Valerio Manfredi — Faraonul nisipurilor

bibliateța dr biisăar E biblica de bazar 


VAII RIC MASSIMU 


MANEREDL 


a 
a! “J f= 
Dj “i 
i. mii] q 
"i l "ai mrs m -m moam 
iT T 
| | G 


Valerio Massimo Manfredi 


FARAONUL NISIPURILOR 


Traducere de Radu Gâdei 


EDITURA ALLFA 


2004 


Pentru Marcello, Marzia, Valeria şi Flavia 


Şi cel care trecea era Domnul. Dinaintea lui 
venea un vânt atât de puternic de grozav că 
răsturna munţii şi sfărâmă stâncile. Dar Domnul 
nu era în vântul acela... 

(Cartea Regilor) 


1 


lerusalim, anul al optsprezecelea al domniei lui Nabucodonosor, 
ziua a noua din luna a patra. Al unsprezecelea rege al ludeii, 
Sedechia. 

Profetul îşi îndreptă privirile către valea în care se zărea o 
mulţime de focuri şi, apoi, către cerul pustiu, după care suspină. 
Tranşeele înconjurau fortificațiile Sionului, berbecii şi maşinile de 
asediu amenințau bastioanele cetăţii. In casele dărăpănate, 
copiii plângeau, cerând pâine şi n-avea cine să le-o dea; bătrânii 
se târau pe străzi, sleiţi de postul fără sfârşit şi-şi dădeau 
sufletul pe pieţele oraşului. 

— S-a terminat, spuse către omul care-l însoțea peste tot. 

— S-a terminat, Baruh. Dacă regele nu mă ascultă, nu va 
exista nicio posibilitate de salvare a casei sale, nici a casei 
Domnului. O să mai vorbesc cu el pentru ultima oară, dar nu-mi 
pun prea mari speranţe în asta. 

Îşi continuă drumul pe străzile pustii şi se opri după puţin timp 
pentru a lăsa să treacă un grup de oameni care duceau, păşind 
în grabă şi fără să plângă, un sicriu. Doar trupul mortului se 
putea distinge în întuneric datorită giulgiului de culoare deschisă 
în care era înfăşurat. Îi privi câteva clipe cum coborau aproape 
alergând către un cimitir înfiinţat din porunca regelui, lângă 
zidul cetăţii, şi care de la o vreme nu mai putea primi cadavrele 
din ce în ce mai numeroase din cauza războiului, a foametei şi a 
lipsurilor de tot felul. 

— De ce Dumnezeu îl mai rabdă pe Nabucodonosor din 
Babilonia şi-i dă voie să pună un jug de fier asupra tuturor 
naţiilor? întrebă Baruh, în timp ce profetul îşi continua drumul. 
De ce se aliază cu el care este deja cel mai puternic? 

Palatul se înălța puţin mai departe în faţa lor, lângă turnul lui 
David. Profetul mai zăbovi puţin în piaţeta din faţa palatului şi se 
întoarse înapoi în timp ce luna, trecând printre nori, scălda în 
razele ei clădirea tăcută a Templului lui Solomon. Privi într-acolo 
cu ochi strălucind de lacrimi, privi cum razele lunii poleiau cu 
argint impunătoarele coloane, făceau să strălucească bronzul 
acoperişului şi aurul ornamentelor. Se gândi la ritualurile 
solemne îndeplinite vreme de secole în curtea aceea, la 
mulţimea care dădea buzna acolo în zilele de sărbătoare, la 


fumul jertfelor care urca de pe altare spre slava Domnului. Se 
gândi că totul se va sfârşi, că totul se va cufunda în tăcerea 
multor ani sau a multor secole şi-şi reţinu cu greu lacrimile. 

Baruh îl trezi din visare. 

— Să mergem, rabi, s-a făcut târziu. 

Regele rămăsese treaz până noaptea târziu, ţinând sfat cu 
comandanții armatei sale şi cu miniştrii. Profetul înaintă spre el 
şi cu toţii se întoarseră auzind sunetul pe care-l făcea toiagul 
său lovind pietrele din pardoseală. 

— Ai vrut să mă vezi, spuse regele. Ce vrei să-mi spui? 

— Predă-te, spuse profetul oprindu-se în faţa lui. Trage pe tine 
un sac, puneţi cenuşă în cap şi ieşi desculţ din oraş; 
îngenunchează la picioarele lui şi cere-ţi iertare. Domnul mi-a 
spus: „Eu am dat ţara pe mâna lui Nabucodonosor, regele 
Babiloniei, slujitorul meu, i-am dat până şi dobitoacele de pe 
câmp”. Nu este, oh, rege, altă cale de scăpare! Predă-te şi 
roagă-l să aibă milă de tine. Poate că-ţi va cruța familia şi poate 
că va lăsa neatinsă şi casa Domnului. 

Regele îşi plecă fruntea şi stătu aşa mult timp, fără să scoată 
o vorbă. Era tras la faţă şi cu corpul împuţinat, iar ochii cu 
orbitele vinete îi erau duşi în fundul capului. 

— Regii sunt sufletul naţiunilor, gândea în sinea sa profetul, în 
timp ce-l privea cu atenţie, aşteptând să vadă cea avea să-i 
răspundă, şi, prin firea lucrurilor, ştiu că au multe paveze care îi 
apără: graniţe şi garnizoane, fortărețe şi bastioane. De aceea, 
atunci când un rege se simte ajuns la mâna inamicului, 
deznădejdea şi spaima lui cresc peste măsură, de mii de ori mai 
mult decât ar simţi cel mai sărman şi mai umil dintre supușii săi 
care ştie de când lumea că este gol şi lipsit de orice apărare. 

— N-o să mă predau, spuse regele înălţând fruntea. Eu nu ştiu 
dacă Domnul Dumnezeul nostru ţi-a vorbit cu adevărat, dacă 
într-adevăr ţi-a spus că şi-a lăsat poporul pe mâna unui tiran 
străin, a unuia care adoră idolii. Eu sunt înclinat să cred mai 
degrabă că un slujitor al regelui din Babilonia sau chiar regele în 
persoană ţi-a vorbit, otrăvindu-ţi sufletul. Tu vorbeşti în sprijinul 
inamicului care ne-a invadat, împotriva regelui tău, ca uns al 
Domnului. 

— Minti, spuse profetul mânios. Nabucodonosor îţi acordase 
încrederea sa, facându-te păstorul poporului său pe pământul lui 
Israel şi tu l-ai trădat, ai uneltit pe ascuns cu egiptenii care, 


cândva, au ţinut în sclavie neamul lui Israel. 

Regele nu reacţionă în niciun fel la auzul acestor cuvinte. Se 
apropie de o fereastră şi trase cu urechea ecoul surd al unei 
tunet. Cerul se întunecase din nou deasupra zidurilor Sionului şi 
marele Templu nu mai era decât o umbră în bezna deasă, îşi 
trecu dosul palmei peste fruntea asudată, în timp ce bubuitul 
tunetului se rostogolea în depărtări peste deşertul ludeii. 
Tăcerea era acum desăvârşită, pentru că nu mai erau nici câini, 
nici păsări cântătoare, nici vreun alt animal în lerusalim. Pe toţi îi 
dăduse gata foamea. Şi femeilor nu li se mai dădea voie să-şi 
plângă morţii, pentru ca în oraş să nu se mai audă la nesfârşit 
bocetele lor sfâşietoare. 

La un moment dat, spuse: 

— Domnul ne-a dat un pământ chinuit, mereu râvnit de 
puterile străine. Un pământ care ne este răpit mereu şi pe care 
noi încercăm cu disperare să ni-l luăm înapoi. Şi, de fiecare dată, 
suntem nevoiţi să ne mânjim mâinile de sânge. 

Chipul regelui era palid ca al unui cadavru, dar în priviri păru 
să se întrevadă, pentru o clipă, strălucirea unui vis: 

— Dacă El ne-ar fi dat un alt loc, îndepărtat şi sigur, bogat în 
roade şi în tot felul de animale, înconjurat de munţi înalţi şi 
necunoscut de alte popoare ale lumii aş mai fi pus, oare, la cale 
ceva împreună cu faraonul? Aş mai fi recurs la ajutorul lui pentru 
a-mi elibera poporul de sub jugul Babiloniei? Răspunde-mi, 
apuse el. Dar răspunde-mi repede, pentru că nu mai avem timp. 

Profetul îl privi şi-şi dădu seama că regele era pierdut. 

— Nu mai am nimic altceva să-ţi spun, răspunse. Profet cu 
adevărat este acela care sfătuieşte oamenii să trăiască în pace. 
Dar tu îndrăzneşti să-i ceri socoteală Domnului pentru ceea ce 
face, tu îndrăzneşti să-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. 
Rămâi cu bine, Sedechia. Nu ai vrut să-mi dai ascultare şi de 
aceea drumul tău duce în lumea tenebrelor. 

Se întoarse către tovarăşul său şi-i spuse: 

— Hai să mergem, Baruh, aici nu sunt urechi care să asculte 
ce spun eu. 

leşiră amândoi şi regele ascultă zgomotul pe care-l făcea 
toiagul profetului, scăzând treptat pe măsură ce se îndepărta în 
atriumul mărginit de coloane, până când se pierdu în tăcerea din 
jur. li privi pe sfetnicii săi şi văzu că erau înspăimântați; erau 
verzi la faţă de oboseală, de nesomn şi de frică: 


— Acum, a venit clipa, spuse el, nu mai putem zăbovi. Puneţi 
în aplicare planul pe care l-am pregătit şi adunaţi armata, în cea 
mai mare linişte. Impărţiţi pe ascuns ultimele raţii de hrană, 
pentru că oamenii vor avea nevoie să capete putere. 

In clipa aceea, apăru un ofiţer din garda sa personală: 

— Rege, spuse acesta, spărtura este aproape gata. Un 
detaşament al armatei, sub comanda lui Etan, iese în acest 
moment pe poarta de răsărit ca să pornească un contraatac şi 
să atragă duşmanul în partea aceea. E timpul. 

Sedechia dădu din cap aprobator. Işi luă mantia regală şi-şi 
îmbrăcă armura, atârnându-şi şi sabia la umăr. 

— Să mergem, spuse. 

II urmară regina-mamă Camutal, concubinele, eunucii, copiii 
săi Eliel, Achis şi Amasai, însoţiţi de căpeteniile armatei sale. 

Coborâră scările până la locuinţele femeilor şi de acolo intrară 
în grădina palatului. Un grup de cioplitori în piatră erau pe cale 
să termine de spart zidul pentru a deschide o trecere în dreptul 
bazinului Siloe şi doi cercetaşi coborâseră deja de partea 
cealaltă a zidului ca să se asigure că nu era nimeni afară. 

Regele aşteptă ca ultimele pietre să fie date la o parte, apoi 
ieşi în câmp deschis. Din vale se simţea urcând vântul cald şi 
uscat care străbătuse deşertul şi se rezemă de pietrele din zid, 
încercând să-şi potolească neliniştea care-l înăbuşea. Între timp, 
ofiţerii îi îndemnau pe oameni să iasă cât mai repede şi să se 
pună la adăpost în spatele stâncilor. 

Din depărtare, ajunse până la ei sunetul trâmbiţelor şi 
zăngănitul de arme al luptei: Etan atacase liniile de atac 
babiloniene şi imediat se auziră şi semnalele de corn din vale 
care sunau adunarea pentru soldaţii lui Nabucodonosor. Regelui 
Sedechia îi veni inima la loc: sacrificiul oamenilor săi nu avea să 
fie zadarnic şi el ar fi putut trece nevătămat prin liniile de atac 
duşmane, ajungând în deşert, unde ar fi fost în siguranţă. Mai 
trecu câtva timp şi, deodată, în fundul văii se aprinse o lumină 
care se balansă în stânga şi în dreapta de trei ori. 

—in sfârşit, semnalul! spuse comandantul armatei. Drumul 
este liber, putem porni la drum. Dădu ordinul de plecare 
celorlalţi ofiţeri, pentru ca ei să-l transmită şi soldaţilor şi porni 
primul spre vale. 

Regele mergea pe la jumătatea rândului şi împreună cu el se 
aflau copiii mai mari: Eliel, cel mare, care avea doisprezece ani, 


şi Achis, care avea nouă. Cel mai mic, Amasai, nu avea decât 
cinci ani şi era dus în braţe de aghiotantul regal pentru ca să nu 
plângă şi să nu-i dea de gol dacă ar fi trecut prea aproape de 
iscoadele duşmane. 

Ajunseră în vale şi comandantul trase cu urechea către 
răsărit: 

— Etan încă se mai luptă cu ei, spuse, şi poate că aşa vom 
reuşi să scăpăm. Fie ca Domnul să-i dea putere şi să le dea 
putere şi eroilor care luptă alături de el. Să mergem, acum, să 
ne mişcăm cât se poate de repede. 

O luară spre miazăzi în direcţia Hebronului, cu gândul de a 
ajunge la Be'er Sheva şi de acolo să caute o cale de scăpare în 
Egipt. Împreună cu regele Sedechia erau cam o mie cinci sute 
de soldaţi, toţi cei care mai erau în stare să poarte arme. 

Dar oamenii lui Etan, sleiţi de puteri, nu putură rezista multă 
vreme contraatacului babilonienilor, mai numeroşi, bine hrăniţi 
şi înarmaţi până în dinţi şi fură repede puşi pe fugă şi ucişi. Mulţi 
dintre ei, prinşi în viaţă, fură schingiuiţi şi muriră în chinuri. 
Careva, nemaiputând să îndure suferinţa, mărturisi care era 
planul regelui şi, imediat, află de aceasta şi Nabucodonosor. 

Dormea în cortul său pe un pat cu aşternuturi de purpură, 
avându-le în jur pe ţiitoare, când fu deşteptat de un ofiţer trimis 
de comandantul armatei sale, Nabuzardan. 

Regele sări din pat şi le porunci eunucilor să-l îmbrace, 
aghiotantului să-i aducă armura şi să-i pregătească de îndată 
carul de luptă. 

— Ordonă să mi se pregătească imediat carul şi adună garda 
mea, spuse el. N-o să aştept întoarcerea lui Nabuzardan. O să 
pornesc eu însumi pe urmele lui. 

Aghiotantul se înclină şi ieşi ca să dea ordin ca toate dorinţele 
regelui să fie îndeplinite. 

La puţin timp după aceea, regele în persoană ieşi din cort şi 
se urcă în car. Vizitiul dădu bice cailor şi mica armată se înşiră în 
coloană, urmându-l pe rege şi stârnind un nor gros de praf. 

Înspre răsărit, norii se mai răriseră şi cerul începea să se 
albească, semn că aveau să ivească în curând zorile. Cântecul 
ciocârliilor urca în înalturi, spre soarele care se arăta încet la 
orizont. Prizonierii iudei fură traşi în ţeapă. Comandantul lor, în 
semn de apreciere pentru vitejia cu care luptase, muri răstignit. 


Regele Sedechia ajunse în câmpia Hebronului peste care 
soarele strălucea deja din înaltul cerului şi se aşeză la umbra 
unui palmier ca să bea o înghiţitură de apă şi să mănânce 
puţină pâine cu câteva măsline sărate, alături de oamenii săi ca 
să mai prindă cu toţii putere. Între timp, ofiţerii săi căutau cai şi 
cămile prin grajdurile din oraş, pentru ca fugarii să poată merge 
mai repede. 

După ce bău apă şi mâncă, regele se întoarse către 
comandantul armatei: 

— Cât timp crezi că va trece până când slujitorii mei vor 
aduna un număr suficient de cai, catări şi cămile cu care ne vom 
putea mişca mai repede pe drumul către Be'er Sheva? Copiii 
mei sunt obosiţi peste măsură şi nu mai pot merge pe jos. 

Comandantul dădu să răspundă, dar figura îi rămase 
nemişcată în timp ce trăgea cu urechea la un zgomot îndepărtat 
care semăna cu un tunet. 

— Îl auzi şi tu, regele meu? 

— Este furtuna care se apropia de lerusalim astă-noapte. 

— Nu, stăpâne, norii aceia de furtună au ajuns deja deasupra 
mării. Ăsta nu-i zgomot de furtună... şi, în timp ce pronunţa 
aceste cuvinte, pe chipul său îşi făcu loc groaza pentru că 
văzuse, deasupra platoului care se înălța deasupra oraşului, un 
nor de praf şi înăuntrul norului, răspândite pe toată lăţimea 
orizontului, carele de luptă babiloniene. 

—Regele meu, spuse el, suntem pierduţi. Nu ne mai rămâne 
altceva de făcut decât să murim ca nişte bărbaţi, cu arma în 
mână. 

— Eu nu vreau să mor, spuse Sedechia. Trebuie să salvez 
tronul Israelului şi pe copiii mei. Ordonă armatei să ia poziţie de 
luptă şi să mi se aducă de îndată caii: stăpânul va lupta cot la 
cot cu voi şi deseară veţi ajunge ca învingători în oaza Be'er 
Sheva. Am dat dispoziţii ca regina-mamă şi soțiile mele să vă 
aştepte în Hebron. Vor călători mai uşor cu voi după ce ne vom 
întâlni la Be'er Sheva. 

Comandantul făcu exact ce i se ordonase şi alinie armata, dar 
oamenii săi simţiră că li se moaie genunchii când văzură sute de 
care coborând într-o viteză ameţitoare către ei, când văzură 
scânteind lamele curbate ca o seceră care ieşeau în afară de la 
butucul roţilor, pentru a sfârteca pe oricine ar fi prins în cale. 
Pământul se zguduia ca şi cum s-ar fi pornit un cutremur şi aerul 


era plin de bubuituri ca de tunet, răsuna de nechezatul miilor de 
cai şi de duruitul şinelor de bronz de pe roţile carelor. 

Unii dintre ei se întoarseră şi văzură că regele încerca să fugă 
călare împreună cu copiii săi. Atunci strigară cu toţii: 

— Regele fuge! Regele ne părăseşte! 

În clipa următoare, armata intră în panică, formaţia de luptă 
se strică şi oamenii o rupseră la fugă în toate direcţiile. 
Războinicii babilonieni îi urmăreau cu carele ca şi cum ar fi fost 
în deşert, la vânătoare de animale sălbatice. li străpungeau cu 
lăncile sau cu săgețile, ca şi cum ar fi fost gazele sau antilope. 

Comandantul Nabuzardan îl văzu pe Sedechia care fugea 
călare cu copiii săi, ţinându-l pe cel mic strâns la piept, urcat pe 
şa în faţa lui. Făcu un semn cu steagul pe care-l purta în mână 
şi, imediat, mai multe care se răsfirară în formă de semicerc, 
renunțând să-i mai urmărească pe fugari prin câmpie. 

În scurt timp, Sedechia fu împresurat şi nevoit să se oprească. 
Războinicii babilonieni îl duseră în faţa lui Nabuzardan care 
ordonă să fie pus în lanţuri atât el cât şi copiii lui. Nu li se dădu 
nimic de mâncat sau de băut şi nici nu fură lăsaţi să-şi tragă 
sufletul. Regele fu dus târâş pe câmpia plină de cadavrele 
soldaţilor săi şi forţat să meargă alături de alţii care fuseseră 
făcuţi prizonieri şi îl priveau acum cu dispreţ sau cu ură pentru 
că îi abandonase pe câmpul de luptă. 

Coloana carelor de luptă se îndreptă din nou spre 
miazănoapte, către Ribla, unde regele Nabucodonosor îi aştepta. 
Sedechia fu adus în faţa lui, împreună cu copiii săi. Cel mai mare 
dintre ei, Eliel, încerca să-l liniştească pe micul Amasai care 
plângea disperat cu obrajii plini de praf şi de lacrimi. 

Sedechia îngenunche cu faţa la pământ: 

— Te implor, se tângui el, mărite rege. De slab şi naiv ce 
eram, am dat ascultare linguşirilor şi am cedat în faţa 
amenințărilor venite din partea regelui Egiptului, trădând 
încrederea ta. Fă cu mine ce vrei, dar cruţă viaţa copiilor mei. Nu 
sunt decât nişte copii nevinovaţi. la-i cu tine în Babilonia, lasă-i 
să crească în umbra strălucirii tale şi te vor sluji cu credinţă. 

Prinţul Eliel strigă: 

— Ridică-te, tată! Ridică-te, oh rege al lui Israel, nu-ţi întina 
fruntea în ţărână! Nu ne temem de furia tiranului, nu te umili 
pentru noi. 

Regele Babilonului şedea la umbra unui sicomor, pe un tron 


din lemn de cedru şi-şi sprijinea tălpile pe un scăunel de argint. 
Barba cârlionţată i se revărsa pe piept şi purta pe cap o tiară 
bătură cu pietre preţioase. 

Era cald, dar regele nu era asudat, din când în când adia 
vântul, dar barba, pletele şi chiar şi veşmintele sale rămâneau 
nemişcate ca acelea ale unei statui; regele lerusalimului se afla 
prosternat la picioarele lui, cu fruntea în ţărână dar el avea 
privirile aţintite către orizont, ca şi cum s-ar fi aflat singur în 
mijlocul deşertului. 

Nu spuse nimic şi nu făcu nicio mişcare, dar slujitorii săi se 
mişcară ca şi cum ar fi vorbit, ca şi cum le-ar fi dat nişte ordine 
precise. 

Doi dintre ei îl prinseră pe Sedechia de braţe şi-l ridicară, un 
altul veni prin spate şi-l apucă de păr astfel încât să i se poată 
vedea faţa. Un altul îl luă pe prinţul Eliel şi-l târî în faţa 
stăpânului său, îl făcu să-şi îndoaie genunchii ţinându-i braţele 
pe la spate şi împingându-l cu un genunchi în şira spinării. 
Tânărul prinţ nu scoase nici măcar un geamăt şi nici nu ceru 
îndurare; strânse din buze când călăul se apropie de el înălţând 
sabia, dar nu închise ochii. Şi-i mai avea încă deschişi când 
capul, despărţit de trunchi, i se rostogoli la picioarele părintelui 
său. 

Sedechia, zdrobit de durere, căzuse pradă unui fior convulsiv 
şi era năpădit de o sudoare însângerată care i se scurgea de pe 
frunte şi din orbitele ochilor până spre coşul pieptului. Din 
adâncul fiinţei sale se ridica un muget animalic, tremurător şi un 
suspin întretăiat, vecin cu nebunia. Ochii i se învârteau fără 
noimă în orbite ca şi cum ar fi vrut să scape de imaginea acelui 
trunchi fără viaţă din care sângele se scurgea în valuri şi băltea 
în pulberea câmpiei. Şi mai era urletul disperat al micului 
Amasai sfâşiindu-i sufletul şi carnea, în timp ce slujitorii lui 
Nabucodonosor puneau mâna pe cel de-al doilea dintre fiii săi, 
prinţul Achis. 

Era un băietan ceva mai răsărit, dar tabloul acela 
înspăimântător îi oţelise într-o clipă sufletul, sau poate că 
Domnul Dumnezeu al lui Israel îşi ţinea în clipa aceea mâna pe 
creştetul său nevinovat. Căzu şi ţeasta sa sub sabia călăului şi 
corpul i se nărui de îndată, iar sângele i se uni cu cel al fratelui 
său. 

Amasai era prea mic pentru a fi decapitat astfel încât slujitorul 


regelui îi crestă beregata ca şi cum ar fi fost un ied jertfit pe 
altar în ziua de Pesah. Cuţitul făcu din plânsul său copilăresc un 
horcăit şi membrele plăpânde, fără viaţă acum, păliră în ţărână, 
buzele mici se făcură vinete, ochii, încă scăldaţi în lacrimi, se 
făcură sticloşi şi lumina lor se stinse pe măsură ce viaţa îşi lua 
zborul din acel trup chinuit. 

Sedechia, rămas fără glas şi vlăguit, păru să se prăbuşească, 
dar, fulgerător, printr-o zvâcnire neaşteptată a ultimelor forţe, 
se smulse din mâinile celor care-l ţineau şi, trăgând pumnalul de 
la cingătoarea unuia dintre ei, se năpusti către Nabucodonosor. 
Suveranul nu făcu nicio mişcare, rămase înţepenit pe tronul său 
din lemn de cedru, cu mâinile încleştate pe braţele acestuia, în 
timp ce oamenii săi îl înhăţau pe Sedechia şi-l legau de trunchiul 
unui palmier. Călăul se apropie, îi vâri o mână în păr şi-i fixă 
ţeasta de trunchiul palmierului şi cu cealaltă trase de la brâu un 
pumnal şi-i scoase amândoi ochii. 

Sedechia simţi cum lua foc, într-un fulger roşu şi afundându- 
se după aceea într-o beznă fără margini, în timp ce în minte îi 
reveneau, cu ultimele licăriri de luciditate, cuvintele profetului. 
Îşi dădu seama că, din ziua aceea, va purcede într-un loc infinit 
mai înspăimântător decât moartea şi că, niciodată, cât va mai 
avea zile, nu va mai putea simţi lacrimi scurgându-i-se pe obraji. 


După ce voinţa regelui Nabucodonosor fu împlinită, porunci ca 
Sedechia să fie legat cu lanţuri de bronz şi porni la drum către 
Babilonia. 

In noaptea următoare, ajunse şi profetul la Ribla, după ce 
trecuse prin poziţiile duşmane pe o cărare numai de el ştiută. 
Trecând prin noapte, văzuse corpurile schilodite ale soldaţilor lui 
Israel, înfipţi în pari ascuţiţi care treceau dintr-o parte a corpului 
în cealaltă şi văzuse corpul lui Etan atârnând pe cruce, acoperit 
de un stol de corbi şi asaltat de câini înfometați care curăţaseră 
oasele până la genunchi. 

Inima lui era deja plină de groază când ajunse la Ribla, dar 
când văzu trupurile sfârtecate şi rămase neîngropate ale 
tinerilor prinți şi află că regele fusese nevoit să asiste la supliciul 
lor, înainte de a-i fi scoşi ochii, se aruncă în praful drumului şi 
dădu frâu liber disperării care-l cuprinsese. In clipa aceea de 
milă fără de margini, îi veniră în minte nesfârşitele suferinţe pe 
care trebuia să le îndure poporul său, pentru vina de a fi fost 


ales de Dumnezeu, se gândi la povara aceea de nesuportat pe 
care Domnul o pusese în spinarea lui Israel, pe când alte 
popoare care trăiau în idolatrie se bucurau de bogății 
nemăsurate, de bunăstare şi de putere şi erau unealta pe care 
El o alegea pentru a-i chinui pe năpăstuiţii urmaşi ai lui Avraam. 

In clipele acelea de adâncă nemulţumire, el fu supus ispitei, 
se gândi ar fi fost mai bine pentru poporul său dacă ar fi pierdut 
chiar şi amintirea că existau, dacă s-ar fi pierdut printre naţiile 
de pe pământ ca o picătură în apa mării, dispărând în loc să 
sufere, cu fiecare nouă generaţie, durerea sfâşietoare a biciului 
lui Dumnezeu. 

Porni mai departe fară a se îngriji nici de hrană, nici de 
mâncare, cu ochii scăldaţi în lacrimi, cu sufletul chinuit şi pârjolit 
ca pietrele din deşert. 


După numai câteva zile, Nabuzardan intră în lerusalim cu 
trupele sale şi se instală în palatul regal împreună cu ofiţerii, 
eunucii şi concubinele. Pe unele dintre concubinele lui Sedechia, 
găsite la Hebron sau rămase în palat, le luă pentru el, iar pe 
celelalte le împărţi ofiţerilor săi. Cele care mai rămaseră, fură 
trimise în Babilonia ca să servească de prostituate în Templul 
Astartei. Regina-mamă Camutal fu, însă, tratată cu onorurile 
care se cuveneau rangului ei şi găzduită într-o casă din 
apropierea porţii Damascului. 

Timp de o lună nu se mai întâmplă nimic: numai slujitorii lui 
Nabuzardan colindau străzile oraşului şi făceau recensământul 
locuitorilor rămaşi în viaţă, luându-i în evidenţă în special pe 
fierari şi pe potcovari. Populaţia îşi recăpăta speranţele când li 
se permise ţăranilor să aducă în oraş hrana pe care locuitorii o 
puteau cumpăra, dar la un preţ foarte ridicat. Nimeni nu avea 
voie, totuşi, să iasă din oraş, pentru câ porţile erau păzite de 
soldaţi zi şi noapte şi puţinii care au încercat să fugă, coborând 
cu frânghiile de pe ziduri, au fost prinşi de îndată şi răstigniţi 
chiar pe locul în care fuseseră găsiţi, pentru ca această 
întâmplare să le servească şi altora drept pildă. 

Inţelepţii erau îngrijoraţi fiind siguri că, de fapt, ceea ce era 
mai rău încă nu se întâmplase, iar pedeapsa care-i aştepta era 
cu atât mai înspăimântătoare cu cât încă nu era cunoscută şi 
rămânea învăluită în mister. 

Intr-o noapte, unul dintre slujitorii de la Templu veni să-l 


rezească pe Baruh: 

— Scoală-te, îi spuse, profetul m-a trimis să-ţi spun să vii la 
casa vânzătorului de legume. Vă întâlniți acolo. 

Baruh înţelese ce însemna acel mesaj pe care, în alte vremuri, 
îl primise doar atunci când era necesar să-l întâlnească pe 
învățătorul său într-un loc izolat şi la adăpost de priviri 
indiscrete. 

Se îmbrăcă, se încinse şi porni la drum prin oraşul pustiu şi 
cufundat în beznă. Mergea pe uliţe ştiute doar de el, trecând 
deseori pe la casele unor persoane de încredere sau urcându-se 
pe acoperişuri şi coborând prin subterane pentru a nu se întâlni 
cu patrulele babiloniene care controlau tot oraşul. 

Ajunse în locul stabilit pentru întâlnire, o casă pe jumătate 
dărâmată care aparținuse unui vânzător de zarzavaturi de pe 
vremea regelui loaikim şi care, după aceea, fusese lăsată în 
paragină pentru că proprietarul nu avea moştenitori. Profetul 
apăru din întuneric. 

— Domnul să te aibă în pază, Baruh, îi spuse, vino după mine 
căci ne aşteaptă un drum lung. 

— Dar, rabi, spuse Baruh, lasă-mă să mă întorc acasă ca să- 
mi iau o desagă şi ceva merinde. Nu ştiam că trebuie să plec la 
drum. 

Profetul îi răspunse: 

— Nu mai avem vreme, Baruh, trebuie să plecăm chiar acum 
pentru că mânia regelui Babiloniei este pe cale să se abată 
asupra oraşului şi asupra Templului. Hai repede, vino după mine. 

Trecu în grabă strada şi o luă pe o ulicioară care ducea spre 
partea de jos a Templului. Uriaşa construcţie le apăru în faţă 
când intrară în piaţa de lângă bastionul de la răsărit. 

Profetul se uită în urmă pentru a se asigura că Baruh venea 
după el, şi imediat după aceea intră pe o altă străduţă care 
părea să se îndepărteze de piaţă. Se opri în faţa pragului unei 
uşi şi bătu. Se auzi târşitul unor papuci şi, după câteva clipe, un 
bărbat deschise. Profetul îl salută şi-l binecuvântă, iar el luă un 
felinar şi-i conduse de-a lungul unui coridor care mergea spre 
interiorul casei. 

La capătul coridorului găsiră o scară tăiată în piatră care 
cobora cu multe trepte sub pământ şi când ajunseră jos, omul 
care le servea drept călăuză se opri. Râcâi pământul cu o lopată 
şi scoase la iveală un inel de fier şi un chepeng. Trecu prin 


belciug coada lopeţii şi trase în sus. Chepengul se ridică, lăsând 
să apară o altă scară, mai strâmtă şi mai întunecoasă decât 
cealaltă şi se simţi un curent de aer care făcu să pâlpâie flacăra 
felinarului. 

— La revedere, rabi, spuse omul, Domnul să te ajute. 

Profetul îi luă felinarul din mână şi începu să coboare în 
adâncuri, dar, în timp ce cobora, din depărtare se auzi un 
strigăt, după aceea un altul şi apoi în subterană răsunară 
ecourile unui adevărat cor de vaiete, mai slab din cauza zidurilor 
groase ale străvechii case. Baruh tresări şi privi înapoi. 

— Nu te mai uita înapoi, spuse profetul. Domnul Dumnezeul 
nostru şi-a întors privirea de la poporul său, şi-a întors privirea 
de la Sion şi l-a lăsat pe mâna duşmanilor săi. 

Vocea îi tremura şi lumina lămpii făcea din trăsăturile chipul 
său o mască a suferinţei. 

— Vino după mine, nu mai avem timp. 

Baruh îl urmă şi chepengul se închise în urma lor. 

— Cum o să se mai întoarcă omul acela înapoi? întrebă el. 
Lampa lui este la noi. 

—Cu siguranţă o să găsească drumul de întoarcere, răspunse 
profetul. Este orb. 

Coridorul era atât de strâmt, încât pe unele porţiuni erau 
nevoiţi să se întoarcă într-o dungă şi să înainteze întorşi într-o 
parte, şi cu tavanul atât de scund că, deseori, trebuiau să se 
aplece mult. Baruh simţi că nu mai avea aer, ca şi cum ar fi fost 
închis de viu într-un mormânt, iar inima îi bătea nebuneşte din 
cauza atmosferei apăsătoare şi greu de suportat, dar continua 
să se ţină după pasul egal al profetului care părea să cunoască 
foarte bine calea aceea secretă din măruntaiele pământului. 

In cele din urmă, o lumină începu să crească tot mai mult în 
faţa lor şi, după o vreme, se aflară într-o încăpere subterană 
care primea lumina zilei printr-un grătar de fier prins în tavan. 

— Ne aflăm în vechiul rezervor de apă de sub porticul curţii 
interioare, îi explică profetul. Vino, aproape că am ajuns. 

Se duse până la capătul imensei încăperi subterane şi 
deschise o uşiţă de fier care dădea într-un alt coridor la fel de 
strâmt şi de scund, ca şi primul. Baruh încerca să-şi dea seama 
în ce direcţie se îndreptau şi pricepu destul de curând că 
învățătorul său îl conducea către un loc sacru şi inaccesibil, 
către inima Templului, locul în care sălăşluia Zeul Armatelor. 


Urcară iarăşi o scară de piatră şi, când ajunseră la capătul ei, 
profetul făcu să alunece spre înapoia lor o lespede de piatră şi 
se întoarse către el: 

— Vino, acum, spuse, şi fă ceea am să-ţi spun 

Baruh privi în jur şi inima i se umplu de mirare şi de admiraţie: 
se afla în interiorul Sanctuarului, în spatele perdelei de în care 
acoperea măreţia Domnului! În faţa lui era Chivotul Alianţei şi, 
deasupra lui, doi heruvimi din aur, îngenuncheaţi, susțineau 
între aripile lor tronul invizibil al Prea înaltului. 

Strigătele disperate din oraş se auzeau acum mai clar şi mai 
puternic, amplificate de ecoul creat de porticurile pustii ale 
nesfârşitelor curţi. 

— la toate vasele sacre, spuse profetul, pentru ca să nu fie 
profanate şi pune-le într-un coş de nuiele pe care o să-l găseşti 
în dulapul acela. Eu am să fac acelaşi lucru. 

Luară vasele şi traversând spaţiul strâmt al Sanctuarului, 
ajunseră în încăperea care-l găzduia pe înaltul Preot. 

— Să ne întoarcem acum, spus profetul. Trebuie să luăm 
chivotul. 

— Chivotul? spuse Baruh. Dar n-o să reuşim nicicând să-l 
ducem de aici. 

— Nimic nu este imposibil pentru Domnul nostru, spuse 
profetul. Vino, hai şi ajută-mă. Când o să ne întoarcem, o să 
găsim aici două animale de povară. 

Intrară din nou în Sanctuar, trecură drugii din lemn de salcâm 
prin inelele de pe marginea chivotului şi îl ridicară destul de 
greu. Acum, strigătele răsunau în curţile din exterior ale 
Templului; erau exclamaţii ciudate ale unor bărbaţi îmbătaţi de 
vin şi porniţi pe violenţă. Profetul păşea cu greutate pentru că 
picioarele sale nu mai aveau vigoarea de altădată, iar relicva 
sacră de pe vremea Exodului atârna greu din cauza aurului şi a 
lemnului din care era făcută. 

Baruh nu se miră când văzu, în camera în care aduseseră 
obiectele sacre, doi catâri purtând samare, legaţi de un belciug 
înfipt în perete. 

Profetul îi îndemnă cu toiagul şi animalele începură să tragă 
cu putere până când belciugul începu să iasă din peretele în 
care era fixat. Se auzi o trosnitură şi o porţiune din zid se roti, 
lăsând să se vadă un alt coridor, cufundat în beznă, care cobora 
sub pământ. Atunci, profetul dezlegă cele două animale, le puse 


unul în faţa celuilalt, apoi legă deasupra samarelor cei doi drugi 
de lemn care susțineau chivotul, legându-l bine şi pe acesta, 
după care îndesă vasele sacre în desagii care atârnau de-o parte 
şi de alta a samarelor. 

— Tu mergi în urmă, îi spuse lui Baruh, şi fii atent să nu 
pierdem ceva pe drum; ai grijă şi închide în urma noastră toate 
uşile pe care le voi deschide eu. O să mai mergem încă o vreme 
prin întuneric, dar, în cele din urmă, o să fim în siguranţă. 
Animalele astea n-o să ne dea de gol: sunt obişnuite să meargă 
pe sub pământ. 

O porniră prin galeria aceea care cobora tot mai mult sub 
pământ şi era cufundată într-o beznă totală. Mergeau foarte 
încet şi Baruh auzea toiagul tovarăşului său de drum care pipăia 
drumul înainte de a face fiecare pas. 

Aerul era nemişcat în interiorul subteranei şi se simţea 
mirosul înţepător al mizeriei lăsate de lilieci. 

Trecu mult timp până ce drumul deveni aproape complet 
orizontal: poate că galeria ajunsese în valea aflată mai jos faţă 
de nivelul oraşului. 

Merseră în tăcere aproape toată noaptea, până când, pe la 
ivirea zorilor, ajunseră în faţa unui zid clădit doar din bolovani, 
fără nici urmă de mortar, şi zăriră primele luciri ale unei noi zile. 
Baruh dădu într-o parte pietrele, în aşa fel încât micul convoi să 
poată ieşi, ajungând într-o mică peşteră. 

— Unde ne aflăm, rabi? întrebă el. 

— În siguranţă de-acum, îi răspunse profetul. Am trecut de 
poziţiile de pe care ne asediază babilonienii. Pe aici pe undeva 
trece drumul către Hebron şi Be'er Sheva. Aşteaptă-mă şi nu te 
mişca de aici; între timp, pune la loc pietrele din zid, în aşa fel 
încât să nu se mai cunoască unde era ieşirea. Mă întorc peste 
puţin timp. 

leşi sub cerul liber şi Baruh făcu ceea ce i se poruncise. Când 
termină, scoase capul afară din mica peşteră în care se afla, 
mascată de tufe de ginestră şi de tamarix, şi-l văzu pe tovarăşul 
său de drum care-i făcea semn să coboare. Pe marginea 
drumului era un car încărcat cu paie. Baruh cobori, ascunse sub 
paie obiectele din Templu şi chivotul, apoi înjugă catării. Se 
urcară amândoi în car, ca doi ţărani care merg la muncă, şi 
porniră din nou la drum. 

O luară pe drumeaguri ocolite şi povârnite, ferindu-se de 


drumurile circulate şi de oraşe, până când se afundară în deşert. 

Profetul părea să urmeze o direcţie bine cunoscută şi un 
itinerar anume. Se oprea din când în când ca să privească atent 
peisajul din jur, câteodată cobora din car şi urca pe coasta unui 
deal sau chiar în vârful unui munte ca să vadă mai departe, 
după care cobora pentru a continua drumul. lar Baruh îl privea 
cum mergea pe creste golaşe cu pas vioi, înaintând printre 
stânci cu crăpături adânci, încinse de soare, străbătând fără 
teamă acel teritoriu al scorpionilor şi al şerpilor de tot felul. 

Trecură astfel şase zile şi şase nopţi, aproape fără să 
vorbească unul cu altul, pentru că sufletul le era apăsat de 
tristeţe, gândindu-se mereu la soarta lerusalimului şi a 
locuitorilor săi, până când ajunseră în valea unui pârâu larg, dar 
acum secat. În dreapta şi în stânga se întindeau două lanţuri de 
munţi fără niciun fel de vegetaţie; pe pantele munţilor şi ale 
dealurilor se puteau vedea crestături adânci, alburii, pe fundul 
cărora creşteau tufe rare şi firave de mărăcini ai deşertului. 

La un moment dat, în dreapta lor, Baruh observă un munte cu 
o formă ciudată, de piramidă, o formă atât de regulată încât 
părea a fi fost creată de mână de om. 

— Acolo unde mergem nu vom găsi nici apă şi nici hrană, rabi, 
spuse el. Mai avem mult de mers până în locul în care trebuie să 
ajungem? 

— Nu, răspunse poetul. Aproape că am ajuns, şi trase de 
hăţuri. 

— Ajunşi... unde? întrebă nedumerit Baruh. 

— La Muntele Sfânt. La Sinai. 

Baruh holbă ochii mari: 

— Aici este muntele Sinai? 

— Da, dar tu n-o să-l vezi. Ajută-mă să mut chivotul şi vasele 
sfinte pe un singur catâr, astfel încât să-l pot duce eu de 
căpăstru. Tu rămâi aici cu celălalt catâr. Aşteaptă-mă timp de o 
zi şi o noapte. Dacă după aceea nu mă întorc, nu mai sta; 
întoarce-te de unde am plecat. 

— Dar, rabi, dacă se va întâmpla ca tu să nu te mai întorci, 
chivotul nu va mai fi găsit niciodată şi poporul îl va pierde 
pentru vecie... 

Profetul cobori fruntea. Locul era cufundat într-o tăcere 
desăvârşită, nu se vedea mişcând nicio fiinţă vie cât puteai să 
vezi cu ochii, peste pustiul acela pietros; doar un vultur se rotea 


pe cer în cercuri largi, după cum îl purtau palele de vânt. 

— Şi ce-ar fi dacă s-ar întâmpla aşa? Oricum, Domnul îl va 
scoate la iveală din adâncurile pământului atunci când va veni 
din nou clipa în care poporul să fie din nou călăuzit către 
împlinirea de pe urmă a destinului său. Dar, acum, misiunea 
mea este să-l aduc acolo unde a fost făurit. Să nu îndrăzneşti să 
vii după mine, Baruh. Din vremurile Exodului, numai unui om din 
fiecare generaţie i-a fost dezvăluit locul în care se află Muntele 
Sfânt şi doar câte un om la fiecare patru generaţii s-a mai putut 
întoarce de acolo. Inaintea mea a fost Ilie, dar numai eu, de 
atunci, din vremea Exodului, voi avea dreptul să ajung la cel mai 
tainic loc de pe pământ, pentru a ascunde acolo Arca. 

— Dacă Dumnezeu va voi, mă vei vedea întorcându-mă după 
o zi şi o noapte, dacă nu mă vei vedea întorcându-mă, va 
însemna că viaţa mea a fost preţul pe care Domnul Dumnezeul 
nostru l-a cerut pentru păstrarea secretului. Nu te mişca de aici, 
Baruh, cu niciun chip, şi nu căuta în niciun fel să vii după mine, 
pentru că ţie nu-ţi este dat să calci pe pământul de acolo. Acum, 
ajută-mă. 

Baruh îl ajută să încarce totul pe spinarea aceluia dintre catâri 
care părea mai puternic şi acoperi totul cu mantia lui. Spuse: 

— Dar cum o să faci, rabi, totul de unul singur? Eşti slab şi 
împovărat de ani... 

— Domnul îmi va da putere. Rămâi sănătos, bunul meu 
prieten. 

Porni la drum ocolind stâncile golaşe dintre cele două şiruri de 
munţi şi Baruh rămase nemişcat sub razele arzătoare ale 
soarelui, privind în urma profetului şi, în timp ce acesta se 
îndepărta, înţelese de ce el voise să plece doar cu un catâr, fără 
a se mai folosi de car. Mergea printre stânci astfel încât să nu 
lase după el nicio urmă. Fu cuprins de teamă, gândindu-se că 
simbolul însuşi al existenţei lui Israel se îndrepta către un loc 
necunoscut şi poate că dispărea pentru totdeauna în neant. Privi 
neliniştit către învățătorul său care se zărea din ce în ce mai mic 
pe măsură ce se îndepărta, până când îl pierdu cu totul din 
vedere. 

Profetul înainta prin pustietatea deşertului, călătorea prin 
împărăţia şerpilor veninoşi şi a scorpionilor şi simţea aţintit 
asupra lui ochiul de foc al lui Dumnezeu care-i pătrundea până 
în adâncul fiinţei. Ajunse într-un loc în care valea se lărgea, 


dominat din dreapta de un munte care părea un sfinx culcat pe 
labele din faţă şi din stânga de un alt munte semănând cu o 
piramidă. In clipa aceea, un vânt năvalnic îl împresură, aproape 
doborându-l, şi fu nevoit să strângă bine în pumn căpăstrul 
catârului pentru ca acesta să nu o ia la fugă, înspăimântat. 

Continuă să înainteze cu mare greutate, până ce efortul şi 
durerea din suflet îl făcură să cadă într-o fel de delir în care i se 
părea că simte cum îi tremură pământul de sub picioare, ca şi 
cum ar fi fost zguduit de un cutremur şi, după aceea, părea să 
fie mistuit de limbi de foc. Ştia că era necesar ca toate acestea 
să se petreacă, aşa cum, cu mult timp în urmă, i se întâmplase 
lui Ilie. 

Profetul văzu că ajunsese dintr-o dată, ca prin vis, la intrarea 
într-o peşteră, la poalele unui munte sterp şi ars de soare şi 
începu să urce către vârful lui. Ajungând pe la mijlocul urcuşului, 
văzu încrustat pe o stâncă un semn care înfăţişa o nuia având 
alături un şarpe; îşi roti privirile scrutând valea şi zări clar, pe 
fundul ei, un desen format din pietre aşezate în aşa fel încât să 
alcătuiască o figură rectangulară. Imaginea aceea îi întări 
convingerea că se afla în locul cel mai umil şi mai tainic al lui 
Israel, în locul pe care Dumnezeu şi-l alesese pentru prima dată 
ca să se aşeze printre oameni. 

Cobori din nou la intrarea în grotă, luă o bucată dintr-o secere 
veche şi începu să sape în interior, până când descoperi o 
lespede care acoperea o scară acoperită de un praf alb, foarte 
fin. Cu mare greutate reuşi să aducă jos mai întâi chivotul, pe 
care îl aşeză într-o nişă săpată în perete, apoi vasele sfinte. Era 
gata să se întoarcă urmând acelaşi drum, când alunecă şi, 
ajungând până în fundul galeriei subterane, lovi peretele şi auzi 
un bubuit, ca şi cum ar fi existat, de cealaltă parte a peretelui, o 
altă cavitate. Temându-se ca nu cumva altcineva să poată 
descoperi o altă cale de acces către ascunzătoarea sa, aprinse o 
torţă cu catran, o înfipse într-o crăpătură a pietrei, ca să aibă 
lumină suficientă, după care luă din nou bucata de metal şi lovi 
de mai multe ori în peretele pe care-l auzea răsunând din ce în 
ce mai puternic. Deodată, auzi ceva ca o trosnitură uşoară şi, 
îndată după aceea, un huruit puternic, peretele se nărui şi el fu 
luat ca de o avalanşă şi, pentru câteva clipe, orbit de praf şi pe 
jumătate îngropat sub sfărâmăturile de piatră, se gândi că 
acestea erau ultimele sale clipe de viaţă. 


Când deschise din nou ochii şi putu vedea prin norul de praf 
care se răspândise în încăperea subterană, chipul său se 
schimonosi de groază, pentru că văzuse ceea ce pentru nimic în 
lume n-ar mai fi dorit vreodată să vadă. Strigă cuprins de 
disperare şi strigătul său ieşi prin deschizătura peşterii ca 
răgetul unei fiare prinse în cursă, stârnind ecouri prelungite 
printre piscurile golaşe şi pustii ale Muntelui lui Dumnezeu. 


Baruh se trezi dintr-o dată, în toiul nopţii, sigur că auzise un 
strigăt: vocea învățătorului său întretăiată de plâns. Şi rămase 
timp îndelungat veghind în rugăciune. 

A doua zi, pentru că nu-l văzu pe profet întorcându-se, porni 
pe drumul întoarcerii prin deşert, către Be'er Sheva şi, mai 
departe, către Hebron. Se întoarse în lerusalim pe aceeaşi cale 
pe care ieşise. 

Oraşul era pustiu! 

Toţi locuitorii fuseseră luaţi cu forţa din casele lor şi duşi de 
babilonieni în alte locuri. Templul fusese distrus şi dat pradă 
flăcărilor, palatul regal fusese dărâmat, zidurile masive ale 
străvechii fortărețe distruse şi ele. 

El aşteptă, totuşi, numărând zilele în care profetul lipsise, ca 
pentru a calcula distanţa pe care o putuse parcurge, până când 
îl văzu apărând, zdrenţuit şi vlăguit de puteri, în casa 
vânzătorului de legume. 

Se apropie de el, încercând să-l apuce de poala veşmântului: 

— Rabi, îi spuse, ai văzut nenorocirea Sionului? Este pustiu 
acum oraşul care, cândva, gemea de lume, iar fruntaşii lui au 
fost risipiţi printre neamurile lumii. 

Profetul se întoarse către el şi Baruh încremeni: avea faţa arsă 
şi mâinile zarelite, iar în ochi avea o lumină sinistră, de parcă ar 
fi aruncat de viu în măruntaiele lui She'ol. In clipa aceea, el fu 
sigur că nu priveliştea distrugerii lerusalimului, ca urmare a 
voinţei Domnului, îl adusese într-o asemenea stare disperată: 
era ceva ce văzuse în altă parte. Ceva atât de înspăimântător 
încât avea darul de a întrece în grozăvie distrugerea unei întregi 
naţiuni, deportarea şi dezrădăcinarea poporului său, masacrarea 
fruntaşilor săi. 

— Ce ai văzut acolo, în deşert, rabi? Ce anume ţi-a răvăşit 
atât de puternic cugetul? 

Profetul îşi întoarse privirile, către tenebrele care veneau 


dinspre miazănoapte: 

— Nimicul... şopti el. Faptul de a ne trezi dintr-o dată singuri, 
fără început şi fără sfârşit, fără loc, fără scop sau cauză... 

Dădu să se îndepărteze, dar Baruh îl mai ţinea încă de poala 
veşmântului: 

— Rabi, te rog din suflet, spune-mi unde ai ascuns chivotul 
Domnului, pentru că eu cred că, într-o zi, El îşi va chema poporul 
să se întoarcă din exilul său din Babilonia. Eu te-am ascultat şi 
nu m-am uitat pe unde calci, dar spune-mi unde ai ascuns-o, te 
implor... 

Profetul îl privi cu ochii plini de umbre şi de lacrimi: 

— Totul este în zadar... dar, dacă Domnul va chema într-o zi 
pe cineva, el va trebui să meargă dincolo de piramidă şi de 
sfinx, va trebui să treacă prin vânt, cutremur şi foc până când 
Domnul îi va arăta unde este ascunsă... Dar nu vei fi tu acela, 
Baruh, şi poate că nimeni, niciodată... Eu am văzut ceea ce 
nimeni nu ar fi trebuit să vadă vreodată. 

Se desprinse din strânsoare şi plecă, dispărând repede din 
vedere în spatele unor ruine. Baruh îl privi cum se îndepărta şi 
observă că mersul său era oarecum şerpuitor, pentru că 
şchiopăta de un picior. Incercă totuşi să alerge după el, dar 
oricât se strădui, nu mai reuşi să-l zărească nicăieri. 

Şi nu avea să-l mai revadă niciodată. 


2 


Chicago, Statele Unite ale Americii, 
sfârşitul celui de-al doilea mileniu după Christos. 

William Blake se trezi greu, cu un gust acru în gură, rămas 
după o noapte agitată, după un somn ajutat de tranchilizante şi 
după o digestie incompletă, dar se duse, împleticindu-se, la 
baie. În oglindă, îşi văzu, luminată nemilos de lampa cu neon, 
faţa verzuie, ochii înfundaţi în orbite şi părul ciufulit. Scoase 
limba, încărcată de o pojghiţă alburie şi închise repede gura cu o 
strâmbătură plină de scârbă. 

Duşul fierbinte îi mai potoli crampele de la stomac şi din toţi 
muşchii şi îi topi rămăşiţele de energie într-o moleşeală adâncă, 
un fel de leşin care îl făcu să se lase pe vine, aproape fără 
cunoştinţă. Zăcu mult timp astfel, sub şuvoiul fierbinte apoi, cu 
un efort suprem, întinse mâna către maneta de amestecare a 
apei, întorcând-o rapid către albastru. Apa ţâşni, aproape 
îngheţată, şi el tresări ca şi cum ar fi fost biciuit, dar se strădui 
să reziste suficient de mult ca să-şi poată recăpăta luciditatea şi 
tonusul, pentru a putea sta din nou drept şi a-şi da seama de 
mizeria în care decăzuse. 

Se frecţionă mult timp cu halatul şi reveni în faţa oglinzii, se 
săpuni din belşug pe faţă, se bărbieri şi-şi masă atent obrajii cu 
o loţiune de calitate bună, unul dintre puţinele lucruri care-i mai 
rămăseseră din traiul bun de altădată. Apoi, ca un războinic care 
îşi îmbracă armura, alese haina şi pantalonii, cămaşa şi cravata, 
şosetele şi pantofii, încercându-le pe toate înainte de a se hotări 
la care să se oprească. 

Nu avea nimic în stomac atunci când tumă un pahar de 
bourbon în cafeaua neagră aburindă şi sorbi câteva înghiţituri. 
Amestecul acela întăritor avea să înlocuiască pastilele de Prozac 
de care abuzase chiar prea mult, facându-l în stare să facă faţă 
doar prin puterea voinţei ultimelor etape ale chinului său, 
programate pentru ziua aceea: şedinţa judecătorului de pace 
care urma să consfinţească divorţul său de Judy O'Neil şi 
întâlnirea de după-amiază cu Rectorul şi cu Dean de la Institutul 
Oriental care aşteptau demisia lui. 

Sună telefonul tocmai când se pregătea să iasă din încăpere 
şi Blake ridică receptorul: 

— Will, se auzi vocea de la capătul celălalt al firului. Era Bob 


Olsen, unul dintre puţinii prieteni care-i mai rămăseseră după ce 
soarta îi întorsese spatele. 

— Salut, Bob. Eşti drăguţ că m-ai sunat. 

— Sunt pe picior de plecare, dar nu voiam să plec fără să te 
salut. lau masa la prânz cu bătrânul meu la Evanston ca să-i fac 
urările de Crăciun, după care iau avionul spre Cairo. 

— Ferice de tine, spuse Blake cu jumătate de glas. 

— N-o lua aşa, prietene. Să lăsăm să treacă încă vreo câteva 
luni, ca să se mai liniştească apele, după care o să luăm din nou 
în mână afacerea aceea: consiliul facultăţii va trebui să 
examineze din nou cazul tău, va trebui neapărat să-ţi asculte 
motivele pe care le invoci. 

— Cum? Eu nu am motive de prezentat. Nu am martori, nu 
am nimic... 

— Ascultă, trebuie să te descurci. Trebuie să te baţi pentru că 
ai motive pentru asta: eu pot să mă mişc în deplină libertate 
prin Egipt. Voi culege informaţii, voi face tot felul de cercetări în 
orice clipă liberă de la serviciu şi, dacă reuşesc să găsesc pe 
cineva care să depună mărturie în favoarea ta am să-l aduc aici, 
chiar dacă va trebui să-i plătesc din buzunarul meu drumul. 

— Îți mulţumesc, Bob, îţi mulţumesc pentru ceea ce mi-ai 
spus, chiar dacă eu nu cred că vei putea reuşi mare lucru. 
Oricum, îţi mulţumesc. Îţi doresc să ai drum bun. 

— Atunci... pot pleca liniştit? 

— Da, sigur că da, spuse Blake, poţi fi liniştit... 

Puse receptorul în furcă, îşi luă ceaşca de cafea şi ieşi cu ea 
cu tot în stradă. 

Pe trotuarul acoperit cu zăpadă, îl întâmpină un Moş Crăciun 
cu un clopot mare în mână şi cu barba şi scufia tradiţionale; 
înfruntă cu stoicism rafalele vântului rece care probabil că 
mângâiase de la un capăt la celălalt suprafaţa îngheţată a 
lacului. Ajunse la maşina parcată la două blocuri depărtare, 
ţinându-şi în mână ceaşca aburindă, deschise portiera, se aşeză 
şi porni motorul, îndreptându-se către centru. Michigan Avenue 
era frumos împodobită pentru sărbătorile de Crăciun şi copacii 
desfrunziţi, îmbrăcaţi în mii de beculeţe dădeau impresia că 
înfloriseră ca prin minune în alt anotimp decât cel obişnuit. Işi 
aprinse o ţigară în timp ce se bucura de căldura care începea să 
vină dinspre habitaclu, de muzica de la radio, de aroma plăcută 
a tutunului, a whisky-ului şi a cafelei. 


Acele senzaţii modeste de plăcere îi mai dădură ceva curaj, îl 
făcu să se gândească totuşi la o soartă care, în cele din urmă, s- 
ar fi putut schimba; că, ajungând la fund, ar fi trebuit să înceapă 
să urce din nou. Şi faptul că avea acces dintr-o dată la toate 
acele lucruri care-i fuseseră interzise ani de zile datorită traiului 
în comun cu soţia sa, datorită cicălelii ei pe teme de sănătate, 
ca a bea alcool pe stomacul gol şi a fuma în maşină, aproape că- 
| făceau să-şi îndure mai uşor decăderea şi regretul adânc 
pentru pierderea unei soţii pe care o iubea din tot sufletul şi a 
unei slujbe fără de care nici măcar nu concepea cum ar putea 
trăi. 

Soţia sa, Judy, era foarte elegantă, perfect machiată şi 
coafată, cam la fel cum era şi atunci când o scotea în oraş să 
cineze la „Charlie Trotter”, restaurantul său preferat, sau la un 
concert la Mc Cormick Place. li veni să turbeze gândindu-se că, 
de acum în doar câteva săptămâni sau în câteva zile, ea îşi va 
pune în joc armele de seducţie, decolteurile, modul în care îşi 
încrucişează picioarele, glasul bine strunit, pentru a fi invitată de 
cineva în oraş la cină, pentru a plăcea altuia şi pentru a ajunge 
în pat cu careva. 

Şi se gândea fără să vrea ce ar fi făcut ea, în pat, cu acel alt 
bărbat şi, tot gândindu-se aşa, îşi imagina că el ar fi făcut mai 
mult şi mai bine. Toate acestea îi treceau prin minte în timp ce 
judecătorul îi invita să ia loc şi-i întreba dacă mai exista vreo 
posibilitate de a se rezolva neînțelegerile care-i duseseră la 
despărţire. 

Ar fi vrut să spună că da, că, din punctul lui de vedere, nu se 
schimbase nimic, că o iubea ca-n prima zi în care o văzuse, că 
viaţa fără ea ar fi searbădă, că-i lipsea ca aerul, că ar fi vrut să 
se arunce la picioarele ei şi s-o roage să-l ierte, că în seara din 
ajun găsise, uitat într-un sertar un furou de-al ei pe care-l 
apropiase de faţă ca să-i mai simtă parfumul, că nu-i mai păsa 
deloc de demnitatea sa, că s-ar fi târât la pământ pentru ca ea 
să se întoarcă la el. 

Spuse doar: 

— Despărțirea aceasta este gândită şi acceptată de fiecare 
dintre noi doi, onorată instanţă; amândoi ne-am pus de acord 
asupra cererii de a divorța. 

Judy consimţi şi ea şi, la scurt timp după aceea, semnau pe 
rând actele de despărţire şi contractul pentru plata pensiei 


alimentare, acesta fiind cu totul simbolic, dat fiind că de mult nu 
mai avea de lucru şi, peste doar câteva ore, demisia sa avea să 
devină oficială. 

Luară ascensorul împreună şi coborârea dură două minute 
care i se părură interminabile. Blake ar fi vrut să-i spună ceva 
frumos, ceva care să aibă o oarecare importanţă; o frază pe care 
ea să n-o poată uita niciodată şi, pe când cifrele indicând etajele 
se schimbau inevitabil pe indicatorul din cabină, îşi dădea 
seama că nu-i va veni în minte nici o frază importantă şi că, în 
orice caz, de-acum nu mai avea nici un sens. Dar, când ea ieşi 
din cabina ascensorului şi porni spre ieşire fără să-l salute 
măcar, merse după ea şi-i spuse: 

— De ce Judy? Oricărui om i se poate întâmpla o nenorocire, o 
serie de coincidente nefericite... acum, când totul s-a terminat, 
spune-mi măcar care a fost motivul. 

Judy îl privi câteva clipe fără să i se poată ghici în ochi nici 
urmă de vreun sentiment, nici măcar de indiferenţă: 

— Nu există nici un motiv, Bill. 

Nu-i plăcea deloc când ea îi spunea „Bill”. Ea continuă: 

— După vară, vine toamna şi, după aceea, iarna, fără să 
existe vreun motiv pentru asta. Succes pe mai departe. 

Se îndepărtă şi el rămase în faţa uşii din sticlă a clădirii, 
încremenit ca un om de zăpadă sub ninsoarea care cădea în 
valuri dese. Pe trotuar, şezând pe un cartonaş de lângă perete, 
era un tip înfofolit într-o manta militară, cu barbă lungă şi cu 
părul năclăit, care cerea de pomană: 

— Dă-mi un bănuţ, frate. Sunt un veteran din Vietnam. Dă-mi 
câţiva bănuţi ca să mănânc şi eu ceva cald în noaptea de 
Crăciun. 

— Şi eu sunt veteran din Vietnam, minţi el, dar nu sâcâi 
oamenii. Dar, când îl privi pentru o clipă în ochi, se gândi că 
până şi în privirea nenorocitului aceluia era cu siguranţă mai 
multă demnitate decât era în a sa. 

Găsi un sfert de dolar în buzunarul hainei: 

— Scuză-mă, nu voiam să te jignesc, spuse el aruncând 
moneda în pălăria pe care omul o avea în faţă. De fapt, este o zi 
urâtă de tot. 

— Crăciun fericit, spuse omul, dar William Blake nu-l mai auzi 
pentru că era deja departe şi pentru că şi el, în clipele acelea, 
rătăcea în aerul îngheţat ca un fulg de zăpadă printre atâţia alţi 


fulgi, fără greutate şi fără destin. 

Merse mult timp fără să-i vină în minte vreun loc în care ar fi 
vrut să-i facă plăcere să se afle, vreo persoană cu care să fi vrut 
să vorbească, în afară de prietenul şi colegul lui, Bob Olsen, 
care-l susţinuse şi încurajase în necazurile acelea prin care 
trecuse de curând şi care poate că ar fi reuşit, din milă pentru el, 
să inventeze o minciună care să-i mai ridice cât de cât moralul. 
Dar, în momentul acela, Olsen era pe punctul de a pleca în 
Egipt, mergea acolo unde era cald şi avea de lucru. Ferice de el. 

Se opri abia când simţi că nu-l mai ţin picioarele, când îşi 
dădu seama că nu mai avea mult şi se prăbuşea în zăpada 
aceea amestecată cu noroi care acoperea asfaltul şi că maşinile 
ar fi trecut peste el. În clipa aceea se gândi că judecătorul de 
pace părăsise sala goală a tribunalului şi clădirea acum pustie 
ca să ajungă acasă unde avea, probabil, o nevastă care gătea, 
copii aşezaţi în faţa televizorului, aproape sigur un câine şi un 
pom de Crăciun plin de globuleţe. 

Şi totuşi, în pofida tuturor acestor lucruri, zăpada şi 
judecătorul, soţia şi maşinile, globuleţele din pomul de Crăciun, 
divorţul şi whisky-ul din cafeaua neagră, Vietnamul şi pacea pe 
pământ între oameni voitori de bine, în ciuda tuturor acestor 
lucruri, instinctul îl condusese, aşa cum simţul orientării conduce 
un cal bătrân la grajd, până la Universitate. Biblioteca de la 
Institutul Oriental era la doi paşi distanţă, în dreapta. 

Cât era ceasul? Era două şi treizeci de minute, la amiază. Se 
încadra chiar în programul de funcţionare. Nu avea decât să 
urce scările acelea până la etajul al doilea, să bată la uşa 
biroului Rectorului, s-o salute pe mumia aceea bătrână şi pe 
Dean şi să stea acolo ca un idiot, ascultându-le prostiile şi apoi 
să-şi prezinte demisia pe care ei, având în vedere împrejurările 
de faţă, nu aveau o altă soluţie decât s-o accepte. După toate 
acestea, putea să-şi tragă un glonţ în boaşe, sau în gură, ce 
diferenţă putea exista? Nici o diferenţă. 


— Ce faci aici, la ora asta, William Blake? 

Se întâmplase deja. Nu mai avea de lucru, singura muncă de 
pe pământ care ar fi avut vreun sens pentru el şi probabil că nu 
va mai avea niciodată, şi cineva avea curajul să-l întrebe ce 
făcea aici William Blake, la ora aceasta. 

— De ce, cât este ceasul? 


— Este şase după-amiază. E al naibii de frig şi tu eşti albastru 
la faţă şi arăţi ca unul care nu mai are mult de trăit. 

— Lasă-mă în pace. N-are rost să mă mai întrebi, domnule 
Husseini. 

— Nici nu mă gândesc. Hai, sus. Stau la doi paşi de aici. 
Mergem să bem o ceaşcă de cafea fierbinte. 

Blake încercă să scape de el, dar omul nu se dădu bătut: 

— Poate preferi să chem o ambulanţă şi să te duc la Cook 
County, dat fiind că nu mai ai nici asigurare. Hai, vino, nu fi 
prost şi mulţumeşte cerului că numai un fiu al lui Allah putea să 
se învârtă pe aici la ora asta, în loc să stea cu familia în jurul 
pomului de Crăciun. 

Apartamentul lui Husseini era bine încălzit şi mirosea plăcut a 
tămâie, mirodenii şi covoare de bună calitate. 

— Scoate-ţi pantofii, îi spuse. 

Şi el se descălţă şi se lăsă să cadă pe una din pernele din 
living, în timp ce gazda sa îşi făcea de lucru la maşina de gătit. 

Husseini amestecă o mână de boabe de cafea cu cuişoare şi 
cu o ţandără de scorţişoară şi toată camera se umplu de o 
aromă pătrunzătoare, apoi începu să piseze cafeaua într-o 
piuliţă, într-un ritm regulat şi variabil, ca o muzică, însoţind acel 
bizar sunet de lemn lovit de lemn cu mişcări ale capului. 

— Ştii ce reprezintă ritmul acesta? Este o chemare. Când 
beduinul pisează cafeaua în piuliţa sa face acest zgomot care se 
aude de la mare depărtare şi oricine trece pe acolo, orice 
drumeţ care se nimereşte să se afle în pustietatea aceea imensă 
a deşertului, ştie că o ceaşcă de cafea şi un cuvânt de bun venit 
îl aşteaptă sub cortul acela. 

— Frumos, spuse William Blake care începea să-şi mai vină în 
fire, emoţionant. Fiul cel nobil al lui Allah trimite un semnal cu 
piuliţa lui de lemn prin deşertul urban şi salvează de la o moarte 
sigură un paria abandonat de cinica şi decadenta civilizaţie 
occidentală. 

— Nu vorbi prostii, spuse Husseini. Bea. O să vezi că o să te 
învioreze şi o să-ţi pună sângele în mişcare prin toate venele, îţi 
jur că erai gata să mori îngheţat când te-am găsit. Tu poate că 
nu ţi-ai dat seama, dar prin faţa ta au trecut cel puţin doi dintre 
colegii tăi şi nici n-au catadicsit să te salute. Te-au văzut stând 
acolo năucit şi pe jumătate mort de frig, aşezat pe o lespede de 
piatră rece ca gheaţa, ţeapăn ca un peşte uscat, şi nici măcar 


nu te-au întrebat dacă ai nevoie de ajutor. 

— Ei, poate că se grăbeau să ajungă undeva. Suntem în ajun 
de Crăciun. Mulţi oameni n-au apucat să-şi facă toate 
cumpărăturile... cadourile pentru copii, prăjitura cu brânză 
pentru desert. Ştii cum e... 

— Da, aşa este, spuse Husseini. Este Ajunul Crăciunului. 

Luă cafeaua pe care o pisase în piuliţă cu mirodeniile şi o 
vărsă în ibricul cu apă care fierbea pe foc şi aroma deveni şi mai 
puternică, dar îmbietoare şi pătrunzătoare. Blake îşi dădu seama 
că aroma aceea de mirodenii şi de cafea se impregnase în 
covoarele de pe jos laolaltă cu parfumul de tămâie indiană. 

Husseini îi întinse o ceaşcă din care ieşeau aburi, îi oferi şi o 
ţigară, după care se aşeză pe pardoseală, stând pe călcâie, în 
faţa lui, fumând în tăcere şi sorbind din ceaşca sa băutura aceea 
tare şi frumos mirositoare. 

— Aşa este şi sub cortul tău din deşert? îl întrebă Blake. 

— Oh, nu. Sub cortul meu sunt femei frumoase şi curmale 
uite-aşa de mari. Şi este vântul de la răsărit care aduce de pe 
podiş mireasma florilor şi este behăitul mieilor şi când ies din 
cort văd în faţa mea coloanele de la Apamea, palide în zori şi 
roşii la asfinţit. Când vântul se înteţeşte, ele cântă ca ţevile de la 
orgile bisericilor voastre. 

Blake dădu din cap aprobator, mai sorbi o înghiţitură de cafea 
şi mai trase din ţigară: 

— Şi atunci, spuse el, de ce nu ai rămas sub amărâtul ăla de 
cort din deşert? De ce ai venit aici dacă ţi-e scârbă de locurile 
astea? 

— N-am spus că-mi fac scârbă. Am spus că sunt altceva. Și 
am spus asta pentru că m-ai întrebat. Şi dacă vrei să ştii 
adevărul eu am trăit întotdeauna într-o tabără de refugiaţi din 
sudul Libanului, încă de la vârsta de cinci ani: un loc murdar şi 
urât mirositor, cu canalele neacoperite, unde noi, copiii, ne 
jucam printre şobolani şi tot felul de gunoaie. 

— Dar... coloanele de la Apamea palide în zori şi roşii la 
asfinţit care supă la adierea vântului ca nişte tuburi de orgă? 

— Le-am visat doar. Aşa le descria bunicul meu, Abdallah al 
Husseini, fie binecuvântat de Allah, dar eu... eu nu le-am văzut 
niciodată. 

Multă vreme domni tăcerea. 

— Nu am înţeles de ce te-au alungat, întrebă Husseini. După 


câte ştiu, erai unul dintre cei mai buni în meseria ta. 

— Poţi să spui asta fără grijă, îi răspunse Blake, întinzân- du-i 
ceaşca pentru ca gazda să-i mai toarne cafea. Husseini o umplu, 
apoi continuă: 

— Eu nu aveam nici un cuvânt de spus în senat pentru că nu 
sunt profesor plin, dar prietenul tău, Olsen, de ce n-a luat parte 
la vot? 

— Olsen a plecat în Egipt aşa că nu putea fi de faţă, totuşi şi-a 
trimis votul său împotrivă... singurul de altfel. Oricum, dacă vrei 
să ştii cum s-a întâmplat, ei bine, este o poveste destul de 
lungă. 

— Este ajunul Crăciunului şi amândoi avem, cred eu, timp 
berechet. 

William Blake îşi prinse tâmplele în palme luat de valul 
amintirilor şi de îngrijorarea pentru prezent: poate că i-ar fi făcut 
bine să vorbească, poate, cine ştie, i-ar fi venit vreo idee pentru 
a găsi o cale de scăpare, un mod de a-şi recăpăta credibilitatea. 

— S-a întâmplat cam cu un an în urmă, începu el, tocmai 
examinam nişte microfilme cu textele din Noua Domnie, 
consemnate de James Henry Breasted cu puţin înainte de a 
izbucni Marele Război. Erau lucruri din perioada lui Ramses al Il- 
lea sau a lui Merenptah şi se vorbea acolo despre eventuale 
legături ale acelui text cu întâmplările din timpul Exodului. 
Alături de textele respective, pe marginea foii de hârtie, se afla 
o adnotare mâzgălită cu o scriere grăbită. Ai avut, cu siguranţă, 
ocazia de a examina scrisul lui Breasted... 

Husseini dădu din cap aprobator: 

— Sigur că da. Spune mai departe. 

— Ştii că, de obicei, este un scris foarte ordonat. Bun, 
însemnarea aceea, după cum am spus deja, părea mâzgălit în 
grabă şi făcea referire la un alt text în care conexiunile cu 
întâmplarea biblică a Exodului păreau să aibă o continuare 
ulterioară. Atenţie, însemnarea nu era clară, dar ideea mă 
intriga: ar fi putut deveni lovitura vieţii mele. Am căutat textul 
acela blestemat în toată biblioteca de la Oriental, prin toate 
subsolurile şi în toate registrele, fără nici un rezultat... 

Husseini îi mai întinse o ţigară şi i-o aprinse, luându-şi şi el 
una: 

— Ai venit şi la mine, îmi aduc bine aminte asta... 

—Aşa este. Aşadar, nimic. Absolut nimic. Şi totuşi, însemnarea 


aceea trebuia să aibă un sens. Devenise pentru mine un fel de 
obsesie. În cele din urmă, mi-a venit o idee: era posibil ca 
Breasted să nu fi lăsat chiar totul la Institut. Ar fi putut exista şi 
nişte colecţii private de documente, chiar dacă nu se specifica 
nimic despre acest lucru. 

— Am făcut cercetări asupra moştenitorilor; din fericire 
registrul de stare civilă al marilor oraşe se afla la data aceea 
deja pe Web şi asta a făcut ca sarcina mea să devină mai 
uşoară. În final, l-am descoperit pe ultimul descendent al lui 
Breasted: un avocat cam de cincizeci de ani care locuia, cred că 
încă mai trăieşte, într-o vilă frumoasă din Longwood, pe lângă 
Beverly. M-am dus acolo, prezentându-i titlurile mele academice 
şi-i vorbii despre o cărţulie în cares-ar fi putut afla transcrierea 
unor texte hieroglifice de mare interes, fără, însă, a-i spune 
chiar totul despre subiectul acestor texte. 

— Şi el ce-a zis? 

— A fost amabil. Mi-a spus că nu eram primul care căutam 
cărticica aceea şi că puteam fi împăcat cu gândul că nu exista 
nimic, deoarece nu văzuse nicăieri vreo urmă de aşa ceva şi că 
hârtiile strămoşului său, sau ceea ce mai rămăsese din ele, 
fuseseră deja cercetate de cel puţin cinci-şase ori în decursul 
anilor, de fiecare dată când unul ca mine dădea de acea 
însemnare. Oricum, mi-a spus că mă puteam instala totuşi în 
biblioteca lui dacă voiam să reiau de la început căutările acelea 
cu un rezultat previzibil. În concluzie, deşi într-un mod foarte 
politicos, m-a făcut să mă simt oarecum tras pe sfoară. Doar 
pentru a evita să mă fac cu totul de râs, am acceptat invitaţia 
lui şi m-am apucat să examinez, fără prea mare convingere, 
cărţile din acea bibliotecă privată. M-am întors şi în a doua zi, şi 
în a treia, pentru că sunt încăpățânat şi greutăţile de felul 
acesta sunt pentru mine o adevărată provocare, şi, la sfârşit, am 
găsit o urmă care ar fi putut să mă ducă la descoperirea unui fir 
conducător... 

— Vrei să îmbucăm ceva? îl întrerupse Husseini. Ar cam fi ora 
de cină, la urma urmelor. Nu am mare lucru, dar o să facem cum 
se obişnuieşte în deşert. 

— N-am nimic împotrivă, spuse Blake. 

Husseini puse în cuptorul aragazului două pide, scoase din 
frigider nişte sos picant şi îl puse la încălzit pe unul din ochiuri, 
apoi nişte humus, ouă răscoapte, brânză, iahnie de fasole. 


— N-ai şi nişte bere? întrebă Blake. Sau eşti credincios 
habotnic? 

— Nu prea, îi răspunse Husseini, mama era libaneză. 

Blake continuă să povestească între o înghiţitură şi alta: 

— Breasted avea o iubită. Una, Suzanne de Bligny, văduva 
unui diplomat francez de la consulat, care se stabilise la 
Minneapolis, şi ei purtaseră, probabil, o corespondenţă destul de 
susţinută. Reuşii chiar să descopăr că doamna de Bligny, 
urmându-l în carieră pe răposatul ei soţ, locuise şi în Egipt, la 
Luxor. 

— Îmi închipui, spuse Husseini. Erau vremurile acelea 
frumoase cu „Hotel du Nil”, Auguste Mariette şi Emile Brughs: 
egiptologia eroică... 

— Deci, între cei doi existau, foarte probabil, şi unele afinități 
în privinţa priceperii de alegere... Madame de Bligny avea o 
fiică, Mary Therese, care s-a căsătorit cu unul, James O'Donnel, 
ofiţer de aviaţie care a căzut în luptele de deasupra Angliei. 

— O adevărată dinastie de văduve... comentă Husseini 
punând pe masă sosul fierbinte. 

Blake îşi puse sos pe una dintre pide, adăugând deasupra şi 
fasole. 

— Aşa s-ar părea... în orice caz, Mary Therese O'Donnel încă 
mai trăia, avea optzeci şi şase de ani şi păstra corespondenţa 
dintre James Henry Breasted şi mama sa. Am rugat-o să-mi dea 
voie s-o citesc şi, în sfârşit, am dat de urma acelei cărţulii pe 
care o căutam de luni întregi. 

— Imi închipui că în perioada aceea ai lăsat la o parte orice 
altceva: şedinţele de la Departament, întrunirile de la Corpul 
academic, consultaţiile pentru studenţi şi chiar şi pe soţia ta. 

— Aşa este, admise Blake. Eram atât de captivat de 
cercetările mele încât nu-mi mai dădeam seama de scurgerea 
timpului şi de ceea ce neglijam. Şi, totodată, nu-mi dădeam 
seama nici de faptul că o tranşee lăsată fără apărare este 
ocupată imediat de inamic... Chipul lui William Blake se 
posomori dintr-o dată, ca şi cum toate gândurile neliniştitoare 
care, pentru puţină vreme, păreau să-i fi dat pace, ar fi revenit 
în minte, din nou şi toate în acelaşi timp. 

— Ce ai aflat din fişierul care conţinea acele scrisori? întrebă 
Husseini. 

Blake şovăi, ca şi cum ar fi ezitat să dezvăluie un secret pe 


care-l ţinuse până atunci doar pentru el. Husseini îşi plecă 
privirile şi se servi din nou de pe farfuria din mijloc. 

— Să nu te simţi obligat să-mi răspunzi, adăugă el. Am putea 
vorbi despre altceva. Despre femei, de exemplu, sau despre 
politică. Cu toate câte se întâmplă prin părţile de unde sunt eu, 
am avea subiecte destule de discutat. 

Blake mai rămase tăcut câteva clipe. Şi tăcere se făcuse şi pe 
stradă. Nu mai umbla nimeni la ora aceea şi zăpada care 
începuse să cadă iarăşi din abundență făcea ca şi bătăile 
ceasului din turnul Universităţii să se audă mai înfundat. Blake 
se ridică în picioare şi se duse la fereastră: se gândi la nisipurile 
încinse de soare din Valea Regilor şi, pentru o clipă, totul i se 
păru a fi doar un vis. Continuă să vorbească: 

— Fişierul se referea la însemnarea pe care o citisem în 
hârtiile de la Institutul Oriental şi era prima parte a transcrierii 
unui text scris în hieroglife care începea cu această frază: 


„Am mers după Khabiru de la Pi-Ramses peste Marea trestiilor 
şi, după aceea, în deşert...” 

Husseini se arătă de acord cu el: 

— Impresionant, n-am ce spune.. Coincidenţele cu începutul 
cărţii Exodului sunt evidente. Totuşi, ştii bine că etnicul Khabiru 
a fost interpretat într-un mod foarte diferit de literatura 
ştiinţifică. Nu este sigur că ar însemna „evrei”; nu este deloc 
sigur. Tare aş vrea să aflu că tu nu ai dat peste cap tot Institutul 
doar din această cauză... Asta ar fi însemnat să-ţi pui fundul în 
pericol. 

— Stilul ideogramelor era perfect asemănător cu acela de pe 
stela denumită „a lui Israel”, îi replică Blake, iritat. 

Husseini păru marcat de această lovitură: 

— Impresionant, nu există nici o îndoială... Scuză-mă, nu 
voiam să-ţi pun la îndoială competenţa. Doar că anumite lucruri 
par a fi greu de crezut... Mai fac nişte cafea. Mai vrei? 

— Da, dacă nu începi din nou cu muzica aceea la piuliţă. 

— Americană, la filtru, spuse Husseini luând o cană de pe 
reşoul electric, altfel nu mai dormim în veci. 

— Transcrierea aceea, confirmată de reputaţia lui Breasted, 
conţinea cea mai explicită mărturie prezentă într-un text din 
afara Bibliei asupra credibilităţii istorice a cărţii Exodului. ŞI 
eram hotărât atunci să merg până la capăt. Breasted făcuse 


însemnări foarte conştiincioase despre proveniența originalului: 
un papirus pe care-l văzuse în casa unui oarecare Mustafa 
Mahmoud, la El Qurna, şi pe care voia să-l achiziţioneze pentru 
Institutul Oriental... Reuşise să citească doar primul rând şi să 
copieze ideogramele din care era format, înainte ca papirusul 
să-i fie luat înapoi. 

— El Qurna era raiul hoţilor din morminte, dar şi al 
falsificatorilor, dragă prietene. Sunt din ce în ce mai convins că 
ai căzut într-o capcană... 

— Miza pusă în joc era prea mare ca să mă las păgubaş şi, în 
orice caz, Breasted nu era un ageamiu: dacă el a considerat că 
documentul acela era autentic, din punctul meu de vedere era 
foarte posibil ca aşa să fi fost. Cântărind toate argumentele pro 
şi contra, am preferat să risc şi am convins Consiliul facultăţii să 
aloce o sumă importantă pentru o cercetare în această direcţie, 
cercetare pe care urma s-o conduc eu personal. Printre altele, 
votul lui Olsen a fost hotărâtor în luarea acestei decizii. 

— Şi ai dat greş. Şi erau cu toţii acolo, ca nişte corbi gata să-ţi 
sfâşie hoitul. Aşa-i? 

— Un moment, ilustre coleg. Nu sunt chiar aşa fraier. 
Documentul exista. Şi probabil că încă mai există. 

Husseini trase adânc în piept fumul ţigării, apoi clătină din 
cap: 

— Au trecut aproape nouăzeci de ani... 

— Îți spun eu că documentul exista... ba chiar că există. 

— Dacă n-o poţi dovedi, este ca şi cum nici n-ar exista şi tu 
ştii asta mai bine decât mine. In orice caz, mi-ar plăcea să ştiu 
cum de poţi fi atât de sigur. N-o să-mi spui că i-ai găsit la El 
Qurna pe urmaşii lui Mustafa Mahmoud... 

— l-am găsit, într-adevăr, dar am găsit şi altceva, mai grozav. 

— Adică? 

— Documente fotografice. Puţine, greu de descifrat, dar, în 
orice caz, extrem de semnificative. 

Tăcură o vreme amândoi, specialistul arab urmărind cu 
privirea fumul care ieşea din jarul ţigării sale, iar musafirul său 
învârtind între degete ceaşca de cafea acum golită. Sunetul unei 
sirene de poliţie se auzi din depărtare, multiplicată de ecou 
printre pereţii de sticlă ai zgârie-norilor, propagându-se prin 
perdeaua ninsorii până la camera aceea îndepărtată, ca un 
ciudat, neliniştitor vaiet. 


— Spune mai departe, spuse Husseini. 

— Imi dădeam seama că intrasem într-un joc cu o miză foarte 
mare, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când se caută un 
document despre care se crede că s-ar afla la baza unei tradiţii 
păstrate până la noi printr-o stratificare milenară: cel mai mic 
risc este acela al unui scurtcircuit, iar cel mai mare este o 
catastrofă. Am acţionat cu cea mai mare prudenţă şi niciodată 
nu m-am aflat eu în prim-plan: aveam un elev de-al meu, Selim 
Kaddoumi, Husseini făcu semn din cap că-l cunoştea şi el, un 
băiat bun care beneficia de o bursă de studii din partea 
guvernului egiptean, vorbind perfect engleza, şi el a stabilit 
pentru mine toate contactele, a vorbit cu bătrânii felahi din El 
Qurna, a împărţit bani cu măsură şi notând totul, păstrându-şi, 
desigur, pentru el, un procent rezonabil, până când a intrat în 
posesia unei informaţii importante. Telefonul fără fir al 
traficanţilor clandestini anunţa pentru viitorul apropiat lansarea 
pe piaţă a unui anumit număr de piese care faceau parte dintr- 
un lot vechi, din epoca de aur. În clipa aceea, am intrat eu 
însumi în joc. Mi-am făcut rost de un costum italienesc de la o 
firmă cunoscută, am închiriat o maşină impunătoare şi am 
stabilit o întâlnire, prezentându-mă ca un posibil tăinuitor. 

— De ce? întrebă Husseini. 

— După cum ţi-am spus, băiatul acela care lucra pentru mine 
văzuse fotografiile polaroid cu unul dintre obiectele care urmau 
să se pună în vânzare şi mi l-a reprodus din memorie într-un 
desen destul de bine executat. Mi se părea că recunosc în desen 
una dintre piesele descrise de Breasted în cărticica pe care o 
consultasem la Minneapolis: o brățară din bronz aurit cu 
ornamente din chihlimbar, hematit şi cornalină roşie. Mai mult, 
auzisem că vor fi scoase la vânzare şi papirusuri. Era normal să 
presupun că şi papirusul pe care îl căutam ar fi putut face parte 
din lotul acela de obiecte, dat fiind că nu se mai auzise 
vorbindu-se nimic despre el din vremea lui Breasted. Dacă nu 
greşeam, aveam să dau o lovitură norocoasă la care nici nu 
îndrăzneam să sper. În orice caz, merita să încerc. 

Husseini clătină din cap: 

— Nu înţeleg, Blake; o piesă de acest fel iese la suprafaţă 
după aproape nouăzeci de ani, tocmai când o cauţi tu şi un 
asemenea lucru nu te pune pe gânduri? 

