Javier Sierra — Ingerul pierdut

€ JAVIER = 
“SIERRA 


* ÎNCERU 


3 a J JLA WOU Li 


PIERDITT 


Îngerii exilați 
regăsesc drumul 
către Cer 


JAVIER SIERRA 


ÎNGERUL PIERDUT 


Original: E/ Angel Perdido (2011) 


Traducere din limba spaniolă: 
GRAAL SOFT 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2015 


Fiii lui Dumnezeu văzând că fiicele 
oamenilor sunt frumoase și-au luat dintre ele 
soții, care pe cine și-a ales. Dar Domnul 
Dumnezeu a zis: „Duhul Meu nu va rămâne 
pururea în oamenii aceștia, pentru că ei sunt 
numai trup; așadar, zilele lor vor fi o sută 
douăzeci de ani”. 


Facerea 6, 2-3 


Qui non intelligit, aut taceat, aut discat. 
(Cine nu pricepe, ori să tacă, ori să înveţe.) 


JOHN DEE (1527-1608) 


CU DOUĂSPREZECE ORE ÎN URMĂ 


Ecranul enorm cu plasmă din biroul directorului Agenţiei 
Naţionale de Securitate se lumină, în timp ce jaluzelele electrice 
întunecau camera cu un bâzâit suav. Un bărbat îmbrăcat la 
costum, cu un aspect impecabil, aștepta, după o masă de 
mahon, ca atotputernicul Michael Owen să îi explice de ce îl 
obligase să vină numaidecât de la New York. 

— Domnule Allen - uriașul negru își drese vocea și îl țintui cu 
privirea. Vă mulţumesc că aţi venit să mă vedeți cu atâta 
promptitudine. 

— Presupun că nu exista altă opţiune, domnule, răspunse 
acesta. 

Nicholas L. Allen era un agent obișnuit cu astfel de 
împrejurări. Se împlineau deja două decenii de când străbătea, 
cu destul de multă agilitate, pădurile birocratice din Washington 
D.C. și putea număra pe degetele de la o mână de câte ori 
pusese piciorul în acel birou. Dacă directorul Owen îl convocase 
în vizuina lui din Fort Meade, Maryland, însemna că urma să 
aibă de-a face cu o situaţie de criză. Și încă una mare. Măcar 
atât putuse și el să facă: să dea curs convocării cât mai repede 
posibil. 

— Veţi vedea, colonele Allen, continuă Owen. Încă îl privea cu 
atenţie și severitate. Cu șase ore în urmă, ambasada noastră din 
Ankara ne-a trimis un filmuleţ pe care vreau să vi-l arăt. Vă rog 
să fiți atent la toate detaliile și, în final, să îmi împărtășiţi 
impresiile dumneavoastră. O veţi face? 

— Bineînţeles, domnule. 

Nick Allen fusese antrenat pentru astfel de lucruri: să își 
asculte superiorii fără să se opună. Corespundea profilului unui 
soldat perfect: bine făcut, aproape un metru optzeci și cinci 
înălțime, maxilar pătrăţos, marcat de câteva cicatrici dobândite 
în luptă, și ochi albaștri în care se putea citi de la o bunătate 
infinită la o furie cât se poate de sălbatică. Se lăsă docil pe 
spate, în fotoliu, și se uită la liniile multicolore de pe ecran care 
dispărură când apăru prima imagine. 

Tresări. 


Într-o cameră cu pereţii scorojiţi și plini de pete aștepta un 
bărbat legat la mâini și cu capul acoperit cu o glugă. Cineva îl 
îmbrăcase într-o salopetă portocalie, precum acelea pe care le 
purtau deţinuţii din închisorile federale din Statele Unite. Cu 
toate acestea, indivizii care roiau în jurul lui nu păreau câtuși de 
puţin a fi nord-americani. Allen reuși să numere doi, poate chiar 
trei tipi îmbrăcaţi în costume de tip jellabiya!, care își ascundeau 
fețele cu cagule negre. „Limita dintre Turcia și Iran, își spuse el 
în gând. Poate chiar Irak”. Privi cu atenţie imaginile și recunoscu 
numaidecât diverse graffiti în limba kurdă, impresie care îi fu 
confirmată când îi auzi pe bărbaţi vorbind. Filmuleţul era de o 
calitate rezonabilă, chiar dacă fusese filmat cu o cameră video 
obișnuită. Sau poate chiar cu un telefon mobil. O frază mai 
aparte îi permise să identifice locul de provenienţă al bărbaţilor. 
„Granița cu Armenia”, conchise el. În plus, doi dintre ei aveau 
atârnat câte un AK-47 pe umăr, iar la centură niște cuțite mari 
cu lama curbată, tipice pentru acea regiune. Nu îl surprinse prea 
tare faptul că operatorul camerei video era cel care dirija scena. 
Nici faptul că îi vorbea ostaticului într-o engleză cu accentul 
acela aspru, pe care îl auzise de atâtea ori în nord-estul Turciei. 

— Bun. Acum spune ce trebuie! porunci acesta. 

Prizonierul tresări când simţi niște mâini puternice care îl 
apucară de gât și îl răsuciră cu forţa în direcţia camerei de 
filmat, dându-i jos gluga. 

— Spune-o! 

Bărbatul de pe ecran ezită. Nu arăta prea bine. Avea barba 
neîngrijită, părul ciufulit și fața murdară, suptă și arsă de soare. 
Nick Allen fu surprins că nu reușea să îl vadă mai bine. Lumina 
era slabă. Probabil provenea de la un singur bec. Cu toate 
acestea, ceva din profilul lui îi părea cunoscut. 

— În numele Forţelor de apărare populare... îi cer guvernului 
din Statele Unite să nu îi mai sprijine pe invadatorii turci, spuse 
atunci bărbatul într-o engleză perfectă. În spatele lui se auzi un 
ropot de strigăte. 

— Continuă, câine! 

Bietul bărbat, pe care nu reușea nicicum să îl identifice, chiar 
dacă se concentra la toate gesturile acestuia, începu să 
tremure. Se legănă în față, îndreptându-și mâinile legate spre 
camera de filmat. Câteva dintre degete îi erau înnegrite, poate 


! Jellabiya: costum tradiţional egiptean, originar din valea Nilului. (n. red.). 


degerate, și părea să ţină în mână un obiect micut. Nick Allen 
deschise larg ochii când văzu un fel de lănţișor opac, cu o formă 
neregulată, nu prea atrăgătoare. 

— Dacă vreţi să mă salvaţi, faceţi ce vă cer ei, spuse bărbatul, 
ca și când o tristeţe infinită se lăsase peste el. Viaţa mea... Viaţa 
mea merită retragerea trupelor NATO pe un perimetru de două 
sute de kilometri distanţă de Agri Daghi. 

„Agri Daghi? Asta-i tot? Nu vor răscumpărare?” 

Allen îi văzu pe cei doi bărbaţi din spatele ostaticului strigând 
din nou ceva în kurdă. Păreau foarte entuziasmați. Ba unul 
dintre ei chiar își scoase pumnalul și îl agită pe lângă gâtul 
prizonierului, ca și cum avea de gând să-l spintece pe loc. 

— Fiţi foarte atent acum, spuse Owen în șoaptă. 

Colonelul se scărpină pe nas în timp ce filmuleţul se derula. 

— Spune cum te cheamă! 

Noul ordin dat de operatorul camerei nu îl luă prin 
surprindere. Văzuse de prea multe ori scene de genul acesta, 
așa că știa ce avea să urmeze. După ce ostaticul era forțat să își 
identifice unitatea militară din care făcea parte, gradul sau locul 
de proveniență exact, îl apropiau de obiectiv, ca să înlăture 
orice îndoială în ceea ce privea identitatea acestuia. Dacă 
prizonierul nu prezenta prea mult interes, îl lăsau să plângă 
deznădăjduit în timp ce își lua rămas-bun de la familia lui, după 
care îl obligau să își plece capul și îi tăiau gâtul. Cei mai 
norocoși dintre ei scăpau de agonie cu un foc de armă. Ceilalţi 
icneau și sângerau până mureau. 

Dar probabil că bărbatul acela era valoros. Altminteri, Michael 
Owen nu l-ar fi chemat la el. La urma urmei, Nick Allen era 
expert în operaţiuni speciale. CV-ul lui includea misiuni de 
salvare în Libia, Uzbekistan și Armenia și făcea parte din cea 
mai discretă unitate din cadrul Agenţiei. Asta voia directorul de 
la el? Să-l aducă înapoi pe bărbat? 

Filmuleţul răsună din nou: 

— Nu m-ai auzit? spuse operatorul. Spune cum te cheamă! 

Prizonierul își ridică privirea spre cameră și Allen văzu că avea 
pungi și cearcăne vineţii și fruntea zbârcită. 

— Numele meu e Martin Faber. Sunt om de știință... 

Atotputernicul Michael Owen opri filmulețul. Așa cum se 
așteptase, Allen rămase mut de uimire. 

— Acum înțelegeți urgenţa situaţiei, colonele? 


— Martin Faber! bombăni el, mișcându-și mandibula dintr-o 
parte în cealaltă, parcă nevenindu-i să creadă. Evident! 

— Și asta nu e tot. 

Owen ridică telecomanda și încercui imaginea oprită a 
individului. 

— Aţi văzut ce ţine în mână? 

— E...? Soldatul credincios păru profund tulburat. E... ceea ce 
cred eu că e, domnule? 

— Da. 

Nick Allen își ţuguie buzele, ca și cum nu-i venea să creadă ce 
vedea. Se apropie cât putu de tare de ecran și se uită mai bine. 

— Dacă nu mă înșel, domnule, este doar una dintre pietrele 
de care avem nevoie. 

O licărire răuvoitoare apăru în ochii gorilei enorme care 
conducea operațiunile celei mai puternice agenţii de informaţii 
secrete de pe planetă. 

— Aveţi dreptate, colonele, zâmbi el. Vestea bună este că 
fișierul ne dezvăluie, fără să vrea, locul unde se află cea care ne 
lipsește. 

A 

— Intr-adevăr? 

— Uitaţi-vă cu atenţie, vă rog. 

Michael Owen îndreptă telecomanda spre ecran și apăsă pe 
buton. Faţa trasă a lui Martin Faber se mișcă din nou, ca prin 
farmec. Ochii lui albaștri erau acum și mai apoși, ca și cum ar fi 
fost pe punctul de-a izbucni în lacrimi. 

— Julia, murmură el. Poate că nu ne vom mai revedea... 

— Julia? 

Multțumit de expresia satisfăcută a celui mai bine pregătit om 
al lui, directorul Agenţiei Naţionale de Securitate zâmbi. Nici nu 
se termină bine filmuleţul, când îi porunci celui mai bun agent al 
lui, cu prioritate absolută: 

— Julia Álvarez, completă Owen cu informaţia lipsă. Găsiţi-o 
pe femeie, colonele! Numaidecât. 


1. 


Din cine ştie ce motiv ciudat, am rămas cu ideea că, atunci 
când voi muri, sufletul meu se va desprinde de corpul meu și se 
va ridica, ușor, în văzduh. Eram convinsă că, odată ajuns acolo, 
ghidat de o forţă de atracţie irezistibilă, avea să se avânte spre 
chipul lui Dumnezeu și avea să îl poată privi în ochi. In clipa 
aceea aveam să înțeleg totul. Locul meu în Univers. Originile 
mele. Destinul meu. Și chiar și de ce percepeam lucrurile într-un 
mod atât de... neobișnuit. Așa îmi explica mama lucrurile când o 
întrebam despre moarte. La fel și preotul din parohia mea. Ambii 
știau cum să îmi liniștească sufletul catolic. Era de invidiat 
hotărârea cu care apărau tot ce avea de-a face cu lumea de 
dincolo, cu viața nepământească sau cu sufletele chinuite. Și 
acum începeam să îmi dau seama de ce. 

În acea primă noapte de noiembrie, bineînţeles că încă nu 
murisem. În schimb, exact această viziune mi se înfățișa acum: 
un chip uriaș, senin, pe un corp șezând, cu o anvergură de 
aproximativ cinci metri, care mă privea ţintă în ochi, în timp ce 
mă roteam în jurul Lui, la câteva palme distanţă de obrajii Lui. 

— Să nu stai prea târziu, copilă. 

Manuel Mira, responsabilul cu securitatea catedralei Santiago 
de Compostela, mă trezi la realitate, ţipându-mi de la etajul 
inferior. Toată după-amiaza mă privise cum mi-am instalat 
echipamentul de ascensiune în faţa unui Hristos în glorie? foarte 
sever din Porticul Gloriei, pe fațada cea mai de vest a templului, 
și acum, că i se terminase tura, probabil că avea remușcări 
pentru că mă lăsa acolo singură, la mila unor corzi și cârlige pe 
care nu le înțelegea. 

De fapt, nu avea de ce să se îngrijoreze. Eram într-o formă 
fizică grozavă, cu o experienţă bogată în tehnici de alpinism, iar 
alarma care monitoriza zona aceea a catedralei îi spunea deja, 


? Hristos în glorie: imagine a lui Hristos așezat pe tron ca împărat al lumii, plasat 
întotdeauna în centrul compoziţiei și adesea flancat de figuri sacre, care se schimbă 
în funcţie de epocă și context. În lumea bizantină, imaginea a evoluat în Hristos 
Pantocrator. 


8 


de câteva zile, că mereu părăseam schela înainte de miezul 
nopții. 

— Nu e bine să lucrezi într-un loc atât de izolat, se plânse 
paznicul, tare, ca să îl aud. 

— Haide, Manuel. N-am de gând să-mi las pielea pe-aici, i-am 
răspuns eu zâmbind, concentrată pe ceea ce urma să fac. 

— O să vezi, Julia. Dacă o să pici sau dacă îţi cedează hamul, 
n-o să afle nimeni până mâine-dimineaţă pe la șapte. Gândeşte- 
te puţin la asta. 

— Îmi asum riscul. Doar nu e Everestul. Doar știți deja. Și am 
tot timpul celularul la mine! 

— Știu, știu, bineînţeles că știu, mormăi el. Chiar și așa, să ai 
grijă. Noapte bună. 

Manuel, care era cu vreo douăzeci și cinci sau treizeci de ani 
mai mare ca mine și avea o fată cam de vârsta mea, își îndreptă 
șapca și conchise că n-o să aibă câștig de cauză cu mine. Ştia că 
era mai bine să nu se pună cu mine în timp ce eram suspendată 
la o înălțime de două etaje, în salopeta mea de lucru albă, cu 
casca inscripționată cu sigla Fundaţiei Barrié de la Maza, 
ochelari de protecție, o diademă de leduri în jurul capului și un 
tub de nailon conectat la un capăt la un PDA și la celălalt la un 
ac de aliaj înfipt sub coasta dreaptă a lui Hristos. Munca mea 
necesita o precizie de chirurg și o concentrare absolută. 

— Noapte bună, i-am răspuns eu, mulțumindu-i pentru grijă. 

— Și atenţie la suflete, adăugă el fără urmă de umor. Azi e 
noaptea morților și mereu dau târcoale pe aici. Le place locul 
acesta. 

Nici măcar nu i-am zâmbit. Țineam în mână un endoscop de 
treizeci de mii de euro, proiectat în Elveţia special pentru asta. 
Morții, în pofida amintirii pe care o avusesem mai devreme, erau 
niște gânduri mai îndepărtate. 

Sau poate că nu. 

După luni de scris rapoarte despre modalităţi de conservare a 
capodoperei stilului romanic, știam că eram doar la un pas de a 
putea explica deteriorarea unuia dintre cele mai importante 
ansambluri sculpturale din lume. Un monument care 
emoţionase generaţii întregi, amintindu-le că după viața aceasta 
ne așteaptă ceva mai bun. Ce conta că era noaptea morţilor? La 
urma urmei, era o coincidență cum nu se putea mai potrivită. 
Imaginile pe care urma să le analizez îi primeau de secole 


9 


întregi pe pelerinii care parcurgeau Camino de Santiago?, ruta 
religioasă cea mai veche și mai circulată din Europa, 
reanimându-și credința și amintindu-și că trecerea acelui prag 
simboliza finalul vieţii lor păcătoase și începutul alteia, sublime. 
De aici i se trăgea și numele. Porticul/ Gloriei. Cele peste două 
sute de statui erau, la o adică, cu adevărat nemuritoare. O 
armată care nu știa ce înseamnă timpul și temerile oamenilor. 
Și, cu toate acestea, din anul 2000, o boală ciudată le secătuia 
de viață. Isaia și Daniel, de exemplu, se exfoliau. Și unii dintre 
muzicanţii care cântau la instrumentele lor puţin mai sus 
amenințau să se prăbușească dacă nu îi împiedicam noi. Îngeri 
cu trompete, personaje din Facere, păcătoși și răufăcători 
executați dădeau și ei semne îngrijorătoare de înnegrire. Ca să 
nu mai pomenim de decolorarea de neoprit a întregului 
ansamblu. 

De pe vremea cruciadelor, nicio altă ființă umană nu mai 
examinase acele statui atât de îndeaproape și de amănunțit ca 
mine. Fundaţia Barrié credea că erau atacate de umiditate sau 
de bacterii, dar eu nu eram chiar atât de sigură de asta. De 
aceea făceam ore suplimentare când nu existau turiști care să 
mă privească sau pelerini care să se întrebe de ce ascunsesem 
capodopera traseului de pelerinaj după niște schele aproape 
opace. Și, evident, nici alţi tehnicieni care mi-ar fi putut pune la 
îndoială ideile. 

Chiar dacă aveam un motiv în plus. 

Unul care, după părerea mea, era atât de puternic, încât îmi 
adusese numai necazuri. 

Eram singura din echipă care crescuse în zonă, într-un sat de 
pe Costa da Morte, și știam, sau mai bine spus intuiam că 
existau alte motive care nimiceau piatra, mai puţin pământene 
decât lichenii sau acizii. Spre deosebire de colegii mei, nu lăsam 
ca pregătirea mea științifică să mă împiedice să iau în 
considerare și variante mai puţin convenţionale. De fiecare dată 
când deveneam serioasă cu ei și recurgeam la concepte precum 
telurism, forțe ale pământului sau radiaţii, se răsteau la mine și 
mă luau în râs. „Nu există studii critice despre asta”, 
argumentau ei. Din fericire, nu trebuia să răzbat singură. Preotul 


3 Camino de Santiago (galiciană în text): Calea Apostolului lacob, drumul străbătut de 
pelerini din diferite țări ale Europei pentru a ajunge la mormântul Apostolului lacob 
din Santiago de Compostela, Spania. (n. red.). 


10 


catedralei mă susţinea. Era un bătrân morocănos pe care eu, 
spre deosebire de ceilalţi, îl adoram. Toţi îi spuneau părintele 
Fornes. Eu preferam să-i spun pe numele mic, Benigno. 
Bănuiesc că mă amuza contrastul mare dintre numele și 
caracterul lui. De fapt, el îmi lua mereu apărarea în faţa 
Fundaţiei și mă încuraja să continui. 

„Mai devreme sau mai târziu, îmi zicea el, o să-i aduci pe 
calea cea bună.” 

„Cândva”, mă gândeam eu. 

Pe la ora unu fără douăzeci, când deja introduceam de ceva 
timp endoscopul în fiecare dintre crăpăturile cartografiate de 
echipa noastră, PDA-ul sună de trei ori ascuțit, anunțându-mă că 
transmitea deja primele date spre calculatorul pe care îl 
instalasem în fața porticului. Am răsuflat ușurată. Dacă totul 
avea să meargă conform planului, în ziua următoare, 
Universitatea din Santiago avea să proceseze datele în cadrul 
Departamentului de Mineralogie al Facultăţii de Științe 
Geologice și, după vreo treizeci și șase de ore, puteam dezbate 
primele rezultate. 

Obosită, dar entuziasmată, am coborât din hamuri, ca să mă 
asigur că citirile făcute de endoscop se transmiseseră așa cum 
trebuia. Nu-mi permiteam să fac vreo greșeală. Hard disk-ul de 
cinci terabiţi torcea ca o pisică satisfăcută, umplând locul de un 
zbârnâit care mă învioră. De fapt, în interiorul lui, tocmai se 
instalau profilele  micro-topografice ale fiecărei crăpături, 
analizele făcute cu spectrograful și chiar și fișierul video care 
documenta fiecare incursiune în piatră. La o primă vedere, totul 
părea corect, astfel încât, calmă și cu satisfacția că făcusem 
treabă bună, am început să îmi dau jos echipamentul de 
protecţie și să îmi strâng lucrurile. Aveam nevoie de un duș 
lung, de o cină caldă, să îmi hidratez pielea și să citesc ceva 
care să mă distreze. 

O meritam. 

Dar soarta e mereu în avantaj și exact în noaptea aceea îmi 
pregătise ceva neașteptat. Ceva... îngrozitor. 

M-am dus să îmi deconectez luminile puternice ale coroanei și 
să îmi dau jos casca, dar am tresărit când am observat o 
mișcare neobișnuită în partea din spate a catedralei. Aveam 
impresia că, dintr-odată, atmosfera se încărcase cu electricitate 
statică. Întregul naos, lung de nouăzeci și șase de metri, cu cele 


11 


o sută optsprezece balcoane cu ferestrele lor cu două arcade 
fiecare, păru tulburat de o „prezenţă”. Mintea mea încerca să 
abordeze totul raţional. La urma urmei, doar mi se păruse că 
văzusem o scânteiere rapidă. O licărire trecătoare. Silenţioasă. 
O lumină care apăruse aproape de nivelul solului, aparent 
inofensivă și care păruse direcționată spre transept, la vreo zece 
sau doisprezece metri distanţă de locul unde mă aflam. 

„Nu sunt singură pe-aici”, fu primul meu gând. Mi-am dat 
seama că pulsul mi se accelerase. 

— Bună! E cineva acolo? 

Se auzi doar ecoul. 

— Mă auziţi? E cineva acolo? Hei? Hei? 

Tăcere. 

Am încercat să îmi păstrez calmul. Cunoșteam locul ca în 
palmă. Ştiam inclusiv încotro să fug la nevoie. În plus, aveam un 
telefon mobil și cheile uneia dintre porţile care dădeau spre 
Piaţa Obradoiro. Nu aveam cum să pățesc ceva. Apoi m-am 
gândit că poate fusesem victima contrastului dintre zona 
iluminată a laboratorului, care se afla în latura vestică a 
catedralei, și zona de penumbră în care era scufundat restul 
catedralei. Uneori, schimbările de lumină provocau astfel de 
neînțelegeri. Dar tot nu reușeam să mă autoconving. Nu fusese 
o simplă reflexie, în înțelesul strict al cuvântului. Nici vreo 
insectă. Nici licărirea vreunei lumânări de altar pe piatră. 

— Salut!... Salut!... 

În continuare, tăcere. 

Am privit atentă naosul și aveam impresia că pătrundeam în 
gâtlejul unei balene colosale. Luminile de urgenţă abia dacă 
marcau accesul în unele dintre capele și nu îmi permiteau să îmi 
formez o idee clară despre dimensiunile monstrului. Fără 
iluminat electric mi-era greu să intuiesc unde se afla altarul 
central. Sau accesul la criptă. Și părţile aurite ale altarului 
principal sau bustul de lemn policrom al Apostolului lacob 
păreau să se fi scufundat în întuneric. 

„Să sun la 112?” m-am gândit eu, căutând cu mâna 
tremurândă prin geantă, după telefon. „Și dacă e doar o 
prostie?” „Și dacă e un suflet chinuit?” 

Am alungat ultima idee, considerând-o prostească. Mintea 
mea se zbătea din răsputeri, ca să nu cedeze câtuși de puţin în 
faţa fricii. Și, cu toate acestea, inima îmi bătea deja nebunește. 


12 


Vrând să alung neliniștea care pusese stăpânire pe mine, mi- 
am luat hanoracul, geanta și coroana de leduri și m-am 
îndreptat spre locul în care mi se păruse că văd lumina. 
„Fantomele dispar când le înfrunţi”, mi-am spus eu în gând. Și, 
tremurând de frică, am străbătut naosul lateral drept al bisericii 
înspre transept, rugându-mă să nu fie nimeni pe acolo. Când m- 
am apropiat, Dumnezeu să te mântuiască, Maria, am luat-o 
hotărâtă spre Poarta de Argint, care, bineînțeles, la ora aceea 
era încuiată. 

Atunci l-am văzut. 

De fapt, aproape am dat nas în nas cu el. 

Și chiar și acum, când se afla atât de aproape de mine, mă 
îndoiam. 

„Dumnezeule mare!” 

Era un ins fără chip, ascuns în spatele unei tunici negre, ca de 
călugăr, care părea să cotrobăiască prin ceva ce tocmai 
depozitase sub singurul monument modern din întreaga 
catedrală: o sculptură de Jesus León Vázquez care reprezenta 
campus stellae sau „drumul stelelor”. Slavă Domnului că omul 
avea o atitudine timidă, neagresivă, ca și cum tocmai ce 
aterizase în biserică și încă nu știa prea bine unde se afla. 

Ştiam că ar fi trebuit să o iau la fugă și să sun la poliţie, dar 
instinctul sau poate faptul că privirile ni se întâlniră în ultima 
clipă mă împinseră să-i vorbesc. 

— Ce căutaţi aici? 

Fu primul lucru care îmi ieși pe gură. 

— Nu m-aţi auzit? Cine v-a dat permisiunea să intraţi în 
catedrală? 

Hoţul, pentru că, la urma urmei, asta părea să fie, se opri din 
ce făcea fără să fie tulburat de tonul meu sentențios. L-am auzit 
închizând fermoarul unei genţi de nailon în timp ce se întorcea 
spre mine, fără să pară câtuși de puţin îngrijorat de faptul că 
fusese descoperit. Ba mai mult: aveam acum impresia vagă că 
se pitise acolo ca să mă aștepte. Din nefericire, lumina slabă nu 
mă ajută să-l identific. Am intuit că pe sub tunică avea niște 
colanţi închiși la culoare și că era puternic. Bărbatul rosti ceva 
într-o limbă pe care nu am recunoscut-o, după care făcu un pas 
înainte, murmurând o întrebare care mă lăsă perplexă: 

— Ul-ă Librez? 

— Poftim? 


13 


„Călugărul” ezită, probabil gândindu-se cum să adreseze 
întrebarea. 

— Ul-ia Alibrez? 

Văzându-mă derutată, reformulă, de data aceasta perfect 
inteligibil și tulburător. 

— Jul-ia Álvarez? Tu ești? 


2. 


Afară ploua mărunt. Era una din acele precipitaţii tipice din 
nordul Spaniei care, fără să atragă atenţia, se infiltrează până 
îmbibă totul. Dalele din Piaţa Obradoiro erau printre cele mai 
vestite elemente afectate, așa că, la ora aceea, nu mai puteau 
absorbi nimic. Tocmai de aceea, când o berlină bordo elegantă 
străbătu cea mai cunoscută terasă din Galicia și se opri chiar în 
faţa intrării pensiunii Reyes Católicos, stârni un val de apă care 
stropi pereţii clădirii. 

Înăuntru, în hol, recepţionerul de serviciu aruncă o privire pe 
fereastra cea mai apropiată și opri televizorul. Ajungeau și 
ultimii lui clienţi. leși rapid în stradă, exact când clopotele 
catedralei anunțau miezul nopţii. Chiar atunci, șoferul opri 
motorul Mercedesului, stinse farurile și își potrivi ceasul de 
mână ca și când ar fi făcut toate parte dintr-un ritual. 

— Am ajuns, dragă. Compostela. 

Femeia de lângă el își decuplă centura de siguranţă și 
deschise ușa. Se simţi ușurată când îl văzu pe recepţioner 
apropiindu-se de ei cu o umbrelă neagră enormă. 

— Bună seara, domnilor, spuse acesta într-o engleză perfectă. 
Mirosul de pământ umed inundă interiorul impecabil al 
vehiculului închiriat. Ne-au anunţat că veți întârzia. 

— Excelent. 

— Vă voi însoţi spre hotel. Vom parca noi mașina și vă vom 
aduce bagajele în cameră cât mai curând posibil. Zâmbi. V-am 
lăsat câteva fructe în apartament. Bucătăria s-a închis deja. 

Bărbatul aruncă o privire spre piaţa goală. li plăcea atmosfera 
pe care piatra o conferea locului. Era incredibil cum, într-o astfel 
de zonă, coabitau armonios o catedrală cu faţadă barocă, un 


14 


imobil din secolul al XV-lea, în care se afla apartamentul lui, și 
un palat neoclasic aidoma celui din faţa lor. 

— Spune-mi și mie ceva, amice, murmură șoferul când îi 
înmână recepționerului cheile de la Mercedes și o bancnotă de 
zece euro. Incă nu au terminat de restaurat Porticul Gloriei? 

Recepţionerul aruncă o privire fugară spre faţada catedralei. Îl 
deranja faptul că schelele o urâţiseră în așa hal, alungând turiști 
stilați ca aceștia. 

— Mă tem că nu, domnule, oftă el. Presa spune că nici măcar 
tehnicienii nu reușesc să se pună de acord cu privire la stadiul 
de conservare a catedralei. Cu siguranță că lucrările vor mai 
întârzia. 

— Sunteţi sigur? Oaspetele dădu din cap, neîncrezător. Atunci 
de ce se lucrează în ture de douăzeci și patru de ore? 

Bărbatul pusese întrebarea deoarece văzuse că cele două 
ferestre imense care se aflau deasupra porţii principale a 
catedralei, sub statuia Apostolului pelerin, erau puternic 
luminate de  scânteieri oarecum portocalii, care  licăreau 
ameninţător în interiorul catedralei. 

Recepţționerul făcu feţe-feţe. 

Nu păreau a fi lumini de lucru. Licăreau și emiteau niște 
scânteieri portocalii, care nu preziceau nimic bun. Trebuiau să 
cheme poliția. Numaidecât. 


3. 


— Julia Âl-varez? 

Trecură câteva secunde până să pricep că așa-zisul „călugăr” 
mă striga pe nume. Era evident că nu vorbea spaniola. Și nu 
părea să știe nici franceză sau engleză. În plus, primele mele 
încercări de a comunica prin semne cu el nu funcţionaseră. Am 
ignorat motivul. Poate din instinct. Dar, din atitudinea lui când 
sfioasă, când aprobatoare, am dedus că tipul se pierduse pe- 
acolo și nu avea de gând să îmi facă rău. Nu ar fi fost prima dată 
când un pelerin rămânea închis în catedrală. Unii, care veneau 
din ţări îndepărtate, nu înțelegeau plăcuțele informative pentru 
vizitatori. Din când în când, unul sau doi rămâneau în urmă 
rugându-se prin criptă, în faţa rămășițelor Apostolului sau prin 


15 


vreuna dintre cele douăzeci și cinci de capele mai mici și, până 
să își dea ei seama, rămâneau închiși înăuntru, după programul 
de vizitare, fără să poată ieși sau să anunţe pe cineva... până nu 
porneau alarmele. 

Cu toate acestea, parcă îmi scăpa ceva. Faptul că individul 
acela se afla atât de aproape de mine îmi crea o stare de 
ameţeală. Ciudată. Și mă neliniștea - destul de mult - faptul că 
îmi cunoștea numele și îl repeta de fiecare dată când îl întrebam 
ceva. 

Când am îndrăznit să aţintesc lumina lanternei pe el, am 
văzut un tânăr înalt, cu piele de culoare închisă și privirea 
limpede, cu o înfățișare oarecum orientală, cu un mic tatuaj în 
formă de șarpe sub ochiul drept și o expresie foarte serioasă. 

Era atletic și cam de aceeași statură ca mine. Aș spune că 
avea chiar ceva marţial în purtarea lui. Ba chiar atrăgător. 

— Îmi pare rău. Am ridicat din umeri, continuând să îl 
examinez. Nu aveţi voie aici. Trebuie să plecați. 

Dar nici acele ordine nu avură vreun efect. 

— Ju-lia Âl-varez? repetă el a patra oară. 

Era o situaţie stânjenitoare. Fără să îmi ies din fire, am 
încercat să îi arăt drumul spre laboratorul meu, de unde, cu 
puţin noroc, aș fi putut să îl conduc spre ieșire. l-am făcut semn 
spre pavaj, să își ia lucrurile și să mă urmeze, dar n-am reușit 
decât să îl neliniștesc. 

— Haideţi. Însoţiţi-mă, spusei eu, apucându-l de brat. 

Fu o greșeală. 

Tânărul tresări, ca și cum l-aș fi atacat, și ţipă, apucându-și 
strâns geanta neagră. Strigă ceva de genul „Amrak!”*, care îmi 
făcu pielea ca de găină. 

Atunci îmi trecu prin minte o îndoială îngrozitoare. Oare avea 
vreun obiect furat în geantă? Perspectiva aceasta mă 
înspăimântă. Să fi fost ceva de valoare...? Poate din comoara 
catedralei? Și, în cazul acesta, ce-ar fi trebuit să fac? 

— Liniștiţi-vă. E în regulă, i-am spus eu, scoțând telefonul 
mobil din geantă și arătându-i-l. O să cer ajutor, ca să ne scoată 
de aici. Înţelegeţi? 

Bărbatul își ţinu respiraţia. Părea un animal încolţit. 

— Juli-a Âlva-rez...? repetă el. 


4 Amrak: opusul karmei, în filozofia indiană; dacă ţi se întâmplă ceva bun, urmează să 
ţi se întâmple ceva rău. 


16 


— Nu veţi păţi nimic, am continuat eu, ignorându-l. O să 
formez numărul de la Urgenţe... Vedeţi? O să ieșiți de aici cât ați 
zice pește. 

Dar după câteva secunde, blestematul de telefon încă nu 
reușise să se conecteze. 

Am încercat din nou. Și încă o dată. De fiecare dată în zadar. 
Tipul acela mă privea înspăimântat, ţinând strâns geanta în 
braţe, însă, în timp ce încercam a patra oară să sun la Urgente, 
fără să se miște din loc, o lăsă la pământ și îmi făcu semn să mă 
uit la ea. 

— Ce e? întrebai eu. 

lar intrusul, care spunea a doua oară altceva decât numele 
meu, zâmbi înainte să își articuleze răspunsul. Cel mai ciudat 
răspuns cu putinţă. Un alt nume. Unul pe care, bineînțeles, îl 
cunoșteam foarte bine: 

— Martin Faber. 


4. 


La doar câţiva metri distanţă, două vehicule ale poliţiei locale 
din Santiago, însoţite de o furgonetă a jandarmeriei și un vehicul 
al pompierilor, intrau cu viteză în Piaţa Quintana dos Mortos. 
Urcaseră pe strada Fonseca, urmând indicaţiile altei mașini de 
patrulă care, în momentul acela, urmărea mișcarea luminilor din 
interiorul catedralei. Se părea că primiseră un apel de incendiu 
de la cineva din pensiunea Reyes Católicos, iar agentul de la 
Urgenţe se întindea precum un urs care tocmai ieșea din 
hibernare. 

— Nu pare a fi un incendiu, inspectore Figueiras, mormăi 
agentul, care se afla deja de câteva minute în faţa Porții de 
Argint, ud până la piele, fără să piardă din ochi catedrala. 

Inspectorul, un tip dur, călit în lupta împotriva traficului de 
narcotice de pe estuarele galiciene, îl privi suspicios. Puţine 
lucruri îl deranjau mai tare decât să stea în ploaie, cu ochelarii 
plini de picături. Nu era în toane prea bune. 

— Și cum aţi ajuns dumneavoastră la această concluzie, 
agent? 


17 


— Stau de ceva vreme pe aici, domnule, și încă nu am văzut 
fum. În plus, adăugă el cu încredere, nu miroase a ars. Și, după 
cum știți, catedrala e plină de materiale inflamabile. 

— Aţi anunţat episcopia? 

Antonio Figueiras făcu această observaţie oarecum iritat. Nu îi 
placea deloc să aibă de-a face cu administraţia pontificală. 

— Da, domnule. Sunt pe drum. Dar ne-au anunţat că uneori 
cei care se ocupă de conservarea catedralei mai stau peste 
program și că s-ar putea ca luminile să fie de la ei. Vreţi să 
intrăm? 

Figueiras ezită. Dacă omul lui avea dreptate și nu existau alte 
indicii de incendiu în afară de luminile care se vedeau din când 
în când la ferestre, ar fi avut o droaie de probleme dacă 
spărgeau ușile. „Comisar comunist profanează catedrala din 
Santiago”. Își imagina deja titlurile de articol din La Voz de 
Galicia din ziua următoare. Din fericire, înainte să ia o decizie, 
un al treilea individ, în uniformă albastră ignifugă, se apropie 
sprinten de ei. 

— Ei bine? întrebă Figueiras. Ce zic pompierii? 

— Omul dumneavoastră are dreptate, inspectore. Nu pare a fi 
un incendiu. Plutonierul adjutant, un tip hotărât, cu o înfățișare 
de ţăran și privire de felină, își enunță diagnosticul cu 
profesionalism. Alarmele anti-incendiu nu s-au declanșat, și le- 
am verificat cu nicio lună în urmă. 

— Și-atunci? 

— Mai mult ca sigur e vorba de vreo defecțiune a sistemului 
electric. De aproximativ jumătate de oră, rețeaua din zonă e 
supraîncărcată. 

Informaţia îl intrigă. 

— Și mie de ce nu mi-a spus nimeni? 

— M-am gândit că aţi dedus-o și singur, spuse pompierul, fără 
pic de ironie în glas, arătând în jurul lui. Iluminatul stradal e 
stins de ceva vreme, inspectore. Doar clădirile care au un 
generator electric de urgenţă sunt luminate, iar catedrala se 
numără printre ele. 

Antonio Figueiras își dădu jos ochelarii și îi șterse cu o lavetă 
din piele de căprioară, în timp ce mormăi o înjurătură. leșise în 
evidență faptul că spiritul lui de observaţie era adormit. Apoi își 
ridică privirea, își potrivi ochelarii pe nas și văzu că piaţa era 
iluminată slab doar de farurile de la vehiculele lor. Nu exista nici 


18 


măcar o singură lumină în casele vecine și doar lângă turnul cu 
ceas se aprindeau acele scânteieri tulburătoare. Nu aveau un 
ritm anume. Păreau ca niște fulgere pe timp de furtună. 

— O pană de curent generală? murmură el. 

— Cel mai probabil. 

În pofida ploii și a lipsei de vizibilitate, Figueiras identifică 
silueta unui bărbat enorm, care se îndreptă rapid spre Poarta de 
Argint și se opri în faţa încuietorii acesteia, ca și cum avea de 
gând să o forțeze. 

— Cine-i tipul? întrebă el cu voce tare. 

Subinspectorul Jiménez, care se afla lângă el, zâmbi. 

— Ah, el... Am uitat să vă spun. A venit în seara asta la 
comisariat din Statele Unite. Cu o scrisoare de recomandare. 
Spunea că lucrează la un caz și că trebuia să găsească o femeie 
care locuiește în Santiago. 

— Și ce caută aici? 

— Păi... Bărbatul ezită. Se pare că femeia pe care o caută 
lucrează pentru Fundaţia Barrié și în noaptea asta e de serviciu 
în catedrală. Când a aflat că e un incendiu aici, a venit în urma 
noastră. 

— Și ce-are de gând să facă? 

Jiménez, calm, îi dădu un răspuns evident: 

— Nu se vede, inspectore? O să intre. 


5. 


— Rămâneţi unde sunteți și ridicați mâinile! 

Ecoul cupolelor catedralei amplifică puternic fraza, făcându- 
mă să-mi pierd echilibrul. Am căzut în genunchi, înfigându-mă în 
plăcile de marmură dure, în timp ce un curent de aer rece 
străbătu naosul. 

— Nu vă mișcațţi! Sunt înarmat! 

Vocea venea de undeva din spatele intrusului cu colanţi negri, 
ca și când un alt musafir ar fi intrat pe Poarta de Argint și ne 
avea acum în vizor. Nu știu ce era mai tulburător: faptul că 
strigase la noi într-o engleză perfectă sau faptul că tânărul 
tatuat pe obraz pomenise numele lui Martin, soţul meu. N-am 
avut timp să mă gândesc la asta. Din pur instinct, am lăsat jos 


19 


coroana de lumini și geanta și mi-am dus mâinile la cap. Tipul, 
în schimb, nu îmi urmă exemplul. 

Totul se întâmplă foarte repede. 

„Călugărul” se răsuci pe călcâie, își dădu jos haina care îl 
acoperea și se aruncă printre băncile din dreapta lui. Sub tunică, 
așa cum intuisem și eu, avea un costum elastic, de sport, și 
flutură în mâini un obiect pe care nu am reușit să îl identific. 

Chiar dacă reacţia lui mă surprinse, la fel de mult mă 
surprinse și explozia înfundată de proiectile care se înfipseră în 
balustradele băncilor, chiar în spatele lui, făcând să se ridice un 
nor de așchii. 

— Julia Álvarez? 

Aceeași voce care ne poruncise să ridicăm mâinile mă striga 
acum pe nume. Pronunţia lui era mai bună ca a „călugărului”. O 
auzisem răsunând în spatele meu, dar eram atât de surprinsă de 
ceea ce păreau a fi focuri de armă, încât cu greu mi-am dat 
seama că, în noaptea aceea, toată lumea părea să știe cum mă 
cheamă. 

— Aruncă-te la pământ! 

Dumnezeule mare! 

Am căzut încă o dată pe dalele de piatră ale transeptului. Am 
reușit doar să mă târăsc spre singurul confesional de lângă 
perete. In catedrală răsunară două sau trei bubuituri, însoţite de 
scânteierile aferente. Dar, de data aceasta, împușcăturile 
veneau din partea tânărului tatuat. Și el era înarmat! 

Totul se opri preţ de câteva secunde. 

Catedrala se scufundă într-o tăcere de moarte. lar eu, 
îngrozită, am rămas strânsă covrig, ca un bebeluș speriat, cu 
inima pe punctul de a-mi ieși din piept și fără să îndrăznesc 
măcar să respir. Îmi venea să plâng, dar teama - o teamă 
viscerală, chinuitoare, cum nu mai simţisem niciodată - mi se 
încolăcise în jurul traheii, nelăsându-mă să izbucnesc în lacrimi. 
Ce se petrecea aici? De ce se împușcau străinii ăștia într-o 
biserică plină de... Cerule Mare... plină de opere de artă unice? 

In clipa aceea, în timp ce căutam pe tavan un punct de 
referință care să mă ajute să ies de acolo, l-am văzut. Nu era 
ușor de descris. Chiar în centrul catedralei, extinzându-se ca un 
fel de gaz de-a lungul transeptului și la nivelul cheii de boltă 
decorată cu Ochiul lui Dumnezeu, o substanţă diafană, 
translucidă ca un voal, plutea la vreo douăzeci de metri 


20 


înălțime, emanând raze de lumini electrice de nuanţă portocalie. 
Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Niciodată. Tipul acela de 
fum semăna cu un nor de furtună care se încăpăţâna să 
plutească chiar deasupra mormântului Apostolului. 

„Lui Martin i-ar fi plăcut să vadă asta”, m-am gândit eu. 

Dar instinctul meu de supravieţuire îmi alungă numaidecât 
din minte acea idee și se concentră din nou pe felul în care aș fi 
putut să scap de acolo. 

Eram pe punctul de-a ieși din ascunzătoarea mea și de-a mă 
târi spre o coloană de piatră, care să mă protejeze mai bine, 
când am simţit pe spate o mână enormă, care mă ţintui cu nasul 
la pământ. 

— Doamnă Álvarez... Nici prin gând să nu vă treacă să vă 
mișcaţi! spuse bărbatul care se afla acum lipit de mine. 

Am rămas ca împietrită. 

— Mă numesc Nicholas Allen, doamnă. Sunt colonel în armata 
Statelor Unite și am venit să vă salvez. 

Să mă salveze? Oare înţelesesem bine? 

Mi-am dat brusc seama că acest Allen ne dăduse toate 
ordinele în limba engleză. O engleză cu un ușor accent sudist. 
Ca cel al lui Martin. 

„Martin...!” 

Dar, înainte să îi pot cere vreo explicaţie, o nouă explozie de 
proiectile traversă partea superioară a confesionalului și se 
înfipse în piatră. 

— Nenorocitul e înarmat, se plânse încet colonelul. Trebuie să 
ieşim de aici. Și repede. 


6. 


Fața suptă a lui Antonio Figueiras se făcu albă ca varul. 

— Am auzit focuri de armă? Nu îl contrazise nimeni. Sunt 
focuri de armă, la naiba! 

Cei șase agenţi de poliţie și cei doi gardieni civili se priviră 
nedumeriţi, ca și cum s-ar fi îndoit că acele bufnituri surde ar fi 
putut fi focuri de armă. 

— Vasăzică nenorocitul ăla trage cu pistolul în catedrală, 
spuse inspectorul uitându-se la Jiménez de parcă acesta ar fi 


21 


fost vinovat de ceea se întâmpla. Își scoase de sub pardesiu 
pistolul, un Compact Heckler & Koch de 9 mm, și adăugă, pe un 
ton foarte grav: 

— Trebuie să-l oprim chiar acum. 

Subinspectorul ridică din umeri. 

— Și ar fi cazul să-mi explici mai exact cine e tipul ăsta, îl 
ameninţă Figueiras. Acum, după mine! 

Patru bărbaţi îi ascultară ordinul. Se apropiară cu grijă de 
partea dreaptă a Porții de Argint, asigurându-se că nimeni din 
interior nu îi putea vedea și nu putea trage în ei. Ceilalţi trei 
bărbaţi rămaseră în ariergardă, supraveghind cu colţul ochiului 
Poarta Sfântă și intrările laterale în catedrală. Ploaia aia 
blestemată era atât de intensă, încât copertina crem a bijuteriei 
Otero abia de se mai zărea. In plus, lipsa iluminatului public îi 
dădea celui mai vechi portic al catedralei un aer tulburător. 
Sinistru chiar. Nici scenele din Vechiul Testament de pe 
timpanul catedralei nu prevesteau nimic bun. Scena o reda pe 
femeia adulteră, celebră printre pelerini pentru faptul că ţinea în 
mână capul iubitului ei, ca o avertizare cu privire la aspra 
judecată divină. Alungarea lui Adam și a Evei din Rai. lar sub 
arcuri străluceau, umede, trompetele îngerilor Apocalipsei. 

— Cum spuneai că-l cheamă pe nenorocit? îl întrebă Figueiras 
în șoaptă pe agent, lipindu-se de una dintre coloanele striate din 
portic. 

— Nicholas Allen, inspectore. A venit de la Washington, într-un 
avion privat, și a aterizat pe aeroportul din Santiago. 

— Și l-au lăsat să treacă de graniţă cu toată artileria aia pe 
care o are la el? 

— Așa se pare, șefule. 

— In cazul acesta, mă doare undeva cine naiba e, ai înţeles? 
Du-te și cere întăriri. Să trimită o ambulanţă... și un elicopter! 
Care să aterizeze în Piaţa Obradoiro și să acopere ieșirea pe 
acolo. Și trimite o altă unitate la poarta nordică. Rapid! 

Jiménez se grăbi să îndeplinească instrucțiunile primite. Planul 
lui Figueiras, dacă lucrurile nu o luau razna, era să aștepte afară 
până când americanul avea să dea un semn de viaţă și apoi să-l 
prindă. Și cel mai bine ar fi fost să nu mai tragă nimeni niciun 
foc de armă. 

Dar lucrurile nu au stat așa. 


22 


Fură surprinși de trei lovituri surde, puternice, care răsunară 
la câţiva metri deasupra lor. Chiar mai sus de așa-numita Faţadă 
a Comorii, care se întinde longitudinal de la Poarta de Argint 
până la Fântâna Cailor, o fereastră se sparse în mii de bucățele, 
acoperindu-i cu cioburi de sticlă. 

— Ce naiba...? 

Figueiras abia de reuși să își ridice privirea. Cioburile îi 
alteraseră câmpul vizual, dar, chiar și așa, reuși să vadă ceva 
care îl lăsă mut de uimire: silueta unui bărbat slab, cu gesturi 
acrobatice, care părea să aibă părul lung legat în coadă și ceva 
sub braț, ţopăia pe acoperișul vechi de cinci sute de ani, urmată 
de un nor ciudat de praf luminos. 

Inspectorul, ateu de felul lui, fiu al unor republicani și membru 
al Partidului Comunist de la vârsta de optsprezece ani, înlemni. 
Reuși doar să îngâne în limba lui maternă: 

— O demo! 

Demonul. 


7. 


Când am reușit, în sfârșit, să ies din catedrală, m-am trezit 
sub o impresionantă cortină de apă. Furtuna învăluise strada în 
întuneric și doar strălucirea fulgerelor părea să lase să se 
întrevadă silueta scărilor și a arcadelor caselor din apropiere. 
Eram oarecum năucită și aveam impresia că îmi pierdusem 
auzul în urechea stângă. Picioarele și braţele îmi tremurau 
necontrolat, dar, din fericire, peste puţin timp tremurul a 
încetat. Îmi prindea bine faptul că, dintr-odată, mă udam 
leoarcă. Îmi amintea că încă eram în viaţă... și că orice lucru era 
în continuare posibil. Așa că, din pur instinct, am simţit toate 
aromele care pluteau în aer: mușchi, pământ ud, fum de lemn. 
Toate acestea și zgomotul picăturilor de ploaie pe piatră se 
alăturară bătăilor inimii mele și mă ajutară să mă dezmorţesc. 

Nu toți erau la fel de norocoși ca mine. 

Fără să înainteze, bărbatul care mă scosese din catedrală 
părea furios. Eu ieșisem prima, în fugă, și nu fusesem prea 
atentă la el, dar mi se păruse că l-am auzit certându-se cu un 
grup de oameni care, imediat ce bărbatul ieși din catedrală, 


23 


începură să-l împroaște cu cuvinte grele. Mă separară 
numaidecât de el. Mă luară în primire doi pompieri, care mă 
duseră imediat spre arcadele cele mai apropiate, la adăpost de 
ploaie, și mă înveliră cu o pătură. 

— Privește! strigă unul dintre ei, când un felinar începu să 
pâlpâie. A venit curentul! 

Cu multă grijă, pompierii îmi căutară un scaun de plastic și îmi 
oferiră o sticlă de apă din care am sorbit cu înghiţituri mari. 

— Nu vă faceți griji, domnişoară. O să vă faceţi bine. 

„Să mă fac bine?” 

Tonul lui mă puse pe gânduri. Șocul trăit în ultimele clipe 
împreună cu cele nouă ore aproape constante de muncă din 
ziua aceea probabil că lăsaseră urme vizibile pe chipul meu. Știu 
că pare un lucru frivol, dar, din pur instinct, am căutat o 
suprafață reflectantă care să îmi confirme bănuielile. La urma 
urmei, încercam să îmi ocup mintea cu alte lucruri în afară de 
călugări, împușcături sau nori luminoși. Și, preț de câteva clipe, 
acest mod de alinare a funcţionat. Ușa de sticlă a singurei 
cafenele din piaţă care încă era deschisă la ora aceea îmi 
confirmă starea jalnică în care mă aflam. Am zărit în ea o fată cu 
părul vâlvoi, care părea nelalocul ei. Părul ei castaniu-roșcat 
abia de strălucea în lumina pală și ochii verzi îi erau ascunși de 
niște pungi care mă speriară. „Unde te-ai pitit, Julia?”, mi-am 
spus eu. Bineînţeles, cel mai mult mă îngrijora ceea ce nu 
vedeam în reflexie. Adică tonusul muscular. Probabil că mă 
lovisem destul de tare, pentru că, dintr-odată, partea de sus a 
spatelui mă durea de parcă aș fi căzut de pe schelă. 

Mi-am amintit de schelă! 

Mi-am încrucișat degetele, sperând ca focurile de armă să nu 
o fi afectat. Laboratorul era chiar sub ea, împreună cu hard disk- 
ul care conținea toate datele cercetării mele. 

— Poliţia va veni imediat să vorbească cu dumneavoastră, mă 
anunţă atunci cel mai binevoitor dintre pompieri. Așteptaţi aici, 
vă rog. 

Și, de fapt, după niciun minut, un tip într-un pardesiu bej, cu 
apa șiroindu-i pe faţă, cu o pereche de ochelari ţipători cu ramă 
albă, mată, care părea profund contrariat, veni să mă salute 
fără tragere de inimă. Se șterse pe mâini cu dosul pardesiului și 
îmi întinse mâna, cu o formalitate studiată. 


24 


— Bună seara, doamnă, spuse el. Sunt inspectorul Antonio 
Figueiras, de la poliţia din Santiago. Sunteţi bine? 

Am încuviinţat din cap. 

— Să vă spun ceva... își drese el glasul. Este o situaţie puțin 
mai jenantă pentru noi. Bărbatul care v-a scos din catedrală 
spune că aţi fost atacați. Ne-a spus, într-o spaniolă cam 
rudimentară, că vă numiţi Julia Álvarez. Așa este? 

Am încuviinţat din nou. lar inspectorul continuă: 

— Sunt obligat să vă interoghez cât mai repede posibil, dar 
bărbatul acela, care face parte din trupele de securitate ale 
Statelor Unite, insistă că trebuie să vă comunice ceva urgent. 

— Colonelul? 

Figueiras păru surprins, ca și cum nu s-ar fi așteptat să 
menţionez gradul lui Nicholas Allen. După ce procesă informaţia, 
dădu din cap că da. 

— Da, exact. Există vreun motiv pentru care nu aţi vrea să 
vorbiți mai întâi cu el? Pentru că, dacă aveţi vreun motiv, aș... 

— Nu, nu. Niciunul, l-am întrerupt eu. De fapt, și eu am câteva 
întrebări pentru dânsul. 

Inspectorul trimise pe cineva să îl cheme. 

Când l-am văzut prima dată pe Nicholas Allen într-o lumină 
mai clară, am rămas surprinsă. Avea cam un metru optzeci 
înălţime, în jur de cincizeci de ani și se purta ca un gentilom 
perfect. Costumul i se distrusese în timpul încăierării din care 
tocmai ieșisem, dar cravata de firmă și cămașa apretată încă 
păstrau ceva din splendoarea lor iniţială. Când inspectorul 
Figueiras îi permise să o facă, Allen cobori dintr-un vehicul 
parcat la marginea pieţei. Avea la el o servietă de piele și, chiar 
înainte să mă salute, își trase un scaun și se așeză lângă mine. 

— Mă bucur mult că am ajuns la timp, doamnă Álvarez, îmi 
spuse el, luându-mă de mâini și răsuflând ușurat. 

— Ne... cunoaștem? 

Chipul împietrit al colonelului se arcui în sus, ca și cum ar fi 
mimat bucurie. Nu îi reuși prea bine. De aproape, se putea 
observa deasupra sprâncenei o cicatrice neplăcută, care se 
pierdea sub un splendid păr grizonant. 

— Eu pe dumneavoastră da, răspunse el. Am fost coleg cu 
soțul dumneavoastră. Am lucrat împreună în diverse proiecte 
ale guvernului din ţara mea, chiar și înainte să vă cunoașteți. lar 
după aceea... să spunem că i-am urmărit acțiunile. 


25 


Mărturisirea lui mă luă prin surprindere. Martin nu îmi vorbise 
niciodată despre el. Pentru o clipă, m-am gândit dacă să mă 
descarc și să-i povestesc cum „călugărul” menţionase numele 
lui Martin înainte să tragă în el și să-l pună pe fugă, dar am 
hotărât să ascult mai întâi ce avea de spus. 

— Trebuie să vă întreb câteva lucruri, îmi spuse el. Dacă 
sunteți de acord, aș prefera să purtăm această conversaţie fără 
martori. 

Allen o spuse uitându-se cu coada ochiului la inspectorul 
Figueiras, care se depărtase cu numai câţiva metri de noi. Am 
ridicat din umeri. 

— Cum doriţi. 

— Atunci, nu trebuie decât să le cereţi asta, spuse el, 
zâmbind. 

Am stat pe gânduri o clipă, după care curiozitatea avu câștig 
de cauză. M-am ridicat de pe scaun și i-am cerut inspectorului 
să ne lase singuri câteva momente. Și chiar dacă mi-am dat 
seama că nu i-a picat prea bine, acesta încuviinţă și își duse 
telefonul la ureche, prefăcându-se că nu îi păsa. 

— Multumesc, îmi spuse colonelul în șoaptă. 

Ne-am refugiat în cafeneaua La Quintana, unde oamenii încă 
își veneau în fire după pana de curent. Cafetiera mugea în 
spatele barului, scoțând un zgomot asurzitor. Erau pe punctul 
de-a închide și singurul lor ospătar se străduia să strângă totul 
pentru ziua următoare. Văzând că mai avea de lucru o vreme, 
ne-am așezat la o masă din partea îndepărtată a localului. 

— Julia... începu el ezitant. Știu că dumneata și Martin v-aţi 
cunoscut în anul 2000, când Martin a parcurs Camino de 
Santiago. Că a renunţat la tot pentru dumneavoastră. La slujba 
lui. La părinţi. Și că v-aţi căsătorit în Londra și... 

— Numai puţin, l-am întrerupt eu. După tot ce s-a întâmplat, 
vreţi să-mi vorbiţi despre Martin? 

— Da. Din cauza lui sunt aici. La fel și bărbatul de care tocmai 
v-am salvat. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vă rog, lăsaţi-mă pe mine să pun întrebările. 

Am acceptat, surprinsă, în timp ce ospătarul ne servi cu 
cafea. 

— Spuneţi-mi, continuă el, de cât timp nu l-aţi mai văzut pe 
soțul dumneavoastră? 


26 


— De aproximativ o lună. 

— O lună? Atât de mult? 

— Asta nu vă privește, nu credeţi? am spus eu, destul de 
prost dispusă. 

— Corect. Înţeleg, evident. 

Apoi am adăugat ceva, ca să nu par prea dură: 

— Ultima dată când am vorbit cu el, se afla într-o zonă 
muntoasă din Turcia, colectând date pentru un studiu științific 
cu privire la schimbările climatice. 

— Pe Ararat, corect? 

Siguranţa lui mă luă pe nepregătite. 

— De unde știți? 

— Știu și alte lucruri, doamnă, spuse el, după care scoase un 
iPad din servietă. Ecranul se lumină. Soţul dumneavoastră se 
află în pericol. A fost răpit. 


8. 


— Și ce mai așteptați? Trimiteţi-mi imediat informaţiile! 

Inspectorul Figueiras nu era genul de bărbat care să stea cu 
braţele încrucișate. Incheie nerăbdător apelul. Era de-ajuns că 
un profesionist străin interoga singurul martor al focurilor de 
armă care avuseseră loc în catedrală. Nu avea de gând să-i mai 
ofere și alte avantaje. Cu câteva minute înainte, în urma unui 
schimb de impresii enervant cu preotul din catedrală, în timp ce 
examinau daunele aduse mobilierului sfințit și oamenii lui 
adunau primele tuburi de cartușe, își făcuse o idee despre Julia 
Alvarez. Părintele Fornés o descrisese ca fiind o femeie tenace, 
poate prea tenace, nu prea dispusă să se supună disciplinei 
ecleziastice și, după părerea lui, oarecum contaminată de idei 
păgâne. „Celtice, New Age și alte de lucruri de genul acesta”, îi 
explicase părintele, oferind o mână de ajutor care nu-i fusese 
cerută. Lui Figueiras nici că-i păsa. „Dar e cea mai bună în 
meseria ei. Sunt sigur că într-o zi ne va surprinde cu o 
descoperire transcendentală. Va salva Porticul de la deteriorare. 
O să vedeţi”, adăugase acesta. 


27 


Din discuţie reieșise, totuși, un detaliu care chiar îl surprinse 
pe inspector: după spusele preotului, Julia Alvarez era căsătorită 
cu un cetăţean american. 

Tocmai de aceea telefonase la comisariat și ceruse toate 
informaţiile posibile despre cuplu. 

Figueiras era absorbit de calculatorul din mașina de patrulă, 
când simţi că aerul începe să tremure. Elicele unui elicopter 
biciuiau atmosfera întunecoasă a locului, făcând să tremure 
până și dalele din piaţă. Aproape că uitase de ordinul pe care îl 
dăduse și de temerarul care se părea că fusese singurul care 
îndrăznise să survoleze orașul, ţinând cont de ploaia puternică 
din noaptea aceea. Dar nici măcar nu avu timp să se căiască 
pentru asta. Un alt apel îi distrase atenţia. 

— Figueiras la telefon. 

— Domnule inspector? Era comisarul-șef. 

— Da, spuneți. 

— Avem informaţiile pe care le-aţi solicitat. În primul rând, nu 
există niciun dosar pe numele de Julia Álvarez. Nu are 
antecedente, nici măcar o amendă de circulație, nimic. Cu toate 
acestea, știm că deţine un doctorat în istoria artei și a scris o 
carte despre Camino de Santiago, La via iniciática. O lucrare 
prea esoterică pentru gustul meu. Și cam atât. 

— Ce-aţi făcut? Aţi căutat-o pe Google? 

— Aveţi grijă ce spuneţi, inspectore, îi ordonă comisarul, 
deranjat. : 

— Aveţi dreptate, răspunse acesta. Imi cer iertare. Vă rog să 
continuaţi. 

— În schimb, soţul ei e mult mai interesant. 

— Îmi imaginez deja. 

— Martin Faber e climatolog. Unul dintre cei mai buni, 
Figueiras. De fapt, nimeni nu își explică de ce locuiește aici. In 
2006 a publicat o lucrare despre dezghețul zăpezilor veșnice din 
principalii munţi europeni și asiatici, pentru care a câștigat 
inclusiv un premiu din partea Naţiunilor Unite. Se pare că 
previziunile lui se împlinesc întocmai. Se bucură de un prestigiu 
impresionant. Cel mai ciudat este însă faptul că... se pare că a 
fost educat la Harvard și recrutat de Agenţia Naţională de 
Securitate a Statelor Unite, unde a lucrat până să se 
căsătorească cu Julia și să se mute aici cu ea. 


5 La via iniciática: Calea iniţierii (n. tr.). 
28 


— Soţul ei e spion? 

— Tehnic, da. Comisarul își cobori vocea: Mai rău este că 
restul dosarului e secret. 

— Ce bine! 

Ochișorii vii ai inspectorului priviră prin ochelarii lui cu ramă 
de plastic albă. | se părea o coincidență ciudată că individul care 
o interoga pe martora lui și soțul acesteia lucrau pentru aceeași 
agenţie de informaţii. „Se întâmplă ceva important”, presupuse 
el. 

— Comisare, știm când s-au căsătorit? 

— Incă nu am găsit data în registrul civil. Cu toate acestea, 
după ce am consultat arhiva rezidenţilor americani din Spania, 
am descoperit că s-au căsătorit în Marea Britanie. Și încă ceva: 
am găsit în arhivele vamale niște informaţii foarte curioase... 

— Haide, comisare, nu mă ţineţi pe jar. 

— Se pare că au locuit un an de zile în Londra, dedicându-se 
unor activităţi care nu aveau nimic de-a face cu pregătirea 
profesională a niciunuia dintre ei. Au fost negustori de 
antichităţi. Dar, când s-au mutat aici, au vândut totul. Mai puţin 
două pietre din epoca elisabetană, pe care le-au declarat ca 
fiind obiecte de patrimoniu. 

— Două pietre? 

— Două talismane vechi. Ce ciudat, nu-i așa? 


9. 


Imaginile care începură să se deruleze prin faţa ochilor mei 
păreau ireale. Parcă erau desprinse dintr-o emisiune televizată 
sau, și mai rău, dintr-un film despre Războiul din Golf. De fapt, 
mi-am întors privirea de la dispozitiv, întrucât l-am recunoscut 
pe bărbatul în zdrenţe portocalii din centrul ecranului. 
Dumnezeule mare! l-am recunoscut chipul osos, profilul, mâinile 
mari și puternice acum legate, și gestul contrariat pe care îl 
făcea ori de câte ori lucrurile nu ieșeau așa cum voia el, și am 
știut că nu eram pregătită să mai văd și alte scene. 

— Ce... ce-i asta? am îngânat eu. 

Colonelul Allen opri filmuleţul. 


29 


— Este o dovadă că e încă în viaţă, doamnă Álvarez. A fost 
obţinută săptămâna trecută, într-o zonă nedeterminată din 
provincia turcă nord-vestică, Anatolia. După cum vedeți, e clar 
că... 

— E soțul meu, am văzut deja, am adăugat eu, în timp ce mi 
se punea un nod de emoție și neliniște în gât. Am început să îmi 
răsucesc verigheta de aur și eram pe punctul de-a izbucni în 
lacrimi. Dar cum se poate așa ceva? Cine l-a răpit? De ce? Ce 
vor de la el? 

— Vă rog să vă liniștiți. 

— Să mă liniștesc? am izbucnit eu. Și cum îmi propuneţi să o 
fac? 

Când mă auzi ieșindu-mi din fire, ospătarul din La Quintana se 
uită rapid spre noi. O spusesem pe un ton furios, cu ochii plini 
de lacrimi și pieptul strâns din cauza lipsei de aer. Colonelul mă 
luă de mâini și făcu un gest ambiguu spre ospătar. Acesta nu 
pricepea dacă îi dădea de înţeles să nu își bage nasul în 
treburile noastre sau că totul era în ordine; în orice caz, se 
retrase în cealaltă parte a localului. 

Atunci Allen se întoarse din nou spre mine. 

— Vă voi răspunde la întrebări pe rând, doamnă Faber. Atât 
eu, cât și guvernul meu putem să o facem. Dar, în schimb, 
trebuie să îmi răspundeți la întrebările pe care vi le voi adresa. 
Aţi înţeles? 

Nu am putut să-i răspund. Nu reușeam să îmi mut privirea de 
la imaginea blocată a lui Martin. Era aproape de nerecunoscut. 
Avea barbă, părul ciufulit și pielea plină de erupții. M-au cuprins 
remușcările. Cum de fusesem atât de proastă? De ce îl lăsasem 
să plece singur? Mi-am amintit ultima noastră ceartă. Se 
întâmplase cu puţin timp înainte să se urce în avionul care îl 
ducea spre Van, în apropiere de Ararat. li reproșasem că de 
cinci ani de zile mă folosea în experimentele lui și i-am jurat că, 
din momentul acela, nu aveam să mai particip la niciunul. 

„Nici măcar din dragoste?” mă întrebă el, surprins de 
izbucnirea mea colerică. 

„Bineînţeles că nu!” Aici am început să-mi regret felul de a fi. 
Oare eu îl împinsesem spre această situație? 

— Primul lucru pe care trebuie să îl știți este că o grupare 
teroristă a revendicat deja răpirea, spuse Allen, fără să își dea 
seama de remușcările care mă încercau. Este vorba de Partidul 


30 


Muncitorilor din Kurdistan, o facțiune politică ilegală, de 
inspiraţie marxistă, care se opune de zeci de ani autorităţilor 
turce. Vestea cea bună, spuse el, zâmbind, este că au un istoric 
lung de răpiri ale unor alpiniști și majoritatea au fost eliberaţi. 
Vestea mai puţin bună, doamnă, este că de data aceasta au 
acţionat absolut impecabil. Nu au lăsat nicio urmă a acţiunilor 
lor. De fapt, nici măcar sateliții noștri nu au fost în stare să-i 
localizeze. 

— Sateliţi...? am bolborosit eu încercând să nu izbucnesc în 
plâns, căci nu-mi venea să cred ceea ce auzeam. 

— Guvernul meu apelează la dumneavoastră ca la o ultimă 
resursă de care dispune. Colonelul își recuperă zâmbetul cu 
tact. Inainte să vă cunoască, soțul dumneavoastră a fost 
implicat în proiecte importante derulate de ţara noastră. Deţine 
informaţii sensibile, care nu pot cădea în mâna unor oameni ca 
aceia. De asta sunt aici. Să vă ajut să îl găsiţi, dar și ca să îi ajut 
pe ai noștri. Înţelegeţi? 

— Nu... Nu cred. 

Mă năpădi un alt val de idei amestecate. Martin nu îmi 
povestise niciodată foarte explicit ce făcuse în timpul petrecut la 
Washington. Nu prea vorbea despre această etapă din viaţa lui. 
Ca și cum ar fi conţinut ceva care îi displăcea. Ca fostele iubite 
despre care nu vorbești cu soția ta. 

Atunci, Nicholas Allen schimbă subiectul, uimindu-mă și mai 
tare. 

— Vă rog să urmăriți filmuleţul până la capăt, doamnă. 

— Poftim? 

— Nu vreau să vă chinuiesc, credeţi-mă, dar vreau să ne 
ajutaţi să interpretăm un mesaj pe care vi l-a transmis soțul 
dumneavoastră în filmuleţ. 

— Mie? În acest filmuleţ? 

Un ușor tremur puse stăpânire pe mâinile mele. 

— Dumneavoastră, da. Nu vreți să îl vedeți? 

e 

Ecranul dispozitivului porni să strălucească din nou, umplând 
acel colț al cafenelei cu tonuri albăstrii. Colonelul Allen apăsă 
butonul de derulare înainte, până ce filmarea ajunse la minutul 
șapte. M-am apăsat pe stomac cu ambele mâini, ca și cum asta 
m-ar fi ajutat să îmi controlez emoțiile. Contrastul era setat pe 


31 


maxim. Când am văzut din nou chipul supt al soțului meu, 
crispat, m-am pregătit pentru tot ce putea fi mai rău. 

Mai întâi, am auzit o voce de bărbat vorbind într-o engleză cu 
un accent dur. 

— Spune-ţi numele! 

Tonul părea irascibil și îi aparţinea cuiva care nu apărea pe 
ecran. 

— Nu m-ai auzit? insistă acesta. Spune-ţi numele! 

Martin își ridică privirea ca și cum, într-un final, l-ar fi auzit. 

— Mă numesc Martin Faber. Sunt om de știință... 

— Ai vreun mesaj de transmis celor dragi? 

Soțul meu încuviinţă. Interlocutorul lui continua să pronunţe 
consoanele aspirate și s-urile ca și cum s-ar fi desprins de 
curând din Vânătoarea lui Octombrie Roșu. Martin se uită din 
nou spre cameră și, ca și cum momentul acela ar fi fost 
înregistrat doar pentru mine, spuse: „Julia. Poate că nu ne vom 
mai vedea... Dacă nu scap cu viaţă, vreau să îţi amintești de 
mine ca de bărbatul fericit care și-a găsit locul lângă tine...” 

O lacrimă mi se rostogoli pe obraz. L-am văzut strângând în 
mână dovada dragostei noastre. Obiectul care demonstra că 
vieţile noastre căpătaseră - cel puţin pentru mine - un sens 
neașteptat. Și, cu vocea tremurândă, printre mici interferenţe 
sonore, Martin continuă: 

„... Dacă pierzi vremea, totul va fi fost în zadar. Descoperirile 
pe care le-am făcut împreună. Lumea pe care am explorat-o. 
Totul. Luptă pentru mine. Folosește-te de darul tău. Și nu uita 
că, chiar dacă te urmăresc ca să îţi fure ce este al nostru, calea 
spre reîntâlnire ţi se va arăta mereu.” 

Filmuleţul se termina acolo. 

— Atât? am întrebat eu, de parcă mi se furase aerul pe care îl 
respiram. 

— Da. 

Eram nedumerită. Dezorientată. lar colonelul Allen, care nu 
îmi dăduse drumul la mâini în tot acest timp, le strânse puţin 
mai tare. 

— Îmi pare rău... murmură acesta. Îmi pare sincer rău. 

Dar, mânat de un interes pe care nu reușeam să îl înțeleg, îmi 
puse o întrebare la care nu mă așteptasem: 

— La ce dar se referă, doamnă? 


32 


10. 


Miguel Pazos și Santiago Mirâs lucrau doar de un an la 
comisariatul de poliţie din Santiago de Compostela. Absolviseră 
Academia cu calificări excelente și le plăcea să lucreze într-un 
astfel de oraș, unde, chiar dacă aici se afla reședința guvernului 
regional și era localitatea cu cea mai mare populaţie flotantă din 
nordul Spaniei, aproape niciodată nu se întâmpla nimic demn de 
menţionat. 

Inspectorul Figueiras îi trimisese să supravegheze scările care 
urcau spre poarta principală a catedralei și Porticul Gloriei, iar 
cei doi discutau foarte animat în legătură cu cele petrecute. 
Erau relaxaţi. Focurile de armă care îi alarmaseră pe cei din 
unitatea lor se opriseră de ceva vreme. Din fericire, catedrala nu 
luase foc și, în schimbul de focuri de armă, nici nu fusese nimeni 
rănit. Oricum, li se ordonase să rămână în alertă în cazul în care 
ar fi apărut vreo mișcare suspectă. Un fugar înarmat continua să 
se ascundă pe una dintre străduţele înguste care dădeau în 
impresionanta Piaţă Obradoiro, iar acum prioritatea lor era să-l 
captureze. 

La poarta hostelului Reyes Católicos, totul părea liniștit. 
Accesul la hotelul turistic naţional era ferecat, așa cum se 
întâmpla întotdeauna la ora aceea, iar lumina electrică le reda 
catedralei și fațadei palatului Rajoy tonul lor sălbatic. În plus, 
ploaia era în avantajul lor. li obliga să rămână în mașina de 
patrulă, parcaţi în colţul străzii San Francisco, oferindu-le un 
punct de observaţie uscat și privilegiat, de unde puteau controla 
apariţia oricărui pieton. 

Niciunul dintre ei nu se așteptase ca, la patruzeci de minute 
după miezul nopţii, pământul să înceapă să se cutremure. 

Incepu ca un tremur suav, de parcă ploaia s-ar fi intensificat 
și-ar fi făcut să vibreze Nissanul Xtrail în care se aflau. Agenţii se 
priviră unul pe celălalt fără să spună ceva. Dar când începură să 
audă și zgomotul asurzitor, ambii se foiră în scaune. 

— Ce naiba mai e și asta...? bombăni agentul Pazos. 

Partenerul lui îl liniști. 

— Probabil elicopterul cerut de comisar. Liniștește-te, spuse 
el. 

— A, bine atunci. 


33 


— Îţi trebuie tupeu, nu glumă, ca să zbori într-o astfel de 
noapte. 

— Mie îmi spui? 

Zgomotul crescu în intensitate, făcând ca unele băltoace care 
se formaseră pe dalele din piață să înceapă să se ridice ca niște 
șiroaie mici spre cer. 

— Santi... Agentul Pazos stătea cu nasul lipit de parbriz, 
urmărind aeronava aterizând în fața lor. Elicopterul acela e al 
nostru? 

O pasăre cu o anvergură de cincisprezece metri, vopsită în 
negru, cu două elice suprapuse, cum nu mai văzuseră vreodată, 
și o a treia în coadă, ca o elice de barcă, ateriză la câţiva metri 
de ei, ridicând mașina lor de teren de aproape două mii de 
kilograme la aproape o palmă de la pavaj. 

Când elicele se opriră din rotaţie, un fluierat asurzitor, ascuțit 
străbătu piaţa, obligându-i să-și acopere urechile. 

— Cine a chemat armata? murmură Pazos, evident dezgustat. 

Colegul lui nu îl auzi. 

Privirea lui era ațintită asupra unui individ cu faţa albă, cu 
părul strâns într-o coadă, cu o rană adâncă sub ochiul drept, 
care bătea în geam. Agentul Mirâs cobori geamul. 

— Bună seara, cu ce...? 

Nu avu timp să termine întrebarea. 

Două împușcături surde se confundară cu ultimul șuierat al 
elicopterului,  trântindu-le polițiștilor capetele pe tetiere. 
Impactul gloanţelor Sig-Sauer, de ultimă generaţie, merse atât 
de la sigur, încât cei doi părăsiră lumea celor vii fără să își dea 
măcar seama de asta. Nici măcar nu își mai auziră călăul 
murmurând ceva într-o limbă neinteligibilă, un fel de litanie, 
ceva de genul Werir nrants, Ter, yev qo girkn endhuni!, înainte 
să își facă cruce și să își continue drumul. 


11. 


— Este o poveste lungă, colonele. Și nici măcar nu știu dacă 
se cade să v-o povestesc. Am înghiţit în sec. 

Nicholas Allen, foarte serios, sorbi lung din cafea înainte să se 
lase pe spate în scaun și să își așeze mâinile mari pe masă. 


34 


— În regulă. Înainte să continuaţi, aș vrea să vă gândiţi la 
următoarele lucruri: soțul dumneavoastră s-a folosit de dovada 
că e în viaţă permisă de răpitorii lui ca să vă trimită un mesaj. 
Dar și un avertisment. Presupun că deja aţi înţeles despre ce e 
vorba, corect? 

Am încuviinţat, fără să fiu complet sigură. 

— Când am văzut filmuleţul în Washington, cu câteva ore în 
urmă, spuse el, mângâind iPad-ul, am înţeles că aluzia cum că 
cineva v-ar fi putut fura ceea ce vă aparţinea includea și un 
avertisment. Deţineţi ceva de valoare care trebuie protejat? 

Allen formulă întrebarea ca și cum ar fi știut dinainte ce 
aveam să-i spun. De fapt, nici măcar nu așteptă să răspund. 

— Un lucru este clar, continuă el: soţul dumneavoastră nu s-a 
înșelat când a crezut că și dumneavoastră sunteţi în pericol. 

În ochii mei se putea citi neliniștea. 

— Credeţi că acel „călugăr” din catedrală voia...? 

— Și ce-ar fi putut dori? Sunt sigur de un lucru: vă viza. A 
vorbit cu dumneavoastră? V-a spus ceva? 

— L-a menţionat pe Martin... 

— În ce sens, doamnă? 

— Nu știu... m-am pierdut cu firea. Nu l-am înțeles! 

— În regulă. Nu vă îngrijoraţi. O vom lua pas cu pas. Mi-ar 
plăcea să îmi răspundeţi la prima întrebare, dacă nu vă 
deranjează. 

Am luat-o de la capăt. 

— Perfect, am spus eu, răsuflând adânc. 

— La ce dar se referea soțul dumneavoastră în filmuleţ, 
doamnă Faber? 

— Am darul clarviziunii, colonele. Am spus-o fără să mă 
gândesc, ca și cum m-aș fi eliberat de o greutate. Brusc. Fără 
preambul. Și, așa cum mă așteptam, Nicholas Allen părea să nu 
fi înţeles prea bine. Ca toţi, de altfel. 

— Sigur va fi o poveste lungă... spuse el și ridică din umeri. 

Și, înainte să mai adauge ceva, am continuat: 

— Este o rară moștenire de familie. Bânuiesc că e ceva 
înnăscut. Mama mea a avut aceleași abilităţi. Bunica mea la fel. 
De fapt, l-au avut toate femeile pe linie maternă pe care mi le 
amintesc eu. Uneori am crezut că este vorba de un fel de 
imperfecţiune genetică. Am încercat să o reprim cu 
medicamente, dar nu a folosit la nimic. Nu știu cum, dar Martin 


35 


și-a dat seama de cum m-a văzut și m-a ajutat să trăiesc cu 
acest dar. 

— Şi în ce constă acesta? 

— E greu de explicat, domnule Allen, am spus eu, căutând un 
șerveţel pe care să îl răsucesc pe după degete, așa cum făceam 
ori de câte ori eram agitată. De fapt, nu l-am fluturat niciodată 
prin faţa oamenilor și nici nu l-am utilizat în public. Ideea este că 
Martin și-a dat seama. De exemplu, știa că pot lua un obiect în 
mână și pot vedea istoricul lui. Îmi puteam da seama unde a 
fost înainte sau cui i-a aparținut. Mi-a explicat că unii oameni de 
știință numesc această capacitate psihometrie, înţelegeți? Dar, 
în anumite condiţii, puteam și să uit limba mea maternă și să 
vorbesc în limbi străine. Odată, am vorbit perfect latina, în 
timpul unei transe induse de bunica mea. Asta se numește 
xenoglosie. Darul vorbirii în limbi. Martin m-a ajutat să îmi asum 
toate aceste lucruri și să nu îmi mai fie frică de ele. 

Colonelul nu dădu semne că explicaţiile mele i s-ar fi părut 
ciudate. 

— Și cum s-a întâmplat? întrebă el. 

— Ce anume? Cum ne-am întâlnit? 

Allen încuviinţă. 

— E important? 

— Ar putea fi. 

— În regulă, am spus eu, răsuflând adânc. S-a întâmplat cu 
ani în urmă. Martin a ajuns în satul meu în timpul pelerinajului 
pe Camino de Santiago. Pe atunci lucram ca ghid turistic într-o 
biserică din Noia, pe Costa da Morte. A insistat să o viziteze, am 
stat de vorbă, ne-am înţeles din prima și a început să îmi spună 
diverse lucruri despre viaţa mea. Lucruri personale, despre 
slujba mea, prietenele mele... M-am gândit că e vreun truc de 
care se folosea ca să le impresioneze pe fete și că pelerinul 
acela doar se prefăcea că se înţelege cu mine. Dar era mai mult 
de-atât. Mi-a spus că și eu puteam face astfel de lucruri. Că 
aveam o abilitate naturală pentru ele. Mi-a promis că îmi va 
explica tot ce puteam ajunge să fac... Și așa, încetul cu încetul, 
în zilele în care a rămas în sat, m-a făcut să mă îndrăgostesc de 
el. Pur și simplu. 

Am observat o umbră de îngrijorare în ochii militarului. O mai 
văzusem și în alte dăţi. Ori de câte ori povesteam despre asta. 
Dar am hotărât să continui. 


36 


— Vreau să îl salvaţi pe Martin, colonele. Dacă promiteţi că îl 
veţi găsi, vă voi explica în detaliu totul despre darul meu. Dar 
ajutaţi-mă! 

Allen îmi aruncă pentru prima dată o privire plină de 
compasiune. Chiar blândă. Işi arcui a împăciuire sprâncenele 
încărunțite. 

— Vă promit, spuse el. De aceea sunt aici. 

Apoi adăugă, pe un ton inocent pe care nu îl mai auzisem 
până atunci: 

— Presupun că acest tot se referă la acel pandantiv pe care 
Martin îl ţine în mână în filmuleţ, corect? 

— Da. Aveţi dreptate. Dar permiteţi-mi să vă povestesc în 
felul meu. 

— Prea bine. Despre ce este vorba? 

— Despre darul clarviziunii. 

— Ah, da. 

— Veţi vedea: se aseamănă mult cu ceea ce înțelege lumea 
prin previziune, dar nu sunt chiar identice. Cum bănuiesc că 
presupunetți deja, astfel de lucruri trebuie tratate cât se poate 
de discret. Eu, de exemplu, mi-am încheiat studiile ascunzând 
mereu față de colegii și profesorii mei ceea ce mi se întâmpla. 
Ori de câte ori vizitam un muzeu sau o clădire istorică, percepţia 
mi se intensifica. La început, o simțeam la nivelul pielii. 
Presimţeam că avea să se întâmple ceva. Că picturile aveau să 
îmi șoptească secrete despre autorii, modelele sau epoca lor, 
apoi vedeam în minte scene complete cu oameni pe care nu îi 
cunoscusem niciodată. Puteam să înțeleg inscripţii în limbi 
exotice sau să pricep semnificaţia ultimă a unui ansamblu 
sculptural doar zărindu-l. Vă daţi seama cât de tare doare când 
împărtășești astfel de cunoștințe și nu te crede nimeni? Ce 
înseamnă, într-o lume carteziană, bazată pe materie și rațiune, 
ca o persoană să poată să priceapă astfel de lucruri și toţi 
ceilalți nu? Mereu m-am simţit ciudată din cauza acestui dar. 
Ințeleaptă, dar ciudată. Și dacă nu îl înăbușeam cumva, eram 
conștientă că avea să mă înnebunească. 

— Și Martin Faber era interesat de acest dar? 

— Foarte mult. 

— Știţi de ce? 

— Cred... că da, am răspuns eu, pe un ton șovăielnic. 


37 


— Vă rog, zâmbi colonelul când percepu nehotărârea din 
vocea mea, nu îmi ascundeţi nimic. V-am dat cuvântul meu de 
onoare că vă voi ajuta să îl găsiţi pe Martin, dar trebuie să 
colaboraţi cu mine. 

— Are de-a face cu un secret de familie. 

— Alt secret de familie? 

— Al familiei Faber. 

— Ce anume? 

— Piatra pe care o ţine în mână în filmuleţ e un obiect foarte 
puternic. De o putere aproape atomică. 

Allen mă privi mai sever ca niciodată, dar nu se lăsă tulburat. 

— Am aflat prima dată despre el cu o zi înainte ca eu și Martin 
să ne căsătorim. Vă asigur că este o poveste pe cinste... Chiar 
dacă s-ar putea să dureze toată noaptea. 

— Nu contează. Vreau să o aud. 


12. 


În pofida orei atât de târzii, inspectorul Antonio Figueiras 
hotărî să meargă la comisariatul de poliţie să completeze 
rapoartele despre incident și să emită un mandat de urmărire și 
arestare pentru individul care le scăpase în catedrală. Orașul 
vechi era pustiu. Cobori pe strada Fonseca pe sens opus, cu 
luminile de sirenă de pe mașina Peugeot 307 pe care o 
conducea pornite, după ce îi ordonă patrulei să nu scape din 
ochi cafeneaua La Quintana. Le ceruse să o ducă pe martoră în 
biroul lui imediat ce americanul termina cu ea. „La nevoie, 
poate să doarmă într-o celulă, spusese el. Dar trebuie să fie în 
custodia mea până îmi dau seama ce naiba se întâmplă aici.” 

Înainte să se îndepărteze de promontoriul după care 
dispăreau săgețile de pe turnurile catedralei, Figueiras văzu 
silueta fusiformă a unui obiect enorm, care staţiona în centrul 
pieţei. Deduse că era vorba de elicopterul pe care îl ceruse. La 
cât de tare ploua, probabil că oamenii lui aterizaseră și așteptau 
ca vremea să le permită să decoleze din nou. 

„Așa e mai bine”, își spuse el, răsuflând ușurat. 

Când intră pe bulevardul Rodrigo de Padrón, aflat în afara 
zonei istorice, și parcă mașina în zona subterană a clădirii 


38 


Cartierului General, avea în minte un singur gând: să vadă ce rol 
jucau talismanele cuplului Faber în toată încurcătura aceea. 
Intuia că jucau un rol important. Faptul că cineva încercase să o 
împuște pe doctor Álvarez se explica doar prin încercarea de a o 
jefui de ceva preţios. Ceva care, deduse el, valora mai mult 
decât viața femeii. Mai exact, două milioane de lire sterline, 
conform declarației vamale. 

— Nişte pietre preţioase din secolul al XVI-lea? Persoanei de la 
celălalt capăt al liniei nu-i venea să creadă că fusese trezită 
pentru a fi consultată într-o chestiune cu titlu profesional. 

— Corect, Marcelo. Elisabetane. Cică engleze. 

Marcelo Muñiz era cel mai cunoscut bijutier din Santiago. 
Orice tranzacţie cu pietre ieșite din comun din Galicia trecea 
întotdeauna prin mâinile lui experte. 

— Nu-mi sună deloc cunoscut, spuse acesta, pe un ton de 
evaluator profesionist. Știi cumva cum se numesc proprietarii? 

Figueiras îi spuse numele. 

Câteva minute mai târziu, după ce-și porni laptopul și verifică 
în baza lui de date, Muñiz reluă conversaţia, cu vești proaste: 

— Îmi pare rău, Figueiras. Te asigur că pietrele acelea nu au 
trecut pe-aici. Poate că nu le-au vândut... 

— Se poate, încuviință inspectorul. Dar spune-mi ceva: dacă 
te-ai muta din Anglia în Spania și ai avea astfel de posesiuni, de 
ce le-ai include în declarația vamală? 

— Pentru asigurare, evident, răspunse bijutierul fără să ezite. 
Dacă sunt valoroase și vrei ca firma de asigurări să le acopere 
când le scoţi din casă, trebuie să deţii un document care să le 
ateste. 

— Și dacă ai avea așa ceva, ai continua să lucrezi? Ai continua 
să te trezești dis-de-dimineaţă, ca să nu întârzii la lucru? Ai duce 
o viață normală? 

— Păi, ezită bijutierul. Poate că proprietarii nu vor să atragă 
atenţia asupra lor. Poate că pentru ei obiectul respectiv nu are 
doar valoare materială. Ai fi surprins să afli motivele pentru care 
o persoană ar colecţiona nestemate, în afară de valoarea lor 
comercială. _ 

— Cine știe... șopti Figueiras, oarecum decepţionat. Incepea 
să resimtă oboseala. O să aflu asta mâine. 

Apoi închise. 


39 


13. 


Era o poveste lungă. Îl avertizasem. Dar Nicholas Allen se 
dovedi dispus să o asculte, în timp ce cerea încă o cafea tare și 
termina resturile de produse de patiserie industrială din ziua 
aceea, care mai rămăseseră prin bucătăria cafenelei. Ospătarul 
se resemnă și el. Era vorba de o chestiune de-a poliţiei. Avea o 
patrulă a Gărzii Civile și încă una a Poliţiei Naţionale parcate la 
poartă și nu mai avea altă opţiune decât să aștepte după bar 
oricât ar fi fost nevoie. 

— Începeţi de unde vreţi, mă impulsionă Allen. 

— Voi începe cu ziua în care am văzut pietrele pentru prima 
dată. E bine? 

— Continuati. 

— Era în ziua dinaintea nunții noastre... Nu l-am mai văzut 
niciodată pe logodnicul meu atât de entuziasmat ca în acea 
dimineaţă de la începutul verii. Era ultima zi din iunie, 2005, și 
ajunsesem la hotelul din West End cu destul de mult timp 
înainte ca să ne odihnim până la ceremonie. Celebrarea urma să 
aibă loc într-o bisericuţă normandă din ţinutul Wiltshire; un loc 
frumos. Urma să fie ceva simplu, cu o mână de invitaţi și fără 
protocoale. De fapt, ceremonia avea să fie oficiată de un preot 
care era prieten al familiei Martin, pe care îl sunasem în 
prealabil, ca să îl punem la curent cu intenţiile noastre. 

Îl iubeam enorm pe omul acela. 

Făcea totul bine. Fiecare detaliu. Ca un olar capabil să 
modeleze lumea după necesitățile noastre. 

Martin mă convinsese cu săptămâni înainte să îl urmez, să las 
totul: opţiunea de a lucra ca specialist în probleme de 
conservare pentru Xunta de Galicia, părinţii, prietenii, căsuţa de 
piatră de pe Costa da Morte și chiar și colecţia mea de povești 
celtice. Totul! Și eram cât se poate de fericită să mă dăruiesc 
astfel! 

Poate că vi se va părea o prostie, colonele, am continuat eu, 
dar, cu puţin timp înainte să îl cunosc, citisem undeva că e bine 
să-i ceri universului, într-o scrisoare, ce aștepți de la viață. Când 
pui astfel de lucruri în scris, ești obligat să îţi ordonezi ideile. Eu 
mi-am scris scrisoarea când am împlinit nouăsprezece ani. 
Voiam un iubit. Un om bun. Un tovarăș de aventuri. Așa că am 


40 


scris trei pagini de condiţii: aveam nevoie de cineva care să îmi 
respecte libertatea și care să fie sincer, cald, generos, simplu și 
magic; un om de onoare, capabil să comunice cu mine doar din 
priviri. La urma urmei, o persoană cu inima curată, care să-mi 
dea aripi doar prin cuvinte. Imi amintesc că am pecetluit 
documentul și l-am pus într-o cutiuță de santal, pe care am 
ascuns-o în spatele unui dulap, și, chiar când am uitat cu 
desăvârșire de ea, a ajuns și Martin în Noia. Dacă l-aţi fi văzut! 
Dincolo de zdrențele de pelerin, strălucea cel mai expresiv 
zâmbet din lume. Atât de magnetic, de perfect, încât am uitat 
cât de mult se potrivea celor scrise de mine. 

Cert este că totul s-a derulat foarte repede și, după zece luni, 
ne îndreptam deja spre altar. Martin a renunţat la slujba lui din 
Statele Unite, iar mie, sincer, nu mi-a păsat că trebuia să o 
abandonez pe a mea. 

În ziua dinaintea nunţii noastre, în avion, de la Santiago la 
Heathrow, logodnicul meu mi-a arătat niște fotografii cu locul pe 
care îl alesese pentru ceremonie. Făcuse totul în secret. Și, așa 
cum era de așteptat, alegerea lui mi s-a părut perfectă: 
bisericuţa era din piatră, cu zidurile acoperite de caprifoi și un 
cimitir cu grădină lângă intrarea unde s-a ţinut banchetul. În 
mod surprinzător, până și hanul în care ne-am petrecut noaptea 
nunții avea un aer de-a dreptul „compostelan”. Nimic nu era 
întâmplător. Martin voia ca, în pofida faptului că eram departe 
de Galicia, să mă simt ca acasă. 

In după-amiaza aceea, în Londra, am luat un taxi spre sudul 
orașului, pentru că trebuia să îmi arate ceva important. Când 
am lăsat în urmă străzile pe jumătate goale de la periferie, i-a 
dat instrucţiuni șoferului să ne ducă pe strada Mortlake, în zona 
Richmond-upon-Thames. Am trecut prin cartiere iraniene, 
chineze și hinduse, dar când am ajuns la destinaţie, și am văzut 
o clădire de apartamente moderne de patru etaje, din cărămidă 
roșie, într-o zonă rezidenţială liniștită, m-am simţit oarecum 
dezamăgită. Pentru o clipă, îmi imaginasem că avea să mă 
invite la cină într-un loc romantic și că aveam să discutăm 
despre viitor. Dar Martin avea altceva de gând în după-amiaza 
aceea. 

— Ai auzit vreodată de un anume John Dee? mă întrebă el 
direct, în timp ce coboram din mașină în mijlocul drumului. 

— E vreo rudă de-a ta? 


41 


— Nu, evident că nu! spuse el și râse de idee. M-am gândit că 
o femeie spaniolă cultă ca tine ar trebui să știe despre el. 

— Nu prea... _ 

— Nu contează. Işi cobori vocea, ca și cum ne-ar fi putut auzi 
cineva, apoi continuă: Dee a fost magul și astrologul personal al 
reginei Elisabeta a Angliei. A fost considerat cel mai renumit 
specialist în științe oculte de pe vremea lui. De fapt, era la fel de 
cunoscut precum contemporanul lui, Nostradamus. Avea același 
dar ca tine. 

— larăși o să-mi povestești despre magicieni? am bombănit 
eu. Credeam că... 

Martin mă privi pe furiș, devenind foarte serios. 

— Trebuie să o fac. A sosit momentul. 

— Da, am suspinat eu. 

Singurul lucru din cauza căruia ne certasem vreodată era 
obsesia lui legată de ocultism. Il pasiona într-un mod pe care nu 
îl împărtășeam. Pe vremea aceea, încă nu îmi scrisesem cartea 
despre simbolurile esoterice de pe Camino de Santiago și tot ce 
avea cât de cât de-a face cu supranaturalul mă îngrozea. Din 
cauza unor experienţe neplăcute din copilărie, nu voiam să 
admit că există fenomene care nu respectau legile fizicii. Nu-mi 
plăcea să mă gândesc la astfel de lucruri. Era etapa în care îmi 
înăbușisem darul. În realitate, preferam să cred că astfel de 
treburi ţineau de superstiții și dezinformări. Banuiesc că făcea 
parte din reacţia mea naturală împotriva lucrurilor pe care le 
auzisem ani de zile acasă. Dar el, un bărbat cu o mentalitate 
științifică, cu un doctorat în științe la Universitatea Harvard, 
recunoștea ca dogmă de credinţă clarviziunea, alchimia, 
astrologia sau abilitatea de medium. Spunea că astfel de 
cunoștințe se aflaseră la baza „științei înainte de știință”. Că 
alchimiștii, de exemplu, studiaseră compoziţia atomului cu mult 
înaintea oamenilor noștri de știință din domeniul nuclear, 
ascunzându-și descoperirile în spatele metaforelor și jocurilor de 
cuvinte, pentru ca nimeni lipsit de o etică corespunzătoare să nu 
aibă acces la ele. Nu voiam să urmez același drum ca el. 

— Te rog să mă asculți, Julia, îmi spuse el, apucându-mă de 
umeri în mijlocul străzii. A fost prima dată când l-am văzut 
neliniștit. Și singura dată. 

— Bine. 


42 


— Înainte să intrăm în casa aceea, trebuie să știi ceva despre 
John Dee. Omul a fost un matematician, cartograf și filosof 
important al secolului al XVI-lea. Și, ca un bun catolic, un sceptic 
când venea vorba de supranatural, la fel ca tine. L-a tradus pe 
Euclid în limba engleză. A fost primul care a aplicat navigării 
geometria, prestând servicii incalculabile Marinei Majestății Sale. 
Într-un fel, a transformat Anglia într-un imperiu. 

— Și de ce îţi pasă așa de mult de un vrăjitor care a murit cu 
atâta timp în urmă, Martin? 

— M-a fascinat mereu un lucru la John Dee, îmi spuse el, 
evitând întrebarea. A dezvoltat un sistem de comunicare cu 
îngerii, care continuă să fie un mister. 

Am rămas mută de uimire. Ce încerca să îmi spună bărbatul 
care, peste câteva ore, avea să devină soțul meu? 

— Trebuie să crezi în asta, Julia. Sau cel puţin să o accepţi ca 
pe o posibilitate, m-a rugat el. În 1581, un înger în carne și oase, 
o fiinţă care ar trece neobservată dacă ar traversa chiar acum 
strada aceasta, i s-a arătat lui John Dee și i-a explicat cum putea 
să comunice cu semenii lui față în faţă. Din ziua aceea, omul de 
știință s-a convertit în cel mai mare invocator al lor, și a învățat 
de la îngeri lucruri minunate. Lucruri care au schimbat știința și 
istoria, care au sfârșit prin a inspira marea revoluţie tehnologică 
ce avea să urmeze. 

Când îmi vorbea despre asta, în ochii lui Martin se vedea o 
strălucire plină de entuziasm. Nu l-am putut opri. 

— Nu știi însă un lucru pe care familia mea îl mărturisește 
doar noilor membri: că, la moartea lui John Dee, am moștenit 
cărţile și vrăjile lui, chiar dacă am pierdut o mare parte din 
capacitatea lui de a invoca acele creaturi. 

— Familia ta invocă îngeri? i-am spus eu și mai înfricoșată. 
Doar nu vorbești serios, nu-i așa? 

— Îi vei cunoaşte pe cei care au ajuns cel mai departe în 
această încercare, chérie. Şi o să știi de ce te-am adus să-i 
cunoști. Te rog doar să ai puţină răbdare... Și credinţă. 


ê Chérie: draga mea (în Ib. franceză în original) (n. red.). 
43 


14. 


Elicopterul care aterizase în Piaţa Obradoiro nu era un aparat 
oarecare. Era un vehicul experimental, din care existau în lume 
doar trei prototipuri și care fusese dotat cu o tehnologie care îl 
putea ajuta să navigheze inclusiv în cele mai rele condiţii 
atmosferice. Avea o carcasă blindată și armament greu. Cu 
toate acestea, principalele lui atuuri erau altele. Putea atinge un 
plafon de cinci mii de metri, lucru de neimaginat pentru orice alt 
aparat cu elice; o viteză de mers de cinci sute de kilometri pe 
oră și o autonomie de zbor de până la douăsprezece ore. Era 
acoperit cu un aliaj special, care îl făcea rezistent la temperaturi 
extreme și fusese echipat cu unul dintre cele mai sofisticate 
sisteme de navigare din lume. 

„Monstrul” acela nu avea un plan de zbor. Nici număr de 
înmatriculare. Oficial, încă nu exista. Și, bineînţeles, nimeni nu 
se aștepta să îl găsească în Galicia. Apăruse de nicăieri, 
traversând Europa de la un capăt la celălalt, așteptând, ascuns 
pe un aerodrom rareori folosit, aproape de rezervorul din 
Fervenza, momentul potrivit. 

Când ușa laterală se deschise cu un bâzâit electric, bărbatul 
care tocmai ucisese doi agenţi din Corpul Naţional de Poliţie 
urcă la bord, udând totul în jurul lui. Ușa se închise în urma lui. 

— Ce s-a întâmplat? 

La bord îl aștepta un individ de vârstă mijlocie, cu ochi vii, de 
culoare închisă, cu pielea tăbăcită, mustăţi lungi și bine îngrijite, 
care nu contenea să îl privească serios. Emana atâta autoritate, 
încât bărbatul care urcase la bord își cobori arma, se așeză umil 
la picioarele lui și-i vorbi în limba maternă, armeană, aproape în 
șoaptă. 

— Tsavum e. A trebuit să o fac, sheikh!-ule. 

Interlocutorul lui nu spuse nimic. 

— Dacă nu i-aș fi neutralizat, m-ar fi arestat și am fi riscat să 
pierdem întreaga operaţiune. Îmi pare rău, maestre. 

— E în regulă... Gazda lui îi puse o mână pe cap, ca și cum l-ar 
fi binecuvântat. Și în catedrală? Cum a mers? Ai... văzut-o? 

Tânărul îl privi cu ochi umezi. 


i Sheikh: titlu onorific în limba arabă, care înseamnă „conducător” sau „guvernator”. 
In araba literară „bătrân” (în Ib. arabă în original) (n. red.). 


44 


— Aveaţi dreptate, sheikh-ule, îi răspuns individul încă gâfâind 
și cu ochii în pământ. Ea e. Femeia aceea poate activa „cutia”. 
În catedrală a făcut-o fără ca măcar să își dea seama. 

— Fără să își dea seama? 

— Atât de puternică e, stăpâne. 

Sheikh-ul se uită la ucenicul lui, tulburat de informaţia pe care 
o primise. Oare ce ar fi spus predecesorii lui despre asta? Cum 
ar fi reacționat la faptul că o străină poseda capacitatea de a 
influenţa una dintre cele mai sfinte relicve ale lor? Din fericire, el 
nu era ca predecesorii lui. Se purta mai degrabă ca un doctor 
care aștepta cu nerăbdare rezultatul unui test dificil și nu așa 
cum s-ar fi așteptat cineva de la liderul suprem al unuia dintre 
cele mai necunoscute și mai vechi culte de pe pământ. 

— Și piatra? continuă acesta, fără să ridice vocea. Ai văzut 
dacă o avea la ea? 

— Votsh. Nu am reușit, sheikh-ule. Au ajuns înainte să văd. 

— Cine?... Pe faţă i se văzu o umbră de îngrijorare. Ești sigur? 

Ucenicul lui tânăr încuviință. 

— Americanii... 

Maestrul își luă mâna de pe capul tânărului și îl obligă pe 
acesta să îl privească. Părea transfigurat. Avea ochii larg 
deschiși și pupilele dilatate. 

— Atunci, fratele meu, nu ne dau altă variantă, spuse el pe un 
ton foarte grav. Va trebui să intervenim înainte ca răul să ne-o 
ia înainte. Să ne pregătim. 


15. 


— Și, după aceea, ce s-a întâmplat? Mi-aţi spus că atunci aţi 
văzut pentru prima dată pietrele. 

Nicholas Allen își formulase noua întrebare cu neliniște. Ca și 
cum era absolut vital pentru investigația lui să înţeleagă exact 
ce legătură exista între mine și pietrele acelea. 

— O să vă explic, am spus eu, ţinându-l fără să vreau în 
suspans. Dar, dacă vreţi să înțelegeţi, trebuie să o fac pas cu 
pas. 

— Evident. Accept. Continuati. 


45 


După ce mi-a vorbit despre Dee, Martin m-a condus spre o 
poartă de aluminiu alb, care ducea spre apartamentele 
numerotate de la nouă la șaisprezece de pe strada Mortlake. Am 
rămas surprinsă când am văzut pe marginea de sus o plăcuţă 
metalică albastră, pe care scria cu alb: „Casa John Dee”. 

— Am ajuns, spuse el. 

— La casa lui John Dee? 

Martin zâmbi, ca un heruvim. În ziua aceea era într-o 
dispoziţie grozavă. Mi-am dat seama după forma pe care o 
făceau gropiţele lui când râdea și chiar și după felul în care mă 
privea. 

— Să mergem! Ce mai aștepți? mă îndemnă el. 

Am urcat două câte două treptele care duceau la primul etaj. 
Când am văzut că holurile erau mari, luminoase și aerisite, m- 
am mai relaxat. Dacă fusese cândva casa unui necromant, nu 
mai rămăsese nici urmă de ea. De fapt, eram pe punctul de-a 
face un comentariu cu privire la asta, când ușa unuia dintre 
apartamente se deschise în fața noastră. 

— Martin, băiete! 

O femeie îngrijită, în jur de șaizeci de ani, cu păr lung, 
brunetă, machiată, îmbrăcată într-o bluză neagră și sandale cu 
nestemate, îl îmbrățișă puternic. 

— Te aşteptam! 

— Sheila, pentru numele lui Dumnezeu! Nu ne-am mai văzut 
de atâta timp! Arăți superb! 

Martin și Sheila Graham, după cum scria pe placa aurită cu 
doi îngeri de deasupra ușii ei, se îmbrăţișară lung. 

— lar ea trebuie să fie... 

— Julia, completă Martin, amabil. De mâine, dragă mătușă, 
noua și splendida doamnă Faber. 

— O roșcată frumoasă, fluieră femeia, măsurându-mi din mers 
rochia cu imprimeu și picioarele epilate recent. Ai ales bine de 
tot. 

Sincer, m-a amuzat. 

Sheila o spusese de parcă ar fi fost păzitoarea Graalului din 
Indiana Jones și ultima cruciadă, înainte să-i înmâneze cupa de 
lemn lui Harrison Ford. Și, la fel ca în film, îmi zâmbi complice 
înainte să ne ghideze pe un coridor lung și mai luminos. Avea o 
casă fabuloasă. Am trecut pe lângă o bibliotecă ce se îndoia sub 
greutatea cărţilor vechi, apoi am intrat într-un salon retras, 


46 


confortabil și luminos, cu vedere spre stradă. Acolo ne aștepta 
un individ cu aspect juvenil, înalt dar corpolent, cu o piele 
rozalie, barbă și păr creț, care stătea într-un fotoliu vechi. Când 
ne auzi, își ridică privirea din cartea pe care o citea, acordându- 
ne toată atenţia. 

— Bună, mă salută el, simplu. Așază-te unde vrei, dragă. 

„Dragă?” 

„Păzitoarea Graalului” ne făcu prezentările. Specia aia de leu 
marin care stătea pe stânca lui se numea Daniel. 

„Ca profetul”, ne preciză ea. Daniel Knight. 

— Și dacă te gândești cumva că sunt o scorpie care și-a făcut 
rost de un iubit cu douăzeci de ani mai tânăr, te înșeli amarnic, 
dragă. 

Exact asta am presupus, așa că m-am îmbujorat. Rușinată, 
am renunţat la ideea respectivă, în timp ce Martin și femeia s-au 
îndreptat spre un alt hol, să caute ceva de băut. 

Cum în salon eram doar eu și Daniel, care revenise la lectura 
lui, am început să mă uit prin sufragerie. Avea aproape douăzeci 
de metri pătraţi și era împărţită în două corpuri: unul pentru 
servit masa și altul pentru living. Masa lungă din centru și 
scaunele cu spătar înalt, care stăteau lipite de „aripa de nord”, 
lăsau impresia că ar fi trecut prin câteva banchete interesante. 
M-a intrigat, ce-i drept, dulăpiorul din fața ferestrei. Ușile de 
sticlă protejau o colecţie eterogenă de diverse obiecte. Am 
identificat un nai, o sferă translucidă, un fel de pipă lungă 
gravată cu chipul unui beduin, niște plăci destul de mărișoare 
grupate într-o parte și trei sau patru figurine de ghips lăcuite în 
negru... Dar colțul care mi-a atras cu adevărat atenţia se afla în 
partea opusă a salonului. Pe peretele principal se puteau vedea 
o pleiadă de gravuri și fotografii vechi. Printre ele am văzut și 
câteva cu Sheila în tinerețe. Fusese o femeie foarte atrăgătoare. 
Fotografiile erau din locuri istorice din Marea Britanie pe care le 
puteam recunoaște inclusiv eu, o străină. Am identificat un profil 
al turnului de pază din Glastonbury, care apare pe numeroase 
coperte de cărţi despre regele Arthur, fațada Muzeului Britanic, 
monoliţii de la Stonehenge și chiar și dealurile blânde din 
Wiltshire cu unul dintre caii aceia albi desenaţi pe pământ. In 
poza aceea, Sheila se fotografiase cu un grup de hipioţi 
îmbrăcaţi în tunici albe, care zâmbeau spre cameră și ţineau în 
mâini niște bastoane extravagante. 


47 


— Sunt druizi, dragă, bombăni Daniel când m-am dus să le 
privesc mai de aproape. Unul dintre ei e John Michell. 

— Druizi, bineînțeles, am repetat eu pe un ton inocent, fără să 
am cea mai vagă idee despre cine vorbea. Pot să te întreb cu ce 
se ocupă Sheila? 

Daniel își ridică privirea din carte. 

— Nu ti-a zis logodnicul tău? 

Am dat din cap că nu. 

— Suntem ocultiști, dragă. 

— Ocultiști? Am încercat să nu par surprinsă, dar mă întrebam 
dacă auzisem bine. Uneori engleza îmi juca feste. 

— Ocultiști, insistă el. Și printre cei mai buni. 

Daniel urmări reacţia provocată de răspunsul lui. Și, chiar 
dacă probabil că pe faţa mea se citea că doream cu disperare să 
aflu mai multe detalii, bărbatul nu-mi mai spuse nimic. A trebuit 
să îmi explice Martin cine erau mai exact gazdele noastre, în 
timp ce balansa amuzat o tavă cu produse de patiserie. 

— Julia, Daniel Knight își câștigă existența în Observatorul 
Regal din Greenwich. E astronom. Dar și cel mai mare expert 
contemporan în chestiuni legate de John Dee. Tocmai a publicat 
o carte în care explică metodele acestuia de comunicare cu 
îngerii. În prezent, studiază limba pe care au folosit-o aceștia. 
Vrei o baclava? 

— Parcă stabilisem că Dee a fost om de știință, am spus eu pe 
un ton ironic, în timp ce mă serveam cu o prăjitură delicioasă de 
pe tavă. 

— Chiar a fost! Unul dintre cei mai mari! Trebuie să știi că, în 
timpul Renașterii, oamenii aveau despre știință o noțiune 
diferită de a noastră. Alchimiștilor din vremea aceea le datorăm 
descoperirile fundamentale. Paracelsus, de exemplu, a introdus 
metoda experimentală în medicină. Robert Fludd, un celebru 
scriitor rozicrucian din secolul al XVII-lea, a inventat barometrul, 
iar un alt alchimist olandez, Jan Baptista van Helmont, a 
născocit cuvântul „electricitate” în timp ce experimenta cu 
magneţi... 

— Așa este, Martin, aplaudă bărbatul cu barbă. 

— Te rog, convinge-o tu, Daniel. Julia nu crede că există o 
istorie ocultistă a lumii, la fel de importantă sau chiar mai 
importantă decât cea pe care o învăţăm la școală. 


48 


Pentru prima dată, în ochii astronomului apăru o licărire de 
însuflețire. 

— Foarte bine, dragă, accept cu plăcere provocarea. Voi 
încerca să o fac. Mai întâi trebuie să știi că, până la revoluţia 
industrială, cei care se ocupau de știință în această ţară erau 
preocupaţi mai degrabă de chestiuni spirituale decât materiale. 
Isaac Newton, de exemplu, și-a dedicat întreaga cunoaștere în 
serviciul reconstruirii Templului lui Solomon. Din scrierile lui se 
poate observa că era preocupat de singurul loc sfânt din 
Antichitate în care se putea vorbi „faţă în față” cu Dumnezeu. 
Principia mathematica, opera pentru care a rămas celebru în 
istoria științei, a fost, de fapt, mai puţin importantă pentru el. 
Era doar mijlocul de a atinge un scop mai înalt. Credea că 
limbajul lui Dumnezeu se baza pe numere și că trebuia să 
învăţăm matematică dacă voiam să ajungem să conversăm cu 
El. 

— Chiar a vrut să reconstruiască Templul lui Solomon? am 
întrebat eu, în timp ce încercam să înghit prăjitura, care se 
dovedi a fi o bombă calorică de miere și nucă. 

— Și a și scris despre el, a spus Daniel. l-am păstrat notițele. 
Toate demonstrează eforturile lui de a reuși să comunice cu 
Marele Arhitect al Universului. Probabil că, pentru Newton, 
Templul era un fel de centrală telefonică de unde îl putea invoca 
pe Dumnezeu. 

