destrămată și o femeie tratată mai rău decât un câine 
vagabond, totuși încă fidelă, încă îndrăgostită. O fiică pierdută - 
„Fiica mea. O, ducatele mele!” - și o fiică regăsită. O pădure 
plină de poeme de dragoste și un om bântuit de muzică: 
„Sunete și dulci acorduri care încântă și nu te fac să suferi... 
când m-am trezit am plâns să visez iar”. 

Nu e de mirare că Shakespeare îl împrumutase pe Cardenio 
pe când zilele sale în lumina soarelui se înclinau către amurg. 
Probabil că îl simţea ca pe o întoarcere acasă. 

O nostalgie somnoroasă îmi cuprindea făptura în momentul în 
care avionul ateriza cu o smucitură. Am strecurat șervetele pline 
de notițe în paginile cărţii și am pus volumul deoparte; n-am 
reușit la fel de bine să dau deoparte și propria anxietate. Lângă 
mine, Ben căscă, se întinse și se ridică în capul oaselor. Câteva 
minute mai târziu, îl urmam pe scara avionului, cu inima 
trepidând, apucând-o apoi spre terminal. 


126 


Nimeni nu ne aruncă mai mult de o singură privire. Nici 
polițiști, nimeni. În Las Vegas, hainele care ieșiseră în evidenţă 
în Boston ne puteau foarte bine servi drept camuflaj. 

Trucul lui Ben funcţionase. Ne amestecarăm prin mulţimi care 
se vânturau pe sub tavane cavernoase, cu oglinzi ca de 
discotecă, și trecurăm în grabă pe lângă ecrane uriașe 
înfățișând dansatoare și jucători de poker profesioniști. 

La garajul aeroportului, am ales un Chevrolet obișnuit, într-o 
nuanţă comună de bej - închiriat pe un nume care nu avea nicio 
legătură cu Benjamin Pearl, dar se potrivea cu mai multe cărți 
de credit și cu un permis auto pe care el le scosese din portofel 
- și am plecat cu mașina spre nord-est, pătrunzând în Deșertul 
Mojave. 


18 


Departe spre nord, norii învinețeau cerul peste niște munţi 
prăpăstioși. Cât vedeai cu ochii, deșertul era presărat cu 
vegetație pitică. Mașina pretindea că afară se-nregistrau 45 de 
grade, dar se poate să se fi arătat optimistă. După felul în care 
luceau toate, am calculat că era sălbatic de cald. 

Ben îmi întrerupse reveria. 

— Și de ce te-a ales Roz ca să mergi prin deșertul și prin 
munţii ăștia și să aduni material pentru cartea ei? Ești de pe 
undeva de pe aici? 

Am izbucnit într-un hohot scurt de râs. 

— Nu. Sunt de peste tot și de nicăieri. Părinţii mei erau 
diplomaţi. Dar am avut o strămătușă care deţinea un ranch în 
sud, în Arizona. La granița cu Mexicul. 

— Avea și un nume mătușa asta? Am zâmbit. 

— Helen. Se numea Helen. Deși tatăl meu mereu îi spunea 
Baroana. Am privit în depărtare. Aveam cincisprezece ani atunci 
când părinţii mei au murit, micul lor avion prăbușindu-se în 
Kashmir, la poalele Munţilor Himalaya. Eram la internat pe 
vremea aceea, dar apoi mi-am petrecut vacanțele la mătușa 
Helen. Două femei și cincizeci de kilometri pătraţi de paradis 
sălbatic, obișnuia să spună, îmi era dor de părinţi și nu mi-a 
plăcut la început. Nimic altceva decât cer și ierburi înalte, 
foșnitoare, de culoarea oaselor vechi, iar în depărtare niște 


127 


munți ciudaţi. Dar până la urmă, Crown S a devenit singurul loc 
în care m-am simţit într-adevăr acasă. 

Îmi iubisem părinţii, dar nu-i cunoscusem niciodată cu 
adevărat. Mare parte a copilăriei și adolescenţei mele, fuseseră 
mult prea preocupați unul de altul și de carierele lor, în vreme 
ce mătușa Helen mă iubise de când eram micuță cu tenacitatea 
feroce a unei tigroaice. Mă pregătise pentru Roz, mi-a trecut 
deodată prin minte. Sau îmi dăduse puterea să-i rezist, cel puţin 
pentru un timp. 

— Ranch-ul e la timpul trecut? 

— Împreună cu mătușa. A murit când eram în ultimul an la 
colegiu, iar ranch-ul a fost împărţit și vândut, era prea costisitor 
ca să fie lăsat moștenire. Nu voia ca niciunul dintre noi - eu sau 
verii mei - să fim legaţi de el, și nu voia să ne certâm pe el. 
Acum există acolo un grup de ranch-uri mai mici, de câte 
douăzeci de hectare, cumpărate de directori care vor să se 
joace din când în când de-a cowboy-i în weekend. Nu m-am mai 
întors vreodată. 

— Paradisul pierdut, rosti Ben încetișor. 

După un timp, am încuviințat din cap. 

Dintr-un orizont în altul, nu se mișca nimic în afară de 
mașinile de pe autostradă, de tremurul căldurii care se ridica din 
pământ și departe, la limita câmpului vizual, de câte o pasăre 
care se putea să fi fost un vultur, rotindu-se peste ecuatorul 
termic. 

— Tu nu-i spui lui Roz „mătușa Roz”, am zis deodată. 

— Nu-i plăcea, spuse Ben, conducând cu o mână și scotocind 
cu cealaltă printr-o cutie cu CD-uri. Un ţinut vast are nevoie de 
muzică măreaţă. U2 sau Beethoven? 

— Ce spui de o poveste măreaţă? am replicat. 

Cinci minute mai târziu, îi povesteam lui Ben despre Don 
Quijote pe fundalul de întunecată putere al simfoniei Eroica. 

Subiectul principal al romanului era destul de simplu. 
Confruntat cu disprețul unei lumi neîncrezătoare, bătrânul 
nebun Don Quijote se transformă în cavaler rătăcitor și pleacă 
prin Spania în căutare de aventuri, cu scutierul său burtos, 
Sancho Pânza, bombănind pe lângă el. Până aici, toate bune. 

Problema cu Cardenio era aceea că reprezenta un subiect 
secundar, iar subiectele secundare din Don Quijote nu se 
dovedesc deloc simple, apărând de nicăieri și apoi topindu-se 


128 


chiar în clipa în care lucrurile încep să devină interesante. După 
cât m-am priceput eu s-o descurc mai bine, povestea lui 
Cardenio era cam așa: ţinut departe de casă, în suita unui duce, 
tânărul Cardenio lasă curtarea iubitei sale Lucinda în seama 
prietenului său Ferdinand, fiul mezin al ducelui. Zărind-o pe 
Lucinda stând la fereastră la lumina lumânării, Ferdinand se 
hotărăște să-l trădeze pe Cardenio și s-o petească pe domniță 
pentru sine. Întorcându-se la timp ca s-o vadă pe iubita lui 
rostind „da” celui mai bun prieten al său, Cardenio sare între ei, 
cu sabia scoasă, dar, înainte să ucidă pe cineva, fuge în munţi, 
nebun de gelozie și durere. La altar, Lucinda își pierde 
cunoștința, lăsând să-i scape din mână un pumnal și un bilet de 
sinucigaș. Neputând totuși să moară, se retrage la o mănăstire. 

— Din câte-mi povestești, nu e un subiect prea promiţător 
pentru o comedie, zise Ben. _ 

— Nu ţi-am spus nici jumătate, am zis eu. In momentul ăsta, 
majoritatea povestitorilor ar gâfâi epuizați, dar Cervantes abia 
începe. 

Ben rumegă puţin ideea. 

— Ce crezi că a făcut Shakespeare cu asta? 

— Asta e întrebarea de șaizeci și patru de milioane de dolari, 
nu? Aerul condiţionat fusese dat la maximum și tot ce nu era 
fixat în loc flutura. Partea corpului meu care stătea în curent era 
rece; restul transpira din belșug. M-am dezlipit de scaunul 
lipicios și mi-am schimbat poziţia, pentru ca aerul rece să-mi 
usuce spatele. 

— Sper că i-a păstrat pe bătrânul cavaler și pe scutierul lui. 

— Preţuiești mai mult comedia iscusită decât poveștile 
prostuţe de dragoste. 

Nu pusese de fapt o întrebare, dar i-am răspuns oricum: 

— Aproape întotdeauna. Dar nu e vorba numai de asta. M-am 
uitat pe fereastră, căutând cuvintele potrivite de parcă se putea 
să zacă risipite prin deșert: Quijote și Sancho... ei sunt cei care 
dau poveștii un fel de notă filosofică... o fac cumva mai cu miez 
decât poveștile lacrimogene obișnuite. 

— Îți place să crezi că Shakespeare nu s-a complăcut în 
povești lacrimogene? 

Nu-mi dădeam seama dacă Ben chiar era curios sau dacă pur 
și simplu mă provoca. Probabil, câte puţin din amândouă. Era, 
până la urmă, rudă cu Roz. 


129 


— Îmi place să cred că recunoștea geniul atunci când îl vedea. 
Don Quijote nu e doar o poveste, sau o serie de povești, deși îl 
poţi citi astfel, dacă vrei, și te poţi distra pe cinste. Numai asta, 
și face să merite hârtia pe care e tipărit. Dar este și o carte 
despre povești. Despre refuzul lor de a sta clar ancorate în cărți. 

II priveam pe Ben în timp ce vorbeam, întrebându-mă dacă i 
se vor împăienjeni ochii de plictiseală sau dacă îmi va lua peste 
picior ideile cu vreo glumă tăioasă. Departe de a arăta plictisit, 
îmi părea deosebit de atent - o expresie atât de nepotrivită cu 
costumul său de discotecă, încât m-am trezit dintr-odată că abia 
pot să îmi înăbuș un chicotit. 

— Povestește mai departe, zise el, încruntându-se puțin. 

l-am explicat că în modul în care o spune Cervantes, povestea 
lui Cardenio începe cu niște artefacte: un măgar mort, încă 
înșeuat și înhămat, și un sac de piele plin cu aur, poezii și 
scrisori de dragoste peste care dau cavalerul și scutierul său în 
munți. Un păstor de capre face curând legătura între măgar și 
sac cu zvonurile referitoare la un nebun care se găsea în 
pădure. Când Don Quijote și Sancho Pânza îl întâlnesc pe nebun, 
aceste zvonuri se transformă în memorii, întrucât tânărul - 
Cardenio, desigur, într-un moment de luciditate - trece cu 
tristeţe prin povestea iubirii lui pierdute și a trădării prietenului 
său. La final, povestea lui Cardenio se scutură de toate celelalte 
povești și răzbește în realitatea prezentă (cel puţin din punctul 
de vedere al lui Don Quijote și Sancho Pânza), atunci când 
cavalerul și scutierul își întretaie drumurile cu toţi actorii 
importanţi la un han, plângând și strigând, bătându-se și 
iertând. In momentul în care povestea ajunge în punctul 
culminant, ei deja nu mai fac parte din public; devin personaje 
prinse în acţiune. 

— E chiar mișto, zise Ben. Tu te-ai gândit la asta? 

Am izbucnit în râs. 

— AȘ fi vrut eu. Dar trebuie să-i acordăm credit pentru asta lui 
Cervantes. Multe dintre poveștile lui sunt așa. Cumva imposibil 
de stăpânit. Am ridicat buclele lungi și blonde ale perucii, 
îndepărtându-mi-le de ceafă, arcuindu-mă astfel încât să prind 
curentul de aer rece. Dacă eu am văzut manevra asta, mă 
aştept ca Shakespeare s-o fi văzut și mai repede și să se fi 
gândit mai mult la ea. A jonglat cu idei similare, totuși, cu mult 
înainte să ajungă la Cardenio. Le-a făcut caraghioase în 


130 


îmblânzirea  scorpiei. Apoi a urmat Macbeth. Toate acele 
ghicitori ciudate... 

— „Un bărbat nenăscut din femeie, în ziua când pădurea se 
smulge din pământ și pleacă”, medita Ben, continuându-mi șirul 
gândurilor. Macbeth crede că astea sunt doar metafore pentru 
„Nimeni” și „niciodată”. 

Am aprobat din cap. 

— Dar se dovedesc a fi literale. lar în Macbeth, ideea de 
povești - ghicitori - care se adeveresc se dovedește 
înfricoșătoare. Am lăsat părul să-mi alunece la loc peste ceafă. 
Mi-ar plăcea să cred că, aproape de sfârșitul vieţii sale, 
Shakespeare s-a întors la ideea că poveștile care se adeveresc 
pot fi comice. Dar nu văd cum poţi face asta - nu în povestea lui 
Cardenio, oricum - fără cavaler și scutier ca martori care 
pătrund în acțiune. 

Amândoi, în același timp, ramaserăm ca trăsniţi înțelegând 
dintr-odată. Am văzut cum degetele lui Ben strângeau atât de 
tare volanul, încât li se albiră încheieturile; mie îmi pieri sângele 
din obraji. Pe urmele lui Cardenio - Cervantes al lui Shakespeare 
-, Roz pășise pe scenă ca fantoma tatălui lui Hamlet și câteva 
ore mai târziu murise, așa cum se-ntâmplase și cu bătrânul 
Hamlet, cu otravă turnată în ureche, cu ochii ei verzi măriţi de 
surpriză. E 

Dar ucigașul ei nu juca doar Shakespeare. Intr-un fel juca și 
Cervantes, transformându-se într-un dublu crud al bătrânului și 
mândrului Quijote, forțându-i pe alţii să intre în ficţiunile sale, iar 
aceste ficțiuni transformându-le în viaţă. 

Sau în moarte. 

Și nu era comic deloc. 

— Crezi că știe de legătura cu Cervantes? întrebă Ben încet. 

Am clătinat din cap, sperând din tot sufletul să nu fi văzut 
legătura. 

— Mergi mai repede, te rog! 


19 


Contururile deșertului se estompară. Când Eroica se încheie 
tunător, am schimbat CD-ul cu unul al formaţiei U2, straniu de 
potrivit ţinând cont că făpturile cele mai înalte pe care le 


131 


vedeam de ore întregi erau crengile golașe ale agavelor după 
care Bono și trupa lui dăduseră titlul piesei Copacul lui Iosua. 

— Cât mai e până la civilizaţie? am întrebat pe când muzica 
se lăbărţa prin mașină, cu sunetele pe cât de largi, pe atât de 
singuratice precum peisajul de afară. Ar trebui să-l sun pe Sir 
Henry. 

— Ai de gând să lași să-ţi scape unde ne aflăm? 

— Nu, am zis eu făcând o grimasă. N-am să-i spun unde ne 
aflăm. Ben îmi azvârli în poală celularul său. 

— Cum se face că tu ţi l-ai păstrat pe al tău? am întrebat 
indignată. Fiindcă e un BlackBerry, cu toate soneriile și 
butonașele aferente? 

— Da, și asta. Și mai e și faptul că nimeni nu-l caută pe tipul- 
fantomă pe numele căruia este înregistrat. 

Am tastat numărul de mobil al lui Sir Henry, așteptând cu 
nerăbdare să aud dublul apel britanic. „Răspunde, la naiba.” Se 
auzi un declic. 

— A, e fiica risipitoare, zise Sir Henry. Doar că trăsătura 
intrinsecă a risipitorilor este că se întorc. Ceea ce tu în mod clar 
nu faci. Tu, copil nesăbuit, nici măcar nu stai locului. 

— Îmi pare rău... 

— Nici măcar un SMS, să știu că ești teafără, continuă Sir 
Henry cu reproș. 

— Uite că te sun acum. 

— Ceea ce înseamnă că vrei ceva, pufni el. 

Vinovăţia reprezenta un lux pentru care nu aveam timp. 

— Raportul toxicologic, am recunoscut eu. 

Îmi trebuiră câteva minute de lingușeală pentru ca Sir Henry 
să se îmbuneze suficient cât să-mi spună ce știa. Poliţia găsise 
ceva, dar el nu știa ce anume. Dedusese asta fiindcă DIS 
Sinclair, cum îi spunea el, se autopromovase de la Inspector 
Mohorât la Inspector Și Mai Mohorât, insistând cu o grabă 
suspectă că dorea să-mi vorbească despre Hamlet. Când 
Sinclair se arătase destul de iritat de indisponibilitatea mea, Sir 
Henry își oferise în loc propriile servicii explicative. Sinclair se 
multțumise cu asta, dar de asemenea lăsase clar să se înțeleagă 
faptul că Sir Henry nu mă putea înlocui, ceea ce probabil că nu 
picase deloc bine temperamentului lui Sir Henry, m-am gândit 
eu. Se putea dovedi la fel de mândru ca un păun. 


132 


Dacă nu-mi putea spune sigur ce anume găsise poliția, știa ce 
pierduse Teatrul Globe. In vreme ce-mi povestea despre Prima 
Ediție dispărută, se afla atât de evident în așteptarea unei 
exclamaţii de surpriză, încât am considerat că merită efortul de 
a-l face pe el să scoată una. 

— Și cea de la Harvard lipsește, am zis. De azi-noapte. El 
trase o înjurătură. 

— Dar exemplarul din Chambers? L-ai găsit? 

— Da. 

— Pare a fi util? 

— Da. 

Mă așteptam să mă întrebe în ce fel, dar se dovedi că era 
rândul lui să mă ia prin surprindere. 

— Orice ai descoperit, Kate, du-te la poliţie. Lasă-i pe ei să 
caute Primele Ediţii. 

Cum eu n-am răspuns, el oftă: 

— Nu vrei ca poliţia să găsească Primele Ediţii, nu-i așa? 

— Roz n-a dorit asta. 

— Roz n-a știut că ea va sfârși moartă, iar tu vei fi în pericol. 
Aproape ca o scuză, am spus: 

— Mai urmez o singură pistă. El oftă din nou. 

— Incearcă să păstrezi în minte faptul că la capătul acestui 
curcubeu se găsește un ucigaș. Nu-mi place că faci asta de una 
singură. 

— Nu-s singură. 

Un val de tăcere se revărsă dinspre telefon. 

— Să fiu gelos sau să scot șampania? întrebă el, atunci când 
își regăsi cuvintele. 

— Ambele, dacă vrei. 

— Atunci trebuie să presupun că e bărbat. Cine e? 

— Cineva folositor. 

— Sper că asta înseamnă că e un bun ţintaș, zise Sir Henry 
sumbru. Te anunţ dacă aflu ceva nou, și tu dă-mi de știre când 
te-ntorci acasă. Până atunci, ai grijă de tine. 

Indoiala ce răzbătea din vocea lui nu era extrem de 
încurajatoare. Am auzit declicul de încheiere a convorbirii 
înainte să apuc să spun la revedere. 

l-am dat telefonul înapoi lui Ben, simţindu-mă totodată tristă 
și ușurată. Sir Henry îmi făcuse favoare după favoare, iar eu Îi 
dezamăgisem și îl lăsasem pe dinafară. M-am întrebat pentru o 


133 


clipă dacă asta se putea numi lipsă de loialitate, dar am alungat 
gândul. Nu minţisem, până la urmă, și aveam timp destul să-i 
spun adevărul lui Sir Henry. 

Dacă aveam să îl descopăr vreodată. 

— Din întâmplare, te-ai referit cumva la mine atunci când ai 
spus „cineva folositor”? întrebă Ben. 

— Sir Henry spunea că speră că ești un bun ţintaș. Eşti? 

— Atunci când se impune. 

— Cum s-a-ntâmplat asta? 

— Prin exerciţiu. 

— Eu ţi-am povestit câte ceva despre mine. E corect să faci și 
tu la fel. 

El nu zise nimic, așa că am continuat singură, rezumând ceea 
ce știam: 

— Deţii o companie de securitate de mare risc, și spui că ești 
bun la urmărire și la eschivare. Că ești un bun ţintaș prin 
exercițiu, dar că nu ai fost „chiar în armată”. Nu cred că ţi-ai 
învățat meseria ca poliţist; n-ar avea rost să fii discret în privinţa 
asta. Asta înseamnă că am de ales între IRA și SAS*? 

Provocarea asta stârni un răspuns: 

— Arăt eu a irlandez? 

— Acum câteva ore, arătai ca Elvis. 

— Poate că sunt Elvis. 

— Ex-serviciul secret britanic, am zis clătinând din cap. Unul 
dintre ele, în orice caz. SAS sau MI6? Doar pe astea două le știu 
după iniţiale. 

— Nu sunt altceva decât un copoi, fredona el sentimental, 
ceea ce suna îngrozitor pe fondul muzical al celor de la U2. 

De vreme ce nu ajungeam nicăieri, i-am spus ce îmi 
transmisese Sir Henry despre raportul toxicologic. Brusc, se opri 
din cântat. 

— E logic că Sinclair vrea să te găsească, medita el. Dacă știe 
că a fost crimă, ultimul lucru pe care și-l dorește e încă un omor. 
lar penultimul ar fi un amator care să-i dea peste cap ancheta. 


Lângă graniţa cu Arizona, ne oprirăm la o benzinărie în orașul 
Mesquite. Mi-am dat cu apă pe faţă în toaletă și mi-am spălat 
tăietura din palmă. La plecare, am cumpărat un lănţișor ieftin de 
argint (Lucrătură Autentic Indiană). Voiam să port broșa, dar 


? Special Air Service. 
134 


materialul strâmt al bluzei nu i-ar fi suportat greutatea și în 
niciun caz nu aveam de gând să port jacheta. Am prins broșa de 
lănţișor și mi l-am pus la gât. Stătea puţin strâmb și fără îndoială 
că strica linia decolteului, dar îmi plăcea s-o simt acolo. 

Am trecut granița în Arizona, străbătând un defileu îngust 
săpat în calcar. Când am ajuns pe înaltul platou deșertic din 
sudul statului Utah, soarele coborâse suficient spre orizont cât 
să lungească umbrele și să astâmpere căldura. 

Nu ajunseserăm prea departe, când deodată mașina se 
catapultă peste un dâmb și ne trezirăm pe un drum de țară. 
Nimerirăm peste un ţarc pentru vite și oprirăm în cele din urmă 
printre culturi de bumbac, ascunse de autostradă de cocoașa 
unui delușor. 

— Elvis e gata să părăsească clădirea, zise Ben, oprind 
motorul și ieșind din mașină pentru a scotoci prin bagajul său 
aflat pe bancheta din spate. Dacă mă caută de la Paris, anunță- 
mă. 

Cu o grămadă de haine în braţe, se duse în spatele unuia 
dintre copacii groși de acolo. 

De data aceasta, n-am comentat în niciun fel. Am găsit în 
valiză o rochiţă subţire și niște sandale. Trecând în spatele altui 
copac și apoi coborând un mal până la o mică baltă, mi-am 
smuls peruca blondă, după care mi-am scos blugii transpiraţi și 
bluza roz de lycra. Sutienul și chiloţii erau la fel de plini de 
transpiraţie, așa că i-am lepădat. Pentru o clipă, am rămas goală 
în lumina târzie a amiezii, pieptănându-mi părul arămiu cu 
mâinile și simțind vântul dulce cu aromă de ienupăr lunecând pe 
lângă mine. Apoi am auzit pașii lui Ben îndreptându-se către 
mașină. Mi-am tras rapid rochia pe mine. 

— Se ivește Afrodita, zise Ben pe când dădeam zor să urc 
malul. 

— Doar că nu suntem la ocean, am spus caustică. Și, din câte 
știu, nimeni n-a fost prins și castrat, ca să-mi dea niște spumă 
din care să mă ivesc. 

— Ştii cum să eviscerezi un compliment mai abitir decât orice 
femeie pe care am întâlnit-o vreodată, zise el, părând amuzat. 
Totuși, arăţi destul de drăguţ, fie că-ţi convine sau nu. 

— Să mergem, am spus eu. 

Pe când seara devenea amurg, am ajuns în Cedar City, ascuns 
între niște maluri înalte și abrupte de culoare roșie, între 


135 


parcurile naţionale Bryce și Zion. Strada principală era în stil 
standard western, un talmeș-balmeș urât de moteluri, benzinării 
și cluburi de noapte. Totuși, la numai o stradă depărtare de 
șoseaua principală se întindea un orășel mormon ordonat 
rânduit, cu străzi construite așa cum decretase Brigham 
Young”: suficient de late cât să întorci o căruţă. În Boston, m- 
am gândit eu alene, aceste străzi ar fi autostrăzi cu patru benzi, 
pline de automobile gonind cu o sută douăzeci de kilometri la 
oră. Aici erau aproape goale, străjuite de peluze îngrijite, de 
bătrâni arţari și frasini uriași. Așezate destul de departe de 
trotuar, casele erau în stil Tudor Revival sau Craftsman 
Bungalow, înconjurate de verande și acoperite de trandafiri 
căţărători. Acolo unde străzile întâlneau trotuarele, pârâiașe 
aduse din munţi curgeau în rigole adânci, astfel că întregul oraș 
răsuna de clipocitul rapid al apei. 

La marginea campusului Universităţii de Sud din Utah, am 
intrat în parcarea Festivalului Shakespearian. Ben cobori încet 
din mașină, frecându-se la ochi de parcă nu-i venea să creadă 
ce îi arătau aceștia: după curba unui amfiteatru în stilul anilor 
șaizeci, se ridica un teatru elisabetan. Acoperișul ascuțit al 
acestuia era acoperit cu șindrilă, și nu cu stuf, dar era însufleţit 
de felinare care aruncau o lumină galbenă, precum torțele în 
vânt. 

Afișele anunțau că spectacolul din seara aceea era Romeo și 
Julieta. Am aruncat o privire invidioasă către teatrul neatins de 
flăcări, apoi am dat ocol amfiteatrului în pas rapid, îndreptându- 
mă spre un crâng de molizi înalţi. O beznă adâncă se încolăcise 
deja sub crengi și pentru o clipă nu am zărit nimic în întuneric. 
Dar auzeam râsete în faţă. Pe când eu și Ben ieșeam dintre 
copaci, dinaintea ochilor ni se înfăţișă o mulțime care umplea o 
pajiște largă, pe latura îndepărtată a teatrului. Diverși oameni 
stăteau pe bănci sau întinși pe iarbă; unii erau chiar cocoțați în 
copaci. Ronţăind prăjituri și plăcinte, priveau fascinaţi cum un 
grup de actori sprinteni, îmbrăcaţi în verde, își croiau drum 
printr-un vodevil despre Julius Sneezer, o batistă pierdută și o 
Brută de răceală la cap. Fără să ia seama la spectacol, fetișcane 
în fuste lungi și corsete legate cu șnururi se plimbau prin 


19 Conducător al Bisericii Mormone, care a întemeiat în secolul al XIX-lea peste 350 de 
așezări, inclusiv în Utah. 


136 


mulțime cu coșuri mari de mâncare și strigau: „Bucăţele bune 
sub copaci!” și „Dulceaţă pentru dulceata ta!” 

Scheciul ajunse la un final care îi făcu pe spectatori să se 
plesnească peste genunchi cu palmele, râzând în hohote. 
Culegând fluierături și aplauze, actorii începură să danseze o 
gigă. O trompetă behăi din spate, iar trupa se îndepărtă 
dansând printre copaci, fără să piardă vreo măsură, dispărând 
pe porțile deschise ale teatrului. Publicul se ridică, se scutură de 
praf și îi urmă pe actori. 

În câteva minute ne trezirăm singuri pe pajiște, în întunericul 
care se lăsa. Am arătat peste o vâlcea acoperită cu iarbă, către 
o căsuţă care nu era atât de mult stilul Tudor Revival, cât Tudor: 
o replică întocmai a casei natale a lui Shakespeare din Stratford- 
on-Avon, având chiar și nuanța de cenușiu-deschis a zidurilor și 
acoperișul de stuf. 

— Asta e, i-am zis lui Ben. Arhiva. 

Era chiar mai frumoasă decât îmi aminteam. Trepte de piatră 
traversau vâlceaua, pe lângă un iaz mic și salcia aplecată peste 
el. Nu fuseseră aici pe vremuri. Și nici florile care încă străluceau 
stins în lumina din ce în ce mai slabă, adunate în stilul grădinilor 
englezești, deși plantele aparţineau vestului Munţilor Stâncoși - 
câldărușe, iarbă indiană și nemţișori. La marginea iazului, am 
zărit un fulger auriu de pești koi, misterioși ca sirenele, și m-am 
oprit. 

Mă grăbisem către căsuţa aflată-n faţa mea încă de pe când o 
dezgropasem dintre vechi amintiri, la patru mii de kilometri mai 
la răsărit, stând printre rafturile de la librăria Harvard. Insă, 
dintr-odată, ezitam să merg mai departe. Dacă stăteam pe loc, 
era oricând posibil ca răspunsul pe care îl căutam să se afle 
chiar peste pajiște, dincolo de ușa groasă de stejar. Dar dacă 
intram, puteam să capăt certitudinea că nu se afla acolo. 

În vreme ce stăteam locului, luna se înălţă peste acoperișul 
de stuf. În spatele nostru, teatrul se cufundă într-o tăcere plină 
de așteptări. 

Nu știu ce anume anticipam. Poate un alt sunet de trompete. 
Se petrecu însă un fapt mult mai simplu. Ușa casei se deschise 
și apăru o femeie cu părul lung și negru lucind în bătaia lunii. 
Era cu spatele la noi pe când întorcea cheia în broască, dar am 
putut vedea că pielea ei purta culoarea cafenie-roșcată a 
pământului din Utah. 


137 


— Ya'at'eeh, am rostit încetișor. 

Era singurul cuvânt Navajo pe care mi-l aminteam: „Bună”. Ea 
verifică ușa preț de o clipă și apoi se întoarse. Jumătate Navajo, 
jumătate Paiute, Maxine Tom era pe de-a-ntregul frumoasă, cu 
obraji laţi și cu gură zâmbitoare. Stând acolo purtând fustă 
bufantă, un tricou strâmt cu fermoar și niște teniși haioși, cu un 
mic briliant lucindu-i în nas, ar fi părut de-a casei în orice colț la 
modă al Manhattanului, dar nu s-ar fi simţit acasă decât aici, în 
sincretismul suprarealist dintre Shakespeare și sud-vestul 
deșertic. 

Maxine părea a purta cu sine sincretisme suprarealiste 
oriunde mergea. O cunoscusem pe când ea tocmai absolvea la 
Harvard, iar eu abia începeam. O considerasem strălucită, și nu 
eram singura. Primea oferte de muncă într-un ritm obscen, știut 
fiind că slujbele legate de Shakespeare sunt de obicei rare. Din 
duiumul de oferte, o alesese pe cea pe care o voia: profesor 
asistent de engleză și director al micii biblioteci a arhivei dintre 
stâncile roșii și ienuperii deșertului din Utah. _ 

Roz nu fusese deloc mulțumită de alegere. Imi făceam de 
lucru prin faţa biroului ei atunci când intrase Maxine să-i aducă 
vestea. Urmase un moment de tăcere îngheţată, apoi Roz 
spusese: 

— Ai fi putut obţine Yale sau Stanford. De ce să te irosești în 
sudul statului Utah? 

Dar sudul statului Utah era ceea ce voia Maxine. Era, spunea 
ea, locul de care aparţinea, sau, în orice caz, cât de aproape 
putea ajunge atât de poporul tatălui ei din rezervaţia Paiute 
aflată chiar la sud de oraș, cât și de cel al mamei sale în Dinetah 
- ţinutul Navajo -, putând în același timp să-și petreacă zilele și 
cu Shakespeare, și cu studenţii, unii dintre ei indieni. După asta, 
ușa se închisese cu zgomot și nu mai auzisem nimic. Era o 
liniște pe care o considerasem de rău augur, liniștea păsărilor 
dinaintea unui cutremur. Atunci când plecase, Maxine îmi 
aruncase un sfat așa cum arunci monedă la o nuntă, deși 
zâmbetul ei avea colțurile gurii lăsate în jos de tristețe: „Nu-i 
lăsa să te convingă să nu-ţi asculţi sufletul”. 

Acum își ridică privirea și ochii i se măriră de uimire. 

— Kate Stanley, zise ea blând. 

Strigăte  izbucniră dinspre teatru, urmate de o scurtă 
încrucișare a spadelor; ochii îi fulgerară într-acolo. 


— Intră, spuse. Apoi se întoarse, descuie ușa pe care tocmai o 
încuiase și păși înăuntru. Te așteptam, zise pe când dispărea in 
întuneric. 

În prag, am ezitat. Mă aștepta? Cine îi spusese că vin? 

M-am uitat la Ben și l-am văzut verificându-și arma din 
buzunar. 

Trăgând aer în piept, am urmat-o înăuntru. 


20 


Rămăsesem chiar în gura pragului, conștientă de prezenţa lui 
Ben, care stătea încordat lângă mine. 

— Cine ţi-a spus că vin? 

— Roz, rosti Maxine din întuneric. Cine credeai? Apăsă un 
întrerupător și o lumină aurie și caldă umplu interiorul. Dacă vrei 
să folosești arhiva, trebuie să intri de tot. 

Am mai făcut câţiva pași. Ben nu se mișcă din loc. 

Traversând camera, Maxine deschise ferestrele rombice una 
câte una, iar parfumul de trandafiri pătrunse de afară odată cu 
aerul nopţii. 

— Ce se întâmplă, Katie? 

— Fac doar niște cercetări. 

Se întoarse, încadrată de una dintre ferestre, uitându-se la 
mine fără să dea această impresie, în felul Navajo de a privi. 

— Roz vine să te viziteze la Teatrul Globe și moare acolo pe 
când clădirea arde împreună cu Prima Ediţie, exact pe douăzeci 
și nouă iunie. Marţi, douazeci și nouă iunie. Se sprijini cu 
spinarea de pervaz, punând un picior înaintea celuilalt. Două 
nopţi mai târziu, apari aici, așa cum a spus ea. Intre timp, Prima 
Ediţie de la Harvard a dispărut în flăcări. Maxine privi direct în 
ochii mei. Toată lumea shakespeariană e în fierbere din pricina 
incendiilor ăstora, Kate. Trebuie că am vreo sută de e-mailuri în 
poșta electronică. lar tu „faci doar niște cercetări”? 

M-am crispat. 

— Ar fi mai bine să nu pui întrebări la care nu pot răspunde. 

— Trebuie să pun una. Se îndepărtă de pervaz. Ești cu ea sau 
împotriva ei? 

Am simţit broșa atârnându-mi grea la gât. 

— Cu ea. 


Maxine dădu din cap. 

— Bine, atunci. Știi cum merg treburile pe aici. Spune-mi dacă 
ai nevoie de ajutor. 

M-am uitat în jur. Camera era mult mai confortabilă decât îmi 
aminteam. Mesele mari aflate pe podeaua cenușie erau 
aceleași, dar li se alăturaseră fotolii adânci tapiţate și boluri de 
argint cu flori. Pe lângă pereţi erau încă aliniate cabinete de 
stejar cu fișe. 

Maxine își roti ochii în direcția biroului principal, unde scria cu 
litere de alamă: „Colecţia Shakespeare din partea lui Athenaide 
D. Preston, în Arhiva de Vest, Universitatea de Sud, Utah”. 

— Avem un nou patron, îmi explică Maxine. 

Ştiam ceva vag despre doamna Preston. O colecționară 
excentrică, nu o savantă. Se spunea că era mai bogată decât 
Midas. 

M-am dus la catalogul de fișe. Exista acolo un set de cabinete 
pentru persoane, unul pentru locuri, altul pentru spectacole și 
încă unul pentru diverse. M-am dus direct la cabinetul 
„Persoane”, la sertarul Gl-Gy. 


Goodnight, Charles, fermier (le citea Shakespeare 
văcarilor săi). Grant, Ulysses S., general și președinte 
(a interpretat Desdemona în Texas, pe când era 
locotenent). 


Am simţit un nod în gât. Am trecut la fișa următoare. 


Granville, Jeremy, căutător de aur și cartofor (a 
interpretat Hamlet în Tombstone la Teatrul Birdcage, 
mai 1881). 


Hamlet! Îl interpretase pe Hamlet! Deodată, Granville îmi păru 
apropiat, atât de apropiat încât, dacă îmi întorceam capul 
suficient de repede, l-aș fi putut zări, stând în spatele meu, 
tremurător și neclar, ca o siluetă într-un miraj, dar prezent. 

M-am uitat în spate, dar n-am văzut decât ferestrele deschise 
către teatrul de peste vâlcea. 

La birou, Ben vorbea cu Maxine pe un ton șoptit, ca într-o 
bibliotecă. Ea râdea, un râs exuberant care n-avea nimic de-a 
face cu bibliotecile. Părea o atmosferă destul de prietenească, 


140 


dar vedeam că și atunci când femeia râdea, Ben păstra în raza 
sa vizuală ușa, toate ferestrele și pe Maxine. 

Scoțând fișa lui Granville din catalog, am pus una dintre 
foițele roz cu „fişă extrasă” în locul ei. Hamlet. Asta trebuia să-l 
fi supus pe Granville atenţiei lui Roz. Dar încotro se îndreptase 
ea de aici? M-am uitat la fișă. 


A lucrat în New Mexico și Arizona în perioada 1870- 
1881. Zăcăminte descoperite în Arizona: Cordelia, 
Ofelia, Prinţul Marocului, Timon din Atena; zăcăminte 
din New Mexico: Cleopatra, Cupidon Glumeţul. 


Granville chiar știa Shakespeare: Cordelia, Ofelia și Cleopatra 
erau evident nume shakespeariene, iubite de mineri în tot vestul 
muntos. Dar nu înțelegeam de ce alesese Timon; din câte se 
putea ghici, Shakespeare nu se simţise deloc în apele lui atunci 
când scrisese piesa asta, iar ca rezultat, nimeni n-o citea de 
plăcere. Cât despre „Cupidon Glumeţul”, îmi suna vag o 
denumire shakespeariană, dar trebuia să verific pentru a fi 
sigură. Prinţul Marocului fu cel care îmi atrase atenția, totuși: nu 
fiindcă era obscur, ci fiindcă avea o semnificaţie. 

În Neguțătorul din Venetia, Prinţul Marocului are de ales între 
trei casete, de aur, de argint și de plumb. Dacă o deschide pe 
cea care conţine portretul eroinei, câștigă dreptul de a o lua de 
soție. O alege pe cea de aur, dar o găsește goală, cu excepţia 
unui mesaj batjocoritor: „Nu tot ce strălucește e aur”. Aceleași 
cuvinte cu care se jucase Granville, în scrisoarea către 
profesorul Child. Arizona și New Mexico nu erau state în care să 
se găsească aur, dar avusesem dreptate. Gândurile de a găsi 
aur reprezentau mai mult decât o fantezie trecătoare la domnul 
Granville. 

Fişa facea referinţă la mai multe articole din Epitafu/ de pe 
Piatra de Mormânt. Pe ultimul rând scria: „Obit: Epitaful de pe 
Piatra de Mormânt, 20 august, 1881”. 

Deci scrisoarea către profesorul Child fusese concepută 
înaintea acestei date. 

— Găsești ce-ţi trebuie? mă întrebă Maxine, iar eu am tresărit 
puternic. 

Atât ea, cât și Ben stăteau în spatele meu. Halal atenţie 
distributivă. 


141 


— Desigur. 

Am notat repede datele articolului pe un buletin de cerere 
pentru Epitaf. Maxine dispăru într-o încăpere din spate și se 
întoarse cu două cutii cu microfilme, marcate „ian.-iun. 1881” și 
„iul.-dec.” în același an. l-am dat lui Ben cutia cu „iul.-dec.” 

— Ai citit vreodată pe microfilm? 

— Nu prea este nevoie de asta, în branșa mea. 

— Acum este. 

Existau două proiectoare de microfilm. l-am arătat cum să 
pună rola în proiector și am pornit lumina aparatului. 

— Obituarul lui Granville este undeva în ziarul din 20 august 
1881. 

Între timp eu am căutat articolele despre debutul său în rolul 
lui Hamlet. Paginile se rotiră într-un vârtej ametţitor pe când mă 
grăbeam spre mai, apoi încetiniră. lată-l: 


UN PARIU REUȘIT. - Am aflat în această dimineaţă 
că un domn din acest oraș, bine cunoscut în cercurile 
sportive, își va face debutul în rolul lui Hamlet în 
următoarea sâmbătă seara la Teatrul Bird Cage. 
Domnul joacă acest rol ca urmare a unui pariu 
important, de o sută de dolari, cum că nu poate învăţa 
rolul (unul dintre cele mai lungi din dramaturgie) în 
doar trei zile de studiu. Se spune că studiul piesei va 
începe în această după-amiază într-un anume salon cu 
o bună reputaţie. Așteptăm cu nerăbdare lucruri 
interesante. 


Articolul nu pomenea numele lui Granville, dar îl prezenta în 
postură de parior și de persoană căreia îi plăceau banii. O sută 
de dolari trebuie să fi fost o grămadă de bani în 1881: mii cel 
puţin, poate zeci de mii, în monedă actuală. Mai mult decât 
suma, ceea ce mă impresiona fu intervalul de trei zile. Hamlet 
era cel mai lung și mai solicitant dintre rolurile din Shakespeare. 
Majoritatea actorilor profesioniști pe care îi știam nu l-ar fi putut 
învăţa în trei zile. O astfel de realizare ar fi posibilă doar cuiva 
deja familiarizat cu Shakespeare, astfel încât cadenţele și 
ritmurile limbii să pară firești. Cineva care era un bun povestitor 


142 


el însuși, și puţin cabotin... Ori așa, ori Rain Man“, cu cuvinte în 
loc de numere. 

Am apăsat butonul de copiere și mașinăria se trezi la viață. 

Pe fereastră pătrunse zvon de voci bărbătești strigând, urmat 
de zăngănit de săbii. Mercuţio și Tybalt probabil că se 
încăieraseră în teatru, ceea ce însemna că în curând vor fi morți 
amândoi. M-am forţat să fiu atentă la ecran, derulând în 
continuare rola de microfilm. 

In următoarele trei zile, ziarul publicase scurte informări cu 
privire la progresele lui Granville făcute sub ochii curioși ai 
barosanilor orașului, în salonul unei anumite domnișoare Marie- 
Pearl Dumont, în stabilimentul ei exclusivist numit Versailles. 
Repeta, se pare, într-un bordel franțuzesc. 

Până la urmă am ajuns la recenzie, care avea un limbaj ciudat 
de luxuriant pentru ziarul unuia dintre cele mai violente și mai 
anarhice orașe din istoria Vestului american. 


THE BIRD CAGE. - Reprezentaţia cu Hamlet a 
domnului J. Granville la teatru sâmbătă seara a fost 
una foarte lăudabilă, de care orașul nostru poate, pe 
bună dreptate, să fie mândru. Departe de a face 
zdrenţe torentele de pasiune ale danezului, le-a 
prezentat cu o admirabilă iscusinţă. A fost caviar, da, 
și șampanie, dar în așa fel încât să placă maselor largi. 
In mâinile domnului Granville, eroul nu a fost crinul 
veștejit atât de popular în ultima vreme pe scenele din 
Est, ci un suflet robust pe care chiar și cei mai 
năvalnici membri ai publicului din Teritoriul Arizonei l- 
au putut admira. Cu exerciţiu și cu studiu, suntem pe 
deplin încredinţaţi că domnul Granville poate deveni 
un actor desăvârșit, dar presupunem că preferă să își 
pândească prada și să atace. 


Am copiat și această pagină. „Să-și pândească prada și să 
atace.” Să fi fost Granville un escroc, pe lângă faptul că era 
căutător de aur și parior? Am simţit un fior trecându-mi pe șira 
spinării. Îl păcălise oare pe Child cu privire la manuscris, iar prin 
el pe Roz - și totodată pe mine? 


11 Personaj din filmul omonim, un autist cu înzestrări excepţionale interpretat de 
Dustin Hoffman. (n.tr.). 


143 


— Am găsit obituarul, zise Ben. 
— Fă o copie, am spus, schimbându-mi poziţia ca să pot citi 
peste umărul lui. 


THE BIRD CAGE. - Sâmbăta trecută, prietenii și 
admiratorii domnului Jeremy Granville, cetățean al 
acestui oraș, au profitat de prezenţa excelenţilor 
slujitori ai Thespiei din trupa domnului Macready 
pentru a pune în scenă o reprezentaţie a lui Hamlet în 
memoria domnului Granville. Domnul respectiv a 
plecat călare din oraș acum două luni, cu intenţia de a 
se întoarce într-o săptămână, dar n-a mai dat niciun 
semn de viață de atunci. Zvonuri că descoperise aur i- 
au făcut pe mulţi prieteni, tineri și bătrâni, să 
cerceteze deșertul în căutarea lui, dar fără folos. 

După spusele celor apropiaţi, domnul Granville nu 
prea aprecia înmormântările, deși știa bine că putea fi 
în drum spre a sa atunci când s-a-ndreptat spre 
ținuturi necunoscute, mai ales cu apașii aflaţi pe picior 
de război. Nu putem reproduce aici natura exactă a 
așa-zisului comentariu al domnului, dar ideea generală 
indică faptul că orice cuvinte ar trebui într-o zi să fie 
citite la căpătâiul lui sau în amintirea lui ar fi necesar 
să fie din Shakespeare, rostite de un actor, și nu din 
cartea de rugăciuni, citite de un preot. În această 
privință, tovarășii lui au considerat că e mai bine să-i 
îndeplinească dorința. Conform  părerii unanime, 
domnul Macready i-a făcut așa o cinste, încât regretele 
cele mai mari al domnului Granville ar trebui să fie 
legate de faptul că a lipsit de la spectacol. 


— Uită-te la dată, zise Ben, clătinând din cap. Două luni 
înainte de lupta cu puștile de la OK Corral. Ce mod de a fi 
îngropat în uitare, învăluit de zvonuri despre o mină de aur. 

— Tombstone e în ţinutul argintului, nu al aurului, iar cei mai 
deștepţi de pe aici ar fi știut asta. Dacă ar fi existat vreo cât de 
mică șansă de a descoperi aur cu adevărat pe acolo pe undeva, 
legenda n-ar fi fost uitată atât de repede, cu sau fără OK 
Corral... Nu cred că aurul ăsta era în sens literal. 

Ochii lui Ben străluciră. 


144 


— Crezi că era în sens literar? 

— A schimbat „Nu tot ce strălucește e aur” cu „Nu tot ce e 
aur strălucește întotdeauna”. Pariez că știa exact ce va găsi în 
acel manuscris și că avea o oarecare idee despre cât ar putea 
valora... Dacă nu era ceva imaginar. 

l-am arătat articolul cu „să-și pândească prada și să atace”. 
Ben clătină din cap. 

— Dacă îl trăgea pe sfoară pe Child, de ce să dispară înainte 
de a vorbi cu el? Nu după ce făcuse atâtea eforturi să întindă 
capcana. Cred că manuscrisul a existat. Așa că întrebarea este: 
ce s-a întâmplat cu el? 

Am clătinat din cap la rândul meu. 

— Conform ziarelor, apașii erau foarte activi în vara aceea. 
Poate l-au capturat. Poate clanul Clanton l-a prins, sau bandiții 
mexicani. Dacă urmărea până și cea mai mică posibilitate de a 
descoperi aur, probabil că trei sferturi din populaţie se furișa pe 
urmele lui. Dacă avem noroc, a murit pe când se îndrepta într- 
acolo, oriunde s-ar găsi acest „acolo”, și nu pe drumul de 
întoarcere. Fiindcă astfel ar mai exista o șansă să se afle încă în 
locul în care l-a găsit. 

— Crezi că noi îi putem da de urmă, dacă prietenii lui n-au 
fost în stare? 

— Roz a crezut că poate. 

— La ce distanţă de aici este Tombstone? 

— Opt sute de kilometri. Poate nouă. 

Ben se încruntă. 

— Vom avea nevoie de hrană, Kate, înainte de a putea face o 
astfel de călătorie. 

— Există un local de unde putem lua sendvișuri, la două străzi 
de aici. Pastry Pub se numește. În Utah, te poţi baza oricând pe 
faptul că vei da peste un local irlandez în care să se servească 
sendvișuri la orice oră. Tu du-te după mâncare, iar eu o să 
termin aici. Mai e o referinţă jos pe pagină, pe care vreau s-o 
verific. 

El șovai. 

— Du-te. l-am făcut semn către ușă. Am încredere în Maxine, 
și nimeni altcineva nu știe că suntem aici. Așa că, mergi liniștit. 
Mai câștigăm timp. 

Ben se ridică. 

— Mă întorc în zece minute. Așteaptă-mă aici. 


145 


În vreme ce el ieșea pe ușă, eu m-am dus cu fișa lui Granville 
la Maxine. 

— Granville, ha? zise ea, ridicându-și ochii de la calculator. l- 
am arătat ultimul rând: „Foto 23.1875; EP: CP 437”. 

— Se pare că există o fotografie. Pot s-o văd? 

— Asta e ușor. 

Se duse la o vitrină cu cărți etichetată „Prieteni ai Bibliotecii”. 
Scoţând o carte din ea, mi-o întinse. Era cartea lui Roz. 

— lată-l pe Jeremy Granville, zise ea, arătând spre fotografia 
de pe copertă a bărbatului purtând o pălărie Stetson și ţinând în 
mână un craniu. 

Maxine deschise cartea din mâinile mele și îmi arătă legenda 
de pe prima clapă a copertei detașabile: „Fotografia lui Jeremy 
Granville în rolul lui Hamlet, Tombstone, Arizona, 1881. Prin 
amabilitatea Arhivei Shakespeare din Utah, Universitatea de 
Sud, Utah”. 

— Asta a fost înainte să ne schimbăm numele, zise ea. 

Pentru prima dată, m-am uitat cu atenţie la figura de sub 
pălăria Stetson. În jur de patruzeci de ani, mi-am dat eu cu 
presupusul. Un artist o retușase, căpătând astfel favoriţi roșcațţi 
și obraji trandafirii. Dar ochii melancolici și gura puţin ironică 
erau în întregime ai lui Granville. 

Maxine se mai uită o dată la referinţa de pe fișă. 

— "EP.” Asta înseamnă Efecte Personale. Haine, ceasuri, cărți, 
documente. Era actor; poate există vreun afiș sau două de la 
spectacolele sale. Și mulţi dintre vechii căutători de aur aveau 
hărți. 

Cineva părea să fi sorbit tot aerul din încăpere. 

— Hărţi? 

— "CP” înseamnă „colecţie particulară”. Il pot suna mâine pe 
proprietar, dacă dorești. 

— În seara asta, am spus. Te rog! 

Maxine slobozi un oftat. Luându-mi fișa din mână, tastă codul 
în calculatorul ei. Uitându-se la ecran, se întinse după telefon și 
formă un număr. Prefix zonal 520, ceea ce însemna Arizona de 
Sud. „Tombstone”, m-am gândit eu. 

— Doamna Jimenez? zise Maxine în receptor. Sunt profesor 
Maxine Tom, de la Arhiva Preston. Îmi cer scuze că vă deranjez 
atât de târziu, dar mai avem o cerere de a vedea colecţia 
Granville. Una destul de urgentă. Făcu o pauză. O, înţeleg. Da. 


146 


Da. Nu. Foarte interesant. Bine, mulţumesc. Și salutări domnului 
Jiménez. 

Puse receptorul în furcă. 

— Pot s-o văd? 

— Nu. 

Se uita încruntată la telefon. 

— De ce nu? 

— Au vândut-o. 

Eu am scăpat o înjurătură. 

— Cui? 

— Lui Athenaide Preston. Nu-mi spune: vrei s-o sun și pe ea. 

— Te rog, Maxine! am implorat-o eu. De dragul lui Roz. 

— Bine, zise ea, o s-o sun de dragul lui Roz. Dar o să-mi rămâi 
datoare. 

Apelurile răzbătură până la mine dinspre receptor, apoi se 
auzi declicul ce semnifica faptul că se răspunsese. 

— Alo, doamna Preston? Aici profesor Maxine Tom, de la 
arhivă. Vocea de la capătul celălalt al firului suna ascuţit, dar nu 
am putut distinge ce spunea, mai ales că Maxine acoperise 
receptorul și făcea mutre acre. Apoi începu la rându-i. 

— Da, doamnă, îmi cer scuze că sun așa târziu, dar am pe 
cineva aici care vrea sa vadă colecţia Granville. Doamna 
jimenez spune că v-a vândut-o acum două sau trei zile... 
garantez pentru ea; am fost colege de facultate. Se numește 
Katharine Stanley... Da, doamnă. E aici. Chiar în fața mea. Nu, 
doamnă. Desigur. O să-i spun. Mulţumesc foarte mult. O seară 
bună vă doresc. 

Maxine trânti receptorul în furcă. 

— Sper că observi urmele de colţi de pe urechea mea și 
apreciezi sacrificiul. Se uită întrebător la mine. Spumega de 
furie, dar s-a liniștit când ţi-a auzit numele. A spus că îţi 
cunoaște opera și că poţi trece pe la ea. Dar va trebui să fii 
acolo la șapte dimineața. Pleacă de acasă la nouă. 

— Unde stă? 

— Deţine propriul oraș. Un oraș-fantomă, dar cu toate astea e 
proprietara întregului afurisit de oraș. În New Mexico, la periferia 
frumosului Lordsburg. Pe nume Shakespeare. 

Mi-am ridicat brusc capul, uimită. 

— Ai bătut atâtea drumuri pentru Roz și n-ai știut asta? 


147 


— Am stat doar o lună. Abia demaraseră lucrurile atunci când 
am plecat. 

— Scrie în carte. 

M-am uitat la ea cu o privire lipsită de orice fel de conţinut. 

— N-ai citit-o, nu? 

Întinzând mâna peste birou, deschise cartea din mâinile mele 
încă o dată, de data asta dând doar pagina de titlu și ajungând 
la o pagină aproape goală. 

„Pentru Kate”, am citit. Și chiar dedesubt, încă un rând, cu 
litere aldine. „Tuturor fiicelor casei mele.” 

M-am uitat lung la dedicație, cu respiraţia tăiată. Maxine mă 
privi cu milă. 

— Furie sau regret? 

— Ambele, am șoptit. 

— Las-o să se ducă, Kate. Las-o pe Roz să se ducă. 

M-am uitat în ochii lui Maxine. 

— Nu pot. Nu încă. Ea clătină din cap. 

— Dacă vrei s-o vezi pe doamna Preston, mai bine ai porni-o 
la drum. Shakespeare e la unsprezece ore de mers cu mașina, 
dacă respecţi viteza legală, iar tu deja nu mai ai la dispoziţie 
decât nouă și jumătate - o discrepanţă de care sunt sigură că 
doamna Preston e conștientă. Bănuiesc că e un test, pentru a 
vedea cât de mult îţi dorești ceea ce cauţi. 

Scoase o hartă și îmi arătă drumul: un lung J întors, care tăia 
toată Arizona și se curba spre est la Tucson, îndreptându-se apoi 
spre New Mexico. 

— Acum, dacă nu te superi, mă duc acasă. Mă așteaptă un 
băiețel căruia îi plac poveștile la culcare. 

Am tresărit. 

— Desigur. N-am știut. 

— A trecut ceva vreme, zise ea blând. 

M-am uitat la ceas. Ben trebuia să se întoarcă din clipă în 
clipă. Probabil că aveam să ne întâlnim în drum spre mașină. 
Fără prea mare tragere de inimă, mi-am strâns copiile după 
articole. Maxine n-ar fi acceptat să-i plătesc, așa că m-am 
îndreptat spre ușă. 

— Mulţumesc, am rostit stânjenită. 

— Ai grijă de tine, Katie, zise Maxine. 

Ajunsă afară, am plonjat în vâlceaua întunecată, luând-o 
înapoi spre teatru și spre parcarea din spatele acestuia. Am 


148 


ajuns pe drumeagul care dădea ocol teatrului și ducea spre 
parcare și m-am oprit un moment, ascultând, dar nu auzeam 
decât un murmur slab. 

Romeo și Julieta se trezeau ca să afle că trebuie să se 
despartă, poate. Sau Julieta înghiţea otrava ce o făcea să pară 
moartă. 

Făcusem trei pași pe acel drumeag, când am auzit deodată 
ceva foșnind în copacii din vâlceaua din spate. M-am uitat în 
urmă. Ferestrele bibliotecii erau întunecate; nori subțiratici sus 
pe cer, plutind peste obrazul lunii, făceau să lucească ferestrele 
rombice, aruncând pe sticlă ape ca pielea de șarpe. Sub salcia 
sa, iazul era o mică baltă de întuneric. Am rămas nemișcată, 
încercând să-mi dau seama de unde venise sunetul. 

Undeva, în vâlceaua aceea, am simţit niște ochi plini de 
cruzime aţintiţi asupra mea. Am urmat din nou cărăruia spre 
mașină, sperând să-l văd pe Ben venindu-mi în întâmpinare. Și 
atunci am auzit același sunet care mă îngrozise pe treptele ce 
duceau la Tamisa: sunetul unei lame scoase din teacă. 

Am luat-o la fugă prin crângul de molizi până m-am văzut în 
parcarea luminată. Ben nu se zărea nicăieri. Am alergat la 
mașină, dar era încuiată. 

Am privit în spate. Silueta unui bărbat se strecură în lumină și 
o luă la fugă, drept spre mine. f 

M-am tras pe după maşină, punând-o între noi. In clipa aceea 
farurile automobilului se aprinseră și am auzit ușile descuindu- 
se: mi-am dat seama că bărbatul care alerga era Ben, ducând o 
pungă și două pahare înalte de carton. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Conduc eu, am spus cu răsuflarea tăiată, deschizând 
portiera. Urcă! 


21 


— Am auzit, am spus în vreme ce ieșeam din oraș pe la est. L- 
am auzit. A scos un cuţit. 

Ben își ridică privirea de la sendvișul pe care îl despacheta. 

— Eşti sigură? Se luptau cu spadele pe scenă, Kate. 

— A fost aici, am zis eu cu glas tensionat. La arhivă. 


149 


El îmi oferi un sendviș, dar am clătinat din cap a refuz. Poate 
că pentru el mâncarea era ca și somnul - pe apucate, și-atunci 
profită din plin -, însă reprezenta ultimul lucru la care să-mi stea 
gândul. Merserăm în tăcere cât timp Ben își astâmpără foamea. 

Drumul începea să urce înspre munţi. lenuperii și jnepenii 
pitici făcură loc pinilor impunători, iar pinii la rândul lor făcură 
loc săgeţilor întunecate ale molizilor. Pădurea deveni mai înaltă 
și mai deasă, înghesuind drumul, totuși panglica neagră a 
autostrăzii șerpuia tot mai sus. Stelele tiveau vârfurile copacilor 
cu o slabă lumină argintie, dar drumul părea un tunel săpat prin 
beznă. De jur împrejurul nostru, lumea părea imobilă și ciudat 
de goală, cu excepţia copacilor foșnitori, dar nu puteam alunga 
sentimentul că mă urmărește cineva. 

— Cred că e posibil să ne urmărească, am spus încet. 
Mototolind ambalajul de la sendviș, Ben se întoarse să se uite 
prin luneta din spate. 

— Ai văzut ceva? 

— Nu, am spus clătinând din cap. Dar simt că suntem 
urmăriţi. 

Ochii lui rămaseră aţintiţi asupra mea un moment, apoi se 
întinse peste volan și stinse farurile din faţă. 

— Dumnezeule, am spus, luând piciorul de pe acceleraţie. 

— Menţine viteza, zise el pe un ton sec. Ține-te de linia 
continuă. Desfăcându-și centura, lăsă jos geamul din dreptul lui 
și ieși până la brâu din mașină. Apoi se ridică în picioare pe 
scaun, cu capul sus, printre copaci. După aceea se trase 
înăuntru. Parfumul puternic, răcoros de molid se combină cu 
mirosul mai cald al cafelei. 

— Nu e nimic acolo, doar copaci. 

— Ba-i acolo, am insistat. 

— Poate. Își luă cafeaua, încălzindu-și mâinile. Instinctul mi-a 
salvat viaţa în mai multe rânduri. 

Mă așteptasem să mă ignore sau să mă ia peste picior; 
seriozitatea lui mă luă pe nepregătite. Aruncând o privire în 
oglinda retrovizoare, aproape că am ratat o curbă; cauciucurile 
scârțâiră puţin când am tras de volan, redresând mașina. 

— Ce zici să conduci tu și să mă uit eu? sugeră Ben. 
Terminându-și cafeaua, îndesă paharul în punga de hârtie. Tot 
nu ţi-e foame? 


150 


Când am clătinat din cap, el luă cartea lui Chambers și 
aprinse o lanternă mică. 

— Spune-mi mai multe despre Cardenio. Chambers zice că a 
fost revăzută și adaptată. 

— Dubla  falșitate, am spus eu aprobând din cap, 
recunoscătoare că îmi dăduse alt subiect de gândire. Prin 1700 
sau cam așa ceva. 

— O mie șapte sute douăzeci și opt, zise el, verificând data. 
Ce știi despre asta? 

— Nu prea multe. Am luat o gură de cafea. A fost opera unui 
anume Lewis Theobald, care era celebru mai ales pentru 
conflictele cu poetul Alexander Pope. Theobald a zis că ediţia lui 
Pope din Shakespeare era plină de greșeli - lucru pe deplin 
adevărat -, iar Pope a replicat cu ceva în genul că Theobald era 
un pedant plicticos care n-ar recunoaște un subiect bun aflat în 
preajmă nici dacă ar fi trăit el însuși cei zece ani ai Războiului 
Troian - lucru de asemenea pe deplin adevărat. Pope a scris o 
epopee parodică, Dunciada, încoronându-l pe Theobald drept 
Regele Netoților. 

Ben izbucni în râs. 

— Pana mai puternică decât spada? 

— In cazul lui Pope, mai puternică decât o întreagă escadrilă 
de tunuri. Cu un vas, două de război aruncate în amestec, 
pentru a păstra măsura. 

— Nu era prea înțelept să-l ai pe domnul Pope drept dușman. 
N-ai citit niciodată piesa? 

— Nu. E greu de găsit. Mi-aș dori să fi știut s-o caut pe când 
eram încă la Harvard. Deși am putea-o găsi pe internet. Fanii 
celor din secolul al optsprezecelea au fost printre primii care să 
pună orice le căzuse în mână pe Web. lar fanii lui Shakespeare 
nu sunt cu mult mai prejos. 

Ben se întinse spre bancheta din spate și scoase un laptop. 

— Crezi că această metropolă e conectată la internet? 

Traversaserăm o trecătoare, iar drumul se îngustase până 
devenise o platformă subţire, cocoţată pe panta muntelui. La 
stânga noastră, pădurea cobora abrupt spre noi dinspre un vârf 
înalt și golaș. La dreapta, copacii creșteau aproape la verticală. 
Încă mergeam cu farurile din faţă stinse; de-a latul întregii 
întinderi înclinate de pământ nu se vedea niciun licăr de lumină 


151 


sau de foc. În afară de acel drum, nu exista nicio dovadă că 
oamenii trecuseră vreodată pe aici. 

— Prin satelit, este. 

Ben apăsă câteva taste, iar laptopul interpretă un cântece! și 
se trezi din somn, umplând mașina de o strălucire albastră. Am 
auzit sunetul altor câteva taste, iar albastrul se schimbă în alb și 
apoi în portocaliu atunci când apăru o pagină nouă. 

— lată ce avem aici, zise Ben. Dubla falșitate, sau iubiții 
nefericiti, Mai apăsă câteva taste. Ce vrei mai întâi? Piesa, sau 
toată chestia de dinainte? Dedicaţie, prefața editorului, prolog? 

— Prefaţa, am spus, cu mâinile încleștate pe volan, cu ochii la 
lucirea slabă a liniei de centru. 

— Se pare că regele Theobald era în defensivă chiar de la 
început. la ascultă: „S-a considerat a fi incredibil ca o astfel de 
curiozitate să rămână mută și pierdută pentru omenire timp de 
peste un secol”. 

— Aproape patru secole acum, am zis. 

Ben citi rapid mai departe. 

— Hei! exclamă el atât de brusc, încât mai c-am sărit din 
scaun. Știai că Shakespeare a avut o fiică nelegitimă? 

M-am încruntat. 

— Să înţeleg că nu, zise Ben. 

— Nu apare în înregistrări. 

— Doar dacă nu consideri asta o înregistrare. 

Am clătinat din cap. Petrecusem ani întregi în preajma lui 
Shakespeare și nu auzisem niciodată vreo menţiune despre așa 
ceva. 

— „Există o legendă, citi el, (pe care o știu de la nobila 
persoană care mi-a înmânat unul dintre exemplarele mele)...” 

— Unul? am spus neîncrezătoare. Unul dintre exemplare, la 
plural? 

— Susţine că a avut trei. 

Am simţit cum mă apucă un ușor chicotit, în vreme ce Ben 
începea din nou lectura. 

— "Există o legendă (pe care o știu de la nobila persoană care 
mi-a înmânat unul dintre exemplarele mele) cum că această 
piesă a fost dată de câtre autorul ei, ca un dar de preţ, unei fiice 
naturale de-a lui, de hatârul căreia a scris-o, după ce s-a retras 
de pe scenă.” Ce face un copil nelegitim „natural”? Nu 


152 


sugerează asta că odraslele legitime sunt „nenaturale”? Și ce e 
așa de al naibii de nostim în partea aia a mașinii? 

Am clătinat din cap. 

— Nimic, doar că, dincolo de faptul că Shakespeare s-a născut 
și a murit, nu sunt prea multe date certe pe care să le știm 
despre el. Și tu tocmai ai făcut praf jumătate dintre ele. Le-am 
înșirat: Cardenio e o piesă pierdută, nu există manuscrise ale lui 
Shakespeare și, deși nu pare să fi vizitat patul conjugal prea 
des, atunci când a făcut-o, a fost fertil și s-a înmulțit: a avut trei 
copii, toţi legitimi... și deodată tu vorbeşti despre trei 
manuscrise ale lui Cardenio și despre o bastardă în toată 
puterea cuvântului. 

Ben se uita la ecran de parcă spera că va vorbi. 

— Crezi că manuscrisul lui Granville a început ca unul dintre 
cele ale lui Theobald? Poate că a pus mâna pe unul și l-a adus în 
Vest. 

— Poate, am zis cu îndoială în glas. Dar Granville spune că, 
după părerea lui, manuscrisul ajunsese acolo unde îl găsise la 
puţin timp după ce fusese creat. 

— Asta ţi se pare logic? 

— Nu. Dar la o adică, nimic din toate astea nu-mi pare. 

Ben trecu de prefața piesei, iar primul lucru pe care l-am 
remarcat a fost acela că avea o voce potrivită lecturii, care 
transpunea cu ușurință ritmurile poeziei în cadențele vorbirii 
obișnuite. Cel de-al doilea lucru pe care l-am remarcat a fost că 
piesa era un dezastru. Sir Henry, într-un moment de 
extravaganțţă, ar fi putut-o numi o nobilă ruină; Roz ar fi respins- 
o de la bun început, considerând-o o rușine. 

Quijote și Sancho Pânza nu apăreau pe nicăieri. Celelalte 
personaje erau ușor de recunoscut, deși Theobald le schimbase 
toate numele. Era așa de complicat, încât Ben reveni curând la 
numele date de Cervantes. Dar nu putu repara și găurile din 
subiect. 

Părea că o tot mâncaseră moliile începând din 1728. Sau 
poate crocodilii. Păcatul fusese eliminat cu totul, dar asta încă 
era puţin lucru - la fel se întâmplase și cu orice fel de acţiune, 
ceea ce lăsa doar niște personaje care se fâțâiau de colo-colo, 
vorbind despre evenimente pe care publicul era invitat să și le 
închipuie: un viol, o încăierare violentă în toiul unei nunți, o 
răpire de la mănăstire. Dacă Theobald ar fi adaptat povestea 


153 


Facerii, m-am gândit eu ursuză, ar fi păstrat conversaţia dintre 
Eva și șarpe, dar ar fi tăiat mușcatul din măr, purtatul frunzelor 
de smochin și exilul din grădină. Din acest punct de vedere, 
probabil că ar fi redus cele două conversații al Evei, întâi cu 
șarpele și apoi cu Dumnezeu, la una singură, gândindu-se că ar 
economisi timp și salariul unui actor. Povestea n-ar fi avut niciun 
sens în final, dar asta nu părea să reprezinte o chestiune care 
să-l deranjeze pe Theobald. 

— E mai mult rahat decât Shakespeare, observă Ben. 

Și în cea mai mare parte, avea dreptate. Totuși, existau 
pasaje care alunecau pe la ureche cu o dulceaţă aproape greu 
de suportat: 


Văzut-aţi vreodată pasărea phoenix a pământului, 
Pasărea paradisului? 

Eu da: i-am cunoscut rotirea, și locul unde-și are 
Dulce-amarul ei sălaș: pân' ce, ca un nebun credul, 
Comoara arătat-am unui prieten bun, 

lar el mi-a și furat-o. 


Aproape că puteam vedea licărul penelor roșii și aurii prin 
dantela întunecată a ramurilor, puteam simţi mirosul de iasomie 
și de santal în vânt și auzi frângerea înfricoșată a unei inimi. Și 
Ben trebuie să fi simţit asta, fiindcă amuţise. 

— Problema este, zise el după un timp, că nu e doar o poezie 
frumoasă. Pune versurile astea într-o piesă și devin caraghioase 
la rândul lor. Am citit-o ca un monolog, dar nu e. Cardenio 
vorbește cu un păstor. Bietul nerod probabil că n-a văzut nimic 
mai exotic în toata viaţa lui decât o oaie bălțată, iar acum are în 
faţă un nebun care îi bombăne despre păsări phoenix și cuiburi 
dulci-amare... Uite, hai să-ncercăm. Tu ești păstorul. 

— Credeam că vrei să conduc. 

— Tot ce ai de făcut e să arăţi confuză, iar când îţi fac semn, 
spui: „Pe legea mea, domnule, eu nu”. Te descurci? 

— Pe legea mea, domnule, eu nu. 

— Bravo! Cinstit păstorul... îmi place chestia asta cu regizatul. 
Foarte bună pentru manifestarea sentimentului de superioritate. 
Ce spun ca să pornesc lucrurile? 

— Doamnelor și domnilor, când sunteți gata. 


154 


Formula îmi ieși de pe buze automat și mi-am dat seama cu 
durere cât de mult îmi lipsea teatrul. 

— Bun, atunci... doamnelor și domnilor, când sunteţi gata. 

Respectând propria indicație regizorală, începu să declame 
scena. 


Aveţi un aer, domnule, de minunată înțelepciune, 
Și cum îmi pare, în știință aţi pătruns adânc; 
Văzut-aţi vreodată pasărea phoenix... 


O ușă din memoria mea se deschise zgomotos, izbindu-mă 
dintr-odată faptul că recunoșteam acele vorbe. 

— Cum ai spus? 

— Nu asta e replica ta. 

— Lasă naibii replica mea! Mai citește-o o dată pe ata. 


Aveţi un aer, domnule, de minunată înțelepciune... 


Am frânat atât de brusc, încât am derapat puţin; mașina se 
opri în mijlocul unui refugiu în formă de semilună. 

— Scrisoarea! am strigat. Scrisoarea lui Granville! Unde e? M- 
am întors și am început să scotocesc printre lucrurile din spate. 

Ben îmi scoase sacoșa cu cărţi din spatele banchetei sale și 
extrase scrisoarea lui Granville. Am parcurs-o rapid până am 
găsit ceea ce căutam și i-am întins pagina, arătându-i cu 
degetul un pasaj. 

— „Aveţi un aer, domnule, de minunată înțelepciune”, citi el. 

— Ai avut dreptate la librărie. Bătrânul meu miner n-a scris 
asta. 

Ben își ridică privirea. 

— Crezi că Granville știa piesa lui Theobald? 

Sângele îmi pulsa în tâmple. 

— Puțin probabil. Adaptarea lui Theobald fusese de mult 
uitată în vremea-n care se năștea Granville. lar Granville nu 
avusese internet ca să găsească piese rare. 

— Dar dacă nu știa Dubla falșitate, zise Ben tărăgănat, 
singurul loc în care putea găsi acest vers era în manuscrisul său. 
Ceea ce înseamnă că... 

— Că aceste cuvinte nu sunt ale lui Theobald. 


Niciunul din noi nu putu sfârși gândul cu voce tare: „Sunt ale 
lui Shakespeare”. 

M-am dat jos din mașină și am mers până la marginea stâncii. 
Refugiul fusese probabil făcut pentru a permite șoferilor să se 
oprească și să admire priveliștea. Stăteam pe o platformă înaltă, 
ca o loggie naturală dând spre o vale lată și adâncă, încercuită 
din toate părţile de culmi îndepărtate, mai întunecate decât 
cerul nopţii. La trei sute de metri mai jos, copacii acopereau ca 
un covor fundul văii. Departe spre sud, stâncile din Zion 
străluceau albe în bătaia lunii, licărind ca niște perdele ce 
mascau trecerea către o altă lume. 

— Ar putea fi Fletcher, zise Ben cu voce răgușită. Chambers 
spune că piesa e o colaborare. 

— S-ar putea, am admis eu. Dar singur ai spus că poezia e 
întrețesută cu comedie - iar ăsta e trucul favorit al lui 
Shakespeare. Abia dacă există vreun pasaj de poezie înălțătoare 
în toate operele sale care să nu fie închis într-un pentagon de 
fier de comedie sau de ironie. De parcă n-ar fi avut încredere în 
frumuseţe. 

— Theobald a avut piesa, zise Ben. Clătină din cap. Gândește- 
te la asta. A avut aur și l-a transformat în paie. 

— Și apoi a pierdut ce-a rămas, am spus eu în batjocură. 
Manuscrisele lipsesc toate. Se presupune că au fost pierdute în 
focul care i-a mistuit teatrul. 

— Cam multe focuri adunate pe capul lui Shakespeare, zise 
Ben. Dar mintea mea era prea preocupată de Granville ca să 
mai am răgaz a mă gândi la Theobald. Dacă Granville putuse citi 
fraza pe care o citase, atunci era în stare să citească înfloriturile 
complicate ale scrisului elisabetan. Și dacă fusese capabil să 
citească scrisul elisabetan, atunci ceea ce începusem să 
bănuiesc la arhivă trebuia să fie adevărat. Știa exact ce 
descoperise atunci când îi scrisese profesorului Child. 

Cine era acest căutător de aur care se pricepea la chestiunile 
obscure din literatura renascentistă engleză? Și de ce se 
pretindea neștiutor? 

M-am întors către Ben, dar el se uita încruntat în direcţia din 
care veniserăm. După câteva secunde, am zărit ce anume îi 
atrăsese privirea. Un licăr de lumină, la aproape un kilometru în 
spate. 

— Ce e? 


— O mașină, spuse el încet, cu tot corpul încordat. 

Am zărit din nou acea scânteiere: un licăr de lumină pe oțel. 
Apoi mi-am dat seama ce nu vedeam: faruri. 

— Treci în mașină, zise Ben, întorcându-se pe călcâie și 
deschizând portiera pasagerului. 

N-am comentat. 


22 


Ben conducea fără ajutorul farurilor mai repede decât aș fi 
îndrăznit eu vreodată, beneficiind de faza lungă și de alte 
câteva spoturi adăugate. După un timp, panta se îmblânzi și ne 
pomenirăm traversând o pajiște alpină. Fără să mi se ceară, 
supravegheam drumul din spatele nostru, dar n-am văzut 
altceva decât formele fantomatice ale bolovanilor și ale 
copacilor de strajă. 

Apoi șoseaua se înclină la vale. Copacii se subţiară și se 
micșorară, apoi dispărură cu totul. La poalele munţilor, o luarăm 
spre sud pe Autostrada 89 și traficul crescu, dar nu cu mult. O 
dată la douăzeci de minute, câte o mașină sau vreo dubită 
apărea în depărtare, parcă năpustindu-se direct spre noi și 
evitându-ne în ultimul moment. Urmând poalele unor stânci de 
gresie, părea că traversam în viteză un vast ocean de întuneric. 
Undeva spre sud, abisul Marelui Canion se scufunda într-un 
întuneric și mai adânc. Nu mai zărirăm vreun semn al mașinii 
care ne urmărise în munți. 

Undeva la nord de Flagstaff, am adormit. 

M-am trezit brusc în momentul în care mașina derapa, 
trecând de la asfalt la pietriș. Ben o cotise pe un drum 
neamenajat și străbăteam un pâlc de dealuri joase de zgură, 
presărate cu creozot și cu scoruși. Lumea se umplea de o 
lumină palidă, galbenă ca lămâia. 

— Aproape am ajuns, zise el. 

Ceasul arăta ora șase dimineaţa. 

— Am ajuns mai devreme. 

— Nu chiar așa devreme. 

Nu se vedea nicăieri vreo șosea sau vreo autostradă. Nu erau 
nici alte mașini. Și nici clădiri, dacă stăteam să mă gândesc. 

— Ne-a urmărit cineva? 


157 


— Nu, din câte mi-am dat eu seama. 

Ben opri mașina și cobori. Întinzându-mă din toate 
mădularele, l-am urmat alene. Ne aflam într-o parcare goală, 
împrejmuită de un vechi gard pentru vite. Pe poartă atârna un 
semn scris cu litere roșii: VĂ RUGĂM AȘTEPTAȚI AICI PENTRU 
TURUL URMĂTOR. Ben întinse mâna peste uluci și desfăcu 
zăvorul porții. 

În fața noastră, un drum lat de ţară cobora în pantă și apoi 
cotea spre dreapta. Clădiri goale, majoritatea cu acoperișuri 
metalice ruginite, străjuiau ambele părţi ale drumului. Câteva 
erau făcute din ceva ce părea a fi resturi de traverse de lemn de 
la calea ferată. La poalele dealului, un grup de clădiri înfundau 
strada. În spatele lor se ridica o clopotniţă. Se pare că cineva 
alesese să ascundă biserica orașului de păcatele unicei sale 
străzi. 

Peste drum, puţin mai în josul dealului, se detașa singura 
clădire mai răsărită, purtând o firmă care proclama cu litere roșii 
încolăcite HOTELUL STRATFORD. Înăuntru ardea o lumină. După 
un schimb de priviri, ne îndreptarăm spre ea. 

O masă lungă și îngustă se întindea în penumbra dinăuntru. 
Deasupra, un tavan de muselină era susținut cu bârne. Vietăţi 
părură a-și căuta refugiul printre căpriori la auzul pașilor noștri. 
Varul făcuse cândva pereţii să strălucească, dar cu timpul se 
cojise în fâșii, cu tot cu bucăţi de mortar. Locul mirosea a praf și 
a pustiu. 

— Billy the Kid spăla vase în bucătăria din spate, se auzi o 
voce răgușită din spatele nostru, cu un accent patrician de New 
England. Înainte să deprindă gustul omorului. 

M-am întors pe călcâie și am văzut o femeie mică de statură, 
cu părul alb atent coafat, purtând pe silueta suplă un taior crem 
de mătase, cu nasturi de bronz în formă de frunze. Dintr-o 
privire, chiar și un novice în ale modei și-ar fi dat seama că nu-și 
luase acel costum de la un magazin cu haine de gata, nici măcar 
Needless Markup ori Saks. Fusese croit pe ea în vreo casă de 
modă elitistă din Paris sau din New York, cu un designer 
fâțâindu-se în fundal. 

— Deși probabil că Shakespeare l-a învăţat că viaţa e ieftină, 
iar moartea și mai ieftină, continuă ea. Orașul, desigur. Nu 
piesele. 


Întinse mâna - mâna unei femei în vârstă care fusese mereu 
bogată, cu pielea ca fildeșul brăzdată de vene groase albăstrii și 
cu unghiile cu manichiură perfectă într-o nuanţă discretă de roz. 

— Sunt Athenaide Preston. Te rog, spune-mi Athenaide. lar 
dumneata ești doctor Katharine Stanley. 

— Dacă eu mă voi adresa cu Athenaide, va trebui să îmi spui 
Kate. 

— Hai să facem un compromis și să ne oprim la Katharine. 
Privirea i se mută la Ben, pe care îl măsură din cap până-n 
picioare așa cum îmi imaginez că ar măsura un cal pur-sânge. Și 
un prieten, adăugă ea. 

— Ben Pearl, am spus... 

— Bun venit în Shakespeare, Benjamin Pearl. Să vedem ce 
amintiri mai păstrez de pe vremea turului. Păși înăuntru, 
arătând spre un colţ din spate, unde o pată întunecată se găsea 
încă pe perete. Un bărbat numit Bean Belly Smith l-a ucis aici pe 
băiatul familiei, într-o ceartă pentru un ou. Băiatul a primit unul 
la micul dejun, cu pesmet și carne sărată de porc; Bean Belly 
nu. Câteva comentarii despre purtarea stăpânei casei l-au făcut 
pe fiul ei să scoată pistolul, dar Bean Belly a fost mai rapid, iar 
băiatul a murit cu oul în stomac, bine piperat cu plumb. Femeia 
se întoarse spre noi, arcuind o sprânceană atent pensată peste 
un zâmbet răutăcios. Vă e foame? 

— Nu, mulţumim, am zis eu. Dacă am putea vedea 
documentele lui Granville, nu vă vom răpi mai mult timp. 

— Sunt la curent cu ceea ce faci, Katharine. Și sunt o mare 
admiratoare. lar susţinerea lui Maxine e de mare ajutor. Totuși, 
nu te cunosc. Și nu îmi deschid sipetele cu comori în fața 
oamenilor pe care nu-i cunosc. 

Am dat să protestez, dar ea ridică mâna, tăindu-mi vorba. 

— Am să fac un târg cu tine, Katharine Stanley. Iți voi pune 
trei întrebări. Dacă răspunzi cum se cuvine, am să-ți arăt ce vrei 
să vezi. 

Cine se credea? Un djinn al deșertului? Zâna cea bună? O 
Katsina coborâtă din nori? Doamne, Dumnezeule, eram oare un 
magnet pentru țicniți? Dar am făcut semn din cap că accept. 

— Atunci vino cu mine. 

Pășind afară, se îndreptă spre șirul dărăpănat de clădiri de la 
capătul străzii. 

Ben îmi puse o mână pe umăr. 


— Kate. Am putea nimeri direct într-o capcană. 

— Ai spus că nu ne-a urmărit nimeni. 

— Am spus că n-am observat pe nimeni. 

— Dacă vrei să-ţi socotești contractul încheiat și să pleci, 
atunci pleacă. După cum mi-ai spus, asta e situaţia. Dar trebuie 
să văd documentele lui Granville. 

