Isaac Asimov — Caderea Noptii

Articol |. Isaac Asimov 


Articol 1. Isaac Asimov 


Articol II. Caderea Nopţii 


UNU. 

AMURGUL. 

Era o după-amiază luminoasă, cu patru sori. Onos cel 
mare şi auriu, ser afla sus în vest, iar sub el se înălța rapid 
Dovim, micuţ şi roşu. Când îi priveai în direcţia opusă, 
vedeai punctele albe şi strălucitoare ale lui Trey şi Patru, 
distingându-se limpede pe purpuriul cer estic. Câmpiile 
întinse ale continentului nordic de pe Kalgash erau scăldate 
în lumină. Biroul lui Kelaritan 99, directorul Spitalului 
Psihiatric Municipal Jonglor, avea ferestre uriaşe pe toate 
laturile pentru a se bucura de întreaga măreție a peisajului. 

Sheerin 501 de la Universitatea Şaro, sosit în Jonglor cu 
câteva ore în urmă, la solicitarea urgentă a lui Kelaritan, se 
întrebă de ce oare era prost dispus. De obicei Sheerin era 
un tip vesel, iar zilele cu patru sori constituiau un motiv 
suplimentar de bună dispoziţie. Însă astăzi, din cine ştie ce 
motiv, era nervos şi neliniştit, deşi se străduia să ascundă 
acest lucru. La urma urmei fusese chemat în Jonglor ca 
expert în tulburări mintale. 

— Doriţi să începeţi prin a discuta cu unele victime? 
întrebă Kelaritan. Directorul era un bărbat scund şi slab, 
tras la faţă şi cu piept scofâlcit. Sheerin, care era rumen şi 
rotofei, nutrea o suspiciune înnăscută faţă de orice adult 
care cântărea mai puţin de jumătate din greutatea sa. 
„Poate că aspectul lui Kelaritan mă tulbură”, se gândea el. 
„Parcă-i un schelet ambulant...” 

— Sau consideraţi că ar fi bine să vizitaţi mai întâi 
Tunelul? Sheerin se sili să chicotească, sperând că nu i se 


simţea încordarea din râset. 

— Poate că ar trebui să încep prin a discuta cu victimele, 
răspunse el. În felul acesta m-aş putea pregăti ceva mai 
bine pentru grozăviile Tunelului. 

Ochii directorului, ca nişte mărgeluşe negre, clipiră 
nefericiţi. Interveni însă Cubello 54, elegantul şi rafinatul 
avocat al Expoziţiei Centenare Jonglor: 

— Haideţi, domnule Sheerin! „Grozăviile Tunelului!” Nu vi 
se pare puţin cam exagerat? La urma urmei, deocamdată 
nu vă puteţi ghida decât după relatările ziarelor. Şi să le 
spuneţi pacienţilor „victime”... Nu cred că este chiar aşa. 

— Expresia aparţine domnului doctor Kelaritan, observă 
Sheerin. 

— Sunt sigur că domnul doctor a folosit termenul în sensul 
cel mai general posibil. Implică însă o afirmaţie pe care eu o 
găsesc inacceptabilă. 

Privindu-l pe avocat atât cu neplăcere cât şi cu detaşare 
profesională, Sheerin rosti: 

— Câţiva oameni au murit datorită faptului că au trecut 
prin Tunelul Misterului. Nu-i aşa? 

— S-au înregistrat câteva decese, e adevărat. Deocamdată 
însă nu există nici un motiv să considerăm că ele s-au 
datorat parcurgerii Tunelului. 

— Îmi dau seama de ce nu vreţi să consideraţi acest 
aspect, comentă sec Sheerin. 

Cubello privi indignat spre directorul spitalului. 

— Domnule Kelaritan! Dacă ancheta va fi condusă în felul 
acesta, doresc să-mi consemnați protestul! Domnul Sheerin 
se află aici în calitate de expert, nu ca martor al acuzării! 

Psihologul chicoti: 

— Îmi exprimasem punctul de vedere asupra avocaţilor în 
general, domnule Cubello; nu-mi formulam opinia despre ce 
s-ar fi putut petrece în Tunelul Misterului. 

— Domnule Kelaritan! Exclamă din nou Cubello, 
împurpurându-se la faţă. 


— Vă rog, domnilor, interveni Kelaritan privind rapid de la 
unul la celălalt. După părerea mea, în această anchetă, 
obiectivul nostru este comun: aflarea adevărului despre 
cele petrecute în Tunelul Misterului, pentru a putea evita o 
repetare a... mmm, nefericitelor evenimente. 

— De acord, încuviinţă Sheerin binevoitor. Era o pierdere 
de timp să se certe cu avocatul. Existau lucruri mai 
importante de făcut. 

Surâse larg spre Cubello: 

— Nu m-a interesat niciodată să găsesc vinovatul, ci căile 
de ieşire din situaţii în care oamenii consideră că trebuie 
găsit un ţap ispăşitor. Domnule Kelaritan, ce-ar fi să vizităm 
un pacient? După aceea putem prânzi şi discuta despre 
evenimentele din Tunel aşa cum le înţelegem acum, iar în 
continuare poate vedem şi alte... cazuri. 

— Să prânzim? Repetă nesigur Kelaritan, de parcă 
conceptul îi era nefamiliar. 

— Prânz, da; masa de la mijlocul zilei. Un obicei vechi de-al 
meu... Deşi mai pot aştepta puţin. În primul rând, să văd un 
pacient. 

Directorul încuviinţă din cap şi se adresă avocatului: 

— Eu propun să începem cu Harrim. Azi arată destul de 
bine. Oricum, destul de bine ca să răspundă la întrebările 
unui străin. 

— Dar Gistin 190? întrebă Cubello. 

— Mi se pare mai puţin puternică... Harrim să-i prezinte 
cadrul general şi apoi să vorbească cu Gistin şi... poate 
Chimmilit. Bineînţeles, după prânz. 

— Mulţumesc, rosti Sheerin. 

— Pe aici, vă rog, domnule Sheerin... 

Kelaritan arătă spre un coridor cu pereţi din sticlă, ce 
făcea legătura între biroul său şi spital. Era o pasarelă de 
pe care se puteau vedea atât cerul cât şi colinele verzi- 
cenuşii ce înconjurau oraşul. Lumina celor patru sori se 
revărsa din toate părţile. 


Oprindu-se pentru o clipă, directorul spitalului privi de jur 
împrejur, admirând panorama. Trăsăturile lui ascuţite 
părură că strălucesc brusc de tinereţe şi vitalitate sub 
razele fierbinţi ale lui Onos, care se contopeau cu lumina 
rece a lui Dovim, Patru şi Trey într-un spectacol scânteietor. 

— Ce zi superbă, nu, domnilor? Strigă el cu un entuziasm 
care lui Sheerin i se păru surprinzător, venind din partea 
unei persoane atât de reţinute şi austere. Ce minunat e să 
vezi patru sori pe cer şi să simţi lumina lor pe faţă! Mă 
întreb, ce ne-am face fără minunaţii noştri sori? 

— Într-adevăr, încuviinţă Sheerin. 

De fapt, se simţea şi el ceva mai bine. 

La antipodul planetei, o altă membră a Universităţii Şaro 
privea cerul. Ochii ei erau însă îngroziţi. 

Se numea Siferra 89 şi făcea parte din Catedra de 
Arheologie. În urmă cu un an şi jumătate, începuse 
săpăturile pe locul străvechii aşezări Beklimot din 
îndepărtata peninsulă Sagikan. Acum înlemnise, holbându- 
se la prăpădul ce se năpustea către ea. 

Cerul nu era deloc încurajator. În regiunea aceea a 
planetei, singurii sori vizibili erau Tano şi Sitha, iar Siferra 
considerase dintotdeauna mohorâtă, chiar deprimantă 
lumina lor rece şi tăioasă. Pe fundalul albastru-intens al 
bolţii, i se părea de-a dreptul rea şi apăsătoare, proiectând 
umbre amenințătoare şi neregulate. Dovim abia începuse să 
răsară şi se întrezărea foarte aproape de vârfurile 
îndepărtaţilor munţi Horkkan. Nici sclipirea lui, palidă şi 
roşie, nu era mai veselă. 

Femeia ştia însă că lumina caldă şi galbenă a lui Onos avea 
să apară în curând dinspre est, ridicându-i moralul. Însă 
neliniştea ei era cauzată de ceva mult mai serios decât 
absenţa temporară a soarelui principal. 

Spre Beklimot se îndrepta o furtună de nisip. Peste câteva 
minute, urma să izbească şantierul şi atunci se putea 
întâmpla orice. Absolut orice... Corturile puteau fi distruse; 
tăvile cu cioburi grijuliu sortate puteau fi răsturnate şi 


conţinutul lor împrăştiat; aparatele foto, echipamentele de 
desenat, hărţile stratigrafice minuţios întocmite - tot ceea 
ce lucraseră de atâta vreme putea fi pierdut în câteva clipe. 

Mai rău: Puteau fi ucişi cu toţii. 

Ba încă şi mai rău: Erau amenințate însăşi străvechile 
ruine ale Beklimotului - leagănul civilizaţiei, cea mai veche 
aşezare cunoscută de pe Kalgash. 

Şanţurile săpate de Siferra în câmpia aluvionară erau 
descoperite. Dacă furtuna care se apropia era îndeajuns de 
puternică, avea să ridice şi mai mult nisip decât purta deja, 
azvârlindu-l cu o forţă teribilă în ruinele fragile ale 
Beklimotului - săpând, erodând, reîngropând, poate chiar 
desprinzând blocuri întregi din fundaţii şi aruncându-le 
peste câmpia aridă. 

Beklimot era o comoară istorică ce aparţinea întregii lumi. 
Excavaţiile Siferrei, care expuneau aşezarea la posibile 
stricăciuni, fuseseră un risc calculat. Nu se poate face nici 
un fel de cercetare arheologică fără să nu distrugi ceva; 
aceasta e natura profesiunii. Dar să dezgoleşti inima 
câmpiei, iar apoi să ai ghinionul celei mai nenorocite furtuni 
de nisip a secolului... 

Nu! Nu; era din cale-afară! Numele Siferrei urma să fie 
pătat pe veci, dacă Beklimot avea să fie distrus de furtună, 
ca rezultat al săpăturilor ei. 

Poate că într-adevăr locul era blestemat, aşa cum afirmau 
localnicii superstiţioşi. Siferra nu înghiţea nici un fel de 
prejudecăţi, totuşi acest şantier, despre care sperase că 
avea să reprezinte încununarea carierei ei, fusese o pacoste 
de la bun început. Iar acum ameninţa s-o desființeze 
profesional pentru tot restul vieţii... dacă nu cumva s-o şi 
ucidă cu adevărat. 

Eilis 186, unul din asistenții ei, apăru în fugă. Era un tânăr 
mărunţel şi subţire, părând minuscul pe lângă silueta înaltă 
şi atletică a femeii. 

— Am bătut în cuie tot ce s-a putut! Gâfâi el. De-acum 
suntem la mâna zeilor! 


— Zei? Pufni femeia. Ce zei? Vezi vreun zeu pe-aici, Eilis? 

— Voiam să zic... 

— Ştiu ce voiai. Las-o baltă! 

Din cealaltă parte venea Thuwik 443, şeful echipei de 
muncitori. Ochii îi erau holbaţi de groază. 

— Doamnă, spuse el. Doamnă, unde să ne-ascundem? N- 
avem unde ne-ascunde! 

— Ţi-am zis, Thuwik. Jos, lângă peretele de stâncă. 

— O să ne-ngroape! O să ne strivească! 

— Stânca vă va adăposti, nu-ţi face griji, vorbi Siferra cu o 
convingere pe care n-o simţea. Du-te! Şi ai grijă să rămână 
toţi acolo! 

— Şi dumneavoastră, doamnă? De ce nu veniţi? 

Îl privi surprinsă. Ce credea, că avea vreun adăpost 
personal, unde putea fi mai în siguranţă decât ceilalţi? 

— Vin şi eu, Thuwik. Pleacă! Nu mă mai bate la cap! 

Vizavi de ea, lângă edificiul hexagonal din cărămidă pe 
care primii arheologi îl numiseră Templul Sorilor, Siferra 
zări silueta masivă a lui Balik 338. Cu ochii mijiţi şi ţinându- 
şi palma pavăză în faţa luminii tăioase a lui Tano şi Sitha, 
bărbatul privea spre nord, direcţia din care se apropia 
furtuna. Pe faţă i se citea neliniştea. 

Balik era stratigraful-şef al expediției şi în acelaşi timp 
expertul în meteorologie. Printre îndatoririle sale figura şi 
consemnarea oricăror fenomene meteo. 

De obicei, climatul peninsulei Sagikan nu avea nimic 
spectaculos; ţinutul era extrem de arid, precipitaţii 
semnificative înregistrându-se o dată la zece-douăzeci de 
ani. Singurul eveniment aparte îl reprezenta modificarea 
circulaţiei obişnuite a curenților atmosferici care puneau în 
mişcare forţe ciclonice şi stârneau furtunile de nisip, dar 
asta se petrecea doar de câteva ori pe secol. 

Oare expresia deznădăjduită a lui Balik era cauzată de 
vinovăția pe care o simţea pentru că nu reuşise să prezică 
furtuna? Sau pentru că acum putea aprecia dimensiunile 
exacte ale urgiei care avea să-i lovească? 


Totul putea fi altfel, îşi spuse Siferra, dacă ar fi avut ceva 
mai mult timp să se pregătească. Abia acum îşi explică toate 
semnele, evidente unei persoane cu experienţă în domeniu 
- valul de aer uscat şi pârjolit, teribil chiar şi pentru 
condiţiile obişnuite în Sagikan, calmul brusc, absolut, ce 
înlocuise briza permanentă dinspre nord, apoi vântul 
ciudat, încărcat cu umiditate, care se pornise din sud. 
Păsările khalla, hoitarii costelivi care bântuiau regiunea 
aidoma unor spectre, plecaseră toate când începuse vântul, 
dispărând printre dunele deşertului vestic, parcă urmărite 
de demoni. 

„Ăsta ar fi trebuit să fie indiciul”, gândi Siferra. „Când 
păsările khalla au plecat, ţipând, în deşert.” 

Fuseseră însă prea ocupați cu săpăturile, ca să observe ce 
se întâmpla. Probabil că fusese o reacţie subconştientă. 
Prefă-te că nu observi semnele unei furtuni care se apropie 
şi poate că ea te va ocoli. 

Iar apoi norişorul cel sur, apărând pe neaşteptate din 
nord, ca o pată sumbră pe bolta arzătoare, care de obicei 
avea transparenţa sticlei... 

„Nor? Vezi vreun nor? Eu nu văd niciunul.” Acelaşi refuz. 

Acum norul era un monstru imens şi negru, acoperind 
jumătate din cer. Vântul sudic nu se oprise, dar nu mai era 
încărcat de umiditate, ci se transformase într-o rafală 
arzătoare, iar din direcţia opusă pornise altul, mai violent. 
Fiecare îl alimenta pe celălalt. Iar când urmau să se 
ciocnească... 

— Siferra! Răcni Balik. Vine! Ascunde-te! 

— Da! Da! 

Nu voia să se ducă la adăpost. Ar fi vrut să fugă în şantier, 
să aibă grijă de toate odată, să fixeze uşile corturilor, să 
strângă la piept pachetele cu preţioase plăci fotografice, să 
se lipească de faţada recent excavatei Case Octogonale 
pentru a proteja minunatele mozaicuri descoperite cu o 
lună în urmă. Totuşi Balik avea dreptate. În cursul dimineţii, 
făcuseră tot ce era posibil ca să protejeze săpăturile. Acum 


nu le rămânea decât să se ghemuiască sub stânca masivă ce 
se înălța pe latura superioară a şantierului şi să spere că 
avea să fie un paravan eficient împotriva forţei dezlănţuite a 
vijeliei. 

Alergă într-acolo. Picioarele ei robuste şi puternice o 
purtau cu uşurinţă peste nisipul încins, scrâşnitor. Siferra 
nu împlinise încă patruzeci de ani; era o femeie înaltă şi 
viguroasă, în plenitudinea forţelor fizice şi până acum nu 
simţise altceva decât optimism în legătură cu toate 
aspectele existenţei ei. De data aceasta, totul era în pericol: 
cariera ei ştiinţifică, sănătatea, poate chiar viaţa. 

Muncitorii se strânseseră laolaltă la baza stâncii, înapoia 
unui parapet improvizat în grabă din stâlpi de lemn, între 
care legaseră rogojini. 

— Faceţi loc, gâfâi Siferra, împingându-se printre ei. 

— Doamnă, gemu Thuwik. Doamnă, scăpaţi-ne de furtună! 

Îi vorbea ca unei zeițe cu puteri supranaturale. Siferra 
râse răguşit. Şeful de echipă făcu un gest spre ea - probabil 
un semn sacru, bănui femeia. 

Ceilalţi lucrători, cu toţii provenind din sătucul aflat în 
estul ruinelor, repetară semnul şi începură să murmure 
ceva. Rugăciuni? Adresate ei? Momentul era straniu. 
Aidoma taţilor şi bunicilor lor, bărbaţii aceştia săpaseră 
toată viaţa la Beklimot, angajaţi de diferiţi arheologi, 
excavând cu răbdare construcţiile antice şi cernând nisipul 
în căutarea unor obiecte minuscule. Probabil că mai 
avuseseră parte şi de alte furtuni de nisip. Întotdeauna 
fuseseră la fel de înfricoşaţi? Sau acum urma un adevărat 
cataclism? 

— Uite-o, şopti Balik. Uite-o... îşi acoperi faţa cu mâinile. 

Întreaga forţă a vijeliei se dezlănţui asupra lor. 

La început, Siferra rămăsese în picioare, uitându-se printr- 
o deschizătură a prelatei spre zidul ciclopic al oraşului din 
faţa ei, de parcă menţinând privirea asupra lui îl putea feri 
de dezastru. După numai o clipă, deveni imposibil. Rafalele 
de vânt dogoritor năvăleau cu o asemenea violenţă, încât 


femeii i se păru că părul, ba chiar şi sprâncenele aveau să-i 
ia foc. Se întoarse cu spatele, ridicând un braţ ca să-şi 
protejeze faţa. 

Apoi începu să curgă nisipul şi orice imagine dispăru. 

Era precum un potop, o cascadă de picături solide. Se 
auzea un vuiet asurzitor, nu un tunet, ci răpăitul a miriade 
de fire de nisip. În vacarmul acela se distingeau şi alte 
zgomote, un fâsâit şoptit, un scârţâit, un clinchet delicat. 
Toate pe fundalul continuu al uruitului. Siferra îşi imagină 
tone de nisip revărsându-se, îngropând zidurile, îngropând 
templele, îngropând fundaţiile vaste, îngropând tabăra... 

Şi îngropându-i pe ei toţi. 

Rămase cu faţa spre stâncă şi aşteptă să vină sfârşitul. 
Spre surpriza şi amărăciunea ei, se trezi suspinând isteric, 
cu oftaturi profunde scuturându-i întregul trup. Nu voia să 
moară. Bineînţeles că nu: cine dorea? Dar până acum nu-şi 
dăduse seama că ar putea exista şi ceva mai rău decât 
moartea. 

Beklimot, cel mai faimos şantier arheologic din lume, cea 
mai veche aşezare cunoscută a omenirii, temelia civilizaţiei, 
avea să fie distrus datorită neglijenţei ei. Generaţii de 
arheologi ai Kalgashului lucraseră aici în cei o sută cincizeci 
de ani de când fusese descoperit: mai întâi, Galdo 221, cel 
mai renumit dintre toţi, apoi Marpin, Stinnupad, Shelbik, 
Numoin, o galerie întreagă de celebrităţi; iar acum Siferra, 
care în chipul cel mai stupid cu putinţă lăsase excavaţiile 
descoperite, pradă furtunii de nisip. 

Atâta vreme cât Beklimot fusese îngropat sub deşert, 
ruinele dormiseră în pace mii de ani, conservate aşa cum 
fuseseră în ziua când ultimii săi locuitori îl abandonaseră, 
cedând în cele din urmă înaintea răcirii permanente a 
climei. Fiecare arheolog care lucrase aici, încă de pe timpul 
lui Galdo, avusese grijă să expună doar o porţiune redusă a 
aşezării, protejând-o cu paravane împotriva pericolului 
improbabil dar teribil al unei furtuni de nisip. Până acum... 


Siferra instalase şi ea paravane. Dar nu la noile excavații, 
nu în zona sanctuarului asupra căreia îşi concentrase 
cercetările. Acolo se aflau unele din cele mai vechi şi mai 
frumoase edificii din Beklimot. lar femeia, nerăbdătoare să 
înceapă săpăturile, purtată de permanentul şi nestăvilitul 
impuls de a înainta mereu, nu-şi luase cele mai elementare 
precauţii. Bineînţeles, atunci nu i se păruse aşa. Dar acum, 
cu vuietul sălbatic al furtunii în urechi şi cu cerul întunecat 
de nimicire... 

„Mai bine că n-o să supraviețuiesc „, se gândi ea. „N-o să 
fie nevoie să citesc ce vor scrie despre mine toate cărţile de 
arheologie publicate în următorii cincizeci de ani: Celebra 
aşezare Beklimot conţinea mărturii unice asupra zorilor 
civilizaţiei kalgashiene până la nefericita ei distrugere, ca 
rezultat al excavaţiilor neglijente ale tinerei şi prea 
ambiţioasei Siferra 89, de la Universitatea Şaro...” 

— Cred că-i gata, şopti Balik. 

— Ce? întrebă ea. 

— Furtuna... Ascultă! S-a făcut linişte. 

— Probabil că suntem îngropaţi în atâta nisip încât nu mai 
putem auzi nimic. 

— Nu. Nu suntem îngropaţi, Siferra! 

Balik trase de prelata din faţa lor şi reuşi s-o ridice puţin. 
Siferra privi afară, printre stâncă şi zidul oraşului. Nu-şi 
crezu ochilor. 

Văzu azurul limpede al cerului şi razele sorilor. Nu era 
altceva decât strălucirea albă, rece şi posomorâtă a 
perechii Tano şi Sitha, dar i se părea lumina cea mai 
minunată pe care dorise s-o vadă vreodată. 

Vijelia trecuse. Văzduhul redevenise calm. 

Dar unde era nisipul? De ce nu îngropase totul? 

Oraşul continuă să fie vizibil: blocurile masive ale zidului 
de piatră, scânteierea mozaicurilor, acoperişul ascuţit, din 
ardezie, al Templului Sorilor. Majoritatea corturilor 
expediției rămăseseră în picioare şi aproape toate cele 


importante. Numai tabăra muncitorilor fusese afectată mai 
rău, dar totul putea fi pus la punct în câteva ore. 

Uluită, neîndrăznind deocamdată să creadă, femeia ieşi 
din adăpost şi privi în jur. Solul fusese curăţat de nisip. 
Stratul întunecat, întărit şi ars de soare, care forma 
suprafaţa zonei excavate era încă vizibil. Părea diferit 
acum, zgâriat şi scrijelit, însă furtuna nu depusese nimic 
deasupra lui. 

— Întâi a fost nisipul, apoi vântul, observă Balik cu glas 
tare. lar vântul a spulberat nisipul căzut peste noi şi l-a 
purtat mai departe spre sud. A fost un miracol, Siferra. 
Altfel nu-i putem spune. Uite... poţi vedea unde-i solul 
răzuit; tot stratul superior a fost curăţat de vânt. În cinci 
minute, a făcut cam cât ar face eroziunea în cincizeci de ani 
Şi... 

Siferra nu-l mai asculta. Îl prinse de braţ şi-l întoarse în 
partea opusă şantierului lor. 

— Uite acolo, şopti ea. 

— Unde? Ce-i? 

— Colina Thombo, arătă femeia. Stratigraful cel spătos se 
holbă. 

— Zeilor! E tăiată până la jumătate. 

Colina Thombo era un deluşor puţin înalt, de formă 
neregulată, aflat la vreo cincisprezece minute de mers spre 
sudul Beklimotului. De peste o sută de ani, nimeni nu mai 
săpase acolo, de pe timpul celei de-a doua expediţii a 
celebrului Galdo 221, care nu descoperise nimic important. 
Arheologii o considerau un dâmb format din resturi, un soi 
de depozit de gunoi pentru locuitorii străvechiului 
Beklimot; într-adevăr, interesant în sine, dar neînsemnat în 
comparaţie cu minunăţiile din jur. 

Acum se părea că vijelia izbise în plin colina; în doar 
câteva minute, violenţa furtunii reuşise ceea ce generaţii de 
arheologi nu se sinchisiseră să facă. De pe unul din versanţi 
fusese smulsă o fâşie neregulată, şerpuită, aidoma unei răni 
teribile, dezgolind în mare măsură interiorul părţii 


superioare. Nişte cunoscători ca Siferra şi Balik nu aveau 
nevoie decât de o privire ca să înţeleagă importanţa 
descoperirii. 

— Dedesubt e un oraş, murmură Balik. 

— Cred că mai multe..., zise Siferra. 

— Oare? 

— Uită-te! Acolo, în stânga. Balik fluieră prelung. 

— În colţul fundațiilor alea imense, nu cumva e un zid în 
stilul cadrilic? 

— Exact! 

Siferra simţi un fior străbătând-o. Se întoarse către Balik 
şi văzu că bărbatul era la fel de uimit ca ea. Avea ochii 
holbaţi şi pălise. 

— În numele Beznei! Murmură el răguşit. Ce-i aici, 
Siferra? 

— Nu sunt sigură. Dar o să aflu imediat. 

Privi adăpostul de la piciorul stâncii, unde Thuwik şi 
lucrătorii săi continuau să stea ghemuiţi, făcând semne 
sacre şi bolborosind invocaţii, parcă neînţelegând că 
scăpaseră de urgie. 

— Thuwik! Strigă femeia, gesticulând energic, aproape 
mânioasă. leşiţi de acolo imediat! Avem treabă! 

Harrim 682 era un bărbat masiv, de vreo cincizeci de ani, 
cu muşchi proeminenţi pe braţe şi pe piept, dedesubtul 
unui strat gros şi protector de grăsime. Privindu-l prin 
ferestruica uşii, Sheerin ştiu imediat că ei doi aveau să se 
înţeleagă. 

— Dintotdeauna am fost de partea celor mai... solizi, să 
zicem, explică el lui Kelaritan şi Cubello. Asta pentru că şi 
eu am fost aşa aproape toată viaţa, deşi nu chiar atât de 
muşchiulos ca el. Acum sunt lipsit de exerciţiu... Cu o 
excepţie, bineînţeles, adăugă lovindu-şi tâmpla cu vârful 
unui deget. Ce meserie are acest Harrim? 

— Docher, răspunse Kelaritan. De treizeci şi cinci de ani 
lucrează în docurile Jonglorului. A câştigat la loterie biletul 
pentru ziua de inaugurare a Tunelului. Şi-a luat întreaga 


familie. Cu toţii au fost afectaţi într-o oarecare măsură, dar 
la el a fost mai grav. Se simte foarte stânjenit de ceea ce a 
păţit. 

— E normal, încuviinţă Sheerin. O să ţin seama de asta. 
Haideţi atunci, să discutăm cu el. 

Intrară în odaie. 

Harrim stătea în capul oaselor în pat, privind fără chef un 
cub rotitor, care proiecta lumini colorate pe peretele din 
faţa lui. Zâmbi destul de amabil când îl văzu pe kelaritan, 
dar păru că se încordează la apariţia avocatului şi chipul îi 
deveni complet îngheţat când intră Sheerin. 

— Cine-i? îl întrebă pe Kelaritan. Alt avocat? 

— Nici vorbă. Domnul este Sheerin 501, de la 
Universitatea Şaro. Se află aici ca să te ajute să te faci bine. 
— Hm, pufni Harrim. Alt deştept! Cu ce m-aţi ajutat până 

acum? 

— Ai dreptate, interveni Sheerin. Singurul care-l poate 
ajuta cu adevărat pe Harrim să se facă bine e chiar Harrim, 
aşa-i? Tu o ştii, eu o ştiu şi poate că-i convingem şi pe cei de 
aici s-o înţeleagă. 

Se aşeză pe marginea patului, care scârţâi sub greutatea 
sa. 

— Bine măcar că paturile sunt zdravene, continuă el. 
Trebuie să fie destul de solide ca să ne ţină pe amândoi... 
Am înţeles că nu-ţi plac avocaţii? Nu eşti singurul, amice. 

— Nişte nenorociţi, mârâi Harrim. Puşi numai pe viclenii. 
Te fac să zici chestii pe care nu le crezi, spun că te-ajută 
dacă zici aşa-şi-aşa şi dup-aia îţi dau în cap chiar cu 
declaraţiile tale. Cel puţin, aşa mi se pare mie. 

Sheerin ridică privirea spre Kelaritan. 

— E absolut necesar ca domnul Cubello să asiste la 
discuţii? Cred că lucrurile ar putea merge mai bine fără el. 

— Sunt autorizat să particip la orice..., începu tăios 
avocatul. 

— Vă rog, rosti Kelaritan şi cuvintele aveau mai multă forţă 
decât politeţea dinapoia lor. Sheerin are dreptate. Trei 


vizitatori simultan pot fi cam mult pentru Harrim... cel puţin 
azi. Oricum, i-aţi auzit deja relatarea. 

— Bine, se întunecă la faţă Cubello. Se întoarse şi părăsi 
încăperea. Pe furiş, Sheerin îi făcu semn directorului să se 
aşeze cât mai departe. 

Revenind apoi spre bărbatul din pat, surâse deschis şi 
vorbi: 

— A fost cam dur, aşa-i? 

— Puțin zis. 

— De când eşti aici? 

— O săptămână, două, înălţă din umeri Harrim. Sau poate 
ceva mai mult... Cred că nu ştiu. De la... 

Amuţi. 

— Expoziţia Jonglor? întrebă Sheerin. 

— De la călătoria aia, da. 

— Au trecut ceva mai mult de două săptămâni... 

— Da? Harrim rămase cu ochii în gol. Nu voia să audă de 
cât timp se afla în spital. 

Sheerin schimbă tactica. 

— Fac prinsoare că n-ai visat niciodată c-o să vină o zi când 
o să te rogi să te-ntorci pe docuri, este? 

— Puțin zis! Rânjii Harrim. Mamă, ce n-aş da să mai plimb 
niţel lăzile alea... îşi privi mâinile mari şi puternice, cu 
degete groase, turtite la vârfuri; un deget era strâmb, 
probabil în urma vreunui accident. Mă lenevesc, zăcând aici 
toată ziua. Când o să mă-ntorc la treabă, n-o să mai fiu bun 
de nimic. 

— Da' de ce mai stai aici? De ce nu te-mbraci şi pleci? 

Din colţ, Kelaritan scoase un sunet de avertizare. 
Psihologul îi făcu semn să rămână tăcut. 

— Să mă-mbrac şi să plec? Repetă surprins Harrim. 

— Păi, doar nu te ţine nimeni cu forţa. 

— Da', dacă plec... dacă plec... Glasul i se stinse. 

— Dacă pleci, ce? întrebă Sheerin. 

Docherul rămase mult timp tăcut, cu ochii în pământ şi 
încruntat. De câteva ori încercă să vorbească, dar se opri 


de fiecare dată. Psihologul aşteptă răbdător. În cele din 
urmă, Harrim începu cu o voce răguşită, pe jumătate 
mormâită: 

— Nu pot ieşi. Din cauza... din cauza... din cauza... Se 
luptă cu sine şi pronunţă: Beznei... 

— Bezna, repetă Sheerin. 

Cuvântul atârna între ei ca un obiect palpabil. 

Harrim părea tulburat, chiar stânjenit. Psihologul îşi 
aminti că printre cei din clasa lui socială, cuvântul era rar 
folosit în prezenţa unui necunoscut. Pentru Harrim 
constituia, dacă nu o obscenitate, atunci un fel de 
sacrilegiu. Pe Kalgash, nimănui nu-i plăcea să se gândească 
la Beznă; dar cu cât aveai mai puţină educaţie, cu atât era 
mai înspăimântător să te gândeşti la posibilitatea ca sorii 
cei prietenoşi să dispară, nu se ştie cum, brusc şi simultan, 
lăsând să domnească întunericul absolut. 

Ideea era inimaginabilă - cu adevărat, inimaginabilă. 

— Bezna, da, spuse Harrim. Mă tem că... că dacă ies afară, 
o să mă trezesc iarăşi în Beznă. Asta-i... Bezna, din nou, 
peste tot. 

— Reversiune completă în ultimele săptămâni, şopti 
Kelaritan. La început era exact invers. Numai cu sedative îl 
puteam băga înăuntru. Iniţial claustrofobie accentuată şi 
după o vreme agorafobie... Bănuim că ar fi un semn de 
vindecare. 

— Poate, încuviinţă Sheerin. Acum, vă rog... Revenind spre 
docher, i se adresă cu blândeţe: Ai fost printre primii care 
au trecut prin Tunelul Misterului, nu? 

— Chiar în prima zi. O undă de mândrie se făcu simțită în 
glasul lui Harrim. A fost o loterie cu o sută de călătorii 
gratuite. S-au vândut vreun milion de bilete şi-al meu a ieşit 
al cincilea. Eu, nevastă-mea, băiatul şi fetele, am mers cu 
toţii. Chiar în prima zi. 

— Vrei să-mi zici cum a fost? 

— Păi, a fost... Harrim făcu o pauză. Ştii, niciodată n-am 
fost în Beznă. Nici măcar într-o cameră întunecată. 


Niciodată... Nu mă interesa... Când eram copil, aveam o 
candelă cu baterie şi când m-am însurat şi-am avut casa 
mea, am pus şi acolo una. Nevastă-mea e la fel. Bezna... nu- 
i ceva normal. Nu-i ceva care trebuie să existe. 

— "Totuşi ai participat la loterie. 

— Prima şi ultima dată. A fost o ocazie, ştii? Ceva special... 
O chestie de sărbătoare... Marea expoziţie, sărbătorirea a 
cinci sute de ani, nu? Toţi cumpărau bilete. Şi m-am gândit 
că Tunelul e ceva deosebit, ceva grozav, altfel de ce l-ar fi 
construit? Am cumpărat biletul... Şi când am câştigat, toţi 
din docuri m-au invidiat, toţi doreau să fi luat ei biletul, unii 
chiar voiau să-l cumpere de la mine... „Nu, dom'le”, le-am 
zis, „nu-i de vânzare, e biletul meu şi-a lor mei... 

— Deci te încânta să intri în Tunel? 

— Puțin zis! 

— Şi când ai făcut-o? Când ai intrat? Cum a fost? 

— Păi..., începu docherul. Îşi umezi buzele şi privi în gol: 
Erau nişte vagonete mici, ştii, fără acoperiş şi cu băncuţe. 
În fiecare încăpeau şase oameni, dar ne-au lăsat numai pe 
noi cinci într-unui, pentru că eram o singură familie; nu ne- 
au băgat şi un străin. Dup-aia s-a auzit o muzică şi-am 
pornit spre Tunel. Foarte încet, nu ca o maşină pe şosea; 
încet de tot. Am intrat în Tunel. Şi... şi... 

Sheerin aşteptă râbdător. 

— Zi mai departe, spuse el după un minut, când Harrim nu 
dădu nici un semn că ar fi continuat. Povesteşte-mi. Vreau 
să ştiu cum a fost. 

— Şi-apoi Bezna, rosti Harrim cu glas întretăiat. Mâinile 
începuseră să-i tremure. A coborât aşa, de parcă cineva mi- 
ar fi tras pălăria peste ochi, ştii? Şi n-am mai văzut decât 
negru. Tremuratul începu să sporească în intensitate: L-am 
auzit pe fi-miu, Trinit, râzând, e-un flăcău tare deştept. Fac 
prinsoare că el credea că Bezna-i ceva urât. Râdea şi i-am 
zis să tacă şi dup-aia una din fete a-nceput să miorlăie şi i- 
am zis să fie cuminte, că n-are de ce să-i fie frică, că nu ţine 


decât cinşpe minute şi-i o distracţie, nu-i ceva de speriat. Şi 
dup-aia... dup-aia... 

Din nou tăcere. De data aceasta, psihologul nu-l mai 
îndemnă. 

— Dup-aia am simţit cum se strânge-n jurul meu. Totul era 
Beznă... Beznă... nu-ţi poţi închipui... nu-ţi poţi închipui... 
cât de negru era... cât de negru... Bezna... Bezna... 

Brusc, Harrim se cutremură şi suspine uriaşe şi 
sfâşietoare răbufniră din el precum nişte convulsii. 

— Bezna... zeilor, Bezna...! 

— Uşurel, amice. N-are de ce-ţi fie teamă. Uită-te la 
lumina soarelui! Sunt patru sori azi, Harrim. Uşurel, omule! 

— Lăsaţi-mă pe mine, interveni Kelaritan. 

Venise grăbit lângă psiholog, când începuseră suspinele. 
În mână îi scânteia un ac. Îl atinse de braţul lui Harrim şi se 
auzi un bâzâit scurt. Docherul se calmă aproape 
instantaneu. Se lăsă pe spate, rezemându-se de pernă şi 
zâmbind în gol. 

— Acum ar trebui să-l lăsăm, rosti directorul. 

— Dar abia am început să... 

— Oricum, câteva ore n-o să se poată vorbi cu el. Între 
timp am putea prânzi. 

— Să prânzim, da, încuviinţă Sheerin. 

Spre propria lui surpriză, nu-i era foame. Era o situaţie 
aproape fără precedent. 

— Deci el este unul dintre cei mai puţin afectaţi? 

— Exact. 

— Ceilalţi cum sunt? 

— Unii sunt complet catatonici. Alţii trebuie sedaţi cel 
puţin jumătate din timp. După cum v-am zis, în prima fază 
sunt claustrofobi. Când au ieşit din Tunel, păreau că n-au 
absolut nimic, doar că, brusc, deveniseră claustrofobi. 
Refuzau să intre în clădiri - orice fel de clădiri: palate, vile, 
apartamente, colibe, barăci, sau corturi. 

Sheerin se simţea profund şocat. Îşi făcuse teza de 
doctorat în domeniul tulburărilor nervoase induse de 


întuneric. De aceea fusese solicitat acum. Însă nu auzise 
niciodată de asemenea manifestări extreme. 

— Nu voiau să intre? Şi unde dormeau? 

— Sub cerul liber. 

— A încercat cineva să-i silească să intre? 

— Bineînţeles. De fiecare dată au fost cuprinşi de crize de 
isterie violente. Unii au avut chiar accese sinucigaşe; 
alergau spre pereţi şi se izbeau cu capul de ei, lucruri de 
genul ăsta. Dacă erau băgaţi înăuntru, nu puteau fi ţinuţi 
fără cămaşă de forţă şi o doză masivă de tranchilizante. 

Sheerin îl privi pe docherul cel voinic, care adormise şi 
clătină din cap. 

— Bieţii oameni... 

— Aceea era prima fază. Harrim se găseşte acum în cea 
de-a doua fază, agorafobia. S-a obişnuit cu interiorul de aici 
şi întregul sindrom a fost inversat. Ştie că în spital este în 
siguranţă; tot timpul, luminile ard. Cu toate că poate vedea 
sorii prin fereastră, îi e teamă să iasă afară. Crede că afară 
e întuneric. 

— E absurd! Exclamă Sherrin. Afară nu-i niciodată 
întuneric, în clipa în care vorbi, se simţi ca un idiot. 

Kelaritan nu comentă însă. 

— No ne dăm seama de asta, domnule Sheerin. Orice om 
sănătos o ştie. Însă cei traumatizaţi în Tunelul Misterului nu 
mai sunt sănătoşi. 

— Da. Mi-am dat seama, murmură Sheerin fâstâcit. 

— Ceva mai târziu, puteţi să vizitaţi şi alţi pacienţi. Poate 
că ei vă vor oferi alte perspective asupra problemei. lar 
mâine mergem să vedeţi chiar Tunelul. Bineînţeles, acum 
când ne-am lovit de dificultăţi, este închis, însă edilii sunt 
nerăbdători să găsească o modalitate de a-l redeschide. 
Investiţiile au fost imense. Dar să prânzim mai întâi, da? 

— Să prânzim, da, aprobă din nou psihologul şi mai puţin 
entuziast decât înainte. 

Cupola cea măreaţă a observatorului Universităţii Şaro, 
care se înălța maiestuoasă, dominând pantele împădurite 


ale Măgurii Observatorului, scânteia orbitor în lumina 
după-amiezii. Discul mic şi roşu al lui Dovim lunecase deja 
înapoia orizontului, dar Onos era încă sus în vest, iar Trey şi 
Patru brăzdau sclipitori bolta estică descriind o linie piezişă. 

Beenay 25, un tânăr zvelt şi agil, cu gesturi iuți şi precise, 
se mişca grăbit în micul apartament din Şaro pe care-l 
împărțea cu partenera lui de contract, Raissta 717, 
adunându-şi cărţile şi hârtiile. 

Tolănită leneş pe canapeaua cu tapiseria verde şi roasă pe 
alocuri, Raissta înălţă privirea şi se încruntă. 

— Pleci undeva? 

— La observator. 

— Dar e prea devreme. De obicei, te duceai după apusul 
lui Onos. Şi asta mai înseamnă câteva ore. 

— Am o întâlnire. 

Ea îi aruncă o privire caldă şi seducătoare. Amândoi se 
apropiau de treizeci de ani şi erau asistenţi la Universitate: 
el la astronomie, iar ea la biologie. Erau parteneri de 
contract de numai şapte luni. Relaţia lor era încă în primele 
faze, de încântare, dar apăruseră deja probleme. Beenay îşi 
începea munca târziu, când doar câţiva dintre sorii mai mici 
se aflau pe boltă. Raissta era odihnită şi voioasă în perioada 
de lumină maximă, sub razele galbene ale strălucitorului 
Onos. 

În ultimul timp, Beenay îşi petrecea tot mai multă vreme la 
observator şi din această cauză nu erau aproape niciodată 
treji în acelaşi timp. Bărbatul ştia cât de greu îi venea 
Raisstei. Şi lui îi venea greu. Cu toate acestea, cercetările 
sale asupra orbitei Kalgashului erau fascinante şi-i ridicau 
probleme tot mai dificile, pe care le găsea atât incitante cât 
şi înspăimântătoare. Dacă Raissta ar mai fi avut răbdare 
doar câteva săptămâni... o lună-două, poate... 

— Nu mai poţi întârzia niţel? întrebă femeia. 

Simţi un goi în stomac. Raissta îi arunca una dintre 
ocheadele ei jucăuşe. Nu era uşor să-i reziste şi de fapt nici 
nu prea voia... Totuşi, Yimot şi Faro îl aşteptau. 


— Ţi-am zis... Am 0... 

— Întâlnire, da. Şi eu am una. Cu tine. 

— Cu mine? 

— Ieri ai spus că s-ar putea să fii liber azi după-amiază, să 
ştii că m-am bazat pe asta. Am renunţat la timpul meu liber; 
am făcut toate experimentele de laborator de dimineaţă, 
tocmai ca să... 

„Din ce în ce mai rău”, gândi Beenay. Îşi amintea că-i 
promisese aşa ceva, uitând cu desăvârşire de întâlnirea cu 
cei doi tineri. 

Raissta îşi ţuguiase buzele supărată, dar şi zâmbitoare în 
acelaşi timp - o figură pe care o adusese la perfecţiune. 
Beenay ar fi dorit să-i uite imediat pe Faro şi Yimot şi să se 
îndrepte către braţele ei. Dar atunci ar fi întârziat o oră la 
întâlnire, ceea ce nu era politicos. Poate chiar două ore. 

În plus trebuia să admită că era teribil de curios să afle 
dacă rezultatele lor coincideau cu calculele sale. 

Practic era o încleştare de forţe egale: pe de o parte 
atracţia puternică a Raisstei, iar pe de altă dorinţa de a-şi 
potoli curiozitatea legată de o problemă ştiinţifică 
importantă. Deşi ţinea să ajungă la timp la întrevedere, 
Beenay îşi dădea seama, derutat, că fixase un fel de 
întâlnire şi cu Raissta; iar asta nu mai reprezenta o 
obligaţie, ci o plăcere. 

— Uite ce-i, rosti el apropiindu-se de canapea şi luând 
mâna femeii. Nu pot fi simultan în două locuri, nu? eri, 
când ţi-am promis ceea ce ţi-am promis, am uitat că Faro şi 
Yimot vin la observator ca să discute cu mine. Îţi fac o 
propunere. Lasă-mă să rezolv problema cu ei şi după aceea 
nu mai rămân, ci mă-ntorc aici... peste vreo două ore. Ce 
spui? 

— În seara asta trebuie să fotografiezi nişte asteroizi, îşi 
ţuguie ea buzele, dar fără să mai surâdă. 

— La naiba! Eh, o s-o rog pe Thilarda să facă ea 
fotografiile, sau pe Hikkinan. Sau pe altcineva... Îţi promit 
că până apare Onos, m-am întors. 


— Promiţi? 

O strânse uşor de mână şi zâmbi cu subînţeles. 

— O promisiune pe care o s-o ţin. Poţi să fii sigură. E bine? 
Nu te superi? 

— Păi... 

— O să scap de Faro şi Yimot cât pot mai repede. 

— Ar fi bine... Când bărbatul reîncepu să-şi adune hârtiile, 
Raissta întrebă: De fapt, de ce-i atât de importantă 
întâlnirea asta? 

— Nişte chestii de laborator... Cercetări gravitaționale... 

— Trebuie să-ţi zic că mie nu-mi sună prea impresionant. 

— Sper că nici nu se va dovedi prea impresionant, replică 
Beenay: 

Dar trebuie neapărat să aflu ceva. 

— De ce nu-mi zici şi mie despre ce-i vorba? 

Beenay îşi privi ceasul şi inspiră adânc. Mai putea rămâne 
câteva minute. 

— Ştii că în ultimul timp am lucrat în problema mişcării 
orbitale a Kalgashului în jurul lui Onos, nu? 

— Bineînţeles. 

— Bun! Acum două săptămâni, am descoperit o anomalie. 
Rezultatele mele nu se potriveau cu teoria gravitaţiei 
universale. Bineînţeles, am refăcut calculele, însă şi a doua 
oară am obţinut acelaşi lucru. Şi a treia oară şia patra... 
Permanent aceeaşi anomalie, indiferent ce metodă de calcul 
foloseam. 

— Oh, Beenay, îmi pare tare rău! Ştiu că ai tras atât de 
tare şi-acum să descoperi că ai greşit... 

— Dar dacă n-am greşit? 

— Păi, ai spus... 

— Deocamdată nu ştiu dacă ecuaţiile sunt greşite sau nu. 
După părerea mea, sunt corecte, totuşi pare o 
imposibilitate. Am reluat calculele de câteva ori, dar am 
obţinut mereu acelaşi rezultat, deşi am prevăzut tot felul de 
verificări pe parcurs, ca să mă asigur că n-am făcut o 
greşeală pe undeva. Însă rezultatul căpătat este absurd... 


Singura explicaţie pe care o pot găsi este că pornesc de la o 
ipoteză falsă. În cazul ăsta, deşi calculele sunt corecte, voi 
obţine permanent acelaşi răspuns greşit indiferent ce 
metodă de verificare folosesc. Poate că nu observ o eroare 
fundamentală a postulatelor mele. De exemplu, dacă plec 
de la o valoare greşită pentru masa planetei, o să capăt o 
orbită greşită, deşi am calculat absolut corect. Înţelegi? 

— Deocamdată, da. 

— De aceea, am dat aceeaşi problemă lui Faro şi Yimot, 
fără să le explic despre ce-i vorba şi i-am rugat să calculeze 
totul de la început. Sunt nişte puşti inteligenţi. Mă pot bizui 
pe ei în privinţa calculelor. Dacă vor obţine aceleaşi 
rezultate ca mine, deşi dintr-o direcţie ce exclude complet 
orice eroare aş fi introdus eu în raţionamentele mele, atunci 
va trebui să admit că am calculat corect. 

— Dar nu se poate aşa ceva, Beenay! N-ai zis că 
rezultatele contrazic legea gravitaţiei universale? 

— Şi dacă legea e greşită? 

— Ce? Cum?! 

Raissta îl privi cu o neîncredere evidentă. 

— Înţelegi acum? Continuă Beenay. Înţelegi de ce trebuie 
să aflu neapărat ce au descoperit Yimot şi Faro? 

— Nu, zise ea. Nu-nţeleg deloc. 

— Putem vorbi şi mai târziu. Îţi promit. 

— Beenay..., începu ea pe jumătate disperată. 

— Trebuie să plec. Dar mă-ntorc cât pot de repede. Îţi 
promit, Raissta! Îţi promit! 

Siferra se opri numai pentru a lua un târnăcop şi o 
pensulă din cortul cu echipament care, deşi răsturnat de 
furtună, rămăsese intact. Apoi urcă de-a buşilea panta 
colinei, cu Balik urmând-o greoi. Eiiis ieşise de la adăpostul 
stâncii dar rămăsese jos, privindu-i. Thuvvik şi muncitorii se 
aflau înapoia lui, uitându-se şi scărpinându-se în cap 
nedumeriţi. 

— Atenţie! Strigă Siferra spre Balik, când ajunse în locul 
unde începea scobitura săpată de vijelie. Lărgesc şanţul! 


— N-ar trebui să-l fotografiem mai întâi şi...? 

— Atenţie, am zis! Răcni ea şi înfipse târnăcopul în sol, 
împroşcând cu pământ şi pietriş capul şi umerii bărbatului. 

Acesta sări într-o parte, scuipând nisipul ce-i intrase în 
gură. 

— Scuze, făcu Siferra fără să ridice ochii. Izbi a doua oară, 
lărgind fisura. Ştia bine că tehnica respectivă nu era cea 
mai corectă. Mentorul ei, bătrânul şi celebrul Shelbik, 
probabil că se răsucea în mormânt. lar părintele 
arheologiei, faimosul Galdo 221, fără îndoială că clătina 
trist din cap, din vârful panteonului ştiinţei sale. 

Pe de altă parte, Shelbik şi Galdo avuseseră şi ei 
posibilitatea de-a dezgropa ceea ce se afla în Colina 
Thombo, dar n-o făcuseră. Dacă Siferra era prea aţâţată 
acum, prea grăbită şi imprudentă, ei bine, trebuiau s-o 
ierte! Acum, când aparentul dezastru al furtunii fusese 
transformat într-un noroc incredibil, acum când inevitabila 
ruinare a carierei ei se preschimbase pe neaşteptate într- 
un triumf, Siferra nu se putea opri să nu afle ce era 
îngropat aici. Nu putea. Pur şi simplu îi era imposibil! 

— Ia uite..., murmură ea înlăturând o bucată masivă şi 
pornind să lucreze cu pensula. La nivelul fundaţiei oraşului 
ciclopic e un strat de cenuşă. Probabil că aşezarea a ars 
complet până la temelie. Dar dacă te uiţi ceva mai jos pe 
colină, o să vezi că citadela cadrilică se găseşte sub linia 
focului... deci aşezările au fost construite una peste 
cealaltă... 

— Siferra..., începu Balik tulburat. 

Ştiu, ştiu... Lasă-mă cel puţin să încep să văd ce-i aici. 
Numai un foraj rapid şi după aceea o să facem totul ca la 
carte. 

Simţea că o podideşte transpiraţia din tălpi până-n 
creştetul capului. Privea atât de concentrată, încât 
începuseră s-o usture ochii. 

— Vezi? Suntem destul de sus pe colină şi avem deja două 
aşezări. Bănuiesc că dacă o să coborâm, s-ar putea să 


descoperim fundaţiile celor din perioada cadrilică şi... da! 
Da! Uite! Pe Beznă, priveşte, Balik! Numai priveşte! 

Indică triumfătoare cu vârful târnăcopului. 

Lângă fundaţia zidurilor cadrilice apăruse o altă dungă 
neagră de cenuşă. Şi al doilea nivel fusese distrus de un 
incendiu, la fel precum cel ciclopic. De asemenea părea că 
fusese clădit pe ruinele unei aşezări şi mai vechi. 

De acum, Balik se molipsise de frenezia Siferrei. Laolaltă, 
trudeau să înlăture stratul exterior al colinei, la jumătatea 
distanţei dintre bază şi vârful retezat. Eilis strigă spre ei, 
întrebându-i ce naiba făceau, dar nu-l băgară în seamă. 
Mânaţi de curiozitate, străpunseră rapid stratul străvechi 
de nisip, coborând cu zece centimetri, cincisprezece, 
douăzeci... 

— Vezi ce văd şi eu? Exclamă Siferra după un timp. 

— Altă aşezare, da! Dar ce stil de arhitectură poate fi ăsta? 

— Mi-e complet necunoscut, înălţă ea din umeri. 

— Şi mie. Oricum, e foarte vechi. 

— Fără discuţie. Totuşi cred că nu-i cel mai vechi lucru de- 
aici... În nici un caz! Privi în jos, către sol: Ştii ce cred eu, 
Balik? Cred că aici sunt cinci oraşe, şase, şapte, poate chiar 
opt, suprapuse. Ne putem petrece tot restul vieţii 
excavându-le! 

Se priviră unul pe celălalt, uluiţi. 

— Ar fi mai bine să coborâm şi să facem nişte poze, şopti 
bărbatul. 

— Da. Da, ar fi mult mai bine. 

Brusc, Siferra îşi regăsi calmul. „Gata cu săpatul ăsta fără 
metodă”, îşi spuse. Era timpul să redevină profesionistă, să 
abordeze colina ca un savant, nu ca un căutător de comori 
sau un ziarist. 

Mai întâi, Balik avea să facă fotografii, din toate 
unghiurile. Apoi, să ia eşantioane din solul de la nivelul 
suprafeţei, să pună primii ţăruşi de marcaj şi să urmeze 
toate celelalte proceduri preliminare standard. 


„După care, un sondaj, un tunel vertical din vârfpână la 
bază, ca să ne dăm seama cam ce ne aşteaptă.” „Şi apoi, o 
să cojim colina, strat după strat. O s-o facem bucățele, 
înlăturând fiecare nivel ca să-l cercetăm pe cel de 
dedesubtul lui, până o să ajungem la pământ neatins. Şi 
atunci”, îşi spuse ea, „o să ştim despre preistoria 
Kalgashului mai mult decât au putut afla toţi predecesorii 
mei laolaltă, de când au venit aici să sape.” 

— Totul este pregătit pentru călătoria în Tunel, domnule 
Sheerin, spuse Kelaritan. Peste o oră, maşina vă aşteaptă în 
faţa hotelului. 

— Perfect, rosti Sheerin. Ne vedem peste o oră. 

Puse receptorul în furcă şi se examină în oglinda aflată 
vizavi de pat. 

Chipul pe care-l zărea era îngrijorat. Părea atât de obosit 
şi scofâlcit, încât se trase cu degetele de obraji ca să se 
asigure că erau încă acolo. Da, erau tot obrajii lui dolofani... 
Nu slăbise nici măcar un gram. Scofâlcirea exista numai în 
mintea lui. 

Psihologul dormise prost - acum i se părea chiar că nu 
dormise deloc - şi ieri de abia ciugulise din mâncare. Nici 
acum nu se simţea deloc flămând. Nu-l entuziasma câtuşi 
de puţin gândul de a cobori la micul dejun. Lipsa aceasta de 
apetit reprezenta o senzaţie complet străină pentru el. 

Oare starea aceea, se întrebase, era cauzată de discuţiile 
de ieri cu nefericiţii pacienţi ai lui Kelaritan? 

Sau pur şi simplu îl îngrozea gândul călătoriei prin Tunelul 
Misterului? 

Într-adevăr, contactul cu cei trei pacienţi îl marcase. 
Trecuse multă vreme de când nu mai lucrase prin spitale şi 
era limpede că mediul academic din Universitatea Şaro îi 
atenuase detaşarea profesională care le permite medicilor 
să privească boala fără a fi copleşiţi de compasiune şi 
părere de rău. Sheerin era de-a dreptul surprins cât de 
milos şi cât de sensibil devenise. 


Primul dintre pacienţi, Harrim, docherul, părea îndeajuns 
de călit ca să reziste la orice. Cu toate acestea, 
cincisprezece minute de Beznă în călătoria sa prin Tunelul 
Misterului îl aduseseră într-o asemenea stare, încât simpla 
amintire a experienţei avute acolo îl azvârlea într-o isterie 
incoerentă. Teribil de trist... 

Iar cei doi pe care îi văzuse după-amiază... se aflau într-o 
stare şi mai nefericită. Gistin 190, profesoara, o femeie 
drăguță şi plăpândă, cu ochi negri, inteligenţi, nu izbutise 
să-şi oprească suspinele şi cu toate că la început se 
exprimase clar, după numai câteva fraze istorisirea ei 
degenerase în bâlbâieli lipsite de sens. Cât despre 
Chimmilit 97, liceanul atlet, în mod evident un specimen 
fizic perfect, psihologul n-avea să uite prea repede cum 
reacţionase la vederea cerului, atunci când îi trăsese 
draperia. Onos strălucea în vest, dar tânărul cel chipeş şi 
voinic bolborosise: „Bezna... bezna...” şi încercase să se 
vâre sub pat! Bezna... bezna... 

„lar acum”, îşi spuse Sheerin încruntat „e rândul meu să. 
Străbat Tunelul Misterului.” 

Desigur, ar fi putut refuza. Contractul său cu 
Municipalitatea Jonglor era de consultant şi nu prevedea 
asumarea vreunui risc din partea lui. Putea emite o ipoteză 
apropiată de adevăr, fără să fie nevoie să-şi bage capul în 
laţ. 

Totuşi, ceva din sufletul său se împotrivea unei asemenea 
soluţii. Mândria profesională, dacă nu altceva, îl împingea 
spre Tunel. Se afla aici ca să studieze fenomenul isteriei în 
masă şi ca să-i ajute pe aceşti oameni să găsească 
modalităţi de a vindeca actualele victime şi de a preveni 
asemenea tragedii. Cum ar fi putut încerca să explice ce se 
întâmplase cu victimele Tunelului, dacă nu examina 
îndeaproape cauza psihozelor lor? Trebuia s-o facă. Să dea 
înapoi însemna să fugă din faţa responsabilităţii. 

În plus nu dorea să poată fi acuzat de laşitate, nici chiar de 
străinii aceştia din Jonglor. Îşi amintea zeflemelele copilăriei 


LIA 


lui: „Grăsanu' e un laş! Grăsanu' e un laş!” Totul pentru că 
nu voise să se caţere într-un copac, lucru care depăşea în 
mod evident posibilităţile corpului său greu şi stângaci. 

Dar Grăsanu' nu era un laş. Sheerin ştia asta. Era 
mulţumit de sine: un individ sănătos şi echilibrat. Pur şi 
simplu nu dorea ca oamenii să facă presupuneri eronate în 
legătură cu el datorită aspectului exterior lipsit de eroism. 

La urma urmei, mai puţin de zece la sută din cei care 
parcurseseră Tunelul prezentaseră simptome de 
dezechilibru emoţional. lar respectivii avuseseră probabil 
anumite sensibilităţi. Tocmai pentru că el era echilibrat şi 
întreg la minte, nu avea de ce să se teamă. 

Nu... 

Avea... 

De ce... 

să se teamă... 

Îşi repetă aceste cuvinte până se simţi aproape calm. 

Cu toate acestea, când cobori să aştepte automobilul 
spitalului, Sheerin nu avea obişnuita sa jovialitate. 

În maşină se aflau Kelaritan, Cubello şi o femeie extrem de 
frumoasă, Varitta 312, care fu prezentată drept proiectantă 
a Tunelului. Sheerin dădu mâna viguros cu toţi, zâmbind 
într-un mod pe care îl dorea cât mai convingător. 

— Frumoasă zi pentru o vizită în parcul de distracţii, rosti 
el, străduindu-se să pară vesel. 

Kelaritan îl examină cu o privire curioasă. 

— Mă bucur că sunteţi în formă. Aţi dormit bine? 

— Foarte bine, mulţumesc... De fapt, ar trebui să zic: atât 
cât se poate de bine, după ce i-am văzut ieri pe sărmanii 
aceia. 

— Deci nu sunteţi optimist în privinţa refacerii lor? Întrebă 
Cubello. 

— Aş vrea să fiu... 

Automobilul porni lin. 

— Drumul durează cam douăzeci de minute, spuse 
Kelaritan. Expoziţia în sine va fi aglomerată - aşa este zilnic 


dar am izolat o porţiune mare din parcul de distracţii, ca să 
nu fim deranjaţi. După cum ştiţi, Tunelul Misterului a fost 
închis din clipa când s-au înmulţit cazurile. 

— Vă referiţi şi la morţi? 

— Evident că după decese, Tunelul nu mai putea 
funcţiona, interveni Cubello. Totuşi nu trebuie să uitaţi că 
analizasem mai de mult varianta închiderii lui. Se punea 
problema dacă nu cumva persoanele care păreau... 
tulburate de parcurgerea Tunelului nu se alăturau cumva 
unei „mode”, deşi nu fuseseră afectate. 

— Bineînţeles, aprobă Sheerin pe un ton sec. Consiliul 
Municipal n-ar fi dorit să închidă o atracţie atât de 
profitabilă, decât dacă avea un motiv serios. Probabil de 
genul morţii unui grup întreg! 

Atmosfera din maşină deveni îngheţată. După o vreme, 
Kelaritan rosti: 

— Tunelul nu reprezenta doar o atracţie profitabilă, 
domnule Sheerin, dar şi o aventură pe care doreau s-o 
încerce aproape toţi vizitatorii Expoziţiei. Am auzit că zilnic 
erau refuzaţi mii de oameni. 

— Deşi fusese evident chiar din prima zi că unii dintre cei 
care îl parcurg ies cu tulburări psihice? 

— Mai ales din acest motiv, răspunse Cubello. 

— Cum? 

— Mă scuzaţi dacă mă aventurez în specialitatea 
dumneavoastră, rosti mieros avocatul, însă doresc să vă 
reamintesc că există o fascinaţie în a fi speriat, când face 
parte dintr-un joc. Un prunc se naşte cu trei spaime 
instinctive: de zgomot puternic, de cădere şi de absenţa 
totală a luminii. De asta se consideră atât de amuzant să 
sari în spatele cuiva, strigând „Bau! De asta e amuzant să 
mergi în montagne-russe. Şi din acelaşi motiv, Tunelul 
Misterului reprezintă ceva dorit de toată lumea. Oamenii 
ies din Beznă, tremurând, pe jumătate morţi de frică, dar 
continuă să cumpere bilete de intrare. Faptul că există 


persoane care au ieşit şocate dinăuntru contribuie la 
sporirea atracției. 

— Asta pentru că cei mai mulţi consideră că ei vor fi destul 
de tari ca să reziste la ceea ce a zguduit pe alţii, nu? 

— Exact, domnule Sheerin. 

— Dar când unii călători au ieşit nu doar tulburaţi, ci morţi 
de spaimă? Chiar dacă directorii Expoziţiei nu au înţeles 
clar că trebuie să închidă Tunelul, bănuiesc că potenţialii 
vizitatori s-ar fi rărit considerabil după ce se răspândea 
ştirea deceselor. 

— Dimpotrivă, rânjii triumfător Cubello. A funcţionat 
acelaşi mecanism psihologic, ba chiar mai puternic. La 
urma urmei, dacă: persoanele cu inima slabă doresc să 
treacă prin Tunel, o fac pe riscul lor; de ce să fim surprinşi 
de ceea ce li s-a întâmplat? Consiliul Municipal a analizat 
chestiunea şi, în cele din urmă, a aprobat existenţa unui 
medic care să examineze pe fiecare călător înainte de a sui 
în vagonet. Din clipa aceea, vânzarea de bilete a crescut. 

— Atunci, întrebă Sheerin, de ce aţi închis Tunelul? Din ce 
mi-aţi spus, m-aş aştepta să faceţi nişte afaceri 
extraordinare, cu cozi lungi din Jonglor până în Khunabar, 
cu puhoaie de oameni intrând pe uşa din faţă şi un şir 
permanent de cadavre evacuate prin dos. 

— Domnule Sheerin! 

— Dacă decesele tot nu sperie pe nimeni, de ce l-aţi mai 
închis? 

— Motivul îl reprezintă despăgubirile, spuse Cubello. 

— Ah, da! 

— Extrapolarea dumneavoastră e incorectă; decesele au 
fost foarte puţine - trei-patru, mi se pare - şi la intervale 
mari de timp. Familiile respective au primit despăgubiri 
adecvate şi cazurile au fost clasate. Pentru noi adevărata 
problemă a reprezentat-o nu numărul deceselor, ci rata de 
supravieţuire în rândul celor care au suferit tulburări 
traumatice. A început să devină clar că unii necesită 


spitalizări îndelungate, o cheltuială continuă, un permanent 
efort financiar din partea municipalităţii şi a asigurărilor. 

— Înţeleg, încuviinţă posac Sheerin... Dacă ar muri 
imediat, ar fi o singură cheltuială: să închideţi gura familiei. 
Dar dacă zac luni sau ani de zile într-o instituţie publică, 
preţul poate deveni prea mare. 

— Poate că-i o exprimare cam dură, zise Cubello. Dar în 
esenţă este acelaşi calcul pe care a fost obligat să-l facă 
Consiliul Municipal. 

— Domnul Sheerin pare un pic cam arţăgos în dimineaţa 
aceasta, vorbi Kelaritan. Poate că-l nelinişteşte ideea că va 
trebui să străbată el însuşi Tunelul. 

— Nici vorbă, replică imediat psihologul. 

— Sper că vă daţi seama că nu vă obligă nimeni... 

— Ba da, rosti apăsat Sheerin. 

În maşină se lăsă tăcere. Sheerin privea încruntat peisajul 
schimbător, copacii stranii cu coajă solzoasă, tufişurile cu 
flori având ciudate nuanţe metalice, clădirile foarte înalte şi 
înguste, cu streşini ascuţite. Rareori fusese într-o regiune 
atât de nordică. Întreaga provincie i se părea oarecum 
neplăcută, la fel ca şi persoanele acestea cu vorbe mieroase 
şi cinice. De abia aştepta să revină acasă, în Şaro. 

Dar mai întâi... Tunelul Misterului... 

Expoziţia Centenară Jonglor se întindea pe o suprafaţă 
vastă, în estul oraşului. Era un mini-orăşel destul de 
spectaculos. Psihologul zărea fântâni arteziene, arcade şi 
turnuri din plastic dur ca piatra, scânteind trandafirii şi 
turcoaz. Sălile de exponate etalau comori de artă din toate 
provinciile Kalgashului, echipamente industriale şi ultimele 
invenţii ştiinţifice. Oriunde ar fi privit, exista ceva 
neobişnuit şi minunat care să-i atragă ochiul. Mii de 
vizitatori, poate chiar sute de mii, se plimbau pe aleile 
elegante şi multicolore. 

Auzise că Expoziţia Centenară era una dintre minunile 
lumii şi acum vedea că era adevărat. Vizitarea ei constituia 
un privilegiu. Se organiza o dată la un secol şi era deschisă 


timp de trei ani, pentru a sărbători înfiinţarea oraşului; iar 
această a Cincea Expoziţie Centenară Jonglor era 
considerată cea mai măreaţă dintre toate. Într-adevăr, 
străbătându-i căile de acces impecabil întreţinute, Sheerin 
se simţea cuprins de o emoție încântată pe care n-o mai 
încercase de multă vreme. Spera că ulterior în decursul 
săptămânii, avea să aibă timp să-i exploreze singur 
minunăţiile. 

Starea i se modifică însă brusc când maşina coti, urmând 
perimetrul gardului exterior şi se opri la una din intrările 
parcului de distracţii. Aşa cum spusese Kelaritan, fuseseră 
întinse cordoane ce interziceau accesul şi o mulţime destul 
de numeroasă şi încruntată privi cum Cubello, Kelaritan şi 
Varitta îl conduseră spre Tunelul Misterului. Sheerin putea 
auzi murmure de nemulţumire, o rumoare surdă şi 
răuvoitoare, care îl neliniştea, ba chiar îl înfricoşa puţin. 

Îşi dădu seama că avocatul îi spusese adevărul: oamenii 
erau mânioşi pentru c$ Tunelul fusese închis. 

„Sunt invidioşi”, îşi spuse el uluit. „Ştiu că noi mergem în 
Tunel şi vor şi ei. În ciuda celor petrecute!” 

— Pe aici, le arătă Varitta. 

Clădirea ce adăpostea Tunelul era o piramidă ale cărei 
laturi se ridicau ameţitor înspre cer. În centrul ei se afla o 
poartă uriaşă, înconjurată cu o spectaculoasă bordură roş- 
aurie. Peste ea fusese instalat un grilaj metalic. Varitta 
scoase o cheie şi descuie o uşiţă aflată în stânga. 

Interiorul părea de-a dreptul banal. Psihologul văzu mai 
multe balustrade metalice, destinate, fără îndoială, 
menţinerii unui şir ordonat până la locul de îmbarcare. La 
capătul lor exista un peron similar celui din orice gară, în 
faţa căruia aşteptau mai multe vagonete. Iar dincolo de 
ele... Beznă. 

— Dacă sunteţi amabil să semnaţi aici, domnule Sheerin, 
rosti Cubello. 

Sheerin privi foaia întinsă de avocat. Era acoperită cu 
rânduri de litere care-i dansau în faţa ochilor. 


— Ce-i asta? 

— Declaraţia de asumare a riscului. Formularul standard... 

— Ah, da... Sheerin îşi mâzgăli numele, fără măcar să 
încerce să citească hârtia. 

„Nu ţi-e frică”, îşi spuse. „Nu ţi-e frică absolut deloc 
Varitta îi înmână un aparat micuţ. 

— Aceasta e comanda de abandon, explică ea. Întreaga 
călătorie durează cincisprezece minute, dar ajunge să 
apăsaţi acest buton verde, după ce consideraţi că aţi stat 
suficient şi aţi aflat tot ce vă interesează sau dacă apar 
probleme de altă natură şi se vor aprinde luminile. 
Vagonetul se va duce direct la capătul opus al Tunelului, 
apoi va reveni aici. 

— Mulţumesc, spuse Sheerin, dar nu cred că voi avea 
nevoie. 

— Trebuie s-o luaţi. Pentru orice eventualitate... 

— Intenţionez să reproduc condiţiile reale, rosti 
psihologul, încântat de propria lui emfază. „Există însă şi 
prostie pe lume”, îşi reaminti el. Nu intenţiona să folosească 
comanda respectivă, doar că era lipsit de înţelepciune să n- 
o ia. 

Pentru orice eventualitate... 

Păşi pe peron! Kelaritan şi Cubello îl priveau atenţi. 
Aproape că le putea auzi gândurile: Grăsanul ăsta încrezut 
o să se transforme în piftie înăuntru. N-aveau decât s-o 
creadă. 

Varitta dispăruse. Probabil că pornea mecanismul 
Tunelului. 

Aşa era; o văzu într-o cabină de comandă, sus şi în 
dreapta, făcând semn că totul era pregătit. 

— Puteţi sui, domnule Sheerin, spuse Kelaritan. 

— Sigur că da! Sigur că da! 

„Nici zece la sută n-au înregistrat tulburări mintale. 
Probabil că aveau din capul locului o sensibilitate la Beznă. 
Eu n-o am! Eu sunt un individ foarte stabil!” 


LL 


Sui în vagonet. Existau centuri de siguranţă; îşi puse una, 
reglând-o cu oarecare dificultate peste abdomen. Vehiculul 
începu să înainteze, încet, foarte încet. 

Bezna îl aştepta. 

Nici zece la sută. Nici zece la sută. 

El înţelegea sindromul Beznei. Era sigur că acest lucru 
avea să-l protejeze: ştiinţa lui. Deşi toţi oamenii au o teamă 
instinctivă faţă de absenţa luminii, asta nu însemna că 
absenţa luminii era dăunătoare. 

Dăunătoare era reacţia în momentul absenței luminii. În 
primul rând, trebuia să rămână calm. Bezna nu este altceva 
decât întuneric, o modificare a unor condiţii exterioare. 
Oamenii sunt condiţionaţi să se teamă de ea, deoarece 
trăiesc într-o lume unde întunericul nu este natural, unde 
există permanent lumină, lumina multor sori. În orice clipă, 
pe cer se găsesc cel puţin doi sori - de obicei trei - şi lumina 
oricăruia dintre aceştia era suficientă să alunge Bezna. 

Bezna... 

Bezna... Bezna. 

Acum, Sheerin intrase în Tunel. Înapoia lui, ultimele raze 
de lumină dispărură şi el privea într-un neant absolut. În 
faţa lui nu exista nimic; absolut nimic. Un hău. Un abis. O 
zonă complet lipsită de lumină. Iar el mergea drept într- 
acolo. 

Simţi transpiraţia ţâşnindu-i prin toţi porii. 

Genunchii începură să-i tremure. Tâmplele îi zvâcneau. 
Ridică palma în faţa ochilor, dar n-o putu zări. 

Abandonează abandonează abandonează... A, Nu! Nici 
gând!” 

Îşi îndreptă spinarea şi deschise larg ochii, aţintindu-i 
asupra neantului prin care cobora. Mai departe şi mai 
departe, tot mai adânc. Spaimele primordiale mormăiau şi 
bolboroseau în adâncul sufletului său şi se sili să le alunge. 

„Afară, sorii strălucesc”, îşi spuse. 

„Este doar ceva temporar. Peste paisprezece minute şi 
treizeci de secunde, voi fi afară.” „Paisprezece minute şi 


douăzeci de secunde.” „Paisprezece minute şi zece 
secunde.” „Paisprezece minute...” 

Oare mai înainta? Nu-şi putea da seama. Poate că nu. 
Vagonetul mersese silențios până atunci, iar el nu avea nici 
un punct de referinţă. „Dacă s-a defectat?” se întrebă. 
„Poate că stau aici, în întuneric, nici nu ştiu unde sunt, ce 
se-ntâmplă, cât timp trece? Cincisprezece minute, douăzeci, 
o jumătate de oră? Până la ce limită îmi rezistă mintea? Şi 
apoi...” „Am totuşi comanda de abandon.” „Şi dacă nu 
funcţionează? Dacă apăs butonul şi luminile nu se aprind?” 
„Cred c-aş putea s-o-ncerc. Numai ca să văd.” „Grăsanu' e 
un laş! Grăsanu' e un laş! 

„Nu! Nu! N-o atinge! Dacă aprinzi luminile, nu le mai poţi 
stinge. Nu trebuie să foloseşti comanda, altfel o să-şi dea 
seama... o să-şi dea seama cu toţii...” „Grăsanu' e un laş, 
Grăsanul e un laş.” 

Brusc, surprinzător, azvârli comanda în întuneric. seA auzi 
un zgomot îndepărtat când căzu... undeva. Apoi iarăşi 
tăcere. Îşi simţea palma teribil de goală. 

Bezna... 

Bezna... 

Nu avea sfârşit. El se rostogolea printr-un abis infinit. 
Cădea şi cădea şi cădea în noapte, în noaptea nesfârşită, în 
întunecimea devoratoare... 

„Respiră profund! Stai calm 
permanente? 

„Stai calm”, îşi repetă. „N-o să păţeşti nimic. În cel mai rău 
caz, mai ai vreo unsprezece minute, poate chiar şase sau 
şapte. Afară, sorii strălucesc. Şase-şapte minute şi n-o să 
mai fii niciodată în Beznă, nici dac-o să trăieşti o mie de 
ani.” 

Bezna... 

„Oh, zeilor, Bezna...” „Calm. Calm! Sheerin, tu eşti un 
individ foarte stabil. Eşti extrem de echilibrat. Ai fost cu 
mintea întreagă când ai intrat aici şi-aşa o să fii şi la ieşire.” 
„Tic. Tic. Tic. Fiecare secundă te apropie de ieşire. Aşa să 


LIA 


„Şi dacă sunt leziuni mintale 


fie oare? Călătoria asta s-ar putea să nu se mai termine 
niciodată. Aş putea rămâne aici pe vecie. Tic. Tic. Tic. Mă 
mişc oare? Mai am cinci minute, cinci secunde, sau este de 
abia primul minut?” „ic. Tic.” „De ce nu mă scot de-aici? 
Nu-şi dau seama ce se-ntâmplă?” „Nu vor să te scoată. N-o 
să te scoată niciodată. O să.” 

Brusc, un fulger de durere între ochi. O explozie de agonie 
în ţeastă. 

„Ce-i asta?” 

Lumină! 

„E-adevărat? Da! Da! 

„Slavă zeilor! Lumină, da! Slavă oricărui zeu care ar fi 
putut exista vreodată!” 

Se afla la capătul Tunelului! Revenea la peronul de 
pornire! Asta trebuia să fie Da! Da! Bătăile inimii sale, care 
căpătaseră un ritm galopant, începeau să revină la normal. 
Ochii, adaptându-se condiţiilor normale, se focalizau asupra 
lucrurilor familiare, binecuvântatele obiecte cunoscute: 
stâlpii, peronul, fereastra cabinei de control... 

Cubello şi Kelaritan care-l priveau... 

Se simţi ruşinat de laşitatea sa. „Controlează-te, Sheerin! 
De fapt, n-a fost chiar atât de rău. N-ai păţit nimic. Nu zaci 
pe podea, scâncind şi sugându-ţi degetul mare. A fost 
înfricoşător, a fost teribil, dar nu te-a distrus... n-a fost ceva 
ce să nu poţi menţine sub control... 

— Gata! Daţi-ne mâna, domnule Sheerin. Sus... sus... 

Îl ridicară în picioare şi-l sprijiniră când se împletici afară 
din vagonet... Sheerin inspiră adânc îşi trecu mâna peste 
frunte, ştergându-şi broboanele de transpiraţie. 

— Comanda aceea..., murmură el. Cred c-am pierdut-o pe 
undeva... 

— Cum vă simţiţi? întrebă Kelaritan. Cum a fost? 

Psihologul se clătină. Directorul spitalului îl prinse de braţ, 
dar Sheerin îl înlătură indignat. Nu avea să-i lase să creadă 
că acele câteva minute petrecute în Tunel îl afectaseră. 


Totuşi, nu putea nega că fusese zguduit. Oricât s-ar fi 
străduit, n-o putea ascunde. Nici măcar de sine însuşi. 

Îşi dădu seama că nimic din lume nu l-ar fi putut convinge 
să mai facă o dată drumul acela. 

— Domnule Sheerin? Domnule Sheerin?! 

— N-am... păţit... nimic..., mormăi el. 

— Spune că n-a păţit nimic, se auzi glasul avocatului. 
Lăsaţi-l. Nu-l mai sprijiniți. 

— Îi tremură genunchii, vorbi Kelaritan. O să cadă. 

— Nu, spuse Sheerin. Nici vorbă. Mă simt perfect. 

Se clătină şi făcu un pas nesigur, îşi recăpătă echilibrul, 
apoi se clătină iarăşi. Se simţea scăldat în transpiraţie. Privi 
peste umăr, zări gura Tunelului şi se înfioră. Întorcând 
spatele peşterii întunecate, înălţă din umeri, parcă dorind 
să-şi ascundă capul. 

— Domnule Sheerin? întrebă Kelaritan neliniştit. 

Nu avea rost să se prefacă. Era o prostie această 
încercare trufaşă şi încăpăţânată de eroism. N-aveau decât 
să-l creadă laş. N-aveau decât să creadă orice doreau. Acele 
cincisprezece minute fuseseră cel mai îngrozitor coşmar al 
vieţii sale. Impactul lor continuă încă să-i reverbereze, tot 
mai profund, în minte. 

— A fost... impresionant, rosti el. Foarte impresionant. 
Foarte tulburător. 

— Dar în principiu n-aţi păţit nimic, nu-i aşa? Interveni 
avocatul. Sunteţi puţin zguduit, de acord. Cine n-ar fi, 
intrând în Beznă? Dar în esenţă, n-aţi păţit nimic. Aşa cum 
am ştiut dinainte. Doar puţini, foarte puţini, păţesc... 

— Nu! Îl opri Sheerin. 

Chipul avocatului rânjea precum un duh rău în faţa lui. Ca 
un demon. Nu-l putea suporta. Însă o doză masivă de 
adevăr avea să exorcizeze demonul. Nu avea rost să fie 
diplomat atunci când vorbea cu duhurile necurate... 

— Oricine traversează Tunelul se expune unui risc 
considerabil; acum sunt sigur de acest lucru. Până şi firile 
cele mai tari vor suferi traume, iar cele slabe vor ceda pur 


şi simplu. Dacă redeschideţi Tunelul, toate spitalele 
psihiatrice vor fi ticsite în mai puţin de şase luni de zile. 

— Dimpotrivă, domnule... 

— Să nu mă luaţi cu „dimpotrivă”! Aţi fost în Tunel, 
domnule Cubello? Nu! Exact cum mă aşteptam. Dar eu am 
fost. M-aţi angajat să vă ofer opinia mea de expert: iat-o! 
Tunelul este ucigaş! Problema este strict de natură umană. 
Cei mai mulţi dintre noi nu putem accepta Bezna şi n-o vom 
putea accepta atâta timp cât pe cer există măcar un soare. 
Domnule Cubello, închideţi definitiv Tunelul! Închide-l, 
omule, în numele sănătăţii mintale! Închide-l! 

După ce-şi parcă scuterul la baza observatorului, Beenay 
porni să alerge în susul potecii care ducea la intrarea 
principală a clădirii uriaşe. Când începu să urce treptele 
late din piatră ale scării acesteia, fu surprins să-şi audă 
numele strigat de sus. 

— Beenay! Deci ai venit, totuşi. 

Astronomul ridică privirea. În uşa cea mare, văzu silueta 
înaltă şi voinică a prietenului său, Theremon 762, de la 
ziarul Cronica. 

— Theremon? Mă căutai? 

— Exact. Mi s-a spus că vii abia peste vreo două ore. Acum 
tocmai voiam să plec, când iată-te! Asta zic şi eu baftă! 

Beenay urcă ultimele trepte şi cei doi se strânseră în 
braţe. Îl cunoscuse pe ziarist cu trei-patru ani în urmă, când 
Theremon venise să ia un interviu despre ultimele afirmaţii 
ale cultului Apostolii Flăcării. Treptat, el şi Theremon 
deveniseră prieteni, deşi gazetarul era cu vreo cinci ani mai 
vârstnic şi provenea dintr-un mediu mai puţin elevat, 
ancorat în realitatea cotidiană. Lui Beenay îi plăcea să aibă 
un amic neimplicat în sforăriile universitare, iar Theremon 
era încântat să cunoască pe cineva care să nu fie interesat 
în a-l exploata pentru considerabila lui influenţă 
jurnalistică. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Beenay. 


— Câtuşi de puţin. Am nevoie iarăşi de autoritatea Vocii 
Ştiinţei. Mondior a ţinut încă un discurs din seria: „Pocăiţi- 
vă, căci sfârşitul vă este aproape!” Acum zice că-i gata să 
dezvăluie ora exactă a distrugerii lumii. În caz că te 
interesează, se va întâmpla anul viitor, pe nouăsprezece 
Theptar. 

— E un nebun! Nu ştiu de ce mai irosiţi atâta spaţiu din 
ziar cu aiurelile lui. La urma urmei, de ce-i bagă lumea în 
seamă pe Apostoli? 

Theremon înălţă din umeri. 

— Principalul e c-o face. Şi sunt mulţi, Beenay. lar dacă 
Mondior zice că sfârşitul e aproape, am nevoie de cineva ca 
tine, care să se ridice şi să declare: „Nu-i adevărat, fraţi şi 
surori! Nu vă temeţi! Totul e bine!” Sau ceva similar... Pot 
conta pe tine, nu-i aşa? 

— Ştii bine că da. 

— Diseară? 

— Diseară? Of, seara asta e tare încurcată... Cam cât crezi 
că poate dura? 

— O jumătate de oră... cel mult trei sferturi de oră. 

— Uite ce-i, acum am o întâlnire - de asta am venit mai 
devreme. Şi după aceea, i-am promis Raisstei că mă întorc 
şi stau cu ea o oră-două. În ultima vreme am avut programe 
atât de diferite, încât de abia ne-am mai văzut. lar mai spre 
noapte, mă întorc iarăşi la observator, ca să supraveghez 
fotografierea... 

— Bine, încuviinţă ziaristul, văd că n-am nimerit momentul 
cel mai potrivit. Nu-i nimic. Abia mâine după-amiază trebuie 
să predau articolul. Crezi că putem discuta mâine 
dimineaţă? 

— Dimineaţă? Repetă şovăitor Beenay. 

— Ştiu că dimineaţa este o noţiune inimaginabilă pentru 
tine. Mă gândisem să vin aici la răsăritul lui Onos, când îţi 
termini treburile. Dacă am putea realiza un scurt interviu 
înainte să pleci acasă să te culci... 

— Eu ştiu...? 


— Pentru un prieten, Beenay! Astronomul îl privi obosit: 
— Sigur că da. Nu asta era problema Mă gândeam că pot 
fi atât de năuc după o noapte de muncă, încât să nu-ţi fiu de 

mare folos. 

— În privinţa asta nu-mi fac griji, zâmbi Theremon. Am 
constatat că eşti capabil să te dezmeticeşti destul de repede 
când trebuie să demaşti superstiţiile. Atunci rămâne pe 
mâine, la răsăritul lui Onos? La tine în birou? 

— Da. 

— Un milion de mulţumiri. Îţi rămân dator. 

— Pentru puţin. 

Theremon porni în josul treptelor. 

— Salut-o din partea mea pe frumoasa ta doamnă! Strigă 
el... Şi ne vedem dimineaţă. 

— Da, da, încuviinţă Beenay. 

Ce ciudat! Niciodată nu vedea pe nimeni - sau nimic - 
dimineaţa, însă cu Theremon avea să facă o excepţie. La 
urma urmei, asta înseamnă prietenia, nu? 

Se întoarse şi intră în clădire. 

Înăuntru domnea liniştea şi o lumină discretă; atmosfera 
familiară a uriaşului sălaş ştiinţific unde îşi petrecuse 
majoritatea timpului încă din primele zile de studenţie. 
Calmul însă era doar aparent. Aidoma oricărui conglomerat 
social, observatorul era permanent frământat de felurite 
conflicte, începând cu cele mai rafinate dispute teoretice, 
până la cele mai josnice şi banale intrigi, răzbunări şi 
atacuri neloiale. Priviţi în ansamblu, astronomii nu erau cu 
nimic mai virtuoşi decât alţii. 

Cu toate acestea, observatorul reprezenta un sanctuar 
pentru Beenay şi mulţi alţii care lucrau acolo, un loc unde 
puteau uita de problemele lumegşti, devotându-se, mai mult 
sau mai puţin paşnic, Permanentei lupte de a răspunde 
marilor întrebări puse de Univers. 

Traversă grăbit holul cel mare, încercând, ca întotdeauna 
fără succes, să înăbuşe ţăcănitul încălţărilor pe marmura 
pardoselii. 


Aşa cum făcea mereu, privi iute în vitrinele înşiruite de-a 
lungul pereţilor, unde erau expuse obiectele sfinte ale 
istoriei astronomiei. Aici se aflau lunetele rudimentare, 
aproape caraghioase, folosite cu patru-cinci sute de ani în 
urmă de pionieri ai genului, precum Chekktor şi Starta. Tot 
aici erau şi bucăţile negre şi diforme ale meteoriţilor ce 
căzuseră din cer de-a lungul veacurilor, amintiri enigmatice 
ale tainelor dinapoia norilor. Mai încolo, se găseau primele 
ediţii ale hărților cereşti şi textelor astronomice, ca şi 
manuscrisele îngălbenite de timp ale unora dintre operele 
teoretice celebre ale marilor gânditori. 

Tânărul se opri pentru o clipă în faţa ultimului manuscris - 
care prin comparaţie cu celelalte părea aproape nou - 
deoarece provenea din ultima generaţie; era teoria 
gravitaţiei universale a lui Athor 77, elaborată cu puţin 
înaintea naşterii lui Beenay. Deşi nu era un individ religios, 
astronomul privi cu venerație broşura cea subţire şi se 
pomeni murmurând ceva asemănător unei rugăciuni. 

Pentru el, teoria gravitaţiei universale era unul dintre 
stâlpii cosmosului; poate chiar cel mai important. Nu-şi 
putea închipui ce avea să facă dacă stâlpul acela se 
prăbuşea, iar acum i se părea că începuse să se clatine. 

În capătul holului, înapoia unei uşi elegante din bronz se 
afla chiar cabinetul lui Athor. Beenay aruncă doar o privire 
scurtă într-acolo şi se grăbi în susul scărilor. Venerabilul şi 
încă teribilul director al observatorului era ultima persoană 
din lume pe care dorea s-o întâlnească în clipa aceea. 

Faro şi Yimot îl aşteptau în Camera Hărţilor, unde 
stabiliseră întâlnirea. 

— Iertaţi-mă pentru întârziere, începu Beenay. Până acum 
am avut o după-amiază tare încărcată. 

Îi răspunseră prin surâsuri scurte, nervoase. „Ce pereche 
ciudată sunt”, se gândi astronomul nu pentru prima dată. 
Amândoi proveneau dintr-o provincie agricolă înapoiată - 
Sithin, sau poate Gatamber. Faro 24 era scund şi grăsuţ, cu 
gesturi lente, aproape indolente. Avea un stil popular şi 


amabil. Prietenul lui, Yimot 70, era incredibil de înalt şi slab, 
semănând cu o antenă telescopică dotată cu braţe, picioare 
şi cap; practic aveai nevoie de o lunetă să-i distingi chipul, 
pierdut prin stratosferă. Spre deosebire de prietenul său, 
era permanent încordat şi în alertă. Cei doi erau 
nedespărţiţi de când se cunoscuseră. Dintre toţi studenţii 
lui Beenay, ei erau cei mai sclipitori. 

— N-am aşteptat prea mult, răspunse imediat Yimot. 

— Doar un minut-două, domnule Doctor, adăugă Faro. 

— Mulţumesc, dar încă nu sunt „Doctor”, spuse Beenay. 
Mai trebuie să-mi susţin teza finală. Cum v-aţi descurcat cu 
calculele acelea? 

— Sunt probleme gravitaționale, nu-i aşa, domnule? 
întrebă Yimot, zvâcnind din picioarele lui lungi. 

Faro îl izbi cu cotul în coaste atât de puternic, încât 
Beenay se aşteptă să audă trosnetul unui os rupt. 

— Nu-i nimic, spuse el. Într-adevăr, Yimot are dreptate. 
Surâse fără chef: Dorisem să fie un exerciţiu matematic 
abstract pentru voi. Nu mă surprinde însă că aţi reuşit să 
descifraţi contextul. V-aţi dat seama după ce aţi obţinut 
rezultatele, nu? 

— Da, domnule, vorbiră în acelaşi timp cei doi. 

— Întâi am făcut calculele, spuse Faro. 

— Apoi, când ne-am uitat, contextul a devenit evident, 
completă Yimot. 

— Da, da, încuviinţă astronomul. 

Uneori, puştii erau enervanţi. Aveau doar cu şase-şapte 
ani mai puţin decât el, însă Beenay era asistent iar ei 
studenţi şi pentru toţi trei asta însemna o barieră uriaşă. 
Deşi erau tineri, aveau nişte minţi extraordinare! Beenay 
nu era chiar încântat că ghiciseră matricea conceptuală în 
care erau localizate calculele. Mai exact, nu era deloc 
încântat. Peste câţiva ani, ei aveau să fie aici, în facultate, 
poate concurând alături de el pentru aceleaşi posturi şi 
atunci s-ar fi putut să nu mai fie aşa amuzant. Încercă să nu 
se mai gândească la asta. 


Întinse mâna către teancul de hârtii. 

— Pot să le văd? întrebă el. 

Gesticulând agitat, Yimot i le întinse. Beenay parcurse 
şirurile de cifre, la început calm, apoi tot mai tulburat. 

De un an de zile, analizase anumite implicaţii ale teoriei 
gravitaţiei universale, pe care Athor o dusese la 
perfecţiune. Marele triumf al lui Athor, faima sa mondială 
fusese calcularea mişcărilor orbitale ale Kalgashului şi celor 
şase sori, în conformitate cu principiile raţionale ale forţelor 
de atracţie. 

Folosind echipamentele moderne de calcul, Beenay 
determinase unele aspecte ale orbitei Kalgashului în jurul 
lui Onos, soarele primar şi constatase îngrozit că cifrele 
obţinute nu erau în concordanţă cu teoria gravitaţiei 
universale. 'Teoria afirma că la început anului, Kalgash 
trebuia să se găsească într-un anume loc raportându-se la 
Onos, dar de fapt se afla altundeva. 

Abaterea era neînsemnată - o chestiune de câteva 
zecimale - dar privită într-un context mai larg, nu era deloc 
lipsită de însemnătate. Teoria gravitaţiei universale era atât 
de precisă, încât mulţi preferau să-i spună Legea gravitaţiei 
universale. Aparatul ei matematic era considerat impecabil. 
Totuşi o teorie care intenţionează să explice mişcările 
planetei prin spaţiu nu-şi permite nici măcar mici abateri. 
Ori e completă, ori nu; nu se admit jumătăţi de măsură. lar 
Beenay ştia că o diferenţă de câteva zecimale într-un calcul 
pe un domeniu restrâns se Putea lărgi într-un abis, dacă se 
încercau calcule mai ambiţioase. La ce mai era bună teoria 
gravitaţiei universale, dacă poziţia pe care spunea că o va 
ocupa Kalgashul peste un secol se dovedea în realitate a fi 
diametral opusă? 

Beenay refăcuse calculele până când nu le mai putuse 
suporta. Rezultatul rămăsese acelaşi. 

Ce să creadă? 

Cifrele sale sau celebra teorie a lui Athor? 


Noţiunile sale, şovăielnice, de astronomie, ori profunda 
investigare a marelui Athor în structura fundamentală a 
universului? 

Se imagină stând în vârful cupolei observatorului şi 
răcnind: „Ascultaţi-mă, oameni buni! Ieoria lui Athor e 
greşită! Am aici calculele care o dovedesc!” Urma să 
stârnească nişte hohote de râs care aveau să-l sufle de-a 
curmezişul continentului. Cine era el, ca să se ridice 
împotriva faimosului Athor? Cine ar fi putut crede că un 
amărât de asistent răsturnase Legea gravitaţiei universale? 

Şi totuşi... şi totuşi... 

Ochii îi alergară peste foile cu calculele lui Yimot şi Faro. 
Primele două pagini nu-i erau familiare; datele pe care le 
dăduse el fuseseră astfel formulate încât relaţiile din care 
derivaseră cifrele nu erau câtuşi de puţin clare şi, în mod 
firesc, studenţii abordaseră problema dintr-un unghi mai 
puţin ortodox pentru orice astronom care ar determina o 
orbită planetară. Exact ceea ce dorise şi Beenay. Căile 
ortodoxe îi conduseseră la concluzii funeste; avusese însă 
prea multe informaţii la îndemână ca să poată lucra altfel 
decât ortodox. Faro şi Yimot nu avuseseră acelaşi handicap. 

Urmărindu-le însă raţionamentele, Beenay începu să 
remarce o neplăcută convergenţă a cifrelor. Pe la pagina a 
treia, ajunseseră la propriile sale ecuaţii, pe care le 
cunoştea deja pe dinafară. 

Iar în continuare, totul mărşăluia ordonat, pas cu pas, 
către acelaşi incredibil, zguduitor şi inacceptabil rezultat. 

Beenay îi privi palid pe cei doi studenţi. 

— Există vreo posibilitate să fi greşit pe undeva? De pildă 
şirul ăsta de integrale... mi se par destul de păcătoase... 

— Domnule! Exclamă Yimot, profund şocat. Se 
împurpurase la faţă şi braţele i se mişcau parcă lipsite de 
orice control. 

— Mă tem că sunt corecte, domnule, rosti calm Faro. Se 
verifică prin două moduri. 