— Păi, din câte spune Martin, se pare că Dee a fost mai 
aproape de asta decât Newton. Cel puţin cu îngerii, am zis eu, 
zâmbind. 

— Julia, să știi că Sir Isaac Newton credea în îngeri mai mult 
ca oricine. 

M-am îmbujorat. 

— Nu am vrut să jignesc pe nimeni... 

— Nu mă jigneşti pe mine, bombăni bărbatul. Mulţi oameni au 
murit pentru că au aflat acest secret. La urma urmei, marile 
mistere ale omenirii sunt legate de comunicarea directă cu 
Dumnezeu. Ce au fost Chivotul Legământuluit, Sfântul Graal? 


8 Chivotul Legământului: obiect descris în Biblie care ar conţine tăblițele cu cele 10 
porunci primite de patriarhul Moise pe Muntele Sinai, toiagul lui Aaron și o cantitate 
mică din mana cu care s-ar fi hrănit iudeii timp de patruzeci de ani în deșert. (n. red.). 
? sfântul Graal: în legendele mistice ale Evului Mediu era un vas în care losif din 
Arimateea ar fi strâns sângele lui lisus crucificat. Se credea că ar fi fost făcut dintr-o 
singură piatră prețioasă și ar fi avut puteri miraculoase. (n. red.). 


49 


sau Kaaba”, dacă nu instrumente care să ne îndrume spre El? 
Trebuie să știi că doctorul Dee a fost ultimul personaj istoric 
care a deținut această abilitate. Datorită comunicării cu 
ierarhiile  îngerești, a dobândit în Anglia o reputaţie 
extraordinară. Și a reușit să o obţină din solarul deasupra căruia 
ne aflăm. De aceea s-a mutat Sheila aici. 

— Contează locul? 

— De obicei da, mai nou. Eforturile depuse de Dee ca să 
reușească să deschidă această punte spre lumea îngerilor nu au 
fost niciodată înţelese pe deplin. De aceea respectăm locurile 
alese de predecesorii noștri pentru a lua contact cu ei. 

— Dar chiar credeţi că John Dee a vorbit cu îngerii? 

Interlocutorul meu se răsuci în scaun, în timp ce Martin ne 
privea amuzat. 

— Există o dovadă care, din punctul meu de vedere, o atestă 
fără urmă de îndoială, spuse Daniel, ca și cum i-aș fi rănit 
amorul propriu: aceste creaturi superioare i-au dat de știre 
despre sute de evenimente care urmau să se întâmple. Cei cu 
care comunica se puteau deplasa în timp, în trecut și în viitor. 
Un dar care a fost foarte apreciat de regina Elisabeta, care a 
venit de câteva ori chiar în această casă pentru a-i solicita 
serviciile profetice. 

— Și le nimerea? 

— Nu știu dacă este cel mai potrivit verb. 

— Fie, am cedat eu. Profeţea corect? 

— Poţi să îţi faci tu singură o părere. Dee a anunţat 
decapitarea reginei Maria a Scoției, moartea regelui Spaniei, 
Filip al II-lea, a împăratului Rudolf al II-lea și chiar și a reginei. 
Da. Aș spune că a fost un futurolog extraordinar. 

— O să vezi, Julia, ne întrerupse Martin, în timp ce se așeza 
lângă mine ca și cum ar fi vrut să mă protejeze de dispoziția 
înțeleptului său prieten. Părinţii mei i-au însărcinat, cu douăzeci 
de ani în urmă, pe Daniel și pe mătușa Sheila să investigheze 
amănunţit viaţa lui Dee și, cu precădere, instrumentele 
dezvoltate de el ca să comunice cu îngerii. Cum ai mei s-au 
mutat în Statele Unite, dar Sheila și Daniel au rămas în Londra, 
s-au gândit că le-ar fi mai ușor să o facă. Știm că Dee a recrutat 


19 Kaaba: sanctuar aflat la Mecca și având forma unui cub. Este cel mai sfânt loc al 
Islamului. Coranul spune că ar fi fost construit de patriarhul Avraam, împreună cu fiul 
său Ismail. (n. red.). 


50 


cel puţin doi clarvăzători capabili să folosească obiectele pe 
care le-a primit de la îngeri, dar nu cunoșteam puterile exacte 
ale celor pe care i-au văzut cu ajutorul lor. Și, aparent, a fost 
ceva extraordinar. 

Martin făcu o scurtă pauză, apoi continuă: 

— Ar trebui să ne gândim la aceste obiecte ca la niște 

telefoane prin satelit de pe vremea aceea. Din afară par niște 
simple pietre, dar sunt foarte puternice. Mulțumită lor, Dee a 
obţinut date de prim nivel în optică, geometrie, medicină... 
Informaţiile lui au fost invocate pentru a revoluţiona epoca 
respectivă. Chiar și Dee, convins de valoarea lor, și-a investit 
averea în construirea unei „mese de invocare”, în care a 
încastrat pietrele respective. A obţinut o oglindă din obsidian 
adusă de spanioli din Mexic, ba chiar a colecţionat diverse 
nestemate, pentru ca medium-urile lui să poată primi mesaje 
mai numeroase și mai bune de la îngeri. A urmat întocmai toate 
instrucţiunile primite, cu precădere cele ale unui anume 
Arhanghel Uriel, și a deschis o linie de comunicare cu Cerul care 
nu mai exista din Antichitate. 
__— Și de ce e interesată familia ta în astfel de lucruri? 
Incepeam să nu-mi mai cred urechilor. Soţul meu nu mai 
zâmbea de ceva vreme, ci devenea tot mai serios. Ba chiar 
solemn. Familia Faber colecţionează astfel de nestemate? 

Sosirea Sheilei îl întrerupse pe Martin. Aceasta aduse un 
ceainic cu un conţinut foarte fierbinte, care mirosea a mentă, și 
îl așeză între noi, cu intenţia de a nu se clinti de acolo. 

— Domnișoară, începu ea, ce contează acum de fapt este că 
deţinem cele două pietre pe care le-a folosit doctorul Dee în 
experienţele lui angelice. Mai sunt câteva exemplare în 
circulaţie, inclusiv cele expuse la Departamentul de Antichități 
Medievale al Muzeului Britanic. Dar nu sunt la fel de puternice 
ca ale noastre. Noi le-am păstrat pe singurele și adevăratele 
adamante ale lui Dee. 

— Ada... ce? 

— Se poate, Martin?! Gazda îl plesni pe logodnicul meu peste 
spate, amuzată. Ai adus-o până aici și nu i-ai povestit nimic? 

— Ți-am promis că așa voi face. Niciun cuvinţel. 

— Bun băiat! zâmbi femeia. 

În timp ce turna ceai aromat în niște pahare care păreau de 
origine arabă, Daniel reluă conversaţia. 


51 


— Atunci, îi voi explica eu, spuse el. Sorbi din infuzie, mușcă 
dintr-o altă bucăţică de baclava și continuă: Vezi tu, Julia, din 
puţinele scrieri lăsate de doctorul Dee pe tema aceasta reiese 
că nestematele acestea au fost cel mai mare dar primit de la 
îngeri. Erau de origine celestă. La fel de unice precum pietrele 
aduse de NASA de pe Lună. De fapt, înainte să i le înmâneze, i- 
au spus că le-au adus din Paradisul terestru. Din Eden. 

L-am privit stupefiată. 

— Bineînţeles, poţi să crezi sau nu, dar, de când ni le-au dat 
părinţii lui Martin, nu au contenit să ne uimească. 

— Serios? 

— Ce-i drept... nu s-au comportat niciodată ca în notițele 
doctorului Dee, dar uneori fac lucruri ciudate. Variază în 
greutate, își schimbă culoarea, prezintă semne care ulterior 
dispar și sunt așa de dure, că nici diamantul nu le poate tăia. 

— Și ce au de-a face toate astea cu comunicarea cu îngerii? 

— Ideea este că le-am pus în mâinile unor clarvăzători de 
bună reputaţie, așa cum a făcut și Dee în secolul al XVI-lea, și 
unii au reușit să obţină de la ele sunete și chiar lumini. 

— Și un specialist în nestemate? Au fost văzute de vreun 
expert? 

— Acesta este un alt subiect. Daniel zâmbi enigmatic, 
mângâindu-și barba. Să spunem că toate încercările raţionale 
de-a le descoperi secretele au eșuat. Doar anumite persoane cu 
abilități psihice ne-au ajutat să avansăm puţin în cunoașterea 
lor. Și tocmai asta așteptăm și de la tine, domnișoară. Nu-i așa, 
Martin? 

Am văzut cum pupilele lui Daniel se dilatară când spuse: 

— Martin, adăugă el, crede că te numeri printre ei. Știi tu, că 
ești clarvăzătoare. 

— Eu? 

Am tresărit. Ce era asta? O capcană? M-am uitat la Martin. 
Știa că mă ferisem ani de zile de astfel de lucruri. Cum de putea 
să îmi facă una ca asta, chiar în ziua dinaintea nunţii noastre? 

— Julia, cred, spuse el netulburat, cred că a venit momentul 
să vezi pietrele și să ne arăţi ce poți face cu ele. 


52 


16. 


— Vreţi să spuneţi, mă întrerupse colonelul Allen, care nu mai 
reușea să își stăpânească nerăbdarea, că v-aţi îndrăgostit de un 
bărbat care a ajuns în satul dumneavoastră străbătând Camino 
de Santiago, v-a cucerit și a descoperit pe parcurs cel mai bine 
păzit secret al dumneavoastră. Că aveţi darul clarviziunii. Dar, 
până să fiți pe punctul de a vă căsători cu el, nu v-aţi dat seama 
că și el avea un secret. 

— Exact, i-am spus eu. Pietrele lui Dee. 

— Și cum se face că această abilitate atât de specială pe care 

o posedați nu v-a prevenit? 
__—Nu îmi acceptam darul și, evident, nu îl practicam! 
Incercam să îl ascund, înţelegeţi? Mă rugam de ani de zile ca 
într-o zi să dispară din viața mea, și dacă, din întâmplare, îmi 
dădeam seama de ceva datorită acelui tip de intuiţie, niciodată 
nu luam acea descoperire în considerare. Este chiar atât de greu 
de înțeles? Până să intre Martin în viața mea, voiam să fiu doar 
o persoană normală. O fată ca toate celelalte. 

— Mi-e greu să cred una ca asta, doamnă. 

— Toată povestea e greu de crezut! am protestat eu. Inclusiv 
faptul că aţi venit până aici și aţi început să trageţi într-un tip 
care nu mi-a făcut nimic rău! 

— Urma să o facă. De asta vă pot asigura. 

Increderea în sine de care dădea dovadă colonelul mă obligă 
să bat în retragere. 

— Și credeţi că ceea ce vă povestesc acum vă va ajuta să îl 
găsiți pe Martin? 

— Fără îndoială. 

— Atunci, lăsaţi-mă să termin. Ceea ce s-a petrecut în ziua 
aceea, cu adamantele, a fost doar începutul. Cred că atunci m- 
am împăcat cu darul meu. Chiar dacă nu ar fi trebuit să o fac... 

— Serios? 

— Categoric. 

— Vă rog, continuaţi. 


53 


17. 


Atunci, Sheila se întoarse spre dulăpiorul care mă intrigase 
atât de mult, îl deschise și scoase din el o cutiuță de lemn, 
decorată cu ornamente frumoase de argint. Când o așeză lângă 
setul de ceai, m-am gândit că se înșelase. În cazul în care mă 
așteptasem să văd două smaralde mari, rezultatul era de-a 
dreptul frustrant. Pe o căptușeală de catifea roșie se aflau două 
pietre ponosite, negre, care păreau recent scoase din albia unui 
râu. Nu păreau câtuși de puţin valoroase. De fapt, nici măcar nu 
erau nestemate, în înţelesul larg acceptat al termenului. Erau 
netede, plate, mate, de mărimea unei monede și păreau brute, 
în formă de rinichi. 

— la oricare dintre ele și apropi-o de fereastră, dragă. 

Am făcut așa cum îmi zise Sheila. Am apucat-o pe cea care 
părea mai mare dintre ele și am apropiat-o de fereastră. 

— Acum privește-o în lumină. 

Așa am făcut. Sheila continuă: 

— Unele persoane cu calități de medium sunt convinse că 
acest gen de pietre se activează când primesc lumina solară și 
sunt întoarse în sensul acelor de ceasornic. În anumite momente 
deosebite, radiaţia solară își schimbă structura moleculară și 
declanșează ceva în interiorul pietrelor. 

— Serios? 

Sceptică, am răsucit piatra între degete, fără să observ ceva 
special. Cea pe care o alesesem era opacă. Grea. Și moartă, ca 
orice altă piatră. 

— Uită-te mai bine, insistă Sheila. Încearcă să îţi ajustezi 
respiraţia și continuă să o răsucești, dragă. 

Cu cât o priveam mai mult, cu atât eram mai convinsă că era 
o simplă piatră și că prietenii lui Martin erau nebuni. 

— Se poate întâmpla oricare din următoarele trei lucruri, 
continuă Sheila pe un ton foarte solemn: Să nu simţi nimic, 
deoarece mintea ta nu e pregătită să primească acest talisman; 
să se activeze piatra, dar forța ei să îţi încețoșeze mintea și să îţi 
tulbure temporar capacitatea de înțelegere... sau să te ucidă. 

— Chestia asta... mă poate ucide? 


54 


Întrebasem din pură curtoazie, zâmbind prostește. Chiar dacă 
piatra nu mi se părea câtuși de puţin amenințătoare, Sheila 
continuă pe un ton de avertizare care m-a uimit: 

— Sunt sigură că ai auzit de Uza, spuse ea. 

— Uza...? 

— Conform Vechiului Testament, Uza a fost unul dintre 
purtătorii Chivotului Legământului. Din nefericire, sclavul acela 
nu era la fel de înțelept ca leviţii în ceea ce privește această 
relicvă sfântă, și chiar dacă aceștia l-au prevenit de nenumărate 
ori să nu atingă sub nicio formă Chivotul, într-o zi, Uza nu a 
putut evita acest lucru. S-a întâmplat pe când mutau Chivotul. 
Carul în care era transportat s-a împiedicat de o piatră și Uza, 
din instinct, a încercat să ţină Chivotul să nu cadă din car. 

— Îmi amintesc povestirea, am spus eu fără să îmi mut 
privirea de la piatră. A murit lovit de fulger, așa-i? 

— Da. Dar nu l-a ucis Chivotul. 

— Ah, nu? 

— Chivotul conţinea Tablele Legii. Poruncile lui Dumnezeu 
gravate în piatră. Tablele acelea erau din același material ca 
obiectul pe care îl ţii acum în mână. De asta spun că te poate 
ucide. 

M-am înfiorat când am auzit. De fapt, chiar voiam să pun 
relicva înapoi în cutiuţă, când am observat la adamanta pe care 
o ţineam în mână ceva ce mă făcu să tresar. Nu puteam să 
definesc foarte bine ce anume. Mi s-a părut a fi o licărire 
trecătoare, o strălucire ca aceea emisă de o prismă atinsă de o 
rază de soare. Dar piatra era opacă, fără granule sau suprafețe 
strălucitoare care să fi putut reflecta lumina. Fără să spun ceva, 
intrigată, am ridicat-o din nou la înălţimea ochilor. Atunci am 
mai descoperit ceva. Piatra, care își păstra aspectul brut și 
inofensiv, poseda o singularitate pe care nu o observasem până 
atunci: dacă lumina cădea oblic pe ea, un sector minuscul de pe 
suprafața ei se deschidea la culoare, căpătând o culoare 
verzuie. Mi s-a părut o nebunie, dar, pentru o clipă, am avut 
impresia că adamanta lui Dee era acoperită de un fel de piele. O 
membrană extrem de subţire care, în funcţie de cum o priveai, 
îți permitea să discerni prezenţa unei forme în interiorul ei. Ca 
un fel de sâmbure de curmală. 

— Ai văzut ceva, dragă? 

Am încuviințat, uimită. 


55 


— Voi nu? 

Hipnotizată de descoperirea mea, am continuat să mă joc cu 
piatra. Am răsucit-o, pentru ca lumina soarelui să o scalde din 
diverse unghiuri, încercând să mă autoconving că acel efect de 
transparenţă nu putea fi real. Nu am reușit. Mi-am dat seama 
că, într-o fracțiune de secundă, am renunţat să o privesc ca pe o 
simplă pietricică și am început să o admir ca pe un diamant. 

Așezaţi în spatele meu, Daniel, Martin și Sheila mă priveau 
mulțumiți. 

— Ai văzut, nu-i așa? 

Am încuviinţat din nou. 

Martin era cât se poate de emoţionat. Lăsă ceașca cu ceai la o 
parte și începu să-și pocnească degetele, așa cum făcea mereu 
când era emoţionat. 

— V-am spus eu, zise el în cele din urmă. Julia are darul. 

— Așa se pare, încuviinţă Sheila, continuând să mă privească 
cu atenţie. Felicitări. 

Dar înainte să mai apuc să spun ceva, se mai întâmplă un 
lucru. Dură puţin și fu și mai ciudat ca prima descoperire, dacă 
se putea așa ceva. Un lucru pe care la momentul respectiv nu l- 
am înţeles și care, fără să știu, avea să îmi schimbe viaţa pentru 
totdeauna: piatra aceea cu centru translucid îmi tremură între 
degete ca și cum ar fi fost vie. Fu o mișcare bruscă, la fel ca 
atunci când telefonul trece pe modul „vibraţii”. Mi-am dat 
seama că Daniel era uluit. La fel și Martin. Chiar dacă acea 
mișcare spiralată fu doar preambulul altui fenomen. Adamanta 
începu să se ridice în aer, deasupra vârfurilor degetelor mele, și 
să emane pulsaţii luminoase scurte și intense, proiectându-ne 
umbrele pe perete. 

— Zboară...? am spus eu, bâlbâindu-mă. 

— Pe toți sfinţii! se răsti Daniel Knight. Ce faci acolo, 
domnișoară? Abia de-și încheie fraza, că piatra căzu înapoi în 
mâna mea. Era fierbinte. Mută. Moartă din nou. 

— Nu știu! am ţipat eu. Chestia asta a început să se miște! 

Sheila mă sfredelea cu privirea, zâmbind larg de satisfacţie. 

— Are proprietăţi antigravitaţionale, murmură Daniel. 

— Ca să vezi! Trebuie să te felicit, Martin. Sheila era 
încântată. Este chiar femeia pe care o așteptam. Fără îndoială. 

Apoi mi se adresă: 


56 


— Poţi să păstrezi adamanta, dragă. E clar că piatra te 
ascultă. De acum înainte, va fi talismanul tău. 


18. 


Agenţii Pazos și Mirás erau deja morţi de jumătate de oră 
când staţia din vehiculul lor sună prima dată, ca să verifice dacă 
totul era în regulă. Se auzi un pârâit, apoi se stinse. 
Responsabilul cu rondul se afla în faţa cafenelei La Quintana, cu 
stația de emisie-recepţie în mână, când, pentru a doua oară în 
noaptea aceea groaznică, avu loc o altă pană de curent în toată 
zona. 

— Fir-ar al naibii, spuse acesta, evident supărat. 

Din motive pe care agentul nu reuși să le explice, staţia lui 
radio se întrerupse și ea. Scutură de câteva ori aparatul, 
încercând să recupereze măcar zgomotul static, dar nu reuși. 
Când îl văzu atât de inert, inclusiv fără baterie, polițistul își 
aminti că încă era noaptea morților. 

— O fi vreo vrăjitorie... murmură el, înăbușindu-și un fior și 
făcându-și cruce, pentru orice eventualitate. 

Nu departe de el, la capătul zidului mănăstirii benedictine 
Antealtares, în faţa vechiului restaurant O Galo d'Ouro de pe 
Rua da Conga, trei umbre își calculau următorul pas. 
Supravegheau constant cele două mașini cu bărbaţi înarmaţi 
care staţionau în faţa obiectivului lor. 

— De data aceasta nu vom mai da greș, murmură liderul 
grupului. Trebuie să ajungem la femeie. 

— Și dacă nu are piatra? 

Cel care dădea ordinele adoptă un ton sever: 

— Asta nu contează. Avem nevoie de amândouă. Doar piatra, 
fără ea, nu ne-ar ajuta prea mult. lar acum, la îndemână e 
femeia. 

— Înțeles. 

— Nu uitaţi că fratele nostru a intrat în catedrală, cu o oră în 
urmă, cu „cutia”, care s-a activat numaidecât. Asta se întâmplă 
numai dacă un catalizator uman, o adamantă sau ambele se 
află unul în apropierea celuilalt și interacționează între ele. 
Există posibilitatea ca acolo să se afle tot ce căutăm, spuse 


57 


acesta, arătând spre intrarea în cafenea. Și e mult mai mult 
decât am avut până acum. 

— Și dacă și-a lăsat adamanta în catedrală? 

Preţ de o secundă, nu răspunse nimeni. 

— Nu, spuse în cele din urmă unul dintre ei. Dacă o are, sigur 
e la ea. 

— Mă uimește cât de sigur sunteți de asta. 

— Gândește-te la tot ce s-a întâmplat, i-o reteză bărbatul. 
Abia de ne-am apropiat de ea și s-a luat din nou curentul. De 
fiecare dată când „cutia” detectează un intermediar puternic, 
absoarbe energia din jur pentru a putea funcţiona. 

— Priviţi. O altă dovadă că sheikh-ul are dreptate, spuse a 
treia umbră. 

Arăta cu degetul în sus. Nu era prea comod să privească spre 
cer și să simtă un milion de picături reci lipindu-se de pielea lor, 
dar totuși rezistară. La vreo cinci metri deasupra lor, deasupra 
cornișelor clădirilor din jurul lor, nu se mai vedeau norii de 
furtună, ci o umbră fantasmagorică, lipsită de formă, oarecum 
fluorescentă, care părea să se întindă în toate direcțiile. 

— O să activăm „cutia”? 

Sheikh-ul încuviinţă. 

— Doar așa putem elimina orice îndoială... Și să ne rugăm ca 
de data aceasta să nu mai fim nevoiţi să ucidem pe nimeni. 


19. 


Noua pană de curent ne luă pe nepregătite. Nicholas Allen 
atinse ecranul iPad-ului, ca să lumineze cât de cât în dreptul 
nostru. Abia de funcţionă. Din fericire, ospătarul profită de 
ultima străfulgerare a dispozitivului și se puse repede să caute 
sub bar niște lumânări și o cutie de chibrituri. 

— O aveţi la dumneavoastră? 

Ținând cont de situaţie, întrebarea americanului mă luă prin 
surprindere. 

— Ce anume, colonele? 

— Adamanta, bineînţeles. 

Nu îmi plăcu insistența lui. Colonelul luă una dintre lumânări 
și o așeză între noi. 


58 


— Și dacă aș avea-o? 

— Bine... zâmbi el ironic. Aţi putea să o folosiți ca să luminaţi 
puţin localul, nu-i așa? 

— Vă bateți joc de mine? 

— Nu mă înţelegețţi greșit, se scuză el. Am străbătut mulţi 
kilometri ca să vorbesc cu dumneavoastră. Știu că există pietre 
cu proprietăţi extraordinare. Și guvernul meu o știe. Dar înainte 
de a continua, ar trebui să fiu sigur că dumneavoastră vă aflați 
în posesia unei astfel de pietre. În filmuleţ, soțul dumneavoastră 
a vorbit despre o cale a reîntâlnirii și mi s-a părut o aluzie care 
nu se referea numai la voi doi; cred că se referea la cele două 
adamante. V-a spus dacă a ascuns-o undeva? 

Situaţia începea să se înrăutăţească. Colonelul începea să 
tragă concluzii de unul singur, iar vina era a mea. Inainte să își 
facă vreo idee greșită despre lucrurile pe care le știam eu, 
trebuia să-i spun ceva. Un lucru pe care nu îl mai povestisem 
nimănui. Un lucru despre care Martin, înainte să plece, m-a 
obligat să promit că nu voi spune nimănui. 

— Îmi pare rău dacă vă veţi supăra, colonele Allen, dar nu am 
piatra pe care o căutați. 

Bărbatul mă privi atât de întrebător, încât am simţit nevoia să 
mă justific: 

— S-au întâmplat multe lucruri după ce Sheila Graham mi-a 
încredințat una dintre pietre, am continuat eu. Prea multe ca să 
vi le povestesc acum. Poate e suficient dacă vă spun că, în 
timpul antrenamentului la care am fost supusă de Martin și 
familia lui, am descoperit că piatra aceea era o sursă de energie 
foarte puternică. 

— Vă ascult. 

— Nu știu exact cum să o definesc. Era un fel de furnizor 
puternic și foarte delicat, colonele. Până și soţul meu s-a speriat 
de potențialul ei. 

— Și... aţi utilizat-o? Aţi reușit să invocați îngerii prin ea? 

— Am încercat, bineînțeles. De multe ori. Până când jocul 
respectiv m-a obosit. 

— V-a obosit? 

Am luat ultima înghiţitură de cafea rece din ceașcă, înainte 
să-l lămuresc în legătură cu povestea cu pricina. Incă nu eram 
sigură dacă puteam să am încredere în el sau nu. 


59 


— Da, colonele. M-a obosit. Martin și prietenii lui mă epuizau 
toată ziua, încercând să vedem unde puteam să folosim pietrele 
pentru a comunica mai bine cu îndrumătorii lor. Am stat luni 
întregi închisă într-o cameră, uitându-mă la ele, indicând ceea 
ce ei numeau „portaluri”. Locuri geografice unde conexiunea cu 
divinul ar fi putut funcţiona mai bine. Vă imaginaţi cât de 
frustrant a fost pentru mine? Mă simțeam ca un cobai! 
Prizoniera soţului meu! Nici nu le ziceam bine niște coordonate, 
că și plecam într-acolo. Am străbătut toată Europa înainte să ne 
întoarcem la Santiago. 

— Și atunci v-a doborât epuizarea. 

— Ei bine, am adăugat eu, a mai intervenit un mic detaliu. 

— Spuneţi-mi. 

— Martin a fost educat într-un mediu protestant, oarecum 
detașat de religie, dar eu proveneam dintr-o familie de catolici 
prin tradiţie. Toate întâlnirile care au urmat după nunta noastră, 
ca să facem pietrele să se miște sau să emită semnale, toate 
încercările lui de a-mi induce transa în faţa lor au sfârșit prin a 
mă speria. Insistenţa lui a început să mi se pară diabolică. Ne 
jucam cu aspecte necunoscute ale Naturii. Așa că... am ezitat 
eu, cu puţin timp înainte să plece în Turcia, după cinci ani de 
lucru neîntrerupt cu adamantele, ne-am certat. 

— Din cauza pietrelor? 

— l-am spus că eram sătulă de vrăjitoriile lui și că nu mai 
aveam de gând să îl ajut. Că experimentele se încheiaseră 
pentru totdeauna. Cel puţin în ceea ce mă privea pe mine. M-am 
simțit folosită de soțul meu. A fost foarte neplăcut. 

— Bănuiesc că refuzul dumneavoastră l-a enervat pe Martin, 
bineînţeles. 

— Mai mult decât vă imaginaţi, am recunoscut eu. Când și-a 
dat seama că eram foarte hotărâtă, a decis să mă despartă de 
adamante, ca măsură de siguranţă. Pe a mea a ascuns-o într-un 
loc pe care nu îl cunosc. lar pe a lui a luat-o cu el în Turcia, într- 
unul din punctele indicate în timpul sesiunilor noastre. Voia să o 
ascundă și pe a lui. Mi-a promis că așa s-ar fi terminat toată 
povestea cu pietrele, că nimeni altcineva nu avea să le mai 
atingă sau să le mai folosească în vreun ritual. Dar m-a avertizat 
că trebuia să avem grijă. Era obsedat de ideea ca nimeni în 
afară de el sau familia lui să nu dispună de adamante în viitor. 
De aceea le-a separat. 


60 


— Dar acum am avea nevoie de adamanta dumneavoastră ca 
să îl găsim pe Martin. 

— Am avea nevoie? Tonul ultimativ al colonelului mă 
surprinse. De ce credeţi că vom avea nevoie de ea ca să Îi 
recuperăm pe Martin? Blestemata aia de piatră n-are decât să 
putrezească în iad! 

— Cred că vă înșelați, doamnă, spuse el pe un ton foarte 
serios. 

— Ba nu cred. 

— Voi încerca să vă explic astfel încât să înțelegeţi, doamnă 
Faber: dacă talismanele voastre sunt ceea ce spuneţi 
dumneavoastră că sunt, probabil că avem de-a face cu un tip de 
rocă nepământească, în stare să emită radiaţii electromagnetice 
de înaltă frecvenţă, identice pentru ambele bucăţi. Martin sigur 
știa asta. Dacă am putea să o obţinem pe a dumneavoastră, cea 
pe care a ascuns-o soţul dumneavoastră înainte să plece, și să o 
studiem în laboratoarele noastre, am identifica frecvenţa exactă 
de emisie și am putea încerca să localizăm o alta cu 
caracteristici similare în zona Ararat, unde a fost sechestrat 
soțul dumneavoastră. Apoi, prin triangulare cu ajutorul unui 
satelit, am trimite o echipă specializată să îl salveze. 

— Îmi vorbiţi despre treburi știinţifico-fantastice, colonele. 

— Lucruri pe care soţul dumneavoastră le cunoaște foarte 
bine. Știe că este singurul mod de a-l localiza. De aceea v-a 
transmis acel mesaj criptat. 

— Sunteţi sigur? 

— Nu avem nimic de pierdut dacă încercăm, nu credeți? 

Am căzut pe gânduri. 

— Foarte bine, am spus în cele din urmă. Doar că, chiar dacă 
aș vrea să testez teoria dumneavoastră, nu știu unde a ascuns 
soțul meu adamanta. 

Allen atinse dispozitivul electronic, zâmbind cu viclenie. 
Aparatul dădea din nou semne de viaţă. 

— Sau poate că da. Nu credeţi că Martin, în mesajul lui, v-ar fi 
putut indica într-un fel locul? 


61 


20. 


Inspectorul Figueiras tresări când unul dintre oamenii lui intră 
în biroul său fără să bată la ușă și îl scutură de umăr. 

— Inspectore, inspectore... Treziţi-vă! 

Antonio Figueiras rămăsese la birou, întins în fotoliu, 
așteptând să treacă repede cele cinci sau șase ore care mai 
rămâneau până să poată efectua câteva apeluri. Nu avusese 
prea mult noroc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Comisarul general încearcă de ceva vreme să vă sune pe 
telefonul mobil și dumneavoastră nu răspundeţi. Polițistul părea 
tulburat. Spune că e urgent. 

— La naiba! bombăni acesta. Cât e ceasul? 

— Trei și jumatate. 

— Dimineaţa? 

Figueiras aruncă o privire pe fereastră, neîncrezător. Afară era 
încă noapte, întuneric și ploua tare. Supărat, se duse la 
pardesiul lui să își caute telefonul mobil și își aminti că îl 
închisese. Îl expedie urât pe agent, tastă codul de acces la 
terminalul lui și formă numărul comisarului. Acesta îi răspunse 
pe un ton mult mai treaz ca al lui. Și crispat. 

— Unde naiba ai fost, Figueiras? 

— Îmi pare rău, comisare. Mi s-a descărcat telefonul... minţi 
el. 

— Lasă poveștile! Am vești despre cazul tău, inspectore. 

— Cel de la catedrală? 

— Exact. Cu jumătate de oră în urmă m-au sunat cei de la 
ambasada noastră din Washington. Le-am cerut să solicite, din 
motive diplomatice, mai multe informaţii despre spionul 
american însurat cu localnica noastră. 

— ȘI...? 

— N-o să-ţi vină să crezi, Figueiras: Martin Faber a fost 
sechestrat de un grup independent de turci, teroriști PKK, în 
extremitatea nord-estică a ţării. Agenţia Naţională de Securitate 
americană a demarat o operaţiune internaţională de căutare și 
salvare. 

— Sechestrat? Sunteţi sigur? 


62 


— Categoric. Cei din PKK sunt o turmă de radicali de stânga, 
care destabilizează de ani de zile zona kurdă a Turciei. Tu nu 
citești ziarele? 

Figueiras se strâmbă. Șeful lui continuă: 

— Împușcăturile din catedrală nu au fost un incident izolat. 
înţelegi? Cu siguranţă că cineva vrea să o răpească și pe 
martora ta. Ar trebui să o protejezi pe Julia Alvarez. Acum. 

— Numaidecât, comisare. 


21. 


— Probabil că, despre soţul dumneavoastră, sunt câteva 
lucruri pe care nu le știți... 

Nick Allen îmi spuse asta cu toată omenia posibilă. Cum ar fi 
trebuit să reacționez în faţa unui astfel de comentariu? 
Pălăvrăgeam deja de aproape o oră și, brusc, bărbatul acela mă 
făcu să mă simt ca balena aceea eșuată pe plajă pe care am 
văzut-o în copilărie, care, încă în viaţă, privea îngrozită la cei din 
jurul ei, fără să înţeleagă ce i se întâmpla. 

— Ce fel de lucruri, colonele? 

— Martin a lucrat la NSA. 

— NSA? 

— Agenția Națională de Securitate din Statele Unite. 
Organismul guvernamental din țara mea care controlează toate 
comunicațiile de pe planetă și informează Departamentul 
Apărării despre inamicii națiunii noastre. 

Am tresărit. 

— Nu vă faceți griji, doamnă. Martin nu era ca mine. Nu făcea 
parte dintr-o secție operativă, ci dintr-una științifică. 

— Nu mi-a vorbit niciodată despre asta, am murmurat eu, 
oarecum copleșită. 

— Sigur nu v-a spus dintr-un motiv bun: pentru siguranţa 
dumneavoastră, doamnă. Și dacă faci parte din echipa de 
îngrijitori, când intri în cel mai mare birou de informaţii din lume, 
ţi se cer două lucruri. Primul, discreție absolută. Niciun lucru pe 
care îl faci, vezi sau afli cât timp stai în agenţie nu poate fi 
împărtășit unei persoane străine de ea. lar dumneavoastră eraţi 
o persoană străină de agenţie. Ne învaţă că orice indiscreţie, cât 


63 


de mică ar părea, poate periclita operaţiuni foarte importante 
pentru ţară și poate sfârși cu moartea unor persoane 
nevinovate, care cunosc misiunea noastră. 

— Și al doilea? 

— Când lucrezi pentru NSA, îți asumi implicit anumite riscuri. 
Dacă inamicul te descoperă, va încerca să scoată de la tine și 
cel mai mic lucru pe care ţi-l amintești din timpul petrecut în 
organizaţie. Uneori chiar și descrierea unui birou neînsemnat 
poate fi de folos pentru ca o naţiune ostilă să deducă modul în 
care ne mișcăm sau gândim. Din acest motiv, faptul că suntem 
potenţiale victime, toţi angajaţii suntem învăţaţi să includem 
mesaje codificate prin care cerem ajutor în fraze inocente. 
Ocazia de a te folosi de una din ele într-o conversație telefonică 
nevinovată îţi poate salva viaţa. 

L-am privit pe colonel surprinsă. 

— Martin știe cum să facă asta? 

Allen încuviinţă. 

— Nu aţi observat nimic ciudat în filmuleţ? Nu v-a atras 
atenția, de exemplu, ultima lui frază? 

Chiar atunci, colonelul activă filmulețul pe dispozitivul lui 
electronic, iar chipul slăbit al lui Martin vorbi din nou, într-o 
spaniolă cât se poate de acceptabilă. Ochii lui de culoare 
deschisă licăriră din nou pe micul ecran tactil: 

— „... Și nu uita că, și dacă te urmăresc ca să îţi fure ceea ce 
e al nostru, calea spre reîntâlnire ţi se va arăta mereu.” 

Revizionarea filmuleţului mă umplu de gânduri negre. 

— Să vă spun ce cred eu. Cred că cheia constă în aceste 
ultime cuvinte: „Ti se va arăta”. Vă spune ceva? Vă amintiţi 
dacă soțul dumneavoastră le-a mai pronunţat înainte, poate 
într-un loc sau moment special care ne-ar putea indica unde a 
ascuns piatra dumneavoastră? 

— Vorbiţi serios? am spus eu. 

— Bineînțeles. Ultima frază accentuează ultima lui 
instrucțiune. Mi se pare că spune că dacă vreți să îl vedeți din 
nou, există o rută, o direcție, care vi se va arăta. 

— Poate face aluzie la darul meu. 

— Prea simplu. 

— Și dacă ar fi un joc de cuvinte? Lui Martin îi plac foarte 
mult. 


64 


— Ar putea fi. V-ar ajuta un creion și o bucată de hârtie, ca să 
vă jucaţi cu literele? spuse el, scoțând din portofelul lui negru un 
teanc de hârtiuţe și un marker. 

Înainte să le iau, curentul reveni, activând temporar 
electrocasnicele din cafenea. Aparatul de vândut ţigări de la 
intrare se porni. Râșniţa vui. Și până și aparatele frigorifice 
începură să toarcă ușurate. Dar fu doar un miraj. In clipa 
următoare, mirajul se spulberă, ca și când ar fi fost doar o stafie 
speriată, azvârlindu-ne din nou în întuneric. 


22. 


Se întâmpla ceva cu norul fosforescent care gravita deasupra 
celor trei străini. Cel mai tânăr din grup îl privea absorbit, 
surprins că aspectul acestuia începuse să se schimbe chiar după 
ce sheikh-ul îi poruncise să deschidă geanta de nailon pe care o 
căra, pentru a da posibilitatea conţinutului acesteia să se 
umezească. Spusese doar: „Vom activa «cutia»”. 

Aproape instantaneu, orice ar fi fost acel ceva ce plana pe 
cer, deasupra părții vechi a orașului Santiago, începu să devină 
mai dens, să se extindă și să se miște ca și cum ar fi suferit 
niște contracții spasmodice, ca și cum o creatură vie, ascunsă în 
interiorul lui, s-ar fi chinuit să scape din închisoare. O creatură 
care reacţiona la conţinutul genţii. De fapt, când tânărul văzu că 
luminile din Piaţa Platerias se stinseră pentru a doua oară, nu se 
îndoi că și acest lucru avea de-a face tot cu „monstrul”. Știa că 
norul se folosea de toată energia posibilă ca să acţioneze. La 
nevoie, inclusiv de a lui. 

— Sunteţi pregătiți? întrebă she/kh-ul, fără să își dea seama 
de temerile care îl încercau pe tânăr. 

Tânărul, care răspundea la numele de Waasfi și provenea 
dintr-una din cele mai importante familii din Armenia, încuviinţă. 
Colegul lui, un soldat profesionist, călit în o mie și una de lupte 
după prăbușirea sistemului sovietic în ţara lui natală, încuviinţă 
și el. 

Atunci, sheikh-ul iniţie un ritual straniu. Fără să miște nici 
măcar un centimetru geanta, își întinse mâinile deasupra ei și își 
apropie chipul de ea. 


65 


Simţi numaidecât aroma subtilă din interiorul acesteia și briza 
care preceda întotdeauna intenţia de a lua contact cu esenţa 
obiectului pe care îl manevra cu atâta grijă. Avea impresia că 
faptul că îl adusese atât de aproape de Julia Alvarez avea să 
închidă un cerc vechi. Că Amrak - așa îi spunea el relicvei - 
avea să demonstreze, în sfârșit, tot ce era în stare să facă. 

Fără să fie nevoit să le spună ceva, bărbaţii care îl însoțeau se 
așezară la distanţe egale în jurul lui și începură să intoneze cu 
gura închisă, nazal, un sunet constant și monoton. 
Mmmmmmmmmm. Sheikh-ul îi învățase să se folosească de 
sunetul cutiilor toracice ca să îl trezească pe Amrak. Nu era o 
idee chiar atât de absurdă precum părea. De fapt, era 
fundamentată științific. Amrak era format dintr-un mineral ai 
cărui atomi alcătuiau structuri geometrice hexagonale foarte 
precise. Dacă acestea intrau în contact cu un sunet având o 
lungime de undă compatibilă, puteau rezona și își puteau 
modifica structura nucleară. Ca atunci când un tenor prinde o 
notă acută în fața unui pahar de cristal: energia din vocea lui 
penetrează geometria cristalului și îl sparge din interior. 

Relicva misterioasă pe care o cărau în geanta aceea putea 
atinge această extremă. De fapt, într-o clipă, începu să scoată 
un zumzet suav. La început abia perceptibil, dar apoi tot mai 
vibrant, umplându-i pe bărbaţi de hotărârea de care aveau 
nevoie. 

Încrezător, liderul lor rămase ferm pe poziţie, fără să își mute 
privirea de la geantă, până consideră că sosise momentul să îi 
adreseze o serie de fraze neinteligibile. Aproape că vedea 
spiralele de fum care precedau extazul. In scurtă vreme avea 
să-i simtă puterea. O forţă invizibilă și brutală, care ar fi doborât 
la pământ pe oricine nu se proteja cu haine din fibre de plumb, 
asemenea celor pe care le purtau el și tovarășii lui. 

Niciunul dintre cei doi soldaţi nu știa prea bine ce se întâmpla, 
dar o gâdilătură ciudată începu să le străbată corpul din cap 
până în picioare. Nu era o senzaţie neplăcută. Nici nu îi deranja. 
Dacă ar fi trebuit să o compare cu ceva, părea un fel de 
descărcare nevinovată de electricitate statică. 

— Zacar od zamran; odo cicle qaa... 

Cuvintele ciudate ale sheikh-ului îi obligară să se concentreze. 
Trebuiau să le repete. Așa li se poruncise. 

— ... Zorge lap sirdo noco Mad... 


66 


Se înfiorară din nou. Nu erau fraze în limba armeană. Era o 
limbă străină, care părea antică și misterioasă. 

— ... Zorge nap sidun... 

Oricine i-ar fi văzut atunci nu ar fi înțeles ce fac acolo trei 
indivizi îmbrăcați în negru, în ploaie, în jurul unei genţi aruncate 
pe pământ. Nici nu ar fi crezut că acel ritual era o invocare 
străveche a Fiinţei Supreme, a Axului Universului, sau că 
efectele acestuia aveau să se vadă dincolo de tărâmul credinţei 
sau al sugestiei. Frazele pe care le repetau făceau parte dintr-o 
chemare din vremuri imemoriale, cu cuvinte dintr-o limbă uitată 
și indescifrabilă, prin care implorau protecţia „cutiei”, Amrak. 
Obiectul de la picioarele lor. 

— ... Hoath lada. 

Era ora trei și jumătate dimineaţa, când orașul vechi amuţi a 
treia oară. Norul păru să se alinieze cu acoperișurile din centru 
și se deplasă încet spre inima pieței care îi separa de catedrală. 

Când îl văzu că reacţionează, sheikh-ul se minună. „Puterea 
lui Dumnezeu.” „Focul mistuitor.” „Slava lui Yahve.” lată câteva 
dintre numele sub care era cunoscută această forță. O energie 
pe care puţini reușiseră să o extragă din acea relicvă antică, pe 
care o foloseau acum ca armă. De fapt, liderul acelui grup de 
comando cunoscuse un singur bărbat capabil să o activeze. O 
minte științifică strălucită, care îi explicase cum o combinație 
inteligentă de energie electromagnetică de origine naturală, 
provenită din fricțiunea unor extrase de rocă, curenţi subterani, 
alteraţii atmosferice sau inclusiv din furtuni solare, putea incita 
acea putere aproape supranaturală a Amrak-ului și îl putea 
transforma într-o sursă de forță inepuizabilă. Sau într-un semnal 
de mare intensitate. Bărbatul acela o numea energie 
geoplasmică. Și pe el spera sheikh-ul să îl salveze cu această 
manevră. 

Numele acestuia era Martin Faber. 


23. 


Imediat ce se stinse lumina, am început să mă simt rău. M-a 
cuprins un sentiment de neliniște, mai întâi în stomac, apoi în 
gât, lăsându-mi un gust amar în gură. N-am putut să mă 


67 


concentrez asupra ghicitorii despre care colonelul Allen credea 
că s-ar fi ascuns în spatele frazei „Ti se va arăta”, și m-am prins 
de marginea mesei, încercând să nu leșin. M-am uitat la 
american și, în ultima pâlpâire de lumină a ecranului iPad-ului 
acestuia, am văzut că nici el nu se simţea bine. Se încruntase, 
lucru care îi accentua și mai mult cicatricea de pe frunte, și se 
clătina în scaun, pe punctul de a se prăbuși. Cu toate acestea, 
cel mai tare m-am neliniștit când mi-am dat seama că în ochii lui 
deschiși la culoare se reflecta clar un sentiment de panică. Fu o 
idee bruscă. Aproape un reflex. Dintr-odată, am fost sigură că 
soldatul care venise ca să mă protejeze de Dumnezeu știe cine 
identificase simptomele pe care le prezentam și era îngrozit. 

Nu l-am putut întreba motivul. 

Nu am avut ocazia. 

Am rămas fără puteri înainte să reușesc să-mi dau seama ce 
se întâmpla. 

In scurt timp, n-am mai putut respira. Pieptul nu mai asculta 
comenzile de a inhala. Toţi mușchii mi se muiară simultan, în 
timp ce, fără să vreau, nu îmi mai păsa de lumea exterioară. 
Doamne! Ce era asta? Ce se întâmpla? 

Culmea absurdului era că am simţit o durere difuză. Impresia 
de neconfundat pe care mi-a provocat-o ceașca plină cu cafea 
fierbinte vărsată pe haine. Dar nici atunci, nici măcar din 
instinct, nu am reușit să mă mișc. Sau să îmi întorc privirea ori 
să trimit un impuls nervos către mâini, ca să mă împiedice să 
cad. Mi-era imposibil. Pur și simplu. Din fericire, nici impactul cu 
podeaua din lemn de stejar a cafenelei La Quintana nu mă duru. 

In cele din urmă, cu o milisecundă înainte ca totul să se 
întunece, am avut o clipă de luciditate. Una îngrozitoare, pe 
care totuși am perceput-o ca pe o eliberare. 

Murisem. De data aceasta chiar murisem. 

Pentru mine totul se încheiase. 


24. 


Camera părintelui Benigno Fornés avea vedere spre faţada 
nordică a catedralei. Era situată într-un balcon al seminarului 
San Martin Pinario. Dădea spre grădinile palatului episcopului 


68 


Gelmírez și Piaţa Inmaculada. De lângă balustrada balconului, 
putea observa de ce avea nevoie catedrala și putea afla, 
înaintea oricui altcuiva, dacă ceva nu era în regulă în interiorul 
acesteia. Poate că din cauza acestor priveliști privilegiate nu mai 
reușise să pună geană pe geană după focurile de armă. Preotul 
era mai neliniștit ca de obicei. În pofida frigului de afară, nu voia 
să închidă fereastra sau să își oprească telefonul mobil. In cazul 
în care ceva avea să scoată catedrala din pacea ei seculară, 
voia să fie primul care afla. 

Bătrânul avu o presimţire rea. Crescuse printre acele ziduri și 
știa când lucrurile puteau să se înrăutăţească. Era o senzaţie de- 
a dreptul epidermică. Inexprimabilă. Tocmai de aceea, când, în 
zori de zi, o serie de mici întâmplări îi tulbură din nou somnul 
neliniștit, nu fu prea surprins. 

Mai întâi, cele două căderi de curent care îl scoaseră din pat. 
Preotul se ridică atunci când observă că luminile din stradă se 
slăbiră, își reveniră și apoi se stinseră din nou, în decurs de 
câteva secunde. Neliniștit, bărbatul în vârstă de șaptezeci și unu 
de ani, foarte inteligent și bănuitor, ca toţi cei din generaţia lui, 
hotărî să se pună pe treabă. Acţionă cu grijă. Fără zgomot. Nu 
reușea să își scoată din minte falsul incendiu din catedrală, așa 
că se îmbrăcă, își luă haina și o lanternă și străbătu în vârful 
picioarelor zona dormitoarelor destinată canonicilor. Când se 
apropie de catedrală prin pasajul care străbătea strada 
Azabacheria, se rugă ca vechile cabluri electrice să reziste. 

„Sper să mă înșel, Doamne - murmură el. Sper să mă înșel”. 

Când ajunse la poartă, Fornés tastă o parolă de șase cifre pe 
un tablou electric și deconectă alarma. Işi făcu cruce, udându-și 
degetele osoase în micul bazin cu apă sfinţită pe care îl găsi în 
stânga lui și, bâjbâind, o apucă pe primul coridor, căutând orice 
lucru anormal. 

La o primă vedere, totul i se păru liniștit. 

Nici urmă de acea lumină portocalie care îi alertase pe vecini. 
Inclusiv pe întuneric, locul era de o solemnitate impunătoare. 
Strălucirea ultimelor lumânări accentua unele dintre ungherele 
lui cele mai sfinte. Baptisteriul sau capela Santa Maria de 
Corticela străluceau printre tenebre. Când le văzu, preotul se 
cutremură. Bătrânul Fornes își amintea foarte bine vremurile în 
care acel spaţiu consacrat, de peste opt mii de metri pătraţi, 
rămânea constant deschis, în fiecare noapte, pentru credincioși. 


69 


Bineînțeles, erau alte timpuri. Aparţineau unei epoci în care 
pelerinii creștini vegheau cu devotament relicvele Fiului 
Tunetului!!, amintind că Apostolul lacob fusese ucenicul care 
moștenise de la Apostolul Petru conducerea Bisericii primare și 
fusese martorul ocular al Schimbării la Faţă a Domnului și 
Înălţării Lui la cer. Din nefericire, modernitatea pusese capăt 
tuturor acestor lucruri. lar întâmplările de genul împușcăturilor 
din seara aceea nu aveau să ajute la schimbarea în bine a 
situaţiei. 

Preotul, tăcut, trecu atunci lumina lanternei spre Poarta de 
Argint, și apoi spre capătul naosului principal. Norul pe care îl 
văzuse prin acele colţuri nu lăsase pe perete nicio urmă de fum. 

„Și dacă era un semn din cer?” 

Întrebarea pe care preotul avea să i-o adreseze 
arhiepiscopului său după ce avea să strângă de la profanul 
inspector Figueiras toate informaţiile cu privire la incident era 
mai mult decât o îndoială. Conţinea o sugestie. Un sfat. Dar 
șeful Bisericii catolice din Santiago îl dezamăgi încă o dată. 
Teologul acela tânăr, care ajunsese pe scaunul episcopal doar 
cu un an în urmă, nu deţinea abilităţile necesare ca să înțeleagă 
astfel de insinuări. Așa cum se temuse, acesta părea mai 
interesat de focurile de armă decât de incendiul fals. La urma 
urmei, ar fi trebuit să se aștepte la asta. Monseniorul Juan 
Martos se număra printre acei pastori diocezani de vârstă 
mijlocie, care, dezbrăcat de sutană și inel, ar fi putut la fel de 
bine să fie un membru al conducerii unei companii naţionale. Un 
bărbat cu o înfățișare neutră, impecabilă, rece, pe care - din 
nefericire, din punctul de vedere al preotului - îl interesa mai 
mult administrarea celor lumești decât nemurirea sufletului. 

„Un semn, spuneţi dumneavoastră? îl întrebă arhiepiscopul, 
mirat. Ce vreţi să ziceți, mai exact, părinte Benigno?” 

„Nu uitaţi că acest loc a fost construit în secolul al IX-lea, când 
niște lumini miraculoase i-au dat de știre unui pustnic pe nume 
Pelagio de prezenţa unui obiect sacru în apropiere. Tradiţia 
spune că acesta l-a anunţat pe ilustrul lui predecesor, episcopul 
Teodomiro, care a cercetat locul și a găsit una dintre cele mai 
mari comori ale credinţei creștine”. 


11 lisus i-a numit „Fii ai Tunetului” pe doi dintre discipolii săi: pe Sfântul lacob și pe 
fratele acestuia, loan. 


70 


„Chivotul cu rămășițele Apostolului lacob”, spuse Eminenţța 
Sa, Juan Martos, lipsit de entuziasm. 

„Exact, Înălţimea Voastră. Gândiţi-vă că, uneori, acest tip de 
lumini sunt semnale de la Dumnezeu. Prin ele ni se atrage 
atenţia să ne trezim”. 

Monseniorul Martos se gândi fără prea mult chef la cele 
spuse. Arhiepiscopul era prea tânăr, prea străin de Santiago și 
de istoria lui milenară ca să priceapă ceea ce încerca preotul să 
sugereze. Fornés înţelese atunci că episcopul lui nu susţinea 
prea tare funcţia ocultă a catedralei din Santiago. Nu era un 
bărbat „tradiţiona!”. Altfel, nu i-ar fi poruncit să o închidă și să-i 
interzică lumii să intre, până ce poliţia avea să își finalizeze 
investigația. 

Poate tocmai de-aceea, gelos pe funcţiile lui de apărător al 
secretelor templului, și împotriva instrucţiunilor date de 
superiorul lui, preotul hotărî să arunce el însuși o privire. La 
urma urmei, era casa pe care Providența îi spusese să o apere și 
nimeni și nimic nu avea să-i stea în cale. Nici măcar 
arhiepiscopul lui. 

În catedrală era liniște. 

Zona cea mai întunecată se afla în apropiere de Porticul 
Gloriei, așa că Fornés se hotărî să își înceapă rondul de acolo. 
Schelele acopereau o mare parte a celor două fațete, învelite cu 
folii de plastic, la care se adăugau calculatoare și mese pline de 
produse chimice. Dar toate lucrurile din acel loc sacrosant 
păreau să fie în același loc în care le lăsase Julia Alvarez, 
protejata lui. 

Julia era o fată deosebită. Preotul știuse acest lucru de cum o 
văzuse prima dată. Nu doar din pricina CV-ului - grozav, dacă 
tot veni vorba -, ci și datorită hotărârii și inteligenţei de care 
dădea dovadă în timpul ședinţelor cu cei care răspundeau de 
restaurarea clădirii. Fără să știe măcar, atunci când sugerase că 
deteriorarea recentă a zidurilor și sculpturilor s-ar fi datorat unei 
forţe telurice, subterane, invizibile, se apropiase de secretul 
compostelan pe care îl proteja preotul. 

Când raza lanternei sale lumină albeaţa coloanei porticului, 
Fornes fu distras de la astfel de gânduri. Trebuia să își continue 
rondul. Nu mulţi știau, însă acea piesă ascundea chintesența 
catedralei de la Compostela. Era vorba de o coloană istorică, 
plină de reprezentări micuţe de oameni care păreau să se 


71 


caţere pe arborele genealogic al lui lisus, începând cu un 
personaj misterios cu barbă, care se odihnea aproape de sol și 
care stăpânea doi lei ce stăteau cuminţi în faţa lui. Ca un arbore 
căţărător, coloana se înălța ca o spirală de ADN avant la lettre!? 
spre Apostolul lacob, iar deasupra acestuia, până la Hristos cel 
înviat. 

Toate erau la locul lor. Din fericire, acea minunăţie nu fusese 
atinsă de niciun foc de armă. 

Simţindu-se mai liniștit, sacerdotul parcurse din nou distanța 
care îl separa de transept și o apucă spre locul în care se 
trăseseră focurile de armă. Poliţia îl împrejmuise cu benzi de 
plastic, dar asta nu îl opri pe părintele Fornés. Ridică banda și, 
cu grijă, începu să se plimbe printre băncile de lemn. Observă 
numaidecât dezastrul. Mai multe balustrade fuseseră ciobite de 
proiectile, umplând podeaua cu așchii centenare. Unele dintre 
ele fuseseră numerotate, la fel și tuburile de metal ale 
cartușelor care nu fuseseră încă strânse, iar pe bănci încă se 
putea vedea o parte din echipamentul folosit pentru a lua urme 
și mostre, activitate pe care, cu siguranţă, poliţia avea să o 
finalizeze în dimineaţa următoare. Preotul le evită cât mai mult 
posibil și se îndreptă spre zona care îl interesa cel mai mult. 

Atunci observă ceva. 

Un perimetru mai mic decât cel anterior împrejmuia un spaţiu 
din apropiere de Poarta de Argint, chiar sub monumentul 
campus stellae. Ştia mai bine ca oricine că era zona cea mai 
veche a catedralei. Nici măcar cei mai buni erudiţi nu își 
aminteau că acolo se născuse cel mai important templu creștin 
din lume, după Biserica Sfântul Petru din Vatican, și cu atât mai 
puţin faptul că acel loc fusese scena a nenumărate miracole. 
Dar cel mai important era punctul în care Bernard cel Bătrân, 
magister admirabilis, a așezat piatra de temelie a întregii 
structuri prin anul 1075, îndrumat - conform tradiţiei - de un 
grup de îngeri trimiși de Dumnezeu. 

Motiv pentru care, atunci când văzu benzile cu care poliția 
împrejmuise întregul sector, îi crescu pulsul. 

— Pe toţi sfinţii...! 

12 avant la lettre: expresie cu sensul „înaintea inventării termenului folosit” (în Ib. 
franceză în original) (n. red.). 


13 magister admirabilis: expresie cu sensul „profesor demn de întreaga admirație” (în 
lb. latină în original) (n. red.). 


72 


Văzu un glonţ în perete. 

Impactul crăpase blocul de piatră în care ar fi trebuit să se 
oprească, făcând ca o parte din suprafaţa acestuia să se 
desprindă, ca o grămadă de făină. Fornés își făcu cruce când îl 
văzu. Se gândi că restauratorii trebuiau să se concentreze 
asupra acestei porţiuni. Dar asta nu era totul. După căderea 
unei bucăţi din piatră, lucru care afectase blocurile vecine, în 
zona astfel descoperită se putea vedea o umbră ciudată. Părea 
un fel de inscripţie. O bucată de vopsea veche. Poate un semn 
enorm lăsat de sculptor. În orice caz, era vorba de un semn care 
îi făcu inima bătrână a lui Fornés să bată și mai tare. 

Avea o formă de genul acesta: 


a! 


Preotul se apropie curios. ÎI lumină cu lanterna și își trecu 
vârfurile degetelor peste el. Părea recent. Și chiar dacă era 
oarecum adânc, profilul lui se distingea de granitul compostelan 
vechi, deoarece reflecta o lumină fluorescentă, plină de 
străluciri aurii. Părintelui Fornés, ușor influențabil, îi lăsă 
impresia că încă era cald. 

„Hristoase! - se gândi el. Trebuie să-l anunţ numaidecât pe 
monsenior!” 


25. 


Se spune că atunci când o persoană moare, sufletul este 
supus celei mai dificile încercări din existenţa lui. Se zice că, 
chiar înainte ca acesta să treacă spre dimensiunea superioară, 
este dus în faţa unui fel de „cutie neagră”, un recipient fără 
formă sau dimensiune, în care s-a înregistrat tot ce a făcut în 
corpul lui din ziua în care i s-a tăiat cordonul ombilical și 
plămânii i-au respirat pentru prima dată. Ceea ce 
experimentează sufletul în fața acelui recipient depășește orice 
experienţă senzorială. Dintr-odată, conștiința este scufundată 
într-un fel de reproducere, în care se poate percepe din afară și 
se poate judeca prin ochii altora. Contrar celor afirmate de 


73 


marile religii, în stadiul acela nu există judecători. Nici tribunale. 
Nici măcar ochi străini care să ne forţeze să acceptăm sau nu 
cele văzute. Nu sunt necesare. Sufletul lasă să iasă energia pură 
care îl locuiește și aceasta poate evalua, pe cont propriu, tot ce 
a învăţat cât timp a fost învăluită de carne. După aceea, când 
revede cele trăite, va apuca pe drumul care i se pare că se 
potrivește cel mai bine stării ei vibratoare. 

Singurul lucru bun din acest proces este descoperirea că 
există un drum care duce mai departe. Ascendent sau 
descendent, asta depinde... Deoarece raiul și iadul sunt, în 
definitiv, rodul acelei recapitulări extreme; starea mintală în 
care rămânem după ce vom evalua dacă în viaţa noastră au 
predominat succesele în locul eșecurilor, virtuțile sau erorile, 
duhul sau materia densă. 

Toți, indiferent de credinţa profesată, am auzit vorbindu-se 
despre un astfel de moment. Și chiar dacă liderii religioși ne-au 
pus în încurcătură, anunţându-ne că vom fi confruntaţi cu 
tribunale foarte severe, mari graţieri și învierea morților, 
singurul lucru pe care pot să îl cred este că cel real este 
episodul recapitulării. 

Am știut acest lucru și în zorii acelei zile, în cafeneaua La 
Quintana, când, căzută cu fața la pământ, la câţiva centimetri 
de trupul inert al colonelului Allen, am crezut că a sosit 
momentul să îmi închei socotelile. 

Am fost surprinsă de cât de ușor mi-a fost să mor. lar ceea ce, 
la început, mi s-a părut o stare de leșin nedureroasă, a devenit 
numaidecât un torent chimic de senzații și amintiri vechi. Nu 
știam de unde dedusesem că îmi pierdusem viața din cauza 
unei descărcări electrice puternice, precum Uza, purtătorul 
Chivotului Legământului. Zece mii de volți ar fi fost de ajuns să 
îmi oprească inima și să îmi prăjească creierul. Poate că așa se 
explica de ce mă simţeam catapultată în afara timpului, 
aruncată într-o mare de imagini care dădeau năvală peste mine. 

M-am chinuit din răsputeri să înţeleg. De ce nu m-a durut 
când m-am lovit de sol? Ce se întâmplase cu cafeaua sau cu 
Nick Allen? Și ospătarul? 

Dar, un interval lung de timp, nu s-a întâmplat nimic. 

Absolut nimic. 


74 


Era ca și cum mă dizolvam foarte încet, fără să tresar, într-o 
stare de bine. Nu îmi mai era frig și, încetul cu încetul, am 
devenit tot mai sigură că mă stingeam. 

Când m-a cuprins o pace totală, ceva s-a aprins în sinea mea. 
Am auzit voci. Și, fară să știu cum, imagini dintr-o altă vreme au 
început să se deruleze prin faţa ochilor mei închiși. 

Trebuie să povestesc. Și o voi face. 

Prima amintire apăru în forță. 

Era din ziua nunţii mele și, pentru o clipă, am crezut că ieșea 
la iveală deoarece colonelul Allen îmi răscolise sentimentele 
până în clipa morții. 

Am văzut cum eu și Martin am ajuns la districtul Wiltshire, cu 
impresia că vieţile noastre fuseseră prinse într-o tornadă. Era 
dis-de-dimineaţă, duminica, ziua de după prima mea întâlnire cu 
adamantele lui John Dee, și stătusem treji până târziu ca să fie 
totul gata. Cert este că amândoi eram cu nervii la pământ. Nu 
reușiserăm să punem geană pe geană toată noaptea. Ba chiar 
ne și certaserăm. 

Aproape că uitasem. 

Cearta începuse în seara dinainte, după seara petrecută cu 
Sheila și Daniel. Din vina acelor pietre. Ambele continuaseră să 
facă lucruri stranii după ce mi le înmânaseră mie. Martin și 
ocultiștii se bucurau ca niște copii când una dintre ele strălucea, 
se agita, se răsucea, indicând spre obiecte de pe faţa de masă 
sau emitea un zgomot suav, similar cu cel al unei mici 
locomotive cu aburi. „Mișc-o în direcţia asta”, „Pune-o pe 
piramida aceea”, „Ridic-o cu degetele mici”, îmi spuneau ei. În 
cele din urmă, m-am săturat de jocurile lor. Dacă nu plecam de 
acolo, să ne odihnim, ceremonia din ziua următoare avea să fie 
un dezastru. 

Când ne-am întors la hotel au sărit primele scântei. 

— Nu-i așa că a fost cea mai halucinantă zi din viaţa ta? mi-a 
spus Martin înainte să se trântească pe pat. 

— Ba bine că nu! am răspuns eu, pe un ton acid. Mi-am dat 
seama că știi mai multe lucruri despre mine decât credeam eu. 

— Aă! Spui asta pentru câ...? 

— Da. Exact de-aia, i-am retezat-o eu. Să înțeleg că te-ai 
apropiat de mine pentru că credeai că sunt clarvăzătoare, așa-i? 
De ce nu mi-ai spus mai devreme? 

Martin se uită la mine ca și cum aș fi fost extraterestră. 


75 


— Și nu ești? 

— Nu! Evident că nu! 

— Ești sigură? mă întrerupse el sarcastic. Chiar tu mi-ai spus 
că de mică vorbeai cu străbunica ta moartă. Că, la tine în casă, 
mama ta a văzut de mai multe ori acea procesiune de suflete 
pierdute... Cum îi spuneți voi? 

— La Santa Compaña‘. 

— Exact. La Santa Compaña. Și nu eu am inventat că provii 
dintr-o linie lungă de vrăjitoare din Galicia, care știu totul despre 
ierburile medicinale. Doar reușești să distilezi până și un rom 
care vindecă artrita! 

Asta puse capac. Martin voia să bată apa în piuă, fără să 
răspundă la întrebarea fundamentală. Nu îi puteam permite așa 
ceva. _ 

— Și tu de ce nu mi-ai povestit despre pietre? In fiecare 
cuvinţel rostit se simţea că eram prost dispusă. 

— Ei bine... șovăi el. Până acum, erau un fel de secret de 
familie, cherie. Dar, din moment ce mâine vei face parte din ea, 
m-am gândit că ar trebui să afli despre ele. Nu ţi-a plăcut 
surpriza? 

— Surpriză? M-am simţit ca un cobai! Un fel de atracţie la 
bâlci! Și de unde i-ai mai scos și pe... pe...? 

— Amicii mei? Daniel este un erudit. lar Sheila... seamănă cu 
tine. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Era singura care, până acum, știa cum să facă pietrele să 
reacționeze. Chiar dacă nu așa cum ai făcut-o tu. Se pare că nu 
m-am înșelat în privinţa ta. Le faci să vorbească! Ai darul! 

— Le fac să vorbească? Blestemat să fii, Martin. Chiar crezi că 
pietrele vorbesc? 

Dintr-o săritură, se dădu jos din pat și veni lângă mine. 

— Da. 

— Cum poţi spune așa ceva? 

— În douăzeci de ani, Julia, nimeni nu le-a mai văzut pe 
adamante să se comporte așa cum au făcut-o în seara aceasta. 
Păreau vii! Ar fi trebuit s-o vezi pe Sheila. Ai acest dar, repetă el. 
La fel ca Edward Kelly, clarvăzătorul preferat al lui John Dee. 


14 La Santa Compaña: în mitologia populară galiciană, o procesiune a morţilor sau a 
sufletelor chinuite care, după miezul nopţii, bântuie pe drumurile unei parohii pentru a 
vizita casele în care în curând va muri cineva. (n. red.). 


76 


Dacă ai vrea, ai putea să privești prin ele și să le faci să vibreze. 
Eşti medium-ul lor! 

Privirea mi se înceţoșă de tot. Bărbatul cu care aveam să mă 
căsătoresc îmi vorbea de parcă aș fi fost o ciudată. 

— Ştii că mă sperii? am spus eu, cu lacrimi în ochi. Am crezut 
că ești un om de știință. Un om raţional... Mi-am încredinţat 
viața în mâinile tale și nu te recunosc! 

— Julia, te rog... Ești speriată, murmură el. Dar nu ai de ce să 
te temi. 

— Nu sunt chiar atât de sigură. 

— După nuntă, vei avea timp să înveţi cum să folosești 
pietrele, chérie, și să vezi că sunt în continuare omul de știință 
de care ești îndrăgostită. Le vom studia împreună. Îţi promit. Tu 
le vei da viaţă. lar eu le voi interpreta. 

Nu i-am răspuns. 

— Vei înțelege totul. Vei vedea că, chiar dacă acum ţi se par 
lucruri care ţin de vrăjitorie, tot ce se întâmplă are o explicaţie 
simplă. Sheila și Daniel vor și ei să îţi explice. 

— Și dacă mi-aș fi pierdut încrederea în tine? L-am privit cât 
de sever puteam. Mă simt înșelată, folosită. Înţelege-mă! 

— Doar nu vorbești serios. 

— Nu... Mi-am coborât privirea. Mâinile lui puternice le 
strângeau pe ale mele, încercând să îmi insufle o siguranţă pe 
care o pierdusem de ceva vreme. Totul mi se părea neclar. 
Bineînţeles că nu... 


26. 


Se întâmplau lucruri foarte stranii. 

Antonio Figueiras nu putea să pună pe cineva să protejeze o 
martoră când nimic nu funcţiona. Nu avea curent, nici semnal 
radio și ultima deconectare a operatorilor de telefonie mobilă 
din jur îl lăsase din nou fără instrumente de lucru. Motiv pentru 
care inspectorul nu ezită: se urcă în mașina lui personală și 
apucă grăbit pe drumul cel mai scurt spre Piaţa Quintana. Julia 
Alvarez trebuia să fie încă acolo, de vorbă cu americanul. Din 
fericire, lăsase mai mulţi oameni de încredere acolo, care să o 
supravegheze, iar elicopterul unităţii lui era și el acolo, să se 


77 


asigure că nimeni nu făcea nicio mișcare. Nu credea că vreun 
terorist kurd, oricât de cutezător ar fi fost, ar fi îndrăznit să o 
răpească pe Julia în astfel de condiţii. 

Ploaia, „din fericire”, se gândi el, părea să se mai potolească. 
Nu mai ploua atât de furios și acum, printre turnurile în stil 
baroc ale catedralei, se întrezărea chiar și strălucirea ușoară a 
răsăritului de soare. 

Dacă Figueiras s-ar fi uitat la ora indicată de ceasul de la 
bordul mașinii, și-ar fi dat seama că lumina aceea nu avea cum 
să fie de la soare. 

Dar nu o făcu. 


27. 


Cea de-a doua amintire post mortem mă luă pe nepregătite. 

Chipul neîngrijit al unui bărbat în haine gri, cu faţa afectată de 
frig și timp, ne privea implacabil. Eu și Martin tocmai ce 
ajunseserăm în Biddlestone, sătucul în care ne gândeam să ne 
căsătorim, iar părintelui James Graham, vicarul satului, nu-i 
venea să își creadă ochilor. 

— Este o hotărâre foarte importantă... murmură acesta. 
Sunteţi siguri că vreţi să o faceți? 

Amândoi am încuviinţat din cap. Ajunseserăm foarte devreme 
în sat, după ce plecaserăm de la hotel în zori de zi, neputând 
dormi. 

— Și când v-aţi hotărât? 

— Ea a aflat alaltăieri, îi răspunse Martin, zâmbind ușor. 

— Mă gândeam eu. 

Chiar dacă tonul preotului păru a fi un reproș, bărbatul nu mai 
adăugă nimic. Se așeză lângă noi și ne invită la masă. Prezenţa 
lui îmi aducea alinare. Am înţeles numaidecât de ce. 

— De cât timp nu ne-am văzut, fiule? îl întrebă el pe Martin. 

— De la prima mea împărtășanie. Cu mai bine de treizeci de 
ani în urmă! 

— O, da, bineînţeles. Tot atât a trecut și de când nu i-am mai 
văzut nici pe ai tăi. 

— Știu. Îmi pare rău că durează atât de mult. 


78 


— La urma urmei, absenţa lor este o laudă la adresa mea. 
Deoarece încă au încredere în ceea ce fac, zise el, vrând parcă 
să minimalizeze detaliul. Nici Martin nu se tulbură. Și spune-mi, 
fiule, încă insiști să citim pasajul principal? Telefonul tău de ieri 
m-a îngrijorat. Astfel de ceremonii nu se oficiază prea des. Cu 
atât mai puţin într-o biserică creștină. 

— Înţeleg, recunoscu Martin, luându-mă de mână. Dar nu va fi 
nicio problemă, nu-i așa? 

— Nu. Dacă și ea este de acord... 

— Și de ce nu aș fi de acord? am zâmbit eu, crezând că era o 
glumă între doi cunoscuţi. E nunta mea! 

— Fiica mea... Logodnicul tău insistă să includem în 
ceremonie un pasaj care nu este din Biblie. Știai? 

— Sincer, nu știam. 

Martin ridică din umeri, ca și când ar fi fost o altă surpriză de- 
a lui. 

— E încăpățânat ca un catâr, continuă el. Vrea ca la 
ceremonie să fie citită una dintre acele parabole vechi, în care 
femeile nu sunt puse într-o lumină prea bună. De aceea mă 
întreb dacă nu cumva dumneavoastră, fiind spaniolă, presupun 
și temperamentală, nu aţi vrea... 

— Este adevărat? 

M-am uitat la Martin amuzată, lăsându-l pe părintele Graham 
cu fraza neterminată. 

— Cu excepţia faptului că nu sunteți puse într-o lumină prea 
bună, da, spuse el și râse. 

— Totuși, continuă preotul, sunt sigur că ești de acord cu 
mine, Martin, când spun că nu este un text obișnuit; ba chiar e 
nepotrivit pentru o ceremonie de nuntă. 

— Nepotrivit? am întrebat eu moartă de curiozitate. De ce 
spuneţi asta, părinte Graham? 

— O! Nu-i da crezare, chérie, încercă Martin să bagatelizeze 
comentariul. Bărbatul acesta i-a căsătorit pe cei din familia mea 
de generaţii întregi și mereu mormăie din cauza asta. Cred că 
încearcă să ne saboteze tradiţia... adăugă el, făcându-mi cu 
ochiul. 

— Dar despre ce text este vorba? am insistat eu. 

— Despre un text arhaic, valoros, fără îndoială, dar nicidecum 
canonic, domnişoară. Este de datoria mea să vă atrag atenția. 
Martin mi-a spus că sunteţi istorică și expertă în arte. Este 


79 


interesant. Vă voi arăta despre ce este vorba, ca să vă faceţi o 
părere. 

Atunci, preotul se ridică de la masă și se îndreptă spre 
rafturile din bucătărie pline de cărţi vechi îmbrăcate în piele, 
dintre care scoase una mare și subţire. 

— Cartea Facerii menţionează, în trecere, aceleași întâmplări 
ca acelea din al șaselea capitol al acestui tratat, explică el, 
cântărind în mână cartea îmbrăcată în hârtie pergament, care 
mi se păru foarte veche. Din nefericire, Biblia ne oferă doar 
informaţii parțiale despre aceste lucruri, foarte pe scurt, ca și 
cum ar fi vrut să evite detalii desfrânate care, în schimb, se 
regăsesc în aceste pagini cu lux de amănunte... 

— Și despre ce lucrare este vorba? 

— Cartea lui Enoh. lar soţul dumneavoastră dorește să fie 
citite capitolele șase și șapte, domnișoară. 

— Cartea lui Enoh? Nu sunt sigură că am auzit vorbindu-se 
despre ea. 

Martin se răsuci pe bancă. Am bănuit că era din cauză că îi 
plăcea că mă interesau detaliile ceremoniei, dar mi-am dat 
numaidecât seama că nu așa stăteau lucrurile. In timp ce 
părintele Graham continua cu explicaţiile, el se foia stânjenit pe 
scaun, întrebându-se dacă să ne întrerupă sau nu. 

— Cartea lui Enoh, continuă preotul, așezându-mi în față 
volumul acela mare, asemănător unui almanah, legat, fără 
ornamente sau însemne exterioare, este o lucrare profetică ce 
narează istoria și devenirea omenirii în primii ei pași pe Pământ. 
Cele mai vechi exemplare provin din Abisinia, Etiopia de azi. 

— Ce interesant, am exclamat eu, spre disperarea lui Martin. 
Și ce anume există în această carte care să nu poată fi cunoscut 
de o femeie, părinte? _ 

— Dacă aveţi puţină răbdare, vă voi explica, mormăi el. In 
mare, povestește ce ni s-a întâmplat după ce am fost alungaţi 
din Rai. Ce s-a întâmplat cu puţin înainte de a doua cădere. 

— A doua cădere? 

— Ei bine... Conform Scripturilor, ne-am aflat în pragul 
dispariției de două ori. Prima dată, când Adam și Eva au fost 
expulzați din Eden și aruncați în lumea muritoare. Atunci, 
Dumnezeu i-ar fi putut străfulgera pe primii noștri părinţi, dar i-a 


80 


iertat in extremis. Aceștia s-au adaptat numaidecât la noul 
mediu înconjurător și s-au înmulţit foarte repede. 

— Atunci, a doua cădere a avut loc când... 

— Când urmașii lor au pierit în timpul Potopului, completă el. 

Mă fascina faptul că părintele Graham îmi povestea despre 
Facere cu același aplomb ca un reporter de la National 
Geographic. Am hotărât să-i fac jocul. ` 

— Să văd dacă am înțeles bine, părinte. Incercaţi să îmi 
spuneţi că această Carte a lui Enoh datează dinaintea Potopului? 

— Nu chiar. Ceea ce povestește autorul ei a avut loc înaintea 
Potopului, domnișoară. Adică povestește ce s-a întâmplat între 
prima și a doua cădere. Din nefericire, vechimea exactă a 
textului este un adevărat mister. Lucru surprinzător, cartea nu 
vorbește despre Adam și Eva, dar explică în schimb în detaliu de 
ce Dumnezeu a trimis Marele Potop. Și susține că cunoaște 
aceste lucruri deoarece sursa sa de informaţii a fost însuși 
profetul Enoh. 

— Enoh... 

Părintele Graham nu percepu admiraţia din vocea mea. 

— Enoh este menţionat de câteva ori în Biblie, domnișoară. A 
fost un păstor analfabet, care a avut marele noroc de-a 
contempla cu propriii lui ochi Împărăţia Cerurilor. Ar trebui să 
știți că a fost printre puţinii muritori pe care Dumnezeu i-a luat 
la cer în corpul lor de muritori; a fost înălţat la Ceruri într-un 
vârtej de aer și s-a întors pe Pământ ca să ne povestească totul 
și să ne avertizeze că Părintele Veșniciei era foarte furios pe 
oameni. 

— Cartea lui Enoh povestește despre toate acestea? am 
murmurat eu. 

— Și despre multe altele. Se pare că în timpul petrecut de 
Enoh în Cer, a reușit să obţină răspunsuri referitoare la toate 
necazurile noastre, prezente, trecute și viitoare. De aceea, când 
s-a întors pe Pământ, a devenit un fel de oracol atins de degetul 
Creatorului. Și nemuritor. Ca zeii lumii antice. 

L-am auzit pe Martin bombănind ceva din colţul bucătăriei. 

— Și spuneţi-mi, părinte, am continuat eu, uitându-mă cu 
coada ochiului la logodnicul meu, de ce credeţi că Martin vrea 


15 in extremis: expresie cu sensul „în ultimul moment” (în Ib. latină în original) (n. 


red.). 
81 


să se citească din această carte la nunta noastră? Vorbește 
despre dragoste? 

James Graham mă privi atunci cu ochii lui albaștri, obosiţi, ca 
și când ar fi vrut să mă avertizeze asupra unui pericol de care 
încă nu eram conștientă. 

— Textul pe care logodnicul tău vrea să îl includă în 
ceremonie se află la începutul cărţii, fiica mea... Ce-ar fi, ca să 
scapi de orice îndoieli, să citeşti chiar tu? Nu pot să îţi spun dacă 
este vorba despre dragoste sau nu. 

Atunci, preotul îmi întinse cartea mare pe care o ţinea 
deschisă în mână și mă invită să o răsfoiesc. Am localizat ușor 
pasajul indicat. Era marcat cu o panglică de mătase albastră, 
elegant împăturită. 

O majusculă frumoasă împodobea începutul unui text scurt, 
împărţit, la rândul lui, în paragrafe succinte. Fusese tipărit cu o 
tiparniţă gotică, care amesteca litere roșii și negre și era 
iluminat de niște gravuri evocatoare. M-am aplecat respectuos 
asupra cărţii și am citit, cu voce tare, titlul secţiunii: Căderea 
îngerilor, demoralizarea omenirii; mijlocirea îngerilor în numele 
omenirii. Pedepsele date de Dumnezeu împotriva îngerilor. 
Domnia mesianică. 

Am rămas perplexă. La început, nu am văzut ce legătură 
aveau toate acele lucruri cu nunta. Dar, când mi-am dat seama 
că reușisem să-i fac pe Martin și pe părintele Graham să tacă, și 
după ce am continuat să citesc cu voce tare, mi-am schimbat 
rapid părerea: 


Așa că, atunci când fiii oamenilor s-au înmulțit, și au 
avut fiice frumoase și plăcute, iar îngerii, fiii lui 
Dumnezeu, le-au văzut și le-au dorit, și-au spus între 
ei. „Să mergem, să ne luăm neveste dintre fiii 
oamenilor și să facem fii cu ele”. 


„Aha. Deci aici se vorbește despre dragoste”, m-am gândit 
eu. Apoi am continuat să citesc: 


Atunci, căpetenia lor le-a spus: „Mă tem că nu vreti 


să faceți asta, și eu voi fi singurul vinovat de un mare 
păcat”. 


82 


Toti i-au răspuns: „Să facem toți un jurământ și să 
promitem cu toții, prin blestem, că nu vom schimba 
destinul, ci îl vom îndeplini întocmai”. 

Atunci, au jurat împreună și și-au luat un 
angajament unii față de ceilalți prin blestem. Erau 
două sute la număr și au coborât peste Ardis, creasta 
muntelui Hermon; și i-au pus numele „muntele 
Hermon” pentru că acolo au jurat și s-au legat unii fată 
de ceilalți. 


— Deschide la a doua panglică. Cea verde, spuse părintele 
Graham, arătându-mi un alt semn de carte. Citește întreaga 
pagină, te rog. 

— Porțiunea aceea nu va fi citită în biserică, protestă Martin 
apatic, revenind lângă noi. 

— Așa este. Dar e bine ca logodnica ta să știe despre ce e 
vorba. Julia, spuse părintele și mă atinse cu palma pe mână, te 
rog să citești. 

L-am ascultat numaidecât: 


Aceștia, și toți cei care erau cu ei, și-au luat neveste. 
Fiecare dintre ei și-a ales câte una, și au intrat la ele și 
au făcut schimburi cu ele și le-au învățat farmece și 
vrăji, și le-au arătat arta de a tăia rădăcini și știința 
arborilor. 

Așa că acestea au rămas însărcinate și au adus pe 
lume uriași, a căror înălțime era de trei mii de coti. 
Aceștia au devorat toate roadele muncii oamenilor, 
până când oamenii nu i-au mai putut hrăni. 

Atunci, uriașii s-au întors împotriva oamenilor și i-au 
devorat. După care au inceput să păcătuiască 
împotriva păsărilor și a făpturilor, reptilelor și peștilor, 
apoi s-au devorat unii pe ceilalți și și-au băut sângele. 

Atunci, Pământul i-a acuzat pe cei violenti. 


Pentru o clipă, toţi trei am rămas muţi. 

Părintele Graham respectă clipa aceea de tăcere. Pe mine m- 
a speriat. La urma urmei, părea povestea unei legături pline de 
păcate, care se încheia cu procrearea unei rase dezgustătoare, 
care a trebuit nimicită printr-o pedeapsă universală. 


83 


— Haide, Julia! Doar vezi și tu! încercă Martin să spargă 
gheaţa, vrând să relaxeze atmosfera. Este doar o poveste veche 
de dragoste. De fapt, cea mai veche din lume, după cea trăită 
de Adam și Eva. 

Părintele Graham făcu o grimasă. 

— Este povestea unei dragoste interzise, Martin. Care nu ar fi 
trebuit să se întâmple vreodată. 

— Dar, părinte... mormăi Martin. Datorită acestei dragoste, 
„fiii lui Dumnezeu”, o specie de îngeri superiori rasei umane, au 
hotărât să destăinuie cunoașterea lor strămoșilor noștri 
expulzați din Paradis. Dacă ceea ce se povestește în această 
carte este adevărat, au făcut-o căsătorindu-se cu femei 
pământene și au îmbunătăţit specia noastră. Ce e atât de rău în 
asta? Specia lor a fost în beneficiul omenirii. Au fost primele 
căsătorii din istoria umanităţii! Căsătorii sfinte. Hierofanii. Uniuni 
între zei și oameni. 

— Căsătorii necurate, Martin! Pentru o clipă, sacerdotul vorbi 
pe un ton ascuţit și ameninţător, dar apoi se linişti. Ne-au adus 
dizgrație. Dumnezeu nu a privit nicicând cu ochi buni rasa care 
a apărut din acele uniri, motiv pentru care a hotărât să o 
distrugă prin Potop. Continui să susţin că nu mi se pare un lucru 
potrivit de amintit la nunta voastră. 

— Părinte, am intervenit eu, încercând să  domolesc 
întorsătura pe care o luase conversaţia, mi-aţi spus mai 
devreme că noi, femeile, nu eram înfățișate într-o lumină prea 
bună în Cartea lui Enoh... 

Planul meu funcţionă. Preotul se mai relaxă puţin, dar nu își 
moderă severitatea cuvintelor. 

— După Enoh, „fiicele oamenilor” sunt mereu inferioare „fiilor 
lui Dumnezeu”, spuse el. Aceștia abuzează de ingenuitatea 
voastră, vă lasă însărcinate cu urmași îngrozitori, uriași diformi 
și titani, și, pe deasupra, aruncă asupra voastră răspunderea de 
a fi pătat noua specie. Este o poveste îngrozitoare. 

— Dar, părinte, am spus eu zâmbind, totul este doar un mit... 

Nu ar fi trebuit să spun asta. 

James Graham se ridică de pe scăunelul de bucătărie pe care 
se așezase și îmi smulse cartea din mână. Dacă până atunci nu 
își arătase emoțiile, masca îi căzu repede. 

— Un mit? rosti el zgomotos. De-ar fi fost așa de simplu! 
Această carte conţine puţinele informaţii care ne-au parvenit cu 


84 


privire la originile civilizației noastre. Ce s-a întâmplat înainte de 
Potop, înainte ca Istoria să înceapă de la zero. Nu există altă 
cronică a originilor noastre mai exactă ca aceasta. 

— Dar și Potopul este o fabulă... am insistat eu. 

— Stai așa! ne întrerupse Martin brusc. Julia, îți amintești de 
vizita noastră de ieri-seară? 

Am încuviinţat, surprinsă. Mi-o aminteam chiar foarte bine. 

— Și îţi amintești ce ţi-am spus despre familia mea și John 
Dee? 

— Că familia Faber e obsedată de el? 

— Grozav, suspină el. Permite-mi să-ţi mai povestesc ceva: 
suntem obsedaţi de el pentru că Dee a fost primul occidental 
care a avut acces la Cartea lui Enoh și, mulţumită lui, primul 
care s-a interesat în mod științific de efectele Potopului. Acel 
episod, indiferent că a fost vorba de un fenomen local restrâns 
în zona Mesopotamiei sau unul global, precum o schimbare 
climatică, chiar a existat. Și s-a produs nu o dată, ci de cel puţin 
două ori. Ultima dată a fost în urmă cu opt sau nouă mii de ani. 
Dee a fost primul care a dedus aceasta din textul pe care tocmai 
l-ai citit. 

— Chiar crezi că Potopul a existat? l-am întrebat eu, uimită. 

— Bineînţeles. 

— Și de ce vrei să amintești despre asta la nunta noastră? 

— Familia mea este interesată de Dee, Enoh și originile 
omenirii de generaţii întregi. Mama mea a învăţat limbi moarte 
doar ca să poată citi Cartea lui Enoh în limba originală. Tata s-a 
specializat în fizică pentru a putea traduce în cuvinte tehnice 
metaforele lui despre Paradis și despre călătoria profetului. lar 
eu în biologie și climatologie, ca să confirm că ceea ce 
povestește profetul chiar a avut loc între prima și a doua mare 
inundație a lumii, aproximativ între anii 12.000 și 9.000 î.Hr. 
Este... un fel de omagiu adus rădăcinilor mele. 

— Sunteţi o familie de monștri! 

Martin nu aprecie simţul meu ironic. 

— În plus... spuse el ezitant, într-un fel, eu și părinţii mei 
suntem ultimii dintr-o specie vastă de apărători ai acestei 
moșteniri. 

— Vorbești serios? am râs eu. 

— Ai face bine să crezi, domnișoară, interveni părintele 
Graham, dând din mâini ca și cum ar fi vrut să alunge amintirile 


85 


pe care i le trezea acea mărturisire. John Dee a fost o verigă în 
acest lanț. La fel și Roger Bacon, un franciscan din secolul al XII- 
lea, care avea o minte leonardiană. Și Paracelsus, doctorul. ȘI 
misticul Emanuel Swedenborg. Inclusiv Newton. Și mulți alții, 
care vor rămâne anonimi pentru totdeauna. 

— Ascultă, Julia: cu două sute de ani înainte ca un explorator 
scoţian pe nume James Bruce să descopere Cartea lui Enoh, Dee 
cunoștea deja din memorie cele mai multe pagini din aceasta. 
De fapt, a studiat atât de profund întâlnirile descrise între profet 
și îngeri, încât a descoperit o metodă prin care îi putea invoca 
după bunul plac, prin intermediul unor relicve care datează 
dinaintea Potopului. 

— Adamantele! 

— Exact. Martin zâmbi sincer. Dee le-a folosit deoarece dorea 
să reconstruiască adevărata istorie a speciei noastre. A 
descoperit că prin venele noastre mai curge sânge divin, din 
pricina acelor îngeri care au îndrăznit să îl sfideze pe Yahve și să 
se amestece cu strămoșii noștri. Și-a mai descoperit ceva: că 
mânia lui Dumnezeu nu s-a potolit odată cu alungarea lui Adam 
și a Evei din Paradis sau după Potop. 

— Ce vrei să spui? 

— Adamantele i-au vorbit despre o a Treia Cădere. Pe care a 
anunţat-o și Enoh, și care ne va ajunge, mai devreme sau mai 
târziu, prin foc. Specia noastră este din nou în pericol, Julia. De 
aceea vreau să-mi amintesc despre aceasta în ziua nunţii 
noastre. Poate că, într-o zi, va trebui să o salvăm împreună... 


28. 


În lumea reală, lucrurile deveneau din ce în ce mai ciudate. 
Norul fosforescent, care, cu câteva minute în urmă, plutise 
deasupra catedralei Santiago, coborâse la nivelul solului, 
scurgându-se precum zăpada densă printre colonade. Începuse 
ca un fel de măzăriche măruntă, dar, din cine știe ce motiv, se 
transformase într-un abur elastic, care se întindea deasupra 
dalelor de granit, impregnând totul în calea lui. 

Odată ce se revărsa, efectele lui asupra persoanelor și a 
fiinţelor erau surprinzătoare. Acea geoplasmă transporta în 


86 


interiorul ei o sarcină electrică capabilă să defecteze pe rază 
largă orice aparat și să satureze sistemul nervos al mamiferelor 
și păsărilor. Doar o îmbrăcăminte specială, precum cea purtată 
de ocupanţii elicopterului staționat în Piaţa Obradoiro, garanta o 
anumită imunitate în fața acestui fenomen. Textura acesteia era 
proiectată pentru a devia descărcări electrice prin intermediul 
solului, la fel ca o priză împământată obișnuită. 

— Înainte! Să mergem! 

Sheikh-ul știa ce avea de făcut după deschiderea „cutiei”. Le 
poruncise oamenilor lui să plaseze deasupra armelor pe care le 
purtau niște lanterne speciale, izolate într-o carcasă similară 
costumelor lor, și să se deplaseze rapid spre interiorul singurei 
clădiri din piaţă păzite de poliţie. Era evident că acolo se afla 
Julia Álvarez. 

Cei trei evitară cu abilitate trupurile inerte ale mai multor 
bărbaţi în uniforme. Aceștia se prăbușiseră chiar lângă ușa 
cafenelei. Aveau ochii deschişi, sticloși, privind în gol. 
Bineînţeles, niciunul nu opuse rezistenţă. Nici ospătarul, pe care 
îl găsiră întins pe pământ, schimonosit la faţă și cu o grămadă 
de farfurii făcute țăndări în jurul lui. 

— Cât durează efectul Amrak-ului, stăpâne? 

Întrebarea pe care i-o adresă Waasfi, băiatul cu părul prins în 
coadă și tatuaj în formă de șarpe pe obraz, îl făcu pe sheikh să 
se întoarcă spre acesta: 

— Întrebarea nu este cât durează efectul, ci cât de mult îi 
afectează pe oameni. E posibil ca unii dintre ei să nu se mai 
trezească, frate. Atât de puternic este efectul. 

În timp ce lumina interiorul intact al localului, sheikh-ul 
schimbă subiectul de discuţie: 

— Ai văzut-o pe soţia lui Martin în catedrală. Ai recunoaște-o 
dacă ai vedea-o din nou? 

— Ajo. Fără îndoială. 

Merseră tăcuţi până la capătul localului. Toate mesele erau 
goale, mai puţin una, la picioarele căreia zăceau alte două 
trupuri. Primul era un individ bine făcut, înalt, care căzuse cu 
faţa în jos, cât era el de mare. Al doilea era o femeie. Se 
dezechilibrase pe spate, împiedicându-se de propriile ei 
picioare. Încă stătea în șezut, cu capul în piept, ca o păpușă 
ruptă. 

Waasfi îi ridică bărbia. 


87 


Ea era. Julia. Părea supărată, ca și cum moartea, sau orice ar 
fi provocat „cutia”, o prinsese în mijlocul unei conversații. „Are 
ochi verzi, frumoși”, se gândi el. 

Când lumina de la lanterna lui Waasfi trecu peste chipul Juliei, 
pupilele i se contractară. 

Armeanul zâmbi. 

— Aici e, anunţă el, fără să retragă lumina. 

Sheikh-ul abia de îi acordă vreo atenţie. Se pusese pe vine 
lângă uriașul în costum negru și se forța să îl întoarcă, pentru a-l 
identifica. 

Când în sfârșit reuși, se întunecă la faţă. 

— S-a întâmplat ceva? 

Maestrul lui clătină din cap, consternat. _ 

— Aveai dreptate, Waasfi. Sunt pe urmele lui Martin. Il cunosc 
pe acest bărbat... 


29. 


Încă de când eram mică, am auzit spunându-se că, atunci 
când mori, primul lucru pe care îl vezi este un far enorm și 
orbitor, la capătul unui tunel, care te atrage iremediabil. Am mai 
auzit și că, în acel moment, rudele și prietenii care au murit 
înaintea ta îţi ies în întâmpinare, te liniștesc și te ajută să treci 
de acea lumină din care nimeni, poate în afară de Enoh, nu s-a 
mai întors vreodată. 

Ei bine, când am văzut-o eu, m-am simţit îngrozitor de 
singură. Canalul prin care rătăcea mintea mea rămase gol. 
Tăcut. Pustiu. lar eu simțeam doar cum acea lumină 
tulburătoare mă ardea până în adâncul fiinţei, la fel cum o torță 
ar arde o grămadă de paie. Pe loc, toţi neuronii îmi trosniră de 
durere. Și chiar dacă acea impresie dură doar o cilipită, m-am 
simţit extenuată. Frântă. Ca și cum puţina forță pe care o mai 
aveam s-ar fi dizolvat pentru totdeauna. 

Atunci m-au năpădit din nou amintirile, revărsându-se valuri- 
valuri în mintea mea. 

„Am murit, mi-am repetat resemnată, fără să îmi dau seama 
cât de surprinzător era să gândești ceva în starea aceea. Acum 
urmează doar întuneric.” 


88 


Evident, m-am înșelat. 

O amintire se ivi numaidecât. Mă luă prin surprindere. Mereu 
crezusem că, atunci când trecem de partea cealaltă, memoria 
noastră avea să își deruleze amintirile din copilărie. Aparent, era 
o credință eronată. Imaginea care se contura în ceea ce mai 
rămăsese din mintea mea conștientă era cu Martin, scoțând una 
din acele așa-numite pietre din geanta mea și așezând-o ferm 
pe masa din bucătăria părintelui Graham. 

— lat-o! spuse el. 

Logodnicul meu făcuse un gest atât de explicit, încât am 
așezat-o numaidecât și eu pe a mea lângă a lui. Mă întorceam 
din nou la clipele dinaintea nunții mele. 

Preotul parohial din Biddlestone, surprins, se uită fascinat la 
talismanele noastre. 

— Sunt ceea ce cred eu că sunt, Martin? întrebă el. 

— Cele două care i-au aparținut lui John Dee. 

— Adamantele? 

Martin încuviinţă. 

— Mama ta mi-a vorbit mult despre ele. Nu așa mi le-am 
imaginat. 

— Toată lumea se așteaptă la ceva ca o piatră lustruită, mai 
mare și mai lucrată, încuviință Martin. Ceva asemănător „oglinzii 
aburinde” a lui Dee. 

— Ce naiba mai e și „oglinda aburindă”? 

Cei doi bărbaţi zâmbiră când auziră întrebarea. 

— Of, Julia. Nu știi chiar nimic! îmi reproșă Martin pe un ton 
dulce, așa că nu îmi pică rău. Când a murit John Dee, o mare 
parte din biblioteca și colecția lui de artefacte a ajuns în mâinile 
unui anticar britanic, pe nume Elias Ashmole. A fost unul dintre 
fondatorii Societăţii Regale din Londra, un lider al științei 
moderne. Cu toate acestea, avea o credinţă secretă: se număra 
printre cei care credeau că era posibil, ba chiar recomandabil să 
se comunice cu îngerii. Obsedat de acest lucru, a descoperit, 
printre nimicurile lăsate de Dee, o „oglindă aburindă” și a 
încercat să o întrebuințeze în folosul lui. De fapt, era o bucată de 
obsidian foarte lustruită, mai mult ca sigur de origine aztecă, ce 
astăzi se află la Muzeul Britanic. 

— Măcar oglinda arată ciudat, dar pietrele astea... spuse 
părintele Graham, cântărindu-le, par unele obișnuite. 


89 


— Aici aveți perfectă dreptate, părinte. Dacă nu s-ar cunoaște 
proveniența lor, ar trece neobservate până s-ar activa. De 
aceea, de fiecare dată când le mutăm dintr-o ţară în alta, le 
declarăm la vamă, lăsând astfel o urmă cu privire la ruta lor, în 
cazul în care purtătorii lor le pierd. 

— Te gândești să le scoţi din Anglia? 

— Poate. 

— Spune-mi, fiule, aţi verificat deja dacă sunt de origine 
pământeană? 

Întrebarea preotului mă tulbură, iar răspunsul lui Martin și mai 
tare: 

— Doar par așa, părinte, spuse acesta. Bănuiesc că mama ar 
spune că nu a reușit să identifice vreuna la fel în nicio litotecă 
din lume. 

Bătrânul pipăi din nou prima piatră, avid. 

— Şi ea de unde le-a scos? am întrebat eu. 

— Însoţeau un exemplar vechi din Cartea lui Enoh, patrimoniu 
de familie. Erau integrate în copertă. În Antichitate, copertele 
celor mai bune cărți se ornau frecvent cu obiecte de valoare. 

— Și se știe dacă mai există și alte exemplare ale cărții 
încrustate cu pietre asemănătoare? am intervenit eu. 

— Nu, Julia. Și dacă există, nu au fost găsite. Părinţii mei au 
petrecut ani de zile căutând și alte adamante și au reușit să 
descopere doar referinţe. Știi tu, menţiuni în legende, cronici ale 
conchistadorilor și alte texte de genul acesta. Sunt relativ 
populare în folclorul american. 

— În America? 

Părintele Graham, care se juca în continuare cu pietrele, i le 
înmână lui Martin, apoi se alătură din nou conversaţiei noastre. 

— Aluziile la adamante, spuse el, sunt la fel de frecvente 
precum istoria Potopului, draga mea. Ai auzit despre epopeea lui 
Naymlap? Este destul de cunoscută în Peru. 

— Nu cred că Julia e interesată de astfel de lucruri, părinte, 
interveni Martin. 

— Ba da! Chiar mă interesează. 

— De când? Nu te-am auzit vorbind niciodată despre 
mitologie! 

— Atunci, astăzi este o zi bună ca să încep, i-am răspuns eu 
pe un ton înfumurat. 

Preotul continuă, fericit: 


90 


— Naymlap a fost un misterios navigator precolumbian, care 
a ajuns pe coastele din Peru ghidat de o astfel de piatră. 
Băștinașilor le-a spus că datorită ei putea auzi instrucţiunile 
zeilor lui și nu se rătăcea niciodată. 

— Interesant. Părinte, știți cumva care ar fi cea mai veche 
referire la aceste pietre? 

— Este o întrebare ușoară, surâse el. Pionierii în manevrarea 
lor au fost sumerienii. Cel mai cunoscut a fost un anume Adapa, 
un fel de Adam, a cărui înălțare spre tărâmul zeilor conţine 
atâtea paralelisme cu aventura lui Enoh, încât este aproape 
sigur că a fost vorba de aceeași persoană. 

Părintele Graham rămase tăcut o clipă, ca și cum ar fi încercat 
să își pună ordine în idei înainte să continue. 

— Cărţile antice sunt pline de paralelisme inexplicabile de 
acest fel. Indiferent că sunt de natură culturală sau de orice altă 
natură, eroii lor se dedică mereu acelorași sarcini și sunt 
obsedațţi de relicve identice. Cu mulţi ani în urmă am scris o teză 
pe această temă și am demonstrat că specia noastră tratează 
de mii de ani aceleași teme esenţiale: moartea, contactul cu 
Dumnezeu și, într-o mai mică măsură, dragostea și temele 
derivate din aceasta. 

— Într-adevăr? Și ce aţi studiat mai exact, părinte? 

— Mitologie comparată. 

— Și ce aţi comparat? 

— Chiar legende despre Potop. 

— Măi să fie. 

— Potopul este cea mai veche și cea mai răspândită poveste 
din lume, draga mea. Și cea mai omogenă. Toate versiunile ei, 
fie ele babiloniene sau central-americane, povestesc în esenţă 
același lucru și reflectă o teroare atavică universală. Uta- 
napiștim din Sumeria, de exemplu, ar putea fi fratele geamăn al 
lui Noe al nostru. La fel și Deucalion din Grecia. Sau Manu, eroul 
din Rig Veda hindusă, care a naufragiat pe vârful unui munte în 
timpul creșterii apelor. Toţi au supraviețuit Potopului pentru că 
Dumnezeu i-a anunţat despre catastrofă, și tuturor le-a cerut să 
construiască o arcă de dimensiuni foarte exacte în care să se 
salveze. 

— Nu o arcă. Aceeași arcă! spuse Martin. Tăblițele de lut 
sumeriene care descriu această istorie sunt cunoscute drept 
Epopeea lui Ghilgameș și fac referire la construirea unei nave cu 


91 


aceleași dimensiuni ca nava biblică. Singurul lucru care 
diferenţiază cele două relatări este faptul că sumerianul apare, 
la rândul lui, în cadrul altei povești, în care se narează eforturile 
regelui Ghilgameș de a-l cunoaște pe singurul supravieţuitor al 
lumii dinaintea Potopului: Uta-napiștim. 

Probabil că mă credeau o proastă. Sau, mai rău, o incultă. 
Chiar dacă auzisem despre Epopeea lui Ghilgameș, epoca în 
care fusese elaborată, în jurul mileniului al patrulea înaintea erei 
noastre, nu intra deloc în sfera cunoștințelor mele istorice. 

— Vă rog să continuaţi, am insistat eu. 

— Este o poveste foarte interesantă, Julia. Este odiseea unui 
muritor, Ghilgameș, care, supărat pe zeii care îl condamnaseră 
să îmbătrânească și să moară, hotărăște să îl caute pe singurul 
om din istorie care a reușit să scape din acest ciclu. Acest Uta- 
napiștim se dovedește a fi un rege misterios, care a trăit cu 
secole înaintea lui. Obsesia lui de a-l cunoaște pe acel nemuritor 
și de a-i smulge secretul vieţii veșnice, luptele lui împotriva 
zeilor și a creaturilor îngrozitoare trimise de aceștia vor avea ca 
premiu un interviu în Paradis cu Uta-napiștim. lar acolo, acesta îi 
va vorbi despre Potop ca momentul în care speranţa de viaţă a 
oamenilor s-a redus în mod dramatic, din cauza decăderii 
speciei noastre. După estimările mele, acest declin genetic 
trebuie să se fi produs cu aproximativ unsprezece sau 
douăsprezece mii de ani în urmă, după ce ne-am amestecat cu 
o rasă toxică. 

— „Fiii lui Dumnezeu” despre care vorbește Enoh în cartea 
lui? 

— Fără îndoială. 

M-am tulburat când am văzut cât de informat era Martin 
despre miturile sumeriene. Nu mi-am imaginat că lecturile lui 
recreative acopereau atâtea teme. 

— Și cum aţi datat epoca în care au avut loc aceste 
întâmplări? am întrebat eu perplexă. 

— Să spunem că, din punct de vedere paleoclimatic, atunci se 
potrivește cel mai bine o catastrofă de natura Potopului. 

— Și de ce te interesează atât de mult această temă? Nu ești 
istoric! Nici genetician! 

— Femeie, zâmbi el. De fapt, în spatele tuturor acestor mituri, 
se ascunde cronica primei schimbări climatice globale trăite de 
omenire. 


92 


— Doar de aceea? 

— O să vezi: în timpul întâlnirii dintre Uta-napiștim și 
Ghilgameș, primul îi descoperă că, de fapt, zeul Enki a salvat 
specia noastră de la moarte prin înec. 

— Acum înțeleg și mai puţin. Dacă un zeu ne-a salvat, cine 
ne-a condamnat? 

— Ajung și acolo, chérie. Sumerienii îl descriu pe Enki ca 
fratele și veșnicul rival al divinității care a vrut să ne distrugă. li 
spuneau Enlil. De fapt, iudeii, când au copiat această poveste în 
timpul exodului în Mesopotamia, i-au schimbat numele în Yahve. 

— Bine, nu e o certitudine... protestă părintele Graham, 
încruntându-se. 

— Dar e mai mult decât probabil, părinte. Atât Yahve, cât și 
Enlil au fost zei posesivi și răi. Cel de-al doilea, îndeosebi, era 
foarte obsedat de specia noastră. Ne considera niște creaturi 
mizere, zgomotoase și a hotărât să ne nimicească, la fel ca 
Yahve din Biblie. Din fericire, fratele lui, Enki, nu era de acord, și 
i-a trecut prin minte să-i ceară lui Uta-napiștim să construiască o 
ambarcaţiune care să reziste la capcana pe care o pregătea 
Enlil. Trebuia să fie o navă mare, cu înfățișare de casetă, și 
ermetică pentru a rezista forței apelor. Și a dotat-o cu două 
pietre prin care puteau să comunice cu El. 

— Două pietre... am murmurat eu. 

— Ghilgameș le menţionează la sfârșitul povestirii, când se 
apropie de Uta-napiștim în Paradis, și constată nu doar că 
acesta este în continuare în viaţă, ci și că se menţine tânăr. 

— Și pietrele? am insistat eu. 

— Erau obiecte artificiale, sculptate de zei. Proba fizică a 
existenţei lor, murmură el pe un ton incitant. De fapt, Ghilgameș 
spune că acestea sunt singurele care deţin puterea de a-i 
convoca. Motiv pentru care se foloseau doar în cadrul 
ceremoniilor foarte sfinte, când forța celor sărbătorite le 
conferea o energie specială cu care reușeau să se apropie de 
cer. 

— Și tu vrei să le folosești azi? La nunta noastră? am spus eu, 
dându-mi seama încotro se îndreptau lucrurile. 

Martin încuviinţă. 

— Exact, chérie. 


93 


30. 


Benigno Fornés alergă cât putu de repede spre dormitoarele 
palatului arhiepiscopal. Cu respiraţia tăiată, ajunse în pragul 
camerei secretarului monseniorului și bătu la ușă, până i se 
deschise. Acestuia preotul nu îi făcu o impresie prea bună: tot 
asudat, cu o lanternă în mână și cu ochii ieșiți din orbite, pentru 
o clipă se întrebă dacă bătrânul nu își pierduse cumva minţile. 
Fornes trebui să îi jure că îl trezise din motive importante. Părea 
emoţionat. Repeta întruna că lnălțimea Sa trebuia neapărat să 
vadă ceva. Și cât mai repede posibil. 

— La ora asta? bombăni secretarul. 

— Îmi pare rău. Este o chestiune între mine și monsenior și 
are o importanţă capitală, îi răspunse bătrânul. 

— Importanță? Pentru cine, părinte? 

— Pentru Biserică. 

Secretarul ezită, dar, în cele din urmă, cedă: 

— Ar fi bine să fie așa, părinte Benigno. Il voi suna, deși 
trebuie să vă amintesc că vă veţi asuma întreaga răspundere 
pentru acest abuz. 

— Grăbiţi-vă, vă rog. 

Mai erau câteva minute până la ora patru dimineaţa când, în 
sfârșit, monseniorul, palid și tulburat, ajunse în camerele 
secretarului lui. Juan Martos preferase să procedeze așa. 
Imbrăcase cât mai rapid un costum de culoare închisă și încă nu 
își terminase de încheiat nasturii de la guler, când îl salută 
întrebător pe preot. Îl găsi tot un pachet de nervi, învârtindu-se 
în cerc pe coridor, cu mâinile împreunate, ca și cum ar fi căutat 
alinare în rugăciune. 

— Ei bine? Ce e atât de important? 

— Mă iertaţi, Înălţimea Voastră, spuse bătrânul ezitant, nu 
vreau să vă rețin cu vorbe goale; de fapt, trebuie să vă arăt 
ceva. 

— Să îmi arătaţi? Ce anume? Unde? 

— In catedrală. 

— Credeam că v-am spus răspicat că trebuie ţinută închisă 
până când poliţia își încheie investigația. 

Fornes îl ignoră. 

— Vă amintiţi că vorbeam despre un semnal? 


94 


Martos fu luat prin surprindere. Își imaginase că părintele 
Benigno, păzitorul hotărât al catedralei lui, voia să îi arate ceva 
mai lumesc. Poate ceva care avea legătură cu schimbul de 
focuri de armă din seara aceea. 

— Bineînţeles... încuviință el, tulburat. Dar, părinte, nu puteaţi 
aștepta până la micul dejun ca să vorbim despre legende? 

„Legende?” Fornés făcu o grimasă. 

— Nu se poate, monseniore, răspunse acesta. Eminenţa 
Voastră ocupă această funcţie doar de trei ani. lar eu de peste 
patruzeci. Trebuie să vă arăt ceva, chiar acum, înainte să vă 
explic ce se întâmplă. Incidentul din catedrala noastră nu a fost 
întâmplător. Acum sunt sigur de asta... 

Intrigat, arhiepiscopul îl urmă spre biserică pe bătrânul cel 
agitat. Străbătură același coridor pe care bătrânul îl parcursese 
deja de două ori în noaptea aceea, și se îndreptară spre pecetea 
de pe Poarta de Argint. După ce lăsară în urmă altarul principal 
și străbătură transeptul, preotul se îndepărtă spre punctul exact 
pe care voia să i-l arate. 

— Cu patru decenii în urmă, monseniore, unul dintre 
predecesorii mei mi-a povestit o întâmplare ciudată, începu 
bătrânul. Mi-a explicat că, pe parcursul a cel puţin cinci sute de 
ani, acest loc a fost considerat sanctuarul cel mai vestic al 
Creștinismului și, ca atare, un fel de biserică a sfârșitului lumii. 

Arhiepiscopul Martos nu spuse nimic. Rămase în picioare, 
ascultându-l cu atenţie. Fornes continuă: 

— În secolul al XII-lea, curia era atât de convinsă că 
Compostela avea să fie primul loc de unde se va putea observa 
venirea Împărăției Cerurilor, încât a hotărât în secret să o 
decoreze cu o simbolistică potrivită funcției ei. Au demontat 
ornamentele romanice vechi și le-au înlocuit cu altele, conform 
misiunii ei apocaliptice. Așa că Porticul Gloriei al nostru, 
monseniore, a devenit întruparea chintesenţei acestui proiect. 
De fapt, cum bine știți, imaginile lui vestesc venirea Noului 
lerusalim, orașul ceresc care va impune o nouă ordine mondială. 

— Bun, și? 

— Se credea că ordinea aceea, Înălțimea Voastră, va deveni 
cunoscută când se vor rupe cele șapte peceţi care ţin închisă 
cartea misterioasă despre care se vorbește în Apocalipsa lui 
loan. O carte care păstrează instrucţiunile cu privire la primirea 
ierarhiilor care ne vor conduce spre lmpărăţia Cerurilor, când va 


95 


veni Sfârșitul Vremurilor. Evident, Înălţimea Voastră, pentru a 
avea acces la ele, mai întâi trebuiau găsite peceţile. 