—Nu este chiar aşa. Nu aveam nici o certitudine că papirusul 


pe care-l căutam făcea parte din lotul acela de obiecte. ŞI nici 
măcar nu era foarte sigur că obiectul pe care-l văzusem desenat 
după o fotografie era cel descris de Breasted... 

Husseini îl privi uluit şi îngăimă: 

— Bine, dar atunci... 

— Povestea se complică, fiu al lui Allah, îl întrerupse Blake, ca 
în cel mai bun scenariu poliţist. Şi, pentru a-ţi povesti ce s-a mai 
întâmplat în continuare, mi-ar trebui o picătură de ceva tare, dar 
mi-e teamă că-ţi cer prea mult. 

— Aşa este. Dar pot să-ţi mai ofer o ţigară. Puţină nicotină o 
să te ţină treaz. 

William Blake trase în piept fumul micii ţigări turceşti şi- şi 
continuă povestirea: 

— Făcusem cunoştinţă cu un funcţionar de la ambasada 
noastră din Cairo pe care mi-l prezentase Olsen ca să mă ajute 
în caz că aş fi avut nevoie de înlesnirea unor contacte cu 
autorităţile egiptene, cu departamentul Antichităţi şi alte chestii 
de genul ăsta. Într-o seară, mi-a dat un telefon la casa de 
oaspeţi de la Institutul Oriental ca să-mi fixeze o întâlnire în 
barul de la hotelul Marriot. Era locul său preferat pentru că acolo 
se serveau hamburgeri, carne friptă şi cartofi prăjiţi. Şi sunt 
chelneri cu pălării de cowboy, imaginează-ţi. Mi-a spus să stau 
deoparte, pentru că erau anumite persoane, nu mai pricepute, 
ci puternice şi periculoase, care erau interesate de lotul acela şi 
nu l-ar fi lăsat să le scape din mâini. Mă rog, avertismentul 
acesta era un fel de favoare pe care mi-o făcea. Cum s-ar zice 
„Fii atent că lucrurile alea put urât”. Insă acela a fost pentru 
mine un indiciu ulterior şi pozitiv. Dacă se aflau la mijloc alte 
puternice şi obscure instituţii care se interesau de acele piese, 
aceasta însemna că era vorba despre obiecte de o importanţă 
ieşită din comun cum ar fi fost, de exemplu, papirusul Breasted. 

— Aşa este, aprobă Husseini, dar cum te gândeai că ai putea 
să le sufli de sub nas papirusul acela? 

— Cu o mare doză de îngâmfare, dar şi cu nişte pregătiri 
discrete. Dacă jocul ar fi fost cinstit, eu aş fi câştigat. 

— Chiar aşa... îmi închipui că da. In schimb, te-au dat pe 
mâna poliţiei egiptene cu obiecte compromiţătoare în mână, sau 
în casă, sau în maşină. 

— Ei... mai mult sau mai puţin. Vânzătorul era de meserie: 
cunoştea fiecare obiect în parte şi era în stare să le descrie cu 


termeni tehnici potriviţi, dar era interesat să plaseze în primul 
rând bijuteriile: brăţara, un pieptar de bronz şi un inel, toate din 
dinastia a XIX-a. Adusese cu sine, însă, şi obiecte mai puţin 
importante, chiar dacă erau înrudite cu lotul principal: două 
brățări, un pandantiv, în afară de scarabei, ankh, ushabti. Când 
am adus vorba despre papirusuri, începu să-mi pună tot felul de 
întrebări: după mine, ştia că mai era şi altcineva care se 
învârtea în jurul acelor piese. Atunci când i-am dat suficiente 
elemente pentru a-l convinge că nu făceam parte din nici o 
asociaţie suspectă, omul deveni mai maleabil şi-mi arătă 
fotografia. Iţi jur că era gata să-mi ies din minţi. Acela era, nu 
puteau exista dubii: cunoşteam pe dinafară ordinea şi stilul 
ideogramelor de pe primul rând şi citisem de mai multe ori 
descrierea papirusului în corespondenţa lui Breasted. In privinţa 
asta nu aveam nici o îndoială. Am făcut tot posibilul ca să-mi 
ascund tulburarea şi l-am întrebat dacă n-ar putea să-mi lase, 
până una alta, măcar fotografia. Ar fi fost şi asta o realizare. Cel 
puţin aş fi putut citi textul. 

— Şi el? 

— A stat puţin pe gânduri, după care a pus-o la loc în 
buzunarul interior al hainei. Mi-a spus ceva de genul: „Mai bine, 
nu. Dacă ar fi găsită în casa dumneavoastră sau asupra 
dumneavoastră vi s-ar pune multe întrebări”. Mi-a spus că 
trebuia să discute despre oferta mea cu persoana pentru care 
lucra şi că mă va suna el. A fost ultima oară când l-am văzut. 
Imediat după aceea, a avut loc o descindere a poliţiei. Omul se 
făcu nevăzut în învălmăşeală şi eu am rămas înţepenit cu toate 
lucrurile acelea pe masa din faţa mea. Urmarea este deja 
cunoscută... 

Husseini părea să reflecteze în tăcere, privindu-l pieziş pe 
prietenul său. 

— Era întuneric atunci când a dat buzna poliţia? întrebă el 
dintr-o dată. 

— Mă rog, localul în care mă aflam era un fel de depozit mare 
într-un demisol din Khan el Khalil, plin cu tot felul de mărfuri şi 
iluminat pe sponci de două sau trei becuri. Un obişnuit al unor 
astfel de locuri ar fi putut destul de uşor să dispară, dar eu nu aş 
fi ştiut încotro s-o iau şi, de altfel, nici nu aveam câtuşi de puţin 
de gând s-o şterg. 

— După părerea ta, cine informase poliţia egipteană? 


— Misterioşii mei concurenţi? 

—Cel mai probabil. Mai ales dacă ei credeau că vor găsi acel 
papirus. Este foarte probabil ca acela care îi comanda pe poliţişti 
să fi fost în legătură cu ei şi acţiona după instrucţiunile lor. 

— După arestare, a urmat înregistrarea mea ca persona non 
grata Şi, după aceea, expulzarea. 

— Şi încă ai avut noroc cu carul. Ai idee ce condiţii de viaţă 
sunt într-o temniţă egipteană? 

— Mi-am făcut o idee în privinţa asta, după cele patru sau 
cinci zile petrecute în arestul poliţiei. Şi totuşi, dacă aş putea, m- 
aş întoarce şcolo, chiar şi în clipa asta. 

Husseini îl privi cu o admiraţie amestecată cu compătimire: 

— Nu ţi-a fost de-ajuns, nu-i aşa? Trebuie să fii de acord cu 
mine că ar fi mai bine să uiţi de toate astea, pentru că, pentru 
tine, nu va mai exista o a doua ocazie. Acela este un mediu 
periculos: tăinuitori, tâlhari, traficanţi de droguri, oameni care 
nu iartă; de data asta o să te ciufulească rău. 

— N-aş putea spune că, în clipa de faţă, lucrul acesta nu mă 
sperie destul de tare. A 

— Da, dar o să-ţi treacă, fii sigur de asta. Intr-o zi ai să te 
trezeşti că ai din nou chef s-o iei de la capăt... 

Blake dădu din cap: 

— Ce să iau de la capăt? 

— Orice. Atât timp cât trăim, să ne trăim viaţa... Şi papirusul? 

— N-am mai aflat nimic despre el. Când m-am întors am fost 
luat de valul evenimentelor. Pierderea catedrei, pierderea 
soţiei... 

— Şi, acum, ce-o să faci? 

— Acum, în sensul de „în clipa asta”? 

— Întocmai. 

— Mă duc pe jos până la maşina mea şi mă întorc acasă. Am 
un locşor în Bolton Lane, pe lângă Blue Island. Nu am de gând 
să mă sinucid, dacă la asta te gândeşti... 

— Nu ştiu... spuse Husseini. Nu cred că pot să fac mare lucru 
pentru tine în facultate. Sunt un simplu suplinitor şi nu am încă 
un post de titular, dar, dacă vrei, îi poţi spune lui Olsen, când se 
întoarce, că sunt dispus să te ajut în vreun fel... 

— Îşi mulţumesc, Husseini. M-ai ajutat deja. Şi eu care nu te- 
am luat în seamă prea mult niciodată... 

— E normal. Nu poţi fi apropiat cu toţi colegii. 


— Ei, s-a făcut târziu. Am plecat. 

— Fii serios, nu mă deranjezi deloc. Dacă vrei, poţi dormi aici 
pe divan. Nu-i cine ştie ce, dar... 

—Nu, mulţumesc. Am abuzat chiar prea mult de ospitalitatea 
ta. E mai bine să plec. Îţi mulţumesc încă o dată. Apropo, dacă 
ai vrea să-mi faci şi tu o vizită, mi-ar face mare plăcere. Nu este 
o casă aşa de frumoasă ca a ta, dar un păhărel se găseşte 
întotdeauna şi... Bun, îţi scriu adresa... dacă vrei, bineînţeles. 

— Fii sigur de asta, îi răspunse Husseini. 

Blake se apropie de o masă ca să poată scrie adresa şi văzu 
fotografia unui copil cam de cinci ani având deasupra scris în 
arabă: 


La Said. Tata. 


Ar fi vrut să întrebe cine era copilul acela, dar scrise în grabă 
adresa, îşi puse paltonul şi se îndreptă către uşă. Afară tot mai 
ningea. 

— Ascultă, pot să te mai întreb ceva? îl mai reţinu o clipă 
Husseini. 

— Cum să nu. 

— De unde vine numele acesta, William Blake? Este cam cum 
te-ar chema Harun al Rashid, sau Dante Alighieri sau Thomas 
Jefferson. 

— O simplă întâmplare. Nu mi-a plăcut niciodată să mi se 
spună Bill, pentru că Bill Blake sună ca naiba, este o 
bolboroseală, de-a dreptul o cacofonie. 

— Înţeleg. Bine, atunci, la revedere. O să trec neapărat pe la 
tine şi tu vino când vrei, dacă ai chef să mai schimbăm o vorbă. 

Blake îl salută cu un gest al mâinii şi se avântă în zăpada 
destul de înaltă. Husseini mai rămase în prag urmărindu-l cu 
privirea pe când trecea de la un cerc de lumină la altul, pe sub 
felinarele care iluminau strada. Într-un târziu, musafirul său 
dispăru în întuneric. 

Închise uşa şi se aşeză din nou în camera de zi. Îşi aprinse o 
altă ţigară şi rămase mult timp cufundat în penumbră, 
gândindu-se la William Blake şi la papirusul care vorbea despre 
Exod. 

La unsprezece deschise televizorul ca să vadă ştirile de la 
CNN. Mai mult decât ştirile despre criza din Orientul Mijlociu, îi 


plăcea să vadă locurile: străzile urâte din Gaza, praful, canalele 
cu tot felul de zoaie. Îi reveneau în minte amintiri din copilărie: 
prietenii cu care se juca pe străzi, mireasma de çay şi de şofran 
din bazar, gustul de smochine crude încă, mirosul prafului şi al 
tinereţii. Dar, în acelaşi timp, încerca o plăcere de nedescris să 
se afle într-un apartament american confortabil, cu un salariu în 
dolari şi o secretară, blândă şi fără inhibiţii, de la Oficiul pentru 
studenţii de la Universitate care venea să-l viziteze de două sau 
de trei ori pe săptămână şi în pat avea iniţiative care mai de 
care mai îndrăzneţe. 

Sună telefonul tocmai când se pregătea de culcare şi crezu că 
William Blake poate se răzgândise şi venea să doarmă în 
apartamentul său decât să facă un drum destul de lung înotând 
prin zăpadă şi luând în piept vântul îngheţat. 

Ridică receptorul şi dădu să spună: 

— Salut, Blake, te-ai răzgândit? 

Dar vocea de la celălalt capăt al firului îl făcu să îngheţe: 

— Salam alekhum, Abu Ghaj, nu ne-am mai auzit de mult 
timp... 

Husseini recunoscu vocea aceea, singura de pe lume care îi 
ştia acest nume, şi rămase o clipă fără grai. Apoi, îşi luă inima în 
dinţi şi spuse: 

— Credeam că perioada aceea din viaţa mea s-a încheiat de 
multă vreme. Aici îmi văd de îndatoririle mele, de treabă... 

— Există unele îndatoriri faţă de care trebuie să rămânem 
credincioşi toată viaţa, Abu Ghaj, şi există un trecut de care 
nimeni dintre noi nu poate fugi. Oare nu ştii ce se întâmplă în 
ţara noastră? 

— Ba ştiu, spuse Husseini. Dar eu am plătit deja totul, după 
puterile mele. Mi-am jucat rolul. 

Vocea din receptor nu mai spuse nimic timp de câteva clipe şi 
Husseini auzea de acolo doar un zgomot de cale ferată. Poate că 
bărbatul telefona de la o cabină aflată pe lângă trenul aerian 
sau era în holul gării La Salle. 

— Trebuie să ne întâlnim cât mai curând. Dacă se poate, chiar 
acum. 

— Acum... nu pot. Am pe cineva la mine, minţi Husseini. 

— Pe secretară, nu? Expediaz-o. 

Ştia şi asta. Bolborosi: 

— Dar nu pot. Eu... 


— Atunci vino tu spre mine. Peste o jumătate de oră, în 
parcarea de la Shedd Aquarium. Am un Buick Le Sabre gri, cu 
număr din Wisconsin. Te sfătuiesc să vii. 

Se auzi zgomotul receptorului pus în furcă. 

Husseini simţi că-i cade cerul în cap. Cum de era posibil? 
Plecase din Organizaţie după mulţi ani de lupte grele, de 
ambuscade şi de ciocniri armate violente: plecase gândindu-se 
că îşi plătise în întregime tributul datorat cauzei. De unde şi 
până unde apelul acela? Ar fi vrut să nu se ducă. Pe de altă 
parte ştia foarte bine, din propria experienţă, că erau oameni cu 
care nu era de joacă şi, mai ales Abu Ahmid, omul cu care 
vorbise la telefon şi căruia nu-i ştia decât numele de luptător. 

Oftă, apoi închise televizorul, trase pe el o canadiană de piele 
îmblănită, îşi puse mănuşile şi stinse luminile închizând în urma 
lui. Maşina sa era parcată aproape, la marginea trotuarului. 
Trebuie să răzuiască de pe parbriz crusta de gheaţă care se 
depusese, după care răsuci cheia de contact şi maşina porni. 

Ningea acum cu fulgi mai mărunți dar tot abundent, iar vântul 
bătea puternic dinspre răsărit. Lăsă în dreapta clădirile 
neogotice ale Universităţii din Chicago şi o luă pe strada 57 
până la intersecţia cu Lake Shore Drive, aproape pustie la ora 
aceea. 

Văzu, parcă venind înspre el, spectaculosul decor al centrului: 
se mişcau înspre el tăcuta cohortă a uriaşilor de cristal şi de 
oţel, scânteind de lumini pe fondul cerului plumburiu. Vârful de 
la Sears Tower se pierdea în pătura joasă de nori şi luminile din 
vârful său pâlpâiau printre nori ca nişte fulgere în timpul unei 
furtuni. Uriaşul John Hancock îşi înfigea în nori antenele colosale 
ca un titan mitologic condamnat pe veci să sprijine cerul. 
Celelalte turnuri, unele cu incrustaţii aurite pe nervurile de 
piatră neagră, altele, strălucind de metale inoxidabile şi de 
plastic fosforescent, se deschideau ca un evantai şi treceau pe 
cele două laturi ale drumului ca nişte decoruri înspăimântătoare 
în atmosfera magică şi parcă mirată a ninsorii. 

Trecu încet pe lângă Museum of Science and Industry, 
fantomatic cu coloanele lui dorice, scăldat într-o lumină verzuie 
care-l făcea să pară de bronz vechi şi, îndată după aceea, o luă 
pe partea dreaptă a lungii peninsule care ducea într-un capăt la 
Shedd Aquarium şi în celălalt la cilindrul de piatră al 
Planetariului. Făcu încet tot acest drum, lăsând cu roţile urme 


adânci în stratul alb de zăpadă sau mergând pe urmele lăsate 
de altă maşină, aproape astupate deja de zăpada care continua 
să cadă fără încetare în fâşia de lumină a farurilor, în mişcarea 
continuă şi ritmică a ştergătoarelor de parbriz. 

Văzu o maşină parcată cu luminile de poziţie aprinse şi se 
opri, apoi înaintă pe jos, cu zăpada până la glezne. Aceea era: 
se apropie, deschise portiera şi se aşeză pe scaunul din faţă. 

— Bună seara, Abu Ghaj. Salam alekhum. 

— Alekhum salam, Abu Ahmid. 

— Îmi pare rău că ţi-am stricat seara... 

— Nu mi-ai stricat seara, Abu Ahmid. Mi-ai stricat viaţa, spuse 
Husseini cu capul plecat. 

—Trebuia să te aştepţi la aşa ceva. Ne întâlnim întotdeauna cu 
dezertorii, mai devreme sau mai târziu, oriunde s-ar afla... 

— Nu sunt dezertor. Când am intrat în organizaţie, am spus că 
voi pleca atunci când n-am să mai rezist. Şi tu ai fost de acord 
cu această condiţie. Nu-ţi aduci aminte? 

— Îmi aduc aminte foarte bine, Abu Ghadj. Altfel nu te-ai afla 
aici, acum, viu şi sănătos ca să vorbeşti cu mine... Mai rămâne 
doar faptul că ai plecat fără să spui nimic. 

— Nu mai era nimic de spus. Aşa era înţelegerea. 

— Asta o spui tu! replică Abu Ahmid pe un ton aspru. Eu sunt 
acela care decide întotdeauna. Şi în cazul acela aş fi putut hotărî 
condamnarea ta la moarte. 

— De ce n-ai făcut-o? 

—Nu iau niciodată hotărâri pripite. Dar ţi-am scris numele în 
cartea mea, la rubrica celor datori. 

Husseini îşi aplecă fruntea: 

— Şi acum ai venit ca să lichidezi socotelile, nu-i aşa? 

Abu Ahmid nu răspunse la aceste cuvinte, dar din tăcerea lui 
Husseini pricepu că nici chiar viaţa sa nu ar fost de-ajuns pentru 
a lichida acele socoteli. 

— Nu-i aşa? întrebă iarăşi. 

Abu Ahmid începu să vorbească de parcă în clipa aceea ar fi 
început să spună ceea ce gândea: 

— Situaţie este atât de gravă şi de dramatică încât noi toţi 
suntem chemaţi să ne aducem contribuţia. Viaţa noastră 
personală nu mai are nici o însemnătate în clipe ca aceasta. 

— A mea are. Dacă se poate, lasă-mă pe-afară. Nu mai am 
energia aceea şi nici motivațiile. Pot să contribui cu ceva bani, 


dacă vrei, asta o pot face... Dar, te rog, lasă-mă în pace. Nu vă 
pot fi de nici un folos. 

Abu Ahmid se întoarse brusc înspre el: 

— Atitudinea ta ar putea confirma pe deplin o acuzaţie care 
planează de mai mult timp asupra ta: dezertare! Şi eu am 
puterea să pronunţ condamnarea ta şi dreptul de a executa 
sentinţa aici, chiar în clipa de faţă. 

Husseini ar fi vrut să spună: 

— Fă ceea ce vrei, nenorocitule, şi după aceea du-te în iad, 
dar privi la zăpada care cobora dansând în raza de lumină a 
felinarelor şi miile de lumini ale oraşului care se reflectau în 
oglinda întunecată a lacului şi spuse: 

— Ce vrei să fac? 

Abu Ahmid începu să vorbească pe un ton scăzut, ţinând 
bărbia rezemată în piept: 

— Când o să-ţi spun ce se va întâmpla, o să-mi mulţumeşti că 
te-am căutat, că ţi-am dat posibilitatea să iei parte la un 
moment istoric pentru noi şi pentru întreaga naţiune. Tabăra 
sionistă va fi, în sfârşit, ştearsă pentru totdeauna de pe faţa 
pământului, oraşul sfânt lerusalim va fi înapoiat adevăraţilor 
credincioşi. 

Husseini clătină din cap: 

— Nu credeam că mai este posibil să vă mai gândiţi la o altă 
baie de sânge, la alte fărădelegi şi măceluri, ca şi cum n-ar fi 
fost de-ajuns tot sângele care a fost vărsat. In zadar... 

— De data aceasta, este altceva, de data aceasta victoria 
este sigură. 

— Doamne... Aţi spus mereu asta, de fiecare dată şi de fiecare 
dată înfrângerea a fost mereu mai umilitoare. Priveşte în faţa ta, 
Abu Ahmid. Vezi turnurile acelea uriaşe? în fiecare dintre ele se 
află tot atâţia locuitori câţi sunt cei care locuiesc în multe dintre 
satele noastre, fiecare dintre turnurile acelea este monument 
unei forţe economice deseori mai puternică şi mai bogată decât 
fiecare dintre statele noastre. Sunt simbolul unei puteri 
imperiale care nu are în lumea întreagă nici un egal şi nici un 
concurent, dotată cu arme şi instalaţii atât de sofisticate încât ar 
putea asculta chiar în momentul acesta fiecare cuvânt pe care-l 
rostim noi şi fiecare respiraţie de la mulţi kilometri distanţă. ŞI 
această putere nu vrea să se schimbe nimic în actuala orânduire 
politică a regiunii noastre, în pofida oricăror provocări, în pofida 


oricăror violări ale tratatelor încheiate. 

Abu Ahmid se întoarse din nou către el şi-l privi atent, cu un 
zâmbet ciudat: 

— Aş zice că ai devenit unul de-ai lor... 

— Sunt, Abu Hamid. De ani de zile sunt cetăţean american. 

— Cetăţenia este doar un petic de hârtie. Rădăcinile sufletului 
sunt cu totul altceva... ceva care nu se poate şterge în nici un 
fel... Dar, greşeşti în ceea ce ai afirmat. De data aceasta, lupta 
se va purta cu arme egale. Nu vor avea deloc posibilitatea să se 
folosească de potenţialul lor distructiv. De data aceasta, 
armatele islamice vor cuceri lerusalimul ca în vremurile lui Salah 
al Din, se vor bate corp la corp, fără ca oamenii care locuiesc în 
vârful acestor turnuri de aici să poată schimba cumva cursul 
luptei. De data aceasta, vom învinge noi, Abu Ghaj. 

Husseini nu mai spuse nimic şi răsuflarea i se condensa în 
mici norişori de abur, pentru că maşina, rămânând pe loc şi cu 
motorul oprit mai mult timp, se răcise în noaptea aceea de 
iarnă. Se gândea la ce ar fi putut însemna acele cuvinte: erau 
doar o cacealma sau Abu Ahmid avea într-adevăr în cărţi un as 
pe care urma să-l arunce pe masa de joc a istoriei? încă nu-i 
venea să creadă că i se mai puteau întâmpla asemenea lucruri. 

Încercă din nou să scoată la iveală slabele sale explicaţii ale 
unui refuz: 

— Vreţi cu adevărat să începeţi un război? Să provocaţi 
distrugeri printre mii de fiinţe umane? Aş vrea ca tu să ştii că, 
pentru mine, nu există o cauză care să merite toate acestea... 
Eu cred că omenirea are de învăţat câte ceva de la istorie şi cea 
mai importantă dintre aceste învățături este că războiul este, în 
orice situaţie, un preţ prea mare. 

— Frumoase vorbe, Abu Ghaj... Dar altceva spuneai când 
trăiai în taberele de refugiaţi, când vedeai în fiecare zi mizeria şi 
moartea, bolile şi foametea, când ţi-ai văzut familia ucisă într-un 
bombardament al duşmanului... Husseini simţi că un nod de 
plâns îi oprea răsuflarea. Pe atunci, lupta ţi se părea a fi singura 
cale de scăpare pentru oamenii aceia disperaţi. Gândeşte-te 
bine, gândeşte-te şi vei vedea că vorbele tale conciliante şi 
înțelepte provin doar viaţa ta care acum este comodă şi liniştită. 
Ele sunt doar expresia egoismului tău. Dar nu vreau să mai 
insist: nu este nici locul, nici momentul pentru a discuta despre 
lucruri aţâţ de complicate şi greu de clarificat. Vreau să ştiu de 


ce parte te afli. 

— Am de ales? 

— Sigur că da. Dar fiecare dintre opţiunile tale, oricare ar fi 
ea, aduce după sine anumite consecinţe. 

— Aşa este, spuse Husseini dând aprobator din cap şi gândi: 
Dacă eu ţi-aş da un anume fel de răspuns, mâine poliţia mi-ar 
găsi cadavrul ţeapăn, întins pe zăpada pătată de sânge. 

— Ascultă, spuse Abu Ahmid, avem nevoie de tine. Pot să-ţi 
garantez ca nu vei lua parte la operaţiuni care să presupună 
vărsare de sânge. Ne trebuie o persoană în afară de orice 
bănuială şi doar eu cunosc adevărata ta identitate, ne trebuie 
un om potrivit ca să fie un punct de referinţă aici, în interiorul 
sistemului, pentru un grup de luptă care este pregătit să intre în 
această ţară. 

— Şi nu-i acelaşi lucru? 

— Nu. Noi nu vrem să vărsăm sânge inutil. Vrem doar să 
putem lupta cu inamicul de pe poziţii egale. Pentru aceasta, 
trebuie să imobilizăm America până ce se va încheia duelul 
dintre noi. Prin victoria sau prin nimicirea noastră, asta nu mai 
are importanţă, dar va fi ultima bătălie. 

— Şi eu ce-ar trebui să fac? 

— Trei grupuri formate din cei mai buni oameni de-ai noştri, în 
afară de orice bănuială, vor trebui să acţioneze în interiorul 
Statelor Unite atât timp cât va fi necesar. Oamenii nu se cunosc 
între ei, nu s-au mai văzut niciodată, dar vor trebuie să 
acţioneze la unison, într-o coordonare perfectă, ca după un 
cronometru. Ei vor fi ca o armă ucigătoare pusă la tâmpla 
acestui colos şi tu vei fi omul care va ţine degetul pe trăgaci. 

— De ce tocmai eu? întrebă Husseini căruia încă nu-i venea să 
creadă ceea ce auzea. De ce nu faci tu asta, Abu Ahmid? 

— Pentru că eu trebuie să fiu prezent în altă parte şi pentru că 
aici nu ştie nimeni cine este Abu Ghaj. 

Omar al Husseini îşi dădu seama că totul fusese deja stabilit şi 
planificat şi că nu avea nici o cale de scăpare. Era de ajuns ca 
Abu Ahmid să furnizeze autorităţilor americane dovezile că 
profesorul Husseini fusese în realitate Abu Ghaj, teroristul căutat 
mulţi ani de toate poliţiile din Occident, apoi dispărut în mod 
misterios în umbră, şi el şi-ar fi aflat sfârşitul pe scaunul electric. 

— Când ar trebui să înceapă operaţiunea asta? întrebă. 

— Peste cinci săptămâni, pe 3 februarie. 


Husseini îşi plecă fruntea, în semn de capitulare. 

Abu Ahmid îi dădu un aparat care arăta ca o cutiuţă mică, 
neagră: 

— Toate informaţiile cifrate vor sosi pe computerul tău care le 
va transmite la destinațiile stabilite, dar aici este sistemul de 
rezervă. Nu trebuie să-l pierzi cu nici un chip şi trebuie să-l ai 
întotdeauna asupra ta. Parola pentru a intra în sistem este chiar 
denumirea operațiunii pe care o vom întreprinde: 
Nabucodonosor. 

Omar al Husseini puse cutia în buzunar, se duse la maşina sa, 
porni motorul şi dispăru în ninsoarea care se învârtejea cu şi mai 
mare înverşunare. 


3 

William Blake îşi parcă maşina sub ferestrele casei, la unu 
noaptea şi se îndreptă spre uşa de la intrarea în micul său 
apartament închiriat. Avea să fie cea mai tristă noapte de 
Crăciun din viaţa sa şi totuşi orele petrecute în casa colegului 
său îi încălziseră puţin sufletul, ca şi membrele sale amorţite, şi, 
dacă n-ar fost oprit de un rest de orgoliu, ar fi acceptat invitaţia 
lui de a dormi pe divan. Cel puţin, dimineaţa, ar fi avut cu cine 
să schimbe o vorbă la o ceaşcă de cafea. 

Auzi o trosnitură scurtă în timp ce răsucea cheia în broasca 
uşii sale: era portiera unei maşini care se trântea în spatele său. 
Dădu să intre cât mai repede în apartament, temându-se de 
vreo întâlnire neplăcută în cartierul acela care nu mai era prea 
sigur la o asemenea oră târzie din noapte, dar nişte paşi abia 
auziţi i-o luară înainte şi un braţ se strecurase de-a curmezişul 
uşii, împiedicându-l să mai intre. 

Se dădu câţiva paşi înapoi, vrând să alerge la maşină, dar se 
izbi de o altă persoană care se afla deja în spatele lui. 

— Nu vă temeti, domnule profesor Blake, spus omul care nu-l 
lăsase să intre în casă. Şi iertaţi-ne pentru ora aceasta 
necivilizată, dar v-am aşteptat până acum pentru că era foarte 
urgent să vorbim cu dumneavoastră. 

— Nu vă cunosc, spuse Blake privind în jurul său, puţin 
îngrijorat. Şi, dacă aveţi asemenea intenţii onorabile, puteţi să 
reveniţi şi după câteva zile. Lumea îşi petrece, de obicei, 
Crăciunul în familie. 

Omul care deschisese discuţia avea cam patruzeci de ani, era 
îmbrăcat cu canadiană trei-sferturi din gore-tex impermeabil şi o 
şapcă din piele sintetică. Celălalt arăta cam de cincizeci de ani, 
era îmbrăcat cu un palton elegant, pe comandă, şi avea pe cap 
o pălărie de cea mai bună calitate. 

— Mă numesc Ray Sullivan, spuse unul dintre ei, întinzându-i 
mâna, şi lucrez pentru Warren Mining Corporation, iar dânsul 
este domnul Walter Gordon. Trebuie să vorbim urgent cu 
dumneavoastră. 

Blake se gândi câteva clipe şi se hotări să accepte solicitarea, 
cu atât mai mult cu cât nişte răufăcători nu ar fi avut nici un 
interes să se ocupe de unul ca el care locuia într-un bloc ca 
acela. Oricum, nu avea nimic special de făcut nici în noaptea 
aceea, nici în ziua de Crăciun. 


— Vă rugăm să ne acordaţi câteva minute, spuse omul 
îmbrăcat în palton. O să vă daţi seama că nu aveam de ales. 

Blake făcu un gest aprobator: 

— În regulă, spus el, intraţi, vă rog, dar casa este mică şi nu 
prea comodă şi nu am nimic să vă ofer. 

— Ne este suficient doar să vorbim puţin, profesore Blake, 
spuse omul cu canadiană. 

Blake aprinse lumina, apoi le făcu loc să intre şi închise uşa în 
urma lor. 

— Luaţi loc, spuse, puţin mai liniştit de înfăţişarea destul de 
civilizată a celor două personaje şi de atitudinea lor 
respectuoasă. 

— Vă rugăm încă o dată să ne scuzaţi pentru că am năvălit 
astfel, profesore Blake. Credeam că vă veţi întoarce acasă la ora 
cinei: am fi vrut să evităm o întâlnire atât de neaşteptată, în 
toiul nopţii. 

— N-are importanţă, spuse Blake. Acum, sper să fiţi atât de 
amabili să-mi spuneţi care este motivul vizitei dumneavoastră 
pentru că sunt foarte obosit şi aş vrea să mă culc. 

Cei doi schimbară o privire îngrijorată, după care cel care se 
prezentase ca Walter Gordon începu să vorbească. 

— Aşa cum v-a spus mai devreme prietenul meu Ray Sullivan, 
lucrăm pentru Warren Mining Corporation şi efectuăm în prezent 
o serie de sondaje în Orientul Mijlociu. Căutăm minereu de 
cadmiu. 

Blake clătină din cap: 

— Doamne, aţi luat o plasă colosală: eu sunt arheolog, nu 
geolog. 

Gordon continuă fără să-şi piardă cumpătul: 

— Ştim foarte bine cine sunteţi, profesore Blake. Aşadar, vă 
spuneam că în prezent se desfăşoară această campanie de 
sondaje şi, acum trei zile, o echipă de-a noastră, condusă de 
domnul Sullivan efectua un foraj pentru un carotaj, când, pe 
neaşteptate, pământul a început să se surpe ca şi cum ar fi fost 
înghiţit de o văgăună. 

— M-am apropiat de groapa provocată de foraj, interveni 
Sullivan, ca să-mi dau seama ce fenomen se petrecuse. In 
primul moment, credeam că era o surpare naturală: zona în care 
lucrăm este plină de zăcăminte de carbonat de calciu, dar mi-a 
fost suficient să arunc o privire mai de aproape, ca să-mi dau 


seama că era vorba despre cu totul altceva. 

Privirea lui Blake, înceţoşată de oboseală, deveni pe dată mult 
mai atentă: 

— Continuaţi, spuse el, vă ascult. 

— Sonda trecuse prin tavanul unei încăperi subterane şi, în 
razele de soare care pătrundeau în interior, se vedea strălucind 
în întuneric ceva care părea un obiect din metal. Am spus, sub 
un motiv oarecare, echipei să se îndepărteze şi, când ne-am 
întors în tabără pentru masa de seară, i-am povestit totul 
domnului Gordon care este superiorul meu. Am aşteptat ca 
toată lumea să adoarmă şi ne-am întors în locul acela. Era o 
noapte frumoasă cu lună şi culoarea alburie a deşertului reflecta 
lumina, astfel că se putea merge la fel ca ziua. Ajunşi la locul cu 
pricina, ne-am aplecat peste marginea gropii, făcând lumină în 
interior cu o lanternă electrică. Spectacolul care ni se înfăţişă în 
faţa ochilor ne lăsă fără grai şi am rămas uluiţi timp de câteva 
clipe fără să ştim ce să spunem. Deşi nu se vedea prea clar ceea 
ce era în interior, ne-am putut da seama că sub pământ erau 
obiecte din bronz, din aramă, din aur, din fildeş şi, în general, tot 
ceea ce puteam zări se asemăna cu amenajarea bogată a unei 
camere mortuare. 

— Eu nu ştiu ce simţiţi dumneavoastră când vă aflaţi în faţa 
unei mari descoperiri, interveni Gordon, dar, vă jur, că, timp de 
câteva clipe, nu mi-a venit să cred ceea ce aveam în faţa ochilor 
şi m-a cuprins o emoție de nestăpânit... Am apreciat că sub noi 
se deschisese o subterană destul de mare, o cameră, poate, de 
patru metri pe cinci, înaltă de doi, din care era posibil să se 
ramifice şi alte încăperi laterale. 

— Ceea ce am văzut ne face să ne gândim la o cavitate 
naturală amenajată de mâna omului pentru a asigura o 
înmormântare cu fast. Forma sarcofagului pe care am reuşit să-l 
zărim parţial, prezenţa unor statui ale unor zeități, stilul 
imaginilor nu lăsau loc nici unei îndoieli: ne aflam în faţa 
mormântului unui foarte înalt demnitar egiptean. Nu suntem 
nişte specialişti, dar, din ceea putem vedea, s-ar fi putut să fie 
vorba chiar despre un faraon! 

—Un faraon? Doamne, Dumnezeule, ar fi primul mormânt 
regal neatins de când Carnarvon şi Carter au deschis mormântul 
lui Tutankhamon. 

— Aşa ne-am spus şi noi. Dar, atunci... 


— Totuşi, s-ar putea să fie şi un mormânt din epoca elenistică, 
atunci când Ptolemeu şi urmaşii săi adoptaseră în totalitate şi 
întocmai ceremonialul faraonic. Dar astfel, fără a vedea pe viu 
obiectele, este greu să mă pronunt. Dacă am înţeles bine, 
dumneavoastră nu aţi coborât în interior. 

— Nu, spărtura nu era suficient de largă. Şi iată motivul vizitei 
noastre, spuse Sullivan. Am dori ca dumneavoastră să vă 
ocupați de această descoperire pe care, până în prezent, am 
tinut-o absolut secretă. Locul este păzit de oameni înarmaţi care 
au ordin să tragă la prima somaţie. 

William Blake îşi trecu degetele prin păr şi oftă. Era peste 
măsură de obosit şi ziua aceea interminabilă, în loc să se încheie 
cu binemeritata odihnă, se prelungea printr-un şir de emoţii din 
ce în ce mai puternice. 

— Vă mulţumesc pentru că v-aţi gândit la mine, spuse el, este 
ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat într-o zi ca aceea pe care 
am trăit-o... dar mă tem că nu voi putea accepta. Din două 
motive: în primul rând, ar fi fost necesar să anunţaţi mai întâi 
autorităţile: este atribuţia lor să numească un inspector care să 
conducă nişte lucrări de investigare şi catalogarea a pieselor de 
acolo. In plus, din cauza unor necazuri cu care nu am de gând să 
vă întristez, eu sunt înregistrat în Egipt ca persona non grata. Şi, 
în orice caz, nu reuşesc să-mi dau seama de ce a fost nevoie de 
o asemenea ambuscadă la ora unu noaptea... 

— Ca răspuns la prima dumneavoastră obiecţie, profesore 
Blake, spuse Gordon, activitatea noastră se desfăşoară pe un 
teritoriu care este în totalitate off limits, adică în interiorul lui nu 
se aplică jurisdicţia statului. Şi chiar armata este aceea care nu 
doreşte să fie informată direcţia Antichităţilor. Ar intra prea 
multe persoane în perimetrul acela şi vâlva provocată de 
această descoperire ar atrage prea mult atenţia asupra acelei 
zone. De aceea, de comun acord cu gazdele noastre, am hotărât 
să ne folosim, pentru moment, de colaborarea unui specialist de 
încredere care ar putea să ne ofere garanţia unei discreţii totale. 
Cât despre cea de-a doua obiecţie, am aflat de necazurile 
dumneavoastră şi faptul că vă este interzisă intrarea în Egipt nu 
mai are nici o importanţă. 

— Ar trebui să veniţi cu noi chiar acum. Acesta este motivul 
pentru care v-am aşteptat să vă întoarceţi acasă. 

Blake se întoarse spre el şi-i aruncă o privire ciudată, ca şi 


cum, dintr-o dată, ar fi înţeles adevărata semnificaţie a acelei 
cereri. 

— Acum? întrebă el. 

Gordon dădu din cap în semn de aprobare. 

— Avionul privat al companiei trebuie neapărat să decoleze 
de pe aeroportul Midway peste o oră. Dacă vreţi să vă puneţi 
ceva într-o valiză, aveţi la dispoziţie nu mai mult de 
cincisprezece minute. 

Blake nu mai spuse nimic timp de câteva clipe. 

— Se înţelege, spuse Sullivan, că s-a prevăzut o plată pentru 
munca dumneavoastră. Şi, date fiind împrejurările şi deranjul pe 
care vi-l producem, va fi vorba despre o sumă consistentă. 

Blake nu-i răspunse. Nu banii îl interesau în momentele 
acelea. Ar fi lucrat chiar şi gratis, numai să-şi poată relua munca 
obişnuită. 

Se gândi la Judy pe care probabil că n-ar mai fi văzut-o şi 
descoperi că lucrul acesta nu-l afecta prea mult şi se mai gândi 
la Husseini care-i oferise minunata sa ospitalitate în ziua de 
Ajun: acum totul părea incredibil de departe, ca şi cum s-ar fi 
întâmplat cu multe zile în urmă. 

— In regulă, spuse. Lăsaţi-mă doar să-mi iau periuţa de dinţi 
şi să-mi pun ceva haine şi câteva instrumente în valiză. 

Cei doi bărbaţi se priviră satisfăcuţi. 

— Aţi luat cea mai bună hotărâre, profesore Blake, spuse 
Gordon. Vă pot asigura că tot ceea ce vă aşteaptă depăşeşte 
orice închipuire. 

— Un singur lucru aş vrea să vă fie limpede: banii nu mă 
interesează. Văd că sunteţi bine informaţi în privinţa mea şi 
poate ştiţi că sunt la pământ, dar aceasta nu însemnă nimic. Eu 
nu sunt de vânzare pentru nici un preţ: singurul lucru care mă 
interesează este garanţia că pot face publică descoperirea 
acestor obiecte. 

— Cererea dumneavoastră este mai mult decât rezonabilă, 
spuse Sullivan, dar este o problemă pe care o veţi discuta cu 
şefii noştri. Suntem siguri, însă, că vă veţi putea înţelege cu 
superiorii noştri de la Warren Mining. 

Blake îşi dădu seama perfect că era pe cale să intre într-un 
păienjeniş de interese, dar se gândi că şi-ar fi putu găsi de lucru 
în vreo mică universitate de provincie sau într-un colegiu privat. 

— Alea jacta est, spuse el pe când se ridica şi se îndrepta spre 


dormitor ca să-şi facă bagajul. Surâsul nedumerit al oaspeţilor 
săi îl făcu să înţeleagă că habar n-aveau de latină, chiar şi de 
cea a citatelor celebre. 

Puse în valiză hainele de campanie, şpaclul şi bisturiul pentru 
săpături, gramatica egipteană a lui Gardiner, lenjerie de corp, 
obiecte de toaletă, crema protectoare contra arsurilor de la 
razele soarelui, o cutie de Tylenol şi una de Maalox: mai luă şi 
Prozac, dar aruncă după câteva secunde flaconul la coşul de 
gunoi, ştiind bine că nu va mai avea nevoie de el îndată ce va 
păşi nisipul deşertului. Luă trusa de fotografiat şi după nu mai 
mult de cinci minute se afla în faţa tovarăşilor săi de călătorie. 

— închid gazele şi vă ajung din urmă, spuse el. Între timp, 
dumneavoastră porniţi motorul. 

Maşina neagră Mercury pomi în viteză prin metropola pustie şi 
Blake, aşezat în spate, părea hipnotizat de girofarul galben al 
maşinii de deszăpezire din faţă care stârnea un nor alb şi un val 
moale de zăpadă, aruncând-o spre trotuarul din dreapta al 
străzii. Lăsase de-acum în urmă o zi lungă şi istovitoare şi se 
gândea că, la urma urmelor, Gordon ăsta fusese pentru el ca un 
Moş Crăciun cumsecade care-i adusese daruri în dimineaţa de 
Crăciun, deşi la o oră foarte matinală: un întreg mormânt 
egiptean neatins şi cine mai ştie ce altceva. 

Il punea pe jar gândul că peste numai câteva ceasuri va zbura 
peste apele Nilului şi, după aceea, avea să adâncească în 
atmosfera uscată şi limpede a deşertului, dimensiunea sa 
naturală, că va respira în curând praful mileniilor şi că va da 
deşteptarea unui important personaj adormit de treizeci de 
secole. 

Ajunseră la aeroportul Midway, Sullivan arătă un document 
paznicului de la poartă şi acesta le dădu voie să intre. 
Străbătură o pistă de serviciu până la scăriţa unui Falcon 900EX 
care aştepta cu motoarele pornite. Când coborâră din maşină 
fură surprinşi de o rafală de măzăriche şi Gordon îşi ţinu pălăria 
apăsată pe creştet până când urcară în avion. Blake îl urmă şi, 
înainte de a dispărea pe uşa avionului, se întoarse ca să arunce 
o ultimă privire asupra oraşului acoperit de zăpadă şi plin de 
lumini colorate. Işi aminti de vremurile când era copil şi, în 
noaptea dinaintea Crăciunului, ridica nasul spre cer, sperând să 
vadă sania lui Moş Crăciun şi renii lui zburând printre zgârie-norii 
oraşului, într-un nor de pulbere argintie ca în filmele de desene 


animate şi se întrebă în clipa aceea dacă se va mai întoarce 
vreodată acolo. 

Sullivan urcă şi el în urma lui şi toţi trei se aşezară în fotoliile 
comode. 

Avionul Falcon rulă rapid pe pistă şi ţâşni ca o săgeată spre 
cerul plumburiu. După puţin timp, plutea în noaptea de cristal, 
pe cerul Crăciunului, printre constelaţiile reci ale emisferei 
nordice. 


Vechiul Mercedes înainta într-un nor de praf pe care lumina 
lunii îl făcea să pară alb pe fondul negru al stâncilor şi al 
câmpiei netede, în direcţia impunătoarelor ruine de la Baalbek. 
Când ajunse la intrarea în valea templelor se opri şi stinse 
farurile. Cele şase coloane ale Templului cel mare se înălţau 
către cerul înstelat, ca nişte pilaştri ai infinitului şi omul aflat pe 
bancheta din spate privi în tăcere minunea aceea, ascultându-şi 
gândurile care-l asaltau. Se gândea la toţi aceia pe care îi 
văzuse murind în nenumăratele încercări cu care era presărată 
viaţa sa: morţi în bombardamente, morţi în luptă seceraţi de o 
mitralieră sau sfârtecaţi de o mină sau de o grenadă. Se gândea 
la cei pe care îi văzuse murind de foame şi de disperare, de boli 
şi de răni, se gândea la sufletele lor care rătăceau noaptea prin 
deşert, fără să-şi găsească liniştea. 

Acela era, în pofida oricăror întâmplări, unul dintre rarele 
momente în care îşi putea lăsa corpul şi mintea să se 
odihnească, momentul aşteptării. Cobori geamul maşinii şi-şi 
aprinse ultima din cele trei ţigări pe zi permise de medic ca o 
mare favoare şi privi cerul negru şi înstelat. In clipe ca acelea îşi 
amintea de copilăria şi tinereţea sa, de părinţii alături de care 
stătuse atât de puţin, de femeile pe care nu le putuse iubi, de 
studiile pe care nu le putuse duce la bun sfârşit, de prietenii cu 
care nu se putuse putea întâlni mai des. Pentru că nu fusese 
niciodată destul timp. 

Îşi aminti de raporturile şi de întâlnirile cu tot felul de 
personaje: prinți şi emiri ai petrolului, tirani lacomi doar de 
putere şi de bani, şefi religioşi uneori cinici, alteori vizionari, 
tineri mistuiţi de ură şi de fanatism doar pentru că nu putuseră 
avea şi ei fetişurile bunăstării occidentale, agenţi ai serviciilor de 
informaţii care făceau un joc dublu, bancheri îmbogăţiţi pe 
seama mizeriei celor sărmani, a celor mai murdare speculaţii. 


Se folosise de toţi, cel puţin în aceeaşi măsură în care îi 
dispreţuise şi nici unuia dintre ei nu-i dezvăluise adevărata sa 
identitate: aştepta ziua în care aveau să se încheie socotelile, 
când planul cel mai ambițios pe care nici un arab nu-l mai urzise 
vreodată, din vremea bătăliei de la Poitiers, s-ar fi împlinit, 
aducându-i victoria asupra inamicilor, poziţia de leadership 
peste o naţiune întinsă de la Himalaya până la Oceanul Atlantic 
şi controlul asupra unei treimi din resursele energetice ale 
întregii planete. 

Se trezi din visare când un bărbat în straie negre apăru din 
întuneric şi se îndreptă pe jos către automobil. Îl privi pe când se 
apropia şi apărea în dreptul portierei, salutându-l cu o 
plecăciune. 

Răspunse la salutul lui, ieşi din maşină şi-l urmă până o 
căsuţă scundă, tencuită cu pământ, şi intră pe uşă în urma lui. 

Era un bătrân cu spatele încovoiat şi cu ochii înceţoşaţi de 
cataracta de care suferea. 

— Bine ai venit, effendi, îi spuse, facându-i loc să intre. 

— Ce veşti îmi dai? 

— Bune, răspunse bătrânul. Mi s-a spus să-ţi transmit: au fost 
cumpăraţi trei catâri la târgul din Samarcand, aşa cum ai 
poruncit, şi au fost plătiţi cu preţul obişnuit. Acum, omul care îi 
are în grijă îl duce pe fiecare în grajd, aşa cum ai ordonat. 

Oaspetele dădu din cap în semn de aprobare: 

— Fie slăvit Allah, spuse, tot merge cum nu se poate mai bine. 
Acum, bunul meu prieten, transmite-le tinerilor care vor veni cu 
mine în pelerinaj să vină să ne întâlnim. Cu trei dintre ei mă voi 
vedea la Bethlehem, cu trei la Nablus şi cu trei la Gaza. 

— Vrei să spun să ţi se pregătească o gazdă la Mecca, 
effendi? 

— Nu, prietene. Acesta este un pelerinaj pe care îl vom face 
ca în vechime, pe spatele unei cămile. Nu te mai gândi la 
altceva. 

Se îmbrăţişară şi oaspetele se întoarse la maşină care îl 
aştepta în faţa coloanelor de la Baalbek. Bătrânul urmări cu 
ochii persoana care se îndepărta, o umbră pentru vederea sa 
vătămată, apoi îşi întoarse privirile spre Templu şi spre cele şase 
coloane care i se părură şase uriaşi care făceau tăcuţi de pază în 
bezna adâncă, pentru ca nici o privire indiscretă să nu se 
oprească asupra bărbatului cu spinarea încovoiată care se 


îndepărta. 

Nu-l mai văzuse niciodată până atunci, nu ar mai fi putut 
descrie cum arăta, decât cel mult că purta un kefiah cu 
pătrăţele albe şi negre, o haină cenuşie îmbrăcată peste o 
galabia albă; ştia, însă, că vorbise cu omul cel mai căutat de pe 
faţa pământului, cel pe care, mai mult decât pe oricare altul, 
duşmanii ar fi vrut să pună mâna. 

Era Abu Ahmid. 


La Bethlehem, mirosul de tămâie mai plutea încă în aer şi 
oraşul mai respira încă atmosfera Crăciunului: mii de pelerini 
roiau în plin soare pe străzi şi de-a lungul tarabelor şi vitrinelor 
din bazar. 

Prin mulţimea de oameni care vorbeau toate limbile 
pământului trecu un preot ortodox îmbrăcat în negru, purtând 
pe cap polosul acoperit cu un văl lung şi la gât iconiţele de 
argint; mai trecu un umil frate franciscan cu sandale prăfuite şi 
încins cu o frânghie, apoi şi un mullah având vălul de pe cap 
acoperit de turbanul alb şi lumea îi privea: erau dovada multelor 
căi diferite pe care le urma omul pentru a ajunge la Dumnezeul 
acelaşi pentru toţi. 

Nimeni nu-i dădu nici o atenţie bărbatului purtând un kefiah 
cu pătrăţele negre şi albe, haină cenuşie îmbrăcată peste 
galabia albă şi o desagă de lână atârnată pe umăr care ieşea din 
oraş şi intra într-o căsuţă cu etaj şi cu tencuiala scorojită, aflată 
între Suk el Berk şi Ain Aziza. 

O femeie, o văduvă bătrână, îl aştepta în casa pustie şi merse 
alături de el de la intrare până la camera principală: o cameră 
modestă cu pardoseala acoperită de kilimuri vechi şi cu câteva 
perne pe lângă pereţi. Femeia ridică unul dintre covoare 
descoperind un chepeng pe care-l dădu la o parte lăsând să se 
zărească intrarea într-o pivniţă iluminată doar de razele firave 
ale unui bec electric; bărbatul cobori pe o scară de lemn, în timp 
ce femeia închidea în urma sa chepengul şi punea la loc covorul. 

Omul străbătu un scurt şi foarte strâmt coridor şi intră într-o 
altă încăpere cam de doi metri pe trei, luminată de un singur 
bec chior care atârna din tavan şi având pardoseala acoperită cu 
o rogojină. Văzu în faţa sa trei bărbaţi cu faţa acoperită complet 
de kefiah, şezând pe călcâie. 

Omul avea şi el chipul acoperit şi vocea sa răsună înăbuşit 


sub bucata de stofă care-i acoperea şi gura, sub tavanul jos: 

—Fraţilor, spuse el, misiunea voastră este pe cale să înceapă 
şi este atât de importantă încât de ea va depinde reuşita 
Operațiunii Nabucodonosor şi victoria cauzei noastre. Am 
meditat ani întregi la cauzele înfrângerilor noastre din trecut şi 
nu vom repeta greşelile de altădată. De data aceasta ne vom 
mişca numai când vom primi semnalul că pachetele au ajuns la 
destinaţie. Şi ne vom mişca printr-o lovitură precisă. După cum 
ştiţi, sunt pachete voluminoase care vor atrage atenţia, aşa că 
vor fi împărţite în trei părţi, câte una pentru fiecare dintre voi. 

Vâri mâna în desagă şi scoase trei plicuri pe care le înmână 
fiecăruia dintre cei trei: 

— Aici sunt bani lichizi şi sunt şi cărţi de credit de la 
International City Bank, cu instrucţiunile necesare pentru 
primirea şi predarea pachetului vostru. Le veţi memora aici şi, 
după ce veţi face acest lucru, eu le voi distruge. Instrucţiunile vă 
vor învăţa şi cum să intraţi în contact cu cel care coordonează 
operaţiunea pe teritoriul american. Numele său codificat este 
„Nabuzardan” şi chiar şi cu el veţi comunica numai cifrat şi doar 
în caz de absolută nevoie sau la cererea mea explicită îl veţi 
putea vedea la faţă. Dacă veţi fi descoperiţi, detonaţi 
încărcăturile pe care le aveţi asupra voastră, încercând să faceţi 
un număr cât mai mare posibil de victime printre duşmanii 
noştri. Veţi fi fără milă faţă de bătrâni, faţă de femei şi faţă de 
copii, aşa cum nici ei nu au avut faţă de părinţii noştri, de copiii 
noştri, de soțiile noastre. După ce vă veţi duce la bun sfârşit 
misiunea, vă veţi întoarce la bază, pentru că va fi nevoie de 
luptători viteji şi bine instruiți ca voi pentru a da bătălia 
decisivă. Rosti ultimele cuvinte sacadat, ca şi cum ar fi 
pronunţat o formulă sacră: Asediul şi cucerirea lerusalimului. 

Cei trei bărbaţi luară plicurile, scoaseră din ele banii şi cărţile 
de credit, după care citiră cu cea mai mare atenţie 
instrucţiunile, apoi, unul după altul, ultimul fiind cel care părea a 
fi cel mai tânăr, înapoiară foile de hârtie care fură arse de îndată 
pe o farfurie de aramă pusă pe rogojină. 

— Allah Akbar! spuse omul. 

— Allah Akbar! răspunseră într-un glas cei trei. 

La scurt timp după aceea, mergea prin soarele acelei zile 
frumoase de iarnă prin mulţimea care se îmbulzea în bazarul din 
Bethlehem. Trecu pe sub un banner pe care scria în trei limbi: 


Pace pe pământ pentru oamenii de bună credinţă. 


Cei trei luptători pentru cauza lui Allah ieşiră, însă, pe furiş, 
unul după altul la intervale de circa o oră. 

Plecară, fiecare către destinaţia fixată, ca nişte cavaleri ai 
Apocalipsului. Primul dintre ei avea instrucţiuni să ajungă la 
Beirut şi, de acolo, la Limassol, unde urma să se îmbarce într-un 
avion direct către New York. 

Al doilea trebuia să ajungă cu maşina la Alexandria, unde 
urma să se îmbarce pe un tanc petrolier pentru New Haven, în 
Connecticut. 

Al treilea trebuia să se îmbarce la Haifa pentru Barcelona, de 
unde avea să ia un avion Iberia pentru San Jose, în Costarica, şi, 
de acolo, la Puerto Limon, pe un vas încărcat cu banane până la 
Miami, în Florida. 

La două zile după aceea, Abu Ahmid luă legătura cu alţi trei 
tineri, la Nablus, într-o moschee din oraşul vechi şi, după alte 
două zile, mai întâlni alţi trei la Gaza, într-o baracă dintr-o tabără 
pentru refugiaţi. 

Toţi şase, ca şi cei trei de la Bethlehem, erau luptători 
sinucigaşi, sortiţi morţii şi instruiți să facă faţă oricărei situaţii. ŞI 
ei primiseră instrucţiuni şi itinerarul călătoriei pe care urmau s-o 
facă. 

Din primul moment de când plecaseră, ei erau nişte simple 
piese de tabla de şah a lui Abu Ahmid, flecare dintre ei putea fi 
schimbat cu un altul în caz că ar fi fost necesar şi, după 
îndeplinirea misiunii, fiecare grup ar fi putut să detaşeze unul 
dintre oamenii săi pentru a acoperi pierderile celorlalte grupuri, 
oricare dintre ele ar fi fost, până când cele trei obiective aveau 
să fie atinse. 

Toţi cei nouă vorbeau engleza fară accent străin şi ştiau să 
folosească orice armă albă sau de foc; cunoşteau artele 
marţiale, erau capabili să piloteze un avion sau un elicopter, să 
sară cu paraşuta, să escaladeze un perete de stâncă sau de 
beton armat, să se deplaseze pe sub apă cu un aparat de 
scufundat. 

Nu aveau nume, ci purtau doar nişte numere, nu aveau mamă 
sau tată sau fraţi, iar documentele lor erau atât falsificate, cât şi 
perfect imitate. Nu puneau nici cel mai mic preţ pe viaţa lor, 


pentru că, timp de mulţi ani, fuseseră educați să şi-o sacrifice în 
orice clipă pentru cauza lor, la un simplu semn al şefului lor. 
Puteau supravieţui zile întregi cu un pesmet şi cu câteva 
înghiţituri de apă; erau în stare să îndure foamea şi setea, 
căldura şi frigul, să suporte orice durere, să reziste la tortură. 

Fiecare dintre cele trei grupuri avea câte un lider care avea 
asupra camarazilor săi putere absolută, chiar de viaţă sau de 
moarte. 

De la început până la sfârşit, întreaga Operaţiune 
Nabucodonosor urma să se bazeze pe rezistenţa şi pe 
comportarea lor. 

Când ajungeau cu toţii la destinaţie cu încărcătura lor, urmau 
să-l anunţe pe „Nabuzardan” care, la rândul lui, avea să-l anunţe 
pe el, pe Abu Ahmid. În clipa aceea, s-ar fi declanşat cea de-a 
doua fază a operaţiunii, cea a acţiunii militare propriu-zise, 
studiată în fiecare zi şi în fiecare noapte, timp de doi ani, în cele 
mai mici amănunte. 

Acum, Abu Ahmid nu mai avea altceva de făcut decât să 
aştepte într-un punct bun de observaţie şi să refacă în memorie 
întregul plan, de la început până la sfârşit. Ajunse la Damasc şi 
de acolo fu condus la cortul său din deşert, în apropiere de Deir 
ez Zor. 

Acolo se născuse cu circa şaptezeci de ani înainte şi micul său 
trib de beduini încă mai era credincios memoriei tatălui său şi lui 
personal pe care-l cunoşteau sub numele de Zahed al Walid. Se 
scula dimineaţa când răsărea soarele şi privea îndelung apele 
Eufratului înroşite de strălucirea astrului care apărea cu încetul, 
privea cum pleacă turmele la păşune urmându-şi păstorii, 
femeile care coborau la malul râului pentru a spăla rufele sau 
care aprindeau focul în cuptoarele din lut uscat pentru a coace 
în ele pâinea care i se aducea caldă, mirosind a foc şi a cenuşă. 
Şi soarele făcea să sclipească monedele pe care ele le purtau pe 
frunte ca podoabă şi păreau, cu frumuseţea lor tuciurie, 
străvechi regine ale trecutului: Sheba care-l făcuse pe Solomon 
s-o îndrăgească sau Zainab care-l vrăjise pe Aurelianus. 

Făcea lungi plimbări călare prin deşert, înspre Qamichlye, şi 
se îndepărta atât de mult, încât nu mai găsea în jurul nimic pe 
care privirea să poată zăbovi. Simţindu-se singur între cer şi 
pământ, în şaua animalului său, îl cuprindea un sentiment adânc 
şi grozav al puterii. Atunci cobora de pe cal şi mergea desculţ 


prin deşertul care era cândva pământul plin de verdeață al 
Grădinii Edenului, sau se aşeza pe călcâie, cu genunchii 
încrucişaţi şi medita în tăcere, ore întregi, cu ochii închişi, 
reuşind să se concentreze aproape total şi atingând o 
dimensiune aproape transcendentă, ca şi cum, în membrele sale 
atât de strâns unite, s-ar fi contopit forţa cerului şi cea a 
pământului. 

Se întorcea de obicei la asfinţit şi lua cina în cort, împreună cu 
capii de familie, mâncând pâine cu sare şi carne de miel friptă; 
rămânea, apoi, până târziu, tolănit pe perne, bând ayran şi 
discutând despre tot felul de nimicuri fără nici o importanţă, ca 
gestaţia cămilelor şi preţul lânii pe piaţa de la Deir ez Zor. 
Acesta era modul în care el îşi călea neîncetat forţele şi-şi 
pregătea mintea în vederea celei mai importante partide care se 
jucase vreodată pe Terra din vremurile în care Isav îl jertfise pe 
primul său născut pentru un blid de linte. 

Nu voia să recunoască, dar ştia foarte bine, în adâncul 
sufletului, că, de cealaltă parte a tablei de şah se afla un jucător 
la fel de iscusit şi de periculos, un bărbat cu o înfăţişare umilă si 
supusă ca a lui, capabil să ţină sub control în acelaşi timp mii de 
situaţii diferite, neîncrezător şi insomniac, lipsit probabil de orice 
sentiment, în afara respectului pentru el însuşi şi pentru 
priceperea sa: şeful Mossadului, Gad Avner. În final, partida avea 
să se încheie între ei doi şi miza pusă în joc era cetatea lui 
Dumnezeu: lerusalimul. 

Aceasta n-ar fi făcut ca lumea să devină nici mai bună nici 
mai rea decât era, oricare dintre ei ar fi ieşit învingător, dar jocul 
are loc pentru a învinge, lupta are ca scop supremaţia, ofensele 
se răzbună, nedreptăţile trebuie îndreptate. 

Peste milenii, Ismael se întorcea din deşertul în care fusese 
alungat, pentru a-şi revendica locul său de prim-născut al lui 
Avraam. 


Abu Ahmid mai rămase zece zile în cortul său din deşert, apoi 
se întoarse, mai întâi la Damasc şi apoi la Amman, pentru a 
relua contactele cu oamenii care aveau să lupte: nebunii, 
turnurile, caii de pe uriaşa sa tablă de şah. 

Aşteptă câteva zile într-un hotel din centru până când primi 
mesajul pe care-l aştepta: ora şi locul unei întâlniri în plin deşert, 
la treizeci de mile distanţă de o staţie de pompare a 


oleoductului, denumită F7. 

Porni către seară cu un taxi şi călători pe şoseaua spre 
Bagdad până dincolo de frontieră, apoi lăsă taxiul într-o parcare 
şi se alătură unei mici caravane de beduini care pleca în direcţia 
sud-est, către oleoduct. 

II lăsară în locul stabilit şi el aşteptă, singur, până când auzi 
dinspre est vuietul unui motor de elicopter, un MI 24 mare, de 
luptă, de fabricaţie rusească, înarmat cu rachete, tunuri şi 
lansatoare de rachete. 

Zbura la numai câţiva metri de sol stârnind la trecerea sa un 
nor gros de praf, apoi survolă oleoductul şi rămase nemişcat la 
semiînălţime după care începu să coboare atingând pământul la 
o distanţă de vreo sută de metri. Palele rotorului se mai învârtiră 
la turație normală preţ de câteva minute, după care turaţia 
scăzu şi se opriră cu totul. Uşiţa aparatului se deschise şi apăru 
un ofiţer cu caschetă de tanchist şi cu haină de piele ca a 
aviatorilor care se apropie mergând pe jos. Elicopterul îşi stinse 
luminile de avertizare şi peste deşert se aşternură din nou 
întunericul şi liniştea. 

Cei doi bărbaţi se aflau acum unul în faţa celuilalt, în picioare. 

— Salam alekhum, generale Taksun, spuse Abu Ahmid. 

— Alekhum salam, răspunse ofiţerul cu o uşoară înclinare a 
capului. 

— Mă bucur că aţi fost de acord să ne întâlnim. 

Sufla un vânt rece şi părea că stă să înceapă ploaia. Generalul 
era un bărbat solid, până în cincizeci de ani, avea faţa arsă de 
soare şi mâinile bătucite ca ale ţăranilor din Sud, dar cu un aer 
de mândrie nedisimulată în mişcări şi în privire. 

— Întâlnirea aceasta este foarte periculoasă, Abu Ahmid, 
spuse el, şi va trebui să fie cât se poate de scurtă. 

— Sunt de aceeaşi părere, domnule general. Am dorit să ne 
întâlnim astfel pentru că tot ceea ce trebuie să vă spun este atât 
de important, încât nici un mesaj sau intermediar nu ar fi avut 
greutatea şi efectul pe care le cere o asemenea problemă, în 
plus, răspunsul nu poate fi în nici un fel mediat, ci trebuie să-l 
primesc neapărat din gura dumneavoastră. O să vă expun 
planul meu şi ceea ce vă propun dumneavoastră. Va trebui să 
renunţaţi la... colaborarea dumneavoastră cu americanii şi să 
treceţi de partea noastră. 

Omul tresări şi reacţionă: 


— Nu voi mai rămâne aici nici un minut în plus, dacă 
dumneavoastră... 

— Nu vă agitaţi, domnule general, avem documente 
incontestabile despre ceea ce am spus acum şi suntem gata s-o 
înmânăm şefilor dumneavoastră, dacă nu vă calmaţi şi nu mă 
ascultați cu cea mai mare atenţie. 

Taksun îl privi uluit, fără să scoată nici un sunet. Vedea la 
interlocutorul lui doar ochii, pentru că restul feţei era acoperit şi 
doar în unele momente reuşea să perceapă expresia ochilor, o 
slabă sclipire fugară care-i provoca nesiguranţă şi-l îngrijora. 

— Nu va trebui să modificaţi nici măcar o virgulă din planul 
dumneavoastră, ba chiar puteţi conta pe colaborarea noastră, 
mult mai competentă decât aceea a prietenilor dumneavoastră 
care nu cunosc nici oamenii, nici locurile... Fiţi liniştit, continuă, 
văzând expresia dezorientată a interlocutorului său, nimeni 
altcineva, în afară de mine şi de o persoană în care amo 
încredere totală, nu cunoaşte această situaţie, aşa că nu aveţi 
motive să vă temeţi. Vă bucuraţi chiar de multă consideraţie în 
multe cercuri importante din această parte a lumii, bucurându- 
vă în special de simpatia iranienilor datorită credinţei 
dumneavoastră şiite. In plus, şi de a mea, dacă aceasta are vreo 
importanţă. Ca să v-o demonstrez, v-am adus un cadou. 

Scoase din buzunar o fotografie şi i-o dădu. 

— Ce-i asta? întrebă generalul. 

— Un luptător sinucigaş al jihadului, soldat în garda 
prezidenţială. El va fi acela care-l va arunca în aer pe şeful 
dumneavoastră în ziua defilării şi într-un mod mult mai sigur 
decât ar putea s-o facă acel comando pe care l-aţi pregătit 
dumneavoastră. Ar putea fi destul de probabil să fiţi descoperit 
înainte chiar de a acţiona, ceea ce ar duce la împuşcarea 
dumneavoastră aproape sigură, cu un glonţ în ceafă. Prin 
urmare, nu faceţi nimic, o să avem noi grijă de toate. După ce al 
Bakri va fi omorât în explozie, veţi organiza o înmormântare 
solemnă a puţinelor sale rămăşiţe care vor mai putea fi adunate 
în piaţă, după care veţi prelua comanda supremă a forţelor 
armate şi veţi face în aşa fel încât să fiţi ales, în aceeaşi zi, în 
fruntea unui guvern provizoriu, în aşteptarea unor alegeri care 
se vor ţine la o dată care va fi stabilită ulterior. Apoi, veţi stabili 
imediat contacte diplomatice cu americanii pentru a concepe, 
îndată după aceea, în secret, un plan de strânsă alianţă cu noul 


preşedinte sirian care participă la proiectul nostru. Veţi lua 
legătura cu iranienii care, oricum, ne sprijină şi cu grupările 
integriste din Egipt şi din Iordania pe care vi le vom indica noi. 
Eu voi fi acela care va stabili întâlniri şi contacte în locuri absolut 
secrete. 

Generalul Taksun îşi înălţă privirile spre cerul care se înnora 
tot mai taţe, apoi căută din nou, prin întuneric, să prindă 
privirea interlocutorului său, faţa sa pe jumătate acoperită de 
kefiah. 

Abu Ahmid facu un gest aprobator privind şi el norii negri care 
se îngrămădeau, aduşi de Khamsin. 

— O să se pornească o furtună... spuse şi, pentru o clipă, păru 
că ascultă şuieratul vântului care se înteţea, o furtună cum 
lumea nu a mai văzut de la sfârşitul ultimului război. Şi acesta 
va fi un Armagedon. 

Taksun clătină din cap: 

— Vreţi să declanşaţi un nou război, domnule Abu Ahmid? 
Asta nu se mai poate. N-a mai rămas decât o singură 
supraputere în toată lumea şi supremaţia sa militară este 
zdrobitoare. Nu există alianţe care să-i reziste... Vremurile lui 
Salah al Din şi Harun al Rashid nu se mai întorc... Opţiunea mea 
nu însemna o trădare a cauzei arabe, ci singura posibilitate de a 
scoate ţara din mizeria actuală şi din starea sa de umilinţă 
cetăţenească şi politică. 

— Vă cred, domnule general. Dar, ascultaţi-mă: de data 
aceasta, în arenă nu vor exista superputeri. Lupta se va da doar 
între forţele existente în această regiune a lumii. Nu vă pot 
spune cum se va întâmpla aceasta, înainte ca prima parte a 
planului meu să fie îndeplinită, dar vă veţi da seama la 
momentul potrivit. Ceea ce vă pot garanta cu cea mai mare 
siguranţă este că America va fi blocată de partea cealaltă a 
Oceanului, fără a putea mişca nici o navă, nici un avion, nici 
măcar un singur om. America va avea un pistol lipit de tâmplă şi 
eu, eu în persoană, voi avea degetul pe trăgaciul acestui pistol. 

Taksun îl privi scrutător, încercând să-şi imagineze ce-ar fi 
putut să-i treacă prin minte interlocutorului său care continuă: 

— În momentul acela, forţele voastre se vor deplasa 
fulgerător pe două direcţii, trasă cu vârful toiagului său câteva 
linii pe nisip. Una la sud, cu sprijin iranian, va înainta zi şi noapte 
până va ajunge în zona puţurilor petrolifere kuweitiene şi 


saudite care vor fi toate minate. În felul acesta, vom avea în 
mâinile noastre o treime din resursele energetice ale planetei. 
Grosul forţelor se va îndrepta către vest, se va uni cu cele ale 
celorlalte state arabe sub zidurile lerusalimului. Dumneavoastră 
veţi conduce partea cea mai consistentă a acestei armate şi vă 
pot garanta postul de comandant suprem. 

Câteva picături de apă căzură pe nisip cu mici plescăituri 
înăbuşite şi în aer se răspândi un miros plăcut de praf umezit de 
ploaie. 

— Ce răspuns îmi daţi, domnule general? 

Taksun îşi muşcă nervos buza de jos: 

— Şi, după aceea, ce se va mai întâmpla? O ameninţare ca 
aceea pe care aţi conceput-o dumneavoastră nu poate fi 
menţinută în vigoare un timp nelimitat. Dacă cu un pistol la 
tâmpla unui om, fără să apăs niciodată pe trăgaci, mai devreme 
sau mai târziu, omul acela mă va lua prin surprindere şi mă va 
dezarma. 

— S-a prevăzut şi aceasta, îi replică Abu Ahmid. Este suficient 
să ştiţi că, atunci când vom fi pregătiţi, vom trata de pe poziţiile 
unui avantaj clar. Şi, atunci, care este răspunsul dumneavoastră, 
domnule general? 

— Păreţi foarte sigur pe dumneavoastră, domnule Abu Ahmid, 
spuse ofiţerul. Dar dacă eu, acum... 

Abu Ahmid văzu cum mâna generalului se aşeza pe mânerul 
pistolului. 

— Uitaţi că mai există şi o altă persoană, în afară de mine, 
care ştie totul despre dumneavoastră şi, chiar dacă v-aţi asuma 
riscurile, nu veţi ajunge niciodată la cartierul general, prietene. 
Pilotul dumneavoastră nu este cumva un tânăr locotenent, 
originar din Zacko, care a funcţionat până acum două săptămâni 
la baza de la Erbil şi care poartă de obicei pistolul la şoldul 
drept? 

Taksun se întoarse, surprins, către elicopter, apoi păru să 
mediteze câtevă clipe, fără să scoată nici o vorbă. 

— În regulă, aprobă el. În regulă. Puteţi conta pe mine, spuse 
el în cele din urmă. 

— Şi dumneavoastră pe mine, spuse Abu Ahmid, la orice oră 
din zi sau din noapte şi pe orice vreme. 

Vântul începuse să bată mai tare şi un fulger ilumină pentru o 
clipă norii groşi care se îngrămădeau la orizont. 


— Dar cum voi face ca să... 

— Dumneavoastră n-o să puteţi lua legătura niciodată cu 
mine, din simplul motiv că nu ştiţi cine sunt şi nici unde aş putea 
fi găsit. Întotdeauna am să vă caut eu. Şi am să vă găsesc. 

— Atunci, la revedere, Abu Ahmid. 

— Pe curând, generale Taksun. Nu mai este mult până la ziua 
în care va avea loc parada militară. Allah Akbar. 

— Allah Akbar, răspunse generalul. Salută printr-o înclinare a 
capului şi se îndreptă către elicopter. Pilotul porni motorul şi 
palele rotorului începură să se învârtă, din ce în ce mai repede, 
până când aparatul se ridică în aer. Pe pământ, omul cu kefiah 
deveni mic, mic de tot, până când dispăru într-o rafală a ploii 
care tocmai se pornise, generalul îşi luă privirile de la petecul 
acela de deşert şi rămase multă vreme gândindu-se în tăcere la 
cele întâmplate, în timp ce elicopterul zbura peste malurile 
pustii ale Eufratului. Apoi, deodată, îl întrebă pe pilot: 

— Dumneavoastră de unde sunteţi, domnule locotenent? 

— Din Zacko, domnule, răspunse ofiţerul. 


În aceeaşi zi, dar noaptea târziu, Gad Avner plecă de la 
şedinţa Consiliului pentru Siguranţa Statului, cumplit de nervos. 
Politicienii, ca de obicei, îşi petrecuseră cea mai mare a timpului 
sfâşiindu-se între ei şi acuzându-se, fară a lua nici o măsură 
serioasă în privinţa cererilor pe care le făcuse el de alocare a 
unor fonduri suplimentare pentru întărirea serviciului de spionaj. 

Îi ceruseră dovezi, indicii solide care să justifice o angajare 
financiară de o asemenea amploare şi el nu le putuse oferi 
decât flerul lui de copoi, intuiţia, sentimentul că în aer pluteşte 
ameninţarea unui pericol iminent. Nimic concret, apreciaseră ei. 
Mişcări ale unor personaje ciudate, nervozitate în anumite medii 
bancare, tranzacţii suspecte cu capitaluri masive, satisfacţie 
îngrijorătoare în rândul deţinuţilor politici. Şi două cuvinte: 
Operaţiunea Nabucodonosor. 

„Şi dumneavoastră veniţi să cereţi o finanţare suplimentară 
de cinci sute de milioane de shekeli pentru două cuvinte?” îl 
întrebase liderul opoziţiei. 

— ldiotul. 

„Dumneavoastră ştiţi cine era Nabucodonosor?” îi replicase 
Avner. „Era regele Babiloniei care a cucerit lerusalimul în anul 
586 î.Ch., a distrus Templul şi a deportat populaţia în 


Mesopotamia”. După care se ridicase şi plecase, trântind după 
el uşa. 

Se afla acum la doi paşi de Zidul Plângerii, la intrarea într-o 
curte interioară unde îşi parcase maşina. O tăcere profundă 
domnea peste întregul cartier şi pe străzi nu se vedea nici un 
trecător. 

Porni motorul şi trecu pe lângă piaţa din dreptul Zidului, 
păzită de soldaţi în uniformă de camuflaj şi înarmaţi ca pentru 
război, iar de acolo îşi continuă drumul înspre „King David 
Hotel”, unde îl aştepta unul dintre oamenii săi care avea să-i 
comunice o ştire importantă. 

Era un slujbaş recent angajat, dar destul de bun: un 
sublocotenent al serviciilor secrete, de origine italiană, fiul 
rabinului din Veneţia, un băiat frumos pe nume Fabrizio Ferrario 
care lucra sub acoperire ca operator şi asistent social într-o 
confraternitate internaţională de caritate cu sediul la hotelul, 
Jerusalem Piaza”. Se îmbrăca de obicei cu o aiurită, dar 
inconfundabilă eleganţă, purtând doar cămăşi de la Armani, 
întotdeauna perfect asortate, atât pe sub un blazer, cât şi pe 
sub o jachetă colonială. 

Se întâlniră la barul de zi al hotelului şi Avner îşi aprinse o 
ţigară, comandând pentru el o bere Maccabi foarte rece: 

— Ei, ce s-a întâmplat aşa de grav că nu mai puteai aştepta 
să se termine şedinţa? 

— Două lucruri, spuse tânărul. Primul este că Operaţiunea 
Nabucodonosor există şi probabil că va fi declanşată destul de 
curând... 

— Şi al doilea? întrebă Avner fără măcar să-şi ridice nasul din 
pahar. 

— Ar fi nevoie să facem o plimbare. Trebuie să vă daţi seama 
la faţa locului şi cât mai repede. 

— O plimbare? Unde, mă rog? 

— Veniţi cu mine după ce vă terminaţi de băut berea. Nu este 
departe. 

— Ce altceva mai ştii despre Operaţiunea Nabucodonosor? 

— Nu prea multe. Ceea ce ştiu este în urma unor interceptări 
din mediul înconjurător. Mai ales din închisori. Sunt în curs o 
serie de plăţi la unele bănci din Orientul Mijlociu, cum ar fi la 
Banque du Liban şi la Saudi Arabian şi este vorba despre sume 
foarte mari. 


— Plăţi? În ce direcţie? 

— Conturi elveţiene. Nassau. Dar facem cercetări ca să-i 
descoperim pe destinatari. Asta şi în mediile mafiei siciliene şi 
ale mafiei ruseşti. Va trebui să nu zăbovim prea mult. 

Între timp, Avner îşi terminase berea şi pornea în urma 
tânărului său colaborator, în timp ce barmanul se ocupa de doi 
clienţi americani care încă nu aveau chef să plece. Turismul la 
lerusalim se redusese foarte mult în ultima vreme. 

Merseră pe străzile pustii până la marele arc al Fortăreţei 
Antonia. 

— După părerea ta, ce crezi că se cumpără cu banii aceia? 

— Arme, dispozitive electronice de interceptare, sisteme de 
rachete, arme bacteriologice şi chimice... e greu de spus precis. 

— Mă îndoiesc, spuse Avner. Genul ăsta de achiziţii din 
regiunea noastră se face prin intermediul statelor şi al 
ministerelor acestora. Autoritatea palestiniană nu are nici un 
sfant, iar teroriştii din Hamas sunt deja finanţaţi de iranieni şi de 
libieni şi, în plus, explozibilul plastic se cumpără acum la preţuri 
derizorii de pe orice piaţă. Am uitat ceva? 

—Arsenalul ex-sovietic vinde şi altceva cu preţuri de nimic. 

— Aşa este, spuse Avner adunându-şi reverele paltonului în 
jurul gâtului. 

Se aflau de-acum la mijlocul pasajului subteran şi se putea 
zări o lumină slabă care răzbătea printr-o deschizătură a unui 
perete, între doi soldaţi înarmaţi cu pistoale automate Uzi. 

— Aproape că am ajuns, spuse locotenentul. Pe aici. 

Avner veni după el în interiorul unei galerii săpate la început 
în peretele fortăreței şi apoi în stânca de la baza clădirii. Se 
auzeau voci care veneau de undeva din interior şi trecerea era 
luminată de câteva lămpi cu neon fixate în pereţii laterali. 

— Ce este aici? întrebă Avner. 

Ajunseseră acum la capătul porțiunii pe care se putea circula 
şi se văzu un grup mic de oameni cu căşti de miner şi cu unelte 
de săpat: printre ei îl recunoscu pe arheologul Ygael Allon, fost 
membru al Consiliului de Miniştri pe vremea guvernării conduse 
de Shimon Perez. 

Locotenentul Ferrario îl prezentă ca: 

— Inginerul Nathaniel Cohen de la Construcţii civile. 

— Îmi face mare plăcere să vă cunosc, spuse Avner strângând 
mâna plină de praf arheologului. Apoi, privi la galeria parţial 


acoperită de o surpare: 

— Dar ce este aici? întrebă. 

Allon îi arătă câteva cioburi de ceramică şi lumină o lespede 
de piatră pe care era o inscripţie scurtă: 

— Un tunel din epoca Regilor din ludeea. Şi se pare că duce 
către Templu. 


4 

William Blake aţipise cam două ore încercând să se 
odihnească puţin înainte de aterizare şi îl trezi vocea din difuzor 
care le ura pasagerilor Crăciun Fericit şi-i ruga să-şi pună 
centurile de siguranţă. Când deschise ochii, văzu că toate 
hublourile avionului aveau perdelele trase şi observă că lipsea 
Gordon care era, probabil, în cabina piloților. 

— Unde suntem? îl întrebă pe Sullivan. 

— Aproape că am ajuns la destinaţie, domnule profesor, fu 
răspunsul. Practic, nu era nici un răspuns. Dar Blake se gândi că 
trebuiau să se afle pe undeva la vest de Luxor dacă era să se ia 
după descrierile mai amănunțite pe care tovarăşii săi i le 
făcuseră despre caracteristicile împrejurimilor de acolo, în 
primele ore de zbor. 

Sullivan şi Gordon aveau cu ei câteva fotografii pe care le 
putuseră face în interiorul mormântului, dar era destul de greu 
să-şi facă o idee, din cauza câmpului vizual foarte limitat care 
putea fi cuprins cu obiectivul aparatului. Ceea ce se putea 
spune fără nici o îndoială era că mormântul se afla, în momentul 
în care fusese deschis, exact aşa cum fusese amenajat atunci 
când acolo fusese depus personajul care-şi dormea somnul de 
veci în acea încăpere subterană. 

Mai trecură câteva minute şi simţi că avionul atingea 
pământul cu roţile şi rotația elicelor era inversată pentru ca 
aparatul să poată fi frânat. Când se opriră, pilotul deschise uşa 
laterală, pentru ca pasagerii să poată cobori. Blake ieşi în prag şi 
respiră adânc aerul uscat şi frumos mirositor al deşertului. Apoi, 
privi în jur, încercând să-şi dea seama unde se aflau. 

Avionul se oprise pe o pistă de pământ bătătorit, destul de 
netedă ca să permită o aterizare fără probleme, situată în 
mijlocul unei văi care era dominată de două masive muntoase. 
Pantele dealurilor erau brăzdate de o serie de şanţuri paralele 
unindu-se într-un pârâu prelungit până jos, pe marginea pistei, 
complet secat, dar umbrit ici şi acolo de o vegetaţie scundă de 
plante spinoase şi de tufe de ginestre şi de tamarix. 

Un şofer cu un microbuz se apropie de scara avionului, luă 
pasagerii şi bagajele şi porni înapoi, în timp ce Falcon-ul o lua 
de-a latul pistei către un deluşor la baza căruia se deschideau 
chiar în clipa aceea uşile înalte ale unui hangar. 

Merseră circa o jumătate de oră urmând albia pârâului, până 


ce văzură mai multe containere: tabăra care servea drept bază 
pentru Warren Mining Corporation. Într-o latură se afla un grup 
electrogen, în alta un cort mare, negru, ca al beduinilor, probabil 
cu rol de cantină sau ca sală de şedinţe. 

În spatele taberei, pe la jumătatea pantei, o cisternă pe roţi 
de la care porneau mai multe ţevi alimenta cu apă toate 
containerele. Unul dintre acestea era vizibil mai mare decât 
celelalte şi Blake se gândi că era locuinţa directorului taberei 
sau a şefului de şantier. 

Într-un perimetru dreptunghiular, delimitat printr-un şir de 
bolovani, erau aliniate vehiculele societăţii: o instalaţie de foraj 
pe şenile, o basculantă, trei automobile de teren 4x4 de 
închiriat, un camion şi două vehicule pentru teren foarte 
accidentat, pe trei roţi şi cu ladă posterioară. 

La circa două sute de metri de tabără se vedea o baracă mică 
având alături un sac plin cu o pulbere albă care era răspândită şi 
în jurul întregului perimetru. Acolo era, probabil, latrina având 
alături sacul cu var nestins care se arunca în hazna, în loc de 
instalaţie de apă. Se hotărî imediat să nu folosească acel grup 
sanitar improvizat, ci, mai degrabă, era dispus să se ducă 
undeva în deşert: nimic nu era mai scârbos decât latrina 
comună din asemenea tabere. 

Pe dreapta, aproape suspendat deasupra văii principale, 
muntele lua o formă oarecum asemănătoare unui leu sau a unui 
sfinx culcaţi pe labele din faţă. Terenul era aşa numitul 
hammada, o formaţiune geologică frecvent întâlnită în tot 
Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord: pământ şi nisip 
compactate, acoperite cu sfarâmături de silex şi de calcar. Dar 
soarele care asfinţea făcea ca priveliştea să fie plăcută, cu văile 
alburii şi cu bolovanii negri pe care îi învăluia o lumină roşietică, 
făcând să strălucească, precum bănuţii de argint, fructele 
uscate din tufele de lopăţele. 

Bolta cerului se făcuse deja de un albastru închis ca de cobalt 
şi o lună plină se ridica în momentul acela în partea opusă 
soarelui care apunea, ivindu-se de după crestele munţilor, 
aproape rostogolindu-se peste contururile lor golaşe. 

Maşina se opri în faţa containerului principal şi un bărbat 
îmbrăcat într-o jachetă colonială de culoare kaki înaintă spre 
oaspete pentru a-l saluta de bun-venit. 

— Mă numesc Alan Maddox, spuse gazda. Bine aţi venit la Ras 


Udash, domnule profesor Blake. Sper că aţi călătorit bine. 

— Vă salut, domnule Maddox, răspunse Blake. Am călătorit 
bine şi sunt mai puţin obosit decât m-aş fi aşteptat. 