— Da, bănuiam eu, încuviinţă posac Beenay. Se strădui să- 
şi ascundă tulburarea, însă mâinile îi tremurau atât de rău, 
încât hârtiile începură să foşnească. Vru să le aşeze pe 
masă, dar încheietura îi zvâcni necontrolată, în stilul lui 
Yimotu şi le scăpă, risipindu-le pe podea. 

Fargo îngenunche să le culeagă. Îl privi îngrijorat pe 
astronom. 

— Domnule, dacă v-am supărat cu ceva... 

— Nu. Nu, absolut deloc. N-am dormit bine azi, asta-i 
totul. Aţi făcut o treabă minunată, fără doar şi poate. Sunt 
mândru de voi. Să abordaţi o asemenea problemă, care n- 
are absolut nici o legătură cu lumea reală, care de fapt 
contrazice în întregime adevărul ştiinţific al lumii reale şi s- 
o urmaţi atât de metodic până la concluzia cerută de date, 
reuşind să ignoraţi absurditatea premizei iniţiale - este un 
lucru splendid, o demonstraţie admirabilă a puterii logicii 
voastre, un excepţional experiment intelectual... 

Îi văzu schimbând priviri rapide. Se întrebă dacă îi putea 
amăgi câtuşi de puţin. 

— Şi acum, continuă el, vă rog să mă scuzaţi... mai am o 
întâlnire... Făcând sul hârtiile blestemate, Beenay le vâri 
sub braţ, trecu pe lângă cei doi studenţi, ieşi pe uşă şio luă 
la goană, îndreptându-se către siguranţa şi intimitatea 
micului său birou. 

„Zeilor”, se gândi. „Zeilor, zeilor, zeilor, ce-am făcut? Şi ce- 
o să fac mai” departe?” 

Îşi îngropă faţa în palme şi aşteptă să i se potolească 
zvâcnetul tâmplelor. Părea însă imposibil. După o clipă, se 
ridică şi apăsă butonul comunicatorului de pe masă. 

— Cronica din Şaro, rosti în aparat. Theremon 762. 

Din comunicator răzbătu o rafală lungă şi asurzitoare de 
pârâituri şi şuierături. Apoi se auzi baritonul ziaristului: 

— Secţia Diverse, Iheremon 762. 

— Beenay. 

— Poftim? Nu vă aud! 


Astronomul îşi dădu seama că nu reuşise decât un 
croncănit slab. 

— Eu sunt, Beenay! Vreau... vreau să modificăm ora 
întâlnirii. 

— S-o schimbăm?! Uite ce-i, te-nţeleg cu dimineţile, 
pentru că şi mie mi-este greu. Trebuie însă neapărat să 
discutăm până mâine după-amiază, altfel nu mai am articol. 
Sunt de acord, totuşi... 

— N-ai înţeles. Vreau să ne vedem mai devreme, nu mai 
târziu. 

— Ce? 

— Diseară. Să zicem la nouă şi jumătate. Sau la zece, dacă 
nu poţi să ajungi. 

— Parcă trebuia să faci nişte fotografii... 

— Dă-le naibii! Trebuie să discutăm. 

— Trebuie? Beenay, ce s-a întâmplat? Ceva cu Raissta? 

— N-are nici o legătură cu Raissta. La nouă şi jumătate? 
La Şase Sori? 

— Şase Sori, nouă jumătate, încuviinţă Theremon. 

Beenay închise şi rămase pe gânduri, privind sulul de 
hârtii din faţa lui şi clătinând preocupat din cap. Se simţea 
puţin mai calm acum, însă doar puţin. Povestindu-i lui 
Theremon, avea să-i fie mai uşor să poarte povara. Se 
încredea cu totul în acesta. Ştia că în general ziariştii nu 
erau recunoscuţi pentru discreţia lor, însă 'Theremon îi era 
mai întâi prieten şi abia apoi ziarist. Nu-i înşelase nici 
măcar o dată încrederea. 

Cu toate acestea, astronomul nu ştia ce să facă în 
continuare. Poate că Theremon avea să-i dea vreo idee. 
Poate... 

Părăsi observatorul pe scara de serviciu, ca un hoţ. Nu 
îndrăznea să rişte să-l întâlnească pe Athor. Pentru el, 
simpla posibilitate de a-l zări pe director, de a se confrunta 
cu acesta, era îngrozitoare. 

Drumul pe scuter până acasă fu un coşmar. Dintr-o clipă în 
alta, se temea că legile gravitaţiei aveau să înceteze să fie 


adevărate, iar el avea să se înalțe până la ceruri. 

Raissta scoase un strigăt când îl văzu. 

— Beenay! Eşti alb ca... 

— Varul, da. Se apropie de ea şi o cuprinse în braţe. 
Strânge-mă, îi spuse. Ţine-mă strâns. 

— Ce-i?... Ce s-a-ntâmplat? 

— O să-ţi spun mai târziu. Ţine-mă strâns. 

Theremon ajunse la clubul Şase Sori puţin după ora nouă. 
Era bine să ia un avans faţă de Beenay, să bea un păhărel 
sau două mai întâi, ca să se relaxeze. Astronomul păruse 
îngrozit; parcă se străduia din răsputeri să nu devină 
isteric. Theremon nu-şi putea imagina ce lucru teribil i se 
putuse întâmpla acolo, în izolarea şi liniştea observatorului, 
ca să-l impresioneze atât de puternic şi într-un timp aşa 
scurt. În mod clar, Beenay avea probleme şi tot în mod clar. 
Avea nevoie de cel mai bun ajutor pe care i-l putea oferi 
ziaristul. 

— Un Tano Special, îi comandă barmanului. Ba nu, stai... 
fă-l dublu. Un Tano Sitha. 

— Un trăsnet alb dublu, încuviinţă barmanul. Imediat! 

Seara era plăcută. Theremon, care era bine cunoscut aici 
şi i se rezerva o atenţie specială, căpătase masa lui 
obişnuită, pe terasa ce se înălța deasupra oraşului. Luminile 
din centru scânteiau vesele. Onos apusese cu o oră sau 
două în urmă şi doar Trey şi Patru mai erau pe cer, arzând 
puternic în est şi azvârlind umbre duble şi precis conturate, 
pe măsură ce coborau spre dimineaţă. 

Privindu-i, Theremon se întrebă care sori aveau să fie 
mâine pe boltă. Se schimbau întruna, un spectacol 
strălucitor şi în permanentă mişcare. Onos, cu siguranţă - 
întotdeauna puteai fi sigur că-l vei vedea pe Onos cel puţin 
o parte din zi, chiar şi ziaristul ştia asta - şi mai care? 
Dovim, Tano şi Sitha, ca să formeze o zi cu patru sori? Poate 
că aveau să fie doar Tano şi Sitha, cu Onos vizibil numai 
câteva ore, la amiază. Avea să fie destul de puţină lumină. 
Apoi însă îşi reaminti că nu era sezonul răsăriturilor scurte 


ale lui Onos. Deci probabil urma o zi cu trei sori, sau în cel 
mai rău caz doar Onos şi Dovim. Era atât de greu să-i ţii 
minte pe toţi... 

Desigur, dacă dorea neapărat să ştie, putea consulta un 
almanah. Dar nu ţinea cu tot dinadinsul. Existau indivizi 
care ştiau oricând ce sori aveau să fie mâine - evident, 
Beenay era unul dintre ei - însă Theremon lua lucrurile aşa 
cum veneau. Atâta vreme cât nişte sori urmau să fie pe cer 
a doua zi, nu-i prea păsa care erau aceştia, întotdeauna 
exista minim unul - de obicei doi sau trei şi uneori patru. 
Era o chestie absolut sigură. Ba chiar şi cinci, când şi când. 

Îi sosi băutura. Sorbi o duşcă şi oftă încântat. Ce minunat 
era un Iano Special! Romul alb din insulele Velkareen, 
amestecat cu celălalt rom, mai tare, incolor şi pişcător, 
distilat pe coasta Bagilarului şi doar un pic de suc sgarrino 
ca să-l înmoaie... ah, minunat! Theremon nu era un băutor 
inveterat, în nici un caz aşa cum mergea vorba despre 
ziarişti, totuşi el considera o zi posomorâtă cea în care nu-şi 
putea găsi timp pentru unul sau două Tano Speciale, în 
orele liniştite ale amurgului de după apusul lui Onos. 

— Văd că te simţi bine, se auzi un glas cunoscut înapoia 
lui. 

— Beenay! Ai venit mai devreme! 

— Cu zece minute. Ce bei? 

— Ca de obicei. Un Tano Special. 

— Bun. Cred c-o să comand şi eu unul. 

— Tu? Theremon se holbă neîncrezător. Din câte ştia, 
Beenay consuma numai sucuri de fructe. Nu-şi amintea să-l 
fi văzut vreodată bând ceva mai tare. 

Însă astronomul arăta ciudat în seara asta - tras la faţă, 
obosit, îngrijorat. Ochii lui aveau o strălucire aproape 
febrilă. 

— Barman! Strigă Theremon. 

Era tulburător să-l vadă pe Beenay deşertându-şi paharul. 
Icnise după prima duşcă, de parcă şocul fusese mult mai 


puternic decât crezuse, dar apoi continuă cu o a doua 
înghiţitură şi a treia. 

— Uşurel, îl sfătui ziaristul. O să te ameţeşti în cinci 
minute. 

— Deja sunt ameţit. 

— Ai băut şi înainte să vii aici? 

— Nu, n-am băut. Am avut un şoc. Ceva incredibil! 

Lăsă paharul şi privi cu ură spre luminile oraşului. După 
câteva clipe îi ridică iarăşi, aproape absent şi-l goli. 

— N-ar trebui să mai iau încă unul, nu-i aşa, Theremon? 

— Eu aş zice să te opreşti. Theremon întinse mâna şi-l 
prinse uşor de încheietură: Ce se-ntâmplă, omule? Spune- 
mi! 

— E... greu de explicat. 

— Haide! Ştii bine că mă pricep la multe. Tu şi Raissta... 

— Nu Ţi-am mai zis: nu-i vorba de ea. Absolut deloc! 

— Bine, te cred. 

— Poate că ar fi bine să mai comand un rând, făcu Beenay. 

— Mai lasă puţin. Hai, Beenay! Ce-i? Astronomul oftă: 

— Theremon, ştii ce este teoria gravitaţiei universale, nu? 

— Bineînţeles. Adică, nu ţi-aş putea spune ce înseamnă 
exact - pe Kalgash doar o duzină de oameni o înţelege cu 
adevărat, nu-i aşa? Dar, mai mult sau mai puţin, îţi pot 
spune ce este. 

— Deci şi tu crezi prostia aia, râse amar Beenay. Că teoria 
gravitaţiei e atât de complicată încât numai o duzină de 
oameni îi poate înţelege fundamentul matematic. 

— Asta am auzit mereu... 

— Ceea ce ai auzit mereu sunt panseuri ale ignoranţilor! 
Ţi-aş putea rezuma toată matematica ei într-o singură 
propoziţie şi aproape sigur ai înţelege despre ce-i vorba. 

— Poţi? Crezi? 

— Bineînţeles. Uite, Theremon: Legea gravitaţiei 
universale - adică, teoria gravitaţiei universale, vreau să 
spun - afirmă că între două corpuri oarecare din univers 
există o forţă de atracţie, a cărei mărime este proporţională 


cu produsul maselor acelor corpuri şi invers proporţională 
cu pătratul distanţei dintre ele. Asta-i tot. 

— Cum adică asta-i tot? 

— Atât e suficient! A fost nevoie de patru sute de ani să fie 
formulată. 

— De ce aşa mult? După cum ai formulat-o tu, pare destul 
de simplă. 

— Pentru că marile teorii nu sunt declanşate de fulgere 
divine de inspiraţie, indiferent ce vă place vouă ziariştilor să 
credeţi. De obicei, 1 este vorba de munca multor savanţi de- 
a lungul câtorva secole. De când Genovi 41 a descoperit că 
planeta Kalgash se roteşte în jurul lui Onos şi nu invers - 
oricum vreo patru sute de ani - astronomii au încercat să 
rezolve problema apariţiei şi dispariţiei celor şase sori de 
pe cer. Mişcările lor au fost înregistrate, analizate şi 
evaluate. S-au elaborat multe teorii care au fost verificate, 
răsverificate, modificate, abandonate, reluate şi 
transformate în altceva. A fost o muncă titanică. 

Theremon încuviinţă gânditor şi-şi goli paharul. Făcu semn 
barmanului să mai aducă două. Atâta vreme cât vorbea 
despre ştiinţă, Beenay părea destul de calm. 

— Acum vreo treizeci de ani, continuă astronomul, Athor 
77 a izbutit să sintetizeze totul, demonstrând că teoria 
gravitaţiei universale justifică cu precizie mişcările orbitale 
ale sorilor. A fost o realizare deosebită; una dintre cele mai 
măreţe demonstraţii de logică pură din toate timpurile. 

— Ştiu că-l respecţi foarte mult pe directorul tău, interveni 
Theremon. Dar ce legătură are asta cu... 

— Ajung imediat şi acolo. 

Beenay se sculă şi, cu paharul în mână, se apropie de 
marginea terasei. Rămase tăcut, privind spre îndepărtaţii 
Trey şi Patru. Theremon avu impresia că redevenise agitat, 
însă nu-i spuse nimic. După un timp, astronomul sorbi din 
pahar. Fără să se întoarcă, vorbi: 

— Uite care-i problema... Acum câteva luni, am început să 
determin mişcările Kalgashului în jurul lui Onos, folosind 


noul calculator al Universităţii. Am introdus înregistrările 
din ultimele şase luni referitoare la orbita Kalgashului şi am 
solicitat orbita pentru restul anului. Nu mă aşteptam la nici 
o surpriză. Probabil că de fapt căutam un pretext să mă joc 
de-a programatorul. Evident, pentru efectuarea calculelor, 
m-am bazat pe legile gravitaționale. 

Se răsuci brusc. Chipul îi era răvăşit. 

— Theremon, a ieşit altceva. 

— Nu-nţeleg. 

— Orbita dedusă de calculator nu coincidea cu orbita 
ipotetică pe care mă aşteptam s-o obţin. Sper că-ţi dai 
seama că nu considerăm cazul unui sistem binar, Kalgash- 
Onos. |inusem seama de toate influenţele celorlalţi sori. lar 
ceea ce căpătasem - orbita oferită de calculator - diferea 
profund de cea indicată de teoria gravitaţiei lui Athor. 

— Parcă ziceai că şi tu ai folosit aceleaşi legi 
gravitaționale, observă nedumerit Theremon. 

— Aşa e. 

— Atunci, cum... Brusc, ochii ziaristului scânteiară: 
Dumnezeule! Ce subiect! Deci supercalculatorul cel nou al 
Universităţii, care a costat milioane de credite, greşeşte? 
înseamnă că s-au irosit în mod scandalos fonduri obţinute 
prin impozitarea cetăţenilor! Înseamnă că... 

— Theremon, calculatorul funcţionează perfect. Crede-mă! 

— Eşti sigur? 

— Absolut. 

— Atunci... ce... 

— Poate că am introdus nişte date greşite... Un instrument 
oricât de bun nu poate obţine răspunsuri corecte din nişte 
date greşite. 

— Deci ăsta-i motivul tulburării tale! Ce naiba, e omenesc 
să mai greşeşti din când în când. Nu trebuie să te judeci 
atât de aspru. Tu eşti... 

— În primul rând, trebuia să fiu absolut sigur că am 
introdus datele corecte în calculator şi că i-am oferit 


postulatele teoretice corecte pentru a procesa datele 
respective. 

Astronomul strângea cu atâta forţă paharul, încât mâna îi 
tremura. Theremon văzu că paharul era gol. 

— După cum ai spus, continuă Beenay, e ceva omenesc să 
mai greşeşti. De aceea am solicitat doi studenţi excepţionali 
şi le-am cerut să-mi rezolve aceeaşi problemă. Azi mi-au 
adus rezultatele. Cu ei m-am întâlnit atunci când te-am 
amânat pe tine. Theremon, ei au confirmat soluţia mea! Au 
obţinut aceeaşi abatere orbitală. 

— Deci calculatorul n-a greşit şi nici tu n-ai greşit, atunci... 
atunci... Theremon clătină din cap: Atunci ce? Teoria 
gravitaţiei universale e greşită? Asta vrei să spui? 

— Da. 

Beenay păru că pronunţă cuvântul cu un efort teribil. 
Acum era ameţit, zăpăcit, îngrozit. 

Ziaristul îll privi atent. Era limpede că prietenul lui se 
simţea stânjenit. Totuşi nu-i putea înţelege motivul. 

Brusc, totul deveni clar. 

— E vorba de Athor! 'Ți-e teamă că-i vei face rău, nu? 

— Exact, încuviinţă astronomul privindu-l cu un aer 
recunoscător, aproape patetic. 

Se lăsă să cadă pe un scaun, cu umerii gârboviţi şi capul 
plecat. Vorbi cu glas înăbuşit: 

— Cred că bătrânul ar fi terminat, dacă ar afla că cineva a 
găsit o fisură în teoria lui Şi că tocmai eu am găsit-o. Ştii, 
mi-a fost ca un al doilea tată. Tot ce am făcut în ultimii zece 
ani a fost sub îndrumarea lui, încurajat de el, de... de, ei; 
bine, de dragostea lui, ca să zic aşa. lar acum să-l 
răsplătesc în felul ăsta... Nu numai că i-aş distruge munca 
de o viaţă... pur şi simplu, l-aş ucide, Theremon! 

— Te-ai gândit, pur şi simplu, să ţii totul secret? Beenay îl 
privi surprins. 

— Ştii bine că n-aş putea face asta! 

— Da. Da, ştiu. Eram doar curios dacă te-ai gândit la 
varianta asta... 


— Dacă m-am gândit la aşa ceva? Nu, nici vorbă. Nici nu 
mi-a trecut prin cap. Şi-acum ce să fac, Theremon?... Sigur 
că da, aş putea azvârli toate hârtiile şi să consider că n-am 
abordat niciodată subiectul ăsta... Dar ar fi ceva monstruos! 
Concluzia este că am de ales între a-mi încălca propria 
conştiinţă ştiinţifică şi a-l ruina pe Athor. A-l distruge pe 
omul pe care-l consider nu numai cel mai important 
exponent al profesiunii noastre, ci şi propriul meu mentor. 

— Nu mi se pare un adevărat mentor... 

Ochii astronomului se holbară de uimire şi furie. 

— Ce spui?! 

— Uşurel, uşurel... Theremon ridică palmele într-un gest 
împăciuitor. Eu cred că-l venerezi în mod exagerat. Dacă 
Athor este cu adevărat un om deosebit, aşa cum îl consideri 
tu, nu-şi va pune propria reputaţie mai presus de adevărul 
ştiinţific. Înţelegi ce vreau să zic? Teoria lui nu-i bătută în 
cuie. Nici o teorie nu-i imuabilă şi întotdeauna poate fi 
îmbunătăţită. Nu-i aşa? Ştiinţa este construită din 
aproximaţii care se apropie treptat de adevăr: tu mi-ai spus 
asta mai demult şi n-am uitat. Ei bine, asta înseamnă că 
toate teoriile sunt permanent supuse modificărilor, nu? lar 
dacă în final se dovedeşte că ele nu sunt destul de apropiate 
de adevăr, atunci trebuie înlocuite cu altele mai exacte. Aşa- 
i, Beenay? Aşa-i? 

Beenay tremura din tot trupul şi părea foarte palid. 

— Poţi să-mi mai comanzi un pahar? 

— Nu. Ascultă-mă; n-am terminat. Ai spus că ţi-este teamă 
pentru Athor - este bătrân şi probabil nu-i în putere - că ţi-e 
milă să-i spui că ai descoperit o eroare în teoria lui. Perfect! 
Este o atitudine decentă şi foarte frumoasă din partea ta. 
Dar ia mai gândeşte-te puţin! Dacă determinarea poziţiei 
Kalgashului e atât de importantă, este foarte posibil ca, mai 
devreme sau mai târziu şi altcineva să descopere eroarea 
lui Athor; o persoană care nu va fi aşa miloasă ca tine. Poate 
să fie chiar un rival profesional al lui, un duşman declarat; 
tu însuţi mi-ai spus de multe ori că toţi savanții au duşmani. 


N-ar fi mai bine atunci să te duci la Athor şi să-i spui, cu 
blândeţe şi delicateţe, ce ai descoperit, decât s-o afle el 
însuşi într-o bună zi, citind Cronica? 

— Da, şopti Beenay. Ai dreptate. 

— O să te duci la el? 

— Da... Da. Cred că trebuie s-o fac. Tânărul îşi muşcă buza 
inferioară. Nu-mi place deloc, Theremon. Mă simt ca un 
criminal. 

— Te-nţeleg. Dar nu-l ucizi pe Athor, ci o teorie greşită. Ori 
teoriile greşite nu trebuie protejate. Îi eşti dator lui Athor, 
dar şi ţie însuţi, să laşi adevărul să iasă la lumină. 

Theremon ezită. Îi venise o idee nouă şi surprinzătoare. 

— Mai e însă o posibilitate. Ştii că eu nu mă pricep deloc şi 
poate c-o să te umfle râsul... Există însă vreo şansă ca 
teoria gravitaţiei să fie corectă, în ciuda descoperirilor tale, 
dar şi orbita dedusă de calculator să fie corectă; altfel zis, 
să existe un alt factor, ceva cu totul necunoscut, care să fie 
responsabil pentru diferenţele apărute? 

— Presupun că teoretic e posibil, încuviinţă Beenay pe un 
ton lipsit de însufleţire. Dar odată ce începi să aduci factori 
necunoscuţi şi misterioşi, intri pe tărâmul fanteziei... Să-ţi 
dau un exemplu. Să zicem că ar exista şi un al şaptelea 
soare, dar care ar fi invizibil - ar avea masă, ar exercita 
forţe gravitaționale, însă nu l-am putea vedea. Pentru că nu 
ştim că el există, nu l-am introduce în calcule şi atunci 
rezultatul ar fi greşit. La aşa ceva te-ai gândit? 

— Da; de ce nu? 

— Atunci, de ce să nu existe cinci sori invizibili? De ce nu 
cincizeci? De ce nu un uriaş invizibil care împinge corpurile 
cereşti după cum are el chef? De ce nu un dragon gigantic, 
a cărui suflare abate Kalgashul de pe orbita normală? Nu le 
putem dovedi inexistenţa, aşa-i? Când începi cu „de ce nu”, 
Theremon, totul devine posibil şi după aceea nimic nu mai 
are sens. Cel puţin pentru mine. Eu pot lucra doar cu ceea 
ce ştiu că este real. Poate că tu ai dreptate şi există un 
factor necunoscut şi de aceea legile gravitaționale nu sunt 


greşite. Mi-aş dori să fie aşa. Eu însă nu pot lucra pornind 
de la asemenea ipoteze. Tot ce pot face este să mă duc la 
Athor - şi-o voi face, îţi promit - şi să-i spun ce a obţinut 
calculatorul. Nu îndrăznesc să-i spun, nici lui şi nici altcuiva, 
că dau vina pe un nedescoperit încă „factor necunoscut. 
Altfel aş suna tot atât de ţicnit ca Apostolii Flăcării, care 
pretind că deţin tot felul de revelații mistice... Theremon, 
chiar că aş mai bea ceva. 

— Da. În regulă. Vorbind de Apostolii... 

— Vrei o declaraţie din partea mea, n-am uitat! Beenay îşi 
trecu obosit palma peste ochi: Da... Da... N-o să te las. Mi-ai 
fost de mare ajutor în seara asta... Ce-au mai zis Apostolii? 
Nu mai ţin minte... 

— E vorba de Mondior 71, spuse ziaristul. Însăşi Marea 
Sperietoare. A zis... stai puţin să-mi amintesc... că s-a 
apropiat clipa când zeii vor curăța lumea de păcate, că el 
poate numi ziua, ba chiar şi ora exactă când va fi sfârşitul. 

— Şi care-i noutatea? Suspină Beenay. Repetă asta de ani 
de zile. 

— Da, dar acum a început să completeze cu detalii. Ştii că 
Apostolii consideră că aceasta nu va fi prima distrugere a 
lumii. Ei afirmă că zeii în mod deliberat i-au făcut pe oameni 
imperfecţi, pentru a-i pune la încercare şi că ne-au acordat 
un singur an - un an divin de-al lor, nu unul din ai noştri - în 
care să ne câim. Se numeşte Anul Cucernic şi durează două 
mii patruzeci şi nouă de ani kalgashieni. Dar de fiecare dată 
când Anul Cucernic s-a încheiat, zeii au văzut că suntem tot 
răi şi păcătoşi şi de aceea au distrus lumea, trimițând flăcări 
cereşti din locurile sfinte ale cerului care se numesc Stele. 
Cel puţin aşa spun ei. 

— Stele? Repetă Beenay. Se referă la sori? 

— Nu; „Stele. Mondior spune că Stelele sunt diferite de cei 
şase sori... N-ai ascultat niciodată chestiile astea, Beenay? 

— Nu. De ce-aş fi făcut-o? 

— Oricum, când Anul Cucernic ia sfârşit, iar pe Kalgash nu 
s-a îmbunătăţit nimic - mă refer la morală - Stelele aruncă 


asupra noastră un foc sfânt şi ne ard. Mondior afirmă că 
asta s-a întâmplat deja de câteva ori. Însă de fiecare dată, 
zeii, sau cel puţin unii dintre ei, sunt miloşi: de fiecare dată 
când lumea este distrusă, cei milostivi îi conving pe cei 
neînduplecaţi şi omenirea mai capătă o şansă. Cei mai 
neprihăniţi dintre kalgashieni sunt salvaţi şi se acordă un 
nou termen; omenirea are la dispoziţie alţi două mii 
patruzeci şi nouă de ani pentru a renunţa la apucăturile 
ticăloase. Mondior afirmă că perioada se apropie de sfârşit. 
De la ultima purificare au trecut două mii patruzeci şi opt 
de ani. Peste vreo paisprezece luni, toţi sorii vor dispare şi 
Stelele acelea hidoase ne vor împroşca cu flăcări dintr-un 
cer negru, stârpindu-i pe cei răi. Mai exact, la anul, pe 
nouăsprezece Theptar. 

— Paisprezece luni, repetă gânditor astronomul. 
Nouăsprezece Theptar... Este foarte precis, nu-i aşa? 
Bănuiesc că ştie şi ora la care se va întâmpla, nu? 

— Aşa zice. De aceea, aş dori o infirmare din partea cuiva 
de la observator, preferabil de la tine. Ultima declaraţie a 
lui Mondior a fost că momentul exact al pârjolului se poate 
calcula ştiinţific, că nu-i vorba de o dogmă formulată în 
Cartea Revelaţiilor, ci se poate determina prin calcule 
similare celor folosite de astronomi când... când... 

Şovâăi, apoi tăcu. 

— Când calculăm mişcările orbitale ale sorilor şi planetei? 
întrebă apăsat Beenay. 

— Exact, încuviinţă jenat ziaristul. 

— Atunci poate că lumea mai are o speranţă, dacă 
Apostolii nu se pot descurca mai bine decât noi. 

— Beenay, mie îmi trebuie o luare de poziţie. 

— Da, înţeleg. 

Sosi un alt rând de băuturi. Beenay luă un pahar. 

— Să zicem aşa, rosti el după o clipă. Principala datorie a 
ştiinţei este să separe adevărul de neadevăr, cu speranţa de 
a afla modul cum funcţionează universul. La Universitate, 
noi considerăm că a pune adevărul în slujba neadevărului 


nu reprezintă o metodă ştiinţifică. E drept, în clipa de faţă 
putem prezice mişcările sorilor pe boltă, dar chiar dacă am 
folosi cele mai bune calculatoare/tot n-am putea prezice 
voinţa zeilor. Şi bănuiesc că n-o vom putea face niciodată... 
Ce zici? 

— Perfect, încuviinţă Theremon. Ia să vedem dacă. Am 
reţinut. „Principala datorie a ştiinţei este să separe 
adevărul de neadevăr, cu speranţa... cu speranţa...” Cum 
era mai departe, Beenay? 

Astronomul repetă totul, cuvânt cu cuvânt, de parcă 
memorase textul dinainte. 

Apoi îşi goli al treilea pahar dintr-o înghiţitură. 

După care se sculă, zâmbi pentru prima dată în seara 
aceea şi căzu ca retezat. 

Athor 77 miji ochii şi examină teancul de imprimate de pe 
birou de parcă ar fi fost hărţi ale unor continente despre 
care nu ştiuse nimeni. Era foarte calm. El însuşi era 
surprins de calmul său. 

— Foarte interesant, Beenay, rosti încet. Foarte, foarte 
interesant. 

— Bineînţeles, domnule, există şi posibilitatea ca atât eu să 
fi făcut o eroare decisivă în ipotezele iniţiale, cât şi Yimot şi 
Faro să fi... 

— Să fi greşit toţi trei? Nu, Beenay, nu cred. 

— Voiam doar să spun că posibilitatea există. 

— 'Te rog, îl opri Athor. Lasă-mă să mă gândesc. 

Era mijlocul dimineţii. Onos strălucea glorios pe cerul 
vizibil prii ferestrele înalte din biroul directorului 
observatorului. Dovim abia se zărea: un punctuleţ roşu de 
lumină, traversând bolta în nord. 

Athor răsfoi hârtiile, mutându-le dintr-o parte în alta a 
mesei. După aceea le mută înapoi. „Ciudat cât de uşor 
privesc lucrurile”, se gândii. Beenay părea complet răvăşit; 
el însă abia reacţionase. 

„Poate că sunt în stare de şoc”, reflectă el. 


— Aici, domnule, am orbita Kalgashului, conform 
calculelor general acceptate, iar aici, pe imprimate, este 
soluţia oferită de noul calculator... 

— Te rog, Beenay! Am spus că doresc să mă gândesc. 

Beenay încuviinţă grăbit. Athor îi zâmbi; un gest pe care-l 
făcea cu dificultate. Faimosul director al observatorului, un 
bărbat înalt şi zvelt, cu aspect impunător şi o coamă deasă 
de păr alb, intrase de atâta timp în rolul de Gigant Auster al 
Ştiinţei, încât îi venea greu să cedeze şi să-şi permită reacţii 
omeneşti obişnuite. Cel puţin aici, la observator, unde toţi îl 
priveau ca pe un semizeu. Acasă, alături de nevastă şi copii 
şi mai ales cu ceata zgomotoasă de nepoți, se comporta cu 
totul altfel. 

„Deci gravitația universală nu-i tocmai corectă...” „Nu! 
Nu, e imposibil!” întreaga lui rațiune protesta înaintea 
acestei idei. Conceptul gravitaţiei universale era 
fundamental în înţelegerea structurii universului. În 
privinţa asta, Athor era sigur. Ştia. Era o teorie prea clară, 
prea logică, prea elegantă ca să fie greşită. 

Fără gravitația universală, întreaga coerenţă a cosmosului 
se destrăma în haos. 

Inimaginabil. De neconceput. 

Totuşi cifrele acelea... blestematele de hârtii ale lui 
Beenay... 

— Îmi dau seama că sunteţi supărat, domnule, reîncepu 
Beenay. Vreau să spun că vă-nţeleg; adică înţeleg ce simţiţi. 
Oricine s-ar supăra; să-şi vadă anulată munca de-o viaţă în 
felul ăsta... 

— Beenay... 

— Mai vreau să vă spun, domnule, că aş fi dat orice să nu fi 
fost «nevoit să fac aşa ceva. Ştiu că sunteţi furios pe mine 
că am venit cu calculele astea, dar trebuie să vă zic că m- 
am gândit mult înainte s-o fac. Îmi venea să le ard şi să uit 
până şi faptul că m-am apucat de ele. Sunt îngrozit că am 
găsit ceea ce am găsit şi sunt îngrozit că eu am fost cel 
care... 


— Beenay, repetă Athor cu glasul său cel mai ameninţător. 

— Da, domnule? 

— Într-adevăr, sunt furios pe tine. Dar nu pentru ceea ce 
crezi. 

— Nu, domnule? 

— În primul rând, mă enervezi cu bolboroselile tale, când 
nu doresc altceva decât să analizez în linişte implicaţiile 
acestor hârtii pe care mi le-ai azvârlit. În al doilea rând şi 
mult mai important, mă supără că ai fi ezitat, fie şi o clipă, 
să-mi aduci ceea ce-ai descoperit. Ce te-a făcut să întârzii? 

— Abia ieri am terminat verificările... 

— Ieri! Atunci ar fi trebuit să fii aici ieri! Beenay, chiar 
vorbeşti serios că te-ai gândit să distrugi toate astea? Că le- 
ai fi distrus şi n-ai fi zis nimic? 

— Nu, domnule, rosti Beenay pleoştit. De fapt, niciodată 
nu m-am gândit la aşa ceva. 

— Eh, asta-i o binecuvântare. Spune-mi, crezi că sunt atât 
de îndrăgostit de minunata mea teorie încât să doresc ca 
unul dintre cei mai talentaţi asistenţi ai mei să mă ferească 
de ştirea neplăcută că teoria are o eroare? 

— Nu, domnule. Sigur că nu... 

— Atunci de ce n-ai apărut aici imediat cum ai fost sigur că 
rezultatele sunt corecte? 

— Pentru că... pentru că, domnule... Beenay arăta de 
parcă ar fi vrut să-l înghită pământul. Pentru că ştiam cât 
de tulburat veţi fi... Puteaţi fi într-atât de tulburat, încât să 
vă afecteze sănătatea. Aşa încât am discutat cu câţiva 
prieteni, am analizat lucrurile privindu-le din actuala mea 
poziţie şi am ajuns la concluzia că n-aveam de ales, că 
trebuia să vă spun că teoria gra... 

— Deci ai crezut că-mi iubesc propria teorie mai mult 
decât adevărul, da? 

— Ah, nu, nu, domnule! 

Athor surâse din nou, însă acum fără efort. 

— Să ştii că de fapt aşa este. Indiferent ce ai crede, sunt 
un om ca toţi oamenii. Teoria gravitaţiei universale mi-a 


adus toate onorurile ştiinţifice pe care le poate oferi această 
planetă. Este paşaportul meu către nemurire, Beenay. Tu 
ştii asta. Şi acum să mă confrunt cu posibilitatea ca să fi 
greşit... oho, e un şoc zdravăn, Beenay, m-a zguduit... În 
privinţa aceasta, nu te-ai înşelat... Desigur, eu continuu să 
cred că teoria e corectă. 

— Poftim? Exclamă Beenay, înmărmurit. Dar am verificat şi 
răs-verificat şi răs-răs-verificat şi... 

— Ah, sunt convins că ai calculat bine. Să fi greşit toţi: tu, 
Faro şi Yimot - nu, nu, am zis deja că mi se pare aproape 
imposibil. Însă ceea ce ai adus aici nu răstoarnă neapărat 
gravitația universală. 

Beenay clipi de câteva ori. 

— Nu? 

— Bineînţeles că nu. 

Athor se simţea aproape încântat acum. Calmul ireal al 
primelor clipe lăsase loc acelei linişti sufleteşti pe care o 
simţea când pornea pe urmele adevărului. 

— La urma urmei, ce afirmă teoria gravitaţiei universale? 
Că fiecare corp din univers, exercită o forţă asupra 
celorlalte corpuri, proporţională cu masa şi distanţa. Şi ce- 
ai încercat tu să faci, folosind gravitația universală în 
calcularea orbitei Kalgashului? Ai introdus toţi factorii 
gravitaţionali, exercitaţi de diverse corpuri cereşti asupra 
planetei noastre în drumul ei în jurul lui Onos. Aşa este? 

— Da, domnule. 

— Bun, atunci nu trebuie să abandonăm teoria gravitaţiei 
universale, cel puţin nu deocamdată. Însă trebuie să 
regândim concepţia noastră asupra universului şi să vedem 
dacă nu cumva ignorăm ceva ce trebuie inclus în calcule... 
un factor misterios, necunoscut nouă, care îşi exercită forţa 
gravitaţională asupra Kalgashului fără să fi fost luat în 
seamă. 

Sprâncenele lui Beenay se ridicară brusc. Rămase cu gura 
căscată, fixându-l pe Athor cu o privire surprinsă. 


Apoi începu să râdă. La început strânse din fălci, 
înăbuşindu-şi hohotele, dar râsetele erau insistente, 
obligându-l să-şi strângă umerii şi să emită sunete 
înăbuşite, neregulate, iar apoi să-şi pună ambele palme 
peste gură pentru a stăvili accesul de veselie. 

Athor îl urmărea stupefiat. 

— Un factor necunoscut! Chicoti Beenay după câteva 
clipe. Un dragon ceresc! Un gigant invizibil! 

— Dragoni? Giganţi? Despre ce vorbeşti, băiete? 

— Aseară... Theremon 762... oh, domnule, iertaţi-mă, vă 
rog să mă iertaţi... 

Tânărul se strădui să-şi recapete autocontrolul. Muşchii îi 
tremurau pe chip; clipi repede de câteva ori şi-şi ţinu 
respiraţia. Se întoarse cu spatele o clipă şi când se întoarse 
înapoi, revenise la normal. Stânjenit, începu să explice: 

— Ştiţi, aseară am băut vreo două păhărele cu Theremon 
762, ziaristul şi i-am pomenit câte ceva despre ce 
descoperisem şi cât de tulburat mă simţeam pentru că 
voiam să vă mărturisesc totul. 

— I-ai povestit totul unui ziarist? 

— E de încredere. Mi-e prieten bun. 

— Toţi sunt nişte nenorociţi, Beenay. Crede-mă! 

— Nu şi el, domnule. Îl cunosc şi ştiu că n-ar face niciodată 
ceva care să-mi producă vreun neajuns. Ba mai mult, mi-a 
oferit câteva sfaturi foarte bune; el m-a sfătuit să vă spun 
totul fără întârziere. Dar în acelaşi timp - probabil 
încercând să-mi ridice moralul sau să mă consoleze - a spus 
că dumneavoastră: că poate există un „factor necunoscut” - 
exact aşa a zis: factor necunoscut - care influenţează 
înţelegerea noastră asupra orbitei kalgashiene. Eu am râs 
şi i-am spus că este inutil să introducem factori necunoscuţi, 
că ar fi o soluţie prea simplă. Am sugerat - ironic, 
bineînţeles - că dacă permitem o ipoteză de genul acesta, 
atunci am putea la fel de bine să zicem că există un gigant 
invizibil, sau răsuflarea unui dragon uriaş, care împinge 
Kalgashul de pe orbită. lar dumneavoastră, care nu sunteţi 


un novice ca Theremon, ci cel mai mare astronom din 
lume!... Înţelegeţi cât de penibil mă simt? 

— Cred că da, încuviinţă Athor. 

Începea să-şi piardă răbdarea. Îşi trecu degetele prin 
coama albă şi-l privi pe Beenay, iritat dar compătimitor. 

— Ai avut dreptate spunându-i amicului tău că nu-i prea 
util să inventezi fantezii pentru a soluţiona o problemă. 
Totuşi sugestiile întâmplătoare ale novicilor nu sunt 
întotdeauna lipsite de interes. Din câte ştim deocamdată, 
există un factor necunoscut ce acţionează asupra orbitei 
Kalgashului. Înainte de a renunţa la teoria gravitaţiei, 
trebuie să luăm în consideraţie şi posibilitatea aceasta. 
Cred că aici trebuie utilizată Sabia lui Thargola. Ştii ce 
înseamnă, Beenay? 

— Da, domnule. Principiul parcimoniei. Enunţat prima 
dată de filosoful medieval Thargola 14, care a spus: 
„Irebuie să tăiem cu sabia orice ipoteză care nu-i strict 
necesară”, sau cam aşa ceva. 

— Foarte bine, Beenay. Deşi eu l-am învăţat sub 
următoarea formă: „Dacă ni se oferă mai multe ipoteze, 
trebuie să începem prin a elimina pe cele mai complicate.” 
Aici avem ipoteza că teoria gravitaţiei universale este 
eronată şi ipoteza că, în calcularea orbitei Kalgashului, ai 
ignorat un factor necunoscut şi poate imposibil de aflat. 
Dacă acceptăm prima ipoteză, atunci se năruie tot ceea ce 
credem că ştim despre structura universului. Dacă 
acceptăm a doua ipoteză, trebuie doar să aflăm factorul 
necunoscut şi ordinea fundamentală a lucrurilor e păstrată. 
Este mult mai simplu să încercăm să găsim ceva ce poate că 
am scăpat din vedere, decât să deducem o nouă lege 
generală care să guverneze mişcările corpurilor cereşti. 
Astfel, ipoteza că teoria gravitaţiei este greşită cade sub 
sabia lui Thargola şi ne începem căutările, analizând 
explicaţia mai simplă. Ai ceva de spus, Beenay? 

Tânărul era radios. 


— Deci la urma urmei, n-am răsturnat gravitația 
universală! 

— Cel puţin deocamdată. Probabil că ţi-ai câştigat un loc în 
istoria ştiinţei, dar nu ştim încă dacă este al unui demolator 
sau al unui inovator. Să sperăm că va fi a doua variantă. 
Acum însă, trebuie să gândim profund. 

Athor închise ochii şi-şi frecă fruntea, care începuse să-l 
doară. Îşi dădu seama că trecuse mult de când nu se mai 
aplecase asupra unor probleme ştiinţifice. În ultimii zece 
ani se ocupase aproape exclusiv de chestiunile 
administrative ale observatorului. Îşi spuse însă că mintea 
care elaborase teoria gravitaţiei universale mai avea câteva 
idei rămase prin ea. 

— În primul rând, urmă el, vreau să examinez mai 
îndeaproape calculele acelea ale tale. Iar apoi, cred că o să 
fac acelaşi lucru şi cu propria mea teorie. 

Sediul Apostolilor Flăcării era un turn zvelt şi magnific din 
piatră aurie, sclipitoare, înălțându-se precum o lance 
scânteietoare deasupra râului Seppitan, în selectul cartier 
Birigam din Şaro. „Turnul ăsta”, se gândi Theremon, 
„trebuie să fie una dintre cele mai scumpe clădiri din toată 
capitala.” 

Până atunci nu reflectase la acest aspect, însă Apostolii 
trebuiau să fie o organizaţie foarte bogată. Aveau propriile 
lor posturi de radio şi televiziune, publicau ziare şi reviste, 
deţineau turnul cel măreț... Şi probabil că mai controlau şi 
alte bunuri şi proprietăţi mai puţin vizibile. Se întrebă cum 
era posibil aşa ceva. Cum izbutise un grup de călugări 
fanatici să acumuleze atâtea milioane de credite? 

Îşi aminti însă că industriaşi binecunoscuţi, ca Bottikes 
888 şi Vivin 99, erau discipoli şi susţinători fervenţi ai 
învățăturilor lui Mondior. Nu l-ar fi surprins să afle că ei şi 
alţii, contribuiau cu generozitate la avuţia Apostolilor. 

lar dacă organizaţia avea numai a zecea parte din 
vechimea pe care o pretindea - zece mii de ani! 


— Şi dacă îşi investise banii cu înţelepciune de-a lungul 
veacurilor, atunci nu se putea spune ce ar fi reuşit prin 
miracolul dobânzilor compuse. Poate că deţineau averi de 
miliarde. Poate că, în secret, stăpâneau jumătate din Şaro. 

Ar fi meritat să arunce o privire... 

Pătrunse în holul vast şi tăcut de la intrare şi privi 
împrejur uluit. Deşi nu mai fusese niciodată aici, auzise că 
era o clădire extrem de luxoasă. Iotuşi nimic din cele auzite 
nu-l pregătise pentru ceea ce zărea acum. 

Pardoseala din marmură lustruită, cu motive geometrice în 
şase culori sclipitoare, se întindea cât vedeai cu ochii. 
Pereţii erau acoperiţi cu mozaicuri aurii, scânteietoare, ce 
urcau până la bolțile arcuite, aflate hăt deasupra. O ploaie 
strălucitoare de lumină se revărsa dinspre candelabrele 
împletite din aur şi argint. 

Pe peretele opus intrării, exista un model al întregului 
univers, executat numai din metale şi pietre preţioase: 
globuri imense, care îi reprezentau pe cei şase sori, 
atârnate de plafon prin fire invizibile. Fiecare dintre ele 
proiecta o lumină fascinantă: o rază aurie dinspre cel mai 
mare, care trebuia să fie Onos şi una roşu-închis de la 
globul Dovim, alb-albastru rece şi tăios aruncat de 
perechea Tano-Sitha şi o lumină albă, mai blândă, dinspre 
Patru şi Trey. Un al şaptelea glob, care era probabil 
Kalgash, se mişca lent printre ele, aidoma unui balon 
plutitor, ale cărui culori se schimbau după cum razele 
sorilor se întreţeseau pe suprafaţa lui. 

Pe când Theremon privea cu gura căscată, o voce fără trup 
rosti: 

— Cum vă numiţi? 

— Theremon 762. Am o întâlnire cu domnul Mondior. 

— Da. Vă rog să intraţi în camera din stânga, Theremon 
762. Ziaristul nu văzu nici o cameră în stânga. Apoi însă, un 
sector al peretelui acoperit cu mozaic glisă silențios, 
dezvăluind o încăpere micuță, ovală, mai degrabă o 


anticameră. Draperii din catifea verde acopereau pereţii şi 
lumina era asigurată de un tub strălucind chihlimbariu. 

Ridicând din umeri, Theremon pătrunse înăuntru. Imediat 
uşa se închise înapoia lui şi simţi o senzaţie clară de mişcare 
Nu era o odaie, ci un ascensor! Urca mereu, fără viteză 
mare. I se păru că trece o eternitate până ce liftul se opri şi 
uşa lunecă, deschizându-se. 

Îl aştepta o siluetă înveşmântată în negru. 

— Pe aici, vă rog! 

Parcurseră un coridor îngust şi scurt, până într-o 
anticameră, cu un perete acoperit în întregime de portretul 
lui Mondior. Când ziaristul intră, portretul păru că se 
luminează, parcă înviind, astfel încât ochii negri şi 
pătrunzători ai lui Mondior îl fixau direct, iar chipul sever al 
Marelui Apostol căpătă o aură interioară care-l înfrumuseţa 
într-un fel sălbatic. 

Theremon îl privi calm. Deşi trecuse prin multe la viaţa lui, 
era uşor tulburat la gândul că în curând urma să discute cu 
individul acela. La radio şi televiziune, Mondior părea pur şi 
simplu un profet nebun, care voia să convingă lumea de 
absurdităţile lui. Însă în carne şi oase -impresionant, 
hipnotic, misterios, dacă se putea încrede în tablou -părea 
cu totul altfel. Theremon se auto-avertiză să fie cu ochii în 
patru. 

— Vă rog, intraţi, rosti călugărul în negru. În în stânga 
portretului, zidul se despică. Înapoia lui era o odăiţă, un 
interior de chilie, conţinând o masă făcută dintr-o lespede 
de piatră netedă şi un taburet scund dintr-un lemn 
necunoscut, roşu cu vinişoare cenuşii. Înapoia mesei stătea 
un bărbat emanând forţă şi autoritate; purta mantia 
neagră, cu gluga tivită cu roşu, a Apostolilor. 

Era cu adevărat impresionant. Dar nu era Mondior 71. 

Judecând după fotografii şi apariţiile la televiziune, 
Mondior trebuia să fie un bărbat de şaizeci şi cinci- 
şaptezeci de ani, degajând o puternică forţă masculină. 
Avea părul des şi ondulat, negru cu şuviţe cărunte şi un 


chip masiv, cu gură mare, nas pronunţat, sprâncene negre 
ca tăciunele şi ochi întunecaţi şi fascinanţi. Cel aflat acum în 
faţa lui Theremon era tânăr - nu avea nici măcar patruzeci 
de ani - foarte slab, cu chipul şi buzele strânse. De sub 
glugă, îi coborau pe sub frunte cârlionţi roşu-cărămizii. 
Ochii îi erau albaştri, reci şi severi. 

Fără îndoială, individul ocupa o funcţie importantă în 
organizaţie. 

Însă Theremon stabilise o întrevedere cu Mondior. 

O fixase chiar în dimineaţa aceea, după ce scrisese 
articolul despre ultimele declaraţii ale Apostolilor, 
considerând că trebuia să afle mai multe despre acest cult 
misterios. Bineînţeles, toate afirmaţiile lor i se păreau 
bazaconii, dar promiteau să pară interesante şi poate că 
meritau să fie dezvoltate în articol. Cum putea afla mai 
multe altfel decât discutând cu liderul lor? Evident, 
presupunând că era posibil. Spre surprinderea lui, când 
telefonase, i se spusese că-l putea întâlni pe Mondior chiar 
în aceeaşi zi. Păruse neaşteptat de uşor. 

Acum începu să-şi dea seama că fusese prea uşor. 

— Mă numesc Folimun 66, rostii Necunoscutul cu o voce 
blândă şi melodioasă, deloc similară timbrului răsunător al 
lui Mondior. Părea totuşi vocea cuiva obişnuit să comande: 
Sunt şeful relaţiilor cu publicul din Şaro. Vă voi răspunde cu 
plăcere la orice întrebare aveţi. 

— Trebuia să mă întâlnesc chiar cu Mondior, zise 
Theremon. Ochii reci ai lui Folimun nu părură deloc 
surprinşi. 

— Mă puteţi considera purtătorul lui de cuvânt. 

— Înţelesesem că va fi o audienţă personală. 

— Aşa este. Orice îmi spuneţi va ajunge la Mondior; orice 
vă spun sunt cuvintele lui. Este necesar să înţelegeţi acest 
lucru. 

— Vă spun doar că am fost asigurat că voi discuta direct cu 
Mondior. Nu mă îndoiesc că-mi veţi spune lucruri 
responsabile, totuşi nu mă interesează numai informaţiile. 


Doresc să-mi formez o idee despre personalitatea lui 
Mondior şi despre părerile lui în legătură cu alte subiecte 
decât profeția asupra sfârşitului lumii; ce crede despre... 

— Eu pot doar să repet ce am spus deja, îl întrerupse 
Folimun. Mă puteţi considera vocea lui Mondior. Sfinţia Sa 
nu vă poate primi personal astăzi. 

— Atunci prefer să revin în altă zi, când Sfinţia Sa va fi... 

— Vă mai informez că Mondior nu acordă niciodată 
audienţe personale. Niciodată. Problemele Sfinţiei Sale sunt 
mult prea importante, acum când ne mai despart doar 
câteva luni de Vremea Flăcării. 

Folimun surâse brusc, un zâmbet neaşteptat de cald şi 
uman, poate tocmai cu intenţia de a atenua refuzul şi tonul 
melodramatic al expresiei „Vremea Flăcării. Continuă cu 
blândeţe: 

— Probabil că dintr-o neînțelegere, nu v-aţi dat seama că 
întâlnirea va fi cu un purtător de cuvânt al lui Mondior. Aşa 
stau lucrurile... Regret, dar dacă nu doriţi să discutaţi cu 
mine, aţi venit degeaba. Să ştiţi totuşi că sunt cea mai 
completă sursă de informaţii pe care o veţi găsi aici, acum 
sau altă dată. 

Zâmbi din nou, cu expresia unui om care se pregătea să 
închidă uşa în nasul lui Theremon. 

— Bine, încuviinţă ziaristul după câteva clipe de gândire. 
Văd că n-am de ales. Ori dumneavoastră, ori nimeni... Bun, 
să discutăm! Cât timp am la dispoziţie? 

— Cât doriţi deşi această primă întâlnire va trebui să fie 
destul de scurtă. De asemenea..., surâse iarăşi dar acum 
aproape cu răutate, nu trebuie să uitaţi că ne-au mai rămas 
doar paisprezece luni. Şi mai am unele treburi de rezolvat 
în acest interval. 

— Desigur. Aţi spus „paisprezece luni. Şi după aceea...? 

— Înţeleg, deci, că n-aţi citit Cartea Revelaţiilor. 

— Niciodată. 

— Vă rog, atunci... Dintr-o fantă a mesei sale, Folimun 
scoase un volum subţire cu coperţi roşii şi-l întinse lui 


Theremon: Pentru dumneavoastră. Sper că veţi găsi în ea 
hrana spirituală. Până atunci, vă pot rezuma subiectul care 
pare să vă intereseze. În curând - mai exact, peste patru 
sute optsprezece zile, adică pe nouăsprezece Theptar - 
lumea noastră familiară şi confortabilă va cunoaşte o 
transformare majoră. Cei şase sori vor intra în Peştera 
Beznei şi vor dispărea, Stelele ni se vor arăta şi întreg 
Kalgashul va fi scăldat în flăcări. 

Vorbea foarte relaxat, parcă referindu-se la vremea de a 
doua zi sau la aşteptata înflorire a unei plante rare în 
Grădina Botanică municipală, săptămâna viitoare. „întreg 
Kalgashul va fi scăldat în flăcări. Cei şase sori intrând în 
„Grota Beznei.„ Stelele”. 

— Stelele, repetă cu glas tare Theremon. De fapt, ce sunt 
ele? 

— Uneltele zeilor. 

— Aţi putea fi mai exact? 

— Natura Stelelor ne va fi dezvăluită peste patru sute 
optsprezece zile. 

— La sfârşitul Anului Cucernic, zise 'Theremon. La anul, pe 
nouăsprezece Thepitar. 

Folimun păru plăcut surprins. 

— Deci aţi studiat învăţăturile noastre. 

— Într-o oarecare măsură. Mai exact, am ascultat ultimele 
discursuri ale lui Mondior. Ştiu despre ciclul de două mii 
patruzeci şi nouă de ani... Dar apropo de „Vremea Flăcarii. 
Este tot un eveniment despre care nu-mi puteţi spune 
NIMIC? 

— Veţi găsi o referinţă în capitolul cinci din Cartea 
Revelaţiilor. Nu, nu-i nevoie să căutaţi acum; vi-l pot 
reproduce din memorie: „Apoi din Stele pogorâră Flăcările 
Cereşti, care purtau vrerea zeilor; şi unde se aşezau ele, 
cetăţile Kalgashului se preschimbau în ţărână, aşa încât 
nemica nu mai rămase din om şi din lucrările sale.” 

— Pare a fi un cataclism teribil. Care este cauza? 


— Aceasta e voinţa zeilor. Ei ne-au prevenit că suntem 
ticăloşi şi ne-au acordat un număr de ani în care să ne 
îndreptăm. Intervalul acela de timp îl numim Anul Cucernic 
şi are o durată de două mii patruzeci şi nouă de ani 
Kalgashieni, despre care văd că ştiaţi. Actualul An Cucernic 
se apropie de sfârşit. 

— Şi după aceea, credeţi că vom fi nimiciţi? 

— Nu toţi... Cei mai mulţi oameni, da, vor pieri, iar 
civilizaţia noastră va fi distrusă. Puţinii supraviețuitori vor fi 
confruntaţi cu dificila sarcină a reconstrucției. Probabil aţi 
înţeles că acesta e un ciclu cu o tristă repetabilitate. Ceea 
ce se va petrece în curând nu va fi prima dată când 
omenirea a ratat ocazia oferită de zei. Am fost pedepsiţi nu 
numai o dată; iar acum suntem pe punctul de a fi judecaţi 
din nou. 

„Curios este”, se gândi Theremon, „că Folimun nu pare 
deloc nebun.” 

Exceptând mantia cea stranie, putea fi considerat un tânăr 
om de afaceri în biroul său, sau chiar un bancher. În mod 
evident, era inteligent. Se exprima răspicat şi limpede, pe 
un ton direct, sec. Nu vorbea nici afectat, nici perifrastic, 
dar spunea numai fantasmagorii lipsite de sens. Contrastul 
dintre afirmaţiile sale şi comportament era greu de 
acceptat. 

Acum tăcea, aparent relaxat, aşteptând alte întrebări. 

— Voi fi cinstit, rosti Theremon. Nu sunt singurul care 
am... dificultăţi în a accepta ceva atât de teribil, care îmi 
este prezentat pur şi simplu ca o revelaţie. Am nevoie de 
dovezi. Deocamdată, n-am văzut absolut nimic. Mă 
îndemnați să cred. Nu există dovezi palpabile, dar ar fi mai 
bine să vă credem vorbele, pentru că le-aţi auzit de la zei, 
care nu vă mint. Iotuşi, de ce ar trebui să vă cred? Pentru 
indivizi ca mine, credinţa nu-i de ajuns. 

— De ce consideraţi că nu există dovezi? întrebă Folimun. 

— Dar există? Altceva decât Cartea Revelaţiilor? 
Autojustificările nu sunt convingătoare. 


— Să ştiţi că suntem o organizaţie extrem de veche. 

— Am auzit că vreo zece mii de ani... 

Pe buzele lui Folimun flutură un surâs rapid. 

— Poate că cifra a fost exagerată în scopul de a 
impresiona. Noi spunem doar că datăm din vremuri 
preistorice. 

— Deci minim două mii de ani. 

— Ba chiar ceva mai mult. Deţinem mărturii ale existenţei 
noastre înaintea ultimului cataclism, deci vechimea noastră 
depăşeşte două mii patruzeci şi nouă de ani. Probabil e şi 
mai mare, dar nu avem dovezi; mă refer la dovezi dintre 
cele pe care le-aţi accepta. Noi considerăm că Apostolii au 
traversat câteva cicluri distructive, adică vreo şase mii de 
ani. Mai important este doar faptul că originea noastră e 
pre-cataclismică. Activăm ca organizaţie de peste un An 
Cucernic. În felul acesta, deţinem informaţii ce oferă 
amănunte extrem de specifice ale prăpădului care ne 
aşteaptă. Ştim ce se va întâmpla, pentru că ştim că s-a 
întâmplat deja de multe ori. 

— Totuşi n-aţi arătat nimănui aceste pretinse mărturii pe 
care le deţineţi. Dovezile... 

— Cartea Revelaţiilor este ceea ce oferim lumii. 

Un cerc vicios, o pistă care nu ducea nicăieri. lheremon 
începuse să-şi piardă răbdarea. Evident, totul era o 
cacialma. O farsă cinică, pusă la cale probabil în scopul de a 
obţine contribuţii generoase de la naivi precum Bottikes, 
Vivin şi alţi bogătaşi dornici să-şi cumpere mântuirea. În 
ciuda evidentei sincerităţi şi inteligenţe, Folimun era fie un 
copărtaş la această impostură de proporţii, fie unul dintre 
mulţii creduli amăgiţi de Mondior. 

— Bine, rosti ziaristul. Deocamdată să presupunem că într- 
adevăr la anul va avea loc o catastrofă despre care 
organizaţia voastră deţine o serie de informaţii. În mod 
concret, ce aţi dori să facem noi, restul? Să ticsim capelele 
voastre şi să implorăm mila zeilor? 

— E prea târziu pentru aşa ceva. 


— Deci nu mai există nici o speranţă? Atunci, de ce vă mai 
străduiţi să ne avertizaţi? 

Folimun zâmbi din nou, dar fără ironie. 

— Din două motive. Primul dintre ele: da, dorim ca 
oamenii să vină în capelele noastre, nu ca să încerce să-i 
înduplece pe zei, ci ca să ne asculte predicile, care conţin 
îndemnuri la moralitate şi bună-cuviinţă. Acestea sunt 
domenii în care credem că mesajul nostru poate fi 
important pentru omenire. Dar al doilea motiv este mult 
mai important: dorim să-i convingem pe oameni despre 
realitatea evenimentelor ce vor urma, aşa încât ei să-şi 
poată lua măsuri de protecţie Partea cea mai teribilă a 
urgiei poate fi evitată Se pot lua măsuri pentru evitarea 
distrugerii complete a civilizaţiei noastre. Da, Flăcările sunt 
inevitabile, deoarece natura fiinţei umane este aşa cum o 
ştim - zeii au vorbit şi momentul judecății lor se apropie - 
dar în demenţa şi oroarea generală vor fi şi supraviețuitori. 
Vă asigur că noi, Apostolii, ne vom număra printre ei. Vom fi 
aici, aşa cum am fost şi înainte, pentru a conduce omenirea 
în noul ciclu al renaşterii. Şi întindem mâna - cu iubire şi 
milostenie - oricui o acceptă. Acelora care ni se vor alătura 
pentru a se feri de grozăvia ce va veni. Vi se pare o nebunie, 
domnule Theremon? Vi se pare că sunt propunerile unor 
demenţi periculoşi? 

— Dacă aş putea accepta ipoteza de bază... 

— Că Flăcările vor pogori la anul? Le veţi vedea şi 
dumneavoastră! Rămâne de văzut dacă veţi accepta acest 
lucru din timp şi veţi deveni unul din supraviețuitori, unul 
din păzitorii moştenirii umanităţii, sau îl veţi descoperi doar 
în clipa distrugerii, în momentul propriei agonii. 

— Mă întreb şi eu ce-o să fac... 

— Daţi-mi voie să sper că veţi fi de partea noastră în ziua 
când acest An Cucernic se va apropia de sfârşit, spuse 
Folimun. Se sculă brusc şi întinse mâna: Acum trebuie să 
plec. Sfinţia Sa, Marele Apostol, mă aşteaptă peste câteva 
minute. Sunt convins că vom relua această discuţie. Dacă 


mă anunţaţi măcar cu o zi înainte, voi încerca să-mi fac timp 
liber pentru dumneavoastră. De abia aştept să mai vorbim. 
Poate vi se pare straniu, dar simt că noi doi suntem 
destinaţi să lucrăm împreună. Să ştiţi că avem multe în 
comun. 

— Credeţi? 

— Nu mă refer la aspectul religios, ci la dorinţa de a 
supravieţui... şi de a-i ajuta pe alţii să supravieţuiască; da, 
sunt sigur! Cred că va veni o vreme când ne vom căuta şi ne 
vom uni forţele împotriva Beznei care se apropie. Sunt 
absolut sigur! 

„Cum să nu”, îşi spuse Theremon. „Imediat o să-mi iei şi 
măsurile pentru o mantie neagră!” 

Nu avea însă nici un rost să-l ofenseze cu grosolănii. Cultul 
Apostolilor părea că îşi sporeşte zilnic influenţa. Aici era 
rost de un serial întreg şi probabil că la Folimun avea să 
apeleze mai des. 

Băgă Cartea Revelaţiilor în servietă şi se sculă. 

— O să revin cu un telefon peste câteva săptămâni, spuse 
el. După ce voi avea timp să studiez cu atenţie cartea asta. 
Atunci o să am şi alte întrebări... Cu câte zile înainte trebuie 
să sun ca să-mi aranjez o audienţă cu Mondior 71? 

Folimun nu putea fi păcălit atât de uşor. 

— V-am explicat deja: munca Sfinţiei Sale, de acum şi până 
la Vremea Flăcării, este atât de importantă, încât nu va 
putea fi disponibil pentru interviuri personale. Îmi pare rău. 
Nu pot interveni. Întinse din nou mâna: Mi-a părut bine de 
cunoştinţă. 

— Şi mie, spuse Theremon. 

— Chiar aşa? Râse Folimun. Să petreceţi o jumătate de oră 
cu un nebun? Un ţicnit? Un fanatic? Un cultist? 

— Nu-mi amintesc să fi utilizat aceste cuvinte. 

— Oricum, nu m-ar surprinde dacă le-aţi gândit. Apostolul 
oferi din nou unul din zâmbetele sale dezarmante: Şi aţi 
avea dreptate, dar numai pe jumătate. Sunt un fanatic şi, 
probabil, un cultist. Însă nu nebun, sau ţicnit. Poate că ar fi 


fost mai bine să fiu aşa... Poate că în curând veţi regreta şi 
dumneavoastră că nu sunteţi... 

Îl conduse pe ziarist până la uşă. Călugărul care-l adusese 
aici îl aştepta afară. 

O jumătate de oră destul de ciudată, îşi spuse Theremon. 
Şi nici prea fructuoasă. Din anumite puncte de vedere, ştia 
despre Apostoli chiar mai puţine decât atunci când venise. 

Că erau bezmetici şi superstiţioşi, asta nu putea fi pus la 
îndoială. În mod limpede, n-aveau absolut nici o dovadă 
concretă a giganticului cataclism care urma să amenințe în 
curând lumea. Totuşi, deocamdată Theremon nu putea 
hotări clar dacă erau nişte naivi care se autoamăgeau, sau 
pur şi simplu nişte escroci care căutau să-şi burduşească 
buzunarele. 

Situaţia era oarecum derutantă. Cultul avea un soi de 
fanatism, chiar de puritanism, ce nu-i era deloc pe plac. 
Totuşi, totuşi... Folimun păruse un individ neaşteptat de 
interesant. Era inteligent, clar în exprimare - ba chiar, în 
felul lui, raţional. Faptul că părea să aibă până şi un anume 
umor era o surpriză şi un punct în favoarea lui. 'Iheremon 
nu auzise niciodată de vreun maniac sau un fanatic care să 
fie capabil de cea mai măruntă autoironie... Dacă nu cumva 
trăsătura respectivă făcea parte chiar din masca lui 
Folimun; dacă nu cumva, acesta juca în mod deliberat un 
rol agreabil. 

„Fii atent”, îşi spuse ziaristul. Tipul vrea să se folosească 
de tine.” 

Nu era însă ceva neobişnuit. În redacţia ziarului, 
Theremon ocupa o poziţie influentă. Toţi voiau să se 
folosească de el. 

„Ei bine”, se gândi „vom vedea cine pe cine foloseşte.” 

Paşii îi răsunară sec, când ieşi grăbit din uriaşul hol al 
clădirii Apostolilor în strălucirea după-amiezii cu trei sori. 

Şi acum, înapoi la birourile Cronicii. Câteva ore ploioase, 
devotate studiului atent al Cărţii Revelaţiilor, apoi era 
timpul să se gândească la articolul de mâine. 


Sezonul ploios al verii era în toi în după-amiaza când 
Sheerin reveni în Şaro. Grăsuţul psiholog ieşi din avion sub 
un potop ce inundase pista aeroportului. Rafalele cenugşii de 
ploaie erau aproape orizontale sub vântul puternic. 

Cenuşiu... cenuşiu... totul era cenuşiu... 

Sus, undeva înapoia obscurităţii aceleia trebuiau să fie 
sorii. Lumina vagă dinspre vest era probabil Onos, iar în 
cealaltă parte se puteau bănui razele îngheţate ale lui Tano 
şi Sitha. Norii erau însă atât de groşi, încât ziua era 
neplăcut de întunecată. Mai ales pentru Sheerin, care - în 
ciuda celor declarate gazdelor sale din Jonglor - continua 
să fie tulburat de post-efectele parcurgerii Tunelului 
Misterului. 

Ar fi preferat un post de zece zile decât s-o recunoască 
faţă de Kelaritan, Cubello şi ceilalţi. Însă acolo se apropiase 
periculos de mult de graniţa alienării. 

Timp de trei-patru zile, Sheerin simţise o atingere, dar 
numai o atingere, a claustrofobiei care trimisese atâţia 
cetăţeni ai Jonglorului în spitalul psihiatric. Pe neaşteptate, 
în timp ce lucra în camera de hotel, simţea Bezna 
strângându-se în jurul său şi trebuia să se scoale şi să iasă 
pe terasă, sau chiar să părăsească clădirea, pentru o lungă 
plimbare prin parc Trebuia? Poate nu era chiar obligatoriu. 
Dar era preferabil; cu siguranţă, preferabil. Şi întotdeauna 
se simţea mai bine după aceea. 

Bezna îl putea asalta şi în timpul somnului. Evident, 
candela era aprinsă - întotdeauna o aprindea înainte de 
culcare, nu cunoştea pe nimeni care să n-o folosească - iar 
după călătoria prin Tunel se obişnuise să mai aibă una la 
îndemână, în caz că bateria celei dintâi se termină, deşi 
indicatorul arăta că mai avea energie pentru şase luni. Cu 
toate acestea, mintea adormită a lui Sheerin era convinsă 
că încăperea se cufundase într-o Beznă completă, lipsită de 
orice lumină. lar el se deştepta, tremurând, asudat, convins 
că e întuneric, deşi razele prietenoase ale celor două 
candele străluceau de o parte şi de cealaltă a patului. 


Acum, ieşind din avion pe aeroportul cufundat în umbrele 
amurgului, se bucura că revenise acasă; totuşi i-ar fi plăcut 
o zi mai însorită. Trebui să-şi învingă o uşoară nelinişte, sau 
poate nu chiar atât de uşoară, când intră în tunelul din 
plexiglas ce unea avionul cu clădirea aeroportului. Ar fi 
preferat ca tunelul să nu existe, chiar dacă îl apăra de 
ploaie; era mai bine să evite locurile închise. Mai bine sub 
cerul liber, sub lumina liniştitoare (oricât de palidă şi 
ascunsă de nori) a sorilor prietenoşi. 

Treptat, senzaţia neplăcută dispăru. Pe când aştepta să-şi 
la bagajele, fericirea de a fi în Şaro învinsese efectele 
prelungite ale atingerii Beznei. 

Liliath 221 îl aştepta afară, în maşină şi prezenţa ei îi 
ridică şi mai mult moralul. Liliath era o femeie trecută de 
patruzeci de ani, zveltă şi plăcută; erau colegi la catedra de 
Psihologie, deşi ea lucra exclusiv experimental, cu animale, 
fără nici o legătură cu ceea ce făcea Sheerin. Se cunoşteau 
de aproape cincisprezece ani. Probabil că psihologul ar fi 
cerut-o de mult în căsătorie, dacă s-ar fi considerat un bun 
familist. Nu era însă şi, din câte aflase până acum, nici 
Liliath nu era. Cu toate acestea, legătura lor părea să-i 
satisfacă pe amândoi. 

— Altă zi mai proastă n-am găsit să mă-ntorc..., rosti 
bărbatul, intrând în maşină şi sărutând-o scurt pe Liliath. 

— Aşa-i de trei zile. Meteorologii spun că ne mai aşteaptă 
alte trei, până la Ziua lui Onos. Până atunci cred că ne 
inundă... Parcă ai mai slăbit în Jonglor! 

— Crezi? Ştii şi tu cum e mâncarea din nord... Nu mă dau 
în vânt după ea... 

Nu se aşteptase ca femeia să-şi dea seama. Un individ de 
dimensiunile lui putea slăbi cinci-şase kilograme fără să se 
observe. Liliath însă avusese întotdeauna ochi ageri. Şi 
poate că slăbise mai mult de vreo şase kilograme... După 
călătoria prin Tunel de-abia se atinsese de mâncare. EI! 
Nici nu-i venea să creadă cât de puţin mâncase. 

— Arăţi bine, spuse Liliath. Sănătos... în formă... 


— Aşa ţi se pare? 

— Nu vreau să zic că mi-ar place să fii un slăbănog. Dar îţi 
stă bine aşa. Deci te-ai simţit bine în Jonglor? 

— Păi... 

— Ai apucat să vezi Expoziţia? 

— Da. Grozavă... Nu putea găsi mai mult entuziasm. 
Doamne, ce mai plouă, Liliath! 

— În Jonglor nu plouă? 

— Era soare şi secetă, cum era în Şaro când am plecat. 

— Păi, se mai schimbă şi anotimpurile. Doar nu poţi spera 
să fie şase luni aceeaşi vreme. Cu alţi sori zi de zi, e şi 
normal să mai varieze clima. 

— Nu-mi dau seama dacă vorbeşti ca un meteorolog sau 
ca un astrolog, observă Sheerin. 

— Nici ca unul, nici ca altul. Vorbesc ca un psiholog... Nu- 
mi povesteşti ce-ai făcut în Jonglor? 

Sheerin ezită. 

— Expoziţia e extraordinară. Îmi pare rău că ai scăpat-o. 
Totuşi în majoritatea timpului, am lucrat. Afacerea asta cu 
Tunelul Misterului e destul de neplăcută. 

— E adevărat că au murit oameni acolo? 

— Puţini... În general au ieşit din Tunel traumatizaţi, 
dezorientaţi... Claustrofobi. Am discutat cu câteva victime. 
Refacerea lor va dura câteva luni. Pentru unii, efectele vor fi 
permanente. Şi cu toate acestea, Tunelul a rămas deschis 
săptămâni de zile! 

— După ce apăruseră problemele? 

— Parcă nu-i păsa nimănui. Cel mai puţin celor din 
administraţia Expoziţiei. Nu-i interesa decât să vândă 
bilete. Şi toţi vizitatorii erau atraşi de Beznă. Atraşi de 
Beznă! Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? De-abia aşteptau să 
stea la coadă, ca să-şi rişte minţile! Bineînţeles, toţi erau 
convinşi că lor n-avea să li se întâmple nimic rău Şi într- 
adevăr, multora nu li s-a întâmplat nimic. Dar nu tuturor... 
Şi eu am fost în Tunel. 

— Ce?! Cum a fost? 


— Urât. Aş da oricât să n-o mai fac vreodată. 

— Se pare că n-ai păţit nimic... 

— Mda, încuviinţă el. Puteam să nu păţesc nimic şi dacă aş 
fi înghiţit o jumătate de duzină de peşti vii. Totuşi nu-i ceva 
prin care aş dori să mai trec o dată. Le-am zis să-nchidă 
nenorocitul ăla de Tunel. Asta a fost părerea mea 
profesională şi cred c-o să ţină seama de ea. Pur şi simplu, 
noi n-am fost făcuţi să putem rezista la atâta Beznă. Un 
minut, poate două minute... după care începe să ne 
afecteze. Este ceva înnăscut, sunt absolut sigur, cauzat de 
milioanele de ani de evoluţie. Bezna este fenomenul cel mai 
anormal din lume. lar ideea de-a o vinde ca distracţie... Se 
înfiora: Eh, deci am fost în Jonglor şi acum m-am întors. Ce- 
a fost pe la Universitate? 

— Nimic deosebit. Obişnuitele frecuşuri, şedinţe, 
declaraţii, demascările a nu ştiu ce probleme sociale 
arzătoare... Ştii şi tu... Tăcu pentru o clipă, strângând cu 
ambele mâini volanul şi conducând prin bălțile care 
presărau autostrada, apoi urmă: Apropo, la observator se 
pare că a fost ceva... Amicul tău, Beenay 25, a venit să te 
caute. Nu mi-a spus prea multe, dar se pare că se 
reevaluează o teorie fundamentală. Toţi sunt agitaţi. Poate 
n-o să crezi, dar chiar moş Athor conduce cercetările. 
Crezusem că i-a îngheţat mintea acum o sută de ani... 
Beenay era cu un ziarist, un tip care are un editorial destul 
de popular. Theremon, mi se pare... Ilheremon 762. Nu l-am 
prea băgat în seamă. 

— E cunoscut; un individ foarte combativ, deşi nu prea ştiu 
exact care sunt subiectele lui favorite. El şi cu Beenay sunt 
prieteni. 

Sheerin îşi propuse să-l sune pe astronom imediat după ce 
va despacheta. De aproape un an, Beenay trăia cu fata 
surorii lui Sheerin, Raissta 717 şi psihologul legase o 
prietenie cu tânărul, pe cât de strânsă putea fi, considerând 
diferenţa de douăzeci de ani dintre ei. Sheerin era atras de 
astronomie şi în felul acesta deveniseră mai apropiaţi. 


„Athor revenit la cercetarea teoretică! Extraordinar! 
Despre ce poate fi vorba? Să fi publicat cineva o lucrare în 
care să atace Legea Gravitaţiei Universale? Nu”, se gândi 
Sheerin... „n-ar fi îndrăznit nimeni.” 

— Şi tu? întrebă el. Nu mi-ai zis nimic despre ce-ai făcut 
tu... 

— La ce te-ai aştepta? Că m-am înălţat pe culmile puterii? 
C-am fost la întrunirile Apostolilor Flăcării? C-am făcut 
seminarii de ştiinţe politice? Am citit... Am ţinut cursuri... 
Am făcut experienţe... le-am aşteptat să te-ntorci... M-am 
gândit ce să-ţi gătesc la întoarcere... Eşti sigur că nu ţii 
regim? 

— Bineînţeles că nu. Îşi puse palma, drăgăstos, pe braţul 
ei, M-am gândit tot timpul la tine, Liliath. 

— Sunt sigură. 

— Şi de-abia aştept cina. 

— Eh, asta mi se pare mai aproape de adevăr. 

Brusc, ploaia se înteţi. O perdea uriaşă de apă se năpusti 
asupra parbrizului şi Liliath se luptă să menţină automobilul 
pe şosea. Treceau pe lângă Panteon, superba Catedrală a 
Tuturor Zeilor. Acum însă nu mai părea la fel de frumoasă, 
cu apa şiroind pe faţada din cărămidă. 

Cerul se întunecă şi mai mult. Sheerin îşi feri privirea, 
aţintind-o către cadranele luminoase ale bordului maşinii şi 
căutându-şi liniştea. 

Nu mai voia să rămână în spaţiul închis al vehiculului. 
Dorea să fie afară, sub cerul liber, chiar dacă era furtună. 
Era însă o nebunie. Avea să fie udat până la piele. Iar dacă 
ar fi intrat într-una din bălțile adânci, putea fi şi mai rău. 

„Gândeşte-te la lucruri plăcute”, îşi spuse. „Gândeşte-te la 
lucruri calde şi luminoase. Gândeşte-te la soare, la razele 
aurii ale lui Onos, la lumina caldă a lui Patru şi Trey, chiar şi 
la strălucirea îngheţată a lui Sitha şi Tano, la roşiaticul palid 
al lui Dovim. Gândeşte-te la cina de diseară. Liliath ţi-a 
pregătit un festin. E o bucătăreasă minunată.” 


Îşi dădu seama că tot nu-i era foame. Ziua era prea 
cenuşie şi mizerabilă... prea întunecată... prea... 

Liliath era însă foarte sensibilă în privinţa talentelor ei 
culinare. Mai ales atunci când gătea pentru el. Decise să 
mănânce tot ce urma să-i pună în faţă, chiar dacă n-avea 
chef. „Amuzant”, îşi spuse, „eu, Sheerin, marele gurmand, 
mă gândesc c-o să mănânc fără chef. 

Auzindu-l chicotind, femeia îl privi. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Ah... ăă... mă gândeam la Athor c-a revenit la cercetare, 
răspunse el grăbit. După ce atâta vreme s-a mulţumit să fie 
Marele Lord al Astronomiei şi să se ocupe doar de probleme 
administrative... Trebuie să-l sun neapărat pe Beenay. Oare 
ce se-ntâmplă la observator? 

Trecuseră trei zile de când Siferra se întorsese la 
Universitatea Şaro şi ploaia nu se oprise încă. Era de-a 
dreptul înviorată după peisajul arid al pustiului din Sagikan. 
Nu mai văzuse ploaie de atâta vreme, încât se trezea 
surprinsă de însăşi posibilitatea ca lichidul să cadă din cer. 

În Sagikan, fiecare picătură de apă era extrem de 
prețioasă. Folosirea ei se calcula cu cea mai mare precizie 
şi se recircula tot ce era posibil. lar aici curgea din ceruri 
ca dintr-un gigantic rezervor care nu se putea goli 
niciodată. Siferra încerca o dorinţă nestăvilită de a-şi 
smulge hainele şi a fugi peste pajiştile verzi ale campusului, 
lăsând ploaia să se reverse peste trupul ei într-un nesfârşit 
şi delicios şuvoi, pentru a curăța pentru totdeauna 
infernalul praf al deşertului. 

Ce mai spectacol ar fi fost! Siferra 89, profesoara de 
arheologie cea distantă, rece şi lipsită de romantism, să 
alerge dezbrăcată prin ploaie! Ar fi meritat s-o facă, chiar şi 
numai pentru a se amuza, văzând chipurile uluite, 
holbându-se la ea dinapoia ferestrelor Universităţii. 

„Nu cred, totuşi, c-o s-o fac”, îşi spuse Siferra. 

„Nu-i deloc genul meu.” 


De fapt, avea lucruri mai importante de rezolvat. Nu 
pierduse nici o clipă. Majoritatea obiectelor dezgropate în 
Beklimot fuseseră încărcate pe vapor şi urmau să sosească 
abia după câteva săptămâni. Trebuia însă să pună la punct 
hărţile, să termine schiţele, să analizeze fotografiile 
stratigrafice ale lui Balik, să pregătească eşantioanele de 
sol pentru laboratorul radiografic, o mie şi unul de lucruri... 
Apoi, tăbliţele Thombo, despre care trebuia să discute cu 
Mudrin 505 de la catedra de Paleografie. 

Tăbliţele Thombo! Descoperirea descoperirilor, cea mai 
importantă descoperire după un an şi jumătate! Sau, cel 
puţin, aşa consideră ea. Bineînţeles, în totul depindea de 
faptul dacă cineva reuşea să le descifreze. În tot cazul, avea 
să-l pună imediat la treabă pe Mudrin. Tăbliţele puteau 
reprezenta mai mult decât nişte simple antichităţi. Exista 
posibilitatea ca ele să revoluţioneze întregul studiu al lumii 
preistorice. De aceea nu le trimisese cu vaporul, ci le luase 
chiar ea. 

O ciocănitură la uşă. 

— Siferra? Siferra, eşti aici? 

— Intră, Balik. 

Stratigraful cel spătos era ud leoarcă. 

— Ce ploaie mizerabilă, murmură el scuturându-se. N-aş fi 
crezut că mă poate uda în aşa hal, doar traversând scuarul 
de la biblioteca Uland. 

— Mie-mi place ploaia, replică Siferra. Sper să nu se 
oprească niciodată. După atâtea luni de pustiu... după 
nisipul în ochi şi în gură, după arşiţă şi sete - nu, Balik, lasă 
să plouă! 

— Văd însă c-ai rămas înăuntru. Cred şi eu că ploaia e 
plăcută dinapoia ferestrelor... Ce făceai, te jucai tot cu 
tăbliţele? 

Arătă spre cele şase plăcuţe ciobite şi zgăriate, din lut 
roşu, ars, pe care Siferra le aranjase pe masă în două 
grupuri de câte trei: cele pătrate într-un şir, iar cele 
dreptunghiulare dedesubtul lor. 


— Nu sunt minunate? Exclamă încântată femeia. Pur şi 
simplu, nu-mi pot lua ochii de la ele. Le privesc de parcă ar 
putea să devină brusc inteligibile. 

Balik se aplecă deasupra mesei şi clătină din cap: 

— Mie mi se par nişte urme de gheruţe de păsări. 

— Termină! Am identificat deja grupuri ce pot fi cuvinte. Şi 
eu nu sunt paleograf. Uite... vezi astea şase semne? Se 
repetă aici. Şi astea trei, cu muchiile accentuate... 

— Mudrin le-a văzut? 

— Nu încă. L-am rugat să vină ceva mai târziu. 

— Ştii că s-a răspândit vestea despre descoperirea 
noastră? Despre aşezările suprapuse din Thombo? 

— Ce? îl privi Siferra uluită. Cine...? 

— Un student. Nu ştiu exact care anume... eu cred c-a fost 
Veloran, dar Eilis îl bănuieşte pe Sten. Cred că era 
inevitabil, nu? 

— L-am avertizat să nu spună nimic... 

— Da, dar sunt nişte copii, Siferra, nişte puşti de 
nouăsprezece ani, la primele lor săpături importante! lar 
expediţia găseşte ceva de-a dreptul uluitor: şapte aşezări 
preistorice, necunoscute până acum, dispuse una peste 
cealaltă, întinzându-se cu zeii ştiu câte mii de ani în urmă... 

— Nouă aşezări, Balik. 

— Şapte, nouă, oricum e ceva extraordinar... Totuşi cred 
că erau şapte, zâmbi stratigraful. 

— Ştiu, ştiu... Greşeşti! În sfârşit, pe cine-ai auzit vorbind? 
Mă refer la cei din catedra noastră. 

— Hilliko... Brangin... l-am auzit azi dimineaţă, în holui 
facultăţii. Trebuie să-ţi spun că ei sunt foarte sceptici. Chiar 
exagerat de sceptici. Niciunul nu crede că-i măcar posibil 
ca acolo să existe o aşezare mai veche decât Beklimot, ca să 
nu mai vorbesc de şapte, sau nouă, sau câte or fi... 

— N-au văzut fotografiile. N-au văzut hărţile... Nici 
tăbliţele... N-au văzut nimic şi deja au o părere! Ochii 
Siferrei scânteiau de furie: Ce ştiu ei? Au pus măcar 
piciorul în Sagikan? Au fost în Beklimot măcar ca turişti? Şi 


îndrăznesc să aibă păreri despre nişte săpături despre care 
nu s-a publicat nimic, care n-au fost nici măcar anunţate 
oficial...? 

— Siferra... 

— Mi-ar place să-i jupoi pe amândoi! La fel, pe Veloran şi 
Sten. Ştiau foarte bine că trebuie să-şi ţină gura! Ce i-a 
apucat să încalce regulile, fie şi numai verbal?! O să le-arăt 
eu! O să-i aduc pe amândoi aici şi-o să văd care din ei e 
vinovatul şi dacă el crede c-o s-apuce să-şi la diploma de- 
aici... 

— Te rog, Siferra, rosti împăciuitor Balik. Te enervezi 
degeaba. 

— Degeaba?! Mi-au luat întâietatea şi... 

— Nimeni nu ţi-a luat nimic. Până n-o să publici raportul 
preliminar, totul rămâne la nivel de zvon. Iar în privinţa lui 
Veloran şi Sten, nu ştim de fapt care dintre ei a vorbit şi, 
chiar dacă a făcut-o, nu uita că şi tu ai fost cândva tânără. 

— Da, pufni femeia. Cu trei ere geologice în urmă. 

— Termină cu prostiile. Eşti mai tânără decât mine şi doar 
nu sunt un obiect antic. 

Siferra încuviinţă absentă. Privi spre fereastră. Brusc, 
ploaia nu mai părea la fel de plăcută. Afară, totul era 
întunecat, tulburător de mohorât. 

— Totuşi, să aud că descoperirile noastre sunt deja 
controversate, fără măcar să se publice ceva... 

— Trebuie să fie controversate, Siferra. Toţi vor fi zguduiţi 
de ceea ce am găsit; nu doar Arheologia, ci şi Istoria şi 
Filosofia, ba chiar şi Teologia; toate catedrele vor fi 
afectate. Şi fac prinsoare că se vor lupta să-şi apere teoriile 
proprii asupra evoluţiei civilizaţiei. Tu n-ai face la fel, dacă 
ar apărea cineva cu o idee nouă şi radicală, care ar pune 
sub semnul întrebării toate lucrurile în care crezi?... Fii 
realistă, Siferra! Am ştiut din capul locului că vom stârni 
controverse. 

— Aşa este... Nu mă aşteptam însă să înceapă atât de 
repede. Nici n-am terminat despachetatul. 


— Asta-i adevărata problemă. Te-ai apucat prea repede de 
lucru, fără să fi avut timp să te relaxezi... Uite ce-i, am o 
idee. Avem tot dreptul să facem o pauză înainte de a ne 
apuca de treabă aici. Ce-ar fi să fugim de ploaia asta şi să 
ne luăm o vacanţă împreună? Să mergem în Jonglor, de 
pildă şi să vizităm Expoziţia. Chiar ieri am vorbit cu Sheerin 
- ştii, el a fost acolo şi... 

Siferra îl privi stupefiată. 

— Ce?! 

— O vacanţă, ziceam. Noi doi. 

— Îmi faci curte, Balik? 

— Cred că i-ai putea spune şi aşa. Dar ce-i aşa 
surprinzător? Nu suntem nişte străini. Ne cunoaştem din 
studenţie. Acum am stat împreună un an şi jumătate în 
pustiu. 

Cum „împreună”? Am fost la acelaşi şantier, da. Fiecare a 
avut cortul lui. Între noi nu s-a petrecut nimic. Şi acum, din 
senin... Trăsăturile flegmatice ale bărbatului se înăspriră. 

— Siferra, doar nu ţi-am cerut să te măriţi cu mine. Pur şi 
simplu, am propus o scurtă vacanţă în Jonglor; cinci-şase 
zile la soare, într-un hotel decent, nu într-un cort instalat în 
mijlocul nisipului, cu prânzuri liniştite şi vinuri bune... 
Ridică palmele cu un gest nervos: Mă faci să mă simt ca un 
şcolar prostuţ. 

— Aşa te şi comporţi! Relaţia noastră a fost permanent 
strict profesională. S-o păstrăm aşa! 

Balik deschise gura apoi, răzgândindu-se, o închise. 

Pentru un moment prelung, se priviră stânjeniţi. 

Femeia îşi simţea tâmplele zvâcnind. "Totul era neaşteptat 
şi neplăcut: ştirea că ceilalţi membri ai catedrei luau deja 
poziţie în legătură cu descoperirile din Thombo, ca şi 
încercarea stângace a lui Balik de seducere. Seducere? Mă 
TOg, încercarea de a stabili o relaţie sentimentală. Cât de 
uluit părea acum, că-l respinsese. 

Se întrebă dacă nu cumva, în mod accidental, chiar ea îl 
încurajase în direcţia respectivă, dacă-l făcuse să creadă în 


nişte sentimente care nu existau. 

Nu... Nu! Nu putea fi vorba de aşa ceva. N-o interesa 
câtuşi de puţin să meargă într-o staţiune din nord şi să 
soarbă vinuri în localuri romantice, cu Balik sau cu oricare 
altul. Ea avea munca ei. Îi ajungea. De douăzeci de ani, din 
adolescenţă, bărbaţii o curtaseră, spunându-i cât era de 
frumoasă, de minunată şi de fascinantă. Desigur, era 
măgulitor. Mai bine să fie considerată frumoasă şi 
fascinantă, decât urâtă şi plictisitoare. Pe ea însă n-o 
interesaseră bărbaţii. Niciodată. Şi nici n-aveau s-o 
intereseze. Ce prostie din partea lui Balik să creeze o 
tensiune între ei tocmai acum, când îi aştepta atâta treabă - 
de organizat materialele din Beklimot - doar ei doi, lucrând 
împreună... 

În uşă răsună o altă ciocănitură. Mulţumi în gând 
norocului de a scăpa din situaţia aceea penibilă. 

— Cine-i? 

— Mudrin 505, răspunse un glas tremurător. 

— Întră, te rog! 

— Eu plec, vorbi Balik. 

— Nici vorbă. A venit să vadă tăbliţele. Sunt în aceeaşi 
măsură şi ale tale, nu? 

— Siferra, iartă-mă dacă... 

— Gata! Să uităm totul. 

Mudrin intră târşâindu-şi picioarele. Se apropia de optzeci 
de ani şi avea un aspect fragil şi descărnat. Împlinise de 
mult vârsta pensionării, dar rămăsese în facultate, fără să 
mai predea cursuri, doar continuându-şi studiile 
paleografice. Dinapoia lentilelor groase ale ochelarilor, ochii 
săi blânzi, gri-verzui, erau lăcrimoşi după o viaţă petrecută 
în faţa vechilor manuscrise pe jumătate şterse. Totuşi 
Siferra ştia că, cel puţin în privinţa scrierilor antice, ochii 
aceia erau cei mai pătrunzători pe care-i cunoscuse ea 
vreodată. 

— Deci acestea sunt faimoasele tăblițe, rosti Mudrin. Să 
ştii că de când mi-ai pomenit de ele, nu m-am putut gândi la 


nimic altceva. Cu toate acestea, nu se apropiase ca să le 
examineze. Poţi să-mi dai nişte informaţii asupra contextului 
în care le-ai găsit? 

— Asta e principala fotografie făcută de Balik, începu 
Siferra, întinzându-i o poză lucioasă. Colina 'Thombo, 
vechiul morman de gunoi din sudul lui Beklimot. Asta am 
văzut noi, după ce a deschis-o furtuna de nisip. După aceea, 
am săpat în jos, aici - şi până aici - şi am deschis totul. Vezi 
linia neagră de aici? 

— Cărbune? întrebă Mudrin. 

— Exact. E o linie de foc; a ars întreaga aşezare. Acum, 
dacă coborâm aici, vedem un al doilea rând de fundaţii şi a 
doua linie de foc. Şi dacă te mai uiţi aici... şi aici... 

Mudrin examina pe îndelete fotografiile. 

— Ce sunt? Opt aşezări succesive? 

— Şapte, interveni Balik. 

— Eu cred că sunt nouă, preciza Siferra. Deşi sunt de 
acord că sunt greu de deosebit, mai ales către baza colinei. 
Va fi nevoie să facem o serie de analize chimice şi 
radiografice. Este foarte clar că s-au petrecut mai multe 
dezastre. 

Iar locuitorii din 'Thombo au reconstruit, iarăşi şi iarăşi. 

— În cazul ăsta, locul trebuie să fie extraordinar de vechi! 

— Apreciez că perioada de ocupaţie a durat cel puţin cinci 
mii de ani. Poate mai mult. Poate zece mii, sau cincisprezece 
mii. Nu vom afla până nu dezgropăm complet nivelul cel 
mai de jos, dar asta va fi cu prilejul următoarei expediţii. 
Sau şi mai târziu. 

— Cinci mii de ani? Crezi că-i posibil? 

— Ca să construieşti, să reconstruieşti şi iar să 
reconstruieşti? Cel puţin cinci mii. 

— Dar nicăieri în lume nu există ceva atât de vechi, rosti 
Mudrin părând tulburat. Chiar Beklimot are mai puţin de 
două mii de ani, nu? Şi noi îl considerăm cea mai veche 
aşezare omenească de pe Kalgash. 


— Cea mai veche aşezare cunoscută, completă Siferra. 
Asta nu înseamnă că nu există altele şi mai vechi. Mult mai 
vechi! Mudrin, fotografia asta constituie răspunsul. Colina 
Thombo este mai veche decât Beklimot; la nivelul ei cel mai 
de sus, există obiecte lucrate în stilul Beklimot şi de acolo 
coboară o distanţă apreciabilă. Din punctul de vedere al 
istoriei omeneşti, Beklimot trebuie să fie o aşezare recentă. 
Thombo, care există înainte de apariţia lui, a ars o dată şi 
încă o dată şi încă o dată, dar a fost reconstruit mereu, de-a 
lungul a sute de generaţii. 

— Cam ghinionist loc, observă Mudrin. Nu prea îndrăgit 
de zei, aşa-i? 

— În cele din urmă, au înţeles-o şi locuitorii, interveni 
Balik. 

— Da, încuviinţă Siferra. Probabil că în cele din urmă au 
decis că era un loc blestemat. După ultimul incendiu, s-au 
mutat ceva mai departe şi au întemeiat Beklimotul. Thombo 
însă fusese locuit o perioadă foarte lungă. Am izbutit să 
identificăm stilurile arhitecturale ale primelor două aşezări 
din vârf; vezi, aici e ciclopicul de la mijlocul Beklimotului, 
iar dedesubt cadrilicul proto-Beklimot. Însă a treia aşezare 
de sus - mă rog, ce-a mai rămas din ea - are un stil 
necunoscut. A patra e şi mai ciudată şi foarte grosolană, 
deşi în comparaţie cu a cincea e de-a dreptul rafinată. lar 
mai jos totul este atât de primitiv şi alandala, încât aşezările 
sunt greu de deosebit. Deşi toate sunt separate între ele 
prin linii de foc; cel puţin aşa credem noi. 

— Da, tăbliţele, repetă Mudrin tremurând de aţâţare. 

— Pe acestea, cele pătrate, le-am găsit în nivelul trei. Cele 
dreptunghiulare provin din nivelul cinci. Mie nu-mi spun 
absolut nimic, dar nu sunt paleograf. 

— Ce minunat ar fi, începu Balik, dacă ar conţine vreo 
relatare despre distrugerea şi reclădirea aşezărilor Thombo 
Şi... 

Siferra îl privi ucigător: 

— Ce minunat ar fi, Balik, dacă ai termina cu visele astea! 


— Scuze, Siferra, rosti el rece. Lasă-mă să respir. 

Murdin nu le băga în seamă ciorovăielile. Aşezat la masă, 
se aplecase concentrat deasupra tăbliţelor pătrate, apoi 
asupra celorlalte. 

— Uluitor! Exclamă el în cele din urmă. Absolut uluitor! 

— Le poţi citi? întrebă femeia. 

— Să le citesc? Chicoti bătrânul. Bineînţeles că nu! Te 
aşteptai la minuni? Recunosc însă grupuri de semne care 
pot fi cuvinte. 