Monseniorul Martos clipi rapid, nevenindu-i să creadă. 

— Și dumneavoastră, părinte, credeți că aţi găsit o pecete? 

— Veţi vedea: nu e vorba despre a crede sau nu. Cert este că 
a apărut în catedrala dumneavoastră. Asta vreau să vedeți. 

— Părinte Fornes, eu... 

— Nu spuneți nimic. Trebuie doar să priviţi. E chiar în faţa 
dumneavoastră. 

Juan Martos se aplecă spre punctul pe care i-l indica preotul, 
cu intenţia de a nu crede nici măcar un singur cuvânt din ce 
auzise. Când colo, văzu o inscripţie perfectă, întunecoasă, 
sculptată sau turnată, nu își putea da seama, cu o 
meticulozitate care depășea obiceiurile vechilor sculptori 
medievali și care semăna cu un L inversat, de mărimea unei foi 
A4. Își trecu vârful degetelor peste ea și o privi foarte sever. Cu 
toate acestea, în pofida insistențelor preotului, monseniorul 
Martos nu o interpretă în niciun fel. În timp ce o privea, se 
întreba cărui alfabet îi aparţinea. 

— E o literă celtică? spuse el la întâmplare. 

— Nu. Nici ebraică, Înălţimea Voastră, interveni Fornés. Nu e 
pământeană, de fapt. 

— Știţi ce e? 

Preotul își cobori privirea, evitând să răspundă. 

— Pun pariu că bărbatul în care au tras în seara aceasta în 
catedrală v-ar putea răspunde. Poliţia susține că una dintre 
restauratoare l-a surprins îngenuncheat aici, ca și cum s-ar fi 
rugat sau ar fi căutat ceva pe perete. 

— Aici? 

Preotul încuviinţă, sobru. 

— Știţi ce cred eu, monseniore? Cred că cineva și-a propus să 
desfacă peceţile despre care se vorbește în Apocalipsă și a 
găsit-o pe prima în catedrala noastră. Asta înseamnă că 
bărbatul acela trebuie prins și adus la noi cât mai repede. 
Trebuie să vorbim cu el. 

Martos se uită foarte trist la părintele Fornés. Bietul preot, se 
gândi el, își pierduse minţile. 


96 


31. 


— Copiii mei, îmi pare rău că trebuie să încep acest ritual cu o 
scurtă istorioară. 

Era ora prânzului în acea superbă zi de iunie, când părintele 
Graham începu ceremonia nunţii noastre. Bătrânul părea să fi 
uitat schimbul de impresii avut cu Martin și cu mine și se 
pregătea să oficieze ceea ce se aștepta să fie o celebrare 
aparte. Işi trecu privirea de pasăre răpitoare peste puținii invitați 
care se hotărâseră să ne însoțească. Incăpeau cu toții în primele 
trei rânduri de bănci, foarte aproape de altar, la un pas distanţă 
de scaunele pe care stăteam eu și Martin, în centrul capelei. Imi 
aminteam foarte bine chipurile lor, hainele lor, până și gesturile 
lor. 

— Îmi plac foarte mult istorioarele, spuse el, zâmbind. Mai 
ales cele vechi. Cea pe care am pregătit-o pentru astăzi ne va 
ajuta să înțelegem de ce ne-am adunat tocmai în acest loc 
frumos. Din nefericire, aproape nimeni nu își amintește că, 
atunci când primii creștini au ajuns în Anglia, prin secolul al 
șaselea, au crezut că au nimerit în ruinele Paradisului 
pământesc. Sfântul Grigorie cel Mare, unul dintre cei patru mari 
doctori ai Bisericii, pontif roman și un înţelept de mare prestigiu, 
a dedus acest lucru. Interesul lui de a converti Anglia s-a născut 
întâmplător. Fiind papă, Sfântul Grigorie călătorea frecvent la 
Roma. Vaticanul nu era atât de ostentativ sau sofisticat pe cât 
avea să devină mai târziu, iar un pontif putea să se plimbe 
printre oamenii de rând în mod absolut normal. Într-o zi, în timp 
ce vizita una dintre pieţele de sclavi din oraș, a dat peste un 
grup de copii care urmau să fie vânduți la licitaţie. Toţi erau 
incredibil de frumoși. Aveau ochii albaștri, părul deschis la 
culoare și expresii suave, care păreau să emane bunătate în cea 
mai pură stare. Pontiful, curios, s-a apropiat de ei și i-a întrebat 
despre originea lor. „Suntem ang/os”, au răspuns aceștia. Dar el 
a înțeles „angelos”:€, iar acel moment de confuzie - oare? - 
avea să schimbe cursul istoriei. După ce a aflat de unde 
proveneau, i-a cumpărat, i-a eliberat și a hotărât că avea să le 
convertească ţara la credința în Hristos. După aceea, l-a trimis 


16 angelos: îngeri (n. tr.). 
97 


pe Sfântul Augustin ca să ne predice religia adevărată și i-a mai 
spus să numească aceste pământuri Angeland"”. De aici provine 
termenul Englandi&. Pământul îngerilor. Ei bine, dragii mei, 
urmași ai acelor primi englezi crezuţi a fi îngeri sunt și cei doi 
prieteni cărora vreau să le dau cuvântul. 

Atunci, părintele Graham îi privi pe cei prezenţi pe deasupra 
ramei ochelarilor, oprindu-se scurt la Sheila și Daniel, care se 
aflau la câţiva pași distanță în stânga mea. 

— Aceștia, spuse părintele, arătând spre cei doi, vor să vă 
transmită un mesaj din partea familiei mirelui. Poftiţi, îi îndemnă 
el. Vă rog să veniţi la altar... 

Sheila își aranjă pălăria spectaculoasă, cu boruri largi și flori 
galbene și se ridică prima. Arăta magnific. Rochia ei neagră cu 
paiete îi scotea în evidenţă pielea albă, care strălucea sub 
lucarna bisericii. Un nor de parfum scump o însoţi pe drumul ei 
scurt. Daniel o urmă fără să scoată un sunet. Uriașul cu părul 
ciufulit purta un costum de tweed și o cravată asortată, care îl 
făceau să pară și mai profesoral ca în seara anterioară. Spre 
surpriza mea, el fu cel care vorbi. 

— Părinte, stimaţi amici... își drese vocea, privindu-ne pe toţi, 
pe rând. Mă tem că și astăzi este în continuare dificil să faci 
diferenţa între un înger și un englez bun. 

Am râs toți. 

— Nu, nu. Își flutură mâinile prin faţa chipului strălucitor și 
rozaliu. Nu o luaţi ca pe o glumă, vă rog. Una din cele mai vechi 
tradiții ale familiei Faber este ca la nunțile lor să se citească un 
fragment din Cartea /ui Enoh, care vorbește tocmai despre cât 
de dificil era în vremurile antice să recunoști îngerii. Spre 
deosebire de ceea ce cred mulți, îngerii nu sunt acele creaturi 
naive cu aripi, care plutesc ca niște vrăbii deasupra noastră. Nu- 
i așa, băiete? 

Martin, lângă mine, încuviință, zâmbind larg. Daniel continuă. 

— Ce se petrece aici? l-am întrebat eu în șoaptă, tulburată. O 
să ne ţină o conferinţă? 

— Am crezut că îţi plac miturile, spuse el, oarecum ironic, fără 
să își mute privirea de la altar. Așa încât, cu acordul tău, le-am 
cerut să ne ţină o scurtă lecţie despre angelologie. 

— Dar, Martin...! 


17 Angeland: ţara îngerilor (n. red.). 
18 England: Anglia (n. tr.). 
98 


— Şşş. Ascultă-i, chérie, bine? 

Daniel ne privi fără să își întrerupă discursul. 

— Permiteţi-mi să vă precizez care era înfățișarea iniţială a 
îngerilor, spuse el, vorbind mai tare. In ultimele capitole din 
Cartea lui Enoh se povestește o anumită aventură a lui Lameh, 
tatăl lui Noe, care, ca toţi ceilalţi din specia lui, era profund 
înfricoșat de acele creaturi blonde și frumoase, capabile să se 
plimbe printre noi fără să atragă atenţia. Lameh i-a numit 
„păzitori”, deoarece credea că Dumnezeu îi trimisese pe 
Pământ, după alungarea lui Adam și a Evei din Paradis, ca să 
aibă grijă că nu vom mai cădea în dizgrație. Acele creaturi 
divine infiltrate printre oameni patrulau prin orașe, piețe și școli, 
asigurându-se că toate lucrurile erau în ordine. li certau pe cei 
care încălcau legea lui Dumnezeu sau pe cei care tulburau 
pacea socială. Erau un fel de poliţie secretă. De fapt, au fost 
respectaţi până într-o zi, când a început să se răspândească 
despre ei un zvon îngrozitor. Daniel își arcui sprâncenele 
stufoase, accentuând tensiunea celor spuse. Aparent, mai mulți 
păzitori lăsaseră însărcinate femei pământene, asigurându-le 
urmași asemănători lor. De aceea, când soţia lui Lameh a adus 
pe lume un fiu cu ochi și păr de culoare deschisă, soțul ei a 
devenit suspicios. l-a pus numele Noe, care înseamnă „alinare”, 
și l-a ţinut sub observaţie strictă. Cu toate acestea, Lameh a 
murit fără să știe că Dumnezeu îl alesese pe acel băiat hibrid și 
familia lui ca să ne salveze din Potop. Și că o făcuse deoarece, 
fără să înceteze a fi uman, fiul lui metis avea capacitatea de a 
auzi vocea lui Dumnezeu. De a comunica cu El. Precum un 
medium... 

— Bine, bine, mormăi părintele Graham în spatele lui, 
făcându-i pe invitaţii noștri și pe mine să zâmbim din nou, 
reducând din seriozitatea discursului lui Daniel. Toate bune și 
frumoase. Dar trebuie să începem ceremonia și încă nu le-ai 
spus despre Enoh și cartea lui... 

— Oh, da. Bineînţeles, părinte. 

Daniel Knight îl privi pentru o clipă pe Martin, ca și cum ar fi 
așteptat permisiunea lui ca să continue. Și când crezu că o are, 
continuă. 

— Părintele Graham are dreptate. Capacitatea de medium a 
lui Noe a avut un precedent ilustru în patriarhul Enoh. Acesta a 
fost printre puţinii oameni care, înainte de Marea Inundaţie, a 


99 


avut contact direct cu acești păzitori și a învăţat mai multe 
despre ei. In pofida faptului că a fost un țăran obișnuit, a știut 
cum să le câștige prietenia. A învățat limba lor ciudată, a fost 
cel mai intim confident uman al lor, iar drept recompensă a fost 
înălțat la ceruri fără să cunoască bătrâneţea sau moartea. De 
fapt, Enoh a învăţat atât de multe despre ei, încât atunci când s- 
a întors din călătoria lui în lumea de dincolo, deținea deja o 
înțelepciune ciudată. Insista că o catastrofă îngrozitoare avea să 
se abată asupra planetei. Că ne mai rămăsese puţin timp ca să 
ne pregătim. Dar contemporanii lui l-au ignorat. De fapt, nimeni 
nu i-a luat în serios avertismentele până când Noe, stră- 
strănepotul lui, nu a adus din nou vorba despre aceasta. Nici pe 
el, așa cum bine știți, nu l-a băgat nimeni în seamă. 

— Îmi cer iertare că insist, domnule Knight, îl întrerupse din 
nou părintele Graham, dar le puteți explica cine a fost Enoh și 
dacă a existat cu adevărat? 

— Da, bineînţeles, încuviință acesta, tamponându-și cu un 
șerveţel broboanele de sudoare care începură să îi apară pe 
frunte. Eu și colega mea, Sheila, studiem de mult timp povestea 
lui și a anumitor pietre pe care se pare că acesta le-ar fi stăpânit 
și pe care le-ar fi adus din călătoria lui în ceruri. Și am 
descoperit că povestea lui a copiat-o pe cea a unui alt erou, 
născut în sânul primei mari civilizaţii de după Potop din istorie. 
Sumerul. Acolo au inventat oamenii roata, scrisul, legile, 
astronomia și matematicile. Acolo li s-a vorbit prima dată despre 
îngeri, care au fost descriși ca având aripi, dar nu pentru că 
chiar ar avea aripi, ci ca simbol al provenienţei lor celeste. Și tot 
acolo au fost acuzaţi că i-au răpit fiinţei umane cea mai de preţ 
comoară: darul nemuririi. Acel erou, a cărui existenţă reală este 
demonstrată de mai multe dovezi decât cea a lui Enoh, a fost un 
rege pe nume Ghilgameș. La fel ca patriarhul tradiţiei ebraice, și 
el a reușit să comunice faţă în faţă cu zeii și să pună piciorul în 
Tărâmul Ceresc al acestora, fără să fi trecut prin procesul 
îngrozitor al morții. 

Apoi continuă: 

— Prin urmare, permiteţi-mi să vă povestesc pe scurt odiseea 
lui, așa cum o narează tăbliţele cuneiforme antice care o conțin: 


EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ 


100 


— Totul s-a petrecut cu aproape cinci mii de ani în urmă, după 
Potopul Universal. Ghilgameș, al cărui nume înseamnă „cel care 
a văzut adâncul”, tocmai ce fusese încoronat în Uruk. Orașul lui 
era uimitor. Se situa pe malul estic al Eufratului. Ruinele lui au 
fost descoperite în anul 1844, la aproximativ două sute de 
kilometri sud-est de Bagdad, în Irakul modern, demonstrând, 
fără urmă de îndoială, că monarhul în cauză a existat cu 
adevărat. Astăzi se știe că a fost nu doar un mare războinic, ci și 
un filosof. Și-a văzut părinţii și mai mulți prieteni murind și a 
început să își dea seama că efectul trecerii timpului era și mai 
implacabil decât războiul. Toţi oamenii, bogați sau săraci, soldați 
sau ţărani, aveau să sfârșească într-un mormânt. Și el la fel. Și 
această certitudine l-a îngrozit. 

Într-o zi, a hotărât să-i mărturisească aceste temeri lui Șamaș, 
nașul lui. Acestuia, un bărbat raţional și responsabil, i s-a făcut 
milă de el. „Fiul meu, i-a spus acesta, când zeii au făurit 
omenirea, au hărăzit oamenilor moartea, făcându-ne nu doar 
imperfecţi, ci și manipulabili. Viaţa veșnică au păstrat-o pentru 
ei, și din nefericire acest lucru nu poate fi schimbat.” Șamaș i-a 
recomandat atunci lui Ghilgameș să uite de toate lucrurile 
acelea și să se bucure cât mai putea de darurile existenţei lui. 
„Fiece zi să fie o sărbătoare, zi și noapte”, a fost singurul sfat pe 
care i l-a dat. „Bucură-te cât mai poţi. Asta-i tot ce vei reuși să 
obţii.” 

Din lipsă de opţiuni, Ghilgameș a urmat întocmai sfatul primit 
și a început să introducă în regat legi care îl favorizau mai mult 
decât pe supușii lui. Cea mai controversată dintre ele a fost 
dreptul lui de a se culca primul cu orice femeie care urma să se 
căsătorească pe pământurile lui. Nu s-a gândit că așa avea să îi 
înfurie pe cei din popor sau că protestele acestora aveau să 
atragă însăși atenţia zeilor. lar aceștia din urmă l-au luat pentru 
prima dată în vizor și au hotărât să-i dea o lecţie. Au trimis pe 
Pământ un om artificial, o creatură cu tendoane din cupru, 
puternică precum „o stâncă picată din cer”, ca să se lupte cu el 
și să îl abată de la îndeletnicirile lui obișnuite. Creaturii i-au pus 
numele Enkidu. Dar, contrar celor prevăzute de zei, Enkidu și 
Ghilgameș s-au împrietenit. Cei doi și-au recunoscut reciproc 
abilitățile de războinici și, spre surprinderea zeilor, au început să 
comunice. 


101 


Într-o noapte, sub cerul înstelat, ca dovadă a prieteniei lui 
recente, Ghilgameș i-a mărturisit noului lui tovarăș teama de 
moarte care îl îngrozea. l-a spus că plănuia să călătorească în 
secret până pe tărâmul lui Anu, patria creatorilor lui, și că 
intenţiona să le revendice nemurirea de care, așa cum spun 
poveștile dinainte de Potop, rasa noastră a beneficiat cândva. În 
acest context este menţionat singurul om care a meritat 
nemurirea. Era vorba de un alt rege, cunoscut sub numele 
ciudat de Uta-napiștim, care mai mult ca sigur că le putea oferi 
secretul vieţii veșnice. 

Atunci, cei doi au jurat că aveau să îl găsească. Au călătorit 
spre pământuri ascunse oamenilor, au învins monștri îngrozitori 
și au trecut prin o mie și una de ispite și capcane pe care zeii le- 
au scos în calea lor. Dar să nu ne lăsăm amăgiţi. Nu ar fi reușit 
să facă măcar un pas în tărâmurile de dincolo dacă Ghilgameș 
nu ar fi fost ajutat discret de zeul Enki, cu care comunica prin 
intermediul unor pietre ca acelea care se află acum în posesia 
lui Martin și a Juliei. 

Comentariul acela mă făcu să tresar și să mă agăț de 
săculețul de tul care îmi atârna la gât, în care îmi pusesem 
adamanta. Dacă voia să mă impresioneze, reușise să o facă. 

Daniel continuă: 

— Datorită acelor pietre, spuse uitându-se la mine, Ghilgameș 
a trecut cele mai dificile probe. A înfrânt cu mâinile goale 
creaturi înarmate, tribul de oameni-scorpii și inclusiv doi lei 
colosali, a căror moarte a devenit simbolul care avea să îl 
reprezinte cel mai bine: un bărbat luptându-se cu fiare pe care 
le învinge prin forță brută. Când Ghilgameș a ajuns în sfârșit la 
Uta-napiștim, într-o grădină artificială, într-o regiune de pe 
celălalt țărm al vieţii, bătrânul în vârstă de cinci mii de ani i-a 
ascultat cererile. 

Ghilgameș, istovit, cu respiraţia tăiată, reuși să îi pună o 
singură întrebare. O chestiune pe care a unsprezecea tablă de 
lut a epopeii o narează cu atenţie și la care Uta-napiștim îi 
răspunde în cele din urmă: „Cum ai dobândit nemurirea?” 

— Vreti să știți ce i-a răspuns acesta? 


102 


32. 


Băiatul tatuat pe obraz îl întrebă oarecum neliniștit pe 
maestrul lui: 

— Chiar îl cunoașteţi pe acest bărbat, sheikh? 

Bărbatul cu mustăți stufoase încuviință. Se simțea sufocat în 
micuța cafenea La Quintana. Era clar că încerca să își 
stăpânească valul de emoţii și amintiri provocat de apropierea 
de trupul inert al acelui individ. Waasfi fusese perspicace când îl 
avertizase că ei, vechii lui dușmani, erau în oraș. 

— Numele lui e Nicholas Allen, frate, spuse mentorul lui. De 
ani de zile ne întrecem în găsirea pietrelor negre. 

Tânărul Waasfi se uită din nou la bărbatul leșinat pe podea. 
Descărcarea electromagnetică a „cutiei” îl lăsase într-o stare 
catatonică, poate chiar ireversibilă. Incercă să își imagineze ce 
fel de adversar ar fi fost dacă nu ar fi reușit să scape de el în 
catedrală. Individul avea pielea ridată, o cicatrice care îi 
împărțea fruntea în două, și acum o urâtă pată întunecată sub 
nas. Probabil că atunci când își pierduse cunoștința se lovise 
destul de tare de podea și sângerase, dar era, oricum, la fel de 
intimidant. 

— Și ea? Sheikh-ul îl trezi la realitate, făcând semn spre 
tânăra slăbită pe care o ţinea în braţe. Părul roșcat îi acoperea 
chipul, făcând-o și mai greu de recunoscut în lumina slabă de 
care dispuneau. Pe ea ai văzut-o în catedrală, Waasfi? 

Tânărul încuviință. 

— Ea e, stăpâne. După care adăugă: Dar nu-mi explic cum de- 
a găsit-o el înaintea noastră... 

— A urmărit aceeași pistă, răspunse stăpânul, fără tragere de 
inimă. Mă tem că filmuleţul lui Martin Faber nu oferea prea 
multe opţiuni. 

— Vreţi să îl ucid? 

Chipul lui Waasfi se împietri. Pentru el, Allen era un dușman 
vechi și de temut. Un individ care, conform învățăturilor 
maeștrilor lui din munţii Hrazdan, personifica tot ceea ce 
reprezentau Statele Unite ale Americii. În școlile prin care 
trecuse el, fusese învățat că oamenii de teapa lui erau însăși 
întruparea răului. Motiv pentru care i-ar fi plăcut nespus de mult 
să apese pe trăgaci și să termine cu unul dintre ei. 


103 


Dar sheikh-ul îl opri. 

— Nu, spuse acesta. Lasă „cutia” să-i decidă soarta. Cei mai 
buni adversari merită o moarte nobilă. 

Soldatul își înăbuși furia și își cobori privirea spre trupul pe 
care îl ţinea în braţe. 

— Și cu ea ce facem, învăţătorule? 

— Percheziţioneaz-o, îi porunci acesta. Nu vreau să am parte 
de surprize. 

Ascultător, Waasfi o întinse pe femeie pe podea. O căută de 
arme sau obiecte contondente, în timp ce sheikh-ul încerca să 
repornească dispozitivul electronic al colonelului Allen. Nu reuși 
nicicum să o facă. Pulsul electromagnetic emis de nor 
neutralizase echipamentele, iar iPad-ul nu se aprindea. 

La lumina lanternei căptușite cu fibre de plumb și titan, 
tânărul îi pipăi femeii picioarele, îi examină atent trunchiul, gâtul 
și încheieturile mâinii, fără să găsească vreun obiect periculos. 
Doctorul Julia Álvarez era inofensivă. Singurele obiecte metalice 
pe care le avea asupra ei erau un lănțișor cu cruciuliță la gât și 
un medalion care, privit de aproape, se dovedi a fi foarte 
obișnuit. După aceea îi goli geanta și ordonă obiectele în funcţie 
de mărime, dar nici acolo nu găsi ceva care ar fi putut servi 
drept armă. 

— E curată, spuse el. 

— Sigur? 

— Absolut. 

Sheikh-ul privi curios la trupul inert al Juliei și la obiectele 
examinate de ucenicul lui. 

— Și medalionul? 

— Nu e interesant, învățătorule. 

— Arată-mi-l. 

Tânărul i-l întinse fără să comenteze. Era o plăcuţă de argint, 
pe care strălucea o emblemă gravată în relief. Era imaginea 
unei bărci deasupra căreia zbura o pasăre, însoţită de o 
inscripţie enigmatică: „Începutul și sfârșitul”. 

Când îl văzu, din cine știe ce motiv, învățătorul se lumină la 
fată. 


104 


— Încă mai ai multe de învăţat, fiule, îi spuse acesta cu un 
zâmbet alarmant. 

Waasfi își plecă capul, umilit. 

— Ştii ce-i asta? 

Tânărul soldat își ridică privirea spre medalion, clătinând din 
cap. 

— Este semnul care ne spune unde se află piatra, spuse 
sheikh-ul pe un ton ușor sarcastic. Ce păcat că păgânii nu știu 
să îl interpreteze. 


33, 


În călătoria mea prin tărâmul celor morţi m-a mai surprins un 
lucru. Un detaliu pe care nu l-am găsit în niciun înscris și, 
bineînțeles, în nicio operă de artă care ilustrează lumea de 
dincolo, care m-au fascinat încă de mic copil. Tinea de modul în 
care sunt percepute amintirile noastre într-o lume în care 
creierul nu mai funcționează și în care toate referinţele fizice 
dispar. Spre deosebire de ceea ce se petrece cu memoria celor 
vii, ceea ce se derula prin faţa mea acum nu erau evocări 
îndepărtate, mai mult sau mai puţin difuze, ale unor fapte 
fundamentale ale existenței mele. Chiar deloc. Vedeam însăși 
viaţa, la fel de vibrantă și de aproape ca aceea pe care tocmai o 
pierdusem, deși cu o diferenţă mică, dar esenţială: perspectiva. 
Era ca și cum, dintr-odată, puteam privi trecutul din altă 
perspectivă. Mai exactă. Mai clară, dacă se putea spune așa. Ca 
și când, după ce am traversat negura morții, simţul vizual mi s- 
ar fi ascuţit, iar lumea în care îmi petrecusem existenţa ar fi 
devenit în sfârșit inteligibilă, acum că o priveam cu alți ochi. 

Poate de aceea sufletul meu hotărâse să retrăiască 
momentele de la nunta mea. Am vrut să cred că acum, că nu 
mai existam în lumea materială, mi se oferea posibilitatea de a 
participa la momentele-cheie din trecutul meu, să le privesc ca 


105 


printr-o cameră de filmat invizibilă, perfectă și viabilă. „Ca ochii 
lui Dumnezeu”, m-am gândit eu. Așa am ajuns să cunosc ceea 
vă voi povesti acum. Ce s-a petrecut imediat după ce Daniel 
avea să își încheie discursul ciudat despre Ghilgameș și Uta- 
napiștim, când unul dintre invitaţii noștri s-a ridicat și a părăsit, 
brusc și grăbit, capela din Biddlestone. 

Docilă, m-am lăsat purtată de acele imagini. 

Bărbatul care plecase din biserică se numea Artemi Dujok. Era 
un vechi prieten al lui Martin, care venise din Armenia și care, 
din câte știam eu, era acţionarul principal al unei companii 
importante de exporturi tehnologice. Bineînțeles, nu știam că 
apăruse în presă în zilele dinainte de ceremonia noastră. „Omul 
sfârșitului lumii”, așa era numit de ziariști. Aparent, domnul 
Dujok făcea în acea vreme parte dintr-un proiect ciudat, numit 
Cavoul Global cu Seminţe, un buncăr în caz de catastrofe, pe 
care avea de gând pe atunci să îl construiască în Norvegia, 
pentru a conserva biodiversitatea vegetală terestră. Martin mi-a 
explicat că plănuia să sape în permafrostul din Svalbard un fel 
de „seră a lui Noe”, pentru ca, atunci când ar fi funcţionat, să 
poată găzdui două mii cinci sute de milioane de semințe de pe 
cele cinci continente, la temperaturi sub zero grade, apărându- 
le în faţa oricărei catastrofe planetare. Compania lui Artemi 
Dujok se ocupa de controalele de securitate și informatice ale 
acestui grânar colosal, deși oferea servicii și pentru proiecte de 
inginerie militară și armament de ultimă oră, ceea ce punea 
oarecum la îndoială imaginea de binefăcător pe care se chinuia 
să o proiecteze. 

Primul gând care îmi trecu prin minte când l-am salutat a fost 
că, pentru un geniu multimilionar, hainele pe care le purta nu se 
potriveau cu banii din portofel. Domnul Dujok se ascundea în 
spatele unei imagini studiate de individ șters. De fapt, ca să își 
joace până la capăt rolul, abia de schimbă câteva cuvinte cu 
ceilalţi invitaţi. Poate că se simțea diferit de ceilalţi. Venise 
singur, fără șofer sau gărzi de corp. Și poate că, din cauză că 
avea pielea mai închisă la culoare sau din pricina mustăţilor lui 
enorme, prefera să rămână mai retras, să nu atragă atenţia 
nimănui mai mult decât ar fi trebuit, absorbit de ecranul 
telefonului mobil. 

Prin urmare, nimeni nu îl observă pe Artemi Dujok când, după 
ce Daniel își termină discursul, își apucă telefonul și se duse 


106 


spre un colț mai îndepărtat al bisericii, părând să caute ceva. Se 
îndepărtă discret de capelă, coti spre grădina-cimitir și, când era 
sigur că nu îl mai urmăream cu privirea, își puse telefonul în 
buzunarul de la haină și se îndreptă spre parcare. 

Spre surprinderea mea, în starea post mortem, am putut să 
văd lejer ce a făcut după aceea, lucruri pe care nu mi le-aș fi 
imaginat atunci când s-au întâmplat de fapt. 

Luminile intermitente ale BMW-ului său, parcat la câţiva metri 
depărtare, pâlpâiră când recepţionară semnalul de la distanţă. 
Când se deschise portbagajul, am putut vedea o încărcătură 
prea banală pentru un vehicul de cincizeci de mii de lire: un 
târnăcop și o lopată uzate, pline de noroi, și o geantă sport de 
culoare bej, pe care proprietarul și-o aruncă pe umăr fără să 
ezite. 

Un minut mai târziu, bărbatul se dezbrăcă de haină, de 
cravată, și, la cămașă, începu să se uite în toate părţile, ca și 
cum ar fi încercat să se asigure că nu îl spiona nimeni. Dar 
Dujok era singur. Cele șapte case cu zidurile devorate de 
caprifoi, care dădeau spre acea parte a bisericii, dormitau 
leneșe. Toate aveau obloanele trase și nu se vedea nimeni prin 
jur care să-i acorde câtuși de puţin atenţie. 

„Și acum ce-o să facă?” m-am întrebat eu, neliniștită. 

Când domnul Dujok se apropie de latura exterioară a absidei, 
se dedică unei sarcini curioase. Lăsă geanta jos și începu să 
scoată din ea unelte de muncă manuală: mai întâi își acoperi 
fața cu o mască, după care își trase pe el o salopetă de lucru 
fără însemne distinctive, pătată de noroi. Se asigură că cizmele 
impermeabile pe care le adusese cu el se potriveau perfect 
peste pantaloni, apucă o lopată extensibilă, de genul celor pe 
care le folosesc alpiniștii, și își privi în treacăt ceasul. Aveam 
impresia că voia să se miște rapid. In faţa lui se afla o groapă de 
un metru lățime și un metru adâncime pe care nu știu cum, dar 
eram sigură că o făcuse el însuși, în noaptea anterioară. Ce 
ciudat. Pereţii acesteia erau neregulaţi și acoperiţi de un noroi 
umed și pietros. Și, chiar în toiul nunţii mele, pe la spatele 
tuturor, inclusiv al prietenului lui, Martin, se apucă să sape de 
parcă ar fi căutat ceva crucial pentru momentul acela. 

Nu trebui să se chinuiască prea tare ca să dea de ceea ce voia 
să dezgroape. Cinci sau șase lopeți fură suficiente ca să își 
atingă scopul. Și nu păru prea surprins când reuși să găsească 


107 


ceea ce căuta. Prima lovitură de metal pe metal îl lăsă 
indiferent. Ca și cum ar fi știut că lucrul acela se afla acolo, 
așteptându-l. 

Folosindu-se mai întâi de unelte, apoi cu mâinile goale, Artemi 
Dujok  delimită perimetrul unei cutii de plumb de mici 
dimensiuni. Era de mărimea unui sertar de bucătărie; dintr-un 
metal vechi, plin de impurități și adâncituri, care îl făceau să 
pară, fără îndoială, antic. Am putut vedea că nu avea balamale, 
zăvoare sau orice alt element funcţional. Nu se vedea vreun 
desen sau vreo inscripţie și părea să fi fost sudat cu 
meticulozitate de bijutier, pentru ca umiditatea solului în care 
fusese ascunsă să nu îi afecteze conținutul. ` 

Dujok ezită doar înainte să scoată comoara. Işi dădu jos 
mănușile de cauciuc și își puse altele, care păreau metalice, mai 
dure, după care legă cutia cu corzi elastice, să o asigure. După 
ce se încredință că descoperirea lui nu avea să cadă la loc, trase 
de ea cu grijă, până reuși să o scoată din groapă la picioarele 
lui. 

Ce-am văzut atunci m-a tulburat. Încă mă întrebam de ce mi 
se arătau aceste lucruri după moarte, când l-am observat pe 
Artemi Dujok forțând cu o daltă capacul superior al descoperirii 
lui. Când acesta cedă, un miros puternic de amoniac îl obligă să 
își acopere faţa cu braţul, în timp ce o coloană aproape 
imperceptibilă de vapori se înălţă în văzduh. Armeanul mormăi 
ceva de neînțeles, dar nu se înfricoșă. Se aplecă spre interiorul 
cutiei și, mulţumit, își dădu la o parte braţul, ceea ce îmi 
permise să îi văd mustăţile arcuindu-se în sus de satisfacţie. 

Din nefericire, nu m-am putut apropia suficient de mult ca să 
văd de ce se bucura atât de tare. Am văzut doar conturul 
neregulat al unei suprafețe aspre și întunecate. Un fel de tabletă 
de mărimea cutiei, acoperită toată de însemne care poate că 
făceau parte dintr-un desen geometric mai amplu. Dar cam atât. 
Deoarece Dujok stătea cu spatele la mine și se grăbi să mute 
cutia sub fereastra centrală a absidei, n-am reușit să îmi dau 
seama cum anume manevra obiectul. Cu toate acestea, eram 
convinsă de un lucru: individul știa cum să îl manevreze. 

— Sobra zol ror i ta nazpsad! fredonă el brusc într-o limbă pe 
care nu am recunoscut-o. Graa ta malprag! adăugă apoi, pe un 
ton mai ascuțit. 


108 


Domnul Dujok nu mai era personajul șters de dinainte. Își 
scosese masca de om obișnuit și acum privirea îi strălucea, plină 
de o intensitate supraomenească. 

— Sobra zol ror i ta nazpsad! repetă el. Strada întreagă 
răsună de vocea lui. 

Atunci s-a petrecut ceva. Când pronunţă acea frază a doua 
oară, mi s-a părut că văd cum interiorul cutiei scânteiază, 
lansând spre cer o sclipire scurtă de lumină. Ceva ca un fulger. 
Intens și scurt, care se arcui deasupra învelișului de plumb ce 
înconjura sursa luminii și se îndreptă spre vitraliul care 
despărțţea grădina de altarul în care eu și Martin ne căsătoream. 

Am înghiţit în sec. Pentru o clipă, am avut impresia că 
individul trezise acel obiect. Că o făcuse intonând o vrajă de 
demult. Un fel de abracadabra, care reușise să dezlănţuie în 
acea materie inertă o forţă cum nu credeam că ar fi putut 
exista. Nu mai văzusem niciodată, cu excepţia Sheilei Graham, 
în timpul seratei dinainte de ceremonia din Biddlestone, pe 
cineva făcând ceva asemănător. 

Cine naiba era domnul Dujok? 


34. 


Când inspectorul Figueiras apăsă accelerația de la Peugeot-ul 
307 pe care îl conducea, ca să urce ultima pantă care îl 
despărțea de Piața Quintana, simți cum cei nouăzeci de cai 
putere ai acestuia își pierdeau forţa. 

— Ce naiba se petrece? bombăni el, lovind volanul. 

Motorul se forță din răsputeri, hurui, după care tremură ca și 
cum ar fi vrut să-i facă pe plac proprietarului lui, dar în cele din 
urmă muri. 

Din fericire, nu mai ploua. 

Polițistul lăsă mașina într-o parte a străzii și o porni pe jos 
spre obiectivul lui. Avea multe treburi de rezolvat. Un spion 
american. Poate chiar doi. Nişte pietre foarte valoroase. Un 
schimb de focuri de armă în catedrală și o femeie care era în 
pericol. Dacă  comisarul-șef avea dreptate, tânăra care 
supraviețuise incidentului din biserică trebuia pusă numaidecât 
sub custodia poliţiei, măcar până se lămurea toată treaba. Și, 


109 


colac peste pupăză, mai fusese și furtuna aia blestemată. 
Probabil că încărcătura ei electrică rarefiase atmosfera din 
Santiago, pentru că trecuse vreme bună de când nu mai reușise 
să comunice cu oamenii pe care îi lăsase să o păzească pe 
tânără, iar restabilirea legăturii dura mai mult ca de obicei. 

Supărat, Figueiras își potrivi ochelarii bătători la ochi, hotărât 
să străbată pe jos ultima bucată de drum. Hotărî să o ia pe 
strada care trecea prin faţa Facultăţii de Medicină, lăsând în 
urmă pitorescul Arc al Palatului lui Xelmirez și magazinele de 
suvenire, care la ora aceea erau închise. Era atât de absorbit de 
problemele lui și de efortul de a nu pica de somn, încât nici 
măcar nu observă elicopterul care încă staţiona în fața 
catedralei. 

Abia când coti spre Piaţa Inmaculada îi trecu orice urmă de 
oboseală. Doi oameni îmbrăcaţi în negru tocmai ce ieșeau pe 
Poarta Paradisului, depărtându-se încet de ea. In pofida orei 
târzii și întunericului din acea zonă a orașului, îi recunoscu 
numaidecât. 

— Părinte Fornés! Domnule arhiepiscop! strigă el. S-a 
întâmplat ceva? Ce căutaţi pe stradă la ora asta? 

Când îl văzu, monseniorul Martos se lumină la față. 

— Inspectore, zâmbi acesta. Ce bine că vă văd. 

— Într-adevăr? 

— Sunteţi trimis din cer. Preotul tocmai ce m-a dat jos din pat 
ca să îmi arate ceva ce oamenii dumneavoastră au descoperit 
aproape de locul în care a avut loc schimbul de focuri de armă și 
pe care niciunul dintre noi nu l-a observat până acum. Nu-i așa, 
părinte Fornés? 

Chipul osos al lui Benigno Fornés se micșoră, ca și cum și-ar fi 
dorit să dispară de pe fața pământului. Nu îi plăcuse niciodată 
de inspectorul Figueiras. 

— Și despre ce este vorba, părinte? 

— O să vedeți... spuse preotul, șovăitor. Va amintiţi punctul 
de plecare al împușcăturilor? 

— Da, lângă monumentul campus stellae. Ce se petrece? 

— Se pare că o bucată de perete s-a prăbușit și... 

— Aţi pătruns în perimetrul izolat? 

Când auzi întrebarea inspectorului, obrajii preotului se făcură 
purpurii. 


110 


— Părintele Fornés vrea să spună că a apărut ceva pe 
peretele acela, adăugă arhiepiscopul. Un semn. Preotul nostru 
preaiubit l-a observat în timp ce își făcea rondul prin naosurile 
bisericii, cu câteva ore în urmă, și crede că are de-a face cu 
incidentul din această seară. 

— Un semn? Antonio Figueiras nu părea prea impresionat. 
Credeţi că nenorocitul implicat în focurile de armă și-a lăsat 
semnătura pe perete? 

— Nu... Lucrurile nu stau chiar așa, inspectore, interveni 
preotul supărat. Cred însă că bărbatul care a pătruns în 
catedrală îl căuta. Nu este un semn care să poată fi improvizat. 
Cred că, după ce l-a descoperit, a fost obligat să îl lase așa. Nua 
avut timp să îl ascundă din nou. 

— Într-adevăr? Dacă doriţi, vă dau o insignă și continuaţi 
dumneavoastră munca mea, glumi inspectorul. 

Fornés își mușcă buza de jos, ca să nu-i întoarcă vorba. 

— Și nu credeţi că intrusul ar fi putut căuta semnul în timpul 
programului cu publicul, fără atâta deranj? 

Întrebarea i se păru cât se poate de impertinentă. 

— Nu sunteţi un om al credinţei, inspectore, mărâi preotul. Nu 
ați înțelege niciodată astfel de lucruri. 

— Ce fel de lucruri nu aș înţelege niciodată, mai exact? 

În ochii lui Figueiras apăru o licărire. Într-un oraș atât de 
supus religiei precum Santiago de Compostela, o ceartă cu 
preoțimea îi provoca o plăcere ciudată. 

— Nu este un semn omenesc, inspectore. 

— Sigur că da. Am înţeles. 

— Este însemnul îngerilor Apocalipsei. lar bărbatul care l-a 
descoperit îi invoca în biserica noastră. 

— Părinte Benigno, îl dojeni arhiepiscopul. Încetaţi cu 
povestea aceasta. 

Inspectorul se lumină la faţă. 

— Îngerii Apocalipsei aţi spus? 

Benigno Fornés își strânse pumnii când văzu că ironia 
continua. 

— N-aveţi decât să credeţi ce vreţi, mormăi el. Dar când 
pământul va începe să se cutremure veţi vedea mai multe astfel 
de simboluri, și Anticristul se va înfățișa lumii, iar coada fiarei va 
străpunge cerul, făcând stelele să cadă pe pământ, sunt sigur că 
nu veţi începe să vă rugaţi. Pentru că veți fi deja mort. 


111 


— Părinte! îl mustră din nou, îngrozit, Preasfinţia Sa. Tăceţi 
din gură, vă rog! 

Preotul o spusese cu atâta convingere, încât inspectorul 
Figueiras făcu un pas în spate. Acum nu mai zâmbea. Dar nu din 
cauza amenințărilor bătrânului preot. Işi dădu dintr-odată seama 
că, sub picioarele lui, pământul chiar începuse să vibreze. Și nu 
era iluzie. Un zumzet mai întâi suav, apoi tot mai puternic și mai 
asurzitor se înălță în văzduh, umplându-i de uimire pe cei trei 
bărbaţi, în toiul nopţii. 

Inspectorul abil zâmbi când își dădu seama despre ce era 
vorba. 

Din fericire, nu era Apocalipsa. 

„Elicopterul!”, se gândi el, căutând să îi vadă silueta printre 
turnurile catedralei. 


35. 


Când Artemi Dujok reveni la ceremonia nunții mele, părintele 
Graham tocmai terminase de citit textul polemic din Cartea lui 
Enoh şi era pe punctul de-a le acorda din nou cuvântul invitaţilor 
noștri. Era rândul mătușii Sheila. „Păzitoarea Graalului” părea 
nerăbdătoare să își ţină discursul pregătit la cererea lui Martin. 
Și, cu pălăria ei hipnotică pe cap, încheie povestea despre 
Epopeea lui Ghilgameș, explicându-ne cum tăbliţele pe care 
fusese scrisă aceasta erau, fără îndoială, sursa de inspiraţie 
pentru multe dintre pasajele fundamentale din Cartea lui Enoh. 
Ambele texte reprezentau, într-un fel, cea mai veche cronică din 
lume. 

— Ca să pricepem, trebuie să înţelegem gândirea alegorică a 
predecesorilor noştri ne avertiză ea. Într-o lume căreia îi lipsea 
un limbaj tehnic, metaforele erau singura unealtă pentru a 
descrie realitatea. 

Lângă mine, Martin părea extaziat. Era încântat că 
transformase nunta lui într-un fel de lecţie ingenioasă de 
mitologie antică. De angelologie, de fapt. 

— Bine... continuă Sheila, privindu-i pe invitați și oprindu-se la 
cel care sosise de curând. Bănuiesc că vreţi să știți, într-un final, 


112 


ce i-a răspuns Uta-napiștim lui Ghilgameș când acesta din urmă 
l-a întrebat dacă și el ar putea obţine nemurirea, nu-i așa? 
Am încuviințat cu toții. 


POVESTEA LUI UTA-NAPIȘTIM 


— Vă voi povesti pe scurt versiunea sumeriană a mitului, 
spuse ea, modulându-și vocea ca o profesionistă. Cu secole 
înainte să se nască Ghilgameș, Uta-napiștim conducea un alt 
mare oraș, Shuruppak, a cărui existenţă reală a fost confirmată 
de descoperiri arheologice, în epoca lui de apogeu, primele 
civilizaţii aproape că dominau deja Asia și Africa. În acea vreme 
dinainte de Potop, zeul Enlil a hotărât să își pună în aplicare 
planul ca să ne extermine. Era dezamăgit de abaterile 
oamenilor. La fel ca Yahve din Biblie. Și avea motivele lui: eram 
rebeli, nu îi făceam pe plac și, dincolo de toate acestea, ne 
considera zgomotoși și încăpățânaţi. 

Complotul urzit de el ca să ne distrugă era atât de crud, încât 
i-a pus pe ceilalți zei să jure că nu aveau să îl facă cunoscut 
niciunui muritor. Pentru Enlil, rădăcina problemei consta în 
căsătoriile dintre zei și „fiicele oamenilor”. Se spunea că acestea 
corupseseră specia noastră. Ne făcuseră ambiţioși, neascultători 
și, mai rău chiar, tot mai puternici și mai inteligenţi. Începeam 
să ne asemănăm prea mult cu specia lui, așa că șeful zeilor, 
stăpânul cerului, al vântului și al furtunilor, hotărî să pună capăt 
unei ascensiuni genetice atât de periculoase. Soluția găsită a 
fost una radicală: avea să declanșeze o catastrofă climatică la 
nivel planetar, care ne-ar fi distrus pentru totdeauna. 

O singură divinitate s-a opus acestui proiect: fratele lui, Enki. 
Acest dumnezeu ne aprecia ceva mai mult. Parţial, lui îi datoram 
înmulțirea noastră pe Pământ. Enki a fost cel care ne-a trimis 
păzitorii și cel care i-a autorizat să aibă urmași cu femeile din 
specia noastră. Voia să ne îmbunătățească rasa și să ne educe. 
Dar când a obţinut primele rezultate vizibile și au apărut primele 
societăți omenești complexe, Enlil a vrut să ne radă de pe fața 
pământului. Ne-a considerat potenţiali inamici. Fiinţe de o 
inteligenţă care, mai devreme sau mai târziu, avea să o egaleze 
pe alui. 

Enki era disperat. Cum să împiedice distrugerea noastră fără 
să îl trădeze pe fratele lui, șeful zeilor? 


113 


Cum să acţioneze, astfel încât să nu își jignească propria 
specie? 

Cu puţin înainte de ziua stabilită, pe când deja se puteau 
observa primele semne de schimbare în atmosfera noastră, Enki 
cel binevoitor a găsit o soluţie. Ştia că nu îl putea avertiza pe 
Uta-napiștim în mod fățiș fără să își încalce jurământul. Dar dacă 
omul ar fi aflat „întâmplător” despre planurile fratelui lui? Zis și 
făcut. Binefăcătorul nostru a găsit un zid destul de înalt în 
centrul orașului și s-a pitit după el, așteptându-l pe rege să 
treacă pe acolo. Când acesta avea să treacă pe lângă zid, Enki 
avea să simuleze o conversaţie prin care să-i dea de știre. 

Și veni și ziua aceea. 

„Oh, împrejmuire de trestie! Oh, zid de cărămizi!” începu să 
cuvânteze cu voce tare Enki în fața zidului. „Dărâmă casa și 
construiește o barcă. Lasă bogăţia și caută supraviețuirea. 
Renunţă la proprietate, salvează-ţi viaţa. la la bordul bărcii 
seminţe din toate lucrurile care au viaţă.” 

Chiar dacă Uta-napiștim recunoscu numaidecât vocea zeului, 
nu îl văzu. Nedumerit, tulburat de ceea ce credea că era un 
dialog pe care n-ar fi trebuit să îl asculte, se întoarse la palatul 
lui, convins că acel incident era un semnal. În scurt timp, a 
construit o barcă enormă, fără proră sau pupă, punte sau 
catarg, blindată, care avea să plutească precum o cutie pe 
valuri. A douăsprezecea tabletă din Epopeea lui Ghilgameș 
descrie succint groaza ulterioară, dar povestește despre zilele și 
nopţile de furtună care au inundat regatul Shuruppak și care l- 
au cufundat pe monarh într-o disperare profundă. De o soartă și 
mai nefastă au avut parte cei care nu s-au urcat la bord. Au 
pierit cu toţii înecați, în timp ce pământul cunoscut de rege era 
cuprins de ape. 

După ce a trecut greul, cutia cu supraviețuitorii a naufragiat 
pe vârful unui munte. Se spune că a rămas înţepenită lângă o 
prăpastie, cu o parte a acesteia atârnând deasupra neantului. Și 
așa, după șapte zile de așteptare în care nu a îndrăznit să pună 
piciorul pe acel vârf, regele Uta-napiștim porunci ca nava să fie 
abandonată și să fie repopulat orice teritoriu solid descoperit. 
Așa a luat naștere, sau mai bine spus a renăscut specia noastră. 

Apoi, Sheila s-a uitat spre mine și spre Martin. 

— De fapt, această poveste este un dar pentru voi, le spuse 
invitaţilor, pe un ton aproape sacerdotal. Perechea pe care o 


114 


unim astăzi în căsătorie descinde din acel navigator și familia 
acestuia. Sunt moștenitorii sângelui amestecat al oamenilor și al 
zeilor. lar astăzi, împlinind acel mandat sacru, se căsătoresc 
pentru a continua proiectul lui Enki. Pentru ca întotdeauna să 
existe oameni pe fața Pământului și să contribuie la nemurirea 
codului genetic al păzitorilor. 

— Prin urmare, a sosit momentul să pecetluim unirea, 
interveni Daniel, încă entuziasmat, în picioare, lângă părintele 
Graham. Aveţi pietrele? 

Am încuviințat amândoi. 

Daniel așteptă să i le ducem, iar eu și Martin ne-am luat de 
mână. 

— Trebuie să știți că fii zeilor le-au înmânat astfel de pietre 
soțiilor lor, spuse ocultistul, ridicându-le ca toţi să le poată 
vedea. Au fost simbolul unirii dintre lumea din care veneau, 
Paradisul, și cea pe care voiau să o locuiască. 

— Biblia menţionează deseori aceste pietre, îl întrerupse 
bătrânul preot pe Daniel, cu o oarecare bruschețe. Moise a 
primit cele zece porunci inscripţionate pe două table mari de 
piatră. Chiar și patriarhul lacob a adormit pe una, care i-a 
permis să vadă scara pe care urcau și coborau îngeri. Pietrele 
voastre provin din acele timpuri îndepărtate și continuă să își 
îndeplinească funcţia de unire a Lumii de Sus cu cea de Jos. 

— Părinte, vă amintiţi ce a spus lacob când a văzut scara? îl 
încolți Daniel, ca și cum l-ar fi interogat: „Aici este casa lui 
Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” Ne spunea că piatra lui 
deschisese o ușă până atunci invizibilă între Împărăţia Tatălui și 
lumea noastră. 

Atunci Sheila adăugă solemn: 

— Pietrele voastre sunt cheile ca să puteți intra în această 
Casă. Nu uitaţi niciodată acest lucru și, la nevoie, protejaţi-le cu 
viaţa voastră. 

Atunci, bătrânul preot se îndepărtă de cei doi tovarăși de altar 
ai lui și, ridicând mâinile deasupra lor, ne făcu să ne ridicăm în 
picioare. Am avut impresia că nu mai voia să audă niciun cuvânt 
de la ei. 

— A sosit momentul, spuse acesta, reluând controlul asupra 
ceremoniei. Martin Faber, în fața Pietrei tale de Legământ, 
spune-ne: o iei de soţie pe Julia Álvarez, fiică a omului, și juri să 


115 


o protejezi de vitregiile sorții și de umilinţe, până se împlinesc 
zilele destinate vouă? 

În ochii albaștri ai lui Martin se văzu o licărire vie când auzi 
expresia folosită de Graham. Încuviinţă numaidecât. 

— lar tu, Julia? În faţa Pietrei Sfintei Uniri, îl iei ca soţ pe 
Martin Faber, fiu al Tatălui Veșnic, și juri să rămâi lângă el, chiar 
și în fața dușmanilor luminii, sprijinindu-l și alinându-l în zilele 
întunecate care vor urma? 

Mă străbătu un fior. 

Am observat privirea feroce a sacerdotului din spatele 
lentilelor. 

— Juri? mă îndemână el. 

— Jur. 

— Atunci, spuse el luând adamantele de la Daniel și 
întinzându-le peste mâinile noastre, aduc ca martori aceste 
pietre milenare. Lap zirdo noco Mad, hoath laida. Ele vă vor 
încredința dacă drumul pe care mergeţi este drept și corect. 

Zicând acestea, ni le înmână cu solemnitate. 

Acela fu momentul suprem al zilei. Când am simţit piatra, 
inima începu să îmi bată mai tare. Mi-am dat seama că a mea 
era fierbinte și se agita ca o insectă care voia să își ia zborul. 
„Cerule mare! Am activat-o”, m-am gândit eu. Dar nu s-a 
întâmplat nimic. 

Adamanta se potoli când am strâns-o în pumn. Chiar dacă 
după aceea, subtil, aproape imperceptibil, începu să îmi 
lumineze palma. O lumină suavă, nimic deranjant, ca și cum ar fi 
provenit din nucleul ei și își varia forţa la intervale de timp 
regulate, ca să nu ne orbească. Absorbită de ce se întâmpla, am 
descoperit numaidecât încă un lucru. Un lucru pe care nu îl 
văzusem în seara precedentă în casa Sheilei și care, dacă era să 
mă iau după teama de pe chipul lui Martin, aș fi putut jura că 
era prima dată când îl vedea și el: la fiecare licărire mai 
puternică, sub suprafaţa pietrei se vedea un fel de umbră care 
nu își schimba forma. Părea a fi o literă. Un fel de M mai rotunjit, 
la care a trebuit să mă uit mai atentă. 

Avea mai mult sau mai puțin această formă: 


116 


— Zacar, uniglag od imvamat pugo plapli ananael qaan. De 
astăzi sunteţi soţ și soție, rosti atunci părintele Graham, fără să 
fi observat miracolul. 

Din ziua aceea, nu am mai văzut niciodată vreun semn pe 
adamantă. 


36. 


Nicholas Allen deschise ochii dintr-odată. 

„Mă sufoc!” rosti acesta. „Aer!” 

Fu un mod urât de-a se trezi. 

Din instinct, colonelul își duse mâinile la piept și apăsă 
puternic, ca să intre oxigen. Mișcarea bruscă îi produse o durere 
de nedescris în alveolele pulmonare. Imediat, sentimentul de 
panică spori vertiginos. Simţi o nouă vibraţie, probabil un 
spasm, în dreptul inimii. Soldatul își pipăi zona, în căutarea unei 
hemoragii, dar nu găsi nimic. Cămașa era uscată. La fel și 
celelalte haine. Tuși. Işi contractă abdomenul și, cu tot mai mult 
autocontrol, făcând un efort supraomenesc, se ridică în șezut. 

Mai întâi fu dezorientat. 

„Cerule!” 

Cineva îl târâse pe pământ, îl dezarmase și îl abandonase, ca 
pe o păpușă stricată, lângă un zid din cărămidă. Uitase unde se 
afla, dar, după ce aruncă o privire în jur și dădu de expresia 
inertă a ospătarului, își aminti. 

„Ce... ce s-a întâmplat aici?” 

Localul era cufundat în tăcere. Doar luminile de urgență îi 
permiteau să ghicească unde se aflau ieșirea și mobilierul din 
jur. Şi chiar dacă ceva îi spunea că erau singuri și că cei care îi 
doborâseră nu mai erau acolo, mușchii i se contractară. La fel se 
întâmplă și cu nervii faciali când smucitura care îl trezise reveni. 
Aceasta fu atât de intensă încât, dacă nu și-ar fi dus chiar atunci 
mâna la buzunarul jachetei, i-ar fi străbătut toracele. 

Se liniști doar când simţi atingerea firească a receptorului. 

„Cum de-am putut să fiu atât de prost?” 

Și, fără să se gândească, îl duse la tâmplă. 

— Allen? Mă auzi? 


117 


Colonelul se împletici în faţă. Își dădu seama că oasele îi erau 
amorțite de la temperatura scăzută. Și telefonul lui mobil era 
rece. Oare cât timp fusese inconștient? 

— Colonele Allen! Răspunde! 

Când își auzi numele a doua oară, uriașul reacționă. Se agăță 
de aparatul Iridium 9555 sofisticat, cu conexiune prin satelit, și 
își drese vocea. 

— Aici Nick Allen... spuse el, ezitant. 

— Colonele? Tu ești? 

— Afirmativ, spuse acesta, încercând să-și stăpânească o 
grimasă de durere. 

Tocmai descoperi o ușoară contuzie pe antebraţul stâng. Avea 
un hematom. Un țârâit îi dădu de veste că bateria telefonului nu 
avea să mai dureze multă vreme. 

— In sfârșit! Unde ești? Sunt directorul Owen. Ce se petrece? 
De o oră încerc să dau de tine. O oră! Aveai telefonul blocat. 
Sateliții nu îţi pot triangula poziţia. Eşti bine? 

— Da, domnule. Cred că da... 

Aproape că putea simţi pe față respiraţia întretăiată a lui 
Michael Owen, care stătea încordat la biroul lui, roșu de mânie, 
strângând tare de receptor. 

— Eşti sigur? Vocea lui părea neîncrezătoare. Unde ești? 

Allen aruncă o privire în jur, încercând să își amintească ce 
naiba se întâmplase. Stătea pe jos, în cafeneaua La Quintana, 
simțind din când în când dureri în tot corpul, și o durere de cap 
care parcă îi perfora mintea. Soldatul se forță să își revină și să 
se apropie de arma lui reglementară. Atunci i se confirmă cea 
mai mare temere: cineva fusese acolo cât timp zăcuse leșinat. Îi 
goliseră magazia și îi scotociseră prin portofel. iPad-ul îi 
dispăruse, iar conţinutul servietei de piele era vărsat pe jos, ca 
și cum l-ar fi percheziţionat minuţios. 

Dar mai era ceva. Care îl nedumeri complet. 

Julia Álvarez dispăruse. 

— Cât... cât e ora? gemu el. ă 

— Ora? Naiba să te ia, colonele! In Spania este aproape cinci 
și jumătate dimineaţa. Știi ce oră e la Washington? 

Colonelul înghiţi în sec. 

— Unsprezece și jumătate noaptea! răbufni Owen. Unde ai 
fost în ultimele ore, domnule Allen? 


118 


Soldatul curajos nu îi răspunse. Era amorțit. Murdar. Și avea 
gura uscată. 

— Spune-mi coordonatele tale, colonele. Voi intra într-o 
ședință și trebuie să te localizez. 

— La naiba... mormăi colonelul, încercând să găsească un 
punct de sprijin. 

Braţul stâng îi cedă când încercă să se ridice. 

— Se pare că ne-au făcut-o, domnule, adăugă el pe un ton 
plângăreţ. 

— Poftim? Preţ de câteva secunde, vocea de la celălalt capăt 
al liniei amuţi. Ce vrei să spui, colonele? 

Nicholas Allen se îndreptă, încercând să înăbușe senzaţia de 
greață care încerca să își croiască drum prin esofagul lui. 
Stomacul i se strânse, cicatricea veche de pe frunte îl durea și îl 
cuprinse o stare de ameţeală care, oricât de ciudat, era pentru 
el oarecum familiară. 

— Prietenii dumneavoastră, domnule director, spuse el cum 
putu, pe un ton ușor ironic, care nu trecu neobservat. Vechii 
dumneavoastră prieteni sunt aici. Și au luat-o pe soţia lui Faber. 

— Dar cine naiba...? 

Owen nu reuși să termine fraza. Bateria de litiu a telefonului 
mobil al agentului pe care îl trimisese în Spania tocmai se 
epuizase. Directorul celei mai puternice agenţii de informaţii de 
pe pământ știa deja ce avea de făcut. Trebuia să îi anunţe pe 
oamenii lui de la ambasada din Madrid. Ei aveau să dea de 
Allen. Și cât mai repede. 


37. 


Nu am știut niciodată cât timp am rămas dincolo. Nici de ce 
eram împinsă din nou spre abisul în care era lumina pe care o 
traversasem deja o dată. Știu doar, și îmi voi aminti acest lucru 
cât voi trăi, că atunci când m-am întors în corpul meu, m-am 
simţit rău. Foarte rău. Dintr-odată, seninătatea pe care o 
simţisem se făcu praf. Suveranitatea mea asupra timpului 
dispăru. A fost ca și cum prin creierul de care mă despărţisem, 
care făcea parte din vechea mea carapace fizică, circula din nou 
electricitate, fapt care i-a activat toate terminalele de durere. 


119 


În primele câteva secunde am simţit o neliniște de nedescris. 

Ca o detonare în creier. Cred că din cauza asta m-am întors la 
viață. Un fel de șoc mă străbătu din cap până în picioare, 
încordându-mi toţi mușchii. Dar acesta a fost doar începutul. 
După aceea, milioane de ace părură să mă împungă prin 
spasme regulate, ca niște cuțite de gheață care încercau să-și 
croiască drum prin mușchii mei. Cerule mare! Și apoi veni 
rândul plămânilor. Se umplură de aer fără să îi pot împiedica. Și, 
de fiecare dată când trăgeam aer în piept, o nouă lovitură de 
căldură îi străbătea ca o răsuflare de foc. 

Mi-am dorit să mor din nou. Ca să nu mai simt nimic. Dar 
degeaba. 

Nu știu cât a durat chinul. Cert era că, înainte să se termine, 
știam deja că încă eram în viață. Că mă întorsesem. Și că 
trebuia să lupt din nou. 

În acele clipe, mi-au trecut prin minte mai multe idei prostești, 
deși una singură refuză să dispară: era ultima imagine pe care o 
înregistrasem înainte de a mă „deconecta”. O văzusem chiar 
înainte să mor și să cad în puţul cu amintiri. Era vorba despre 
profilul bărbatului care venise la Santiago doar ca să îmi spună 
că Martin fusese răpit în Turcia și că răpitorii lui mă căutau și pe 
mine. Din cele spuse de el, voiau să îmi ia ceva ce nici măcar nu 
știam unde se află. 

„Piatra lui Dee.” 

Blestemată să fie. 

„Piatra care invoca îngerii”. 

Ameţită, fără să pot deschide ochii, mi-am scuturat părul. Era 
un obicei moștenit de la bunica mea. Dacă îmi clătinam capul și 
îmi treceam degetele prin păr, de obicei îmi recăpătăm 
controlul. Doar că de data aceasta nu îmi folosi prea mult. Ca să 
încep să gândesc coerent, aveam nevoie de un duș și de un mic 
dejun copios. Și le voiam chiar atunci. 

Așa că am dat, în sfârșit, ordinul. Și-am privit. 

Cerule mare. 

Nu știu ce m-a speriat mai tare: să-mi dau seama că nu mai 
eram în cafeneaua La Quintana sau să descopăr că eram legată 
de un suport de unde vedeam doar nori spumoși și întunecoși. 

Cineva îmi trecu o mână prin faţa ochilor. 

— Vă simţiţi bine, doamnă? Vă este greață? spuse o stafie. Mi 
s-a părut că avea o seringă în mână. 


120 


Cert este că vorbea cu o voce amortizată. Aproape sintetică. 

Când am reușit să-mi aţintesc privirea asupra lui, mi-am dat 
seama că avea o cască albă; stătea față în faţă cu mine și se 
strâmba, atingându-și urechile. M-am simţit vulnerabilă, dar, în 
cele din urmă, am înţeles ce voia. Să fac și eu la fel. M-am 
gândit că mă drogaseră sau ceva de genul acela și că trăiam 
încă efectele unui halucinogen. Dar am renunțat la idee când l- 
am văzut gesticulând din nou. În cele din urmă l-am ascultat și 
mi-am  mângâiat tâmplele. M-a luat prin surprindere. Am 
descoperit că cineva îmi pusese pe urechi un fel de căști 
flexibile, prevăzute cu o mică antenă. Curioasă, mi le-am dat 
jos, ca să le văd, dar un zgomot puternic aproape că mă surzi. 

— Mă auziţi? 

Individul încerca să se facă auzit în pofida zgomotului. Nici 
măcar nu așteptă să-i răspund. 

— Sunteţi bine, doamnă. Vă aflaţi la bordul unui elicopter. Nu 
vă speriaţi. Nu aveți de ce să vă temeţi. V-am administrat o 
doză minoră de lidocaină, ca să vă reanimăm. Starea de greață 
va dispărea și ea imediat. Puneţi-vă căștile la loc și vă voi vorbi 
prin intermediul lor. 

— Un elicopter? Lidocaină?... Să mă reanimaţi? 

Bărbatul încuviinţă, în timp ce eu priveam ca o toantă în toate 
părţile, ca să mă conving că îmi spunea adevărul. 

Aveam impresia că o să-mi explodeze capul. Ce naiba căutam 
la bordul unui elicopter? Și cine era individul? 

Căștile îmi bârâiră de câteva ori. Apoi am auzit vocea calmă și 
liniștitoare a interlocutorului meu. 

— Bun venit la bord, doamnă Faber, spuse acesta într-o 
engleză exotică. 

— Unde... sunt? 

Am încercat să mă ridic, dar m-am lovit de centura de 
siguranţă. 

— Nu vă forţaţi, doamnă. Trebuie să vă odihniţi cât mai mult 
timp posibil. Suntem amici. Tocmai v-am salvat viaţa. 

Chiar dacă nu l-am recunoscut pe bărbatul care îmi vorbea, 
mi-am dat seama că mi se adresa cu o anumită familiaritate. În 
catedrală, colonelul Allen îmi vorbise într-un mod asemănător, 
dar nu era el. De fapt, m-am uitat după el prin avion, dar în 
zadar, ceea ce îl făcu pe individul cu mustăți stufoase din fața 
mea să zâmbească amuzat. In gesturile lui se putea citi o 


121 


mândrie nedisimulată dar, oricât mă chinuiam, nu reușeam să 
îmi amintesc unde îl mai văzusem. Cei doi tineri care îl însoțeau 
nu mă ajutară să îmi dau seama. Mă priveau cu o curiozitate de 
entomologi. Țineau în mâini puști cu lunete. Când i-am privit mai 
bine, am descoperit ceva: unul dintre ei, cel care era mai 
aproape de cabină, era tânărul cu tatuaj în formă de șarpe pe 
obraz! 

Când își dădu seama că l-am recunoscut, tânărul mă privi fără 
să spună nimic. 

— Ascultă! M-am răsucit în scaun, încercând să scap din 
hamul care mă susţinea. Dacă sunteţi...! 

— Liniștiţi-vă, doamnă Faber. Vă rog. 

— Dar l-am văzut pe băiatul acela! 

Individul cu mustăți mă privi amuzat. 

— Cine sunteți? am strigat eu. Ce vreți de la mine? 

— Of. Interlocutorul meu adoptă o postură teatrală. Aţi și uitat 
deja, doamnă? 

— Vă... cunosc de undeva? 

Dacă voise să mă tulbure și mai tare, reușise. 

— Îmi frângeţi inima, spuse el și zâmbi din nou. Mă numesc 
Artemi Dujok. Și nu știți cât de mult mă bucur că v-am găsit la 
timp. 

— Artemi Dujok? 

La naiba. 

Trecuseră cinci ani de la prima și ultima dată când îl văzusem 
pe individ, dar creierul meu amorţit își aminti numaidecât. 
Tocmai ce mă întâlnisem cu el în „somnul de moarte” din care 
tocmai mă trezisem! 

Cert este că, surprinsă și curioasă în același timp, i-am 
aruncat o privire ranchiunoasă. Da. El era. 

— Domnule Artemi Dujok... am repetat eu. Îmi amintesc de 
dumneavoastră. Într-adevăr. Dar... 

— Mă bucur. Am fost la nunta voastră, în Wiltshire. Sunt 
prieten cu Martin. 

— Martin! Cerule mare! Pupilele mi se dilatară din cauza 
neliniștii. Știţi câ...? 

Dujok îmi întinse un șervețel. 

— Știu totul, doamnă. Încercaţi să vă păstraţi calmul. Știu prin 
ce-aţi trecut. Creierul dumneavoastră a fost într-o stare de comă 


122 


mai bine de douăzeci de minute. Nicio victimă bombardată cu 
unde delta nu trebuie să facă eforturi prea mari. 

— Ce vreți de la mine? i-am răspuns eu, fără să înțeleg un 
singur cuvânt din tot balamucul acela. Ce căutăm într-un 
elicopter? Poliţia mi-a spus că Martin a fost răpit...! 

— Tocmai despre aceasta trebuie să vorbim. Aţi văzut dovada 
de viaţă pe care au transmis-o răpitorii? 

— Filmuleţul? 

Dujok încuviinţă. 

— Mi-am dat seama ce voia Martin să spună în el, doamnă 
Faber. 

Am înlemnit. 

— Soţul dumneavoastră a fost foarte isteț când v-a transmis 
un mesaj codificat. Pe care doar cineva care îl cunoștea la fel de 
bine ca soţia lui l-ar fi putut descifra... 

— Cineva...? Cum ar fi dumneavoastră? i-am răspuns eu 
oarecum ironică. Și colonelul Allen mi-a spus că îl cunoștea pe 
Martin, ba chiar că au lucrat împreună. Unde e? 

Dujok ignoră întrebarea. 

— Da, doamnă. Cineva ca mine. Un prieten bun. Trebuie să 
știți că deţineţi o piatră foarte râvnită. Și că, împreună, o vom 
recupera și îl vom salva pe soţul dumneavoastră. 

— Știţi unde se află piatra? 

Elicopterul se ridică ușor, intrând într-un nor. 

— Vom ajunge acolo în câteva minute, spuse acesta. Țineţi-vă 
bine. 


38. 


Nu dăduse un astfel de ordin. Era sigur de asta. 

De aceea, când Antonio Figueiras văzu silueta întunecoasă a 
elicopterului planând la câțiva metri deasupra acoperişului 
catedralei, își dădu seama că încă un lucru îi scăpase de sub 
control. 

— Vă rog să mă iertati. Abia de îi strânse mâna monseniorului 
Martos, înainte să îi întoarcă spatele. Și dumneavoastră, părinte 
Fornes. Vă voi suna să vă iau declaraţia. 


123 


Inspectorul o rupse la fugă fără să privească înapoi. Și asta 
ura cel mai mult pe lume. Nu faptul că lăsase pe cineva cu fraza 
neterminată, ci că trebuia să facă brusc efort fizic. Era prea 
bătrân pentru excese de genul acesta. Și nici plămânii nu îl mai 
ajutau. Dar, dacă voia să ajungă la timp ca să vadă chipul 
pilotului din elicopter și să își dea seama ce naiba se întâmpla 
acolo, trebuia să facă tot posibilul. „Cineva o s-o încurce azi, 
mormăi el. Pe cuvântul meu.” 

Cobori în goană panta care dădea spre fațada catedralei. Și, 
când ajunse în sfârșit în Piaţa Obradoiro, gâfâind, cu cămașa 
udă leoarcă, își dădu seama că monstrul nu îi aparţinea. Cum de 
nu își dăduse seama înainte? Aparatul care lua în înălțime la 
câţiva metri de el avea o anvergură de două sau trei ori mai 
mare decât elicopterul lui micut. În plus, avea niște elice foarte 
ciudate. Două erau enorme și se roteau, fiecare în alt sens, 
deasupra elicopterului, în timp ce o a treia se rotea în partea 
posterioară. Nu avea plăcuţe de înmatriculare sau vreo 
inscripţie, sau cel puţin el nu reuși să le observe, și era vopsit pe 
de-a-ntregul în negru. 

Impins de curentul de aer creat de elice, reuși să se apropie 
de patrula pe care o lăsase să supravegheze locul. 

— La naiba! mormăi el, ducându-și din instinct mâna la pistol. 

Scena pe care o văzu îl lăsă fără cuvinte. Cei doi oameni ai lui, 
cu craniile perforate și acoperite de sânge, se rezemau inerți pe 
tetiere. Ambii fuseseră împușcați în frunte și, din poziția 
trupurilor lor, era evident că fuseseră luaţi prin surprindere. 
Figueiras își scoase arma și o îndreptă spre cer, dar pierduse 
deja ţinta din vizor. Ar fi putut paria salariul lui pe un an că 
asasinul era fugarul pe care îl dăduseră în urmărire și care acum 
le scăpa în elicopterul acela, chiar de sub nasul lui. 

Plin de adrenalină și cu respiraţia încă întretăiată din cauza 
alergăturii, era pe punctul de a telefona la comisariat, ca să 
ceară întăriri, când ecranul telefonului lui mobil se lumină. „Apel 
primit.” 

— Figueiras, spune. 

— Antonio, sunt Marcelo Muñiz. Sper că nu te deranjez. 

— Nu pot vorbi acum! îi răspunse acesta amicului lui bijutier, 
în timp ce inspecta de afară, ghemuit, mașina de patrulă. Te sun 
eu mai târziu. 

— Cum vrei, se resemnă acesta. 


124 


— În plus, e cinci dimineata! 

— Da, bine. Să știi că din cauza ta mi-am petrecut noaptea 
căutând informaţii despre pietrele acelea de care m-ai întrebat. 

Inspectorul nu voia să mai piardă niciun minut. Cu toate 
acestea, nu închise apelul. Nu îl ajuta nici dacă rămânea în 
suspans. Dacă Muñiz îl sunase atât de târziu, însemna că era 
important. 

— Ei bine? îi dădu el ghes. 

— Am descoperit ce sunt. N-o să-ţi vină să crezi! 


39. 


Dură o vreme până să mă obişnuiesc cu legănatul uşor al 
elicopterului. Din fericire, când super-mașinăria își finaliză 
urcușul vertical, stomacul îmi veni la loc și corpul meu începu să 
își recupereze tonusul dintotdeauna. Singura mea opţiune era să 
mă relaxez. Teama și confuzia nu aveau să mă scoată din 
necaz, așa că am răsuflat adânc și mi-am relaxat mușchii, 
întinzându-mi picioarele și braţele ca în timpul cursurilor de 
yoga. Trucul funcţionă pe jumătate. Îmi simţeam în continuare 
tâmplele pulsând, în timp ce ochii îmi erau tot umezi de furie și 
durere pentru că mă întorsesem în lumea celor vii. 

In acel moment, îmi doream să nu mă fi întors. Descoperisem 
că moartea era o trecere dulce. Nedureroasă. Exact opusul a 
ceea ce simţeam în clipa aceea. 

Oare la ce bombardament de unde se referise domnul Dujok? 
Detaliul acela mă puse dintr-odată pe gânduri. 

De ce spusese că avea să îl salveze pe Martin de individul de 
la ambasadă cu care discutasem înainte să mă trezesc legată în 
elicopterul lui? In faţa mea, sprijinit pe un scaun din piele cu 
spătar înalt, Artemi Dujok mă privea fără să clipească. Îmi oferi 
ceva de băut, în timp ce toți cei aflaţi la bord încercam din 
răsputeri să ne păstrăm calmul ori de câte ori traversam un nor. 

— Spuneţi-mi un lucru, doamnă Faber. Soțul dumneavoastră 
v-a povestit de ce s-a dus în Turcia? mă întrebă el, urmărind 
cum înghiţeam cu greu băutura tonică oferită. 

— Mai mult sau mai puţin... am încercat eu să răspund cât 
mai neutru posibil. Mi-a spus că vrea să își finalizeze studiul 


125 


despre dezghețul de pe vârfurile muntoase ale planetei. Și cum 
eu aveam să fiu foarte ocupată cu restaurarea catedralei, a 
presupus că era cel mai bun moment să facă această călătorie. 

— Inseamnă că nu v-a povestit... 

— Ce vreţi să spuneţi? Având gura plină de băutură, 
formulasem întrebarea oarecum ezitant. 

— Martin s-a dus la muntele Ararat ca să returneze adamanta 
dumneavoastră. De acolo provine piatra. Știaţi? 

— Eh... Și asta, bineînțeles, am înghiţit eu în sec, minţind. 

— Ascultați-mă bine, doamnă Faber. Eu și soțul 
dumneavoastră lucrăm împreună de ani de zile. Incercăm să 
găsim puţinele pietre ca adamanta dumneavoastră, răspândite 
prin întreaga lume. Știm amândoi cât de extraordinare sunt, dar 
nu aveţi nici cea mai mică idee ce putere pot genera când sunt 
puse la un loc. De fapt, am descoperit semne care indică faptul 
că foarte curând va trebui să ne folosim de tot potenţialul lor 
pentru a ne proteja de ceea ce se pare că va fi o catastrofă 
globală. O lovitură asupra biosferei de care soțul dumneavoastră 
este cât se poate de sigur. De aceea este foarte important să 
colaborăm și să fim sinceri unul cu celălalt. Inţelegeţi? 

Dujok îmi vorbi pe un ton foarte serios, fără urmă de emfază 
sau viclenie în glas. 

— Ce vreţi? Să mă speriaţi? 

— Bineînţeles, doamnă. Încerc să vă spun că Martin este 
implicat într-o operaţiune de nivel înalt și că, dacă nu v-a 
informat despre toate aceste detalii până acum, a fost doar ca 
să vă protejeze. lar acum este în pericol. Situaţia s-a schimbat și 
amândoi suntem obligaţi moral să îl ajutăm. Trebuie să aveţi 
încredere în mine, doamnă. Știu că nu mă cunoașteţi mai deloc, 
dar vă promit că nu vă va părea rău. 

— Mă veţi ajuta să îl salvez pe soțul meu? 

Individul cu mustăți încuviință. 

— Bineînţeles. Dar ca să facem aceasta, avem nevoie de 
piatra dumneavoastră. Vă amintiţi când v-a cerut să i-o aduceţi? 
Când a ascuns-o? 

— Cu o lună în urmă, mai mult sau mai puţin... am spus eu, 
suspinând. Chiar înainte să plece în călătorie. De fapt, ne-am 
certat și i-am returnat-o. 

Artemi Dujok încuviinţă ca și cum ar fi cunoscut acel detaliu. 


126 


— Atunci a ascuns-o într-un loc sigur, spuse el ca și cum ar fi 
gândit cu voce tare. O ascunzătoare specială, într-un punct 
geografic de mare forță energetică, unde, pe lângă faptul că 
avea să fie în siguranţă, avea și să se încarce cu putere. 

— Chiar așa? 

Părea o întrebare lipsită de încredere. 

— Dar, cel mai important, trebuie să se fi asigurat că oameni 
precum cel care era cu dumneavoastră mai înainte nu aveau să 
o fure, doamnă Faber. 

— Bărbatul acela voia să îmi fure piatra? Colonelul Allen? Am 
ridicat din umeri. 

— Da. Era singurul lucru care îl interesa de la dumneavoastră. 
Să fiţi sigură de aceasta. Dacă i-aţi fi dat-o, poate că nu aţi mai 
fi apucat această reîntâlnire... 

Elicopterul se înclină atunci într-o parte, iar sângele mi se 
urcă la cap. Afară, cerul începuse să se lumineze, anunțând 
răsăritul soarelui. Armeanul încă nu îmi spusese încotro ne 
îndreptam. 

— Și de unde știu că pot să am încredere în dumneavoastră, 
domnule Dujok? 

— O veți face, zâmbi acesta. Este doar o chestiune de timp. 
Martin mi-a povestit multe despre relația voastră și despre 
lucrurile pe care aţi reușit să le faceţi cu adamantele. Ba chiar 
mi-a cerut ca, dacă el păţește ceva în vreuna din misiunile lui, 
să mă ocup de siguranța dumneavoastră. Se temea pentru 
dumneavoastră. Motiv pentru care știu lucruri despre căsnicia 
voastră pe care poate că nici dumneavoastră nu vi le amintiţi... 

— Vorbiti serios? 

— Bineînţeles. Colţurile buzelor i se ridicară, ca și când ar fi 
vrut să zâmbească din nou, mai ironic de data aceasta. De 
exemplu, v-a explicat Martin vreodată de ce v-aţi căsătorit în 
Biddlestone? Știţi de ce m-a invitat la ceremonie? 

L-am privit pe Artemi Dujok în ochi. Era clar că bărbatul cu 
mustăți stufoase și purtare cavalerească încerca să îmi câștige 
încrederea. În pupilele lui negre se citea profunzime și mister. 
Le văzusem licărind nu cu mult timp în urmă, pe tărâmul 
celălalt, și eram cât se poate de convinsă că erau aceleași. 

— Cred că știu, domnule Dujok... Aţi fost la Biddlestone ca să 
recuperaţi ceva, i-am răspuns eu, amintindu-mi ce văzusem 
chiar înainte să mă trezesc în elicopterul lui. Un obiect pe care l- 


127 


aţi dezgropat pe ascuns din biserică, în timp ce noi ne 
căsătoream, nu-i așa? 

Pupilele i se contractară ca și când ar fi fost lovite de o rază 
de soare. ă 

— Ca să vezi... spuse el ezitant. Nu vă înșelaţi deloc. Imi 
permiteţi să vă întreb cine v-a spus despre aceasta? 

— Am văzut eu. 

— Într-adevăr? spuse el și se aplecă în față. 

— Chiar înainte să mă treziţi în acest elicopter. 

— Am înțeles... zâmbi el, mulţumit, lungindu-și pe un ton 
pompos răspunsul. Perfect. Nu știți cât de mult mă bucur că v- 
ați pastrat vechiul dar, doamnă. L-aţi mai activat și altă dată? 

„Câte lucruri cunoaște individul acesta despre mine?” 

— Posibil, am răspuns eu, plecându-mi privirea. 

— In regulă, conveni el. Imi asum răspunderea pentru 
suspiciunile dumneavoastră. Dar poate vă voi ajuta să le risipiţi 
dacă înţelegeți ce s-a petrecut la nunta dumneavoastră. V-aţi 
căsătorit în Biddlestone conform unui ritual angelic secular. Aţi 
oficiat ceremonia citind din Cartea lui Enoh în loc de Biblie și v- 
aţi dedicat unul altuia utilizând aceleași pietre folosite ultima 
dată de John Dee ca să comunice cu fiinţe celeste în secolul al 
XVI-lea. 

— Aveţi de gând să îmi vorbiţi despre îngeri? am spus eu, 
evident supărată. Dujok nici măcar nu clipi. 

— john Dee, așa cum probabil v-a povestit soţul 
dumneavoastră, a fost ultimul occidental care a reușit să 
comunice cu ei, doamnă. Și, la fel ca dumneavoastră, nu a fost 
chiar un mistic. Nu suferea de transe extatice sau altceva de 
genul acesta. Era mai degrabă un om de știință, iar apropierea 
de ei a fost de natură raţională. S-a folosit de trei elemente ca 
să reușească în acest demers: niște pietre cu puteri enorme, un 
medium pe nume Edward Kelly, care știa cum să privească în 
ele și să extragă informaţii din interiorul lor, și un fel de masă 
sau tablă inscripționată cu simboluri care, împreună cu celelalte 
elemente, deschidea acel canal de comunicare cu Cerul. Ca să 
funcţioneze, toate aceste instrumente trebuiau combinate la 
anumite date și în anumite locuri, iar Dee a reușit să le 
descopere. 


128 


— Tot nu înţeleg ce are asta de-a face cu faptul că aţi fost la 
nunta noastră, domnule Dujok... am spus eu, încercând să-i 
forțez mâna. 

— E foarte ușor de priceput. 

— Așa sper. Continuati. 

— La sfârșitul vieților lor, John Dee și Edward Kelly au căzut în 
dizgrație și au fost urmăriţi de contemporanii lor. Toate acestea 
s-au petrecut din cauză că au folosit greșit instrumentele pe 
care le posedau. Kelly, de exemplu, a devenit foarte arogant. S- 
a considerat moștenitorul tradiţiei profetice iniţiate de Enoh și 
continuată de llie sau chiar de Sfântul loan. Dar, spre deosebire 
de aceștia, a căutat să se îmbogăţească folosindu-se de 
pronosticurile primite de la îngeri. A fost doar o chestiune de 
timp până când totul s-a întors împotriva lui. Motiv pentru care, 
când s-a despărțit, în sfârșit, de John Dee, acesta din urmă a 
hotărât să ascundă pietrele și tabla, ca să nu mai ajungă pe 
mâini nepotrivite. Pe primele le-a ascuns într-un exemplar din 
Cartea lui Enoh, pe care familia Faber îl păstrează de generaţii 
întregi. In ceea ce privește tabla, aceasta a fost îngropată în 
Biddlestone, în partea exterioară a absidei bisericii. Acum 
înțelegeţi? Magul a ales acel loc din motive magice și pentru că, 
în dialectul vechi Wiltshire, Biddlestone înseamnă „Biblie din 
piatra”. Așa își considera și Dee tabla: o adevărată Biblie, un 
suport viu pentru cuvântul lui Dumnezeu. 

— Și cum aţi știut că tabla se afla acolo? 

— Martin a descoperit acest lucru, studiind ultimele observaţii 
făcute de Dee, păstrate în Muzeul Ashmolean din Oxford. A făcut 
această descoperire cu puţin timp înainte să vă cunoască, 
doamnă. Când v-a întâlnit pe dumneavoastră, a crezut că era 
predestinat să reconstruiască instrumentul de invocaţie folosit 
de Dee. Avea pietrele. Știa unde se află tabla și, în timpul unei 
călătorii în Spania, ca să parcurgă Camino de Santiago, s-a 
întâlnit cu dumneavoastră și și-a dat numaidecât seama că 
aveaţi abilităţile de medium de care avea nevoie. Știţi la ce mă 
refer, acel dar al clarviziunii despre care au vorbit atât de mult 
spiritiștii englezi în secolul al XIX-lea. 

Dujok respiră adânc, apoi continuă: 

— Nu este de mirare că, având adamantele, avea să se 
gândească să recupereze tableta, pentru a pune la un loc cele 
trei elemente. Reunite, după ce au stat separate timp de patru 


129 


secole, ar fi reușit să binecuvânteze din abundență căsătoria 
voastră. Voi doi aţi fi putut deschide un canal direct de 
comunicare cu Cerul! 

— Și de ce v-a chemat pe dumneavoastră? am insistat eu. 

— L-am cunoscut pe Martin în Armenia, pe când încă lucra 
pentru guvernul Statelor Unite... 

— Lucru pe care l-am aflat astăzi. 

— Bine. Important este că atunci l-am convins să nu mai 
caute pietrele pentru ţara lui. Guvernul lui nu avea să le 
folosească în scopuri pașnice și cred că nu ar fi știut nici cum să 
le utilizeze în mod corect. Dar, după ce a renunţat la postul lui 
din cadrul Agenţiei Naţionale de Securitate, problemele au 
început să se ţină scai de el. Motiv pentru care, cu aproximativ 
un an în urmă, a hotărât să separe adamantele și să îmi 
încredințeze spre păstrare tableta. Avea de gând să le ţină 
separate până acum. Soţul dumneavoastră a găsit un motiv să 
le reunească și să încerce să comunice cu îngerii lui Dee. 

— Un motiv? Ce anume? 

— Pietrele acționează prin vibraţie, doamnă. Reacționează la 
stimuli sonori, la ultrasunete și la anumite frecvenţe din spectrul 
electromagnetic. În această etapă, soarele este în plină fierbere. 
Furtuni solare l-au umplut de pete, iar erupțiile de heliu au atins 
cele mai mari cote din ultimul secol. Este nevoie doar de un 
vânt solar, încărcat cu trilioane de electroni, care să lovească 
Pământul în plin și pietrele, tableta și catalizatorul lor, adică 
dumneavoastră, veţi dispune de suficientă energie ca să 
„apelaţi” Cerul. Problema însă, spuse el pe un ton mai lugubru, 
este că mai multe persoane cunosc acest lucru, și mă tem că l- 
au sechestrat pe Martin ca să se asigure că vor putea controla 
acest „apel”. 

Elicopterul făcu două sau trei mișcări bruște, ca și cum ar fi 
străbătut un drum pavat cu pietre, dar eram atât de absorbită 
de povestea domnului Dujok, încât nu le-am acordat nici cea 
mai mică atenţie. 

— Atunci... nu credeți că a fost răpit de un grup terorist kurd? 

— Mă îndoiesc. Tuși, simțindu-se aparent încurcat. Este ceea 
ce vor foștii șefi ai lui Martin să credeţi, ca să nu puneti prea 
multe întrebări. 

— Dar au revendicat acest lucru în filmuleţ! 


— Nu este adevărat. Cel care a organizat această operaţiune 
este mult mai puternic decât Partidul Muncitorilor din Kurdistan 
(PKK). Pe lângă el, PKK este la fel de inofensiv precum un ţânţar. 

— Și la cine vă referiţi? 

— Nu pot vorbi despre aceasta... Nu acum. 

— Aţi putea să-mi spuneţi măcar unde mergem. 

— Asta vă pot spune. Zâmbi, după care întinse mâna spre 
medalionul pe care îl purtam la gât. Acolo unde a început totul 
pentru voi doi. 

Dujok lăsă fraza neterminată, ca și cum spera să îmi dau 
singură seama la ce se referea. Dar nu mi-am dat seama. 

— Ultima frază spusă de Martin în filmuleţ... V-o amintiţi? 
„Calea spre reîntâlnire ţi se va arăta întotdeauna.” Am 
încuviințat, zâmbind când i-am auzit pronunția în spaniolă. A 
spus-o în spaniolă pentru că vă era adresată. Înțelegeţi ce vrea 
să spună? 

— Nu... 

— Unde v-aţi întâlnit? Unde v-aţi cunoscut? 

— In Noia. Acolo locuiam... Chiar la capătul parcursului 
Camino de Santiago. 

— Și acesta este blazonul satului dumneavoastră, corect? 
spuse el, mângâind medalionul pe care îl purtam la gât, 
imaginea unei bărci și a unor păsări care zburau pe deasupra ei. 
Acolo mergem, doamnă. Să ne  reîntâlnim cu soțul 
dumneavoastră. 


40. 


La ora șase fără un sfert dimineața, sala de ședințe 603B de 
la etajul șase al clădirii de birouri a Ambasadei Statelor Unite din 
Madrid era cufundată în întuneric. Fumul de ţigară plutea ca o 
ceaţă în faţa unei imagini afișate pe perete de un proiector Sony 
Full HD. Era singurul colțișor din clădire în care încă se putea 
fuma fără teama de a fi sancţionat, deși, sincer vorbind, 
sancţionarea era cea mai mică preocupare a lui Rick Hale la 
momentul respectiv. Atașatul de informaţii din sediul consular 
tocmai ce purtase o convorbire telefonică cu unul dintre agenţii 


131 


grupului din care făcea parte, pentru care lucrurile nu 
merseseră chiar bine. 

Hale trebuia să încheie ședința de briefing?’ cu orice preț. 

— Dânsa este Julia Álvarez. Cetăţenie spaniolă. Treizeci și 
cinci de ani. Despărţită recent de Martin Faber, bărbatul care a 
fost răpit de PKK cu câteva zile în urmă, pe graniţa turco- 
armeană, spuse el pe un ton profesoral, în fața unei fotografii 
color a unei femei roșcate, atrăgătoare, făcută cu ajutorul unui 
teleobiectiv. Imaginile pe care le vizionaţi au fost obţinute ieri- 
seară, în Santiago de Compostela, situat în extrema nord- 
vestică a Peninsulei Iberice. 

Atașatul vorbea o engleză cu un accent sudist, ca de solist de 
muzică country. Părea tulburat și nefericit. Și chiar așa era. 
Probabil că bărbatului scund, chel și neîncrezător nu îi plăcea 
prea mult întâlnirea lui matinală cu doi birocraţi recent sosiți de 
la Washington. Și cu atât mai puţin faptul că îl convocaseră în 
toiul altei operaţiuni secrete delicate. 

— Aseară, continuă el, comandantul Allen a vorbit cu doamna 
Faber ca să o informeze despre răpirea soțului ei. Urmând 
protocolul nostru pentru cazuri de divulgare de secrete oficiale, 
am vrut să urmărim orice pistă referitoare la viața privată a lui 
Martin Faber. După cum știți, orice lucru care să ne confirme 
bănuielile. 

— Vorbiţi-ne despre aceste bănuieli, domnule Hale. Nu aveati 
încredere în fostul dumneavoastră agent de la graniţa armeană? 

Cel care adresase întrebarea se numea Tom Jenkins, consilier 
al președintelui. Era ciudat că un individ ca el făcea muncă de 
teren, dar sosise cu nicio jumătate de oră în urmă la Madrid, cu 
ordinul explicit de-a se informa despre cazul Faber și se 
prezentase numaidecât la ambasadă, solicitând acea întâlnire. 

— De fapt, domnule, ar trebui să știți că Faber nu mai 
lucrează pentru noi din 2001, se scuză atașatul. 

— Nu mai lucrează pentru NSA din 2001, preciză acesta. 

Hale înghiţi gălușca, în timp ce Jenkins, un individ de vreo 
treizeci de ani, blond ca un predicator mormon și cu ochii de un 
albastru ca de gheață, profită de moment ca să discute despre o 
altă chestiune: 

— Veţi vedea, domnule Hale. Când am revăzut fișa agentului 
Faber, în Biroul Președintelui, am descoperit un lucru foarte 


19 Şedinţă de briefing: ședință de instructaj (în Ib. engleză în original) (n. red.). 
132 


interesant. După ce a acceptat să fie trimis în zona kurdă dintre 
Armenia și Turcia, Martin Faber le-a solicitat celor de la Langley 
diverse informaţii confidenţiale. 

— Informații? 

— Imagini, ca să fim mai exacti. 

Richard Hale ridică din umeri. 

— Vă ascult. 

— Vă voi ajuta să vedeţi miezul problemei: chiar înainte de a 
demisiona din cadrul Agenţiei Naţionale de Securitate, domnul 
Faber a solicitat să i se trimită cu valiza diplomatică, la Erevan, 
o colecție de imagini aeriene vechi, obţinute în zona în care 
lucra. Fotografii făcute între anii 1960 și 1971. Au fost făcute în 
secret, de avioane spion U2 și SR-71 și de satelitul nostru KH-4 
și toate corespundeau zonei muntelui Ararat. Exact unde a 
dispărut acum. Ce coincidenţă, nu vi se pare? 

— Aţi spus KH-4? spuse Hale. E o relicvă de pe vremea lui 
Kennedy, domnule! Sateliții de acel tip nu mai sunt folosiți de 
ani de zile. 

— Nu contează, îl întrerupse consilierul. Acele imagini 
surprinse de satelitul orbital din seria Keyhole pe care le-a 
solicitat Faber erau considerate materiale foarte sensibile la 
vremea respectivă. Nu uitaţi că muntele Ararat a fost granița 
naturală dintre Turcia și, pe atunci, Uniunea Sovietică și 
divulgarea lor ar fi presupus un incident diplomatic grav. Poate 
chiar un război. 

— Presupun că acum îmi veţi spune de ce era interesat Faber 
de acele fotografii. 

— Corect, domnule Hale. Și vă rog să ne spuneţi ce știți 
despre aceasta. În acele fotografii, la o cotă de aproximativ cinci 
mii de metri, se poate vedea ceva ce i-a ţinut ocupați ani de zile 
pe cei din Departamentul de Analiză al CIA. Au numit-o 
„anomalia din Ararat” și, chiar dacă la început au bănuit că era 
vorba de o staţie sovietică de spionaj și transmisiuni, profilul 
structurii dreptunghiulare, foarte bine delimitat, situat pe 
marginea unuia dintre ghețarii cei mai apropiaţi de vârf, nu a 
fost identificat ca nimic cunoscut. 

Atunci Jenkins îndreptă telecomanda  proiectorului către 
laptop. Apăru o imagine alb-negru, cu un vârf de munte de 
formă triunghiulară. Înconjurat cu un cerc de culoare roșie, sub 
un strat subţire de zăpadă se putea vedea ceva de mărimea 


133 


unui submarin nuclear, fusiform și cu margini drepte. Era negru 
și părea să strălucească în lumina soarelui. 

— Și vreţi să spuneţi că nu este un buncăr sovietic? zise Hale. 

— Știm amândoi că nu este un buncăr, domnule, răspunse 
Tom Jenkins hotărât, apoi continuă: Veteranii ca dumneavoastră 
cunosc povestea. Și mai știți că cei de la Langley au ajuns la 
concluzia că acest obiect „parcat” pe ghețarul Parrot ar putea fi 
doar Arca lui Noe. Sau mă înșel? 

— Păcat că sunt ateu, domnule Jenkins. Nu cred în povești de 
adormit copiii, spuse Hale. 

— Sau în povești ebraice, domnule, îi întrerupse fără urmă de 
ironie în glas o tânără care stătea în fundul sălii, sprijinită de 
perete lângă extinctor, având aproximativ aceeași vârstă ca 
Jenkins. 

— Bine, fie, povești ebraice, încuviinţă atașatul. 

Femeia era foarte frumoasă și avea pielea de culoare închisă 
și purtarea inconfundabilă a cuiva care servise mult timp în 
armată. 

— Și, dacă îmi permitețţi, domnilor, continuă aceasta, aș 
spune: inclusiv povești sumeriene. 

— Sumeriene? spuse Rick Hale luat prin surprindere. 

— Povestea originală despre Potop este sumeriană, domnule 
Hale. Orice student la Istorie Antică știe că ei au fost primii care 
au elaborat o cronică a Marii Inundații în care este menţionată o 
arcă salvatoare. 

— Mă scuzaţi, doamnă. Dar cine sunteţi dumneavoastră? 

— Ellen Watson, se prezentă aceasta, făcând un pas în faţă și 
întinzându-i o mână lungă și îngrijită. Şi eu lucrez pentru Biroul 
Președintelui. Îmi permiteţi să trecem direct la subiect? 

— V-aș mulțumi dacă aţi face-o, îi răspunse Hale zâmbind, 
oprind proiectorul și aprinzând lumina în sală. 

— Foarte bine, acceptă femeia. Vorbiţi-mi despre Proiectul 
Elijah? la care lucra Martin Faber. 

Atașatul ambasadei simţi un nod în stomac. „Cum naiba...?” 

— Vă referiţi la Operaţiunea Elijah? 

— Cum spuneţi dumneavoastră. 


20 Elijah: în Ib. română //ie. Profet și făcător de minuni, din secolul al IX-lea î.Hr. 
Conform Cărţii Regilor, Elijah a apărat venerarea lui lahve în fața celei a zeului 
canaanit Baal. A înviat morți, a pogorât focuri din Ceruri și a fost ridicat la Ceruri într- 
un vârtej. (n. red.). 


134 


Rick Hale înghiţi în sec: 

— Nu vă pot oferi detalii fără să verific mai întâi ce nivel de 
acces la secrete oficiale aveţi, doamnă. Este vorba despre 
siguranţa naţională. 

— Nivelul meu de acces este același ca și cel al Casei Albe, 
domnule Hale, îi răspunse aceasta. 

— Îmi pare rău. Nu este suficient. Nu aici. 

— Să înțeleg că nu îmi veţi povesti despre Elijah? 

Femeia se întunecă la față. 

— Nu fără un ordin în scris de la directorul Agenţiei Naţionale 
de Securitate, Michael Owen. Îl cunoașteţi, nu-i așa? 

— Ce păcat, răspunse femeia. Deși presupun că aţi putea 
măcar să îmi spuneţi ce i-a povestit soția domnului Faber 
agentului de la NSA care a vorbit cu dânsa. Ştiţi dacă au 
discutat despre Arcă? V-a spus ceva despre obsesia secretă a 
soțului ei faţă de acea relicvă biblică? _ 

Hale nu aprecie umbra de ironie din întrebările ei. In plus, știa 
că dacă nu avea să îi ofere un răspuns convingător, lucrurile s-ar 
fi putut înrăutăți. 

— Mă tem că discuţia dintre ei a fost mai prozaică decât vă 
imaginati, domnişoară Watson, spuse acesta în cele din urmă. 

— Prozaică? 

— Agentul meu nu a avut timp să discute amănunţit cu ea. A 
fost victima unui mic... Hale se forţă să găsească un cuvânt mai 
neutru... contratimp. 

— Ce fel de contratimp? 

Privirea lui Jenkins licări. 

— Momentan, dispun doar de detalii confuze, recunoscu Hale 
reticent. Dar chiar înainte de a mă întâlni cu dumneavoastră am 
fost apelat de agentul pe care l-am trimis la Santiago, 
comandantul Nicholas Allen, care nu are vești bune. 

— Nu înţeleg ce vreți să spuneţi, protestă Ellen. 

— Deoarece nu știți că, în noaptea aceasta, colonelul Allen a 
intervenit in extremis într-un schimb de focuri de armă în care, 
din câte se pare, se intenţiona uciderea doamnei Faber. 

— Au încercat să o ucidă pe Julia Álvarez? 

— Nu vă alarmaţi. Nu a fost rănit nimeni. Doamna Faber a 
ramas sub protecţia omului nostru, și... ei bine... tot ce pot să vă 
spun este că, în timp ce vorbeau, ambii au fost victimele unui 


135 


atac de tipul EM. Allen a fost scos din joc timp de o oră, iar 
femeia a dispărut. S-a emis deja un ordin de căutare. 

_ — Un atac EM? Electromagnetic? spuse Tom Jenkins, uimit. 
Intr-o zonă urbană din Spania? Sunteţi sigur? E aproape ca și 
cum i-ai acuza pe ruși că folosesc arme nucleare de joasă putere 
ca să atace un supermarket din New Hampshire. 

— Știu că vi se pare ciudat. Uzul armelor electromagnetice 
este restrâns la câmpurile de testare ale Departamentului 
Apărării, dar mai multe ţări ostile dețin cunoștințe de bază 
despre acestea. De fapt, dacă vă uitaţi pe internet, veţi rămâne 
cu impresia că sunt de domeniu public. 

— Nu înțeleg unde vreți să ajungeţi, domnule Hale, protestă 
Ellen, ţintuindu-l cu privirea. 

— NSA crede că un inamic al Statelor Unite pune ceva la cale 
pe la spatele nostru, mormăi Hale. Ceva de proporții. 

— Și aţi încălca și alt secret dacă aţi fi puţin mai explicit în 
ceea ce privește identitatea acestui dușman-fantomă, domnule 
Hale? spuse Watson pe un ton ironic. 

Individul scund și dezagreabil își atinse neliniștit chelia. 

— Ce vă voi spune trebuie să rămână între noi, îi avertiză el, 
sever. Aţi înţeles? 

— Bineînţeles, zâmbi Ellen. 

— Voi încerca să vă explic totul în modul cât mai simplu 
posibil, doamnă. Agenţia mea crede că cineva care poate opera 
cu arme EM portabile s-a interesat de Faber în Turcia și 
Armenia. Considerăm că mai întâi l-au scos din joc pe el. Și 
acum au procedat la fel și cu soția lui. 

— Și credeţi că are de-a face cu „anomalia de pe Ararat”? îl 
întrerupse Jenkins. 

— Nu știm. 

Femeia insistă și ea: 

— Și NSA crede că acest dușman atât de bine înarmat este... 
PKK? Să fim serioși! 

Richard Hale, transpirat, făcu semn spre dosarele cu emblema 
CIA pe care le lăsase pe masă, chiar înainte să înceapă 
întâlnirea. 

— Este tot ce vă pot spune momentan, zise el. Dacă vă uitaţi 
peste documentaţie, veţi găsi un raport complet despre 
circumstanţele în care a dispărut agentul Faber. Chiar dacă este 


136 


puţin probabil să fi știut că Faber era unul de-al nostru, totul 
arată spre PKK. 

— Vreţi să ne faceţi să credem că un grup de separatiști kurzi, 
care abia de au bani să își cumpere muniţie pentru armele lor 
Kalașnikov, dispun de o armă de înaltă tehnologie? 

Comentariul lui Jenkins îl neliniști și mai tare. 

— Nu trebuie să îi subestimăm. 

— Ce vreţi să spuneți mai exact? 

— Poate că în spatele PKK se ascunde cineva superior, ca 
tactică și tehnologie. 

— Poate? Presupuneţi sau aveţi dovezi? 

— Uitaţi-vă peste raport, insistă acesta. Veţi găsi un detaliu 
care... hmm... ar putea sprijini această idee. Martin Faber a fost 
răpit în timpul unui trafic infernal pe șoseaua care unește 
Bazargan, din Armenia, cu localitatea de frontieră Gurbulak. 
Este o zonă muntoasă dificil de accesat, presărată cu sătucuri, 
unde graniţa este închisă oficial din 1994 și având o densitate a 
populaţiei minusculă. 

— Și? 

— Sursele noastre subliniază faptul că în ziua în care a 
dispărut, fără vreun motiv anume, o cădere de curent totală a 
lăsat fără energie toată zona. 

— O cădere de curent totală? Ochii albaștri ai consilierului 
prezidenţial licăriră când acesta își aprinse bricheta. 

— Nu a fost o simplă pană de curent electric, continuă Hale. 
Blocajul de trafic s-a produs pentru că ceva a oprit motoarele 
tuturor vehiculelor pe o rază de treizeci de kilometri. La fel s-a 
întâmplat și cu releele de telefonie mobilă care aveau inclusiv 
baterii de urgenţă suplimentare. Și cel mai ciudat a fost că a 
afectat și telecomunicaţiile prin satelit, staţiile de emisie- 
recepție ale polițiștilor, pompierilor, spitalelor și până și turnul 
de control al aerodromului din Igdir, de pe teritoriul turc. A fost 
ca și cum s-ar fi deschis o umbrelă electromagnetică pe o arie 
de cincizeci de kilometri pătraţi, care a blocat trecerea energiei 
timp de câteva ore. 

— Vreţi să spuneţi ceva asemănător Efectului Rachel, mormăi 
Ellen. Aţi auzit despre acesta, corect? 

Richard Hale rămase stupefiat. Cei doi știau mai mult decât 
crezuse el. 

— Știţi despre Efectul Rachel? bombăni el. 


137 


Termenul provenea dintr-o poveste veche din timpul celui de- 
Al Doilea Război Mondial. Se presupunea că tocmai el trebuia să 
fie mai informat decât colegii lui cu privire la acel episod. Cu ani 
în urmă, Hale publicase un articol pe această temă într-o revistă 
de informaţii. Din câte își amintea el, în iunie 1936, Rachel 
Mussolini, soția dictatorului italian, plănuise să petreacă mai 
multe zile în Ostia, în apropiere de Roma, când vehiculul oficial 
în care se afla rămase fără nicio putere, în mijlocul unui blocaj 
rutier de proporţii epice. Soţul ei o avertizase, mai în glumă, mai 
în serios, cu puţin timp înainte ca aceasta să plece din palatul 
guvernamental: „Nu m-ar surprinde să ai parte de o mare 
surpriză în timpul excursiei de astăzi, draga mea”. Și așa a fost. 
Şoferul s-a chinuit în zadar să repornească mașina. Blocajul a 
durat aproape o oră și a afectat toate vehiculele care circulau în 
acel moment în apropiere de ea, până când, cu o sincronizare 
inexplicabilă, toate motoarele au repornit în același timp. Un 
raport ulterior emis de Il Duce a pus fenomenul respectiv pe 
seama unor experimente realizate atunci în zonă de Guillermo 
Marconi. Aparent, în timp ce părintele radioului investiga 
frecvenţe de emisie de lungă distanță, dăduse peste un fel de 
„rază a morţii” pe care Mussolini, mai întâi, și Administraţia 
Truman, după aceea, au dorit să o monopolizeze în scopuri 
militare. Era vorba de o simplă lăţime de bandă, capabilă să 
interfereze cu orice motor cu combustie internă, civil sau militar, 
terestru, aerian sau nautic. Unii aliaţi au ajuns să creadă că 
„raza” aceea a fost vinovată și de moartea a sute de animale de 
talie mică și medie de la ferma Marconi. Animale care, având un 
simţ al auzului mai sensibil ca omul, au receptat semnalul, fiind 
dezorientate și apoi ucise din cauza unei hemoragii cerebrale. 
De fapt, acest efect colateral îl impresionase atât de mult pe 
Marconi, încât acesta a oprit numaidecât toate testele. 

— Efectul Rachel... încuviință Hale. De ani de zile nu a mai 
vorbit nimeni despre el, doamnă. Dar, dacă tot veni vorba, pana 
din Santiago de Compostela și cea din Bazargan ar putea avea o 
cauză asemănătoare. 

— Ar putea... repetă Watson. Păcat că nu ne puteți fi de prea 
mare ajutor, domnule Hale. Nu ne lăsați altă opţiune decât să 
investigăm pe cont propriu. Și cert este că președintele nu se va 
opri din cauza opacităţii NSA. 

— Sau a Operațiunii Elijah, adăugă Jenkins. 


41. 


Lumina zorilor inundă covorul verde neregulat care se 
întindea până la gura râului Tambre, umplându-l de frumoase 
străluciri aurii. Stând în elicopterul lui Artemi Dujok, un prototip 
experimental secret numit Sirkowsky X4, din câte îmi explicase 
acesta, am observat cele două centrale hidroelectrice ale Unión 
Fenosa și profilul primelor păduri de pin și stejar. Am recunoscut 
podurile de peste râu, bărcuțele pentru creșterea moluștelor, 
dealurile presărate cu case din piatră și chiar și clopotniţele 
parohiale din copilărie. San Martin sau San Martiño. Santa Maria. 
San Juan. Toate acele elemente, blocurile de piatră înverzite de 
mușchi, umbrite de luminile clarobscure ale unui cer încă 
înnorat îi confereau locului acea atmosferă unică de confruntare 
între rural și modern care m-a fascinat dintotdeauna. 

— Vă simţiţi bine? 

Armeanul mă scoase din reverie vorbindu-mi din nou prin 
intermediul căștilor. 

— Da, bineînțeles... Doar că nu mi-am văzut niciodată satul 
de sus. 

— V-aţi dat deja seama spre care parte din Noia ne 
îndreptăm? 

— Păi, am ezitat eu, dumneavoastră sunteți expertul în 
ghicitori. Colonelul Allen crede că mesajul lui Martin ascunde un 
fel de indicație cifrată. O aluzie la locul în care mi-a ascuns 
adamanta înainte să plece. 

— Nicholas Allen? întrebă Dujok apatic. 

— Din câte se pare, și el îl cunoaște bine pe Martin, am spus 
eu, conștientă că îl provocam. 

— Știu. 

— Și dumneavoastră aţi descifrat mesajul? Știţi ce a vrut să 
spună de fapt în filmuleţ? l-am întrebat eu, privindu-l cu atenţie. 

— Veţi vedea. 

Apatia lui Dujok dispăru când pilotul încetini, ca și când ar fi 
căutat un loc bun în care să aterizeze. 

— Să vă spun ce vom face, doamnă, zise el. Vom ateriza în 
Noia, iar eu voi căuta adamanta pe care Martin a ascuns-o aici. 
După ce o vom găsi, o vom activa. Aţi înţeles? 


M-am înfiorat. Nu mi-ar fi plăcut să trezesc piatra fără ca 
Martin sau Sheila să fie prezenţi. Știam că, odată pornită, 
efectele ei erau imprevizibile. 

Dar Artemi Dujok era hotărât să o facă. 

— Nu este un simplu capriciu, doamnă Faber. Piatra ne va 
spune unde se află sora ei. Adică adamanta pe care ne-a arătat- 
o Martin în filmuleţ. Pietrele acţionează prin rezonanţă și sunt 
capabile să comunice una cu cealaltă, la mii de kilometri 
distanță, datorită emisiilor lor de înaltă frecvență. 

— Colonelul Allen mi-a spus același lucru. 

— Nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi. Nici din cauza lui, nici din 
cauza pietrei. 

Am simţit din nou un gol în stomac. 

— Bineînţeles, schimbă Dujok subiectul, ca și când și-ar fi dat 
seama că mă simţeam neliniștită și voia să mă distragă în timp 
ce pilotul efectua ultimele manevre. Cunoașteţi bine legenda 
întemeierii localităţii Noia? 

— Vă referiţi la povestea care spune că Noe a debarcat aici 
după Potop? Să fim serioși! am spus eu, râzând neliniștită. 
Mașinăria începu să vibreze. Credeam că sunteţi mai deștept 
de-atât. Doar nu credeţi așa ceva, nu-i așa? 

Mustăţile i se clătinară în sus și în jos când trenul elicopterului 
Sirkowsky atinse solul. Aproape că nu îmi dădusem seama cât 
de mult coborâserăm. Pilotul încerca să oprească în apropierea 
râului, într-o zonă în care se reparau bărci de pescuit, departe 
de linii de înaltă tensiune și de arbori. 

— Poate că vă dezamăgesc dacă vă spun că este doar o 
poveste de adormit copiii... am spus eu în șoaptă, privind cu 
coada ochiului pe fereastră. Doar o legendă. O poveste 
inventată în Evul Mediu ca să înnobileze un loc. Ca să îl facă 
interesant. 

— Nu sunt de acord! Individul tocmai acţionase deschiderea 
ușii electrice și se pregătea să coboare din elicopter. Studiez 
astfel de povești de mai bine de treizeci de ani. Armenia, 
doamnă, este ţara lui Noe. Și mă interesează tot ce are de-a 
face cu povestea lui, cu Potopul și cu lucrurile care nu sunt 
spuse în Biblie cu privire la originile civilizaţiei noastre. Chiar 
dacă se întâmplă la celălalt capăt al lumii. Și pe soțul 
dumneavoastră la fel, bineînţeles. 

— Este normal să fiţi interesat de legende, am spus eu. 


140 


M-a surprins faptul că oamenii lui, inclusiv pilotul, abandonară 
nava ca și cum s-ar fi aflat într-o zonă de război sau ceva de 
genul ăsta, sărind în timp ce elicele încă se învârteau. 