M-am întors pe călcâie și m-am grăbit s-o ajung din urmă pe 
Athenaide. În spate, l-am auzit pe Ben oftând și venind după 
mine. 

La capătul străzii, Athenaide o luă pe după colțul unei clădiri 
lungi, apucând-o pe o potecă printre niște tufe de mesquite. 
Deșertul deveni mai vast și mai clar conturat, iar poteca se 
transformă într-o alee pavată. Deodată, după un colț, ne 
trezirăm pe o terasă elegantă, presărată cu ghivece imense cu 
flori siclam de bougainvillea. Două fântâni arteziene în stil italian 
umpleau aerul cu clipocitul blând al apei. 

Perspectiva îmi tăie răsuflarea. Terasa se termina brusc într- 
un arroyo adânc, iar câmpia de dedesubt părea să se 
rostogolească la picioarele noastre precum un covor lung de 
optzeci de kilometri, vălurit cu cafeniu, roșcat și roz, întrerupt 
ici-colo de un verde palid și prăfuit. Căldura deja se ridica 
tremurătoare spre un cer acvamarin. La orizont, spre nord, un 
mic șir de dealuri se ridica de la pământ, de la stânga la 
dreapta, de parcă o creatură imensă stătea la pândă ca să se 
repeadă la soare. _ 

— Poţi să-mi spui unde suntem? întrebă Athenaide. Işi ridică 
tanţoș capul. Răspunsul corect nu e New Mexico. 

M-am întors și m-am uitat la casă. Din partea aceasta, 
clădirea nu semăna deloc cu faţada dărăpănată pe care o 
văzusem din stradă. Era un palat baroc în miniatură. 

— Deci faţada e falsă? 

Athenaide izbucni în râs. 

— Întregul oraș e fals. Cu siguranţă știai asta, nu? Când fost 
creat se numea Ralston, botezat după numele președintelui 
Băncii Californiei, și a decăzut în urma unei înșelătorii cu o mină 
de diamante care a făcut ca bogătanii falimentaţi să se 
prăbușească de la ferestrele de sus pe trotuarul de dedesubt. 
Un scandal naţional și internaţional. Colonelul William Boyle a 
cumpărat orașul în 1879 și i-a schimbat numele, astfel încât să 
poată pune în practică înșelătorii mai puţin spectaculoase, dar 


160 


mai statornice, atât pentru cei din est, cât și pentru minerii din 
vest. Voia un nume care să sugereze clasă și cultură, și a 
nimerit peste Shakespeare. A cam exagerat... dar într-adevăr, 
fațada dinspre stradă a acestei clădiri e falsă. Deși celelalte 
clădiri de pe Stratford Avenue sunt autentice, dacă prin 
„autentic” înțelegem că au făcut parte de la început din această 
păcăleală de oraș. 

— De ce să cumperi un oraș pe care îl consideri a fi o 
păcăleală? întrebă Ben. 

— Părinţii mei au fost costumieri în epoca de aur a 
Hollywoodului. Le îmbrăcau pe marile vedete, iar eu stăteam și 
priveam. Bette Davis mi-a spus odată că orice mare divă eo 
păcăleală. Işi desfăcu braţele, într-un gest expansiv. Ador 
păcălelile! 

Am încetat să mai ascult discuţia lor și m-am concentrat 
asupra clădirii. Construită din piatră atent cizelată, părea să 
contemple priveliștea prin niște ferestre înalte. Trei frontoane în 
formă de scoică se ridicau din acoperișul ascuţit de ardezie. La 
ambele capete se înălțau foișoare de cupru, înverzite de 
expunerea la aer. In mijloc, ceea ce socotisem iniţial a fi o 
clopotniţă se dovedi o fantezie ca de tort nupţial de domuri, 
coloane și volute, cu un turn deasupra. Sub el, o arcadă ducea 
spre o micuță curte interioară flancată de statui clasice ale lui 
Neptun agitându-și tridentul și ale lui Hermes cu sandalele-i 
înaripate. 

Am închis ochii. 

— Știu locul ăsta. 

— M-am gândit că s-ar putea să-l știi, zise Athenaide. 

— Ai mai fost aici? întrebă Ben. 

— Nu, răspunse Athenaide în locul meu. Dar aș paria un regat 
că a fost în locul cu același nume. 

Am deschis ochii. 

— Elsinore. 

Ea zâmbi. 

— Mai exact Castelul Kronborg, la Helsingor, pe Oresund. 
Pronuntța rotunjit și apăsat vocalele scandinave, ca o vorbitoare 
nativă. 

— Danemarca, i-am spus eu lui Ben. 

— Casa lui Hamlet, zise Athenaide. 

Intră în curte, iar eu am urmat-o. 


161 


— Ai construit o replică a castelului din Elsinore în deșertul din 
New Mexico? am îngăimat nevenindu-mi a crede. 

Oprindu-se în dreptul unei uși bogat ornamentate, ce stătea 
deschisă dinaintea noastră, femeia chicoti. 

— Nu atât o replică, cât un mic omagiu. 

— De ce? i 

— Danezii n-au vrut să vândă originalul. Imi făcu semn să 
intru. După tine. 

Ben mă prinse de braț, dar m-am scuturat din strânsoarea lui 
şi am intrat. 

Ne aflam într-o galerie lungă, cu podea de marmură având 
dale albe și negre ca o tablă de șah. Pe o latură, pe pereții 
complet albi atârnau tablouri imense care păreau a fi creaţii 
dintre cele mai voluptuoase ale vechilor clasici. Pe cealaltă 
latură, ferestre mari rombice se arcuiau în ogive adânci. 

— Drept înainte și după colț la dreapta, mă ghidă Athenaide. 
Stop, spuse ea. 

M-am întors pe călcâie și am văzut-o stând cu braţele 
încrucișate, cu spatele la niște uși mari duble. 

— Una e gata, mai ai două. De ce vrei tu să vezi efectele 
personale ale lui Jeremy Granville, de loc din Tombstone, atât de 
tare încât să conduci o mie o sută de kilometri noaptea, la o 
viteză cu care n-ar fi de acord niciun poliţist? 

Ce trebuia să spun? Fiindcă o interesa pe Roz, iar Roz era 
moartă? Mi-am dres vocea. 

— Mă interesează Hamlet, iar el a jucat odată Hamlet în urma 
unui pariu. 

— Un răspuns acceptabil, chiar dacă nu e sincer. Reprezintă 
mai mult de jumătate din motivul pentru care i-am cumpărat 
lucrurile. Și eu sunt fascinată de Hamlet. Desigur, nu este 
motivul pentru care amândouă suntem interesate de el în 
prezent. Dar ca răspuns, merge. Întorcându-se pe călcâie, 
împinse ușile și le deschise cu un gest măreț. Bun venit în Sala 
Mare! 

Mare era puţin spus, chiar și pentru un palat. Încăperea aceea 
era un pătrat imens împărțit în două de o boltă masivă, din 
piatră sculptată într-o dantelărie fină. Sus, lângă tavanul din 
bârne, bolți mai mici se deschideau spre o galerie care mergea 
de jur împrejur. Lumină aurie se scurgea în șuvoaie groase ca 
mierea. La nivelul podelei, alte ferestre străpungeau zidurile, 


162 


dar ferestrele erau înguste, iar zidurile, groase, permițând 
întunericului să se adune în spaţiile dintre ele, unde tapiserii 
umpleau pereţii cu unicorni palizi și cu doamne purtând pălării 
înalte și ascuţite. 

— Asta nu e Elsinore, am spus. 

— Nu. 

Sub picioarele noastre, podeaua lucioasă de lemn era 
presărată cu lavandă și cu rozmarin care izbucneau în mici 
explozii parfumate la fiecare pas al nostru. 

Athenaide își îndreptă privirea către peretele din dreapta. M- 
am întors să văd la ce se uita. Deasupra unui cămin suficient de 
mare cât să arzi în el trunchiul unui sequoia, se afla o pictură 
care lucea verde și auriu în lumina ciudată. O femeie într-o 
rochie lungă de brocart plutea pe spate, cu fața palidă, într-un 
pârâu cu maluri înalte, undele fiind acoperite de flori roșii și 
purpurii. Ofelia, pictată în momentul morţii de către Sir John 
Everett Millais. 

Era o pictură în ulei, nu o reproducere, și era desăvârșită, 
inclusiv rama de aur de o formă ciudată și sculptată complicat. 
Atât de desăvârșită, încât, pentru un moment, m-am întrebat 
dacă nu cumva Athenaide deținea originalul. 

— Mereu mi-a plăcut tabloul ăsta. 

Am făcut un pas în faţă, clipind des. Și mie îmi plăcea. Ea - 
întotdeauna mă gândisem la tablou ca la însăși Ofelia - era una 
dintre capodoperele artei prerafaelite. Dar se presupunea a se 
găsi la Tate Britain Museum, în Londra. Știam asta. De când 
începusem să regizez Hamlet, mă dusesem deseori s-o văd, 
trecând pe sub umbra frunzișului de pe malul Tamisei, 
aplecându-mă pentru a intra în camera lungă de culoarea 
trandafirilor în amurg, unde stătea în apa ei între două tablouri 
înfățișând doamne în minunate rochii albastre. Ofelia însăși era 
ciudat de incoloră, căpătând aproape transparenţă, dar lumea în 
care plutea strălucea într-un verde viu, provocator. 

Dintr-o latură a încăperii se auzi o ușă deschizându-se. M-am 
întors surprinsă; nu mai văzusem altă ușă în afară de intrarea 
principală. Tapiseriile se dădură la o parte, iar o femeie 
hispanică masivă apăru din spatele lor, ducând o tavă cu un 
serviciu de cafea de argint. 

— A, Graciela, zise Athenide. Purtând daruri. 


Graciela traversă camera cu pas greoi și puse tava pe masă. 
Apoi se întoarse, cu braţul ridicat, ațintit drept spre mine. Un 
pistol mic și negru, cu ţeava scurtă, părea o jucărie în mâna ei 
imensă. 

Am clipit înmărmurită. Și Ben își scosese arma. Dar nu ţintea 
spre Graciela; pistolul său era îndreptat spre pieptul lui 
Athenaide. 

— Lasă jos arma, domnule Pearl, zise ea. 

El nu schiţă niciun gest. 

— Testosteronul ăsta. Athenaide oftă. Un hormon atât de 
plicticos. Cu estrogenul e însă altă poveste: nu știi niciodată ce 
va declanșa. Mă tem că ţin un Glock 22 spre rinichii lui 
Katharine. 

Cu un aer dezgustat, Ben se aplecă încet și lăsă pistolul pe 
podea. 

— Mulţumesc, spuse Athenaide. 

Graciela ridică arma de jos. lar apoi Athenaide puse a treia 
întrebare: 

— Tu ai ucis-o pe Maxine Tom? 


23 


Valuri de greață năvăliră peste mine. Eu am făcut ce? 

Nu era cu putinţă. Maxine plecase în grabă de la bibliotecă, 
îndreptându-se spre casă pentru a-i citi o poveste la culcare 
băiețelului ei. Când mă îndreptasem spre teatru, ferestrele erau 
scufundate în întuneric. A 

Mi se puse un nod în gât. Ucigașul fusese acolo. li simţisem 
privirea. ÎI auzisem scoțând cuțitul, pentru numele lui 
Dumnezeu. Îl condusesem oare la Maxine și apoi plecasem pe 
când el o înșfăcase, îngrozită, prizonieră? 

— Ai ucis-o pe doamna profesoară Tom, Katharine? 

— Nu, am rostit răgușit. 

Nu o avertizasem în niciun fel. Nici cea mai mică aluzie că ar 
fi în pericol. 

— Ce s-a întâmplat? 

— „Nu a putut fi mult, zise Athenaide, până ce veșmintele-i 
grele de băutura lor o smulseră pe biata nefericită din culcușul 
ei melodios spre moartea noroioasă...” Nişte spectatori au găsit- 


164 


o aseară, plutind în iazul cu pești koi al bibliotecii, cu părul 
vălurind ca al unei sirene, cu fusta larg desfăcută în jurul ei. 
Fusese înecată. 

Fusese transformată în Ofelia. 

— Am construit acea grădină ca un tribut adus lui Millais, zise 
Athenaide. Nu ca o invitaţie la crimă. 

Pârâul cu maluri înalte din tablou, presărat cu trestii și cu 
mușchi, plin de flori mici albe de bălușcă - până și salcia enormă 
din colţ - toate semănau straniu de mult cu iazul de la 
bibliotecă. „Maxine. Strălucitoarea, ferma Maxine.” Am tras aer 
în piept, prelung, tremurător, încercând să-mi recapăt vocea. 

— Ştiam că e posibil să fiu urmărită de un ucigaș, dar nu am 
avertizat-o. A murit din cauza mea. /nsă nu am ucis-o eu. 

Athenaide trecu în faţa mea pentru a mă privi în ochi. Încet, 
dădu din cap, iar apoi lăsă pistolul în jos. 

— Așa m-am gândit și eu. Dar trebuia să mă asigur. lartă-mi 
metoda primitivă. 

— Se poate să te fi pus și pe tine în pericol. Am fost urmăriți, 
cel puţin o bucată din drumul până aici. 

Vocea lui Ben interveni peste a mea: 

— Cum aţi aflat despre crimă? 

— Departamentul de Poliţie din Cedar City. Numărul meu de 
telefon e ultimul pe care l-a format Maxine. 

— Le-aţi spus de venirea noastră? 

Ochii ei lunecară spre Ben. 

— Interesele lor nu coincid mereu cu ale mele. Deși cred că 
mă vor vizita destul de curând. Un lucru demn de luat în 
consideraţie. Se întoarse spre Graciela. Asta a fost tot, 
mulțumesc, zise cu o scurtă înclinare a capului. 

Tuguindu-și buzele dezaprobator, Gaciela puse pistolul lui Ben 
pe tavă, o luă și plecă. 

— Arma îţi va fi înapoiată, domnule Pearl, când vei părăsi 
această casă, zise Athenaide. Apoi se întoarse spre mine. 
Documentele lui Granville sunt cumva legate de toate astea. 
Rosalind Howard le voia, iar acum e moartă. Apoi vii tu după ele, 
iar Maxine moare. De ce? 

Nu aveam nimic altceva decât adevărul de dat în schimb. 
Degetele mi se încleștară mai strâns pe cartea lui Chambers. 

— Numele Cardenio îţi spune ceva? 

— Piesa pierdută? 


Spaţiul dintre sprâncenele ei se strânse într-o cută. 

— Te rog, Athenaide. Dă-mi voie să văd documentele lui 
Granville. 

— Cardenio, zise ea, plimbând cuvântul prin gură de parcă l- 
ar fi degustat. 

Brusc, se îndreptă spre o vitrină de la perete și tastă un cod. 
Un scanner biometric apăru din perete, iar ea își îndreptă 
degetul mare către el. Se auzi declicul unei încuietori, lăsând să 
pătrundă un ușor curent de aer atunci când vitrina se deschise. 
Scoțând un dosar albastru subțire, îl aduse pe masa mare și 
pătrată din mijlocul camerei. 

— Presupun, de vreme ce știi despre povestea cu Hamlet, că 
ai citit ce deţine arhiva despre Granville? 

Am încuviințat din cap. 

— Când a plecat călare din Tombstone, a lăsat în urmă un 
rând de haine și niște cărți. Niciun fel de documente. 

— Nimic? 

— Nu, din câte știu. l-a sosit o scrisoare după plecarea lui, iar 
patroana casei în care stătea a păstrat-o. Marie cea Blondă, așa 
i se spunea, și i se mai zicea Dolarul de Aur. Străbunica doamnei 
Jiménez, deși ea nu e prea încântată să pomenească de fosta 
profesie a rudelor sale. Marie cea Blondă nu a deschis niciodată 
scrisoarea. 

Athenaide scoase un plic vechi, pe care fuseseră așternute 
niște cuvinte cu cerneală purpurie decolorată. Timbrul era 
britanic; ștampila poștei era din Londra. Marginea de sus fusese 
tăiată. 

— Dar a fost deschis. 

— Săptămâna trecută, zise ea. De o cunoștință comună. 
Scoase o pereche de mănuși albe de arhivă. 

Mi-am ridicat ochii. 

— Roz l-a deschis? 

— Dacă prin termenul ăsta hidos vrei să spui profesor 
Rosalind Howard, atunci răspunsul este da. Scoase o foaie de 
hârtie de culoarea fildeșului și o desfăcu atent. Le-a promis celor 
doi Jiménez o grămadă de bani pe ea, dar apoi a plecat, 
spunând că îi va plăti Universitatea Harvard. Ceea ce lor li s-a 
părut greu de crezut. Când am apărut eu trei zile mai târziu cu 
carnetul de cecuri în mână, au hotărât că așteptaseră destul. 

Dându-se un pas înapoi, îmi făcu semn spre masă. 


— Citește, te rog. Cu voce tare. 

Scrisul era delicat, literele părând niște picioare de păianjen 
alergând pe pagină. 

— Mâna unei doamne, am spus, ridicându-mi privirea. Ben se 
apropiase și el. Athenaide aprobă din cap. 

Am început să citesc. 


20 mai 1881 
Savoy, Londra 


Dragul meu Jem, 


M-am oprit. „jJem” era o veche prescurtare britanică pentru 
Jeremy. Singurii bărbaţi cărora o doamnă din perioada victoriană 
li s-ar adresa pe numele de alint în termeni atât de drăgăstoși 
erau fraţii, fiii și soţii. 


Acum că se apropie ziua când din nou vom aparţine unul 
altuia, nerăbdarea mă cuprinde ca o liană luxuriantă și 


înăbușitoare din adâncurile Congoului... 


Imagistica era încărcată de senzualitatea indirectă, șerpuită a 
victorienilor. Prin urmare, Jem nu era frate sau fiu. Sot cumva? 


Am sosit - așa cum mi-ai cerut - la Londra pentru a 
descoperi ce legătură ar putea fi între Somerset și 
familia Howard. Cred că vei constata, ca și mine, că 
rezultatele sunt foarte interesante - deși nefericit de 
sordide. O să-mi conjur penița mea de doamnă să scrie 
la fel de îndrăzneţ precum cea a unui bărbat - ca astfel 
să pot transmite informaţii - și sper că le vei citi ca 
atare. 

La început, am luat Somerset ca fiind ţinutul 
respectiv, ceea ce nu a dus decât la Culmile Frustrării, 
la fel de pustii ca Gheturile Arctice. O remarcă 
întâmplătoare venită de la un bibliotecar, totuși, m-a 
făcut să mă grăbesc la Debrett și la o trecere în revistă 
a pairilor. Acolo, am aflat că pe vremea regelui James 
exista un Comitat de Somerset, iar numele de familie 


167 


al contelui de Somerset era Carr - un nume care nu 
putea decât să-mi stârnească curiozitatea. 


— Carr, toarse Athenaide. Cardenio. Mă privi în felul unei 
bufnițe, într-adevăr curios. 

M-am grăbit să citesc în continuare. Sublinierile generoase 
confereau prozei o caracteristică zăpăcitoare. 


Mai mult - ce crezi? Contesa lui era o Howard!! 
Frances era numele de botez al bietei doamne. Era 
sora ultimei, dar nu lipsitei de importanţă persoane din 
acest lanţ - Theophilus, Lord Howard de Walden, 
căruia i-a fost dedicată prima traducere englezească a 
lui Don Quijote. 


— Don Quijote? șopti Ben. Așa spune? 

Am încuviinţat din cap, trecând rapid prin text, rezumând pe 
măsură ce îl parcurgeam. Povestea lui Frances Howard și a 
contelui de Somerset era într-adevăr sordidă, iar în linii mari, 
corespondenta lui Jem o aflase corect. 

Frances Howard fusese o frumuseţe blondă, fiica arogantă și 
răsfăţată a uneia dintre cele mai arogante și rapace familii din 
istoria Angliei. Când Robert Carr a început s-o curteze, era 
contesă de Essex în urma unei căsătorii care dura de șase ani cu 
contele de Essex. Carr era și el blond și frumos, dar nu fusese 
nimic altceva decât un biet boiernaș scoţian până când îi 
atrăsese atenţia regelui căzând de pe cal și rupându-și piciorul. 
Regele se îndrăgostise, copleșindu-l pe Carr cu titluri și cu 
bogății, răsfățându-l așa cum o doamnă și-ar răsfăța cățelul. 

— Și ce s-a întâmplat când regele a aflat de interesul iubitului 
său pentru contesă? întrebă Ben. 

— Nu era gelos pe femei, am spus eu. Regele James chiar își 
încuraja favoriţii să se însoare. Așa că, atunci când a aflat de 
dragostea lui Carr pentru Frances, regele a decis că iubitul său 
trebuie să obţină ce vrea, indiferent cu ce preţ. Preţul a fost o 
anulare a primei căsătorii a lui Frances; Frances și familia ei au 
insistat asupra acestui lucru. Regele a mituit comisia de 
investigare, dar tot s-a văzut nevoit să-i mâne de la spate. De 
îndată ce s-a acordat anularea, l-a ridicat pe Carr în rang, de la 
simplu viconte la conte de Somerset, astfel ca Frances să nu 


168 


sufere vreo scădere în prestigiu. Nunta care a urmat a fost una 
aproape regească. lar regele, am zis eu, adăugând un detaliu pe 
care autoarea scrisorii îl omisese, se spune că s-a alăturat în pat 
tinerilor căsătoriţi în dimineaţa următoare. 

— Asta da, istorie cu care să te mândrești, zise Ben. 
Gândește-te de câte belele ar fi scăpat Henric al VIll-lea dacă 
pur și simplu ar fi măritat-o pe Anne Boleyn și apoi s-ar fi 
alăturat amantei sale și soțului ei pentru o hârjoneală de trei zile 
oricând avea chef. 

— Henric avea nevoie de urmași, zise Athenaide. James nu. 

— Regele a avut noroc că n-a stat în calea lui Frances, am 
spus eu. La fel și Essex. Carr - deja conte de Somerset - avea un 
alt iubit care a stat, sau a încercat să stea în calea femeii. 
Frances a aranjat pe căi necinstite ca rivalul ei să fie trimis în 
Turnul Londrei, iar apoi, în semn de simpatie, i-a trimis un coș 
cu tarte cu jeleu. 

— „Regina de cupă/ Făcu niște tarte”, murmură Ben încetișor. 

— Și le-a îmbibat cu otravă, am continuat eu. Bietul om a 
murit în chinuri. Frances s-a declarat vinovată de crimă în fața 
Camerei Lorzilor; Somerset s-a declarat nevinovat, totuși a fost 
condamnat. Au primit pedeapsa cu moartea, dar regele a 
comutat-o în închisoare pe viaţă. A fost cel mai mare scandal al 
epocii iacobine. 

— Bătrâna și vesela Anglie, zise Ben. Și aceștia sunt cei pe 
care Granville voia ca autoarea scrisorii să-i cerceteze? Au vreo 
legătură cu Shakespeare? 

— Nu am cunoștință de vreuna. Dar au legătură cu Don 
Quijote, și deci cu povestea lui Cardenio, așa că e posibil. 

— Continuă lectura scrisorii, zise Athenaide. 


Ce pare promiţător pentru munca noastră, sper că 
vei fi de acord, este curioasa geometrie a Triunghiului 
lor conjugal cu Essex. 


Athenaide îmi atinse braţul. 

— Cardenio e povestea unui triunghi conjugal? 
Fără tragere de inimă, m-am uitat în ochii ei. 
— Da. 


— Atunci nu se poate presupune că numele Cardenio îi 
desemnează pe Carr, conte de Somerset, iar povestea 
înfățișează triunghiul său amoros cu Essex și contesa? 

— Nu. Cuvântul îmi ieși din gură pe un ton mai dur decât 
intenționasem. Am încercat să mă justific. Dacă favoritul de 
moment al regelui se numea Carr și erai suficient de inconștient 
încât să vrei să îl reprezinţi pe scenă, „Cardenio” ar fi ultimul 
nume pe care l-ai alege. Sare în ochi. lar asta e periculos. 

— Crezi că Shakespeare era un om care să se teamă de 
pericol? 

— Orice persoană cu capul pe umeri s-ar teme de răzbunarea 
unui rege renascentist, am replicat eu. Problema mai mare 
ridicată de sugestia ta e aceea că nu toate triunghiurile 
amoroase sunt la fel. Triunghiul din poveste îl face pe Cardenio 
iubitul cel dintâi al femeii, cel adevărat, asmuţindu-l asupra celui 
care intervine prin trădare. Istoria, pe de altă parte, face din 
primul soț al lui Frances Howard un fudul impotent care refuza și 
s-o iubească, și să-i redea libertatea. Carr a fost cel care a venit 
la spartul târgului, salvând-o dintr-o căsătorie care nu era 
altceva decât o închisoare stearpă. 

— Essex era impotent? întrebă Ben. 

— Cine știe? Dar contele din fruntea clanului Howard - fie 
unchiul, fie străunchiul lui Frances, nu rețin niciodată - îl numea 
pe Essex „lordul meu calul jugănit”. 

Athenaide își miji ochii. 

— Ai venit aici sperând să descoperi ceva despre Cardenio, și 
iată, o teorie se conturează. De ce s-o respingi așa de repede? 

— Nu „despre Cardenio.” 

Femeia își mută privirea de la mine la Ben și înapoi. 

— Poftim? 

Simţeam dezacordul lui Ben cu privire la ce aveam a spune 
adunându-se în jurul meu în rafale reci, dar aveam nevoie de 
aprobarea și de încrederea lui Athenaide în mai mare măsură. 

— N-am venit ca să aflăm ceva despre piesă. Am venit să 
găsim piesa însăși. Granville pretindea că are o copie 
manuscrisă. 

Urmă un moment de tăcere stupefiată. O cută micuță brazdă 
fruntea lui Athenaide. 

— Și credeţi că o puteţi găsi? 

Intensitatea lăcomiei sale era aproape palpabilă. 


170 


— Roz credea că da. 

— Cum? 

— Nu știu. În orice caz, nu limitându-ne la a încerca să dăm de 
urma unei legături cu familia Howard. Sunt destul de sigură că 
această legătură e irelevantă, altfel Granville n-ar fi încercat să-i 
dea de cap abia după ce a găsit piesa. 

Athenaide își înălță capul, gânditoare. Apoi clipi și făcu un pas 
înapoi. 

— Termină scrisoarea. 


Am fost destul de mulțumită de mine că am reușit 
să pun cap la cap această primă serie de legături. Cel 
puțin mai îndulcește părerea de rău că am eșuat 
complet cu cea de-a doua. Nu pot pricepe cum ar fi 
putut exista vreo posibilă relaţie de rudenie între 
Conte și Poet. Chiar mi-aș dori să știu ce te-a făcut să 
te întrebi asta. 


„Și eu”, m-am gândit. 

— Granville credea că sunt rude? întrebă Ben. Shakespeare și 
otrăvitorii din familia Howard? 

— Asta nu e tot, am spus, uitându-mă în continuare peste 
scrisoare. Pare să fi sugerat că exista un fel de relaţie cu un 
preot. Un preot catolic. 

— Asta însemna să te joci cu focul, nu? întrebă Ben. 

Am încuviinţat din cap aprobator. 

— Dacă aveai relaţii cu preoţii, puteai pierde totul: mijloacele 
de trai, pământurile, tot ce aveai, chiar și custodia copiilor. Dacă 
se credea că ești în cârdășie cu iezuiţii, uneltind împotriva 
reginei, puteai fi spânzurat, eviscerat și apoi hăcuit în patru 
pentru trădare. Totuși, autoarea scrisorii afirmă că varianta cu 
preotul e mai plauzibilă, în comparaţie cu varianta ce implică 
familia Howard. 

Ben se aplecă peste umărul meu. 

— De unde știm că Granville nu era nebun de legat? 

— L-a convins pe profesorul Child. Ascultă aici: 


Poate că profesorul Child va putea să te lămurească 
mai clar. Trebuie să recunosc că m-a surprins cât de 
dornic este să te viziteze - mi-a și insuflat curaj. Cu 


171 


siguranţă că nu și-ar fi dat atâta osteneală dacă n-ar fi 
socotit într-adevăr că descoperirea ta e autentică. 


Profesorul - care nu se entuziasma deloc ușor - plănuise să-l 
viziteze pe Granville în persoană. În Tombstone. Din 
Massachusetts. Nu era genul de călătorie pe care s-o faci ușor în 
1881. 

Am citit rapid până la sfârșit, dar restul era pălăvrăgeală fără 
importanţă. Autoarea încheiase cu un citat din Shakespeare, 
subliniat de două ori: 


Călătoriile se încheie cu regăsirea iubiţilor, asta știe 
fiul oricărui gentilom. 


Îţi păstrez scrisorile ca fiind trimise de giuvaierul 
meu cel mai de preț, 


Ofelia Fayrer Granville 


„Ofelia”, m-am gândit cu o strângere de inimă. 

— Ofeliile se înmulțesc precum iepurii, zise Ben. 

— Nu și aceasta, zise Athenaide. Biata femeie. Iubitul ei nu s- 
a mai întors acasă. 

— Soţul ei, zise Ben. Se semnează Granville. 

— l-a păstrat scrisorile, am spus eu. Asta contează. Drumul 
spre Jeremy Granville trece prin Ofelia. 

— Deci trebuie s-o găsim, zise Athenaide. 

— Și scrisorile acelea, am răspuns. 

— Crezi că mai există? întrebă Ben. 

— Cred că Roz împărtășea această opinie. 

Ben își petrecu degetele peste plic. 

— Britanic nu e doar timbrul, zise el. La fel e și ortografia. Și 
stilul. Totul la această femeie pare britanic. 

— A scris de la Savoy, am reflectat eu. Deci nu era din 
Londra. Avea bani, dar nu multe relaţii la Londra, altfel ar fi stat 
în casa cuiva. 

Am clătinat din cap. Nu dispuneam de mare lucru ca punct de 
pornire. 

— Există un post-scriptum pe spate, zise Athenaide. 


172 


Am întors scrisoarea. Ofelia adăugase în grabă două 
propoziţii, se pare că după ce împăturise foile pentru a le pune 
în plic. 


Tocmai am primit permisiunea familiei Bacon din 
Connecticut de a mă uita prin documentele 


domnișoarei Bacon în drumul spre tine! Scrie-mi și 
spune-mi exact ce trebuie să caut. 


Athenaide privea la tabloul lui Millais de deasupra căminului, 
un mic zâmbet înflorindu-i pe față. 

— Presupun că recunoști referinţa la domnișoara Bacon. 

Ben se uită nedumerit de la una la alta. 

— Cine e domnișoara Bacon? întrebă Ben. 

— Delia Bacon, am spus, luându-mi capul în mâini. O savantă 
din secolul al nouăsprezecelea, a cărei obsesie pentru 
Shakespeare a dus-o la nebunie. 

— Care era obsesia ei? întrebă Ben. 

Athenaide fu cea care răspunse, desprinzându-și privirea de la 
tablou și îndreptându-și ochii asupra mea. 

— Aceea că William Shakespeare din Stratford nu a scris 
piesele care îi poartă numele. 

Preţ de o vreme, se așternu tăcerea. 

— E ridicol, zise Ben. 

Cum niciuna din noi nu oferi un răspuns, el adăugă: 

— Nu-i așa? 

— Nu e ridicol, am spus eu încetișor. Delia Bacon era genială, 
într-o epocă în care femeile nemăritate dintr-o anume clasă erau 
obligate să aibă grijă de copii ca guvernante, ea și-a făcut un 
nume ca savantă, ca om al cărții. Se întreținea singură făcând 
un circuit de conferinţe prin New York și New England, vorbind 
despre istorie și literatură unor săli arhipline, toate biletele fiind 
vândute. Dar pasiunea ei era Shakespeare, așa că a renunţat la 
cariera făurită cu trudă pentru a-i studia piesele. 

În vreme ce spuneam povestea acestei femei, nu-mi găseam 
astâmpărul. M-am ridicat și am început să mă plimb prin 
cameră, trecându-mi mâinile peste tapiseriile ce se vălureau la 
trecerea mea. 

— Delia credea că a descoperit o filosofie profundă împletită 
în toate operele lui Shakespeare. Tot scormonind în căutarea ei, 


173 


a devenit convinsă că bărbatul din Stratford nu se putea să fi 
scris lucruri atât de sublime. A traversat oceanul până în Anglia 
și a petrecut zece ani în încăperi strâmte și reci, scriind cartea 
care urma să-i demonstreze teoria. 

Dimineaţa din New Mexico se revărsă dintr-odată prin una 
dintre ferestrele ogivale, stropind podeaua din fața mea cu raze 
de soare strălucitoare. 

— Când capodopera ei a văzut în sfârșit lumina tiparului, se 
aștepta la aplauze. Ceea ce a căpătat a fost tăcere, apoi 
batjocură. Mintea ei a cedat presiunii. A fost dusă la un azil și a 
murit doi ani mai târziu într-o casă de nebuni, fără să mai audă 
sau să mai citească măcar o frază din iubitele ei piese; fratele ei 
interzisese ca până și numele Shakespeare să mai fie rostit în 
preajma ei. 

— Nu ridicol, zise Ben. Îmi retrag cuvintele. Tragic. 

— Nu nebunia Deliei e cea care contează, interveni 
Athenaide. Ci documentele ei. Dacă Ofelia a scris cerând să le 
vadă, atunci... 

— Atunci ar trebui să o căutăm pe Ofelia - și ceea ce căuta ea 
- printre documentele Bacon, am conchis eu. 

— Să înțeleg că știi unde sunt? întrebă Ben. 

— La Biblioteca Shakespeariană Folger, am spus. Chiar lângă 
Mallul din Washington D.C. 

Adăpostită în marmură albă, Folger deține cea mai mare 
colecție Shakespeare din lume - una dintre minunile construite 
din fondurile aurului negru care curgea odinioară prin Standard 
Oil. Dacă un obiect are legătură cu Shakespeare, Folger vrea să 
îl obţină, iar ce vrea Folger, de obicei obţine, într-un fel sau altul. 
Biblioteca dobândise documentele Deliei cândva prin anii 1960. 

Ochii de un albastru-închis ai lui Athenaide sclipiră. 

— Ce întâmplare fericită că mă duc la o conferinţă la Folger în 
după-amiaza asta. 

— Nu e o coincidenţă, nu? am întrebat eu. 

— Că mi-ai telefonat aseară, referitor la scrisoarea lui 
Granville? Athenaide ridică din umeri. Este o coincidenţă. Că te- 
am invitat aici s-o vezi înainte de a pleca? Nu este o coincidenţă. 
Intenţionam, dacă lucrurile ieșeau bine, să-ţi cer să vii cu mine. 
Mi-a trecut prin minte că drumul spre Ofelia poate trece prin 
documentele Bacon. Dar eu sunt o colecţionară, Katharine. Nu 
un cărturar. Mi-ai fi de ajutor. 


174 


— Folger are o Primă Ediţie? întrebă deodată Ben. 

— O Primă Ediţie? pufni Athenaide. Nu, domnule Pearl. Folger 
are șaptezeci și nouă. Aproximativ o treime dintre Primele Ediţii 
care au supraviețuit, ceea ce o transformă de departe în cea 
mai mare colecţie din lume. Universitatea Meisei din Japonia e 
abia pe locul doi - la mare distanţă -, cu douăsprezece, iar asta 
e mai mult decât dublul celor cinci exemplare de la Biblioteca 
Britanică. Folger reprezintă zona zero în ceea ce privește Prima 
Ediție. 

— Atunci e primul loc în care Sinclair și FBl-ul se vor gândi să 
întindă o capcană. 

— Vor avea toate condiţiile, zise Athenaide. Ținând cont că 
acolo se deschide diseară o mare conferinţă. La care mai multe 
Prime Ediţii vor fi expuse. Se poate să te intereseze, Katharine, 
că prezentarea în plen urma să fie ţinută de doamna profesoară 
Howard. Subiectul trebuia să fie Delia Bacon. 

M-am așezat brusc pe scaun. 

Ben veni în dreptul meu. 

— Ar fi o nebunie să te duci la Folger. Oferta ei ar putea fi o 
capcană, adăugă încetișor. 

— Dacă aș fi vrut să-ţi întind o capcană, interveni Athenaide 
din partea cealaltă a camerei, poliţia ar fi deja aici. Eu îţi ofer o 
cale de scăpare, către exact locul unde vrei să ajungi. Și te pot 
ajuta să pătrunzi înăuntru. 

Amândoi ne întoarserăm spre ea. 

— Cum? 

— Diseară e o recepție în Sala de Lectură, urmată de cina în 
Sala Mare. Întrucât eu sponsorizez conferinţa, sunt folosiţi 
furnizorii mei. Sunt sigură că îl pot convinge pe Lorenzo că mai 
are nevoie de încă doi chelneri. Athenaide își făcea de lucru cu 
pistolul care se mai afla încă pe masa din faţa ei. Fac multe 
afaceri în D.C. Sunt un foarte bun client. 

— Trebuie să ajungem acolo ca să putem intra, zise Ben. 
Securitatea aeroportului... 

— Norocul vostru că nu există securitatea aeroportului. Nu la 
Lordsburg Municipal, în orice caz. La drept vorbind, nici nu prea 
e aeroport. Doar o pistă și niște hangare. 

— De ce ai face asta? am întrebat eu. 

Athenaide puse scrisoarea înapoi în dosar și se ridică. 


175 


— Sunt la fel de interesată ca tine să descopăr ce a găsit 
Granville. 

— Nu te băga, Kate, mă avertiză Ben. 

Undeva, în depărtare, am auzit huruitul unei drujbe. Crescu în 
intensitate, iar ritmul său sincopat deveni mai distinct. Deodată, 
am recunoscut sunetul. Era un elicopter. 

— Cred că ăsta e braţul lung al legii. Athenaide se duse la 
fereastră. Mă tem că ai pierdut ocazia de a pleca departe, 
lăsând uitării toate lucrurile astea. „Există o maree în viața 
omenească, ce prinsă dacă e la flux, spre mari averi te duce; 
neprinsă, toată călătoria vieţii se-mpotmolește-n sărăcie.” Ce 
spui, Katharine? 

Era citatul preferat al lui Roz. Am întâlnit privirea lui Ben. 

— La Folger, am rostit. 


24 


— Vom avea nevoie de pantofii voștri, zise Athenaide. 

— De ce? 

— O mică șaradă, răspunse ea. Elicopterul sugerează faptul 
că poliţia nu vine doar ca să stăm puţin de vorbă. Îmi închipui că 
în opinia lor eu am primit vizita unui ucigaș din Utah. Dacă FBla 
prins de veste și a făcut legătura dintre moartea lui Maxine și 
incendiile de la bibliotecile shakespeariene, e posibil chiar să vă 
știe numele. În orice caz, va fi evident că m-a vizitat cineva. 
Mașina voastră e aici, în primul rând, deși mi-am permis să pun 
să fie golită de lucrurile voastre. 

„Cărţile”, am tresărit eu. 

— Le veţi primi înapoi, zise ea sec. O să reclamăm niște 
persoane dubioase care ne-au încălcat proprietatea, continuă 
femeia, iar poliţia va găsi urme îndreptându-se spre deșert, spre 
un loc despre care se știe că fugarii sunt hăituiţi de coioţi. Cu 
puţin noroc, căutările vor rămâne pe plan local, cel puţin pentru 
un timp. 

— Și între timp, noi ieșim pe ușa principală? întrebă Ben. 

— Casa mea are multe uși, domnule Pearl, zise Athenaide cu 
un zâmbet larg. 

Am auzit un râcâit ușor și apăru Graciela, tropăind ca un troll, 
chiar în mijlocul șemineului masiv. Dincolo de ea, acolo unde 


176 


până atunci fusese partea din spate a căminului, am zărit bezna 
căscându-se spre noi. Graciela arătă spre picioarele noastre. 

— Los zapatos, ceru ea. Dâmelos. 

Spre surprinderea mea, Ben își aruncă pantofii din picioare, îi 
luă de jos și îi întinse femeii. Eu am făcut la fel, iar ea dispăru 
înapoi în beznă. 

Ben făcu un pas înainte. 

— Staţi, zise Athenaide. O să se întoarcă imediat. Afară, 
sunetul elicopterului se auzea tot mai puternic. 

Ben se aplecă pentru a cerceta gaura din zidul mânjit de 
funingine. 

— Al naibii de ingenios, zise el. 

— Originalul a fost conceput ca să ascundă preoţi, spuse 
Athenaide. 

— O ascunzătoare pentru preoţi? 

Văzusem una sau două în trecut, spaţii înghesuite în spatele 
scărilor sau între bârne, expuse privirii dindărătul plexiglasului 
în vechile case englezești. Dar nu văzusem niciodată una în 
stare de funcţionare. 

Pe vremea lui Shakespeare, Anglia era protestantă prin 
poruncă regală; era considerat un fapt de înaltă trădare ca un 
englez să devină preot catolic sau ca familiile englezești să 
adăpostească vreunul. La începutul domniei sale, Elisabeta 
pledase în faţa ambelor tabere cerând toleranţă, dar miniștrii ei 
se temeau că adversarii catolici urmăreau s-o ucidă pe regină. 
Când câţiva fuseseră prinși încercând, lupii Elisabetei începuseră 
să-i vâneze pe cei pe care îi considerau răspunzători: pe preoți. 
La rândul lor, catolicii englezi se apucaseră să-și ascundă 
oamenii bisericii după ziduri false și în unghere camuflate, așa 
cum fiica faraonului îl ascunsese pe Moise printre trestii. 

— Pe cele mai bune dintre ele nu le poți găsi ascultând să vezi 
unde sună a gol sau pipăind după crăpături. Trebuie să știi unde 
sunt ușile și cum se deschid. lar eu am construit-o pe asta luând 
drept model una dintre cele mai bune ascunzători, zise 
Athenaide. Originalul e atât de bine izolat, încât poţi să faci un 
foc zdravăn fără să riști să transformi preotul în friptură. 

— lar acesta? întrebă Ben. 

— N-a fost nevoie să încercăm. Încă. 

— Ai mai făcut asta înainte, întrebă Ben, sau este doar 
improvizație? 


177 


— Temă cu variaţiuni, zise Athenaide. 

Graciela reapăru în încăpere chiar în momentul în care 
zgomotul de afară se transformă într-o tăcere rău prevestitoare. 

— Siganme, ordonă ea. 

Nu era nevoie să știi spaniola ca să înţelegi că spusese 
„Urmaţi-mă”. 

— Au revoir, zise Athenaide. 

Ne tupilarăm înăuntru, iar ușa se închise huruind după noi. 
Pentru o clipă rămaserăm scufundați într-o beznă totală. Apoi o 
lumină galbenă se aprinse tăcut într-o latură, iar Graciela grăbi 
pasul de-a lungul tunelului. Pentru dimensiunile ei, se dovedea 
surprinzător de sprintenă. Trebui să iuțesc binișor pasul ca să 
mă pot ţine după ea. 

Nu știu la ce mă aşteptam - poate nu chiar la lilieci, păianjeni, 
noroi și lanțuri zuruind pe ziduri -, dar nu mă aşteptam nici la ce 
am găsit: un coridor de piatră bine măturat, suficient de înalt 
pentru ca Ben să poată sta în picioare. Luminile de pe coridor 
erau activate de senzori de mișcare, aprinzându-se chiar în fața 
noastră și stingându-se după noi, și dacă n-ar fi fost ușile care 
punctau zidurile din piatră din când în când, aș fi crezut că 
alergam pe loc. 

Continuarăm să mergem înainte, trecând pe lângă uși 
identice în ambele laturi. Pasajul se înclină puţin, apoi se înălță 
iar, într-o serie de trepte joase. După un timp, coti spre dreapta. 
Trebuie să fi parcurs vreo jumătate de kilometru până 
ajunserăm la capătul tunelului, unde se găsea o ușă încastrată. 
Nu purta niciun semn, în afara unui panou cu taste aflat pe 
perete. 

Graciela tastă un cod, iar ușa se deschise. 

M-am oprit, orbită de lumina zilei. 

— Adelante, zise Graciela, grăbindu-ne. 

Ne strecurarăm prin crăpătura dintre ușă și perete. 

— Adios, spuse ea. Și înainte să putem schiţa un gest, ușa se 
închise, un bolovan alunecând înapoi la locul său. 

Mi-am pus mâna streașină la ochi, privind printre gene din 
pricina luminii puternice. Păream a ne afla într-o albie secată, pe 
o platformă de piatră având bolovani în fundal. Malul, de numai 
un metru înălţime, avea tufe de mesquite pe margine. La 
capătul platformei erau două perechi de pantofi. Ai lui Ben și ai 
mei. lar lângă ei, pistolul lui Ben. 


178 


Dintr-odată se auzi zgomotul unui motor de mașină. 

Luându-ne pantofii, urcarăm în grabă malul și ne adăpostirăm 
în mesquite, aruncându-ne la pământ. Apăru un autoturism de 
teren de culoarea bronzului, cu ferestre fumurii, care huruia 
ușor în ritmul tracţiunii pe patru roţi. Când apăru lângă albie și 
se opri în dreptul platformei stâncoase, am văzut că era un 
Cadillac Escalade. 

Geamul din partea șoferului fu coborât. 

— La, la-la, sus toată lumea, fredona Athenaide. 


După câteva minute, ajunserăm cu o smucitură pe pavaj și 
străbăturăm un cartier prăfuit de case prefabricate și de statui 
din plastic ale Fecioarei și ale Sfântului Francisc. 

— Bun venit la Aeroportul Municipal din Lordsburg, zise 
Athenaide în vreme ce vira spre o poartă ce se deschidea într-un 
gard de sârmă. 

— Charles Lindbergh a aterizat aici. Locul ăsta e mai vechi 
decât JFK și O'Hare. 

— Ritmul de dezvoltare a fost puţin cam lent, zise Ben. 

— Deservește mai ales avioanele Cessna ale fermierilor locali 
și piloţii particulari care fac curse prin ţară, zise Athenaide. Până 
anul ăsta, cel puţin. 

Mașina opri lângă o pistă și am văzut atunci avionul lui 
Athenaide. Era un ditamai aparatul cu reacţie - un Gulfstream V, 
îmi zise Ben la ureche -, iar motoarele deja îi erau puse în 
funcţiune. 

— A trebuit să lungim pistele, răcni fericită Athenaide. 

Odată instalaţi în compartimentul principal al avionului, 
Athenaide puse dosarul cu scrisoarea lui Granville pe masa de 
conferințe. Mi-am regăsit acolo cărțile, stivuite într-un coș prins 
de masă. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să frunzăresc 
volumul lui Chambers. Fişa lui Roz, scrisoarea lui Granville către 
Child și xeroxurile după articolele de ziar erau toate la locul lor. 

Chiar și un avion performant are nevoie de ore ca să ajungă 
din New Mexico în D.C. Ben citi povestea lui Cardenio în Don 
Quijote și apoi se culcă. l-am arătat lui Athenaide cum să 
acceseze Dubla falșitate pe laptopul ei; când termină Ben de 
citit, ea o abandonă pentru Don Quijote. 

Cu volumul lui Chambers în poală, mă uitam pe fereastră și 
mă tot foiam. Delia Bacon abia dacă reprezentase mai mult de o 


179 


notă de subsol în disertaţia mea, dar puţinul pe care îl aflasem 
îmi stârnise curiozitatea. Când îi spusesem lui Roz că voiam să 
scriu biografia Deliei, Roz mă potolise cu o discuţie serioasă 
despre evoluţia în carieră. Era o diferenţă între a fi la curent și a 
fi pur și simplu nebună, spusese ea, iar oamenii aveau să 
înceapă să se întrebe dacă nu cumva eram la fel de sonată ca 
subiectele mele. 

De ce îmi tăiase avântul de a scrie despre Delia, pentru a se 
arunca ea însăși ulterior asupra subiectului? Și cu cât timp în 
urmă se întâmplase asta? La capătul acestor gânduri mocnea 
mlaștina verde a ranchiunei; o simţeam bolborosind undeva în 
preajmă. „Concentrează-te asupra Ofeliei”, mi-am zis. 

Însă, în afară de a închide ochii și de a pune la întâmplare 
degetul pe hartă, nu puteam face nimic pentru a o localiza pe 
Ofelia și a găsi locul în care ascunsese scrisorile lui Granville - 
dă Doamne să mai existe încă - până nu ajungeam la Folger. 

Dar cum stăteau lucrurile cu familia Howard? Îi spusesem lui 
Athenaide că povestea cu Howard era irelevantă; și într-adevăr 
era, în ceea ce privește găsirea piesei. Dar când aveam să o 
găsim... dacă aveam să o găsim... ce urma să facem? 

Dacă piesa era bună, nu va conta deloc de ce fusese scrisă 
sau pentru cine. Ar fi amuzantă, crudă sau frumoasă prin ea 
însăși. Dacă totuși nu se dovedea așa de bună - chiar dacă era 
proastă ca Dubla falșitate - legătura cu istoria sordidă încă 
putea să facă interesantă o poveste prost spusă. 

Am citit ambele scrisori - a lui Granville către Child și a Ofeliei 
către Granville - încă o dată. Împreună, erau destul de clare. 
Jeremy Granville găsise un manuscris al lui Cardenio, iar ceva 
din manuscris îl făcuse să creadă că piesa era legată de familia 
Howard și de contele de Somerset. De asemenea, credea că 
dramaturgul avea legătură cu „contesa” - o nobilă despre care 
Ofelia Fayrer Granville presupunea că era Frances Howard, 
contesă de Somerset. 

Shakespeare a fost unul dintre cei mai mari visători care au 
trăit sub soare și totuși nu cunoaștem mai nimic despre el. Nu 
ca visător, oricum. Nu ca povestitor. Patru secole de cercetări au 
arătat doar că s-a născut, că s-a căsătorit în grabă, că i-a făcut 
trei copii unei neveste pe care o vedea arareori, că a investit în 
proprietăţi, că nu și-a plătit impozitele, că a avut procese cu 
vecinii, iar apoi a murit. Între timp, a publicat peste treizeci de 


180 


piese - dintre care unele se numără printre cele mai bune scrise 
vreodată, în orice limbă, în orice perioadă - și niște poezii 
minunate. 

Dar scrierile, cu toată puterea lor, erau curios de impersonale, 
de parcă autorul ar fi tras în mod deliberat un văl întunecat și 
uneori glumet între public și visele sale personale. Se pot vedea 
legăturile generale, desigur: un arc de interes între poveștile 
dragostei tinerești la început și poveștile de trădare și 
amărăciune din mijlocul vieţii, culminând cu povești despre taţi 
și fiice, răscumpărare și regăsire, pe măsură ce se apropia de 
sfârșitul vieţii. Grămezi de cărţi și articole făceau legătura dintre 
Hamlet și moartea tânărului fiu al lui Shakespeare, Hamnet, a 
tatălui său și a reginei care domnise în Anglia încă de la 
nașterea sa. Grămezi și mai mari de lucrări pretindeau că 
triunghiul amoros din Sonete dintre un poet, o doamnă neagră și 
un tânăr blond trasau conturul unei experienţe dulci-amare. Dar 
toate erau speculaţii. Dacă arta, așa cum spune Hamlet, e o 
oglindă care reflectă natura, scrierile lui Shakespeare abia dacă 
reflectau, în cel mai bun caz, un abur al propriei persoane. 

Dar dacă manuscrisul lui Granville păstra mai mult decât o 
piesă pierdută? Dacă manuscrisul ne oferea o idee despre cum 
era omul? 

Până la urmă, nu știm nimic astăzi despre persoanele pe care 
le iubise, sau despre cum anume le curtase. Din ce pricini 
râsese împreună cu prietenii. Ce îl supărase, sau ce îi adusese 
lacrimi în ochi ori îi trimisese mierea fericirii prin vene. În lumea 
strălucitoare, rebelă a Londrei elisabetane, Shakespeare reușise 
cumva să devină celebru rămânând în același timp straniu de 
ascuns vederii. Găsirea unei piese care să-l amestece în cel mai 
sordid scandal sexual și criminal al vremii sale - și nu doar ca 
spectator, ci ca participant, chiar dacă nu unul însemnat - era 
ca și cum ai aprinde un neașteptat foc de artificii într-o noapte 
fără lună. 

Nu era cu putință. 

Sau era? 

Probabil că am aţipit la un moment dat, fiindcă m-am trezit 
când Athenaide mă scutura ușor de umeri. Era timpul să ne 
schimbăm, zicea ea. Și atunci am descoperit că reușise cumva 
să aducă de la mașină în avion nu doar cărțile, ci și bagajele 


181 


noastre, iar acum nu aveam numai haine curate, ci și un 
dormitor în care să mă schimb. 

Așezate atent în compartimentul de sus al valizei mele, am 
găsit o fustă neagră și o bluză albă și proaspăt spălată. La 
fundul genţii erau niște sandale cu tocuri joase cu care am 
considerat că mă pot descurca. Schimbându-mă, mi-am strâns 
părul într-un coc la ceafă, mi-am prins broșa lui Roz pe umăr și 
m-am întors în cabina principală. 

— Lorenzo, zise Athenaide, așteaptă încă două ajutoare la 
servit pentru diseară. Fiica unor amici și prietenul ei, i-am spus. 
Susan Quinn și Jude Hali. 

Am rânjit. 

— Ce este? întrebă Ben. 

Se schimbase în niște pantaloni negri și o cămașă albă. 

— Fiicele lui Shakespeare, am spus. Susanna și Judith - Susan 
și Jude. Susanna s-a măritat cu doctorul Hali, iar Judith s-a 
măritat cu un domn Quiney. Deci Hali și Quinn. Cel puţin a 
inversat numele de familie. 

— Nu e o idee bună, zise Ben. 

— Trebuie să ai simțul umorului, domnule Pearl, i-o tăie 
Athenaide. Dumitale nu ţi-a sărit în ochi legătura. 

— Dar i-a sărit lui Kate. 

— Singura persoană care va verifica lista de nume a lui 
Lorenzo va fi paznicul de la ușa din spate. 

— Care mai mult ca sigur va fi de la FBI, se răsti Ben. 

— În acest caz, figurile ridică o problemă mai mare decât 
numele voastre. Mai ales cea a lui Katharine. 

— Nu e de joacă, zise Ben încordat. 

— Poate că nu, zise Athenaide. Dar să râzi în fața pericolului e 
un semn de curaj. 

— Seriozitatea are un procentaj mai bun în privința 
supravieţuirii, zise Ben. 

Câteva minute mai târziu ajungeam pe aeroport, la Dulles, 
unde ne aștepta o limuzină neagră. După experiența New 
Mexico, Washingtonul îmi părea atât de verde, încât puteam să-l 
confund cu Orașul de Smarald. Totuși, aerul era neplăcut de 
dens, iar orizontul părea făcut din bumbac umed alb-cenușiu, 
adunat claustrofobic de aproape. Se vedea doar un mic cerc de 
cer albastru, chiar deasupra noastră. 


182 


După patruzeci și cinci de minute coborârăm din mașină la 
bucătăria furnizorului. Trebui să-mi las cărţile cu Athenaide. 

— Am să am grijă de ele, îmi promise ea. Tu vezi cum faci să 
pătrunzi înăuntru. 

Furnizorul era un tip îndesat, cu păr negru înspicat cu alb, o 
mustață îngrijită și un râs de operetă. Dându-ne halate albe, ne 
prezentă restului echipei, apoi ne înghesuirăm cu toţii într-o 
dubiță mare. Puțin mai târziu, ajunserăm la cutia de pantofi Art 
Deco de la Biblioteca Shakespeariană Folger, cu fațada sa de 
marmură albă purtând gravuri inspirate din diverse piese. 
Ocolind clădirea, oprirăm la intrarea din spate. 

Coborând din dubiță, am apucat o tavă înaltă cu rotile și, 
mergând cu spatele, am tras-o după mine, pătrunzând printr-o 
intrare de serviciu. Paznicul nu zări nimic din mine în afară de 
un halat alb și de ceafă. Îmi bifă numele - Susan Quinn - fără 
măcar să clipească. O secundă mai târziu, l-am auzit bifându-l 
pe Jude Hali. Pătrunseserăm înăuntru. 


25 


Ușa din spate ducea la subsol. Ben îmi interzisese cu 
desăvârșire să calc în Sala de Lectură, pe motiv că FBl-ul 
implantase agenţi printre iubitorii de Shakespeare. Stabiliserăm 
să ne întâlnim cu Athenaide în Sala Fondatorilor, o cămăruţă 
ferită, aflată în colţul din spate al etajului principal. Va avea 
grijă, spusese ea în treacăt, să-l putem folosi ca birou privat în 
acea după-amiază. 

In haosul pregătirilor pentru servirea cinei unui număr de o 
sută cincizeci dintre cei mai renumiţi savanţi și filantropi 
pasionaţi de Shakespeare, puturăm lesne să ne strecurăm de la 
bucătărie fără să fim observați. După ce trecurăm de un colț, ne 
descheiarăm halatele albe și le îndesarăm la fundul unui 
cărucior de rufe. Apoi grăbirăm pasul, traversând coridorul și 
apoi urcând scările către holul principal. Cum ne găseam la 
sfârșitul zilei de vineri, acesta era pustiu. La celălalt capăt, ușa 
către Sala Fondatorilor era deschisă. 

Puțin mai departe de casa scărilor, se afla un mic birou care 
dădea spre Sala de Lectură. In cadrul ușii deschise se găsea o 
măsuță, la care stătea un alt paznic. Ben mă trase deoparte 


183 


până când auzirăm pe cineva ieșind din Sala de Lectură și 
predându-și cardul de ieșire; nu era cine știe ce diversiune, dar 
mai mult de atât probabil că nu puteam obţine. Ben îmi făcu 
semn din cap, iar eu am părăsit casa scărilor, trecând cât mai 
dezinvolt posibil pe lângă paznicul din ușă și mergând până la 
capătul holului, în Sala Fondatorilor. 

Incăperea era goală. Ben, care venise în urma mea, închise 
ușa după noi și o încuie. 

Construită inițial ca un refugiu intim pentru fondatorii 
bibliotecii, Henry și Emily Folger, sala aceea semăna cu o 
cameră de zi sau cu un salon elisabetan, având lambriuri din 
stejar închis la culoare, un tavan cu bârne, podele de parchet 
lustruit și ferestre din sticlă mată. În mijloc trona o masă lungă 
sculptată, înconjurată de scaune puţin prea delicate prin 
comparație cu restul încăperii. Deasupra tuturor acestora se afla 
un magnific portret al reginei Elisabeta |. 

Nu se zărea nici urmă de Athenaide. 

În timp ce Ben inspecta perimetrul camerei, eu m-am uitat la 
regină. Rochia ei de catifea roșie și gulerul înalt de satin de 
culoarea fildeșului, ornat cu aur și perle scoteau în relief un ten 
deschis, bucle roșcate și ochi negri. Intr-o mână ţinea o sită, 
simbol al ei înseși ca Regina Virgină. Pictorul îi făcuse un chip ce 
părea capabil și de măreție, dar și de cruzime. 

Ben tocmai cerceta o pereche de uși casetate care închideau 
accesul spre un coridor de piatră, când auzirăm o bufnitură în 
colțul din stânga. Ne întoarserăm amândoi în acea direcţie. 

Printr-o ușă ascunsă într-un ungher, doctor Nicholas 
Sanderson, bibliotecarul de la Folger, se năpusti în cameră, 
ținând în mână un vraf nu prea bine legat de hârtii bătute la 
mașină. 

— Sper că astea sunt... începu el, apoi se opri brusc de partea 
cealaltă a mesei, plimbându-și privirea de la Ben la mine și 
înapoi. Doctor Stanley, zise cu o voce gâtuită. 

Gentleman sudist bine pus la punct, mărunţel la stat, bărbatul 
avea un ușor accent de Virginia, ochi căprui și calzi ca de 
căprioară și un nas foarte ascuţit. Avea pielea măslinie și netedă 
ca o piatră de râu, iar părul cărunt buclat îi încadra chipul într-o 
tunsoare medievală nu departe de cea a lui Shakespeare. Era 
pasionat de papioane - cel din după-amiaza asta fiind roșu cu 


184 


picăţele - și prefera pantofii lustruiţi care scârțâiau pe podelele 
de lemn masiv. 

— Ei... FBl-ul... au zis că s-ar putea să veniţi. Cum aţi trecut 
de ei? 

— La pas. 

— Nu cred că le va plăcea să audă asta, rosti el sec. 

— Aş prefera să nu audă. Am venit să vă cer ajutorul, doctor 
Sanderson. 

Işi duse mâinile la spate, uitându-se lung la mine. 

— Cred că îmi înțelegeţi ezitarea. Din câte am priceput eu, 
doctor Stanley, pe oriunde aţi trecut în ultimele câteva zile, 
Primele Ediţii au manifestat o tendinţă pronunţată de a izbucni 
în flăcări cu tot cu clădirile în care se găseau. 

— Primele Ediţii de la Teatrul Globe și de la Harvard n-au ars, 
am spus eu calmă. Au fost furate. 

— Poftim? 

— Șaptezeci și nouă, zise Ben. Atâtea aveţi, nu? Doctor 
Sanderson se întoarse spre el. 

— lar dumneavoastră sunteți? 

— Hali, zise Ben, înainte să-l pot prezenta. Jude Hali. 

Am tresărit, dar niciun semn că ar fi sesizat trimiterea nu se 
ivi pe chipul doctorului Sanderson. E drept însă că nu auzise 
numele în combinaţie cu Susan Quinn. 

— Așa este, domnule Hali, zise doctor Sanderson, indignarea 
făcându-l să lungească și mai mult vocalele. lar un astfel de 
număr implică o anumită responsabilitate. 

— Le-aţi numărat recent? am întrebat eu. 

El se zbârli. 

— Dacă insinuaţi că ar fi putut dispărea vreuna fără știința 
noastră, trebuie să vă precizez că noi suntem un pic cam 
pretenţioși cu persoanele care intră în contact cu ele, chiar și în 
momente mai liniștite decât acesta. 

— La fel erau și cei de la Harvard și de la Teatrul Globe, am 
spus. 

— In plus faţă de masurile noastre de securitate obișnuite, 
continuă doctor Sanderson, FBl-ul este aici de două zile. 

— Noi am putut intra, zise Ben. 

— S-ar putea să constataţi că e ceva mai greu să ieșiţi, replică 
doctor Sanderson. Dar am înțeles ce vreţi să spuneți. Acum vă 
rog să mă scuzaţi, cred că am să mă duc să le număr personal. 


185 


— Aşteptaţi o clipă, am spus eu, pe când Ben se interpunea 
între doctor Sanderson și ușa din ungher. 

— De ce să mă opriţi? întrebă doctor Sanderson, mutându-și 
privirea de la Ben la mine. Dacă, așa cum sugeraţi, vă pasă de 
Folger și de siguranţa Primelor noastre Ediţii? 

— Am nevoie să cercetez documentele Bacon. 

— Atunci înțeleg că până la urmă astea nu sunt pentru 
doamna Preston. 

Făcând un pas în faţă, puse pe masă catalogul pe care îl ţinea 
în mână. 

„Delia Bacon, scria pe copertă. Documente.” 

— Din nefericire, Sala de Lectură este acum închisă din cauza 
conferinţei, iar dacă solicitaţi acces la depozit, răspunsul e nu. 
Doar personalul autorizat. 

— Dumneavoastră sunteţi personal autorizat. 

— Îmi cereţi să fac cercetări pentru dumneavoastră? Acum? 
Se vedea că e exasperat. Așa cum mi-aţi explicat foarte 
limpede, ceea ce ar trebui să fac acum e să număr exemplarele 
din Prima Ediţie. 

— Asta e mai important. 

Cuvintele lui Roz. Mi-am dat seama de asta în momentul în 
care le rosteam. 

El ridică din sprâncene, contrariat. 

— Mai important decât siguranţa a șaptezeci și nouă de Prime 
Ediții? 

— Un manuscris. 

Ochii i se îngustară. 

— Ce fel de manuscris? 

— De-al lui Shakespeare. 

Între noi se așternu pentru o clipă liniștea. 

—E o afirmaţie destul de pretențioasă, doctor Stanley. 
Privirea îi lunecă pe lângă mine. Știţi, semănațţi cu ea. Arătă în 
spatele meu, iar eu mi-am întors privirea către regina Elisabeta. 
O mare regină, continuă el, dar putea să mintă de înghetțau 
apele ca să obţină ce voia. 

— Am intrat în gura lupului pentru a vă cere ajutorul, doctor 
Sanderson. 

— Mă aştept ca asta să nu fie întru totul adevărat, și ca 
mohorâtul domn Hali de colo să aibă o armă. In orice caz, dacă, 
așa cum susţineţi, nu sunteţi vinovată, lupul nu vă caută pe 


186 


dumneavoastră. Deși înțeleg că cercetarea dumneavoastră are 
de a face cu incendierea - sau cu furtul - Primelor Ediţii. 

— Nu eu sunt cea care dă foc și fură. Dar sunt pe aceleași 
urme ca și hoțul. Vreau să dau de capătul acestora înaintea lui. 
Nu vă cer să faceți nimic periculos sau incorect. Tot ce doresc e 
doar puţin ajutor în a da de urma unei femei. 

El trase un scaun și se așeză la masă, punându-și palmele 
peste catalog. 

— Ce aveți de oferit în schimb? 

Am rămas în picioare. 

— O parte din lauri, atunci când îl găsesc. 

— Și manuscrisul? 

Vocea îi era încordată, din ea răzbătând lăcomie și curiozitate. 

— Locul lui e într-o bibliotecă. 

— Precum Folger? 

Nu făcu nicio mişcare, dar aerul dintre noi vibra sub povara 
tensiunii. 

Încet, am încuviinţat din cap. 

Impinse catalogul peste masă. 

— Ce vă trebuie? 

— Femeia respectivă a scris familiei Bacon în 1881 și a cerut 
permisiunea de a cerceta documentele Deliei. Sper să găsesc un 
indiciu care să mă conducă la ea. 

Doctor Sanderson clătină din cap. 

— Mă tem că arhivele noastre nu sunt în această privință mai 
bune decât cele ale familiei. 

Ben luase catalogul, frunzărindu-l. 

— Femeia nu-i aici, spuse el, așezând paginile legate înapoi 
pe masă. 

— Cum o chema? întrebă doctor Sanderson. 

— Ofelia, am răspuns. 

— Interesant pentru cineva care se ocupa de o nebună. 

— Ofelia Fayrer Granville. 

Doctor Sanderson scoase o exclamaţie: 

— Vă interesează Scrisoarea Granville! 

— O știți? am întrebat eu. 

— Știu despre o scrisoare a Ofeliei Granville aflată în colecția 
noastră, dar n-o veți găsi în catalogul Bacon. l-a scris-o lui Emily 
Folger, unul dintre fondatorii noștri, la începutul anilor treizeci. 
Doamna Granville era fiica doctorului Deliei Bacon, cel care a 


187 


internat-o prima oară pe Delia. Conducea un azil privat în 
Henley-in-Arden. Lângă Stratford. 

— Upon Avon? 

— Desigur că „Upon Avon”. Dacă mă refeream la Ontario, aș 
fi spus. Probabil veţi dori să vedeţi și broșa. 

— Broșa? 

— Cea pe care i-a trimis-o lui Emily Folger odată cu 
scrisoarea. Purtaţi o copie a acesteia acolo, pe umăr. O 
reproducere de calitate, cum se găsește doar în magazinul 
nostru de suveniruri. Nu știaţi? 

Prinsă de bluză cum era, am simţit deodată broșa 
îngreunându-se. O broșa sosise odată cu scrisoarea? Și fusese 
copiată? Am încercat să-mi controlez vocea, pentru a nu da de 
gol uimirea ce mă cuprinsese. 

— Mi-a dat-o Roz. 

— Nu mă surprinde, zise doctor Sanderson. Ea a venit cu 
ideea s-o copiem. Ridicându-se, așeză scaunul exact în locul în 
care fusese înainte și luă catalogul Bacon. Acum vă rog să mă 
scuzaţi, am șaptezeci și nouă de Prime Ediţii de numărat și o 
scrisoare de adus. O să dureze ceva timp, dar mă voi întoarce 
de îndată ce termin. Între timp, dacă rămâneţi în această 
cameră, FBl-ul nu va auzi de prezenţa dumneavoastră de la 
mine. 

Se întoarse spre ușa pe care intrase în încăpere. 

— Incă un lucru, am spus eu. 

Umerii bărbatului se ridicară în semn de nerăbdare. 

— Pe lângă toate acestea, am o conferință importantă care 
începe în douăzeci de minute. Nu pot face mai mult. 

— Hoţul despre care vorbeam. Nu doar dă foc și fură cărţi. Mai 
și ucide. 

— Profesor Howard, spuse el încet. 

Am încuviințat din cap. 

— A mai ucis o dată azi-noapte. Maxine Tom, la Arhiva 
Preston din Utah. Și a încercat odată să mă omoare și pe mine. 

Doctor Sanderson se încruntă. 

— Mulţumesc. Poate că îmi permiteți să vă dau și eu un 
avertisment. Mi s-a spus că doamna Preston voia să vadă acest 
catalog. Aveţi cumva legătură cu ea? 

— Nu cred că... 

— Aveţi grijă, doctor Stanley. 


— În privinţa lui Athenaide? 

Sprâncenele i se uniră într-o singură linie severă. 

— Reputația, draga mea, reputaţia. Dacă o pierzi, atunci ai 
pierdut și partea nemuritoare din tine. Ce rămâne nu e mai 
presus de animale. 

Apoi, brusc, bărbatul ieși pe ușa din ungher. Aceasta se 
închise și am auzit sunetul încuietorii. 

O clipă mai târziu cineva ciocăni la ușă. 

— Sunt Athenaide. Deschideţi! 

Făcându-mi semn să trec în spatele lui, Ben scoase pistolul, 
descuind ușa cu cealaltă mână. 

— N-am avut noroc cu familia Howard, zise Athenaide intrând 
cu niște cărţi în brațe. lar acum Sala de Lectură e închisă. 

Ben tocmai închidea ușa după ea, când cineva de afară strigă: 

— Așteaptă, Athenaide! 

Un bărbat intră în fugă după ea în încăpere. Era Matthew 
Morris. 

— Am crezut că am fost clară când am spus că nu doresc să 
fiu deranjată, zise Athenaide cu răceală. 

— De ce crezi că fac pe comisionarul? replică Morris. Toţi 
tremură în... Kate! Apoi zări pistolul lui Ben și încremeni. Eşti 
bine? 

— Sunt bine. Serios. 

Ben închise ușa. 

— Sigur că e bine, zise Athenaide. 

— Atunci cine e cowboy-ul? 

— Paza, zise Athenaide. Deci ce voiai să-mi spui atât de 
urgent? 

Matthew se uită chiorâș la arma lui Ben și apoi o privi pe 
Athenaide. 

— Pentru moment, se pare că nu voi avea adversar la 
dezbaterea de astă-seară. Protejatul tău nu și-a făcut apariţia. 

Lăsând cărțile pe masă, Athenaide scoase un telefon din 
poșetă. 

— Aşteptaţi, vă rog, spuse ea scurt, ducându-se într-un colț în 
vreme ce forma numărul. 

— Protejat? l-am întrebat eu pe Matthew. 

— Wesley North, spuse el rânjind. 

Am tresărit. 


— Acel Wesley North? Autorul lui Mai adevărat decât 
adevărul? Era prima carte importantă care aducea argumente 
cum că contele de Oxford era Shakespeare, și o făcea bine, într- 
un stil academic bona fide, întru totul deosebit de stilul și de 
tonul unui amator arțăgos. 

— În carne și oase, zise Matthew. Urmează să polemizez cu el 
în cadrul festivităților de deschidere ale acestei blestemate de 
conferinţe. Doctor Sanderson m-a ales să susțin calea cea 
dreaptă, iar eu am acceptat în principal fiindcă nu puteam rata 
șansa de a-l vedea pe Domnul Misterios. 

— Nu l-ai întâlnit niciodată? 

— Nu l-am văzut niciodată. Și nimeni altcineva. Nici măcar 
Athenaide, pun pariu. Predă la o universitate online, și nu a mai 
venit până acum la vreo conferință. Din păcate, se pare că va 
continua această tradiţie. 

— Ce fel de conferinţă e asta? 

— N-ai aflat? 

Din geanta de laptop, scoase un program și mi-l înmâna. Ben 
se aplecă peste umărul meu pentru a privi. 

Niște litere roșii tronau pe coperta unei broșuri lucioase: CINE 
A FOST SHAKESPEARE? 

Mi-am ridicat iute privirea. 

— Glumești! 

— Deloc, răspunse Matthew. Deși e posibil să iasă ceva foarte 
distractiv. Există lucrări despre toți candidații importanți: 
contele de Oxford, Sir Francis Bacon, Christopher Marlowe, 
regina Elisabeta... 

— Regina Elisabeta? întrebă Ben nevenindu-i a crede. 

— O, sunt personaje și mai interesante decât cotoroanţa aia 
frigidă, zise Matthew cu un gest condescendent către portretul 
reginei. Henry Howard, contele de Surrey, de exemplu, care a 
murit cu patruzeci de ani înainte ca prima piesă a lui 
Shakespeare să ajungă pe scenă. Și Daniel Defoe, care s-a 
născut cu patruzeci de ani mai târziu. Sau preferatul meu 
personal, francezul de altminteri obscur pe nume Jacques Pierre. 

Am zărit numele lui Matthew programat pentru dimineaţa de 
sâmbătă. 

— „Shakespeare și focurile catolicismului secret”? 


190 


— Cot la cot cu arhimagul Wayland Smith cu „Shakespeare, 
călugării  rozicrucieni și cavalerii templieri”, zise Ben. O 
competiţie acerbă. 

— Arhimagul are o imaginaţie prodigioasă, zise Mathew pe un 
ton ironic. Eu am dovezi. Și în orice caz, am fost reprogramat. 
Se uită la mine cu niște ochi plini de compătimire. Sunt noul 
vorbitor în plen. 

— Găsește-l, am auzit-o spunând pe Athenaide. Închise 
telefonul și se întoarse la noi. Încă n-ai scăpat, îi zise lui 
Matthew. Spune-le hârțogarilor din birou că îl vom găsi. 

Matthew nu se clinti, iar femeia adăugă: 

— Te rog. 

El ezită. 

— Eşti sigură că ești bine? mă întrebă. 

— Câtă vreme nu mă găsește poliția. 

Culoarea îi pieri din obraji. 

— Îmi pare atât de rău! Credeam... 

— Stai liniștit. 

Scotoci după o carte de vizită. Scriindu-și pe ea numărul de 
mobil, mi-o îndesă în palmă. 

— Promite-mi că mă suni dacă ai nevoie de ajutor. Am pus 
cartea de vizită în buzunar. 

— O să fiu în regulă, Matthew. 

— Între timp, mă îndemnă Athenaide, ţi-am cerut ajutorul. 

Ben deschise ușa cu atenţie, iar Matthew ieși. 

— Wesley North, am rostit cu reproș când ușa se închise. 

Athenaide mă ignoră. 

— Cum a mers conversaţia cu Nicholas? 

Nicholas? Nimeni nu-i spunea Nicholas doctorului Sanderson. 
Nici măcar Roz. Pe scurt, i-am spus lui Athenaide despre Ofelia, 
despre legătura sa cu Delia și despre scrisoarea care nu era 
între documentele Bacon. Totuși, nu i-am pomenit nimic de 
broșă. Fusese cadoul lui Roz pentru mine, și nu vedeam niciun 
motiv pentru care să-l împărtășesc cu alţii. 

— ÎI așteptăm pe doctor Sanderson să vină cu scrisoarea, am 
spus. Între timp, ne putem ocupa de opiniile mele. Eşti 
oxfordiană, Athenaide. 

— Vero nihil verius, spuse ea, desfăcându-și palmele. 

Cunoșteam expresia asta. Era în latină: „Nimic mai adevărat 
decât adevărul”. Dar nu era vreo platitudine spusă la 


191 


întâmplare. Era mottoul contelui de Oxford. Un fel de parolă, 
aparţinând iniţiaţilor în Shakespeare. Care alcătuiau o lume 
stranie, străbătută de nebunie în felurite chipuri. 

Athenaide zâmbi trist. 

— Ea nu îmi face vreun compliment, domnule Pearl, cum că 
aș fi urmat Universitatea Oxford, caz în care oricum mi-ar fi spus 
oxoniană, nu oxfordiană. Și nici nu se referă la rădăcinile 
familiei, fie în Anglia, fie în Mississippi. 

Ridicând broșura, o îndoi în așa fel încât să se vadă portretul 
unui bărbat cu pieptar alb și guler înalt încreţit, tivit cu dantelă 
neagră. Părul negru și barba tunsă scurt încadrau un chip în 
formă de inimă; nasul îi era lung și trufaș. Mângâia cu degetul 
un mistreţ de aur atârnat la gât de o panglică neagră. 

— Prin oxfordiană înțelege că sunt de părere că piesele pe 
care le numim ale lui Shakespeare au fost de fapt scrise de 
bărbatul pe care îl vezi înfățișat aici. Edward de Vere, cel de-al 
șaptesprezecelea conte de Oxford. Athenaide își îndreptă 
privirea spre mine, cu ochi strălucitori și sfidători. Crede că sunt 
o eretică. 


26 


— N-am folosit niciodată acest cuvânt. 

— Ai folosit acest ton, mă admonesta ea. Ce repede cădem de 
la laudă la blesteme atunci când e vorba de credință! 

Am deschis gura pentru a protesta, dar Athenaide mă 
întrerupse. 

— Shakespeare, domnule Pearl, nu e doar o artă. E o religie. 

— E totodată o știință, am replicat eu. Bazată pe dovezi. 

— Și ai analizat toate dovezile? Toate dovezile? Se întoarse 
spre Ben. Stratfordienii stăpânesc universităţile și instituţiile de 
genul acesteia. lar universităţile stăpânesc Adevărul. Nu se 
ocupă de detalii bizare, de dovezile concurente. Doar de ceea ce 
au decis că e adevărat. 

— Nu e corect. 

— Așa să fie? 

Am scos un murmur de dezaprobare. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Fascinaţia ta faţă de Hamlet 
ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Și Elsinore. 


192 


— Deci Elsinore, mă imită ea, satisfăcută de sine. Oxford - 
adevăratul Hamlet, înlăuntrul Elsinore, înlăuntrul lui 
Shakespeare. 

Ben se uita când la mine, când la ea. 

— Adevăratul Hamlet? 

— Oxfordienii consideră Hamlet ca fiind autobiografia 
deghizată a lui Oxford, am explicat eu. 

— Mă dezamăgești, interveni Athenaide. Cine a scris: „Hamlet 
cu siguranță rezonează cu viața lui Oxford în privința atâtor 
corespondente stranii, încât merită un studiu mai aprofundat”? 

M-am tras înapoi. Tocmai citase din disertația mea. Crezusem, 
atunci când spusese că îmi cunoaște munca, că se referă la 
teatru. Nimeni nu cunoaște disertaţii, nici măcar mamele 
iubitoare ale autorilor. 

— Am spus că intriga rezonează cu viaţa lui Oxford, 
Athenaide. Asta e departe de a afirma că e o autobiografie. 

— Dar cum ar fi putut un rândaș, fiul unui fabricant de mănuși 
din Stratford, să îndrăznească s-o spioneze pe una dintre cele 
mai auguste persoane din regat? Cum ar fi putut cunoaște 
detaliile? 

— Toată lumea cunoștea detaliile. Cam așa cum în zilele 
noastre toată lumea știe detaliile sordide din viaţa lui Michael 
Jackson. Cei bogaţi și celebri au trăit întotdeauna în lumina 
reflectoarelor, iar unii dintre ei s-au lăudat mereu cu asta. Ce 
vreau să știu e de ce? De ce ai vrea tu - sau oricine altcineva - 
să-l pui pe Oxford în locul celui al cărui nume apare pe pagina 
de titlu? 

— Fiindcă pun mai presus ce e în piese decât ce e pe pagina 
lor de titlu, zise Athenaide simplu. Cel care a scris piesele avea 
o educaţie clasică vastă și solidă și avea ușor acces la cărți de 
calitate. Avea o perspectivă aristocratică și obiceiuri 
aristocratice, precum vânătoarea călare și cu șoimi; cunoștea 
ținuturile rurale ale Angliei în maniera unui stăpân. Nu avea 
încredere în femei, adora muzica și dispreţuia goana după bani. 
Cunoștea detalii complicate despre legea engleză și despre 
navigaţie; cunoștea Italia și vorbea franceza și latina. Mai presus 
de toate, trăia și respira poezie. Din cât se poate demonstra - și 
nu deduce din piese, ci demonstra din ce se știe despre viața lui 
- William Shakespeare din Stratford nu manifesta niciuna dintre 
aceste caracteristici. Ergo, nu el a scris piesele. Athenaide se 


193 


așeză triumfătoare într-un fotoliu aflat sub un șir de ferestre 
oarbe. Oxford, pe de altă parte, se potrivește cu toate aceste 
criterii. 

— In afară de unul, am replicat eu. A murit cu un deceniu prea 
devreme, Athenaide. Suntem în căutarea lui Cardenio, pentru 
numele lui Dumnezeu! O piesă scrisă în 1612. Cum ar fi putut 
cineva care a murit... când? În 1605? 

— În 1604. 

— Mă rog, 1604. Cum ar fi putut cineva care a murit în 1604 
să scrie o piesă în anul 1612? Și nu doar la Cardenio trebuie să 
renunţi. Macbeth, Othello, Regele Lear, Furtuna, Poveste de 
iarnă, Antoniu și Cleopatra - cam toate piesele iacobine ies din 
discuţie. Asta înseamnă să renunți la multă măreție în schimbul 
unui conte ca autor. 

— Simple date, zise Athenaide cu o ridicare indiferentă din 
umeri. Ar fi o teorie neserioasă dacă ar trebui să mă încred în 
date. Mai ales niște date atât de rahitice precum acelea 
construite de turnul de fildeș. Cardenio, așa cum spui, a fost 
prima oară jucată la sfârșitul lui 1612. Dar nu e același lucru cu 
a fi scrisă în acel an. lată o altă posibilitate. În 1604, Oxford ar fi 
putut fie să comande traducerea lui Don Quijote, fie s-o facă el 
însuși. Apoi a scris jumătate de piesă - și a murit. Câţiva ani mai 
târziu, se publică traducerea. Ceva mai încolo, prietenii și fiul lui 
îi cer lui John Fletcher să termine piesa și o pun în scenă exact în 
momentul potrivit pentru a cauza maximum de deranj vechilor 
dușmani ai lui Oxford, celor din familia Howard. Vocea femeii se 
prefăcu într-o sfidare de mătase: Iți amintești că erau dușmani, 
nu? Se întoarse spre Ben. Capul familiei, bătrânul conte de 
Northampton, era prietenul și vărul primar al lui Oxford, dar 
când a fost vorba să-și salveze pielea lui de Howard, l-a acuzat 
pe Oxford că sodomizează băieţei. 