Maddox era un bărbat cam de şaizeci de ani, solid, cu 
sprâncene stufoase şi negre, iar barba şi mustăţile sure. Purta o 
pălărie de ranger australian, pantaloni gri de bumbac şi era 
încălţat cu o pereche de bocanci militari: 

— Aceea este locuinţa dumneavoastră, îi spuse el, arătând 
spre un container cenuşiu din partea stângă a taberei. Poate că 
vreţi să faceţi un duş şi aici apa caldă este întotdeauna 
pregătită. Cina va fi servită peste o jumătate de oră aici, unde 
locuiesc eu. Sper că ne veţi face cinstea să luaţi masa cu noi. 

— Puteţi fi sigur de asta, domnule Maddox, mi-e cam foame. 
Nu reuşesc niciodată să mănânc în avioane. Nici măcar în cele 
de lux ca Falcon-ul dumneavoastră. Ne vedem peste o jumătate 
de oră. 

Gordon şi Sullivan se retraseră şi ei în locuinţele lor, situate în 
partea cealaltă, în dreapta reşedinţei principale. 

Blake intră în containerul său care mirosea a praf udat: cineva 
ştersese pardoseala cu o cârpă udă, curăţase întrucâtva toaleta 
şi oglinda de deasupra chiuvetei. 

Intră sub duş, lăsând să-i curgă din belşug apa pe spinare şi 
nu se putu abţine să nu se gândească la ultimul duş pe care-l 
făcuse, ghemuit pe pardoseală ca un câine, ţinându-se de 
stomacul chinuit de crampe. 

Se fricţionă cu prosopul, se pieptănă cu grijă după care îşi 
puse într-o ordine perfectă obiectele de toaletă, în timp ce la 
televizor se dădeau imagini de la tulburările şi ciocnirile de la 
periferia lerusalimului şi a Hebronului, precum şi un atentat 
sinucigaş care secerase cincisprezece copii israelieni dintr-o 
şcoală elementară. Avea un motiv foarte serios ca să se 
îngrijoreze: nu-şi amintea ca situaţia să fi fost vreodată atât de 
gravă în Orientul Apropiat. 

Avea să se dezlănţuie un al cincilea război între arabi şi Israel? 
Şi dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, care ar fi fost consecinţele? 
Stinse televizorul, îşi aruncă o jachetă pe umeri şi ieşi. 

Tabăra era pustie, dar se vedeau lumini aprinse în containere 
şi, din depărtare, se auzea zumzetul continuu al generatorului 
de curent. Pentru o clipă, pe creasta muntelui pe care-l avea în 
faţă, i se păru că vede mişcându-se nişte oameni care, probabil, 


aveau puşti în mâini. 

Apoi, dintr-o dată, văzu două dâre de foc brăzdând cerul, în 
timp ce tăcerea era sfâşiată de un bubuit ca de tunet: două 
avioane cu reacţie aflate la o înălţime foarte mică se urmăreau, 
ca şi cum ar fi simulat un duel aerian: unul dintre ele lansă două 
ţinte false şi reuşi să scape de urmăritorul care se ţinea scai de 
el. Ţintele căzură în deşert lăsând în întuneric două dâre de 
scântei argintii. 

— In zona aceasta, nu atingi nimic care să nu fie lemn sau 
piatră, se auzi o voce din spatele său. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule Gordon, de unde aţi 
răsărit? 

— Din locuinţa mea, containerul acela galben, acolo în stânga. 
Am avut exact timpul necesar pentru un duş. Maddox ţine la 
punctualitate. Este dintr-o veche familie din Virginia şi la el 
acasă s-a mâncat întotdeauna din argintărie şi cristaluri. Ce 
impresie v-a făcut? 

— Am impresia că este o persoană amabilă. 

— Da, dar nu vă lăsaţi înşelat de aparenţe. Este un dur, un om 
de tip vechi, dintr-o bucată. Pentru el există un singur lucru care 
contează: interesul întreprinderii şi activitatea care trebuie dusă 
până la capăt. 

— El ştie totul despre mormânt, nu-i aşa? 

Gordon dădu din cap şi spuse: 

— Totul. 

— L-a şi văzut? 

— Da. L-am luat cu noi acolo cu o seară înainte de a pleca 
spre Chicago. A rămas foarte impresionat de ceea ce a văzut. 
Oricum, peste puţin timp veţi afla totul chiar din gura lui. Să 
mergem, probabil că ne aşteaptă deja. 

Pomiră împreună spre containerul cu rol de cartier general. La 
un moment dat, Blake se opri: 

— Aţi văzut cele două avioane de vânătoare, domnule 
Gordon? 

— Da, le-am văzut, de ce mă întrebaţi? 

— Dacă nu m-am înşelat, erau două Jaguar. Avioane de 
fabricaţie franţuzească. Ce-or fi făcând prin părţile astea? Vreau 
să spun că erau avioane de vânătoare israeliene. 

Gordon nu ştiu ce să-i răspundă. 

— Nu ştiu, spuse apoi, nu mă pricep la arme. Oricum, situaţia 


este foarte încordată peste tot în Orientul Apropiat: nu m-aş 
mira să se întâmple orice. În orice caz, vă repet, suntem într-o 
zonă, practic, inaccesibilă. Nimeni n-o să vă deranjeze. 

Ajunseseră în faţa locuinţei lui Maddox. Gordon bătu la uşă şi 
gazda veni el însuşi să le deschidă. Avea părul încă umed de la 
duş şi-şi schimbase hainele: un costum panama, o cămaşă şi un 
fular din bumbac fin: 

— Crăciun fericit tuturor! spuse el. Salutare Gordon, salutare 
domnule profesor Blake. Intraţi, vă rog. Tocmai preparam o 
băutură. Ce, ziceţi de un Martini? 

— Merge foarte bine un Martini, spuse Blake. 

— Şi pentru mine, spuse Gordon. Sullivan era aşezat într-un 
colţ al camerei şi-şi bea deja cocktailul; îi salută cu o înclinare a 
capului. 

Masa era aranjată cu farfurii de calitate, pahare de cristal şi 
tacâmuri de argint, iar pe faţa de masă albă se afla un coş cu 
pâine după reţeta beduinilor, caldă, o carafă cu apă şi alta cu 
vin alb. Pe o masă din colţ se găsea un pom de Crăciun din 
plastic, împodobit cu fructe uscate din deşert, pictate de mână 
şi cu câteva beculeţe colorate care se aprindeau şi se stingeau 
cu intermitențe. 

Maddox îi invită pe toţi să ia loc, iar pe Blake îl aşeză în 
dreapta sa: 

— Mă bucur că aţi acceptat să veniţi, domnule profesor Blake, 
îi spuse. Imi închipui că domnul Sullivan v-a explicat deja totul. 

— Aşa este. 

— Cum vi se pare povestea asta? 

Blake sorbi o înghiţitură din paharul său de Martini. Era 
preparat într-o manieră dură: paharul fusese doar puţin umezit 
cu vermouth şi apoi umplut cu gin curat şi cu gheaţă. 

— E greu să mă pronunţ aşa, fără să fi văzut nimic, dar, din 
ceea ce mi-a spus Gordon, s-ar părea că este vorba despre de 
ceva foarte important, prea important să ne ocupăm de el în 
felul acesta. 

Maddox îl privi ţintă, drept în ochi. 

— Sunteţi foarte deschis, domnule profesor Blake. Mai bine 
aşa; întorsăturile de cuvinte sunt inutile, într-adevăr. Vreţi să 
spuneţi că nu vă simţiţi la înălţime sau, pur şi simplu, nu 
aprobaţi felul în care procedăm noi? 

Intră un chelner arab şi începu să-i servească pe meseni. 


— Sper că acest cuşcuş o să vă placă. Din păcate, nu avem 
altceva. 

— Cuşcuşul este foarte bun, mă dau în vânt după el. Domnule 
Maddox, dacă am înţeles eu bine situaţia, ceea ce gândesc eu 
nu are prea mare importanţă şi nu cred că v-ar putea face să 
schimbaţi ceva. Pe de altă parte, eu sunt, foarte probabil, un om 
terminat şi, cu toată sinceritatea, îi sunt recunoscător destinului 
care i-a adus pe aceşti domni la mine. Prin urmare, nu sunt în 
măsură să emit pretenţii. Vreau doar să ştiţi că am acceptat să 
fac această muncă doar dintr-un interes ştiinţific şi cu speranţa 
că aş putea publica rezultatele cercetării mele şi studiile care 
vor urma după aceea. 

Maddox îi turnă vin în pahar şi spuse: 

— Eu nu sunt sigur că dumneavoastră veţi avea posibilitatea 
de a face şi nişte studii în afară de inventarierea mormântului şi 
a obiectelor pe care le conţine acesta... 

— Dar trebuie să fac asta, domnule Maddox. Nu puteţi crede 
că eu aş fi în stare să înţeleg totul aşa, după o privire 
superficială şi daţi-mi voie să vă spun că, foarte probabil, nimeni 
nu ar fi în stare să facă aşa ceva. 

Madox nu mai spuse nimic câteva minute şi, surprins, Sullivan 
chiar îşi ridică ochii din farfurie, privindu-l pieziş. 

— V-ar putea pune la dispoziţie o linie de Internet pe 
computerul nostru, desigur sub controlul nostru: v-ar fi de 
ajuns? 

—Cred că da, răspunse Blake. Aş putea consulta biblioteca 
mea de la Institutul Oriental şi de la alte institute de cercetare. 
Cred că da... 

— Cât despre publicare... continuă Maddox, este o problemă 
pe care acum n-o putem trata. Trebuie să mă gândesc şi să am 
în vedere care ar fi modalităţile de realizare. Dar, vă rog, să 
abordăm pe rând, câte o singură problemă. 

Chelnerul arab aduse legume şi turnă vin în pahare. 

— Este un Chablis din California, spuse Maddox. Nu-i rău 
deloc. Deci, spuneam, câte o problemă de fiecare dată. Noi 
dorim ca dumneavoastră să examinaţi mormântul acela, să 
stabiliţi, dacă este posibil, epoca în care a fost construit, să 
descrieţi şi să evaluaţi obiectele de uz funerar. Vă asigur că nu 
avem intenţia să comitem vreo ilegalitate. Fapt este că această 
descoperire nu era absolut deloc prevăzută şi ne încurcă mult 


programul de lucru. Noi vom continua să ne vedem de treabă, în 
timp ce dumneavoastră vă veţi ocupa de săpături. Veţi putea 
beneficia de colaborarea cu muncitorii noştri care, între timp, au 
lucrat ca să facă posibilă intrarea acolo jos şi veţi putea utiliza 
mijloacele tehnice pe care le avem le dispoziţie. Pretenţiile 
dumneavoastră financiare vor fi satisfăcute, în numerar, la 
terminarea lucrării, în contul pe care veţi binevoi să ni-l indicaţi, 
în Statele Unite sau în străinătate. 

— Pot să vă întreb ceva? 

— Vă rog. 

— Unde mă aflu? 

— În tabăra de la Ras Udash, aparţinând firmei Warren Mining 
Corporation. 

— Vreau să spun, în ce regiune? 

— Asta nu v-o pot spune. 

— Atunci, vă atrag atenţia că imposibilitatea de a plasa 
mormântul din punct de vedere topografic ar putea avea 
consecinţe nefavorabile asupra identificării sale. 

Maddox îl privi fără să clipească: 

— Este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm, domnule 
profesor Blake. 

Servitorul arab începu să strângă masa şi Maddox se ridică: 

— V-aş propune să ne bem cafeaua afară, sub cort. Este mai 
răcoare şi cine vrea, poate să fumeze. 

Oaspeţii ieşiră împreună cu el sub cort şi luară loc pe 
scaunele împletite din răchită aşezate în jurul unei măsuţe din 
fier. Grupul electrogen era plasat în direcţia în care bătea vântul, 
astfel încât zgomotul care venea de la el era purtat în depărtare 
de adierile serii. 

Maddox facu să circule în jurul mesei o cutie cu ţigări de foi. 

— Sunt din ce în ce mai greu de găsit în America, spuse el, 
dacă nu se ridică blestematul ăsta de embargo cu Cuba. Dar aici 
este altceva. Le fumează toţi şefii de stat, toţi miniştrii şi 
deputaţii din semiluna ferilă. 

— Dacă-i pe-aşa, ar putea să fumeze şi ei altele, rânji Gordon. 

Blake îşi bău cafeaua şi-şi aprinse un trabuc: 

— Când vreţi să încep? întrebă el. 

— Chiar şi de mâine, îi răspunse Maddox. Dacă nu aveţi 
probleme după zborul de azi. Cu cât mai repede, cu atât mai 
bine. 


În timp ce încă mai stăteau de vorbă, Blake observă o lumină 
care se apropia în mijlocul unui nor de praf pe pista care ducea 
la tabără şi, la puţin timp după aceea, zgomotul unui motor în 
doi timpi de la vehiculele speciale cu trei roţi îl acoperi pe acela 
al grupului electrogen. Maşinuţa se opri în parcare şi din ea 
cobori o persoană îmbrăcată într-o salopetă neagră şi cu o casă 
pe cap. Când şi-o scoase, o cascadă de păr galben i se prelinse 
pe umeri şi apăru chipul unei tinere femei cam de treizeci de ani 
care se apropie de cort cu paşi sprinteni şi grăbiţi. Maddox se 
ridică şi-i ieşi în întâmpinare: 

— Sarah, hai, vino aici. Ai mâncat? Stai cu noi, îţi aduce 
imediat ceva. 

Fata îşi scoase salopeta şi o atârnă de un stâlp, rămânând 
doar în jens şi tricou. Blake o privi cu admiraţie, pe când o 
adiere de vânt îi răvăşea părul, acoperindu-i faţa. 

— Fă cunoştinţă cu oaspetele nostru: profesorul William Blake. 

— Ah, egiptologul, spuse fata întinzându-i mâna. Sunt Sarah 
Forrestall, bine aţi venit la Ras Udash. Sper că o să vă simţiţi 
bine în iadul ăsta. Avem treizeci de grade ziua şi două sau trei 
sub zero noaptea, dar poate să fie chiar mai rău. Aceasta este 
perioada cea mai potrivită a zilei: nu este nici prea cald, nici 
prea frig. 

— Sunt obişnuit, spuse Blake. 

— Sarah este topograful nostru. Ar putea să vă dea o mână 
de ajutor, spuse Maddox. 

— Aşa este, spuse Blake. Un topograf este exact ceea ce îmi 
trebuie, dacă i-aţi permite să mă ajute. 

Maddox nu reacţionă şi nici măcar fata nu păru să dea 
importanţă acestei glume şi se aşeză să mănânce sandviciurile 
cu friptură rece de pui pe care servitorul arab i le adusese 
împreună cu o sticlă de apă minerală. 

—Domnul profesor Blake va începe lucrul chiar de mâine. Poţi 
să-l conduci acolo şi să-l ajuţi dacă are nevoie? o întrebă 
Maddox. 

— Cu plăcere, răspunse fata. Vă aştept în parcare la ora 
şapte, dacă vă convine ora. Vă trebuie ceva anume? 

— Nu mare lucru. Pentru început, o scară, chiar şi de frânghie, 
o centură de alpinism şi o coardă, o lanternă, un ghem de sfoară 
şi hârtie milimetrică, iar în rest mă descurc cu ce am eu. Mâine 
aş vrea să mă limitez doar la o recunoaştere generală a locului 


ca să-mi pot organiza munca. Nu am încă o idee precisă despre 
ce voi găsi acolo şi despre problemele pe care le voi avea de 
rezolvat. După aceea, ea mă va putea ajuta să stabilesc toate 
cotele şi să poziţionez obiectele din interiorul mormântului. 

Fata păru dezamăgită: 

— Îmi închipuiam că dumneavoastră o să veniţi cu multe 
bagaje, cu instrumente sofisticate şi când acolo tot ce vă trebuie 
este o scară de frânghie şi o lanternă. 

— Sunt un tip de modă veche, spuse Blake, dar, când va fi 
cazul, vă voi arăta cum se lucrează şi după unele metode 
avansate de cercetare. Pentru moment, este suficient atât. 
Vreau doar să-mi dau seama cine ar putea fi personajul îngropat 
în mormântul acela atât de depărtat de tot şi de toţi. 

Gordon se ridică şi-i salută pe toţi, îndreptându-se spre 
locuinţa sa, imitat la puţină vreme după aceea de Sullivan. 
Maddox îşi privi ceasul: 

— Pe aici mergem devreme la culcare, spuse el. Şi mâine mă 
aşteaptă o zi grea. Noapte bună, domnule profesor Blake. 

— Noapte bună, domnule Maddox. 

Fata se ridică şi ea în picioare şi se apropie de filtrul de cafea: 

— Eu îmi fac o cafea, spuse. Vreţi si dumneavoastră? 

— Sigur că da, mi-ar face plăcere, răspunse Blake. 

— O să vă ţină treaz. Nu vă simţiţi obosit? 

— Sunt frânt, dar nu mi-e somn. Şi ştiu din experienţă că 
atunci când ţi se face somn, dormi. O cafea în plus sau în minus 
nu prea are importanţă. 

— În orice caz, nu avem la dispoziţie decât zece minute sau 
cel mult un sfert de oră. Maddox nu reuşeşte să adoarmă cu 
zgomotul acela al generatorului de curent. 

— Da, înţeleg. 

— Şi, îndată, o să se facă un frig teribil. Aici, temperatura 
scade într-o clipă. Îi turnă cafeaua fierbinte într-un pahar de 
plastic. Cum vă simţiţi? 

— Mă cam furnică pielea. Mă tem că n-o să pot închide ochii. 
Încă nu pot să cred ce s-a întâmplat. Sorbi o înghiţitură de cafea 
şi o privi pe fata care se aşezase în cercul de lumină dat de 
singurul bec care mai rămăsese aprins şi-şi aruncase salopeta 
pe umeri. Era foarte frumoasă şi ea ştia asta. 

— Ce caută o fată ca dumneavoastră în asemenea locuri? o 
întrebă. 


— Mă plătesc bine, spuse ea. Dar dumneavoastră? 

— Vă place focul? întrebă Blake după câteva clipe de ezitare. 

— Aţi vrea să faceţi un foc? 

— Ei, sunt destule lemne uscate prin jur şi începe să se facă 
frig. În clipa aceea generatorul se opri şi tabăra nu mai fu 
luminată decât de razele lunii. 

— Dacă vreţi, se poate face. 

Blake merse până la albia pârâului secat, găsi un trunchi de 
copac uscat şi-l târî înspre cort, apoi adună sub el o grămăjoară 
de mărăcini uscați, crengi de tamarix şi de ginestră, şi dădu foc 
cu bricheta. Flacăra se înălţă trosnind şi învălui buşteanul într-un 
glob de lumină portocalie foarte strălucitoare. 

—Frumos, nu-i aşa? Luă un scaun şi se aşeză în apropierea 
focului, aprinzându-şi şi o ţigară. 

— Şi dumneavoastră? Ce face unul ca dumneavoastră prin 
locurile acestea? 

Blake se întoarse spre ea şi-i privi faţa luminată de reflexele 
flăcării. 

— Eram un egiptolog la Institutul Oriental din Chicago şi nu 
unul dintre cei mai slabi. M-am ars în urma unei mişcări 
imprudente şi superiorii şi colegii mei atâta aşteptau. Am 
acceptat munca asta pentru că eram la pământ. 

— Sunteţi căsătorit? 

— Divorţat. De... două zile. 

— Rană proaspătă... îl privi cu o expresie ciudată care lui 
Blake i se păru compătimitoare. 

— Ploaia cade întotdeauna tot peste cel care-i deja ud 
leoarcă, spuse el. Se mai întâmplă şi asemenea lucruri, dar nu 
moare omul din aşa ceva. O să mă ajute schimbarea de aer şi 
reînceperea lucrului. 

Privirea fetei se încrucişă pentru clipă cu a lui, luminată de 
flăcările focului, şi ea desluşi în acea privire ceva mult mai 
puternic decât frazele rostite de complezenţă. Simti că el o 
dorea în clipa aceea mai mult decât orice pe lume şi se lăsă în 
voia instinctului. 

— Puteţi conta pe sprijinul meu tehnic, spuse. Restul ar trebui 
să vi-l scoateţi din minte. 

Blake nu mai spuse nimic, adună jarul sub trunchiul încă 
nears în întregime, aţâţă din nou flăcările, apoi se ridică: 

— Mulţumesc pentru că mi-aţi ţinut companie, spuse. După 


care plecă. 

Când intră în containerul său, simţi că-l cuprindea o senzaţie 
de claustrofobie amestecată cu furia pe care fraza gratuit 
dispreţuitoare a lui Sarah Forrestall i-o provocase şi se gândi că 
nu va putea adormi. 

Luă sacul de dormit şi se îndepărtă în bezna nopţii, ieşind din 
tabără pe portiţa din spate, pornind de-a lungul dealurilor care 
mărgineau platoul înspre est. Puțin după aceea, intră în conul de 
umbră al muntelui în formă de sfinx şi o luă în sus prin albia 
secată a unui alt pârâu care cobora, ca şi celelalte spre vale. 
Găsi într-o cută a terenului o limbă de nisip fin şi curat şi se 
întinse pe el rămânând astfel cu ochii aţintiţi asupra 
constelaţiilor care străluceau incredibil de limpezi şi de vii. 

Se gândi cu furie la pletele blonde ale lui Sarah şi la trupul său 
frumos conturat în lumina focului, îşi închipui ce gânduri îi 
trecuseră prin minte pe seama lui, până când liniştea cosmică a 
singurătăţii din jur îi pătrunse în suflet şi-l calmă. Toate 
fantasmele care-l asaltaseră până atunci dispărură şi începu să 
audă prin apropiere creaturile nopţii, să ghicească în întunericul 
nopţii pasul săltat al şacalului şi mersul timid şi prevăzător al 
gazelei. 

Se gândi că nu se putea afla la vest de Luxor şi poate că era 
pe cale să adoarmă în vreun colţişor ascuns al deşertului, pe 
lângă râul Hammamat, unde se spunea că ar fi existat minele de 
aur ale faraonilor. 

Rămase mult timp cu imaginea cerească a lui Ra în minte, cu 
centura lui de stele strălucitoare, până când ochii i se închiseră. 

Sarah Forrestall venise, îndată după ce se despărţiseră, ca să 
bată la uşa lui şi spusese cu glas înăbuşit: 

— Domnule Blake, îmi pare rău, nu voiam să vă jignesc. 
Domnule Blake... 

Nu primise nici un răspuns şi se întorsese lângă foc ca să se 
bucure de căldura ultimelor flăcări pe care le aprinsese el. 
Profesorul Blake era cu totul diferit de ceea ce s-ar fi aşteptat: 
părea să fie un perdant de o factură cu totul specială, nu unul 
dintre aceia care aşteaptă răbdători pe malul râului până când 
văd plutind pe apă cadavrul duşmanului lor. El părea să fie 
dintre aceia care se ridică de jos, mai devreme sau mai târziu, şi 
când se ridică, fac prăpăd. 


Blake ajunse dimineaţa în parcare, cu puţin înainte de şapte şi 
văzu că Sarah era deja acolo şi încălzea motorul maşinii. 

— Puteaţi să-mi deschideţi uşa aseară, îi spuse ea. Voiam să 
vă explic... 

— Mi-aţi explicat foarte bine totul. Oricum nu eram înăuntru. 
Am dormit în albia pârâului. 

— În wadi? Dar sunteţi de-a dreptul nebun. Scorpionii şi şerpii 
sunt atraşi de căldura corpului: putea să iasă foarte rău. 

— Am preferat aşa. 

— Aţi luat măcar micul dejun? 

— Am băut o înghiţitură de apă. Mă ajută să scap de răul de 
avion după călătoria de ieri. 

Sarah porni motorul şi se îndreptă spre sud, de-a lungul unui 
drumeag abia vizibil care dispărea uneori cu totul, fiind înlocuit 
de albia pârâului. 

— Ar fi trebuit să mâncaţi ceva. Căutaţi în rucsacul meu, vă 
rog. O să găsiţi ceva de mâncare: sandviciuri şi fructe. Luasem 
pentru masa de prânz, dar este destulă mâncare. g 

— Mulţumesc, spuse Blake, dar nu făcu nici o mişcare. In 
stomac nu avea decât furie şi nerăbdare. Nu mai era loc pentru 
nimic altceva. 

— Ţineţi-vă bine, spuse Sarah. Acolo, trebuie să ieşim din 
albia pârâului. Cuplă reductoarele şi ambală motorul la 
maximum. Maşina se căţără pe povârnişul abrupt, aruncând în 
urma roţilor o sumedenie de pietre, ajungând în cele din urmă 
din nou în poziţie orizontală. 

Se aflau acum în faţa unei suprafeţe întinse de pământ, plată 
şi neagră, încinsă de soare. 

— În partea aceea este? întrebă Blake. 

— Da, cam la o oră de mers. Dacă nu punem la socoteală 
căldura, am scăpat de partea cea mai grea a drumului. 

Blake scosese hârtia milimetrică şi o busolă şi privea mereu 
kilometrajul maşinii trasând un fel de itinerar şi schiţând 
elementele de relief din jur. 

— Nu vă daţi bătut, aşa-i? întrebă Sarah. 

— Nu. Şi nu înţeleg de ce nu vreţi să-mi spuneţi unde ne 
aflăm. Îmi închipui că dumneavoastră ştiţi foarte bine asta. 

— Nu. Şi eu am venit aici cam cum aţi venit şi dumneavoastră 
şi mă feresc să-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala. Maddox nu 
ştie de glumă şi trebuie să-mi păzesc pielea şi eu în tabăra asta, 


ce credeţi? 

—O să-mi dau eu singur seama de asta, spuse Blake. Cunosc 
ţara asta cum îmi cunosc buzunarele. Peste trei sau patru zile 
cel mult o să-i fac o surpriză. Dar, în sinea sa, nu era chiar atât 
de sigur. Graba aia blestemată. Măcar dacă şi-ar fi luat la el 
LORAN. Navigatorul prin satelit ar fi stabilit într-o clipă numai 
punctul topografic. 

Drumul se apropiase acum de creasta muntoasă care limita 
câmpia la est şi, la un moment dat, Blake observă ceva pe un 
bolovan. 

— Opriţi, vă rog. 

Sarah opri maşina şi tăie contactul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Inscripţii rupestre acolo, pe stânca aceea. 

— Sunt sute din astea pe aici. Am făcut şi eu nişte desene 
după câteva. Dacă vreţi să le vedeţi, am un album plin cu schiţe 
în tabără. 

— O să-mi facă plăcere să le văd, spuse Blake. Dar, acum, 
lăsaţi-mă să arunc o privire la astea, şi se apropie de stâncă. 

— Nu vă înţeleg, spuse fata, acolo vă aşteaptă un mormânt 
egiptean neatins şi dumneavoastră vă opriţi ca să vă uitaţi la 
scrijeliturile astea pe pietre? 

— Scrijeliturile astea au fost făcute pentru a transmite un 
mesaj celui care trecea pe aici şi eu aş vrea să înţeleg acest 
mesaj. Orice element al unei mărturii din teritoriu este foarte 
preţios. 

Terenul de lângă peretele stâncos era presărat cu bolovani şi 
unii dintre ei erau înconjurați de pietre mai mici, ca şi cum 
cineva ar fi vrut în mod special să atragă atenţia asupra lor. 

Blake se apropie de perete şi privi cu atenţie urmele lăsate în 
piatră. Fuseseră făcute prin lovire cu un pietroi ascuţit şi 
reprezentau o scenă de la o vânătoare de ţapi sălbatici. 
Vânătorii ţineau în mâini arcuri şi săgeți, încercuind animalul 
care era înfăţişat cu coarne mari, în formă de semilună, cu 
vârful spre spate. Făcu câteva fotografii şi notă poziţia pe harta 
sa. Apoi, se urcară din nou în maşină. 

— Aţi mai urcat vreodată pe cursul pârâului până pe creastă? 
întrebă el deodată. 

— De câteva ori. 

— Şi nu aţi observat nimic ciudat? 


— Cred că nu. Nu sunt acolo decât bolovani, şerpi şi scorpioni. 
— Pe stânci sunt urme de focuri cu temperatură foarte înaltă. 
— Şi ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu, dar am văzut în mai multe locuri cum nisipul s-a 
transformat în sticlă. 

— Poate că o fi fost vreo bombă cu fosfor. Au fost mai multe 
războaie prin părţile astea. 

— Mă îndoiesc că ar putea fi urme de bombe. Nisipul 
transformat în sticlă se afla pe fundul unor scobituri săpate 
artificial în stâncă şi, pe pereţii scobiturilor, se vedeau gravuri 
de felul celor pe care le-am văzut puţin mai devreme. 

— Şi asta ce poate însemna? 

— Că exista cineva care era în stare să aprindă focuri cu 
temperatură, cu trei mii de ani în urmă, în pustietatea asta. 

— Interesant. Şi ce urmărea acel cineva? 

— Nu ştiu. Dar mi-ar face plăcere să aflu. 

Peisajul devenise şi mai dezolant, iar aerul supraîncălzit crea 
în depărtare iluzia unui suprafeţe de apă. 

— Vara, locul ăsta trebuie să fie un adevărat cuptor, spuse 
Blake. 

— Aşa este, răspunse Sarah. Dar în anotimpul acesta, vremea 
s-ar putea schimba. Câteodată trec ceva nori, se pot produce 
scăderi bruşte de temperatură şi să declanşeze furtuni, uneori 
dintre cele mai puternice. Albiile acestor wadi se umplu pe 
neaşteptate, pentru că terenul nu are nici o posibilitate de a 
reţine apa şi atunci au loc inundaţii catastrofale. Ne aflăm în 
mijlocul unei naturi total ostile. 

Priveliştea se schimbă din nou prin apariţia unei cruste de 
calcar alburiu şi dur pe care jeepul se zdruncina la fiecare 
neregularitate a suprafeţei. Sarah încetini şi puse motorul într-o 
treaptă de viteză inferioară, apoi se îndreptă din nou către 
dealurile care se vedeau în stânga. 

— Vedeţi scobitura aceea în peretele de piatră? spuse ea 
arătând către o zonă umbrită la doar câteva sute de metri. Acolo 
este. Am ajuns. 

Blake respiră adânc. Era pe cale de a trăi cea mai puternică 
emoție pe care o simţise vreodată în viaţă. 

Îndată ce maşina se opri, coborî şi aruncă o privire asupra 
terenului din jur. Observă o mică adâncitură în mijlocul unei 
platforme de calcar, unde erau îngrămădite sfărâmături de 


piatră şi nisip: 

— Nu-i aşa că acolo este? 

Sarah aprobă. 

Blake clătină din cap: 

— Nu înţeleg... tot această secretomanie şi locul acesta este 
lăsat complet nesupravegheat... 

— Nu este nesupravegheat, spuse Sarah. Nimeni nu se poate 
nici măcar să se apropie de zona aceasta, dacă Maddox nu este 
de acord. Îl privi ţintă, drept în ochi. Şi, mai ales, nimeni nu se 
poate îndepărta. Pentru a ajunge la cea mai apropiată aşezare 
trebuie străbătute o sută de mile prin deşertul acesta, fără un fir 
de iarbă şi fără o picătură de apă. 

Blake nu spuse nimic, îşi scoase haina, luă lopata din maşină 
şi se apropie de mica adâncitură, începând imediat să 
îndepărteze pietrele şi nisipul de deasupra. Apăru de îndată o 
tablă de fier care astupa intrarea. 

— De ce aţi forat chiar aici? întrebă el. 

— Din pură întâmplare, răspunse Sarah. Facem foraje şi 
scoatem carote, atât pe baza unor prospecţiuni geologice 
efectuate în prealabil, cât şi pe bază statistică. Numai asta, pot 
să vă garantez. Este o pură întâmplare. Asta-i situaţia. 

Capacul greu din tablă avea în mijloc un inel: Blake agăţă de 
el cablul de la jeep şi-i făcu semn lui Sarah să dea înapoi. leşi la 
iveală o deschidere cilindrică străpungând stratul de calcar. Pe 
pereţi se mai vedeau urmele frezei, dar în fund era întuneric 
complet. 

— Dumneavoastră aţi mai coborât vreodată acolo? 

— Incă nu, spuse Sarah, luând din jeep scara de frânghie şi 
lanterna. Soarele ajunsese la amiază, dar căldura încă nu 
devenise insuportabilă din cauza lipsei totale a umidității. Blake 
bău câteva înghiţituri zdravene din bidonul cu apă, apoi îşi legă 
centura de alpinist în jurul mijlocului. Luă ghemul de sfoară, legă 
un capăt la centură şi restul îl puse în maşină, pe scaunul 
şoferului. 

Atârnă lanterna de una dintre carabinierele de la centură, apoi 
spuse: 

— Urcaţi-vă în maşină şi porniţi motorul. Eu am să agăţ cablul 
troliului la centură şi dumneavoastră o să mă lăsaţi foarte încet 
în jos, în camera subterană. Apucaţi capătul sforii şi opriţi troliul 
atunci când simţiţi că trag de sfoară. Când trag din nou, 


continuaţi să mă coborâţi. Aţi înţeles? 

— Perfect. Dar de ce nu folosiţi scara de frânghie? întrebă 
Sarah. 

— Pentru că, dându-i drumul orbeşte, aş putea răsturna sau 
sparge vreun obiect fragil sau aşezat într-un echilibru precar. 
Mai întâi trebuie să-mi dau seama care este situaţia acolo jos. 

Îşi agăţă cablul de centura de susţinere şi începu să coboare 
în interior. 

Cobori cam doi metri, apoi simţi că se afla suspendat în 
interiorul subteranei şi trase de sfoară. Sarah opri troliul şi el 
aprinse lanterna. 

O lume adormită de treizeci de secole se arătă în faţa privirii 
lui uluite şi, în tăcerea profundă a încăperii subterane, bătăile 
inimii sale părură să se amplifice neverosimil de mult; mirosuri 
captive acolo de milenii îi pătrunseră în nări cu adieri ciudate şi 
necunoscute, senzaţii violente şi contrastante îi asaltară toate 
odată sufletul, trezind emoţii paroxistice de mirare, nelinişte, 
teamă. 

Raza de soare traversa un praf extrem de fin pe care doar 
simpla mişcare a aerului, cauzată de deschiderea intrării şi de 
coborârea lui, o stârnise şi, pe fundul mormântului, scălda într-o 
lumină puternică o panoplie pe care se zăreau un coif cu calotă 
de aramă şi de sidef, o platoşă de aur de forma unor aripi de 
vultur larg desfăcute, încrustat cu pietre preţioase, chihlimbar, 
cuarţuri şi lapis-lazuli. Era o centură dintr-o țesătură din fir de 
aur, cu o fibulă tot din lapis-lazuli, în formă de scarabeu de care 
era agăţată o sabie cu mânerul din abanos bătut cu nituri de 
argint. Erau două lănci şi două sulițe cu vârful de bronz şi mai 
era şi un arc mare cu tolba sa încă plină de săgeți. 

Sarah trase frâna de mână a maşinii şi apăru la marginea 
puţului strigând: 

— Domnule Blake! Domnule Blake! Este totul în regulă? 

Auzi doar vocea înăbușită a profesorului murmurând: 

— Oh, Doamne... 

Blake tocmai îndreptase raza luminoasă a lanternei pentru a 
scoate din întuneric restul încăperii. Pe latura de nord a camerei 
funebre era un car de luptă demontat. Cele două roţi, cu câte 
patru spiţe, zăceau una peste alta într-un colţ, în timp ce lada 
era rezemată cu fundul de perete şi cu oiştea în sus, ajungând 
aproape de tavan. De oişte atârnau resturile hăţurilor, iar cele 


două zăbale din bronz căzuseră pe pământ pe cele două laturi 
ale lăzii carului. 

Atârnate de peretele de nord mai erau şi alte obiecte de lux: 
un candelabru din bronz, un tron din lemn pictat, o rezemătoare 
de cap, suportul unui sfeşnic cu patru opaițe, o ladă în care se 
păstrau, probabil, ţesături preţioase. Roti lanterna către peretele 
de sud şi, pentru un moment îl încercă o mare dezamăgire. In 
partea aceea, sarcofagul era aproape în totalitate acoperit de o 
grămadă de aşchii de piatră şi de bolovani, unii dintre aceştia de 
dimensiuni destul de mari. 

Era atât de uluit şi de ameţit încât uitase să ceară fetei să-l 
coboare pe pardoseală. Trase de sfoară şi-i strigă către Sarah: 

— Poţi să mă laşi până jos de tot, domnişoară Forrestall. Sub 
mine nu este nimic. Dacă vreţi, puteţi cobori şi dumneavoastră; 
fixaţi de ceva scara de frânghie şi trimiteţi-o jos, o prind eu. 

Sarah acţionă troliul şi, după câteva clipe, Blake atinse încet 
pământul, aproape în centrul mormântului, pe grămada de 
sfărâmături căzute de la străpungerea tavanului. Fata dădu apoi 
drumul scării de frânghie şi imediat cobori şi ea. 

— Incredibil... spuse ea, privind în jur. 

Blake îndreptă fascicolul de lumină către locul prăbuşirii 
tavanului: 

— Aţi văzut? Din păcate, sarcofagul este aproape cu totul 
îngropat de surparea aceea. Sunt aproape sigur că a fost un 
cutremur. O să ne trebuiască mai multe zile de muncă pentru a 
scoate de acolo toate sfarâmăturile acelea. Vor forma afară o 
grămadă de dimensiuni destul de mari şi de o culoare foarte 
diferită de aceea a terenului din jur, astfel încât o să atragă 
atenţia de o distanţă apreciabilă. 

Se apropie de pereţi şi-i examină cu atenţie: fuseseră săpaţi 
cu dalta într-un calcar nu prea dur şi destul de friabil, dar nu 
existau urme de ornamente, cu excepţia unui început de 
inscripţie hieroglifică pe latura din stânga a sarcofagului. Privi pe 
pardoseală în faţa sarcofagului: 

— Este ciudat, spuse el, dar nu există urne canopice: un lucru 
foarte ciudat, aş zice chiar unic. 

— Despre ce este vorba? întrebă Sarah. 

— Erau vase în care se puneau organele interne ale 
defunctului, după ce erau extrase din cavitatea toracică de cei 
care se ocupau de îmbălsămare. Este ca şi cum corpul acestui 


personaj nu ar fi trecut prin ritualul tradiţional al îmbălsămării. 
Acesta este şi el un lucru anormal, dat fiind rangul lui cu 
siguranţă foarte înalt. Cu condiţia ca vasele să nu se afle în 
interiorul sarcofagului. 

Se apropie de marginea surpăturii şi o examină cu cea mai 
mare atenţie. Şi acolo era ceva ciudat: dacă fusese provocată de 
un cutremur, cum se explica faptul că toate obiectele rituale 
erau în perfectă ordine, cum de roţile carului, rezemate de 
perete, nu căzuseră şi cum se făcea că nici platoşa nu căzuse pe 
jos? 

Mai observă şi alte anomalii: un stil de adunătură de-a valma 
a obiectelor, disparate şi din epoci diferite, ceva care părea o 
grabă în săparea pereţilor şi a încăperii în general, ca şi cum ar 
fi fost vorba despre o cavitate naturală care exista mai demult, 
adaptată şi mult lărgită, iar sarcofagul însuşi părea să fi fost 
săpat direct în stâncă. Dălţile tăiaseră piatra de jur împrejur şi 
îndepărtaseră materialul de prisos, rezultând, astfel, un obiect 
cu o formă paralelipipedică, acesta fiind la rândul său scobit în 
interior. Dar aceasta era o doar o presupunere şi nu s-ar fi putut 
confirma decât după îndepărtarea tuturor sfarâmăturilor 
rezultate din surpare. 

Incercă să se urce pe mormanul de pietre, dar acestea se 
surpară peste el, umplând camera cu o pulbere extrem de fină. 

— Fir-ar să fie! înjură el. 

Sarah se apropie şi-l ajută să se ridice: 

— E total în regulă? 

— Da, în regulă, răspunse Blake. N-am păţit nimic. 

Aşteptă ca praful să se mai aşeze puţin şi se apropie din nou 
de locul surpării. Mica alunecare a pietrelor lăsase să apară, mai 
sus şi în dreapta sarcofagului, un ungher întunecos care părea a 
fi intrarea într-un coridor lateral. Incercă din nou să se urce pe 
mormanul de pietre, de data aceasta cu mai multă precauţie, şi 
ajunse aproape la nivelul deschizăturii. 

Nu se putea vedea nimic pentru că galeria făcea aproape 
imediat o cotitură, dar, când se întoarse ca să lumineze cu 
lanterna restul peretelui, văzu jos şi la dreapta, acolo unde 
începea surparea, ceva care strălucea pe pământ. 

— Ce este? întrebă Sarah. 

— Luminaţi aici, vă rog, spuse Blake, întinzându-i lanterna. 
Apoi luă din buzunar mistria şi începu râcâie şi să curețe locul 


de jur împrejur. Apăru un femur şi, după aceea, un craniu, iar 
după numai câteva minute, ieşiră la iveală câteva schelete 
înghesuite impresionant unul peste altul. 

— Cine puteau să fie? întrebă Sarah. 

— N-am nici cea mai mică idee, îi răspunse Blake. Corpurile 
au fost arse şi, după aceea, acoperite cu câteva lopeţi de 
pământ. 

Era tulburat şi ameţit. Acea primă şi sumară recunoaştere îi 
pusese probleme uriaşe de înţelegere şi de interpretare. Putea 
reuşi, oare, vreodată, să descopere enigma personajului 
îngropat ca un faraon în mijlocul a ceva care nu însemna nimic? 

Scoase aparatul de fotografiat şi fotografie fiecare detaliu 
vizibil al mormântului şi apoi începu să măsoare şi să deseneze 
fiecare piesă în parte, în timp ce Sarah începuse să traseze 
conturul locului şi să poziţioneze fiecare element al mormântului 
pe hârtie milimetrică. 

Încetă lucrul abia când căldura şi oboseala îl determinară să 
se oprească. Trecuseră aproape trei ore fără să-şi dea seama. 
Dintr-o dată, se simţi foarte slăbit şi mort de oboseală şi, 
privind-o pe Sarah, îşi dădu seama că şi ea era, probabil, sleită 
de puteri. 

— Să mergem, apuse el. Pentru astăzi, am făcut destul. 
Urcară la suprafaţă cu ajutorul scării de frânghie şi, când 
ajunseră afară, Blake fu nevoit să se rezeme de jeep ca să nu-şi 
piardă echilibrul. 

Sarah Forrestall se apropie de el, parcă vrând să-i dea o mână 
de ajutor: 

— Domnule Blake, sunteţi un mare încăpățânat: aţi rămas în 
gaura aceea ore întregi, fără să aveţi nimic în stomac şi după un 
zbor de zece ore şi nu mai punem la socoteală şi restul celor 
întâmplate. Am impresia că şi divorţurile sunt obositoare. 

— Aşa este, spuse Blake. Merse şi se aşeză la umbra maşinii, 
după care ceru ceva de mâncare. La loc deschis, bătea un pic de 
vânt şi se simţi ceva mai răcorit. 

— Ei, ce părere aveţi de asta? 

Blake bău jumătate de sticlă de apă minerală înainte de a 
răspunde pentru că se simţea deshidratat, apoi începu: 

— Domnişoară Forrestall... 

— Ştiţi ce, domnule Blake, mi se pare o prostie să continuăm 
cu tot formalismul ăsta, dat fiind că, probabil, va trebui să 


lucrăm cot la cot mai multe zile. Dacă încă nu sunteţi supărat pe 
mine, din cauza frazei aceleia nefericite de aseară, aş vrea să- 
mi spuneţi pur şi simplu Sarah şi să ne tutuim. 

— Ok, Sarah, cu plăcere. Dar nu mă mai trata astfel. Eşti o 
fată frumoasă şi probabil că eşti şi destul de inteligentă, dar 
vreau să nu uiţi că pot rezista fără să am de-a face cu o femeie 
timp de câteva săptămâni bune, fără să trebuiască să mă târăsc 
la picioarele nimănui. 

Sarah primi lovitura în plin, dar Blake zâmbi ca pentru a nu 
dramatiza situaţie şi se întoarse la subiectul care-i interesa pe 
amândoi: 

— Deci: tot ce este aici prezintă un interes extraordinar, mult 
mai mult decât mă aşteptam, dar lucrurile sunt foarte 
complicate. Aceasiă primă recunoaştere mi-a pus în faţă o 
groază de probleme de o importanţă covârşitoare. 

— Adică? 

— In primul rând, faptul că nu ştiu exact unde mă aflu îmi 
creează dificultăţi de interpretare aproape de netrecut. 

— Şi, în afară de aceasta? 

— Dotarea este eterogenă, mormântul în sine este diferit de 
toate celelalte pe care le-am văzut până acum şi se vede că a 
fost amenajat în mare grabă. Cineva a fost ucis înăuntru, înainte 
ca mormântul să fie pecetluit şi, în plus, surparea pe care ai 
văzut-o înăuntru nu a fost provocată de un cutremur, pentru că, 
altfel, şi panoplia ar fi căzut pe jos şi tot astfel s-ar fi întâmplat şi 
cu roţile carului de luptă care se află într-un echilibru foarte 
precar. 

— După tine, din ce epocă datează? 

Blake scoase din rucsacul fetei un măr şi muşcă din el. 

— E greu de dat un răspuns precis, dar elementele pe care le 
am în vedere mă fac să-l plasez în noua dinastie, în vremea lui 
Ramses al II-lea sau a lui Merenptah, dar m-aş putea înşela. Am 
observat, de exemplu, pe o rezemătoare pentru cap cartuşul 
inscripţionat al lui Amenemaht al IV-lea care aparţine unei epoci 
mult mai îndepărtate în timp. Mă rog, este un adevărat puzzle. 

— N-ai nici o idee despre personajul îngropat acolo? 

— Deocamdată, nu. Dar trebuie să continui să descifrez 
textele şi, de asemenea, să dau la o parte urmările surpării şi să 
deschid sarcofagul. Caracteristicile mumiei şi ale obiectelor pe 
care le voi găsi pe lângă ar putea fi cheia pentru a descoperi 


identitatea personajului. Pot să-ţi spun doar că este vorba 
despre un bărbat de rang foarte înalt, poate chiar un faraon. 
Spune-mi unde ne aflăm, Sarah, şi voi înţelege totul mai uşor... 
Suntem la wadi Hammamat, nu-i aşa? 

Sarah clătină din cap: 

— Îmi pare rău, nu te pot ajuta. Te rog să nu-mi ceri aşa ceva. 

— Cum vrei, spuse Blake, aruncând departe cotorul mărului. 
Îşi aprinse o ţigară şi rămase tăcut câteva minute, privind 
soarele care începea să coboare spre zarea nesfârşitei întinderi 
a deşertului. Nu era nici o piatră, nici o cută a terenului în care 
să poată recunoaşte ceva care-i să-i fie cât de cât cunoscut. 
Totul era ciudat şi necunoscut, i se părea că până şi soarele era 
diferit prin locurile acelea şi în dimensiunea aceea, mai absurdă 
cu fiecare ceas care trecea. 

Înfipse mucul de ţigară în nisip, apoi spuse: 

— Pentru astăzi, cred că ne ajunge; putem să închidem totul 
şi să ne întoarcem în tabără. Sunt foarte obosit. 

Ajunseră în tabără pe la asfinţit şi, după un duş rapid în 
containerul său, Blake se duse să-i comunice lui Maddox 
rezultatul cercetărilor de peste zi. Îi prezentă punctele sale de 
vedere şi îndoielile pe care această descoperire i le furnizase. 

Maddox păru foarte interesat şi urmări cu atenţie fiecare 
cuvânt al raportului său. Când acesta termină, îl conduse până 
la uşă. 

— Odihniţi-vă puţin, domnule Blake, îi spuse, probabil că 
sunteţi frânt de oboseală. Cina este la ora nouă şi jumătate, sub 
cortul beduin, dacă vă face plăcere să mâncaţi cu noi. leri seară 
am cinat mai târziu ca să vă aşteptăm pe dumneavoastră, dar, 
de obicei, mâncăm mai devreme, după modelul american. 

— Voi fi acolo, spuse Blake, apoi, înainte de a ieşi. Am nevoie 
să developez şi să copiez filmele pe care le-am făcut. 

— Avem aici toată aparatura necesară, pentru că facem 
deseori filmări aeriene din balon şi developăm materialul în 
laboratorul nostru. Sarah Forrestall vă va arăta unde este. 

Blake îi mulţumi şi ieşi; se mai plimbă puţin prin tabără, după 
care începu să coboare pe wadi către sud, aşteptând ora 
stabilită pentru cină. Era prea obosit ca să mai lucreze. 

Aerul se mai răcorise puţin; tufele de tamarix şi de ginestră îşi 
lungeau umbrele peste prundişul curat de pe fundul albiei. Blake 
urmărea du privirea şopârlele care alergau să se ascundă la 


trecerea sa şi, pentru o clipă, văzu un ţap sălbatic, profilat cu 
coamele sale mari şi curbate spre spate pe discul soarelui care 
cobora în spatele dealurilor. Animalul păru să-l privească 
rămânând nemişcat timp de o clipă, apoi, dintr-o săritură, se 
întoarse şi dispăru de parcă s-ar fi topit în aerul înconjurător. 

Merse aproape o oră înainte a face calea-ntoarsă şi drumul 
acela lung îi mai linişti cugetul şi îndepărtă apăsarea pe care o 
simţea în ceafă de fiecare dată când se concentra mai multă 
vreme la locul de muncă. Soarele aproape că dispăruse după 
crestele dealurilor, dar razele sale aproape orizontale mai 
scoteau încă în evidenţă ieşiturile reliefului din jur, învăluindu-le 
într-o lumină arămie şi limpede. 

In clipa aceea, pe când îşi relua drumul spre tabără, privirea îi 
fu atrasă de o înălţime din stânga sa, la o distanţă de 
aproximativ un kilometru, cu creasta încă luminată de razele 
asfinţitului. 

Avea aspectul inconfundabil al unei piramide. Şi dungile 
orizontale create de stratificarea geologică accentuară această 
impresie, dând iluzia aproape perfectă a unei construcţii 
artificiale. Se gândi imediat la celălalt munte care străjuia 
tabăra şi care semăna cu un leu aşezat pe labele din faţă. Sau 
cu un sfinx? 

Ce loc putea fl acela în care natura şi ciudăţenia hazardului 
creaseră cumva o replică la formele celui mai emblematic şi mai 
sugestiv peisaj al Egiptului antic? Medită timp îndelungat la o 
asemenea îndoială, în vreme ce, peste valea de la Ras Udash 
cobora încet umbra serii. 


5 

Timp de mai multe zile, William Blake fotografie, descrise şi 
poziţionă, cu ajutorul lui Sarah, întreaga dotare a mormântului, 
dar nu mişcă nici un obiect din poziţia în care se afla şi preferă 
să construiască un fel de perete din scânduri, căptuşite cu o 
folie de polietilenă, pentru a izola sarcofagul şi surparea care-l 
acoperise în bună măsură. 

Cu ajutorul lui Ray Sullivan, reuşi să construiască un fel burlan 
ca să poată aspira continuu praful, când avea să scoată la 
suprafaţă materialele inutile rezultate din surpare. Pentru 
aceasta, construi deasupra intrării în mormânt un fel de 
ascensor şi, la capătul cablului de la troliul jeepului, legă un 
recipient confecţionat special în atelierul taberei. Când totul fu 
gata pentru a începe să curețe locul, se duse, aşa cum făcea de 
obicei, la Maddox, cu puţin înainte de ora mesei de seară. 

— Cum merge treaba, domnule profesor? 

— Bine, domnule Maddox. Dar este o problemă despre care aş 
dori să discutăm. 

— Despre ce este vorba? 

— Munca preliminară de cercetare s-a terminat. Acum trebuie 
eliberat sarcofagul de materialele adunate asupra lui prin 
surpare. Am calculat că ar fi cam douăzeci de metri cubi de 
materiale inerte: praf, pietre, nisip care pot fi luate de acolo 
doar manual. Mă întreb acum câte persoane ar trebui să fie la 
curent cu ceea ce aţi descoperit: dumneavoastră, Sullivan, 
Gordon, domnişoara Forrestall şi cu mine suntem cinci. Va fi 
nevoie de muncitori dacă vrem să terminăm lucrarea într-un 
timp rezonabil, dar aceasta ar însemna să afle şi alte persoane 
de descoperirea asta. Cred că dumneavoastră trebuie să 
decideţi câte vor fi aceste persoane. 

— Câţi oameni vă trebuie? întrebă Maddox. 

— Doi la săpat, nu mai mulţi, ca să nu creăm acolo 
aglomeraţie; unul la sistemul de ridicare şi unul la troliu. 

— O să vă dau trei muncitori. Sullivan se poate ocupa de 
troliu. 

— Câte alte persoane din tabără ştiu de descoperire? 

— Nici una, în afară de cele pe care le-aţi menţionat 
dumneavoastră. Cât despre cei trei muncitori, am impresia că 
nu avem de ales. 

— Într-adevăr. 


— Cât timp va dura curăţarea locului unde s-a produs 
surparea? 

— Dacă muncitorii lucrează cum trebuie, putem scoate până 
la doi, trei metri cubi de material pe zi, ceea ce înseamnă că în 
ceva mai mult de o săptămână am putea fi pregătiţi să 
deschidem sarcofagul. _ 

— Foarte bine. Puteţi începe chiar de mâine. li voi alege eu 
personal pe muncitorii pe care o să vi-i dau. Mâine dimineaţă, la 
ora şapte, vă vor aştepta la parcare. Domnişoara Forrestall vă 
mai este de folos? 

Blake şovăi o clipă, după care spuse: 

— Da. Imi este de mare ajutor. 

La cină erau prezente, desigur, nu din întâmplare, doar 
persoanele care ştiau de existenţa acelui mormânt din deşert, 
astfel încât conversaţia continuă pe acelaşi subiect până la 
cafeaua pe care o băură afară, sub cort. Ascultându-i şi privindu- 
i cu atenţie, Blake îşi dădu seama că Sullivan, pe lângă că era 
un tehnician de mare valoare, era un om de încredere al lui 
Maddox, poate chiar garda sa de corp. In schimb, Gordon părea 
să fie un fel de intermediar între Maddox şi conducerea 
Companiei şi însuşi Maddox avea câteodată aerul că-l respectă 
foarte mult, dacă nu chiar se teme de el. Nu încăpea nici o 
îndoială că persoana cea mai independentă era Sarah Forrestall 
şi nu era uşor de explicat cum se întâmplase aşa ceva. 

La un moment dat, după ce Gordon şi Sullivan se retrăseseră, 
Maddox îl întrebă: 

— Domnule profesor, în opinia dumneavoastră, care ar putea 
fi valoarea obiectelor aflate în mormântul acela? 

Era o întrebare la care Blake se aştepta de mult timp: 

— Teoretic, valoarea este aproape imposibil de stabilit: cu 
siguranţă mai multe zeci de milioane de dolari, răspunse el. Şi 
încerca să-şi dea seama de reacţia pe care cuvintele sale o 
provocau asupra celor doi interlocutori ai săi. 

— Teoretic? întrebă Maddox. 

— Chiar aşa. Să iei de aici şi să transporţi o asemenea 
cantitate de materiale este aproape imposibil. Ar trebui să 
mituiţi jumătate din funcţionarii publici din Republica Arabă a 
Egiptului şi tot n-ar fi de-ajuns, admițând chiar că aţi putea reuşi 
să faceţi aşa ceva. Teoretic, aţi putea folosi avionul Falcon, dar 
ar trebui să-l transformați pentru transport de marfă, aici, pe 


loc, ceea ce n-ar fi un lucru prea simplu; fără a pune la socoteală 
că, pentru fiecare piesă, este nevoie de un ambalaj special, deci 
foarte voluminos. Multe piese nici n-ar încăpea de uşa de acces 
a avionului. Dar, chiar admițând că aţi reuşi să scoateţi din ţară 
un număr oarecare de obiecte, să zicem, pe acelea mai puţin 
voluminoase, nu veţi putea nici să le expuneţi, nici să acceptaţi 
ca eventualii cumpărători să facă publică achiziţia lor. Apariţia 
pe neaşteptate a unui lot atât de valoros de obiecte, complet 
inedit, ar face ca Republica Egipteană să solicite imediată 
clarificări şi, după aceea, restituirea lor şi mă gândesc că va fi 
foarte greu să explicaţi cele întâmplate. Sfatul meu, încă o dată, 
domnule Maddox, este să anunţaţi descoperirea şi să permiteţi 
publicarea fotografiilor cu aceste obiecte. 

Maddox nu spuse nimic şi Sarah Forrestall continuă să-şi bea 
cafeaua, ca şi cum lucrurile acestea nu ar fi prezentat pentru ea 
nici un interes. 

— Nu depinde de mine, domnule profesor, spuse în cele din 
urmă Maddox. În orice caz, avem nevoie de o apreciere detaliată 
şi cât se poate de exactă a obiectelor din mormânt. 

— O voi face, spuse Blake, dar numai când voi duce la bun 
sfârşit explorarea. Acum n-are nici un rost. Nu ştim nici măcar ce 
conţine sarcofagul. 

— Cum vreţi, domnule Blake, dar să aveţi în vedere că n-o să 
mai rămânem multă vreme pe aici. Vă urez noapte bună. 

— La fel, domnule Maddox, răspunse Blake. Apoi, când acesta 
plecă, se întoarse către Sarah: 

— Ce-i povestea asta cu aprecierea? 

— N-ai vrea să faci câţiva paşi înainte de a merge la culcare? 
îl întrebă fata. Blake veni după ea şi traversară amândoi tabăra, 
trecând prin faţa corturilor în care locuiau muncitorii, aceştia 
aflându-se afară, în jurul unor măsuţelor pe care luaseră masa şi 
jucând acum cărţi şi bând bere. Nu mai era mult până la oprirea 
generatorului electric. 

— Mi se pare destul de logic, continuă discuţia Sarah. Acolo 
jos sunt obiecte antice în valoare de câteva zeci de milioane de 
dolari şi este mai mult decât normal ca Warren Mining 
Corporation să caute să facă din asta o afacere. 

— Eu credeam că şi căutarea, şi prelucrarea cadmiului este 
adevărata afacere pentru Warren Mining. 

—Este cu adevărat aşa, dar Compania înoată în ape tulburi. 


— De unde ştii? 

— Zvonuri. 

— Numai zvonuri? 

— Nu. Am avut acces la un fişier secret din computerul 
central. Ei îmi datorează destul de mulţi bani. Era dreptul meu 
să mă informez asupra situaţiei financiare a Companiei. 

— Mi se pare o adevărată nebunie. Crezi cu adevărat că ăştia 
se gândesc să-şi rezolve problemele financiare prin asemenea 
afaceri în domeniul arheologiei? 

— De ce nu? Pentru ei, acelea nu sunt decât nişte obiecte 
oarecare, de mare valoare, şi vânzarea lor i-ar putea salva de la 
faliment. Spune-mi tu atunci, de ce ar fi pus ei la cale toată 
tevatura asta şi de ce te-ar fi chemat tocmai pe tine? 

— Vrei să spui un falit? 

— Vreau să spun un om scos din joc, izolat, deprimat... 

Blake nu răspunse. In clipa aceea, generatorul se opri şi 
tabăra se cufundâîn beznă, lăsând doar crestele munţilor să se 
bucure de minunea cerului înstelat. Blake îşi lăsă privirea să 
rătăcească prin nesfârşitul furnicar de luminiţe, de-a lungului 
vălului diafan al galaxiilor. 

— Poate că ai dreptate, spuse. Dar ceea ce sunt eu are o 
importanţă destul de mică faţă de enigma pe care o ascunde 
mormântul acela. Trebuie să mă ajuţi să salvez acele mărturii 
cărora hazardul le-a permis până la noi, străbătând mileniile. 

— Dar cum? Poate că nu ţi-ai dat seama că, în jurul nostru, 
acţionează o adevărată centură de control. Suntem întotdeauna 
supravegheați când ieşim din tabără şi pot să-ţi garantez că, de 
fiecare dată când ne întoarcem aici, cineva controlează până şi 
kilometrajul maşinilor pentru a vedea câţi kilometri am parcurs 
prin deşert. Cum crezi că ai putea străbate deşertul în 
asemenea condiţii, ducând cu tine o încărcătură de asemenea 
proporţii, şi cu ce maşină? 

— Fir-ar să fie! se înfurie Blake, dându-şi seama de propria lui 
neputinţă. Fir-ar să fie! 

— Vino, îi spuse Sarah, hai să ne întoarcem. Mâine ne 
aşteaptă o zi de muncă tare grea. 

Merseră în tăcere până la containerul lui Sarah şi, în timp ce 
fata vâra cheia în broască, Blake îi puse o mână pe braţ: 

— Sarah. 

Fata se întoarse spre el, încercând să-i întâlnească privirea 


prin întuneric: 

— Ce este? 

— Nu se poate ca tu să nu ai o hartă topografică a zonei 
acesteia. 

Întrebarea păru s-o dezamăgească pe Sarah. 

— Ba da, dar n-o să-ţi servească la nimic. Au fost şterse toate 
indicaţiile şi coordonatele. Toate numele de localităţi sunt în 
arabă şi locul acesta, după cum ştii, se numeşte Ras Udash, dar 
nu cred că ţi-a ajutat la ceva dacă ai aflat asta. 

— Într-adevăr. Totuşi, aş vrea să văd harta aceea. Te rog. 

— Nu este un pretext ca să intri în locuinţa mea, domnule 
Blake? 

— N-ar trebui exclusă şi varianta asta. Deci, mă laşi să intru? 

Sarah deschise uşa: 

— Ajută-mă să aprind lampa cu butan, spuse ea în timp ce 
orbecăia prin întuneric, căutând într-un sertar chibriturile. Apoi 
aprinse lampa şi o aşeză alături de planşeta de desen pe care 
era fixată harta topografică: 

— Uită-te aici. După cum vezi, aşa este cum ţi-am spus: nici o 
indicație şi, în total, cam zece denumiri de localităţi, printre care 
şi Ras Udash. 

Blake îşi puse ochelarii şi examină cu atenţie harta: 

— Este aşa cum îmi închipuiam. Harta asta a ieşit din 
imprimanta unui computer. Asta este metoda prin care au şters 
indicaţiile. Se poate presupune, totuşi, că pe undeva ar putea 
avea o matriţă a originalului care conţine şi coordonatele. 

— Se prea poate. 

— Ai cumva un hard disk mobil? 

— Da, am. 

— Ce capacitate are? 

— Doi giga. 

— Perfect, mai mult decât suficient. 

— Am înţeles, spuse Sarah, vrei să găseşti exemplarul master, 
să copiezi harta originală pe disc, s-o copiezi pe computerul său, 
s-o introduci în memorie şi, după aceea, s-o printezi. Corect? 

— Asta va fi ideea. 

— Este o idee bună, dar eu nu ştiu unde să caut acel 
exemplar master, dacă el există cu adevărat. Şi în orice caz nu 
cred că aş reuşi să fac o asemenea operaţiune pe calculatorul 
lui Maddox, fără ca să-şi dea seama sau să intre la bănuieli 


cineva. 

— Mi-ai spus că ai avut acces la un fişier secret din 
computerul central. Aşa că, dacă ai vrea să mă ajuţi, s-ar putea 
să reuşeşti încă o dată. 

— Nu este acelaşi lucru. Tu îmi cer să efectuez o operaţiune 
care s-ar putea să ceară un timp destul de lung. Angajatul de la 
computerul central este un om de-al lui Maddox, un tehnician pe 
nume Pollak. Este o persoană total loială şefului său şi este 
întotdeauna la lucru atât timp cât generatorul funcţionează. 

— Dar tu cum ai făcut ca să găseşti fişierul acela? 

— Pollak este un tipicar: în fiecare dimineaţă, pe la zece, 
merge la latrină şi stă acolo cel puţin zece minute, câteodată 
chiar mai mult. Depinde dacă îşi ia cu el ziarele pe care le 
citeşte pe closet, dar, pentru treaba de care ai tu nevoie, zece 
minute sau chiar cincisprezece s-ar putea să nu fie de-ajuns: 
harta topografică ocupă teribil de multă memorie, trebuie timp 
mult ca s-o găseşti, iar ca s-o copiezi, alt timp... 

— Ştiu, spuse Blake. Dar eu trebuie neapărat să ştiu unde mă 
aflu. Doar aşa voi reuşi să aflu ce taină ascunde mormântul 
acela şi de ce se află într-un loc atât de izolat... Dacă tot ceea ce 
mi-ai spus este adevărat, este foarte probabil ca, după ce voi 
termina cu săpăturile, să mă trimită din nou aici ca să trec la 
jefuirea şi mutarea tuturor obiectelor funerare în perfectă 
siguranţă. Sarah, eu nu am venit aici ca să ajut nişte tâlhari, ci 
pentru a nu scăpa ocazia unică şi irepetabilă de a face o 
descoperire ştiinţifică extraordinară. Ajută-mă, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— O să încerc mâine. Am deocamdată o jumătate de idee în 
cap. 

— Îți rămân recunoscător, spuse Blake. Dacă reuşim, o să pot 
să încerc, în sfârşit, să fac nişte raționamente. Se îndreptă către 
ieşire. Noapte bună, Sarah. 

— Noapte bună, Will. N-ai pentru ce. 

— Vrei să ştii ceva? 

Sarah îl privi curioasă: 

— Ce anume? 

— Treaba asta cu oprirea grupului electrogen la ora asta mi se 
pare o prostie fără seamăn. 

— Este o hotărâre care-i aparţine lui Maddox, spuse Sarah. 
Sau poate că nu reuşeşte să adoarmă dacă ştie că vreun om de 


aici face ceva fără ca el să ştie... Totuşi, chestia asta ar putea 
avea şi nişte aspecte interesante. Aşa cum se spune de obicei: 
în tot răul mai e şi câte un bine. 

Blake o privi ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară, apoi îşi 
plecă fruntea, încurcat: 

— Cred că glumeşti, dar, dacă nu-i aşa, ar fi bine să ştii că eu 
nu sunt tipul de bărbat care ar putea avea o aventură cu o 
femeie ca tine fără a ieşi făcut bucăţi în ziua în care această 
aventură ar lua sfârşit. Nu uita că acum ceva mai mult deo 
săptămână eram gata să renunţ la toată tevatura asta şi să 
părăsesc fără nici un regret această vale a plângerii. Echilibrul 
meu este încă foarte precar. 

O mângâie pe mână, apoi o salută cu o aplecare a frunţii şi se 
îndreptă către locuinţa sa. In depărtare se auzi zgomotul ritmic 
al unui motor de elicopter şi tot în direcţia aceea se vedeau 
pâlpâind luminile în spatele conturului dealurilor. Auzi şi 
zgomotul câtorva jeepuri care mergeau pe la poalele muntelui şi 
văzu pentru o clipă şi dârele luminoase ale unor trasoare. Era, 
cu siguranţă, tabăra minieră cea mai ciudată pe care o văzuse 
vreodată. 

Indată ce intră la el, aprinse lampa cu butan şi începu să 
cerceteze inscripţiile din Cartea Morților pe care le fotografiase 
şi desenase de pe pereţii mormântului. Era acolo ceva ciudat 
sau neobişnuit în hieroglifele acelea, ceva de care, pentru 
moment, nu reuşea să-şi dea seama, ceva familiar în acelaşi 
timp, care îi revenea mereu în memorie. Erau, oare, nişte 
expresii sau nişte zicale? Sau era stilul caracterelor şi al 
ideogramelor? 

Işi pregăti un ceai fierbinte şi-şi aprinse o ţigară, mergând 
încolo şi încoace prin mica încăpere, încercând să dea un contur 
acelei intuiţii confuze care-i umbla prin minte. 

Îşi turnă ceaiul închis la culoare şi strălucitor într-un pahar de 
sticlă, după obiceiul oriental, dizolvă în el două pătrăţele de 
zahăr şi sorbi câteva înghiţituri, gustând băutura tare şi dulce; 
trase adânc din ţigară şi, pentru o clipă, i se păru că se află în 
apartamentul lui Omar al Husseini din Chicago, în după-amiaza 
aceea geroasă şi plină de disperare. Simţi cum inima porni să-i 
bată nebuneşte: papirusul Breasted! 

lată ce-i amintea înscrisul acela de pe peretele mormântului! 
Utilizarea unor anumite ideograme cu semnificaţii bine 


determinate, modul în care scribul desena semnul „apă” sau 
semnul „nisip”. Era posibil să fi fost vorba despre aceeaşi 
persoană? Sau poate că era doar o coincidenţă întâmplătoare 
faptul că maniera de a scrie a lui Breasted semăna oarecum cu 
cea a scribului care decorase pereţii mormântului din deşert? 

Se aşeză la masa de lucru, luă hârtie şi ceva de scris şi începu 
să scrie un mesaj care trebuia expediat a doua zi, prin poşta 
electronică. De emoție, simţea cum îi tremură mâinile. 


Corespondenţă secretă 

Dr. Omar Ibn Khaled al Husseini 
Institutul Oriental, Chicago 

de la: William Blake 


Dragă Husseini, 

Studiez acum texte murale apartinând, în bună parte, 
Cărții Morților. Dar ceea ce este extraordinar este că 
semnele par să fie trasate de aceeaşi mână care a 
realizat papirusul Breasted. Poate că este o simplă 
impresie sau o coincidență stranie, dar trebuie 
neapărat să aflu dacă intuiţia mea se adevereşte. Prin 
urmare, te rog: 

a). să-mi trimiti prin poşta electronică, cât de repede 
posibil, o reproducere exactă a primelor trei rânduri 
care se află în posesia noastră din papirusul Breasted; 
b). află, dacă este posibil, dacă transcrierea lui 
Breasted poate fi considerată o reproducere exactă 
sau este doar una aproximativă a originalului. 

lti rămân foarte recunoscător şi rămân în aşteptarea 
unui răspuns cât mai urgent din partea ta. Din nou îti 
mulțumesc din tot sufletul pentru că m-ai găzduit 
acasă la tine în seara de Crăciun. Poate că astfel mi-ai 
salvat viața. Sau poate că mi-ai distrus-o, cine poate 
şti, dar, cu siguranță, Bunul Samaritean nu era mai 
cumsecade decât tine. 


Blake 


A doua zi, îndată după ce se trezi, Blake se dus să bată la uşa 
lui Sarah care apăru în pijama şi-i întinse o dischetă. 


— Sarah, aici este un fişier care trebuie expediat prin poşta 
electronică. L-ai putea lua cu tine atunci când mergi în biroul lui 
Maddox şi, dacă se întâmplă ca Pollak să intre pe neaşteptate în 
timp ce tu mai eşti acolo, i-ai putea spune că veniseşi pentru a-l 
ruga să expedieze un fişier prin poşta electronică. Ce părere ai? 

—Am impresia că este o idee bună, chiar dacă toată treaba 
asta mi se pare o nebunie. 

— Mulţumesc, Sarah. Am impresia că n-o să ne vedem astăzi, 
la săpături. 

— Nu, pentru că o să am treabă aici, în tabără. 

— O să-mi lipseşti, spuse Blake. 

— Şi tu mie, spuse Sarah. Şi părea s-o spună cu toată 
sinceritatea. 

Blake ajunse în cort, unde ceilalţi membri din grupul său erau 
deja la micul dejun şi luă şi el o ceaşcă de cafea cu lapte cu 
cereale şi curmale. Apoi luă ceva de mâncare pentru prânz şi 
porni către parcare, urmat de Ray Sullivan: 

— Domnişoara Forrestall nu vine astăzi la săpături, domnule 
Sullivan, îi spuse înainte de a se urca în jeep. Are treburi mai 
importante în tabără. O să ne descurcăm singuri. 

— Nu-i nimic, domnule Blake, răspunse Sullivan punând în 
mişcare maşina sa şi aşteptând să se urce şi cei trei muncitori 
nou-veniţi. 

Cerul era parţial acoperit de un front de nori care înaintau 
dinspre nord-est şi bătea vântul peste întinderea pustie a 
deşertului. După o jumătate de oră de drum, Blake se întoarse în 
direcţia taberei şi văzu cu claritate muntele în formă de 
piramidă şi, în depărtare, celălalt munte în formă de sfinx. Dacă 
Sarah reuşea să-i facă rost de harta topografică purtând 
coordonatele locului ar fi ştiut, fără îndoială, să dea o 
semnificaţie acelor ciudate fenomene ale naturii. 

Ajunseră la mormânt pe la nouă dimineaţa, când soarele era 
deja destul de sus. Blake cobori în camera subterană împreună 
cu cei trei oameni care trebuiau să sape şi să acţioneze 
ascensorul improvizat şi nu putu să nu observe uimirea celor doi 
care vedeau pentru prima oară ce era înăuntru. Lucrul acesta îi 
confirmă faptul că descoperirea fusese, într-adevăr, ţinută 
secretă şi nu ştiau de ea decât puţine persoane. 

II lăsă afară pe Sullivan ca să acţioneze troliul şi să golească 
găleţile care urcau pe rând la suprafaţă. La fiecare lopată de 


material îndepărtat, observa că resturile de piatră, nisip şi praf 
se surpau şi mai în jos şi, încet-încet, suprafaţa laterală a 
sarcofagului ieşea la iveală. Era cuprins de o emoție crescândă 
de fiecare dată când privea la acea ladă masivă de piatră, ca şi 
cum ar fi perceput trezirea unei voci care rămăsese tăcută timp 
de milenii, ca şi cum un strigăt ar fi fost pe cale să ţâşnească din 
interiorul acelui spaţiu ferecat între pereţii de piatră ai 
sarcofagului. 

Oamenii care lucrau cu lopeţile erau harnici şi mențineau un 
ritm susţinut, încărcând cuva aşa-zisului ascensor la fiecare trei, 
patru minute. 

La un moment dat, Blake observă ceva închis la culoare pe 
jos, la nivelul pardoselii mormântului şi-i opri din lucru pe 
săpători. Îngenunche, scoase şpaclul din buzunarul hainei şi 
începu să îndepărteze spărturile de piatră şi să curețe locul cu 
pensula. Era lemn, înnegrit de vreme şi de oxidare: s-ar fi putut 
spune că era o bucată dintr-o scândură. 

Luă o aşchie ca mostră, apoi porunci să se continue cu 
înlăturarea spărturilor, ferindu-se să nu atingă ceea ce părea un 
fel de paravan din lemn care, aparent, nu avea nici o explicaţie. 
Când mai era puţin până la pauza pentru masa de prânz, unul 
dintre muncitori îl strigă: văzuse ceva ieşind dintre sfărâmături. 

— Unde, arată-mi, spuse Blake apropiindu-se. Cam pe la 
jumătatea  surpăturii, datorită alunecării părţii de sus a 
mormanului de resturi, ieşise la iveală un obiect cu o formă 
nedefinită care părea făcut din piele. Blake îl scoase de acolo cu 
o pensetă pentru lemn şi-l privi cu atenţie: era ceea ce mai 
rămăsese dintr-o sandală! înfăşură obiectul în staniol şi-l puse 
alături de aşchia de lemn. 

Sarah Forrestall rămase în containerul său, observând cu 
atenţie toate mişcările lui Pollak. Maddox plecase cu jeepul său 
înspre nord, împreună cu Gordon, aşa cum se întâmpla aproape 
în fiecare zi şi era greu de crezut că se va mai întoarce înainte 
de asfinţit. Tabăra era, practic, pustie dacă nu se luau în 
considerare oamenii de pază de pe înălțimile din jur, la o 
distanţă de câteva sute de metri. 

Pe la zece dimineaţa, Pollak ieşi având în mână o revistă,. 
Playboy”, un sul de hârtie igienică şi o sticlă de plastic plină cu 
apă şi se îndreptă către latrină. 

Sarah ieşi în aceeaşi clipă pe uşa din spate, trecu pe lângă 


şirul de containere şi se apropie de locuinţa lui Maddox, sperând 
că Pollak nu închisese cu cheia în urma sa. Impinse uşa: era 
deschisă. Aprecie că avea între zece şi cincisprezece minute la 
dispoziţie şi aruncă o privire înspre ceasul electronic care atârna 
pe un perete. Computerul era deschis şi pe ecran se vedeau 
diagrame referitoare la analizele mineralogice din teren, în 
diferite zone ale văii de la Ras Udash. 

Sarah se aşeză în faţa tastaturii şi începu să examineze 
fişierele de pe hard disc. Avea la ea un binoclu şi putea să vadă 
în depărtare, prin ferestruica de pe peretele din faţă, pe 
deasupra ecranului, latrina şi picioarele lui Pollak cu pantalonii 
coborâţi până peste pantofi. Era un punct de observaţie foarte 
bun. 

Erau mai multe directoare protejate care, cu siguranţă, 
conţineau documente secrete. Sarah scoase din buzunarul 
bluzei o dischetă şi porni un program de descifrare a cheilor de 
protecţie pe care ea însăşi le sustrăsese mai demult din biroul 
lui Maddox. Directoarele începură să cedeze unul după altul şi 
Sarah le copie pe un hard disc mobil pe care-l adusese cu ea, 
fără a şti dacă una dintre ele ar fi putut conţine originalul hărţii 
topografice. La ora aceea a zilei începuse să se simtă căldura 
radiind din tablele containerului care, în astfel de zile, se 
încălzea peste măsură. 

Privi prin binoclu spre latrină şi văzu că Pollak îşi trăgea pe el 
pantalonii. Din momentul acela mai erau doar aproape trei 
minute până când el intra pe uşă. 

Făcu în aşa fel ca ecranul monitorului să arate la fel ca atunci 
când intrase acolo şi ieşi, în timp ce Pollak trăgea după el uşa 
latrinei şi se pregătea să se lupte cu sacul de var. Aşteptă ca el 
să se întoarcă în birou, mai aşteptă câteva minute, după care 
bătu la uşă. 

— Intră, strigă Pollak. 

Sarah intră şi nu se putu abţine să nu strâmbe din nas: Pollak 
adusese cu el şi mirosul latrinei. 

— Văd că azi aţi rămas în tabără, domnişoară Forrestall. 

— Aşa este. Am de lucru în birou. Scoase din buzunar o 
dischetă şi i-o întinse. Mi-a dat-o domnul profesor Blake. Trebuie 
s-o expediaţi cât se poate de repede cu poşta electronică. Pe 
etichetă se află adresa şi numele fişierului. Indată ce veţi primi 
răspunsul, trebuie să i-l daţi domnului profesor; cred că este 


foarte important. 

— Ştiţi şi dumneavoastră, domnişoară Forrestall, că toată 
corespondenţa care se trimite şi care se primeşte trebuie să fie 
controlată de domnul Maddox. Îndată ce se va întoarce, îi voi 
arăta mesajul şi-i voi cere permisiunea de a-l expedia cât de 
repede se va putea. 

Sarah ieşi, se întoarse în containerul său şi cuplă imediat 
hard-discul mobil la computerul său, începând să treacă în 
revistă fişierele unul câte unul. 

William Broke se întoarse în tabără la puţin timp după 
asfinţitul soarelui şi se duse imediat să bată la uşa lui Sarah fără 
măcar să mai treacă pe la el ca să facă un duş: 

— Aveţi noutăţi? întrebă el imediat după ce intră. 

Sarah clătină din cap: 

— Din păcate, nu. Uită-te şi tu. Aici este originalul master al 
hărţii topografice, dar nu are nici o indicație. Este clar că nu vor 
să-şi asume nici cel mai mic risc. 

Blake se lăsă să cadă pe un scaun, complet dezamăgit. 

— Şi de la săpătură? Sunt noutăţi? 

Blake scoase din buzunar un pacheţel: 

— Am găsit o porţiune dintr-un perete din lemn, spuse el, între 
locul surpării şi pardoseală. Ceva foarte ciudat. Şi, în plus, o 
bucată dintr-o sandală de piele: trebuie să fac urgent o analiză 
cu carbon radioactiv ca să pot data obiectele. 

— Carbon radioactiv? Nu ştiu cum s-ar putea face aşa ceva. 
Nu cred că în tabără poate avea cineva idee unde se poate un 
laborator care să facă astfel de analiză. 

— Eu aş şti prea bine, dar numai dacă aş şti unde naiba ne 
aflăm. 

Sarah lăsă capul în jos: 

— Am făcut tot ce-am putut ca să-ţi fiu de folos, n-a fost uşor 
să mă concentrez asupra tuturor operaţiunilor necesare pe 
computer, într-un timp atât de scurt şi cu teama că Pollak ar fi 
putut intra în orice clipă şi mi-ar fi pus tot felul de întrebări 
încuietoare. 

Blake se ridică: 

— Nu sunt câtuşi de puţin supărat din cauza ta, Sarah, spuse 
el, doar că totul este absurd aici şi îmi scapă chiar şi sensul 
muncii mele. Este ca şi cum aş face săpături pe o altă planetă... 
fără indicaţii asupra locului, fără posibilitatea de a verifica 


datele. Oricum, îşi mulţumesc; îţi sunt foarte recunoscător 
pentru tot ce ai făcut. Ne vedem peste puţin timp, la cină. 

Deschise uşa şi plecă. Sarah privi câtva timp în urma lui de 
parcă s-ar fi aşteptat să-l vadă întorcându-se şi privind-o, dar 
Blake o ţinu drept către locuinţa sa şi intră, trântind uşa după el. 
Probabil că era tare furios. 

Cina fu servită sub cort, cu atât mai mult cu cât seara era 
călduţă, un fel de prevestire a primăverii. Blake se aşeză lângă 
Sarah şi aşteptă ca Maddox să-i pună obişnuita întrebare despre 
modul în care decurseseră lucrările, pentru a-i cere să facă în 
aşa fel încât să se analizeze cu carbon radioactiv obiectele pe 
care le adusese din mormântul subteran. 

Pentru o clipă, Maddox păru să se afle în încurcătură: 

— Vă daţi seama că nu suntem echipați pentru aşa ceva, 
spuse el, dar, dacă îmi veţi spune care sunt oraşele în care se 
pot efectua asemenea analize, aici în Orientul Apropiat, voi lua 
cât de curând măsurile necesare. 

— Unul este la Muzeul egiptean din Cairo, spuse Blake. Mai 
este unul, foarte bine utilat, la Universitatea ebraică din 
lerusalim, la Institutul de Arheologie, un altul la Universitatea 
din Tel Aviv... 

— Lăsaţi-i, vă rog, toate aceste detalii domnului Pollak şi voi 
da dispoziţii să se rezolve. 

Pollak se apropie ca să ia în primire fragmentele de lemn şi de 
piele învelite în staniol şi-i înmână un plic: 

— Aveţi aici răspunsul la mesajul pe care l-am trimis azi- 
dimineaţă, spuse. A sosit acum câteva minute. 

Blake puse plicul în buzunarul hainei pe care o atârnase de 
spătarul scaunului şi începu să sporovăiască liniştit cu Sarah. 
Părea că-şi recăpătase buna dispoziţie obişnuită. Când ajunseră 
la cafea, Pollak lipsi câteva minute şi, când reveni, şopti ceva la 
urechea lui Maddox care-şi bău în grabă cafeaua după care se 
ridică spunându-le celorlalţi: 

— Scuzaţi-mă, mă sună de la Houston, trebuie să plec, dar voi 
nu vă deranjaţi. Domnişoară Forrestall, v-ar deranja să veniţi 
până la mine în birou? 

Sarah se ridică de pe scaun şi-i aruncă o privire scurtă lui 
Blake care era şi el nedumerit: să fi descoperit, oare, Pollak 
incursiunea rapidă pe care o făcuse Sarah în biroul său? 

Deodată, privirea îi căzu pe haina lui Sarah lăsată pe spătarul 


scaunului. Îşi strecură o mână în buzunarul ei drept, simţi inelul 
cu chei şi prin minte îi trecu o idee. 

— Vă rog să mă scuzaţi şi pe mine, spuse el către Sullivan şi 
Gordon, mi-am uitat ţigările în container şi, după o cafea, ar 
merge una. Mă întorc imediat. 

Gordon îi adresă un zâmbet compătimitor, ca şi cum Blake s- 
ar fi dus să-şi ia o doză de heroină şi spuse: 

— Mergeţi, domnule profesor, mergeţi; o să vă aşteptăm. 

Blake le mulţumi schiţând un gest cu capul, apoi se îndepărtă 
în grabă spre container. Când ajunse în faţa locuinţei lui Sarah, 
întoarse capul ca să vadă dacă nu-l observa cineva, apoi 
deschise uşa, porni calculatorul şi începu să caute printre 
dischetele de pe birou, căutând hard-discul mobil. Nu găsi nimic. 
Se duse către uşă ca să vadă dacă Sarah mai era încă în biroul 
lui Maddox, după care reveni în faţa calculatorului. Văzu că unul 
dintre sertarele biroului era încuiat, căută cheia potrivită în 
legătura pe care o avea la el şi-l deschise. Erau hărţi, notițe, 
fotografii. Era şi hard-discul. Il scoase, îl cuplă la mouse şi făcu 
să apară pe ecran lista fişierelor. 

Avea un nod în gât din cauza emoţiei. Ce-ar fi zis Sarah dacă 
ar fi intrat tocmai în momentul acela? Poate că lipsa ei nu era 
decât un truc pentru a-l prinde asupra faptului. Deodată, văzu o 
siglă:  TPC-H-5A. Tactical Pilotage Chart H-5A! O hartă 
topografică a departamentului Apărării! Asta trebuia să fie, 
neapărat. 

Făcu o copie pe o altă dischetă, opri computerul, încuie la loc 
sertarul şi ieşi privindu-şi ceasul: şase minute trecuseră de când 
intrase., 

Sarah şi Pollak erau tot în biroul lui Maddox. Închise uşa cu 
cheia şi porni spre cort, după ce se asigurase încă o dată că 
ţigările erau la locul lor în buzunar. 

Se aşeză la masă în timp ce chelnerul îi turnă cafea şi lăsă să 
cadă legătura de chei în buzunarul hainei lui Sarah, după care îşi 
aprinse o ţigară trăgând cu voluptate câteva fumuri. 

— Uite un lucru care nu m-a atras niciodată, spuse Gordon. 
De fiecare dată când văd un fumător scotocindu-se disperat prin 
buzunare, îmi dau seama ce norocos sunt că nu mi-am aprins 
niciodată o ţigară. 

— Aveţi dreptate, domnule Gordon. Pe de altă parte, trebuie 
să aveţi în vedere că viciul, mai mult decât virtutea, este ceea 


ce ne deosebeşte de animale. Aţi văzut vreodată un cal fumând? 

Gordon schiţă un surâs acru şi schimbă vorba: 

— Ray mi-a vorbit de peretele acela din lemn existent între 
pardoseala mormântului şi grămada de pietre pe care 
dumneavoastră o numiţi „surpătură”. Este un lucru foarte 
ciudat: ce credeţi că ar putea fi? 