— Știţi ce? am continuat eu, văzându-l cum se întinde spre 
mine ca să mă ajute să cobor. Și pe mine mă atrag astfel de 
povești. Influenţează arta și imaginaţia oamenilor. Dar, din 
prudenţă, nu le-aș lua niciodată ad litteram. 

Atunci, Dujok sări din elicopter și mă invită să îl urmez. 

— Nu le subestimați! exclamă el. Gândiţi-vă la legende ca la 
niște păpuși rusești: când le descoperi, îţi dai seama că provin 
din altele și mai vechi. Să le studiezi e ca și cum ai căuta o 
comoară. Fiecare păpușă disecată te duce mai aproape de sursa 
originală. De adevăratul ei ADN. Toate conţin ceva real. Un lucru 
care, povestit altfel, poate că a fost uitat cu milenii în urmă. De 
aceea, când ajungi la cea mai veche versiune, descoperi că 
aceasta îţi oferă cele mai bune informaţii. 

— Unde vreţi să ajungeţi cu acest raţionament, domnule 
Dujok? 

— Eu și Martin ne-am împrietenit discutând despre astfel de 
povești. Vă amintiţi cum v-aţi cunoscut? 

— Păi... a ajuns în Noia parcurgând Camino de Santiago. 

— Exact. Dar nu ca un simplu pelerin. Căuta povești 
primordiale, ca aceea a lui Noe. 

— Continuaţi să glumiţi, l-am întrerupt eu. El Camino a fost 
ruta urmată de pelerini pentru a ajunge la mormântul 
Apostolului lacob. Nu are nimic de-a face cu Noe! 

Dujok nu păru deranjat de insolenţa mea. 

— Ah, nu? Atunci de ce stema satului dumneavoastră este o 
arcă? De ce cel mai înalt munte care se vede aici se numește 
Aro? De ce purtaţi simbolul lui Noe într-un medalion de argint? 

Părea că se amuză. Atunci își scoase arma, le dădu 
instrucţiuni oamenilor lui să îmbrace un fel de mantale negre 
împotriva prafului, asemănătoare cu cea pe care o văzusem cu 
câteva ore în urmă în catedrală, și adăugă: 

— El Camino este mult mai vechi decât șarada aceasta cu 
apostolul la care vă gândiţi dumneavoastră. Se parcurge de cel 
puţin patru mii de ani. 

— Șaradă, ziceți? 

21 ad litteram: expresie însemnând „textual, cuvânt cu cuvânt” (în Ib. latină în 
original) (n. red.). 
141 


— Încă nu v-aţi dat seama? Presupusa Cale a Apostolului 
lacob acoperă un teritoriu presărat cu toponime care au de-a 
face cu Noe. Nu este vorba doar de Noia, ci și de Noain în 
Navarra, Noja în Santander, Noenlles în La Coruña, râul Noallo în 
Orense... Doar în nordul Spaniei și, ceva mai sus, în Marea 
Britanie și Franța, există nume atât de asemănătoare care 
împărtășesc legende înrudite. Astăzi, aproape toată lumea le 
ignoră; nici măcar universităţile nu le mai acordă importanţa pe 
care o merită. 

Am rămas perplexă. 

— Dar dumneavoastră da, din câte observ. 

— Da, și mă îmboldi să îl urmez. Și Martin la fel. De fapt, când 
l-aţi cunoscut, el urma acest „drum al lui Noe”, nu al Sfântului 
lacob. Știa că aceste toponime, care aveau de-a face cu Noe, 
făceau parte dintr-o „rută secretă”, care ducea spre un loc 
anume, care avea legătură cu muntele Ararat din Turcia. 

— Aici? în Noia? 

— Exact. Dacă ruta spre Santiago se oprește la mormântul 
Apostolului, drumul lui Noe duce la... 

— Mormântul lui Noe?? 


42. 


Ellen Watson nu reuși să găsească un loc mai bun de unde să 
sune. leși din Ambasada Statelor Unite ale Americii din Madrid 
pe ușa care dădea spre strada Serrano și căută un locșor 
discret, departe de priviri curioase. Fiind foarte devreme, orașul 
era relativ pustiu. Zona cu magazine de lux era aproape goală, 
străbătută doar de taxiuri libere și două-trei camioane cu marfă. 
Totuși, liniștea aceasta nu era suficientă pentru consiliera 
președintelui. Trebuia să activeze telefonul prin satelit, codificat, 
pe care îl purta la ea. Și trebuia să o facă fără să atragă atenţia. 
Biserica iezuită urâtă de la celălalt capăt al străzii, deschisă 
credincioșilor care participau la misa de la ora șapte, adică 
peste jumătate de oră, i se păru locul perfect. 

Așa cum își imaginase, biserica era încă goală. Se îndreptă 
însoțită de zgomotul tocurilor spre un colţișor din apropierea 


142 


unei ferestre și, uitându-se împrejur, tastă cele șaisprezece cifre 
ale unui număr codificat din Washington DC. 

Legătura se stabili după al doilea ton de apel. 

— Sunt Ellen. Parola este Belzoni, spuse ea încet. 

Individul de la celălalt capăt al liniei îi răspunse pe un ton 
afectat, dar evident preocupat. 

— A mea este Jadoo. Așteptam să ne suni. Ai noutăţi? 

Ellen se simţi ușurată când îi auzi vocea. 

— Mai mult sau mai puţin, domnule, răspunse ea. Aveaţi 
dreptate: aici se întâmplă ceva neobișnuit. leri-noapte, cei din 
Serviciul Secret s-au dus să o caute pe soția fostului agent NSA 
sechestrat în Turcia și susțin că, în timpul întâlnirii, au fost 
atacați cu arme electromagnetice. 

— Se poate așa ceva? 

— Din câte ne-au explicat ei, da. 

Linia amuţi o clipă, apoi se restabili, fluidă. Era spider-ul de 
siguranţă, care urmărea orice posibilă interceptare. Nu găsi 
nimic. 

— Crezi că această căutare are de-a face cu Operaţiunea 
Elijah? 

— Sunt sigură de aceasta, domnule. l-a surprins faptul că ne- 
am înfățișat atât de repede să le cerem explicații. 

— Deși, bineînţeles, probabil că nu ţi-au spus nimic... 

— Ca întotdeauna. Susţin că nu deţinem nivelul de 
confidenţialitate necesar pentru a afla informaţii despre proiect. 

— Ca de obicei. Individul părea resemnat. 

Ellen nu era convinsă că era momentul potrivit ca să îi spună 
la ce se gândise încă de când aflase de răpirea lui Martin Faber, 
dar hotărî să riște. Știa ce însemna să joace totul pe o singură 
carte cu interlocutorul ei. Dacă reușea, misiunea ei avea să ia o 
turnură importantă, iar dacă eșua, putea fi scoasă din joc. 

— Mai avem o opţiune, domnule, spuse ea în cele din urmă. 

— Ce anume? 

— Să o cereţi chiar dumneavoastră. 

— Poftim? 

— Să solicitaţi acces la fișierele Elijah, domnule. Trebuie să 
înţelegeţi. Sunteţi singurul pe care nu îl pot refuza. Fata respiră 
adânc, apoi continuă: Imi pare rău că trebuie să vă spun asta, 
dar poate că a sosit momentul să riscăm totul. Proiectul Elijah a 
fost reactivat ca să urmărească una dintre pietre și, pentru 


143 


prima dată după ani de zile, au probleme. Dacă domnul Faber 
nu ar fi fost sechestrat, nu am fi știut niciodată despre această 
operaţiune. Tocmai de aceea cred că ar trebui să profităm de 
acest incident ca să intervenim și să le arătăm că le cunoaștem 
mișcările. 

Când își termină „discursul”, Ellen își strânse pumnii. La 
capătul celălalt al liniei, interlocutorul ei părea să își caute 
cuvintele potrivite. 

— Mă voi gândi la asta, spuse el în cele din urmă, șovăitor. 
Promit. Tom ce spune? 

— | se pare ciudat că delegatul NSA la Madrid nu a menţionat 
deloc pietrele. Pentru că, mai mult ca sigur, asta s-au dus să-i 
ceară soției lui Martin Faber. Cel puţin una dintre ele. 

Bărbatul de la telefon făcu o altă pauză, apoi spuse: 

— Ascultă-mă bine, Ellen, zise acesta pe un ton blând, dar 
evident autoritar. Dacă tu și Tom recuperațţi piatra înaintea celor 
de la NSA, vom reuși să obţinem un avantaj ca să îi forțăm și să 
clarificăm lucrurile. Ai putea să te ocupi de asta? 

— Bineînţeles, domnule. Deja o facem. 

— Poate că, în timp ce voi vă ocupați de asta, eu voi face ce 
mi-ai cerut. Te voi ţine la curent. 

Ellen Watson se lumină la faţă. 

— Domnule. 

— Ellen... De data aceasta, când îi pronunță numele, 
interlocutorul ei păru mai solemn ca de obicei: Știu că o să te 
descurci. 

Femeia  recunoscu  numaidecât siguranța din vocea 
interlocutorului ei. Știa cum să îi insufle patriotism și să îi dea 
parcă aripi să îndeplinească orice misiune. Fraza „Ştiu că te vei 
descurca” implica, în plus, un lucru foarte important pentru ea: 
putea dispune de orice resurse avea să ceară pentru a-și duce la 
îndeplinire sarcina primită. Motiv pentru care se simțea 
norocoasă. Doar o mână de oameni de pe planetă se bucurau de 
privilegiul de a se scălda zilnic într-o astfel de energie, de a 
simţi pe pielea lor încrederea deplină a președintelui Statelor 
Unite. lar ea, Ellen Elizabeth Watson, se număra printre aceștia. 

— Mulţumesc, domnule președinte. Dacă femeia aceea mai 
are piatra, o vom aduce numaidecât la Washington. 


144 


43. 


Era ora șase și jumătate dimineaţa când Artemi Dujok, 
îmbrăcat cu un pardesiu negru sub care se putea vedea o armă 
semiautomată ușoară și cromată, mă lăsă să văd în sfârșit 
încotro ne îndreptam. La început nu mi-a venit a crede. Nici el, 
nici oamenii lui nu spuseseră nimic despre destinaţia noastră 
finală. Armeanul nu îmi explicase nici cum reușise să deducă 
dintr-un filmuleţ înregistrat în spaniolă, o limbă pe care nu părea 
să o vorbească, locul în care Martin îmi ascunsese adamanta. 
Dar când el și soldaţii lui mă escortară dincolo de biserica San 
Martiño, eram aproape ferm convinsă de viclenia celor doi. 
Dujok, pentru că ne îndrumase până acolo. lar Martin, pentru 
ascunzătoarea pe care o alesese... dacă chiar o făcuse! 

Când am trecut de teatrul din Noia și eram pe punctul de-a 
apuca pe una dintre cele trei șosele care traversau satul, vocea 
domnului Dujok răsună peste croncănitul tot mai puternic al 
pescărușilor. Era un sunet familiar din acel sat de pe coastă, în 
care mi se întâmplaseră atâtea lucruri bune. 

— Martin mi-a povestit că v-aţi cunoscut într-o biserică foarte 
deosebită. 

Comentariul lui nu mă surprinse deloc. Mă resemnasem deja 
cu gândul că individul știa lucruri despre viața mea privată pe 
care eu nu le împărtășisem niciodată nimănui, așa că am 
încuviințat simplu. 

— În biserica Santa Maria la Nueva. „A Nova 
așa-i? 

— Chiar așa, am spus eu încet. 

Dumnezeule! Ne îndreptam spre acea biserică. 

— Martin mi-a vorbit mult despre ea, continuă el. A fost locul 
care l-a impresionat cel mai mult din tot pelerinajul. Chiar mai 
mult decât catedrala din Santiago. 

— Doar n-o să-mi spuneţi că acolo se află mormântul lui Noe, 
nu-i așa? 

Dujok se opri. 

— Serios acum! Nu faceţi pe proasta, doamnă Faber. Știu că 
acolo v-aţi cunoscut dumneavoastră și Martin. Că pe atunci 
lucraţi la restaurarea ei și că i-aţi fost ghid. Dumneavoastră ar 
trebui să știți cel mai bine dacă există sau nu un mormânt al lui 


145 


„a 
| 


i spun localnicii, 


Noe în biserica Santa Maria. Nu credeţi? Pentru binele 
dumneavoastră și al lui Martin, sper să nu vă jucaţi cu mine. Nu 
mai avem mult timp la dispoziţie. 

— Dar nu știu nimic despre niciun mormânt al lui Noe în Santa 
Maria! am protestat eu. 

— Asta rămâne de văzut. Mergeţi înainte! 

Am simţit un nod în stomac. Un fel de apăsare care mi-a creat 
un gust acru în gură și care mă stoarse de puţina bucurie pe 
care o simţisem pentru că eram din nou în Noia. Am mai făcut 
doi sau trei pași în ritmul lui Dujok și al celor trei adepţi tineri ai 
lui, dar, înainte să se termine strada Curro și să cotim spre 
Santa Maria a Nova, am hotărât că aveam nevoie de explicaţii 
suplimentare. 

— Imi pare rău, domnule Dujok, am spus eu, oprindu-mă în 
mijlocul drumului. Înainte să intru în biserică, trebuie să mă 
lămuriţi în legătură cu un lucru. 

Armeanul se apropie de mine, surprins. 

— În regulă. Ce vreţi să știți? 

— Cum aţi dedus din filmuleţul lui Martin unde anume trebuia 
să venim? Nu vorbiţi spaniolă... 

Touché!” 

Dujok făcu fețe-fețe. Expresia dură de până atunci i se îndulci 
brusc, colorându-i pomeţii închiși la culoare, practic ascunși sub 
mustățile lui. Făcu chiar și riduri în jurul ochilor și izbucni într-un 
hohot de râs. 

— Asta vreţi să mă întrebaţi? spuse el, râzând cu poftă. 

— Da. 

Atunci îi porunci ceva unuia dintre tineri. Celui cu tatuaj pe 
obraz, care mă găsise în catedrală. Îi spuse Waasfi și, pe limba 
lui, îi ceru să scoată ceva din rucsacul mic pe care îl ducea în 
spate. Era un dispozitiv electronic cu un logotip în formă de măr 
pe spate, identic cu cel al colonelului Allen. Poate chiar al 
acestuia. Negru, cu margini argintii și cât se poate de neted. 

— Aţi mai văzut documentul, spuse el zâmbind, activând 
filmuleţul de pe ecranul principal al consolei. Dar vă rog să vă 
mai uitaţi o dată la el. Vă voi explica de ce. 


22 Touché: formulă cu sensul „atins, lovit”, preluată din scrimă (în Ib. franceză în 
original) (n. red.). 


146 


Imaginea lui Martin îmbrăcat în portocaliu, înconjurat de 
răpitorii lui, apăru pe ecranul întunecat al dispozitivului. Am 
înghiţit în sec. Vocea lui, chiar dacă înceată, se auzi foarte clar: 

„Julia, începu el. Poate că nu ne vom mai vedea niciodată... 
Dacă nu scap cu viaţă din asta, vreau să îţi amintești de mine ca 
de bărbatul fericit care și-a găsit jumătatea în tine... Dacă 
irosești timpul, totul va fi fost în zadar. Descoperirile pe care le- 
am făcut împreună. Lumea care s-a deschis în fața noastră. 
Totul. Luptă pentru mine. Folosește-ţi darul. Și nu uita că, chiar 
dacă te vor urmări ca să îţi fure ceea ce ne aparține, calea spre 
reîntâlnire ţi se va arăta întotdeauna.” 

Am rămas mută, uitându-mă în gol la ecran. 

— Ce este? mă zgândări Dujok. Nu aţi observat nimic? 

Nu știam ce să-i răspund. 

— Dacă am observat ceva? Ce-ar fi trebuit să observ? 

Armeanul mă rugă să mă concentrez pe cuvintele lui Martin 
și, în timp ce îmi întindea o pereche de căști ca să aud mai bine, 
îmi ceru ceva ce nu știam dacă voi reuși să fac. 

— Uitaţi de imagine. Încercaţi să vă distanţaţi cât mai mult 
posibil și apoi spuneţi-mi dacă percepeţi ceva ciudat în cuvintele 
lui Martin. Orice ar fi. Un cuvânt care pare nelalocul lui. O 
inflexiune a vocii lui. Orice lucru contează! 

Nelămurită, mi-am pus căștile și-am ascultat încă o dată 
mesajul, cu ochii închiși. 

— Ce este? V-aţi dat deja seama? mă îndemnă el, plin de 
speranţă. 

Dujok mă privea zâmbind, ca și cum soluţia la problemă ar fi 
fost floare la ureche. 

— Nu știu dacă la asta vă referiţi, am spus eu ezitând, dar se 
pare că există o mică problemă la sonorul filmuleţului. În două 
locuri crește în volum, ca și cum Martin ar vorbi mai tare. 

— Exact. 

— Exact? Și ce înseamnă asta? 

Dujok puse iPad-ul în rucsacul băiatului tatuat și mă privi cu 
un aer de superioritate. 

— Mi-aţi putea spune cele două fraze pe care soțul 
dumneavoastră le pronunţă mai tare? 

— În spaniolă? 

— Oh, da. Bineînţeles. 


147 


— Una este... am repetat rapid: „Dacă irosești timpul”. 
Cealaltă, la sfârșit; „Ti se va arăta”. 

— Superb. Asta este. Încă nu v-aţi prins? 

L-am privit pe Dujok nelămurită. Cu siguranță că își pierduse 
minţile. Niciuna dintre fraze nu făcea câtuși de puţin aluzie la 
biserica Santa Maria a Nova. 

— Veţi vedea, doamnă Faber, spuse armeanul, înduioșat 
parcă în cele din urmă de uimirea mea: Soțul dumneavoastră, la 
fel ca John Dee pe care îl admiră atât de mult, este un maestru 
când vine vorba de a strecura mesaje oculte în limbajul uzual. 
Pe când lucra la NSA l-au antrenat să o facă și, credeţi-mă, era 
printre cei mai buni în acest domeniu. Așa că, atunci când i-au 
cerut să înregistreze un filmuleţ ca să vă atragă atenţia, Martin 
a recurs la o tehnică de codificare simplă și invizibilă pentru cei 
care nu o cunosc. În Evul Mediu se numea „previziune fonetică”. 
Aţi auzit vorbindu-se despre așa ceva? 

Am clătinat din cap că nu. 

— Așa mă temeam și eu, zâmbi el. Așa cum vă spuneam, este 
ușor de detectat dacă se cunoaște. Este vorba despre o 
disciplină care a atins apogeul în Franţa, unde limba vorbită și 
cea scrisă nu corespund atât de exact precum spaniola și permit 
interpretări duble. Să zicem că aţi pronunţa mai tare „par la 
Savoie”?5, interlocutorul ar putea înțelege din greșeală „parla sa 
voix”2*, care se pronunţă la fel. Dee s-a folosit de astfel de 
trucuri orale într-unele din conferințele lui prin Europa, 
transmițând mesaje ascunse ambasadorilor Majestății Sale 
Elisabeta | chiar sub nasul publicului. Martin a fost fascinat de 
această abilitate și a cultivat-o în anii în care a lucrat pentru 
Agenţia de Securitate nord-americană, jucându-se cu 
sonoritatea limbii engleze și a celei spaniole. 

— N-am știut nimic despre asta, am spus eu încet. 

— Curios este că omofoniile, așa sunt numite acum acest tip 
de jocuri, funcţionează cel mai bine dacă nu se cunoaște limba 
în care sunt formulate. Dacă un spaniol aude „e/ tiempo 
dilapidas"*, spuse Dujok cu un accent puternic, va înţelege 
fraza în sensul literal. Însă cineva care nu vorbește spaniolă și 


23 par la Savoie: prin Savoia (în Ib. franceză în original) (n. tr.). 
24 parla sa voix: vorbi vocea sa (în Ib. franceză în original) (n. tr.). 
235 el tiempo dilapidas: irosești timpul (în Ib. spaniolă în original) (n. tr.). 
148 


este obișnuit cu astfel de jocuri ar putea înțelege altceva. 
Adevăratul sens. 

— Și ce credeţi că înseamnă „el tiempo dilapidas"? 

— Exact locul în care mergem, doamnă, zâmbi el. Santa Maria 
a Nova. 

— Nu înțeleg. 

— Dacă nu mă înșel, Santa Maria a Nova mai este cunoscută 
și ca „el templo de las lápidas”, spuse el în spaniolă. „E/ tiemplo 
di lápidas” $ 

„La asta se referă previziunea fonetică?”, am mormăit eu în 
sinea mea. 

Mi-am amintit de un astfel de joc pentru copii cu care mă 
întrețineam în pauze. Fraze cu dublu sens ca „yo lo coloco y ella 
lo quita”?, care, cu ajutorul punctuației, chiar dacă suna la fel, 
devenea „yo loco, loco, y ella loquita”?8. Sau celebrul joc de 
cuvinte cu care Quevedo a insultat-o pe regina Mariana a 
Austriei, bătându-și joc de șchiopătatul acesteia, recitându-i 
„entre el clavel blanco y la rosa roja, su majestad escoja”?. Dar 
nu am răspuns. Și, de fapt, Santa Maria a Nova era o biserică din 
secolul al XIV-lea cu o particularitate anume, care o făcea unică 
în lume: adăpostea cea mai mare colecţie de pietre funerare 
vechi din întreaga Europă. Și își dobândise pe bună dreptate 
porecla de „el templo de las lápidas”. 

Dacă una dintre acele pietre funerare era mormântul pe care 
îl căutam, am presupus că armeanul avea să mă ajute să o 
găsesc. 

— Spuneţi-mi atunci, domnule Dujok, ce înseamnă se te da 
visionada*%? l-am întrebat eu. 

Un zâmbet întunecat i se creionă pe faţă. 

— Aveţi răbdare. Fraza aceasta ne va duce spre mormântul 
potrivit. 


26 el tiemplo di lápidas: templul pietrelor funerare (în Ib. spaniolă în original) (n. tr.). 
27 yo lo coloco y ella lo quita: eu o așez și ea o mută (în Ib. spaniolă în original) (n. tr 
28 yo loco, loco y ella loquita: eu sunt nebun de legat și ea la fel (în Ib. spaniolă 
original) (n. tr.). 


29 entre el clavel blanco y la rosa roja, su majestad escoja: printre garoafe albe și 
trandafiri roșii, majestatea sa șchioapătă / majestatea sa alege (în lb. spaniolă în 
original) (n. tr.). 


30 se te da visionada: ţi se va arăta (în Ib. spaniolă în text) (n. tr.). 


n 


îi 


149 


44. 


Roger Castle era sigur că cineva din atotputernica Agenţie 
Naţională de Securitate se jucase de-a v-aţi ascunselea cu el 
încă de când se instalase în Biroul Oval. Oricum, nu avusese 
niciodată o părere prea bună despre Serviciile Secrete; de fapt, 
în timpul ultimei campanii electorale susţinuse reducerea 
bugetului din zece cifre alocat acestora din fondurile publice, 
ceea ce îi câștigase câțiva inamici importanți în sânul Agenţiei. 
Dar când lupta se dădea la astfel de cote și după doi ani, ca șef 
al Biroului Executiv, pentru Castle era evident că îi subestimase. 
Voturile nu aveau să fie suficiente ca să intre pe porţile acesteia. 
Sau, cel puţin, nu pe porțile „marelui secret”. 

Marele secret. 

Termenul părea desprins dintr-un scenariu demodat de la 
Hollywood. Dintr-un film din acelea de categoria a doua, cu 
extratereștri criogenizaţi prin cine știe ce deșert din sud-vestul 
țării. Dar, în spatele acestei etichete, se ascundea ceva foarte 
grav. Mai devreme sau mai târziu, în orice sferă înaltă a vieții 
publice a ţării, fraza în cauză ieșea la suprafaţă, punându-l pe 
președinte într-o situaţie cât se poate de incomodă. 

„Nu am auzit niciodată vorbindu-se de el”, minţea el când era 
întrebat. Și îl durea să o facă. Întruchipa autoritatea supremă în 
Statele Unite ale Americii și, sincer vorbind, îl măcina faptul că 
nu știa despre ce naiba era vorba. O vreme, nu-i acordă prea 
multă atenţie, convins că era vorba de vreo glumă internă din 
rândul comunităţii implicate în Servicii Secrete. „Marele secret 
constă în faptul că nu există niciun mare secret”, voia el să 
creadă. Dar faptul că nu acorda prea multă atenţie unui lucru nu 
însemna că uitase de el. 

Castle știa foarte bine că era o poveste prea veche ca să fie 
ignorată. 

O auzise prima dată în cadrul unui forum oficial, pe când încă 
era guvernatorul statului New Mexico, în timpul unei recepții cu 
indieni hopi la Capitoliul din Santa Fe. Pe atunci, nativii din 
rezervaţiile din nordul statului erau preocupaţi de faptul că 
clima era în schimbare. Ploile erau rare, iar Rio Grande își 
pierduse 15 la sută din debit. „Totul prevestea Marea 
Catastrofă, domnule”, i-au zis aceștia. „Marele secret constă în a 


150 


ști când și cum va veni și în a fi pregătiţi”, rosti în portavoce un 
bătrân șef indian de aproape nouăzeci de ani, cunoscut sub 
numele tribal de Ursul Alb. După care adăugă: „Albii ne ascund 
de mult timp detaliile despre această zi mare și înfricoșată”. „Zi 
mare și înfricoșată? spuse onorabilul Castle atunci, zâmbind ca 
să destindă puţin atmosfera. Credeam că asta a fost ziua cu 
bombardamentul de la Hiroshima!” 

Roger Castle nu se mai gândise la această chestiune decât o 
lună mai târziu, în ziua morții tatălui său, William Castle II. De la 
acesta moștenise totul: averea, inteligența, asemănarea cu John 
Wayne în El Alamo"! și, mai presus de orice, necredinta. Să crezi 
în ceva care nu putea fi măsurat, cântărit sau convertit în 
dividende era o pierdere de timp de neiertat. 

În timpul războiului, William Castle II făcuse parte din grupul 
de matematicieni și fizicieni teoreticieni ai Institutului de Studii 
Avansate Princeton, care verificaseră calculele pentru Proiectul 
Manhattan. Aproape nimeni nu știe însă că, la încheierea 
războiului, după finalizarea construirii primelor bombe atomice, 
majoritatea membrilor au continuat să se întâlnească discret, 
sub denumirea de „The Jasons”. Au devenit un fel de companie 
informală de consultanţă pentru instituţiile militare; au elaborat 
soluţii pentru Cambodgia și Vietnam și, în pofida discreditării din 
partea pacifiștilor, unii dintre ei, precum tatăl lui Castle, au știut 
cum să își salveze reputaţia academică. 

Pe când era copil, trei sau patru veri la rând, Roger petrecuse 
ceva timp printre acei erudiţi, în timp ce aceștia dezbăteau 
subiectele lor de discuţie plictisitoare. În timpul interminabilelor 
mese de discuţii organizate de tatăl lui, s-a vorbit pentru prima 
dată de scuturi antirachetă, război electronic, internet, chiar 
dacă, bineînţeles, nu i-au spus niciodată așa, și chiar și despre 
viitorul spionaj prin satelit. Motiv pentru care, atunci când 
William Castle Il, pe patul de moarte, a cerut să fie lăsat singur 
cu fiul lui și i-a spus despre „ziua mare și înfricoșată”, Roger fu 
atât de afectat, că nu avea să uite niciodată discuţia. 

— Cu puţin timp în urmă, o delegaţie de indieni hopi mi-a 
spus despre un grup de erudiţi care au păstrat secretă această 
dată, i-a spus el, încă uimit. 

— Despre noi era vorba, fiule. 


31 El Alamo: film american de aventuri pe tema bătăliei de la El Alamo dintre armata 
mexicană și cea a SUA, care l-a avut în distribuţie pe John Wayne. (n. red.). 


151 


— Dar chiar crezi în asta, tată? l-a întrebat el, cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Eu nu cred. Sunt om de știință, mai ţii minte? 

— Și atunci? 

— O știu, fiule. O știu. 

În patul lui, consumat de un cancer de pancreas implacabil, 
patriarhul familiei Castle îi mai dezvălui ceva: faptul că Serviciile 
Secrete încercau să afle, sub acoperirea unei așa-numite 
Operaţiuni Elijah, acel moment din viitorul nostru apropiat. 
Trecuse mult timp de când tatăl lui nu mai participase la 
întâlnirile grupării, dar era sigur că exista deja o zi Z, marcată 
pe undeva. NSA, Agenţia Naţională de Securitate, coordona 
documente ale tuturor organismelor federale care prezentau 
interes pentru ei, de la NASA la NOAA, Administraţia Naţională a 
Oceanului și Atmosferei. După atâţia ani de examinat informaţii 
seismice, radioactive, niveluri de raze cosmice sau de 
electricitate din atmosferă, ar fi trebuit să fi calculat deja o dată. 

— Dar nenorociţii ăia, Roger, dau explicaţii doar celor din 
industria armamentului, spuse acesta. Nu le pasă deloc de 
democraţie. Știu că o informaţie exactă cu privire la viitorul 
planetei le va asigura controlul deplin asupra ei. Motiv pentru 
care îl păstrează pentru ei. Nici măcar pe președinte nu îl vor 
informa. În vremuri de haos, democraţia pe care o reprezintă 
acesta nu va avea nicio valoare. 

— Niciunui președinte? Nu i-au spus niciunui președinte până 
acum? 

Tatăl lui se strâmbă din cauza durerii. 

— Proiectul este atât de secret, încât foarte puţini oameni au 
știut de existența lui. Președinții vin și pleacă, fiule. Sunt 
politicieni. Dar genul acela de oameni rămân. În plus, cum 
niciunul nu i-a întrebat despre un astfel de proiect, nici ei nu l-au 
făcut cunoscut. Înţelegi? Dacă vei ajunge vreodată într-o poziţie 
înaltă, va trebui să faci tu primul pas și să întrebi. 

Ellen îi spusese același lucru. Era un sfat bun. Și exact asta 
avea de gând să facă. Era sigur de asta. 

„A sosit momentul să riscăm totul”, îi sugerase consiliera lui 
credincioasă. 

Roger Castle, al patruzeci și cincilea succesor al lui George 
Washington, auzise multe despre Elijah. Sursele lui erau 


152 


impecabile, se afla în fruntea naţiunii și era dispus să afle tot ce 
se putea despre acel subiect. 
„Acum sau niciodată”, își spuse el în sinea lui. 


45. 


Se auzi o bufnitură surdă. Metalică. 

Protejaţi de ultimele minute de întuneric ale nopţii, al doilea 
dintre oamenii lui Dujok, pe care armeanul îl strigase Janos și 
care părea a fi mut, acționă fără să ezite. Folosi un dispozitiv 
care semăna cu un aparat de sudat minuscul pe lacătul porţii 
metalice a bisericii Santa Maria a Nova, care cedă cu o 
detunătură bruscă. Am fost singura care s-a speriat. 

Parcă din inerție, am intrat toţi cinci în grădina bisericii și am 
străbătut cărăruia care ducea spre lăcaș. Pietrișul trosni sub 
bocanci, scoțând un murmur supărător sub picioarele noastre. 
Atunci mi-am dat seama cât de încordaţi erau bărbaţii. Buna 
dispoziţie a lui Dujok dispăruse, fiind înlocuită de o preocupare 
instinctivă, animalică, pe care am observat-o în purtarea lui. 
Janos bombăni ceva în armeană, de neînțeles pentru mine. Se 
certau pe tema genţii de nailon pe care o cărau după ei. Sau cel 
puțin așa mi s-a părut. Dar Dujok sfârși prin a se impune, 
autoritar. Era evident că oamenii se temeau de ceva. și 
scoseseră armele: patru semiautomate israeliene Uzi, cu lunetă. 
Unul dintre ei avea la centură un Sig-Sauer de rezervă și se 
uitau unul la altul și în jurul lor, ca și cum cineva sau ceva avea 
să ne atace. 

Dar cine ar fi făcut așa ceva? 

Cunoșteam biserica Santa Maria a Nova ca în palmă. Era o 
capelă foarte liniștită, situată în centrul unuia dintre sătucurile 
acelea în care nu se întâmplă niciodată nimic. Biserica era 
înconjurată de blocuri și se afla în inima unei parcele care era în 
continuare folosită drept cimitir. În partea stângă se odihneau 
morţii cei mai vechi. Mormintele de piatră păreau năpădite de 
buruieni. În partea dreaptă, în schimb, pietrele funerare erau 
albe, strălucitoare și cu flori la bază. Cele două sectoare erau 
unite de plăci de granit, presărate peste tot. Era vorba de 
vestigii dintr-o epocă uitată. Plăci care acoperiseră trupurile 


153 


unor  artizani, canonici și chiar și pelerini, care se 
descompuseseră cu secole în urmă și care îi conferiseră locului 
porecla de „templu al pietrelor de mormânt”. Sau /audas, cum 
se spune în dialectul galician. _ 

Locul nu mă înspăimântase niciodată. In pofida atâtor 
morminte, nimic de acolo nu mi se părea ameninţător. Chiar 
nimic. 

Locul era plin de pace. 

— De ce sunteți înarmaţi, domnule Dujok? am întrebat eu în 
șoaptă. 

Armeanul mă ascultă rigid, ca și cum ar fi presimţit că ceva 
avea să iasă prost. Am observat că mi-a răspuns indispus: 

— Aţi uitat deja ce ați păţit în Santiago, doamnă? mormăi el. 

Ne-am oprit amândoi sub portalul micut care proteja intrarea 
în biserică. Acolo se afla scena cu Închinarea Magilor pe care o 
curățasem chiar eu. Se înălța deasupra porţii, cu statuile ei cu 
aspect romanic și portretul episcopului Berenguel de Landoira, 
în genunchi, privind în gol. Janos nici măcar nu ridică privirea, ca 
să admire ansamblul. Avea lucruri mai urgente la care să se 
gândească. Cum ar fi următorul lacăt. Acesta era vechi. Cu 
cheie mare, pe o poartă din lemn. Dură mai mult să îl forțeze cu, 
așa cum am aflat mai târziu, laserul lui mic, cu gaz ionizat. 

— Înainte! porunci Dujok când ultimul obstacol cedă. Nu avem 
timp de pierdut. 

În biserică am intrat doar eu și Dujok. Janos, Haci, pilotul, și 
Waasfi rămaseră afară, păzind intrarea, asigurându-se că nu 
vom fi deranjaţi. Odată intraţi, vocea lui groasă răsună în toate 
părțile. 

— Ei bine? Unde se află lespedea cea mai veche? 

— Sunt câteva sute, am spus eu pe un ton plângăretț, 
întrezărind la picioarele mele primele pietre de mormânt. 
Nimeni nu știe care este cea mai veche! 

Dujok se apropie atunci de panoul cu întrerupătoare, pe care 
tocmai îl descoperise lângă ușă, și le apăsă. Locul se lumină ca 
prin farmec. Atmosfera se încălzi dintr-odată. Lumini indirecte și 
reflectoare cu halogen luminară colecţia impunătoare de lespezi 
de mormânt, care se afla la câţiva metri mai încolo. Se întindeau 
pe verticală, suspendate pe structuri de oțel. Erau de toate 
mărimile și formele: plate, din piatră, cu pelerini cu toiag, 
bastoane și scoici, altele cu semne indescifrabile, ca niște ochi 


154 


sau gheare; sau cu foarfece, instrumente de ţesut, săgeți și 
chiar și pălării. Dar fără vreo inscripţie. 

— Dumneavoastră sunteţi experta, doamnă, spuse el privind 
în jur. Aici v-aţi întâlnit cu Martin, cu cinci ani în urmă, și aici s-a 
întors cu o lună în urmă, ca să ascundă talismanul 
dumneavoastră nupţial. Unde l-ar fi putut lăsa? 

M-am uitat atent la biserică. De când fusesem aici ultima 
dată, naosul vechi devenise o sală modernă de expoziţii. Mi se 
părea foarte schimbată. Bineînțeles, elementele esențiale erau 
în continuare la locul lor. Podeaua, de exemplu, era formată din 
vreo cinci sute de lespezi anonime, asemănătoare celor expuse 
stând în picioare. Fuseseră ornate cu basoreliefuri grosolane de 
ciocane, ancore, tălpi de pantofi și ustensile care aminteau de 
profesia trupurilor pe care le acoperiseră cândva. Și, evident, nu 
mai rămăsese nici urmă din băncile, confesionalele sau altarele 
care marcau altădată biserica. 

— Bine, insistă armeanul. De unde începem, doamnă? 

— Cred că este absurd să căutăm un mormânt milenar în 
acest loc, domnule Dujok. Cele mai vechi abia de au șapte sute 
de ani, am spus eu hotărâtă. 

— Și dacă vă chinuiţi puţin memoria? Vă amintiţi ce i-a atras 
cel mai mult atenţia lui Martin când a venit prima dată aici? 

Era o idee bună. 

— Nu știu dacă ne va ajuta. 

— Încercaţi. Nu putem pleca de aici fără adamantă. Avem 
nevoie de ea ca să îl găsim. n 

— De acord, am spus eu, suspinând. In ziua în care l-am 
cunoscut, Martin lăsa impresia că este un tip care le ştie pe 
toate. Mi-I și imaginez. A intrat pe acolo, am spus eu, arătând 
spre lateralul bisericii. Venise pe jos de la Santiago până aici, 
deoarece considera că niciun pelerinaj nu era autentic dacă nu 
trecea de catedrala din Compostela și nu ajungea până aici. 

— V-a spus de ce? 

— Păi... nu era primul care venea la Noia mânat de astfel de 
idei. Mulţi dintre cei care fac acest pelerinaj susţin că, după 
Santiago de Compostela, mai rămâne de parcurs o etapă. O zi în 
plus de mers, la care se încumetă doar cei cu adevărat inițiați. 
De fapt, acest obicei este precreștin. Foarte vechi. Trebuie să 
ajungi pe coastă și să vezi soarele scufundându-se la vest ca să 


155 


înţelegi că aici este capătul lumii. Terra dos mortos.*? Acel Finis 
terrae? roman, unde se termina pământul ferm și începea 
„marea întunecoasă”. La urma urmei, locul în care era cel mai 
ușor să strigi la zei și să implori protecţie. 

— Care este exact motivul pentru care există adamanta... 

— Da, am încuviințat eu, aveţi dreptate. Dar pe atunci nu 
știam nimic despre asta. În plus, Martin avea propriile lui idei în 
această privință. Era obsedat de copiatul într-un carneţel al 
semnelor lăsate de zidari pe care le găsea pe pereţii bisericii. 

— Semne? Ce semne? 

— Ca acela, i-am spus eu, arătând spre una dintre arcadele 
care susțineau acoperișul bisericii. Îl vedeţi? 

Era un fel de triunghi, simplu, gravat cu multă precizie. 

— Sunt sute de astfel de semne, am continuat eu. 

— S-a mai interesat și de altceva? 

— De multe lucruri... Motiv pentru care a solicitat să 
vorbească cu un expert al bisericii. S-a nimerit să fiu eu, am zis 
zâmbind. Cred că i-a atras foarte mult atenţia faptul că 
pământul pe care au fost ridicate aceste ziduri a fost adus de la 
lerusalim. l-am explicat cum cruciații îl transportaseră cu tonele, 
ca să îl împrăștie în fundaţia bisericii Santa Maria și prin cimitirul 
de afară. 

Dujok făcu ochii cât cepele. 

— Într-adevăr? 

— Există o explicaţie, domnule Dujok. Cei din Noia credeau că 
atunci când avea să vină Apocalipsa, pământul sacru de la 
lerusalim avea să fie primul loc în care va cobori lisus Hristos. 
Spuneau că cei care vor fi îngropaţi în el cu siguranţă aveau să 
învie din morți. Așa că, fiind siguri că aceasta era ultima biserică 
creștină înainte de a ajunge la stâncile care marcau capătul 
lumii, i-au pus temelia pe pământ sfânt, pentru a o sfinţi și mai 
mult. 

— Hmmm. Înseamnă și altceva, bombăni el. 

Nu eram sigură că auzisem bine. 

— Altceva? am întrebat eu. Ce anume altceva înseamnă, 
domnule Dujok? 

Armeanul clătină din cap. 


32 Terra dos mortos: Ținutul morților (în Ib. galiciană în original) (n. red.). 
33 Finis terrae: Capătul Pământului (în Ib. latină în original) (n. red.). 


— Pământul din Ierusalim posedă o compoziţie mineralogică 
unică, doamnă, spuse el foarte serios. Cu precădere așa-numitul 
Munte al Templului, unde se înalță Cupola Stâncii. Acolo, nivelul 
fierului depășește media, fapt pentru care este un conductor de 
electricitate extraordinar. Așa s-ar explica, de exemplu, obsesia 
celor din vechime de a se descălța când călcau pe pământ sfânt. 
Într-un fel, erau conștienți că dacă nu interferau cu curentul 
natural al pământului, nu aveau de ce să se teamă. Dar dacă o 
făceau, puteau muri fulgeraţi. 

— Vorbiti serios? 

— Vă amintiți de cei care au atins fără voie Chivotul 
Legământului... 

„Oh, da, mi-am spus în sinea mea. Sheila mi-a vorbit despre 
ei.” 

— Asta ar însemna să admitem că electricitatea era 
cunoscută cu secole Înainte de Volta! 

— Și chiar era cunoscută, doamnă. Egiptenii din vechime 
galvanizau bucăţi de metal datorită unor mici descărcări de 
curent. La Muzeul Arheologic din Bagdad s-a păstrat, până la 
invazia americană, un vas vechi de aproape două mii de ani, 
care servea la fabricarea electricităţii în cantităţi mici. Chiar și 
adamantele o acumulează ca să-și îndeplinească funcţiile. Nu 
credeţi că ar trebui să fim capabili să distingem elementele de 
știință din metaforele religioase? 

— Și, din câte spuneţi dumneavoastră, așa făcea Martin. 
„Citea” astfel de indicii, nu-i așa? 

— Exact! spuse el, zâmbind. Cu cât privim mai în urmă la 
trecutul nostru, cu atât mai multe astfel de surprize vom 
descoperi. Sumerienii, de exemplu, și-au asfaltat drumurile. 
Obicei care s-a pierdut până în secolul XX. Martin era fascinat de 
astfel de lucruri, așa că nu mă miră că i-a atras atenţia o astfel 
de informaţie despre sol. Soţul dumneavoastră știa că a existat 
o epocă în care omenirea s-a bucurat de un progres inimaginabil 
deoarece ţinea legătura cu zeii. Și știa că acest lucru se 
întâmpla în locuri unde subsolul era puternic încărcat electric. 
Din nefericire, acel contact s-a pierdut și ne-au rămas doar 
câteva relicve din acel trecut, pe care am uitat cum să le 
folosim. Cum ar fi adamantele, care ar trebui să se activeze în 
astfel de locuri. 

Dujok mai înaintă câţiva pași, apoi continuă: 


157 


— Ce altceva l-a mai interesat pe Martin, doamnă? 

__— Păi... o vreme s-a plimbat pur și simplu prin biserică. 
Ințelegeţi? Mi s-a părut o persoană bună de când l-am văzut. Și, 
cum ajunsese în timpul prânzului, i-am dat voie să se uite peste 
tot în timp ce eu mâncam... Dacă îmi amintesc bine, am 
continuat eu, când m-am întors, l-am găsit foarte concentrat, 
desenând cel mai renumit mormânt al nostru. 

— Cel mai renumit mormânt al vostru? 

— Cel de acolo, i-am spus eu, făcând semn spre un mausoleu 
destul de bine conservat. Era format dintr-un sarcofag din piatră 
și o sculptură în formă de corp omenesc pe post de capac, care 
se odihnea la mai puţin de trei metri distanţă de noi. Nu vi l-am 
arătat deoarece cunoaștem toate detaliile despre acel 
ansamblu. Și pot jura că nu are nimic de-a face cu vreun Noe. 

Dujok se apropie de el, să îl admire. Era un monument funerar 
superb, aparent renascentist, protejat sub una dintre nișele 
funerare interioare ale bisericii. Sarcofagul fusese meticulos 
decorat cu îngeri, blazoane de familii și inclusiv o emblemă 
destul de mare, cu un taur și o vacă păscând sub un șir de 
chiparoși. 

— Din ce epocă este? Pare mai modern decât celelalte... 

— Așa este, domnule Dujok. Personajul sculptat pe capac 
poartă veșminte specifice secolului al XVI-lea. Pălăria înaltă, 
perna, roba lungă cu pliuri sunt tipice pentru comercianții din 
timpul Renașterii. 

— Și se știe cine a fost? 

— Bineînţeles, am încuviințat eu. Știm cum se numește și 
câteva date despre el. Dacă vă aplecaţi spre partea superioară, 
puteţi citi chiar dumneavoastră pe panglica sculptată pe pernă. 
Scrie loan d'Estivadas. Juan de Estivadas. Ciudat este că e scris 
invers. Ca și cum ar fi fost criptat. Vedeţi? 

— Sad-av-itse-d-na-oi.  lo-an-d-Esti-va-das... repetă  Dujok 
trecându-și degetele peste inscripție. 

Armeanul rămase o clipă tăcut, pipăind literele. Am avut 
impresia că încerca să calculeze ceva. Bătu din degete peste 
inscripţie. O privi de la dreapta la stânga și invers. Ba chiar și 
suflă peste litere, ridicând un mic nor de praf. Când termină, 
Dujok părea foarte mulțumit. 


— Doamnă, spuse el, apoi își drese vocea, solemn, știu exact 
ce-a vrut soțul dumneavoastră să vă spună prin al doilea indiciu 
din mesaj. 


46. 


Președintele se hotărî cu puţin înainte de miezul nopții. 

La ora aceea, departe de privirile presei, vehiculul lui oficial îl 
lăsă în faţa sediului NSA din Fort George Meade, la câţiva 
kilometri nord de capitală. 

— Bună seara, domnule președinte. 

Un funcţionar cu înfățișare serioasă îi deschise ușa de la 
limuzină. Cele patru gorile din Serviciul Secret intrară primele. 
Secretara personală și șeful de cabinet grăbiră pasul în urma lui 
POTUS - acronim pentru President Of The United States - după 
ce li se spuse că drumul era liber. Ultimul raport transmis din 
Madrid de consilierii lui prevedea furtuni. 

— Directorul Owen vă așteaptă deja, domnule președinte. 

— Este o onoare, domnule președinte. 

— Bun venit la NSA, domnule președinte. 

Salutările deveneau tot mai siropoase cu fiecare pas făcut 
prin labirintul de birouri, săli de ședințe și camere de înaltă 
securitate. Doar Michael Owen, afroamericanul cu privire 
impenetrabilă și maniere impecabile, care îl aștepta în zona de 
protocol de la ultimul etaj, părea contrariat de vizită. 

Owen era dobermanul care proteja secretele naţiunii. 
Niciodată nu era binedispus. Subordonaţii lui credeau că era din 
cauza faptului că nu se resemna să umble cu piciorul lui 
ortopedic pe coridoarele Agenţiei, dar nu acesta era adevăratul 
motiv. Nu în seara aceea. Rămăsese treaz din cauza unui agent 
aflat în deplasare în Spania. Și asta-i mai lipsea: să vină 
președintele într-un moment nepotrivit. „Pe toţi sfinţii, bombăni 
el în timp ce dădea ture în jurul mesei. S-au pus cu toţii de acord 
să vină pe capul meu?” 

Când președintele Castle îi bătu la ușă, îl invită să se așeze pe 
una dintre canapelele din biroul lui, îl servi cu o cafea tare și se 
pregăti pentru ce era mai rău. 

Castle rosti doar două cuvinte. Două cuvinte care îl obsedau. 


159 


„Marele secret.” 

Owen înghiţi în sec. 

— Bine, Michael, continuă președintele fără să bea din cafea. 
Sper că ai pregătit documentaţia pe care ţi-am cerut-o. 

— Mi-aţi dat doar o oră la dispoziţie, domnule președinte. 

— Mai mult decât suficient! Vreau să știu în ce stadiu se află... 
Cum o numiţi voi? Operaţiunea Elijah? POTUS îl privi sfidător. 
New York Times o făcuse celebră de fiecare dată când apărea o 
criză. Ti se pare chiar atât de dificil să urmezi un ordin direct? 
Am crezut că, după atentatele din Cecenia, a devenit foarte clar 
care este atitudinea la care mă aștept de la acest birou. 

— Domnule, în timpul acordat, abia de se poate... 

— O să vezi, Michael, îl întrerupse președintele, cu o blândeţe 
prefăcută, am deja douăzeci și cinci de luni petrecute la Casa 
Albă, în care am citit nenorocitele tale de rapoarte zilnice despre 
treburi care ţin de siguranța naţională. Toate sunt foarte 
meticuloase. Imi sosesc în birou la prima oră din zi. Sunt 
sintetice. Chiar didactice. Mi-ai vorbit despre finanţe, arme 
nucleare, terorism biologic, ba chiar și despre misiuni pe lună cu 
piloți umani, dar niciunul dintre ele nu a menţionat această 
operaţiune. 

— Așa e, dar... 

— Directore Owen, îl întrerupse președintele din nou, înainte 
să îl minţi pe președinte, trebuie să știi că cei de la Casa Albă și- 
au făcut treaba. leri am trimis doi consilieri în Spania, să 
investigheze dispariţia unuia dintre agenţii tăi secreţi. Din 
informaţiile pe care le deţin, bărbatul a participat la un moment 
dat într-o operaţiune numită Elijah. Castle savură perplexitatea 
care începuse să se citească pe chipul interlocutorului lui. 
Acesta a fost sechestrat în Turcia, așa că ne-am gândit că soția 
lui, care locuiește în continuare în Europa, ne-ar fi putut oferi 
informaţii utile. Și atunci s-a întâmplat un lucru ciudat: oamenii 
tăi ne-au luat-o înainte, ca niște câini înfometați. Cel mai rău 
este însă, continuă el, că NSA încă nu m-a informat de răpirea 
acestui cetățean american. A trebuit să aflu prin canale 
neoficiale. Și cu mai puţin de o oră în urmă am fost informat că 
și soția acestui agent a dispărut. Ce naiba se petrece aici, 
Michael? Ce ar trebui să știu și nu mi-ai povestit încă? 


160 


Pe chipul directorului Owen se putea citi duritate. Se uită în 
treacăt la cei doi însoțitori ai președintelui, dându-i de înțeles 
acestuia că prezenţa celor doi îl incomoda. 

— Înţeleg. Vrei să vorbim fără martori, corect? Castle îi 
înțelese gestul. 

— Dacă se poate, domnule. 

— Nu îmi place să am secrete faţă de echipa mea, Michael. O 
știi foarte bine. 

— Chiar dacă nu mă credeţi, nici mie, domnule. Dar este 
absolut necesar de data aceasta. Directorul se opri puţin, apoi 
continuă. Vă rog, domnule președinte. 

Roger Castle acceptă. 

Un minut mai târziu, când rămaseră singuri, președintele fu 
surprins că șeful celei mai mari organizaţii de informaţii secrete 
de pe planetă se ridică de pe canapea și apucă o Biblie groasă, 
cu coperte roșii, pe care o așezase, cu puţin timp înainte, pe 
masa lui de lucru. 

— Trebuie să vă mai cer un lucru, domnule. 

Owen o așeză în fața lui POTUS și, cu un ton solemn, îi ceru 
ceva la care sincer nu se așteptase. 

— In virtutea funcției pe care o deţineţi, domnule, vă rog să 
jurați că nu veţi dezvălui nici unei terțe persoane oricare din 
informaţiile pe care vi le voi încredința. 

Roger Castle îl privi uimit. 

— Ce-i asta, Michael? Am depus deja un jurământ când am 
preluat funcția. 

— Îmi pare rău, domnule președinte. Poate că vi se pare 
deplasat, dar, dacă vom vorbi despre Operaţiunea Elijah, va 
trebui să vă supunetți propriilor protocoale. Cam învechite, nu 
contest, dar protocoale. 

— Învechite? 

— Operaţiunea care vă interesează, domnule, a fost creată în 
timpul președintelui Chester Arthur. Este prima operațiune 
demarată de națiunea noastră și se poate căpăta acces la 
informaţiile aferente ei doar dacă se depune un jurământ 
special. 

— Chester Arthur? Fir-ar al naibii! Au trecut mai bine de o sută 
de ani de atunci! 

Michael Owen încuviinţă. 


161 


— Puţini oameni în poziția dumneavoastră au solicitat acces la 
Elijah, domnule. Poate că vi se pare demodat, dar a fost prima 
operaţiune la scară largă a serviciilor noastre secrete; motiv 
pentru care se bucură de un statut diferit. Până în momentul de 
faţă nu intră sub sfera de aplicabilitate a legii cu privire la 
libertatea informaţiilor și foarte puţini oameni știu măcar de 
existența ei. Doar Eisenhower, în 1953, și George Bush tatăl, în 
1991, au solicitat acces la ea. Și ambii au respectat procedura. 

Owen aşteptă ca Roger Castle să se hotărască ce voia să 
facă, dar afroamericanul impunător insistă, privind fix spre 
Biblie: 

— Este necesar, domnule. 

— AȘ deveni complice la ceva ilegal, Michael? 

Directorul NSA își trecu greutatea când pe un picior, când pe 
celălalt, clătinând din cap că nu. 

— Bineînţeles că nu. 

Fără prea multă tragere de inimă, președintele puse mâna pe 
Biblie și jură să păstreze secrete informaţiile care aveau să i se 
divulge. După aceea, Owen îi înmână un document în care era 
avertizat de consecinţele legale în caz de sperjur, pe care Roger 
Castle îl semnă. 

— Sper să merite, bombăni el uitându-se la stilou. 

— Veţi aprecia singur acest lucru, domnule. De fapt, ce știți 
despre președintele Arthur? 

Intrebarea directorului părea pusă cu intenţia de a detensiona 
lucrurile. Castle aprecie armistițiul și se gândi preţ de o fracțiune 
de secundă, încercând să își amintească ultima dată când auzise 
vorbindu-se despre el. 

— Bănuiesc că știu cam ce știe toată lumea despre Arthur, 
spuse el, zâmbind. Nu se poate spune că s-a numărat printre cei 
mai îndrăgiţi președinți ai noștri. Cei de la Washington îl numeau 
„Șeful elegant”. Și, din câte știu eu, lui i se datorează 
decoraţiunile somptuoase din Casa Albă. Dormitorul meu este 
proiectat de Tiffany's, la cererea lui. La fel și bugetul pentru 
petreceri oficiale! 

— Permiteţi-mi să vă spun că, în spatele acelei fațade, se 
ascundea un om mai puţin frivol decât credeți dumneavoastră, 
domnule. Chester Arthur a fost al cincilea fiu al unui predicator 
baptist irlandez, de la care a moștenit pasiunea pentru Biblie. 
Așa cum bănuiţi, a fost o obsesie privată și a avut grijă să nu o 


162 


facă publică. Nici măcar soţia lui nu știa de ea. Poate nu știți că 
în Arhivele Naţionale există doar trei role de microfilm cu 
notițele lui personale, și nici acolo nu a lăsat să se întrevadă 
acest devotament... 

— Trei role? 

Owen încuviinţă: 

— Restul hărtiilor le-a ars chiar el, înainte să părăsească 
funcţia de președinte. ă 

— Erau alte vremuri, spuse încet președintele. Iți imaginezi ce 
s-ar întâmpla dacă aș face și eu la fel? Continuă, te rog. 

— În timpul mandatului Arthur, a existat un mic detaliu, 
aproape anecdotic, care îi dezvăluie adevăratul caracter: a creat 
Biroul Naval de Informaţii, primul serviciu secret al națiunii. 
Arthur a discutat cu mai mulţi amirali despre necesitatea de a 
descoperi dovezi referitoare la un lucru care îl obseda. Vă 
imaginaţi despre ce este vorba? 

Președintele negă. 

— Potopul Universal, domnule. 

— Continuă. 

— Trebuie să înţelegem totul în contextul acelei epoci, 
domnule președinte. În cel de-al doilea an al mandatului Arthur, 
prim-guvernatorul din Minnesota și membru al propriului partid, 
Ignatius Donnelly, a publicat o carte foarte apreciată: Atlantis, or 
the Antediluvian World“. Donnelly petrecuse luni întregi în 
Biblioteca Congresului, căutând dovezi cum că Atlantida despre 
care vorbește Platon în dialogurile lui a existat cu adevărat și că, 
așa cum credea el, a fost distrusă în timpul Potopului. De fapt, 
Donnelly este în continuare considerat drept cel mai cult om 
care a făcut vreodată parte din Camera Reprezentanților. Nu 
este de mirare că faptul că un alt erudit ca Arthur i-a citit cartea 
avea să îl neliniștească. La fel și momentul în care au ajuns la 
Casa Albă primele vești cu privire la erupția vulcanului Krakatau. 
Imaginați-vă puţin: vulcanul a ras un arhipelag întreg printr-o 
explozie de zece mii de ori mai puternică decât bomba de la 
Hiroshima, creând valuri de patruzeci de metri înălțime, care au 
măturat de pe fața pământului zeci de localităţi. 

— Și toate acestea s-au petrecut în timpul mandatului Arthur? 


34 Atlantis, or the Antediluvian World: Atlantida, lumea dinainte de Potop (în lb. 
engleză în original) (n. red.). 


163 


— Da. De aceea este de înțeles de ce Arthur a poruncit 
Marinei să adune informaţii despre Potop și să determine dacă 
acesta s-ar putea repeta, mai devreme sau mai târziu. 

Castle continuă să îl privească pe directorul Owen cu o 
oarecare neîncredere. 

— Sper să fie adevărat... 

— Este, domnule. 

— Atunci, adăugă el pe un ton grav, dacă obiectivul acelui 
ordin prezidenţial a fost studierea Potopului, de ce și-a numit 
președintele Arthur operaţiunea Elijah și nu Noe? 

Owen zâmbi. Castle își păstrase instinctul fin care îl adusese 
în Biroul Oval. 

— Încă nu v-am explicat un lucru important, domnule, 
răspunse el. Pe Chester Arthur nu îl interesa să dovedească 
faptul că Potopul lui Noe chiar a avut loc. În această privinţă nu 
avea nici cea mai mică îndoială. Voia însă să știe dacă s-ar fi 
putut dezlănţui ceva asemănător în timpul mandatului lui. 

— Și avea motive ca să se teamă de așa ceva? 

— Biblia, domnule președinte, lasă să se întrevadă existența 
unui nou Potop, după cel trăit de Noe, când Maleahi își scrie 
ultimele cuvinte din Vechiul Testament. Poftim. Citiţi aici. 

Owen îi întinse din nou Biblia roșie, de data aceasta deschisă 
la capitolul al treilea din Maleahi: 


„lată, voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni 
ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată”. 


— Vedeţi? „Ziua mare și înfricoșată” este asociată cu 
întoarcerea lui Ilie. O credință care, evident, dăinuie și în ziua de 
astăzi în rândul iudeilor, care îl așteaptă la fiecare Paști și îi 
rezervă inclusiv un loc la masa lor. Imaginaţi-vă puţin: Chester 
Arthur a fost obsedat de acest lucru. Motiv pentru care 
operaţiunea poartă numele profetului care va anunța Apocalipsa 
viitoare. Și vă asigur că stabilirea acelei zile a devenit obiectivul 
principal al administraţiei lui. Ca să reușească acest lucru, a 
implicat Marina, dar și oameni de știință din diverse discipline, în 
cadrul unui proiect pe care niciunul dintre participanţi nu a 
îndrăznit să îl încheie până astăzi. 


164 


— Și... au reușit? Lui Castle nici prin gând nu-i trecuse că 
fraza pe care o rostise tatăl lui muribund ar fi putut proveni din 
Biblie. Au aflat când va fi ziua respectivă? 

— Să spunem că, într-un final, toate acele creiere luminate au 
ajuns la o concluzie unică. 

— Surprinde-mă. 

— Au recitit textele biblice și și-au dat seama că nici Noe și 
nici Ilie nu au dobândit informaţii despre catastrofă datorită 
abilităţilor lor de a observa Natura. De fapt, niciunul dintre ei nu 
a fost în stare să calculeze data la care avea să vină sfârșitul 
lumii, ci ambilor le-a fost descoperită de o Instanță Superioară. 
Owen clipi oarecum neliniștit. O Inteligență Supremă. Marele 
Arhitect. Dumnezeu. Înţelegeţi? 

— Dumnezeu, bineînţeles, repetă Castle, incredul. Și? 

— Cred că nu aţi înţeles, domnule: obiectivul operaţiunii este 
să se stabilească o cale de comunicare cu El, ca să ne prevină 
de o situaţie asemănătoare, dacă este cazul. Vrem să avem 
aceeași asigurare de viaţă ca Noe. Pur și simplu. 

— Poftim? 

— Operaţiunea Elijah caută un canal de comunicare cu 
Dumnezeu, domnule. De aceea se ocupă NSA de ea. Sau nu se 
numără printre sarcinile noastre să protejăm comunicările 
guvernamentale? 

— Glumești, așa-i? Mi-e greu să îmi imaginez un fel de grup 
de rugăciune în sediul serviciului secret militar al acestei ţări. 

— Nu este un grup de rugăciune, domnule președinte, îl 
corectă Owen. Este un grup de comunicare. 

Roger Castle făcu ochii mari. 

— Vrei să spui că de mai bine de o sută de ani, mai întâi prin 
intermediul Biroului Naval de Informaţii și apoi al Agenţiei 
Naţionale de Securitate, a existat un program secret și constant 
prin care se încearcă să se vorbească fizic cu Dumnezeu? _ 

— Este vorba de lucruri mai raţionale decât par, domnule. În 
timpul președintelui Arthur, spiritismul era la modă. Jumătate 
din lume credea că poate să comunice cu lumea de dincolo. Și, 
din câte se vedea, progresele făcute în domeniul electricității și 
al telefoniei aveau să continue să crească exponențial, așa că 
nimănui nu i se părea neverosimil ca într-o zi să reușim să 
comunicăm cu lumea de dincolo. Ba chiar și cu Cerul, la nevoie. 

Pe chipul lui POTUS se putea citi consternare: 


165 


— Spune-mi, Owen, cât ne-a costat toată treaba asta? 

— Elijah nu are un buget alocat, domnule. Dacă necesită vreo 
informaţie sau resurse, se solicită prin intermediul agenţiei 
oportune. 

— Și de ce nu a pus nimeni capăt acestei nebunii, Michael? 
Pentru că este o nebunie, nu-i așa? 

Owen îl privi sever, se ridică din fotoliu și 
ortopedic spre fereastră. 

— Vă amintesc că și Proiectul Apollo a fost o nebunie, 
domnule. Și totuși, am reușit să ducem doisprezece americani 
pe Lună. Proiectul Elijah încă nu a fost închis, deoarece în 
vremurile noastre a dat niște rezultate interesante. 

— Glumești din nou. 

Era a treia oară în decurs de câteva minute când președintele 
nu credea ce auzea. 

— Operaţiunea Elijah a evoluat mult din vremea lui Chester 
Arthur, domnule. Acum există iniţiative de căutare de informaţii 
în spaţiu, foarte asemănătoare ca filosofie cu Operaţiunea Elijah. 

— Bineînţeles,  încuviinţă el. În 1682 nu  deţineam 
radiotelescoape... 

— De aceea s-a creat un grup care să adune de peste tot 
radiourile care s-au folosit în lumea antică pentru a ţine legătura 
cu Dumnezeu, și să încerce să le pună din nou în funcţiune. Un 
grup de erudiţi, ai cărui membri s-au tot schimbat pe parcurs, s- 
a ocupat de ele. Ceea ce fac ei este știință pură. Dar utilizând 
baze atât de străvechi și rezultate atât de avansate, încât, dacă 
ar fi făcute publice, ar părea magie. 

— Numai o clipă. Ai spus radiouri? 

Roger Castle era de-a dreptul uimit. 

— Vă amintiţi vechile radiouri din galenă, domnule? 

— Bunicul meu avea unul... 

— Sunt radiouri primitive, care funcționau pe baza unei pietre 
sulfuroase cu nervuri de plumb. Mineralul în sine putea detecta 
variaţii în câmpul electromagnetic înconjurător. Nu avea nevoie 
de baterii, se alimenta chiar cu energia undelor radio, și avea o 
schemă de funcţionare cât se poate de simplă. In interiorul 
mecanismului de captare, și cu o antenă potrivită, o simplă 
piatră putea demodula ușor emisiuni de undă medie. 

— Și tehnologia aceasta era cunoscută pe vremea lui Noe? 


si târî 


7 


A 


piciorul 


— Așa credem, domnule. De fapt, știm că predecesorii noștri 
au folosit pietre ca să vorbească cu Dumnezeu. Era vorba de 
minerale modificate electromagnetic, capabile să interfereze pe 
frecvenţe specifice de comunicare. Existenţa lor nu a putut fi 
păstrată secretă pentru multă vreme. Toate cărțile sacre le 
menţionează: Tablele Legii, Kaaba, piatra lui lacob, „piatra 
destinului” scoțiană, „piatra susurătoare” a Oracolului din Delfi, 
Lia Fail irlandeză... Erau cunoscute chiar și de aborigenii 
australieni. Le numeau „pietrele sufletului” sau churingas. 

„Pietre!” 

În mintea președintelui se aprinse o luminiţă, când își aminti 
că Ellen Watson îi promisese că avea să îi aducă una dintre ele. 

— Foarte bine, Michael. Ascultă-mă cu atenţie. Vreau să știu 
totul despre acest proiect. Ce program are. Cine face parte din 
el. Ce pași se vor urma ca să își atingă obiectivul. Și, de 
asemenea, adăugă el, privindu-l în ochi pe directorul NSA, de ce 
au dispărut două persoane care au legătură cu aceste pietre. 

— Nicio problemă, domnule. Deși trebuie să vă spun că 
întrebările dumneavoastră pică într-un moment delicat pentru 
Operaţiunea Elijah. 

— Ce vrei să spui? 

— Pentru prima dată în ultima sută de ani avem de-a face cu 
un inamic serios. 

— Poftim? 

— Cineva se folosește de cunoștințele lui de tehnologie antică 
pentru a deschide acea cale de comunicare înaintea noastră. Și 
datorită lui au dispărut acele două persoane. Dar suntem deja 
pe urmele lui, domnule. 

— Și cine naiba este capul acestor lucruri? 

Owen se depărtă de fereastra de unde se vedea Washington 
Memorial, încă luminat, ca o flacără în miezul nopții, și îl privi la 
rândul lui pe președinte în ochi: 

— Ca să vă răspund la această întrebare ar trebui să ieșim din 
clădire, domnule. Bănuiesc că limuzina dumneavoastră este în 
continuare afară, așa-i? 

— Bineînţeles. 

— Dacă porunciţi să elibereze drumul, la ora aceasta, am 
putea ajunge la NRO în patruzeci de minute. 

— La Biroul Naţional de Recunoaștere? Acum? 

Owen încuviinţă. 


167 


— Trebuie să vedeţi ceva important. 
47. 


— „Se te da visionada”%. „Juan de Estivadas”. „Sadavitsed 
Naoi”. Nu înţelegeţi? 

Am clătinat din cap, nelămurită. Armeanul mă privea cu ochii 
lui vioi, ca și cum i-ar fi fost greu să admită că logica noastră era 
atât de diferită. 

— Este o anagramă! exclamă Dujok. E clar ca bună ziua! 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. Fraza pe care v-a trimis-o Martin în filmuleţ este o 
anagramă a numelui care figurează pe acest mormânt. Nu vă 
daţi seama? A folosit aceleași litere, dar în altă ordine. Martin nu 
vă putea spune verde în față unde să căutaţi piatra, dar v-a 
sugerat codificat să veniţi la această biserică și să vă uitaţi în 
acest mormânt. Adamanta dumneavoastră se află aici. 

— Certitudinea dumneavoastră mă uimește. 

— Știu cum funcţionează mintea lui Martin, doamnă Faber. A 
folosit unul dintre cele mai vechi sisteme de codificare ale 
omenirii. Dacă schimbaţi ordinea literelor acestui nume, aţi 
putea forma fraza pe care v-a transmis-o soțul dumneavoastră 
cu o precizie absolută. Vă amintiţi ultimele cuvinte spuse de 
soțul dumneavoastră? 

— Bineînţeles... că da, am reușit eu să îngân. „Calea spre 
reîntâlnire ţi se va arăta întotdeauna”. 

— Ei bine, dacă o traduceţi așa cum propun eu, sensul ei este 
mai mult decât clar: „Calea spre reîntâlnire”, adică prin care îl 
puteţi găsi, „este Juan de Estivadas”. Ințelegeţi? „Juan de 
Estivadas” și „se te da visionada” se formează pornind de la 
aceleași litere. Nici mai mult, nici mai puţin. 

M-am scărpinat în cap, nedumerită. 

— Nu înțeleg un lucru, domnule Dujok: ce are de-a face 
Estivadas cu Noe? 

— Asta ar trebui să vă întreb eu. Aţi spus că știți totul despre 
el. 


35 se te da visionada: ţi se va arăta (în Ib. spaniolă în original) (n. tr.). 


— Aproape tot, l-am corectat eu. În Noia există inclusiv o 
stradă care îi poartă numele. A fost producătorul de vin al 
satului. S-a născut în vremea Regilor Catolici, chiar înainte de 
descoperirea Americii, și a fost căsătorit cu o femeie de origine 
bună pe nume Maria Oanes. Sunt lucrurile pe care le dezvăluie 
biografia lui. Cum cred că înţelegeţi, un personaj care a trăit în 
secolul al XVI-lea nu este un candidat bun ca să ocupe locul lui 
Noe... 

— Așa credeţi? spuse Dujok și zâmbi. la gândiţi-vă puţin, cu 
atenție, și veţi vedea că totul se regăsește în datele pe care 
tocmai mi le-aţi spus. 

— Nu înţeleg... 

— Este foarte ușor, doamnă. Este foarte probabil că acest 
Estivadas nu a existat niciodată. Că a fost un simbol. Profesia lui 
de producător de vin seamănă foarte mult cu a lui Noe, care a 
fost cultivator de viță-de-vie. Inclusiv numele de familie al soţiei 
lui are semnificaţii clare dinainte de Potop. Babilonienii îl 
numeau pe zeul Enki Oannes. Cunoașteţi Epopeea lui 
Ghilgameș? 

Am tresărit. 

— Bineînţeles, am răspuns eu. 

— Atunci nu trebuie să vă explic că Enki l-a avertizat pe acel 
Noe mesopotamian, Uta-napiștim, ca să nu piară înecat de ape. 
In plus, spuse el lovind lespedea de mormânt, aici scrie numele 
de botez al lui Estivadas, Juan, loan, invers: Naoi. Noe. Este clar 
mormântul pe care îl căutam. 

L-am privit mută de uimire. 

— Haideţi, doamnă! mă îndemnă el. Spuneţi-mi: ce se 
ascunde în acest mormânt? 

— Nimic... din câte știu eu. Când l-au mutat din locul originar, 
din biserica San Martiño, era deja gol. 

— Ei bine, este foarte probabil ca acum să conţină ceva. Mă 
ajutaţi să mut capacul? 


48. 


Pentru prima dată și fără a fi considerat un precedent la un 
marxist ca el, lui Antonio Figueiras i-ar fi plăcut să fie precum 


169 


Sfântul Martin de Porres, ca să se poată afla în două locuri 
odată. Dacă ar fi putut fi în două locuri în același timp, nu ar fi 
trebuit să aleagă dacă să urmărească elicopterul care îi scăpase 
de sub nas, și în care se afla asasinul celor doi polițiști ai lui, sau 
să se ducă la prietenul lui, Marcelo Muñiz, ca să-l lămurească ce 
descoperise despre pietrele deţinute de soții Faber. 

Comisariatul lui contactase deja radarul militar din munţii 
Barbanza, de pe Costa da Morte, cerându-le să verifice planul de 
zbor al aeronavei, așa că, în timp ce echipa lui obținea 
informaţia în cauză, el hotărî să meargă la bijutier. 

Chiar în spatele parohiei Santa Maria Salomé, pe o străduţă 
îngustă în care se înghesuiau, una lângă cealaltă, o mercerie, un 
hotel modest și câteva restaurante scutite de mulţimea de 
pelerini și turiști, se afla apartamentul lui Marcelo. Bijutierul 
renovase una dintre cele mai vechi clădiri din Santiago, 
transformând-o în muzeul lui particular. Era un loc de vis. Plin de 
antichităţi, cărți și suvenire din călătorii. Rafturile lui păreau să 
aibă un răspuns la orice. Și exact de aceasta avea nevoie și 
Figueiras. Răspunsuri. Primele estimări medico-legale îi 
confirmaseră cele mai mari temeri: cartușele găsite lângă 
agenţii asasinați corespundeau cu cele pe care poliția le 
recuperase din interiorul catedralei. Concluzia aceasta, în loc să 
îl încurajeze, îl frustrase și mai tare. Dacă ar fi ajuns cu un minut 
mai devreme în piaţă, doar cu unul, l-ar fi reţinut pe asasin și 
poate că ar fi reușit să își salveze și oamenii. 

— Și spui că a fost și un elicopter? Ești sigur? 

Muñiz pregătise cafea și madlene și le așezase impecabil pe 
masa din salon. Stătea într-un capăt al mesei, ras în cap, în 
cămașă, dar cu papionul lui nelipsit și privindu-l uimit pe 
inspector. 

— L-am văzut cu ochii mei, Marcelo. Se întâmplă ceva 
important. 

Figueiras părea să își fi pierdut minţile. În comparaţie cu 
înfățișarea impecabilă a lui Muñiz, arăta ca un vagabond. 
Ochelarii pe care îi purta abia de reușeau să ascundă oboseala 
provocată de o noapte foarte lungă. Avea buzele crăpate, 
cămașa toată șifonată și părul murdar și ciufulit. 

— Ei bine... Poate că te pot ajuta, spuse acesta, servindu-l cu 
o ceașcă de cafea și îndepărtându-se. 


170 


Bijutierul sorbi din cafeaua lui, ascunzându-și zâmbetul larg 
înainte să continue: 

— Știu de ce pietrele importate de soţii Faber sunt atât de 
valoroase. 

Inspectorul își ridică privirea din ceașcă și se uită la el, în 
așteptare. 

— Spune odată! Haide! 

— Primul indiciu mi l-ai dat tu, când mi-ai spus despre 
declaraţia lor vamală. Îți amintești? Am pornit de la ea. Am 
consultat internetul și am descoperit ceva interesant. Pietrele 
acelea, prietene, sunt de origine extraterestră. 

— Să fim serioși, omule! 

— Antonio, nu glumesc, răspunse Muñiz foarte serios. Privirea 
lui obraznică se încețoșase. Am căutat originea lor pornind de la 
numărul de înregistrare și cred că am descoperit ceva. Înainte 
ca soţii Faber să le aducă în Spania, au stat o vreme la un 
laborator de investigaţii mineralogice al Muzeului Britanic. Nu 
există un raport cu privire la concluziile acestuia. Din păcate. 
Dar în baza lor de date am găsit data de intrare și ieșire a 
pietrelor și un detaliu foarte ciudat. 

— Haide, Marcelo... Nu am toată ziua la dispoziţie. 

Muñiz își aranjă papionul și zâmbi larg: 

— Registrul nu spune că ar fi fost Martin Faber cel care a 
încredințat pietrele Muzeului Britanic, ci o companie numită The 
Betilum Company. TBC. Îţi sună cunoscut? 

Figueiras, încă somnoros, clătină din cap. 

— Am căutat datele acestei companii peste tot în rețea și nu 
am găsit nimic. Este un fel de companie-fantomă. Totuși, când 
eram pe punctul de-a mă da bătut, mi-a venit o idee... 

— Ce anume? 

Chiar dacă Muñiz era recunoscut ca un geniu informatician, 
explicaţiile lui începeau să depășească așteptările inspectorului. 

— Azi-noapte am căutat denumirea pe una dintre cele mai 
renumite pagini de comerț cu antichităţi. Nu am găsit nimic... In 
schimb, când m-am uitat peste lista de clienţi VIP care cumpără 
cărţi antice la licitaţii importante, bingo! l-am luat urma. 

— Ce urmă? repetă Figueiras nerăbdător. 

— Compania aceea, The Betilum Company, cumpără de ceva 
vreme cărți foarte rare prin intermediul rețelei. Cărţi scumpe. 
Toate au de-a face cu magia, astrologia, evanghelii apocrife și 


171 


astfel de lucruri. Ultima carte achiziționată a fost Monas 
Hieroglyphica’, un text publicat în Olanda în 1564, în limba 
latină, de un anume loannes Dee, Londinensis*. 

— Și știi despre ce e vorba? 

— Aici lucrurile devin chiar interesante! Este un tratat despre 
un simbol care, conform autorului, dacă este folosit cum trebuie, 
ar putea garanta controlul Universului. Acest Dee susținea că 
acel semn grafic conţinea principiile elementare ale întregii 
creaţii. Un fel de cheie master prin care se putea controla după 
voie Natura. Într-un cuvânt, a fi asemenea lui Dumnezeu. 

— Un simbol? Muñiz era a doua persoană care îi vorbea 
despre simboluri în dimineaţa aceea. 

— Bineînţeles. Vrei să îl vezi? Poftim. 

Figueiras scoase un carneţel din buzunar și îl copie cât de cât. 
Nu i se părea prea grozav. 


— Îţi spune ceva? 

— Sincer, nu. 

— Am mai descoperit ceva care o să-ţi placă, Antonio, 
continuă bijutierul: acest John Dee a devenit celebru pentru 
capacitatea lui de a manevra pietre magice în timpul domniei 
reginei Elisabeta, care este exact epoca în care au fost 
inventariate cele două pietre ale soţilor Faber. Pietrele lui Dee 
erau profetice, foarte rare. Serveau pentru a vedea viitorul, 
pentru comunicarea cu spiritele și alte lucruri de genul acesta... 
Și cele mai multe dintre ele erau de origine meteorică. De aceea 
ziceam că sunt extraterestre. Cred, continuă el entuziasmat, că 
este vorba chiar de pietrele aduse de soții Faber în Spania, când 
au hotărât să se mute. 

— Ești sigur? 


36 Monas Hieroglyphica: un simbol ezoteric conceput de John Dee, astrologul și magul 
de curte al Elisabetei | a Angliei și care întruchipează viziunea lui Dee asupra unui 
Univers unitar compus din alte simboluri astrologice și ezoterice (în Ib. latină în 
original) (n. red.). 

37 Londinensis: londonezul (în Ib. latină în original) (n. red.). 


172 


Marcelo îndepărtă ceștile de cafea de madlenele aflate pe 
masă și îi întinse niște copii xerox ale unor pagini care păreau să 
provină dintr-o carte veche. Erau scrise în latină. Lui Figueiras i 
se încețoșă privirea numai uitându-se la ele. 

— Aruncă un ochi peste ele. Sunt pagini din Monas 
Hieroglyphica, îi spuse Muñiz entuziasmat. Un prieten din Los 
Angeles le-a scanat și mi le-a trimis pe e-mail, nu demult. Uite. 
Aici. În prologul lucrării adresate împăratului Maximilian de 
Habsburg, pasionat de știință și de magie, Dee explică faptul că 
simbolul lui este un fel de cheie matematică prin care poate 
contacta Cerul. Adică, folosește un limbaj obositor ca să spună 
că oricine recuperează semnele unei scrieri ancestrale și uitate 
și dispune de „pietrele lui Adam”, adică de o mostră din materia 
divină, l-ar putea invoca pe Dumnezeu și ar putea vorbi cu El. 

— Pietrele lui Adam? Ce naiba mai sunt și astea? 

— Pietrele lui Adam. Adamante. Poartă diverse nume, 
Antonio, dar mereu sunt descrise ca fiind minerale aduse din 
Paradis. Adică, pietre care au căzut pe Pământ și care au fost 
venerate ca niște obiecte sacre, prin intermediul cărora se 
puteau vedea lucruri îndepărtate, ca un fel de televizor... 
Evident, trebuie să fi fost vorba de un fel de meteoriți, care 
trebuiau activaţi printr-un ritual magic corespunzător. Ascultă, îi 
spuse el, arătându-i una dintre pagini. Aici scrie foarte clar: cine 
le posedă „aeream omnem et igneam regionem explorabit”, va 
explora toată regiunea aeriană și vulcanică. 


173 


PRAEFATIO AD REGEM 

Primus Jpfè abibit: Rarifimehue, pò; Mortaliuni con- 
[picietur oculiz. Hec, O Rex Optime, Vera efl toties de- 
cantata (es fine Scelere) MAGORVM INVISIBI= 
LITAS: Qua( vt Pofleriomnes fatebuntur Magi) no- 
fire ef! Mon ADIS .concefaTheorijse Expertiffimus. 
u. ME DIC YS etiam ex eifdem facilimè Hippocratis Mye 
ma rufie affequetur voluntatem, Sciet enim, QY10,C Y1, 
io  ADDENOVM ET AVFERENDYM fit: Vt, ipfam 
Artem |ub maximo MON A DIS nofire Compendio, €s 
MEDICINAM ipfam contineri , Lubens demide fateri 
12, Velit. BERYLEISTICV.S,hic,in Lamina Chryfiala 
fina, omnia que fub (ah |v Næ, mTerra vel Aquis ver 
Jantur , exaltiffimè videre potefl : ex in Carounculo fiue 
CR Lapide; Ačream omnem ep Igneam Regionem x 
3. plorabit. Et, fi VOARCHADVMICO, noftre Hie- 
roglyphice M ON A D15,Tbeoria vigefima prima, fatis fas 
ciat, Jpfigue, VOARH BETH ADVMOTH, Specu> 
landum miniflret : Ad Indos vel eAmeriços „non ilhi efè 

Philofophandı gratia; peregrinandum fatebitur, 
Peinque jA ADEPTIVO genere, ( quicquid vèl 
ARLOT ON e4rs fubminifirare vel polliceri poffit; vel 
viginti Annorum maximi Hermetis labores [unt afecuti ) 
aacailicet ad Parifienfes, fua Mon aD e peculiari( Anagogi- 
“ca Apodixi illàfir atum ) ajids feripferimus: Vestre tanin 
Maieflati Regigconflanter aferim, LD OMN EANA lor 
gico noflra Mon 4.01 s Hieroglyphica Opere itaad Yini 
sxprimiçor Similins alind Exemplum, humano gengri von 


poljet 


14 


Figueiras căută fraza cu degetul arătător. 

— Și uită-te ce scrie înainte de fraza respectivă, îi spuse 
Muñiz, în spatele lui. Sunt trei litere ebraice chiar înainte de 
cuvântul „/apide”, adică piatră. 

— Nu înţeleg ebraică, protestă Figueiras. 

— Sunt literele âlef, dâlet și mem. 


RT 


Consoanele din numele Adam. „Adam lapide” înseamnă 
„pietrele lui Adam”, adamante, pietrele din Paradis. 

— Și crezi că pietrele soţilor Faber fac parte din această 
categorie de pietre? întrebă acesta când dădu peste propoziţia 
care le menţiona. 


174 


— Nu din această categorie. Sunt chiar pietrele în cauză, 
conchise bijutierul. Apropo, știi ce înseamnă beti/um? 

Figueiras clătină din cap, observând neliniștit că îi vibra 
buzunarul. Tocmai primise un mesaj pe celular. 

— Bănuiam eu. Muñiz zâmbi, apoi continuă: Este un cuvânt de 
origine biblică, Antonio. Bet-El a fost locul unde lacob a avut 
viziunea cu scara care ajungea până la Cer. Patriarhul a avut 
această viziune după ce a adormit pe o piatră neagră. Una 
dintre adamante. Numele înseamnă „casa lui Dumnezeu”, și, 
încă din Evul Mediu, termenul „betilo” se aplică meteoriţilor cu 
anumite proprietăți. 

— Și cât valorează unul? spuse inspectorul, deblocând 
celularul și căutând SMS-ul primit. 

Muñiz fu uimit de ignoranța și de lipsa de sensibilitate a 
prietenului lui. 

— Depinde. 

— Depinde? 

— Da. De proprietăţile, de vechimea, de parcursul ei... Unele, 
cu un istoric ca al pietrelor lui Dee, ar putea costa o avere. Și, 
dacă îţi pot deschide și porțile Cerului, nici nu are sens să mai 
vorbim. 

— Crezi că Cerul are porți? 

— Sunt un om credincios. Nu ca tine... 

Dar Antonio Figueiras nu mai era atent la el. Mesajul primit 
era un ordin de la comisar. Încercase din nou, fără succes, să îl 
sune, așa că acum îi ordona în scris, iritat. Trebuia să iasă în 
întâmpinarea unor întăriri „cu totul deosebite”, care erau pe 
punctul de a ateriza pe aeroportul din Lavacolla. Numaidecât. 


49. 


Capacul sarcofagului lui Juan de Estivadas era plin de cicatrici. 
Chipul proprietarului fusese desfigurat cu dalta de cine știe ce 
ticălos, și se vedea un orificiu pe lateral, care fusese reparat 
grosolan, cu ciment. Artemi Dujok își trecu degetele peste 
deteriorări, dar nu spuse nimic. Nu menţionă nici faptul că două 
din cele șapte blazoane dispăruseră, slăbindu-i structura astfel 
încât s-ar fi putut prăbuși dintr-o împingere. 


175 


— Nu staţi așa, pur și simplu! mă îndemnă Dujok, intuind că 
îmi făceam griji în legătură cu integritatea monumentului. O să îl 
mutăm doar câţiva centimetri. Aruncăm o privire și îl lăsăm cum 
l-am găsit. 

— Are cinci sute de ani vechime, am bombănit eu. 

— Vă promit. Nu va observa nimeni. 

Ne-am așezat la picioarele lui Juan de Estivadas și am apucat 
cele două extreme ale capacului. Prima încercare eșuă. Fie 
piatra cântărea mai mult decât părea, fie, ceea ce ar fi fost și 
mai rău, când îi adăugaseră ciment, lipiseră sicriul. 

La a doua sforţare, piatra cedă. Un zgomot de fricțiune răsună 
în naos, lăsând să se întrevadă o gaură neagră și regulată. 

Chiar dacă se simțea un miros acru puternic, am fost prima 
care a aruncat o privire. Am rămas perplexă când am văzut ce 
era înăuntru. 

Cavoul era gol. Absolut gol. 

— Nu e nimic aici. In vocea mea se putea citi o dezamăgire 
deplină. 

— Sunteţi sigură? 

Dujok, care rămase în picioare în fața mea, scoase o lanternă 
din buzunar și privi lacom în mormânt. Pe fundul acestuia 
străluciră doar praf și niște pânze de păianjen. În interior, totul 
arăta și mai jalnic ca pe dinafară. Pereţii erau plini de găuri, ca 
și cum viermii ar fi mâncat calcarul acela fragil și poros. Un strat 
de negreală gri și uscată, de cel puţin un centimetru grosime, 
acoperea baza. Din fericire, mulțumită luminii, Dujok descoperi 
ceva care ne atrase numaidecăt atenţia: niște urme. Recent 
făcute. De degete. Incepeau din partea dreaptă și aveau să se 
sfârșească în unghiul interior al colțului, în dreptul meu. 

— Poftim! mormăi el, mulțumit, făcând semn spre colțul 
respectiv. Aplecaţi-vă! E chiar acolo! 

L-am ascultat numaidecât. 

Armeanul avea dreptate: chiar în dreptul meu, o mică 
bucăţică de material proteja ceea ce ar fi putut foarte bine să fie 
adamanta mea. Cineva legase obiectul cu o panglică aurie și îl 
așezase cu grijă într-un loc în care nu ar fi putut fi văzut în mod 
accidental. 

Emoţionată, mi l-am imaginat pe Martin pregătind săculețul 
cu mâinile lui mari și ascunzându-l acolo, pe furiș. Poate de 
aceea l-am apucat neștiind prea bine ce să fac cu el. 


176 


— Deschideţi-l! 

Am desfăcut cum am putut cordonul și, tremurând, m-am 
îndepărtat câţiva pași de sarcofag, căutând un loc în care să 
contemplu conţinutul săculețului într-o lumină mai bună. Acesta 
și-a dezvăluit numaidecât secretul. Exact așa cum am presupus, 
era piatra. Perfectă. Montată într-un cerc de argint, ca să o pot 
purta la gât. Eram pe punctul de a fi copleșită de un val de 
senzaţii și amintiri pe care le trezea acel obiect, când vocea 
aspră a lui Artemi Dujok răsună în spatele meu: 

— Ce mai așteptați? Trebuie să o activăm numaidecât! 


50. 


Roger Castle își amintea la perfecţie când îi permiseseră să 
vorbească pentru prima dată în public despre Biroul Naţional de 
Recunoaștere. Se întâmpla în septembrie 1992. Tocmai fusese 
ales senator al statului New Mexico și acel birou militar încă era 
unul dintre secretele cele mai bine păzite din ţară. In acel an, 
turnura pe care o luase Războiul din Golf și necesitatea de a 
crea în faţa lumii o imagine de țară puternică îl obligaseră pe 
președintele Bush să recunoască existenţa acestuia, deschizând 
astfel o cutie a Pandorei ale cărei fulgere și tunete loviră în plin 
jumătate din televiziunile de pe planetă. Inainte de această 
hotărâre istorică, patrioţii precum Castle se limitau doar la a 
face glume referitoare la singurul aspect pe care îl cunoșteau 
despre el: acronimul. Îl numeau NRO, Not Referred to Openly, 
„necitat în mod explicit”, știind că nu aveau să aibă niciodată 
acces la bugetul lui, care pe atunci era în jur de șase mii de 
milioane de dolari anual, și cu atât mai puţin la obiectivele 
acestuia. 

Odată încheiată epoca Bush, Castle visa să viziteze sediul cu 
instalaţii de înaltă tehnologie al acestuia și să le pună să lucreze 
pentru contribuabili. „Ochii și urechile naţiunii în spaţiu” aveau 
să fie, în viitorul apropiat, în serviciul tuturor, printre aceștia 
numărându-se și echipa lui de consilieri, și nu doar pentru cei 
din domeniul militar. Ultimul POTUS știa că era pe punctul de a 
intra pe un teren unde nu era îndrăgit. 


177 


Michael Owen și Roger Castle ajunseră repede la cartierul 
general al NRO din Chantilly, Virginia, ascuns într-o clădire 
discretă de culoarea somonului, care nu ieșea deloc în evidenţă 
la exterior. Alaiul micuț de limuzine îi lăsă în parcarea din spate 
și, înainte de ora unu noaptea, stăteau amândoi într-un birou din 
care se putea vedea sala de control al sateliților. Acolo se lucra 
douăzeci și patru de ore pe zi, trei sute șaizeci și cinci de zile pe 
an. 

— Numele meu este Edgar Scott, domnule președinte. Este o 
onoare să vă avem în mijlocul nostru. 

Castle îi strânse mâna unui individ la costum, în jur de 
cincizeci de ani, ascuns în spatele unor ochelari groși de plastic, 
pe care, cu siguranţă, îl treziseră cu douăzeci de minute în 
urmă, fără să-i dea nici măcar timp să se bărbierească. Era un 
funcţionar micuţ, cu păr grizonant și un craniu lustruit, dinţi 
galbeni și frunte zbârcită. Mai mult ca sigur că nu fusese pus 
niciodată într-o astfel de situaţie: să stea faţă în față cu cel mai 
puternic om de pe pământ, fără să aibă cea mai vagă idee de ce 
un incident minor l-ar fi obligat să vină în persoană în biroul lui! 
„Sau poate nu era vorba despre un incident minor?” se întreba 
acum în sinea lui, încercând să depisteze orice semn pe chipul 
impenetrabil al lui Michael Owen. 

— Domnul Scott, interveni directorul Agenţiei Naţionale de 
Securitate, făcând prezentările, este directorul Biroului Naţional 
de Recunoaștere și coordonatorul echipei de oameni de știință 
care se ocupă de Operaţiunea Elijah. Este la curent cu toate 
progresele făcute și vă va răspunde la întrebări. 

Castle îl privi pe bărbat. Observă numaidecât starea de 
perplexitate în care fusese adus individul, acum că era forțat să 
vorbească despre o chestiune tabu. Dar Owen merse și mai 
departe: 

— Vă rog să îi arătați domnului președinte imaginile captate 
de unul dintre „ochii” noștri cu două ore în urmă, la ora cinci și 
douăzeci și trei de minute, ora locală din Spania. 

— Cu multă plăcere, domnule director. Scott, ascultător, 
preluă controlul conversației. Nu știu cât de familiarizat sunteţi 
cu tehnologia noastră de scanare terestră, domnule președinte. 

Castle îi zâmbi, încercând să fie prietenos. 

— Familiarizează-mă tu, Edgar. 


178 


— Dispunem de aproape cincizeci de sateliți orbitali, cu oglinzi 
și radiometre de rezoluţie foarte înaltă, care depind direct de 
noi, spuse acesta foarte mândru. NSA, CIA, Biroul de Informaţii 
al Forţei Aeriene, NASA și Marina folosesc zilnic datele obţinute 
de noi. Una dintre componentele cele mai apreciate este 
detectorul de emisii de energie electromagnetică. Oricare dintre 
sateliții noștri orbitali este capabil să detecteze variaţii, oricât de 
mici ar fi, în câmpul EM al planetei. Am fi în stare, de exemplu, 
să determinăm temperatura unei supe de crab din sala de mese 
a Casei Albe și să știm exact din ce este făcută. Ar fi suficient să 
examinăm diferenţele create de căldură în electromagnetismul 
înconjurător ca să obţinem compoziţia ei chimică. 

— Și eu care credeam că construim sateliți ca să putem citi 
Pravda pe care o deschide Vladimir Puțin la birou în fiecare 
dimineață! glumi Castle. 

— Și asta se poate, domnule. Dar, cu tot respectul, nu se 
numără printre priorităţile noastre. 

— Bine, Edgar. De acum înainte voi servi doar vichyssoise*, 
glumi el din nou. Și, spune-mi, ce anume s-a captat ieri-noapte 
în Spania? 

— Nu am mai văzut niciodată așa ceva, domnule: un satelit 
de ultimă generaţie, HMBB, calibrat ca să emită alerte înainte de 
orice activitate energetică neobișnuită în zone ample din Iran, 
lrak și India, ne-a alarmat. Parcurgea un traseu de rutină la 
patru sute de kilometri înălțime, înainte să ajungă în poziţia 
finală deasupra Orientului Mijlociu, dar când a trecut peste estul 
Peninsulei Iberice, a detectat ceva în mod accidental. 

Edgar Scott scoase dintr-un tub negru niște hârtii rulate, pe 
care le desfăcu pe masă. 

— Vă voi explica pas cu pas, continuă el. Aici este o imagine 
obținută la o sută de mii de picioare de la sol, cu aproximativ 
patruzeci și opt de ore în urmă. Petele luminoase care se văd 
aici și aici, spuse el arătând spre două zone mici din nordul 
Portugaliei, simt orașele La Coruña și Vigo, de pe coasta 
spaniolă vestică. Uitaţi-vă la zona aceasta întunecoasă de aici. 
Spre interior, la aproximativ patruzeci de kilometri în linie 
dreaptă de la mare, se află orașul Santiago de Compostela. |! 
vedeți? Abia de se văd două sau trei puncte luminoase. 


38 vichyssoise: supă groasă din cremă de praz, ceapă, cartof, la care se adaugă 


smântână și zeamă de pui, servită rece (în Ib. franceză în original) (n. red.). 
179 


Președintele încuviință. 

— Și acum uitaţi-vă la imaginea surprinsă de același satelit în 
noaptea aceasta, cu puţin timp înainte de răsăritul local al 
soarelui. 

Bărbatul era complet absorbit de o a doua imagine, de 
aceeași mărime. Aceasta încă emana vapori de alcool, datoraţi 
tipăririi recente. 

— De ce emite Santiago o lumină atât de intensă? întrebă 
președintele, văzând că negura din imaginea anterioară 
dispăruse. 

— Mă bucur că aţi observat, domnule. HMBB a emis o alarmă 
când a detectat fenomenul. Acesta a durat aproximativ 
cincisprezece minute, și a avut o putere EM nemaivăzută până 
acum. 

— Nu a mai detectat-o nimeni? Chinezii? Rușii? 

— Nu cred, domnule. Dacă ar fi fost vorba, să spunem, de o 
bombă cu puls magnetic, toată energia orașului ar fi fost 
absorbită la detonare și strălucirea ar fi durat mai mult. Atunci 
ar fi atras atenţia oricărui satelit orbital. În schimb, acţiunea s-a 
concentrat într-o zonă urbană foarte limitată. Veţi vedea mai 
bine într-o imagine amplificată a zonei, spuse Scott, derulând o 
imagine cu o rezoluţie mai mare, care permitea vizionarea 
profilului unor străzi periferice luminate de felinare. Aici. Emisia 
EM a lăsat în întuneric o zonă de doi kilometri pătraţi în jurul 
acestei clădiri mari de aici. 

Castle se aplecă în față, curios. Reuși să identifice o siluetă 
cruciformă, gri. 

— Ce este? 

— O catedrală, domnule președinte. Emisia a pornit din 
această zonă, deși nu am reușit să ne dăm seama dacă din 
interiorul acesteia sau dintr-una din casele din jurul ei. 

Directorul NRO își desfăcu puţin cravata, ca și cum îi era greu 
să spună ce-i stătea pe limbă: 

— Probabil că este de prisos, domnule, dar trebuie să spun că 
în această zonă nu există laboratoare de știință, câmpuri de 
teste militare sau vreo instalaţie suspectă care ar putea emite o 
rază atât de puternică. Și mai neliniștitor este faptul că... 

— Da...? 

— În plus, credem că a fost orientat intenţionat spre straturile 
superioare ale atmosferei. 


180 


— Straturile superioare ale atmosferei? 

— Să vă explic, domnule președinte, interveni Scott din nou. 
Cineva din nord-vestul Spaniei tocmai a trimis un mesaj de 
înaltă energie în spaţiul profund. Și nu știm nici cine a fost, nici 
cum a făcut-o, nici, bineînţeles, ce conţinea. Și mai rău este că 
nu cunoaștem niciun obiect capabil să genereze o astfel de 
putere de emisie. Nimic... Poate cu excepția câtorva dintre 
relicvele pe care Operaţiunea Elijah încearcă să le controleze de 
fiecare dată când apar în vreun punct de pe planetă. 

— Cel mai interesant, domnule, adăugă Owen, este faptul că 
soția fostului membru al Operațiunii Elijah, de care aţi întrebat 
în biroul meu, se afla acolo în momentul emisiei. Apoi a 
dispărut. 

— Într-adevăr? 

— Acum înțelegeţi de ce l-am trimis pe unul dintre cei mai 
buni agenţi ai mei ca să vorbească cu ea? Ințelegeți în ce 
situaţie delicată ne aflăm? Directorul NSA se întunecă la față. Un 
astfel de emiţător ar trebui să se afle sub controlul nostru. 

Roger Castle se aplecă din nou peste imaginea prin satelit 
care surprinsese raza electromagnetică. 

— Și satelitul vostru nu a reușit să-i fotografieze pe cei care 
au răpit-o? îl întrebă pe directorul Owen. 

— Nu, domnule. Dar suntem siguri că această distorsiune s-a 
produs în același timp cu răpirea. Vă spune ceva? 

Castle clătină din cap. 

— Mie da, adăugă el trist. Sunteţi strateg, domnule 
președinte. Luaţi în calcul toţi factorii acestei ecuaţii: cineva 
neidentificat a capturat un fost agent care a lucrat în Proiectul 
Elijah; urmărește o rudă directă a acestuia și știe cum să 
utilizeze „pietrele radio”, punând în funcţiune o tehnologie 
neutilizată din vremuri biblice... Oare scopul lor nu este identic 
cu al nostru? 

— Să ia legătura cu Dumnezeu...? spuse președintele încet, 
neîncrezător. 

— Domnule, cu permisiunea dumneavoastră, Operaţiunea 
Elijah încă poate fi prima care să ridice din furcă acel telefon. 
Lăsaţi pe noi. 


181 


51. 


— Și cum naiba activez adamanta? 

Dujok mă privi de parcă aș fi fost o proastă. 

— Aşa cum ați activat-o dintotdeauna, doamnă, răspunse el. 
Nu v-au arătat că pietrele se pun în funcțiune prin anumite 
tonuri de vibrație? Nu v-a spus soțul dumneavoastră că anumite 
sunete modulate de glasul uman pot modifica structura 
materiei? 

Armeanul avea din nou dreptate. Ştiam toate acestea. Cel 
puțin în teorie, dar eram atât de emoọoționată de tot ce se 
întâmplase în ultimele câteva ore, încât creierul meu alungase 
calităţile memoriei pe plan secund. Nerăbdătoare să recuperez 
talismanul și să dau fuga să îl caut pe Martin, cu siguranţă că 
uitasem cel mai important lucru: fără invocaţia potrivită, fără 
vocalizarea corectă a farmecelor lui John Dee care aduceau 
pietrele la viață, adamantele rămâneau un mineral oarecare. 

— Când această piatră va fi activată, prezise armeanul, cea 
pe care o are Martin va rezona la rândul ei, prin imitație. Este 
ceea ce filosofii naturaliști ca Dee sau Roger Bacon numeau 
speculum unitatis, unitatea oglinzilor, sau ceea ce fizicienii 
moderni numesc întrepătrundere cuantică. Gândiţi-vă puţin: 
două particule atomice care provin din aceeași „mamă” 
acţionează mereu în același fel, indiferent de distanţa care le 
separă. 

— Și așa vom ști unde se află Martin? am întrebat eu, 
neîncrezătoare. 

— Exact. Dispunem de tehnologia necesară pentru a detecta 
orice emisie electromagnetică de tipul celei pe care o va emite 
piatra dumneavoastră, oriunde s-ar produce aceasta. Dacă 
adamanta lui Martin reacţionează la fel ca a dumneavoastră, 
vom obţine coordonatele aproape în timp real. Faceţi-vă treaba 
dumneavoastră. Eu mă voi ocupa de restul... 

— Și dacă nu se activează? am întrebat eu neliniștită, neștiind 
câtă putere avea amfitrionul meu. Și dacă nu funcţionează? 

— Aveţi darul, doamnă.  Concentraţi-vă pe  adamanta 
dumneavoastră și recitaţi ce știți. Atâta tot. 

Nu îmi dădu nicio altă opţiune. 


182 


Tremurând, am luat adamanta în ambele mâini și am scos-o 
din inelul de argint care o transforma într-un colier. Intre timp, 
Artemi Dujok își luă telefonul mobil și tastă o adresă în 
navigatorul lui pe internet. Spuse că trebuia să consulte starea 
magnetică a soarelui în ultimele ore, pe pagina Administraţiei 
Naţionale a Oceanelor și Atmosferei din Statele Unite ale 
Americii, NOAA. Ştiam, datorită muncii lui Martin în calitate de 
climatolog, că pe internet se difuzau, în timp real, imagini ale 
soarelui, măsurători ale razelor X, trasând astfel o hartă cu 
aurorele boreale prevăzute și informaţii despre furtuni 
magnetice, ba chiar posibile întreruperi ale aparatelor radio 
provocate de exploziile de energie solară. Până nu demult, 
oamenii de știință bagatelizaseră efectele acestora asupra 
climei și inclusiv asupra activităţii seismice a Pământului, dar 
numărul celor care începeau să le ia în serios creștea constant. 
Aparent, Dujok se număra printre aceștia din urmă. 

Când văzu imaginea soarelui, verde, presărată cu pete 
întunecoase, armeanul păru satisfăcut. 

— Este un moment perfect, spuse acesta. Atmosfera noastră 
este plină de vânt solar, doamnă Faber. Toate elementele sunt 
în favoarea ceremoniei dumneavoastră. 

Nu am vrut să mă gândesc prea mult la ce urma să fac. Acea 
combinaţie ciudată de înaltă tehnologie și magie medievală mă 
înfiora. Preferam să nu știu ce se întâmpla afară și să mă 
concentrez doar pe piatra din fața mea. Am mângâiat adamanta 
cu vârfurile degetelor și, cu ochii închiși, am ridicat-o spre cer. 
Apoi, alungând din mintea mea orice neliniște sau presiune, am 
început să declam primele cuvinte din cartea de invocaţii a 
doctorului Dee: 

— Ol sonf vors g, gohó lad Balt, lansh calz vonpho... 

Nu o mai făcusem niciodată singură. Nu mi se permisese 
niciodată să recit acele cuvinte în lipsa instructorilor mei. Și 
chiar dacă Sheila mă obligase să le memorez, spunându-mi să le 
păstrez pentru o ocazie importantă, teama pe care mi-o insuflau 
pietrele depășise mereu curiozitatea. Cel puțin până în ziua 
aceea. 

Însă nu mi-aş fi imaginat niciodată că, în timp ce rosteam 
acele cuvinte vechi, lumea, biserica Santa María, podeaua ei 
acoperită de lespezi de mormânt şi chiar şi prezența 
permanentă a lui Artemi Dujok aveau să dispară din fața ochilor. 


183 


Și așa a fost. Și încă în ce hal! 
Brusc, totul se întunecă. 
Ca și când cineva străin mie ar fi preluat controlul. 


52. 


„Ceva nu este în regulă.” 

Nicholas Allen încercase de câteva ori să deschidă ochii, dar 
în zadar. Nu știa unde se afla. Părea să aibă urechile înfundate, 
își pierduse simţul echilibrului și cicatricea enormă de pe frunte 
îi pulsa violent. Dacă ar fi trebuit să ghicească în ce poziţie se 
afla, ar fi spus că este culcat la pământ, cu fața în jos, dar 
simpla idee că ar fi putut fi așa i că este se părea una 
îndepărtată. Bineînţeles, ochii nu erau singura parte a corpului 
care nu răspundea. Braţele și picioarele îi erau rigide ca niște 
țepușe și simţea o apăsare puternică pe piept, care îl forța să 
respire în secvenţe scurte și istovitoare. Ultimul lucru pe care și- 
| amintea cu claritate era conversaţia telefonică pe care o 
purtase cu Michael Owen dintr-una din cele patru pieţe care 
înconjurau catedrala Santiago de Compostela. Il informase 
despre dispariţia Juliei Álvarez, apoi pierduseră brusc legătura. 

După aceea, deduse el, probabil că leșinase... din nou! 

Dacă nu se înșela, toate acestea erau efectele secundare 
obișnuite ale unui lucru pe care, din nefericire, colonelul Allen îl 
cunoștea foarte bine. 

Greaţă, furnicături, somnolenţă, pierderea cunoștinței... Totul 
se potrivea. 

— Domnule Allen! Domnule Allen! O voce care colonelului i se 
păru că venea de la mare distanţă îl trezi la realitate. li vorbea 
într-o engleză stricată, care părea să vină de la celălalt capăt al 
unui tub foarte lung. Știu că mă auziţi... Aţi fost dus la secția de 
terapie intensivă a spitalului Nuestra Señora de la Esperanza. 
Astăzi este, hmmm, 1 noiembrie. Nu prezentaţi răni recente 
vizibile, dar aţi suferit mai multe crize epileptice. Sunteţi legat 
de pat. Vă rog să nu încercaţi să vă mișcaţi. Am anunţat deja 
ambasada în legătură cu locul unde vă aflaţi. 

„Măcar o veste bună”, se gândi colonelul. 


184 


— Echipa de medici crede că vă aflaţi în afara oricărui pericol. 
Încercaţi să vă odihniţi, în timp ce vom încerca să ne dăm 
seama ce anume v-a provocat aceste tulburări. 

„Știu eu! voi el să strige. Sunt efectele unei explozii de 
câmpuri electromagnetice de înaltă frecvenţă!” 

Dar nici corzile vocale nu îl ascultară. 

Medicii nu aveau de unde să știe că pacientul lor fusese 
implicat, în mod voluntar, într-un program secret al armatei 
americane, menit să experimenteze câmpuri electromagnetice 
(cunoscute ca EMF), și că știa cel mai bine care erau 
consecinţele acestora. Ştia că orice fiinţă umană care ar intra în 
contact cu un astfel de câmp, de o anumită putere, și-ar vedea 
organele vitale afectate așa cum erau acum ale lui. Consecințele 
unei expuneri continue fuseseră documentate în programe la fel 
de secrete ca Proiectul Manhattan. Sub epigraful îndoielnic de 
„interrelaţionare biologică”, acele documente guvernamentale 
menţionau foarte clar faptul că „rănile electromagnetice” 
afectau cu precădere auzul și văzul. NSA și Agenţia pentru 
Proiecte de Cercetare Avansate în domeniul Apărării (DARPA) 
descoperiseră cum să direcţioneze aceste câmpuri împotriva 
anumitor subiecți din cadrul unei mulţimi. De asemenea, 
inventaseră și „gloanţe acustice”, care vibrau la o sută patruzeci 
și cinci de decibeli și puteau fi trase cu tunuri sonice de înaltă 
precizie. Folosindu-se de acestea, puteau lăsa fără cunoștință - 
sau chiar ucide - un anumit subiect dintr-o mulţime, fără ca 
însoțitorii acestuia să observe ceva ciudat în jurul lor. Și mai 
înfricoșător era faptul că o puteau face fără să lase vreo urmă 
care să indice cauza decesului. Dacă victima nu reușea să se 
îndepărteze la timp de o împușcătură sonică, oasele începeau să 
îi tremure și craniul să i se agite atât de tare, încât presiunea 
sângelui îi putea provoca o hemoragie în doar câteva secunde. 
Și dacă cumva era ziua ta norocoasă și doza acustică nu era 
letală, ţi-ai fi amintit doar un zumzet asemănător cu cel generat 
de liniile de înaltă tensiune. 

Ca sunetul pe care îl auzea acum Nicholas Allen. 

Trebuia să afle cine, în afară de guvernul lui, se mai afla în 
posesia unei astfel de jucării. lar colonelul Allen bănuia deja 
despre cine era vorba. 

„Vechii tăi prieteni au trecut pe aici”, îi spusese el directorului 
agenției din care făcea parte. 


185 


Cu toate acestea, uitase să îi aducă aminte că și el îi cunoștea 
bine pe acei „prieteni”. Se întâlnise cu ei cu mult timp în urmă, 
într-o misiune pe care nu avea să o uite toată viaţa. 

Se întâmplase în munţii din Armenia. În apropiere de 
nenorocita aia de fundătură a lumii. 

Și, din cine știe ce motiv ciudat, imaginile acelea îi reveneau 
acum în memorie. 


Vestul Armeniei, 
11 august 1999 


Nick Allen se afla în faţa Catedralei Echmiadzin, sediul 
pompos al „Vaticanului armean”, și credea că se gândise la 
toate. In Paris era miezul zilei și o eclipsă solară impresionantă 
începea să întunece jumătate din Europa. În schimb, la 
șaisprezece grade latitudine nordică, ceasul arăta ora trei după- 
amiaza, astrul suprem strălucea puternic și nu exista post de 
televiziune care să nu transmită în direct evenimentul 
astronomic. Toate afișau cele mai apocaliptice comentarii 
posibile. „Designerul Paco Rabanne a profeţit că staţia rusă Mir 
va cădea peste capitala Franţei, provocând cel puţin un milion 
de morţi”, spunea unul dintre ele. „Nostradamus a numit 
această eclipsă «regele groazei» într-unul din catrenele lui 
profetice.” Pe Narek TV, o blondă platinată, așezată în faţa unei 
ilustraţii cu Turnul Eiffel în fundal, îl întreba pe invitatul ei: „Și 
toate acestea au cumva de-a face cu Efectul 2000? Știţi 
dumneavoastră, problema de programare care cică va paraliza 
de Anul Nou toate calculatoarele?” „Bineînţeles. Toate sunt 
conectate între ele! Evenimentele de la Paris marchează 
începutul sfârșitului nostru, domnișoară.” 

Noul șef de operaţiuni al lui Allen nu ar fi putut alege un 
moment mai bun pentru misiunea respectivă. Catedrala și 
împrejurimile acesteia erau pustii. Până și patriarhii cei mai 
bătrâni se aflau în faţa televizoarelor. Încet, îmbrăcat în negru și 
dotat cu pistolul lui de încredere cu șaisprezece gloanţe, intră în 
biserică, lăsând în urmă icoanele maestrului Hovnatanian. Era 
singurul loc din lume în care se puteau contempla celebrele sale 
portrete cu apostolii lui Hristos. Locașul era plin peste tot de 
lumânări aprinse, pâlpâind ca și cum ar fi înălţat rugăciuni, și de 
un miros puternic de tămâie. Nimic din toate acestea nu ÎI 


186 


impresionă. Singurul lucru care îi atrase atenţia unui om ca el, 
obișnuit cu operaţiuni de asalt, era faptul că măsurile de 
siguranţă din acel loc erau atât de slabe. Nu erau nici măcar 
camere de luat vederi și, bineînțeles, nici urmă de paznici 
înarmați sau detectoare de metale. Avea de-a face cu persoane 
încrezătoare... Lucru care, în mod paradoxal, îl neliniștea. 