— Athenaide, am izbucnit eu, asta e o nebunie! Clădită pe „se 
poate” și „s-ar fi putut”. Urmezi meandrele încurcate ale unui 
cărăbuș ametit, când pur și simplu ai putea uni două puncte cu 
o linie dreaptă. 

Ea pufni. 

— Ai prefera să crezi că un vagabond provincial fără educaţie 
și poate și analfabet, fiul sărac al unui fabricant de mănuși 
analfabet, a scris piesele considerate a fi ale lui Shakespeare, 
dobândind ca prin minune cunoștințe de drept, teologie, 


194 


etichetă regală, istorie, botanică, vânătoare și arta dresării de 
șoimi? Se ridică și începu să măsoare camera cu pasul, uitându- 
se atent la portretele curtenilor atârnate pe pereţi. Ver- e 
rădăcina latină pentru „adevărat”. Destul de aproape de „Vere”- 
numele de familie al conților de Oxford - ca să ducă la unul 
dintre acele jocuri puerile de cuvinte care le plăceau atât de 
mult celor din Renaștere. Astfel încât conții au adoptat „Vero 
nihil verius” ca motto. Se întâmplă să fie și mottoul meu, fiindcă 
numele meu de fată este Dever. O deformare a lui de Vere: 
nimic surprinzător pentru o ramură a familiei zămislită în alt 
așternut decât cel care trebuie. Tata a clarificat lucrurile cu 
numele pe care mi l-a dat: Athenaide. O variantă de la Atena 
cea cu ochi strălucitori, purtătoarea de scut, mânuitoarea de 
lance. Rosti ultima frază cu mare plăcere, către Ben: Contele de 
Oxford, campion în fruntea listei, era considerat ca fiind sub 
protecţia Atenei - și asemănător ei. „Cu ochii fulgerând, cu 
căutătura agitând sulițe.” 

— Asta e o greșeală de traducere, iar tu știi asta, am izbucnit. 

Vultus tela vibrat: „Ochii tăi scânteiază, căutătura ta aruncă 
ace”. 
— Chiar știi dovezile, zise ea cu admiraţie. Deși și traducerea 
ta e greșită. „Trimite săgeți”, poate. Dar nu „aruncă ace”. Faci 
să sune mai degrabă a joc de cârciumă decât a turnir 
elisabetan. 

— Bun. Dar nu e nici „agitând sulițe”. 

Ea ridică din umeri. 

— Da, telum este cuvântul generic pentru „proiectil”, nu cel 
specific pentru „suliță”. Dar vibrat înseamnă „a agita”. E același 
cuvânt care ne-a dat a vibra. Pot să atrag atenţia asupra 
faptului că nu se agită săgeți? Sau ace? Sau chiar javelina 
militară? Se agită sulița. Mai exact Atena își agită sulița și face 
asta încă de când cineva a cântat primele imnuri homerice, 
acum aproape trei mii de ani, în care zeița cu ochi cenușii 
țâșnește din capul lui Zeus, agitându-și sulița ascuţită până 
când tot Olimpul se cutremură, pământul se tânguie, iar valurile 
se zbat sălbatic pe marea ca vinul întunecat. 

— Ce copil greu de stăpânit, zise Ben, iar eu mi-am înăbușit 
un chicotit. 

Athenaide nu ne luă în seamă. 


— În plus, continuă ea, în dicționarele latine-engleze din 
Renaștere vultus putea să însemne „voinţă”!?, ca și „privire” sau 
„expresie”. Ceea ce poate face ca Vultus tela vibrat să se 
traducă drept „Will agită sulița”. 

Privi în jur triumfătoare. 

— Serios? se miră Ben. 

— E adevărat, zise ea cu un mic zâmbet răutăcios. Un mic joc 
latin de cuvinte, alcătuit în onoarea unui om al cărui motto de 
familie reprezintă un joc de cuvinte. 

Fascinaţia lui Ben mă irita. 

— O expresie latină obscură care poate fi sau nu un joc de 
cuvinte, rostită cu mai mult de un deceniu înainte ca 
Shakespeare să pună în scenă o piesă, și cu cincisprezece ani 
înainte să-i apară numele pe o pagină de titlu, nu reprezintă o 
probă. E doar o coincidenţă. 

— Nu cred în coincidenţe, zise Athenaide, oprindu-se în fața 
portretului reginei. Deși, că tot veni vorba de coincidențe, acest 
joc de cuvinte pe care nu-l iei în seamă a fost citit în fața reginei 
la Audley End. Casa de familie a clanului Howard, de care ne 
interesăm atât de mult. 

Mobilul ei începu să cânte, iar Athenaide răspunse. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, se enervă ea. Vin 
imediat, închise telefonul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Profesorul North nu s-a urcat în avion. Acum mă scuzați, 
trebuie să merg să calmez ceva spirite încinse. Până revine 
Nicholas, sunt înapoi. 

Ben nu se clinti din ușă. 

— Fără companie, de data asta, clarifică el. 

Ochii ei fulgerară. 

— Îmi dau foarte bine seama de greșeala mea, domnule Pearl. 
Nu se va mai întâmpla. Ti-am lăsat cărțile pe masă, Katharine. 
Poţi să-mi mulțumești când mă întorc. 

Ben se dădu la o parte, iar Athenaide dispăru în viteză. 

— Ce știi despre acest North? mă întrebă Ben, încuind ușa. 

— A scris o carte în care susţine că Oxford este Shakespeare. 
Nu mare lucru în afară de asta, după cum bine l-ai auzit pe 
Matthew. 

— Dar predă Shakespeare? 


12 Will, în engleză, identic cu numele propriu. (n.tr.). 


— Da. 

— De ce crezi că nu e de găsit? Crezi că e doar timiditate? 

— Pare să se potrivească stilului său. 

— Se potrivește și cu ce se întâmplă în ultima vreme cu 
experţii în Shakespeare. 

M-am prăbușit pe scaun. 

— Crezi că ar putea fi următoarea victimă? 

— Cred că ar trebui să se gândească cineva la posibilitatea 
asta. Se întinse. Dar nu noi. Kate, trebuie să începem să ne 
gândim la următoarea noastră mișcare. Crezi că va trebui să 
mergem în Henley-in-Arden? La casa Ofeliei? 

— Probabil. Dacă nu chiar în Henley, altundeva în Anglia. Dar 
nu pot ști sigur până când nu văd ce ne aduce doctorul 
Anderson. 

— Anglia înseamnă pașapoarte. Identităţi noi. Toate riscurile 
de la aeroport. Nu va fi ușor. 

— Dar e posibil? 

— Voi avea nevoie de timp. 

— Oricum, trebuie să văd întâi scrisoarea. 

— Ce părere ai dacă te las aici cât timp mă ocup de 
aranjamente? 

— N-am nevoie de dădacă douazeci și patru de ore pe zi. Poţi 
ieși și intra din nou? 

— Fără să mai am grija ta, da. 

— Atunci, du-te! 

Se opri în faţa mea. 

— Să nu deschizi ușa, Kate. Nici pentru Athenaide, nici pentru 
Matthew, nici pentru doctorul Sanderson. 

— Pentru nimeni, l-am imitat eu. 

— Poţi s-o deschizi pentru mine. 

Zâmbi. 

— Cum voi ști că ești tu? 

— Două bătăi lungi, trei scurte. Doar dacă nu cunoști vreo 
bătaie shakespeariană secretă. 

— Foarte nostim! 

— Vin repede. 

Deschise ușa cu grijă, apoi se strecură afară. 

Am luat de pe tăblie cărţile pe care mi le adusese Athenaide. 
Erau doar două: facsimilul broșat al Primei Ediţii și exemplarul 
din Chambers de la Widener. Scrisorile erau toate acolo unde le 


197 


lăsasem - doar că era una în plus. Athenaide adăugase 
scrisoarea Ofeliei către Jem. Am scos-o la lumină. 

Ce avusese Ofelia de transmis lui Emily Folger? Unde era 
doctorul Sanderson? Cât dura oare să numeri până la șaptezeci 
și nouă? Neliniștită, am parcurs din nou scrisorile. 

Mă chinuiam de ceva vreme să răzbat prin hăţișul clanului 
Howard, când o bătaie la ușă mă făcu să tresar. O singură 
bătaie. Nu semnalul complicat al lui Ben. 

— Kate Stanley, se auzi o voce calmă, iar inima mi se opri în 
piept. 

Era detectiv inspector-șef Sinclair. 

Indesând scrisorile la loc în volumul din Chambers, am luat 
cărțile în braţe și m-am îndepărtat de ușă. 

— Știu că ești acolo. 

Am privit înnebunită în jur. Ușa din colţ era încuiată. Singura 
cale de scăpare o reprezentau ferestrele, dar acestea nu se 
deschideau. Trebuia să sparg una. 

— Asculta-mă, domnişoară Stanley, zise Sinclair. Știu că nu tu 
ești asasinul, dar FBl-ul crede altceva. Dacă te găsesc, te 
arestează cât ai bate din palme și pun întrebări mai târziu. Pe de 
altă parte, dacă vrei să cooperezi cu mine, te las în pace pentru 
a găsi ce cauţi. 

— Cum? 

Alarmată, mi-am dat seama că rostisem cuvântul cu voce 
tare. 

— Vino cu mine și te pot urca într-un avion spre Londra în 
jumătate de oră. 

Anglia. Locul în care trebuia probabil să ajung. La Henley-in- 
Arden, lângă Stratford. Dar nu puteam ști cu siguranţă până nu 
se întoarce doctorul Sanderson cu scrisoarea. De ce întârzia? 

— Voi avea grijă să scapi, Kate! 

Sinclair nu avea jurisdicție în Statele Unite. Nu putea nici să 
ofere garanţii pentru promisiuni, nici să-și pună în practică 
amenințările. Dacă nu reprezenta doar un vicleșug de la bun 
început. Și chiar dacă nu apela la vicleșuguri, ceea ce îmi 
propunea era cu siguranță ilegal, precum și lipsit de etică, 
subminând o anchetă penală pe teritoriul suveran al altei ţări. 
De ce mi-ar face o astfel de ofertă? Ce voia atât de mult? 

— Cu ce preţ? am întrebat. 


— Ticălosul nenorocit care a incendiat un monument naţional 
sub supravegherea mea, zise el sălbatic. // vreau. Mă ajuţi, te 
ajut la rândul meu. 

M-am uitat iar la ușa din colţ. Unde era doctorul Sanderson? 
Unde era Ben? 

— Am nevoie de timp. 

— Nu ai timp. FBl-ul încă te caută în New Mexico. Dar în 
momentul în care vor renunţa, vor trage aceeași concluzie ca 
mine: aceea că, oricât de improbabil, ai găsit un mod de a 
ajunge în avionul doamnei Preston. 

— Nu. 

Nu aveam de gând să plec nicăieri fără scrisoarea aceea. 

Ușa se zgâlțâi puţin, iar eu m-am tras din nou înapoi. Lăsând 
cărţile pe un scaun de la fereastră, am ridicat un scaun de la 
masă, pregătindu-mă să-l arunc. Dacă intra cineva pe ușă, cel 
puţin aveam să încerc să scap pe fereastră. 

— Nu poți să tot fugi pe cont propriu, zise Sinclair. După cum 
văd eu situaţia, cauţi același lucru pe care îl caută și ucigașul, 
ceea ce înseamnă că el constituie pentru tine un pericol mai 
mare decât reprezintă poliția. 

— Știu asta, mulţumesc. El mi-a spus cam același lucru. 

— Ai vorbit cu el? 

În voce i se citi nerăbdarea. 

— El a vorbit cu mine. 

— L-ai recunoscut? 

— Nu. 

Urmă o pauză. 

— Cât de bine îl cunoști pe tipul cu care călătorești? 

— Destul de bine cât să știu că nu e criminalul, dacă asta 
sugerezi. 

Tonul său deveni și mai nerăbdător. 

— Cine altcineva ar fi putut comite crima din Utah? 

— Cineva care ne urmărea. 

— Ai văzut pe cineva? 

În colţ, am auzit desferecându-se ușa doctorului Sanderson și 
am privit cum se deschide, pe jumătate cu teamă, pe jumătate 
cu speranţă. Să fie oare doctorul Sanderson? Sau FBl-ul? Am 
strâns și mai tare scaunul în mâini. 

Era Athenaide. Cu degetul la buze, îmi făcu semn s-o urmez. 

De dincolo de ușa cealaltă, Sinclair continua: 


199 


— E cineva care te poate urmări îndeaproape, Kate. Probabil 
cineva cunoscut. 

„Nu, mi-am zis în sinea mea. Nu pot crede așa ceva.” Și am 
ieșit pe ușă după Athenaide. 

Aceasta o încuie. Ne aflam într-o cameră mică, zgârcit 
mobilată, cu un birou gol și un computer stins. Ferestrele aveau 
sticlă ranforsată cu sârmă. Pe peretele din faţă se găsea o altă 
ușă, întredeschisă. Athenaide îi trecu grăbită pragul. 

Dincolo se afla biroul doctorului Sanderson, bogat împodobit 
cu antichităţi. Pe trei dintre pereţi se găseau portrete de bărbaţi 
purtând pieptare elisabetane. Pe cel de-al patrulea perete, 
ferestre aproape de înălțimea unor uși dădeau spre o seră 
îngustă, plină de plante și de materiale de olărit. Fereastra din 
mijloc se căsca deschisă. 

Dinspre holul principal se auziră ciocănituri în ușa Sălii 
Fondatorilor. 

— E timpul să plecăm, zise Athenaide. 

Se caţără pe fereastră și ieși din birou, îndreptându-se către o 
ușiță aflată pe peretele opus al serei. Am urmat-o. 

Ușa se deschise și m-am trezit într-un coridor plin cu 
dulăpioare de fișe. In stânga, mișunau oameni într-un zumzet de 
conversaţie și în clinchet de pahare; pe moment, nu am înţeles 
unde mă aflam. Apoi am recunoscut mocheta verde precum 
mușchiul și m-am lămurit. 

Ne găseam într-un coridor care unea cele două jumătăţi ale 
Sălii de Lectură, Sala Veche și Sala Nouă. Nu ieșisem din 
bibliotecă, dimpotrivă, ajunsesem adânc în inima ei bine păzită. 

Mulțimea aceea de oameni îmi stârnea îngrijorare. Apoi mi-am 
dat seama ce se întâmpla. Începuse recepţia conferinţei. 

— Du-te, șopti Athenaide. Folosește-te de mulțime. 

— Dar doctorul Sanderson, am protestat eu. Scrisoarea. 

— El m-a trimis să te aduc, zise Athenaide. Trebuie să te 
întâlnești cu el în jumătate de oră, la două străzi vest de aici. Eo 
frumoasă priveliște către apus, mi-a zis. O s-o recunoști când o 
s-o vezi. 

— Grozav, Athenaide! Tot ce mai trebuie să fac este să trec 
prin furcile caudine ale FBl-ului. 

— Îţi sugerez intrarea principală, zise ea făcându-mi cu ochiul. 
De vreme ce ai stârnit așa o vâlvă la cea din spate. Sunt 
chelneri în costume renascentiste care servesc șampanie pe 


200 


peluza din faţă. Vei găsi o expoziţie de costume lângă intrarea 
principală, în Sala Mare. împrumută unul. 

— Dar Ben... 

— li spun eu unde ești. Acum du-te. 

Mă împinse ușor și am pășit în Sala Veche de Lectură. Aceasta 
nu era aglomerată, era ticsită. 

Sus deasupra mulţimii, lumina zilei se filtra printr-un vitraliu. 
Diverse dialecte englezești se întretăiau, împreună cu frânturi 
de germană, de japoneză, de franceză și de rusă. Undeva, un 
cvartet cânta madrigaluri. M-am ciocnit de un bărbat purtând 
haine de druid - probabil arhimagul -, dar nu m-am oprit. 

Din partea cealaltă a camerei, cineva mă strigă pe nume. 

Strecurându-se pe lângă mine, Athenaide urcă în fugă scările 
care duceau către un balcon ce înconjura întreaga sală. 
Aplecându-se peste balustradă, sună dintr-un clopoțel cu un 
clinchet subţire și argintiu. 

Cei din mulţime tăcură, ridicând privirea. 

— Aș vrea să vă urez bun venit tuturor, începu ea. 

Făcându-mi loc prin aglomeraţie, m-am îndreptat către un 
șemineu înalt și frumos sculptat. Puțin mai în spate, am ajuns la 
ușile de sticlă ce dădeau în Sala Mare și m-am strecurat afară. 
Cu lambriuri ca ale Sălii Fondatorilor, încăperea aceasta era de 
cinci sau șase ori mai mare, cu un tavan înalt și arcuit. In mod 
normal servea drept sală de expoziţii - zona din bibliotecă 
deschisă publicului. Totuși, în acea seară era plină de mese 
pregătite pentru o cină somptuoasă. M-am strecurat printre ele, 
îndreptându-mă spre magazinul de suveniruri și spre ușile care 
dădeau spre stradă. 

In colţul opus, exact cum spusese Athenaide, se afla o 
expoziție de manechine în costume shakespeariene. Nu erau 
veșminte renascentiste autentice, ci costume provenind din 
marile producţii shakespeariene de la Hollywood. „Din colecția 
lui Athenaide Dever Preston”, scria pe o plăcuţă. 

Chiar în centru se afla o reprezentare a lui Laurence Olivier 
costumat în Hamlet. Dintr-o singură mișcare, mantia întunecată 
a danezului zbură de pe umerii manechinului, iar din 
următoarea mișcare ateriza pe ai mei. Mi-am vârât capul pe ușă. 
La stânga, la capătul lungului hol principal, Sala Fondatorilor 
mișuna de oameni. 


Ținând strâns cărţile la piept, am luat-o la dreapta, trecând 
prin ușile vitrate spre pajiște, unde oameni din secolul al 
șaisprezecelea ofereau șampanie pe tăvi de argint oamenilor din 
secolul douăzeci și unu. Infășurându-mă în mantia lui Olivier, am 
traversat mulţimea. Când un grup de oameni trecu pe trotuar, 
m-am alăturat lor, îndepărtându-mă cât de repede cu putinţă în 
susul Capitol Street. 


27 


Ziua fusese toridă și umedă. În amurg, căldura era încă 
apăsătoare, dar cel puţin se pornise o briză ușoară. Oricum, sub 
mantia mea, hainele umede mi se lipeau de piele. 

Cu capul în pământ, ciulind urechea la orice sunet de pași 
care m-ar fi putut urmări, am lăsat în stânga mea Biblioteca 
Congresului și în dreapta Curtea Supremă de Justiţie. N-am auzit 
pe nimeni în spatele meu. Dându-mi mantia în lături, am ridicat 
privirea. Dinaintea mea se desfășura un câmp de marmură, 
urmat de pajiști verzi și garduri, iar dincolo de acestea se înălța 
domul Capitoliului. 

„La două străzi vest, îi spusese doctorul Sanderson lui 
Athenaide. O frumoasă priveliște către apus.” Am simţit cum mă 
cuprinde un val de afecţiune față de el pe când înconjuram 
Capitoliul pe la sud, grăbindu-mă pe întinderea de ciment, 
trecând pe sub ulmi și arțari. Era mai răcoare aici, sau cel puţin 
i-am oferit trupului meu această sugestie, ascultând foșnetul 
slab ca de hârtie al vânticelului printre copaci. 

Așa cum mi se promisese, fațada Capitoliului, care dădea spre 
vest, era una dintre cele mai frumoase priveliști din D.C. 
Obeliscul de pe Monumentul lui Washington se înălța alb pe 
fundalul orizontului, în timp ce soarele atârna jos, în negură. 
Frânturi din Sousa se revărsau vesele dinspre o estradă de 
peste apă. Preferam totuși învălmășeala din New York și din 
Londra, unde haosul prezentului se ciocnea voios cu trecutul, în 
loc să stea mut în fața acestuia. 

Dar trebuia să recunosc că Mallul era minunat în calmul 
asfinţitului de vară. 

Am cercetat cu privirea vasta întindere de marmură și pavaj 
din faţa Capitoliului. Pentru un weekend de 4 lulie locul era 


202 


ciudat de liniștit, cu excepţia unui cuplu de îndrăgostiţi care se 
plimbau și a vreo doi indivizi în costume oficiale care se grăbeau 
undeva, cu capetele în pământ. Dar era prea târziu pentru 
vizitarea de monumente, iar majoritatea funcţionarilor plecaseră 
deja acasă. Și era prea devreme - și încă prea cald - pentru a 
începe viața de noapte. Puţină câtă era, mulţimea era strânsă în 
jurul orchestrei pe malul celălalt al lacului. 

Doctorul Sanderson nu se zărea nicăieri, dar venisem puţin 
cam devreme. M-am întors pe călcâie și am urcat scările, printre 
palmierii din ghivece, privind în sus către domul alb care 
încorona dealul. Ajunsă pe prima platformă m-am întors, și am 
îmbrățișat din nou cu privirea orașul verde și alb. 

Dedesubt, la stânga, dincolo de balustradă, întunericul ieșea 
la iveală de sub crângul de magnolii care se agăţțau de coasta 
dealului; câteva flori târzii încă mai atârnau de ramuri, ca niște 
micuțe luni răsărite printre frunzele groase și lucioase. Am 
început să cobor scările, îndreptându-mă către copaci. La 
jumătatea drumului, atenţia îmi fu atrasă de o mișcare în ferigile 
de dedesubt. 

Am făcut un pas în faţă, apoi încă unul. Jos, la distanţă, pe 
pământul întunecat, ca în adâncul unei gropi adânci, cineva 
zăcea prăbușit printre ferigi. 

— Alo? 

Niciun răspuns. Am coborât în grabă restul treptelor, apoi am 
ocolit balustrada de marmură, urcând cu prudenţă panta ce 
ducea spre întunericul de sub copaci. Aici se lăsase deja 
noaptea și m-am oprit pentru a permite ochilor să se deprindă 
cu întunericul. Un bărbat dormea pe pământ. M-am apropiat. Un 
bărbat cu părul cărunt și papion roșu. 

Lăsându-mi mantia să cadă, am alergat spre el. Doctorul 
Sanderson zăcea întins pe pământ, plin de răni provocate de 
cuțit. Gâtul îi fusese tăiat și se căsca precum o a doua gură, 
chiar deasupra papionului. Am auzit un bâzâit, apoi mirosul vag 
metalic al sângelui mă învălui. Deja îl invadaseră muștele. M-am 
plecat de mijloc, venindu-mi să vomit, și am văzut că strângea 
încă în mână o hârtie mototolită. Am îngenuncheat pentru a 
privi mai de aproape. 

O glugă îmi fu pusă peste cap și m-am trezit trântită la 
pământ. 


203 


Cărţile îmi zburară din mână și mi-am pierdut suflul, astfel că 
n-am putut scoate un sunet. Apoi atacatorul ajunse deasupra 
mea, îndesându-mi un căluș în gură, sucindu-mi mâinile la 
spate,  legându-mi rapid încheieturile. O mână cobori, 
strecurându-mi-se între picioare. 

Adunându-mi puterile, m-am rostogolit, dărâmându-l de pe 
mine. M-am ridicat în genunchi clătinându-mă, dar el mă prinse 
și mă trânti iar la pământ. Capul meu izbi ţărâna atât de tare, 
încât lumini albe se aprinseră în jurul meu. 

Am rămas nemișcată, gândindu-mă: „Nu pot să leșin acum. 
Nu pot”. Luminile se estompară și încă eram conștientă. Zăceam 
acolo imobilă, ascultând. Individul părea să stea în picioare 
deasupra mea. Ce naiba făcea? Nu vedeam nimic prin glugă, 
nici nu auzeam nimic altceva decât sunetul slab al respirației lui. 
Cuţitele, m-am gândit, nu fac zgomot odată ce sunt scoase din 
teacă. 

Se aplecă, încercând să-mi desfacă picioarele, și mi-am 
repezit genunchiul în sus cât de tare am putut. 

Am auzit un geamăt ascuţit de durere și individul se prăbuși 
pe o parte. Sperând că îl lovisem în boașe, m-am rostogolit într- 
o parte. Am simţit atingerea unor frunze: părea că mă 
rostogolisem sub o tufă. 

Mi-am auzit atacatorul ridicându-se cu greu în picioare și 
clătinându-se preţ de câțiva pași. Apoi în jur se așternu tăcerea. 
Am rămas nemișcată, abia respirând. Tăcerea se menținea. Apoi 
am auzit pași grăbiţi apropiindu-se. 

— Kate! strigă o voce. 

Vocea lui Ben. 

Am auzit o învălmășeală de pași, unii apropiindu-se, alţii 
îndepărtându-se. 

— Kate! strigă Ben iar. 

Cât de tare puteam, am răspuns prin căluș. Urmă un foșnet, 
apoi mâini se întinseră după mine. Imi fu trasă gluga de pe cap, 
scos călușul din gură, iar Ben era acolo, dezlegându-mi mâinile 
și sprijinindu-mă ca să pot vomita, trăgându-mi cu greu 
răsuflarea. 

— E totul în regulă acolo? 

Vocea profundă, obișnuită să aibă autoritate, venea de 
undeva deasupra mea. O siluetă întunecată stătea sus pe 


204 


treptele Capitoliului, uitându-se peste balustradă așa cum 
făcusem și eu ceva mai devreme. 

Ben mă trase înapoi în întuneric. 

Un fascicul de lumină mătură zona, trecând peste trupul 
doctorului Sanderson și apoi retrăgându-se rapid. În clipa aceea, 
am zărit lucirea slabă de culoarea fildeșului. Scrisoarea era încă 
în mâna doctorului Sanderson. 

— Doamne, zise vocea. 

Pași grei se auziră coborând scările. 

Trăgându-l pe Ben după mine, am ţâșnit până la doctorul 
Sanderson, încercând să nu mă uit la tăietura căscată în gâtul 
său. Mâna îi era rece, deja cuprinsă de rigor mortis. M-am 
străduit să scot scrisoarea dintre degetele încleștate. Era 
înfășurată în jurul a ceva tare. 

M-am întors să-mi adun cărţile. Ben a îngenuncheat pentru a 
mă ajuta. Scrisorile pe care le dosisem în Chambers erau încă 
acolo: însemnările lui Roz, scrisoarea lui Granville către Child și 
scrisoarea Ofeliei către Granville. 

Încetișor, cu calm, Ben îmi vorbea. 

— Asta e șansa ta de a te reabilita în ochii poliţiei, spuse el 
încet. Dacă stai pe loc. 

— Nu până nu citesc scrisoarea. 

— Se poate să nu fie prea ușor să te întorci. 

— Scrisoarea. 

Ben dădu din cap și mă apucă de cot, conducându-mă mai 
adânc în întuneric, în vreme ce polițistul termina de coborât 
scările. Traversând panta, ieșirăm din crângul de magnolii pe 
aleea care înconjura Capitoliul pe la sud. Traversând cu pas 
grăbit zona pavată, ne mistuirăm în umbra copacilor mai înalți 
din parc - ulmi, frasini și stejari -, spre Independence Avenue. In 
spatele nostru se auzi pârâitul unei staţii de emisie-recepţie cu 
care polițistul chema întăriri. 

În apropiere, o sirenă începu să urle. 

Traversând în fugă strada către intrarea în clădirea de birouri 
Rayburn House, Ben opri un taxi și pornirăm în viteză în susul 
Dealului Capitoliului. Coborârăm la câteva străzi spre nord-est. 
Luându-mă de braţ, Ben începu să meargă rapid în susul străzii. 
Am încercat să fiu atentă, să-mi dau seama încotro ne 
îndreptam, dar figura doctorului Sanderson îmi tot apărea din 
întuneric dinaintea ochilor, cu gâtul tăiat, stranie gură căscată 


205 


într-un strigăt mut. Trăgându-mă într-o parte, m-am văzut pusă 
în situaţia jenantă de a vomita în tufele cuiva. 

Când am terminat, Ben îmi puse haina lui pe umeri și mă 
cuprinse protector. 

— A fost o moarte groaznică, zise el. 

— A fost un asasinat, am răbufnit. A fost transformat în Cezar 
pe treptele Capitoliului. 

— Da. 

Nu încercă în niciun fel să scuze sau să îndulcească situația, și 
i-am fost recunoscătoare pentru asta. l-am fost, de asemenea, 
recunoscătoare pentru braţul așezat protector în jurul umerilor 
mei. În întunericul din ce în ce mai dens, prezenţa trupului său 
părea singura mea legătură cu o oarecare stare de siguranţă. 
Mi-am stăpânit lacrimile și merserăm pentru un timp în tăcere. 

— Cred, am zis cu un nod în gât, cred că a fost și Bassianus. 

— Cine? 

— Dragostea Laviniei. | s-a tăiat gâtul și a fost aruncat într-o 
groapă din pădure înainte... înainte ca ea să fie batjocorită și 
mutilată. 

Braţul lui Ben se strânse în jurul umerilor mei. 

— Cumva a...? 

— Nu. 

Dar locul dintre picioarele mele unde mâna lui mă atinsese 
încă ardea. 

— Unde mergem? 

— Am pus în mișcare un plan, Kate, și dacă nu vrei să mergi 
la poliție, cel mai înţelept lucru ar fi să urmăm acest plan. 

Am aprobat din cap; merserăm cale de încă o stradă și apoi o 
luarăm la dreapta. După câţiva metri, Ben deschise poarta de 
fier a unei case din colț - o casă în stil Queen Anne de culoare 
albastru-închis, cu frontoane și turnulețe, cu trandafiri încolăciţi 
în jurul pilaștrilor și cu un leagăn pe veranda din faţă. Ținându- 
mă în continuare de braţ, mă conduse pe aleea din grădină 
până la intrarea principală. Aceasta era întredeschisă. Intrarăm, 
iar Ben trase ușa în urma lui; se auzi sunetul încuietorii 
automate. 

Casa era cufundată în întuneric, cu excepţia unui lampion 
chinezesc care lumina slab în hol, dar Ben mă conduse fără 
ezitare prin coridorul cu covoare orientale, ocolind o scară 


206 


abruptă, traversând apoi o sufragerie și intrând în bucătăria din 
spatele casei. 

— Să înţeleg că îi cunoști pe proprietari? 

— Nu sunt acasă acum. Punând cele două cărți pe masa din 
bucătărie, aprinse lumina. Stai jos, îmi zise, iar eu l-am ascultat. 
Mă duc la chiuvetă. 

Era prima oară când se desprindea de mine de când mă 
scosese din tufe. L-am privit de parcă urma să dispară. 

Căutând prin niște sertare, găsi un prosop curat și începu să-l 
ude în chiuvetă. 

M-am străduit să-mi reprim panica. 

— Oamenii pur și simplu îţi pun casele la dispoziţie când vrei 
tu? Le lasă descuiate? 

Ben privi peste umăr, cu un zâmbet. 

— Depinde ce relații ai. Dar nu, nu e ușor. Face parte din ceea 
ce m-am dat peste cap să aranjez de o oră încoace. 

Aplecată peste masa din bucătărie, mi-am descleștat pumnul. 
Hârtia pe care o ţinusem în palmă mi se desprinse din mână; 
obiectul din ea căzu pe masă cu zgomot. O broșa neagră, 
pictată cu flori delicate. Originalul celei prinse de bluza mea. Era 
încă acolo? Mi-am pipăit umărul. Era acolo. 

Atenţia îmi fu atrasă de foaia mototolită de pe masă, o hârtie 
pătată cu sânge devenit deja maroniu. Era o scrisoare, datată 
1932, dar scrisul avea înflorituri delicate care aparţineau unei 
epoci anterioare. Semnătura era cea a Ofeliei. 

O propoziţie, subliniată de două ori în mijlocul paginii, sărea în 
ochi. 

„Domnişoara Bacon avea Dreptate, scrisese Ofelia. Dreptate 
peste Dreptate.” 

Podeaua păru să-mi fugă de sub picioare. Dacă Delia Bacon 
avea dreptate, atunci nu William Shakespeare din Stratford 
scrisese piesele. 

— O, Dumnezeule, se auzi o voce, și mi-am dat seama că era 
a mea. 


INTERLUDIU 


3 mai 1606 


Pe partea de vest a Catedralei St Paul, sub statuile în ruină 
ale profeților, o femeie ridica privirea către doi bărbaţi așezați 
pe băncile de lemn aflate de cealaltă parte a eșafodului. Dincolo 
de ei, rămășițele dărăpănate ale turlei catedralei, distruse într-o 
furtună cu jumătate de secol în urmă, se căsca spre cerul 
dimineţii. 

Acoperindu-și rochia cu o mantie simplă, cenușie, cu gluga 
trasă mult peste faţă pentru a-i ascunde strălucirea părului 
negru, ea urmărise neobservată perechea tot drumul de la casa 
lui Shakespeare până la catedrala cocoţată pe deal. Străzile 
erau atât de aglomerate, încât nu fusese așa de greu precum se 
temuse în a ține pasul, deși ei erau călare, iar ea, pe jos. 

Dacă ar fi dorit, ar fi putut căpăta și ea un loc în tribunele 
acelea ridicate la repezeală pentru a situa spectatorii cu rang și 
stare deasupra plebei. Alesese totuși să stea printre zilierii, 
ucenicii, copiii și câinii vagabonzi, servitoarele și cerșetorii cu 
autorizaţie înghesuindu-se în spaţiile lăsate libere, înghiontindu- 
se pentru a obţine o mai bună perspectivă asupra spectacolului. 
Curtea bisericii era atât de plină, încât din singurele locuri 
rămase libere nu puteai vedea eșafodul, dar asta nu o deranja. 
Nu venise să privească execuţia. Venise să privească 
spectatorii. Pe doi dintre ei, mai exact. 

Auzi freamăt în spatele ei și sunet sumbru de tobe. Miorlăituri 
și chiote se amestecară, ridicându-se spre cer. Puțin spre 
stânga, gloata se dădu la o parte și trei cai mergând la pas 
pășiră în cerc, trăgând un car de nuiele, de care era legat un 
bărbat. 

Părintele Henry Garnet, superiorul Ordinului lezuit din Anglia. 
Preotul pe care guvernul îl alesese pe post de tap ispăşitor 
pentru Trădarea Prafului de Pușcă, planul diabolic de a-l asasina 
pe noul rege, de a arunca în aer familia regală, Camera Lorzilor 
și Camera Comunelor, precum și nenumărați spectatori inocenți 
în momentul în care regele deschidea noua sesiune a 


208 


Parlamentului, în noiembrie trecut. Dacă ar fi reușit, explozia ar 
fi distrus o mare parte din Westminster. Foarte probabil, ar fi 
adus Anglia în genunchi. 

Femeia cercetă chipurile celor din băncile de lemn - chipuri 
tinere și bătrâne, curioase, dornice și nerăbdătoare, așa cum 
răsăreau din satinurile și catifelele lor scrobite. Oameni care ar fi 
murit într-un potop de sânge și durere, dacă ar fi reușit 
complotiștii să aprindă praful de pușcă pe care îl strecuraseră în 
pivnițele de sub Parlament. Numără judecători, sfetnici de taină, 
lorzi, un episcop sau doi. Printre ei se aflau alţii de rang mai mic, 
dar cu suficientă avere cât să-și cumpere un loc respectabil. 
Avocaţi și negustori, moșieri și pastori. Chiar și câte un poet. 
Familia Howard, observă ea, se adunase în păr, cu contele de 
Northampton în frunte, cu contele de Suffolk și fiul lui, tânărul 
lord Howard de Walden, după el, înconjurați de servitori în 
livrele galbene. 

Tras târâș din car, preotul ceru un loc liniștit în care să se 
roage. Drept răspuns, un reprezentant al Coroanei îmbrăcat în 
negru începu să-l insulte, cerându-i satisfacția unei confesiuni. 
Cu calm, preotul spuse că nu are nimic de mărturisit. 

Ea lăsă vorbele acelea să treacă peste ea. De partea cealaltă, 
Will era prins de vraja vocii blânde a preotului. Privind teama și 
respectul care i se zugrăveau pe faţă, femeia abia băgă de 
seamă cum chiotele și huiduielile mulţimii se estompară, după 
aceea se stinseră cu totul. 

Apoi înțelese că trebuia să privească. Lângă spânzurătoare, 
preotul îl ajută pe călău să îl dezbrace până la cămașă, poalele 
lungi fiind cusute într-o încercare de a sugera modestie. Cu 
docilitatea unui copil, acceptă ștreangul în jurul gâtului, dar 
când alt pastor veni să-i ofere rugăciuni protestante, iezuitul îl 
refuză cu încăpățânare. In sunet de tobe care îi marcau fiecare 
pas, preotul urcă treptele. 

Sus, se rugă scurt în latină. Tobele începură să bată din ce în 
ce mai repede. De acum, unii care mai înainte zbieraseră că vor 
să vadă sânge plângeau deja în hohote. Preotul își încrucișa 
brațele pe piept. Reprezentantul regelui făcu un semn din cap. 
Tobele se opriră, călăul trase scara în lături, iar preotul se 
prăbuși în gol. 

Jos, mulțimea se năpusti înainte, purtând-o cu sine pe femeie. 
Unii se chinuiau să-l împingă pe spânzurat înapoi, strigând: 


209 


— Rezistă! Rezistă! 

Alţii mai miloși trăgeau de picioarele preotului. Ar fi trebuit să 
fie dat jos din ștreang încă viu, dar când gărzile regelui izbutiră 
să-și croiască drum cu forţa până la prizonier, folosindu-se de 
bice și de latul sabiei, acesta era mort. 

Mulțimea se dădu înapoi într-o tăcere stranie pe când 
măcelarii trecură la treabă. Mirosul fierbinte și tulbure al 
sângelui umplându-i nările, femeia se clătină și închise ochii. 
Încet, îi deschise din nou, forțându-se să revină la scopul său. 


Sus, în băncile de lemn, contele de Northampton privi 
sfârtecarea cu multă atenţie. Argumentele pe care le folosise 
acuzarea pentru a-l condamna pe părintele Garnet îi 
aparținuseră. De îndată ce avea să se încheie această treabă 
sângeroasă, urma să-și asume sarcina de a le repeta în vederea 
publicării. 

Părintele Garnet recunoscuse că știa de complot și totuși nu 
făcuse nimic ca să-l oprească. Nu putuse, declarase preotul; 
aflase despre el sub secretul confesiunii. Contele respinsese 
acest argument fără să mai stea la discuţii. Părintele Garnet, 
insistase el, plănuise întregul dezastru. 

Acuzaţia nu era adevărată; contele știa asta. Dar trebuise să o 
spună, și s-o facă în mod convingător, pentru a-și demonstra 
loialitatea, întrucât circulau zvonuri insistente cum că era atât 
catolic, cât și simpatizant al spaniolilor. Ţara trebuise să-și 
potolească setea de sânge, și pentru ca oamenii să nu înceapă a 
privi cu suspiciune la familia Howard sau la aliaţii lor dintre 
vechile familii catolice, le dăduse un alt om pe care să dea vina. 

Părintele Garnet fusese sacrificat pentru a-i salva pe alții. El, 
mai bine decât toti, ar înțelege asta. 

Contele pufni. Își făcuse bine treaba. Păcat că organizatorii 
acestui spectacol nu erau în stare să și-o facă pe a lor. li 
avertizase să nu-l lase pe preot să vorbească. 

Lângă butuc, călăul făcu o mișcare bruscă. Pumnul îi ţâșni în 
sus, agitând în aer inima preotului, și un șuvoi de sânge stropi 
mulţimea. În primele rânduri de bănci, un tânăr cu părul blond 
își ridică braţul ca să-și protejeze faţa, iar o picătură căzu, 
strălucind, pe dantela de la mâneca lui. Tânărul păli. 

— lată inima! strigă călăul. 


Era semnalul pentru un chiot de satisfacţie venit din partea 
multimii. Dar nu se auzi niciun chiot. Privindu-l pe tânăr cum se 
uita îngrozit la sângele de pe mânecă, mulţimea murmura 
mohorâtă în surdină. 

Contele privi mai cu luare-aminte. Recunoscu chipul de lângă 
tânăr, desigur, dar crezu că îl recunoaște și pe el. Un Shelton, cu 
siguranţă, deși nu-și mai aducea aminte numele de botez. Fiind 
un Shelton, era de drept un acolit de-al familiei Howard. Contele 
se aplecă pentru a-i vorbi strănepotului său, Theophilus, iar unul 
dintre ceilalți membri ai familiei Shelton începu să-și croiască 
drum printre rânduri către fratele său. 

Între timp, Northampton se ridică în mijlocul acelei tăceri rău 
prevestitoare. 

— lată inima! strigă el, iar vocea îi flutură ca un steag în 
vântul de primăvară. 

Cu o expresie gravă pe chip, se uită ţintă la tânăr. 

Ca penitenţă pentru sacrificiul părintelui Garnet, își jurase să 
se revanșeze cumva. Dacă un preot murise din cauza uneltirilor 
lui, va avea grijă ca un altul să se hirotonisească. Un preot 
pentru un preot. Ce altă compensație mai bună decât un tânăr 
însemnat cu sângele martirului? 

De jos, femeia cu părul negru văzu la rându-i sângele pătând 
mâneca lui Will, văzu cum oroarea i se întipărește pe față. Apoi 
văzu mișcare. Un alt cap cu plete aurii trecând printre rânduri. 
Unul dintre fraţii lui Will, purtând culoarea galbenă a familiei 
Howard. 

Începu să înainteze. Dar fratele ajunse primul la Will și se 
aplecă la urechea acestuia, șoptindu-i ceva. Pe faţa lui Will 
apăru o scânteie care crescu, transformând oroarea într-o 
lumină extatică. Ridicându-se pentru a-l vedea pe Northampton, 
ținând sus mâneca dinaintea acestuia, Will întâlni privirea 
contelui. 

— lată inima! repetă cu glas răgușit. 

În clipa aceea, ea știu că îl pierduse. Se opri. 

De lângă Will, ochii lui Shakespeare îi întâlniră pe ai ei. 

Amândoi îl pierduseră. 

Ea se întoarse într-o parte, venindu-i să vomite. Deasupra ei 
izbucni o partidă de înghionteli. Împinsă și pierzându-și 
echilibrul, femeia alunecă în genunchi. Un călcâi o lovi în spate, 
un altul aproape că o lovi în cap. 


211 


Apoi braţe puternice o ridicară de jos. 

— Dacă nu poți suporta să vezi dreptatea, zise cu blândeţe o 
voce cu accent scoțian, mai bine ai sta acasă. 

Să vezi dreptatea! Agonia și moartea, prezente și viitoare, 
erau tot ceea ce văzuse. Dar nu moartea o făcuse să vomite. Ci 
o nouă viață. 

Era însărcinată. Cu cine, nu știa. „Două iubiri am eu, de dor și 
disperare...” 

Strângându-și gluga în jurul feţei, femeia ieși clătinându-se în 
stradă. 


ACTUL III 


28 


În bucătăria de pe Dealul Capitoliului, am cercetat pagina 
așezată pe masă în fața mea și am recitit propoziţia subliniată: 
„Domnişoara Bacon avea dreptate - dreptate peste dreptate”. 

Mi se păru, pentru o clipă, că plutesc amorțită în lungul 
tavanului. „Deoarece Ofelia credea că dreptatea Deliei nu făcea 
ca ea să aibă dreptate”, m-am gândit eu, cuprinsă de un val de 
încântare încurcată și de spaimă. 

— Citește scrisoarea, zise Ben. 

Nu era ușor de citit. Fusese recent mototolită și pătată cu 
sânge, deja devenit maroniu. lar cu mult înainte de seara aceea, 
niște pete necunoscute de ploaie sau vin sau lacrimi șterseseră 
unele dintre cuvinte. 


HENLEY-IN-ARDEN 


Doamnei Henry Clay Folger 
Biblioteca Folger 
Washington D.C. 

Statele Unite ale Americii 


5 mai 1932 


Dragă doamnă Folger, 

lertaţi-mi îndrăzneala de a vă scrie deși sunt o 
străină pentru dumneavoastră și primiţi condoleanţele 
mele pentru moartea soţului dumneavoastră, precum 
și felicitările mele pentru că vă străduiţi în continuare 
să deschideţi biblioteca așa cum acesta și-ar fi dorit. 
Nu aș fi îndrăznit să vă scriu dacă nu aș fi pe m[...... ] 
eu însămi, ceea ce vă va scuti cel puţin de povara unui 
răspuns. 

Am [...... ] informaţii pe care nu am dorit să le 
împărtășesc timp de mulţi ani ceea ce pot numi doar 


lașitate. Deși, ca să fiu sinceră, a fost un amestec de 
lașitate și de grijă. Tăcerea a fost un mod de a acţiona 
pe care l-am ales pentru propria liniște, dar mai ales 
pentru cea a fiicei mele. 

Cu mult timp în urmă, am pornit împreună cu un 
prieten în căutarea unei capodopere la fel de vestite 
precum zidurile căzute ale Troiei sau Palatul lui Minos; 
Eschilul nostru englezesc, am numit-o. Sofocle al 
nostru cel pierdut, dulcea noastră Sappho. Până la 
urmă, după o lungă și grea trudă, el a găsit-o - dar cu 
ea, a găsit alte documente care puneau triumful 
nostru într-o lumină proastă. Niște scrisori. Eu nu le- 
am văzut niciodată, dar știu în mare ce spuneau: 

Domnișoara Bacon avea dreptate - dreptate peste 


dreptate. 
In căutarea acestei comori, totuși, am păcătuit atât 


împotriva lui Dumnezeu, cât și a omului. Prietenul meu 
a murit pentru asta, singur și departe de casă, în 
con[...... ] necunoscute, dar cel mai probabil potrivite 
pentru cele mai adânci abisuri ale iadului. Ani de 
Eemia ] am trăit cu necunoașterea detaliilor morții sale 
și cu adevărul lui săpând pasaje subterane în mintea 
mea. 

Vedeţi dumneavoastră, nu am nicio dovadă. 
Prietenul meu a luat-o - dacă nu dovada însăși, atunci 
locul unde se află ea - cu sine în mormântul lui 
necunoscut. 

Nu am, mă tem, nici curajul, nici convingerea 
domnișoarei Bacon. Neavând dovezi, am ales să 
trăiesc în tăcere mai degrabă decât să îi împărtășesc 
soarta, ferecată într-un azil - o damnare pământească 
ale cărei frământări le cunosc suficient cât să mă tem 
de ele la lumina zilei. În apărarea mea, din câte se pot 
spune, am avut o altă viață la care să mă gândesc, 
ceea ce ea nu avea. 

Deși el dezaproba ceea ce vă spun, un alt drag 
prieten, profesor la Harvard, m-a îndemnat - cu mult 
timp în urmă - să nu duc secretul cu mine în 
mormânt. Răul pe care oamenii îl fac [...... ] le 
supraviețuiește, m-a avertizat el, în timp ce binele 


214 


adesea îi însoțește-n groapă. Vorbele lui m-au [...... ], 
fiindcă deja privisem aceste vorbe cu milă și cu teamă. 
Acolo și atunci, i-am promis că [...... ] încerca să 
răscumpăr acel rău - o promisiune pe care [...... ]-o ţin. 

Drept urmare, am dus tot ce puteam înapoi la locul 
său, deși unele uși au fost zidite în faţa mea; puţinul 
care a rămas l-am îngropat în grădina mea. Dar sunt 
multe căi către Adevăr. Magnum opus iacobină a 
noastră [...... ], 1623, este una din ele. Shakespeare 
arată către alta. 

Nu îmi fac iluzii că veţi dori să urmaţi o cale pentru 
care alții au plătit prețul atât de scump al fer[...... ]rii 
și al sângelui. Vă scriu fiindcă aveţi posibilitatea de a 
păstra cunoașterea existenţei unei astfel de căi - că 
binele pe care îl facem poate să ne supraviețuiască, în 
timp ce răul ne însoțește-n groapă. 

A dumneavoastră, 


Ofelia Fayrer Granville 


— Doar fiindcă Ofelia credea că Delia avea dreptate nu 
înseamnă că și avea. 

De data aceasta vorbisem cu voce tare. Ben storcea prosopul 
la chiuvetă. 

— Credea că are dovada, zise el. Sau cel puţin credea că Jem 
Granville avea dovada. Inapoindu-se lângă mine, Ben 
îngenunche și începu să mă șteargă ușor pe faţă. O vânătaie 
sau două, câteva zgârieturi. Nimic prea rău. Ești o femeie tare 
de cap, Kate Stanley. 

L-am prins de încheietură. 

— Trebuie s-o găsim. Dovada pe care a găsit-o Granville, 
oricare ar fi ea. Trebuie s-o găsim. 

Chipul lui se găsea foarte aproape de al meu. Dând din cap cu 
gravitate, se ridică și se așeză pe scaun lângă mine. 

— Bun, atunci. Ce știm? Rezumă rapid scrisoarea: Ofelia și 
jem Granville au plecat în căutarea lui Cardenio; jem l-a găsit. 
Poate că a găsit și dovada că Shakespeare nu era Shakespeare. 
jem moare; s-a zis cu dovada, Ofelia amuţește. Mai târziu, ea a 
pus totul la loc, dar nu știm ce a luat dintru început, sau de 


215 


unde. Ce nu a putut înapoia, a îngropat în grădină. Probabil în 
Henleydn-Arden. 

— Unde probabil că a auzit-o pe Delia delirând - deși, dacă 
era în viaţă în 1932, trebuie să fi fost foarte tânără, aproape un 
copil, când a fost Delia acolo. La sfârșitul anilor 1850, atunci 
trebuie să se fi întâmplat. Cu șaptezeci și cinci de ani sau cam 
așa ceva mai devreme. 

— A căutat printre documentele lui Bacon pentru Granville în 
- când - 1881? Se poate să fi luat din ele, intenţionând să le 
pună la loc mai târziu - ca să descopere că erau acum bine 
păzite într-o bibliotecă? Se poate ca ușile închise în fața ei să fi 
fost cele de la Folger? 

Am clătinat din cap. 

— N-ar fi greu să adaugi documente la o colecţie. Pur și 
simplu le strecori printre celelalte. Ce e riscant e să le scoţi - cel 
puţin majoritatea oamenilor consideră că e riscant. 

Gura lui Ben schiţă un zâmbet viclean; ochii îi rămaseră 
gânditori. 

— In orice caz, am continuat, Folgerul nu a dobândit 
documentele Deliei - sau majoritatea lor - până în 1960. E 
posibil totuși ca Ofelia să fi cerut accesul la documentele 
familiei, intenţionând să pună lucrurile la loc, fiind însă refuzată. 

— Așa că a scos lopata și s-a dus în grădină. Am slobozit un 
mic chicotit. 

— Lăsând în seama noastră să săpăm daliile oamenilor peste 
tot în Henley. 

— Dacă nu cumva luăm una din celelalte căi spre adevăr. 
„Magnum opus iacobină a noastră, c — 1623”, scrisese Ofelia. 
Am scos fișa de bibliotecă pe care o ascunsese Roz în cutiuța 
aurită, împreună cu broșa. Era așa cum îmi aminteam: 
împrumutând expresia, Roz completase golul cu „circa” - și apoi 
abreviase din nou, la „c”. Am ţinut din nou litera în lumină. l-ul 
de după c abia se vedea, iar litera următoare părea un r. Deci 
explicația ei avea sens din punct de vedere editorial, dar 
niciodată Roz nu îngăduise dorințelor ei să-i afecteze 
cunoștințele academice. Doar relaţiile ei. 

Cel puţin, acum știam de unde găsise expresia aia enervantă. 
Dar de ce „a noastră”? Se poate ca Ofelia să fi deţinut o Primă 
Ediţie? Părea improbabil. Avea legătură cumva cu vreo instituţie 
care deținea așa ceva? 


216 


Că Shakespeare indica drumul spre adevăr părea o informaţie 
încă și mai nefolositoare. Shakespeare putea fi făcut să indice 
oriunde și oricând, așa cum demonstrează deseori 
antistratfordienii și regizorii avangardiști. 

— Ceai, zise Ben, de parcă era răspunsul la toate durerile 
lumii. Ridicându-se, merse la aragaz și aprinse focul sub ceainic. 
Să ne gândim la asta logic, zise el, scotocind prin dulapuri până 
găsi cești și un raft plin cu douăzeci de feluri de ceai. Ofelia a zis 
că sunt multe căi care duc spre Adevăr, iar apoi pomenește de 
magnum opus iacobină. Drumul numărul unu, cu alte cuvinte: 
Prima Ediţie. Operele complete ale lui Shakespeare. 

Ceainicul șuieră în semn că era gata ceaiul, iar Ben turnă în 
căni. 

— Chiar în următoarea propoziţie ne spune - sau îi spune 
doamnei Folger - că Shakespeare arată spre „alta”. Altă ce? Altă 
cale, presupun. Dar dacă Prima Ediţie arată spre un drum, de ce 
Shakespeare, adică operele lui complete, arată spre altul, chiar 
în următoarea propoziție? Dându-mi o cană cu ceai, își răspunse 
la propria întrebare: Sunt cam același lucru. Doar dacă nu 
cumva cel de-al doilea Shakespeare nu este colectiv. 

— Doar dacă nu cumva cel de-al doilea Shakespeare nu 
reprezintă opera, ci omul? 

Dădu din cap și luă o gură de ceai. 

— Gândește-te literal. Incotro arată Shakespeare? 

Lăsând aburul licorii din cana mea să se ridice ca un văl cald 
peste chipul meu, am trecut în revistă toate imaginile pe care 
mi le-am putut aminti. Nu portretul gravat din Prima Ediţie: 
acesta nu avea mâini. Nu Portretul Chandos - pictura în ulei 
desemnată cu NPG |, portretul fundaţiei de la Galeria Naţională 
Britanică de Portrete. Acea pânză reprezenta portretul unor ochi 
atenți, inteligenți, mai mult decât orice altceva. Toate celelalte 
trăsături pe care mi le aminteam erau un guler modest și 
strălucirea unui cercel simplu de aur. 

Din nou, nu avea mâini. Existau și altele, portrete mai 
îndoielnice, în care chelia tot mai evidentă era compensată de 
haine mai pretenţioase - satin stacojiu cu nasturi de argint sau 
brocart închis la culoare tivit cu aur și argint. Dar toate 
reprezentau imagini ale unor bărbaţi pornind de la umeri - sau 
cel mult de la coate - în sus. Niciunul nu arăta nicăieri. 

— Dar ce zici de statui? întrebă Ben. 


217 


Am clătinat din cap. Singura statuie cât de cât contemporană 
cu poetul era cea de la monumentul funerar din Stratford. 
Văzusem o copie chiar în după-amiaza aceasta, vizavi de Sala 
de Lectură de la Folger. O faţă aproape la fel de rotundă ca a 
personajului de benzi desenate Charlie Brown, cu o expresie 
care tindea către a fi jovială sau șmecherească, depinzând de 
disponibilitatea privitorului. 

Avea pana și o foaie goală la îndemână, așezate pe o pernă. 
Dar gata pentru ce? Arăta mai mult ca un funcţionar gata de 
dictare decât ca un geniu așteptând inspiraţia. 

— Cel puţin are mâini, zise Ben. 

— Dar nu arată nicăieri. 

— Trebuie ca imaginea să fie contemporană? 

M-am lăsat pe spate în scaun. Pur și simplu presupusesem... 
dar, desigur, trebuia să fie doar suficient de veche pentru ca 
Ofelia și probabil Jem s-o fi văzut-o. Ce alte statui ale lui mai 
existau? O imagine neclară, alb-cenușie se iscă în mintea mea. 
Marmură albă, fundal cenușiu... 

— Westminster Abbey. 

Pentru o clipă, ne uitarăm unul la altul peste masă. 

— Colţul Poeţilor, zise Ben. Încotro arată acolo? 

— Spre o carte, poate. Sau un manuscris. Nu sunt sigură. Ben 
puse cana de ceai pe tăblia mesei. 

— Dacă asta vrei, te duc la Londra. Oricum trebuia să trecem 
prin Heathrow ca să ajungem la Henley. Dar e posibil ca poliţia 
să considere deja Colţul Poeţilor drept o altă ţintă, în care caz va 
exista un paznic. Ben se aplecă spre mine. Trebuie să-ţi spun 
totuși că, dacă te duci acum la poliţie, vor vedea destul de clar 
că ești o victimă. Le poți spune tot ce știi, și să-i lași pe ei să 
alerge după criminal. Dar dacă fugi în continuare, nu vor avea 
de ales și te vor considera cel puţin complicea lui. Sau a ei. 

Am sărit în picioare și am început să măsor camera cu pasul. 

— Care are deja o oră avans, ce se va transforma în zile. 

— Nu neapărat, zise Ben. A lăsat scrisoarea. M-am oprit. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate criminalul nu vrea să se găsească descoperirea lui 
Granville. Poate își dorește să se oprească definitiv cercetările. 

Am reînceput să măsor camera pe măsură ce mintea mea 
întorcea pe toate feţele această idee. 


— Sunt mulţi oameni care nu și-ar dori deloc să-l vadă pe 
Shakespeare dărâmat de pe piedestal. 

— Lasă deoparte problema dreptului de autor. N-am știut 
despre asta până la această scrisoare. Până acum am urmărit 
piesa. Vocea lui Ben se întunecă. Cine să nu vrea să fie găsit 
Cardenio? 

— De ce să nu...? oprit în mijlocul propoziției. Oxfordienii, am 
zis răgușit. Athenaide. 

— „Datele sunt așa niște chestiuni anemice”, spusese ea mai 
devreme, privind splendoarea neoiacobină a sălii de lectură. Dar 
nu sunt, de fapt. Dacă am fi găsit Cardenio, atunci omul ei, 
giuvaierul secret zidit în chiar inima castelului ei, contele de 
Oxford, ieșea din discuţie. 

Noua turnură a căutării - aceea că Delia se poate să fi avut 
dreptate - n-ar conta deloc pentru ea. Delia crezuse că Sir 
Francis Bacon era mintea din spatele măștii lui Shakespeare. Și 
dacă ai ucide pentru a-ţi proteja omul împotriva dovezii că 
William Shakespeare din Stratford făcuse ce spun editorii că 
făcuse, atunci de ce te-ai sfii să ucizi pentru a-ţi proteja omul 
contra lui Sir Francis? 

Nu - varianta Athenaide era una logică, în măsura în care o 
astfel de brutalitate putea fi socotită logică. Nimeni altcineva nu 
știa de căutarea lui Cardenio, în afară de noi trei. Nici măcar lui 
Sir Henry nu-i spusesem încă. Roz știuse, iar ea era moartă. 
Maxine știuse despre o urmă care ducea spre casa lui 
Athenaide, iar ea era moartă la rându-i. 

Athenaide îmi spusese că doctorul Sanderson voia să ne 
întâlnim la Capitoliu - dar la fel de bine putuse orchestra 
întâlnirea, dându-i și lui același mesaj din partea mea. Când 
Sinclair aproape că mă oprise, Athenaide se asigurase că voi 
ajunge acolo. 

— Doctorul Sanderson a avut dreptate să te prevină în 
legătură cu ea. Nu fiindcă e oxfordiană. Ci din cauză că orice ar 
fi ea, Kate, nu e mai presus de orice bănuială. Nimeni nu lasă 
atâtea spaţii secrete între pereţii casei de dragul reconstituirii 
istorice. Mai ales în partea asta de lume, la optzeci de kilometri 
de granița mexicană. Face fie trafic de droguri sau de oameni, 
fie ambele. 


M-am așezat. Cum de putusem fi așa de naivă? Athenaide era 
explicaţia logică, cu excepția unui detaliu. Mâna care mă pipăise 
între picioarele. 

— Cel care m-a atacat a fost un bărbat, am zis străbătută de 
un fior. Atât aici, cât și la Widener. 

— Roz m-a angajat pe mine, observă Ben. 

Femeile angajează bărbaţi, cu alte cuvinte. Dintr-un anume 
motiv, am auzit în minte vocea lui Matthew. „Protejatul tău n-a 
apărut.” Wesley North. Omul lui Athenaide. 

— Dar a lăsat scrisoarea, am zis, încă protestând la adresa 
teoriei lui Ben. Dacă scopul lui era să mă oprească - să oprească 
pe toată lumea -, de ce nu a luat scrisoarea? 

— Poate că l-ai făcut să plece. 

— Sau poate tu. 

Ridică din umeri. 

— Sau poate că tu trebuia s-o găsești. 

M-am tras puţin în spate. 

— Dar tocmai sugerai că încerca să mă oprească. A încercat 
să mă omoare. 

— Dar n-a făcut-o. 

— Vrei să spui că a dat greș intenţionat? 

— Dacă vrei să oprești pe cineva, există moduri mai ușoare și 
mai sigure în care să o faci. Un singur glonţ cu amortizor în 
cap... o răsucire rapidă a gâtului. Dacă el chiar te voia moartă, 
ai fi murit înainte să ajung la tine. Dar n-ai murit. Și atunci mă 
întreb: de ce nu? De ce sunt aceste ucideri atât de 
spectaculoase? Și de ce tu ai scăpat - și nu o dată, ci de două 
ori? Ben înălță din umeri. O variantă ar fi că aceste crime sunt 
spectaculoase tocmai fiindcă fac parte dintr-un spectacol, 
destinat să influențeze un public... un public foarte precis. 

— Eu? 

— Athenaide se poate să vrea să faci exact asta: să-ţi urmezi 
căutarea cu focul răzbunării sub călcâie. E posibil ca ea să te 
urmărească, nicidecum să alerge în faţa ta. Se poate să 
netezească drumul pentru tine, Kate, și să te împingă înainte. 

M-am încruntat. 

— De ce? Tu însuţi ai zis că nu vrea să se găsească 
descoperirea lui Granville. 

— Mai bine spus, nu vrea să fie adusă la lumină. Vreodată. 
Dar singurul mod de a face asta este să o distrugă. Și ca săo 


220 


distrugă, trebuie s-o găsească. Se poate să fii în viaţă fiindcă are 
nevoie de tine. 

— Ca să găsesc Cardenio. Şi apoi ce se va-ntâmpla? 

— Vă va distruge pe amândoi. Și orice altceva a găsit 
Granville. Am luat iar bucătăria la măsurat cu pasul. 

— Nu pot. Nu pot crede așa ceva. 

Ben scotoci în buzunarul jachetei și puse ceva pe masă. O 
ramă mică de argint. M-am apropiat, menţinându-mă totuși la o 
oarecare distanță. De parcă putea să mă muște. 

Fotografia din interior era alb-negru, iar liniile compoziţiei 
erau cele austere și graţioase ale unei fotografii Avedon. O 
femeie cu talia puternic reliefată stătea în postura aceea 
curioasă a modelelor din jurul anului 1955, era Vacantei la Roma 
și a ferestrei din spate. Era Athenaide. Mai tânără, frumoasă, 
pusă la punct. Lângă ea se afla o fetiță care o privea plină de 
respect și de teamă. Faţa ei avea încă trăsăturile specifice 
copilăriei, dar era, fără îndoială, o foarte tânără Rosalind 
Howard. 

Cu toate acestea, pălăria lui Athenaide stârnea interesul în 
cea mai mare măsură. Era o pălărie albă cu boruri largi și cu 
trandafiri de mărimea bujorilor, mai negri decât negrul, nuanţă 
pe care o singură culoare putea să îl producă pe un film alb- 
negru: roșul. Un roșu aprins stacojiu. 

Mai văzusem undeva pălăria aceea, dar în culori. Lângă 
cadavrul lui Roz. 

Mi-am ridicat privirea, cu respiraţia întretăiată. 

— Unde ai găsit asta? 

— În avionul ei, zise Ben. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Nu eram sigur ce înseamnă. 

„E important”, zise vocea lui Roz. „Mai important decât 
Hamlet?” răspunse propria voce. „Mai important...” 

„Trebuie să mergi unde te trimite”, spusese ea. 

Până acum mă conduse către alte două morți. 

— E vina mea, am rostit pe un ton sec, cu o nuanţă de 
vinovăţie care se transforma rapid în convingere. Eu sunt cea 
care a dus-o pe Athenaide la doctor Sanderson. Și la Maxine 
Tom. 

Punându-și amândouă mâinile pe umerii mei, Ben mă scutură 
uşor. 


221 


— Ascultă-mă: nu contează cine urmărește pe cine. Nu este 
vina noastră. 

Agăţându-mă de cuvintele lui, vinovăția mi se prefăcu în furie. 
Ben avea dreptate: nu contează dacă eram urmăritoarea sau 
urmărita; decizia mea era aceeași. Trebuia să ajung la capătul 
drumului înaintea ucigașului. 

— Westminster Abbey, am zis răgușit. 

— O regulă, zise Ben. Nu ieși niciodată din raza mea vizuală. 
Nici pentru a te ruga, nici pentru a face pipi. Niciodată. 

— Bine. 

— Promite-mi. 

— Promit. Tu du-mă la Londra. 

Ben mai scoase ceva din buzunar. Era o agendă mică, 
albastru-închis, cu un vultur conturat cu auriu pe copertă. Un 
pașaport. L-am deschis. lată-mă, privind la mine. Cel puţin era 
faţa mea. Dar părul era scurt și negru, iar numele din pașaport 
era masculin: Johnson, William, data nașterii: 23 aprilie 1982. 

— Va trebui să te vopsești și să mă lași să te tund. Dacă nu 
vrei să te tunzi tu singură. 

— De ce băiat? 

— Ăsta a fost un omor oribil, Kate. Și au tot fost, suficient de 
ciudate cât să semene cu crimele în serie. Paza din jurul 
aeroporturilor va fi deja întărită, și din ce în ce mai severă. În 
plus, fiecare eroină shakespeariană ar trebui să se deghizeze în 
băiat cel puţin o dată. 

— Crezi că o să meargă? 

— Ai vreo sugestie mai bună? 

— Dă-mi vopseaua. 

Scotocind prin punga de plastic de pe masă, îmi întinse o 
sticluță și îmi arătă încotro era baia. Am privit în oglindă 
strălucirea roșcat familiară a părului meu. Vopseaua promitea să 
fie una temporară; intrând sub duș, nădăjduiam din tot sufletul 
că așa va fi. 

Am ieșit din baie cu părul ud și aproape negru; fără să piardă 
vremea, Ben mi-l tunse scurt. Când termină, chipul pe care îl 
vedeam în oglindă putea fi de fată, putea fi de băiat. Greu de 
spus. Deși, dacă purtam singurele haine pe care le aveam - 
fusta neagră și tocurile -, asta cu siguranţă ar influenţa 
răspunsul. 


Ben râse la auzul acestei idei. În hol se aflau două valize mici, 
dreptunghiulare. Îmi dădu una mie. 

— Pare ciudat să pleci în Europa fără bagaje, zise el. Și oricum 
ai fi avut nevoie de câteva lucruri. Deși ar putea fi ultimele pe 
care le primești pentru un timp, așa că poartă-te bine cu ele. 

In valiză, am găsit pantaloni largi, o cămașă cu mâneci lungi 
și cu nasturi de sus până jos, o jachetă lejeră, șosete și niște 
pantofi. Nu se potriveau la fel de bine cum se potriviseră hainele 
alese de Sir Henry, dar era mulţumitor. În ultimul moment, am 
găsit cartea de vizită a lui Matthew în buzunarul fustei și am 
transferat-o în jachetă. 

— Va trebui să fugi de toți travestiţii din Anglia, zise Ben când 
am ieșit din baie. Îmi întinse un lănţișor lung. Pentru broșa, zise 
el. 

Încă o dată, am prins broșa de lănţic în jurul gâtului. Dar de 
data aceasta, am ascuns-o sub cămașă. 

Zece minute mai târziu eram într-un taxi, îndreptându-ne spre 
aeroportul Dulles. 

Din nou ne așteptau bilete pe numele noastre. Din nou, ele 
erau pentru destinaţia greșită. Dar de data aceasta urcarăm în 
avionul ce se îndrepta spre orașul greșit. 

Am plecat, la miezul nopţii, spre Frankfurt. 


29 


— De data asta zburăm la clasa economic. Serviciile, zise Ben, 
prezintă neajunsuri atunci când vrei să nu ieși în evidență. Pe 
când avionul se înălța, am căutat pe pipăite volumul lui 
Chambers ascuns în buzunarul scaunului din fața mea. 

— L-ai verificat de trei ori în zece minute, zise Ben. Sunt 
foarte sigur că e încă acolo. 

— Poate că o să-i crească picioare și o să fugă ca iepurașul 
din poveste, am replicat. Nu se știe niciodată. 

Puțin mai târziu, își făcură apariţia cărucioarele cu cina, 
blocându-ne drumul, și pentru o vreme ne ocuparăm de 
scoaterea cinei din învelișul din plastic. 

— la explică-mi, zise Ben, aplecat deasupra unei lasagna 
unsuroase, de ce ar putea crede cineva că nu Shakespeare a 
scris piesele. Cineva care să nu aibă halucinaţii, adăugă el. 


223 


„Domnișoara Bacon avea dreptate. Dreptate peste dreptate.” 

Am luat o gură de vin. 

— Oricât nu-mi place să o recunosc, Athenaide are dreptate în 
privinţa asta. Scriitorul pe care îl necesită piesele nu se 
potrivește cu omul pe care ni-l oferă istoria. Stratfordienii spun 
că nepotrivirea e o iluzie optică - o problemă de dovadă erodată 
de uzura normală a timpului - și scriu povestiri care îl leagă pe 
omul din Stratford de piese. Antistratfordienii, pe de altă parte, 
spun că nepotrivirea e reală - rezultatul a doi oameni diferiţi 
care folosesc același nume: un actor din Stratford care și-a 
împrumutat sau și-a vândut numele unui dramaturg timid, 
pentru ca acesta să-l folosească drept mască. Și scriu povestiri 
care separă actorul de dramaturg. Ambele tabere susțin că 
deţin Adevărul. Îşi etichetează povestirile drept istorie și 
biografie, apoi aruncă invective către adversarii lor, numindu-i 
proști, nebuni și mincinoși; ai auzit-o pe Athenaide, de altfel. Ei 
au început chiar să folosească limbajul religios, vorbind despre 
ortodoxie și erezie. 

— Ei? întrebă Ben. Te plasezi undeva în afară ca un zeu, 
privindu-i pe copii cum se ceartă? 

— Dacă aș fi atât de asemănătoare unui zeu, aș cunoaște 
răspunsul. Dar adevărul e că nu știm cine a scris piesele. Nu în 
felul în care știm că apa e două părți hidrogen și o parte oxigen 
sau că toți oamenii sunt muritori. Chipul doctorului Sanderson 
îmi apăru în minte și mi se puse un nod în gât. M-am străduit să- 
mi alung neliniștea. Dovezile preponderente conduc către 
actorul din Stratford. Dar golurile din povestiri sunt mari și 
suficient de importante cât să fie tulburătoare: într-un proces 
penal, mă îndoiesc că ai putea stabili că piesele îi aparțin 
actorului respectând standardul „dincolo de orice îndoială 
rezonabilă”. Intinzând mâna pe sub tăvița mea ce servea drept 
măsuţă, am scotocit în buzunarul scaunului din față. Legătura 
dintre actor și piese de fapt se reduce la Ben Jonson, care îl 
cunoștea pe actor, și la Prima Ediţie, pe care Jonson probabil a 
editat-o. Am tras afară facsimilul broșat și l-am deschis la 
portretul în care Shakespeare avea capul precum un ou. Prima 
Ediţie arată cu degetul către omul din Stratford. Pe de altă 
parte, tot ce are Jonson de spus despre autor și pictura lui sună 
reținut și posibil ironic. Era deci Jonson „cinstitul Ben” Jonson? 


224 


Sau era ironicul, spiritualul Ben Jonson? Adică, uită-te la poemul- 
dedicație, chiar înainte de absurdul portret gravat: 


Cititorule, privește 
Nu la Pictura, ci la Cartea lui. 


— O recomandare înțeleaptă, dată fiind hidoșenia acelei 
picturi. 

— Da, dar nu trebuie să te străduiești prea mult în a 
interpreta poemul ca să îl transformi într-o mărturie șireată cum 
că pictura nu îl înfățișează de fapt pe Shakespeare. În plus, ca 
eveniment editorial, Prima Ediţie pare să fi apărut cu o șoaptă, 
dacă nu chiar cu un tânguit. Când Jonson și-a publicat propriul 
volum de opere complete, în 1616, vreo treizeci de poeţi și 
literați cunoscuţi ai vremii i-au scris sonete de laude triumfale. 
Pentru Shakespeare, Jonson a fost singurul care a putut sau a 
vrut să-i închine câteva cuvinte. Restul - în număr de trei - erau 
de mâna a treia, dacă le putem totuși evalua. 

— Atunci, dacă nu a fost Shakespeare, cine a fost? 

Mi-am ridicat mâinile a neputinţă. 

— Aici e buba. În primul rând, cine s-ar strădui într-atât să ţină 
totul secret? Un nobil, posibil: scena ar reprezenta o pată pe 
blazonul familiei. O femeie de aproape orice rang, cu siguranţă. 
Și apoi mai sunt cititorii care cred că văd mesaje secrete 
codificate în piese: de obicei filosofia francmasonilor, a 
rozicrucienilor sau a iezuiţilor, ori cei ce susțin că autorul - de 
obicei Bacon - era fiul reginei. Pentru ei, masca apare drept o 
măsură necesară de precauţie. Dar cum naiba a putut fi tăinuit 
un astfel de secret? Să zicem că e adevărat, că într-adevăr 
altcineva a scris piesele. Chiar dacă nu știa cine, Ben Jonson 
trebuia să știe că în niciun caz actorul, la fel ca majoritatea 
Oamenilor Regelui. Asta înseamnă mulţi oameni cărora să le 
închizi gura, mai ales într-o epocă a bârfei. 

— Ar explica remarcile schizofrenice ale lui Jonson la adresa 
lui Shakespeare, zise Ben. 

— Da, dar nu și faptul că nimeni n-a contestat ideea că 
Shakespeare ar fi autorul în timpul vieţii acestuia și la mult timp 
după aceea. În al doilea rând, nimeni altcineva nu se potrivește 
într-adevăr. Antistratfordienii au un argument destul de bun 
cum că tipul din Stratford e improbabil s-o fi făcut - mai valabil 


225 


decât vor să admită majoritatea criticilor literari. Dar nimeni n-a 
reușit vreodată să aducă în discuţie pe altcineva care să 
prezinte o combinaţie convingătoare de mijloace, motive și 
oportunități. 

Mi-am petrecut degetele peste ceafă; capul încă mi se părea 
straniu de ușor sub părul proaspăt tuns. 

— Bacon a fost alegerea Deliei. 

— Bacon pentru Bacon, reflectă Ben. Cam aproape de familie, 
nu-i așa? Un fel de nepotism inversat. 

Am rânjit. 

— Nu are nicio legătură. Delia s-a afundat în nebunie 
încercând să argumenteze că Sir Francis a scris piesele lui 
Shakespeare, dar mi-aş pune gaj sufletul în fața diavolului că 
nu-i așa. Sir Francis a fost un om strălucit, avocatul-șef al 
Coroanei în timpul regelui James. Cu siguranţă avea educaţia 
necesară și obișnuinţa de a scrie. E unul dintre cei mai mari 
prozatori ai limbii engleze. Dar scrierile lui nu sună nici măcar pe 
departe precum Shakespeare. Ar fi ca și cum - of, nu știu -, ca și 
cum ai spune că una și aceeași minte ar putea produce opera lui 
William F. Buckley Jr. și pe cea a lui Steven Spielberg. Unul 
extraordinar de erudit - din punct de vedere politic, filosofic și 
enciclopedic -, celălalt, un aventurier epic prin fiecare gen major 
al dramei narative. 

Insoţitoarea de zbor ne luă tăvile, iar eu mi-am dezmorţit 
încheieturile și mi-am schimbat poziţia în scaun. 

— Deși Delia a reușit să-l convingă pe Mark Twain. 

— Mark Twain, cel cu Huck Finn și Tom Sawyer? întrebă Ben. 

Imi plăcea acest subiect. 

— El i-a citit cartea în timp ce pilota vase cu aburi pe 
Mississippi. Aproape de sfârșitul vieții sale, a scris o antibiografie 
hilară a omului din Stratford numită Shakespeare e mort? Ar 
trebui să o cauţi pe net cândva. 

— Dar Oxford? Candidatul lui Athenaide? 

— Este fiul alternativ favorit al momentului. Din nefericire 
pentru el, primul lui mare susţinător a fost cineva numit 
Looney”. 

Ben pufni în râs. 

— Se pronunță „Loney”, dar nu le-a prins prea bine 
oxfordienilor. Deşi cartea lui l-a convins pe Freud, printre alții. 


13 Nebunul (în Ib. engleză). 
226 


Oxford are câteva argumente în favoarea lui, totuși. Așa cum a 
scos Athenaide în evidenţă, Hamlet rezonează ciudat cu părți 
din viața lui. 

— A scos în evidență faptul că tu ai scos asta în evidență. Ca 
să repunem adevărul în drepturi, zise Ben cu un rânjet. 

— Eu am scos însă în evidenţă și faptul că rezonanţele nu fac 
din piese o autobiografie. Contele însă avea, pe de altă parte, 
educaţia și experiențele necesare. Se știe de asemenea despre 
el că a scris piese, deși toate au fost pierdute. Unele dintre 
poemele sale au supraviețuit totuși; unele dintre ele destul de 
bune și scrise cu neobișnuita schemă de rime shakespeariană. 
Cel mai interesant aspect dintre toate este acela că poţi găsi 
referinţe la Vere în respectivele scrieri. Sau „Ver”, după cum îl 
ortografia deseori contele. 

— Precum Vero nihil verius? 

— Da, dar în engleză. Jocuri de cuvinte cu ever" și never și 
adevăr. Favoritul meu este titlul unei prefețe la Troilus și 
Cresida: „A Never Writer to a Never Reader”!€. Dacă muţi câteva 
litere, devine „An Ever Writer to an Ever Reader”. Care devine 
apoi „An E. Ver Writer to an E. Ver Reader”!t. 

— Super! 

— Contextul, am spus eu fără pic de entuziasm. Uită-te la 
context. Ai idee de câte ori a folosit Shakespeare cuvântul ever? 
De aproape șase sute de ori. Am verificat. lar every apare de 
alte cinci sute. Dacă adaugi never, mai pui la socoteală încă o 
mie. Dacă adaugi transpunerile englezești pentru adevăr și 
adevărat, şi ajungi cam la trei mii de cuvinte cu care să jonglezi 
în scrierile lui Shakespeare. La frecvența asta, nu e surprinzător 
că vreo câteva exemple pot fi forţate să capete vreun alt 
înțeles. Dar dacă ai; intenționat să exprimi acel alt înţeles și-n 
plus, îţi plac jocurile discrete de cuvinte, nu crezi că ar apărea 
de mai mult decât de două sau de trei ori din trei mii? 

— Totuși, e destul de interesant. 


14 Vreodată (în Ib. engleză). 
15 Niciodată (în Ib. engleză). 


16 De la cineva care n-a fost niciodată scriitor către cineva care n-a fost niciodată 
cititor (aprox.). 

17 De la un scriitor etern către un cititor etern (aprox.). 

18 De la un scriitor E. Ver către un cititor E. Ver. 


— Dacă îţi place asta, atunci îţi va plăcea și mai mult „Every 
word doth almost tell may name”! din Sonete. Dacă îl iei pe 
„ver” din Every și îl muţi la finalul grupului nominal, Every word 
devine „Eyword Ver”. Dacă schimbi y în d, obţii „Edword Ver”. 

— Dar asta nu înseamnă că trișezi? 

— Așa te-ar duce gândul. Dar versul spune că nu trebuie să 
fie exact. Aproape îi spune numele. Deci „Eyword Vere” este 
aproape „Edward Vere”... 

— Foarte inteligent. 

— Desigur, dacă vrei să nu ţii cont de marele final al sonetului 
- ultimele sale patru cuvinte. 

— Care sunt? 

— Numele meu e Will. 

— Glumești! 

Am clătinat din cap. 

— Și cum se descurcă oxfordienii cu asta? 

— Spunând că „Will” era una dintre poreclele lui Oxford. 

— Pe ce bază? 

— Sonetul ăsta, mai ales. 

— Dar ăsta e raţionament circular. 

— Raţiune care se prăbușește în gaura neagră a deziluziei, 
mai degrabă. Nu că scepticii lui Oxford n-ar avea și ei accese de 
sentimentalism. Trebuie să spun, o chestiune ce-mi ridică 
probleme e aceea că el nu era o persoană cumsecade: nici 
onorabil, nici de încredere, nici amabil. E posibil să fii un geniu și 
să fii în același timp irascibil, ba chiar crud, desigur. Nici Picasso, 
nici Beethoven n-au fost niște drăgălași. Totuși, mi-ar plăcea să 
cred că persoana care i-a imaginat pe Julieta, pe Hamlet și pe 
Lear a fost cineva cu inimă mare. Dar adevăratul defect al lui 
Oxford reprezintă moartea sa. Athenaide poate să spună că 
datele sunt anemice până nu mai poate, dar greșește. Pentru o 
singură piesă ici și colo - sigur, datele pot avea o marjă de 
eroare de un an sau doi sau cinci. Dar întreaga operă a lui 
Shakespeare defazată cu mai bine de zece ani? Nici gând! 

— De ce nu? 

Luminile din cabină se estompară și mi-am tras o pătură în 
jurul meu. Scoţând broșa de sub cămașă, am învărtit-o pe 
lânţișor. 