— Le-am văzut şi eu, spuse Siferra. 

— Şi aproape că pot identifica litere. Nu pe tăbliţele Echi; 
acolo e o scriere complet necunoscută, probabil bazată pe 
silabe; sunt prea multe semne diferite ca să fie alfabetică. 
Tăbliţele pătrate însă par scrise într-o variantă primitivă a 
scrierii din Beklimot. Vezi, aici e un quhas, sunt aproape 
sigur, iar dincoace e o variantă oarecum deformată a literei 
tifjack - nu ţi se pare chiar un tifjack?... Trebuie să le 
studiez, Siferra. Cu lămpile mele, cu aparatele şi scanerele 
mele. Le pot lua? 

— Să le iei? Făcu femeia de parcă i se ceruse să-şi taie un 
deget. 

— Numai aşa pot începe să le descifrez. 

— Crezi c-o poţi face? întrebă Balik. 

— Nu garantez nimic. Însă dacă semnul ăsta e un tifjack şi 
celălalt un quhas, atunci ar trebui să pot găsi şi alţi strămoşi 
ai literelor Beklimot şi să obţin cel puţin o transpunere. E 
greu de spus dacă vom înţelege textul, după ce l-am 
transcris. Oricum, mă îndoiesc că putem face mare lucru cu 
tăbliţele dreptunghiulare, dacă nu există vreuna bilingvă 
care să-mi ofere şansa de a aborda textele mai vechi. Totuşi, 
Lasă-mă să încerc, Siferra. Să încerc... 

— Bine. Ia-le. 

Femeia adună tăbliţele şi le puse în containerul pe care îl 
adusese din Sagikan. O durea să se despartă de ele, dar 
Mudrin avea dreptate; trebuia să le analizeze în laborator. 


Privi cu tristeţe până ce paleograful părăsi odaia, 
strângând la piept pachetul cel preţios. Acum rămăsese 
iarăşi doar cu Balik. 

— Siferra... apropo de ce am zis mai devreme... 

— 'Ţi-am zis să uităm subiectul. Eu l-am şi uitat. Te superi 
dacă acum mă întorc la treburile mele? 

— Cum a reacţionat? întreba 'Theremon. Am impresia că 
mai bine decât te aşteptai. 

— A fost extraordinar, răspunse Beenay. 

Se aflau pe terasa clubului Şase Sori. Ploile încetaseră şi 
era o seară superbă; văzduhul avea claritatea specifică 
atmosferei după o perioadă îndelungată de ploi. Spre vest, 
Tano şi Sitha îşi proiectau lumina albă şi tăioasă cu o 
intensitate parcă sporită, iar în cealaltă parte a bolţii, 
Dovim cel roşu strălucea ca o nestemată micuță. 

— Nici măcar n-a părut supărat, urmă astronomul, decât 
atunci când i-am spus că am fost gata să înmormântez totul 
ca să nu-l rănesc. Atunci şi-a ieşit din pepeni. M-a săpunit 
rău de tot... aşa cum şi merităm. Cel mai caraghios a fost 
însă... Chelner! Chelner! Un Tano Special, te rog! Şi unul 
pentru prietenul meu. Să fie duble! 

— Ai început să bei? Observă Theremon. 

— Numai când vin aici, înălţă din umeri Beenay. Terasa 
asta are ceva aparte, panorama oraşului... întreaga 
atmosferă... 

— Aşa începe. Treptat ajunge să-ţi placă, faci nişte legături 
între un anumit loc şi băutură, apoi, după o vreme, iei un 
păhărel şi-n altă parte, apoi două... 

— Theremon! Vorbeşti ca Apostolii Flăcării! Ei zic că 
băutura e un viciu, nu? 

— Pentru ei toate sunt vicii. lar băutura, cu siguranţă. 
Asta-i aşa minunat la ea, nu? Râse Theremon. Ce ziceai de 
Athor? 

— Ah, da! Chestia cu adevărat caraghioasă... Mai ţii minte 
ideea aceea năstruşnică a ta, că s-ar putea ca un factor 


necunoscut să împingă Kalgashul de pe orbita la care ne 
aşteptăm noi? 

— Uriaşul invizibil... da. Dragonul care pufăie prin ceruri. 

— Ei bine, Athor a emis aceeaşi ipoteză! 

— Crede că există un dragon în cer? Beenay izbucni în râs. 

— Termină cu prostiile! Crede că există un factor 
necunoscut. Un soare negru, sau poate alt corp ceresc 
situat într-o poziţie pe care n-o putem localiza, dar care îşi 
exercită forţa gravitaţională asupra Kalgashului... 

— Nu-i ceva cam fantasmagoric? întrebă ziaristul. 

— Bineînţeles că este. Athor mi-a reamintit însă de 
străvechea filosofie a Săbiei lui Thargola. O folosim - 
metaforic vorbind - pentru a înlătura ipoteza mai complexă, 
atunci când încercăm să ne decidem între două posibilităţi. 
E mai simplu să cauţi un soare negru, decât să elaborezi o 
altă teorie a gravitaţiei universale. De aceea... 

— Un soare negru? Asta nu-i o contradicţie de termeni? 
Un soare este o sursă de lumină. Dacă e negru, cum mai 
poate fi soare? 

— E una din variantele menţionate de Athor. Nu înseamnă 
că o consideră şi cea mai probabilă. În ultimele zile, am 
examinat mai multe ipoteze astronomice, sperând ca una 
dintre ele să fie îndeajuns de logică pentru ca să formulăm 
o explicare a... la uite-l pe Sheerin! Beenay flutură braţul 
spre psihologul cel grăsuţ, care tocmai intrase în club: 
Sheerin! Sheerin! Bei un păhărel cu noi? 

Sheerin păşi precaut prin intrarea îngustă. 

— Ai dobândit vicii noi, Beenay? 

— Nu prea multe. Însă Theremon m-a iniţiat în Tano 
Special şi mă tem că a început să-mi placă. Îl cunoşti pe 
Theremon, nu? El scrie editorialul din Cronică. 

— Nu cred că ne-am întâlnit, rosti Sheerin şi întinse mâna. 
Deşi am auzit multe despre tine. Eu sunt unchiul Raisstei 
ZU, 

— Profesorul de psiho, încuviinţă ziaristul. Ai fost la 
Expoziţia jonglor, mi se pare... nu? 


Sheerin păru surprins. 

— Văd că eşti la curent cu toate. 

— Încerc... Chelnerul apăru lângă ei. Ce-ţi putem oferi? 
Un Tano Special? 

— Cam tare pentru mine şi prea dulce... Aveţi cumva 
neltigir? 

— Coniac jonglorian? Nu sunt sigur... Cum îl doriţi, dacă 
pot găsi ceva? 

— Sec, răspunse Sheerin. Mulţumesc! Se întoarse apoi 
către Theremon şi Beenay: L-am descoperit cu ocazia 
călătoriei în nord. Mâncarea e oribilă în Jonglor, dar au cel 
puţin un coniac de calitate. 

— Am auzit că au avut multe probleme cu Expoziţia, vorbi 
ziaristul. Ceva în parcul de distracţii... o călătorie prin 
Beznă, care-i înnebunea pe oameni... îi înnebunea 
realmente... 

— Da... Tunelul Misterului. Asta a fost chiar motivul 
călătoriei mele; municipalitatea m-a solicitat în calitate de 
expert. 

Theremon se aplecă înainte. 

— E. adevărat că oamenii mureau în Tunel din cauza 
şocului şi autorităţile nu voiau să-l închidă? 

— Toată lumea mă întreabă acelaşi lucru! Da, au fost 
câteva decese. Dar se pare că n-au afectat popularitatea 
Tunelului. Oricum, oamenii erau dispuşi să-şi asume 
riscurile. lar mulţi dintre ei ieşeau puternic marcați. Am 
fost eu însumi înăuntru, continuă psihologul înfiorându-se. 
Acum l-au închis... Le-am spus că aveau de ales între a-l 
închide şi a plăti despăgubiri în valoare de milioane; le-am 
spus că-i absurd să te aştepţi ca oamenii să suporte un 
asemenea nivel de Beznă. M-au înţeles. 

— Am găsit nişte neltigir, domnule, interveni chelnerul, 
aşezând în faţa lui Sheerin un pahar cu un conţinut 
maroniu. Nu-i decât o sticlă, aşa încât nu vă grăbiţi. 

Psihologul încuviinţă şi ridicând paharul îl goli pe 
jumătate. 


— Domnule, am spus... 

— Te-am auzit, îi zâmbi Sheerin. Acum o s-o iau mai încet 
Reveni către Beenay: Am auzit că la observator s-au 
întâmplat lucruri interesante cât am lipsit. Liliath mi-a 
povestit câte ceva, dar nu era prea clară. A pomenit despre 
o nouă teorie... 

— Tocmai despre asta discutam, încuviinţă astronomul. De 
fapt, nu-i o nouă teorie, cât mai degrabă punerea sub 
semnul îndoielii a uneia vechi. Făcusem nişte determinări 
ale orbitei kalgashiene şi... 

Sheerin ascultă istorisirea tot mai uluit. 

— Să nu fie corectă teoria gravitaţiei universale?! Strigă 
el, când astronomul ajunsese pe la jumătate. Dumnezeule! 
Asta să-nsemne că dacă las paharul pe masă se poate înălța 
la ceruri? Atunci ar fi mai bine să-l golesc mai întâi. Beenay 
râse. 

— Teoria n-a dispărut din manuale. Ceea ce încercăm să 
facem ceea ce încearcă Athor să facă; el conduce totul şi e 
extraordinar să-l vezi în acţiune - este să deducem o 
expresie matematică pentru a justifica rezultatele pe care 
le-am obţinut. 

— Adică aranjaţi datele, interveni ziaristul. 

— Mi se pare dubios, spuse Sheerin. Nu vă place 
rezultatul şi atunci refaceţi formulele? Potriviţi totul, chiar 
dacă mai schimbaţi nişte date, pe ici pe colo? 

— Nu tocmai... 

— Recunoaşte! Hai, recunoaşte! Hohoti psihologul. 
Chelner! Încă un neltigir! Şi un Tano Special pentru tânărul 
nostru măsluitor!... Theremon, mai bei şi tu unul? 

— Mulţumesc. 

— Foarte dezamăgitor, Beenay, continuă Sheerin pe 
acelaşi ton jovial. Crezusem că numai noi, psihologii, 
aranjăm datele să se potrivească cu teoriile şi denumim 
rezultatul ştiinţă. Mi se pare ceva mai degrabă demn de 
Apostolii Flăcării! 

— Sheerin! Termină! 


— Şi Apostolii se pretind savanţi, interveni Theremon. 
Beenay şi Sheerin îl priviră cu atenţie. Săptămâna trecută, 
înainte de începerea ploilor, am luat un interviu unuia 
dintre ei. Sperasem să vorbesc chiar cu Mondior, însă am 
fost primit de un anume Folimun 66, şeful relaţiilor cu 
publicul, un individ abil, inteligent şi plăcut. Timp de o 
jumătate de oră. Mi-a explicat că Apostolii au dovezi 
ştiinţifice clare că la anul, pe nouăsprezece Theptar sorii se 
vor stinge, cu toţii vom rămâne în Beznă şi vom înnebuni. 

— Întreaga lume se va transforma într-un uriaş Tunel al 
Misterului, nu? Chicoti Sheerin. Să ştiţi că n-aveam destule 
ospicii ca să-i internăm pe toţi. Şi nici suficienţi psihiatri. Ca 
să nu mai zic că şi psihiatrii vor fi nebuni. 

— Nu sunt deja? întrebă Beenay. 

— Bună poantă, făcu Sheerin. 

— Nebunia nu-i partea cea mai rea, zise Theremon. După 
spusele lui Folimun, cerul se va acoperi cu ceva numit Stele, 
care vor azvârli foc asupra noastră şi vor incendia totul. Ne 
vom transforma într-o lume de demenţi gângavi, bântuind 
prin oraşele care vor arde în jurul nostru. Slavă cerului că 
nu-i decât coşmarul lui Mondior. 

— Şi dacă nu e? întrebă Sheerin, devenind brusc sobru. 
Chipul său rotofei se alungi, gânditor: Dacă are dreptate? 

— Ce idee îngrozitoare exclamă astronomul Cred că cere 
încă un rând. 

— N-ai terminat nici paharul ăsta, observă Sheerin. 

— Şi ce dacă? Oricum e bun încă unul. Chelner! Chelner! 

Athor simţea oboseala cuprinzându-l în valuri succesive. 
Pierduse orice noţiune asupra timpului. Oare chiar lucra de 
şaisprezece ore fără întrerupere? Şi ieri făcuse la fel? Şi 
alaltăieri... 

Cel puţin aşa pretindea Nyilda. Vorbise cu ea doar cu puţin 
timp în urmă. Pe ecran, chipul soţiei sale păruse încordat, 
preocupat, fără doar şi poate îngrijorat. 

— Athor, nu vii acasă să te odihneşti? Practic, stai acolo 
toată ziua. 


— Da? 

— Nu mai eşti tânăr... 

— Dar nu sunt nici senil, Nyilda. Şi fac ceva care-mi dă 
putere. După zece ani în care n-am făcut decât să aprob 
bugetul şi să citesc lucrările altora, fac în sfârşit ceva real. 
Ceva care-mi place! 

Femeia păru şi mai alarmată. 

— Dar la vârsta ta, nu mai e nevoie să faci cercetare. 
Reputația ta e asigurată, Athor! 

— Crezi? 

— Numele tău va rămâne veşnic faimos în istoria 
astronomiei. 

— Sau defăimat, rosti el. 

— Nu-nţeleg ce vrei să... 

— Nyilda, lasă-mă! Crede-mă că n-o să cad răpus peste 
masă. Ceea ce fac aici mă întinereşte. Şi nimeni altul n-o 
poate face. Dacă ţi se pare încăpățânare, aşa o fi, dar e 
absolut esenţial să... 

— Da, sigur că da, suspină femeia. Totuşi nu exagera. E tot 
ce-ţi cer. Oare exagera? Se întrebă Athor, Bineînţeles... 
Altfel nu se putea. Nu putea face ceva de mântuială. 
Trebuia să se implice cu totul. Când elaborase gravitația 
universală, lucrase între şaisprezece şi douăzeci de ore pe 
zi, săptămâni întregi, dormind doar când nu mai rezista, 
moţăind pe apucate şi trezindu-se dornic de muncă, cu 
mintea-i încă rumegând ecuaţiile neterminate. 

Însă pe atunci avea doar treizeci şi cinci de ani, iar acum 
se apropia de şaptezeci. Nu putea nega efectele vârstei. 
Capul îl durea, gâtlejul era uscat şi inima îi palpita 
îngrijorător. Deşi în odaie era cald, vârfurile degetelor îi 
îngheţaseră de oboseală. Genunchii îi tremurau. Fiecare 
părticică a trupului protesta înaintea efortului la care 
fusese supus. 

„încă puţin”, îşi spuse, „şi-apoi merg acasă.” „încă puţin.” 

— Domnule...? 

— Ce-i? 


Probabil însă că tonul său fusese mai degrabă răstit, 
deoarece, întorcându-se, îl zări în prag pe Yimot, tresărind 
şi smucindu-se de parcă dansa pe tăciuni încinşi. Ochii 
tânărului erau speriaţi. Era adevărat, Yimot părea 
întotdeauna intimidat de directorul observatorului; nu era 
singurul, iar Athor se obişnuise deja. Era un tip care 
impunea respect şi o ştia. Acum însă se întâmplase altceva. 
Yimot îl privea de-a dreptul speriat şi în acelaşi timp uluit. 

Studentul se strădui în mod vizibil să-şi găsească glasul, 
apoi rosti răguşit: 

— Calculele, domnule... 

— Ah! Da, da. ia, dă-mi-le! 

Mâinile lui tremurau violent, întinzându-se către hârtii. 
Amândoi le priviră uluiţi. Degetele lungi şi osoase erau 
palide ca moartea şi vibrau într-un fel în care nici Yimot, 
renumit pentru ticurile lui, nu l-ar fi putut egala. Athor 
încercă să-şi potolească tremurul, dar nu reuşi. La fel de 
bine, putea încerca să-l întoarcă pe Onos din drumul lui pe 
cer. 

Cu un efort, smulse hârtiile de la Yimot şi le trânti pe 
masă. 

— Să vă aduc ceva, domnule..., rosti tânărul. 

— Medicamente? Cum îndrăzneşti... 

— Mă gândeam la ceva de mâncat sau ceva rece de băut, 
şopti neauzit Yimot. Se retrase încet, parcă aşteptând ca 
Athor să-i sară de beregată. 

— Aha... Aha, am înţeles. Nu, mă simt perfect. Perfect! 

— Da, domnule. 

Studentul ieşi. Athor închise ochii şi răsuflă de câteva ori 
adânc, străduindu-se să se calmeze. Se apropia de final; era 
sigur de asta. Calculele pe care Yimot le efectuase la 
rugămintea lui erau ultima confirmare de care avea nevoie. 
Singura întrebare era dacă munca avea să-l termine pe el, 
sau el avea să termine munca. 

Privi rezultatele tânărului. 


Pe masa lui Athor se aflau trei displayuri. Pe cel din stânga 
era afişată orbita Kalgashului, calculată conform premizelor 
clasice ale teoriei gravitaţiei universale, desenată cu roşu. 
Pe cel din dreapta, cu galben, se afla orbita obţinută de 
Beenay, folosind noul calculator al Universităţii şi cele mai 
recente observaţii asupra poziţiei actuale a planetei. 
Ecranul din mijloc le afişa pe amândouă, suprapuse. În 
ultimele cinci zile, Athor emisese şapte postulate diferite, 
care să justifice abaterile dintre orbita teoretică şi cea 
calculată şi fiecare dintre ele putea apărea pe monitor 
printr-o simplă apăsare de tastă. 

Din nefericire, toate şapte erau lipsite de sens, iar el ştia 
asta. Fiecare avea o hibă majoră - o afirmaţie care nu era 
justificată de calcule, ci exista doar pentru ca rezultatele să 
fie convenabile. Nimic nu se putea dovedi; nimic nu era 
confirmat. În fiecare caz, ar fi trebuit să apară o zână bună, 
care să potrivească interacţiunile gravitaționale, aşa încât 
să compenseze abaterile. De fapt, asta era exact ceea ce 
trebuia să găsească Athor: o zână... care să fie reală. 

Începu să introducă rezultatele lui Yimot. De câteva ori, 
degetele tremurătoare îl trădară şi greşi; totuşi mintea îi 
era încă ageră pentru a-i spune imediat că bătuse tasta 
greşită şi reveni, corectând de fiecare dată. În două 
rânduri, concentrarea îl ameţi, dar se strădui să continue. 

„Eşti singurul din lume care o poate face”, îşi repetă 
întruna. „Irebuie s-o faci!” 

I se părea o acţiune prostească şi extrem de egoistă, poate 
chiar o nebunie. Probabil că era şi greşită... Totuşi în stadiul 
acela de epuizare, nu-şi putea permite să se gândească la 
altceva decât la necesitatea de a o face. Toate conceptele 
fundamentale ale proiectului se găseau exclusiv în mintea 
lui. Trebuia să se străduiască să continue până închidea 
ultima verigă a lanţului. Până... 

Gata! 

Ultimele cifre ale lui Yimot intrară în calculator. 


Athor lovi tasta care aducea ambele orbite pe ecranul din 
mijloc, apoi tasta ce introducea noile calcule în ecuaţiile 
vechi. 

Elipsa roşie, care reprezenta orbita teoretică iniţială, 
undui şi vibra, apoi dispăru. La fel şi orbita galbenă. Pe 
monitor rămase o singură linie portocalie: simularea celor 
două orbite suprapuse până la zecimală. 

Athor icni. Privi îndelung displayul, apoi închise ochii şi-şi 
cobori fruntea pe tăblia mesei. Elipsa portocalie strălucea 
precum un inel de flăcări pe interiorul pleoapelor. 

Simţea o ciudată stare de exaltare, combinată cu 
disperare. 

Avea acum răspunsul: o ipoteză despre care era sigur că 
putea rezista oricărei analize. Deci teoria gravitaţiei 
universale rămânea valabilă: celebrul lanţ de raționamente 
pe care se baza faima lui n-avea să fie desfiinţat. 

În acelaşi timp, ştia că modelul atât de familiar al 
sistemului solar era de fapt greşit. Factorul necunoscut pe 
care îl căutaseră, uriaşul invizibil, dragonul ceresc, exista 
cu adevărat. Deşi îi salvase teoria, Athor se simţea 
descumpănit. Ani de zile, crezuse că înţelesese pe deplin 
ritmul bolţii, dar acum era limpede că ştiinţa lui fusese 
incompetentă: în mijlocul universului cunoscut exista ceva 
neştiut, iar lucrurile nu erau aşa cum le imaginase 
dintotdeauna. La vârsta lui, era greu să accepte acest lucru. 

După o vreme, înălţă privirea. Pe ecran nu se modificase 
nimic. Tastă câteva ecuaţii, dar nu interveni nici o 
schimbare. Se zărea o singură orbită, nu două. 

„Perfect”, îşi spuse. „Deci universul nu este aşa cum 
credeai. Atunci ar fi bine să-ţi modifici ideile. Pentru că în 
nici un caz nu poţi modifica universul.” 

— Yimot! Strigă el. Faro! Beenay! Toată lumea! 

Grăsunul Faro intră primul, urmat de Yimot cel Slăbănog 
şi de restul astronomilor din catedră: Beenay, Thilanda, 
Klet, Simbron şi alţii. Toţi rămaseră lângă uşă. După 
expresiile lor îngrozite, Athor înţelese că arăta de-a dreptul 


înfricoşător, răvăşit şi tras la faţă, cu părul zburlit în, toate 
direcţiile, palid şi lăsând impresia generală a unui individ în 
pragul nebuniei. 

Era important să le alunge imediat temerile Nu era 
momentul pentru melodrame. 

— Da, rosti el încet, sunt foarte obosit şi o ştiu. Probabil că 
arăt ca un demon din basme. Am găsit însă ceva care ar 
putea să meargă. 

— Lentila gravitaţională? întrebă Beenay. 

— Lentila gravitaţională e un concept lipsit de orice 
speranţă, replică rece Athor. Acelaşi lucru se poate spune şi 
despre soarele colapsat, despre plierea spaţiului, zona de 
masă negativă şi celelalte noţiuni fantastice pe care le-am 
analizat toată săptămâna. Sunt idei foarte interesante, dar 
nu rezistă la o examinare mai atentă. Una singură rezistă. 

Le văzu pupilele mărindu-se. 

Întorcându-se către ecran, reîncepu să iniţieze Postulatul 
Opt. Pe măsură ce lucra, oboseala îi dispărea; de data 
aceasta, nu mai bătu nici o tastă greşită, nu mai simţi nici o 
durere... Pătrunsese într-un tărâm aflat dincolo de 
oboseală. 

— În acest postulat, începu el, plecăm de la ipoteza unui 
corp similar Kalgashului, care se roteşte nu în jurul lui 
Onos, ci chiar a Kalgashului. Masa lui este destul de mare, 
de fapt aproape egală cu a planetei noastre; suficient 
pentru a exercita asupra Kalgashului o forţă gravitaţională 
care să producă perturbațiile orbitale semnalate de Beenay. 

Comandă reprezentarea vizuală şi pe monitor apăru 
sistemul solar în formă stilizată: cei şase sori Kalgash şi 
presupusul satelit. Se întoarse către ceilalţi. Se priveau 
între ei, şovăitori. Deşi aveau cel mult jumătate din vârsta 
lui, probabil că le venea la fel de greu să accepte, raţional şi 
emoţional, ideea unui alt corp ceresc important în univers. 
Sau poate se gândeau că directorul dăduse în mintea 
copiilor şi calculele lui erau greşite. 


— Ecuațiile pe care se bazează Postulatul Opt sunt 
corecte, spuse Athor. Mă puteţi crede pe cuvânt. În plus, 
postulatul se verifică prin toate testele pe care le-am putut 
imagina. Îi privi sfidător, examinându-i unul câte unul, 
parcă reamintindu-le că el era Athor 77, cel care oferise 
lumii teoria gravitaţiei universale şi care nu-şi pierduse încă 
puterile. 

— Dar din ce motiv nu putem vedea acest satelit? întrebă 
încetişor Beenay. 

— Din două motive. Aidoma lui Kalgash, el nu are lumină 
proprie, ci o reflectă pe cea primită. Dacă presupunem că 
suprafaţa lui este alcătuită în mare măsură din rocă 
albăstruie - ceea ce nu este o imposibilitate geologică - 
atunci lumina reflectată va ocupa o asemenea poziţie în 
spectru, încât razele celor şase sori, combinate cu 
proprietăţile de difuzie ale atmosferei noastre, îi vor 
ascunde complet prezenţa. Pe un cer unde strălucesc 
permanent câţiva sori, un astfel de satelit ar fi invizibil 
pentru noi. 

— Orbita satelitului trebuie să fie foarte largă, nu, 
domnule? Interveni Faro. 

— Exact. Athor programă a doua reprezentare: Aceasta e 
o imagine mai detaliată. După cum vedeţi, necunoscutul şi 
invizibilul satelit parcurge în jurul nostru o elipsă enormă, 
care îl îndepărtează mult de Kalgash pentru o perioadă 
îndelungată. Nu chiar atât de departe ca efectele lui 
gravitaționale să înceteze, totuşi la o distanţă suficientă 
pentru ca, în mod obişnuit, să nu-l putem detecta cu ochiul 
liber pe cer. 

— Şi probabil nici cu telescoapele. Deoarece prin 
observarea directă nu-i putem cunoaşte existenţa, am fi 
aflat de el numai printr-o pură întâmplare. 

— Dar acum îl putem căuta, rosti Thilanda 191, specialistă 
în astrofotografie. 

— Aşa o să şi facem, încuviinţă Athor. 


Vedea că acum acceptaseră ideea. Cu toţii. Îi cunoştea 
îndeajuns de bine ca să ştie că nu erau pesimişti în secret. 

— Deşi s-ar putea să constataţi că va fi mai greu decât aţi 
bănuit, cumva similar căutării acului în carul cu fân. Vă rog 
doar atât: să vă dedicați muncii. 

— O întrebare, domnule, spuse Beenay. 

— Te ascult. 

— Dacă orbita are o excentricitate atât de pronunţată cum 
aţi postulat, acest satelit al nostru - să-i zicem, deocamdată, 
Kalgash Doi. 

— Se află foarte departe de noi pe anumite porţiuni ale 
orbitei sale. Atunci pare logic ca în alte porţiuni să ocupe o 
poziţie mult mai apropiată. Chiar şi cea mai perfectă orbită 
prezintă variaţii, iar un satelit care descrie o orbită eliptică 
cunoaşte probabil diferenţe importante între afeliu şi 
periheliu. 

— Da, pare logic, încuviinţă Athor. 

— Atunci, domnule, urmă Beenay, dacă presupunem că 
Kalgash Doi a fost atât de îndepărtat pe durata întregii 
perioade a ştiinţei astronomice moderne, încât nu i-am 
putut descoperi existenţa decât prin metoda indirectă, de 
măsurare a efectelor asupra orbitei planetei noastre, nu 
sunteţi de acord că în acest moment distanţa dintre noi se 
reduce? Că Kalgash Doi se apropie acum de Kalgash? 

— Nu-i neapărat obligatoriu, interveni Yimot agitându-şi 
de zor braţele. Nu ştim ce poziţie ocupă acum pe orbită, 
sau în cât timp descrie o rotaţie completă în jurul 
Kalgashului. Poate fi o orbită de zece mii de ani-lumină şi 
poate că Kalgash Doi continuă să se îndepărteze de noi 
după o apropiere petrecută în epoci preistorice, de care 
nimeni nu-şi aduce aminte. 

— Adevărat, admise Beenay. Nu putem şti dacă în clipa de 
faţă se apropie, sau se depărtează. Cel puţin, deocamdată... 
— Putem încerca să aflăm, spuse Faro. Thilanda a avut o 
idee bună. Chiar dacă toate calculele se verifică, trebuie să 


ne convingem că Kalgash Doi există. După ce-l găsim pe cer, 
putem începe să-i calculăm orbita. 

— Ar trebui s-o putem calcula şi pe baza perturbaţiilor 
orbitei noastre, observă Klet, cel mai bun matematician al 
catedrei. 

— Da, interveni cosmografa Simbron şi de asemenea ne 
putem da seama dacă se apropie sau îndepărtează. Zeilor! 
Dacă vine spre noi? Ce lucru extraordinar ar fi! Un corp 
ceresc întunecat traversând cerul; trecând printre noi şi 
sori! Poate chiar blocând lumina unora pentru câteva ore! 

— Ce straniu ar fi, căzu pe gânduri Beenay. O eclipsă, nu? 
Aşa i-am putea spune. Ştiţi adică: efectul vizual produs 
atunci când un obiect se interpune între observator şi 
obiectul pe care-l priveşte Oare chiar s-ar putea întâmpla? 
Sorii sunt atât de uriaşi. Cum ar putea Kalgash Doi să 
acopere unul dintre ei? 

— Ar putea, dacă se apropie suficient de mult, explică 
Faro. Mi-aş putea imagina chiar o situaţie în care... 

— Da, elaboraţi toate scenariile posibile, sigur că da! Rosti 
Athor, întrerupându-l atât de neaşteptat pe student, încât 
toţi întoarseră privirea spre el. Jucaţi-vă cu ideea, toţi... 
Abordaţi-o din diferite unghiuri şi vedeţi ce obţineţi. 

Brusc nu mai putea suporta să stea acolo. Trebuia să 
plece. 

Satisfacţia simțită atunci când potrivise ultima piesă a 
puzzle-ului îl părăsise. Simţea doar o teribilă oboseală de 
plumb, de parcă ar fi avut o mie de ani. Braţele îi erau 
străbătute de fiori reci, iar în spate îi zvâcnea un muşchi. 
Ştia că se împinsese dincolo de orice limită a resurselor. Era 
timpul să fie înlocuit de alţii, mai tineri. 

Sculându-se de pe scaun, păşi nesigur spre centrul odăii, 
reuşind să nu se clatine şi, încet şi demn, trecu pe lângă 
personalul observatorului. 

— Merg acasă, rosti el. Mi-ar prinde bine un somn. 

— Adică aşezarea a fost distrusă de incendii de nouă ori 
consecutiv? Şi a fost reclădită de fiecare dată? 


— Balik, colegul meu, replică Siferra, consideră că în 
Colina Thombo nu sunt decât şapte aşezări. S-ar putea să 
aibă dreptate. Spre nivelele de jos, treburile sunt destul de 
încurcate. Fie că sunt şapte sau nouă, asta nu schimbă cu 
nimic conceptul de bază. Uite, priveşte schiţele astea. Le- 
am trasat plecând de la notițele mele asupra săpăturilor. 
Evident, noi am făcut doar o excavaţie preliminară, o 
secţiune prin colină; munca adevărată va începe odată cu 
expedițiile următoare. Colina a fost deschisă prea târziu ca 
să mai putem face ceva. Totuşi schiţele îţi pot da o idee... 
Eşti sigur că nu te plictisesc? Chiar te interesează chestiile 
astea, Beenay? 

— Sunt absolut fascinante. Crezi că sunt atât de absorbit 
de astronomie încât să nu mai bag în seamă alte 
discipline?... În plus, arheologia şi astronomia merg uneori 
mână în mână. Din studiul străvechilor monumente 
arheologice dezgropate de voi aici, sau în alte părţi, am 
învăţat multe lucruri despre mişcările sorilor. Ia să văd! 

Se aflau în biroul Siferrei. Femeia îl rugase să vină ca să 
discute o problemă ivită pe neaşteptate în decursul 
cercetărilor. În ciuda afirmațiilor sale anterioare despre 
conlucrarea celor două domenii, Beenay fusese surprins, 
deoarece nu înţelesese imediat cum putea un astronom să-i 
fie de folos unui arheolog. Dar întotdeauna îi plăcuse să 
discute cu Siferra. 

Prima lor întâlnire avusese loc cu cinci ani în urmă, când 
făceau parte dintr-un comitet interdisciplinar al 
Universităţii, care plănuia extinderea bibliotecii. Deşi 
Siferra era mereu plecată în diferite expediţii, se vizitau 
reciproc ori de câte ori ea se afla în oraş. Astronomul o 
considera stimulatoare, inteligentă şi caustică într-un mod 
lipsit de răutate. Nu ştia ce aprecia femeia la el; poate 
neimplicarea lui în rivalităţile veninoase şi luptele interne 
din Universitate sau faptul că nu era interesat exclusiv de 
trupul ei. 


Arheologa desfăcu schiţele, nişte foi imense de hârtie, pe 
care desenase cu creionul. Amândoi se aplecară să le 
examineze mai îndeaproape. 

Când afirmase că era fascinat de arheologie, Beenay 
spusese adevărul. De mic copil, citise captivat relatările 
marilor exploratori ai antichităţii: Marpin, Shelbik şi 
desigur Galdo 221. Trecutul îndepărtat i se părea la fel de 
atrăgător ca Imensităţile spaţiului cosmic. 

Partenera sa de contract, Raissta, nu era prea încântată 
de prietenia lui cu Siferra. De câteva ori, destul de 
arţăgoasă, îi reproşase că de fapt îl interesa Siferra, nu 
domeniul ei de activitate. Beenay o considera absurd de 
geloasă; cu siguranţă, arheologa era o femeie atrăgătoare, 
ar fi fost un neadevăr să pretindă altceva dar toţi bărbaţii 
din Universitate o suspectau de misogamie. În plus, era cu 
vreo zece ani mai în vârstă decât Beenay şi, în ciuda 
frumuseţii ei, astronomul nu nutrise niciodată vreun gând 
vinovat. 

— Prima e secţiunea transversală a colinei, spuse Siferra. 
Am reprezentat schematic fiecare nivel de ocupaţie. 
Evident, cel mai recent este în vârf - cu ziduri uriaşe de 
piatră, ceea ce noi denumim stilul de arhitectură ciclopic, 
specific culturii Beklimotului la maturitatea evoluţiei. Linia 
asta de la nivelul fundațiilor ciclopice reprezintă un strat de 
resturi carbonizate; întinderea stratului indică un incendiu 
de proporţii, care a distrus probabil întreaga aşezare. Iar 
aici, sub nivelul ciclopic şi linia de foc, este următoarea 
aşezare. 

— Construită în alt stil arhitectural... 

— Exact. Vezi cum am desenat pietrele zidurilor? Noi îl 
denumim stilul cadrilic şi e caracteristic începutului culturii 
Beklimot, sau poate altei culturi care a evoluat în Beklimot. 
Ambele stiluri pot fi întâlnite în vestigiile din jurul Colinei 
Thombo. Principalele ruine sunt ciclopice, iar ici-colo am 
găsit şi unele cadrilice, mai puţin vizibile, pe care le numim 


proto-Beklimot. Acum priveşte aici, la zona dintre aşezarea 
cadrilică şi ruinele ciclopice de deasupra ei. 

— Altă linie de foc? întrebă Beenay. 

— Exact! În colina asta avem un fel de sandviş - o felie de 
aşezări umane, un strat de cenuşă, altă felie de aşezări, alt 
strat de cenuşă... Uite ce cred eu că s-a întâmplat... În 
epoca stilului cadrilic, un incendiu a distrus o mare parte 
din peninsula Sagikan, cauzând abandonarea aşezării 
Thombo şi a altora vecine. După aceea, când oamenii au 
revenit şi au început să construiască iarăşi, au făcut-o într- 
un stil nou şi mai complex, pe care noi îl denumim ciclopic 
din cauza blocurilor de piatră folosite în ziduri. Dar după 
aceea a urmat alt incendiu, care a distrus aşezarea 
ciclopică. Atunci, locuitorii au renunţat să mai construiască 
pe Colina Thombo şi s-au mutat în alt loc din apropiere, aşa- 
numitul Beklimot Major. Mult timp am crezut că acesta a 
fost primul oraş adevărat, dezvoltându-se din micuţele 
aşezări în stil cadrilic din perioada proto-Beklimot. Thombo 
ne dovedeşte că înaintea lui Beklimot Major, în zona aceasta 
a existat cel puţin un oraş ciclopic important. 

— Iar în Beklimotul Major nu s-au găsit urme de cenuşă? 

— Nu. Deci nu exista atunci când a fost incendiată 
aşezarea din vârful lui Thombo. În cele din urmă, civilizaţia 
Beklimot a degenerat. 

Beklimot Major a fost abandonat... dar toate astea au fost 
cauzate de modificări climatice. Nici o legătură cu 
incendiile. S-a petrecut acum vreo mie de ani, în vreme ce 
focul care a nimicit aşezarea din vârful colinei pare să fi fost 
mult mai devreme. Cred cu vreo mie de ani mai devreme. O 
să avem date mai exacte când se vor analiza în laborator 
eşantioanele prelevate din straturile de foc. 

— Dar aşezarea cadrilică... cât este de veche? 

— Teoria arheologică clasică a fost că fragmentele de 
construcţii cadrilice existente pe alocuri în Sagikan sunt 
doar cu câteva generaţii mai vechi decât Beklimot Major. 
După săpăturile din Thombo, eu nu mai cred asta. Bănuiesc 


că aşezarea cadrilică de pe colină este cu două mii de ani 
mai veche decât clădirile ciclopice de deasupra. 

— Două mii.? Şi spui că dedesubt mai sunt şi altele? 

— Uită-te pe desen! Aici e numărul trei... un tip de 
arhitectură cum n-am mai văzut, deloc similară stilului 
cadrilic. Apoi altă linie de foc. Aşezarea numărul patru. Şi o 
linie de foc. Numărul cinci. O linie de foc. Apoi numerele 
şase, şapte, opt şi nouă - sau, dacă Balik are dreptate, doar 
şase şi şapte. 

— Şi fiecare distrusă de un incendiu! Mi se pare uluitor! 
Un ciclu nimicitor, care distruge mereu şi mereu în acelaşi 
loc. 

— Mai uluitor, urmă Siferra cu un ton neaşteptat de 
sumbru, este că toate aşezările par să fi căzut pradă focului 
aproximativ după aceeaşi perioadă de timp. Straturile de 
ocupaţie au grosimi surprinzător de egale. Sigur, încă n-am 
primit nici un rezultat de laborator. Nu cred totuşi că 
estimarea mea vizuală s-a înşelat prea mult. Iar calculele lui 
Balik o confirmă. În caz că nu greşim, Colina Thombo 
ascunde cel puţin paisprezece mii de ani de preistorie. În 
acest interval de timp, a fost incendiată devastator şi 
periodic, până ce a fost abandonată; ciclul de repetare a 
incendiilor fiind aproape întotdeauna în jur de două mii de 
ani! 

— Ce?! 

Un fior străbătu spinarea astronomului Mintea începuse 
să-i sară la tot soiul de concluzii improbabile şi 
tulburătoare. 

— Aşteaptă, spuse Siferra. Nu-i totul. 

Deschise sertarul şi scoase un teanc de fotografii lucioase. 

— Astea sunt fotografiile tăbliţelor Thombo. Originalele 
sunt la Mudrin 505 - paleograful - care încearcă să le 
descifreze. Sunt făcute din lut ars. Pe acestea trei le-am 
găsit la nivelul trei, iar pe celelalte la nivelul cinci. Sunt 
scrise cu alfabete extrem de primitive; cu cele mai vechi, 
Mudrin nu ştie nici măcar de unde să înceapă. A putut 


totuşi să descifreze câteva zeci de cuvinte de pe tăbliţele 
nivelului trei, care sunt scrise într-o formă rudimentară a 
alfabetului Beklimot. Din câte îşi poate da seama 
deocamdată, se relatează distrugerea unui oraş prin foc - 
de către zeii mânioşi, care periodic consideră necesară 
pedepsirea omenirii pentru ticăloşii. 

— Periodic? 

— Exact. A început să-ţi sune familiar? 

— Apostolii Flăcării! Zeilor, Siferra, peste ce-ai dat?! 

— Exact asta mă-ntreb şi eu de când Mudrin mi-a adus 
prima variantă a traducerii. 

Femeia se întoarse către Beenay şi astronomul văzu 
pentru prima dată cât de obosiţi îi erau ochii, cât de 
încordată şi slăbită faţa. Părea de-a dreptul tulburată. 

— Acum pricepi de ce te-am chemat? Problema asta n-o 
pot discuta cu nimeni din catedră. Ce să fac, Beenay? Dacă 
toate astea devin publice, Mondior şi şleahta lui de ţicniţi 
vor zbiera din răsputeri că am descoperit mărturii 
indiscutabile ale teoriei lor aiurite! 

— Aşa crezi? 

— Ce altceva? Siferra bătu cu degetul în desene: Astea 
sunt dovezile unor distrugeri prin foc, repetate la intervale 
de două mii de ani de-a lungul mai multor milenii. lar 
tabliţele se pare că ar putea reprezenta o versiune 
preistorică a Cărţii Revelaţiilor. Laolaltă, ele oferă, dacă nu 
confirmarea fantasmagoriei Apostolilor, atunci cel puţin o 
bază reală şi solidă pentru cultul lor. 

— Totuşi nişte incendii repetate în acelaşi loc nu dovedesc 
un cataclism la scară mondială, obiectă Beenay. 

— Tocmai periodicitatea mă îngrijorează. Este prea exactă 
şi prea apropiată de afirmaţiile lui Mondior. Am răsfoit 
Cartea Revelaţiilor. Ştiai că peninsula Sagikan este un loc 
sfânt pentru Apostoli? Locul sacru unde zeii s-au arătat 
pentru prima dată oamenilor... aşa spun ei. Şi de aceea 
pare logic, ascultă-mă: pare logic, râse ea cu amărăciune, 
ca zeii să păstreze Sagikan ca pe un avertisment înaintea 


urgiei care ne va lovi, iarăşi şi iarăşi, dacă nu ne vom 
schimba vieţile ticăloase. 

Beenay o privi, uluit. 

De fapt, ştia foarte puţin despre Apostoli şi învăţăturile lor. 
Născocirile patologice nu-l interesaseră niciodată şi fusese 
prea absorbit de cercetările sale ştiinţifice ca să-l bage în 
seamă pe Mondior şi profeţiile lui apocaliptice. 

Acum însă, amintirea discuţiei avută cu numai câteva 
săptămâni în urmă, cu Theremon la clubul Şase Sori, îi 
asalta violent mintea, ...nu va fi prima dată când omenirea 
a fost pedepsită... În mod deliberat, zeii i-au făcut 
imperfecţi pe oameni şi le-au acordat un singur an - unul 
dintre anii lor divini, nu dintre cei kalgashieni - în care să 
îndrepte lucrurile. Se numeşte Anul Cucernic şi durează 
exact două mii patruzeci şi nouă de ani de-ai noştri.” 

Nu! Nu! Nu! Nu! Era o idioţenie! Un truc ieftin! O nebunie 
isterică! 

Dar nu era totul... „De fiecare dată când Anul Cucernic a 
luat sfârşit, zeii au văzut că suntem tot răi şi păcătoşi şi de 
aceea au distrus lumea, slobozind flăcări din ceruri... Cel 
puţin aşa zic Apostolii.” Nu! Nu! 

— Beenay, întrebă femeia. Nu ţi-e bine? 

— Mă gândeam... Pe Beznă, e adevărat! Le-aţi oferi 
Apostolilor confirmarea dorită! 

— Nu neapărat... Sunt destui indivizi care, judecând 
raţional, vor putea respinge ideile lui Mondior. Distrugerea 
lui Thombo prin foc - ba chiar distrugerea lui repetată, la 
intervale regulate de aproximativ două mii de ani - nu 
dovedeşte că întreaga lume a pierit prin foc. Sau că este 
inevitabilă repetarea unui dezastru similar. De ce ar trebui 
ca trecutul să fie perpetuat identic? Dar. Desigur, cei care 
pot judeca raţional constituie o minoritate. Restul populaţiei 
va fi convinsă de felul în care Mondior se va folosi de 
descoperirile mele şi va intra în panică. Ştii, nu-i aşa, că 
Apostolii pretind că viitoarea urgie mondială va fi la anul? 


— Da, încuviinţă răguşit astronomul. Theremon mi-a spus 
că au anunţat până şi data exactă. Ciclul este de două mii 
patruzeci şi nouă de ani, iar acesta e al două mii patruzeci 
şi optulea an; după spusele lui Mondior, peste unsprezece- 
douăsprezece luni, cerul se va întuneca şi focul va cobori 
asupra noastră. Mi se pare că data era nouăsprezece 
Theptar. 

— Theremon este ziaristul? 

— Da. Suntem prieteni. Pe el îl interesează de fapt întregul 
cult al Apostolilor şi a intervievat pe unul dintre marii lor 
preoţi, sau cum s-or numi... Mi-a zis... 

Siferra întinse brusc mâna şi-l prinse de braţ, strângându-l 
cu o forţă surprinzătoare. 

— Vreau să-mi promiţi că n-o să-i sufli nici un cuvânt 
despre toate astea! 

— Lui Theremon? Nu, sigur că nu! Doar n-ai publicat încă 
nimic. N-ar fi corect din partea mea să spun cuiva... Să ştii 
totuşi că este un individ onest. 

Strânsoarea ei slăbi doar puţin. 

— Uneori, între prieteni se mai discută şi probleme 
neoficiale... Însă când vorbeşti cu unul ca Theremon, nu 
există cuvântul „neoficial. Dacă el consideră că-i publicabil, 
o să publice, indiferent ce ţi-ar fi promis. Sau oricât de 
„onest” ţi-ar place să-l crezi. 

— Mă rog... poate... 

— Crede-mă! Şi dacă va afla ce am descoperit eu, pot face 
prinsoare pe ce vrei că a doua zi va apărea în Cronică. Aşa 
ceva m-ar distruge din punct de vedere profesional! E tot 
ce-mi trebuie: să devin cunoscută drept persoana care a 
oferit Apostolilor dovada teoriilor lor absurde. Beenay, 
Apostolii ăştia îmi repugnă. Nu vreau să ie ofer nici un fel 
de ajutor sau sprijin şi în nici un caz nu vreau să pară că le 
susţin ideile. 

— Nu te teme. N-o să suflu un cuvânt. 

— Te rog! Ţi-am spus, m-ar distruge. M-am întors la 
Universitate ca să-mi reînnoiesc bursa de cercetări. Deja 


săpăturile de la 'Thombo dau naştere la controverse în 
catedră, deoarece contrazic teoria clasică, potrivit căreia 
Beklimot este aşezarea cea mai veche. Iar dacă Theremon 
reuşeşte să-mi lege de gât şi pe Apostolii Flăcării... 

Astronomul n-o mai ascultă însă. Îi înţelegea problema şi 
cu siguranţă nu voia să-i facă nici o neplăcere. Theremon n- 
avea să audă de la el absolut nimic despre săpături. 

Mintea lui trecuse însă mai departe, la lucruri mult mai 
tulburătoare. Fragmente din relatarea lui Theremon asupra 
învățăturilor Apostolilor continuau să-i sfredelească 
memoria: „. Peste vreo paisprezece luni, toţi sorii vor 
dispărea.” „. Stelele vor azvârli flăcări din cerul. Negru.” 
„„.„Clipa exactă a catastrofei poate fi calculată ştiinţific.” „... 
cerul negru.” „...toţi sorii vor dispărea.” 

— Beznă! Şuieră el. Poate fi posibil? Surprinsă, Siferra se 
opri în mijlocul unei fraze. 

— Nu eşti atent?! 

— Ce?... Ah! Da... sigur că sunt atent! Spuneai că nu 
trebuie să-i scap nici un cuvânt lui Theremon, pentru că ţi- 
ar periclita reputaţia şi... şi... uite ce-i, Siferra, crezi că am 
putea continua discuţia altă dată? Deseară, sau mâine 
după-amiază, sau... Trebuie să plec imediat la observator. 

— Atunci nu mă lăsa să te rețin, replică tăios femeia. 

— Nu... Nici aşa! Ceea ce mi-ai zis mă interesează colosal 
de mult... şi are o importanţă, o importanţă extraordinară, 
mai mult decât ţi-aş putea spune deocamdată. Dar mai întâi 
trebuie să verific ceva. Ceva care are legătură directă cu tot 
ce am discutat noi. 

Siferra îl privi atentă. 

— Eşti palid şi-ţi lucesc ochii... Parcă te-ai schimbat, dintr- 
o dată. Iar cu gândurile eşti cu totul în altă parte. Ce se- 
ntâmplă? 

- O să-ţi explic mai târziu, răspunse el din uşă. Mai târziu! 
Îţi promit! 

La ora aceea, observatorul era practic pustiu. Înăuntru 
rămăseseră doar Faro şi Thilanda. Spre uşurarea lui 


Beenay, Athor nu se zărea nicăieri. „E bine”, se gândi 
astronomul. Bătrânul era şi aşa epuizat de eforturile făcute 
pentru a elabora conceptul lui Kalgash Doi. Nu mai avea 
nevoie de alte emoţii în seara aceea. 

Era perfect că-i avea la dispoziţie pe Faro şi Thilanda. Faro 
era genul de individ ager, lipsit de prejudecăţi, iar Thilarda, 
care petrecuse atâţia ani cercetând spaţiile pustii ale 
cerului, cu telescopul şi aparatul de fotografiat, putea 
aduce unele completări. 

— Am developat plăci toată ziua, rosti femeia de cum îl 
văzu. Nimic! Sunt absolut sigură: pe cer nu există decât cei 
şase sori. Crezi că Athor a luat-o razna de data asta? 

— Nici vorbă! Are aceeaşi ascuţime dintotdeauna a minţii. 

- Dar fotografiile., De câteva zile, am scanat fiecare sector 
al cerului. Program complet. Poză, deplasare cu două 
grade, poză, deplasare, poză... Am acoperit toată bolta. Şi... 
uite ce-am obţinut! Fotografii pe care nu apare nimic! 

— Thilanda, rosti Beenay, dacă satelitul necunoscut este 
invizibil, el nu poate fi văzut. Ce vrei mai simplu? 

— Invizibil poate pentru ochiul liber. Dar fotografiile ar 
trebui... 

— Uite ce-i, lasă asta acum. Am nevoie să mă ajuţi la nişte 
chestii pur teoretice. Legate de noua ipoteză a lui Athor... 

— Dar dacă satelitul necunoscut nu-i decât o aiureală..., 
protestă Thilanda. 

— Dacă-i ceva invizibil, poate fi extrem de real! Se răsti 
astronomul. Şi n-o să ne placă atunci când o să apară din 
senin şi o să ne izbească în cap. Mă ajuţi sau nu? 

— Sigur... 

— Bun! Vreau să programezi calculatorul să afişeze 
mişcările celor şase sori pe o perioadă de patru mii două 
sute de ani. 

Thilanda se holbă uluită. 

— Ai spus patru mii două sute? 

— Ştiu că n-aveţi înregistrări şi observaţii astronomice atât 
de vechi. De aceea vreau un model pe calculator. Aveţi 


observaţii din ultima sută de ani, nu? 

— Chiar şi mai vechi. 

— Perfect! Introdu-le în calculator şi extrapolează-le 
înainte şi înapoi în timp. Scrie un program care să-ţi arate, 
zi cu zi, combinaţiile celor şase sori în ultimele douăzeci şi 
unu de secole şi în următoarele douăzeci şi unu. Dacă nu 
poţi, sunt sigur că Faro te va ajuta cu plăcere. 

— Mă pot descurca, replică femeia cu răceală. Poţi să-mi 
spui şi mie despre ce-i vorba? Colaborăm la un almanah? 
Ştiam că almanahurile publică mişcările sorilor doar pentru 
anul următor... De fapt, ce vrei? 

— O să-ţi zic mai târziu, spuse Beenay. Îţi promit. 

O lăsă pufnind la masa ei şi traversă observatorul, intrând 
în cabinetul directorului. Se aşeză în faţa celor trei 
monitoare pe care Athor afişase teoria lui Kalgash Doi. 
Rămase aşa mult timp, privind gânditor ecranul central pe 
care se vedea orbita Kalgashului, perturbată de ipoteticul 
Kalgash Doi. 

Apoi atinse o tastă şi linia prezumtivă a orbitei satelitului 
invizibil se coloră în verde fosforescent, o uriaşă elipsă 
excentrică întinsă peste orbită mai mică şi aproape 
circulară a Kalgashului. O studie o vreme, după care chemă 
pe ecran şi cei şase sori şi-i examină absorbit aproape o oră, 
distribuindu-i în diferite combinaţii: Onos cu Tano şi Sitha, 
Onos cu Trey şi Patru, Onos şi Dovim cu Trey şi Patru, 
Dovim cu Trey şi Patru, Dovim cu Tano şi Sitha, Patru cu 
Trey singuri... 

Combinaţiile normale... 

Dar cele anormale? 

Tano şi Sitha singuri? Nu, nu se putea. Relaţia dintre 
poziţia pe cer a sistemului de sori dubli şi poziţia sorilor mai 
apropiaţi era astfel încât Tano şi Sitha nu puteau apărea pe 
cer decât dacă erau vizibili şi Onos sau Dovim, ori amândoi. 
Poate că se putuse, cu sute sau mii de ani în urmă, deşi 
Beenay se îndoia. Acum în nici un caz. 

Trey şi Patru cu Tano şi Sitha? 


Imposibil! Cele două perechi de sori dubli se aflau de 
părţile opuse ale Kalgashului; când o pereche era pe cer, 
cealaltă era de obicei la antipod. Din când în când, cei patru 
sori reuşeau să apară toţi împreună, dar în cazul unor 
asemenea conjuncţii, Onos era şi el vizibil. Acestea erau 
faimoasele zile cu cinci sori, care determinau zile cu un 
soare pe emisfera opusă a planetei. Aveau loc la câţiva ani 
odată. 

Trey fără Patru? Tano fără Sitha? 

Teoretic, era posibil. Când una din perechile de sori dubli 
era aproape de orizont, pentru o scurtă perioadă de timp, 
un soare se găsea deasupra orizontului, iar celălalt 
dedesubt. Nu era însă un eveniment solar semnificativ, ci o 
situaţie de moment. Sorii dubli erau tot împreună, dar 
separați întâmplător de linia orizontului. 

Toţi şase sori pe cer, simultan? 

Imposibil! 

Mai rău decât atât - inimaginabil! 

Cu toate acestea, îşi putuse imagina situaţia. Beenay se 
înfioră. Dacă toţi şase sorii erau simultan deasupra 
orizontului, asta însemna că în emisfera opusă exista o 
regiune unde n-ar mai fi fost vizibil nici un soare. Beznă! 
Beznă! Însă Bezna era necunoscută pe Kalgash, decât ca un 
concept abstract. Nu existase nici un moment în care cei 
şase sori să fie laolaltă, producând întuneric absolut la 
antipod Sau să fi existat? 

Se putea? 

Analiză ipoteza tulburătoare. I se părea că aude glasul 
profund al ziaristului explicându-i teoriile Apostolilor: toţi 
sorii vor dispare.” „. Stelele vor azvârli flăcări din cerul 
negru.” 

Clătină din cap. Tot ceea ce ştia despre mişcările sorilor pe 
boltă se răzvrătea împotriva ideii că toţi şase să se strângă 
de o parte a Kalgashului. Exceptând un miracol, aşa ceva 
nu se putea întâmpla, iar Beenay nu credea în miracole. 


Întotdeauna, cel puţin unul sau doi sori străluceau 
deasupra oricărei porţiuni a planetei. 

„Uită ipoteză cu şase sori pe o emisferă şi Beznă pe 
cealaltă!” îşi spuse. 

Ce mai rămânea? 

Dovim singur... Micuţul soare roşu singur pe cer. 

Da, era posibil, deşi nu prea des. În zilele cu cinci sori, 
când Tano, Sitha, Trey, Patru şi Onos erau în conjuncţie în 
aceeaşi emisferă; atunci Dovim rămânea singur pentru 
cealaltă jumătate a planetei. Beenay se întrebă dacă acela 
putea fi momentul când venea Bezna. 

Era posibil? Lumina lui Dovim era atât de slabă, doar o 
lucire roşiatică, îndepărtată şi rece, încât oamenii puteau 
crede că venise Bezna. 

Totuşi părea lipsit de sens. Chiar şi Dovim trebuia să poată 
oferi suficientă lumină pentru ca lumea să nu intre în 
panică. În plus, zile doar-cu-Dovim se produceau, undeva pe 
planetă, la fiecare câţiva ani. Nu reprezentau ceva obişnuit, 
dar nici anormal. Cu siguranţă, dacă efectele unui cer pe 
care să nu existe decât un soare mic şi palid ar fi putut 
cauza tulburări psihologice în masă, atunci întreaga 
populaţie ar fi fost îngrijorată în preajma unor asemenea 
zile. Beenay îşi aminti că o zi doar-cu-Dovim urma să se 
petreacă în mai puţin de doi ani, dar nimeni nu-i dădea nici 
o importanţă. 

Însă dacă Dovim era singur pe cer şi se întâmpla ceva; 
ceva neaşteptat care eclipsa lumina lui slabă... 

Thilanda apăru înapoia sa şi vorbi cu acreală: 


— Gata, ţi-am făcut programul. Nu doar pentru patru mii 
două sute de ani, ci pe o durată infinită. Faro mi-a dat nişte 
sugestii şi acum poţi să-l rulezi până la sfârşitul timpului 
dacă vrei. Sau înapoi până la naşterea Universului. 

— Grozav! Trimite-l în calculatorul pe care lucrez acum. Te 
rog... Faro, poţi să vii aici? 

Studentul cel mic şi grăsuţ se apropie. Ochii săi negri 
sclipeau curioşi. În mod vădit, avea o mulţime de întrebări 
pentru Beenay, însă respecta relaţia student-profesor şi 
tacea respectuos. 

— Pe ecranul acesta, începu astronomul, este orbita 
sugerată de Athor pentru ipoteticul Kalgash Doi. Voi 
presupune că orbita este corectă, deoarece Athor ne-a spus 
că justifică toate perturbațiile propriei noastre orbite şi am 
încredere că ştie ce face. Mai am, adică o să am atunci când 
Thilanda va termina de transferat datele, programul 
elaborat de voi pentru mişcările solare pe durate lungi de 
timp. Eu voi încerca să obţin o corelaţie între prezenţa unui 
singur soare pe cer şi apropierea lui Kalgash Doi de noi, 
pentru ca... 

— Să puteţi calcula frecvenţa eclipselor? Izbucni Faro. 

luţeala de minte a tânărului era remarcabilă, chiar 
descumpănitoare. 

— Da... Te-ai gândit şi tu la asta? 

— M-am gândit din clipa când Athor a pomenit de Kalgash 
Doi. Poate vă amintiţi: Simbron a remarcat că satelitul 
necunoscut ar putea acoperi pentru o vreme lumina unor 
sori, iar dumneavoastră aţi zis că aşa ceva s-ar numi 
eclipsă. Atunci am vrut să examinăm problema... Însă Athor 
m-a întrerupt, pentru că era obosit şi voia să plece acasă. 

— Şi n-ai mai pomenit nimic... 

— Nu m-a întrebat nimeni. 

— Acum e momentul. Voi transfera tot ce am pe calculator 
în calculatorul tău şi amândoi o să lucrăm separat. Eu caut 
un caz aparte, în care Kalgash Doi se află la periheliul lui 
Kalgash, iar pe cer există un singur soare. 


Faro încuviinţă. Se repezi spre calculator cu o viteză de 
care Beenay nu-l crezuse în stare. 

Astronomul nu se aşteptase să termine primul. În privinţa 
aceasta, iuţeala studentului era binecunoscută. Important 
era să se calculeze separat şi să se confrunte rezultatele. 
De aceea, atunci când Faro scoase o exclamaţie de triumf şi 
vru să spună ceva, Beenay gesticulă iritat şi-i solicită linişte. 
Termină după încă zece minute, care i se părură stânjenitor 
de lungi. 

Apoi numerele apărură pe monitor. 

Dacă toate ipotezele de la care pornise erau corecte - 
calculele lui Athor asupra masei şi orbitei satelitului 
necunoscut şi calculele Thilandei privitoare la mişcările 
celor şase sori - atunci apariţia Beznei era improbabilă. 
Singura posibilitate ce putea aduce Beznă totală era o zi 
doar-cu-Dovim. lar Kalgash Doi nu părea să aibă multe 
şanse de a eclipsa soarele roşu. Zilele doar-cu-Dovim erau 
atât de rare, încât probabilitatea ca Dovim să fie singur pe 
cer într-un moment când satelitul se apropia de planetă era 
infinitezimală. 

Sau nu erau chiar atât de rare? 

Nu! Nu infinitezimală... 

Zero! Privi atent numerele de pe ecran. O oarecare 
posibilitate de convergenţă părea totuşi să existe. 
Calculatorul nu terminase încă, deoarece analiza fiecare 
conjuncţie Kalgash-Kalgash Doi din perioada de patru mii 
două sute de ani. La încheierea fiecărei orbite, satelitul 
ajungea în vecinătatea planetei tot mai aproape de una din 
zilele doar-cu-Dovim. Cifrele curgeau pe display, 
parcurgând rând pe rând toate posibilităţile. Beenay privea 
tot mai uluit. 

Şi într-adevăr, apăru! Toate trei corpurile aliniate în 
ordinea corespunzătoare: Kalgash-Kalgash Doi-Dovim! 

Da! Se putea deci că satelitul să-l eclipseze total pe Dovim, 
atunci când acesta era singurul soare de pe firmament. 


Configuraţia respectivă era extrem de rară. Dovim trebuia 
să fie singur în emisfera lui şi la distanţă maximă de 
planetă, în vreme ce Kalgash Doi se găsea la distanţă 
minimă. Atunci, diametrul aparent al satelitului era de şapte 
ori mai mare decât al Soarelui. Era suficient pentru ca să 
acopere lumina lui Dovim aproape o jumătate de zi, astfel 
încât nici o zonă de pe Kalgash să nu scape de Beznă. 
Calculatorul arăta că această combinaţie rară de poziţii se 
putea ivi o dată la fiecare... 

Beenay icni. Nu voia să creadă. 

Se întoarse către Faro. Studentul cel grăsuţ era palid. 

— Bun, rosti răguşit astronomul. Am terminat şi am 
obţinut o cifră. Dar mai întâi vreau să aud rezultatul tău. 

— Dovim este eclipsat de Kalgash Doi la fiecare două mii 
patruzeci şi nouă de ani. 

— Da, aprobă în şoaptă Beenay. Acelaşi rezultat ca al meu. 
Două mii patruzeci şi nouă de ani... 

Se simţea ameţit. Întregul univers părea că se învârteşte 
în jurul lui. 

La fiecare două mii patruzeci şi nouă de ani... Exact 
durata unui An Cucernic, conform Apostolilor Flăcării. 
Numărul ce apărea şi în Cartea Revelaţiilor... 

„..„toţi sorii vor dispărea...” „...stelele vor trimite flăcări 
din cerul negru...” 

Nu ştia ce erau Stelele. Dar Siferra descoperise o colină în 
peninsula Sagikan, unde aşezările fuseseră distruse prin foc 
cu o regularitate uluitoare, aproximativ la fiecare două mii 
de ani. Când urma să termine analizele cu carbon-14, oare 
răstimpul dintre două incendii de pe Colina Thombo avea să 
fie de... două mii patruzeci şi nouă de ani? 

„...Cerul negru...” 

Privi neajutorat spre Faro. 

— Când va fi următoarea eclipsă? întrebă el. 

— Peste unsprezece luni şi patru zile, răspunse posomorât 
studentul. Pe nouăsprezece Theptar. 


— Da, încuviinţă Beenay. În aceeaşi zi când, după spusele 
lui Mondior, cerul va deveni negru şi focul zeilor va pogori 
şi va distruge civilizaţia. 

— Pentru prima dată în viaţă, spuse Athor, m-am rugat din 
toată inima să fi greşit calculele. Dar mă tem că zeii n-au 
fost atât de miloşi. Suntem purtaţi în mod inevitabil către 
un final ce pare teribil de imaginat. 

Privi în jurul camerei, cercetându-i scurt pe cei care 
răspunseseră convocării. Beenay, desigur, Sheerin din 
catedra de Psihologie şi Siferra de la Arheologie. 

Bătrânul astronom se străduia din răsputeri să ascundă 
oboseala teribilă pe care o simţea, senzaţia de disperare 
covârşitoare; şocul năucitor al celor aflate în ultimele 
săptămâni. Încercase, pe cât posibil, să nu se lase copleşit 
de ele, dar se trezea la răstimpuri gândindu-se că trăise 
prea mult, se trezea dorind să fi murit cu un an sau doi în 
urmă. Îşi alungă însă asemenea gânduri, nemilos. Voința de 
fier şi dârzenia fuseseră întotdeauna caracteristicile lui 
fundamentale. Acum, deşi vârsta îi slăbea vigoarea, refuza 
să-şi abandoneze crezurile de o viaţă. 

— Din câte înţeleg, dumneata studiezi Bezna, se adresă el 
lui Sheerin. 

Psihologul cel grăsuţ părea amuzat. 

— Putem zice şi aşa. leza mea de doctorat se referea la 
tulburările mintale cauzate de Beznă. Totuşi domeniul 
respectiv constituie numai o parte a preocupărilor mele. Mă 
interesează toate genurile de isterie în masă - răspunsurile 
iraționale ale minţii omeneşti în faţa unor stimuli 
copleşitori. Toată lista nebuniilor omului... 

— Perfect, încuviinţă sec Athor. Aşa să fie. Beenay afirmă 
că eşti autoritatea numărul unu a Universităţii în privinţa 
Beznei Ai văzut pe monitor demonstraţia noastră 
astronomică. Bănuiesc că ai înţeles principalele implicaţii 
ale acestei descoperiri. 

Directorul nu putea găsi un ton mai puţin superior, totuşi 
Sheerin nu părea ofensat. 


— Cred că am priceput, aprobă el calm. Spuneţi că pe o 
orbită în jurul Kalgashului există un misterios şi invizibil 
corp ceresc, care are o anumită masă şi se găseşte la o 
anumită distanţă, iar forţa lui de atracţie justifică abaterile 
teoretice de la orbita noastră pe care le-a descoperit 
Beenay. Până aici am spus corect totul? 

— Da, răspunse Athor. Absolut corect. 

— Acum, urmă Sheerin, s-a dovedit că, uneori, acest corp” 
ajunge între noi şi unul din sori. Fenomenul a fost botezat 
eclipsă. Însă un singur soare se află în planul lui de 
revoluţie în aşa mod încât să poată fi eclipsat, iar soarele 
acela e Dovim S-a calculat că eclipsa se petrece doar atunci 
când..., psihologul se opri şi se încruntă, când Dovim e 
singurul soare de pe boltă şi atât el cât şi acest aşa-numit 
Kalgash Doi sunt aliniaţi, cu satelitul acoperindu-i discul. 
Atunci nici o rază nu ajunge până la noi. Am greşit cu ceva 
până aici? 

— Ai reţinut totul perfect. 

— Mă temeam de aşa ceva. Sperasem că am înţeles greşit. 

— În privinţa efectelor eclipsei..., începu Athor. Sheerin 
inspiră adânc. 

— Bun... Eclipsa - care se petrece doar. O dată la două mii 
patruzeci şi nouă de ani, slavă zeilor! Va determina pe 
Kalgash o perioadă prelungită de Beznă totală. Pe măsură 
ce planeta se roteşte, fiecare continent va fi scufundat în 
întuneric între - cât aţi zis? Nouă şi paisprezece ore, în 
funcţie de latitudine. 

— Ce am dori să ştim, rosti directorul observatorului, este 
opinia dumitale, în calitate de psiholog, despre efectul 
eclipsei asupra minţilor oamenilor. 

— Efectul, răspunse Sheerin fără şovăială, va fi nebunia. 
Brusc în odaie se făcu linişte absolută. 

În cele din urmă, Athor vorbi: 

— Deci prezici o alienaţie generală? 

— Foarte probabilă. Beznă generală - alienaţie generală. 
Cred că oamenii vor fi afectaţi în mod diferit, începând de la 


dezorientare şi deprimare pe termen scurt, până la 
distrugerea completă şi permanentă a capacităţilor de 
judecată. Evident, cu cât cineva are o stabilitate psihică mai 
mare, cu atât e mai puţin probabil să fie iremediabil zguduit 
de absenţa luminii. Consider totuşi că nimeni nu va scăpa 
neatins. 

— Nu înţeleg, interveni Beenay. Ce anume există în Beznă 
care să-i înnebunească pe oameni? 

— Pur şi simplu nu suntem adaptaţi la aşa ceva, surâse 
psihologul. Imaginează-ţi, dacă poţi, o lume care are un 
singur soare. Pe măsură ce ea se roteşte în jurul propriei 
axe, fiecare emisferă va primi lumină jumătate din zi, iar în 
cealaltă jumătate va fi scufundată în Beznă. 

Beenay tresări involuntar. 

— Vezi?! Strigă Sheerin. Nu-ţi place nici măcar ca ipoteză. 
Dar locuitorii acelei planete se vor acomoda la o doză 
zilnică de Beznă. Presupun că vor găsi orele de lumină mai 
plăcute şi mai pe gustul lor, însă vor accepta Bezna ca pe un 
eveniment firesc, de zi cu zi, deloc ieşit din comun; o 
perioadă în timpul căreia pot dormi, în aşteptarea dimineţii. 
În cazul nostru, aşa ceva e imposibil Noi am evoluat în 
condiţii de lumină permanentă, zi după zi şi an după an. 
Dacă nu-i Onos pe cer, atunci sunt Ianos, Sitha şi Dovim sau 
Patru şi Trey şi aşa mai departe. Minţile noastre, ba chiar şi 
trupurile, sunt obişnuite cu lumină constantă. Absența ei, 
fie şi temporară, ne nelinişteşte. Presupun că dormi cu o 
candelă, nu? 

— Bineînţeles, încuviinţă Beenay. 

— Bineînţeles? De ce „bineînţeles”? 

— Păi... Toţi dorm aşa! 

— Exact ce spuneam şi eu. la spune-mi, Beenay: ai avut 
vreodată experienţa Beznei? 

Tânărul astronom se rezemă de perete, lângă fereastră şi 
căzu pe gânduri. 

— Nu. Nu pot spune că am avut. Dar ştiu ce-nseamnă. Pur 
şi simplu... îi... Făcu nişte gesturi vagi din mâini, apoi 


continuă: O absenţă a luminii. Ca în peşteri! 

— Ai fost vreodată într-o peşteră? 

— Într-o peşteră? Ce să caut acolo? 

— Eram sigur. Eu am încercat o dată, de mult, când abia 
începusem cercetările asupra tulburărilor induse de Beznă. 
N-am ştiut cum să ies mai repede. Pătrunsesem atât de 
mult, încât gura peşterii se distingea doar ca un punctuleţ 
de lumină. Psihologul chicoti, amintindu-şi: Nu crezusem că 
un individ de dimensiunile mele poate fugi atât de repede. 

— Într-un astfel de caz, rosti aproape sfidător Beenay, eu 
cred că n-aş fi fugit. 

Sheerin surâse blând. 

— Curajos spus! Te admir, prietene. Întorcându-se către 
Athor, continuă: îmi permiteţi să încerc un mic experiment? 

— Orice doreşti. 

— Mulţumesc. Psihologul reveni spre Beenay: Vrei, te rog, 
să tragi draperia de lângă tine? 

Tânărul păru surprins. 

— De ce? 

— Trage-o, apoi vino aici, lângă mine. 

— Dacă insişti... 

Fereastra era încadrată de draperii groase, roşii. Deşi 
ocupa odaia aceea de vreo patruzeci de ani, Athor nu-şi 
putea aminti dacă draperiile fuseseră folosite vreodată. 
Ridicând din umeri, Beenay apucă cordonul şi trase de el. 
Catifeaua roşie alunecă prin faţa geamului, inelele din 
alamă şuierând pe galerie. Lumina sângerie şi palidă a lui 
Dovim se mai zări doar o clipă, apoi totul fu scufundat în 
penumbră. 

Paşii lui Beenay răsunară sonor în tăcere, pe când se 
îndrepta spre masă. Se opri însă la jumătatea drumului. 

— Nu te pot vedea, Sheerin, şopti el pierdut. 

— Ia-o pe pipăite, porunci cu glas încordat psihologul. 

— Dar nu te pot vedea! Tânărul răsufla zgomotos. Nu văd 
nimic! 


— La ce te aşteptai? Aceasta e Beznă. Sheerin aşteptă o 
clipă, apoi continuă: Haide! Probabil că ţi-ai putea găsi 
drumul şi cu ochii închişi. Aşează-te. 

Paşii porniră din nou, şovăitori. Se auziră apoi bâjbâielile 
lui Beenay în căutarea unui scaun şi în sfârşit glasul lui slab: 

— Gata. 

— Cum te simţi? 

— Bine. 

— Îţi place, nu? 

O tăcere prelungă. 

— Nu. 

— Nu? 

— Deloc. E groaznic. Pereţii... Se opri din nou: Parcă se 
strâng în jurul meu. Tot îmi vine să împing... Dar nu 
înnebunesc. Ba chiar, cred că am început să mă obişnuiesc. 

— Perfect. Siffera..., cum te simţi? 

— Pot accepta puţină Beznă. Când şi când, m-am târât prin 
coridoare subterane. Dar nici nu mă dau în vânt după ea. 

— Athor? 

— Supravieţuiesc. Consider că demonstraţia a fost 
concludentă, vorbi sec directorul observatorului. 

— Perfect. Beenay, fă lumină! 

Prin întuneric se auziră paşi precauţi, foşnetul catifelei 
când Beenay căută cordonul, apoi şuierul inelelor „metalice 
care purtau draperia. Lumina roşiatică a lui Dovim 
pătrunse în cameră şi, cu un strigăt de fericire, tânărul privi 
soarele micuţ. 

Sheerin îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei 
şi vorbi răguşit: 

— N-au fost decât două-trei minute într-o odaie 
întunecoasă. 

— Se poate suporta, făcu Beenay nepăsător. 

— Da, o cameră întunecoasă e suportabilă. Cel puţin 
pentru scurt timp. Dar aţi auzit cu toţii de Expoziţia 
Centenară Jonglor, nu? De scandalul cu Tunelul 
Misterului... Beenay, ţie ţi-am povestit astă-vară, într-o 


seară la clubul Şase Sori, când erai cu ziaristul acela, 
Theremon... 

— Da. Îmi aduc aminte. Despre nişte oameni care au 
călătorit prin Beznă într-un parc de distracţii şi au ieşit de 
acolo nebuni. 

— Un tunel de numai un kilometru şi jumătate... fără 
lumini. Stai într-un fel de vagonet deschis şi mergi prin 
Beznă cam cincisprezece minute. Unii vizitatori au murit de 
frică. Alţii au ieşit cu afecţiuni permanente. 

— Dar de ce? Ce anume i-a împins la nebunie? 

— În esenţă, exact ceea ce a acţionat şi asupra voastră, 
acum când am tras draperiile şi ai avut impresia că pereţii 
te vor zdrobi în întuneric. Există un termen psihologic care 
denumeşte teamă instinctivă a omului faţă de absenţa 
luminii. Noi îi spunem „claustrofobie”, deoarece absenţa 
luminii este asociată întotdeauna cu locurile închise şi frica 
de una din ele este şi frica de cealaltă. Înţelegi? 

— Dar cei din Jonglor care au înnebunit? 

— Cei care... au înnebunit, ca să folosesc expresia ta, au 
fost nefericiţii care nu aveau suficientă tărie psihică pentru 
a învinge claustrofobia care i-a asaltat în Beznă. Este o 
senzaţie puternică, credeţi-mă! Am străbătut şi eu Tunelul. 
Voi aţi fost lipsiţi de lumină doar vreo două minute şi totuşi 
v-a tulburat. Închipuiţi-vă cincisprezece minute. 

— Indivizii aceia nu şi-au mai revenit? 

— Doar unii... Alţii însă vor suferi ani de zile, sau poate tot 
restul vieţii, de fixaţii claustrofobe. Spaima lor latentă faţă 
de Beznă şi spaţii închise s-a cristalizat şi a devenit, din câte 
ne putem da seama, permanentă. lar câţiva, v-am spus, au 
murit din cauza şocului. Deci nu şi-au mai revenit... Cam 
ăsta poate fi efectul a cincisprezece minute în întuneric. 

— Pentru unii, roşii încăpățânat Beenay. Fruntea i se 
încreţi încet într-o încruntătură. Eu tot nu cred că va fi atât 
de rău pentru cei mai mulţi dintre noi. În nici un caz pentru 
mine. 

Psihologul suspină exasperat. 


— Imaginează-ţi Bezna... peste tot. Nici o lumină, cât vezi 
cu ochii. Casele, copacii, câmpurile, pământul, cerul negru 
Plus Stelele, dacă crezi în predicile Apostolilor. Stelele, 
indiferent ce ar fi ele. Îţi poţi închipui toate astea? 

— Da! Declară tânărul, de-a dreptul sfidător. 

— Nu! Nu poţi! Sheerin izbi nervos cu pumnul în masă. Ie 
amăgeşti singur! Nu poţi concepe aşa ceva. Creierul tău nu 
poate accepta o asemenea... Uite, Beenay, tu eşti 
matematician, nu? Creierul tău poate să perceapă în mod 
real conceptul de infinit? De eternitate? Poţi doar discuta 
despre termenii aceştia. Îi poţi reduce la ecuaţii, pretinzând 
că numerele abstracte reprezintă realitatea, deşi ele nu 
sunt decât nişte semne pe hârtie. Dar atunci când încerci cu 
adevărat să cuprinzi în minte ideea de infinitate, te ia rapid 
ameţeala; sunt sigur de asta. O fracțiune de realitate te 
tulbură. La fel şi cu fracțiunea de Beznă pe care ai simţit-o. 
Iar când fenomenul se va” manifesta în totalitatea lui, 
creierul tău va fi confruntat cu ceva care-i depăşeşte 
limitele înţelegerii. Vei înnebuni, Beenay! Complet şi 
permanent. În privinţa asta n-am nici o îndoială! 

În odaie se lăsă din nou o tăcere profundă. 

— Aceasta e concluzia dumitale, domnule Sheerin? întrebă 
în cele din urmă Athor. Vor fi alienări mintale generalizate? 

— Cel puţin şaptezeci şi cinci la sută din populaţie va fi 
afectată permanent. Poate chiar optzeci şi cinci la sută. 
Poate chiar sută la sută... 

— Îngrozitor, scutură din cap Athor. Monstruos! O 
calamitate ce depăşeşte orice închipuire. Deşi trebuie să 
spun că sunt oarecum de partea lui Beenay: am senzaţia că 
omenirea va depăşi momentul acesta, că efectele vor fi mai 
puţin teribile decât presupui. Deşi sunt bătrân, nu pot să nu 
simt un anume optimism, o anumită speranţă... 

Siferra interveni brusc: 

— Pot spune ceva, domnule Athor? 

— Desigur. Desigur! De asta v-am şi chemat. Femeia se 
ridică şi veni în mijlocul încăperii. 


— Din anumite puncte de vedere, mă surprinde că mă aflu 
aici. Când i-am spus prima dată lui Beenay despre 
descoperirile mele din peninsula Sagikan, l-am rugat să 
păstreze totul secret. Mă temeam de reputaţia mea 
ştiinţifică, deoarece bânuiam că datele obţinute puteau fi 
utilizate extrem de uşor în sprijinul celei mai iraționale, 
înspăimântătoare şi primejdioase mişcări religioase care 
există în societatea noastră. Evident, mă refer la Apostolii 
Flăcării. 

Dar când, la puţină vreme după aceea, Beenay a revenit 
cu noile sale descoperiri - periodicitatea eclipselor lui 
Dovim - am înţeles că trebuie să fac cunoscut ceea ce ştiu. 
Am aici fotografii şi schiţe ale săpăturilor mele în Colina 
Thombo, lângă Beklimot, în Sagikan. Beenay, tu le-ai văzut 
deja; fii amabil şi dă-le domnilor Athor şi Sheerin... 

Siferra aşteptă până aceştia examinară materialele, apoi 
urmă: 

— Schiţele vor fi mai uşor înţelese dacă vă imaginaţi 
Colina 'Thombo ca pe un tort uriaş din mai multe straturi ce 
reprezintă tot atâtea aşezări, fiecare construită peste cea 
dinaintea ei şi, evident, cea mai recentă în vârf. Acesta este 
un oraş aparţinând aşa numitei culturi Beklimot. Sub el se 
află un altul, întemeiat, credem noi, de aceeaşi civilizaţie, 
într-o fază mai timpurie, apoi altul dedesubt şi altul şi altul - 
în total, cel puţin şapte aşezări din perioade diferite. 

Toate aceste aşezări, domnilor, au fost distruse de foc. 
Cred că puteţi vedea liniile negre dintre straturi. Sunt liniile 
de foc - resturi carbonizate. Părerea mea iniţială, bazată 
doar pe o apreciere intuitivă a timpului necesar acestor 
aşezări să se dezvolte, să înflorească, să decadă şi să 
dispară, a fost că incendiile s-au petrecut la intervale de 
două mii de ani; iar cel mai recent a avut loc acum vreo 
două milenii, imediat înainte de apariţia culturii Beklimot, 
pe care noi o considerăm drept începutul perioadei istorice. 

Cărbunele este, însă, extrem de util în cazul unei datări cu 
radiocarbon, ceea ce ne oferă o indicație destul de precisă 


asupra vârstei unui oraş. Imediat ce materialele din 
Thombo au ajuns în Şaro, laboratorul nostru a început 
analizele respective şi acum sunt în posesia rezultatelor. Vi 
le reproduc din memorie. Cea mai recentă dintre aşezările 
Thombo a fost distrusă de foc acum două mii cincizeci de 
ani, cu o eroare de plus/minus douăzeci de ani. Cărbunele 
din aşezarea de mai jos are o vechime de patru mii o sută 
de ani, cu o eroare de plus/minus patruzeci de ani. A treia 
aşezare a ars cu şase mii două sute de ani în urmă, plus ori 
minus optzeci de ani. A patra are vârsta de opt mii trei sute 
de ani, plus sau minus o sută de ani. A cincea... 

— Zeilor! Exclamă Sheerin. Perioada dintre ele se repetă 
mereu? 

— Cu regularitate. Incendiile s-au petrecut la intervale de 
aproximativ două milenii. Considerând şi micile abateri, 
inevitabile în datarea cu radiocarbon, se poate foarte bine 
afirma că ele au avut loc exact la fiecare două mii patruzeci 
şi nouă de ani. Perioadă care, conform demonstraţiei lui 
Beenay, reprezintă tocmai frecvenţa eclipselor lui Dovim... 
şi în plus, adăugă ea cu o voce sfârşită, durata unui An 
Cucernic, cum îl numesc Apostolii Flăcării, la sfârşitul 
căruia lumea ar trebui să fie distrusă prin foc. 

— Da, comentă răguşit Sheerin, un efect al demenţei în 
masă. Când va veni Bezna, oamenii vor căuta lumină... de 
orice natură. Iorţe... Ruguri... Vor arde orice! Mobila... 
Casele... 

— Nu, şopti Beenay. 

— Nu uita, continuă Sheerin, că ei nu vor fi în toate 
minţile. Vor judeca aidoma unor copii, dar vor avea corpuri 
de adulţi şi rămăşiţele unor minţi de adulţi. Vor şti cum să 
se folosească de chibrituri, dar n-or să-şi mai amintească 
consecinţele aprinderii mai multor focuri peste tot. 

— Nu, repetă deznădăjduit Beenay. Nu... Nu... 

— Iniţial, vorbi Siferra, s-ar fi putut argumenta că 
incendiile din Thombo erau evenimente strict locale - nişte 
coincidenţe stranii, gândindu-ne la regularitatea cu care se 


repetau într-o imensă perioadă de timp, totuşi limitate doar 
la regiunea aceea; poate reprezentau chiar un ritual aparte 
de purificare. Deoarece nicăieri altundeva pe Kalgash nu s- 
au descoperit aşezări cu vechimea celor din Sagikan, nu se 
putea generaliza. Însă calculele lui Beenay au schimbat 
totul. Acum ştim că la fiecare două mii patruzeci şi nouă de 
ani, lumea este - se pare azvârlită în Beznă. După cum a 
spus domnul Sheerin, se vor aprinde focuri ce vor scăpa de 
sub control. Oricare alte aşezări ar fi existat pe planetă în 
momentele incendiilor din Sagikan, ele ar fi fost distruse 
precum aşezările 'Thombo, din absolut aceleaşi motive. Dar 
din epoca preistorică nu ne-a rămas decât Colina Thombo. 
lar ea, după cum spun chiar Apostolii Flăcării, este locul 
sfânt unde zeii s-au arătat oamenilor. 

— Şi poate că se arată din nou, mormăi posomorât Athor. 
Oferindu-ne dovezile incendiilor din epocile trecute. 

— Deci şi dumneavoastră credeţi în învăţăturile 
Apostolilor? întrebă Beenay. 

Întrebarea tânărului îi sună lui Athor ca o acuzaţie directă 
de nebunie. După câteva clipe, răspunse cu tot calmul de 
care era în stare: 

— Dacă cred în ele? Nu! Nu tocmai... Dar mă interesează, 
Beenay. Mă îngrozeşte până şi necesitatea de a pune 
următoarea întrebare: Dacă Apostolii au dreptate? Avem 
indicaţii clare că Bezna apare numai la intervalele de două 
mii patruzeci şi nouă de ani menţionate în Cartea 
Revelaţiilor. Sheerin afirmă că oamenii vor înnebuni şi 
există dovezile arheologice ale Siferrei că o regiune de pe 
Kalgash a cunoscut într-adevăr nebunia; în mod repetat, 
locuinţele de acolo au fost distruse de foc exact după 
intervalul acesta de două mii patruzeci şi nouă de ani pe 
care-l regăsim pretutindeni. 

— Şi ce propuneţi atunci? Vorbi Beenay. Să ne alăturăm 
Apostolilor? 

Directorul se strădui din nou să-şi stăpânească iritarea. 


— Nu, Beenay. Eu spun doar să le cercetăm doctrina şi să 
vedem ce putem folosi din ea! 

— Să folosim?! Exclamară simultan psihologul şi Siferra. 

— Da! Să folosim! Athor îşi încrucişă braţele şi-i privi atent 
pe fiecare în parte. Nu vă daţi seama că e posibil ca 
supraviețuirea civilizaţiei umane să depindă exclusiv de noi 
patru? în esenţă, asta este! Poate că vi se pare 
melodramatic, dar noi deţinem dovezi ce par incontestabile 
că sfârşitul lumii este foarte aproape. Beznă universală; 
aducând alienaţie universală; o catastrofă planetară - 
oraşele incendiate, societatea dezagregată... Există însă 
deja un alt grup care a prezis, pe baza unor date 
necunoscute nouă, exact acelaşi dezastru; menţionând până 
şi ziua exactă. 

— Nouăsprezece 'Theptar, murmura Beenay. 

— Exact. Ziua când Dovim va fi singur pe cer şi, dacă avem 
dreptate, Kalgash Doi va apărea din invizibilitatea lui, 
eclipsându-l. Apostolii afirmă că în ziua aceea, focul va 
pârjoli oraşele. De unde ştiu ei? Au ghicit pur şi simplu? 
Face parte din mit? 

— Unele din spusele lor sunt lipsite de sens, interveni 
Beenay. De pildă, afirmă că pe cer vor apărea Stele. Ce sunt 
Stelele? De unde vor apărea ele? 

— Nu ştiu, înălţă din umeri Athor. S-ar putea ca partea 
aceasta a religiei Apostolilor să fie un mit. lotuşi se pare că 
ei deţin un fel de arhivă a eclipselor anterioare, pe baza 
căreia şi-au întemeiat actualele preziceri. Ar trebui să aflăm 
mai multe detalii despre această arhivă. 

— De ce? întrebă Beenay. 

-— Pentru că noi - ca savanţi - putem fi nişte lideri, nişte 
persoane cu autoritate, în lupta de salvare a civilizaţiei. 
Singura şansă a societăţii de a se pune la adăpost de pericol 
este să afle în ce constă natura acestuia. Dar, după cum se 
vede, doar ignoranţii şi credulii ascultă propovăduirile 
Apostolilor. Oamenii inteligenţi, raţionali, îi privesc, aşa cum 
facem şi noi, ca pe nişte fanatici iresponsabili, poate chiar 


ca pe nişte escroci. Ar trebui să-i convingem pe Apostoli să 
ne cedeze datele lor astronomice şi arheologice - dacă au 
aşa ceva - iar apoi să dăm totul publicităţii. Anunţăm ce am 
descoperit şi aducem în sprijin materialele primite de la ei. 
Practic, ne aliem cu ei împotriva haosului care bănuim că va 
urma. În felul acesta putem câştiga atenţia tuturor 
straturilor societăţii, începând de la creduli şi terminând cu 
cei mai raţionali. 

— Asta înseamnă să nu mai fim oameni de ştiinţă, ci 
politicieni, rosti Siferra. Pe mine nu mă încântă... Nu-i 
câtuşi de puţin treaba noastră. Eu sunt de părere să 
predăm guvernului toate materialele şi ei să... 

— Guvernul! Pufni Beenay. 

— Beenay are dreptate, interveni psihologul. Eu ştiu cum 
procedează guvernul. Se va forma o comisie care să 
alcătuiască un raport - eventual - pe care îl vor clasa, apoi, 
după un timp, vor alcătui altă comisie care să dezgroape 
concluziile celei dintâi, după care vor trece la vot şi... Nu, n- 
avem timp de aşa ceva. Trebuie să acţionăm chiar noi. Din 
proprie experienţă, cunosc efectele Beznei... Athor şi 
Beenay, aveţi dovezile matematice ale apropierii eclipsei... 
Siferra, dumneata ai văzut ce a făcut Bezna din civilizațiile 
trecute... 

— Totuşi, să îndrăznim să apelăm la Apostoli?... întrebă 
tânărul. Nu ne punem în pericol propria noastră reputaţie 
ştiinţifică prin această... alianţă? 

— Bine zis, aprobă Siferra. Nu trebuie să ne încurcăm cu 
ei! 

— Poate că aveţi dreptate, se încruntă Athor. Poate că a 
fost o naivitate din partea mea să sugerez o cooperare cu 
indivizii aceia. Îmi retrag propunerea. 

— Aşteptaţi, spuse Beenay. Am un prieten - tu-l cunoşti, 
Sheerin, ziaristul acela, Theremon - care a avut deja un 
interviu cu una din oficialităţile Apostolilor. Ar putea să 
aranjeze o întâlnire secretă între domnul Athor şi Apostolul 
acela. Aţi putea discuta cu ei, domnule, ca să vedeţi dacă 


ştiu ceva care merită să fie preluat de noi, doar pentru a 
căpăta şi mai multe dovezi clare. Dacă se demonstrează că 
nu au aşa ceva, putem nega existenţa unei asemenea 
întâlniri. 

— E o posibilitate, încuviinţă Athor. Oricât ar fi de 
neplăcut, sunt de acord să mă întâlnesc cu ei... Consider 
atunci că nimeni dintre cei de faţă nu are altă obiecţie faţă 
de propunerea mea iniţială? Sunteţi de acord cu mine că 
este important ca noi patru să iniţiem acţiuni? 

— Acum sunt de acord, vorbi Beenay şi privi către 
psiholog. Personal, intenţionez să supraviețuiesc Beznei. 
Însă tot ce s-a discutat aici m-a făcut să-mi dau seama că 
mulţi nu vor izbuti. Şi nici societatea nu va izbuti... dacă nu 
facem ceva. 

— Perfect, aprobă directorul. Vorbeşte cu prietenul tău, 
Theremon. Dar cu prudenţă. Ştii opiniile mele vizavi de 
ziarişti; nu-mi sunt cu nimic mai simpatici decât Apostolii. 
Cu multă precauţie, fă-l pe Theremon să înţeleagă că aş 
dori să mă întâlnesc în secret cu acest Apostol pe care-l 
cunoaşte. 

— Da, domnule. 

— Dumneata, Sheerin: strânge tot ce poţi găsi despre 
efectele expunerii la Beznă prelungită şi adu-mi să citesc. 

— Nici o problemă, domnule Athor. 

— lar dumneata, Siferra... poţi să-mi redactezi un raport, 
accesibil profanilor, despre săpăturile de la Thombo? 
Complet, cu toate mărturiile pe care le poţi aduna 
referitoare la ciclicitatea catastrofei? 

— Unele lucruri nu sunt lămurite, domnule Athor. E vorba 
de materiale despre care n-am amintit azi. 

— Cum adică? Se încruntă directorul. 

— Există nişte texte străvechi, pe tăblițe din lut. Le-am 
găsit în nivelele trei şi cinci, numărând de sus. Mudrin se 
străduieşte să ie descifreze. Opinia lui preliminară este că 
reprezintă avertismentul unor preoţi asupra focului care va 
veni. 


— Prima ediţie a Cărţii Revelaţiilor! Strigă Beenay. 

— Da, poate că exact asta sunt, râse Siferra fără veselie. 
Oricum, sper ca în curând să capăt traducerea lor. Atunci vă 
voi prezenta toate materialele. 

— Perfect! Avem nevoie de tot ceea ce putem găsi. Va fi 
cea mai importantă muncă din viaţa noastră. Făcu o pauză 
şi-i privi, pe rând, pe fiecare: Să nu uitaţi un lucru: faptul că 
doresc să iniţiez un contact cu Apostolii nu înseamnă că 
intenţionez să le asigur un paravan de respectabilitate. 
Sper doar să aflu ce deţin ei şi ce ne poate ajuta să 
convingem lumea, atât! În alte privinţe, voi face tot posibilul 
să mă delimitez de cult. Nu doresc misticisme. Nu cred 
nimic din aiurelile lor... pur şi simplu vreau să ştiu cum au 
dedus ziua dezastrului. De asemenea, doresc ca şi voi să fiţi 
precauţi în orice relaţie cu ei. Aţi înţeles? 

— Parcă ar fi un vis, şopti Beenay. 

— Un coşmar, completă Athor. Fiecare părticică din 
sufletul meu strigă că nimic nu-i adevărat, că nu-i decât o 
nălucire, că lumea va continua să existe şi după 
nouăsprezece 'Theptar fără să păţească nimic. Din 
nefericire, dovezile sunt reale. 

Privi pe fereastră. Onos apusese, iar Dovim era doar un 
punct deasupra orizontului. Se lăsase amurgul şi singura 
lumină vizibilă era oferită de spectralii Trey şi Patru. 

— Nu ne mai putem îndoi de adevăr Bezna va veni. Poate 
că Stelele, indiferent ce ar fi ele, vor apărea pe boltă. Vor 
izbucni incendiile. Sfârşitul lumii pe care o cunoaştem se 
apropie. Sfârşitul lumii! 

DOI. 

CĂDEREA NOPŢII 

— Mai bine să fii prudent, spuse Beenay. 

Începea să se simtă încordat. Se apropia seara - seara 
eclipsei - aşteptată de el cu nerăbdare, dar şi cu teamă. 

— Athor e furios pe tine. Nu-mi vine să cred că ai venit 
tocmai aici. Ştii bine că nu trebuie să apari pe la observator. 


Şi mai ales în seara asta. Ar trebui să-ţi dai seama că după 
ce ai scris despre el în ultima vreme... 

— 'Ţi-am spus că-l pot domoli, chicoti ziaristul. 

— Nu fi prea sigur... Ţii minte că în editorialul ăla l-ai 
numit „decrepit”? De obicei, bătrânul e calm şi are un 
autocontrol de fier, dar când se întinde prea mult coarda, 
face urât de tot. 

Theremon ridică din umeri. 

— Uite ce-i, Beenay, înainte de-a ajunge mare editorialist, 
am fost un simplu reporter, specializat în tot soiul de 
interviuri imposibile şi ţin să-ţi spun că erau cu adevărat 
imposibile. În fiecare seară mă întorceam acasă cu vânătăi, 
cu ochii umflaţi, ba chiar cu câte o coastă ruptă, dar 
întotdeauna realizam interviul. Ajungi să capeţi o anume 
încredere în tine, după ce, vreme de câţiva ani, îi scoţi pe 
oameni din minţi în mod intenţionat pentru a căpăta un 
subiect „tare. Mă descurc eu cu Athor. 