— Totul este în regulă, Nick? 

O vibraţie ușoară în urechea dreaptă îi confirmă faptul că 
Martin Faber, responsabilul cu operaţiunea, avea grijă de el din 
furgoneta Lada, pe care o parcaseră la aproximativ două sute 
de metri distanţă. Martin ajunsese în Erevan cu o săptămână 
înainte, ca să pregătească totul. Venise cu un set de instrucțiuni 
foarte precise sub braţ și o reputaţie impecabilă de „calculator 
uman”. Pe Allen nu îl impresionau astfel de profiluri, prefera 
oamenii de acțiune în locul teoreticienilor, dar măcar știa că nu 
avea să îl lase baltă. 

— Totul este în regulă. Catedrala este pustie, răspunse el. 

— Excelent. Satelitul te recepționează foarte bine. Senzorii 
termici arată că te afli lângă altarul principal. Corect? 

— Corect. 

— Dacă este să judec după culoarea care îmi apare pe 
termoecran, aș spune că pari neliniștit. 

O spusese pe un ton amuzat. 

— La naiba, bombăni Allen. Mi-e cald, iar aici e ca în frigider. 
Nu e vorba de nervi... O să fac pneumonie în miez de august! 

— Bine, bine. Ochiul Cerului confirmă că perimetrul este 
pustiu. 

— În plus, adăugă Allen cu întârziere, nu îmi plac bisericile! 

Allen încercă să pășească în liniște, îndreptându-se spre 
partea din spatele altarului. În partea dreaptă, după ce trecu de 
tabloul cu patriarhul suprem Grigor Lousavorich, ajunse la 
încăperea pe care o căuta: muzeul episcopal. 

— Ar trebui să știi, șopti Faber, că în această catedrală se află 
unele dintre cele mai vechi relicve ale creștinismului. E păcat că 
nu îţi plac, Nick. Biserica creștină din Armenia este mai veche 
chiar și decât cea romană și adăpostește obiecte cu adevărat 
valoroase. 

— Serios... 

— Știu că nu te interesează, șopti Faber în cască. Dar dacă ai 
de gând să rămâi câtva timp în această ţară, ar trebui să știi că 


187 


oamenii de aici au fost primii care au adoptat creștinismul în 
secolul al IV-lea, și că... 

— Poţi să taci din gură? se răsti brusc Allen în microfon. Încerc 
să mă concentrez, ce naiba! 

— Ai ajuns deja? 

Pe Allen îl deranjă întrebarea: 

— Da. Nu se vede prin satelit? 

De aproximativ douăzeci de secunde, Martin Faber se lupta cu 
cele două monitoare care primeau semnale termografice de la 
KH-11, bătând ușor în ele. Chiar dacă până atunci Agenţia 
Naţională de Securitate ar fi trebuit să le fi poziţionat deja chiar 
deasupra lor și semnalul ar fi trebuit să fie excelent, ambele 
monitoare erau albe. 

— Cred că sunt probleme cu antena, se scuză el. Nu te văd. 

— Nu contează. Dacă mă asculţi, e mai mult decât suficient. E 
multă liniște aici. 

— În regulă. Descrie-mi locul în care te afli. 

Allen ascultă. 

— Am intrat în muzeu... începu el, în șoaptă. Se pare că nu au 
prea mulţi vizitatori. Toate lucrurile sunt gri, vechi, urâte... 

Continuă după două secunde: 

— Acum văd o vitrină de sticlă chiar în fața mea. Se află în 
centrul încăperii. Conţine cărți deschise și monede. Pe lateral 
văd diverse... Nu știu cum să le descriu: ca niște cutii mici 
agăţate pe perete. 

— Se numesc relicvarii, Nick, îl întrerupse Martin, amuzat. În- 
dreaptă-te spre peretele din dreapta. Obiectul pe care îl căutăm 
noi se află în mijlocul peretelui. 

— Suspendat? 

— O să-l vezi imediat. Ar trebui să te afli deja în faţa lui. 

— In faţă... în centru... repetă el, am două casete din-alea. Par 
vechi. 

— Apropie-te. 

— Una dintre ele pare a fi din aur. Dreptunghiulară. Cam de 
mărimea unei cărți mari. Are o oglindă încrustată în partea 
inferioară și îngeri în jurul ei. 

— Este relicvariul cu Spinul lui Hristos, spuse Martin cu o 
siguranţă copleșitoare. Și celălalt? 

— Spinul lui Hristos? Glumești? 

— Nick, celălalt, insistă el. Îl vezi? 


— Stai așa. Dacă ai mai fost aici, de ce nu te-ai ocupat tu de 
treaba asta? 

Martin îi ignoră protestul. Nu îi putea spune că încercase de 
trei ori jaful cu pricina și că dăduse greș de fiecare dată. Motiv 
pentru care hotărâse să îl lase pe seama unui profesionist. 

— Să ne concentrăm, Nick. Dacă ceea ce ai în faţă, continuă 
el, este un fel de chivot cu o terminaţie lobată și o cruce de aur 
cu pietre preţioase încrustată în lemn, înseamnă că ai ajuns 
unde trebuie. 

— Este exact obiectul la care mă uit, răspunse Allen. Ce e? 

— Este lemn pietrificat din Arca lui Noe. 

— Hm. Pare destul de nouă... 

— Te înșeli. Se crede că a fost găsită de Sfântul lacob în anul 
678 d.Hr., în timpul unui pelerinaj pe muntele Ararat. 

— Se făceau pelerinaje pe muntele Ararat? spuse Allen. Dar 
are cinci mii de metri înălţime! 

— Înainte se făceau, deși majoritatea nu ajungeau niciodată 
în vârf. Nu este un munte prea docil. Sfântul lacob a adormit la 
jumătatea drumului, deși se spune că, pentru a-l încuraja, 
Dumnezeu în persoană i-a pus o bârnă din Arcă în poală. 

— Pfff, protestă Allen. Parcă ai fi o enciclopedie. 

— Încerc doar să mă documentez în legătură cu obiectivele. 

— Atunci îmi pare rău să îţi spun că nu este o bârnă; doar o 
tăbliță. 

— Ai luat-o? 

— Afirmativ. 

— Bine... spuse Martin, ezitând. Poate că au tăiat-o în mai 
multe bucăţi, pe care le-au împărțit în toată regiunea. Scoate-ţi 
uneltele și extrage-o. Îţi amintesc că nu ne interesează lemnul, 
ci piatra în formă de rinichi. 

— Of! Chiar nu vrei o bucată din Arcă? 

— Nu. Doar piatra. 

— Cea neagră? 

— Exact. Este o heliogabalus veche, o „piatră a soarelui”. 
Scoate-o cu grijă din formă și înlocuiește-o cu replica creată. 

Americanul pipăi zidul, ca să se asigure că obiectul nu era 
conectat la nicio alarmă. Trase și de relicvariu, să vadă dacă nu 
cumva avea să cedeze, și după ce îl cântări în voie, scoase 
dintr-un buzunar o dăltiță mică, de felul celor folosite de 
ceasornicari, și începu să lovească în partea superioară a 


189 


inelului care înconjura bijuteria. Când trase de inel, piatra 
ateriză cuminte în mâna lui. Allen o puse bine, apoi picură niște 
soluţie adezivă în locul rămas gol și introduse copia pe care 
Martin o adusese de la Londra. Se potrivea la milimetru. Nick 
zâmbi. Aveau să treacă luni întregi până când cineva să își dea 
seama de schimb. 

— Gata. 

— Perfect, spuse Martin Faber pe un ton triumfător. Pune la 
loc relicvariul și ieși de-acolo. 

— Ascultă... răsună din nou vocea lui Nick în interiorul 
furgonetei. Imi spui de ce nu te-ai ocupat singur de treaba asta? 
Nu aveai nevoie de ajutor pentru asta. 

Dar de data aceasta Faber nu răspunse. 

Pentru că, de fapt, nu putea. 

Un călugăr cu barba lungă deschisese ușa laboratorului lui 
mobil și îl ţintea acum cu un pistol mitralieră. Fără să spună 
ceva, îl obligă să deconecteze contactul radio, să lase în urmă 
calculatoarele și să se îndrepte spre piaţa pustie a catedralei cu 
mâinile deasupra capului. Alte trei umbre traversară grădinile 
Catedralei Echmiadzin, îndreptându-se spre intrarea principală. 
Se duceau după Nick. Se opriră lângă mormântul patriarhului 
Teg Aghexander și îl așteptară pe colonelul Allen. Chiar dacă 
bărbaţii purtau tunici negre până în pământ și crucifixe la gât, 
se comportau ca niște soldați profesioniști. 

Inainte ca Allen să bănuiască măcar că ceva nu era în regulă, 
îl aveau deja în vizorul armelor, fără posibilitate de scăpare. 

Individul care părea să conducă contraatacul făcu un pas în 
faţă. 

— Sunteţi persona non grata* în Echmiadzin, colonele Allen, 
spuse acesta într-o engleză perfectă, pe un ton sarcastic, 
zâmbind sinistru pe sub mustăţile lungi. Statura interlocutorului 
lui nu păru să îl intimideze câtuși de puţin. Vă așteptam. 

— Serios? 

— Oh, da. Colonelul Nicholas J. Allen. Născut în august 1951 în 
Lubbock, Texas. Absolvent cu onoruri. Lucraţi pentru Agenţia 
Naţională de Securitate în Armenia și aţi venit în capitala sfântă 


3% persona non grata: termen utilizat în relaţiile diplomatice referitor la o persoană 
care nu este acceptată într-un anumit teritoriu sau localitate (în Ib. latină în original) 
(n. red.). 


190 


a ţării căutând ceva ce nu vă aparţine. Nu face parte din tradiţia 
voastră și nici nu este de competența voastră. 

Ochii americanului licăriră. 

— Și cine naiba ești dumneata? 

— Un vechi inamic al ţării dumneavoastră, colonele. 

Nick nu răspunse. 

— Americanii se încăpăţânează să ignore ce fel de pământ 
este acesta, continuă el. Cred că dacă au studiat paginile pe 
care CIA Factbook“ le dedică Armeniei, știu suficient de multe 
lucruri despre cultura noastră. Ce jalnic! Voi nici nu existați încă 
pe când noi aveam deja patru mii de ani de civilizaţie. 

— Ce doriți? 

Allen ţinea în continuare mâinile sus, privind spre piaţa din 
fața lui și simţi cum frigul din biserică dispărea treptat de pe 
pielea lui. 

— Ce i-aţi făcut colegului meu? Știţi la ce riscuri vă expunetți 
reținându-ne? 

— Să fim serioşi, colonele. Nu vă îngrijoraţi. Colegul 
dumneavoastră nu ne va deranja. Zâmbi din nou cinic. Deși, 
dacă vă grăbiţi atât de tare să îl revedeţi, este suficient să ne 
returnaţi ce aţi furat. Vi se pare o înţelegere bună? 

— Nu știu la ce vă referiţi. 

— Nu faceţi pe prostul cu mine, colonele. De data aceasta, 
ochii interlocutorului lui licăriră. Aţi venit până aici pentru a fura 
unul din lucrurile cu care se mândrește această naţiune. Au 
încercat și alţii înaintea dumneavoastră și au plătit cu viața. 
Lucrurile sacre, dacă nu știi cum să le manevrezi, ucid. Nu vi s-a 
spus? 

— Dacă vă referii la relicvarii, sunt tot înăuntru... 

Bărbatul cu mustăţi plescăi din limbă de trei ori, clătinând din 
cap. 

— Relicvariile sunt cele mai puţin importante. Vrem piatra pe 
care aţi extras-o din ele, colonele. Face parte din încărcătura 
originală a Arcei lui Noe și este de o valoare inestimabilă pentru 
noi. 

— Of... Chiar credeţi chestia aia cu Arca? 

— Blestemat este cel care nu crede în nimic, spunea Victor 
Hugo, zise armeanul. O știți la fel de bine ca mine. 


40 CIA Factbook: sursă informativă editată de CIA conţinând informaţii, în stil almanah, 
despre țările lumii (în Ib. engleză în original) (n. red.). 


191 


— După aceea crede... 

— Să vă informez cum stau lucrurile, colonele. Poate că așa 
veți înțelege ce încerc să vă spun. Știţi de ce noi, armenii, 
numim ţara noastră Hayastan? Vă voi explica eu: înseamnă 
„pământul lui Hay”, sau al lui Haik, fiul lui Togarma, nepotul lui 
Gomer, strănepotul lui lafet și stră-strânepotul lui Noe. Aceștia 
au repopulat aceste vârfuri după Potop și s-au angajat să 
protejeze relicvele pe care le adăpostesc. Araratul, muntele pe 
care s-a oprit Arca, se află la doar șaizeci și cinci de kilometri 
distanţă. Poporul meu a fost instruit să îl păzească, atât pe el, 
cât și comorile preţioase pe care le ascunde. Nu este vorba de 
credinţă. Suntem pe deplin convinși de existenţa ei și obligați să 
o păzim. Apoi adăugă sever: Pe de altă parte, colonele, ar fi 
trebuit să vi se spună că în Armenia furtul unei relicve care are 
de-a face cu Noe este o ofensă care se plătește cu viaţa. 

— Numai o clipă, spuse colonelul, începând să se 
neliniștească. Sunt american. Nu puteţi să... 

Bărbatul izbucni în râs. Cei doi însoțitori ai lui își mișcară 
armele, îndreptându-le spre pieptul colonelului și împingându-l 
spre exteriorul zonei îngrădite. 

— Cine sunteţi? Lucraţi pentru Biserica armeană? 

— Numele meu este Artemi Dujok, colonele. Și Dumnezeu mi- 
a dăruit resurse nelimitate ca să protejez ceea ce îi aparţine. 
Acum, vă rog să îmi înapoiaţi piatra. 

Americanul intui numaidecât încotro îl duceau. Puțin mai 
departe de grădinile Catedralei Echmiadzin se ivea un pasaj 
strâmt care părea să nu ducă nicăieri. Locul era întunecos. Chiar 
și așa, reuși să vadă cum doi bărbaţi de-ai lui Dujok îl obligau pe 
Martin Faber să îngenuncheze cu faţa spre zid, în timp ce îl 
ținteau cu armele lor automate. „Ne vor executa”, se gândi el. 

— Ei bine? Preferaţi să o iau cu forţa, colonele? 

Insistența lui Dujok avea să îi ofere ocazia de a ieși de acolo. 
Sau cel puţin așa crezu el. Când își cobori mâinile ca să scoată 
piatra din buzunar, Allen se roti și îl lovi pe acesta în mandibulă. 
Se auzi o bufnitură seacă, de parcă s-ar fi rupt un lemn. In timp 
ce Dujok se clătina, fără să înțeleagă ce se întâmpla, sângerând, 
cu nasul rupt, americanul simţi o rafală de gloanţe șuierând pe 
lângă capul lui. Colonelul se aruncă la pământ. Işi balansă 
greutatea trupului enorm pe brațe și reuși să îl lovească cu 
piciorul în genunchi pe primul însoțitor înarmat al lui Dujok. 


192 


Soldatul ţipă de durere, în timp ce bărbatul din faţa lui, aflat 
încă în umbra frescei Sfântului Poghos, trase încă un rând de 
gloanțe care, din fericire, nimeriră biserica, ciobindu-i ușa și 
blocurile de piatră de lângă intrare. 

— Opriţi-l! îl auzi strigând pe Dujok, care își freca faţa de 
durere. 

Allen își trase respiraţia cum putu, în timp ce pieptul îi palpita 
puternic. ÎI mai pocni o dată pe pistolarul căruia îi rupsese 
meniscul, apoi îl apucă de subsuori și-l aruncă cu putere spre 
tovarășul lui, care își cobori din instinct arma. 

Dar încăierarea aceea avea să se încheie repede. 

După ce depăși elementul-surpriză, Dujok își scoase de la 
spate un cuțit cu lama dreaptă pe care îl înfipse cu toată 
puterea în chipul colonelului. Impactul fu nedureros, ca o 
zgârietură. Dar lama îi secționă pielea capului, despicându-i 
carnea de pe frunte. Osul era acum vizibil, iar sângele îi șiroia 
dens și de neoprit, orbindu-l. 

Înainte ca instinctul lui de supravieţuire să îl facă să își ducă 
mâinile la rană, i se păru că vede ceva ce nu avea să uite 
niciodată: individul cu mustăţi stufoase apucase un fel de 
scapular care îi atârna peste piept și îl ţinea ridicat, ţintind direct 
spre capul lui. 

— Sunteţi mai prost decât mă așteptam, colonele Allen, spuse 
acesta și își sorbi enervat din propriul sânge. 

Atunci, un zumzet surd, ca zgomotul a un milion de albine 
înnebunite, al căror fagure ar fi fost distrus cu un ciocan, ieși din 
acea cutie neagră, strângându-l într-o îmbrăţișare înfricoșătoare. 
Era prima dată când auzea așa ceva. Erau unde de foarte înaltă 
frecvenţă. 


53. 


Când am deschis ochii, mi-am dat seama că mă durea capul 
îngrozitor și îmi era greață. 

— Sunteţi bine, doamnă? 

Chipul lui Artemi Dujok era mult prea aproape. Am înţeles 
numaidecât că mă culcaseră pe podeaua bisericii Santa Maria și 


193 


că armeanul mă îngrijise. Cu toate acestea, nu părea 
impacientat. Ceea ce mă mai liniști. 

— Ce... ce s-a întâmplat? am mormăit eu. 

— Felicitări. Aţi reușit să activaţi adamanta, spuse acesta 
zâmbind. 

— Într-adevăr? 

— Da. 

— Brusc, totul în jurul meu a dispărut, am reușit să îngân eu. 
S-a întunecat. Și am crezut... am crezut... 

— Liniștiţi-vă. Nu aţi păţit nimic, doamnă. Doar că... aţi leșinat 
când v-aţi expus câmpului electromagnetic puternic al pietrei. 
Așa se întâmplă de obicei. După ce vă ridicaţi și beţi ceva, vă 
veţi reveni imediat. 

Dar sănătatea mea nu era cel mai important lucru la 
momentul respectiv. 

— Și ce se va întâmpla acum? am întrebat eu. 

— E foarte ușor. Piatra dumneavoastră ne va ajuta să facem 
un lucru pe care orice credincios îl caută într-o astfel de biserică, 
afirmă acesta. Să vorbim cu Dumnezeu. 

Dezgustul meu nu trecu neobservat. 

— Credeam că îl căutăm pe Martin, am protestat eu. 

— Dumnezeu este totul, doamnă. Asta îl include și pe soțul 
dumneavoastră. Motiv pentru care, mulțumită darului care 
doarme în interiorul dumneavoastră, i-am trimis un semnal. 

— Un semnal? am spus eu, pălind. Lui Dumnezeu? 

— Și pietrei lui Martin, normal. 


54. 


— Doctore Scott! Trebuie să vedeţi ceva numaidecât! Idioții 
ăștia nu mă lasă să trec! 

Monitorul interfonului video de pe biroul lui Edward Scott se 
lumină pe neașteptate, speriindu-i pe cei trei bărbaţi care se 
concentrau în continuare pe imaginile preluate prin satelit din 
nordul Spaniei. Din motive de siguranţă evidente, încăperea 
aceea din cadrul Biroului Naţional de Recunoaștere fusese pusă 
sub paza a patru agenţi ai serviciului secret, care nu lăsau 
niciun angajat să se apropie la mai puţin de cincisprezece metri. 


194 


Cu toate acestea, nu avuseseră suficient timp la dispoziţie ca să 
anuleze sau să filtreze comunicațiile interne între încăperea 
respectivă și restul clădirii. 

— HMBB tocmai a detectat o altă emisie de tip X! ţipă 
disperat individul de pe monitor. 

— Emisie de tip X? Michael Owen își ridică privirea, întrebător. 
Angajatul BNR reușise să acceseze sistemul de transmisiuni 
intern al clădirii, faţa lui rotundă, roșie din cauza surescitării, 
fiind vizibilă pe interfonul video. 

— În regulă, Mills, răspunse liniștit directorul lui. Vin acum. 

Responsabilul-șef al Agenţiei Naţionale de Securitate făcu o 
grimasă: 

— Stai puţin. Ce naiba este o emisie de tip X? Și, mai exact, 
unde vă duceţi? 

— Așa am numit semnalul detectat cu câteva ore în urmă la 
Santiago. În cazul în care s-a detectat o emisie de același fel și 
cu cel puţin aceeași durată ca prima, ar fi mai bine să mergem 
în sala de control, să vedem despre ce e vorba. Mă puteți însoţi 
sau puteţi să așteptați aici, cum doriţi. 

— Dacă nu îl deranjează pe domnul președinte... spuse Owen. 

Roger Castle era deja în picioare și îl urma pe Scott. 

— Să mergem, spuse el însuflețit. 

Cei trei trecură pasarela metalică ce separa zona 
administrativă și birourile de zona tehnică. Scott se identifică în 
fața cititorului de irisuri de lângă o ușă blindată și, după un 
hârâit slab, ajunseră într-un salon cu un ecran de plasmă enorm. 
Încăperea era cufundată în penumbră și mirosea a cafea 
proaspăt făcută. Se părea că îi aștepta o noapte lungă. In jurul 
panourilor de control erau cel mult zece persoane, ceea ce îl 
liniști pe președinte. Cu puţin noroc, nici măcar nu aveau să își 
dea seama că era acolo. 

Dar nu fu chiar atât de norocos. Grăsuţul pe care îl văzuseră 
câteva secunde mai devreme prin interfonul video veni grăbit 
spre ei și se opri brusc când îl recunoscu pe președinte. 

— Domnule? se fâstăci el. 

— Dânsul este Jack Mills, domnule, șeful de la monitorizare, 
interveni doctorul Scott, salvându-l pe individ de la un moment 
jenant. 

— Este o onoare, domnule președinte! 

— Vă rog să vorbiţi mai încet și să fiţi discret, răspunse Castle. 


195 


— Bineînţeles, domnule președinte! 

La momentul respectiv, pe ecranul enorm se vedea o hartă a 
lumii pe care se puteau ghici orbitele numerotate și colorate ale 
mai multor sateliți geostaţionari, iar sub aceștia, pe hartă, erau 
notate diverse coduri pe care Owen și Roger Castle le 
interpretară ca fiind obiective pe care le urmăreau din poziţiile 
lor. 

— Unde este emisia X? îl întrebă Castle pe Mills. 

— Îi urmărim semnalul de mai bine de șase minute, domnule. 
O veţi vedea mai bine pe monitoarele mici. 

Cei patru se aplecară deasupra uneia dintre consolele din 
sală, pe care se putea vedea o imagine în timp real a Peninsulei 
Iberice. Mills dădu la o parte resturile ultimei gustări pe care o 
luase și tastă câteva comenzi. Imaginea începu să se deruleze 
încet, în timp ce zona selectată se amplifica treptat, cu o 
precizie absolută. 

— larăși Santiago? întrebă Castle, văzând încotro se îndreptau 
cursoarele. 

— Nu, domnule președinte, bombăni acesta. De data aceasta 
recepţionăm două semnale aproape simultane. Primul a fost 
detectat de HMBB în nordul Spaniei, într-o localitate numită 
Noia. La cinci și patruzeci și șapte de minute, ora noastră. Cu 
trei minute în urmă. 

— Noia? 

— Se află la aproximativ patruzeci de kilometri vest de 
semnalul anterior, domnule. 

— lar cel de-al doilea? 

— A început cu douăzeci de secunde după aceea. Un alt 
„ochi” al nostru, KH-19, tocmai l-a localizat în vecinătatea 
muntelui Ararat. Tocmai ce am stabilit coordonatele și 
corespund unei zone din apropierea frontierei dintre Iran și 
Turcia. 

— Nu acolo a fost sechestrat...? 

— Foarte aproape de acel loc, domnule preşedinte, îl 
întrerupse Owen, încercând să controleze o informaţie pe care 
voia să o păstreze în perimetrul controlat de el. Castle îi înţelese 
intenţia. 

— Și știți cine ar putea emite semnalele respective? 


Jack Mills ridică din umeri și zâmbi strâmb, stânjenit. Voia să îi 
atribuie un nume și un chip inamicului Operațiunii Elijah, dar nu 
era deloc ușor: 

— Nu avem nici cea mai vagă idee, domnule. 

— Ruși? lranieni?... 

— Nu știm, domnule, insistă acesta. 

Roger Castle se întoarse atunci spre directorul Agenţiei 
Naţionale de Securitate, pe care îl întrebă sever: 

— Raspundeţi-mi dumneavoastră, domnule Owen: ce 
probabilitate există ca acele anomalii să fi fost provocate de 
vreuna din pietrele pe care le căutaţi prin proiectul vostru? 

— Este foarte probabil, domnule. 

— Și avem vreun plan pentru a le recupera? 

— Bineînţeles. NRO s-a conectat la centrul nostru de date și la 
unitatea de intervenţie rapidă a Marinei. În momentul de faţă, 
dacă totul va decurge conform protocolului, echipelor care se 
află cel mai aproape de zonele geografice în cauză li s-a 
transmis ordinul de a cerceta respectivele arealuri. 

Roger Castle privi îngrijorat spre monitor, apoi se îndreptă 
spre ușă și îi ceru lui Michael Owen să îl urmeze. Trebuia să îl 
mai întrebe ceva; ceva care îi dădea ghes încă de când vorbise 
ultima dată la telefon cu consiliera lui, Ellen Watson, care se afla 
acum în Madrid, destul de aproape de zona în care tocmai se 
detectase acea rază electromagnetică. 

— Michael, din cauza acelor pietre au dispărut doi oameni, iar 
unul dintre ei este cetățean american. Sper că vei face mai mult 
decât să muţi sateliți pe orbită și să îmi aduci doar fotografii în 
Biroul Oval. 

— Am înţeles, domnule. 

— Ţine-mă la curent. În ceea ce vă privește pe voi, li se 
adresă el celor doi oameni de știință, ridicând vocea și privindu-i 
fix, cred că veţi ști cum să păstraţi secretă această vizită. 
Trebuie să dau câteva telefoane. 


55. 


— V-aţi descurcat bine, doamnă Faber, spuse Artemi Dujok, 
apoi își dădu jos rucsacul și își porni laptopul, căutând o rețea la 


197 


care să se conecteze. Părea mai însufleţit ca niciodată. Își lăsase 
arma și adamanta pe sarcofagul lui Juan de Estivadas. 

Strălucea. 

— Să vă spun ceva: este admirabil faptul că soțul 
dumneavoastră a recurs la o frază atât de semnificativă precum 
„ţi se va arăta” ca să ne ajute să îi înţelegem mesajul. Intr-un 
fel, adăugă el, această capacitate de clarviziune a 
dumneavoastră a făcut mereu ca legătura pe care o aveaţi cu 
aceste pietre să fie atât de deosebită. La fel i s-a întâmplat și 
ultimului proprietar... 

— John Dee? 

Armeanul introducea frenetic ceva comenzi în laptop, dar își 
ridică pentru o clipă privirea spre mine. 

— John Dee? Nu. Bineînţeles că nu! 

De data aceasta, eu am fost cea surprinsă. 

— Ah, nu? 

— Ultima dată când aceste pietre au fost menţionate în istorie 
a fost în 1827, spuse el, apoi continuă să tasteze. Se spune că 
un tânăr american din Vermont, Virginia, ar fi intrat în posesia 
lor. A ambelor. Chiar dacă povestea lui seamănă foarte mult cu 
cea a lui Dee. Culmea coincidenţelor a constat în faptul că acest 
tânăr a afirmat că pietrele i-au fost înmânate de o creatură 
angelică. Împreună cu o carte din plăcuţe de aur, scrisă într-un 
limbaj străin, pe care a reușit să îl traducă datorită pietrelor. 

— Nu am auzit niciodată vorbindu-se despre așa ceva... 

— Ciudat, doamnă Faber. Este un episod foarte cunoscut. Mai 
ales în Statele Unite, patria soțului dumneavoastră. 

— Ah, da? 

— Poate că dacă vă voi spune numele tânărului care a primit 
pietrele, o să vă daţi seama, adăugă el pe un ton misterios: 
Joseph Smith. 

— Joseph Smith? 

— Fondatorul mormonilor, spuse el și zâmbi fără să își ridice 
privirea din laptop. Sau, mai precis, al Bisericii lui lisus Hristos a 
Sfinţilor din Zilele din Urmă. 

— Serios? 

— Smith a fost fondatorul și profetul acesteia. Și, înainte ca 
acea carte cu pagini din aur să dispară, au existat numeroși 
martori care au văzut-o, ba chiar au dat declaraţii notariale cu 
privire la existenţa acesteia. 


198 


— Mormonii au legătură cu adamantele? 

Cert era că nu știam mai nimic despre mormoni. Mă 
născusem într-o ţară catolică, așa că nu prea m-au interesat 
mișcările creștine de factură nouă. Cu toate acestea, deoarece 
am lucrat în restaurarea artei sacre în numeroase biserici din 
Galicia, știam că mormonii își fotografiau de ani de zile pe 
microfilme cărțile vechi cu botezuri și decese, pentru a le 
strânge în Utah înainte de „sfârșitul zilelor”. Considerau, sau cel 
puţin așa mi-au povestit preoţii parohiali, la fel de speriaţi ca 
mine de această obsesie a lor faţă de registrele pe care le ţin, 
că doar cei al căror arbore genealogic este arhivat într-un 
buncăr special pe care l-au construit în Salt Lake City vor avea 
cu adevărat o șansă la viața veșnică. 

— Smith nu numai că a intrat în posesia adamantelor, 
doamnă, continuă Dujok, trezindu-mă la realitate, dar le-a și 
redenumit ca în Antichitate; când veți ști, veți aprecia și mai 
mult valoarea lor infinită. 

— Și mai mult? 

— Da, spuse el. O să vedeţi: printre revelaţiile pe care le-a 
avut Joseph Smith datorită pietrelor s-a numărat faptul că 
patriarhul Avraam a fost unul dintre cei mai cunoscuţi posesori 
ai pietrelor. Probabil că le-a moștenit de la urmașii lui Noe. Și le- 
a numit Urim și Tumim. 

— Urim și cum...? 

— Înseamnă „lumini” și „recipiente” în limba ebraică veche, 
doamnă Faber. Bineînţeles, patriarhul le-a folosit în ghicirea 
viitorului și în scopuri de comunicare în Ur, cetate în apropiere 
de orașul modern Nasiriya, în lrak, unde s-au descoperit și 
tăblițe din lut din secolul al XVII-lea î.Hr., cu fragmente din 
Epopeea lui Ghilgameș. 

— Adică Avraam a avut aceste pietre... 

— Corect. Lista personajelor importante care le-au deținut 
până în 1827 este impresionantă. De la Moise la Solomon, care 
le-a păstrat împreună cu comorile din Templu, apoi împărați 
romani, papi, regi, oameni de afaceri, politicieni... 

— Și ce s-a întâmplat cu Smith? 

— A înnebunit, i-a răspuns Dujok pe un ton grav, concentrat 
pe graficele care îi apăreau pe ecran. Și-a asumat atât de mult 
condiţia de ultim profet trimis de lisus Hristos ca să ne 
răscumpere, încât a fondat biserica și, câţiva ani mai târziu, a 


199 


fost asasinat de dușmanii lui din Illinois. În ceea ce le privește 
pe Urim și Tumim, probabil că au dispărut în agitația de atunci. 
Nu s-a mai auzit despre ele niciodată... Cel puţin nu în mod 
public. 

Dujok ridică o sprânceană, ca și cum ar fi încercat să 
sublinieze suspansul din afirmaţiile sale. 

— În mod public? Ce vreţi să spuneţi? 

— Cu patruzeci de ani în urmă, într-un loc necunoscut, în 
timpul administraţiei Chester Arthur, au fost aflate în sud-vestul 
Statelor Unite. Se aflau în posesia unor indieni hopi, cu care 
Arthur a negociat ca pietrele să rămână în custodia lui. Abia 
atunci, în primele laboratoare ale Marinei, s-a descoperit că nu 
se comportau ca restul materiei cunoscute. Işi modificau 
greutatea, culoarea sau temperatura, sau toate odată, ca și cum 
ar fi comunicat sau ar fi reacţionat la semnale externe. 

— Și asta speraţi să se întâmple și acum, așa-i? 

— Nu sper, spuse el, făcând semn spre laptopul lui. Chiar se 
întâmplă. Priviţi aici! 


56. 


Bip. Bip. Biiip. Ellen Watson primi trei mesaje consecutive pe 
telefonul ei BlackBerry. Asistenta președintelui le deschise când 
avionul cu care călătorea cobori spre aeroportul din Lavacolla, la 
16 kilometri est de Santiago de Compostela, și antena 
telefonului captă semnalul de la cele mai apropiate relee. Toate 
trei mesajele erau marcate drept urgente. 

Primul era de la prostănacul de Richard Hale, care îi lăsase o 
impresie deplorabilă la Madrid. Conţinea un fișier text, o 
fotografie recentă a Juliei Álvarez, „lată obiectivul. Căsătorită de 
cinci ani cu Martin Faber, fost agent NSA”, și un scurt rezumat al 
conversaţiei pe care o purtase Nick Allen cu aceasta înainte de 
dispariţia ei în Santiago. „Inspectorul Antonio Figueiras vă va 
ajuta cu orice aveţi nevoie. Se ocupă de caz pentru poliţia 
locală”, apoi un număr de mobil. 

Ellen memoră informaţiile, aruncă o privire la fotografie și 
închise documentul dintr-un click. „Și va trebui să discut și cu 
colonelul Allen”, adăugă ea pentru sine. 


200 


Al doilea, mai criptic decât primul, era de la biroul din 
Washington. | se păru ciudat. Ultima dată când vorbise cu 
cineva de la birou, primise ordin să se urce în primul avion 
disponibil spre Galicia. „Piatra pe care o căutăm a fost detectată 
acolo, îi spusese acesta. O alta a reacţionat la 5.594 de kilometri 
spre est, pe teritoriul Turciei.” Dar acum, în scris, un alt mesaj îi 
spunea să consulte ultimele imagini obţinute de satelitul HMBB 
deasupra estuarului din Noia și să se concentreze asupra pietrei 
celei mai apropiate de ea. Ellen tastă rapid adresa web cu acces 
restrâns a NRO și, folosindu-și codul și parola de funcţionară, 
căută în baza lor de date. Atunci înțelese de ce Casa Albă era în 
alertă. „Ai grijă. Elijah este deja pe urma ei, citi ea. Imaginile au 
fost transmise în această dimineaţă către USS Texas. Nu lăsa 
garda jos.” 

„USS Texas? tresări ea. Cum naiba au trimis atât de rapid un 
submarin?” 

Al treilea mesaj se dovedi a fi cel mai detaliat dintre toate. Era 
de la un consilier științific al președintelui și includea o analiză 
comparativă între informaţiile culese de HMBB și cele de la un 
satelit privat vechi de șapte ani, de-a dreptul antic când vine 
vorba de explorare spaţială, numit GRACE (Gravity Recovery 
and Climate Experiment). Concluzia analizei comparative era 
destul de ciudată: intensitatea câmpului gravitațional în zona 
spre care se îndreptau se redusese cu două procente, fără vreo 
altă cauză aparentă în afara emisiei electromagnetice detectate 
de HMBB. 

— Ai văzut asta, Tom? 

Thomas Jenkins se amuza răsfoind ziarul. Bărbatul cu cravată 
Saks în dungi își ridică privirea de la rubrica de sport a ziarului și 
se uită la tabelul pe care i-l arăta Ellen. Nu părea prea fericit 
văzând datele conținute de acesta. 

— Mă tem că va trebui să ne despărţim, spuse el. După ce 
aterizăm, vei închiria o mașină și te duci la Noia. Adamanta Juliei 
Álvarez se află acolo. Trebuie să pui mâna pe ea. 

— Și tu? 

— Eu mă voi întâlni cu colonelul Allen și îl voi lua cu mine în 
Turcia. Îl voi căuta pe Martin Faber și voi recupera piatra lui. Ne 
vedem la Washington în trei zile. Patru, dacă apar dificultăți. 

— Ești sigur? 

— Categoric. 


În timp ce Jenkins se îmbrăca și se pregătea de coborâre, îi 
puse colaboratoarei lui o altă întrebare inoportună, care avea să 
o pună din nou la încercare. 

— Ştiai că Martin Faber este climatolog? spuse el, privind-o cu 
coada ochiului. 

— Da, admise aceasta. l-am studiat fișa postului când 
președintele ne-a cerut să îl investigăm. 

— Profilul unui climatolog, Ellen, diferă foarte mult de cel al 
unui meteorolog. Din punctul de vedere al apărării naţionale, 
este logic ca NSA să angajeze meteorologi care să evalueze 
dacă o anumită zi este bună pentru a lansa o rachetă balistică 
sau pentru a face o probă aeriană în atmosferă. Dar un 
climatolog nu prezice nimic pe termen scurt. Studiază clima per 
ansamblu și, în cazul în care face previziuni, acestea sunt 
imprecise și pe zeci de ani. Jenkins așteptă o clipă ca Ellen să 
pătrundă sensul explicaţiei, după care o întrebă: De ce crezi că 
au nevoie de astfel de oameni ca angajaţi? 

Tom Jenkins nu vorbea niciodată doar ca să se afle în treabă. 
să călătorești cu el era ca și cum te-ai fi mișcat pe o tablă de 
șah. Te obliga să fii atent la cele mai mici mișcări pe care le 
făcea și să fii precaut cu tot ce spuneai și făceai, dacă nu voiai 
să fii făcut knock-out. Ellen se gândi la toate aceste lucruri 
înainte să răspundă. 

— Și dacă Proiectul Elijah ar avea de-a face, de fapt, cu clima? 
spuse ea. Nu ar fi prima dată când NSA studiază cum ar putea 
modifica ecosistemul dintr-o regiune, pentru a o destabiliza 
politic. Adu-ţi aminte de High Frequency Active Auroral Research 
Program, HAARP, care studiază ionosfera. A fost conceput 
pentru a calcula influențele magnetismului terestru sau solar și 
modul în care acestea ar putea provoca schimbări atmosferice. 
În anumite manuale de informaţii, aceste proiecte par un fel de 
seminţe ale armelor viitorului. Ba chiar dincolo de cele 
termonucleare... 

— Are sens. Bine, Ellen, mormăi Jenkins, sorbind din ceașca 
cu cafea, pe care i-o înapoie însoţitoarei de bord. Dacă NSA ar fi 
avut nevoie doar de informaţii despre vreme, ar fi fost suficient 
să apeleze la Staţia Meteorologică Naţională și să folosească 
datele oferite de aceasta. Dar este clar că Proiectul Elijah 
înseamnă mai mult de atât. Spune-mi, atunci, ce rol au niște 


202 


pietre vechi în tot acest demers? De ce crezi că sunt atât de 
interesaţi de ele? Crezi că pot modifica clima? 

— Momentan, știm că emit unde EM capabile să ajungă în 
spaţiu, Tom, spuse Ellen. Și se pare că, în zonele în care 
acţionează, pot modifica intensitatea gravitației terestre. E clar 
că nu sunt niște pietre normale. 

— Așa crezi? 

— Poate că nici măcar nu sunt pietre în sensul strict al 
cuvântului. Poate sunt un compus artificial creat în trecut. Un fel 
de cristal al Atlantidei. O bucată de kriptonită... Sau mai știu eu 
ce. 

Consilierul președintelui râse de o asemenea idee. 

— Și ce legătură ar avea cu clima? 

Lui Ellen nu îi plăcea că o lua așa la întrebări. Totuși, Tom era 
un expert al ideilor stranii. La Washington avea o reputaţie 
îngrozitoare. În biroul lui Castle, se spunea că „blondul de 
gheață” era în stare să facă echipe întregi să gândească în 
direcţia și cu subtilitatea de care avea nevoie, ca mai apoi să le 
măcelărească fără milă, generând confruntări între diverși 
agenţi. Îi spuneau „Discordia”. 

— Pietre și climă... 

Fără să vrea, Ellen se concentră pe problemă. 

— Poate... Poate că undele pe care le emit acele minerale pot 
opri furtuni, sau le pot declanșa, sau poate modifică grosimea 
stratului de ozon, spuse ea în cele din urmă. In zone seismice, o 
schimbare gravitaţională ar putea dezlănțui un... 

— Stai așa! 

Tresări când Jenkins o întrerupse. 

— Președintele crede că Elijah este un program menit să 
prevadă, cu o precizie incredibilă, catastrofele globale. Se 
lumină la faţă, ca și când și-ar fi dat seama de ceva care îl 
depășise până atunci. Nu are sens ca totul să se bazeze pe o 
piatră care modifică clima, Ellen! De fapt... 

— De fapt? 

— Dacă proiectul a fost creat pentru a identifica din timp o 
catastrofă planetară, un climatolog ar fi o piesă fundamentală, și 
efortul de a deţine această piesă ar justifica orice cost. 

— Atunci, cu tot respectul, nu înțeleg de ce un bărbat precum 
Martin Faber ar abandona un proiect preferenţial ca acesta. 


203 


Jenkins vru să răspundă, când simţi o bufnitură seacă, 
marcând faptul că aterizaseră. 

— NSA, adăugă el imediat ce zgomotul exterior se potoli, 
susține că Faber și-a abandonat postul la scurt timp după ce a 
fost trimis în Armenia, la sfârșitul lui 1999. 

— Și se știe de ce? 

— Există o scrisoare de demisie oarecum ciudată, în care a 
afirmat că, în acea ţară, a descoperit adevărata credinţă. La 
început nu i-am acordat nicio importanţă. Majoritatea demisiilor 
în cadrul Serviciilor Secrete sunt motivate de femei sau se 
datorează convertirilor religioase. În ambele cazuri, de obicei 
agentul moare din cauza regretelor. Dar, acum că am recitit 
demisia lui Martin Faber, mi-am dat seama că, în cazul lui, 
lucrurile au stat altfel. Nu am observat nicio îndoială morală. Ba 
din contră: a pretins că practicanţii celei mai vechi religii din 
lume i-au oferit răspunsuri la toate întrebările. Motiv pentru care 
a plecat din NSA. 

— Cea mai veche... religie? 

— Cei din Agenţie încă își aduc aminte de scrisoare. A fost 
foarte originală. Ca să îţi faci o idee despre asta, a datat-o cu 
anul 6748 conform calendarului noii lui religii. Cică era exact 
intervalul de timp trecut de la ultimul Potop Universal. 

— Poftim? Ellen făcu ochii mari. Duse din instinct mâna spre 
steaua lui David pe care o purta la gât. Calendarul lui e mai 
vechi și decât cel ebraic? 

— Așa este. Ellen, ai auzit vreodată de yazidiţi? 


57. 


La ora aceea, pe ecranul laptopului mic al lui Dujok, se putea 
vedea o hartă a lumii intens colorată. Partea din dreapta a 
monitorului era plină de cifre în trei culori care se derulau cu 
mare viteză, în timp ce în partea de sus și în cea de jos se mișca 
un cursor, care marca anumite coordonate geografice, și logouri 
pe care nu le înțelegea. 

— Aplicația coordonează o reţea de sateliți de orbită joasă, 
folosind instrumente pentru a măsura variațiile din câmpul 
magnetic terestru, spuse armeanul, fără să își ridice privirea de 


204 


pe grafic. Dacă are loc o modificare mai mare de 0,7 gauss în 
intensitate, se declanșează o alarmă și zona este marcată cu 
roșu pe acest grafic. Vedeţi? 

M-am apropiat de calculator ca să înțeleg mai bine, dar nu am 
reușit să pricep mare lucru. 

— Dacă mărim zona Peninsulei Iberice, spuse el, tastând rapid 
niște comenzi, veţi vedea că gura estuarului din Noia s-a colorat 
în roșu. Poftim. 

— Asta a fost din cauza pietrei? i 

— Nu. Asta este din cauza pietrei, sublime el. Incă emite 
semnalul. 

— Și ați găsit-o deja pe cea a lui Martin? 

— Programul procesează informațiile chiar acum, doamnă 
Faber. Un semnal identic a apărut la câțiva kilometri de frontiera 
dintre Turcia și Iran, în zona de influență a muntelui Ararat. 

— Acolo se află acum soţul meu? am spus eu, înghițind în sec. 

— Probabil. 

— lar această informaţie - am ezitat dacă să întreb sau nu - 
poate fi obţinută și de altcineva? De colonelul Allen, de 
exemplu? 

— Colonelul Allen, doamnă, probabil că este deja mort. 

— Mort? 

— Când v-am salvat în Santiago, am eliberat o descărcare de 
geoplasmă de un tesla, aproape zece mii de gauss intensitate, 
motiv pentru care v-aţi pierdut cunoștința. Nu este prima dată 
când colonelul este supus la astfel de descărcări. Și, credeţi-mă, 
puţine organisme vii pot suporta mai multe „focuri” de genul 
acesta fără să cedeze. 


58. 


Pacientul din salonul 616 încă nu reacţiona, chiar dacă 
semnele vitale - temperatura corporală, pulsul, frecvenţa 
respiratorie și tensiunea arterială - indicau faptul că se afla în 
afara oricărui pericol. Injecţiile cu adrenalină încă nu reușiseră 
să îl trezească. După ochi, Nicholas Allen părea să se afle în 
continuare în faza REM a unui somn neobișnuit de lung. Poate că 
de aceea medicii din spitalul Nuestra Señora de la Esperanza nu 


205 


păreau prea siguri de modul în care starea lui avea să evolueze 
în următoarele câteva ore. 

— Posibil să se trezească în scurt timp... spuse șeful secţiei de 
terapie intensivă în timpul primei ședințe cu echipa, la ora șase 
dimineaţa, dar la fel de bine s-ar putea ca, din cauza comei, 
sistemul lui nervos să cedeze definitiv și pacientul să nu își mai 
revină. 

— Putem face ceva pentru el? întrebă un altul. 

— Nu prea. Părerea mea este că nu ar trebui îl tratăm deloc 
până nu știm ce a păţit. 

— Dar este inconștient de câteva ore, domnule doctor, 
răspunse una dintre asistente. 

— Rămân la aceeași părere. Cât timp este stabil, nu vom 
interveni. Mai bine așteptăm să se trezească și să aflăm din ce 
cauză a ajuns în stadiul acesta. 

Niciunul dintre ei nu avea cum să își imagineze că creierul 
acelui uriaș lucra chiar atunci la rezolvarea problemei. De fapt, 
circuitele lui neuronale treceau în revistă ultima dată când 
fusese lovit de o forţă supraomenească identică celei care îl 
afectase și acum. 

Memoria celulară a lui Allen își amintea foarte bine. 


Între Armenia şi Turcia. 
11 august 1999 


Totul s-a petrecut după jaful nereușit din Catedrala 
Echmiadzin. Rănit la frunte, dezarmat și doborât de gorilele lui 
Artemi Dujok, Nick Allen fu scos din oraș într-un camion frigorific 
și dus clandestin de cealaltă parte a frontierei cu Turcia. Lângă 
el se afla și tolomacul de Martin Faber. Nu reușea să-și scoată 
din cap ideea că dacă nu ar fi fost surprins în centrul de control 
improvizat din apropiere de incinta sfântă, lucrurile ar fi decurs 
altfel. Dar la ce bun să se plângă? Cert era că tânărul birocrat, 
întins lângă el, arăta mult mai bine ca el însuși. Allen nu văzu 
niciun hematom sau vreo rană semnificativă și, chiar dacă nu 
făcuseră decât să îi lipească bandă adezivă peste gură, părea 
speriat și incapabil să acţioneze. În cazul lui, din nefericire, 
lucrurile stăteau altfel. Pierduse mult sânge, se simțea prea 
slăbit ca să fugă, mușchii braţelor și ai picioarelor îi erau 
înțepeniţi și era conștient de faptul că supraviețuirea lui 


206 


depindea de energia pe care ar fi economisit-o până când îl vor 
duce la un spital. Dacă aveau de gând să o facă. 

Timp de șapte ore interminabile, fără apă sau aer proaspăt, 
niciunul dintre cei doi nu dădu vreun semn că ar fi vrut să 
comunice. 

Exodul lor dură mai mult decât se așteptaseră. Dacă tipul 
acela cu înfățișare de sihastru, de la Echmiadzin, încerca să 
îngreuneze lucrurile pentru o eventuală echipă de salvare a 
NSA, atunci se descurca foarte bine. Pentru început, îi 
îndepărtaseră de catedrală, ducându-i spre un fel de câmpie 
neprimitoare, în mijlocul pustietăţii, care îi tulbură încă de la 
prima vedere. Nu se mai aflau în Armenia muntoasă, ci pe o 
platformă infinită, de unde silueta munţilor din Armenia părea 
doar o umbră, în spatele căreia, în decurs de câteva minute, 
avea să apună soarele. 

El și Faber reperară numaidecât clădirea care se înălța la nicio 
sută de metri distanţă de ei. Pe partea cealaltă a unei depresiuni 
enorme și întunecoase, la câţiva pași mai încolo, se putea vedea 
un fel de minaret cu bază circulară, mai lat în partea inferioară 
decât în cea superioară, vechi, care semăna cu un deget 
îndreptat spre cer. Fusese acoperit parţial de un turn din 
cărămizi uscate la soare, ca și cum cineva ar fi vrut să ascundă 
structura respectivă de priviri indiscrete. 

— Unde... unde suntem? mormăi Nick. Nu mai sângera acum. 

— În Kurdistanul liber, colonele, spuse Artemi Dujok pe un ton 
solemn, făcând o mișcare amplă cu braţele înspre abisul care îi 
despărțea de clădiri. Pământul sfânt al urmașilor lui Noe. 

Martin respiră adânc. 

Individul nu îi minţea. Probabil că parcurseseră aproape patru 
sute de kilometri până să ajungă acolo. Din noua lor poziţie, 
vârfurile înzăpezite al muntelui Ararat, aflat nu departe de ei, 
străluceau în lumina târzie a după-amiezii. Estimă că se aflau în 
apropiere de versantul sudic, într-un punct aflat la egală 
distanţă faţă de granițele Armeniei, Turciei și lranului. 

— Și ce căutăm aici? întrebă Allen din nou, lovind fără chef 
podeaua, ca și cum ar fi încercat să își recupereze tonusul 
muscular. Nu puteți reține doi cetăţeni americani! 

Individul cu mustăți mari și oamenii lui zâmbiră strâmb. 

— Haide! Nu recunoașteţi locul, colonele? 


A 


— Eu da, îi întrerupse Martin, arătând spre orizont. Acela este 
Agri Daghi, „muntele durerii”, în limba turcă. Sau Urartu, 
„poarta care duce în sus”, în armeană. 

— Foarte bine, domnule Faber. Astăzi veți afla de ce turcii o 
numesc așa. 

— Acesta este planul vostru? bombăni el. Ne veţi abandona 
acolo? Pe munte? O să ne faceţi vânt în vreo râpă? 

— Nu, nu. Nimic de genul acesta. Dujok zâmbi din nou în felul 
lui ciudat. Atunci aţi dispune de o ocazie nemeritată de a fugi de 
soarta dumneavoastră, domnule Faber. Și vrem să vă doară. 
Credeţi-mă: noi, yazidiţii, suntem conștiincioși în ceea ce facem. 

— Yazidiţi? 

Din cine știe ce motiv, Martin tresări când auzi acel termen. 
Tânărul trimis de NSA îl privi surprins pe armean, în timp ce 
acesta se îndreptă spre marginea gropii și o examină cu o 
satisfacţie neliniștitoare. Cu toate că era în toiul lunii august, 
după apusul soarelui începu să se simtă un vânt rece din nord, 
care îi neliniști și mai tare pe prizonieri. 

— Ştii cine sunt...? întrebă Allen încet, când Dujok se 
îndepărtă de ei. 

Martin răspunse numaidecât: 

— Bineînţeles, spuse el în șoaptă. Tatăl meu mi-a vorbit mult 
despre ei. A explorat aceste regiuni cu ani în urmă și ne 
povestea lucruri înfricoșătoare despre oamenii aceștia. Cei de- 
aici cred că îl venerează pe diavol, dar adevărul este că ei 
păstrează singurul cult al îngerilor din lume. Sihaștrii yazidiți nu 
își rad niciodată mustăţile. Uită-te la ei! Cred în reîncarnare. Nu 
mănâncă salată. Și nu poartă haine albastre. Se consideră 
supraviețuitorii mai multor potopuri și, prin urmare, singurii 
apărători fideli ai  relicvelor precum cea din Catedrala 
Echmiadzin. 

— Fanatici... spuse Allen în glumă, tulburat. 

— Dar nu asasini. 

— Și totuși, în catedrală aproape că m-au ucis! 

Martin Faber nu știu ce să-i răspundă. Oricum, n-ar fi ajutat cu 
nimic să-i explice unei persoane care fusese rănită cu un cuţit 
yazidit de ce familia lui era fascinată de acești oameni. Părinţii 
lui Martin petrecuseră ani de zile cercetând teologia lor ciudată 
și îi considerau pașnici. Sau poate că fuseseră orbiţi de 
legăturile subtile dintre aceștia și John Dee. Atât yazidiţii, cât și 


208 


adepţii magului englez susțineau că reușiseră să stabilească o 
comunicare cu inteligenţe superioare, ba chiar că ar fi văzut 
„cărţi” și „table celeste” care le-ar fi permis accesul direct la 
Creator. 

Și tocmai asta căuta Martin în Armenia, inspirat de tatăl lui, 
dar impulsionat și de proiectul pentru care milita. 

— Să vă spun ceva, zise Artemi Dujok, răsucindu-se pe 
călcâie, întrerupându-i pe prizonierii lui din șușoteli. Il privea pe 
tânărul Martin. Nu ar trebui să mă mire faptul că ați moștenit 
ambiția tatălui dumneavoastră. _ 

— Tatal meu? tresări acesta. I| cunoașteți? 

— Domnule Faber, vă rog. Ingenuitatea dumneavoastră mă 
emoţionează. Îi cunosc pe toţi cei implicaţi în Proiectul Elijah. La 
un moment dat, chiar și eu am lucrat pentru el. Chiar înainte să 
vă amintiți dumneavoastră ceva. Totuși, l-am abandonat când 
am descoperit adevăratele intenţii ale ţării dumneavoastră. 

— Aţi lucrat pentru Elijah? 

În ochii armeanului se văzu o scânteiere. La fel și în ochii lui 
Martin. 

— Da. Şi, din câte văd, încă vreţi să obţineţi monopolul asupra 
pietrelor, cu orice preţ. 

Nicholas Allen era uluit. Nu reușea să înțeleagă despre ce 
vorbeau oamenii aceia. Yazidiţii îi cunoșteau pe părinţii colegului 
lui? Ce naiba era Proiectul Elijah? Și de ce avea brusc impresia 
că Agenţia lui îl trimisese într-un cuib de viespi, fără ca măcar să 
fi avut bunul-simţ să-l anunţe despre existența acestuia? 

— Ce nu înţeleg eu prea bine, spuse Martin, fără să știe ce 
gânduri îi treceau prin minte colegului lui sleit de puteri, este de 
ce ne-aţi adus aici. La unul din celebrele turnuri... 

Dujok se apropie de prizonierii lui cu mâinile la spate: 

— Apreciez faptul că recunoașteţi locul, domnule Martin 
Faber. Exact cum mă așteptam de la dumneavoastră. 

— Am citit despre ele în cărţile lui William Seabrook. Și în cele 
scrise de Gurdjieff. 

„Turnuri?” Allen devenea tot mai consternat. „Gurdjieff? 
Seabrook?” 

— Și, din întâmplare, aţi citit ce spun Pușkin sau Lovecraft 
despre noi? spuse armeanul, zâmbind răuvoitor. Poate că știți 
deja, dar obligaţia mea constă în a vă spune că toți mint. 
Gurdjieff, cel mai celebru mistic din ţara mea, nici măcar nu a 


209 


văzut aceste turnuri. Cu toate acestea, în Europa s-a bucurat de 
o popularitate nemeritată, doar pentru că își publica pamfletele 
în limba franceză. 

— Dar William Seabrook chiar v-a descoperit secretul, corect? 

— Seabrook, da, bombăni armeanul. 

— A fost un ocultist care a lucrat și ca reporter pentru The 
New York Times, la începutul secolului XX... 

— Știu cine a fost Seabrook, domnule Faber. Primul care a 
publicat detalii despre aceste construcţii, îl întrerupse armeanul, 
făcând semn spre turnul de piatră ascuns de ziduri subţiri de 
cărămizi uscate la soare și de folii de plastic. Prostul le-a numit 
„turnurile răului”, deoarece credea că emanau vibrații prin care 
Satana domina lumea. Dar, când a scris despre ele, nici măcar 
nu a putut demonstra existența lor. Cele mai multe fuseseră 
distruse sau, în cel mai bun caz, îngropate sub alte structuri. 

— Am citit Adventures in Arabia, încuviinţă Martin, satisfăcut 
că îi putea distrage atenţia călăului lui. Și am observat că nu 
specifica poziţiile exacte... 

— Nu le-a cunoscut niciodată. De aceea nu le-a divulgat. 
Niciunul dintre acei sheikh yazidiţi cu care a vorbit în anii 1920 
nu i le-ar fi spus. A trebuit să se mulțumească cu a presupune 
că cineva foarte pregătit, în negura timpului, le-a răspândit pe 
întregul continent și că noi, din când în când, le vizitam, ca să 
vedem dacă încă funcționau. 

— Și acesta este unul dintre ele? 

— Așa este, încuviinţă armeanul. Familia mea a fost obligată 
să îl ascundă pe vremea lui Seabrook, din cauza scrierilor 
acestuia. Cartea lui a reușit să îi stigmatizeze pe cei din satul 
meu ca închinători la diavol și să susțină că turnurile respective 
erau controlate de rău. 

— Și nu este așa? Nu sunteți sataniști? interveni Nick ezitant, 
obosit. Picioarele începură să-i tremure, și îi era din ce în ce mai 
greu să respire. Începea să spere că, orice i-ar fi așteptat, avea 
să se termine repede. 

— Bineînţeles că nu! 

— Și atunci, de ce vreţi să ne sacrificați? ripostă el. Starea 
colonelului se înrăutățea. Fruntea rănită îi era umedă din cauza 
febrei. Sudoarea aceea rece nu prevestea nimic bun. Nu asta 
fac cei care venerează răul? Sacrificii umane? 

Dujok se opri și se aplecă deasupra texanului. 


— Să vă spun un lucru interesant, colonele, spuse el încet. Nu 
vă voi executa eu. Nu vreau să îmi mânjesc mâinile cu sângele 
vostru. Din fericire, prin faptul că aţi furat o relicvă sacră, 
meritați o ordalie. Știţi ce este o ordalie? 

Nick Allen nu avea nici cea mai mică idee. Nu mai auzise 
niciodată cuvântul. lar Dujok, care își imagina deja cum stăteau 
lucrurile, îi explică numaidecât: 

— Este o judecată a lui Dumnezeu, colonele, spuse el. 
Dreptate pură pronunţată de Cel Atotputernic. O sentinţă de 
neînduplecat. Instantanee. Precisă. El va hotărî soarta voastră. 
Vi se pare în regulă? 

— Sunteţi nebun... 

O altă rafală a vântului nordic rece, posibil o reflexie a furtunii 
care se forma în dreptul vârfului mai puţin înalt al muntelui 
Ararat, puse capăt acelei conversații. 

— Nu avem timp de pierdut. Armeanul se îndreptă de spate, 
ignorând disprețul de pe chipul prizonierului lui. 

La un semn al lui, doi bărbaţi îi împinseră mai aproape de 
marginea acelui crater întunecos. Era o prăpastie îngrozitoare: 
sub marginile ei se deschidea un abis vertical, un gol parcă 
săpat cu dalta, de unde, când se apropiară, ieși o rafală 
neașteptată de aer cald. Oare Dujok avea de gând să-i arunce 
acolo? In aceasta consta ordalia? 

Era un termen pe care Faber îl cunoștea foarte bine. 

Fusese inventat de Sfânta Inchiziţie în Europa din vechime și 
se referea la judecăţile împotriva vrăjitoarelor și ereticilor prin 
care se renunţa la procedura normală, forțându-i pe acuzaţi să 
își dovedească nevinovăția învingând flăcările sau plutind cu 
mâinile și picioarele legate, în faţa unui grup de clerici. Nu 
credea că aveau să îi arunce în gol. O ordalie trebuia să le ofere 
o șansă cât de mică să se apere. Și o astfel de prăpastie nu 
părea să le ofere o astfel de ocazie. 

— Ce vei face cu noi, Dujok? întrebă Martin neliniștit, când 
ajunse deja pe buza prăpastiei. 

— Vă vom testa credința, domnilor. 

Armeanul apucase relicva mică din Echmiadzin și o ţinea 
acum deasupra capului. Piatra în formă de rinichi strălucea, ca și 
cum ar fi fost un diamant. Probabil că de la sine, deoarece se 
lăsase deja întunericul și strălucirea aceea nu ar fi putut proveni 
de la nimic altceva. 


211 


— Domnule Faber, știți deja de ce aceste relicve sunt numite 
pietrele soarelui? 

Martin nu se aștepta la această întrebare. Dujok continuă, 
fără să lase piatra din mâini: 

— Heliogabalus sunt minerale speciale, care reacţionează 
doar la anumiţi stimuli ai Astrului Rege. Cu doar câteva ore în 
urmă, o eclipsă totală de soare a umbrit o latitudine apropiată 
celei la care ne aflăm noi, făcând vizibilă o parte din coroana lui 
de plasmă. Chiar dacă nu aţi observat, această energie a lovit 
pământul și, datorită ei, cele șapte turnuri ale îngerilor care au 
mai rămas pe lume s-au activat timp de câteva ore. Dacă una 
dintre aceste pietre se află în imediata vecinătate a acestora, va 
recepta energia respectivă și ar putea dezlănțui o reacţie 
interesantă. 

— Ce reacţie? 

— Noi o numim Slava lui Dumnezeu, domnule Faber, spuse 
armeanul, zâmbind. Biblia ebraică o numește kabod. Este 
strălucirea Părintelui Veșnic. Același foc pe care l-a contemplat 
Moise pe muntele Sinai. Cel care făcea rugul să ardă fără să fie 
mistuit, și prin care vorbea lnefabilul... De fapt, este cel mai 
vechi canal de comunicare cu Dumnezeu. Doar că pe voi, dacă 
nu aveţi darul necesar pentru a primi această lumină, vă va 
ucide. 

— John Dee a văzut acel foc și nu a murit, îi răspunse Martin 
sfidător. 

— A fost o excepţie. S-a folosit de clarvăzători care aveau 
acest dar și care i-au dezvăluit farmece care l-au protejat. 

— In cazul acesta, spuse Faber zâmbind, aducându-și aminte 
de anii în care studiase formulele magice folosite de Dee, doresc 
să văd această Slavă. 

Pe chipul maestrului yazidit se văzu o strălucire malefică. 

— Atunci, domnilor, așa să fie. 


59. 


39° 25' 34” N. 
44° 24' 19” E. 


Cifrele pâlpâiră în lateralul monitorului, luminând chipul 
armeanului. 

— Am găsit, strigă acesta, fără să îi pese de cât timp stătea 
așezat pe podeaua de piatră a bisericii Santa Maria a Nova, cu 
șezutul înțepenit și îngheţat. Artemi Dujok se gândea la alte 
lucruri. Poate că cel mai mult îl îngrijora ca eu să nu descopăr 
înșelătoria spre care mă îndruma. Dar, ingenuă, nici măcar nu 
îmi imaginam ce mă aștepta. 

Se concentră și introduse imediat coordonatele respective în 
programul cartografic gratuit Google, și aşteptă ca globul 
pământesc să nu se mai învârtă în jurul propriei axe, ci să se 
apropie de obiectiv. 

Ne-am ținut amândoi respiraţia. Așteptam ca datele furnizate 
de sateliți să ne ajute să-i luăm, în sfârșit, urma lui Martin. 
Imaginile furnizate de aplicaţie aveau să ne ajute să ne facem 
cât de cât o idee referitor la poziţia lui și a adamantei. 

Harta se mută numaidecât din Europa spre est. Trecu de 
Balcani, Grecia și, două secunde mai târziu, se concentra pe un 
punct de intersecţie între graniţele Armeniei, Iranului și Turciei. 

La 39 de grade latitudine nordică, harta începu să se rotească 
mai încet și să își mărească suprafaţa pe ecran. Când se opri de 
tot, imaginea obţinută fu dezolantă: 

— Asta... este? am întrebat eu, nevenindu-mi a crede. Dujok 
încuviinţă. 

Era o imagine a unui teren plan, ocru, complet lipsit de pomi; 
o suprafaţă monotonă, pietroasă și infinită, întreruptă de câte 
un pâlc de cabane presărate pe dealuri line, despădurite. 

— Programul nu dă coordonate precise, se scuză Dujok, în 
timp ce mișca imaginea în sus și în jos. Vom cerceta 
împrejurimile, să vedem dacă găsim ceva interesant. 

Peisajul se derulă ascultător sub mișcarea cursorului, 
oferindu-ne o panoramă tot mai descurajatoare. Singurul drum 
care se vedea părea traversat de urme de roţi de la vehicule de 
gabarit mare, probabil camioane grele, și se întindea de ambele 
părți ale celui mai apropiat punct de frontieră din Gurbulak. Era 
o câmpie netedă. Fără accidente orografice semnificative, 
localităţi sau așezări care să prezinte interes. In sfârșit, la niciun 
kilometru distanţă de un sătuc numit Hallaç, în interiorul unei 
zone militare împrejmuite, am observat ceva curios. Poate 
singurul lucru anacronic din locul acela: acoperișul nou, 


213 


impecabil, al unei case enorme, și o pistă de pământ bătătorit, 
care ar fi putut servi la aterizarea unor avioane mici. Intr-o 
parte, scris cu caractere mari și groase, cineva trasase un nume 
identificabil doar din aer: Turkiye. Turcia. Și, la începutul pistei, 
la o sută de metri mai spre sud, silueta unei clădiri sau a unei 
instalaţii fusese ștearsă deliberat din imaginea surprinsă de 
satelit. 

Știam că aceste „ștersături” pe software-ul Google Earth erau 
ceva obișnuit. Când încercasem să folosesc programul ca să 
studiez orientarea unor biserici creștine în partea veche a 
orașului lerusalim, am văzut că aceasta era secretizată din 
„motive de siguranţă” și nu se putea consulta nici măcar harta 
urbană. Același lucru se întâmpla și în cazul instalaţiilor militare 
sensibile din Gibraltar, Cuba, China și multe alte locuri. Dar ce ar 
fi putut să se ascundă în Hallaç? 

Când am mutat cursorul spre sfârșitul pistei, am descoperit o 
altă surpriză. Era și mai ciudată decât zona cenzurată, dacă se 
putea așa ceva: un orificiu rotund, regulat, un puț enorm, cu un 
diametru de aproximativ patruzeci de metri, se căsca în 
pământul acela sterp. 

Dujok se opri cu cursorul deasupra lui și începu să îl 
mărească. 

— Ce este chestia aia? am întrebat eu. 

Nu mă băgă în seamă. Am văzut că citea datele periferice pe 
care i le oferea programul. Înălţime: 1.446,58 metri. 39° 25' 14” 
nord. 44° 24' 06” est. Și mai calculă ceva: distanța față de 
vârfurile gemene ale muntelui Ararat. Erau foarte aproape. La 
aproximativ treizeci de kilometri în linie dreaptă. După aceea, 
foarte concentrat, începu să rotească imaginea, pentru a o 
vedea din toate unghiurile posibile. 

— Ce este? am insistat eu. 

Dujok nu își lua nicicum ochii de la acea „rană” geologică 
ciudată. Arăta de parcă acolo ar fi căzut o rachetă, lăsând în 
urma ei o gaură enormă, cu un perimetru geometric foarte 
exact. 

Armeanul zâmbi. 

— Acolo se află soțul dumneavoastră, spuse el încrezător. 


214 


60. 


Ani de zile Nick Allen încercase să descrie exact ce păţise în 
acea gaură din apropierea Araratului, în vara anului 1999. 
Singurul lucru pe care reușise să îl noteze în raportul pentru 
Agenţie fu că un fel de turbină colosală, o sferă de mărimea unei 
clădiri de șase etaje, ieși din adâncul unui crater, rotindu-se și 
rămânând imponderabilă, la câţiva metri de turnul ascuţit și de 
grup. 

Într-o primă fază, furtuna pe care o dezlănţuise chestia aceea 
îl făcu să creadă că era un avion cu decolare verticală. Dar, de 
fapt, nu semăna câtuși de puţin cu așa ceva. Vocabularul lui 
Allen nu dispunea de o denumire care să i se potrivească. Cu 
atât mai puţin când lucrul acela se apropie de el și colonelul își 
dădu seama că era făcut dintr-o substanță care nu părea a fi 
metalică. Tubul acela, sau ce naiba o fi fost, părea un fel de 
cordon ombilical făcut din pereţi apoși și orbitori. In plus, emitea 
o gamă de frecvenţe acustice și cromatice care îi afectară cu 
putere simţurile. 

Vederea fu prima care începu să îi furnizeze impulsuri 
eronate. Siluetele războinicilor yazidiţi care îl ameninţaseră cu 
arma în noaptea aceea, pe frontiera turco-armeană, se curbară 
brusc și chiar și trăsăturile lui ascuţite începură să se dilueze ca 
untul topit. 

„Nu este adevărat, își repetă Allen de nenumărate ori, ca să 
rămână calm. Nu se întâmplă. Este o halucinație.” Dar gura i se 
uscă dintr-odată, lăsându-i impresia că limba i se lipise de cerul 
gurii. 

Cât despre auz, reuși să perceapă doar ecourile frazelor pe 
care le strigau, în limba natală, cei care îl prinseseră. 

— lată Slava lui Dumnezeu! auzi el ca de la distanță, sufocat 
de scârţăiturile scoase de chestia aceea. 

— Slava! strigară ceilalţi. 

Atunci, Allen făcu imposibilul și se aruncă la pământ. Corpul 
lui enorm pierduse noţiunea de gravitație. Ştia că se afla pe 
marginea prăpastiei și că, la un singur pas greșit, ar fi putut 
cădea în gol. De aceea, chiar dacă îi fu extrem de dificil să își 
dea seama în ce direcţie trebuia să cadă, se aruncă cu 
nerăbdare la pământ. Chestia aceea plutea la câteva palme 


215 


distanţă de capul lui. Se deplasase deasupra lui și a lui Martin, 
rotindu-se cu o viteză diabolică, absorbind în calea ei pietre și 
arbuști. Dacă nu făceau ceva, avea să-i devoreze curând și pe 
ei. 

Atunci îl văzu pe unul dintre războinici prăbușindu-se la 
pământ. 

lar Dujok deveni o linie orizontală subţire, într-un punct al 
câmpului lui vizual. 

Și în timp ce lumea din jurul lui dispărea, acel glob enorm 
alungit, care plutea deasupra lui, începu să lumineze în jur, ca și 
cum ar fi fost din nou zi. 

Dar, din cine știe ce motiv ciudat, Slava lui Dumnezeu nu îl 
omori. 

Ba mai mult chiar, când aceasta trecu peste el, îl auzi pe 
Martin Faber mustrând chestia aceea. Folosea niște cuvinte 
ciudate. Ininteligibile pentru el. Cuvinte purtate de vânt peste 
tot, în timp ce îl înghițea pe tovarășul lui și pe el îl lăsa lao 
parte, ca și cum nu i-ar fi fost de niciun folos. 

Știuse atunci că nu avea să îl mai vadă vreodată. De aceea, 
acum că știa că era în viaţă și că sateliții guvernamentali îl 
localizaseră în celălalt capăt al continentului, avea un motiv 
puternic ca să trăiască. 

Trebuia să vorbească cu Martin. Chiar dacă numai o singură 
dată. Și să îl întrebe ce s-a petrecut în pântecele acelui monstru. 


61. 


— Vorbiţi serios? Acolo se află soțul meu... chiar acum? 

Artemi Dujok nu se lăsă impresionat de disperarea mea. Era 
foarte concentrat pe imaginile cu zona aceea pustie din nord- 
vestul Turciei, afișate pe ecranul laptopului, ca și cum acestea i- 
ar fi putut spune ceva ce nimeni altcineva din lume nu ar fi 
putut înțelege. 

— Trebuie să vă spun ceva, doamnă Faber... 

O spusese pe un ton solemn. 

Pentru o clipă, m-am temut, neștiind la ce să mă aștept. Nu își 
mișcă ochii. De aceea, când continuă, m-am simţit foarte 
ușurată. 


216 


— Cunosc locul acela, adăugă el gânditor. Am fost acolo 
împreună cu soțul dumneavoastră, cu ani în urmă. 

— Într-adevăr? 

— Da, spuse el încet, cu o voce ușor tremurândă. Acolo am 
devenit sheikh-ul lui. Învățătorul lui. Dacă răpitorii lui l-au dus 
acolo, înseamnă că știu despre pietre mai mult decât am 
presupus. 

— Cât de mult? 

— Mult, spuse el sec. Pregătiţi-vă. Plecăm. 


62. 


În apropiere de Noia, la doar trei mile navale de micul golf A 
Barquiña, numit așa în amintirea legendarei opriri a bărcii lui 
Noe în golful vecin, Sirena de Lalín, o barcă de pescuit de 
șaptesprezece metri lungime, încerca să își repare, la momentul 
respectiv, șubredul său generator Caterpillar, de patru sute de 
cai-putere. Marea agitată îi gripase motorul principal și îl 
inundase pe cel auxiliar, lăsând echipajul format din unsprezece 
oameni eșuat lângă coasta din Vigo, gata să își piardă 
încărcătura de mrene și cod. La ora aceea, nimic nu funcţiona la 
bordul vasului de pescuit. Inginerul-șef, un galician rotofei din 
Muxia, cunoscut pentru faptul că își ungea chelia cu ulei de 
măsline, ca să o facă să lucească, ceruse să se deconecteze 
transformatorul de curent, și, împreună cu acesta, radarul, 
sonarul, radioul și chiar și cuptorul cu microunde, ca să poată 
lucra fără riscuri în măruntaiele navei. Fu primul care observă 
turbulenţa. 

O observă deoarece, chiar în acel moment, era întins pe chila 
vasului Sirena. Își lipise urechea dreaptă de lemn, să vadă dacă 
elicea reacţiona la ajustările pe care le făcea, când auzi acele 
trei bufnituri surde, foarte rapide. Și aproape. Foarte aproape. 

Poc. Poc. Poc. 

Tito, așa se numea bărbatul, nici măcar nu avu timp să 
reacționeze. După impact, văzu un lucru pe care nu reuși să-l 
priceapă: ceva ca o săgeată imensă străbătea podeaua, la 
jumătate de metru distanță, rupând carena în drumul ei și 
deschizând drumul pentru apa care îl udă până la oase. Se 


217 


auzea ca un cearșaf sfâșiat de un cuţit de măcelar. Inginerul 
păli. Dar ruptura continuă să se extindă. Înaintă în zigzag prin 
compartiment, ca un șarpe, fără ca bietul Tito să mai apuce să 
vadă ceva. Spuma mării și forța apei erau atât de impetuoase, 
încât înainte să reușească să se ridice și să se apropie de scara 
care ducea spre punte, Sirena îl trase spre fund, expulzându-l în 
abis ca pe o zdreanţă. 

Zgomotul ajunse la cabină în clipa în care bietul marinar își 
dădea ultima suflare, marea acoperindu-l în întregime. Cei trei 
colegi care beau bere cu căpitanul se legănară, cu scaune cu 
tot, și căzură ca niște păpuși de cârpă. Puțin mai jos, în zona 
cabinelor, unghiul spre care începuse să se încline nava făcu ca 
toate dulapurile să se deschidă, aruncând haine și unelte spre 
pereţii de lemn. Tristân, responsabilul cu reţelele, se împiedică 
de un cufăr, căzu cu faţa la pământ și își fractură gâtul de tocul 
unei uși. Nu simţi nicio durere. Din nefericire, ceilalţi doi tineri 
asupriți de soartă, fraţi și mai puţin norocoși, căzură în 
compartimentul de marfă, unde fură striviţi de paleţii pe care 
urmau să îi folosească pentru a descărca peștii pe care îi 
prinseseră în ziua aceea. 

In total, patru morți și șapte răniţi în șase secunde și 
jumătate. 

Câteva ore mai târziu, Serviciul de Salvamari hotărî să îi 
interneze pe ceilalți marinari de pe Sirena de Lalín în spitalul 
Nuestra Señora de la Esperanza din Santiago, și abia atunci 
aflară și aceștia ce sau cine îi atacase. Și chiar și așa, aflară 
detalii despre accident de la un căpitan din Marină, care îi obligă 
să semneze un contract de confidenţialitate, în cazul în care 
voiau să primească indemnizaţii și o barcă nouă, metalică, din 
partea statului. 

— Ori semnaţi toţi, ori niciunul dintre voi nu primește un 
singur euro, spuse acesta, ca și cum ei ar fi fost vinovaţi de 
ceva. 

Adevărul este că tritonul misterios care îi desfăcuse ca pe o 
cutie de sardele era catargul fotonic secret al unui monstru de o 
sută cincisprezece metri. Un submarin nuclear din noua clasă 
Virginia, numit USS Texas, care primise ordin de la 
Departamentul de Apărare al Statelor Unite să se apropie de 
coastele Vigo, în apele NATO, ca să execute o manevră de 


218 


salvare despre care nici măcar amiralul la comandă nu avea să 
afle toate detaliile. 

Când se întâmplase accidentul, la bordul submarinului Texas 
luminile roșii de alarmă se declanșară doar când se frecară de 
Sirena de Lalin. 

Dar era prea târziu. 

— Este inexplicabil, domnule, spuse responsabilul cu sonarul 
tridimensional de la bordul submarinului, făcându-și cruce. 
Niciun senzor nu a detectat nimic. Probabil că a fost un fel de 
contraatac electronic. 

— Ne va afecta operaţiunea pe uscat? întrebă căpitanul pe un 
ton repezit. 

— Nu, domnule. Se poate debarca chiar și acum, dacă doriți. 
Sistemul de comunicare și bocaporții nu par afectaţi. 

— Excelent, spuse căpitanul încet. Dă ordinul. 

Opt minute mai târziu, echipajul bărcii Sirena de Lalín plutea 
în derivă pe resturile ambarcaţiunii, privind uimiţi cum o parte a 
covertei USS Texas se deschidea, scoțând un zgomot surd, 
lăsând să se vadă o barcă cu motor în care săriră șase oameni 
înarmaţi cu puști de asalt compacte M4A1, lansatoare de 
grenade, căști și viziere electronice. Nici măcar unul dintre 
aceștia nu le aruncă o privire compătimitoare. Urcară rapid în 
vehicul și o luară grăbiţi din loc de-a lungul coastei spaniole, 
lăsând în urma lor înjurături și insulte într-o limbă pe care nuo 
înțelegeau. 


63. 


Artemi Dujok ieși pentru o clipă din naosul bisericii Santa 
Maria a Nova, ca să le dea câteva instrucţiuni bărbaţilor care o 
păzeau pe dinafară. Nu era necesar să înțeleg limba armeană ca 
să îmi imaginez ce le poruncea: să își adune armele, să anunţe 
elicopterul şi să pregătească întoarcerea noastră. Ne 
terminaserăm misiunea în Noia. 

Din fericire, operaţiunea fusese curată, fructuoasă și de scurtă 
durată. Nu deterioraserăm incinta istorică, în afară de forțarea a 
două încuietori care se puteau repara fără probleme, și era clar 
că fusese un exces de zel să care toate acele arme după ei. Mai 


219 


ales având în vedere diagnosticul fatal pe care Dujok i-l pusese 
singurului „inamic” care ar fi putut să ne intercepteze: colonelul 
Allen. 

Știu că va părea ciudat, dar în acel moment m-am simţit 
liniștită pentru prima dată în ultimele câteva ore. Eram epuizată 
din cauza atmosferei tensionate. Drumurile, nervii și faptul că 
nu știam nimic despre Martin mă secătuiseră. lar acum că 
lucrurile începeau să se clarifice, mintea mea începea să 
producă primele endorfine de mulțumire. 

În toiul acelei stări subite de fericire, când l-am auzit pe Dujok 
numindu-se maestru al lui Martin, mi-am amintit de un lucru 
care se petrecuse cu câţiva ani în urmă. La Londra. Tocmai în 
perioada aceea antrenantă de după căsătoria noastră, plină de 
atâtea mărturisiri. Unul dintre puţinele lucruri pe care mi le-a 
povestit Martin despre trecutul lui avea de-a face exact cu ceva 
ce i se întâmplase pe o terasă din nordul Turciei, nu foarte 
îndepărtată de locul înspre care aveam să ne îndreptăm în 
curând. Atunci îl cunoscuse pe sheikh-ul lui, un cuvânt de 
origine arabă care însemna „tutore” sau „înţelept”, și pe care 
doar acum începeam să îl înțeleg. 

Prietenia lor începuse atunci când, pentru prima și singura 
dată, Martin fusese dus împotriva voinţei lui într-un mediu 
inospitalier, și în care își pierduse un coleg de călătorie. Colegul 
lui, obișnuia el să spună, era un tip dur, rezistent, care dispăruse 
în faţa ochilor lui, în timpul unei furtuni pe munte. „Știi tu, îmi 
spuse el, o furtună din-aceea bruscă, ce se produce doar la 
înălțime și care întotdeauna aduce nenorociri”. De fapt, nu a 
știut niciodată cu siguranţă dacă acel coleg al lui chiar murise 
sau nu. „Acea furtună, chérie, nu a fost una normală.” Martin 
mi-a spus că a început dintr-odată; că semănase cu un perete 
gri, aproape solid, care a apărut din fundul pământului și care a 
urcat până în dreptul lor. Soţul meu mi-a descris-o îngrozit. 
Trecuseră mulţi ani de la acel incident, dar încă avea coşmaruri 
cu acea mare de praf și pietre care îi atacase. Era destul să 
povestească despre ea și începea să tremure. În ziua aceea, mi- 
a explicat el, pentru prima dată, lumea a devenit de neînțeles 
pentru el. Ciudată. „Ca furtunile acelea magnetice din filmele 
știinţifico-fantastice”, mi-a spus el. 

Atunci mi-a povestit despre „secretul” lui. 


220 


Mi-a spus cum, în mijlocul acelui haos, niște braţe rigide, ca 
de oțel, l-au ridicat de subsuori și l-au învârtit fără milă. Nu 
văzuse mașinării prin preajmă, nici vreun alt obiect care să 
poată face așa ceva. Și a insistat asupra faptului că nu fusese 
vis sau halucinație. Că reușise să îl vadă pe cel care îl apucase. 
Avea un chip inuman, geometric, cu ochii roșii și lipsit de 
expresie, care îl impulsiona într-un fel să lupte. „Așa cum a păţit 
lacob cu îngerul, îţi amintești?”, a adăugat el. Dar Martin nu mai 
avea forța necesară să se opună. Dezorientat și amorţit, se târî 
până pe marginea unei prăpăstii, încercând să fugă de 
atacatorul lui. Nu reuși. Și, în loc să scape de furtună și de acel 
monstru mecanic, din greșeală, se îndreptă direct spre el. Când 
se răzgândi, era deja prea târziu: intrase într-un fel de peșteră 
electrică. Plutea aiurea, printre scântei și fulgere, care roiau în 
jurul lui. 

Martin se opri acolo cu povestitul. Cred că îl speria gândul de 
a oferi mai multe detalii. Sau poate nu și le amintea. De fapt, ori 
de câte ori am încercat, după prima lui mărturisire, să îl fac să 
mai vorbească despre aceasta, se agăța de fiecare dată de 
aceeași idee. Susţinea că scăpase cu viață datorită factorului 
omniprezent din viaţa lui: John Dee. Este inutil să mai spun că 
era obsedat de acesta. Și acum înțeleg de ce. 

Pe când se afla în vizuina monstrului, probabil în pântecul 
acestuia, un mic detaliu l-a făcut să se gândească la magul din 
Mortlake. Înainte de a-și pierde cunoștința, Martin a fost târât de 
acel vârtej până în vârful unei roci, de care s-a agăţat cu toată 
puterea lui. Atunci a crezut că a văzut, gravat pe ea, un simbol 
care i s-a părut numaidecât cunoscut: 


= 


Faptul că a descoperit acel simbol al lui Dee pe o piatră aflată 
atât de aproape de muntele Ararat l-a ajutat să își amintească 
de o vrajă învățată de la mătușa lui, Sheila. Una dintre formulele 
pe care magul le folosea pentru a invoca furtuni. 

Martin o repetase de atâtea ori, încât, chiar dacă era istovit, 
reușea să își adune forţele necesare ca să o rostească din nou: 

„Dooaip Qaal, zacar, od zamram obelisong”, a recitat el din 
toată inima. 


221 


Cuvintele i-au fost luate de vânt și sufocate, ca și cum nu le-ar 
fi spus niciodată. Pe când se afla pe punctul de a le repeta, ceva 
se schimbă. 

Ca și cum scânteile din jurul lui se îndoiră o clipă de scopul 
lor. 

„Dooaip Qaal, zacar, od zamram obelisong!”, repetă el, 
însuflețit. 

Și apoi încă o dată. 

După a treia repetare, cuvintele lui provocară o reacţie 
perceptibilă. Ca și cum acea formulă, de genul „Sesam, 
deschide-te”, ar fi acţionat un întrerupător și totul s-a terminat, 
la fel ca visele urâte. Doar că, de data aceea, totul fusese real. 
Era rănit, prezenta arsuri de diverse mărimi și abia de mai putea 
respira. Când văzu că acel câmp electric care îl înconjurase 
dispăruse, se prăbuși la pământ. 

Martin îmi povestea uimit cum un bărbat l-a luat, la scurt timp 
după acea întâmplare, și cum l-a îngrijit în casa lui timp de opt 
săptămâni întregi. Omul acela era atât de surprins că un străin 
supraviețuise atacului „Paznicului Pământului”, încât a tras 
concluzia că fusese adus în ţara lui de Providența Divină. „Dacă 
l-ai învins pe monstru, așa cum Ghilgameș i-a învins pe leii din 
oțel, înseamnă că ai sângele puternic”, i-a spus el lui Martin. 

S-a dovedit că bărbatul acela, umil și generos, era chiar cel 
care îl forțase să meargă până acolo. Lipsit de ferocitatea lui 
inițială, dușmanul lui s-a transformat într-o sursă de înțelepciune 
și bunătate. l-a vorbit mult despre acei paznici misterioși și 
despre cum fuseseră lăsaţi acolo, adormiţi, invizibili, ca să 
protejeze o comoară veche. De asemenea, l-a învăţat și cum să 
invoce elementele, și cum să își stăpânească frica. „Cum să fii 
ca Enoh, spunea bărbatul, care a fost luat de vârtej și a reușit, în 
pofida oricărui lucru, să îl înfrângă și să se întoarcă acasă”. 

Martin mi-a vorbit mereu cu afecțiune despre acest bărbat, ca 
și cum ar fi fost un membru al familiei. Îi spunea „sheikh-ul”. 

Tocmai ce mi-am dat seama că celălalt nume al lui era Artemi 
Dujok. 


64. 


Antonio Figueiras ajunse la aeroport chiar pe când avionul cu 
cursă regulată, care îi aducea întăriri pe care nu le solicitase, 
ateriza în Lavacolla. Era neliniștit. Nu pusese geană pe geană 
toată noaptea, iar veștile primite de la armată despre 
ascunzătoarea elicopterului nu erau deloc promițătoare. 
Spuneau că radarele se opriseră de mai multe ori în dimineaţa 
aceea și că nu reușiseră să înregistreze anumite operaţiuni din 
apropiere. 

Acum, se plimba prin terminalul de sosiri, cu un exemplar din 
La Voz de Galicia sub braţ, și îi aștepta pe indivizii respectivi. 
Doi americani care erau interesaţi de caz - alţi doi! - pe care 
comisarul principal îl însărcinase să îi primească personal. 

— Inspectorul Figueiras? 

O voce de femeie îl trezi la realitate. Când se întoarse spre 
aceasta, mai că leșină de surprindere. O fată tânără, brunetă, 
bine proporționată, îmbrăcată cu pantaloni strâmţi și haină 
neagră de la Armani, care ţinea în mână o servietă, îi întindea 
mâna în semn de salut. Și ce mână avea! O palmă fină. Niște 
degete lungi, cu manichiură franțuzească, alunecară precum 
mătasea în mâna lui aspră. 

— Sunt... eu, se bâlbâi el într-o engleză acceptabilă. lar 
dumneavoastră trebuie să fiţi... 

— Ellen Watson, de la Biroul Executiv al președintelui Statelor 
Unite. 

— Biroul președintelui? 

Femeia zâmbi. Știa foarte bine ce efect avea modul în care se 
prezenta. 

— lar acesta este Tom Jenkins, colegul meu, adăugă ea, 
arătând spre un individ blond, rece. Consilier în cadrul Serviciilor 
de Informaţii. Sper să vă înțelegeți bine. Veţi lucra împreună. 

„Serios?” 

După formalităţile de rigoare, Figueiras îi ghidă spre parcare. 
Frumoasa Ellen se pierdu în direcția firmelor de închiriat 
vehicule, de unde își luă o motocicletă de mare putere, 
împreună cu tot echipamentul aferent, în timp ce individul înalt 
care o însoțea rămase lângă el. 

„Ce ghinion!”, înjură el în gând. 


223 


Figueiras se gândi că americanul nu era prea vorbăreț de felul 
lui. Bărbatul se așeză pe scaunul din dreapta al Peugeot-ului 
inspectorului, își puse centura de siguranţă și se limită la a-i 
cere să îl ducă să îl vadă pe colonelul Allen. Își dădu numaidecât 
seama că nu avea să scoată nimic de la el despre caz decât 
dacă îl aborda direct. Și indivizii de felul lui, așa se întâmpla 
mereu când lucra cu serviciile de siguranţă din altă țară, își 
vedeau mereu de interesele lor. Adică, cereau totul și ofereau, 
în schimb, cât mai puţin posibil. 

— Este un caz complicat, așa-i? spuse inspectorul pe un ton 
plictisit, în timp ce străbătea șoseaua îngustă a aeroportului, 
înspre oraș. Se iveau zorii, iar silueta orașului Santiago părea să 
anunţe o zi și mai lipsită de nori decât cea anterioară. În 
noaptea aceasta mi-au murit doi oameni, care păzeau un 
vehicul aerian ce a evadat din piaţa catedralei. Un vehicul... 
străin. Ştiţi ceva despre acest lucru? 

— În acel vehicul au răpit-o pe Julia Álvarez? 

— Cred că da. 

Americanul zâmbi enigmatic, dar nu mai adăugă nimic. 

— Ce vi se pare așa de amuzant, domnule Jenkins? 

— Faptul că astăzi este ziua dumneavoastră norocoasă, 
inspectore, spuse el și își scoase telefonul mobil din buzunar. 
Chiar acum, ceea ce căutaţi dumneavoastră se află staționat 
aproape de aceste coordonate: 42° 47' latitudine nordică. 8° 53' 
longitudine vestică. 

Figueiras ridică din umeri. 

— Nu prea mă pricep la hărți. 

— Nu contează. Corespund unui sat numit Noia, inspectore, 
spuse Jenkins, ca și cum nu ar fi fost interesat să ofere mai 
multe date. Sateliții noștri au localizat-o pe Julia Álvarez acolo. 
Dar nu vă faceți griji. Nu îi vom lăsa să o scoată din ţară. 

— Și cum v-aţi gândit să-i opriţi? Voi sunteţi doar doi... 

Pe chipul slab și palid al lui Jenkins apăru din nou acea 
expresie de autosuficienţă. 

— Incotro credeți că se îndreaptă colega mea cu atâta grabă? 

— Către... Noia? 

Jenkins încuviinţă. 

— Odată ajunsă acolo, dacă va avea nevoie de întăriri, va ști 
cum să le ceară. Putem conta pe dumneavoastră? 

Inspectorul se neliniști și trase de volan. 


224 


— Bărbaţii aceia au asasinat doi polițiști, domnule Jenkins! Ar 
trebui să anunțăm comisariatul și să-i trimitem pe oamenii mei. 
Nu puteţi lăsa o femeie singură să îi înfrunte pe acei indivizi! 

Americanul îl apucă de braț, ţinându-l lipit de volan. 

— Nu vă opriţi din condus, inspectore, și nu încercaţi să faceţi 
vreo prostie, îl mustră el. Este un caz care vă depășește limitele. 
Lăsaţi-ne să acționăm în felul nostru și mă voi ocupa personal să 
vi-i predau dumneavoastră pe asasini. 

— In felul vostru? Figueiras părea prost de-a dreptul. Redresă 
volanul și acceleră din nou. 

— Am mobilizat pentru acest caz mai multe resurse decât vă 
imaginaţi dumneavoastră. Pentru noi, siguranţa Juliei Álvarez și 
a soțului ei este la fel de importantă ca și pentru 
dumneavoastră. M-aţi înţeles? 

— În cazul acesta, domnule Jenkins, voi deveni umbra 
dumneavoastră, spuse bărbatul, eliberându-și mâna și lovind din 
nou volanul, făcu mașina să tremure. Cei doi polițiști care au 
murit mi-erau prieteni. 

— Sunt de partea dumneavoastră, inspectore. Puteţi să 
rămâneţi cu mine cât doriţi, spuse americanul și zâmbi 
flegmatic. Dar acum, dacă sunteţi amabil, mi-ar plăcea să ajung 
să discut cu colonelul Nicholas Allen. Nu vă luaţi ochii de la 
șosea. 

Figueiras își aranjă instinctiv ochelarii și apăsă pe acceleraţie. 

— Prea bine. Vom ajunge în cinci minute, spuse el. 


65. 


Lângă biserica Santa Maria a Nova se întâmpla ceva rău. 

Cu câteva secunde înainte să-și vadă colegul, pe Janos, 
căzând la pământ și rupându-și nasul, Waasfi, tânărul în care 
Artemi Dujok avea foarte mare încredere, simţi ca un curent 
trecându-i pe lângă faţă. Fu o senzaţie aparte, ca și cum aerul ar 
fi fost sfâșiat de un ţânţar cu un motor cu reacție în fund. 

Adrenalina îi crescu: „Trag în noi!” 

Când mai multe bucăți de piatră săriră din pietrele de 
mormânt din marmură care îi protejau spatele, nu mai avu nicio 
îndoială. Erau atacați. 


225 


Pac, pac, pac. 

Alte trei împușcături silențioase se auziră în spatele lui, în 
timp ce un punct roșu de laser sărea de pe un mormânt pe altul. 

Janos se afla la cinci metri de el; îi sângerau faţa și brațul 
stâng și se zvârcolea de durere lângă obiectul pe care armenii îl 
numiseră tot timpul Amrak. „Cutia.” Era un obiect vechi, cam de 
mărimea unei table de șah, pe care toţi juraseră că aveau să o 
apere cu preţul vieții lor. 

Cu câteva minute înainte să intre în Santa Maria a Nova, 
Artemi Dujok le ordonase oamenilor lui să o deschidă în 
apropiere de intrarea în biserică. Dacă piatra pe care o căutau 
se afla în acel loc, cutia ar fi putut să o activeze. Sheikh-ul știa 
că unul dintre turnurile secrete ale clanului său fusese ridicat cu 
mult timp în urmă în acel loc. Pe Finis terrae din lumea antică. Și 
mai știa că războinicii lui vor ști cum să controleze acel flux 
energetic ocult. Trebuiau să deschidă cutia și să o îndrepte spre 
zidul nordic, tocmai sub nișa unui anumit Pedro Alonso de Pont. 
Dar Janos se îndoise de idee. Acesta era un mercenar expert în 
manevrarea substanțelor chimice și bacteriologice, instruit în 
taberele lui Saddam, înainte ca aceștia să descopere că mama 
lui era kurdă și tatăl lui preot yazidit, și se plânse întruna că 
planul lui Dujok era o nebunie. Se temea că, dacă, dintr-un 
motiv sau altul, cutia ar fi explodat sau ar fi început să fiarbă, 
așa cum se întâmplase în seara aceea în Santiago, ar fi nimicit 
tot pe o rază de zece metri. Adică niciunul dintre ei nu ar mai fi 
scăpat cu viaţă de acolo. 

Waasfi îl privi fără urmă de compasiune. Destinul, se gândi el, 
se răzbuna pe faptul că bărbatul păcătos se împotrivise. 

Trase liniștit siguranţa pistolului-mitralieră, adăugându-i armei 
un sofisticat vizor electronic cu infraroșii. Știa că maestrul lui 
făcea în interiorul bisericii ceva important și că succesul lui 
depindea de modul impecabil în care avea să își execute 
misiunea. De aceea, așa cum fusese învățat, își evaluă poziția 
înainte să mângâie măcar trăgaciul. 

Când îl văzu pe Janos târându-se spre un loc sigur, lăsând o 
dâră de sânge în urma lui, știu că acesta nu se va putea apăra. 
Urma apoasă care i se scurgea de sub braț arăta că avea un 
plămân perforat. Din câte se părea, nici Dujok nu îl putea ajuta 
până nu ieșea din biserică. lar Haci, celălalt coleg al lui, se afla, 


226 


la momentul respectiv, în afara câmpului său vizual. Se 
instalase într-un chioșc, lângă intrarea în cimitir. 

Poate că deja era mort. 

Ce altceva ar mai fi putut să meargă prost? 

Ah, da. AmraKk. 

Cu câteva momente înainte de Împuşcături, cutia avusese o 
reacţie ciudată. Fără tragere de inimă, Janos îi desfăcuse 
capacul de plumb, lăsând ca aerul să îi mângâie conţinutul. 
Atunci îi aruncă o privire. Nu reuși să priceapă ce vedea: o 
suprafaţă dură, neagră, plină de noduli și proeminențe, aparent 
unite de urmele unui scris vechi, care nu semăna cu nimic din 
ce văzuse înainte. Ca și cum asta nu ar fi fost destul, când 
obiectul intră în contact cu atmosfera umedă din Noia, începu să 
își schimbe culoarea. „Tăblița” se înroși și demară o secvenţă de 
scârțâituri tânguitoare, care îl descurajară. 

„Ce naiba...?” 

Waasfi îi porunci prin interfon să o depoziteze lângă 
mormântul marcat și să o lase în pace. 

De parcă ar fi putut să o facă! 

Un proiectil de calibrul treizeci îl lovi din spate, doborându-l. 
Impactul fu atât de brutal, încât Janos simţi cum inima i se opri 
preţ de trei secunde, lăsându-l fără răsuflare. 

Atunci Waasfi îl văzu pe agresor alergând prin perimetrul de 
piatră înfrunzit, care înconjura cimitirul. Avea o armă de asalt. 
Părea bine antrenat. Alerga în zigzag, aplicând tehnici evazive 
care îi erau cunoscute. „SEAL?” Armeanul nu își mișcă niciun 
mușchi. Rămase locului ca un copac, încercând să vadă clar 
obiectivul. Din nefericire, când reuși să o facă, intrusul îl văzu și 
el, la rândul lui. 

Nu avu de ales. Waasfi apăsă pe trăgaci și rafala celor șase 
gloanţe pe secundă îl ţintui pe individ de pietrele funerare. Era 
mort. 

Nici măcar nu se bucură. Auzi un alt sunet inconfundabil: 
ghete călcând pietrișul în spatele lui, așa că trase o a doua 
rafală de focuri. Și de această dată, un alt corb înarmat cu 
echipamentul de asalt al Marinei Statelor Unite se prăbuși la 
pământ. 

Doi. 

Adrenalina îi curgea deja prin tot corpul. 


Își aminti brusc de Haci. Chiar dacă atacatorii lui folosiseră 
amortizoare, colegul lui ar fi trebuit să audă măcar 
împușcăturile sale. Locul în care se aflau era ca un amfiteatru 
de beton. Parcela pe care se înălța biserica Santa Maria a Nova 
era înconjurată de case, aproape toate mai înalte decât 
clopotnița acesteia, și care o încinseseră ca într-un clește, fără 
speranţă. O palmă dată în locul acela ar fi răsunat în toate 
părţile. „L-au împușcat. Cu siguranţă”, conchise el. Apoi se 
gândi la altceva. Își aminti că echipele de asalt americane nu 
acționau niciodată în perechi. Aveau nevoie de minim șase 
oameni. 

— Aruncaţi armele și abandonaţi-vă poziţiile cu mâinile sus! 

Când auzi vocea amplificată prin megafon, care vorbea în 
engleză, nu mai avu nicio îndoială. 

— Sunteţi înconjurați! adăugă individul. 

Waasfi se aruncă la pământ, fără să răspundă. Se târî câţiva 
metri spre o cruce veche de piatră și se ascunse după ea. Știa 
ce s-ar putea întâmpla. Dacă reușea să identifice din ce direcţie 
îi vorbeau, poate că avea vreo șansă. 

Văzu un al treilea soldat îndreptându-se spre ușa bisericii 
Santa Maria a Nova, unde se aflau Dujok și Julia Álvarez, care 
încă nu știau ce se întâmpla afară. Sheikh-ul și c/larvăzătoarea 
se ocupau cu altceva. Waasfi nu ezită. Il luă în vizor și, cu o 
singură împușcătură, îi zbură casca, nimerindu-l letal în osul 
parietal al craniului. Când îl văzu căzând pe al treilea om, 
armeanul îi mulțumi lui Dumnezeu și unchiului lui pentru că îl 
aprovizionaseră cu muniţie cu înveliș dur, capabilă să străpungă 
un blindaj de grosime medie. Erau cele mai scumpe gloanţe de 
pe piaţă, dar o asigurare de viaţă prețioasă dacă nu știai cu ce 
inamici aveai să te confrunţi. 

— Predaţi-vă și abandonaţi-vă poziţiile! Ultimul ordin primit se 
confundă cu împușcătura lui precisă. Dacă nu aruncaţi armele, 
vom deschide focul greu... 

„Focul greu?” 

Waasfi își închise ochii pe jumătate. 

„Au artilerie?” 

Nici nu își termină bine a doua întrebare, când cinci proiectile 
se înfipseră furioase la trei centimetri de el, zguduind o parte 
din inscripţia din limba latină. „Trag să ucidă.” Armeanul se 
luptă cu cureaua Uzi-ului lui, acoperită de praf de marmură, dar 


228 


reuși să se arunce la pământ tocmai când o nouă rafală de 
gloanţe reteză piatra de care își sprijinise capul. 

Când căzu pe spate, Waasfi își văzu călăul. 

Era un tip enorm, îmbrăcat în negru, care îl urmărea cu 
indicatorul lui luminos. 

Un alt glonţ lovi pământul lângă genunchiul lui. Apoi un altul. 
Și încă unul. Se afla la mila nenorocitul aceluia cu chipul ascuns 
de o cagulă, iar tipul părea pus pe distracţie. 

— Roagă-te, se auzi ordinul macabru al acestuia. 

— Ce? 

— Roagă-te așa cum știi tu, nenorocitule. 

Waasfi își aminti atunci de Melek Taus, îngerul păzitor al 
clanului lui, și se agăţă de patul armei sale, cel puţin să moară 
ca un erou. Ultimul lui gând se îndreptă către unchiul lui. Omul 
care îl transformase în ceea ce era acum. Sheikh-ul Artemi 
Dujok. 

Dar uriașul nu trase. 

Un proiectil amical străbătu cimitirul dinspre est spre vest. 
Zbură pe deasupra zidului și se împlântă chiar în gâtul 
soldatului. Geamătul pe care îl scoase acesta când îi sfârtecă 
corzile vocale îl impresionă pe Waasfi. 

„Lăudat fie Domnul!” 

Haci, care se târâse din poziţia lui iniţială până la intrarea în 
curtea principală a cimitirului, tocmai îi salvase viața. 

„Patru”, numără Waasfi. 

— Eşti bine? îl auzi pe acesta ţipând din poziţia lui. 

— Sunt bine! 

Războinicul se ridică euforic și îi făcu semn colegului lui să se 
întâlnească lângă zidul nordic al bisericii. Trebuiau să ducă 
Amrak-ul într-o ascunzătoare sigură. Haci, un individ scund, cu 
ochii bulbucaţi și antrenat ani de zile pe frontiera dintre Armenia 
și Turcia, parcurse imediat distanţa care îl separa de obiectivul 
lui. Acolo, Janos încă se chinuia să își revină. Ținea cutia strâns 
în braţe și încerca să se târască spre poarta bisericii. Intins pe 
jos, între mormintele de piatră, încerca să își concentreze 
ultimele forțe în picioare, ca să continue să împingă cutia și să o 
ducă în siguranţă. Încă se temea că avea să explodeze. 

— Este ultima voastră șansă! Armeanul rănit auzi din nou 
vocea metalică amplificată, care se afla în afara câmpului lui 
vizual. De data aceasta însă, i se păru mai îndepărtată. Predati- 


229 


ne emițătorul și vă vom lăsa în viață. Aveţi cinci secunde înainte 
să deschidem focul la discreţie. 

„Emiţătorul?” pufni Janos în sinea lui, epuizat. „Asta înseamnă 
pentru ei cutia asta nenorocită?” 

— Cinci, patru... 

Interlocutorul începuse numărătoarea inversă. 

— Trei... 

Waasfi și Haci se uitau în toată părţile, neliniștiţi, incapabili să 
determine locul din care li se vorbea. 

— Doi... 

Vocea lungi imperceptibil numărătoarea înapoi. Dar nu se 
opri. 

— Unu... 

În clipa următoare, războinicul simţi cum lumea se prăbușește 
peste el. Un mic nor de fum șuieră în spatele lui, în timp ce un 
obiect imens și cald îi trecu pe deasupra capului, pătrunzând în 
interiorul bisericii Santa Maria a Nova. Chiar dacă Janos își 
acoperi din reflex urechile, explozia îi sparse timpanele. „Nu 
voiau cutia?” Janos încă încerca să își revină, când mai multe 
rafale de mitralieră răsunară deasupra lui. Intui că era vorba de 
colegii lui, care cercetau locul. Dar ușurarea lui dură puţin, 
pentru că, pe când încă pipăia cu braţul sănătos locul în care 
voia să ajungă cu Amrak, niște mâini mari îl apucară de subsori 
și îl târâră în biserică. 

— Trebuie să ieșim de aici! îl auzi strigând pe Waasfi. Cât mai 
repede! 


66. 


Avu loc o explozie. 

Apoi, se auzi un zgomot și am simţit un cutremur infernal, 
urmat de un miros de praf și ars. 

A fost ca și cum îngerul Apocalipsei m-ar fi lovit în spate cu 
trompeta lui de aur, trântindu-mă peste calculatorul lui Dujok și 
împingându-mă în sarcofagul lui Juan de Estivadas. 
„Dumnezeule mare!” Preţ de o fracțiune de secundă, am avut 
impresia că eram împinsă de un uragan. Prima dată mă lovi de 


230 


piatră, zdrobindu-mi genunchii, coatele și fruntea, după care am 
căzut la pământ în mijlocul bisericii. 

În urma ultimului impact, am crezut că m-am rupt toată pe 
dinăuntru. Durerea și gustul dulce acrișor al sângelui din gură 
mă făcură să blestem faptul că nu îmi pierdusem cunoștința. A 
fost ciudat. O astfel de lovitură ar fi trebuit să mă scoată din joc, 
dar, în loc să cad în letargie, toate simţurile mi s-au înviorat. 
Unda expansivă mă trezi. Dintr-odată, totul începu să se învârtă 
în jurul meu. Eram întinsă cu faţa în sus, cu hainele toate rupte, 
iar una dintre cizme îmi sărise din picior și se afla la câţiva metri 
distanță. 

Preţ de câteva secunde nu m-am mișcat. Corpul nu mai 
trimitea semnale de urgenţă creierului, care părea să își revină 
încet din uimire. Atunci, un fum dens s-a răspândit prin toată 
biserica. Pluti ameninţător deasupra mea și, înainte să îmi dau 
seama, mă învălui complet. Spirale mari de praf, fum și 
fragmente de siliciu îmi pătrunseră în plămâni, obligându-mă să 
tușesc violent și sporindu-mi durerea. 

— Sunteţi bine, doamnă? 

Artemi Dujok apăru dintr-odată dintre nori, clătinându-se și 
dând din mâini pentru a-i împrăștia. 

— Julia! Răspunde-mi! 

Faţa îi era murdară și părea încordat. Se aplecă să mă 
examineze. Îmi aruncă o privire ca de doctor și, când se 
convinse că nu arătam chiar atât de rău, îmi spuse un lucru pe 
care l-am procesat cu o oarecare întârziere: 

— Trebuie să ieșim de aici. Trase tare de mine. Nu reuși să 
mă ridice. Nu înţelegeţi? 

— Doriţi să... fugim? 

Atunci adăugă: 

— Știu pe unde... Ridicaţi-vă. 

A doua oară reuși să mă pună pe picioare. 

M-am frecat la ochi, încercând în van să scap de fum, în timp 
ce Dujok mă împingea spre peretele de care, cu câteva minute 
în urmă, fusese sprijinit sarcofagul. 

„Ti se va arăta” se sfărâmase în bucăţi. 

Încă eram ameţită. 

— Să mergem! Urmaţi-mă! 

Ştiam deja că nu era nicio ieșire în acea direcţie, că armeanul 
mă trăgea către un perete de piatră de șase metri înălțime, prin 


231 


care era imposibil de trecut. Dar, chiar și așa, l-am urmat. Nu 
mă așteptasem să mă împiedic de un obstacol care aproape mă 
făcu să cad lată. Când am văzut că era unul dintre oamenii lui, 
am început să îmi dau seama de gravitatea situaţiei. Era tipul 
ras în cap. Stătuse tot timpul întins lângă mine, încovrigat, cu o 
rană la coastă, care sângera abundent. 

— Nu vă opriţi! îmi dădu zor Dujok. 

— Și el? 

— Janos știe ce are de făcut. Dumneavoastră fugiţi! 

În timp ce armeanul se pierdea în fumul dinăuntru, creierul 
meu mai avu nevoie de o secundă în plus ca să-și dea seama ce 
se întâmplase: o bombă, sau un fel de artefact exploziv similar, 
explodase în interiorul bisericii și distrusese numeroase plăci de 
pavaj. Probabil că inamicul acela îngrozitor, despre care Artemi 
Dujok nu dorise să îmi vorbească, reușise să ne localizeze. lar 
dezastrul provocat de atacul lui era devastator. Laudas vechi de 
o mie de ani săriseră în aer, umplând de resturi tot naosul. Forța 
exploziei o nimicise chiar și pe cea mai estică dintre ele, una 
foarte veche, ceva mai întunecată decât celelalte, care până 
atunci servise ca bază pentru placa de mormânt a secerătorului. 
Piatra aceea se prăbușise, lăsând să se întrevadă șase sau șapte 
trepte murdare și înguste, care coborau spre subsol. 

La început am crezut că mi se părea. Că era un efect 
secundar al transei. Santa Maria a Nova nu avea criptă. 

Dar mă înșelasem. Armeanul cobora nestingherit scările și îmi 
făcea semne să îl urmez. 

— Aşteptaţi! am spus eu, încercând să scap de praful din ochi. 

L-am urmat pe scările înguste, mulțumindu-l lui Dumnezeu 
pentru acea minune. 

Scările se terminau în fața unui perete care nu prea lăsa loc 
de manevre. Mi-am dat seama că singura ieșire pe care o 
ofereau era un fel de crăpătură, de doar patru sau cinci palme 
înălţime, la baza zidului, pe care Dujok o străbătuse deja. 

— Ce mai așteptați? l-am auzit strigând din cealaltă parte. 

M-am gândit să nu îi îndeplinesc ordinele, apoi am auzit pași 
în urma mea. Pași fermi. De soldat. Se auzeau la nivelul 
principal al bisericii. Dacă era unul dintre cei care atacaseră 
biserica, sau vreunul dintre hoţii de pietre despre care mă 
avertizase Martin, cel mai bine era să îl urmez pe armean. 