19 Fiecare cuvânt aproape că îmi spune numele (în Ib. engleză). 
228 


— Peste patru sute de ani, dacă ar asculta cineva fiecare 
melodie rock rămasă, crezi că ar putea data greșit cu zece ani 
tot ceea ce au creat Beatles? Că ar putea lua arcuirea din Love 
Me Do și balansul acid din Come Together și le-ar muta dintr-o 
mișcare la doo-wop-ul din anii cincizeci, zicând că datele sunt 
anemice? Mai ales dacă ar cunoaște și contextul lui Elvis 
Presley, Buddy Holly, Fats Domino, Rolling Stones, Cream, The 
Doors și The Who? Dacă ar cunoaște chiar și în mică măsură 
ceva despre prăpastia psihică dintre anii cincizeci și anii șaizeci? 
Crezi că ar putea confunda Beatles cu o trupă din anii cincizeci? 

— Vrei să spui că ignoranţa e o binecuvântare? 

Am izbucnit într-un hohot sonor de râs. 

— Vreau să spun că majoritatea antistratfordienilor tot 
cercetează cultura renascentistă căutând un anume răspuns, și 
nu văd pădurea din cauza unui copac imaginar. 

— Și atunci tu ce crezi? întrebă Ben. 

Am zâmbit. 

— Dickens i-a scris odată unui prieten ceva de genul: „E o 
mare consolare că se știu atât de puţine despre Shakespeare. E 
un mister grozav; și tremur în fiecare zi să nu se descopere 
ceva”... Cred că sunt în tabăra lui Dickens. 

— Și dacă se descoperă ceva? Crezi că vom ști vreodată 
adevărul? 

Broșa se rotea hipnotic într-o direcţie și în cealaltă. 

— Poate să se descopere o întreagă constelație de fapte. 
Dacă există pentru a fi descoperite, ar trebui să iasă la iveală; 
nu cred în ascunderea faptelor sau în a te ascunde de ele. Dar 
faptele sunt ceva diferit de adevăr, mai ales când e vorba de 
imaginaţie și de suflet. Nu cred că Dickens are a se răsuci în 
groapă de grijă că un fapt sau două - sau două mii - vor șterge 
misterul unei minţi care a putut scrie Romeo și Julieta, Hamlet și 
Regele Lear. 

Lănţișorul pe care atârna broșa se rupse, iar aceasta alunecă 
pe podea. Ne aplecarăm amândoi ca s-o recuperăm, iar obrazul 
lui Ben îl atinse pe al meu. Înainte de a-mi da seama ce fac, m- 
am întors și l-am sărutat. Ochii i se luminară de surpriză, apoi 
îmi răspunse la sărut. Dându-mi seama ce se întâmplă, m-am 
îndreptat brusc de spate. 

El era încă aplecat, cu o expresie uimită pe faţă. Încet, 
degetele sale apucară broșa și se ridică la loc. 


229 


Am simţit cum roșeaţa îmi invadează pieptul și obrajii. 

— Îmi pare rău. 

— Mie nu, zise el, punându-mi broșa în palmă cu o expresie 
amuzată. Este destul de interesant să fii sărutat de un băiat. Mi 
se-ntâmplă prima dată. 

Ochii mi se măriră, cuprinși de panică. Uitasem de asta. 

— Încearcă să-ţi amintești, zise el cu un zâmbet. 

Am încuviințat din cap, bombănind în sinea mea. Destul de 
interesant? Ca să înrăutăţească lucrurile, apucasem să promit 
că nu voi pleca din raza lui vizuală. Și chiar dacă nu aș fi fost 
priponită de el, semnul de la centura de siguranţă era aprins. Nu 
puteam nici măcar să mă duc la toaletă. Deși singurul loc în care 
m-aș fi imaginat ducându-mă era compartimentul de bagaje, 
unde mă puteam ghemuli într-o cutie, departe de toți. 

Ben se lăsă pe spate în scaun; îi vedeam numai ochii, lucind 
în întuneric. 

— Noapte bună, profesore, zise el, apoi adormi rapid. 
Prinzându-mi broșa cu grijă în interiorul jachetei, mi-am înclinat 
scaunul cât de mult am putut. Puțin mai târziu, Ben se întinse și 
își schimbă poziţia, iar piciorul lui îl atinse pe al meu. Am stat 
trează timp îndelungat în cabina întunecată, în ritmul ușoarelor 
sforăituri, simțind căldura corpului său. Pe măsură ce mă fura 
somnul, auzeam vocea lui Roz zicând: „Sunt multe căi spre 
Adevăr”. Cuvintele Ofeliei, m-am gândit iritată. Nu ale lui Roz. 


30 


Ajunși la aeroportul din Frankfurt, trecurăm pe la control 
pașapoarte și ne luarăm bagajele. 

— Dă-mi pașaportul tău, zise Ben după ce trecurăm de vamă. 

M-am conformat. 

— Și acum ce facem? Mergem pe jos? 

— Mâncăm, zise el, croindu-și drum prin aeroport către o 
micuță cafenea luminoasă, cu mese cu tăblia de granit, unde 
comandă cafea și pateuri într-o germană care părea fluentă. 

— Câte limbi vorbești? am întrebat eu, cu mai mult decât o 
undă de invidie în glas. 

El ridică din umeri. 


— Am început cu engleza și cu spaniola. Mi-a luat ceva vreme 
să-mi dau seama că sunt limbi diferite. De atunci am învăţat cu 
ușurință altele. Ca unii oameni care pot cânta după ce au auzit 
melodia o dată sau de două ori. 

— Unii oameni pot zdrângăni Melc, melc, codobelc, am 
replicat. Nimeni nu stăpânește simfonii de Beethoven sau de 
Mahler după ce le aude o singură dată. 

— „Două cafele, vă rog, și un ștrudel cu mere” e probabil mai 
aproape de Melc, melc, codobelc decât de Mahler. Dar cred că la 
limbi străine, ca și la geografie, mă simt mai mult sau mai puţin 
în largul meu oriunde și niciunde. Ca să folosesc o expresie a 
altcuiva. 

— Cum vine asta? 

— Limbile sau geografia? 

— Ambele. 

Se lăsă pe spate în scaun și zâmbi. Simţind cum mă ia cu 
călduri, mi-am amintit sărutul meu și mi-am ferit privirea. 

— Părinţi poligloți, în primul rând, zise el. Mama vorbește 
patru limbi. Nu a fost de părere că odraslele ei ar trebui să 
alunece pe panta descendentă a educaţiei, după spusele ei. 
Incapacitatea de a sta locului, în al doilea. Intr-o familie de 
bancheri, singura scăpare onorabilă de finanţe, drept și 
medicină e să devii soldat. Ben ridică din umeri. E un mod de a 
vedea lumea. 

— Și antidotul onorabil pentru armată? 

— Dacă există unul, nu l-am găsit. Terminându-și cafeaua, 
scoase pașaportul meu din buzunarul de la piept și mi-l înapoie. 
Proba A pentru corupție. 

Am dat să-l pun bine, dar el zise: 

— Eu l-aș verifica dacă aș fi în locul tău. 

Era un alt pașaport. Fotografia mea era aceeași. Dar numele 
fusese schimbat din William Johnson în William Turner, iar vizele 
ţărilor erau și ele diferite. În plus, erau mai multe decât înainte. 
Se pare că Turner hoinărise prin Europa în cea mai mare parte a 
verii. Viza germană arăta că fusesem acolo timp de o 
săptămână. 

— În caz că rutele Washington-Londra sunt supravegheate, 
zise el. 

— Câte ai din astea? 

— Să sperăm că ăsta te va duce unde ai nevoie să mergi. 


Dacă rutele Washington - Londra erau supravegheate, nu 
același lucru se întâmpla în cazul rutelor Frankfurt-Londra, cel 
puţin nu pentru un anume William Turner. Am aterizat la 
Heathrow pe la ora trei după-amiază. Ben dispăru înghiţit de 
coada la „Paşapoarte U.K. și E.E.A”; după ce mi-am târșâit 
nerăbdătoare picioarele la coada pentru „Toţi ceilalţi”. Un 
individ voios cu un turban Sikh îmi făcu semn să pășesc pe 
pământ britanic. Ben deja luase bagajele. Nimeni nu ne aruncă 
nicio privire atunci când trecurăm prin vamă. În faţa 
aeroportului ne aștepta Bentley-ul lui Sir Henry. 

— Dumnezeule, zise Sir Henry, întorcându-se și privindu-mă 
surprins când m-am strecurat lângă el pe banchetă. Ești un 
băiat foarte reușit, Kate! 

— William, am zis eu cu eleganță. William Turner. 

— Încotro, domnule Turner? 

— Westminster Abbey, zise Ben, strecurându-se lângă mine. 
De pe locul șoferului, Barnes aprobă din cap. 

— lar dumneata trebuie să fii Domnul Folositor, îi zise Sir 
Henry lui Ben. In vreme ce Kate a fost sârguincioasă în a 
descoperi exact în ce privinţe vă dovediți folositor, am această 
convingere. 

Pe când mașina se îndepărta de trotuar, m-am uitat urât și i |- 
am prezentat pe Ben lui Sir Henry. Aplecându-se în faţă, Sir 
Henry apăsă butonul care ridica geamul între șofer și locurile din 
spate. Apoi se întoarse spre mine. 

— Am găsit otrava care a ucis-o pe Roz. 

M-am albit la faţă. 

— A fost potasiu. Deci gata cu misteriosul „suc de cucută 
blestemată în sticluță”. Nimic altceva decât o simplă soluţie de 
potasiu injectată în gât. Ușor de procurat, ușor de folosit, ucide 
rapid și nu lasă practic nicio urmă. 

— Atunci cum ai descoperit-o? întrebă Ben. 

— N-am descoperit-o eu, zise Sir Henry. Ci Inspectorul 
Mohorât; se pare că e la fel de ingenios pe cât e de mohorât. Mă 
îndoiesc că el însuși lasă să-i scape cât să poată face pipi o dată 
pe an de ziua lui, dar angajaţii lui sunt mai umani. lată ce am 
aflat: după moarte, fiecare celulă din corp elimină potasiu. 
Prezenţa lui în cantitate mare e deci normală la un cadavru. Dar 
potasiul, se pare, nu e doar un simptom al morții, ci și o cauză. 
Inima sănătoasă merge cumva pe sârmă: prea puţin potasiu - 


232 


stop cardiac; prea mult - aceeași problemă. Așa că o injecție cu 
soluţie de potasiu în jugulară, să spunem, ar putea funcţiona 
precum cucuta lui Hamlet. Vocea îi deveni gravă: „Acea licoare 
blestemată al cărei efect e-atât de dușman sângelui de om încât 
ca și argintul viu pătrunde... în corp, apoi cu o neașteptată 
forță... încheagă sângele vârtos și zdravăn”. 

Avea sens. Maxine și doctorul Sanderson muriseră la rândul 
lor rapid, fără lupta la care te-ai aștepta de la o femeie care este 
înecată cu forţa sau de la un bărbat care e înjunghiat într-un loc 
destul de public. Ceea ce ar avea sens dacă erau deja morți sau 
în agonie atunci când rolurile fuseseră... care era cuvântul 
potrivit? Atribuite? Costumate? Aranjate? Mă cuprinse deodată 
mânia. 

— Ucigașul nu s-a oprit la Roz. _ 

— Mi-am dat seama de atâta lucru, zise Sir Henry. Imi pare 
rău. Dacă poți suporta, totuși, aș vrea să aflu ce știi. 

Pe când Londra se îngroșa în jurul nostru, l-am pus pe Sir 
Henry la curent, scrisoare cu scrisoare, moarte cu moarte, până 
la cea a doctorului Sanderson. 

— Cezar, zise el în șoaptă. 

— Asta era în mâna lui. 

l-am întins scrisoarea Ofeliei către doamna Folger și l-am 
privit cum o citește, chipul său exprimând o neplăcere din ce în 
ce mai accentuată. 

— Domnișoara Bacon avea dreptate? își ridică el ochii, 
nevenindu-i a crede. Dreptate peste dreptate? 

— Așa socotea Ofelia. 

— Prostii peste prostii, replică el. Doar nu vrei să spui că o iei 
în serios? 

— Trei oameni au murit, iar eu am fost atacată de două ori. 
lau asta foarte în serios. 

Sir Henry deveni de îndată umil. 

— Desigur. Ai dreptate. lartă-mă. 

— l-a trimis și asta doamnei Folger, odată cu scrisoarea. 

l-am dat broșa pe care o găsisem între degetele încleștate ale 
doctorului Sanderson. 

Sir Henry se încruntă. 

— Exact ca aceea pe care ţi-a dat-o Roz, nu-i așa? 

Am încuviințat din cap. 


233 


— Este originalul. Ea trebuie să fi cumpărat una dintre copiile 
aflate spre vânzare la magazinul de suveniruri de la Folger, 
probabil ca indiciu care să conducă înapoi la scrisoare. Știm că a 
văzut-o; se pare că de aici a extras expresia „magnum opus 
iacobină”. 

Sir Henry se uită atent la broșa, apoi o întoarse pe partea 
cealaltă, ridicându-și ochelarii pe frunte și apropiind bijuteria de 
ochi. 

— Asta e cea pe care ai găsit-o în mâna doctorului 
Sanderson? Am încuviinţat din cap aprobator. 

— Pot s-o văd pe cea pe care ţi-a dat-o Roz? 

Bijuteria era caldă din cauza contactului cu trupul meu. 
Ezitând, mi-am  descheiat jacheta și am desprins broșa. 
Înapoindu-mi originalul, Sir Henry examina și copia la fel de 
atent. 

— Da, mă gândeam eu că astea îmi amintesc de ceva, zise 
după o clipă. Lăsă broșa jos și se uită la mine. Fie le-ai încurcat, 
fie Roz s-a servit cu ceva ce nu-i aparţinea. Uite. Imi arătă o 
sene de mici semne stanţate în aur pe dosul ei. Marcaje. In 
Marea Britanie, toate bijuteriile de aur de mărimea asta trebuiau 
să le aibă. Unul dintre acestea - cele trei spice - este drăgălașul 
semn de la biroul de expertiză Chester. Dar acest birou s-a 
închis de multă vreme - cred că înainte să te naști. Așa după 
cum ţi-am spus atunci când ai scos-o prima oară din cutiuţă, 
bijuteria e foarte posibil victoriană. Mi-o înapoie. Nu o imitație 
sau o piesă neovictoriană, ia aminte. Ci victoriană. Sir Henry 
pufni. Cealaltă e un zorzon modern. Niciun marcaj: deci nu e 
britanică sau nu e aur. Probabil ambele. 

M-am uitat lung la cele două broșe, cea de la Roz aflată în 
mâna stângă, iar cea de la doctorul Sanderson, în cea dreaptă. 

— Dar de ce ar fi luat-o? 

— În ciuda pretențiilor ei cum că ar trăi în afara regulilor, 
furtul nu pare să o caracterizeze totuși pe onorabila doamnă 
profesoară, nu? Să ne mai uităm o dată la ultima scrisoare. 

Toţi trei ne aplecarăm deasupra ei pe bancheta din spate a 
mașinii. Tonul era în mare același ca în scrisoarea trimisă cu 
mult înainte de Ofelia lui Jem, deși mai puţin precipitată, de 
parcă zburdălnicia ar fi fost cumva ștearsă din sufletul femeii. 
„Am păcătuit atât împotriva lui Dumnezeu, cât și a oamenilor.” 
Ce se întâmplase oare? 


234 


Am dus tot ce puteam înapoi la locul său, deși unele uși au 
fost zidite în faţa mea; puţinul care a rămas l-am îngropat în 
grădina mea. Dar sunt multe căi către Adevăr. Magnum opus 
iacobină a noastră, c - 1623, este una din ele. Shakespeare 
arată către alta. 


— Aha, zise Sir Henry. Deci la Westminster? 

Am dat din cap aprobator. 

— La rândul tău, ești admirabil de ingenioasă. 

— Dacă aș fi atât de admirabilă, ne-am fi îndreptat acum spre 
grădina Ofeliei cu lopeţi și târnăcoape. Ti-am zis că a crescut în 
Henley-in-Arden, lângă Stratford? Tatăl ei conducea azilul unde 
a fost internată Delia Bacon. 

— Ofelia, zise el, uimirea zugrăvindu-i-se pe chip. 

— Știu. Ai crede că asta ar părea ca și când ai forța mâna 
destinului, să fii doctor de nebuni și să îţi numești fiica Ofelia. 
Ne-am întrebat dacă nu cumva ea vorbește despre grădina din 
Henley - dacă aceasta mai există încă. 

— Dar o ai tu, zise Sir Henry. 

— Am ce? 

— Grădina ei. 

Arătă spre mâna mea stângă. 

Am privit florile de pe broșa lui Roz, împroșcări delicate de 
alb, galben și mov pe un fond oval întunecat ca miazănoaptea. 
„E rozmarin, ca să-ţi aduci aminte. Și-s panseluţe, astea-s 
pentru gânduri.” Fenicul și căldărușe; rută, margarete și violete 
veștejite. Florile Ofeliei. 

Deodată am simţit cum bijuteria îmi frige palma. 

Sir Henry o ridică grijuliu. Întorcând-o, căută cu mâna cealaltă 
în buzunar și scoase un briceag, pe care îl desfăcu. Atent, 
începu să examineze lipiturile de pe spatele bijuteriei. Cu un 
clinchet ușor, întregul dos al broșei, se deschise, precum un 
medalion. 

Înăuntru, am zărit un licăr ca de flacără. Ascuns în interiorul 
broșei, se afla un minunat portret în miniatură al unui tânăr. 

— Hilliard, zise Sir Henry mut de uimire. 

Nicholas Hilliard fusese pentru pictura din Renașterea engleză 
ceea ce fusese Shakespeare pentru dramaturgia din epocă. 
Pictorul își surprinsese modelul în haine obișnuite, cămașa 


235 


bufantă cu guler mare de dantelă fiind încă desfăcută în față. 
Părul blond al tânărului era tuns scurt, iar mustața și ciocul, 
atent aranjate; o cruce cu rubin i se zărea la ureche. Ochii îi 
erau inteligenţi și sensibili, sprâncenele mult arcuite, de parcă 
tocmai ar fi făcut vreo aluzie plină de spirit și se întreba dacă 
ești destul de isteț cât să te prinzi. Cu o mână, ţinea o bijuterie 
prinsă de un lanţ de aur la gât. În fundal, flăcările păreau să 
licărească și să șuiere. 

— Cine este? am întrebat cu respiraţia întretăiată. 

Sir Henry arătă spre întunecatul scris cursiv de pe marginea 
din stânga a flăcărilor: „Dar vara ta eternă va rămâne”. 

— Ştii versul? mă întrebă cu vocea răgușită. 

Am încuviințat din cap. Era dintr-unul dintre sonetele cele mai 
cunoscute ale lui Shakespeare, cel care începea cu: „C-o zi de 
vară oare să te-asemui? Ești mult mai dulce și mai liniștit”. 

Vocea armonioasă a lui Sir Henry răsună în mașină: 


Dar vara ta eternă va rămâne, 

Nu vei rămâne fără ce posezi 

Nici Moartea nu te va târî în umbre 
Când pe vecie timpul îl desfizi. 


Făcând o pauză abia simțită, înălţă ultimul cuplet până la a 
căpăta nobilele trăsături ale muzicii: 


Cât oamenii trăiesc și au privirea vie, 
Asta trăiește, dându-ţi viață ţie. 


— Prin urmare, crezi că e Shakespeare? întrebă Ben. 

Sir Henry clătină din cap. 

— Nu. William, da. Shakespeare, nu. 

Își înălță capul, de parcă asculta o melodie îndepărtată. Apoi 
cită un alt sonet: 


Orice și-ar dori ea, pe Will îl ai, 
Pe Will întreg, și Will peste măsură. 


— Ăsta e Shakespeare, vorbind cu amanta lui despre 
înclinația ei de a juca dublu... Tânărul pe care poetul l-a împins 


236 


în braţele ei, știți, se pare că era un alt Will. Sir Henry oftă. Deci 
nu Shakespeare, nu. Ci iubitul lui Shakespeare. 

— Unul dintre ei, zise Ben. 

Sir Henry îl aruncă o privire plină de reproș. 

— Cred că pot spune că ne uităm la frumosul tânăr din 
sonetele lui Shakespeare, arzând în flăcările de aur ale 
dragostei. 

— Dar ce fel de dragoste? am întrebat eu, arătând spre scrisul 
care se curba pe marginea din dreapta. 

„Ad Maiorem Dei Gloriam”, scria acolo. Spre preamărirea 
Domnului. 

M-am uitat mai îndeaproape. Bijuteria din mâna tânărului era 
singura zonă a picturii a cărei fineţe nu se potrivea cu restul, de 
parcă fusese modificată ulterior. Orice va fi ţinut iniţial în mână 
modelul, acum ţinea un crucifix. Un obiect interzis în Anglia 
Elisabetei și a lui James. Biserica anglicană folosea cruci simple; 
crucifixul, cu trupul lui Hristos suferind, era un însemn al Romei. 
Al catolicismului. 

Hilliard, un protestant fervent care își câștigase existenţa prin 
a face plăcere Curţii, fără îndoială că pictase focul și gheața 
plăcerilor trupești; totuși, ulterior, câteva tușe ale unei alte 
pensule, ceva mai neglijente, transformaseră această scenă 
într-un cu totul diferit soi de patimă: flăcările martiriului. Dar 
martiriu adevărat, sau numai dorit? 

— Mă tem că nu vă puteţi opri aici, se auzi dintr-odată o voce. 

Am tresărit puternic, închizând brusc medalionul. 

Mașina încetinise, iar cineva coborâse geamul. In cadrul 
acestuia se afla chipul unui bărbat de vârstă mijlocie, cu păr des 
și cărunt și cu ochelari cu lentile groase; purta o robă roșie de 
paracliser. În spatele lui, dantelăria în piatră albă a catedralei 
îmi copleși câmpul vizual. 

— Nu puteţi opri aici, începu iar, apoi se opri. Oh, Sir Henry! 
Nu mi-am dat seama că dumneavoastră eraţi. E o plăcere să vă 
revăd, domnule! 

Și apoi, deși regulile o interziceau cu desăvârșire, Sir Henry 
izbuti să obţină permisiunea de a parca chiar în fața porților 
catedralei, sub pretextul că dorea să prezinte celor doi tineri 
prieteni ai săi cântările de la slujba de seară. Eu am pus broșa în 
buzunarul jachetei și am coborât alături de ceilalți din mașină. 

Paracliserul întorcea din drum un mic grup de turiști. 


237 


— Mă tem că slujba deja a început, zise paracliserul. 

— Vom fi tăcuţi ca niște șoricei, promise Sir Henry. 

— Intrăm și ieșim, ne dădu Ben indicaţii pe când ne grăbeam 
către marea intrare vestică. Cât de repede posibil. 

Înăuntru lucea slab o lumină apoasă, cenușie-verzuie, pe 
alocuri căpătând culori mai vii de la profeţii din vitraliul dinspre 
vest. Drept în faţă, sunetul nepământesc al unui băiat sopran se 
ridica spre boltele tavanului. „Sufletul meu Îl preamăreşte pe 
Dumnezeu...” Tonurile grave ale corului bărbătesc i se 
alăturară, încolăcindu-se în jurul vocilor tinere în dantelăria 
polifonică elisabetană. William Byrd, poate, sau Thomas Tallis. 

Sir Henry traversă naosul gol, îndreptându-se spre lucirea 
caldă și aurie a corului. Trebui să iuțesc pasul ca să îl ajung din 
urmă. Printr-o boltă ascuţită de dantelă în piatră, am zărit corul 
și congregația, dar Sir Henry dispăru după un stâlp masiv din 
dreapta, apucând-o spre o zonă slab luminată. Eu și Ben îl 
urmarăm. Spaţiul se lărgi din nou, iar Sir Henry se opri și arătă 
ceva cu degetul. Ne găseam în transeptul sudic. Colțul Poeţilor. 

Drept înainte, pe o platformă înaltă aflată dedesubtul unui 
fronton neoclasic, stătea Shakespeare, într-o postură degajată, 
sculptat în marmură albă. Pe zidul înconjurător, busturile altor 
poeți pluteau asemenea unui stol de heruvimi solemni, dar 
dramaturgul fie nu-i observa, fie nu-i păsa. Dezinvolt pentru 
eternitate, acesta se rezema ușor de un teanc de cărţi, cu brațul 
stâng de-a curmezișul corpului, arătând cu indexul către un 
manuscris. 

M-am apropiat tiptil ca să citesc cuvintele cioplite pe el. Erau 
cuvintele lui Prospero, nostalgicul rămas-bun adresat artei din 
Furtuna, chiar în momentul în care cântarea ce acum răsuna din 
stânga cobora în adânc și urca în văzduh: 


Turnurile înnourate, 

Palatele sublime, 

Templele solemne, 

Și chiar măreţul Glob - 

Toţi cei care îl moșteniți 

Veţi dispărea 

Și ca pânza nevăzut-a unei năluciri 
Nu veţi lăsa vreo urmă. 


238 


— Arată spre cuvântul „Temple”, zise Ben. Crezi că are vreo 
semnificație? 

Eu mi-am dat ochii peste cap, iar Sir Henry slobozi un 
mormăit. 

— Te rog, Doamne, fără alte temple. Și nici templieri. 

— Nu e acasă, bietul om, se auzi o voce plângăreaţă din 
spatele nostru, și toţi trei tresărirăm. E îngropat în altă parte, să 
știți. Stratford îl are, Stratford îl va avea mereu. Deși de drept - 
comoară naţională și tot ce vreţi - s-ar cuveni să fie aici. 

M-am întors pe călcâie și am văzut un alt paracliser cu robă 
roșie. Câteva fire rare de păr îi ţâșneau rebele din vârful capului, 
iar ridurile îi desenau pe frunte un M ca de tipar; urechile îi 
ieșeau în afară ca niște toarte de ceainic. Cu mâinile la spate, se 
uita plin de respect la Shakespeare. 

— Dar voi sunteți aici, zise el, mutându-și privirea spre noi, 
deși de drept s-ar cuveni să nu fiți. Slujba, adăugă el cumva 
inutil, e în nișa corului. Vă rog să mă scuzați. 

Sir Henry nu luă în seamă gestul lui ce ne-ndrepta spre 
congregaţie. 

— De ce Shakespeare arată spre Temple? 

— Așa arată? Paracliserul își împreună sprâncenele. Nu face 
asta mereu. 

— Vreţi să spuneţi că afurisita aia de chestie se mișcă? 
întrebă Sir Henry. 

— Nu poate, domnule, zise paracliserul. E mort. Deși, după 
cum am spus, nu mort aici. După spusele lui Jonson, „un 
monument fără mormânt”. Sunt puţin poet și eu, întâmplarea 
face. Vreţi să ascultați vreo două, trei versuri? 

— Am vrea, zise Ben cu o faţă teribil de serioasă. 

— Ba mai mult ca sigur n-am vrea, zise Sir Henry, dar omul 
deja începuse să turuie: 


Când muri Shakespeare, lumea plânse: O, Will, de 
ce ne-ai părăsit? 


— Monumentul, insistă Sir Henry scrâșnind din dinţi. 

— Ajung și la asta, zise paracliserul. „O, mormânt de 
marmură! O, pântec de pământ!” 

— Se mișcă? întrebă Sir Henry. 

Paracliserul se opri consternat. 


239 


— Ce să se miște, domnule? 

— Statuia. 

— După cum am zis, domnule, e de marmură. De ce să se 
miște? 

— Ai zis că se mișcă. Omul se încruntă. 

— De ce aș spune așa ceva? 

— Nu contează de ce, se răsti Sir Henry. Doar spune-mi spre 
ce altceva mai arată prietenul nostru Shakespeare în afară de 
Templu atunci când chiar se mișcă? 

— Dar nu se mișcă, domnule. Poate cealaltă statuie. Dacă vă 
interesează templele, există Temple Church, Inner Temple, 
Middle Temple - le număra pe degete - și, desigur, Temple Bar; 
deși asta a fost scoasă din Șirul Paternoster. Apoi mai sunt 
templele masonice... 

L-am întrerupt. 

— Care cealaltă statuie? 

El se încrunta. 

— Cealaltă statuie care mai există. În Casa Incompetenţilor. 

— În ce? 

Pe Sir Henry aproape că îl apucase apoplexia. Dregându-și 
vocea, paracliserul intona solemn: 

— „Către cei mai de vază și incompetenţi doi fraţi, William, 
Conte de Pembroke et caetera, și Philip, conte de Montgomery 
et caetera”. Clipi la noi cu o plăcere binevoitoare. Fraţii care 
desecrează paginile de început ale Primei Ediţii a lui 
Shakespeare. Contele de Pembroke - un descendent, desigur - a 
pus să i se facă o copie a acestei statui pentru casa lui. 

In spatele nostru, corul crescu în intensitate la Nune dimittis: 
„Doamne, acum lasă-l pe robul Tău să plece în pace”. 

Sir Henry îl apucă pe paracliserul uimit de ambii obraji și îl 
sărută cu foc. 

— Incomparabili, năuc glorios, hohoti Sir Henry. Fraţii 
incomparabili. Nu „incompetenţi”. 

Câteva capete de credincioși se întoarseră spre noi. Sir Henry 
nu le dădu atenţie, aproape dansând în jurul paracliserului. 

— lar ei decorează, dragul meu. Cu siguranţă nu desecrează. 
Dându-i în sfârșit drumul paracliserului, Sir Henry ne trase, pe 
mine și pe Ben, înapoi pe nava laterală. 

— Spre ce arată statuia contelui de Pembroke? întrebă Sir 
Henry peste umăr. 


240 


În umbrele de lângă statuie, paracliserul roși ușor. 

— Nu știu, domnule. N-am văzut-o niciodată. Scoase o hârtie 
îndoită din buzunar. Am o copie a poemului meu... 

Dar Sir Henry nu mai stătu să-i asculte oferta. Pe când 
alergam înapoi pe nava laterală, muzica se înălţă din nou, 
învârtejindu-se și rotindu-se în jurul nostru. Ajunși afară, 
traversarăm rapid aleea, dând zor către mașină. 

— La Wilton House, Barnes, spuse Sir Henry. Reședința 
conților de Pembroke. 

— A fost prea ușor, zise Ben în vreme ce mașina demara. 

— Dar la ce te așteptai? bombăni Sir Henry. La gărzile din 
Downing Street sau de la Palatul Buckingham? 

— Colţul Poeţilor reprezintă o ţintă evidentă. Ar fi trebuit să fie 
vreun poliţist pe acolo. 

— Dar n-a fost, zise Sir Henry. Ziceţi mersi. Poate că 
Inspectorul Mohorât crede că ucigașul e interesat doar de cărți. 
Sau poate crede că, de vreme ce Shakespeare nu e acasă, așa 
cum a spus prietenul nostru, catedrala nu contează. Poate că 
abatele a zis nu. 

— Ori poate că erau acolo, iar noi ne-am procopsit cu o coadă, 
zise Ben. 

M-am întors și am privit în spate. Turlele catedralei se zăreau 
tot mai mici, pierzându-se în depărtare. 

— Ai văzut ceva? 

— Nu încă, răspunse Ben. 


31 


Ne scuturarăm de povara traficului londonez, îndreptându-ne 
spre sud-vest, către orășelul în care se găsea Catedrala 
Salisbury, iar Ben nu zărise încă nimic suspect. Mi-am deschis 
exemplarul din Prima Ediţie. Chiar lângă poza lui Shakespeare, 
am dat de dedicație: 


CELOR MAI NOBILI 
și 
INCOMPARABILI 
DOI FRAȚI. 


241 


— Incomparabilii, rosti încântat Sir Henry. 

— Îi faci să pară niște supereroi, am zis. 

William Herbert, conte de Pembroke, și fratele său Philip, 
conte de Montgomery - „Will și Phil”, se jucă Ben cu numele lor 
-, fuseseră doi dintre cei mai mari pairi ai Angliei iacobine. Pe 
linie paternă erau descendenţi ai uneia dintre cele mai 
importante familii din aristocrația tudoriană nou îmbogățită. 
Familia își începuse ascensiunea cu doar două generaţii în urmă, 
când regele Henric al Vill-lea îl îndrăgise pe bunicul lor, William 
Herbert, un galez zdravăn și iute la mânie căsătorit cu sora lui 
Henric al Vl-lea și fostă regină, Katherine Parr. De la crime 
pasionale, la exilul în Franţa, iertarea regelui, urmate de 
înnobilare, de învestirea ca baron, și în final primirea rangului de 
conte, fusese o ascensiune abruptă și improbabilă spre măreție 
pe care primul conte o parcursese rapid, în salturi scurte care 
făcuseră ca totul să pară ușor. 

Pe linie maternă, moșteniseră ceea ce s-ar putea numi 
noblețea limbii. Mary Sidney, contesă de Pembroke, fusese o 
mare protectoare a literelor și a învăţământului, fiind o mare 
poetă ea însăși. Fratele ei, unchiul Incomparabililor, fusese 
poetul-soldat Sir Philip Sidney, ale cărui galanterie, spirit, 
idealism și moarte mult prea timpurie pe câmpul de luptă 
străbătuseră Curtea elisabetană cu strălucirea damnată a unui 
meteor. După moartea acestuia, contesa se transformase într-o 
autoproclamată păstrătoare a memoriei lui. 

Indemnaţi de exemplul familiei și de o avere aproape 
inimaginabilă, fiii ei se transformaseră în bărbaţi cu o cultură și 
cu un gust desăvârșite. Regii avuseseră încredere în ei ca în 
niște fini cunoscători; în perioada regenței, amândoi domniseră 
peste casele regelui James și a lui Carol | ca lorzi șambelani timp 
de douăzeci și șase de ani. 

Una dintre artele pe care le apreciau în mod deosebit era 
teatrul. „De vreme ce domniile voastre ați binevoit să 
consideraţi aceste fleacuri demne de atenţie, și astfel, scria în 
Prima Editie, le-aţi oferit atât lor, cât și autorului lor pe când era 
în viaţă așa de multe favoruri... le-am adunat și am făcut un 
bine celui mort, pentru a găsi tutori orfanilor săi; fără nicio 
ambiţie nici de profit, nici de faimă: doar pentru a păstra 
amintirea unui prieten și tovarăș atât de destoinic, așa cum a 


242 


fost în viaţă SHAKESPEARE al nostru, oferim aceste umile piese 
mult preanobilului vostru patronaj.” 

Dedicaţia era semnată de colegii de breaslă ai lui 
Shakespeare din compania de actori Oamenii Regelui, John 
Heminges și Henry Condell. 

— Vezi? zise Sir Henry. Piesele sunt de Shakespeare. 
Heminges și Condell știau asta, iar Pembroke și Montgomery 
așijderea. 

I-am aruncat un zâmbet malițios. 

— Doar dacă nu socoţi că întreaga Primă Ediţie vine în 
prelungirea unei mușamalizări care durează deja de multă 
vreme. 

— Nici tu nu crezi asta, și o știi foarte bine. Mai mult, ev știu 
asta. 

Am oftat. Problema principală a respectivei teorii o reprezenta 
dimensiunea conspirației necesare. Heminges și Condell 
semnaseră dedicația, dar aceasta avea nuanțe savante și 
înflorituri retorice ce aminteau foarte acut de Ben Jonson, care, 
după cum credeau mulți savanţi, o scrisese de fapt, în ciuda 
semnăturii celor doi. Dacă era o conspirație, atunci nu doar 
Heminges şi Condell, ci probabil toți Oamenii Regelui ştiau 
adevărul, alături de Ben Jonson și de cel puțin doi pairi ai 
regatului. Dar niciunul nu dăduse vreodată cărțile pe faţă. 

— Nu, am spus eu, ai dreptate. Nu cred. 

Nu mai știam spre ce adevăr să mă-ndrept. Scoțând broșa din 
buzunar, m-am gândit o vreme la bărbatul cu păr de aur 
dinăuntru, în timp ce mașina înghiţea kilometrii prin lunga seară 
de vară britanică, cu albastrul cerului care se întuneca 
imperceptibil, cu nuanțele de verde ale câmpurilor și ale 
pădurilor condensându-se în tonuri de piatră prețioasă. Urcând 
vârfuri de coline, trecurăm de Stonehenge, care stătea de pază 
departe la dreapta. Puțin mai târziu, o virarăm spre sud de 
drumul principal, plonjând printre câmpii pe un drumeag 
mărginit de garduri vii. 

Încă servind drept reședință particulară conților de Pembroke, 
Wilton House se află la intrarea în satul Wilton, la câţiva 
kilometri la vest de Salisbury. Primul lucru pe care l-am zărit din 
ea a fost un zid de piatră acoperit cu mușchi. Din vârful unui arc 
de triumf, un împărat roman călare pe un armăsar ne privea cu 
bunăvoință, dar poarta de fier forjat care ne bloca drumul 


243 


rămase ferm închisă. O pancartă anunţa că în parc avea loc un 
concert, dar de cealaltă parte a domeniului; dedesubt era o 
hartă. 

Un concert? Văzuserăm lumină la capătul celălalt al curţii, dar 
nicio mișcare. 

Sir Henry ignoră atât pancarta, cât și faptul că nu era nimeni 
în preajmă, cerându-i lui Barnes să oprească mașina în dreptul 
interfonului de la poartă. Coborând geamul mașinii, apăsă pe 
tasta „Call”. 

— Sunt Sir Henry Lee, anunţă el solemn. Aș dori să vizitez 
casa. 

Ce naiba avea în cap? Era aproape ora opt seara. 

Din difuzorul interfonului nu veni niciun răspuns. 

Sir Henry tocmai dădea să apese din nou pe buton când 
poarta se trezi deodată la viaţă și, timid, începu să se deschidă 
scârțâind. Automobilul Bentley se strecură înăuntru, cu roţile 
scrâșnind pe pietriș în vreme ce dădeam roată unei grădini 
centrale, mărginite de copăcei ale căror coroane întrețesute 
ascundeau tot, cu excepția unei mari fântâni arteziene. De 
partea cealaltă a grădinii se deschise o ușă masivă. In prag se 
ivi o femeie micuță, cu un zâmbet abia schițat pe faţă. 

— Bine aţi venit la Wilton House, casa contelui de Pembroke. 
Ce plăcere să vă văd, Sir Henry! Femeia întinse mâna. Doamna 
Quigley, adică Marjorie Quigley, ghid principal. Nu știam că 
sunteți pe lista vizitatorilor din seara asta. Deși se potrivește, 
nu? Muzica lui Shakespeare și toate celelalte. Dar mă tem că ați 
venit prea devreme, zise ea în vreme ce noi coboram din 
mașină. Vedeţi dumneavoastră, turul casei e planificat abia 
după concert, care începe chiar acum. 

— lar eu le așteptam cu nerăbdare pe ambele, zise Sir Henry 
cu un oftat. Dar se pare că tinerii mei prieteni nu pot sta nicio 
secundă după ultima notă. 

— Ce păcat! exclamă doamna Quigley, întorcându-se spre 
noi. Casa e atât de frumoasă la lumina lumânării! 

— Poate... Sir Henry tuși discret. V-am încurca foarte tare 
dacă am face un tur rapid acum? 

— Dar veţi pierde concertul, zise femeia uimită. Orchestra 
Simfonică Bournemouth cu „O seară muzicală cu Shakespeare”. 

— Aș prefera să ratez concertul mai degrabă decât o vizită a 
casei, spuse Sir Henry. 


244 


— Desigur, zise doamna Quigley. Sigur că puteți intra. 

Ne îngrămădirăm cu toţii pe ușă înainte ca femeia să aibă 
timp să se răzgândească. 

În mijlocul unui hol de intrare atât de impunător, încât orice 
sunet căpăta ecou, îl descopereai pe Shakespeare, încadrat de 
ferestre cu bolte gotice, luminate din spate de albastrul pal al 
înserării care tocmai se lăsa. Ca și la Westminster Abbey, poetul 
se afla într-o postură relaxată, cu cotul rezemat de un teanc de 
cărți. Dar aici nu era îngrămădit sub un portic. Aflat în picioare 
chiar în mijlocul încăperii, părea și mai mare, și mai relaxat. 
Mantia aruncată peste umăr unduia într-o briză nevăzută, în 
vreme ce purtătorul ei privea drept înainte, pierdut în gânduri 
de parcă tocmai compunea vreo nouă prostioară. Nimic atât de 
complex sau de epuizant precum o nouă piesă, ci poate un 
sonet ori vreun cântec. Ceva cu rimă. 

— Frumos, nu? spuse cu mândrie doamna Quigley. O copie, 
făcută în 1743, a statuii din Westminster Abbey. 

Dar nu era o copie exactă. Așa cum spusese și paracliserul, 
cuvintele de pe manuscris erau altele: 


VIAȚA-i doar o UMBRĂ mişcătoare 
Un biet ACTOR 
Care se agită o oră 
Pe SCENĂ 
Apoi dispare pentru totdeauna! 
Shak. Macb 


— Nepoata mea mi-a spus că actorii consideră Macbeth drept 
o piesă care aduce ghinion, zise doamna Quigley, dar familia 
Pembroke n-a gândit niciodată astfel, cu siguranţă. Acest citat a 
făcut parte din structura casei încă din timpul lui Shakespeare. 
El a fost pe aici, să știți. 

Am simţit cum mi se ridică părul pe ceafă. 

— Dar statuia a fost făcută la peste un secol după moartea 
lui, zise pe un ton sever Sir Henry. 

— Da, într-adevăr. Dar înainte de statuie, același citat decora 
vechea intrare. 

Sir Henry se întoarse brusc pe călcâie și privi la ușa pe care 
tocmai intraserăm. 


245 


— Nu aceea, zise doamna Quigley, vădit amuzată. Întreaga 
intrare a casei a fost modificată în secolul al nouăsprezecelea. 

Trecând pe lângă statuie, dincolo de ușile ce dădeau spre 
coridorul cu colonade care încercuia interiorul casei, femeia 
arătă spre o curte aflată dedesubt. Ca și Biblioteca Widener, 
Wilton House era un pătrat care încercuia o curte interioară; noi 
intraserăm în ceea ce părea a fi parterul, dar acum ne deveni 
clar că de fiecare parte a casei ne aflam la etajul al doilea, de 
parcă acea clădire ar fi fost așezată cu spatele pe un deal. 

Dedesubt, la stânga, se afla un culoar boltit. Pe vremea lui 
Shakespeare, ne zise doamna Quigley, fusese o arcadă deschisă 
care dădea în curte. Prin ea treceau caleștile ca să-și aducă 
stăpânii și stăpânele - și din când în când trupele de actori - la 
intrarea principală, apoi în interiorul curții. Un portic mic și 
drăgălaș, zise ea, decorat cu gargui, aproape sub locul unde ne 
aflam. 

Shakespeare trecuse pe sub acea arcadă, m-am gândit. 
Stătuse pe pietrele din curtea de dedesubt, uitându-se la cer - 
avea să plouă oare sau va fi timp frumos? Mâncase și băuse pe 
saturate bere sau poate vin undeva înăuntrul acestor ziduri, 
schimbase ocheade șirete cu o fată cu ochi frumoși, căprui, 
scrisese rapid un bilet, culesese o floare de câmp, făcuse pipi 
într-o baltă, jucase zaruri, dormise și poate visase aici. Cu ochi 
nemilos de regizor, privise publicul urmărindu-i piesa, 
îmbătându-se cu foiala, cu privirile furișe de amor, cu lacrimile și 
oftaturile și, mai mult decât toate, cu râsetele. Frisonul 
prezenţei era ceva ce nici Athenaide, nici familia Folger, nici 
trustul Globe, cu toate grămezile lor de bani, nu putuseră recrea 
vreodată. E/ fusese aici. 

— Casa lui Shakespeare, așa obișnuiau să numească porticul 
acesta, continuă gânditoare doamna Quigley. Există legende de 
familie, să știți, despre Oamenii Regelui care l-ar fi folosit drept 
scenă. Dar acum e denumit mai mult Porticul Holbein. 

— Există încă? 

Vocea lui Sir Henry purta în ea ceva nerăbdător. 

— O, da! Cu noroc și loialitate, presupun. A fost demontat 
când s-a remodelat casa, la începutul secolului al 
nouăsprezecelea, iar pietrele din el au fost mai mult sau mai 
puțin împrăștiate. Dar un bătrân zidar căpos, care își petrecuse 
viața lucrând pe domeniu, a refuzat să-l lase să se piardă. Piatră 


246 


cu piatră, el a cărat totul în grădină și a reconstruit porticul. Și 
acolo a rămas de atunci, la capătul grădinii personale a contelui. 
Mă tem însă că citatul a dispărut fără urmă. 

Nedorind să ne dezamăgească, femeia se întoarse în holul de 
la intrare, oprindu-se în faţa unui portret în mărime naturală al 
unui cavaler. 

— De vreme ce vă interesează Shakespeare, probabil că vă 
interesează de asemenea și cel de-al patrulea conte. Unul dintre 
Incomparabilii Fraţi din Prima Ediţie. 

Contele avea părul deschis la culoare, lung până la umeri, și 
purta o expresie sardonică pe chip. Veșmintele sale de satin 
maroniu erau o capodoperă de lux reținut, deși trădau faptul că 
avea o anume slăbiciune pentru dantelă. 

— Din cei doi era mezinul, zise doamna Quigley. Philip 
Herbert. Învestit prim conte de Montgomery, când tabloul a fost 
pictat. S-a căsătorit cu una dintre fiicele contelui de Oxford. 

„Vero nihil verius”, m-am gândit. Nimic mai adevărat ca 
adevărul. 

— Mai târziu a moștenit și domeniul familiei de Pembroke, 
atunci când fratele său mai mare a murit fără a avea copii, ceea 
ce l-a făcut să fie în același timp cel de-al patrulea conte de 
Pembroke și primul conte de Montgomery. Cele două domenii 
au rămas unite de atunci. 

Ea a continuat să vorbească, dar eu m-am întors la statuie. 
Nici contele, nici casa lui Shakespeare nu contau. „Shakespeare 
arată spre adevăr”, scrisese Ofelia. Deci se presupunea că 
adevărul se găsea chiar în fața mea. 

Patru dintre cuvintele de pe manuscris erau incrustate cu 
litere mari: „viaţă”, „umbre”, „actori”, „scenă”. Avea asta vreo 
semnificație? Degetul lui Shakespeare se sprijinea ușor de 
„umbre”... de ce era asta mai bine decât „temple”? 

„Viaţă, umbre, actori, scenă.” 

Am privit încordată cuvintele incrustate pe manuscris. Apoi 
am făcut un pas mai aproape. O literă din primul cuvânt purta 
vagi urme aurii. 

— A fost vreodată poleită această statuie? am întrebat eu 
brusc. 

Doamna Quigley se apropie imediat. 

— Nu, dragă, nu statuia, zise ea. Cel puţin, nu toată. Asta n-ar 
fi deloc un tratament potrivit pentru marmura albă de Carrara, 


247 


nu? Dar versurile au fost cândva poleite. Un restaurator le-a 
cercetat foarte atent acum câţiva ani. Am pe aici pe undeva o 
reconstrucție pe calculator a felului în care ar fi arătat ele. 
Traversă camera spre colţul opus și scormoni într-un sertar. 
Aha. 

Ne strânserăm cu toții în jurul ei. In fotografia prelucrată în 
Photoshop, cele mai multe litere erau albastre. Cuvintele scrise 
cu majuscule aveau totuși litere roșii; numai că fiecare cuvânt 
scris cu roșu - VIAȚĂ, UMBRA, ACTOR, SCENA? - avea o literă 
aurie. 

— L-A-R-E, am zis eu, citind pe litere cuvântul format astfel. 

— Care devine EARL”, radie doamna Quigley. Trimiţând 
desigur la domnul conte. Familia a îndrăgit mereu anagramele și 
jocurile de cuvinte. Îndeosebi contele, care a pus să fie așezată 
statuia în mijlocul camerei sale. Din păcate, nu îndrăgea numai 
asta. Clătină din cap, de parcă ar fi dezaprobat purtarea unui 
copil obraznic de cinci ani. A conceput un fiu în așternuturi pe 
care n-ar fi trebuit să le viziteze. Când contesa lui a refuzat să îi 
permită să boteze copilul cu vreunul dintre numele familiei, el a 
amestecat literele din „Pembroke” și a atârnat supranumele 
„Reebkomp” la gâtul bietului băiat. l-a pus și numele „Retnuh”, 
în plus - numele de familie al mamei, Hunter, scris de-a- 
ndoaselea. Cel puţin numele celălalt al copilului a fost unul 
adevărat, deși „Augustus”, după părerea mea, e cam mult în 
ceea ce privește așteptările pentru un copil. Expresia i se umbri. 
Unele ghiduri susțin că se poate citi și R-E-A-L - „regal”, în 
franceză. Dar conții nu au ridicat niciodată pretenţii la tron. ȘI 
nici nu-și dau aere regale; cel puţin, nu după standardele... 

— Lear, am bâiguit. Se poate citi și Lear. 

— Oh, zise doamna Quigley. Tăcerea ei produse-n încăpere 
efectul unei pocnituri. Chiar așa. L-E-A-R. Ca în Regele Lear. Nu 
m-am gândit niciodată la asta. 

Sir Henry îi vorbi mieros bietei doamne: 

— Contele are cumva în posesie o Primă Ediţie? 

O privire îndurerată îi apăru acesteia pe faţă. 

— Mă tem că nu pot discuta asta. Din cauza evenimentelor 
recente și a altora asemenea. Totuși, arhivistului îi va face 
plăcere să vă ajute, dacă îi telefonaţi în timpul săptămânii. 


20 În orig. „LIFE'S, SHADOW, PLAYER, STAGE”. 
21 Conte (în Ib. engleză). 
248 


— Nu s-ar putea... începu Sir Henry. 
— Arată spre „umbră”, îmi șopti Ben la ureche. 

Uitându-mă la Shakespeare, am înţeles ce voia să spună. Asta 
nu însemna mare lucru în legătură cu o carte. Dar avea sens din 
punct de vedere artistic. Din punctul de vedere al sculpturii. 

— Există în casă tablouri cu Lear? am întrebat eu. Sau statui? 
Vreo reprezentare din piesele lui Shakespeare? 

Doamna Quigley clătină din cap. 

— Nu cred... în afară de asta, desigur. la să vedem... Nu. Sunt 
multe scene mitice: Dedal și Icar, desigur, și Leda cu lebăda. Dar 
singurele picturi literare la care mă pot gândi ilustrează opera 
lui Sir Philip Sidney, nu pe cea a lui Shakespeare. 

Ochii mi se măriră. 

— Care dintre operele lui Sidney? 

— Arcadia. O carte pe care a scris-o pentru sora lui cât a stat 
aici. Arcadia contesei de Pembroke e titlul ei complet, să știți. 

— Arcadia a fost o sursă de inspiraţie pentru Lear, am spus 
eu, întorcându-mă de la Ben spre Sir Henry. Povestea unui 
bătrân orb ruinat de ticălosul lui fiu nelegitim și apoi salvat de 
fiul său bun și legitim. 

— Subiectul Gloucester din Lear, șopti Sir Henry. 

Doamna Quigley își muta privirea de la unul la altul, uimită. 

— Unde se găsesc aceste picturi? întrebă Ben. 

— E un întreg set în Camera Unicului Cub - una dintre 
camerele paladine proiectate de Inigo Jones. Nu ajung chiar 
până pe vremea lui Shakespeare, dar se apropie. Au fost 
comandate, dacă mă gândesc bine, de către Philip, cel de-al 
patrulea conte. 

Unul dintre Incomparabili. 

— Condu-ne, bună doamnă Quigley, rosti Sir Henry solemn. 
la-o înainte. 

O urmarăm pe coridorul cu camere ca de mănăstire și 
ocolirăm latura interioară a curții, trecând pe lângă împărați, zei 
și conți în marmură clasică, spre cealaltă latură a casei. In 
vreme ce femeia ne poftea printr-o cămăruţă plină ochi de 
picturi mici și preţioase, un zgomot îndepărtat de alămuri 
pătrunse prin ferestrele lucitoare, urmat de mici triluri 
tremurătoare venind de la instrumentele cu coarde. Visul unei 
nopți de vară al lui Mendelssohn. 


249 


Grăbind pasul prin încăperi din ce în ce mai mari, ajunserăm 
în sfârșit la una destul de vastă și de splendidă cât să 
depășească așteptările regilor și să fie demnă de împărați. In 
lumina în scădere, pereții pali păreau să se clatine în spatele 
medalioanelor, a buchetelor, a nimfelor ademenitoare stând în 
patru labe, toate aurite - aur suficient cât să fi golit vestitele 
mine din Ophir. Ne înconjurau portrete ale membrilor familiei 
Pembroke și ale rudelor lor. Van Dyck acoperise aproape tot 
peretele din față cu glorie pictată și mândrie ţanţoșă, cavaleri 
purtând mătase argintie și stacojie, catifea cafenie, părul lung și 
bogat. 

— Cel de-al patrulea conte și descendenții săi, zise doamna 
Quigley. 

Dinspre peluza de dedesubt se auzită aplauze. Mi-am aruncat 
privirea pe fereastră și am zărit spatele unei scene în formă de 
scoică. Dincolo de ea, o mulţime de oameni se uitau spre casă 
în lumina amurgului. Aplauzele se estompară și se așternu 
tăcere. 

Traversând camera, doamna Quigley deschise niște uși duble 
înalte și ne pofti alături, într-o cameră mai mică. În mijloc se afla 
o masă pusă pentru cină, cu argintărie de pe vremea regelui 
George. Aurul din această cameră părea să fie dedicat zborului: 
pene stilizate se întindeau pe pereţii albi, vulturi ţipau deasupra 
ușilor, iar heruvimii aruncau priviri furișe dintre aripile dolofane 
ale copiilor-îngeri. Doamna Quigley ne arătă ceva înspre boltă, și 
pe când îmi ridicam ochii pentru a-l vedea pe Icar prăbușindu-se 
pentru totdeauna din ceruri, cu tatăl său Dedal privindu-l 
îngrozit, agonia alămurilor din Romeo și Julieta de Prokofiev 
pătrunse ca un țipăt prin ferestre. 

Muzica se îmblânzi din nou. 

— lată, zise doamna Quigley, îndreptându-și degetul către 
partea de jos a ferestrei. Nu m-am uitat niciodată prea atent la 
picturile din Arcadia, dar ele încep de aici. 

Copleșită fiind de agonia de deasupra capului și de bogăţia 
revărsată la nivelul ochilor, eu nici măcar nu le observasem: 
mici picturi dreptunghiulare agăţate la nivelul genunchiului pe 
lambriurile de jur împrejurul camerei. 

— Mă tem că va trebui să vă cer să le priviţi folosind așa ceva, 
se scuză ea, întinzându-ne o lanternă. Și vă mai rog să aveţi 
grijă să nu se vadă lumina la fereastră. Știţi, casa reprezintă 


250 


fundalul pentru concert și a fost luminată exact cât este 
necesar. 

Ben luă lanterna, aprinzând-o, pe când eu mă lăsam în 
genunchi pentru a privi de aproape. În planul apropiat, doi 
păstori trăgeau un bărbat din mare: în fundal se scufunda o 
corabie în flăcări. M-am uitat mai cu luare-aminte. Catargul 
corăbiei se înclinase. Călare pe el stătea alt bărbat, cu sabia 
ridicată de parcă ar fi fost pe un cal azvârlindu-se în bătălie. Era 
scena introductivă din Arcadia. 

Mai departe, alte picturi se înșiruiau pe perete, în toată 
încăperea. În avântul lui artistic, pictorul desenase chiar și în 
colțuri. 

Cu o combinaţie meșteșugită de curiozitate și de lingușeală, 
Sir Henry o atrase pe doamna Quigley înapoi în camera dinainte, 
închizând ușa după ei. Pe măsură ce amurgul se adâncea în 
noapte, m-am târât prin încăpere în patru labe, examinând 
femei lăfăindu-se în voluptuoase mătăsuri de aur, în timp ce 
bărbaţi în armuri de argint se luptau și se încleștau, arătând 
fioroși, sau uimiţi, câteodată ambele. În tot acest timp, Prokofiev 
se revărsa prin ferestre și mă scălda într-o mare de sunete. Din 
când în când, ajungea până la mine murmurul vocilor lui Sir 
Henry și ale doamnei Quigley din camera vecină. 

Am ajuns la capătul primului perete, apoi la cel de-al doilea, 
dar n-am văzut nimic care să semene cu povestea lui Lear. 
Poate nu fusese reprezentată - era până la urmă o intrigă 
secundară. Am trecut de colț și am început cu cel de-al treilea 
perete. 

Chiar înainte de șemineul de marmură, m-am strecurat sub o 
masă și m-am oprit. Pe o pânză închisă la culoare, un bătrân 
stătea pe un câmp cu buruieni în vreme de furtună, având un 
tânăr angelic lângă el. In depărtare, undeva în lateral, un alt 
tânăr, cu gura răutăcioasă și cu ochi sălbatici, privea din umbră 
de după un copac. 

— Cred că am găsit, am spus. Dar ce trebuia să fac cu asta? 

„Shakespeare arată spre adevăr.” În holul mare de intrare, 
Shakespeare arătase spre „umbră”. 

Cu atenţie, am atins umbra cu un deget, pipăindu-i delicat 
contururile, dar nu am simţit nimic dedesubt. 

— Mai e o pictură asemănătoare de partea cealaltă a 
șemineului, zise Ben. 


251 


Înfăţișa aceleași personaje, dar expresiile de pe chipurile lor 
se transformaseră aproape în niște caricaturi. Un fulger strident 
despica noaptea, iar umbra copacului era mai întunecată. 

Din nou, am atins umbra cu un deget, și din nou n-am simţit 
nimic. Am apăsat totuși pe ea. Nu se petrecu nimic. Am apăsat 
mai tare. 

Cu un clinchet ușor, o rozetă de aur aflată deasupra picturii 
ieși în exterior ca un mâner. Am apucat de ea și am tras; 
întreaga pictură se înclină în față, dând la iveală un spaţiu 
întunecat între zidul de piatră și lambriu. 

Pe un raft mic din interior, acoperit de praful adunat de 
secole, se afla un pachet legat cu o panglică decolorată și 
scorojită. 


32 


Am scos pachetul și l-am desfăcut. Învelitoarea părea a fi de 
piele, înăuntru se găseau două bucăţi împăturite de hârtie. Cu 
grijă, am netezit-o pe prima; se dovedea încă surprinzător de 
elastică. Era o scrisoare, datată noiembrie 1603 și adresată pe 
spate „Fiului meu, Cinstitul Sir Philip Herbert, cu Maiestatea Sa 
Regală la Salisbury”. 


Dragă fiule, 

Te rog să îl convingi pe rege să vină la noi la Wilton, 
iar asta cu toată graba de care ești în stare. ll avem la 
noi pe numitul Shakespeare, și promisiunea unui fleac 
numit Cum vă place. Cum regelui îi place comedia, va 
servi ca un moment prielnic în care să-i înaintăm 
petiția în numele lui Sir W Raleigh, ceea ce doresc 
foarte să fac. Mă rog la Domnul să te ţină sănătos și să 
ne înlesnească în curând voioasă întâlnire. 


MAMA TA IUBITOARE, 
M. Pembroke 


lartă scurtimea aceste mici scrisori, dar autorul era 
zorit. 


„Îl avem la noi pe numitul Shakespeare.” 

— Scrisoarea pierdută de la Wilton, am zis cu o voce scăzută. 

De la Mary Sidney Herbert, contesă de Pembroke, către fiul ei 
Philip, în lunile de la începutul domniei regelui James, când 
ciuma îi ţinuse și pe curteni, și pe actori în afara Londrei. Se 
zvonea de mult că această scrisoare exista, dar niciun savant n- 
o văzuse vreodată. Efectele ei erau totuși cunoscute. Bietul Sir 
Walter rămăsese în închisoare, dar regele chiar venise la Wilton, 
și actorii jucaseră Cum vă place, iar apoi A douăsprezecea 
noapte. 

Afară, muzica lui Prokofiev se strânse într-un strigăt intens de 
durere și de furie. Cu mâini tremurânde, am netezit cealaltă 
hârtie. Era o altă scrisoare, nedatată și scrisă de o altă mână. 
Am citit cu voce tare: 


Către cea mai Dulce Lebădă care a Plutit vreodată pe 
Avon. 


Ben Jonson folosise cel dintâi expresia „Dulcea lebădă din 
Avon” în Prima Ediţie. Ţineam în mână o scrisoare către 
Shakespeare. 

Muzica se stinse încet. 

— Continuă, zise Ben. 


Plutind în derivă pe o mare de îndoieli și de 
îngrijorare, am ajuns în sfârșit la ţărmul... 


În camera vecină, un scârţâit de mobilă despică tăcerea. Eu și 
Ben încremenirăm. Se auziră pași pe podea, îndepărtându-se. 

— Vino cu mine, zise Ben, grăbindu-se către ușile pe care 
intraserăm. Scoțându-și pistolul, îmi făcu semn să mă lipesc de 
perete, în spatele lui. Ascultă preț de o clipă. Când aplauzele 
izbucniră dedesubt, el se repezi și deschise una din uși, ţintind 
arma spre camera slab luminată de dincolo. 

— Sir Henry? 

Nu răspunse nimeni. Ben lumină încăperea cu lanterna. 

Sir Henry zăcea ghemuit în mijlocul camerei, sânge întunecat 
lucindu-i pe faţă. Când fasciculul de lumină ajunse în dreptul 
său, scoase un geamăt. Era încă în viaţă. 


Ne repezirăm pe dată înspre el. Deja se străduia să se ridice. 
Ajutându-l să se așeze în capul oaselor, i-am scos frumoasa 
batistă din buzunar și i-am apăsat-o peste tăietura de pe obraz. 

Ben se strecură până la ușa din celălalt capăt, dar nu găsi 
nimic. Întorcându-se, îl întrebă pe Sir Henry fără alte introduceri: 

— Ai văzut cine te-a atacat? 

Sir Henry clătină din cap. 

— Unde e doamna Quigley? 

Sir Henry tuși. 

— Am condus-o până în holul mare, șopti el. Tocmai mă 
întorceam când... 

— Înapoi în sala Arcadia, zise Ben, întorcând brusc capul în 
direcția acesteia. 

Am pornit într-acolo, împăturind scrisorile, iar Ben mă urmă, 
ajutându-l pe Sir Henry. Pe fereastră pătrunse muzica 
întunecată de la începutul filmului Henric al V-lea al lui Branagh. 

— Aţi găsit ceva? întrebă Sir Henry cu glas dogit, luându-mi 
batista din mână și ștergându-și sângele de pe faţă. 

— Scrisori... 

— Dă-mi-le și închide trapa, îmi zise Ben. Am tresărit. 

— Nu putem... 

— Crezi că e sigur să le lăsăm aici? 

— Eu n-am de gând să fur... 

Îmi smulse hârtiile din mână. 

— Bun, zise el sec. Eu am de gând. Acum închide naibii ușa 
aia și să mergem. 

M-am uitat la Sir Henry. 

— Are dreptate, zise el răgușit. 

Am împins rozeta la loc și panoul pictat se închise cu un mic 
zgomot, nelăsând niciun semn că acolo ar putea exista o 
deschizătură. 

La dreapta era o ușă înaltă care dădea spre coridorul cu 
colonade. Încetișor, Ben o deschise. Șirul lung de ferestre cu 
vedere în curte luceau ca gheaţa în lumina revărsată peste 
clădire dinspre concert, dar coridorul se afla în stăpânirea unor 
umbre adânci. Toată casa era cufundată în beznă - chiar și holul 
mare de dincolo de spațiul deschis al curții interioare. Unde era 
doamna Quigley? 

— Nu te lăsa văzută, murmură Ben, atât de încet încât abia l- 
am auzit. Ținându-ne aproape de zidurile interioare întunecate, 


254 


ne grăbirăm să traversăm pe tăcute coridorul, Ben sprijinindu-l 
pe Sir Henry. 

Pe când ne apropiam de holul cel mare, se auzi un ciocănit la 
marile uși de la intrare, iar noi încremenirăm locului. Fuseseră 
deschise la sosirea noastră; nu-mi aminteam ca doamna Quigley 
să le fi închis. În faţa ușilor, în lumina slabă care se strecura prin 
ferestre, Shakespeare arăta de parcă ar fi fost încovoiat de 
durere. 

Nu veni nimeni să răspundă la ușă. Ben aprinse lanterna, 
plimbând fasciculul luminos prin întregul hol, și am înțeles de ce 
Shakespeare părea încovoiat. Doamna Quigley stătea în 
genunchi în faţa statuii. Apoi am văzut eșarfa prinsă de braţul lui 
Shakespeare, care se întindea până jos, la gâtul femeii. Capul ei 
era ciudat înclinat într-o parte, buzele - vinete, ochii - ieșiți din 
orbite. 

Îndesându-mi lanterna în mână, Ben se repezi să o dezlege. 
Încet, ţinând lumina pe ei, m-am apropiat. 

Se auzi din nou ciocănind în ușă, mai tare și mai insistent. 

Ridicând femeia cu un braţ, Ben trase de eșarfă cu mâna 
liberă, dar aceasta nu se desfăcea. Dându-i lanterna lui Sir 
Henry, am desfăcut nodul, iar doamna Quigley alunecă în 
braţele lui Ben. Mici pene albe pluteau în jurul ei; la gâtul ei, 
cineva agăţase o oglinjoară prinsă de un lanţ. 

— „Biata-mi nebună-i spânzurată”, zise încet Sir Henry. 

Lumina tremură pe grotesca pietă din faţa mea. Ne uitam la 
Regele Lear - momentul în care bătrânul rege o găsește pe 
Cordelia și încearcă disperat să vadă dacă respiraţia ei reușește 
să aburească o oglindă sau să miște o pană. Dar niciunul din 
aceste semne nu apărea: „Nu, nu, nu-i viaţă”. 

Ciocănitul începu iar, dar de data asta se opri brusc, apoi 
auzirăm zgomotul unei chei strecurate în broască. 

Așezând-o pe doamna Quigley pe podea, Ben sări în picioare. 

— Hai, zise cu glas încordat. 

Punându-și brațul lui Sir Henry pe după umeri, ne conduse 
înapoi în coridorul cu colonade, în vreme ce ușa din spatele 
nostru se deschidea. 

Îmi aminteam vag că văzusem niște scări pe când mergeam 
prin casă după doamna Quigley, dar Ben fusese mai atent. Ne 
împinse în casa scării chiar în momentul în care luminile se 
revărsară în spatele nostru, iar o femeie începu să ţipe. 


255 


În timp ce se auzeau pași tropăind de-a lungul coridorului de 
deasupra noastră, noi coborârăm rapid un șir de trepte, 
ocolirăm, apoi coborârăm iar. Deasupra, ţipetele se ridicară într- 
un vaiet ascuțit, apoi amuţiră brusc. 

Ne grăbirăm spre parter, în holul cu bolte care fusese cândva 
intrarea principală în curtea interioară. O ușă vitrată dădea spre 
curte; o alta, chiar mai mare, dădea afară, spre niște peluze 
întunecate. O panglică palidă de pietriș ducea către est, o 
amintire a drumului care odinioară îi adusese aici pe 
Shakespeare și pe tovarășii lui. 

Făcându-ne semn să rămânem în spate, Ben se strecură încet 
spre ușa exterioară. Se lipi rapid de zid, iar eu am încremenit. 
Bărbaţi în uniformă trecură pe lângă noi, alergând spre partea 
din faţă a casei. Doi dintre ei se opriră la ușă. Ben își ridică 
pistolul, iar mie mi se tăie respiraţia. 

Ușa era încuiată. Unul din polițiști își scoase bastonul, dând să 
spargă sticla; Ben își cobori pistolul. 

— Doamne, frăţioare, zise celălalt poliţist. Asta e casa unui 
afurisit de conte. Nu sparge. Nu încă. 

Se îndepărtară cu pas grăbit, iar eu am putut răsufia în sfârșit. 
Când pașii li se estompară, Ben întinse un braț și descuie ușa, 
făcându-ne semn să ieșim. 

— Nu alergaţi, zise el sec, pe când ne strecuram pe sub braţul 
lui afară, în noapte. 

Asta nu însemna că ne spusese să ne lălăim. Ne îndreptarăm 
spre sud de-a lungul casei, în direcţia din care venise poliţia. 
Aleea pe care o urmam traversa o peluză întinsă, ducând la un 
pârâiaș. Când ajunserăm la colţul casei, văzurăm scena undeva 
departe în dreapta, cu spatele la noi, iar dincolo de ea erau 
oameni, unii la mese, alţii stând pe pături, toţi privind către 
clădire. 

— Îndreptaţi-vă spre mulţime, zise Ben. 

Ne găseam la jumătatea drumului pe partea pustie de peluză, 
când deodată auzirăm o fereastră deschizându-se. Cineva 
strigă: „Stop”, dar Ben zise: „Fugiţi”. O rupserăm la fugă, 
ocolind partea îndepărtată a scenei. 

In momentul în care ne afundam în mulţime, luminile se 
micșorară, apoi se stinseră, cu excepţia unui reflector îndreptat 
spre scenă. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la Ben au 
fost „Imprăștiaţi-vă”. Apoi o voce de tenor se ridică în noapte. 


256 


Non nobis Domine: „Nu nouă, O, Doamne, nu nouă, ci în numele 
Tău fie slava”. 

Ben își croia drum printre mese; l-am urmat, îndreptându-mă 
în aceeași direcţie, dar prin altă parte. La început aproape că nu 
ne observă nimeni, atât de vrăjită de muzică era mulţimea. Un 
cor se revărsă pe fundalul primei voci, susţinut mai întâi de 
instrumentele cu coarde, apoi de cele de suflat. Apoi probabil că 
spectatorii  socotiră că noi făceam cumva parte din 
reprezentaţie. Câţiva dintre ei chiar ne întâmpinară cu urale. 
Ajunserăm la malul pârâului. Ultimul sprint îl afectase pe Sir 
Henry; era verde la faţă și sângera iar. Încă o dată, Ben își puse 
braţul bătrânului pe după umeri, ajutându-l să coboare în apă și 
să traverseze împleticit. Pârâul era rece, dar nu prea adânc. 

Odată ajunși dincolo, m-am uitat în spate. Siluete întunecate 
curgeau de-a curmezișul peluzei, îndreptându-se spre scenă. 
Unul dintre ei trecu prin dreptul luminii și l-am recunoscut. 
Detectiv inspector-șef Sinclair ne ajunsese din urmă. 

Alămurile trimiseră muzica în volute spre cer, iar publicul se 
ridică, oamenii înălțând capetele și privind roată. 

— Fugi, zise Ben, iar eu m-am întors și am urcat în fugă 
panta, spre adăpostul oferit de pădurea întunecată aflată în 
vârf. Când ajunserăm la lizieră, muzica atinse crescendoul final. 
Un pârâit de gloanţe traversă câmpul, apoi o explozie puternică 
răsună dinspre casă. M-am împiedicat și am căzut. Ben mă trase 
înapoi în picioare în vreme ce o jerbă de flăcări se arcui 
deasupra capetelor noastre, aurie, verde și albastră. 

Artificii - nu gloanţe -, erau artificii! Finalul tradiţional al unui 
concert de vară la lumina stelelor. O altă jerbă de foc se ridică în 
aer; dedesubt se profila, fantomatic, palatul conților de 
Pembroke. 

Peste peluză, din ce în ce mai multe siluete se îndreptau spre 
râu, unele trecând prin mulţime pentru a traversa prin apă, așa 
cum făcuserăm și noi, altele înșirându-se spre podul din celălalt 
capăt al casei. În depărtare, am auzit melodia pe două tonuri ale 
sirenelor poliţiei britanice. 

— Kate, zise încet Ben din spate. 

M-am întors pe călcâie și am zbughit-o printre copaci. 


257 


33 


Pădurea era întunecoasă, ramuri zgâriindu-ne și împungându- 
ne pe când ne străduiam să urcăm coasta după Ben, încercând 
să ţinem pasul cu el. Picioarele îmi lipăiau în pantofii uzi; în 
depărtare se auzeau încă artificiile, sfârâind, șuierând și 
bubuind. Undeva mai aproape, bărbaţi se grăbeau să urce 
printre ferigi; din când în când câte unul striga ceva. 

Terenul deveni plat, apoi o luă la vale. La poalele dealului, 
ajunserăm la un zid acoperit de mușchi și de licheni. Ben alergă 
în lungul acestuia până găsi o bancă de piatră sprijinită de 
zidărie; deasupra ei, un medalion decorativ - în memoria unui 
ogar iubit cu multă vreme în urmă - oferea puncte de sprijin 
pentru mâini și pentru picioare. Încadrându-l între noi pe Sir 
Henry, eu și Ben îl ajutarăm pe acesta să urce și să treacă 
dincolo de zid, apoi căzurăm grămadă în urma lui, ghemuindu- 
ne în boscheţii de pe marginea unui drum ce traversa pădurea. 

Două mașini de poliţie trecură în viteză, cu sirenele urlând. 
Tocmai ne ridicam în picioare, când se auzi zgomot de pași 
apăsați în depărtare. 

— Jos, șopti Ben. 

Aruncându-ne la pământ, îl urmarăm pe Ben, târându-ne 
înapoi spre zid și lipindu-ne de acesta, întinzându-ne cât eram 
de lungi sub tufe. Printre copaci, am văzut un elicopter al 
poliţiei, luminând intens drumul. 

Nemișcaţi ca iepurii surprinși în bătaia farurilor, așteptarăm. 
Bestia trecu în zbor pe lângă noi, urmată de altă fiară, o mașină 
de poliţie ceva mai lentă. Nu puteam fi sigură, dar mi s-a părut 
că zărisem înăuntru chipul detectivului inspector-șef Sinclair. 

Apoi dispărură. Incet, Ben se ridică de la pământ. Pe vine, se 
strecură prin tufe spre drum, apoi se ridică în picioare la 
marginea lui. Ne făcu semn cu mâna să-l urmăm. 

Chiar peste drum se deschidea un cartier nou construit. 
Traversând, o luarăm pe o stradă care șerpuia printre case. Ben 
mergea repede, de parcă știa încotro se-ndreaptă, dând un colţ, 
apoi un altul. Faruri de un auriu întunecat clipiră o dată, scurt, 
dintr-o mașină parcată în față. 

Era Bentley-ul lui Sir Henry. Ben deschise portiera din spate și 
ne urcarăm rapid. 


Fără un cuvânt, Barnes porni motorul și demară. Ben se 
aplecă în faţă și îi spuse ceva în șoaptă. După câteva viraje, 
ajunserăm pe un drum îngust care trecea printre garduri vii, 
străjuit de fiecare parte de întinse terenuri plate scăldate de 
lumina lunii. În vreme ce sunetul sirenelor se stingea în 
depărtare, Sir Henry își descălță pantofii uzi și își scoase 
șosetele, uscându-se cu un prosop pe care i-l dăduse Barnes; 
am făcut la fel. 

— Scrisoarea, zise Sir Henry răgușit, încă apăsându-și batista 
peste rana de la faţă. 

Pe măsură ce drumul se înălța și cobora, iar apoi se înălța 
chiar și mai sus, transformându-se într-una din acele pante 
englezești care îți dau senzaţia ameţitoare că te afli pe 
acoperișul lumii, Ben scoase paginile din buzunar și mi le 
înmâna. 


Către cea mai Dulce Lebădă care a Plutit vreodată pe 
Avon. 


Lângă mine, l-am auzit pe Sir Henry trăgând aer în piept, dar 
nu zise nimic. Am continuat: 


Plutind în derivă pe o mare de îndoieli și de 
îngrijorare, am ajuns în sfârșit la ţărmul unde sunt pe 
deplin de acord cu tine. Unele dintre castelele din nori 
- sau, așa cum le numești tu, jucării și fleacuri - pe 
care fiara noastră himerică le-a inventat odată nu ar 
trebui să se topească de tot în umbrele Noptii 
Copleșitoare. Cu excepţia doar a piesei spaniole. 


— Cardenio, zise Ben. 
Cu ochii mari, am încuviinţat din cap. 


A ațâțat destule focuri, și în plus contesa, încă 
prizonieră în Turn, imploră să nu îi mai fie reînnoite 
necazurile. Fiindcă doamna este de acum aproape din 
familie, sunt obligat să îi îndeplinesc dorinţa, așa cum 
fiica mea nu contenește să îmi reamintească zilnic. 
Preiau asupra mea sarcina de a oferi în scris scuze 
pentru tăcerea noastră lui St Alban. 


Fiindcă mistrețul nu se mai poate înfierbânta, ţi-a 
mai rămas doar vierul de îngrășat. Pentru sarcina 
trudnică a furnicii de a alege grăunțele din pleavă, 
domnul Ben Jonson se poate dovedi la fel de bun ca 
oricare altul, și desigur mai priceput decât majoritatea 
- deși deloc atât de excelent pe cât socoate. Cel puțin 
are experienţă, căci a mai lucrat la sarcina aceasta 
pentru autorul pe care îl venerează mai presus de 
orice: el însuși. Ca o stăncuţă, totuși, va meliţa în timp 
ce lucrează, nepăsându-i de ce tocmiri și potriveli 
nenimerite îi curg din cioc. Dacă poţi să te ocupi și să 
suporţi un astfel de cor venind dinspre un singur om, 
așa să fie. 

Las această decizie în delicatele și priceputele-ți 
mâini. 


— Prima Ediţie! răcni bucuros Sir Henry. Vorbește despre a-l 
ruga pe Jonson să se ocupe de Prima Ediţie! 
— Și despre a fi lăsat deoparte Cardenio, am zis eu. 


Prietenul tău cel dintotdeauna și cel mai credincios, 


Am arătat spre semnătură. Cu litere mari și clare, cu inițiala 
plină de înflorituri demne de un rege, aceasta se lăfăia în centrul 


paginii: 


În mașină se stârni rumoare. 

„Către cea mai Dulce Lebădă care a Plutit vreodată pe Avon... 
de la Will?” Dacă scrisoarea se referea la Prima Ediţie, atunci cu 
siguranţă că unul dintre ei era Shakespeare... dar care? 

— Există o singură Lebădă de pe Avon, zise Sir Henry după o 
clipă de gândire. Pe când numele Will îl găsești pe toate 
drumurile. William Herbert, conte de Pembroke, de exemplu. Cel 
mai în vârstă dintre Incomparabili. Tânărul blond din sonete ar fi 
un alt exemplu. 

— lar William Turner altul, zise Ben, privindu-mă. Dar dacă 
Shakespeare este lebăda, obiectă el, această scrisoare ar fi 


260 


trebuit să dispară acolo unde au dispărut și celelalte documente 
ale lui William Shakespeare. De ce să fie la Wilton? 

Rotiţele din creierul meu păreau să se învârtă cu încetinitorul. 
Chipul femeii moarte mă tot ţinea în loc. În spatele nostru, 
sirenele se desfășurau în evantai prin Wiltshire, iar undeva prin 
preajmă se găsea un om capabil s-o stranguleze pe doamna 
Quigley și s-o acopere cu pene. 

— Mai există un candidat pentru Dulcea Lebădă, am zis eu cu 
voce gravă. Unul care ar putea da sens faptului că scrisoarea se 
află aici... Mary Sidney. Contesa de Pembroke. Mama 
Incomparabililor. 

Sir Henry pufni, dar nu l-am luat în seamă, strângând hârtia în 
poală de parcă ar fi putut dispărea dacă clipeam. O femeie 
murise pentru scrisoarea asta. Așa că trebuia să aibă un sens. 
Trebuia neapărat. 

— După moartea fratelui ei, contesa a păstrat numele Sidney 
și blazonul oficial Sidney: un vârf de săgeată, uneori numit cap 
de lance. Dar a păstrat și emblema particulară a lui Philip: 
lebăda. Dată lui de protestanții hărţuiţi din Franța, care îl 
adorau... Am ridicat privirea și am constatat că Sir Henry mă 
privea fix: Sidney pronunţat în franceză seamănă puţin cu 
cygne. 

— Lebădă în franceză, zise Ben, cu ochii strălucind. 

— Absurd în franceză, se răsti Sir Henry. 

Mașina încetini. Ne întorseserăm, făcând un ocol mare, pe 
drumul principal către Londra. Intrând pe acesta, o apucarăm 
spre est. 

— Poate, am zis eu. Dar există un portret gravat al contesei 
de Pembroke la bătrâneţe, un tribut pentru realizările ei literare. 
Poartă un guler mare de dantelă, iar întrețesută în dantelă, în 
tot locul, zărești silueta unei lebede. 

— Asta a fost râul Nadder, cel a cărui apă picură de pe tine pe 
scaunele mele de piele, protestă Sir Henry. Nu Avon. Avonul 
curge prin Stratford, în Warwickshire. 

— Avon Înseamnă pur și simplu râu în velșă, am zis eu. Există 
o mulțime de râuri Avon în Marea Britanie. Unul dintre ele trece 
prin Salisbury. lar în secolul al șaptesprezecelea, când domeniul 
Wilton era mai mare, traversa chiar pământurile familiei 
Pembroke. Am clătinat din cap. Dacă vrei să te minunezi într- 


261 


adevăr, să știi că nu departe de aici există chiar un sat numit 
Stratford-sub-Castle. Și e chiar pe Avon. 

Mi-am prins capul în mâini. 

— Înţeleg că asta nu e tot, zise Ben. 

Am clătinat din cap. 

— Contesa scria și ea. E vestită mai ales pentru că a tradus 
Psalmii în limba engleză. Dar a scris și teatru. 

Urmă o pauză. 

— A scris piese de teatru? întrebă Ben nevenindu-i a crede. 

— O piesă. O piesă de circulaţie restrânsă, destinată mai 
degrabă unor lecturi private între prieteni, decât reprezentațiilor 
pe scenă. Am ridicat ochii. A scris Tragedia lui Antoniu, prima 
versiune dramatică a poveștii lui Antoniu și Cleopatra în 
engleză. 

— Anton... exclamă Ben, dar Sir Henry îl întrerupse. 

— Vrei să spui că Mary Sidney e Shakespeare? 

— Nu, am răspuns iritată. Nu m-am transformat subit în Delia 
Bacon. Dar cred că trebuie să luăm în consideraţie posibilitatea 
ca Mary Sidney, contesă de Pembroke, să fie „cea mai dulce 
lebădă” din scrisoarea asta. Am oftat. Și cred că trebuie să 
urmăm posibilitatea asta până la concluziile ei logice. Scrisoarea 
se referă destul de limpede la Prima Ediţie, ceea ce înseamnă că 
a fost scrisă în 1623 sau mai înainte. Dar dacă dulcea lebădă 
care insista pentru publicare era contesa, scrisoarea trebuie să 
fi fost redactată înainte de sfârșitul lui septembrie 1621, când 
ea a murit de variolă. 