— Am reflectat la asta o zi întreagă şi tot n-am ajuns la nici o 
rezolvare a acestei probleme. Dar ar putea fi o sumedenie de 
explicaţii. Din două una: în antichitate, peretele acela trebuie să 
fi fost orizontal sau vertical. În primul caz, ar fi avut un sens ca 
un capac pentru o cavitate scobită în pardoseală. Dar lucrul 
acesta nu este posibil pentru că altfel greutatea materialului 
căzut peste scânduri şi, mai devreme sau mai târziu, l-ar fi rupt 
o dată cu trecerea anilor, oricât de rezistent ar fi fost. Deci, 
peretele trebuie să fi fost vertical. 

— Şi, atunci? Sarah se întorsese chiar atunci şi se aşezase 
lângă el. 

— Ei bine, după mine, asta n-ar putea să însemne decât un 
singur lucru... 

— Care? întrebă nerăbdătoare Sarah. 

— Că surparea a fost provocată intenţionat pentru a împiedica 
intrarea în mormânt. 

Sarah rămase câteva clipe fără să mai spună nimic. Lumina 
zilei dispăruse aproape de tot şi vântul aducea din deşert 
zgomote îndepărtate, ecouri ale unei activităţi misterioase care 
avea loc undeva dincolo de crestele dealurilor calcaroase de pe 
latura de nord-est a câmpiei. 

— Mi se pare cam ciudat... spuse ea după o vreme. Toate 
mormintele egiptene sunt inaccesibile. Şi, în orice caz, încă nu 
ştim unde este intrarea şi încotro duce. 

— Aşa este. Şi totuşi, surparea aceea este, după părerea mea, 
artificială. Peretele vertical susţinea o grămadă de sfărâmături 
amestecate. La un moment dat, cineva a făcut peretele să cadă 
în faţă şi o surpare a pătruns în mormânt şi a acoperit 
sarcofagul. În intenţia celui care a provocat surparea, aceasta ar 
fi trebuit să distrugă totul, ceea ce nu s-a întâmplat. Dispozitivul 
pregătit n-a funcţionat decât în parte. 

— Este o ipoteză îndrăzneață, spuse Sarah. 

— Nu chiar atât de îndrăzneață pe cât crezi. Cel mai probabil 
este că volumul enorm de pământ şi de piatră a stat nemişcat 


multă vreme şi, prin urmare, a avut loc un proces de tasare care 
a oprit alunecarea întregii cantităţi în interiorul încăperii 
subterane. Dar dacă această ipoteză este adevărată, aşa cum 
cred eu, înseamnă că, nu se ştie când, a mai venit cineva ca să 
viziteze mormântul, mult timp după ce acesta fusese închis. 

— Dar de ce? 

— Nu am nici cea mai vagă idee, dar sper să aflu, mai 
devreme sau mai târziu. 

— Şi, acum, ce intenţionezi să faci: să degajezi sarcofagul sau 
să continui săpăturile în direcţia peretelui din lemn? 

— Dacă asta ar depinde de mine, aş săpa în direcţia peretelui 
de scânduri. Acolo se află dezlegarea acestei enigme. Dar mă 
îndoiesc că domnul Maddox va fi de acord. La urma urmelor, 
dumnealui este titularul acestei concesiuni. 

— Aşa este, spuse Sarah. 

In jurul mesei se aşternu tăcerea şi comesenii păreau 
absorbiți fiecare de gândurile lui. În clipa aceea, Maddox îşi făcu 
apariţia, dar nu se aşeză din nou la masă. Se îndreptă spre 
parcare şi, puţin după aceea, se auzi jeepul său care se punea în 
mişcare. 

Sarah privi înspre parcare şi părea să fie furioasă. 

Blake se ridică: 

— Cred că o să mă duc la treabă, apuse el. Trebuie să citesc 
ce-mi răspunde colegul meu la întrebările pe care i le-am pus şi 
poate că aceasta o să mă ţină treaz şi o să lucrez toată noaptea. 

— Eu, însă, o să mă duc la culcare, spuse Sarah. A fost o zi 
grea. Il privi cu înţeles pe Blake. El înţelegea cel mai bine la ce 
se referea. 

Blake o însoţi pe Sarah până în faţa uşii containerului: 

— După părerea ta, unde a plecat Maddox, singur şi la ora 
asta? 

— Nu ştiu, răspunse Sarah, şi nu mă interesează câtuşi de 
puţin. M-am învăţat să-mi văd de treaba mea, în locul acesta şi 
în activitatea de aici; te sfătuiesc şi pe tine să faci la fel, în 
măsura în care poţi face asta. Noapte bună, Will. 

li atinse buzele cu un sărut fugar şi intră, închizând uşa după 
ea. 

Blake simţi că-i luau foc obrajii, ca şi cum ar fi fost un elev de 
liceu la prima întâlnire amoroasă, dar întunericul îl ajută să 
ascundă totul. Porni către containerul său şi observă, 


întorcându-se pe acelaşi drum, că sub cort nu mai era nimeni. 

Porni computerul şi introduse mai întâi copia pe care o făcuse 
de pe hard-discul mobil al lui Sarah. Apăru harta topografică şi, 
pe margine, apărură şi coordonatele. Sarah îl minţise! 

Chiar în clipa aceea, i se păru că aude un zgomot abia 
perceptibil, parcă era scârţâitul slab al unei uşi. Se apropie de 
fereastră şi privi afară, tocmai la timp ca s-o vadă pe Sarah 
ieşind din locuinţa sa, închizând uşa în urma ei şi dispărând 
imediat după colţul containerului său. 

leşi şi el, îndreptându-se către parcare mergând mereu în 
umbra şirului de containere. Când ajunse la parcare, Sarah 
dispăruse şi văzu că lipsea o maşină de teren. Mai trecură 
câteva minute şi, trăgând cu urechea, reuşi să desluşească în 
depărtare zumzetul maşinii. Sullivan, Gordon şi ceilalţi, care 
aveau locuinţele în vecinătatea grupului electrogen, nu auziseră 
nimic. 

Zgomotul motorului se risipi de tot, purtat departe de vântul 
care sufla dinspre nord şi, timp de câteva secunde, Blake mai 
putu zări sclipirea farurilor pe înălţimea unei creste. Probabil că 
Sarah îl urmărea pe Maddox către destinaţia necunoscută a 
acestuia, singură, în plin deşert. 

Deşi se simţea înşelat, era cuprins de îngrijorare pentru soarta 
ei, gândindu-se la pericolele care-o pândeau, dar, în situaţia 
aceea, nu putea face nimic. 

Se întoarse în camera sa şi se aşeză în faţa calculatorului: 
transcrise coordonatele de pe harta topografică şi le printă pe o 
foaie de hârtie, dar nu reuşi să ajungă la o localizare precisă, 
pentru că nu avea la îndemână o hartă generală a Orientului 
Apropiat. Trebuia să trimită datele acelea şi să obţină un 
răspuns din afară. Măcar să i le fi trimis Husseini. Dar cum să 
treacă de controlul lui Pollak? 

Sigur că nu-i putea cere din nou lui Sarah să repete aceeaşi 
ispravă în timp ce Pollak era la latrină şi nu putea să facă el 
însuşi asta, dat fiind că trebuia să fie prezent acolo unde se 
săpa. 

Îi veni o idee: va folosi sistemul hieroglifelor! 

Probabil că nimeni din tabără nu ştia să descifreze hieroglife, 
iar un text în egipteana antică nu i-ar fi trezit bănuieli lui Pollak; 
în felul acesta, ar fi putut trimite informaţii mai detaliate. Citi 
răspunsul lui Husseini, pe care Pollak i-l dăduse copiat pe o 


dischetă. Spunea aşa: 


Salut, Blake, 

ceea ce îmi spui este extraordinar şi aş da orice ca să 
fiu împreună cu tine şi să citim împreună textul acela. 
lată răspunsul la întrebările tale: 

a). Transcriu în continuare, exact aşa cum apar ele, 
cele trei rânduri aflate în posesia noastră din papirusul 
Breasted. 


urma textul în hieroglife. 


Şi 


Textul este aproape sigur o transcriere fidelă a 
originalului, cu toate caracteristicile sale paleografice. 
Breasted era scrupulos până la pedanterie. O 
transcriere de-a sa ar putea fi considerată aproape o 
fotocopie după original, dacă-mi ierti anacronismul. 
Comunică-mi îndată ce poţi care este situaţia. Sunt 
tare nerăbaător. 

Husseini 


Blake încărcă în computer un program de scriere cu hieroglife 
şi, cu ajutorul gramaticii pe care o adusese cu el, încercă să 
alcătuiască un mesaj pentru Husseini în care îi cerea să-i 
comunice cărui loc şi cărei regiuni îi corespundeau coordonatele 
pe care i le trimitea. Se strădui destul de mult să găsească în 
egipteana veche expresiile prin care să poată exprima termenii 
geografici moderni şi, când reciti textul, nu fu chiar atât de sigur 
că Husseini avea să înţeleagă ceea ce voia să-i spună, dar nu 
avea de ales. In intenţia să, mesajul spunea următoarele: 

„Locul în care am citit acele cuvinte este locul în care a fost 
îngropat un personaj de rang înalt de pe pământul Egiptului. Eu 
am pătruns în acest mormânt şi am văzut că era intact. Nu ştiu 
unde mă aflu, dar cifrele care corespund acestui loc sunt: 
treizeci şi opt cu optsprezece şi cu cincizeci la căderea nopţii; 
treizeci şi opt cu patruzeci şi trei la răsăritul soarelui.” 

Sperând ca el să poată înţelege: — Latitudine nord 38* 18'50 
„„ longitudine est 38°43”. 

După ce termină, îl sună la telefon pe Pollak: 

—Mă scuzaţi, domnule Pollak, sunt Blake, aş avea nevoie să 


trimit un mesaj. 

— Despre ce este vorba, domnule profesor? 

— Este un text în hieroglife şi am nevoie de sfatul unui coleg, 
acelaşi cu care am avut ultima corespondenţă. 

— Imi pare rău, domnule profesor, în absenţa domnului 
Maddox nu vă pot satisface cererea. 

Blake insistă mai hotărât: 

— Ascultaţi-mă, domnule Pollak, colegul meu este singura 
persoană în care am încredere şi mâine va pleca şi va lipsi de 
acasă timp de câteva spătămâni. Asta înseamnă că nu voi avea 
posibilitatea să aflu din textele pe care le-am transcris din 
mormânt toate informaţiile de care am nevoie şi îmi sunt, în 
unele cazuri, chiar indispensabile. Dacă dumneavoastră vreţi să 
vă asumaţi o asemenea răspundere, n-aveţi decât, dar nu cred 
că domnul Maddox va fi prea mulţumit. 

Pollak tăcu câteva clipe şi Blake îi putea auzi respiraţia la 
celălalt capăt al firului ca şi bâzâitul generatorului de curent, 
mult mai clar, care se suprapunea peste cel pe care-l auzea el 
pe fereastră. 

— Bine, spuse Pollak în cele din urmă, dacă dumneavoastră 
îmi garantaţi că este vorba doar despre aşa ceva. 

— Nici nu poate fi vorba despre altceva, domnule Pollak, 
insistă Blake. Dacă aveţi computerul deschis, vă trimit textul 
acum, prin modem, astfel încât să-l puteţi expedia imediat. S-ar 
putea să primesc răspunsul în scurt timp... dacă aţi mai lăsa 
generatorul să meargă încă puţin timp. 

— Intr-adevăr, spuse Pollak, chiar voiam să profit de absenţa 
domnului Maddox ca să mai rezolv nişte afaceri şi să las 
frigiderele să meargă mai mult. Vă rog să-mi trimiteţi mesajul. 

Blake puse receptorul în furcă respirând uşurat şi trimise 
imediat către computerul lui Pollak textul pe care-l pregătise, 
sperând să-l mai găsească acasă pe Husseini. Calculă că, la 
Chicago, trebuia să fie între douăsprezece şi unu la amiază. 

După ce expedie mesajul, aduse din nou pe ecran răspunsul 
primit mai devreme de la Husseini, printă cele trei rânduri ale 
papirusului Breasted, comparând fiecare semn şi fiecare detaliu 
paleografie cu textele din mormântul pe care-l explora acum: 
asemănarea era uluitoare. Se putea spune că acelaşi scrib 
întocmise amândouă textele. Era oare posibil? 

După ce-şi termină analiza, îşi dădu seama că trecuseră 


aproape două ore şi generatorul încă mai funcţiona. Era zece 
fără un sfert. Evident, Maddox nu se întorsese şi, probabil, nici 
Sarah. 

Deschis uşa şi se aşeză afară, sub cerul liber. Aerul era 
răcoros şi luna în descreştere rătăcea între un strat subţire de 
nori şi profilul unduitor al munţilor. 

Se gândi la Sarah care umbla singură, noaptea, prin deşert, la 
Sarah care-l minţise şi care poate că se folosea de frumuseţea ei 
pentru a-l ţine în şah. Nimeni din tabăra aceea nu era ceea ce 
părea să fie şi el îşi dădea seama că nu-şi putea permite să aibă 
vreun alt sentiment în afară de cel de neîncredere. Singurul 
contact, dificil şi greu de păstrat, era Husseini, colegul care-l 
culesese de pe stradă şi din frigul Crăciunului său de unul 
singur, un contact care s-ar fi putut întrerupe în orice clipă. 

Îşi mai aprinse o ţigară şi încercă să se relaxeze, dar cu 
fiecare clipă care se scurgea, îşi dădea tot mai mult seama că se 
afla într-o situaţie grea şi periculoasă, o situaţie asupra căreia 
nu avea nu avea nici o posibilitate de control. Oamenii aceia 
care umblau noaptea prin deşert, zgomotele acelea din 
depărtare, luminile acelea ciudate din zare: ce legătură aveau 
toate astea cu o presupusă activitate de prospecţiuni miniere? 

Se gândea că l-ar fi putut chiar ucide în locul acela, după ce 
obţinuseră ceea ce voiau sau să-l şantajeze, obligându-l să 
păstreze tăcerea pentru totdeauna. 

Soneria telefonului îi întrerupse şirul gândurilor şi-l făcu să 
sară în picioare. Intră şi ridică receptorul: 

— Alo. 

— Sunt Pollak. Este un răspuns pentru dumneavoastră, 
domnule profesor. Dacă aveţi calculatorul deschis, puneţi-l pe 
modem. Vi-l transmit direct. 

— Daţi-i drumul, domnule Pollak. Sunt pregătit. Mulţumesc. 

Husseini îi răspundea în acelaşi fel, printr-un text scris cu 
hieroglife şi părea să fi înţeles perfect ceea ce i se ceruse. 
Mesajul său putea fi citit şi interpretat cu aproximaţie, conţinând 
şi câteva pasaje neclare sau ambigue, dar exista o frază care nu 
lăsa loc nici unui dubiu: 


„Locul în care te afli se găseşte în deşertul numit 
Negev, în apropierea depresiunii care se numeşte 
Mitzpe Ramon, pe pământul Israelului”. 


Şi, în continuare, adăuga: 
„Cum este posibil aşa ceva?” 


Gad Avner se despărţi de arheologul Ygael Allon pe la ora unu 
dimineaţa: 

— A fost o vizită emoţionantă, domnule profesor, îi spuse 
atunci când ieşiră din tunelul de sub bolta Fortăreţei Antonia. 
Cât timp credeţi că va dura până când veţi ajunge la capătul 
tunelului? 

Allon ridică din umeri: 

— Greu de spus. Nu este o construcţie ca o casă sau un 
sanctuar sau o clădire termală despre care cunoaştem, măcar 
cu aproximaţie, ce dimensiuni au: un tunel poate fi lung de zece 
metri sau, ce să zicem, chiar de trei kilometri. Lucrul 
extraordinar este că pare să se îndrepte către Templu. 

— Aşa este, spuse Avner. Până una alta, o să dau imediat 
dispoziţii să se împrejmuiască toată aria aceasta de acces în 
zona săpăturilor şi voi face în aşa fel încât să aveţi la dispoziţie 
tot ce vă trebuie pentru a termina cât mai curând cercetările. 
Dat fiind locul în care ne aflăm, consider că sunteţi de acord cu 
mine că trebuie să păstrăm cel mai mare secret în privinţa 
acestei operaţiuni. Tensiunea este atât de mare încât apariţie 
unei simple ştiri ar putea duce le declanşarea unor incidente 
foarte grave. 

— Da, fu de acord Allon, cred că aveţi dreptate. Noapte bună, 
domnule Cohen. 

— Noapte bună, domnule profesor. 

Se îndepărtă, urmat de tovarăşul său. 

— Ferrario, îi spuse îndată ce făcură câţiva paşi, dă imediat 
dispoziţii să se blocheze circulaţia şi infiltrează câţiva dintre 
agenţii noştri printre muncitorii sau tehnicienii de la săpături. 
Vreau să fiu informat în permanenţă de ceea ce petrece acolo 
jos. 

— Dar, domnule, obiectă ofiţerul, blocarea circulaţiei va 
atrage atenţia şi... 

— Ştiu, dar se pare că nu avem de ales. Ai vreo idee mai 
bună? 

Ferrario clătină din cap. 


— Poftim, vezi? Fă cum ţi-am spus. Te aştept în după-amiaza 
asta la barul de la King David să bem o cafea, pe la cinci. 

— O să fiu acolo, răspunse Ferrario. Apoi făcu stânga împrejur 
şi dispăru în umbra Fortăreţei Antonia. 

Avner ajunse acasă la el, în oraşul vechi şi urcă până la etajul 
opt cu liftul. Parcurgea întotdeauna drumul acesta fără nici un 
fel de protecţie, dând ordine ferme ca nici unul dintre agenţii săi 
să nu îndrăznească să încalce teritoriul său privat. Calculase 
întotdeauna riscurile şi era mai liniştit aşa. Învârti cheia în 
broască şi intră. 

Traversă tot apartamentul fără să aprindă nici o lumină şi ieşi 
pe terasă ca să privească oraşul de sus. Făcea aceasta în fiecare 
noapte, înainte de a se culca: îşi lăsa privirea să rătăcească pe 
deasupra  cupolelor şi a turnurilor, asupra zidurilor 
împrejmuitoare ale oraşului, asupra  moscheii lui Omar 
înălțându-se peste stânca pe care se aflase cândva sanctuarul 
lui Yahve. | se părea astfel că avea situaţia sub control, chiar şi 
atunci când se cufunda în somn. 

Işi aprinse o ţigară şi lăsă ca vântul rece dinspre munţii 
Carmel să-i înăsprească faţa şi să-i îngheţe fruntea. 

La ora aceea, se gândea întotdeauna la morţii săi, la fiul său 
Aser, căzut în urmă cu douăzeci de ani într-o ambuscadă în 
sudul Libanului, şi la soţia sa, Ruth, care se dusese şi ea după 
puţin timp, incapabilă să-i supravieţuiască fiului ei. Se gândea la 
singurătatea sa, resimţită din plin în casa aceea, în conducerea 
organizaţiei sale, în însăşi existenţa sa. 

Scruta orizontul înspre răsărit, cu ochii aţintiţi asupra 
deşertului luda şi înălțimilor Moab, simțind că duşmanul său se 
mişca precum o fantomă pe undeva, dincolo de dealurile acelea 
golaşe, de pământurile acelea sterpe. 

Abu Ahmid, inabordabilul. 

El era răspunzător direct de moartea fiului său şi de 
masacrarea camarazilor săi de arme şi, de atunci, jurase să-l 
vâneze fără nici o milă. Dar, de atunci, îl mai văzuse doar în 
treacăt, o singură dată, când pentru numai câteva clipe de 
întârziere îl scăpase din mână cu prilejul unei incursiuni a 
paraşutiştilor într-o tabără de refugiaţi din Libanul de sud, dar 
era sigur că l-ar putea recunoaşte dacă l-ar mai întâlni din nou. 

In bătaia vântului, ţigara i se termină mai repede ca de obicei. 
Gad Avner se întoarse în casă şi aprinse veioza de pe birou, 


pentru că văzuse clipind prin întuneric ledul de la telefonul 
secret. 

— Alo, spuse. 

— Sunt portarul de noapte, răspunse o voce de la celălalt 
capăt al firului. 

— Te ascult. 

— Lucrez mereu, dar este un mediu dificil şi apar mereu 
persoane neprevăzute... să spunem, nişte intruşi. 

Avner tăcu câteva clipe, ca şi cum ar fi fost luat pe 
nepregătite, apoi spuse: 

— Incurcă-lume de meserie. Cine sunt? 

— Americani. Un comando. Se zvoneşte ceva despre o 
operaţiune care se desfăşoară chiar acum. 

— Poţi să afli mai mult? 

— O dată: 13 ianuarie. Şi situaţia pare să se complice destul 
de rapid. 

— Mai este şi altceva din domeniul care mă interesează pe 
mine? 

— Altceva care... dar trebuie să întrerup, domnule. Vine 
cineva. 

— Bagă de seamă. Dacă ţi se întâmplă ceva, nu există nimeni 
care să te poată înlocui. lţi mulţumesc, portar al nopţii. 

Mica luminiţă verde se stinse şi Gad Avner deschise 
calculatorul, cuplându-se la banca de date a centralei care îi 
făcea un raport despre tot ce se petrecea în tot Orientul 
Apropiat în perioada aceea: întâlniri, reveniri, evenimente 
religioase, contacte politice şi diplomatice. 

Un eveniment îi atrase atenţia în mod special: o paradă 
militară pentru comemorarea celor căzuţi în războiul din Golf. 
Parada urma să aibă loc în prezenţa preşedintelui al Bakri, prin 
faţa palatului, restaurat, al lui Nabucodonosor, în Babilonia, la 
ora 17,30, pe 13 ianuarie. 

Inchise computerul, stinse luminile şi intră în dormitor. Pe 
noptieră, ceasul deşteptător cu radio indica ora două a zilei de 4 
ianuarie. Mai erau nouă zile, cincisprezece ore şi treizeci de 
minute. 


6 

La două zile după aceea, Gad Avner se întorcea acasă pe la 
miezul nopţii şi deschise televizorul ca să se mai relaxeze puţin 
înainte de a se vâri în pat, dar, trecând de pe un canal pe altul, 
se opri la jurnalul de pe CNN şi-şi putu da seama cât de speriată 
era opinia publică internaţională de întorsătura pe care o luau 
evenimentele din Israel şi din Orientul Apropiat. 

Îşi doreau cu toţii, în această situaţie politică iremediabil 
bolnavă, soluţii politice care nu mai apăreau, dar el, între timp, 
el, Gad Avner, şeful Mossadului, trebuia să ia măsuri: să prevadă 
şi să ia măsuri în consecinţă, indiferent de ce gândeau sau 
plănuiau politicienii. Timpul presa şi el încă nu ştia ce putea fi, în 
realitate, această Operaţiune Nabucodonosor. 

Işi îndreptă privirea spre fereastra brăzdată de şiroaiele de 
ploaie şi văzu, reflectată de geam, lumina verde intermitentă a 
telefonului secret. Închise televizorul şi ridică receptorul: 

— Avner. 

— Sunt portarul noptii, domnule. 

— Salut, portarul nopţii. Ai noutăţi? 

— Destul de multe. Am descoperit cine sunt americanii. Este 
vorba despre un comando care va trebui să sprijine un atentat. 
La Babilonia. Îl vor ucide pe preşedintele al Bakri în timp ce va 
avea loc o paradă militară. 

— Cine îl va ucide? 

— Un grup de gărzi republicane, condus de un anume Abdel 
Bechir. Am auzit vorbindu-se că adevăratul său nume ar fi Casey 
şi ar fi copilul unui tată american şi al unei mame arabe, 
cunoscând perfect ambele limbi. Va fi cam cum a fost asasinat 
preşedintele Sadat la Cairo. Doar că, de data aceasta, cel care 
comandă totul este altul. 

— Cine? 

— Nu ştiu că generalul Taksun va fi succesorul la putere. 

— Nici nu era greu de prevăzut asta..., comentă nedumerit 
Gad Avner. Cel mai probabil este ca Taksun să nu mai fie în viaţă 
la 13 ianuarie. Dacă aş fi în locul lui al Bakri, l-aş fi împuşcat de 
mai mult timp. Prea viteaz, prea popular, prea deschis la tot 
felul de idei, prea mult băgat în seamă prin cancelariile din 
Orientul Apropiat. Şi chiar de aici, de la noi. De altfel, dacă al 
Bakri ar scăpa din acesta atentat, Taksun ar fi, cu siguranţă, 
acuzat şi împuşcat, pe drept sau pe nedrept, nu mai are nici o 


importanţă. Al Bakri nu aşteaptă decât un pretext. Altceva ce 
mai e? 

— Comandoul american face parte din Delta Force şi se află 
sub acoperire la Mitzpe Ramon. Se antrenează pentru incursiune 
aeriană. Se pregătesc să intervină în sprijinul lui Taksun dacă va 
fi nevoie. 

Avner făcu o scurtă pauză: i se părea imposibil ca forţele 
aeriene să fi permis, fără să ştie adevărul, instalarea unei baze 
de antrenament pentru un comando american, pe poligonul său 
din Mitzpe. Dar, mai ales, i se părea imposibil ca americanii să-i 
fi ascuns adevărul despre toată această afacere. Cineva trebuia, 
desigur, să plătească pentru asta. Spuse: 

— Mai este şi altceva? 

— Da, domnule, răspunse interlocutorul său după o oarecare 
ezitare. Este ceva despre care nu v-am spus nimic până acum, 
pentru că nu este un lucru prea clar, ca să nu spun chiar 
inexplicabil, chiar dacă, la început, m-am gândit că ar putea 
prezenta un interes direct pentru misiunea mea. Dar, acum, 
chiar că nu mai ştiu ce să cred. 

— Despre ce este vorba? 

— Despre nişte săpături, domnule... săpături arheologice în 
apropierea unei localităţi numite... Ras Udash. 


Maşina se opri în faţa ambasadei americane şi plantonul se 
apropie, privind în interior: 

— Domnule, spuse el, ambasada este închisă, trebuie să 
reveniţi mâine. 

— Nici nu mă gândesc, răspunse bărbatul care se afla pe 
bancheta din spate. Anunţă-mă la ambasador. 

Plantonul clătină din cap: 

— Glumiţi, domnule. Este ora două noaptea. 

— Nu glumesc deloc, răspunse bărbatul. Spune-i că Gad 
Avner vrea să-l vadă, imediat. O să mă primească. 

Plantonul clătină din cap neîncrezător dar spuse: 

— Aşteptaţi o clipă. 

Formă apoi un număr la centrala telefonică a ambasadei, 
schimbă câteva cuvinte cu o persoană de la capătul celălalt al 
firului, apoi aşteptă un răspuns. Se întoarse la maşină cu o 
expresie uimită în priviri: 

— Ambasadorul vă primeşte, domnule Avner. 


Plantonul îl însoţi în interiorul clădirii şi-l invită să ia loc într-un 
salonaş. Ambasadorul intră imediat după aceea şi se vedea 
limpede că vizita aceea neaşteptată îl scosese din aşternuturi. 
Nu se îmbrăcase cu altceva, ci doar îşi trăsese un halat peste 
pijama. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Avner? îl întrebă cu o expresie 
destul de alarmată. 

— Domnule Holoway, începu imediat Avner fără nici o 
introducere, preşedintele al Bakri va fi asasinat la orele 17,30, 
pe 13 ianuarie, probabil cu sprijinul dumneavoastră, dacă nu 
chiar cu răspunderea dumneavoastră directă; aţi instalat un 
comando din Delta Force sub acoperire la Mitzpe Ramon, fără a- 
mi cere părerea sau aprobarea. Este o comportare foarte gravă 
şi extrem de periculoasă în situaţie în care ne aflăm şi cer o 
explicaţie imediată. 

Ambasadorul Holoway primi în plin această lovitură: 

— Îmi pare foarte rău, domnule Avner, dar nu am primit nici 
un fel de instrucţiuni care să-mi permită să vă dau un răspuns. 
Pot să vă spun că nu avem responsabilităţi directe în plănuirea 
unui eventual atentat asupra preşedintelui al Bakri, dar că 
privim cu bunăvoință posibilitatea ca puterea de la Bagdad să 
treacă în mâinile generalului Mohammed Taksun. 

— Bine, domnule Holoway, acum boacăna a fost făcută şi-mi 
doresc să vă daţi seama că nimic nu se poate întâmpla în ţara 
asta, nimic, vă rog să înţelegeţi, absolut nimic, fără ca eu să nu 
fiu înştiinţat. Vă rog să raportați aceste lucruri preşedintelui 
dumneavoastră, să raportați şi celor de la CIA şi să raportați de 
asemenea că nu există acorduri la nivel atât de înalt încât să nu 
ţină seama de părerea lui Gad Avner. 

Holoway îşi plecă fruntea şi nici nu îndrăzni să sufle când îl 
văzu pe oaspetele său aprinzându-şi o ţigară, deşi pe pereţi se 
afla la vedere un afiş: 


Vă suntem recunoscători dacă nu fumați 


— Mai aveţi să-mi spuneţi şi altceva, domnule Avner? spuse 
după aceea, încercând să-şi ascundă stânjeneala provocată de 
acea vizită atât de arogantă. 

— Aş vrea să vă întreb ceva, domnule Holoway: 
dumneavoastră ştiţi ce este Operaţiunea Nabucodonosor? 


Holoway îl privi uimit: 

— N-am idee, domnule Avner. N-am nici mai mică idee despre 
aşa ceva. 

Avner veni lângă el învăluindu-l în norul de fum albăstrui de la 
ţigara pe care o ţinea între degete şi-l privi ţintă în ochi: 

— Domnule Holoway, spuse, vreau să mai ştiţi că, dacă acum 
mă minţiţi, voi face tot ce-mi stă în putere ca să vă fac viaţa cât 
mai amară aici în lerusalim: şi ştiţi că sunt în stare să fac asta. 

— V-am spus adevărul, domnule Avner. Vă dau cuvântul meu. 

— Vă cred. Acum, vă rog să comunicaţi superiorilor 
dumneavoastră de la Washington că vreau să fiu consultat 
înainte de a se lua orice decizie asupra mişcărilor comandoului 
pe care-l aveţi în craterul de la Mitzpe Ramon şi că trebuie să 
aibă în vedere posibilitatea de a-l retrage de acolo în cel mai 
scurt timp. 

— Aşa voi face, domnule Avner, spuse ambasadorul. 

Avner privi în jur în căutarea unei scrumiere dar, negăsind nici 
una, stinse chiştocul într-o farfurioară de Sevres care împodobea 
centrul unei etajere, scandalizându-l şi mai mult pe ambasadorul 
american. 

În clipa aceea, cineva bătu discret la uşa salonaşului. Cei doi 
se priviră surprinşi unul pe altul: cine putea, oare, să fie la ora 
aceea târzie din noapte? 

— Intră, spuse ambasadorul. 

Intră un funcţionar, salutându-i pe cei doi cu o înclinare a 
capului, apoi, întorcându-se către superiorul său, spuse: 

— Este un comunicat pentru dumneavoastră, domnule 
ambasador. Puteţi să veniţi pentru o clipă? 

Holoway se scuză faţă de oaspetele său şi ieşi în urma 
funcţionarului, înainte ca Avner să aibă timp pentru a-şi lua 
rămas bun. Reveni în încăpere, vizibil tulburat: 

— Domnule Avner, spuse el, am primit în clipele acestea 
ştirea că generalul Taksun l-a arestat şi l-a împuşcat, după un 
proces sumar, pe Abdel Bechir şi cinci gărzi republicane, sub 
acuzaţia de conspirație şi înaltă trădare. Execuţia a avut loc, 
puţin după miezul nopţii, într-o cazarmă din Bagdad. 

— Era de prevăzut. Taksun a înţeles că, dacă atentatul ar fi 
eşuat, pentru el n-ar fi existat cale de scăpare. A preferat să nu 
rişte şi a făcut el prima mutare. V-aţi plasat greşit încrederea, 
domnule Holoway, şi aveţi acum pe conştiinţă cam mulţi morţi şi 


un trădător care vă cam încurcă. Halal rezultat, n-am ce zice. 
Noapte bună, domnule ambasador. 

leşi din ambasadă şi fu condus de şofer până în oraşul vechi. 
Acolo îi dădu drumul şi continuă drumul pe jos. Trecând pe lângă 
Zidul plângerii, se opri să privească baza Fortăreţei Antonia: 
barierele erau la locul lor şi doi oameni în uniformă de camuflaj 
făceau de pază: Ygael Allon continua să facă săpături în 
adâncurile lui Moriah. După câte i se spusese, în numai câteva 
zile cercetătorii vor ajunge la nivelul Templului. Dăduse dispoziţii 
să fie anunţat în momentul acela: avea să intre împreună cu 
ceilalţi în galeria subterană pentru a ajunge sub stânca pe care 
se aflaseră timp de mai multe secole tronul lui Dumnezeu şi 
Chivotul Alianţei. Se întreba dacă toate acestea nu constituiau 
cumva un semn şi, de asemenea, ce s-ar fi întâmplat cu Israelul 
dacă i-ar mai fi fost dat încă o dată să trăiască în exil. Trecu 
pragul casei sale şi dispăru pe coridorul întunecat. 


Omar al Husseini petrecuse mai multe zile într-un calm relativ 
şi câteodată ajunsese chiar să-şi facă iluzii că totul s-ar fi putut 
pierde în neant. În seara aceea se întorsese acasă pe la cinci 
după-amiază şi se aşezase la masa de lucru ca să-şi rezolve 
corespondenţa şi să-şi pregătească cursurile pentru a doua zi. 
Mai avea încă pe măsuţa din salonaş copiile de pe microfilmul 
care reproducea primele trei rânduri ale papirusului Breasted. 
Ce voia să spună Blake cu mesajul acela, cu rugămintea lui 
ciudată? Stabilise pentru seara aceea o întâlnire cu asistentul 
său, acelaşi care-l însoţise în Egipt, la El Qurna, în căutarea 
originalului. Era un băiat din Luxor care îşi luase licenţa la Cairo, 
obţinând după aceea o bursă de studii la Institutul Oriental. Se 
numea Selim şi era copilul unor ţărani foarte săraci care lucrau o 
bucată de pământ de pe malul Nilului. 

Sosi la ora fixată, pe la şase şi jumătate, şi-l salută cu mult 
respect pe profesorul său. Husseini îi făcu o cafea, apoi îi spuse: 

— Selim, ce aţi descoperit voi atunci în privinţa papirusului 
Breasted la El Qurna? Erau cu adevărat unele descoperiri de 
făcut sau era doar un aranjament ca să-i luaţi nişte bani 
profesorului Blake? Suntem aici doar tu şi eu şi orice mi-ai 
spune, va rămâne între noi. Nu trebuie să mă minţi... 

— N-am intenţia să vă mint, domnule profesor. 

— Selim, profesorul Blake a făcut o descoperire extraordinară: 


un mormânt egiptean al unei mărimi din Noul Regat, intact. Dar 
în descoperirea lui este ceva care se leagă de papirusul 
Breasted, ceva extrem de important. El ţi-a făcu bine 
întotdeauna şi ţi-ar face şi acum, dacă s-ar afla aici. Şi-a pierdut 
locul de muncă de la Institut, soţia l-a părăsit, un lucru groaznic 
pentru un american şi acum singura sa posibilitate de a 
demonstra lumii că este un mare savant, colegilor săi că au 
greşit atunci când l-au dat afară, de a-i arăta soţiei sale că nu 
este un falit, un învins. Eu nu-l cunoşteam şi l-am întâlnit doar 
ocazional, până când l-am adunat de pe stradă în ajunul 
Crăciunului, vânăt de frig. Mi-a arătat multă afecţiune şi multă 
recunoştinţă pentru modesta ospitalitate pe care i-am oferit-o, 
un lucru rar printre oamenii aceştia care dau importanţă în 
primul rând carierei şi afacerilor. 

Selim, ascultă-mă bine: situaţia profesorului Blake este 
fericită şi dificilă în acelaşi timp. Dacă am înţeles bine, el se află 
în faţa unei descoperiri formidabile şi a enigmei unei situaţii 
destul de dificile; în plus, cei care i-au cerut să lucreze ca savant 
pentru ei îl ţin de fapt prizonier. Noi suntem singura sa 
posibilitate de a primi o mână de ajutor. Vreau să ştiu acum de 
la tine dacă eşti dispus să-l ajuţi ştiind dinainte că el nu poate 
face nimic pentru tine, că nu-ţi poate susţine cariera şi că, 
dimpotrivă, ar putea să ţi-o pună în dificultate dacă s-ar afla că 
mai eşti încă legat de el. 

— Puteţi conta pe mine, domnule profesor Husseini. Ce vreţi 
să ştiţi? 

— Tot ce ştii despre papirusul Breasted... şi dacă mai există 
posibilitatea de a-l găsi. 

Selim trase adânc aer în piept, apoi spuse: 

— O să vă spun tot ce ştiu. S-a întâmplat în urmă cam cu cinci 
luni, pe la jumătatea lunii septembrie. Domnul profesor Blake 
obținuse o finanţare consistentă de la Institutul Oriental pentru 
cercetări în Egipt şi-mi ceruse să-l ajut în cercetările sale. Eu m- 
am născut la mică distanţă de El Quma şi-i cunosc pe toţi cei de 
acolo. Se poate spune că locuitorii acelui sat şi din împrejurimi 
sunt căutători clandestini de obiecte antice, din generaţie în 
generaţie. Savanţii şi cercetătorii trebuie să aibă relaţii bune cu 
jefuitorii de morminte din El Quma. 

— Am acolo un prieten din copilărie, un băiat pe nume Ali 
Mahmudi; ne scăldam în Nil împreună, furam fructe de pe 


tarabele din piaţă şi amândoi am început să fim interesaţi de 
antichităţile egiptene când nici nu ne schimbaserăm toţi dinţii 
de lapte. Un strămoş de-al său îl însoţise pe Belzoni la Abu 
Simbel, bunicul său fusese angajat ca săpător la mormântul lui 
Tutankhamon, cu Carnarvon şi Carter, iar tatăl său a săpat la 
Saqqara cu Leclant şi Donadoni. Drumurile noastre s-au 
despărţit atunci când tatăl meu, după ce a vândut o serie de 
ushabti şi două brățări dintr-un mormânt de prin dinastia a XXII- 
a, a reuşit să facă rost de bani pentru ca eu să pot studia la 
Universitatea din Cairo. Acolo am făcut în aşa fel încât să merit o 
bursă de studii care m-a adus la Institute, unde l-am cunoscut şi 
apreciat pe domnul profesor Blake al nostru. Ali, în schimb, a 
continuat să jefuiască morminte, dar nu din cauza asta s-a 
întrerupt prietenia noastră. Îndată ce am sosit la El Quma, am 
mers să-l întâlnesc şi el ne-a invitat pe amândoi la cină. N-a 
spus nimic interesant, s-a limitat la a povesti despre vremurile 
de demult, vorbind despre isprăvile strămoşilor săi în Valea 
Regilor. Apoi, când am plecat şi eu m-am retras în camera mea 
pentru a mă culca, a venit să bată la uşa mea şi m-a întrebat de 
ce mă întorsesem şi ce căutam. Era o căldură sufocantă şi eram 
sigur că n-o să pot dormi. Aşa că am urcat pe terasa casei în 
care fusesem găzduit şi i-am povestit despre munca mea şi 
despre ce căutam: un papirus pe care un american îl văzuse 
într-o casă din El Qurna, cu circa optzeci de ani în urmă. 
Cunoşteam numele şi primele rânduri ale papirusului. Nimic 
altceva. 

„De ce vrei papirusul acela?” m-a întrebat el. „Pe piaţă se 
găsesc multe lucruri mai interesante.” 

— „Pentru că îl interesează pe profesorul meu şi, dacă eu îl 
ajut pe el, mă va ajuta şi el pe mine, îmi va prelungi bursa de 
studii şi poate că-mi va face rost şi de un post la Universitate.” 

Ali n-a spus nimic; privea apa Nilului care strălucea sub razele 
lunii. Amândoi păream băieţii de altădată, când stăteam în 
nopţile de vară visând la ce aveam să facem când vom fi mari, 
când visam să cumpărăm o barcă şi să coborâm pe Nil până în 
Deltă, călătorind apoi pe toate mările lumii. La un moment dat 
mi-a spus: 

— „Vrei să te faci american?” 

l-am răspuns: 

— „Nu, nu vreau să mă fac american, vreau să-mi fac studiile 


într-o universitate americană bună şi, după aceea, să mă întorc 
în Egipt şi, într-o zi, să devin director general al Antichităţilor. Ca 
Mariette, ca Brugsch şi Maspero...” 

— „Ar fi foarte frumos”, mi-a spus Ali. „Atunci chiar că am 
face nişte afaceri bune împreună.” 

Husseini ar fi vrut să mai scurteze discuţia şi să ajungă mai 
repede la o concluzie, dar îşi dădea seama că pentru Selim era 
important să dea toate acele informaţii de atmosferă. Era o 
modalitate de a intra într-o legătură mai profundă cu 
interlocutorul şi de a da o mai mare credibilitate povestirii sale. 

— Spune mai departe, îi spuse. 

Selim începu din nou să vorbească: 

— La un moment dat, s-a ridicat, vrând să plece, şi eu l-am 
condus pe scări până la portita din zidul care împrejmuia 
clădirea. Ajunşi acolo, s-a întors către mine şi mi-a spus: 

— „Tu cauţi papirusul Breasted”. Şi a plecat. 

— Şi tu, ce ai făcut? întrebă Husseini. 

— Îl cunoşteam bine pe Ali, ştiam ce însemna acel mod al său 
de a comunica fără a vorbi. N-am făcut nimic şi l-am aşteptat să 
se întoarcă. A dat un semn de viaţă după câteva zile, l-am găsit 
în faţa uşii, pe când mă întorceam acasă, pe la miezul nopţii. 
Eram îngrijorat pentru că domnul profesor Blake începea să se 
teamă că nu vom duce la bun sfârşit cercetările şi ştia că la 
Chicago cineva îi pusese deja gând rău. Ali avea în mână o foaie 
de hârtie pe care erau desenate câteva rânduri de hieroglife: 
era începutul papirusului Breasted. M-a apucat ameţeala, 
domnule profesor... 

— Mai departe, spuse din nou Husseini, privindu-l drept în 
ochi. 

— l-am spus că rândurile acelea le aveam şi eu şi atunci ela 
scos o fotografie polaroid... Era chiar acela, domnule Husseini... 
papirusul Breasted! 

— Ce anume te-a făcut să crezi asta? 

— Fotografia reprezenta papirusul împreună cu alte câteva 
obiecte funerare şi, teoretic, putea fi vorba de orice altceva, dar, 
după aceea, mi-a arătat o fotografie foarte veche, îngălbenită 
de vreme, în care se vedea acelaşi papirus, alături de aceleaşi 
obiecte, puse pe o masă în casa unui felah. Acum, domnule 
Husseini, chiar dacă în fotografia aceea nu apărea James Henry 
Breasted, era normal să consider că era vorba despre acel 


papirus. Cu atât mai mult cu cât corespundea ca aspect general, 
cu o ruptură sus în dreapta şi o fâşie lipsă pe latura stângă, pe 
trei sferturi din margine. In orice caz, aş putea să jur că era 
vorba despre aceleaşi obiecte care fuseseră fotografiate cu un 
aparat polaroid la optzeci de ani distanţă de prima fotografie, 
cea îngălbenită de trecerea timpului. 

— Ce-ai făcut atunci? 

— Cel mai logic lucru era să-l rog să-mi arate imediat 
papirusul, în numele vechii noastre prietenii... Nici nu vă 
închipuiţi cât puteam fi de agitat. Abia aşteptam să-i spun toate 
astea domnului profesor Blake: cine poate şti ce faţă ar fi făcut 
când i-aş fi spus totul! 

— Şi, cu toate acestea? 

— Cu toate acestea, l-am întrebat cum se făcea că toate 
obiectele acelea ieşeau la suprafaţă după nouăzeci de ani. 

— Aşa este. O întrebare firească. 

— Bun, am auzit o poveste incredibilă... dacă aveţi răbdare s- 
o ascultați, domnule Husseini. 

Husseini îl îndemnă cu un semn din cap să continue şi-i mai 
turnă cafea. Selim reîncepu să povestească: 

— Bunicul lui Ali luase parte la explorarea grotei de la Deir el 
Bahri, ca şef al echipei de muncitori auxiliari angajaţi de Emil 
Brugsch care era atunci director al Serviciului de Antichităţi. 
Brugsch îl suspectase întotdeauna de activităţi nelegale pentru 
că era prieten cu felahi din El Qurna care găsiseră grota cu 
mumiile regale şi care vânduseră un număr de obiecte preţioase 
înainte de a fi fost descoperite de cercetători, fiind descoperiţi şi 
forţaţi să spună care era sursa negoţului lor. Nu era departe de 
adevăr. Şeful său de echipă era un tânăr chipeş şi plin de 
energie, dar cu buzunarele goale şi, îndrăgostindu-se până 
peste cap de o fată din Luxor, o cameristă de la Hotel du NII, 
voia să facă avere ca să poată oferi un dar de seamă familiei 
fetei cu care dorea să se însoare. A încercat, astfel, câteva 
obiecte pe care le furase din grota mumiilor regale. În alte 
condiţii, ar fi aşteptat luni sau chiar ani înainte de a scoate acele 
obiecte pe piaţă, dar dragostea este dragoste şi inima nu 
ascultă de nici o poruncă. Tânărul era atât de nerăbdător să se 
prezinte cu daruri adecvate la familia fetei, încât îşi pierduse 
orice urmă de prudenţă şi, contrar sfaturilor unor prieteni, 
dăduse sfoară în ţară printre cei care frecventau „Winter Palace 


Hotel” că avea de vânzare câteva obiecte importante şi 
preţioase, datând dintr-o epocă străveche. James Henry 
Breasted se afla printre aceşti domni şi, auzind că printre 
obiectele scoase la vânzare se afla şi un papirus, a cerut imediat 
să-l vadă. A fost stabilită o întâlnire, dar, între timp, informaţia 
ajunsese şi la urechile celui care conducea serviciul Antichităţi, 
Emil Brugsch, care avea întotdeauna informatorii săi în 
hotelurile din Luxor şi, mai ales, la „Winter Place Hotel”. Între el 
şi Breasted nu erau relaţii prea bune şi Brugsch bănuia că multe 
odoare importante care începuseră să constituie colecţiile de la 
Institutul Oriental din Chicago erau de provenienţă dubioasă. 
Intr-o noapte de pe la sfârşitul primăverii, Breasted l-a întâlnit 
pe bunicul prietenului meu, Ali, într-un loc de pe malul Nilului şi 
de acolo, a fost condus călare în casa în care se aflau obiectele. 
Breasted s-a arătat deosebit de interesat de îndată ce a văzut 
papirusul, dar interlocutorul său dorea să vândă tot lotul de 
obiecte, dându-şi seama că risca să fie descoperit dacă încheia 
o serie de tranzacţii separate şi cu mai mulţi cumpărători. 
Breasted a încercat să insiste, dar celălalt îi cerea numai pentru 
papirus ceva mai puţin decât îi ceruse pentru tot lotul de 
obiecte puse în vânzare, astfel că Breasted nu ar fi fost capabil 
să facă această achiziţie cu fondurile pe care le avea la 
dispoziţie la Cairo. Nu voia nici în ruptul capului să renunţe, dar, 
în situaţia aceea, trebuia să ceară alte fonduri de la Chicago, 
printr-o telegramă. A cerut permisiunea să fotografieze 
obiectele, dar, pentru un lucru ca acesta nu putea fi aranjat prea 
uşor, i s-a permis doar să copieze papirusul. Breasted abia 
începuse să transcrie textul când a sosit un felah asudat tot, 
prevenindu-l că oamenii lui Brugsch se aflau pe urmele lui. 
Desigur, Breasted nu trebuia să se lase surprins într-o asemenea 
situaţie, aşa că s-a îndepărtat în mare secret, furios, după ce 
lăsase toţi banii pe care-i avea asupra lui sub titlul de acont. 
Bunicul lui Ali a ascuns totul şi, după o vreme, a făcut o 
fotografie cu obiectele pe care le pusese în vânzare, inclusiv cu 
papirusul, dar, timp de mai multe zile şi săptămâni, şi-a dar 
seama că era supravegheat cu stricteţe de oamenii Serviciului 
de Antichităţi, motiv pentru care n-a mai reuşit să-l întâlnească 
pe Breasted. 

Sărmanul băiat a trebuit să renunţe la visul său de dragoste 
cu camerista de la Winter Palace şi, după doi ani, s-a însurat cu 


o fată din El Qurna, dintr-o familie atât de săracă, încât tatăl 
fetei a acceptat să primească doar câţiva saci cu mei şi o dublă 
de orez ca dar de nuntă. Trecuseră doar câteva luni de la 
căsătorie, când, într-o zi, în timp ce lucra pe o stâncă din 
apropiere de Deir el Bahri, a alunecat şi a căzut. L-au dus acasă 
aproape mort, dar înainte de a-şi da sufletul a reuşit să-i spună 
soţiei sale, însărcinată cu primul lor copil, unde ascunsese 
obiectele acelea. Secretul a transmis astfel din generaţie în 
generaţie... 

Husseini îl întrerupse: 

— Mi se pare ciudat ca o asemenea comoară să rămână 
ascunsă timp de mai multe generaţii. Îmi închipui că nici tatăl 
prietenului tău Ali nu se scălda în aur. 

— Intr-adevăr, domnule profesor, şi, dacă ar fi putut, ar fi 
vândut-o îndată ce ar fi fost posibil. Fapt este că nu puteau şi 
însuşi Breasted a fost primul care a rămas dezamăgit.... Să 
vedeţi, la puţină vreme după moartea omului nostru, direcţia 
Antichităţilor a pus să se construiască o baracă pentru paznicii 
care trebuiau să supravegheze zona aceea destul de întinsă 
care prezenta un deosebit interes arheologic şi istoric. 

— Am înţeles, spuse Husseini. Baraca a fost construită chiar 
deasupra locului în care bunicul lui Ali îşi îngropase comoara. 

— Exact. Şi nu numai atât. In decursul anilor, baraca a fost 
transformată într-o adevărată cazarmă din cărămizi, prin urmare 
o construcţie stabilă şi definitivă. Doar de puţin timp fusese 
demolată pentru ca pe acolo să treacă o şosea nouă, iar 
prietenul meu Ali, într-o noapte cu lună nouă, urmând indicaţiile 
pe care bunicul şi tatăl lui le transmiseseră, intrase în posesia 
micului tezaur de la Deir el Bahri. 

— Dar tu... cum de te-ai gândit să îl abordezi tocmai pe 
prietenul tău Ali ? 

—Pentru că existase întotdeauna la El Qurna zvonul despre 
acea comoară ascunsă împreună cu un papirus de o valoare 
inestimabilă pe care-l vânaseră atât Breasted, cât şi Emil 
Brigsch. li spusesem aceasta domnului profesor Blake atunci 
când văzusem că se interesa de acele trei rânduri ale papirusul 
Breasted şi tocmai pentru aceasta se hotărâse să-şi mute 
cercetările la El Qurna, în Egipt. 

— Nu s-ar putea spune, admise Husseini, că n-ai făcut o 
treabă foarte bună. Ce s-a mai întâmplat după aceea? 


— Ei bine, mai mult sau mai puţin ceea ce ştiţi deja şi 
dumneavoastră, domnule profesor. Eu am început să negociez 
cumpărarea acelui lot de obiecte pentru că Ali , le fel ca şi 
bunicul său, voia să vândă totul dintr-o dată, dar cerea destul de 
mult... 

— Cât cerea? întrebă Husseini. 

— Jumătate de milion de dolari, într-un cont la o bancă din 
Elveţia. 

Husseini lăsă să-i scape un şuierat de mirare. 

— După tratative îndelungate, am reuşit să reduc suma la trei 
sute de mii de dolari, dar tot era o sumă enormă. Domnul 
profesor Blake a trebuit să pună în joc toată credibilitatea sa 
pentru a obţine imediat o sută de mii de dolari numerar pentru a 
plăti un acont. Îndată ce au sosit banii, am pus la cale întâlnirea, 
dar, când domnul profesor Blake a apărut, poliţia egipteană a 
făcut o descindere. Au venit prin surprindere, ca şi cum ar fi 
ştiut dinainte... 

— Şi papirusul? 

— Să spun drept, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Ali a reuşit să 
se facă nevăzut şi probabil că l-a luat cu el. Sau nu-l luase 
pentru nimic în lume: este un băiat foarte bănuitor şi nu are 
încredere în nimeni. Luase, în orice caz, celelalte obiecte: două 
brățări, un pandantiv... foarte frumoase, adevărate capodopere. 
Se aflau pe masă atunci când a năvălit poliţia. 

— Nu mi-ai spus un lucru, spuse Husseini. Selim îşi ridică 
privirile şi-l fixă cu o expresie dezamăgită, ca şi cum s-ar fi 
simţit vinovat sau ar fi avut o comportare incorectă. Domnul 
profesor Blake mi-a spus că mai ales un lucru îl convinsese de 
autenticitatea papirusului: faptul că alţi misterioşi şi puternici 
cumpărători se interesau de el. Nu ştii nimic despre asta? 

— Nu, domnule... Nimic. 

Husseini merse la fereastră: afară ningea şi fulgii albi se 
legănau prin aer ca nişte confetti în timpul unui carnaval, dar 
strada era pustie şi, în depărtare, înăbuşit de valurile de 
ninsoare, se auzea lyi sunet, ca al unui corn de vânătoare, poate 
sirena vreunui vaporaş care străpungea ceața de pe lac în 
căutarea unui port invizibil. 

— Tu ce-ai făcut după aceea? întrebă dintr-o dată Husseini. 

— Eu nu eram acolo când a venit poliţia pentru că aşteptam 
afară, în maşină. Dar am fost îngrijorat după ce am văzut că-l 


luaseră de acolo, cu sirenele urlând, pe sărmanul domn Blake... 

— Ce crezi, unde ar putea fi papirusul în clipa asta? 

— N-aş putea spune. S-ar putea să fie la Ali , sau la aceşti... 
alţi cumpărători, dacă este adevărat ceea ce aţi spus 
dumneavoastră... 

— Sau la guvernul egiptean, sau la guvernul american. S-ar 
putea să-l aibă chiar şi Blake. 

— Blake, domnule? 

— Spun şi eu aşa... în realitate, nu ştim nimic despre ceea ce 
s-a petrecut în ziua aceea la Khan el Kalil. Ali a fugit, tu nu erai 
acolo... Nu era decât domnul Blake. 

— Asta-i adevărat şi, după părerea mea, nu sunteţi singurul 
care v-aţi gândit la asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Alaltăieri, rămăsesem până târziu să lucrez în biroul meu 
de la Institut şi l-am văzut pe domnul profesor Olsen descuind 
cu cheia şi intrând în biroul care fusese al domnului profesor 
Blake. 

— Ai idee ce putea să caute? 

— Nu ştiu, dar am început să-l urmăresc şi am descoperit alt 
lucru: domnul profesor Olsen este iubitul fostei soţii a domnului 
profesor Blake. Şi aceasta durează de ceva vreme. Eu cred că 
toate astea ar putea însemna ceva. 

— N-am nici o îndoială în privinţa asta, Selim. Dar acum 
trebuie să găsim capătul firului şi să vedem în ce fel am putea 
acţiona. Lasă-mă să mă gândesc. O să-ţi dau un semn de viaţă 
cât mai curând. 

—Atunci eu plec, domnule profesor. Mulţumesc pentru cafea. 

— Mi-a făcut plăcere vizita ta, Selim. Continuă să-mi spui tot 
ce mai vezi. 

Il conduse până la uşă, aşteptă ca maşina lui Selim să dispară 
în lungul străzii şi, după aceea, se întoarse în casă. Se aşeză în 
camera cufundată în tăcere şi simţi că singurătatea îl apăsa: în 
viaţa sa nu era în clipele acelea nimic care să-i poată trezi un 
sentiment sau o emoție. Nu mai era interesat nici măcar să-şi 
desăvârşească în continuare cariera universitară. Un singur 
lucru ar fi dorit: să citească până la sfârşit papirusul Breasted. 

Se auzi sunând telefonul celular şi Husseini privi la ceas, dar 
nu se mişcă din loc. Telefonul suna în continuare, umplând casa 
de nelinişte. In cele din urmă, Husseini îi luă în mână cu un gest 


ca al unui automat: 

— Alo, spuse. 

— Bună seara, domnule Husseini, spuse o voce. Controlaţi-vă, 
vă rog, poşta electronică. Aveţi acolo un mesaj. 

Husseini închise telefonul fără să spună nimic şi rămase 
nemişcat, gândindu-se fără să-şi dea seama cât timp rămase 
astfel: îşi dădu seama, când se ridică şi se apropie de calculator, 
că trecuse aproape o oră. 

Intră în reţea şi deschise caseta cu poşta electronică. Era un 
mesaj care spunea: 


3x3 =9 


Închise calculatorul şi se aşeză pe podea, aprinzându-şi o 
ţigară: sosiseră toate cele trei echipe. Se aflau pe pământ 
american, gata să intre în acţiune. 

Telefonul sună din nou pe la miezul, când încerca să adoarmă. 
Răspunse: 

— Sunt Husseini. 

— Domnule Husseini, se auzi o voce metalică în receptor, 
pentru mine, cele mai frumoase oraşe din America sunt Los 
Angeles şi New York, dar dumneavoastră aţi face bine să 
rămâneţi la Chicago ca să vă întâlniți cu nişte prieteni. 
Dumneavoastră sunteţi cel care cunoaşte adresele. Era o voce 
perfectă, complet lipsită de accent, s-ar fi putut spune aseptică. 

Nu mai era nici o îndoială: aleseseră deja obiectivele finale. 
Acum vor avea pretenţia să-l vadă pe Abu Ghaj intrând în joc. 
Dar Abu Ghaj murise. De puţină vreme. 

Şi chiar dacă nu murise, poate că era mai bine să-l ucidă: Abu 
Ghaj nu se putea pretinde a fi judecător pentru viaţa şi moartea 
a milioane de persoane care nu-i făcuseră nici un rău, în 
momentul în care ar fi primit ordinul. 

Stinse toate luminile şi medită în tăcere mult timp: nu 
prevăzuse că totul se va petrece cu o asemenea precizie de 
cronometru, că planul lui Abu Ahmid s-ar putea pune în mişcare 
ca angrenajul unei maşini de război. Dar îl cunoştea pe Abu 
Ahmid şi fu cuprins de o îndoială îngrozitoare: când ar fi fost 
sigur că armele erau plasate şi armate, s-ar fi limitat, într- 
adevăr, să le folosească doar ca ameninţare? Ar fi rezistat 
tentaţiei de a da lovitura de moarte unui inamic pe care-l ura din 


răsputeri după ce pusese mâna pe lerusalim? 

Se gândea cum ar putea să se ucidă şi, în timp ce se gândea 
la asta, vedea perfect în întuneric scena sinuciderii sale: poliţiştii 
care intrau în casă a doua zi, măsurau, luau amprente. Se vedea 
pe el însuşi prăvălit într-o baltă de sânge (un foc de pistol?), sau 
atârnând de tavan, spânzurat cu cureaua de la pantaloni. 

Se gândi la William Blake care cotrobăia printr-un mormânt 
subteran de-al faraonilor, săpat în mod ciudat în stâncile 
Israelului şi se gândi că nu avea pe nimeni care să-i poată veni 
în ajutor, aşa prizonier cum se afla în mâinile unor necunoscuţi, 
în imposibilitate de a se mişca. Şi se mai gândi şi că, ucigându- 
se, poate că maşinăria aceea şi-ar fi încetinit mersul, dar nu s-ar 
fi oprit şi William Blake ar fi rămas singur în mormântul acela. 

Se gândi la ferocitatea lui Abu Ahmid şi simţi pe şira spinării 
fiorul îngheţat al spaimei, revăzu scene din trecutul pe care 
credea că-l îngropase în adâncul memoriei: trădători căzuţi în 
mâinile lui pe care îi schingiuise cu încetul zile întregi pentru a 
stoarce din trupurile lor sfârtecate până şi ultima picătură de 
durere. Ştia că dacă ar fi trădat sau nu ar fi îndeplinit misiunile 
încredințate de Abu Ahmid ar fi născocit pentru el pedepse şi 
mai sălbatice, poate că ar fi găsit o modalitate de a-l ţine în 
viaţă săptămâni, poate luni, poate ani creând pentru el un infern 
fără sfârşit. 

Era posibil să nu te supui unui asemenea om? 

Se hotărî să-şi joace cartea, dar mai întâi îşi va pregăti o cale 
de scăpare în moarte. Căută în agendă un număr de telefon şi, 
considerând că ora încă nu era prea târzie, îl sună pe medicul 
său, doctorul Kastanopoulos, şi-i ceru o programare pentru a 
doua zi la orele 18 pentru ceva urgent. După ce obţinu ceea ce 
dorise, se aşeză în faţa calculatorului ca să-şi citească mesajele 
de poştă electronică. Era unul care spunea: 


DR115. $14.1.23 


Conform codului care fusese stabilit pentru echipe, acel mesaj 
însemna că fiecare dintre ele ar fi trebuit să-l întâlnească la 
ieşirea 115 South de la Dan Ryan, la 14 ianuarie, orele 23. Asta 
însemna că a doua zi avea să se întâlnească, faţă în faţă, cu 
unul dintre cavalerii Apocalipsului. 

Se simţea obosit de moarte, dar ştia că, dacă s-ar fi întins pe 


pat, n-ar fi putut adormi: nu mai exista nici un locşor în mintea 
şi în timpul său care să nu fi fost plin de coşmaruri. 

Deschise televizorul şi pe ecran apărură imaginile de la o 
ediţie specială. Vocea crainicului anunţa că preşedintele al Bakri 
fusese victima unui atentat la orele 17,10, din ziua de 13 
ianuarie, în timp ce asiste la o paradă militară în faţa zidurilor 
Babilonului. 

Era un reportaj CNN care înfăţişa secvențele unei învălmăşeli 
totale: mii de persoane care se călcau în picioare pentru a fugi 
din tribunele aliniate în dreapta şi în stânga unei şosele, unităţi 
militare aflate pe traseul defilării trăgeau nebuneşte, ca şi cum 
ar fi fost atacate de un inamic nevăzut: tancuri uriaşe de 
fabricaţie sovietică care se căzneau să se întoarcă şi îşi roteau 
turelele de parcă ar fi vrut să tragă asupra unui atacant care nu 
se lăsa ţintit. 

Peste tot fulgerau girofarurile ambulanţelor şi ale maşinilor de 
poliţie, iar în mijlocul tribunei, sub un baldachin cu însemnele 
naţionale, o mare baltă de sânge. Se vedea o targă transportată 
în goana mare către un elicopter care cobora în clipa aceea în 
mijlocul şoselei şi, după aceea, lua imediat înălţime. Obiectivul 
unei alte camere, care probabil că era instalată undeva mai sus, 
urmărea acum zborul elicopterului pe deasupra cupolelor aurite 
şi printre minaretele moscheilor din Bagdad. 

Vocea crainicului se auzea spunând că, după cum transmitea 
agenţia de presă naţională, preşedintele Al Bakri se afla în stare 
critică la secţia de reanimare şi că medicii luptau cu disperare 
ca să-i salveze viaţa. Adăuga, însă, imediat după aceea că acest 
lucru era foarte puţin probabil: martori oculari văzuseră 
fulgerarea exploziei în imediata vecinătate a preşedintelui şi pe 
infirmieri adunând din jurul său fragmente din corpul său 
sfârtecat. Cea mai probabilă ipoteză era a unui kamikaze din 
opoziţie care adoptase tehnica echipelor sinucigaşe ale grupării 
Hamas. Era greu de presupus că ar fi putut reuşi cineva să 
plaseze o bombă în tribunele care fuseseră controlate 
centimetru cu centimetru de forţele de securitate, până cu 
câteva minute înainte de începerea ceremoniei. 

Husseini plecă fruntea, în timp ce pe ecran apărea un spot 
publicitar şi se gândi la cine s-ar fi putut afla în spatele acelui 
atentat care avea loc într-un moment atât de critic pentru scena 
politică din Orientul Mijlociu. 


Când se reluă emisiunea, camerele prezentau o persoană 
oficială de rang înalt, cu caschetă de tanchist, înconjurat de 
garda sa personală. Purta un bandaj gros, pătat de sânge, pe 
umărul stâng şi dădea ordine celor din jur. Crainicul spuse că era 
generalul Taksun, posibilul om forte al perioadei de după 
moartea lui al Bakri. Un om care se putea baza pe respectul şi 
ataşamentul trupelor de elită ale armatei şi care se bucura de o 
anumită reputaţie şi în exterior. 

Privirea lui Husseini rămase aţintită asupra expresiei aspre şi 
hotărâte a generalului, mişcările sale precise ca ale unuia care 
urma indicaţiile unui scenariu studiat de mult timp şi se gândi 
că, în spatele acelui atentat, s-ar fi putut afla spionajul 
american. Pentru americani, generalul Taksun era omul cu care 
se putea ajunge la o înţelegere. 

În clipa aceea sună telefonul şi Husseini ridică receptorul. 

— Noi am fost, domnule Husseini, spuse o voce metalică. 


7 

Sarah Forrestall ajunse cu jeepul până în vârful dealului din 
apropierea taberei, apoi tăie contactul şi cobori fără motor până 
la parcarea maşinilor. Cobori din maşină şi o împinse până la 
locul în care stătea de obicei, în rând cu celelalte vehicule, apoi 
respiră adânc şi privi în jur. Totul în jur era cufundat în tăcere şi 
containerele se puteau distinge prin întuneric doar datorită 
razelor discrete ale lunii care ilumina puţin întinderea alburie a 
văii. Deodată, văzu o sclipire de lumină pe una dintre colinele 
care înconjurau tabăra înspre vest şi se ascunse în umbra unui 
camion. Îndată după aceea, auzi şi zgomotul maşinii de teren cu 
care Maddox plecase din tabără. 

Maşina se opri la mică distanţă de ascunzişul său, Maddox 
cobori şi schimbă câteva cuvinte cu bărbaţii care erau cu el: 
erau cu toţii în uniforme de camuflaj şi purtau în mâini arme 
automate. 

Îi auzi în continuare vorbind în şoaptă între ei, apoi văzu că 
militarii se îmbarcau din nou în maşina de teren şi se îndepărtau 
spre sud. Mai aşteptă puţin până când Maddox intră în 
containerul său, apoi se strecură către propriul său container, 
vâri cheia în broască şi deschise uşa, dar, pe când voia să intre, 
un braţ îi bară drumul chiar în prag. 

— Will, spuse ea tresărind. M-ai speriat cumplit. 

— Şi tu pe mine, răspunse Blake. Ce-ai căutat în deşert în 
toiul nopţii? Şi asta-i oră de întors acasă? 

— Ştii ce, hai să intrăm, spuse fata. Nu cred că este cazul să 
stăm aici la două noaptea şi să sporovăim de una, de alta. 

— Cum vrei, spuse Blake, în timp ce fata aprindea lampa cu 
butan, dând-o imediat foarte încet şi astupând ferestrele. Dar 
cred că tu îmi datorezi o explicaţie. 

— De ce? întrebă Sarah. 

— Pentru că m-am îndrăgostit de tine şi tu ştii asta; mă faci să 
cred că nu-ţi displace, dar mă laşi baltă. Mă laşi în beznă, deşi tu 
ştii că am neapărată nevoie de ajutor, din toate punctele de 
vedere. Nu ştiu dacă m-ai înţeles. 

Sarah se întoarse spre el şi, din privirea ei, Blake putu 
înţelege că acele cuvinte pe care i le spusese n-o lăsaseră 
indiferentă: 

— Am înţeles foarte bine. Dar nu ai dreptate: am riscat pentru 
tine, pentru a-ţi face rost de informaţiile pe care le doreai. Nu-i 


vina mea că n-am avut mai mult noroc. 

— Sigur că nu este vina ta, spuse Blake. Am copiat originalul 
master şi l-am examinat în computerul meu. Acolo sunt 
coordonate şi se referă la o localitate din deşertul Negev, Israel. 
Suntem cam la patruzeci de mile la sud de Mitzpe Ramon şi cam 
la cincisprezece mile est de graniţa egipteană. Şi tu ştiai asta. În 
plus, repet, ce-ai avut de făcut prin împrejurimi, la ora asta, cu 
jeepul? Imi închipui că te-ai dus cu Maddox şi cu ai lui, dar de ce 
şi pentru cine? 

Sarah se aşeză istovită pe un scaun şi scoase un oftat 
prelung: 

— Dar chiar mă iubeşti cu adevărat? spuse ea privindu-l ţintă. 
Şi ce aşteptai ca să mi-o spui? 

— Mă rog, ca să-ţi spun de la început, nu ştiu cine dracu' eşti 
şi ce naiba faci pe aici şi pentru cine dracu' lucrezi... 

— Şi ce-ţi pasă ţie de asta? întrebă fata. Se ridică şi se apropie 
de el, atât de mult încât el putu să-i simtă pentru o clipă, 
amestecat cu mirosul pielii sale asudate, după care ea îl sărută 
strângându-l în braţe cu o forţă pătimaşă. 

Blake simţi cum un val de căldură îi inundă sufletul şi-i 
întunecă mintea: i se părea că uitase cât de violent putea dori 
un trup de femeie, cât de ametitor putea fi parfumul care urca 
dintre sânii unei femei frumoase. 

Incercă să se menţină lucid: 

— Sarah, de ce m-ai minţit? spuse el depărtându-se puţin de 
ea, dar continuând s-o privească în ochi. Atmosfera era 
încărcată, containerul părea să se micşoreze cu fiecare clipă 
care trecea, ca şi cum pereţii s-ar fi apropiat unul de altul, 
obligând bărbatul şi femeia să se limiteze la un spaţiu din ce în 
ce mai strâmt şi rpereu mai saturat cu senzațiile şi dorinţele lor. 

Sarah îşi scoase în faţa lui bluza şi pantalonii plini de praf, 
apoi spuse: 

— Cred că am să fac un duş. Te rog să nu pleci. 

Blake rămase singur în mijlocul acelei încăperi ticsite de hărţi, 
cărţi, de haine în huse de plastic şi asculta clipocitul duşului în 
cabina minusculă, cu pereţii aburiţi, şi bătăile din ce în ce mai 
puternice ale inimii sale. Simţea un tremur interior gândindu-se 
la clipa în care clipocitul duşului se va opri dintr-o dată: ultima 
dată când făcuse dragoste cu Judy fusese cu şase luni înainte. O 
viaţă. Şi Judy se mai afla încă în sufletul lui, cu privirea aceea 


numai a ei, cu parfumul părului, cu graţia mişcărilor. 

Se gândi la mormântul din mijlocul deşertului, dincolo de 
muntele-sfinx şi dincolo de muntele-piramidă, la enigma 
faraonului înmormântat la o distanţă de necrezut de Valea 
Regilor. Se gândi la locul acela în care natura şi întâmplarea 
produseseră o replică la cele mai măreţe monumente de pe 
malurile Nilului, şi totuşi, în clipele acelea, bătăile nebuneşti ale 
inimii făceau ca orice gând să dispară; mesajul omului 
înmormântat de milenii şi uitat într-o hrubă mizeră din cel mai 
arid deşert al continentului nu se putea impune în faţa forţei 
acelei chemări pe care o percepea de dincolo de perdeaua de 
aburi. 

Se trezi cu ea în faţă, goală, pe neaşteptate, şi abia atunci îşi 
dădu seama că nu se mai auzea zgomotul apei de la duş. 

Mâinile ei, încă ude, îl dezbrăcară încet şi apoi se plimbară pe 
corpul şi pe faţa sa, ca şi cum ar fi vrut să pună stăpânire pe un 
teritoriu dorit de mult timp. 

Blake o duse în pat şi o îmbrăţişă cu o frenezie lacomă, o 
mângâie cu o ardoare incredibilă, o sărută din ce în ce mai 
pătimaş, eliberându-şi sufletul de amintiri şi de suferinţă, în timp 
ce ea îl primea cu o senzualitate tot mai înflăcărată, mai lacomă 
şi mai învăluitoare. Şi, când el îşi desprinse privirile de pe corpul 
ei ca s-o privească drept în ochi, o văzu transfigurată de 
plăcere, devenind şi mai frumoasă, răspândind o strălucire 
misterioasă, o lumină blândă şi sleită de puteri. 

Rămase câteva clipe, contemplând-o pe când ea se abandona 
extenuată, cu trupul cuprins de acea moliciune relaxată vecină 
cu somnul apoi, dintr-o dată, bărbatul tresări, de parcă se trezea 
dintr-un vis. 

— Acum, răspunde-mi, spuse, te rog. 

Sarah îl privi şi ea, ridicându-se în faţa lui şi ţinându-i mâinile 
într-ale ei: 

— Nu încă, Will, spuse, şi nu aici. 


Profesorul Husseini stinse toate luminile din casă, puse în 
funcţiune robotul telefonic, apoi luă cutiuţa neagră şi o strecură 
într-un buzunar interior al hainei. leşi pe stradă şi se îndreptă 
spre maşina parcată nu departe, lângă trotuar. Se întâlni cu un 
coleg, profesorul Sheridan, specialist în limba akkadienilor, care 
ieşise la plimbare cu câinele său şi-l salută cu o înclinare a 


capului. Era sigur că acesta se va întreba unde putea el să 
meargă la ora aceea şi pe un asemenea ger şi că ar fi găsit cu 
siguranţă o explicaţie răutăcioasă, dar probabil nevinovată. 

Porni motorul şi intră după puţin timp pe bulevardul larg care 
urmărea malul lacului Expo, strălucitor sub felinarele care 
răspândeau pe gheaţă zone de lumină verzuie. Lăsase în 
dreapta clădirile Universităţii, purtând pe turnuri căciuli de 
zăpadă, şi, mai încolo, clopotniţa capelei. 

Era o privelişte fascinantă şi spectrală în acelaşi timp, cu care 
încă nu reuşea să se obişnuiască şi-şi amintea de prima zi în 
care pusese piciorul în capela Universităţii şi o considerase 
lipsită de orice însemn care putea fi atribuit unei anumite 
confesiuni religioase. Putea foarte bine să fie şi o moschee. 

— Asta era, aşadar, America, gândise atunci. Nu putea alege 
un crez în mod special şi, deci, lipsa unui crez era singura 
opţiune. 

După câteva minute intră pe Dan Ryan aproape pustie o luă 
pe breteaua care-l ducea pe direcţia sud. Depăşi o maşină a 
poliţiei care mergea încet în patrulare pe autostradă şi putu 
distinge silueta masivă a agentului de culoare aflat la volan. 

Merse în urma unei cisterne sclipitoare cu piesele ei cromate 
şi cu şiragul de beculeţe colorate de avertizare, până la 
intersecţia a 111-a, apoi trecu pe banda din dreapta. Puțin mai 
încolo observă un Pontiac vechi station-wagon cu număr de 
Indiana, care înainta cu o viteză constantă de patruzeci de mile 
la oră. Se gândi că ar fi putut să fie chiarel. 

Văzu maşina cotind la intersecţia a 115-a, cu puţin timp 
înainte de ora unsprezece, şi intrând în parcarea unui magazin 
de vinuri şi lichioruri, fiind sigur acum că pe el îl aştepta. 

Respiră adânc şi opri maşina, lăsând aprinse luminile de 
poziţie. Omul ieşi din maşina sa şi stătu pe loc preţ de câteva 
secunde în mijlocul parcării pustii. Purta jeans, pantofi de 
jogging şi o canadiană cu gulerul ridicat. Pe cap avea o şapcă 
purtând emblema lui Chicago Bulls. 

| se păru că se uită înspre el ca pentru a se asigura că nu se 
înşală, după care îl văzu trăgându-şi ceva peste faţă... un passe- 
montagne. Omul se apropie cu pas grăbit şi sprinten, deschise 
portiera din dreapta şi intră în maşină. 

— Salam alekhum, Abu Ghaj, spuse el aşezându-se. Sunt 
numărul unu din grupul doi şi-ţi transmit salutări din partea lui 


Abu Ahmid. Scuză-mă că nu mă arăt la faţă, dar este o măsură 
absolut necesară de siguranţă pe care avem cu toţii ordin s-o 
adoptăm. Doar Abu Ahmid ne-a văzut cum arătăm şi ne poate 
recunoaşte. 

Era a sa vocea metalică pe care o auzise vorbindu-i la telefon. 
Husseini îl privi: avea alura, vocea şi mişcările unui bărbat tânăr, 
cam de douăzeci şi cinci de ani. Observase mişcările sale în timp 
ce se apropia şi deschidea portiera: sprintene, aproape 
armonioase, sigure dar prudente, iar privirea care strălucea de 
după passe-montagne părea indiferentă, dar era atentă, ţinând 
sub control tot ce se întâmpla înjur. Omul acela era, evident, o 
maşinărie de război, de o eficienţă şi o precizie extraordinare. 

— Sunt onorat, continuă el, să lucrez sub coordonarea marelui 
Abu Ghaj. Isprăvile tale sunt admirate şi acum în toate teritoriile 
Islamului şi eşti un model demn de urmat pentru oricare luptător 
din jihad. 

Husseini nu-i răspunse nimic, ci aşteptă ca el să continue: 

— Operaţiunea noastră este pe cale să se încheie. Cei trei 
catâri cumpăraţi din târgul de la Samarkand sunt pe punctul de 
a ajunge la destinaţie. Unul dintre ei se afla în autocamionul 
care mergea înaintea ta pe autostradă, îţi aminteşti? 

— Imi amintesc, spuse Husseini. 

— Ascultă-mă, Abu Ghaj, continuă celălalt, grupul unu va 
ajunge la destinaţie peste două zile, grupul trei peste trei zile, 
grupul doi este... deja pe poziţii. Cei trei măgari pot fi înşeuaţi în 
orice moment. 

Husseini se gândi că temerile sale deveneau din ce în ce mai 
întemeiate: „a înşeua catării” era, evident, expresia codificată 
care însemna montarea bombelor şi era la fel de evident că 
folosirea acelui limbaj chiar şi într-o discuţie atât de secretă era 
impusă de teama unor interceptări de la distanţă. Sau poate că 
doar de stilul oriental atât de înflorit... 

— Abu Ahmid m-a trimis să-ţi spun că va trebui să trimiţi 
mesajul la douăzeci şi patru de ore după ce ultimul catâr se va 
afla instalat în grajdul său. 

— In total, patru zile, se gândi Husseini. Situaţia evolua acum 
cu o rapiditate imposibil de oprit. Megalomania lui Abu Ahmid 
era pe cale să ajungă pe culmi nebănuite. Şi totuşi, încă nu 
reuşea să înţeleagă de ce îl alesese tocmai pe el şi, mai ales, ce- 
| făcea să fie atât de sigur că el va aduce la îndeplinire tot ceea 


ce i se cerea să facă. Cobori geamul din partea lui şi se întoarse 
către tânărul care era aşezat lângă el: 

— Te deranjează dacă fumez? îl întrebă punând mâna pe 
pachetul de ţigări. 

— Nu, răspunse tânărul. Dar îţi face rău ţie însuţi, pe lângă că 
îi dăunează celui care stă lângă tine. 

Husseini clătină din cap: 

— De necrezut, spuse el, gândeşti ca un american. 

— Trebuie, îi răspunse celălalt fără să clipească. Husseini se 
rezemă comod de spătarul scaunului său, trase prelung din 
țigară şi suflă fumul pe fereastră, o dată cu un nor de aburi: 

— Ce altceva ţi-a mai spus Abu Ahmid? 

In mod ciudat, tânărul nu se întoarse spre el, dar vâri mâna în 
buzunarul interior al canadienei scoțând de acolo un plic. 

— Mi-a spus să-ţi dau asta şi să te întreb dacă îl cunoşti. 
Husseini îşi reveni din amorţeala care-l cuprinsese pe 
neaşteptate şi întinse mâna ca să ia plicul. Era ceva cu totul 
neaşteptat. 

II deschise şi văzu că înăuntru se aflau trei fotografii care 
înfăţişau aceeaşi persoană în copilărie, în adolescenţă şi în 
tinereţe. 

Tânărul continua să privească în gol în bezna din faţa lui. 
Repetă iarăşi, mecanic: 

— Abu Ahmid întreabă dacă îl cunoşti pe omul acela. Husseini 
continua să privească tăcut fotografiile, mai întâi fără să 
înţeleagă şi, după aceea, ca şi cum ar fi fost lovit de un trăsnet, 
cu o expresie înspăimântată şi cu ochii în lacrimi spuse: 

— S-ar putea să fie... dar... nu se poate... S-ar putea să fie... 
fiul meu? Nu-i aşa? Este fiul meu? 

— Aşa este, Abu Ghaj. Abu Ahmid spune că este fiul tău. 

— Unde este? întrebă cu capul plecat, în timp ce lacrimi 
neaşteptate îi brăzdau obrajii. 

— Nu ştiu. 

Husseini mângâia cu degetele imaginea băiatului pe care de 
multă vreme îl credea mort. Abu Ahmid îi adusese, cu mulţi ani 
în urmă, un coşciug micut având înăuntru resturile de 
nerecunoscut ale unui copil pe care o grenadă îl sfârtecase în 
timpul bombardării unei tabere de refugiaţi. Era întocmai cum îl 
vedea în fotografiile acelea: aşa şi-l închipuise de fiecare dată 
când se gândise cum ar fi putut arăta, ca adolescent, ca băiat, 


dar numai dacă acea cruzime a oamenilor i-ar fi permis să 
crească. Dar Abu Ahmid îl ţinuse ascuns ani întregi, în cea mai 
mare taină, ca să-l folosească într-o zi ca ostatic... lată că venise 
ziua aceea în care să-l oblige pe el, Omar al Husseini, să se 
supună fără nici o împotrivire. Şi iată de ce Abu Ahmid era atât 
de sigur că ordinele sale vor fi aduse la îndeplinire... 

Acum, când fiul său se afla în mâinile celui mai cinic şi mai 
nemilos om pe care-l cunoscuse vreodată, nici măcar 
sinuciderea nu mai putea fi o cale de scăpare... Era prins în 
cursă. 

— Abu Ahmid zice că băiatul este bine şi să nu-ţi faci griji. 

Se lăsă o tăcere mormântală în automobilul care se răcise de 
tot. Tânărul mai spuse, după o scurtă pauză: 

— Nu te bucuri, Abu Ghaj? 

Şi cuvintele lui fără nici o intonaţie clară sunară ca şi cum ar fi 
fost pronunţate pe un ton batjocoritor, plin de cruzime. 

Husseini îşi şterse lacrimile cu dosul palmei şi-i dădu înapoi 
fotografiile. 

— Abu Ahmid spune că le poţi păstra, spuse tânărul 

— N-am nevoie de ele, răspunse Husseini. Chipul lui l-am 
purtat întotdeauna întipărit în suflet. 

Tânărul luă plicul şi în sfârşit se întoarse către el. Husseini îl 
putu privi pentru o clipă drept în ochi, dar întâlni doar o sclipire 
imobilă, ca de gheaţă: 

—Eşti îngrijorat, dar, crede-mă, este infinit mai bine decât 
golul, decât neantul. Eu, poate că sunt pe cale să mor, dar nu 
am tată, nici mamă, n-am fraţi sau surori. Şi nici măcar 
prieteni... N-o să mă plângă nimeni. Va fi ca şi cum n-aş fi 
existat niciodată. Rămâi cu bine, Abu Ghaj. 

Se îndepărtă spre maşina sa şi, după ce aceasta se puse în 
mişcare, Husseini rămase mult timp privind urmele pe care omul 
le lăsase pe zăpadă, ca şi cum ar fi fost ale unei fantome. Apoi 
pomi motorul şi plecă. 


William Blake cobori încet în încăperea subterană, aşteptă ca 
şi Sarah să ajungă lângă el, apoi aprinse lumina şi se îndreptă 
spre locul în care începuse să curețe resturile surpării, scoțând 
la iveală peretele de scânduri. 

— Aici se află ferecat secretul acestui mormânt, spuse el către 
Sarah. Dar înainte să trec la treabă, răspunde-mi la întrebări: 


aici nu ne poate auzi nimeni, Sullivan are în urechi doar 
zgomotul generatorului de curent şi al troliului. 

Sarah se rezemă de perete şi nu spuse nimic. 

— Ştiai că suntem în Israel şi nu mi-ai spus nimic; ştii, de 
asemenea, că Maddox nu se ocupă doar de cercetări miniere. 
Erau doi bărbaţi în uniformă de camuflaj împreună cu el astă- 
noapte când v-aţi întors, iar tu fuseseşi împreună cu el pe 
dealuri, cu maşina de teren, până în clipa aceea. 

— Ţi-am ascuns, într-adevăr, ceva până acum, dar am făcut-o 
numai pentru binele tău: dacă ai fi ştiut unde ne aflam, 
curiozitatea te-ar fi pus în pericol... 

— M-ar fi ferit să merg pe o cale greşită. Eu credeam că mă 
aflu în Egipt. 

— Egiptul nu-i decât la câteva mile spre est. 

— Egiptul despre care vorbesc eu este pe malurile Nilului 

— Ar fi fost şi mai periculos pentru tine să ştii ce face Maddox. 

— Nu mă interesează. Acum vreau să ştiu şi, de asemenea, 
vreau să ştiu totul despre tine. Am făcut dragoste împreună: nu 
crezi că ar fi cazul? 

— Nu. Nu cred şi consider în continuare că tu trebuie să rămâi 
în afară de toate astea. Ai deja o enigmă de dezlegat, ar trebui 
să-ţi fie suficient. 

Blake aţinti asupra ei o privire hotărâtă. Atmosfera începea să 
se înfierbânte în interiorul mausoleului şi chiar şi aerul devenise 
dens şi apăsător: 

— Dacă nu-mi răspunzi la întrebări, îi voi spune că astă- 
noapte l-ai urmărit şi că alaltăieri ai intrat în biroul său şi i-ai 
copiat fişierele din calculator. 

— N-ai să faci aşa ceva. 

— Ba, cum să nu şi pot să i-o şi dovedesc, dat fiind că amo 
copie de pe originalul maşter pe care tu l-ai reprodus. Şi te 
asigur că nu este în avantajul tău să rişti. Nu glumesc deloc. 

— Eşti un porc. 

— Şi asta nu-i nimic, pot să mai fac şi altele. 

Sarah se apropie de el: 

— Chiar crezi că mă poţi obliga să vorbesc prin asemenea 
ameninţări? Atunci, o să-ţi spun eu ceva: în tabăra asta, nu mă 
ai decât pe mine. Dacă, dintr-un motiv oarecare, prezenţa ta aici 
ar deveni stânjenitoare, nimeni nu va ezita să te facă să dispari, 
îngropat sub câteva lopeţi de pământ şi de pietre. Maddox n-ar 


sta pe gânduri nici o clipă, iar Pollak i-ar da cu plăcere o mână 
de ajutor. 