M-am aruncat în tunel chiar când la nivelul superior se auzi un 
alt rând de Împuşcături. 

„Dumnezeule mare! Janos!” 

Cu inima cât un purice, sigură că tocmai îl uciseseră pe Janos, 
parcursul meu prin infern se dovedi a fi scurt. Tunelul, sau mai 
degrabă rămășițele unui vechi drenaj, se termina la aproximativ 
treizeci de metri distanţă în direcţia vestică, chiar sub strada 
Escultor Ferreiro, și se unea cu altele mai ample, care făceau cu 
siguranţă parte din canalizarea orașului. Lumina săracă a zilei, 
care pătrundea prin una dintre crăpăturile din tavan, mă ajută 
să îmi dau seama unde mă aflam: acea cloacă din piatră 
sculptată, foarte veche, duhnea a urină și a ouă stricate, dar ne 
îndepărta de biserică. 

— Ce s-a întâmplat? i-am strigat eu lui Dujok, ridicându-mă în 
picioare și scuturându-mi hainele, căutând în zadar cizma pe 
care o pierdusem. Efectele „călătoriei” pe care o făcusem încă 
nu dispăruseră de tot. Aveam o senzaţie neplăcută de ameţeală 
și gol în stomac și impresia că urma să mă prăbușesc în orice 
moment. 

— Ne-au găsit, spuse el foarte serios. 

— Colonelul Allen? 

— Sau oamenii lui. Ce mai contează? mormăi el, trăgând de 
mine. Problema este că vin după dumneavoastră... Și după 
aceasta. _ 

Armeanul ţinea piatra mea în mâna stângă. Incă se vedeau 
semnalele luminoase din interiorul ei. Rămășițe ale unei energii 
care nu voia să se consume. 

— Spuneţi-mi un singur lucru... Am înghiţit în sec, blocată din 
cauza a ceea ce vedeam. Il vom găsi, așa-i? 

— Pe Martin? Bineînţeles! Acum știm unde se află. La un pas 
de Ararat. Imi pare rău că nu am timp să vă explic mai bine, dar 
trebuie să plecăm de aici cât mai repede. 

— Nu... Nu puteţi să mă lăsaţi așa, domnule Dujok! Nici măcar 
nu știu dacă dumneavoastră aţi făcut sau nu acel nenorocit de 
„apel” folosind piatra! Eram surprinsă că strigasem acea 
nebunie, urmându-l pe jumătate desculţă, pe un pavaj lipicios și 
alunecos. 

— Tăceţi și continuaţi să mergeţi, doamnă Faber. 

Ce proastă am fost! In loc să îmi plec capul și să îmi adun 
forțele ca să-l urmez, am simţit un val necontrolat de panică 


233 


punând stăpânire pe mine. Am reușit să fac trei pași, chiar 
patru, înainte ca inima să mi-o ia razna. Eram isterică. Chiar 
tahicardică. Incapabilă să gândesc cu calm și aproape pe 
punctul de a vomita din cauza neliniștii. 

— Să tac? am spus eu, ridicând tonul mult peste al lui, și 
făcând ecoul să răsune în cloaca din fața noastră. Mai exact, 
cum propuneţi să tac? Aproape că ne-au omorât din cauza 
dumneavoastră! Nu ați văzut? Aproape că ne-au omorât! 

— Tacă-ţi gura. 

— Nu vreau! i-am întors-o eu scurt. 

Dujok mă strânse de mână până începu să mă doară, dar nu 
se opri. 

— Nu vă daţi seama că ne urmăresc? 

— Vreau să plec de aici! M-am răsucit pe picioare, scuturând 
din braţul liber. Lăsaţi-mă să ies! 

— Nu vă opriţi! mă îndemnă el. 

— Nici să nu vă... 

Atunci, aproape pe pipăite, fără să îmi dau seama ce făceam, 
m-am desprins de el chiar pe marginea unei mici rampe 
descendente, făcându-l să își piardă echilibrul. Ținând încă 
piatra în mână, armeanul făcu o mișcare ciudată ca să nu cadă 
lat în canalul de apă care curgea pe la picioarele noastre. Cu 
toate acestea, căzu în genunchi pe pavaj. 

Se auzi o bufnitură seacă. Arma lui se lovi de pământ și 
alunecă, atârnând în jos. 

Pentru o clipă, ochii îi străluciră de furie. 

O furie incandescentă, subită, care mă făcu să înlemnesc. 

Preţ de câteva secunde, Artemi Dujok mă privi cu o expresie 
feroce, ca și cum ar fi vrut să îmi smulgă capul. Totuși, împotriva 
oricărei logici, în timp ce se ridica pe picioare și își freca 
genunchii, acea expresie dispăru. M-am înfiorat. Ghidul meu își 
ridică chipul cu mustăţi mari, blocându-și orice mișcare, ca un 
câine de vânătoare care simte prada în apropiere. 

— V-aţi dat seama? șopti el. 

Prudenţa lui mă dezorientă. Nu știam ce să spun. 

— Nu observați? insistă el, privind spre tronsonul de galerie 
pe care tocmai îl lăsaserăm în urma noastră. Nu se aude nimic! 

— Nimic... am repetat eu. 

— Nu ne mai urmăresc. 


234 


Armeanul avea dreptate. Am așteptat muţi ca vreun zgomot 
să dea de gol prezenţa atacatorilor noștri. In schimb, se auzea 
doar murmurul lin al apelor, care spălau locul pe unde călcam, 
dar acele optzeci sau nouăzeci de secunde de tăcere avură un 
efect benefic pentru amândoi. Calmul și răcoarea din acel loc 
reușiră să ne liniștească. Cu toate că mă durea mâna și inima 
încă îmi bătea nebunește, respiraţia începuse să îmi revină la 
normal, iar mușchii începură să mi se fortifice din nou. Dintr- 
odată, presimţirăm o ameninţare îndepărtată. 

— Trebuie să ieșim de aici... spuse Dujok, deja în picioare. 

Am respirat adânc. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, doamnă Faber. Totul va fi bine. 

Foarte departe, deasupra bolților de piatră care ne acopereau, 
mai mult ca sigur dincolo de biserica Santa Maria a Nova, se 
auziră mai multe sirene, care mă convinseră să o iau din loc. 

— Să vă spun ceva, zise Dujok împăciuitor, în timp ce se puse 
în mișcare, mult mai liniștit. Aţi făcut lucrarea lui lacob. 

— A lui lacob? Care lacob? 

Armeanul zâmbi. 

— Patriarhul biblic, doamnă. lacob a fost un bărbat cu o viață 
surprinzătoare. A cumpărat dreptul de întâi născut din familia lui 
de la fratele său, Esau. S-a luptat cu un înger în carne și oase, 
pe care a reușit să îl rănească la un picior. Dar, mai presus de 
toate, a rămas în istorie pentru că, datorită unei pietre ca aceea 
pe care o aveţi dumneavoastră, a avut o viziune extraordinară 
în drum spre Pământul Făgăduinţei. 

— Cu o adamantă? În timp ce mă străduiam să nu rămân în 
urmă, mă întrebam de fapt cum de putea să se gândească la 
Biblie într-un astfel de moment. 

— Într-o zi a adormit pe ea și a rămas uimit de visul pe care l- 
a avut, continuă el. Brusc, cerurile s-au deschis și lacob, 
surprins, a văzut o scară de foc înălțându-se la câţiva pași de el. 
Puțin mai târziu, o mulțime de creaturi începură să urce și să 
coboare pe ea, fără să îl bage în seamă. Fără să știe prea bine 
cum, lacob reușise să îi atragă pe Mesagerii lui Dumnezeu și, cu 
ajutorul pietrei, să le deschidă o cale prin care să coboare pe 
Pământ. 

— Ce încercaţi să îmi spuneţi, domnule Dujok? Am respirat 
adânc. Că la fel aţi făcut și dumneavoastră cu ajutorul 
adamantei mele? Aţi deschis o scară către Cer? 


235 


Artemi Dujok zâmbi pentru prima dată după mult timp: 

— Dumneavoastră aţi spus-o. Nu eu. 

Un zgomot îndepărtat, brusc, ca și cum s-ar fi prăbușit un zid 
al bisericii pe care tocmai o lăsasem în urma noastră, ne făcu să 
grăbim pasul. 

— Și cine vă așteptați să coboare pe ea? 

— Îngeri. Fiinţe de lumină. Mesagerii despre care vorbesc 
toate religiile, doamnă Faber. Când vor ajunge aici, ne vor ajuta 
să înfrângem apocalipsa cu care ne vom confrunta. 

— Chiar credeţi asta? 

— Nu sunt singurul care o crede, doamnă. Mă trase de braț, 
conducându-mă spre o lumină aflată la câţiva metri în stânga 
noastră, la sfârșitul unei răscruci de galerii. Și Martin crede. 

M-am abținut o secundă înainte să mai spun ceva. Nu știam 
dacă să o fac sau nu, dar mi-am făcut curaj să întreb: 

— Dacă tot veni vorba, încă nu v-am întrebat dacă știți de ce 
l-au răpit... 

Dujok nu ezită. 

— Din același motiv pentru care ne urmăresc și pe noi, 
doamnă. Vor să pună mâna pe pietrele lui, ca să deschidă acel 
portal invizibil despre care vorbesc toate religiile de pe planetă, 
cel care există între lumea cealaltă și lumea noastră, fiind astfel 
primii care să poată vorbi cu Dumnezeu. Și, pe cât posibil, 
singurii. 

— Și pietrele le sunt de ajuns? 

— Nu. Au nevoie și de tăblița care le face să funcţioneze. 

Armeanul se opri lângă o scară ruginită, care ducea spre 
tavanul tunelului. La capătul acesteia era o gaură perfect 
rotundă, prin care zărea profilul inconfundabil al lui Waasfi. 
Probabil că ne aștepta de ceva timp. 

— Tăbliță? Ce tăbliță? 

— Urcaţi. Repede, porunci el. Le voi spune oamenilor mei să 
v-o arate. Astăzi v-aţi câștigat dreptul de a o vedea. 


67. 


Ușa salonului 616, de la etajul de terapie intensivă al 
spitalului Nuestra Señora de la Esperanza, se deschise pe 


236 


neașteptate. Nicholas Allen aștepta înfometat să i se servească 
micul dejun, așa că, auzind ușa, se ridică în șezut, însufleţit. 
Ceea ce văzu însă îi tăie pofta de mâncare. „lar tipul ăsta”, se 
gândi el, încruntându-se când îl recunoscu pe Antonio Figueiras, 
care venea, cu gândul aiurea, spre patul lui, însoţit de un alt 
bărbat pe care nu îl mai văzuse până atunci. Ambii păreau 
hotărâți să vorbească cu el, dar sentimentul de situaţie urgentă 
părea mai evident la necunoscutul acela. 

— Mister Allen... începu într-o engleză de mâna a doua 
inspectorul, cu fața scheletică și haina făcută praf, un 
compatriot al dumneavoastră a venit să vă viziteze. 

Colonelul, cu perfuzia încă pusă, se uită spre noul venit. 

— Dacă e de la pompele funebre, spuse el încet, zi-i că voi 
scăpa cu viaţă. Va trebui să își caute alt client. 

Tom Jenkins strânse din dinţi, simulând un zâmbet. 

— Excelent. Mă bucur că v-aţi păstrat simţul umorului, 
colonele, zise el. Inseamnă că vă veţi recupera rapid. 

— Nu vă cunosc. 

— Lucrez la Biroul Președintelui Statelor Unite. Am venit să vă 
cer ceva în numele lui. 

— Ah? Biroul Președintelui? spuse colonelul încet. V-aţi mișcat 
rapid... 

— Să vă explic ceva, colonele: la ambasada din Madrid m-au 
informat că dumneavoastră și Julia Alvarez aţi fost atacați, cu 
aproximativ opt ore în urmă, cu un fel de armă 
electromagnetică. Puteţi confirma? Este adevărat? 

Allen îl privi pe individ fără să își ascundă neîncrederea. 
Suferise acel „accident” în timpul unei misiuni secrete și trebuia 
să cântărească în ce măsură le putea povesti anumite lucruri 
unor necunoscuți. 

— Cine v-a spus asta? 

— Responsabilul cu serviciile de informaţii din cadrul 
ambasadei, Richard Hale. 

— Ah, da. Rick. Se relaxă puţin. Presupun că directorul Owen 
v-a pus la curent în ceea ce privește cazul meu. 

Tom observă surprinderea de pe chipul inspectorului 
Figueiras. Cunoștinţele lui limitate de limba engleză nu îi 
permiteau să priceapă detaliile conversaţiei, dar își dădea totuși 
seama de importanţa celor discutate. Figueiras încă nu făcuse 
legătura dintre căderile de curent din noaptea anterioară și 


237 


prezența unui puternic emiţător de unde electromagnetice în 
centrul orașului Santiago. Nu știa foarte bine la ce se refereau, 
dar intuia ceva. 

— Spuneţi-mi, colonele, continuă Jenkins, știți cumva cine ar fi 
putut să vă atace? 

— Bineînţeles că da. Deja i-am spus șefului Owen. Dar dacă 
doriți să aflați mai multe... tuși el... va trebui să așteptați până 
îmi voi redacta raportul final. 

— Un raport pentru Proiectul Elijah pe care nu ne vor lăsa 
niciodată să îl vedem, corect? 

Allen nu răspunse. 

— Să vă explic ceva: trebuie să o găsim urgent pe femeia 
care era cu dumneavoastră azi-noapte, colonele, i-o întoarse 
Jenkins. Nu putem să ne pierdem timpul cu treburi birocratice. 

— Urgent? Și de ce are nevoie președintele de ea? 

Tom se aplecă deasupra lui, șoptindu-i ceva la ureche, care 
aproape că îl facu pe Figueiras să tresară, când reuși să audă. 

— Știţi prea bine de ce. Are nevoie de piatra ei. Președintele 
dorește să deţină controlul total asupra acestei situații. Și 
imediat. 

Reacţia lui Allen la acea mărturisire fu chiar mai explicită 
decât a lui Figueiras. Oboseala îi dispăru dintr-odată și se 
retrase între pernele lui, cu ochii larg deschişi. 

— Nu știu ce informații deţineţi despre Elijah, protestă el, dar 
proiectul respectiv are prioritate maximă. Nu puteţi să mă 
obligaţi să vă spun ceva fără acordul superiorului meu. Nimic! 
Aţi înţeles? 

Tom îl privi nemilos. 

— Nu contează ce spuneţi acum, colonele. Veţi colabora... 

Consilierul președintelui îl privi pe Figueiras, care se uita la ei 
cu ochii cât cepele. Când Jenkins menţionase o „piatră”, stone, 
își aduse aminte de discuţia cu bijutierul Muñiz. 

— ... Faceţi cum vreți, continuă Jenkins. O vom găsi pe femeie 
folosindu-ne de mijloacele noastre, iar dumneavoastră și șefii 
dumneavoastră veţi fi ca acei inși lipsiți de patriotism, care 
ignoră ordinele directe ale președintelui lor. Gândiţi-vă la asta. 

Nick Allen se mișcă în pat, încurcat. 

— Pot... să vă pun o întrebare, colonele? întrebă spaniolul 
ezitant. 


238 


Antonio Figueiras simţea că acum era șansa lui de a afla mai 
multe despre acea încurcătură. Allen îl privi cu dezgust. 

— Iniţialele TBC vă spun ceva? Ce știți despre The Betilum 
Company? spuse el, încercând să rostească numele cât mai 
corect posibil. 

Întrebarea îl surprinse pe Tom Jenkins mai mult decât pe 
militar. 

— Unde naiba aţi auzit...? 

— Răspundeţi-mi, vă rog, insistă inspectorul. 

Colonelul îl privi nedumerit. 

— Este o companie care face parte din proiectul Agenţiei 
pentru care lucrez, inspectore. Înţelegeţi că nu vă pot spune 
nimic despre ea. Este o informaţie secretă. 

— Și știți cumva de ce compania respectivă a cumpărat ediţii 
princeps din manuscrisele unui anume... - fără să se lase 
intimidat, Figueiras aruncă o privire peste carnetelul lui - John 
Dee? 

Militarul se simţi încolţit. Nu era ușor să găsești indicii cu 
privire la asta. Dee - o știau toţi din componenţa Proiectului 
Elijah - era obsesia lui Martin Faber. Și a tatălui acestuia. 
Climatologul se aflase sub controlul tatălui lui, până când ambii 
plecaseră din NSA și Agenţia preluase conducerea proiectului, 
oferindu-i colonelului Allen partea operativă. De fapt, ultimele lui 
mișcări fuseseră să achiziţioneze tratate de magie legate de 
acel mag elisabetan, ca să încerce să înțeleagă ce anume îi 
interesa pe cei doi bărbaţi Faber la acel personaj. 

— Trebuia... începu Nick ezitant, am vrut să descifrăm un 
semn pe care l-am văzut în niște fotografii vechi. Intr-un 
material secret despre care nu vă pot spune nimic. 

— Fotografii? interveni Tom din senin. La Madrid ne-au vorbit 
despre niște imagini vechi cu muntele Ararat, pe care Martin 
Faber le-a solicitat celor de la CIA înainte de a demisiona. 
Despre ele este vorba? 

— Posibil, mormăi colonelul fără chef. Chiar dacă încercase să 
îi ofere lui Figueiras o pistă falsă, individul de la Biroul 
Președintelui îi zădărnicise strategia. 

— Posibil, spuneți dumneavoastră? 

— Și simbolul pe care îl investigaţi? insistă Figueiras mai 
însuflețit, întinzându-i carneţelul. Semăna cu acesta? 


239 


Nicholas Allen se aplecă deasupra paginii mâzgălite, evident 
dezgustat. Când recunoscu simbolul, se încruntă. Smulse 
carnețelul din mâinile polițistului, întrebându-se cât de multe le 
putea spune. Desenul acela apărea, într-adevăr, pe coperta unei 
cărţi scrise de John Dee, tipărită în 1564. Nu era un secret. lar 
Figueiras, cu siguranţă, o știa deja. 

— Da, încuviinţă el, înapoindu-i numaidecât desenul. 

— Și ce legătură are cu pietrele, colonele? îl întrerupse 
americanul. Figueiras îl privi enervat. El fusese suficient de bine 
crescut să nu intervină în interogatoriul lui. 

Dar Allen se întoarse spre fereastra din camera lui, încercând 
să îi evite pe amândoi. 

— Știţi ce? Nu contează dacă nu vorbiţi acum, colonele, 
adăugă Tom Jenkins, punându-i o mână pe picior. O veţi face în 
curând. Știm unde se găsesc cele două pietre în acest moment. 
Sateliții noștri le-au localizat. Și știm și încotro se îndreaptă Julia 
Álvarez și răpitorii ei. Și să vă mai spun ceva: vă voi ruga să mă 
însoțiți. Vom merge în Turcia. Acum. 

— În Turcia? spuse colonelul Allen, întorcându-se spre Jenkins. 
Sunt spitalizat! 

— Și eu aș putea să vă însoțesc, sugeră Figueiras 
entuziasmat, dar Jenkins evită răspunsul, adresându-i-se din nou 
colonelului. 

— Dumneavoastră aţi mai fost în locul unde se vor întâlni cele 
două pietre, vorbiţi limba și îi cunoașteţi pe ambii dispăruţi. Vă 
cer să îl ajutaţi pe președintele ţării dumneavoastră. 

— Și dacă refuz? 

— Dacă nu mă însoţiţi, colonele, mă voi ocupa personal să nu 
mai ieșiți din spital... niciodată. 


68. 


— Ce este mai exact acea tăbliță? 


240 


Waasfi zâmbi, făcând ca șarpele pe care îl avea tatuat pe 
obraz să se încolăcească de parcă ar fi fost speriat. Nu cred că a 
înţeles vreun cuvânt din ce îi spusesem, dar deduse din 
atitudinea mea că mă refeream la relicva pe care o proteja în 
geanta de nailon. Explozia nu îl afectase aproape deloc. Hainele 
nu îi erau nici rupte, nici arse, și arăta destul de acceptabil. 

— Tă-bli-ţă? repetă el, uitându-se la înfățișarea mea 
neîngrijită și arătând apoi spre comoara lui. Amrak? 

Am încuviințat. 

— Este o relicvă de pe vremea lui John Dee, doamnă Faber, 
interveni Dujok în spatele meu. De fapt, el o numea masă de 
invocare. 

În timp ce sheikh-ul Dujok ieșea de sub pământ și își scutura 
praful de pe haine și ghete, băiatul cu tatuaj în formă de șarpe 
mă lăsă să arunc o privire. 

La început am crezut că geanta era goală. Fundul îi era de 
culoare închisă, zgrunţuros, și nu m-am gândit nici măcar o clipă 
că „aceea” era faimoasa relicvă a lui Dee. Dar, când m-am uitat 
mai bine, și deoarece lumina zilei devenea tot mai puternică, 
mi-am dat seama că mă înșelasem. Bineînţeles că era ceva 
acolo. Era un pătrat de culoarea cărbunelui, cu o inscripţie fină. 
Era foarte deteriorat din cauza trecerii timpului. Era acoperit de 
crăpături și proeminențe și de niște desene distorsionate, sau 
poate un fel de scris, foarte ciudate. 

— După dispariţia Chivotului Legământului, cu aproape o mie 
de ani înainte să se nască Hristos, Dumnezeu nu a mai dat 
instrucţiuni referitoare la construirea unui alt artefact sacru, 
până când l-a proiectat pe cel la care vă uitaţi acum. 

Dujok se apropiase de noi liniștit, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic și avea situaţia sub control. 

— lar dumneavoastră credeţi că Dumnezeu a fost Cel care...? 

— A fost arhanghelul Uriel, zâmbi el. Sau cel puţin așa a spus 
John Dee în cartea lui, De Heptarchia Mystica. Uriel i s-a arătat 
sub forma unei creaturi cu un cap strălucitor ca Soarele, părul 
lung, cu o frânghie legată de-a lungul corpului și o lumină 
orbitoare în mâna stângă. l-a înmânat niște pietre cu care putea 
să facă invocări, apoi i-a dat indicaţii ca să construiască această 
tăbliță sau masă de invocare. 

— Asta ați dezgropat în Biddlestone, corect? 


241 


— Așa este. Obiectul pe care Martin l-a descoperit și-a vrut să 
îl activeze în ziua nunţii lui. De atunci a dat constant semne de 
viaţă. 

— Cum ar fi? 

— De exemplu, își menţine o temperatură constantă de 
optsprezece grade Celsius. Nicio altă piatră nu face acest lucru. 

— Nu pare a fi un detaliu important. 

— Toate detaliile sunt importante. 

— Atunci, știți de ce i-au oferit-o îngerii lui Dee? 

Armeanul se apropie de mine cu un gest de superioritate. 

— Este o întrebare bună. Martin și cu mine ne-am întrebat 
adesea și, în cele din urmă, am ajuns la o concluzie ușor 
șocantă. Să vă explic ceva: Dee și-a petrecut ultimii ani din viaţă 
obsedat de ceea ce el numea Cartea Naturii. Credea că întregul 
Univers putea fi citit, la fel ca o carte de magie. Credea inclusiv 
că putea fi manipulat în voie, dacă se cunoșteau cuvintele 
potrivite care să fie intercalate pe ici, pe colo, dacă se cunoștea 
foarte bine limba în care a fost scrisă Facerea. Problema este că 
îngerii care l-au vizitat păreau foarte neliniștiţi când i-au 
încredințat tăblița. Dintr-un motiv sau altul, era necesar ca Dee 
să reușească să înțeleagă, o dată pentru totdeauna, acel limbaj, 
acea „cabală” care să îi permită să modifice lucrarea lui 
Dumnezeu. Probabil că a fost ca și când ar fi încercat să-l învețe 
genetică pe un copil de unsprezece ani. Au eșuat. Atunci l-au 
amenințat că urmau schimbări climatice îngrozitoare, dezastre 
fără egal, dacă nu reușea să înveţe să folosească tăblița și limba 
care o activa... Dar Dee a murit fără să reușească. 

— Și dezastrele? 

— S-au produs, doamnă, oftă armeanul. S-au produs. 

— Serios? 

— La câţiva ani după moartea lui, prin 1650, Europa a trăit 
una dintre cele mai rele perioade privind mediul înconjurător din 
ultimele nouă mii de ani. Temperaturile au scăzut atât de mult, 
încât s-au pierdut recolte întregi. Mii de familii au murit de 
foame, boli și frig. lar astăzi știm de ce. Totul a fost din vina 
Soarelui, adăugă el. Activitatea magnetică a Astrului Rege a 
atins cote istorice minime. În cărţile de astronomie, acei ani sunt 
cunoscuți sub denumirea de „minimumul lui Maunder”, iar 
efectele lor îngrozitoare au continuat până în secolul al XVIII-lea. 


242 


Cred că despre aceasta au vrut îngerii să îl avertizeze pe Dee, 
iar el nu a știut cum să interpreteze datele. 

— Și dumneavoastră? Credeţi că știți să o faceţi mai bine ca 
el? 

— Păi... zâmbi armeanul. Dacă acele creaturi ar comunica din 
nou prin intermediul pietrelor, sunt sigur că ne-am descurca 
mult mai bine. Spre deosebire de ce se întâmpla în epoca lui 
Dee, sau a lui Moise, civilizația noastră dispune deja de un 
limbaj științific și am putea interpreta mult mai riguros 
avertismentele lor. De aceea pietrele trebuie să fie sub controlul 
nostru, nu în mâinile celor care doresc să speculeze pe baza lor 
și să profite de comunicarea cu îngerii pentru cine știe ce 
scopuri obscure. 

— Să înțeleg că nu faceţi asta din credinţă sau din dorinţa de 
putere? 

— Noi nu, doamnă. O facem doar pentru a supravieţui. Am 
înţeles că îngerii vorbesc doar prin intermediul tăbliţei și al 
pietrelor, când au ceva foarte important de anunţat. Acest 
moment se numără printre ele. Sunt sigur de asta. 


69. 


Când Cadillacul blindat al președintelui Statelor Unite intră în 
parcarea Casei Albe, razele argintii ale unei luni pline gri, 
superbe, se revărsau peste principalele monumente din Mall. 
Umbra obeliscului construit în amintirea lui George Washington 
începea să se îndrepte, ca o suliță ascuţită, către grădinile 
reședinței oficiale. Castle îl consideră un semn rău. În această 
stare de spirit intră în Biroul Oval, gândindu-se ce ar face dacă 
oamenii lui Owen le-ar fi luat-o înainte observatorilor lui din 
Spania și ar fi reușit să pună mâna pe piatra care a creat 
alteraţiile detectate de NRO. Oare putea avea încredere în ce-i 
spunea directorul Agenţiei Naţionale de Securitate? Și cui i-ar fi 
putut vorbi despre îndoielile lui, ţinând cont că jurase să nu se 
folosească de informaţiile cu privire la Proiectul Elijah? 

Nu se mai simţise niciodată atât de singur ca acum. 

Mai ales acum. 


243 


Era sigur că nici măcar vicepreședintele sau vreun alt 
membru al echipei lui nu ar fi înţeles de ce și-ar fi petrecut un 
minut măcar din timpul lui ca să își satisfacă ceea ce, din afară, 
s-ar fi putut interpreta, în mod eronat, drept o curiozitate 
personală. Dar nu era așa. 

„Măcar Proiectul Elijah există”, se gândi el. 

Și, cu o infinită nostalgie, se gândi imediat la altceva: „Tata a 
avut dreptate”. 

Aproape uitase de cina care urmase acelei primiri a indienilor 
hopi în Capitoliul din Santa Fe. Memoria funcţiona într-un mod 
ciudat. O notă muzicală, un miros sau o savoare puteau să îl 
transporte în timp, amintindu-i lucruri la care nu se mai gândise 
de zeci de ani. De această dată, stimulul fu un cuvânt. Un 
substantiv propriu, mai exact. Chester Arthur. Ultima dată când 
auzise vorbindu-se despre el fusese chiar din gura indienilor 
hopi. Și chiar dacă nu își amintea foarte bine toate detaliile 
conversațţiei, își aminti ideile principale. Ursul Alb, un individ 
bine făcut, cu privire de felină și faţa brăzdată de riduri 
profunde, produse de o viaţă plină de decizii dificile, repetase de 
mai multe ori că, în 1882, Arthur semnase ordinul executiv prin 
care predecesorii lui primiseră cele două milioane și jumătate de 
acri de pământ, în inima Arizonei, care astăzi formau o 
rezervaţie impresionantă. „Dar a fost un cadou otrăvit, mormăi 
acesta. Până la momentul respectiv, toată lumea îmi 
persecutase tribul: coloniștii ne urau, iar misionarii catolici nu 
încetau să facă presiuni asupra noastră ca să ne convertim la 
religia lor. Promisiunea unui pământ propriu, independent, parcă 
ne-a picat din cer.” „Și în ce constă otrava?” spuse Castle, 
ridicând din umeri. Știa că președintele Arthur fusese un bărbat 
sensibil față de minoritățile etnice, care dorise să îi scoată pe 
americanii nativi din New Mexico și din Nevada și să îi reașeze 
într-o zonă neutră, ferită de atacuri. Dar Ursul Alb nu acceptă 
acel punct de vedere. 

Bătrânul șef indian avea optzeci și cinci de ani în ziua aceea 
când Castle vizitase Santa Fe și o poveste pe care voia ca, 
înainte să moară, să o povestească unui om alb influent. Castle 
a fost cel ales. 

— Să vă spun ceva, domnule guvernator, zise acesta. Mă 
emoţionează eforturile pe care le fac politicienii ca să își 
protejeze votanții. 


244 


— De ce spuneţi asta? Nu v-a plăcut recepţia? 

— Oh, ba da, zâmbi el. Nu mă refeream la aceasta. Mă 
gândeam că, dacă aţi ști ce spun strămoșii noștri despre soarta 
la care ar trebui să se aștepte Omenirea, poate că nu v-aţi fi 
deranjat atât de mult și aţi fi petrecut mai mult timp cu familia. 

— Vreţi să mă pensionez deja? spuse Castle în glumă. 

— Nu. Vreau să vă pregătiţi. Profeţiile o spun foarte clar. 

— Profeţiile? Ale poporului dumneavoastră? Castle lăsă la o 
parte cafeaua. Și ce spun, mai exact? 

— Că ne aflăm pe calea finală a celei de-a patra lumi, 
domnule guvernator. Că noi, sau poate copiii noștri, vom fi 
martorii dispariţiei acestei civilizaţii. 

— A patra lume? Eu cunosc una singură... 

Bătrânul zâmbi cu bunăvoință. 

— Despre primele două știm foarte puţine lucruri, domnule. 
Pe atunci, omul nu exista încă și nu a văzut erupțiile și 
alunecările de teren care au încheiat primul ciclu al planetei. Și, 
din fericire, nu a trecut nici prin ghețurile celui de-al doilea. Dar 
despre al treilea am învăţat multe... Prin acela am trecut și noi. 

— Serios? 

— A treia lume a fost distrusă de o mare inundație. 

— Ah! Potopul Universal! 

Bătrânul încuviinţă. 

— Voi, creștinii, îl numiţi așa. Cu toate că întotdeauna uitaţi ce 
s-a întâmplat înainte de catastrofă. Noi, indienii hopi, nu am 
uitat. Bătrânii noștri încă pronunţă numele capitalei vechii lumi. 
Washingtonul din acea perioadă se numea Kasskara, domnule 
guvernator. A fost construit pe un teren în mijlocul oceanului, 
care a fost inundat odată cu creșterea apelor. 

— Cunosc și acest mit. 

— Toţi îl cunoașteţi, îl întrerupse bătrânul. Întrebarea este 
dacă credeţi în el? 

Ursul Alb își continuă povestea: 

— Locuitorii din Kasskara au fost ultimii care au cunoscut 
privilegiul de a-i vedea pe zeii antici, de a-i atinge și de a vorbi 
cu ei. Ei îi numeau Katchinas, „preaînalţii și respectații înţelepţi”, 
de la care au primit cunoștințe vaste. Timp de milenii întregi, ei 
au fost adevărații stăpâni ai Pământului. Dispuneau de mașinării 
zburătoare; erau capabili să comunice la distanţă, să provoace 
ploaie sau secetă, ba chiar să distrugă o ţară într-o singură 


245 


noapte. Când președintele Arthur a aflat de existenţa lor și a 
văzut că acea Kasskara semăna mult cu Atlantida, și-a dat 
seama că indienii hopi dispuneau de cunoștințe care îl interesau 
și ne-a propus să le dăm la schimb pentru dreptul de proprietate 
asupra pământurilor noastre. De aceea am spus că acel dar era 
otrăvit, domnule guvernator. 

Ursul Alb ignoră expresia incredulă de pe chipul lui Castle și al 
soţiei lui. Dacă ar fi știut atunci de fascinația lui Chester Arthur 
pentru Atlantida și „marele secret”, l-ar fi ascultat cu mai multă 
atenție. 

— In pofida progreselor făcute, a științei și tehnologiei 
incredibile de care dispuneau, continuă indianul hopi, katchinas 
nu au putut opri potopul. De aceea, când au înţeles că nu 
puteau evita acea catastrofă, au hotărât să salveze câţiva 
oameni. l-au instruit pe acei supraviețuitori să primească un 
cadou care, folosit cu prudenţă, ne-ar fi putut fi foarte util în 
viitor, când avea să vină sfârșitul următoarei lumi, iar ei nu ar 
mai fi fost pe-aproape ca să ne ajute. 

— O canoe care să ne salveze...? 

— O piatră sfântă, domnule guvernator, îl întrerupse indianul, 
pe un ton foarte serios. Sau, mai bine spus, mai multe pietre, 
care au fost răspândite în cele patru colţuri ale lumii, ascunse în 
locuri sacre. 

— O piatră nu mi se pare un cadou prea grozav. 

— Nu judecaţi așa ușor. Aici, în New Mexico și Arizona, a fost 
adusă una foarte puternică. A fost sculptată de katchinas și 
depozitată într-un loc secret, la care are acces doar șeful 
fiecărui clan, la un anumit interval de timp. O vizitează pentru a 
vedea dacă are ceva să ne spună. Ceva rău. Președintele Arthur 
a aflat despre existența ei de la un strămoș de-al meu și a 
consultat-o de mai multe ori. Eu am văzut-o ultima dată în 1990. 
Și vă pot spune că este ascunsă tot acolo, domnule guvernator. 

— Și v-a vorbit vreodată? spuse guvernatorul zâmbind, uimit 
de superstiţiile indiene. 

— Permiteţi-mi să vă povestesc: până în această săptămână 
am crezut că voi muri fără să o aud. La urma urmei, ar fi fost o 
ușurare. Aș fi preferat ca succesorul meu să poarte această 
răspundere... Dar, domnule, tocmai s-a întâmplat ceva. 

Castle își așeză cafeaua pe masă. 

— Povestiţi-mi. 


246 


— Domnule guvernator, din cauza lipsei de ploi din ultimii ani 
și a faptului că izvoarele și râurile din rezervaţia noastră au 
secat, cu două zile în urmă m-am întors la ascunzătoarea 
pietrei. Și, de această dată, după trei mii de ani de tăcere, piatra 
a vorbit. 

— Serios? 

— Nu sunt nebun. Chipul indianului se întunecase. Indiferent 
că mă credeți sau nu, vorbele ei anunţă că sfârșitul celei de-a 
patra lumi va veni curând. Poate în câţiva ani. Strămoșii mei au 
jurat loialitate guvernului Statelor Unite când au semnat 
acordurile cu președintele Arthur, și apelez la dumneavoastră în 
baza lor. Știu că guvernatorul poate informa Casa Albă despre 
acestea, înainte ca totul să se declanșeze. Și trebuie să o facă 
cât mai curând posibil. Ba mai mult, înainte să faceţi ceva, ar 
trebui să vorbiţi cu piatra! Acest lucru v-ar putea oferi 
argumente în fața incredulilor. 


70. 


Sergentul-major Jerome Odenwald tremură de furie când 
vizorul telescopic al rachetelor lui de tip M72 localiză obiectivul. 
Nenorociţii care îi omorâseră pe patru dintre colegii lui și îl 
râniseră pe un al cincilea meritau să fie pedepsiţi. Din cauza lor 
avea să înfrunte în curând un tribunal militar și să explice de ce 
un „foc nespecializat” îi micșorase unitatea la minimum și de ce 
naiba transformaseră centrul unui sătuc de pe coasta spaniolă 
de nord, aflat în plin teritoriu NATO, într-un câmp de luptă cu 
risc ridicat pentru populaţia civilă. Avea noroc dacă nu ajungea 
în faţa Curţii Marţiale. 

Odenwald era furios. Euforia pe care o simţise când îi zburase 
creierii individului grav rănit aflat lângă intrarea în biserică se 
evaporase deja. Înțelegea acum că făcuse o greșeală să îl ucidă. 
Trebuia să îl fi împușcat în stomac și să îl fi lăsat să sângereze 
ca un porc până l-ar fi terminat durerea. Chiar dacă nici așa nu 
ar fi găsit răspuns la întrebările care îl chinuiau acum. De unde 
făcuse rost nenorocitul de tot armamentul acela de precizie? Și 
în ce tabără de criminali se antrenase? 


247 


Odenwald era sigur de un singur lucru: indivizii pe care îi 
avusese atunci în linia de tragere nu erau niște teroriști 
obișnuiți. Sau, cel puţin, nu tipul acela de bărbați „cu profil 
redus de agresivitate” pe care cei de la Cartierul General le 
ordonaseră să îi neutralizeze. 

Soldatul închise radioul, să nu fie distras de nimic, și se 
concentră pe ce avea în vizor. 

— V-am prins, spuse el încet. 

Trei bărbaţi și o femeie, Dujok, Waasfi, Haci și Julia Álvarez, 
tocmai ieșiră din gura unui canal, foarte aproape de arcadele 
teatrului Noela. Agentul SEAL îi recunoscu numaidecât. Fugeau 
de haosul care se crease mai jos pe stradă, unde un nor de 
mașini de poliţie și ambulante încă încercau să își dea seama ce 
se petrecuse acolo. 

Indivizii aveau noroc. Când sergentul-major era pe punctul de 
a deschide focul împotriva lor, își dădu seama de un lucru: în 
pofida semnelor evidente de oboseală pe care le arăta grupul, 
toți conversau absorbiți în jurul unui obiect dintr-o geantă 
închisă la culoare, așezată pe asfalt. 

„Cutia!” 

Pupilele trăgătorului se dilatară. Unitatea lui primise ordine 
precise să recupereze obiectul respectiv. 

Jerome Odenwald luă degetul de pe trăgaci și își înclină arma, 
căutând o altă jucărie sofisticată de-a lui: whisper detector“!, un 
fel de ureche electronică direcţională încorporată în vizorul 
armei, conectată prin bluetooth la câștile pe care le ţinea 
ascunse sub cagula de lână. Dacă era direcționat corect, 
senzorul putea amplifica orice conversaţie de pe o rază deo 
sută cincizeci de metri. Obiectivul lui se afla în raza respectivă. Îl 
activă și, fără ca nimeni să suspecteze ceva, se puse pe 
ascultat. 

— ... Doamnă Faber... se auzi clar în căști vocea gravă a lui 
Artemi Dujok, care lui Odenwald i se păru ca fiind a unui militar: 
Vă aflaţi în faţa celui mai vechi emiţător de radio din lume. Are 
patru mii de ani vechime și funcţionează aproape ca în prima zi. 

„Patru mii de ani.” Odenwald ajustă volumul. 

— Eu și Martin am încercat ani de zile să îl găsim, continuă 
Dujok. In cele din urmă, soţul dumneavoastră i-a descoperit 


11 whisper detector. microfon directional de mare putere (în Ib. engleză în original) (n. 


red.). 
248 


ascunzătoarea, descifrând niște tăblițe cu nume de îngeri pe 
care le-a scris Dee înainte să moară. 

— Și spuneţi că, prin intermediul lui, se poate vorbi cu 
Dumnezeu? întrebă femeia șovăind, fără să își mute privirea de 
la geantă. 

— O legendă spune că Sfântul leremia a folosit-o pentru a 
asculta Cuvântul lui Dumnezeu și a scrie cartea de profeţii care 
a fost inclusă în Biblie. Prin intermediul acestei pietre a știut 
despre vremurile nefaste care aveau să vină peste lerusalim, 
despre Nabucodonosor și exilul în Babilon. De aceea, și ca să 
evite ca un lucru atât de preţios să cadă în mâna păgânilor, 
leremia a dus-o cât de departe a putut, ascunzând-o în Insulele 
Britanice. 

Julia ridică din sprâncene. 

— Până a sfârșit în Biddlestone... 

— Corect. Acum știm că obiectul acţionează doar când 
detectează câmpul energetic al unei adamante, în anumite zile 
„deosebite”, și când există cineva ca leremia, care să acționeze 
ca un catalizator. Dumneavoastră, fără să știți, l-aţi făcut deja să 
funcţioneze de două ori, doamnă. Nicio altă persoană nu a reușit 
asta. 

Odenwald auzise destul. Era sigur că relicva pe care i se 
ordonase să o recupereze se afla chiar la picioarele lui. Nu 
trebuia să știe mai mult de atât. Dacă nu rata împușcătura, și nu 
exista niciun motiv ca să rateze, cei patru nesuferiţi mai aveau 
trei secunde de trăit, înainte ca Amrak să ajungă, în sfârșit, în 
mâinile lui. 

La urma urmei, dosarul lui nu era încă întrutotul ruinat. 


71. 


În pofida ghidonului și a șeii încălzite ale motocicletei BMW 
K1200 pe care o închiriase, Ellen Watson nu reuși să scape de 
frigul oribil care îi apăsa articulațiile. Din instinct, optase pentru 
un autovehicul ușor și de viteză. Știa că nu avea timp de pierdut 
dacă voia să îi ajungă din urmă pe Julia Álvarez și pe răpitorii 
acesteia, înainte ca ei să părăsească Noia. Și așa-zisul sat de 
pescari se afla la aproximativ patruzeci de kilometri de 


249 


Santiago. Trecând printr-o vale plină de brumă și umezeală, 
până la Noia făceai aproape o oră. Nenorocita de autostradă 
care ar fi trebuit să unească cele două puncte era în construcție 
de ani de zile și, în cazul în care nu avea să fie terminată pe loc, 
călătoria ar fi putut dura la nesfârșit. 

Ellen avusese dreptate. 

Era ora nouă fără douăzeci de minute, când motorul cu cei o 
sută zece cai-putere pe care îl călărea străbătu strada Juan de 
Estivadas. Dacă o urca, avea să ajungă numaidecât în centrul 
istoric al satului. Inima începu să îi bată cu putere. GPS-ul, 
conectat prin bluetooth la căștile audio din cascheta ei roșie de 
motociclist din fibră de sticlă, îi indica distanța rămasă până 
avea să ajungă la destinaţie. O mira faptul că, în pofida orei 
destul de târzii, magazinele și trotuarele erau complet goale. 

„Ce se întâmplă aici? Nu iese nimeni pe stradă?” 

Când viră și ajunse la ultima pantă care o despărțea de 
coordonatele introduse în GPS văzu prima siluetă umană. Totul 
părea normal. Era un băiat tânăr, îmbrăcat cu haine negre 
strâmte, probabil un alt motociclist, ușor înclinat deasupra 
capotei unei furgonete. Probabil se odihnea. Dar în clipa 
următoare se alarmă. Bărbatul purta o pereche de ochelari 
Eagle-l, niște ochelari cu sticlă de policarbonat, concepuţi 
special pentru pușcașii de elită ai armatei americane, pe care îi 
cunoștea foarte bine. Era un OOPART în toată regula. Un Out-of- 
Place-Artifact. Un obiect care nu era la locul lui. Intr-o fracțiune 
de secundă își dădu seama că cagula de lână îi acoperea o mare 
parte din față și că un cablu negru îi intra în cămașă, conectat 
probabil la un fel de dispozitiv de comunicare. 

„Pe toţi dracii!” 

Ellen frână motocicleta, cobori și se aruncă nebunește spre 
unul dintre portbagajele laterale. Inima i se facu cât un purice. 

„O să tragă!” se alarmă ea. Trebuie să îl opresc! 

Așa era. „Păsăroiul” acela liniștit tocmai ridicase tubul verde 
al lansatorului de rachete și îl îndreptase spre un punct din 
capătul străzii. Un punct, calculă Watson, care probabil 
coincidea la precizie cu cel reperat de satelitul ei. 

„Trebuie să îl opresc!” își spuse ea din nou. 

Înainte ca individul să localizeze obiectivul, Ellen îl ameninţă 
cu arma: 

— Ridică-te! Mâinile sus! strigă ea. 


Individul nici nu clipi. Fără să se miște câtuși de puţin, clătină 
ușor tubul armei și pipăi trăgaciul, pentru a-l acţiona. Ellen nu 
mai stătu pe gânduri. Într-o fracțiune de secundă, trase două 
împușcături cu Beretta din aliaj pe care o scosese din geanta 
laterală a motocicletei ei, rupând tăcerea din sat. Poc. Poc. Doar 
apoi, extrem de neliniștită, își scoase casca și respiră adânc acel 
amestec de praf și briză marină care plutea în jurul ei și își dădu 
seama pe cine tocmai împușcase: un bărbat musculos, îmbrăcat 
cu o uniformă închisă la culoare, folosită în atacurile nocturne de 
trupele SEAL, al cărui sânge îmbiba pavelele Dumnezeu știe cât 
de vechi. 

„La naiba! Un pușcaș marin!” 

Cele două gloanţe îl loviseră în plin. Unul dintre ele, cel mai 
spectaculos, îi străpunsese gâtul dintr-o parte în cealaltă. 
Celălalt intrase lângă rinichi și plămâni, letal. 

Mai jos pe stradă, chiar unde se termina străduţa pe care se 
afla, alte patru siluete, singurele pe care reuși să le distingă în 
toată zona, erau ocupate să ducă în siguranţă o geantă neagră, 
în timp ce luau clar poziţii de apărare. Trei erau bărbaţi, 
înarmaţi. A patra era o femeie roșcată. | se păru că o recunoaște 
din pozele pe care le văzuse la Madrid. Era Julia Álvarez! Și cele 
două focuri pe care le trase, așa cum se temea, nu trecuseră 
neobservate. 

Ellen Watson, instruită să ia decizii vitale într-un timp-record, 
se gândea acum în ce fel să înfrunte niște bărbaţi care, din câte 
auzise cu câteva ore în urmă, la ambasadă, posedau un 
armament electromagnetic sofisticat și îl răpiseră mai întâi pe 
Martin Faber, apoi pe soția lui. 


72. 


Am început să tremur ca o mucoasă oarecare. 

Nici nu se încheiase bine coșmarul cu explozia din Santa 
Maria a Nova, că două împușcături răsunară la câţiva metri de 
noi. Le-am recunoscut numaidecât: detonări seci, puternice, 
care duseseră la prăbușirea unui individ îmbrăcat cu haine 
închise la culoare, ascuns în spatele unei furgonete. 

— Anvrep kragoj! strigă Waasfi în spatele meu. 


251 


— Pușcaș! îmi traduse Dujok, alarmat. La pământ! 

Dar, spre surprinderea mea, nu se refereau la motocicilistul 
care stătea în picioare în mijlocul străzii, cu o armă scurtă 
fumegândă în mâini. De fapt, se speriaseră de individul care 
tocmai se prăbușise la pământ. 

— Ascundetți-vă! Repede! mă grăbi Dujok. 

Tremurând, m-am ghemuit în spatele unei mașini albastre. 

— Ce... ce... se întâmplă? am întrebat eu, bâlbâindu-mă. 

Sheikh-ul armean, supărat și scos din minţi de furie, agăţat de 
pistolul lui mitralieră îngrozitor, îmi spuse printre dinţi: 

— Nu știu, doamnă! Nu știu! 


73. 


La nouă mii de kilometri distanță de coasta galiciană, un 
super-calculator din Biroul Naţional de Recunoaștere colecta și 
analiza toate informaţiile înregistrate de satelitul H/MBB din 
spațiu. 

— Pe toţi sfinţii! Cine l-a împușcat pe S23? 

S23 era numele de cod al agentului Odenwald. O picătură 
nervoasă de transpiraţie se scurse pe fruntea întunecată a lui 
Michael Owen, care hotărâse să rămână în fața monitoarelor din 
sala de control, ca să urmărească evoluția așa-zisei emisii 
electromagnetice. „Din fericire, președintele nu a văzut asta”, 
se gândi el. Pictograma care figura sub numele de cod al 
soldatului se făcuse roșie. Era mort. Știrile pe care le primeau în 
timp real de pe coasta de nord a Spaniei nici că puteau fi mai 
catastrofale. Căpitanul USS Texas, scos din minţi, tocmai ce 
încheiase o videoconferinţă cu el, furios pentru că nu făcuse rost 
de o autorizație specială ca să debarce un nou contingent de 
oameni în estuarul de la Noia. Owen nu voise să riște mai mult. 
„AȘ fi fost nevoit să îi dau prea multe explicaţii lui Castle”, se 
gândi el. 

Lângă el, copleșit de situaţie, Edgar Scott își scoase ochelarii 
și se șterse la ochi cu o batistă. 

— Domnule. Directorul NRO părea epuizat. Nu îi fusese ușor 
să își păstreze calmul în fața președintelui naţiunii, fără să îi 
ofere informaţia compromiţătoare pe care i-o solicita. Nu aș vrea 


252 


să par inoportun, dar nu credeţi că ar trebui să îi împărtășim lui 
Castle tot ce știm? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vă reamintesc că acea sursă magnetică, spuse el arătând 
spre un alt indicator de pe marele ecran din sală, nu a fost 
singura pe care am detectat-o în ultimele ore. De fapt, s-au 
înregistrat emisii asemănătoare și în alte puncte, dar de o 
intensitate mai mică. lerusalim. Arizona. Cazul din Noyon, 
Franța, dimineaţa trecută, a fost important. 

— Și acum se află sub control, Scott. Nu vom permite să se 
dezlănțuie o altă criză a catedralelor, ca acea din 1999, nu-i 
așa? 

Directorul NRO nu părea prea sigur pe el. 

— Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, domnule... 

Ceea ce Owen numea „criza catedralelor” îi răscolea amintiri 
sumbre. În anul acela, în timp ce Nicholas Allen și Martin Faber 
încercau să facă rost de o piatră magnetică din familia 
adamantelor, în Echmiadzin, un om de știință de la Centrul 
Naţional de Studii Spațiale din Toulouse descoperea, în timp ce 
procesa imaginile colectate de un satelit din seria ERS, șase 
emisii din „categoria X”, provenind din subsolul a șase biserici 
gotice din nordul Franţei. „Goticul timpuriu”, își aminti el. 
Problema este că inginerul respectiv, un individ prietenos pe 
nume Michel Temoin, avuse probleme cu superiorii lui din vina 
unei descoperiri întâmplătoare, asemănătoare celei pe care o 
detectau acum echipamentele lui. Niciunul dintre șefii săi nu 
voise atunci să investigheze problema, așa că inginerul sfârși 
prin a face investigaţii pe cont propriu, care se dovediră a fi 
foarte incomode. Nimeni nu îl atenţionase că întâmplarea avea 
de-a face cu un proiect foarte secret, care studia acel tip de 
surse energetice anormale. Inginerul respectiv reuși să 
recupereze o piatră din faţada unei biserici din Amiens, piatră 
pe care nu ar fi trebuit să o vadă vreodată fără acordul 
Proiectului Elijah, ceea ce le cauză probleme serioase. Nimeni 
nu își dorea ca un subiect atât de delicat, care ar fi putut genera 
o curiozitate științifică, istorică și politică, să ajungă o informaţie 
publică. Din fericire pentru Elijah, în 1999 semnele unei 
schimbări climatice erau încă rare, așa că presa trecu cu 
vederea acele emisii. Dar acum lucrurile stăteau altfel. Dacă un 
alt om de știință independent ar fi reușit să facă legătura dintre 


253 


activarea tuturor acelor balize vechi de piatră și apropierea unui 
eveniment geologic grav, un eufemism, de fapt, pentru o 
catastrofă globală, ar putea avea probleme. Chiar foarte grave. 

— Nu se poate întâmpla așa ceva! îl întrerupse Owen ursuz. 
Evenimentele din 1999 ne-au luat prin surprindere. Emisiile s-au 
produs chiar după niște anomalii în coroana solară, alimentate 
de eclipsa din august de deasupra Franţei. Cea prezisă de 
Nostradamus, îţi amintești? Întâmplarea din Noyon, chiar dacă a 
avut loc în aceeași zonă, ar putea fi ceva punctual. Am 
descoperit emisia. Am trimis o echipă. lar piatra magnetică pe 
care cineva a îngropat-o în cripta catedralei se află deja în 
puterea noastră. Cu asta am încheiat discuţia. 

— Și va reuși să facă la fel în cazul acesta? spuse Scott 
arătând spre ecranul pe care satelitul H/MBB își desfășură 
acțiunile de verificare deasupra coastei nordice a Spaniei. 

Satelitul tocmai procesa o informaţie de ultimă oră. Owen o 
interpretă uimit. 

— Nu se poate... 

Edgar Scott se grăbi să îl contrazică: 

— Ba da, domnule. 

Calculatorul tocmai terminase de  triangulat poziția 
trăgătorului care îi curmase viaţa lui S23. In locul identificat, 
satelitul filmase silueta unei persoane într-un costum de 
motociclist negru cu gri, imagine pe care o redase deja și o 
trecuse printr-un filtru de identitate al Agenţiei Naţionale de 
Securitate. O poză, un nume și un loc au fost de ajuns ca 
Michael Owen să se prăbușească în scaunul lui. 

„Ellen Leonor Watson.” 

„Biroul Președintelui, Casa Albă. Washington DC.” 


74. 


Eram îngrozită. Cu toate acestea, curiozitatea învinse teama 
și m-am îndreptat spre strada pe care auzisem împușcăturile. 
Trecuseră două minute de la ultima. Nimeni nu mai apăsase pe 
trăgaci. Era un semn bun. 

Atunci am văzut-o. 


254 


Motociclistul era de fapt o femeie, care cobora panta dinspre 
teatrul Noela, cu mâinile ridicate. Mergea foarte încet. Era 
singură. 

— Am aruncat arma! strigă ea într-o engleză perfectă, care 
răsună în pereţii de piatră din jurul ei. Nu trageţi! Lucrez pentru 
Biroul Președintelui Statelor Unite! Vreau doar să vorbesc cu 
Julia Álvarez! 

Am tresărit când mi-am auzit numele. 

Chiar am înțeles bine? A spus cumva că lucra pentru 
președintele Statelor Unite? 

— Țineţi mâinile sus și nu faceți nicio mișcare bruscă, o 
ameninţă Dujok, arătându-i gura armei pe deasupra capotei 
după care se baricadase. Aţi înţeles? 

Femeia încuviinţă. 

Sheikh-ul voia să știe dacă o cunoșteam pe femeie, dar am 
negat. Nu o văzusem niciodată. Era o fată brunetă, atrăgătoare, 
pe care nu aș fi uitat-o chiar atât de ușor, dacă aș fi întâlnit-o 
undeva. 

— Pot să vă fiu de ajutor! strigă ea din nou. Știu unde se află 
Martin Faber! Am coordonatele lui. Vreau doar să fiu sigură că 
doamna Faber este bine și că încă aveți piatra pe care o caută 
cei din Proiectul Elijah. 

— Ce știți despre asta? întrebă brusc Dujok. 

Ellen zâmbi. O nimerise. 

— Sunt consiliera președintelui, domnule. Știu că nu a 
autorizat acest proiect. Și, dacă voi aveţi probleme cu ei, trebuie 
să știți că și noi suntem în aceeași situaţie. 

De data aceasta, Dujok zâmbi. Am avut impresia că tocmai îi 
venise o idee. Dintr-o săritură, își abandonă parapetul și se 
îndreptă spre tânără, cu ţeava îndreptată spre sol: 

— Și dacă vă povestesc tot ce trebuie să știe președintele 
despre Elijah? spuse el. Ne garantaţi protecţie până la sfârșitul 
misiunii noastre? 

— Misiune? Ce misiune? 

— Să ajungem în Turcia, să îl salvăm pe Martin Faber și să 
ducem pietrele într-un loc sigur. Atât. 

— Mă luaţi cu voi? 

— Dacă asta doriţi, bineînţeles. 

Ellen îi întinse mâna. Era cea mai bună șansă a ei de a fi 
aproape de pietre. 


255 


— Ne-am înțeles, domnule. Cu cine am plăcerea de a 
colabora? 

— Cu Artemi Ivanovich Dujok. Baba sheikh din foarte 
respectata și vechea credință Malak Taus. Suntem yazidiţi. 

— Am auzit despre religia dumneavoastră... 

— Dar acum ne veţi cunoaște mai bine. Să plecăm de aici! 


75. 


„Cine are dreptul să-L cheme pe Dumnezeu?” 

Creierul lui Roger Castle ardea în timp ce forma cele zece 
cifre ale numărului de telefon din New Mexico cu care dorea să 
ia legătura numaidecât. Îi solicită secretarului o linie sigură și 
cincisprezece minute fără întreruperi, ca să rezolve o problemă 
personală. 

„Şi ce ar putea să îi spună un simplu om care să îl 
intereseze?” 

Așezat în fotoliu, cu privirea pierdută spre grădinile Casei 
Albe, primi numaidecât ton. După al treilea apel, cineva ridică 
receptorul. 

— Andrew? Tu ești? 

Andrew Bollinger apărea în agenda privată a președintelui de 
mai bine de două decenii. Apărea pe primele pagini, la 
paragraful „astronomi”. De fapt, fuseseră colegi de facultate și 
membri ai aceleiași echipe de baschet. Încă de când se 
cunoscuseră, în 1982, Castle se gândise că acel sudist mândru 
avea să devină un geniu autentic al matematicii și fizicii. Și așa 
a fost. Bollinger era unul dintre acei indivizi care, cu noroc și 
fonduri suficiente, aveau să își ajute ţara să trimită un om pe 
Marte. Oricare dintre cei care l-ar fi văzut în acei ani plimbându- 
se prin campusul din Albuquerque, ar fi pariat pe Bollinger ca 
fiind tânărul cu cel mai strălucit viitor. Și așa a fost, până când a 
intrat în politică. Prietenul lui își luase doctoratul în astrofizică la 
douăzeci și trei de ani, iar după lecturarea tezei, nu trecu mult 
până ajunse la conducerea celor douăzeci și șapte de antene ale 
Very Large Array Telescope din Socorro, New Mexico. Sub 
conducerea lui, VLA-ul a devenit un loc celebru. Era la modă de 
când apăruse în filmul Contact, cu Jodie Foster, chiar dacă 


256 


antenele lui nu căutaseră niciodată semnale de radio 
extraterestre. Cât despre proiectele derulate, nu mai erau 
finanţate doar de filantropi și companii de comunicare, ci și de 
mulțimile de curioși care cumpărau tricouri sau luau parte la 
vizitele ghidate. Toţi veneau atrași ca muștele de ceea ce 
reprezenta VLA-ul: ascultarea „sunetelor” din spaţiul profund, 
quasari, supernove, frecvențele radio naturale emise de stele și 
inclusiv recepţionarea mesajelor de pe sonda Voyager 2, de 
dincolo de Neptun. 

Pe bună dreptate, Castle nu reuși să se gândească la un 
candidat mai potrivit care să răspundă la întrebările care 
începeau să îl macine. 

— Andrew? Andrew Bollinger? insistă președintele. Faptul că 
dădea un telefon direct unui civil, chiar dacă era un vechi 
prieten, îi producea o anumită bucurie. 

Imediat, o voce masculină îi răspunse: 

— Dumnezeule, Roger? Roger! Ce mai faci? 

— Bravo! exclamă președintele. Bine că îţi mai amintești de 
colegii tăi. 

— Cum să nu! Te văd toată ziua la știri! spuse Andrew, râzând 
nervos. De când nu am mai vorbit? De vreo patru ani? Sau cinci? 

— De prea mult timp, știu. Și îmi pare rău, Andy. 

— Spune-mi ce pot să fac pentru președintele meu? Sper că 
nu e o urgenţă naţională. 

Lui Andrew îi plăcea să glumească. Petrecea prea mult timp 
singur în faţa calculatoarelor, iar pe cel pe care îl folosea pentru 
„contact uman” încerca să îl garnisească cu o anumită doză de 
umor. 

— O să vezi. Trebuie să te întreb ceva. 

— Spune, domnule președinte. Trebuie să fie foarte 
important, dacă m-ai sunat personal. 

— Este. Îţi aduci aminte de Ursul Alb? 

Linia rămase în tăcere pentru o clipă. 

— Ursul Alb? Șeful indian hopi? 

— Chiar el. 

— Bineînţeles că mi-l amintesc! Mai ales după acea excursie 
ireală pe care am făcut-o toți trei în rezervaţia lui... sau unde 
naiba era. Să nu îmi spui că a înviat! Pentru că a murit, nu-i așa? 

— Da. Cu câţiva ani în urmă. Dar voiam să te rog să ne 
amintim împreună de acea excursie. Ai putea? 


257 


Cum să uite după-amiaza aceea luminoasă de primăvară pe 
care o petrecuseră în sudul Carlsbadului, în căutarea unui lucru 
atât de absurd precum o piatră vorbitoare. 

Ursul Alb îi chemase la ora cinci fix la o intersecţie a 
drumurilor interstatale 62 și 285, aproape de frontiera 
mexicană, să le arate relicva lui cea mai sfântă. Roger Castle, 
pe atunci încă guvernator, acceptase invitaţia cu o singură 
condiție: dorea să fie însoţit de un om de știință de încredere. 
Unul care să îl ajute să judece ce aveau să vadă. Învăţase un 
lucru din cariera lui politică, și anume să se bazeze pe experți. 
Erau cea mai bună asigurare de viaţă a politicienilor. Singurii 
care l-ar fi putut salva de la greșeli în faţa votanţilor lui și ţapii 
ispășitori perfecţi pe care să dea vina dacă ceva ieșea rău. 

Bătrânul hopi nu se împotrivi, dar profită și-i ceru ceva în 
schimb: el și prietenul lui aveau să fie duși la ascunzătoare 
legaţi la ochi și nu aveau să povestească nimănui despre acea 
vizită. Nici înainte, nici după. 

Roger acceptă. 

Când sosi luna martie, și birourile de stat funcționau cu 
jumătate de normă din cauza Sărbătorilor de Paști catolice, 
Castle și Bollinger se lăsară pe mâna indienilor hopi. Într-o luni, 
13, guvernatorul lăsă o scurtă notă lipită în agenda lui, indicând 
doar locul de unde trebuia luat și un mesaj mai în glumă, mai în 
serios adresat asistentului lui, prin care îi spunea că dacă 
treceau douăzeci și patru de ore fără să se știe nimic despre el, 
trebuia să anunţe Garda Naţională. 

Din fericire, nu fusese necesar. Ar fi întâmpinat probleme 
serioase în a-i localiza, în special pentru că schimbaseră de trei 
ori vehiculul de deplasare și majoritatea timpului circulaseră pe 
drumuri private, drumuri de pământ îndepărtate de drumurile 
principale, și nu plătiseră nimic cu cartea de credit. Primul 
vehicul fu un Sedan negru, apoi o furgonetă și apoi un SUV 
vechi, dar robust, cu care au călătorit destul de mult pe câmp. 
Ursul Alb și oamenii lui le-au amintit constant că nu trebuiau să 
vadă încotro se îndreptau. „Este un loc sfânt. Omul alb nu este 
bine-venit”, insistaseră ei. Cei doi n-au pus nicio întrebare. Dar, 
când au ajuns la ascunzătoarea faimoasei pietre vorbitoare, se 
învârtiseră deja de atâtea ori, că nu ar fi reușit să identifice locul 
nici în ruptul capului. 


Bănuiră că se aflau într-un fel de mină. O grotă întunecată și 
răcoroasă, luminată de un echipament electrogen, care ducea 
spre o încăpere mare. 

— Să nu vă fie frică, spuse Ursul Alb, ghicind la ce se 
gândeau. 

— Piatra dumneavoastră... spuse încet guvernatorul, incredul, 
se află aici? 

— Așa este, încuviinţă mulțumit bătrânul. E chiar în faţa 
dumneavoastră, domnule. 

Unul dintre însoțitori lumină un obiect care străluci la un 
metru distanță. 

Era un fel de cristal de marimea unei monede de douăzeci și 
cinci de cenți. Avea marginile neregulate, fără urme vizibile. Era 
opac, strălucitor ca obsidianul, și lăsa impresia că fusese smuls 
nu demult dintr-o stâncă mai mare. Ca o bucată de cremene. 
Nici măcar nu o protejaseră într-o urnă. De fapt, băștinașii o 
așezaseră pe un pat subţire din frunze uscate, în centrul unui 
așa-zis amfiteatru natural. Bollinger și Castle descoperiră un 
grup de cinci băieți care stăteau în jurul pietrei. Erau foarte 
liniștiți. Ca niște statui. Își sprijiniseră capetele la câteva palme 
de piatră și intonau un cântec monoton, trist, abia perceptibil. 

— Ce fac acei oameni? întrebă astrofizicianul, intrigat. 

Ursul Alb le făcu semn să se apropie. Atunci rămaseră și mai 
nedumeriți. Nu băieții cântau. Ci piatra! Cântecul ei, le explică 
bătrânul, acționa ca o undă purtătoare, modulată la intervale 
regulate de un mecanism invizibil. 

— Sunt tineri cu daruri speciale, domnule Bollinger, îi lămuri 
Ursul Alb. Doar ascultă piatra. Dacă identifică o variaţie cât de 
mică în cântecul ei, mă vor anunţa. 

Andrew rămase stupefiat. „Natura nu face astfel de lucruri”, 
își spuse el. 

— Deci? Mă credeţi acum, domnule guvernator? Ursul Alb era 
în culmea fericirii. Piatra ne vorbește de mai bine de o 
săptămână. 

„Le vorbește?” _ 

Astrofizicianul se apropie de piatră. li dădu la o parte pe 
ascultători și își apropie încet degetul arătător de ea, până o 
atinse. Apoi, cu consimțământul șefului indian, o duse la buze. 
Toţi îl lăsară să o facă. Inclusiv piatra, care continuă „să cânte”, 
făcând abstracţie de prezența lui. Indienii hopi nu se opuseră 


259 


când oaspeţii lor o luară în mână, o cântăriră, o măsurară și 
inclusiv o loviră cu degetele și o apropiară de faţă. Examinarea, 
care, după câteva momente, deveni destul de dură, ţinu 
aproape o jumătate de oră. Și, în tot acest timp, zumzăitul acela 
nu încetă nicio secundă. Oricât de mult o priviră și întoarseră pe 
toate părțile, niciun detaliu nu-i făcu să își schimbe părerea: era 
naturală, inertă și compactă. Nu era o mașinărie. Nu avea surse 
de alimentare sau difuzoare. Nu era nici ciupercă, metal sau 
orice altceva care ar fi putut să emită un semnal. Și cu toate 
acestea o făcea. 

Pe când stăteau lângă onorabilul Urs Alb, după ce plecaseră 
din acel loc, vorbiră timp îndelungat despre ce văzuseră. Fu o 
conversație lejeră, care dură aproape două ore și care le lăsă 
mai multe îndoieli decât certitudini. 

— Semnalul acela este conversaţia pe care piatra o poartă cu 
tărâmul zeilor, spuse bătrânul la un moment dat. 

— Și dumneavoastră o înţelegeţi? 

Bătrânul hopi îl privi pe Bollinger ca și cum i-ar fi fost milă de 
ignoranţa lui. 

— Bineînţeles. Toţi cei din rasa mea o înţeleg. 

— Și ce spune? 

— Vorbește despre ziua sfârșitului. 

— Serios? Oferă o dată anume? sări Castle. 

— Așa este, domnule guvernator. De mai multe ori. Dar nu 
utilizează tipul de calendar cu care sunteţi obișnuiți. In 
vastitatea Universului, timpul nu se măsoară în funcţie de 
orbitele pe care le încheie Pământul în jurul micii noastre stele. 
Trebuie să înţelegeţi. 

— Și ce timp folosește? 

— Timpul Soarelui, domnule. 

e 

— Sfinte Dumnezeule, Roger. Au trecut mai bine de douăzeci 
de ani de atunci! protestă energic Andrew Bollinger, la celălalt 
capăt al telefonului. Aproape că prefer să nici nu îmi amintesc! 

— Nu te-ai mai ocupat niciodată de asta? Ce fel de om de 
știință mai ești și tu? 

Bollinger nu râse de sarcasmul prietenului său. 

— Am ajuns la o singură concluzie, Roger: în zilele acelea, 
Soarele a hotărât să ne bombardeze cu o drăguță de furtună 
electromagnetică. Un fel de uragan Katrina de plasmă. Poate că 


260 


tu nu îţi amintești, dar mie mi s-a întipărit bine în memorie data 
respectivă. La 13 martie 1989 s-au întâmplat multe lucruri 
ciudate în America. În San Francisco, ușile automate de la 
majoritatea garajelor din suburbii au început să se deschidă și 
să se închidă singure, ca într-o scenă din Poltergeist. jumătate 
din sateliții noștri s-au deprogramat, și până și naveta spaţială 
Discovery a trebuit să renunţe la întoarcerea pe Pământ, pentru 
că indicatorii rezervoarelor de hidrogen au luat-o razna. ȘI știi ce 
a fost cel mai rău? 

Castle amuţise. 

— Faptul că rețeaua electrică din Quebec s-a prăbușit 
complet. 21.500 de megawaţi s-au dus naibii în nouăzeci de 
secunde! Și din senin! jumătate din Canada a rămas nouă ore 
fără electricitate și au trecut luni de zile până să repare toate 
avariile provocate. Când am aflat despre dezastru, la 
întoarcerea din excursia noastră, mi s-a părut aproape normal 
faptul că piatra aceea cânta. 

— Nu mi-ai spus niciodată despre toate astea. 

— Nu m-ai întrebat niciodată, Roger. Te-ai întors imediat la 
problemele tale și nu ne-am mai văzut mult timp. Erai foarte 
ocupat. 

Președintele ignoră mustrarea subtilă a prietenului lui. 

— Problema este că acum am oameni care caută pietre ca 
aceea pe care o păzea Ursul Alb, spuse el. Pietre care emit 
semnale și care ne-ar putea fi utile ca să prezicem catastrofe de 
acest gen. Echipa mea știe că acele semnale își măresc puterea 
exponențial și pot ajunge chiar și în spaţiu, dar nu știm ce 
înseamnă acest comportament. 

Astrofizicianul nu spuse nimic. 

— Nu știu ce crezi tu despre toate astea, Andy, continuă 
Castle, dar îţi voi spune ce cred eu. Dacă piatra aia nenorocită 
ar fi... - ezită el - un fel de emiţător care alertează o civilizaţie 
extraterestră în legătură cu ceva anume? E posibil să fi detectat 
vreo schimbare în magnetismul terestru și să fi început să emită 
semnale pentru a-i anunţa, ca un fel de baliza de S.O.S. sau 
ceva asemănător... Are vreo logică pentru tine? 

— Glumești? Știi de ce condiţii extreme are nevoie un semnal 
pentru a ieși din atmosfera noastră și a ajunge într-un punct 
îndepărtat al Universului? În plus, mormăi el, chiar dacă s-ar 
întâmpla așa ceva, chiar dacă celebra piatră a Ursului Alb, sau 


261 


oricare alta, ar trimite semnale în spaţiul cosmic, rețeaua 
noastră de antene și sateliți le-ar fi detectat. 

— Sateliții noștri spion au făcut-o. 

— Poftim? 

— Planeta noastră transmite un semnal, care nu pleacă de la 
noi, Andy. Trebuie să știu încotro se îndreaptă acel semnal. Mă 
poţi ajuta cu asta? 

— Bineînţeles. Bollinger nu păru prea convins. Dar nu pare a fi 
prea ușor, Roger. 

— Nici nu ţi-am spus că ar fi. 

— Chiar dacă aș reuși să calculez cursul acelui semnal și să îi 
aflu destinaţia, există cel puţin un miliard de planete extrasolare 
spre care s-ar putea îndrepta. Am inventariat coloși de mărimea 
lui Jupiter, cu structură gazoasă, prea aproape de stelele lor ca 
să existe viaţă sau vreo civilizaţie capabilă să asculte orice 
semnal provenind de pe Terra. Dar... 

Andrew Bollinger ezită. 

— Pe de altă parte... am făcut și un calcul și am descoperit 
aproximativ patruzeci de mii de sisteme planetare de „tip solar”, 
la mai puţin de o sută de ani lumină de noi. Știi la ce mă refer: 
planete care orbitează în jurul unei stele de tip M, nici prea 
mare, nici prea mică. Și, chiar dacă, statistic vorbind, doar cinci 
din o sută îndeplinesc condiţiile de locuire similare cu cele de pe 
Pământ, asta înseamnă că în acel „cartier” cosmic există cel 
puţin două mii de locuri cu o probabilitate reală de a găzdui pe 
cineva care ţi-ar putea asculta semnalul. 

— Atât de multe? 

— Poate chiar mai multe, recunoscu Bollinger. Motiv pentru 
care întrebarea ta are un răspuns atât de complex. 

— Crezi că este posibil sau nu? 

— Că există fiinţe acolo, departe, care ascultă semnalul emis 
de niște pietre? 

— Îţi voi trimite datele acelor semnale, Andy. Tu află tot ce 
poţi. În regulă? 

— Desigur, domnule președinte. 


76. 


Când cele trei elice ale insectei de oțel a lui Artemi Dujok 
începură să șuiere din nou deasupra capetelor noastre, m-am 
simţit profund ușurată. Ne îndreptaserăm spre plajă și 
găsiserăm elicopterul exact acolo unde îl lăsaserăm. Era un 
semn bun. Dar, cel mai important, nu ne-am mai intersectat cu 
niciunul dintre soldaţii care aproape că ne-au ucis în biserica cu 
lespezi de mormânt. Acum, strângând în palme adamanta, 
începeam, pentru prima dată după mult timp, să văd în sfârșit 
luminita de la capătul tunelului. Dujok, sigur pe el, îmi promise 
că, în doar câteva ore, o zi cel mult, aveam să fiu din nou alături 
de Martin. Și că, înainte să-mi dau seama, acel coșmar se va fi 
terminat. 

— Și dacă răpitorii lui sunt mai mulţi ca noi? am bombiănit eu, 
neîncrezătoare. 

— Pentru asta o avem pe ea, zâmbi el, ca și cum acea 
problemă nu îl îngrijora. 

Prin ea, se referea evident la Ellen Watson. 

Motociclista nu părea a fi arma secretă de care aveam nevoie 
într-un moment ca acela. Mi se păru mai degrabă o tânără 
îngâmfată, îndrăzneață, capabilă de orice ca să-și îndeplinească 
scopul. Dar, sincer, mă îndoiam că ea singură avea să ne fie de 
folos ca să oprim un grup de teroriști înarmaţi până în dinți. 

— Dumneavoastră trebuie să fiți Julia Álvarez, corect? 

Ochii ei închiși la culoare scânteiară când mă văzu în cabina 
elicopterului. Mi-am cuplat centura de siguranță și mi-am pus 
căștile, iar Watson alese scaunul din faţa mea și nu își dezlipea 
privirea de la mine. 

— Așa este, am răspuns eu, laconică. 

— Mă bucur că v-am găsit. 

— Spuneţi-mi, am întrerupt-o eu, este adevărat că știți unde 
se află soțul meu? 

— Bineînţeles, încuviință ea. Deși eu și domnul Dujok vom 
compara coordonatele pe care le deținem abia după ce vom fi în 
aer, cred că ambii avem aceleași informaţii. Soțul 
dumneavoastră se află la frontiera nord-estică a Turciei. Aveţi 
piatra la dumneavoastră? 

Un lucru era cert: femeia trecea direct la subiect. 


263 


— Da, bineînțeles. 

— Și aș putea...? Aș putea să o văd? 

Watson părea oarecum neliniștită. l-am întins-o, în timp ce 
aeronava începea să se ridice de la sol. 

— Este... simplă și frumoasă, murmură ea, mângâind-o în 
palmă. Piatra se stinsese din nou. 

— Și foarte puternică, Ellen. Ar putea să te străfulgere dacă 
nu știi cum să o folosești... 

— Ciudat, nu-i așa? ne întrerupse Dujok, mai liniștit acum că 
„pasărea” lui se ridica încet deasupra estuarului. Că atâţia 
oameni sunt dispuși să omoare și să moară pentru o astfel de 
piatră... 

Ellen se întoarse spre el. 

— Ca voi, de exemplu. 

— Sau președintele dumneavoastră. 

Armeanul o spuse fără să-i acorde prea multă importanţă noii 
lui pasagere. Ridică unul dintre scaunele libere din faţa lui și 
deschise o cameră frigorifică micuță din care scoase mai multe 
sticle de apă minerală și niște sendvișuri reci pe care le împărţi, 
spre bucuria noastră. Eu eram nespus de slăbită. Nu dormisem 
toată noaptea, iar stresul provocat de atacul din biserica Santa 
Maria a Nova, chiar dacă mă ţinea destul de tare în priză, îmi 
generase și o poftă de mâncare feroce. Mi-am înfipt dinţii într-un 
sendviș cu crab și salată verde și ascultam cum Dujok și 
motociclista își continuau conversaţia. 

— Să vedem, reluă femeia, de când știți că în Statele Unite 
există un proiect pentru a prelua controlul asupra pietrei? 

Dujok o privi uimit. 

— De când tatăl lui Martin a venit în Armenia să o caute, 
domnişoară. De mai mulţi ani... 

— Tatăl lui Martin? Bill Faber? Aproape că m-am înecat cu a 
doua mușcătură din senaviș. 

— William L. Faber. Exact. Vă cunoașteţi bine socrul, doamnă? 

Am simţit o înțepătură în stomac. 

— Adevărul e că, am înghiţit eu cu greu, nu l-am văzut 
niciodată. Speram să îl văd măcar în Biddlestone, dar nu a venit 
la nunta noastră. 

— M-ar fi mirat foarte tare să îl văd acolo! râse armeanul. Este 
o persoană foarte retrasă. A venit în ţara mea în 1950, la scurt 
timp după ce Pentagonul a fotografiat prima dată o presupusă 


264 


Arcă a lui Noe pe muntele Ararat, folosindu-se de avioanele lor 
de recunoaștere. A venit în comunitatea noastră dându-se drept 
un tânăr pelerin. Le-a povestit tuturor că se afla în căutarea unei 
pietre sfinte pe care o numea chintamani. Toţi au crezut că era 
un fel de hipiot când le-a povestit cum a străbătut Himalaya în 
căutarea ei, dar fără rezultat, și că, în final, s-a convins că piatra 
s-ar fi oprit în munţii noștri. Și după ce a câștigat afecțiunea 
poporului meu, dispărea perioade lungi de timp și nimeni nu știa 
unde se ducea sau ce făcea. 

— A străbătut toată Asia în căutarea unei pietre? am întrebat 
eu. Și cine a plătit pentru asta? 

— Acum știu că au fost cei din Proiectul Elijah, doamnă. Dar 
pe atunci nimeni nu știa nici măcar de existenţa lui. De fapt, Bill 
ne-a povestit că aflase de existența acelei pietre de la un 
cetăţean rus, un pictor destul de renumit pe-atunci, Nicholas 
Roerich, care a descris piatra ca pe un venerabil instrument de 
comunicare cu Cerurile. Roerich susținea inclusiv că cel care 
avea să intre în posesia pietrei avea să dispună de cheia pentru 
a intra în Shambhala. 

— Shambhala? 

— Este un mit asiatic vechi și răspândit, doamnă Faber. 
Shambhala este un regat ascuns, în care trăiește frăția de 
înţelepţi care controlează, în secret, destinele speciei noastre. 
Un Paradis pământesc inaccesibil pentru cei impuri și de o 
putere inimaginabilă. 

— Dar Tibetul este foarte departe de Ararat, domnule Dujok... 
protestă Ellen Watson. 

— Nu și pentru un mit ca acesta, domnișoară. Acea piatră 
chintamani, sau oricum aţi vrea să-i spuneţi, avea multe lucruri 
în comun cu adamantele noastre. Adepții lui Roerich spuneau că 
atunci când chintamani se întuneca, putea să atragă norii 
deasupra ei. De asemenea, credeau că ori de câte ori devenea 
mai grea, anunţa vărsare de sânge. Și mereu apăreau simboluri 
pe suprafaţa ei chiar înainte să se întâmple evenimente 
importante. 

Artemi Dujok înghiţi în sec, apoi continuă: 

— In sudul Asiei încă se crede că chintamani a ajuns pe 
Pământ pe spinarea unui cal zburător, și așa este și pictată în 
cele mai importante temple budiste. În acele tablouri, piatra 
arată ca un bulb proeminent, care strălucește în interiorul unui 


265 


cufăr și se deplasează pe o cabalină. Este un semn evident că e 
vorba despre o piatră care a călătorit peste tot! Bill Faber, 
bineînţeles, cunoștea istoria calului Lung-ta și ne-a spus-o și 
nouă pe când eram adolescent. 

— Și v-a vorbit despre Elijah? 

Dujok zâmbi. 

— Oh, da. Într-un final am vorbit despre toate. Eu și Bill ne-am 
împrietenit. A petrecut mai mulţi ani în Armenia, după care m-a 
invitat să studiez în Statele Unite și să mă implic în proiectul lui. 

— Și aţi găsit ce căutaţi? 

— Mai mult sau mai puţin. După ce a câștigat încrederea 
sheikh-ilor din poporul meu, le-a spus că pe muntele Ararat se 
ascunde sursa tuturor acelor pietre. Cică acea chintamani pe 
care o căuta el provenea din Arca lui Noe. Atunci au venit rușii. 
Armenia era o provincie săracă pentru Politburo sovietic, dar cei 
din Moscova aflaseră de existența unui „capitalist alb” în 
regiune și au venit după el. A reușit să scape, dar rușii au 
profitat de situaţie și ne-au contaminat cu propaganda lor. Ne- 
au spus că Faber lucra pentru un proiect secret al dușmanului și 
că tot ce voia era să ne fure niște minerale de o mare valoare 
strategică. Și ne-au mai spus ceva, domnișoară Watson: că tatăl 
actualului dumneavoastră președinte îi sprijinea. 

— Tatăl lui Roger Castle știa despre Proiectul Elijah? Sunteţi 
sigur de asta? 

— Absolut. William Castle Il a fost la curent cu acest proiect 
secret și a lucrat pentru el. Bill Faber la fel. Și Martin, la rândul 
lui, a moștenit această sarcină până m-a cunoscut. Ce cerc 
ciudat, nu vi se pare? 

— Bineînţeles. 

— Întrebaţi-vă, domnişoară Watson, de ce președintele 
dumneavoastră este atât de interesat de Elijah. Cred că ceea ce 
v-am povestit vă clarifică această îndoială. 

— ÎI voi întreba, nu vă faceţi griji. 

— Și, bineînțeles, spuse el, întinzându-i un telefon prin satelit, 
în timp ce îi studia reacţia, aflaţi de unde au apărut indivizii care 
ne-au atacat. El i-a trimis? 

Watson îl privi cu atenţie: 

— Vă pot spune și singură, domnule. 

— Serios? 


266 


— Erau agenţi SEAL. Au venit cu un submarin de tip Virginia, 
care chiar acum navighează în zona estuarului, la câteva mile 
depărtare. 

— Sper că glumiţi. 

— Deloc. Cei din Proiectul Elijah au trimis submarinul. Sunt 
sigură de asta. Și cred că președintele nu știe nimic. 

Dujok păli dintr-odată, ca și cum acea ultimă frază ascundea o 
semnificaţie îngrozitoare. 

— Atunci, trebuie să îl sunați! 

Inchise brusc frigiderul de sub scaun și deveni foarte sever. 
Dădu niște ordine în armeană pilotului lui, apoi se concentră 
asupra lui Ellen. 

— Ce mai așteptați? strigă el. Dacă monstrul despre care 
vorbiţi e încă undeva jos, înseamnă că preţ de cinci minute vom 
continua să fim în raza lui de acţiune. Sunaţi chiar acum, pentru 
numele lui Dumnezeu! 


77. 


Pentru Michael Owen situația lua o întorsătură proastă. Dacă 
nu acționa cu prudenţă, oamenii președintelui aveau să 
intercepteze adamantele înaintea lui, compromiţând scopul final 
al operaţiunii. De parcă asta nu ar fi fost suficient, faptul că se 
detectaseră și alte „emisii de tipul X” în diverse puncte de pe 
glob, ca niște ecouri ale semnalului emis de pietrele familiei 
Faber, nu prevestea nimic bun. Se schimba ceva în 
geomagnetismul planetei. Poate că era vorba de un 
avertisment. Un semnal al sosirii acelei „zile mari și înfricoșate”. 
Oare ţara lui era pregătită pentru asta? Oare Agenţia pe care o 
conducea era pregătită? 

Adevărul era că nu. 

Din câte știa el, exista un singur precedent cunoscut până în 
acel moment. Ani de zile se documentase despre singura „zi 
mare și înfricoșată” despre care vorbeau toate cronicile vechi. 
Toţi predecesorii lui, începând chiar cu Chester Arthur, fuseseră 
obsedaţi de același lucru. Dezamăgitor era însă că tot ce 
învățase și toate dovezile strânse încăpeau într-un singur plic. 
Un dosar pe care Owen ceruse să îl examineze, pentru a mia 


267 


oară, în liniștea biroului lui din Fort Meade, Maryland, și la care 
apela de fiecare dată când ajungea într-un punct mort. „Ca să 
înțelegem sfârșitul, trebuie să pricepem mai întâi începutul”, se 
gândi el. 

Dar când trecu pragul biroului lui și simţi puterea pe care o 
putea dezlănţui de acolo, ceva îi distrase atenţia. 

„Veștile pe care le primim din departamentul Oise, la nord-est 
de Paris, sunt neliniștitoare...” 

Televizorul lui enorm cu ecran plat intră în funcţiune, cu 
volumul dat suficient de tare ca să-i capteze atenţia. 

Owen își aruncă haina peste o canapea Chester și ascultă. 
Biroul era prevăzut cu un sistem de scanare pe mai multe benzi 
a ştirilor, care, atunci când detecta ceva important, înregistra 
materialul, apoi îl rula după ce certifica faptul că Owen se afla în 
cameră. In dimineața aceea, secretara lui, știind că Owen își 
petrecuse noaptea la Biroul Naţional de Recunoaștere urmărind 
anomalii magnetice, programase aplicaţia să înregistreze tot ce 
avea legătură cu subiectul respectiv. 

Pe ecranul luminat prezentatoarea știrilor de la ora șapte de 
pe canalul C-SPAN începu să prezinte informaţiile internaţionale. 
Cea mai cunoscută figură a canalului prin cablu Capitol Hill, Lisa 
Hartmann, părea mai îngrijorată ca de obicei. 

— Ce se întâmplă în Franţa, Jack? 

Faţa colțuroasă a lui Jack Austin, corespondentul reţelei în 
Franța, trecu în prim-plan. Owen îl privi curios. 

— Este ora nouă și câteva minute aici, și orășelul Noyon, 
capitala Picardiei, încă nu înțelege motivul acestei urgențe. Cei 
douăzeci de mii de locuitori ai acestuia au rămas fără lumină de 
noaptea trecută. Compania EDF, Electricite De France, nu oferă 
explicaţii despre această lipsă de furnizare a energiei electrice, 
care afectează inclusiv traficul feroviar sau spitalele și care 
începe deja să genereze anumite suspiciuni în rândul oamenilor. 

— Oamenii se tem? Cred că ar putea fi vorba de un sabotaj 
terorist? 

— Oficialii poliției au fost foarte categorici în acest sens: 
căderea de curent nu se datorează unor cauze tehnice 
cunoscute. Trebuie să existe un alt motiv, dar nu este vorba de 
un atac. Peste noapte au examinat fiecare substaţie a acestui 
departament și toate se află în perfectă stare de funcţionare. 
Nici măcar îngheţul din aceste zile nu le-a afectat. 


268 


— Și ce cauze speculează experţii? insistă Lisa Hartmann din 
studioul T.V. aflat la Washington. 

— O comisie de studiu s-a reunit chiar acum și analizează 
problema. Toată lumea speră ca pana de curent să nu se 
extindă și în orașele din apropiere, mai populate, cum ar fi 
Amiens... 

Directorul NSA se uită la ceas și văzu că știrea fusese emisă 
cu doar șase minute în urmă. 

„A început deja?” 

Owen alungă gândul. „Dacă ar fi fost vorba de o furtună 
magnetică, sateliții noștri ar fi fost afectaţi”, se gândi el. Inchise 
televizorul și se concentră pe ceea ce venise de fapt să facă. 
Trebuia să deschidă plicul pe care tocmai îl primise de la arhivă 
și să îl examineze cu mintea cât mai limpede posibil. 

Se apropie de un bufet ascuns în spatele biroului. Se servi cu 
cafea, adăugă zahăr brun și se apucă de treabă. 

ÎI liniștea faptul că știa peste ce avea să dea: câteva fotografii 
vechi, imprimate pe o hârtie care nu se mai fabrica, și 
documente manuscrise, unele datând de aproape un secol. Le 
ceruse dosarul celor de la arhiva NSA cu câteva ore înainte, 
când omul lui de încredere din Spania, Richard Hale, îi povesti 
prin telefon că Martin Faber se interesase de ele înainte să 
abandoneze Agenţia. 

„Martin Faber, bombăni el. Ce căutai tu prin ele?” 

Owen avea amintiri plăcute în legătură cu acele hârtii. 
Prieteni vechi de-ai lui, cum ar fi George Carver, expert CIA în 
securitate, care murise în urma unui atac de cord în 1994, își 
petrecuseră ultimele luni din viaţă încercând să găsească acea 
himerică Arcă a lui Noe, convingându-l de existența ei și de 
necesitatea de a o ţine permanent sub observaţie. Carver nu se 
îndoise că mai aveam multe de învățat despre „ziua mare și 
înfricoșată” în care Omenirea dispăruse deja o dată, dacă voiam 
să depășim o altă situaţie de o asemenea anvergură. 

Carver fusese un tip cu principii. Se interesase de această 
chestiune după ce îl ascultase pe un profesor de la Universitatea 
din Richmond care, pe când fusese cadet la Academia West 
Point, își auzise ofițerii vorbind despre un satelit secret al CIA 
care, în timp ce survola muntele Ararat, fotografiase din 
întâmplare Arca lui Noe. Carver facu niște investigaţii la Langley 
și descoperi, spre surpriza lui, că povestea nu era o glumă. De 


269 


fapt, în septembrie 1973, unul dintre cei trei sateliți orbitali din 
seria KH-11 imortalizase ceva ciudat: pe marginile unui ghețar 
în curs de topire, pe versantul nord-estic al celui mai înalt vârf al 
Araratului, se vedeau trei grinzi uriașe curbate, din lemn, ca 
acelea folosite la carena corăbiilor din Antichitate. Și ce altă 
corabie s-ar fi putut regăsi pe acel vârf de munte, dacă nu 
celebra Arcă? 

Carver se consultă cu toată lumea despre descoperirea 
făcută. Puse întrebări. Solicită documente, ba chiar reuși să 
convingă câţiva reprezentanţi ai Senatului să meargă până în 
pânzele albe. Din nefericire, boala îl opri brusc. După moartea 
lui, prietenul său, profesorul, se chinui și mai tare să scoată la 
lumină dosarul Arcei și nu se opri până nu reuși să desecretizeze 
o mare parte din materialul grafic care avea legătură cu 
„anomalia de pe Ararat”. Asta se întâmpla în 1995. Inutil să mai 
spunem că subiectul a ajuns pe paginile ziarului The New York 
Times în mai puţin de douăzeci și patru de ore și s-a transformat 
în bârfa despre care vorbeau toţi din comunitatea Serviciilor de 
Informații. 

Printre documentele desecretizate se numărau nu numai 
pozele făcute de satelitul KH-11, ci și imaginile obţinute de 
avioane spion U2, ba chiar și de eroicii sateliți Corona. Toate 
datau din anii 1959 și 1960 și demonstrau că nenorocirea aia, 
care semăna cu o cutie enormă de lemn, chiar exista. Și că 
putea fi văzută doar când gheţurile capricioase o permiteau. 

Dar Martin Faber mai solicitase ceva arhivei din Langley. 

Ceva care făcea parte dintr-un dosar mai mic, încă secret, de 
existența căruia știau doar câţiva dintre membrii Proiectului 
Elijah. Dosar care se afla pe biroul lui chiar în acel moment. 

Michael Owen îl mângâie nostalgic. 

Își făcuse deja o idee despre ce căuta Faber; despre ce 
anume îl făcuse să fugă spre Ararat înainte să fie răpit, și chiar 
despre ce își dorea Dujok. Era vorba de același lucru. Spera doar 
ca ceea ce detectau sateliții lui să nu aibă legătură cu asta. 


78. 


— Deja? 


Conversaţia telefonică a lui Ellen Watson fusese atât de scurtă 
și de seacă, încât am crezut că de fapt nu reușise să ia legătura 
cu interlocutorul ei. Poate că mi se părea ciudat că o tânără ca 
ea putea să formeze un număr și să vorbească cu cel mai 
puternic om de pe planetă. 

— Ei bine? o întrebă Dujok neliniștit. Ce-a spus? 

Ochii albaștri ai lui Ellen se întunecară. 

— Președintele se va ocupa personal ca submarinul USS 
Texas să nu ne facă probleme. 

— Atât? 

— M-a întrebat încotro ne îndreptăm și dacă aveam de gând 
să ne deplasăm cu elicopterul. 

— Și ce i-aţi răspuns? insistă armeanul. 

— Că obiectivul nostru se află în apropiere de Turcia, în locul 
în care s-a detectat semnalul ultimei adamante și că nu am nici 
cea mai vagă idee cum vom ajunge acolo. Dumneavoastră știți? 

Pe chipul armeanului se putea citi o umbră de mândrie. 

— Aparatul are o autonomie de zbor de unsprezece ore, ne 
anunţă el. Poate atinge o viteză de șase sute de kilometri pe 
oră, așa că șapte sau opt ore vor fi suficiente ca să ajungem la 
destinaţie, fără să fim nevoiţi să facem vreo escală. Aţi putea să 
cereți dumneavoastră să ne autorizeze un plan de zbor? 

— Bineînţeles. Aveţi nevoie de coordonatele „emisiei de tipul 
X” pe care le-am triangulat la Washington? 

— Nu va fi nevoie, spuse armeanul pe un ton mai liniștit, 
zâmbind și mângâind computerul pe care văzusem „ecoul” 
adamantei mele. Semnalul recepționat de aparatele noastre 
provine de la unul dintre sateliții voștri. Avem încredere în voi. 


79. 


Pe puntea de comandă a celui mai modern submarin din flota 
Statelor Unite domnea un sentiment de disperare. Două din cele 
trei monitoare mari, care serveau drept panou de comunicare 
între „pântecul balenei” și exterior, recepţionaseră imagini prin 
satelit în care se vedea cum unitatea lor de asalt cădea sub foc 
inamic. Toţi cei de la bord erau consternați. Satelitul HMBB 
captase momentul precis în care un vehicul neidentificat intrase 


271 


în zona de luptă și pecetluise soarta sergentului Odenwald, 
confirmând astfel eșecul misiunii. Și, de parcă asta nu era de 
ajuns, căpitanul navei încheiase într-o manieră foarte urâtă 
discuţia cu directorul NSA, care îi ordonase să stea cu brațele 
încrucișate. 

Acum li se deschidea un nou front. 

— Căpitane, aici sonarul. 

Imaginea ofițerului răspunzător de echipamentele de 
detectare apăru pe al treilea monitor, împreună cu un grafic 
care  reproducea coasta  estuarului Muros și poziția 
ambarcaţiunilor care îl traversau la momentul respectiv. 
Căpitanul Jack Foyle se apropie de ecran, să vadă mai bine. 

— Ce se întâmplă, sonar? 

— O detectare suspectă, domnule. Un elicopter fără număr de 
serie și cu emiţător-receptorul deconectat a părăsit Noia cu 
câteva minute în urmă. Se îndreaptă în direcția nord-vest. 

— Ei, și? 

— Am suprapus poziţia lui cu coordonatele pe care satelitul le 
atribuie anomaliei. Domnule, spuse ofițerul pe un ton sumbru, 
„cutia” se află la bordul lui. Datele electromagnetice o confirmă. 

— La ce distanţă se află de noi? 

— La mai puţin de zece mile. 

Tunul enorm de oțel, antena sofisticată de captare a 
semnalelor și o parte din spinarea submarinului USS Texas 
ieșeau din apele Atlanticului. Oricât de rapid s-ar fi deplasat, era 
imposibil să intercepteze „pasărea”. 

— Doriţi să o doborâm, domnule? 

Intrebarea unuia dintre cei trei ofițeri care îl însoțeau pe Jack 
Foyle îl luă prin surprindere. Era un tânăr șef de echipaj, recent 
ieșit de pe băncile Academiei, care urmărea fără să clipească 
modul în care se derulau lucrurile pe puntea de control. 

— Ordinul nostru este să recuperăm cutia intactă, soldat. 
Dacă deschidem focul asupra lor, o vom pierde. În plus, te-ai 
gândit ce implicaţii ar exista dacă vom face alte victime într-o 
ţară aliată? Cele din satul de pescari de azi-dimineaţă sunt de- 
ajuns... 

Șeful de echipaj nu îi răspunse. 

— Sonar, știm dacă elicopterul își menţine cursul de zbor? 

Oamenii priviră din nou spre monitoare. 

— Momentan se îndreaptă spre La Coruña, domnule. 


— La Coruña? 

— Un oraș de mărime medie, la nord de poziţia în care ne 
aflăm acum. 

— Dispune de aeroport? 

Ofițerul ezită. Se îndreptă spre monitorul lui și tastă mai multe 
instrucțiuni înainte să răspundă. 

— Întocmai, domnule. 

— Comunicaţii, spuse căpitanul Foyle, răsucindu-se și uitându- 
se direct la o femeie brunetă care ţinea un telefon fără fir în 
mână. Sună la NSA și cere-le să blocheze aeroportul și să 
alerteze autorităţile locale ca să controleze gările și autogările. 
Vom trimite numaidecât un echipaj acolo. 

În loc să se întoarcă la postul ei de control și să îndeplinească 
ordinul, femeia înaintă spre el și-i întinse casca: 

— Domnule, aveţi un apel. 

— Să aștepte! bombăni el. 

— Îmi pare rău, domnule. Femeia părea rigidă, palidă. Nu se 
poate. 


80. 


Haci era un pilot grozav. Ca să ne scoată de acolo, manevrase 
elicopterul departe de liniile de înaltă tensiune și sub raza de 
acţiune a radarelor militare. Știa că zborul nu era înregistrat, că 
nu dispunea de autorizaţia spaţiului aerian spaniol și că cea mai 
bună opţiune ca să trecem nedetectaţi de autorităţile militare 
locale era să încerce să se deplaseze fără să fie observat. Așa 
că, înainte să ne dăm seama măcar, nu ne mai deplasam de-a 
lungul coastei, ci pasărea noastră de metal o luase pe direcţia 
nord-est, survolând conace și sătucuri din interiorul Galiciei, 
bucurându-ne de primele semne de libertate. Nu înceta să mă 
uimească cum un astfel de sentiment putea să apară atât de 
spontan. Privită din afară, situaţia mea nu era tocmai 
promițătoare. Nu pusesem geană pe geană toată noaptea. 
Trăseseră în mine de două ori. Încă aveam contuzii la gât și la 
mușchii de la picioare și fusesem la un pas de moarte, sau poate 
chiar moartă. Și toate acestea, sau aproape toate, din cauza 
individului care conducea acum expediţia noastră. 


273 


Cu toate acestea, faptul că știam că, în sfârșit, mă îndreptam 
spre Martin mă făcea să îngrop orice reproș și să simt o 
recunoștință tot mai mare faţă de Artemi Dujok și oamenii lui. 

„Sindromul Stockholm, mi-am spus eu în gând. Dar ce mai 
contează?!” 

Eram relaxaţi, admirând peisajul care se întindea sub 
picioarele noastre, când unul dintre panourile din cabina de 
comandă se aprinse, declanșând un lanț intermitent de 
șuierături. 

— Maestre, spuse Haci în engleză. Am fost localizaţi de un 
fascicul de radar. 

— Poţi scăpa de el? 

— Voi încerca. 

Elicopterul Sirkowsky X4 cobori din nou până atinse vârfurile 
eucalipţilor.  Mașinăria zumzăia ca un bondar deasupra 
drumurilor și a unor construcţii joase, dar panoul era în 
continuare roșu. 

— Cât de departe suntem de coastă? întrebă Dujok. 

— La trei kilometri, maestre. 

— Bine... Dujok își încrucișă mâinile gânditor. Domnișoară 
Watson, acum vom ști dacă a meritat efortul să vă acceptăm în 
această călătorie. Dacă șeful dumneavoastră dă ordinul la timp, 
putem scăpa cu viaţă. Dacă nu, cel mai probabil că vor începe 
să tragă în următoarele secunde. Sunteţi conștientă de acest 
lucru, nu-i așa? 

— Am încredere în președintele meu, domnule Dujok, spuse 
Ellen, privindu-l drept în ochi. Ne va ajuta. 

— Să sperăm. 


81. 


— Vorbesc cu căpitanul Jack Foyle? 

Ofițerului cu cel mai înalt rang de pe submarinul USS Texas 
vocea care se auzea în cască printre pârâituri, i se părea 
cunoscută, îi transferaseră apelul către un receptor micut din 
camera de control. Percepu numaidecât aerul de superioritate 
pe care îl emana bărbatul care întreba de el. 

— Căpitanul Foyle la telefon, domnule. Cu cine am...? 


274 


— Sunt președintele Castle, domnule ofițer. 

Marinarul rămase mut. 

— Știu cine v-a trimis pe coasta spaniolă, spuse fără ocolișuri 
președintele, fără urmă de reproș în voce. Chiar dacă Agenţia 
Naţională de Securitate a avut motivele ei să o facă, vă ordon să 
revocați numaidecât instrucţiunile primite. 

— Domnule, eu... 

— Dumneavoastră sunteţi militar, căpitane Foyle. Îndepliniţi 
ordinele și înţeleg. Nu veți fi pedepsit pentru acest lucru. 

— Nu este vorba de asta, domnule. Foyle continuă pe un ton 
neutru: Am făcut o incursiune pe uscat și am pierdut patru 
oameni. 

— O incursiune pe teren spaniol? 

— Corect, domnule. 

Preţ de câteva secunde, Castle nu spuse nimic. După aceea 
continuă: 

— Și unde sunt cadavrele? Le-aţi luat la bord? 

— Nu, domnule. Presupun că la această oră ambasada 
noastră se ocupă de repatrierea lor. Se află pe mâna 
autorităţilor locale. Cei patru au fost doborâţi de foc inamic în 
timpul unei încăierări urbane. 

— Foc inamic? Neîncrederea președintelui se transformase 
acum în îngrijorare. Unde? 

— În Noia, domnule. Un sătuc pe coasta de vest. 

Castle păstră din nou tăcerea. Ellen Watson îl sunase nu 
departe de acel loc, de la bordul unui elicopter. 

— Au murit și civili, căpitane? 

— Din câte știu eu, nu, domnule. Dar am provocat daune 
grave unei clădiri istorice. 

— Bine, căpitane, spuse președintele, respirând adânc. 
Trebuie să știți că circumstanțele care au dus la misiunea 
dumneavoastră s-au schimbat complet. Vă cer să faceţi trei 
lucruri pentru ţara dumneavoastră. 

— Trei, domnule? 

— În primul rând, să abandonaţi din acest moment orice 
acțiune de luptă, de interceptare, sau de orice alt tip. Nu sunteţi 
autorizat să mai efectuaţi nici măcar o singură acţiune care să 
provoace pierderi suplimentare. Aţi înţeles? Știu, adăugă el, că o 
aeronavă a decolat din Noia cu câteva minute în urmă. Mai mult 
ca sigur că aţi detectat-o deja. La bordul ei se află personal din 


275 


biroul meu, implicat într-o misiune specială. M-au informat de 
prezența dumneavoastră în apele teritoriale spaniole. Lăsaţi-i să 
își vadă de drum. 

— Domnule... Nu vreau să vă contrazic, dar ocupanţii acelui 
elicopter au fost cei care au deschis focul asupra soldaților 
noștri. 

— Limitaţi-vă la a îndeplini ordinele primite, căpitane, îl 
mustră Castle, pe un ton sever. În al doilea rând, luaţi legătura 
cu amiralul celei de-a Șasea Flote, ca să primiţi noua 
dumneavoastră destinaţie și redactaţi un raport despre cele 
întâmplate. Informaţi familiile victimelor și asiguraţi-vă că 
trupurile lor vor fi repatriate cât mai repede posibil. După aceea, 
abandonaţi zona în care vă aflați. 

— Și cel de al treilea, domnule? 

— Vreau să îmi răspundeţi la următoarea întrebare, căpitane. 
Și vă rog să fiți cât se poate de sincer cu mine. 

— Bineînţeles, domnule. 

— Mai exact, ce trebuia să faceţi în Noia? 

Jack Foyle ezită pentru o clipă. Directorul NSA îi ordonase ca, 
indiferent de circumstanțe, să nu dezvăluie sub nicio formă 
conținutul mesajului criptat în care se specifica misiunea 
primită. Dar să nu îi răspundă comandantului suprem putea fi 
numită o „circumstanță”? 

— Domnule, Foyle se hotărî rapid, ordinele noastre erau să 
găsim o sursă de energie electromagnetică mobilă foarte 
puternică și să o ducem înapoi în Statele Unite pentru a o 
studia. 

— Doar atât? 

— Nu. Trebuia să capturăm un civil în viaţă, și anume Julia 
Álvarez, și să îi neutralizăm pe însoțitorii acesteia. 

— V-au spus de ce? 

— Da, domnule. Se pare că acei indivizi plănuiau un atentat la 
scară globală. Unul de o putere incredibilă, cu arme 
electromagnetice. 


82. 


Trei minute mai târziu, semnalul roșu de pe panoul de control 
al elicopterului Sirkowsky se stinse complet. Eu și Haci am 
observat primii. 

— Am scăpat de ei, maestre, ne informă pilotul. 

Artemi Dujok ridică o sprânceană, neîncrezător. 

— Ești sigur? 

— Categoric. Fasciculul de radar nu ne mai urmărește. 

Sheikh-ul se întoarse mândru spre Ellen Watson. 

— Mulţumesc, domnişoară Watson. Ne-aţi făcut un serviciu 
nemaipomenit. 

— Și acum, că v-am demonstrat dorinţa de cooperare, profită 
ea de situaţie, ascunzându-și sentimentul de ușurare, îmi veți 
spune tot ce vreau să știu despre Proiectul Elijah? 

M-am uitat la Dujok. Armeanul îi datora o explicaţie musafirei 
lui și eram sigură că avea să i-o ofere fără să se mai eschiveze. 

— Nu aţi prefera să vă relaxaţi și să dormiţi câteva ore, 
înainte să ajungem la destinaţia noastră? 

— Vom avea timp și pentru asta. Acum mi-ar plăcea să aflu ce 
știți dumneavoastră despre acel program secret. 

— Foarte bine, încuviință armeanul. Aţi câștigat. Ne așteaptă 
multe ore de zbor. Nu văd de ce nu v-aș împărtăși tot ce știu. 

Ellen simţi că sosise momentul crucial. 

— Să vă explic ceva, domnișoară: din câte știu eu, Proiectul 
Elijah este o iniţiativă veche a Serviciilor Secrete din ţara 
dumneavoastră. Poate una dintre cele mai vechi, deoarece 
implică siguranţa colectivă a naţiunii dumneavoastră. Evident, în 
ultimele decenii a trecut prin faze mai active ca înainte. Noi, 
yazidiţii, am aflat despre existenţa lui cu mult timp în urmă. Așa 
cum v-am spus deja, am aflat despre proiect de la socrul 
doamnei Faber, de la ruși, care ne-au avertizat cu privire la el, și 
din niște fotografii vechi ale muntelui Ararat. Acestea au fost 
făcute la scurt timp după izbucnirea Revoluţiei bolșevice la 
Moscova, în timpul unei expediţii la care au participat ierarhii 
religiei noastre. De atunci, nimeni din cei care le-au văzut nu au 
trăit suficient de mult ca să spună și altora despre ele. Dar 
conţin adevărul suprem referitor la ceea ce urmărește acest 
proiect... 


277 


83. 


Prima era o poză veche. Aproape antică. 

Michael Owen o scoase din plic și o mângâie cu venerație. 
Ştia că fusese obţinută de trupele ţarului Nicolae al II-lea în vara 
anului 1917, într-un loc neidentificat de la frontiera turco-rusă. 
Era imaginea unui grup de oameni murdari. Păreau obosiţi, 
morți de frig, îmbrăcați cu uniforme de pânză și aveau barba 
nerasă de câteva zile. Trei dintre ei stăteau în poziţie de drepți 
în faţa unei construcții care părea a fi o casă în ruină, recent 
îngropată de o avalanșă. Sau poate de un cutremur. Cu toate 
acestea, era o impresie cât se poate de eronată. 

Owen știa cât costase acea imagine care se afla acum în 
arhivele lor. Serviciile Secrete au plătit cu sânge aducerea ei la 
Washington. Au făcut-o la patru decenii după ce, întâmplător, 
imaginea ajunsese în mâinile bolșevicilor. Aceștia o voiau. Ba 
mai mult, aveau nevoie de ea, mai mult chiar decât de revoluţia 
pe care o declanșaseră. Și nu era greu de înţeles de ce. 

La o privire mai atentă și reducând granulaţia imaginii, casa 
din spatele soldaţilor arăta oarecum ciudat. Avea trei etaje și 
lăsa impresia că faţada i se prăbușise de curând. Curios era însă 
că, la nivelurile care rezistaseră intemperiilor, nu se vedeau 
obiecte întâlnite în mod normal într-o locuinţă. Nu se vedeau 
mobilă, haine sau bucăţi de grinzi ori cărămizi. Se vedeau în 
schimb niște încăperi întunecate. Și, dacă priveai cu atenţie, 
ghiceai prezenţa a nenumărate cămăruţe mici, situate una 
lângă cealaltă. 

Odată ce imaginea era pusă la un loc cu celelalte documente 
din dosar, puzzle-ul începea în sfârșit să se deslușească. Cea de- 
a doua fotografie, făcută la aproximativ trei sute de metri de 
casa aceea ciudată, probabil de pe o stâncă situată deasupra ei, 
părea să conţină cheia pentru a dezlega misterul. Locuinţa 
respectivă era de fapt partea vizibilă a unei structuri mari, 
dreptunghiulare, blocată într-un ghețar imens care, la un 
moment dat, o rupsese în două, lăsându-i „pântecul” descoperit. 
Pe verso, scris în limba rusă, cu niște caractere foarte ordonate, 
se putea citi: 


Expediția Romanov. Iulie 1917 


Arca lui Noe 


Ani la rând, specialiștii speculaseră cu privire la existența 
unor astfel de imagini. Toate cărţile despre Arcă le 
menţionaseră, însă fără să le reproducă. Vorbeau despre o 
misiune de explorare pe frontiera turcă, comandată de Nicolae 
al Il-lea cu puţin timp înainte de tulburările care îi pecetluiră 
soarta lui și a familiei sale, dar nu deţineau dovezi. Toate 
dovezile se aflau chiar acolo. Povesteau despre sutele de 
soldaţi, ingineri, fotografi și desenatori care avuseseră ghinionul 
de a cădea în mâinile dușmanilor ţarului la coborârea lor de pe 
munte și de a fi acuzaţi de înaltă trădare. Majoritatea fuseseră 
împușcați în apropiere de Erevan, iar cei câţiva care reușiseră să 
scape cu viață nu vorbiseră niciodată despre ce văzuseră în 
vârf. Pentru un regim ateu, apariţia unei relicve biblice era ca 
dinamita. Însuși „părintele revoluţiei” le ascunsese printre 
documentele lui, refuzând să le distrugă din pricina amestecului 
de fascinaţie și dezgust pe care i-l provocau. Ba mai mult, se 
pare că a trimis mai multe echipe de geniști ca să arunce în aer 
Arca, dar aceștia, mai puţin experimentați și rezistenți ca 
soldații imperiali, nu reușiseră să gaseasca „nava aceea 
transatlantică” blocată cine știe unde. 