— Să-i scoţi pe oameni din minţi? Repetă Beenay. 

Privi cu înţeles spre calendarul aflat pe peretele 
coridorului. Literele şi cifrele verzi, strălucitoare, anunțau 
data: 19 THEPTAR. Ziua cea mare, ziua care, de luni 
întregi, îi obseda pe toţi cei din observator. Ultima zi 
raţională pentru mulţi, poate pentru majoritatea locuitorilor 
Kalgashului. 

— Crezi că-i cea mai fericită expresie în seara asta? 

— Poate că ai dreptate, surâse Theremon. Vom vedea. 
Arată spre cabinetul directorului: Cine-i înăuntru? 

— Athor, cine vrei să fie? Plus Thilanda... Davnit, Simbron, 
Hikkinan, astronomi de-aici... Cam atât. 

— Şi Siferra? Spunea c-o să vină şi ea. 

— Încă n-a apărut. 

O expresie de surprindere apăru pe chipul ziaristului. 

— Ciudat! Ieri, când am întrebat-o dacă merge în 
Sanctuar, mi-a râs în nas. Era hotărâtă să urmărească 
eclipsa de aici. Nu-mi vine să cred că s-a răzgândit. E o 


femeie care nu se teme de nimic! Cine ştie, poate că-şi pune 
la punct ultimele probleme... 

— Probabil. 

— Şi amicul nostru Sheerin? Nici el n-a venit? 

— EL în nici un caz. E în Sanctuar. 

— Nu-i prea curajos, aşa-i? 

— Cel puţin are bunul simţ s-o recunoască. Raissta e şi ea 
acolo şi soţia lui Athor, Nyilda şi cam toţi cei pe care-i 
cunosc, exceptându-i pe câţiva astronomi. În locul tău eu m- 
aş duce acolo, Theremon. Diseară, când o să înceapă Bezna, 
o să regreţi. 

— Folimun mi-a spus cam la fel, cu un an în urmă, atât că 
mă Invita în Sanctuarul lui, nu în al vostru. Sunt însă 
pregătit să înfrunt cele mai teribile grozăvii pe care mi le 
pot azvârli zeii. În seara asta e rost de un subiect-bombă şi 
n-o să-l pot realiza dacă stau ascuns. 

— Mâine n-o să mai existe nici un ziar în care să-ţi publici 
articolul. 

— Crezi? Theremon îl prinse pe astronom de braţ şi-l trase 
lângă el, până ce chipurile aproape li se atinseră. Spune-mi 
ceva, Beenay, şuieră el pe un ton coborât. Ca între prieteni. 
Chiar crezi că diseară se va întâmpla ceva atât de incredibil 
cum e Căderea Nopţii? 

— Da! 

— Zeilor! Vorbeşti serios? 

— N-am fost în viaţa mea mai serios. 

— Nu-mi vine să cred. Te consideram un individ stăpân pe 
sine... Solid şi responsabil. Ai luat pur şi simplu câteva 
calcule astronomice, recunoscute drept speculaţii, nişte 
tăciuni dezgropaţi într-un deşert la mii de kilometri de aici 
şi istericalele unor cultişti sonaţi şi le-ai combinat laolaltă în 
cel mai fantasmagoric nonsens de apocalipsă pe care-am... 

— Nu-i un nonsens, insistă cu blândeţe astronomul. 

— Deci într-adevăr în seara asta va fi sfârşitul lumii? 

— Al lumii pe care o cunoaştem şi o iubim noi, da. 


Theremon îşi desprinse degetele de pe braţul celuilalt şi 
ridică mâinile exasperat: 

— Zeilor! Până şi tu! Pe Beznă, Beenay, de peste un an 
încerc să cred ceva din toate chestiile astea, dar nu pot, pur 
şi simplu nu pot. Indiferent ce ai spune tu, sau Athor, sau 
Siferra, Folimun, Mondior sau... 

— Mai stai puţin, făcu astronomul. Doar câteva ore. 

— Într-adevăr eşti sincer! Remarcă uluit Theremon. Pe toţi 
zeii, eşti la fel de nebun ca Mondior. Rahat! Atâta zic: 
Rahat... Du-mă, te rog, la Athor. 

— Te avertizez că nu vrea să te vadă. 

— Mi-ai mai spus o dată. Du-mă! 

Theremon nu crezuse niciodată că avea să adopte o 
atitudine ostilă faţă de grupul lui Athor. Însă în ultimele luni, 
situaţia evoluase treptat în direcţia respectivă. 

În esenţă, îşi spunea el, era o problemă deontologică. De 
acord, Beenay era un prieten foarte bun; Athor era, fără 
îndoială, un mare astronom, Sheerin era vesel, deschis şi 
avea o fire plăcută; iar Siferra era... ei bine, o femeie 
atrăgătoare şi interesantă şi un arheolog important. Nu 
intenţiona câtuşi de puţin să devină inamicul acestor 
oameni. 

EI însă trebuia să scrie ceea ce credea. Şi credea, până în 
străfundul sufletului, că grupul acesta era la fel de nebun ca 
Apostolii Flăcării şi tot atât de periculos pentru stabilitatea 
societăţii. 

Nu izbutea în nici un fel să le ia spusele în serios. Cu cât 
stătea mai mult prin observator, cu atât era mai 
neîncrezător. 

Un corp invizibil şi aparent imposibil de detectat, care 
bântuia cerurile şi ajungea în preajma lui Kalgash la câteva 
mii de ani o dată? O combinaţie de poziţii solare ce avea să-l 
lase numai pe Dovim pe boltă, când satelitul invizibil urma 
să se apropie din nou? Eclipsarea luminii lui Dovim, ducând 
la scufundarea lumii în Beznă? Şi, ca rezultat, înnebunirea 
întregii populaţii? Nu, nu; nu putea înghiţi aşa ceva. 


I se păreau nişte născociri la fel de mari ca acelea 
vehiculate de Apostolii Flăcării de atâţia ani de zile. Unica 
originalitate a cultiştilor era misteriosul fenomen denumit 
Stele. Până şi cei din observator avuseseră bunul simţ să 
admită că nu-şi puteau închipui ce erau Stelele. Se părea că 
erau nişte corpuri cereşti invizibile, care apăreau brusc la 
sfârşitul Anului Cucernic, când pedeapsa zeilor se abătea 
asupra Kalgashului... după cum spuneau Apostolii. 

— E imposibil, îi spusese Beenay într-o seară la clubul 
Şase Sori, cu o jumătate de an înainte de data eclipsei 
Eclipsă şi Bezna, da, continuase el, însă Stelele, nu! În 
Univers nu există decât lumea noastră, cei şase sori; nişte 
asteroizi nesemnificativi... şi Kalgash Doi. Dacă există şi 
Stele, de ce nu; le putem detecta prezenţa? De ce nu le 
putem găsi datorită perturbaţiilor orbitale, aşa cum l-am 
găsit pe Kalgash Doi? Nu, Theremon; dacă există Stele cu 
adevărat, atunci ceva este în neregulă cu teoria gravitaţiei 
universale. lar noi ştim că teoria e corectă. 

Noi ştim că teoria e corectă, zisese Beenay Nu semăna 
oare cui afirmaţia lui Folimun: „Noi ştim că această Carte a 
Revelaţiilor spune adevărul”? 

La început, când Beenay şi Sheerin îii pomeniseră prima 
dată despre temerea lor că lumea întreagă urma să fie 
cufundată într-o perioadă teribilă de beznă, Theremon, pe 
jumătate sceptic şi pe jumătate copleşit şi impresionat de 
viziunile lor apocaliptice, se străduise într-adevăr să fie cât 
mai util. 

— Athor doreşte să se întâlnească cu Folimun. Spusese 
Beenay. Încearcă să afle dacă Apostolii au vreo arhivă cu 
date astronomice, care ar putea confirma descoperirile 
noastre. Ai putea stabili o întâlnire? 

— Amuzant, comentase Theremon. Bătrânul savant 
irascibil solicită o întrevedere cu purtătorul de cuvânt al 
forţelor antiştiinţifice... Să văd ce pot face... 

Întâlnirea se dovedise surprinzător de uşor de aranjat. 
Oricum, ziaristul intenţiona să-i mai ia un interviu lui 


Folimun. Apostolul cel uscăţiv îi fixase o audienţă pentru 
ziua următoare. 

— Athor? întrebase Folimun, atunci când aflase de mesajul 
lui Beenay. De ce vrea să vorbească tocmai cu mine? 

— Poate că vrea să devină Apostol, glumise ziaristul. 

— Greu de crezut, chicotise Folimun. Din câte am auzit 
despre el, mai degrabă s-ar plimba prin centrul lui Şaro, în 
pielea goală şi vopsit în roşu. 

— Poate că s-a convertit, insistase Theremon. După o 
pauză plină de suspans, continuase precaut: Ştiu sigur că 
echipa lui a descoperit nişte lucruri ce ar putea sprijini 
teoria voastră: că Bezna va acoperi lumea pe nouăsprezece 
Theptar. 

Folimun îşi permisese o măruntă reacţie de interes, 
ridicând aproape imperceptibil o sprânceană. 

— Foarte interesant, dacă e adevărat, rostise el calm. 

— Trebuie să discutaţi, dacă vrei să afli adevărul. 

— S-ar putea s-o fac, încuviinţase Apostolul. 

Şi o făcuse. În ciuda eforturilor sale, Theremon nu izbutise 
niciodată să afle ce se petrecuse între Athor şi Folimun. La 
întâlnire participaseră numai cei doi şi, din câte reuşise 
ziaristul să descopere, niciunul nu scăpase vreun cuvânt. 
Beenay, principala lui sursă de informaţii din observator, 
oferise doar presupuneri vagi: 

— Ştiu doar că Athor crede că Apostolii deţin observaţii 
astronomice străvechi. Bâănuieşte că ei şi-au transmis 
cunoştinţele de-a lungul secolelor, poate chiar dinaintea 
ultimei eclipse. Unele pasaje din Cartea Revelaţiilor sunt 
formulate într-un grai vechi, necunoscut... 

— Adică aiureli vechi, necunoscute, vrei să spui. Nimeni n- 
a putut să le descifreze. 

— Eu în nici un caz nu pot, încuviinţase Beenay. Însă unii 
filologi destul de respectabili susţin că pasajele respective 
ar fi texte preistorice. Dacă Apostolii au găsit modalitatea să 
descifreze limbajul acela? Şi dacă păstrează tăcerea, 
ascunzând în felul ăsta datele astronomice care pot exista 


în Cartea Revelaţiilor? Poate chiar asta-i cheia pe care o 
caută Athor. 

Theremon rămăsese cu gura căscată. 

— Vrei să zici că celebrul astronom al timpurilor noastre, 
poate al tuturor timpurilor, simte nevoia să consulte un 
grup de cultişti isterici într-o problemă ştiinţifică? 

Înălţând din umeri, Beenay răspunsese: 

— Ştiu doar că Athor nu-i înghite pe Apostoli şi învăţăturile 
lor mai mult decât o faci tu, dar considera că putea obţine 
ceva din întâlnirea cu amicul tău, Folimun. 

— Nu-i amicul meu! Este pur şi simplu un individ pe care l- 
am cunoscut când i-am luat un interviu. 

— Mă rog, spune-i cum vrei... 

Theremon îl întrerupsese. Spre propria surprindere, 
simţea că-l cuprinde furia. 

— Să ştii că n-o s-aveţi viaţă uşoară cu mine, dacă se 
dovedeşte c-aţi căzut la înţelegere cu Apostolii! Din punctul 
meu de vedere, ei reprezenta chiar Bezna - ideile 
reacționare cele mai întunecate şi detestabile. Dacă-i lăsăm 
să-şi impună punctul de vedere, ne vor întoarce la o viaţă 
medievală de post, castitate şi flagelare. Şi aşa e destul de 
rău că avem psihopaţi ca ei, împroşcând profeţii delirante 
ca să tulbure liniştea oamenilor; dar dacă o persoană cu 
prestigiul lui Athor le va da aripi caraghioşilor ăstora, 
preluându-le aberaţiile şi introducându-le în propriile lui 
teorii, atunci voi fi extrem de suspicios în legătură cu tot ce 
va ieşi din observatorul vostru. 

Pe chipul lui Beenay stupoarea era evidentă. 

— Dacă ai putea vedea cu cât dispreţ vorbeşte Athor 
despre Apostoli, cât de puţin respect are pentru tot ceea ce 
susţin ei... 

— Atunci de ce acceptă dialogul ăsta? 

— Şi tu ai discutat cu Folimun! 

— Era cu totul altceva. Fie că-ţi place sau nu, Folimun este 
în centrul atenţiei în zilele astea. Meseria mea este de a afla 
ce gândeşte. 


— Ei bine, explodase Beenay, poate că şi Athor judecă la 
fel! Acela fusese punctul în care abandonaseră subiectul. 
Discuţia tindea să se transforme în ceartă şi niciunul dintre 
ei n-o dorea. Deoarece Beenay nu ştia cu adevărat dacă 
existase vreo înţelegere între Athor şi Folimun, Theremon 
îşi dăduse seama că nu avea rost să mai insiste. 

Ulterior, ziaristul înţelese că discuţia aceea constituise 
începutul modificării atitudinii sale faţă de Beenay, Sheerin 
şi ceilalţi oameni de ştiinţă; momentul când, dintr-un 
spectator curios şi subiectiv, se transformase într-un critic 
dispreţuitor şi caustic. Chiar dacă el însuşi jucase un rol în 
întrevederea dintre Apostol şi directorul observatorului, 
acum acţiunea i se părea o trădare, o capitulare naivă a lui 
Athor înaintea forţelor reacţiunii şi ignoranței oarbe. 

Deşi nu se lăsase niciodată convins de teoriile ştiinţifice - 
în ciuda aşa-ziselor „dovezi” ce-i fuseseră arătate - 
Theremon păstrase în general o poziţie mai degrabă neutră 
în primele sale articole despre inevitabilitatea eclipsei. 

„Un anunţ surprinzător”, afirmase el, „şi de-a dreptul 
înspăimântător - dacă e adevărat. Pe bună dreptate, Athor 
77 afirmă că orice perioadă prelungită de Beznă, produsă 
brusc la scară planetară, va constitui un dezastru de un 
ordin necunoscut până acum. Azi dimineaţă însă, din 
celălalt capăt al lumii a sosit o altă părere. «Cu tot respectul 
faţă de marele Athor 77», declară Heranian 1104, Astronom 
Regal al Observatorului Imperial din Kanipilitiniu «nu avem 
încă nici o dovadă fermă a existenţei aşa-numitului satelit 
Kalgash Doi şi cu atât mai puţin a posibilităţii sale de a 
produce eclipse precum cele prezise de grupul din Şaro. Nu 
trebuie să uităm că sorii - chiar şi cei mici, cum e Dovim - 
sunt cu mult mai mari decât orice satelit rătăcitor prin 
spaţiu şi ni se pare cu totul improbabil ca un asemenea 
satelit să fie în stare să ocupe exact acea poziţie necesară 
pentru a intercepta întreaga lumină solară...» , 

Urmase apoi discursul lui Mondior din treisprezece 
Umilithar, în care Marele Apostol declarase, plin de 


mândrie, că cel mai de seamă savant al planetei sprijinea 
Cartea Revelaţiilor. „Acum”, răcnise Mondior, „glasul ştiinţei 
este totuna cu glasul cerurilor. Vă spun” nu vă mai puneţi 
speranţe în miracole şi vise. Ceea ce trebuie să vină va veni. 
Nimic nu poate salva lumea de furia zeilor, numai hotărârea 
de-a părăsi păcatul, de-a abandona răul, de-a vă devota 
virtuţii şi dreptăţii!” 

Discursul lui fulminant îl scosese pe Theremon din 
neutralitatea sa. Din prietenie pentru Beenay, o vreme 
încercase să la în serios ipoteza eclipsei. Acum însă începea 
să i se pară o fantasmagorie, creaţia unui grup de savanţi 
oneşti care se autoamăgeau, purtaţi de propriul lor 
entuziasm faţă de mai multe dovezi de circumstanţă şi care, 
raţionând pe baza unor simple coincidenţe, erau gata să 
creadă în ipoteza cea mai absurdă a secolului. 

În ziua următoare, editorialul său atacase: „Vă întrebaţi 
cum au reuşit Apostolii Flăcării să-l convertească pe Anthor 
77? Dintre toţi savanții, celebrul astronom părea ultimul 
care să vină în sprijinul scamatorilor în mantii cu glugi. 
Credeţi că vreun Apostol cu limbă mieroasă l-a păcălit pe 
marele astronom? Sau, aşa cum am auzit şoptindu-se 
înapoia zidurilor Universităţii Şaro, limita pensionării a fost 
stabilită cu câţiva ani prea târziu?” 

Iar acela fusese doar începutul. 

Ziaristul văzu ce rol trebuia să joace. Dacă populaţia 
începea să ia eclipsa în serios, psihozele aveau să se 
înmulțească chiar şi fără apariţia Beznei universale. 

Dacă toţi ajungeau să creadă că sfârşitul lumii urma să se 
petreacă în seara de nouăsprezece Theptar, panica avea să 
se răspândească pe străzi cu mult mai devreme; panica şi 
isteria generală, prăbuşirea legii şi a ordinii şi o perioadă 
prelungită de instabilitate generală şi tulburări, urmate 
numai de zeii ştiau ce tragedii emoţionale, atunci când ziua 
cea temută avea să treacă fără nici o urmare. El trebuia să 
anuleze teama de Beznă, de Căderea Nopţii, de Apocalipsă, 
împungând-o cu lancea ascuţită a ironiei. 


De aceea, atunci când Mondior declarase că se apropia 
răzbunarea zeilor, Theremon replică prin schiţe ironice ale 
lumii, aşa cum avea să arate după... reformarea” societăţii 
de către Apostoli: oameni mergând la plajă în costume de 
baie lungi până la glezne, şedinţe prelungite de rugăciuni în 
pauzele meciurilor şi rescrierea operelor clasice pentru 
eliminarea celor mai mărunte urme de imoralitate. 

Iar când Athor şi grupul său începură să publice diagrame 
arătând deplasarea nevăzutului şi aparent invizibilului, 
Kalgash Doi către punctul de întâlnire cu lumina roşiatică a 
lui Dovim, Theremon făcu paralele caustice cu dragoni, 
giganţi nevăzuţi şi alţi monştri mitologici care populau 
firmamentul. 

Când Mondior se sprijini pe autoritatea ştiinţifică a lui 
Athor pentru a demonstra adevărul secular al învățăturilor 
cultului, ziaristul replică întrebând cât de competente mai 
puteau fi teoriile ştiinţifice ale lui Athor, acum când se 
dovedea că era la fel de nebun ca Marele Apostol. 

Athor propuse un program naţional pentru crearea unor 
stocuri de alimente, informaţii tehnico-ştiinţifice şi obiecte 
absolut necesare omenirii după izbucnirea haosului; 
Theremon sugeră că, în anumite locuri, haosul izbucnise 
deja şi publică propria lui listă de obiecte strict necesare ce 
trebuiau depozitate în pivniţă („deschizătoare de conserve, 
pioneze, copii ale tablei înmulţirii, cărţi de joc. Nu uitaţi să 
vă scrieţi numele pe un cartonaş să-l legaţi de încheietura 
mâinii drepte, în caz că nu vi-l reamintiţi după ce trece 
Bezna... De încheietura mâinii stângi, legaţi un cartonaş pe 
care să scrie: Ca să-ţi afli numele, citeşte cartonaşul de pe 
cealaltă mână...”). 

Cititorilor lui Theremon le venea greu să decidă cine erau 
mai absurzi: Apostolii Flăcării, prevestitori apocaliptici ai 
pieririi lumii, sau pateticii astronomi din observatorul 
Universităţii Şaro. 

Un lucru era însă cert: mulţumită lui 'Theremon, aproape 
nimeni nu mai credea că în seara de nouăsprezece Theptar 


avea să se întâmple mare lucru. 

Athor îşi răsfrânse războinic buza inferioară şi-l fulgeră 
mânios pe ziarist. Reuşea să se controleze doar printr-un 
efort deosebit. 

— Eşti aici?! În ciuda avertismentelor mele?! Asta-i culmea 
neruşinării! 

Theremon întinse mâna, parcă aşteptându-se cu adevărat 
ca Athor să i-o strângă. După câteva clipe, o cobori şi 
rămase privindu-l pe directorul observatorului cu o 
nonşalanţă uluitoare. 

Cu glasul tremurând de iritare, Athor continuă: 

— Domnule, dovedegşti o insolenţă extraordinară venind 
aici în seara asta! Mă uimeşte îndrăzneala de a te arăta 
printre noi. 

Dintr-un colţ al odăii, Beenay interveni nervos: 

— Ştiţi, domnule Athor, de fapt... 

— Tu L-ai invitat? Când ştiai că am interzis în mod expres. 

— Doamna Siferra m-a invitat aici, spuse Theremon. A 
insistat în mod deosebit. 

— Siferra? Siferra?! Mă îndoiesc... Acum câteva săptămâni 
mi-a spus că te consideră un iresponsabil. A folosit nişte 
cuvinte foarte grele. Apropo, unde este? Nu trebuia să fie 
aici? Neprimind nici un răspuns, directorul se întoarse 
către Beenay: Iu l-ai adus aici, Beenay! Sunt extrem de 
surprins de gestul acesta. Nu-i momentul pentru 
indisciplină. În seara asta, observatorul e închis ziariştilor. 
lar pentru acest ziarist este închis de mai mult timp. Condu- 
l afară. 

— Domnule director, rosti 'Theremon, dacă m-aţi lăsa să vă 
explic ce motive m-au... 

— Tinere, cred că orice mi-ai putea spune acum nu ar 
înlătura efectele articolelor tale din ultimele două luni. Ai 
condus o vastă campanie de presă împotriva eforturilor 
mele şi ale colegilor mei de a organiza lumea în faţa 
amenințării ce ne va copleşi. Prin atacurile tale la persoană, 


ai transformat membrii acestui observator în ţinte ale 
ironiilor. 

Luă de pe masă un exemplar al Cronicii şi-l scutură furios: 

— Chiar şi un individ cu binecunoscuta ta obrăznicie ar fi 
ezitat înainte de a-mi cere permisiunea să consemneze 
evenimentele din seara asta. Dintre toţi ziariştii, tocmai tu. 

Azvârlind ziarul pe podea, Athor se îndreptă către 
fereastră şi-şi încrucişă braţele la spate. 

— Să pleci imediat! Se răsti peste umăr Beenay, scoate-l 
de aici! 

Îşi simţea tâmplele zvâcnind. Ştia că era important să-şi 
stăpânească nervii. Nu-şi putea permite să fie distras de la 
evenimentul crucial care se apropia. 

Încruntat, privi panorama oraşului şi se sili să-şi recapete 
calmul. 

Onos începuse să coboare spre orizont şi peste puţin timp 
avea să dispară în pâclele îndepărtate. Athor îl privi 
lunecând în jos. 

Ştia că atunci când urma să-l revadă, el n-avea să mai fie 
întreg la minte. 

Lucirea albă şi rece a lui Sitha era de asemenea vizibilă de 
cealaltă parte a oraşului, jos deasupra orizontului. 
Geamănul lui, Tano, nu se zărea nicăieri - apusese deja, 
lunecând acum pe bolta celeilalte emisfere, care în curând 
avea să se bucure de splendoarea unei zile cu cinci sori - 
iar Sitha începuse să dispară rapid. 

Din spate se auzeau şoaptele lui Beenay şi Theremon. 

— N-a plecat încă? întrebă el ameninţător. 

— Domnule, răspunse Beenay, cred că ar trebui să-l 
ascultați. 

— Crezi? Crezi că ar trebui să-l ascult? Directorul se 
răsuci, cu ochii strălucind sălbatic. Nu, Beenay! Nu, elmă 
va asculta! 

Făcu semn ziaristului, care nici nu se clintise: 

— Vino aici, tinere! Să-ţi dau material pentru articol! 
Theremon se apropie încet. 


— Sitha, arătă astronomul, a început să apună... ba nu, 
chiar a apus. Peste vreo două minute, apune şi Onos. Din cei 
şase sori, doar. Dovim va rămâne pe cer. Vezi? 

Întrebarea era inutilă. În seara aceasta, soarele cel pitic şi 
roşu părea atât de mic cum nu mai fusese de zeci de ani. 
Era însă aproape de zenit şi razele lui roşietice se revărsau, 
inundând solul cu o lumină tot mai sângerie, pe măsură ce 
Onos cobora sub orizont. 

Chipul lui Athor se întrevedea purpuriu. 

— Peste mai puţin de patru ore, spuse el, civilizaţia pe care 
o cunoaştem va lua sfârşit. Dovim va fi singurul soare de pe 
cer... 

Miji ochii şi scrută zarea. Ultimul licăr gălbui al lui Onos 
dispăru. 

— Vezi?! Dovim e singur! Până la final mai sunt patru ore. 
Poţi să scrii asta! Dar n-o să mai existe nimeni care s-o 
citească... 

— Şi dacă vor trece cele patru ore... şi alte patru... şi nu se 
întâmplă nimic? întrebă ziaristul. 

— Nu-ţi face griji. Se vor întâmpla multe, te asigur. 

— Poate... Dar dacă n-o să fie aşa? 

Athor se strădui din răsputeri să-şi păstreze calmul. 

— Domnule, dacă nu pleci şi dacă Beenay refuză să te 
conducă afară, o să chem paznicii şi-o... Nu! În ultima seară 
a civilizaţiei, nu voi permite lipsa de politeţe. Tinere, ai cinci 
minute să spui ce doreai. După aceea, ori voi fi de acord să 
rămâi şi să urmăreşti eclipsa, ori vei pleca fără comentarii. 
Ai înţeles? 

Theremon şovăi doar o clipă. 

— Mi se pare corect. 

— Ai deci la dispoziţie cinci minute, făcu Athor şi-şi scoase 
ceasul de buzunar. 

— Bun! Mai întâi: de ce vă deranjează să-mi permiteţi să 
notez ceea ce se va întâmpla? Dacă prezicerea este corectă, 
prezenţa mea tot nu mai contează... Va veni sfârşitul lumii, 
mâine nu vor mai exista ziare şi nu vă pot face nici un rău. 


Pe de altă parte: dacă nu va fi eclipsă? Veţi fi cu toţii supuşi 
unei campanii de ridiculizare de o amploare nemaiîntâlnită. 
Nu credeţi că ar fi înţelept s-o lăsaţi pe mâini prietenoase? 

— Adică mâinile tale? Pufni Athor. 

— Exact! Ziaristul se tolăni neglijent în cel mai confortabil 
scaun şi-şi încrucişă picioarele. Sunt de acord că 
editorialele mele au fost uneori cam dure, însă de câte oria 
fost posibil am ridicat semne de întrebare. La urma urmei, 
Beenay mi-e prieten. El este primul care mi-a vândut un 
pont despre ce se întâmplă aici şi poate vă amintiţi că la 
început am privit cu interes cercetările acestea. Dar vă 
întreb, domnule Athor, cum puteţi dumneavoastră, unul 
dintre cei mai mari savanţi ai tuturor timpurilor, să 
întoarceţi spatele faptului că secolul acesta reprezintă o 
epocă a triumfului raţiunii asupra superstiţiei, a faptelor 
asupra imaginaţiei, a ştiinţei asupra spaimei oarbe? 
Apostolii Flăcării sunt un anacronism absurd. Cartea 
Revelaţiilor este un noian de nonsensuri. Orice om 
inteligent, orice om modern ştie asta. De aceea oamenii 
sunt nemulţumiţi, chiar înfuriaţi: pentru că savanții au 
schimbat foaia şi ne spun că aceşti cultişti predică adevărul. 
Ei... 

— Nu, tinere, îl întrerupse Athor. Într-adevăr, unele din 
datele pe care le deţinem ne-au fost oferite de Apostoli, dar 
rezultatele noastre nu conţin nimic din misticismele lor. 
Faptele sunt fapte şi nu se poate nega că aşa-zisele 
„nonsensuri” ale Apostolilor se sprijină pe fapte reale. Ţin 
să-ţi spun că am descoperit asta pe pielea noastră. Am 
ignorat însă bigotismul lor şi am făcut tot ce-am putut ca să 
separăm avertismentele lor reale asupra dezastrului, de 
programul acela ridicol şi imposibil de transformare şi 
„reformare” a societăţii. Te asigur că Apostolii ne urăsc 
acum chiar mai mult decât o faci tu. 

— Eu nu vă urăsc. Încerc doar să vă atrag atenţia că 
populaţia este nemulțumită. E furioasă. 

— N-are decât! Pufni dispreţuitor Athor. 


— Da, dar mâine? 

— N-o să existe nici un mâine! 

— Şi dacă?... Să zicem c-o să existe - aşa, numai ca simplă 
ipoteză. Furia aceea poate căpăta forme mult mai violente. 
Ştiţi bine că în ultimele luni, lumea finanţelor cunoaşte un 
regres accentuat. La bursă s-au înregistrat trei crahuri, sau 
nu ştiaţi? Investitorii raţionali nu cred cu adevărat că va fi 
sfârşitul lumii, dar se gândesc că alţi investitori s-ar putea s- 
o creadă, aşa încât cei inteligenţi vând înainte să înceapă 
panica, declanşând-o astfel ei înşişi. Apoi ei cumpără şi vând 
imediat ce cursul se stabilizează, iar ciclul se reia. Ce 
credeţi că s-a întâmplat cu lumea afacerilor? Cetăţeanul 
obişnuit nu vă crede nici el, dar oricum n-are rost să-şi 
schimbe tocmai acum mobila, nu? Mai bine să păstreze 
banii, pentru orice eventualitate, sau să cumpere conserve 
şi muniţie; mobila poate să mai aştepte. 

Înţelegeţi, domnule Athor? De îndată ce totul se va 
termina, oamenii de afaceri au să vă atace. Vor spune că 
dacă nişte nebuni - scuzaţi-mă - deghizați în savanţi pot da 
peste cap economia mondială oricând doresc, făcând nişte 
preziceri aiurite, atunci oamenii trebuie să ia nişte măsuri 
de prevenire. Vor sări scântei! 

Athor îl privea indiferent pe ziarist. Cele cinci minute erau 
pe sfârşite. 

— Şi cum ne poţi ajuta? 

— Păi, rânjii Theremon, mă gândisem că, începând chiar 
de mâine, să vă reprezint în mod neoficial în relaţiile cu 
publicul. Aş putea încerca să potolesc spiritele încinse, în 
acelaşi mod în care am încercat să relaxez încordarea 
generală - prin umor, prin ironie dacă e nevoie. Ştiu... 
ştiu... va fi greu de suportat, recunosc, pentru că va trebui 
să vă taxez ca pe un grup de prostănaci. Dar dacă reuşesc 
să-i fac pe oameni să râdă de voi”, s-ar putea ca ei să-şi uite 
furia. Nu solicit în schimb decât exclusivitatea pentru ceea 
ce se va petrece aici, la noapte. 

Athor tăcu, iar Beenay izbucni: 


— Domnule, ar trebui să ne gândim... Ştiu că am examinat 
toate posibilităţile, dar există întotdeauna o şansă de unu la 
un milion, de unu la un miliard, ca să apară o eroare în 
teorie sau în calcule. Şi-n acest caz... 

Ceilalţi din încăpere începuseră să murmure şi lui Athor i 
se păreau murmure de încuviinţare. Pentru numele zeilor, 
toţi i se împotriveau? Se strâmbă, aidoma cuiva care are în 
gură un gust amar de care nu poate scăpa. 

— Să te lăsăm să rămâi cu noi, pentru ca mâine să ne poţi 
ridiculiza? Crezi c-am devenit senil, tinere? 

— V-am explicat: prezenţa mea aici nu schimbă cu nimic 
lucrurile. Dacă va fi eclipsă şi va veni Bezna, nu vă puteţi 
aştepta din partea mea decât la o atitudine plină de respect 
şi la tot ajutorul pe care-l pot oferi în orice eventuală criză. 
lar dacă nu se întâmplă nimic deosebit, sunt gata să vă 
protejez de răzbunarea cetăţenilor furioşi, care... 

— Vă rog, se auzi o voce nouă. Lăsaţi-l să rămână, 
domnule Athor. Directorul se întoarse. Neobservată de el, 
Siferra intrase în odaie. 

— Mă scuzaţi pentru întârziere. A apărut o problemă de 
ultimă oră la catedră, care a cam dat lucrurile peste cap... 
Schimbă o privire cu Theremon, apoi urmă: Vă rogsănuvă 
simţiţi ofensat, domnule Athor. 

N-am uitat ce a scris despre noi. Însă l-am rugat să vină 
aici astă-seară, pentru ca să vadă în mod direct că noi am 
avut dreptate. Este... invitatul meu. 

Athor închise ochii pentru o clipă. Invitatul Siferrei! Era 
prea de tot! De ce nu-l chemase pe Folimun? La urma 
urmei, putea să-l invite şi pe Mondior! 

Nu avea însă chef de harţă. Timpul îi presa şi, în mod 
evident, nimeni altul nu obiecta împotriva prezenţei lui 
Theremon în observator. Nu mai conta. 

De fapt, mai conta ceva acum? 

— Bine, rosti el resemnat. Rămâi, dacă asta doreşti. Dar te 
rog să te abţii de la orice amestec în treburile noastre. Ai 
înţeles? Pe cât posibil, să nu ne stai în cale. Nu uita că eu 


sunt şeful aici şi, în ciuda opiniilor pe care le-ai exprimat în 
diferite articole, mă aştept la cooperare şi respect... 

Siferra traversă încăperea până lângă ziarist şi-i vorbi în 
şoaptă: 

— Nu crezusem că o să vii. 

— De ce? Invitaţia a fost serioasă, nu? 

— Bineînţeles. Ai fost însă atât de răutăcios în ironiile tale, 
în toate articolele despre noi... de-a dreptul crud... 

— Iresponsabil” e cuvântul pe care l-ai folosit. 

— Adevărat, se înroşi femeia. Nu-mi închipuiam c-o să mai 
apari în faţa lui Athor după toate chestiile acelea oribile pe 
care le-ai scris despre el. 

— Dacă prezicerile lui se îndeplinesc, o să fac şi altceva. O 
să-i cad în genunchi şi o să-i cer umil iertare. 

— Şi-n cazul contrar? 

— Atunci el va avea nevoie de mine, spuse ziaristul. Şi voi 
toţi. Astă-seară, aici trebuie să fiu şi nu în altă parte. 

Siferra îl privi uimită. Întotdeauna Theremon reuşea s-o 
surprindă cu afirmaţiile lui. Încă nu izbutise să-l descifreze 
pe bărbat. Nu-i plăcea de el - asta nu putea fi pus la 
îndoială. Totul - profesiunea lui. Felul de-a vorbi, hainele 
extravagante pe care le purta de obicei - i se părea vulgar 
şi ţipător. Pentru ea, Theremon era simbolul lumii 
grosolane, mohorâte, banale şi respingătoare din afara 
pereţilor Universităţii, o lume pe care o detesta 
dintotdeauna. 

Şi totuşi şi totuşi... 

Ziaristul avea unele însuşiri care” reuşiseră să-i câştige 
admiraţia, fără s-o recunoască în mod deschis. În primul 
rând, era un tip dur, greu de clintit de pe poziţia adoptată. 
Siferra aprecia asta. Era direct, poate chiar necioplit; cu 
totul diferit de indivizii alunecoşi, intriganţi şi iubitori de 
putere care o curtaseră la Universitate. În mod indiscutabil 
era inteligent, deşi preferase să-şi dedice vigoarea spiritului 
unui domeniu de-a dreptul josnic cum era gazetăria; îii 
respecta de asemenea forţa fizică: era înalt, bine clădit şi 


perfect sănătos. Siferra, care avea grijă de corpul ei, nu-i 
putea suferi pe slăbănogi. 

Pe scurt, îşi dădea seama - deşi era improbabil şi o făcea 
să se simtă stânjenită - că era atrasă de el. „Atracția 
contrariilor?” se gândi. „Da, poate fi o definiţie destul de 
exactă. Dar nu completă...” 

Siferra ştia că dincolo de diferenţele superficial, ea şi 
Theremon aveau în comun mai multe decât ar fi dorit să 
admită. 

Privi agitată către fereastră şi rosti: 

— Se-ntunecă. Parcă niciodată n-a fost aşa întuneric. 

— 'Ţi-e frică? întrebă Theremon. 

— De Beznă? Nu, nu prea. Mai mult mi-e frică de ce va 
urma după aceea. Şi ţie ar trebui să-ţi fie... 

— După Beznă, spuse ziaristul, va răsări Onos şi cred că şi 
alţi sori şi totul va fi la fel ca înainte. 

— Pari foarte încrezător. Theremon râse. 

— Onos a răsărit în fiecare dimineaţă a vieţii mele. De ce 
să nu fiu încrezător că va răsări şi mâine? 

Siferra clătină din cap. Bărbatul reîncepuse s-o irite cu 
încăpăţânările lui. Era greu de crezut că acum câteva clipe 
şi-l Imaginase atrăgător. 

— Într-adevăr, vorbi ea cu răceală, Onos va răsări mâine. 
Dar va lumina o scenă atât de devastată încât nu poate fi 
concepută de o persoană cu imaginaţia ta limitată. 

— Vrei să zici că totul o să ardă? Şi-n timpul ăsta, 
populaţia va rătăci de colo-colo, cu spume-n colţul gurii şi 
bolborosind aiureli? 

— Dovezile arheologice indică... 

— Incendii, da. Holocausturi repetate. Dar într-o singură 
regiune, redusă ca suprafaţă, aflată la mii de kilometri de 
aici. Ochii bărbatului scânteiară cu o vitalitate neaşteptată: 
Unde sunt dovezile arheologice; ale demenţei în masă? 
Sunt extrapolări ale incendiilor? Cum poţi fi sigură că n-au 
fost decât nişte ruguri ceremoniale, aprinse de oameni 
perfect sănătoşi, în speranţa că vor readuce sorii şi vor 


alunga Bezna? în cele din urmă, le-au scăpat de sub control 
şi au provocat dezastre de proporţii, de acord, dar n-au 
avut nici o legătură cu tulburările mintale ale populaţiei. 

Femeia îl privi deschis. 

— Există dovezi arheologice şi în privinţa asta. Mă refer la 
o răspândire în masă a tulburărilor mintale... 

— Chiar aşa? 

— Textele de pe tăblițe. Azi dimineaţă am terminat 
confruntarea cu datele oferite de Apostoli... 

— De Apostoli?! Izbucni Theremon. De Apostolii Flăcării?! 
Minunat! Deci şi tu eşti cu ei! Ce păcat, Siferra... O femeie 
atât de frumoasă, care de acum va trebui să se deghizeze 
într-una din mantiile acelea lipsite de orice formă... 

— Mai ştii şi altceva decât să ironizezi? Se răsti ea, abia 
stăpânindu-şi furia şi disprețul. Eşti atât de plin de tine, 
încât nici când vezi care-i adevărul nu te poţi abţine de la 
glumele astea jalnice. Eşti... eşti un bărbat imposibil... 

Se întoarse şi porni grăbită spre capătul opus al camerei. 

— Siferra... Siferra... stai... 

Ea îl ignoră. Clocotea de mânie. Îşi dădea acum seama că 
făcuse o greşeală teribilă invitându-l pe Theremon aici. De 
fapt, greşise din clipa când acceptase să discute cu el. 

„Vina e a lui Beenay”, se gândi. Totul e numai din cauza 
lui!” 

La urma urmei, tânărul astronom fusese cel care i-l 
prezentase pe Theremon, cu câteva luni în urmă la Clubul 
Facultăţii. Cei doi se cunoşteau de mai multă vreme, iar 
Theremon apela în mod regulat la Beenay în problemele 
ştiinţifice de interes jurnalistic. 

Pe atunci, atenţia generală era atrasă de prezicerea lui 
Mondior 71, potrivit căreia sfârşitul lumii avea să fie pe 
nouăsprezece 'Theptar - adică, peste aproape un an. 
Bineînţeles, la Universitate nimeni nu acorda vreo atenţie 
lui Mondior şi Apostolilor săi, dar cam în aceeaşi perioadă, 
Beenay depistase aberaţiile orbitei Kalgashului, iar Siferra 
anunţase descoperirile din Colina Thombo. Ambele 


evenimente consolidaseră în mod neplăcut dogma 
Apostolilor. 

Theremon păruse că ştia totul despre activitatea Siferrei 
în Thombo. Când ziaristul intrase în club, Siferra şi Beenay 
se găseau deja acolo, absolut întâmplător... Astronomul 
spusese doar: 

— Theremon, prietena mea, Siferra, de la catedra de 
arheologie. 'Theremon replicase instantaneu: 

— Ah, da! Oraşele arse din colina aceea... 

— Ai auzit deja despre ele? Zâmbise distantă femeia. 

— Eu i-am spus, intervenise grăbit Beenay. Ştiu că ţi-am 
promis să nu-i suflu nici un cuvânt, dar după ce le-ai spus 
lui Athor şi Sheerin şi celorlalţi, m-am gândit că nu mai 
contează dacă-i zic şi lui, cu condiţia să păstreze secretul. 
Vorbesc serios, Siferra, am încredere în el, zău că am şi 
sunt absolut sigur că... 

— E-n regulă, încuviinţase ea, străduindu-se să nu-şi 
trădeze iritarea. Era mai bine dacă nu spuneai nimic. Dar te 
iert... 

— Nu s-a întâmplat nimic rău, vorbise ziaristul. Beenay m- 
a pus să-i jur că nu voi publica nici măcar un cuvânt. Dare 
fascinant. Absolut fascinant! Cam cât de veche crezi că e 
aşezarea de la bază? Are vreo cincizeci de mii de ani, nu? 

— Mai degrabă paisprezece-cincisprezece mii, răspunsese 
Siferra. Foarte mult însă, dacă te gândeşti că Beklimotul - 
ştii ce este, nu? 

— A fost întemeiat acum vreo două mii de ani, iar noi îl 
consideram cel mai vechi oraş de pe Kalgash... Sper că nu 
intenţionezi să scrii un articol despre descoperirile mele, 
aşa-i? 

— Nu. Ţi-am spus, i-am promis lui Beenay. În plus, ar fi 
cam prea abstract pentru cititorii Cronicii, cam îndepărtat 
de ceea ce-i interesează pe ei. Cred totuşi că poate ieşi un 
articol interesant. Dacă vrei să ne întâlnim şi să-mi dai 
unele detalii... 

— Mai bine nu, ripostase imediat femeia. 


— Ce anume? Să te întâlneşti cu mine, sau să-mi dai 
detalii? Replica lui, spontană aruncase brusc o nouă lumină 
asupra conversaţiei; Spre uşoara ei iritare şi surpriză, 
Siferra înţelesese că ziaristul o plăcea. Rememorând 
ultimele minute, îşi dăduse seama că probabil Theremon se 
întrebase dacă între ea şi Beenay exista vreo legătură, 
deoarece îi găsise împreună aici. Şi, hotărând în cele din 
urmă că nu exista, făcuse o tentativă de flirt. 

Era treaba lui, îşi spusese Siferra şi rostise cu un glas cât 
mai sec: 

— Încă n-am publicat rezultatul săpăturilor în revistele de 
specialitate. Prefer ca până atunci să nu apară nimic în 
presă. 

— Sunt de acord. Dar dacă promit că n-o să suflu un 
cuvânt, eşti de acord să-mi arăţi materialele respective? 

— Păi... 

Îl privise pe Beenay. Ce încredere putea să aibă în 
promisiunea unui gazetar? 

— Poţi avea încredere în Theremon, intervenise 
astronomul. Ţi-am spus deja: n-ai să găseşti un ziarist mai 
cinstit. 

— Ceea ce nu înseamnă mare lucru, chicotise Theremon 
Ştiu însă că nu trebuie să-mi calc cuvântul în ceea ce 
priveşte prioritatea de publicare a unui subiect ştiinţific. 
Dacă aş fi făcut-o, Beenay ar fi fost primul care să mă 
împroaşte cu noroi prin Universitate. lar eu am nevoie de 
contactele de aici, care mi-au oferit câteva subiecte extrem 
de interesante... Deci pot conta pe un interviu? Să zicem... 
poimâine? 

Aşa începuse. 

Theremon era foarte convingător. În cele din urmă, Siferra 
I acceptase să ia prânzul împreună şi, treptat şi cu abilitate, 
ziaristul află de la ea toate detaliile despre excavaţiile din 
Thombo. Ulterior, femeia regretase - se aştepta să citească 
chiar a doua zi în Cronica un articol senzaţional şi imbecil - 
însă Theremon se ţinu de cuvânt şi nu publică nimic. O rugă 


doar să-i arate laboratorul. Siferra cedase din nou şi el 
examinase hărţile, fotografiile şi eşantioanele de cenuşă, 
punând întrebări inteligente. 

— Sper că n-ai de gând să scrii ceva, spusese ea nervoasă. 
Acum după ce-ai văzut atâtea. 

— Ţi-am promis că n-o s-o fac. Deşi, când mă anunţi că îţi 
va apărea o comunicare într-o revistă ştiinţifică, mă 
consider eliberat de orice promisiune. Ce-ai zice să cinăm 
mâine seară la clubul Şase Sori? 

— Păi... 

— Sau poimâine, dacă mâine eşti ocupată... 

Siferra mergea rareori în localuri. Detesta să lase impresia 
falsă că o interesau legăturile sociale şi amoroase. 

Însă ziaristul era greu de respins. Blând, amuzant şi 
expert, o manevră într-o situaţie de unde nu mai putea 
refuza o cină împreună... peste zece zile „Ei şi, ce-i cu 
asta?” se gândi ea. Era un individ destul de atrăgător. Putea 
şi ea s-o mai slăbească cu ritmul monoton al muncii. Se 
întâlniră la clubul Şase Sori, unde Theremon părea 
cunoscut de toată lumea Cinară şi băură un vin excelent din 
provincia Thamian. Bărbatul conducea cu îndemânare 
conversaţia: câte puţin despre viaţa ei, despre pasiunea 
pentru arheologie şi săpăturile de la Beklimot. Află că 
Siferra nu fusese niciodată măritată şi nici no interesa 
căsătoria. El îi povesti despre Apostoli, despre profeţiile lor 
delirante şi relaţia surprinzătoare dintre descoperirile de la 
Thombo şi declaraţiile lui Mondior. Tot ceea ce spunea era 
interesant, plin de bun simţ. Era cuceritor... şi foarte 
priceput în arta manipulării, gândi ea. 

La sfârşitul cinei, o întrebă - blând, amuzant şi expert - 
dacă o putea conduce până acasă. Atunci însă ea pusese 
piciorul în prag. 

Theremon nu păruse necăjit. O invită şi în altă seară. 

După aceea, timp de câteva luni, mai ieşiră împreună de 
două-trei ori. De fiecare dată, lucrurile decurseseră la fel: 
cină într-un local elegant, o conversaţie plăcută şi bine 


condusă, apoi o invitaţie delicat formulată de a se culca 
împreună. Şi de fiecare dată, Siferra îl respinsese la fel de 
delicat. Urmărirea aceasta fără griji devenise un joc plăcut 
şi Siferra se întreba cât avea să mai dureze. Nu voia în mod 
special să se culce cu ziaristul, dar ciudat era faptul că nici 
nu dorea să n-o facă. Trecuse mult de când nu mai simţise 
aşa ceva pentru un bărbat. 

Apoi apăru primul articol dintre cele în care Teremon 
dezvălui teoria grupului de la observator, puse la îndoială 
judecata sănătoasă a lui Athor şi compară prezicerea 
eclipsei de către astronomi cu delirurile nebune ale 
Apostolilor Flăcării. 

La început, femeii nu-i venise să creadă. Era o glumă? 
Prietenul lui Beenay - de fapt, acum şi prietenul ei - îi ataca 
atât de violent? 

Trecură două luni. Atacurile continuau. Theremon n-o mai 
căută în cele din urmă, ea nu mai putu suporta. 

Îl sună la redacţie. 

— Siferra! Ce surpriză! Nu ştiu dacă mă crezi, dar chiar 
azi voiam să te sun, să te-ntreb dacă n-ai vrea să mergem 
la... 

— Nu, îl întrerupse ea. Theremon, ce faci? 

— Cum adică „ce fac”? 

— Articolele despre Athor şi observator... 

La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere prelungă. 

— Aha, rosti ziaristul în cele din urmă. Te-ai necăjit. 

— Dacă m-am necâjit?! Sunt foc şi pară! 

— Crezi c-am fost prea dur... Uite ce-i, Siferra, când scrii 
pentru o masă mare de oameni obişnuiţi, unii dintre ei de 
duzină, trebuie să prezinţi situaţia în alb şi negru, dacă nu 
vrei să rişti să te înţeleagă greşit. Nu pot afirma, pur şi 
simplu, că eu cred că Athor şi Beenay greşesc. Trebuie să 
spun că ei sunt nebuni. Ai înţeles? 

— Şi de când crezi că greşesc? Beenay ştie care-i părerea 
ta? 

— Păi... 


— Te ocupi de subiectul ăsta de câteva luni. Acum ai întors 
foaia cu o sută optzeci de grade. Cine te citeşte rămâne cu 
impresia că toţi din Universitate sunt discipolii lui Mondior 
şi în plus sunt şi săriţi de pe fix. Dacă ai nevoie de cineva pe 
seama căruia să faci glume, de ce ne-ai ales tocmai pe noi? 

— Nu sunt numai glume, rosti încet Theremon. 

— Adică tu crezi ceea ce scrii? 

— Da. Îmi dau cuvântul că da. Cred că n-o să fie niciun 
cataclism, iar Athor creează o panică periculoasă. Prin 
„glumele” mele, prin ironiile mele, încerc să le spun 
oamenilor că nu-i nevoie să-l ia în serios; nu trebuie să se 
alarmeze, să facă... 

— Ce?! Strigă femeia. Dar vor fi incendii, Theremon! Iar 
prin ironiile taie, tu joci un joc periculos cu bunăstarea 
tuturor. Ascultă-mă: eu am văzut cenuşile alea vechi de mii 
de ani. Ştiu ce se va întâmpla. Vor veni Flăcările. Nici nu mă 
îndoiesc de asta. Ai văzut şi tu unele mărturii, iar acum... să 
te situezi pe poziţia asta, mi se pare cel mai distructiv lucru 
pe care-l poţi face. Plin de cruzime, ură şi nesăbuinţă. Este 
ceva complet iresponsabil. 

— Siferra... 

— Te considerasem un individ inteligent, dar acum îmi dau 
seama că eşti exact ca toţi ceilalţi. 

— Sifer... 

Ea închise telefonul. 

De atunci, refuzase să mai vorbească cu ziaristul până cu 
câteva săptămâni înainte de ziua fatală. 

La începutul lui Theptar, Theremon o sună din nou, iar 
Siferra nu-l recunoscu când răspunse. 

— Nu-nchide! Vorbi el repede. Dă-mi un minut! 

— Prefer să n-o fac. 

— Ascultă-mă, Siferra. N-ai decât să mă urăşti, dar vreau 
să ştii atât: nu sunt crud şi nu sunt nesăbuit. 

— Cine a zis că ai fi aşa? 

— Tu ai zis, acum câteva luni, când am vorbit ultima dată. 
Dar nu-i adevărat! Tot ceea ce am scris despre eclipsă am 


făcut-o pentru că aşa cred eu. 

— Atunci eşti cu adevărat lipsit de minte. Poate chiar 
prost. Ceea ce este altceva, dar nu îmbunătăţeşte cu nimic 
situaţia. 

— Am văzut şi eu dovezile şi mi se pare că vă pripiţi cu 
concluziile. 

— Ei bine, replică ea cu răceală, pe nouăsprezece o să 
aflăm cu toţii dacă aşa este. 

— Aş dori să vă pot crede, pentru că tu şi Beenay şi toţi 
ceilalţi, sunteţi nişte oameni minunaţi, extrem de capabili şi 
dedicați muncii voastre. Dar nu pot! Sunt sceptic din 
născare. Aşa am fost de când mă ştiu. Nu pot accepta o 
dogmă pe care încearcă să mi-o vândă altcineva. Probabil 
că e un cusur major al caracterului meu; mă face să par 
superficial. Poate chiar sunt superficial. Dar cel puţin sunt 
cinstit. Pur şi simplu, nu cred că vor fi eclipsa, incendii sau 
nebunii în masă. 

— Nu-i nici o dogmă, Theremon, E o ipoteză. 

— Astea sunt de acum răstălmăciri... lartă-mă dacă ceea 
ce am scris te-a ofensat, dar n-am ce face. 

Ea tăcu o clipă. În mod straniu, ceva din vocea ziaristului o 
mişcase. În cele din urmă, replică: 

— Dogmă, sau ipoteză, sau ce este, va fi testată peste 
câteva săptămâni, în seara de nouăsprezece, voi fi la 
observator. Vino şi tu acolo şi-o să vedem care dintre noi a 
avut dreptate. 

— Nu ţi-a spus Beenay? Athor m-a declarat persona non 
grata la observator! 

— Te-au oprit vreodată asemenea interdicții? 

— Nu vrea nici măcar să stea de vorbă cu mine. Aş fi dorit 
să-i fac o propunere, ceva care s-ar putea să-i fie de mare 
folos după nouăsprezece, când toată tensiunea şi panica 
asta se vor destrăma brusc şi lumea o să-i ceară capul. 
Beenay însă mi-a zis că n-am nici o şansă să-i vorbesc, cu 
atât mai puţin să-mi permită accesul acolo. 


— Vino ca invitatul meu. Ca prietenul meu, sublinie ea 
caustică. Athor o să fie prea ocupat ca să-i pese. Vreau să fii 
acolo când cerul va deveni negru şi vor începe focurile. 
Vreau să te văd atunci; să văd dacă la scuze eşti la fel de 
priceput ca la făcut curte, lheremon! 

De atunci trecuseră trei săptămâni. Acum, îndepărtându- 
se furioasă de ziarist, Siferra traversă încăperea spre locul 
unde Athor studia o serie de hârtii ieşite de la imprimantă. 
Le răsfoia cu tristeţe, parcă, sperând să găsească o grațiere 
a lumii, ascunsă undeva printre coloanele de cifre. Apoi 
ridică privirea şi o zări pe femeie. 

Siferra se îmbujoră. 

— Domnule Athor, cred că ar trebui să vă cer scuze pentru 
că l-am invitat pe omul acesta aici, după tot ce-a zis despre 
noi, despre dumneavoastră, despre... Scutură din cap: Am 
crezut cu adevărat că va fi o lecţie pentru el să fie printre 
noi când... când... Am greşit Este cu mult mai superficial şi 
încăpățânat decât bănuisem. N-ar fi trebuit să-l invit... 

— Acum nu mai contează, nu-i aşa? Replică posac 
astronomul. Atâta vreme cât nu-mi stă în cale, nu-mi pasă 
dacă este sau nu aici. Mai sunt câteva ore şi nu va mai conta 
nimic. Arătă spre cer: Ce întunecat este! Ce întunecat! Şi se 
va mai întuneca... Mă întreb unde sunt Faro şi Yimot. Nu i- 
ai văzut, nu-i aşa? Nu?... Când ai venit, ai menţionat o 
problemă de ultimă oră. Sper că n-a fost nimic grav... 

— Au dispărut tăbliţele Thombo. 

— Au dispărut? 

— Erau în seiful cu antichităţi. Chiar înainte de-a pleca 
spre observator, a apărut Mudrin. Era în drum spre 
Sanctuar, dar voia să verifice un amănunt al traducerii; îi 
venise o idee nouă. Am deschis seiful şi... nimic. Au dispărut 
toate şase. Evident, avem copii după ele. Dar originalele... 
obiectele autentice... 

— Cum se poate întâmpla aşa ceva? 

— Nu-i clar? Făcu posomorâtă femeia. Le-au furat 
Apostolii. Probabil ca să le folosească... cine ştie, ca 


talismane sacre, după. După ce o să treacă Bezna. 

— Ai găsit vreo urmă? 

— Nu sunt detectiv, domnule Athor. Mie nu mi s-a părut 
nimic neobişnuit. Dar sunt convinsă că au fost Apostolii. Le- 
au dorit de când au aflat de existenţa lor. Îmi pare rău că le- 
am spus unde sunt! Mai bine nu ziceam nimănui de ele! 

Athor o apucă de mâini. 

— Nu trebuie să te laşi copleşită de supărare, fetiţa mea. 

Fetiţa îl privi uluită. Nimeni nu-i mai spusese aşa de 
douăzeci şi cinci de ani! Îşi înghiţi replica ce-i venise pe 
buze. La urma urmei, bătrânul încerca să fie amabil. 

— N-au decât să le ia, urmă Athor. Acum nu mai contează 
Mulțumită omului de acolo nimic nu mai contează, aşa-i? 

Siferra strânse din umeri. 

— Detest ideea că un hoţ în mantie de Apostol mi-a umblat 
în birou, mi-a spart seiful şi mi-a luat obiectele pe care le- 
am dezgropat cu mâinile mele; Parcă m-ar fi violat... Mă 
puteţi înţelege, domnule Athor? Furtul tăbliţelor... este 
aproape ca un viol pentru mine. 

— Îmi dau seama cât de supărată eşti, spuse astronomul 
pe un ton ce dovedea exact contrariul. Uite... uite-acolo! Ce 
strălucitor e Dovim astă-seară! Şi peste puţin timp ce 
întunecat va fi totul... 

Femeia surâse fără chef şi-i întoarse spatele. 

În cameră, oamenii se mişcau preocupaţi de colo-colo, 
discutând, alergând la ferestre, arătând, murmurând. La 
răstimpuri, cineva aducea ultimele date din cupola 
telescopului. Printre astronomi, Siferra se simţea complet 
ca o străină. Şi oricum era indispusă, lipsită de speranţe. 
„Probabil că m-a molipsit fatalismul lui Athor”, se gândi. 
„Pare atât de deprimat... aproape pierdut. El nu era aşa. 

Ar fi vrut să-i aducă aminte că în seara aceea nu se sfârşea 
lumea, ci doar ciclul actual al societăţii. Cei care intraseră 
în adăpost urmau să iasă şi să reînceapă totul, aşa cum se 
petrecuse de zece ori - sau de douăzeci de ori, sau de o 
sută - de la începuturile civilizaţiei pe Kalgash. 


Însă probabil că vorbele ei n-aveau să aibă asupra lui 
Athor un efect mai mare decât avuseseră cuvintele 
astronomului pentru ea, când comentase dispariţia 
tăbliţelor. El sperase că întreaga planetă avea să se 
pregătească să preîntâmpine efectele catastrofei. Dar 
avertismentul fusese luat în seamă doar de un grup redus: 
puţinii care intraseră în Sanctuarul Universităţii şi, poate, 
în alte adăposturi construite altundeva... 

— E adevărat ce mi-a zis Athor? Au dispărut tăbliţele? 

— Da. Au fost furate. Ştiam eu că n-ar fi trebuit să accept 
niciodată vreo legătură cu Apostolii! 

— Crezi că ei le-au furat? 

— Sunt sigură. După ce s-a anunţat în mod public 
existenţa lor, Apostolii mi-au trimis vorbă că deţin nişte 
informaţii care mi-ar putea fi utile. Nu ţi-am spus? Probabil 
că nu... Doreau o înţelegere similară celei încheiate între 
Athor şi marele lor preot, sau ce este: Folimun 66. „Noi 
cunoaştem într-o anume măsură graiul cel vechi”, mi-a zis 
individul, „limbajul utilizat în anteriorul An Cucernic.” Şi se 
părea că-i adevărat; aveau nişte texte, dicţionare, alfabete, 
poate chiar mai multe lucruri. 

— Pe care Athor a reuşit să le obţină de la ei? 

— Unele... Oricum, suficiente ca să-şi dea seama că 
Apostolii deţineau date astronomice reale despre eclipsa 
anterioară,. Îndeajuns, spunea Athor, pentru a dovedi că 
lumea trecuse cel puţin o dată printr-un asemenea 
cataclism. 

Athor, povesti ea mai departe, îi dăduse copii după cele 
câteva fragmente de texte astronomice primite de la 
Folimun, iar ea i le arătase lui Mudrin. Într-adevăr, 
paleografului îi fuseseră extrem de utile. Totuşi Siferra se 
împotrivise să dea Apostolilor tăbliţele; mai exact, se 
împotrivise condiţiilor puse de aceştia. Apostolii pretindeau 
că deţin o cheie a scrierii de pe străvechile tăblițe din lut şi 
poate că era adevărat. Folimun insistase să ia originalele 
pentru a fi copiate şi traduse, în loc să-i dea Siferrei 


materialele lor. Nu accepta copii după tăblițe. Ori obiectele 
autentice, ori nu mai făceau nici un schimb. 

— Aici te-ai opus, rosti Beenay. 

— Exact. Tăbliţele nu trebuie să părăsească Universitatea. 
„Dă-ne cheia”, i-am zis lui Folimun, „şi noi vă dăm copii ale 
textelor de pe tăblițe. După aceea fiecare poate încerca o 
descifrare.” 

Folimun refuzase. Copiile nu-i slujeau la nimic, deoarece 
puteau fi considerate falsuri. Şi în nici un caz nu intenţiona 
să-i dea Siferrei documentele sale. Erau texte sacre, îi 
spusese, la care aveau acces doar Apostolii. Dacă el căpăta 
tăbliţele, le dădea şi lor traducerile, însă nici un străin nu 
putea să vadă textele aflate în posesia lui. 

— Pentru o clipă, mărturisi Siferra, am fost chiar ispitită să 
mă alătur Apostolilor doar ca să am acces la cheia scrierii. 

— Tu? Să devii Apostol? 

— Numai ca să pun mâna pe materiale. Totuşi ideea m-a 
scârbit. L-am refuzat pe Folimun. 

Mudrin fusese nevoit să se căznească fără nici un ajutor 
din partea Apostolilor. Treptat, deveni limpede că, într- 
adevăr, tăbliţele se refereau la o teribilă pedeapsă abâtută 
de zei asupra lumii; însă traducerea lui Mudrin era 
nesigură şi cu multe neclarităţi. 

Iar acum, deşi îi venea greu s-o accepte, Apostolii 
puseseră mâna pe tăblițe. În haosul ce avea să urmeze, ei 
aveau să le fluture - tăbliţele - drept dovezi suplimentare 
ale înţelepciunii şi obârşiei lor sacre. 

— Îmi pare rău de ce ţi s-a întâmplat, zise Beenay. Dar 
poate că totuşi nu le-au furat ei. Poate c-o să apară 
undeva... 

— Nu mă bizui pe asta, replică Siferra. Surâse tristă şi 
reveni cu privirea spre cerul mohorât. 

Tot ceea ce putea face ca să uite de necaz era să urmeze 
stilul lui Athor: să pretindă că oricum lumea urma să se 
sfârşească peste puţină vreme şi de aceea nimic nu mai 
conta. Era însă o falsă alinare. Se împotrivi din răsputeri 


unei asemenea idei. Important era să se concentreze 
asupra zilei următoare; să se gândească la supravieţuire, la 
reconstrucţie, la luptă şi la împlinirile acesteia. Nu avea nici 
un rost să cadă în fatalism, precum Athor, să accepte 
pieirea omenirii, să ridice din umeri şi să renunţe la 
speranţe. 

Brusc, un glas de tenor îi întrerupse gândurile sumbre. 

— Salut la toată lumea! Salut, salut! 

— Sheerin! Exclamă Beenay. Ce cauţi aici? 

Chipul rotofei al nou-venitului se lăţi într-un surâs 
încântat. 

— Ce-i atmosfera asta de morgă? Sper că nimeni nu şi-a 
pierdut cumpătul... 

Athor privi surprins şi întrebă arţăgos: 

— Da, chiar aşa, ce cauţi aici, Sheerin? Parcă era vorba că 
o să rămâi în Sanctuar. 

Psihologul chicoti şi se lăsă într-un fotoliu. 

— Lua-l-ar naiba de Sanctuar! Mă plictisea. Voiam să fiu 
aici, în miezul evenimentelor. Nu credeţi că sunt şi eu 
curios? La urma urmei, am străbătut Tunelul Misterului. 
Mai pot supravieţui unei doze de Beznă. Şi vreau să văd 
Stelele astea despre care au tot urlat Apostolii, îşi frecă 
palmele şi adăugă pe un ton mai serios. S-a lăsat gerul 
afară şi bate un vânt de-ţi îngheaţă nasul. În seara asta, 
Dovim pare că nu dă nici un pic de căldură. 

Directorul observatorului scrâşni din dinţi exasperat: 

— De ce a fost nevoie să faci nebunia asta, Sheerin? Cu ce 
poţi fi de folos aici? 

— Şi acolo cu ce puteam fi de folos? Sheerin deschise 
palmele cu o resemnare comică. Un psiholog este inutil în 
Sanctuar. Cel puţin acum. N-am cu ce să-i ajut. Sunt la 
adăpost şi în siguranţă sub pământ şi n-au nici o grijă. 

— Şi dacă în timpul Beznei intră peste ei gloata? Sheerin 
izbucni în râs. 

— Mă îndoiesc că cineva care nu ştie unde-i intrarea ar 
putea s-o găsească în timpul zilei, darmite după stingerea 


sorilor... lar dacă ar găsi-o, ei bine le-ar trebui oameni 
voinici care să-i apere. Eu am cu cincizeci de kilograme 
prea mult. Atunci, de ce să mă ascund cu ei? Prefer să fiu 
aici. 

Auzindu-l pe psiholog, Siferra simţi revenindu-i încrederea 
în sine. Şi ea alesese să petreacă seara Beznei în 
observator, nu în Sanctuar. Poate că nu fusese decât o 
bravură sau o încredere exagerată, însă era convinsă că 
putea supravieţui orelor eclipsei - ba chiar şi sosirii 
Stelelor, dacă mitul respectiv era adevărat - fără să-şi 
piardă minţile. De aceea hotărâse să nu scape ocazia. 

Acum se părea că şi Sheerin, care nu era nici pe departe 
un model de curaj, gândise la fel. Decisese că impactul 
Beznei n avea să fie chiar atât de copleşitor, în ciuda 
propriilor preziceri sumbre din ultimele luni. Femeia îl 
auzise povestind despre dezastrele pricinuite de Tunelul 
Misterului, care-l afectase chiar şi pe psiholog. Cu toate 
acestea, venise la observator. Ajunsese probabil să creadă 
că cel puţin unii oameni aveau să se dovedească mai 
rezistenți decât se aşteptase el până atunci. 

Sau poate că era pur şi simplu necugetat. Poate că prefera 
să-şi piardă minţile rapid în seara asta, decât să rămână cu 
ele întregi şi să fie nevoit să înfrunte nenumăratele şi poate 
insurmontabilele probleme care-i aşteptau în viitorul 
crâncen... 

Nu. Nu! Cădea iarăşi într-un pesimism morbid. 

Îşi alungă gândul. 

— Sheerin! Theremon traversa încăperea, pentru a-l 
saluta pe psiholog. Mă mai ţii minte? Theremon 762. 

— Bineînţeles că te ţin minte, întinse mâna Sheerin. Zeilor, 
ne-ai luat cam tare în ultima vreme! Dar în seara asta, cele 
rele să se spele. 

— Şi el s-o şteargă, murmură Siferra. Se strâmbă 
dezgustată şi se retrase câţiva paşi. 

— Ce-i Sanctuarul acesta în care trebuia să fii? întrebă 
Theremon, după ce strânse mâna psihologului. Am mai 


auzit pomenindu-se de el, dar tot nu-mi dau seama ce poate 

— Ei bine, începu Sheerin, am reuşit să convingem câţiva 
oameni de adevărul prezicerii noastre în privinţa... ăă... 
dezastrului şi ei au luat măsuri adecvate. În majoritate este 
vorba de familiile celor de la observator, câţiva de la alte 
catedre şi doi-trei din afara Universităţii. De pildă, 
partenera mea, Liliath 221, este acum acolo şi, de fapt, eu 
însumi trebuia să rămân înăuntru, dacă n-aş fi fost curios... 
Cu totul, în Sanctuar sunt vreo trei sute de persoane. 

— Am înţeles. Se vor ascunde pentru că Bezna şi... ăă... 
Stelele să nu le poată face nici un rău şi vor rămâne acolo 
când restul lumii o ia razna. 

— Exact! Să ştii că şi Apostolii au un fel de adăpost. Nu 
ştim sigur câţi oameni sunt acolo - puţini, dacă avem noroc 
- dar se pare că e vorba de câteva mii, care vor ieşi şi vor 
stăpâni pământul după Beznă. 

— Deci grupul de universitari ar trebui să fie un soi de 
opoziţie? 

— Pe cât posibil, încuviinţă Sheerin. Nu va fi uşor. Aproape 
toţi oamenii vor fi nebuni, marile oraşe vor fi în flăcări, 
probabil că un număr însemnat de Apostoli vor încerca să-şi 
impună autoritatea... le va fi greu să supravieţuiască. Au 
totuşi alimente, apă, adăpost, arme... 

— Au mai mult decât atât, interveni Athor. Au toate datele, 
observaţiile şi calculele noastre, exceptându-le pe cele din 
seara asta. Ele vor fi extrem de importante pentru 
următorul ciclu şi trebuie protejate cu orice preţ. Restul se 
poate duce de râpă. 

Theremon fluieră prelung şi gânditor. 

— Deci voi sunteţi absolut siguri că tot ce-aţi prezis se va 
petrece exact cum aţi spus-o! 

— Cum altfel am fi putut face? Replică tăios Siferra. Odată 
ce ne-am dat seama de inevitabilitatea dezastrului... 

— Da, încuviinţă ziaristul. Trebuia să faceţi pregătiri. 
Pentru că deţineaţi Adevărul. Aşa cum şi Apostolii Flăcării 


deţin Adevărul. Aş dori să fiu măcar pe jumătate atât de 
sigur despre ceva, pe cât sunteţi voi, deţinătorii-de-Adevăr, 
în această seară. 

Femeia îl fulgeră cu privirea: 

— Păcat că n-o să fii afară la noapte, rătăcind prin străzile 
incendiate! Dar nu... nu, aici vei fi în siguranţă! E mai mult 
decât meriţi! 

— Uşurel, interveni Sheerin, apucându-l de braţ pe ziarist. 
N-are rost să-i provoci pe oameni, prietene, şopti el. Hai 
într-un loc unde nu deranjăm pe nimeni şi putem discuta. 

— De acord, spuse Theremon. 

Nu schiţă însă nici un gest de a părăsi odaia. În jurul mesei 
începuse un joc de şah stohastic şi ziaristul rămase câteva 
clipe fără să priceapă, urmărind mişcările executate rapid 
şi în tăcere. Părea uluit de capacitatea de concentrare a 
jucătorilor, deşi erau cu toţii convinşi că sfârşitul lumii se 
afla la numai câteva ore depărtare. 

— Haide, repetă Sheerin. 

— Da, da... 

leşiră pe hoi, urmaţi aproape imediat de Beenay. „Ce 
individ enervant”, îşi spuse Siferra. 

Privi discul lui Dovim, strălucind pe boltă. Oare cerul se 
mai întunecase în ultimele minute? „Nu” se gândi, „e 
imposibil!” Dovim se afla tot acolo. De vină era numai 
imaginaţia ei. Cu un singur soare, cerul părea ciudat. Nu-l 
mai văzuse niciodată cu nuanţa aceea purpuriu închisă. Nu 
putea fi însă vorba de Beznă, era ceva mai sumbru, totuşi 
lumina era suficientă şi vizibilitatea nu se redusese. 

Se gândi iarăşi la tăbliţele dispărute, apoi şi le alungă din 
minte. 

Jucătorii de şah au dreptate”, îşi spuse. „Aşează-te şi 
relaxează-te. Dacă poţi...” 

Sheerin îi conduse pe Beenay şi Theremon în odaia 
alăturată, mobilată cu fotolii moi, draperii groase şi roşii la 
ferestre şi o carpetă brună. Lumina lui Dovim conferea 
încăperii culoarea sângelui închegat. 


Psihologul fusese surprins să-l găsească pe Theremon în 
observator, după articolele pe care le scrisese şi după tot 
ceea ce făcuse pentru a ridiculiza campania lui Athor de 
pregătire a publicului, în ultima vreme, directorul 
observatorului aproape că turba când auzea numele 
ziaristului; se părea totuşi că cedase şi-i permisese să asiste 
la eclipsă. 

Amănuntul era ciudat şi puţin îngrijorător. Putea însemna 
că structura solidă a personalităţii bătrânului astronom 
începuse să se destrame; că nu numai mânia lui, ci şi tăria 
sufletească ceda în faţa apropierii catastrofei. 

Din acest punct de vedere, Sheerin era mai mult decât 
uşor surprins de propria sa prezenţă în observator. Fusese 
o decizie de ultim moment, un impuls primar deloc 
caracteristic lui. Liliath se îngrozise. El însuşi se simţea 
neliniştit. Nu uitase spaimele pe care i le deşteptaseră cele 
câteva minute petrecute în Tunelul Misterului. 

Dar, în cele din urmă, îşi dăduse seama că trebuia să fie 
aici, tot aşa cum trebuise să treacă prin Tunel. Pentru alţii 
poate că nu era decât un şoarece de bibliotecă, trupeş 
amuzant; însă înapoia acelor trăsături de suprafaţă, el 
rămăsese un om de ştiinţă. Studiul Beznei fusese 
preocuparea sa de o viaţă. Cum s-ar mai fi putut respecta 
pe sine, ştiind că în cea mai importantă manifestare a 
Beznei din ultimii două mii de ani, el preferase să se 
pitească în siguranţa tihnită a unui adăpost subteran? 

Nu, trebuia să fie aici, martor la eclipsă; să simtă cum 
Bezna pune stăpânire pe lume. 

Când intră în odaie, ziaristul rosti cu o sinceritate 
neaşteptată: 

— Încep să mă-ntreb dacă aveam dreptul să fiu atât de 
sceptic... 

— Trebuia să te fi întrebat mai demult. 

— Mai bine mai târziu... Văzându-l pe Dovim şi roşul ăsta 
ciudat acoperind totul... Ştii, aş fi gata să dau zece credite 
pentru o doză sănătoasă de trăsnet alb. Un Tano Special 


dublu... De fapt, m-aş mulţumi să-i văd pe Iano şi Sitha pe 
cer. Sau mai bine pe Onos. 

— Onos va fi mâine dimineaţă, interveni Beenay care 
tocmai intrase în cameră. 

— Da, dar noi? întrebă Sheerin, apoi surâse repede ca să- 
şi ascundă îngrijorarea. Prietenul nostru, se adresă el 
astronomului, ar da oricât pentru o duşcă zdravănă. 

— Pe Athor l-ar apuca pandaliile... A specificat în mod 
insistent că în seara asta să nu se consume alcool. 

— Deci n-avem decât apă? Stărui Sheerin. 

— Păi... 

— Hai, Beenay! Athor n-o să vină aici. 

— Aşa cred şi eu. 

Beenay se apropie de una din ferestre, se ghemui pe vine 
şi, din nişa de sub pervaz, scoase o sticlă cu un lichid roşu, 
care clipoci sugestiv. 

— Eram sigur că Athor nu ştie de ea, comentă el revenind 
lângă masă. Uite-o! Avem doar o ceaşcă, pe care o s-o 
capeţi tu, Theremon, fiind musafir. Eu şi cu Sheerin putem 
bea şi din sticlă. 

Umplu cu multă atenţie ceaşca micuță. Theremon chicoti: 

— Când ne-am cunoscut, nici nu puneai gura pe băutură. 

— A fost odată. Acum e altceva. Sunt vremuri grele... învăţ 
şi eu... Un pahar te poate relaxa în asemenea momente. 

— Aşa am auzit şi eu, încuviinţă ziaristul. Sorbi. Din 
ceaşcă. Era un vin roşu, acrişor, probabil din cel ieftin, din 
provinciile sudice. Exact ce ar fi cumpărat un abstinent 
necunoscător ca Beenay. 

În lipsă de altceva, era bun şi ăsta. 

Astronomul trase o duşcă zdravână şi trecu sticla lui 
Sheerin. Acesta bău pe îndelete, ridicând-o cu fundul în sus: 
Apoi, lăsând-o, oftă mulţumit şi, plescăind din buze, vorbi: 

— Athor pare schimbat în seara asta. Vreau să zic, chiar 
considerând circumstanţele mai speciale... Ce s-a 
întâmplat? 


— Cred că-şi face griji în legătură cu Faro şi Yimot, 
răspunse Beenay. 

— Cine sunt ăştia? 

— Doi studenţi. Trebuiau să apară de câteva ore... Avem 
foarte puţini oameni aici astă-seară; exceptându-i pe cei cu 
adevărat esenţiali, toţi au intrat în Sanctuar. 

— Doar nu crezi c-au dat bir cu fugiţii? întrebă ziaristul. 

— Cine? Faro şi Yimot? Nici vorbă! Nu sunt genul. Ar da 
oricât să fie aici şi să consemneze datele din timpul eclipsei. 
Poate că în Şaro au izbucnit tulburări care i-au împiedicat 
să ajungă... Beenay strânse din umeri: Oricum, bănuiesc că 
mai devreme sau mai târziu apar ei. Deşi dacă n-o să vină 
înainte de faza critică, vor fi cam multe de făcut şi nu ştiu 
cum o să ne descurcăm Cred că asta-l îngrijorează pe Athor. 

— Nu-s prea sigur, interveni psihologul. De acord, se 
gândeşte şi la doi oameni lipsă, dar mai e ceva... Parcă 
brusc ar fi îmbătrânit... Pare obosit, chiar înfrânt. Ultima 
dată când l-am văzut era plin de viaţă, vorbea mereu 
despre reconstruirea societăţii după eclipsă... era 
adevăratul Athor, omul de fier. Acum văd doar o epavă 
bătrână, patetică şi tristă, aşteptând sfârşitul. Faptul că nici 
măcar nu s-a deranjat să-l dea afară pe Theremon... 

— A încercat, explică ziaristul. L-a oprit Beenay. Şi 
Siferra... 

— Ce vă spuneam? Beenay, mai cunoşti pe cineva care să-l 
poată opri pe Athor?... la mai dă sticla aia! 

— S-ar putea să fie vina mea, spuse Theremon. Am 
ironizat permanent planul lui de înfiinţare a unor 
adăposturi tip Sanctuar în toată lumea. Dacă el crede cu 
adevărat că peste câteva ore se va instaura o Beznă 
universală, iar toţi oamenii vor înnebuni şi vor deveni 
violenţi... 

— Crede, îl întrerupse astronomul. Noi toţi credem. 

— Atunci eşecul guvernului de a lua în serios predicțiile lui 
reprezintă o înfrângere grea, copleşitoare pentru Athor. lar 


eu sunt responsabil în mare măsură Dacă se dovedeşte că 
voi toţi aţi avut dreptate, n-o să mi-o iert niciodată. 

— Nu te mai crede aşa grozav, interveni Sheerin. Chiar 
dacă ai fi scris cinci articole pe zi, solicitând organizarea 
unei pregătiri generale, guvernul tot n-ar fi făcut nimic. Ba 
chiar, dacă un ziarist popular ca tine îi lua apărarea lui 
Athor, era posibil ca guvernul să fi ignorat şi mai mult 
avertismentele bătrânului. 

— Mulţumesc, făcu Theremon. Eşti drăguţ... A mai rămas 
ceva vin? Privi el spre Beenay. În plus, am probleme şi cu 
Siferra. Ea crede că nici nu există cuvinte care să-mi 
descrie josnicia. 

— A fost o vreme când părea de-a dreptul interesată de 
tine, îşi aminti astronomul. Chiar mă pusese pe gânduri 
dacă tu şi ea nu... aa... 

— Nu, rânjii Theremon. Nu prea. Şi de-acum încolo nici 
atât... Totuşi un timp am fost prieteni buni. E o femeie 
deosebită, cu totul deosebită... Ce-i cu teoria despre 
ciclurile preistoriei? E ceva serios? 

— Nu prea, dacă-i asculţi pe unii din colegii ei de catedră, 
răspunse Sheerin. O privesc chiar cu dispreţ. Adevărul este 
că toţi au interesul să susţină teoria arheologică curentă, 
care afirmă că Beklimot a fost prima aşezare, iar cu două 
mii de ani înaintea lui nu exista nici un fel de civilizaţie, 
doar sălbatici care trăiau în junglă. 

— Dar cum pot contrazice descoperirea catastrofelor 
ciclice din Colina Thombo? 

— Un om de ştiinţă care crede că deţine adevărul poate 
contrazice orice i-ar ameninţa convingerile. Dacă zgândări 
puţin un savant, vei constata că în esenţă este destul de 
similar unui Apostol al Flăcării. Diferă numai aspectul 
exterior. 

Luă sticla din mâna ziaristului şi bău din nou, zdravăn. 

— Dă-i naibii! Până şi-un profan ca mine îşi dă seama că 
descoperirile Siferrei dau peste cap imaginea noastră 
asupra preistoriei. Întrebarea nu este dacă e adevărat că 


incendiile se repetă în ultimele mii de ani, ci de ce se 
repetă? 

— Am auzit o mulţime de ipoteze, rosti Theremon şi toate 
mi s-au părut de domeniul fantasticului. Cineva de la 
Universitatea Kitro afirma că periodic, la câteva mii de ani, 
au loc ploi de foc. La ziar am primit o scrisoare de la un 
astronom amator care spunea că el „a dovedit” că ciclic, 
Kalgashul trece printr-un soare Bănuiesc c-au existat teorii 
şi mai trăsnite... 

-— Una singură pare apropiată de realitate, rosti încet 
Beenay Mai ţineţi minte conceptul Săbiei lui Thargoia? 
Pentru obţinerea adevărului, trebuie renunţat la ipotezele 
prea complicate. Nu există absolut nici o motivaţie pentru o 
ploaie de foc şi este evident un nonsens să vorbim despre 
traversarea unui soare. Însă teoria eclipsei se potriveşte 
perfect, determinând matematic orbita Kalgashului, pe 
baza gravitaţiei universale. 

— Teoria eclipsei poate sta în picioare, da. Fără îndoială. 
De fapt, o s-o verificăm acuşica; nu? Rânjii Theremon. Dar 
ia aplică Sabia lui Thargoia chiar la afirmaţia ta. În teoria 
eclipsei nu există absolut nimic care să indice în mod 
necesar declanşarea ulterioară a incendiilor. 

— Nu, încuviinţă psihologul. Ai dreptate. Dar o indică 
bunul simţ. Eclipsa va aduce Beznă. Bezna va aduce 
nebunie. lar nebunia va aduce Flăcările. Care distrug alte 
două milenii de realizări umane Mâine, totul se va duce 
naibii Mâine, pe tot Kalgashul nu va mai exista un oraş 
neatins. 

— Vorbeşti ca Apostolii, remarcă iritat ziaristul. Acum 
câteva luni am auzit de la Folimun aproape aceleaşi cuvinte. 
Privi pe fereastră, dincolo de pantele împădurite ale 
măgurii pe care se afla observatorul, spre turnurile lui Şaro 
ce scânteiau însângerate în zare. Aruncând o căutătură 
spre Dovim, simţi cum îi sporeşte nesiguranța. La zenit, 
soarele sclipea roşu, micuţ şi răutăcios. 


— Logica voastră nu mă convinge, continuă el încăpățânat. 
De ce aş înnebuni dacă nu mai văd nici un soare pe cer? Şi 
chiar dacă aş înnebuni - nu i-am uitat pe nenorociţii ăia din 
Tunelul Misterului şi chiar dacă ar înnebuni toată lumea, 
cum pot păţi ceva oraşele? O să le aruncăm în aer? 

— La început şi eu am spus exact la fel, interveni Beenay. 
Apoi am tăcut şi m-am gândit puţin. Dacă ai fi în Beznă, ce 
ţi-ai dori mai mult decât orice... Care ar fi lucrul cerut de 
toate instinctele tale? 

— Păi, cred că lumina. 

— Exact! Răcni Sheerin. Lumina, da! Lumina! 

— Şi? 

— Şi de unde o iei? 

— De acolo, arătă ziaristul către întrerupătorul din perete. 

— Exact, încuviinţă Sheerin pe un ton batjocoritor. Iar zeii, 
în infinita lor bunătate, vor crea suficient curent ca să-ţi dea 
ceea ce doreşti. Pentru că centralele de energie electrică în 
nici un caz n-au să izbutească. Generatoarele se vor gripa şi 
se vor opri, iar mecanicii o să rătăcească de colo-colo, 
bâiguind în întuneric, alături de dispeceri şi de inginerii 
energeticieni. Până aici eşti de acord? 

Theremon încuviinţă din cap, fără un cuvânt. 

— Deci când generatoarele se vor opri, de unde vom avea 
lumină? De la candele, să zicem, care au baterii. Dar poate 
că n-ai una la îndemână. Poate că te găseşti pe stradă, în 
Beznă, iar candela ta e acasă, lângă pat. Şi tu vrei lumină. 
Deci o să dai foc la ceva, nu, domnule Theremon? Ai văzut 
vreodată o pădure arzând? Ai mers vreodată la picnic şi-ai 
făcut friptură la un foc din vreascuri? Lemnul care arde nu 
dă numai căldură, dă şi lumină; oamenii ştiu bine acest 
lucru. lar când e întuneric, ei doresc lumina şi-o vor obţine. 

— O să ardă lemne? Sovăi ziaristul. 

— O să dea foc la orice pot. Vor avea nevoie de lumină. 
Trebuie să dea foc la ceva, dar lemnul nu prea este la 
îndemână pe străzile unui oraş. Atunci or să aprindă orice 
găsesc. Un teanc de ziare? De ce nu? Cronica poate oferi 


lumină, un timp. Dar chioşcurile din care se vând ziare? 
Ardeţi-le şi pe ele! Ardeţi hainele! Ardeţi cărţile! Ardeţi 
şindrila acoperişurilor! Ardeţi orice! Oamenii trebuie să 
aibă lumină şi orice aşezare omenească va străluci în 
flăcări! Astea sunt focurile, domnule ziarist! Ăsta e sfârşitul 
lumii în care ai trăit. 

— Dacă va fi eclipsă, rosti încăpățânat Theremon. 

— Bineînţeles, încuviinţă psihologul. Eu nu sunt astronom 
şi nici Apostol. Dar pariez pe eclipsă. 

Îl privi direct pe Theremon. Cei doi bărbaţi îşi încrucişară 
privirile de parcă problema respectivă era o afacere 
personală de confruntare a voinţelor, apoi ziaristul cedă, 
fără să spună nimic. Răsufla zgomotos şi întretăiat. Îşi duse 
mâinile la tâmple şi le masă. Din încăperea alăturată se auzi 
brusc larmă. 

— Parcă ar fi vocea lui Yimot, spuse Beenay. Probabil c-a 
venit împreună cu Faro. Hai să vedem de ce-au întârziat. 

— Haidem! Murmură 'Theremon. Inspiră adânc şi păru că 
se cutremură. Încordarea se destrămase... pentru moment. 

În cabinetul directorului era hărmălaie. Astronomii se 
înghesuiau în jurul lui Faro şi Yimot, care încercau să 
răspundă avalanşei de întrebări nerăbdătoare, în timp ce se 
dezbrăcau. 

Athor îşi croi drum printre toţi şi se adresă mânios noilor 
veniţi: 

— Vă daţi seama că-i practic ora eclipsei? Unde-aţi fost? 
Faro se aşeză şi-şi frecă palmele. Obrajii lui rotunzi şi 
cărnoşi se înroşiseră de frigul de afară. Surâdea ciudat şi 
părea surprinzător de calm, aproape ca sub influenţa unui 
sedativ. 

— Nu l-am mai văzut niciodată aşa, şopti Beenay 
psihologului, întotdeauna este foarte smerit, întotdeauna e 
studentul umil care îi respectă pe cei din jur. Până şi faţă de 
mine. Dar acum... 

— Ş$şş, făcu Sheerin. Ascultă! 


— Yimot şi cu mine, spunea Faro, tocmai am terminat un 
mic experiment personal. Am încercat să realizăm o 
instalaţie care să simuleze apariţia Beznei şi a Stelelor, 
pentru a căpăta o idee despre felul cum arată. 

Dinspre ascultători se auziră murmure de surpriză. 

— Stele? Repetă Theremon. Ştiţi ce sunt stelele? Cum aţi 
aflat? 

— Citind Cartea Revelaţiilor, zâmbi larg Faro. Pare destul 
de clar că Stelele sunt asemănătoare unor sori, dar mai 
mici, care apar pe cer atunci când Kalgash intră în Peştera 
Beznei. 

— Absurd! Exclamă cineva. 

— Imposibil! 

— Cartea Revelaţiilor! Pe ea şi-au bazat cercetările?! 
Închipuieşte-ţi... 

— Linişte! Ceru Athor. În ochii săi apăruse un licăr brusc 
de interes, o urmă a vechii sale curiozităţi. Continuă, Faro! 
Ce era instalaţia aceasta? Cum aţi realizat-o? 

— Ideea ne-a venit acum vreo două luni şi i-am dedicat tot 
timpul nostru liber. Yimot ştia în oraş o casă cu acoperişul în 
formă de cupolă; o fostă magazie, cred. Am cumpărat-o... 

— Cu ce? îl întrerupse sever Athor. De unde aţi avut bani? 

— Toate economiile noastre, mormăi slăbănogul Yimot Ne- 
a costat două mii de credite. Apoi continuă pe un ton de 
scuză: Şi ce dacă? Mâine, două mii de credite or să fie două 
mii de bucăţi de hârtie, nimic altceva. 

— Exact, încuviinţă Faro. Deci am cumpărat casa şi am 
tapisat tot interiorul cu catifea neagră, de sus până jos, ca 
să obţinem o Beznă cât mai perfectă. După aceea am 
perforat tavanul şi acoperişul, cu găurele mici de tot şi le- 
am astupat cu dopuri metalice, care puteau fi înlăturate 
simultan prin acţionarea unui întrerupător. N-am făcut noi 
totul; am angajat un tâmplar, un electrician şi alţi câţiva; 
banii nu mai contau. Ideea era că lumina din exterior va 
pătrunde prin găurelele din tavan şi va crea un efect 
asemănător cu al Stelelor. 


Adică aşa cum ne imaginăm noi Stelele, explică Yimot. În 
tăcerea ce urmă. Nu se auzi nici măcar o răsuflare. Athor 
începu autoritar: 

— N-aveaţi nici un drept să faceţi o experienţă... 

— Ştim, domnule, păru fâstâcit Faro, dar... să fim sinceri, 
noi am considerat-o cam periculoasă. Dacă simularea 
funcţiona, ne aşteptam să înnebunim pe jumătate... Cel 
puţin din spusele domnului Sheerin, cam aşa am bănuit. De 
aceea, am considerat că riscul trebuia să fie asumat doar de 
noi. Bineînţeles, dacă descopeream că ne păstram 
sănătatea mintală, ne gândisem că poate izbuteam să 
devenim imuni şi atunci să vă imunizăm şi pe 
dumneavoastră în acelaşi fel. Însă lucrurile nu s-au petrecut 
deloc aşa... 

— De ce? Ce s-a întâmplat? Răspunsul îl dădu Yimot: 

— Ne-am închis înăuntru şi am rămas un timp ca să ne 
obişnuim ochii cu întunericul. E o senzaţie teribil de 
neplăcută; Bezna totală te face să simţi că pereţii şi tavanul 
te vor zdrobi. După ce ne-am adaptat, am acţionat 
întrerupătorul. Dopurile au căzut şi plafonul a scânteiat cu 
punctişoare de lumină. 

— Şi? 

— Şi... nimic. Asta-i partea cea mai ciudată. Conform Cărţii 
Revelaţiilor, eram expuşi Stelelor pe un fundal de Beznă. 
Dar nu s-a întâmplat nimic. Era doar un tavan cu găurele, 
prin care pătrundea lumina, fără să ne creeze vreo senzaţie 
suplimentară. Am mai încercat O dată şi încă o dată - de 
asta am şi întârziat dar n-au avut absolut nici un efect. 

Liniştea care se aşternu părea cauzată de un şoc. Toate 
privirile se întoarseră către Sheerin, care rămăsese 
nemişcat, cu gura deschisă. Primul vorbi Theremon: 

— Ştii ce-nseamnă asta pentru teoria ta, nu-i aşa, Sheerin? 
Zâmbi el uşurat. 

— Nu te grăbi, ridică o mână psihologul. Lasă-mă să mă 
gândesc. Aceste aşa-zise. Stele” obţinute de băieţi... timpul 
total al expunerii lor la Beznă... 


Căzu pe gânduri. Toţi îl priveau. Deodată, pocni din 
degete, iar când ridică fruntea, ochii lui nu mai erau nici 
surprinşi, nici nesiguri. 

— Bineînţeles...! 

Nu apucă să mai termine. Thilanda, care rămăsese în 
cupola observatorului, fotografiind cerul la intervale de 
zece secunde, năvăli în odaie, fluturând din braţe într-un 
stil demn de Yimot. 

— Domnule Athor! Domnule Athor! 

— Ce este? Se răsuci directorul. 

— L-am găsit... a intrat drept în cupolă... n-o să vă vină să 
credeţi, domnule Athor... 

— Uşurel, copilă. Ce s-a întâmplat? Cine a intrat? 

Pe coridor se auziră zgomote, apoi un zăngănit puternic. 
Sărind în picioare, Beenay se năpusti afară, dar se opri 
imediat ce ieşi pe uşă, exclamând: 

— Ce naiba! 

Pe hol se aflau Davnit şi Hikkinan, care ar fi trebuit să fie 
în cupolă împreună cu Thilanda. Cei doi astronomi se luptau 
cu un altreilea personaj, un bărbat zvelt şi cu ţinută 
atletică, trecut de treizeci de ani, cu păr roşu şi cârlionţat, 
chip cu trăsături ascuţite şi ochi albaştri, reci. Astronomii îl 
târâră în cameră, ţinându-i braţele răsucite la spate. 

Necunoscutul purta mantia întunecată a Apostolilor 
Flăcării. 

— Folimun 66! Exclamă Athor. 

— Folimun! Repetă aproape simultan Theremon. În 
numele Beznei, ce cauţi aici? 

Apostolul vorbi calm, pe un ton distant şi poruncitor: 

— Nu în numele Beznei am venit la voi astă-seară, ci în 
numele luminii. 

— Unde l-aţi găsit? Se întoarse directorul spre Thilanda. 
— V-am spus, domnule Athor. Când l-am auzit, noi eram 
ocupați cu plăcile fotografice. Stătea în spatele nostru şi a 

zis: „Unde-i Athor? Trebuie să-l văd imediat!” 


— Chemaţi paznicii, rosti Athor, întunecându-se de mânie. 
Observatorul trebuia să fie impenetrabil în seara asta. 
Vreau să ştiu; cum a trecut omul acesta de paznici. 

— Probabil că unul sau doi dintre ei sunt partizani ai 
Apostolilor, interveni ziaristul. Evident că n-au stat pe 
gânduri când a apărut Folimun şi le-a cerut să descuie uşa. 

Athor îl privi nimicitor, dar cu o expresie ce dovedea că 
bătrânul astronom îi dădea dreptate. 

Toţi cei din încăpere îl înconjurară pe Folimun şi-l 
examinau uimiţi. 

— Mă numesc Folimun 66, începu Apostolul şi sunt 
asistentul special al Sfinţiei Sale Mondior 71. Am venit aici 
nu ca un infractor, cum se pare că gândiţi, ci ca trimis al 
Sfinţiei Sale. Athor, crezi că le poţi convinge pe aceste două 
brute să-mi dea drumul? 

— Lăsaţi-l, gesticulă nervos directorul. 