— Asta mi-o închipuiam şi eu, dar n-aveam de ales. 

— Ba, cum să nu ai? Puteai să rămâi la Chicago şi, la nevoie, 
chiar să-ţi schimbi meseria... dar acum nu mai are rost să 
vorbim, pentru că aici treburile merg prost: dacă vrei chiar să 
ştii, guvernul proiectase o operaţiune secretă şi hotărâse să 
folosească una dintre taberele de lucru înfiinţate de Warren 
Mining Corporation ca bază pentru această operaţiune. Aceasta 
şi pentru că, în trecut, înainte de a deveni manager la Warren 
Mining, Maddox a lucrat pentru guvern. Acum, operaţiunea a 
eşuat chiar dacă, să spunem, întâmplarea a făcut ca obiectivul 
să fie totuşi atins. În schimb, a provocat o enormă nemulţumire 
serviciului de spionaj israelian, care este indispensabil 
guvernului american pe aceste teritorii şi care nu a fost înştiinţat 
despre toate acestea, într-o asemenea situaţie, nimeni nu mai 
are încredere în nimeni şi, în plus, ideea lui Maddox de a te 
implica în aceste săpături a devenit supărătoare, greu de 
suportat în continuare... 

— Dar de ce m-a adus Maddox aici? Este adevărat că au 
dificultăţi financiare sau ai inventat tu totul? 

— A fost o hotărâre pripită a lui Maddox şi o mai veche manie 
a lui pentru egiptologie. Oricum, eu mi-am făcut o idee: Maddox 
a avut, cu siguranţă, asigurarea unei mari recompense din 
partea guvernului pentru colaborarea sa, recompensă pe care, 
însă, va trebui s-o verse în conturile companiei ca s-o salveze de 
la faliment. Când a descoperit mormântul ăsta nenorocit, s-a 
gândit să împuşte doi iepuri dintr-o lovitură şi să bage în propriul 
său buzunar banii pe care i-ar putea obţine pe aceste comori, 
chiar dacă ar trebui să-i împartă într-un mod mai mult sau mai 
puţin echitabil cu Sullivan şi cu Gordon. Imi închipui că ţi-au 
făcut şi ţie o propunere în sensul ăsta. 

— Aşa este. Dar nu m-am angajat la nimic. 

— Problema este că situaţia generală în partea asta a lumii 
este pe cale să se deterioreze şi sunt de aşteptat evenimente 
grave. Nu mai este timp pentru bazaconiile tale. Dacă vrei un 
sfat, pune-i la muncă zi şi noapte pe oamenii ăştia, dă la o parte 
toate pietrele alea surpate, fă un catalog cu obiectele găsite şi 
pleacă, dacă mai poţi. Când toată porcăria asta se va termina, 
am să te caut şi am putea petrece împreună şi câteva clipe mai 


liniştite. Şi chiar să ne cunoaştem mai bine... cine ştie. Eu am 
rămas cu o anumită curiozitate... 

Blake rămase tăcut, privind-o în ochi, încercând să-şi 
stăpânească emotia, spaimele, neliniştea pe care cuvintele ei i 
le provocaseră. Apoi, aplecându-şi capul, spuse doar atât: 

— Mulţumesc. 

Se întoarse până sub intrarea în mormânt şi-i semnală lui 
Sullivan să-i trimită jos pe muncitori şi să coboare cablul 
troliului. 

Reîncepu să curețe locul surpării şi, împotriva conştiinţei sale 
de cercetător, de fiecare dată când vedea câte o aşchie de lemn 
din acel perete, luat de lopeţile săpătorilor şi aruncat în bena 
legată de cablul troliului, simţea o durere, dar, în situaţia aceea, 
nu avea de ales. Dacă ar fi procedat ca de obicei, folosind peria 
şi şpacilul, ar fi fost necesare săptămâni întregi, dar acum îşi 
dădea seama că orele sale de lucru erau numărate. 

Işi permise doar o jumătate de oră pentru masă şi ieşi la 
suprafaţă împreună cu Sarah aşezându-se la umbra cortului ca 
să mănânce un sandvici cu carne de pui şi să bea o bere. 

Când era gata să coboare din nou sub pământ, văzu un nor de 
praf care se apropia dinspre tabără şi, la puţin timp după aceea, 
putu distinge mai bine despre ce era vorba: era una dintre 
maşinile Companiei miniere care se opri la intrarea în micul 
şantier. Portiera se deschise şi cobori Alan Maddox. 

— Ce surpriză, spuse Blake. Cărui fapt îi datorez plăcerea 
acestei vizite pe şantierul meu? 

—Te salut, Sarah, spuse Maddox, văzând-o pe fată aşezată 
ceva mai încolo. Apoi, adăugă, privindu-l pe Blake: 

— Am noutăţi: a sosit răspunsul de la analiza cu carbon 
radioactiv a eşantioanelor pe le-am dus la laborator. A costat o 
grămadă de bani, dar ne-au servit în cel mai scurt timp. Am 
crezut că vă fac o plăcere aducându-vă eu însumi rezultatul şi 
cât mai repede. 

—vă mulţumesc foarte mult, spuse Blake fară a-şi ascunde 
tulburarea. Pot să-l văd? 

— Pentru asta am venit, spuse Maddox întinzându-i un plic 
închis. 

Blake îl deschise, scoase în grabă foaia de hârtie şi citi 
rezultatul: 


Eşantioane de lemn: jumătatea secolului al XIII-lea 
î.Hr. + 50 de ani 

Eşantioane de piele: începutul secolului al VI-lea î.Hr. 
+ 30 de ani. 


Maddox îl privea cu nerăbdare, aşteptând să audă răspunsul: 

— Ei, ce spune? 

Blake clătină din cap: 

— Este un rezultat deosebit de corect, dar eu nu reuşesc să 
înţeleg... 

— De ce? Ce semnificaţie are? 

— Toate elementele pe care le-am avut în vedere până acum 
mă fac să datez mormântul acesta în al doisprezecelea sau al 
treisprezecelea secol î.Hr., ceea ce se confirmă prin analiza 
lemnului din scânduri, dar, în privinţa eşantionului de piele, 
rezultatul îmi indică începutul secolului al şaselea... Nu reuşesc 
să pricep... 

— Cineva a intrat în mormânt cu şase secole înainte de 
Hristos, poate pentru a-l jefui, ce este ciudat aici? 

— Tocmai asta este: că mormântul n-a fost jefuit. De ce a mai 
intrat, atunci, misteriosul vizitator? 

O vreme, Maddox nu spuse nimic şi părea să mediteze. 

— Beţi ceva? îl întrebă Blake. Este apă şi nişte suc de 
portocale: s-ar putea să mai fie rece. 

— Nu, mulţumesc, am băut ceva adineauri. Spuneţi-mi, 
domnule Blake, cât timp vă va trebui ca să terminati cu 
îndepărtarea resturilor de pământ? 

—Nu prea mult... spuse Blake. Poate până mâine seară... 

— Şi, după aceea, ce veţi face, veţi deschide sarcofagul? 

Blake dădu din cap afirmativ. 

— Vreau să fiu şi eu de faţă în momentul acela. Trimiteţi pe 
cineva să mă cheme, domnule Blake, vreau să fiu acolo 
împreună cu dumneavoastră când veţi ridica blestematul ăla de 
capac. 

— În regulă, domnule Maddox. Mulţumesc pentru că aţi venit. 
Şi acum, dacă nu mai aveţi treabă cu mine, m-aş întoarce la 
lucru. 

Maddox schimbă câteva cuvinte cu Sullivan, o salută pe 
Sarah, apoi se urcă în maşină şi plecă. Blake fu coborât cu troliul 
şi reîncepu lucrul. 


Sarah veni după el la scurt timp după aceea: 

—Chiar ai de gând să deschizi sarcofagul acela mâine seară? 

— Foarte probabil. 

— Şi cum te gândeşti să faci asta? 

— Placa de deasupra iese în afară de jur împrejur cu vreo 
zece centimetri. Vor fi de ajuns patru bârne şi patru cricuri 
hidraulice. Cu alte două bârne vom face capacul să alunece în 
jos până când se va rezema pe pardoseală. Crezi că există aşa 
ceva prin tabără? _ 

— O să mă ocup eu de asta deseară. In cel mai rău caz o să 
folosim cricurile de la jeepuri: ar trebui să fie suficiente. 

Muncitorii scoseseră de-acum la iveală cea mai mare parte 
din peretele de scânduri şi, pe măsură ce scoteau afară 
resturile, pe latura de est a mormântului apărea un fel arhitravă 
sub care continua să alunece material din surpare. 

Blake se apropie şi îndreptă lanterna către arhitravă. 

— Ce este? întrebă Sarah. 

Blake privi arhitrava şi, după aceea, porţiunea din peretele de 
scândură care fusese acoperit şi păru cuprins imediat de o 
agitaţie ciudată. 

— Poate că am reuşit, spuse. Dă-mi metrul. 

Sarah luă metrul din coşul cu unelte şi i-l întinse. Blake se 
căţără pe mormanul de pământ, alunecând de mai multe ori 
până reuşi să ajungă la arhitravă şi s-o măsoare. Apoi, cobori şi 
măsură lăţimea paravanului din scânduri: 

— Ştiam eu, spuse. Este exact aşa cum am bănuit. Peretele 
ăsta din lemn era în poziţie verticală şi acoperea deschizătura 
aceea. 

— Apoi, la un moment dat, cineva l-a făcut să cadă ca să 
astupe definitiv intrarea în acest mormânt. 

— Şi eu cred aşa. Şi mă gândesc că, atunci când vom mişca 
din loc peretele din lemn, vom da şi de stâlpii de sprijin. 

Le ceru muncitorilor să aibă grijă şi să strice cât mai puţin 
scândurile în timp ce dădeau la o parte pământul, apoi luă şi el 
însuşi o lopată şi începu să sape pe partea dinspre sarcofag, în 
timp ce muncitorii continuau să sape în partea dinspre peretele 
de lemn. Dăduse acum de material mai moale, în special nisip, 
amestecat cu pietriş ceva mai mărunt, ca nişte boabe de 
porumb, aşa încât se înlătura mai cu spor decât se aşteptase. 
Sarah fusese şi ea cuprinsă la rândul ei de o agitaţie la fel de 


ciudată şi, pentru că nu mai avea răbdare să stea şi să 
privească, umplea şi ea coşurile şi le golea în benă, dând 
dovadă de o energie surprinzătoare. Sudoarea îi lipise cămaşa 
uşoară de bumbac pe piele, scoţându-i în evidenţă formele şi 
făcea să-i sclipească în penumbra subteranei pielea bronzată ca 
patina de pe bronzul unei statui antice. 

Amândoi îşi legaseră la gură câte o batistă pentru a se apăra 
de praful des pe care munca a patru oameni îl stârnea din 
grămada aceea de dărâmături şi pe care aspiratorul nu reuşea 
să-l absoarbă cu totul. 

La un moment dat, Blake se opri şi luă din coşul cu unelte 
măturică şi pensula şi începu să îndepărteze praful care se 
adunase în toate adânciturile de pe suprafaţa sarcofagului. 

— Ce este? întrebă Sarah. 

— Piatra sarcofagului este gravată... s-ar putea chiar până la 
bază. 

Sarah lăsă lucrul pe seama muncitorilor şi îngenunche alături 
de Blake. 

— Aprinde lanterna şi luminează-mi dintr-o parte, razant, 
spuse el în timp ce continua să curețe suprafaţa de calcar, mai 
întâi cu măturică şi după aceea cu pensula cu păr de porc. Sarah 
făcu ce i se spusese şi rămase privindu-l pe tovarăşul său care 
trecea cu degetele peste semnele săpate în piatră. Apărea, prin 
contrastul puternic dat de lumina razantă, un şir de semne 
hieroglife care păstra urme ale culorilor folosite de scrib: ocru, 
indigo, negru, galben. 

— Ce înseamnă? întrebă Sarah. 

— Nimic, răspunse Blake. Nu are nici un sens. 

— Cum se poate aşa ceva? întrebă fata. 

—Am nevoie să văd toată inscripţia. Nu voi putea descoperi o 
semnificaţie completă până când nu vom ajunge la pardoseală. 
să continuăm. 

Blake luă din nou lopata în mâini şi reuşi să sape un canal 
liber între mormanul de pământ amestecat cu pietriş şi peretele 
sarcofagului, suficient de larg ca să se poată mişca destul de 
liber, apoi începu să curețe suprafaţa pentru a scoate la iveală 
inscripţia. 

Când termină de curăţat, îşi dădu seama imediat că scribul 
trebuia să fie tot acela care realizase şi celelalte inscripţii care 
apăreau în mormânt, acelaşi care redactase şi papirusul 


Breasted. 

Incepu să citească şi Sarah încerca să-i descifreze reacţiile pe 
măsură ce ochii lui parcurgeau de sus în jos rândurile inscripţiei. 
Când termină, se ridică şi se apropie de ea: avea o expresie 
aiurită, aproape tulburată, ca şi cum textul acela i-ar fi aruncat 
mintea într-un vârtej al nedumeririi. 

— Ce spune, Will, ce spune inscripţia? 

Blake clătină din cap: 

— Nu pot să spun cu certitudine... Dacă ar fi adevărat ceea ce 
cred eu, ar fi o asemenea enormitate încât... 

— Despre ce este vorba? Spune-mi şi mie despre ce este 
vorba! 

Muncitorii auziră tonul ridicat al fetei şi se întoarseră către ea, 
încetând să mai încarce pământul în coşuri şi Blake îi făcu semn 
să nu mai insiste. Spuse numai: 

— Fă câteva fotografii în timp ce eu copiez textul. Trebuie să 
fiu sigur... trebuie să fiu sigur... Nu-i aşa de simplu. De unul 
singur întotdeauna poţi greşi... Vorbim mai târziu de asta. Acum, 
ajută-mă. 

Sarah nu mai insistă, luă aparatul de fotografiat şi făcu câteva 
fotografii cu inscripţia, în timp ce Blake, aşezat pe pământ, o 
copia cu cea mai mare grijă pe o coală de desen fixată pe o 
planşetă de lemn. 

In timpul acesta, muncitorii aproape că terminaseră degajarea 
de pământ a peretelui de scânduri şi apăreau acum, la capătul 
peretelui de est al mausoleului o arhitravă şi doi stâlpi care 
încadrau o deschizătură puţin mai mică decât aceea a peretelui 
de scânduri. 

— Curăţaţi de tot peretele şi terminaţi cu pământul care a mai 
rămas până la sarcofag, spuse Blake. Mai sunt câteva ore şi ar 
trebui să reuşiţi. Dacă terminaţi până deseară vă asigur că veţi 
primi un premiu zdravăn de la domnul Maddox. 

Cei doi muncitori se apucară imediat de treabă şi Blake 
începu să sape şi el în locul în care, în prima zi, descoperise 
scheletele. Nu erau decât oasele albe a patru adulţi, foarte 
probabil de sex masculin. De jur împrejur descoperi urme de sulf 
şi de bitum, substanţele cu care fuseseră arse corpurile. Adună 
oasele într-o lădiţă şi le puse într-un colţ al mormântului. După 
ce termină, îi făcu semn lui Sarah să iasă după el afară. Se 
urcară în bena ascensorului şi fură traşi afară de troliu. 


— Cum merg lucrurile? întrebă Sullivan. 

— Bine, răspunse Blake. Dacă totul merge cum trebuie, 
înainte de căderea serii vom termina de scos pământul rezultat 
din surpare. Ne vedem mai târziu, domnule Sullivan. Continuaţi 
dumneavoastră, în timp ce noi o să facem câţiva paşi. 

— Foarte bine, spuse Sullivan şi cobori din nou bena în 
interiorul mormântului. Dar să nu vă îndepărtați prea mult şi să 
fiţi atenţi la crăpăturile solului, la şerpi şi la scorpioni. 

— Nu vă faceţi griji, domnule Sullivan, spuse Sarah, o să am 
eu grijă de el. 

Blake bău din termos puţină apă rece, după care se îndepărtă 
în direcţia unei înălţimi care zărea înspre est, nu prea departe de 
şantier. Soarele coborâse foarte mult către orizont şi alungea 
peste măsură umbrele către poalele colinei. 

Blake mergea repede, ca şi cum s-ar fi grăbit să ajungă mai 
repede în locul pe care şi-l fixase ca reper. 

— De ce mergem aşa de repede? întrebă Sarah. 

— Pentru că vreau să fim acolo înainte ca soarele să cadă sub 
orizont şi acum este o chestiune de numai câteva minute. 

— Nu pricep, spuse Sarah încercând să se ţină după el. Ce 
căutăm acolo? Şi ce ai citit aşa de extraordinar în inscripţia 
aceea? 

— Ţi-am mai spus, răspunse Blake, nu sunt sigur. Hieroglifele 
pot fi interpretate în mai multe feluri. Trebuie să găsesc nişte 
confirmări, alte elemente, înainte de a mă pronunţa. ŞI, mai 
ales, trebuie să deschid sarcofagul acela... 

Urca acum, gâfâind, în timp ce lumina scădea aproape cu 
fiecare pas şi cerul de deasupra capului său devenea de un 
albastru din ce în ce mai închis. 

Ajunse, în sfârşit, în vârf şi se întoarse înapoi ca să privească 
platoul pe care maşina lui Sullivan şi utilajele sale se zăreau 
izolate în mijlocul unei pustietăţi fără margini. 

— Ce cauţi? întrebă iarăşi Sarah. 

— Nu vezi nimic? întrebă Blake privind atent terenul din faţa 
lor. 

— Nu, spuse Sarah. Nimic în afară de jeepul lui Sullivan, de 
maşina noastră şi de utilaje. 

— Priveşte şi mai departe, spuse Blake cu o expresie 
enigmatică, Chiar nu vezi nimic? 

Sarah clătină din cap, rătăcind cu privirea peste câmpia 


pustie: 

— Nu, doar pietre. 

— Tocmai, spuse Blake, pietre. Dar, dacă te uiţi mai atent vei 
vedea nişte şiruri de pietre care formează un fel de perimetru. 
lar mormântul se aflăcam în centrul acestui perimetru. 

Sarah privi mai atent, în timp ce soarele cobora complet sub 
linia orizontului, şi observă patru pietre în colţurile unui 
dreptunghi mare şi altele înşirate în interiorul acelui perimetru, 
parcă pentru a trasa nişte împărțiri ulterioare ale spaţiului 
respectiv. 

In clipa aceea, o pasăre nocturnă de pradă îşi părăsea cuibul 
de pe un pisc îndepărtat al craterului Mitzpe şi zbura către 
centrul bolţii cereşti ca să ia în stăpânire împărăţia nopţii. 

— Ştiai de aceste semne pe câmpie? întrebă Sarah. 

— Aici sunt semne peste tot: pe pământ, pe stânci. Sunt 
gravuri rupestre, şiruri de pietre, un limbaj mut până în clipa 
asta. Am desenat şi am măsurat multe dintre ele în fiecare 
moment pe care l-am avut liber de la săpături... Acum a sosit 
momentul de a le da şi lor cuvântul... Spune-mi, ai cumva o 
Biblie în locuinţa ta? 

— O Biblie? 

— Da. 

— Nu sunt prea credincioasă, Will. Mă tem că nu am nici o 
Biblie... Dar este posibil să aibă Pollak una: este un porc bătrân, 
dar este şi un bigot, dacă am înţeles eu bine. 

— Întreabă-l şi roagă-l să ţi-o împrumute, am nevoie de ea. O 
să-ţi explic după aceea. Vino acum, să coborâm să vedem cum 
merge treaba acolo... 

Trecură pe lângă Sullivan care golea bena chiar în clipa aceea: 

— Cred că suntem pe cale să terminăm, spuse, bena vine 
mereu pe jumătate goală. 

— Cobor eu, spuse Blake. 

Blake cobori cu cablul troliului şi constată că surparea fusese 
complet înlăturată: cei doi muncitori curăţau acum cu mătura 
peretele de scânduri. Bărbile şi părul lor erau pline de praful fin 
care mai plutea încă în aer. 

— Când _terminaţi, spuse, închideţi intrarea dar nu luaţi 
pânzele: mai este încă mult praf în aer. 

Ceru să fie scos la suprafaţă şi se urcă în maşină, împreună cu 
Sarah, în timp ce Sullivan punea la loc uneltele şi agăța de benă 


placa de fier pentru închidere, pentru a o trage deasupra intrării. 

Sarah conducea jeepul de-a lungul pistei luminate de ultimele 
raze ale asfinţitului, în timp ce Blake parcurgea cu privirea foile 
pe care copiase inscripţia gravată pe sarcofag. 

— Chiar nu vrei să-mi spui ce este scris pe piatra aceea? 
întrebă dintr-o dată fata. 

— Sarah, aici nu este vorba despre a spune sau a nu spune. 
Vezi tu, hieroglifele sunt un sistem de scriere în care cele mai 
multe dintre semne au o varietate de semnificaţii în funcţie de 
poziţia pe care o ocupă în frază sau în contextul general... 

__— Poveşti. Am văzut ce tulburat erai... nu poţi să negi. 
Inseamnă că mintea ta a descoperit o semnificaţie. Da sau nu? 

— Da... recunoscu Blake. Dar nu-i suficient ca să mă pot 
pronunţa: dă-mi răgaz noaptea asta şi ziua de mâine. Îţi promit 
că vei prima care va afla. 

Jeepul urca acum pe malul de sud al pârâului secat şi începea 
să coboare prin albia sa accidentată, plină de bolovani uriaşi, în 
depărtare străluceau luminile taberei. Peste puţin timp se dădea 
semnalul pentru cină. 

Îndată ce ajunseră în parcare, Blake cobori din maşină: 

— O să mai pleci şi la noapte? o întrebă el pe Sarah. 

— Nu ştiu, depinde... 

— Găseşte-mi Biblia aceea, te rog. 

— O să fac tot posibilul şi chiar imposibilul, dacă va fi necesar. 

li zâmbi, îşi aruncă rucsacul pe umăr şi se îndepărtă spre 
containerul său. Blake, însă, se aşeză pe o piatră şi-şi aprinse o 
ţigară. Cât timp trecuse de la noaptea aceea îngheţată de la 
Chicago? | se părea că o veşnicie, dar nu trecuse decât ceva mai 
mult de două săptămâni. Cine ştie ce gândise Judy dacă nu l-a 
mai văzut, dacă nu a mai vorbit cu el la telefon... îi făcea 
plăcere gândul că dispăruse aşa, cu totul şi dintr-o dată, din 
viaţa ei. Cu siguranţă, s-ar fi aşteptat ca el s-o sune, să-i trimită 
mesaje peste mesaje, să cerşească iertarea doar ca s-o mai 
vadă. 

Şi Sarah? După câte îşi închipuia, ea va dispărea după ce-şi va 
încheia misiunea şi el ar fi trebuit să-şi înfrunte din nou viaţa din 
hăul în care căzuse, cu condiţia ca ăştia să nu-i facă felul... Dar, 
dacă s-ar fi întâmplat şi aşa, cel puţin trăise clipele cele mai 
intense din viaţa sa şi, probabil, din a multor oameni care îşi duc 
viaţa pe faţa pământului ca şi cum nici n-ar fi trăit. Până în seara 


zilei următoare, el va fi pus în faţa celei mai mari enigme a 
istoriei omenirii, era sigur de asta, şi-l va vedea la faţă, pentru 
prima dată, pe faraonul nisipurilor. 

Mai rămase încă puţin, bucurându-se de căldura blândă de 
peste zi înmagazinată în piatra pe care stătea, apoi se ridică şi 
ajunse la locuinţa sa. 

Îndată ce închise uşa, dădu drumul radioului pe care-l avea pe 
noptieră, lăsă volumul cât mai tare şi intră sub duş. Era ora 
buletinului de ştiri şi aparatul prindea un post cipriot care 
emitea în limba engleză. Vocea crainicului era grăbită, tonul era 
alarmat: vorbea despre o concentrare masivă de trupe iraniene 
la graniţa de sud, cu lrakul, puţin mai la nord de Kuweit şi de 
insulele Shatt el Arab. Crainicul adăuga că generalul Taksun 
obținuse din partea Naţiunilor Unite şi a guvernului american 
permisiunea de a mobiliza măcar o parte a armatei sale în 
apărarea frontierelor amenințate şi că guvernul american îi 
dăduse un răspuns pozitiv. Era cunoscută simpatia de care 
Taksun se bucura în unele cercuri ale Departamentului de stat. 

În Israel avusese loc un alt atentat sinucigaş, de data aceasta 
în interiorul unei sinagogi, într-o zi de sâmbătă, provocând un 
adevărat măcel... Poliţia afirma că explozibilul fusese introdus în 
locul sacru cu o zi înainte. Doar astfel luptătorul kamikaze ar fi 
putut pătrunde în clădire trecând prin controalele de securitate. 
Preşedintele Benjamin Schochot scăpase ca printr-o minune 
teafăr dintr-un atentat şi ministrul de Interne înăsprise toate 
măsurile de securitate şi închisese punctele de trecere în 
teritoriile palestiniene. 

Blake închise robinetul duşului şi se apropie mai mult de 
radio, ştergându-şi energic părul. 

Intră Sarah în clipa aceea şi arătă spre radioul deschis: 

— Ai auzit şi tu? 

— Da, spuse Blake. Şi nu-mi place câtuşi de puţin. Situaţia din 
regiunea asta a scăpat cu totul de sub control. Nu m-ar mira ca 
Maddox s-o şteargă cât de curând. 

Sarah puse pe masă o carte: 

— Ţi-am făcut rost, spuse. Mi-a împrumutat-o Pollak şi a făcut 
nişte ochi mari cât cepele când i-am cerut-o. S-o fi gândit că am 
intrat într-o criză mistică. 

Blake se îmbrăcă, în timp ce Sarah răsfoia distrată cartea 
sfântă. 


— Ce speri să găseşti aici? întrebă la un moment dat, ridicând 
ochii înspre el 

— Confirmarea unei bănuieli, spuse Blake. 

Sarah închise cartea şi se apropie de uşă punând mâna pe 
clanţă: 

— Peste cinci minute ne întâlnim la masă, spuse ea. 

Şi ieşi. 


8 

Gad Avner intră în biroul preşedintelui Schochot care-l 
întâmpină cu o mină posomorâtă. 

Avner îl salută dând din cap: 

— Domnule preşedinte... 

— Luaţi loc, domnule Avner, îi spuse preşedintele. Doriţi ceva? 
Un whisky, un trabuc? 

Avner ştia foarte bine unde duceau acele introduceri şi ştia, 
de asemenea, că după calm avea să urmeze imediat furtuna. 
Clătină din cap, refuzând politicos: 

— Nu, mulţumesc, domnule preşedinte, nu iau nimic. 

— Domnule Avner, începu Schochot, nu vreau să vorbesc, 
pentru moment, de atentatul asupra mea... şi puse un anumit 
accent pe acel „pentru moment”. Vreau ca dumneavoastră să- 
mi explicaţi cum a fost posibil să explodeze o bombă într-o 
sinagogă, într-o zi de sabat: nu s-a mai întâmplat aşa ceva 
niciodată. Dacă serviciile noastre de securitate nu pot înlătura 
pericolul ca locurile sacre ale naţiunii să fie profanate de 
terorism, înseamnă că, într-adevăr, am decăzut. Moralul 
oamenilor este la pământ. Sondajele spun că în fiecare zi creşte 
numărul celor care se gândesc să-şi părăsească ţara şi să 
emigreze în America, în Franţa, în Italia. Chiar şi în Rusia. Trebuie 
să asistăm neputincioşi la formarea unei noi diaspore? Domnule 
Avner, dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine că, dacă 
poporul lui Israel va trebui să-şi părăsească din nou pământul, 
de data aceasta va pentru vecie. Nu va mai exista cale de 
întoarcere... Vorbea cu convingere, cu îngrijorare, nu ca un 
politician şi Avner îl înţelese. 

— Domnule preşedinte, bomba a fost adusă în interior 
sinagogii din subsol. Am găsit sub pardoseală un tunel lung ca 
de cincizeci de metri care pleacă dintr-un canal al oraşului. Un 
canal pe care l-a construit guvernul dumneavoastră pentru a 
servi noii instalări de coloni... 

Pentru moment, preşedintele păru dezarmat, dar imediat îşi 
reluă atacul: 

— Dar nu există un control asupra clădirilor sinagogilor înainte 
de începerea slujbelor? Era vorba despre un kilogram de 
Semtex. Un kilogram este ditamai pachetul: nu poate trece 
neobservat. 

— Domnule preşedinte, reconstituirea evenimentului, aşa cum 


am făcut-o noi este următoarea: un comando de terorişti a săpat 
tunelul, lăsând doar un perete subţire sub pardoseală şi şi-a 
continuat lucrul probabil vineri seara sau sâmbătă dimineaţa. 
Ultima inspecţie a serviciului de securitate nu a găsit absolut 
nimic şi a dat credincioşilor permisiunea de a intra. Când 
sinagoga a fost plină, au spart peretele cu o mică încărcătură 
explozivă şi luptătorul sinucigaş a sărit în interior acţionând 
detonatorul pe care-l avea asupra lui împreună cu explozibilul. 
Luaţi prin surprindere, cei de faţă nu au avut timp să facă nici o 
mişcare. Acum, dumneavoastră veţi putea, cu siguranţă, să 
spuneţi că sarcina noastră este să şi prevedem, nu numai să 
luăm măsuri şi să acţionăm, dar ştiţi foarte bine că există o 
limită şi pentru organele care, totuşi, au doar anumite mijloace 
şi un anumit număr de oameni. Nu putem, fizic, să controlăm 
subsolul ţării altfel decât să patrulăm la suprafaţă. Cu toate 
acestea, tehnicienii mei instalează acum senzori în toate 
sinagogile şi în alte locuri publice, dispozitive care pot capta 
zgomote suspecte şi vibrații care provin din subsoluri. Este o 
operaţiune complexă şi costisitoare şi din planurile duşmanilor 
face parte şi presiunea continuă pe care o exercită asupra 
noastră, cu scopul de a ne provoca o cheltuială din ce în ce mai 
mare în termeni de bani, trudă, resurse umane... Nu putem 
rezista dacă presiunea nu scade. Nu vorbesc despre mine: dacă 
dumneavoastră nu aveţi încredere în mine, nu vă faceţi 
scrupule, sunt gata să mă dau la o parte. Nu am ambiţii, 
domnule preşedinte, decât doar să vă  protejez pe 
dumneavoastră şi poporul... dar dacă aveţi la dispoziţie un om 
mai bun şi mai bine pregătit decât mine, chemaţi-l şi-i predau 
funcţia mea, chiar acum. O pun la dispoziţia dumneavoastră. 

Se ridică cu intenţia să plece, dar preşedintele îl opri: 

— Luaţi loc, domnule Avner, vă rog. 

Gad Avner se aşeză şi cei doi se priviră în faţă, în tăcere, 
câteva clipe. De pe stradă aproape că nu se mai auzea nici un 
zgomot şi oamenii se retrăseseră fiecare pe la casa lui, împinși 
de întunericul nopţii şi de teamă. 

Schochot se ridică şi se apropie de fereastră: 

— Uitaţi-vă, domnule Avner, nu mai este nimeni pe străzi. 
Lumea este înspăimântată. 

Avner se ridică şi el şi se apropie de preşedinte. Fereastra 
vastului birou dădea înspre oraşul vechi şi spre cupola aurită a 


Stâncii, exact ca fereastra apartamentului său. 

— Acolo sunt soldaţii noştri, spuse. lată-i. Şi sunt şi oamenii 
mei, dar pe ei nu vi-i pot arăta. 

Preşedintele oftă: 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

Avner îşi aprinse o ţigară, trase adânc fumul în piept după 
care tuşi de câteva ori. 

— Fumaţi prea mult, domnule Avner, îi spuse preşedintele 
aproape îngrijorat. Ştiţi că vă poate face mult rău. 

— N-o să mor din cauza fumatului, domnule preşedinte, mă 
tem că n-o să mai ajung până acolo. Aşa că, de ce să-mi mai fac 
probleme şi din cauza asta? Ascultaţi-mă acum pentru că 
trebuie să vă spun un lucru nu prea plăcut... 

— Ce poate fi mai rău decât ceea ce ştim deja? 

— Vă amintiţi că, în urmă cu câteva săptămâni, am vorbit în 
şedinţa Cabinetului despre această... Operaţie Nabucodonosor, 
cerând mai multe mijloace împotriva a ceea ce consideram a fi o 
ameninţare gravă şi iminentă... 

Schochot se încruntă: 

— Vreţi să spuneţi că aceşti atentatori constituie începutul 
operaţiunii? 

— Nu ştiu, este foarte probabil... dar cel mai mult mă tem că 
va trebui să luptăm pe două fronturi: terorism intern şi atac 
extern. Frontal. 

— Nu se poate. l-am bătut întotdeauna în câmp deschis. Şi 
avem şi acum o superioritate tehnică zdrobitoare. Nu vor 
îndrăzni. 

— Eu mă tem că vor îndrăzni. 

— Aveţi indicii... dovezi? 

— Nu... presentimente. 

Schochot îl privi neîncrezător: 

— Presentimente? 

— Este greu de explicat... Un copoi simte în aer lucruri de 
genul acesta. Nu are nevoie de probe. Eu simt că nenorocitul 
acela este în spatele tuturor acestor lucruri... este în spatele 
asasinării lui al Bakri... şi al venirii la putere a lui Taksun care i-a 
prins pe picior greşit pe americani, într-un mod în afară de orice 
bănuială. 

— Care nenorocit? 

— Abu Ahmid, cine altcineva? 


— Dar Taksun se bucură de stima şi aprecierea americanilor. 

— Şi totuşi, pe al Bakri nu l-au ucis ei. Aveau un comando la 
Mitzpe Ramon pentru operaţiunea aceea. Dumneavoastră ştiaţi 
asta, domnule preşedinte? 

Timp de câteva clipe, Schochot rămase perplex şi Avner 
insistă, pe un ton de reproş evident: 

— Dumneavoastră ştiaţi asta? 

— Ştiam, Avner. 

— Şi de ce nu m-ati ţinut şi pe mine la curent? 

— Pentru că mă gândeam că dumneavoastră vă veţi opune la 
operaţiunea aceea şi că... 

— Spuneţi deschis. 

— Că îmi veţi pune bete în roate într-un moment în care nu 
pot să intru în conflict cu americanii. 

— Eu aş fi plecat capul, nu aş fi combătut acţiunea 
dumneavoastră. Doar că aş fi făcut orice ca să vă conving să 
renunţaţi. 

— Dar de ce asta? Americanii au încredere în Taksun şi veţi fi 
şi dumneavoastră de acord că, pentru noi, este mult mai bine cu 
el decât cu al Bakri. 

— Eu nu am încredere în nimeni şi cu atât mai puţin în Taksun. 
Dacă este un prieten al americanilor, este un trădător şi un 
vândut. Dacă nu este, aşa cum cred eu, atunci, cineva a scos 
castanele din foc în locul lui, pentru motive destul de diferite de 
cele pe care şi le-ar putea imagina prietenii noştri de la 
Washington. 

—Ceva care ar putea avea de-a face cu această misterioasă 
Operaţiune Nabucodonosor? 

Avner îşi aprinse încă o ţigară şi Schochot observă că erau 
siriene, marca Orient. Un nărav tipic pentru omul din faţa sa. 

Avner avu din nou un acces de tuse, o tuse seacă şi 
enervantă, după care continuă. 

— Eu nu înţeleg povestea asta cu trupele iraniene la graniţa 
de la Shatt el Arab. Nu are nici un sens. Şi chiar mai puţin sens 
are mobilizarea cerută de Taksun: are aerul unei comedii... Nu- 
mi place, nu-mi place deloc. În plus, ştiu că oamenii lui Taksun 
au intrat în legătură cu Siria şi cu Libia. M-aş fi aşteptat de la el 
să se întâlnească mai degrabă cu iordanienii şi cu saudiţii, nu vi 
se pare? 

— Sunteţi sigur de asta? 


— Da. 

— Şi ce aţi aşteptat ca să-mi spuneţi? 

— V-o spun chiar acum, domnule preşedinte, şi am comunicat 
toate acestea şi statului major al forţelor armate. 

Schochot clătină din cap: 

— Nu, nu are nici un sens. Americanii ar mobiliza o altă 
armată, ca pe vremea războiului din Golf. Nu este absolut deloc 
posibil, credeţi-mă. 

Avner stinse ţigara într-o scrumieră de pe biroul preşedintelui 
şi se ridică. Schochot se ridică şi el ca să-l însoţească până la 
ieşire: 

— Domnule Avner, îi spuse, eraţi în funcţia asta şi în guvernul 
celălalt şi în coaliția trecută, dar eu am în dumneavoastră o 
încredere deplină. Vă cer să rămâneţi la postul dumneavoastră 
şi să vă continuaţi munca. Eu... voi evita ca, pe viitor, să mai iau 
decizii importante fară a vă cere sfatul. 

Avner se opri cu mâna pe clanţa uşii: 

— Domnule preşedinte, l-aţi citit cumva pe Polibius? 

Schochot îl privi mirat: 

— Istoricul grec? Da, cred că am citit ceva, la universitate. 

— Polibius spune că istoria nu este cu totul în mâinile 
oamenilor care o fac. Există imponderabilul, tyche, cum o 
numeşte el, adică întâmplarea. Eu presimt că duşmanii noştri au 
pregătit totul, de data aceasta, cu o grijă deosebită: doar 
întâmplarea ne mai poate veni în ajutor. Noapte bună, domnule 
preşedinte. 


Se lăsă dus acasă de şofer şi urcă singur, ca de obicei, la 
ultimul etaj. Pe masa din bucătărie, găsi nişte friptură rece de 
pui şi nişte felii de pâine în prăjitor. O sticlă de apă minerală şi 
ibricul de cafea pregătit pe aragaz completau tabloul mesei 
sale. 

Deschise uşa către balcon şi respiră adierea care venea 
dinspre deşertul luda, aducând, parcă, de data aceasta, 
mireasma unei primăveri timpurii. Cu toate ţigările pe care le 
fuma, se mira câteodată în sinea lui că simţul mirosului îi 
rămăsese intact. 

Se aşeză să mănânce ceva şi, între timp, răsfoia ziarele şi 
agenda cu treburile pentru a doua zi. Când termină, intră în baie 
ca să se pregătească de culcare şi, pe când ieşea, auzi semnalul 


liniei sale secrete. 

Ridică receptorul şi de la celălalt capăt al firului o voce 
cunoscută îl salută ca de obicei: 

— Sunt portarul nopţii, domnule. 

— Te ascult, portarul nopţii. 

— Comandoul de la Mitzpe este pe cale să se risipească, dar 
este ceva care îmi scapă. Caut să descopăr faţă de cine este cu 
adevărat subordonat comandantul misiunii. 

— Ce vrei să spui? 

— Am impresia că el joacă la două capete, dar încă nu 
reuşesc să înţeleg care este cel de-al doilea interlocutor. 

— Ultima dată mi-ai spus ceva despre o săpătură arheologică. 
În ce stadiu este? 

— Până mâine seară va fi deschis sarcofagul şi s-ar putea să 
fie identificată mumia. Dacă această operaţiune se încheie, s-ar 
putea să nu mai aibă nici un sens să mai rămân aici mult timp, 
doar dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut: situaţia este 
complicată şi dificilă. Dacă nu mă înşel, s-ar părea că se duc 
tratative, dar, aşa cum v-am mai spus, încă nu ştiu cine se află 
de cealaltă parte a mesei. S-ar putea ca această comoară din 
mausoleu, care este, cu siguranţă, de o valoare inestimabilă, să 
facă parte din aceste tratative, dar nu sunt sigur. Incep, totuşi, 
să am nişte bănuieli: tezaurul acesta ar putea servi cuiva aici, în 
Israel... 

Avner rămase fără grai la auzul acestor cuvinte, gândindu-se 
la cine s-ar fi putut referi. Începu şi el să aibă nişte bănuieli, dar 
se limită să spună doar: 

— Fii prudent şi sună-mă, dacă poţi, îndată ce se va profila o 
clarificare. Noapte bună. 

— Noapte bună, domnule. 

Convorbirea se întrerupse şi Gad Avner, sleit de puteri, se 
întinse pe pat. Se simţea asediat de un duşman prezent peste 
tot în jurul său şi nu ştia unde să lovească pentru a se apăra. 


Maddox îi făcu semn bucătarului să aducă la masă cafeaua şi 
făcu să circule printre comeseni o cutie cu ţigări de foi 
cubaneze. Erau prezenţi doar şase: el, Pollak, Sullivan, Gordon 
care se întorsese de câteva ore, Sarah şi Blake. Prin urmare, 
Maddox putea vorbi fară grijă: 

— Domnilor, mâine, domnul profesor Blake va deschide 


sarcofagul şi va examina mumia, scoasă la lumină pentru prima 
dată după mai mult de trei mii de ani. Eu am dorit să fiu de faţă 
la această operaţiune: este un moment pe care nu vreau să-l 
pierd. Imi închipui că şi dumneavoastră veţi avea aceeaşi 
dorinţă: aveţi ceva împotrivă, domnule Blake? 

— Nu, domnule Maddox, n-am nimic împotrivă. Aş vrea doar 
să ştiu ce aveţi de gând să faceţi cu obiectele funerare de 
acolo? 

— Aceasta este o decizie pe care o vom lua în ultimul 
moment. Acum, însă, aş vrea ca dumneavoastră să prezentaţi 
celor care sunt prezenţi aici rezultatele săpăturilor 
dumneavoastră în interiorul  mausoleului. Indepărtarea 
pământului surpat era neapărat necesară pentru a putea ridica 
şi da la o parte capacul sarcofagului, dar am impresia că acolo 
v-aţi putut da seama cu mai mare claritate de situația generală 
în care s-a produs prăbuşirea. Nu-i aşa? 

— Ştiţi cu toţii, începu Blake, că mormântul era parţial astupat 
de o surpare a materialului inert: nisip şi sfarâmături de piatră 
care au trebuit îndepărtate pentru a elibera sarcofagul care 
fusese în mare parte îngropat dedesubt. In primul moment, m- 
am gândit, într-adevăr, la un cutremur, dar curând am fost 
nevoit să-mi schimb părerea, când am putut constata că toate 
obiectele de uz funerar se aflau nemişcate din locul lor iniţial. 
Dacă ar fi avut loc un cutremur atât de puternic încât să 
provoace o prăbuşire de asemenea proporţii, multe obiecte ar fi 
căzut şi unele dintre ele, vase de sticlă şi de ceramică, probabil 
că s-ar fi spart. Deci, nu era vorba despre un cutremur, ci de o 
surpare provocată: când şi de ce trebuia să descopăr. Am 
început, aşadar, să scot la suprafaţă materialul acela inert, 
utilizând o benă legată la cablul de pe jeepul domnului Sullivan. 
După un timp, mi-am dat seama că sub mormanul acela de 
pământ şi pietre se afla un panou din scânduri pus pe 
pardoseala mormântului, un lucru pe care, în momentul acela 
„nu am ştiut cum să mi-l explic. La puţin timp după aceea, am 
descoperit, într-o zonă de pe marginea peretelui de scânduri, 
resturi din ceva care semăna cu o sandală. Am cerut o analiză 
cu carbon radioactiv pentru cele două tipuri de obiecte: un 
fragment din peretele de lemn aflat sub mormanul de pământ 
surpat şi o bucată de piele din sandală. Rezultatele au sosit ieri 
şi sunt surprinzătoare: peretele este făcut din lemn de salcâm, 


foarte rezistent, şi datează cam de pe la jumătatea secolului al 
XIII-lea î.Hr. Sandala, în schimb, este din secolul al VI-lea. Un 
lucru foarte ciudat. Când am terminat cu îndepărtarea 
materialului din surpare, am putut constata că peretele de 
scândură făcea parte, aproape sigur, dintr-un sistem de 
protecţie a mormântului. Atunci când cineva neautorizat încerca 
să pătrundă înăuntru, peretele cădea la pământ şi provoca o 
surpare de pietre şi de nisip care avea să blocheze intrarea şi, 
probabil, să-l surprindă înăuntru pe intrus. Un sistem de 
protecţie asemănător a mai fost întâlnit în marile morminte în 
formă de tumuli ale regilor Frigiei, în Asia Mică. Prezenţa 
sandalei pe care analiza cu carbon radioactiv a datat-o la 
începutul secolului al VI-lea î.Hr. ne face să credem că surparea 
a avut loc în perioada aceea. Această situaţie ridică, însă, o 
serie de probleme: cine era omul cu sandala? Un tâlhar? Dar, 
dacă ar fi fost aşa, de ce nu a fost prins sub dărâmături? Faptul 
că şi-a pierdut doar o sandală ne face să ne gândim că ştia 
perfect ce făcea. Ideea mea este că era vorba despre un preot 
care, dintr-un motiv oarecare, cunoştea taina acestui mormânt 
şi, prinzând de veste că ar putea fi profanat sau jefuit, a 
declanşat mecanismul care provoca surparea, astupând pentru 
totdeauna intrarea. 

— Şi această operaţiune, interveni Maddox, s-a întâmplat la 
mai mult de cinci secole după ce mumia fusese depusă în 
mormânt. 

— Aşa cred şi eu, spuse Blake. 

— Dar în cinci secole peretele din lemn ar fi trebuit să cedeze 
singur. Surparea s-ar fi putut produce şi spontan. 

— S-ar fi putut, replică Blake, dar n-a fost aşa. Din două 
motive: peretele din scânduri este întărit cu două bare din bronz 
şi clima foarte uscată a contribuit la conservarea lemnului care 
şi-aşa, prin natura lui, este foarte rezistent; în plus, sandala ne 
face să credem că a fost cineva acolo în momentul surpării, 
cineva care nu a fost surprins de acest eveniment, dar care l-a 
provocat. Dacă n-ar fi fost aşa, i-aş fi găsit în interiorul 
mormântului oasele şi nu sandala. 

Blake îşi întrerupse prezentarea şi cu toţii rămaseră tăcuţi, 
aşteptând ca el să vorbească din nou. Văzând că nu erau 
întrebări, îşi continuă expunerea: 

— Prezenţa dispozitivului şi faptul că un preot l-ar fi putut 


acţiona la distanţă de secole înseamnă că exista cineva care 
cunoştea şi transmitea secretul dintr-un motiv pe care în prezent 
nu-l cunoaştem. 

— Vă aşteptaţi să aflaţi aceasta mâine, când veţi deschide 
sarcofagul? întrebă Maddox. 

— Asta sper şi eu, răspunse Blake. 

— Atunci mai bine ar fi să mergem cu toţii să ne odihnim: 
mâine ne aşteaptă o zi plină de muncă şi de emoţii. Vă doresc 
noapte bună, domnilor. 

Se ridicară cu toţii şi fiecare se îndreptă către containerul său. 
La scurt timp după aceea, tocmai cât era necesar pentru ca 
oamenii să se spele pe dinţi şi să-şi îmbrace pijamaua, grupul 
electrogen se opri şi tabăra se cufundă în beznă şi în tăcere. 

William Blake ajunse în locuinţa sa, aprinse lampa cu butan, 
apoi se aşeză, deschise Biblia şi începu să citească, luându-și 
notițe într-un carneţel. Din când în când, liniştea era sfâşiată de 
şuieratul avioanelor de vânătoare cu reacţie care treceau la 
mică înălţime pe deasupra taberei. Rămase astfel mult timp, 
absorbit de lectură, până când, deodată, i se păru că aude în 
depărtare zgomotul caracteristic ale palelor unui elicopter. Se 
uită la ceas: era ora unu dimineaţa. 

Se ridică în picioare şi se apropie de fereastra din spatele 
containerului pentru a privi în deşert în partea de unde se auzea 
zgomotul: o văzu pe Sarah ieşind din container pe fereastra din 
spate şi pierzându-se în întuneric. O văzu reapărând în spatele 
unui tufiş, după care dispăru din nou. Clătină din cap şi vru să se 
apuce din nou de lucru, când auzi, abia perceptibil, zgomotul 
unui motor şi văzu pe conturul unei dune un jeep care înainta cu 
farurile stinse către un punct din zare unde se zărea o luminiţă 
slabă. 

Oftă, apoi ieşi pe uşa din faţă şi-şi aprinse o ţigară. Era 
întuneric beznă şi cerul era şi el acoperit de nori. Luă de pe jos o 
nuia, îl crestă cu briceagul, puse în crăpătură ţigara aprinsă şi 
înfipse băţul în pământ, apoi se strecură în spatele containerului 
şi merse până la parcare. Lipsea maşina lui Maddox. 

Se întoarse la containerul său şi luă restul de ţigară încă 
aprins ca să-l termine. Aerul era răcoros şi aducea din depărtare 
miros de praf udat: ploua pe undeva, pe pământul uscat şi 
sterp. 

| se părea în clipele acelea că este un cavaler care face de 


strajă. Ce-l mai aştepta şi a doua zi? Ce se va întâmpla cu 
tezaurul din mormânt şi ce va face el dacă ipoteza nebunească 
pe care încerca s-o verifice se dovedea a fi adevărată? 

Se întoarse la lucru şi-şi cuprinse capul în mâini, încercând să- 
şi dea seama cum putea fi salvat mormântul din deşert. Falconul 
nu putea duce toate acele obiecte, desigur, dar s-ar fi putut 
folosi jeepurile, sau s-ar fi putut aduce prin deşert nişte 
camioane. Ar fi fost suficient să se stabilească un punct de 
întâlnire în vreun loc secret, să se efectueze transbordarea şi 
apoi să se care totul în vreun loc izolat de pe coasta 
mediteraneană. 


Era ora trei dimineaţa şi William Blake se ridică de la masa de 
lucru ca să se spele pe faţă şi să-şi facă o cafea. În timp ce 
aprindea focul la maşina de gătit, auzi un zgomot abia 
perceptibil de paşi pe pietriş, venind din spatele containerului. 
Aruncă o privire pe fereastră şi o văzu pe Sarah escaladând 
fereastra din spate a containerului său pentru a intra la ea. 
Aşteptă câteva clipe şi apoi ieşi şi el, desculţ, ca să nu facă nici 
cel mai mic zgomot şi se apropie de containerul fetei, lipindu-şi 
urechea de perete. Nu auzi decât zgomotul pe care-l făcea apa 
trecând prin robinete, paşi, apoi tăcere. Se întoarse la el, dar la 
puţin timp după aceea, auzi zgomotul unui motor dinspre 
parcare: probabil că Maddox se întorcea din expediţia sa 
nocturnă. 

Blake îşi bău cafeaua, un amestec italienesc pe care-l găsise 
la mica prăvălie din tabără şi cu care reuşea să prepare ceva 
oarecum asemănător cu un espresso, îşi aprinse o ţigară şi se 
apropie de harta pe care o întinsese pe singura masă liberă. 
Dintr-o dată, tabloul începea să prindă viaţă: ipoteze aparent 
absurde începeau să se contureze, itinerare uitate se desfăşurau 
pe neaşteptate sub ochii săi. 

Luă dintr-un sertar imaginile cu gravurile rupestre fotografiate 
în diferite locuri, de-a lungul drumului prin deşert care-l ducea 
către mormânt şi ele începeau să formeze o înşiruire coerentă 
de semne şi de semnificaţii. Se gândi la cei doi munţi în formă 
de piramidă şi de sfinx, în timp ce chipul faraonului din deşert 
începea încet-încet să iasă la iveală din atâta mister, ca discul 
soarelui care apare din ceața dimineţii. 


Se făcuse ora cinci când Blake ieşi din locuinţa sa şi se duse 
să bată la uşa lui Alan Maddox. 

— Scuzaţi-mă, domnule Maddox, spuse când îl văzu apărând 
în halat, cu ochii cârpiţi de somn. Am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră, acum. 

— Nu vă simţiţi bine? întrebă Maddox privindu-l pieziş, în 
lumina neclară a zorilor, faţa sa era pământie şi ochii înroşiţi de 
nesomn îi dădeau un aer buimac şi chiar neliniştitor. 

— Nu, mă simt bine, domnule Maddox. Am neapărat nevoie să 
trimit un e-mail înainte de a mă apuca de lucru. Este foarte 
important. 

Maddox îl privi nedumerit: 

— Cunoaşteţi foarte bine regulile pe care ni le-am impus în 
această tabără: nici un contact cu exteriorul până când nu se 
încheie operaţiunea. Trebuie să înţelegeţi si dumneavoastră 
asta... 

— Domnule Maddox, eu am comunicat deja cu exteriorul, o 
dată când dumneavoastră nu eraţi aici şi, după cum vedeţi, nu 
s-a întâmplat nimic rău... 

— Dar cum... 

— Lăsaţi-mă să intru, vă rog, şi o să vă explic totul. 

Maddox bombiăni: 

— O să-l iau eu la întrebări pe Pollak... 

— După cum v-aţi dat seama, nu s-a întâmplat absolut nimic. 
Eu sunt un om de onoare şi mi-am luat un angajament faţă de 
dumneavoastră; intenţionez să-mi ţin cuvântul. Atunci era vorba 
despre un text hieroglific pentru care îmi trebuia neapărat o 
soluţie pentru a-l descifra. Am primit-o la scurt timp după aceea, 
tot prin e-mail, şi asta mi-a permis să merg înainte cu cercetările 
mele.  Ascultaţi-mă, domnule Maddox, închipuiţi-vă că eu 
reuşesc să aflu cine este personajul înmormântat în mausoleul 
de la Ras Udash: valoarea obiectelor s-ar tripla ipso facto, doar 
prin această informaţie. Nu vă pasă? 

— Intraţi, spuse Maddox. Dar trebuie să acceptaţi să fiu de 
faţă atunci când expediaţi mesajul. Îmi pare rău, dar nu pot face 
altfel. 

— Şi Pollak a făcut tot aşa: a controlat scrisoarea însoţitoare şi 
a verificat dacă textul era într-adevăr o inscripţie hieroglifică. 
Am un program special pentru astfel de situaţii, uitaţi. 

Se aşeză în faţa computerului, îl deschise şi încărcă programul 


de scriere de pe două dischete, după care începu să compună 
un text cu caractere hieroglifice. 

— Extraordinar, murmură Maddox, privind, din spatele 
oaspetelui său de dimineaţă, cum străvechea limbă a Nilului 
prindea formă şi dimensiune pe ecranul unei maşini electronice. 


Omar Husseini intră în casă, îşi turnă puţină cafea şi se aşeză 
la masa de lucru pentru a citi lucrările scrise ale puţinilor săi 
studenţi, din primul semestru, dar nu reuşea să se concentreze 
şi nu reuşea să-şi dezlipească privirea de la fotografia unui copil, 
aşezată în faţa lui pe masă: fotografia fiului său. Îl chema Said şi 
i-l născuse o fată din sat, o anume Suray pe care i-o dăduseră 
ca soţie părinţii lui, după ce trataseră mult timp cu familia ei 
pentru a obţine o zestre corespunzătoare. 

N-o iubise niciodată şi era normal să fie aşa în cazul unei soţii 
pe care n-o alesese el şi care nu-i plăcea, dar ţinuse la ea pentru 
că era cuminte şi devotată familiei, precum şi pentru că îi 
dăruise un fiu. 

li plânsese ca morţi pe amândoi, după ce casa în care locuiau 
fusese lovită de o grenadă şi îi înmormântase în cimitirul satului, 
la umbra firavă a copacilor scheletici din vârful unui deal pietros, 
ars de soare. 

Soţia sa fusese lovită de o schijă şi murise în urma 
hemoragiei, dar despre copil îi spuseseră că fusese lovit aproape 
în plin şi era de nerecunoscut, aşa că nici nu putuse să-l vadă 
pentru ultima dată înainte de a-l înmormânta. 

Chiar în seara aceea, în timp ce-şi plângea încă morţii, şezând 
pe pământ în faţa ruinelor casei sale, venise la el un bărbat ca 
să-i ofere posibilitatea de a se răzbuna: se apropia de cincizeci 
de ani, cu mustăţile sure şi dese, şi-i spuse că vrea să facă din el 
un mare luptător al Islamului, că vrea să-i ofere o nouă viaţă, un 
nou scop, noi prieteni cu care să împartă primejdiile şi idealurile. 

Acceptase şi jurase să servească acea cauză chiar cu preţul 
vieţii. Il duseseră într-o tabără de antrenament de lângă 
Baalbek, în valea Bakaa, îl învăţaseră să se folosească de cuţit, 
de mitralieră, de grenade, de aruncătoarele de rachete, îi 
aţâţaseră ura pe care deja o nutrea faţă de duşmanii care îi 
distruseseră familia şi după aceea îl aruncaseră într-o serie de 
acţiuni, din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai distrugătoare, până ce 
făcuseră din el un luptător nemilos şi imposibil de capturat, 


legendarul Abu Ghaj, până ce-l făcuseră să merite, într-o bună 
zi, să-l întâlnească personal şi să-l vadă în faţă pe cel mai mare 
combatant al Islamului, cel mai de temut inamic al sioniştilor şi 
al celor care-i susțineau: Abu Ahmid. 

Fuseseră ani de foc şi de entuziasm în care se simţise erou, în 
care văzuse şi frecventase personaje de rang înalt, dormise în 
hoteluri de mare lux, mâncase în cele mai bune restaurante, 
întâlnise femei foarte frumoase care-i cădeau de îndată în braţe. 
Abu Ahmid ştia să-i răsplătească din plin pe luptătorii săi cei mai 
curajoşi şi mai îndrăzneţi. 

Apoi, pe neaşteptate, sosise ziua în care sângele şi pericolul 
permanent îl făcuseră să nu-şi mai poată controla nervii şi 
căzuse într-o criză profundă. Avea o înţelegere cu Abu Ahmid: că 
va lupta doar atât timp cât va avea forţa şi curajul necesare. 
Astfel încât, într-o noapte, luă un avion şi plecă, având 
documente false, mai întâi la Paris, unde şi-a completat studiile 
de limba coptă, apoi în Statele Unite. Trecuseră de atunci 
aproape şaisprezece ani şi niciodată Abu Ahmid nu dăduse 
vreun semn de viaţă. Dispăruse în neant. El însuşi uitase totul, 
îşi ştersese din amintire toată viaţa anterioară, ca şi cum nici n- 
ar fi existat. 

Nu mai urmărea ce făcea mişcarea sa, nici ce se întâmpla în 
patria sa de origine. Se integrase aici, se cufundase în studiu şi 
în viaţa tihnită şi paşnică a clasei americane de mijloc. Avea o 
iubită, se ocupa cu hobby-uri, juca golf, începuse să-l pasioneze 
baschetul şi fotbalul american. 

Singura amintire care-i mai rămăsese era cea a copilului pe 
care-l pierduse: Said. Fotografia lui stătuse întotdeauna acolo, 
pe masa sa de lucru şi în fiecare zi care trecea şi-l imagina 
crescând, mijindu-i mustaţa, schimbându-şi vocea, devenind un 
bărbat. În acelaşi timp, el continua să se simtă tatăl acelui micuţ 
din fotografie care nu mai creştea niciodată şi aceasta îl facea 
să se simtă, într-un fel, mereu tânăr. 

Din această cauză, nu mai dorise să se însoare şi nici să mai 
aibă alţi copii. Apoi, într-o zi, se întorseseră dintr-o dată toate 
fantasmele trecutului său, împreună cu fotografia unui băiat pe 
care-l recunoscuse imediat ca fiind fiul său şi încă nu reuşea să 
se convingă şi să creadă că era adevărat. 

Merse la dulăpiorul din baie ca să ia un calmant, dar, chiar în 
clipa aceea, auzi sunând telefonul celular. Se duse să răspundă. 


— Salam alekhum, Abu Ghaj, era aceeaşi voce metalică, uşor 
schimbată din cauza transmisiei. Suna şi el de pe un celular. 

— Toţi catârii au fost înşeuaţi. Suntem gata să mergem la 
târg. 

— Bine, răspunse Husseini. O să transmit mesajul. 

Aşteptă câteva minute, gândindu-se încă la modul în care ar fi 
putut să scape din situaţia aceea, să şteargă totul, trecut şi 
prezent, pentru a reveni la cariera sa liniştită de profesor 
american sau, poate, pentru a muri. Dar orice facea nu găsea 
nici o cale de scăpare. Mai putea, oare, să vadă coloanele de la 
Apamea, palide în zori şi roşii la asfinţit, ca nişte torţe uriaşe. 

Cerul de afară era cenuşiu, cenuşie era strada şi cenuşii 
casele şi viitorul său era tot cenuşiu. 

Tot atunci se auzi soneria şi-l făcu să tresară: cine putea să fie 
la ora aceea? Nervii săi erau la pământ şi nu mai reuşea să-şi 
controleze emoţiile şi totuşi, într-o vreme (pentru cât timp?), 
fusese Abu Ghaj, o maşinărie ucigătoare, un automat neobosit. 

Se apropie de uşă şi întrebă: 

— Cine este? 

— Sunt Sally, se auzi răspunsul timid al unei voci care părea a 
unui copil. Mă întorceam acasă şi am văzut lumina aprinsă: pot 
intra? 

Husseini scoase un suspin de uşurare şi deschise: era prietena 
sa, secretara bibliotecii. Nu se mai întâlnise cu ea de câteva zile. 

— la loc, îi spuse el stânjenit. 

Fata se aşeză. Era blondă şi avea trupul frumos împlinit, cu 
ochi mari, albaştri, şi o privire puţin îngrijorată: 

— Nu mai ştiu nimic de tine de multă vreme, spuse ea. Te-am 
supărat cu ceva? 

— Nu, Sally. N-ai făcut nimic rău. Este vina mea. Trec printr-o 
perioadă tare grea. 

— Nu te simţi bine? Pot să-ţi fiu de folos? 

Husseini era foarte nervos: ştia că ar fi trebuit să sune imediat 
şi, fară să vrea, îşi privi ceasul. Fata se simţi umilită şi ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Nu este ce crezi tu, Sally, trebuie să iau un medicament la 
anumite ore, de aceea mă uitam la ceas... Aşa este, nu mă simt 
bine. 

— Ce ai? Pot să fac ceva pentru tine? 

— Nu, spuse el. Nu poţi să faci nimic. Nimeni nu poate face 


nimic, Sally. Este un lucru pe care trebuie să-l rezolv de unul 
singur. 

Se apropie de el şi-l mângâie pe obraz: 

— Omar... 

Dar Husseini deveni ca o stană de piatră: 

— lartă-mă, nu sunt în stare... 

Ea lăsă capul în jos, încercând să-şi ascundă lacrimile. 

— N-am să te pot suna o vreme, Sally, dar nu te supăra pe 
mine... O să te anunţ eu când o să mă simt mai bine. 

— Dar aş putea..., insistă fata. 

— Nu, este mai bine aşa, crede-mă. Trebuie să mă descurc 
cum pot şi singur... Acum, du-te să te culci; s-a făcut târziu. 

Fata se şterse la ochi şi ieşi din casă. Husseini rămase în prag 
urmărind-o cu privirea pe când se îndrepta către maşina sa, apoi 
închise uşa în urma sa, luă celularul şi formă un număr. 
Răspunse un robot şi el lăsă un mesaj: 


Toți catârii sunt înşeuaţi. Conducătorii lor sunt gata 
să meargă la târg. 


Privi din nou figura copilului din fotografie şi, în clipa aceea, 
simţi că grenada aceea care îi distrusese casa cu atâta timp în 
urmă exploda din nou, chiar atunci, în sufletul său, făcându-l 
țăndări. Nu mai ştia cine era şi ce făcea, ştia doar că trebuia să 
meargă înainte, cu orice preţ: mai devreme sau mai târziu, 
adevăratul om din el avea să se întoarcă la lumină şi să lupte. 
De o parte sau de alta. 

Privirea i se opri pe computer şi-şi aduse aminte de colegul 
său, William Blake. Deschise aparatul şi intră pe Internet, 
căutând poşta electronică. Găsi imediat două mesaje de la 
colegi, după care, ultimul, mesajul de la William Blake. Scris în 
hieroglife. 

Traducerea cea mai probabilă ar fi putut fi aceasta: 


Faraonul nisipurilor imi va arăta chipul său înainte ca 
soarele acestei zile să apună. 

Și înainte de asfintit poate că-i voi afla şi numele. 

Numele il vei avea peste douăsprezece ore. Dar tu, 
între timp, caută papirusul pierdut. 


Era un termen precis şi Husseini îl privi ceasul: mesajul fusese 
abia expediat, când în Israel probabil că era ora şase dimineaţa, 
ora locală. Viitorul mesaj avea să vină a doua zi, înainte de 
amiază, ora de la Chicago. Trebuia să lase computerul deschis: 
în felul acesta vedea imediat eventualele mesaje şi-i putea 
transmite lui Blake un răspuns imediat. 

încercă între timp să compună un mesaj de confirmare pe 
care să-l expedieze imediat şi spera ca Blake să-l poată 
interpreta astfel: 


Peste douăsprezece ore voifi aici. Caut papirusul 
pierdut. 


Expedie mesajul, apoi încercă să se întoarcă la munca lui, dar 
trebuia să facă un efort uriaş ca să se concentreze. Când 
termină, constată că trecuse un timp de două ori mai lung decât 
i-ar fi fost necesar pentru a corecta o jumătate de duzină de 
teste. Era aproape unsprezece şi încă nu mâncase nimic. Luă 
două pastile de Maalox în loc de cină şi un calmant, sperând că 
va putea adormi. 

Se vâri în pat şi fu cuprins de un somn agitat şi tulbure îndată 
ce somniferul începu să-şi facă efectul şi rămase în starea aceea 
de toropeală trudită timp de aproape cinci ore. Apoi intră într-o 
fază de moţăială, întorcându-se mereu de pe o parte pe alta în 
căutarea unei poziţii în care să poată adormi cu adevărat. Dar 
auzea un semnal insistent care îi venea din lumea viselor: s-ar fi 
putut spune că suna cineva la uşă. Nu reuşea să-şi dea seama 
dacă sunetul acela făcea parte din vis, aşa cum spera el, sau era 
real. 

La un moment dat, încetă şi îşi imagină că Sally se afla de 
partea cealaltă a uşii şi că aştepta ca el să-i deschidă. Se gândi 
că ar fi fost tare frumos dacă ea ar fi putut intra şi ar fi venit în 
pat alături de el. Trecuse mult timp de când nu mai făcuse 
dragoste cu ea. Dar nu era soneria de la intrarea în casă: aceea 
nu avea acel sunet continuu, dar cu intermitențe. Altceva era... 

Se ridică repede în capul oaselor, strângându-şi tâmplele în 
palme. Era telefonul celular. Il deschise: 

— Alo, spuse el. 

Se auzi vocea obişnuită: 

— A sosit ordinul. Atacul va fi declanşat peste treizeci şi patru 


de ore, noaptea, pe vreme rea. Se prevede o furtună de nisip 
neobişnuit de violentă... Caută în cutia ta poştală. O să găseşti 
un pachet cu o casetă video care conţine mesajul. Il vei 
transmite peste exact nouă ore. |ţi doresc o zi bună, Abu Ghaj. 

Se sculă din pat, îşi aruncă pe umeri un halat şi ieşi, umblând 
prin zăpadă până la cutia poştală. Găsi pachetul şi se întoarse 
înfrigurat cu gândul să-şi facă o cafea. 

Sorbi lichidul fierbinte aprinzându-şi o ţigară şi, în vremea 
aceasta, privea la pachetul înfăşurat în hârtie de ambalaj 
aruncat de el pe masa din bucătărie. Ar fi vrut să-l deschidă şi 
să vadă ce conţinea, dar îşi dădu seama că, dacă ar fi făcut aşa 
ceva, ar fi fost indispus toată ziua şi poate că nici nu se va putea 
duce la serviciu. Şi totuşi, trebuie să facă efortul de a nu da 
nimic de bănuit celor din jur. 

leşi din casă la şapte şi jumătate şi la opt intră în biroul său de 
la Institutul Oriental. Işi luă corespondenţa din cutia poştală şi 
pe cea de serviciu şi începu să le citească, aşteptând să se facă 
ora la care-şi începea cursul. Auzi o bătaie în uşă şi spuse: 

— Intră. 

Era Selim, asistentul lui Blake. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, domnule profesor, 
spuse. 

— Intră, ia loc. Ce vrei să-mi spui? 

— Domnul profesor Olsen a plecat din nou în Egipt. 

— Când? 

— In dimineaţa asta, cred. Va merge la Luxor, la sediul 
Institutului. 

— Altceva? 

— A apărut prietenul meu Ali , de la El Qurna. 

— Cel cu papirusul? 

— Chiar el. 

— Ce noutăţi sunt? 

— Spune că papirusul este încă la el. 

— Minunat. Dar putem avea încredere în el? 

— Eu zic că da. 

— Ce propui să facem? 

— Dacă vrem să-l recuperăm ne trebuie bani. Ali nu va 
aştepta la nesfârşit. Incă mai are acontul: este dispus să-şi 
respecte cuvântul dat. 

— Doar Institutul poate elibera un cec de două sute de mii de 


dolari, dar n-o vor face niciodată. Povestea asta a papirusului 
este încă fierbinte... 

Selim ridică din umeri: 

— Atunci nu cred că mai avem vreo speranţă. Ali are şi o altă 
oferă, şi încă foarte generoasă, dar n-a vrut să-mi spună din 
partea cui. 

— Inţeleg, spuse Husseini. 

— Atunci? 

Husseini bătea darabana nervos cu degetele în masă, 
muşcân- du-şi buza de jos: o idee ăşi făcea încet loc în mintea 
lui. 

— Întoarce-te în biroul tău, Selim. Vin şi eu după ce-mi ţin 
cursul şi voi găsi cei două sute de mii de dolari. Poţi să-i 
transmiţi un mesaj lui Ali ? 

— Sigur. 

— Atunci dă-i drumul. Spune-i că ai să vii cu banii. 

Selim ieşi, iar Husseini rămase pe gânduri, bătând în 
continuare ritmic cu degetele în masă, apoi deschise celularul şi 
formă un număr. Când auzi semnalul robotului, vorbi: 

— Situaţie urgentă. Cer eliberarea banilor depozitaţi la 
International City Bank. Trebuie să procur structuri de acoperire. 

Închise telefonul şi rămase în aşteptare, bătând din ce în ce 
mai nervos darabana cu degetele în masa de stejar. Mai avea 
cinci minute până începea cursul. 

Deodată, telefonul sună şi o voce sintetizată spuse: 

— „Eliberare acordată până la trei sute de mii de dolari. Cod 
de restituire: Gerash.200/x. Repet: Gerash.200/x.” 

Husseini îşi notă şi, după aceea, închise. Era cazul să meargă 
la curs: îşi luă servieta cu note, teste, diapozitive şi porni spre 
aula în care îl aşteptau studenţii. 

Băncile erau aproape toate ocupate şi el începu să vorbească: 

— Vom vorbi astăzi despre mitul Marii Biblioteci din 
Alexandria, distrusă de arabi, conform celei mai răspândite 
tradiţii. Vă voi demonstra că este vorba despre un fals. In 
principal, din două motive. Primul: biblioteca nu mai exista de 
câteva secole atunci când arabii au cucerit Egiptul. Al doilea: 
arabii au fost întotdeauna susţinători ai culturii şi nu inamici ai 
ei... 


William Blake privi şirul de caractere apărut pe ecranul său şi 


se gândi că ar fi putut spune: 


Când vei trece granița nopţii tale eu voi fi prezent. 
Sunt în căutarea papirusului. 


Îşi imagină că, între a douăsprezecea şi a treisprezecea oră 
din momentul acela, Husseini se va afla în faţa computerului 
său, conectat la Internet. 

— Vă mulţumesc, domnule Maddox, spuse. Acum putem 
pleca. 

leşiră afară pe când orizontul începea să se lumineze spre 
răsărit şi Blake se opri în faţa uşii lui Sarah. Bătu. 

— Vin acum, răspunse ea şi, după puţin timp, apăru în prag. 
Era îmbrăcată cu pantaloni scurţi kaki, cizmuliţe pentru mersul 
prin deşert şi o cămaşă de model militar. Işi adunase părul la 
ceafa şi era foarte frumoasă. 

— Arăţi groaznic, îi spuse ea de îndată ce-l văzu. Ce-ai făcut 
azi-noapte? 

— Am lucrat până dimineaţa. 

— Şi eu, spuse Sarah. Mă rog, nu chiar toată noaptea. 

— Aşteaptă-mă în parcare. Doar cât fac un duş şi-mi prăjesc o 
felie de pâine, după care vin şi eu. Între timp, tu pregăteşte 
uneltele. Vine şi Maddox, ştii sau nu? 

Fata dădu din cap aprobator. Inchise uşa după ea şi porni 
către parcare. 

Maddox se apropie de ea: 

— S-ar zice că asta este ziua cea mare. Nu ţi-a spus nimic 
Blake despre ce are de gând? 

— Nu. Dar cred că nici el nu este prea sigur pe el. Se va 
pronunţa după ce va fi deschis sarcofagul. 

— Nu ştiu... am impresia că ascunde ceva. Stai în preajma lui: 
vreau să ştiu tot ce gândeşte. N-o să-ţi pară rău: la sfârşit va fi 
destul pentru toţi. 

— Şi pentru el? 

— Şi pentru el, spuse Maddox. 

Sosiră şi Sullivan împreună cu Gordon, după care veni şi Blake 
cu un teanc de hârtii, spunând: 

— Ei, ce ziceţi, pornim? 


9 

William Blake se urcă în jeep împreună cu Sarah şi porniră 
înspre săpăturile de la Ras Udash. În urma lor venea maşina lui 
Maddox condusă de Sullivan. 

— Da' chiar că arăţi ca naiba, spuse Sarah privindu-l pieziş pe 
tovarăşul său de drum. 

— N-am fost niciodată frumos, dar, când nu închid nici măcar 
un ochi toată noaptea, situaţia nu poate fi mai bună. 

— Ai reuşi să traduci inscripţia? 

— Da. 

— Este ceva interesant? 

— Este ceva care poate da peste cap destinul lumii, poate 
răni cumplit două treimi din omenire, lăsându-i fără glas pe cei 
care rămân neatinşi şi care mai sunt în stare să înţeleagă ce se 
petrece, spuse Blake pe un ton rece, ca şi cum ar fi spus un 
număr de telefon. 

Sarah se întoarse către el: 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— Deloc. Este purul adevăr. 

— Şi eşti sigur că interpretarea ta este cea corectă? 

— Nouăzeci la sută. 

— Ce mai lipseşte? 

— Trebuie să deschid sarcofagul acela şi să-l văd la faţă. 

— Pe faraon? 

— Pe oricine ar fi fost înmormântat înăuntru. 

— De ce? _ 

— Mormântul poate fi gol: n-ar fi pentru prima oară. In cazul 
acesta, îndoielile mele vor fi şi mai mari. Sau poate că 
personajul de acolo este cu totul altul decât acela care cred eu. 

— Şi cine crezi că ar putea fi? 

— N-aş putea să-ţi spun. Nu încă. 

— Dar ai să-mi spui? 

Blake nu-i răspunse. 

— N-ai încredere în mine, aşa-i? 

Blake tăcu în continuare. 

— Şi, totuşi, sunt singura persoană din tabăra asta care îţi 
poate salva viaţa. Şi, în plus, am făcut dragoste amândoi. 

— Aşa este. Şi aş vrea să mai fac. 

— Nu schimba vorba. 

— Dezvăluirea acelei identități ar avea un impact devastator. 


— Şi din cauza asta nu ai încredere. Aşa este? Nici dacă ţi-aş 
spune ce pune la cale Maddox şi ce vor face cu mormântul acela 
al tău? 

Blake se întoarse brusc către ea. 

— Văd că te interesează asta, spuse Sarah. 

— Am să-ţi spun. După ce voi da capacul acela la o parte. 

— Îți mulţumesc 

— Feliile mele de pâine s-au ars de tot în prăjitor. Ai ceva de 
mâncare în rucsacul tău? 

— Da, biscuiţi şi nişte cafea în termos. Serveşte-te. 

Blake aşteptă ca drumul să fie ceva mai plat şi fară bolovani, 
după care îşi turnă, nu fără oarecare dificultate, puţină cafea 
într-un pahar, luă o mână de biscuiţi şi începu să mănânce. 

— Ei bine, continuă Sarah, astă-noapte l-am urmărit pe 
Maddox până la un anume loc, ca să văd cu cine avea să se 
întâlnească. 

— Ai ascultat şi ce vorbeau? întrebă Blake între o înghiţitură şi 
alta. 

— Luasem cu mine o jucărie foarte potrivită din punctul ăsta 
de vedere: un microfon direcţional de mare fidelitate. 

— Eşti bine utilată 

— Asta-i munca mea. 

— Şi, ce s-a întâmplat acolo? 

— Maddox s-a întâlnit cu Jonathan Friedkin. Ştii cine-i ăsta? 

— Nu. 

— Este şeful absolut al israeliților ortodocşi extremişti. O 
grupare de fanatici periculoşi. 

— Fanatismul este întotdeauna periculos, oriunde s-ar 
manifesta. 

— Ei visează să înlăture de la putere guvernul republican şi să 
instaureze în locul lui o monarhie de tip biblic... 

— Am auzit despre aşa ceva... 

— Dar mai este şi altceva. Planul lor este să distrugă 
moscheea Al Aqsa de pe muntele Moriah şi să construiască în 
locul ei al patrulea Templu 

— Un plan sugestiv, n-am ce spune. Şi cum se gândesc să 
facă asta? 

— Nu ştiu. Dar situaţia dramatică de peste tot din Orientul 
Mijlociu nu face altceva decât să dea apă la moară mişcărilor 
extremiste, şi de o parte şi de alta. 


— Aşa este... visurile... Puterea viselor este mai mare decât 
orice altceva. Forţa lor este nimicitoare. Vrei să-ţi spun ceva? ŞI 
eu, dacă aş fi evreu, aş visa să reconstruiesc Templul pe 
muntele acele. 

Işi aprinse o ţigară şi suflă încet fumul peste aerul deşertului. 

— Şi ai fi în stare să faci moarte de om pentru asta? 

— Nu. Eu nu. 

— Will, Maddox este de acord cu ei: vor vinde toate obiectele 
funerare din mormântul de la Ras Udash şi-şi vor împărţi banii 
între ei. O sumă uriaşă. Le-au arătat cumpărătorilor fotografiile 
şi schiţele pe care le-ai făcut. Oferta este, în total, de o sută de 
milioane de dolari, din care douăzeci de milioane îi vor reveni lui 
Maddox. Mai mult decât suficient pentru ca el să-şi rezolve toate 
problemele. Restul va servi pentru a finanța gruparea lui 
Friedkin. 

— Nenorociţii. Şi când vor face toate astea? 

— Mâine noapte. 

— Glumeşti? Nu se poate. 

— Aşa o să facă. Vor sosi două camioane de la Mitzpe şi vor 
încărca toate obiectele din mormânt, după care se vor îndrepta 
spre coastă: acolo se va afla o navă care va lua totul la bord. 
Plata se va face la predarea mărfii. Vezi cămila, plăteşti cămila, 
după cum se spune prin părţile astea. Nu ştiai? 

— Habar n-aveam. 

— Chiar o să-mi spui ce ai aflat din inscripţia aceea? 

— Am să-ţi spun. După ce voi deschide sarcofagul. 

— iți mulţumesc. 

— Sarah. 

— Da. 

— Te iubesc. 

— Şi eu. 

Trecură prin fața stâncilor prăvălite şi, după aceea, prin 
dreptul lespezii sculptate cu semne rupestre. Mai aveau puțin 
până la platoul pietros care acoperea mormântul de la Ras 
Udash. 

— Cum te simţi? întrebă Sarah. 

— Câteodată parcă mi se taie respiraţia, alteori ca şi cum aş 
avea o gaură în stomac. În concluzie, foarte prost. 

— Trebuie să fii tare. Este o zi hotărâtoare şi ai lucrat toată 
noaptea. 


— Ce crezi, ce sfârşit mi-au pregătit ăştia? 

— Am impresia că n-au de gând să-ţi facă vreun rău. Maddox 
ţi-a oferit şi bani, într-o vreme. După părerea mea, cred că ar 
trebui să-i accepţi. O să te suie în Falcon şi o să te ducă la 
Chicago. O să depună pe numele tău o sumă frumuşică la o 
bancă elveţiană şi totul va fi dat uitării. Dacă aş fi în locul tău, 
nu mi-aş face probleme. 

— O să încerc. Dar cred în continuare că situaţia este grea, 
dacă nu chiar critică. 

Se opriră pe şantier şi coborâră din maşini, aşteptând să 
sosească şi celelalte două maşini: prima cu Maddox şi cu 
Sullivan, a doua cu muncitorii şi cu Gordon. 

Sullivan trase frâna de mână, apoi desfăşură cablul troliului, îl 
trecu prin rotiţele scripetelui şi agăţă cârligul de capacul care 
acoperea intrarea, dându-l la o parte. 

— Dacă vreţi să coborâţi, eu sunt pregătit. 

— Bine, spuse Blake, coborâţi scara şi, după aceea, uneltele. 
După ce totul va fi jos, trebuie să coborâţi şi dumneavoastră, 
pentru că jos va fi nevoie să ne daţi o mână de ajutor. 

Indată ce scara ajunse pe pardoseala mormântului, cobori în 
interior, urmat de Sarah. Îndată după ei coborâră muncitorii, 
după care Maddox şi, la urmă, Sullivan. 

— Dacă domnul Gordon vrea să vadă ce este aici, este mai 
bine să stea deoparte până când vom deschide sarcofagul. 
Suntem deja prea mulţi înăuntru şi mă tem să nu spargem ceva. 

Aerul stătut din încăperea subterană se umplu imediat de 
mirosul corpurilor asudate şi atmosfera deveni curând destul de 
apăsătoare. 

Blake potrivi patru bucăţi groase de lemn la cele patru colţuri 
ale sarcofagului şi deasupra fiecăreia aşeză câte un cric 
zdravăn, hidraulic, folosit la camioane. Pe cricuri montă patru 
bârne: două, paralele, de-a lungul laturilor lungi ale sarcofagului 
şi două mai scurte de-a curmezişul, pe laturile scurte. Puse 
nivela pe fiecare şi modifică grosimea lemnelor de la baza 
cricurilor, până când cele patru grinzi fură perfect orizontale. În 
partea de nord a sarcofagului, montă o rampă dintr-o structură 
de ţevi, pe care se afla o platformă din scânduri groase, unse cu 
vaselină, pentru ca, pe ele, capacul sarcofagului să alunece 
până pe pământ când venea momentul ca el să fie dat în lături 
complet. 


Când toate aceste lucrări pregătitoare se încheiară, totul fiind 
verificat încă o dată cu echerul şi cu nivela, Blake îi puse pe cei 
doi muncitori la cele două colţuri de la sud ale sarcofagului; 
Sarah şi Sullivan trecură la cele două colţuri dinspre nord: 

— Fiţi atenţi acum, spuse, toate astea nu sunt chiar ideale 
pentru ceea ce avem de făcut, dar nu avem altceva, aşa că 
trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Problema este să reuşim 
să împingem în sus cu cele patru cricuri, lin şi concomitent în 
toate patru colţurile, pentru că, altfel, riscăm să spargem placa 
de piatră a capacului. Lemnul de dedesubt şi de deasupra vor 
amortiza destul de bine micile neregularități ale ridicării, aşa că 
n-ar trebui să avem prea mari dificultăţi. In orice caz, fiecare 
dintre voi va trebui să fie atent la semnalul meu şi, în acelaşi 
timp să tragă cu ochiul la cel pe care-l are în faţă şi la cel de 
alături, pentru ca forţa aplicată asupra cricurilor să fie egală 
pentru toate şi constantă. Fiecare mişcare de acţionare a cricului 
trebuie să se oprească la sfârşitul cursei şi să reînceapă la 
semnalul meu. Atenţie, prima parte a ridicării este crucială 
pentru că atunci se va desprinde capacul de muchia pereţilor pe 
care se sprijină. Dacă va fi necesar, într-o a doua etapă, cele 
două cricuri de la sud vor ridica mai mult până când vor crea un 
plan înclinat şi placa de deasupra va putea aluneca pe rampă 
până la pământ. Dar aceasta se va petrece abia când voi vedea 
ce se află în interiorul sarcofagului. Aveţi de pus întrebări? 

Nu scoase nimeni vreo vorbă şi Blake respiră adânc şi spuse: 

— Sunteţi gata? 

Muncitorii erau cuprinşi şi ei de încordarea care domnea în 
spaţiul strâmt al mormântului şi erau lac de sudoare. Lui 
Maddox transpiraţia îi curgea deja şiroaie la subsuori şi la baza 
gâtului şi-şi trecea nervos batista pe frunte şi pe sub bărbie. 

Blake privi sarcofagul şi toată instalaţia improvizată din jurul 
acestuia, apoi o privi ţintă pe Sarah care se afla exact în faţa lui. 
În privirea lui era o emoție uriaşă, dar şi un calm desăvârşit. 
Avea privirea unuia care îşi pune viaţa în joc, cu tot sângele rece 
de care este în stare. 

— Acum, spuse el. Haideţi! 

Şi începu să coboare mâinile în jos, cu o mişcare lentă şi 
egală. Sarah, Sullivan şi cei doi muncitori, mişcară şi ei în jos 
pârghia cricurilor, urmărind mişcarea mâinilor sale. Grinzile 
scoaseră un scrâşnet înăbuşit şi capacul de piatră trosni, ridicat 


din locul său după trei mii de ani de nemişcare. Cele patru braţe 
continuau mişcarea în jos, în timp ce Blake le dirija coborârea, 
făcând şi el semn în jos cu mâinile, ca un dirijor care trebuie să 
dea ritmul orchestrei pe care o conduce. 

Pârghiile ajunseseră aproape de sfârşitul cursei şi Blake 
examină capacul care se ridicase cam cu doi centimetri. Nu era 
nici un şanţ de etanşare: lespedea fusese pur şi simplu sprijinită 
pe marginea de sus a pereţilor. Preţ de o clipă simţi un miros 
vag de substanţe răşinoase şi, după aceea, doar mirosul prafului 
milenar. Pe frunte avea broboane de sudoare şi cămaşa îi era 
udă leoarcă. Cei doi muncitori păreau nişte statui antice: acum 
doar câteva picături de sudoare străluceau pe frunţile lăsate 
libere de kefiah. Erau obişnuiţi din totdeauna să se adapteze la 
toate vitregiile deşertului. 