— Lăsând ca Prima Ediţie să fie susținută financiar de fiii ei, 
zise Ben. 

— Ceea ce ne readuce la Incomparabili. 

Will și Phil, m-am gândit: William, conte de Pembroke, și 
fratele său Philip, conte de Montgomery, care o luase în 
căsătorie pe fata contelui de Oxford și trăise suficient pentru a 
moșteni atât titlul de conte de Pembroke, cât și reședința 
Wilton. Același Philip care se pare că ridicase camera unde 
găsiserăm scrisoarea - și același Philip care veghea asupra lui 
Shakespeare în holul de la intrare de la Wilton. g 

Nu veghease însă și asupra doamnei Quigley. Incă o dată, 
chipul ei congestionat îmi pluti în apele memoriei. 

Sir Henry se aplecă deasupra scrisorii, cu sprâncenele 
ridicate, împunse pagina cu un deget. 


262 


— Autorul epistolei știe, de asemenea, că Ben Jonson își 
editase propriul volum de opere complete. Respectiva carte a 
apărut în 1616, același an în care a murit Shakespeare. Deci 
este posibil ca acest Will să fie Shakespeare din Stratford, zise 
Sir Henry. Dacă a scris scrisoarea în ultimul an de viaţă. 

Am clătinat din cap. 

— Nu și dacă „Dulcea Lebădă” este Mary Sidney. 

— De ce nu? 

— Fiindcă nu e deloc posibil ca un dramaturg oarecare, 
indiferent cât de vestit, să scrie o scrisoare familiară către o 
contesă într-o epocă în care rangul - și diferențele de rang - 
erau luate în serios. Dramaturgii și actorii se găseau doar cu 
puțin mai sus decât peștii și prostituatele, dar totul în această 
scrisoare spune că Will - oricine o fi fost el - era egalul dulcii 
Lebede. Un om de rând - mai ales un om de rând îndatorat 
doamnei căreia îi scrie - ar începe cu ceva într-adevăr servil, 
precum „Către Preaonorabila și Preabuna mea Doamnă, Contesa 
de Pembroke, cea mai Dulce Lebădă...” Mi-am mușcat buza. 
Chiar și semnătura din centrul paginii nu e în regulă. Un om de 
rând care îi scrie unei contese ar fi de așteptat să se arate umil, 
strecurându-și semnătura cât mai jos posibil, în colțul din 
dreapta. Nu-mi place asta mai mult decât îţi place dumitale, Sir 
Henry, dar dacă Dulcea Lebădă e doamna Pembroke, atunci Will 
nu poate fi William Shakespeare, dramaturg din Stratford. 

— Atunci cine e? ceru el lămuriri. 

— Fiara himerică? întrebă Ben, îndreptându-și ochii spre 
capota mașinii. 

M-am uitat iar la scrisoare. „Fiara noastră himerică, sunau 
cuvintele. Unele dintre castelele din nori - sau, așa cum le 
numești tu, jucării și fleacuri - pe care fiara noastră himerică le- 
a inventat odată.” 

Sir Henry își îndepărtă batista de faţă. 

— Vrei să spui, zise el posomorât, că Shakespeare nu e nimic 
altceva decât o plăsmuire a patru sute de ani de imaginaţie 
hiperactivă? 

M-am încruntat. O himeră putea însemna, în sens abstract, 
ceva evident imaginar sau fantastic. Dar în mitologia greacă era 
o anume fiară, un monstru mitic care scuipa foc, făptură 
alcătuită din multe părţi: cap de leu, trup de capră și coadă de 
dragon. Scrisoarea avea o lebădă - și părea să se refere de 


263 


asemenea la un mistreţ și la un vier ca la niște persoane. Poate 
că himera reprezenta un grup de oameni - o fiară colectivă, 
formată din părţi distincte. 

— Tâmpenii! răcni Sir Henry. 

— Asta nu înseamnă că fiara e Shakespeare - sau că 
Shakespeare e fiara. 

— Afurisita de scrisoare e despre Shakespeare, se înfurie Sir 
Henry. Chiar tu ai zis-o. 

Am clătinat din cap și am încercat să explic. Himera putea să 
fie la fel de bine un grup de patroni care inventaseră fleacuri în 
sensul că plătiseră scrierea pieselor - și le consideraseră 
îndeajuns de bune pentru a le salva de la uitare. Cel puţin ideea 
himerei ca grup de persoane dădea un înţeles lebedei, 
mistrețului și vierului. Ca să nu mai punem la socoteală și 
harnica furnică. 

— Deci dacă Mary Sidney este lebăda, cine sunt mistrețul și 
vierul? întrebă Ben. 

M-am uitat precaută la Sir Henry. 

— Blazonul contelui de Oxford era un mistreţ albastru. 

— O, Doamne, zise Sir Henry, trântindu-se pe spate pe 
banchetă. 

Ben nu-i dădu atenţie. 

— lar în anul 1616 era deja mort. Deci nu mai putea să se 
înfierbânte. Îmi place. 

— Atunci mai rămâne vierul, mormăi Sir Henry. Vierul 
însemnat de elfi, inestetic, ramator. Mai precis, care dintre 
curtenii elisabetani mândri ca păunii crezi că ar fi permis să fie 
înfierat cu însemnul lipsit de strălucire al lui Richard al Treilea 
cel cocoșat? Cel dintâi Tricky Dick??? 

— Promite-mi că nu te enervezi, am zis. 

— Nu promit nimic de felul ăsta. Am oftat. 

— Bacon. 

— Sir Francis Bacon, gemu Sir Henry. 

Un hohot rapid de râs izbucni dinspre Ben, camuflat măiestru 
de o tuse. 

— Era de fapt un alt mistreţ, am explicat. Dar familia Bacon a 
preîntâmpinat o mulţime de glume proaste numindu-l chiar ei 
vier. Sir Francis povestea o întâmplare despre tatăl lui, un 
judecător gras cât o șură, care într-o zi fusese interpelat la 


22 Dick cel șiret. Poreclă politică primită de Richard Nixon (n.red.). 
264 


tribunal de către un prizonier care susţinea că sunt rude pe 
motiv că se numea Hog. „Noi doi nu putem fi rude decât dacă 
vei fi spânzurat, spusese bătrânul jude. Fiindcă Hog? nu devine 
Bacon” decât după ce e bine atârnat.” N-am îndrăznit să mă uit 
la Ben; îl simțeam cutremurându-se pe dinăuntru de hohote abia 
ținute sub control. Merită să spun că Shakespeare a preluat 
gluma. 

— În Nevestele vesele din Windsor, oftă Sir Henry, porc- 
atârnat e șuncă în latină, vă mărturisesc. 

Râsul lui Ben nu mai putu fi stăvilit. 

Sir Henry îl ignoră. 

— Și unde ne conduce această himeră? St Alban este cel 
căruia acest Will - oricine ar fi acesta - îi scrie. 

— Din nou la Bacon, am zis eu. La începutul anului 1621, 
regele James l-a învestit viconte de St Alban. 

Ben se opri din râs. 

Sir Henry se aplecă din nou în faţă. 

— Deci Bacon e singurul pe care lebăda îl mai are de îndulcit, 
iar Will promite că îi va scrie lui Bacon el însuși. 

Am încuviințat. 

— Unde locuia Bacon? 

— La un conac numit Gorhambury. Chiar cum ieși din orașul 
St Albans. 

— Barnes, zise încetișor Sir Henry, spre St Albans. 

— Nu este chiar așa ușor, am zis eu pierzându-mi răbdarea. 
Gorhambury - conacul pe care Bacon l-a construit drept un palat 
al plăcerilor minţii - a căzut în ruină la cincizeci de ani după 
moartea lui și tot așa e și astăzi. 

— Trebuie să mai fi rămas ceva, zise Sir Henry. 

Am bătut darabana cu degetele pe genunchi. 

— Există o statuie în parohia bisericii lui din St Albans, 
semănând cu statuia lui Shakespeare din Westminster, dar a 
fost cercetată și întoarsă pe toate feţele de baconieni în ultimii o 
sută cincizeci de ani. 

— Deci este improbabil. 

Ben luă scrisoarea. 


23 Porc, vier (în Ib. engleză). 
24 Suncă (în Ib. engleză). 


— Dacă Will îi scrie lui St Alban, zise el, de ce îi zice lebedei că 
trebuie să vrăjească vierul? Îşi ridică privirea. Mi se pare că St 
Alban și vierul sunt două persoane diferite. 

Ne aplecarăm asupra scrisorii. Avea dreptate. 

— Mai există vreun alt vier oribil? întrebă Sir Henry. 

— Nu, din câte știu. 

— Deci unde mergem? întrebă Ben. 

— Undeva unde să pot gândi. 

Cinci minute mai târziu, intram pe aleea din faţă și apoi în 
parcarea unui inocent Days Inn. În timp ce Ben și Sir Henry 
închiriau camerele, eu am rămas cu Barnes în mașină. 

Scoțând broșa, am desfăcut capacul din spate. Luminile 
hotelului aruncau o lucire portocalie peste portret. „Încotro?” l- 
am întrebat în gând pe tânăr. 

Ținându-și crucifixul în mână, acesta părea amuzat, aproape 
zeflemitor; ochii păreau să-i sclipească de maliţie și de dispreț. 


34 


Ben mă conduse rapid printr-o intrare din spate a hotelului 
într-o cameră cu două paturi. Sir Henry se duse în camera lui să 
se spele. Când apăru la ușa noastră câteva momente mai târziu, 
părea a-și mai fi venit în fire, chiar dacă era încă puţin palid. Eu 
stăteam la fereastră, ţinând broșa deschisă ca un medalion. 

— Ai renunţat la scrisoare? întrebă Sir Henry, așezându-se în 
cel mai confortabil fotoliu din încăpere. 

— Există o legătură, am zis eu. Știu asta. Doar că nu pot să-mi 
dau seama care anume. 

„Dar vara ta eternă va rămâne, spuneau literele aurii. Spre 
preamărirea Domnului.” 

Ce legătură avea asta cu scrisoarea pe care tocmai o 
găsiserăm? Se putea să nu aibă o legătură directă, dar Ofelia 
spusese că pictura și scrisoarea erau două drumuri spre același 
adevăr, prin urmare, trebuiau să aparţină aceluiași mic univers. 

Roz insistase întotdeauna că sensul reiese din context. Ce fel 
de context îi conferea miniatura acelei scrisori? Sau scrisoarea, 
miniaturii? 


266 


Miniatura, cu crucifixul ei, era evident catolică. Scrisoarea 
părea să se refere la Prima Ediţie. Ce aveau oare de a face una 
cu alta? 

— Există o legătură, am zis eu frustrată. Dar nu am suficiente 
cunoștințe de istorie a religiilor ca să o văd. 

— Poate a sosit momentul să apelăm la cineva care este un 
astfel de specialist, zise Sir Henry. 

— Nu cunosc pe nimeni, am spus. 

— Mi se pare că aveți nevoie de cineva care se pricepe atât la 
istoria religiilor, cât și la Shakespeare, zise Ben. 

Mă privea cu interes, și mi se părea că știu de ce. Amândoi 
văzuserăm titlul lucrării lui Matthew din broşura de la Folger. 
Shakespeare și flăcările catolicismului secret. 

— Nu vreau să-i cer lui ajutorul, am zis cuprinsă de iritare. 

Sir Henry se învioră. 

— Ajutorul cui? 

— Al lui Matthew, am spus eu. Profesorul Matthew Morris. 

— E destul de dornic să ţi-l ofere, zise Ben. 

— Ah, zise Sir Henry, încep să înţeleg. A făcut săracul și 
altceva mai groaznic decât să-și arate interesul pentru tine? 

— Mă enervează, am spus eu prostește. Și pe Roz o enerva. 

— Uneori, draga mea, zise Sir Henry, ești o mironosiţă de 
prima clasă. Își scoase telefonul. Dacă ne poate rezolva 
problema, sună-l. 

— Folosește-l pe al meu, spuse Ben. E mult mai greu de 
depistat. 

— Lui Roz i-ar displăcea total, am bombănit eu. 

— l-ar displăcea și mai tare dacă ucigașul ar pune mâna pe 
comoara ei, zise Ben. 

Își regla BlackBerry-ul pe difuzor, iar eu am scos din buzunar 
cartea de vizită a lui Matthew și am format numărul. 

Matthew răspunse de la al doilea apel. 

— Kate, zise el cu o voce ca trezită din somn. 

Apoi l-am auzit cum se ridică în capul oaselor. 

— Kate? Unde ești? Ai păţit ceva? 

— Nu am păţit nimic. Ce poţi să-mi spui despre expresia „Ad 
Maiorem Dei Gloriam”? 

Vocea lui sună spart. 

— Fugi de poliție și ai nevoie de mine pentru lecții de latină? 


267 


— Cu latina mă descurc. „Spre preamărirea Domnului.” Dar 
tot nu știu ce semnificaţie are. 

— Ai de gând să-mi spui despre ce e vorba? 

— Ai zis să te sun dacă am nevoie de ajutorul tău. Și am 
sunat. 

Urmă o mică pauză. 

— E mottoul iezuiţilor. 

Am tresărit. „Soldaţii romano-catolici ai lui Hristos. Preoți 
dedicați și deseori zeloși, hotărâți să readucă Anglia înapoi la 
catolicism.” 

Matthew continuă cu lămuririle: 

— Oile negre ale familiei Cecil și cam ale tuturor celorlalți 
consilieri ai Elisabetei și ai lui James, care îi considerau trădători. 
Un stigmat dureros pe care l-au purtat cu răbdarea unor sfinţi. 
Literalmente. Cred că vreo zece dintre ei sunt sfinţi, după ce au 
fost spânzurați, evisceraţi și apoi sfârtecaţi de cai pentru 
credinţa lor. 

— Hristoase, am șoptit. 

— Exact, zise Matthew. Societatea lui Hristos. 

Pe masă, flăcările din micul tablou licăreau și se prelingeau 
peste tânăr. 

— În contextul acestei expresii, am rostit cu ceea ce speram a 
reprezenta calm în voce, ce ai înțelege din propoziţia asta? 

Am citit cuvintele care se rotunjeau și se curbau, așternute cu 
cerneală decolorată până la maroniu: „lau asupra mea sarcina 
de a-i scrie lui St Alban ca să îi scuzăm tăcerea noastră”. 

— În mod normal m-aș gândi la Bacon, zise el. Dar în legătură 
cu mottoul iezuit, trebuie să iau în consideraţie Valladolid. 

— Spania? 

— Da, Spania. Matthew căscă și începu să ţină o prelegere ca 
la curs: Valladolid e vechea capitală a Castiliei. Sediul Colegiului 
Regal Englez, fondat pe la 1580 de către regele Filip al Il-lea al 
Spaniei ca să pregătească englezi pentru a deveni preoți 
catolici. Mulţi dintre preoţi s-au alăturat Ordinului lezuit și au 
fost trimiși pe furiș înapoi în Anglia pentru a ţine slujbe în secret 
pentru cei credincioși. După afirmaţiile guvernului englez, erau 
de asemenea trimiși pentru a-i ademeni pe loialii supuși englezi 
în comploturi violente împotriva suveranilor lor protestanți, 
încercând să ia cu forţa ceea ce nu puteau câștiga prin 


268 


persuasiune mieroasă. Guvernul englez considera acel loc o 
bază de antrenament pentru teroriștii religioși. 

— De ce St Alban? 

— Numele său întreg e Colegiul Regal Englez al St Alban. 

Pentru o clipă, nimeni nu mișcă în încăpere. Ducându-mă la 
telefon, am închis difuzorul. 

— Îţi rămân datoare, Matthew. 

El rămase tăcut. 

— Ştii ce vreau. 

— Știu, am zis eu. 

„Dă-mi o șansă”, spusese el. 

— Dumnezeu știe că o meriţi, am adăugat închizând telefonul. 

Am aruncat celularul înspre Ben, care se întinsese pe pat și se 
zgâia în tavan purtând pe chip un zâmbet atotștiutor care mi se 
păru vag iritant. 

— Crezi că asta e? întrebă Sir Henry. Valladolid? Mi se pare 
puţin probabil. 

M-am așezat la birou, simţindu-mă dintr-odată epuizată. 

— Colegiul Regal Englez are și alte elemente comune cu 
Shakespeare. Două, mai exact. Pe care îl vreţi întâi, pe cel 
plauzibil sau pe cel neplauzibil? 

— Eu votez să începem cu ceea ce e nebunesc și apoi să ne 
întoarcem la ceea ce e logic, zise Ben punându-și mâinile sub 
cap. 

— Atunci, Marlowe, am zis eu, trecându-mi o mână prin părul 
prea scurt. Băiatul rău, homosexual și lipsit de Dumnezeu, 
vedeta rock a Angliei elisabetane. Febleţea teatrelor înaintea lui 
Shakespeare. 

— Înjunghiat în ochi într-o încăierare la cârciumă, zise Ben. 

Am încuviințat. 

— În 1593, chiar în perioada-n care Shakespeare începea să 
devină cunoscut. Da. Acela. Doar că înjunghierea se poate să nu 
fi fost urmare a unei simple încăierări - fiindcă Marlowe era și 
spion. Trimis în Ţările de Jos, printre alte misiuni, ca să se 
înfiltreze în grupurile de catolici englezi exilați despre care se 
credea că plănuiesc să se revolte... Există probe destul de solide 
că și tovarășii săi de la cârciumă erau spioni, iar cârciuma 
reprezenta un adăpost. 

— Nu chiar atât de adăpost pentru Marlowe, zise Ben. 

Mi-am ridicat picioarele pe birou. 


269 


— Există și probe, mai puţin solide, că nu ar fi murit în după- 
amiaza aceea. Că ar fi scăpat... sau ar fi fost trimis în 
străinătate. În Spania, mai exact. 

— Pfu! exclamă Sir Henry din fotoliu. 

Ben era mai tăcut. 

— La Valladolid? 

Am dat din cap aprobator. 

— În 1599, registrul colegiului arată că un bărbat numit când 
John Matthews, când Christopher Morley a intrat la colegiu... 
Morley e o variantă a lui Marlowe pe care dramaturgul o folosea 
uneori, iar John Matthews era un alias frecvent - deși nu foarte 
inteligent - pentru preoți, inspirat din Biblie. Am clătinat din cap. 
Oricine ar fi fost el, acest preot a fost hirotonisit în 1603 și s-a 
întors în Anglia, unde a fost prins și azvârlit în închisoare. Ceea 
ce e ciudat e că, într-o epocă în care prizonierii trebuiau să-și 
plătească întreţinerea - sau să moară de foame pe o podea 
infestată de gângănii -, Robert Cecil, primul ministru al statului 
sub regele James, a plătit-o personal pe cea a lui Morley. Ceea 
ce îl face să pară agent al guvernului. Cel mai simplu mod de a-l 
explica pe Morley din Valladolid este acela de a spune că 


ambele nume reprezentau aliasuri - unul împrumutat din 
Scripturi și altul de la un mort -, posibil fiindcă preotul era spion 
englez. 


— Linia dreaptă între două puncte, zise Ben. la să auzim și - 
cum i-ai zis lui Athenaide? - meandrele încurcate... 

— Ale unui cărăbuș ameţit, am completat. Există unii care 
cred că motivul pentru care nimeni nu poate dovedi că 
Shakespeare a scris ceva până în 1593 este acela că înainte de 
1593 semna cu numele lui real: Christopher Marlowe. 

Hohotind batjocoritor, Sir Henry sări din fotoliu și începu să 
facă ture prin cameră. _ 

— Ti-am zis că e o nebunie, am spus eu. In acest scenariu, o 
parte a înţelegerii ce implica dispariţia sa a fost ca Robert Cecil 
să aibă grijă ca piesele lui să fie în continuare puse în scenă la 
Londra. 

— Deci „Shakespeare” pleacă la Valladolid, zise Ben. 

Își făcea de lucru cu telefonul, navigând pe internet în timp ce 
vorbeam. 

— Exact. 


— Care este celălalt element comun? întrebă Sir Henry, 
continuându-și turele prin cameră. 

— Cervantes. 

Sir Henry se opri brusc locului. 

— Poate că e/a scris piesele lui Shakespeare, zise Ben cu o 
faţă serioasă. 

M-am încruntat la el. 

— Există persoane care așa cred. Și altele care cred că 
Shakespeare a scris Don Quijote. 

— Și altele, fără îndoială, care cred că s-a reincarnat în 
Einstein și a scris teoria generală a relativităţii, replică Sir Henry. 
De ce să nu-i atribuim și Război și Pace, și Iliada, și Biblia, dacă 
tot suntem la capitolul ăsta? 

— Să rămânem la Shakespeare ca Shakespeare pentru un 
minut, am spus eu. 

— Ce noutate, zise Sir Henry. 

— Am uitat de piesă în măsură mai mare sau mai mică, dar 
Cardenio face încă parte din această poveste, am continuat. lar 
Cardenio, s-ar putea spune, a văzut lumina zilei în Valladolid. 
Când regele Filip al III-lea a mutat întreaga curte spaniolă de la 
Madrid la Valladolid, Cervantes a mers cu ei. La Valladolid, în 
1604, a pregătit el prima parte din Don Quijote pentru tipar și a 
terminat de scris a doua parte. 

Nimeni nu se mișcă. Am netezit scrisoarea cu mâna. „St 
Alban.” 

— În primăvara acelui an, noul rege James a trimis 
ambasadori în Spania pentru a semna un tratat de pace. 
Contele de Nottingham - un Howard - a adus la Valladolid o 
suită de patru sute de englezi, printre care tineri nobili care erau 
extrem de interesaţi de toate chestiunile catolice, și care au 
învățat să arate același interes în privința tuturor chestiunilor 
spaniole. Inclusiv teatru și literatură. Și religie. Existau temeri, în 
anumite cercuri, că iezuiţii îi vor corupe și că tinerii s-ar putea 
întoarce într-o zi în împrejurări pe care englezii le-ar considera 
mai puţin lăudabile. 

În micuța pictură, tânărul își ţinea crucifixul, cu o lucire 
sfidătoare în ochi. „Ad Maiorem Dei Gloriam.” 

— Dacă tânărul blond s-a dus la Valladolid ca să devină iezuit, 
fie atunci, fie mai târziu, ar fi avut ocazia să supună povestea lui 
Cardenio din Cervantes atenţiei lui Shakespeare. Sau atenției 


271 


unuia dintre patronii săi. Poate familiei Howard. Ar avea astfel 
sens ca „Will” să scrie pentru a explica de ce piesa spaniolă nu 
va fi în Prima Ediţie. 

Pe pat, Ben se ridică în capul oaselor. 

— Ar putea, de asemenea, explica de ce un manuscris al unei 
piese englezești a ajuns în Arizona, la graniţa cu New Mexico. 

M-am întors spre el, privindu-l. 

— În secolul al șaptesprezecelea, acea parte din Statele Unite 
era partea cea mai nordică din Noua Spanie. Condusă și 
explorată de conchistadori spanioli. 

— Care erau însoţiţi de preoţi spanioli, am spus eu. 

— Sau, în orice caz, preoţi din Spania. 

— Poate că unul era englez, zise Sir Henry. 

În spatele bărbatului cu păr auriu, flăcările părură a zvâcni. M- 
am gândit la cuvintele înșirate cu cerneală decolorată pe pagina 
scrisorii: „lau asupra mea sarcina de a-i scrie lui St Alban ca să 
scuz tăcerea noastră”. 

Ben își ridică privirea de la ecranul BlackBerry-ului său. 

— Ryanair are două zboruri directe pe zi. Londra - Valladolid. 
Rezervarăm trei locuri la zborul de dimineață. 


35 


— Am vorbit cu înalt Prea Sfinţia Sa, arhiepiscopul de 
Westminster, anunţă Sir Henry de îndată ce intră pe ușă în 
dimineața următoare. Rectorul de la St Alban mă va primi la ora 
unsprezece. 

— Doar pe tine? am întrebat. 

— Cred că am uitat să menţionez faptul că sunt însoţit de 
niște prieteni, spuse Sir Henry. Sper că rectorul este un om 
flexibil. 

La aeroportul Stansted, în nord-estul Londrei, nimeni nu 
aruncă o a doua privire pașaportului meu, în ciuda multiplelor 
îndoituri și pete de pe el. Sir Henry atrase puţin atenţia, dar, 
după ce îi făcu cu ochiul, paznicul reuși să fie discret. Nimeni 
altcineva nu-l recunoscu. Străbătu aeroportul cu pasul unui 
bătrân obosit, iar oamenii abia dacă îi aruncară o privire. Ne 
îngrămădirăm trustrei într-un avion Ryanair decorat ţipător cu 
galben și albastru, iar în curând ne găseam printre nori. 


Am privit pe fereastră cum treceam pe deasupra Pirineilor și 
cum coboram înspre câmpia maronie a Castiliei, brăzdată la 
intervale mari de șerpuirile verzi ale râurilor. Ajunși la sol, 
luarăm un taxi și coborârăm în grabă un deal lung, îndreptându- 
ne spre Valladolid. De fiecare parte se înălţau coline blânde, 
acoperite cu iarbă gălbuie și presărate cu câte un copac ici-colo. 
Conchistadorii simţiseră probabil nostalgie la văzul peisajului 
dezolant și arid al Mexicului nordic și al sud-vestului Statelor 
Unite. Se simțeau probabil ca acasă. 

Orașul apăru brusc în față - o spuză de depozite și de clădiri 
noi, un pod peste un râu molcom, și ne trezirăm înghiţiţi de 
bătrâna Europă. Case cu ferestre înalte și cu balcoane 
încăpătoare umbreau străzile. Oamenii sorbeau alene din 
băuturi la cafenelele de pe trotuar și se plimbau pe sub copaci 
sau printre tarabe și piaţete decorate cu fântâni arteziene. 
Oprirăm lângă un zid lung de cărămidă. Deasupra acestuia, am 
întrezărit un acoperiș alb. 

— El Real Colegio de Ingleses, ne vesti șoferul taxiului. 
Coborând din mașină, am clipit orbită pentru o clipă de lumina 
soarelui Spaniei, subţire și ascuţită ca un pumnal. Ușile mari, 
duble ale bisericii erau ferecate. Puțin mai jos se găsea o intrare 
mai mică, ascunsă față de stradă. Sunarăm și ramaserăm în 
așteptare. 

Ușa ne fu deschisă, câteva minute mai târziu, chiar de rector. 
Monseniorul Michael Armstrong, rector al Colegiului Regal din St 
Alban, era un om bine făcut, cu păr cărunt și cu un nas lung și 
subțire ca al unui sfânt bizantin; purta o robă neagră legată cu o 
cingătoare roșie. Se prezentă cu o politețe rigidă, debordând de 
căldura de bun-venit a granitului. 

Poftindu-ne într-un hol cu ecou, ne conduse repede pe niște 
coridoare albe acoperite de plăci de ceramică. Mă așteptam să 
ne poftească într-un birou, dar pătrunserăm în liniştea 
întunecată a unei biserici. 

— Studenţii au plecat, iar personalul a fost redus considerabil 
pe perioada verii, spuse rectorul. Profităm de acest lucru pentru 
a renova. In momentul de faţă, este locul cel mai indicat pentru 
a discuta. 

Era o bazilică mică, în stil baroc spaniol. Vopsit în verde și 
roșu și acoperit cu sfinţi poleiţi, sfântul altar îmi aminti pe dată 
scena de la Teatrul Globe. In centru se afla Fecioara Vulnerata 


273 


pe care marinarii englezi o mutilaseră la Cadiz în 1596, și pe 
care compatrioţii ei catolici o venerau încă de pe atunci. Maria, 
Regina Raiului. Nu mai avea nas, nici braţe. „Lavinia”, m-am 
gândit brusc, ferindu-mi privirea dinaintea chipului mutilat. 

— Mi s-a spus, Sir Henry, că sunteţi pe urmele lui 
Shakespeare. 

Accentul rectorului părea a fi din nordul Angliei, cu vocale 
deschise. Yorkshire, poate. 

— Mă tem că nu sunteţi primul. Și noi ne-am tot uitat. Întinse 
mâinile într-un gest neajutorat de disperare, dar gura păstra o 
expresie severă. Nu-l veţi găsi aici, și nici pe Marlowe. Dacă 
doriţi, vă pot arăta însemnarea Marlowe - sau Morley - în 
registrul colegiului. Este în mod limpede un alias. Zâmbi cu 
răceală. În timpul persecuțiilor, numele celor morţi erau măști 
de folos pentru a-i proteja pe cei vii. 

— Atunci avem noroc că nu-l căutăm pe Marlowe, spuse Sir 
Henry. Este adevărat că îl căutăm pe Shakespeare, dar nu ne 
așteptăm să-l găsim aici. 

Monseniorul Armstrong ne privi cu o umbră de mirare. 

— Pe cine vă așteptați să găsiţi? 

— Pe cineva care poate că l-a cunoscut, spuse Sir Henry. 

— Aici? Credeţi că Shakespeare ar fi putut să aibă vreo 
legătură cu acest colegiu? 

Am scos broșa și am desfăcut balamaua micuță din spate, 
ținând-o în așa fel încât rectorul să poată vedea portretul 
tânărului cu crucifix. 

— Pe el îl căutăm. 

Monseniorul Armstrong nu mai era atât de sever. 

— Minunat, șopti el. Este un Hilliard? 

— Așa sperăm, spuse Sir Henry. 

— Este cu siguranță un portret de martir, zise rectorul. Am 
auzit de ele, dar niciodată nu am văzut vreunul... Cum se 
numea? 

— William, spuse Sir Henry cu un zâmbet viclean. Dar nu 
Shakespeare. 

Monseniorul Armstrong chicoti. 

— Sunt suspiciunile mele atât de evidente? Nu o să vă vină să 
credeţi cât de insistente și de ciudate sunt întrebările pe care le 
primim... Îi știți cumva și numele de familie? 

— Nu, am răspuns eu. 


274 


— Cunoașteţi o dată? 

— Nu una exactă. Cred că trebuie să fi fost pe aici prin 1621. 
Bănuim că nu s-a întors în Anglia. 

— Te poţi afla în slujba Domnului în multe locuri. 

— Se poate să se fi dus în Lumea Nouă. În Noua Spanie, spuse 
Ben. 

— Asta ar fi fost ceva neobișnuit pentru un englez. Rectorul se 
mai uită o dată la miniatură. Mai ales pentru un iezuit, lucru 
sugerat de mottoul său... Registrul cel vechi al colegiului ne 
poate fi totuși de folos. Veniţi cu mine. 

leșirăm din biserică și îl urmarăm prin labirintul de coridoare 
cu dale, trecând prin dreptul unei curţi interioare cu măslini 
scăldați în soare. Ne oprirăm în faţa unei uși închise. O deschise 
și am văzut o bibliotecă de un verde pal conţinând cărți legate 
în piele aurită, ce se întindea în cuprinsul pereţilor, dintr-o parte 
a ușii până în cealaltă. 

De pe unul dintre rafturi, rectorul scoase o carte groasă, 
albastră. O copie tipărită, nu originalul. Părea să fie în latină. O 
răsfoi până ajunse la anul 1621, și trecu încet apoi cu degetul 
său gros peste toate însemnările. Se opri pe neașteptate, merse 
mai departe, după care reveni. 

— Mă gândeam eu. Există un singur om care se potrivește 
descrierii voastre. Numele lui este William Shelton. 

Cunoșteam acel nume. 

— A existat un Shelton care a tradus pentru prima dată Don 
Quijote în engleză, am spus eu. 

— V-aţi făcut temele cum se cuvine, spuse rectorul pe un ton 
aprobator. Acesta ar fi fratele lui William, pe nume Thomas. Deși 
continuă să existe o tradiție cum că William a făcut traducerea, 
lăsând să se creadă că aparţine fratelui său pentru a putea fi 
publicată. Vedeţi dumneavoastră, ca iezuit, William a fost 
persoana non grata în Anglia. Cu siguranță, William a fost cel 
care avea acces ușor la Quijote. Și cel care vorbea spaniola. 

— Avea legături cu familia Howard? întrebă Ben. 

— A fost ajutat de contele Northampton să ajungă aici, și tot 
acesta a garantat pentru el. Era nevoie de așa ceva pe atunci, 
cu atâţia spioni în jur. 

— Un Howard l-a ajutat să ajungă aici? 

— Este atât de important? 

— Posibil. A lăsat cumva acte sau scrisori? 


275 


Monseniorul Armstrong clătină din cap. 

— Mă tem că își păstrau scrisorile cu sine. Nu avem nimic de 
genul ăsta. Rectorul mă privi cu ochi pătrunzători. Acordaţi-ne 
puţină încredere. Dacă am fi avut vreun bilet de la Shakespeare, 
îmi închipui că am fi aflat. 

— Dacă biletul ar fi fost în mod evident de la el, am adăugat 
eu. Dar, cu siguranţă, corespondenţii dumneavoastră foloseau 
aliasuri, la fel ca preoţii. Încotro a plecat Shelton? 

— | s-a permis să renunţe la jurămintele sale de iezuit în 
favoarea Ordinului Franciscan. Și în 1626 a fost trimis în Noua 
Spanie - la Santa Fe - cu Fray Alonso de Benavides. A dispărut 
fără urmași s-a considerat că a fost măcelărit de indieni în 
timpul unei călătorii în ţinuturile sălbatice de la sud-vest de 
Santa Fe. 

Mi se strânse un mic ghem în stomac. 

— Totuși, avem o carte care a aparţinut părintelui Shelton, 
spuse rectorul. Nu mulţi oameni au cunoștință despre ea, dar 
cred că poate ar trebui să o vedeți. 

Indreptându-se către un colț îndepărtat, scoase o carte mare 
îmbrăcată în piele roșie de vițel, o deschise și mi-o întinse. 

— „Comediile, piesele istorice și tragediile domnului William 
Shakespeare”, am citit eu. „Publicate după adevăratele copii 
originale.” 

Dedesubtul acestor rânduri se găsea capul lui Shakespeare, 
purtat pe tava gulerului său. Țineam în mână o Primă Ediţie. 

— Magnum opus iacobină, spuse Ben în șoaptă. 

Rectorul întinse mâna și închise cartea. Mi-am ridicat 
nerăbdătoare privirea. Doar atât avea de gând să-mi arate? 

— Mă gândeam că v-ar putea interesa coperta, spuse el. 

Sir Henry și Ben se traseră aproape. Pielea avea un blazon 
aurit care înfățișa un vultur cu un copil în gheare. În mâinile 
mele, cartea păru dintr-odată a vibra, de parcă aveam palmele 
așezate pe cutia de rezonanţă a unui pian. 

— Cunoașteţi acest blazon? întrebă rectorul. 

— Derby, am șoptit eu. 

— Derby, repetă el. A fost trimisă părintelui Shelton de către 
contele de Derby. 

— Al șaselea conte, am spus. ÎI chema tot William. 

In tăcerea care se așternu, încăperea păru a se pleca spre 
noi, cărțile se înclinau pe rafturi, trăgând cu urechea. 


276 


— „Numele meu e Will”, murmură Ben. 

— William Stanley, am specificat eu. 

— Stanley? spuse Sir Henry nevenindu-i a crede. Prescurtat... 

— Prescurtat W.S., spuse Ben. 

Se auzi o bătaie în ușă și am tresărit puternic. 

— Intră, spuse rectorul. 

Un tânăr preot își strecură capul în cameră. 

— Vă caută cineva la telefon, monseniore. 

— Preia mesajul. 

— Este înalt Prea Sfinţia Sa, arhiepiscopul de Westminster. 
Rectorul pufni supărat și se scuză, ieșind din încăpere. 

— Nu-mi place asta, spuse Ben de îndată ce se închise ușa. Fă 
ce ai de făcut și să plecăm. 

Intr-un colț era un copiator vechi. L-am pornit și acesta se 
trezi mârâind la viaţă. În timp ce mașinăria se încălzea, am 
deschis Prima Ediţie. 

— Stanley? întrebă din nou Sir Henry, uitându-se ţintă la 
mine. 

— Nicio legătură, am spus eu scurt, răsfoind cartea, uitându- 
mă după semne făcute pe margini, după mâzgălituri, sublinieri, 
semnături, orice adăugire făcută de mână. 

— Cu tine sau cu Shakespeare? insistă Sir Henry. Poţi să spui 
cu amândoi. 

Am ajuns la sfârșitul cărţii, dar nu am găsit nimic. Singurul 
lucru demn de interes era blazonul lui Derby de pe copertă. 

— Cu mine, am răspuns iritată. N-am ce face dacă Derby este 
un candidat neașteptat pentru Shakespeare... Tu ai întrebat, am 
adăugat, atunci când Sir Henry scăpă o sudalmă printre dinţi. 

Am răsfoit iarăși cartea, de data asta mai încet, explicând în 
același timp candidatura lui Derby la titulatura de Bard. Educat, 
sportiv, aristocrat, William Stanley, al șaselea conte de Derby, 
se potrivea perfect cu omul care ar fi trebuit să scrie operele lui 
Shakespeare. Tatăl și fratele lui mai mare patronau companii 
faimoase de actori, așa că el crescuse cu teatrul în casă, la 
propriu. Deși după nume era protestant, reședința familiei sale 
din Lancashire reprezenta un bastion al vechii religii catolice. 
Era un bun muzician și un împătimit al vânătorii și al dresurii de 
șoimi. Petrecea zdravân, avea unele cunoștințe despre legi și 
călătorise prin Europa. Se însurase cu fiica mai mare a contelui 
de Oxford, și apoi, sub influenţa unui acolit răutăcios, aproape 


277 


că lăsase gelozia să-i distrugă proaspătul mariaj. Fusese 
patronul și discipolul lui John Dee, magul istoric din spatele 
imaginii lui Prospero, marele magician al lui Shakespeare. 

— Pe deasupra, am încheiat eu, a scris piese de teatru. Cel 
puţin, avem cuvântul unui spion iezuit în această privinţă. 

— Un spion iezuit? protestă Sir Henry, neîncrezător. 

— A fost trimis să vadă dacă Derby putea conduce o revoluție 
catolică. A raportat că nobilul nu o să fie de mare ajutor, văzând 
că acesta era „ocupat să creeze comedii pentru actorii de rând”. 

— Dumnezeule, spuse Ben. Ai citit vreuna? 

Am clătinat din cap. 

— Au dispărut. Ce ironie, având în vedere că scrisoarea 
spionului a fost interceptată și păstrată cu grijă în arhivele 
guvernului. 

— Deci candidatura lui Derby aduce mai degrabă cu cea a lui 
Oxford, spuse Ben. 

— E mai bună în anumite privinţe. 

— Datorită numelui său? întrebă batjocoritor Sir Henry. In 
Anglia, un băiat din cinci este botezat William. 

— Mai este și localizarea, am spus eu. Derby este un ţinut 
potrivit în a justifica dialectul pieselor; Oxford nu. Derby este și 
mult mai simpatic decât Oxford. Niciodată nu și-a catalogat 
prietenii drept niște trădători, sub nicio formă. Mai mult, a trăit 
în perioada potrivită. Spre deosebire de Oxford, el a fost în viaţă 
de-a lungul întregului interval în care au fost scrise piesele. 

— Dacă Derby este așa de desăvârșit, de ce să-l scoatem din 
discuţie, considerându-l un candidat neașteptat? întrebă Ben. 

Din nou, am ajuns la capătul cărţii, negăsind nimic. Am închis- 
o frustrată. 

— Toate sunt în favoarea lui, mai puţin ceea ce contează: o 
legătură clară cu Shakespeare. 

— Până acum, spuse Ben. 

M-am uitat la blazonul casei Derby, vulturul și copilul de pe 
coperta cărţii. Era o legătură, fără doar și poate. In mod evident. 
Dar care? 

Copiatorul scoase un ţiuit, semnalând că era gata. Cu un 
suspin, am așezat cartea cu coperta în jos pe geam și am 
apăsat pe buton. 

Lumina copiatorului tocmai trecea peste obrazul cărții când 
ușa se deschise și în încăpere intră rectorul. De îndată ce ușa se 


278 


închise, acesta rămase cu brațele încrucișate pe piept ca un 
călugăr războinic din Evul Mediu, la fel de familiarizat și cu 
sabia, și cu crucifixul. Cu coada ochiului, l-am văzut pe Ben 
îndreptându-se încetișor spre ușă. 

— Nu aţi fost pe deplin sinceri cu mine, rosti rectorul, 
întinzând mâna după carte. Arhiepiscopul mi-a spus că cineva 
arde Prime Ediţii pe două continente, continuă el. Și ucide ca să 
intre în posesia lor. 

Am returnat cartea, fără tragere de inimă. 

— Cineva dă foc și lasă cadavre în urmă, am spus încet. Dar 
nu suntem noi. 

Ochii lui se îndreptară către copiator. 

— Nu. Doar faceţi copii fără să aveţi permisiunea. Ceea ce 
este același lucru cu a fura. Ce anume căutați? 

— Pe Shakespeare îl căutăm, am răspuns. 

Cel puțin, asta era adevărat. 

— In cartea asta? 

— Cu ajutorul ei, spuse Sir Henry. 

— Atunci aţi descifrat inscripţia, nu-i așa? 

Am ridicat privirea. Lângă ușă, Ben se opri. 

— Care inscripţie? am întrebat. Ce pierdusem oare din 
vedere? 

Monseniorul Armstrong se uită la fiecare dintre noi, pe rând. 

— Dacă vă arăt, spuse el fără de chef, îmi daţi toate 
informaţiile pe care le puteţi afla despre părintele Shelton. Mi- 
am dat seama că nu era o rugăminte, ci stabilea un preţ. 

— Dacă înțeleg ceea ce văd, am spus eu încordată. 

Pentru o clipă, privirea lui poposi asupra mea; puteai simți 
cum monseniorul punea de-o parte a balanței neîncrederea, iar 
de cealaltă, curiozitatea. Cu un semn scurt din cap, se îndreptă 
către masă, așeză cartea și o deschise. Se apucă să cojească 
prima pagină din interior, și am observat atunci că un strat 
protector fusese la un moment dat lipit peste original. 

Pe foaia de dedesubt se găsea un desen în cerneală 
decolorată până la cafeniu. O creatură monstruoasă, cu un gât 
alungit și un cap ca de lebădă, cu aripi deschise de vultur care 
se terminau în capete de mistreți, cu gheare și coadă cu pene 
ca de vultur. Intr-o gheară se afla un coș cu un copil; în cealaltă 
creatura ţinea o suliță. 

M-am prăbușit pe scaun. 


— Fiara fantastică, rosti Sir Henry, înfiorat. 

— Vulturul, lebăda, mistrețul și vierul, zise Ben. Contele de 
Derby este Will. Doamna Pembroke, cea mai dulce lebădă. 
Contele de Oxford, mistrețul, iar Francis Bacon, vierul. 

— Și încă ceva, am spus încet, arătând spre gheare. Cea din 
dreapta, cu copilul... ai dreptate, e vulturul de Derby. Dar 
cealaltă, cu sulița... cred că vrea să fie o gheară de șoim. 

— Blazonul lui Shakespeare, zise Sir Henry. Șoimul cu sulița. 
„Domnișoara Bacon avea dreptate. Dreptate peste dreptate...” 
Ca și cum cineva amesteca un caleidoscop, ceea ce credeam a 
ști sticlea și se prefăcea în altceva; nu eram sigură că imaginea 
ce începea să capete contur reprezenta ceea ce-mi doream să 
văd. 

— Erau toți implicați, am rostit încet. 

— Implicați în ce? întrebă rectorul. 

— În crearea acestei cărţi, spuse Sir Henry. 

Am clătinat din cap. Ce scrisese oare Will? „Ceva din castelele 
din nori - jucării și fleacuri - pe care fiara noastră fantastică le-a 
inventat să nu se topească cu totul în umbrele nopţii ce înghite 
totul.” Veniseră oare împreună să comande piesele, după care 
să le publice? Sau făcuseră ceva mai mult? 

Dedesubtul bestiei mitice, cineva scrisese în peniță subțire 
câteva rânduri dintr-un sonet. Sir Henry citi cu voce tare: 


Numele fie-mi îngropat cu trupul, 
Nerușinând nicicând vreunul dintre noi. 
Căci rușinat sunt eu de ce aduc în lume, 
Și tu la fel, iubind ce nu e demn. 


Aceeași caligrafie de pe scrisoarea către Dulcea Lebădă, 
semnată „WIII”. 

La jumătatea paginii se găsea o altă propoziţie, scrisă ceva 
mai neîngrijit: „Răul ce oamenii îl fac le supraviețuiește; binele 
ades îi însoţește-n groapă”. 

— luliu Cezar, spuse Ben. 

— Nu, am rostit eu înfiorată. Ofelia. Ofelia lui Jem, am adus eu 
lămuriri feţelor confuze adunate în jurul meu. Nu a lui Hamlet. A 
citat același rând în scrisoarea către doamna Folger. Profesorul 
Child, spusese ea, o sfătuise să nu păstreze tăcerea. Și ea și-a 
ținut promisiunea, inversând acele rânduri. Cum se exprimase 


280 


exact? „Îţi scriu... că binele pe care îl facem ne supraviețuiește, 
în timp ce răul ne însoţește-n groapă.” 

Referitor la indiciul despre Shakespeare, Ofelia Granville se 
exprimase într-adevăr literal, în modul abscons al vrăjitoarelor 
din Macbeth. Dacă se referise în același fel și la înmormântare? 
Ce o însoțise în groapă? 

Într-o străfulgerare, am înţeles. Nu în propria groapă. 

Domnișoara Bacon avea dreptate. Dreptate peste dreptate. 
Se referea la două lucruri în privinţa cărora avusese dreptate. 
Nu la unul. În primul rând și cel mai important, Delia Bacon 
crezuse că operele lui Shakespeare fuseseră scrise de către Sir 
Francis Bacon, aflat în fruntea unei adunări secrete. Dar crezuse 
de asemenea că adevărul despre identitatea autorului fusese 
îngropat în mormântul lui Shakespeare. 

Am arătat către sonetul din cartea lui Derby. „Numele fie-mi 
îngropat cu trupul.” 

— Delia Bacon credea asta, am spus eu. A încercat să o 
demonstreze. 

— A încercat? ripostă Sir Henry, care în acest răstimp îi 
explicase povestea rectorului. Ce vrei să spui prin „a încercat”? 

— A obţinut permisiunea de a deschide mormântul, la Trinity 
Church din Stratford. A vegheat singură în biserică o noapte 
întreagă, intenţionând să deschidă mormântul, dar până la urmă 
nu a fost în stare să o facă. Cel puţin, asta i-a scris prietenului ei 
Nathaniel Hawthorne. 

Dar, la vremea aceea, Delia aluneca rapid pe panta nebuniei. 
Dacă deschisese totuși mormântul? Și găsise ceva? Ce se 
întâmplase cu convingerile ei? 

S-ar fi dus odată cu ea, bolborosind și bocind, la un azil de 
nebuni din Pădurea Arden, unde trăia o tânără pe nume Ofelia. 
Fiica doctorului Deliei. 

Ce altceva mai spusese Ofelia? Am scormonit prin minte, 
încercând să-mi amintesc. Ea și Jem păcătuiseră în faţa lui 
Dumnezeu și a omului, dar încercaseră să îndrepte lucrurile pe 
cât posibil, readucându-le în locul în care se cuvenea. 

Am evitat să-i privesc în ochi pe Ben și pe Sir Henry. Toţi trei 
ne gândeam la mormântul lui Shakespeare. La Stratford. Dar 
nimeni nu îndrăznea să o spună. 

— Trebuie să plecăm, zise Sir Henry. 


— Cred că mai mult nu vreau să știu deocamdată, spuse 
rectorul, cu afectare în glas. 

Luă cartea, iar eu m-am ridicat de pe scaun, de teamă că ar 
putea-o pune bine, și niciunul dintre noi nu ar mai fi văzut-o 
vreodată. Însă, spre surprinderea mea, monseniorul merse la 
copiator și trase la xerox fiara himerică. Punând pagina caldă 
încă laolaltă cu copia pe care o făcusem după copertă, mi le 
întinse pe amândouă. 

— Mulţumesc, am spus eu, uimită. 

— Dacă daţi de vreo urmă a preotului, anunţaţi-mă. 

Am dat din cap. Aveam o înțelegere; intenționam să-mi ţin 
cuvântul. 

— Atunci, zise el brusc, sunt de acord cu Sir Henry. Ar trebui 
să plecați. 

Ne conduse iute înapoi spre ușa din faţă, roba sa neagră 
foșnind peste dale. 

— Domnul să vă dea călătorii sigure și zile liniștite, spuse el în 
vreme ce noi ieșeam din nou în soarele arzător al Spaniei și 
strigam după un taxi. Aruncarăm o ultimă privire siluetei din 
cadrul ușii, ținând cartea în faţă precum un scut, după care ne 
grăbirăm să urcăm dealul, îndreptându-ne spre aeroport. 

Am contemplat îndelung paginile xeroxate din poala mea. 
„Numele fie-mi îngropat cu trupul.” 

Nimeni nu scotea un cuvânt. Cu toţii știam încotro ne 
îndreptam și din ce motiv. Nici sigură, nici liniștită nu ne părea 
călătoria. 


36 


— Se află cumva o Primă Ediţie în Stratford? întrebă Ben de 
îndată ce avionul decola de pe pistă, purtându-ne către Anglia. 

— Nu un original. Atunci când spui Stratford, te duce gândul 
mai mult la case decât la cărți. Cred că deţine totuși cel puţin o 
copie în stare bună a manuscrisului. 

— Unde ar putea fi? 

— La New Place. Casa pe care Shakespeare și-a cumpărat-o 
atunci când a devenit faimos. Sau la Nash's House, casa vecină, 
în orice caz. New Place era considerată a doua casă ca valoare 
din oraș atunci când Shakespeare a cumpărat-o, dar a fost 


282 


demolată cu mulţi ani în urmă. Acum în acel loc se află o 
grădină. Casa alăturată, Nash's House, a aparținut fiicei lui mai 
mari. Acolo se află o întreagă colecție a operelor tipărite ale lui 
Shakespeare, din care o mare parte este dedicată Primei Ediţii. 

Ben scăpă o înjurătură. 

— Înseamnă că va fi pază serioasă la Nash's House. Și 
probabil că la casa în care s-a născut va fi aceeași situație. 
Sinclair nu-și va asuma niciun risc. 

— Lucrul cel mai important este biserica, spuse Sir Henry. Or, 
nu exista niciun paznic la Westminster Abbey. 

— Nu m-aș baza pe asta la Stratford, zise Ben. Nu după cele 
întâmplate la casa reședința Wilton. 

„Nemernicul care a ars un monument naţional sub 
supravegherea mea, spusese Sinclair. Trebuie să-l prind.” Din 
câte îmi dădusem seama despre detectiv inspector-șef Sinclair, 
el nu avea să se oprească până când nu-și găsea prada - ceea 
ce ar fi fost perfect dacă nu m-ar fi confundat cu criminalul. 

Nu că s-ar fi găsit extrem de departe de adevăr, am gândit eu 
cu amărăciune, amintindu-mi de doamna Quigley moartă în 
brațele lui Ben. Oare ucigașul ar fi descoperit calea de a ajunge 
până la ea - sau la Maxine și la doctorul Sanderson - dacă nu l- 
aș fi condus eu într-acolo? „Nu este vina ta”, spusese Ben. 
Privind umbra avionului gonind deasupra pământului, mă 
străduiam să cred că așa era. 

În nordul Munţilor Pirinei, norii se adunară ca niște vălătuci de 
lână purtaţi de o adiere de vânt. Deasupra canalului, se 
condensară într-o pătură cenușie, subţire. Ne afundarăm în ei și 
picături fine de ploaie loveau ferestrele avionului. Când 
aterizarăm la Londra, începuse să burniţeze. Barnes ne 
întâmpină la ieșirea din aeroport și în curând ne îndreptam spre 
vest, prin ploaie, către Stratford. 

Trecuse ceva vreme de când fusesem acolo. Tot ceea ce-mi 
reaminteam erau casele cu frontoane pe jumătate lucrate în 
lemnărie, înghesuite unele în altele, înclinându-se înspre străzile 
aglomerate. Asta, precum și vocea lui Roz. 

Orașul fusese unul prosper în timpul Evului Mediu și al 
Renașterii, dar se micșorase și devenise ulterior un loc mohorât 
și sărac. Când guralivul stăpân al tuturor cocoșațţilor, P.T. 
Barnum, își manifestase dorinţa de a cumpăra casa natală și de 
a o trimite la New York, un sentiment de oroare îi electrizase pe 


283 


englezi, transformându-i în niște vajnici apărători ai moștenirii 
trecutului. O moștenire cum nu se putea mai potrivită pentru 
Barnum, mă gândisem eu. 

Roz nu fusese de acord. Ea dispreţuise acel loc chiar mai mult 
decât disprețuise Teatrul Globe. Cel puţin, remarcase ea 
înnegurată, cei de la Globe nu pretinseseră că Shakespeare 
chiar jucase în amfiteatrul de lemn reconstituit. Casa natală a 
Bardului, susținuse ea, era mai degrabă o prefăcătorie, ba mai 
mult, o ipocrizie condamnabilă. Aproape ca făcătura circului de 
purici al lui Barnum sau a sirenelor lui mumificate. Nu exista nici 
cea mai mică dovadă a faptului că Shakespeare ar fi pus piciorul 
în locuinţa venerată de milioane de oameni ca fiind casa sa 
natală - o construcţie care oricum fusese reconstruită aproape 
în întregime în secolul al nouăsprezecelea. Și totuși, ghizii încă 
se arătau bucuroși să prezinte câte unui fraier patul original în 
care se presupunea că fusese adus pe lume Shakespeare. 
Singura casă în care existau atestări că bărbatul trăise cu 
adevărat - New Place, cândva considerată ca fiind a doua dintre 
cele mai bune case din Stratford - era acum doar o groapă în 
pământ. 

— O grădină, obișnuiam eu să protestez. Nu o groapă. 

— O grădină situată în fundul pivniţei de altădată, venea 
replica ei. Cu glicină care crește din haznaua lui. Trandafiri 
înrădăcinaţi în resturile rahatului său. 

Se născuse undeva în Stratford, argumentam eu, și mai mult 
ca sigur pe Henley Street, unde registrele arată că tatăl lui 
avusese proprietăţi, deși trebuie să recunosc că nu știu care 
sunt acelea. Dar este cu mult mai simplu să venerezi o anumită 
locuință decât să stai în mijlocul străzii și să-ți împrăștii adoraţia 
într-un spaţiu nedefinit. 

— Religia, mi-o tăiase scurt Roz. Narcoticul maselor. 

— Un narcotic, sesizasem eu, care îţi plătește salariul. 

— Dacă trebuie neapărat să venerezi ceva, spusese ea, 
adoră-i cuvintele. Dacă trebuie să alegi o biserică, du-te la 
teatru. 

In această privinţă, cel puţin, o crezusem pe cuvânt. 

— Dacă stai și te gândești, încheiase ea cu graţie, dacă 
prezenţa este problema ce te mistuie, atunci biserica este 
singura clădire autentică de pe vremea lui Shakespeare, în tot 
orașul. Omul este încă acolo, pentru numele lui Dumnezeu! 


284 


„Răul ce oamenii îl fac le supraviețuiește, dar binele ades îi 
însoțește-n groapă.” Ofelia se străduise să schimbe asta. Nu-i 
așa? 

Eram pe cale de a afla. 

Mașina luneca în tăcere, cu excepţia șuieratului de roți 
trudind pe o șosea udată de ploaie și a fâsâitului înfundat al 
ștergătoarelor de parbriz. Orașul răsări dintr-odată dintre 
câmpuri și dealuri înverzite. Șerpuind pe străzi întortocheate, 
traversarăm podul de peste râul Avon și o apucarăm pe High 
Street. 

Oprirăm la refugiul favorit al lui Sir Henry, hotelul 
Shakespeare, aflat nu departe de biserică. O clădire lungă, în stil 
Tudor autentic, cu tencuiala albă și cu lemnăria întunecată, cu 
frontonul ieșit în afară, puţin înclinat din cauza trecerii anilor, 
aceasta se dovedea încă a fi o clădire graţioasă. Ilnăuntru, era cu 
adevărat luxoasă. Sir Henry închirie un apartament și comandă 
prânzul în cameră. Apoi mașina trase în spatele clădirii, iar eu 
m-am strecurat discret în interior. 

Odată ce m-am văzut instalată în cameră, Ben plecă pentru a 
studia la faţa locului sistemul de securitate al bisericii. In timp 
ce Sir Henry moţăia într-un balansoar, eu m-am întins pe unul 
dintre paturi, uitându-mă cu atenţie la paginile xeroxate după 
Prima Ediţie din Valladolid. 

Blazonul familiei Derby de pe copertă dovedea că William 
Stanley deținuse Prima Ediţie - și nu că ar fi scris-o el. Chiar și 
citatele din Shakespeare din interior nu reprezentau o dovadă. 
Folosirea pronumelui „Eu” într-un sonet constituia un semn prea 
vag, o mască pe care o putea purta oricine. Citatele arătau că 
Derby cunoștea unul dintre sonetele lui Shakespeare, precum și 
o frântură din /uliu Cezar. 

Asta nu îl făcea să fie Shakespeare. 

Exista totuși o legătură. Fragilă ca un fir din plasa unui 
păianjen, însă la fel de puternică. 

Bestia himerică era o cu totul altă poveste. 

Vulturul, lebăda, vierul și mistrețul, șoimul agitându-și lancea: 
așezat alături de scrisoarea lui Will către Dulcea Lebădă, 
desenul din manuscris sugera că acestea erau toate creaţiile lui 
Shakespeare. Dar în ce mod? 

Exista un număr infinit de posibile colaborări. Poate că Derby, 
Lady Pembroke, Bacon și Oxford se strânseseră pentru a ajuta la 


285 


scrierea piesei. Poate că se îngrijiseră ca neajunsurile vieții să 
nu-l urmărească pe domnul Shakespeare și acesta să aibă, după 
spusele Virginiei Woolf, cinci sute de lire pe an și o cameră 
proprie - inclusiv o parte din veniturile trupei Oamenii Regelui și 
ale teatrului lor, Globe. Ar fi fost un sprijin nemaipomenit. 

Dar poate că se mersese chiar mai departe. Poate că în 
răstimpuri, unul dintre ei sugerase vreun subiect de piesă, sau 
poate că-i împrumutaseră vreo carte - „Uită-te puţin la această 
povestioară, cred că o să-ţi placă”. Poate căpătaseră în schimb 
ocazia de a-i verifica scrierile înainte de a ajunge la alţi ochi, de 
a sugera o frază sau un nume, pe ici, pe colo. Poate că fiecare 
dintre ei avuseseră câte una sau două mici istorioare - Bacon și 
Nevestele vesele, Lady Pembroke și Antoniu, Oxford și Hamlet, 
Derby și Furtuna. Pe de altă parte însă: ar fi oare posibil ca 
membrii acestei bestii himerice să fi scris ei înșiși toate lucrările, 
împreună, sau fiecare în parte, și să-l fi angajat pe William 
Shakespeare pe post de mesager, folosindu-i numele pentru 
acoperire? 

Ușa se deschise și intră Ben în cameră, ud leoarcă, cărând o 
geantă de sport care părea a conţine ceva mult mai greu decât 
o simplă pereche de adidași. 

— Orașul mișună de polițiști. E mâna lui Sinclair, fără îndoială. 
Dar cei mai mulţi dintre ei sunt concentrați în jurul casei natale 
și a casei Nash, cu expoziţia ei de cărţi. New Place, chiar alături, 
fie și-a înarmat grădinarii, fie a angajat câţiva agenţi sub 
acoperire nu foarte bine deghizați. Pe partea luminată, a mai 
rămas un singur plutonier de poliţie care să patruleze în dreptul 
bisericii. 

Sir Henry se aplecă în faţă, dintr-odată foarte atent. 

— Și cum pătrundem înăuntru? 

— Reuşind să rămânem suficient timp cât să deschidem 
mormântul? am adăugat eu. 

— İl rugăm frumos pe îngrijitor, atunci când își face rondul de 
la ora unsprezece noaptea și verifică luminile și încuietorile, 
spuse Ben. Îmi expedie pe dată căutătura neîncrezătoare: Eu fac 
astfel încât să intram. Grija voastră să fie ce faceţi acolo odată 
ce pătrundem. 

Sosi un chelner, cu o tavă plină cu feluri de mâncare, iar Sir 
Henry și Ben se înfruptară din friptura de vită cu garnitură de 
mazăre și din puddingul Yorkshire. Eu am refuzat să-i 


286 


întovărășesc la masă. Nu puteam mânca. M-am dus la fereastră 
și am deschis-o larg, privind oamenii care treceau prin praguri 
luminate și se grăbeau prin ploaie. Incepuse exodul de noapte 
de la restaurante către teatre. 

Exact în jurul anului 1593, Shakespeare trecuse printr-o 
perioadă de bruscă înflorire, nu numai în privinţa fecundității 
creatoare, ci și în ton, în interes și în sofisticare. Într-un interval 
de șase, șapte ani, câte două și chiar trei capodopere pe an 
izvorâseră de sub pana lui, ritmul scăzând apoi la una pe an. 
Destul de posibil, Richard al II-lea, Romeo și Julieta, Visul unei 
nopți de vară și Regele loan apăruseră toate în cuprinsul unui an 
și jumătate. Majoritatea scriitorilor ar ucide pentru a căpăta un 
astfel de raport între calitate și cantitate, întins pe parcursul a 
șase decenii chiar de-ar fi, nicidecum în decurs de numai șase 
ani. 

Singura explicaţie a acestui fapt era o bruscă, inexplicabilă 
înfățișare a geniului. Dar dacă cinci minţi hrăniseră această 
înfățișare, în loc de una singură? Era oare posibil ca această 
bruscă fecunditate să marcheze debutul unei mici academii, 
fiara himerică a celor cinci? 

Dintre toţi tovarășii lui, Derby era cel mai probabil să-l fi 
„descoperit” pe domnul William Shakespeare din Stratford. E 
oare posibil ca fiul contelui din nord și fiul mănușarului din 
Warwickshire să se fi întâlnit cu ocazia unei reprezentații la 
Stratford, la Coventry sau la Chester - sau chiar la Knowsley Hali 
sau Lathom Park, castelele din nord ale conților de Derby? 
Teatrul era un teritoriu nesupus regulilor, unde cei de ranguri 
diferite ades se amestecau. Oare cei doi W.S. se plăcuseră din 
prima clipă? Se măsuraseră din priviri, fiecare găsindu-l pe 
celălalt amuzant, sau cel puţin folositor? Plecase oare 
Shakespeare din Stratford la Londra ca membru în suita lui 
Derby? 

Era o nebunie. Chiar mă transformam în Delia. Domnișoara 
Bacon își imaginase că Bacon era Shakespeare; domnișoara 
Stanley începea să și-l imagineze pe Stanley în locul lui. Delia 
voise să deschidă mormântul lui Shakespeare; eu intenţionam 
să-l redeschid chiar în noaptea aceea. 

„Delia avea dreptate. Dreptate peste dreptate.” 

Delia era nebună. 


Apucând volumul lui Chambers, am scuturat toate hârtiile 
strecurate între paginile lui. Scrisorile fluturară ca niște aripi de 
molii moarte, căzând într-o mică movilă uscată pe covor. Am 
îngenuncheat și am căutat prin ele, neluându-i aproape deloc în 
seamă pe Ben și pe Sir Henry, care se uitau lung la mine de la 
masă. 

Aveam dovezi, la naiba! Fișa de catalog a lui Roz. Scrisoarea 
lui Jeremy Granville către profesorul Child. Scrisoarea Ofeliei 
către Jem. Scrisoarea ei mult mai târzie către Emily Folger. 
Scrisoarea contesei de Pembroke către fiul său: „Îl avem cu noi 
pe numitul Shakespeare”. Scrisoarea lui Will către Dulcea 
Lebădă. Insemnarea din Prima Ediţie a lui Derby. Și în sfârșit, și 
de departe cea mai frumoasă dovadă, miniatura tânărului pe 
fundalul de flăcări, ascunsă în broșa Ofeliei. 

Ce știam? Ce știam cu adevărat? 

Shakespeare scrisese o piesă inspirată din povestea lui 
Cardenio din romanul Don Quijote al lui Cervantes - iar piesa se 
pare că reflecta un crâmpei sordid din istoria familiei Howard. 
Teatrul Globe arsese, iar piesa dispăruse. 

După ani de zile, Will - probabil Derby - îi scrisese Dulcii 
Lebede - probabil contesa de Pembroke - pentru a-i transmite 
că nu-l deranja defel ideea unei Prime Ediţii de opere complete, 
câtă vreme Cardenio nu era inclus - și că va explica apoi cum 
stau lucrurile cuiva de la Colegiul Regal St Alban din Valladolid. 
Orice altceva se poate să fi trimis Derby în Spania, cu siguranţă 
că trimisese și un frumos exemplar al Primei Ediţii, însemnat cu 
blazonul său, unui anume părinte William Shelton - fratele 
traducătorului englez al lui Cervantes, dacă nu cumva 
traducătorul însuși. 

Lăsând în urmă o carte în biblioteca colegiului, părintele 
Shelton plecase în Noua Spanie și murise printre indieni, undeva 
la sud-vest de Santa Fe, nimeni nu știa locaţia exactă. 

Doar dacă nu cumva Jem Granville îl găsise. 

De unde știuse Jem unde să caute? 

Avea legătură cu Ofelia Fayrer, care avea legătură cu Delia 
Bacon, care crezuse că mormântul lui Shakespeare ascundea 
informaţii secrete despre poet. 

„Răul ce oamenii îl fac le supraviețuiește; dar binele ades îi 
însoțește-n groapă.” 


288 


Ofelia credea că ea și Jem păcătuiseră împotriva omului și a 
lui Dumnezeu; își dăduse toată silința să repare asta punând 
lucrurile înapoi la locul lor. 

„Numele fie-mi îngropat cu trupul”, scrisese Derby. 

Era ceea ce Delia crezuse despre mormântul lui Shakespeare 
în biserica din Stratford: cum că ascundea adevărata identitate 
a geniului pe care ea îl venerase până la obsesie. 

Fusese oare o nesăbuinţă să mergem pe urmele unei femei 
nebune? 


37 


Noaptea se lăsa cu o încetineală agonizantă. Ploaia se 
transformă într-o perdea fină de ceaţă. Pe la ora zece, albastrul 
de cobalt al cerului se întunecase precum cerneala. Pe la zece 
jumătate, i-am dat în păstrare lui Barnes pagini din manuscris și 
volumul de la Widener, Scena elisabetană, împreună cu colecţia 
noastră de scrisori, apoi eu, Ben și Sir Henry plecarăm pe jos. Sir 
Henry o apucă pe drumul său, ţinându-se departe de noi. Ben 
venea la zece pași în urma mea, cărând geanta de sport. 

Faruri străluciră în noaptea întunecată. Oameni se zoriră din 
intrânduri către mașini care așteptau. După ce trecurăm de alte 
două clădiri, ajunserăm în locul unde fusese odinioară casa lui 
Shakespeare, a doua din oraș ca importanță, și unde acum 
rămăsese doar o grădină plină de glicină, care umplea noaptea 
de mirosul ei puternic. Cu umerii lăsaţi sub povara burniței, m- 
am întors la stânga și am luat-o în josul Chapel Lane, pustie la 
acea oră. Dacă grădinarii înarmaţi erau încă acolo, fapt e că eu 
nu i-am văzut și, în orice caz, n-ar fi dat atenţie unui băiat 
brunet neînsoțţit. 

La capătul străduţei, ajunserăm la Swan, ieșirea de la Teatrul 
Regal Shakespeare, care data din epoca victoriană, unde câţiva 
fani mai tândăleau după terminarea piesei, în speranţa că îi vor 
vedea în treacăt pe actori. Luând-o la dreapta, Ben mă prinse 
din urmă, și urmarăm împreună drumul de-a lungul cursului 
lărgit și lent al râului, iar pașii noștri răsunau zgomotos în 
liniștea nopţii. Trecurăm de localul Rața Murdară, din dreapta 
noastră, veranda ei arătându-se pustie într-o seară așa umedă, 
toți clienţii obișnuiți fiind îngrămădiţi în încăperile micuţe ale 


289 


cârciumii, apoi trecurăm de docul de unde se închiriau bărci, de 
pe stânga, și de parcul care se întindea între stradă și râu. 

Norii de pe cer acoperiseră luna. După o cotitură, curtea 
bisericii apăru chiar în faţa noastră, iar Ben se opri. Din 
întunericul nopţii, Sir Henry se ivi din parc, din stânga noastră. 
Făcându-ne semn să stăm pe loc, Ben înainta câţiva pași, 
oprindu-se în fața unei tăblițe cu indicaţii, ca și cum ar fi citit un 
orar. După o clipă, ne arătă cu mâna să trecem mai departe. 

După poartă, un drum pietruit ducea către biserică, străjuit de 
tei cu coroanele ciuntite brutal, aplecaţi în întunecimea de 
deasupra. Felinarele păreau că plutesc în ceaţă, scăldând 
cărarea într-o lumină spectrală. Pe cealaltă parte a străzii, 
întunericul se îndesea. Mai că simțeam pietrele de mormânt din 
iarba înaltă întorcându-se după noi și privindu-ne cu jind. 

Ne strecurarăm din lumină, ghemuindu-ne în spatele a două 
cruci înalte. Am auzit pași pe caldarâm și un fluierat, apoi pași 
mai puțin apăsaţi, în iarbă. 

— Bună seara, George, se auzi o voce de bărbat. 

— Ploua cu bulbuci mai devreme, nu-i așa? spuse George 
vesel, care urca pe aleea străjuită de tei, îndreptându-se spre 
biserică. 

Paracliserul, se pare. 

Partenerul său de conversație, plutonierul de poliţie, înainta 
însă către noi printre morminte, faţa lui ivindu-se ca un abur 
străveziu din întuneric. De îndată ce trecu de noi, Ben se furișă 
fără zgomot în spatele lui și-i prinse gâtul în îndoitura cotului, 
trântindu-l în spatele unei cruci. 

Rasturnat, cu ochii strălucind de furie și teamă, polițistul 
încercă să se opună. Ben se lăsă cu toată greutatea, strângând 
mai tare, și omul căzu moale. 

Lăsându-l întins pe jos, Ben privi cu atenţie către biserică. 
Ajuns la ușă, paracliserul se întoarse pe călcâie, cu o legătură 
mare de chei în mână. Rămase în fața ușii preţ de o clipă, cu 
urechea ciulită, ascultând cu atenţie. Apoi scutură din cap și se 
întoarce către broască. 

— Leagă-l, spuse Ben, și fără a mai pierde vreo secundă se 
îndreptă spre biserică, printre umbre. 

Drept în faţă, paracliserul deschise ușa și păși înăuntru. Ben îl 
urmă, fără să facă zgomot. Nu mai rămăsese nimic de văzut. 
Palid la faţă, Sir Henry scoase niște sfori din rucsac și mi le 


290 


înmâna. M-am aplecat deasupra polițistului. Părea mort. Oare în 
ce naiba mă băgasem? E 

Ben reveni după câteva minute. Il târârăm cu chiu, cu vai pe 
poliţist în biserică, iar Ben închise ușa în spatele nostru. Aceasta 
scoase un zgomot ca de tunet îndepărtat; Ben aprinse o 
lanternă subțire.  Paracliserul zăcea de asemenea fără 
cunoștință pe podeaua de piatră, cu un căluș în gură și legat 
fedeleș cu o pricepere care mă cutremură. Legătura de chei se 
găsea lângă el. Pe perete, deasupra, o luminiţă verde, 
minusculă clipea intermitent; paracliserul apucase să oprească 
alarma înainte de a încăpea în mâinile lui Ben. 

Cât timp eu am căutat cheia care încuia ușa, Ben strânse 
legăturile făcute de mine în jurul încheieturilor polițistului și îl 
cără lângă paracliser. _ 

— Acum e rândul tău, spuse el dându-mi lanterna. Intorcându- 
mă brusc cu spatele la cei doi bărbaţi legați și întinși de o parte 
și de alta a ușii, m-am îndreptat către naos. Ben și Sir Henry mă 
urmară. 

Un întuneric adânc, să-l tai cu cuțitul stătea dinaintea 
fasciculului lanternei. Altarul de la capătul îndepărtat al bisericii 
era imposibil de văzut, ca și acoperișul boltit de deasupra. Locul 
duhnea a piatră rece și a moarte. Ca aproape orice biserică, 
construcţia avea formă de cruce, cu naosul pe latura mai lungă. 
Trecurăm de mijlocul crucii, de turn și de turla bisericii care se 
ridica deasupra noastră, depășirăm capelele din stânga și din 
dreapta, și ne strecurarăm în sfârșit în amvon. Loja corului se 
deslușea de cealaltă parte. 

Ben îndreptă lanterna în sus. Fasciculul ei lumină brusc 
vitraliul ferestrei din partea de est. Sub el, altarul străluci cu 
licăriri de aur învechit, amintind parcă imagini din Templul 
Regelui Solomon. Dar nu altarul era ţinta noastra. M-am 
îndreptat spre stânga. 

Pe peretele nordic, sus, chipul lui Shakespeare pândea ca un 
spirit la o ședință de magie neagră, mâna sa de piatră 
strângând cu putere pana, mai mult ca un funcţionar decât ca 
un poet; culmea lină a frunţii era mai curând fără de păr, mult 
mai probabil din pricina vârstei decât a pioșeniei. De aproape 
patru secole, privirea lui aţintită îi păstrase secretele cu 
strășnicie. Mormântul era în faţă, o piatră subtire 


291 


dreptunghiulară, de cealaltă parte a balustradei împodobite a 
amvonului, care ţinea mulţimea departe de altar. 

Sărirăm tustrei peste balustradă, adunându-ne în jurul pietrei 
de mormânt. Pe ea fusese săpată o inscripţie. Sir Henry o citi cu 
voce tare, ecoul vocii sale auzindu-se de jur împrejurul tavanului 
boltit: 


Prietene, în numele Domnului, ferește-te 

Să sapi în praful adunat aici. 

Binecuvântat fie acel care va cruța acest mormânt 
Și blestemat cel care îmi va dezgoli oasele. 


Nu erau versuri la nivelul celor din Romeo și Julieta sau din 
Hamlet. Dar în același timp, ele aveau o încărcătură puternică, 
inexplicabilă, asemănătoare cântecelor de leagăn sau vrăjilor. O 
binecuvântare, înlănţuită pe eternitate de un blestem. 

Era acolo oare un blestem? Ofelia ajunsese să gândească 
asta. Cum spusese ea? „Am păcătuit atât împotriva oamenilor, 
cât și a lui Dumnezeu.” În biserica întunecată, am simţit 
trecându-mă fiori. 

Ne lepădarăm pelerinele de ploaie și le așezarăm în jurul 
pietrei de mormânt: Ben scoase din rucsac dalte și niște răngi 
mai mici și ne apucarăm cu atenţie de treabă. Trebuia să 
desprindem piatra de mormânt și să o ridicăm cu mare grijă, 
fără a o sparge. 

Pentru o vreme nu am auzit decât râcâit de metal pe piatră și 
răsuflarea noastră trudnică. M-am oprit puţin, pentru a-mi odihni 
mâinile. Undeva în spate, un sunet a zgâriat liniștea, iar eu am 
încremenit. Eram priviţi, ca și cum ochii sculptați ai statuilor de 
demoni și sfinţi s-ar fi trezit la viaţă. 

Încetișor, m-am ridicat și m-am întors. Întunericul era la fel de 
inscrutabil ca și mai devreme. 

O lumină orbitoare mă izbi dintr-odată în faţă. „Este Sinclair”, 
am gândit cuprinsă de panică. 

— Katharine, se auzi o voce. 

Nu era Sinclair. Nici urmă de polițiști. Ci Athenaide. 

— Depărtează-te de mormânt, spuse ea. Am ezitat. 

— Fă-o, spuse Ben încetișor. 

Am înaintat câțiva pași, puţin într-o parte, ieșind din raza 
luminii orbitoare, și am înţeles de ce-mi spunea Ben asta. 


292 


Athenaide stătea în picioare în faţa lojii corului, ţintind în direcţia 
mea, iar în mână avea un pistol cu o ţeava nefiresc de lungă. Un 
pistol la care era atașat un amortizor. 

— Mai mult. 

Am mai înaintat puţin. 

— Ea nu are ceea ce vrei tu, spuse Sir Henry. 

— O vreau pe Katharine, zise Athenaide. 

— Nu, spuse Ben făcând câţiva pași în faţă. 

— Dacă mai faci un pas, am să trag, domnule Pearl. 

El se opri în loc. 

— Ce vrei de la mine? am întrebat încercând să-mi ascund 
tulburarea din glas. 

— Să te smulg de lângă o pereche de ucigași. 

— Poftim? 

— Gândește-te, Kate, se auzi o altă voce din lojile de pe 
peretele nordic. 

Matthew. 

— Cine a fost acolo de fiecare dată când cineva a murit? Cine 
a fost cu tine la Arhivele Preston? 

— Eu am fost, spuse Ben. 

— Așa este, spuse Matthew, cu voce încărcată de dispreţ. Tu 
ai fost. 

Detectiv inspector-șef Sinclair sugerase aceeași idee, pe care 
o respinsesem fără gânduri. Am alungat-o din nou din minte. 

— Nu. 

Matthew continuă să insiste: 

— Kate, gândește-te: unde era el atunci când a murit doctorul 
Sanderson? Ce convenabil, nud așa, că te-a lăsat singură în 
bibliotecă? 

— Și eu am fost atacată în acea noapte, am spus șovăitor. 
Ben mi-a salvat viața. 

— Oare? Sau te-a atacat, după care s-a retras și s-a prefăcut 
că-ţi sare în ajutor mai apoi? 

M-am întors cu gândul la ce se întâmplase la Capitoliu. Fusese 
o învălmășeală de lovituri date și primite, de pași care se- 
apropiau și se-ndepărtau. 

— Kate, gândește-te, spuse din nou Matthew. Gândește-te la 
fiecare atac, la fiecare crimă. 

In Widener, urmăritorul meu se evaporase și Ben apăruse 
câteva clipe mai târziu. Ar fi fost posibil să fie el urmăritorul? Ar 


293 


fi putut să înconjoare rafturile, să-și dea jos hainele închise la 
culoare și să le ascundă printre cărţi. Era o variantă posibilă. 

Era absurd, în același timp. 

În Cedar City, plecase de la arhivă înaintea mea, să caute 
niște sendvișuri. Se întorsese oare din drum, omorând-o pe 
Maxine, de îndată ce plecasem eu de acolo? Era posibil. Cam pe 
muchie de cuţit. La Capitoliu mă găsise pe peluza cu magnolii 
tocmai la timp ca să-l alunge pe atacatorul meu. Chiar el îmi 
dăduse ideea că atacul era o înscenare. „Dacă atacatorul ar fi 
vrut să te omoare, ai fi fost moartă înainte de a ajunge eu la 
tine”, spusese el. Oare salvarea mea fusese și ea regizată, astfel 
încât să capăt încredere în el? 

Nu. El chiar mă salvase. 

Ce altceva? Casa Wilton. La Wilton fusese tot timpul cu mine. 

— Nu ar fi putut-o ucide pe doamna Quigley, am spus, 
străduindu-mă să rămân lucidă. 

— Îmi pun sufletul chezaș, atunci, spuse Athenaide, că Sir 
Henry ar fi putut. 

Am căzut din nou pe gânduri. Pentru câtă vreme dispăruse Sir 
Henry împreună cu doamna Quigley? Zece? Cincisprezece? 
Douăzeci de minute? Timp suficient pentru a o ucide și a se 
întoarce în camera alăturată, tăindu-se pe obraz și căzând la 
podea. 

O pereche de ucigași, spusese Athenaide. Oare Ben și Sir 
Henry erau implicaţi împreună în această afacere? Chiar era 
posibil? Am derulat din nou în minte evenimentele, de la 
început, reluându-le cu încetul, pe fiecare. De fiecare dată, unul 
din ei mă scosese din încurcătură - îmi făcuseră rost de haine, 
de transport, de bani. Chiar și de pașapoarte. Ben nu numai că 
mă apărase, dar chiar încălcase legile a două ţări făcând asta. 

Și conlucrând, ar fi putut ucide pe oricine dintre cei care 
muriseră. 

— De ce? am protestat eu. De ce să-i omoare pe ceilalţi? Și de 
ce să mă cruţe pe mine? 

— Au nevoie de tine, răspunse Athenaide. 

Exact același lucru îl spusese Ben despre ea: că avea nevoie 
de mine pentru a găsi piesa pierdută. lar apoi aș fi putut fi 
eliminată... Oare își dezvăluise propriile motive, punându-le în 
seama ei? 


294 


— Dar cineva încearcă să ne împiedice să descoperim piesa. 
De ce ar face Sir Henry acest lucru? 

— El nu încearcă să împiedice descoperirea piesei, ci să o aibă 
sub control. Cred că Sir Henry își dorește acea piesă cu o 
lăcomie otrăvitoare. Presupun că Roz i-a dezvăluit pentru prima 
oară adevărul, și din acel moment a visat să-și însușească rolul 
lui Don Quijote. Ce final de carieră teatrală, ca un cântec de 
lebădă, un rol maiestuos aducându-i pe Shakespeare și pe 
Cervantes laolaltă, și fiind numai și numai al tău? El vrea piesa 
doar pentru sine, și atunci când Roz nu i-a promis că o va 
împărți, a ucis-o. 

— Târfă nenorocită! izbucni Sir Henry. 

Athenaide nu-l luă în seamă, îndreptându-și atenţia asupra 
mea. 

— Dar în ce te privește pe tine, avea nevoie de ajutor. Așa că 
și l-a angajat. Așa cum ţi-a spus Ben, a fost plătit. Numai că de 
către Sir Henry, și nu de către Roz. 

— Dar, Athenaide, el este nepotul ei! 

Pentru o clipă se așternu tăcerea. 

— Nemaipomenit, spuse Matthew. Mai ales având în vedere 
faptul că Roz era copil unic la părinţi. 

L-am privit pe Ben, în speranţa unei negări din partea 
acestuia. 

Un rictus îi apăru pe față. 

— Aveam nevoie să ai încredere în mine. 