— Mulţumesc, rosti Folimun. Îşi masă braţele şi-şi aranjă 
faldurile mantiei, apoi făcu o plecăciune recunoscătoare - 
sau era doar batjocoritoare? în jurul Apostolului, aerul 
părea încărcat cu electricitate. 

— Bun, rosti Athor. Ce cauţi aici? Ce doreşti? 

— Ceva ce, probabil, nu mi-ai oferi de bunăvoie. 

— Ai perfectă dreptate! 

— Când ne-am întâlnit acum câteva luni, începu Apostolul, 
a fost o discuţie extrem de încordată, un contact între doi 
indivizi care se considerau, probabil, stăpânii unor tabere 
ostile. Pentru tine, eu eram un fanatic periculos, iar pentru 
mine, tu erai conducătorul unui grup de păcătoşi. Şi totuşi 
am izbutit să găsim o problemă în privinţa căreia aveam 
păreri identice: faptul că în seara de nouăsprezece Theptar, 
Bezna se va abate asupra Kalgashului şi-l va învălui mai 
multe ore. 

— Treci la subiect, dacă ai vreunul, se strâmbă Athor. 
Bezna e pe punctul de a începe şi mai sunt destule de făcut. 

— Pentru mine, continuă Folimun, Bezna era trimisă de 
voinţa zeilor. Pentru tine nu reprezenta altceva decât 


mişcarea mecanică a unor corpuri astronomice. Perfect; am 
acceptat deosebirile de opinii. Eu ţi-am oferit anumite date, 
moştenite de Apostoli din anteriorul An Cucernic, tabele cu 
mişcările sorilor pe boltă şi alte lucruri obscure. În schimb, 
tu mi-ai promis că vei dovedi adevărul esenţial al credinţei 
noastre şi vei face cunoscute aceste dovezi locuitorilor 
Kalgashului. 

Athor îşi privi ceasul, apoi rosti: 

— Asta am şi făcut. Ce mai doreşte acum stăpânul tău? Eu 
mi-am respectat făgăduiala. 

Folimun surâse uşor, dar rămase tăcut. Cei din odaie se 
foiră stânjeniţi. 

— L-am solicitat date astronomice, e adevărat, spuse Athor 
privind în jur. Date pe care numai Apostolii le deţin. Şi mi le- 
a dat. Pentru asta, îi mulţumesc. În schimb am acceptat să 
fac cunoscută în mod public confirmarea matematică a 
dogmei fundamentale a Apostolilor: faptul că Bezna va 
apare pe nouăsprezece Theptar. 

— De fapt, noi nu eram obligaţi să-ţi dăm nimic, replică 
mândru Folimun. Dogma noastră fundamentală, cum ai 
numit-o, nu trebuie dovedită. Ea este postulată în Cartea 
Revelaţiilor. 

— Pentru puţinii membri ai cultului vostru, atât! Izbucni 
Athor. Nu te Preface că mă înţelegi greşit M-am oferit să 
dau credințelor voastre o bază ştiinţifică. Şi am făcut-o! 

Ochii lui Folimun se îngustară acuzatori: 

— Da, ai făcut-o... cu făţărnicie, deoarece aşa-zisele tale 
explicaţii sprijineau credinţa noastră şi în acelaşi timp îi 
distrugeau necesitatea. Ai făcut din Beznă şi din Stele un 
fenomen natural, anulându-le; semnificaţia divină. A fost o 
blasfemie! 

— În acest caz, vina îmi aparţine. Faptele există ca atare. 
Ce altceva pot face, decât să le expun? 

— Faptele” tale sunt înşelăciuni şi amăgiri. 

— De unde ştii tu? Se împurpură de mânie directorul. lar 
răspunsul veni cu siguranţa credinţei absolute: 


— Pentru că ştiu. 

Athor se înroşi mai mult. Beenay păşi spre el, dar bătrânul 
îl opri cu un gest. 

— Şi ce vrea Mondior să facem? Băânuiesc că el continuă să 
creadă că, încercând să prevenim lumea să ia măsuri de 
apărare împotriva alienaţiei, noi îi stânjenim cumva planul 
de a prelua puterea după eclipsă. Ei bine, n-am reuşit. Sper 
că asta îl face fericit. 

— Încercarea în sine a produs destul rău. Iar ceea ce vreţi 
să faceţi aici, astă-seară, va înrăutăţi şi mai mult situaţia. 

— Dar de unde ştii ce vrem să facem aici, astă-seară? 
întrebă Athor. 

— Ştim că n-aţi abandonat niciodată speranţa de a 
influenţa populaţia. Nereuşind înainte de Beznă şi de 
Flăcări, intenţionaţi să continuaţi după aceea, echipați cu 
fotografii ale trecerii de la lumină la Beznă. Intenţionaţi să 
oferiţi o explicaţie raţională supravieţuitorilor... şi să 
ascundeţi la loc sigur aceste aşa-zise mărturii, pentru ca la 
sfârşitul viitorului An Cucernic, urmaşii voştri în domeniul 
ştiinţei să poată ieşi în faţă şi să conducă omenirea 
împotriva Beznei. 

— Cineva a vorbit cam multe, şopti Beenay. 

— lar toate acestea, urmă Folimun, sunt evident contrarii 
intereselor lui Mondior 71. Pentru că Mondior 71 este 
profetul zeilor, cel care va călăuzi omenirea în perioada ce 
va urma. 

— E timpul să treci la subiect, rosti tăios directorul. 
Apostolul încuviinţă. 

— Ideea este următoarea: încercarea voastră 
defăimătoare şi nesocotită de a aduna informaţii, folosind 
instrumentele acelea necurate, trebuie oprită. Regret doar 
că nu le-am putut distruge cu propriile mele mâini. 

— Asta intenţionai? N-ai fi avut mare succes. Toate datele 
noastre, exceptându-le pe cele directe, pe care intenţionam 
să le colectăm acum, sunt deja în siguranţă. 

— Aduceţi-le! Distrugeţi-le! 


— Ce?! 

— Distrugeţi toate datele! Distrugeţi toate instrumentele! 
În schimb, eu vă voi apăra de haosul ce va izbucni atunci 
când va începe Căderea Nopţii. 

În odaie se auziră râsete. 

— E nebun de legat, spuse cineva. 

— Câtuşi de puţin, replică Folimun. Sunt sincer. Sunt 
devotat unei cauze care vă depăşeşte înţelegerea, dar nu 
sunt nebun. Vă asigur că sunt destul de sănătos. Cred că el 
- arătă spre Theremon - v-o poate certifica şi nu este deloc 
un individ renumit prin naivitate. Însă cauza mea este mai 
presus de orice. Această noapte este crucială în istoria 
lumii, iar mâine, când vor apare zorii, Credinţa va triumfa. 
Vă dau un ultimatum: Opriţi blasfemia căutării de explicaţii 
raţionale pentru sosirea Beznei şi acceptaţi-l pe Sfinţia Sa 
Mondior 71 drept adevăratul glas al voinţei zeilor. Mâine 
dimineaţă veţi porni printre oameni ca să răspândiţi 
cuvântul lui Mondior 71 şi nu se va mai auzi nimic de 
eclipse şi orbite, de legea gravitaţiei universale sau de alte 
blasfemii. 

— Şi dacă refuzăm? întrebă Athor, părând aproape amuzat 
de îndrăzneala cultistului. 

— Atunci, populaţia condusă de Apostolii Flăcării va 
distruge observatorul cu tot ce se află înăuntru lui. 

— Ajunge! Explodă Athor. Chemaţi paznicii şi daţi-l afară! 

— Aveţi exact o oră la dispoziţie, continuă imperturbabil 
Folimun. Apoi va ataca Armata Credincioşilor. 

— Minte, interveni psihologul. 

— Chemaţi paznicii, repetă Athor de parcă nu-l auzise. 
Vreau să dispară de aici! 

— La naiba, domnule Athor! Exclamă Sheerin. Dacă-i dăm 
drumul, o să aţâţe situaţia. Nu vedeţi că Apostolii ăştia 
trăiesc numai ca să producă haos? Iar individul este unul 
dintre cei mai iscusiţi în privinţa asta. 

— Şi ce propui? 


— Să-l închidem. Să-l încuiem într-o cămăruţă, să punem 
un lacăt şi să-l ţinem acolo cât va dura Bezna. Este cel mai 
rău lucru pe care i-l putem face. Întemniţat, nu va vedea 
nici Bezna, nici Stelele. Nu trebuie să cunoşti prea 
amănunţit doctrina lor ca să-ţi dai seama că, pentru el, aşa 
ceva înseamnă pierderea nemuririi sufletului. Să-l 
închidem! Este mai sigur pentru noi şi în plus, asta merită! 

— Şi după aceea, şuieră Folimun, când toţi veţi fi cu 
minţile rătăcite, nu va mai fi nimeni ca să mă elibereze. 
Asta-i o condamnare la moarte. Ştiu la fel de bine ca voi ce 
înseamnă venirea Stelelor... O ştiu chiar mai bine decât voi. 
Veţi fi nebuni şi nimeni nu mă va elibera. Moartea prin 
sufocare sau flămânzire, nu? Cam ceea ce mă puteam 
aştepta de la un grup de... de savanţi. Rostit de el, termenul 
părea obscen. Dar nu veţi reuşi! Mi-am luat măsura de 
siguranţă ca oamenii mei să atace observatorul exact peste 
o oră, dacă nu apar să contramandez ordinul. 

Deci întemnițarea mea nu vă ajută cu nimic. Peste o oră, 
vă va aduce distrugerea - atât! Apoi voi fi eliberat şi 
împreună cu ceilalţi Apostoli fericiţi şi mulţumiţi - vom 
urmări venirea Stelelor! O venă i se zbătea pe tâmplă. Iar 
mâine, când toţi veţi fi nişte nebuni incoerenţi, de-a pururi 
osândiţi pentru faptele voastre, noi vom începe să 
construim o lume nouă, mai bună. 

Sheerin aruncă o privire nesigură spre Athor. Directorul 
observatorului părea că şovăie. 

— Ce crezi? Murmură Beenay către Theremon, aflat lângă 
el. Trage o cacialma? 

Ziaristul însă nu-i răspunse. Cu excepţia buzelor, chipul lui 
devenise complet alb. 

— Uite! 

Arătă spre fereastră cu un deget tremurător, iar glasul îi 
sună răguşit şi spart. 

În odaie se auzi o rumoare generală, când ochii tuturor 
urmăriră degetul şi, pentru o clipă, îngheţară cu toţii. 
Discul lui Dovim era ştirbit într-o parte! 


Pata minusculă de întuneric nu era mai mare decât vârful 
unei unghii, dar pentru privitori ea echivala cu sfârşitul 
lumii. 

Pe Theremon, vederea semilunei negre şi micuţe îl izbi cu 
o forţă teribilă. Strânse din ochi, îşi duse mâna la frunte şi 
se întoarse cu spatele la fereastră. Era zguduit până în 
străfundul sufletului. Theremon, scepticul... Theremon, 
zeflemitorul... Theremon, ironicul analist al prostiilor 
altora... 

„Zeilor! Cât am putut greşii!” 

Întorcându-se, ochii săi îi întâlniră pe ai Siferrei. Femeia îl 
privea din celălalt colţ al odăii. Căutătura ei era încărcată 
de dispreţ, sau era oare compătimire? 

Clătină trist din cap, încercând parcă să-i spună cu toată 
umilinţa de care era în stare: Am stricat totul şi-mi pare 
rău. Îmi pare rău. lartă-mă! 

I se păru că Siferra zâmbise. Poate că înţelesese ce 
încerca să-i transmită. 

Pentru o clipă, încăperea se transformă într-un haos de 
nedescris, toţi alergând agitaţi de colo-colo, dar peste încă 
o secundă, deruta se preschimbă într-o activitate febrilă şi 
ordonată, pe măsură ce astronomii îşi ocupară posturile 
prestabilite. Unii urcară în cupola observatorului, pentru a 
urmări eclipsa prin telescoape, alţii trecură la calculatoare, 
iar alţii utilizau felurite instrumente de înregistrare a 
modificărilor lui Dovim. În acest moment crucial, emoţiile 
treceau pe planul secundar. Redeveniseră, cu toţii, savanţi 
care aveau sarcini precise. Singurul fără ocupaţie, 
Theremon privi în jur, căutându-l pe Beenay şi-l zări în cele 
din urmă, aşezat în faţa unei tastaturi, lucrând înverşunat. 
Athor nu se vedea nicăieri. 

Sheerin apăru lângă ziarist şi-i comunică pe un ton 
indiferent: 

— Primul contact trebuie să fi fost acum cinci minute. 
Puțin cam devreme, totuşi bănuiesc că existau destule 


aproximaţii în calcule, în ciuda grijii cu care au fost 
realizate. Surâse: Ar trebui să nu stai lângă fereastră... 

— De ce? întrebă Theremon, care revenise cu ochii asupra 
lui Dovim. 

— Athor e furios, şopti psihologul. Din cauza lui Folimun, a 
pierdut primul contact. Aici ai o poziţie cam expusă. Athor 
ar fi în stare să te-arunce pe geam. 

Theremon încuviinţă din cap şi se aşeză pe un scaun. 
Sheerin îl privi atent: 

— Ce naiba! Tremuri... 

— Da? Ziaristul îşi umezi buzele uscate şi încercă să 
surâdă: Recunosc, nu mă simt prea bine. 

— Te-ai pierdut cu firea? 

— Nu! Replică indignat Theremon. Lasă-mă un pic să-mi 
revin. Ştii, am dorit să cred în toată chestia asta cu eclipsa, 
dar n-am putut, zău că n-am putut, totul mi se părea o 
poveste... Am vrut să cred de dragul lui Beenay, de dragul 
Siferrei... Într-un fel, chiar şi de dragul lui Athor. Dar n-am 
reuşit. Până acum un minut... Acum lasă-mă un picsămă 
obişnuiesc, da? Voi aţi avut timp luni de zile. Pe mine m-a 
pocnit dintr-o dată. 

— Te-am înţeles, încuviinţă gânditor Sheerin Auzi... Ai 
familie: părinţi, nevastă, copii? 

— Nu, clătină din cap Theremon. Nimeni căruia să-i port 
de grijă. De fapt, am o soră. Dar e la vreo trei mii de 
kilometri depărtare. N-am mai vorbit cu ea de doi ani. 

— Şi tu? 

— Ce-i cu mine? 

— Ai putea încerca să ajungi la Sanctuarul nostru. Mai 
sunt locuri. Încă e timp... Îipot suna să le spun că eşti pe 
drum şi o să-ţi deschidă poarta... 

— Deci crezi că-s mort de frică? 

— Chiar tu ai zis că nu te simţi prea bine. 

— Poate că nu mă simt. Dar am venit aici să culeg 
materiale pentru un articol şi asta intenţionez să fac. 

Psihologul râse uşor: 


— Aha... E vorba de onoarea profesională, nu? 

— Poţi să-i zici şi aşa. În plus, am contribuit din plin la 
subminarea programului de avertizare a populaţiei, ai 
uitat? Crezi că aş avea neruşinarea să fug şi să mă ascund 
chiar în Sanctuarul pe care l-am ironizat? 

— Nu m-am gândit la asta... 

— Mă întreb dacă mai e ceva din acreala aia de vin pe aici. 
Cred că-n viaţa mea n-am dorit mai mult un gât. 

— Şşşt! Făcu psihologul înghiontindu-l violent. Auzi? Fii 
atent! Theremon privi în direcţia indicată de Sheerin. 
Lângă fereastră. 

Folimun stătea cu o expresie de extaz pe chip, murmurând 
un fel de incantaţie. Ziaristul simţi un fior prin tot trupul. 

— Ce zice? Şopti el. Înţelegi ceva? 

— Recită din Cartea Revelaţiilor, capitolul cinci, răspunse 
Sheerin. Taci şi ascultă! 

Vocea lui Folimun crescu brusc, cu înflăcărare: „Şi se 
întâmplă în acele zile că Dovim străjui tot mai multă vreme, 
stingher, bolta; până ce rămase doar el, singur şi împuţinat, 
să lumineze asupra Kalgashului câte o jumătate de zi.” „Şi 
oamenii se strângeau în pieţe şi pe drumuri şi vorbeau şi se 
minunau de această înfăţişare, fiindcă o ciudată tulburare şi 
suferinţă pusese stăpânire pe sufletele lor. Minţile lor erau 
întunecate şi glăsuiau anapoda, căci sufletele lor aşteptau 
sosirea Stelelor.” „Iar în cetatea Trigon, la nămiază; 
Vendret 2 grăi aşa norodului: «Luaţi seama, păcătoşilor. 
Căci aţi nesocotit calea cea dreaptă şi vremea judecății va 
să vină. Şi chiar acum, Peştera stă să înghită Kalgashul şi pe 
voi şi tot ceea ce creşte pe pământ.» „ „Şi cum vorovea aşa, 
gura Peşterii Beznei trecu peste buza lui Dovim şi nimeni de 
pe Kalgash nu mai zări soarele. Mari au fost strigătele şi 
tânguirile norodului şi fără de seamăn spăimântarea 
sufletelor.” „Iar apoi s-a întâmplat că Bezna Peşterii să-şi 
prăvale povara ei uriaşă peste Kalgash şi pe toată faţa lumii 
nu se mai zări nici un licăr de lumină. Oamenii erau ca şi 
orbi şi niciunul nu-şi putea vedea aproapele, deşi îi simţea 


suflarea pe obraz.” „Şi în acea întunecime se iviră Stelele, 
fără număr de multe, iară străluminarea lor era totuna cu 
slava tuturor zeilor strânşi laolaltă. Şi venirea lor fu însoţită 
de o cântare cerească, încât până şi frunzele din copaci se 
preschimbară în limbi şi-şi strigară uimirea.” „lar în clipa 
aceea, sufletele oamenilor plecară de la ei şi se înălţară în 
sus, către Stele şi trupurile lor părăsite ajunseră una cu 
fiarele din pustie şi bântuiră ulițele înnegurate ale cetăților 
Kalgashului, răcnind. Sălbatic precum lighioanele.” „Şi apoi 
din Stele pogorâră Flăcările Cereşti, care purtau vrerea 
zeilor şi unde se aşezau ele, cetăţile Kalgashului se 
preschimbau în ţărână, aşa încât nemica nu mai rămase din 
om şi din lucrările sale.” „Până şi...” 

Tonul lui Folimun cunoscu o schimbare subtilă Privirea nu i 
se clintise, dar se părea cumva că era conştient de atenţia 
celor doi bărbaţi. Treptat, fără nici o pauză de respiraţie, 
timbrul glasului deveni mai acut, iar silabele mai fluide. 

Surprins, Theremon se încruntă. Cuvintele păreau 
aproape familiare. Doar vocalele erau diferit accentuate... 
Cu toate acestea, nu înţelegea nimic din spusele 
Apostolului. 

— Poate că Siferra ar reuşi să priceapă, murmură Sheerin. 
Cred că acum vorbeşte în graiul liturgic, vechiul limbaj al 
anteriorului An Cucernic, din care se presupune că s-ar fi 
tradus Cartea Revelaţiilor. 

Theremon îl privi cu atenţie pe psiholog. 

— Ştii multe lucruri, nu-i aşa? Ce spune? 

— Crezi că-ţi pot traduce? E adevărat, am întreprins nişte 
studii în ultima vreme, dar nici chiar aşa. Doar bănuiesc 
despre ce-i vorba... Nu trebuia să-l zăvorâm undeva? 

— Lasă-l. Spuse Theremon. Ce mai contează acum? Este 
clipa lui cea mare. Lasă-l să se bucure de ea. 

Îşi împinse scaunul îndărăt şi-şi trecu degetele prin păr. 
Mâinile nu-i mai tremurau. 

— Curios, urmă el. Acum, când începe cu adevărat, nu mă 
mai simt nervos. 


— Nu? 

— De ce-aş fi? Replică ziaristul. În glas îi apăruse un ton 
de voioşie excesivă: Oricum nu mai pot opri ceea ce se va 
întâmpla, nu? Deci, o să-ncerc s-o iau aşa cum este... Chiar 
crezi că vor apărea Stelele? 

— Habar n-am. Poate că Beenay ştie mai bine. 

— Sau Athor... 

— Lasă-l pe Athor, râse psihologul. Tocmai a trecut prin 
spatele nostru şi s-a uitat la tine de parcă ar fi vrut să te 
omoare. 

— Ştiu, se strâmbă Theremon. O să-nghit destule când o să 
se termine... Auzi, ce părere ai: spectacolul se poate urmări 
şi din exterior? 

— Când Bezna e totală. 

— Nu mă refer la Beznă. Cu ea cred că mă pot descurca. 
Mă refer la Stele. 

— Ţi-am zis, despre ele nu ştiu nimic. 

— Probabil că nu sunt aşa înspăimântătoare cum zice în 
Cartea Revelaţiilor. Dacă experienţa aia a studenţilor, cu 
găurelele din tavan, înseamnă ceva... Ridică palmele în sus 
într-un gest de nesiguranţă: Spune-mi, Sheerin, tu ce crezi? 
Nu or fi şi oameni imuni la efectele Beznei şi Stelelor? 

Psihologul strânse din umeri. Arătă spre podeaua din faţa 
lor. Dovim depăşise zenitul, iar pătratul de lumină sângerie 
proiectat de fereastră înaintase o jumătate de metru spre 
mijlocul încăperii şi părea pata acuzatoare a unei crime 
atroce. Ziaristul privi gânditor culoarea sumbră. Apoi se 
întoarse şi scrută din nou soarele. 

Ştirbitura din el crescuse, acoperind cam o treime din 
discul vizibil. Theremon se înfioră. Cândva, în glumă, 
vorbise cu Beenay despre dragonii cereşti. Acum i se părea 
că dragonul venise cu adevărat, că înghiţise deja cinci sori 
şi că muşca lacom din ultimul. 

— Probabil că în Şaro, două milioane de oameni încearcă 
disperaţi să treacă de partea Apostolilor, reflectă Sheerin. 
Fac pariu că la sediul lor se ţine chiar acum o slujbă publică 


de invocare... Dacă eu cred că există imunitate la efectele 
Beznei? Păi, nu eşti de părere că vom afla răspunsul pe 
propria noastră piele? 

— Eu zic că există. Cum altfel ar putea Apostolii să 
transmită Cartea Revelaţiilor de la un ciclu la altul şi cum 
altfel ar fi fost ea scrisă? Trebuie să existe un soi de 
imunitate Dacă toţi ar înnebuni, cine ar mai rămâne să scrie 
cartea? 

— Probabil că membrii cultului se ascundeau în adăposturi 
până se termină totul, aşa cum fac şi unii dintre noi în 
noaptea asta. 

— Nu-i doar atât. Cartea Revelaţiilor e scrisă ca relatare a 
unui martor ocular. Asta pare să indice un contact direct cu 
eclipsa... lipsit de urmări. 

— Ei bine, explică psihologul, există trei grupuri de 
persoane care ar putea rămâne relativ neafectate. În 
primul rând, foarte puţinii care nu vor vedea deloc Stelele - 
orbii, să zicem, sau cei care se îmbată şi adorm la începutul 
eclipsei. 

— Pe ei nu-i punem la socoteală. Nu pot fi consideraţi 
martori oculari. 

— Aşa zic şi eu. Al doilea grup, însă... sunt copiii sub cinci 
ani, pentru care lumea este prea nouă şi stranie pentru ca 
un fenomen să pară mai deosebit decât altele. Bănuiesc că 
ei nu se vor speria de Beznă şi nici chiar de Stele. În ochii 
lor, n-ar fi decât alte două evenimente ciudate, într-o lume 
nesfârşit de ciudată. Eşti de acord, da? 

— Să zicem... încuviinţă Theremon ezitând. 

— În sfârşit, sunt cei ale căror minţi sunt prea grosolan 
alcătuite ca să fie complet date peste cap. Cei insensibili s- 
ar putea să nu fie afectaţi deloc; cei cu adevărat nerozi. Vor 
ridica din umeri şi, probabil, vor aştepta răsăritul lui Onos. 

— Deci Cartea Revelaţiilor a fost scrisă de nerozi 
insensibili? Rânjii ziaristul. 

— Nici gând. Trebuie să fi fost scrisă de unii dintre cei mai 
inteligenţi oameni din noul ciclu; bazându-se pe amintirile 


neclare ale copiilor, combinate cu bâiguielile confuze şi 
incoerente ale nebunilor şi, da, poate pe unele din relatările 
prostănacilor. 

— N-ar fi indicat că Folimun să-ţi audă părerea. 

— Bineînţeles, de-a lungul anilor, textul a fost rescris de 
mai multe ori. Poate chiar transmis de la un ciclu la 
următorul, aşa cum Athor şi astronomii lui speră să 
transmită secretul gravitaţiei. Însă ideea mea esenţială este 
aceasta: chiar bazată pe fapte reale, Cartea nu poate fi 
decât o grămadă de denaturări. Să luăm, de pildă, 
experienţa lui Faro şi Yimot - cea cu găurile din tavan care 
n-a reuşit. 

— Ce-i cu ea? 

— Păi motivul pentru care n-a... Sheerin se opri şi se sculă 
alarmat: Hopa. 

— S-a-ntâmplat ceva? 

— Vine Athor... Uită-te şi tu la el! 

Theremon se întoarse. Bătrânul astronom se apropia de ei 
precum un spirit răzbunător dintr-un mit antic. Era complet 
alb la faţă, ochii îi fulgerau, iar trăsăturile îi erau 
contorsionate de mânie. Azvârli o privire înveninată spre 
Folimun, care rămăsese în locul lui de lângă fereastră, apoi 
alta către ziarist. 

— Am vorbit la comunicator până acum. Am discutat cu 
Sanctuarul, cu paza şi cu cineva din Şaro. 

— Şi? 

— Domnul ziarist va fi mulţumit de reuşita lui. Oraşul e în 
haos. Peste tot tulburări, infracţiuni, mulţimi în panică... 

— Ce-i cu Sanctuarul? întrebă neliniştit Sheerin. 

— E în siguranţă. Au zăvorât totul, conform planului şi vor 
sta ascunşi cel puţin până în zori... Nu vor păţi nimic. Dar 
oraşul, Sheerin... Nu-ţi poţi da seama... Se exprima cu 
greutate. 

— Domnule, interveni ziaristul, vă rog să mă credeţi că 
regret din tot sufletul... 


— Acum n-avem timp de scuze, îl întrerupse Sheerin. Îşi 
puse mâna pe braţul lui Athor: Nu vă e bine? 

— Ce contează? Directorul se aplecă spre fereastră, parcă 
încercând să vadă ce se întâmpla în oraş. Continuă apoi cu 
un glas lipsit de viaţă: Când a început eclipsa, toţi şi-au dat 
seama că lucrurile se vor petrece aşa cum am spus... noi şi 
Apostolii. Şi a început isteria. În curând se vor aprinde 
focurile. Bănuiesc că va apărea şi banda lui Folimun. Ce să 
facem, Sheerin? Dă-mi o idee! 

Psihologul plecă ochii şi fixă mult timp vârful pantofilor. O 
vreme se lovi uşor cu încheieturile degetelor în bărbie. Apoi 
ridică privirea şi întrebă: 

— Ce să facem? Ce-i de făcut? Să zăvorâm uşa şi să 
sperăm că vom avea noroc. 

— Ce-ar fi să le spunem că dacă încearcă să pătrundă cu 
forţa, îl omorâm pe Folimun? 

— Aţi face-o? 

Ochii lui Athor scânteiară surprinşi. 

— Păi, doar... 

— Nu, vorbi psihologul. N-aţi face-o. 

— Dar dacă i-am ameninţa... 

— Nu, nu. Ei sunt nişte fanatici. Ştiu deja că-l ţinem 
ostatic. Probabil că se aşteaptă să-l ucidem în clipa când vor 
ataca observatorul, dar asta nu-i va deranja cu nimic. Şi ştiţi 
prea bine că n-aţi face-o. 

— E adevărat. 

— Asta-i situaţia! Cât mai avem până la eclipsa totală? 

— Mai puţin de o oră. 

— Va trebui să riscăm. Oricum va mai dura până ce 
Apostolii o să-şi adune oamenii; fac pariu că n-or să fie de-ai 
lor, ci o liotă de orăşeni îngroziţi, cărora cultiştii le vor 
promite iertarea imediată a păcatelor, salvarea sufletelor... 
orice! De asemenea, va mai dura până vor ajunge aici. Sunt 
mai mult de opt kilometri până-n oraş... 

Se uită pe fereastră. De lângă el, Theremon privi şi el în 
josul măgurii. La poale, se întindeau petecele ogoarelor 


până spre primele case din suburbii. Oraşul în sine era o 
pâclă îndepărtată, o negură sub razele tot mai slabe ale lui 
Dovim. Întregul peisaj era scăldat într-o lumină stranie, de 
coşmar. 

Psihologul vorbi fără să se întoarcă. 

— Da, o să dureze până ajung aici. Încuiați uşile, 
continuaţi să lucraţi şi rugaţi-vă ca eclipsa totală să vină 
prima. Când vor apărea Stelele, cred că nici Apostolii nu vor 
mai izbuti să conducă mulţimea încoace. 

Dovim era tăiat pe jumătate. Linia întunericului împingea 
o uşoară concavitate dincolo de mijlocul soarelui roşu, în 
porţiunea încă strălucitoare. Părea o pleoapă gigantică, 
coborând necruțătoare peste lumina lumii. 

Theremon privea încremenit. Nu auzea niciunul dintre 
zgomotele slabe ale activităţii din odaie, ci simţea doar 
pătura groasă a liniştii de pe câmpurile de afară. Până şi 
insectele păreau înspăimântător de mute. Iar contururile 
deveneau tot mai neclare. Sumbra nuanţă stacojie mânjea 
totul. 

— Nu te mai uita atât, îi murmură Sheerin la ureche. - La 
soare? 

-— La oraş... La cer... Nu mă tem că-ţi strici ochii. Mă 
îngrijorează mintea ta. 

— N-are absolut nimic. 

— Şi vrei să rămână aşa. Cum te simţi? 

— Păi... 

Ziaristul miji ochii. Îşi simţea gâtul puţin uscat. Strecură 
un deget pe sub gulerul cămăşii. Părea strâns. Strâns! O 
mână care îi cuprinsese beregata, asta simţea? întoarse 
capul într-o parte şi alta, dar nu percepu nici o ameliorare. 

— Poate o mică dificultate de respiraţie... 

— E unul din primele simptome ale unei crize de 
claustrofobie, observă psihologul. Când o să simţi o 
strânsoare în jurul pieptului, ar fi bine să nu mai priveşti pe 
fereastră. 

— Vreau să văd ce se întâmplă. 


— Perfect. Perfect... Cum crezi că-i mai bine... Theremon 
deschise ochii larg şi inspiră adânc de câteva ori. 

— Nu crezi c-o să rezist, aşa-i? 

— Nu ştiu absolut nimic despre nimeni, răspunse obosit 
psihologul. Lucrurile se schimbă de la o clipă la alta, nu?... 
Hei, uite-l pe Beenay! 

Astronomul apăruse între cei doi şi fereastră. Sheerin miji 
ochii: 

— Salut, Beenay! 

— Vă deranjează dacă stau cu voi? întrebă tânărul. Mi-am 
terminat calculele şi până la faza totală n-am nimic de făcut. 

Se opri şi privi Apostolul care răsfoia concentrat o 
cărticică legată în piele, scoasă dintr-o mânecă a 
veşmântului său. 

— Nu trebuia să-l ţinem închis? 

— Am hotărât să n-o mai facem, răspunse Theremon. Nu 
ştii unde-i Siferra? Am văzut-o cu puţin timp în urmă, dar 
acum parcă a intrat în pământ. 

— E sus, în cupolă. Voia să se uite prin telescopul cel mare. 
Deşi e cam acelaşi lucru care se poate vedea şi cu ochiul 
liber. 

— Ce-i cu Kalgash Doi? întrebă ziaristul. 

— Ce să fie? Beznă în Beznă. Efectele prezenţei lui sunt 
evidenţiate de trecerea prin faţa lui Dovim. Kalgash Doi în 
sine, nu-i decât o formă întunecată pe cerul nopţii. 

— Noapte, repetă Sheerin. Ce cuvânt ciudat... 

— Acum nu mai este aşa, observă Theremon. Deci satelitul 
nu poate fi văzut nici cu telescopul cel mare? 

Beenay părea jenat. 

— De fapt, telescoapele noastre nu sunt chiar aşa grozave. 
Sunt utile pentru observaţiile solare, dar dacă se întunecă 
puţin... Clătină din cap. Umerii îi erau traşi îndărăt şi părea 
că are dificultăţi de respiraţie: Totuşi satelitul e cât se poate 
de real, continuă el. Regiunea de Beznă dintre noi şi 
Dovim... ea este Kalgash Doi. 

— Ai greutăţi la respirat? întrebă psihologul. 


— Un pic. Pufni pe nas: Cred că am un guturai. 

— Mai degrabă o criză de claustrofobie. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. Ţi se pare şi altceva anormal? 

— Păi, parcă mă lasă ochii. Contururile se împăienjenesc 
şi... nu sunt chiar atât de clare cum ar trebui. În plus mi-e şi 
frig. 

— Asta nu mai e doar o impresie, se strâmbă Theremon. E 
frig de-a binelea. Mi-au îngheţat picioarele. 

— Este foarte important, rosti apăsat Sheerin, să ne 
abatem gândurile de la ceea ce simţim. Să ne ocupăm 
mintea cu alte probleme. Theremon, îţi spuneam de ce a 
eşuat experienţa lui Faro... 

— De abia ai început, intră în joc ziaristul. Îşi ridică un 
genunchi la piept şi-l cuprinse cu braţele, frecându-se cu 
bărbia de el. „Ar trebui să-mi cer scuze”, se gândi el, „şi să 
mă duc s-o caut pe Siferra, acum că a mai rămas aşa puţin.” 
în mod ciudat, se simţea extrem de pasiv, aproape inert. 
„Sau mi-e pur şi simplu teamă să dau ochii cu ea?” 

— Părerea mea, începu Sheerin, este că ei au greşit 
abordând textual Cartea Revelaţiilor. Probabil că n-are nici 
un rost să ataşăm vreo semnificaţie fizică conceptului de 
Stele. S-ar putea ca, în prezenţa unei Bezne totale şi 
prelungite, mintea să considere necesară crearea de 
lumină. Poate că Stelele sunt de fapt tocmai această iluzie a 
luminii. 

— Altfel zis, interveni Theremon, Stelele sunt efectul 
nebuniei, nu una din cauzele ei? Atunci la ce mai sunt bune 
fotografiile pe care le fac astronomii acum? 

— Să dovedească faptul că Stelele sunt o iluzie... Sau să 
dovedească exact contrariul... Sau... 

Beenay îşi trăsese scaunul mai aproape şi pe chipul lui 
apăruse o expresie de entuziasm. 

— Dacă tot aţi abordat subiectul ăsta..., vorbi el, să ştiţi că 
mă gândisem şi eu şi am elaborat o teorie destul de 
interesantă. Evident, nu-i decât pură speculație şi nu încerc 


în mod serios să-i dovedesc valabilitatea. Totuşi, merită 
aprofundată. Vreţi s-o auziţi? 

— De ce nu? Replică Sheerin, lăsându-se pe spate. Beenay 
păru şovăitor. Zâmbi timid, apoi spuse: 

— Bun, să presupunem atunci că în univers există şi alţi 
sori... 

— Ai zis că nu-i decât pură speculație, chicoti Theremon, 
dar nu m-am aşteptat... 

— Nu, nu-i deloc o nebunie. Nu voiam să spun că există 
nişte sori foarte apropiaţi de noi pe care, în mod misterios, 
nu-i putem vedea. Mă refer la sori atât de îndepărtați, încât 
lumina lor nu-i îndeajuns de puternică pentru a-i distinge. 
Dacă ar fi aproape, ar fi la fel de strălucitori ca Onos, să 
zicem, sau 'Tano şi Sitha. Fiind îndepărtați, razele lor s-ar 
putea zări ca nişte punctuleţe strălucitoare, dar ei sunt 
acoperiţi de lumina permanentă şi puternică a celor şase 
sori de pe boltă. 

— Ce se întâmplă atunci cu legea gravitaţiei universale? 
întrebă psihologul. Ai uitat de ea? Dacă ar exista alţi sori, n- 
ar perturba orbita planetei noastre aşa cum face Kalgash 
Doi? lar dacă o perturbă, de ce n-aţi sesizat asta? 

— Observaţia e justă, încuviinţă Beenay. Să zicem însă că 
sorii aceştia sunt foarte îndepărtați... la patru ani-lumină, 
sau poate chiar mai mult. 

— Câţi ani are un an-lumină? întrebă Theremon. 

— Nu câţi ani, ci ce distanţă. Anul-lumină e o măsură a 
distanţei: distanţa parcursă de lumină într-un an. Este un 
număr imens, pentru că lumina călătoreşte foarte rapid. 
Noi am măsurat-o ca fiind în jur de 295.000 kilometri pe 
secundă, dar eu bănuiesc că nu-i o cifră exactă şi dacă am 
avea instrumente mai precise s-ar dovedi că este mai mare. 
Oricum, considerând-o 295.000 kilometri pe secundă, 
putem calcula că Onos e la zece minute-lumină de noi, Iano 
şi Sitha la o distanţă de vreo unsprezece ori mai mare şi aşa 
mai departe. Deci un soare ce s-ar afla la câţiva ani-lumină 
distanţă ar fi cu adevărat extrem de îndepărtat. N-am putea 


calcula niciodată perturbațiile produse de el în orbita 
Kalgashului, pentru că ar fi aproape neînsemnate. Bun; să 
presupunem deci că în univers există mai mulţi sori, peste 
tot în jurul nostru, la distanţe între patru şi opt ani-lumină... 
Să zicem, zece, poate chiar douăzeci de sori. 

— Ce mai idee pentru suplimentul nostru săptămânal! 
Fluieră ziaristul. Douăzeci de sori într-un univers de opt 
ani-lumină! Zeilor! Asta ar reduce lumea noastră la nimic! 
Închipuiţi-vă... Kalgashul şi sorii lui să fie doar o periferie 
neînsemnată a adevăratului univers, pe când noi credeam 
că suntem buricul lumii, singuri în cosmos! 

— E o pură speculație, surâse Beenay, totuşi cred că aţi 
înţeles cam unde vreau să ajung. În timpul eclipsei, aceşti 
zeci de sori ar deveni brusc vizibili, deoarece pentru o 
scurtă perioadă de timp n-ar mai exista o reală lumină 
solară care să-i acopere. Fiind atât de îndepărtați, vor 
apărea micuţi, aidoma unor puncte. Ei ar fi Stelele! Apariţia 
bruscă a unor puncte de lumină, aşa cum ne-au promis 
Apostolii. 

— Apostolii vorbesc de „nenumărate” Stele, preciza 
Sheerin. Asta mi se pare ceva mai mult de douăzeci. Mai 
degrabă câteva milioane, nu crezi? 

— O hiperbolă poetică, replică tânărul astronom. În 
univers nu există spaţiu îndeajuns pentru un milion de sori, 
chiar dacă ar fi lipiţi unul de celălalt. 

— În plus, interveni Theremon, odată ce ajungem la zece, 
sau douăzeci, mai putem face distincţie între numere? Fac 
prinsoare că douăzeci de Stele vor părea „nenumărate”, 
mai ales dacă e eclipsă şi lumea este deja zăpăcită de 
Beznă. Ştiţi, în junglă există triburi care n-au decât trei 
numere în graiul lor: „unu”, „doi” şi „mulţi!. Poate că noi 
suntem ceva mai sofisticaţi. Deci de la unu la douăzeci 
putem înţelege, dar un număr mai mare devine 
„nenumărate. Apariţia bruscă a douăzeci de sori se înfioră 
el. Închipuiţi-vă! 


— Încă ceva, reluă Beenay. Încă o ipoteză drăguță. V-aţi 
gândit vreodată ce problemă banală ar fi gravitația, dacă 
am avea un sistem foarte simplu? Să presupunem că am 
avea un univers în care există o planetă şi un singur soare. 
Planeta ar descrie o elipsă perfectă, iar natura exactă a 
forţei gravitaționale ar fi atât de evidentă încât ar putea fi 
acceptată ca axiomă. Probabil că pe o asemenea planetă, 
astronomii ar descoperi gravitația chiar înainte de a inventa 
telescopul. Le-ar fi suficiente observaţiile cu ochiul liber. 

— Un asemenea sistem ar fi stabil dinamic? întrebă 
nesigur psihologul. 

— Evident! Este denumit sistem binar. A fost demonstrat 
matematic, însă pe mine mă interesează implicaţiile 
filosofice. 

— E interesant de analizat, admise Sheerin, ca noţiune 
abstractă, ca gazul perfect, sau zero absolut... 

— Bineînţeles, rosti Beenay, viaţa ar fi imposibilă pe o 
asemenea planetă. N-ar căpăta suficientă lumină şi căldură, 
iar din cauza mişcării de rotaţie, jumătate dintr-o zi ar fi 
Beznă. Asta e planeta pe care mi-ai cerut odată să mi-o 
imaginez; mai ţii minte, Sheerin? Cu locuitorii adaptaţi 
alternării lumină-întuneric? M-am gândit însă mai bine şi 
cred că n-ar exista nici un locuitor. Nu ne putem aştepta ca 
viaţa - fundamental dependentă de lumină - să apară în 
asemenea condiţii extreme de absenţă a luminii. Jumătate 
din fiecare rotaţie axială petrecută în Beznă! Nu, nimic n-ar 
putea trăi în astfel de condiţii. Totuşi să continuăm... Pur şi 
simplu ca ipoteză, sistemul binar... 

— Stai puţin, îl opri Sheerin. Mi se pare c-o iei prea uşor, 
afirmând că viaţa n-ar exista acolo. De unde ştii? Ce ţi se 
pare atât de fundamental imposibil ca viaţa să apară pe o 
planetă cufundată în Beznă jumătate de timp? 

— Am spus: viaţa depinde primordial de lumină. De aceea, 
pe o planetă unde... 

— Viaţa de aici depinde primordial de lumină. Ce legătură 
are asta cu o planetă... 


— E logic, Sheerin! 

— Atunci logica ta a intrat într-un cerc vicios! Defineşti 
viaţa ca fiind un fenomen ce apare pe Kalgash, apoi încerci 
să pretinzi că pe o: planetă total diferită de Kalgash, viaţa 
ar fi... 

Brusc, ziaristul izbucni în hohote sonore de râs. Sheerin şi 
Beenay îl priviră indignaţi. 

— Ce-i aşa amuzant? întrebă Beenay. 

— Voi sunteţi. Voi doi! Un astronom şi un psiholog care se 
dondănesc pe teme de biologie. Acesta trebuie să fie 
faimosul dialog interdisciplinar despre care am auzit atâtea, 
maăreţul ferment intelectual pentru care e celebră 
Universitatea. 

Se sculă în picioare. Oricum nu-şi mai găsea locul, iar 
problemele teoretice ale lui Beenay îl călcau pe nervi. 

— Scuzaţi-mă, continuă el. Vreau să-mi dezmorţesc 
picioarele. 

— Mai e foarte puţin până la faza totală, îi atrase atenţia 
Beenay. Nu ştiu dacă o să-ţi placă să fii singur atunci... 

— Mă plimb puţin şi mă-ntorc. 

Beenay şi Sheerin îşi reluară controversa, înainte ca el să 
fi făcut cinci paşi. Ziaristul zâmbi. Se gândi că reprezenta 
un mod de a uita de tensiune. Toţi erau supuşi unei presiuni 
extraordinare. La urma urmei, fiecare ticăit al ceasului 
aducea lumea tot mai aproape de Beznă... tot mai aproape 
de... 

De Stele? 

De nebunie? 

De clipa Flăcărilor Cereşti? 

Ridică din umeri. În ultimele ore parcursese mai multe 
transformări şi acum se simţea ciudat de calm. Aproape 
fatalist. Dintotdeauna crezuse că el era stăpânul propriului 
său destin, că era capabil să dea contur cursului vieţii sale; 
aşa izbutise să ajungă în locuri unde alţi ziarişti nu 
avuseseră nici cea mai măruntă şansă. Acum însă ştia că 
totul îi scăpase de sub control. Apariţia Beznei, a Stelelor, a 


Flăcărilor, avea să se petreacă fără aprobarea lui. De aceea 
era inutil să se consume într-o aşteptare înspăimântată. 
„Relaxează-te, stai liniştit, aşteaptă, priveşte ce se 
întâmplă.” „Şi apoi. apoi asigură-te că vei supravieţui, 
indiferent ce nebunie va urma.” 

— Urcaţi în cupolă? îl întrebă o voce. 

Clipi, încercând să se obişnuiască cu semiîntunericul. Era 
studentul cel scund şi grăsuţ... parcă Faro se numea. 

— Da... de fapt, răspunse Theremon deşi nu avea nici o 
destinaţie precisă. 

— Şi eu. Haideţi, vă conduc. 

O scară metalică se răsucea în spirală spre etajul uriaşei 
clădiri. Faro porni pufăind pe trepte, cu paşi legănaţi şi 
zgomotoşi, iar ziaristul îl urmă. Mai fusese o dată în cupola 
observatorului, adus de Beenay, totuşi nu ţinea bine minte 
locul. 

Faro trase de o uşă grea, glisantă şi intrară. 

— Ai venit să vezi Stelele mai de aproape? întrebă Siferra. 

Femeia stătea chiar lângă uşă, privindu-i pe astronomii 
care lucrau, theremon se înroşi. Nu intenţionase să dea 
peste ea. Îşi aminti prea târziu că Beenay îi spusese unde se 
afla. În ciuda surâsului echivoc pe care Siferra păruse că i-l 
adresase la începerea eclipsei, bărbatul se temea de 
înţepătura ei dispreţuitoare, de supărarea faţă de ceea ce 
considera o trădare. 

Totuşi nu dovedea vreun semn de ranchiună. Poate că 
acum, când, lumea era înghițită de Peştera Beznei, 
considera că trecutul era lipsit de importanţă, lar 
apropierea catastrofei anula greşelile, conflictele şi 
păcatele. 

— Impresionant loc! Murmură Theremon. 

— Nu-i aşa? Deşi nu pricep prea multe din ce se întâmplă 
aici. Au îndreptat asupra lui Dovim solarscopul cel mare - 
mi-au zis că-i mai degrabă un aparat de fotografiat; nu poţi 
privi prin el ca printr-o lunetă, iar telescoapele mici sunt 
focalizate mai departe, pândind apariţia Stelelor... 


— Nu le-au văzut încă? 

— Nu mi-a zis nimeni nimic. 

Ziaristul încuviinţă din cap. Privi împrejur. Aici era inima 
observatorului, încăperea de unde, cu adevărat, se cercetau 
cerurile. Era odaia cea mai întunecoasă în care intrase 
vreodată - desigur, nu complet întunecată; de-a lungul 
pereţilor curbați exista un şir dublu de aplice din bronz, 
însă lumina lor era slabă. În penumbră, văzu un cilindru 
metalic uriaş care dispărea printr-un luminator din 
acoperiş. Prin deschizătura aceea se putea întrezări cerul. 
Avea acum o culoare purpurie, înspăimântător de 
întunecată. Discul tot mai micşorat al lui Dovim continua să 
fie vizibil, totuşi micul soare părea că se retrăsese la o 
distanţă enormă. 

— Ce ciudat pare..., murmură lheremon. Cerul are un 
aspect cum n-am mai văzut până acum. Este dens... parc-ar 
fi o pătură. 

— O pătură ce ne va sufoca pe toţi. 

— 'Ţie frică? O întrebă pe Siferra. 

— Bineînţeles. Ţie nu-ţi este? 

— Şi da şi nu. Crede-mă, nu vreau să pozez în erou. Dar 
nu-mi mai este teamă ca acum vreo oră. Mai degrabă sunt 
indiferent. 

— Ştiu ce vrei să spui. 

— Athor spunea că în oraş au început tulburările... 

— Nu-i decât începutul, replică femeia. Mie nu-mi ies din 
minte tăciunii aceia. Cenugşa din Colina Thombo. Blocurile 
de stâncă, fundaţiile oraşului ciclopic... şi peste tot cenuşă... 

— Şi altă cenuşă mai veche, dedesubt şi alta şi alta... 

— Exact! 

Ziaristul observă că Siferra se apropiase puţin de el. 
Simţea în acelaşi timp că ostilitatea ei din ultimele luni se 
destrămase aproape | complet şi - oare să fi fost adevărat? 

— Femeia părea că răspunde vechii lui atracţii faţă de ea. 
Cunoştea simptomele. Era un bărbat prea experimentat ca 
să nu le recunoască. 


„Grozav”, se gândi. „Se apropie sfârşitul lumii şi, brusc, 
Siferra vrea | să renunţe la costumul Reginei de Gheaţă!” 

Lângă ei apăru o siluetă stranie, stângace, mişcându-se 
oarecum | sacadat. Chicoti în semn de salut. 

— Deocamdată nici urmă de Stele, rosti Yimot. Poate că 
nici n-o să apucăm să le vedem. Poate că-i un fiasco, aşa 
cum ne-a ieşit nouă în experienţa aceea... 

— Dovim este încă vizibil, indică ziaristul Mai avem destul 
până la Bezna totală. 

— Parcă de-abia o aştepţi, făcu Siferra. 

— Mi-ar place să se termine aşteptarea, replică el. 

— Hei! Strigă cineva. Mi s-a stins calculatorul! 

— Luminile!... Se auzi altă voce. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Siferra. 

— Pană de curent, explică Theremon. Exact cum a prezis 
Sheerin. Probabil că la uzină sunt probleme... Primul val de 
nebuni, bântuind oraşul... 

Luminile slabe ale aplicelor păreau pe punctul de a se 
stinge. Mai întâi sporiră mult în intensitate, parcă 
alimentate de un ultim impuls de energie electrică, apoi 
păliră; crescură din nou, dar mai puţin ca înainte şi după 
aceea scăzură doar la nivelul unei fracțiuni din puterea lor 
obişnuită. Theremon simţi degetele femeii strângându-i 
antebraţul. 

— Nu mai e curent, rosti cineva. 

— Calculatoarele... cineva să pornească electrogenul! Hei! 
Grupul electrogen! 

— Repede! Solarscopu! Se opreşte! Obituratorul camerei 
nu funcţionează! 

— De ce nu s-au pregătit pentru o asemenea situaţie? 
întrebă Theremon. 

Se părea însă că se pregătiseră. De undeva din adâncurile 
clădirii se simţi o vibraţie, apoi ecranele calculatoarelor 
răspândite prin cameră reveniră la viaţă. Nu însă şi aplicele 
Erau probabil conectate la alt circuit şi grupul electrogen 
din subsolul observatorului nu le restabilise funcţionarea. 


Practic, clădirea era scufundată în Beznă. 

Mâna Siferrei coborâse pe încheietura lui Theremon. 
Bărbatul se întrebă dacă s-o cuprindă cu braţul după umeri, 
în semn de protecţie. Apoi se auzi glasul lui Athor: 

— Hai, ajutaţi-mă aici! Într-un minut, totul e-n regulă! 

— Ce face? întrebă ziaristul. 

— A adus lumină, răspunse Yimot. 

Theremon se întoarse. Era destul de greu să distingă ceva 
în semiobscuritate, totuşi după câteva clipe ochii i se 
obişnuiră. Directorul observatorului ţinea în braţe cinci- 
şase bețe lungi de o jumătate de metru şi groase de vreo 
trei centimetri. Îi fulgeră cu privirea pe astronomi. 

— Faro! Yimot! Veniţi odată să mă ajutaţi! 

Studenţii apărură imediat lângă el şi luară beţele. Yimot le 
ridică, unul câte unul, iar Faro. Într-o tăcere absolută, 
scapără un chibrit mare şi grosolan cu aerul cuiva care 
îndeplineşte actul cel mai sacru al unu ritual religios. Atinse 
chibritul de partea superioară a fiecărui băț flăcăruia pâlpâi 
o clipă, şovăitoare, plimbându-se nesigură pe suprafaţa 
lemnului, după care, cu un trosnet neaşteptat, o flacără 
scălda chipul lui Athor într-o lumină gălbuie. În încăpere 
răsunară urale spontane. 

Băţul era încununat de cincisprezece centimetri de flacăra 
mişcătoare! 

— Foc? Se miră Theremon. Aici? De ce nu folosiţi candele 
sau ceva similar? 

— Am cântărit mult problema asta, spuse Siferra. 
Candelele sunt prea slabe. Sunt bune într-un dormitor, 
unde prezenţa lor discretă te ajută pe durata somnului, dar 
într-o încăpere de asemenea dimensiuni. 

— Şi la parter? Şi acolo sunt astfel de torţe? 

— Aşa cred. 

— Nu-i de mirare că oraşul o să ardă în noaptea asta, 
clătină din cap Theremon. Dacă până şi voi recurgeţi la 
mijloace atât de primitive ca să alungaţi Bezna. 


Lumina era slabă, mai slabă decât cel mai palid soare. 
Flăcările pâlpâiau nebuneşte, proiectând umbre 
mişcătoare, iar fumul lor puternic amintea de mâncarea 
uitată pe foc. Cu toate acestea, dădeau o lumină galbenă. 

„Culoarea asta are ceva vesel în ea”, se gândi Theremon. 
„Mai ales; după aproape patru ore de Dovim întunecat şi tot 
mai Mic.” 

Siferra îşi încălzi palmele la cea mai apropiată faclă, 
ignorând funinginea fină care i se lăsa pe degete şi şopti 
extaziată: 

— Minunat! Minunat! Niciodată până acum nu mi-am dat 
seama ce culoare frumoasă e galbenul! 

Ziaristul continua să privească torţele cu ochi suspicioşi. 
Strâmbând din nas în faţa mirosului rânced, întrebă: 

— Din ce sunt făcute? 

— Lemn, răspunse femeia. 

— Nu, nu se poate! Doar nu ard! Vârful le este carbonizat, 
dar flacăra nu consumă lemnul ci parcă izvorăşte din nimic. 

— "Tocmai asta-i frumuseţea! E un dispozitiv artificial de 
iluminat extrem de eficient. Am făcut câteva sute, însă 
majoritatea au fost duse în Sanctuar. Vezi..., întorcându-se 
îşi scutură funinginea de pe palme, iei miezul de la stuf, îl 
usuci bine şi-l îmbibi în seu. Apoi îi dai foc şi grăsimea arde, 
puţin câte puţin. Torţele astea vor arde aproape o jumătate 
de oră fără să se stingă. Ingenios, nu-i aşa? 

— Nemaipomenit, făcu ziaristul caustic. Extrem de 
modern! Foarte impresionant! 

Simţea că nu mai putea rămâne în camera aceasta. Acelaşi 
neastâmpăr care-l adusese aici îl încerca acum din nou. 
Mirosul faclelor era destul de neplăcut; i se mal adăuga 
valul de aer rece care pătrundea prin deschizătura cupolei 
- o pală aspră şi geroasă, un deget îngheţat al nopţii. Se 
înfiora. Îi părea rău că terminaseră atât de repede vinul 
acela mizerabil. 

— Mă-ntorc jos, îi spuse Siferrei. Aici n-ai ce vedea, dacă 
nu eşti astronom. 


— Aşa e. Vin şi eu. 

În lumina gălbuie şi tremurătoare, zări un surâs pe chipul 
ei; lipsit de ambiguitate, imposibil de confundat acum. 

Coborâră pe scara spiralată şi zăngănitoare până la 
parter. Şi aici fuseseră aprinse torţe. Beenay lucra la trei 
calculatoare simultan, procesând datele de la telescoapele 
din cupolă, iar ceilalţi astronomi făceau lucruri absolut de 
neînțeles pentru ziarist. Sheerin se plimba de colo-colo, 
pierdut în gânduri. Folimun îşi trăsese scaunul sub o torţă şi 
continua să citească; buzele i se mişcau, recitând monoton 
invocarea Stelelor. 

Lui Theremon îi trecură fulgerător prin minte fraze şi 
descrieri, fragmente ale articolului pe care-l plănuise 
pentru ediţia de a doua zi a Cronicii. De câteva ori până 
atunci în decursul serii, maşina de scris din creierul său 
clicăise în acelaşi mod - o procedură metodică, conştientă 
şi, după cum îşi dădea prea bine seama, perfect inutilă. Era 
complet absurd să-şi închipuie că ziarul avea să mai apară 
mâine. 

Schimbă o privire cu Siferra. 

— Cerul, murmură ea. 

— Văd... 

Cerul îşi schimbase iarăşi nuanţa. Acum era şi mai 
întunecat, un roşu-purpuriu oribil de închis, o culoare 
monstruoasă, de parcă printr-o rană enormă din boltă se 
revărsau cascade de sânge. 

Aerul devenise, cumva, mai dens. Aidoma unei entităţi 
palpabile, întunericul pătrunsese în odaie şi cercul mişcător 
de lumină galbenă din jurul torţelor se contura parcă şi mai 
distinct pe fundalul tot mai tenebros. Şi aici izul de fum era 
la fel de puternic ca la etaj. Theremon se simţea deranjat 
până şi de sunetele slabe ale arderii făcliilor sau de paşii 
uşori ai psihologului care se plimba în jurul mesei din 
mijlocul camerei. 

În ciuda torţelor, se vedea tot mai greu. 


„Deci aşa începe”, îşi spuse el. „Bezna totală şi... apariţia 
Stelelor.” Pentru o clipă se gândi că ar fi fost mai înţelept să 
caute o debara confortabilă în care să se pitească până se 
termină totul. „Nu sta în calea nimănui, evită vederea 
Stelelor, ghemuieşte-te şi aşteaptă ca lucrurile să revină la 
normal.' După câteva momente de reflecţie, îşi dădu seama 
că era o idee stupidă. Orice loc închis avea să fie tot 
întunecos. În loc să reprezinte un liman sigur şi alinător, 
putea deveni o cameră de tortură mai înspăimântătoare 
decât odăile observatorului. 

Şi apoi, dacă urma să se întâmple ceva important, ceva 
care să remodeleze istoria lumii, Theremon nu voia să fie 
ghemuit undeva, cu capul vârât sub braţe. Ar fi fost un gest 
laş şi prostesc; poate chiar ceva ce să regrete tot restul 
vieţii. Nu fusese niciodată tipul de om care să se ascundă în 
faţa primejdiei, dacă bănuise că putea scoate un articol. În 
plus, era îndeajuns de încrezător în sine şi aprecia că putea 
rezista la orice s-ar fi întâmplat, dar îi rămăsese şi suficient 
scepticism pentru ca o părticică din el să se întrebe dacă 
într-adevăr avea să se întâmple ceva semnificativ. 

Rămase nemişcat, ascultând inspiraţiile adânci ale Siferrei 
şi respiraţia întretăiată a cuiva care încerca să-şi menţină 
calmul într-o lume ce dispărea, mult prea repede, în umbre. 

Apoi auzi un alt sunet, unul nou, o părere de sunet, vag şi 
difuz, care ar fi putut trece neobservat dacă n-ar fi fost 
tăcerea de moarte din încăpere şi concentrarea neobişnuită 
a ziaristului, pe măsură ce se apropia faza totală a eclipsei. 

Ţinându-şi răsuflarea, Theremon rămase nemişcat, cu 
urechile ciulite. După o clipă, se apropie încetişor de 
fereastră şi privi afară. 

Tăcerea se destrămă ca sfâşiată la strigătul său surprins. 

În cameră se auziră murmure nemulţumite. Toţi îl priveau, 
îl arătau cu degetul şi pufneau. Psihologul veni imediat 
lângă el, urmat de Siferra. Până şi Beenay, cocoşat în faţa 
calculatoarelor, se întorsese ca să vadă ce se întâmplase. 


Afară, Dovim era doar o aşchie mocnind, azvârlind o ultimă 
şi disperată privire către Kalgash. Spre oraş, zarea era 
învăluită în Beznă, iar drumul dintre Şaro şi observator 
părea o dâră de sânge închegat. Copacii din lizierele ce 
mărgineau şoseaua îşi pierduseră conturul individual, 
contopindu-se într-o masă întunecată. 

Atenţia celor trei era însă atrasă de şosea, pe care se 
mişca o altă masă întunecată, dar mult mai amenințătoare, 
urcând precum o fiară ciudată şi lentă măgura 
observatorului. 

— Uite! Strigă răguşit Theremon. Să-l anunţe cineva pe 
Athor! Nebunii din oraş! Oamenii lui Folimun! Vin! 

— Cât mai e până la totală? întrebă Sheerin. 

— Cincisprezece minute, scrâşni Beenay, dar ei vor ajunge 
aici în cinci minute. 

— Nu contează, toată lumea la treabă, spuse psihologul. 
Vocea îi era sigură, stăpână, neaşteptat de poruncitoare, de 
parcă în acest moment culminant izbutise să apeleze la un 
rezervor tainic de forţă interioară: O să-i respingem. Locul 
e construit ca o fortăreață. Siferra, du-te sus şi anunţă-l pe 
Athor. Beenay, fii cu ochii pe Folimun. Trage-i una şi suie-te 
pe el dacă-i nevoie, dar nu-l scăpa din ochi. Theremon, vino 
cu mine! 

leşi pe uşă, urmat de ziarist. În faţa lor, scările se răsuceau 
în spirale strânse în jurul axului central, pierzându-se într- 
un întuneric umed şi lugubru. 

Purtaţi de grabă, coborâră vreo cincisprezece metri, aşa 
încât lumina gălbuie şi pâlpâitoare dinspre uşa cabinetului 
dispăru şi acelaşi întuneric sumbru îi apăsă din toate 
direcţiile. 

Sheerin se opri, cu mâna durdulie încleştată pe piept. 
Ochii îi ieşiră din orbite şi glasul îi răsună ca o tuse seacă. 
Întregul corp îi tremura de spaimă. Sursa de energie pe 
care o găsise cu câteva clipe înainte părea acum epuizată. 

— Nu pot... respiră... coboară... singur. Asigură-te că toate 
uşile sunt încuiate... 


Theremon mai cobori câteva trepte, apoi se întoarse: 

— Aşteaptă! Mai rezişti un minut? El însuşi gâfâia. Aerul 
care-i circula prin plămâni părea să aibă consistenţa 
melasei, iar gândul de a cobori singur mai departe sadea în 
mintea lui un sâmbure minuscul de panică pură. 

Dacă paznicii lăsaseră deschisă uşa principală? Nu de 
gloată se temea, ci... de Beznă. 

Îşi dădu seama că, la urma urmei, Bezna îl înfricoşa! 

— Stai pe loc, îi spuse lui Sheerin în mod inutil, deoarece 
psihologul se agăţase deja, îngrozit, de balustradă. Mă- 
ntorc imediat! 

Se năpusti în sus, urcând câte două trepte o dată, cu inima 
bubuindu-i - şi nu doar din cauza efortului - se prăbuşi în 
cabinetul lui Athor şi smulse o torţă din suportul ei. Siferra 
îl privi cu ochi uluiţi. 

— Să vin cu tine? îl întrebă. 

— Da. Nu. Nu! 

leşi tot în fugă. Făclia mirosea neplăcut şi fumul îi înţepa 
ochii, orbindu-l, dar o strângea în mână gata s-o sărute de 
fericire Flacăra se alungea spre înapoi, când se precipită 
din nou pe trepte. 

Sheerin nu se clintise. Deschise ochii şi gemu, când 
Theremon se aplecă deasupra lui. Ziaristul îl zgâlţăi cu 
putere. 

— Gata, vino-ţi în fire! Avem lumină! 

Ridică făclia cât mai sus şi, sprijinindu-l de cot pe 
psihologul care se clătina, cobori mai departe, protejat 
acum de pata mişcătoare de lumină. 

La parter totul era întunecat. Theremon simţi iarăşi 
groaza invadându-l. Torța îi croia însă un drum prin Beznă. 

— Paznicii..., murmură psihologul. 

Unde erau? Fugiseră? Aşa se părea. Nu, într-un colţ al 
holului de la intrare, văzu doi paznici strânşi unul în altul, 
înspăimântați. Aveau privirile pierdute şi dintre buzele 
întredeschise li se prelingeau firişoare de salivă. Ceilalţi nu 
se zăreau nicăieri. 


— "Ţine, făcu brusc Theremon, întinzând torţa psihologului. 
Se aud afară! 

Într-adevăr, se auzeau strigăte guturale, exclamaţii 
înăbuşite. 

Sheerin avusese însă dreptate: observatorul era construit 
ca o fortăreață. Clădit cu un secol în urmă, când stilul 
arhitectural neo-Gavottian atinsese apogeul urâţeniei sale, 
fusese proiectat mai curând să fie stabil şi durabil decât 
frumos. 

Ferestrele erau protejate cu gratii de fier, groase de doi 
centimetri, îngropate adânc în pervazurile din beton. Pereţii 
erau din zidărie masivă care putea rezista şi în faţa 
cutremurelor, iar intrarea principală era o blană uriaşă de 
stejar, ranforsată cu fier. Theremon verifică zăvoarele. Erau 
trase. 

— Cel puţin n-o să poată intra cum a făcut-o Folimun, rosti 
el gâfâind. Îi auzi? Sunt chiar afară! 

— Trebuie să facem ceva... 

— Asta aşa-i! Nu mai sta locului! Ajută-mă să trag vitrinele 
astea în faţa uşii... şi nu-mi mai băga torţa-n ochi! Mă 
omoară fumul! 

Vitrinele erau pline de cărţi, instrumente ştiinţifice şi alte 
obiecte: un întreg muzeu astronomic. Doar zeii puteau şti 
cât de grele erau, însă o forţă supranaturală pusese 
stăpânire pe Theremon în acest moment şi ziaristul le trase 
şi le împinse - ajutat, mai mult sau mai puţin, de Sheerin - 
ca pe nişte jucării. Lunetele şi alte instrumente se 
răsturnară şi se auzi zgomot de sticlă spartă. 

„O să m-omoare Beenay”, se gândi Theremon. „[inea la 
astea ca la ochii din cap.” 

Nu era totuşi momentul pentru a fi delicat. Trânti vitrinele 
una peste cealaltă, proptindu-le de uşă şi după câteva 
minute construise o baricadă ce ar fi putut, spera el, 
întârzia gloata, dacă uşa avea să cedeze. 

Undeva, departe, ca prin vată, putea auzi lovituri de 
pumni în uşă. Ţipete... urlete... 


Totul era un coşmar. 

Mulțimea pornise din Şaro împinsă de disperarea salvării 
promise de Apostolii Flăcării, care putea fi obţinută doar 
prin distrugerea observatorului. Dar pe măsură ce se 
apropiase momentul Beznei, o spaimă dementă le golise 
minţile. Nu se mai gândiseră la automobile, la arme, la 
conducători, sau măcar la un plan. Se năpustiseră pe jos 
spre observator şi-l asaltau cu mâinile goale. 

Iar acum, când ajunseră la destinaţie, ultimul licăr al lui 
Dovim, ultimul strop de lumină solară rubinie ca sângele, 
pâlpâia tot mai slab deasupra unei omeniri căreia nu-i mai 
rămăsese decât groază ancestrală. 

— Haide înapoi, vorbi răguşit ziaristul. 

În odaia de la etaj nu mai rămăsese nimeni. Suiseră cu 
toţii în cupola observatorului. Când intră gâfâind, Theremon 
fu surprins de calmul straniu dinăuntru. Părea un tablou. 
Yimot stătea aşezat în scaunul din faţa comenzilor uriaşului 
solarscop, ca într-o seară obişnuită de cercetări 
astronomice. Ceilalţi se adunaseră în jurul telescoapelor 
mai mici, iar Beenay îi instruia cu glas încordat şi aspru: 

— E clar pentru toţi? Este absolut vital să-l fotografiem pe 
Dovim chiar înainte de eclipsa totală şi să înlocuim imediat 
plăcile. Aşa, tu... şi tu... câte unul la fiecare aparat. Ne 
trebuie toată redundanţa pe care o putem obţine. Ştiţi 
toţi... care-s timpii de expunere... 

Se auzi un murmur surd de încuviinţare. Beenay îşi trecu 
o mână peste ochi. 

— Torţele alea mai ard? Gata, gata, le văd! Se ţinea cu 
toată puterea de spătarul unui scaun: Ţineţi minte, nu... nu- 
ncercaţi să faceţi fotografii artistice. Când apar Stelele, nu 
pierdeţi timpul încercând să fotografiaţi, câte două odată. 
Una-i de ajuns. Şi... şi dacă simţiţi că vă e rău, plecaţi de 
lângă aparate. 

— Du-mă la Athor, îi şopti Sheerin lui Theremon. Nu-l văd. 
Ziaristul nu-i răspunse imediat. Siluetele neclare ale 
astronomilor se clătinau şi se înceţoşau, iar făcliile de 


deasupra deveniseră simple pete gălbui. Încăperea era rece 
ca moartea. Simţi mâna Siferrei atingându-l pentru o clipă - 
doar o clipă - apoi nu putu s-o mai vadă. 

— E-ntuneric, murmură el. Sheerin întinse braţele în faţă. 

— Athor... porni orbeşte, împleticindu-se: Athor! 

— Stai, rosti Theremon prinzându-l de mână. Te duc eu. 
Fără să ştie cum anume, traversă odaia. Închise ochii în 
faţa Beznei şi-şi închise mintea înaintea haosului ce stă să-i 

explodeze înăuntru. 

Nimeni nu-i auzi şi nici nu-i băgă în seamă. Psihologul se 
izbi de un perete. 

— Athor! 

— Tu eşti, Sheerin? 

— Da... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Voiam să-ţi spun... nu-ţi face griji cu gloata... uşile sunt 
îndeajuns de solide... 

— Da. Sigur, murmură Athor şi lui Theremon i se păru că 
vorbeşte de la mulţi kilometri depărtare. 

De la ani-lumină depărtare. 

Brusc, lângă ei apăru o altă siluetă, mişcându-se iute şi 
agitând haotic din braţe. Ziaristul crezu că era Yimot, sau 
poate chiar Beenay, dar apoi îi atinse țesătura aspră a 
hainelor şi recunoscu mantia cultistului. 

— Stelele! Răcni Folimun. Vin Stelele! La o parte! 
„încearcă să ajungă la Beenay pricepu Theremon „Să 
distrugă aparatele.” 

— Atenţie! Strigă el, dar Beenay continua să fie aplecat 
deasupra calculatoarelor ce activau aparatele de 
fotografiat, declanşând de zor, în vreme ce Bezna devenea 
totală. 

Theremon se întinse şi prinse veşmântul Apostolului, 
strânse şi răsuci. Pe neaşteptate nişte degete îi cuprinseră 
gâtul. Se clătină, gata să-şi piardă echilibrul. În faţa lui nu 
erau decât umbre; până şi podeaua de sub tălpi îşi pierduse 


substanţa. Un genunchi îl izbi puternic sub pântece; gemu, 
aproape ameţit de durere şi fu gata să cadă. 

Totuşi după prima clipă de durere, puterea îi reveni. Reuşi 
cumva să-l răsucească pe Folimun şi-l cuprinse cu braţul de 
după grumaz. În aceeaşi clipă îl auzi pe Beenay icnind: 

— Gata! Asta-i! Toată lumea la post! 

Theremon avu senzaţia că putea percepe totul simultan. 
Întreaga lume curgea prin mintea lui, care bubuia şi totul 
era un haos; toţi strigau îngroziţi. 

Apoi înţelese că ultima rază de lumină se destrămase şi 
pierise. 

În acelaşi timp îl auzi pe Folimun horcăind sufocat, pe 
Beenay oftând adânc şi uimit, apoi un țipăt sugrumat 
dinspre Sheerin, un chicotit isteric ce se întrerupse printr- 
un suspin... 

Şi o linişte bruscă, stranie, mormântală. 

Strânsoarea lui Folimun slăbi, fără viaţă, moale. Privi ochii 
Apostolului şi-i văzu goi, uitându-se în sus, reflectând 
pâlpâitul galben al torţelor. Văzu băşici de spumă pe buzele 
lui şi-l auzi scâncind animalic. 

Cu lenta fascinaţie a fricii, se ridică şi întoarse ochii către 
întunericul înfiorător al cerului. 

Pe el sclipeau Stelele! 

Nu cele zece sau douăzeci din jalnica teorie a lui Beenay. 
Erau mii de Stele, scânteind cu o putere incredibilă, una 
lângă alta, un zid nesfârşit, formând o suprafaţă orbitoare 
de lumină teribilă ce acoperea întreaga boltă. Mii de sori 
măreţi străluceau într-o splendoare ce pârjolea sufletul, 
mult mai înspăimântător de rece în groaznica ei nepăsare 
decât vântul muşcător ce suflă peste lumea îngheţată şi 
mohorâtă. 

Stelele loveau în chiar rădăcinile fiinţei sale. Îi izbeau 
creierul ca nişte ghioage. Monstruoasa lor lumină geroasă 
părea un milion de gonguri uriaşe răsunând simultan. 

„Zeilor”, se gândi. „Zeilor... zeilor... zeilor! 


Totuşi nu-şi putea desprinde ochii de la spectacolul lor 
demonic. 

Privea în sus, prin deschizătura cupolei, cu toţi muşchii 
rigizi, încremeniţi, holbându-se uluit şi îngrozit la 
spectacolul incredibil ce acoperea bolta. Îşi simţea mintea 
chircindu-se şi reducându-se la un punctuleţ rece sub 
atacul acela permanent. Creierul său nu era mai mare 
decât o pietricică ce răsuna spart în tigva goală. Plămânii 
refuzau să-i mai funcţioneze. Sângele gonea prin vene în 
sens opus. 

În cele din urmă, reuşi să închidă ochii. Îngenunche o 
vreme, gâfâind, bolborosind, luptându-se să-şi recapete 
controlul. 

După aceea se sculă în picioare. Aţinându-se, răsuflând cu 
greu, pe gură, cu toţi muşchii trupului zbătându-se de 
teroare şi spaimă primară, cu o intensitate abia suportabilă. 
În mod vag, era conştient de prezenţa Siferrei undeva în 
preajmă, dar trebui să se chinuie ca să-şi aducă aminte cine 
era ea. Cu mare greutate îşi aminti cine era el. De undeva 
de jos se auzeau bubuituri continue, izbituri puternice în 
uşă... o fiară necunoscută, cu o mie de capete, încercând să 
pătrundă... 

Nu mai conta. 

Nimic nu mai conta. 

EI înnebunea şi o ştia, iar undeva în adâncul său o 
rămăşiţă de rațiune urla, zbătându-se şi împotrivindu-se 
talazului de teroare întunecată. Era îngrozitor să 
înnebuneşti şi să ştii că înnebuneşti, să ştii că peste un 
minut vei continua să exişti fizic, dar că adevărata ta esenţă 
avea să fie moartă şi întunecată în demenţa neagră. Căci 
aceasta era Bezna - Bezna, Gerul şi Pierirea. Zidurile 
strălucitoare ale universului se năruiseră şi fragmentele lor 
înecate se prăbuşeau ca să-l doboare, să-l strivească şi să-l 
nimicească. 

Cineva se apropie, mergând în patru labe şi se înghesui în 
el. Theremon se trase într-o parte. Îşi duse mâinile spre 


gâtlejul pe care-l simţea ca o rană şi se împletici către 
flăcările torţelor ce-i copleşeau vederea rătăcită. 

— Lumină! Urlă el. 

Undeva, Athor plângea, scâncind oribil, ca un copil 
înspăimântat de moarte: 

— Stele... numai Stele... habar n-am avut. Nu ştiam nimic. 
Credeam că şase stele sunt un univers, sunt ceva ce Stelele 
nici nu băga-n seamă şi Bezna va fi de-a pururi şi-n vecii 
vecilor şi zidurile cad şi noi habar n-am avut, cum să ştim şi 
totul... 

Cineva încercă să apuce o făclie, care căzu şi se stinse. În 
clipa aceea, splendoarea înspăimântătoare a indiferentelor 
Stele se apropie parcă dintr-un salt. 

De jos se auziră urlete, răcnete şi zgomot de sticlă spartă. 
Gloata, înnebunită şi imposibil de stăvilit, pătrunsese în 
observator. 

Theremon privi în jur. În lumina oribilă a Stelelor, zări 
chipurile schimonosite ale astronomilor, bâjbâind cu minţile 
pierdute. Izbuti să iasă pe coridor. Printr-o fereastră 
deschisă, o pală tăioasă de aer îngheţat îl lovi şi ziaristul 
rămase locului, chicotind. 

— Theremon? Se auzi un glas înapoia lui. Theremon? 
Continuă să râdă. 

— Uite, rosti el după o vreme. Alea-s Stelele... Asta-i 
Flacăra. 

Afară, câtre Şaro, orizontul căpătase o strălucire 
portocalie care creştea, sporind în intensitate, deşi nu era 
lumina vreunui soare. Lunga noapte venise din nou. 

TREI. 

ZORII. 

Primul lucru de care Theremon fusese conştient, după o 
lungă perioadă de inconştienţă, a fost ceva uriaş şi galben 
care atârna deasupra lui pe cer. 

Era un glob auriu, imens şi luminos. Din cauza strălucirii 
sale, nu-l putea privi mai mult de o fracțiune de secundă. 


Dinspre el, în valuri pulsatoare, se revărsa o căldură 
dogoritoare. 

Bărbatul se ghemui pe vine, cu capul plecat şi-şi ridică 
braţele în faţa ochilor ca să se apere de revărsarea de 
căldură şi lumină de deasupra. „Oare ce-l ţine acolo?” se 
întrebă. „De ce nu cade?” „Dacă o să cadă, o să cadă peste 
mine.” „Unde să m-ascund? Cum să mă apăr?” 

Câteva clipe prelungi, rămase nemişcat, neîndrăznind nici 
să se gândească. Apoi întredeschise precaut ochii. Imensul 
obiect strălucitor era tot pe cer. Nu se clintise deloc. N-avea 
să se prăbuşească peste el. 

În ciuda căldurii, începu să tremure. 

Simţi un iz înţepător de fum. În apropiere ardea ceva. 

„Cerul”, se gândi. „Arde cerul.” 

Globul de aur o să ardă lumea. 

Nu. Nu... Fumul era cauzat de altceva. Avea să-şi 
amintească imediat... dacă izbutea să-şi alunge pâcla de pe 
creier. Focurile nu fuseseră provocate de globul de aur. El 
nici nu exista când începuseră focurile. Chestiile celelalte 
erau de vină, chestiile alea albe, reci şi scânteietoare, care 
acoperiseră cerul... ele o făcuseră, ele trimiseseră 
Flăcările... 

„Cum se numeau? Ah, da! Stele. A, Stelele.” 

Începu să-şi amintească, doar puţin şi se înfioră din nou, o 
convulsie prelungită şi puternică. Îşi aminti cum apăruseră 
Stelele şi creierul i se transformase în piatră, iar plămânii 
refuzaseră să mai funcţioneze şi sufletul său uriaş; e 
înspăimântat. 

Însă acum Stelele dispăruseră. În locul lor, pe cer se vedea 
globul galben şi sclipitor. 

Un glob galben şi sclipitor? 

Un glob galben şi sclipitor? 

Onos Aşa se numea Onos, soarele. Principalul soare. Unul 
dintre cei... unul dintre cei şase sori. Dar Theremon zâmbi. 
Amintirile începeau să-i revină. Locul lui Onos era pe cer. 
Locul Stelelor nu era acolo. Soarele... blândul, bunul şi 


caldul Onos. Se întorsese. Deci totul era bine în lume, chiar 
dacă undeva ardeau nişte focuri. 

Şase sori? Atunci unde erau ceilalţi cinci? 

Îşi amintea chiar şi numele lor. Dovim, Trey, Patru, Tano, 
Sitha şi cu Onos, şase. Pe Onos îl putea zări... era chiar 
deasupra lui şi părea că acoperă jumătate din cer. Unde 
erau ceilalţi? Se ridică, încă nesigur, încă temându-se de 
globul auriu şi fierbinte, întrebându-se dacă nu cumva 
putea să-l atingă şi să se ardă. Nu, nu. Asta era o prostie. 
Onos era bun. Onos era blând. Zâmbi. 

Privi atent bolta. Mai erau şi alţi sori? 

Zări unul. Foarte departe şi micuţ. Nu era deloc 
înspăimântător... aşa cum fuseseră Stelele şi chiar globul 
arzător de deasupra. Doar un punctuleţ alb pe cer, nimic 
altceva. Atât de mic, încât dacă ar fi putut ajunge la el, îl 
putea băga în buzunar. 

„Trey”, se gândi. „Ăla-i Trey. Atunci şi fratele lui, Patru, 
trebuie să fie pe aproape...” „Da. Da, uite-l! Jos de tot, în 
stânga lui Trey. Numai dacă nu cumva ele Trey şi celălalt e 
Patru.” „De fapt, numele nu contează. Nu-i important care-i 
unul şi care-i altul. Ei doi sunt Trey şi Patru şi cel mare e 
Onos. Atunci ceilalţi trebuie să fie în altă parte, pentru că 
nu-i văd. lar pe mine mă cheamă...” 

Theremon. 

„Da! Exact! Eu sunt Theremon.” 

Era însă şi un număr. Se încruntă, gândindu-se la el, codul 
lui de familie, asta era, un număr pe care-l ştiuse toată 
viaţa, dar care anume? Care... anume? 

Da! 

Sunt Theremon 762. 

Imediat urmă un alt gând, mai complex: „Sunt Theremon 
762 de la Cronica din oraşul Şaro.” 

Cumva, gândul acela îl făcu să se simtă ceva mai bine, deşi 
era înconjurat de mistere. Oraşul Şaro? Cronica? 

Aproape că ştia ce însemnau cuvintele acelea. Aproape... 
Le repetă ca pe o incantaţie. Cronica cronica cronica. 


Oraşul oraşul oraşul. Şaro şaro şaro. Cronica din oraşul 
Şaro. 

„Poate că ar fi bine să umblu puţin”, hotări el. Făcu un pas 
şovăitor, altul, încă unul. Picioarele îi tremurau. Privind în 
jur, observă că se găsea pe panta unui deal. Văzu un drum, 
tufişuri, arbuşti, un lac în stânga... Unii copaci păreau rupţi; 
ramurile atârnau în unghiuri nefireşti sau zăceau pe sol de 
parcă nişte uriaşi călcaseră totul în picioare. 

În faţa lui se ridica un edificiu imens cu acoperiş rotund. 
Dinăuntrul lui ieşea fum. Fațada clădirii era înnegrită, de 
parcă arsese, totuşi pereţii din piatră rămăseseră în 
picioare. Pe trepte, câţiva oameni zăceau ca nişte păpuşi 
stricate... Alţii erau prin tufişuri şi pe cărarea ce cobora 
dealul. Unii mai mişcau, dar cei mai mulţi nu dădeau nici un 
semn de viaţă. 

Privi în direcţia opusă. În zare se distingeau turnurile unui 
oraş. Deasupra lor atârna un nor gros de fum şi când miji 
ochii, i se păru că putea întrezări limbi de foc ieşind pe 
ferestrele caselor mai înalte. Totuşi, o rămăşiţă de rațiune îi 
spunea că de la o asemenea depărtare era imposibil să se 
distingă astfel de detalii. Până la oraşul acela trebuiau să fie 
câţiva kilometri. 

„Oraşul Şaro”, se gândi imediat. 

Unde este publicată Cronica. 

„Unde lucrez. Unde locuiesc.” „Iar eu sunt Theremon. Da! 
Theremon 762. De la Cronica oraşului Şaro.” 

Scutură încet din cap, precum un animal rănit, încercând 
să-şi alunge ceața şi toropeala care-l învăluiau. Era 
înnebunitor să nu poţi gândi coerent, să nu te poţi deplasa 
după bunul plac prin arhiva propriilor amintiri. Lumina 
sclipitoare a Stelelor se aşternuse aidoma unui paravan 
peste mintea lui, izolându-l de memorie. 

Totuşi unele lucruri începuseră să răzbată. Prin minte i se 
învolburau fragmente multicolore ale trecutului, precise şi 
distincte, vibrând de o energie frenetică. Se strădui să le 
menţină îndeajuns ca să le poată înţelege. 


Apoi îşi aminti imaginea unei încăperi. Camera lui, ticsită 
cu ziare, reviste, două terminale de calculator, o cutie de 
carton plină cu scrisori... Altă odaie, un pat. Bucătăria 
micuță pe care n-o folosea aproape niciodată. „Acesta”, îşi 
spuse, „este apartamentul lui Theremon 762, 
binecunoscutul editorialist al Cronicii din oraşul Şaro. 
Theremon nu este acum acasă, doamnelor şi domnilor. În 
acest moment, el se găseşte lângă ruinele observatorului 
Universităţii Şaro, încercând să priceapă...” 

Ruinele... 

Observatorul Universităţii Şaro... 

— Siferra? Strigă el. Siferra, unde eşti? 

Nici un răspuns. Se întrebă cine era Siferra. Probabil o 
persoană pe care o cunoştea înainte... Numele ţâşnise pe 
neaşteptate din adâncurile minţii sale chinuite. 

Mai făcu câţiva paşi nesiguri. Puțin mai jos, sub un tufiş, 
zăcea un bărbat. Theremon se apropie de el. Ochii îi erau 
închişi. 'Ţinea în mână o torţă stinsă. Hainele îi erau sfâşiate. 

Dormea sau era mort? Theremon îl atinse uşor cu vârful 
piciorului. Era mort. Ciudat câţi morţi se aflau în jur... De 
obicei nu zăreşti cadavre la tot pasul. Mai încolo, o maşină 
răsturnată... Şi ea părea moartă, cu şasiul expus patetic 
către cer şi şuviţe de fum înălțându-se leneşe din interior. 

— Siferra? Strigă din nou. 

Se petrecuse ceva teribil. Asta era foarte clar, deşi nu 
pricepea nimic altceva. Se ghemui din nou şi-şi apăsă 
tâmplele cu vârful degetelor. Crâmpeiele de amintiri care-i 
galopaseră prin minte se mişcau mai lent acum; 
terminaseră dansul lor nebunesc şi pluteau maiestuoase, 
precum aisbergurile în Oceanul Sudic. Dacă ar fi putut 
prinde câteva... şi le-ar fi găsit rostul în acest puzzle... 

Repetă puţinele lucruri pe care reuşise să le identifice. 
Numele lui... Numele oraşului... Numele celor şase sori... 
Ziarul. Apartamentul lui... 

Aseară... 

Stelele... 


Siferra... Beenay... Athor... nume... Brusc, mintea lui 
începu să facă conexiuni. 

Fragmentele de memorie din trecutul imediat porniseră în 
sfârşit să-şi ocupe poziţiile. Deocamdată, nimic nu avea 
vreun sens, pentru că fiecare ghem de amintiri era cumva 
independent în sine şi nu putea fi ordonat în mod coerent. 
Cu cât se străduia mai tare, cu atât totul redevenea confuz. 
Odată ce înţelese acest lucru, renunţă la ideea de a forţa 
lucrurile. 

A, Relaxează-te”, îşi spuse Theremon. „Lasă-le să revină 
singure.” 

Îşi dădea seama că suferise o afecţiune mintală profundă. 
Nu-şi descoperise nici un cucui şi nu avea dureri de cap, 
dar ştia că fusese vătămat. O sabie răzbunătoare îi 
ciopârţise amintirile într-o mie de bucățele, iar acestea 
fuseseră amestecate şi împrăştiate ca piesele unui mozaic. 
Părea totuşi că, treptat, îşi revine. Cu fiecare moment, 
puterea minţii sale, puterea entității care era Theremon 
762 de la Cronica oraşului Şaro, se reafirma, re întregindu- 
l. 

Stai calm. Aşteaptă. Lasă lucrurile să se petreacă de la 
sine.” 

Inspiră adânc, menţinu aerul în plămâni, apoi expiră lent. 
Inspiră din nou „[ine, expiră. Inspiră, ţine, expiră. Inspiră, 
ţineţi expiră.” 

Cu ochii minţii văzu interiorul observatorului. Îşi aminti. 
Era seară. Numai soarele roşu şi mic era pe cer - Dovim, 
aşa se numea. Femeia înaltă... ea era Siferra. Bărbatul cel 
gras se numea Sheerin, iar pe tânărul cel zvelt îl chema 
Beenay. Bătrânul aprig cu coama de păr cărunt era celebrul 
astronom, directorul observatorului... Ithor? Uthor? Athor, 
Da! Athor. 

Şi se apropia eclipsa... Bezna... Stelele... 

Da. Da! 'Iotul îi revenea acum Amintirile îşi ocupau locul, 
una câte una. Gloata din afara observatorului, condusă de 
fanaticii în mantii negre: Apostolii Flăcării, aşa se numeau. 


Iar unul dintre ei fusese chiar în observator. Folimun, 
parcă... Folimun 66! Îşi aducea aminte. 

Momentul eclipsei totale. Pogorârea totală şi neaşteptată a 
nopţii. Lumea intrând în Peştera Beznei. Stelele... 

Nebunia... urletele... gloata... 

Se înfiora, reamintindu-şi. Hoardele de oameni din Şaro, 
înnebuniţi şi îngroziţi, spărgând uşa masivă şi năvălind în 
observator, călcându-se în picioare în graba lor de a 
distruge blestematele instrumente ştiinţifice şi 
blasfematorii savanţi care negau realitatea zeilor... 

Acum, când amintirile curgeau în cascadă, aproape că-i 
păru rău că nu le uitase pe vecie. Şocul pe care-l simţise în 
prima clipă când zărise lumina sclipitoare a Stelelor... 
durerea ce-i erupsese în ţeastă... valurile stranii şi oribile 
de energie glacială care-i asaltau vederea. Şi apoi sosirea 
mulţimii... haosul... strădania de a scăpa... Siferra lângă el 
şi Beenay în apropiere, iar după aceea gloata năpustindu-se 
asupra lor ca un torent năvalnic, despărţindu-i, târându-i în 
direcţii diferite... 

Îşi reaminti o ultimă imagine a lui Athor, cu ochii 
strălucitori şi fulgerând cu sălbăticia unei demenţe pure, 
neclintit în scaunul lui, poruncindu-le invadatorilor să 
părăsească clădirea, de parcă n-ar fi fost doar directorul 
observatorului, ci un rege. Alături, Beenay trăgându-l de 
braţ şi rugându-l să fugă împreună... Apoi scena se 
destrăma. Nu mai zărea camera cea mare. Se vedea pe 
sine, târât pe un coridor, căutând o scară, uitându-se după 
Siferra, după orice chip cunoscut... 

Apostolul, fanaticul Folimun 66, apărându-i brusc în faţă, 
blocându-i calea în mijlocul haosului, hohotind şi 
întinzându-i mâna, într-un gest ironic de falsă prietenie. 
Folimun dispărea şi el, iar Theremon continua nebuneşte 
înainte, în josul scării spiralate, căzând şi rostogolindu-se, 
trecând peste cei din oraş care erau atât de mulţi în holul 
de la parter încât nici nu se mai puteau mişca. leşise cumva 
pe uşă, în noaptea friguroasă şi rămăsese cu capul 


descoperit în Beznă care nu mai era Beznă, deoarece totul 
era iluminat de strălucirea teribilă, hidoasă, inimaginabilă şi 
îngheţată a miilor de Stele nemiloase ce acopereau cerul. 

Nu te puteai ascunde de ele. Chiar dacă închideai ochii, 
lumina lor înspăimântătoare răzbătea prin pleoape. Simpla 
Beznă era un fleac pe lângă apăsarea implacabilă a bolţii, 
care izvora o scânteiere de neînchipuit, o lumină atât de 
puternică încât răsuna în ceruri precum tunetul. 

Theremon îşi aminti cum simţise că cerul, Stelele şi totul 
aveau să cadă peste el. Îngenunchease şi-şi acoperise faţa 
cu palmele, deşi ştia că era zadarnic. Îşi mai amintea panica 
din jurul lui, oamenii gonind în toate direcţiile, răcnetele şi 
vaietele. Incendiile din oraş, proiectate pe linia 
orizontului... Şi peste toate, talazurile de frică coborâte din 
cer, dinspre Stelele crude şi neiertătoare ce invadaseră 
lumea. 

Asta era totul. După aceea nu mai avea absolut nici o 
amintire, până în momentul trezirii, când ridicase privirea, 
îl văzuse iarăşi pe Onos şi începuse să pună cap la cap 
cioburile minţii sale. 

„Sunt Theremon 762”, îşi repetă el. „Locuiam în oraşul 
Şaro şi scriam articole la ziar.” 

Acum nu mai exista nici un oraş Şaro şi nici un ziar. 

Lumea ajunsese la un capăt. El însă era viu şi, spera, 
raţiunea îi revenea. 

Dar acum? încotro să se îndrepte? 

— Siferra? Strigă el. 

Nu răspunse nimeni. Porni încet în josul dealului, pe lângă 
copacii rupţi, pe lângă maşinile carbonizate şi răsturnate, 
pe lângă cadavre. „Dacă aici e aşa”, se gândi, „cum o fi în 
oraş?” „Zeilor...” „Zeilor! Ce ne-aţi făcut?” „Uneori laşitatea 
are şi avantaje”, îşi spuse Sheerin, descuind uşa debaralei 
din subsolul observatorului, unde rămăsese pe timpul 
Beznei, însă se simţea zguduit, dar n-avea nici o îndoială că 
era în toate minţile, în tot cazul. În minţile dinaintea 
eclipsei... 


Observatorul părea cufundat în tăcere. Deşi debaraua nu 
avea ferestre, prin orificiul de ventilaţie de lângă tavan 
pătrunsese suficientă lumină ca să-l asigure că era 
dimineaţă şi sorii reveniseră pe cer. Poate că, între timp, 
nebunia trecuse şi putea ieşi din ascunzătoare. 

Scoase prudent capul pe uşă şi privi în jur. 

Primul lucru pe care l-a simţit a fost mirosul de fum. Era 
însă un iz stătut, jilav, neplăcut şi acrişor, mirosul de tăciuni 
stinşi. 

Observatorul avea un foarte eficient sistem antiincendiu, 
care declanşase probabil duzele de stropire imediat ce 
gloata începuse să dea foc. 

Gloată! Sheerin se înfiora, amintindu-şi. 

Ştia că n-avea să poată uita niciodată momentul când 
mulţimea pătrunsese în observator. Imaginile acelea aveau 
să-l urmărească toată viaţa: chipurile schimonosite, 
deformate, ochii demenţi, urletele furioase... Erau oameni 
care îşi pierduseră fragilul control asupra raţiunii încă 
înainte de eclipsa totală. Accentuarea Beznei le dăduse 
brânci în braţele nebuniei... alături de aţâţările abile ale 
Apostolilor Flăcării, triumfători acum, în momentul 
împlinirii profeţiei lor. Oamenii veniseră cu miile ca să-i 
calce în picioare pe blestemaţii de savanţi în viziunea lor şi 
se năpustiseră agitând făclii, bâte, cozi de unelte, orice cu 
care puteau lovi, sfărâma, distruge. 

În mod paradoxal, apariţia lor îl trezise la realitate pe 
psiholog. Traversase un moment extrem de greu când, 
însoţit de 'Theremon, coborâse să baricadeze uşa 
observatorului. Pornise pe scări fără să simtă nimic 
deosebit, ba chiar cu un sentiment de exuberanţă; dar apoi 
perceperea reală a Beznei îl izbise de-a dreptul violent şi se 
prăbuşise. Rămăsese ghemuit pe trepte, încremenit de 
spaimă, amintindu-şi călătoria prin Tunelul Misterului şi 
înțelegând că de data aceasta călătoria n-avea să dureze 
doar câteva minute, ci ore în şir. 


Theremon izbutise să-l smulgă din starea aceea şi, până 
când ajunse în cupola observatorului, Sheerin îşi 
recăpătase, parţial, stăpânirea de sine. Urmaseră însă 
eclipsa totală... şi Stelele. Deşi Sheerin îşi ferise ochii când 
lumina aceea păgână pătrunsese prin deschizătura din 
plafon, nu izbutise totuşi s-o evite complet. Pentru o clipă, 
putuse simţi cum îi scapă controlul minţii... putuse simţi 
cum începe să se destrame fragilul fir al raţiunii... 