— Acum, a doua împingere, spuse. Ridicaţi pârghia până sus 
de tot şi fiţi atenţi la mişcarea braţului meu când voi da 
semnalul de începere a coborârii. Sarah, eşti în stare? Vrei să te 
înlocuiască domnul Gordon? întrebă el văzând o undă de 
nesiguranţă în ochii fetei. 

— Totul este ok, Blake. Putem începe. 

— Foarte bine. Atunci, fiţi atenţi... haideţi! 

Şi începu să coboare încet braţul stâng ca să însoţească 
mişcarea celor patru braţe care apăsau pe pârghiile cricurilor. 

Lemnul scrâşni din nou şi capacul se mai înălţă cu trei 
centimetri. Sarah scoase, abia auzit, un suspin de uşurare. 

Blake privi la tijele centrale ale cricurilor: ajunseseră cam la 
jumătate. Atunci, luă mai multe pene din lemn şi le puse între 
capac şi muchia pereţilor sarcofagului astfel încât să slăbească 
mecanismul cricurilor şi să mai înalțe adaosul de sub talpa lor. 

— Este un sistem foarte ingenios... spuse Maddox. Sunteţi 
foarte priceput, domnule Blake. 

— Sunt obişnuit să ies din situaţii dificile, asta-i tot. Nu mă 
încred total în cricurile astea şi nu vreau ca pistoanele să iasă 
cumva din cilindri. Prefer să înalt suportul de sub ele. Dacă 
avem noroc, peste puţin timp vom încheia prima fază a 
operaţiunii. 


Îl puse pe Gordon să-i lase jos cu bena alte bucăţi de 
scândură şi le aşeză peste cele de la început, înălţând astfel 
baza cu şapte, opt centimetri. Apoi, puse nou în poziţia de la 


început cele patru bârne şi verifică unghiurile şi orizontalitatea. 
Când totul fu gata, le facu semn tovarăşilor săi să treacă fiecare 
la locul său şi să pună mâna pe pârghiile cricurilor. 

Maddox veni înspre Sarah: 

— Lasă-mă pe mine, spuse. Eşti obosită. 

Sarah nu se opuse şi se rezemă de zid. Bluza ei, udă complet 
de transpiraţie, era lipită de trup, ca şi cum ar fi ieşit chiar 
atunci din apă. 

Blake făcu din nou semn cu mâna şi cele patru pârghii 
începură să coboare încet, în acelaşi timp şi oprindu-se la 
capătul cursei. Blake putea vedea acum o porţiune din peretele 
interior al sarcofagului, iluminată de lumina care venea de afară, 
până la o adâncime de vreo treizeci de centimetri. 

Repetă pentru a patra oară operaţiunea şi îndepărtă penele 
puse sub capac. Venise momentul să privească în interior. 

— Vreţi să priviţi dumneavoastră primul, domnule Maddox? 
întrebă. 

Maddox clătină din cap: 

— Nu. Dumneavoastră aţi condus toată operaţiunea asta într- 
un mod magistral, domnule profesor. Este corect ca 
dumneavoastră să priviţi primul. 

Blake făcu un semn aprobator, luă o lanternă şi se urcă pe un 
scăunel ca să lumineze în interiorul sarcofagului. Pentru o clipă, 
căută să întâlnească privirea lui Sarah, înainte de a-şi îndrepta 
ochii spre interiorul mormântului deschis al faraonului nisipurilor. 

Acolo era corpul unui om, complet înfăşurat în fâşii de pânză, 
dar nici măcar acolo nu era nici urmă de vasele canopice în care 
ar fi trebuit să se afle organele interne ale defunctului. Probabil 
că îmbălsămarea fusese făcută în grabă şi nu în totalitate. 

Pe faţă avea masca egipteană tipică, având deasupra 
obişnuitul nemeş din bronz smălţuit, dar nu era vorba despre un 
portret convenţional sau tradiţional. Figura aceea era realizată 
cu un realism impresionant, ca şi cum artistul ar fi sculptat-o 
după un model viu şi nu sub influenţa unui canon de mult 
depăşit care era practicat după regulile şcolii din Amarna. 

Un nas ascuţit şi exprimând o fire voluntară, maxilare 
puternice, două sprâncene dese, sub o frunte uşor încruntată, 
dădeau acelor trăsături solemne o aură de forţă dură, neostoită. 

Braţele, încrucişate pe piept, aveau sub ele două obiecte 
absolut neobişnuite: un toiag curbat, din lemn de salcâm, şi un 


şarpe din bronz cu solzii pe alocuri auriţi. 

La cotul drept îi atârna o amuletă ankh, din aur masiv şi, pe 
inima sa, fusese pus un scarabeu din turmalină. 

Blake îşi dădu seama de la prima privire că ar fi putut ajunge 
la obiectul acela, aşa că, după o clipă de ezitare, întinse mâna în 
interiorul sarcofagului. Nu era loc suficient ca să-i încapă şi 
capul între capac şi marginea peretelui, astfel încât fu nevoit să 
bâjbâie, coborând de fiecare dată mâna cu numai câţiva 
milimetri, ca să nu provoace vreo stricăciune înăuntru. 

Deodată, simţi suprafaţa rotunjită şi netedă a scarabeului şi-l 
apucă între degete scoţându-l afară. 

II întoarse încet pe toate părţile, până când în lumină ajunse şi 
partea de dedesubt. Purta o inscripţie în hieroglife: 


d 2 


pe care o putu interpreta fără nici o îndoială ca fiind cuvântul: 
MOISE 


Simţi că-şi pierde cumpătul şi se clătină pe picioare. 

Sarah veni imediat lângă el ca să-l ajute: 

— Te simţi bine, Blake? 

— E prea stresat, spuse Maddox. Daţi-i un pahar cu apă. 

Blake scutură din cap: 

— Nu am nimic, spuse. Doar tensiunea nervoasă este de vină. 
Aruncaţi şi voi o privire: este... este extraordinar. 

Apoi, rezemându-se cu spatele de sarcofag, se lăsă să 
alunece în jos, până ajunse pe pardoseala mormântului, complet 
sleit de puteri. 

Maddox se urcă şi el pe scăunel, aprinse o lanternă şi privi în 
interior. 

— Oh, Doamne Dumnezeule, exclamă el. 


Selim Kaddoumi opri maşina în parcarea de la Water Tower 
Place, îşi luă servieta din piele maro, îşi ridică reverul paltonului 
şi porni de-a lungul trotuarului. Când dădu colţul spre Michigan 


Avenue, îşi simţi faţa ca tăiată de lama îngheţată a vântului şi 
gândul îi zbură la nopţile călduţe de pe malurile îndepărtatului 
Nil. Se gândi la ceea ce îl aştepta în următoarele douăzeci şi 
patru de ore. 

Se grăbi spre intrare şi intră, întâmpinat de atmosfera 
artificială a acelui „mal!”, cu muzica monotonă a micilor cascade 
care se scurgeau din una într-alta, printr-un culoar de plante din 
plastic verde. Urcă la primul etaj cu scara rulantă: cascadele 
acelea îl fascinau şi-i plăcea să privească lucirea micilor monede 
de pe fundul fiecăreia dintre bazinele de marmură. 

Cineva îi spusese că era un obicei al turiştilor de a arunca un 
bănuţ în una dintre marile fântâni ale Romei, pentru că, în felul 
acesta, aveau să se întoarcă neapărat în Cetatea Eternă. Dar ce 
sens avea să arunci monede în asemenea fântâni? Oamenii 
reveneau zilnic în locurile acelea, oricum, ca să facă obişnuitele 
cumpărături. Mai erau unele aspecte ale civilizaţiei occidentale 
care îi scăpau. 

Luă ascensorul de la parter, urcă până la etajul al treilea şi 
intră la librăria editurii Rizzoli. Privi cu curiozitate printre rafturi, 
până când ajunse la sectorul cărţilor de artă. Îşi puse pe 
pardoseală servieta şi începu să răsfoiască un splendid volum 
legat în pânză neagră, cu gravuri aurite ale Baptisteriului din 
Florenţa. Titlul său era Mirabilia Italiae, „Minuni ale Italiei”. 

La puţin timp după aceea, un alt domn se apropie şi puse şi el 
pe jos o servietă absolut identică şi începu să se uite într-un 
volum cu stampe de Piranesi. Selim puse cartea la loc, luă 
cealaltă servietă, lăsând-o pe a sa şi se apropie de un alt raft. 
Alese un ghid al Italiei Off the beaten track, plăti la casă şi ieşi, 
fără să privească în urmă. 

Ajunse la ascensor, cobori la mezanin şi, după aceea, cobori 
în holul mare cu scara rulantă, pe lângă cascadele care se 
scurgeau una în alta până la parter. Când ieşi pe trotuar, aerul 
era şi mai îngheţat şi parcă îi provocă pe trahee un tremur 
puternic, aproape dureros. Se îndepărtă tuşind spre parcare şi 
ajunse la maşina sa, aşezându-se pe scaunul şoferului. Puse 
servieta pe scaunul din dreapta şi o deschise. lnăuntru era un 
plic cu zece teancuri de bani, fiecare cu douăzeci de bilete de o 
mie, şi un bilet de la British Airways pentru Cairo. 

La puţin timp după aceea, se afla pe autostrada care ducea la 
aeroportul O'Hare. Burniţa, dar în scurt timp ploaia se 


transformă în măzăriche: micile bobiţe de gheaţă loveau în 
linişte parbrizul. 


Omar al Husseini ieşi din holul central de la Water Tower Place 
cu servieta de piele maro şi se apropie de o cabină telefonică. 
Introduse o monedă de un sfert de dolar în aparat şi formă un 
număr. 

— Chicago Tribune, se auzi răspunzând de la capătul firului o 
voce feminină. 

— Daţi-mi, vă rog, redacţia faptului divers. 

— Scuzaţi-mă, domnule, puteţi să-mi spuneţi cum vă numiţi? 

— Faceţi cum vă spun, fir-ar să fie. Este o urgenţă. 

Fata de la centrală tăcu o clipă, uluită, după care spuse: 

— Bine. Aşteptaţi, vă rog, o clipă. 

Timp de câteva secunde se auzi melodia de aşteptare, apoi o 
voce bărbătească răspunse: 

— Faptul divers. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie. Peste cinci minute, un poştaş de la 
Serviciul rapid de corespondenţă Fedex va preda la portarul 
dumneavoastră un pachet învelit în hârtie de ambalaj, adresat 
redacţiei voastre. Conţine o casetă video. Priviţi-o imediat: este 
o chestiune de viaţă şi de moarte pentru mii de oameni. Repet: 
este o chestiune de viaţă sau de moarte pentru mai multe mii 
de persoane. Nu este o glumă. 

— Dar ce... 

Husseini puse receptorul în furcă şi se duse în parcare la 
automobilul său. Porni motorul şi se îndreptă către clădirea în 
care se afla sediul ziarului „Chicago Tribune”. Când ajunse la 
câteva sute de metri, se opri simulând o defecţiune pentru că 
nu era chip să parcheze în zona aceea. 

Îşi făcu de lucru cu cricul şi cu roata de rezervă, până văzu 
furgoneta de la Federal Express oprindu-se în faţa clădirii în stil 
gotic a lui „Iribune” şi un angajat coborând cu un pachet gri. 
Scoase din buzunarul interior al hainei un binoclu puternic şi 
privi intrarea. Un bărbat cu părul alb ieşea precipitat în 
întâmpinarea poştaşului, semna chitanţa şi deschidea grăbit 
pachetul, scoțând din el o casetă video. 

Husseini puse la loc cricul şi roata de rezervă exact când o 
maşină a poliţiei se oprea în spatele lui. 

— Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă polițistul scoțând capul pe 


fereastră. 

— Nu, mulţumesc: am avut doar o pană ce cauciuc. Am 
rezolvat-o. Mulţumesc. 

Urcă în maşină şi se întoarse cât putu de repede acasă, 
aşteptând jurnalul de seară la televiziune. 

Era o seară cenuşie şi posomorâtă care colinda străzile 
metropolei ca un înger al morţii. 


Alan Maddox ieşi la suprafaţă şi se duse la Gordon care stătea 
la umbră sub foaia de cort fixată de Sullivan între jeep şi câţiva 
bolovani de pe jos. 

— Du-te jos, Gordon. Du-te jos să vezi şi tu. Este ceva 
incredibil; n-am mai trăit niciodată în viaţă o asemenea emotie. 
Este... este acolo înăuntru un om care-şi doarme de trei mii de 
ani somnul de veci. Şi totuşi masca lui exprimă o vitalitate 
atotbiruitoare, o forţă care nu s-a potolit nici după atâţia ani. Am 
privit ţintă la pieptul lui înfăşurat în fâşii de pânză şi, pentru o 
clipă, am avut impresia că-l văd ridicându-se de parcă ar fi 
respirat. 

Gordon îl privi cu o expresie rătăcită. Maddox era aproape de 
nerecunoscut: avea faţa plină de sudoare şi de praf, cămaşa 
leoarcă şi cearcăne la ochi, ca şi cum l-ar fi încercat o trudă 
uriaşă. Nu spuse nimic şi cobori cu cea mai mare precauţie pe 
treptele scării de frânghie. 

La puţin timp după aceea, ieşiră la suprafaţă şi Blake, urmat 
de Sarah. Privi o clipă soarele care începea să coboare către 
orizont, apoi se întoarse către Maddox: 

— Am terminat. 

Maddox îşi privi ceasul: 

— A trecut foarte repede timpul. Am stat ore întregi acolo 
dedesubt şi parcă n-au trecut decât câteva minute. 

— Aşa este. 

Gordon ieşi şi el. 

— Ei, ce zici? îl întrebă Maddox. 

— Stupefiant. Absolut stupefiant. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Maddox. 

— Astăzi nu mai facem nimic altceva, răspunse Blake. Dacă 
vreţi, vă puteţi întoarce în tabără. Eu am să mai rămân puţin ca 
să mă asigur că sarcofagul va fi bine astupat cu folie de plastic. 
Expunerea la aer ar putea dăuna mumiei. Ne întâlnim la cină. 


— Bine, spuse Maddox. Simt nevoia să fac cât mai repede un 
duş. 

Blake cobori din nou în mausoleu: capacul era susţinut de 
penele din lemn, înălţat cu vreo treizeci de centimetri de la 
marginea sarcofagului. Aşteptă ca muncitorii să-l acopere cu o 
folie de plastic şi mai rămase acolo chiar şi după ce ei ieşiră la 
suprafaţă. Se urcă pe suporturile pe care stăteau cricurile şi 
îndreptă lanterna spre interiorul sarcofagului. Chipul sculptat în 
lemn căpăta din spatele plasticului translucid un aspect şi mai 
neliniştitor, ca şi cum ar fi fost cufundat într-un lichid lăptos. 

Blake îl fixă insistent mult timp, parcă hipnotizat de privirea 
aceea magnetică. Tresări auzind vocea lui Sarah care-l striga: 

— E totul în regulă acolo jos? 

— Da, îi răspunse el. Totul este în regulă. 

Cobori pe pământ şi se îndreptă spre scară, dar, înainte de a 
urca, îşi mai aruncă o dată privirea către sarcofag, murmurând: 

— l-ai tras pe sfoară pe toţi... De ce? De ce? 

Sullivan aşteptă să-l vadă ieşind şi apoi închise intrarea în 
mormânt cu placa de oţel, pe care o acoperi după aceea cu 
nisip. Apoi pomi motorul maşinii sale şi se îndepărtă. 

Începea să se întunece. 

— Mergem şi noi? întrebă Sarah. 

— Lasă-mă să mai fumez o ţigară, răspunse Blake. Am nevoie 
să mă liniştesc puţin. 

Sarah se aşeză pe un bolovan şi William Blake îşi aprinse o 
ţigară rezemându-se cu spatele de roata jeepului. 

— Ai avut parte de o confirmare a presupunerilor tale? întrebă 
Sarah după câteva clipe de tăcere. 

— Întru totul. 

— Vrei să-mi spui şi mie? 

— Îți promisesem deja. Blake se răsuci către ea: avea ochii 
umezi de parcă ar fi fost gata să plângă. 

— Ce ai? 

— Ştiu cine este omul înmormântat în sarcofagul acela. 

— Mi-am dat seama când te-am văzut citind hieroglifele 
gravate pe pântecele acelui scarabeu. Erai ca şi cum te-ar fi 
lovit de trăsnet. Este, aşadar, ceva atât de tulburător? 

— Mai mult decât tulburător. Este înspăimântător: acolo 
înăuntru este mumia lui Moise. 

Sarah clătină din cap nevenindu-i să creadă: 


— Nu se poate... 

— Am început să presimt asta când am văzut scrijeliturile 
acelea de pe pietre: o nuia şi un şarpe... un om cu braţele 
ridicate în faţa unui foc aprins... 

— Tufişul care ardea? 

— Poate... şi, după aceea, urmele acelea de pe munte ale 
unui foc cu o putere nemaivăzută. Îţi aduci aminte de Cartea 
leşirii? Fum şi fulgere de foc acopereau muntele sacru, în timp 
ce Dumnezeu îi dicta legea sa lui Moise, în bubuitul tunetelor şi 
sunetele de trâmbiţe... Sarah, tabăra instalată de Warren Mining 
Corporation se află la poalele Muntelui Sinai. Bănuielile mele au 
crescut când am descoperit că suntem în Israel şi nu în Egipt. 
Nici un mare demnitar egiptean nu ar fi fost înmormântat atât 
de departe de pământul Nilului... 

— Şi inscripţia? 

— Să ne urcăm în maşină, spuse Blake. N-aş vrea să trezim 
bănuieli. 

Sarah pomi motorul şi maşina se puse în mişcare. Blake 
scoase din buzunar o foaie mototolită şi începu să citească: 


Fiul Nilului sacru şi 

al principesei regale Bastet Nefrere, 

prinț al Egiptului, preferat al lui Horus, 

a trecut pragul nemuririi 

departe de Pământurile Negre şi de 

locurile iubite de pe malurile 

Nilului, în timp ce conducea poporul 

khabiru să se aşeze la granița cu Amurru 

pentru ca şi în locurile acelea uscate şi îndepărtate 
să ia ființă o națiune care să se supună faraonului, 
stăpân peste Egiptul de Sus şi peste cel de Jos. 
Aici să poată el să primească suflul vital 

şi de aici să poată trece pragul lumii 

de dincolo de pământ ca să poată ajunge la 
câmpiile lalu şi acolo unde se află Apusul. 


— Este ca în formulele rituale din Cartea Morților. 

— Numele său nu este pomenit în inscripţie. De aceea 
aşteptai să deschizi sarcofagul, ca să ai o ultimă confirmare? 

— Da. Dar era doar un exces de prudenţă. Mă aflam deja în 


posesia unui număr impresionant de indicii: inscripţia vorbeşte 
despre un prinţ, fiu al Nilului, şi despre o prinţesă egipteană, 
ceea ce se potriveşte perfect cu Moise care, conform tradiţiei, a 
fost salvat din apele Nilului şi adoptat de o prinţesă regală. În 
plus, acest om moare departe de Egipt, într-un loc arid şi pustiu, 
în timp ce conduce un grup de khabiru, adică de evrei, ca să se 
instaleze la graniţa cu Amurru, adică Palestina şi aceasta se 
poate referi foarte bine şi la povestirea din leşirea: pe de altă 
parte, un prinţ egiptean înmormântat în afara Egiptului nu ar 
avea nici pe departe un asemenea tratament. Am meditat la 
paginile Bibliei: moartea lui Moise este învăluită în mister. Se 
povesteşte că s-a urcat pe muntele Nebu, pe malul de răsărit al 
lordanului, împreună cu câţiva dintre înţelepţi şi acolo a şi murit. 
De fapt, nimeni nu a ştiut vreodată unde era mormântul lui. 
Cum este posibil ca un popor întreg să uite locul în care a fost 
înmormântat părintele şi întemeietorul său? 

— Şi tu cum ţi-ai explicat aceasta? 

— Inainte de a intra în acel mormânt mă gândeam că, în 
realitate, Moise nici nu a existat vreodată, că era un întemeietor 
mitic de ţară şi de popor, ca Romulus, ca Enea. 

— Şi acum? 

— Acum este altceva: adevărul este că Moise nu numai că a 
existat, dar a fost din totdeauna egiptean. Poate că a fost atras 
de monoteismul lui Amenophis al IV-lea, un faraon „eretic” care 
a instaurat cultul unui singur zeu, Aton, dar, în fapt, el a rămas 
mereu egiptean. Şi şi-a dorit să moară ca un egiptean, să fie 
înhumat într-un mormânt egiptean, cu un ritual egiptean, 
desigur, în limita posibilităţilor. 

— Dar toate astea nu au sens. Cum şi-ar fi putut pregăti un 
mormânt ca acesta şi să-l şi împodobească; să sculpteze 
sarcofagul şi să pregătească mecanismele care să mascheze 
intrarea în el, fără ca oamenii din jur să-şi dea seama? 

— Sanctuarul de sub cort. lată explicaţia. Îţi aduci aminte? 
Nimeni nu avea acces în acel sanctuar în afară de el şi de cei 
mai apropiaţi colaboratori şi prieteni: Aaron şi losif. Oficial, 
pentru că în cortul acela se manifesta prezenţa lui Dumnezeu, în 
realitate, pentru că acest cort acoperea lucrările de pregătire a 
nemuririi sale egiptene, sălaşul său de veci. 

— Vrei să spui că sanctuarul acoperea intrarea în mormântul 
său? 


— Sunt sigur că, practic, aşa era. De pe colina din vecinătatea 
taberei de la Ras Udash se mai văd încă pietrele indicatoare. Am 
făcut măsurători: coincid perfect cu măsurile menţionate în 
Cartea leşirii. 

Sarah clătina din cap ca şi cum nu ar fi putut sau nu ar fi vrut 
să-şi creadă urechilor. 

— Şi mai mult. Într-o zi, un grup de israeliți conduşi de un 
bărbat pe nume Kora i-au contestat lui Moise dreptul de a 
călăuzi poporul şi de a-i impune legile sale. Este evident că 
oamenii aceştia constituiau nucleul unei mişcări de opoziţie. 
Moise i-a provocat să apară cu el în faţa Domnului, adică să intre 
împreună cu el în Templul de sub cort. Ei bine, o prăpastie se 
deschise sub tălpile lor şi fură înghiţiţi de pământ. Şi iată 
interpretarea mea: un fel de chepeng i-a făcut să cadă în 
mormântul care era deja în mare parte săpat şi corpurile lor au 
fost arse şi apoi îngropate incomplet, lucru confirmat de 
scheletele acelea pe care le-am găsit la capătul peretelui 
răsăritean. Oamenii din depărtare probabil că au zărit, prin 
pânza cortului sacru, sclipiri sinistre, au simţit miros de pucioasă 
şi de carne arsă, au auzit strigăte disperate. O spaimă 
respectuoasă i-a țintuit pe loc în corturile lor, tremurând de 
frică, în bezna nopţii. 

— Will... nu ştiu dacă textul inscripţiei aceleia îţi permite să 
mergi atât de departe... Ipoteza ta este prea îndrăzneață... 

— Dar grozav de logică... 

— În plus s-ar putea deduce de aici că şi Cartea leşirii ar fi 
redarea exactă a unor fapte întâmplate aievea. 

— Greşeşti. Este cu totul invers. Eu am aici o serie de mărturii 
materiale care confirmă mărturia literară a Cărţii leşirii. Am găsit 
urme de pucioasă şi de smoală şi în interiorul mormântului şi tu 
însăţi ai văzut oasele acelea îngrămădite într-un colţ şi acoperite 
cu puţin praf. Nu-ţi este de ajuns? 

— Resturile lui Kora şi ale îndrăzneţilor săi adepţi care au 
cutezat să-l înfrunte pe Moise? 

— Aşa s-ar părea. Şi, dacă aş putea face analiza chimică a 
urmelor de foc pe care le-am găsit în mormânt şi să le compar 
cu cele pe care le-am găsit pe munte, sunt sigur că ar atesta 
prezenţa aceloraşi substanţe. Probabil cele care provocau 
coloana de foc care călăuzea poporul noaptea şi fumul care-i 
călăuzea pe oameni ziua. Aceleaşi care au provocat flăcările şi 


tunetele de pe muntele sfânt atunci când el primeşte Tablele 
legii. 

— Gata, ajunge! spuse Sarah. Nu mai vreau să ascult! 

Dar Blake vorbea din ce în ce mai grăbit: 

— Şi locul! Gândeşte-te la locul acesta: suntem în apropierea 
unei piramide şi a unui sfinx, două formaţiuni naturale care 
amintesc într-un mod impresionant de cel mai cunoscut peisaj 
sacru al Egiptului. Un amănunt care nu poate fi întâmplător 
pentru un prinţ egiptean nevoit să-şi construiască lăcaşul de 
veci departe de patria sa. 

Dar Sarah continua să clatine din cap. Se vedea limpede că 
era foarte tulburată. 

— Şi asta nu-i tot, continuă Blake. Moise în persoană a dat 
ordin să fie exterminați madianiţii, un trib de care era legat prin 
legături de familie, dat fiind că soţia sa, Sefora, era madianită. 
Singura explicaţie plauzibilă este că el sau alţii în locul lui au 
vrut să creeze o zonă pustie în jurul locului în care urma să fie 
înmormântat el, păstrându-se astfel secretul. 

— Doamne... murmură Sarah. 

— Eu... nu-mi închipuiam că tu eşti atât de credincioasă, 
spuse Blake. 

— Nu este din cauza asta, îi răspunse fata. Poate că nu sunt, 
dar ideea că două treimi din întreaga omenire, că toate cele trei 
mari religii monoteiste ar putea fi amenințate cu distrugerea de 
această teorie ata... 

— Nu este doar o teorie, din păcate; eu aduc şi dovezi. 

— Dar îţi dai seama ce spui? Profetul monoteismului universal 
n-ar fi fost decât un impostor. 

— Sarah, mumia aceea de acolo, de sub pământ, purta 
deasupra inimii un scarabeu având gravat pe el numele lui 
Moise. 

— Cum poţi să fii atât de sigur de asta? 

Blake luă stiloul şi desenă pe bloc-notesul său şirul de 
ideograme pe care le văzuse gravate pe scarabeu: 

— Vezi? spuse. Primele două semne înseamnă M şi S şi până 
aici ar putea exista dubii. Pentru că, în limba egipteană, nu se 
scriu vocalele, cele două consoane ar putea să însemne şi 
altceva, dar celelalte trei ideograme care urmează precizează: 
„Conducător al asiaticilor”, aceştia din urmă fiind evreii. Nu. Eu 
nu am nici o îndoială. Şi, apoi, cadavrul nu a fost îmbălsămat 


după canoanele tradiţionale din cauză că era imposibil să fie 
găsiţi prin aceste locuri specialişti în îmbălsămări ca aceia de la 
Casa morţilor din Teba. Totul se potriveşte. lar inscripţia săpată 
pe sarcofag se poate foarte bine referi la episodul salvării lui 
Moise din apele Nilului şi la călătoria sa în deşertul Sinai, aşa 
cum este ea descrisă în Cartea leşirii. Eu nu pot face altceva 
decât să iau act de ceea ce am văzut, citit şi descoperit. 

— Dar de ce? Trebuie să existe un motiv. Dacă toată această 
poveste a ta este absurdă, indiciile tale nu vor suficiente ca s-o 
facă plauzibilă. 

— M-am gândit toată noaptea, încercând să găsesc o 
explicaţie. 

— Şi? 

— Nu ştiu... Este foarte greu să dau un răspuns. Ne referim la 
un bărbat care a trăit cu mai bine de trei mii de ani în urmă. ŞI 
nu ştim dacă toate cuvintele Bibliei ar trebui luate aşa cum sună 
ele sau ar trebui interpretate. Şi cum să fie interpretate? Poate 
că ambiția l-a îndemnat să facă toate astea... ambiția de a fi 
părintele unei naţiuni, la fel cum era faraonul în Egipt. Ceea ce 
el, în realitate fiu al unor părinţi necunoscuţi, n-ar fi putut fi 
niciodată.... Şi, în final, în momentul suprem al morţii, el nu a 
putut rezolva acest conflict care-i sfâşiase conştiinţa toată viaţa: 
sânge şi trup de evreu, educaţie şi mentalitate de egiptean... 

— Şi surparea? Şi peretele acela din lemn? Şi sandala? Ce 
legătură au lucrurile acestea cu teoria ta? Poate că, judecând 
mai atent aceste ultime elemente, ai putea găsi un alt răspuns, 
mai plauzibil. 

—Am găsit deja un răspuns. Omul care şi-a pierdut sandala 
ştia unde se află mormântul pentru că, printr-o modalitate 
oarecare, un grup restrâns de oameni păstrase secretul 
ascunzătorii de-a lungul timpului, dar, probabil, nici unul nu 
intrase acolo. Aşadar, trebuie să fi fost vorba despre un evreu, 
poate un preot, poate un levit, adică un membru al familiei lui 
Levi care facea parte din casta religioasă, poate un profet... Nu 
ştiu ce putea să caute în acest loc, acum douăzeci şi şase de 
secole. In orice caz, ceea ce a văzut aici probabil că l-a tulburat 
atât de mult încât l-a făcut să pună în funcţiune mecanismul de 
protecţie ca să astupe mormântul pentru totdeauna. Dacă ar fi 
avut la dispoziţie explozibil, l-ar fi aruncat în aer. Sunt sigur că 
aşa ar fi făcut. 


Lumina amurgului se stingea pe deasupra nisipurilor din 
deşertul Paran, se întunecau piscurile sterpe ale munţilor şi 
peste încreţiturile line ale pământului se aşternea, parcă, o 
patină ca de bronz. Luna începea să se vadă tot mai limpede, 
diafană, pe cerul de un albastru curat care se întuneca din ce în 
ce mai mult. 

Sarah nu mai scoase nici o vorbă. Ţinea mâinile încleştate pe 
volan şi nu-şi ridica mâna dreaptă decât pentru a schimba 
vitezele atunci când treceau printr-o porţiune de drum mai 
accidentat. 

Blake tăcea şi el: mai avea încă în faţa ochilor imaginea 
faraonului dintre nisipuri, imobilitatea sa parcă ireală, 
severitatea mândră a feţei, trăsăturile chipului redate cu 
precizie. 

La un moment dat, când apăruseră deja în depărtare luminile 
taberei, Sarah se răsuci din nou spre el: 

— Este ceva ce nu înţeleg. Ai vorbit despre urmele de pe 
munte ale unui foc care dădea temperaturi foarte înalte... 

— Aşa este. 

— Şi le-ai pus în legătură cu felul în care Dumnezeul lui Israel 
s-a arătat în faţa lui Moise. 

— Aşa cred eu. 

— Şi asta ar face ca muntele care străjuieşte tabăra noastră 
să corespundă Muntelui Sinai, adică acolo unde Moise a primit 
Tablele legii. 

— După toate probabilitățile. 

— Dar eu am ştiut din totdeauna că Muntele Sinai se află la 
capătul de sud al peninsulei, pe când aici ne aflăm la nord, în 
deşertul Negev. 

— Aşa este. Şi totuşi, acesta este teritoriul madianiţilor şi 
puţin mai la nord se întinde cel al amalekiţilor, popoarele din 
deşert cu care s-au întâlnit fiii lui Israel. Şi este perfect justificat 
ca Sinai să se afle în zona aceasta. Determinarea la care te 
referi tu, aceea care plasează Muntele Sinai în partea de nord a 
peninsulei, este de origine bizantină şi poate că se datorează 
pelerinajului făcut pe pământul sfânt de regina Elena, mama lui 
Constantin, dar a fost lipsită întotdeauna de orice fundament 
real. Acolo nimeni nu a găsit vreodată nici cea mai mică urmă a 
leşirii biblice şi toate relicvele care sunt expuse acolo sunt nişte 
falsuri pentru a stimula dărnicia în pomeni a vizitatorilor 


milostivi. 

— Nu ştiu... spuse Sarah. Totul pare atât de absurd... Timp de 
atâtea secole, sute de milioane de oameni, printre care savanţi, 
filosofi, teologi, au acceptat epopeea leşirii ca o povestire 
perfect coerentă. Cum este posibil ca toţi, dar absolut toţi să se 
fi înşelat? Tu, acum, tu, William Blake din Chicago, vii şi spui 
despre credinţa a două miliarde şi jumătate de oameni că este 
rodul acţiunilor unui impostor. Eu îţi înţeleg argumentele şi, cu 
toate acestea, nu reuşesc să le accept în totalitate... Eşti sigur 
de teoria ta? Nu există nimic care să arunce măcar o umbră de 
îndoială asupra ei? 

William Blake se întoarse încet către ea. 

— Poate că ar exista, spuse el. 

— Ce anume? 

— Privirea ta. 


Omar al Husseini intră în casă în primele ore ale după-amiezii 
şi lăsă deschis televizorul, trecând mereu de la un canal la altul, 
pe măsură ce se dădeau buletine de ştiri, dar nu reuşi să audă 
nici un semn în legătură cu caseta predată la „Chicago Tribune”. 

Intră atunci în biroul său şi se aşeză în faţa computerului, 
intrând de îndată pe Internet. Accesă caseta de poştă şi acolo 
văzu scris, „Blake”. Deschise fişierul şi se află în faţa unui şir de 


ideograme hieroglifice: 
N) al 


după care urma semnătura: William Blake. 


Se lăsă pe spătarul scaunului, ca lovit de un trăsnet. Nu reuşi 
decât să murmure: 
— Oh, Allah, îndurător şi Milostiv... 


10 

— Un mesaj foarte scurt de data aceasta, spuse Pollak cu un 
zâmbet aiurit, văzând că Blake îi trimisese colegului său doar 
cinci ideograme transcrise de pe o foaie de hârtie. 

— Aşa este, spuse Blake laconic. 

— Deci, asta-i tot? 

— Tot. Putem merge să mâncăm: domnul Maddox şi ceilalţi ne 
aşteaptă deja. 

În timp ce Pollak închidea calculatorul, Blake îi întâlni pe 
ceilalţi comeseni în cort şi se aşeză salutând cu o înclinare a 
capului. În jurul mesei domnea o încordare vizibilă şi pe chipul 
lui Maddox se putea descifra o stânjeneală care putea fi în 
legătură cu intenţiile sale pentru următoarele douăzeci şi patru 
de ore. Cu toate acestea, la apariţia lui Blake, spuse: 

— Vreau să-l felicit pe domnul profesor Blake pentru strălucita 
izbândă pe care a repurtat-o şi sper că în cel mai scurt timp ne 
va putea spune şi nouă ce conţine inscripţia pe care a transcris- 
o de pe sarcofag, precum şi explicaţia pe care o dă dânsul în 
privinţa surpării pe care a găsit-o în mormânt. Folosea cuvinte 
alese, ca şi cum ar fi fost unul care se pricepe. Era încă unul 
dintre năravurile lui. 

Blake îi mulţumi şi spuse că-i vor mai trebui încă vreo câteva 
ore de lucru pentru a putea aşterne pe hârtie un raport 
amănunţit, dar că nu mai era mult până la încheierea 
cercetărilor sale. Discuţiile continuară cam fără chef şi cu pauze, 
semn că, după toate câte văzuseră şi trăiseră în ziua aceea, 
lipseau argumentele sau dovezile. 

Era însă evident că fiecare dintre cei de faţă îşi avea gândurile 
şi planurile proprii sau poate că erau nişte curenţi electrici prin 
atmosferă care influenţau dispoziţia şi comportarea persoanelor. 

In special Maddox şi Blake care, totuşi, se aflaseră unul lângă 
altul pe parcursul întregii zile, păreau că nu au nimic să-şi 
spună. Maddox reuşi doar să facă nişte mărturisiri de 
complezenţă ca: 

— A fost cea mai neobişnuită experienţă din toată viaţa mea, 
deşi am trecut prin tot soiul de situaţii în toţi anii aceştia de 
când lucrez în toate ţările lumii. 

Sarah interveni şi ea, la fel de previzibil: 

— Dacă mi s-ar fi spus înainte de a accepta acest post ce mă 
aştepta aici, m-aş fi gândit că am de-a face cu nişte nebuni; este 


adevărat, totuşi, că a fost o experienţă fantastică, mai ales 
pentru mine care am fost prezentă acolo zi de zi. 

Sullivan stătu cu nasul în farfurie toată seara şi aproape că nu 
scoase nici o vorbă, în timp ce Gordon începu la un moment dat 
o discuţie pe teme meteorologice, prilej ca să-şi demonstreze 
mândria de american din Boston, educat în Anglia. Şi totuşi, 
cuvintele sale îi puseră la curent pe toţi cei prezenţi asupra 
eventualităţii ca situaţia din tabără să devină cam dificilă din 
cauza banală a unor schimbări climatice neprevăzute. 

— Am ascultat prognoza despre timp, spuse el în timp ce se 
servea cafeaua. În următoarele douăzeci şi patru de ore se 
aşteaptă o furtună de nisip neobişnuit de violentă care va afecta 
o bună parte din Orientul Apropiat şi care s-ar putea abate 
foarte probabil şi asupra taberei noastre. Se prevăd perturbări 
ale comunicaţiilor, întreruperi ale zborurilor de linie, o vizibilitate 
redusă pe suprafeţe de mii de mile pătrate. 

— Suntem pregătiți să facem faţă şi unor asemenea 
evenimente, îi răspunse Maddox. Avem alimente şi apă 
suficiente, iar containerele noastre sunt dotate cu filtre pentru 
aer pe care le putem pune în funcţiune cu ajutorul unui 
generator de curent suplimentar. Dumneavoastră, domnule 
Pollak, trebuie să vă asiguraţi că totul este pregătit şi în perfectă 
stare de funcţionare pentru nu fi afectaţi de această situaţie. 

Pollak se ridică şi se îndreptă către micul container în care se 
afla generatorul auxiliar, în schimb, Maddox îi salută pe toţi şi se 
retrase. 

— Tu ce faci? îl întrebă Sarah pe Blake atunci când rămaseră 
singuri. 

— Eu mai rămân pe aici. Trebuie să vorbesc cu Maddox. 

— Vrei un sfat? Nu face asta. 

— N-am de ales. 

— Imi închipuiam... în cazul ăsta, ascultă-mă cu atenţie... 

— Ce este? 

— Nu-i sufla nici o vorbă lui Maddox despre ce ţi-am spus 
referitor la operaţiunea de mâine noapte sau eşti un om mort şi 
intru şi eu în necazuri până la gât: n-o să-i fie prea greu să-şi 
dea seama de unde ai informaţiile. Dacă îţi oferă bani, ia-i. Dacă 
refuzi, se va convinge că nu poate avea încredere în tine şi te va 
lichida. Fii atent la ce-ţi spun eu acum. N-o să stea prea mult pe 
gânduri: o groapă în nisip se sapă foarte repede. Nimeni nu ştie 


că eşti aici, nimeni nu va veni să te caute. Ar fi ca şi cum ai 
dispărea în neant, înţelegi? 

— Ar mai fi şi mesajele mele e-mail. 

Sarah ridică din umeri: 

— În hieroglife? O să înţelegi... 

— Şi tu? Erai şi tu alături de mine. 

— Eu sunt o înghiţitură prea mare pentru el. 

— Înţeleg. 

— Te rog din suflet. Dacă îţi oferă bani, acceptă-i: am impresia 
că-i eşti destul de simpatic. Dacă nu va fi nevoit să te ucidă, o 
să-i facă plăcere să te salveze. Dar dacă refuzi banii pe care ţi-i 
oferă el, după părerea mea îţi semnezi condamnarea la moarte. 
In special în împrejurările actuale, cu toţi oamenii ăia implicaţi în 
afacerea asta şi cu tot scandalul care s-ar părea că o să 
izbucnească dintr-un moment în altul. Te aştept. Nu face pe 
prostul. Aş dori mult să putem continua discuţia pe care am 
întrerupt-o noaptea trecută. 

— Şi eu, spuse Blake mai mult în sinea sa. 

Sarah dădu să se îndepărteze, dar el o opri: 

— Sarah, mai este un lucru pe care nu ţi l-am spus. 

— Despre ce este vorba? 

— Despre inscripţie. 

— Cea de pe sarcofag? 

Blake dădu din cap aprobator. Safah zâmbi: 

— Nu sunt egiptolog, dar ţi se citea pe faţă că-mi ascundeai 
ceva. Păreai un motan cu şoarecele în gură... Ei, ce este? 

— Nu este adevărat că textul pe care ţi l-am citit continua cu 
Cartea Morților. Ceea ce urmează este un blestem. 

— Mi se pare normal. M-aş fi mirat să fie altfel. Şi să nu-mi 
spui că un savant crede în tâmpeniile astea care nu i-au ţinut 
niciodată departe pe tâlharii din oricare epocă. 

— Aşa este. Acesta, însă, conţine ceva convingător... 
Aşteaptă-mă, dacă nu eşti prea obosită 

— Te aştept, spuse Sarah şi se îndepărtă trecând prin mijlocul 
taberei iluminate de razele lunii, iar William Blake rămase pe loc 
o clipă, gândindu-se că ar fi vrut să fie cu ea în cu totul altă 
parte. 

Stinse restul ţigării sub tocul pantofului şi o porni în urma lui 
Maddox care, între timp, aproape că ajunsese la containerul său. 

— Domnule Maddox, spuse el când ajunse în prag. Putem 


schimba două vorbe? 

— Cu plăcere, spuse Maddox. Intraţi, vă rog. Dar avea 
expresia unuia care are de-a face cu un pisălog. 

Aprinse lumina şi merse să deschidă dulăpiorul care-i servea 
de bar: 

— Scotch? 

— Un scotch ar merge foarte bine, mulţumesc. 

— Ce părere aveţi despre furtuna asta de nisip, domnule 
Blake? Pare să fie vorba despre un fenomen neobişnuit de 
puternic. 

— S-ar putea să ne dea de furcă. Şi s-ar putea să provoace şi 
pagube importante. Dar nu despre asta voiam să vorbim. 

— Ştiu, spuse Maddox turnându-i un pahar de Macallan din 
rezerva lui personală. Vreţi să vorbim despre mormântul de la 
Ras Udash, dar eu... 

Blake aţinti un deget înspre interlocutorul său, îl privi ţintă, 
drept în ochi, şi după aceea îi spuse dintr-o suflare: 

— Domnule Maddox, trebuie să vă întreb dacă aveţi de gând 
să jefuiţi mormântul subteran de la Ras Udash şi să duceţi toate 
obiectele cu care a fost dotat acolo unde consideraţi de cuviinţă. 

— Domnule Blake, ce dracu.... 

— Nu, ascultaţi-mă domnule Maddox, sau n-o să mai am 
curajul să merg mai departe: trebuie să opriţi imediat această 
operaţiune pentru că nu aveţi nici un drept să faceţi aşa ceva. 

— Asta o spuneţi dumneavoastră, domnule Blake. Eu dau 
ordine în tabăra asta şi, dacă vă puneţi de-a curmezişul, n-am să 
ezit să... 

— Domnule Maddox, înainte de a mai spune altceva, ascultați 
ceea ce vă spun eu: dumneavoastră nu vă puteţi atinge de 
acest mormânt pentru că reprezintă un complex extraordinar al 
cărui mister a fost doar bănuit prin studiile mele efectuate în 
grabă şi superficial. Dacă dumneavoastră duceţi undeva acele 
comori, se va pierde un tezaur de cunoştinţe care a ajuns 
neatins până la noi după mai bine de treizeci de secole, vor fi 
pierdute nişte informaţii pe care nu le vom putea recupera 
niciodată, informaţii care ar putea fi vitale pentru întreaga 
specie umană. 

Maddox clătină din cap, ca şi cum până atunci ar fi ascultat 
doar nişte bazaconii: 

— Dumneavoastră mi-aţi spus că sunteţi pe cale să 


descoperiţi cine este personajul înmormântat acolo şi că aceasta 
ar face ca valoarea întregului complex să crească. V-am dat şi 
permisiunea, nu numai o dată, să trimiteţi, pe riscul meu, 
mesaje e-mail către colegii dumneavoastră ca să-i consultaţi şi 
pe ei. Am dreptate? 

— Aşa este, spuse Blake aplecând capul. 

— Şi atunci? 

— Tocmai aici este problema: este foarte probabil că ne aflăm 
în faţa unui personaj de o importanţă imensă, poate chiar un 
personaj istoric foarte cunoscut. Vă imaginaţi... Blake încercă să- 
şi recapete suflul care parcă i se oprise în gât, imaginaţi-vă că 
mumia unui mare faraon ar fi fost ameninţată cu profanarea în 
timpul unei perioade de anarhie şi că preoţii au vrut s-o ducă 
într-un loc în care să nu poată fi găsită sau că un mare 
conducător de oşti, angajat într-o campanie militară deosebit de 
importantă, ar fi decedat departe de capitala ţării sale, din 
cauza unei răni sau a unei boli şi că trupul său nu a putut, din 
motive pe care nu le cunoaştem, să fie transportat pentru 
îmbălsămare şi pentru celelalte ritualuri în Valea Regilor. 
Domnule Maddox, eu am făcut tot posibilul să storc mai multe 
informaţii din mormântul acela, dar au rămas încă multe semne 
de întrebare. Nu ştiu încă dacă deschiderea laterală, de unde s-a 
produs surparea, se continuă mai departe şi până unde şi nu 
ştiu exact la ce serveşte. 

— Din păcate, nu mai avem timp... 

— În plus, n-aţi vrut niciodată să-mi spuneţi unde ne aflăm. 

— Nu aveam de ales. 

— Vă rog, nu faceţi asta. 

— Îmi pare rău, domnule Blake: înţelegerea era clară. 
Dumneavoastră trebuia să faceţi un anumit lucru şi l-aţi făcut, 
repede şi bine. Restul a fost întotdeauna treaba mea. Nu-i aşa? 

Blake lăsă capul în jos. 

— Îmi pare rău că nu aţi reuşit să faceţi mai mult şi să aflaţi 
mai multe: îmi dau seama foarte bine că şi curiozitatea 
dumneavoastră de om de ştiinţă se simte greu lovită în 
asemenea momente, dar trebuie să aveţi în vedere şi faptul că 
aţi avut parte de o ocazie unică în lume, un adevărat privilegiu. 
Dacă sunteţi înţelept, mulţumiţi-vă cu asta: veţi primi o sumă de 
bani suficientă ca să vă permiteţi să trăiţi fară griji tot restul 
zilelor şi, dacă doriţi, să vă refaceţi viaţa. Alan Maddox nu este 


un nerecunoscător. Voi dispune de bani în maximum patruzeci şi 
opt de ore. Pot să vă înmânez o sumă în numerar sau, mai bine, 
să vi-i depun într-un cont la o bancă elveţiană. Şi aceasta 
înseamnă că veţi renunţa la orice fel de publicitate. Dacă veţi 
încălca acest angajament, îmi pare rău să vă spun că vă 
expuneţi la un risc foarte mare. 

Cele spuse de el erau foarte clare şi Blake dădu din cap. 

— Foarte bine, spuse Maddox, luând gestul acela făcut din 
cap drept o dovadă a acceptării. V-am făcut rezervare la zborul 
direct El Al de la 21,30, de la Tel Aviv pentru Chicago. 

— De ce nu de la Cairo? 

— Pentru că avem o convenţie foarte avantajoasă cu EI Al. 

— Nu pot să mai fac nimic ca să vă conving să vă răzgândiţi? 

Madox clătină din cap. 

— Măcar lăsaţi-mă să organizez operaţiunile de ambalare şi 
de încărcare: riscaţi să produceţi stricăciuni grave obiectelor. 

— Ar fi grozav, spuse Maddox. Chiar nu ştiam cum să vă 
propun aşa ceva. 

— Incă un lucru: aveţi intenţia să vă atingeţi de mumie? 

Privirea lui avea o expresie stranie, ca a unuia care vrea să-şi 
pună în gardă interlocutorul asupra unui pericol de moarte. 
Maddox îşi dădu seama de gravitatea întrebării şi nu ştiu ce să-i 
răspundă. 

—De ce mă întrebaţi? spuse el după câteva clipe de ezitare. 

— Pentru că am nevoie să ştiu. Şi, în orice caz, eu n-aş face 
aşa ceva în locul dumneavoastră. 

— Dacă aveţi impresia că mă puteţi speria, greşiţi: doar nu vă 
aşteptaţi să cred în blestemele faraonilor şi în toate balivernele 
acelea. 

— Nu. Dar, oricum, vreau să ştiţi că inscripţia de pe sarcofag 
conţine cel mai crud şi mai înspăimântător dintre blestemele pe 
care eu le-am întâlnit în douăzeci şi cinci de ani de cercetare şi 
de studii. Şi nu este vorba, pur şi simplu, de un blestem: mai 
degrabă este o profeție care menţionează tot ce li se va 
întâmpla profanatorilor. 

— Se referă, aşadar, şi la dumneavoastră, spuse Maddox cu 
un zâmbet ironic. 

— Se poate. 

— Şi ce vă face să credeţi că acest blestem ar fi mai eficient 
decât toate celelalte care n-au reuşit să protejeze nici măcar 


unul dintre mormintele pe care erau gravate? 

— Felul în care începe. Spune aşa: „Cine va deschide uşa 
lăcaşului său de veci, va vedea chipul lui Isis, însângerat”. 

—Impresionant, spuse Maddox şi mai ironic. Şi ce-i cu asta? 

— Mâine noapte va fi o eclipsă totală de lună. Şi luna va 
căpăta o culoare roşietică: chipul însângerat al lui Isis. Dacă este 
o coincidenţă, este cu adevărat una ciudată. 

— Chiar că este o coincidenţă. 

— Dar îndată după aceea se spune că în ziua următoare, 
suflarea lui Seth va cufunda pământul în beznă, de la răsărit 
până la apus, pe o mare întindere de pământ, timp de o noapte, 
o zi şi încă o noapte. Dacă domnul Gordon a recepționat corect 
prognoza meteorologică, mi se pare că trebuie să ne aşteptăm 
la o furtună de nisip peste o bună parte din Orientul Apropiat, 
începând, poftim ce întâmplare, de mâine noapte, cu o 
puternică scădere a vizibilităţii şi întreruperea comunicaţiilor în 
diferite localităţi, pe o durată de peste douăzeci şi patru de ore. 
Trebuie să fiţi de acord că şi aceasta este o coincidenţă teribilă, 
dat fiind că „răsuflarea lui Seth” este cunoscută de toată lumea 
ca fiind vântul deşertului. 

— Inchideţi la loc sarcofagul, domnule Blake, spuse Maddox 
fără a reuşi să-şi ascundă starea de nervozitate, şi scutiţi-mă de 
tâmpeniile astea. Dotarea mormântului este deja foarte 
prețioasă. Nu am nevoie de acele puţine obiecte care se află în 
interiorul sarcofagului; şi, pentru a scoate masca funerară a 
mumiei, singura piesă cu adevărat valoroasă, va trebui să 
ridicăm capacul cu încă douăzeci de centimetri, ceea ce 
înseamnă alte ore de muncă. Nu avem la dispoziţie atât timp. 
Restul mă interesează prea puţin. 

— Asta este ceva mai bine. Noapte bună, domnule Maddox. 


Gad Avner mergea în urma lui Ygael Allon care ţinea în mâna 
dreaptă o lampă cu neon, făcând lumină în galeria prin care 
mergeau deja de aproape un sfert de oră. 

— După ce am înlăturat două înfundări provocate de prăbuşiri 
datând din epoca antică târzie şi din cea medievală, galeria s-a 
dovedit a fi în mare parte liberă. lată, priviţi, spuse el apropiind 
lampa de peretele din stânga, acestea sunt scrijelituri de la 
începutul secolului al şaselea. Poate că datează din perioada în 
care oraşul a fost asediat de Nabucodonosor. 


Numele acela îl făcu pe Avner să tresară abia perceptibil, îşi 
trecu o batistă peste frunte, ştergându-şi transpiraţia şi privi mai 
atent urmele de pe perete. 

— Ce înseamnă? 

— Incă n-am înţeles prea bine, dar pare o indicație 
topografică, ca şi cum ar semnala o deviere a galeriei într-o altă 
direcţie. Literele zgâriate sub desen spun: „apă” sau „pârâu pe 
fund”. 

— Un put? 

— Se poate. In timpul asediilor se săpau deseori galerii ca 
aceasta, pentru a ajunge la apă. Dar inscripția aceea s-ar putea 
să însemne şi altceva. 

— Adică? 

— Veniţi cu mine, îi spuse arheologul şi continuă să înainteze 
de-a lungul galeriei care, la un moment dat, cotea brusc spre 
stânga şi, după aceea, continua destul de drept până la un 
punct unde se întrerupea. La stânga se vedeau urmele unui foraj 
explorator făcut în perete, la dreapta era o uşă din scânduri 
închisă cu un zăvor încuiat cu lacăt. 

— lată, spuse Allon. Deasupra capului nostru avem treizeci de 
metri de piatră compactă şi apoi platoul Templului. Uitaţi-vă aici, 
spuse, aplecându-se şi făcând lumină cu lanterna. 

— Sunt nişte trepte, observă Avner. 

— Intr-adevăr. Ele duc spre coasta muntelui. Eu cred că este 
vorba despre o scară care venea de la Templu. Poate chiar de la 
Sanctuar. Am făcut un mic sondaj aici, vedeţi? Şi am dat peste 
un morman de materiale: cenuşă, fragmente de tencuială, 
moloz. Ar putea fi vorba şi despre materiale rămase de la 
distrugerea şi incendierea Templului, în 586 î.Hr., resturi căzute 
de la nivelurile superioare în golul scării, astupând-o în bună 
parte. 

— Vreţi să spuneţi că, urcând pe aceste trepte, am putea 
ajunge la nivelul pardoselii Templului lui Solomon sau la 
dependinţele de sub el? 

— După toate probabilitățile. 

— Extraordinar. Ascultaţi, domnule Allon, cine altcineva, în 
afară de dumneavoastră, are cunoştinţă de lucrul acesta? 

— Cei doi asistenţi ai mei. 

— Şi muncitorii? 

— Sunt ucraineni şi lituanieni sosiți de curând şi care nu ştiu 


nici un cuvânt în ivrit. Mai ales în limbajul tehnic pe care îl 
folosim între noi. 

— Sigur? 

— La fel de sigur cum sunt că mă aflu aici cu dumneavoastră. 

— Ce este după peretele acela? 

Allon scoase din buzunar o cheie şi descuie lacătul: 

— Acesta este locul în care am făcut descoperirea care a atras 
cel mai mult atenţia. Obiectul este încă pe locul în care a fost 
găsit, fiind lăsat, cum spunem noi, în situ. Veniţi, domnule 
inginer. 

În faţa lor se deschidea o nouă galerie care părea să se 
îndrepte spre sud: 

— Duce, probabil, către bazinul Siloe şi valea Cedronului, 
spuse Allon. lată ce ar putea însemna semnul acela. În 
momentul acesta urmăm indicaţia pe care am găsit-o scrijelită 
pe peretele galeriei principale şi parcurgem o altă galerie care 
trebuia să fie o continuare fie a celei principale, fie a scării care 
cobora de la Templu. Locul în care ne-am oprit prima dată 
trebuie să fi fost intersecţia celor două căi. Uitaţi-vă, de aici a 
trebui să scoatem mult material de sedimentare care astupa 
aproape complet trecerea prin acest loc. Şi, dedesubt, am găsit 
asta... 

Allon se opri şi lumină mai de aproape, cu lanterna, un 
bulgăre de argilă în care era prins şi aproape cimentat un obiect 
deosebit de strălucitor. 

— Oh, Doamne... spuse Avner şi îngenunche în noroiul încă 
umed. N-am văzut în viaţa mea ceva asemănător. 

— Nici eu, ca să fiu sincer, spuse Allon, lăsându-se pe vine. 
Apropie şi mai mult lanterna şi o mişcă de câteva ori, făcând să 
scânteieze safirele, cornalinele, chihlimbarul şi coralul prinse în 
aurul de culoare puţin roşcată care strălucea şi el în noroi. 

— Ce este? întrebă Avner. 

— O cădelniţă. Şi semnul pe care-l vedeţi imprimat aici, pe 
latura aceasta, spune că aparţinea Templului. Dragă prietene, în 
acest obiect s-a ars tămâie pentru Dumnezeul Părinților noştri, 
în Sanctuarul înălţat de Solomon. 

Vocea îi tremura când pronunţa aceste cuvinte şi, în lumina 
lămpii, Avner văzu că ochii îi străluceau. 

— Pot... să-l ating? întrebă el. 

— Puteţi să faceţi acest lucru, răspunse Allon. 


Avner întinse mâna şi atinse uşor suprafaţa vasului: o cupă de 
o perfecţiune desăvârşită, având piciorul împodobit cu o serie 
de pietre preţioase încastrate într-un şir de grifoni înaripaţi, atât 
de mult stilizaţi încât apăreau doar ca o succesiune de motive 
geometrice. În jurul marginii de sus se afla un cerc reprezentând 
crenguţe de palmier care se continuau pe capacul perforat, 
înconjurat de o intarsie cu argint înnegrit de timp. Mânerul 
rotund al capacului era o mică rodie din aur care-şi dezvelea din 
interior sâmburii realizaţi din minuscule bobiţe de coral. 

— De ce un obiect atât de preţios se află aici? întrebă Avner. 

— Eu nu am decât o singur răspuns la această întrebare a 
dumneavoastră: cineva a încercat să pună în siguranţă vasele 
sfinte înainte ca ele să fie profanate de invadatorul babilonian. 
Printre altele, această cădelniţă a fost, probabil, făcută şi dăruită 
destul de recent: este ieşită dintr-un atelier canaanean din Tyr 
sau din Byblos sau este rezultatul muncii unui meşter din acel 
oraş care-şi mutase atelierul aici la lerusalim, pentru a satisface 
comenzile de odoare pentru Sanctuar. Aceste motive 
ornamentale pe care le vedeţi sunt caracteristice pentru un stil 
inconfundabil pe care noi, arheologii, îl numim „orientalizant”. 
Este datat între sfârşitul celui de-al şaptelea secol şi primul sfert 
al secolului al şaselea î.Hr. 

— Epoca în care a avut loc asediul condus de Nabuco- 
donosor. 

— Exact. Acum, este foarte probabil ca persoanele care au 
adus într-un loc sigur vasele sfinte să fi făcut aceasta în ultima 
clipă, când a devenit clar că babilonienii vor da năvală dintr-o 
clipă în alta. Poate atunci când regele Sedechia a ieşit în grabă 
printr-o breşă făcută în zid în apropierea bazinului de la Siloe... 
şi-l aştepta o soartă cumplită... Graba a fost atât de mare încât 
nu a mai fost timp ca obiectele să fie ambalate cu grija 
necesară, astfel încât această cădelniţă a căzut pe jos şi acolo a 
rămas până ieri seara când am găsit-o. Trebuie să ne mai 
gândim şi la faptul că acela care o transporta mergea foarte 
repede, şi, din cauza aceasta n-a mai luat în seamă faptul că 
unele obiecte, desigur, chiar dintre cele importante, mai cădeau 
pe jos din desaga sa. 

— inseamnă că, la capătul acestei galerii, s-ar putea să se afle 
tezaurul Templului? 

Allon şovăi: 


— Orice este posibil. Sigur, nu se poate exclude ipoteza că 
această galerie ar duce la vreo cameră secretă, dar nu putem fi 
siguri. Mâine vom reîncepe lucrul. Acum, voi duce afară acest 
obiect: la suprafaţă se află o echipă de poliţişti care mă aşteaptă 
ca să mă escorteze până la seiful Băncii Naţionale. 

— Obiectul acesta este cea mai prețioasă relicvă care a rămas 
pe pământul lui Israel din vremurile întoarcerii noastre în 
Palestina. 

Allon luă cu mare grijă cădelniţa şi o depuse într-o casetă 
căptuşită cu vată pe care o purta pe umăr. 

Plecară înapoi spre ieşirea din galerie, pe sub arcul Fortăreţei 
Antonia. Şi, în timp ce ieşeau, Avner văzu de îndată ledul roşu al 
telefonului celular: era un semnal de alarmă de nivel ridicat. 

Îl salută pe arheolog şi-i strânse mâna cu mută căldură: 

— Mulţumesc, domnule profesor Allon. Vizita aceasta a fost o 
deosebită onoare pentru mine. Vă rog să mă informaţi asupra 
oricărui lucru nou ar apărea în cursul cercetărilor 
dumneavoastră. Acum, trebuie să plec: sunt chemat de urgenţă 
şi trebuie să văd despre ce este vorba. 

— La revedere, domnule Cohen, spuse Allon şi porni încadrat 
de poliţiştii care-l conduseră până la un furgon blindat parcat 
ceva mai departe. 

Avner îşi ascultă mesajele de pe robot şi găsi unul care 
spunea: „Chemare de cea mai mare urgenţă la ministerul 
Apărării. Stare de alarmă maximă”. Vocea părea să fie a lui 
Nathaniel Ashod, şeful de cabinet al preşedintelui. 

Privi la ceas: era unsprezece. Trebuia să cheme pe cineva de 
la birou ca să-l ia de acolo şi începu să formeze numărul, dar în 
clipa aceea un Rover negru se opri lângă el şi din maşină cobori 
Fabrizio Ferrario: 

— Domnule Avner, repede, ne chinuim să dăm de 
dumneavoastră prin toate colţurile oraşului. Aţi verificat dacă 
telefonul vă funcţionează? Nu reuşeam să vă prindem în nici un 
fel. 

— Pentru că mă aflam sub treizeci de metri de stâncă. 

Tânărul îi deschise portiera şi, după aceea, se aşeză lângă el 
pe bancheta din spate: 

— Dă-i drumul, îi spuse şoferului, după care se întoarse către 
Avner. Ce-aţi spus, domnule? 

— Ai auzit foarte bine, Ferrario, mă aflam în tunel cu 


profesorul Allon de la Universitatea ebraică. Şi acum, spune-mi 
ce naiba se întâmplă? 

— Mă tem că avem probleme serioase, domnule, spuse 
ofiţerul. Domnul ministru vă va explica totul. 

Intrară în minister printr-o uşiţă de serviciu şi Ferrario îl 
conduse pe scări, coridoare şi ascensoare până la un salonaş 
auster, mobilat doar cu o masă şi cu cinci scaune. 

Erau acolo preşedintele Schochot, ministrul Apărării Aser 
Hetzel, şeful de stat-major Aaron Yehudai, ministrul de Externe 
Ezra Shiran şi ambasadorul american Robert Holoway. În mijlocul 
mesei erau două sticle cu apă minerală şi câte un pahar de 
plastic în faţa fiecăruia dintre cei convocați. 

Când intră, se întoarseră cu toţii înspre el şi toţi aveau o 
expresie tulburată, aproape aiurită. Doar comandantul Yehudai 
avea chipul său obişnuit de soldat. 

Fabrizio Ferrari se retrase închizând uşa în urma sa. 

— Luaţi un scaun, domnule Avner, spuse preşedintele. Ştirile 
sunt cum nu se poate mai proaste. 

Avner se aşeză, gândindu-se că peste un minut îi vor da 
vestea că se declanşase Operaţiunea Nabucodonosor şi el se va 
înfuria ca o fiară şi le va aduce aminte că el spunea de cel puţin 
două luni că era un pericol de moarte şi nimeni nu catadicsise 
să-l asculte. 

Ambsadaorul american luă cuvântul: 

— Domnilor, în urmă cu o oră, cineva a sunat la „Chicago 
Tribune”, anunțând iminenta sosire a unei casete video şi cerând 
ca aceasta să fie vizionată imediat pentru că era vorba despre 
viaţa multor mii de persoane. La cinci minute după aceea, o 
dubiţă de la poşta rapidă a predat la poartă un pachet care 
conţinea caseta în cauză. Redactorul-şef de la „Iribune” a văzut 
caseta împreună cu directorul, după care a sunat la FBI. La 
câteva minute după aceea, imaginile erau transmise la biroul 
preşedintelui din Washington. Pe casetă se văd trei grupuri 
teroriste diferite, în timp ce asamblează tot atâtea dispozitive 
nucleare în trei localităţi diferite din Statele Unite. 

— De unde puteţi fi siguri că se află cu adevărat în Statele 
Unite? 

— Au furnizat o dovadă care este în acelaşi timp şi o 
batjocură. Printr-un telefon anonim, au indicat locul în care 
fuseseră asamblate bombele, în exact aceleaşi condiţii în care 


apăreau în imaginile video. Cu singura diferenţă că lipseau 
bombele, dar la faţa locului mai rămăseseră ambalajele... 

— Imaginile puteau să fi fost create pe computer. 

— Este exclusă această ipoteză, spuse Holoway. Experții 
noştri spun că este vorba despre un original care nu are nici o 
urmă de intervenţie ulterioară. In orice caz, o copie de pe 
aceasta casetă ne-a fost transmisă şi nouă şi va fi aici peste 
puţin timp. 

— S-ar putea să fie doar nişte modele, special confecţionate, 
aşa cum se văd prin filme, dar pline cu rumeguş. 

— Nici nu poate fi vorba: în imagini se văd prim-planuri cu un 
detaliu de la contorul Geiger în funcţiune. 

— Ce vor? 

—Nimic. Un text suprapus spune că vor urma şi alte mesaje. 
FBI, CIA şi toate forţele speciale ale poliţiei din toate statele au 
primit ordin să treacă prin sită întregul teritoriu ţării, de la un 
capăt la altul, şi să-i găsească pe nenorociţii aceia, dar avem de- 
a face cu cea mai dramatică situaţie cu care s-au confruntat 
Statele Unite de la Pearl Harbor până în prezent. 

— Nici un indiciu? întrebă Avner. 

— Nu, până acum, nici unul. Preşedintele şi oamenii lui cred 
că s-ar putea să fie vorba despre un comando de 
fundamentalişti islamici. Dar persoanele care apar în imagini au 
feţele acoperite cu o cagulă şi nu pot fi recunoscute. 

— Experții de la Pentagon caută să recunoască tipul de 
bombe, dar filmările sunt parţiale şi nu prezintă o vedere 
complet panoramică: ipoteza de lucru este că ar putea fi vorba 
despre blestematele bombe „portabile” despre care se vorbeşte 
de multă vreme, nişte bijuterii ale tehnicii ex-sovietice, un fel de 
mine care încap într-o valijoară şi pot fi transportate cu mare 
uşurinţă. 

— Puterea? 

— Ar fi, după opinia unora, bombe tactice de cinci sute de 
kilotone, uşor de montat, de transportat, de camuflat. Dar, dacă 
sunt detonate într-o zonă urbană cu mare densitate de locuitori, 
ar provoca un adevărat masacru. Se calculează între cinci sute 
şi şapte sute de mii de morţi, o jumătate de milion de răniţi, iar 
alte trei sute de mii de persoane ar putea fi atinse de radiaţii 
mortale şi ar muri pe parcursul a trei, patru ani de la explozie: 
suficient pentru a îngenunchea o naţiune. în plus, se pare că 


aceste bombe ar putea fi declanşate direct chiar de persoana 
care le transportă, fără a mai fi nevoie de faimoasa valiză 
neagră care îi însoţeşte peste tot pe preşedinţii Rusiei şi Statelor 
Unite. 

Avner îl privi în faţă pe Yehudai: 

— Domnule general, acesta este începutul Operațiunii 
Nabucodonosor. Vor ataca mâine, pe vreme rea, vor arunca în 
luptă mijloace terestre în timp ce noi nu ne vom putea folosi de 
superioritatea noastră aeriană şi nimeni nu ne va putea veni în 
ajutor: Statele Unite se vor afla sub o ameninţare mortală şi nu 
vor putea acţiona, făcând presiuni şi asupra aliaţilor europeni 
pentru ca nici aceştia să nu facă nimic. 

— Doamne... spuse preşedintele. 

— Era de aşteptat, spuse Avner; eu continuam să ţin sub 
observaţie munţii dinspre deşertul luda şi nu puteam concepe 
că atacul putea fi declanşat dinspre partea cealaltă a 
Atlanticului... nenorocit blestemat. 

Yehudai se ridică în picioare: 

— Domnilor, dacă aşa stau lucrurile, cer permisiunea de a 
lansa un atac preventiv cu aviația şi cu forţele noastre de 
rachete pentru a distruge la sol cât mai multe dintre forţele 
aeriene arabe: trebuie să merg la statul meu major, să lansez 
alarma roşie şi să pun în aplicare planul de apărare a teritoriului 
nostru. Putem chema toţi rezerviştii în şase ore şi toate unităţile 
de luptă pot fi pe poziţii într-o oră, gata să intre în acţiune. 

— Cred că propunerea generalului Yehudai ar fi singura 
posibilă, domnilor, spuse preşedintele. Intr-o asemenea situaţie, 
nu putem risca să pierdem nici un minut. 

— O clipă, domnule preşedinte, spuse ambasadorul Holoway. 
Eu nu cred că ar fi înţelept să luăm o asemenea hotărâre. Nu 
avem nici o declaraţie de război din partea vreunei ţări arabe, 
nici informaţii de la sateliți din care să rezulte că ar exista 
mişcări masive de trupe şi, deocamdată, nici o cerere de la acel 
comando terorist care a adus bombele pe teritoriul nostru. 
Atacul vostru ar fi un act de război cu toate efectele sale şi ar 
compromite pentru totdeauna orice posibilitate de a duce la bun 
sfârşit un proces de pace în zona aceasta. Este un lucru la care 
guvernul meu ţine foarte mult. 

Se priviră cu toţii unul pe altul, fără a scoate nici un cuvânt. 
Primul care vorbi fu Avner: 


— Domnule preşedinte, sunt tot atât de sigur ca şi de faptul 
că mă aflu aici că aceste două acţiuni sunt legate între ele: 
teroriştii au dus bombele acelea pe teritoriul american pentru a 
imobiliza America, în timp ce aici se va da atacul decisiv, în 
spatele acestui plan se află Abu Ahmid, iar atentatul asupra lui 
al Bakri face parte şi el din această strategie. Nu am încredere 
în prietenul vostru Taksun, spuse el întorcându-se către Holoway. 
Sunt sigur că în acest moment îşi pregăteşte planul de atac în 
vreun buncăr din palatul lui al Bakri. Eu sunt adeptul atacului, 
chiar împotriva opiniei americanilor. Pielea aflată în joc este a 
noastră, adăugă el şi-şi mai aprinse ţigară, în ciuda tuturor 
afişelor care interziceau fumatul şi amenințau pe contravenienţi 
cu amenzi serioase. 

Holoway se făcu vânăt la faţă: 

— Domnule Avner, comportamentul dumneavoastră este 
inadmisibil... 

—Care, cel cu fumatul? Haideţi, domnule Holoway, milioane 
de persoane îşi riscă viaţa şi vă îngrijoraţi că în prăpădiţii aceia 
de plămâni ai dumneavoastră intră o nimica toată de fum. Tatăl 
meu şi mama mea şi-au sfârşit zilele tot în fum, într-un cuptor 
de la Auchwitz. Duceţi-vă dracului de nenorocit! 

— Domnilor, interveni preşedintele, domnilor, trebuie să 
găsim împreună cea mai bună soluţie. Nu este momentul 
potrivit ca să vă certaţi. Şi dumneavoastră, domnule Avner, vă 
rog să-mi faceţi plăcerea să stingeţi ţigara aceea şi vă promit că, 
după ce se vor termina toate necazurile, am să vă fac cadou un 
stoc dintre cele mai bune havane care se pot găsi în comerţ. 
Acum, domnule Holoway... 

— Imi pare rău, domnule preşedinte, am instrucţiuni precise 
din partea guvernului meu: nici o mişcare până ce nu aflăm ce 
vor. 

— Şi dacă nu am lua în seamă sfatul dumneavoastră? 

— Veţi fi lăsaţi singuri: nici un dolar, nici o piesă de schimb, 
nici o informaţie. De data aceasta, guvernul meu este foarte 
hotărât să nu se lase implicat într-un alt război. Opinia publică 
nu ar accepta aşa ceva. 

— Prin urmare, decizia ne aparţine, spuse preşedintele 
Schochot îndreptându-se către Yehudai. Domnule general, luați- 
vă toate măsurile pentru o alarmă totală, dar nu lansați nici un 
atac fără ordinul meu. 


Yehudai se ridică în picioare, îşi îndesă bereta pe cap şi ieşi 
întâlnindu-se pe drum cu un soldat care înmâna chiar în clipa 
aceea un plic ofițerului care făcea de pază în faţa uşii. Acesta îl 
luă în primire de la curier şi bătu la uşă. 

Ofiţerul intră şi-i întinse preşedintelui plicul: 

— A sosit chiar acum, domnule preşedinte. 

Schochot îl deschise: înăuntru se afla o casetă video. 

— Vreţi s-o vedeţi? spuse el către Holoway. 

Holoway dădu din cap aprobator. 

Avner ridică din umeri: 

— Eu am aflat deja tot ceea ce trebuia să ştiu. Noapte bună, 
domnilor, spuse. Şi să dea Dumnezeu să nu ne fie ultima. 

Îi salută pe toţi cei de faţă printr-un semn cu capul şi ieşi. 

Fabrizio Ferrario îl aştepta în maşină şi, îndată ce-l văzu 
urcând, îi oferi o ţigară şi i-o aprinse: 

— E atât de rău precum pare? îl întrebă. 

— Chiar mai rău. Du-mă acasă. Mă tem că o să fac din nouo 
noapte albă. 

Ferrario nu mai întrebă nimic, porni motorul şi se îndreptă 
către oraşul vechi, acolo unde se afla locuinţa şefului său. 

Avner rămase mut tot timpul, rumegându-şi încruntat 
gândurile. Când maşina se opri în faţa casei sale, deschise 
portiera şi, cu un picior înăuntru şi cu celălalt afară se răsuci 
către agentul său: 

— Ferrario, în următoarele douăzeci şi patru de ore se pot 
întâmpla de toate, chiar şi un nou holocaust. Tu, la urma 
urmelor, eşti nou pe aici. Dacă vrei să te întorci în Italia, nu te 
condamn. 

Ferrario nici nu întoarse capul: 

— Aveţi vreun ordin să-mi daţi pentru noaptea asta, domnule? 

— Da. Stai pe-aproape pentru că s-ar putea să am nevoie de 
tine. Şi, dacă vrei să faci o plimbare, du-te înspre Fortăreaţa 
Antonia, la tunelul lui Allon, ştii unde este? 

— Sigur că ştiu. Acolo de unde v-am luat astăzi. 

— Aşa este. 

— Vezi care este situaţia pe acolo. Asigură-te că militarii 
asigură o supraveghere perfectă. Dacă observi cea mai mică 
neregulă sau ceva suspect, sună-mă. 

Ferrario se îndepărtă şi Avner ajunse cu ascensorul la etajul al 
şaselea. Deschise uşa către balcon şi rămase privind în tăcere 


noaptea care acoperea munţii din deşertul luda. 

„Probabil că de acolo o să vii ca să mă ucizi, fecior de căţea,” 
bombăni el printre dinţi. „Dar eu am să fiu aici ca să te aştept”. 
Inchise fereastra şi se întoarse în living. Se aşeză în faţa 
computerului şi căută toate informaţiile pe care le avea în banca 
de date despre fiecare bombă nucleară cunoscută sau 
imaginată, pentru a vedea dacă putea descoperi un obiect 
prezentat mai precis pornind de la detaliile pe care le văzuse pe 
caseta video. 

Deodată văzu cu coada ochiului cum clipea ledul de la 
telefonul secret. Ceasul arăta câteva minute după miezul nopţii 

— Sunt portarul nopţii, domnule, spuse vocea. 

— Ce veşti ai, portar al nopţii? 

— A fost deschis sarcofagul şi mumia a fost identificată. 

— Cu certitudine? 

— Da. Omul îngropat sub nisipurile de la Ras Udash este 
Moise, cel care a condus poporul din Israel când acesta a ieşit 
din Egipt. 

Avner tăcu încremenit de uimire, apoi spuse: 

— Nu se poate, este absolut imposibil. 

— Sunt dovezi incontestabile. A fost descifrată o inscripţie de 
pe sarcofag care îi dezvăluie identitatea. 

— Ceea ce spui este foarte grav, portar al nopţii. Vrei să spui 
că acest conducător al lui Israel era un păgân care a dorit să 
moară printre zeii cu cap de pasăre şi de şacal? Vrei să spui că 
toată credinţa noastră nu valorează nimic şi că înţelegerea 
dintre Dumnezeu şi Avraam nu a fost respectată? 

— Spun doar că omul acela este Moise, domnule. 

— Există posibilitatea vreunei erori? 

— Foarte mică, după cât se pare. Pe pieptul mumiei a fost 
găsit un scarabeu care purta gravat numele său. 

— Inţeleg... spuse Avner, rătăcit. După ziua în care primise 
vestea morţii fiului său, nu credea că vreo veste îl mai putea 
zdruncina în asemenea grad. 

— Mai este şi altceva, domnule. 

— Ce mai poate fi după o asemenea veste, portar al nopţii? 

— Mâine, când se va întuneca, toate obiectele din mormânt 
vor fi scoase şi vândute unui grup de extremişti ortodocşi. 
Oameni de-ai lui Jonathan Friedkin. Mai pot fi acolo şi unele 
materiale care încă n-au fost studiate şi care ar aduce şi alte 


dovezi pentru identificarea mumiei. S-ar putea întâmpla ca 
oamenii lui Friedkin să se hotărască să acţioneze în alt moment 
ca să nu mai plătească suma promisă... 

— Ştii unde va avea loc predarea obiectelor? 

— Nu cu precizie. Dar bănuiesc că vor veni pe drumul dinspre 
Mitzpe. Vor avea nevoie de camioane şi aceea este singura 
şosea pe care pot circula asemenea vehicule. Dar s-ar putea să 
vină şi dinspre Shakarhut. Acolo este o mică aşezare de coloni. 

— Am înţeles. 

— Mai vreţi să ştiţi şi altceva? 

Avner cugetă câteva clipe, apoi spuse: 

— Da. Crezi că acel comando din Delta Force se mai află în 
apropiere de Ras Udash? 

— Au mai rămas doar aproximativ şase puşcaşi marini, cred, 
dar vor pleca şi ei cât de curând. 

— Foarte bine. Asta-i tot. Noapte bună. 

— Noapte bună, domnule. 

Avner puse receptorul în furcă, după care formă un număr la 
un alt telefon. 

— Yehudai, răspunse de cealaltă parte o voce răguşită. 

— Sunt Avner, comandante. Unde eşti? 

— La statul-major. 

— Ascultă, am o veste foarte gravă: un grup de integrişti din 
Hamas a dat o lovitură în tabăra companiei Warren Mining de 
lângă Mitzpe Ramon. Vor folosi tabăra ca bază pentru a declanşa 
o serie de atacuri teroriste în sudul ţării. Şi pe acolo este şi Be'er 
Sheva. Îţi dai seama ce-ar putea însemna asta? 

— Îmi dau seama: ar putea încerca să dezarmeze baza 
noastră de ripostă nucleară. 

—Distruge-i, comandante, chiar în noaptea asta. Nu putem 
risca să fim ameninţaţi şi de acolo, cu toate câte se pregătesc în 
alte părţi. Nu trebuie să scape nici unul, comandante. M-ai 
înţeles? Nici unul. 

— Am înţeles foarte bine, domnule Avner, răspunse generalul 
Yehudai. Nici măcar unul. Ai cuvântul meu. 

Avner închise şi merse la fereastra terasei ca să admire luna 
plină care răsărea din spatele munţilor ludeii. Cu coada ochilor 
vedea pe masă aparatul, mut acum, al liniei secrete. 

— La revedere, portar al nopţii, şopti. Shalom. 


11 

William Blake se întoarse în containerul său şi se aşeză pe 
treapta de la intrare, gândindu-se la ceea ce ar fi trebuit să facă 
în următoarele douăzeci şi patru de ore. Se gândea că 
procedase înţelept când nu-i dezvăluise lui Maddox identitatea 
personajului îngropat în mormântul de la Ras Udash, pentru că 
nu putea prevedea ce efect şi urmări ar fi putut avea această 
informaţie asupra lui. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea seama mai 
limpede că jefuirea şi risipirea acelor obiecte erau o pierdere de 
nesuportat şi că ar fi vrut să împiedice cu orice preţ asemenea 
lucruri. Pentru aceasta, de câtva timp, în mintea sa îşi făcuse 
apariţia, creat aproape maşinal, un fel de plan de salvare care 
apărea în clipele acelea, la fel de spontan, ca singura posibilitate 
demnă de luat în seamă. Comportarea sa cooperantă din timpul 
convorbirii cu Maddox îl supăra acum şi simţea că trebuie să 
acţioneze cât mai curând, luând iniţiativa în mâinile lui. Dar nu 
putea face nimic de unul singur. 

Se duse să bată la uşa lui Sarah. 

— Cum a fost? îl întrebă fata invitându-l înăuntru. Avea părul 
ud de la duş şi purta doar un tricou, ca şi cum se pregătea să se 
culce. 

— Am încercat în toate felurile să-l conving, dar n-am putut 
face nimic. 

— M-aş fi mirat să fi fost altfel: toate aerele acelea ale lui de 
intelectual nu sunt decât o mască. Nu-l interesează decât banii. 
Şi, apropo de bani: ţi-a oferit o plată? 

— Da, un depozit substanţial, într-un cont elveţian. 

— Şi sper că l-ai acceptat. 

Blake tăcu stânjenit câteva clipe. 

— Doar n-ai fost nebun, insistă Sarah alarmată. 

— Nu, nu.. Am acceptat... Sau, mai bine zis, l-am făcut să 
creadă că eram dispus să accept. 

— Important este că el te-a crezut. Altfel eşti un om mort. 

Îi înconjură gâtul cu braţele şi-l sărută: 

— M-am obişnuit cu ideea că exişti: m-ar necăji foarte tare să 
trebuiască să te consider răposat. 

— Şi pe mine, te rog să mă crezi. 

— Atunci, hai să nu ne prostim. Mâine seară, Maddox va da 
totul fanaticilor ălora şi tu îl vei ajuta dacă va fi nevoie. Ne vom 


lua banii, vom pleca din văgăuna asta şi vom da uitării timpul 
petrecut aici. Eu am făcut ce trebuia să fac. Tu de asemenea. 
Dacă am fi putut face ceva mai bun şi mai mult, am fi făcut. Dar 
acum a venit momentul să plecăm, crede-mă. Aici, dintr-o clipă 
în alta, poate izbucni un tărăboi cum nici nu-ţi poţi închipui... în 
schimb, poimâine o să ne aflăm într-un avion către bunele şi 
vechile noastre State, luându-ne adio de la toată mizeria asta. 
Îndată ce-mi rezolv unele treburi, vin să te iau într-un week-end 
pe lac. Închiriem o cabană şi stăm acolo câteva zile. Fii atent că 
ştiu şi să gătesc... 

— Sarah, mă gândesc să mă duc la Ras Udash. 

Sarah amuţi. 

— Şi vreau ca tu să mă ajuţi. 

— Eşti nebun de legat. Ce să faci la Ras Udash? 

Blake scoase dintr-un buzunar un carneţel şi făcu repede o 
schiţă: 

— Ascultă-mă, când am curăţat galeria de resturile surpării... 
nu am luat totul de acolo. Mormanul de pământ şi de nisip era, 
în partea de sus, destul de bătătorit. Eu l-am răzuit doar cu 
lopata, astfel încât să pară că ar fi fundul unei nişe, dar, cu 
câteva lovituri de târnăcop, putem deschide intrarea spre 
coridorul lateral ca să vedem încotro duce. Mă gândesc că ar 
trebui să ajungă la vreo cale de ieşire sau poate chiar la o altă 
încăpere. 

— Şi dacă ar fi aşa? 

— Acesta este planul meu: dacă găsim calea de ieşire, vreau 
să pun în siguranţă acolo tot ce pot căra şi apoi vreau să închid 
galeria şi să blochez intrările. 

— Am impresia că nu-ţi dai seama... 

— Nu, Sarah, m-am gândit la toate. În mormânt sunt trei 
obiecte de dimensiuni ceva mai mari: trei sunt din lemn şi două 
din piatră de calcar pictată. Cele din piatră pot cântări cam 
cincizeci de kilograme, dar amândoi le putem transporta fără 
probleme. Statuile din lemn sunt uşoare. Celelalte obiecte: vase 
pentru ars ierburi, rezemători pentru cap, sfeşnice, vase, cupe, 
arme şi bijuterii, sunt în total cincizeci şi şase şi toate sunt de 
mici dimensiuni. Nu ne trebuie mai mult de o oră şi jumătate, 
încă o oră ne mai ia să închidem sarcofagul: o să-l facem să 
coboare punând sub cricuri suporturi din ce în ce mai subţiri. O 
altă jumătate de oră ne va trebui ca să instalăm explozibilul şi 


să îngropăm totul sub vreo sută de mii de metri cubi de nisip. 
Este deluşorul acela imediat la est de intrarea deschisă de 
Maddox. Dacă facem să explodeze o încărcătură de explozibil la 
jumătatea pantei, înclinarea va fi suficientă pentru ca nisipul să 
alunece la vale şi să acopere intrarea în mormânt. 

— Am înţeles, spuse Sarah, nici nu-ţi pasă de week-end, nici 
de nimic altceva, te interesează doar nenorocita aia de onoare 
academică. Te întorci în America, prezinţi documentaţia, după 
care te întorci aici şi scoţi totul la iveală: cea mai răsunătoare 
descoperire arheologică din toate timpurile. Scuzele mele şi 
aplauze pentru marele William Blake care va primi cel puţin 
postul de director la Institutul Oriental. 

— Greşeşti, eu... 

— Dar nu te gândeşti la consecinţe? Descoperirea ta va 
zăpăci de cap două treimi din omenire, va distruge unul dintre 
stâlpii ebraismului, Islamului şi creştinismului. 

— Au murit Ra şi Amon, Baal şi Tanit, Zeus şi Poseidon: poate 
dispărea şi lahve al Israelului fără ca Dumnezeu să înceteze să 
mai existe. 

— Eu te-aş ajuta mai degrabă să pui explozibil în mormântul 
acela: este cea mai bună soluţie. Crede-mă. 

— Nu, Sarah. Dacă mormântul acela s-a păstrat neatins până 
la noi, după peste trei mii de ani, nu avem dreptul să-l 
distrugem. 

— Dar planul tău este imposibil de aplicat: nu ne putem 
îndepărta de tabără fără ca ei să-şi dea seama... 

— Tu ai făcut asta. 

— Nu avem explozibil... 

— Nu este greu de intrat în depozit. Cheile sunt la muncitori şi 
tu poţi găsi un pretext oarecare... 

— Şi nu ştim nici ce naiba poate fi în spatele acelui perete din 
capătul coridorului. S-ar putea să fie o altă surpare, ne-am putea 
trezi prinşi ca într-o cursă de şoareci şi să murim sufocaţi... 