— Ştii ce este Benjamin Pearl? spuse Athenaide. Este un 
mercenar, un ucigaș plătit. Un luptător, aș putea spune, dacă 
merită cumva această onoare. Are, ce-i drept, câteva merite. A 
fost decorat cu Victoria Cross - o medalie pe care regina nu o 
înmânează orișicui. Pentru eroism în descinderile din Sierra 
Leone care au salvat optzeci de civili, cu preţul vieţii a 
doisprezece agenţi britanici din trupele speciale. S-au tot ridicat 
întrebări dacă n-ar fi fost mai degrabă răspunzător pentru 
victime decât pentru cei salvaţi. Era vorba și despre o mică 
avere în diamante, nu-i așa, domnule Pearl? 

Fața lui Sir Henry era aprinsă de furie, dar cea a lui Ben nu 
dezvăluia vreo tulburare, părând ca de reptilă în concentrarea 
sa. Tot ceea ce știam despre ei mi se învârteji în cap și căpătă o 
altă formă. Colaborând, ei îi omorâseră pe Roz, pe Maxine, pe 
doctorul Sanderson și pe femeia cea drăguță de la Wilton, a 


295 


cărei singură vină fusese aceea că îi văzuse intrând pe ușă. Și 
pe mine mă folosiseră așa cum vânătorii asmut copoii la 
vânătoare, să adulmece prada. 

Am văzut ceea ce avea să se întâmple. Cu un urlet, Sir Henry 
se aruncă asupra lui Athenaide. În același timp, Ben azvârli cu 
putere dalta în direcția lui Matthew, lovind pistolul din mâna 
acestuia. Apoi se năpusti asupra mea, cu o privire tăioasă în 
ochi. 

In mijlocul amvonului, lanterna lui Athenaide căzu pe podea și 
se stinse. Întunericul dens ne înconjură și la adăpostul lui am 
reușit să-l evit pe Ben. 

— Fugi, Kate! strigă Matthew. 

Am aruncat dalta din mână în direcția lui Ben. Cu un icnet, 
acesta căzu la podea. Strecurându-mă pe lângă el în întuneric, 
m-am îndreptat către naos. 

In spatele meu am deslușit zgomot de luptă, apoi se auziră 
două focuri de armă cu amortizor. 

Și totul încremeni. 

Cine fusese oare împușcat? 

— Kate! 

Era vocea lui Ben, răsunând în cuprinsul bisericii. M-am lipit 
cu spatele de loja corului. 

— Găsește-o, spuse el cu vocea întretăiată. 

Oare atât Athenaide, cât și Matthew fuseseră uciși? Un urlet 
începu să-mi urce din gâtlej și mi-am pus mâna la gura pentru a- 
| ţine înăuntru. 

— Singura ușă funcţională este cea prin care am intrat, prin 
spatele naosului, spuse Sir Henry gâfâind. 

Dacă ar fi ajuns la ușă înaintea mea, m-ar fi făcut prizonieră 
înăuntru. 

Mergeam în vârful picioarelor prin mijlocul bisericii, când am 
simţit o mișcare într-o parte. Ben și Sir Henry erau încă în 
spatele meu, deci nu puteau fi ei. Matthew sau Athenaide? M- 
am furișat într-acolo. 

Athenaide stătea chiar în interiorul paravanului de lemn 
sculptat din faţa capelei așezată în partea de sud a bisericii. M- 
am strecurat lângă ea, și Athenaide îmi strânse mâna în vreme 
ce ne ghemuiam în spatele panourilor de jos ale paravanului. 
Dacă Ben și Sir Henry ne-ar fi descoperit, ne-ar fi prins în 
capcană. Dacă nu, am fi avut o șansă firavă de a izbuti să stăm 


296 


ascunse până când dimineaţa ar fi adus din nou oameni în 
biserică. 

Ne făcurăm mici, străduindu-ne să distingem zgomote în 
întuneric. Unde era oare Matthew? Era oare mort, agoniza 
cumva pe podea? Am auzit pași furișându-se în transept și apoi 
trecând pe lângă capelă, înspre naos. 

Athenaide se ridică în picioare, ajutându-mă să fac același 
lucru. Luându-mă fermă de cot, mă trase în transept și apoi 
înspre altar. Părea să știe încotro se îndrepta. Poate că era o 
ascunzătoare undeva în spatele altarului. In spatele sau 
dedesubtul lui. Mă gândeam că bisericile au uneori scobituri în 
zid acolo - sau trape către cripte. 

In partea din spate a naosului, se aprinse o lanternă. Se 
auziră pași care înaintau rapid pe intervalul dintre strane, înspre 
altar. Grăbirăm pasul, dar în loc să se îndrepte spre altar, 
Athenaide mă trase spre zidul de sud al bisericii. Chiar după loja 
corului se afla o ușă boltită care dădea odinioară într-un osuar, o 
micuță criptă pentru depus oase. Dar osuarul fusese dezafectat 
de mult, iar ușa, sigilată. Am fi fost prinse în capcană lângă ușa 
masivă de stejar. M-am tras înapoi, dar Athenaide mă strânse și 
mai ferm. 

Pașii ajunseră în centrul bisericii. Raza de lumină mătură 
interiorul, trecând la trei, patru metri de noi. Nu se mai punea 
acum problema să ajungem la altar. Ne lipirăm de zidul sudic, 
apăsând cu spinarea, iar ușa se deschise în afară, alunecând pe 
balamale bine unse. 

Eram afară, în beznă. 

„Matthew.” Am dat să mă întorc. 

Dar Athenaide închise rapid ușa după noi și mă trase printre 
pietrele de mormânt. Alergând în zigzag printre morminte și prin 
negură, ne îndreptarăm spre est, pe lângă capătul bisericii. M- 
am oprit deodată locului, fiindcă pământul efectiv dispărea de 
sub picioare. Ajunseserăm la malul râului. Dar Athenaide 
continuă să înainteze, croindu-și drum printre trestii. 

În spatele nostru se auzi ușa deschizându-se, iar lumina 
lanternei străpunse întunericul. 

— Kate! răcni Ben. 

M-am repezit împleticindu-mă după Athenaide. Săltând ușurel 
pe valuri, la mal era trasă o barcă, pe jumătate ascunsă în 
trestii. Ne urcarăm, întinzându-ne pe burtă. 


297 


„Matthew.” Am încercat să alung gândul că el zăcea 
sângerând pe podeaua bisericii. Se afla acolo pentru un singur 
motiv: pentru a mă ajuta pe mine; iar acum agoniza sau era 
deja mort. Mi-am stăpânit din nou un urlet în gâtlej. 

L-am auzit pe Ben împiedicându-se și înjurând undeva, 
deasupra capetelor noastre, în timp ce ne căuta printre 
morminte. Înainta metodic, piatră cu piatră, ajungând astfel pe 
cealaltă latură a bisericii. Totuși, Athenaide nu dădu niciun semn 
că ar intenţiona să plecăm. 

Deasupra, pași ușori se furișară spre mal, oprindu-se la 
marginea trestiilor. Amândouă ne tensionarăm brusc, iar 
Athenaide ridică braţul în care ţinea pistolul, ţintind spre mal. 

— Vero, șopti o voce. 

— Nihil verius, răspunse Athenaide. 

Trestiile se mișcară și foșniră, iar Matthew se strecură în 
barcă. Mâna lui mă atinse pe umăr, cu o strângere fugară în 
timp ce Athenaide dezlega barca de la mal. Apoi el apucă 
vâslele și îndreptă barca în amonte. 

Ne ţineam aproape de mal, fiind aproape invizibili pe sub 
copacii și trestiile aplecate. Clipocitul ploii ascundea atât sunetul 
vâslelor, cât și valurile stârnite de trecerea noastră. Dincolo de 
parc, ajunserăm la debarcader. Matthew legă rapid barca, apoi 
ne furișarăm printre copaci. 

Pe stradă, în faţa noastră, se apropia o mașină. Când trecu 
prin dreptul nostru, se deschise o portieră. Fără a aștepta să se 
oprească, Athenaide se strecură pe bancheta din spate, iar eu în 
urma ei. Matthew se urcă după mine. 

— Coventry, zise Athenaide, iar șoferul dădu din cap. 

Am privit în spate. Nu se auzeau pași alergând după noi. Nici 
vreo mașină. Nimic nu se mișca pe străzile tăcute. 

— Mormântul, am șoptit. De asta nu ne urmăresc. 

— Probabil, zise Athenaide, scoțând un termos cu cafea dintr- 
un compartiment al portierei. 

— Dar vor deschide mormântul, m-am îngrijorat eu, încercând 
să ajung la încuietoarea portierei, deși Athenaide era între mine 
și ușă. 

Athenaide îmi puse o mână pe genunchi. 

— Lasă-i să-l deschidă. 

— Nu înţelegi, am suspinat eu. Vor găsi ceea ce a lăsat Ofelia. 
Dacă nu e ceea ce le convine, îl vor distruge. 


298 


— Nu, n-o vor face, zise ea, căutând ceva la picioare. Ridicând 
o cutiuță de lemn de trandafir cu intarsii, mi-o puse în poală cu 
un zâmbet. Noi am ajuns primii. 


299 


INTERLUDIU 


August 1612 


Timp de șase ani îndelungaţi, ea stătuse în așteptare. Acum, 
urma să sosească acea clipă pe care o așteptase atât. 

Ceva mai devreme în acea seară, Henry, prinţ de Wales, își 
ospătase regalii părinţi și întreaga Curte într-o chioșc de vară 
inundat de verdeață ridicat pe vârful unei coline în Parcul 
Woodstock. Când lumina stelelor se strecurase printre ramuri, 
mesele fuseseră ridicate, regele și regina plecaseră, iar tinerii 
curteni începuseră să danseze pe pajiște. 

Un șir de doamne se legănau și se-nclinau, gulerele lor 
încreţite ondulându-se ca niște aripi de borangic pe când se 
roteau în jurul prinţului. In mijlocul lor, pe podea căzu o mănușă. 
Era de o extraordinară frumusete, din piele de ied albă ca 
fildeșul tivită cu dantelă, cu degete aproape ireal de lungi și 
delicate, cu manșetele late împodobite cu fir de aur, cu perle și 
rubine. 

În umbra din partea laterală a chioșcului, femeia cu părul 
negru și purtând rochie verde privea încordată. Așa cum i se 
ceruse, bărbatul pe care îl alesese, un nou-venit nerăbdător să 
se afirme, se repezise deja la trofeu. ÎI văzu recunoscând 
monograma - un H elaborat bătut în pietre preţioase -, mâna 
oprindu-i-se la jumătatea drumului. Pentru o clipă, ea crezu că îl 
părăsise curajul. Mănușa aparţinea totuși lui Frances Howard, 
contesă de Essex, și nimeni nu se simţea confortabil când era 
vorba despre lucruri legate de familia Howard. 

Pentru a preveni o astfel de situaţie, femeia se asigurase, pe 
căi ocolite, că acest gentleman, chiar dacă atât de nou la Curte, 
auzise zvonurile despre prinţ și despre contesa bălaie și 
șăgalnică. Văzuse el însuși cu câtă lăcomie o urmăreau ochii 
prinţului. 

Pe gentleman nu-l părăsi curajul. Ridică mănușa, dar nu o 
înapoie doamnei. În loc de asta, i-o oferi prinţului, ţinând pălăria 
cu pană într-o mână și ochii în pământ. 


În jurul lor, muzica se poticni. Orice fel de conversaţie amuţi. 
În ciuda nesfârșitelor exerciţii referitoare la etichetă, curteanul 
își ridică rapid privirea. Prinţul se holba la el de parcă i-ar fi 
oferit murdărie răzuită de pe podeaua unei cocini. Slăbindu-l pe 
curtean, ochii regali se îndreptară spre contesă. Ea se plecă într- 
o mică reverență, cu două pete de culoare aprinzându-i-se în 
obraji. 

— N-o voi atinge, zise prinţul glacial, în silă. A fost întinsă de 
un altul. 

Intorcându-se pe călcâie, se îndepărtă de chioșc cu pași mari, 
cu suita grăbindu-se să-l ajungă din urmă. 

— Ce-ai făcut? gemu curteanul. 

— Te-am plătit bine, răspunse femeia, apoi se zori să se 
alăture suitei prinţului, ţinându-se mereu ascunsă vederii. 

Păruse a fi răzbunarea perfectă. Fiicei sale i se luase numele 
de către străunchiul și tatăl contesei. Drept răsplată, ea voise să 
târască numele contesei - și al lor - în noroi. 

Fusese mai ușor decât se așteptase, până la urmă. Tot ce 
avusese de făcut fusese să lase să se cunoască adevărul. 
Frances Howard, contesă de Essex, făcuse singură restul. 
Măritată cu un conte pe care îl detesta și străduindu-se să 
obţină o anulare a căsătoriei, Frances Howard fusese îndemnată 
de familia ei să încerce să câștige inima prinţului. O intenţie 
infamă, căci detestatul soţ al lui Frances era de multă vreme 
unul dintre cei mai buni prieteni ai prinţului. Faptul că reușise 
reprezenta o dovadă a purității frumuseții și a puterii farmecului 
ei. Încet-încet, Essex și prinţul răciseră relaţiile. În timp ce alţi 
ochi priviseră afecțiunea mereu crescândă a prinţului cu o 
îngrijorare din ce în ce mai mare, femeia cu păr negru o privise 
pe Frances. Și ceea ce văzuse se dovedise folositor. 

In aparenţă, tânăra își făcuse datoria. Dar pe ascuns mai flirta 
și cu altcineva - omul pe care puritanul prinţ îl dispreţuia mai 
mult decât pe oricine altcineva: tânărul și frumosul iubit al 
tatălui său, Robert Carr. 

Incet, inexorabil, femeia lăsase un șir de dovezi care treziseră 
bănuielile prințului. Chiar în dimineaţa aceea, trăsese sforile 
care îl aduseseră, la finalul uneia dintre partidele de călărie din 
zori, într-un loc din care îl putea vedea cu ochii lui pe Carr 
plecând pe furiș din camerele contesei. 


Prinţul fusese într-o dispoziţie îngrozitor de proastă toată ziua. 
Acum, în fața chioșcului acoperit de verdeață, femeia îi asculta 
pe prietenii prinţului încercând să-l liniștească, pentru a nu-și 
ieși din minţi. Contele de Essex, dispreţuitul soţ al lui Frances și 
prietenul din copilărie al prinţului, păși în lumina făcliilor, ducând 
un cal de căpăstru, cu harnașamentul sunând precum niște 
clopoței de argint. 

— Fii pe cât de furios dorești. Dar nu o învinovăţi doar pe 
Frances. A fost zămislită de o familie de vipere. Probabil că a 
urmat ordine. 

Prinţul încalecă. 

— Când voi deveni rege, zise el sălbatic, niciunul dintre ei nu 
va mai fi în viață nici cât să apuce să facă pipi pe un zid. 

Dând pinteni calului, se îndepărtă în galop. Ceilalţi îl urmară 
grăbiţi. 

Femeia așteptă până când noaptea se arătă pustie pentru a 
ieși din ascunziș. Dar abia ieșise, când deodată auzi pe cineva în 
spatele ei și se întoarse brusc. Un alt martor ascuns al scenei 
păși în lumina făciliilor. Un bărbat cu părul alb, cu o barbă albă 
tunsă scut și cu ochi reci, scânteietori. Contele de 
Northampton, patriarhul clanului Howard. 

Femeia încremeni. El se retrăsese odată cu regele și cu 
regina; se asigurase de asta. Cum de ajunsese înapoi aici? 

— Doamna mea, zise el, conducând-o tremurătoare înapoi la 
dans. Probabil că te-ai rătăcit. 

Ce făcuse? 

Să îl atace pe prinţ pe faţă ar fi însemnat sinucidere. Totuși, 
familia Howard nu putea lăsa nerăzbunată onoarea terfelită a 
fiicei lor. Răzbunarea pe care o plănuiseră era desăvârșită. Vor 
inunda Londra cu povești și cântece despre o femeie 
credincioasă soțului, calomniată și ruinată de un prinţ care 
fusese prietenul soțului ei. Nu vor da nume, dar va fi limpede la 
cine se făcea trimitere. Piesa de rezistenţă urma să fie o lucrare 
a celui mai bun dramaturg al Londrei: domnul William 
Shakespeare. 

El îi informase însă cu regret că nu accepta comenzi 
personale. 

Familia înțelesese, desigur, dar date fiind împrejurările era 
sigură că el putea face o excepţie. 


După ce trecuse în revistă respectivele împrejurări, fusese de 
acord. Se asiguraseră de asta; ca lord șambelan, contele de 
Suffolk era capabil să-și pună în practică amenințările teatrale. 
Dar fusese morcovul, nu bățul, cel care adusese acceptul 
domnului Shakespeare. 

— Quijote? Theophilus, Lord Howard de Walden, nu era prea 
convins. De ce ar fi Cervantes așa de ademenitor? 

Cartea fusese tradusă de curând, dedicată lui Theo, și dat 
fiind că despre aceasta vorbea fiecare ființă alfabetizată din 
Londra, el arăta în privinţa ei un soi de interes al proprietarului. 

— Momeala nu e Cervantes, replicase străunchiul său pe un 
ton care sublinia disprețul pentru lipsa de minte a lui Theo. 

— Atunci cine? întrebă Theo. 

— Traducătorul, se stropși tatăl său, contele de Suffolk. 

În seara aceea, Theo smulse o mărturisire de la un Thomas 
Shelton bine băgat în sperieţi. Thomas nu făcuse el însuși 
traducerea, deși prologul lingușitor care dedica volumul lui Theo 
îi aparţinea. Traducerea era opera fratelui său, William, dar nu 
ar fi putut niciodată vedea lumina tiparului sub numele acestuia. 
Era persona non grata: un iezuit, trăind în Spania, așa cum 
foarte bine știa străunchiul lui Theo. 

— Cum? întrebă Theo. 

— Lordul Northampton l-a trimis acolo, bolborosi Shelton. 

Ca de obicei, se dovedi că străunchiul lui Theo avea dreptate. 
Într-o casă din cartierul Blackfriars din Londra, domnul 
Shakespeare se îngropă în capodopera lui Cervantes. 

Puțin mai târziu, Northampton prinse în sfârșit de veste 
despre flirtul ilicit al strănepoatei sale cu Robert Carr. 

— Nu un flirt, le azvârili o Frances rănită și înlăcrimată 
străunchiului și tatălui său. Ci o mare pasiune. 

Afirmația aceea nu îi impresiona nici pe Northampton, nici pe 
Suffolk. O alianţă cu favoritul regelui nu oferea deloc același 
prestigiu sau siguranță precum o alianță cu fiul regelui. Pe de 
altă parte, ca sursă de bogăţie și de putere, nu era deloc de 
lepădat. Regelui îi plăcea ca favoriţii săi să se căsătorească; 
departe de a fi gelos pe nevestele lor, avea tendinţa de a fi 
generos. Dar beneficiile durau doar cât timp trăia regele. Orice 
alianţă cu Carr s-ar dovedi dezastruoasă din momentul urcării 
pe tron a prinţului. 


303 


Frances își mută privirea de la străunchiul său la tatăl ei și ieși 
semeaţă din încăpere. 

În octombrie, când merele se coapseră, iar frunzele se 
așterneau pe jos, prințul Henry căzu brusc la pat, bolnav de 
fierbinţeli. Două săptămâni mai târziu, la începutul lui 
noiembrie, muri. Pe când zvonuri privitoare la o otrăvire se 
adunau în aerul de toamnă, Northampton își ţintuia strănepoata 
cu o privire întunecată. În tăcere, ea îi susţinea privirea, la fel de 
rece. 

Drumul familiei devenea de acum clar. Prinţul fiind mort, se 
deciseră să facă alianță cu tânărul Carr și începură cu mai mare 
zel să exercite presiuni pentru anularea primei căsătorii a lui 
Frances. 

Apoi, în decembrie, când noua piesă a domnului Shakespeare, 
numită Cardenio, ajunse pe biroul lui Suffolk, ei își dădură 
seama că iscaseră o problemă serioasă. 

Titlul reprezenta o coincidență stranie, ce nu putea fi 
îngăduită. Într-o piesă destinată iniţial să îl incrimineze pe prinţ 
și să o exonereze pe Frances, numele Cardenio se apropia mult 
prea mult de Carr. Ca să înrăutățească lucrurile, în piesă 
Cardenio era eroul romantic însărcinat să o salveze pe eroină de 
venalul prinţ. Fusese destinat să îl reprezinte pe primul ei soț, 
Essex - dar nimeni nu ar mai vedea acum asta. Deja umbla 
vorba că Frances îl încornorase pe prinţ cu Carr. Această piesă 
doar le-ar da apă la moară. Și nu era doar o problemă de 
schimbare a numelui. Toată lumea citise Don Quijote. Povestea 
lui Cardenio ar fi fost ușor de recunoscut, indiferent ce nume ar 
fi purtat. 

Domnului Shakespeare i se transmise să retragă piesa. 

Înainte să poată răspunde acesta, cineva gâdilase urechile 
regale cu aluzii la o piesă inspirată din noua carte, Don Quijote. 
Regele o ceru, în mod expres, pentru festivitățile de la căsătoria 
fiicei sale. 

Nici măcar Suffolk nu putu să revoce o comandă făcută direct 
de rege. În luna ianuarie, Cardenio se jucă la Curte. Spumegând 
în fundal, Suffolk avu grijă ca piesa să fie iute dată uitării. 
Uitarea, totuși, nu ţinu mult. În iunie, Oamenii Regelui anunţară 
o readucere la lumină a piesei, pentru a fi jucată în faţa 
publicului la Teatrul Globe. Domnului Shakespeare i se 
transmise din nou să retragă piesa. 


Din motive pe care nu le dezvălui, domnul Shakespeare 
refuză. 


Într-o frumoasă după-amiază de iunie, femeia cu părul negru 
o luă de mână pe fiica sa de cinci ani, oacheșă precum o 
țigăncușă, și o ajută să urce treptele către galeria din mijloc de 
la Teatrul Globe. 

— A cui? întrebase Will cândva. A cui e? 

— Numele ei e Rosalind, replicase femeia. Rose, pe scurt. 

— O cheltuială vană a spiritului într-o risipă de rușine, 
murmurase el. 

Cuvinte care încă o făceau să se cutremure. 

Fata era încântată, mâncând dintr-o portocală și uitându-se în 
jur cu ochii mari în vreme ce galeriile se umpleau de lume. Nu 
mai fusese până atunci la teatru. 

— Îl vom vedea? întrebă, pentru a mia oară. Pe domnul 
Shakespeare? 

— După aceea, zise mama ei. 

Nu mai fusese nici ea la Teatrul Globe de multă vreme. Uitase 
mirosurile violente ale trupurilor și ale pomezilor, ale prăjiturilor 
și plăcintelor savuroase vândute de negustori ambulanți nu mai 
vârstnici decât fiica ei. Și culorile: albastrul șters al hainelor de 
lucru ale ucenicilor înghesuindu-se alături de luciul elegant al 
maătăsurilor nobililor și de găteala stridentă a prostituatelor care 
căutau clienți. 

Cu siguranţă că Shakespeare se găsea în locul ce-i era cel mai 
drag, printre actori, în garderoba din spatele scenei. Privind 
publicul. Privind-o pe ea. 

Cu sunet de trompete, începu spectacolul, purtând publicul în 
Spania. 

Aproape de finalul primului act, cineva îi strecură un bilet în 
mână. Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni care să-i dea cea 
mai mică atenţie. Își plecă ochii spre bilet. „Am devenit acum 
mormântul proprie-mi onori - scrisese cineva - sălaș întunecat 
în care singură doar moartea vieţuiește.” Nu recunoscu defel 
cuvintele. 

Câteva momente mai târziu, unul dintre băieții care jucau atât 
de bine roluri feminine păși pe scenă ca tânără doamnă, 
batjocorită și cu părul în dezordine, jelindu-se cu acele cuvinte. 
Atunci femeia simţi arsura unor ochi pătrunzători. Privi spre 


305 


locul din care știa că îi place lui Shakespeare să se uite, din 
spatele scenei, dar nu de acolo venea căutătura aducătoare de 
fiori. Încet, privirea îi fu atrasă de una dintre lojile nobililor din 
dreapta. Dar fiecare chip era captivat de piesă. 

Apoi cineva se mișcă, iar ea văzu părul alb și faţa suptă a 
lordului Northampton. Ochii lui îi întâlniră pe ai ei și, cu un 
zâmbet plin de răutate, bătrânul îi făcu un semn din cap. Apoi 
ochii săi lunecară către spre fată. 

Ochi pentru ochi era codul după care lordul își conducea 
existenţa. Un preot pentru un preot. O fiică pentru o fiică. Ea își 
apucă fiica de mână. 

— Plecăm. 

— Dar, mamă... se smiorcăi fata. 

— Plecăm. 


306 


ACTUL IV 


38 


Cutia pe care Athenaide mi-o puse în poală era de origine 
victoriană, din lemn cu intarsii de sidef și de abanos. 

— Nu înțeleg, am spus nedumerită. 

— Totul e de vânzare sub soare, răspunse Athenaide, mai 
mult cu regret decât cu mândrie. Coduri de alarmă, chei de 
biserică, chiar și polițiști. Am cheltuit cu folos banii aseară. 

În cutie se găsea un mic caiet legat în piele neagră. Un jurnal. 
Am dat să îl ridic, însă Athenaide își puse mâna peste a mea, 
oprindu-mă. 

— L-am chestionat pe Matthew cât de mult am putut. Dar 
trebuie să ne pui pe amândoi la curent cu ceea ce știi, mai întâi. 

Nerăbdătoare, le-am vorbit despre Westminster Abbey, 
despre reședința Wilton și despre Valladolid, dar încă ezitam să 
aduc în discuţie broșa prinsă de partea interioară a jachetei 
mele. Fără să știu exact de ce, am omis să pomenesc de ea. 
Athenaide mă privi scrutător. Aveam senzaţia că știa că îi 
ascund ceva. Chiar și așa, atunci când am terminat, ea își 
retrase mâna și mă îndemnă cu un semn din cap. 

Am ridicat caietul și l-am deschis. Era datat „mai 1881”, cu un 
scris frumos pe care deja îl cunoșteam. Aparţinea Ofeliei 
Granville. 

— Jurnalul ei, zise Athenaide în vreme ce eu mă aplecam să 
citesc. Lângă mine, Matthew se foi nerăbdător. 

— Pot să-ți rezum ce se petrece în primii zece ani în două 
minute. Mama i-a murit când era foarte tânără; tatăl conducea 
un azil privat pentru doamne în orășelul Henley-in-Arden. 
„Oaspeţii” lor, cum le spunea doctorul Fayrer pacientelor sale, 
dispuneau de o aripă a unui mare conac vechi. El și fiica lui 
locuiau împreună în cealaltă aripă. 

— O situaţie deloc ideală pentru un copil, observă Athenaide. 
Așa că, pe cât de des putea tatăl ei, era dusă la Stratford, în 
apropiere, să se joace cu copiii vicarului. 

— Copiii reverendului Granville J. Granville, zise Matthew. 


— Granville? am întrebat eu. 

— Pentru ea nu prezentau prea mare interes fiicele 
reverendului, zise Matthew. Mai exista un fiu mai mare la 
Oxford, dar Jeremy era preferatul ei. 

— Jem Granville era fiul vicarului din Stratford? 

— Așa se pare, zise Athenaide. Într-o duminică, pe când Ofelia 
avea zece ani, vicarul a mai avut un oaspete la prânz, pe lângă 
familia Fayrer. O doamnă americană înaltă cu ochi albaștri, al 
cărei păr negru avea șuvițe cărunte. „Ca o făptură de basm 
irlandez, după descrierea Ofeliei. Ca o selkie, sau ca o zână care 
intră și iese din dealuri.” Din momentul în care a apărut, a 
preluat comanda salonului, vrăjind întreaga audienţă cu un 
discurs despre un strălucit sistem de filosofie practică ascunsă 
în piesele lui Shakespeare. Cele mai mari minţi ale epocii 
elisabetane o modelaseră sub formă de distracţie, zicea ea, 
pentru a transforma oamenii în receptacule demne de o știință 
mai înaltă, pentru a dispreţui tirania și a tânji după libertate. 

— Delia Bacon, am zis. Ea trebuie să fi fost. 

— Doamna cu Shakespeare, o botezaseră Jem și Ofelia, zise 
Matthew. 

Deci Ofelia o întâlnise pe Delia. Afară, ploaia bătea în 
geamurile mașinii. Lăsaserăm Stratford-ul în urmă, iar acum 
treceam grăbit pe lângă câmpuri întunecate. Athenaide reluă 
povestea: 

— Omul din Stratford, susținea domnișoara Bacon, era o 
înșelătorie, o mască de carnaval purtată de adevărații autori 
pentru a nu atrage mânia suveranilor autocraţi. Dar venise 
vremea, zicea ea, de a fi dat la iveală Adevărul. De parcă urma 
să dezvăluie un mare secret, ea i-a chemat pe cei prezenţi mai 
aproape. „Răul ce oamenii îl fac le supraviețuiește, a șoptit ea. 
Binele ades îi însoțește-n groapă.” 

— Dar ăsta e același citat pe care l-am văzut în Prima Ediţie 
din Valladolid, am spus eu. Același citat pe care Ofelia l-a folosit 
în scrisoarea ei către Emily Folger. 

Dând câteva pagini din jurnal, Athenaide arătă spre un pasaj: 


Adevărul aștepta ascuns, a șoptit domnișoara 
Bacon, în documente puse deoparte într-o scobitură 
dedesubtul pietrei de mormânt a receptaculului ales 
anume pentru ele - Shakespeare din Stratford. Găsise 


308 


anumite dovezi despre asta în scrisorile lui Sir Francis 
Bacon - scrisorile sale poetice, a spus ea făcând cu 
ochiul. „Numele fie-mi îngropate cu trupul.” 


M-am încruntat. Și acest citat apăruse în Prima Ediţie din 
Valladolid, dar nu era din Francis Bacon. Era o citare greșită - 
„nume” la plural în loc de „nume” la singular - și era din 
Shakespeare, din unul dintre sonete. Dar, până la urmă, Delia 
credea că Sir Francis era Shakespeare. 

— Vicarul i-a dat Deliei permisiunea de a deschide 
mormântul, zise Matthew. 

O săptămână mai târziu, într-o noapte răcoroasă de 
septembrie, se dusese la biserică să-și îndeplinească misiunea, 
dar nu era singură. Simţind că era rost de aventură, Jem și 
Ofelia se strecuraseră din paturile lor și merseseră la biserică, 
ascunzându-se în strane înainte de sosirea ei. O priviseră. 

Delia apăruse într-o rafală de vânt înghețat și de frunze 
căzute. Luminând cu lanterna în altarul rece, citise blestemul de 
pe piatra de mormânt cu voce tare. Apoi desfăcuse o geantă, 
întinsese un preș pe jos în faţa mormântului și îngenunchease. 
Scoţând o daltă din geantă, o ridicase deasupra capului ca pe un 
pumnal. Pe după strane, Ofelia se făcuse mică de spaimă. 

Dar nu se întâmplase nimic. Delia încremenise - „cu o mână 
pe inimă, scria Ofelia, cu cealaltă ţinând ridicată dalta ca un 
heruvim aflat de pază la poarta raiului cu sabia-i de flăcări”. 
Rămăsese în acea poziţie până când orologiul bisericii bătuse 
ora zece. Parcă eliberată de o vrajă, își lăsase brațul să cadă și 
se ridicase. Un râs sălbatic izbucnise din adâncul ei, mistuindu- 
se într-o mare de tăcere. „Ce-i adevărul? glumi Pilat - strigase 
ea - și n-așteptă răspunsul.” Lăsându-și geanta acolo, 
traversase rapid biserica și dispăruse în noapte. 

— Dar dacă Delia nu a deschis mormântul, am întrebat eu, 
cine a făcut-o? 

— Copiii, zise Athenaide. 

Ofelia și Jem. 

— Folosind uneltele Deliei, zise Matthew, dând încă o pagină. 

Citi cu voce tare: 


Un val de aer stătut răbufni afară. Nu existau oase. 
Nici vreo efigie sculptată. Nici vreun sipet cu 


309 


documente sau cu aur. Nici vreun foc al Adevărului. 
Nici măcar învelișul uscat al unui vierme, sau carcasa 
unui tăune. Nimic, doar un spațiu gol, iar dedesubt o 
altă lespede netedă din piatră. Ba nu: exista o linie, o 
formă abia deslușită săpată în piatră. Jem ţinu ridicată 
lespedea mormântului, iar eu am imprimat desenul 
folosind un creion și o foaie pe care domnișoara Bacon 
le lăsase în urmă. 


Pe pagina alăturată, Ofelia lipise o foaie de hârtie acoperită 
de un strat fin de grafit. Linii albe, abia vizibile, trasau un desen 
pe care îl mai văzusem înainte: gâtul lung și capul unei lebede, 
aripi de vultur care deveneau capete de mistreţ, un copilaș 
strâns într-o gheară și o lance în cealaltă. 

— Fiara himerică, am zis. 

— E încă aici, spuse Athenaide cu ochii strălucind. 

— Ali văzut-o? 

Matthew dădu din cap în semn că da. 

— Ei n-au putut s-o descifreze, zise el. Profesorul particular al 
lui Jem a identificat-o ca fiind o himeră, dar nu mai văzuse 
vreuna cu o asemenea combinaţie a părţilor. Când i s-a spus că 
fusese găsită într-o biserică, a zis că era poate un semn al 
Satanei. 

O lună mai târziu, când Delia fusese adusă la azilul din 
Henley, Ofelia îi arătase desenul. Delia începuse să se agite, 
legănându-se violent. „Blestemat fie cel ce-mi mută oasele, 
murmurase ea, iar și iar. Blestemat fie...” Câteva săptămâni mai 
târziu, nepotul ei venise și o luase acasă, în America. 

La următoarea ei vizită în Stratford, Ofelia îi spusese lui Jem 
că începuse să se teamă de blestem și că voia să pună desenul 
înapoi. Dar Jem refuzase să o ajute. „O să sfârșești la fel de 
nebună ca domnișoara Bacon”, spusese el cu răceală. 

— Micul ipocrit, zise Athenaide. Era probabil la fel de speriat 
ca și ea. 

După aceea, timp de aproape un deceniu, Ofelia nu îl mai 
văzuse. jem plecase la Oxford, iar apoi, prin mijlocirea 
prietenilor, devenise meditatorul tânărului conte de Pembroke. 

— La reședința Wilton, am spus eu. 

— Micul conte, continuă Matthew, moștenise de curând titlul 
și casa de la un unchi care locuise în străinătate și murise fără 


310 


să transmită prea multe dintre cunoștințele familiei. Existau 
urme ale trecerii lui Shakespeare prin casă, dar asta era tot. 

— Jem a găsit scrisorile? am întrebat eu, cu mâinile încleștate 
pe jurnal. 

Matthew zâmbi. 

— Fiara himerică l-a făcut să alerge înapoi la Ofelia. 
Împreună, Ofelia și Jem potriviseră heraldica din scrisoarea 
Dulcii Lebede cu silueta din desenul copiat de Ofelia. lar apoi 
jem o asociase cu persoanele: lebăda doamnei Pembroke, 
mistrețul lui Bacon, șoimul cu lance lui Shakespeare și vulturul 
cu copilul lui Derby. Singurul care le-a scăpat a fost Oxford, cel 
de-al doilea mistreţ. 

Domnișoara Bacon crezuse că Shakespeare fusese o 
conspirație, îi spusese Jem Ofeliei, și ajunsese el însuși să 
creadă că era adevărat. Raționamentul lui semăna cu acela al 
Deliei: „Numele să-mi fie îngropate cu trupurile”. Dovada, 
insista el, trebuia să se afle în morminte. Al lui Shakespeare era 
marcat cu fiara himerică, observase el; credea că și toate 
celelalte sunt însemnate astfel. 

Dar mormântul contesei Pembroke fusese de mult sigilat sub 
niște trepte din Catedrala Salisbury. Cât despre al lui Bacon, 
monumentul său se afla la biserica parohială din St Albans, dar 
mormântul său real dispăruse de multă vreme. Și chiar dacă 
Jem ar fi știut de Oxford, m-am gândit eu, nu i-ar fi fost de prea 
mare folos. Biserica în care se găseau rămășițele sale lumești 
fusese rasă de pe fața pământului în secolul al optsprezecelea, 
iar locul odihnei de veci al contelui se pierduse. 

Mai rămânea mormântul lui Derby, în Lancashire. 

La o săptămână, Ofelia și Jem fugiseră împreună, pe ascuns. 

Vechea criptă a conților de Derby se afla în Ormskirk, un oraș 
de negustori pe o câmpie joasă, având dealuri în spate și marea 
în faţă, către vest. „Numele înseamnă Biserica Viermelui, 
explicase Jem. Biserica Dragonului, în vechea limbă a vikingilor.” 
În vechea biserică parohială a Sfinţilor Petru și Pavel, o dusese 
pe Ofelia într-o capelă dintr-un colț, goală, cu excepţia a două 
statui de marmură, extrem de deteriorate, înfățișând un cavaler 
și domniţa lui. În centru se deschidea o trapă, spre o scară ce 
cobora abrupt. 

Spunându-i lui Matthew să tacă, am citit singură: 


311 


. un miros de oase și de praf, de piatră rece și de 
amărăciune a morților invidioși și sfărâmaţi. Erau cam 
treizeci de sicrie așezate pe rafturile din jurul pereţilor. 
Centrul criptei era plin de monumente cu efigii de 
piatră în vârf. Câteva reprezentau doamne în rochii 
lungi, dar majoritatea erau bărbaţi, unii în robe, alţii în 
armură, iar trei cu pieptar și colanţi. Unul dintre 
aceștia ţinea în mâini un mic sipet de piatră. Pe el era 
cioplită himera. 

Dintr-o lovitură de rangă, Jem l-a desfăcut. 


— Va trebui să te oprești aici, zise Athenaide, iar eu mi-am 
ridicat privirea, clipind nelămurită. 

Nu mai străbăteam câmpii întunecate. În depărtare, am văzut 
profilându-se mari clădiri industriale, am zărit lumini puternice și 
o mare de ciment. Am putut distinge dintr-odată un zumzet 
puternic, iar apoi mașina coti, trăgând chiar la scara avionului 
lui Athenaide. 

— Unde mergem? am întrebat. 

— Să găsim comoara lui Jem, zise Athenaide. 

Odată aflaţi la bord, n-am așteptat decolarea, ci am deschis 
jurnalul imediat ce m-am așezat și mi-am pus centura. 

În sipetul spart din mormânt, Jem și Ofelia găsiseră o pictură. 
Un portret în miniatură al unui tânăr cu părul și cu barba de aur, 
pe fundalul unor flăcări. 

Pictura lui Hilliard. Am fost gata-gata să întind mâna după ea, 
dar m-am oprit, conștientă că Athenaide mă privea. Ce căuta 
miniatura într-un sipet din mormântul lui Derby? 

— Erau niște scrisori acolo, zise Matthew agitat. 

M-am uitat iar în jurnal. Două scrisori, mai precis. Scrise în 
latină, trimise de la Valladolid. Jem le tradusese rapid pentru 
Ofelia. Prima era o scrisoare de mulțumire pentru un manuscris 
și o carte. Cartea era magnifică, scria autorul, chiar prea 
magnifică. Era încântat că o văzuse, dar nu putea s-o ia cu el. 
Avea să ţină totuși manuscrisul mereu asupra sa. Piesa ieșise 
mult mai bună decât se așteptase. Il făcuse să râdă în hohote, și 
avea nevoie de așa ceva acolo unde se ducea. 

— Cardenio, zise Athenaide. 

— Și Prima Ediţie de la Valladolid, spuse Matthew. 


312 


Totul se potrivea, trebuia să recunosc. Totuși, nu era dovada 
definitivă. Autorul nu dezvăluise tit/u/ cărții. 

Cea de a doua scrisoare era tot de la Valladolid, dar mai 
târzie, și nu avea același autor. Pe un ton laudativ ciudat de 
exaltat, aceasta informa că William Shelton plecase către Santa 
Fe, în Noua Spanie, cu un grup de exploratori, cu intenţia de a 
conduce sufletele spre glorie, dar nu se mai întorsese niciodată. 
Într-o încăierare cu sălbaticii, dispăruse și se presupunea că 
fusese martirizat. 

Existaseră detalii geografice, spunea Ofelia, dar le uitase. 
Fiindcă în acel moment sosiseră taţii lor. 


Tata se năpusti pe scări, cu ochii scăpărând de furie, 
dar când mă văzu, furia i se topi și rămase în fața mea 
ca un bătrân gârbovit. Deși mă hotărâsem de vreo mie 
de ori să fiu inflexibilă, am plecat de lângă Jem și m- 
am dus la el. Trecând pe lângă noi, vicarul se opri în 
faţa lui Jem, lovindu-l peste obraz cu atâta forță, încât 
se învârti în loc și se prăbuși peste mormântul 
dărâmat. 


Căsătoria lor clandestină se dovedise a nu fi valabilă, de 
vreme ce Ofelia nu era încă majoră. 

— Au fost cununaţi din nou a doua zi, zise Athenaide încet, de 
data asta cu ambii taţi ca martori. Dar Ofeliei nu îi era permis să 
locuiască împreună cu Jem ca soţia lui până când el nu avea să 
câștige o avere suficientă pentru a o putea întreţine. 

— O sarcină deloc ușoară pentru fiul mezin al unui vicar, 
spuse Matthew. 

— A fost pus să aleagă, zise Athenaide. India sau Americile. 

— A ales America, am spus eu. 

Athenaide încuviinţă. 

— A plecat în căutarea unui manuscris pe care preotul 
promisese că-l va păstra. 

Avionul atinsese altitudinea de croazieră. Desfăcându-ne 
centurile, ne adunarăm în jurul unei mese de conferințe, cu 
jurnalul deschis în faţă, și continuarăm povestea. 

De data aceasta, separarea durase cincisprezece ani. Departe 
de a tânji de dor, Ofelia își angajase un meditator și învățase 
latină și spaniolă; când moștenise propriii bani, la vârsta de 


313 


douăzeci și unu de ani, călători la Valladolid. Cei de la colegiu îi 
arătaseră ce aveau - inclusiv Prima Ediţie - și apoi o trimiseseră 
la Arhiva Indiilor din Sevilla. După căutări asidue, găsise 
relatarea unui martor ocular care supraviețuise, împreună cu o 
hartă rudimentară. Copiindu-le pe amândouă, se întorsese la 
Londra, unde își cumpărase o Primă Ediţie. 

— O magnum opus iacobină, zise Matthew cu o reverență. 

— Avea o Primă Ediţie? am bolborosit eu. 

— Nu una originală, zise Athenaide. Un facsimil. Dar unul bun. 
Ofelia își scrisese numele pe pagina albă de lângă pagina de 
titlu cu portretul lui Shakespeare. Sub el, scrisese inscripţia pe 
care o văzuse în Prima Ediţie de la Valladolid. Ascunzând 
înăuntru cele aflate din Spania, îi trimise cartea lui Jem ca un 
dar de nuntă întârziat. 

Consternată, am început să-mi masez tâmplele pe când 
Matthew continua să dea paginile. 

— Pe repede înainte cincisprezece ani, zise el. 

În acest răstimp, tatăl Ofeliei murise, dar ea rămăsese în 
vechea casă din Henley, în bătrâna Pădure Arden, deși fără de 
nebune. Cu excepţia acestor evenimente, nimic nu părea să se 
fi mai întâmplat - de parcă se înțepase la deget cu un fus și 
căzuse într-un somn fermecat, m-am gândit eu. Apoi Jem îi 
scrisese spunându-i că găsise ce căuta. 

Nu putea să aducă la ea ceea ce găsise, zicea el. Nu imediat, 
cel puţin. În loc de asta, voia ca Ofelia să vină la el, în 
Tombstone, în Teritoriul Arizona. La început nu îl crezuse. Apoi 
descoperise că Jem invitase de asemenea un profesor de la 
Harvard, iar profesorul spusese da. 

— Intră în scenă profesorul Child, zise Matthew. 

Ofelia își făcuse bagajele și se îmbarcase cu destinaţia 
America. Jurnalul se termina când vaporul intra în New York. 

Totuși, pe pagina următoare, Ofelia așternuse iar ceva pe 
hârtie. „Pentru Jem”, scrisese în capul paginii. Cerneala era 
diferită, iar mâna, mai grăbită. Și relatarea se dovedea diferită. 
Era rezumatul unei povești pe care o descoperise printre 
documentele Deliei Bacon. O poveste despre familia Howard. 

Povestea lui Frances Howard, scria Ofelia, nu era una a unui 


triunghi amoros. „Era mai degrabă un dodecaedru!” exclama 
ea. Mai exact, înainte ca Frances să îl întâlnească pe Robert 


314 


Carr, dar la mult timp după ce se măritase cu Essex, familia îi 
stabilise o altă ţintă: bunul prieten al soţului ei, prinţul de Wales. 

Pentru o vreme prinţul fusese atât de vrăjit, încât zvonuri 
despre o nuntă regală începuseră să se insinueze pe la Curte 
încă din momentul în care procedurile de anulare abia 
începuseră. Apoi Frances îl întâlnise pe Carr și, fără să-și anunţe 
familia, își ascultase inima. La ceva vreme după aceea, pus în 
gardă că doamna era destul de puţin exclusivistă în privinţa 
atenţiilor ei, prințul o insultase în public. 

— Povestea cu mănușa, am șoptit eu. N-am știut niciodată că 
doamna cu pricina era Frances Howard. 

Ofelia deslușise exact felul în care această întorsătură a 
poveștii ar fi putut să aibă influenţă asupra lui Cardenio. Piesa 
spune povestea unei soţii credincioase pe care cel mai bun 
prieten al soţului ei - fiul regelui - încearcă s-o corupă. Înţeleasă 
ca o alegorie a lui Frances, a lui Essex și a prinţului, ea ar 
răzbuna-o pe Frances și l-ar ataca pe prinţ. 

Apoi familia aflase ceea ce descoperise prinţul: că Frances își 
făcuse de cap cu Carr. 

— Carr - Cardenio, zise iar Athenaide. 

Numele acela întorsese pe dos intenţia pe care o avea familia 
cu piesa. După cum stăteau lucrurile, chiar și un orb l-ar fi văzut 
limpede pe Carr într-o poveste numită Cardenio, și deci și pe 
prinţul gelos - într-o vreme când Essex era încă legat de Frances 
după nume și după lege. Departe de a o prezenta ca pe o soție 
devotată și nedreptăţită, piesa urma a o expune ridicolului, 
înfăţișând-o ca pe o femeie care se jucase cu trei bărbaţi în 
același timp. 

Piesa trebuia să fie oprită. 

Dar nu se întâmplase asta. Se jucase la curte în ianuarie 
1613, fiind apoi reluată la începutul lui iunie. De data aceea, 
Oamenii Regelui trecuseră fluviul, spre scena lor publică. La 
Teatrul Globe. 

— lar după două săptămâni, am spus eu, Globe ardea din 
temelii. 

— Isuse, zise Matthew după o clipă de gândire. N-am asociat 
niciodată aceste două date. 

— Dar de ce? se agită Athenaide. De ce ar monta 
Shakespeare Cardenio la Teatrul Globe? De ce să riște mânia 
familiei Howard? 


315 


— De ce s-o scrie, înainte de toate? am obiectat eu. Nu are 
sens. Ce am spus mai înainte rămâne valabil: nu alegoria îl 
interesa pe el. În plus, nu avea niciun motiv să facă favoruri 
familiei Howard. 

— Poate că nu intenţiona să-i flateze, zise tărăgănat 
Athenaide. Poate era exact pe dos. Ai spus că un Howard a fost 
cel care l-a trimis pe William Shelton să se facă preot la 
Valladolid. Dacă e adevărat, poate că Shakespeare voia să se 
răzbune. 

„Dar vara ta eternă va rămâne.” Simţind atingerea broșei din 
interiorul jachetei, mi-am amintit de Sir Henry recitând acel 
vers. 

— Trebuie să găsim piesa asta, am zis încordată. 

Matthew întoarse pagina. Cerneala se schimbase iar, odată cu 
data. „August 1881”, scria sus pe pagină. 


Dragul meu Francis, 
M-ai implorat să-mi termin povestea, și măcar 
această promisiune mi-o voi ţine. 


— Francis? am întrebat eu. Cine e Francis? 

Matthew trecu rapid peste pagini. Ofelia ajunsese în 
Tombstone în vara aceea, descoperind că Jem dispăruse de o 
lună. Tot ceea ce îi lăsase era un scurt bilet: 


Dacă aș putea, aș muta munţii ca să ajung la tine. 
Să fii sigură de asta. Dacă citeşti aceste cuvinte, 
munţii s-au dovedit peste puterile mele. 

P.s. Ca să nu te îndoiești de mine, în magnum opus 
a mea iacobină am cifrat locul - 1623, pagina cu 
semnătura. 


— De asta este Prima Ediţie atât de importantă, zise Matthew. 
Jem și-a cifrat localizarea comorii în ea. 

M-am aplecat în faţă. 

— Athenaide. Fermierii de la care ai cumpărat scrisoarea 
Ofeliei... aveau vreo carte? Orice carte? 

Ochii ei poposiră asupra mea. 

— Aveau. 

— Era și o Primă Ediţie printre ele? 


— Nu una originală. Un facsimil timpuriu. 

Prima Ediţie pe care i-o trimisese Ofelia. Asta trebuia să fie. 

— Ai văzut-o? 

— Am cumpărat-o. 

Am sărit în picioare. 

— O ai? E la tine? De ce nu mi-ai zis? 

— Ti-am spus că avea cărți, zise scurt Athenaide. Dar ai 
întrebat de documentele lui, așa că ţi-am arătat unicul 
document pe care îl aveam. Își împreună mâinile într-un gest 
exigent. Sunt o colecţionară, Katharine. În astfel de situaţii, 
greşesc din prea multă prudență. Dar, de asemenea, îmi 
răscumpăr greșelile. Zburăm spre ea cât de repede putem. 

— Termină povestea, Kate, zise Matthew. 

Am luat caietul, plimbându-mă prin cabină în timp ce citeam. 
Ofelia aproape ajunsese în pragul isteriei, cerând să fie dusă la 
casa lui Jem, dar nimeni nu voise să o ducă acolo sau măcar să-i 
spună unde se afla. Până la urmă, femeia care ţinea pensiunea 
unde stătea trimisese un bărbat să aducă lucrurile lui Jem. 

Acesta se întorsese cu cărţi. Ofelia se închisese în salon, 
ținând pagina cu semnătura din Prima Ediţie deasupra flăcării 
unei lumânări, când deodată năvăli înăuntru o femeie cu părul 
blond, cu accent franțuzesc, și cu un decolteu care nu se 
potrivea decât la un bal formal de iarnă. Cerând să i se restituie 
posesiunile, aceasta luase în braţe cărţile de pe masă. Dar 
Ofelia refuzase să predea Prima Ediţie, arătându-i femeii 
semnătura de pe pagina de titlu: „Ofelia Fayrer Granville”. 

— Se poate să-ţi fi dat numele lui, a spus femeia cea blondă, 
dar dragostea mi-a dăruit-o mie. 

Intr-o clipă, universul Ofeliei se năruise. Abia conștientă de 
ceea ce făcea, se dusese în grădina din spate, oprindu-se la 
umbra unei tufe de trandafiri cu frunziș verde și des. Perioada 
propice înfloririi trecuse de mult, dar flori mici albe încă mai 
atârnau, uscate, printre frunze. 

— Permite-mi să-ţi aduc companie feminină, spusese o voce. 


La început am crezut că ești un fel de spirit, ascuns 
în trandafir. Apoi am văzut pentru prima dată 
blândeţea feței tale sub barba albă. 

— Fă-o să plece, am zis, iar tu te-ai înclinat și te-ai 
retras. 


317 


— A plecat, ai spus la întoarcere. 

Nu-mi mai amintesc ce ai spus în seara aceea în 
grădină, cu o singură excepţie - că trandafirii Lady 
Banks rezistă la căldură, la frig și la secetă care ar 
omori oricare alți trandafiri. Și totuși, înfloresc fără 
greș, an de an, într-un dulce abandon. 


— Francis, am spus brusc. Spiritul de sub trandafir era Francis 
Child. 

— Child cel de la bibliotecă? întrebă Matthew. 

— Cele două pasiuni ale vieţii sale erau trandafirii și 
Shakespeare, am spus. „Dragul meu Francis”, îi spusese Ofelia. 

În următoarele câteva zile, se trudiseră cu Prima Ediţie a lui 
jem împreună, dar nu descoperiră nimic. Până la urmă, 
nemaiștiind ce să facă, închiriaseră cai și o escortă de patru 
bărbaţi bine înarmaţi și plecaseră călare pe dealuri ca să 
investigheze minele pe care Jem pretindea că le descoperise. 

— Are sens, nu crezi? întrebă Matthew plin de speranţă. Orice 
ar fi găsit, sigur că l-ar fi revendicat cumva. 

Într-adevăr, avea sens. „Am descoperit ceva, îi scrisese Jem 
profesorului Child. „Aurul nu strălucește întotdeauna”, adăugase 
el. 

Dar Athenaide clătină din cap. 

— Am fost la toate, zise ea. Până la ultima. Nu e nimic de 
găsit. Niciun puț. Niciun mormânt. Nicio construcţie. Nimic unde 
să poţi găsi ascunzătoarea secretă a unui preot din secolul al 
șaptesprezecelea. 

Nerăbdătoare, am continuat să citesc: 


Îți amintești desigur cum erau acele zile, dulci și 
călduroase, și acea ultimă după-amiază pe care am 
petrecut-o în iarba din vâlcea, cu un vultur zburând 
deasupra, cu oamenii care râdeau și se zbenguiau în 
apă chiar după cotul râului. 

Să-ţi spun ce-mi amintesc eu. După ce am așteptat 
cincisprezece ani, în decursul unei după-amiezi, am 
aflat ce înseamnă să iubești și să fii iubit. Știu că nu 
este posibil, dar am văzut trandafiri albi căzând în jurul 
nostru ca o zăpadă parfumată. 


Întorcându-se călare în oraş în acea seară, fuseseră 
întâmpinați de un grup de salvare, chiar mai bine înarmat, fiind 
escortaţi înapoi în oraș. Cu o noapte înainte, aveau să afle ei, 
conducătorul apaș Geronimo evadase, plecând din rezervaţie și 
dispărând în beznă împreună cu toți bărbaţii, femeile și toți 
copiii din clanul său. Un alt războinic, care lupta la nord de 
Sonora, lăsase o mare parte din New Mexico în ruine. 

Ofelia și Francis mai aveau un singur loc important de 
explorat: Cleopatra. Dar, peste noapte, lumea se schimbase. 
Acum nimeni nu voia să-i mai ducă nici măcar la un kilometru de 
oraș, munţii ieșind complet din discuţii. Nu puteau nici măcar să 
închirieze cai și să plece pe cont propriu. 

— E păcat de un cal bun, le aruncase un bărbat. 

Căutarea lor se încheiase. _ 

După o cină liniștită, Ofelia nu putuse să adoarmă. Inainte de 
zori, se ridicase din pat și se îmbrăcase. Lăsă Prima Ediţie într- 
un loc în care să o poată găsi proprietăreasa, cu un bileţel: 
„Pentru femeia cu păr galben”. In faţa ușii profesorului, lăsase 
un trandafir alb uscat. Apoi plecase. 

Brusc, povestea se sfârșea. 

— Dă pagina, zise Athenaide. 

O singură propoziţie plutea în vidul alb: 


Va veni un copil. 


Cuvintele dansau dinaintea ochilor mei. 

— Nu i-a spus niciodată, zise Athenaide încet. S-a întors în 
Anglia, și-a luat un alt nume și a început să ţină conferinţe, așa 
cum făcuse și Delia odinioară. A avut chiar un oarecare succes. 
Dar nu s-a întors niciodată la minele lui Jem și nu l-a mai 
contactat niciodată pe profesor. Nu putea suporta să fie privită 
așa cum o privise ea pe femeia blondă, zicea ea, sau să se 
gândească la soţia profesorului care ar simţi față de el ceea ce 
simţise ea față de Jem în acea primă seară. 

Mi-am ridicat privirea. 

— A mai scris o ultimă parte, explică Matthew, în 1929. 

Frunzări paginile până la sfârșitul jurnalului, unde scrisul 
umplea din nou hârtia. Am citit ultima pagină. 


demult s-a făcut o femeie frumoasă. Când 
întreabă de tatăl ei, îi spun mereu că e fiica lui 
Shakespeare. 

Așa că ar fi trebuit să-mi închipui că va lua drumul 
scenei. A jucat la Londra și la New York cu mare 
succes - chiar dacă asta aparţine acum trecutului. 
Uneori mă întrebam, de ai vedea-o vreodată, dacă 
inima nu ţi-ar tresări în piept, fără să știi de ce. 

l-am pus numele după Shakespeare și după 
trandafirii iubiţi de tatăl ei: Rosalind. 

Rosalind Katherine Howard. 


— Dar ăsta e numele lui Roz, am spus, simțind deodată cum 
mă lasă puterile. 

— Da, dragă, zise Athenaide. 

În josul paginii se găsea o ultimă propoziţie: 


Călătoriile se încheie cu regăsirea iubiţilor, asta știe 
fiul oricărui gentilom. 


M-am lăsat pe umărul lui Matthew și am început să plâng. 
39 


Când m-am trezit, eram ghemuită lângă Matthew, pe 
canapea; el dormea încă. În partea cealaltă a cabinei, Athenaide 
stătea la masă citind o carte la lumina slabă a unei veioze. M- 
am ridicat în capul oaselor, atentă să nu-l deranjez pe Matthew. 

— O cunoșteai, am zis încet. Pe Roz. 

Un zâmbet trist se așternu pe faţa lui Athenaide. Pentru o 
clipă îmi păru o femeie foarte bătrână, cu pielea atârnându-i pe 
craniu. Dar ochii îi erau încă vii. 

— Da. 

Ridicându-mă de pe canapea, m-am dus la masă. 

— Rosalind din carte... fiica Ofeliei. Nu se poate să fie Roz a 
mea. 

— Nu. 

Zâmbi și închise cartea. Citise jurnalul Ofeliei. 


320 


— Nu fără o fântână a tinereţii. Era bunica lui Roz a ta. Bunica 
noastră. Luă o gură de apă, punând paharul jos atât de grijuliu, 
încât nu scoase niciun sunet. Roz era verișoara mea. lar Ofelia - 
sub numele de Ofelia Howard - a fost străbunica noastră. 

M-am prăbușit pe scaunul de lângă ea. 

— Am văzut o poză de-a ta. Cu pălărie. 

Pentru o clipă, zâmbetul ei luci și mai larg. 

— Aceea a fost o zi fericită. Când încă mă admira. Își 
împreună mâinile pe carte. Semănăm în multe privințe. Dar am 
ajuns să avem idei diferite cu privire la calea cea dreaptă către 
o viaţă bună. Ea voia să urmez chemarea scenei - un vis pe care 
îl împărtășiserăm când eram copile. Bunica noastră fusese totuși 
o mare actriţă. Un nume celebru în anii 1910, dar în mare parte 
uitat acum. Arătam ca ea. Athenaide oftă. Nu și Roz, continuă 
ea. Ceea ce refuza Roz să vadă era ceea ce avea ea, iar eu nu: 
talent. Eu nu am puterea mentală sau emoţională de a rătăci 
prin alte vieţi cu convingere. Nu sunt o hoinară, o rătăcitoare cu 
inima ușoară. Toţi marii actori sunt astfel, să știi. Eu am nevoie 
de un cămin. De rădăcini adânci. Athenaide mă privi făcând o 
grimasă. Și îmi plac banii. Oricum ai lua-o, sunt o femeie de 
afaceri. Ahtiată după bani, spunea Roz. Și altele, mai crude. 
Amândouă poate am fi putut alcătui o mare artistă. Separat, am 
făcut un profesor și o femeie de afaceri. Ambele de succes, dar 
nu succesul pe care îl visaserăm amândouă în copilărie. Am 
văzut-o la Folger cu câteva zile înainte să moară. l-am dat 
pălăria aia. Ca un suvenir din vremuri străvechi. Ca o 
reîntoarcere la ele, speram eu. M-am gândit că o va pune pe un 
raft și că va uita de ea. Era la mare modă în jur de 1953, pentru 
numele lui Dumnezeu! Dar ar fi trebuit să îmi închipui că o va 
purta. Are sens, în stilul caracteristic lui Roz, să o fi purtat la 
debutul ei teatral. Chiar dacă era doar o repetiţie. 

Debutul, m-am gândit, și ieșirea ei definitivă din scenă. 

— Așa te-am găsit, zise Athenaide. 

— Pălăria? 

Ea izbucni în râs. 

— Nu. Conferinţa de la Folger. Știam că va prezenta o lucrare 
despre Delia Bacon, așa că m-am documentat și eu despre 
Delia. Eram în competiţie de ani de zile, să știi. Când făcea una 
ceva, făcea și cealaltă. Doctorul Sanderson mi-a arătat 
scrisoarea Ofeliei către Emily Folger chiar înainte să plece 


321 


pentru a se întâlni cu tine la Capitoliu. Scena mormântului îmi 
era vie în minte; și, după cum s-a dovedit, era singurul indiciu 
pe care îl puteam descifra. lar apoi el a fost descoperit mort, iar 
tu și scrisoarea aţi dispărut. L-am alertat pe Matthew, care era 
teribil de îngrijorat în privinţa ta, și am zburat la Stratford, unde 
am așteptat. Ne-a făcut să ne schimbăm planul faptul că ai dat 
telefon și se părea că te-ai dus în altă parte. Atunci m-am decis 
să mă duc la mormânt. Să mă asigur... cu rezultatele pe care le- 
ai văzut. 

Pentru un moment, amândouă privirăm fix jurnalul, care era 
așezat pe masă. 

— Te adora, să știi, zise Athenaide. Te adora și te invidia 
totodată, într-un amestec ciudat căruia nu sunt convinsă că îi 
putea face faţă. Nu mulţi ar putea. Tu erai cineva în stare să 
meargă acolo unde ea nu îndrăznise. Probabil că de asta te-a 
gonit din turnul de fildeș. 

— Crezi că și-a dorit să mă apuc de teatru? Un râs amar mi se 
ridică din gâtlej. Mi-ar fi putut oferi sfaturi legate de carieră. 

Athenaide își înălţă capul. 

— Ai fi ascultat de ele? 

Am deschis gura și am închis-o apoi la loc, fără a rosti un 
cuvânt. Probabil că aș fi considerat că îmi sabotează cariera. 

Un interfon bâzâi discret, iar Athenaide ridică receptorul unui 
telefon. Urma să aterizăm într-o oră. Mă trimise într-unui din 
dormitoare să mă primenesc; o privire scurtă în oglindă și, cu un 
oftat, am înțeles de ce. „Să mă primenesc” era eufemismul 
anului. Ceea ce îmi trebuia mie aducea mai degrabă cu o 
transformare radicală. Ochii îmi erau roșii și umflaţi; aveam o 
julitură și o vânătaie pe unul din obraji. Ploaia făcuse ca 
vopseaua de păr să mi se scurgă în dâre întunecate pe gât și pe 
jachetă, care arăta, cu aceste dungi, de parcă ar fi fost făcută 
ghem în fundul unui coș de rufe timp de trei săptămâni. 

Dar valiza pe care mi-o pregătise Sir Henry parcă în urmă cu 
ani și care mă urmase de la Londra la Boston și apoi la Utah, din 
New Mexico la Folger în Eashington D.C. și apoi într-un avion 
lângă Stratford se afla la capul patului, iar camera avea un duș 
în mărime naturală. M-am uitat la valiză cu ochi plini de ciudă. 
să mă facă să mă simt mai bine era primul mic pas din 
compensaţia pe care intenţionam să o capăt de la Sir Henry. 


322 


Sub duș, am privit vopseaua neagră scurgându-se odată cu 
apa. Intenţionase oare Roz, așa cum sugera Athenaide, să mă 
îndepărteze din lumea academică? Dacă da, obținuse ceea ce 
voia. Exista însă și posibilitatea deschiderii unor noi oportunităţi 
în faţa unui protejat, în loc de trântirea ușilor în urma mea. 

Totuși, pe când fugeam de Roz și de tot ceea ce avea legătură 
cu ea, oportunităţile îmi apăruseră în cale. Acum șase luni, Sir 
Henry apăruse în mod miraculos chiar la momentul potrivit ca 
să-mi facă rost de o slujbă în West End, și apoi la Teatrul Globe. 
Și mai existaseră astfel de momente, puncte de cotitură într-o 
carieră aflată la început, pe care eu le pusesem pe seama 
nemaivăzutului noroc de a mă afla în locul potrivit la momentul 
potrivit. 

Fusesem atât de mândră de faptul că îmi croisem singură 
drumul în viață, chiar dacă fusesem foarte uimită de norocul 
care părea să îmi apară mereu în cale ca o ploaie de petale de 
trandafiri. Oare Roz mă ajutase tot timpul din umbră? N-aveam 
să știu niciodată. 

M-am îmbrăcat cu blugi, un tricou negru și niște teniși, apoi 
m-am uitat iar în oglindă. Se observa o îmbunătăţire. Părul îmi 
era tot scurt, dar cel puţin devenise iar arămiu. lar obrazul era 
încă învineţit, dar cel puţin arăta mai curat. La fundul valizei am 
găsit lănţicul pe care îl cumpărasem la granița dintre Nevada și 
Arizona. Punând broșa pe el, mi l-am agăţat la gât și am părăsit 
camera. 

În cabina principală, Matthew se trezise și sorbea dintr-o 
ceașcă de cafea. Ne strânserăm tustrei împrejurul mesei și 
începurăm să recapitulăm ceea ce știam. 

— Erau cu toţii complici, zise Matthew. Conţii de Derby și 
Oxford, contesa de Pembroke, Sir Francis Bacon și Shakespeare 
din Stratford. 

— Da, am spus, lăsându-mă pe spate și frecându-mă la ochi. 
Dar cum? 

„Jem Granville știa”, mi-am spus. Cu puţin noroc, când se 
făcea dimineaţă aveam să găsim harta pe care o lăsase către 
comoara sa, cu un X marcând locul. Aruncându-mi ochii pe 
fereastră, am zărit câteva șiruri de lumini străpungând 
depărtarea. Luminile de semnalizare ale pistei. 

Am aterizat la Lordsburg, New Mexico, în jurul orei trei 
dimineaţa. Fulgere licăreau în depărtare. Musonii soseau 


323 


devreme. Graciela aștepta; peste câteva minute treceam printre 
clădirile nefinisate din Shakespeare și trăgeam în garajul lui 
Athenaide - vechiul depozit de praf de pușcă scobit într-un 
versant al dealului. 

După câteva momente, mergeam în pas vioi după Athenaide 
prin labirintul de la Elsinore. 

O lumină caldă și aurie ne învălui când ajunserăm în Sala 
Mare. 

— Data trecută ţi-ai dat îndată seama că această cameră nu e 
Elsinore, îmi zise Athenaide. Acum o recunoști? 

Am clătinat din cap. 

— E o copie - una foarte precisă - a sălii de ospeţe din 
Castelul Hedingham. Casa strămoșească a contelui de Oxford 
din Essex, la nord-est de Londra. Unul dintre cele mai 
desăvârșite exemple de arhitectură normandă. 

Am stat în prag preţ de o clipă, pentru a mă familiariza cu 
locul, de data asta reședința contelui de Oxford. Hedingham al 
lui Oxford, în interiorul lui Elsinore al lui Hamlet, în interiorul 
orașului-fantomă Shakespeare. Un cuibușor perfect în care să se 
dedulcească o oxfordiană miliardară. 

Nu reprezenta nicidecum o clădire grandioasă: după excesul 
baroc de la reședința Wilton, simplitatea medievală a acestui loc 
părea cu atât mai austeră. Nu era prea multă mobilă, cu 
excepția mesei din mijloc, a câtorva scaune și perne și a 
vitrinelor de lângă perete. 

Graciela sosi, aducând o cină rece: salată Nicoise cu somon 
afumat, împreună cu chifle proaspăt coapte și o sticlă puţin 
ținută la gheaţă de Pinot Noir cu gust piperat. Cupele pe care le 
aduse erau din sticlă suflată, albastru cu alb, și păreau a fi 
autentic venețiene, din secolul al șaptesprezecelea. 

Inmânându-mi jurnalul Ofeliei, Athenaide se duse direct la 
dulapul încuiat și își puse mâna pe scanner. Caseta se deschise 
cu un declic și ea scoase o carte la lumină. Foile se scorojiseră în 
căldura deșertului, iar coperta de pânză roșie era destrămată și 
decolorată. 

Graciela termină de turnat vinul și se retrase. 

Athenaide puse cartea pe masă. 

— Vero nihil verius, zise ea. Nimic mai adevărat decât 
adevărul. Oricare ar fi el. Apoi împinse cartea către mine. 
Deschide-o. 


324 


40 


Prima Ediţie a lui Jem se deschise la pagina de titlu. În partea 
opusă privirii fixe și dezaprobatoare a lui Shakespeare se aflau 
două semnături: Ofelia Fayrer Granville cu un scris mic, îngrijit și 
hotărât sus pe pagină, și sub ea, mai mare și mai dezlânat, Jem 
Granville. Dedesubt era sonetul din Prima Ediţie din Valladolid, 
cu scrisul Ofeliei. 

— Trebuie să fie ceva din exemplarul ăsta, și doar din 
exemplarul ăsta, spuse Matthew. Jem a zis „magnum opus a 
mea iacobină”. 

În afară de poem și de cele două semnături, nimic altceva nu 
se mai găsea pe pagină. Hârtia era totuși boţită și ondulată de la 
contactul cu apa. Cineva - Ofelia? - trebuie să fi încercat să 
descopere cifrul ascuns cu ajutorul apei sau vreun alt lichid și al 
căldurii. Deoarece anumite cerneluri invizibile ies la iveală dacă 
încălzești foaia, și dispar atunci când hârtia se răcește. 
Athenaide aprinse o lumânare și încercarăm încă o dată să 
încălzim pagina. Nimic. 

Am  frunzărit paginile, căutând însemnări în altă parte. 
Singurul loc în care le-am găsit a fost în Hamlet; păreau a fi 
adnotări pentru spectacolul lui Jem. Oricât am încercat, nu am 
reușit să le dau niciun alt sens. Am dat ocol mesei ţinând cupa 
de vin în mână, gândindu-mă. Mesajul cifrat trebuia să fie acolo. 
Trebuia. 

Deschizând jurnalul, m-am uitat din nou la propoziţia pe care 
o citase Ofelia din scrisoarea lui Jem, exact așa cum o scrisese 
el: „P.s. Ca să nu te îndoiești de mine, în magnum opusa mea 
iacobină, am cifrat locul - 1623, pagina cu semnătura”. Mi-am 
mușcat buza. Ceva ne scăpa. 

Dar ce? 

Aș fi dat orice să mai pot arunca o privire la scrisoarea Ofeliei 
către Emily Folger. Dar lăsasem acea scrisoare, odată cu toate 
celelalte, în grija lui Barnes, în Stratford. „Să-l ia naiba pe Sir 
Henry.” Am închis ochii și am încercat să mi-o reamintesc. Ofelia 
scrisese „magnum opus iacobină, c - 1623”, cuvântul care urma 
după acel „c” ilizibil. Părea în regulă, dar fără scrisoare, nu 
puteam fi sigură. 


Deodată, am pus cupa cu vin pe masă și m-am aplecat din 
nou asupra jurnalului. În biletul adresat mie pe spatele fișei de 
catalog cu Chambers, Roz scrisese „magnum opus iacobină, c. 
1623” - indicând Prima Ediţie, iar eu nu mă mai gândisem deloc 
la asta. Nu era o presupunere proastă, având în vedere 
subiectul Shakespeare, o magnum opus iacobină și anul 1623. 

Dar, desigur, ea se înșelase presupunând că „c”-ul Ofeliei 
reprezenta o prescurtare de la „circa”. lar dacă puneai în loc 
cuvântul „cifrat” acolo unde îl indusese Jem, însemnarea nu mai 
era așa de clară. 

În varianta lui Roz, 1623 se referea la magnum opus. Dar în a 
lui Jem, putea foarte bine să se refere la cifru. Și dacă cifrul era 
cel cumva datat 1623, atunci cartea nu era - sau nu era 
neapărat - aceasta. Cartea respectivă nu era neapărat Prima 
Ediţie. 

— Există vreun cifru datat 1623? întrebă Matthew, uitându-se 
peste umărul meu. 

— Asta e anul în care Bacon a publicat De Augmentis 
Scientiarum. Ediţia latină pentru The Advancement of Learning. 

Ochii lui Matthew se măriră. 

— Cifrul lui Bacon, zise el. 

— Sir Francis Bacon? întrebă iute Athenaide. 

Am dat din cap aprobator. Același Francis Bacon iubit de Delia 
și de ceilalţi, considerat omul din spatele măștii lui Shakespeare 
- omul pe care îl identificasem ca fiind mistrețul din fiara 
himerică. Lucrarea sa The Advancement of Learning stabilise un 
sistem pentru clasificarea, studiul și însușirea întregului corpus 
de cunoștințe umane. lar în anul 1623, ediţia latină, mai lungă 
decât cea originală în engleză, prezenta lumii o întreagă 
secţiune despre cifruri și coduri - inclusiv cel pe care Bacon 
însuși îl inventase. 

Vocea îmi suna spart. 

— Granville avea un exemplar din The Advancement of 
Learning? 

— Nu. 

Athenaide era ferm convinsă. 

— Sau orice altceva de Bacon? 

— Doar Eseurile. 

Se duse iar la seif și mai scoase o carte, ceva mai subţire. Am 
răsfoit-o rapid. Ca să folosească cifrul lui Bacon într-o carte deja 


326 


tipărită, Jem ar fi trebuit să scoată în evidenţă anumite litere. Ar 
fi trebuit să facă însemnări pe carte. 

Dar Eseurile nu aveau semne de niciun fel. 

Am ocolit masa. 

— Mai există ceva din perioada Renașterii? 

— Vino și uita-te. 

Scoțând teancuri de cărţi din seif, le-am dus pe masă, 
răsfoindu-le sistematic pe toate. Jem Granville fusese un crai și 
un ticălos de primă mână, dar fusese totodată un om cultivat al 
timpului său. Colecţia lui includea volume de Tennyson și 
Browning, Dickens și Trollope, Darwin, Mill și Macaulay. Dar 
nimic altceva din Renaștere. Și nici nu exista ceva însemnat în 
vreun mod evident, cu excepţia semnăturii sale pe pagina de 
titlu. Spre deosebire de Roz, el nu făcuse un obicei din a-și 
adnota cărţile. 

Speranţele mele renăscură când ajunserăm la Renașterea lui 
Walter Pater, dar și aceasta se dovedi a nu purta semne. 

— Trebuie să mai fie ceva, am zis frustrată atunci când am 
ajuns la ultima pagină. M-am întors spre Athenaide. Ai cumpărat 
toate cărţile lui? 

— Tot ceea ce doamna Jiménez știa că aparținuse lui 
Granville. Dar dacă nu semnase cartea cu pricina? Dacă se 
pierduse pe undeva? Fiind dată cuiva? Citită până se rupsese de 
tot sau donată unei biserici în folosul sărmanilor? Putea fi 
oriunde. M-am aplecat peste masă. 

— Întreabă. 

— E patru dimineaţa, Katharine... Ora trei, în Arizona. 

— Sunt fermieri. Sigur sunt treji. Sau aproape. 

Athenaide își scoase mobilul. Luând o gură zdravănă de vin, 
formă numărul. Cineva răspunse. 

— Da... nu. Ochii lui Athenaide străluciră. Un minut... 
Acoperind telefonul cu palma, zise: O carte. Biblia familiei. 

Șerpi de lumină începură să sfârâie și să îmi alerge prin vene. 

— Care versiune? 

— Nu știe. Una veche. 

— Spune-i să se uite. 

La ferma ei din Arizona, doamna Jimenez merse să se uite. 
Aplecându-mă peste masă, cu răsuflarea tăiată, mi-am forțat 
ochii să privească deasupra șemineului, în ochii orbi ai Ofeliei lui 
Millais. 


327 


— Pe pagina de titlu, zise Athenaide, scrie: „Publicată în 1611 
și cunoscută ca Versiunea regelui James”. 

M-am apucat de marginea mesei ca să mă ţin pe picioare. 

— Magnum opus iacobină, zise Matthew, cu ochii sticlind în 
zorii înțelegerii. 

Asta era; trebuia să fie. Literal, de vreme ce „iacobin” 
înseamnă „jamesian” în latină. Biblia regelui James, spunea o 
veche zicătoare, era singura capodoperă scrisă vreodată de un 
colectiv. Unul dintre primele lucruri pe care le făcuse regele loan 
la urcarea pe tron fusese acela de a le cere episcopilor săi să 
facă ceva în privinţa a ceea ce el considera a fi starea 
deplorabilă a Bibliei englezești. Erau prea multe versiuni, după 
părerea lui, și niciuna nu lua în considerație ultimele cercetări 
de ebraică și greacă veche. Mândrindu-se cu faptul de a fi el 
însuși un intelectual și un poet, regele dorea o Biblie care să 
respecte textul original, dar care să și sune bine, fiind potrivită 
pentru a fi declamată din amvon. O Biblie pe care s-o împartă 
toți supușii lui dezbinaţi. 

Episcopii își îndepliniseră însărcinarea mai bine decât își 
putuse cineva închipui. Timp de trei secole, Biblia regelui James 
domnise peste slujbele ţinute în limba engleză. Ei i se datora în 
mare măsură faptul că Shakespeare nu sunase ciudat în Marea 
Britanie sau în coloniile ei până pe la mijlocul secolului douăzeci, 
când alte traduceri câștigaseră în sfârșit notorietate și nu se mai 
mergea atât de des la biserică. Până atunci, cei care mergeau la 
biserică auzeau engleză iacobină recitată în fiecare duminică în 
predici ritualizate ale căror vocabular și cadențe se insinuaseră 
adânc în automatismele de gândire și de limbaj. Expresii 


precum „Da, chiar dacă mă preumblu prin Valea Plângerii...” „Să 
cinstești pe tatăl și pe mama ta...” „Să nu ucizi...” 
„Binecuvântată ești tu între femei...” și „Nu vă temeţi: căci 


iacătă, veste minunată vă aduc”? - chiar dacă nu reprezentau 
limbaj cotidian - nu sunau nici ciudat, nici dificil. Pentru milioane 
de vorbitori de engleză, Shakespeare sunase ca limba cea 
îngrijită de fiecare duminică. 

— Cât durează să ajungem la ferma familiei Jiménez? am 
întrebat eu. 


25 În original: „Yea, though | walk through the valley of Shadow of death... Honor thy 
father and thy mother... Thou shalt not Kill... Blessed art thou among women... Fear 
not: for behold, | bring tidings of great joy”. 


328 


— Două ore, zise Athenaide. Câștigăm una, dacă mergem în 
Arizona. 

— Atunci spune-i că vom fi acolo la cinci. 

— Nu e de vânzare, mă avertiză Athenaide. 

— Nu trebuie s-o cumpărăm, Athenaide. Trebuie s-o vedem. 

Închise. Ridicând paharul, ţinu un toast. 

— Vero nihil verius. 

Ciocnirăm cupele și băurăm vin. Luând un braţ de cărţi de pe 
masă, le-am dus înapoi la seif. Matthew făcu la fel. 

În spatele meu, am auzit pe cineva tușind și înecându-se. Am 
privit peste umăr. Athenaide se făcuse roșie la față. Buzele i se 
mișcară, în două rânduri, dar nu ieși niciun sunet. Cupa cu vin îi 
căzu din mână, spărgându-se, iar ea se prăbuși pe podea. 

Ajunserăm într-o clipită lângă ea. Pulsul îi era slab, dar încă se 
simțea. Nu-mi dădeam seama dacă mai respiră. 

— Sună la urgențe, am zis, lăsându-mă în genunchi. 

— Știu resus... se oferi Matthew. Dar eu deja i-o retezam. 

— Dă-i drumul! am zbierat. Și găsește-o pe Graciela! ` 

După o secundă de ezitare, el luă telefonul lui Athenaide. In 
acel moment se stinseră luminile. 

— Ești...? începu Matthew. 

— Graciela. 

Matthew plecă din încăpere. 

Pe întuneric, i-am masat pieptul lui Athenaide, apoi m-am 
aplecat ca să-i fac respiraţie gură la gură. Ochii începeau să mi 
se acomodeze cu bezna. Am apăsat-o pe piept și i-am suflat din 
nou aer pe gură. „Respiră, la naiba.” 

M-am oprit, punându-mi urechea pe pieptul ei, în speranţa că 
aveam să aud inima bătând, încercând în același timp să-i simt 
pulsul. Nu avea puls. Nu respira. „Nu, nu, nu-i viaţă”, spusese 
Sir Henry, uitându-se la doamna Quigley. 

Acum era altceva. Athenaide zăcea de parcă dormea cu 
încăpățânare, cioburi de sticlă alb-albăstruie fiind împrăștiate în 
jurul ei, o mică baltă de Pinot fiind întinsă pe podea. O lumină 
slabă licărea pe cupa spartă. 

Unde era Matthew? Unde era Graciela? Să vină cineva, 
oricine. 

O altă voce se ridică din apele memoriei. „Licoarea, am auzit 
țipând o voce de femeie. Licoarea! O, dragă Hamlet - otrăvită 


329 


sunt.” Gertrude, mama lui Hamlet, cuvinte șoptite sub un soare 
fierbinte de vară la Teatrul Globe. 

M-am lăsat pe spate, cuprinsă de oroare. La Elsinore, regina 
zăcea pe podeaua acoperită de stuf, cu o cupă de vin vărsată la 
picioare. 

„Nu.” Nu am să accept. Nu Athenaide. Nu acum. 

M-am aplecat iar peste ea. „Respiră.” 

Aflată deasupra lui Athenaide, am auzit un scrâșnet și un 
declic. Ușa. Se întorsese Matthew. Am dat să-i vorbesc, însă 
deodată mă opri un val de neliniște. Atunci când plecase, nu 
închisese ușa. Deci nu se deschisese ușa camerei. Apoi mi-am 
amintit acel sunet: ușa din șemineu. 