După aceea năvălise gloata şi psihologul ştiuse că nu se 
mai punea problema păstrării raţiunii. Acum principalul era 
să-şi salveze viaţa. Dacă voia să supravieţuiască, nu avea de 
ales, ci trebuia să-şi adune toate puterile şi să găsească un 
loc ferit. Abandonase complet planul naiv de observare a 
Beznei din postura unui savant obiectiv şi distant. S-o facă 
alţii! El avea să se ascundă. 

Şi astfel, nu mai ştia cum, ajunsese în subsol, în micuța şi 
minunata debara, cu superba ei candelă difuzând o lumină 
slabă, dar liniştitoare. Zăvorâse uşa şi aşteptase. 

Ba chiar şi dormise, puţin. 

Acum era dimineaţă. Deşi putea să fie şi după-amiază... Un 
lucru era sigur: Teribila noapte luase sfârşit şi totul era 
calm, cel puţin în vecinătatea observatorului. Sheerin 
înainta tiptil în subsol, se opri; ascultă atent şi porni în susul 
scării. 

Liniştea era absolută. Peste tot se vedeau băltoace de apă 
murdară, pulverizată de duzele antiincendiu şi se simţea 
izul neplăcut de cenuşă jilavă. 

Se opri pe trepte şi desprinse dintr-un suport o toporişcă 
de pompier. Se îndoia că avea s-o poată folosi vreodată 
asupra unei fiinţe vii; totuşi putea fi un obiect util, dacă 
situaţia de afară era atât de anarhică pe cât se aştepta. 

Ajunse în capul scării. Deschise încetişor uşa subsolului - 
aceeaşi pe care o trântise înapoia lui în noaptea trecută, 
gonind nebuneşte în jos - şi privi. 

Ceea ce văzu îl îngrozi. 


Holul cel mare al observatorului era plin de trupuri care 
zăceau răşchirate în fel şi chip, parcă după o orgie de 
proporţii. Însă oamenii aceia nu erau beţi. Zăceau în 
poziţiile nefireşti aduse de moarte, sau se prăbuşiseră unii 
peste alţii în mormane de două-trei persoane înălţime, 
aidoma unor marionete abandonate. Mulţi păreau morţi, 
sau în agonie. Cei care erau vii stăteau neclintiţi, scâncind 
şi scheunând, cu minţile pierdute. 

Toate obiectele din hol - instrumentele ştiinţifice, 
portretele marilor astronomi, minuţioasele hărţi cereşti - 
fuseseră doborâte şi arse, sau pur şi simplu călcate în 
picioare. Resturile carbonizate sau zdrobite se puteau zări, 
pe alocuri, printre trupuri. 

Uşa principală era deschisă şi de afară răzbătea lumina 
caldă şi încurajatoare a soarelui. 

Psihologul porni precaut spre ieşire. 

— Domnul Sheerin? Se auzi pe neaşteptate. 

Se răsuci, rotind toporişca atât de ameninţător încât îi veni 
să râdă de propria lui agresivitate. 

— Cine-i acolo? 

— Eu... Yimot... 

— Cine? 

— Yimot. Nu mă mai ţineţi minte? 

— Yimot, da... 

Studentul cel stângaci şi deşirat, dintr-o provincie 
îndepărtată. Îl zări acum, pe jumătate ascuns într-o nişă. 
Chipul îi era înnegrit de funingine şi cenuşă, hainele 
sfâşiate, iar el părea zguduit dar cu mintea întreagă. Ba 
chiar, când ieşi din nişă, se mişcă mai firesc ca de obicei, 
fără smuciturile obişnuite, fără să-şi agite braţele sau să 
bălăngăne din cap. „Spaima poate acţiona în mod 
neaşteptat asupra oamenilor”, se gândi Sheerin. 

— Ai stat acolo toată noaptea? întrebă el. 

— Am încercat să ies din observator când au apărut 
Stelele dar am rămas blocat aici. L-aţi văzut pe Faro, 
domnule Sheerin? 


— Prietenul tău? Nu. N-am văzut pe nimeni cunoscut. 

O vreme am fost împreună. După aceea, cu toate 
îmbrâncelile şi călcatul în picioare, lucrurile au luat-o 
razna... Yimot surâse strâmb: Am crezut c-o să ardă tot 
observatorul. Noroc că au început să stropească 
pulverizatoarele... Arătă trupurile de pe podea: Oare au 
murit toţi? 

— Unii sunt doar nebuni. Au văzut Stelele. 

— Şi eu le-am văzut, numai o clipă. Numai o clipă... 

— Cum erau? întrebă psihologul. 

— Nu le-aţi văzut? Sau nu vă mai amintiţi? 

— Eram la subsol. Frumos şi confortabil. 

Yimot privi în sus, de parcă Stelele continuau să scânteieze 
prin plafon. 

— Erau... teribile, şopti ei. Ştiu că asta nu vă lămureşte 
prea mult, dar e singurul cuvânt pe care-l pot folosi. Le-am 
văzut numai două secunde, poate trei şi-am crezut că 
ameţesc. Simţeam pur şi simplu că-mi crapă capul, aşa că 
nu m-am mai uitat. Nu sunt prea curajos... 

— Nu eşti singurul... 

— Totuşi mă bucur pentru acele câteva secunde. Stelele 
sunt înspăimântătoare, dar şi foarte frumoase. Cel puţin 
pentru un astronom... Nu seamănă deloc cu punctuleţele de 
lumină pe care le-am creat noi în experienţa aceea... Ştiţi 
probabil că ne găsim în mijlocul unei aglomerări imense de 
Stele. Cei şase sori ai noştri formează un grup apropiat de 
Kalgash; dar mai departe, la cinci, sau zece ani-lumină, sau 
chiar mai mult, se află aceste Stele, care sunt de fapt mii şi 
mii de sori, formând un glob enorm ce ne înconjoară 
complet, însă care sunt invizibili pentru noi, fiind mascaţi de 
lumina permanentă a sorilor noştri. Exact cum a spus 
Beenay. Să ştiţi că-i un astronom extraordinar. Într-o bună 
zi, va fi mai celebru decât domnul Athor... N-aţi văzut deloc 
Stelele? 

— Foarte, foarte puţin, răspunse pleoştit Sheerin. După 
aceea m-am ascuns... Hai să ieşim de aici, băiete. 


— Aş vrea mai întâi să-l caut pe Faro. 

— Dacă a scăpat, e afară. Dacă nu... nu-l mai poţi ajuta cu 
NIMIC. 

— Şi dacă-i prins pe sub... oamenii aceştia? 

— Nu, clătină din cap psihologul. Nu se poate căuta 
printre ei. Cei vii sunt încă în stare de şoc şi nu ştim cum au 
să reacționeze dacă se cred ameninţaţi. Cel mai bine este să 
ieşim de aici. Eu încerc să ajung la Sanctuar. Dacă eşti 
inteligent, o să faci la fel. 

— Şi Faro... 

— Bine, oftă Sheerin. Hai să-l căutăm pe Faro. Sau pe 
Beenay, pe Athor, pe Theremon... pe oricare. 

Era însă zadarnic. După vreo zece minute de căutare 
printre morţii, inconştienţii sau semi inconştienţii din hol, 
nu găsiseră pe nimeni cunoscut. Toate chipurile erau 
schimonosite, deformate de groază şi nebunie. Unii 
reacţionau când erau atinşi, făcând spume la gură şi 
bolborosind ameninţător. Unul încercă să apuce toporişca 
lui Sheerin şi psihologul fu nevoit să-l lovească cu coada ei. 
La etaj nu se putea urca; treptele scării erau acoperite cu 
trupuri şi peste tot se zăreau bucăţi de tencuială. Pe podea, 
apa se strânsese în băltoace tulburi. Mirosul acru şi 
pătrunzător al fumului era insuportabil. 

— Aveţi dreptate, spuse Yimot în cele din urmă. Mai bine 
să plecăm... 

Sheerin ieşi primul în razele soarelui. După evenimentele 
din ultimele ore, auriul Onos era priveliştea cea mai 
minunată din univers; totuşi psihologul constată că ochii lui 
nu mai erau obişnuiţi cu atâta lumină, după lungile ore de 
Beznă. Resimţi un şoc aproape fizic. 

Rămase câteva secunde în prag, clipind des şi aşteptând 
să se acomodeze. Când izbuti să vadă, scoase un geamăt. 

— Groaznic..., murmură Yimot. 

Alte trupuri. Nebuni ţopăind şi cântând de unii singuri. 
Vehicule carbonizate, răsturnate de pe drum. Copaci şi 
tufişuri rupte de forţe monstruoase, oarbe. lar în depărtare, 


un nor sumbru de fum negru, înălțându-se deasupra 
turnurilor din Şaro. 

Haos, haos, haos... 

— Deci aşa arată sfârşitul lumii, şopti Sheerin. Iar noi doi 
suntem supraviețuitorii. Râse amar: O pereche grozavă... 
Eu sunt cu cincizeci de kilograme prea gras, iar tu cu 
cincizeci prea slab. Totuşi, noi suntem întregi. Mă-ntreb 
dacă Theremon a scăpat. El avea cele mai multe şanse Pe 
tine sau pe mine n-aş fi avut curaj să pariez... Bun! 
Sanctuarul este la jumătatea distanţei între Şaro şi 
observator. Dacă nu dăm de vreun necaz, ar trebui să 
ajungem acolo într-o jumătate de oră. Ia chestia asta! 

Ridică un baston de cauciuc, gros şi cenuşiu, aflat lângă un 
cadavru şi-l aruncă spre Yimot. 

Tânărul îl prinse cu stângăcie şi-l privi întrebător. 

— Ce să fac cu el? Rosti în cele din urmă. 

— Prefă-te că spargi capul oricui ne deranjează. Aşa cum 
şi eu mă prefac că voi folosi toporişca, dacă va fi nevoie să 
mă apăr. lar dacă chiar va trebui, o s-o fac. Asta-i altă lume, 
Yimot. Haide! Şi nu te pierde cu firea pe drum. 

Bezna continua să domnească şi Stelele revărsau 
diabolicele lor torente de lumină asupra Kalgashului, când 
Siferra ieşi împleticindu-se din observatorul devastat. Spre 
est se zărea geana trandafirie a zorilor, primul semn 
dătător de speranţe al revenirii sorilor pe cer. 

Femeia rămase pe pajişte, cu picioarele larg depărtate şi 
capul lăsat pe spate, răsuflând adânc. 

Era ameţită. Nu ştia câte ore trecuseră de când cerul 
devenise negru, iar Stelele irupseseră precum bubuitul 
unui milion de trompete. Toată noaptea rătăcise pe 
coridoarele observatorului, năucită, incapabilă să găsească 
ieşirea, luptându-se cu nebunii care mişunau peste tot. Nu 
se oprise să se gândească dacă nu cumva înnebunise şi ea. 
N-o interesa decât supraviețuirea: izbea mâinile care 
încercau s-o prindă, para loviturile de bâte cu propriul ei 
ciomag, pe care-l smulsese de la un bărbat căzut; ocolea 


grupurile de demenţi care urlau şi tropăiau prin coridoare, 
ţinându-se braţ la braţ câte şase-şapte şi călcând totul în 
picioare. 

I se părea că în observator Intraseră un milion de oameni. 
Oriunde privea, zărea chipuri desfigurate, ochi bulbucaţi, 
guri căscate, limbi care atârnau, degete răşchirate în 
gheare monstruoase. 

Distrugeau totul. Ea nu avea habar unde era Beenay, sau 
Theremon. Îşi reamintea vag că-l văzuse pe Athor în 
mijlocul unui grup de vreo douăzeci de indivizi - coama lui 
deasă de păr alb ridicându-se deasupra tuturor - apoi 
căzuse şi dispăruse, târât de puhoi. 

În continuare, amintirile nu erau foarte clare. Pe întreaga 
durată a eclipsei, alergase înainte şi înapoi, în susul unui 
coridor şi în josul altuia, aidoma unui şoricel prins într-un 
labirint. Nu cunoştea prea bine interiorul clădirii, totuşi n- 
ar fi trebuit să bâjbâie în căutarea unei ieşiri... dacă ar fi 
fost cu mintea întreagă. Acum însă, cu Stelele asaltând-o 
nemiloase prin fiecare fereastră, avea impresia că un ac 
ascuţit îi perforase creierul. Nu putea gândi. Nu putea 
gândi. Nu putea gândi! Putea doar să fugă de colo până 
colo, îmbrâncindu-i pe nebunii care rânjeau şi aiurau, 
croindu-şi drum printre grupuri de necunoscuţi în zdrenţe, 
căutând disperată, ineficientă şi zadarnic una dintre uşile 
principale. Rătăci aşa, ore întregi, ca într-un coşmar ce nu 
se mai termina. 

Acum, în sfârşit, ieşise. Nu ştia cum reuşise. Brusc, în faţa 
ei apăruse o uşă, la capătul unui coridor despre care era 
sigură că-l străbătuse până atunci de o mie de ori. Apăsase 
pe clanţă, uşa se deschisese, fusese izbită de o pală rece de 
aer proaspăt şi se împleticise afară. 

Oraşul ardea. În zare, flăcările proiectau o pată roşie, 
strălucitoare pe fundalul întunecat al cerului. 

Din toate părţile răsunau urlete, suspine, hohote sălbatice. 

Ceva mai jos pe panta dealului, câţiva oameni trăgeau de 
un arbust, rupându-i crengile, îndoindu-l cu sălbăticie, 


smulgându-i rădăcinile din pământ. Siferra nu ştia de ce o 
făceau. Probabil că nici ei nu ştiau. 

În parcarea observatorului, un grup răsturna maşini. 
Femeia se întrebă dacă şi automobilul ei era acolo. Nu-şi 
putea aminti. De fapt, nu-şi putea aminti mare lucru. Până şi 
propriul ei nume îi venea cu greutate în minte. 

— Siferra, rosti ea cu glas tare. Siferra 89. Siferra 89! 

Îi plăcea cum suna. Era un nume bun. Fusese numele 
mamei ei... sau poate al bunicii. Nu era tocmai sigură. 

— Siferra 89, repetă femeia. Eu sunt Siferra 89! 

Încercă să-şi aducă aminte unde locuia. Zadarnic... Un 
vălmăşag de numere lipsite de sens. 

— Priviţi Stelele! Urlă o femeie, trecând pe lângă ea. 
Priviţi Stelele şi muriţi! 

— Nu, răspunse calmă Siferra. De ce să vreau să mor? 

Cu toate acestea, privi Stelele. Deja. Aproape se obişnuise 
cu vederea lor. Semănau cu nişte lumini foarte puternice - 
teribil de puternice - atât de apropiate între ele încât 
păreau că se contopesc şi formează o singură masă 
sclipitoare, aidoma unei mantii scânteietoare azvârlite 
peste boltă. Dacă se uita mai mult de două-trei secunde, 
avea impresia că putea distinge punctuleţele individuale, 
mai strălucitoare decât cele din jur, clipind în mod ciudat. 
Cu toate acestea, nu reuşise să le privească mai mult de 
şase secunde; forţa luminii pulsatoare o copleşea, îşi simţea 
pielea capului ca străbătută de un curent electric, iar faţa 
începea să-i ardă şi era nevoită să-şi plece capul ca să-şi 
maseze locui acela dintre ochi care o durea, zvâcnind 
violent. 

Traversă parcarea, ignorând vacarmul din jur şi ieşi în 
partea opusă, acolo unde o alee pavată continua pe o terasă 
din coasta măgurii. O părticică încă funcţionând a minţii ei îi 
spuse că era drumul spre campus. 

În faţă putea întrezări clădirile mai înalte ale Universităţii. 

Pe acoperişurile lor dansau flăcări. Clopotnița ardea, ca şi 
sala de spectacole şi arhiva studenţilor. 


Trebuie să salvezi tăbliţele, răsună în mintea ei o voce pe 
care o recunoscu ca fiind chiar a ei. 

„Lăbliţele? Ce tăblițe?” 

Tăbliţele Thombo. 

Ah. Da, desigur. Ea era un arheolog, nu? Da. Da! lar 
arheologii săpau, căutând obiecte străvechi. Ea săpase într- 
o regiune foarte îndepărtată. Sagimot? Beklikan? Cam aşa 
ceva... Şi găsise tăblițe, texte preistorice. Lucruri vechi, 
antice. Obiecte foarte importante. Într-un loc numii 
Thombo. 

„Cum mă descurc? Se întrebă. 

Perfect, sosi răspunsul. 

Zâmbi. Cu fiecare clipă, se simţea mai bine. Bănuia că o 
ajuta licărul trandafiriu al zorilor. Se apropia dimineaţa; 
soarele, Onos, apărea pe cer. Pe măsură ce el se înălţa, 
Stelele deveneau mai puţin strălucitoare, mai puţin 
înspăimântătoare. Dispăreau rapid. Deja, în est, razele lui 
Onos le alungase. Chiar şi în capătul opus al bolţii, acolo 
unde Bezna continua să domnească, iar Stelele se 
îmbulzeau ca plevuşca într-un iaz, teribila lor sclipire 
începuse să pălească. Acum putea privi cerul mai mult timp, 
fără să-şi simtă capul bubuind. Şi se simţea mai puţin 
năucă. Îşi amintea unde locuia şi unde lucra şi ce făcuse în 
decursul nopţii. 

Fusese la observator... cu prietenii ei. Astronomii, care 
preziseseră eclipsa... Eclipsa... 

Asta făcuse! Aşteptase eclipsa. Bezna... Şi Stelele... 

Da. Aşteptase Flăcările, se gândi Siferra. Şi veniseră. Totul 
se petrecuse conform aşteptărilor. Lumea ardea, aşa cum 
arsese de atâtea ori înainte, incendiată nu de mâinile zeilor 
şi nici de puterea Stelelor, ci de oameni obişnuiţi, care 
înnebuniseră, împinşi de Stele în braţele unei panici care-i 
zorea să readucă lumina prin orice mijloace găseau la 
îndemână. 


Cu toate astea, în ciuda haosului din jur, femeia rămase 
calmă. Mintea ei vătâămată, amorţită dar nu scoasă din 
funcţiune, nu putea reacţiona afectiv înaintea dezastrului 
adus de Beznă. Continuă să înainteze pe drum, pătrunzând 
în centrul campusului, trecând pe lângă scene de devastare 
şi distrugere, fără să simtă vreun regret sau şoc pentru 
ceea ce se pierduse şi nici teamă faţă de greutăţile ce aveau 
să urmeze. Încă nu se restabiliseră suficiente funcţii ale 
creierului pentru astfel de sentimente. Era pur şi simplu un 
observator pasiv, detaşat. Ştia că imobilul în flăcări pe lângă 
care trecea era noua bibliotecă a Universităţii, la 
organizarea căreia participase şi ea. Nu-i stârnea însă nici o 
emoție. Putea la fel de bine să se fi plimbat printr-o aşezare 
veche de două mii de ani, a cărei pieire era un fapt istoric 
ce aparţinea de acum manualelor Niciodată nu i-ar fi trecut 
prin minte să lăcrimeze pentru nişte ruine de peste două 
mii de ani vechime. În mod oarecum similar, nici acum n-ar 
fi vărsat o lacrimă pentru Universitatea care pierea în foc. 

Se afla în centrul campusului şi rătăcea pe alei familiare. 
Nu toate clădirile ardeau. Precum o somnambulă, trecu pe 
lângă Administraţie, coti la stânga după sala de sport, la 
dreapta pe lângă Matematică şi, ocolind printre Geologie şi 
Antropologie, ajunse la cartierul ei general, Catedra de 
Arheologie. Uşa din faţă era deschisă. Pătrunse înăuntru. 

Clădirea părea aproape neatinsă. Câteva vitrine din holul 
de la intrare erau sparte, dar nu se furase nimic dinăuntrul 
lor. Uşa liftului fusese smulsă din ţâţâni, iar avizierul de 
lângă scară zăcea pe jos, făcut bucăţi. În rest, totul părea 
intact. Nu se auzea nici un sunet. Locul era pustiu. 

Biroul ei se afla la etaj. Urcând pe scări, găsi un bătrân 
căzut la primul palier. 

— Mi se pare că te cunosc, vorbi Siferra. Cum te cheamă? 
Nici un răspuns. 

— Eşti mort? Spune: da, sau nu? 

Ochii bătrânului erau deschişi, dar lipsiţi de lumină, 
Femeia îl atinse cu degetul pe obraz. 


— Mudrin, aşa te cheamă! Sau te chema... Oricum erai 
bătrân, înălţă din umeri şi trecu mai departe. 

Uşa de la biroul ei era descuiată. Înăuntru se afla un 
bărbat. 

Şi el îi părea familiar; era însă viu şi stătea ghemuit lângă 
dulapurile cu dosare. Era un individ masiv, cu piept voinic, 
braţe puternice şi pomeţi lătăreţi. Chipul îi lucea de 
sudoare, iar ochii sclipeau febrili. 

— Siferra? Tu, aici? 

— Am venit să iau tăbliţele, răspunse ea. Tăbliţele sunt 
foarte importante. Trebuie apărate. 

Bărbatul se sculă şi păşi nesigur spre ea. 

— Tăbliţele? Tăbliţele au dispărut, Siferra! Le-au furat 
Apostolii, ai uitat? 

— Au dispărut? 

— Da, au dispărut. Ca şi mintea ta. Ţi-ai pierdut minţile, 
aşa-i? Priveşti în gol... Nu ţi-a mai rămas nimic în cap; îmi 
dau seama. Nici nu ştii cine sunt eu. 

— Te numeşti Balik, rosti ea, numele venindu-i nechemat 
pe buze. 

— Deci îţi aminteşti. 

— Balik... Da... Şi Mudrin e pe scară. E mort, ştiai? 

— Cred că da, ridică el din umeri. În scurt timp o să murim 
toţi. Afară, toată lumea a înnebunit. Da' ce-mi pierd vremea 
să-ţi spun toate astea? Şi tu eşti nebună. 

Buzele îi tremurau. Mâinile îi zvâcneau. Chicoti straniu şi- 
şi încleştă fălcile, căutând să se stăpânească. 

— Am stat aici în timpul Beznei, continuă Balik. 
Rămăsesem să lucrez mai târziu şi când luminile au început 
să se stingă... zeilor, Stelele, Stelele! M-am uitat doar o dată 
la ele, repede. După aia m-am băgat sub birou şi n-am mai 
ieşit. Se apropie de fereastră: Acum, uite că răsare Onos. 
Probabil că ce-a fost mai rău a trecut... Afară a ars totul? 

— Am venit pentru tăblițe, repetă femeia. 

— Au dispărut, silabisi el. Nu-nţelegi? Au dispărut. Nu mai 
sunt. Au fost furate. 


— Atunci o să iau hărţile. Trebuie să pun totul la adăpost. 

— Eşti chiar nebună, aşa-i? Unde-ai fost, la observator? Ai 
văzut bine Stelele? 

Chicoti din nou şi traversă odaia, apropiindu-se de ea. 
Siferra se strâmbă dezgustată; îii putea simţi mirosul 
transpiraţiei, acru, puternic şi neplăcut. Parcă nu s-ar fi 
spălat de o săptămână. Şi arăta de parcă n-ar fi dormit tot 
de o săptămână. 

— Vino-ncoace! Rosti el când Siferra se retrase. Nu te 
mănânc. 

— Vreau hărţile, Balik. 

— Sigur. Ţi le dau. Îţi dau şi fotografiile, totul Dar mai întâi 
o să-ţi dau altceva. Vino-ncoace, Siferra. 

Se întinse şi o trase către el. Femeia îi simţi mâinile pe sâni 
şi obrazul lui ţepos se atinse de faţa ei. Mirosul era 
insuportabil. O apucă furia. Cum îndrăznea s-o atingă în 
felul acesta? îl împinse cu putere. 

— Hei, termină, Siferra! Haide... Fii drăguță... Poate că 
numai noi doi suntem singurii supraviețuitori. Tu şi cu mine; 
o să trăim în pădure, o să vânăm animale şi-o să adunăm 
fragi şi mure. Vânători şi culegători, da şi mai târziu o să 
inventăm agricultura. 

Râse. În lumina zorilor, ochii lui păreau galbeni. Şi pielea 
la fel. Se întinse iarăşi spre ea, lacom, cu o mână prinzându- 
iun sân, iar cealaltă coborându-i pe spate, spre talie. Îşi 
îngropă faţa între umărul şi gâtul femeii, frecându-şi nasul 
şi buzele precum un animal. Şoldurile şi bazinul său o 
izbeau ritmic în chip revoltător. În acelaşi timp, începu s-o 
împingă spre un colţ al încăperii. 

Siferra îşi aminti deodată de ciomagul pe care-l luase în 
timpul nopţii din observator. Continua să-l ţină în mână, 
atârnând neglijent. Îl ridică brusc, lovind cu vârful său sub 
bărbia bărbatului. Capul lui Balik zvâcni în sus şi pe spate şi 
dinţii îi clănţăniră. 

Îi dădu drumul şi se împletici câţiva paşi îndărăt. Ochii se 
holbaseră de surpriză şi durere. Îşi muşcase buza şi sângele 


îi curgea pe bărbie. 

— Câţea! De ce m-ai lovit? 

— Ai pus mâna pe mine. 

— Bineînţeles c-am pus mâna pe tine! Era şi timpul. Îşi 
frecă bărbia: Hai, lasă bâta aia şi nu te mai uita aşa la mine. 
Sunt prietenul tău. Aliatul tău... Lumea s-a transformat într- 
o junglă şi am rămas numai noi doi. Avem nevoie unul de 
celălalt. E periculos să-ncerci să rezişti de unul singur. Nu-ţi 
poţi permite să rişti. 

Bărbatul porni din nou spre ea, cu braţele ridicate, îl lovi 
iarăşi. 

De data aceasta, roti ciomagul orizontal şi-l nimeri în 
pometul obrazului. Se auzi un trosnet puternic şi Balik îşi 
pierdu echilibrul. Cu capul întors pe jumătate, o privi 
stupefiat şi încercă să se retragă. Siferra îl lovi pentru a 
treia oară, de data aceasta deasupra urechii, cu toată forţa 
de care era în stare. Când căzu, femeia îl izbi în acelaşi loc 
şi simţi osul cedând. Bărbatul dădu ochii peste cap şi scoase 
un sunet ciudat şi slab, aidoma unui balon care se dezumflă, 
apoi se prăbuşi lângă perete, cu capul căzut pe un umăr. 

— Să nu mai pui mâna pe mine, şuieră Siferra şi-l împunse 
cu vârful bâtei. Balik nu-i răspunse. Nici nu se clinti. Încetă 
s-o mai preocupe. 

„Acum, tăbliţele”, se gândi, simțindu-se minunat de calmă. 

Balik spusese că tăbliţele dispăruseră. Fuseseră furate. 
Acum îşi amintea: aşa se întâmplase. Dispăruseră chiar 
înaintea eclipsei. Bun, atunci hărţile. Toate schiţele 
amănunțite ale Colinei Thombo. Zidurile din piatră, cenuşa 
de la nivelul fundațiilor... Incendiile antice, asemănătoare 
focului care distrugea în Şaro. 

Unde erau oare? 

Aha! Aici. În dulapul de hărţi, unde le era locul. Scotoci 
înăuntru, luă un vraf de hârtii, le făcu sul şi le băgă sub 
braţ. Îşi aminti de bărbat şi privi spre locul unde căzuse; Nu 
se mişcase. Nici nu părea că avea să se mai mişte vreodată. 


leşi din birou şi cobori scările. Murdin era în acelaşi loc, 
răşchirat pe trepte. Siferra îl ocoli şi continuă către parter. 

Afară, dimineaţa continua netulburată. Onos urca treptat, 
iar Stelele păleau înaintea strălucirii sale. Văzduhul părea 
mai proaspăt şi mai curat şi în ciuda brizei, izul de fum era 
puternic. Lângă clădirea Matematicii, Siferra văzu un grup 
de indivizi care spărgeau geamurile. Peste o clipă o zăriră şi 
ei şi începură să-i strige cuvinte răguşite, incoerente. Doi 
bărbaţi porniră în fugă spre ea. 

Sânul pe care i-l strânsese Balik o durea. Nu mai avea chef 
să fie pipăită de alte mâini. Întorcându-se, femeia o luă prin 
spatele Arheologiei, străbătu gardul viu dinapoia clădirii, 
traversă în diagonală o pajişte şi ajunse în faţa unei 
construcţii cenuşii, pe care o recunoscu fiind Botanica. 
Înapoia ei se afla o micuță grădină botanică, iar mai 
departe, pe panta dealului, un parc dendrologic, la 
marginea pădurii ce înconjura campusul. 

Privind îndărăt, Siferrei se păru că-şi zăreşte urmăritorii, 
deşi nu putea fi sigură. Ocoli clădirea şi sări peste 
gărduleţul scund al grădinii botanice. 

Din şaua unei maşini de tuns iarba, un bărbat flutură 
braţul către ea. Purta uniforma brună a grădinarilor 
Universităţii şi înainta metodic, croind o potecă largă prin 
centrul grădinii. Chicotea mulţumit. 

Siferra îl ocoli. De aici mai avea puţin până în parc. Oare 
mai era urmărită? Nu voia să piardă timpul privind înapoi. 
Să continue cu alergarea se părea ideea cea mai bună. 
Picioarele ei lungi şi puternice o purtau cu uşurinţă printre 
şirurile regulate de arbori. Înainta cu un fuleu regulat. Se 
simţea bine, alergând în felul acesta. Alergând... Mereu 
alergând... 

Ajunse într-o zonă mai sălbatică a parcului, formată din 
tufişuri şi mărăcinişuri dese. Fără şovăială, se avântă 
înainte, ştiind că acolo n-o va urmări nimeni. Ramurile îi 
zgâriau faţa şi-i sfâşiau hainele. Traversând o porţiune mai 
dificilă, scăpă sulul de hărţi şi ieşi din tufişuri fără ele. 


„Ducă-se”, se gândi. „Oricum nu mai reprezintă nimic.” 
Acum însă trebuia să se odihnească. Gâfâind şi icnind de 
oboseală, sări peste pârâiaşul de la marginea parcului şi se 
lăsă să cadă pe un petic de muşchi verde şi răcoros. N-o 

urmărise nimeni. Era singură. 

Privi în sus, printre crengile copacilor. Lumina aurie a lui 
Onos scălda cerul. Stelele nu mai puteau fi zărite Noaptea 
şi coşmarul luaseră sfârşit. 

Nu”, îşi spuse Siferra. „Coşmarul abia începe.” 

Se simţea străbătută de valuri de şoc şi greață. Amorţeala 
ciudată care-i stăpânise mintea toată noaptea începuse să 
se destrame. După ore întregi de disociere mintală, 
reîncepea să priceapă mersul lucrurilor, să pună 
evenimentele cap la cap şi să le înţeleagă sensul. Se gândi 
la campusul ruinat şi la flăcările ce se înălţau deasupra 
oraşului. Peste tot, nebuni, haos, dezastru... 

Balik... Rânjetul oribil de pe chipul lui, când încercase s-o 
pipăie... Şi privirea uluită, când îl lovise... 

„Azi am ucis un om”, îşi spuse stupefiată Siferra. „Eu... 
Cum am putut face aşa ceva?” 

Începu să tremure. Amintirile îngrozitoare îi sfredeleau 
mintea: sunetul ciomagului când lovise osul, felul cum se 
împleticise Balik, celelalte lovituri, sângele, gâtul răsucit 
nefiresc. Bărbatul alături de care lucrase timp de un an şi 
jumătate, cercetând cu răbdare ruinele din Beklimot, se 
prăbuşise ca un animal înjunghiat sub loviturile ei 
nemiloase. Şi calmul indiferent cu care-l privise după aceea, 
satisfacția că de-acum n-o mai putea sâcâi niciodată... Acela 
era probabil momentul cel mai oribil. 

Se gândi apoi că omul pe care-l omorâse nu fusese Balik, 
ci doar un dement în trupul lui Balik, cu ochi nebuni şi 
spume la gură, încercând s-o prindă şi s-o violeze. Nici ea 
nu fusese adevărata Siferra atunci când lovise, ci umbra 
Siferrei, o Siferra de coşmar, traversând somnambulă 
grozăviile dimineţii. 


Acum însă raţiunea îi revenea şi simţea întregul impact al 
evenimentelor din cursul nopţii. Nu doar moartea lui Balik - 
în privinţa aceea nu acceptă să se simtă vinovată. ci 
moartea unei întregi civilizaţii. 

Auzi glasuri în depărtare, în direcţia campusului. Glasuri 
răguşite, animalice, glasurile celor ale căror minţi fuseseră 
distruse de Stele şi niciodată n-aveau să mai fie întregi. Îşi 
căută bâta. O pierduse în goana nebună prin tufişuri? Nu! 
Nu, uite-o! O strânse în mână şi se sculă. 

Pădurea părea c-o cheamă. Se întoarse şi alergă spre 
crângurile ei umbroase. 

Şi continuă să alerge atât cât o ţineau puterile. 

Ce altceva putea să facă, decât să fugă. Să fugă... Să 
fugă... 

Era spre sfârşitul după-amiezii, la trei zile după eclipsă. 
Beenay şchiopăta pe drumul liniştit de ţară care ducea la 
Sanctuar, înaintând încet şi precaut, privind întruna în jur. 
Pe cer străluceau trei sori, iar Stelele plecaseră de mult în 
străvechea lor ascunzătoare. Dar în acele trei zile, lumea se 
modificase în mod irevocabil şi Beenay odată cu ea. 

Aceasta era prima zi în care tânărul astronom beneficia de 
întreaga sa rațiune. Nu-şi amintea ce făcuse până atunci. 
Cele două zile anterioare erau ascunse într-o ceaţă 
punctată de răsăritul şi apusul lui Onos, cu ceilalţi sori 
rătăcind la răstimpuri de-a curmezişul cerului. Dacă cineva 
i-ar fi spus că de la catastrofă trecuseră patru zile, sau 
cinci, sau şase, Beenay nu l-ar fi putut contrazice. 

Spatele îl durea, piciorul stâng îi era acoperit de vânătăi, 
iar pe obraji avea zgârieturi deasupra cărora se închegase 
sângele. Durerile care la început îi afectaseră tot trupul se 
localizaseră acum în cinci-şase puncte sensibile. 

Ce se întâmplase? Unde fusese? 

Îşi aminti lupta din observator. Ar fi preferat s-o uite 
definitiv. O hoardă urlătoare de nebuni spărgând uşa; erau 
conduşi de o mână de Apostoli, dar ei fuseseră în majoritate 
oameni obişnuiţi, probabil oameni buni, simpli şi banali, 


care-şi petreceau vieţile făcând lucrurile bune, simple şi 
banale, ce asigurau funcţionarea societăţii. Acum, brusc, 
societatea încetase să mai funcţioneze şi, în câteva clipite, 
ei fuseseră transformați în fiare. 

Momentul când pătrunseseră... fusese de-a dreptul teribil. 
Zdrobiseră aparatele care de-abia înregistraseră datele 
unice ale eclipsei, smulseseră solarscopul din plafon, 
azvârliseră pe jos terminalele calculatoarelor... 

Iar Athor, ridicat ca un semizeu deasupra lor, le poruncise 
să plece!... La fel de bine ar fi putut porunci talazurilor 
oceanului să pornească îndărăt. 

Beenay îşi amintea că-l implorase pe Athor să vină cu el; să 
fugă cât mai aveau o şansă. 

— Lasă-mă, tinere! Răcnise directorul, părând că nici 
măcar nu-l recunoaşte, i-aţi mâinile de pe mine! 

Atunci Beenay înţelesese ceea ce ar fi trebuit să vadă mai 
devreme: că Athor înnebuniseşi acea rămăşiţă a minţii lui 
care continua să funcţioneze îşi dorea moartea. Puţinul care 
mai rămăsese din Athor îşi pierduse voinţa de supravieţuire 
- dorinţa de a trăi în barbara lume nouă de după eclipsă. 
„Asta”, se gândi Beenay, „e cea mai cumplită tragedie 
individuală: distrugerea voinţei lui Athor de a trăi, cedarea 
lipsită de speranţe în faţa holocaustului civilizaţiei.” 

După aceea... fuga din observator. Era ultimul lucru pe 
care tânărul şi-l amintea clar: privise îndărăt spre Athor, 
care dispărea sub un val de atacatori, apoi se răsucise, 
ţâşnise printr-o uşă laterală, coborâse scara de incendiu şi 
ieşise în parcare... 

Unde îl aşteptau Stelele, cu zguduitoarea lor măreție. 

În sublima lui naivitate, sau poate datorită unei încrederi 
în sine ce friza aroganţa - toate acestea fiind lucruri pe care 
le pricepuse mai târziu - Beenay subestimase complet 
puterea Stelelor. Atunci când apăruseră, el fusese 
concentrat asupra calculatoarelor, le înregistrase doar 
apariţia, ca fiind un eveniment remarcabil pe care urma să-l 
examineze mai târziu dacă avea puţin timp liber, apoi se 


cufundase în munca lui. Însă aici, afară, sub cupola cerului, 
Stelele îl izbiseră cu toată forţa. 

Vederea lor îl îngheţă. Lumina implacabilă şi rece a miilor 
de sori coborî asupra lui şi-l trânti în patru labe. Înainta de- 
a buşilea, icnind de spaimă şi gâfâind scurt şi dureros. 
Mâinile îi tremurau febrile, inima îi bubuia şi pârâiaşe de 
sudoare se scurgeau pe chipul încins. Atunci când o 
rămăşiţă a curiozităţii sale ştiinţifice îl împinse să privească 
scânteierile uluitoare de deasupra, ca să poată examina, 
analiza şi reţine, fu silit să-şi ferească ochii după numai o 
secundă sau două. 

Atât îşi putea aminti: strădania de-a privi Stelele, eşecul, 
înfrângerea... 

În continuare, totul era neclar. Probabil o zi sau două, 
rătăcise prin pădure. Auzea îndepărtare glasuri, hohote 
sparte de râs, cântece răguşite şi afone. În zare pâlpâiau 
flăcări, iar mirosul iute de fum era omniprezent. 
Îngenunchease, afundându-şi chipul într-un pârâu şi simţise 
apa rece curgându-i repede pe lângă obraji. Mai multe 
animale mici îl înconjuraseră - nu fuseseră sălbatice, 
concluzionase ulterior tânărul, ci animale domestice fugite 
din casele lor - mârâindu-l de parcă ar fi vrut să-l sfâşie. 

Culesese mure dintr-un tufiş. Se căţărase într-un arbore 
ca să ia fructe moi şi aurii, dar căzuse cu un bufnet surd. 
Trecuseră câteva ore dureroase până se putuse scula şi 
porni mai departe. 

O încleştare neaşteptată şi violentă într-un desiş 
întunecos: schimburi de pumni, lovituri sălbatice în coaste, 
apoi pietre azvârlite, urlete bestiale, chipul unui bărbat cu 
ochii roşii precum jăraticul, o trântă disperată, ei doi 
rostogolindu-se de mai multe ori... dând cu mâna peste un 
bolovan şi izbind o dată, puternic şi decisiv... 

Ore... Zile... Ameţeală parcă provocată de febră. 

În dimineaţa celei de-a treia zile, îşi amintise în sfârşit cine 
era el şi ce se întâmplase. Îşi amintise de Raissta, partenera 


lui. Îşi amintise promisiunea că avea să se alăture în 
Sanctuar, imediat ce termina lucrul la observator. 

Dar... unde era Sanctuarul? 

Rațiunea îi revenise îndeajuns pentru a-şi aminti că locul 
de refugiu al celor din Universitate se găsea la jumătatea 
distanţei dintre campus şi Şaro, într-o regiune de lunci 
verzi. Acolo funcţionase acceleratorul de particule al 
Catedrei de Fizică, într-o uriaşă sală subterană, abandonată 
cu câţiva ani în urmă, când construiseră un nou centru de 
cercetări. Amenajaseră locul pentru a putea găzdui câteva 
sute de persoane pe termen scurt şi, deoarece 
acceleratorul fusese prevăzut cu mijloace de securitate 
sofisticate, era practic inexpugnabil în faţa oricăror nebuni 
care ar fi încercat să-l atace în timpul eclipsei. 

Dar pentru a-l găsi, Beenay trebuia mai întâi să-şi dea 
seama unde se afla el. De cel puţin două zile, rătăcise la 
întâmplare, cu minţile pierdute. Habar n-avea unde 
ajunsese. 

Printr-o pură întâmplare, în primele ore ale dimineţii 
reuşise să părăsească pădurea, ieşind într-un fost cartier 
rezidenţial. Era pustiu acum şi devastat, cu străzile blocate 
de maşini, pe care proprietarii le abandonaseră atunci când 
nu mai fuseseră capabili să şofeze şi presărate pe alocuri cu 
leşuri. Nu se vedea nici un semn de viaţă. 

Beenay petrecu toată dimineaţa mergând de-a lungul unei 
şosele mărginite pe ambele laturi de clădiri înnegrite, 
părăsite, fără să recunoască un singur detaliu familiar. La 
amiază, când Trey şi Patru suiră pe cer, intră într-o casă şi 
mâncă puţinele alimente care nu se stricaseră. Robinetele 
nu mai funcționau, dar în pivniţă găsi o ladă de apă 
îmbuteliată şi bău până se sătură. Cu restul apei se spălă. 

Porni apoi pe o stradă ce suia şerpuind o colină cu vile 
impunătoare, care arseseră până la structura de rezistenţă. 
Din clădirea aflată chiar în culme nu mai rămăsese decât o 
grădină terasată, pavată cu gresii roz şi azurii, fără îndoială 
minunată cândva, dar acum acoperită de resturi şi gunoaie 


împrăştiate peste tot. Îşi croi drum printre ele şi privi în 
vale. 

Văzduhul era nemişcat. Nu se zăreau avioane, nu se auzea 
zgomot de maşini; liniştea stranie era atotstăpânitoare. 
Brusc, tânărul ştiu unde se afla şi ultimele bucățele ale 
puzzle-ului se potriviră la locul lor. 

Universitatea era vizibilă în stânga: un pâlc de clădiri din 
cărămidă, cele mai multe pătate de fum, iar altele părând 
complet distruse. Dincolo de ea, se vedea observatorul. 
Beenay îl privi în treacăt, împăcat cu faptul că de la distanţa 
aceea nu putea distinge starea în care se găsea. 

În dreapta, Şaro se întindea aparent neatins sub razele 
puternice ale sorilor. Beenay ştia însă că dacă ar fi avut un 
binoclu, ar fi zărit cu siguranţă geamuri sparte, case 
năruite, mormane de tăciuni, fuioare de fum - toate urmele 
dezastrului ce izbucnise odată cu Căderea Nopţii. 

Chiar sub el, între oraş şi campus, se afla pădurea prin 
care rătăcise în timpul delirului său. Sanctuarul trebuia să 
fie dincolo de ea; probabil că ieri sau alaltăieri trecuse, fără 
s-o ştie, la câteva sute de metri de intrare. 

Nu-l încânta deloc ideea de a traversa pădurea. Cu 
siguranţă continua să fie ticsită de nebuni, ucigaşi, animale 
domestice care se sălbăticiseră şi tot soiul de lucruri 
neplăcute. Însă din locul unde se găsea, în vârful colinei, 
putea zări drumul ce străbătea pădurea, precum şi străzile 
care duceau acolo. „Mergi numai pe drumuri asfaltate”, îşi 
spuse, „şi n-o să ai necazuri.” 

Aşa şi făcuse. Onos era încă pe cer atunci când ieşise 
dintre copaci şi pornise pe drumul de ţară ce ducea la 
Sanctuar. Umbrele după-amiezii abia începuseră să se 
lungească, iar el ajunse la poarta exterioară. Ştia că după 
aceasta urma o alee de pământ bătătorit, apoi altă poartăşi 
după ce ocolea câteva clădiri anexe, ajungea la intrarea 
adăpostului subteran. 

Prima poartă, înaltă şi din plasă metalică, era deschisă. Nu 
se aşteptase la aşa ceva şi părea un semn rău prevestitor. 


Oare gloata trecuse pe aici? 

Totuşi nu se vedeau semne de distrugere. Totul părea 
normal, doar că poarta era deschisă. Intră, gânditorşi porni 
pe alee. A doua poartă era zăvorâtă. 

— Sunt Beenay 25, rosti el Şi-şi spuse codul de identificare 
universitar. 

Trecură câteva momente, care se transformară în minute, 
dar nu se întâmplă nimic. Camera 'IV de deasupra porţii 
funcţiona - o văzu descriind un arc de cerc - dar poate 
calculatoarele care o comandau nu mai erau alimentate cu 
energie electrică sau poate chiar fuseseră distruse. Aşteptă. 
Tot degeaba. 

— Sunt Beenay 25, repetă astronomul, adăugând şi codul 
de identificare. Sunt autorizat să intru aici. 

Apoi îşi aminti că numele şi codul nu erau suficiente; 
trebuia să spună o parolă. 

Dar care era aceasta? îl cuprinse panica. Nu şi-o putea 
aminti. Cât de absurd; atâtea eforturi ca să ajungă până aici 
şi să nu poată trece din pricina unui lapsus! 

Parola... parola... 

Era ceva legat de catastrofă... „Eclipsă”? Nu, altceva... 
Începuse să-l doară capul „Kalgash Doi”? Parcă nu... 
„Dovim”? „Onos”? „Stele”? 

I se părea că se apropiase. 

Atunci îşi aminti. 

— Căderea nopţii, rosti triumfător. 

Totuşi nu se întâmplă nimic, cel puţin o vreme. 

Apoi, parcă după o mie de ani, poarta se deschise. 

Ocoli cele două anexe şi ajunse lângă ovalul metalic al uşii 
Sanctuarului, îngropată în sol la un unghi de patruzeci şi 
cinci de grade. Aici fu studiat de alt ochi electronic Trebuia 
oare să se identifice peste tot? Bineînţeles! 

— Sunt Beenay 25, rosti, pregătindu-se pentru o altă 
lungă aşteptare, însă uşa începu să gliseze imediat. Privi în 
jos, în vestibulul pardosit cu beton. 

Raissta 717 îl aştepta acolo, la nici zece metri depărtare. 


— Beenay strigă ea şi alergă spre tânăr. Oh, Beenay, 
Beenay... 

De când deveniseră parteneri, cu doi ani în urmă, 
niciodată nu fuseseră despărțiți mai mult de optsprezece 
ore. Acum nu se văzuseră de zile întregi. Beenay strânse în 
braţe trupul cel zvelt şi nu-i dădu drumul multă vreme. 

Când o făcu, se găseau tot în pragul Sanctuarului. 

— N-ar trebui să intrăm şi să-ncuiem uşa? întrebă el. Dacă 
am fost urmărit? Nu-mi vine să cred, totuşi... 

— Nu contează. Nu mai e nimeni aici. 

— Ce? 

— Ieri au plecat toţi, răspunse Raissta. Imediat după 
răsăritul lui Onos. Voiau să vin şi eu, dar le-am spus că te 
aştept. 

Tânărul rămase cu gura căscată, fără să înţeleagă. 

Vedea acum cât de obosită şi palidă era Raissta, cât de 
trasă la faţă şi slăbită. Părul ei, cândva lucitor, atârna în 
şuviţe neîngrijite, iar ochii erau roşii şi umflaţi. Părea că 
îmbătrânise cu zece ani. 

— Cât a trecut de la eclipsă? O întrebă. 

— Azi e a treia zi. 

— "Trei zile... Cam aşa bănuisem şi eu... 

Glasul îi răsună ciudat. Privi peste umărul femeii, în 
Sanctuarul părăsit. Sala subterană, acum pustie se pierdea 
în depărtare, luminată de un şir de becuri montate în tavan. 
Înăuntru nu mai era nimeni. Nu se aşteptase deloc la aşa 
ceva. Hotărâseră să rămână ascunşi aici până puteau ieşi în 
siguranţă. 

— Unde au plecat? 

— Spre Amgando. 

— Parcul Naţional Amgando?! Sunt câteva sute de 
kilometri până acolo. Au înnebunit, să iasă din ascunzătoare 
după două zile şi să străbată pe jos jumătate din ţară? Ai 
idee ce i-a apucat? 

Amgando era o rezervaţie naturală, în sudul ţării, populată 
doar de animale sălbatice, unde erau protejate cu grijă 


exemplarele florei locale. Beenay vizitase parcul când era 
copil, împreună cu tatăl lui. Era un loc aproape complet 
virgin, brăzdat doar de poteci forestiere. 

— Au considerat că-i un loc mai sigur, spuse Raissta. 

— Mai sigur? 

— Se spune că toţi cei care vor să participe la reclădirea 
societăţii trebuie să se întâlnească în Amgando. Vor veni 
acolo mii de oameni, din toate părţile. Majoritatea, din alte 
universităţi. Şi din guvern... 

— Ce frumos! O hoardă de profesori şi politicieni tropăind 
prin parc! Dacă restul e distrus, de ce să nu nenorocim şi 
ultimul loc rămas neatins, nu? 

— Asta-i mai puţin important. Principalul e că Amgando se 
află în mâinile unor oameni inteligenţi şi că e o enclavă de 
civilizaţie în nebunia generală Se ştie de existenţa noastră 
şi am fost solicitaţi. Am votatşi şaizeci la sută au fost pentru. 

— Şaizeci la sută, repetă Beenay sumbru. Deşi n-aţi văzut 
Stelele, tot aţi luat-o razna! Aţi părăsit Sanctuarul ca să 
umblaţi cinci sute de kilometri - sau sunt chiar vreo opt 
sute? Prin haosul din jur! De ce n-aţi aşteptat o lună, sau 
şase sau chiar mai mult? Aveaţi alimente şi apă pentru un 
an. 

— Aşa am spus şi noi, încuviinţă femeia. Dar cei din 
Amgando ne-au zis că nu mai trebuie să pierdem timpul. 
Peste câteva săptămâni, grupurile de briganzi de aici se vor 
uni şi organiza sub conducerea unor dictatori locali, care ne 
pot crea necazuri. lar dacă întârziam şi mai mult, probabil 
că Apostolii Flăcării ar fi instaurat un guvern represiv, cu 
poliţie şi armatăşi ne-ar fi înhăţat imediat ce părăseam 
Sanctuarul. Acum ori niciodată. Mai uşor să înfrunţi câţiva 
nebuni sau tâlhari care acţionează pe cont propriu decât să 
ai de-a face cu o armată organizată. De aceea am decis să 
plecăm. 

— Doar tu ai rămas... 

— Ca să te aştept. Tânărul o prinse de mână. 

— De unde ai ştiut că o să vin? 


Mi-ai promis. Mi-ai spus că o să vii după ce termini cu 
fotografierea eclipsei. Totdeauna ţi-ai respectat 
promisiunile. 

— Da, încuviinţă Beenay cu o voce îndepărtată. Nu-şi 
revenise încă din şocul de a găsi Sanctuarul pustiu. 
Reprezentase speranţa lui de a se odihni, de a-şi reface 
mintea zguduită de Stele; Ce aveau să facă acum. Să se 
gospodărească singuri, doar ei doi în uriaşa criptă din 
beton? Sau să pornească spre Amgando? 

Probabil că, în felul ei, decizia părăsirii adăpostului avea o 
logică - dacă putea fi considerată logică această adunare 
generală din Amgando - şi de aceea preferaseră să plece 
acum, când ţara era încă în haos, decât să aştepte până ce 
noile entităţi politice, fie ele Apostoli sau dictatori locali, 
puneau sub control şoselele. În plus, dorea să-şi întâlnească 
prietenii; să se afunde într-o comunitate de persoane 
familiare până îşi revenea din şocul ultimelor zile. 

— Ai vreo idee despre ce s-a întâmplat afară? întrebă el 
posac. 

— Păi, până la întreruperea comunicaţiilor am primit 
mereu rapoarte din exterior. Se pare că oraşul a fost 
aproape complet distrus de foc... şi Universitatea a suferit 
stricăciuni importante, e adevărat, nu? 

— Din câte ştiu, aşa-i, încuviinţă Beenay. Am fugit din 
observator tocmai când năvălise gloata şi distrugea totul. 
Sunt sigur că pe Athor l-au omorât. Toată aparatura a fost 
sfărâmată... toate înregistrările eclipsei distruse... 

— Vai, Beenay! Îmi pare atât de rău... 

— Eu am izbutit să scap prin spate. Când am ieşit, Stelele 
m-au izbit ca o tonă de cărămizi. Ca două tone! Nu-ţi poţi 
imagina cum a fost! Mă bucur că nu-ţi poţi imagina. Vreo 
două zile, am fost năuc, rătăcind de colo-colo prin pădure 
Nu se mai respectă nici o lege. Fiecare pentru el. Cred c-am 
şi omorât pe cineva într-o încăierare. Animalele de pe lângă 
casele oamenilor s-au sălbăticit - probabil că tot Stelele le- 
au înnebunit. 


— Şi sunt îngrozitoare! 

— Beenay, Beenay... 

— Toate casele sunt arse. Azi dimineaţă am ieşit în 
cartierul acela luxos din sudul pădurii - Colina Onos parcă-i 
zice, nu? Şi distrugerile erau incredibile. N-am întâlnit nici 
o fiinţă vie. Maşini răsturnate, morţi pe stradă, case arse... 
zeilor, Raissta, ce noapte a nebuniei! Şi încă nu s-a 
terminat! 

— Pari totuşi cu minţile întregi. Şocat, dar nu... 

— Nebun? Să ştii că am fost. De când am văzut Stelele 
până azi dimineaţă. Atunci lucrurile au început, în sfârşit, să 
mi se ordoneze în minte. Dar cred că pentru majoritatea 
oamenilor e mult mai rău. Mai ales pentru cei care n-au fost 
deloc pregătiţi emoţional, cei care au privit cerul şi... bum! 
Sorii nu mai existau şi Stelele sclipeau. Cum zicea şi unchiul 
tău, Sheerin. Vor fi o sumedenie de reacţii, de la 
dezorientarea pe termen scurt la nebunia totală şi 
permanentă. 

— Sheerin a fost la observator în timpul eclipsei, nu-i aşa? 
întrebă Raissta. 

— Da. 

— Şi după aceea? 

— Nu ştiu. Eram ocupat până peste cap cu supravegherea 
aparatelor foto. Habar n-am ce s-a întâmplat cu el. Când a 
năvălit gloata, parcă nu era pe acolo... 

— Poate că a profitat de zăpăceală şi s-a furişat afară, 
zâmbi Raissta. Aşa-i el - foarte iute, când apar necazuri. Mi- 
ar părea rău să fi păţit ceva... 

— Raissta, toată lumea a păţit ceva! Poate că Athor avea 
dreptate: mai bine să te laşi purtat de val. În felul ăsta nu te 
mai preocupă demenţa generală şi haosul. 

— Nu trebuie să spui aşa ceva, Beenay! 

— Nu. Nu, nu trebuie Veni înapoia femeii şi-i mângâie uşor 
umerii. Aplecându-se, o sărută uşor după ureche: Ce facem 
Raissta? 

— Cred că ai o idee, răspunse ea. 


În ciuda grijilor, tânărul izbucni în râs. 

— Vreau să spun, după aceea. 

— O să ne gândim atunci. 

Theremon nu fusese niciodată atras de viaţa în aer liber. 
Se considera un orăşean gett-beget. Iarba, copacii, aerul 
curat, cerul toate acestea nu-l deranjau, dar nici nu-l 
atrăgeau în mod deosebit. Ani de zile viaţa lui se 
desfăşurase pe un triunghi urban bine determinat şi 
delimitat de micul său apartament, redacţia Cronicii şi 
clubul Şase Sori. Acum, pe neaşteptate, devenise un 
pădurean. Mai ciudat era faptul că începea să-i placă. 

Aşa-zisa „pădure”, cum îi spuneau cei din Şaro. Începea în 
sud-estul oraşului şi se întindea aproape douăzeci de 
kilometri pe malul sudic al râului Seppitan. Ei a de fapt 
rămăşiţa unui codru imens, care traversa provincia în 
diagonală, ajungând până aproape de mare. Cu timpul, 
fusese defrişată pentru obţinerea de terenuri agricole, apoi 
pentru noile cartiere ale oraşului şi, cu cincizeci de ani în 
urmă, Universitatea înghiţise şi ea o halcă zdravănă, pe 
care construise noul campus. Nedorind să fie înconjurată 
de oraş, Universitatea începuse imediat o campanie de 
ocrotire a restului pădurii, sub formă de rezervaţie 
naturală. Şi deoarece de multă vreme în Şaro, regula fusese 
că Universitatea obținea ceea ce dorea, ultima fâşie a 
codrului rămăsese neatinsă. 

Acolo trăia Theremon acum. 

Primele două zile fuseseră teribile. Mintea bărbatului era 
încă înceţoşată de vederea Stelelor şi nu-şi putea întocmi 
un plan clar. Principalul era să supravieţuiască. 

Oraşul ardea - peste tot mirosea a fum, aerul era încins şi, 
din anumite puncte mai înalte, se puteau vedea chiar 
flăcările dansând Peste acoperişuri - aşa că nu era o idee 
prea grozavă să se ducă acolo. După eclipsă, odată ce 
haosul din mintea lui începuse să se limpezească, el 
Coborâse pur şi simplu măgura observatorului şi intrase în 
pădure. 


Ca el făcuseră mulţi oameni. Unii păreau din campusşi 
erau probabil din hoarda care invadase observatorul în 
noaptea eclipsei, iar restul, bănuia Theremon, erau orăşeni 
pe care incendiile îi alunga din locuinţele lor. 

Toţi cei pe care îi întâlnea erau cel puţin la fel de năuci ca 
el. Cei mai mulţi se comportau mult mai răul. Îşi pierduseră 
complet minţile şi nu-şi mai puteau reveni. 

Nu formaseră grupuri. Preferau singurătatea, deplasându- 
se pe trasee misterioase prin pădure; ceata cea mai mare 
văzută de Theremon era alcătuită din opt persoane, care 
păreau membri ai aceleiaşi familii. 

Neplăcute erau întâlnirile cu cei cu adevărat nebuni: cu 
ochii rătăciţi, spume la gură şi hainele zdrenţuite. Mergeau 
prin pădure precum nişte morţi umblători, vorbind singuri, 
cântând şi la răstimpuri căzând în patru labe, smulgând 
smocuri de iarbă şi mestecându-le. Erau peste tot. 
Theremon avea impresia că trăia într-un imens ospiciu. 
Poate că întreaga lume arăta aşa. 

În general, cei puternic afectaţi de vederea Stelelor erau 
inofensivi, cel puţin pentru cei din jur. Coordonarea 
mişcărilor le fusese atât de serios prejudiciată, încât 
violenţa efectivă era practic imposibilă. 

Existau însă alţii, nu chiar atât de rătăciţi, aproape normali 
la prima vedere, care erau cu adevărat periculoşi. 

Aceştia, constatase Theremon, se împărțeau în două 
categorii. Cei dintâi nu făceau nici un rău nimănui, dar erau 
obsedaţi de posibilitatea revenirii Beznei şi Stelelor Ei erau 
piromanii. 

Mai mult ca sigur, fuseseră oameni normali, care înainte 
de catastrofă duseseră o viaţă aşezată şi liniştită - buni 
familişti, muncitori şi vecini amabili. Erau perfect calmi 
atâta timp cât Onos era pe cer; de îndată ce cobora spre 
vest şi se apropia seara, teama de Beznă punea stăpânire 
pe ei şi începeau să caute ceva să ardă. Orice. Absolut orice. 
Deşi la apusul lui Onos, pe boltă puteau fi doi, chiar trei 


sori, lumina acestora nu părea suficientă ca să le alunge 
spaima copleşitoare faţă de Beznă. 

Ei fuseseră incendiatorii propriilor oraşe. În disperarea 
lor, arseseră cărţi, hârtii, mobile, acoperişuri... Se 
refugiaseră din faţa holocaustului şi, ajunşi în pădure, 
încercau să-l repete. Era însă mai greu. Pădurea era 
luxuriantă şi străbătută de numeroase pâraie ce se vărsau 
în râul pe malul căruia se afla. Crengile verzi nu luau foc 
uşor, iar ploile recente îmbibaseră covorul de crenguţe şi 
fruze de sub arbori. Puținele lemne uscate fuseseră 
consumate rapid în ruguri improvizate, fără să stârnească 
vreun incendiu; după numai o zi, crengile uscate se găseau 
tot mai rar. 

Atât din pricina condiţiilor din pădure, cât şi a propriilor 
minţi înceţoşate de şoc, piromanii nu prea avuseseră succes 
izbutiseră să pornească vreo două focuri mari, care din 
fericire se stinseseră singure după câteva ore, consumând 
tot combustibilul din jur Dar peste câteva zile de vreme 
caldă, secetoasă, întregul codru putea fi incendiat, la fel ca 
oraşul. 

Al doilea tip de indivizi iresponsabili care bântuiau prin 
pădure erau mult mai periculoşi. Aceştia erau cei care 
abandonaseră orice constrângeri sociale: bandiți, tâlhari, 
criminali, psihopaţi, ucigaşi maniaci; cei care se furişau 
neauziţi pe poteci, atacând oamenii, luând cu forţa ceea ce 
râvneau, omorând pe nefericiţii care-i iritaseră. 

Deoarece toată lumea avea o anume fixitate a privirii, 
produsă de oboseală, disperare sau demenţă, atunci când 
te întâlneai cu cineva, nu puteai fi sigur cât de periculos 
era. La prima vedere, nu-ţi dădeai seama dacă omul care se 
apropia de tine făcea parte dintre cei şocaţi sau cu minţile 
pierduteşi astfel inofensivi, sau dintre cei mânaţi de o furie 
ucigaşă. Care atacau pe oricine fără să aibă un motiv sau o 
justificare. 

Treptat învăţa să se păzească de oricine apărea 
legănându-se fudul prin pădure. Absolut orice necunoscut 


putea reprezenta o ameninţare Puteai discuta civilizat cu 
cineva, comparându-vă experienţele din zilele de după 
eclipsăşi pe neaşteptate străinul se simţea jignit de o 
remarcă nevinovată, sau voia hainele tale, sau poate pur şi 
simplu nu-i plăcea de tine... şi, cu un urlet animalic, te ataca 
feroce, irațional. 

Fără îndoială, unii dintre aceştia fuseseră dintotdeauna 
certaţi cu legea. Vederea societăţii năruindu-se. În jurul lor 
îi eliberase de orice reţineri. Dar alţii, bănuia Theremon, 
fuseseră oameni cumsecade înainte ca minţile să le fie 
distruse de Stele. Din clipa aceea, toate inhibiţiile civilizaţiei 
îi părăsiseră. Uitaseră regulile care făceau posibilă viaţa 
într-o comunitate. Redeveniseră precum copiii, asociali, 
preocupaţi numai de propriile nevoi... Însă având puterile 
adulţilor şi fixaţiile psihopaţilor. 

Pentru a supravieţui, trebuia să-i eviţi pe cei despre care 
ştiai, ori bănuiai, că sunt nebuni periculoşi. Te puteai ruga 
să se omoare între ei cât mai repede, lăsând lumea ceva 
mai sigură. 

În primele două zile, Theremon avusese trei întâlniri cu 
demenţi din această specie îngrozitoare. Primul, un bărbat 
înalt şi voinic, cu un rânjet ciudat, răutăcios, stătea lângă un 
pârâu. Când Theremon voise să treacă apa, îi ceruse o taxă 
de traversare. 

— Să zicem pantofii. Sau, ce-ai zice de ceasul ăla? 

— Ce-ai zice să te dai la o parte? Replicase Theremon şi 
individul reacţionase imediat. 

Ridicând un ciomag pe care ziaristul nu-l observase până 
atunci, răcnise un strigăt de luptă şi se năpustise asupra lui. 
Nu mai avusese timp să se retragă, ci doar să se aplece 
instinctiv când atacatorul repezise ciomagul, cu o forţă 
teribilă, spre capul său. 

Bâta trecuse vâjâind, la numai câţiva centimetri de el. 
Lovise copacul dinapoia lui cu un pocnet teribil; forţa 
impactului fusese atât de mare, încât se retransmise în 


braţul agresorului. Acesta icnise de durere şi ciomagul îi 
căzuse dintre degetele inerte. 

Theremon sărise imediat asupra lui, prinsese braţul 
amorţit şi-l răsucise brusc şi nemilos, făcându-l pe bărbat să 
geamă înăbuşit şi să cadă în genunchi. Ziaristul nu se 
lăsase, ci îl îmbrâncise, doborându-l cu faţa în pârâuşi-i 
afundase cu capul în apă. Îl apăsaseşi-l apăsase, nedându-i 
drumul. 

„Ce simplu ar fi”, se gândise, „să-l ţin aici până se îneacă. 

O părticică a minţii sale susţinea ideea. „El te-ar fi omorât 
fără să stea pe gânduri. Scapă de el! Dacă-i dai drumul, ce- 
o să faci? lar o să vă luptaţi? Dacă te urmăreşte prin 
pădure, ca să se răzbune? îneacă-l! Îneacă-l!” 

Tentaţia era puternică. Însă doar un segment al minţii lui 
Theremon dorea să se adapteze atât de rapid moralității de 
junglă din noua lume. Restul minţii respingea ideea; în cele 
din urmă, eliberase braţul bărbatului şi se ridicase. Luase 
ciomagul căzut pe jos şi aşteptase. 

Agresorul, însă, era lipsit de putere. Icnind şi gâfâind, se 
sculase, cu apa curgându-i din gură şi din nări şi rămăsese 
îngenuncheat pe mal, tremurând, tuşind şi căutând să-şi 
recapete răsuflarea. Îl privise, încruntat şi speriat, dar nu 
încercase să se ridice şi cu atât mai puţin să reînceapă 
bătaia. 

Theremon îl ocolise, sărise peste pârâu şi dispăruse rapid 
în pădure. 

Abia peste vreo zece minute îşi dăduse seama ce fusese 
gata să facă. Atunci se oprise brusc, cuprins de greață şi de 
transpiraţieşi vomitase cu atâta violenţă, încât îi trebuise 
mult timp până îşi revenise din spasme. 

Mai târziu în decursul aceleiaşi dupăamieze, constată că 
hălăduielile sale îl aduseseră la marginea pădurii. Privind 
printre copaci, zări o şosea complet pustie, dincolo de care 
se aflau ruinele unei clădiri înalte din cărămidă, la 
marginea unei piaţete. 


Recunoscu clădirea. Era Panteonul, Catedrala Tuturor 
Zeilor. 

Mare lucru nu mai rămăsese din ea. Iraversă şoseaua şi 
privi uluit. Se părea că incendiul izbucnise din interior - 
oare ce făcuseră, folosiseră stranele drept lemn de foc? Şi 
se extinsese în susul altarului, cuprinzând grinzile de lemn 
Turla se prăbuşise, antrenând şi zidurile. Toată piaţa era 
acoperită cu cărămizi. Printre ruine se zăreau cadavre. 

Theremon nu fusese niciodată un individ religios şi nici nu 
avusese vreun prieten bigot. Ca toată lumea şi el spunea 
„Zeilor!” sau „Zeule!”, ca să sublinieze o stare de spirit, dar 
ideea că s-ar fi putut cu adevărat să existe zei sau alte fiinţe 
supranaturale nu avusese niciodată vreo legătură cu modul 
său de viaţă. Religia se părea ceva desuet şi arhaic. Din 
când în când, ajungea în vreo biserică, când participa la 
nunta unui prieten, desigur la fel de ateu ca şi el, sau când 
vreun rit oficial îl interesa pentru vreun articol; dar de la 
vârsta de zece ani, când avusese loc propria sa miruire. Nu 
mai pătrunsese într-un lăcaş sfânt cu gânduri religioase. 

Acum însă, vederea catedralei ruinate îl mişcă profund. Cu 
doisprezece ani în urmă; în calitate de tânăr reporter, 
participase la hramul ei Ştia câte milioane de credite 
costase; rămăsese uluit de splendidele opere de artă 
dinăuntru şi-l mişcase muzica maiestuoasă a Imnului Zeilor 
lui Gnissimal, ce răsunase sub bolta măreaţă. Chiar şi el, 
care nu credea în sacralitate, simţi fără să vrea că dacă zeii 
există undeva pe Kalgash, locul acela putea fi numai în 
Panteon. 

Dar zeii toleraseră distrugerea catedralei! Şi trimiseseră 
Stelele, deşi ştiau că nebunia care avea să urmeze îi putea 
nimici! 

Ce însemna asta? Ce dovedea despre imposibilitatea de a 
cunoaşte sau măcar intui gândurile zeilor... presupunând 
că ei existau? 

Theremon ştia că nimeni n-avea să reclădească Panteonul. 
Nimic n-avea să fie ca înainte. 


— Ajutor, se auzi un glas. 

Ziaristul îşi întrerupse brusc gândurile şi privi în jur. 

— Aici... Aici... 

În stânga... Da! Theremon zări scânteierea odăjdiilor 
aurite. 

Pe una din laturile clădirii, cineva era pe jumătate îngropat 
sub dărâmături; după veşmintele bogate, părea un preot. O 
bârnă masivă se prăbuşise peste partea inferioară a 
trupului; acum îl striga, cu ultimele puteri. 

Theremon porni spre el. Nu făcuse nici zece paşi, când o 
altă siluetă apăru în fugă de după colţul opus al clădirii; un 
omuleţ subţire şi agil, care se căţără peste cărămizi cu 
iuţeala unei lighioane, îndreptându-se către preot. 

„Excelent”, se gândi ziaristul. „Singur n-aş fi putut urni 
grinda din loc.” 

Mai avea doar vreo şapte metri de parcurs, când se opri 
îngrozit. Omuleţul cel sprinten ajunsese deja lângă preot. 
Aplecându-se deasupra lui, îi reteză beregata dintr-o 
singură lovitură de cuţit, cu nepăsarea cuiva care deschide 
un plic; apoi începu să taie curelele care legau veşmintele 
bogate. 

Îl fulgeră pe Theremon cu ochi injectaţi şi ameninţători. 

— I-al meu, mârâi el precum un animal, i-al meu! Flutură 
cuțitul. Theremon se înfioră. Pentru un moment prelung. 
Rămase încremenit, fascinat într-un fel morbid de maniera 
eficientă cu care tâlharul jefuia cadavrul. Apoi, plin de 
amărăciune, se întoarse, traversă şoseaua şi intră în 
pădure. Nu putea face absolut nimic. 

În seara aceea, când pe cer se aflau Tano, Sitha şi Dovim, 
cu lumina lor melancolică, Theremon îşi permise să moţăie 
câteva ore în mijlocul unor tufişuri; se trezea însă des, 
închipuindu-şi că un nebun înarmat cu un cuţit se furişa 
spre el ca să-i fure pantofii. Somnul îl părăsi cu mult înainte 
de răsăritul lui Onos. Când se făcu dimineaţă, păru aproape 
o surpriză că era încă viu. 


După o jumătate de zi, avu cea de-a treia întâlnire cu unul 
dintre noii ucigaşi. De data aceasta traversa lunca unui 
afluent al râului, când zări la umbra unui copăcel doi 
bărbaţi jucând zaruri. Păreau destul de paşnici, însă când 
ziaristul se apropie, izbucni o ceartă; apoi, incredibil de 
rapid, unul dintre ei luă cuțitul ce se afla lângă ei pe pătură 
şi-l înfipse cu toată puterea în pieptul celuilalt. 

După aceea, zâmbi către Theremon: 

— Trişa... Ştii cum €... le-apucă năbădăile. Eu nu suport 
când cineva încearcă să mă trişeze. 

Situaţia se părea probabil firească. Surâse şi agită 
zarurile: 

— Nu vrei să joci? Theremon îi privi ochii demenţi. 

— lartă-mă, răspunse cât putu de calm. Îmi caut prietena. 
Continuă să meargă. 

— O poţi căuta şi mai târziu! Hai să jucăm! 

— Cred c-am văzut-o, strigă Theremon, mergând mai 
repede şi intră în pădure fără să privească înapoi. 

După aceea, fu mai puţin ispitit să rătăcească de colo-colo. 
Găsi un luminiş ce părea pustiu şi-şi încropi un adăpost. În 
apropiere se găseau tufişuri pline cu fragi roşii, îmbietori, 
iar în copacul din faţa ascunzătorii sale creşteau nuci 
galbene şi rotunde, cu miez întunecat şi gustos. Examină 
atent pârâiaşul aflat puţin mai departe, întrebându-se dacă 
în el trăiau peşti pe care i-ar fi putut prinde. Văzu nişte 
boişteni micuţi, dar îşi dădu seama că, în eventualitatea că 
i-ar fi putut pescui, trebuia să-i mănânce cruzi, pentru că n- 
avea cu ce să aprindă un foc. 

O alimentaţie pe bază de fragi şi nuci nu reprezenta 
tocmai visul lui, dar putea rezista câteva zile. Deja talia se 
subţiase în mod lăudabil singurul efect pozitiv al 
dezastrului. Mai bine să rămână aici până se potoleau 
lucrurile. 

Era absolut sigur că trebuiau să se potolească. Mai 
devreme sau mai târziu, spera el, oamenii urmau să-şi 
recapete judecata. Ştia că el însuşi parcursese un drum 


lung până îşi revenise din buimăceala iniţială cauzată de 
Stele. 

Pe zi ce trecea, se simţea mai sigur pe sine şi capabil să se 
descurce. Aproape îşi revenise la starea dinainte; poate că 
era încă hipersensibil şi tresărea prea uşor, dar se părea de 
înţeles. În esenţă, se considera perfect sănătos. Îşi dădea 
seama că probabil Căderea Nopţii îl afectase mai puţin 
decât pe majoritatea oamenilor; fusese mai rezistent, cu 
mintea mai robustă şi capabilă de a absorbi şocul teribil ai 
experienţei aceleia îngrozitoare. Totuşi, poate că şi ceilalţi 
aveau să-şi revină, chiar cei care fuseseră mult mai zguduiţi 
decât el; atunci ar fi putut să plece şi să vadă dacă se 
încerca măcar refacerea lumii. 

Deocamdată însă, îşi repeta întruna, trebuia să fie precaut 
şi să-i evite pe psihopaţii care bântuiau peste tot. N-aveau 
decât să se omoare între ei şi cât mai repede; după aceea, 
urma să iasă şi el, să vadă ce se întâmplă. Poate că nu era 
un plan curajos, dar părea înţelept. 

Se întreba ce se întâmplase cu cei care fuseseră în 
observator în timpul Beznei. Beenay, Sheerin, Athor... 
Siferra... Mai ales Siferra... 

Din când în când, Theremon se gândea să iasă şi s-o caute 
prin pădure. Ideea îl atrăgea. În lungile lui ore de 
singurătate, ţesuse fantezii ispititoare ale unei vieţi alături 
de Siferra, undeva în pădure. Ei doi, călătorind laolaltă prin 
lumea aceasta schimbată şi înfricoşătoare, formând o 
alianţă de protecţie reciprocă... 

Femeia îi plăcuse de la început. Ştia însă că o curtase în 
mod inutil; deşi frumoasă, era genul de persoană absolut 
mulţumită cu sine însăşi, pe care n-o interesa compania 
altcuiva, indiferent de sex. Izbutise s-o convingă să cineze 
împreună, ocazional; mereu însă, eficientă şi senină, ea 
ştiuse să-l ţină la o distanţă sigură. 

Theremon avea suficientă experienţă în astfel de relaţii ca 
să priceapă că nici un fel de vorbe, oricât de meşteşugite, 
nu puteau fi atât de convingătoare încât să străbată 


barierele menținute cu străşnicie. De multă vreme ajunsese 
la concluzia că nu puteai seduce o femeie care să merite cu 
adevărat; îi puteai prezenta posibilitatea, dar în cele din 
urmă trebuia s-o laşi pe ea să decidă. N-aveai mari şanse 
să-i schimbi concepţiile în cazul Siferrei, de un an de zile 
lucrurile se desfăşuraseră într-o direcţie care nu-l avantaja 
pe el Odată ce-şi începuse campania stupidă de ironizare a 
lui Athor şi a echipei sale, ea îi întorsese hotărâtă spatele - 
şi pe bună dreptate, reflecta acum cu jale ziaristul. 

Spre sfârşit, simţise că Siferra mai cedase, că fără să vrea 
devenise interesată de persoana lui. Altfel de ce l-ar fi 
invitat la observator în seara eclipsei, în ciuda dispoziţiilor 
categorice ale lui Athor? Pentru scurt timp, atunci chiar 
păruse că între ei se înfiripa o legătură. 

Apoi însă veniseră Bezna, Stelele, gloata, haosul... După 
aceea totul se prăbuşise în confuzie. Dar acum, dacă ar fi 
putut s-o găsească... 

„Ne-am descurca bine laolaltă”, îşi spuse. „Am forma o 
echipă excelentă - tenaci, competenţi, orientaţi spre 
supravieţuire. Indiferent ce fel de societate va evolua, ne- 
am găsi un loc bun în cadrul ei.”. 

Dacă înainte existase între ei o anumită barieră 
psihologică, era sigur că acum femeia avea s-o considere 
lipsită de importanţă. Se aflau într-o lume cu totul nouă şi 
dacă doreai să supravieţuieşti, trebuia să adopţi atitudini 
noi. 

Totuşi, cum s-o găsească? Din câte ştia, circuitele de 
comunicaţii nu mai funcționau, iar în provincia aceea trăiau 
câteva milioane de persoane. Numai în pădure se aflau 
probabil mai multe mii; şi nu exista nici un motiv care să-l 
facă să creadă că Siferra se găsea aici. Putea să fie la o sută 
de kilometri depărtare, sau putea să fie moartă. Căutarea ei 
era o operaţiune inutilă; chiar mai dificilă decât căutarea 
proverbialului ac în carul cu fân. În cazul de faţă carul cu 
fân acoperea câteva provincii, iar acum se putea îndepărta 
cu fiecare oră. Doar printr-o pură întâmplare se putea 


întâlni cu Siferra sau, de fapt, cu orice altă persoană 
cunoscută. 

Însă cu cât se gândea mai mult la şansele de-a o găsi, cu 
atât se păreau mai mari După o vreme, începură să pară 
de-a dreptul reale. 

Poate că optimismul lui în permanentă creştere era un 
efect al izolării actuale. Nu făcea nimic toată ziua; stătea 
ore întregi lângă pârâu, privind boiştenii... şi gândindu-se. 
Şi pe măsură ce reevalua la infinit situaţia, găsirea Siferrei 
devenea din aparent imposibilă - doar improbabilă, din 
improbabilă - dificilă, din dificilă - incitatoare, din 
incitatoare - posibilă şi din posibilă - uşor de realizat. 

Nu trebuia decât să revină în pădure şi să-şi găsească 
nişte ajutoare dintre cei mai întregi la minte. Să le spună ce 
dorea să facă şi să le-o descrie pe Siferra. Să răspândească 
vorba... să-şi utilizeze talentele de gazetar. Şi să se 
folosească de reputaţia sa locală! 

„Sunt Theremon 762”, avea să spună. „Ştiţi, de la Cronică. 
Ajutaţi-mă şi-o să aveţi numai de câştigat. Vreţi să vă citiţi 
numele în ziar? Vreţi să vă fac celebri? O pot face! Nu 
contează că deocamdată ziarul nu apare. Mai devreme sau 
mai târziu va fi publicat şi eu voi fi în redacţie şi-o să vă 
vedeţi poza pe prima pagină. V-o promit! Ajutaţi-mă doar s- 
o găsesc pe femeia aceasta şi...” 

— Theremon? 

Un glas familiar, ascuţit şi vesel. Se opri brusc, miji ochii în 
faţa strălucirii sorilor de amiază, ale căror raze pătrundeau 
printre arbori şi întoarse capul într-o parte şi în alta, 
încercând să localizeze glasul. 

Trecuseră două ore de când căuta oameni care ar fi dorit 
să-l ajute pe celebru! Theremon 762 de la Cronica din Şaro. 
Deocamdată însă nu întâlnise decât şase persoane. Două 
dintre ele o luaseră la fugă în clipa când îl văzuseră. A treia 
rămăsese locului, cântând încetişor şi examinându-şi 
degetele de la picioare. O alta, ghemuită între ramurile 
unui copac, freca două cuțite între ele, ascuţindu-le cu un 


zel maniac. Ultimii doi oameni îl Ascultaseră; unul păruse că 
nu pricepe deloc, iar celălalt izbucnise în hohote nestăvilite 
de râs. Nu avea speranţe de ajutor din partea lor. 

Acum se părea că cineva îl găsise pe el. 

— Theremon? Aici! Aici, Theremon. Aici sunt! Nu mă vezi? 
Aici! 

Ziaristul privi în stânga, spre desişurile cu frunze uriaşe, 
aidoma unor umbrele cu ţepi. La început nu observă nimic 
neobişnuit. Apoi frunzele se legănară şi se despărţiră, iar 
printre ele păşi un individ rotofei. 

— Sheerin?! Exclamă el uimit. 

— Eh, cel puţin se pare că nu eşti atât de atins încât să-mi 
fi uitat numele. 

Psihologul slăbise; purta o salopetă şi un pulover rupt, iar 
în mâna stângă ţinea o secure cu tăişul ştirbit. Acesta era 
poate aspectul cel mai absurd dintre toate: Sheerin purtând 
o toporişcă. N-ar fi fost mai ciudat decât să-l vadă cu un al 
doilea cap sau cu o pereche suplimentară de braţe. 

— Cum merge, Theremon? întrebă el. Zeilor, eşti numai 
zdrenţe şi n-a trecut nici măcar o săptămână! Cred însă că 
nici eu nu arăt mai bine. Se examină şi continuă: Vezi în ce 
hal de slab am ajuns? Regimul de fragi şi frunze e foarte 
eficient, nu? 

— Mai e destul până să-ţi pot spune slab, comentă 
Theremon. Totuşi ai mai dat jos câte ceva... Cum m-ai găsit? 

— Nici nu te-am căutat. E singura metodă, când totul a 
devenit complet aleator. Am fost la Sanctuar, dar n-am mai 
găsit pe nimeni. Acum am pornit spre sud, spre Parcul 
Amgando. Mergeam pe potecă şi deodată te-am văzut. 
Psihologul înainta, întinzând mâna: Zeilor, Theremon, ce 
bine e să revezi o faţă prietenoasă! Sper că eşti prietenos, 
aşa-i? Sper că n-ai apucături homicide... 

— Nu cred. 

— În pădurea asta sunt mai mulţi nebuni pe metru pătrat 
decât am văzut în toată viaţa mea şi trebuie să ştii că am 
văzut destui... Sheerin clătină din cap şi suspină: Zeilor! Nu 


mi-am închipuit niciodată că va fi atât de rău. Cu toată 
experienţa mea profesională... Mi-am zis c-o să fie rău, Da! 
Foarte rău, dar nu atât de rău. 

— Ai prezis nebunie universală, îi reaminti Theremon. 
Eram şi eu de faţă când ai spus-o. Ai prezis distrugerea 
totală a civilizaţiei. 

— Una e să prezici şi cu totul altceva să trăieşti momentul 
respectiv. E de-a dreptul înjositor pentru un om de ştiinţă ca 
mine să vadă că teoriile lui abstracte se preschimbă în 
realitate concretă. Eram atât de limbut, atât de detaşat şi 
voios... Mâine, pe tot Kalgashul n-o să mai existe nici un 
oraş întreg”, spuneam; dar pentru mine astea nu erau 
decât cuvinte, un exerciţiu filosofic, o abstracţiune pură. 
„Sfârşitul lumii în care aţi trăit până acum.” Da... Da... 
Sheerin se cutremură: Şi aşa a fost, exact cum am spus. 
Deşi n-am crezut în propriile mele preziceri pesimiste, până 
când prăpădul n-a început în jurul meu... 

— Stelele, spuse ziaristul. Nu le-ai pus niciodată la 
socoteală. Ele au provocat adevăratele nenorociri. Poate că 
am fi rezistat Beznei, cei mai mulţi dintre noi... puţin 
zguduiţi, puţin tulburaţi... însă Stelele... Stelele... 

— Cât de rău a fost pentru tine? 

— La început, destul de rău. Acum sunt mai bine. Tu? 

— În perioada critică, m-am ascuns în subsolul 
observatorului. N-am fost afectat aproape deloc. A doua zi, 
când am ieşit, observatorul era distrus. Nu-ţi poţi imagina 
ce măcel a fost... 

— Blestemat fie Folimun! Şi Apostolii... 

— Ei au pus paie pe foc, da. Totuşi focul ar fi izbucnit 
oricum. 

— Ce s-a întâmplat cu cei din observator? Athor, Beenay şi 
ceilalţi? Siferra... 

— N-am văzut pe niciunul. Dar nu le-am găsit nici 
cadavrele pe acolo. Poate că au scăpat. Singurul pe care l- 
am întâlnit a fost Yimot... Îl mai ţii minte? Unul dintre 
studenţi, cel înalt şi stângaci. Se ascunsese şi el. Psihologul 


se întunecă la faţă: Am călătorit împreună vreo două zile... 
până a fost ucis... 

— Ucis?! 

— De o fetiţă de zece-doisprezece ani. Cu un cuţit. Un 
copil foarte drăguţ. A venit drept la el, râzândşi l-a 
înjunghiat fără nici un avertisment. După aceea a fugit, tot 
râzând. 

— Zeilor! 

— Zeii nu mai ascultă, Theremon. Dacă au făcut-o 
vreodată... 

— Cred că nu... Iu pe unde ai umblat? 

— Ici şi colo... Mai întâi, m-am întors la apartamentul meu, 
dar tot blocul arsese. Rămăseseră numai pereţii, nu mai 
aveam ce lua dinăuntru. În prima seară am dormit chiar 
acolo, printre ruine. Eram cu Yimot, A doua zi am pornit 
spre Sanctuar, dar de unde ne aflam noi era imposibil să 
ajungem. Drumul era blocat şi erau incendii peste tot. Unde 
nu ardea, erau munţi de sfărâmături peste care nu puteam 
trece. Parcă fusese război. Ne-am întors spre sud, în pădure 
şi ne-am gândit să ocolim pe şoseaua grădinii botanice, ca 
să ajungem la Sanctuar. Atunci... a fost ucis Yimot. Cred că 
în pădure s-au adăpostit indivizii cel mai puternic afectaţi. 

— Nu numai ei, rosti ziaristul. Pădurea e mai greu de 
incendiat decât oraşul... Parcă spuneai că în cele din urmă, 
când ai ajuns la Sanctuar l-ai găsit pustiu? 

— Exact Am ajuns ieri după-amiază. Toate porţile erau 
deschise, inclusiv uşa Sanctuarului. Nu mai era nimeni. Pe 
uşă era lipit un bilet de la Beenay. 

— Beenay! Deci a reuşit s-ajungă teafăr acolo! 

— Aşa se pare, încuviinţă Sheerin Probabil cu o zi sau 
două înaintea mea. În bilet scria că hotărâseră să evacueze 
adăpostul şi să pornească spre Parcul Amgando. Unde 
supraviețuitorii din provinciile sudice încearcă să formeze 
un guvern provizoriu. Când ajunsese el la Sanctuar, n-o mai 
găsise decât pe nepoată-mea, Raissta, care-l aştepta. Au 
plecat şi ei către Amgando, iar eu îi urmez. Ştii, în Sanctuar 


era şi prietena mea, Liliath. Probabil că e pe drum, 
împreună cu ceilalţi. 

— Mi se pare o nebunie, remarcă Theremon. Nicăieri nu 
puteau fi mai în siguranţă decât în Sanctuar. De ce oare au 
fost de acord să iasă în haosul ăsta dement şi să meargă 
sute de kilometri până în Amgando? 

— Nu ştiu. Trebuie totuşi să fi avut un motiv serios. 
Oricum, n-avem de ales, nu? Toţi cei întregi la minte se 
adună acolo. Putem rămâne aici şi să aşteptăm să ne 
ciopârţească cineva, aşa cum a făcut fetiţa aceea 
îngrozitoare cu Yimot... sau putem încerca să ajungem în 
Amgando. Aici suntem sortiţi pieirii; mai devreme sau mai 
târziu, dar inevitabil. Dacă putem ajunge în Amgando, vom 
fi în siguranţă. 

— Ştii ceva despre Siferra? 

— Nu. De ce? 

— Aş fi vrut s-o găsesc. 

— Poate că şi ea a plecat spre Amgando. Dacă s-a întâlnit 
cu Beenay, a aflat unde merg toţi şi... 

— Ai vreun motiv să crezi că s-ar fi întâmplat aşa? 

— Era doar o ipoteză... 

— Eu cred că este încă pe aici. Aş vrea să încerc s-o 
găsesc. 

— Ştii ce şanse ai? 

— Tu n-ai dat peste mine? 

— Din pură întâmplare Probabilitatea ca s-o găseşti în 
acelaşi fel... 

— E destul de bună. Cel puţin aşa prefer să cred. Oricum, 
o să-ncerc. Pot să ajung şi mai târziu în Amgando. Cu 
Siferra. 

Sheerin îl privi scrutător, dar nu spuse nimic. 

— Crezi că-s nebun? întrebă Theremon. S-ar putea. 

— N-am zis asta. Cred însă că-ţi rişti viaţa inutil. Locurile 
de-aici se transformă într-o junglă preistorică. Peste tot 
numai sălbăticie şi din câte văd, nimic nu pare a se îndrepta 


odată cu scurgerea timpului. Hai cu mine! În două-trei ore 
am ieşit din pădure şi drumul spre Amgando e... 

— Vreau mai întâi s-o caut pe Siferra, repetă încăpățânat 
ziaristul. 

— Uită de ea! 

— Nici nu mă gândesc Rămân aici şi-o caut. 

— N-ai decât, ridică din umeri Sheerin. Eu plec. Ţine 
minte, l-am văzut pe Yimot ucis sub ochii mei de o fetiţă, la 
mai puţin de două-trei sute de metri de locul acesta. 
Pădurea e prea periculoasă pentru mine. 

— Şi crezi că cinci-şase sute de kilometri de unul singur 
nu-s periculoşi? 

Psihologul legănă securea. 

— În caz de nevoie, am asta. 

Theremon se abţinu să nu râdă. Sheerin era atât de blând 
şi manierat, încât ideea de a-l vedea luptându-se cu o 
toporişcă era imposibil de luat în serios. 

— Mult noroc, spuse el după câteva clipe. 

— Chiar vrei să rămâi? 

— Până o găsesc pe Siferra. Sheerin îl privi cu tristeţe. 

— Atunci, păstrează-ţi norocul. Cred că tu o să aimai 
multă nevoie de el. 

Se întoarse şi porni fără nici un alt cuvânt. 

Timp de trei zile - sau poate fuseseră patru; timpul trecea 
ca un vârtej - Siferra merse către sud prin pădure. Nu avea 
nici un plan, doar să supravieţuiască. 

Era inutil să se întoarcă în apartamentul ei. Oraşul ardea 
în continuare. Oriunde privea, zărea o perdea joasă de fum 
şi, din când în când, o limbă roşie de foc se înălța deasupra 
orizontului. Avea impresia că zilnic se declanşau noi 
incendii. Ceea ce însemna că nebunia nu începuse să se 
domolească. 

Treptat îşi putea simţi propria minte revenind la normal, 
limpezindu-se cu fiecare zi, căpătându-şi binecuvântata 
rațiune ca după o boală lungă, cu febră teribilă. Îşi dădea 
seama - în mod stânjenitor - că nu era complet restabilită 


elaborarea unui şir de gânduri constituia o trudă 
laborioasăşi se pierdea destul de repede în lucrurile 
complicate. Totuşi era sigură că pornise pe drumul cel bun. 

Se părea însă că mulţi dintre locuitorii pădurii nu-şi 
reveneau deloc. Deşi Siferra încerca să-i evite pe cât 
posibil, întâlnea uneori indivizi care erau destul de rău 
afectaţi: plângeau, gemeau, hohoteau sălbatic, priveau 
straniu sau se tăvăleau pe pământ. Exact aşa cum spusese 
Sheerin, traumele mintale suferite de unii pe durata 
eclipsei puteau! Căpăta caracter permanent. Era clar că 
procente însemnate din populaţie căzuseră în barbarie, sau 
şi mai rău. De acum, declanşau incendii doar ca să se 
distreze. Sau ucideau din acelaşi motiv. 

De aceea, ea prefera să fie precaută. Fără să aibă o ţintă 
precisă, se îndrepta oarecum spre sud, poposind acolo unde 
găsea o apă curgătoare, Ciomagul pe care-l luase în 
noaptea eclipsei îi părăsea rareori mâna. Mânca atunci 
când dădea peste ceva cu aspect comestibil: seminţe, alune, 
fructe, ba chiar frunze şi coajă de copac. Nu era un regim 
alimentar prea grozav Constituţia ei fizică era destul de 
puternică pentru a rezista vreo săptămână cu astfel de 
hrană, dar după aceea avea să sufere. Simţea deja că 
dăduse jos puţinele kilograme suplimentare şi obosea ceva 
mai repede, iar fragii şi fructele dispăreau mult mai rapid, 
culese de miile de noi locuitori flămânzi ai pădurii. 

Apoi, în cea de-a patra zi după socotelile ei, Siferra îşi 
aminti de Sanctuar. 

Simţi că ia foc de ruşine, pricepând că nu fusese nevoie să 
ducă existenţa aceea de troglodit. 

Bineînţeles! Cum putuse fi atât de uitucă?! La numai 
câţiva kilometri, chiar în clipa aceea, sute de oameni 
stăteau în siguranţa şi adăpostul vechiului laborator de 
accelerare a particulelor, consumând apă îmbuteliată şi 
conserve strânse acolo de luni de zile. Cât de ridicol să 
rătăcească prin pădurea plină de nebuni, scurmând solul 


pentru câteva înghiţituri amărâte şi privind pofticioasă la 
micuţele animale din copaci, imposibil de capturat! 

Avea să pornească spre Sanctuar Puteau s-o găzduiască şi 
pe ea. Abia acum înţelegea în ce măsură îi afectaseră 
Stelele mintea, dacă îi trebuise atâta vreme să-şi 
amintească de existenţa adăpostului. 

Mai rău era că n-o făcuse mai devreme. Îşi dădea seama 
că în ultimele zile mersese exact în direcţia opusă 
Sanctuarului. 

Chiar înaintea ei se afla lanţul de dealuri ce marca limita 
sudică a pădurii. Privind în sus, putea distinge rămăşiţele 
înnegrite ale cartierului luxos de pe Colina Onos, ridicându- 
se ca un zid întunecat. Dacă îşi amintea corect, Sanctuarul 
se afla în direcţia opusă, la jumătatea distanţei dintre Şaro 
şi campus, pe drumul care urma marginea nordică a 
pădurii. 

Avu nevoie de o zi şi jumătate ca să ajungă până acolo. În 
două rânduri, fu nevoită să se folosească de ciomag pentru 
a scăpa întreagă. Alte trei întâlniri fuseseră nonviolente, 
doar înfruntări vizuale cu tineri care o măsurau din ochi, 
cântărind dacă ar fi putut s-o violeze. Iar o dată nimerise 
într-un crâng izolat, unde cinci bărbaţi slăbănogi şi cu 
privirile sălbatice, înarmaţi cu cuțite, se învârteau în cerc 
precum dansatorii unui straniu ritual, Plecase de acolo atât 
cât putuse de repede. 

În cele din urmă, zărise printre arbori şoseaua cea lată. 
Undeva spre nord, din ea pornea drumeagul de ţară ce 
ducea la Sanctuar. 

Da: iată-l ascuns, îngust, mărginit pe ambele părţi de 
smocuri de buruieni şi iarbă deasă. 

Era spre sfârşitul după-amiezii. Onos luneca sub linia 
orizontului, iar lumina rea şi tăioasă a lui Tano şi Sitha 
proiecta umbre clar definite, conferind zilei un aspect 
iernatic, deşi vremea era caldă. Micul ochi roşu care era 
Dovim se deplasa pe boltă în nord, foarte sus şi departe. 