— Dacă nu mă ajuţi, o fac eu de unul singur. 

Sarah îşi lăsă privirile în jos. 

— Deci? 

— Am să te ajut. Pentru că, altfel, este ca şi cum te-ai 
sinucide. Dar, pe urmă, o să ne răfuim noi. 

— Îmi convine. 

— Imi închipui că-ţi dai seama că nici vorbă să ne vom mai 


putea întoarce în tabără. Te-ai gândit la ce vom face după 
aceea? 

— Jeepul este întotdeauna alimentat cu benzină şi are şi o 
rezervă de apă. Luăm un pachet sau două cu raţii de salvare şi, 
apoi, plecăm. Eu m-aş feri de drumul către Mitzpe Ramon şi m- 
aş îndrepta spre sud, prin valea Arava până la Yotvata şi la Eilat. 
De acolo mai vedem noi... Atunci, eu mă duc la depozit. 

— Mai bine nu. Fac eu asta. Tu ai trezi bănuieli. Adună-ţi 
lucrurile, umple toate bidoanele cu apă şi vino la parcare peste 
un sfert de oră. Nu uita de crema de protecţie contra soarelui: s- 
ar putea să avem nevoie de aşa ceva. 

Blake intră în containerul său şi începu să-şi pregătească 
lucrurile. Se simţea cuprins de o agitaţie ciudată, pentru că, în 
asemenea condiţii, captivitatea aceea devenise de nesuportat şi 
ideea de a pleca departe de această tabără şi de oamenii aceia i 
se părea un adevărat vis. Privi de mai multe ori la ceas, 
numărând minutele şi, de nervi, mai fumă o ultimă ţigară înainte 
de a ieşi. 

Luna nu apăruse de după dealuri, dar o lumină vagă înspre 
răsărit îi arăta că astrul nopţii era pe cale de a se arăta 
deasupra deşertului Paran. Când mai erau doar câteva minute 
până la ora fixată, Blake stinse ţigara, se duse la baie şi ieşi 
afară prin ferestruica din dos, după ce aruncase afară mai întâi 
rucsacul. 

Se opri o clipă ca să se uite spre capătul parcării şi văzu o 
umbră întunecată care se apropia încet de maşini: era Sarah. 

Se târi şi el în direcţia aceea până când ajunse lângă ea. 

— Aici sunt, şopti. 

— Şi eu, îi răspunse Sarah. la-o din loc, peste un minut 
plecăm. 

Se apropie de jeep ca să pună rucsacul la spatele maşinii, dar 
abia făcu o mişcare când se auzi zgomotul grupului electrogen 
şi, pe neaşteptate, totul în jur fu luminat ca ziua. 

— Staţi pe loc! se auzi o voce. 

— Maddox, fir-ar al dracului! înjură Sarah. Sari! S-o ştergem! 

— Opriţi-i! strigă Maddox câtre un grup de bărbaţi care 
veniseră în jurul lui. 

Blake sări în maşină în timp ce Sarah pornea motorul şi pleca 
în viteză. Oamenii lui Maddox pormniră în fugă către parcare şi 
unul începu să tragă, strigând fără încetare: 


— Stai! Opriţi-vă! 

— Ce fac ăia? strigă Sarah cu privirea aţintită doar la drumul 
din faţa ei. Blake se întoarse şi ceea ce văzu îi tăie răsuflarea: 

— Oh, Doamne, spuse el apucând-o de braţ pe Sarah, 
priveşte, priveşte acolo! 

Sarah se întoarse preţ de o clipă şi văzu nişte faruri 
spintecând bezna nopţii şi apoi auzi zgomotul inconfundabil al 
palelor de elicopter şi urletul unor motoare ambalate la 
maximum: 

— Elicoptere de asalt! strigă ea. Haide! Haide! şi porni cu 
toată viteza, în timp ce oamenii lui Maddox săreau în alte maşini 
şi făceau manevre ca să iasă din parcare. 

Nu mai avură când: întunericul fu sfâşiat în urma lor de o 
serie de fulgere orbitoare şi de bubuiturile asurzitoare ale 
tunurilor care loveau cu o precizie ucigătoare containerele, 
maşinile, depozitele. La zgomotul ca de ciocan al tunurilor se 
adăuga pârâitul armelor automate care măturau tot ce se vedea 
în conul de lumină al reflectoarelor, ridicând norişori de nisip şi 
aruncând spre cer sute de pietre care scânteiau ca nişte 
meteoriți. 

Jeepurile săriră în aer ca nişte jucării de tablă, apoi un tunet 
făcu să tresară munţii şi un uriaş glob de foc făcu lumină pe o 
rază de câteva mile când fu atins depozitul de explozibil. 

— Ce se întâmplă? Ce naiba se întâmplă? striga Sarah care 
nu-şi putea lua privirile de la drumul pe care trebuia să-l 
parcurgă. 

— Elicopterele au atacat tabăra şi o rad de pe faţa 
pământului, strigă Blake. Este un adevărat infern. Trag cu toate 
armele pe care le au şi în tot ce văd în faţa ochilor. 

Sarah stinsese farurile şi mergea doar cu luminile de poziţie, 
ca să nu poată fi observată. 

— Acum coboară! strigă Blake care era întors către spatele 
maşinii. Tabăra nu se mai vede din cauza dealurilor, dar văd 
cum elicopterele zboară în cerc şi caută să coboare. 

Într-adevăr, elicopterele dispărură dincolo de dealuri, dar 
lumina farurilor şi dârele trasoarelor aşterneau pe cer o lumină 
ireală, ca a zorilor. 

Timp de câteva clipe, se mai auzi doar zgomotul ritmic al 
elicelor şi bâzâitul motoarelor, apoi începură din nou să pârâie 
armele automate. 


— Au coborât pe pământ. Probabil că acum cercetează 
terenul palmă cu palmă. Accelerează! Trebuie să ne îndepărtăm 
cât putem de mult. 

— Am făcut aproape cinci kilometri, spuse Sarah după o 
vreme, de-acum ar trebui să fim în siguranţă. 

În vremea aceasta, luna începuse să urce pe bolta cerului, 
răspândind o lumină puternică peste întinderea alburie a 
deşertului şi Sarah putu să meargă în continuare destul de 
repede şi chiar să accelereze când ajunseră în zona mai netedă 
a câmpiei. 

Maşina de teren trecea ca un bolid lăsând în urma sa o dâră 
lăptoasă de praf alb luminată de razele lunii. 

Când ajunseră aproape de Ras Udash, Sarah opri motorul, 
cobori de la volan şi se lăsă să cadă pe pământ sleită de puteri. 

Blake se apropie de ea: 

— N-am mai condus niciodată o maşină ca asta, dar aş fi 
putut să te schimb dacă mi-ai fi explicat cum să fac... 

— Lasă, nu-i nimic, spuse Sarah. A fost o minune că ne-am 
salvat pielea. Un minut mai mult şi... 

— Dar cine erau? 

— Habar n-am. N-am văzut nimic pentru că trebuia să văd pe 
unde merg. Ai văzut cumva nişte simboluri pe părţile laterale ale 
elicopterelor? 

— Era un adevărat balamuc de bubuituri, dâre de trasoare, 
fulgerări de explozii... dar n-am reuşit să zăresc nimic şi, de 
altfel, ne-am şi îndepărtat foarte rapid. 

— Maddox trebuie să fi călcat pe nervi pe cineva care s-a 
supărat rău de tot, spuse Sarah. Doamne, suntem în viaţă, de 
parcă ne-am născut a doua oară. 

— Se vede şi de aici lumina incendiilor înspre Mitzpe, uită-te. 

Sarah se ridică în picioare şi privi înspre apus unde se vedea 
un pâlpâit neclar de lumini, dincolo de linia ondulată a dealurilor. 

— Aşa este, spuse. Acum, ce ai de gând să faci? Am impresia 
că planul tău nu mai are sens. 

— Aşa este, răspunse Blake, dar, oricum, vreau să cobor în 
mormânt ca să văd ce este cu coridorul lateral şi să închid 
sarcofagul. După aceea, o să plasez încărcăturile de explozibil. 

Luă lopata din maşină şi dădu în lături nisipul de pe placa de 
oţel care astupa intrarea. Apoi luă cârligul cablului de la troliu și- 
| agăţă de inelul din mijlocul capacului. 


— Ascultă, spuse Sarah, să plecăm imediat de aici. S-ar putea 
să-şi fi dat seama careva că am fugit. Nu s-ar putea spune cu 
certitudine că aici suntem în deplină siguranţă. 

— Hai, ajută-mă, mai repede, spuse Blake, ca şi cum nici nu 
auzise vorbele fetei. Porneşte maşina şi târăşte câţiva metri 
placa asta. Mi-ar fi suficient şi o jumătate de metru ca să mă pot 
strecura. O să coborâm cu o frânghie. 

Sarah se supuse, cuplă motorul în marşarier şi acceleră: 
jeepul oscilă de mai multe ori pe pietriş, se dădu în dreapta şi în 
stânga până găsi o aderenţă mai mare pentru roţi şi începu să 
tragă: placa de oţel alunecă încet într-o parte, eliberând o parte 
din intrarea în mausoleu. Blake îşi legă la centură capătul unei 
frânghii, legă celălalt capăt de inelul capacului greu şi cobori în 
interior. 

Aprinse o lampă cu neon şi privi în jurul său: totul era în 
ordine şi capacul sarcofagului era tot suspendat pe structura 
primitivă pe care o inventase el. Dădu în lături folia de plastic 
care învelea sarcofagul şi se urcă pe scăunel, rămânând 
nemişcat ca să privească masca de deasupra chipului mumiei. 

Cu un realism impresionant, portretul reproducea trăsăturile 
unei figuri maiestuoase şi severe, expresia plină de energie a 
unui bărbat obişnuit să se impună în faţa mulțimilor doar prin 
simpla forţă a privirii. 

Tresări ca şi cum s-ar fi trezit pe neaşteptate când simţi mâna 
lui Sarah care-i atingea braţul. 

Cobori în tăcere şi legă cu o bucată de lemn pârghiile de la 
fiecare pereche de cricuri, astfel încât să poată fi acţionate în 
acelaşi timp de o singură persoană. Le ridică, ajutat de Sarah, 
până când putu scoate penele de sub capac, le înlocui cu altele 
mai subţiri şi acţionă din nou cricurile, coborând de fiecare dată 
capacul cu câţiva centimetri, până când acesta reveni în poziţia 
sa iniţială. 

— Treaba asta ne-a luat o oră şi cinci minute, spuse el după 
terminară, ştergându-şi fruntea şi privind la ceas. Mai mult decât 
prevăzusem. 

— Intotdeauna este nevoie de mai mult timp decât prevezi, 
spuse Sarah. Să mergem acum, cât timp afară mai este 
întuneric. 

Blake se întoarse către coridorul lateral de unde curăţase 
materialele surpate: 


— Vreau să văd ce este acolo, spuse el luând un târnăcop. 

— Hai să plecăm, îl rugă din nou Sarah. Locul ăsta nu-mi 
place. Şi, apoi, am lăsat în suspensie povestea aceea cu 
blestemul... 

— Nu prea a fost timp pentru explicaţii. 

— Aşa este. În orice caz, e momentul să plecăm. Să închidem 
gaura asta, să detonăm explozibilul şi să pornim spre Yotvata. 
Dacă hardughia aia de afară ne mai ajută, putem spera să 
ajungem la Eilat înainte de schimbarea vremii. Maşina poate 
merge cu maximum şaptezeci de kilometri pe oră, ceea ce 
înseamnă o medie de patruzeci, cincizeci. Te-ai gândit şi la asta? 
lisuse, te-ai putea întoarce oricând aici când totul se va potoli; ai 
putea săpa şi până în centrul pământului, dacă vrei. 

— Doar o jumătate de oră, spuse Blake. Acordă-mi doar o 
jumătate de oră şi după aceea plecăm. Nu ştiu dacă mă voi 
putea întoarce în locurile acestea: vreau să văd ce este acolo, în 
spate. Luminează-mi, te rog. 

Sarah îndreptă lampa cu neon către coridorul din spatele 
surpăturii şi Blake începu să sape ca şi cum ar fi dărâmat un zid. 
După câtva timp, simţi că târnăcopul loveşte în gol. 

— Ştiam eu, spuse el din ce în ce mai emoţionat, de partea 
cealaltă este un loc gol. 

Lărgi, gâfâind, deschizătura şi-i ceru lui Sarah lampa ca să 
facă lumină în spatele mormanului de pământ. 

— Ce este âcolo? întrebă Sarah. 

— Resturi de la surpare acoperind în parte o galerie care urcă 
la fel ca o rampă. 

— Mai avem doar un sfert de oră, spuse Sarah. Mi-ai promis. 

Blake continua să sape cu târnăcopul şi să tragă în spatele lui 
resturile de pământ şi de piatră, până când deschise o trecere 
suficient de largă încât să permită trecerea unui om. 

— Vino, spuse şi începu să înainteze în partea cealaltă. 

Sarah îl urmă şovăind, luminând cu lampa de neon trecerea 
strâmtă. Parcurseră cam zece metri, când Sarah se opri pe 
neaşteptate şi trase cu urechea. 

— Ce este? întrebă Blake. 

— Elicopterele... fir-ar să fie, au aşteptat să se lumineze de 
ziuă şi s-au luat pe urmele maşinii. 

— Sarah nu avem de unde să ştim asta. Am mai văzut şi 
altădată trecând elicoptere prin părţile astea... 


Dar zgomotul devenea tot mai puternic şi se auzea tot mai 
aproape. Şi imediat după aceea se auzi pârâitul unei mitraliere. 

Sarah strigă: 

— Hai să ieşim de aici, repede! Şi dădu să se întoarcă, dar 
chiar în aceeaşi clipă o explozie facu să pământul să se 
cutremure până sub picioarele lor, un fulger lumină ca ziua 
mormântul subteran şi coridorul în care, îndată după aceea, se 
auzi o bufnitură înfundată răsunând în întuneric. 

— Au lovit maşina şi încărcăturile de explozibil. Suntem 
îngropaţi aici! 

— Încă nu, spuse Blake. Repede, pe aici. Fă lumină, fă lumină 
aici! 

Se auzi încă o explozie. 

— Canistrele cu benzină... Spuse Sarah încercând să urce pe 
rampa înclinată. Chiar în clipa aceea, în spatele lor se auzi un 
zgomot sinistru, un fel de scrâşnet şi după aceea un zgomot mai 
puternic de piatră care se surpa. 

— Doamne Dumnezeule, vibraţiile fac să se surpe tunelul, 
strigă Sarah. Repede, să fugim, s-o luăm din loc! 

Galeria se îngustase şi traseul ei era într-o urcare lină: Sarah 
şi Blake urcau neîncetat, fără să-şi poată permite nici o clipă de 
răgaz, scăldaţi în sudoare, cu inimile bătându-le nebuneşte de o 
spaimă claustrofobă şi de senzaţia de apăsare care părea să-i 
strivească. 

În timp ce alergau înainte, urmăriţi de surparea continuă de 
pietre şi de nisip, printr-un praf sufocant pe care lampa nu-l 
putea străpunge, Blake se opri dintr-o dată ca împietrit, privind 
către latura stângă a galeriei, acolo unde se zărea o scobitură ca 
un fel de nişă. 

— Vino, haide! strigă Sarah. Ce mai aştepţi? Hai! Hai mai 
repede! 

Dar Blake părea paralizat de ceea ce vedea, sau poate avea 
impresia că vede, în faţa sa, o strălucire tulbure a unor aripi de 
aur în mijlocul unui nor de praf alb, sub bolta de piatră, şi 
sclipirile înceţoşate ale unui tezaur. 

Sarah îl apucă de un braţ şi îl târî mai departe, cu o secundă 
înainte ca tavanul tunelului să se prăbuşească deasupra capului 
său şi continuă să-l tragă după ea până când simţi că-i sare 
inima din piept. 

Se lăsară să cadă pe fundul galeriei pentru că nu mai aveau 


nici un strop de putere. 

Nu se mai auzea acum nici un zgomot: doar câteva pietre 
care încă mai cădeau desprinse din pereţi. Praful se risipea încet 
şi se putea simţi că un curent de aer îl împingea treptat în sus. 

— Este o deschizătură acolo, spuse Sarah gâfâind. Poate că 
reuşim să ieşim pe acolo. 

Blake se ridică primul: pe frunte îi curgea sânge, acolo unde 
fusese lovit şi zgâriat de pietrele căzute din tavanul tunelului; 
mâinile îi erau jupuite şi faţa plină de sudoare şi de praf albicios. 
Ţinea încă târnăcopul în mână şi părea ieşit din minţi, ca un 
nebun. 

— Trebuie "să mă întorc acolo jos, spuse el luând-o înapoi. Tu 
nu Ştii ce am văzut eu acolo... 

Sarah îl apucă de amândouă braţele şi-l împinse cu spatele la 
perete: 

—Pentru numele lui Dumnezeu, Will. Trebuie să ne salvăm 
vieţile. Dacă nu ieşim de aici, murim. Hai să plecăm, pentru 
Dumnezeu, să plecăm de aici... 

Blake păru să se trezească din ciudata sa letargie şi-şi 
continuă drumul către ieşire, continuând să se întoarcă înapoi, 
din când în când, până când zăriră o geană de lumină. 

Era o rază subţire care se strecura printr-o crăpătură de la 
capătul tunelului, acesta părând să ajungă la suprafaţă în acel 
loc. 

Blake se apropie şi ridică târnăcopul pentru a lărgi crăpătura, 
dar, în clipa aceea, văzu căzând praf de afară şi auzi nişte 
glasuri înăbuşite. Îi facu semn lui Sarah să rămână nemişcată şi 
să nu facă nici cel mai mic zgomot şi-şi apropie urechea de 
crăpătura din stâncă: se auzea acum un zgomot de paşi care se 
îndepărtau şi apoi, ceva mai departe, zgomotul unui elicopter cu 
palele rotorului învârtindu-se la turație redusă. 

— Au aterizat, şopti el. Patrulează prin zonă, probabil că ne 
caută. 

— Poţi auzi în ce limbă vorbesc? întrebă Sarah. 

— Nu. S-au îndepărtat acum şi vocile sunt acoperite de 
zgomotul elicopterului. Eu aş zice să încercăm să ieşim, ca să 
vedem ce se întâmplă. 

Lărgi crăpătura cu târnăcopul până când îşi putu strecura prin 
spărtură întâi capul şi, mai apoi, umerii până când se află în 
interiorul unei mici grote în care se simţea o duhoare 


insuportabilă de urină. Pe jos se vedeau urme proaspete de 
cizme militare. 

Când Blake trecu dincolo, o ajută şi pe Sarah să iasă. 

— Doamne, spuse fata, ce pute aşa? 

— Nu-i decât urină de ţap sălbatic, ibex. Ei folosesc aceste 
grote ca adăpost pentru noapte şi nisipul de pe jos este acoperit 
complet de excrementele lor. Am văzut multe asemenea locuri 
peste tot în Orientul Mijlociu. Vino, să vedem ce se petrece 
afară. Dar în timp ce spunea aceasta, auzi cum motorul 
elicopterului se înteţea şi simţi şuieratul palelor care se 
înşurubau în aer. 

Se târâră pe fundul peşterii până când ieşiră prin deschizătură 
şi se aflară pe povârnişul dealului de la Ras Udash, situat 
deasupra şantierului în care munciseră atâtea zile şi din care se 
ridica acum o coloană groasă de fum negru. Elicopterul era de- 
acum departe. 

— Doamne ce dezastru, spuse Blake. 

Maşina fusese lovită în plin şi piese din ea se vedeau risipite 
peste tot. Explozia săpase un crater uriaş şi sfărâmăturile de 
piatră amestecată cu pământ şi nisip formaseră un muşuroi 
enorm pe locul unde fusese mai devreme intrarea în mormântul 
subteran. 

Fuseseră două încărcături de explozibil şi patru canistre de 
benzină. 

—O lovitură zdravănă, spuse Sarah. Privi înspre elicopterul 
care se vedea acum ca un punct negru pe cerul cenuşiu. 

— Ai observat dacă avea vreo emblemă? întrebă. 

Blake clătină din cap: 

— N-am văzut nimic. Ai observat urmele de cizme? 

Sarah aruncă o privire către urmele răspândite peste tot în 
jurul intrării în grotă: 

— Încălţăminte impermeabilă tip NATO. Este dintre cele mai 
obişnuite şi zeci de armate au în dotare astfel de încălţăminte. 
După aparenţe, ar putea fi egipteni, americani, saudiţi, 
israelieni. Elicopterul era, în orice caz, de fabricaţie occidentală, 
dar nici acest amănunt nu spune prea mult 

Deschise rucscul: 

— Ne-au mai rămas doar proviziile pe care le aveam la noi. Tu 
ce ai? 

Blake îşi deschise şi el rucsacul: 


— Un bidon cu apă, câteva pliculeţe cu cereale, două 
pătrăţele de carne, napolitane, o cutie de curmale şi una de 
smochine uscate. 

— Nimic altceva? 

— Chibrituri, sfoară, aţă şi ac, cuţit de vânătoare, săpun, 
cremă de protecţie. Nimicurile obişnuite... şi hârtie topografică, 
busolă. 

Începură să coboare către câmpia pustie. Pe cer, lumina 
începea să scadă şi se pornise un vânt rece dinspre nord care 
abătea spre pământ coloana de fum, făcând-o să se târască în 
depărtare, ca un şarpe, printre stânci şi bolovani 

La un moment dat, Sarah îl văzu pe Blake îndreptându-se 
către un punct din stânga sa şi aplecându-se să ia de pe jos 
ceva. 

Se apropie de el: 

— Ce este? 

William Blake se întoarse: ţinea în mâini o Biblie cu paginile 
pârjolite de explozie. 

— Nu s-a mai salvat nimic altceva, spuse. Nu s-a salvat 
altceva... 

— Dacă ar fi fost nişte soldaţi occidentali ar fi adunat-o de pe 
jos, nu crezi? Poate că erau arabi... Ah, n-are nici un rost să ne 
mai stoarcem creierii. Mă tem că nu vom putea ajunge la nici un 
rezultat. 

Se aşezară pe jos şi băură cu grijă apă din bidoane, apoi Blake 
scoase din buzunar pachetul de ţigări şi-şi aprinse una, 
continuând să privească fix norul de fum care şerpuia peste 
întinderea pustie. Părea să fie cu gândurile foarte departe. 

—Drumul spre Yotvata rămâne cea mai bună soluţie, spuse 
Sarah. Dacă economisim apa şi mâncarea putem reuşi: sunt 
cam o sută treizeci de kilometri până acolo. 

— Aşa este, spuse Blake, dacă nu ne prinde furtuna la noapte. 

— S-ar putea să nu se abată şi peste regiunea asta. 

— S-ar putea. Dar nu este imposibil. 

— Will. 

— Da? 

— De ce te-ai oprit în tunel? Ai riscat să mori. 

— Am văzut... 

— Ce anume? 

— Aripi de îngeri... din aur. 


Sarah clătină din cap: 

— Eşti obosit, ai vedenii... 

— Poate că am crezut doar că văd... 

— Ce să vezi, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Îngerii din aur, îngenuncheaţi... deasupra Chivotului. Şi mai 
erau şi alte obiecte, vase, cădelniţe... 

Sarah îl privi în ochi, derutată: 

— Doamne, William Blake, sigur eşti în toate minţile? 

— Da, răspunse Blake. Şi, în sfârşit, totul îmi este clar. Ştiu de 
ce se afla sandala aceea în mormânt şi poate că ştiu şi cui îi 
aparţinea. Răsfoi Biblia pârjolită în faţa ochilor fetei. Vezi, Am 
descoperit aceasta aici... într-un pasaj din Cartea Macabeilor. 

Sarah îi aruncă o privire uluită şi se zgribuli sub jacheta de 
bumbac care nu o putea apăra prea mult de vântul pătrunzător 
care bătea din ce în ce mai tare dinspre nord. 

— Sandala aceea datează cam din vremea în care 
babilonienii, conduşi de regele Nabucodonosor, au asediat 
lerusalimul. Cineva şi-a dat seama că, în cel mai scurt timp, 
păgânii aveau să năvâălească în oraş, să profaneze Templul, să 
jefuiască tezaurul, să ia cu ei Chivotul. Trecând prin vreun pasaj 
secret, cunoscut numai de el, a luat acele obiecte preţioase şi 
le-a dus departe. Ţinta sa era un loc aflat în deşertul Paran, 
unde se aflase primul sanctuar de sub cort, la poalele Muntelui 
Sinai. Urma să ascundă Chivotul acolo unde acesta se aflase 
prima oară. Poate că a găsit din întâmplare acea mică grotă şi s- 
a gândit că ar fi putut fi o ascunzătoare potrivită sau poate că 
ştia de existenţa unei peşteri în apropierea locului unde se 
aflase Sanctuarul de sub Cort şi s-a dus intenţionat acolo. A 
coborât în tunel şi a depus tezaurul pe care-l adusese cu el într-o 
nişă existentă în perete... 

— Şi, după aceea? întrebă Sarah, vrăjită şi aproape ameţită 
de vârtejul în care o arunca acest trecut atât de îndepărtat din 
punctul ei de vedere. 

Blake continuă să vorbească: 

— Omul îşi făcuse datoria şi se pregătea să se întoarcă de 
unde venise, dar galeria aceea care se afunda în măruntaiele 
pământului şi care părea să-l fi aşteptat chiar pe el ca s-o 
viziteze i-a atras irezistibil curiozitatea şi el, în loc să urce, a 
început să coboare. Desigur, îşi lumina drumul cu un biet opaiţ 
şi, când s-a aflat, fără să ştie, în dreptul intrării în mormânt, a 


declanşat involuntar mecanismul primitiv care proteja intrarea şi 
a provocat surparea în interiorul mormântului a unei cantităţi 
enorme de pământ, piatră şi nisip. A fost momentul în care, 
târât în interiorul mormântului de acea surpare neaşteptată, şi-a 
pierdut sandala, singurul obiect din acel mic univers funebru 
care provenea dintr-o cu totul altă epocă. Probabil că şi el a fost 
purtat în jos, dar surparea s-a oprit curând pentru că vreo 
infiltraţie de apă făcuse ca roca să se stabilizeze, ca şi cum ar 
fost cimentată. Intrarea nu fusese astupată de tot şi probabil că 
a putut vedea interiorul mormântului, citind şi primele rânduri 
ale inscripţiei de pe sarcofag, dacă, aşa cum este probabil, 
cunoştea hieroglifele şi limba egipteană. Dacă a intuit adevărul, 
se poate să fi fost descumpănit. A găsit ieşirea şi, căzut pradă 
disperării, a dispărut fără să lase vreo urmă. 

— Cine era omul acela? Ai spus că ştii cui îi aparţinea acea 
sandală, întrebă Sarah. 


Blake răsfoi ultimele pagini ale cărţii, pe jumătate arse de 
explozii: 

— Volumul acesta conţine un apendice de mare valoare: 
textele apocrife ale Vechiului Testament. Sunt texte pe care le- 
am citit de multe ori cu ocazia cercetărilor mele, dar, când am 
recitit noaptea trecută un anumit pasaj, m-am lămurit. 

— Care fragment? întrebă din nou Sarah care încă nu reuşea 
să înţeleagă cu adevărat cum se făcea că omul aceste putea 
descifra indicii lăsate acum treizeci de secole, ca un detectiv 
care ajunge la locul crimei la câteva ore după ce aceasta s-a 
comis. A 

Este o scriere apocrifa a lui Baruh. In el se spune că, atunci 
când lerusalimul a fost asediat, învățătorul său a dispărut din 
oraş şi a lipsit timp de două săptămâni. Invăţătorul lui era chiar 
omul despre vorbeşte Cartea Macabeilor: profetul leremia! Şi 
două săptămâni sunt exact timpul necesar pentru a veni aici de 
la lerusalim călare pe un măgar şi pentru a se întoarce. Da, 
omul cu sandala era leremia, profetul care a deplâns tragedia 
lerusalimului, părăsit de locuitorii săi şi de regii ucişi sau luaţi în 
sclavie. 

Sarah nu mai spuse nimic şi-l privi ţintă pe bărbatul cu care 
vorbea şi care avea ochii aţintiţi undeva departe în faţa sa. 
Vântul îi făcea să fluture părul năclăit de praf şi parcă îi 


pătrundea până în sufletul pustiit. 

— Să mergem, Blake, spuse ea într-un târziu. Trebuie să 
plecăm. Drumul este lung şi greu. Dacă furtuna de nisip ne 
prinde pe drum, de data asta chiar că suntem cu adevărat 
pierduţi. 

— Un moment, spuse Blake. Eu ţi-am spus totul despre mine, 
dar tot nu ştiu cine eşti. 

— Sunt, într-adevăr, un tehnician: ai văzut cu ochii tăi. Şi am 
lucrat pentru Warren Mining. Dar am fost trimisă aici de o 
organizaţie privată care lucrează pentru FBI. Maddox se află de 
mai mult timp în vizorul lor şi Biroul considera suspectă această 
campanie în această perioadă şi în aceste locuri. Asta-i tot. Dar 
eu nu lucrez ca un angajat obişnuit: am punctele mele de 
vedere şi modul meu de a acţiona, iar când mă aflu într-o 
situaţie oarecare mă comport cum cred eu mai bine. 

— Mi-am dat seama de asta. 

— Acesta este adevărul: în primele momente nu am avut 
încredere nici măcar în tine fiindcă, în munca mea, ştiu că nu 
trebuie să am încredere în nimeni. Apoi, am încercat doar să te 
ţin pe cât posibil departe de toate astea, fiind sigură că, într-un 
mod sau în altul, ai putea găsi o soluţie ca să te laşi ucis. Şi 
acum, te rog, hai să plecăm. 

Înaintară pe câmpia pustie, străbătând o porţiune netedă şi 
stearpă, presărată ici-colo de tufe de mărăcini arşi de secetă, 
între timp, soarele se înălţase deasupra orizontului şi începea să 
încălzească atmosfera, iar pe întinderea dreaptă străluceau 
nenumăratele aşchii de cremene neagră răspândite cât se 
vedea cu ochii. 

Se opriră când soarele era sus pe cer, ca să se odihnească 
puţin, dar nu exista nici un pic de umbră unde să se poată feri 
de razele arzătoare ale soarelui. 

Cu ajutorul hărţii topografice, Blake încercă să determine 
poziţia în care se aflau, în timp ce Sarah ronţăia fulgi de cereale. 

— Şi când te gândeşti că în biroul lui Pollak era un LORAN 
portabil. Cu el am fi putut afla exact unde ne aflăm cu o 
aproximaţie de maximum zece metri. 

— Trebuie să ne descurcăm cu ce avem, spuse Blake. După 
toate probabilitățile am parcurs cam zece mile. Dacă mergem 
tot aşa, către seară ar trebui să ajungem pe şoseaua spre Beer 
Menuha, cam în punctul acesta, spuse el punând degetul pe 


hartă. 

Privi către răsărit, unde cerul începea să fie acoperit de o 
ceaţă lăptoasă. 

— Tot nu mi-ai spus cum continua inscripţia, spuse Sarah. 

— Aşa este, răspunse Blake. Împături harta, puse busola în 
buzunar şi porni mai departe sub razele orbitoarele ale soarelui. 


Selim Kaddoumi ateriză în seara de 5 februarie pe aeroportul 
din Luxor şi luă un taxi care-l duse până la periferia oraşului, 
unde plăti şi porni mai departe pe jos. 

Îi fură necesare cam douăzeci de minute pentru a ajunge la 
casa cea veche unde rămăsese doar mama sa care nu vru, la 
început, să deschidă, pentru că nu-i venea să creadă că era 
chiar fiul ei şi venise la ora aceea târzie din noapte fără s-o fi 
anunţat mai din vreme. 

— Mamă, îi spuse, o să-ţi explic totul mai târziu. Acum am 
ceva foarte important de făcut. 

Îşi scoase imediat hainele occidentale, se îmbrăcă într-o 
galabia obişnuită şi ieşi în grabă pe uşa din spatele casei. După 
ce merse vreo jumătate de oră, ajunse într-o zonă pustie de la 
marginea deşertului. Se vedea un pâlc de palmieri nu departe 
de o fântână şi, la puţin timp după aceea, apăru un băiat cu un 
urcior sub braţ şi începu să-l umple cu apă. 

Se apropie de el şi-i spuse: 

— Salam alekhum, nu-i o oră cam târzie ca să iei apă din 
fântână? Ai putea să cazi înăuntru pe întunericul ăsta. 

— Alekhum salam, el sidi, răspunse băiatul fără să se 
intimideze. lei apă atunci când ţi-e sete. 

Selim îşi descoperi faţa şi se apropie: 

— Sunt Kaddoumi, spuse el. Unde este Ali ? 

— Să plecăm de aici, spuse băiatul, vino după mine. 

Porniră pe o cărare luminată ca ziua de luna plină şi ajunseră 
pe culmea unei coline nu prea înalte. Mai departe se vedea, în 
mijlocul văii, satul El Qurna. Se opriră în faţa unei cocioabe de la 
jumătatea pantei. Băiatul împinse uşa şi-l lăsă să intre pe 
oaspetele său. 

— Nu văd pe nimeni aici, spuse Selim. 

— Ali cred că ţi-a spus că este supravegheat. Mişună pe aici 
aceiaşi oameni ca data trecută, înţelegi? Trebuie să fim foarte 
atenţi. Ai banii la tine? 


Tânărul dădu aprobator din cap. 

— Atunci, aşteaptă aici. La o anumită oră din noapte el va 
sosi. Dacă la răsăritul soarelui nu-l vei vedea, întoarce-te aici 
mâine noapte, fără să fii văzut, şi aşteaptă până când o să-l vezi 
venind... Inshallah. 

— Inshallah, spuse Selim. 

Băiatul închise uşa şi târşitul paşilor săi se pierdu în depărtare 
pe cărarea care ducea la El Qurna. 

Selim stinse opaițul şi aşteptă în tăcere, pe întuneric, fumând 
o ţigară. Când ochii i se obişnuiră cu întunericul, camera goală, 
tencuită cu lut i se păru aproape luminoasă în razele albăstrii ale 
lunii pline de afară. Era obosit după lunga călătorie pe care o 
făcuse şi din cauza orei târzii, dar încerca să rămână treaz cu 
orice preţ. Fuma o ţigară după alta şi, din când în când, se ridica 
în picioare ca să se mai dezmorţească, mişcându-se încoace şi 
încolo prin încăperea destul de strâmtă. Uneori mai arunca şi 
câte o privire prin crăpăturile obloanelor ca să vadă dacă urca 
cineva din vale. 

La un moment dat fu învins de oboseală, îşi lăsă capul pe 
spătarul scaunului şi aţipi. Dormi atât timp cât oboseala era mai 
puternică decât neliniştea şi junghiurile cauzate de scaunul 
incomod. Când deschise din nou ochii şi privi în jur, văzu că se 
lăsase un întuneric ciudat şi camera era cufundată într-o lumină 
tulbure şi roşietică. Se apropie de fereastră ca să arunce o 
privire afară şi văzu în faţa sa discul lunii aflat acum deasupra 
căsuţelor din El Qurna, acoperit aproape complet de o umbră 
roşie. 

O eclipsă cum nu mai văzuse niciodată în viaţa sa: umbra nu 
ascundea discul lunii, ci îl învelea într-un fel de funingine 
sângerie şi acea faţă schimbată a astrului nocturn făcuse ca 
peste vale să coboare o tăcere adâncă şi totală, ca şi cum 
animalele nopţii ar fi privit încremenite acea neliniştitoare 
transfigurare. 

Se simţea obosit mort şi se gândi să plece de acolo, dar, în 
clipa în care îşi lua de pe jos valijoara, văzu că uşa se deschide 
şi o siluetă întunecată îi acoperă întregul cadru. Tresări. 

— Tu eşti, Ali ? 

Personajul păru să şovăie o clipă, apoi căzu în faţă. Selim îl 
prinse înainte de a se lovi de podea şi-l sprijini cu grijă, 
punându-i haina sub ceafă: 


— Ali... tu eşti?. 

Aprinse bricheta, recunoscând chipul prietenului său palid de 
moarte şi când îşi scoase mâna de sub trupul său, văzu că era 
plină de sânge. 

— Oh, Allah milos şi îndurător... prietene... prietene... ce ţi-au 
făcut? 

— Selim... horcăi tânărul, Selim, papirusul... Pe frunte îi 
apăruseră broboane de sudoare rece. 

— Unde este? Unde este? 

— Winter Palace... bărbatul chel cu mustăţi roşcate... are o 
geantă cu catarame... de argint. 

Întoarse ochii plini de spaimă către luna roşie, apoi îşi dădu 
sufletul cu un suspin prelung. 

Selim privi înjur zăpăcit, apoi trase cu urechea la un sunet 
îndepărtat: sirene. Încă puţine minute şi s-ar fi aflat într-o 
situaţie ca a profesorului Blake, dar cu mult mai periculoasă. 
Trebuia să plece numaidecât de acolo. îi închise prietenului său 
pleoapele şi ieşi în bezna nopţii alergând cât mai repede, către 
valea unui torent secat care tăia în două valea, în dreapta sa, 
cam la o jumătate de milă. 

Abia mai avu timp ca să arunce la pământ în spatele unui 
bolovan, când văzu două maşini ale poliţiei urcând în plină 
viteză către deal şi oprindu-se în faţa căsuţei în care zăcea 
prietenul său mort. Dacă ar mai fi rămas acolo doar câteva clipe 
în plus, ar fi fost prins cu mâinile pătate de sânge, alături de un 
cadavru. 

Aşteptă ca poliţiştii să plece şi, asigurându-se că nu mai era 
nimeni primprejur, porni încet către cărarea pe care venise. 

Când ajunse în curtea casei se duse la fântână şi scoase o 
găleată de apă, vârîndu-şi mâinile în ea. Apa se coloră imediat 
în roşu. 


12 

Fabrizio Ferrario intră în biroul lui Avner cu o valiză neagră pe 
care o puse pe jos în faţa biroului şefului său. 

— lată cum fac ei ca să mişte chiar şi prin furtuna de nisip, 
spuse el făcând să sară încuietorile valizei. 

Avner se ridică şi dădu ocol biroului. 

— Ce-i asta? întrebă, aruncând o privire la aparatul care se 
vedea în interiorul valizei. 

— Un radiofar. Au pus o mulţime peste tot, pe direcţiile de 
invazie. Se mişcă în negura cea mai deasă conduşi de semnalele 
pe care le emit aparatele astea. 

— Şi noi putem să ne folosim de elicoptere şi aviaţie doar la 
douăzeci la sută din capacitate. Condiţiile meteorologice de la 
est de lordan sunt mizerabile... Cum de ai pus mâna pe un 
asemenea aparat? 

— Le-au lăsat cam peste tot, prin corturile beduinilor. Am 
reuşit să găsesc unul datorită unui informator. Cum sunt 
previziunile meteo? 

— Infecte: pentru următoarele douăzeci şi patru de ore, este 
prevăzută o înrăutăţire continuă a vremii. Când se va limpezi 
atmosfera, riscăm să ne trezim cu ei la uşa casei. 

Ferrario închise la loc valiza. 

— Trebuie să mă duc la şedinţa cu statul-major şi cu experţii 
americani. Trebuie să vii şi tu. Din păcate, ştiu că vom avea 
parte de cele mai proaste veşti, dar cel puţin o să aflăm la ce 
moarte să ne aşteptăm. 

Ferrario apucă mânerul voluminoasei valize şi o duse până la 
ascensor, aşteptă ca şi Avner să intre în cabină şi apăsă pe 
butonul de coborâre. Maşina statului-major îi aştepta în stradă şi 
cei doi bărbaţi se aşezară pe bancheta din spate. 

— Se pare că indivizii care au trimis caseta au dat un semn de 
viaţă. Acesta este motivul pentru care vor fi prezenţi şi 
americanii la şedinţa de azi. Ar trebui să-i iau la şuturi în dos. Nu 
ne-au lăsat să lovim noi primii şi acum o să spună că nu pot face 
nimic, spuse Avner. Aş fi gata să jur că aşa o să se întâmple. 

— Dacă au trei bombe atomice în casă, nici nu-i mai putem 
înjura, comentă Ferrario. 

Maşina se opri la numărul 4 de pe strada Ashdod şi Ferrario le 
dădu oamenilor de pază sarcina să care bagajul pe care-l 
adusese cu el la etajul patru unde avea loc şedinţa. 


Erau de faţă aceiaşi oameni care luaseră parte şi la prima 
şedinţă. O dată cu Avner mai apăru şi generalul Yehudai, şeful 
de stat-major şi comandantul armatei. 

De partea cealaltă a mesei şedeau trei bărbaţi în civil sosiți cu 
puţin timp înainte de la ambasada americană. Avner îi făcu 
semn lui Ferrario să aştepte afară împreună cu valiza sa şi intră, 
salutându-i pe cei de faţă. Văzându-le chipurile, se putea ghici 
cu uşurinţă că nu se putea aştepta la nici o veste bună. 

Unul dintre cei trei, generalul Hooker de la Pentagon începu să 
vorbească nu fără o oarecare stânjeneală: 

— Ne pare rău să recunoaştem că am greşit... începu el. 
Generalul Yehudai avea dreptate: prezenţa dispozitivelor 
nucleare pe teritoriul nostru, aşa cum am văzut pe caseta 
trimisă la „Tribune”, este în legătură directă cu ceea ce se 
petrece acum în partea aceasta a lumii. S-a sunat la 
Departamentul de Stat şi o voce înregistrată a transmis acest 
mesaj. 

Apăsă tasta unui casetofon şi făcu să se deruleze o casetă. O 
voce ciudată, cu un timbru metalic, dar complet lipsită de 
accent străin spunea: 


„În timp ce ascultați acest mesaj, este în curs atacul 
forțelor islamice impotriva sioniştilor pentru a-i alunga 
o dată pentru totdeauna de pe toate teritoriile pe care 
le-au ocupat prin forță cu ajutorul imperialiştilor 
americani şi europeni. Va fi o luptă dreaptă, pentru că, 
de data aceasta, nu va exista posibilitatea nici unei 
intervenții străine. Dacă guvernul american sau oricare 
alt guvern al unei ţări aliate lui ar încerca să intervină, 
vor fi amorsate dispozitivele nucleare pe care vi le-am 
prezentat şi care se află deja pe teritoriul Statelor 
Unite ale Americii.” 


Urmă un bâzâit scurt şi, după aceea, se făcu linişte. Cei de 
faţă se priviră unii pe alţii. Avner nu spuse nimic gândindu-se că 
tot ce avea el de spus era ştiut deja de toţi ceilalţi, dar privirea 
sa spunea mai mult decât mii de cuvinte. 

— Amenințarea, din păcate, este absolut credibilă. Experții 
noştri au constatat că înregistrarea video era autentică şi 
originală şi, după cum deja ştiţi, teroriştii au ajuns la un 


asemenea grad de îndrăzneală, încât ne-au indicat chiar locurile 
în care a fost făcută înregistrarea, cu urmele palpabile ale 
operaţiunii care era prezentată în imagini, astfel încât să nu mai 
încapă nici o îndoială. 

— Imi închipui că această ştire a fost ţinută în secret până 
acest moment, spuse ministrul de Interne. 

— Aşa este, spuse generalul Hooker, dar dacă am reuşi să 
stabilim locul în care se află bombele, atunci vor fi puse în 
aplicare măsurile de neutralizare şi, în acelaşi timp, un program 
de evacuare a populaţiei. Avioane având la bord o aparatură 
foarte sofisticată survolează în acest moment teritoriul Statelor 
Unite încercând să localizeze eventuale surse de radiaţii, dar 
este vorba despre o operaţiune cu rezultate nu prea sigure. Este 
destul de probabil ca inamicii noştri să fi luat măsuri pentru ca 
dispozitivele nucleare să fie ecranate pentru a evita posibila lor 
descoperire de către aparatura noastră. Nici încercările de a 
intercepta posibile contacte între ei nu au dat până acum nici un 
rezultat. Din păcate, întreaga ţară este ţinută ca ostatică a 
acestor criminali şi, pentru moment, nu are posibilitatea de a 
ajuta pe nimeni pentru că nu se poate ajuta nici pe ea însăşi. De 
acum înainte nu vom putea risca nici măcar să avem alte 
consultări ca aceasta care se desfăşoară în aceste clipe, pentru 
că, dacă acest lucru ar fi descoperit, ar putea fi considerate o 
formă de ajutorare şi ar fi declanşate represaliile. 

Işi plecă fruntea şi nu mai spuse nimic. 

— Vă mulțumesc, domnule general Hooker, spuse 
preşedintele Schochot. Ne dăm seama de situația voastră şi vă 
suntem, în orice caz, recunoscători pentru că trebuie să 
suportaţi această  înspăimântătoare amenințare din cauza 
prieteniei pe care ne-aţi arătat-o. Se întoarse către şeful 
statului-major. 

— Domnule general Yehudai, vreți să ne prezentați care este 
situația? 

— Trei corpuri de armată, două irakiene şi unul sirian, se 
deplasează sub acoperirea furtunii, aparent fără să fie 
incomodaţi de condițiile meteorologice absolut nefavorabile. 
Domnul Avner vă va explica mai târziu cum au reuşit acest 
lucru. Un al patrulea corp de armată, iranian, traversează 
Kuweitul în direcția câmpurilor petrolifere ale Arabiei Saudite. 
Pare evident că vor să pună stăpânire pe ele. Informatorii noştri 


A 


n 


apreciază ca iminent în Egipt o lovitură de stat, de sorginte 
fundamentalistă, sprijinită de Libia şi de Sudan şi trebuie, în 
consecinţă, să ne asigurăm spatele şi din direcţia aceea. Pare 
probabilă ipoteza că actualul guvern ar putea fi obligat să 
denunțe tratatul de pace cu noi şi să participe la război, alături 
de celelalte ţări care ne atacă. Se înregistrează deja tulburări şi 
manifestații de stradă ale ultranaţionaliştilor. Un atac s-ar putea 
înregistra dintr-o clipă în alta şi pe frontul din Sinai. De la cea 
mai mare parte a aeroporturilor noastre militare aflu că 
decolarea avioanelor noastre de vânătoare se face cu mare 
dificultate din cauza vremii foarte proaste, dar, cel puţin, şi 
aparatele lor se află în aceeaşi situaţie. Problema va apărea 
atunci când va trebui să facem faţă tuturor forţelor aeriene 
inamice  coalizate: printre altele, iranienii le-au restituit 
irakienilor avioanele care le fuseseră încredințate spre pază 
după războiul din Golf. Domnul Avner vă va explica acum cum 
reuşesc unităţile de blindate să înainteze prin norii de nisip către 
graniţele noastre. 

Avner se duse la uşă şi-l invită înăuntru pe Ferrario. Tânărul 
deschise valiza şi le-o arătă celor de faţă: 

— Radiofaruri, spuse el, alimentate de la acumulatori sau de 
la o sursă fixă, acolo unde există curent electric la reţea. Emit 
un semnal constant care conduce blindatele pe itinerare foarte 
precise. 

— A existat vreo declaraţie de război? întrebă Hooker. 

— Sigur că nu, răspunse preşedintele. Taksun ne-a comunicat 
că este vorba despre manevre combinate cu Siria. Neruşinarea 
nu-i lipseşte şi, pe deasupra, este conştient că nu are de ce să 
se teamă. 

Se auzi în clipa aceea un ciocănit în uşă şi Ferrario ieşi ca să 
vadă despre ce era vorba. Se întoarse în scurt timp, palid şi 
încordat: 

— Domnilor, spuse, ni se semnalează că au început să aibă 
loc incursiuni ale unor comandouri hezbollah în Galileea, 
sprijinite de aruncătoare de rachete şi, ceea ce este mai grav, 
trei bombe au explodat acum zece minute la Tel Aviv, Haifa şi 
lerusalimul de vest. Sunt mai mult de şaizeci de morţi şi o sută 
de răniţi, mulţi dintre aceştia foarte grav. Există temerea că în 
următoarele ore atentatele sinucigaşe ale celor din Hamas se 
vor înmulţi. 


— Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Hooker. 

— Să luptăm. Ce altceva am putea face? Am mai ieşit 
victorioşi şi altădată, singuri împotriva armatelor arabe coalizate 
împotriva noastră, spuse Yehudai. Imi voi lansa paraşutiştii 
asupra întregului Liban de sud pentru a-i contracara pe cei din 
hezbollah, voi ridica în aer toate bombardierele care pot zbura şi 
vom arunca peste ei toate bombele pe care le avem în depozite. 
Blindatele şi artileria sunt gata să intre în luptă pe malul 
lordanului. Este foarte probabil ca şi lordania să li se alăture sau 
va fi nimicită şi, într-o asemenea situaţie nici Egiptul nu va avea 
de ales... Dar, dacă nu vom reuşi să-i oprim, ne rămâne oricum 
o ultimă carte dejucat. N-o să ne aruncăm în mare. Nu vom mai 
fi niciodată un popor fară ţară. 

Generalul Hooker se ridică în picioare şi-l privi drept în ochi: 

— Domnule general Yehudai, spuse, vreţi să spuneţi că vă 
gândiţi să folosiţi arma nucleară? 

— Fără nici o ezitare, răspunse Yehudai după ce schimbase o 
privire fugară cu preşedintele său. Dacă va fi absolut necesar. 

— Dar vă daţi seama că s-ar putea ca şi ei să-şi fi procurat 
dispozitive atomice din republicile islamice foste sovietice? De 
acolo provin, cu siguranţă, bombele plasate pe teritoriul nostru. 
O ripostă nucleară ar putea provoca represalii de acelaşi fel. 
Rachetele lor au rază de acţiune scurtă, dar suficientă... 

Yehudai îl privi pe preşedintele său şi apoi pe generalul 
american: 

— Armageddon, spuse. Dacă aşa trebuie să fie, să fie aşa. ŞI 
acum, vă rog să mă scuzaţi, generale Hooker, dar trebuie să 
merg la oamenii mei de pe câmpul de luptă. li salută pe toţi cu o 
aplecare a capului: Domnule preşedinte, domnule Avner... apoi 
se îndepărtă şi zgomotul cizmelor sale de soldat răsună mai 
puternic decât ar fi fost normal în sala cufundată în tăcere. 


Cei trei americani salutară şi se ridicară şi ei, îndreptându-se 
spre ieşire dar, în timp ce deschidea uşa pentru a-i lăsa să 
treacă, Avner îi făcu un semn lui Ferrario şi acesta îl reţinu o 
clipă pe generalul Hooker care ieşise ultimul: 

— Domnule general, spuse, domnul Avner m-a însărcinat să 
vă cer o întrevedere privată. Vă aşteaptă peste o oră la barul de 
la „King David Hotel”. Dânsul spune că acolo este un loc mult 
mai liniştit. Pot să-i confirm întâlnirea? 


Hooker se gândi câteva clipe, după care spuse: 

— Puteţi s-o confirmaţi. Voi fi acolo. 

Avner sosi pe la orele şaisprezece şi se aşeză în faţa 
musafirului său, într-un salon rezervat: 

— Locul acesta este mai liniştit decât sala de la statul- major 
al armatei şi, după mine, şi mai discret. Vă deranjează dacă 
fumez? 

— Cum să mă deranjeze, spuse Hooker, în situaţia în care ne 
aflăm putem face orice. 

—Domnule general, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Îmi pare rău, domnule Avner, nu pot face nimic. Ceea ce 
am spus la şedinţa din dimineaţa aceasta nu admite derogări... 

— Ştiu asta: nu este vorba despre aşa ceva. Este o altă 
problemă. 

— O altă problemă? Vreţi să spuneţi, una în plus faţă de cele 
pe care le avem deja? 

— Da, dar nu de aceeaşi anvergură, sper.... Dumneavoastră 
sunteţi, cu siguranţă, la curent cu operaţiunea Warren Mining la 
Mitzpe Ramon, nu-i aşa? 

— Da, ştiu de ea. Dar s-a rezolvat totul dacă nu mă-nşel... 
Comandoul nostru a fost retras. 

— Nu este vorba despre asta, domnule general. Din păcate, 
lucrurile s-au complicat puţin. Tabăra companiei Warren Mining a 
suferit în noaptea trecută un atac devastator, poate o incursiune 
preliminară a forţelor inamice pentru a crea un gol într-o zonă 
de acces la un sector de mare importanţă strategică sau o 
măsură de represalii: în statul-major irakian mai sunt încă mulţi 
ofiţeri fideli defunctului preşedinte care poate că ştiau de 
comandoul pe care l-aţi instalat în localitatea aceea ca să-l ucidă 
pe al Bakri. 

— Dar nu am fost noi. 

— Nu-i nici o diferenţă, pentru ei, dacă îi cunosc eu bine. 
Oricum, am făcut o recunoaştere acolo şi nu am găsit 
supraviețuitori: nenorociţii au lovit cu o precizie ştiinţifică. 
Totuşi, informatorii mei mi-au comunicat că s-ar putea să fi 
scăpat cineva din masacrul acela, cineva care ar putea fi pentru 
noi un martor preţios al măcelului în care şi-au pierdut viaţa nu 
puţini dintre conaţionalii săi. Eu sunt înclinat să cred că, dacă s- 
a salvat cineva, aceasta s-a întâmplat pentru că i s-a dat 
posibilitatea să se salveze. Nu ştiu dacă m-aţi înţeles. 


— V-am înţeles perfect, spuse Hooker. Credeţi că ar fi vorba 
de cei care au trădat. 

— Nu ştiu ce altă explicaţie ar putea exista. Tabăra a fost 
complet încercuită, fiecare metru pătrat a fost măturat de 
puştile automate şi zguduit de explozii înspăimântătoare. Dar un 
jeep a plecat cu numai câteva minute înainte de a se dezlănţui 
infernul şi asta nu este ciudat? Maşina a fost găsit abandonată 
în apropiere de frontiera egipteană, într-o localitate numită Ras 
Udash şi este logic să mă gândesc că, dacă în ea se afla cineva 
din tabăra companiei Warren Mining, acel cineva s-a îndreptat 
către Egipt unde poate că era cineva care-l aştepta. Avem şi 
nişte interceptări radio din tabăra Warren Mining şi ştim că o 
persoană de acolo se afla în contact cu fundamentaliştii islamici, 
dar pentru motive pe care încă nu le cunoaştem. In biroul 
directorului au fost găsite fişele oamenilor din tabără: ele 
aparţin celor două persoane, singurele ale căror corpuri nu s-au 
găsit. S-ar putea să fie chiar persoanele pe care le căutăm. Ceea 
ce vă cer este să ne anunţaţi dacă aflaţi unde s-ar putea afla 
sau dacă s-ar adresa direct dumneavoastră datorită faptului că 
sunt cetăţeni americani. 

— O să fac tot ce pot, domnule Avner. Şi dacă-l vom găsi pe 
vreunul dintre ei, dumneavoastră veţi fi primul care veţi afla. 

— Vă mulţumesc. Ştiam eu că ne veţi ajuta. 

Se salutară şi Avner rămase să-şi termine ţigara, gândindu-se 
la secretul acela îngropat în mijlocul deşertului Paran, un secret 
care, dacă ar fi fost divulgat, ar fi distrus sufletul naţiunii sale..., 
dar poate că ar fi oprit pentru totdeauna războaie ca acela care 
era pe cale să izbucnească. 

Rămase mult timp pe gânduri, absent la tot ce era în jur, 
privind jarul ţigării care se consuma încet, transformându-se în 
cenuşă. Dar în sinea sa îşi dădea seama foarte bine că un singur 
lucru n-ar fi dorit niciodată: ca poporul lui Israel să dispară, cu 
istoria şi conştiinţa sa. Nu exista preţ prea mare pentru el ca să 
împiedice un asemenea lucru. 

Tresări când auzi paşi în spatele său. 

— Ferrario. Ce noutăţi ai? 

— Yehudai a aruncat în luptă aviația şi elicopterele în pofida 
vremii foarte urâte, dar întâmpină rezistenţă din partea forţelor 
aeriene inamice: în orice caz, sunt pierderi şi în orele următoare 
se prevede o înrăutăţire a situaţiei. Naţiunile Unite au adresat 


un ultimatum iranienilor ca să se retragă imediat de pe teritoriul 
saudit, dar este ca şi cum acesta ar fi venit din partea papei. În 
orice caz, trupele saudite sunt în derută. Fără ajutorul american, 
ăia nu sunt în stare nici să-şi sufle nasul. 

— Frontul din nord? 

— Incursiuni ale aviaţiei siriene, rachete asupra Galileii şi 
înălțimilor Golan, forţele hezbollah s-au dezlănţuit pe toată linia 
frontului: lansăm în permanenţă paraşutişti în spatele poziţiilor 
pe care se află ei ca să mai scădem presiunea, dar este greu. 
Guvernul evacuează civilii de pe un teritoriu cu o adâncime de 
douăzeci de kilometri. 

— Egiptul, spuse Avner. Nimic să nu se mişte acolo fără ca să 
ştiu eu. 

— Ştiu, domnule comandant. Reţeaua noastră se află sub o 
presiune maximă. Greu mi-ar putea scăpa ceva. 

Avner îl privi: 

—Nu spune prostii, Ferrario, nimeni de pe pământul acesta nu 
poate afirma că ştie tot ce se poate şti. Neprevăzutul este acela 
care a schimbat soarta istoriei de-a lungul mileniilor... 
întotdeauna neprevăzutul, să ţii minte asta. 

— Vreţi să vă duc înapoi la centrală, domnule Avner? 

— Nu, Ferrario, mă duc singur. Tu, între timp, fă o treabă. 

— Spuneţi. 

Îi întinse un dosar: 

— Trebuie să faci să le parvină egiptenilor o aşa-zisă scurgere 
de informaţii referitoare la personajele din acest dosar. Cel puţin 
două dintre ele s-ar putea să se afle deja pe teritoriul lor şi 
reprezintă pentru noi un pericol de moarte, dar nu avem 
posibilitatea să acţionăm suficient de uşor în Egipt. Trebuie să 
facem în aşa fel încât egiptenii să fie aceia care să-i elimine. M- 
ai înţeles?. 

— V-am înţeles foarte bine, domnule, spuse Ferrario răsfoind 
fişele din dosar. Mă ocup de asta imediat. 

— Ah, fii atent, vreau să ştiu tot ce se întâmplă în tunelul în 
care lucrează Allon; ţine-mă în permanenţă la curent. 

— Aşa voi face, domnule. 

Avner ieşi pe stradă şi se opri să privească la cerul încă senin 
al lerusalimului, în timp ce ajungeau până la el din toate părţile 
sirenele ambulanţelor pline cu corpuri sfârtecate, apoi porni pe 
un drum pe care nu-l mai parcursese de mulţi ani. 


Merse de unul singur, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele 
pardesiului şi cu gulerul ridicat, timp de aproape o jumătate de 
oră, până ajunse la Poarta Damascului. Străbătu strada El Walid, 
trecu de Hashalshelet şi pătrunse pe platoul din preajma zidului 
apusean al Templului. Soldaţi în ţinută de luptă păzeau toate 
căile de acces în piaţă şi-i urmăreau din priviri pe toţi cei care 
treceau pe acolo, ţinând degetul pe trăgaciul armelor automate 
Uzi. Avner parcurse esplanada biciuită de un vânt rece şi se 
apropie de zid. Câţiva credincioşi ortodocşi, cu părul ras pe 
frunte şi cu lungi şuviţe negre pe tâmple, se legănau ritmic în 
plângerea lor milenară pentru Sanctuarul pierdut. 

Avner privi fix marile blocuri de piatră lustruite de rugile a 
milioane de fii ai lui Israel, exilați în diaspora şi exilați în patrie. 
Pentru prima oară de la moartea fiului său, dori să se roage şi, 
printr-o ciudată ironie a destinului, nu putea să facă acest lucru 
pentru că avea pe suflet un secret care nu mai lăsa loc pentru 
nimic altceva. 

Furia şi nemulţumirea se preschimbară într-o durere adâncă şi 
Gad Avner care, totuşi, îşi îngropase fiul fără să verse o lacrimă, 
simţi că ochii i se umezeau. Atunci şi-i atinse cu vârful degetelor 
şi atinse cu ele piatra Templului, adăugând lacrimile sale la ale 
tuturor acelora care se perindaseră pe acolo timp de secole. 


Nu putu să facă altceva. Se întoarse ca să plece, dar când 
ajunse în capătul celălalt al pieţei văzu un bătrân care şedea 
zgribulit pe trotuar, cerând de pomană. 

— Dă-mi ceva ca să mănânc, spuse bătrânul, şi îţi voi da şi eu 
ceva. 

Avner rămase surprins de cuvintele acelea la care nu s-ar fi 
aşteptat; luă o bancnotă de cinci shekeli şi i-o întinse spunându- 
i: 

— Ce poţi să-mi dai tu în schimb? 

Bătrânul vâri bancnota în desaga în care punea şi pâinea 
primită de pomană, apoi îşi ridică din nou privirile către el şi 
spuse: 

— Poate... speranţa. 

Avner simţi un fior care-i alerga pe sub piele ca şi cum vântul 
rece care cobora dinspre culmea muntelui Carmel i s-ar fi 
strecurat pe sub haine: 

— De ce spui asta? îl întrebă. 


Dar bătrânul nu răspunse: privirea sa stinsă era aţintită în gol, 
ca şi cum, pentru o clipă, ar fi fost mesagerul inconştient şi 
involuntar al unei forţe necunoscute care, apoi, la fel de 
neaşteptat se pierduse în neant. 

Avner îl mai privi încă o vreme fără a mai spune nimic, apoi îşi 
reluă drumul absorbit de gândurile sale. 


Ultimele raze ale asfinţitului se stingeau pe vasta întindere 
pustie şi câteva stele începeau să strălucească pe cerul care 
începea să se umbrească. Blake continua să înainteze, deşi 
picioarele îi sângerau în bocanci din cauza rosăturilor. Sarah, 
încălţată cu pantofi de jogging, mergea mult mai uşor, dar se 
vedea că amândoi ajunseseră la capătul puterilor. 

Dintr-o dată, o şfichiuire de vânt traversă imensul spaţiu gol şi 
cei doi se priviră cu îngrijorare unul pe altul, fiecare dându-şi 
seama din privirea celuilalt ce urma să se petreacă. 

— Vine înspre noi, spuse Blake. Să nu ne dăm bătuţi. 

— Dar unde ne aflăm, după părerea ta? 

— Acum ar trebui să fim la intersecţia cu drumul spre Beer 
Menuha. Ar trebui s-o vedem după ce vom trece de deluşorul 
acela care se vede în faţă. Dar asta nu înseamnă mare lucru: 
doar că pe drum am putea întâlni pe cineva în trecere. 

— Ce facem dacă ne prinde furtuna? 

— Ce ţi-am spus: dacă vom găsi un adăpost ne vom folosi de 
el, altfel ne vom întinde la pământ, încercând să ne protejăm 
unul pe altul, acoperindu-ne capul, gura şi nasul, aşteptând 
până când furtuna va trece. 

— Dar s-ar putea să ţină zile întregi... 

— Aşa este, dar n-avem altă posibilitate. Alternativa este să 
murim sufocaţi: praful este fin ca pudra de talc şi-ţi taie 
răsuflarea în numai câteva minute. Nu trebuie să te temi. 

Blake se întoarse către răsărit şi văzu că în zare nu se mai 
vedea nimic din cauza unei pâcle alburii. Se căţără cât putu de 
repede pe micul deal care se afla acum la câteva zeci de metri 
şi, când fu în vârf, văzu în faţa sa drumul spre Beer Menuha, 
pustie cât se vedea cu ochii. Dar dincolo de culmea dealului era 
un bolovan cât un stat de om, un fel de bulb mare de cremene, 
înconjurat de alte pietre mai mici care se desfăcuseră cu timpul 
din el ca efect al diferenţelor violente de temperatură între zi şi 
noapte. 


Blake se întoarse ca s-o strige pe Sarah şi o auzi spunând: 

— Oh, Doamne, priveşte, luna roşie, chipul însângerat al lui 
Isis... 

Blake văzu şi el acel spectacol parcă ireal: discul lunii care se 
înălța în acele clipe deasupra orizontului era acoperit treptat de 
o umbră sângerie care se răspândea răspândindu-se peste 
câmpia nesfârşită. 

— Eclipsa, spuse Blake. Repede, vino, înainte ca furtuna să ne 
surprindă, acum este aproape, o simt. 

Sarah veni lângă el şi-l văzu cum, punând rucsacul jos, 
îngrămădea una peste alta pietrele mai mici alături de bolovanul 
cel mare, pe latura dinspre nord-est, ca pentru a clădi un soi de 
zid de protecţie. Începu şi ea să facă la fel, în timp ce vântul se 
înteţea cu fiecare minut care se scurgea şi aerul devenea tot 
mai tulbure. 

— Să încercăm să mâncăm ceva şi să bem apă, spuse Blake, 
nu ştiu când o să mai putem face asta. 

Sarah scotoci prin rucsac şi-i dădu un pachet de pesmeţi şi 
câteva curmale şi smochine uscate. Blake scoase din rucsacul 
său bidonul cu apă şi, după ce Sarah bău, sorbi şi el câteva 
înghiţituri. 

Începea de-acum să simtă în gură gustul de praf. Aruncă o 
ultimă privire la discul lunii care era acoperit din ce în ce mai 
mult de acea ciudată pâclă ca de sânge, apoi spuse: 

— Trebuie să găsim un mod de a ne apăra sau vom muri: 
furtuna este pe-aproape. 

Privi în jur grăbit şi îşi înălţă din nou privirea către orizont. 

— La ce te uiţi? întrebă Sarah înainte de a-şi lega o batistă 
peste gură. 

— Adăpostul ăsta n-o să ne ajungă şi nici batista aia... 
Doamne... nu mai avem timp, nu mai avem timp.... 

Apoi, dintr-o dată, privirea lui se opri asupra rucsacului lui 
Sarah: 

— Din ce este făcut un rucsac? o întrebă. 

— Dingore-tex, cred, răspunse fata. 

— Atunci poate că mai avem o speranţă: dacă îmi amintesc 
eu bine, porii ţesăturii acesteia lasă să treacă doar moleculele 
de vapori de apă care ies, aşa că artrebui să oprească praful şi 
să ne permită să respirăm. 

Sarah clătină din cap: 


— Doar nu vrei să... 

— Este exact ce vreau, spuse Blake şi goli amândouă 
rucsacurile, punând tot ce era în ele într-o pungă din plastic pe 
care o înţepeni sub pietre. Apoi o privi ţintă pe Sarah, ţinând 
rucsacul cu gura în jos: 

— Trageţi-l pe cap, îi spuse. Nu avem de ales. 

Fata se supuse şi Blake trase de şireturile de la gura sacului 
strângându-l pe lângă gât, apoi îi înfăşură gâtul cu eşarfa sa 
strângând şi mai bine gura rucsacului. 

— Cum e? o întrebă. 

Fata îi răspunse cu un fel de muget care ar fi putut însemna 
orice, dar Blake îl luă drept o confirmare că totul era în regulă, îi 
strânse mâna cu putere, apoi repetă şi el aceeaşi operaţiune 
căutând să-şi strângă cât mai bine gura rucsacului în jurul 
gâtului folosindu-se de două batiste legate una de alta. 

După ce termină, căută pe pipăite mâna lui Sarah şi o trase şi 
pe ea în jos: se ghemuiră pe nisip cu capul rezemat de bolovan, 
strânşi unul într-altul, şi aşteptară să sosească vijelia. 

În numai câteva minute vârtejul se dezlănţui cu toată puterea, 
suprafaţa deşertului fu răscolită de furia vântului şi valurile de 
nisip năvăliră peste tot, măturând în cale cerul şi pământul, 
pietrele şi dunele. Doar luna mai reuşea încă să se întrevadă sub 
forma unui halo înceţoşat, portocaliu. În jumătatea de apus a 
cerului, dar nu era nimeni care s-o vadă în acea imensă 
întindere pustie. 

Blake se strânse convulsiv lângă Sarah, ca pentru a-i 
transmite întreaga sa voinţă de a rezista acelui atac infernal, să 
i se opună cu toate forţele sale pentru a supravieţui acestei 
provocări mortale sau poate pentru a primi de la ea forţa 
necesară. 

Auzea, pe uriaşul bolovan de cremene, un zgomot ca de 
grindină pentru că vântul era atât de puternic, încât purta cu el 
miliarde de pietricele şi-i veniră în minte cuvintele lui Ilie: „A fost 
un vânt atât de tare încât făcea să se cutremure munţii şi 
pietrele să se despice...” Acesta era infernul din deşertul Paran, 
un loc în care doar profeţii călăuziţi de mâna lui Dumnezeu 
cutezaseră să se aventureze 

Şuieratul neîntrerupt şi ascuţit, pocniturile neîncetate ale 
pietrelor în stânca de lângă ei, bezna totală care-i învăluia, îi 
făcură să piardă cu totul noţiunea timpului. Incerca să-şi 


concentreze atenţia asupra trupului fetei, asupra bătăilor inimii 
sale, pentru a rezista efortului înspăimântător, senzaţiei de 
apăsare din ce în ce mai puternică şi mai sufocantă. Praful era 
acum peste tot: îi acoperea fiecare milimetru de piele, îi îmbiba 
hainele mai mult decât ar fi fost apă, dar nările şi plămânii 
rămăseseră deocamdată liberi şi-şi dădea seama că respiraţie 
era dificilă, dar nu imposibilă. 

Se întreba doar cât ar mai fi putut rezista în condiţiile acelea 
cumplite şi cât ar mai fi rezistat Sarah. Îşi dădea seama perfect 
de bine, în orice caz, că va fi doar o chestiune de timp: mai 
devreme sau mai târziu umiditatea din aerul respirat ar fi făcut 
ca granulele foarte fine de praf să devină un fel de pastă care ar 
fi astupat porii ţesăturii care le proteja capul şi atunci ar fi avut 
de ales dacă să moară sufocaţi de praf sau din cauza lipsei de 
oxigen. Cât mai era oare până la clipa în care dezlănţuirea 
aceea formidabilă a naturii le va da lovitura decisivă strivindu-i 
în praf ca pe nişte insecte? 

Tremurul încordării şi al oboselii se transformă, la un moment 
dat, într-o stare de semiconştienţă, Blake slăbi strânsoarea 
braţelor din jurul trupului fetei şi i se păru că forţa vijeliei mai 
slăbise întrucâtva, ca şi cum vântul ar fi avut şi el nevoie de o 
pauză pentru a prinde din nou putere. 

Se ridică şi-şi smulse legătura pe care şi-o făcuse la gât, 
trăgându-şi de pe cap rucsacul de fâş. Văzu atunci în faţa sa o 
apariţie fantomatică: o formă întunecată, enormă şi sclipitoare, 
două puncte de lumină palidă, lăptoasă. Peste toate, un zgomot 
continuu şi ritmic, ca o respiraţie înceată. Privi mai atent şi reuşi 
să distingă o siluetă, să separe contururile de fasciculele de 
lumină care străbăteau prin norul de praf al întunericului nopţii: 
părea un submarin ajuns pe fundul unui ocean, dar era, în 
schimb, un aşa-numit desert-bus, una dintre acele maşini 
ciudate care puteau transporta chiar şi cincizeci de pasageri de 
la Damasc la Geddah, de la Oman la Bagdad, străbătând 
drumuri dintre cele mai grele. Maşini cu alură de nave spaţiale, 
dotate cu filtre puternice şi cu aer condiţionat. 

O scutură pe tovarăşa sa de drum care părea aproape 
leşinată şi-i descoperi şi ei capul: 

— Sarah, Sarah, scoală-te, pentru numele lui Dumnezeu, 
suntem salvaţi. Uite, priveşte acolo, în faţa ta! 

Sarah se ridică în capul oaselor, ducându-şi palma deasupra 


sprâncenelor, în timp ce Blake pornea în direcţia în care se 
vedeau farurile. 

— Ei! Ei!, striga. Ajutor! Ne-am rătăcit în furtuna de nisip. 
Ajutaţi-ne! 

În clipa aceea, din maşină coborau mai mulţi oameni înarmaţi: 
unul dintre ei se răsuci fulgerător în direcţia sa şi îndreptă puşca 
într-acolo ca şi cum ar fi auzit ceva. 

Blake nu-şi dăduse seama de situaţie, purtat de entuziasmul 
pentru salvarea lor nesperată, dar în clipa în care începuse să 
strige, se simţi apucat pe la spate şi trântit la pământ. Sarah 
sărise în spatele lui şi-l ţinea apăsat la pământ. 

— Nu mişca, îi şopti la ureche. Stai liniştit. Uite... sunt oameni 
înarmaţi. 

Bărbatul cu arma îndreptată înspre ei mai înaintă puţin, 
încercând să vadă prin praful des cu ajutorul unei lanterne. Dar 
Blake şi Sarah, lipiţi de pământ şi acoperiţi de praf, erau complet 
invizibili. Omul mai aruncă o privire şi trase cu urechea, după 
care, liniştit, se întoarse către autobuz. Pe uşa din spate a 
autobuzului, rămasă deschisă, ieşeau în clipa aceea alţi trei sau 
patru indivizi înarmaţi cu puşti mitralieră, cu capul complet 
acoperit de kefiah, alergând către cele patru colţuri ale maşinii 
ca pentru a ţine sub control situaţia, în timp ce alţi doi păreau să 
controleze roţile. 

— Dar cine ar putea fi ăştia, spuse Blake. 

— Eu cred că nu putem risca. Cu siguranţă nu sunt israelieni. 
Să ne întoarcem la adăpostul nostru... Cât este ceasul? 

Blake curăţă cadranul ceasului său de mână: 

— E trecut cu puţin de miezul nopţii. Mai sunt încă şase ore 
până se luminează de ziuă. 

Se târâră din nou în spatele stâncii în timp ce vântul începuse 
să bată din nou, dar se simţea că violenţa furtunii scădea 
treptat. 

După o vreme, lumina farurilor scoase din beznă alte siluete 
întunecate care păreau să răsară din neant. 

— Cămile... spuse Sarah. Dar cum de pot merge pe vremea 
asta? 

— Sunt beduini, şopti Blake. Se mişcă prin nisip ca peştii în 
apă... Reuşeşti să mai vezi şi altceva? 

— Da, iată-i, sosesc alţi soldaţi... E clar că era o întâlnire 
stabilită dinainte. Incredibil! 


— Ar fi putut ajunge aici şi cu ochii închişi, spuse Blake. În 
miile de ani de când trăiesc în deşert, şi-au format un simţ 
extraordinar al orientării... Pe o vreme ca asta ei se pot deplasa 
ca nişte fantome, practic, invizibili. 

Unul dintre bărbaţi deschise uşa din spate a autobuzului şi 
noii veniţi, înarmaţi cu arme automate, urcară. 

Când şi ultimul dintre ei fti înăuntru, maşina se puse în 
mişcare înspre nord şi dispăru imediat după aceea în norul de 
praf. 

Blake şi Sarah se ghemuiră din nou în spatele stâncii de 
cremene, acoperindu-şi din nou capul cu rucsacurile şi rămaseră 
nemişcaţi încercând să se ferească de furia vijeliei. Cantitatea 
scăzută de oxigen din aer, oboseala, deziluzia care urmase după 
cele câteva momente de entuziasm pentru o salvare atât de 
apropiată îi făcură să cadă într-o stare de adâncă apatie, nici 
veghe şi nici somn, în care singura senzaţie era frigul năprasnic 
care îi pătrundea până la oase şi praful aproape impalpabil care 
începea să pătrundă în interiorul rucsacurilor, amestecându-se 
pe nesimţite cu saliva şi depunându-se în nări. 

Deodată, Blake întoarse capul către apus. 

— Ce este? reuşi să întrebe Sarah care simţise mişcarea lui 
bruscă. 

— Cordită, spuse Blake. Simţi mirosul acesta adus de vânt? 
Este mirosul războiului. 

Blake îşi descoperi capul pentru câteva clipe, trăgând cu 
urechea şi vântul păru să aducă până la ei bubuiturile unor 
tunete îndepărtate. 

Se făcu ziuă şi cei doi fugari îşi descoperiră capetele şi se 
aşezară cu spatele rezemat de stânca protectoare. Vântul mai 
bătea destul de puternic, dar faza cea mai violentă a furtunii 
trecuse. Atmosfera era tulbure, ca şi cum peste deşert se lăsase 
o ceaţă grea, dar dinspre răsărit venea o dâră subţire de lumină 
filtrată prin pâcla deasă. 

— Te simţi în stare să porneşti la drum? întrebă Blake. 

Sarah dădu din cap aprobator. 

— Nu avem altă soluţie. Dacă mai rămânem aici, murim. 
Trebuie să încercăm să ne continuăm drumul spre sud: mai 
devreme sau mai târziu găsim noi ceva... dacă o să mai fim în 
stare. 

Işi adunară proviziile, le puseră în rucsacuri şi porniră din nou 


la drum. Aproape că se târâră timp de câteva ore, cu preţul unor 
eforturi uriaşe şi, când erau gata să cadă sleiţi de puteri, Blake 
zări în stânga sa o construcţie scundă din blocuri de ciment, cu 
acoperişul de tablă şi cu obloanele smulse de vijelie. 

Intră şi privi în jur: peste tot era praf, dar se vedea şi o 
cămăruţă mai ferită unde putură să se aşeze pe jos, să bea din 
bidoane apa care mai rămăsese şi să mănânce două pachete cu 
cereale, ultimele care le mai rămăseseră. Pungile cu smochine şi 
curmale uscate se spărseseră şi acum erau amestecate complet 
cu nisip. Se odihniră cam o jumătate de oră şi porniră din nou la 
drum de-a lungul şoselei către Beer Menuha. Merseră ore întregi 
sub rafalele de vânt, ferindu-se cum puteau, odihnindu-se când 
şi când, atunci când simțeau că nu mai aveau putere. Trecură 
după-amiază târziu de bifurcația către Beer Menuha şi o luară 
spre Yotvata. 

Nu trecu mult timp şi apăru o camionetă care transporta nişte 
capre şi-i luă până la Yotvata. Se întunecase şi reuşiră să 
găsească găzduire fără prea mare greutate. Recepţionerul, un 
bărbat de vreo şaizeci de ani, îi privi uluit. Păreau nişte fantome, 
albi de praf pe corp, pe haine, în păr, în sprâncene şi pe gene şi 
pielea zdrelită şi plină de vânătăi. 

— Suntem turişti, îi explică Blake, ne-a prins furtuna şi maşina 
noastră s-a stricat înainte de Beer Menuha. A trebuit să mergem 
ore întregi prin furtuna de nisip. 

—Inţeleg, spuse recepţionerul, probabil că sunteţi morţi de 
oboseală. 

— Ne este şi foame, spuse Blake. Aveţi ceva de mâncare să 
ne trimiteţi în cameră? 

— Din păcate, nu cine ştie ce. Guvernul a făcut rechiziţii 
masive pentru armata angajată în război şi multe alimente 
lipsesc. Dar câteva chifle cu humus şi cu ton şi nişte bere rece 
vă pot da. 

— Front? întrebă Blake. Noi... am stat destul de mult în deşert, 
nu Ştim mai nimic. 

— Suntem în război, spuse recepţionerul, şi suntem din nou 
singuri, nimeni nu ne vine în ajutor... Dacă vreţi să-mi lăsaţi 
documentele dumneavoastră, în timpul ăsta... 

— Uitaţi ce este, spuse Blake, am pierdut tot pe furtuna asta. 
Dacă vreţi, vă scriem datele noastre ca să nu aveţi probleme în 
cazul vreunui control. 


Timp de o clipă, omul rămase descumpănit şi după aceea 
dădu din cap şi Blake scrise, sub ochii lui Sarah, nişte date false 
aşa că şi ea făcu la fel. Urcară în cameră ca soţii Randall, se 
spălară, îşi scuturară cât putură de bine hainele şi mâncară cu 
lăcomie sandviciurile pe care recepţionerul le trimisese în 
cameră. 

Când terminară, Sarah se prăbuşi într-un pat, dar Blake cobori 
în stradă şi merse prin întuneric până când găsi o staţie de 
taxiuri unde se aflau doar două maşini. 

— Trebuie să plec în noaptea asta, spuse el unuia dintre 
şoferi, la Eilat. Să fii la ora trei dimineaţa în faţa chioşcului de 
ziare. 

Omul, un evreu de culoare, dădu din cap aprobator şi Blake o 
porni înapoi către hotel. Nu era nimeni pe străzi şi se vedea 
trecând din când în când câte o maşină militară aflată în 
patrulare. 

O găsi pe Sarah dormind adânc, cu lumina aprinsă: nu mai 
avusese putere nici măcar s-o stingă. Potrivi deşteptătorul 
ceasului său de mână, stinse lumina şi adormi şi el complet 
epuizat. Prin întuneric simţi cum Sarah îl căuta pipăind cu mâna 
şi el o sărută înainte de a adormi tun. 

Ţârâitul enervant al deşteptătorului îl trezi, încă obosit mort şi 
ameţit din cauza somnului agitat, la ora trei fără un sfert. O trezi 
şi pe Sarah care se ridică în capul oaselor cu o expresie 
buimacă. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Plecăm. N-am încredere în nimeni pe aici. Şi sunt sigur că 
nici recepţionerul nu are încredere în noi. S-ar putea ca în zori să 
avem vreo surpriză neplăcută. Un taxi ne aşteaptă peste un 
sfert de oră. Repede, să plecăm. 

Blake puse pe noptieră o bancnotă de cincizeci de dolari, apoi 
ieşi pe fereastră şi începu să coboare pe scara de incendiu, 
urmat de Sarah, căutând să nu facă nici cel mai mic zgomot. 
Vântul sufla încă destul de puternic şi oraşul era învăluit în 
ceaţă. 

Blake şi Sarah se strecurară prin dosul hotelului şi o luară pe 
strada principală, mergând pe după salcâmii şi arbuştii de 
mimoză care mărgineau bulevardul. 

La prima intersecţie văzură chioşcul de ziare şi, la puţin timp 
după aceea, apărură farurile unei maşini care se apropia. 


— Ăsta-i taxiul nostru, spuse Blake. Suntem salvaţi. Şoferul îi 
aşteptă să se urce, Blake în faţă şi fata în spate şi plecă. Trecură 
pe rând prin Shamar, Elipaz, Beer Ora şi ajunseră la Eilat când 
era încă întuneric spunându-i şoferului să se îndrepte spre 
frontiera egipteană. 

— Este suficient să ne duci doar dincolo de graniţă, îi spuse 
Blake. După aceea, ne descurcăm noi. 

Şoferul făcu semn că înţelesese şi ajunse la frontiera 
egipteană, oprindu-se în faţa postului de control. 

— Ai viză egipteană? o întrebă Blake pe Sarah. 

— Nu. 

— Nu-i nimic. Se poate face şi la frontieră. Eu mi-am tăiat din 
paşaport pagina cu menţiunea prin care sunt considerat persona 
non grata: sper că n-o să se apuce să numere paginile şi mai 
ales că nu sunt dat în consemn la frontieră. 

— Şi dacă ar fi aşa? 

— Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să nu ne 
lase să intrăm. In cazul ăsta o să căutăm un vapor cu care să 
ajungem în Emirate. 

Sarah cobori din maşină şi intră în cabina foto ca să-şi facă 
trei poze format legitimaţie, atât de urâte încât nici nu se 
recunoscu în ele, după care începu să completeze formularele. 
Blake arătă paşaportul său unui poliţist somnoros cu mustăţile 
îngălbenite de nicotină care îi puse ştampila fără să mai pună 
alte întrebări. Blake respiră uşurat şi urcă în maşină aşteptând 
să sosească şi Sarah, apoi îi spuse şoferului să-i ducă la staţia 
de autobuz. Locurile erau încă pustii şi vântul răsucea prin aer 
afişele jumulite de pe pereţi şi ziarele vechi care acopereau 
peste tot terenul prăfuit. Scoase din portofel un bilet de 
cincizeci, aşa cum se înţelesese cu şoferul şi se despărţi de el 
strângându-i mâna: 

— La revedere, amice, şi mulţumesc. Ţi-aş da mai mult, dacă 
aş putea, dar avem un drum lung şi greu de făcut. Shalom. 

— Shalom, răspunse omul privindu-l atent o clipă cu ochii săi 
negri şi umezi, de animal african. Apoi se urcă în maşină şi 
dispăru într-un nor de praf. 

Casa de bilete se deschise la puţin timp după aceea şi Blake 
cumpără două bilete până la Cairo, apoi, de la un chioşc, luă 
două cafele şi nişte covrigi cu susan şi merse să se aşeze lângă 
Sarah. 


— De-acum treaba este rezolvată, spuse, dacă ajungem la 
Cairo mergem la ambasada noastră şi găsim acolo pe cineva ca 
să ne ajute. 

— Dacă ajungem la ambasadă, nu mai avem probleme, spuse 
şi Sarah. Şi va trebui să-mi dea cineva nişte explicaţii despre 
ceea ce s-a petrecut la Ras Udash: gluma aia nu mi-a plăcut 
absolut deloc. Nu-mi plac astfel de surprize. 

— Aşa este, este un lucru pe care nu reuşesc să mi-l explic 
nici eu. 

Se scotoci prin buzunare şi reuşi să-şi găsească pachetul 
mototolit de Marlboro: ţigările erau toate rupte, cu excepţia 
uneia. Şi-o vâri între buze şi o aprinse trăgând adânc fumul în 
piept. 

— Nu ai destul gunoi în plămâni? îl întrebă Sarah. 

— Mă relaxează, spuse Blake. Mă simt ca actorul principal 
dintr-un film de acţiune, rămas fără cascador: mă dor toate 
oasele, mă dor chiar şi unghiile şi părul. 

Sarah îl privi: avea pe chip o strâmbătură care părea a fi un 
zâmbet şi privirea sa nu reuşea să ascundă o îngrijorare care 
mai era din cauza oboselii şi a durerii fizice. În momentul în care 
se profila în faţa lor salvarea, William Blake simţea că ar fi fost, 
poate, mai bine pentru omenire dacă el şi tovarăşa lui ar fi murit 
sufocaţi de nisip în deşertul Paran. 

— Ce-o să facem cu secretul ăsta? întrebă Sarah intuindu-i 
gândurile. 

— Nu ştiu, spuse Blake. În clipa asta, nu reuşesc să consider 
cele petrecute ca un fapt real. Am impresia că am visat. 

— Dar o să vină şi vremea să te trezeşti... 

— Atunci o să iau o hotărâre. Dacă aş fi sigur că aş putea opri 
acest război dezvăluind ceea ce am văzut... dezvăluind faptul că 
nu există Popoare Alese, de nici o parte, aş face-o. 