M-am ridicat. Lent, rugându-mă să nu calc peste cioburi și să 
fac zgomot, m-am strecurat prin beznă către o latură a camerei. 
Undeva se găsea o altă ușă; o văzusem pe Graciela folosind-o. 

Lumina unei lanterne mătură centrul încăperii, iar eu m-am 
lipit de perete. Athenaide zăcea pe podea cu braţele desfăcute, 
cu costumul botit și pătat de vin. Am atins cu mâna ceva moale 
și am încremenit. Am privit în dreapta. O tapiserie. Nu aveam 
încotro s-o apuc; m-am strecurat în spatele ei. În întuneric, 
trebuia să sper că era suficient. 

Se auziră pași îndreptându-se spre centrul camerei. 

Lumina lanternei trecu peste pânza din fața mea și dispăru. 
Oricât încercam să ciulesc urechea, nu auzeam nimic. 

O lamă pătrunse prin tapiserie chiar la stânga umărului meu. 
M-am tras într-o parte, dar cuțitul lovi iar prin pânză, zgăriindu- 
mi braţul. M-am dat puţin în spate și am lovit cu piciorul, iar 
galeria care ţinea tapiseria se prăbuși cu zgomot, înfășurându- 
ne pe mine și pe atacatorul meu în material. 

El mă prinse prin brocart. Am lovit cu piciorul, dar mâinile lui 
mă apucară de gât, înfășurând pânza și mai tare. Începu să 
strângă. Am dat din mâini orbește, simțind cum mă scufund într- 
un ocean de întuneric; puncte fierbinţi ca niște stropi de lavă îmi 
explodară în câmpul vizual. „N-am să-l las să mă transforme în 
Lavinia. Nu am să-l las.” Degetele mele întâlniră ceva dur pe 
podea. Cuţitul. 

Căutând mânerul pe pipăite, l-am apucat și am lovit cu toată 
forța, simțind cum lama pătrunde până la plasele. Totuși, el nu- 
mi dădea drumul. Am lovit din nou. Se auzi un mormăit gutural, 
apoi atacatorul căzu peste mine. 


330 


M-am rostogolit de sub el și m-am chinuit să mă eliberez din 
tapiserie. Pe podea, lumina lunii forma pete ca de gheață. 
Cuţitul din mâna mea era scăldat în sânge. Sânge curgea din 
cămașa bărbatului de la picioarele mele. 

Se auziră alți pași în spatele meu. M-am întors, agitând 
cuțitul. 

Era Matthew, care avea încă telefonul în mână. 

— N-am găsit... huse! 

M-am tras în spate, încă agitând cuțitul. 

— Kate, eu sunt! E în regulă. 

Am început să tremur. 

El se îndreptă spre mine și îmi luă cuțitul din mână, 
cuprinzându-mă în braţe. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A încercat să mă omoare. 

Am arătat spre corpul de pe podea. 

Aplecându-se, Matthew trase tapiseria la o parte; am văzut o 
șuviță de păr cărunt. 

Era Sir Henry. 

M-am dat în spate, împleticindu-mă. 

Matthew îngenunche, căutându-i pulsul. Ridicând ochii spre 
mine, clătină din cap. 

— Erai în spatele tapiseriei? Am făcut semn din cap că da. 

— Polonius, zise el. Sfetnicul regelui, pe care Hamlet îl 
înjunghie printr-o draperie. 

Abia îl auzeam. Ucisesem un om. Îl ucisesem pe Sir Henry. 

— Athenaide? întrebă Matthew. M-am uitat la el, cu ochii mari. 

— Gertrude, am șoptit. 

Se ridică și se duse iute la Athenaide. Dar și ea era moartă. 

— Kate! 

Strigătul răsună printre ziduri, încremenirăm amândoi. Era 
Ben. 

— Unde naiba este? șopti Matthew. 

Ben strigă din nou, și părea că strigă însăși casa. Era în 
tunelurile ascunse în zidurile clădirii, ceea ce însemna că putea 
fi oriunde. Se putea ivi dindărătul oricărui perete, oricărei uși. 
Mai ales, putea ieși din șemineu în orice clipă. 

— Adu telefonul, am zis eu. 

Înșfăcând jurnalul Ofeliei de pe masă, m-am îndreptat spre 
ușă. Matthew mă urmă. Alergând pe coridor, făcurăm cale 


331 


întoarsă pe acolo pe unde veniserăm, cu inima strânsă la fiecare 
boltă, la fiecare umbră care se mișca. Până la urmă ajunserăm 
la o draperie, legănându-se ușor, care ducea din Elsinore în ceea 
ce părea a fi un saloon western. Matthew o trase la o parte. Nu 
erau semne de mișcare înăuntru. 

Am ieșit pe ușa de la intrare. Afară aștepta o mașină, cu 
motorul pornit, dar nu părea să fie nimeni în ea. Am ocolit 
automobilul până în dreptul scaunului șoferului și m-am oprit iar. 
Graciela zăcea pe pământ, lângă portieră. Avea gâtul tăiat. 

Matthew ajunse lângă mine într-o clipită. Trăgând-o pe 
Graciela de lângă mașină, se strecură pe scaunul șoferului. Am 
urcat după el, obligându-l să treacă pe locul celălalt. Băgând în 
viteză, am accelerat atât de repede, încât roţile derapară pe 
pietriș, apoi am demarat cu zgomot în noapte. Poarta din vârful 
dealului era deschisă. Am trecut prin ea în viteză. 

Apoi am auzit sirenele. leșind de pe șosea, am ocolit dealul, 
pe lângă o tufă de mesquite, și am oprit motorul și farurile. Nu 
era cine știe ce camuflaj, dar mai bine de atât nu puteam găsi în 
acel ținut. Deja zorii luminau cerul; dacă se oprea cineva pentru 
a privi atent, ne-ar fi văzut. 

— Ai chemat poliţia? șopti Matthew. 

— Telefonul era la tine. 

Se încruntă. 

— Poate a chemat-o Graciela, înainte... 

Vocea i se stinse. 

Câteva momente mai târziu, o ambulanţă trecu în viteză pe 
lângă noi, urmată de mașini de poliţie și de mașina șerifului. 
Nimeni nu se opri. 

Am așteptat trei minute. Apoi, fără să aprind farurile, am 
intrat iar pe șosea. In cinci minute, eram pe autostradă, 
îndreptându-ne spre Arizona. 


41 


— Unde mergem? întrebă Matthew. 
— La familia Jiménez. 

— Ştim unde locuiesc? 

— Avem telefonul lui Athenaide. 


El găsi ultimul număr format și eu am vorbit cu doamna 
Jiménez, explicându-i că Athenaide fusese reţinută, dar că noi 
ne îndreptam spre ei... Nimic din ce îi spuneam nu era chiar o 
minciună, dar nici adevărat nu era. 

Se dovedi suficient pentru doamna Jiménez. Ne spuse pe 
unde să o luăm. 

— Vrei să vorbim despre asta? mă întrebă Matthew după ce 
am închis telefonul. 

— Nu voi ști nimic mai mult până când nu voi vedea Biblia aia. 

— Mă refeream la Sir Henry. 

Palmele îmi transpirau și îmi simţeam sângele zvâcnind în 
tâmple; am încercat să-mi vin în fire. Omorâsem un om. Il 
omorâsem pe Sir Henry. El, sau Ben, sau poate amândoi o 
otrăviseră cumva pe Athenaide și o înjunghiaseră pe Graciela, 
iar Sir Henry încercase să mă omoare. Descoperisem magnum 
opus iacobină sau, în orice caz, ne îndreptam cu viteză spre 
asta. 

Îl omorâsem pe Sir Henry. 

Priveam șoseaua cum se desfășura pe sub roţile mașinii și 
rămânea în urmă. De-a lungul Arizonei de Sud și a statului New 
Mexico, mici lanţuri muntoase traversau terenul în zigzag 
înconjurând întinsele bazine ale văilor care fuseseră cândva 
niște mări nu foarte adânci sau poate niște lacuri imense. Am 
mers spre vest, ocolind marginea nordică a ținutului 
Chiricahuas, apoi prin nordul Munţilor Dos Cabezas. In locul în 
care munţii se fărâmau și se ascundeau în câmpie, autostrada o 
cotea spre sud. La est, o linie argintie țâșnea spre marginea de 
sus a Dragonilor. Deasupra, noaptea se scurgea ușor într-o 
învineţire întunecată. Atunci când șoseaua o apucă spre răsărit, 
spre Tucson, noi ne continuarăm drumul spre sud, intrând pe 
Autostrada 80. Pe moșia întinsă de pe lângă St. David, 
depășirăm un tractor și ne continuarăm drumul în viteză. 

Pământul se înălța din nou pe măsură ce ne îndreptam spre 
Tombstone. Chiar înainte să ajungem în oraș, o luarăm spre 
nord-est, apucând-o pe un drum denivelat și nămolos ce se- 
ntorcea către marginea sudică a Dragonilor. Cerul răsăritului era 
aprins de un roșu sângeriu. Dedesubt, munţii deveneau mai 
negri decât negrul. Erau grei și masivi, singurele rămășițe 
mohorâte ale unei lumi străvechi. 


333 


Trecurăm zguduindu-ne ușor peste o îngrăditură pentru vite și 
apoi merserăm în hopuri pe un drum pentru camioane, lăsând în 
urmă un hambar înnegrit de vreme, ţarcuri întrețesute cu 
mesquite, bucăţi ruginite de mașini agricole, camionete vechi și 
echipamente de călărie. După ce trecurăm pe sub niște plopi, 
ajunserăm la o casă din chirpici, lungă și roz, cu un acoperiș 
tuguiat din tablă. Atașată în partea din faţă, parcă urmare a unui 
gând ceva mai târziu, se afla o verandă văruită care ar fi părut 
mai la locul ei în lowa. Câinii lătrau de mama focului, repezindu- 
se la roţile noastre, iar găinile începură să cotcodăcească atunci 
când am tras mașina în faţa casei. O femeie brunetă, dolofană, 
cu pielea maronie și catifelată ieși pe verandă, ștergându-și cu 
un prosop de bucătărie mâinile muncite. Apoi ieși și un lungan 
cu picioare crăcănate, purtând blugi și cu o pălărie de cowboy, 
coborând scările verandei cu o cană de cafea aburindă. Avea la 
centură un pistol vechi cu încărcător cu șase gloanţe. Scoțându- 
și pălăria, se răsti la câini zicându-le să se potolească, apoi se 
prezentă pe sine și pe soţie: Memo și Nola Jiménez. 

Doamna Jimenez ne privea neliniștită. 

— Biblia nu e de vânzare, spuse ea, cu accentul ușor peltic al 
cuiva obișnuit mai mult cu spaniola decât cu engleza. 

Domnul Jiménez încuviinţă din cap. 

— A fost a străbunicii Nolei. 

M-am aplecat puţin în față. 

— Vreau doar să arunc o privire. 

Fermierul privi lung munţii întunecați. Părul său cărunt era 
turtit în creștetul capului pe care purtase pălărie aproape toată 
viaţa. 

— Timp de o sută de ani nu a fost nimeni interesat de domnul 
Granville. lar acum, în două săptămâni aţi venit trei să întrebaţi 
de el. Mi se pare corect să întreb ce lucru este la mijloc. 

— A descoperit ceva. 

— Mina de aur, șopti doamna Jiménez. Străbunica mea a 
crezut toată viaţa că el a găsit una. 

— Nu există nicio mină de aur, spuse tăios domnul Jimenez. 
Se uita când la soţia lui, când la mine. Cel puţin, nu acolo sus. 
Aur, da. Dar nu suficient pentru a fi extras. Două sau trei mari 
companii au dat crezare vechilor povești și au încercat. Dar și- 
au scos banii pe metale mai puţin strălucitoare. 


Minele de aur însemnau muncă distructivă, dinamitări și săpat 
de tuneluri, sfredelirea unor imense gropi în pământ. „Te rog, 
mă rugam, deși nu știam cărei puteri, te rog să nu se fi dus totul 
de râpă.” Cu voce tare, am zis: 

— Nu o mină, deși se prea poate ca el să fi lăsat impresia 
asta. Am ridicat broșa de pe lănţișor și am deschis-o, arătându- 
le miniatura. Le-am spus pe cât de repede am putut povestea 
părintelui William Shelton, trimis în sălbăticia Noii Spânii în 
1626, când și dispăruse, în timp ce se îndrepta spre sud-vestul 
orașului Santa Fe cu o companie de soldaţi spanioli. 

Domnul Jiménez se scarpină în barbă. 

— Până la Santa Fe este un drum foarte lung de parcurs 
călare. Chiar extrem de lung, dacă te gândești că în mare parte 
era un teritoriu necunoscut albilor la vremea aceea, plin de 
indieni care aveau tot dreptul să-i urască pe spanioli. 

— Jem Granville a găsit rămășițele grupului lui Shelton, i-am 
spus. A revendicat pământul respectiv. 

Doamna Jiménez îi aruncă o privire scurtă soțului ei, apoi se 
întoarse spre mine. 

— Avem patru dintre revendicările lui chiar aici, la fermă. 
Străbunica mea se ocupa de o casă de t... Se opri, frământând 
prosopul în mâini. O pensiune în Tombstone. Domnul Granville 
era unul dintre chiriași. Un căutător de aur, dar nu ca toți 
ceilalți. Venit din Anglia, îmi spunea mama, de parcă asta ar fi 
trebuit să-i dea vreun aer de strălucire sau de glorie. Femeia 
zâmbi. Obișnuiam să mi-l imaginez cu o aură deasupra capului. 
Mai târziu am înţeles că străbunica mea era franțuzoaică de 
origine și că privea orice european ca pe un alt suflet civilizat 
aflat prizonier în mijlocul unor americani neciopliţi. Doamna 
Jiménez netezi prosopul. Spunea mereu că englezul ei a găsit o 
mină de aur. Într-o zi s-a dus pe dealuri, pe aceste dealuri, și nu 
s-a mai întors niciodată. Asta a fost acum mult timp, pe vremea 
războaielor cu apașii. Pe atunci nu era ceva ieșit din comun ca 
oamenii să nu se mai întoarcă. După ce a dispărut, străbunica 
mea a moștenit bunurile lui, în mare parte cărți și câteva locuri 
revendicate. Mai târziu, după ce au dispărut indienii, s-a măritat 
cu altcineva și au venit să se gospodărească la ferma asta. Așa 
am ajuns în posesia Bibliei. _ 

— Vă rog... nu vreau decât să o văd. In întuneric, mi se părea 
că întreaga lume îmi sufla în ceafă. Am coborât tonul. Cred că 


335 


undeva în interior el a scris codificat locul unde a găsit grupul lui 
Shelton. 

— De ce? întrebă domnul Jiménez. 

— Pentru ceva ce avea Sheldon la el, spuse Matthew. Aur 
literar. Soții jimenez se uitară la el fără să înţeleagă despre ce 
era vorba. 

— O carte, le-am explicat eu. O piesă pierdută de-a lui 
Shakespeare. Pentru o vreme, nimeni nu mai zise nimic. Apoi 
vorbi Matthew: 

— Dacă se dovedește că avem dreptate și că se află pe 
pământul vostru, aţi putea scoate o avere. Nu am idee cât 
valorează. Milioane, cu siguranţă. 

Domnul Jiménez fornăi: 

— Pentru o carte? 

— Un manuscris... am început eu, apoi m-am oprit. Da, pentru 
o carte. Dar valoarea ei o face de asemenea și periculoasă. 
Cineva este dispus să ucidă pentru ea. A ucis-o pe Athenaide 
aseară. 

Doamna Jiménez își făcu cruce. Lângă ea, domnul Jiménez își 
lăsă mâna să alunece pe curea, iar eu am devenit brusc 
conștientă de faptul că era înarmat. 

— Nu asta aţi zis azi-dimineaţă, spuse el. 

— Nu. Îmi pare rău. 

— Știţi cine este acest ucigaș? 

— Numele lui este Ben Pearl. Nu cred că știe unde suntem, 
dar nu pot să bag mâna în foc. 

— Nu-mi place treaba asta, Nola, spuse domnul Jimenez. De 
unde știm că nu ăștia doi au omorât-o pe doamna Preston. Și 
toate astea pentru o carte. Clătină din cap. Dar e istoria familiei 
tale. E Biblia ta. 

Doamna Jiménez se întoarse pe călcâie și intră în casă. 
Sudoarea îmi curgea șiroaie pe spinare. Ne lăsa oare la 
cheremul domnului Jiménez? Dar după o clipă, femeia se 
întoarse. 

— Nu cred că sunteţi niște criminali, spuse ea. Și sunt multe 
lucruri pe care le-am putea face cu un milion de dolari. Să ne 
ocupăm de ferma asta așa cum ar trebui să ne ocupăm, de 
exemplu. 

Imi puse în palme o Biblie cu coperta scorojită și decolorată. 
Am tras adânc aer în piept și am deschis-o. 


336 


La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Și 
pământul era fără formă și gol; iar întunericul 
acoperea faţa adâncurilor. 


Matthew se trase mai aproape și răsfoi înapoi, până la coperta 
din interior. 

În partea de sus cineva scrisese un nume cu un scris ordonat: 
Jeremy Arthur Granville. Sub el, cu litere nesigure și mai mari, 
se afla un alt nume: Marie Dumont Espinosa. Dedesubt, cu 
cerneluri și caligrafii diferite, erau însemnate date de naștere, 
căsătorii și decese pe timp de un secol. 

Matthew se încruntă. 

— Dacă a fost vreodată vreun cifru invizibil aici, s-a scris 
peste el. 

Dând din cap, am răsfoit repede cartea. 

— Dar Ofelia a zis pe pagina cu semnătura, protestă Matthew. 

— ÎI cita pe Granville. „Ps. În magnum opus a mea iacobină 
am codificat locaţia - 1623, pagina cu semnătura.” Toţi citim 
„P.s.” ca fiind „postscriptum”. Dar „Ps” este de asemenea 
abrevierea obișnuită pentru Psalmi. Aproape de mijloc, am ajuns 
la Psalmi și m-am oprit. 

— Și crezi că și-a scris numele pe una dintre pagini? 

— Nu Granville. 

Am mai dat câteva pagini și i-am arătat cartea deschisă în 
acel loc. 

— Nu e absolut nicio semnătură aici, spuse Matthew. 

Soții Jimenez se aplecară deasupra cărții. 

Le-am arătat un psalm din josul paginii din stânga. 

— Citiţi. 

Cu fruntea muncită de gânduri, Matthew își plecă privirea. 

— Psalmul 46, spuse el. „Dumnezeu e adăpostul și tăria, 
ajutorul de nădejde la necaz. De asta nu vom avea teamă de 
nimic, chiar de s-ar cutremura pământul sau munţii s-ar pierde 
în adâncul mării...” Nu înțeleg. 

In spatele lui, cerul se îndulcea, trecând de la trandafiriu la 
galben pal și apoi la auriu. 

— Psalmul 46, am repetat eu. Numără patruzeci și șase de 
cuvinte de la început spre sfârșit. 

El se încruntă. 


— Numără și gata. 

Matthew urmări cu degetul pe pagină în timp ce număra. 

— Unu, „Dumnezeu”. Doi, „este”. Trei, „adăpostul”... Glasul îi 
scădea pe măsură ce număra încet: Patruzeci și patru, „deși”. 
Patruzeci și cinci, „munţii”. Patruzeci și șase, „cutremură”. 

Își ridică privirea. 

— Acum numără patruzeci și șase de cuvinte de jos în sus. 

— Cred că glumești. 

— Numără! 

— Unu, „Selah”. 

— Nu și cuvântul ăla. E un fel de notație muzicală sau 
exclamaţie în ebraică; nu se consideră parte din psalm. Oricum, 
nu îl pui la socoteală. 

— Bine. Începu din nou.... Patruzeci și patru, „despart”. 
Patruzeci și cinci, „în”. Patruzeci și șase, „suliță”. Işi ridică iar 
ochii. Shakespeare, șopti el. Pagina cu semnătura. 

Am dat din cap în semn de încuviințare. 

— Vreti să spuneţi că Shakespeare a scris Biblia? întrebă 
doamna Jimenez cu o voce în care se citea neîncrederea. 

— Nu, spuse Matthew. Kate afirmă că el a tradus-o. Sau a 
ajutat să fie tradusă. 

l-am susţinut privirea. 

— Chiar așa par să stea lucrurile, nu? Se spune că Biblia 
regelui James a fost terminată în 1610, cu un an înainte ca ea să 
fie tipărită. Shakespeare s-a născut în 1564, ceea ce înseamnă 
că atunci avea patruzeci și șase de ani. 

— Și de aici psalmul patruzeci și șase, spuse Matthew. De 
unde știi toate astea? Doar nu... toate acele cercetări cu privire 
la partea ocultă din Shakespeare. 

Am zâmbit răutăcios. 

— Toate acele cercetări despre care Roz obișnuia cândva să 
spună că n-au niciun rost. 

El începu să protesteze, dar domnul Jiménez îl întrerupse: 

— Cineva a făcut însemnări pe pagina asta. 

Într-adevăr, cineva îngroșase anumite litere cu cerneală 
neagră. Păreau să fie însemnările unui cititor cu gândul în altă 
parte. Dar Jem Granville nu obișnuia să facă însemnări pe cărţile 
sale. 

— Nu a însemnat, le-am zis. A codificat. Doamnă Jiménez, 
aveți cumva o conexiune la internet de care să ne putem folosi? 


338 


Femeia urcă treptele și ne făcu semn să o urmăm înăuntru. 
Merse la un birou pe care se găsea un calculator, pe lângă o 
mulţime de alte obiecte, se conecta la internet și se dădu la o 
parte pentru a-mi permite să mă așez. 

Am tastat „Bacon” și „cifru” pe Google și îmi apăru 
înregistrarea de pe Wikipedia pentru cifrul lui Bacon, afișându- 
mi frumos și codul. 

Cifrul lui Bacon nu necesită cerneală invizibilă sau mesaje 
inventate; prin intermediul său poţi insera un mesaj secret în 
orice operă literară dorești. Nu ai nevoie decât de două tipuri 
diferite de caractere sau stiluri: să-l numim pe unul a, iar pe 
celălalt b. Cifrul folosește aceste două caractere în diferite 
șabloane a câte cinci litere fiecare. Fiecare cinci litere ale 
textului de acoperire dau o literă în textul secret. Deci, de 
exemplu, secvența „aaaaa” înseamnă „a”. Și secvenţa „aaaab” 
înseamnă „b”. Contează felul în care ceva este tipărit sau scris, 
nu ceea ce conține de fapt. Eviţi astfel să atragi atenţia cu 
prostii de genul „Mătușa Mabel va mânca un pui roșu joi, când 
va fi la picnic pe plaja Oxford”, care ar atrage imediat interesul 
cuiva aflat în căutare de coduri. 

Am scris pe o bucată de hârtie prima frază a psalmului, 
împărțind literele în grupuri de câte cinci în loc de cuvinte. 
„Dumnezeu e adăpostul și tăria”: 


Dumne/zeu e a/dăpos/tul și/ tăria 


Dedesubt am tradus literele nemarcate cu a și pe cele 
îngroșate cu b. Asta nu conduse la niciun rezultat. Așa că am 
inversat, notând literele îngroșate cu a și pe celelalte cu b. De 
aici a fost destul de ușor să decodez mesajul, folosindu-mă de 
cheia pe care o găsisem pe internet: 


Dumne = baaba = T 
zeu e a = abaaa = | 
dăpos = ababb = M 
tul și = abbab = O 


Eu și Matthew știam deja care trebuie să fie ultima literă, dar 
am dus exerciţiul de decodare până la capăt: 


339 


tăria = abbaa = N 


— Timon din Atena, spuse Matthew. Pe pagina cu semnătura 
a Psalmilor. În cifrul lui Bacon din 1623. 

Timon este una dintre cele mai puţin citite piese ale lui 
Shakespeare, plină de mânie și de amărăciune, despre un 
bărbat care se transformă dintr-o persoană care dăruiește cu 
bucurie toți banii pentru a-i face pe alții fericiţi într-un om care 
urăște întreaga omenire pentru lăcomia ei. Era de asemenea și 
numele unuia dintre teritoriile revendicate de Granville. 

— Una dintre revendicările noastre, spuse încet doamna 
Jiménez. 

Matthew izbucni în râs. Spre sfârșitul piesei, explică el, 
exilatul și înfometatul Timon începe să sape în pământ după 
rădăcini și găsește aur. 

„Nu tot ce e aur strălucește”, scrisese Jem. 

— Puteţi să ne duceţi acolo? i-am întrebat pe soţii Jiménez. 

Domnul Jiménez aruncă o privire către soţia lui. Se înţeleseră 
din ochi, apoi el se scarpină în barbă, privind spre răsărit. 

— Nu e departe, cale de un zbor de corb. Dar nu e așa ușor să 
ajungi dacă nu ai aripi. Știţi să călăriţi? 

Lângă mine, Matthew încuviinţă. Crescuse pe lângă cai. 

— Destul de bine, am spus eu. 

— Memo a dus-o odată pe señora Preston acolo sus, zise 
doamna Jimenez. V-a spus asta? 

Am încuviinţat din cap că nu. 

— Tenace cucoana, spuse domnul Jiménez. Mai dură decât ai 
crede la prima vedere. A insistat să vadă toate teritoriile 
revendicate de Granville. Zicea că e în căutarea unui puț minier, 
deși nu a spus niciodată pentru ce. Ridică din umeri. După cum 
am spus, nu există nicio mină. Nimic care să facă acele 
revendicări să pară a fi fost îndreptăţite. Mai vreţi să mergeţi? 

Am încuviințat. 

Domnul Jiménez își îndesă pălăria pe cap. 

— Vámonos pues, spuse. 


340 


42 


La țarc, l-am ajutat pe domnul Jiménez să înșeueze trei catâri; 
aceștia erau mai nimeriţi și mai cu minte, spunea el, decât caii 
atunci când doreai să urci spre munţi. Și mai rezistenți la sete. 
După ce urcarăm catării într-o remorcă, plecarăm spre înălțimi. 

Odată cu cerul care se lumina, dădurăm jos catârii pe o 
pajiște mirifică și le strânserăm chingile. Călărind în umbra 
munţilor, ne cufundarăm iar în răcoarea cenușie a zorilor. Cu 
dimineaţa pe urmele noastre, mergeam la trap prin iarba 
argintie și prin grămezi întunecate de mesquite, strecurându-ne 
prin desișuri de cactuși subțiri. De-o parte și de alta se ridicau 
pereţi de stâncă gălbuie și în curând ne trezirăm într-un canion 
strâmt, cu fundul uscat și nisipos, plin de bolovani. După un 
kilometru și ceva de mers, pereţii canionului se transformară în 
niște stânci, frânte ici și colo de praguri acoperite cu arbuști. 

După o vreme domnul Jimenez se opri într-o vale întinsă, 
acoperită cu multă iarbă, partea din vest fiind îngustată de 
bolovani imenși prăbușiţi de pe înălțimi. 

— Asta este teritoriul Timon, spuse el în timp ce descăleca. 

Exact cum ne prevenise, nu era nici urmă de lucrări de 
minerit acolo. Parcă răsărite din povești de copii, plante ciudate, 
cu crengi ţepoase și subţiri ca un bici, creșteau pe povârnișuri 
ca nişte conuri cu vârfurile înfipte în pământ. În jurul lor, din loc 
în loc zăreai agave de un verde-închis, ascuţite ca niște sulițe. 

— Ținutul nimănui, spuse domnul Jiménez. Doar vulturii și leii 
de munte mai rătăcesc pe aici de când au fost goniţi apașii. 

Un țipăt ascuţit se auzi deasupra noastră. Sus, undeva 
departe, o pasăre imensă se rotea, purtată parcă în spirale de 
curenţi nevăzuţi. Un vultur auriu. Deasupra noastră, cerul 
îmbrăcase un albastru strălucitor, dar jos, în jurul nostru, 
canionul era în continuare cufundat în somnul palid al zorilor. 
Sub privirile noastre, dimineaţa se scurgea precum aurul topit 
peste marginea stâncii. 

Undeva în față, am auzit fluturat de aripi și am văzut un stol 
de păsări zburând în josul canionului, îndreptându-se spre noi 
într-un ciudat dans smucit. Apoi am auzit un chiţăit ascuţit. 
Ajuns în dreptul nostru, stolul o coti la stânga, ridicându-se și 


341 


formând vârtejuri, apoi coborând în spirală și scufundându-se în 
pământ. 

Mi-am dat seama că de fapt nu erau păsări. Erau lilieci. Lilieci 
ce dispăreau direct în pământ. Spirala își mări viteza, după care 
dispăru. 

M-am întors spre domnul Jiménez. 

— Sunt peșteri pe aici pe sus. 

— Puţuri miniere nu sunt, spuse el încet. Dar peșteri, da. Le 
poţi auzi uneori, când călărești: pământul sună sec sub copitele 
cailor. 

— Athenaide știa asta? 

El ridică din umeri. 

— Ea a întrebat de puțuri miniere. 

M-am dus spre locul unde dispăruseră liliecii. Era o adâncitură 
în pământ, acoperită cu tufe tinere de mesquite și cu tufișuri 
mai mici. Dând plantele la o parte, am văzut o gaură cam de 
dimensiunea capului meu. Dinăuntru se ridica un miros umed, 
cu un iz înțepător de mucegai. g 

Aplecându-se peste umărul meu, Matthew strâmbă din nas. In 
spatele lui domnul Jiménez își lăsă pălăria pe spate și se 
scarpină în creștet. 

— Măi să fie... după cum am spus, știam că sunt peșteri pe 
aici. Dar nu am mai văzut vreo intrare până acum. 

Nici eu nu mai văzusem. Dar auzisem suficient cât să știu la 
ce mă uitam. 

— Aţi văzut una acum. 

— Nu e cine știe ce intrare, spuse Matthew, dacă se întâmplă 
să fii ceva mai mare decât un șoarece cu aripi. 

— Nu încă. 

Încuviinţând din cap, domnul Jiménez se duse înapoi la catâri 
și desfăcu de la șa o cazma și două răngi. La prima lovitură cu 
cazmaua în pământ, auzirăm un zornăit nervos, iar domnul 
Jiménez mă trase înapoi exact în momentul în care un bătrân 
șarpe cu clopoței mușcă ţărâna în locul unde stătusem cu o 
clipă mai devreme. Câteva secunde mai târziu, șarpele se târî 
afară din gaură și dispăru într-un tufiș. 

Priveam în urma lui, cuprinsă de o scârbă împletită cu 
fascinaţie. „Cleopatra”, m-am gândit. Cu o seară înainte Sir 
Henry încercase să mă transforme în Polonius; în schimb, îl 
ucisesem eu pe el. Ce lucru mai potrivit ar fi fost ca, drept 


342 


pedeapsă, să mi se întâmple să mor accidental, precum o regină 
shakespeariană? 

— Mai sunt și alţii de unde a venit ăsta? întrebă Matthew 
temător. 

Domnul Jiménez scuipă în ţărână. A 

— Mă îndoiesc. Nu e încă perioada de căutare a cuibului. In 
plus, noi l-am deranjat, și de asta a ieșit. Dacă ar fi fost mai 
mulţi cu el, i-am fi deranjat și pe ei. 

Mi-am dat seama că trebuia să mă fi așteptat la asta. Dacă 
aveam de gând să intru în peșteră, trebuia să fiu mult mai cu 
băgare de seamă pentru a putea ieși vie. 

Spaţiul din jurul deschizăturii se dovedi a fi destul de ușor de 
săpat. Cu toate acestea, fu nevoie de muncă grea pentru a 
îndepărta pietrele și pământul. Ne trebuiră două ore pentru a 
lărgi intrarea suficient cât să se poată strecura Matthew 
înăuntru. Dedesubt se forma un fel de deschizătură sau jgheab 
prin piatră dură. Matthew se târî puţin pe acolo, apoi ţâșni afară. 

— Se lărgește un pic în interior. Nu mult. Dar suficient cât să 
te poţi strecura. Însă vom avea nevoie de lumină. 

M-am aplecat și am privit în interior. Lumina zilei nu 
pătrundea prea mult; dincolo de ea, întunericul devenea 
absolut; nu însă și tăcerea. Puteam auzi chiţăitul liliecilor. 

— A mai fost vreunul dintre voi prin peșteri înainte? întrebă 
domnul Jiménez. 

— Eu, da, am spus. 

El mă privi lung, insistent. 

— Ești sigură că vrei să faci asta? 

„Pământul era fără formă și gol; iar întunericul acoperea fața 
adâncurilor.” În primele primăveri petrecute la mătușa Helen, 
fusesem prin câteva peșteri luându-mă după niște băieţi de la o 
fermă învecinată. Nu mă dusesem pentru că voiam neapărat, ci 
pentru că ei mă provocaseră. Intrasem în peșteri cât să le 
dovedesc că eram la fel de curajoasă ca și ei, după care am 
încetat. Învăţasem astfel câteva lucruri de bază cu privire la 
explorarea cavernelor, dar nu intrasem niciodată prima în 
vreuna dintre ele - iar acele peșteri, deși teoretic tot 
neamenajate, aveau vreo cincizeci de ani de când constituiau 
locuri de joacă pentru copiii mai cutezători din vreo trei ţinuturi. 
Nu mi se potrivea deloc rolul de ghid într-o cavernă neexplorată. 


343 


Pe de altă parte, nu aveam timp de pierdut. Ben cu siguranţă 
nu ar fi așteptat. 

Am încuviințat încet din cap. 

— Dacă merge ea, merg și eu, spuse Matthew. 

— Nu trebuie să faci asta. 

— Te-ai ţicnit dacă ai impresia că o să te las să te duci singură 
acolo! 

Poate că ar fi trebuit să mă împotrivesc mai mult. Dar prima 
regulă în explorarea peșterilor este aceea de a nu merge 
niciodată singur. 

Domnul Jiménez se duse înapoi la catârul său, și de data asta 
se întoarse cu două căști vechi, ponosite și zgâriate. De genul 
celor de miner. 

— Au aparținut băieţilor noștri, spuse el. Nola s-a gândit că 
ne-ar putea fi de folos. Or fi ele vechi, dar bateriile sunt noi. 

— Nu sunt decât două, i-am spus. 

Domnul Jiménez se apucă să lege cazmaua de șa. 

— Eu nu merg cu voi. Nu mi se pare cine știe ce distracţie să 
mă îngrop în pământ. Dar o să vă las o staţie radio. Când ieșiţi, 
mă chemaţi, iar eu voi veni să vă iau. 

Îmi arătă cum se folosește acea staţie de emisie-recepţie, și 
găsirăm un loc potrivit pentru a o lăsa, fixată între niște pietre. 
Apoi încalecă pe catâr și plecă, luându-i și pe ceilalţi doi cu el. 

Am inspirat adânc, bucurându-mă de soarele și de vântul ce- 
mi cuprindea fiecare centimetru al pielii și al hainelor; avea să 
dureze ceva vreme până să mă abandonez din nou acelei 
senzaţii. Privind în zare, nu vedeam decât vântul mișcând iarba 
îngălbenită și, undeva departe, deasupra capului, vulturul care 
dădea târcoale. 

— Ştii, el e undeva acolo, am spus încet. Ben. Se apropie. 

„Roz și-a schimbat numele, șoptise el în bibliotecă. Poate ar 
trebui să îl schimbăm și pe al tău.” În Lavinia. Deși era soare, 
am simţit cum mă străbat fiori. 

— Hei! Matthew mă luă cu o mână pe după umeri și mă trase 
spre el. Va trebui să treacă de mine ca să ajungă la tine. 

În spatele lui Matthew, intrarea în peșteră părea o gaură 
sfâșiată în pânza dimineţii. lubitul Laviniei fusese ucis în faţa 
ochilor ei și lăsat într-o asemenea groapă în sălbăticie. 
Shakespeare o numise „o groapă întunecată, însetată de 


344 


sânge”. Și apoi ea... am alungat repede acel gând și i-am zâmbit 
palid lui Matthew. 

— Mersi. 

— În cinstea lui Shakespeare, spuse el, aplecându-se să mă 
sărute. 

„În cinstea adevărului, mă gândeam eu, oricare ar fi el.” 

Ne îndesarăm căștile pe cap și aprinserăm luminile. Eu mi-am 
băgat cu grijă sub bluză lănţicul cu broșa. Și apoi începurăm să 
ne târâm în întuneric. 


43 


„Întunericul acoperea fața adâncurilor.” 

Tunelul era acoperit cu pietriș și cobora către măruntaiele 
pământului. Pereţii se strâmtau în jurul nostru, astfel încât 
trebuia să ne târâm pe burtă; pe alocuri era atât de strâmt, 
încât trebuia să îmi ţin respiraţia ca să pot să mă strecor printre 
pietre. Aerul era umed și mirosea a mucegai. În faţă, auzeam 
chiţăitul liliecilor. Lumina de la cască nu bătea la mai mult de un 
metru; dincolo de asta, întunericul era ceva palpabil, răuvoitor, 
împovărat de mânia străveche ce sălășluiește în munţi. 
Continuarăm să ne târâm timp de o oră, poate chiar două, deși 
probabil că nu merseserăm mai mult de trei sferturi de 
kilometru. Aici timpul nu avea valoare. 

Deodată, am simţit nămol sub palme, iar un iz înţepător de 
amoniac îmi umplu plămânii. Tunelul dispăruse - sau cel puţin 
tavanul și pereţii săi. Am privit în sus. 

Dar mi-am îndreptat imediat ochii în jos. Tavanul era înţesat 
cu lilieci, înghesuiți unul într-altul precum albinele într-un stup, 
privind spre noi cu ochi strălucitori. Odată loviți de lumină, 
formară un nor zburătăcind și chiţăind deasupra capetelor 
noastre. Am îngenuncheat în nămol, ţinând ochii închiși și 
mâinile la urechi, până când, încet-încet începură să se 
liniștească. 

Atunci mi-am dat seama că nămolul se mișca. 

Nu era nămol, ci guano. Prinsese parcă dintr-odată viaţă, și 
viermuiau acolo greieri, miriapode și păianjeni, orbi și 
transparenți. 


345 


Începură să străbatem peștera târându-ne în patru labe, cât 
puteam de repede, încercând să nu luăm în seamă iureșul de 
picioare de insecte de sub palmele noastre și agitația liliecilor de 
deasupra capetelor. Nu era un spaţiu întins, era lung de vreo 
zece, cincisprezece metri; după puţin timp am ajuns la un alt 
tunel, care pătrundea și mai adânc în inima muntelui. Am fost 
nevoiţi să ne cățărăm pe niște bolovani ca să putem ajunge la 
deschizătură. M-am strecurat înăuntru și m-am sprijinit de 
peretele de stâncă, gâfâind. 

— Vrei să ne oprim? întrebă Matthew. 

În întuneric, i-am văzut dintr-odată pe doctorul Sanderson, pe 
doamna Quigley și pe Athenaide. „Mergi unde te trimite”, șopti 
vocea lui Roz. Dar nu îi puteam zări fața. Am încuviinţat din cap 
și m-am ridicat în picioare. 

— Să mergem! 

Culoarul acesta era suficient de înalt cât să poţi merge 
ghemuit, cu o mână pe tavan, ţinând capul înclinat astfel încât 
lumina să măture podeaua. Aici călcam doar când și când prin 
guano, iar după un timp acesta dispăru de tot. Liliecii nu 
ajunseseră atât de departe în peșteră. 

Culoarul se dovedea foarte întortocheat, cu coturi și curbe. La 
un moment dat, întinzând mâna, nu am mai dat de tavan și m- 
am oprit în loc. Înainte să îl pot preveni, Matthew trecu de mine 
și într-o clipită se trezi bătând din mâini, gata, gata să alunece 
de pe un prag. Intinzându-mă după el, l-am apucat de braţ și 
căzurăm amândoi pe spate, pe culoar. Ramaserăm întinși o 
clipă, gâfâind. 

Matthew se ridică primul. 

— Să nu mai faci asta niciodată, i-am spus cu dinţii încleștați. 
Dacă mă opresc eu, te oprești și tu. 

— Bine. 

— Vorbesc serios. Dacă nu știi să respecţi peștera, te va ucide 
rapid. Sau, dacă ai ghinion, te va ucide încet. 

— Bine, îmi pare rău. Dar ai văzut chestia asta? 

M-am ridicat să privesc. 

In fața noastră nu era deloc o fisură în stâncă înspre un adânc 
fără fund, ci o afundare de un metru în nămol fin, care se 
continua cu o ușoară pantă ascendentă asemenea marmurei 
șlefuite. Părea că ne aflam la capătul unei încăperi imense. 


346 


Habar nu aveam cât de mare; însă aici întunericul părea spațiu 
vid, nu apăsare. „Pământul era fără formă și gol.” 

Dar nu era adevărat. Porțiunea de perete pe care o puteam 
vedea era acoperită de ceva asemănător unor draperii 
unduitoare de sticlă topită, care în lumina de la casca mea 
aveau sclipiri roșii, portocalii și roz, galbene și aurii: toate 
nuanțele soarelui pe care această încăpere nu le văzuse 
vreodată. 

— Heeiii! strigă Matthew, iar ecoul reverberă în mii de 
cotloane, urcând și coborând, pierzând din intensitate pe 
măsură ce înainta în spaţiul gol al cavernei. 

Nu primirăm drept răspuns decât un plescăit de apă, de 
asemenea amplificat și repetat, un scurt sunet ca o lovitură de 
ciocan, fenomen prin care acest loc se forma cu mult înainte ca 
oamenii să coboare din copaci și să se piardă în savana africană. 

Matthew îmi arătă ceva cu degetul. Puțin mai în faţă se putea 
zări o urmă de pași venind din stânga camerei. Cineva trecuse 
pe aici înaintea noastră. 

Cu prudenţă, am coborât de pe prag. M-am scufundat până la 
glezne în noroi, care din fericire nu prezenta semne de mișcare. 
Am înaintat câţiva pași, rămânând aproape de perete, și mi-am 
dat seama că intraserăm într-o încăpere aflată în spatele a ceea 
ce părea o travee - un mic sanctuar scobit într-o latură a 
naosului unei catedralei. Atât în faţă, cât și în spate erau stâlpi 
de piatră uzi și scânteietori, ce se înălţau în întuneric mai sus 
decât putea răzbate lumina mea. 

Cărarea făcută de noi se intersecta cu un alt șir de urme de 
pași. Pe noi ne interesa intrusul, nu templul, așa că am ieșit din 
firidă, pătrunzând în încăperea principală. Oricât de înalt ar fi 
fost tavanul înainte, acum era chiar de necuprins. M-am aplecat 
să mă uit la acele urme. 

Erau urme de cizme. Două perechi - dar apoi m-am uitat mai 
cu băgare de seamă. Intraseră doi oameni, dar numai unul 
ieșise. Ba nu: aceeași pereche de cizme intrase de două ori, pe 
aceeași urmă. Aceeași persoană intrase de două ori. Dar ieșise 
numai o dată. 

Ramaserăm o clipă locului, privind în tăcere la acea urmă. 
Apoi m-am întors în peșteră. 

Pășirăm cu grijă, urmărind urmele de mai devreme. Treceau 
pe lângă peretele principal, ocolind stâlpii de piatră. Insă în 


347 


spatele unuia dintre stâlpi, imens cât un sequoia bătrân, un șir 
de urme o cotea în întuneric. l-am aruncat o privire lui Matthew 
și ne luarăm după acelea. 

Nu trebui să mergem prea mult. 

Văzurăm mai întâi craniul. Rămăsese sprijinit cu spinarea de 
stâlp, încremenit așa în ghearele morţii; hainele începuseră să 
se zdrenţuiască pe schelet. Undeva lângă el se găsea un 
revolver Colt. Însă ceea ce ne dezvălui faptul că era vorba 
despre Jem Granville fu catarama de la curea, inscripționată 
„JG”. 

Nu puturăm lămuri exact cauza morții sale. Nu exista vreo 
gaură de glonț în craniu sau vreo săgeată ieşind din cadavru. De 
asemenea, nu se afla nicio carte acolo. lar după un control rapid 
prin buzunare, nu găsirăm nici vreo hârtie. 

— La naiba, spuse Matthew. Acum ce facem? Plescăitul apei 
răsună din nou în peşteră. 

— Mergem înainte, am spus hotărât. 

Pe cât de repede posibil, căutarăm urmele - de data asta un 
șir intrase și tot unul ieșise - ce traversau camera. La capătul 
încăperii dădurăm peste o pantă de grohotiș ce înainta spre 
tavan. Urme de cizme înnămolite duceau în sus. Am pășit pe 
pietriș, cățărându-mă. O piatră destul de mare îmi cedă sub 
picior și ne aruncarăm imediat pe burtă în timp ce o mică 
avalanșă de grohotiș și pietre se prăvăli în nămol. Stăturăm 
nemișcaţi până când zgomotul din jurul nostru încetă. Greșisem 
prostește. Dovedisem o imensă prostie. Mai ales după mica 
morală pe care i-o ţinusem lui Matthew. Un singur bolovan 
instabil și te puteai alege cu o gleznă scrântită sau cu un 
genunchi sucit, și astfel unul sau poate chiar amândoi ne-am fi 
trezit imobilizați undeva în măruntaiele pământului. 

Reîncepurăm să urcăm aproape în patru labe, înaintând încet, 
încercând fiecare piatră. Într-un final, probabil la vreo douăzeci 
de metri înălțime, ajunserăm la tavan. Ceea ce ni se păruse mai 
devreme a fi o umbră se dovedi a fi o deschizătură. Două 
platouri de piatră se despărțiseră la un moment dat, creând un 
culoar de trecere în formă de V, plin de pietriș pe fund. 

Amprente  înnămolite duceau înainte, în întuneric. Le 
urmarăm, tot răsucindu-ne și întorcându-ne, în vreme ce aerul 
din jurul nostru devenea mai uscat, iar urmele, mai estompate și 
mai prăfuite. Ne trezirăm undeva la jumătatea drumului dintre 


348 


podeaua și tavanul unei camere mai mici - „sacristia” acelei 
„catedrale” din spatele nostru. La picioarele noastre, ducând la 
vale, se găsea o pantă formată din pietre prăbușite. In stânga, 
pietrele se risipeau în dreptul unui prag întins, înalt de aproape 
doi metri, ce se întindea pe o parte a încăperii. Camera era 
străbătută de stâlpi aliniaţi, cu pereţii tapetaţi cu aceleași pietre 
denivelate pe care le văzuserăm și pe pereţii din caverna cea 
mare - dar aici, piatra era uscată și moartă, deshidratată 
precum mumiile sau aripile unor molii bătrâne. In dreapta, panta 
de pietre ducea mai departe, până pe podeaua mai joasă a 
cavernei. În mijloc, totuși, cineva făcuse puţină ordine: un cerc 
de pietre acoperite de funingine îngrădeau rămășițele unui foc 
de tabără de demult. Dincolo de asta, în vârful unui morman de 
oase, se holbau la noi craniile a doi cai. Cum ajunseseră aici? 
Ceva mai în spate, camera se termina cu o grămadă de bolovani 
uriași. Părea să nu mai existe nicio altă ieșire; drumul se 
înfunda. 

Am început să cobor spre stânga, mergând spre prag. 
Matthew mă urmă. Luminile de la căști nășteau umbre lungi, 
care dansau în spatele stâlpilor. Înapoia acestora, aproape, de 
dosul pragului, se aflau câteva grămezi de pietre. Când 
ajunserăm mai aproape, puturăm număra cinci grămezi. O 
mână mai îngrijită decât cea a naturii le dăduse o formă 
alungită. Și fiecare avea vârful modelat de curbele înălțate și 
ascuțite ale unei căști. Casca tipică pentru conchistadorii 
spanioli. 

— Ăsta e un mormânt, am șoptit, iar pereţii prinseră cuvântul 
și îi trimiseră ecoul împrejurul nostru. 

La baza fiecărui morman de pietre se afla o grămăjoară de 
obiecte: o sabie, o haină de zale, o tașcă de piele în 
descompunere. Matthew se așeză în genunchi lângă primul 
mormânt și începu să caute cu atenţie prin acel mic tezaur. Eu 
am mers mai departe, uitându-mă la fiecare mormânt în parte, 
gândindu-mă la soldaţii care se odihneau dedesubt. 

Ascuns în spatele unui stâlp aflat tocmai în capăt, am dat 
peste un al șaselea mormânt. 

Ultimul rămas, pentru că nu avusese cine să îl acopere cu 
pietre. Nici nu avusese o cască pentru a-și însemna mormântul. 
Totuși, se întinsese singur pe spate, cu mâinile încrucișate pe 
piept. Purta o mantie cenușie, cu o glugă trasă peste cap, astfel 


349 


încât nu îi puteam vedea decât craniul care privea cu orbite 
goale de sub ea. Ar fi arătat ca Moartea, numai că degetele sale 
scheletice ţineau un crucifix mare de lemn în loc de o coasă. 
Oare acesta era tânărul cu plete aurii despre care se cânta în 
sonete? 
Sub picioarele lui se afla o traistă cu două buzunare. O 
pereche de desagi pentru șa. 
_ Am îngenuncheat și am deschis unul, cu mâini tremurânde. 
lnăuntru era o carte. Am scos-o încet și am deschis-o. 


EL INGENIOSO 
HIDALGO DON QVI- 
XOTE DE LA MANCHA 
Compuesto por Miguel de Cervantes 
Saavedra. 


Un teanc de hârtii era îndesat în desagă. Le-am desfăcut. 
Grafia era greu de deslușit. Scris secretarial. Sus, pe prima 
pagină, se găsea un cuvânt: 


Gardenno 


Dedesubt, cuvintele erau în engleză: „Intră Sancho, scutierul, 
și Don Quijote”. 

Cu inima bătând nebunește și cu gâtul uscat, am bâjbâit după 
un loc unde să mă așez. Piesa pierdută. Asta trebuia să fie. 

Piesa începea, precum în Cervantes, cu bătrânul senior și 
scutierul său care descoperă în sălbăticia muntelui un sac 
ponosit, înăuntru era o batistă înnodată, plină cu aur și un 
carnețel frumos legat. 

„Păstrează tu aurul, Sancho, prietene, spunea seniorul. Eu voi 
păstra cartea.” 

Era exact ceea ce spusese Jem Granville că e: un manuscris 
iacobin al piesei pierdute a lui Shakespeare, Cardenio. 

— Matthew, am strigat încetișor. Vino să vezi! 

El nu îmi răspunse. 

M-am uitat în spate. Nu mai era la mormântul la care îl 
lăsasem. Mi-am dat seama că lumina de la casca mea era 
singura ce se zărea în peșteră. M-am ridicat și am făcut câţiva 
pași în spate. 


350 


— Matthew? 

Dar peștera era goală. Apoi am simţit niște ochi sfredelitori, 
privindu-mă. De peste tot din jurul meu, lovindu-se cu ecou de 
pereţi, de stâlpi și de pietre prăbușite, am auzit șuieratul unei 
lame ce era scoasă din teacă. 


44 


Am luat-o la fugă. La capătul pragului m-am lăsat în patru 
labe ca să mă cațăr târâș pe povârnișul de pietre ce ducea spre 
ieșire, dar cineva mă apucă de un picior și mă trase înapoi. 
Casca îmi căzu, rostogolindu-se, iar când se opri fasciculul său 
de lumină era îndreptat fără de niciun folos spre perete. 

M-am răsucit în loc, iar desaga mea lovi atacatorul. Am auzit o 
răsuflare șuierată și o înjurătură printre dinţi, apoi m-am smuls 
din strânsoare. El ţâșni după mine, iar eu m-am împiedicat și am 
căzut într-un genunchi. Am lovit în spate cu celălalt picior, 
părându-mi-se a nimeri ceva. Dar el se năpusti din nou și de 
data asta mă prinse de mijloc și mă trânti la pământ, cu atât de 
multă forță, încât desaga îmi zbură din mână undeva în beznă. 
Inainte să apuc să fac vreo mișcare, se aruncă deasupra mea, 
cu mâinile în jurul gâtului meu. 

Era Matthew. 

— „Intră Lavinia - spuse el - cu limba smulsă, mâinile tăiate și 
batjocorită.” 

Nevenindu-mi a crede, am dat să-l zgării pe faţă, dar mă 
apucă de încheietură și îmi ţintui mâna la pământ. În întuneric, 
am zărit o licărire de metal, iar apoi am simţit un cuţit lipindu- 
mi-se de obraz, vârful înţepându-mi pielea chiar sub ochiul 
drept. 

Am încetat să mă opun. 

— Așa e mai bine. Imi dădu drumul la încheietură și apoi mă 
apucă de blugi. Mai întâi batjocorită, cred. Işi plimbă o mână de- 
a lungul coapsei mele. Nu e întocmai decorul pe care îl 
plânuisem pentru asta, dar merge și așa. 

Deodată, se auzi un zgomot înfundat, iar cuțitul căzu 
zăngănind în vreme ce Matthew era ridicat și aruncat într-o 
parte. Se azvârli asupra atacatorului său, dar fu trântit din nou 


351 


la pământ. M-am rostogolit deoparte și m-am ridicat în picioare, 
răsuflând din greu. 

Puțin mai încolo, casca mea zăcea pe jos, lămpiţa ei aruncând 
o lumină stranie prin peșteră. Matthew zăcea lângă unul dintre 
morminte, întins cât era de lung. Încă mai avea casca pe cap, 
dar lămpiţa fusese stinsă. Deasupra stătea Ben, cu arma 
îndreptată spre pieptul lui Matthew. 

— Ce faci? am întrebat gâfâind. 

Ben răspunse fără să își ia ochii de la Matthew. 

— Îţi dau o mână de ajutor. 

— Dar cum de... 

Nu mă lăsă să termin. 

— V-am urmărit. Te simţi bine? 

Am dus mâna la obraz. Sângeram, dar tăietura părea 
superficială. 

— Da. Credeam că tu ești acela... ucigașul am vrut să spun. 

— Da, mi-am dat seama, spuse Ben. 

— Dar nu ești tu. 

— Nu, nu sunt. 

— Ce strălucită pereche monosilabică faceți voi doi, spuse 
Matthew. 

L-am privit dispreţuitoare, simțindu-mi trupul copleșit de 
greață. Până și cea mai mică fărâmă de drăgălășenie pe care 
mi-o arătase în ultimul timp fusese o minciună: cuvintele 
mieroase, promisiunea că mă va proteja... 

— În tot acest timp, era vorba de tine... de tine și Athenaide? 

— Vero nihil verius, spuse el cu un rânjet vag. Mai adevărat 
decât adevărul. 

M-am încruntat. 

— Dar Sir Henry... începu să râdă. 

— A fost ceva neașteptat, nu? El probabil credea că tu ai 
omorât-o pe scorpia aia bătrână. Sau poate credea că sunt eu 
după perdea. Cine știe? Dar îţi rămân dator pentru treaba asta. 
Mi-ai luat o povară de pe umeri. În rest, în mare parte a fost 
opera mea. Pe treptele de la râu, în apartamentul tău... 

— Tu erai? Bărbatul din umbre erai tu? În bibliotecă, la 
Capitoliu... 

— Bravo, draga mea! În sfârșit, începi și tu să te prinzi, deși ți- 
a trebuit ajutor din belșug. 


— Te-a întrecut de una singură de cel puţin două ori, spuse 
Ben. Așa că în locul tău n-aş mai fi așa lăudăros, doar dacă nu ţii 
neapărat să pari patetic. 

Matthew îl privi furios. 

— Tot tu ești și Wesley North, nu-i așa? l-am întrebat. El 
izbucni din nou în râs. 

— Nu te grăbi cu afirmaţiile, Katie. Da, eu am fost Cezar la 
Capitoliu. Dar nu sunt eu nepreţuitul profesor North. Aia era Roz. 

Roz! 

— North, Wes T.”, spuse el. De la nebun, nord prin nord-vest. 

Gândurile mi se învârtejeau în cap. 

— Roz era oxfordiană? 

— Ei, pe dracu’. Ea voia banii. Și Athenaide îi oferea destui. 

„Nu”, mi-am spus în gând. Se putea ca el să aibă parţial 
dreptate - dar lui Roz i-ar fi plăcut și mai mult dubla provocare, 
cea a argumentelor și a mascaradei. 

— M-aș fi mulțumit și cu simpla ei demascare, să arăt cât era 
de falsă, spuse Matthew, dar am descoperit că ea chiar găsise 
ceva. l-am dat în mai multe rânduri ocazia să împartă cu mine, 
dar ea nu a vrut. Ce Dumnezeu, aveam atâţia ani de când jucam 
rolul fanului devotat, umărul pe care să plângă după ce ai plecat 
tu, și cu toate astea, când a avut nevoie de un partener, m-a dat 
la o parte și a venit alergând la tine. 

— Da, după ce mai întâi m-a îndepărtat. 

Ochii îi străluceau cu răutate. 

— Punând lucrarea ta sub semnul întrebării? Eu am fost ăla, 
Kate! Roz te-a considerat întotdeauna cât se poate de genială. 
Cercetări lipsite de fundament... Eu am inventat aceasta mică 
formulă critică. Și apoi am răspândit zvonul că ea ar fi zis asta. 
Lucru ușor de făcut pe culoarele mustind de bârfă ale 
academiei. 

Am făcut un pas înainte, cu pumnii încleștați. 

— De ce? 

— Mă săturasem să mă tot considere ca fiindu-i inferior cu cel 
puţin o treaptă. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să fiu 
retrogradat și mai mult, pentru a-ţi face ţie loc. A fost suficient 
timp autoritatea dominantă la capitolul Shakespeare. Sosise 
vremea ca ea să lase locul altcuiva, iar eu ar fi trebuit să fiu 
succesorul. Eram deja angajat la Harvard, pentru Dumnezeu! 


26 Numele citit cursiv alcătuiește termenul „north-west” nord-vest. (n.tr.). 
353 


Dar ea aranja lucrurile astfel încât să mă dea pe mine deoparte 
și să te încoroneze pe tine. 

— Matthew, tu vorbeşti de reputaţie, care nu e un lucru 
transferabil. La fel integritatea sau onoarea. Nu putea să ţi-o 
dea ţie mai departe, nici mie, nici nimănui altcuiva. 

— Poate că nu. Dar am eliberat un loc pentru rolul principal, 
nu-i așa? Și eu sunt cel mai indicat să îl ocupe. 

— Un punct de vedere ce poate fi cu-ndreptăţire contestat, 
pentru moment, spuse Ben. De ce a trebuit să o ucizi pe 
Athenaide? Partenera ta? 

Ochii lui Matthew se mijiră. 

— Roz nu a vrut să-și împartă comoara. Mi-am dat seama că 
nici eu nu voiam s-o fac. Privirea lui se îndreptă spre mine, 
lunecând de la chipul meu către blugii rămași desfăcuţi, apoi 
reveni la Ben. La fel cum nici tu nu vrei să o împărți pe a ta. 

Ben își încleșta degetele pe mânerul pistolului. Imi vorbi fără 
să își ia ochii de la Matthew. 

— Kate, ia-ţi ce ai venit să iei de aici. Și ar fi bine dacă ai găsi 
și ceva cu care să îl legăm pe nenorocitul ăsta. 

Am trecut de prag, pătrunzând în întunericul peșterii de 
dedesubt. Desagii erau lângă cercul de pietre pentru foc. Una 
dintre coperţi se rupsese aproape de tot, iar volumul din Don 
Quijote se găsea puţin mai departe, cu foile împrăștiate. Am 
adunat paginile cât de repede am putut, cercetând împrejur cu 
privirea să nu se fi rătăcit vreuna. 

Îndesând totul in desagă, am făcut cale întoarsă, gândindu- 
mă ce am fi putut folosi ca sfoară din lucrurile pe care le aveam 
la noi. Pe prag, deasupra capului meu, Ben stătea în continuare 
deasupra lui Matthew. 

În spatele lor se mișcă o umbră. Am încremenit, iar din 
întuneric se ivi în tăcere Sir Henry. 

Nu se putea să fie el. Îl ucisesem. 

Și totuși, el era, iar în mâna lui scânteie ceva. Un ac. Un ac în 
vârful unei seringi. 

Roz fusese ucisă cu seringa... o seringă cu potasiu. 

Ridică mâna, iar eu am tipat. 

Ben se răsuci la auzul ţipătului meu și se repezi la braţul lui 
Sir Henry, făcându-l să scape seringa. În același timp Matthew 
sări în picioare și îl atacă pe Ben. Am auzit cum Ben încasa o 
lovitură, iar pistolul căzu pe jos. 


354 


Sir Henry se aplecă să îl ridice, dar Ben lovi cu piciorul și 
pistolul se rostogoli în afara zonei luminate. Dar faptul că își 
îndreptase iarăși atenţia pentru o fracțiune de secundă către Sir 
Henry îl costă pe Ben o altă lovitură venită dinspre Matthew. 

Matthew lovi din nou, însă de data asta Ben se lăsă în jos, iar 
când se ridică în picioare avea și cuțitul. Sir Henry și Matthew se 
retraseră vreo câţiva pași. După care se apropiară din nou. 

Pas cu pas, îl făceau pe Ben să se retragă de-a-ndăratelea. 
Pentru a se apăra, Ben flutura cuțitul când spre unul, când spre 
celălalt. Lama cuţitului lucea în întuneric. Matthew se ferea, dar 
Sir Henry tot încerca să lovească, fie cu brațul, fie cu piciorul. 
Puțin câte puţin, Ben se dădea înapoi. 

Am stat în cumpănă dacă să mă duc sau nu după armă. 
Înțelegeam ce voia să facă Ben; îi îndepărta pe Matthew și pe 
Sir Henry de gura peșterii. Și cu fiecare fluturare a cuţitului le 
distrăgea atenţia de la mine. Totodată, se îndrepta pas cu pas 
spre pistolul său, care zăcea undeva pe prag, în spatele lui. Din 
câte puteam să îmi dau seama mai avea câţiva pași și ajungea 
la el. 

Dacă m-aș fi repezit eu la pistol, i-aș fi năruit eforturile depuse 
pentru amândoi. 

M-am îndreptat încet spre povârnișul de pietre ce ducea sus, 
spre ieșirea din peșteră, încercând să mă ţin cât mai mult posibil 
în umbra pragului. Ajungând la poalele mormanului de pietre, 
am început să mă caţăr. Am auzit un șuierat și m-am uitat în 
spate. Sus pe prag, Matthew găsise lângă unul dintre morminte 
o bucată lungă de lemn sau de metal și o flutura ca pe o bâtă. 
Ben își pierduse avantajul alonjei. 

Cu toate acestea se repezi să îl înjunghie pe Matthew, care 
scoase un strigăt îl pocni pe Ben în spinare cu șipca. Ben se 
clătină, dar rămase în picioare. 

M-am întors la urcușul meu pe povârniș. Ajunsesem aproape 
de mijlocul pantei de pietriș, fiind încă destul de departe sub 
prag, când am nimerit sub talpă o piatră desprinsă, provocând o 
mică avalanșă de bolovani. Întorcându-se, Sir Henry arătă spre 
mine strigând la Matthew, iar acesta începu să alerge pentru a- 
mi tăia calea spre ieșire. 

Am continuat să mă cațăr. Matthew își mări viteza, tropăind 
pe grohotiș la niciun metru deasupra mea. 


355 


Am auzit ceva șfichiuind prin aer și m-am ferit. Apoi am auzit 
un sunet înfundat și l-am văzut pe Matthew împleticindu-se, 
având înfipt în umăr cuțitul lui Ben. Cu un țipăt de furie, se 
propti într-un bolovan. 

— Nu! strigă Ben. 

Dar Matthew se împinse și mai tare. Pentru o clipă, privirăm 
cu toții cum se clatină piatra. Apoi aceasta se prăvăli, făcând și 
pietrele din jurul ei să se pună în mișcare. Deodată, tot peretele 
de pietre începu să se prăbușească. Ben se năpusti asupra mea, 
aruncându-mă în cealaltă parte a peșterii. Undeva, se auzi 
țipătul unui om. Pământul se cutremură și hurui, apoi în peșteră 
se așternu tăcerea. 

In lumina unei lămpiţe, praf adunat de milenii se ridica în jurul 
nostru precum o ceaţă întunecată. Am înălțat capul. Puțin mai 
sus pe povârniș, Ben zăcea îngropat pe jumătate în pietre, 
având un picior înțepenit sub o lespede imensă de granit. Ceva 
mai departe, Matthew gemea îngenuncheat. Deasupra lor, acolo 
unde fusese crăpătura în stâncă, nu se mai putea vedea nicio 
deschizătură - doar o pantă abruptă și solidă de bolovani. 
leșirea dispăruse. 

M-am ridicat și am început să urc împleticindu-mă către Ben, 
dar Sir Henry ajunse la el primul. 

— Cele mai desăvârșite planuri... murmură el, aruncându-i lui 
Ben o privire îndurerată. 

Işi pusese pe cap casca mea; de acolo venea lumina. Apoi am 
văzut că găsise și pistolul lui Ben. Am început să fug. Dar Sir 
Henry ridică pistolul și trase. 

Puțin mai sus de Ben, Matthew căzu moale și amuţi. Sir Henry 
îl împușcase în piept. Trecând pe lângă Ben, se apropie de 
cadavru, se aplecă spre el și mai trase un glonț prin lămpiţa de 
la cască. 

Am scos un țipăt înăbușit, iar Sir Henry se întoarse spre mine. 

— Las-o în pace! se repezi Ben, răsuflând cu scurte șuierături. 

— Inapoi, spuse Sir Henry cu arma îndreptată spre mine. 

— Te-am omorât, i-am zis. La Athenaide acasă. 

— Inapoi, spuse el din nou. 

M-am dat câţiva pași în spate. 

— Te-am omorât. 

Pe faţa lui se putea citi regretul. 

— Draga mea, uiţi că sunt actor. 


— Dar era sânge peste tot. 

— Al Gracielei, în cea mai mare parte - spuse el cu o grimasă 
-, deși m-ai tăiat și pe mine o dată sau de două ori. Mă tem că 
tot ce ai ucis tu a fost una dintre pernutele lui Athenaide. 

Cu arma îndreptată în continuare spre mine, începu să 
străbată grămada de pietre. 

— Nu înțeleg. 

— El e ucigașul, Kate, se auzi glasul lui Ben în tăcerea 
așternută. Celălalt. 

Mintea mea părea să proceseze foarte greu informaţiile. Nu 
era vorba de Matthew cu Athenaide. Ci de Matthew cu Sir Henry. 
— Tu ai fost de la început? Tu ai fost complicele lui Matthew? 

— El era complicele meu, spuse Sir Henry. Un gânditor 
tenace, dar nu foarte ager. S-a descurcat bine când totul 
mergea conform planului; dar în clipa în care nu mai putea juca 
după scenariul stabilit, situaţie în care l-ai pus tu la Capitoliu, 
era pierdut. Când de fapt marca unui mare actor este 
capacitatea sa de a improviza. Roz, de exemplu, mi-a îndreptat 
atenţia asupra aniversării incendiului de la Teatrul Globe, și m- 
am folosit de asta... deși, în ciuda a ceea ce spun oamenii, nu eu 
am incendiat teatrul. Eu am dat foc sălii de expoziţii și birourilor. 
lar tu, în după-amiaza aia la Globe, mi-ai dat ideea de a o pune 
pe Roz să-l joace pe tatăl lui Hamlet. Minunata scenă cu Jason, 
că tot veni vorba. Nu ești deloc rea în rolul lui Hamlet. 

— Tu ai omorât-o pe Roz? 

Regretul său deveni și mai vizibil. 

— Trebuia să o oprească cineva. Măcar a avut parte de o 
moarte frumoasă, shakespeariană. 

— Nu poţi zice asta și despre moartea lui Matthew. 

— El era pe punctul să mă tragă pe sfoară. Nu merita o 
moarte demnă. 

— Și ceilalți? Câţi dintre ei au murit de mâna ta? 

— Să nu-mi arog eu toate meritele. Ofelia și Cezar au fost 
opera lui Matthew. 

— Cum de l-ai convins să-ţi facă treburile murdare? întrebă 
Ben. 

Sir Henry ajunse în vârful povârnișului de pietre și se opri, 
ștergându-și fruntea. 

— Bani și faimă. O momeală ușoară. Dar de fapt invidia a fost 
cea care l-a determinat. O invidia destul de tare pe Roz. Și pe 


357 


tine, spuse uitându-se spre mine. Partea mai dificilă era să îi 
menţin concentrarea. Și în cazul crimelor, ca și în munca de 
cercetare, era strălucit în privinţa gesturilor măreţe, dar 
neglijent cu detaliile. Marca unui actor de mâna a doua, aș zice. 
Dar pe de altă parte, nu îl deranja să se ocupe de scenele mai 
murdare. Pe faţa lui se putea citi dezgustul. 

— Treaba asta cu Lavinia, de exemplu. Având arma în 
continuare îndreptată spre mine, lumină podeaua pragului aflat 
ceva mai departe cu lanterna din mâna cealaltă, plimbând 
fasciculul ca pe un reflector. Scopul, desigur, era să te omoare și 
apoi să-ţi aranjeze corpul. Presupun că, de îndată ce eraţi doi, ar 
fi putut să regizeze scena cu Lavinia și Bassianus în groapă. Dar, 
serios acum, pentru ce atâta deranj când avea la îndemână o 
scenă mult mai bună? 

Lumina încetă să se mai miște. 

— Uite. Vezi seringa asta? 

Am încuviințat. 

— Și știm cu toţii unde e cuțitul. Bun. Presupun că Ben trebuie 
să aibă o lanternă. Găsește-o. 

— De ce? 

— Pentru că altfel ar trebui să te împușc, și niciunul dintre noi 
nu vrea asta, nu? 

Am început din nou să mă caţăr spre Ben, care îmi întinse o 
lanternă mică. 

— Arunc-o încoace, spuse Sir Henry, prinzând-o și băgând-o în 
buzunar după ce eu m-am conformat. Uitându-se spre Ben, 
clătină din cap: Păcat că tu și Matthew nu v-aţi omorât între voi 
înainte să ajung eu. Așa, aș fi putut să dau vina pe voi doi și să o 
salvez pe Kate. Sir Henry își întoarse privirea către mine. Tu nu 
ar fi trebuit să fii implicată în asta, scumpa mea. Îmi pare rău. 
Nu îţi poţi imagina cât de rău. Dar nu am altă soluție. O să vă 
dați seama ce scenă am pregătit pentru voi. Otravă și un cuţit - 
și într-un mormânt, pe deasupra. Muritorii au rareori parte de o 
moarte atât de frumoasă. Măcar favoarea asta să v-o fac. 

Stinse lanterna. Am auzit sunt de pași și apoi pietre 
rostogolindu-se. După care am rămas singură cu Ben în 
întuneric. 


45 


Înțepenit între pietrele din faţa mea, Ben se îngrijoră: 

— Unde s-a dus? M-am lăsat pe vine. 

— Nu știu. 

— Căderea de pietre a blocat vechea ieșire, dar trebuie să fi 
deschis o alta. Vezi dacă poţi să o găsești. 

O mică rază de lumină străbătu întunericul. Venea dinspre o 
lanternă micuță aflată în mâna lui Ben. 

— Dar cum de... 

— Dă-te înapoi, spuse el cu îndârjire. 

Lumina era atât de slabă, încât nu făcea decât să subţieze 
întru câtva întunericul la mai puţin de un metru în față. Pe cât 
de repede eram în stare, mi-am croit drum spre locul în care îl 
văzusem ultima dată pe Sir Henry. Am bâjbâit prin jur, dar nu 
am dat decât peste pietre. Apoi, dintr-odată, am simţit un mic 
curent de aer. 

— Aici e curent. Cred că Sir Henry l-a simţit imediat. 

— Du-te după el. 

— Și să te las pe tine aici? 

Panica mă cuprindea, dar am încercat să o domolesc și mi-am 
croit drum înapoi spre Ben. 

L-am auzit mișcându-se, încercând să-și mute greutatea de pe 
o parte pe alta a trupului. 

— Mai ai broșa? Broșa Ofeliei? 

— Da. 

— Atunci tot ce ai de făcut este să te apropii de suprafaţă. Are 
un transmiţător pe spate. 

— Un ce? 

— Așa am putut să vă urmăresc. Am pus un chip în broșa. 
Semnalul nu răzbate prin atâta piatră. Dar dacă te apropii 
suficient de mult de suprafaţă, va transmite. 

— Cui să transmită? 

EI își schimbă din nou poziţia, schimonosindu-se de durere. 

— l-am dat codul lui Sinclair. Poliţia îl va căuta. Te va căuta. 
Am dus mâna la broșa de pe lănţic, neluând în seamă lacrimile 
care îmi șiroiau tăcut pe faţă. 

— Poţi să faci asta, îmi zise. 

M-am ghemuit lângă el. 


— Nu. 

— Kate, eu sunt înțepenit aici. Bănuiesc că piciorul meu e 
zdrobit, poate chiar întregul pelvis. Nu aș avea cum să mă târâi 
prin peșteră, cu atât mai puţin să merg, chiar dacă am reuși să 
mutăm pietrele astea, lucru de altfel imposibil. Dacă rămâi, vom 
muri amândoi, dar și soţii Jiménez, și Athenaide. 

— Athenaide e moartă. 

— Ar fi fost dacă ar fi stat mai mult fără să primească ajutor. 
Tot potasiu și de data asta, numai că a fost înghițit. 

Cu ochii minţii, am văzut cupa cu vin. 

— Ea era Gertrude. Regina otrăvită. 

— În cazul ei, punerea în scenă le-a oferit paramedicilor timp 
suficient ca să o poată salva. De asta am și întârziat atât până 
să vă ajung din urmă. Mă luă de mână. Dar nu va mai rămâne 
mult în viaţă, Kate, dacă Sir Henry va scăpa. Vrei să se întâmple 
așa ceva? 

— Nu. 

Dar nu voiam nici să umblu de una singură prin cine știe ce 
labirint ce se deschisese din întâmplare în întuneric. Dacă mă 
ducea undeva și mai departe în peșteră? Mă puteam trezi într-o 
altă fundătură, singură cu Sir Henry. 

— Poţi să faci asta, Kate. 

Vocea lui Ben îmi risipi panica, înălțând în jurul meu un perete 
ferm de luciditate. Târându-mă și căţărându-mă, nu puteam să 
folosesc lanterna decât în răstimpuri. Dacă aș fi reușit să mă 
apropii de Sir Henry, nu aș mai fi putut să o folosesc deloc, altfel 
m-aș fi înfățișat drept ţintă sigură. Dar puteam să îmi iau și 
unele măsuri de precauţie, ascunzându-mă în întuneric. 

Când el sfârși de vorbit, trebui să îmi croiesc drum prin 
peșteră ca să găsesc seringa și apoi să mă târăsc până la 
Matthew pentru a recupera cuțitul. După care m-am întors la 
Ben. 

— la tu cuțitul, îmi zise el. 

Prinzând cuțitul la curea, am pus seringa jos, la îndemâna lui, 
deși niciunul din noi nu voia să recunoască de ce o făceam. 

— De ce mi-ai zis că ești nepotul lui Roz? l-am întrebat. 

— Trebuia să te fac să ai încredere în mine. 

Mai mult decât toate celelalte, mă gândeam eu, tocmai aceea 
fusese minciuna care mă făcuse să îmi pierd încrederea. El trase 
șovăitor aer în piept. 


360 


— A fost ideea ei, de fapt. Celelalte lucruri pe care le-a zis 
Athenaide... 

Am clătinat din cap. 

— Nu e nevoie să... 

— Ba da, trebuie. Sudoarea i se scurgea pe frunte, iar gura îi 
era încleștată de durere. Tot ce a zis ea era adevărat. Razia, 
morțile, întrebările... Dar întrebările erau neîntemeiate, Kate. 
Poţi să mă crezi? 

Mi se puse un nod în gât. 

— Îmi pare rău, i-am spus în șoaptă. Ochii i se întunecară. 

— De ce? 

— Pentru că am crezut că ești un ucigaș. 

O expresie de ușurare îi trecu pe faţă. Se forță să zâmbească. 

— Am avut și eu îndoielile mele în privinţa ta, o dată sau de 
două ori. 

— Da? 

— După moartea lui Maxine? Și cea a doctorului Sanderson? 
Bineînţeles. Dar nu se putea să fi fost tu la doamna Quigley. 

— Eu credeam că ești un ucigaș, și cu toate astea tu mi-ai 
salvat viaţa. 

— Nu încă, spuse el. 

Același mod de a mă tachina pe care îl folosise la Charles, 
părea o veșnicie de atunci. Îmi atinse mana, iar eu i-am apucat- 
o pe a lui, ţinând-o strâns. 

— Dacă va salva cineva vreo viaţă azi, tu vei fi aceea, 
profesore. 

„Răul ce oamenii îl fac le supraviețuiește; dar binele ades îi 
însoţește-n groapă.” Ofelia se străduise să inverseze această 
soartă. Și se părea că același lucru trebuia să îl fac și eu. 
Stăpânindu-mi lacrimile, l-am strâns fugar de mână și m-am 
îndepărtat repede, furișându-mă prin peșteră, fiindcă altfel n-aș 
mai fi plecat deloc. Nu eram deloc sigură că puteam spune ceva 
de bun-rămas. 

De partea cealaltă a nou-formatei pante de pietriș am simţit 
din nou curentul de aer și m-am îndreptat într-acolo. Noua ieșire 
se căsca aproape de vârful pantei, o deschizătură ce părea să 
fie o spărtură produsă între două plăci de granit. 

— Așteaptă-mă, i-am zis, și m-am strecurat prin gaură. 

Culoarul urca abrupt prin stâncă - pe alocuri aproape pe 
verticală, părând mai degrabă un horn decât un tunel; trebuia 


361 


să bâjbâi prin întuneric ca să pot înainta. Mult deasupra, auzeam 
când și când câte un pas sau un mormăit; la un moment dat, o 
mică ploaie de pietricele căzu peste mine și mi-am adunat 
puterile, pregătindu-mă pentru o nouă avalanșă de pietre. Dar 
pietricelele se rostogoliră pe lângă mine, iar după ele nu urmă 
nimic altceva decât tăcere. 

Într-un rând am întrezărit lumina lui Sir Henry licărind 
deasupra mea. Atunci m-am oprit și m-am odihnit preţ de 
câteva minute. Nu ţineam foarte mult să îl ajung din urmă și să 
sfârșesc împușcată. 

Brațele începură să mă doară pentru că mă tot trăgeam în 
sus, iar la picioare mi se puneau cârcei pentru că îmi lăsam 
mereu greutatea pe ele. În beznă, nu îmi puteam da seama cât 
de mult mersesem sau cât mai aveam de parcurs. Dar teama 
mă împingea de la spate. Nu puteam suporta gândul că viața lui 
Ben se scurgea încet în întunericul de dedesubt. 

Crimele îmi tot apăreau în minte. Sir Henry o omorâse pe Roz 
în teatru și apoi dăduse foc clădirii, luând Prima Ediţie. Dar de 
ce? 

M-am cutremurat. Până atunci păruse un om atât de bun, atât 
de grijuliu! 

„Viţi, draga mea, că sunt actor.” 

Mi se părea că urcam de ore întregi, când deodată culoarul 
începu să înainteze aproape la orizontală. O vreme, am stat pur 
și simplu acolo, recunoscătoare pentru simplul fapt că aveam o 
podea sub picioare. Dar nu puteam rămâne mult în loc. Trebuia 
să ajung la suprafaţă. Ridicându-mă în picioare, mi-am continuat 
drumul. Nu după mult timp am ajuns la o cotitură și m-am tras 
înapoi, clipind năucă. 

Lumină. Încet, am privit din nou de după colţ. La vreo 
douăzeci de metri în față. O scânteiere orbitoare de lumină 
roșiatică-aurie. Am rămas locului privind-o, lăsându-mi ochii să- 
și aducă aminte ce anume trebuia făcut cu ea. Apoi m-am 
furișat într-acolo. O crăpătură îngustă dădea înspre o peșteră de 
piatră roșiatică, puţin adâncă, scobită undeva sus într-o stâncă 
de pe cealaltă parte a canionului îngust, judecând după ce 
puteam vedea. 

Sir Henry stătea la gura micii peșteri, cu spatele la peretele 
de piatră și cu picioarele întinse de-a lungul marginii. Desaga 
zăcea deschisă lângă el. Într-o mână ţinea o hârtie, iar în 


362 


cealaltă un pistol. Stătea cu capul sprijinit de peretele peșterii; 
părea să doarmă. Mi-am încleștat degetele pe mânerul cuţitului. 
Puteam oare să mă năpustesc asupra lui? Să îi iau pistolul? 
Cumva, trebuia să mă apropii de marginea peșterii ca să 
funcţioneze transmiţătorul. 

— Mă dezamăgești, spuse el cu vocea lui dulce și gravă. 

M-am dat înapoi. Dacă ar fi ales să vină după mine și să tragă 
în culoar, nu aș fi avut unde să mă ascund. Atunci chiar că ar fi 
trebuit să mă năpustesc asupra lui. 

Am ascultat încordată. 

Dar Sir Henry nu făcu nicio mișcare. 

— Atât de puţine morți își au rostul, medita el. Și totuși, ţi-a 
fost oferit nepreţuitul dar al unei morți shakespeariene... una 
dintre cele mai măreţe morți ale lui Shakespeare... și i-ai dat cu 
piciorul. Julieta, dragă. l-ai întors spatele Julietei. 

In continuare, nu se auzea nicio mișcare. Cu grijă, am aruncat 
o privire. Nu se clintise, doar deschisese ochii. 

— Știu că ești tot acolo, draga mea. Dacă ţii neapărat să fii 
banală, măcar fă-te folositoare. Ridică braţul stâng, arătându-mi 
hârtia. O scrisoare. Pentru Will, de la Will... „îl ai pe Will al tău, 
pe Will întreg, și Will peste măsură...” Dar scrisul din perioada 
iacobină e îngrozitor. Nu pot să citesc nici măcar un rând. 

O scrisoare! Nu o văzusem în interiorul manuscrisului. 

— Eu pot, am zis. 

Aveam nevoie ca Sir Henry să mă lase să mă apropii de 
marginea peșterii, unde semnalul transmiţătorului putea fi 
receptat. 

— Cuţitul sau seringa? întrebă el. Trebuie să fi luat una din ele 
cu tine. Probabil cuțitul. 

„La naiba!” 