Siferra se întrebă ce se întâmplase cu invizibilul Kalgash 
Doi. În mod vădit, îşi încheiase acţiunea teribilă şi trecuse 
mai departe. Acum putea fi la un milion de kilometri 
depărtare, în spaţiu, îndepărtându-se pe orbita Sa alungită, 
gonind prin vidul întunecat pentru ca să revină după alţi 
două mii patruzeci şi nouă de ani. „Mult, mult prea 
devreme”, se gândi cu amărăciune femeia. 

În faţa ei apăru o inscripţie: 

PROPRIETATE PARTICULARĂ TRECEREA OPRITĂ PRIN 
ORDINUL COMITETULUI DE DISCIPLINĂ 
UNIVERSITATEA ŞARO. 

Apoi o alta, cu litere roşii: 

PERICOL! LABORATOR DE CERCETĂRI cu ENERGII 
MARI TRECEREA INTERZISĂ. 

Perfect! Deci se afla pe drumul cel bun. 

Siferra nu fusese niciodată în Sanctuar, nici măcar pe 
timpul când adăpostise laboratorul de fizică, dar ştia la ce 
să se aştepte: mai multe porţi, apoi o cameră IV automată, 
care scana pe oricine reuşise să ajungă până aici. După 
câteva minute, ajunse la prima poartă. Era dublă, din plasă 
metalică, înaltă de peste trei metrişi se continua în ambele 
părţi cu un gard ameninţător din sârmă ghimpată, care 
dispărea în desişurile încâlcite din jur. Poarta era 
întredeschisă. 

O examină, surprinsă. Era oare o iluzie? O părere a minţii 
ei, încă nerefăcute? Nu! Nu, într-adevăr, era deschisă. Şi 
era poarta cea căutată; văzuse pe ea emblema Universităţii. 
Dar de ce nu era zăvorâtă? Nu părea că ar fi fost forţată. 

Tulburată, păşi înăuntru. 

Drumeagul se transformase într-o alee de pământ 
bătătorit, brăzdată de făgaşe şi gropi. Porni pe lângă ea şi 
după scurt timp văzu un alt gard, de data aceasta nu din 
sârmă ghimpată ci din beton, solid şi inexpugnabil. 

Era întrerupt de o uşă din metal întunecat, deasupra 
căreia se zărea lentila unei camere TV. 

Şi uşa aceasta era deschisă. 


Din ce în ce mai ciudat! Unde era mult-lăudata securitate 
ce trebuia să izoleze Sanctuarul de nebunia generală care 
se abătuse asupra tuturor? 

Trecu pragul. Tăcerea era absolută. În faţă se vedeau 
câteva barăci şi şoproane dărăpănate, din lemn. Poate că 
adevărata intrare a Sanctuarului - despre care ştia că era 
un tunel subteran - se afla după ele. Le ocoli. 

Da, aici era intrarea: o uşă ovală în sol, înapoia căreia se 
întrezărea un tunel întunecat. 

Iar lângă ea se aflau zece-doisprezece oameni, privind-o 
cu o curiozitate neplăcută. În jurul gâtului purtau nişte 
legături verzi, asemănătoare unor eşarfe. Siferra nu 
recunoscu pe niciunul dintre ei. Din câte îşi putea da 
seama, nu erau din Universitate. 

În stânga intrării ardea un foc micuţ. Alături se aflau mai 
multe vreascuri, stivuite meticulos, în ordinea mărimii. 
Părea mai degrabă opera unui arhitect, decât o simplă 
grămăjoară de lemne de foc. 

O senzaţie oribilă de spaimă şi dezordine o cuprinse pe 
femeie. Ce era aici? Acesta să fie Sanctuarul? Cine erau 
oamenii aceştia? 

— Stai pe loc, rosti un bărbat. Vorbise încet, dar 
autoritatea se simţea precum şfichiul unui bici: Sus mâinile! 

Ţinea în mână un pistol cu raze, mic şi plat, aţintit spre 
abdomenul ei. 

Siferra ridică braţele fără un cuvânt. 

Necunoscutul avea trăsături puternice şi hotărâte; părea 
să aibă vreo cincizeci de ani şi cu siguranţă era 
conducătorul grupului. Era îmbrăcat impecabil şi se 
comporta echilibrat şi sigur pe el. Eşarfa lui verde avea 
luciul mătăsii fine. 

Cine eşti? O întrebă fără să mişte pistolul. 

— Siferra 69, profesor de arheologie la Universitatea Şaro. 

— Foarte frumos. Intenţionezi să faci ceva săpături pe aici, 
doamnă profesoară? 


Ceilalţi izbucniră în râsete, de parcă spusese ceva foarte 
amuzant. 

— Încerc să găsesc Sanctuarul Universităţii, spuse Siferra. 
Ştiţi unde este? 

— Probabil că aici a fost, replică necunoscutul. Cei de la 
Universitate au plecat de câteva zile. Acum e sediul Patrulei 
Focului... Spune-mi, doamnă profesoară, deţii 
aprinzătoare? 

— Aprinzătoare? 

— Chibrituri, brichete, generatoare portabile... orice 
obiect care poate aprinde un foc. 

— N-am absolut nimic, clătină ea din cap. 

— Aprinderea focului este interzisă, conform Articolului 
Unu din Codul Provizoriu. Încălcarea Articolului Unu se 
pedepseşte cu maximum de severitate. 

Siferra îl privi nedumerită. Despre ce vorbea? 

— N-am încredere în ea, Altinol, rosti un individ slab şi tras 
la faţă. Profesorii ăştia au pornit totul. Fac pariu că are ceva 
ascuns prin haine. 

— Nu am absolut nici un obiect care poate aprinde focul, 
se răsti iritată Siferra. 

— Poate că da, încuviinţă Altinol. Sau poate că nu. Noi nu 
riscăm, doamnă profesoară. Dezbrăcarea! 

— Ce-ai zis? îl privi ea uluită. 

— Dezbrăcarea. Jos hainele. Arată că n-ai asupra ta 
obiecte interzise. 

— Stai aşa! Clipi ea stupefiată. Nu cred că vorbeşti serios. 

— Articolul Doi din Codul Provizoriu: Patrula Focului poate 
lua orice măsuri necesare pentru prevenirea focurilor 
neautorizate. Articolul Trei: Aceasta include execuţia 
imediată şi fără judecată a persoanelor care se opun 
autorităţii Patrulei. Dezbrăcarea, doamnă profesoară şi cât 
mai repede! 

Făcu un gest cu pistolul. Părea extrem de serios. Siferra 
nu schiţă însă nici o mişcare. 

— Cine sunteţi voi? Ce-i chestia asta cu Patrula Focului? 


— Suntem nişte cetăţeni vigilenţi, doamnă profesoară. 
Încercăm să restaurăm legea şi ordinea în Şaro după 
Dezastru. Ştiţi probabil că oraşul a fost distrus în mare 
parte. Sau poate nu ştiaţi? Incendiile continuă să se extindă 
şi nu mai există pompieri care să facă faţă situaţiei. Poate că 
n-ai observat, dar regiunea e ticsită de sonaţi care cred că 
sunt cam puţine focuri şi mai aprind şi ei câteva. Situaţia nu 
mai poate continua aşa. Intenţionăm să-i oprim pe aceşti 
indivizi prin orice mijloace ne stau la îndemână. Eşti 
suspectată de deținerea de materiale combustibile. 
Acuzaţia a fost formulată şi ai la dispoziţie şaizeci de 
secunde ca să-ţi dovedeşti nevinovăția. În locul tău, aş 
începe să mă dezbrac, doamnă profesoară. 

Siferra îl văzu începând să numere secundele. 

Să se dezbrace, în faţa unor necunoscuţi? Un val roşu de 
mânie o străbătu la gândul acestei umilinţe. În majoritate, 
necunoscuţii erau bărbaţi. Nici măcar nu se sinchiseau să-şi 
ascundă nerăbdarea. În ciuda citării solemne dintr-un Cod 
Provizoriu, nu era deloc o măsură de securitate. Voiau pur 
şi simplu s-o vadă în pielea goală şi deţineau mijloace de 
constrângere. Era inadmisibil. 

Apoi, după o clipă, simţi cum indignarea o părăseşte. 

„Ce mai contează?” se întrebă obosită. Lumea se sfârşise. 
Sfiala constituia un lux accesibil doar oamenilor civilizaţi, 
iar civilizaţia devenise un concept desuet. 

lar acum era ameninţată în mod direct, cu arma. Locul era 
izolat şi îndepărtat, undeva pe un drum de ţară lăturalnic. 
Nimeni n-avea să-i sară în ajutor. Secundele treceau, iar 
Altinol nu părea că glumeşte. 

Nu merita să moară doar de dragul de a-şi feri trupul de 
privirile lor. 

Lăsă ciomagul să-i cadă din mână. 

După aceea, clocotind de furie, dar fără să se trădeze prin 
cel mai mic gest, începu să-şi scoată hainele şi să le arunce 
pe jos. 

— Şi lenjeria? întrebă ironică. 


— Totul. 

— Se pare că aş avea o brichetă ascunsă pe aici? 

— Mai ai douăzeci de secunde. 

Femeia îl fulgeră cu privirea şi se dezbrăcă complet. 

Acum, după ce o făcuse, era neaşteptat de uşor să stea 
goală în faţa unor oameni necunoscuţi. Nu-i păsa. Îşi dădu 
seama că aceasta era principala schimbare adusă de 
sfârşitul lumii. Nu-i mai păsa. Îşi îndreptă spatele şi rămase 
nemişcată, aproape sfidătoare, aşteptând să vadă ce aveau 
să facă în continuare. Ochii lui Altinol îi cercetară trupul cu 
nonşalanţă, stăpân pe sine. Într-un fel, femeia constată că 
nici asta n-o mai deranja. Se simţea cuprinsă de o 
indiferenţă rece. 

— Foarte frumos, doamnă profesoară, rosti el în cele din 
urmă. 

— Mulţumesc, replică ea tăios. Acum pot să mă îmbrac? 

— Evident. Flutură neglijent din mână: Scuză-ne pentru 
situaţia neplăcută, dar trebuia să fim absolut siguri. 

Îşi vâri pistolul în centura de la brâu şi rămase cu braţele 
încrucişate, privind-o în timp ce se îmbrăca. Apoi spuse: 

— Probabil consideri că ai ajuns printre sălbatici, nu? 

— Chiar te interesează ce consider? 

— Poate ai observat că nu ne-au curs balele şi nici nu ne- 
am scăpat pe noi, în vreme ce... hmm. ai demonstrat că n-ai 
asupra ta nici un fel de aprinzătoare. Şi nimeni n-a 
încercat să te molesteze în vreun fel. 

— Aţi fost teribil de drăguţi. 

— Subliniez aceste aspecte, urmă bărbatul, deşi îmi dau 
seama că nu te prea interesează atâta vreme cât eşti 
furioasă pe noi, deoarece vreau să ştii că grupul nostru, 
peste care ai nimerit întâmplător, s-ar putea să reprezinte 
ultimul bastion de civilizaţie din nenorocita asta de lume. 
Nu ştiu unde au dispărut iubiții noştri conducători, nu-i 
consider în nici un caz civilizaţi pe adulaţii Apostoli ai 
Flăcării, iar prietenii tăi din Universitate au plecat de aici. 


În rest toţi ceilalţi par cu minţile duse. Excepţiile suntem 
noi şi cu tine, doamnă profesoară. 

— Cât de măgulită mă simt că m-aţi inclus şi pe mine... 

— Nu măgulesc pe nimeni, niciodată. Aparent, ai rezistat 
mai bine decât majoritatea la Beznă, Stele şi Dezastru. 
Vreau să ştiu dacă te interesează să rămâi aici şi să faci 
parte din grupul nostru. Avem nevoie de oameni ca tine. 

— Şi ce-nseamnă asta? Să frec duşumelele? Să vă fac de 
mâncare? Altinol nu părea atins de sarcasmele ei. 

— Asta înseamnă să ne ajuţi în lupta de a ţine civilizaţia în 
viaţă. Nu-mi place să mă joc cu vorbele, dar noi considerăm 
că îndeplinim o misiune sfântă. Zi după zi, înaintăm prin 
nebunia de aici, dezarmându-i pe cei violenţi, confiscându- 
le aprinzătorile şi rezervându-ne nouă în exclusivitate 
dreptul de a face focul. Cel puţin deocamdată nu putem 
stinge incendiile, dar încercăm să oprim declanşarea altora. 
Asta-i misiunea noastră. Controlăm conceptul de foc. Este 
primul pas spre crearea unei lumi în care să se poată trăi ca 
înainte. Te invit să te alături nouă, pentru că pari cu 
judecată întreagă. Ce spui? Vrei să faci parte din Patrula 
Focului? Sau preferi să-ţi încerci norocul înapoi în pădure. 

Dimineaţa era înnegurată şi răcoroasă. Fuioare groase de 
ceaţă se răsuceau pe străzi: o pâclă atât de deasă, încât 
Sheerin nu izbutea să distingă sorii de pe cer. Onos trebuia 
să fie pe undeva... cu siguranţă, însă lumina lui aurie era 
difuză şi aproape complet ascunsă de neguri. lar regiunea 
ceva mai luminată dinspre sud-vest nu putea să indice decât 
prezenţa unei perechi de sori, dar nu-şi putea da seama 
dacă erau Sitha şi Tano sau Patru şi Trey. 

Psihologul era foarte obosit. Înţelegea deja foarte clar că 
ideea de a merge singur până în Parcul Naţional Amgando, 
cale de sute de kilometri, fusese o absurditate. 

Lua-l-ar naiba pe Theremon! Cel puţin împreună ar fi avut 
o şansă. Dar ziaristul fusese de neclintit în convingerea lui 
că avea s-o găsească pe Siferra. Cine vorbea de vise! Cine 
vorbea de absurdităţi! 


Privi înainte, încercând să desluşească ceva prin pâcle. 
Avea nevoie de un loc unde să se odihnească o vreme. 
Trebuia să găsească de mâncare şi poate să-şi schimbe 
hainele sau cel puţin să se spele. În viaţa lui nu se simţise 
atât de murdar. De flămând... De obosit... Sau deprimat... 

Din prima clipă când îi auzise pe Beenay şi Athor vorbind 
despre posibilitatea Beznei, Sheerin oscilase între cele două 
extremităţi ale spectrului psihologic, de la pesimism la 
optimism şi înapoi, de la speranţă la disperare şi iar la 
speranţă. Inteligența şi experienţa lui îi spuneau un lucru, 
dar firea sa încăpăţânată susţinea altceva. 

Poate că astronomii greşiseră şi n-avea să fie nici o eclipsă. 

Nici vorbă, catastrofa era inevitabilă. 

În ciuda experienţei neplăcute avute de el însuşi cu doi ani 
în urmă, în Tunelul Misterului, Bezna nu putea fi chiar aşa 
teribilă, presupunând că avea să se manifeste cu adevărat. 

Greşit. Bezna va cauza nebunie universală. 

Alienaţia va fi doar temporară şi va consta într-o scurtă 
perioadă de dezorientare. 

Nebunia va avea caracter permanent la majoritatea 
populaţiei. 

Lumea va fi năucită pentru câteva ore, apoi va reveni la 
normal. 

Lumea va fi distrusă în haosul ce va urma eclipsei înainte 
şi-napoi, sus şi jos într-un du-te-vino permanent a doi 
Sheerin gemeni, încleştaţi într-o eternă dispută. 

Acum însă era pe curba descendentă a ciclului şi se pare 
că rămăsese acolo, nemişcat şi jalnic. Forţa şi optimismul 
său se destrămaseră după cele văzute în ultimele zile. 
Probabil că urmau să treacă decenii, dacă nu chiar un secol 
sau mai mult, înainte ca lucrurile să revină la normal. 
Trauma mintală lăsase o cicatrice prea adâncă, distrugerea 
ce afectase structura societăţii era prea întinsă. Lumea pe 
care o iubise fusese învinsă şi nimicită de Beznă; nu mai 
putea fi pusă în funcţiune. Aceasta era opinia lui 
profesională şi n-avea nici un motiv să se îndoiască de ea. 


Trecuseră trei zile de când se despărţise de Theremon şi 
pornise, vioi, spre Amgando. Vioiciunea aceea era greu de 
regăsit acum. Izbutise să iasă teafăr din pădure - existaseră 
două momente mai dificile, când trebuise să învârtă 
toporişca şi să rânjească ameninţător, o cacialma totală din 
partea lui, dar care dăduse rezultate - şi de o zi înainta cu 
greu prin cândva frumoasele suburbii sudice. 

Aici totul era ars. Cartiere întregi fuseseră distruse şi 
abandonate. Multe clădiri fumegau încă. 

Sheerin ţinea minte că autostrada ce făcea legătura cu 
provinciile din sud începea la câţiva kilometri după parc... 
două-trei minute de mers cu maşina. Acum însă nu avea 
maşină. Escaladase de-a buşilea pantele abrupte ale Colinei 
Onos, agăţându-se de tufişuri. Pierduse o jumătate de zi 
pentru câteva sute de metri. 

Ajuns în vârf, constatase că acesta aducea mai degrabă cu 
un platou ce se întindea la nesfârşit şi, deşi mersese fără să 
se oprească, tot nu ajunsese la autostradă. 

Oare direcţia era cea bună? 

Da! La răstimpuri, întâlnea indicatoare rutiere care-l 
anunțau că se îndrepta spre Autostrada Sudică. Dar cât de 
departe era aceasta? Indicatoarele nu afişau nici o distanţă 
Cam la zece-unsprezece intersecţii cu străzi laterale, găsea 
un asemenea semn rutier, dar atât Continuă mai departe. 
Nu avea de ales. 

Găsirea autostrăzii nu reprezenta însă decât primul pas în 
drum către Amgando. Teoretic, abia ieşea din Şaro. Apoi? 
Să meargă mai departe? Ce altceva? Era greu de crezut că 
avea să se întovărăşească cu cineva. Nu mai circulă nici un 
vehicul; probabil că benzinăriile care scăpaseră de incendiu 
fuseseră golite cu zile în urmă... În ritmul acesta, în cât 
timp avea să ajungă în Amgando pe jos? în câteva 
săptămâni? în câteva luni? Nu... avea să moară de foame cu 
mult înainte de a se apropia de ţintă. 

Trebuia totuşi să continue. Ştia bine că fără un ţel, avea să 
se prăbuşească imediat. 


De la eclipsă trecuse cam o săptămână, poate ceva mai 
mult. Începuse să piardă socoteala timpului. Nu mai mânca 
sau dormea în mod regulat, deşi fusese întotdeauna adeptul 
unui program rigid. Sorii apăreau şi dispăreau de pe boltă, 
lumina sporea sau pălea, aerul era mai rece sau mai cald, 
iar timpul trecea, dar nu în ritmul: mic dejun-dejun-prânz- 
cină-somn; Sheerin nu ştia cum trecea. Ştia doar că puterile 
îl lăsau cu repeziciune. 

După Căderea Nopţii, nu mâncase niciodată pe săturate. 
De la momentul acela întunecat nu avusese parte decât de 
amăgiri ale foamei - câte un fruct, când găsea, orice boabe 
ce nu păreau otrăvitoare, fire de iarbă... Nu-l 
îmbolnăviseră, dar nici nu-i dădeau cine ştie ce putere. 
Conţinutul nutritiv era probabil aproape nul. Hainele, 
sfâşiate şi murdare, atârnau ca de pe o sperietoare. Nu 
avea curaj să privească dedesubtul lor. Bănuia că pielea îi 
atârna acum în falduri peste oasele descărnate. Gâtlejul îi 
era permanent uscat, limba îi părea umflată şi simţea o 
durere surdă înapoia ochilor. lar senzaţia de gol dureros 
din stomac nu-l părăsea nici un moment. 

În clipele lui mai vesele, îşi spunea că acesta fusese 
motivul necunoscut pentru care, ani de zile, se străduise cu 
atâta ardoare să acumuleze un asemenea strat de grăsime. 

Însă clipele vesele erau tot mai scurte şi mai rare. Foamea 
îi alunga buna dispoziţie. În acelaşi timp, îşi dădea seama că 
în felul acela nu putea rezista mult. Corpul lui masiv fusese 
obişnuit să fie hrănit în mod regulat şi abundent; o vreme 
se mai putea bizui pe rezervele acumulate, după care ar fi 
fost prea slăbit ca să poată continua. În scurt timp, s-ar fi 
părut mai simplu să se ghemuiască într-un tufiş şi să se 
odihnească... mult... mult... 

Trebuia să găsească hrană Cât mai repede! 

Cartierul pe care-l traversa acum deşi pustiu ca toate 
celelalte, părea mai puţin devastat. Şi aici fuseseră incendii, 
dar nu peste tot şi existau case pe care flăcările le ocoliseră 


în mod surprinzător. Răbdător, Sheerin trecu pe la fiecare, 
încercându-le uşile. 

Absolut toate erau încuiate. 

„Ce oameni!” îşi spuse. „Câtă exagerare! Lumea se 
prăbuşea în jurul lor, ei îşi abandonau locuinţele şi fugeau 
în pădure, în campus, zeii ştiu unde... dar înainte de-a 
pleca, încuiau uşile! De parcă îşi luau un scurt concediu pe 
durata haosului, ca să revină după aceea la cărţile şi 
fleacurile lor, la dulapurile cu haine elegante, la grădini şi 
terase. Sau pur şi simplu nu şi-au dat seama că totul se 
terminase, că haosul de-abia începuse?” „Poate că nici n-au 
plecat”, se gândi Sheerin. „Poate că se ascund înăuntru, 
înapoia uşilor încuiate, ghemuiţi în pivnițe aşa cum am făcut 
eu, aşteptând ca lucrurile să revină la normal. Sau poate că 
mă privesc dinapoia ferestrelor de la etaj, rugându-se să 
plec odată.” 

Încercă altă uşă. Alta... Alta... Toate erau zăvorâte. Nici un 
răspuns. 

— Hei! E cineva acasă? Deschideţi! 

Tăcere. 

Privi posomorât uşa masivă din faţa lui. Îşi închipui 
comorile dinapoia ei, alimentele, cada de baie, patui 
moale... lar el era afară şi nu putea intra. Se simţea precum 
băieţelul din poveste, care căpătase cheia fermecată de la 
grădina unde curgeau râuri de lapte şi miere, iar guma de 
mestecat creştea în copaci, dar care era prea mic ca să 
poată ajunge până la broască. Simţea că-l podideşte 
plânsul. 

Atunci îşi aminti că avea o toporişcă, izbucni în râs. 
Probabil că-l prostise foamea. Băieţelul din poveste nu se 
dăduse bătut, ci-şi oferise mănuşile, cizmele şi şapca 
animalelor care treceau, pentru a-l ajuta; acestea se suiseră 
unul pe spinarea celuilalt, iar el urcase în vârf şi ajunsese 
cu cheia la broască. Iar Sheerin, care nu era deloc mititel, 
privea o uşă încuiată uitând că avea o secure! 

Să spargă uşa? Pur şi simplu s-o spargă? 


Contravenea cu tot ceea ce considerase el corect şi legal. 

Îşi privi toporişca de parcă se preschimbase într-un şarpe 
Să spargă uşa... asta însemna violare de domiciliu! Cum 
putea el, Sheerin 501, profesor de psihologie la 
Universitatea Şaro, să spargă uşa casei unui cetăţean 
paşnic şi să profite de ceea ce găsea înăuntru? 

„Cu grijă”, îşi spuse, chicotind şi mai tare de propria lui 
naivitate. „Aşa o s-o faci” 

Ridică securea. 

Nu era însă deloc uşor. Muşchii săi slăbiţi de înfometare 
protestară împotriva efortului. Putea ridica securea, nu era 
nici o problemă, dar lovitura fu jalnic de slabă şi simţi un 
junghi de foc prin braţe şi spinare, atunci când lama izbi 
uşa. O spărsese? Nu. O crăpase puţin? Poate... Mai degrabă 
o ştirbitură micuță. Izbi din nou. Încă o dată. Mai tare. „Aşa, 
Sheerin. Ai prins-o Dă-i! Dă-i!” 

După primele lovituri, de-abia mai simţi durerea. Închise 
ochii, inspiră adânc şi izbi. Şi încă o dată. Uşa începea să 
cedeze Apăruse acum o crăpătură vizibilă. Încă o lovitură... 
Încă una... alte cinci-şase şi avea să se spargă. 

Mâncare! Baie! Pat! 

Dă-i! Şi dă-i! Şi... 

Uşa se deschise brusc. Din cauza surprizei, fu cât pe-aici 
să cadă. Îşi pierdu echilibrul, se clătină, se propti cu 
toporişca în tocul uşii şi ridică privirea. 

Îl priveau Şase chipuri cu ochii mocnind sălbatic. 

— Aţi ciocănit, domnule? întrebă cineva şi toţi hohotiră ca 
nişte apucaţi. 

Apoi îl înşfăcară de braţe şi-l traseră înăuntru. 

— Nu-ţi trebuie asta, vorbi un altul şi-i smulse fără efort 
securea. Nu ştii că te poţi răni cu aşa ceva? 

Alte râsete... hohote demente. Îl împinseră într-o odaie şi 
făcură cerc în jurul lui. 

Erau vreo opt-nouă. Atât femei cât şi bărbaţi, plus un 
adolescent. Sheerin îşi dădu imediat seama că nu erau 
stăpânii casei, care fusese pesemne îngrijită şi atent 


întreţinută înainte ca ei să se mute aici. Acum pereţii erau 
pătaţi, jumătate din mobilier fusese răsturnat, iar covorul 
părea îmbibat cu... vin? 

Ştia ce erau oamenii aceştia. Vagabonzi fără adăpost, 
zdrenţăroşi, neraşi şi nespălaţi. Luaseră în stăpânire casa, 
după ce proprietarii ei dăduseră bir cu fugiţii. Unul purta 
numai o cămaşă, iar o fetişcană de nici douăzeci de ani era 
îmbrăcată doar cu un şort. Degajau o duhoare neplăcută, 
acră. Ochii lor aveau privirea intensă, fixă şi în acelaşi timp 
năucă, pe care o zărise de mii de ori în ultimele zile Nu-ţi 
trebuia experienţă clinică pentru a recunoaşte ochii unor 
nebuni. 

Dincolo de mirosul greu degajat de trupurile lor, se simţea 
însă o altă aromă, mult mai plăcută, care aproape că-l 
zăpăcea pe Sheerin: cea de mâncare. În camera alăturată 
se gătea. Ciorbă? Tocană? Ceva fierbea acolo. Se clătină, 
ameţit de foame şi de speranţa bruscă de a o potoli. 

— N-am ştiut că-i cineva înăuntru, rosti el pe un ton 
împăciuitor. Dacă mă puteţi găzdui până diseară, după 
aceea plec. 

— Eşti din Patrulă? întrebă suspicios un bărbat voinic şi 
bărbos, care părea şeful celorlalţi. 

— Patrulă? Repetă nesigur Sheerin. Nu, nu ştiu ce-i asta... 
Mă numesc Sheerin 501 şi sunt profesor la... 

— Pa-tru-lă! Pa-tru-lă! Pa-tru-lă! Începură ei brusc să 
scandeze, învârtindu-se în cerc în jurul lui. 

— Universitatea Şaro. 

Parcă pronunţase nişte cuvinte magice. Încremeniră şi 
amuţiră, privindu-l straniu. 

— Zici că eşti de la Universitate? întrebă şeful pe un ton 
ciudat. 

— Exact. La catedra de psihologie. Sunt profesor, dar mai 
fac şi ceva practică prin spitale... Să ştiţi că nu doresc să vă 
deranjez cu nimic. Aş vrea doar un locşor să mă pot odihni 
câteva ore şi puţină mâncare, dacă aveţi... Doar puţină. N- 
am mai mâncat de la... 


— Universitate, răcni o femeie. Cuvântul sunase obscen, 
aproape ca o înjurătură. Sheerin mai auzise tonul acela, în 
noaptea eclipsei, când Folimun se referise la savanţi. Era 
de-a dreptul înspăimântător. 

— Universitate! Universitate! Universitate! 

Începură din nou să se învârtă în jurul lui, scandând, 
arătându-l, făcând semne bizare cu degetele lor încovoiate. 
Nu le mai putea înţelege cuvintele. Era o incantaţie 
răguşită, de coşmar: silabe lipsite de sens. 

Să fi fost oare nişte Apostoli ai Flăcării, adunaţi aici pentru 
a practica rituri obscure? Nu, se îndoia de aşa ceva. Arătau 
prea mizerabil, prea zdrenţăroşi, prea demenţi. Puţinii 
Apostoli pe care-i cunoscuse erau băţoşi, îngrijiţi şi 
dovedeau autocontrol aproape inuman. 

În plus, nu apăruseră deloc după eclipsă. Psihologul 
bănuia că se retrăseseră în propriile lor sanctuare, pentru a 
sărbători împlinirea prorocirilor. 

Aceştia nu puteau fi decât nişte nebuni pribegi, însă în 
ochii lor se părea că citeşte setea de sânge. 

— Vă rog să mă scuzaţi dacă v-am deranjat, rosti el 
repede, o să plec imediat. Am încercat să intru doar pentru 
că am crezut că nu-i nimeni şi mi-era foame. N-am vrut să... 

— Universitate! Universitate! 

Nu mai zărise niciodată priviri atât de încărcate de ură ca 
la aceşti oameni. În acelaşi timp, păreau înfricoşaţi. Se 
fereau de el, erau încordaţi şi tremurau, parcă temându-se 
de o putere teribilă pe care ar fi putut-o dezlănţui pe 
neaşteptate. 

Sheerin întinse braţele către ei, implorator. Dacă s-ar fi 
oprit o clipă din cântecele şi ţopăielile acelea. Mirosul 
mâncării din odaia vecină îl ameţea. Prinse de mână o 
femeie, intenţionând să-i cerşească o coajă de pâine, un 
castron cu ciorbă, orice. Ea sări înapoi, şuierând, ca şi când 
atingerea lui o arsese şi-şi frecă cu putere locul atins de 
degetele psihologului. 


— Vă rog, spuse el. Nu vreau să vă fac nici un râu. Vă rog 
să mă credeţi că sunt absolut inofensiv. 

— Inofensiv! scuipă şeful. Tu? Voi, de la Universitate? 
Sunteţi mai răi decât Patrula. Ei ne prigonesc, dar voi... voi 
aţi distrus lumea! 

— Ce-am făcut? 

— Ai grijă, Tasibar! Ţipă o femeie. Scapă de el până nu ne 
face o vrajă. 

— O vrajă? Pufni Sheerin. Eu? 

Îl arătau iarăşi cu degetele, împungând aerul cu 
vehemenţă, ameninţători. Unii începură să murmure o 
incantaţie mârâită şi aprigă, ce părea un motor a cărui 
turație creşte permanent, luând-o şi razna. 

— Ei au chemat Bezna, rosti fata în şort. 

— Şi Stelele, adăugă cel îmbrăcat numai în cămaşă. Ei au 
adus Stelele! 

— Şi-ăsta le poate aduce înapoi! Zbieră prima femeie. Dă-l 
afară! Dă-l afară! 

Sheerin privea şi nu-i venea să creadă. Ar fi trebuit să 
poată prezice toate astea. Era o evoluţie firească: 
suspiciunea patologică faţă de oamenii de ştiinţă şi în 
general faţă de intelectuali; o fobie care probabil că se 
răspândise ca o molimă printre supraviețuitorii eclipsei. 

— Credeţi că pot readuce Stelele, pocnind din degete? 
Asta vă-nspăimântă? 

— Eşti de la Universitate, vorbi Tasibar. Voi ştiaţi tainele. 
Universitatea a adus Bezna, da! Universitatea a adus 
Stelele! Universitatea a adus pieirea! 

Era prea de tot. 

După ce-l târâseră înăuntru, silindu-l să adulmece mirosul 
înnebunitor al mâncării, fără să capete nici o bucăţică, 
acum îl acuzau de dezastru... îl considerau un fel de vrăjitor 
Tău... 

O coardă plesni în Sheerin. 

— Aşa credeţi? Pufni el dispreţuitor. Idioţilor! Nebuni 
superstiţioşi! Daţi vina pe Universitate? Noi am adus 


Bezna? Zeilor, câtă prostie! Noi am încercat să vă 
avertizăm! 

Încleşta furios din pumni, izbindu-i laolaltă. 

— Le-aduce iar, Tasibar! O să facă întuneric! Opreşte-l! 
Opreşte-l! Se strânseră în jurul lui, apropiindu-se, căutând 
să-l înşface. 

În mijlocul lor. Sheerin întinse braţele neajutorat, 
împăciuitor, dar nu se clinti deloc. Acum regreta că-i 
insultase, nu pentru că-şi primejduise viaţa - probabil că 
nici nu băgaseră în seamă epitetele cu care-i gratulase ci 
pentru că ştia că de fapt nu era vina lor. Mai degrabă era a 
lui, deoarece nu încercase îndeajuns să-i ajute să se apere 
faţă de ceea ce avea să urmeze. Articolele lui Theremon... 
dacă ar fi discutat cu ziaristul, dacă l-ar fi convins la timp 
să-şi schimbe tonul ironic... 

Da, asta regreta acum. 

Regreta tot felul de lucruri, pe care le făcuse sau nu. 

Era însă mult prea târziu. 

Cineva îl lovi. Icni de surpriză şi de durere. 

— Liliath..., izbuti să strige. 

Apoi, ei năvăliră. 

Pe cer erau patru sori: Onos, Dovim, Trey şi Patru. 
Theremon îşi aminti că zilele cu patru sori erau considerate 
norocoase. Aceasta era cu siguranţă o zi cu noroc. 

Carne! În sfârşit, carne! 

Ce lucru minunat. 

O obținuse - printr-o pură întâmplare, dar asta era mai 
puţin important. Cu cât era mai flămând, cu atât viaţa 
începea să-şi piardă atracţia. Acum era în stare să înfulece 
o bucăţică de carne, indiferent de mijloacele prin care 
fusese obţinută. 

În pădure existau animale sălbatice, cele mai multe de 
talie mică, foarte puţin periculoase, dar absolut toate 
imposibil de prins... cel puţin cu mâinile goale. Iar 
Theremon nu se pricepea la capcane şi nici n-avea 
materiale din care să construiască vreuna. 


Toate poveştile acelea despre oameni care se rătăciseră în 
păduri şi se adaptaseră imediat la viaţa sub cerul liber, 
transformându-se instantaneu în vânători iscusiţi şi 
constructori de adăposturi erau într-adevăr... poveşti! 
Ziaristul se considera un tip destul de competent faţă de alţi 
orăşeni, însă ştia că şansele lui de a vâna un animal erau 
egale cu cele de a repune în funcţiune generatoarele unei 
uzine electrice. În privinţa construirii unui sălaş, reuşise 
doar să înjghebeze un simplu acoperiş, din crengi şi 
rămurele, care cel puţin îl ferea de ploaie. 

Acum însă vremea redevenise caldă şi plăcutăşi avea 
carne. Singura problemă era legată de modul de preparare. 
Nici prin gând nu-i trecea s-o mănânce crudă. 

Ca o culme a ironiei, într-un oraş distrus aproape complet 
de foc, el nu ştia cum putea frige o bucată de carne. 
Incendiile cele mari se stinseseră de mult şi parcă nicăieri 
nu mai apăreau focuri micuţe, ca în primele zile de după 
eclipsă. 

„O să găsesc eu ceva”, se gândi Theremon. să frec două 
bețe între ele? Să lovesc cu o bucată de metal în piatră, ca 
să produc scântei?” 

Animalul fusese ucis de nişte băieţi, aflaţi pe malul opus al 
unui lac din preajma ascunzătorii sale. Probabil că 
intenţionaseră să-l mănânce ei, doar dacă nu erau într-atât 
de nebuni încât să-l fi omorât ca distracţie. Deşi ziaristul nu 
credea asta. Băieţii fuseseră destul de hotărâți, cu 
înverşunarea pe care numai foametea o poate stârni. 

Animalul era un graben, o lighioană urâtă, cu trompă 
scurtă, blană albastră şi coadă fără pic de păr, care putea fi 
zărită uneori scormonind prin gunoaiele de la periferie, 
după apusul lui Onos. Acum însă frumuseţea nu mai avea 
nici o importanţă. Nu se ştie cum, băieţii izbutiseră să-l 
scoată din vizuina lui şi-l încolţiseră într-o râpă micuță. 

În vreme ce Theremon îi privea de pe celălalt mal al 
lacului, dezgustat şi în acelaşi timp invidios, ei 
bombardaseră grabenul cu pietre, fugărindu-l înainte şi 


înapoi. Pentru un animal care se hrănea cu mortăciuni, era 
extrem de agil, ţâşnind iute într-o parte şi în alta, căutând 
să scape de urmăritorii săi. În cele din urmă, o lovitură 
norocoasă îl atinsese în cap şi-l omorâse instantaneu. 

Ziaristul crezuse că băieţii aveau să-l devoreze pe loc. Dar 
în clipa aceea, pe marginea râpei apăruse o siluetă hirsută, 
care începu să coboare spre lac. 

— Fugiţi! Răcnise un băiat. E Garpik, Spintecătorul! 

— Garpik! Garpik! 

În câteva clipe, băieţii dispăruseră, abandonând grabenul. 

Theremon se retrăsese la adăpostul unui copac, însă 
continuase să privească. Îl cunoştea şi el pe Garpik, deşi nu 
după nume; era unul dintre cei mai temuţi locuitori ai 
pădurii, un individ scund, cu aspect de maimuţă, complet 
gol şi încins cu o centură lată în care erau vârâte mai multe 
cuțite. Era pur şi simplu un criminal, un psihopat autentic, o 
fiară de pradă. 

Garpik rămase o vreme la gura râpei, îngânând ceva şi 
mângâind un cuţit... Părea că nu observă animalul, sau că 
nu-l interesează. Poate că aştepta întoarcerea băieţilor. Era 
însă clar că aceştia nu intenționau aşa ceva şi, după un 
timp, Garpik ridică din umeri şi dispăru în pădure, probabil 
căutând vreo ocazie de a-şi folosi armele. 

Theremon aşteptă cu infinită răbdare, asigurându-se că nu 
intenţiona să se întoarcă şi să-i cadă în spate. 

Apoi, când nu mai putu rezista să vadă grabenul zăcând pe 
pământ, de unde îl putea lua oricine ar fi trecut pe acolo, se 
repezi, ocoli lacul, luă animalul şi-l duse în adăpostul său. 

Avea greutatea unui prunc. Îi putea ajunge pentru două- 
trei mese, sau chiar mai mult dacă nu era lacom şi dacă nu 
se strică... 

Capul se învârtea de foame. Nu mai ştia de câte zile nu 
mâncase nimic altceva decât poame. Pielea se întinsese 
peste muşchi şi oase; puţina lui grăsime se absorbise de 
mult, iar acum îl ţinea în viaţă doar voinţa. Dar în seara 
aceasta, în sfârşit, avea să mănânce pe săturate. 


VW 


„Graben fript! Ce mai bunătate!” se gândi cu amărăciune, 
însă apoi îşi spuse: „Calul de dar nu se caută...” 

Mai întâi să aprindă focul... 

În primul rând, avea nevoie de lemne. Înapoia adăpostului 
său se afla o stâncă netedă, brăzdată de o crăpătură adâncă 
în care crescuseră buruieni. Multe erau veştede şi. După 
ultima ploaie, se uscaseră. Theremon smulse tulpini şi 
frunze îngălbenite, adunându-le într-o grămadă ce avea să 
ia foc cu uşurinţă. 

Apoi, nişte crenguţe uscate. Erau mai greu de găsit, dar 
scormoni pe solul pădurii, căutând ramuri rupte sau 
beţişoare cât de mici. Trecu aproape toată după-amiaza 
până reuşi să adune suficiente rămurele; Dovim dispăruse 
de pe cer, iar Trey şi Patru, care fuseseră deasupra 
orizontului când începuse vânătoarea grabenului, se aflau 
acum în mijlocul bolţii, ca o pereche de ochi sclipitori, 
urmărind din înălţimi evenimentele de pe Kalgash. 

Ziaristul aşeză grijuliu lemnele deasupra ierburilor uscate, 
construind un rug, aşa cum bănuia că ar fi procedat un 
adevărat pădurean mai întâi crenguţele subţirele, aşezate 
în crucişşi deasupra lor cele groase, sub formă de piramidă. 
Cu destulă greutate, reuşi să înfigă grabenul într-o 
frigăruie, făcută dintr-un băț ascuţit şi aproape dreptşi o 
fixă la mică distanţă deasupra rugului. 

Până aici era perfect. Mai lipsea un singur lucru. 

Focul! 

Câtă vreme făcuse pregătirile, refuzase să se gândească la 
această problemă, sperând că se va rezolva cumva de la 
sine, fără aportul lui. Acum însă sosise clipa. Avea nevoie de 
o scânteie. Era convins că binecunoscutul truc din cărţile de 
aventuri, constând în frecarea a două bețe, nu era decât o 
născocire. Citise că unele triburi primitive aprindeau focul, 
răsucind un băț în scobitura unei scândurele, dar bănuia că 
nu era chiar atât de simplu; necesită probabil mai mult de o 
oră de învârtit cu răbdare. Şi, oricum, trebuia să fii iniţiat 
de unul dintre bătrânii tribului, altfel nu izbuteai nimic. 


Putea însă obţine o scânteie prin ciocnirea a două 
pietre...? 

Se cam îndoia şi în această privinţă. Putea totuşi să 
încerce. Alte idei nu avea. În apropiere exista un bolovan 
mare, cu suprafaţa plată şi, după ce căută puţin, găsi o 
piatră mai mică, triunghiulară, pe care o putea ţine bine în 
palmă. Îngenunche lângă rug şi începu, răbdător, să 
izbească piatra cea plată cu vârful celeilalte. 

Nu se întâmplă nimic. 

Disperarea punea stăpânire pe el. „Asta sunt”, se gândi, 
„un adult care poate citi şi scrie, care poate conduce o 
maşină şi ştie chiar să lucreze cu un calculator... În două 
ore pot scrie un articol pe care toţi din Şaro ar dori să-l 
citească; şi am făcut-o, din două în două zile, vreme de 
douăzeci de ani. Dar nu pot aprinde un foc dacă n-am 
chibrituri.” „Pe de altă parte n-o să mănânc carne crudă 
decât dacă pur şi simplu n-o să am încotro. Nu! Nu! Nu! 
Nu! A/a/” 

Plin de furie izbi pietrele, o dată, încă o datăşi încă o dată. 
„Fă o scânteie, lua-te-ar naiba! Aprinde-te! Arzi! Frige-mi 
nenorocitul ăsta de animal!” 

Din nou. Şi din nou. Şi din nou. 

— Ce faci acolo, domnule? întrebă brusc un glas 
neprietenos, venind de undeva dinapoia umărului său 
drept. 

Theremon tresări îngrozit. Prima regulă de supravieţuire 
în pădure era să nu fii luat niciodată prin surprindere, 
indiferent ce alte preocupări aveai. 

Erau cinci bărbaţi, cam de vârsta lui. Păreau la fel de 
zdrenţuiţi ca oricare alt locuitor al pădurii. Nu aveau totuşi 
aspectul nebunilor atât de frecvenți la tot pasul: n-aveau 
priviri fixe, nici spume în colţul gurii, doar o expresie 
încruntată, obosită şi hotărâtă. Erau înarmaţi cu ciomege, 
iar atitudinea lor era evident ostilă. 

Cinci contra unu. „Bine”, se gândi, „luaţi naibii grabenul şi 
sta-v-ar în gât!” Nu era atât de inconştient încât să încerce 


să se lupte cu ei. 

— Am întrebat: „Ce faci acolo, domnule?”, repetă primul 
individ, mai tăios decât înainte. 

— Cam ce crezi? Replică Theremon. Încerc să aprind un 
foc. 

— Aşa bănuiam şi noi. 

Necunoscutul păşi înainte. În mod deliberat, lovi cu 
piciorul în grămăjoara de lemne strânse de ziarist. 
Crenguţele adunate cu atâta trudă zburară în toate părţile, 
iar frigarea cu grabenul căzu pe sol. 

— Hei, ce... 

— Fără focuri, domnule! Asta-i legea! Continuă pe un ton 
ferm şi sec: Deţinerea oricărui material combustibil este 
strict interzisă. Aceste lemne urmau să fie aprinse. Este 
evident. În plus, ai recunoscut vina. 

— Vină? Repetă stupefiat Theremon. 

— Ai declarat că făceai un foc. Pietrele acestea par să fie 
echipamentul de producere a focului, da? Legea este 
limpede în privinţa aceasta. Interzis! 

La un semn al său, un bărbat îl prinse pe Theremon de 
ceafă şi de piept, iar altul luă pietrele şi le azvârli în lac. 
Dispărură, plescăind. Privindu-le, Theremon se simţi 
probabil ca Beenay, când gloata distrusese telescoapele. 

— Dă... mi... drumul, gâfâi el, zbătându-se. 

— Dă-i drumul, încuviinţă şeful. 

Apăsă cu piciorul peste rugul ziaristului, răsucind călcâiul 
şi zdrobind crenguţele uscate. 

— Focurile nu mai sunt permise, vorbi el. Ne-au ajuns câte 
am avut. Nu putem accepta alte riscuri, suferinţe şi 
distrugeri, nu ştiai? Dacă mai încerci să faci un foc, te 
băgăm cu capu-n el, ai auzit? 

— Focul a distrus lumea, vorbi unul dintre bărbaţi. 

— Focul ne-a izgonit din case. 

— Focul e duşmanul. Focul e interzis. Focul e rău. 
Theremon rămase cu ochii holbaţi Focul rău? Focul 
interzis? Erau deci nebunii. 


— Sancţiunea pentru încercarea de aprindere a unui foc, 
prima contravenţie, spuse şeful, este amenda. Te amendăm 
cu confiscarea acestui animal. Să te-nveţi minte să nu mai 
periclitezi vieţile oamenilor nevinovaţi, Să-i fie învăţare de 
minte. Data viitoare când va prinde ceva. Îşi va aminti că nu 
trebuie să încerce să invoce duşmanul, doar pentru că are 
chef să mănânce friptură. 

— Nu! Strigă Theremon cu glas pe jumătate sugrumat, 
când Listigor, se aplecă să ia grabenul. E-al meu, 
imbecililor! Ai meu! Al meu. 

Se năpusti sălbatic, orice precauţie fiind spulberată de 
valul de exasperare şi frustrare. 

Ceva îl lovi, dureros, în stomac. Icni, tuşii şi se încovoie, 
strângându-şi mâinile peste burtă, iar în clipa aceea 
altcineva îi izbi în mijlocul spatelui, făcându-l să se 
împleticească, gata să cadă. De data aceasta lovi şi el 
puternic cu cotul, înapoi, simţi că atinsese pe cineva şi auzi 
un geamăt. 

Mai participase la încăierări, dar cu mult, mult timp în 
urmă. Şi niciodată singur împotriva a cinci. Acum însă nu 
putea da bir cu fugiţii, îşi spuse că trebuia să rămână în 
picioare şi să încerce cu orice chip să ajungă la peretele de 
stâncă, unde cel puţin nu putea fi atacat din spate. După 
aceea, să se străduiască săi ţină la distanţă, cu pumnii şi cu 
picioarele, chiar şi cu dinţii dacă ar fi fost nevoie, până-l 
lăsau în pace. 

Undeva în străfundul minţii lui, auzi un glas: Sunt complet 
nebuni. Pot foarte bine s-o ţină aşa până te omoară în 
bătaie. 

Nu putea face altceva decât să încerce să-i ţină la distanţă. 

Lăsă bărbia în piept şi, lovind în stânga şi-n dreapta, porni 
către stâncă. Bărbaţii îl atacau din toate părţile. Se menţinu 
totuşi pe picioare. Superioritatea lor numerică nu era atât 
de importantă pe cât crezuse. În spaţiul restrâns, cei cinci 
nu-l puteau lovi simultan şi Theremon folosea deruta în 
avantajul său, izbind indiferent în ce direcţie şi mişcându-se 


cu iuţeală, în vreme ce ei şovăiau, căutând să nu se 
ciocnească între ei. 

Ştia totuşi că n-avea să poată rezista mult, Avea buza 
spartă, un ochi umflat şi începuse să gâfâie. Un pumn 
zdravăn îl putea termina Ridică un braţ, protejându-şi faţaşi 
lovi cu celălalt, continuând spre stâncă. Izbi cu piciorul. Se 
auzi un urlet, urmat de o înjurătură. Cineva îl lovi în pulpă. 
Theremon se răsuci, icnind de durere. 

Se clătină şi trase disperat aer în plămâni. Era greu să 
distingă ceva, să se concentreze asupra unei ţinte. Fusese 
înconjurat din toate părţile şi loviturile curgeau ploaie. N- 
avea să ajungă la stâncă. Nu mai putea rămâne multă 
vreme în picioare. Avea să cadă şi atunci urma să fie călcat 
şi izbitşi-avea să moară... 

Avea... să... moară... 

În clipa aceea îşi dădu seama că se întâmpla ceva: se 
auzeau strigăte, apăruseră chipuri noi şi mai multe 
persoane necunoscute. „Grozav”, se gândi. „Alţi demenţi 
care-au venit la distracţie. Deşi poate că acum m-aş putea 
strecura...” 

— În numele Patrulei Focului, încetaţi! Răsună puternic, 
limpede şi poruncitor un glas de femeie. Vă ordon! Încetaţi! 
Lăsaţi-l în pace! Imediat! 

Theremon clipi şi-şi frecă ochii şi fruntea. Privi în jur, ca 
prin ceaţă. 

În luminiş apăruseră alţi patru oameni. Erau proaspeţi şi 
viguroşi şi purtau haine curate. La gât aveau eşarfe verzi. 
Toţi erau înarmaţi cu pistoale cu raze. 

Femeia care părea că-i conduce făcu un gest scurt şi 
poruncitor cu arma şi atacatorii ziaristului se aliniară în faţa 
ei. Îi privi încruntată. Theremon se holbă uluit. 

— Ce-i asta? întrebă femeia cu un ton tăios. 

— Făcea un foc... încerca să-l facă... voia să frigă un 
animal, dar am venit noi... 

— Bun. Nu văd nici un foc. Legea a fost menţinută. Puteţi 
pleca. Bărbatul încuviinţă. Se aplecă să ia grabenul. 


— Hei! Rosti răguşit Theremon. E-al meu. 

— Nu, replică bărbatul. A fost. Te-am amendat pentru 
încălcarea legilor focului. 

— Eu hotărăsc sancţiunea, interveni femeia. Lasă animalul 
şi plecaţi! Imediat! 

— Dar... 

— Plecaţi, până nu v-aduc pe voi în faţa lui Altinol. Imediat! 
Executarea! 

Cei cinci se făcură nevăzuţi. Theremon rămăsese cu gura 
căscată. Femeia cu eşarfă verde se apropie de el. 

— Cred c-am picat la ţanc, nu-i aşa? 

— Siferra, rosti el uluit. Siferra! 

Îl durea tot corpul. Nu ştia dacă avea toate oasele întregi. 
Ochiul cel umflat se închisese aproape complet. Presupunea 
totuşi că avea să supravieţuiască. Se rezemă de stâncă, 
aşteptând să se limpezească vălul de pe ochi. 

— La sediu avem nişte coniac de Jonglor, rosti Siferra Cred 
că pot autoriza folosirea lui. Evident, în scopuri terapeutice. 

— Coniac? Sediu? Ce sediu? Ce-s toate chestiile astea, 
Siferra? Eşti chiar adevărată? 

— Crezi că-s o iluzie? Râse şi-l strânse uşor de braţ. Crezi 
că şi asta-i o iluzie? 

— Uşurel, se strâmbă el. Sunt cam sensibil pe-acolo. De 
fapt, cam peste tot... Păi, n-ai apărut pe neaşteptate? 

— Eram în misiune prin pădure şi am auzit zgomot de 
încăierare. De aceea am venit, să vedem ce se întâmplă. 
Habar n-aveam că-i vorba de tine până nu te-am zărit. Noi 
încercăm să reinstaurăm ordinea. 

— Noi? 

— Patrula Focului. Este un fel de «administraţie locală, nou 
înfiinţată. Sediul este la Sanctuarul Universităţii, iar şeful 
este un tip, Altinol, care a fost înainte director executiv de 
companie. Eu sunt unul dintre adjuncţi. Suntem un grup de 
cetăţeni care a izbutit să impună ideea că utilizarea focului 
trebuie controlatăşi numai membrii Patrulei au dreptul... 


— Stai puţin, ridică Theremon o mână. Ia-o încet, te rog! 
Deci, zici că tipii din Sanctuar au format un grup de 
menţinere a ordinii? Merg peste tot şi sting focurile? Cum 
se poate? Sheerin mi-a spus că au plecat toţi, că-n Parcul 
Amgando e o întrunire... 

— Sheerin? E şi el aici? 

— A fost. Acum e pe drum spre Amgando. Eu... am hotărât 
să mai rămân o vreme. 

Îi era imposibil să-i spună că rămăsese cu speranţa 
nebună de a reuşi s-o găsească tocmai pe ea. Siferra 
încuviinţă din cap. 

— "Tot ce ţi-a spus Sheerin e adevărat. Cei de la 
Universitate au plecat din Sanctuar a doua zi după eclipsă 
Probabil că au şi ajuns deja în Amgando... Eu n-am auzit 
nimic despre ei. Au lăsat porţile Sanctuarului deschise, iar 
Altinol şi oamenii lui au intrat întâmplător şi au luat în 
stăpânire locul. Patrula Focului are douăzeci de membri, 
niciunul atins de nebunie. Au reuşit să-şi extindă autoritatea 
peste jumătate din pădure şi peste o parte din 
împrejurimile oraşului, unde mai trăiesc oameni. 

— Şi tu? Cum ai ajuns în Patrula asta? 

— După ce au dispărut Stelele, am intrat în pădure. Mi s-a 
părut însă un loc extrem de periculos şi, când mi-am amintit 
de Sanctuar, am pornit într-acolo. Era deja ocupat de Altinol 
şi grupul lui. Ei m-au invitat să fac parte din Patrulă. Siferra 
surâse oarecum tristă: De fapt, n-am prea avut de ales. Nu 
sunt nişte tipi blânzi. 

— Nici vremurile nu sunt blânde. 

— Nu. Apoi am decis: decât să rătăcesc de una singură, 
mai bine să mă alătur lor. Mi-au dat eşarfa asta verde... Ioţi 
de pe aici o respectă. Şi pistolul. Mai ales el e respectat. 

— Deci un fel de poliţie, reflectă Theremon. Niciodată nu 
mi te-am închipuit într-o asemenea postură. 

— Nici eu. 

— Dar tu eşti convinsă că acest Altinol şi Patrula Focului 
sunt cei mai potriviţi pentru reinstaurarea legii şi a ordinii? 


Femeia zâmbi din nou, tot fără veselie. 

— Cei mai potriviţi? Ei aşa se cred, da. Şi tu ce crezi? 

Înălţă din umeri. 

— Au fost primii care au iniţiat aşa ceva şi sunt extrem de 
serioşi. Există un vid de putere pe care vor să-l umple... 
Cred totuşi că nu sunt oamenii cei mai răi care încearcă să 
impună o structură guvernamentală. Cel puţin, sunt mai 
uşor de acceptat decât alţii pe care-i ştiu eu. 

— Te referi la Apostoli? Şi ei încearcă să formeze un 
guvern? 

— Mai mult ca sigur. Deşi de la eclipsă încoace n-am mai 
auzit nimic despre ei. Altinol crede că n-au ieşit din 
adăposturi sau că Mondior i-a condus într-o provincie mai 
îndepărtată, unde îşi vor instaura propriul regat. Avem însă 
şi noi vreo două grupuri de fanatici, care sunt răi de tot. 
Tocmai te-ai ciocnit de unii din ei şi ai avut un noroc chior 
că nu te-au terminat. Ei consideră că în momentul ăsta 
singura şansă a omenirii e să renunţe complet la folosirea 
focului, deoarece el a nimicit lumea. Aşa că umblă peste tot, 
distrug orice aprinzătoare şi-i omoară pe cei care li se par 
piromani. 

— Eu încercam pur şi simplu să frig nişte carne, se 
încruntă bărbatul. 

— Pe ei nu-i interesează asta. Focul e foc şi au oroare de 
el. Ai avut noroc că am apărut la timp. Indivizii acceptă 
autoritatea Patrulei. Noi suntem elita, înţelegi, singurii care 
au dreptul să utilizeze focul. 

— Aveţi şi pistoalele astea... Ele vă dau o mulţime de 
drepturi. Îşi pipăi un loc dureros de pe braţ şi privi în gol. 
Zici că mai sunt şi alţi fanatici? 

— Da, cei care cred că astronomii de la Universitate au 
descoperit secretul de a face Stelele să apară. Ei dau vina 
pe Athor, Beenay şi ceilalţi pentru tot ce s-a întâmplat. Este 
străvechea ură faţă de intelectuali, care apare ori de câte 
ori ies la suprafaţă sentimentele primare. 

— Zeilor! Din ăştia sunt mulţi? 


— Destui. Bezna ştie ce vor face dacă pun mâna pe un om 
de ştiinţă care n-a ajuns deja la adăpostul lui Amgando... 
Cred că l-ar linşa. 

— Şi vinovat sunt numai eu, mormăi îngândurat 
Theremon. 

— Tu? 

— Tot ce s-a întâmplat e numai din vina mea. Nu din vina 
lui Athor, a lui Folimun, sau a zeilor, ci a mea. Numai a mea! 
Atunci când mi-ai zis iresponsabil, ai fost prea indulgentă, 
N-am fost doar iresponsabil, ci de-a dreptul criminal! 

— Theremon, termină! Ce rost... 

— Trebuia să public zilnic articole, să previn lumea despre 
ce se va petrece, să solicit un program naţional pentru 
construirea de adăposturi, pentru stocarea de provizii şi 
grupuri electrogene, de ajutoare pentru cei afectaţi; 
puteam scrie despre un milion de alte urgenţe... şi ce-am 
făcut? Bancuri! l-am ironizat pe astronomii din turnul lor de 
fildeş! Din cauza asta, nimeni din guvern nu l-a luat în 
serios pe Athor. 

— Theremon... 

— Ar fi trebuit să-i laşi pe nebunii ăia să m-omoare... 
Femeia îl privi cu ochi furioşi. 

— Termină cu prostiile. Nici un fel de program 
guvernamental n-ar fi schimbat nimic. E adevărat că aş fi 
preferat să nu fi scris articolele alea. 

Ştii bine ce părere am avut despre ele. Dar acum ce mai 
contează? Ai fost sincer în privinţa sentimentelor tale. Ai 
greşit, dar n-ai făcut-o cu intenţie. Şi oricum, n-are rost să 
mai speculăm ce s-ar fi putut întâmpla. Acum trebuie să ne 
preocupe prezentul. Ajunge, continuă ea pe un ton mai 
blând. Poţi să mergi? Ar fi bine să pornim spre Sanctuar. 
Acolo te poţi spăla, să-ţi schimbi hainele, să mănânci ceva... 

— Aveţi mâncare? 

— Universitatea a lăsat destule provizii. Ziaristul chicoti şi 
arătă spre graben: 

— Deci nu mai trebuie să-l mănânc pe ăsta? 


— Doar dacă ţii neapărat... Mai bine dă-l cuiva din pădure, 
care are mai multă nevoie decât tine. 

— Ai dreptate. 

Se sculă încet. Zeilor, îl durea tot corpul! Făcu un pas 
încetişor; nu era chiar atât de rău. Se părea că nu-şi 
rupsese nimic. Doar puţină tăbăceală. Gândul unei băi 
fierbinţi şi al unei mese adevărate începuse deja să-i aline 
durerile. 

Aruncă o ultimă privire spre adăpostul său improvizat, 
spre pârâiaşul, tufişurile şi mărăcinişurile sale. 
Reprezentaseră căminul lui în aceste ultime şi ciudate zile. 
Nu avea să le ducă dorul, însă era convins că nici nu avea să 
le uite prea curând. 

Luă apoi grabenul şi-l puse pe umăr. 

— Ia-o înainte, îi spuse Siferrei. 

Nu făcuseră nici o sută de metri, când Theremon văzu 
câţiva tineri, furişându-se îndărătul unor copaci. Îi 
recunoscu; erau aceiaşi care scoseseră grabenul din vizuină 
şi-l hăituiseră până îl omorâseră. În mod clar, veniseră să-l 
caute. Acum, posomorâţi, priveau din depărtare, evident 
nemulţumiţi că îl luase altcineva. Erau însă prea intimidaţi 
de eşarfele verzi ale celor din Patrula Focului - sau, mai 
degrabă, de armele acestora - ca să încerce să recupereze 
animalul. 

— Hei! Strigă ziaristul. E-al vostru, nu? Vi l-am păzit eu! 

Le azvârli grabenul. Acesta căzu la câţiva metri în faţa 
băieţilor, care rămaseră pe loc, nesiguri. Era limpede că l-ar 
fi dorit, totuşi le era teamă să-l atingă. 

— Asta-i viaţa după Căderea Nopţii, vorbi Theremon cu 
tristeţe. Sunt lihniţi, dar n-au curajul să facă nici o mişcare. 
Cred că-i o cursă şi dacă vor ieşi de la adăpostul copacilor, o 
să-i împuşcăm, doar aşa, ca amuzament. 

— Nu-i vina lor, replică Siferra. 'Toţi suntem cu ochii în 
patru. Lasă-l acolo. O să-l ia când ne îndepărtăm. 

Theremon o urmă, şchiopătând. 


Toţi membrii Patrulei mergeau siguri pe ei, parcă 
invulnerabili în faţa pericolelor ce pândeau la tot pasul. Şi 
într-adevăr, nu se petrecu nici un incident pe măsură ce se 
apropiară - pe cât de repede o permiteau durerile lui 
Theremon - de drumul care traversa pădurea. „Interesant”, 
se gândi ziaristul, „cât de repede se reface societatea.” în 
numai câteva zile, un grup lipsit de orice legalitate reală, 
aşa cum era Patrula Focului, începuse să capete o 
autoritate de tip guvernamental. Bineînţeles, poate că 
motivul real al autorităţii îl constituiau pistoalele cu raze şi 
aerul general de încredere în sine. 

În cele din urmă, ajunseră la marginea pădurii. Începuse 
să se răcorească, iar lumina devenise crepusculară acum, 
când Trey şi Patru erau singurii sori de pe cer. Înainte de 
eclipsă, Theremon nu fusese niciodată deranjat de 
luminozitatea redusă, specifică orelor când pe boltă exista 
doar una dintre perechile de sori dubli. Ulterior însă, o 
asemenea seară se părea tulburătoare şi amenințătoare, 
chiar prevestind - deşi ştia că aşa ceva era imposibil - 
iminenta întoarcere a Beznei. Rănile psihice ale Căderii 
Nopţii aveau să se vindece greu, chiar şi în minţile cele mai 
echilibrate. 

— Sanctuarul este ceva mai departe, pe drumul ăsta, îi 
explică Siferra. Cum merge? 

— Bine, se strâmbă el. Doar nu m-au schilodit. 

Cu toate acestea, îşi simţea muşchii picioarelor zvâcnind 
de durere. Fu extrem de uşurat şi mulţumit când, în cele 
din urmă, ajunseră la intrarea adăpostului subteran. 

Sanctuarul era un labirint cu tuneluri şi uşi care se 
deschideau în toate direcţiile. Vag, în depărtare, putea 
distinge bobine şi spirale încâlcite, componente ale unor 
instalaţii ştiinţifice misterioase, întinzându-se de-a lungul 
pereţilor şi tavanelor. Îşi aminti că aici fusese instalat 
dezintegratorul de atomi al Universităţii, înainte să se 
construiască laboratorul cel imens din Colina Şaro. Probabil 
că fizicienii abandonaseră toată aparatura învechită. 


Lângă ei apăru un bărbat înalt, autoritar. 

— El este Altinol 111. Altinol, ţi-l prezint pe Theremon 762. 

— De la Cronică? întrebă Altinol. Nu părea coplegşit şi nici 
măcar impresionat; pur şi simplu, solicita o confirmare. 

— Fosta Cronică, completă ziaristul. 

Se examinară reciproc, fără căldură. Altinol părea într- 
adevăr un tip stăpân pe sine: avea în jur de cincizeci de ani, 
era suplu şi într-o condiţie fizică perfectă. Era îmbrăcat 
elegant şi se purta ca un om obişnuit să fie ascultat. 
Studiindu-l, Theremon răsfoi rapid nenumăratele dosare ale 
memoriei sale şi, după o clipă, fu încântat să-l poată 
identifica. 

— Industriile Morthaine? întrebă el. Acel Altinol? 

Un licăr scurt - de... amuzament sau fusese nemulţumire 
apăru în ochii lui Altinol. 

— Acela, da. 

— Auzisem că doreai să ajungi prim-ministru. Se pare că 
acum ai reuşit. Cel puţin peste ruinele din Şaro, dacă nu 
peste întreaga Republică Federală. 

— Pas cu pas, replică Altinol cu glas măsurat. Mai întâi 
încercăm să stârpim anarhia. După aceea ne vom gândi 
cum să restabilim situaţia în ţară şi o să ne facem griji în 
legătură cu primul-ministru. Suntem confruntaţi cu destule 
probleme; de pildă, cu Apostolii care au pus stăpânire pe 
partea nordică a oraşului şi pe teritoriile învecinate, 
trecându-le sub autoritate religioasă. Vor fi greu de alungat. 
Zâmbi cu răceală: Mai întâi situaţiile concrete, amice. 

— Iar pentru Theremon, interveni Siferra, mai întâi o baie, 
apoi o masă. De la Căderea Nopţii, n-a ieşit din pădure... 
Haide, se întoarse ea spre ziarist. 

Traseul vechiului accelerator de particule fusese 
compartimentat într-un şir de odăiţe, folosind pereţi şi 
paravane. Siferra îl conduse pe Theremon într-o cămăruţă, 
unde ţevile de aramă montate pe plafon purtau apă până 
într-un rezervor din porțelan, de mărimea unei căzi de baie. 


— Apa n-o să fie chiar caldă, îl preveni ea. Din cauza 
penuriei de combustibil, boilerele funcţionează doar două 
ore pe zi. Oricum, va fi mai bine decât scăldatul în pârâul 
din pădure... Auzi, ce ştii despre Altinol? 

— A fost preşedintele Industriilor Morthaine, marele cartel 
de transporturi comerciale. Acum doi ani, a fost acuzat de 
obţinerea, pe căi mai puţin legale, a unui contract de 
amenajare a unor proprietăţi imobiliare, pe teren 
guvernamental, în provincia Nibro. 

— Ce legătură au transporturile cu proprietăţile 
imobiliare? întrebă Siferra. 

— Exact asta-i! Niciuna. Acuzaţiile se refereau la utilizarea 
de mijloace necinstite pentru influențarea factorilor 
decizionali... Mi se pare că le oferea senatorilor croaziere 
gratuite pe viaţă. Ziaristul înălţă din umeri: Deşi, acum 
toate astea sunt lipsite de importanţă Nu mai există 
Industriile Morthaine. Nici proprietăţi imobiliare şi nici 
senatori care să fie mituiţi. Probabil că n-a fost încântat că l- 
am recunoscut. 

— Nu ştiu dacă-i pasă. Deocamdată nu-l interesează decât 
conducerea Patrulei Focului. 

— Deocamdată, accentuă Theremon. Azi, Patrula Focului 
din Şaro, mâine întreaga lume. L-ai auzit vorbind despre 
înlăturarea Apostolilor care stăpânesc celălalt capăt al 
oraşului. Cineva trebuie s-o facă. Iar el este genul de om 
căruia îi place să conducă. 

Femeia ieşii şi Theremon se afundă în cada de porțelan. 

Nu era chiar o culme a luxului, dar se simţea minunat 
după toate prin care trecuse în ultimele zile. Se lăsă pe 
spate, închise ochii şi se destinse. Se desfăta. 

După baie, Siferra îl duse în cantina Sanctuarului, o sală 
cu pereţi din tablă ondulatăşi-l părăsi, spunând că trebuia 
să-i prezinte lui Altinol raportul zilnic. Pe masă îl aştepta 
una din rațiile conservate, depozitate aici în perioada de 
pregătire a refugiului. Legume, carne fadă şi greu de 


identificat şi o băutură nealcoolică, verzuie şi lipsită de 
orice gust. 

Toate se părură delicioase. 

Se strădui să mănânce încet, grijuliu, ştiind că stomacul lui 
nu mai era obişnuit cu alimente adevărate după perioada 
petrecută în pădure; fiecare îmbucătură trebuia meticulos 
mestecată, ca să nu i se facă rău, deşi instinctele îl zoreau 
să înfulece cât mai repede şi să mai ceară o porţie. 

Când termină, Theremon se lăsă pe spate în scaun şi fixă 
peretele din tablă cenuşie. Îşi potolise foamea, dar devenise 
pesimist. În ciuda băii, în ciuda mesei, în ciuda siguranţei de 
a se şti în Sanctuarul bine apărat, constata că dispoziţia lui 
evolua spre deprimare. 

Se simţea extrem de obosit. Lipsit de orice chef şi 
demoralizat. 

„A fost o lume destul de bună, se gândi. „Nu perfectă, 
departe de aşa ceva, dar destul de bună.” Cei mai mulţi 
oameni fuseseră aproape fericiţi, majoritatea prosperau şi 
se înregistrau progrese pe toate fronturile - spre o 
cunoaştere ştiinţifică mai profundă, spre o expansiune 
economică, spre o cooperare globală mai accentuată. 
Conceptul de război era aproape un arhaism, iar 
exagerările religioase deveniseră desuete, sau cel puţin aşa 
crezuse el. 

Apoi totul dispăruse, în câteva ore, într-o erupție de Beznă 
necruțătoare. 

Desigur, o lume nouă urma să se nască din cenuşa celei 
Vechi. Aşa se întâmpla întotdeauna; săpăturile Siferrei o 
demonstrau. 

„Dar ce fel de lume are să fie?” se întrebă el. Răspunsul se 
găsea deja la îndemână. O lume în care Altinolii ieşeau în 
faţă pentru a profita de haos şi a prelua puterea. O lume în 
care oamenii se ucideau între ei pentru o bucăţică de carne, 
pentru că încălcaseră o superstiție privitoare la foc sau pur 
şi simplu pentru că a ucide pe cineva părea un sport 
amuzant. O lume în care Folimunii şi Mondiorii plănuiau, 


fără îndoială, să devină dictatori ai gândirii - poate chiar 
aliindu-se cu Altinolii... O lume în care... Nu! Scutură din 
cap. Ce rost aveau toate lamentările acestea pesimiste şi 
înnegurate? 

„Siferra a avut dreptate”, îşi spuse, „N-are rost să 
speculăm despre ce ar fi fost. Trebuie să ne preocupe 
prezentul.” Cel puţin el era viu, mintea îi era iarăşi întreagă 
şi scăpase destul de uşor din pădure, exceptând cele câteva 
vânătăi şi tăieturi ce aveau să se vindece în două-trei zile. 
Disperarea devenise un sentiment inutil; un lux pe care nu 
şi-l putea permite, tot aşa cum Siferra nu-şi mai permitea 
luxul de a fi mânioasă pe el pentru articolele publicate. 

Trecutul rămăsese în urmă. Acum era momentul să se 
regrupeze şi să meargă mai departe, să reconstruiască, să 
ia totul de la început. Evocarea trecutului era o prostie, iar 
groaza faţă de viitor constituia o simplă laşitate. 

— Ai terminat? îl întrebă Siferra, apărând lângă el. Ştiu că 
nu-i prea grozavă, totuşi nu se compară cu grabenul. 

— N-aş putea zice. De fapt, n-am mâncat niciodată graben. 

— Mare lucru n-ai pierdut. Haide să-ţi arăt camera ta. 

Era o odăiţă modestă, cu plafonul jos; conţinea un pat, 
lângă care era o candelă, un lavoar şi un bec atârnat de o 
sârmă. Într-un colţ erau împrăştiate câteva cărţi şi ziare, 
rămase probabil de la cel care ocupase camera în noaptea 
eclipsei. Theremon zări un exemplar din Cronica deschis la 
articolul său şi se strâmbă; era unul din ultimele editoriale, 
un atac extrem de virulent la adresa lui Athor. Se înroşi la 
faţă şi împinse ziarul cu vârful piciorului. 

— Ce-o să faci acum? întrebă Siferra. 

— Acum? 

— Adică, după ce te mai restabileşti... 

— Încă nu m-am gândit. De ce? 

— Altinol vrea să ştie dacă intenţionezi să ni te alături. 

— E o invitaţie? 

— El doreşte să te aibă de partea noastră. Eşti genul de 
om care-i trebuie: puternic şi capabil să se descurce în 


relaţiile cu alţii. 

— Mda, făcu Theremon. Aş fi bun aici, nu? 

— Îl preocupă un singur lucru. Patrula nu poate avea 
decât un singur şef, iar acela este el. Dacă vii cu noi, vrea să 
înţelegi de la bun început că hotărârile lui nu se discută. 
Nu-i convins că eşti în stare să fii supus. 

— Nici eu nu sunt convins. Totuşi poziţia lui mi se pare 
cinstită. 

— Ni te alături atunci? Există destule probleme începând 
chiar cu organizarea Patrulei... Este însă o forţă ce menţine 
ordinea şi acum avem nevoie de aşa ceva. Poate că Altinol 
este cam arogant, dar nu-i un om rău. Sunt convinsă de 
asta, Pur şi simplu, consideră că vremurile cer măsuri 
extreme şi conducere fermă. Şi le poate asigura... 

— Nu mă îndoiesc. 

— Mai gândeşte-te noaptea asta, insistă Siferra. Dacă vrei 
să intri în Patrulă, vorbeşte mâine cu el. Fii deschis. El n-o 
să umble cu ocolişuri, poţi fi sigur. Dacă-l poţi convinge că 
n-o să reprezinţi o ameninţare directă la adresa autorităţii 
lui, voi doi... 

— Nu, o întrerupse ziaristul. 

— Ce anume? 

Bărbatul tăcu o vreme, apoi spuse: 

— N-am nevoie să mă gândesc o noapte întreagă. Ştiu deja 
care va fi răspunsul meu. 

Siferra îl privi încrezătoare. 

— Nu vreau să mă ciondănesc cu Altinol, urmă Theremon. 
Ştiu ce fel de om este şi sunt absolut sigur că nu mă pot 
înţelege cu cei ca el. Mai ştiu că deocamdată grupările de 
genul Patrulei Focului pot fi necesare, dar în perspectivă ele 
sunt periculoase, iar după oficializare vor fi greu de 
eliminat. Altinolii nu renunţă voluntar la putere. Micii 
dictatori n-o fac niciodată. Şi nu vreau să-mi reproşez toată 
viaţa că eu l-am ajutat să ajungă în vârf. Reinventarea 
sistemului feuDal nu mi se pare soluţia cea mai utilă pentru 
situaţia noastră actuală. Aşa că răspunsul meu este „nu. N-o 


să port eşarfa verde a lui Altinol. Locul ăsta nu prezintă nici 
un viitor pentru mine. 

— Şi atunci ce-o să faci? întrebă Siferra. 

— Sheerin spunea că în Parcul Amgando se formează un 
guvern provizoriu. Cu indivizi din Universitate, poate şi cu 
unii din fostul guvern. O să vină reprezentanţi ai tuturor 
provinciilor. Imediat ce mă restabilesc, plec într-acolo. 

Femeia îl fixă în tăcere. Theremon inspiră adânc, apoi 
rosti. 

— Vino cu mine, Siferra. Întinse o mână spre ea şi continuă 
în şoaptă: Rămâi cu mine la noapte iar dimineaţă să plecăm 
împreună spre sud. Nici tu nu aparţii locului ăstuia... 
Amândoi avem de cinci ori mai multe şanse să ajungem în 
Amgando decât dacă am încerca s-o facem fiecare pe cont 
propriu. 

Siferra tăcu, iar el nu-şi retrase mâna. 

— Ce spui? 

Privi emoţiile înfruntându-se pe chipul femeii, dar nu avu 
curajul să le interpreteze. 

În mod vădit, Siferra era sfâşiată de îndoieli. Brusc însă, se 
hotări: 

— Bine, rosti ea în cele din urmă. Da! Să plecăm, 
Theremon. 

Se apropie de el, îi luă mâna şi stinse becul din plafon, deşi 
candela de lângă pat continuă să lumineze slab. 

— Ştii cum se numeşte cartierul ăsta? întrebă Siferra. 
Privea, uluită, întinderea sinistră de case ruinate şi maşini 
abandonate în care pătrunseseră. Era cu puţin înainte de 
amiază; părăsiseră Sanctuarul cu trei zile în urmă. Din 
fericire, razele generoase ale lui Onos luminau fiecare zid 
înnegrit, fiecare fereastră spartă. 

— Avea un nume caraghios, răspunse bărbatul, poţi fi 
sigură de asta. Ceva gen Străzile de Aur, sau cam aşa ceva. 
Oricum, nu mai contează. Nu mai poate fi numit „cartier. 
Înainte aparţinea proprietăţilor imobiliare, dar de-acum 
este al arheologiei: „Suburbie distrusă”. 


Ajunseseră destul de departe de pădure, aproape la 
marginea centurii suburbane ce alcătuia periferia sudică a 
oraşului. Mai departe se întindeau zonele agricole, satele şi 
- undeva departe, inimaginabil de departe - destinaţia lor: 
Parcul Naţional Amgando. 

Traversarea pădurii durase două zile. În prima noapte se 
odihniseră în vechiul adăpost al lui Theremon, iar în a doua 
noapte, în nişte desişuri de pe panta ce urca spre Colina 
Onos. În tot acest timp, nu păruse că Patrula Focului îi 
urmărea. Probabil că Altinol nici nu încercase s-o facă, deşi 
cei doi luaseră cu ei arme şi-şi ticsiseră raniţele cu 
alimente. „Şi cu siguranţă”, se gândea Siferra, „am ieşit din 
raza lui de acţiune.” 

— Pe-aici pe undeva ar trebui să fie Autostrada Sudică, 
nu? întrebă ea. 

— Mai sunt patru-cinci kilometri. Dacă avem noroc, de- 
acolo n-o să mai întâlnim focuri să ne împiedice. 

— O s-avem noroc. Ascultă ce-ţi spun! 

— Mereu optimistă, nu? Râse bărbatul. 

— Nu mă costă mai mult decât să fiu pesimistă. Indiferent 
ce ne-ar aştepta, ne descurcăm noi. 

— Aşa-i! Indiferent ce-ar fi! 

Înaintau acum destul de constant. Theremon îşi revenea 
rapid după bătaia primită în pădure şi după zilele de 
subnutriţie. Avea o vigoare incredibilă. Deşi puternică şi 
antrenată, femeia se străduia ca să poată ţine pasul cu el. 

În acelaşi timp, încerca să-şi menţină moralul ridicat. Din 
clipa plecării, abordase o mină încrezătoare, mereu plină de 
speranţă, mereu sigură că vor ajunge teferi în Amgando şi 
că acolo urmau să găsească oameni asemănători lor, care se 
apucaseră deja de lucru, plănuind reconstrucţia lumii. 

În sinea ei, însă, nu avea aceeaşi siguranţă. Şi cu cât 
avansa mai mult prin cartierele acestea, cândva 
fermecătoare, îi venea tot mai greu să-şi alunge oroarea, 
şocul, disperarea şi senzaţia de înfrângere totală. 

Era o lume de coşmar. 


Nu puteai scăpa de acest adevăr. În orice parte ai fi întors 
capul, vedeai doar distrugere. 

„Uită-te!” îşi spunea Siferra. „Priveşte! 

4 Dezastrul... 

cicatricele... clădirile prăbugşite, zidurile năpădite de 
primele buruieni, ocupate deja de şopârle. Peste tot se 
zăreau semnele acelei nopţi teribile, când zeii trimiseseră 
din nou blestemul lor asupra lumii. Mirosul oribil, 
înăbugşitor, ai fumului negru ce se ridica din cenuşa 
incendiilor stinse de ultimele ploi... celălalt fum, alb şi 
pătrunzător, înălțându-se din subsolurile care continuau să 
ardă... petele de sânge vizibile peste tot... corpurile de pe 
străzi, chircite în ultimele convulsii... privirile rătăcite din 
ochii puţinilor supraviețuitori care, când şi când, se furişau 
temători din locuinţele lor năruite... 

„Dusă e fala... Dusă e măreţia... Totul e ruinat, absolut 
totul... de parcă oceanul s-ar fi umflat şi ar fi trecut în 
uitare toate reuşitele noastre.” 

Dărâmăturile nu reprezentau o noutate pentru femeie, 
întreaga ei activitate profesională fusese dedicată 
dezgropării ruinelor. Însă acelea fuseseră străvechi, roase 
de timp, misterioase şi romantice. Ceea ce vedea acum erau 
lucruri mult prea recente, mult prea dureroase şi câtuşi de 
puţin romantice. Putuse accepta imediat declinul 
civilizaţiilor antice; nu o afectase emoţional. Acum însă 
propria ei epocă fusese azvârlită în lada de gunoi a istorieişi 
asta era cel mai greu de suportat. 

„De ce s-a întâmplat aşa?” se întrebă ea, „De ce? De ce? 
De ce?” „Am fost noi atât de răi? Ne-am îndepărtat atât de 
mult de drumul zeilor încât să fie nevoie de o asemenea 
pedeapsă?” „Nu.” „Nu!” 

A, Nu există zei şi nu poate fi vorba de o pedeapsă.” 

În aceste privinţe, Siferra continua să fie sigură. Nu se 
îndoia că fusese pur şi simplu acţiunea oarbă a destinului, 
declanşată prin mişcările impersonale ale unor sori şi 
planete indiferente şi lipsite de suflet, care la fiecare două 


mii de ani se apropiau printr-o coincidenţă ce nu ştia ce 
însemnau sentimentele. 

Asta fusese totul. Un accident. 

Un accident pe care Kalgashul fusese silit să-l îndure în 
mod repetat de-a lungul istoriei lui. 

Cu regularitate, Stelele apăreau în toată măreţia lor 
înfricoşătoare şi, într-o agonie întreţinută de o teroare 
disperată, omul îşi distrugea, neştiutor, propriile creaţii. 
Înnebunit de Beznă; înnebunit de lumina feroce a Stelelor. 
Era un ciclu etern. Cenuşa din Thombo spusese întreaga 
poveste. lar acum, istoria se repeta. După cum zisese 
Theremon:,...de acum este al arheologiei.” Exact aşa era 
Lumea pe care o cunoscuseră ei dispăruse. „Dar noi am 
rămas”, se gândi Siferra. 

„Ce vom face? Ce vom face?” 

În toată mizeria aceea, singura alinare pe care o putea 
găsi era amintirea primei nopţi cu Theremon, în Sanctuar: 
bruscă, neaşteptată şi minunată. Şi-o derula în minte, 
mereu şi mereu. Surâsul lui, surprinzător de sfios, când îi 
ceruse să rămână; nu fusese deloc un şiretlic abil de 
seducţie! Şi ochii cu care o privise... Apoi degetele lui, 
atingându-i pielea... îmbrăţişarea, răsuflarea contopindu-se 
cu a ei... 

De când nu se mai culcase cu un bărbat? Aproape uitase 
cum era... aproape. Întotdeauna, în celelalte ocazii, existase 
senzaţia stânjenitoare că săvârşea o eroare, că se angaja pe 
un drum greşit. Cu Theremon nu se întâmplase aşa; pur şi 
simplu, abandonaseră toate barierele, pretenţiile şi 
temerile; fusese o contopire mulţumită, recunoaşterea 
finală a faptului că în această lume destrămată şi chinuită, 
ea nu mai trebuia să fie singură, că putea să formeze o 
alianţă, iar Tlheremon, direct, deschis şi chiar puţin dur, 
puternic, decis şi loial, era aliatul de care avea nevoie şi pe 
care-i dorea. 

De aceea se abandonase în cele din urmă, fără ezitare sau 
regrete. „Ce ironie”, gândi Siferra, „că a fost nevoie ca 


V 


lumea să se sfârşească pentru ca să mă îndrăgostesc 
Câştigase totuşi ceva. Poate că în rest totul fusese pierdut; 
dar ea cel puţin rămăsese cu ceva. 

— Uite! Îi arătă bărbatului. Un indicator. 

Era un disc din metal verzui, pe jumătate desprins de 
stâlpul său, cu suprafaţa înnegrită de funingine. În trei- 
patru locuri era perforat, probabil de gloanţe. Totuşi literele 
galben fosforescente erau încă citeţe: AUTOSTRADA 
SUDICĂ, urmate de o săgeată ce indica drept înainte. 

— Nu pot fi mai mult de trei kilometri de-aici. Spuse 
Theremon. Ar trebui s-ajungem în... 

Brusc se auzi un ţiuit extrem de ascuţit, urmat de o 
bubuitură, reverberând cu un şoc teribil. Siferra îşi acoperi 
urechile. Peste o clipă, îl simţi pe Theremon apucând-o de 
braţ şi trăgând-o în jos. 

— Culcat! Şuieră el. Trage cineva. 

— Cine? Unde? 

Ziaristul îşi scosese pistolul şi Siferra îi urmă exemplul. 
Ridicând privirea, văzu că proiectilul izbise indicatorul 
rutier; între cele două cuvinte apăruse o gaură nouă, care 
acoperea câteva litere. 

Ghemuit, Theremon se deplasă rapid spre cea mai 
apropiată clădire. Siferra făcu la fel, simțindu-se teribil de 
expusă. Era mai rău decât atunci când rămăsese 
dezbrăcată în faţa lui Altinol şi a Patrulei Focului, de o mie 
de ori mai rău. Următoarea împuşcătură putea veni 
oricând, din orice direcţieşi ea n-avea cum să se ferească. 
Nici după ce dăduse colţul Clădirii şi se lipise de Theremon, 
gâfâind şi cu inima bubuind, nu se simţea în siguranţă. 

Bărbatul îi indică printr-o mişcare a capului şirul de case 
carbonizate de pe partea opusă a străzii. Spre colţ, două- 
trei rămăseseră intacte; la o fereastră de la etajul celei mai 
îndepărtate, se distingeau feţe aspre şi întunecate. 

— Sunt nişte tipi înăuntru. Demenţi, probabil. 

— Îi văd. 


— Nu le e frică de eşarfele noastre. Poate că pe-aici 
Patrula nu înseamnă nimic pentru ei. Sau poate c-au tras 
tocmai pentru că ne-au văzut eşarfele. 

— Crezi? 

— Orice e posibil. Theremon înaintă câţiva paşi: Mă-ntreb 
dacă au vrut să ne ucidă, dar sunt ţintaşi proşti, sau doar au 
vrut să ne sperie? în primul Caz, am putea să-ncercăm s-o 
luăm la fugă. Dar dacă a fost un avertisment... 

— Eu zic c-a fost un avertisment. Un glonte rătăcit nu s-ar 
fi oprit drept în semnul ăla. A fost prea precis... 

— Probabil, se strâmbă Theremon. Cred c-o să-i anunţ că 
şi noi suntem înarmaţi. Ca nu cumva să-ncerce să ocolească 
clădirile astea şi să ne cadă în spate. 

Îşi privi pistolul şi-l reglă pentru fasciculul larg şi bătaie 
maximă. Apoi îl ridică şi apăsă o singură dată pe trăgaci. O 
rază de lumină roşie sfârâi prin aer şi izbi solul în faţa casei 
de unde se trăsese. Imediat, pe pajişte se zări un cerc de 
iarbă arsă, din care se ridicau firişoare de fum. 

— Crezi c-au văzut? întrebă Siferra. 

— Numai dacă nu-s atât de săriţi de pe fix încât să fie 
incapabili să-şi dea seama ce se-ntâmplă în jurul lor 
Probabil că au văzut şi nu le-a prea plăcut. 

Chipurile reapărură la fereastră. 

— Stai jos, o avertiză Theremon. Au o puşcă de vânătoare, 
de calibru mare. Îii văd gura ţevii. 

Se auzi alt ţiuit şi altă bubuitură asurzitoare. Indicatorul 
rutier căzu pe pământ. 

— Or fi nebuni, zise femeia, dar ţintesc al naibii de bine. 
— Prea bine. Cred că s-au jucat, când au tras prima dată. 
Râd de noi. Ne anunţă că dacă scoatem nasul de-aici, ne fac 

bucățele. Ne-au încolţit şi sunt satisfăcuţi. 

— Nu putem ieşi prin capătul celălalt al străduţei? 

— E înfundat cu dărâmături. Şi s-ar putea să ne aştepte în 
ambuscadă. 

— Ce facem atunci? 


— Dăm foc casei. Îi incendiem. Dacă-s atât de nebuni încât 
nu vor să se predea, îi ucidem. 

— Îi ucidem? Se holbă Siferra. 

— Dacă n-avem de ales, da, aşa o să fac. Vrei s-ajungem la 
Amgando sau să rămânem aici toată viaţa? 

— Dar nu poţi omori nişte oameni, chiar dacă... chiar dacă 
ei... Glasul se stinse. Nu mai ştia ce voia să spună. 

— Chiar dacă ei încearcă să te omoare, Siferra? Chiar 
dacă ei cred că-i amuzant să-ţi tragă câteva gloanţe pe la 
urechi? 

Femeia nu-i răspunse. Crezuse că începea să înţeleagă 
modul cum se desfăşurau lucrurile în această monstruoasă 
lume nouă ce se născuse în seara eclipsei, dar acum îşi 
dădea seama că nu pricepuse nimic, absolut nimic. 

Theremon mai înaintase puţin spre stradă. Ţinti atent. 

Fulgerul de lumină incandescentă izbi faţada albă a 
clădirii. Instantaneu, lemnul începu să se înnegrească. 
Apărură flăcări mici. Ziaristul trase o rafală de-a curmezişul 
casei, făcu o pauză scurtă, apoi apăsă iarăşi pe trăgaci, 
descriind o linie ce o intersecta pe prima. 

— Dă-mi arma, îi spuse Siferrei. A mea s-a înfierbântat. 

Femeia îi întinse pistolul. Îl reglă şi trase a treia oară. 
Acum o întreagă secţiune a fațadei ardea. Theremon o 
sfârteca metodic, aţintindu-şi raza spre interiorul clădirii. 

Nu cu multă vreme în urmă, se gândi Siferra, casa aceea 
din lemn alb aparținuse cuiva. Acolo trăiseră oameni, o 
familie mândră de locuinţa ei, de cartierul ei; îngrijind 
gazonul, udând florile, jucându-se cu animalele domestice, 
organizând petreceri, stând pe terasă, sorbind din pahare 
şi privind sorii de pe bolta serii. Acum, din toate acestea nu 
mai rămăsese nimic. Acum Theremon era întins pe burtă, 
pe o stradă acoperită de cenuşă şi dărâmăturişi incendia, 
eficient şi sistematic, casa cea frumoasă. Pentru că numai 
aşa ei doi puteau părăsi în siguranţă cartierul, continuând 
drumul spre Amgando. 

Într-adevăr, era o lume de coşmar. 


Un fuior gros de fum începuse să se înalțe din imobil. 
Partea stângă a fațadei ardea în întregime. 

Prin ferestrele de la etaj săriră câţiva oameni. 

Trei, apoi patru, cinci, tuşind şi icnind. Două femei şi trei 
bărbaţi. Se trântiră pe gazon şi rămaseră locului, parcă 
ameţiţi. Hainele le erau zdrenţuite şi murdare, părul vâlvoi 
şi neîngrijit. Nebuni... Înainte de Căderea Nopţii, fuseseră 
altceva, dar acum făceau pur şi simplu parte din hoarda 
aceea de hoinari cu aer fioros şi ochi sălbatici, ale căror 
minţi fuseseră zdruncinate, poate pe vecie, de explozia 
neaşteptată şi teribilă, de lumină orbitoare a Stelelor. 

— În picioare! Răcni Theremon. Mâinile sus! Hai! În 
picioare şi mâinile sus. 

Se apropie de ei, ţinând ambele pistoale. Siferra îl urmă. 
Casa era învăluită într-un fum gros şi întunecat; prin el, 
limbi amenințătoare de foc se înălţau în toate părţile, 
aidoma unor stindarde multicolore. 

Oare mai existau şi alţi oameni înăuntru? Cine putea 
spune? Mai conta? 

— Alinierea! Ordonă Theremon. Aşa! Capul la stânga! 
Indivizii se sculară. Unul o făcu mai lentşi ziaristul îi trimise 
o rază pe lângă obraz ca să-l zorească. 

— Acum, înainte marş! Haide! Mai repede! 

Un perete al vilei se prăbuşi cu un bubuit asurzitor, lăsând 
să se vadă odăi, cămări, mobilier, precum o căsuţă pentru 
păpuşi secţionată vertical. Totul ardea. Vagabonzii 
ajunseseră aproape de colţul străzii. Theremon continua să 
răcnească după ei, grăbindu-i şi ocazional expediind un 
fulger pe urmele lor. 

— Gata, se întoarse către Siferra. Putem pleca. 

Puseră armele în tocuri şi porniră într-o alergare uşoară în 
direcţia opusă, spre Autostrada Sudică. 

— Şi dacă ar fi tras când au ieşit din casă? întrebă Siferra. 
Porniseră peste câmp, către autostrada ce se zărea în 
depărtare. Chiar i-ai fi omorât? 

Bărbatul o privi fix şi încruntat: 


— Dacă n-am fi avut altă cale de a ieşi din fundătura 
aceea? Mi s-a părut că ţi-am mai răspuns o dată la 
întrebarea asta. Bineînţeles că Da! Aveam de ales? Ce 
altceva puteam face? 

— Cred că nimic, murmură ea. 

Imaginea clădirii în flăcări continua s-o obsedeze. Ca şi 
spectacolul oamenilor aceia zdrenţăroşi alergând pe stradă. 

„Totuşi ei au tras primii”, îşi repetă. „Ei au început... Nu se 
ştie ce s-ar fi întâmplat dacă Theremon n-ar fi avut ideea să 
incendieze casa...” „Casa... casa cuiva...” „Casa nimănui!” 

— Uite-o, exclamă Theremon. Autostrada Sudică! Cinci ore 
cu maşina până la Amgando. Am putea fi acolo la cină. 

— Dacă am avea o maşină... 

— Dacă. 

Deşi văzuse destule până atunci, ziaristul nu era pregătit 
pentru spectacolul de pe autostradă. Nici coşmarul unui 
agent de circulaţie n-ar fi fost mai îngrozitor. 

Străbătând cartierele sudice, Theremon şi Siferra 
întâlniseră peste tot vehicule abandonate. Fără îndoială, 
mulţi şoferi, copleşiţi de panică în momentul apariţiei 
Stelelor, opriseră maşinile şi fugiseră, sperând să găsească 
un loc unde să se ascundă de îngrozitoarea şi copleşitoarea 
strălucire de pe cer. 

Maşinile părăsite constituiau prezenţe ocazionale, ici şi 
colo, la intervale destul de mari. Probabil că traficul fusese 
destul de redus în momentul eclipsei, care se petrecuse 
după orele de vârf. 

Însă Autostrada Sudică, ticsită de maşini ce veneau din 
alte provincii, trebuie să fi devenit un adevărat sălaş al 
nebuniei atunci, când se declanşase calamitatea. 

— Priveşte, şopti Theremon uluit. Priveşte, Siferra! 

— Incredibil, scutură ea din cap. Incredibil! 

Peste tot se vedeau maşini, claie peste grămadă, orientate 
în toate direcţiile într-un vălmăşag haotic, pe alocuri suite 
chiar unele peste altele. Panglica lată a autostrăzii era 
complet blocată de ele; formau un zid imposibil de 


străpuns. Unele erau răsturnate, iar din altele nu 
rămăseseră decât caroseriile carbonizate. Băltoace 
sclipitoare de combustibil scânteiau multicolore, iar 
cioburile parbrizelor împodobeau, betonul cu o beteală 
lugubră. 

Maşini moarte... Şi şoferi morti... 