Poate că fusese voia lui Dumnezeu. 

După aceea, bineînţeles, a urmat jaful. 

În 1956, un agent dublu obţinu acces la fișierele tovarăşului 
Leon Troţky și descoperi pozele. Reuși să le sustragă și să le 
vândă la Berlin unui reprezentat al Ambasadei Statelor Unite. Cu 
toate acestea, în ziua predării documentelor, el și cumpărătorul 
lui au fost interceptaţi în sectorul de est al orașului și ciuruiți de 
gloanţele Stasi, poliţia secretă din Germania de Est. Două zile 
mai târziu, un căpitan fără scrupule de la un punct de frontieră 
și un preţ de un milion de dolari reușiră miracolul de a le duce la 
destinaţie. Proiectul Elijah le obținuse chiar cu preţul vieţii unuia 
dintre cei mai eficienţi spioni ai săi. 

Pe când se întâmplau toate astea, Michael Owen era copil. 
Motiv pentru care faptul că privea pozele nu îl făcea să sufere. 

Cea care îi atrăgea cel mai mult atenția era ultima fotografie 
din set. Fusese făcută în partea superioară a „casei”, într-o zonă 
intactă, care părea să fi fost închisă ermetic. Nu se vedea nicio 
cameră, ci un perete marmorat în tonuri închise, de care se 


279 


sprijinea un individ cu sprâncenele și mustățile acoperite de 
chiciură. Era evident că individul era rus. Avea o privire de 
cazac, ștearsă din cauza votcii, care părea să spună 
„îndrăznește numai să ajungi aici, amice”. Fusese preferata lui 
din clipa în care o văzuse. Îndeosebi dintr-un motiv: soldatul 
arăta spre niște semne sculptate în zid. Păreau niște iniţiale 
gravate în piatră. Doar patru din acestea erau vizibile, chiar 
dacă din imagine se putea deduce că exista loc pentru mai 
multe. Puțin mai jos se putea vedea un fel de mâzgăleală pe 
care Michael Owen o cunoştea bine. În secolul al XVI-lea, cineva 
o numise Monas Hieroglyphica. Ceea ce era curios era faptul că 
niciuna din acele litere sau desene nu erau în ebraică. Dacă într- 
adevăr era vorba de Arca lui Noe, patriarhul biblic nu își 
marcase nava în alfabetul poporului său, ci  într-altul, 
necunoscut. 


102m 


Aceleași hieroglife pe care i le încredințase, cu mult timp în 
urmă, celui mai bun analist din cadrul proiectului, William L. 
Faber. Tot ce îi spusese acesta a fost că proveneau dintr-un 
alfabet ciudat, care în timpul Renașterii fusese numit „enohian” 
și care fusese reunit integral, în timpul reginei Elisabeta a 
Angliei, de un grup restrâns de medium-uri. Acesta pornise de la 
ipoteza că cei care reușeau să pronunţe corect acele litere, și 
singurul mod în care se putea reuși asta era prin studierea limbii 
enohiene, ar fi putut activa pietrele și controla mecanismul lor 
emiţător. 

Totul indica faptul că Faber era pe punctul de a reuși să o 
facă, dar, din nefericire, se ascundea într-un loc necunoscut. 

În Turcia. 

Probabil căutându-și fiul. 


84. 


Era doar o bănuială. 


280 


Dintr-odată, Andrew Bollinger, îngropat între cutii goale de 
Coca-Cola și cești de cafea cu zaț pietrificat, înțelese foarte 
limpede de unde să înceapă să studieze problema pe care i-o 
dăduse vechiul lui amic, Roger Castle. Tipărise e-mailul de la 
Casa Albă în care primise datele celor două semnale apărute în 
Spania și Turcia, dar, până în acel moment, nu îi spuseseră 
nimic. Absolut nimic. 

Totul se schimbă într-o clipă. Îi pică fisa. Cum de nu-și dăduse 
seama mai repede? De fapt, nu se uita la două emisii identice. 
Prima, de exemplu, nu iradia dintr-un punct fix; cea de a doua, 
în schimb, da. În plus, prima se deplasa în baza unui vector 
direcțional, care părea să se îndrepte spre cea de-a doua. 
Evident, nu trebuia să caute niciun mesaj extraterestru în acele 
urme magnetice, ci să localizeze destinaţia ambelor emisii. lar 
obiectivul nu părea să fie, sub nicio formă, vreo planetă 
îndepărtată. 

Așa îi veni și ideea. 

Andrew Bollinger îl sună numaidecât pe responsabilul cu 
antenele telescopului VLA, din biroul lui din cadrul centrului de 
operațiuni din complex, și îi ceru acestuia să își focalizeze toată 
puterea de ascultare pe un anumit segment din spațiul 
radioelectric. Nu avea să dureze mai mult de o jumătate de oră. 
Sau o oră cel mult. Trebuia să izoleze orice semnal de o anumită 
intensitate, de natură electromagnetică, ce traversa în 
momentul respectiv ionosfera, modulând la frecvenţa de 1.420 
megahertzi, pe o lungime de undă de 21 de centimetri. 

— O să începem prin... - se uită pe monitor - a ne apropia cât 
mai mult posibil de zona 39° 25' N; 44° 24' E. 

Bollinger trebui să repete ordinul de două ori. 

— Și nu uitaţi, îl avertiză el pe responsabilul cu antenele, nu 
mă interesează semnalele care se recepționează în zona și pe 
frecvenţa respectivă, ci pe cele care sunt emise. Aţi înţeles? 

— Pe acea frecvență? 

Scepticismul tehnicianului lui, care îl ascultase ca și când 
șeful lui și-ar fi pierdut minţile, reuși să îl irite. Lawrence G6mez, 
un inginer în vârstă de cincizeci și șase de ani, care le văzuse 
deja pe toate, nu își explica cum de putea emite cineva la 1.420 
MHz. Cu atât mai puţin de ce Bollinger era atât de interesat de 
un astfel de semnal, când, de obicei, era destul de apatic când 


281 


venea vorba de urmărirea omuleţilor verzi. Omuletii verzi îl 
lăsau rece. 

— Limitaţi-vă la a-mi da rezultatele, ordonă Bollinger. Și 
repede. 

Nouă minute mai târziu, cele douăzeci și opt de antene ale 
VLA, de două sute treizeci de tone fiecare, se răsuceau simultan 
spre est, îndreptate oblic în direcția orizontului oriental. Atunci, 
rețeaua computerizată efectuă o operaţiune mai puţin obișnuită, 
fixându-se pe regiunea din jurul Pământului care permitea 
ieșirea semnalului captat de sateliții Agenţiei Naţionale de 
Securitate. Spre uimirea doctorului Gómez, sistemul găsi 
numaidecât ceea ce căuta. În următoarele nouăsprezece 
minute, și începând chiar din momentul în care intraseră pe 
frecvenţă, un semnal puternic de o mie de wați se strecură în 
analizatorul lui de spectre. Docil, computerul îl înregistră. Era o 
singură emisie. Fără îndoială. Dar creierul electronic mai făcu 
ceva: calculă direcţia pe care era focalizat. 

Tehnicianul clătină din cap. 

— Imposibil. 

Gómez repetă operațiunea. Orientă antenele. Calibră 
calculatorul. Localiză, pentru a doua oară, ricoșeul rezidual al 
semnalului în stratul Heaviside al ionosferei și îi analiză cursul. 
Rezultatul rămase același: era un semnal foarte puternic, de 
origine necunoscută și aproape fără nicio pierdere energetică. 
Nu mai încăpea nicio îndoială. Tipul acela de jet electromagnetic 
era îndreptat direct spre Soare. 

— Catre Soare? Sunteţi sigur? 

Chipul ars de soare al lui Bollinger păli când răspunse la 
apelul tehnicianului. 

— Îi transmit un semnal modulat pe frecvenţa hidrogenului, 
doctore Bollinger. Nu încape îndoială. Și mai ciudat este că 
Soarele pare să răspundă cu o emisie cu caracteristici 
asemănătoare. Dacă nu aș fi știut că așa ceva e imposibil, aș fi 
spus că cei doi conversează. 

Andrew Bollinger se înfioră. 

— Aţi reușit să verificaţi dacă este un semnal secvențial? 

— Adică dacă poate fi inteligent? 

— Da. 

— Nu, domnule. Ar dura mai mult. 


Directorul VLA se uită preţ de câteva secunde la un poster cu 
sistemul solar, agăţat în faţa biroului. Un glob roșu enorm, situat 
în partea stângă, umplea jumătate din imagine. Artistul îl 
ilustrase cu flăcări de heliu uriașe, care săreau în spaţiu și 
acopereau suprafaţa unei planete Mercur minuscule și lipsite de 
apărare. „Soarele conţine nouăzeci și opt la sută din materia 
sistemului solar”, spunea fraza imprimată chiar sub imagine. În 
momentul de față, lui Bollinger afirmaţia respectivă i se părea o 
amenințare. 

Ciudat. Afară, în campusul Institutului de Minerit și de 
Tehnologie de la Socorro, se anunţa venirea iernii. În toamna 
aceea plouase mai mult ca de obicei, iar Bollinger, ca toți 
ceilalţi, își dorea ca soarele să fie milostiv și să întârzie venirea 
frigului. 

Brusc, nu își mai dorea asta. 

Se așeză în faţa calculatorului și redactă un e-mail pentru doi 
destinatari. „Sper să mă înșel”, își spuse el. În Colorado Springs, 
Escadrila Meteorologică numărul 50 a Forţei Aeriene încă 
beneficia de o divizie dedicată climei spaţiale. lar în Greenbelt, 
Maryland, nu prea departe de Casa Albă, la Goddard Space 
Flight Center mai exista una. Dacă în ultimele ore s-ar fi produs 
vreo modificare în comportamentul Astrului Rege, oricare dintre 
ele ar fi detectat-o deja. Doar oamenii lor de știință ar fi putut să 
îl liniștească. Prima și singura dată când văzuse o piatră 
„vorbind” fusese cu puţin timp înainte de marea furtună solară 
din 1989. Cea care lăsase întreg Quebecul în întuneric și 
produsese pierderi de sateliți și rețele electrice în valoare de mii 
de milioane de dolari. Inclusiv accidentul în care fusese implicat 
petrolierul Exxon Va/dez, care deversase treizeci și șapte de mii 
de tone de combustibil în Alaska, ar fi putut fi provocat de o 
defectare a sistemului de navigaţie din cauza erupţiilor solare. 
Așa că, dacă președintele avea dreptate și acum „vorbeau” și 
alte pietre, nu era de glumit cu așa ceva. 

Ştia că de fiecare dată când Soarele strănută, lansează în 
spaţiu miliarde de tone de plasmă. Cu o viteză de 1.500 de 
kilometri pe secundă, aproximativ două milioane de mile pe oră, 
încărcătura putea lovi Pământul în două sau trei zile. Mai bine să 
fie pregătiţi. 

„Urgent, tastă el. Aţi detectat vreun EMC în ultimele ore?” 


283 


Acele trei iniţiale îl neliniștiră profund. Ejecţie de masă 
coronală. Cea mai rea reacţie a stelei care se afla cel mai 
aproape de lumea noastră. 

Acum trebuia doar să aștepte. 


85. 


Aveam impresia că o să îmi explodeze capul. 

După șapte ore și patruzeci de minute de zbor, și de suportat 
zumzetul monoton al elicelor, sunetele de avertizare de fiecare 
dată când traversam o zonă monitorizată prin radar sau 
conversațiile mecanice care ne autorizau să intrăm în spaţiile 
aeriene din Franţa, Italia și Grecia, mă simţeam ca și cum aș fi 
rămas blocată pe un montagne russe. Abia de reușisem să 
dorm. Eram obosită de atâtea întoarceri, discuţii și turbulente, 
iar corpul meu ameninţa că avea să cedeze dintr-un moment în 
altul. Din fericire, am ajuns la obiectivul nostru din partea nord- 
vestică a Turciei înainte să se întâmple asta. Mașinăria ateriză 
într-un loc neidentificat, aproape fără să îmi dau seama de ce se 
întâmpla. Spatele mi-era distrus. Neuronii mei nu erau în stare 
să proceseze nici măcar un bit de informaţie în plus, și tot ce îmi 
doream era să dorm într-un pat normal. 

Poate de aceea Artemi Dujok se întoarse spre mine și mă lovi 
în umăr, ca să reacţionez. 

— Nu vă opriţi! Suntem aproape! mă îndemnă el. 

Deja în Turcia se întunecase. O noapte neagră, rece și plină 
de stele. Coborâserăm cu motoarele elicopterului Sirkowsky pe 
„Modul silențios”, cu câteva minute înainte, la aproximativ trei 
sute de metri de obiectivul nostru, iar acum, protejaţi de tăcere 
și de pustietatea absolută a peisajului, ne propuneam să îl luăm 
cu asalt. Eu mergeam ca un zombi, în spatele grupului, 
târșâindu-mi picioarele, fără să bag de seamă rafalele de vânt 
înghețat și uscat care mă loveau peste față. 

Nu voiam să mai fac un pas în plus. Cu atât mai puţin spre 
acel punct pe care Dujok îl descoperise pe calculatorul lui, care 
arăta ca un crater fără fund. 

Mă speria. 


284 


Cu toate acestea, mi se întipăriseră bine în memorie acea 
gaură și modul în care apăruse pe ecranul lui, în Noia, când 
triangulase locul adamantei lui Martin. El îmi explicase că se 
numea craterul din Hallaç. Dar acum că mă aflam atât de 
aproape de muchiile lui ascuţite, pe întuneric, în pofida 
ochelarilor cu vedere nocturnă și a hainelor pe care ni le dăduse 
armeanul, eram foarte neliniștită. Și pe bună dreptate. 
Depresiunea aceea probabil că avea o adâncime de vreo 
patruzeci de metri. Era o groapă perfectă, cu pereţii vitrificaţi de 
căldură. O capcană care putea fi accesibilă doar unei echipe de 
alpiniști grozavi, pe care nu o vedeam pe nicăieri. Deci, cum 
naiba aveam să coborâm acolo fără să ne pierdem viaţa pe 
drum? 

— Dacă mergem spre crater, eu nu... i-am șoptit lui Dujok, 
pregătindu-mă pentru ce era mai rău. 

— Nu mergem spre crater, doamnă, ci spre clădirea de lângă 
el. Semnalul lui Martin venea de acolo. 

Calmul lui mă înfioră. 

— De la... acea clădire? 

Nici noua opţiune nu mi se părea prea îmbietoare. La 
aproximativ o sută de metri de unde ne aflam, coborând pe o 
pantă lină, se înălța un imobil fortificat destul de mare, care 
dădea impresia că era abandonat de ceva vreme. Chiar dacă nu 
era luminat, pe pereții lui se puteau vedea urme care păreau a fi 
lăsate de gloanţe. Nu eram expertă în asta, dar văzusem urme 
asemănătoare în timpul restaurărilor pe care le făcusem. Din 
cauza Războiului Civil, numeroase biserici parohiale din Galicia 
semănau cu niște strecurători. 

— Și ce o să facem dacă răpitorii lui Martin ne așteaptă 
înăuntru? i-am șoptit eu, apropiindu-mă de el. 

— Ne ocupăm noi de ei, doamnă Faber. Nu vor fi o problemă, 
spuse Dujok. 

— Ah, nu? 

— Nu, răspunse el categoric, reducându-mă la tăcere. 

Eu, armeanul, cei doi oameni înarmaţi ai lui și Ellen Watson 
am ajuns numaidecât lângă faţada clădirii. De fapt, nu era o 
singură clădire. Corpul principal era integrat într-un grup de 
clădiri mai mici, care păreau, la rândul lor, abandonate. Cele trei 
structuri mai proeminente confereau ansamblului un oarecare 
aspect de fermă. Dar nu era o fermă. Corpul cel mai mare, o 


285 


casă cu două etaje și acoperiș din ţiglă, dispunea inclusiv de un 
mic minaret. La bază se întindea o curte cu locuri de parcare, iar 
în faţa lui se afla clădirea anexă, care în imaginile prin satelit 
apărea cenzurată cu o pată albă și care se înălța mândră, având 
o înfățișare categoric neobișnuită. 

Plăci mari de oţel acopereau urât un soi de turn, construit 
dintr-o singură bucată. Nu am reușit să îl văd prea bine, dar 
părea un dinte uriaș înfipt în pământ, cea mai mare parte din 
structura lui fiind subterană. Nu avea ferestre, ornamente sau 
orice alt tip de elemente de prisos. Și, chiar dacă emana 
negreșit o senzaţie de vechime, părea să fie, în același timp, 
ciudat de avangardist. 

— Să mergem! mă îndemnă Dujok, când văzu cât eram de 
absorbită. 

— Ce e asta? l-am întrebat eu. 

— O antenă. 

— Serios? 

— O antenă de semnale de înaltă frecvenţă, doamnă. Nu vă 
opriţi, vă rog! 

— Dar pare foarte veche... am protestat eu. 

— Chiar este! 

Apoi ne-am îndreptat spre intrarea principală a celei mai mari 
dintre case. Ne-am așezat toţi cinci de-o parte și de alta a 
pragurilor, așteptând un semnal de la liderul nostru. Poarta, un 
panou enorm de lemn consolidat cu cuie și fier forjat, era larg 
deschisă, chiar dacă încă nu văzusem și nu auzisem nimic 
suspect. Ellen Watson, care era dezarmată, ca și mine, protestă. 

— Vom intra pur și simplu? 

Dujok încuviință. 

— Da. Şi voi veţi intra primele, spuse el, uitându-se la noi. 

— Noi? 

— Nu mi se pare o idee prea bună... 

— Nu e o idee, mormăi Dujok. E un ordin. 

Spunând asta, îndreptă ţeava puștii spre stomacul meu. 


86. 


Nici Dante nu și-ar fi putut imagina un infern mai rău. 


286 


O izbucnire lungă de cinci mii de kilometri, încărcată cu 
plasmă fierbinte de 5.800 de grade Celsius, se înălţă solemn 
deasupra suprafeței solare. Cele două sonde STEREO pe care 
NASA le lansase pe orbită heliocentrică pentru a urmări orice 
modificare a Astrului Rege, numite Ahead și Behind datorită 
poziţiei relative față de obiectivul lor, fură primele care 
detectară anomalia. Ambele funcționau ca o pereche de ochi 
gigantici și furnizau imagini tridimensionale cu orice lucru care 
se întâmpla pe suprafaţa soarelui. Cu toate acestea, nefiind 
orientate ca să intercepteze semnalele direcționate către Soare 
- cine ar fi făcut așa ceva? -, nu captară fasciculul magnetic 
imens, care lovise cu puţin timp înainte în apropiere de pata 
13.057. 

Cu aproximativ treizeci de secunde în urmă, zona de umbră a 
13.057 abia de era de mărimea Pământului. Câmpul magnetic 
intens fu alterat de acea serie de semnale și începu rapid să se 
transforme, absorbind petele 12.966 și 13.102. Automat, fără să 
necesite intervenţia vreunui operator de la Goddard Space 
Flight Center din Maryland, sondele STEREO începură să 
înregistreze mișcări în magma solară și să transmită primele 
informaţii către bază. Procesorul în valoare de două milioane de 
dolari avu nevoie doar de câteva secunde ca să indice 13.057 ca 
fiind răspunzătoare de explozie. Silueta ei de formă ovoidală 
dispăruse din citirile cu ultraviolete, lăsând în locul ei acel 
monstru incandescent, care se deplasa pe suprafaţa aspră a 
Soarelui cu aproape trei sute de kilometri pe secundă. 

Ceea ce urmă depăși orice scară de activitate solară 
cunoscută. 

Valul de plasmă căzu în fotosferă, ca un trunchi de copac care 
cade într-un lac liniștit. Doar că, de data aceasta, perimetrul 
undelor concentrice pe care le-a provocat depășea un milion de 
kilometri. Un tsunami magnetic și cu gaz la o temperatură de 
neconceput, care distrugea tot în calea lui. Un vuiet surd 
străbătu astrul înainte ca, la fel ca într-un joc de domino de 
proporţii uriașe, următoarea piesă să intre în acţiune. 
Catralioane de particule de înaltă energie, în special protoni, 
fură loviți de gaz, se accelerară și ieșiră dincolo de heliosferă. In 
urma lor venea cel mai brutal carusel radioactiv ce îl 
percepuseră vreodată sondele STEREO. 


Datorită acelei detectări, programul Solar Terrestrial Relations 
Observatory avea să intre cu siguranţă în istorie. 

Dar camerele cu ultraviolete ale sondei Ahead mai captară 
ceva. 

Ca niște degete mari și încovoiate ale unui Nosferatu cosmic, 
un curent magnetic cu o suprafaţă de cel puţin patruzeci de mii 
de kilometri se declanșă după mareea de protoni. Se mișca 
precum coada unei șopârle, îndreptându-se când la dreapta, 
când la stânga, în funcţie de curentul generat de polii săi. 
Ocazional, pe suprafaţa stelei noastre se deschideau și se 
închideau găuri colosale cu un diametru de cinci ori mai mare 
decât cel terestru. Păreau niște guri înfometate. Niște maxilare 
diabolice dispuse să devoreze totul. 

În opt minute, toate acele radiaţii urmau să ajungă pe 
Pământ, ca o palmă subită de căldură. Avea să fie doar un 
avertisment pentru ceea ce avea să se întâmple. 

Ploaia de plasmă urma să aibă loc ulterior, cu optsprezece 
până la treizeci și șase de ore mai târziu, dacă se adevereau 
calculele. Măsurătorile sondelor STEREO aveau să calculeze într- 
o clipă ce zonă de pe planetă avea să fie afectată. Se confruntau 
cu cea mai mare ejecţie de masă coronală a Soarelui detectată 
vreodată. O erupție de tipul X23. lar consecinţele ei erau 
imposibil de prevăzut. 

Tocmai când sonda STEREO Behind trimise pronosticul cu 
privire la locul în care avea să lovească tsunamiul magnetic, sosi 
și întrebarea directorului marelui radiotelescop de ajutorare: 
„Urgent. Aţi detectat vreo EMC în ultimele ore?” 

Dar cei din Goddard Space Flight Center se confruntau deja cu 
o altă urgenţă. Deţineau coordonatele unde avea să lovească 
valul de plasmă. 

Trebuiau să anunțe numaidecât autorităţile turce. 


87. 


Ezitând, am intrat în casă. 

Pe bună dreptate. Nu era curent electric, solul era presărat cu 
moloz, și îmi tremurau picioarele de frică. Nu înțelegeam de ce 
Artemi Dujok, prietenul lui Martin, cel care își riscase viața ca să 


288 


mă protejeze și să mă aducă până acolo, mă ameninţa acum cu 
arma și mă privea ca și cum aș fi fost cel mai mare dușman al 
lui. Ellen Watson, lângă mine, era la fel de nedumerită. Haci era 
chiar în spatele ei, cu țeava mitralierei lui înfiptă în rinichii ei și 
cerându-i să se supună fără cârtire liderului lui. Dar toată 
această situaţie, oricât de absurdă părea, probabil că avea 
logică pentru armean. Dujok nu era un fanatic. Nu mi se păruse 
niciodată că ar fi. Simţeam impulsul de a-i găsi o scuză. Motiv 
pentru care m-am agăţat de faptul că pe chipul lui nu părea să 
se citească încordare, ci euforie. Mi-era greu să cred că avea să 
ne rănească. 

Armeanul ne conduse în liniște prin labirintul de coridoare, 
scări și încăperi, ducându-ne spre o cameră de la etajul inferior 
care, spre deosebire de celelalte, dispunea de curent electric. La 
început, lumina îmi răni ochii. Am ridicat mâinile ca să-i feresc 
de singurul bec care atârna din tavan și le-am ţinut la ochi preţ 
de câteva secunde. Haci mă îmbrânci ferm cu arma, în spate. 

— lu-lia Al-vrez! spuse el. 

Atunci am deschis ochii. 

Fu o surpriză enormă și neașteptată. Chiar dacă mă aflam în 
cealaltă parte a lumii, într-un loc pe care nici măcar nu mi l-aș fi 
putut imagina, am recunoscut încăperea. 

Ellen la fel. 

M-am răsucit pe călcâie să-i cer o explicaţie lui Dujok, dar 
acesta deveni dintr-odată ameninţător și îmi ceru să mă întorc 
la loc. 

— Mai aveţi multe de văzut, mormăi el. 

Nu încăpea nicio îndoială: pereţii decojiţi și acoperiţi de 
mucegai din faţa mea, graffiti care se vedeau printre 
fragmentele de ghips care încă nu picaseră, masa șubredă și 
până și becul acela chior de deasupra noastră erau aceleași cu 
cele din filmulețul cu răpirea lui Martin. Acolo fusese 
înregistrată! In încăperea aceea de nici cincisprezece metri 
pătrați! 

Mă năpădiră mii de întrebări. 

— Ca să vezi... În sfârșit ai ajuns. Nu-mi place să aştept. 

Vocea Îmi părea cunoscută. Mi s-a părut numaidecât că mi se 
adresa mie. Vorbea engleză, cu un accent britanic impecabil, 
sacadat, ca și cum i-ar fi făcut plăcere să se întâlnească cu acele 
persoane pe teritoriul lui. 


289 


— Toţi așteptam cu nerăbdare vizita ta, draga mea. 

„Draga mea?” 

Mintea mea era aproape sigură. Părea absurd, dar exista o 
singură modalitate de a afla adevărul. 

Dumnezeule mare. 

M-am întors din nou și am rămas mută de uimire. 

— Daniel...? Daniel Knight? 

La doar câţiva pași de mine, un individ roșcat, îmbrăcat într- 
un hanorac gros și bocanci de munte, cu faţa ascunsă după o 
barbă roșie, care îl făcea să pară mai feroce decât era de fapt, 
mă privea cu o expresie ciudată de satisfacţie. 

— Mă bucur că îţi aduci aminte de prietenia noastră. Au trecut 
cinci ani de când ne-am văzut ultima dată, draga mea. Cinci ani 
în care nu mi-ai telefonat o singură dată. 

— Vă... cunoaşteţi? întrebă ezitant Ellen Watson. 

Am încuviințat. 

— A fost la nunta mea, am spus eu pe un ton foarte serios. 
Este un vechi prieten de-al soțului meu. 

— Și ceva mai mult de-atât, draga mea. 

— Da... este adevărat, i-am zâmbit eu fără chef. M-a instruit 
cum să folosesc adamantele. 

Chiar dacă Daniel Knight nu era înarmat, emana impresia că 
deținea controlul asupra situaţiei. Nu reușeam nicicum să pricep 
ce naiba căuta acolo un șoarece de bibliotecă asemenea lui, sau 
de ce încă nu îi poruncise lui Dujok să nu ne mai amenințe cu 
arma. 

— Și Martin? l-am întrebat eu severă. Știi unde e? 

— Draga mea, spuse el, apropiindu-se de mine și punându-și 
degetul arătător pe buzele mele, ar trebui să te bucuri mai tare 
că ne reîntâlnim. La urma urmei, te voi ajuta să închizi cercul. A 
sosit momentul să afli răspunsul la toate întrebările tale. 

— Cum rămâne cu Martin? Știi unde e? am insistat eu. 

— Soţul tău e bine. De fapt, și el te așteaptă de ceva timp. 
Vrei un pic de ceai? 

— Ceai?? 

— Ar fi bine să te hidratezi, draga mea. La fel și prietena ta, 
adăugă el, uitându-se la Ellen. Lucrarea care te așteaptă nu o să 
îți prea acorde ocazia de a bea. 

— Lucrare? Ce lucrare? 


290 


— Să fim serioşi, Julia. Daniel clătină ușor din cap, de parcă 
m-ar fi dojenit pentru ceva ce trebuia să știu deja. O lucrare care 
te va răscumpăra, deoarece face parte din destinul tău, 
indiferent că vrei sau nu. 

— Nu știu la ce te referi. 

— Ah, nu? zâmbi el. Permite-mi să-ţi aduc aminte. Când 
Martin te-a lăsat în Santiago, ca să plece în Turcia, i-ai spus că 
nu îl mai vei ajutata cu „vrăjile” lui. Ai spus vrăji, îți amintești? Și 
ai mai spus că nu vrei să mai auzi despre pietrele lui, de John 
Dee sau de Apocalipsa lui... vreodată. Te-ai grăbit să te 
îndepărtezi de drumul tău. De misiunea pentru care te pregătise 
viaţa. Din fericire pentru tine, eu și vechii mei prieteni te vom 
ajuta să revii la ea... 

— l-am spus să facă ce vrea cu ea! am protestat eu. Și să nu 
mă mai implice în obsesiile lui! Atâta tot. M-am răsucit din nou. 
Martin e implicat în toate astea? Spune-mi! 

— Nu sunt obsesii, draga mea. 

— În plus - eram atât de nervoasă că nu mă puteam opri din 
vorbit - ce legătură are asta cu răpirea lui... Nu mai înţeleg 
nimic! 

— Răapire? Faţa rotundă și păroasă a lui Daniel se lumină. Să 
fim serioși! Ești o femeie inteligentă. Gândește-te la tot ce s-a 
întâmplat în ultimele săptămâni. Mai întâi, Martin ţi-a ascuns 
adamanta într-un loc sigur, pentru că nu ai vrut să mai 
colaborezi cu el. După care s-a concentrat asupra cercetărilor 
lui, venind aici. Și sunt sigur, draga mea, că știai la fel de bine 
ca și el că prezenţa ta în Turcia, alături de el, avea să fie 
indispensabilă mai devreme sau mai târziu. Mă înșel? 

Am simţit un val de căldură sufocant în obraji. 

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi, Daniel... 

— Julia, Julia, spuse el și mai bucuros ca înainte. Ridurile din 
jurul ochilor îi intensificară magnetismul ciudat pe care îl 
emana. Te-ai căsătorit cu un bărbat care avea nevoie de cineva 
ca tine ca să ducă la îndeplinire o sarcină mai înaltă, o misiune 
care era mai presus chiar decât căsătoria voastră. Martin a 
căutat ani de zile o femeie cu darul clarviziunii. Cineva care să îl 
ajute, care să ne ajute în lucrarea cu pietrele și stabilirea unei 
legături cu ierarhiile îngerești. 

— Așa cum făcea John Dee cu medium-urile folosite de el, am 
bombănit eu, fără chef. Știu povestea. 


291 


— Așa este, Julia. 

Daniel tresări imperceptibil când mă servi cu ceai din 
recipientul de metal care se afla pe masă. Mintea mea nu 
aprecie gestul. Incerca din răsputeri să potrivească lucrurile 
absurde care mi se întâmplaseră în ultimele câteva ore. 

— Atunci... Atunci, interveni Ellen, care se afla încă lângă 
mine, aţi înscenat răpirea ca să o atrageţi pe Julia până aici? 

Ocultistul zâmbi. 

— Este o modalitate de-a privi lucrurile, doamnă Watson. 

— Dar de ce? am răbufnit eu. 

— Dacă Martin te-ar fi rugat să îl însoțești pe muntele Ararat 
și să îţi aduci adamanta pentru o ultimă ceremonie, nu ai fi 
acceptat, așa-i? 

Am ezitat o secundă. Ceva din ultima lui frază reuși să mă 
neliniștească de tot. O aluzie voalată care îmi confirma, fără 
urmă de îndoială, că Martin era vinovat de toate acele lucruri. 
Dar de ce nu se arăta la față? 

Am respirat neliniștită încă o doză din aerul rece și umed din 
acea încăpere. 

— Aveam nevoie de o motivaţie puternică să te aducem până 
aici. Și repede, continuă Daniel. Nu știi încă, Julia, dar există 
motive cosmice foarte puternice pentru care am activat chiar 
acum adamantele. Aveam nevoie de prezenţa ta, indiferent 
cum, și acest plan ni s-a părut cel mai puţin intimidant pentru 
tine. 

— Mai puţin intimidant, bineînţeles... 

— Știu că îl iubești pe Martin. lar iubirea este o slăbiciune 
foarte umană. Motiv pentru care am apelat la inima ta bună. Și 
iată-te aici! Tocmai la timp! 

— Să te ia naiba, Daniel, am șoptit eu. Aproape că m-au 
omorât din cauza voastră. 

Ocultistul sorbi o înghiţitură din ceașcă, o sorbitură al cărei 
sunet se împrăștie în întreaga încăpere. Ellen, lângă mine, îi 
aruncă o privire dispreţuitoare, pe care Knight o înfruntă. 

— Imi pare sincer rău, se scuză el fără să-și ia ochii de pe ea. 
Nu prevăzusem că responsabilii cu Proiectul Elijah aveau să 
intercepteze filmuleţul nostru și cu atât mai puţin că aveau să 
hotărască să vină după tine. Din fericire, adăugă el lovindu-l pe 
Dujok cu palma peste spate, ţi-am trimis niște îngeri păzitori 
care să vegheze la siguranţa ta. 


292 


— Și acum ce urmează? Ce-aveţi de gând să faceţi cu mine? 
Mă veţi obliga să particip din nou la jocurile voastre? 

Knight mai sorbi o dată din ceai, apoi îmi răspunse: 

— De data aceasta nu e vorba de un joc, draga mea, zise el. 
La intervale regulate de timp, atmosfera și solul acestei planete 
primesc o supradoză de magnetism solar, care transformă, timp 
de câteva ore, lumea noastră într-un fel de far cosmic. Ani de 
zile, la observatorul din Greenwich, am adunat informaţii cu 
privire la aceste momente. Sunt foarte rare. Au loc doar o dată 
sau de două ori în fiecare secol. Și sunt scurte. Dar, în timp ce 
majoritatea colegilor mei s-au limitat la a elabora grafice 
statistice, eu am comparat acele date cu anumite situații 
istorice. Mi-am dat seama că, dacă știi cum să profiţi de acele 
forțe și să le canalizezi prin intermediul instrumentelor 
necesare, poţi trimite mesaje că în niște sfere ale realității 
despre care nici nu ţi-ai imagina că există și ai putea primi 
ajutor de la ele. 

Interlocutorul meu închise ochii pe jumătate, misterios. 

— John Dee a reușit să ia legătura cu îngerii pentru că primele 
lui încercări de a intra în comunicare cu ei au coincis cu una 
dintre cele mai mari furtuni solare din istorie. Soarele a luat-o 
razna la sfârșitul lunii mai 1581. În data de 25 a acelei luni s-a 
produs cel mai înalt vârf de activitate, când s-au observat 
aurore boreale uriașe sub Tropicul Racului. Câmpul magnetic al 
Pământului nu mai suportase niciodată până atunci o deformare 
atât de mare din cauza unei emisii energetice. Acum știm că, 
atunci când s-a întâmplat acest lucru, John Dee se ruga în 
capela lui privată din Mortlake. Un zgomot l-a făcut să se 
apropie de fereastră. Poate că au fost trosniturile aurorei. Nu 
vom ști niciodată. Adevărul este că, uimit, a văzut un fel de 
copil-înger cu o piele strălucitoare care plutea în faţa lui, la 
aproximativ trei metri de sol. A deschis geamul, l-a atins cu 
vârful degetelor, iar acesta i-a dăruit niște pietre pe care, de 
atunci înainte, magul avea să le folosească în invocările lui. Dee 
avea pe atunci cincizeci și patru de ani. Era deja bătrân pentru 
vremea respectivă. Și nu credea în fantezii. De fapt, printr-un 
medium pe care l-a angajat mai târziu și folosindu-se de acele 
pietre, a reușit să stabilească o legătură pe care nimeni nu mai 
reușise să o realizeze de cel puţin patru mii de ani. Important 
este că - Daniel tuși, înghițind în sec și punând la o parte ceașca 


293 


- acele circumstanţe cosmice sunt pe punctul de-a se repeta. Se 
apropie o nouă furtună solară... iar tu ai darul de a activa 
pietrele. Ce putem să cerem mai mult de-atât? 

Imi venea să plâng. Să îi spun în față că nu mă interesau 
experimentele lui. Că mă săturasem să fiu cobaiul lui în Londra. 
Dar m-am abținut. Dacă Daniel, pe care până atunci îl 
considerasem un intelectual inofensiv, era capabil să pună la 
cale astfel de lucruri, poate era mai bine să nu îl înfurii din nou. 

— Nu reușesc nicicum să pricep, am spus eu în cele din urmă, 
stăpânindu-mi furia, obsesia asta a voastră de a lua legătura cu 
îngerii. Sau a lor, am spus eu, arătând spre Artemi Dujok, care 
ne privea fără să clipească. 

— Pentru că încă nu știi totul despre noi. 

— Cum ar fi? 

— Draga mea: yazidiţii și familia mea aparțin unei vechi 
dinastii angelice. Incă nu ţi-ai dat seama? 

— Of, să fim serioși! 

Aș fi putut jura că Daniel îmi savura uimirea. Își netezi barba 
cu ambele mâini și, aplecându-se spre mine, mă privi cu ochii lui 
deschiși la culoare. Nu îl mai văzusem niciodată pe Daniel atât 
de aproape, chiar dacă asta nu explica de ce mă simţeam atât 
de neliniștită. 

— Suntem descendenţii unui specii căzute în dizgrație, care 
încearcă doar să ia din nou legătura cu originile lor și să iasă din 
această lume, spuse el pe un ton solemn; fără urmă de viclenie 
sau intenţii ascunse. Vorbea la modul foarte serios. Familia mea 
a rămas prinsă în această lume de mii de ani. Așa cum 
povestește Cartea lui Enoh, ne-am amestecat cu oamenii și am 
conviețuit cu voi. Cu toate acestea, în pofida mulțimii 
generaţiilor care au trecut din acea perioadă de dinainte de 
Potop, nu am uitat niciodată cine suntem și de unde venim. 

Daniel respiră adânc, apoi continuă: 

— Așa că ceea ce tu numești obsesie pentru noi este un 
proiect. O veche dorinţă vitală. 

Nu am răspuns. Nu am îndrăznit. 

Nici Ellen. 

— Și, așa cum ai presupus deja, continuă el, Dee a fost și el 
unul de-al nostru; poate cel care a ajuns cel mai departe în 
dorinţa noastră de-a ne întoarce acasă. Dar, de la moartea lui, în 
1608, nu am avansat prea mult pe drumul deschis de el. 


294 


— Cred că glumești... pufni americanca, cel puţin la fel de 
uimită ca și mine. 

— Deloc, domnişoară. Întrebaţi-i pe yazidiţi. Când Daniel făcu 
semn spre Dujok, m-am intimidat. Abia cu câţiva ani în urmă am 
descoperit că și ei provin din aceiași îngeri care au populat 
Pământul cu zece mii de ani în urmă. Au supravieţuit Potopului, 
la fel ca predecesorii noștri, dar, spre deosebire de clanul 
nostru, au știut cum să își protejeze mai bine originile. A fost o 
adevărată descoperire să aflăm că ei controlau forţe pe care noi 
le-am pierdut din vedere cu secole în urmă. Și o fac pentru că 
au rămas credincioși pământului unde a început totul. Chiar aici, 
în acești munţi, se odihnește ultimul vestigiu al acestei lumi de 
dinainte de Potop. Ultima piesă a tehnologiei angelice intacte 
care a mai rămas pe Pământ și care ar putea să ne ajute să 
restabilim legătura cu casa noastră. 

Am rămas gură-cască. 

— Arca lui Noe, presupun... 

— Așa este. Dumnezeu i-a dat instrucţiuni lui Noe ca să își 
construiască o ambarcaţiune, dar predecesorii noștri au 
supravegheat construirea ei. 

— Și craterul de afară? ne întrerupse din nou Ellen. O altă 
consecinţă a acelei tehnologii? 

Daniel zâmbi. Cred că îl distra tonul iscoditor și ironic al lui 
Ellen. 

— Craterul din Hallaç. De acolo au ieșit pietrele care au stat la 
baza acestei tehnologii, răspunse el. Au fost un fel de bioxid de 
siliciu al calculatoarelor moderne. Dar yazidiţii îl protejează de 
generaţii, nelăsând ca rocile lui sfinte, cu proprietăţi de 
transmitere, să cadă în mâinile cui nu trebuie. 

M-am uitat la Dujok bănuitoare. 

— Îngeri? Yazidiţi? Voi? Ce nebunie mai e și asta? Doar nu o 
să-i crezi, nu-i așa, Julia? pufni Ellen Watson, incapabilă să-și 
stăpânească frustrarea. Este cel mai ridicol lucru pe care l-am 
auzit în viața mea! 

— Vă asigur că nu mint, agent Watson, răspunse Daniel 
impasibil, ca și cum nu-i păsa ce credea acea femeie despre el și 
îmi vorbea doar mie. O parte din omenire, fie că o credeți sau 
nu, descinde din fiinţe care s-au amestecat cu oamenii în negura 
timpului. Suntem făcuţi din carne și oase. Avem același ADN ca 
voi, dar nu suntem pur umani. 


295 


— Ba bine că nu! spuse Ellen ofensată. Cum de aţi putut să o 
înșelați în halul ăsta pe Julia? Cum a putut propriul ei soț să...? 

— V-am spus deja că această misiune este mai presus decât 
căsnicia lui. Poate că nu înţelegeţi, dar specia noastră are un 
simţ al eticii puţin mai pragmatic ca al vostru. Poate că suntem 
mai reci, mai raţionali, dar asta ne face clar mai eficienţi. Și mai 
puternici. 

— Specia voastră? Care specie? Americanca era furioasă foc. 
Am lăsat-o să se descarce. N-am auzit niciodată despre voi! 

— Cum să nu, răspunse Daniel deloc intimidat. Toate tradiţiile 
sfinte vorbesc despre noi și arată cum am fost condamnaţi să 
rămânem în această lume pentru că ne-am amestecat cu 
oamenii. Suntem copiii unor exilați. Chinuiţi. Voi înșivă ne-aţi 
învinuit pentru toate relele, când tot ce am încercat să facem a 
fost să vă îmbunătăţim genetica, pentru a semăna cât mai mult 
cu a noastră, și aţi inventat ca să ne descrieţi mituri precum 
cele ale lui Lucifer, Toth, Hermes, Enki sau Prometeu. Pe deo 
parte, vă fascinează acele personaje care au adus cunoașterea 
în lume, dar, pe de altă parte, vă sperie faptul că, mai devreme 
sau mai târziu, vor cere să li se plătească favorurile. Motiv 
pentru care ne-aţi demonizat. În trecut, ne-aţi urmărit, 
acuzându-ne de tot felul de aberaţii. Am fost etichetați drept 
eretici, magicieni, vrăjitori sau chiar vampiri. Și chiar dacă mulți 
dintre noi ne-am refugiat în științe oculte, a fost pentru că prin 
ele predecesorii noștri au reușit să mascheze cunoașterea pe 
care au adus-o din locul lor de origine. Asta explică de ce 
prezenţa noastră în Istorie este intermitentă. Eram obligaţi să 
protejăm acele informaţii până când puteam să le înțelegem din 
nou și să le folosim pentru a lua legătura cu casa noastră și să 
cerem permisiunea să ne întoarcem... 

— Și aţi descifrat-o deja? am întrebat eu, neîncrezătoare. 

— Da, Julia, zâmbi el. Cu ajutorul lui Martin, al tatălui lui, al lui 
Dee și al misticilor precum Emmanuel Swedenborg, William 
Blake sau alții ca ei, am înţeles în sfârșit „vechea știință” și știm 
cum să o folosim ca să efectuăm apelul. 

— Și cine se presupune că va veni după voi? ţipă Ellen. O 
escadrilă de îngeri înaripaţi? Extratereștrii, la bordul unei farfurii 
zburătoare? 

Daniel ridică o mână, cerându-i să se liniștească. 


296 


— Nu, agent Watson. Nimic de genul acesta. Contrar credinţei 
populare, îngerii nu au aripi. Şi o spune și Biblia. Avraam, Tobias 
sau lacob, de exemplu, s-au întâlnit cu noi faţă în faţă și ne-au 
descris așa cum suntem de fapt: bărbaţi și femei dintr-un loc 
îndepărtat, dotați cu un psihic mai alert ca al vostru. Avem o 
altă sensibilitate. Putem intra în legătură cu orice creatură vie și 
să o înţelegem fără să fim nevoiţi să vorbim cu ea sau să o 
punem sub microscop. Putem auzi și vedea părţi din spectrul 
electromagnetic pe care voi nu le puteți vedea. Dar nu mai 
multe... 

Am clătinat din cap, mai neîncrezătoare ca niciodată. Lui 
Daniel nu păru să-i pese. 

— lar acel psihic, Julia, ne permite să admirăm oameni ca 
tine, spuse el. În mod curios, posezi un dar pe care noi l-am 
pierdut. O genă care s-a defectat în ramura principală a 
îngerilor, dar care, amestecându-se cu ADN-ul uman, a rămas 
latentă în codurile voastre genetice. Acea genă sublimă vă dă 
capacitatea de a lua legătura cu transcendentul și apare la unul 
dintr-un milion de indivizi, prin mecanisme genetice dificil de 
înțeles. 

— lar îngerii au pierdut-o? Aţi uitat cum să vorbiţi cu 
Dumnezeu? Ellen devenea tot mai ironică. 

— Da, cu multe generaţii în urmă. Dar, din fericire, v-am 
transmis mai departe această capacitate. Atunci când fiii lui 
Dumnezeu s-au unit cu fiicele oamenilor. Vă sună cunoscut? De 
aceea unii dintre voi, adăugă el, privindu-mă insistent, din când 
în când, o dezvoltați. Și de aceea căutam oameni care au acest 
dar. Într-un fel, sunt singura noastră speranţă de a lua din nou 
legătura cu originile noastre. 

— Ce poveste ciudată, am spus eu. 

— Știu, încuviinţă Daniel. Acum înţelegi de ce Martin s-a 
bucurat atât de mult când te-a cunoscut, Julia? A crezut că a 
găsit cheia care avea să deschidă din nou poarta spre Cer. 

— Și el unde e? 

Daniel îl privi pe Dujok cu coada ochiului. Acesta stătea în 
continuare în picioare, lângă mine, cu pușca în mână, atent la 
orice mișcare. Armeanul părea să aștepte și el un răspuns. 

— E pe munte, spuse Daniel în cele din urmă. Se pregătește 
să efectueze apelul... Te așteaptă. 


88. 


Biroul Executiv al Președintelui Statelor Unite (EOP) este un 
organism deseori subestimat. Compus din personalul de 
încredere al autorităţii naţionale supreme, se împarte în unităţi 
care se ocupă cu informarea președintelui pe diverse teme, 
precum mediul înconjurător, trezorerie sau securitatea internă a 
Casei Albe. Uneori, șeful lui dă instrucțiuni directe unuia dintre 
angajaţii săi, fără ca asistentul președintelui să știe, dar, atunci 
când o face, îi acordă o mare onoare celui ales. 

In ultimul an și jumătate, Tom Jenkins gustase de mai multe 
ori din acea ambrozie rară. Se numara printre puţinii care aveau 
telefonul personal criptat al președintelui și autorizaţia expresă 
de a-l suna în orice moment al zilei. Cel mult zece oameni, 
printre care prima doamnă, fiica lui sau Ellen Watson, se 
bucurau de acel privilegiu, iar Tom încerca să nu abuzeze de el. 

Imediat după întâlnirea cu colonelul Allen, în salonul de spital 
al acestuia din Santiago de Compostela, Jenkins își trase unul 
dintre cartușe telefonându-i lui Roger Castle. 

— Nu vreau să vă copleșesc cu micile detalii legate de acest 
caz, domnule, se scuză Jenkins, dar am nevoie ca cineva să facă 
presiuni asupra Agenţiei Naţionale de Securitate, pentru ca 
individul acesta să colaboreze cu noi. 

Roger Castle se afla la o cină cu ambasadorii europeni, în 
Salonul Roșu din reședința lui oficială. Președintele o salvase 
deja pe Ellen, care, Slavă Domnului, îi urmărea acum 
îndeaproape pe Julia și pe răpitorii ei, dar, dacă voia ca 
operațiunea să rămână secretă, știa că trebuia să intervină din 
nou și să facă ce-l rugase Tom. 

— Nu îţi face griji, Jenkins. O să mă ocup de această 
problemă. 

— Mulţumesc, domnule președinte... „Consilierul de fier” al 
președintelui șovăi o clipă. Poate că nu este necesar să vă spun, 
dar eu și Ellen credem că ați făcut un pas important prin faptul 
că v-aţi implicat în această problemă. Zilele Proiectului Elijah 
sunt numărate. 

Castle nu răspunse. 

Câteva minute mai târziu, când avu ocazia să plece de la 
banchet și să îl sune pe Michael Owen, tatonă terenul. 


298 


— Bănuiesc că ai fost deja informat ce-a păţit bărbatul pe 
care l-ai trimis în Spania după adamantă, nu-i așa? 

Directorul imperturbabil al NSA își dădu numaidecât seama că 
președintele Castle îi dădea târcoale. Tocmai citise raportul 
preliminar pe care i-l trimisese Nicholas Allen din spital, prin e- 
mail cifrat, și știa și despre eșecul echipei de pe USS Texas, 
precum și de contraordinele pe care le primiseră de la 
președinte. Prin urmare, era conștient că lucrurile nu mergeau 
prea bine. 

— Sunt la curent cu totul, domnule. De la răpirea lui Martin, 
am suferit un al doilea atac cu arme electromagnetice într-o 
zonă civilă. Situaţia este îngrijorătoare... 

— Te-am sunat ca să îţi propun ceva, Michael. Vreau să te 
gândești cu atenţie la asta. Poate că știi deja că am trimis doi 
oameni care se ocupă de caz, care au localizat pietrele și pe 
teroriștii pe care îi cauţi. Știm încotro se îndreptau și aș putea să 
le împărtășesc aceste informaţii oamenilor tăi, în cazul în care 
colaborezi cu mine. 

— Și eu deţin această informaţie, domnule președinte. 
Sateliții pe care îi folosiți se află sub administrarea mea, 
răspunse el sec. 

— Nu înţelegi, Michael. Ne confruntăm cu un dușman comun. 
Și eu îmi doresc la fel de mult ca tine acele pietre, și mai știu că 
Proiectul Elijah le cunoaște mai bine ca oricine altcineva. Îți 
propun să ne unim forțele, ca să le recuperăm. Să ne ajutăm 
reciproc. 

— Să ne unim în faţa dușmanului nostru comun? Așa cum au 
făcut Reagan și Gorbaciov la Geneva? 

Castle zâmbi. Își amintea foarte bine episodul. Războiul Rece 
dintre Moscova și Washington trecea prin cel mai delicat 
moment al său. Era în toamna anului 1987 și predecesorul lui, 
Ronald Reagan, avea în faţă un acord prin care trebuia să 
încheie un pact pentru reducerea arsenalelor nucleare, pe care 
nu știa dacă omologul lui sovietic avea să îl semneze. Atunci a 
rostit una din acele fraze care aveau să rămână în istorie: „De 
multe ori cred că deosebirile noastre de păreri ar dispărea rapid 
dacă am fi invadaţi de extratereștri. Oare nu există deja o forță 
extraterestră printre noi?” 

— Exact, încuviință Castle, ca Reagan și Gorbaciov. 


299 


— Prea bine, domnule președinte. După întâlnirea noastră de 
azi-dimineață, dumneavoastră faceţi deja parte din Elijah. Nu 
am niciun motiv ca să nu iau în seamă colaborarea cu 
dumneavoastră. Ce vreţi să facem? 

— Contactaţi-vă omul din Spania și cereţi-i să urmeze ordinele 
date de oamenii mei. Vreau să urmărească pietrele până la 
ascunzătoarea lor finală și să le recupereze pentru noi. 

— Doriţi să mă ocup de logistică? Omul meu dispune de un 
avion privat care se află la dispoziţia lui și care l-ar putea duce 
până în Turcia. 

— E mai mult decât m-aș fi așteptat. Mulţumesc, Michael. 

— În regulă, adăugă Owen pe un ton neutru. Și, ca să nu aveți 
îndoieli în ceea ce privește dorinţa mea de a coopera, domnule 
președinte, permiteţi-mi să vă împărtășesc ultimele vești. 

Președintele își schimbă casca. 

— Ce vești? 

— Nu prea încurajatoare, domnule. 

— Numai din-astea am primit în ultima vreme, se plânse el. 

— Tocmai am detectat o explozie electromagnetică colosală 
deasupra ecuatorului Soarelui. Incă nu știm dacă are legătură cu 
razele de tip X pe care le-am interceptat pe Terra, dar, dacă se 
confirmă că unda ei expansivă se îndreaptă spre noi, ar fi ca și 
cum ne-ar fi detonat o bombă cu impulsuri în nas. 

— O bombă? 

Castle își aminti ce-i spusese căpitanul submarinului când 
vorbise cu el. Menţionase ceva despre un atentat la scară 
globală. Marea temere a lui Owen. 

— Da, domnule. De ce credeţi că Elijah vrea cu orice preţ să 
aibă sub control acele pietre? În afară de faptul că sunt un radio 
supranatural, dacă sunt folosite greșit, ar putea provoca o 
catastrofă. 


89. 


— Îngeri? Chiar aţi crezut vreun singur cuvânt din toate 
prostiile alea? 


Ellen răbufni după ce Daniel poruncise să fim duse într-o 
încăpere fără ferestre, unde urma să ne petrecem noaptea. 
Avea ochii roșii și părea foarte obosită. 

— Adevărul este că nu știu ce să spun... am șoptit eu, în timp 
ce verificam starea jalnică în care se aflau paturile noastre. 
Două saltele de paie deasupra a două rame ruginite din pricina 
umezelii. 

— Cum adică nu știți ce să spuneţi? strigă ea. Ingerii nu 
există, doamnă Faber! Nu înțelegeţi? Oamenii aceștia au 
descoperit o sursă de energie puternică și încearcă să o 
mascheze cu ajutorul unei mitologii depășite. Dacă le veți 
acorda chiar și un strop de încredere, vor continua să vă înșele. 
Ba mai rău: vor obţine ce vor, distrăgându-ne atenţia. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Știţi ce spunea Arthur C. Clarke? „Nicio tehnologie 
superioară nu poate fi deosebită de magie.” Cred că definește 
foarte bine situaţia cu care ne confruntăm. 

— Acum înţeleg, am spus eu, deschizând ochii. Statele Unite 
sunt interesate de pietre deoarece cred că fac parte dintr-o 
tehnologie superioară. Corect? 

— Dacă Artemi Dujok ne-a spus adevărul, un proiect secret 
din cadrul guvernului meu încearcă, de mai bine de un secol, să 
analizeze acea tehnologie. Președintele meu a descoperit acest 
lucru și vrea ca această chestiune să iasă la lumină, la fel ca 
dumneavoastră. Suntem de aceeași parte, Julia. 

— Doar că eu și soţul meu suntem niște pioni la care se poate 
renunţa. 

— Nu am spus asta. Martin Faber este cetățean american. 

— În regulă... Trebuie să ne liniștim. Am acumulat foarte 
multă tensiune. 

Ellen se așeză pe pat. 

— Da. Aveţi dreptate. 

— Mâine dimineață vom merge pe munte. Să-l căutăm pe 
Martin. Atunci se va lămuri totul, am spus eu, oftând. Spuneţi-mi 
un lucru: atât de importante sunt pentru ţara dumneavoastră 
niște pietre vechi cu anumite capacităţi electrice? 

— Sunt mai mult de-atât, așa cum bine știți. 

— Știţi ceva despre originile acelei tehnologii? 

Ellen se întinse pe pat, privind fix la tavan. 


301 


— Îmi vin în minte mai multe variante. Ar putea fi resturile 
unei tehnologii preistorice, pe care am pierdut-o după o 
catastrofă climatică; sau o moștenire lăsată aici de o omenire de 
pe altă planetă; sau un fragment dintr-o tehnologie a viitorului, 
adusă din greșeală în timpurile noastre... 

— Şi zici că nu crezi în îngeri! Mă surprinde, Ellen. 

— Îngeri, fantome, zei, spirite... Sunt doar cuvinte care ne 
ascund ignoranţa. Dacă am putea duce becul de aici în epoca 
Mariei Tudor, spuse ea, arătând spre tavan, ne-ar acuza de 
vrăjitorie pentru că am creat o rocă incandescentă. 

— John Dee a trecut prin asta... am șoptit eu. Poate că aveţi 
dreptate. 

— Aţi auzit vreodată despre „cultele cargo”, doamnă Faber? 

Am dat din cap că nu. 

— S-a întâmplat la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, 
în insulele din Noua Guinee, care nu au avut aproape deloc 
contact cu omul alb. Armata noastră pregătea frontul împotriva 
Japoniei, așa că am decis să le întrerupem aprovizionarea și să 
dispunem de baze de unde îi puteam ataca. Dar nu vreau să te 
obosesc cu o poveste atât de veche, Julia... 

— Din contra. Continuă, te rog, am insistat eu. 

Ellen respiră adânc. 

— În regulă. Am început să instalăm bazele pe insule din 
sudul Pacificului. Imaginaţi-vă efectul pe care l-a avut asta 
asupra băștinașilor: dintr-odată, mii de oameni apăruţi de 
nicăieri, înarmaţi cu bastoane de foc și păsări metalice, au pus 
stăpânire peste pădurile din apropierea satelor lor și le-au 
exploatat ca amplasamente pentru instalaţiile lor militare. In 
naivitatea lor, au crezut că suntem zei și că deţțineam puterea 
infinită asupra naturii. 

— Și de ce l-au numit „cultul cargo"? 

— Pentru că, văzând cum acei zei lăsau să cadă din cer tot 
mai multe containere pe care scria „cargo”*?, au crezut că am 
hotărât să deschidem porţile Paradisului ca să le împărțim și lor 
din bogăţiile noastre. De fapt, atunci au apărut mai multe religii 
care încă există. 

— Serios? 

— Da. Toate acestea din pricina unei „tehnologii superioare”, 
pe care ei au crezut-o magică. Înţelegi unde bat? 


43 cargo: încărcătură (în Ib. engleză în original) (n. red.). 
302 


— Înţeleg doar că preferi o viziune materialistă asupra 
lucrurilor în locul uneia religioase. 

— Bineînţeles. Și fii sigură că această viziune va fi cea care ne 
va scoate de aici. Nu îngerii. 

— Ce vrei să spui? 

— Suntem deja de câteva ore în Hallaç, doamnă Faber. La 
astfel de înălțimi, mai mult ca sigur că sateliții noștri au 
triangulat deja poziţia relicvelor lui Dee. Nu cred că vom mai fi 
singure pentru multă vreme. 


90. 


Încă nu se făcuse după-amiază în Santiago de Compostela, la 
aproape șase mii de kilometri vest de Hallaç, când inspectorul 
Antonio Figueiras era pe deplin convins că fusese păcălit. 
Americanul care îi promisese noutăţi despre cei care îi uciseseră 
pe oamenii lui dispăruse. Naiv, îl crezuse când îi spusese că îl 
lua pe spionul care inițiase focurile de armă în catedrală ca să 
tragă o concluzie în urma investigaţiilor făcute. Îl crezuse și 
atunci când, copleșit de referințele lui impresionante, de 
costumul scump și de aroma învăluitoare a aftershave-ului pe 
care îl folosea, Tom Jenkins îi jurase că nici ei, nici Julia Álvarez 
nu aveau să părăsească Spania înainte să se consulte cu el. 

Acum, confruntat cu dovezi de netăgăduit, își dădea seama că 
fusese tras pe sfoară. 

Un telefon primit de la biroul Poliţiei Naţionale de pe 
aeroportul din Lavacolla îl informase că americanii se 
îmbarcaseră într-un Learjet 45 strălucitor, același cu care 
Nicholas Allen aterizase la Santiago, și părăsiseră ţara la doar o 
oră de la toate acele promisiuni deșarte. Obţinuseră un plan de 
zbor preferenţial, cu escală la Istanbul, cu permisiunea de-a se 
deplasa până la aeroportul din Kars și un rezervor plin de 
combustibil din partea Ministerului Apărării din Spania. 

Când află toate acestea, era deja prea târziu. Dacă 
informaţiile primite de la aeroport erau corecte, Jenkins și Allen 
erau deja în mișcare de trei ore, timp în care nu primise nici 
măcar un mesaj de la american. Nimic. 


lată, deci, cum stăteau lucrurile: martorul lui principal 
dispăruse după ce trecuse prin Noia. La fel și întăririle lui 
americane. lar știrile transmise constant din acea localitate de 
nici cincisprezece mii de locuitori de pe Costa da Morte erau 
cum nu se poate mai rele. Confirmau faptul că elicopterul 
asasinilor aterizase foarte devreme în afara satului și că lăsase 
din nou o dâră de sânge în urma lui. 

Toată lumea din Noia vorbea numai despre asta. Ocupanţii 
acelui elicopter purtaseră o bătălie deschisă împotriva soldaţilor 
americani, care se soldă cu alte patru cadavre pentru medicii 
legiști și cu numeroase daune patrimoniale. 

Nemaiavând pe cine să interogheze, Figueiras hotărî să se 
întoarcă în locul de unde începuse coșmarul lui. Se gândi că, 
dacă reușea să colaboreze cât de cât cu preotul catedralei, 
poate ar fi putut să descopere și alte detalii utile, până primea 
telefonul așteptat de la american. 

De aceea, la nouă fără un sfert seara, cei doi bărbaţi se 
întâlniră în faţa catedralei, lângă Poarta Sfântă. Nu era o 
întâlnire secretă, nu aveau nimic de ascuns, dar nimeni nu îi 
văzu. 

— Povestiţi-mi despre acel simbol care a apărut în catedrală, 
părinte. 

Figueiras puse întrebarea imediat ce desluși silueta părintelui 
Benigno Fornes în lumina palidă a felinarelor din Santiago. 
Ploaia se oprise și temperatura începuse să crească. Când îl 
văzu în picioare, în piaţă, tremurând tot, aproape că i se făcu 
milă de acel bătrân de șaptezeci și unu de ani, gârbovit, cu care 
nu își amintea să fi schimbat vreodată o vorbă prietenoasă. 
Aproape. Pentru că, înainte ca acesta să apuce să-și scoată 
mâinile din manta, polițistul lansă o serie de întrebări pe care le 
acumulase în ultimele ore. 

— Încă mai credeţi că este un fel de semnal al sfârșitului 
lumii? Cum i-aţi spus aseară? Un semn al îngerilor Apocalipsei? 

Benigno Fornés înghiţi în sec. Faţa i se încreţi în timp ce 
privea cu neîncredere la inspector, și îi întinse fără chef mâna, 
resemnat: 

— Aţi venit târziu, bombăni el. 

Preotul părea obosit și adevărul era că nu avea dispoziţia 
necesară pentru o discuţie pe teme angelologice cu un 
comunist. 


304 


— Dumneavoastră nu credeţi în nimic, comisare. Sunteţi ateu. 
Un om fără speranţă. De ce să îmi pierd timpul ca să vă explic 
niște noţiuni legate de credință? 

— Nu v-am sunat din cauza credinţei, părinte, zâmbi 
Figueiras, cinic. Mă voi mulțumi să știu de ce, după 
împușcăturile de aseară și după ce a apărut acea inscripţie în 
catedrală, a fost răpită Julia Alvarez. 

Preotul se întunecă la faţă. 

— Julia a fost răpită? 

— Asta am spus, părinte. 

— Nu... nu știam nimic despre asta, domnule comisar, se 
bâlbâi el. M-am gândit că nu a venit astăzi la lucru pentru că 
încă o interogați. 

Figueiras nu îi mai oferi niciun detaliu. Era o chestiune 
secretă, așa că hotărî să treacă direct la subiect: 

— Vă amintiţi elicopterul pe care l-am văzut în zori? 

— Cum aș putea să-l uit? încuviinţă părintele. 

— Credem că aparţine unui grup terorist. 

Preotul îl privi nedumerit. Cei din ETA, organizaţia teroristă 
bască, mai puseseră niște bombe în Santiago în trecut, dar, din 
câte știa el, nu avuseseră niciodată acces la astfel de mijloace. 

— Este vorba de niște fanatici cu legături internaţionale, 
părinte, spuse Figueiras, înțelegând la ce se gândea. Au dus-o în 
Turcia. E de presupus că tot ei l-au răpit și pe soţul ei. 

— Ah! L-au sechestrat și pe Martin? 

Preotul părea trist și sincer. 

— Da. Știţi de ce? 

Fornés, un galician pursânge, bombăni ceva drept răspuns. 
Era convins că interlocutorul lui îi putea face necazuri dacă 
spunea ceva nepotrivit. 

— Și dumneavoastră? pufni el. La ce vă gândiţi? Credeţi că 
răpirea ei are legătură cu semnul? 

— Sau poate cu lucrarea ei la galerie. Nu știu. Poate aţi văzut 
ceva suspect în ultimele zile. Poate că doamna Faber s-a purtat 
ciudat la lucru? Orice. Perspectiva dumneavoastră ne-ar putea fi 
de folos, zâmbi el. Sau cel puțin ei. 

Cei doi se refugiară în catedrală. Ajunseră la una dintre ușile 
de serviciu, pe care Fornés o deschise atent cu o cheie mare de 
fier și intrară pe coridorul dinăuntru, pavat cu piatră, care 
răsună sub tălpile lor. Bătrânul înainta cu pași mărunți, 


305 


deschizând, una după alta, uși vechi decorate cu imaginile 
Apostolului lacob. 

— Ce îmi puteţi spune despre oamenii care au răpit-o pe Julia, 
inspectore? Știţi că o apreciez foarte mult pe fată... 

— Sincer să fiu, nu prea multe. Doar că jumătate din lume îi 
caută. 

— Ah, da? 

— Statele Unite investighează cazul. 

— Logic... mormăi Fornés în timp ce deschidea ultima ușă, pe 
care era pictat Sfântul lacob, ucigătorul de mauri, împărțind 
săbii în timpul bătăliei de la Clavijo. Martin e american. 

Părintele Benigno căută întrerupătorul de lumină din acea 
încăpere și se așeză în spatele unei mese mari de stejar. 

— Nimic altceva? Nu mai aveţi nimic altceva de spus despre 
acei indivizi? 

Pentru prima dată, Figueiras se simţi intimidat. Preotul își 
așeză mâinile pe masă, ca și cum ar fi așteptat să primească 
ceva. 

— Ba da, recunoscu inspectorul. Se pare că au dispărut din 
cauza unor pietre. Nu sunt bijuterii, dar se pare că sunt destul 
de valoroase. În plus, sunt legate într-un fel sau altul de un alt 
simbol. 

— Un alt simbol, inspectore? 

— Înî. lar cum dumneavoastră sunteţi expert în astfel de 
lucruri, continuă Figueiras, poate dacă v-aţi uita peste el, mi-aţi 
putea spune cum să continui. 

— Pot să îl văd? 

— Bineînţeles. 

Figueiras se căută în haină, încercând să găsească ceva. 
Scoase dintr-un buzunar un carneţel de notițe care se deschise 
chiar la desenul pe care îl copiase în casa bijutierului Muñiz și i-l 
întinse preotului. Era ca o măzgălitură cu o lună în loc de coarne 
și un trei întors în loc de picioare. 

— Ştiţi ce-ar putea să însemne, părinte? 

Preotul luă carnețelul și îl privit sever. 

— Hmmm. Pare un semn lapidar, murmură el. Ochii lui 
scrutară avid desenul. 

— Un semn lapidar, desigur... spuse inspectorul cu 
dezamăgire în glas. Fornés nu îl băgă în seamă. 


— Semnele lapidare sunt însemne vechi, de origine incertă, 
inspectore, continuă preotul. Cu siguranţă sunt preistorice și pot 
fi vechi de patru până la zece mii de ani. Galicia este plină de 
astfel de semne. Posibil să fie regiunea din Europa cu cele mai 
multe simboluri de genul acesta. Când se găsesc pe pietre în 
mijlocul câmpului se numesc petroglife, dar dacă sunt 
descoperite într-o biserică, sunt clasificate ca semne de zidărie. 
Cele mai renumite sunt cele din Noia. Le cunoaşteţi? 

— Noia? 

Preotul își dădu seama că îl șocase pe Figueiras. 

— Acolo se păstrează cea mai importantă colecţie de lespezi 
funerare gravate din lume. Pe multe dintre ele apar astfel de 
semne. Apropiaţi-vă. O să vă arăt. 

Fornés se aplecă spre un dulap închis cu două uși simple din 
lemn. Apucă o cheie mică din grămada de chei pe care o purta 
agăţată la curea și îl deschise. Puse rapid pe birou un volum 
uriaș, plin cu înscrisuri vechi. 

— Chiar dacă nimeni nu știe cu exactitate dacă sunt litere, 
ideograme sau reprezentări schematice ale unui lucru, este 
important faptul că astfel de simboluri nu au apărut niciodată pe 
clădiri civile, spuse preotul, frunzărind cartea aceea groasă. Asta 
dovedește că este vorba de un tip de icoane sfinte, cu toate că 
cele din biserica Santa Maria de Noia depășesc toate canoanele, 
credeţi-mă. Priviţi aici. 

Din cartea pe care o alesese decanul, apărură numaidecât o 
sumedenie de desene ciudate. Păreau niște schiţe trasate 
începând de la cruci grosiere și cercuri. La fel ca semnul lui Dee. 
Inspectorul le examină, sigur de faptul că toate astea însemnau 
ceva, dar incapabil să își dea seama ce anume. 


3 y 
AAT 


307 


— Se știe la ce foloseau? murmură el absorbit, răsfoind 
paginile din urmă și pe cele anterioare, la fel de pline de 
mâăzgălituri similare. 

— Nu. Nimeni nu le-a explicat încă sensul într-o manieră 
convingătoare, inspectore. Fiecare istoric are teoria lui, iar eu, 
bineînţeles, o am pe a mea. 

— Serios? Și care este teoria dumneavoastră? 

— Aceste semne complexe de aici, cum ar fi cercul cu punctul 
în mijloc care se repetă de mai multe ori, au legătură cu 
familiile. Ar putea fi un fel de scuturi heraldice primitive. Precum 
fierul înroșit care se folosea la marcarea vitelor, care datează 
din perioada preistorică. 

— E destul de vag. 

— Aveţi dreptate. Dar nu sunt prea multe de spus. 

— Și cel pe care vi l-am arătat? întrebă inspectorul șovăitor. 
Știți cărei familii i-ar putea aparţine? Sau din ce epocă este? 

Figueiras îl privi cu o anumită nerăbdare în timp ce închidea 
cartea. 

— Cred că știu unde vreţi să ajungeţi cu aceste întrebări, 
inspectore. Dar mă tem că veţi da de un drum fără ieșire. 

— Dar îl recunoașteţi sau nu? insistă inspectorul. 

— Semnul care vă interesează atât de mult este o 
reproducere a celui mai vechi simbol din Noia. O raritate 
absolută. Prin urmare, este și cel despre care deţinem cele mai 
puţine informaţii. Dacă vă ajută cu ceva, cei de-acolo cred că îl 
reprezintă pe patriarhul Noe. 

— Pe Noe? 

Preotul se încruntă din nou, observându-l cu atenţie. 

— Știţi ce? Dacă mă gândesc mai bine, poate că știți deja 
motivul pentru care soţii Faber au fost duși în Turcia. 

— Motivul? Ce motiv? 

Părintele Fornés se simţea adus la disperare. Inspectorul era 
de-a dreptul prost. 

— Nu v-au învăţat la școală că celebra Arcă a lui Noe s-a oprit 
pe cel mai înalt munte din Turcia? Nu ați auzit niciodată 
vorbindu-se de muntele Ararat, inspectore? 

— Nu mi-au plăcut niciodată orele de religie, părinte. 


91. 


Previziunile lui Daniel Knight se îndepliniră întocmai. 

Așa cum ne anunţase, veni să ne trezească înainte de 
răsăritul soarelui. Foarte amabil, ne ceru să ne îmbrăcăm cu 
hainele de alpinism pe care le pregătise pentru noi și ne chemă 
ca, peste jumătate de oră, să servim micul dejun. Eu și Ellen ne- 
am supus fără să cârtim. Încă adormite după discuţia din celula 
noastră improvizată despre culturile cargo şi natura îngerilor, 
ne-am înfofolit în niște salopete termice groase, cu fibră de 
plumb, după cum scria pe una dintre etichete, ne-am încălțat cu 
niște șosete groase de lână și cu niște bocanci de munte grei, 
după care l-am urmat. 

Ceva mai pline de viaţă, eu și Ellen am servit niște iaurt cu 
fructe, brânză, miere și fructe uscate. Imediat după aceea, încă 
pe întuneric, trezite de primele rafale de aer îngheţat din ziua 
aceea, am fost conduse până la elicopterul Sirkowsky de un 
grup de bărbaţi pe care nu îi mai văzusem înainte. Toţi păreau 
niște tipi duri, cu fețele tăbăcite, cu capetele acoperite de 
turbane pe care se pusese un strat de chiciură și îmbrăcați în 
niște haine vechi. Își cărau mitralierele AK-47 pe umăr și, din 
câte ne-am putut da seama, nu vorbeau o boabă de engleză. 

— Grăbiţi-vă, doamnelor! ne îndemnă Artemi Dujok din ușa 
elicopterului. Astăzi va fi o zi mare! 

L-am privit cu dispreţ. Încă nu îmi venea să cred că maestrul 
lui Martin mă înșelase în halul acela ca să mă aducă până acolo. 

Armeanul părea fericit. Probabil că în lumea lui totul era în 
ordine. Avea pietrele, masa de invocare... și mă avea pe mine, 
la mila lui, la sute de kilometri de orice loc în care aș fi putut 
cere ajutor. 

Zborul nostru fu scurt. 

La nici treizeci de kilometri de craterul Hallaç se putea vedea 
ultima tabără de bază înainte de piscul Marele Ararat. Acesta se 
afla la o înălţime de patru mii două sute de metri, îngropat sub o 
pătură de zăpadă din care abia dacă se zăreau vârfurile ascuţite 
a sute de roci bazaltice. Dujok, mult mai relaxat decât în după- 
amiaza anterioară, ne explică în ce fel, datorită elicopterului, 
economisiserăm cel puțin două zile de ascensiune, precum și 
faptul că nu fuseserăm nevoiţi să ne punem colţarii începând de 


309 


la două mii de metri altitudine, sau să suportăm rafalele de 
vânt, ploaia și zăpada pulverizată, care, în acea perioadă a 
anului, ne-ar fi transformat ascensiunea într-un adevărat chin. 

— De aici, drumul până la Arcă nu e chiar atât de dificil, ne 
promise el, ca să ne liniștească. Nu reuși să o facă. 

Situată pe un versant mai mult sau mai puţin plan al 
Araratului, tabăra de bază era întruchiparea singurătăţii. În 
lumina zorilor, apărură profilele a cinci-șase corturi iglu de 
campanie mici și al unuia mai mare, care servea la depozitarea 
apei și a alimentelor. Haosul creat de elicele noastre le făcu pe 
toate să se cutremure. 

— Ştiaţi că mulţi kurzi încă sunt convinși că e imposibil să 
escaladezi acest munte? ne murmură Daniel în căști. Părea 
vesel. Cu chef de vorbă. 

— Nu mă miră, am spus eu fără tragere de inimă. Daniel nici 
măcar nu tresări. 

— Cred că Ararat a fost atins de degetul lui Dumnezeu și că 
nimeni nu poate profana comoara sfântă pe care o adăpostește, 
adăugă el, în timp ce ne împărțea niște pastile de Diamox 
pentru răul de înălțime. E bine să ţinem cont de astfel de lucruri 
și să nu ofensăm muntele. Noi îl abordăm pe versantul sudic, cel 
mai pașnic. Partea de nord este un canion impenetrabil. Se 
numește Garganta de Ahora, sau de Arghuri, adică „plantaţia de 
viţă sălbatica”*, cu toate că acolo jos nu crește nimic, de mii de 
ani. Ca să înțelegeți mai bine, sectorul acesta din Ararat este 
mai abrupt decât canionul din Colorado și cu mult timp în urmă 
a fost un vulcan... 

O umbră de îngrijorare mă facu să îmi dezlipesc faţa de geam. 
Mă distrase modul în care elicele noastre ridicau un vârtej de 
praf de zăpadă în apropierea taberei, dar informaţia aceea mă 
alarmă. M-am uitat la vârful lui golaș, ameninţat deja de primii 
nori de furtună din ziua aceea. 

— Și... mai e activ? 

— Oh, nu, nu... clătină Daniel din cap. Nu a mai dat semne de 
viaţă de secole întregi. Cu siguranţă că atunci când a ajuns Noe 
pe aici, deja „nu mai funcţiona”. 

— Mai bine așa... pufni Ellen. 


43 Interpretare ciudată aparţinând autorului, deoarece în spaniolă „garganta de 
ahora” înseamnă, mai mult sau mai puţin, „gâtlejul de acum” (n. red.). 


310 


— Cu niște poale așa fragile ca acestea, accentuă el, orice 
erupție ar fi distrus vestigiul Arcei. Ar fi fost îngrozitor. 

— Cu toate că a fost un cutremur în anul 1840 care aproape 
că a distrus-o, ţipă Dujok din cabină. 

— Cutremur? Să înţeleg că este o zonă seismică? 

— Așa e! Capacitatea distructivă a acelui seism a fost 
comparabilă cu erupția vulcanului Sfânta Elena. A distrus mai 
multe sate din regiune, a ucis două mii de persoane și a 
dărâmat Mănăstirea Sfântul lacob, unde erau păstrate cele mai 
importante relicve ale Arcei lui Noe. Până atunci, fie că mă 
credeţi sau nu, se făceau pelerinaje sporadice pentru a vedea 
Arca. Încă s-au mai păstrat jurnalele multor credincioși care o 
admirau și se rugau la epava ei. 

— Serios? 

— Oh, da, confirmă Daniel. Toată lumea de aici cunoaște 
poveștile sau a auzit vorbindu-se despre pietrele sfinte care se 
aflau la bordul ei. Pe oricine aţi întreba, vă va povesti despre 
oameni măreţi care, după catastrofă, au trimis expediţii ca să 
pună mâna pe acele comori. Napoleon al Ill-lea, Nicolae al II-lea, 
vicontele James Bryce, CIA. Lista este lungă. Dar nimeni nu vă 
va spune că multe dintre adamantele care au colindat lumea, 
printre care și Urim și Tumim ale lui Solomon, au fost scoase de 
aici fără aprobarea poporului nostru. 

— Din Arcă? 

— Din Arcă, doamnă Faber. 

Mi se părea surprinzător că atât Dujok, cât și Daniel erau ferm 
convinși că pe acele culmi acoperite de zăpezi eterne se 
odihnea o barcă milenară. Un obiect colosal care, dacă ne luam 
după Biblie, avea trei sute de coți lungime, pe cincizeci de coți 
înălţime și treizeci de coți lăţime, o capacitate de aproximativ 
patruzeci și două de mii de metri cubi și care fusese construită 
după niște planuri care contraveneau celor mai elementare 
tehnici navale din preistorie. Probabil că arăta ca un sertar 
imens. Și oricât de tare m-aș fi străduit, nu reușeam nicicum să 
îmi imaginez o navă de anvergura Titanicului blocată la aproape 
cinci mii de metri înălțime. 

Tot timpul îmi fusese greu să cred în acea poveste, indiferent 
că îi era atribuită lui Noe, Uta-napiștim sau Atrahasis, iar acum 
îndoielile mă sfâșiau de-a dreptul. Ca mulţi alţi occidentali, și eu 
crescusem colorând Arca lui Noe la școală sau visând cu ochii 


311 


deschiși de fiecare dată când presa anunţa descoperirea ei. Prin 
anii optzeci, pe când eram foarte mică, am urmărit fără să 
clipesc expedițiile lui Jim Irwin pe Ararat. Călugăriţele de la 
școala mea ne vorbeau despre progresele lui și îmi amintesc că 
ne-au cerut chiar și să ne rugăm pentru acel astronaut îndrăzneţ 
devenit arheolog. De fapt, Irwin a fost unul dintre cei 
doisprezece americani care au pus piciorul pe Lună prin 
misiunile Apollo, și, dacă el spunea că Arca exista cu adevărat, o 
puștoaică nu putea să se îndoiască de asta. Pe-atunci, simţul 
meu critic era adormit și începu să se trezească doar în ziua în 
care l-am auzit spunând la radio că expediţia lui era mai mult 
mistică decât științifică. Spunea că pentru el era la fel de 
important să demonstreze că Dumnezeu a umblat pe Pământ cu 
mii de ani în urmă, precum a fost să îl vadă pe om pășind pe 
Lună. 

In cele din urmă, Irwin a dat greș. Nu a ajuns niciodată să 
vadă Arca. Și dezamăgirea provocată de el m-a aruncat în 
scepticism. 

De fapt, toate descoperirile care au fost anunțate ulterior la 
televizor, cu titluri de-o șchioapă și afirmaţii răsunătoare, s-au 
terminat cu acuzaţii de fraudă sau erau suspecte. Dacă Arca se 
afla încă în vârful muntelui Ararat, nimeni nu reușise să o vadă 
până atunci. 

Sau poate că da? 

Ceva îmi spunea că nu mai era mult până să scap de îndoială. 

e 

La ora nouă și jumătate dimineața, Daniel și Artemi Dujok 
hotărâră că sosise momentul să ne începem urcușul către Arcă. 

Cred că am știut de la bun început că muntele nu avea să fie 
cea mai rea parte din parcursul nostru. Adevăraţii noștri 
dușmani aveau să fie ceața, zăpada înghețată și strălucitoare de 
sub picioarele noastre și, mai ales, lipsa evidentă de 
aclimatizare. Orice alpinist cu experienţă știe cât de necesară 
este o etapă de odihnă la o anumită altitudine, pentru ca 
plămânii să se obișnuiască cu lipsa de oxigen și de presiune 
atmosferică. O etapă de odihnă de care noi nu urma să 
beneficiem și la care am renunţat imediat ce am văzut cum 
coarda pe care ne-o legaserăm pe după talie, ca măsură 
elementară de siguranţă, mă trase în sus. 

Dujok preluă conducerea, în timp ce pulsul îmi creștea. 


312 


Armeanul mergea hotărât, sigur de traseu, ţinând în mână un 
băț lung cu care măsura grosimea zăpezii pe care o călca și 
convins că înaintea lui mai trecuse cineva pe acolo. Când l-am 
văzut acolo tăcut, absorbit, uitându-se fix la albul fantomatic 
care se întindea cât vedeai cu ochii, mi-am amintit din nou cât 
de proastă fusesem. Tipul acela mă târâse până acolo, făcându- 
mă să cred că am descoperit împreună indiciul de care aveam 
nevoie să îmi revăd soțul. Cât de proastă fusesem! Și inima mi 
se făcu cât un purice când mi-am dat seama că Martin era în 
stare de orice, inclusiv să îmi pună viaţa în pericol, ca să își 
satisfacă obsesiile lui ciudate. 

Martin. 

Oare cum aveam să reacționez când aveam să îl văd? Oare 
avea de gând să-și arate faţa? Să îmi explice tot ce se 
întâmplase? Și cum avea să o facă? 

In spatele armeanului, asfixiată, mergea Ellen. Se plângea de 
ceva vreme de o durere de cap puternică, dar nimeni nu o băgă 
în seamă. După ea urma Waasfi și apoi, chiar în spatele meu, 
Daniel și Haci, care închideau alaiul, trăgând de un fel de sanie 
de aluminiu, încărcată cu echipamente și provizii. Mergeam 
încet, călcând pe urmele pe care Dujok le lăsa în zăpadă. În 
ciuda tensiunilor din noaptea anterioară și a îndoielilor mele tot 
mai mari, starea noastră de spirit nu era chiar atât de rea. În 
spatele meu, de exemplu, ocultistul respira greu, dar continua 
să sporovăiască. Era fericit ca un copil. 

— ... Etimologia toponimelor din această zonă confirmă faptul 
că acest munte, și doar acesta, a fost locul în care a debarcat 
Noe, spuse el înecându-se din cauza altitudinii. Pe versantul 
nordic, înainte să ajungi la chei, există o așezare care se 
numește Masher. Înseamnă „Ziua Judecăţii din Urmă”. O rafală 
de aer rece îl făcu să vorbească răgușit. În partea armeană, 
capitala se numește Erevan, și se spune că a fost prima 
expresie pe care a pronunţat-o Noe când a ieșit din Arcă și s-a 
uitat la acele pământuri. „FErevats!” lată! Și foarte aproape de 
acel loc se află sătucul Sharnakh, care înseamnă „așezarea lui 
Noe”. Sau Tabriz, „barca”. Toate astea pe o rază de aproximativ 
o sută de kilometri... 

Eu, însă, mă concentram mai mult să am grijă pe unde calc 
decât să ascult torentul acela de informaţii inutile. 


Înaintam cu o viteză tot mai exasperantă, ca de melc, 
încercând să evităm furtunile de zăpadă și pantele, dar și cu 
prudenţa impusă de Daniel Knight și Ellen Watson, care se 
dovediră a fi mai neîndemânatici decât ne-am fi așteptat. De 
aceea, când, după trei ore, ne-am oprit toți șase în fața unui 
perete enorm de stâncă, m-am simţit profund alinată. Era un 
perete impresionant. Era străbătut de cicatrici aproape 
verticale, uneori încrucișate, pe care vântul le bătea cu lăcomie, 
făcându-le să murmure. Nu-i vedeam capătul din pricina norilor 
joși, motiv pentru care ne simţeam ca niște furnici la poalele 
unui zgârie-nori. Am înţeles cu toții că ne aflam la capătul a 
ceea ce semăna cu un val pietrificat, și Dujok ne explică imediat 
că ne aflam pe marginea unui ghețar enorm. 

— Am ajuns, ne anunţă el. 

— Serios? spuse uimită Ellen. 

Dujok își înfipse bastonul în gheaţă și aruncă o privire la GPS. 

— Da, răspunse el concis. Vocea lui răsună puternic în 
singurătatea de acolo. 

— Chiar? Priveliștea îngustă din faţa noastră era cât se poate 
de dezamăgitoare. Mi-am pierdut răbdarea: Și unde este? 

— O veţi vedea imediat. 

— Nu Arca, am protestat eu. Martin. 

Dujok nu răspunse. Își netezi mustăţile îngheţate, ca și cum ar 
fi vrut ca acestea să își recupereze vechea lor formă și, 
despărțţindu-se de grup, apucă o lanternă și se îndreptă spre 
faleza din fața noastră. 

— Unde vă duceţi? mormăi Ellen în spatele meu. 

— Să vă răspund la întrebări, doamnelor! zise el în cele din 
urmă și se pierdu în ceață. 

Nici prin gând nu îmi trecea atunci că niște ochi din afara 
grupului nostru ne urmăreau printr-un binoclu militar cu 
infraroșii. 


92. 


— E intrarea într-o peşteră de gheață... Fără îndoială, spuse 
Nicholas Allen, cu binoclul încă lipit de obraji. Tom Jenkins nu se 
neliniști deloc. Mandibula îi era înghețată și se simțea chiar 


314 


incomod în hainele lui termice. Chiar dacă echipamentele pe 
care le închiriaseră în Dogubavyazit se numărau printre cele mai 
bune - îmbrăcăminte polară North Face, ochelari de protecţie 
UV, mănuși Marmot -, ascensiunea în ritm forţat până în vârf îl 
epuizase și îl lăsase cu o senzaţie deprimantă de înfrângere în 
tot corpul. Sentimentul de dezamăgire se datora în mare parte 
pierderii semnalului la telefoanele mobile. Se părea că niciun 
aparat electronic nu funcţiona în apropiere de Ararat, așa încât 
colonelul Allen hotărî să nu acorde prea multă importanţă 
acestui lucru. Îl îngrijora mai mult faptul că autorităţile le 
confiscaseră armele și că le dăduseră doi ghizi, ca să nu îi 
piardă din vedere. „Înţelegeţi, li se explicase la ultimul punct de 
control al poliţiei turce, că Araratul continuă să fie o zonă 
sensibilă. Avem prezenţă militară în întreaga zonă. Dacă vi se 
întâmplă ceva în timpul ascensiunii, soldaţii noștri vă vor salva 
înainte să vă daţi seama.” 

— S-au oprit în faţa unei peșteri? mormăi Tom, fără să-și 
imagineze la ce se gândea colonelul. 

— Și, din câte îmi dau seama, aș zice că se pregătesc să 
intre... adăugă colonelul. 

— Câţi oameni vezi, colonele? 

— Cinci. Poate șase. Unii au pistoale. Văd unul, două pistoale- 
mitralieră. Sper că n-au de gând să tragă. Ar provoca o 
avalanșă... 

— Recunoști pe cineva? 

Nick se întinse cât putu de mult în zăpadă, fixând bine 
lentilele. Căldura redusă emanată de acele corpuri nu facilita 
deloc identificarea lor. 

— Nu. Dar pun pariu că cea care tocmai a intrat în peșteră e 
Julia Álvarez. Ei sunt, sunt sigur. Nici măcar un nebun nu s-ar 
gândi să urce aici în noiembrie. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Aţi văzut ce formă are această zonă din vârf? Partea înaltă 
pare a fi acoperișul unei clădiri... 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, colonele? 

— Că poate aceea este Arca. În pozele secrete pe care le 
deţinem în cadrul Proiectului Elijah, se poate vedea ceva 
asemănător. O proeminenţă geometrică într-o masă de gheaţă, 
care abia de se vede în verile calde. Este logic că, pentru a avea 
acces la structură, trebuie să pătrunzi înăuntrul ghețarului. 


315 


— Arca lui Noe? Credeţi că se îndreaptă spre Arca lui Noe? 

— Este unicul lucru care are sens. Ridică din umeri și-i dădu 
binoclul. Ce altceva ar putea căuta acolo? 

Jenkins luă binoclul și îl duse la ochi, focalizând la maximum: 

— Ei bine, așa-zisa barcă probabil că e o atracţie pe cinste, 
colonele, pentru că au intrat toți. 

— Perfect. Este momentul să ne ocupăm poziţiile. Vii cu mine? 


93, 


M-am apropiat de crăpătură cu inima cât un purice, în timp ce 
aceasta exhala nori de vapori scurţi și denși. Trebuia să fie deja 
aproape de amiază, pentru că stomacul îmi chiorăia, cerând să 
fie hrănit. 

Abia când am ajuns la câţiva centimetri de ea i-am înţeles 
funcţia. Crăpătura era suficient de spațioasă ca să-i permită 
unui adult destul de bine făcut să treacă pe sub țurțuri, așa că, 
urmând exemplul lui Dujok, m-am deplasat cu grijă să nu ating 
vreunul și mi-am înfipt colţarii în solul înghețat, ca să-mi păstrez 
echilibrul. 

Primul lucru care mă surprinse fu faptul că exista lumină într- 
un loc atât de îngust. Explicaţia sosi numaidecât. Fisura aceea 
care ducea spre inima ghețarului se topea, așa că gheaţa avea o 
textură atât de fină, încât lăsa să treacă razele soarelui ca un 
difuzor de lumină. Cu toate acestea, chiar dacă era lumină, nu 
am reușit să îmi scot din cap gândul că mă aflam într-un loc 
periculos. Pereţii erau foarte fragili. Nu era un semn prea bun. 
Nu era genul de gheaţă solidă care ar fi trebuit să se găsească 
în interiorul unei limbi de gheaţă milenare. Am grăbit pasul. 
Atrasă de sunetul care se auzea din adâncul muntelui, am 
înaintat până la gura acestuia. 

Trei siluete mă așteptau la capătul tunelului. Prima îi 
aparţinea lui Artemi Dujok, care își dăduse jos rucsacul și îmi 
întinse braţele să mă ajute să depășesc treapta mare care 
încheia coridorul. Pe celelalte două, în schimb, nu am reușit să 
le identific. 


— Draga mea, spuse cea mai apropiată de mine. Tinea în 
mână o lanternă, care mă obliga să mijesc ochii. Nu te-am mai 
văzut de atâta vreme! 

Inima începu să îmi bată cu putere. Chiar dacă i-am asociat 
târziu o imagine, aș fi recunoscut oricând acel accent. Ar fi 
trebuit să mă gândesc că Sheila Graham trebuia să fie pe- 
aproape, încă de când l-am văzut pe Daniel în Hallaç! 

— Sheila! 

— Bineînţeles, tinerico. Cine alta? râse, coborând lanterna. 

Bătrâna „păzitoare a Graalului” arăta splendid. Nu am 
observat că jumătate din păr îi dispăruse sub o căciulă groasă 
de lână. Veșnica ei cochetărie se putea observa pe gura ei 
perfect rujată cu o nuanţă roșu carmin și genele recent rimelate. 
Părea că frigul o făcea și mai frumoasă. 

— Draga mea, spuse ea după ce mă sărută de două ori, 
bănuiesc că nu îl cunoști pe William, nu-i așa? 

Cea de-a treia siluetă făcu un pas în faţă. Se sprijinea într-un 
baston și șchiopăta. Încercă să pară galant, din câte mi-am dat 
eu seama. Avea părul alb ca zăpada, barba îngrijită și pomeţi 
foarte proeminenți. Nu. Nu îl mai văzusem niciodată. Cu toate 
acestea, când privirile ni se întâlniră, mă salută ca și când i-aș fi 
amintit de lucruri plăcute. 

— Arăţi splendid, Julia, șopti el. 

Am rămas impresionată de faptul că întâlneam în vârful 
muntelui, acolo, sus, un bătrân în jur de optzeci de ani. Chiar 
dacă despre Ararat nu s-ar fi putut spune că este un munte 
pentru alpiniști experimentați, nu părea potrivit nici pentru un 
om de vârsta lui. El dădea impresia că se simte în apele lui. Era 
îmbrăcat în haine termice ca toți ceilalţi, și o eșarfă de un verde- 
deschis, care îţi lua ochii, îi acoperea gâtul și îi împlinea 
înfățișarea aristocratică. Vorbea fluent, ca și cum nu l-ar fi 
interesat faptul că nivelul de oxigen era mai scăzut la acea 
altitudine, iar mișcările îi erau graţioase. 

— Acum văd că tot ce-am auzit despre tine este adevărat... 
adăugă el pe un ton admirativ, fără să-și ia ochii de la mine. 
Foarte adevărat. 

— E William Faber, draga mea, preciză Sheila când își dădu 
seama că eram surprinsă. Socrul tău. 

„Bill Faber?” 

Trecu o clipă înainte să asimilez informaţia. 


317 


„Bărbatul care nu a vrut să participe la nunta mea?” 

O pleiadă de imagini cumplite începu să apară din amintirile 
mele, făcându-mi tâmplele să-mi zvâcnească. 

„Tatăl care nu își suna niciodată copilul să vadă ce mai face?” 
„Cel care a plecat în Statele Unite să lucreze, însărcinându-i pe 
Sheila și pe Daniel să investigheze pietrele lui John Dee?” 

„Și ce căuta acolo?” 

Bătrânul William lovi de câteva ori pământul cu toiagul lui. 
Veni spre mine și îmi strânse mâinile cu o forţă și o căldură care 
mă Surprinseră. Prezența lui era impunătoare. Trebuie să 
recunosc că, în pofida tuturor măsurilor de precauţie pe care mi 
le luasem, emana ceva special. Un fel de măreție, ca acele 
pantocratoare medievale care judecau lumea din tambururile lor 
de piatră, situându-se dincolo de bine și de rău. Presupun că 
această impresie era întărită de faptul că Bill era cu un cap mai 
înalt ca mine și de faptul că, chiar dacă era aplecat de spate și 
amprentele vârstei îi marcaseră pielea, aceasta îi era bronzată 
și fără pete. Era un tip atrăgător. Magnetic. 

— Să înțeleg că și dumneavoastră vă numărați printre îngerii 
aceia... am murmurat eu. 

William Faber râse. 

— Vreau să vezi ceva, dragă Julia. Am așteptat mulţi ani să-ţi 
arăt... 

Șchiopătând, dar într-o dispoziţie excelentă, bătrânul mă 
conduse până la partea cea mai adâncă a ghețarului. Era o 
cavitate îndepărtată de gura coridorului de gheaţă, cu pereţi de 
zece metri înălțime, care se îngustau către un fel de fereastră 
rotundă, cu vedere la cerul deschis, și către locul unde se 
pierdea un bâzâit care mi se păru cunoscut. Un singur perete nu 
era înghețat. Semăna mai degrabă cu un colţ de rocă cu aspect 
geometric, impecabil, închis la culoare, în faţa căruia se 
întindeau mai multe mese metalice pliante, pline de 
echipamente electronice. 

„Un laborator? La cinci mii de metri altitudine?” 

Am înghiţit în sec. 

În acea groapă, temperatura era ceva mai ridicată decât în 
restul galeriilor. Am văzut mai multe calculatoare - de aici și 
zgomotul cunoscut -, un barometru digital, un termograf, un 
senzor seismic, altul de gravitație, o unitate centrală de stocare 
de date, un echipament de comunicare prin satelit conectat la o 


318 


antenă cu aspect tubular și, mai ales, o masă plină de cabluri 
terminate cu o reţea de difuzoare sprijinite de stâncă, al căror 
scop nu am reușit să-l ghicesc. Două coloane mari din PVC și 
oțel pompau căldură în ansamblu, în timp ce un generator de 
mărimea unui frigider furniza curent. 

L-am privit pe Bill Faber cu uimire. 

— La asta a lucrat Martin de când a ajuns în Turcia, draga 
mea, spuse el. 

— La ce vă referiţi mai exact? 

— Peretele acela, răspunse el lovindu-l cu bastonul, face parte 
din puntea de control a faimoasei bărci a lui Noe, Julia. De patru 
milenii ne așteaptă, păstrată între bucăţi de gheaţă, la patruzeci 
de grade sub zero. 

Bill făcu o pauză, ca să ne lase să asimilăm informaţia primită. 
Apoi adăugă: 

— Este un miracol că s-a conservat într-o stare așa de bună. 
Zăpada perpetuă i-a pietrificat structura, transformând celuloza 
originală în ceea ce este acum: un lemn dur ca piatra. Sau, mai 
bine zis, o piatră cu un aspect vag de lemn. 

— Arca... am silabisit eu încet. Cu toate că se afla în fața mea, 
tot mi-era greu să cred că era într-adevăr Arca. 

— Interiorul este închis, draga mea, preciză Bill. Nu se poate 
ajunge la el fără să utilizăm explozibili, dar uzul lor ar fi o 
sinucidere. Unda de șoc ne-ar îngropa sub tone de gheață și 
pietre înainte să apucăm să ne întoarcem măcar spre ieșire. 

Am încercat să îmi fac o idee despre dimensiunile obiectului. 
În realitate, abia dacă era un segment de șase sau șapte metri 
lungime, care se năștea și murea în cele două pante de pământ 
din lateralele lui. 

— A durat zeci de ani să o localizăm, continuă Bill Faber. 
Ultimii care au ajuns aici au fost rușii. Au descoperit-o în vara 
anului 1917 și asta deoarece temperaturile ridicate din acel an 
au topit o parte din ghețarul în care ne aflăm acum. Atunci, 
soldaţii ţarului au descoperit ceea ce ne interesa cel mai mult. 
Un lucru care s-a dovedit a fi vital pentru scopul nostru: o 
inscripție. 

Am observat că mușchii feţei mi se încordau. 

— Ce tip de inscripţie, domnule Faber? 

Bătrânul își ridică bastonul în aer și se deplasă spre dreapta 
lui. Făcu cinci pași mai încolo. Suficienţi cât să ajungă la partea 


319 


cea mai erodată din carena ambarcaţiunii. Acolo, deasupra a 
ceea ce părea a fi profilul unei porți închise de cine știe când, se 
putea desluși conturul a patru caractere ciudate. Erau dificil de 
reperat dacă nu îţi spunea cineva exact unde să te uiţi. Culoarea 
lor nu diferea de restul peretelui și nici unghiul în care lumina 
soarelui cădea peste ele nu le scotea în relief. 

Impinsă de curiozitate, m-am aplecat ca să le examinez 
îndeaproape. Le-am urmărit cu vârful degetului arătător. 


LOR 


— Le recunoști? 

Nu am răspuns. 

— Se spune că așa se scrie numele original al lui Dumnezeu, 
a zâmbit el. Și că își va dezvălui întreaga putere când este 
pronunţat corect. Martin crede că aceste litere sunt un fel de 
cheie. Un fel de sonerie care, dacă o acţionăm cum trebuie, ne- 
ar deschide drumul spre interiorul navei. 

— Și ce speraţi să găsiţi în interior? 

— O metaforă. 

Mi-am dezlipit privirea de la perete, ca să cer mai multe 
explicații. 

— Un simbol, Julia, insistă bătrânul. Vrem scara pe care a 
visat-o lacob, ca să ne întoarcem pe ea la locul nostru. Atâta tot. 

— Și cum se presupune că arată această scară? 

— Cu siguranță este vorba de un tip de singularitate 
electromagnetică, ce se activează prin invocarea acelor litere. 
Probabil că frecvenţa ei acustică o pune în mișcare, ca un fel de 
parolă, un întrerupător de lumină. Dar totul depinde de 
pronunţarea ei exactă. De sunetul ei și de potențarea 
semnalului cu ajutorul adamantelor. 

— Și pentru asta avem nevoie de tine! 

Această ultimă frază nu venise de la Faber cel bătrân. Ricoșă 
în pereții peșterii și ecoul ei mă lovi ca un pumn în stomac. 
Vocea aceea se revărsă peste noi din partea înaltă a peretelui, 
obligându-mă, din instinct, să mă uit în sus. Acolo l-am văzut: 
suspendat la trei metri înălțime, aproape de partea externă a 
ghețarului. 

— Martin!!! 


Mi se puse un nod în gât. Îmbrăcat cu un costum impermeabil 
roșu și un jerseu alb, cu guler întors, Martin încerca să 
zâmbească frumos, apoi se agăță de o frânghie și își cobori 
hamul pe ea. 

— Julia! Ai ajuns deja! 

Nici nu am apucat să îmi vin în fire, că mă ridică în brațe, 
scuturându-mă cu entuziasm. 

— Martin... eu... Am încercat să scap din îmbrăţișarea lui. 
Trebuie să îmi explici... 

— Şi așa voi face, chérie! 

Martin cel din faţa mea nu semăna deloc cu cel din filmuleţ. 
Era plin de viaţă, de forţă și de energie. Nici pe chipul lui, nici pe 
mâinile lui nu se vedeau urmele captivităţii pe care le văzusem 
pe peliculă. 

— Sper că mă poţi ierta, îmi murmură el în ureche, apoi mă 
lăsă ușor jos. Aveam nevoie de tine pentru acest moment! Și ai 
venit! 

Pieptul mi se umplu cu o furtună de emoţii regăsite. Ca o 
magmă incandescentă, care era pe punctul de-a exploda. Am 
tras aer în piept. Mi-am înăbușit primele lacrimi și m-am forțat 
să îmi păstrez calmul. Nu mi-era ușor, când mă uitam la 
trăsăturile angulare și la buclele de aur ale celui căruia îi 
jurasem credinţă eternă. Doamne! El mă trădase. Și continua să 
îmi ceară să îl ajut! 

— Eu... m-am bâlbâit sufocată. Nu știu cine ești, Martin. Nu 
știu! am izbucnit în cele din urmă. Presiunea din piept rămase 
aproape la fel. 

Martin se aplecă spre mine, fără să ia seama la cei care ne 
priveau. 

— Am încercat să îţi spun încă din ziua în care te-am 
cunoscut, dar mereu m-am temut să fiu mai explicit. 

— Nu te cred. 

— O să mă crezi, cherie. Chiar dacă îţi lipsește darul credinţei, 
ai alte daruri și vei sfârși prin a înţelege totul. 

Martin își trecu mâna prin părul meu și mă mângâie la baza 
craniului. 

— Știi ce-i ciudat? În pofida tuturor minunilor pe care le-am 
văzut împreună, încă te zbaţi între încredere și neîncredere. 
Între rațiune și credinţă. Alungă-ţi îndoielile, Julia. Acum, mai 


321 


mult ca niciodată, am nevoie să crezi în tine și să mă ajuţi să ne 
salvăm. 

— Să vă salvaţi? 

Ochii de un albastru profund ai lui Martin se cufundară în ai 
mei. Transmiteau o emoție pe care nu o văzusem niciodată. O 
strălucire ciudată. Puteam să jur că era vorba de frică. Pentru o 
clipă, am putut să îi percep groaza. Chiar să o resimt. 

— Cherie, chiar acum, o masă colosală de plasmă solară se 
îndreaptă spre noi. Impactul va avea loc în această parte a 
planetei peste doar câteva ore și va declanșa cea mai mare 
catastrofă geologică din vremea lui Noe și până acum. Doar că 
de această dată, Julia, nu există niciun refugiu. Nu avem o arcă 
sau un Dumnezeu care să ne fi avertizat... 

Am observat că Martin ezita, încercând să-și găsească 
cuvintele potrivite. 

— Când acel nor invizibil va penetra atmosfera și va atinge 
solul, continuă el, va afecta echilibrul nucleului Pământului și va 
genera mișcări seismice și va distruge reţeaua noastră electrică. 
Va provoca efecte imprevizibile în ADN-ul speciilor mai expuse și 
va face ca vulcani inactivi, ca acesta, să erupă și să acopere 
cerul luni de zile. Este ziua mare și înfricoșată despre care 
vorbește Biblia. 

Groaza care reieșea din cuvintele lui mă tulbură. Mi-am înfipt 
unghiile în costumul lui roșu impermeabil, încercând parcă să 
ajung la carnea lui. 

— Și... nu poate fi evitat? 

Bill Faber lovi în pământ cu bastonul lui. Lângă el, Sheila, 
Daniel și Dujok rămaseră tăcuţi. Doar Ellen se foia neliniștită. 

— Există o posibilitate, mormăi Faber cel bătrân. Activează 
pietrele și ajută-ne să îl chemăm pe Dumnezeu! 

— Să Îl chemăm pe Dumnezeu? Pentru ce? 

— Dumnezeu este o altă metaforă, Julia, spuse Martin. 
Simbolul unei forțe atotputernice care pătrunde în tot Universul 
și care, dacă s-ar alia cu noi, ar putea să ne ajute să 
compensăm efectele energetice ale ploii de plasmă solară. 

— Dar nu știu cum să îl chem! 

Atunci bătrânul se încruntă și îmi aruncă o privire severă. 

— E ca atunci când te rogi, draga mea. Sau poate ai uitat cum 
se face? 


322 


94. 


Una dintre liniile de telefon de urgență din Biroul Oval se 
lumină exact când Roger Castle se pregătea să ridice receptorul. 
Președintele intenționa să îl sune pe directorul Agenţiei 
Naționale de Securitate. Primele informații captate de sondele 
STEREO se aflau deja pe biroul lui, cerându-i o decizie. „STEREO, 
scria în e-mailul trimis din sala de control a Centrului Spațial 
Goddard, a calculat punctul de impact al unei prime explozii de 
două mii de milioane de tone de protoni de înaltă energie 
asupra emisferei nordice. Se va produce pe o suprafaţă de 
cincisprezece milioane de hectare, între Turcia și republicile 
caucaziene. Impactul se va resimţi în următoarele patruzeci și 
opt până la șaptezeci și două de ore.” Apoi e-mailul continua: 
„Recomandăm informarea prin intermediul Naţiunilor Unite și a 
conducerii supreme a NATO asupra necesităţii deconectării 
tuturor sistemelor electrice și de telecomunicații din regiune, 
până la trecerea furtunii de protoni. Și, totodată, ca sateliții 
noștri să fie ţinuţi cât mai departe de zona aceea de influenţă.” 

— Da? Președintele ridică receptorul fără tragere de inimă. 

— Sunt Bollinger, domnule președinte. 

— Andy! Privirea lui Roger Castle se însenină. Dumnezeule 
mare! Ai citit comunicatul centrului Goddard? 

— De aceea te-am sunat. Nu este o erupție obișnuită. A fost 
provocată, domnule președinte. 

Linia telefonică se cufundă într-o tăcere de plumb. 

— Știu ce spun, continuă Bollinger. Echipamentele mele au 
detectat unda electromagnetică emisă de faimoasele tale pietre 
și au descoperit că emisiile X pe care le-aţi recepționat aveau un 
destinatar: Soarele. 

— Ești sigur? 

— Categoric. Nu erau semnale către o planetă îndepărtată. În 
plus, nu mă refer la Soare ca la o noţiune abstractă. Semnalele 
erau direcționate către un punct situat la șaizeci de grade 
longitudine vestică solară. Pata 13.057. Cea care tocmai a 
explodat. 

Președintele tăcu din nou, prudent. Bănuia că prietenul lui nu 
terminase cu explicaţiile. 


— Dar te-am sunat, adăugă el, deoarece cred că cei de la 
Goddard au greșit calculele referitoare la erupție și la timpul în 
care va ajunge pe Pământ. 

— Ce vrei să spui? 

— Sondele STEREO au estimat că este vorba de o erupție 
solară de tipul X23. Tipul X23! Nu există precedente pentru așa 
ceva. 

— X23? 

— Erupţiile solare se clasifică drept superficiale, cele din clasa 
C; medii, cele din clasa M; și puternice, cele din clasa X. Cea 
care în 1989 a lăsat în întuneric jumătate din Canada era de 
tipul X19, și este cea mai puternică pe care o avem clasificată 
până acum. Aceasta o depășește cu patru puncte! Și, crede-mă, 
ar putea provoca mai mult decât niște aurore boreale frumoase 
deasupra Floridei sau câteva milioane de noi cancere de piele... 

— Ce vrei să spui? 

— Am făcut niște investigaţii, Roger. Am consultat arhivele 
Escadrilei Meteorologice a Forţei Aeriene din Colorado și am 
vorbit cu mai mulți colegi climatologi, care mi-au amintit ceva 
important. Bollinger continuă pe un ton mai sumbru: In 2005, 
când s-a produs ultimul mare vârf de activitate solară, furtunile 
de la începuturile acelui an ne-au lovit lateral și au generat 
încălzirea curentului Golfului, ceea ce a provocat cele mai urâte 
uragane ale secolului. Îţi amintești de Katrina?! 

Președintele apucă mai strâns telefonul, dar nu spuse nimic. 

— Acela a fost declanșat de o singură pată solară. Acum 
suntem destul de siguri că a fost vorba de 720. Am revizuit 
datele acelei anomalii magnetice, care a fost de dimensiunile lui 
Jupiter și de tipul X7, și nu am vești prea bune. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui... 

— Cât ţi-au spus că va dura până ca furtuna de protoni să 
ajungă pe Pământ? 

— Între două și trei zile. 

Andrew respiră adânc în receptor. 

— Așa spune standardul, ce-i drept. Dar în 2005, din cauze 
încă necunoscute, erupția lui 720 ne-a ajuns în doar o jumătate 
de oră. Treizeci de minute! În loc să se deplaseze cu o viteză 
între o mie și două mii de kilometri pe secundă, a făcut-o cu 
șaptezeci și cinci de mii de kilometri pe secundă. La o fracțiune 


324 


de viteza luminii. Dumnezeule Mare, Roger! Masa ne-ar putea 
lovi... chiar acum! 

— Știm că, momentan, impactul nu va fi pe teritoriul Statelor 
Unite, răspunse președintele deloc liniștit. Se va întâmpla pe 
teritoriul unei ţări aliate. 

— Lasă-mă să ghicesc, Roger: Turcia? 

— Da... 

— Asta pentru că ejecţia de masă coronală urmărește 
semnalul transmis de pietre. Acesta acționează ca un sistem de 
ghidare. Doar Dumnezeu știe ce se poate întâmpla când protonii 
solari vor intra în contact cu ele. 

— Putem face ceva? 

Andrew Bollinger fu surprins de întrebarea pe care i-o puse 
prietenul lui. 

— Nu prea multe. Să urmărim și să ne rugăm, domnule 
președinte. 


95. 


— Ce ştim despre aceste simboluri? am întrebat eu. Ne-am 
strâns cu toții la căldura laboratorului, ca să hotărâm ce aveam 
să facem. Ne aflam la o altitudine de cinci mii de metri, viscolul 
lovea tot mai furios fisurile din ghețar și coridoarele de gheață 
șuierau ca niște tuburi de orgă, așa că cel mai bine era să par 
cooperantă. Inclusiv față de Martin. Daniel Knight, care se 
așezase pe niște baloturi din apropierea echipamentului 
electrogen, fu primul care îmi răspunse la întrebări. 