— Oricare armă ar fi, las-o acolo și ieși cu palmele deschise și 
goale. Ridică o sprânceană și întinse spre mine mâna cu pagina. 
Măcinată între nerăbdare și precauţie, m-am strecurat prin 
crăpătură, lăsând cuțitul jos, ascuns vederii. Arșiţa se revărsă 
peste mine și se înfundă în stâncă. Apoi am simţit mirosul 
metalic al ploii în deșert și am auzit tunetul apei. Am înaintat 
spre marginea peșterii sprijinindu-mă cu spatele de partea 
opusă lui Sir Henry și am privit în jos. La șaptezeci de metri sub 
mine, fundul nisipos al canionului dispăruse sub spuma 
albicioasă a apei, care se izbea dintr-un mal în altul, scuipând 


363 


copaci și grohotișuri. Mi-am pierdut orice nădejde. Nimeni nu 
putea să urce în canion. Cel puţin nu până nu seca râul, ceea ce 
ar putea dura zile întregi. 

În faţa noastră, stânca lucea trandafiriu în lumina de vară 
târzie. La stânga, deasupra munţilor, fâșii argintii de ploaie se 
adunau într-un cenușiu pal. La marginea din faţă a pânzei 
cenușii, nicovalele norilor se ridicau până dincolo de puterea de 
cuprindere a ochilor mei. Nu ploua încă acolo, dar furtuna se 
apropia cu pași repezi. Aerul era jilav și mirosea a ploaie, iar 
rafale răcoroase de vânt umed și vâscos măturau peștera. 
Musonii de vară începuseră devreme peste Dragoni. 

— A început să plouă pe la mijlocul dimineţii acolo sus și nu a 
încetat încă, zise Sir Henry dând din mână. După cum vezi, nu 
se putea să ieșim pe unde am intrat, chiar dacă Matthew nu ar fi 
avut proasta inspiraţie să astupe deschizătura. Intrarea este sub 
apă, și îmi închipui că la fel e și jumătate din primul tunel. Bătu 
cu palma în podeaua peșterii. Chiar aici, draga mea. Vreau să te 
văd cum citești cuvânt cu cuvânt. Și dacă îmi lași impresia că 
sari peste vreunul, te împușc. 

Am fost astfel nevoită să mă mut lângă Sir Henry, la un 
metru, doi în interiorul peșterii. Oare transmiţătorul funcţiona de 
aici? Prinsă de lănţișorul ei, broșa îmi atârna parcă mai greu la 
gât. 

Scrisoarea era redactată în același stil ilizibil pe care îl 
văzusem în Prima Ediţie și în epistola din reședința Wilton. Era 
de la contele de Derby, către William Shelton. Cuvânt cu cuvânt 
poticnit, am citit-o cu voce tare, în timp ce Sir Henry mă asalta 
cu întrebări severe: „Ce literă e aia, ce cuvânt e ăla?” 

Scrisoarea era o scuză pentru tăcere și o explicaţie. 


Singurul dar pe care îmi stă în putere să-l ofer... o 
poveste spusă, dacă nu creată de tine, ridicată pe 
scenă. După meandrele complicate ale destinului, 
odată a făcut ca mica noastră lume să se sfârșească în 
foc și aproape că a costat-o pe fată viaţa. 


— Fata? mârâi Sir Henry. 
— Copila surprinsă de incendiu la Teatrul Globe, am spus eu. 
Primul incendiu. Probabil că a supravieţuit. 


O aluzie aruncată ici, un fapt pomenit colo, iar cei 
din familia Howard s-au trezit în curând alunecând în 
dizgrație, din vina propriei fiice. Mi-a plăcut asta - 
schimbul de probleme. 

Acum, când toate astea se poate spune că aparţin 
trecutului, și celelalte piese, tovarășele sale, se 
îndreaptă către nemurirea tiparului - vechea istorie își 
ițește capul ei încornorat și duhnind a pucioasă 
precum un balaur crezut mort de mult, dar care era 
doar adormit. 

Doar această piesă o ameninţă, pentru că, precum 
Leonora, și-a găsit fericirea în improbabila familie a lui 
Cardenio. 

Poate că acum asta te va face să zâmbești. 

„A cui? ai întrebat odată furios. A cui copilă este?” 

Atunci m-am gândit că poate timpul o va spune. Dar 
ea e ea însăși, trandafirul frumuseții. 

Eu o numesc fiica lui Shakespeare, iar asta este de 
ajuns. 


Scrisoarea îmi fu smulsă din mâini. 

— Chiar că de ajuns, zise Sir Henry. 

Am întins mâna după scrisoare, dar el îmi puse pistolul la 
tâmplă. 

Sângele îmi pulsa în vene mai vijelios decât potopul de 
dedesubt. Fiica lui Shakespeare? Mi-am trecut limba peste 
buzele uscate. 

Unde erau ajutoarele de care era Ben atât de sigur? Cumva 
pierdusem  transmițătorul din broșa pe undeva în adâncul 
peșterii? 

— Sir Henry, am implorat eu. Te rog! Scrisoarea aceea ne 
poate spune, o dată pentru totdeauna, adevărul despre 
Shakespeare. 

— Dacă nu e Shakespeare cel care a scris piesele, atunci nu e 
un adevăr pe care să vreau să-l știu. Nu e un adevăr care să 
vreau să fie știut. 

Deci pentru asta fuseseră toate crimele? Ca să-l apere pe 
Shakespeare din Stratford? Așa înțelegea ceea ce făcuse? 
Dusese vreun fel de război protectionist în chip de apărător 
shakespearian al credinței? 


365 


Sir Henry privi scrisoarea din mâna sa. 

— Culmea ironiei. Aș fi dat orice pentru piesa pe care a găsit- 
o Granville, dar mă aleg doar cu scrisoarea pe care m-am 
străduit atât s-o ţin ascunsă. 

Trebuia să-l conving să mă lase să stau lângă gura peșterii, ca 
să poată funcţiona transmiţătorul din broșa. Așa că am 
cumpărat timp cu singura monedă pe care o preţuia el: 
Shakespeare. 

— Dar chiar ai piesa, am spus. Ascunsă în volumul lui Don 
Quijote. În aceeași grafie, presupun. Pot să-ţi citesc, dacă vrei. 

EI își miji ochii. 

— „Intră scutierul Sancho și Don Quijote”, am spus. Așa 
începea, dar n-am apucat să văd mai departe. 

— Arată-mi. 

Am scos cartea din traistă și am extras teancul de foi, 
desfăcându-le cu grijă. 

„Păstrează tu aurul, prietene Sancho. Eu voi lua cartea...” 

În ochii lui Sir Henry se aprinse lăcomia. 

— Piesa pierdută a lui Shakespeare, murmură el. Apoi zâmbi. 
Citește! îmi porunci. 

Era cel mai greu lucru pe care îl făcusem vreodată, să citesc 
acea poveste despre dragoste și trădare, în tot acest timp 
privindu-l pe Sir Henry și așteptând un moment în care ar putea 
să lase garda jos. Sperând că mă găseam destul de aproape de 
cerul deschis... că poliția ne căuta... și că viaţa lui Ben nu se 
scurgea prea rapid din trup în adâncul muntelui. 

Am terminat primul act și l-am început pe al doilea. „Am 
devenit acum mormântul propriei onori. Un sălaș întunecat în 
care singură doar moartea vieţuiește.” 

Vocea mi-a șovăit și m-am oprit din citit. Nu venea nimeni, mi- 
am dat seama deodată. Dacă ne căuta cumva cineva, mă 
găseam prea în interiorul peșterii ca să fiu auzită. 

O lespede de piatră ca o poliţă îngustă ieșea din peretele de 
stâncă, chiar de sub marginea peșterii, înaintând o vreme odată 
cu peretele și apoi subţiindu-se din ce în ce, până se pierdea în 
stâncă. Înainte ca Sir Henry să poată reacţiona, am sărit peste 
el, înaintând pe acea lespede, cu o mână agăţându-mă de 
stâncă, iar cu cealaltă ţinând strâns paginile piesei și trăgând de 
lanțul de la gât. 


366 


— Kate, zise Sir Henry cu adevărat îngrijorat. Vino înapoi. Eu 
continuam să trag de lănţișor. 

— N-ai niciun motiv să-ţi riști viaţa sau piesa în modul ăsta. 

— Credeam că viaţa mea e deja pierdută. Piesa servește doar 
să te împiedice să mă ucizi. 

— Vino înapoi și o să negociem, pleda el. Poţi să regizezi 
piesa, iar eu voi fi Don Quijote. 

— Crezi că Ben va fi de acord cu asta? 

Sir Henry amuţți. 

— Așa deci. El este cel cu privire la care se presupune că 
trebuie să fac un compromis. Tu renunţi să mă ucizi, iar eu 
renunţ să-l salvez. Și amândoi rămânem cu piesa. 

— Oricum moare, Kate. 

Lanţul se rupse în sfârșit, iar broșa îmi rămase în palmă. Am 
ascuns-o într-o micuță crăpătură din stâncă. O parte din lespede 
se prăbuși, bucăţi de piatră căzând în râu. Mi-am balansat 
mâinile și mi-am recăpătat echilibrul. La picioarele mele apăru o 
crăpătură între polita de piatră și peretele de stâncă. 

— Kate! Vino înapoi! 

— Aruncă arma. 

El ezită, și o altă bucată de poliţă se prăbuși. Pistolul zbură în 
canion, aterizând în apa învolburată. 

Se auzi un zgomot puternic dinspre peretele de stâncă. Am 
început să fac cale întoarsă, îndreptându-mă spre marginea 
peșterii. 

— Sări! strigă Sir Henry. 

Și am sărit, exact în momentul în care polita se desprinse de 
stâncă, prăbușindu-se cu vuiet și înălțând un turn de apă 
înspumată. 

Ajunsă în interiorul peșterii, zăceam cu răsuflarea tăiată, încă 
strângând în mână piesa. Sir Henry făcu un pas spre mine. 

— Rămâi acolo. 

El se opri. 

— Aruncă desaga la podea și trimite-o cu piciorul spre fundul 
peșterii. 

Nu voiam să-i vină cine știe ce idee legată de acea scrisoare 
încă necitită, împăturită înăuntru. 

Sir Henry lăsă traista să-i cadă din mână, dar nu o zvârli cu 
piciorul spre fundul peșterii. În loc de asta, se retrase spre 
peretele opus celui lângă care stăteam eu. 


367 


— Ai habar de ceea ce faci? 

Lăsând desaga acolo unde căzuse, am tras cartea cu Don 
Quijote spre mine și am împăturit piesa, ascunzând-o încă o 
dată între coperte. 

— Ce contează cine a fost Shakespeare? De ce îţi e atât de 
teamă de adevăr? 

Lăsându-se să alunece cu spinarea de peretele de stâncă, se 
ghemui la podea, cu fața în mâini. 

— „Ce-i adevărul? glumi Pilat și n-așteptă răspunsul.” 
Cuvintele lui Bacon. Își înălţă capul. Nu mă tem de adevăr, Kate. 
Mă tem de fapte. Tirania faptelor mărunte. Adevărul, cu A mare, 
este ce se cuvine să fie. Nu pur și simplu ce a fost, sau ceea ce 
este. Ca persoană care spune povești, ca regizor, ar trebui să 
știi asta. Vocea îi deveni mai puternică și mai seducătoare în 
timp ce vorbea. Indiferent ce ar zice vreo scrisoare mucegăită, 
adevărul este că Shakespeare a fost un om de rând, un om din 
popor. Nu un conte sau un cavaler, o contesă sau o regină, și 
nicidecum, pentru numele lui Dumnezeu, o întreagă birocraţie 
afurisită. De ce oare atâta lume nu vrea să admită că un băiat 
venit din nimic și de nicăieri a putut ajunge nu doar bun, ci 
măreț? Și eu am făcut-o, până la urmă, la scară mică: m-am 
ridicat de la nimica la rang de cavaler pe scenă. De ce n-ar fi 
putut Shakespeare din Stratford să se ridice la nemurire? 

— Piesele sunt cele care contează, Sir Henry. Nu cine le-a 
scris. 

— Greșești, Kate! Precum Abraham Lincoln al vostru în coliba 
de lemn, băiatul din Stratford ilustrează o idee care contează 
enorm: geniul poate apărea oriunde. Oricine poate ajunge mare. 
Shakespeare m-a ajutat cândva să ies la lumină, iar eu, drept 
mulțumire, mi-am petrecut toată viața preamărindu-l. Poate 
face același lucru pentru alţii. Asta am crezut mereu, cel puţin. 
Asta mi-a redat suflul, m-a readus pe scenă... Când voi fi 
terminat cu fantoma tatălui lui Hamlet, cu Prospero și cu Lear și 
cu Leontes, moștenirea lui Shakespeare se va afla în siguranţă 
pentru o altă generaţie. Însă numai dacă mă vor lăsa suficient în 
pace colecţionarii de fapte mărunte. 

— Confunzi moștenirea lui cu a ta proprie. 

Mă privi cu reproș. 

— Am crezut că tu vei înțelege. 


368 


— Ai crezut că voi fi de acord cu tine? Ţinând încă în brațe 
cartea în care se găseau paginile îndoite ale piesei, am sărit în 
picioare. Crezi că e/ ar fi de acord? am țipat eu, sub impulsul 
unei furii vulcanice. Crezi că Shakespeare, oricine ar fi fost el, ar 
fi apreciat faptul că ai ucis în numele lui? La fel de iute pe cât se 
înfuriase, vocea mi se transformă în gheaţă. Inţeleg cum nu se 
poate mai bine, Sir Henry. Înţeleg că ești un ucigaș și un laş care 
se teme să privească adevărul în faţă. 

El se repezi să-mi smulgă cartea din mâini. M-am răsucit într- 
o parte, dar se ţinu după mine. De data acesta mă prinse, 
țintuindu-mă de peretele de stâncă. 

— Kate cea urâtă, și Kate cea frumoasă, și uneori Kate cea 
blestemată. 

Șoapta îi ieși din gură cu un accent care nu se putea 
confunda. Un accent american. Atacatorul din bibliotecă. „Sunt 
actor”, spusese. 

Matthew pretinsese a fi bărbatul din bibliotecă. Dar Matthew 
minţise. Poate că Matthew se arătase gata să mă transforme în 
Lavinia - dar ameninţarea fusese ideea lui Sir Henry. Scenariul 
fusese al lui. Cu un strigăt, m-am întors în loc, izbindu-l de 
peretele peşterii. Îmi dădu drumul din strânsoare. Recăpătându- 
și apoi echilibrul, se azvârili iar către mine. M-am lăsat în jos. 

Incapabil să-și controleze avântul, Sir Henry se prăbuși pe 
podeaua peșterii și alunecă peste margine. 

Alergând într-acolo, m-am uitat în jos. 

Chiar sub buza peșterii, Sir Henry se ţinea de un colţ de 
stâncă cu amândouă mâinile. Cu un picior găsise un sprijin 
precar, iar cu celălalt se chinuia să se proptească în piatră 
sfărâmicioasă. Punând un picior într-o crevasă și ancorându-mă 
astfel, m-am întins către el. Dar nu-l puteam susţine cu o 
singură mână. Lepădând pe podea cartea și piesa, l-am apucat 
de încheietură, întâi cu o mână, apoi și cu cealaltă. Pentru o 
clipă, am crezut că ne va trage în gol pe amândoi. După 
expresia din ochii lui, într-o bună măsură asta-și dorea să facă. 

Apoi se auzi elicopterul. 

— Poliţia, am spus eu. Indiferent ce se va întâmpla cu noi doi, 
Sir Henry, vor găsi piesa. Și scrisoarea. 

În acel moment, îndârjirea lui depuse armele. Încet, primind și 
ajutorul lui, l-am ridicat și l-am tras peste margine. 


369 


— Îmi pare rău, șopti el. Îmi pare rău, Kate. N-am vrut 
niciodată să-ți fac rău. Dar nu voiai să te dai la o parte din drum. 

— Scutește-mă, am spus pe un ton rece. Vei sta la închisoare 
multă vreme. 

— Chipul modern al răzbunării, zise el. Ai devenit Hamlet, 
Kate. Vezi? 

Rosti aceste vorbe cu o admiraţie amară, dar eu nu mă 
puteam gândi decât la mormanul de cadavre lăsate pe scenă la 
sfârșitul piesei. 

— Și asta înseamnă că tu ai devenit cine? 

Departe, în înaltul canionului, un fulger sfâșie cerul într-un arc 
imens, ca un păienjeniș de lumină albastră. Tunetul zgudui 
canionul, iar dedesubt apa se înălţă spre cer, purtând înspumată 
copaci și bolovani. Zgomotul ritmic al elicelor elicopterului se 
auzea din ce în ce mai tare. 

Sir Henry se ridică greoi în picioare. Aruncându-și capul spre 
spate, își făcu vocea magnifică să tune peste vânturi: 


Am micșorat 

Soarele-amiezii, am chemat războinicele vânturi, 
Și-ntre marea verde și bolta azurie 

Am declanșat război înverșunat. 


În fața ochilor mei, deveni Prospero, magicianul care 
stârnește furtuni și pune în mișcare marile roți ale dreptăţii. 
Incet, maiestuos, își ridică brațul și arătă spre mine. 


La al meu ordin, mormintele 

Trezit-au pe cei morți și s-au deschis, și drum le-au 
dat în lume, 

Prin vraja mea atotputernică. 


— Mormintele s-au umplut la al tău ordin, Sir Henry, am 
replicat eu. Nu s-au deschis. Șase la număr. Șapte, dacă moare 
Ben. 

Suflul vital ce se învârtejea în jurul lui pâlpâi și se stinse. 
Deodată, era iar un bătrân, obosit și puţin trist. Își lăsă braţul să 
cadă. 


Dar această magie aspră 


370 


Acum eu o reneg... 


De partea cealaltă a canionului, elicopterul apăru huruind în 
fața ochilor noștri, zgomotul elicelor lovind cu ecou stâncile. Pe 
măsură ce se apropia, jeturi de apă și praf se ridicau de pe 
podeaua peșterii. In ușa deschisă se aflau Sinclair și domnul 
Jiménez, arătând spre noi. 

Trecând pe lângă mine, Sir Henry culese de jos desaga cu 
scrisoarea care ar fi putut sau nu să spună cine fusese 
Shakespeare. Eu am tras cartea spre mine și am strâns-o la 
piept, împreună cu piesa din ea, dar el nu făcu niciun efort s-o 
apuce. Adresându-mi-se numai mie, vorbi așa cum un tată ursuz 
s-ar scuza faţă de fiica sa. Nu mai juca teatru, doar își cerea 
scuze. 


Toiagul mi-l voi frânge, 

L-oi îngropa la câţiva stânjeni sub pământ, 

Și mai adânc decât vreodată s-a scufundat și plumbul, 
Mi-oi îneca eu cartea. 


Mult prea târziu, mi-am dat seama ce făcea și m-am repezit în 
față, dar el deja ajunsese la marginea stâncii. 

— Amintește-ţi de mine, zise el. 

Apoi se lăsă pe spate și căzu, precum Icar prăbușindu-se din 
soare, privind în sus cu un zâmbet extatic, cu brațele desfăcute 
ca niște aripi zdrenţuite. 

Departe dedesubt, am zărit o mică împroșcare mută. Râul îl 
scoase o dată la suprafaţă. 

Apoi dispăru. 


371 


INTERLUDIU 


lulie 1626 


Crezuse că va muri trecut prin foc și sabie, sau cel puţin prin 
foc și lamă de cuţit, în faţa unei gloate batjocoritoare. Nu singur 
în întuneric. 

Duhoarea morţii se închegase până într-acolo încât fiecare 
răsuflare i se îneca în piept, și totuși cea mai înspăimântătoare 
era tăcerea. La început, preotul o primise cu bucurie. Sergentul 
- un om foarte viteaz - delirase în ultimele două zile înainte de 
moarte, iar gemetele și urletele sale fuseseră aproape la fel de 
greu de îndurat ca sunetul mâinilor sale zgâriind bolovanii care 
le blocau ieșirea. Omul trăsese de pietre până când degetele îi 
ajunseseră niște zdrențe însângerate prin care se vedeau 
oasele, dar nu putuse fi convins să se oprească până când toată 
puterea nu i se topise în întuneric. lar sergentul fusese un 
bărbat puternic. 

Poate că atât zgomotul, cât și tăcerea, se gândi preotul, 
fuseseră pedeapsa sa pentru că înveninase aerul cu minciuni. 

Deși fusese bine intenţionat. Nu mult după ce porniseră la 
drum, ajunseseră la un râu revărsat după trei zile de ploaie. 
Dacă ar fi așteptat trei zile, apele s-ar fi retras - șuvoaiele 
dispăreau aproape la fel de brusc cum apăreau în acest ţinut 
ciudat și năvalnic -, dar căpitanul nu era un om răbdător. Sub 
șfichiuirea limbii sale, traversaseră în după-amiaza aceea, 
pierzând trei catâri și toată încărcătura pe care o duceau 
aceștia. Căpitanul considerase pierderea butoiului personal de 
vin ca fiind cea mai mare tragedie și poruncise ca îngrijitorul 
catârului să fie biciuit. Oamenii suportaseră asta așa cum 
suportau cea mai mare parte a prostiei crude a căpitanului, cu o 
răbdare întunecată. Dar când descoperiseră că și Biblia 
preotului fusese pierdută, în ochi începu să le lucească panica. 

Erau ţărani ignoranţi, cei mai mulţi dintre ei, iar pietatea lor 
era mai aproape de superstiție decât de devoțiune luminată, caz 
în care el ar fi putut încerca să aducă argumente împotriva fricii 
lor. Dar în situaţia dată, preotul scosese din desaga șeii volumul 


372 


din Don Quijote, turtit și frumos legat, pretinzând că este Biblia 
sa personală, pe care acum va fi foarte fericit s-o împartă cu 
trupa. 

Panica se potolise. După aceea „citise” Scriptura deschizând- 
o de exemplu la capitolele despre atacul morilor de vânt și 
declamând din memorie parabola fiului risipitor. Fusese o vreme 
când o astfel de situaţie l-ar fi făcut să hohotească de râs. Dar 
asta părea acum să aparțină de o altă viaţă. 

Oamenii văzuseră, desigur, teancul de foi pe care le ţinea 
ascunse la sfârșitul cărţii. Presupuseseră că era o predică, o 
lucrare de rugăciune personală și îl tachinaseră în privinţa asta. 
Marea lui lucrare. Capodopera lui. Intr-un fel, presupuse el, 
aveau dreptate. Dar ce fel de rugăciune era? 


Am devenit acum 
Mormântul propriei onori, sălaș întunecat 
In care singură, doar moartea vieţuiește. 


Sergentul se uitase lung la el o dată sau de două ori, dar, 
indiferent ce ar fi bănuit, ţinuse pentru sine. Spre deosebire de 
căpitan, sergentul era un bun conducător. 

Urmând cursul râului, coborâseră din munţi într-o întinsă 
câmpie maronie, care aducea înșelător de mult cu locurile de 
acasă, arăta precum câmpiile din Castilia. Câteva zile mai târziu, 
câţiva oameni care rămăseseră în urma grupului găsiseră cele 
două femei indiene cu copiii lor. Când preotul descoperise ce se 
afla în mijlocul micii învălmășeli de bărbaţi zgomotoși, copiii 
erau deja morţi, iar femeile aveau parte de o soartă și mai 
cruntă. Făcea parte din existența de soldat; la început se 
îndepărtase. Dar cinci sau șase dintre bărbaţi își luau plăcerea 
atât de barbar și de nesăţios, încât până la urmă preotul își 
mânase catârul spre fruntea șirului ca să se plângă căpitanului. 
Căpitanul galopase încet spre capătul șirului, descălecase cu o 
mișcare iscusită și își croise drum în învălmășeală cu latul sabiei 
până ce oamenii se dăduseră la o parte. Pentru o clipă, privise 
lung. Una dintre femei era deja în agonie. Insă el o siluise apoi 
pe cealaltă chiar acolo, în văzul tuturor. La sfârșit o străpunsese 
cu sabia. 


După aceea încălecase și își îndemnase calul la galop, înapoi 
în fruntea coloanei. Nu se opriseră nici măcar cât să îngroape 
trupurile. 

În noaptea aceea, trăgându-se mai departe pentru a se ruga 
in singurătate pentru sufletele pierdute, văzuse ochii din copaci, 
la pândă. Căpitanul urlase la preot, numindu-l laș și prost, dar 
sergentul dublase fără să facă mare caz paza taberei. 

Nu contase; în dimineaţa următoare, unul dintre oameni 
fusese găsit târându-se pe coate și pe genunchi în iarbă la 
douăzeci de metri de tabără, cu ochii scoși și cu o gaură 
însângerată acolo unde îi fuseseră organele genitale. După asta, 
absolut toţi cei care le atinseseră pe femei fuseseră găsiţi și 
măcelăriți, unul câte unul, în moduri din ce în ce mai ingenioase 
și mai îngrozitoare, precum bizonii muţi înșfăcaţi din cireada de 
către lupi tăcuţi. Omul pur și simplu dispărea, iar după câteva 
ore sau după câteva zile îl găseau, încă în viaţă, decorând 
poteca. 

Când sosea clipa morţii, mulţi voiseră să sărute Cartea Sfântă. 
Preotul se întrebase dacă nu cumva greșea ducând șarada cu 
Biblia atât de departe. Dar hotărî că orice lucru putea aduce 
consolare în ultimele minute de agonie și teamă era probabil 
mai aproape de graţia divină decât de păcat. 

Nu-și văzuseră niciodată dușmanii, doar ce lăsau în urmă. 
Oamenii începuseră să murmure că era vorba despre demoni. 
Dar căpitanul, cu ochii aţintiţi la marile bogății care îi așteptau, 
părea să nu observe sângele sau mirosul din ce în ce mai 
pregnant al fricii. Își îndemna oamenii să înainteze cu sabia și cu 
biciul. De asemenea, părea să nu observe că devenise, într-o 
bună zi, ultimul supravieţuitor dintre cei care se atinseseră de 
femeile indiene. 

Trei zile mai târziu, căpitanul nu mai ieșise din cortul său 
dimineaţa. Îl găsiseră întins pe jos, cu măruntaiele împrăștiate 
prin cort ca niște podoabe. Ochii, mâinile și limba îi lipseau; i se 
tăiase gâtul, iar organele genitale îi fuseseră îndesate în gură. 
Nimeni nu văzuse și nu auzise nimic în noapte. 

ÎI îngropaseră fără regrete. Și apoi porniseră înapoi spre casă. 
Sau cel puţin spre Presidio din Santa Fe. 

Prea târziu. Indienii îi atacaseră noaptea. Majoritatea celor din 
trupă fuseseră uciși în somn, dar sergentul îi adunase pe 
supraviețuitori, în formaţie defensivă, retrăgându-se pe dealuri, 


374 


apoi într-un canion. Totuși, se împuţinaseră în mod constant. 
Mai rămăseseră opt oameni și doi cai atunci când ajunseseră în 
vâlceaua cea rotundă. Crezuseră că era un loc ușor de apărat - 
nedându-și seama că indienii se puteau căţăra pe stânci cu 
iscusința unor capre negre. 

Astfel că se refugiaseră în peșteră, mulţumindu-l lui 
Dumnezeu și providenţei pentru deschizătura pe care o 
descoperiseră, și care ducea într-o încăpere mare și întunecoasă 
tăiată în stâncă. Mult prea târziu își dăduseră seama că 
descoperirea nu fusese întâmplătoare; fuseseră mânați într- 
acolo. Dar pe atunci bolovanii deja se prăvăleau. Doi dintre ei 
alergaseră spre ploaia de pietre și fuseseră zdrobiţi. Ceilalţi se 
ghemuiseră înăuntru până când zgomotul încetase. După care 
începuse așteptarea în întuneric. 

Apoi moartea, până când preotul rămăsese singur cu 
sergentul. lar apoi complet singur. 

„Sălaș întunecat în care singură, doar moartea viețuiește.” 

Nu mai urinase de două zile; buzele îi erau crăpate, iar gura 
atât de uscată, încât până și înghiţitul devenise un chin. 

Apoi nu mai fusese singur: chipuri se iviră plutind în întuneric, 
ondulându-se ușor, ca părul sirenelor. O femeie cu părul negru 
într-o rochie verde. Un bărbat între două vârste cu o scânteie de 
neastâmpăr în ochi - neastâmpăr, și spirit cinic, și tristețea 
tăcută care umple privirea celor care au văzut că cele mai 
strălucitoare lumini și cele mai întunecate umbre ale lumii sunt 
de nedespărțit. 

Mai clar decât toate era un chip pe care nu-l văzuse niciodată 
în viaţa lui. O fată cu părul arămiu, a cărei pictură o purta cu el 
de ani de zile lângă inimă, ascunsă în masivul său crucifix. 

Ce ar spune episcopul despre asta? Un hohot de râs bolborosi 
prin el, deși suna mai degrabă ca și când ar fi vomitat. 
„Cheltuiala vană a spiritului într-o risipă de rușine”, rostise 
cândva furios. Ar putea fi cuvintele episcopului. 

Dar nu avusese dreptate. Invăţase asta între timp. Dragostea 
nu era niciodată o risipă. „Dragostea nu e cea care se îndoiește 
alături de cel ce părăsește...” 

Ea se ridică plutind încă o dată, zâmbind, iar el simţi cum 
inima i se zbate în piept, începând să-i bată nebunește. 

— Dar cine este? își auzi vocea tânără întrebând. 

— Este ea însăși, răspunse altă voce. Trandafirul frumuseţii. 


375 


lar restul fu tăcere. 


ACTUL V 


46 


La cinci luni de la moartea lui Roz, într-o seară rece de 
decembrie, m-am întors la Teatrul Globe, mult mai devreme 
decât mă aşteptam, reluând repetițiile cu Hamlet. 

Teatrului îi fusese redată gloria de odinioară. La venirea lunii 
iunie, avea să retrăiască o glorie chiar și mai mare, întrucât 
atunci era programată prima reprezentaţie a piesei Cardenio în 
decurs de aproape patru secole - și chiar pe data de douăzeci și 
nouă. Autorităţile îmi ceruseră să fiu regizor. 

Athenaide decisese că Hamlet trebuia totuși jucat înainte. Dar 
singura dată liberă în programul lui Jason Pierce, astfel încât să-l 
poată interpreta pe prinţul melancolic, era în decembrie. M-am 
gândit că ideea de a avea premiera unui spectacol la Teatrul 
Globe în miezul iernii era cu totul nebunească, dar Athenaide nu 
împărtășea aceeași opinie. 

— Elisabetanii se duceau la teatru tot anul, spusese ea. Noi de 
ce n-am putea? Cât de mult crezi că ne-am înmuiat? 

Și apoi completase un cec, susținând spectacolul în memoria 
lui Roz. Avusese dreptate, cel puţin în ceea ce privește vânzarea 
biletelor. Toate fuseseră vândute, și mai erau încă zece zile 
până la deschidere. 

In vreme ce actorii părăseau pe rând scena la sfârșitul 
repetiției, am prins un moment preţios în care să fiu singură în 
teatru. In luna decembrie, soarele apune devreme la Londra. 
Abia dacă era amiază, dacă dădeai crezare ceasului. Lumina 
târzie cădea pieziș pe acoperișul de stuf, orbindu-mă, și mi-am 
făcut mâna streașină la ochi. Tradiţia spunea că, pe vremea lui 
Shakespeare, piesele din teatrele în aer liber se jucau după- 
amiaza, terminându-se înainte de amurg. Ridicându-mi privirea 
spre scenă, nu eram deloc sigură de asta. Spre exemplu, Pilaștrii 
lui Hercule: în soarele amiezii, se învăluiau ţanţoși într-un 
stacojiu îndrăzneţ. Sub cerul cenușiu, căpătau culorile închise 
ale cailor, castaniu și roșcat, cu răceala arogantă a aristocraților 
- sau, dacă erai un cinic invederat, ale unor stâlpi înalţi de 


377 


friptură. Totuși, îi admiram cel mai mult în momentul apusului, 
la fel de bine iarna precum vara. Atunci când ei - și întregul 
Globe în jurul lor - păreau cel mai autentic shakespearieni. Sau 
biblici. Sau ambele: când umbrele se îngroșau ca niște demoni 
murmurători, iar Pilaștrii lui Hercule scânteiau în râuri de sânge 
amestecat cu foc. 

M-am cutremurat și mi-am strâns haina mai tare pe trup, 
amintindu-mi. 

Sir Henry fusese găsit la o săptămână după ce murise. Puțin 
mai jos de canion, pe jumătate ascuns sub niște pietriș, se 
găsiseră resturi din desagi, dar conţinutul dispăruse. 

Obţinuse, până la urmă, exact ceea ce dorise. Adusese piesa 
pierdută la lumină, dar distrusese orice dovadă ar fi putut 
conţine scrisoarea împotriva lui Shakespeare. Pentru asta, își 
sacrificase viaţa. 

Și alte șase vieți. Maxine, doctorul Sanderson, doamna 
Quigley, Graciela, Matthew... și Roz. 

Athenaide dedicase Hamlet memoriei lui Roz, dar eu 
hotărâsem ca omagiul meu pentru ea să fie Cardenio. Intre 
timp, încă n-o iertasem întru totul pentru faptul că mă jucase pe 
degete. Și mai ales, rostea o voce mică înlăuntru, pentru faptul 
că murise. Cu mâna în buzunar, am atins copia broșei Ofeliei pe 
care o purtam mereu cu mine, pe post de talisman. „Las-o să 
plece, spusese Maxine referindu-se la furia mea amestecată cu 
regret. Las-o să plece.” 

Incet, am coborât de la galerie în curte, cu faţa la scena 
pustie. 

— „Noapte bună, dulce prinţ”, am spus cu voce tare. Nu prea 
știam cu cine sau cu ce vorbeam. Poate chiar cu scena însăși. 
„Și coruri de îngeri să-ţi însoțească somnul.” 

Zgomot de aplauze tulbură tăcerea, iar eu m-a întors în 
direcția sunetului. Cineva se rezema nonșalant de perete, lângă 
intrare, bătând din palme. Halal moment de intimitate! 

Intruziunile se dovedeau exasperante. O dată sau de două ori 
pe săptămână, câte un turist presupunea că semnul „Nu 
deranjați, repetiţie în desfășurare” se referea la oricine 
altcineva, dar nu la el, și reușea să găsească o modalitate de a 
se strecura pe lângă ușieri și paznici, pătrunzând înăuntru. Am 
strigat: 

— Aplauzele-s cam târzii. Actorii au plecat cu toții. 


— Au fost superbi, răspunse o voce cu accent britanic pe care 
o cunoșteam. O voce de bronz și de ciocolată. Dar aplauzele nu 
sunt pentru ei. Sunt pentru tine. 

Ben se desprinse de perete, îndreptându-se de spate. Am 
rămas în picioare uitându-mă ţintă la el, de parcă era o fantomă. 

— Scuze că m-am strecurat aici mai devreme, zise el. Dar n- 
am mai văzut până acum un regizor la lucru și eram curios. Se 
apropie de mine, șchiopătând ușor. Nu ţi-ar plăcea să mergem 
să bem ceva, profesore? 

— Ticălosule, am zis eu cu un zâmbet. Ţi-a trecut cumva prin 
cap să dai un telefon înainte să apari aici în audienţă? 

— La naiba, zise el pe același ton. Am adus o sticlă foarte 
bună de șampanie. Potrivită pentru o întâlnire. Cam mult, dacă 
stăm să ne gândim, pentru o audiență. 

Trecu pe lângă mine, atingându-mă ușor din mers, 
îndreptându-se spre scările ce duceau la scenă. Așezându-se 
confortabil pe ultima treaptă, scoase două pahare înalte și o 
sticlă și începu să scoată dopul. 

L-am urmat pe trepte. 

— Dacă ai de gând să-mi dai șampanie, poţi numi această 
revedere cum dorești. 

Sticla se desfăcu scoțând un pocnet ușor, iar Ben turnă 
licoarea palidă în pahare. 

— Noroc, zise, întinzându-mi unul. 

— Ce sărbătorim? 

El zâmbi. 

— O audienţă? 

Am încuviințat din cap și am luat o sorbitură din pahar. Avea 
un gust delicios. 

— Ce mai faci, Kate? 

Am clipit. Fusese /a recuperare fizică timp de cinci luni și mă 
întreba pe mine ce mai fac? Habar n-aveam de fapt de unde să 
încep. Orele de după moartea lui Sir Henry începuseră cu o 
învălmășeală asurzitoare de elice de elicopter și de strigăte, de 
respiraţie tăiată și de lumini scânteind în întuneric, până când 
Ben fusese scos viu din peșteră. In ziua următoare, scoseseră la 
suprafaţă rămășițele lui Matthew. 

Mult mai târziu, cu aprobarea soţilor Jiménez, mă întorsesem 
la peșteră însoţită de un agent de la Comisia Piscicolă și pentru 
Viaţa Sălbatică din Statele Unite (interesat de liliecii cu coadă), 


379 


de cinci arheologi - doi de la Universitatea din Arizona și câte 
unul din Mexico City, Londra și Salamanca (cu toţii interesaţi de 
descoperirile din Spania colonială și Anglia iacobină), și de un 
speolog de la reţeaua de Parcuri de Stat din Arizona. Mormanele 
de pietre din peștera uscată erau ceea ce presupusesem eu a fi: 
mormintele a cinci soldaţi coloniali spanioli. 

Cel de-al șaselea cadavru neîngropat se dovedise a fi 
franciscan. Ascunsă în crucifix era o miniatură de Hilliard, un 
portret superb al unei fete cu păr arămiu, înconjurat de un scris 
cu litere aurii dantelate care păreau să îl lege de Hilliard-ul de la 
Folger: „Dar vara ta eternă va rămâne”. Nu existau alte indicii 
referitoare la identitatea bărbatului, dar singurul preot englez 
despre care se știa că se pierduse în această parte a lumii era 
William Shelton. 

Intrând în peșteră prin intrarea mai joasă, ne croiserăm drum 
pe lângă lilieci, pătrunzând în caverna care adăpostea 
mormântul lui Jem. Avusese cu sine documente - dar se 
transformaseră într-o grămadă de mucegai imposibil de citit. 
Păru nepotrivit, în răsunătoarea măreție a acelui loc, să deplâng 
dispariţia câtorva hârtii. 

Soții Jiménez anunţaseră descoperirea manuscrisului la o 
conferinţă de presă, și mă trezisem peste noapte sub lumina 
reflectoarelor celebrităţii. Un vârtej de strigăte se înălțase în 
jurul nostru, dar lumea - sau cel puţin majoritatea - acceptase 
în scurt timp faptul că preotul era un englez transformat în preot 
spaniol, numit William Shelton, și că avea la el volumul din Don 
Quijote și manuscrisul piesei pierdute a lui Shakespeare. Pentru 
moment, jurnalele Ofeliei rămăseseră într-un tărâm al nimănui, 
prinse în mijlocul unor negocieri discrete între Athenaide și 
Biserica Anglicană. Scrisorile din reședința Wilton nu au fost 
date publicităţii. 

La sfatul lui Athenaide, soții Jiménez vânduseră manuscrisul 
piesei la o licitaţie privată pentru o sumă nedezvăluită care 
suscitase speculaţii nebunești (o dezamăgitoare sumă de zece 
milioane de dolari? un fals care adusese o jumătate de miliard?) 
Ca de obicei, adevărul se găsea undeva la mijloc. Piesa 
revenise, în dublă custodie, Bibliotecii Britanice și Bibliotecii 
Folger, într-un aranjament care o expedia, precum biata 
Persefona, într-un continuu du-te-vino de la un an la altul, între 
cele două noi cămine ale sale. 


380 


Primele Ediţii furate fuseseră găsite în biblioteca lui Sir Henry 
și înapoiate la Teatrul Globe și la Harvard, deși se descoperise 
că în volumul de la Harvard lipsea o pagină din Titus Andronicus. 
Pagina pe care o purtam în buzunar îl reîntregise. In Valladolid, 
rectorul Colegiului Regal se gândea ce să facă cu Prima Ediţie 
pe care Derby i-o trimisese lui William Shelton. 

Bucuria era totuși mult umbrită. Moartea lui Sir Henry și cea a 
profesorului Matthew Morris, venite atât de curând după cea a 
lui Roz, creaseră unde de șoc în comunitatea shakespeariană. 
Versiunea oficială a crimelor, așa cum o prezentase Sinclair într- 
o conferinţă de presă televizată în toată lumea, amplificase 
respectivele  vociferări până la dimensiunile unei furtuni 
furibunde. Sir Henry și Matthew puseseră la cale cinci crime; 
apoi Sir Henry îl ucisese pe Matthew. Moartea lui Sir Henry, 
declarase ferm Sinclair, fusese un accident. 

Pentru prima oară în istorie, Harvard nu avea profesor de 
shakespearologie; foșnetul grăbit de CV-uri care urmase suna de 
parcă fiecare pădure din America de Nord și din Marea Britanie 
se pusese deodată în mișcare. Eu mă socotisem norocoasă să 
lucrez cu Sir Henry, dar întrebări discrete cu privire la persoana 
pe care o consideram potrivită să-i preia rolul în Hamlet veniră 
de la nume strălucitoare de pe scenele din toată lumea. Se 
părea că rolul fantomei era unanim considerat ca fiind o probă 
pentru rolul lui Don Quijote. 

De unde să încep, având în vedere toate acestea? 

— Bine, am zis. Sunt bine, mulțumesc. 

Ben zâmbi. 

— Cam simplist, desigur, dar mă bucur să aud asta. 

— Dar tu? Tu ce mai faci? 

Pentru un moment, el privi bulele care se ridicau în pahar. 

— Am descoperit ceva, Kate. 

Am tresărit. Cuvintele lui Roz. 

— Nu-i deloc amuzant. 

— Nici n-am vrut asta. Se uită la mine. Am vrut să sune 
precum adevărul. 

M-am uitat lung la el. Tot timpul cât fusese în spital și apoi la 
recuperare refuzase vizitele, deși vorbiserăm de vreo câteva ori 
la telefon. În decurs de câteva zile, documentele de la Houghton 
și de la reședința Wilton - scrisorile de la Jem către profesorul 
Child, și de la Will către Dulcea Lebădă - își despărţiseră 


381 


drumurile pentru a se întoarce acasă, fără să se pună întrebări; 
sau, cel puţin, până nu le-am pus eu. Totuși, tot ce am aflat a 
fost că, în timpul haosului de la Elsinore, Ben luase volumul lui 
Chambers de la Sir Henry, ascunzându-l împreună cu colecția sa 
ilicită de scrisori undeva în casă. Cum de reușise să le 
recupereze, nu voia să spună. Imi ceruse broșa cu miniatura 
ascunsă în ea, cu toate acestea, și insistase cu atâta 
vehemențţă, încât până la urmă acceptasem. Și aceasta își 
găsise rapid drumul spre casă, ajungând la Folger în compania 
scrisorii Ofeliei către doamna Folger. 

Ultima dată când vorbiserăm fusese chiar înainte de a începe 
repetițiile, cu șase săptămâni în urmă. Îl sunasem iar, 
entuziasmată, când descoperisem o legătură dintre familia 
Howard și contele de Derby. 

Păruse obosit, dar se înviorase la auzul veștii. 

— Ce fel de legătură? 

— Cea de modă veche. Căsătoria. Fiica lui Derby s-a căsătorit 
cu un văr de-al lui Somerset. 

— Glumești! 

— Un alt Robert Carr, de fapt, doar că acesta a insistat asupra 
ortografiei scoțiene. Kerr, cu K. Se întâmpla în 1621, la un an 
înaintea eliberării din Turn a contesei de Somerset. Cu doi ani 
înainte de publicarea Primei Ediţii. 

„Acum face parte din familie”, scria în scrisoarea de la Wilton 
House. 

— Asta cam rezolvă lucrurile, nu crezi? Îl leagă pe Derby de 
piese. 

Eu nu fusesem de acord. 

— Căsătoria dovedește doar că avea legătură cu familia 
Howard. Deja știm din Prima Ediţie de la Valladolid că îl 
cunoștea pe William Shelton. Și știm din scrisoarea de la 
reședința Wilton că avea o anume relaţie cu Shakespeare. Dar 
nimic din toate astea nu-l face autorul pieselor. Se poate foarte 
bine să fi fost cel care le-a comandat. 

— Ce altceva îţi mai trebuie? 

— Ceva explicit. 

Ben scosese un mârâit. 

— Unde ar trebui să caute cineva? 

— Undeva unde n-a mai căutat nimeni de patru sute de ani, 
pentru început. 


382 


— Ai vreo idee? Căzusem pe gânduri. 

— Elementele marginale ale poveștii. Pentru bârfă, probabil. 
Dar nu pentru piese. Asta e tot ce am prins din zbor. 

— Dar bârfă despre ce? 

— Biblia regelui James, poate. 

Răsuflă prelung, din rărunchi. 

— Semnătura din Psalmi. 

— Se poate să existe ceva acolo despre persoana care a 
lucrat la traduceri, mai ales Psalmul patruzeci și șase. 

— Nu se știe? Tu nu știi? 

— Nu. Traducătorii și-au trecut sub tăcere contribuţiile 
individuale. În mod voit, se pare. Chiar și-au ars însemnările 
personale. Biblia e opera Domnului, nu a oamenilor. Și cu 
siguranţă nu a unui singur om. Totuși, anumite referiri se poate 
să fi transpirat și să se fi păstrat. 

— Am să mă ocup de asta, spusese. 

Nu se prea putea mișca și nici nu știa să citească scrisul 
iacobin, deci nu eram prea încrezătoare în șansele lui. Dar dacă 
avea nevoie de ceva care să îl împiedice să înnebunească din 
cauza lipsei de activitate, fie. 

Dar acum stătea pe marginea scenei susținând că 
descoperise ceva. Am lăsat paharul jos. 

— Ce anume? 

Îmi înmâna copia xerox a unei scrisori. Mi-am ridicat ochii. Era 
în grafia elisabetană, așa-numitul scris secretarial. 

Ben zâmbi. 

— După ce li s-au înapoiat lucrurile, cei de la Folger s-au 
arătat dispuși să-mi fie de ajutor. Chiar m-au învăţat cum să 
descifrez grafia iacobină. 

— Acolo ai găsit asta? 

El clătină din cap. 

— O colecţie particulară, zise el vag. E de la Lancelot 
Andrewes, decan la Westminster și episcop de Chichester, către 
un prieten, scrisă în noiembrie 1607. Un nume neobișnuit pentru 
un episcop - Lancelot -, dar oricum nu era tipul de prelat 
obișnuit. ă 

Nu zise mai mult, iar eu m-am aplecat asupra scrisorii. In 
mare parte, aceasta aborda problema catolică din Warwickshire. 
Dar exista un paragraf care îmi atrase atenţia, despre Laurence 
Chaderton, directorul de la Emmanuel College, Cambridge, și 


383 


despre proaspăt terminata carte a Psalmilor din Biblia regelui. 
Fusese unul dintre puţinii clerici cu tendinţe puritane care 
lucraseră la proiect; Psalmii fuseseră încredințaţi comitetului 
său. 

După spusele episcopului, Chaderton scrisese o scrisoare 
violentă în care se plângea că regele luase traducerea atentă a 
Psalmilor făcută de comitetul său și o dăduse unui grup de 
poeți. „Intru șlefuire”, spunea episcopul că tunase Chaderton - 
de parcă înfrumusețarea poetică a textului era cu câteva trepte 
mai prejos de masturbare, sodomie și vrăjitorie pe scara 
păcatelor abominabile din Levitic. Drept răspuns, episcopul 
încercase să fie conciliant. Poeţilor nu li se va permite să strice 
traducerea; dar în ceea ce privește ritmul și intonaţia, ei bine, 
regele avea dreptate. Psalmii erau la origine cântece, dar în 
traducere sunau ca niște predici. Predici plictisitoare, specificase 
el. Ca și regele, episcopul era cu totul în favoarea corectitudinii, 
dar nu exista niciun motiv ca ea să nu fie și plăcută auzului. 

Dar Chaderton refuzase să se liniștească. Făcuse o altă 
acuzaţie: „Au semnat ce-au lucrat”. 

Asta, scria episcopul, ar fi într-adevăr blasfemie dacă ar fi 
adevărat, dar el însuși cercetase atent întreaga carte a Psalmilor 
și nu găsise nici urmă de semnătură. Chaderton, oftase el către 
prietenul său, ar face mai bine să se preocupe de ceea ce mai 
rămăsese de tradus, mai degrabă decât să zbiere inepţii despre 
ceea ce se tradusese deja. Dacă răzvrătitul nu-și putea ţine 
gura, regele avea să le stea în coaste, cosmetizând el însuși 
traducerea. Cel puţin, lucrând cu poeţii, bunul episcop putea 
refuza orice considera a fi într-adevăr groaznic. 

Din păcate, asemenea lui Chaderton, episcopul reprezenta 
discreția întruchipată. Nu pomenea niciun nume. 

Un zâmbet înflori pe chipul lui Ben când am terminat de citit. 

— Crezi că Shakespeare se poate să fi fost unul dintre acei 
poeţi? 

— Posibil. Dar atunci cine erau ceilalţi? Nimeni n-a găsit 
vreodată vreo altă semnătură. 

— S-a uitat cineva? 

Am râs. 

— Probabil că nu. 

— Deci ce nu merge? 

Am dat din colț în colț. 


— Data e cea care nu-mi convine. Vechea explicaţie este că 
Psalmul a fost terminat în 1610, când Shakespeare avea 
patruzeci și șase de ani - un fel de cheie incitantă a ghicitorii. 
Dar episcopul și-a datat scrisoarea 1607. 

— Trebuie să fie un cadou de aniversare pentru el însuși? 

— Nu. Dar atunci de ce Psalmul patruzeci și șase? De ce să-l 
facă, până la urmă, fără vreun fel de semnal pentru ceilalţi, spre 
a căuta? 

— Chiar crezi că avea vreo importanţă pentru el ca alţii să 
știe? Poate că a făcut-o pentru sine, fiindcă i-a trecut prin cap că 
poate, într-un psalm care îi tot dă înainte cu scuturături și 
sulițe”. 

— Poate. 

M-am încruntat. Un cadou de aniversare pentru el însusi. 

Sărind de pe scenă, am traversat rapid spre micul birou din 
galerie unde îmi țineam notițele și m-am întors cu trei pagini 
împăturite, pe care le-am așezat în fața lui Ben. Extrase din 
Dicţionarul Oxford al biografiilor naţionale de pe internet. 
Articolele despre William Stanley, cel de-al șaselea conte de 
Derby, Mary Sidney Herbert, contesă de Pembroke, și Sir Francis 
Bacon. 

— Fiara himerică, zise Ben. Sau mare parte din ea. 

— Un cadou aniversar pentru el însuși, l-am îngânat. 

Ben se uită rapid peste articole și apoi își ridică iar privirea. 

— Toţi s-au născut în 1561. 

— Ceea ce înseamnă că în 1607, când au fost terminați 
Psalmii, toţi aveau... 

E| scosese un fluierat. 

— Toţi aveau patruzeci și șase de ani. 

Preţ de o clipă, am sorbit șampanie în tăcere, în inima tăcută 
a lumii lui Shakespeare, cu safirul din ce în ce mai profund al 
cerului din fundal care ne dădea impresia că plutim într-un vis 
de iarnă. 

— Știai că Derby a fost ultimul reprezentant al fiarei himerice 
care a rămas în viață? am reflectat eu. Lady Pembroke a murit 
de variolă în 1621, cu doar câteva săptămâni înainte ca fiica lui 
Derby să ia în căsătorie pe celălalt Kerr, iar Bacon a murit de 
pneumonie în primăvara lui 1626, după un experiment de 


27 „Shaking and spears” - în original, cele două părţi care alcătuiesc numele 
Shakespeare. (n.tr.). 


385 


conservare a cărnii prin umplerea unui pui cu zăpadă. Dar Derby 
a trăit până la începutul Războiului Civil din Anglia. 

— Ucis în luptă? întrebă Ben. 

— Nu. Era ocupat cu iubitele lui cărţi în Chester, și, în plus, 
avea optzeci și unu de ani. Dar în septembrie 1642, după ce 
regele a fugit de la Londra, puritanii din Parlament au pus în 
sfârșit mâna pe teatrele pe care le detestau de atâta vreme și 
le-au închis cu mare vâlvă pe 2 septembrie. Aveau să rămână 
închise aproape douăzeci de ani... 

— Nu erau o gașcă prea simpatică, puritanii ăștia. Ce bine că, 
până la urmă, majoritatea au traversat oceanul spre vest. 

— Mersi. M-am strâmbat la el. Derby a murit patru săptămâni 
mai târziu, pe douăzeci și nouă septembrie. 

— De parcă Parlamentul i-ar fi ucis inima? 

— E tentant să vezi astfel lucrurile, nu? Dar istoria nu 
funcționează așa. Cronologia nu e un argument pentru relaţia 
cauză-efect. 

M-am așezat absentă, trecându-mi un deget peste buza 
paharului. 

— Deci ce vei face cu asta? 

Am clătinat din cap. 

— Athenaide a sugerat ca Wesley North să mai scrie o carte, 
de data asta despre fiara himerică. l-am spus că mă voi gândi la 
propunere. 

— Mi-a spus. Ai publica lucrurile astea sub numele altcuiva? 

— Pare potrivit, nu? 

El izbucni în râs, iar eu am clătinat din cap. 

— Problema este că încă nu dispun de nimic mai mult decât 
niște vorbe aruncate în vânt. Nu probe solide. 

— Asta nu pare să fi oprit pe cineva până acum. 

— A oprit-o pe Ofelia. S-a simțit mulțumită, după aceea. 

— Deci tinzi să urmezi drumul Ofeliei, și nu pe al Deliei? 

„E o maree-n viaţa omenească...” Citatul preferat al lui Roz 
îmi reveni în minte în cadenţa vocii ei. 

— Cât de bine o cunoșteai pe Roz? am întrebat. 

— Suficient cât să știu că te adora. 

— Îi plăcea să se imagineze jucând povestea sonetelor. Ea era 
mereu Poetul. 

— Desigur. lar tu erai tânărul blond. 

M-am oprit din râs. 


386 


— Sună arogant ca naiba, dacă o spui în termenii ăștia. Dar 
Sir Henry mi-a spus cam același lucru, cândva. 

Ben îmi susţinu privirea. 

— Te numea fata ei de aur. Printre altele. M-am aplecat în 
faţă. 

— Te-ai întrebat vreodată dacă Roz voia să te distribuie în 
versiunea ei a sonetelor? 

— N-a trebuit să mă întreb. Mi-a oferit Doamna Neagră, zise el 
cu un zâmbet autodepreciativ. „Nu e destinat deloc să fie 
feminin”, m-a asigurat ea. Rolul agitatorului. Al intrusului. 
Perfect potrivit pentru un soldat. 

Am izbucnit în râs. 

— Și ce-ai spus? 

El luă o gură de șampanie. 

— l-am spus că nu sunt actor și nu vreau să respect scenariul 
nimănui. 

— lar ea a replicat: „Nici măcar al lui Shakespeare?” 

El tresări: 

— Ţi-a spus? 

Am clătinat din cap. 

— l-am spus același lucru odată. Și așa mi-a răspuns. 

Râse la rândul lui. 

— Care a fost răspunsul tău? 

— Că mi-aş scrie propria poveste. S-ar putea să fie mai 
neîngrijită, dar ar fi a mea. 

— Și cum merge? 

— Nu știu încă. Dar nu voi urma calea lui Shakespeare, și cu 
siguranţă nici pe cea a Ofeliei sau a Deliei. 

El dădu din cap și mai sorbi niște vin. 

— Te-ai gândit vreodată la o colaborare? 

Colţurile gurii îi trădau neastâmpărul. Neastâmpărul și 
speranța. 

— La ce fel de poveste te gândești? 

— Cea mai veche dintre toate, zise el. Un băiat întâlnește o 
fată. 

— Ce zici despre o fată întâlnește un băiat? am replicat eu cu 
un zâmbet. 

Își ridică paharul. 

După o clipă, l-am ridicat pe al meu lângă al lui. 

— Să ciocnim pentru o nouă poveste, am zis. 


NOTA AUTOAREI 


Într-o seară de toamnă la începutul facultăţii, scormoneam 
printre vechile volume aflate în camera din spate a Bibliotecii 
Child, refugiul privat al Catedrei de Engleză, ascuns într-un colţ 
al ultimului etaj de la Biblioteca Widener din Harvard, când am 
dat peste o carte în patru volume: Scena elisabetană, de E.K. 
Chambers, publicată în anul 1923. Unul câte unul, am deschis 
volumele. Erau pline de informații, dintre care cu multe habar 
nu aveam ce să fac, precum însemnarea „mulţi dintre actorii 
elisabetani erau pe jumătate acrobaţi, și fără îndoială puteau 
merge pe sârmă”. Totuși, aproape de sfârșitul celui de-al treilea 
volum, am găsit câteva pagini despre operele dramatice ale lui 
Shakespeare, care se încheiau cu o scurtă secțiune intitulată 
„Piese pierdute”. 

Știam că marea majoritate a operelor dramatice scrise în 
Renașterea engleză nu se păstraseră, astfel că am bănuit - vag 
- că o parte din ceea ce scrisese Shakespeare trebuie să se fi 
pierdut. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că Chambers știa 
câte ceva despre ceea ce se pierduse. Inaintea ochilor mei se 
aflau negru pe alb două titluri și, în cazul lui Cardenio, structura 
centrală a subiectului. 

Am început să mă întreb ce s-ar întâmpla dacă s-ar găsi 
aceste piese. Unde ar putea descoperi cineva așa ceva? Cum ar 
fi momentul descoperirii? Și cum ar schimba descoperirea cursul 
vieții cuiva - în afară de evidentul acces imediat la bani și la 
faimă? 

Locurile în care te gândești imediat să cauţi piesele pierdute 
ale lui Shakespeare sunt bibliotecile englezești și casele 
devenite monumente istorice. Dar, cu siguranţă, dacă ele s-ar 
afla în astfel de locuri atât de evidente, deja ar fi fost găsite. In 
maniera egoistă a visării cu ochii deschişi, am început să 
reflectez unde anume s-ar putea găsi în mod plauzibil o piesă 
shakespeariană în afara Marii Britanii și, mai ales, într-o locaţie 
unde ar fi probabil s-o găsesc eu, adică în New England (sau cel 
puţin undeva pe coridorul nord-estic dintre Boston și 
Washington D.C.) ori în sud-vestul deșertic. Din când în când, 


388 


chiar aruncam câte un ochi prin cutii cu cărți vechi din magazine 
de antichităţi aflate-n vechi șoproane de pe străzile lăturalnice 
pe care se întâmpla să mă aflu în New England. 

La un moment dat, am recunoscut în sinea mea că nu voi găsi 
în fapt niciodată o piesă pierdută de-a lui Shakespeare - și că, 
oricum, ar fi mai interesant să o transpun într-o poveste, de 
vreme ce într-un astfel de caz aș deţine controlul asupra a ceea 
ce se întâmplă, și cui. lar apoi m-am gândit: de ce să nu adaug 
în poveste și celălalt mister shakespearian, chiar mai mare? 
Cine era Shakespeare? 

Mi-a trebuit mai mult de un deceniu până să mă apuc de 
treabă, dar rezultatul este Coau/ Shakespeare. 

Pasajul din Chambers care a declanșat totul este, cu mici 
modificări, pasajul pe care îl citește Kate în această carte. 
Majoritatea siturilor shakespeariene din roman există în 
realitate, deși mi-am permis câteva licenţe ici și colo, pentru a- 
mi servi scopurilor literare. Teoriile despre cine ar fi putut fi 
Shakespeare sunt toate adevărate - cel puţin ca teorii. În sfârșit, 
multe dintre personajele istorice sunt ficțiuni pornind de la o 
bază reală. Toate personajele moderne sunt însă imaginare. 

O notație în Registrul Librarului (o formă englezească timpurie 
de copyright) îl identifică pe Shakespeare drept coautorul lui 
Cardenio, împreună cu John Fletcher, succesorul său ca 
dramaturg principal al Oamenilor Regelui (și coautorul său la 
mai multe piese). Am ales să „găsesc” Cardenio fiindcă, dintre 
cele două piese pierdute ale căror titluri le știm, este cea despre 
care deţinem cele mai multe amănunte, și de asemenea fiindcă 
sursa sa în romanul Don Quijote al lui Miguel de Cervantes îi 
conferă o vagă legătură cu lumea colonială spaniolă, și deci cu 
sud-vestul american - un loc pe care îl iubesc și unde am dorit 
să-mi las personajele să se joace de-a v-aţi ascunselea într-un 
mod shakespearian. 

Cealaltă piesă - Câștigatele chinuri ale dragostei - a dispărut, 
dar Cardenio a reapărut sub formă de manuscris în secolul al 
optsprezecelea, când Lewis Theobald a „modernizat-o” pentru 
scena londoneză. Manuscrisele originale, pe care majoritatea 
savanților le acceptă ca fiind probabil autentice, au dispărut 
între timp, dar adaptarea, intitulată Dubla fa/șitate (sic) a 
supraviețuit. În cea mai mare parte, este îngrozitoare, în 
maniera în care o descrie Kate: plină de goluri și întrepătrunsă 


389 


de cicatrici și petice ă la Frankenstein. Disipate prin ea, există 
totuși expresii care sună de parcă ar putea fi opera lui 
Shakespeare sau Fletcher - la nivelul sintagmelor disparate, 
maestrul și discipolul sunt greu de deosebit, într-un mod foarte 
asemănător cu dificultatea de a distinge între Rembranat și 
„Școala lui Rembrandt” la nivelul simplelor tușe de pensulă. 
Dubla falșitate este sursa cuvintelor pe care Kate și ceilalţi le 
identifică drept aparținând lui Shakespeare în acest roman. 

Singurele excepții sunt indicaţiile regizorale și rândul despre 
Sancho și Don Quijote: eu port responsabilitatea acestora, 
deoarece adaptarea nu păstrează nici urmă din bătrânul cavaler 
nebun și rotofeiul său scutier. Totuși, ca și Kate, mi-ar plăcea să 
cred că Shakespeare i-ar fi considerat pe cei doi indispensabili 
pentru comedie și pentru intriga narativă a povestirii, și în 
consecinţă i-ar fi inclus în vreun fel de schemă narativă. 

Am citit o sugestie savantă, a lui Richard Wilson în 
Shakespeare secret (Manchester University Press, 2004), cum 
că Cardenio ar putea fi cumva legat de familia Howard și de 
moartea prinţului Henry. Cei din familia Howard erau 
prospanioli, criptocatolici și teribil de perfizi, mai ales contele de 
Northampton și nepotul său, contele de Suffolk. (Ca să simplific 
lucrurile, m-am referit la aceștia doi cu aceste titluri pe tot 
cuprinsul romanului, deși niciunul nu și-a primit titlul până când 
regele James nu s-a urcat pe tron.) Au existat într-adevăr 
zvonuri care să indice o legătură amoroasă între Frances 
Howard și prinţ, iar „incidentul cu mănușa” se spune că ar fi 
avut loc (deși doamnei nu i se menţionează numele); povestea 
sordidă cu Frances care îl otrăvește pe unul dintre iubiții soţului 
ei cu tarte este înregistrată pe larg în documente juridice, 
deoarece ea chiar s-a declarat vinovată de crimă în faţa 
Camerei Lorzilor. Detaliile legăturilor precise dintre familia 
Howard cu Shakespeare și Teatrul Globe sunt totuși rodul 
imaginaţiei mele. 

In vreme ce ne este cel mai ușor să spunem că William 
Shakespeare din Stratford a scris piesele care îi poartă numele, 
există multe argumente, de la cele curios de incitante până la 
cele scandaloase, care sugerează că e posibil ca lucrurile să nu 
stea astfel. Problema majoră pe care o împărtășesc toate 
teoriile despre „alt autor” este conspirația tăcerii pe care ar 
necesita-o: dacă altcineva ar fi scris piesele, nimeni n-a 


390 


dezvăluit asta niciodată. În niște medii atât de bârfitoare, de 
malițioase, de preocupate în a cultiva ironia în mod profesionist 
precum curtea elisabetană și cea iacobină, acesta nu e deloc un 
impediment minor. 

Astăzi există multe asociaţii de „antistratfordieni” - de la 
asociaţiile academice până la grupurile asemănătoare cu un cult 
care susțin teoria conspirației. Mulţi exultă la descoperirea 
mesajelor codificate care se presupune a-i indica pe diverși alți 
scriitori ca fiind adevăratul autor, ascuns voit sub o mască a 
operelor publicate sub numele „William Shakespeare”. Cele 
două alternative care au de departe cei mai mulţi - și cei mai 
respectabili - adepți sunt contele de Oxford și Francis Bacon. 
Alţi preferaţi care rezistă în timp îi includ pe Christopher 
Marlowe, Edmund Spenser, Sir Philip Sidney și sora lui, Mary 
Herbert, contesă de Pembroke, regina Elisabeta, Sir Walter 
Raleigh, conții de Southampton, Derby și Rutland, și un comitet 
secret cuprinzându-i pe toți aceștia, care se credea că a fost 
condus fie de Bacon, fie de Oxford, fie de amândoi. Inexplicabil 
de înverșunaţi sunt suporterii lui Henry Howard, conte de 
Sussex (decapitat cu aproximativ patruzeci și patru de ani 
înaintea primei reprezentații a unei piese de Shakespeare) și cei 
ai lui Daniel Defoe (născut cu aproape șaptezeci de ani după 
acea primă reprezentație). Cel mai nou candidat demn de 
atenţie este curteanul de rang minor Sir Henry Neville. 

Edward de Vere, cel de-al șaptesprezecelea conte de Oxford, 
domnește ca favoritul la zi printre antistratfordieni. Anagramele 
și jocurile de cuvinte oxfordiene din această carte au fost toate 
propuse ca dovezi că respectivul conte ar fi cel care a scris 
piesele. Așa cum subliniază Athenaide, numele său de familie - 
Vere - este pus conform tradiţiei ancestrale în legătură cu 
latinescul verum, sau „adevăr”, iar mottoul familiei sale - Vero 
nihil verius, sau „Nimic mai adevărat decât adevărul” - se 
bazează pe această legătură. La fel și partizanii săi din realitate: 
aceștia găsesc referiri „suspicioase” sau „semnificative” la 
adevăr peste tot în Shakespeare. Cuvântul evere un alt favorit. 
Primul oxfordian serios a fost J. Thomas Looney (pronunțat 
„Loney”), a cărui carte numită „Shakespeare” identificat a fost 
publicată pentru prima dată în anul 1920 și l-a convins, printre 
alţii, pe Sigmund Freud. 


Francis Bacon a fost totuși cel dintâi autor alternativ preferat; 
argumente solide în favoarea lui au început să fie aduse în anii 
1850, de către Delia Bacon și de către alți câţiva. Suporterii 
baconieni au cercetat scrierile lui Shakespeare și alte opere 
renascentiste cu o fervoare nemaivăzută, descoperind 
numeroase anagrame, acrostihuri, coduri numerice și înțelesuri 
duble (deseori referitoare la „vier” și „șuncă”), despre care se 
presupune că arătau spre eroul lor ca fiind autorul pieselor (și 
deseori ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât fiul reginei 
Elisabeta). Câţiva disperaţi au recurs chiar la ședințe de 
spiritism și la furt din morminte. Nu toți susţinătorii lui Bacon 
sunt totuși atât de ușor de combătut; printre ei se numără 
savanţi, scriitori, avocaţi și judecători, atât din Marea Britanie, 
cât și din Statele Unite. De departe articolul baconian cel mai 
plăcut de citit e eseul lui Mark Twain intitulat „Shakespeare e 
mort?” 

Orice altceva ar fi putut fi, Bacon a fost cu siguranţă un om 
strălucit și șiret: pentru o perioadă sfetnicul principal al 
Coroanei, a fost totodată inventatorul unui cod admirabil de 
complex folosit în acest roman de către Jem Granville. Bacon a 
publicat cifrul în 1623, în același an în care a apărut Prima 
Ediție. 

Susţinătorul celui de-al șaselea conte de Derby a fost Abel 
Lefranc, eminentul istoric literar francez și profesor la College de 
France, în primele decenii ale secolului douăzeci. In ciuda 
numelui lui Derby (William), a iniţialelor (W.S.) și a perioadei 
potrivite în care a trăit, totuși, pentru vorbitorii de engleză, 
candidatura sa a rămas cumva mai puţin importantă decât cea 
a lui Bacon sau a lui Oxford. 

Cea mai bună trecere în revistă nebeletristică (și 
nepărtinitoare) a controversei auctoriale este Cine a scris 
Shakespeare? de John Mitchell (Thames & Hudson, 1996). 
Pentru o viziune partizană care îl apără pe Shakespeare din 
Stratford, vezi Scott McCrea, Cazul Shakespeare (Praeger, 
2005). 

Teatrul Globe original a ars pe 29 iunie 1613 (într-o marți, 
după vechiul calendar iulian), în timpul unei reprezentații cu 
Henric al VIll-lea al lui Shakespeare, cunoscut pe atunci drept 
Totul e adevărat. Din câte se știe, a fost un accident, cauzat de 
scânteile de la aprinderea tunului de la efecte speciale care au 


392 


aterizat pe acoperișul de stuf. Martorii oculari au declarat că un 
bărbat a suferit arsuri ușoare fiindcă a salvat un copil prins în 
incendiu; pantalonii lui în flăcări au fost stinși cu bere 
englezească. Noul Globe este într-adevăr prima clădire 
acoperită cu stuf care s-a permis a fi construită în Londra după 
Marele Incendiu din 1666. 

Numeroasele monumente ale lui Shakespeare și teatre din 
Stratford-upon-Avon sunt vestite în toată lumea. Biblioteca 
Folger dedicată lui Shakespeare de pe Dealul Capitoliului din 
Washington D.C. deţine cea mai mare colecţie de obiecte legate 
de Shakespeare din lume. 

Wilton House, reședința contelui de Pembroke, este una 
dintre puţinele clădiri care se mai păstrează încă dintre cele pe 
care Shakespeare le-a vizitat cu certitudine - prezenţa lui aici 
este indiscutabil mai sigură decât prezenţa lui în oricare dintre 
clădirile din Stratford, cu excepţia bisericii unde este îngropat. 
Copia de la reședința Wilton a monumentului lui Shakespeare de 
la Westminster și inscripţia sa schimbată și cu majuscule 
ciudate sunt adevărate, deși pictura care ilustrează anagrama 
este rodul imaginaţiei mele. De asemenea, există un set de 
picturi cu Arcadia în încăperea paladină numită Sala Cubului 
Unic, deși le-am modificat puţin pentru a se potrivi cu intriga. 
Compartimentul ascuns în spatele uneia dintre picturi reprezintă 
pură închipuire de romancier. „Scrisoarea pierdută” de la 
contesă către fiul ei, în care spune „îl avem cu noi pe numitul 
Shakespeare” a fost documentată în secolul al nouăsprezecelea, 
dar de atunci nu a mai fost văzută de cărturari. Scrisoarea de la 
Will către Dulcea Lebădă e compusă de mine. 

Colegiul Regal St Alban din Valladolid a fost fondat de către 
regele Filip al II-lea al Spaniei special pentru a pregăti tineri 
englezi pentru preoţia romano-catolică și (din punctul de vedere 
al reginei Elisabeta) pentru a pune la cale revolta religioasă în 
țara de origine. Colegiul încă există și încă mai pregătește tineri 
englezi pentru preoţie. Extraordinara sa bibliotecă a conţinut 
cândva o Primă Ediţie, dar aceasta a fost vândută, după cum mi 
s-a spus, la începutul secolului douăzeci. In 1601, la opt ani 
după uciderea lui Christopher Marlowe, un anume „Christopher 
Morley” - o ortografie pe care o folosea Marlowe în timpul vieţii 
- a fost înregistrat ca studiind aici. Până în 1604, Cervantes se 
găsea de asemenea în oraș, terminând Don Quijote. 


393 


Minele, orașele și teatrele purtând nume shakespeariene 
există din belșug în tot vestul Statelor Unite: mine denumite 
după personaje și piese shakespeariene umplu Munţii Stâncoși 
din Colorado. (Cercetările lui Roz cu privire la acest subiect îmi 
aparţin, adunate pentru un articol pe care l-am scris pentru 
Smithsonian, intitulat „Cum Bardul a cucerit Vestul”, august 
1998). Cedar City, în ţinutul stâncilor roșii din Utah, este locul 
unde se ţine Festivalul Shakespearian din Utah, care se laudă cu 
o reconstrucţie modernă a Teatrului Elisabetan Globe - deși eu 
am adăugat Arhiva Preston având înfățișarea locului de naștere 
al lui Shakespeare din Stratford-upon-Avon. Pariul cu Hamlet al 
lui Jem Granville este inspirat dintr-un rămășag autentic care s-a 
făcut în 1861 la Denver. Am urmat îndeaproape în articolele 
mele de ziar relatările din Rocky Mountain News care dădeau 
amănunte despre acest pariu. 

Orașul-fantomă Shakespeare se află în vestul statului New 
Mexico, lângă Lordsburg, la granița cu Arizona; am auzit 
povestea cu Bean Belly Smith de la proprietarii lui în mai multe 
rânduri. 

Palatul lui Athenaide de la capătul singurei străzi a orașului, în 
orice caz, e adăugirea mea, deși castelul „original” al lui Hamlet 
după care este modelat - Castelul Kronborg, lângă Elsinore (sau 
Helsingor) din Danemarca - există în realitate, precum există și 
Sala de Banchete din Castelul Hedingham, odinioară reședința 
contelui de Oxford. Obsesia oxfordiană cu Hamlet este reală; 
piesa este citită de către oxfordieni ca o criptoautobiografie 
scrisă de candidatul lor. Așa cum observă Kate și Athenaide, 
piesa prezintă, într-adevăr, mai mult decât câteva coincidențe 
stranii cu viaţa contelui de Oxford. 

Savanta americană Delia Bacon a înnebunit în timp ce-și scria 
magnum opusul din 1857, Filosofia pieselor lui Shakspere (sic) 
dezvăluită. Povestea veghii ei nocturne în fața mormântului lui 
Shakespeare din Trinity Church, în Stratford, este preluată din 
propria descriere a evenimentului, așa cum este relatată într-o 
scrisoare către prietenul ei, Nathaniel Hawthorne. Vicarul de la 
Trinity, Granville J. Granville, se pare că i-a acordat permisiunea 
să stea de veghe; reverendul Granville avea mai mulţi copii, dar 
Jeremy (Jem) este adaosul meu la această familie. La fel, 
doctorul George Fayrer este într-adevăr medicul care a internat- 


394 


o pe Delia la azilul lui particular din Henley-in-Arden, pe 30 
noiembrie 1857, dar fiica sa Ofelia este rodul imaginației mele. 

Francis J. Child a fost profesor de engleză la Harvard din 1876 
până la moartea sa, în 1896; colecţia sa de balade populare 
engleze și scoțiene rămâne una dintre marile opere științifice 
ale literaturii engleze. A fost de asemenea și un fin cunoscător al 
lui Shakespeare. Precum este prezentat în roman, trandafirii 
erau cea de a doua mare pasiune a vieţii sale (și există într- 
adevăr o bătrână tufă de trandafiri Lady Banks în grădina din 
spate a unei pensiuni - acum muzeu - din Tombstone, Arizona, 
deși i-am antedatat plantarea cu câţiva ani). Sper ca umbra sa 
să mă ierte fiindcă l-am înzestrat cu un copil din flori. 

Sonetele lui Shakespeare par a fi adresate fie unui sfidător 
tânăr blond, fie unei periculoase doamne brunete cu care poetul 
va fi fost prins într-un fel de triunghi amoros. A curs multă 
cerneală în încercarea de a se descoperi cine erau doamna și 
tânărul; niciunul nu a fost identificat de o manieră 
convingătoare. In primele șaptesprezece sonete, Shakespeare 
se roagă de tânăr să zămislească un copil. În mod straniu, 
prefața lui Theobald la Dubla fa/șitate face referire la o fiică 
nelegitimă, de altfel necunoscută, a lui Shakespeare. De vreme 
ce poetul-narator al sonetelor arde de gelozie din cauza legăturii 
amoroase a tânărului cu Doamna Neagră, mi s-a părut ceva 
firesc să atribui această fiică doamnei și fac astfel încât 
paternitatea copilului să rămână neclară - dar această legătură 
îmi aparține și nu are alte fundamente. 

Nicholas Hilliard a fost de departe cel mai mare pictor englez 
din timpul vieţii lui Shakespeare; într-un anume sens, a fost 
echivalentul lui Shakespeare în artele frumoase. Fililliard se 
specializase în portrete în miniatură cu detalii desăvârșite, ca de 
fotografie. Muzeul londonez Victoria & Albert deţine unul care 
înfățișează un tânăr frumos pe un fundal de flăcări. 

Thomas Shelton a fost un slujitor anglo-irlandez al familiei 
Howard, și a fost într-adevăr cel dintâi care a tradus Don Quijote 
în limba engleză; traducerea lui a fost publicată în 1612. În 
vreme ce fratele lui e o ficțiune, englezii catolici fervenţi chiar 
au fugit în secret pe continent într-un număr considerabil, 
pentru a urma seminarii precum Colegiul Regal St Alban din 
Valladolid. lezuiţii englezi erau de obicei trimiși înapoi în Anglia, 
acolo ocupându-se de catolici în secret. 


395 


Cele dintâi misiuni în și în împrejurimile Santa Fe, în zona 
cunoscută astăzi drept New Mexico, au fost franciscane. Nativii 
americani din tot sud-vestul - pe atunci numită de către 
europeni „Noua Spanie” - s-au revoltat de multe ori în timpul 
secolului al șaptesprezecelea, masacrând invadatorii spanioli, 
mai ales preoţii. Munţii Dragoni din sud-estul Arizonei au 
reprezentat o fortăreață pentru apași până la capturarea 
definitivă a lui Geronimo în anul 1886. (Marele șef apaș Cochise 
se află înmormântat într-un loc încă secret, undeva în acești 
munţi). Deși am inventat canionul și peștera unde Kate găsește 
comoara îngropată împreună cu oasele, această parte a lumii 
este plină de peșteri. Cavernele Kartchner din apropiere (și 
recent descoperite) reprezintă un exemplu spectaculos al 
acestui tip de „palate cu comori” secrete pe care fără îndoială 
munţii le mai ascund încă. 

„Semnătura” în Biblia regelui James poate fi văzută de oricine 
(sau luată în consideraţie). Nu a fost oferită niciodată o 
explicaţie a felului în care a ajuns ea acolo, și n-am descoperit 
nici măcar cine a „găsit-o”. Nu se știe exact când a fost 
încheiată traducerea Psalmului patruzeci și șase - ori a Psalmilor 
ca întreg - (deși trebuie să se fi întâmplat între 1604 și 1611) 
sau cine a lucrat exact la care psalm. Atât Lancelot Andrewes, 
decanul de la Westminster și apoi episcop de Chichester, cât și 
Laurence  Chaderton, conducător al Emmanuel College, 
Cambridge, au fost teologi care au lucrat la Biblie, iar Chaderton 
cel înclinat spre puritanism a fost membru al „Primului Comitet 
de la Cambridge” căruia i s-au încredinţat Psalmii. Scrisoarea 
episcopului referitoare la Chaderton, totuși, este rezultatul 
imaginaţiei mele. 

Data de naștere a lui Bacon, a lui Derby și a contesei de 
Pembroke, pe de altă parte, reprezintă o realitate istorică. 


Să transformi un vis cu ochii deschiși într-un roman s-a 
dovedit a necesita o cantitate apreciabilă de ajutor și de 
încurajări. În primul rând, datorez mulţumiri lui Brian Tart și lui 
Mitch Hoffman, ale căror răbdare și ochi exersaţi m-au ajutat să 
dau formă acestei cărţi. Cumva, ei mi-au menţinut și buna 
dispoziţie. Neil Gordon și Erika Imranyi au facilitat procesul de 
creaţie. Noah Lukeman a fost sigur că aceasta este cartea pe 
care ar trebui s-o scriu și și-a pus magia la lucru în acest sens. 


396 


Pentru diversele lor contribuţii și expertiză, aș dori să 
mulțumesc și llanei Addis, lui Michelle Alexander, Kathy Allen, 
Bill Carrell, Jamie de Courcey, Lionel Faitelson, Dave și Ellen 
Grounds, părintelui Peter Harris, Jessicăi Harrison, lui Charlotte 
Lowe-Bailey, Peggy Marner, Karen Melvin, Kristie Miller, Liz 
Ogilvy, Nick Saunders, Brian Schuyler, Dan Shapiro, Ronald 
Spark, lan Tennent și Heidi Vanderbilt. Forumul Straw Bale și 
Clubul Literar Tucson au audiat versiuni preliminare ale unor 
pasaje din roman, iar pentru includerea mea în aceste grupuri îi 
sunt îndatorată lui Bazy Tankersley. 

Aduc mulțumiri speciale doctorului Javier Burrieza Sánchez, 
bibliotecar și arhivist la Colegiul Regal St Alban, din Valladolid; 
lui Nigel Bailey, director, și lui Carol Kitching, ghid principal la 
reședința Wilton, din Wiltshire; și lui Sarah Weatherall de la 
Teatrul Globe al lui Shakespeare din Londra. Personalul de la 
Biblioteca Folger din Washington D.C. și cel de la Holy Trinity 
Church și de la Biblioteca Centrului Shakespeare, ambele din 
Stratford, mi-au fost de asemenea de mare ajutor. 

Mai mult decât oricine altcineva, Marge Garber a pus în 
pagină modul în care gândesc despre Shakespeare. Membrii 
Companiei Teatrale Hyperion de la Harvard, 1996-1998 și 
Shakespeare & Company cu sediul în Lenox, Massachusetts, m- 
au învăţat ceea ce știu despre Shakespeare pe scenă. David Ira 
Goldstein și Compania Teatrală din Arizona m-au primit cu 
bucurie în lumea teatrului profesionist, eu fiindu-le un oaspete 
frecvent. 

Trei oameni au ascultat, au citit și au comentat la nesfârșit pe 
măsură ce această carte prindea contur: Kristen Poole, 
cercetător, povestitoare și prietenă; mama mea, Melinda Carrell, 
care m-a învățat cea dintâi să iubesc cărțile; și soțul meu, 
Johnny Helenbolt. 

Lui Johnny îi rămân etern îndatorată.