Era spectacolul cel mai sinistru pe care-l văzuseră până 
atunci, înaintea lor se întindea o armată de morţi. Oameni 
prăbuşiţi peste volane, striviţi între maşini sau călcaţi de 
roţile acestora. Şi alţii căzuţi pur şi simplu aidoma unor 
păpuşi jalnice, abandonate de-a lungul şoselei, cu membrele 
încremenite în atitudinile groteşti ale morţii. 

— Probabil că unii şoferi s-au oprit imediat cum au apărut 
Stelele, vorbi Siferra. Însă alţii au accelerat, încercând să 
ajungă cât mai repede acasăşi s-au ciocnit de cei care 
frânaseră. lar alţii au fost atât de năuciţi, încât au uitat 
complet cum se şofează... uite, acolo au leşit de pe 
autostradă, iar tipul ăla a izbutit să se întoarcă şi-a încercat 
s-o ia înapoi... 

— Cel mai teribil accident de circulaţie din toate timpurile, 
încuviinţă bărbatul. Combinat şi cu blocarea traficului. 
Maşinile s-au lovit între ele venind din toate direcţiile. S-au 
răsucit, s-au dat peste cap şi au zburat pe benzile opuse. 
Pasagerii care au ieşit şi au încercat să fugă, să se pună la 
adăpost, au fost călcaţi de alte „maşini. Toţi au înnebunit în 
zeci de moduri diferite. Râse cu amărăciune. 

— Ce poţi găsi de râs? întrebă femeia surprinsă. 

— Râd de propria mea prostie. Ştii, acum o jumătate de 
oră, când ne apropiam de autostradă, îmi trecuse prin 
minte ideea că ne-am putea sui într-o maşină abandonată şi 
merge cu ea până în Amgando... Chiar aşa, nimic mai 
simplu! Nici nu-mi trecuse prin minte ce-i aici; chiar dacă 
am fi avut norocul să găsim o maşină în stare de 
funcţionare, n-am fi putut parcurge mai mult de 
cincisprezece metri... 

— Şi pe jos o să fie destul de greu pe autostrada asta... 


— Da. Dar va trebui s-o facem. 

Strângând din dinţi, porniră pe lungul drum spre sud. 

Sub lumina caldă a razelor de amiază ale lui Onos, se 
strecurară prin vălmăşagul de pe autostradă, escaladând 
maşinile contorsionate sau carbonizate şi străduindu-se din 
răsputeri să ignore trupurile mutilate, băltoacele de sânge 
închegat, duhoarea cadavrelor şi oroarea generală. 

Theremon se obişnui aproape imediat. Poate că faptul în 
sine reprezenta o tragedie şi mai mare. Dar după scurt 
timp, pur şi simplu încetă să mai observe măcelul, ochii 
sticloşi ai leşurilor, dimensiunile catastrofei care avusese loc 
aici. Căţăratul peste movilele de maşini avariate şi 
strecuratul printre grămezi de metal aflate într-un echilibru 
precar necesitau toată concentrarea sa şi, în curând, ignoră 
victimele dezastrului. Ştia deja că n-avea nici un rost să 
caute supraviețuitori. După atâtea zile fără hrană şi apă, 
orice persoană prinsă sub vehicule ar fi murit de mult. 

Şi Siferra părea că se adaptase rapid la scenele de coşmar. 
Fără să rostească un cuvânt, mergea alături de bărbat, 
când oprindu-se să-i indice o posibilă trecere prin hăţişul de 
maşini contorsionate, când îngenunchind ca să se târască 
pe sub o caroserie. 

Practic, erau singurii care utilizau şoseaua. La răstimpuri, 
mai zăreau câte o siluetă mergând spre sud, hăt departe în 
faţa lor, sau venind dintr-acolo, îndreptându-se către Şaro, 
dar nu se întâlniră cu nimeni. Ceilalţi călători dispăreau 
grăbiţi din raza lor vizuală, ascunzându-se printre maşini 
sau. Dacă erau mai în faţă, iuţeau pasul cu o grabă ce 
denotă spaima şi se pierdeau repede în depărtare. 

„Oare de ce se tem?” se întrebă Theremon... Să nu-i 
atacăm? Am devenit cu toţii vânători şi vânat?” 

După o oră de când porniseră pe autostradă, văzuseră un 
bărbat extrem de murdar, trecând de la o maşină la alta şi 
scotocind prin buzunarele cadavrelor. Purta în spate un sac 
cu pradă, atât de greu încât se împleticea sub povara lui. 

Theremon înjurase furios şi scosese pistolul. 


— Uită-te la nenorocitul ăsta! Uită-te la el! 

— Nu, Theremon! 

Siferra îl lovise peste mână, chiar în clipa când trăsese 
Fulgerul lovise o maşină din preajma jefuitorului, ridicând o 
jerbă de scântei sclipitoare. 

— De ce-ai făcut asta? întrebase Theremon Voiam doar să-l 
sperii. 

— Am crezut... că... 

Ziaristul clătinase din cap, mohorât: 

— Nu, răspunsese el. Oricum, nu încă. Uite, l-am pus pe 
fugă! Vagabondul se întorsese la auzul împuşcăturii, privind 
cu o uimire sălbatică spre 'Theremon şi Siferra. Ochii îi erau 
goi şi din colţul buzelor se prelingea un firicel de salivă. Se 
holbase la ei un moment, apoi azvârlise sacul şi o rupsese la 
fugă, sărind peste maşini. În curând îl pierduseră din 
vedere. Porniseră mai departe. 

Înaintau lent şi cu dificultate. Indicatoarele rutiere, 
cocoţate pe stâlpi înalţi şi lucitori, le batjocoreau progresul 
jalnic, anunţându-i cât de puţin reuşiseră să parcurgă de la 
începutul autostrăzii. Până la apusul lui Onos, străbătuseră 
numai doi kilometri şi jumătate. 

— Cu viteza asta, comentă sumbru bărbatul, ajungem în 
Amgando la anul. 

— O să mergem mai rapid pe măsură ce ne obişnuim cu 
obstacolele, replicase Siferra fără multă convingere. 

Totul ar fi fost mult mai simplu, dacă ar fi putut folosi un 
drum paralel cu şoseaua. Aşa ceva era însă imposibil. Cea 
mai mare parte a Autostrăzii Sudice era suspendată, 
ridicându-se pe piloni semeţi deasupra pădurilor, 
mlaştinilor şi ocazionalelor zone industriale. Existau 
porţiuni unde autostrada devenea un pod peste uriaşe 
cariere, sau peste lacuri şi râuri. 

Nu aveau altă soluţie decât să rămână pe benzile centrale 
ale şoselei, cu toate problemele ridicate de nesfârşitele 
ocolişuri pe lângă maşinile distruse. 


Cu timpul, trecură pe benzile laterale, unde vehiculele 
păreau ceva mai rarefiate. De acolo puteau privi ţinuturile 
de dedesubt; semnele haosului erau vizibile peste tot. 

Sate carbonizate. Focuri, deşi trecuse atâta vreme, 
întinzându-se până în zare. Ocazional, pâlcuri de refugiaţi, 
rătăcind disperaţi pe ulițele acoperite cu sfărâmături, 
porniţi într-o migraţie lipsită de speranţe. Alteori, grupuri 
mai mari, depăşind chiar o mie de persoane, care 
poposiseră sub cerul liber, ghemuiţi în mod dezolant, 
mişcându-se rareori, aidoma unor paralitici, cu voinţele şi 
energiile sfărâmate. 

Siferra arătă spre o biserică arsă de pe culmea unui deal, 
de cealaltă parte a autostrăzii. Câţiva indivizi în zdrenţe 
erau cocoţaţi pe zidurile năruite; cu ajutorul răngilor, 
desprindeau blocuri de piatră cenuşie pe care le azvârleau 
pe jos. 

— Parcă ar demola-o, rosti ea. De ce-o fac? 

— Pentru că-i urăsc pe zei, răspunse Theremon. Îi 
învinuiesc pentru tot ce s-a întâmplat... Ştii Panteonul - 
Catedrala Tuturor Zeilor, de lângă pădure, cu celebrele 
fresce Thamiiardi? Am văzut-o la vreo două zile după 
Căderea Nopţii. Fusese incendiată... rămăseseră numai 
ruine, totul era distrus... şi un preot pe jumătate leşinat, 
prins sub dărâmături. Acum îmi dau seama că n-a ars 
accidental. Focul a fost pus în mod intenţionat. Iar preotul... 
un nebun l-a ucis chiar sub ochii mei; eu crezusem că voia 
să-i fure hainele. Poate că nu era aşa. Poate că l-a ucis din 
ură. 

— Dar nu preoţii sunt vinovaţi... 

— I-ai uitat pe Apostoli? L-ai uitat pe Mondior, care luni de 
zile ne-a spus că tot ce-o să se întâmple va fi răzbunarea 
zeilor? Preoţii sunt vocea zeilor, nu-i aşa? Şi dacă ne-au 
condus pe un drum greşit, din care cauză am fost pedepsiţi 
aşa cum ştim, păi atunci chiar ei sunt responsabili de 
venirea Stelelor. Cel puţin aşa o să creadă oamenii. 


— Apostolii.! Se încruntă femeia. Crezi că i-am uitat?! Oare 
ce fac acum? 

— Probabil că au supravieţuit eclipsei fără probleme... 

Da, erau bine pregătiţi. Ce spunea Altinol? Că au instaurat 
deja un guvern în nordul lui Şaro? 

Theremon privea mohorât biserica distrusă. Răspunse fără 
chef: 

— Îmi dau seama ce fel de guvern e ăla. Virtutea 
instaurată prin decret. Mondior anunțând zilnic noi 
precepte de moralitate. Toate plăcerile vieţii interzise prin 
lege. Săptămânal, executarea publică a păcătoşilor. Scuipă 
scârbit: Pe beznă! Când mi-aduc aminte că l-am avut pe 
Folimun în mâinile mele, în seara aia şi i-am dat drumul, 
deşi l-aş fi putut strânge de gât... 

— Theremon! 

— Ştiu... Ce aş fi rezolvat? Un Apostol mai mult sau mai 
puţin? Lasă-l să trăiască! Lasă-i să-şi formeze guvernul şi să 
le spună ghinioniştilor din nordul lui Şaro ce să facă şi ce să 
gândească. Ce ne pasă nouă? Noi mergem spre sud, nu? N- 
o să ne afecteze ce fac ei. Vor fi unul dintre cele treizeci de 
guverne rivale, atunci când situaţia se va potoli. Sau poate 
dintre cele cinci mii. Fiecare provincie va avea propriul 
împărat. Vocea lui Theremon începu să tremure: Oh, 
Siferra, Siferra... 

Femeia îl prinse de mână. 

— Iar te auto-învinuieşti? întrebă ea cu blândeţe. 

— De unde ştii? 

— Când începi să... Theremon, îţi repet: nu ai nici o vină! 
Nu înţelegi că orice ai fi scris tu în ziar, lucrurile astea tot s- 
ar fi petrecut? Un singur om nu putea răsturna situaţia. E 
ceva care face parte din destinul lumii, care nu putea fi 
preîntâmpinat, ceva... 

— Destin? O întrerupse el brusc. Un cuvânt cam ciudat 
pentru tine! Vrei să spui, răzbunarea zeilor? 

— N-am pomenit nimic de zei! Spun doar că Kalgash Doi 
era destinat să apară, nu adus de zei, ci de legile 


astronomiei şi eclipsa era destinată să aibă loc; şi Căderea 
Nopţii şi Stelele... 

— Da, încuviinţă indiferent bărbatul. Probabil. Continuau 
să meargă. 

Onos apusese, dar răsăriseră sorii de seară, Sitha, [aro şi 
Dovim. Dinspre vest sufla un vânt rece. Theremon începuse 
să simtă durerea surdă a foamei. Nu mâncaseră nimic toată 
ziua. Se opriră, îşi găsiră adăpost între două vehicule şi 
desfăcură câteva raţii de hrană concentrată pe care le 
luaseră din Sanctuar. 

Deşi era înfometat, ziaristul constată că nu avea poftă de 
mâncare şi înghiţea în silă. Din jur îi priveau chipurile 
încremenite ale cadavrelor. Cât timp mersese, le putuse 
ignora, dar acum, stând aici, pe cea mai bună autostradă a 
provinciei Şaro, nu le putea trece cu vederea. Erau clipe 
când simţea că ei însuşi îi ucisese pe toţi oamenii aceia. 

Improvizară un culcuş de haine şi banchete smulse din 
maşini şi se culcară ţinându-se în braţe; un somn 
superficial, care nu îii odihni mai mult decât dacă ar fi 
dormit pe betonul şoselei. 

În timpul nopţii se auziră răcnete, râsete răguşite şi 
cântece. 'Theremon privi peste parapetul autostrăzii şi zări 
pe câmpia de dedesubt câteva focuri îndepărtate, cam la 
douăzeci de minute de mers spre est. Oare nimeni nu mai 
dormea sub acoperiş? Sau şocul Stelelor fusese într-atât de 
puternic încât toată populaţia îşi părăsise locuinţele, 
preferând să se odihnească sub lumina familiară a sorilor, 
aşa cum făceau el şi Siferra? 

Spre zori, reuşi să aţipească. Abia adormise, când Onos 
răsări din est, trandafiriu, apoi auriu, smulgându-l din visele 
fragmentate şi înspăimântătoare. 

Siferra se trezise deja. Era palidă, iar ochii îi erau înroşiţi 
şi umflaţi. 

Bărbatul se strădui să zâmbească. 

— Arăţi minunat, spuse el. 


— Asta nu-i nimic, replică ea. Să mă fi văzut când eram 
nespălată de două săptămâni... 

— Să ştii că voiam... 

— Ştiu ce voiai. Cred... 

În ziua aceea parcurseră aproape şapte kilometri, dar 
fiecare pas reprezentase o trudă teribilă. 

— Avem nevoie de apă. Spuse Siferra când vântul după- 
amiezii începu să se înteţească. La primul drum de acces 
lateral pe care-l întâlnim, trebuie să coborâm şi să căutăm 
un izvor. 

— Da, încuviinţă Theremon, trebuie. 

Coborârea nu-l prea încânta. De la începutul drumului, 
autostrada fusese practic numai a lor; în mod ciudat, 
ajunsese să se simtă aproape ca acasă printre maşinile 
contorsionate şi carbonizate însă jos, pe câmpurile bântuite 
de grupurile de pribegi - „Ciudat”, îşi spuse, „îi numesc 
pribegi, de parcă eu n-aş fi în aceeaşi situaţie” - nu puteau 
ştii cu ce probleme urmau să se confrunte. 

Siferra avea însă dreptate. Trebuia să coboare şi să caute 
apă. Provizia le era pe sfârşite şi poate că era momentul să 
mai ia o pauză de pe Interminabila şosea cu maşini distruse 
şi cadavre rigide, cu ochii holbaţi. 

Îi arătă femeii un indicator rutier, la mică distanţă în faţă: 

— Un kilometru până la prima joncțiune. 

— Mai puţin. Drumul pare destul de curat. Coborâm, 
căutăm o apă curgătoare şi ne întoarcem să înnoptăm aici. 
E mai prudent să dormim ascungşi între maşini decât să 
riscăm pe câmp. 

Femeia fu de acord. Pe porţiunea aceea, mai puţin 
presărată cu maşini, înaintară rapid spre rampa de ieşire, 
deplasându-se mai repede decât o făcuseră vreodată. 
Ajunseră la următorul indicator, care-i anunţa că mai au de 
parcurs cinci sute de metri. 

Aici însă norocul îi părăsi. Autostrada era blocată de o 
aglomerare atât de imensă de vehicule încât, pentru o clipă, 
Theremon se temu că n-aveau să poată trece mai departe. 


Probabil că aici se petrecuse un lanţ de accidente cu 
adevărat îngrozitoare, chiar prin comparaţie cu ceea ce 
întâlniseră până atunci, în mijloc se zăreau două trailere 
gigantice, proptite bot în bot, precum două fiare 
înfruntându-se în junglă; zeci de automobile se izbiseră în 
ele de ambele părţi, ridicându-se pe roţile posterioare şi 
apoi răsturnându-se peste cele care le urmaseră, formând o 
barieră uriaşă dintr-o parte în cealaltă a şoselei, întinzându- 
se chiar peste parapetele laterale. Portiere şi aripi strivite şi 
boţite, tăioase ca nişte lame, răsăreau la tot pasul, iar 
cioburile răspândite peste tot zornăiau sinistru la fiecare 
rafală de vânt. 

— Aici! Strigă Theremon. Cred c-am găsit o trecere... sus, 
pe-acoloşi dup-aia peste camionul din stânga... nu, nu, pe- 
acolo nu merge, va trebui s-o luăm pe dedesubt... 

Siferra veni lângă el. Bărbatul îi arătă obstacolul cel mai 
dificil: o mulţime de maşini capotate, aidoma unei capcane 
de cuțite cu vârfurile în sus. Porniră să se târască; un 
parcurs lent şi greu printre cioburi şi băltoace de 
combustibil. La jumătatea drumului, se opriră să-şi tragă 
sufletul înainte de a continua. 

Ziaristul ieşi primul. 

— Zeilor! Murmură el. Holbându-se uluit la scena din faţa 
lui. Acum ce mai facem? 

Şoseaua era degajată pe o lungime de vreo cincisprezece 
metri, după care urmă altă barieră transversală. Aceasta 
însă fusese ridicată de mâna omului: era un zid de portiere 
şi roţi stivuite grijuliu, atingând o înălţime de trei metri. 

În faţa acestei baricade se găseau vreo douăzeci de 
oameni care instalaseră acolo o tabără. Theremon fusese 
atât de absorbit de drumul prin labirintul de vehicule, încât 
nu-l interesase nimic altceva şi nu auzise zgomotele de 
afară. 

Siferra ieşi lângă el şi-şi opri brusc răsuflarea. 

— Stai cu mâna pe armă, îi şopti bărbatul. Dar n-o scoate 
şi nici măcar nu-ncerca să te gândeşti s-o foloseşti. Sunt 


prea mulţi. 

Şase-şapte bărbaţi vânjoşi porniseră către ei. Theremon îi 
privi, fără să facă nici o mişcare. Ştia că nu putea evita 
confruntarea; nu avea nici o şansă să fugă înapoi, prin 
vălmăşagul de metal contorsionat şi cu margini tăioase. 
Erau prinşi între cele două bariere. Nu puteau decât să 
aştepte să vadă ce urma să se întâmple şi să spere că 
necunoscuţii erau în toate minţile. 

Un bărbat înalt, cu umerii gârboviţi şi ochii reci, se 
apropie fără grabă de Theremon, oprindu-se la un pas de 
el. 

— Până aici, rosti el. Punct de Control. Accentuă în mod 
special cuvântul Control. 

— Punct de control? Repetă Theremon. Ce anume căutaţi? 

— Nu fă pe deşteptul, altfel zbori peste margine cu capu- 
nainte. Ştii prea bine ce căutăm. Nu te băga singur în 
rahat. 

Făcu un gest spre însoțitorii săi. Aceştia se apropiară ca 
să-i percheziţioneze pe Theremon şi Siferra Ziaristul le 
împinse furios mâinile. 

— Daţi-ne drumul, şuieră el. 

— Nu trece nimeni fără să fie controlat. 

— Cine a hotărât asta? 

— Eu. Ne lăsaţi s-o facem, sau recurgem la forţă? 

— Theremon..., şopti neliniştită Siferra. 

Îi făcu semn să tacă. Se simţea clocotind de furie. 

Rațiunea îi spunea că era o prostie să încerce să reziste; 
erau în inferioritate numerică, iar individul cel înalt nu 
glumise când afirmase că aveau să recurgă la forţă dacă nu 
se supuneau percheziţiei. 

Bărbaţii nu păreau nişte bandiți, iar cuvintele şefului lor 
aveau un aer de oficialitate, de parcă aici ar fi fost o 
frontieră, poate un punct de control vamal... Oare ce 
căutau? Alimente? Arme? Ar fi încercat să le ia pistoalele? 
„Mai bine să le dăm tot ce avem”, gândi Theremon, „decât 


să murim într-o prostească şi inutilă încercare eroică de a 
trece nestânjeniţi.” 

Totuşi... grosolănia cu care erau trataţi... Să fie siliţi să 
cedeze, pe o autostradă publică... 

Şi nu-şi puteau permite să renunţe nici la pistoale, nici la 
alimente. Până în Amgando mai erau câteva sute de 
kilometri. 

— Vă previn, rosti necunoscutul cel înalt. 

— Şi eu te previn să iei mâinile de pe mine! Sunt cetăţean 
al Republicii Federale şi, indiferent ce s-a întâmplat, acesta 
rămâne un drum liber, deschis tuturor cetăţenilor. N-aveţi 
nici o autoritate asupra noastră. 

— Parc-ar fi profesor, râse un bărbat. A luat-o cu 
discursuri despre drepturile omului. 

— Avem deja unul, spuse primul. De alţii n-avem nevoie. 
Şi-ajunge cu vorba Puneţi mâna pe ei şi percheziţionaţi-i. 
Din tălpi până-n creştet. 

— Ia... labele... de... pe... mine... 

O mână se încleştă de braţul lui Theremon. Ridică iute 
pumnul, izbind pe cineva în coaste. Situaţia se părea 
extrem de familiară; îl aştepta altă încăierare, altă 
confruntare inegală. Era însă decis să lupte. Peste o clipă, 
cineva îl lovi în faţă, fu prins de un cot şi o auzi pe Siferra 
ţipând de frică şi de mânie. Se zbătu, încercând să se 
elibereze, lovi, fu lovit, eschivă, izbi, căpătă un pumn 
zdravăn în obraz... 

— Hei, staţi aşa! Se auzi un glas nou. Staţi aşa! Butelia, 
lasă-l în pace! Fridnor! Talpin! Daţi-i drumul! 

Un glas familiar. Dar al cui? 

Atacatorii se opriră, retrăgându-se un pas. Clătinându-se 
puţin, ziaristul îl examină pe noul venit. 

Un bărbat zvelt, dar viguros; de pe faţa murdară, ochii 
ageri şi inteligenţi îi zâmbeau prietenoşi. 

Cineva cunoscut, da. 

— Beenay! 

— Theremon! Siferra! 


Peste o clipă, totul se schimbă. Beenay îi conduse pe cei 
doi de cealaltă parte a barierei, într-un adăpost 
surprinzător de confortabil, cu perne, perdele şi un şir de 
containere cu alimente. Pe un pat zăcea întinsă o fată 
subţirică, cu piciorul stâng bandajat. Părea toropită de 
febră, totuşi le zâmbi slab când îi văzu. 

— Theremon, o mai ţii minte pe Raissta? lubito, ţi-o prezint 
pe Siferra 89, de la Catedra de Arheologie. Ţi-am povestit 
despre ea... Cea care a descoperit urmele incendiilor din 
antichitate... Raissta e partenera mea de contract, explică 
el. 

În cei doi ani de când era prieten cu Beenay, Theremon o 
întâlnise de câteva ori pe partenera acestuia. Dar asta se 
petrecuse în altă epocă, într-o lume acum moartă şi 
dispărută. De-abia o mai recunoştea. O ţinea minte ca pe o 
femeie drăguță, elegant îmbrăcată, mereu politicoasă şi 
plăcută. Dar acum. Vedea o fată înspăimântător de slabă, 
trasă la faţă... cu ochii afundaţi în orbite, cu părul în şuviţe 
unsuroase... o fantomă a Raisstei pe care o cunoscuse...! 

Oare într-adevăr trecuseră doar câteva săptămâni de la 
Căderea Nopţii? Brusc, se păru că era vorba de ani întregi. 
Sau chiar epoci... 

Câteva ere geologice... 

— Am niţel coniac, adăugă Beenay. 

— Vorbeşti serios? Holbă ochii ziaristul. Ştii de când n-am 
mai băut nimic?... Ce ironie a sorții: Tu, Beenay; 
antialcoolicul pe care a trebuit să-l amăgesc ca să guste 
dintr-un Tano Special... Tocmai tu să ai ultima sticlă de 
coniac din lume! 

— Siferra? întrebă Beenay. 

— Mulţumesc. Doar un strop. 

— Nici n-avem mai mult. urnă trei porţii cât nişte 
degetare. 

— Beenay, rosti Theremon, simțind cum coniacul îl 
încălzea, ce se-ntâmplă aici? Ce-i chestia asta cu Controlul? 

— Nu ştii nimic despre Control? 


— Absolut nimic. 

— Pe unde aţi fost voi de la Căderea Nopţii? 

— În majoritatea timpului, în pădure. Apoi, m-a găsit 
Siferra, după ce mă cotonogiseră nişte derbedeişi m-a dus 
la Sanctuarul Universităţii, unde am rămas până m-am 
refăcut. De două zile mergem pe autostradă, sperând s- 
ajungem în Amgando. 

— Deci aţi auzit de Amgando... 

— În mod indirect, prin intermediul tău, răspunse 
Theremon. M-am întâlnit cu Sheerin în pădure; el ajunsese 
la Sanctuar probabil imediat după plecarea voastră şi-ţi 
găsise biletul. Mi-a spus mie. Eu i-am spus Siferrei şi am 
pornit într-acolo. 

— Cu Sheerin? El unde este? 

— Nu-i cu noi. Ne-am despărţit de câteva zile. A plecat 
singur spre Amgando. lar eu am rămas s-o caut pe Siferra. 
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el... Auzi. Crezi c-ai putea să-mi 
mai pui un strop de coniac? Dacă mai este... Deci. Ce-i cu 
Controlul? 

Beenay îi mai turnă ziaristului un degetar, apoi privi spre 
Siferra, care clătină din cap. 

— Dacă Sheerin a pornit singur, rosti el neliniştit, s-ar 
putea să fi dat de necazuri, de lucruri foarte neplăcute. De 
când sunt eu aici n-a apărut şi Autostrada Sudică este 
singurul drum pe care poţi ajunge din Şaro în Amgando. Va 
trebui să trimitem o echipă să-l caute... Revenind la 
Control, este o instituţie nou creată. Aici e un Punct de 
Control oficial şi există câte unul similar pentru fiecare 
provincie străbătută de Autostrada Sudică. 

— Dar suntem la numai câţiva kilometri de oraş, observă 
Theremon. Aici e încă provincia Şaro. 

— Nu mai este. Vechile administrații provinciale au 
dispărut Chiar şi oraşul e împărţit... Am auzit că Apostolii 
Flăcării controlează o porţiune mare din el, iar zona din 
jurul pădurii şi Universităţii e sub conducerea unui anume 


Altinol, care are un grup paramilitar, Patrula Focului. Poate 
v-aţi întâlnit cu ei. 

— Câteva zile şi eu am făcut parte din Patrula Focului, 
interveni Siferra. Eşarfa aceasta verde este însemnul lor 
oficial. 

— Deci ştiţi ce s-a întâmplat, reluă Beenay. Fărâmiţarea 
vechiului sistem - un milion de stătuleţe mici, răsărind 
precum ciupercile de peste tot. Acum vă aflaţi în provincia 
Restauraţiei. Se întinde cam zece kilometri de-a lungul 
autostrăzii. Când o să ajungeţi la următorul Punct de 
Control, veţi intra în provincia Şase Sori. După aceea vine 
Pământul Domnului, apoi Lumina Zilei, apoi... am uitat! 
Oricum, numele se schimbă des, deoarece oamenii nu 
rămân prea mult timp în acelaşi loc. 

— Şi Controlul? Insistă Theremon. 

— Noua paranoie. Tuturor le este frică de piromani. Ştiţi 
ce sunt? Nebuni care cred că ce s-a petrecut în timpul 
Căderii Nopţii a fost extrem de amuzant. Merg peste tot şi 
dau foc. Am auzit că o treime din Şaro a ars în noaptea 
eclipsei din cauza disperării oamenilor de-a alunga Stelele, 
dar că altă treime a fost distrusă după aceea, deşi Stelele 
dispăruseră de mult. O treabă urâtă, asta-i... Aşa încât cei 
cu minţile ceva mai întregi - în momentul de faţă vă găsiţi 
printre asemenea indivizi, în caz că aveţi dubii - îi 
percheziţionează pe toţi, căutând obiecte ce pot sluji la 
aprinderea focului. Este interzis să deţii chibrituri, brichete, 
pistoale cu raze sau orice altceva... 

— La fel e şi în oraş, încuviinţă Siferra. Asta face Patrula 
Focului. Antinol şi ai lui s-au auto decretat singurele 
persoane din Şaro care au dreptul să aprindă focuri. 

— Iar pe mine m-au atacat în pădure, când voiam să-mi 
frig nişte carne, completă ziaristul M-ar fi omorât în bătaie, 
dacă n-ar fi apărut Siferra şi Patrula ei, care m-au salvat în 
ultima clipă, aşa cum ai făcut tu azi. 

— Nu ştiu cine au fost cei din pădure, zise Beenay, dar pe 
aici, Controlul este moDalitatea oficială de a rezolva aceeaşi 


problemă. Este valabil oriunde; toţi sunt percheziţionaţi, 
fără excepţie. Suspiciunea e universală - nu scapă nimeni. E 
ca un virus... virusul fricii. Puţine elite, cum ar fi Patrula 
Focului, pot avea asupra lor asemenea obiecte. La fiecare 
graniţă, trebuie să le predai autorităţilor. Mai bine mi-ai 
lăsa mie pistoalele. Theremon. N-o să ajungeţi cu ele în 
Amgando. 

— Iar fără ele, n-o să ajungem niciodată, replică 
Theremon. 

— Poate că da, poate că nu, ridică din umeri Beenay. Dar 
dacă mergeţi spre sud, îţi va fi imposibil să le păstrezi. Data 
viitoare când veţi da peste un Punct de Control, eu n-am să 
vă mai pot salva. 

Ziaristul căzu pe gânduri. 

— De fapt, întrebă el. Cum de-ai reuşit să te faci ascultat? 
Sau tu eşti şeful Controlului? 

— Şeful Controlului? Chicoti Beenay. Nici vorbă! Însă sunt 
respectat. Sunt „profesorul” lor. Ştiaţi că există locuri unde 
oamenii de ştiinţă sunt dispreţuiţi? Ba chiar linşaţi de 
mulțimile de nebuni care cred că noi am provocat eclipsa şi 
ne pregătim să mai facem una. Dar nu şi aici. Aici sunt 
considerat util pentru inteligenţa mea... Întocmesc mesaje 
diplomatice pentru provinciile vecine, ofer idei despre unele 
aparate ce pot fi reparate şi folosite; ba chiar le explic de ce 
Bezna nu va reveni şi de ce nimeni nu va vedea Stelele 
pentru alte două mii de ani. Asta li se pare foarte liniştitor. 
Aşa că m-am stabilit printre ei. Este o relaţie simbiotică. 

— Sheerin zicea că aţi pornit spre Amgando, spuse 
Theremon. 

— Aşa-i. Acolo ar trebui să fie oamenii ca noi. Dar pe drum, 
am avut nişte necazuri. V-am zis că nebunii îi vânează pe 
savanţi şi încearcă să-i omoare? Chiar noi era să fim prinşi 
în carierele sudice, când ne-apropiam de autostradă. Toate 
clădirile din sudul pădurii sunt ocupate acum de 
descreieraţi. 


— Şi noi am avut o întâlnire de felul ăsta, încuviinţă 
Theremon. 

— Atunci ştiţi. Despre ce-i vorba. Ne-au înconjurat. Din 
felul cum vorbeam şi-au dat seama că suntem intelectuali, 
iar apoi cineva m-a recunoscut; m-a recunoscut pe mine, 
Theremon, după o fotografie dintr-un articol de-al tău, 
odată pe când discutam despre eclipsă! A spus că eram de 
la observator şi că adusesem Stelele. Pentru o clipă, 
bărbatul rămase cu privirea aţintită în gol: Cred că mai 
aveam câteva minute şi ne spânzurau de primul stâlp. Am 
avut însă un noroc nemaipomenit. A apărut un alt grup - 
probabil o bandă rivală - care a început să arunce cu sticle, 
să ţipe şi să agite cuţitele. Am izbutit s-o ştergem. Nebunii 
ăştia sunt ca nişte copii - nu se pot concentra prea mult 
asupra unui singur lucru. Însă când ne-am târât printre 
două case arse, Raissta s-a tăiat la picior în nişte cioburi. 
Până am ajuns pe autostradă, făcuse infecţie şi de abia mai 
mergea. 

— Aha! „Nu-i de mirare că arată aşa rău”, gândi 
Theremon. 

— Din fericire, Controlul Restauraţiei avea nevoie de un 
profesor. Ne-au acceptat. Cred că suntem aici de aproape 
zece zile. În cel mult două săptămâni, Raissta va fi suficient 
de restabilită ca să poată umbla. O să-l rog pe şeful 
Restauraţiei să ne elibereze un paşaport, ca să putem 
traversa măcar provinciile vecine fără probleme şi să ne 
îndreptăm către Amgando. Dacă vreţi, puteţi rămâne cu 
noi, să plecăm împreună. În orice caz, aşa va fi mult mai 
sigur... Ai nevoie de mine, Butelia? 

Bărbatul cel mai înalt, care încercase să-l percheziţioneze 
pe Theremon, apăruse dinapoia draperiei. 

— A venit un mesaj, dom' profesor. Veşti din oraş, primite 
de la Imperiali. Nu prea le-nţelegem. 

— Ia să vedem! Beenay întinse mâna şi luă hârtia 
împăturită. Între provincii, explică el, circulă permanent 
mesageri. Imperialii sunt o provincie din nord-estul 


autostrăzii, care ajunge până la oraş... Cei mai mulţi 
grăniceri de aici nu se mai descurcă cu cititul. Probabil că 
expunerea la Stele le-a afectat centrii verbali, sau cam aşa 
ceva. 

Tăcu şi începu să citească mesajul. Pufni, se încruntă, îşi 
țuguie buzele şi mormăi ceva despre scrisul şi gramatica 
post-eclipsă. După câteva clipe, se întunecă. 

— Zeilor! Exclamă el. Cea mai nenorocită, mizerabilă şi... 
Mâinile îi tremurau. Îl privi pe Theremon cu ochii speriaţi. 

— Beenay! Ce s-a-ntâmplat?! 

— Apostolii Flăcării vin încoace. Au strâns o armată şi vor 
să ajungă la Amgando, înlăturând toate administraţiile 
apărute de-a lungul autostrăzii. În Amgando, Intenţionează 
să distrugă orice formă de guvernare existentă acolo şi să 
se autoproclame singura forţă conducătoare legală din 
toată Republica. 

Ziaristul simţi unghiile Siferrei înfigându-se” în braţul 
său. Se răsuci către femeie şi văzu groaza pe chipul ei. Îşi 
dădea seama că el însuşi arăta la fel. 

— Vin... încoace..., repetă el. O armată de Apostoli. 

— Theremon, Siferra... trebuie să plecaţi, vorbi Beenay. 
Imediat! Dacă Apostolii vă prind aici, totul e pierdut. 

— Să pornim spre Amgando? 

— Exact. Fără să mai pierdeţi o clipă. Toată comunitatea 
universitară din Sanctuar se află acolo şi oameni din alte 
universităţi, intelectuali din toată Republica. Trebuie să-i 
preveniţi să se împrăştie, rapid. Dacă Apostolii îi prind, 
Mondior va reuşi să pună mâna, dintr-un foc, pe nucleul 
oricărui viitor guvern pe care-l poate avea ţara asta. Ar 
putea chiar ordona execuţia lor... O să vă eliberez nişte 
paşapoarte care să vă permită să treceţi prin următoarele 
Puncte de Control. După aceea însă va trebui pur şi simplu 
să vă lăsaţi percheziţionaţi, să acceptaţi să vă confişte orice, 
numai ca să continuaţi spre sud. Nu aveţi voie să pierdeţi 
timpul cu probleme secundare, ca împotrivirea la Control. 
Cei din Amgando trebuie avertizaţi! 


— Şi tu? Rămâi aici? 

— Ce altceva pot face? Păru surprins Beenay. 

— Dar... când vin Apostolii... 

— Când vin Apostolii, vor face cu mine ce doresc. Ce vrei 
să fac, s-o părăsesc pe Raissta şi să fug în Amgando? 

— Nu... 

— Atunci n-am de ales. Corect? Corect! Rămân cu Raissta. 
Theremon simţi că începe să-l doară capul. Îşi cuprinse faţa 
în palme. 

— Nu există altă soluţie, interveni Siferra. 

— Ştiu, ştiu! Totuşi când mă gândesc că Mondior şi banda 
lui o să ia prizonier un om atât de valoros ca Beenay... ba 
poate chiar să-l execute... 

Beenay zâmbi şi-şi lăsă mâna pe braţul ziaristului. 

— Cine ştie? Poate că lui Mondior i-ar place să ţină vreo 
doi-trei savanţi pe lângă el, ca nişte căţeluşi. În orice caz, 
acum nu-i important ce se va întâmpla cu mine. Locul meu 
este lângă Raissta. Locul vostru este pe drum... grăbindu-vă 
cât puteţi spre Amgando. Haideţi să mâncaţi ceva, până vă 
scriu permisele. Şi apoi: plecarea! Făcu o pauză: O să ai 
nevoie şi de ăsta, adăugă el, turnând restul coniacului în 
paharul lui Theremon. Pân'la fund! 

La graniţa dintre Restauraţie şi Şase Sori nu avură nici un 
fel de probleme să treacă prin Punctul de Control. Un 
individ, care părea că fusese intelectual în lumea ce nu mai 
exista, privise paşaportul scris de Beenay, încuviinţase 
zărind semnătura înflorită a acestuia şi le făcuse semn să 
treacă. 

După alte două zile, când ajunseră la hotarul Pământului 
Domnului, n-a mai fost la fel de simplu. Aici, cei de la 
Control păreau o bandă de asasini, care ar fi preferat să-i 
azvârle pe Theremon şi Siferra peste parapetul autostrăzii 
decât să le verifice actele. Fuseseră câteva clipe lungi şi 
neplăcute, când ziaristul agitase paşaportul ca pe o baghetă 
magică. Apoi vraja funcţionă, mai mult sau mai puţin. 

— Ce-i ăla, un permis? întrebă şeful bandei. 


— Da, un paşaport. Scutire de Control. De la cine? 

— Beenay 25, Şeful Controlului din provincia Restauraţiei. 
A doua provincie de-aici. 

— Ştiu care-i! Citeşte ce scrie! 

— Foarte important: Prin prezenta se atestă că purtătorii 
acestui document, Theremon 762 şi Siferra 89, sunt 
mesageri acreditaţi ai Patrulei Focului din Şaro şi au 
dreptul...” 

— Patrula Focului? Ce-i asta? 

— Tipii lui Antinol, murmură cineva. 

— Aha. Şeful arătă pistoalele pe care Theremon şi Siferra 
le purtau la vedere: Deci Altinol vrea să vă plimbaţi prin 
provinciile altora cu arme ce pot incendia! 

— Suntem în misiune urgentă spre Parcul Naţional 
Amgando, interveni Siferra. Este absolut vital să ajungem 
acolo teferi. Îşi atinse eşarfa verde: Ştiţi ce-nseamnă asta, 
nu? Noi prevenim incendiile, nu le provocăm. Şi dacă n- 
ajungem în timp util în Amgando, Apostolii Flăcării vor 
mărşălui pe autostrada asta şi vor distruge tot ceea ce 
încearcă oamenii să reconstruiască. 

„Nu prea are sens”, se gândi Theremon. „Dacă noi 
ajungem în Amgando, hăt în sud, asta nu înseamnă că 
salvăm de Apostoli sătuleţele din nordul autostrăzii.” 
Femeia vorbise însă cu toată convingerea şi pasiunea de 
care era în stare, părând foarte solemnă, deşi extrem de 
ambiguă. 

Pentru câteva clipe se lăsă tăcere, şeful controlului 
încercând să-i priceapă cuvintele. Se încruntase iritat şi 
descumpănit, apoi rostise brusc, aproape impulsiv: 

— Bine. Treceţi! Căraţi-vă de-aici şi să nu vă mai prind 
prin provincie!... Apostoli! Amgando! 

— Mulţumim foarte mult, spuse Theremon cu o amabilitate 
atât de apropiată de sarcasm, încât Siferra îl prinse de braţ 
şi-l împinse dincolo de barieră înainte de-a avea necazuri. 

Pe porţiunea aceea de autostradă putură înainta rapid, 
parcurgând zilnic aproape douăzeci de kilometri. Cetăţenii 


din Şase Sori, Pământul Domnului şi Lumina Zilei 
munciseră din greu şi curăţaseră carosabilul. La intervale 
regulate se înălţau bariere din rămăşiţe de vehicule -” 
nimeni n-are să mai şofeze multă vreme pe aici”, se gândi 
Theremon - dar între ele se putea merge acum fără să fie 
nevoie să te târăşti sau să escaladezi munţi de caroserii 
distruse. 

Cadavrele erau luate de pe şosea şi îngropate încetul cu 
încetul, lucrurile începeau să pară aproape civilizate. Dar 
nu normale. 

Acum se vedeau tot mai puţine incendii, dar toate 
aşezările pe lângă care trecuseră erau arse. Cam din trei în 
trei kilometri se înfiinţaseră tabere pentru refugiaţi şi, 
mergând pe autostrada suspendată, Theremon şi Siferra îi 
puteau zări dedesubt pe ocupanţii acestora, posaci şi încă 
şocaţi, plimbându-se de colo-colo fără ţel, de parcă în 
noaptea aceea teribilă îmbătrâniseră cu cincizeci de ani. 

Noile provincii, îşi dădu seama ziaristul, erau pur şi simplu 
înşiruiri de asemenea tabere, legate laolaltă prin 
Autostrada Sudică. În fiecare district se impuseseră 
localnici hotărâți, care reuşiseră să organizeze stătuleţe - 
mici regate - întinzându-se pe zece, doisprezece sau 
cincisprezece kilometri de autostradă, cu o lăţime de cel 
mult un kilometru şi jumătate de fiecare parte a drumului. 
Nu se ştia ce se afla dincolo de graniţele lor estice şi 
vestice. Indiferent de natura lor, comunicațiile la distanţă 
dispăruseră. 

— Chiar n-a existat nici un fel de plan în cazul unei 
calamităţi? Vorbi Theremon mai mult pentru sine. 

— Prezicerile lui Athor, îi răspunse Siferra, erau prea 
insolite pentru ca guvernul să le ia în serios. În plus, ar fi 
însemnat să-i cânte în strună lui Mondior, recunoscând că 
prăbuşirea unei civilizaţii se poate petrece într-o scurtă 
perioadă de Beznă, mai ales o perioadă ce putea fi indicată 
cu precizie. 

— Dar eclipsa... 


— Da, poate că unii oameni cu funcţii înalte au fost capabili 
să privească diagramele şi au înţeles că avea să urmeze o 
eclipsă care să producă Beznă. Dar cum ar fi pututei 
anticipa Stelele? Ţii minte că Stelele erau pur şi simplu 
aiurelile Apostolilor? Şi chiar dacă guvernul ar fi ştiut că o 
să se întâmple un asemenea fenomen, nimeni nu putea 
prezice efectul Stelelor. 

— Sheerin putea... 

— Nici măcar el. N-avea nici un indiciu. Specialitatea lui 
era Beznă... nu o lumină bruscă şi inimaginabilă, acoperind 
întregul cer. 

— Totuşi, insistă Theremon, când te uiţi în jur la tot 
dezastrul, la tot haosul ăsta... nu crezi că a fost inutil, că 
putea fi evitat cumva? 

— Uite că n-a putut fi evitat. 

— Data viitoare ar trebui să fie. 

— Data viitoare înseamnă peste două mii patruzeci şi nouă 
de ani, izbucni în râs femeia. Să sperăm că le putem lăsa 
urmaşilor noştri un avertisment care să le pară mai 
plauzibil decât ni s-a părut nouă Cartea Revelaţiilor. 

Întorcându-se, privi peste umăr şi scrută neliniştită 
întinderea de autostradă străbătută în ultimele zile de marş 
susţinut. 

— 'Ţi-e frică să nu-i vezi pe Apostoli? întrebă ziaristul. 

— "Ţie nu-ţi este? Chiar cu viteza din ultimul timp, până la 
Amgando mai sunt câteva sute de kilometri. Dacă ne ajung 
din urmă? 

— N-o să ne ajungă. O întreagă armată nu se poate 
deplasa cu viteza a doi oameni viguroşi şi hotărâți. N-au 
mijloace de transport mai bune decât ale noastre... fiecare 
câte o pereche de picioare, atât! În plus, îi încetinesc şi 
diferitele consideraţii militare. 

— Probabil... 

— Nu uita că mesajul spunea că Apostolii se vor opri în 
fiecare provincie nouă pentru a-şi impune autoritatea. O să 
dureze destul până vor supune toate stătuleţele acelea. 


Dacă nu avem nici un fel de neplăceri noi înşine, ar trebui 
să ajungem în Amgando cu câteva săptămâni înaintea lor. 

— Ce crezi că se va întâmpla cu Beenay şi Raissta? întrebă 
Siferra după un timp. 

— Beenay e un tip inteligent. Va găsi o moDalitate de a se 
face util lui Mondior... 

— Şi dacă n-o să reuşească? 

— Siferra, chiar trebuie să consumăm energia făcându-ne 
griji despre nişte posibilităţi oribile asupra cărora nu putem 
interveni cu nimic? 

— Scuză-mă, replică ea tăios. Nu mi-am dat seama că eşti 
atât de sensibil. 

— Siferra... 

— S-o lăsăm... Poate că eu sunt cea hipersensibilă. 

— Totul o să se rezolve, făcu Theremon. Beenay şi Raissta 
n-o să păţească nimic, noi o să ajungem în Amgando la timp 
ca să-i putem preveni pe cei de acolo, iar Apostolii Flăcării 
n-or să cucerească lumea. 

— Şi morţii vor învia şi vor umbla din nou pe pământ. Oh, 
Theremon, Theremon... Glasul se frânse. 

— Ştiu. 

— Ce-o să facem? 

— O să mergem mai repede, asta o să facem. Şi n-o să 
privim îndărăt. Privitul îndărăt nu ajută cu nimic. 

— Nu, încuviinţă femeia. Absolut cu nimic. Zâmbi, îl prinse 
de mână şi continuară în tăcere. 

Era extraordinar, se gândea Theremon, cât de rapid 
înaintau acum, când intraseră în ritm. În primele zile, după 
ce părăsiseră Şaro şi se strecurau printre vehiculele 
îngrămădite la capătul autostrăzii, progresul fusese lent, iar 
corpurile lor protestaseră la adresa solicitărilor la care erau 
supuse. Acum însă, se mişcau precum două maşinării, 
perfect reglate pentru sarcina lor. Siferra avea picioarele 
aproape la fel de lungi ca ale lui şi mergeau umăr la umăr, 
muşchii lucrând eficient, inimile pompând regulat, plămânii 


dilatându-se şi contractându-se lin şi continuu. Stâng-drept- 
stângu... Stâng-drept-stângu... Stâng-drept-stângu... 

Adevărat, mai erau de străbătut câteva sute de kilometri. 
Dar în ritmul acesta n-avea să dureze mult. O lună, poate 
chiar mai puţin. 

Aici, departe de oraş, şoseaua era aproape complet goală. 
Circulaţia în zonele rurale nu fusese prea intensă şi se 
părea că majoritatea şoferilor izbutiseră să iasă de pe 
autostradă în siguranţă, existând mai puţine riscuri de 
coliziuni între vehicule. 

Punctele de Control se răriseră. În regiunile acestea mai 
puţin populate, noile stătuleţe erau mai întinse decât cele 
din nord şi locuitorii lor păreau mai puţin preocupaţi de 
percheziţii. În următoarele zile, Theremon şi Siferra au fost 
interogaţi în mod serios numai de două ori. La graniţe li se 
făcea semn pur şi simplu să treacă, fără să fie nevoiţi să 
prezinte permisele lui Beenay. 

Până şi vremea ţinea cu ei. În fiecare zi era cald fără să fie 
arşiţă; din când în când câte o ploicică, dar nimic care să 
ridice probleme serioase. Mergeau patru ore, se opreau 
pentru o gustare, continuau alte patru ore, mâncau din nou, 
mergeau, poposeau vreo şase ore ca să doarmă - veghind 
cu rândul - apoi porneau mai departe. Aidoma unor maşini. 
Sorii răsăreau şi urcau pe cer în ritmul lor ancestral, Patru 
cu Trey şi Dovim, apoi Onos cu Sitha şi taro, după aceea 
Onos şi Dovim, urmaţi de Trey şi Patru, după care patru sori 
simultan succesiunea nesfârşită, măreţul carusel al 
cerurilor. Theremon nu ştia de câte zile părăsiseră 
Sanctuarul. Până şi ideea de date, calendare, zile, 
săptămâni şi luni se părea caraghioasă demodată şi 
complicată, ceva aparţinând unei lumi dispărute. 

Siferra redevenise voioasă după momentele de nelinişte şi 
îngândurare. 

Avea să fie uşor. Aveau să ajungă fără probleme în 
Amgando. 


Traversau o regiune denumită acum Strungă... sau poate 
că se numea Dumbravă; auziseră nume diferite de la 
oamenii întâlniți pe drum. Era o zonă agricolă, cu şesuri 
întinse şi vălurite, dovedind puţine urme ale dezastrului ce 
se abătuse asupra aşezărilor rurale: câte un hambar ars 
sau o turmă de animale care rătăceau fără stăpân. 
Văzduhul era curat şi înmiresmat, iar razele sorilor 
străluceau puternic. Exceptând absenţa stranie a oricărui 
trafic rutier, aici îţi puteai închipui că nu se întâmplase 
nimic extraordinar. 

— Am ajuns măcar la jumătatea drumului? întrebă Siferra. 

— Nu încă N-am văzut cam de mult nici un indicator 
rutier, totuşi cred... 

Se opri brusc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Uite! Acolo, în dreapta! Pe drumul lateral dinspre vest... 

Priviră peste marginea parapetului. Sub ei! la câteva sute 
de metri depărtare, se vedea o coloană lungă de camioane 
pe marginea drumului secundar, în apropiere de joncţiunea 
cu accesul pe autostradă. Se zărea şi un bivuac destul de 
întins: corturi, un foc mare, câţiva bărbaţi tăind copaci. 

Erau două-trei sute de oameni. Toţi purtau mantii negre, 
cu glugi. 

Theremon şi Siferra se priviră înmărmuriţi. 

— Apostolii, şopti ea. 

— Da. Jos! Ghemuit! Ascunde-te după parapet! 

— Dar cum au reuşit să ajungă atât de repede până aici? 
Capătul nordic al autostrăzii e complet blocat! 

Bărbatul clătină din cap. 

— N-au venit pe autostradă. Vezi... au camioane care 
funcţionează. Uite încă unul... Zeilor, ce ciudat pare, nu? Un 
vehicul care se mişcă! Şi să auzi după atâta vreme zgomotul 
unui motor... Se înfioră: Au avut probabil o autobază 
secretă, unde au adăpostit camioanele şi combustibilul 
necesar. Este clar că au venit din Şaro ocolind prin vest, 
mergând pe drumurile secundare. Acum vor ieşi pe 


autostradă, care probabil e liberă până în Amgando 
Teoretic, diseară pot ajunge acolo. 

— Diseară! Theremon, ce să facem? 

— Nu ştiu... Singura posibilitate este extrem de riscantă: 
să coborâm şi să încercăm să furăm un camion cu care să 
pornim spre Amgando. Chiar dacă am ajunge acolo numai 
cu două ore înaintea lor, mulţi ar avea timp să scape. 

— Poate, făcu Siferra. Deşi mi se pare o nebunie. Cum 
putem fura un camion? în clipa când ne vor vedea, o să-şi 
dea seama că nu suntem Apostoli şi-o să ne înhaţe. 

— Ştiu, ştiu... Lasă-mă să mă gândesc. După câteva clipe, 
rosti: Căutăm doi Apostoli care s-au îndepărtat de ceilalţi, îi 
imobilizăm, le luăm mantiile - la nevoie folosim şi pistoalele 
- iar după aceea, îmbrăcaţi în hainele lor, ne apropiem de 
camion, sărim înăuntru şi pornim spre autostradă. 

— Vor fi pe urmele noastre în mai puţin de două minute. 

— Poate. Dar dacă vom fi calmi şi ne vom comporta firesc, 
vor crede că-i ceva normal, ceva din planul lor... şi până îşi 
vor da seama care-i adevărul, noi o să fim la optzeci de 
kilometri depărtare. O privi întrebător pe femeie: Ce zici? 
Ce altă speranţă avem? Să mergem mai departe pe jos şi să 
ajungem după câteva săptămâni, când ei pot trece pe lângă 
noi după o oră? 

Siferra continua să-l privească de parcă îşi pierduse 
minţile. 

— Să capturăm doi Apostoli... să furăm un camion... să 
gonim spre Amgando... Theremon, n-o să reuşim niciodată! 
O ştii şi tu! 

— Bine, vorbi el brusc. Rămâi aici. Încerc singur. Altă 
şansă n-avem. Ghemuit, înainta de-a lungul parapetului 
spre rampa de acces aflată la câteva sute de metri. 


— Nu... stai... 
Bărbatul întoarse capul şi rânjii: 
— Vii? 


— Da... Zeilor, e o nebunie! 


— Exact, încuviinţă el. Ştiu. Dar ce altceva putem face? 
Bineînţeles, femeia avea dreptate. Planul era nebunesc. 
Totuşi. 

Theremon nu vedea altă soluţie. În mod evident, raportul 
primit de Beenay fusese greşit; Apostolii nu intenţionaseră 
să înainteze de-a lungul Autostrăzii Sudice, cucerind 
provincie după provincie, ci porniseră direct spre Amgando 
într-un convoi uriaş, folosind drumurile secundare care, 
deşi ocoleau, puteau fi folosite de vehicule. 

Amgando nu avea nici o şansă. Lumea urma să fie cucerită 
de oamenii lui Mondior. 

Doar dacă... doar dacă... 

Ziaristul nu se crezuse niciodată un erou. Eroi erau cei 
despre care scria în articolele sale, indivizi care, în situaţii 
extreme, dădeau din ei tot ce aveau mai bun, izbutind fapte 
miraculoase pe care oamenii obişnuiţi nici măcar n-ar fi 
visat să le realizeze. Acum însă el se afla în lumina aceasta 
straniu transformată şi vorbea nonşalant despre capturarea 
cultiştilor folosind pistoalele, despre furtul unui camion 
militar şi demararea în trombă spre Parcul Amgando, 
pentru a duce vestea atacului... 

Nebunie! Nebunie curată! 

Şi totuşi poate că avea să reuşească, tocmai pentru că era 
ceva atât de nebunesc. Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca doi 
oameni să apară din senin în acest peisaj bucolic şi să fure 
un camion. 

Coborâră precauţi pe rampa de ieşire de pe autostradă. 
Între ei şi tabăra Apostolilor se întindea un câmp de iarbă 
înaltă. 

— Poate dacă ne târâm pe-aici, şopti Theremon şi ne 
apropiem de ei, găsim vreo doi mai izolaţi, pe care să-i 
surprindem. 

Începu să se târască. Siferra îl urmă. 

Zece metri. Douăzeci. „[ine-o drept înainte, capul jos şi 
târăşte-te peste moviliţa asta, acum aşteaptă... aşteaptă...” 
Brusc, înapoia bărbatului se auzi un glas: 


— Ce-avem noi aici?! Cam ciudaţi şerpii ăştia, nu? 
Theremon se întoarse, privi şi îngheţă. 

Zeilor! Şapte-opt Apostoli! De unde apăruseră? Erau la 
picnic? Iar ei trecuseră fără să-i simtă! 

— Fugi! Răcni Siferra. Fiecare în altă parte... 

Sprintă în stânga, spre pilonii autostrăzii. Poate că reuşea 
să scape de urmăritori... dispărând în păduricea din 
cealaltă parte a drumului... 

Nu. Nu... Era puternic şi rapid, dar ceilalţi erau mai 
puternici şi mai rapizi. Distanţa dintre ei se reducea. 

— Siferra! Strigă el. Fugi! Nu... te-opri! 

Poate că ea izbutise să scape. N-o mai putea zări. Apostolii 
îl ajunseră. Căută să-şi scoată pistolul, dar unul îl prinse de 
braţ şi un altul de gât. Arma îi fu smulsă din mână. Cineva îi 
puse piedică; se poticni şi căzu. Se întoarse pe spate şi privi 
în sus. Erau cinci siluete, înveşmântate în mantii, rigizi, 
încruntaţi. Unul dintre ei îl fixa cu pistolul. 

— Scoală, se adresă. Încetişor. Cu mâinile sus. Theremon 
se ridică, cu greutate. 

— Cine eşti? Ce cauţi aici? întrebă Apostolul. 

— Aici locuiesc. Pornisem cu nevastă-mea pe scurtătură, 
spre casă... 

— Ferma cea mai apropiată e la opt kilometri. O 
scurtătură foarte lungă. Făcu semn cu capul spre tabără: 
Vii cu noi. Folimun va fi interesat... 

Folimun! 

Deci şi el supravieţuise nopţii eclipsei. Şi conducea 
expediţia împotriva lui Amgando! 

Theremon privi în jur. Siferra nu se zărea nicăieri. Spera 
că ajunsese pe autostradă şi alerga spre Amgando. O 
speranţă slabă, dar ultima. 

Apostolii îl escortară până în tabără. Ziaristul încerca o 
senzaţie stranie să se. Afle printre atâtea siluete cu glugi. 
Cu toate acestea, nimeni nu-i dădea vreo atenţie şi-l 
conduseră în cortul cel mai mare. 


Pe o banchetă, Folimun examina un teanc de hârtii. Îşi 
întoarse ochii albaştri şi reci spre 'Theremon şi chipul lui 
ascuţit şi supt se lumină o clipă, străbătut de un zâmbet 
surprins. 

— Theremon! Tu aici? Ce faci... un reportaj pentru 
Cronică? 

— Călătoream spre sud. Mi-am luat o vacanţă, câtă vreme 
situaţia e tulbure în oraş. Eşti amabil să le spui brutelor tale 
să-mi dea drumul? 

— Daţi-i drumul, porunci Folimun... Şi-ncotro mergeai? 

— Nu-i treaba ta. 

— Lasă-mă pe mine să decid asta. Spre Amgando, nu-i 
aşa? Ziaristul îl privi cu răceală. 

— Nu văd nici un motiv ca să-ţi spun ceva. 

— Deşi eu ţi-am spus atâtea, când mi-ai luat interviul...? 

— Cât de spiritual eşti! 

— Vreau să ştiu încotro mergeai. 

„Trage de timp!”, gândi ziaristul. „Trage de timp cât poţi!” 

— Refuz să răspund la întrebarea asta, sau la oricare alta, 
declară el pe un ton hotărât. Discut doar cu Mondior! 

O clipă, Folimun rămase tăcut. Apoi surâse scurt. După 
care, brusc, neaşteptat, izbucni în râs. Theremon se întrebă 
dacă-l mai văzuse pe cultist râzând vreodată. 

— Mondior? Repetă Folimun cu ochii sclipind amuzaţi. Nu 
există nici un Mondior, prietene. Şi nici n-a existat vreodată. 

Siferrei nu-i venea să creadă că reuşise să scape, dar se 
părea că era adevărat. 

Majoritatea Apostolilor care-i descoperiseră pe câmp 
alergaseră după Theremon. Întorcând o dată capul, femeia 
îi zărise înconjurându-l precum copoii prada. Îl doborâseră 
şi, cu siguranţă, avea să fie capturat. 

Numai doi cultişti porniseră în urmărirea ei. Siferra îl 
lovise pe unul în faţă, puternic, cu podul palmeişi la viteza 
pe care o avea, impactul îl trimise la pământ. Al doilea era 
gras şi lent; în câteva clipe, îl lăsă cu mult în urmă. 


Se întoarse după aceea pe rampa de acces a autostrăzii. 
Nu era însă o idee prea înţeleaptă să stea acolo. Putea fi 
blocată cu uşurinţă, lar singurele moDalităţi de ieşire erau 
aceste rampe laterale. Urcând pe carosabil, ar fi intrat 
singură în capcană. Şi chiar dacă în faţă nu exista nici o 
barieră, Apostolii o puteau urmări din camioane şi s-o 
prindă după nici doi-trei kilometri. 

Nu; ideal ar fi fost să intre în pădurea aflată de cealaltă 
parte a şoselei. Camioanele nu aveau acces acolo. Se putea 
pierde cu uşurinţă prin desişuri, ascunzându-se până se 
gândea ce să facă în continuare. Chiar aşa: ce să facă? 

Trebuia să admită că, deşi nebunească, ideea lui 
Theremon rămânea unica lor speranţă: să fure cumva un 
camion, să gonească spre Amgando şi să dea alarma înainte 
ca Apostolii să-şi reia marşul. 

Ştia însă că n-avea nici cea mai măruntă şansă de a realiza 
un asemenea plan. Apostolii nu erau chiar atât de imbecili. 
Trebuia să se folosească de armă pentru a lua un camion. 
Iar asta însemna aceeaşi manevră preconizată înainte: să 
captureze un Apostol izolat, să-l dezbrace şi, purtând 
hainele lui, să se strecoare în tabără, unde să amenințe pe 
cineva. 

O apucă ameţeala. Era de domeniul fantasticului. La fel de 
bine se putea gândi să-l elibereze pe Theremon; să intre în 
tabără trăgând cu pistolul, luând ostatici, solicitând 
imediata lui eliberare... Zeilor, era o nebunie absolută, un 
vis prostesc şi melodramatic, o acţiune incredibilă, 
desprinsă dintr-o carte de aventuri pentru copii... 

Dar ce să facă? Ce să facă? 

Se ghemui printre nişte copăcei deşi, cu frunze lungi, 
penateşi aşteptă. Apostolii nu păreau că intenţionează să 
ridice tabăra; continua să zărească fumul focului cel mare 
conturându-se pe funDalul amurgului, iar camioanele nu se 
clintiră de la locul lor. 

Se apropia seara. Onos dispăruse de pe cer şi Dovim 
apăruse deasupra orizontului. Singurii sori aflaţi deasupra 


capului erau ultimii de pe lista favoriţilor Siferrei: Tano şi 
Sitha, palizi şi posomorâţi, proiectându-şi razele reci din 
depărtarea lor, la marginea universului. Sau mai exact ceea 
ce crezuseră oamenii că era marginea universului, în zilele 
acelea îndepărtate şi inocente, înainte ca Stelele să apară şi 
să le dezvăluie adevărata imensitate a cosmosului. 

Orele treceau cu greutate. Siferra nu găsise nici o soluţie 
de rezolvare a situaţiei Amgando era sortit pieirii, doar 
dacă nu reuşea să-i avertizeze altcineva; era clar că ea nu 
putea ajunge acolo înaintea Apostolilor. Eliberarea lui 
Theremon era o idee absurdă, iar şansele de a fura un 
camion şi a ajunge singură în Amgando erau practic nule. 

Şi atunci ce trebuia să facă? Să stea locului, pur şi simpluşi 
să vadă cum Apostolii preluau puterea peste tot? 

Părea că n-are de ales. 

La un moment dat se gândise că singura soluţie la 
îndemână era să intre în tabără, să se predea şi să ceară să 
fie închisă cu Theremon. Cel puţin aşa, aveau să fie 
împreună. Era uluitor cât de mult îi simţea lipsa. Fuseseră 
nedespărţiţi vreme de câteva săptămâni; ea care nu trăise 
niciodată cu un bărbat... Şi pe tot parcursul lungului drum 
din Şaro, deşi se mai dondăniseră, ba chiar se şi certaseră o 
dată, prezenţa bărbatului n-o plictisise. Nici măcar o 
singură dată. 

Convieţuirea lor păruse lucrul cel mai natural din lume. 
lar acum ea redevenise singură. 

„Haide”, îşi spuse. „Predă-te. Oricum totul e pierdut, nu?” 

Se însera. Norii învăluiau razele îngheţate ale lui Sitha şi 
Tano, iar cerul era atât de întunecat, încât Siferra avea 
impresia că Stelele pot apărea dintr-o clipă în alta. 

„Veniţi”, se gândi ea furioasă. „Apăreţi şi străluciți! 
Înnebuniţi-i iarăşi pe toţi! Ce rău aţi mai putea face? Lumea 
poate fi distrusă o singură dată.” 

Bineînţeles, Stelele nu apărură. Deşi ascunşi de nori, Tano 
şi Sitha radiau suficientă lumină pentru a acoperi 
scânteierea acelor puncte îndepărtate ce sclipeau 


misterios. Odată cu scurgerea timpului, Siferra. se pomeni 
evoluând de la pesimism la un optimism aproape nesăbuit. 

„Când totul e pierdut”, îşi spuse, „n-a mai rămas nimic de 
pierdut.” La adăpostul semiintunericului, avea să se 
strecoare în tabăra Apostolilor şi - cumva, cumva - să fure 
un camion. Dacă putea, urma să-l elibereze şi pe Theremon. 
Apoi, spre Amgando! Până a doua zi, la răsăritul lui Onos, 
putea fi acolo, printre prietenii ei de la Universitate, la timp 
să-i anunţe că trebuiau să fugă înainte de apariţia 
duşmanilor. 

A, Bun”, se încuraja ea. „Să-i dăm drumul!” 

Încetişor... Încetişor... Cu mai multă prudenţă decât data 
trecută, dacă au cumva santinele ascunse prin iarbă... 

În clipa când ieşi din pădure, încercă un moment de 
ezitare; după ce părăsise siguranţa desişului, se simţea 
teribil de vulnerabilă. Totuşi semiobscuritatea îi venea în 
ajutor. Traversă locul deschis dintre pădure şi autostradă, 
trecu pe sub uriaşii piloni metalici ai acesteia şi se strecură 
în câmpia cu iarbă înaltă, unde fusese capturat Theremon. 

Începu să se târască, aşa cum făcuseră şi înainte, dar 
precaută; privind în toate părţile, căutând plantoanele care 
vegheau probabil perimetrul taberei. 

Ţinea în mână pistolul, reglat la deschiderea minimă, raza 
cea mai subţire, mai focalizată şi mai ucigătoare pe care o 
putea produce. Dacă o descoperea cineva, cu atât mai rău 
pentru el... Miza era prea mare ca să aibă timp de politeţi şi 
moralitate. Când avusese minţile rătăcite, îl ucisese pe Balik 
în laboratorul de arheologie; nu dorise s-o facă, dar acum 
bărbatul era mort şi regretele nu-l mai înviau. Spre uşoara 
ei surprindere, se descoperi gata să omoare din nou, de 
data aceasta în mod deliberat, dacă circumstanţele i-o 
cereau. Important era să urce într-un vehicul, să evadeze şi 
să ducă ştirea apropierii Apostolilor. 'Tot restul, inclusiv 
considerentele morale, erau secundare. Toate. Începuse 
războiul! 


Tot înainte. Cât mai lipită de sol, doar cu ochii ridicaţi. 
Până la tabără mai rămăseseră câteva zeci de metri. 

Liniştea era absolută. Probabil că majoritatea Apostolilor 
adormiseră. Siferrei se păru că distinge două siluete de 
cealaltă parte a focului cel mare, deşi fumul o împiedica să 
fie foarte sigură. Se gândi să se strecoare la adăpostul unui 
camion şi de acolo să azvârle o piatră. Paznicii ar fi sărit 
probabil să investigheze; dacă se despărţeau, l-ar fi putut 
urmări pe unul şi, ameninţându-l cu pistolul, l-ar fi redus la 
tăcere, i-ar fi luat mantia... 

„Nu”, îşi spuse ea. „Nu-l mai ameninţ. Îl împuşc fără nici 
un avertisment şi-i iau mantia, înainte să poată da alarma. 
La urma urmei, sunt nişte netrebnici.” 

Sângele rece cu care-şi făcea planurile o uluia chiar şi pe 
ea. 

Înainte. Încet, mereu înainte. Ajunsese acum lângă cel mai 
apropiat camion, aflat între ea şi foc. Unde erau nişte 
pietre? „Aici! Uite una bună.” Trecu pistolul în mâna 
stângă, aşa... Acum, azvârle piatra în copacul mare de- 
acolo...” Ridică braţul. În clipa aceea, simţi o mână 
prinzând-o de încheietură, iar un braţ puternic îi înconjură 
gâtul. 

„M-au prins!” 

O cuprinse furia, iar disperarea o făcu să-şi iasă din minţi. 
Izbi cu toată puterea cu călcâiul şi auzi un icnet de durere. 
Nu fusese totuşi îndeajuns pentru ca individul să slăbească 
strânsoarea. Se roti pe jumătate, lovi din nou cu piciorul şi, 
în acelaşi timp, căută să-şi treacă pistolul în mâna dreaptă. 

Atacatorul însă îi răsuci braţul stâng, cu un gest brusc, 
extrem de dureros şi arma îi căzu. Strânsoarea din jurul 
gâtului îşi spori intensitatea. Femeia se înăbuşii şi căută să 
inspire adânc. 

Pe Beznă! Fusese culmea prostiei: să nu simtă pe cineva 
apropiindu-se de ea, în vreme ce se furişa către Apostoli! 

Lacrimile de furie îi ardeau obrajii. Lovi iarăşi şi iarăşi, cu 
călcâiul. 


— Uşurel, şopti un glas. Mă doare şi pe mine, Siferra. 

— 'Theremon? Replică uluită femeia. 

— Dar cine crezi că e? Mondior? 

Braţul bărbatului îi dădu drumul. Îi eliberă şi încheietura 
mâinii stângi. Siferra se clătină şi gâfâi, căutând să-şi 
recapete suflul. Apoi, complet derutată, se întoarse. 

— Cum ai scăpat? îl întrebă. 

— Un miracol, zâmbi el. Pur şi simplu, un miracol... Te-am 
văzut de când ai ieşit din pădure. Te-ai descurcat foarte 
bine. Erai însă atât de concentrată să ajungi aici 
neobservată, încât nu m-ai simţit înapoia ta. 

— Slavă zeilor c-ai fost tu! Deşi m-ai speriat de moarte 
când m-ai prins aşa... Ce mai stăm? Repede, hai să luăm un 
camion şi s-o ştergem până nu ne vede nimeni. 

— Nu, răspunse bărbatul. Planul s-a modificat. 

— Nu-nţeleg, îl privi ea uimită. 

— Ai să-nţelegi. Spre surprinderea Siferrei, bătu din 
palme şi strigă: Aici, băieţi! A venit! 

— Theremon! Ai înne... 

Fasciculul unei lanterne o izbi în ochi cu o forţă aproape la 
fel de devastatoare ca a Stelelor. Rămase locului orbită, 
clătinând din cap năucă. Simţea mişcare în jurul ei, dar abia 
după câteva clipe văzu cine o înconjura. 

Erau cinci-şase Apostoli. 

Îl fulgeră acuzatoare pe ziarist. Acesta părea calm şi chiar 
mulţumit. Mintea ei ameţită de-abia putea începe să 
accepte faptul că fusese trădată. 

Când încercă să vorbească, nu se auziră decât nişte silabe 
incoerenie: 

— Dar... de ce?... ce...? 

— Hai, Siferra, zâmbi Theremon. Vreau să-ţi prezint pe 
cineva. 

— N-are nici un rost să mă priviţi ucigător, doamnă, spuse 
Folimun. Poate că vă vine greu s-o credeţi, dar aici vă aflaţi 
printre prieteni. 

— Prieteni? Mă crezi probabil foarte naivă! 


— Deloc. Dimpotrivă... 

— Ai intrat în laboratorul meu şi-ai furat materiale rare şi 
extrem de preţioase. Ai ordonat hoardei tale de nebuni 
superstiţioşi să invadeze observatorul şi să distrugă 
echipamentele care înregistrează date unice de importanţă 
esenţială. Acum l-ai hipnotizat pe Theremon să-ţi facă jocul, 
să mă captureze şi să mă predea ţie. Şi-mi mai spui că sunt 
printre prieteni? 

— Nu m-a hipnotizat nimeni, interveni Theremon. Şi să ştii 
că nu eşti prizonieră. 

— Sigur că nu! Nu-i decât un coşmar, aşa-i? Căderea 
Nopţii, incendiile, prăbuşirea civilizaţiei, totul. Peste o oră, 
o să mă trezesc în patul meu, în Şaro şi totul va fi ca înainte 
de culcare. 

Vizavi de ea, în cortul lui Folimun, ziaristul se gândi că 
niciodată nu fusese mai frumoasă. Ochii îi scânteiau de 
mânie. Pielea îi părea că străluceşte. În jurul ei există o 
aură fascinantă de energie precis focalizată. 

Nu prea era însă momentul unor declaraţii... 

— Pentru furtul tăbliţelor, vorbi Folimun, nu vă pot oferi 
decât scuzele mele, doamnă Siferra. A fost un act absolut 
ilegal şi vă asigur că nu l-am autorizat decât din vina 
dumneavoastră. 

— Vina mea... 

— Exact. Aţi insistat să le păstraţi... să ţineţi asupra 
dumneavoastră nişte relicve unice ale ciclului anterior şi 
astfel să le primejduiţi într-un moment când haosul era pe 
cale să se declanşeze, iar clădirile Universităţii aveau să fie 
distruse până la temelii. Noi am considerat esenţial să fie în 
loc sigur, mai exact în mâinile noastre şi deoarece nu eraţi 
de acord, am fost nevoiţi să vi le luăm. 

— Eu am găsit tăbliţele! Dacă nu le-aş fi dezgropat, nici n- 
aţi fi avut habar de existenţa lor! 

— Asta e cu totul altceva. După descoperirea lor, tăbliţele 
au devenit vitale pentru nevoile noastre... pentru nevoile 
omenirii. Am considerat că viitorul Kalgashului era mai 


important decât interesul dumneavoastră, în calitate de 
proprietar. După cum veţi vedea, le-am tradus complet, 
folosindu-ne de textele antice pe care le deţineamşi ne-au 
lărgit mult cunoaşterea problemelor ieşite din comun cu 
care trebuie să se confrunte periodic viaţa civilizată de pe 
Kalgash. Din păcate, traducerile domnului Mudrin erau 
foarte superficiale. Însă tăbliţele oferă o versiune 
amănunţită şi convingătoare, nedeformată de secole de 
alterări, interpretări şi erori, a cronicilor care ne-au 
parvenit sub numele de Cartea Revelaţiilor. Trebuie să 
recunosc, Cartea Revelaţiilor este plină de misticisme şi 
metafore şi a fost adoptată în scopuri propagandistice. 
Tăbliţele thombo conţin relatări istorice despre două 
apariţii ale Stelelor, cu mii de ani în urmăşi despre 
încercările făcute de preoţii acelor timpuri de a preveni 
populaţia. Acum putem demonstra că, de-a lungul istoriei şi 
preistoriei Kalgashului, grupuri mici de oameni s-au 
străduit, în repetate rânduri, să pregătească lumea în faţa 
cataclismului ce se abate ciclic asupra ei. Evident, metodele 
pe care le-au utilizat n-au fost suficiente Acum, în sfârşit, 
când ştim care au fost erorile trecutului, vom putea salva 
Kalgashul de alte distrugeri devastatoare, peste două mii 
de ani, la încheierea actualului An Cucernic. 


— Câtă obrăznicie! Se răsuci femeia spre Theremon. Îşi 
justifică furtul tăbliţelor, zicându-mi că ele îi vor permite să 
stabilească o dictatură teocratică mai eficientă decât 
sperase! 'Theremon, ce s-a întâmplat cu tine? De ce m-ai 
trădat? De ce ne-ai trădat? La ora asta puteam fi la 
jumătatea drumului spre Amgando... 

— Doamnă, vă asigur că mâine după-amiază veţi fi acolo, 
spuse cultistul. 'Toţi vom fi acolo. 

— Şi cum o să faci? Şuieră Siferra. O să mă duci în lanţuri? 
O să mă târâţi înapoia caleştii lui Mondior? 

Folimun suspină. 

— Theremon, te rog. Explică-i tu. 

— Nu! Ochii Siferrei scânteiau de furie. Amărâtule. Ţi-a 
golit creierul! Nu vreau s-aud prostiile pe care le-ai înghiţit! 
Nu mai vreau s-ascult pe nimeni! Lăsaţi-mă-n pace! 
Închideţi-mă, dacă vreţi. Sau daţi-mi drumul... Ce rău vă 
pot face? O femeie, singură împotriva unei armate? Nu pot 
nici măcar să traversez un câmp fără să-mi cadă cineva în 
spate! 

Consternat, ziaristul întinse mâna spre ea. 

— Ia mâna! Mă dezguşti!... Deşi nu-i vina ta, nu? Ţi-au 
făcut ceva... O să-mi faci şi mie la fel, aşa-i, Folimun? O să 
mă transformi într-o marionetă? Un singur lucru te rog! Nu 
mă sili să port mantia Apostolilor. Urăsc ideea să mă îmbrac 
cu ceva atât de ridicol, ia-mi sufletul, dacă trebuie, dar lasă- 
mă să mă-mbrac cum îmi place, da? Da, Folimun? 

Apostolul chicoti încetişor. 

— Poate că ar fi mai bine să vă las singuri. Îmi dau seama 
că nu se va reuşi nimic atâta vreme cât sunt şi eu aici. 

— Nu, lua-te-ar!... Strigă Siferra. Nu vreau să rămân 
singură cu... Folimun se ridicase deja şi părăsea cortul. 

Theremon se întoarse către femeie, care se trase îndărăt, 
de parcă ziaristul era ciumat. 

— Nu m-a hipnotizat nimeni, vorbi el cu blândeţe. Nu mi- 
au făcut absolut nimic. 

— Evident c-aşa o să zici! 


— E adevărat. i-o pot dovedi. 

Ea îl privi rece, inexpresivă, aşteptând. După un moment, 
bărbatul rosti încet: 

— 'Te iubesc, Siferra. 

— Cât a durat până ţi-au programat şi declaraţia asta? 

— Nu, se crispă el. Nu mai spune aşa! Vorbesc adevărat, 
Siferra. N-o să-ţi spun că n-am mai zis nimănui cuvintele 
astea. Însă acum e prima dată când cred în ele. 

— E răsuflată! Pufni Siferra. 

— Probabil c-o merit... Theremon, afemeiatul.” „Iheremon, 
seducătorul.” Bine. Uită c-am spus-o... Banu! Banu! 
Siferra, vorbesc cât se poate de serios! În ultimele 
săptămâni de drum - faptul că am fost cu tine zi şi noapte 
-, n-a existat un moment când să mă uit la tine şisănu mă 
gândesc: „Ea e femeia pe care am aşteptat-o atâţia ani. Ea 
e femeia pe care n-am îndrăznit niciodată să cred c-o s-o 
găsesc.” 

— Extrem de emoţionat. Şi singurul mod de a-ţi demonstra 
dragostea era să mă înhaţi pe la spate, gata-gata să-mi rupi 
mâna şi să mă predai lui Mondior. Aşa-i? 

— Mondior nu există, Siferra. Nu există nimeni cu numele 
ăsta. Pentru o clipă, zări un licăr de surpriză şi curiozitate 
răzbătând prin ostilitatea femeii. 

— Ce? 

— Este un personaj imaginar, sintetizat electronic ca să 
ţină discursuri. A primit vreodată pe cineva în audienţă? N- 
a apărut niciodată în public. Folimun l-a inventat, ca pe un 
purtător public de cuvânt. Deoarece Mondior nu apărea în 
carne şi oase, el putea fi la televizor în cinci ţări odată, în 
toată lumea... Nimeni nu ştia unde se găsea de fapt şi de 
aceea putea fi prezentat simultan. Adevăratul conducător al 
Apostolilor Flăcării este Folimun, care se ascunde înapoia 
funcţiei de şef al relaţiilor cu publicul. De fapt el ia toate 
deciziile şi o face de zece ani. Înaintea lui a fost un alt 
individ, Bazret, care a murit. Bazret l-a creat pe Mondior, 
dar Folimun l-a adus la statutul actual. 


— Elţi-a spus toate astea? 

— O parte. Restul le-am ghicit euşi Folimun le-a confirmat. 
O să mi-l arate pe „Mondior” când ne întoarcem în Şaro. 
Apostolii intenţionează să repună televiziunea în funcţiune 
peste câteva săptămâni. 

— Grozav, pufni Siferra. Descoperirea că Mondior nu-i 
decât o marionetă te-a încântat în aşa măsură prin 
subtilitatea ei, încât ai decis imediat că trebuie să te pui în 
slujba lui Folimun. lar prima ta misiune a fost capturarea 
mea. M-ai pândit, m-ai luat prin surprindere şi-n felul ăsta 
ai contribuit direct la căderea celor din Amgando în 
ghearele lui Folimun. Felicitări! 

— E adevărat, încuviinţă ziaristul, Folimun se îndreaptă 
către Amgando. Nu intenţionează însă să le facă nici un rău 
celor de acolo. Vrea să le ofere posturi în noul guvern. 

— Zei atotputernici! Theremon, tu chiar crezi... 

— Da. Da. Siferra Theremon întinse braţele, cu degetele 
răşchirate într-o implorare mută: Poate că nu-s decât un 
ziarist necioplit, dar cel puţin nu sunt un fraier. Douăzeci de 
ani de jurnalistică m-au. Învăţat măcar să-i judec pe 
oameni. De prima dată de când l-am întâlnit, Folimun m-a 
impresionat într-un chip aparte. Părea exact opusul unui 
fanatic; era complex, inteligent, abil... lar acum am discutat 
cu el aproape opt ore. Nimeni n-a închis un ochi în noaptea 
asta. Mi-a expus tot planul lui, întreaga concepţie. Măcar ca 
ipoteză, eşti de acord că într-o discuţie de opt ore cu cineva 
îi pot descifra destul de exact caracterul? 

— Eu ştiu?... Mormăi ea. 

— Ori e absolut sincer, ori e cel mai bun actor din lume. 

— Poate să fie amândouă Asta nu-l transformă într-o 
persoană demnă de încredere. 

— Poate că nu. Însă eu cred în el. Acum. 

— Zi mai departe. 

— Folimun este un individ nemilos, aproape monstruos de 
raţional, care consideră că singurul lucru cu adevărat 
important este supraviețuirea civilizaţiei. Deoarece, graţie 


vechimii cultului, a avut acces la documente istorice din 
ciclurile anterioare, el ştia de mulţi ani ceea ce noi am aflat 
în modul cel mai neplăcut: că, la fiecare două mii de ani, pe 
cerul Kalgashului se văd Stelele şi că spectacolul lor e atât 
de zguduitor încât distruge minţile mai slabe, iar pe cele 
puternice le afectează timp de zile sau săptămâni... Apropo, 
când ne întoarcem în Şaro, e de acord să-ţi arate vechile 
documente. 

— Şaro a fost distrus. 

— Nu şi partea controlată de Apostoli. S-au asigurat că pe 
o rază de aproape doi kilometri în jurul turnului lor să nu se 
provoace nici un fel de incendii. 

— Foarte eficienţi..., remarcă Siferra. 

— Sunt indivizi pe care-i caracterizează eficienţa. Bun, mai 
departe: Folimun ştie că într-o perioadă de haos şi demenţă 
generală, şansa cea mai mare de a controla situaţia o are 
un totalitarism religios. Chiar dacă noi considerăm că zeii 
nu sunt decât mituri antice, există milioane de oameni - 
poate nu-ţi vine să crezi - care văd lucrurile în mod diferit. 
Oameni care dintotdeauna s-au ferit să facă anumite lucruri 
pe care ei le consideră păcătoase, temându-se de pedeapsa 
zeilor. lar acum, sunt de-a dreptul îngroziţi de zei. Ei cred 
că Stelele pot reveni mâine-poimâine, ca să ne omoare pe 
toţi... Perfect, acum apar Apostolii, care pretind că sunt în 
legătură directă cu zeii şi-şi susţin afirmaţiile cu tot soiul de 
texte religioase. Ei au mai multe şanse de a impune o 
conducere mondială decât are Altinol, sau micii despoţi 
locali, sau foştii membri ai guvernului care au supravieţuit, 
sau oricare alţii. Ei reprezintă marea noastră şansă. 

— Tu chiar vorbeşti serios, observă femeia uimită. Nu te-a 
hipnotizat Folimun, ci ai făcut-o singur! 

— N-am terminat, insistă ziaristul. Folimun şi-a dedicat 
toată viaţa pregătirii acestui moment, ştiind că generaţia lui 
de Apostoli va fi cea pe umerii căreia va cădea 
responsabilitatea de a asigura continuitatea şi 
supraviețuirea. Are tot soiul de planuri. A început deja să-şi 


extindă controlul asupra unor teritorii întinse la nord şi vest 
de Şaro şi apoi se va ocupa de regiunile de-a lungul 
Autostrăzii Sudice. 

— Şi va stabili o dictatură teocratică ce va începe prin a-i 
executa pe toţi oamenii de ştiinţă atei, cinici şi materialişti 
ca Beenay, Sheerin şi cu mine. 

— Sheerin e mort. Folimun mi-a spus că oamenii lui i-au 
găsit cadavrul într-o clădire distrusă. Se pare că a fost 
omorât cu câteva săptămâni în urmă de un grup de 
antiintelectuali. 

Femeia întoarse capul, incapabilă pentru o clipă să vadă 
ochii lui Theremon. Apoi se întoarse şi-l fixă cu o privire şi 
mai furioasă. 

— Asta-i! Mai întâi, Folimun îşi trimite demenţii să distrugă 
observatorul - Athor a fost ucis şi el, nu-i aşa? 

— Şi după aceea îl omoară pe bietul şi nevinovatul 
Sheerin. Dup-aia, unul câte unul, pe noi toţi... 

— Ela încercat să-i protejeze pe cei din observator, 
Siferra. 

— Mi se pare mie, sau n-a prea reuşit? 

— Lucrurile au scăpat de sub control. Intenţiona să-i 
salveze pe toţi de acolo înainte să înceapă tulburările din 
oraş... Dar pentru că adoptase rolul unui cultist fanatic, n-a 
izbutit să-i convingă să-l asculte; se oferea să-i conducă în 
siguranţă în Sanctuarul Apostolilor. 

— După ce se distrugea observatorul... 

— Nici pe asta n-a dorit-o, dar în noaptea aceea toată 
lumea înnebunise. Lucrurile nu s-au petrecut mereu aşa 
cum plănuise. 

— Eşti foarte priceput să-i găseşti scuze... 

— Poate... Oricum, ascultă-mă: Folimun vrea să coopereze 
cu savanții care au scăpat şi cu alţi oameni inteligenţi şi cu 
mintea întreagă care s-au adunat în Amgando, pentru a 
reface tezaurul de cunoştinţe al omenirii. El - de fapt, aşa- 
zisului Mondior - va fi şeful guvernului. Vreme de o 
generaţie sau două, Apostolii vor putea controla a populaţia 


instabilă şi superstiţioasă, folosind o autoritate religioasă. 
Între timp, oamenii de ştiinţă îi vor ajuta să adune şi să 
unifice cunoştinţele salvate şi laolaltă vor conduce lumea 
spre rațiune şi normalitate... aşa cum au făcut-o de atâtea 
ori până acum. Însă poate că de data asta vor reuşi să 
înceapă pregătirile pentru următoarea eclipsă cu vreo sută 
de ani mai devreme şi să preîntâmpine lucrurile cele mai 
teribile: nebunia în masă, incendiile, devastarea 
universală... 

— Tu chiar crezi tot ce-mi spui? întrebă Siferra cu o ironie 
amară. Că-i normal să stăm şi să aplaudăm, în timp ce 
Apostolii îşi răspândesc în toată lumea credinţa lor 
iraţională, totalitaristă şi otrăvitoare? Sau şi mai rău, să ne 
alăturăm lor? 

— Urăsc ideea asta, spuse Theremon pe neaşteptate. Ochii 
femeii se lărgiră. 

— Atunci de ce...? 

— Hai afară, spuse el. E aproape dimineaţă. Îmi dai mâna? 

— Păi... 

— Să ştii că am vorbit serios când ţi-am spus că te iubesc. 

— Una n-are nici o legătură cu cealaltă, înălţă ea din 
umeri. Theremon... tu te foloseşti de relaţia personală ca să 
influenţezi o părere politică. 

— Hai, repetă el. 

leşiră din cort. Primele raze ale lui Onos se zăreau ca o 
lumină trandafirie spre est. Aflaţi la zenit, Tano şi Sitha 
apăruseră dinapoia norilor şi aveau o strălucire stranie şi 
minunată. 

Nu erau însă singurii. Departe spre nord, discul micuţ şi 
roşu al lui Dovim sclipea precum un rubin minuscul, 
încrustat în boltă. 

— Patru sori, rosti Theremon. Un semn bun. 

În jurul lor, tabăra Apostolilor era un furnicar de activitate. 
Corturile se demontau şi se încărcau în camioane. Ziaristul 
îl văzu pe Folimun conducând o echipă de lucrători. Şeful 


Apostolilor îl salută cu mâna, iar Theremon încuviinţă din 
cap, în semn de răspuns. 

— Nu-ţi place ideea că Apostolii vor conduce lumea, spuse 
Siferra, totuşi eşti de acord să-i declari loialitate lui Folimun 
De ce? N-are nici un sens! 

— Pentru că este singura speranţă, răspunse încet 
bărbatul. 

— Aşa crezi? 

El aprobă din cap. 

— Am început s-o cred după vreo două ore de discuţii cu 
el. Instinctul meu îmi spune să nu mă încred în fanaticii 
ăştia. Nu ştiu ce altceva mai poate să fie Folimun, dar nu 
încape nici o îndoială că e un individ lacom de putere, 
nemilos şi foarte periculos. Totuşi, ce altă şansă există? 
Altinol? Micii despoţi îngâmfaţi de-a lungul autostrăzii? Ar 
dura un milion de ani până ce toate noile provincii s-ar 
contopi într-o economie globală. Folimun deţine autoritatea 
de a face ca toată lumea să îngenuncheze în faţa lui... de 
fapt, în faţa lui Mondior... Siferra, cea mai mare parte a 
omenirii este cu minţile rătăcite. Există milioane de nebuni 
care umblă în libertate. De revenitşi-au revenit fie cei cu 
capul pe umeri - tu, eu, Beenay - fie cei săraci cu duhul, 
însă ceilalţi, majoritatea omenirii, vor avea nevoie de luni de 
zile sau chiar de ani până să poată gândi raţional, dacă o 
vor mai face vreodată. Deşi detest ideea, un profet venerat 
ca Mondior poate fi unica soluţie. 

— Deci nu există alternativă? 

— Pentru noi, nu. 

— De ce? 

— Uite ce-i, Siferra: eu cred că importantă este 
restabilirea. Orice altceva trece pe planul doi. Omenirea a 
trecut printr-un supliciu teribil şi... 

— Pe care şi l-a provocat singură! 

— Mie nu mi se pare chiar aşa. Incendiile au reprezentat 
un răspuns la modificarea de proporţii a circumstanțelor. 
Nu s-ar fi petrecut niciodată dacă eclipsa n-ar fi tras brusc 


perdeaua, arătându-ne Stelele... Dar problemele continuă. 
Fiecare naşte o alta. Altinol este o problemă. Noile provincii 
independente constituie probleme. Asasinatele din 
pădure... sau hăituirea foştilor savanţi... toate sunt 
probleme. 

— Şi Folimun? El reprezintă problema cea mai mare! 

— Da... şi nu. De acord, exploatează fanatismul şi 
misticismul. Dar impune o disciplină. Oamenii cred în ceea 
ce oferă el; până şi nebunii, cei cu minţile pierdute. El este 
o problemă atât de mare, încât le poate anula pe toate 
celelalte. Poate vindeca lumea, Siferra. Apoi dinăuntru noi 
putem încerca să corectăm ce-a făcut el. Dar numai din 
interior. Dacă ne alăturăm lui, avem o şansă. Dacă ne 
situăm în opoziţie, vom fi măturaţi ca nişte gâze. 

— Şi ce propui atunci? 

— Avem de ales între a ne alătura luişi a face parte din 
elita conducătoare ce va repune societatea pe picioare şi a 
deveni pribegi şi proscrişi, Ce alegi? 

— Mai vreau o posibilitate. 

— Există doar două. Cei din Amgando n-au nici puterea, 
nici ambiția de a alcătui un guvern care să reziste. Cel 
precum Altinol n-au scrupule. Folimun controlează deja 
aproape jumătate din ceea ce a fost Republica Federală. El 
e convins că se va extinde şi asupra restului. Siferra, 
indiferent de ce o să facem noi doi, vor trece câteva secole 
până va reveni epoca raţiunii. 

— Deci tu consideri că ar fi mai bine să trecem de partea 
lui Folimun şi să încercăm să influenţăm direcţia de evoluţie 
a noii societăţi? Să nu ne opunem lui, doar pentru că nu ne 
convine genul de fanatism pe care-l reprezintă? 

— Exact. Exact! 

— Şi totuşi, să dăm chiar noi lumea pe mâna fanaticilor 
religioşi... 

— Lumea a evoluat şi în trecut din stadiul de fanatism 
religios, nu? Important acum mi se pare să găsim o ieşire 
din haos. Folimun şi gruparea lui oferă singura speranţă 


palpabilă. Gândeşte-te la Credinţa lor ca la un motor ce va 
împinge civilizaţia într-un moment când toate celelalte 
motoare s-au stricat. Un singur lucru este important acum: 
să restabilim civilizaţia. După aceea, putem spera că 
urmaşii noştri se vor plictisi de misticii în mantii cu glugi. 
Înţelegi ce spun, Siferra? înţelegi? 

Ea aprobă vag, neatentă, parcă somnambulă. Theremon o 
privi îndepărtându-se de el, spre locul unde fuseseră 
surprinşi de Apostoli. se părea că trecuseră ani de zile de 
atunci. 

Siferra rămase mult timp acolo, singură, sub razele celor 
patru sori. 

„Cât de frumoasă este”, îşi spuse bărbatul. 

„Cât de mult o iubesc!” „Şi cât de neaşteptat s-au 
schimbat toate.” 

Aşteptă. În jurul lui, ridicarea taberei era în plină 
desfăşurare; siluetele înveşmântate în mantii alergau 
înainte şi înapoi. 

— Ei bine? Rosti Folimun apărând lângă el. 

— Ne mai gândim, răspunse ziaristul. 

— Ne”? Am avut impresia că eşti cu noi, indiferent ce va fi. 
Theremon îl privi deschis. 

— Sunt cu voi, dacă e şi Siferra. Altfel, nu. 

— Cum doreşti. Deşi ne-ar părea rău să pierdem un om cu 
talentul tău în privinţa comunicării cu masele. Ca să nu mai 
pomenesc de cunoştinţele doamnei Siferra în domeniul 
arheologiei... 

Theremon surâse. 

— Să vedem cât de talentat am fost şi acum în privinţa 
„comunicării. Apostolul încuviinţă şi reveni lângă camioane. 
Ziaristul privi spre Siferra. Femeia era întoarsă cu chipul 
către est, de unde răsărea Onos, în timp ce razele lui Sitha 
şi Tano se revărsau asupra ei într-un şuvoi sclipitor, iar 
dinspre nord coborau lăncile roşii ale lui Dovim. Patru sori... 
De cel mai bun augur... 


Siferra se întoarse şi porni în fugă peste câmpie. Ochii îi 
scânteiau şi părea că râde. Se apropie de bărbat. 

— Ei? întrebă Theremon. Ce zici? Ea îi apucă mâna. 

— Bine, Theremon. Să fie... Preaputernicul Folimun îmi 
iaşte păstorul şi voi purcede fie unde va soroci. Cu o 
condiţie! 

— Care? 

— Aceeaşi pe care am pus-o şi în cort. N-o să port mantie. 
Sub nici o formă. Dacă insistă, s-a terminat! 

Theremon încuviinţă fericit. Totul avea să fie în regulă. 
După Căderea Nopţii, vin zorile şi renaşterea. Un nou 
Kalgash avea să se ridice din dezastru, iar ei doi urmau să 
aibă un cuvânt important de spus în crearea lui. 

Cred că asta se poate aranja, replică el. Hai să vorbim cu 
Folimun şi să vedem ce zice. 


SFÂRŞIT