— Te referi la simbolurile de pe Arcă? Credem că aparţin 
limbii ancestrale a strămoșilor noștri, Julia, spuse el pe un ton 
foarte serios. S-au descoperit mostre din această scriere pe 
toate continentele, în special în peșteri și pe monumente de 
piatră. Deși au fost mereu asociate cu primele forme de 
comunicare umană, majoritatea au fost niște imitații brute ale 
scrierii îngerilor. Cele de aici, însă, sunt literele originale. 

— Și le recunoaștetți? 

Ocultistul consimţi. 

— Din nefericire, semnificaţia lor s-a pierdut de mii de ani. De 
fapt, înainte de John Dee, nimeni nu a reușit să le interpreteze 


325 


sau să le ordoneze din nou. lar Dee a reușit să o facă deoarece, 
cu ajutorul pietrelor, a primit alfabetul complet de la cei cu care 
a comunicat. 

— John Dee. Mereu ne întoarcem la el, nu-i așa? am comentat 
eu. 

— Acum vei înţelege de ce ne interesează atât de mult. Dee a 
reușit să ordoneze aceste simboluri și să le dea o coerenţă. 
Mulțumită interlocutorilor lui, a descoperit că nimeni, de la 
patriarhul Enoh încoace, nu a fost instruit în secretele acelei 
limbi, motiv pentru care a decis să o numească „enohiană”. Și 
știi ce? Enoh a învăţat-o după ce a fost ridicat la Ceruri din 
cauza unei anomalii magnetice care se produce în această 
regiune, pe care noi o numim Slava lui Dumnezeu. Epicentrul ei 
se află în craterul Hallaç, chiar dacă prezența ei s-a făcut simțită 
pe o rază de cincizeci de kilometri în jur, inclusiv în acest loc. 

— Fata asta ar trebui să știe că mai întâi Enoh și apoi Dee au 
dezvoltat incantaţii cu care să activeze adamantele, reușind 
astfel să controleze în mod surprinzător forțele naturii, interveni 
Bill Faber. Și totul a plecat de la intonarea sunetelor primordiale 
capabile să rezoneze cu structura atomică a materiei. 

— Mereu am crezut, adăugă Dujok, mângâindu-și mustaţa, că 
e vorba de limba vorbită în Paradis înainte de alungarea lui 
Adam. Are douăzeci și una de litere, împărţite în trei grupe de 
câte șapte, iar combinarea lor, potenţată de forţa pietrelor, 
poate atrage atenţia Forței Superioare. 

— Și cum de sunteţi toţi atât de siguri că funcţionează? am 
întrebat eu, privindu-i pe rând în ochi. 

— Am văzut acea forţă, chérie, răspunse Martin. Cu Artemi. S- 
a întâmplat în acești munţi, cu mulți ani în urmă. Slava lui 
Dumnezeu se trezește din când în când și îţi garantez că este 
șocantă. 

— Deși este prea redusă pentru ceea ce avem nevoie! se 
plânse bătrânul Faber. Barca asta, spuse el arătând spre 
peretele din fața noastră, a fost în contact cu Dumnezeu timp de 
câteva săptămâni cât a durat parcursul ei. A stabilit o legătură 
continuă cu Cerul și a făcut-o într-un moment în care stratul 
magnetic protector al planetei a fost afectat de un fel de impuls 
energetic similar celui la care ne aşteptăm acum. 

— Nu înțeleg însă, domnilor, am spus eu pe un ton foarte 
sever, cum vă pot ajuta eu în treaba asta. Nu cunosc limba 


326 


enohiană sau cum naiba s-o numi! Nu aș ști să zic un cuvânt! Și 
se pare că voi știți totul despre cum funcţionează! 

Bill Faber lovi de câteva ori pământul cu bastonul, înainte să 
răspundă: 

— Nu trebuie să urli, draga mea. E foarte simplu ce vrem de la 
tine: să intonezi numele lui Dumnezeu în fața pietrelor și a Arcei. 
Chiar dacă nu vei avea nevoie de corzile vocale ca să o faci... 

L-am privit neîncrezătoare. 

— Serios? 

— Vezi tu, Julia, acest laborator dispune de o interfaţă 
sofisticată, care poate conecta zona de limbaj din creierul tău la 
un sintetizator, care va interpreta orice impuls cerebral și îl va 
transforma în sunet. Funcţionează ca un scanner neurologic. 
Doar că, bineînţeles, atâta timp cât te afli în starea ta de 
conștiență obișnuită, experimentul nu va funcţiona. Totuși, dacă 
vom reuși să facem astfel încât undele tale cerebrale să ajungă 
la frecvenţa delta, situându-se între unu și patru hertzi, 
frecvență generată în timpul transelor medium-urilor, am putea 
obține rezultate. 

Bătrânul Faber o spusese ca și cum ar fi vorbit despre o 
maimuţă de laborator. 

— Și ce vă face să credeţi că asta vă va fi de vreun folos, 
domnule Faber? 

— Foarte simplu, zâmbi el. Clarvăzătorul pe care l-a folosit 
John Dee ca să comunice cu îngerii în secolul al XVI-lea, Edward 
Kelly, a reușit să intoneze enohiana în nenumărate sesiuni. Și 
mereu în prezenţa celor trei elemente pe care le-am adunat aici: 
cele două pietre și masa de invocare. Imbinarea câmpurilor lor 
energetice potențează darul de care avem nevoie de la tine. 
Mintea ta, sunetele neuronale produse și aceste elemente vor 
acționa ca un singur instrument. 

— AmraKk. 

— În sensul mai larg al cuvântului, da, încuviinţă el. Cutia 
completă. De aceea șansele de reușită sunt ridicate. 

— Îmi va face rău? 

— Clarvăzătorii lui Dee au scăpat mereu nevătămați... 

— Dar nu au încercat niciodată ce vreţi voi să faceţi astăzi, 
nu-i așa? 

Bill Faber ridică din umeri. 

— Nu trebuie să îţi faci griji. Eşti înconjurată de îngeri. 


327 


— Cum să nu, am zâmbit eu, deloc convinsă. Aproape că am 
uitat. 
— Atunci, draga mea, să începem cât mai repede. 


96. 


Tom Jenkins își înfipse cu forţă degetele în zăpadă și se târî 
până la marginea prăpastiei. Ştia că, din acel moment, trebuia 
să își măsoare la milimetru fiecare pas făcut, dacă nu voia să 
piardă întreaga operaţiune sau să-și lase oasele cu șase metri 
mai jos. Din reflex, își verifică pentru a mia oară telefonul cu 
satelit, constatând încă o dată, enervat, că tot nu avea semnal. 

„Suntem singuri”. 

Din poziţia lui, avea o vedere foarte clară spre peșteră. Dintr- 
o privire putea inspecta laboratorul, breșa de acces la grotă, ba 
chiar și cavitatea tavanului care făcea legătura dintre locul acela 
și exterior. Preţ de o clipă avu impresia că se afla pe cornișa 
Panteonului din Roma, alături de celebrul oculus“, spionând 
solul de parcă ar fi fost un porumbel. De aceea, cu multă 
atenţie, se instală cât putu de bine pe stânca ieșită în afară, își 
instală binoclul pe un mic trepied pliant și se pregăti să 
urmărească spectacolul care se derula sub el. Nu se grăbea 
deloc să acţioneze. Își asigurase sprijinul lui Nick Allen și 
avantajul enorm, neprețuit din punct de vedere militar, al 
factorului surpriză. Dacă își juca bine cărțile, în curând avea să 
iasă de acolo cu colega lui, cuplul Faber și cele două pietre pe 
care i le promisese președintelui. 

Acum se gândea cum să îi dea de știre lui Ellen că îi sosise în 
ajutor cavaleria. În parte, succesul planului lui depindea de asta. 
Dar cum să o facă? 

Ellen Watson părea din piatră. Silueta ei era inconfundabilă 
chiar și înfofolită în haine termice. Se uita la Artemi Dujok și la 
tânărul în costum roșu, care o culcau pe Julia pe o targă șio 
duceau în laborator, și nu părea că s-ar gândi să intervină. 


44 oculus: o deschidere circulară de nouă metri diametru, aflată în bolta Panteonului 
din Roma. Panteonul nu are ferestre, această deschidere permiţând intrarea luminii și 
evacuarea fumului de la focurile sacre. Când plouă, apa care pătrunde prin el cade pe 
podea dar, întrucât aceasta este ușor convexă, este evacuată printr-un sistem de 
scurgere. (n. red.). 


328 


— Vezi zona de acolo? îi șopti Allen lui Jenkins, arătându-i un 
dulap metalic la câţiva metri în stânga lui Ellen. Cred că e 
depozitul de arme... 

Tom încuviință apatic. Ceva din limbajul corporal al lui Ellen îl 
pusese în alertă, dar nu reușea să își dea seama ce anume. 

— Dacă izbutim să ajungem acolo și să luăm câteva arme, am 
putea întoarce situaţia. Sunt șase contra doi și îi vom lua prin 
surprindere. 

Jenkins își mușcă buza, deloc convins. 

În timp ce cei doi își calculau forţele, o altă scenă se derula în 
laborator. Un monitor plan de cincizeci de inci cronometra 
timpul rămas până la impactul primei furtuni de protoni de 
înaltă energie. NASA recalculase de mai multe ori viteza de 
deplasare a tsunamiului de protoni, în funcţie de previziunile lui 
Andrew Bollinger, iar echipamentul lui Faber interceptase cifrele 
prin intermediul unei antene speciale, așezate în afara 
ghețarului. 

Douăzeci de minute, patruzeci de secunde. 

Cronometrul marca timpul rămas până la primul contact cu 
ionosfera și momentul în care toate comunicațiile prin radio din 
emisfera nordică aveau să se oprească. 

„Telefonul meu s-a oprit deja”, se plânse Jenkins în sinea lui. 
Probabil că sateliții Iridium fuseseră deja scoși din funcţiune. 

Cifrele se mișcau constant. Bătrânul și Dujok nu le pierdeau 
din ochi. Între timp, Sheila, Daniel și Martin se strânseră în jurul 
Juliei. O prinseră de mâini, în timp ce unul dintre ajutoarele 
armeanului ajusta niște curele elastice în jurul corpului ei și îi 
așeză pe cap o cască prevăzută cu cabluri. Verifică, într-un mod 
foarte profesionist, ca toate terminaţiile să fie bine ajustate. 

— Ce naiba fac? murmură Jenkins, forțându-și binoclul. 

Atunci consilierul președintelui văzu cum împinseră targa pe 
care se afla Julia spre o latură extremă a ghețarului. Acolo, 
așezate pe un fel de altar, se aflau masa de invocare și cele 
două adamante. 

„Le-am văzut!”, murmură el. 

Pietrele începuseră să emită o lumină slabă. O pâlpâire pe 
care Allen o privi oarecum neliniștit. 

— ... Julia, trebuie să te relaxezi, spuse bătrânul pe un ton pe 
care Jenkins și colonelul îl auziră foarte clar. Dintr-un noroc 
acustic neașteptat, când se deplasară spre colțul acela, vocea 


329 


lui răsuna foarte clar deasupra cupolei de gheaţă de sub cei doi 
privitori. 

— Să mă relaxez? protestă Julia. Cu toate curelele astea? 

— Sunt pentru siguranța ta, chérie, o linişti Martin. Nu știm 
cât de puternică poate deveni mintea ta în astfel de 
circumstanţe. Știi că nu vrem să îţi facem rău. 

— Adu-ţi aminte, interveni Dujok, ce-ai păţit în Noia, când 
Amrak a dezlănţuit norul magnetic în preajma ta. Ai avut noroc 
că nu ţi-ai rupt nimic în cădere... 

Bătrânul se apropie grăbit de ei. 

— Impulsul magnetic va avea loc în optsprezece minute, 
spuse acesta. Trebuie să începem. 

— De unde știți că a sosit momentul? Că aceasta este ziua 
mare și înfricoșată? 

Daniel Knight se îndreptă rapid spre targa pe care se afla 
Julia. Avea un dosar și un pix sub braţ, ca și cum era pe punctul 
de a prelua controlul sesiunii. De fapt, el îi răspunse Juliei, 
arătând spre ceva de pe perete. 

— John Dee a profeţit toate astea în Monas Hieroglyphica, 
draga mea. Clipi când ajunse în faţa becurilor din laborator. În 
cartea aceea a desenat un semn care, bineînţeles, apare gravat 
și pe Arcă. 

— John Dee a fost aici? 

— Nu. Nu cred, răspunse Daniel tranșant. Știm ca Dee a 
călătorit mult prin Europa. Paris, Louvain, Bruxelles, și prin 
Ungaria, Boemia și Polonia. Totuși, nu există niciun indiciu cum 
că ar fi călătorit în Turcia, cu atât mai puţin că ar fi ajuns lao 
latitudine care pe atunci era considerată foarte îndepărtată 
pentru un occidental. 

— Și cum a ajuns să cunoască acel simbol? 

— Probabil i l-a arătat unul dintre numeroșii pelerini care au 
urcat pe Ararat ca să i se închine. Este clar că aceasta este cea 
mai veche reprezentare a lui. 

— Un pelerin? 

— Până la cutremurul cumplit din 1840, în urma căruia o 
parte din versantul nordic al muntelui s-a prăbușit, vizitele la 
Arcă erau frecvente printre băștinașii din această regiune. 

— Și crezi că simbolul ascunde o profeție, Daniel? 

— Categoric. Dee a descifrat-o, dar, din motive lesne de 
înțeles, nu a putut risca să o lase în scris. Nu atunci, pe când 


330 


Inchiziția îi urmărea orice mișcare și îi cerceta la sânge cărțile. 
Un mesaj ascuns într-un grafic, inteligibil numai pentru iniţiaţi, 
era cea mai sigură metodă de a transmite o informație 
elaborată cu mii de ani în urmă. 

— Şi l-a copiat de aici. 

— Așa este. Noe, descendent al îngerilor, ca noi, l-a gravat pe 
puntea navei lui, lângă puntea de comandă, pentru ca 
generaţiile viitoare să recunoască momentul în care o altă 
catastrofa similară ne-ar fi putut afecta. Cred că știa că niciun 
Dumnezeu nu avea să ne anunțe din nou... așa că ne-a lăsat un 
avertisment. Ca un fel de indicator de trafic care anunţă o curbă 
periculoasă... Dacă afli cum să îl interpretezi, poţi, când îl vezi, 
să reduci viteza vehiculului, reducând astfel riscul. Uitaţi-vă cu 
atenţie. E chiar aici. 

Binoclul electronic al lui Jenkins mări de două sute de ori zona 
pe care o indicase uriașul rotofei, cu barbă roșcată și piele 
rozalie. 

— Îl vedeţi? 

Julia și Ellen încuviinţară. Jenkins îl focaliză cât putu de bine și 
zâmbi enigmatic. Îi ceru lui Allen să arunce o privire. 


— Ca să vezi, șopti consilierul președintelui. Probabil că e 
simbolul care apare în pozele rusești care se află în custodia 
Proiectului Elijah. Nu-i așa? 

Colonelul îi returnă binoclul, încuviinţând. Inspectorul galician 
care îl interogase nici nu își imagina cât de aproape fusese dea 
rezolva cazul, se gândi el. 

— Dacă îl priviţi cu atenţie, continuă Knight, figura este 
compusă din ceea ce pare a fi o combinaţie de semne 
astrologice și oculte. Sfera cu coarne amintește de simbolul 
Taurului. lar crucea de dedesubt ar putea trimite la un fel de 
principiu feminin. Probabil Venus. Dar să nu ne lăsăm înșelați. 
Venim cu aceste interpretări pentru că ne orbește cultura 
occidentală, plină de imagini alchimiste și astrologice. In vremea 
lui Noe nu existau astfel de lucruri. Prin urmare, simbolul trebuie 


331 


interpretat după niște principii mult mai simple. Este un simplu 
avertisment. Universal. 

— Treci la subiect, te rog, insistă bătrânul, uitându-se cu 
coada ochiului la ceasul de pe monitor. Paisprezece minute. 
Treizeci și două de secunde. 

— În regulă, mormăi Daniel. Cercul cu punctul în centru O a 
fost utilizat ca simbol al Soarelui în Egiptul antic, și chiar mai 
devreme. De fapt, astronomia modernă încă îl folosește ca să 
facă referire la Astrul Rege. Punctul central este cheia tuturor 
lucrurilor. Se referă la petele solare. În Antichitate, apariţia lor, 
vizibilă cu ochiul liber, era considerată un semn rău. Unele 
dintre cele două sute de legende despre catastrofa Potopului 
menţionează că, înainte de inundație, Soarele s-a îmbolnăvit. 
Este de fapt o aluzie la petele lui. In ceea ce privește semiluna, 
aceasta reprezintă valurile de plasmă produse de pete. In 
vremurile preistorice, nu se știa ce erau. Sunt invizibile. Dar le- 
au simţit efectele pe piele, în hemoragii interne sau orbiri... Ca 
și cum ar fi fost posedaţi de o forţă malefică. Încornorată. 

— Și crucea? 

— Nu este o cruce, Julia, zâmbi Knight, ca și cum i-ar fi fost 
milă să vadă o femeie atât de frumoasă legată de pat. Este 
vorba de un tip de spadă care se înfige în două proeminențe 
identice... Aidoma culmilor Araratului. Intregul ansamblu 
ascunde o avertizare și o speranţă pentru specia noastră: 
momentul în care Soarele își va revărsa puterea peste acest loc 
va coincide cu momentul în care vom avea șansa de a lua 
legătura cu izvorul din care a băut Dee și de a ne reconecta cu 
Dumnezeu şi  mesagerii Lui. Paznicii. Strămoșii noştri 
incoruptibili. 

— Semnul este foarte vechi, spuse Martin, luându-mă de 
mână. Casca mă apăsa deja pe creștet și pe tâmple. Primii 
descendenţi ai lui Noe l-au răspândit în toate părţile, ca un 
avertisment pentru generaţiile viitoare, și se poate regăsi în 
petroglife de pe toată planeta. 

— Și eu ce ar trebui să fac cu toate aceste informaţii? 

— Concentrează-te pe masa de invocare, chérie. Atât este 
suficient. Recunoaște fiecare simbol și valoarea lui. Combină-le 
în mintea ta. Strânge pietrele cu ambele mâini și încearcă să 
canalizezi ceea ce dorești să-ţi transmită sufletul, spuse Martin. 
Electrozii la care ești conectată au fost concepuţi să perceapă 


332 


cea mai mică variaţie în activitatea electrică din emisfera ta 
stângă, care va fi stimulată de aceste simboluri. Dacă variaţia 
respectivă îi corespunde unui fonem, calculatorul îl va sintetiza 
și îl va trimite spre aceste difuzoare. Nu există formă mai pură 
de a extrage o astfel de informaţie din interiorul tău. Vibraţiile 
acustice pe care le vom extrage din mintea ta vor deschide 
„Scara către cer”. 

— Și de ce crezi că va funcţiona, Daniel? 

— Oh... zâmbi acesta. E vorba de codul genetic al oamenilor, 
înainte să fie alungaţi din Paradis, Dumnezeu v-a învăţat limba 
perfectă. Aţi vorbit-o până la construirea Turnului Babel, când 
Cel Preaînalt a adormit acea limbă primordială în mintea 
voastră. Noi, îngerii, nu am învăţat-o niciodată pentru că, pe 
când eram puri, nu aveam nevoie de ea ca să comunicăm. Așa 
că singura noastră posibilitate de a activa acest tip de emiţător 
din timpuri străvechi și să apelăm locul nostru de origine este să 
găsim acele foneme în cineva cu daruri ca ale tale. 

— Și cum încep? am insistat eu, disperată. 

— Respiră adânc. Liniștește-te. Caută-ţi echilibrul interior. Și 
adu-ţi aminte de tot ce poţi face folosindu-te de darul tău. 


97. 


„Adu-ţi aminte de tot ce poţi face folosindu-te de darul tău.” 
Fraza îmi trezi un sentiment ciudat. Eram legată de o targă, care 
era așezată aproape vertical, simţeam cum mi se face pielea de 
găină și un fior plăcut îmi străbătu șira spinării. Fu o reacţie 
neobișnuită, ţinând cont de circumstanţe. Fără să știu de ce, 
mușchii mi se relaxară fără voia mea și încordarea acumulată 
după noaptea proastă petrecută în Hallaç, urcarea pe vârful 
muntelui Ararat și reîntâlnirea cu Martin dispărură complet. 

Am început să mă simt bine. Liniștită. Faptul că Martin era 
atât de aproape de mine, în pofida situaţiei în care mă aflam, 
îmi insufla încredere. Am recunoscut în acel val de endorfine o 
stare de bine îndepărtată, cunoscută și alinătoare, pe care nu o 
mai simţisem de o veșnicie. Așa că, într-un mod absolut natural, 
fără să tresar, am descoperit ceva esenţial: că reacţia începuse 
când am luat pietrele în mână. Ele, și nu vreun drog sau vreun 


333 


fel de reacţie hipnotică, erau singurele care provocaseră 
sedarea mea. 

Dacă, în cei treizeci de ani de viaţă, am învăţat ceva legat de 
lumea psihică, era că nimic nu se întâmpla fără acordul nostru 
prealabil. Este o plăcere care se obţine voluntar și care, dacă ţi 
se acordă, face ca „invizibilul” să intre numaidecât cu forță în 
viața ta. Din acest motiv, atunci când Martin mi-a cerut să îmi 
aduc aminte ce puteam face dacă mă foloseam de darul meu și 
să îl împărtășesc cu oamenii lui, când nu am negat, i-am dat 
undă verde spre mintea mea. Și el o știa. De aceea îmi așeză cu 
încredere câte o piatră în fiecare mână și mă invită să le activez. 

Aș fi putu să îmi ţin pumnii strânși, dar i-am deschis și am 
acceptat pietrele. 

Aș fi putut să le las să cadă pe jos. Dar nu am făcut-o. 

— Și acum, îmi șopti el la ureche, lasă-te îndrumată de ele. Nu 
le forța, chérie. Contemplă masa de invocare. Deja cunoști 
Amrak-ul. Uită-te la simbolurile lui și cercetează și ce se află în 
fața ta, pe Arcă. În interiorul tău se ascunde tonul potrivit pentru 
a le pronunța. Combină-le. Vizualizează-le. Joacă-te cu ele... 
Împreună vor integra sunetul perfect ca acest loc să răsune și să 
comunice din nou cu Creatorul, așa cum s-a întâmplat cu nouă 
mii de ani în urmă. Tu ai acest dar. 

— Nu știu dacă va funcţiona, am spus eu, dar fără să mă opun 
de fapt. A trecut ceva timp de când... 

— Va funcţiona, mă întrerupse el împăciuitor. Ai încredere în 
noi. 

Știu că în acel moment m-am dăruit cu totul. Am strâns 
pietrele și am închis cu putere ochii. 

La început nu am simţit nimic deosebit. Atingerea lor era lină 
și caldă, dar indiferentă. Doar cu o clipă înainte, în timp ce 
memoram simbolurile sculptate în peretele din faţa mea, mi s-a 
părut că văd o mică sclipire în nervurile lor. Fu o lumină ștearsă, 
o reflecţie slabă, similară cu cea din ziua nunţii mele, așa că m- 
am gândit că nu mi se putea întâmpla nimic rău dacă 
experimentam din nou puterea ei. 

O singură dată. 

„Ultima”, mi-am spus în gând. 

— Simte-le cum vibrează, îmi porunci Sheila. Sunetul vocii ei 
păru amortizat. Ca și cum mi-ar fi vorbit de pe fundul unei 
piscine. 


334 


— Și caută esenţa pe care o împărtășești cu ele, adăugă 
Daniel. Vibraţia pură este singurul limbaj pe care îl înțeleg 
puterile celeste. 

— Te-am adus până aici ca să ne pui în legătură cu ele. Ajută- 
ne, Julia. 

„Ajută-ne.” 

Rugămintea răsună ca un ecou în mintea mea. 

„Ajută-ne, Julia.” 

Era o cerere disperată. Intensă. 

„Ajută-ne”, repetară ei. 

Aproape o rugăciune. O mantra. Una care, de fapt, nu era 
nouă, ci o mai auzisem, cu mulţi ani în urmă. 

În adâncurile copilăriei mele. 

Am închis ochii. 

e 

Deși m-am născut în Galicia, în lumea veche, și am crescut 
auzindu-i pe ai mei vorbind de fantome și apariţii, de demoni 
care răpeau copii sau spirite care îi protejau, întotdeauna m-am 
străduit din răsputeri să nu cred în nimic din toate astea. Nu pot 
să zic că m-aș considera o necredincioasă care credea doar în 
lucrurile pe care știința le poate explica. Nicidecum. Când ai 
nouă ani, nu gândești atât de raţional, iar știința este doar un 
cuvânt în plus din manuale. Nu credeam în astfel de lucruri 
dintr-un motiv mult mai omenesc: îmi era teamă. O teamă 
profundă, atavică, teamă cu care am fost obligată să mă împac 
încă de la naștere. 

Într-o Noapte a Morților, foarte asemănătoare cu cea care mă 
adusese acum în Turcia, s-a întâmplat un lucru care mi-a rămas 
întipărit în subconștient ca fiind însăși expresia groazei. Mătușa 
mea, Noela, și bunica mea, Carmen, au venit după mine și m-au 
dus într-un loc pe care nu îl voi uita niciodată. 

Mai aveam puţin și împlineam zece ani. Mătușa Noela 
rămăsese văduvă de curând după fratele mamei mele, iar 
mama s-a gândit că i-ar fi făcut bine să stea la noi în zilele 
acelea în care oamenii mergeau în cimitire și ţineau slujbe de 
pomenire, ca să se mai relaxeze în compania nepoatei ei vesele. 

Așa cum făceam mereu în vremea respectivă, m-am dus la 
culcare imediat după cină. In casă era atât de frig și de umed, 
încât cel mai bine era să te culci devreme și să încălzești 
cearceafurile, înainte ca noaptea să le umezească de tot. Cu 


335 


puțin noroc, la ora zece dormeam deja. Așa se întâmplă și în 
noaptea aceea. Cu toate acestea, s-a petrecut un lucru 
neprevăzut. Bunica și mătușa Noela au așteptat până ce mama 
a adormit, după care au venit după mine, pe neanunţate, și m- 
au scos grăbite din pat. Nici măcar nu m-au lăsat să mă îmbrac 
de tot. Păreau neliniștite, șopteau lucruri fără nicio noimă, 
tresăreau din orice, ca și cum trebuiau să iasă urgent din sat. 
Mă înfofoliră neîndemânatice cu un hanorac albastru vechi și îmi 
spuseră să mă așez pe locul din faţă al Citroenului nostru 2CV 
fără să crâcnesc. 

— Unde mergem, mătușă? am întrebat eu, frecându-mă la 
ochi de somn. 

— Eu și bunica ta vrem să îţi arătăm ceva. 

— Ceva? am bombănit eu. Ce anume? 

— Vrem să știm dacă ești de-a noastră, fetițo. Dacă ochii tăi 
sunt aparte. 

M-am uitat speriată la ele. 

— Nu îţi face griji. O să te simți bine. 

După care mătușa Noela nu a mai spus nimic. 

După trei ore de serpentine și gropi, am ajuns la destinaţia 
noastră, și mi-am dat seama, ușurată, că era un loc pe care îl 
cunoșteam bine. Chiar dacă nu mai fusesem niciodată acolo 
iarna, cu atât mai puţin noaptea, am știut că m-au dus pe plaja 
Langosteira, un golfuleţ de aproape doi kilometri lungime, cu 
nisipuri albe care se nasc din niște dealuri veșnic verzi, parcă 
rupte din paradis, nu departe de capul Finisterre. Acolo era 
capătul lumii, în cel mai strict sens al cuvântului. Poate că de 
aceea am fost surprinsă să descopăr în lumina lunii că locul era 
plin de oameni. Am numărat cel puţin vreo douăzeci de femei și 
fetițe care alergau pe acolo. Era foarte frig. Și dinspre mare 
bătea un vânt îngheţat. Aveam impresia că mulţimea aceea de 
oameni sărbătorea ceva. Aduseseră coșuri cu mâncare, 
răcoritoare, vin și niște carafe mari, îmbrăcate în cânepă, pe 
care le desfăceau în timp ce conversau fericite în lumina 
spectrală a nopții. 

— Ştii ce e asta? mă întrebă bunica, văzându-mă curioasă. 

Am clătinat din cap. 

— Licoare de vrăjitoare, fetițo. Dacă o bei dintr-o înghiţitură, 
ai putea zbura oriunde vrei tu. Ai vrea să încerci? 


336 


Nu îmi mai privisem niciodată bunica mai uluită ca în noaptea 
aceea. Singurele vrăjitoare pe care le cunoscusem până atunci 
erau cele din poveștile pe care le citeam. Spre deosebire de 
vrăjitoarele din sud, acestea erau versiunea lor îndulcită. Erau 
femei care știau să prepare ierburi care vindecau boli minore 
sau entorse, un fel de doctori din popor. Cu toate acestea, din 
când în când, umbra heterodoxiei plana deasupra lor. Până în 
noaptea aceea, crezusem că bunica mea nu semăna deloc cu 
ele. Mergea zilnic la slujbă. Îi era devotată Fecioarei din Fatima 
și i se spovedea preotului din parohia noastră. Aranja florile în 
biserică și avea grijă de copiii care se înscriau la cateheză. 

— Și tu ești... vrăjitoare? am întrebat-o eu uimită. 

Mă privi cu ochii ei albaștri șterși, care îmi oferiseră atâta 
dragoste până atunci. După care îmi zâmbi blând și apoi îmi 
dădu cel mai ciudat și mai drăgăstos răspuns pe care l-am auzit 
vreodată de la ea: 

— Și, din această noapte, și tu ești o vrăjitoare, Julia, spuse 
ea, jumătate în glumă, jumătate în serios. 

În seara aceea îndepărtată, am băut și am dansat cu mătușa 
Noela și cu bunica până la răsăritul soarelui. După ce trecu 
prima sperietură, m-am împrietenit cu alte fete de vârsta mea, 
și ele nepoate de vrăjitoare, și inclusiv am experimentat pentru 
prima dată darul de-a zbura fără aripi, depășindu-mi limitările 
fizice. A fost prima dată când am simţit că trupul meu nu era un 
obstacol. Că dispuneam de resurse care depășeau fizicul și la 
care nici măcar nu visasem până atunci. Băutura pe care o 
lăsaseră să se răcească pe plajă se dovedi a fi un amestec 
încărcat de proprietăţi. Nu mi-au explicat din ce era făcut, dar 
nu trebuia să fii prea deșteaptă ca să vezi pe fundul vasului 
bucăţi de urzică, ciulini și alte ierburi scârboase, înotând într-o 
bază de alcool amar. Acum știu că erau substanţe psihotrope. 
Droguri naturale, capabile să altereze percepţia și să îmi 
modifice funcţiile cerebrale. 

Când eram deja beată, mătușa mea a îngenuncheat lângă 
mine și mi-a întins o hârtie. 

— lar acum, ajută-ne, Julia. 

— Ajută-ne, repetă și bunica mea. 

Pe o foaie mototolită și murdară am văzut mai multe cuvinte. 

— Citește-le cu voce tare și spune-ne ce simţi, îmi ordonă ea. 

Am făcut-o, bineînţeles. Erau niște cuvinte ciudate. Fără sens. 


337 


Bucăţi de frază într-o limbă pe care nu o cunoșteam. 

— Arakib... Aramiel... Kokabiel... 

Tremuram de frică, dar imediat ce le-am pronunţat cu voce 
tare, gura începu să mi se umple de arome exotice. Fiecare 
cuvânt evoca o alta. Am simţit foarte clar aromă de mentă. Și 
rozmarin. Și apoi, ferigă. Apoi, de la moment dat, am început să 
văd cuvintele scrise cu caractere luminoase, plutind deasupra 
mea ca niște insecte mici. Se legănau vesele pe fundalul 
întunecat al nopţii, ori de câte ori le pronunţa cineva din nou. 

Mătușa Noela și bunica Carmen se priviră mulţumite, când 
văzură cât de surprinsă eram. 

După aceea, fără să bage de seamă că eram îngrozită, îmi 
cerură să le ascult în timp ce cântau și să mijesc ochii, ca să văd 
culoarea vocilor lor. Era o nebunie! Altă nebunie! Dar, beată 
fiind, am început să descriu ce simţeam cu voce tare. Dacă 
intonau în gama fa, vedeam un fel de umbră gălbuie peste 
gurile lor, ca un abur. În gama do, umbra era roșie. lar în gama 
re, violet. Culorile durau cât timp erau intonate, se încolăceau 
sub lună, după care dispăreau. 

— Draga mea, îmi spuse bunica zâmbitoare, după trei sau 
patru probe, mângâindu-mi părul de culoarea morcovului: ai 
darul clar- viziunii. Fără îndoială. Ochii tăi pot vedea mai departe 
decât alţii. Eşti de-a noastră. Faci parte din clan. 

Nu am spus nimic. 

— Darul acesta implică și o răspundere, fetiţo, mă avertiză 
mătușa, mulţumită. Începând de astăzi, misiunea ta va fi să îl 
foloseşti ca să ajuţi comunitatea. 

— Ai înţeles? 

— Dar mi-e frică! 

— Stai liniștită. Îţi va trece. 

Noela și bunica Carmen mă împinseră atunci spre un 
promontoriu unde un grup de femei puneau lemne pe foc. 
Căldura focului îmi înroși obrajii, relaxându-mă. Mătușa le salută 
pe rând pe toate femeile, spunându-le pe nume și îmbrăţișându- 
le drăgăstos. Le spunea tuturor despre mine și le povestea ce 
mi se întâmplase mai înainte. Eu o priveam rușinată, dorindu-mi 
să nu povestească din nou ce se petrecuse cu culorile și 
cuvintele. Nu îmi dădeam seama cât de important era ce mi se 
întâmplase și mă simţeam oarecum jenată ca toate acele femei 
să discute despre mine din cauza a ceva ce eu credeam că era 


338 


doar un fel de joc. Am înțeles curând cât de tare mă înșelasem. 
De fiecare dată când mătușa Noela își încheia povestea, cea 
care o ascultase se dădea doi pași în spate, se uita cu ochii larg 
deschişi la mine, după care se înclina în faţa mea și mă săruta 
pe frunte sau pe mâini. Ritualul acela se repetă de vreo 
douăzeci de ori și dură aproape două ore. Cele care treceau prin 
el mai serveau un pahar de plastic cu licoare de vrăjitoare și 
rămâneau în jurul meu, vorbind despre lucruri pe care nu le 
puteam auzi. 

Dar când ritualul s-a încheiat, s-a întâmplat un lucru care m-a 
afectat grozav. 

Femeile care îmi cunoșteau deja „secretul” se așezară în rând 
în fața mea și îmi cerură să mă uit la ele. La început nu am 
înţeles. De ce voiau să mă uit la ele? Bunica a trebuit să îmi 
explice răbdătoare că voiau să verifice dacă, într-adevăr, în 
sânul comunităţii se născuse o fetiță cu darul clarviziunii. O 
capacitate unică, rară, care permitea doar câtorva persoane din 
fiecare generaţie să aibă acces la informaţii invizibile despre 
prezent, trecut și viitor al celor de-o seamă cu ele. Să vadă 
sunete sau să asculte imagini. La urma urmei, să atingă praguri 
ale percepţiei necunoscute de majoritatea oamenilor. 

— Trebuie doar să închizi ochii și să spui primul lucru pe care 
îl vezi, îmi zise ea. 

Și așa am făcut. 

Până la ivirea zorilor, m-am „uitat” la toate acele vrăjitoare în 
lumina focului. Pe toate le-am văzut înconjurate de un fel de 
nebuloasă sau câmp de lumină de diferite intensităţi, care îmi 
spuneau multe despre sănătatea sau starea lor de spirit. „Ajută- 
ne, Julia”, mă rugau ele cu ochii lor strălucitori, entuziasmați. Eu 
le spuneam lucruri pe negândite, pe care toate le acceptau. „Ai 
grijă cu circulaţia.” „Verifică-ţi auzul.” „Du-te la doctor să îţi 
testeze rinichii.” Mi-am urmat instinctul. Bănuiam că problema 
era localizată unde lumina era mai stinsă. Mătușa Noela și 
bunica zâmbeau mulţumite. „Vezi aura!” se minunau ele. lar eu 
aprobam, cu toate că nici măcar nu știam ce însemna asta. La 
cei zece ani ai mei, eram de o ignoranță proverbială. Și, pentru 
că nu știam nimic, nici nu îmi imaginam măcar că, în alte 
vremuri, acea aură era privită ca un semn al sfinţeniei. Sau că 
era emanată de oamenii cu daruri excepţionale, despre care mi- 
au vorbit multe dintre ele. 


339 


— Există îngeri printre noi, a căror aură este de culoarea 
aurului, îmi spuse o bătrânică mult mai în vârstă decât bunica 
mea, cu faţa adânc brăzdată de riduri. Ei caută copii ca tine. 
Sunteţi ca acei șacali egipteni care serveau drept ghizi pentru 
cei morţi, ca să ajungă în lumea cealaltă... 

— Și dumneavoastră de unde știți asta? 

Bătrâna îmi zâmbi cu un aer de superioritate. 

— Știu asta, fetițo, pentru că am o vârstă la care cunosc astfel 
de lucruri... 

Și ei i-am văzut aura. Era foarte stinsă. Atât de stinsă, încât 
m-am temut că nu mai avea mult de trăit. Semăna cu un strat 
de ulei foarte fin care îi acoperea tot corpul și care părea să se fi 
preschimbat în negru. Cu toate acestea, de fiecare dată când 
stratul acela subțire de lumină fluctua, și o făcea la fiecare 
respiraţie a bătrânei, scăpăra niște scântei aurii. Am făcut ochii 
largi de uimire. 

— Dumneavoastră... Am înțeles acum. Dumneavoastră 
sunteți una dintre...? 

Îmi puse un deget noduros pe gură, făcându-mi semn să tac, 
apoi zâmbi. 

Două zile mai târziu am aflat că murise. Din ziua aceea începu 
să îmi fie frică de așa-zisul meu dar. 


98. 


Zero minute. Zero secunde. 

O liniște ca de mormânt se lăsă în caverna de gheață. Nici 
măcar respiraţia întretăiată a lui William Faber nu mai răsună în 
cupola sub care se ascundeau Jenkins și Allen. Consilierul 
președintelui era atât de absorbit de frumusețea liniștitoare pe 
care o emana Julia Álvarez, încât avu nevoie de câteva secunde 
ca să își dea seama că numărătoarea inversă se încheiase. 
Întinsă acolo, cu capul plin de electrozi sprijinit pe o pernuţă și 
cu targa așezată într-un unghi de aproape nouăzeci de grade, 
Julia dormea liniștită. Părea o prinţesă din povești, care aștepta 
sărutul prinţului ca să învie. Se întreba la ce se gândea oare 
femeia în acel moment. Oare ce visa? 

Dar femeia nu deschise ochii când cronometrul ajunse la zero. 


340 


De fapt, niciunul dintre cei care se aflau în jurul ei - nici măcar 
Ellen Watson, care se uita în continuare fix la Arcă - nu părea să 
se fi așteptat să o facă. Toţi așteptau ca darul ei efemer să 
activeze acel misterios mecanism de comunicare, în care 
pietrele pe care le ţinea în mână jucau un rol esenţial. 

— Bine, doamnelor, a sosit momentul, anunţă William Faber, 
rupând tăcerea generală. Ploaia de plasmă traversează 
ionosfera chiar acum. Vom ști dacă particulele acelea de înaltă 
încărcătură energetică își vor face sau nu treaba. Este doar o 
chestiune de secunde până la incursiunea... 

O trosnitură puternică îl întrerupse. Se auzi din apropierea 
generatorului de curent, ca și cum s-ar fi ars ceva. 

Artemi Dujok se întoarse în direcţia respectivă, dar nu văzu 
nimic nelalocul lui. Oamenii lui, înarmaţi cu devotate lor Uzi, le 
îndreptară în direcţia respectivă, căutând în van vreun intrus. 
Era absurd să gândească că cineva i-ar fi putut urmări până 
acolo. De fapt, înainte să apuce să se întoarcă din nou spre Julia, 
un arc de lumină albastră electrică pică din cer, la câţiva pași de 
ei. Apoi altul. Și încă unul. În câteva secunde, un mic val de 
astfel de lumini loviră pământul precum scânteile de la sudură. 

— Ce-i asta? se sperie Ellen. 

Niciunul dintre îngeri nu reacţionă. 

Ciudat era că acele scântei nu se stinseră la contactul cu 
gheața. Mai multe dintre ele începură să se târască pe pământ, 
atrase de targa medium-ului. Erau ca niște fire groase, plate, 
grupate. Albe. Foarte strălucitoare. Dar, mai ales, păreau să se 
miște cu o anumită intenţie. Cu o anumită inteligență. 

Martin făcu un pas în spate când le văzu. Haci și Waasfi îi 
urmară exemplul. 

„Păianjenii”, la urma urmei, asta păreau a fi, ajunseră lângă 
casca Juliei și se împărțiră în trei grupuri. Fiecare s-a divizat într- 
o altă minge de scântei și, în curând, o acoperiră în întregime pe 
femeie. Cele mai multe se concentrară pe pumni. Pietrele 
atrăgeau acel curent ca un magnet. Julia, inconștientă, se 
cutremură o dată, de două, de trei ori... ba chiar de șase ori 
înainte să se lipească din nou de targă. Trase de curele, care i 
se încastrară în piept, după care se prăbuși din nou pe targă, 
rigidă ca un cadavru. 

— Ce-i asta? ţipă din nou Ellen, isterică. Ce se întâmplă? 

Dar de data aceasta, vocea abia de i se auzi. 


341 


Difuzoarele din faţa grupului începură să emită ceva. Părea a 
fi un șuierat ascuţit, aproape imperceptibil, care poate că plutea 
de ceva vreme în mediul înconjurător fără să fi fost auzit. După 
aceea, în timp ce păianjenii electrici se înmulţeau, răspândindu- 
se peste tot, și echipamentele electronice pâlpâiau, dând pentru 
prima dată semne de supraîncărcare, șuieratul acela se 
transformă într-un zumzet constant. Totul s-a întâmplat în timp 
ce masa de invocare din fața grupului, pe care Sheila și Daniel o 
păzeau neîncetat, începu să emane o coloană de fum verzui, 
care se înălța spre tavan. Imediat după aceea, ca și cum totul ar 
fi făcut parte dintr-o coregrafie meticuloasă, din difuzoare 
răsunară câteva bufnituri secvențiale, ritmice, vrăjindu-i pe 
armeni, și bucurându-i nespus pe Martin, pe tatăl lui și pe cei doi 
colegi ai acestuia. 

lossssummmm... 0Cemaaaa... 

— Funcţionează! strigă Ellen printre chicotelile neliniștite, 
uitându-se la îngeri. 

Hasdaaaaeeee... Oemaaa... 

— Funcţionează! 

La șase metri deasupra lor, Tom Jenkins și Nick Allen 
înţeleseră fără să schimbe un cuvânt între ei că acela era 
momentul pe care îl așteptaseră. 

Atenţi, urmărind cu coada ochiului scena din laborator și 
evitând să intervină în ascensiunea norului verde, coborâră 
printr-un canal îngust aproape de intrarea în ghețar. Nimeni nu 
le simţi prezenţa. Jenkins fu primul care atinse pământul. Inima 
îi bătea nebunește. Cu puţin noroc, se gândi el, într-un minut 
puteau ajunge la dulapul în care se afla artileria. Allen, un tip de 
două ori cât el, care, în ciuda vârstei, era mult mai pregătit 
pentru situaţii de luptă decât Jenkins, se târî până pe marginea 
cea mai vestică a peretelui de gheaţă și se refugie după niște 
containere metalice. Era la vreo cinci pași de Haci și la șapte sau 
opt de arme. Dacă insectele acelea luminoase ar fi continuat să 
îi hipnotizeze, nu avea să fie prea greu să își atingă obiectivul. 

Dar, pe când se pregătea să parcurgă ultimul tronson, o 
strălucire îl întârzie. 

Fu o sclipire. O mică scăpărare în perete, care îi aminti un 
lucru pe care ar fi preferat să îl uite cu ani în urmă. Aerul se 
rarefia, ca atunci, în 1999, lângă craterul Hallaç. 

Colonelul se înfioră fără să vrea. 


342 


Patru forme sinuoase mici scăpărară atunci chiar pe peretele 
Arcei. 

„Simbolurile!” 

Și spaima acea de demult, pe care o trăise cu ani în urmă atât 
de aproape de locul în care se aflau acum, în compania lui 
Martin Faber și a lui Artemi Dujok, începu să-i înceţoșeze 
privirea. Nu voia să se gândească la Slava lui Dumnezeu. 

„Nu din nou!” 

Dar Allen era soldat. Așa că, apelând la toată disciplina lui 
militară, se concentră să își ducă la bun sfârșit misiunea. 

Colonelul se mobiliză și traversă zona deschisă care îl separa 
de dulapul cu armament și, înainte să apuce să își calculeze 
următoarea mișcare, îl deschise și-i examină conţinutul. Mai 
multe puști de asalt M16 îmbunătăţite, ca cele folosite de 
trupele de asalt americane, zăceau aliniate pe verticală. Fără să 
ezite, le armă pe primele două, le cuplă încărcătoarele, își puse 
una pe umăr drept rezervă și se pregăti să se arunce împotriva 
oamenilor lui Dujok. 

„De data aceasta, chestia aia nu mă va prinde dezarmat”, își 
spuse el ca să-și facă curaj. 

În acea fracțiune nesemnificativă de timp, decibelii care 
bombardau  difuzoarele conectate la casca Juliei crescură 
exponențial. Tonul notelor lungi - /ossssummmm... Oemaaaa... 
Hasdaaaaeeee... Oemaaa... - deveni mai acut. Și, într-o 
sincronizare perfectă, una după cealaltă, într-o secvenţă 
terifiantă, ca un temporizator, glifele începură să clipească 
alternativ. 

Allen nu observă. Sau nu vru să observe. Cu toate acestea, 
când se întoarse, cu armele încărcate, văzu un alt spectacol 
greu de digerat. Cele șapte persoane pe care trebuia să le 
neutralizeze se schimbaseră brusc. 

Păianjenii electrici se năpustiseră asupra lor, acoperindu-i cu 
o mică rețea de descărcări, care îi făceau să strălucească ca 
arama. 

Cel mai bătrân dintre ei ţinea braţele ridicate către Arcă, iar 
cei care erau înarmaţi renunţaseră la mitraliere. Waasfi, ajutorul 
lui Dujok, părea că îl privește din închisoarea lui scânteietoare, 
fără să schiţeze vreo emoție din cauza prezenţei lui. 

Nu mai aşteptă. Înainte ca armele pe care le aveau tipii aceia 
în spate să înceapă să tragă, colonelul se aruncă spre Ellen 


343 


Watson. O limbă de fulgere lovi locul pe care tocmai îl eliberase. 
Jenkins avu înţelepciunea de a o lua din zbor și de a o împinge 
dincolo de laborator, departe de chestiile alea. Femeia se 
împiedică și căzu la pământ, trăgându-l și pe colegul ei după ea. 
Tot răul spre bine. Impunsătura ascuţită pe care o simţi în 
glezna stângă o scoase din reverie. 

— Tom! strigă ea. Tu ești...! 

Ochii ei albaștri păreau să se aţintească în sfârșit asupra lui. 

— Dumnezeule, Ellen! o scutură el. Am crezut că ţi-au făcut 
ceva! 

— Unde e Julia? se bâlbâi ea. Are pietrele! la-le! 

Jenkins își dădu seama că colega lui se afla încă în stare de 
șoc. Sau poate că neliniștea ei era un efect secundar al 
expunerii la câmpul magnetic puternic din jurul lor. Se aflau la 
cinci mii de metri înălțime și ploaia solară probabil că îi lovise în 
plin. 

— Și Martin Faber? insistă Ellen, cu privirea pierdută. E... E o 
capcană de-a lui! 

Tom se uită după Martin. Chiar dacă îl văzuse doar în filmarea 
cu răpirea, îl recunoscu numaidecât în grup. Se afla la vreo cinci 
metri de el, în picioare, rigid ca o statuie, străbătut din cap până 
în picioare de scânteile care începuseră totul. Voia să îl scoată 
de acolo, dar nu îndrăzni să îl atingă. Era prizonier într-un fel de 
rețea de înaltă tensiune care îl ţinea în viață, dar inconștient de 
ce se întâmpla în jurul lui. Părea un zombi pentru care contau 
doar notele pe care le emanau difuzoarele. Cele patru note 
continuau să urce și să coboare în intensitate, ca și cum cineva 
le-ar fi programat să se transmită într-o buclă infinită. 
lossssummmm... Oemaaaa... Hasdaaaaeeee... Oemaaa. De 
fiecare dată când o lua de la capăt, mai exploda ceva în ghețar. 
Puţine becuri mai erau intacte. Calculatoarele nu mai 
funcționau, iar telecomunicaţiile care cu doar câteva minute în 
urmă conectau acel vârf de munte la reţeaua globală de sateliți 
se dezintegraseră. 

In mod surprinzător, doar trei persoane păreau imune la acel 
tip de chemare: colonelul Allen, colega lui, Ellen Watson, și el. 

Pe Julia nu o putea vedea. Era învăluită în curent, ca toţi 
ceilalți. Părea înghițită de un vierme enorm. O insectă de la care 
porneau nenumărate filamente electrice, care se întindeau până 


344 


la restul grupului și îi ţinea scoși din joc, dar uniţi de un cordon 
ombilical de înaltă tensiune. 

— Ce naiba se întâmplă aici? 

Țipătul lui Nick îl opri din trecerea în revistă a situaţiei. 

— Îngerilor li se întâmplă ceva grav...! Ellen abia de reuși să 
se facă auzită în zumzăitul care domnea în peșteră. Tom ezită. 
Partenera lui părea lipsită de vlagă, pe punctul de-a adormi. 

— Îngeri? Dumnezeule. Eşti bine, Ellen? 

— Asta i-au spus Juliei, Tom, zise femeia și dădu din cap, 
nevrând să le dea explicaţii. Indivizii aceia... sunt toţi 
descendenţi ai îngerilor căzuţi, care vor să se întoarcă acasă. 
Profită de energia furtunii solare ca să... 

— Trebuie să te odihnești, Ellen, o întrerupse colegul ei, 
îngrijorat. O să te scoatem imediat de aici. 

— Nu, așteaptă... Se concentră pentru prima dată. Nu putem 
pleca fără pietre. l-am promis președintelui. 

— Pietrele! pufni Allen. Trebuie să le recuperăm! 

Pe când colonelul se apropia de targa pe care era întinsă Julia, 
un fel de vânt invizibil, dur ca oţelul, îi lovi, trântindu-l de unul 
dintre pereţii de gheaţă. 

Uimiţi, văzură toţi trei cum locul se întuneca complet, oprind 
puţinele instrumente electronice care refuzau să se închidă. 
Ghețarul se întunecă. De fapt, doar peretele Arcei, masa de 
invocare și cele șase corpuri năpădite de păianjeni își păstrară 
luminozitatea, emanând o claritate fantomatică în întreaga 
cavitate. Era o strălucire amorţită, pulsatorie, care se întindea și 
se contracta ca și cum ar fi avut nevoie să respire ca să rămână 
în viaţă. 

Atunci, brusc, secvenţa acustică încetă. 

Preţ de o secundă, se lăsă liniște peste tot. Dar dură puţin. 

Înainte ca Allen și Jenkins să apuce să își tragă sufletul și să 
se hotărască ce să facă, peștera începu din nou să se 
cutremure, pereţii ei de gheaţă începând să se scuture deasupra 
celor din grup. 

„lisuse Hristoase!” se gândi Allen, agățându-se de puștile lui. 

Întregul Univers păru să simtă lovitura. Pământul se mișcă de 
parcă ar fi fost făcut din hârtie, scârțâindu-i sub bocanci, în timp 
ce structura întunecată a Arcei, învăluită de ghețar, începu să se 
legene înainte și înapoi, de parcă muntele voia să scape de acei 
oaspeţi nedoriți. Înainte să apuce să caute un loc în care să se 


345 


refugieze, o cascadă de bucăţi de gheaţă și ţurțuri începu să 
cadă peste ei. 

„Un cutremur!” 

Zdruncinătura fusese doar un avertisment. Încă trei sau patru 
mișcări bruște loviră peștera. În timp ce Allen se rostogolea în 
josul ghețarului, pe-o parte, alunecând până la baza unor 
coloane îngheţate, Ellen căzu din braţele lui Tom, îndepărtându- 
se, fără să vrea, câţiva metri de el și ajunse periculos de 
aproape de silueta electrificată a lui William Faber. Bătrânul, 
fără să își dea seama ce se întâmplă în jurul lui, era tot drept, 
lipit de pământ. 

Tom Jenkins o păţi cel mai rău. 

După ce-i dădu drumul lui Ellen, se dezechilibră și se lovi de 
colțul metalic al unei mese. Simţi imediat gustul dulceag al 
sângelui. Nu avu timp să își facă griji pentru asta. Din poziţia lui 
își dădu seama că cupola de gheaţă care proteja acel refugiu 
începuse să se prăbușească, lansând o salvă de așchii spre 
capetele lor. 

Atunci îl văzu. 

„Il.” Pronume personal, formă neaccentuată care definește 
ceva neutru. Nu găsea o exprimare mai bună. 

Un fel de perdea fosforescentă începu să se întindă prin 
peșteră, ca o cascadă de apă. Deja nu mai era vorba de 
proiectile de gheaţă. Nici de praf de zăpadă. Nu existau cuvinte 
care să descrie ce vedea. Era ceva subtil, fără margini bine 
definite. Ca o eșarfă de mătase eterică și infinită, care părea să 
se fi format datorită unui fascicul proiectat din cer. În pofida 
aspectului fragil, acel „lucru” părea format din părţi solide, 
precum bârnele transversale ale unei structuri mari. Pe de altă 
parte, părea pliabil sau ușor de luat de vânt. 

Inainte ca Allen și consilierii președintelui să apuce să 
reacționeze, membrana începu să se deplaseze prin încăpere, 
trecând pe la fiecare din oamenii năpădiţi de păianjenii electrici. 
Ce spectacol ciudat era să o vezi trecând peste ei. Prin ea se 
puteau vedea cadrul întunecat al arcei, masa de invocare și 
ecranul enorm al televizorului stins... dar, lucru care îi 
înspăimântă, nu și oamenii pe care îi înghiţea. 

Primul care dispăru fu William Faber. Apoi fiul lui. 

După aceea băiatul cu tatuaj în formă de șarpe pe obraz, apoi 
pilotul elicopterului, uriașul cu părul lung și colegul lui ciudat. 


346 


Și la sfârșit, ca și cum și-ar fi lăsat ce era mai bun pentru la 
urmă, chestia aia se îndreptă cu hotărâre spre Julia. 

— Pietrele! urlă Tom când văzu că chestia aceea se îndrepta 
spre targă. Nu o putem lăsa să le ia! 

Colonelul resimţi acele cuvinte ca pe o lovitură în stomac. Se 
ridică și trase o rafală de gloanţe din pușca lui M16 către chestia 
aceea. 

Oare de ce o făcuse? 

Cortina se  cutremură când simţi impactul metalului 
incandescent. Se extinse. Se contractă. Și, într-o fracțiune de 
secundă, se retractă în ea însăși, în timp ce un fel de undă de 
șoc feroce zdruncină ghețarul, dărâmând o parte din pereţii de 
gheață care îi înconjurau și aruncând totul în haos. 

— O să se prăbușească! ţipă Allen. 

— Trebuie să ieșim de-aici! strigă Tom, trăgând-o pe Ellen 
după el. la-o pe Julia, colonele! la-o, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Julia Álvarez era încă inconștientă, legată de targa ei. Și în 
fața ei, sfidător ca un prădător, peretele Arcei își deschisese 
fălcile, lăsând să se întrevadă un interior sumbru și rece. Allen 
preferă să nu se uite. Dacă corpul pietrificat al navei s-ar fi 
prăbușit peste femeie, ar fi pierdut-o pe prima persoană pe care 
o știa capabilă să controleze pietrele. Michael Owen nu l-ar fi 
iertat niciodată. 

Fără să se gândească, se grăbi spre ea. Trebuia să o salveze. 


99, 


M-am trezit din cauza frigului. Un frig tăios și uscat îmi 
cuprinse mâinile și apoi începu să îmi străbată tot corpul. 
Atingerea lui ostilă mă scoase din starea de beatitudine în care 
dormitasem. După primele frisoane, urmă senzația neplăcută a 
părului umed și certitudinea că ori mă refugiam cât mai repede 
într-un loc sigur, ori aveam să îngheţ. 

Ca și cum asta nu ar fi fost de-ajuns, când am deschis în 
sfârșit ochii, strălucirea atenuată a zilei îmi răni retina, iar ochii 
îmi lăcrimară imediat. 

Unde eram? 


347 


Ultimul lucru pe care mi-l aminteam era că fusesem legată de 
o targă, că Martin mă privea cu căldură și îmi dădea instrucțiuni 
cum să mă relaxez. Probabil că îmi pierdusem cunoștința când 
am apucat pietrele. 

„Pietrele!” 

Mi-am strâns pumnii. Nu le-am simţit. Am simţit doar zăpadă. 

Eram întinsă cu fața în sus, sub cerul liber, sub o pătură de 
ceață cenușie care învăluia totul, incapabilă să mă hotărăsc 
dacă trebuia să mă mișc sau să rămân unde eram. Din cine știe 
ce motiv, nu aveam suficientă putere ca să gândesc. Creierul 
îmi amorţise și era blocat pe amintirea unui vis ciudat, în care 
aveam impresia că fusesem martora coborării scării lui lacob. Ce 
idee stupidă! Nepotrivită. Dar cel mai deranjant era faptul că 
gândul respectiv îmi revenea mereu în minte. Mi-am amintit 
atunci că în cartea Facerii există o poveste asemănătoare. Era 
vorba de viziunea pe care a avut-o patriarhul lacob cu o scară 
pe care a văzut urcând și coborând creaturi de lumină, înainte 
ca vocea lui Dumnezeu să îl anunţe că sămânţa lui avea să se 
răspândească pe întreaga planetă. O cunoșteam foarte bine, 
pentru că văzusem numeroase imagini despre acel moment în 
biserici și prin opere literare. Și chiar dacă nu știam de ce îmi 
aminteam atât de intens de acest lucru, aveam impresia ciudată 
că avusesem acea scară în fața mea. 

Adevărata scară. 

Și inclusiv îngerii care urcau pe ea. 

— A deschis ochii! Priviţi! am auzit o voce prietenoasă 
jubilând lângă mine când am cilipit. 

— Julia! Ce minunat! Ești bine? 

Ellen Watson stătea deasupra mea. Se uita la mine ca și cum 
aș fi fost un pește în acvariu. Ellen își pusese o căciulă de lână 
gri și un fular care îi acoperea gâtul și urechile, așa că era 
aproape de nerecunoscut. Eram în aer liber. In afara ghețarului. 
Dar eram și mai nedumerită cine era bărbatul din spatele ei pe 
care nu reușeam să îl identific. Avea vârful nasului roșu din 
cauza temperaturilor scăzute și pomeţii, buzele și bărbia foarte 
crăpate. Părea tânăr. Reflecta un aer de distincție pe care îl 
pierdu imediat ce își duse mobilul la ureche și nu se mai 
interesă de mine. 

— Numele lui e Tom Jenkins, îmi explică Ellen. Lucrează 
împreună cu mine pentru președintele Statelor Unite. Incercăm 


348 


să transmitem coordonatele noastre prin telefon, ca să ne ajute 
să plecăm de aici. Furtuna solară a scos din uz mai mulţi sateliți 
și e greu să stabilim o conexiune... 

— Furtună solară? Ce furtună? am bolborosit eu, încercând să 
mă ridic în șezut. Am observat că nu mai eram legată. 

— Te rog să nu te miști, îmi spuse ea, punându-mi o mână pe 
piept. Gestul ei mă alarmă. Încă nu știm dacă ai vreo leziune. 

— Leziune?? 

Ellen aprobă. 

— Nu îţi aduci aminte de nimic, nu-i așa? 

Am scuturat din cap, neîncrezătoare. 

— Nicholas Allen. Rosti numele ca și cum o ardea limba. Știi 
cine e? 

— Sigur... L-am cunoscut în Santiago. Era cu mine când 
Artemi Dujok și oamenii lui m-au răpit. 

— El te-a scos din ghețar. Cu aproximativ o oră în urmă, 
ghețarul s-a prăbușit din cauza unei mișcări seismice, dar a 
reușit să te împingă la timp până la intrarea tunelului de acces. 
Ai noroc că omul acela nu se teme de moarte... 

— Ah... Ai spus cutremur? am întrebat fără să mă gândesc. 
Poate că ar fi trebuit mai întâi să îi mulțumesc lui Allen că mă 
scăpase de necaz, dar creierul meu nu era încă în stare să 
evalueze ce s-a întâmplat. 

— Da, unul mare, spuse Ellen, fără umbră de reproș în glas. 
Credem că are legătură cu alterarea câmpului magnetic 
provocată de adamantele tale și a fost alimentat de furtuna de 
protoni generată de erupția solară... Aceeași care ne-a lăsat și 
fără sateliți. 

Am ascultat-o fără să înţeleg o iotă. 

— Și pietrele? 

— Au dispărut în ghețar. 

— Și Arca? 

— La fel. 

Aproape că nu am îndrăznit să pun următoarea întrebare. 

— ȘI... Martin? 

Ellen reacţionă așa cum mă temeam. Își îndepărtă privirea 
limpede de la mine, ca și cum ar fi trebuit să își măsoare 
cuvintele. 


349 


— Înainte de avalanșă, s-a petrecut ceva ciudat în peșteră... 
începu ea ezitant. Pietrele s-au sincronizat cu o forță ciudată; un 
fel de nor căzut din cer a apărut unde eram și... 

— Și Martin? am insistat eu. 

— Martin a fost înghiţit de chestia aia, Julia. A dispărut. 

Inima mi se făcu cât un purice. Tom și Ellen rămaseră pe loc, 
atenți la mine, să nu cumva să fac o mișcare bruscă. Nu am 
făcut-o. 

— Și colonelul Allen? 

— Este accidentat. A suferit niște arsuri când te-a salvat, dar 
se simte bine. 

— ȘI... ceilalți? 

— Toţi îngerii au dispărut. 

— Ce înseamnă asta? 

— Dujok, Daniel Knight, Sheila... Toţi. Norul i-a luat. 

— Scara! 

— Poftim? 

— Scara lui lacob, am șoptit eu. Ea i-a luat. Dumnezeule 
mare! am reușit să rostesc cu greu, gândindu-mă la ce păţise 
Martin. Au reușit. Nu îţi dai seama? Au reușit... Au reușit ce și-au 
propus. 

— Au reușit? Ce au reușit? întrebă Jenkins ridicând din umeri, 
ca și când n-ar fi știut despre ce vorbim. Presupun că se 
așteptau să încep să plâng sau ceva asemănător. 

— Julia are dreptate. S-au întors acasă, Tom, mă ajută Ellen. 

— Oh, Doamne. Sunteţi tulburate. Amândouă, bombăni el, 
verificând dacă telefonul lui prin satelit avea cumva din nou 
semnal. Nenorocitul acela de cutremur v-a făcut să vă pierdeţi 
minţile. 


100. 


Biroul Oval de la Casa Albă era un întreg furnicar. După ce 
Roger Castle vorbise cu prietenul lui, Bollinger, nu mai pierdu 
nicio clipă. Oamenii de serviciu scoseseră canapelele Chester 
albe din centrul încăperii, iar în locul lor instalaseră o masă cu 
monitoare, pentru ca președintele să poată ţină conferinţe chiar 
și cu cinci centre strategice odată. 


350 


„Să urmărim și să ne rugăm”, își aminti președintele. Castle 
dăduse ordine stricte să nu fie încă informat Consiliul de 
Securitate Naţională și, prin urmare, refuză sugestia de a folosi 
the situation room“ din subsol, gândită pentru astfel de cazuri 
de urgenţă. 

Biroul Oval era mult mai bun. Mai restrâns. 

Acum, de la biroul lui, președintele putea vedea ce se 
întâmpla la centrul de urmărire a sateliților al Goddard Space 
Flight Center, la radiotelescopul enorm de la Socorro, la Biroul 
Naţional de Recunoaștere și chiar și la Agenţia Naţională de 
Securitate. Toţi urmăreau de aproape jumătate de oră, fără să 
clipească, ce se întâmpla în ionosferă. Fuseseră informaţi, într-o 
mai mică sau mai mare măsură, de existenţa pietrelor și a 
Proiectului Elijah. La fel și secretarul Apărării și vicepreședintele, 
care stăteau în picioare în faţa monitoarelor, la fel de uimiţi ca 
șeful lor. 

„Până nu vom afla amploarea crizei, mai bine să acţionăm cu 
prudenţa', se gândi Castle. 

Andrew Bollinger, probabil cel mai dezinformat din grupul 
acela omogen, nimerise din plin pronosticul. De aceea se afla 
acolo. Și de aceea toţi cei convocați așteptau diagnosticul lui 
final. Ploaia de protoni, despre care el prezisese că avea să 
ajungă pe Pământ cu o viteză mai mare decât cea obișnuită, se 
descărca deja cu toată puterea peste muntele Ararat. 

— Bine, doctore. Castle evită intenţionat să i se adreseze 
amicului lui pe nume. Furtuna dumneavoastră a ajuns deja aici. 
Ce credeţi că urmează? 

Bollinger își drese vocea. 

— Nu există precedente la o furtună radioactivă de această 
clasă, domnule președinte. Ultima de care avem cunoștință, cea 
din martie 1989, a fost de șaisprezece ori mai slabă ca aceasta 
și a topit generatoare, a distrus doi dintre sateliții noștri militari 
și un număr necunoscut de sateliți orbitali sovietici. Dar, mai 
ales, a lăsat fără lumină șase milioane de canadieni. De data 
aceasta va fi mai rău. Mult mai rău. 

— Bilanţul daunelor de până acum? întrebă Roger Castle 
sever, fără să mulțumească măcar pentru datele primite. 


15 The situation room: cameră de conferinţe și administrare a informaţiilor din 
subsolul aripii de vest a Casei Albe, utilizată de președinte și consilierii săi pentru a 
monitoriza și administra situaţii de criză (în Ib. engleză în original) (n. red.). 


351 


— Doctorul Bollinger are dreptate, domnule președinte, 
răspunse o negresă de vreo cincizeci de ani, angajată a 
centrului Goddard. Primul val de protoni a făcut ca treisprezece 
la sută din sateliții de comunicare să piardă legătura sau să 
întâmpine dificultăţi serioase în a stabili momentan legătura cu 
Pământul. Așa cum ne-am așteptat, o creștere de 0,5 la sută a 
puterii Soarelui ar fi putut provoca astfel de daune sateliților 
orbitali. 

— Și la ce alte consecințe ne putem aștepta de la această 
furtună, doctore Scott? 

Edgar Scott, baricadat în spatele ramei groase a ochelarilor 
lui, așezat în încăperea ordonată obsesiv pe care o ocupa în 
cadrul Biroul Naţional de Recunoaștere, luă cuvântul fără să se 
grăbească. 

— Nu avem tabele ca să facem astfel de estimări, domnule. 
Dar dacă această descărcare de protoni se menţine mai mult 
timp, spuse el ezitant, pentru început, cert este că transmisiile 
de undă scurtă și de radioamatori se vor întrerupe definitiv. Este 
prea devreme să evaluăm efectul lor asupra câmpului magnetic 
al Pământului. Momentan, s-au format aurore boreale frumoase 
la latitudini mult sub Polul Nord. Prognoza mea, dacă asta doriţi 
să auziţi, este că vor provoca cel puţin intoxicații majore prin 
radiaţii. Știţi la ce mă refer: afecţiuni oculare, cancere de piele, 
mutații ale culturilor, stricăciuni în lanţul alimentar... și alte 
lucruri de genul acesta. 

— Este ca a Treia Cădere pe care a prezis-o profetul Enoh, 
domnule, adăugă Michael Owen din biroul lui de mahon din 
cadrul Agenţiei Naţionale de Securitate. O plagă biblică mortală. 

— „A Treia Cădere”, Michael? 

— Ei bine, domnule președinte, nu vreau să fiu cel mai 
pesimist din grup, dar în spusele acelui profet se anunţa că, 
după Potopul Universal, următorul sfârșit al lumii avea să vină 
prin foc. De fapt, metafora este cât se poate de adecvată. 
Descrie cu exactitate ce se întâmplă cu Soarele, nu credeți? 

Castle se încordă. 

— Știţi ceva despre profeţiile indienilor hopi, directore Owen? 

Afroamericanul deveni serios, în timp ce, pe monitorul de 
alături, prietenul președintelui, Andrew, se foi neliniștit. 

— Am înțeles, oftă președintele. Am fost guvernatorul statului 
New Mexico și i-am întâlnit des. Ideea este că ei, la fel ca alte 


352 


popoare americane, ca mayașii, cred că omenirea este 
condamnată să fie distrusă periodic, dacă înainte nu reușește să 
primească iertare din partea zeilor ei. După spusele lor, acum 
trăim în a patra lume. Cele trei anterioare au fost distruse prin 
foc, gheață și apă. Și chiar dacă, din nefericire, am auzit doar 
legende despre ultima distrugere, se pare că acea distrugere 
prin foc la care faceţi dumneavoastră aluzie a avut deja loc, cel 
puţin o dată... 

— Eu sunt credincioasă, domnule, spuse femeia de la Centrul 
Goddard. Ideea este, domnule președinte, că la ultima cădere, 
sau cum doriţi dumneavoastră să o numiţi, am avut parte de 
ajutorul divin direct. 

— Doamna doctor are dreptate. 

— Vă mulțumesc, domnule președinte. 

— Problema este că întâmplarea relatată de Biblie apare și în 
alte două sute șaptesprezece relatări despre Potop, numărate 
de antropologi de pe cele cinci continente. Și niciuna nu spune 
că, în cazul în care se repetă istoria, vom conta pe ajutorul 
cuiva. Suntem singuri în fața acestui fenomen. Trebuie să ni-l 
asumăm și să acţionăm în consecință, spuse Michael Owen, 
parcă înfrânt deja. 

Castle își imagina ce îi trecea acestuia prin minte. Scopul 
ultim al Proiectului Elijah, de a intra în legătură cu „Autoritatea 
Superioară” în cazul unui eveniment catastrofal global, pentru a 
cere ajutor, eșuase. Alţii i-o luaseră înainte, iar el nu putuse să 
facă nimic ca să îi împiedice. 

— Dacă bombardamentul cu protoni își menţine intensitatea 
în următoarele douăsprezece ore, interveni din nou femeia de la 
Centrul Goddard, Statele Unite vor fi puternic devastate de el și 
nimeni nu ne va putea salva. 

— Poftim? Care dintre voi a spus ceva despre ajutor divin? 
Edgar Scott privea neliniștit spre un loc aflat în afara câmpului 
vizual al camerei focalizate pe el. Din răspunsurile lui, lăsa 
impresia ori că nu era atent la ce se vorba, ori că semnalul 
videoconferinţei ajungea cu întârziere. Vă referiţi la o Arcă a lui 
Noe sau la o barcă precum cea din Epopeea lui Ghilgameș, 
domnule director? 

— Da... ceva de genul, mormăi directorul corpolent al NSA. Nu 
dispunem de așa ceva, ca să fim salvaţi. 

— Păi... se foi Scott din nou. Ei bine, poate că avem. 


Președintele începea să se enerveze. Scott părea cu gândul 
aiurea. De parcă, în afară de conversaţia pe patru direcţii, se 
concentra pe altceva. 

— Ce vreţi să insinuați, doctore Scott? 

— Păi... satelitul HMBB ne trimite în direct date noi despre 
emisia X de pe muntele Ararat. Din păcate, totul s-a petrecut 
atât de repede, că nu am reușit să îi schimbăm orbita ca să nu 
mai survoleze nordul Turciei. Și, evident, nu i-am cerut nici „să 
sară peste” frecvența pietrelor pe care le urmăream. S-ar fi 
putut carboniza, dar se pare că satelitul funcționează, așa că... 

— Așa că ce...? întrebă Owen pe un ton repezit. Nu mai bateţi 
apa-n piuă și explicaţi-vă! 

— Satelitul HMBB funcţionează, domnule. Și încă trimite citiri 
de pe vârful Ararat. 

— Încă e activ? Sunteţi sigur? Femeia de la Centrul Goddard 
se întoarse spre un asistent, ordonându-i prin gesturi să verifice. 

Scott își scosese ochelarii și se freca la ochi, nervos. Părea 
serios. 

— Așa este. Tocmai ce ne-a informat despre un seism de 6,3 
grade la nivelul celui mai înalt vârf al lanțului muntos. Și încă 
ceva: semnalul emis de pietre a dispărut... la fel și norul de 
plasmă! 

Pret de o secundă, cei patru interlocutori amuţiră. 

— Ploaia de protoni s-a oprit? Sunteţi sigur, doctore? 

— Da, domnule președinte. 

Roger Castle nu avu timp nici măcar să ofteze ușurat. 
Telefonul lui mobil criptat începu să vibreze pe masă. În alte 
circumstanţe nu ar fi răspuns la apel, dar tresări când văzu 
numărul afișat pe ecran. Alte vești bune. Era de-ajuns să 
citească numele apelantului afișat pe ecran. 

„Thomas Jenkins. Apelează.” 


101. 


Convorbirea dură doar trei minute. O sută optzeci de secunde 
de cordialitate și bucurie de care se molipsi numaidecât și restul 
grupului. Chiar înainte să afle toate detaliile, Nick și Ellen se 
îmbrățișară ca niște prieteni vechi. Tom reușise să ia legătura cu 


354 


președintele Statelor Unite, care, așa cum ne spuse Tom după 
aceea, ne promisese că avea să trimită o echipă specială ca să 
ne scoată de-acolo. Se pare că, în apropiere de pajiștile din 
Yenidogan, exista un post de ascultare al NATO, care avea să 
demareze numaidecât o misiune de recuperare. O echipă de 
salvamontiști specializați în misiuni de salvare avea să ajungă la 
noi în următoarele trei sau patru ore și să ne ducă înapoi la 
civilizație. Era cea mai bună veste pe care o primea Jenkins de 
când, emoţionat ca un copil, descoperise că telefonul lui prin 
satelit avea din nou semnal. 

Se felicitară reciproc. 

Eu, în schimb, încă mă străduiam să-mi revin. 

Nu reușeam să înțeleg prea bine cum am ieșit din ghețar, nici 
ce s-a întâmplat cu îngerii. Niciunul dintre ei nu era lângă noi. 
Cred că eram singura care nu se grăbea să plece de pe Ararat. 
Preferam să scrutez ceața din jur cu privirea și să îmi imaginez 
unde se afla ghețarul prăbușit în care îl văzusem ultima dată pe 
Martin. 

Nu l-am găsit. 

Simţurile îmi erau în continuare amorțite. Procesam imaginile 
și senzațiile cu întârziere, precum piesele unui puzzle ordonate 
greșit. L-am văzut pe William Faber în interiorul unui fel de 
cocon radiant. Pe Artemi Dujok extaziat și cu mustăţile ridicate. 
Și pe Martin plutind către un fel de vârtej în culori pastelate, 
învăluit de o lumină pașnică și liniștitoare. Ochii îi zâmbeau 
fericiţi și satisfăcuţi. Și când mă privi, chiar înainte să fie învăluit 
de lucrul acela, mi-am dat seama că pieptul mi se umplu deo 
recunoștință supraomenească. Nu am simţit nicio clipă teamă 
sau îngrijorare când l-am văzut dizolvându-se. Totul se întâmpla 
- era un gând recurent - exact așa cum trebuia să se întâmple. 
„Darul tău a făcut pietrele să vorbească”, mi se păru că aud. 

— Soțul tău a fost un tip cu totul deosebit, Julia... spuse 
Nicholas Allen, scoțându-mă din visare. 

Era prima dată când mi se adresa pe numele mic, iar felul în 
care îl pronunţase mă făcu să tresar. 

O spusese parcă pentru a mă consola. Ca și cum Martin ar fi 
murit în ghețar și simţea obligaţia să îmi transmită condoleanţe. 
Nu îi împărtășeam ideea. Dimpotrivă. L-am privit pe colonel cu 
un sentiment de mulțumire absolută, făcându-l să înțeleagă că 
în inima mea nu era loc pentru durerea provocată de absența 


355 


soțului meu. Totuși, nu am reușit să-i explic în ce măsură mă 
schimbaseră acele minute pe care le-am petrecut învăluită de 
energia pietrelor. Că dacă, până în acel moment, fusesem 
nedumerită și revoltată pentru felul în care el și colegii lui se 
folosiseră de mine, acum simțeam acceptare și fericire. Ba chiar 
gratitudine. Într-un fel, înțelegeam că cineva răspunsese la acea 
chemare a îngerului. Că energia distructivă care se abătea 
asupra noastră fusese canalizată tocmai la timp pentru acel 
apel. Că vechea „scară a lui lacob” se coborâse pentru prima 
dată după patru mii de ani ca să-i ia pe Martin și pe ai lui. Și că 
acei descendenţi ai îngerilor trădători, acea specie de exilați 
nostalgici, își răscumpăraseră prin acel act vechea lor datorie 
faţă de specia noastră. 

Poate că era o idee ilogică. Recunosc. Starea mea mintală era 
încă răvășită de experienţa prin care trecusem. Dar, la 
momentul respectiv, eram împăcată. 

— Julia! mă scutură Ellen, ca și cum aș fi uitat să spun ceva. 
Ar trebui să îi mulțumești colonelului. Ţi-a salvat viața! 

— A fost o nimica toată... interveni el, nedumerit de reacţia 
mea. 

Ellen Watson strâmbă din nas, uitându-se când la el, când la 
mine. 

— Serios? Trebuie să știi că a reușit să te scoată din ghețar 
plasând niște schiuri din fibră de sticlă sub roțile tărgii. 

— M-am gândit că dacă introduceam un element izolator între 
dumneavoastră și solul din peșteră, aveați să vă eliberaţi din 
închisoarea electrică în care vă aflaţi. 

Ellen adăugă mânară: 

— Din fericire, a funcţionat și ești în viaţă. 

— Îmi pare rău că nu am putut să fac nimic pentru Martin. 
Colonelul își cobori privirea. Imi pare sincer rău. Ca și 
dumneavoastră, și eu voiam să îl întreb multe lucruri. 

— Să faceţi ceva pentru Martin? am spus eu, zâmbind cu gura 
până la urechi, spre nedumerirea lui. Și ce v-aţi gândit să faceți 
pentru el? 

Allen mă privi nedumerit. 

— Nu vă întristează moartea lui? 

— Nu e vorba de asta, colonele. Cunoașteţi povestea lui Enoh 
și a lui Ilie? l-am întrebat eu. 


— Bineînţeles că da. Veteranul militar prinse din zbor la ce mă 
gândeam. Ambii au fost înălţaţi la Ceruri fără să mai treacă prin 
moarte. 

— Credeţi cumva că el și oamenii aceia...? 

— Exact asta cred, Nick. Exact asta. 


102. 


SANTIAGO DE COMPOSTELA, SPANIA. 
DUPA TREI ZILE 


— Eşti un naiv, Antonio. Complet și irecuperabil. 

Marcelo Muñiz se înroșise în mod vizibil după a treia bere 
servită și a doua porţie de carne de caracatiţă a feira pe care o 
împărțea cu prietenul lui, inspectorul. Probabil că bijutierul era 
singurul prieten din afara „cazului Faber” cu care Antonio 
Figueiras putea să stea de vorbă. 

— Dar, nu înţelegi? insistă acesta. Îmi spui că Julia Álvarez s-a 
întors deja din captivitatea în Turcia și te superi că prima 
persoană cu care discută e părintele Fornes și nu tu. 

— Şi în ce anume constă naivitatea mea? 

— În faptul că femeia lucrează pentru biserică, Antonio. 

— Dar eu reprezint autorităţile! 

— Că este restauratoarea catedralei, îl înțepă Muñiz. Le e 
fidelă lor, nu poliţiei, înţelegi? Și indiferent ce-o fi văzut în timpul 
răpirii, nu îţi va povesti dacă nu primește mai întâi acordul 
șefilor ei. Și nu o învinovăţesc, râse el. La cât de deșelat arăţi, 
nici eu nu aș avea încredere în tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Vită-te la tine, omule. Nu te-ai mai bărbierit de o 
săptămână, ai pungi sub ochi până la glezne, și chiar și 
mandibula ţi s-a dislocat. Cazul acesta o să-ţi vină de hac. 

— Nu mai există niciun caz, Marcelo... spuse el, ca și cum 
cineva i-ar fi smuls o măsea. 

— Cum așa? Femeia mai are multe să îți povestească. Mai 
lasă să treacă puţin timp și sun-o din nou... 

46 a feira: fel de mâncare specific galician din caracatiţă fiartă, cu boia de ardei și ulei 
de măsline, cu garnitură de cartofi fierti (în Ib. galiciană în original) (n. red.). 
357 


— Am sunat-o în dimineaţa aceasta. Este a patra oară când 
vorbesc cu ea de când s-a întors. Și mi-a spus că are o întâlnire 
cu preotul... Figueiras se uită la ceas. Chiar acum. 

— Atunci va trebui să o obligi, spuse Muñiz și mai duse o 
bucată de tentacul la gură. Fata a fost martoră la asasinarea a 
patru persoane în Noia. Patru soldaţi americani. Pușcași marini. 
Nu-i așa? Emite un ordin de arest și gata. 

— Aș fi vrut eu să fie atât de ușor. NATO conduce acum 
ancheta. Ne-au lăsat pe dinafară. 

— Serios? Și tu stai pur și simplu așa, liniștit? 

— Mi-au cerut să nu-mi bag nasul. Ordinul vine din partea 
Ministerului Afacerilor Externe. N-am încotro, Marcelo. 

— La naiba! 

— Statele Unite vor plăti restaurarea bisericii Santa Maria și 
vor face o donaţie generoasă satului. De asemenea, le-au oferit 
bani și văduvelor celor doi polițiști asasinați în Santiago. În 
schimb, spun că nu ne vor facilita indicii referitoare la caz până 
nu îl vor rezolva. Clauza de confidenţialitate. Idioţii. 

— Și nu ţi se pare ciudat? 

— Asta este, Marcelo. Am rămas fără caz. Deși, să-ţi spun 
ceva: nu ăsta e lucrul cel mai ciudat din toată chestiunea. 

— Ah, nu? 

Figueiras bău restul de bere dintr-o înghiţitură, ca și cum așa 
ar fi putut uita toate nemulțumirile pe care le simţea. 

— Nu. Inăbuși o râgâială. Şi știi ce? Primul lucru pe care l-a 
făcut Julia după ce s-a întors în Spania a fost să se ducă la postul 
de poliţie din aeroport și să își retragă plângerea de dispariţie a 
soțului ei, pe care noi am emis-o din oficiu. 

Bijutierul bătu nervos cu degetele pe masă. 

— Şi a spus de ce? 

— İn formularul ei arăta cum că l-a găsit în Turcia și au 
hotărât să se despartă de comun acord. 

Muñiz își netezi papionul, nedumerit. 

— O crezi? 

— De unde să știu eu, bombăni inspectorul. Nu înţeleg 
femeile. Sunt mai ciudate decât poveștile tale cu talismane și 
simboluri. 

— Omule! Dacă tot ai adus vorba despre asta, știi ce s-a 
întâmplat cu pietrele? 


— Presupun că i-au rămas lui. Este un alt subiect tabu. Nimeni 
nu vrea să vorbească despre asta. 

— Și femeia a explicat de ce au dus-o în Turcia? 

— Asta-i bună. Acum spune că nu au dus-o cu forța, Marcelo. 
Că s-a dus din proprie iniţiativă. Singurul lucru pe care mi l-a 
cerut tipa a fost să retrag și plângerea legată de răpirea ei. Cei 
de la minister, de la Madrid, au spus același lucru. Până și 
Ambasada Statelor Unite a vorbit cu comisarul, ca să le predăm 
dosarul despre familia Faber! 

— Măcar ţi-a spus ce-a făcut în Turcia, nu-i așa? 

— Asta da, pufni el, oarecum indignat. A căutat Arca lui Noe. 
La naiba, Marcelo. Nici că ar fi putut să se gândească la o 
minciună mai prostească. Spune-mi tu: de ce ar căuta o expertă 
în Porticul Gloriei, restauratoare de artă romanică galiciană, un 
astfel de lucru? 

— Nu... Nici eu nu îmi pot explica. 


103. 


Niciodată nu m-am gândit că i-ar păsa atât de mult. 

Când am terminat de povestit tot ce mi se întâmplase în 
ultimele zile, ochii mici ai părintelui Benigno Fornés se umplură 
de lacrimi. Se umeziră discret, iar pupilele lui negre străluciră. 
Nu plânse fiindcă era trist sau îndurerat, dar nici de fericire. La 
urma urmei, erau lacrimi de recunoștință. Ca și cum, în 
cuvintele mele, bunul preot ar fi găsit o consolare pe care o 
căuta de ani de zile. 

M-am dus să îl văd din motive sentimentale. El fu primul care, 
când am ajuns în Santiago, se interesă de mine, și nu de pietrele 
mele, lăsându-mi un bileţel în cutia poștală de acasă, rugându- 
mă să îl sun la întoarcere. Gestul lui mă emoţionă. Întoarcerea 
în Spania fusese dureroasă. La sfârșitul celor șaisprezece ore de 
proceduri vamale și consulare, ca să justific de ce nu aveam 
pașaportul la mine, ca să nu mai pun la socoteală timpul preţios 
pierdut ca să conving detașamentul aerian numărul 6 al NATO 
din Yenidoğan că nu deţineam nicio comoară tehnologică 
arhaică pe care să le-o ofer, eram epuizată și dezamăgită. Ca să 


359 


nu mai vorbesc despre cele trei zboruri obișnuite pe care a 
trebuit să le prind ca să ajung acasă. 

Și apoi senzația aceea. 

Cum că Araratul obținuse totul. Inclusiv pe soţul meu. 

Când am citit bileţelul preotului, o carte de vizită cu o frază 
scurtă: „Vino la mine la birou, am răspunsuri pentru tine”, am 
crezut că domnul Benigno mă va ajuta să o iau de la capăt. 

Spre surprinderea mea, mi-a spus să vin lângă poarta 
catedralei la ora opt, cu puţin înainte ca porţile să se închidă 
pentru public. Cum era și normal, voia să cunoască toate 
detaliile despre cele întâmplate, dar nu îndrăznea să mă forțeze. 
Își închipuia prin ce trecusem și aşteptă răbdător să-i răspund. l- 
am spus imediat că da. Că acceptam încântată. Aveam să mă 
simt mai bine după ce vorbeam. Avea să mă ajute să ordonez 
cele întâmplate între noaptea în care avusese loc schimbul de 
focuri și ultimele momente din ghețar. Și a funcţionat, pentru că 
nimic din ce i-am explicat nu i s-a părut fantastic sau exagerat. 
Nici măcar când am abordat subiectul urmașilor îngerilor căzuţi 
sau obsesia lor disperată de a apela Cerul. Fiind un bărbat 
prudent, care nu avea prea multe de pierdut, fu de acord cu 
mine cum că „forța” aceea care ne-a învăluit pe toți pe cel mai 
sfânt vârf din Turcia chiar semăna mult cu scara lui lacob. 

Nu mă așteptam însă, și jur pe ce am mai sfânt că nici nu mi- 
a trecut prin cap, ca bătrânul preot să fie atât de sincer cu mine, 
încât să îmi spună viziunea lui despre cele întâmplate. 

— Deja sunt în pragul morţii, Julia, și nu cred că va trebui să 
mai ascund micul meu secret pentru mult timp, murmură el. Cu 
toate că eram singuri, liniștea catedralei era copleșitoare și 
cerea respect. 

— Secretul dumneavoastră, părinte? Ce secret? 

— Valoarea lui constă nu în a-l deține, ci în a ști cum să îl 
folosești. 

Bineînţeles, habar n-aveam la ce se referea. 

— Ştii de ce te-am sprijinit de atâtea ori în lucrarea ta la 
Porticul Gloriei? 

Domnul Benigno mă luă de mână și mă duse exact unde îmi 
lăsasem schelele și calculatoarele cu cinci zile în urmă. Totul era 
așa cum îmi aminteam. Ca și cum acolo timpul s-ar fi oprit în loc 
și nimic din ce se întâmplase după aceea nu ar fi fost real. 


360 


— Mereu ţi-ai apărat cu îndrăzneală convingerile, fiica mea. 
Credeai că deteriorarea imaginilor era influenţată de ceva 
teluric, o forță invizibilă emanată din pământ și care, la fel ca și 
credința, se simte, dar nu se poate demonstra. Te-am văzut 
discutând cu comitetul științific al Fundaţiei Barrié, implicându- 
te în polemici sterile, și mă întrebam când avea să vină oare 
momentul ca să îți spun tot ce știu. Ca să te ajut să le 
demonstrezi tuturor acelor tehnicieni, pe care îi interesau doar 
greutatea, gradul și dimensiunea, cât de mult greșeau că nu 
țineau cont de consideraţiile tale... Ei bine... suspină el, acum a 
sosit momentul. 

Părintele Benigno înainta cu greu. Catedrala se golise imediat 
și echipa de pază privată angajată de conducerea bisericii 
verifica acum  capelele și toate ungherele, urmându-și 
protocolul, sperând să poată activa alarmele volumetrice înainte 
de ora nouă. A 

— Vezi minunea aceea? spuse el și arătă spre Portic. In 
realitate, Julia, nu ar trebui să fie acolo. 

— Dar, părinte... 

— Nu, nu. Chiar nu ar trebui, insistă el. Maestrul Mateo l-a 
construit, după cum știi, în 1188, silit de un consiliu lacom, care 
căuta doar să atragă cât mai mulţi pelerini spre Santiago. Erau 
motivaţi de dorinţa de a-și îmbogăţi diocezele, chiar și cu prețul 
de a denatura sensul adânc al pelerinajului. La vremea 
respectivă, Julia, au existat multe tensiuni în acest oraș, și un 
grup de preoţi care nu erau de acord cu atâta vulgaritate au 
hotărât să protejeze adevăratul sens de a fi al acestui loc. Este 
surprinzător, fiica mea, cât de mult au de-a face toate acestea 
cu ce-ai păţit tu. Să-ţi explic. 

— Pelerinajul, părinte? am spus eu, ridicând din umeri. Chiar 
credeţi că are vreo legătură cu ce v-am povestit? 

— Sigur are. 

— Vă ascult. 

— Până la începuturile secolului al XII-lea, mulți dintre cei care 
străbăteau Calea Apostolului lacob erau conștienți că 
parcurgeau o metaforă enormă și precisă a vieţii. De fapt, și 
astăzi continuă să fie cea mai bună pe care a creat-o vreodată 
mintea omului. Credincioșii abordau ruta în Pirineii francezi, plini 
de vegetație și apă, o imitație perfectă a copilăriei. Apoi, odată 
cu trecerea zilelor, se maturizau, accesând terenuri mai plane, 


361 


pământurile fertile din La Rioja sau Aragón, care evocau 
adolescenţa și plenitudinea. Apoi, la intrarea în Castilia, tot 
efortul lor se făcea praf și pulbere. Seceta și asprimea Căii la 
trecerea prin Burgos sau León întruchipau întocmai bătrâneţea 
și moartea, oferindu-le pelerinilor o lecţie de neuitat despre 
efemerul existenţei. Dar, Julia, toţi știau că atunci când ajungeau 
la León, încă mai aveau de parcurs o porţiune. Cea a 
Paradisului. Entuziasmaţi, treceau prin O Cebreiro și intrau în 
Galicia cea exuberantă, plină de arbori și pârâiașe. O traversau 
uimiţi până ajungeau în Santiago, unde, după aproape opt sute 
de kilometri făcuţi pe jos, chiar aici unde stăm noi acum, se 
întâmpla marele miracol. 

Am simţit cum mă trece un fior. 

— Aici, draga mea. În această galerie, spuse el, lovind solul cu 
tocul pantofilor. Doar că, înainte să devină obiectul pe care îl 
admirăm acum, înainte ca maestrul Mateo să îl schimbe, era alt 
desen născocit de minţile celor care străbăteau Calea 
Apostolului lacob. După cum îţi poţi imagina, nu găseau aici o 
sculptură care evoca Apocalipsa sau intrarea în lerusalimul 
Ceresc. Nicidecum. Ci o faţadă care le amintea despre un episod 
simbolic mult mai transcendental: cel al Schimbării la Faţă și al 
Înălţării Domnului la Cer de pe vârful Muntelui Tabor. Acea 
galerie dispărută era o „fotografie în piatră” a momentului 
extraordinar în care lisus cel înviat Și-a părăsit corpul din carne 
și oase în care Se întorsese din lumea de dincolo și se 
transforma în lumină divină, ca să intre în Casa Tatălui. Pelerinii, 
după ce străbăteau Calea de la copilăria la moartea lor și spre 
lumea de dincolo, ajungeau aici și descopereau că și ei puteau 
să se transforme în lumină și să continue... să trăiască. 

— Și ce s-a întâmplat cu acea galerie, părinte? 

— A fost dărâmată, iar pietrele din care era făcută au fost 
împrăștiate prin toată Galicia. Secretul pe care vreau să ţi-l 
împărtășesc are de-a face chiar cu acest lucru, Julia. Noi, preoţii 
din acest loc sfânt, ne transmitem de secole întregi unul altuia 
această istorie, dintr-un motiv puternic. Un motiv care te va 
lămuri de ce ai trecut prin toată această odisee și te-ai întors la 
punctul de plecare, tocmai ca să înţelegi ce s-a întâmplat. 

Am observat că părintele Benigno deveni serios, pentru că își 
netezi sutana și făcu un pas mai spre centrul ansamblului 
sculptural al galeriei. 


362 


— Cu mult timp înainte să Se nască Domnul Nostru, înainte să 
se construiască prima biserică creștină din lume, acest loc era 
deja sfânt. Celţii, și chiar înaintea lor, popoarele misterioase ale 
mării, au ales aceste coline, fiind atrase de forța pe care o 
emanau. Legendele vorbesc despre un uriaș care ar fi spus că 
este rudă cu Noe și care s-ar fi numit Tubal, care s-a stabilit aici 
ca să își delimiteze pământul său sfânt. A ridicat un turn ca să 
marcheze punctul cel mai sfânt și i-a avertizat pe cei din satele 
vecine să nu se apropie de el decât ca să se roage lui 
Dumnezeu. Alţii au ridicat coloane asemănătoare pe tot globul. 
La lerusalim. La Roma. Pe câmpiile din Wiltshire. La Paris. S-a 
întâmplat cu mult timp înainte ca noi să le numim astfel. Dar 
oamenii au venit să le vadă, atrași de promisiunea că, de pe 
vârfurile lor, se putea vorbi cu Dumnezeu. După aceea a venit 
un alt turn, cel de la Babel, care urmărea același lucru. Și după 
prăbușirea acestuia a urmat furia Lui, Potopul și distrugerea 
lumii vechi. Omenirea s-a degradat. A uitat ce învățase în acele 
secole de aur, în care copiii lui Dumnezeu ne împărtășeau din 
înțelepciunea lor și, în curând, a rămas doar umbra celor 
întâmplate ascunsă în povestiri vechi și cărți sfinte. 

Părintele Benigno mă trase până la Porticul Gloriei. 

— Acele turnuri, dragă Julia, nu au fost simple capricii ale 
misticilor. Chiar erau folosite pentru a transmite semnale 
dincolo de Pământ, care atrăgeau atenţia Fiinţei Supreme. 
Totuși, puteau fi folosite doar dacă se dispunea de o cheie 
materială, o piatră din cer, o /apsis exi/lis*', care a sfârșit prin a 
se numi Graal în Evul Mediu, și o alta spirituală, o invocare, un 
nume de pronunţat. La Santiago, folosirea acelor chei a fost 
criptată pentru ultima dată într-o carte urmărită de Inchiziţie, 
faimoasă printre vrăjitoare și eretici, cunoscută drept Cartea 
Sfântului Ciprian şi despre al cărei original se spune că s-ar afla 
undeva în această catedrală, legat cu un lanț. Dar să nu mă 
abat de la subiect. Toate acestea sunt simboluri care trebuie 
descifrate. Anticii recurgeau la ele pentru că nu dispuneau de un 
vocabular ca să descrie minunăţiile generate de știința din 
Epoca de Aur, de dinainte de Potop. 


+7 lapsis exillis: Wolfram von Eschenbach, citându-l pe un oarecare (cel mai probabil 
fictiv) Kyot de Provența, a afirmat că Sfântul Graal era, de fapt, o piatră care căzuse 
din Rai, fiind refugiul îngerilor care rămăseseră neutri în timpul revoltei lui Lucifer (în 
lb. latină în original) (n. red.). 


363 


— De ce îmi povestiţi toate astea, părinte? 

Părintele Benigno încercă să își îndrepte spatele. 

— Este foarte simplu, Julia. Într-un fel, tu ai lăsat în urmă acea 
limitare seculară. Pentru tine, simbolurile s-au transformat în 
probe. Ai văzut pietre care vorbesc. Scări care coboară din cer. 
Până și creaturi intermediare care ţi-au dirijat pașii. Dar, cu 
toate acestea, trebuie să mai știi ceva. Un ultim lucru. Unul pe 
care, întrucât nu se poate altfel, ţi-l voi arăta în locul de unde a 
început aventura ta... 

— Ce anume? am întrebat eu nerăbdătoare. Cel descoperit de 
armeni în Santiago, în noaptea cu focurile de armă? Semnul din 
Poarta de Argint? 

— Oh, nu, nu. Acela e depășit, zâmbi el. Dacă nu mă înșel, și 
după ce ţi-am ascultat explicaţiile, îmi este clar un lucru: 
yezidiţii și clanul Faber și-au petrecut jumătate din viaţă 
căutând turnurile antice și au încercat să le activeze 
descoperind semnele care făceau parte din „cheia spirituală”. 
Cea pe care trebuiau să o pronunţe corect pentru ca semnele să 
le confere energia lor. Dar nu la asta mă refer. 

— Și atunci? 

— Cât timp ai lucrat la galerie, Julia? Ochii preotului străluciră. 
Șase luni? Sau mai mult? 

Am încuviințat. 

— Și nu te-ai întrebat niciodată cine e personajul ciudat care 
susține coloana care împarte în două galeria? 

— Ba sigur că da. Toţi istoricii care au studiat galeria l-au 
menţionat în lucrările lor. Pentru început, nu este vorba de un 
personaj din Noul Testament. Asta e sigur, am spus eu, uitându- 
mă în direcția pe care mi-o arăta părintele. 

Cunoșteam foarte bine figura la care se referea preotul. O 
văzusem de multe ori când intram în catedrală. 

— Este ciudată, nu-i așa? spuse el și o mângăie. 

Sub coloana de marmură stranie care marca centrul galeriei, 
un bărbat cu barbă pătrăţoasă și aspect dur susţinea doi lei cu 
fălcile deschise. Sculptura, care avea un stil foarte diferit de 
restul ansamblului, ocupa toată piatra. La o privire mai atentă, 
se putea vedea că e vorba de o sculptură care reprezenta un om 
întreg, culcat deasupra fiarelor, proiectat pentru a susține pe 
spatele lui greutatea restului ansamblului. 


364 


— Este un simbol important, Julia. Coloana pe care o susţine a 
fost făcută dintr-un material care nu există în Galicia, și care 
reprezintă arborele genealogic al lui lisus, începând cu Adam. 
De opt secole, fiecare pelerin care intră în acest templu o atinge 
cu mâna și intonează o rugăciune de mulțumire. Chiar și astăzi, 
este gestul care marchează sfârșitul călătoriei spre Santiago. 
Momentul în care renasc pentru o viaţă nouă, mai spirituală. Dar 
uită-te bine la baza lui, fiica mea: întregul arbore se sprijină pe 
spatele unui necunoscut. Vrei să afli cine este? 

— Bineînţeles. 

— Este vorba de Ghilgameș. Eroul care a înfrânt bestiile pe 
drum spre Eden. 

— Imposibil, am spus eu, încercând să nu par prea tăioasă. 
Ghilgameș nici măcar nu e un personaj biblic. In secolul al XII- 
lea, epopeea lui nu era cunoscută în Occident... Tăbliţele pe 
care e scrisă au fost descoperite abia în secolul al XIX-lea. 

— Ei bine, el e. Oricât de ciudat ţi s-ar părea, este vorba de un 
portret de inspiraţie mesopotamiană, care a fost folosit deja în 
acel Portic al Transfigurării care a dispărut, unde cu siguranţă 
avea mai mult sens decât aici. Cum bine știi, regele acesta a 
căutat în zadar nemurirea călcând pe urmele lui Uta-napiștim, 
eroul Potopului. Poate că vreun pelerin i-a auzit povestea. Apoi, 
uimit, a adus-o până aici, văzând în ea ideea primordială a 
credinţei noastre. 

— Nu înţeleg, părinte. 

— Este foarte simplu, Julia. Ghilgameș a eșuat în încercarea 
lui de a învinge moartea. Totuși, după mii de ani, un alt om pe 
jumătate uman, pe jumătate divin a reușit să o facă. Se numea 
lisus din Nazaret și a triumfat asupra morţii într-un mod 
neașteptat: și-a transmutat corpul fizic într-un altul făcut din 
lumină. 

— Și acesta este secretul dumneavoastră? 

— În parte da, fiica mea. Lumina este totul. Este simbolul 
perfect al tuturor misterelor care ne înconjoară. Un lucru invizibil 
care ne permite să vedem. O parte infimă a spectrului 
electromagnetic care include audibilul, tangibilul și vizibilul în 
egală măsură, și pe care oamenii dinainte de Potop o 
înțelegeau. Lumina aceea îl urmărea pe soţul tău. Și a găsit-o 
pentru prima dată după două mii de ani. lar asta, Julia, 
înseamnă că ceva se schimbă în lumea aceasta... 


365 


— Poate că s-a schimbat doar gravitația, structura moleculară 
a materiei din Ararat. Ce știu eu? Și s-a întâmplat doar pentru 
câteva clipe. Știu că înălţarea lui Martin a avut loc în timpul unei 
furtuni solare puternice și că muntele a absorbit în acele minute 
o cantitate incredibilă de energie. 

— Și tot nu înţelegi ce-am vrut să zic cu simbolurile? zâmbi 
părintele. Ceea ce eu definesc drept transmutare, înălțare spre 
Casa Tatălui, tu o descrii ca pe un proces științific. 

— Și ce mai contează? Ideea este că s-a produs. Martin a 
obţinut ce a visat. Știu că va fi bine. 

— Of, Julia, oftă părintele Benigno, luându-mă de mâini și 
bătându-mă ușor și afectuos peste ele. Ştii de ce m-ai făcut să 
plâng mai înainte? 

L-am privit pe bătrân cu duioșie, neîndrăznind să îl întrerup. 

— Pentru că predecesorul meu mi-a explicat cu cincizeci de 
ani în urmă ce era cu adevărat acest loc și nu l-am înțeles. 
Bineînțeles, a fost o descriere simbolică. Și, ca atare, 
susceptibilă de diverse interpretări. Fostul preot din Santiago 
mi-a vorbit despre acest Ghilgameș, de însemnătatea Potopului, 
despre turnurile pierdute și despre tehnica pe care o foloseau 
pentru invocare sau apropiere de Divin, așa cum au făcut-o 
eroul sumerian, profetul Enoh sau lisus din Nazaret. El mi-a 
explicat că în Santiago, chiar sub picioarele noastre, se 
păstrează una dintre acele antene de dinaintea potopului. Eu 
am presupus că era vorba doar despre o poetică mistică. Dar, 
când am văzut ce ţi s-a întâmplat, fiica mea, i-am înţeles sensul 
deplin. Am înţeles metafora. 

— Și la ce concluzie aţi ajuns, părinte? 

— La una foarte simplă, dragă Julia. Că doar îngerii pot să îl 
cheme pe Dumnezeu. 

— Ingerii? am repetat eu, dezamăgită. Nu era chiar genul de 
revelație pe care speram să o aud. 

Părintele Benigno adăugă numaidecât: 

— Haide, fiica mea. Nu fi dezamăgită. La urma urmei, și noi 
doi suntem îngeri. Sau nu te-au învățat că toţi suntem rodul 
încrucișării dintre fiii lui Dumnezeu și fiicele oamenilor? 

— Noi doi, îngeri? am râs eu. 

— Și acesta este un mare secret, nu crezi? 


366 


367 


EPILOG 


Trebuie să recunosc că nu sunt un scriitor cu o metodă de 
lucru foarte ortodoxă. De ani de zile încerc să îmi așez lucrările 
pe scenarii și baze istorice reale, să le cimentez sub formă de 
fapte verificabile și să împart cu cititorii mei fascinația pe care 
mi-o provoacă descoperirile pe care le fac de-a lungul acestui 
proces. In cazul romanului /ngerul/ pierdut, de nenumărate ori 
am fost pe punctul de-a plăti cu viaţa obsesia mea pentru date 
exacte și descrieri precise. Acum cred că a meritat efortul. 

De exemplu, nu am putut încheia acest roman până în 
octombrie 2010, când am reușit, în sfârșit, să obţin avizele 
necesare de la autorităţile turce ca să escaladez, pe cont 
propriu, muntele Ararat. Vârful acela, care se ridică la 5.165 
metri deasupra nivelului mării, mi s-a împotrivit timp de trei zile 
friguroase și intense. „Uriașul durerii” părea să mă sfideze și, în 
fiecare dimineaţă, devreme, mă lăsa să îi văd vârful îngheţat și 
mă invita să îl cuceresc. Provocarea dura puţin. Atât cât să mă 
îndrăgostesc de silueta lui chiar înainte ca norii să îl acopere din 
nou. Dar, bineînțeles, asta m-a atras iremediabil și chiar cu 
prețul de a-mi risca integritatea fizică pentru a documenta 
aceste pagini, am hotărât să îl urc. 

In apropiere de vârf, la data magică de 10/10/10, la aproape 
cinci mii de metri altitudine, am înţeles în sfârșit fascinația pe 
care acest vulcan vechi o exercită asupra omenirii de mii de ani. 
Mai ales în vremuri de criză. Soliditatea lui, atitudinea sa nobilă 
și cele o mie și unu de unghere ale sale au folosit la accentuarea 
unor părți esențiale ale intrigii mele, punând la încercare, pas cu 
pas, limitele propriei mele căutări personale și literare. Dacă 
există vreun loc pe planetă care să merite să ascundă Arca lui 
Noe, sau cel puţin visul că am putea fi salvaţi în caz de 
nenorocire, acela este muntele Ararat. 

Dar muntele sfânt al turcilor, armenilor și kurzilor nu este 
singurul lucru real din această intrigă. Pozele deținute de CIA și 
cele făcute de sateliții Keyhole există și au început să fie 
desecretizate încă de acum cincisprezece ani, datorită 
eforturilor lui George Carver și Porcher L. Taylor Ill, de la 
Universitatea din Richmond, Virginia. Craterul Hallaç este o 
raritate care se ascunde într-o zonă militară, înconjurat de 
sârmă ghimpată, la câţiva pași de un avanpost de frontieră al 

368 


armatei turce. Faptul că l-am vizitat cu o cameră video pe umăr 
aproape că a declanșat un incident militar grav. In ceea ce 
privește catedralele Echmiadzin și Santiago de Compostela, sau 
vechea biserică cu lespezi de mormânt din Noia, se află exact în 
locurile pe care le-am descris în carte și pot fi vizitate fără 
restricţii. Ultima, de exemplu, se află chiar la capătul 
pelerinajului spre Santiago, în nord-estul extrem al Spaniei, 
ascunsă în inima satului. Fascinaţia mea profundă pentru 
legătura dintre acel loc și Noe s-a născut când am aflat că, de 
fapt, vechea legendă a fondării satului Noia spune că Arca lui 
Noe s-a oprit pe muntele Aro, în Sierra de Barbanza. Evident, 
orice cititor trebuie să fi observat asemănarea dintre Noia și 
Noe, Aro și Ararat, precum și toponimele deliberate pe care le 
folosesc în această lucrare și care - trebuie să subliniez acest 
lucru - nu sunt fructul imaginaţiei mele, ci fructul imaginaţiei 
celor care au dat numele atâtor locuri din sudul Europei, 
legându-le, din motive pe care nu le știu, de „mitul” Potopului 
Universal. 

Mai trebuie să adaug, în cazul în care nu era evident, că 
inclusiv referințele bibliografice citate în text - de la lucrările lui 
John Dee până la cele ale lui Ignatius Donnelly, inclusiv Cartea 
lui Enoh sau Epopeea lui Ghilgameș - sunt exacte. La fel și 
aluziile la personaje precum Joseph Smith, fondatorul Bisericii lui 
lisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, misticul George 
Ivanovich Gurdjieff, pictorul Nicholas Roerich sau chiar yazidiţii 
și indienii hopi. 

Când i-am împletit într-o singură intrigă, am vrut doar să-i dau 
ghes cititorului să exploreze legăturile subtile care unesc toate 
popoarele și multe din credinţele lor încă de când specia noastră 
a fost condamnată de Dumnezeu... sau de zei. Și că, asemenea 
lor, și nouă ni s-a oferit șansa - sau poate darul - de a 
supraviețui dincolo de dispariție și moarte, atât la nivel colectiv, 
cât și individual. Pentru a reuși, trebuie doar să credem. 

lar eu, bineînţeles, cred până și în îngeri. 


369 


MULTȚUNMIRI 


În timpul procesului de concepere a acestei lucrări, 
nenumărate persoane mi-au acordat ajutorul lor dezinteresat. 
Toate aceste persoane au fost foarte importante într-un moment 
sau altul, și mă văd obligat să consemnez în scris rolul pe care l- 
au jucat. În afară de sprijinul cel mai apropiat, al familiei mele - 
întotdeauna necondiţionat, în orice împrejurare, și de o 
generozitate fără limite -, am simţit deseori forța angelică a 
editoarelor mele din Spania și din Statele Unite, Ana D'atri, 
Diana Collado și Johanna Castillo. La fel pe cea a agenţilor mei, 
Antonia Kerrigan, Tom și Elaine Colchie. A lui Judith Curr și 
Carolyn Reidy de la Simon & Schuster din New York, și a lui 
Carlos Revés, Marcela Serras și a echipei grozave a Editurii 
Planeta, din Madrid și Barcelona. De la aceea a lui Marc 
Rocamora și Paco Barrera până la cea a lui Laura Franch, Lola 
Sanz sau Laura Verdura. Toţi aceștia - și mulți alţii pe care ar fi 
imposibil să îi enumăr - și-au demonstrat entuziasmul și 
profesionalismul când am avut cel mai mult nevoie de ele, 
ajutându-mă să îmi păstrez credinţa în acest roman. 

De nepreţuit a fost și ajutorul prietenilor mei scriitori și 
cercetători, precum Juan Martorell, Alan Alford, David Zurdo, 
Enrique de Vicente, Julio Peradejordi, Iker Jiménez sau Carmen 
Porter. Al webmaster-ului meu, David Gombau. Și cel al 
experţilor precum Jose Luis Ramos, un înțelept într-ale 
electromagnetismului, de la Universitatea din Alcalá de 
Henares; Luis Miguel Domenech, geolog la Universitatea 
Autonomă din Barcelona, sau Pablo Torijano, de la 
Departamentul de Studii Ebraice al Universităţii Complutense 
din Madrid. Sper doar să nu le fi trădat informaţiile prin 
ajustarea lor la tensiunea acestei intrigi. 

Nu pot să uit momentele frumoase împărtășite cu protectoare 
precum Carmen Cafranga, Ana Rejano și Maite Bolaños, sau 
impulsul primit de la Cagla Cakici de la Pasión Turca, Biroul de 
Relații Publice al Departamentului de Turism al guvernului turc 
în Spania, în obţinerea dificilelor autorizaţii de escaladare pe 
muntele Ararat. Tocmai acolo, la înălțime, le-am rămas veșnic 
îndatorat lui Mustafá Arsin, Cesar și Bruno Perez de Tudela și 
Alvaro Trigueros. Alături de ei și de alţi informatori și cititori 


370 


oportuni care mi-au ieșit „din întâmplare” în cale în ultimii ani, 
această aventură a meritat efortul ca nicio alta. 
Vă mulțumesc tuturor. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


371