— Poate că ar trebui, oricum, s-o faci: adevărul, prin natura 
sa, cere să iasă la iveală. Nu crezi? 

Blake clătină din cap: 

— Adevărul, prin natura sa, nu este crezut niciodată. În 
realitate, tăcerea este aproape întotdeauna singurul adevăr 
posibil... 

Cuvintele sale fură întrerupte în clipa aceea de zgomotul 
autobuzului care trase la peron. Urcară primii şi merseră să 
ocupe locuri în spate urmaţi, la puţin timp după aceea, de alte 


mici grupuri de persoane care veneau cu paşi uşori, femei cu 
boccele grele, bărbaţi cărând o mulţime de cartuşe de ţigări 
americane pe care le cumpăraseră probabil de la Agaba. 

In cele din urmă, autobuzul se puse în mişcare cu o smucitură 
şi porni la drum luând încet viteză. Legănată de arcurile maşinii 
şi de zumzetul motorului, epuizată, Sarah se rezemă cu capul de 
umărul tovarăşului său de călătorie şi adormi numaidecât. Blake 
încercă o vreme să rămână treaz, dar, apoi, se lăsă învins şi el 
de oboseală şi de căldura fetei de lângă el. 

Se trezi brusc atunci când simţi că autobuzul se opreşte pe 
neaşteptate şi crezu că şoferul oprise la o benzinărie ca să 
alimenteze. Dădu să adoarmă la loc, dar ceva tare apăsându-l în 
umăr îl făcu să se trezească de-a binelea şi să se întoarcă. Era 
un bărbat în picioare, în faţa lui, având îndreptată înspre el 
ţeava unui pistol automat. 


13 

William Blake o trezi pe Sarah care încă nu-şi dăduse seama 
de nimic, dar se prefăcu că nu înţelege ordinele celor doi militari 
egipteni care le cereau să coboare. 

Furios, cel mai înalt în grad dintre cei doi strigă ceva în arabă 
obligându-i să se ridice şi celălalt îi împinse cu ţeava 
automatului pe culoarul de pe mijlocul autobuzului sub privirile 
uluite ale celorlalţi pasageri. 

Când ajunseră afară, Blake văzu că autobuzul fusese oprit în 
plin deşert de camioneta celor doi militari, parcată de-a 
curmezişul şoselei. 

Îi percheziţionară, zăbovind mai mult decât ar fi fost nevoie 
pe corpul lui Sarah, apoi îi urcară în maşina lor şi se îndepărtară 
pe un drum care mergea undeva în lateral. Intre timp, autobuzul 
se pusese în mişcare cu un hârâi răsunător, dispărând repede 
din vedere către apus. 

— Nu-mi vine să cred... toată chestia asta nu are nici un 
sens... începu să spună Sarah, dar Blake îi făcu semn să tacă 
pentru că paznicii lor vorbeau între ei şi nu voia să piardă nici un 
cuvânt din conversaţia lor. Sarah observă că Blake se întuneca 
la faţă pe măsură ce auzea ce vorbeau rânjind cei doi. 

— Inţelegi ce spun? 

Blake dădu din cap afirmativ. 

— Veşti proaste? 

Blake făcu din nou un semn aprobator cu capul, apoi spuse cu 
voce scăzută: 

— Au ordin să ne ducă la o închisoare militară, unde vom avea 
parte de un interogatoriu şi de un proces, probabil sumar, dar, 
înainte de toate, au de gând să se distreze puţin cu tine. 
Amândoi. Bineînţeles, mai întâi ofiţerul. 

Sarah păli, cuprinsă de o furie neputincioasă. Blake îi strânse 
mâna cu putere: 

— Imi pare rău, dar este mai bine să fim pregătiţi. 

Soldatul le porunci să tacă, dar Blake continuă intenţionat să 
vorbească, prefăcându-se că nu înţelesese nici un cuvânt, până 
când acesta îl lovi cu dosul palmei, crăpându-i buza de sus. 

Blake tresări de durere şi căută o batistă în buzunarul hainei 
ca să oprească sângele care îi curgea pe bărbie şi pe cămaşă şi, 
în timpul acesta se gândea febril la ce ar fi putut să facă, 
dezarmat şi sfârşit de oboseală, ca să se ferească pe sine şi pe 


Sarah de ceea ce urma să se petreacă. Şi, în timp ce apuca 
pachetul de şerveţele de hârtie din buzunar, dădu peste cele 
două capace de stilou agăţate de marginea buzunarului şi-şi 
aminti că primul dintre ele nu conţinea un stilou, aşa cum făcea 
impresia, ci bisturiul său de arheolog. Îl desprinse cu grijă şi, 
îndată ce soldatul se întoarse pentru o clipă ca să spună două 
vorbe superiorului său, îi scoase capacul de protecţie. 

Camioneta merse pe drumul lateral aproape o jumătate de 
oră, trecând de un şir de coline nu prea înalte. Când coborau de 
cealaltă parte a dealurilor, camioneta se opri şi soldatul 
deschise portiera ca să coboare, dar, în timp ce punea piciorul 
pe pământ, Blake care venea imediat în spatele lui îi înfipse 
bisturiul în ficat înainte de a avea timp să apuce pistolul şi, pe 
când militarul se prăbuşea cu sângele gâlgâind din rană, cu 
mâna cealaltă îi trase fulgerător pistolul din teacă şi trase în 
ofiţerul care se afla încă la volan întors cu spatele; când acesta 
se prăvăli afară, zvârcolindu-se pe pământul plin de sânge, mai 
trase de câteva ori, curmându-i suferinţa. 

Totul se petrecu în doar câteva secunde şi Sarah îl privi cum 
se dădea înapoi, de parcă nu-i venea să creadă, cu bisturiul în 
mâna stângă plină de sânge şi cu pistolul încă fumegând în 
dreapta. 

— Doamne Blake, n-aş fi crezut vreodată că tu... 

— Nici eu, dacă vorbeşti despre asta... răspunse el 

Lăsă să-i cadă armele şi se frânse de mijloc vomitând pe nisip 
puţinul pe care-l avea în stomac. Când spasmele încetară să-l 
mai scuture, se ridică, verde la faţă, şi se şterse cum putu mai 
bine cu un şerveţel de hârtie, apoi se apropie, clătinându- se pe 
picioare, de lada jeepului şi luă lopata. 

— Să-i îngropăm acum, spuse. Şi începu să sape. 

Când terminară, îi dezbrăcară pe cei doi bărbaţi de uniforme 
şi-i aruncară în groapă, acoperindu-i cu nisip. Blake aruncă bluza 
militarului, plină toată de sânge, dar îi luă vestonul, îmbrăcă 
pantalonii, îşi puse chipiul şi încălţă bocancii. La fel făcu şi 
Sarah, potrivindu-şi cumva hainele ofițerului, prea largi pentru 
ea. 

— Îmi închipui că-ţi dai seama că, dacă Egiptul este, din 
întâmplare, în stare de război, o asemenea faptă se pedepseşte 
cu împuşcarea, spuse Sarah în timp ce se îmbrăca. 

Blake aruncă o privire către groapa în care-i îngropase pe cei 


doi: 

— Şi pentru aia poţi fi împuşcat. Dat fiind că nu ne pot 
împuşca de două ori, merită să riscăm. Nu putem umbla peste 
tot într-o maşină militară îmbrăcaţi în haine civile. Şi fără o 
maşină nu ne putem deplasa nicăieri. Când vom ajunge în vreo 
localitate, o să vedem ce este de făcut. 

Îşi curăţă cu grijă bisturiul cu un şerveţel până când îl văzu 
strălucind din nou: 

— Este marfă englezească, spuse el punându-i din nou 
capacul peste lamă şi agăţându-l la locul lui buzunarul hainei, 
cel mai bun din câte există. 

Se urcară în jeepul militar şi începură să scotocească peste 
tot până găsiră o hartă militară a peninsulei Sinai. 

— Minunat, spuse Blake. Cu asta putem să căutăm un traseu 
mai ferit. Eu aş zice să ne îndreptăm mai degrabă spre Ismailia 
decât spre Cairo: e mult mai uşor să treci neobservat astfel. 
Benzina ar trebui să ne ajungă. 

— Stai puţin, uite ce am găsit, spuse Sarah. Şi-i întinse un plic 
din plastic găsit într-un buzunar interior al hainei cu care se 
îmbrăcase. Erau două foi în limba arabă, cu fotografiile lor. 

Blake le citi: 

— Scrie că suntem spioni ai Mossadului trimişi pentru a 
pregăti reocuparea Sinaiului de către Israel. 

— Dar este absurd, spuse Sarah. Işi bat joc de mine în numele 
cine ştie cărei nenorocite de raţiuni de stat, dar n-o să le 
meargă... Dacă reuşesc să scap din beleaua asta, cineva o să 
trebuiască să dea socoteală. 

Porni motorul şi maşina se puse în mişcare, dar, după câteva 
minute, radioul începu să cârâie în arabă: 

— Abu Sharif către Leul deşertului, răspundeţi, terminat. 

Blake şi Sarah se priviră unul pe celălalt cu o expresie 
întrebătoare, în timp ce radioul repeta aceleaşi cuvinte. Blake 
apucă microfonul: 

— Leul deşertului către Abu Sharif, vă ascultăm. 

Urmă o pauză de cealaltă parte, apoi vocea întrebă: 

— Ce noutăţi ai, Leul deşertului? 

— Leul a înhăţat prada: gazela şi ţapul sunt în ghearele lui. 
Misiune îndeplinită. Terminat. 

— Foarte bine, Leul deşertului. Întoarceţi-vă la bază. Terminat. 

Blake oftă uşurat: 


— Din fericire, radioul ăsta nu este bine ecranat şi 
recepționează toate descărcările atmosferice, aşa că, probabil, 
nu au remarcat nici o schimbare a vocii. 

— Dar unde ai învăţat araba aşa de bine şi cu asemenea 
înflorituri? 

— Am petrecut mai mult timp la Cairo decât în Chicago. 

— Şi de asta te-a părăsit soţia? întrebă Sarah. 

— Poate. Sau poate că avea pe altul. N-am vrut niciodată să 
recunosc aşa ceva, dar, la urma urmelor, de ce n-ar fi putut fi şi 
aşa? 

— Pentru că nu o meritai, spuse Sarah. Pentru că eşti un 
bărbat extraordinar. 

— Blândul Clark Kent, tipul ăla liniştit care devine Superman. 
Nu-ţi face iluzii: nu-i decât o chestiune de locul în care trăiesc. O 
dată ajuns la Chicago, dacă s-o mai întâmpla vreodată asta, o să 
devin din nou Clark Kent. Sau chiar mai rău. 

Se căută instinctiv prin buzunare: 

— Oare ticălosul ăsta nu fuma cumva? Găsi un pachet de 
ţigări egiptene. Fuma nişte porcării. Dar mai bine decât nimic, 
spuse el aprinzându-şi una la flacăra brichetei. 

Conduseră mai multe ore fără să întâlnească decât câteva 
camioane militare pe care le salutau cu un semnal din claxon, 
până când, spre seară, ajunseră la porţile oraşului Ismailia. 
Blake căută un loc mai adăpostit în spatele unei coline, demontă 
numerele de înmatriculare şi le îngropă, apoi îşi schimbară 
amândoi hainele şi o porniră către oraş 

In jur era o agitaţie ciudată: din depărtare se auzea vaierul 
sirenelor, se vedeau licărind lumini albastre pe fondul roşu al 
asfinţitului. 

— Am ceva bani egipteni, spuse Blake. Mi-au rămas de la 
ultima oară când am venit aici. l-am luat la mine în noaptea în 
care am plecat din Chicago, gândindu-mă că vin în Egipt. Putem 
lua un taxi şi să mergem să căutăm un hotel. 

— Mai bine mergem cu un autobuz, după toate câte ni s-au 
întâmplat, răspunse Sarah. 

Cumpărară bilete de la un chioşc şi nişte covrigei cu susan şi 
aşteptară la peron. În clipa aceea văzură o formaţie de avioane 
de vânătoare zburând la mică înălţime către est şi făcând să 
vibreze zidurile clădirilor cu zgomotul asurzitor al motoarelor. 

De pe o stradă laterală apăru în viteză o coloană de 


camionete pline cu soldaţi, urmate de câteva transportoare 
blindate. 

— Ce dracu' mai este şi asta? spuse Sarah. 

— Nimic bun. Sunt militari peste tot, maşini blindate: ori a fost 
o răscoală ori o lovitură de stat. O să aflăm după ce o să citesc 
un ziar. 

Urcară în autobuz şi parcurseră străzile oraşului, dar când 
văzură peste tot erau bariere şi posturi de control coborâră la 
prima staţie şi căutară să ajungă în bazar, acolo unde era cel 
mai uşor să te pierzi în mulţime. 

Ajunseră în preajma moscheii când cerul începea să se 
întunece pe deasupra acoperişurilor din oraşul vechi şi glasul 
muezinului acoperea toate zgomotele oraşului: pentru câteva 
clipe, părea că şi sirenele şi huruitul tancurilor se domoleau 
pentru ca oamenii să poată auzi chemarea la rugăciune. 

Blake se opri şi el să asculte cântecul prelung şi tânguitor care 
plutea prin aerul înceţoşat şi greu al serii şi, la gândul că nu 
fusese niciodată acolo sus vreun Dumnezeu ca să-l asculte, nici 
Dumnezeul lui Israel, nici Allah, nici Dumnezeul creştinilor, 
sufletul i se umplu de spaimă. 

Porni din nou la drum pe străduţele din centrul vechi pentru a 
căuta un loc mai modest de înnoptat. 

— Avem puţin timp la dispoziţie, spuse el. De-acum şi-au dat 
seama că „leul deşertului” nu s-a întors la vizuină şi bănuiesc că 
a fost scos din luptă. O să înceapă să-l caute peste tot: dacă 
mergem la un hotel oarecare, vom fi depistaţi imediat. 

Găsi o pensiune mizerabilă în cartierul din jurul moscheii şi 
tocmi pentru două nopţi o cameră cu baia şi telefonul pe coridor. 

La baie era un closet turcesc care puţea a urină de-şi dădeau 
lacrimile, dar exista şi un robinet instalat la o înălţime potrivită 
pentru igiena părţilor intime. Duşul era o cabină separată de 
care se serveau toţi clienţii, cu o crustă de săpun vechi cât 
Egiptul şi cu pereţii complet acoperiţi de murdărie şi de 
mucegai. 

Telefonul era fixat pe perete, şi avea conectat un aparat 
pentru fise. Sarah se hotărî să se spele în cameră cu ajutorul 
unei găleți, pe rând pe tot corpul, cu burete şi săpun, iar Blake 
deschise radioul ca să asculte ceva ştiri. Pe toate posturile se 
transmitea muzică religioasă şi el se trânti pe pat ca să se 
odihnească, uitându-se la Sarah ocupată din plin cu spălatul, 


dar, la un moment dat, muzica încetă treptat şi se auzi vocea 
unui crainic: anunţa că preşedintele luase act de noua 
majoritate din parlament şi numise un nou guvern care 
instaurase legea islamică şi denunţase tratatul de pace cu 
Israelul. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă Blake. A avut loc o lovitură 
de stat şi Egiptul a intrat în război. Israelul este complet 
încercuit. Libanul şi Libia au declarat şi ele război, iar guvernul 
algerian s-a putea să cadă dintr-un moment într-altul. Dar de ce 
guvernul nostru nu intervine? Ce dracu' se întâmplă? Probabil că 
s-a întâmplat ceva teribil în timp ce noi ne aflam închişi la Ras 
Udash, Sarah, ceva care a declanşat catastrofa asta. 

Sarah se şterse şi începu să-şi frece părul cu un prosop: 

— Un adevărat dezastru. Şi situaţia noastră devine tot mai 
grea. Căutaţi ca spioni ai Mossadului, într-o situaţie de război, nu 
avem nici o scăpare dacă dau de noi. Am căzut într-o cursă mai 
rea decât aceea din care am scăpat. 

— Singura noastră speranţă este să ajungem la ambasada 
americană. Trebuie să intrăm în contact cu ei ca să ne spună ce 
să facem. 

— De acord cu tine. Mă ocup eu de asta. Cunosc pe cineva 
mare de acolo. Lasă-mă doar două minute ca să mă îmbrac. 

— Bine, spuse Blake, între timp eu o să dau un telefon: există 
o persoană care poate să ne găsească un adăpost şi să ne dea o 
mână de ajutor aici, în Egipt, în caz că nu am putea ajunge la 
ambasadă. Este asistentul meu, Selim. 

leşi pe coridor şi ceru la centrală un ton, după care formă 
numărul. Telefonul sună mult timp, dar nu răspundea nimeni la 
Chicago, în apartamentul lui Selim. Nu-i rămânea decât să 
deranjeze un alt prieten: formă numărul lui Husseini şi telefonul 
începu să sune. 

Husseini răspunse aproape imediat: 

— Alo, spuse. 

— Omar, sunt William Blake. 

— Doamne, unde eşti? Am încercat în toate felurile să dau de 
tine. Dar adresa ta de e-mail nu mai poate fi contactată. 

—Cred şi eu, dat fiind că tabăra de acolo a fost bombardată. 
Mă aflu în Egipt, în plin război. Ascultă-mă, am neapărat nevoie 
să intru în legătură cu Selim, asistentul meu. Ştii unde este? Poţi 
să stabileşti pentru mine o întâlnire prin telefon cu el? 


— Selim este în Egipt, la El Qurna. Papirusul este încă acolo. 

— Glumeşti, nu se poate aşa ceva... 

— Este exact cum ţi-am spus, confirmă Husseini. Selim 
încearcă să-l cumpere. 

— Cu ce bani? 

— Eu... nu ştiu. Va trebui să-l întrebi pe el. Dacă totul merge 
bine, la ora asta ar fi trebuit să ia legătura cu cineva. Caută-l la 
numărul ăsta. Blake îşi notă scriind în palmă. Caută-l după ora 
zece seara, ora egipteană. 

În clipa aceea unul dintre clienţii pensiunii din camera care se 
afla în faţa telefonului şi Blake se opri ca să nu fie ascultat. Când 
omul dispăru pe scări, continuă să vorbească. De acord, îl sun 
chiar în seara asta... Alo, Alo, Omar. Legătura se întrerupsese. 
încercă să formeze din nou numărul dar suna ocupat şi continuă 
să sune tot ocupat ori de câte ori mai reveni. 

Scrise numărul lui Selim pe un petic de hârtie şi se întoarse în 
cameră. Sarah se îmbrăcase şi căuta ceva în rucsacul său. 

— Ai găsit-o pe persoana pe care o căutai? întrebă. 

— Nu, dar am numărul său de aici din Egipt, o să-l sun mai 
târziu. Dacă vrei să dai telefon poţi s-o faci acum: nu-i nimeni pe 
coridor. 

Sarah continua să scotocească prin rucsac: 

— Am ceva mai bun, aici înăuntru, dacă mai funcţionează. 

— Dar... nu te-au percheziţionat la graniţă? 

— Ba da... dar nu aici, spuse Sarah scoțând un pacheţel cu 
absorbante. Despături unul dintre ele şi scoase o minusculă 
jucărie electronică cu două capace: în jumătatea din dreapta era 
un telefon celular, în jumătatea din stânga un computer. Il 
deschise şi micul monitor se lumină în verde. 

— Ura, funcţionează, se bucură Sarah. Formă numărul şi 
apropie aparatul de ureche: 

— Biroul Externe, răspunse după o vreme o voce bărbătească. 

— Mă numesc Forrestall. Mă aflu în Egipt împreună cu o altă 
persoană. Suntem în mare pericol şi avem nevoie urgentă să 
ajungem la ambasadă. 

— Unde vă aflaţi? răspunse vocea după o clipă de ezitare. 

— Într-o pensiune din Ismailia, Shara al Idrisi, numărul 23, la 
etaj, a doua uşă la stânga. 

— Rămâneţi unde vă aflaţi. Vom trimite pe cineva să vă 
scoată de acolo. O să ne folosim de colaboratorii noştri egipteni, 


dar va dura ceva timp. 

— Grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu, spuse Sarah. 

—Fiţi liniştită, răspunse liniştitor vocea. Facem tot ce putem. 

— Ei, cum este? întrebă Blake. 

— Au spus să nu ne mişcăm de aici că trimit ei pe cineva să 
ne ia de aici. 

— Perfect. Ascultă, eu cobor în bazar ca să cumpăr nişte haine 
arăbeşti: e mai bine să nu atragem atenţia asupra noastră; nu 
cred că mai sunt mulţi occidentali care să umble pe aici cu toate 
câte se întâmplă acum. O să iau şi ceva de mâncare: am văzut 
că pregătesc şi nişte kebab la birtul din colţ: ţi-ar plăcea? 

— Nu pot suferi carnea de oaie. Aş prefera, dacă ai găsi, nişte 
peşte, dar dacă nu este altceva, o să mănânc şi kebab: mor de 
foame. 

— Văd eu ce găsesc, răspunse Blake şi ieşi din cameră. 

Sarah se uită la ceas: era nouă. Afară, străzile erau complet 
pustii; doar în depărtare se auzeau voci răstite răsunând în nişte 
difuzoare. Se gândi că se pregătea vreo manifestaţie de stradă, 
ceea ce poate că le-ar fi dat posibilitatea să circule mai uşor. 

Incerca între timp să-şi dea seama până unde putea să fi 
ajuns Blake sau se gândea că poate s-a rătăcit prin înghesuiala 
din bazar. Desigur, trebuia să treacă destul de mult timp până 
să ajungă la ei cei care aveau să-i ajute: trebuiau activaţi nişte 
agenţi care poate că nu locuiau în oraş, ci trebuiau să se 
deplaseze, cu destulă greutate, prin învălmăşeala aceea de 
vehicule militare care împânzeau străzile oraşului. În mod sigur, 
nici nu putea fi vorba să apară cineva înainte de miezul nopţii 
sau poate chiar mai târziu. 

Dar unde putea fi Blake? Cât îi trebuia ca să cumpere două 
trente şi puţin kebab? Dădu în lături perdelele de la fereastră şi 
privi pe stradă: nu se vedea decât un vânzător de fistic şi de 
arahide, instalat la colţul clădirii de peste drum. 

Se făcu zece şi Sarah încercă să sune din nou. 

—Operaţiunea este în curs de desfăşurare, răspunse aceeaşi 
voce, dar este nevoie de timp. Nu vă mişcaţi de acolo, o să vină 
cineva să vă ia. 

Se făcu şi unsprezece şi Sarah era sigură acum că tovarăşului 
săi se întâmplase ceva rău: poate că-l arestaseră şi-l duseseră la 
poliţie pentru cercetări. Poate că-l recunoscuseră şi făcuseră 
legătură între persoana sa şi dispariţia unui ofiţer şi a unui 


soldat din armata egipteană în deşertul Sinai. 

Îşi închipui că tocmai atunci îl interogau, poate chiar îl 
torturau şi că el căuta să reziste pentru a-i da ei răgazul să-şi 
dea seama de cele întâmplate şi să fugă. Simţi cum i se pune un 
nod în gât şi i se opreşte răsuflarea. 

Trebuia să se hotărască: Blake avea posibilitatea să 
telefoneze la pensiune din orice cabină întâlnită în drum şi, deci, 
dacă nu suna, însemna că nu avea posibilitatea s-o facă. Trebuia 
să plece de acolo şi să încerce să ajungă de una singură la 
ambasada americană. Acela ar fi fost punctul de referinţă şi 
pentru el, dacă ar fi reuşit să se mişte în libertate. 

Mai avea bani: ar fi putut să ia un taxi şi să ajungă la Cairo. 

Nu mai avea de ales. Scrise pe o bucăţică de hârtie: „Nu mai 
pot să te aştept. Incerc să ajung singură în locul stabilit. Te 
aştept acolo. Ai grijă de tine, Sarah” şi prinse mesajul pe uşă. 
Atât Blake, cât şi agenţii trimişi de ambasadă, oricare dintre ei 
ar fi sosit, ar fi înţeles despre ce era vorba. 

Işi luă rucsacul, îl ascunse pe cel al lui Blake în dulap şi, 
înainte de a ieşi din cameră, mai aruncă o privire în strada cu 
greu luminată de un felinar; chiar în clipa aceea, văzu oprindu- 
se o maşină şi coborând doi bărbaţi egipteni după înfăţişare, dar 
îmbrăcaţi cu haine europene: cu siguranţă, ei erau. Văzându-i 
intrând, Sarah, după momentele de uşurare, fu cuprinsă de o 
mulţime de îndoieli şi-i veni în minte să fugă şi să încerce totuşi 
să ajungă de una singură la ambasada americană din Cairo. Dar 
acum era prea târziu: se auzeau deja paşii celor doi bărbaţi care 
urcau pe scară şi altă cale de a ieşi din clădire nu exista, doar 
dacă nu se arunca pe fereastră. 

In timp ce se gândea şi la această eventualitate, auzi o bătaie 
în uşă. Incercă să se liniştească, se gândi că, în sfârşit, nu mai 
avea de ce să se teamă: că aceia erau, desigur, agenţii trimişi 
de ambasada americană şi merse să deschisă, dar, după ce-i 
văzu mai bine la faţă de cei doi, îşi dădu seama că era pierdută. 

— Sunt un ofiţer de la poliţia militară egipteană, spuse unul 
dintre ei într-o engleză aproximativă. Proprietarul acestei 
pensiuni ne-a spus că dumneavoastră nu i-aţi declarat datele de 
identificare. Vreţi să ne arătaţi documentele dumneavoastră, vă 
rog? 

Cei doi agenţi nu puteau vedea încă biletul prins pe partea 
cealaltă a uşii, lipită în momentele acelea de perete şi Sarah 


trase nădejde că era vorba doar despre un control de rutină prin 
hoteluri. Spuse, întinzându-le cartea sa de identitate: 

— Mă numesc Sarah Forrestall. Intrasem în Egipt pentru 
turism şi am rămas blocată aici de război... Mare păcat, nu am 
văzut încă Luxor, nici Abu Simbel, dar... 

Omul privi documentul şi avu un schimb rapid de priviri cu 
colegul său. 

— Doamnă, spuse cu o voce gravă, unde este prietenul 
dumneavoastră? 

Sarah înţelese că nu mai avea scăpare: 

— Habar n-am, spuse, a ieşit de mai bine de două ore ca să 
cumpere ceva de mâncare şi nu s-a mai întors. N-am idee pe 
unde ar putea fi. 

— Veţi veni cu noi la comandament şi ne veţi povesti tot ceea 
ce ştiţi. De el ne vom ocupa mai târziu. 

— Dar eu... spuse Sarah. 

Dar nu mai putu adăuga nimic altceva. Omul o apucă de un 
braţ şi o târî afară din cameră, în timp ce colegul său mai 
zăbovea adunând obiectele care rămăseseră împrăştiate pe 
podea şi pe pat, apoi toţi trei o porniră pe coridor. Dar nu 
făcuseră decât câţiva paşi când se treziră pe neaşteptate în faţa 
altor doi indivizi apăruţi chiar în clipa aceea pe platforma scării, 
având amândoi în mâini pistoale cu amortizor. 

Sarah intui ce se întâmpla şi se aruncă la podea acoperindu-şi 
capul cu mâinile, iar pe deasupra ei semiîntunericul de pe 
coridor era sfâşiat de fulgere de lumină portocalie şi aerul se 
umplea de un fum greu şi acru. Loviţi în piept, cei doi poliţişti 
egipteni se prăvăliră pe jos alături de ea, fără să scoată nici un 
geamăt. 

Ridică încet capul şi văzu că unul dintre cei doi bărbaţi se 
ţinea cu braţul drept de braţul stâng, pe când celălalt venea 
înspre ea cu arma încă fumegând în mână: amândoi erau 
egipteni. 

— În ultimul moment, dacă nu mă-nşel, îi spuse apropiindu-se. 
Ne scuzaţi, miss Forrestall, adăugă apoi cu un zâmbet discret, 
dar circulaţia era foarte intensă. Unde este prietenul 
dumneavoastră? Se simţea, după modul în care se purta, că 
trăia printre americani şi aceasta o mai linişti. 

— Nu ştiu, răspunse Sarah. A coborât să cumpere ceva pe la 
nouă şi nu s-a mai întors. L-am aşteptat până acum şi mă tem 


că nu se va mai întoarce niciodată. Nu mai putem rămâne aici, 
cu atât mai mult cu cât colegul dumneavoastră este rănit... 

— Din fericire, nu-i decât o zgărietură, spuse celălalt, va fi 
suficient să-mi strâng braţul cu o batistă 

Se lăsă ajutat de colegul său pentru această sumară îngrijire, 
apoi îşi îmbrăcă pardesiul şi porni în jos pe scări, urmat de Sarah 
şi de colegul său care mai avea încă pistolul în mână. 

Un arab în vârstă urca tocmai atunci scările, rezemându-se 
într-un baston, şi murmură printre dinţi: 

— Salam alekhum. 

— Alekhum salam, răspunse omul cu pistolul, dar Sarah 
tresări recunoscând vocea lui Blake. Imediat, aceeaşi voce 
răsună din nou, de data aceasta mai puternică şi mai hotărâtă în 
spatele lor: 

— Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă sus imediat. 

— Jos armele, am spus! repetă şi mai poruncitor Blake, 
îndreptând către ei un pistol. Sarah îl privi: era pistolul 
egipteanului pe care-l ucisese în Sinai cu bisturiul. 

Cei doi lăsară armele pe jos şi Blake le adună fără întârziere, 
după care porniră să urce scările, urmaţi de Sarah. Trecură pe 
lângă cadavrele celor doi poliţişti, întinse pe jos într-o baltă de 
sânge care continua să se întindă îmbibând mocheta de pe 
podea. 

— Inăuntru! ordonă Blake arătând spre uşa încă deschisă a 
camerei. Işi dădu jos kefiahul care îi acoperea aproape complet 
capul: Am văzut nişte mişcări suspecte în jurul pensiunii, spuse 
el către Sarah. Şi a trebuit să mă ascund. lată de ce nu am 
urcat. 

— Dar de ce îi ameninţi cu arma? spuse Sarah uluită. Au venit 
să ne salveze. Unul dintre cei doi a fost rănit în confruntarea cu 
doi agenţi egipteni, cei pe care i-ai văzut pe coridor. 

—Domnule Blake... începu să spună unul dintre prizonieri. Vă 
rog, raţiuni... Nu avem timp de pierdut, trebuie să plecăm. 
Dumneavoastră nu înţelegeţi... 

— Cum se face că-mi ştii numele? întrebă Blake ţinând în 
continuare arma îndreptată înspre el. 

— Ne-a spus doamna Forrestall... 

— Fals! Doamna nu a spus decât că mai era şi o altă persoană 
cu ea. Eram aici. De unde-mi ştii numele? 

— Will, te rog, spuse din nou Sarah. 


— Sarah, nu te amesteca, ştiu ce fac. Nu mai putem avea 
încredere în nimeni. Numele meu nu se afla decât în scriptele de 
la Warren Mining: cum să ajungă la ambasada americană? ŞI 
cum ajunsese în hârtiile celor doi care ne-au arestat în autobuz? 
Acum, leagă.-i. la şireturile de la rucsacuri şi leagă-i. 

Sarah făcu întocmai cum i se spusese şi, când cei doi bărbaţi 
fură imobilizaţi, Blake îi percheziţionă: unul dintre ei avea un 
telefon celular. II deschise. 

— Care este numărul la care trebuia să raportezi? 

Omul clătină capul: 

— Sunteţi nebun. Poliţia ar putea sosi în orice clipă. 

Blake ridică piedica pistolului: 

— Numărul! 

Omul îşi muşcă buzele, dar formă numărul şi telefonul începu 
să sune. 

— Când vor răspunde, ai să le spui că aţi avut un schimb de 
focuri cu poliţia egipteană şi că noi doi suntem morţi. Ai înţeles? 
Morți. Şi să nu faci glume dacă nu vrei să ajungi şi tu alături de 
ăia doi de afară. 

O voce răspunse la telefon şi Blake îşi apropie şi el urechea de 
receptor: 

— Biroul „M”, vorbiţi. 

— Sunt Yusuf. Ceva n-a mers cum trebuia: era acolo poliţia 
militară egipteană care ne aştepta: a fost un schimb de focuri. 

Prietenii noştri au fost prinşi la mijloc. Sunt... morţi. Abdul 
este rănit, dar nu grav. 

De partea cealaltă fură câteva clipe de tăcere. 

— Aţi înţeles ce-am spus? insistă omul. 

— Am înţeles, Yusuf. Întoarceţi-vă imediat. Vă trimit o 
ambulanţă în locul în care am stabilit să se facă predarea. 

Blake închise telefonul. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu noi? întrebă bărbatul care 
purta numele de Yusuf. 

— O să trimitem pe cineva să vă ia de aici, spuse Blake. Apoi, 
îi făcu semn lui Sarah să adune lucrurile lui şi ale ei şi ieşiră 
încuind după ei uşa cu cheia. 

— Puneţi asta, îi spuse aruncându-o o galabia neagră. Trebuie 
să ne îndepărtăm cât se poate de repede. 

Coborâră scările şi trecură prin faţa bătrânului proprietar care 
stătea în picioare în spatele tejghelei, zăpăcit, fără a înţelege 


nimic din ceea ce se petrecea. 

— Cheamă imediat poliţia, îi spuse Blake în arabă, sunt morţi 
şi răniţi acolo sus. 

Se strecură în stradă trăgând-o după el pe Sarah înfăşurată în 
galabia şi cu capul şi faţa acoperite de un văl. 

— Dar ce te-a apucat... încercă să spună ea. 

— Nu acum. O să-ţi explic mai târziu. Trebuie s-o ştergem iute 
de tot. Nu avem decât câteva minute la dispoziţie. 

Blake coti pe o străduţă întunecoasă şi o străbătu până la 
capăt oprindu-se la fiecare încrucişare ca să verifice dacă nu 
apar ceva surprize de pe străzile laterale. În preajma bazarului 
mai era încă lume. Furnizori şi hamali, în special, care aduceau 
marfă pentru a doua zi: comerţul nu se întrerupea din cauza 
războiului sfânt. Din când în când liniştea din atmosferă era 
întreruptă de zgomotul elicopterelor sau de bubuitul avioanelor 
cu reacţie care se îndreptau spre zona de conflict. La un 
moment dat se opri sub o boltă înnegrită de fum a unui vechi 
atelier de fierărie şi se ascunse în umbră trăgând-o şi pe Sarah 
lângă el. 

— Şi acum ce facem, întrebă fata. 

— Acum roagă-te la un Dumnezeu oarecare, îi răspunse Blake 
privindu-şi ceasul. Peste cinci minute vom afla dacă ţi-a ascultat 
ruga. 

Rămaseră nemişcaţi, în tăcere, trăgând cu urechea la cele 
mai mici zgomote. Trecură cinci minute, apoi zece şi chiar 
cincisprezece de aşteptare febrilă şi Blake, amărât la culme, se 
lăsă să alunece la pământ rezemându-şi capul pe genunchi. 

Sarah îl atacă: 

— Dar vrei să-mi explici şi mie ce facem aici? De ce nu i-am 
urmat pe cei doi oameni? La ora asta am fi fost pe drum către 
ambasada americană, fir-ar să fie! 

— La ora asta puteam chiar să fim morţi, după câte ştiu eu 
despre asta. Eu am început să am nişte bănuieli când egiptenii 
ne-au luat cu ei în maniera aceeaşi când am găsit documentele 
acelea. Şi ai avut bănuielile astea şi tu, dacă nu mă înşel. ŞI 
omul acela îmi ştia numele: cine i l-a spus? 

Sarah clătină din cap: 

— Nu ştiu, nu mai sunt sigură de nimic... Puteam să fiu chiar 
şi eu... Nu apucă să termine ce avea de spus: de după colţul 
unei străzi apăru o maşină veche Peugeot 404 neagră care se 


opri în faţa lor. 

—Poate că suntem salvaţi, spuse Blake. Trebuie să ţin minte 
că rareori egiptenii sunt punctuali. Repede, urcă. O împinse pe 
Sarah pe bancheta din spate şi el se aşeză lângă şofer: un tânăr 
nubian cu tenul închis care îl salută cu un zâmbet larg 
dezvelindu-i un şirag de dinţi sănătoşi şi foarte albi: 

— Salam alekhum, el sidi. 

— Alekhum salam, răspunse Blake. Tu trebuie să fii Khaled. 

— Sunt Khaled el Sidi. Selim mi-a spus că trebuie să vă 
întâlnesc aici. Şi mi-a mai spus să vă duc la el acasă, la Cairo, 
cât se poate de repede. Va veni şi el mâine, de la Luxor. Vom 
avea de călătorit aproape toată noaptea pentru vom face un 
ocol foarte mare, pe şosele secundare, pe unde nu sunt nici 
soldaţi nici poliţie. În sacoşa aceea de plastic găsiţi ceva de 
mâncare; probabil că sunteţi înfometați. 

— Aşa este, spuse Blake, de zile întregi n-am mai mâncat 
ceva ca lumea. Luă o plăcintă umplută cu verdeață şi cu carne 
de miel tocată şi-i oferi una şi lui Sarah care o înfulecă imediat. 
Khaled conducea încet, foarte prudent, luând-o pe drumuri 
lăturalnice, aproape pustii. 

— Am să te ţin eu de vorbă, spuse Blake, dar soţia mea este 
moartă de oboseală şi trebuie s-o lăsăm să doarmă puţin. 

Intinse mâna spre bancheta din spate şi o strânse pe aceea a 
lui Sarah. Apoi se rezemă comod de spătarul scaunului şi 
rămase în tăcere ascultând mormăitul obosit al motorului şi 
privind drumul cale aluneca în tăcere sub fâşia de lumină a 
farurilor. 

Khaled părăsi aproape imediat şoseaua asfaltată şi o luă pe 
un drumeag de pământ bătătorit, prăfuit şi plin de gropi, 
afundându-se în câmpia deltei Nilului. Din când în când treceau 
prin sate cu case construite din cărămidă nearsă şi cu 
acoperişuri din paie sau din trestie, ca pe vremea leşirii din Egipt 
şi Blake putea simţi în aer mirosul de bălegar şi de noroi, acelaşi 
pe care-l simţise în satele din Egiptul de Sus şi din cel de Jos, din 
Mesopotamia şi de pe Indus, mirosul unor locuri uitate de istorie. 

Oraşul biblic Pi-Ramses, de la care pornise marea migraţiune, 
probabil că nu era prea departe: traversau tocmai atunci ţinutul 
Gosen. 

La miezul nopţii, Khaled deschise radioul pentru a asculta 
jurnalul şi Blake putu auzi tonul triumfalist al crainicului care 


descria Israelul încercuit din toate părţile, o ţară a cărei soartă 
părea de-acum pecetluită. Urma interviul luat unui om politic 
care spunea că, după victoria arabă, puţinii evrei supraviețuitori 
care puteau demonstra că se născuseră în Palestina, ar fi putut 
rămâne pe loc, căpătând cetăţenie palestiniană şi jurând 
credinţă noului stindard. 

Blake învârti butonul pentru a căuta un post european sau 
israelian, dar toate erau puternic bruiate şi practic nu se putea 
asculta nici unul. 

Pe la unu se opriră pe malul unui braţ al Nilului şi Khaled 
cobori să-şi facă nevoile, imitat şi de Blake. Luna, încă aproape 
plină, plutea puţin deasupra orizontului, lăsând ca pe cea mai 
mare parte a cerului să rămână doar strălucirea stelelor. O 
adiere de vânt făcea să se unduiască coroanele arbuştilor de 
papirus care sclipeau ca nişte fire de argint în lumina lunii, se 
reflectau ca nişte tentacule de meduze în oglinda lină a apei. 

Deodată, dinspre răsărit se auziră bubuituri îndepărtate ca de 
tunet şi la orizont pâlpâiră o mulţime de fulgere. Puțin după 
aceea, un zgomot asurzitor sfâşie liniştea deplină a nopţii şi 
patru avioane de vânătoare purtând pe aripi şi pe fuzelaj steaua 
lui David trecură foarte jos peste trestii lăsând în urma lor dâre 
lungi de foc: Israelul reacţiona cu furie la ofensa arabă şi Blake 
se gândi la legea implacabilă care de treizeci de secole călăuzea 
acel popor cu un trecut atât de îndelungat împotriva duşmanilor 
săi: ochi pentru ochi. 

Khaled lăsă să cadă peste vârfurile pantofilor poalele galabiei 
pe care le ridicase până la centură, apoi aruncă o privire în 
interiorul maşinii şi, asigurându-se că Sarah dormea, scoase din 
buzunar o scrisoare şi i-o înmână lui Blake: 

— Selim doreşte ca numai tu să citeşti această scrisoare, 
spuse. Rămâi aici afară, îşi voi aprinde luminile de poziţie. 

Blake se lăsă pe vine în faţa maşinii şi cu fiecare rând pe care- 
| parcurgea cu privirea, simţea cum sângele i se urca în cap şi 
pe frunte îi apăreau broboane de sudoare. Când termină de citit, 
se lăsă să cadă în genunchi acoperindu-şi faţa cu palmele. 

Se trezi când mâna lui Khaled îl atinse pe umăr: 

— Să mergem, spuse, mai avem încă mult de mers. 

Il ajută să se urce în maşină, se aşeză la volan şi continuă 
liniştit drumul. Primele suburbii ale oraşului Cairo se conturară 
pe fondul unui cer sidefiu pe la cinci dimineaţa şi glasul 


muezinilor vibră răsunător peste oraşul pustiu, peste turnurile 
subţiri ale minaretelor, mai mult ca un strigăt de război decât ca 
o rugăciune. 

Khaled merse tot pe străzi întortocheate de la periferia 
imensei metropole şi, după un lung ocol, se opri la capătul unei 
străzi prăfuite având pe margini clădiri spălăcite din beton 
armat şi cărămizi cu găuri, netencuite, cu capetele de fier ale 
armăturilor atârnând la capete, cu trotuarele făcute bucăţi şi 
pline de gropi. 

Firele electrice erau atârnate ca nişte festoane bizare de-a 
lungul zidurilor şi câţiva dintre stâlpii de susţinere se mai aflau 
încă în mijlocul străzilor, urme ale unei situaţii urbanistice 
depăşite de extinderea impetuoasă a celui mai mare oraş de pe 
continent. 

Khaled scoase din buzunar o legătură de chei, deschise uşa 
de la intrarea într-un bloc de apartamente private şi conduse pe 
oaspeţii săi până la ultimul etaj, apoi deschise o uşă de pe 
platforma scării şi îi invită să intre într-un apartament aproape 
gol şi modest, dar surprinzător de curat şi de ordonat, fără 
ornamentele încărcate care împodobeau de obicei casele 
egiptene. Apartamentul avea telefon, un televizor mic şi o 
maşină de scris portabilă pe o măsuţă mică de lucru. 

Blake inspectă toate ferestrele, una câte una, pentru a-şi da 
seama de situarea construcţiei şi de căile sale de acces şi, dintr- 
o dată, deschizând uşa care dădea într-un balconaş din spatele 
apartamentului, văzu în depărtare siluete grandioase de la 
Gizeh: vârful piramidei mari şi capul sfinxului care se zăreau 
detaşate deasupra unei uriaşe întinderi de căsuțe cu 
acoperişurile cenuşii. 

Îl străbătu un fior şi îşi aminti acelaşi profiluri aşa cum îi 
apăruseră pe neaşteptate, operă a naturii, peste întinderea 
deşertică de la Ras Udash. Cercul se închisese şi el, William 
Blake, era un punct fragil de sudură al acelui inel magic şi 
blestemat. 

Khaled încălzi puţin lapte şi făcu o cafea turcească pentru 
musafirii săi, dar Blake nu bău decât o ceaşcă de lapte. 

—Dacă vreţi să vă odihniţi, acolo este un pat, spuse Khaled. O 
să-l aştept eu pe Selim. 

— Eu m-am odihnit bine în maşină, spuse Sarah, o să rămân 
eu trează cu Khaled. Du-te tu şi dormi. 


Blake ar fi vrut să mai rămână, dar nu putu rezista oboselii 
cumplite care-l cuprinsese dintr-o dată şi se trânti pe pat căzând 
într-un somn adânc. 

ÎI trezi ţârâitul strident al telefonului în apartamentul 
întunecos şi pustiu. 


Gad Avner se apropie de parapetul de oţel inoxidabil şi oftă 
privind uriaşul model topografic luminos din centrul buncărului 
subteran în care erau reprezentate, ca pe un ecran virtual, 
mişcările trupelor în teren, ca într-un inofensiv joc video. 
Realismul efectului tridimensional, atât în privinţa reprezentării 
teritoriului cât şi în cea a obiectelor în mişcare, dădea 
observatorului impresia că se mişcă fizic în interiorul teatrului de 
operaţiuni. 

Se vedeau oraşele şi satele în care-şi ţinuseră predicile 
profeţii, câmpia Gelboe unde Saul şi lona căzuseră în luptă, lacul 
Genezareth şi lordanul care ascultaseră cuvintele lui lisus şi ale 
lui loan şi, într-un colţ, fortăreaţa impunătoare Masada, 
înconjurată de ziduri năruite şi de scheletele unor câmpuri pline 
de tranşee, amintiri ale unui înspăimântător sacrificiu uman, 
acceptat în numele libertăţii. 

Se vedea Marea Moartă încorsetată între malurile de sare 
sclipitoare, mormânt al Sodomei şi Gomorei şi, mai departe, la 
marginea deşertului leşirii, Be'er Sheva, cupola de la She'ol, 
peştera Armageddonului. 

În mijloc, între undele Mediteranei şi deşertul luda, se înălța 
pe stânca sa  lerusalimul, cu cupola de aur, zidurile 
împrejmuitoare şi turnurile sale. 

O voce îl trezi din meditaţie: 

— Frumoasă jucărie, nu-i aşa? 

Şi Avner se trezi în faţa siluetei masive a generalului Yehudai 
care avea o expresie posomorâtă. 

— Uitaţi-vă, spuse, este clar că inamicul depune cel mai mare 
efort ca să izoleze Ierusalimul, ca şi cum ar încerca să supună 
oraşul unui adevărat asediu, tăindu-i căile de acces. 

Un ofiţer tânăr se aşeză comenzile marelui computer 
simulând, la fiecare cerere a comandantului său, mişcările 
diviziilor de blindate, atacurile în zbor razant ale avioanelor de 
vânătoare şi de bombardament, prezentând scenariile care 
puteau urma după fiecare eventuală acţiune de atac sau de 


apărare în fiecare dintre zonele de ciocnire cu inamicul. 

Nu mai era ca în vremea Războiului de Şase Zile. Faptul că 
forţele aeriene inamice nu fuseseră distruse la sol dăduse 
naştere unei situaţii de echilibru care evolua periculos, pe 
măsură ce treceau orele şi zilele, într-o luptă de uzură, cu 
dueluri foarte violente de artilerie şi tiruri masive de rachete 
executate cu baterii mobile autopropulsate. 

Infiltrările permanente de comandouri pe teritoriul israelian 
răspândeau panică în rândul populaţiei civile şi puneau în 
dificultate sistemul de comunicaţii. Atacurile aeriene pe toate 
fronturile obligau aviația la un efort extenuant, iar pe piloţi îi 
duceau la o uzură din ce în ce mai pronunţată din cauza 
inferiorităţii numerice şi a imposibilității de înlocuire a 
personalului de zbor. 

— Suntem într-o situaţie dificilă, spuse Yehudai, în special 
după ce Egiptul a intrat în conflict. Şi lucrurile s-ar putea chiar 
înrăutăţi. Trebuie neapărat să dăm o lovitură distrugătoare 
inamicilor noştri, altfel riscăm să le mai vină şi alţii în ajutor, în 
momentul în care ar apărea o cât de slabă speranţă de victorie, 
alte state s-ar grăbi să se urce şi ele în trenul învingătorului. 

— Aşa este, spuse Avner, pentru moment, Iranul se limitează 
doar la un sprijin extern prin care urmăreşte să ia în 
administrare locurile sfinte ale Islamului, dar forţele cele mai 
extremiste s-ar putea să se impună dintr-un moment în altul şi 
să ceară o intervenţie directă, mai ales dacă va continua să se 
exercite ameninţarea care îi ţine în loc pe americani şi pe 
europeni. Să nu uităm că şi iranienii au jurat să pună mâna pe 
lerusalim. Şi mi s-au semnalat asemenea dorinţe până şi din 
partea republicilor islamice ex-sovietice. 

Tăcu o vreme, ca obsedat de un gând îngrijorător, apoi spuse: 

— Ce probabilităţi sunt să se recurgă la arma nucleară? 

— Este ultima carte, spuse Yehudai şi privirea sa se opri pe 
localitatea Be'er Sheva. Dar s-ar putea să devină ceva inevitabil. 
lată care este situaţia: noi încercăm să contraatacăm peste tot 
unde inamicul a pătruns mai adânc pe teritoriul nostru în 
direcţia capitalei şi, până mâine seară, vom afla dacă această 
contraofensivă a avut succes. Dacă se va întâmpla să nu reuşim 
să-i respingem, asta ar însemna ca în interval de douăzeci şi 
patru de ore începând de mâine seară situaţia s-ar putea 
schimba net în favoarea lor, iar pentru noi se va apropia punctul 


de unde nu vom mai putea da înapoi. În acel moment, nu ne-ar 
mai rămâne o altă opţiune. 

Avner lăsă capul în jos: 

— Din păcate, de la Washington nu avem noutăţi: situaţia din 
America este neschimbată. Nu reuşesc să localizeze 
comandourile, nu ştiu unde ar putea fi bombele şi, pentru 
moment, nu avem motive să credem că se mai poate schimba 
ceva acolo în următoarele patruzeci şi opt de ore. Trebuie să ne 
bazăm doar pe propriile noastre forţe, dacă facem abstracţie de 
un eventual apel al papei la încetarea focului. Dar mă tem că 
nici asta nu se va putea realiza. 

Uşa groasă a buncărului se deschise în clipa aceea şi intră 
Ferrario vizibil tulburat: 

— Domnilor, spuse el, aparatura de ascultare de pe sateliți a 
descoperit o centrală de comunicaţii în interiorul teritoriului 
nostru. În opinia specialiştilor americani ar putea fi vorba despre 
principalul centru de coordonare al Operațiunii Nabucodonosor. 
Când computerul nostru principal va intra în legătură cu 
satelitul, va fi localizat acest centru pe teatrul nostru virtual de 
operaţiuni. Priviţi. 

Se apropie de ofiţerul care stătea la comenzi şi-i transmise 
codul necesar pentru a intra în contact cu satelitul militar de pe 
o orbită geostaţionară şi, în mai puţin de un minut, o mică 
luminiţă albăstruie începu să clipească pe harta tridimensională. 

— Dar este între locul în care ne aflăm şi Bethlehem! spuse 
Yehudai uluit. Cum s-ar zice, sub nasul nostru. 

— Între locul acesta şi Bethlehem... repetă Avner ca şi cum ar 
fi căutat printre amintirile sale. Doar un nenorocit arogant şi 
încrezut putea plasa o centrală de coordonare a comunicaţiilor 
între locul acesta şi Bethlehem... Abu Ahmid! 

— Nu se poate, spuse Yehidai. 

— Eu însă cred că da, spuse Avner. Apoi, întorcându-se către 
Ferrario: Unde este Allon? 

Ferrario îşi privi ceasul: 

— S-ar putea să fie încă în tunel. 

— Du-mă imediat la el. 

— Cine este Allon? întrebă Yehudai. 

— Un arheolog, răspunse Avner pornind pe urmele 
aghiotantului său. Unul care ştie totul despre Nabucodonosor. 


14 

Uşa se deschise cu un scârţâit uşor şi o siluetă întunecată 
apăru în prag: un bărbat destul de înalt având în mână o 
geantă. 

— Selim? Eu sunt, spuse. Abia am sosit. 

— De ce să întrebi de asistent când este profesorul în locul lui, 
domnule profesor Olsen? îi răspunse o voce din întuneric. 

— Cine este? Cine este acolo? întrebă bărbatul trăgându-se 
îndărăt. 

— Nu-l recunoşti pe vechiul tău prieten? mai spuse vocea din 
umbră. 

— Doamne... William Blake. Tu eşti, Will? Oh, Doamne, asta 
chiar că este o surpriză, dar... ce faci aici, pe întuneric... Hai, nu 
glumi, ieşi la lumină. Un bec se aprinse pe neaşteptate şi Bob 
Olsen se trezi în faţa lui William Blake. Era aşezat într-un fotoliu 
jerpelit, ţinea mâinile pe braţele acestuia şi avea alături un 
pistol, pus la îndemână pe o măsuţă. 

— Aici sunt, Bob. Cum se face că te afli în Egipt într-un 
moment atât de dificil? Şi cum de eşti aici, într-un loc atât de 
izolat? 

— Will, eram la Luxor ca să lucrez şi am venit aici pentru că 
Selim mi-a promis că mă poate ajuta să ajung la ambasada 
noastră. Să ştii că mi-am dat toată osteneala, aşa cum ţi-am 
promis, am căutat mărturii, sprijin; încercam să lămuresc 
lucrurile cu autorităţile egiptene care îmi promiseseră că-mi vor 
da tot concursul... îţi promisesem că voi redeschide cazul tău în 
facultate şi am s-o fac, te rog să mă crezi. Îndată ce vom scăpa 
din iadul ăsta, îţi jur că vei reprimit în funcţia ta... vei avea parte 
de o recunoaştere a meritelor tale... 

— Şi tu, Bob, meriţi recunoştinţă pentru că te-ai străduit din 
răsputeri să-l ajuţi pe nefericitul tău prieten. 

Olsen încerca să nu-şi oprească privirile asupra pistolului, 
pentru a arăta că lucrul acesta nu-l interesa, dar era singurul 
obiect care sclipea în camera aceea întunecoasă. Îşi roti ochii 
rătăcit împrejurul său şi încordarea acelei situaţii delicate începu 
să aibă efect asupra minei calme pe care o afişa. Când vorbi din 
nou, glasul îi era gâtuit de spaimă: 

— Ce vrei să spui? Ce-i cu tonul ăsta ironic? Ascultă, Will, orice 
ti-ar fi spus alţii, eu nu... 

— Vreau să spun că mi-ai trădat încrederea în toate modurile 


posibile: eşti până şi amantul soţiei mele. De cât timp, Bob? 

— Will, doar n-o să dai crezare acelor bârfe răutăcioase care 
nu au alt scop decât să... 

— De când? repetă Blake ameninţător. 

Olsen se dădu înapoi: 

— Will, eu.... Un tic nervos îi făcea să tremure pleoapele 
ochiului stâng şi dâre de sudoare i se scurgeau pe tâmple. 

— De asta te-ai străduit atâta să-mi faci rost de finanţarea 
aceea: în felul acesta puteai avea libertate de mişcare în timp ce 
eu eram în Egipt. 

— Greşeşti, eu eram sincer, eu... 

— Oh, asta o cred. Ştiai că mă aflu pe calea cea bună. Aşa că 
ai făcut în aşa fel încât să fiu supravegheat de careva dintre 
prietenii tăi de la filiala din Cairo a Institutului şi, când ai aflat că 
aranjasem întâlnirea, mi-ai trimis pe cap poliţia egipteană... în 
felul acesta, eu eram scos în afara jocului şi tu puteai pune 
mâna pe papirus. Dar, de data asta nu ţi-a mai mers figura: ăia 
nu aduseseră papirusul. Eu, în schimb, eram terminat: dat afară 
din casă, dat afară din Institut, fără nimic, nu-i aşa? Papirusul 
avea să iasă la iveală mai devreme sau mai târziu; era nevoie 
doar de puţină răbdare şi meritul pentru descoperire ţi-ar fi 
revenit ţie cu totul. Când te gândeşti ce importanţă avea? O 
versiune egipteană a leşirii biblice, singurul izvor care nu era 
ebraic asupra celui mai important eveniment din istoria 
Orientului şi a Occidentului. Nu era rău deloc. Ai fi devenit tu în 
persoană director la Institutul Oriental, urmaşul lui James Henry 
Breasted. Glorie, faimă, contracte grase cu editurile şi, pe 
deasupra, patul lui Judy... 

Olsen bolborosea ceva, avea gura uscată şi-şi lingea în zadar 
buzele cu limba: 

— Will, crede-mă, totul nu-i decât minciună. Cine ţi-a spus 
toate astea vrea doar să ne asmuţă unul împotriva celuilalt 
pentru cine ştie ce avantaj ar avea de aici... Gândeşte-te, ţi-am 
fost prieten întotdeauna... 

— Aşa? Bun; eu nu vreau altceva decât să cred ce aud de la 
tine. Acum, însă, lasă-mă să termin cu ce trebuie să-ţi spun. 
Avem timp: nimeni nu ştie că ne aflăm aici. Şi Selim este, 
evident, de acord cu mine. Cineva a pus la cale uciderea lui Ali 
Mahmoudi, omul care avea papirusul Breasted, cu puţin timp 
înainte să-l dea şi, apoi, a trimis poliţia... Nu-ţi aduce aminte de 


nimic modul acesta de a acţiona, Bob? Dar Ali n-a murit. Nu-i 
ciudat? Un om cu trei gloanţe în el. Dar, vezi tu, Bob, ţăranii 
ăştia egipteni sunt foarte rezistenți, doar îi moştenesc pe 
faraoni. Sărmanul Ali, pierzând aproape jumătate din sânge, a 
reuşit să ajungă cu ultimele forţe la locul întâlnirii şi, înainte de 
a-şi da sufletul, i-a spus lui Selim cine a fost acela care l-a 
împuşcat: omul cu mustăţile şi cu părul roşcate. Omul care avea 
o geantă cu încuietori de argint. Nu este aceea, Bob? Nu este 
geanta pe care o ai în mână? 

— Dar... este o adevărată nebunie, Will, bâigui Olsen. Doar nu 
crezi cu adevărat că eu... 

— N-am să cred dacă o să-mi arăţi ce este în geantă. 

Olsen strânse geanta la piept: 

— Will, nu pot să fac aşa ceva... în geanta asta sunt 
documente strict secrete pe care eu nu am permisiunea să le... 

Blake puse mâna dreaptă pe pistol: 

— Deschide geanta aia, Bob. 

In clipa aceea, bubuiturile unor explozii făcură să tremure 
geamurile şi lustrele, iar camera fu luminată timp de câteva 
secunde de reflexele luminoase ale exploziilor, urmate imediat 
de mugetul motoarelor cu reacţie şi de trosnetul ritmic al 
artileriei antiaeriene. Israelul mai avea încă forţa de a lovi în 
inima Egiptului. Nici unul dintre cei doi bărbaţi nu clipi. Olsen îşi 
plecă fruntea: 

— Cum vrei, Will, dar faci o greşeală cumplită... aici sunt 
documente care... 

Cele două încuietori de argint se deschiseră pe rând cu un 
pocnet metalic, mâna lui Olsen se strecură fulgerător în geantă 
scoțând un pistol, dar, înainte de a avea timp ca să-l ridice şi să 
tragă cu el, Blake îl apucă pe al său şi trase. Un singur glonţ, în 
inimă. 

Se auzi un zgomot de paşi care urcau în fugă scările şi, după 
câteva clipe, în uşă apărură Sarah şi Selim. 

— Oh, Doamne! strigă Sarah gata să se împiedice de cadavrul 
lui Olsen întins de-a curmezişul uşii. 

— Avea la el un pistol, după cum vezi, spuse Blake. Şi a 
încercat să-l folosească: n-am avut încotro. 

Sarah îl privi încremenită de uimire. 

— Acum trebuie să facem ceva, spuse Selim. Zgomotul 
bombardamentului şi tirul artileriei antiaeriene probabil că au 


acoperit pocnetul împuşcăturii, dar pe ăsta nu-l putem ţine aici. 

Blake părea să nu audă nimic. Ingenunche pe podea în timp 
ce alte fulgere ale exploziilor aşterneau umbre mişcătoare pe 
pereţii camerei şi deschise geanta lui Olsen pipăind cu mâna în 
interior. Scoase o cutie de metal, o puse pe măsuţa de lângă 
fotoliu şi o deschise sub lumina lustrei de deasupra. O altă serie 
de explozii, de data aceasta în imediata vecinătate a clădirii în 
care se aflau, făcu să vibreze totul înjur şi lumina orbitoare de 
afară se răsfrânse de mai multe ori pe pereţi şi pe tavan. In 
pupilele lui Blake se reflectară străvechile semne, enigmaticele 
ideograme atât de mult căutate: 

— Oh, Doamne Dumnezeule..., spuse el, Doamne!... Papirusul 
Breasted! 

Şi ar fi rămas acolo fascinat de ceea ce vedea, neluând în 
seamă ce se petrecea în jurai său, gata să descifreze acele 
cuvinte, să desluşească acel mesaj milenar apărut la lumină 
după atâta timp. In clipele acelea, părea să fi uitat până şi de 
faptul că abia ucisese un om. 

Sarah îl zgâlţâi ca să-l aducă la realitate: 

— Will, trebuie să scăpăm de cadavru. 

— La capătul coridorului mai este încă schela rămasă de la 
firma de construcţii şi ascensorul cu care se urcau până sus 
materialele. Poate să ne folosească, spuse Selim. Dar am nevoie 
de ajutorul vostru. 

Scoase din buzunar o legătură de chei şi i le întinse lui Sarah: 

— Domnişoară Forrestall, va trebui să coborâţi, să luaţi 
maşina Peugeot a lui Khaled care este parcată ceva mai încolo, 
să ocoliţi blocul şi să opriţi în dreptul schelei. Noi vom cobori 
într-un minut cu cadavrul domnului Olsen. 

Sarah încuviinţă, puţin zăpăcită de indicaţiile macabre ale 
interlocutorului său şi cobori scările pe întuneric în timp ce Selim 
şi Blake, după ce aruncară o privire în jur, târâră afară cadavrul 
lui Olsen înfăşurat într-o pătură şi-l duseră până la fereastra care 
dădea în exterior. Selim o deschise, încălecă pervazul şi se urcă 
pe platforma ascensorului, iar de acolo începu să tragă corpul 
inert, ajutat de Blake care îl împingea de jos. 

După ce îl încărcară pe platformă, Selim tăie firele tabloului 
de comandă al ascensorului pentru a face contactul şi a 
alimenta motorul. Platforma se puse în mişcare cu un băzâit 
uşor, iar Selim începu să coboare, dispărând repede sub nivelul 


pervazului. 

Blake cobori scările în vârful picioarelor, ieşi pe trotuar şi dădu 
ocol blocului până la baza schelei. Toate luminile erau stinse, 
semn că era în vigoare legea camuflajului. 

Sarah deschisese deja portiera din spatele maşinii şi Selim 
dădea jos corpul de pe platforma ascensorului. Fu nevoie de 
efortul conjugat al celor trei pentru a ridica incomodul pachet şi 
a-l depune în portbagaj. 

— Am să trec să-l iau pe Khaled şi el o să mă ajute să-l 
aruncăm în Nil. Voi aşteptaţi-mă în casă şi nu vă mişcaţi de 
acolo sub nici un motiv. 

— Îţi mulţumesc, Selim, spuse Blake. N-am să uit asta. 

— Totul este O.K., domnule profesor. Nu răspundeţi la telefon 
decât la al zecelea semnal, spuse Selim şi plecă. 

Sarah şi Blake urcară în apartament şi încuiară uşa cu cheia. 

— Este mai bine să nu aprindem lumina, spuse Sarah. 
Perdelele nu sunt suficient de groase şi trece lumina prin ele. 
Este mai bine să nu ştie nimeni că este cineva aici. O să poţi să- 
ţi descifrezi în linişte papirusul când ne vom întoarce. 

Blake o îmbrăţişă pe întuneric şi rămaseră strânşi unul lângă 
celălalt, ascultând zgomotele războiului care străbăteau cerul de 
deasupra oraşului, apoi Sarah rupse tăcerea: 

— Cum o să facem ca să ieşim din ţara asta? 

— Nu ştiu. O să vedem ce poate face Selim. Până acum s-a 
comportat nemaipomenit. 

Îşi aduse aminte de Husseini. El avea prieteni suspuşi în Egipt: 
poate că ar fi reuşit să-i ajute. 

— Sarah, dă-mi telefonul tău celular: vreau să sun o persoană 
în care am încredere şi care ar putea să ne salveze. 

Sarah îi dădu telefonul şi aprinse o mică lanternă electrică ca 
să-i facă lumină în timp ce forma numărul. Telefonul lui Husseini 
suna, dar nu răspundea nimeni şi nu era conectat nici robotul. 
Era un lucru ciudat. Mai încercă o dată, de două ori, dar fără 
rezultat. 

Închise aparatul, căută pe pipăite un scaun şi se aşeză 
încercând să-şi pună ordine în gânduri. Dar, în timp ce punea 
micul telefon pe masă, îi veni o idee: 

— Sarah, chestia asta este şi computer, nu-i aşa? 

— Aşa este, spuse Sarah, şi este mai puternic decât îţi poţi 
închipui. 


— Perfect. Asta înseamnă că-i putem trimite un e-mail. El îşi 
citeşte corespondenţa în fiecare zi. 

Deschise aparatul şi conectă micul computer, pornind 
procedura de conectare la Internet şi îndată după aceea apăru 
pe micul ecran cererea de a tasta parola de acces. Sarah i-o 
dictă şi telefonul începu să apeleze numărul lui Husseini. 

Blake privea, parcă neîncrezător, micul ecran fluorescent care 
se distingea clar în întuneric şi urmărea cu gândul semnalul care 
ajungea la un satelit şi apoi la o centrală de distribuţie a 
apelurilor de cealaltă parte a Atlanticului şi de acolo în telefonul 
şi apoi în computerul profesorului Omar al Husseini, la numărul 
24 de pe strada Preston Drive, Chicago, Illinois. 

— Sunt incredibile maşinăriile astea, exclamă el. 

— Acum îţi poţi scrie mesajul, spuse Sarah, dar trebuie să 
tastezi ZQ, ca să ai la dispoziţie ecranul. 

Blake tastă cele două litere, dar, în timp ce se pregătea să 
scrie, în afară de spaţiul pentru mesaj, apăru şi o altă fereastră. 

— Doamne, ce-am greşit? spuse el alarmat. 

Sarah veni lângă el: 

— Nu ştiu, stai să văd... Probabil că ai tastat altceva şi, fară să 
vrei, ai dat o comandă de „remote access” Vezi? Ai intrat în „file 
manager” al prietenului tău. 

— Mă rog, spuse Blake, ajută-mă să ies de aici, nu vreau să-mi 
vâr nasul în treburile lui. 

— E simplu, spuse Sarah, tastează „alt-tab” şi ar trebui să 
ieşi, după care o să repeţi procedura pentru a obţine fereastra 
de poştă electronică. 

— Fă-mi puţină lumină, spuse Blake, nu vreau să mai greşesc 
din nou. 

Dar, în timp ce Sarah încerca să lumineze tastatura cât mai 
bine, privirea lui Blake fu atrasă de numele unuia dintre fişiere, 
pentru că era scris în egipteană şi cu hieroglife. 

— Ce este acela? întrebă Sarah. 

— Sistemul nostru secret de comunicare: am trimis şi primit 
mesaje de la Ras Udash de sub nasul lui Maddox, făcându-l să 
creadă că trimiteam texte hieroglifice pe care trebuia să le 
descifrez cu ajutorul colegului meu din Chicago. 

— Interesant. în felul acesta ai descoperit unde te aflai? 

— Exact aşa. Vrei să vezi? 

— Mă rog, Khaled şi Selim nu se vor întoarce mai devreme de 


vreo două ore, aşa că... 

— Atunci, mai întâi trebuie să încarc programul de lectură a 
scrisului hieroglific. Pot să fac asta direct din computerul lui 
Husseini. 

Plimbă cursorul de-a lungul arhivei şi se opri acolo unde se 
afla programul. Îl încărcă în minusculul său aparat şi se întoarse 
înapoi pe fişierul marcat printr-un şir de cinci ideograme. 

— Ce înseamnă? întrebă Sarah. 

— Nimic, în forma asta. Poate că Husseini a stabilit o parolă. 
Hai s-o lăsăm baltă şi să ne întoarcem la poşta electronică. 

— O clipă, spuse Sarah, lasă-mă şi pe mine să mă joc puţin. 

Îi dădu lanterna lui Blake şi luă ea tastiera. Evidenţie cu 
cursorul fiecare dintre cele cinci ideograme şi, apoi, tastă o serie 
de comenzi şi ideogramele începură să se rotească în combinaţii 
mereu diferite, oprindu-se la fiecare modificare timp de două 
secunde. 

— În felul acesta reuşeşti să-ţi dai seama de semnificaţia lor? 

Blake clătină din cap. 

— Nu-i nici o problemă, computerul continuă să caute nişte 
combinaţii alternative cu mare rapiditate. 

—Ascultă, Sarah, nu cred că avem dreptul să... Nu termină 
fraza: Stai, spuse el deodată. 

Sarah dădu o comandă şi opri succesiunea ideogramelor aşa 
cum era cu o secundă înainte 

— Asta are vreun înţeles? 

— Da, spuse Blake întunecându-se la faţă. 

— Ce înseamnă? 

— Armageddon. 

— Armageddon? repetă Sarah. 

—Este bătălia ultimei zile: cea care va vedea coalizaţi patru 
regi ai Orientului împotriva Israelului. Bătălia care se va încheia 
cu catastrofa finală. Este exact ce se întâmplă în momentul de 
faţă: Israelul este strivit în menghina străvechilor săi duşmani, a 
popoarelor Nilului, ale Tigrului şi ale Eufratului. 

— Trebuie să deschidem fişierul acela, spuse Sarah, este acolo 
ceva care nu-mi place. 

— Dar e imposibil. Parola este şi ea în hieroglife sau în arabă. 

Încercă să tasteze comanda de deschidere: 

— Vezi? Nu se deschide. Îmi cere o parolă pentru a putea 
intra. 


Dar Sarah nu voia să se dea bătută: 

— Nu trebuie să te descurajezi: deseori sunt nişte lucruri 
banale: de exemplu, numărul de telefon... 

Blake i-l dictă fără prea mare convingere. 

— Nu... sau data naşterii. l-o ştii? ? 

— De unde să ştiu aşa ceva? Renunţă, Sarah. Intr-adevăr, 
ascultă, Husseini este un tip grozav, pot să spun un adevărat 
prieten şi nu... 

— Sau numele soției. Este însurat? 

— Are o iubită. O cheamă Sally, dacă-mi aduc eu bine aminte. 

— Sally, nu? Nu... nu merge. Încearcă în arabă, tu care ştii 
limba. Am programul. 

Blake se dădu bătut şi încercă să colaboreze: 

— Sally, în arabă... haide, Sarah... Totuşi, nu. Nu merge. 

— O fiică, un fiu... 

— Nu are copii... 

Sarah îşi desfăcu braţele: 

— Ok. S-o lăsăm baltă. Ai dreptate: nu-i frumos să-ţi vâri nasul 
în treburile altora. Dar vezi tu, o fi deformația mea 
profesională... 

— Aşteaptă o clipă, o întrerupse Blake şi, deodată, revăzu, ca 
şi cum s-ar fi întâmplat chiar atunci, fotografia unui copil pe 
masa de lucru a lui Husseini, în apartamentul său din Chicago, şi 
o dedicație în arabă: 


Pentru Said. Tata. 


— Un fiu are... sau poate că a avut unul, îi spuse el fetei. 

Tastă în arabă „Said” şi fişierul se deschise. 

— Oh, Doamne! exclamă Sarah. Şi asta ce mai este? 

Blake se apropie, dar nu putu vedea altceva decât o 
îngrămădire de caractere ASCII aşezate ca într-o structură de 
forma unui ciorchine. 

— Eu nu înţeleg nimic, spuse Blake, de ce eşti aşa de 
alarmată? 

— Pentru că acesta este un program foarte complex şi delicat 
şi, de asemenea, foarte rar. După câte ştiu eu este folosit doar 
în câteva structuri de spionaj. Dragul meu, colegul tău are nişte 
prieteni tare ciudaţi. 7 

— Dar... nu-i decât un profesor de limba coptă. II cunosc de 


mulţi ani: este persoana cea mai liniştită şi plină de tabieturi din 
câte cunosc eu. Eu nu mă pricep la informatică, dar te asigur 
că... O să vezi că s-ar putea să fie un sistem de control 
ortografic al limbii aramaice. 

— Din păcate, cred că nu... Ce ghinion cu miniecranul ăsta; 
măcar de-aş putea să parcurg toată schema... Aşteaptă, să 
vedem dacă pot s-o introduc în decodorul meu. Continuă să 
tasteze în mare viteză şi vârfurile unchilor sale scotea un 
zgomot straniu, ca ticăitul unui ceasornic vechi. Pe măsură ce 
decodorul interpreta ciorchinele de informaţii care apărea pe 
ecran, pe chipul lui Sarah se putea citi o satisfacţie din ce în ce 
mai puternică. 

— Reuşeşti să înţelegi ce este acolo? întrebă Blake. 

Sarah rămase tăcută continuând să apese cu intermitențe pe 
taste. Aştepta răspunsuri şi, după aceea, începea din nou să 
tasteze, la fel de grăbită. La sfârşit, se ridică şi-şi şterse 
sudoarea de pe frunte. 

— Ce este? întrebă din nou Blake. 

— Este un fel de sistem automat, împărţit în trei sectoare, 
iată, sistemul de ciorchine pe care-l vezi aici, care comandă 
automat rotația a trei obiecte, sau persoane, asupra unor 
obiective diferite. 

— Şi poţi afla despre ce obiective este vorba? 

— Trebuie să încerc să măresc un sector separat şi apoi să-i 
descopăr suportul topografic... lasă-mă să încerc... aşa, uite aşa, 
încă, hai frumosule, ţine-o tot aşa. Este chiar un suport 
topografic: iată aici unul dintre obiective... acum îl vedem pe 
celălalt... e bine aşa... şi acum al treilea... Oh, Hristoase, dar ce 
dracu'... 

— Vrei să-mi explici şi mie ce este acolo? insistă Blake. 

— Ascultă, spuse Sarah, dacă nu mă înşel, sistemul comandă 
deplasarea continuă şi prin rotaţie, la fiecare douăzeci şi patru 
de ore, a unui număr de trei obiecte care sunt indicate aici cu 
acest cuvânt... ce este, arabă? 

— Da, spuse Blake, punându-şi pe nas ochelarii şi apro- 
piindu-se de ecran. Este în arabă şi înseamnă „catâr”. 

— Mă rog, fie cum zici tu. Prin urmare, aceşti trei „catâri” sunt 
deplasaţi, la fiecare douăzeci şi patru de ore, asupra altui 
obiectiv, prin rotaţie. Sistemul este alcătuit din şase mutări, 
dintre care patru au fost deja efectuate, spuse ea arătându-i o 


grămadă de simboluri ASCII într-un colţ al ecranului. La a şasea 
mutare, se activează un alt program, un fel de sistem automat, 
ca un virus al computerului care provoacă o consecinţă 
ireversibilă, cum ar fi distrugerea memoriei calculatorului, 
pierderea arhivei sau altceva de genul ăsta. 

— Ce anume? întrebă Blake. 

— Cum se numea fişierul? 

Blake păru să şi-l amintească pe neaşteptate: 

— Numele este, Armageddon”. 

— Adică bătălia ultimei zile, aşa-i? Asta nu te face să te 
gândeşti la nimic? 

— lată de ce guvernul nostru nu are nici o reacţie, spuse 
Blake, şi nici aliaţii noştri. Ţara se află sub o ameninţare 
catastrofală care funcţionează ca un ceasornic. 

— Este o ipoteză probabilă, spuse Sarah. Ilmaginează-ţi că 
aceşti „catâri” ar fi rezervoare cu gaz toxic, sau bombe 
bacteriologice sau dispozitive nucleare tactice. La a şasea 
comandă de rotaţie ele sunt poziţionate pe obiectivele 
prestabilite şi se declanşează programul final. Să spunem, 
detonarea. Bum!... Ar trebui să prevenim de îndată ambasada, 
dar dacă facem aşa ceva, ne-ar putea trimite pe cap nişte 
derbedei ca ăilalţi ca să ne vâneze. 

— Puțin probabil, spuse Blake. Nu ştiu unde ne aflăm şi nu au 
nici o posibilitate de a ne localiza. Trebuie să ne asculte, măcar 
de nevoie. leşi din fişierul acela şi cheamă ambasada. Imediat. 

— Bine, spuse Sarah, şi să sperăm că o să ne asculte. In fond, 
nici noi nu suntem siguri. S-ar putea să fi analizat programul 
vreunui joc video. 

— Se poate, răspunse Blake, dar mai bine o alarmă falsă 
decât lipsa unei alarme. Nu-i costă nimic să facă un control. În 
caz că iese rău, o să-i cer eu scuze lui Husseini. Cheamă 
ambasada. 

Sarah închise fişierul, ieşi de pe Internet şi închise 
computerul, apoi formă pe tastiera telefonului numărul la care 
mai chemase o dată ambasada. 

— Este ocupat, spuse ea după o vreme. 

— Mi se pare ciudat: este zece seara. Mai încearcă. 

— Îl setez pe sistem automat: va continua să sune până când 
telefonul va fi liber. 

Blake stinse lanterna şi rămaseră tăcuţi pândind semnalele 


micului celular care continua să sune la fiecare două minute, dar 
la fiecare două minute i se răspundea tot ocupat. 

— Asta nu se poate, spuse Blake într-un târziu, sună de o 
jumătate de oră. Nu se poate să aibă toate liniile ocupate. 

— Este o situaţie de urgenţă. S-ar putea ca multă lume să 
sune şi să ceară ajutor. 

— Şi pe linia secretă pe care ai sunat ultima oară? leri ți- au 
răspuns imediat, nu-i aşa? Dacă linia este defectă? Dacă 
ambasada este închisă? 

Sarah îşi plecă fruntea. 

— Ascultă, sună la oricine altcineva din Statele Unite. Ai lucrat 
pentru guvern de multe ori, nu? Poate cunoşti pe cineva mai 
important care să poată face ceva sau să pună în mişcare pe cei 
care au asemenea îndatoriri. Doamne, nu putem sta aici să 
aşteptăm ca nenorocitul ăla de telefon să se deblocheze. 

— N-am avut niciodată de-a face cu nimeni din administraţia 
Statelor Unite. Intermediarul meu era Gordon. Şi, uneori, 
Maddox. Dar cu siguranţă acum sunt morţi amândoi. 

— Să telefonăm oricui! spuse Blake. La o centrală de poliţie, la 
FBI. La Armata Salvării! Trebuie să ne asculte careva. 

— Nu va fi uşor să explicăm despre ce vorbim şi, mai ales, să 
stea să ne asculte cum le explicăm sistemul de blocare a 
programului sau de stabilire a celor trei terminale prin rotaţie. 

— Dar va fi suficient să scoată calculatorul lui Husseini din 
priză. 

— Nici asta nu se poate face. Cu siguranţă, au un circuit de 
rezervă. Nu este posibil ca o astfel de operaţiune, dacă este 
vorba despre aşa ceva, să se bazeze exclusiv pe un computer 
personal de pe masa unui profesor din Chicago. Scoaterea din 
priză a calculatorului ar putea avea imediat consecinţe grave, 
poate chiar catastrofale. Mai mult, computerul poate că nici nu 
se află la vedere. 

— ÎI vor aresta pe Husseini şi-l vor face să vorbească, insistă 
Blake, păstrând, cu toate acestea, un soi de reţinere ruşinată. 

— Să vorbească despre ce anume? Crezi că el este un vrăjitor 
al computerelor? 

— După câte ştiu eu este foarte priceput la orice metodă de 
prelucrare a textelor, dar cu siguranţă habar n-are de programe 
informatice. 

— Tocmai. Nu m-ar mira ca tot acest mecanism să fi fost 


declanşat fără ştirea lui. 

—Poate că asta este cea mai probabilă ipoteză, spuse Blake. 
Şi, oricum, nu răspunde la telefon. Nu ştim nici măcar dacă mai 
locuieşte în apartamentul acela. 

Se auziră nişte „bip”-uri repetate şi Sarah clătină din cap: 

— În plus, bateria s-a descărcat, aşa că am rămas fără curent. 

— Să folosim telefonul lui Selim, propuse Blake. 

În clipa aceea se auziră paşi pe scară şi, după aceea, vocea 
lui Selim: 

— Domnule profesor Blake, domnişoară Forrestall, eu sunt, 
deschideţi. 

Blake aprinse din nou lanterna, dar beculeţul abia se aprinse: 
bateriile erau descărcate, aşa că se duse să deschidă pe 
bâjbâite, împiedicându-se la tot pasul şi înjurând printre dinţi. 
Selim intră aprinzându-şi propria lanternă şi le spuse: 

— Trebuie să plecăm de aici, se fac razii cam peste tot şi 
străinii, în special americanii şi europenii, sunt opriţi pentru 
controlul documentelor. La radio li se cere în permanenţă tuturor 
locuitorilor să semnaleze orice persoană sau mişcare suspectă. 
Şi, de altfel... 

— De altfel? întrebă Blake. 

— Fotografiile voastre se află peste tot prin locurile publice 
printre persoanele căutate de poliţie. Trebuie sa plecăm din 
Cairo cât mai este întuneric. 

Luară rucsacurile şi geanta lui Olsen şi coborâră în stradă 
unde îi aştepta Peugeot-ul lui Khaled care se puse în mişcare cu 
farurile stinse pornind imediat înspre deşert. 

— Unde vrei să ne duci? întrebă Blake. 

— Am nişte prieteni într-un trib de beduini care se deplasează 
între Ismailia şi fâşia Gaza. O să vă las în grija lor, până când 
situaţia se va schimba. 

— Până când se va schimba situaţia? Glumeşti, Selim. Noi 
trebuie să ieşim imediat din Egipt şi să găsim un aeroport de pe 
care să ne putem îmbarca. Nu avem la dispoziţie decât 
patruzeci şi opt de ore ca să... 

— Ca să ce, domnule profesor? 

— Nimic, Selim... mi-e destul de greu să-ţi explic... dar este 
vorba despre o urgenţă foarte gravă. 

— Dar, domnule profesor, îmi cereţi o adevărată minune. Nu 
există locuri din care să puteţi lua un avion într-un asemenea 


interval de timp. 

— Şi totuşi, s-ar putea să fie, spuse dintr-o dată Sarah, 
pocnind din degete. 

Blake se întoarse către ea, surprins de o asemenea afirmaţie 
categorică: 

— Ce tot spui, fato? 

— Falcon-ul! Falcon-ul mai este încă în hangarul său din 
munte, la şapte kilometri de Ras Udash. Şi eu sunt în stare să 
decolez cu el şi să-l duc până în America. 

Blake clătină din cap: 

— Dar este imposibil: cum să trecem graniţa în zona de 
conflict, cum să ajungem la Ras Udash cu maşina asta, noaptea 
şi pe întuneric? 

Sarah nu spuse nimic şi tăcură cu toţii timp de aproape o oră. 
Peisajul din jur de stepă, anunțând apropierea deşertului: mici 
ridicături de pământ pietros cu forme rotunjite, lustruite de 
vânturi, apăreau din loc în loc, înconjurate la bază de tufişuri 
rare şi de ierburi uscate, semănând cu nişte cranii lucioase de 
uriaşi bătrâni, sub lumina şovăielnică a lunii. 

Khaled îşi conducea acum maşina pe un drum pietruit, cu 
viteză mult redusă, bazându-se pe lumina lunii şi încercând să 
nu stârnească praful care i-ar fi putut da de gol. Apoi, Selim 
începu să vorbească în şoaptă cu el în dialectul din El Quma 
astfel încât Blake putea înţelege cu greu ce spuneau. 

— Eu cred că ştiu cum s-ar putea face, spuse deodată tare 
Selim. 

— Chiar vorbeşti serios? 

— Khaled cunoaşte un trib de beduini care trăiesc lângă 
frontieră şi trec dincolo cu regularitate ca să fure maşinile vechi, 
lăsate de israelieni în poligonul de tir pentru a servi drept ţinte 
pentru avioanele de vânătoare. Le demontează ca să vândă 
piesele, câteodată chiar reuşesc să le repare şi să le folosească. 
Ei v-ar putea duce în vreun fel la Ras Udash, noaptea şi pe 
întuneric dacă sunt bine plătiţi şi banii nu ne lipsesc. 

— Atunci, hai să mergem acolo, Selim, spuse Blake pu- nându- 
io mână pe umăr. Pentru numele lui Allah, să mergem! 

Khaled mări viteza când intrară pe un drum secundar care 
ducea spre interiorul peninsulei Sinai şi continuă să meargă 
destul de repede timp de patru ore. La un moment dat, aproape 
pe neaşteptate, începură să audă glasul războiului: mai întâi 


erau tunetele înăbuşite care loveau pământul cu bubuituri 
înfundate, apoi deveniră şuierături prelungi şi ascuţite urmate 
de explozii asurzitoare, din ce în ce mai aproape, în timp ce 
orizontul exploda apocaliptic în mai multe puncte, cu izbucniri 
de lumină sângerie care acopereau jumătatea aceea de cer şi 
păreau că incendiază şi pământul. 

Dintr-o dată, din pătura de nori care înainta pe cer dinspre 
sud, ţâşni un grup de avioane de vânătoare care se coborâră în 
picaj, măturând pământul cu rafale furioase, dar, de îndată, alte 
aparate se năpustiră asupra lor ca şi cum ar fi ieşit fulgerător 
din adâncul pământului, angajându-se toate într-un duel 
furibund. Cerul fu brăzdat de o mulţime de trasoare de toate 
culorile, sfâşiat de urletul turbat al motoarelor care purtau 
maşinăriile dincolo de limita sunetului şi a nebuniei în acrobaţii 
smintite. 

La puţin timp după aceea, un avion căzu: o sferă luminoasă 
de un roşu aprins şi un tunet care făcu ca pământul să se 
cutremure indicară locul catastrofei. Un altul, atins de tirul 
inamic, se îndepărtă lăsând în urmă o dâră lungă de fum negru 
şi se sfărâmă în depărtare cu strălucirea de-a clipă a unui fulger 
da vară. Un al treilea avion, mai întâi eliberă în aer o mică 
umbrelă albă care se legănă în lumina slabă a zorilor ca o 
meduză în apele străvezii ale mării apoi, îndată după aceea, fu 
sfârtecat de o explozie care făcu din el o cascadă de sfarâmături 
incandescente. 

Selim arătă un punct înspre nord: 

— Acolo este Ras Udash, spuse. Peste câteva minute vom fi la 
El Mura şi acolo îi vom întâlni pe prietenii noştri. Nu vă faceţi 
probleme cu banii. Am la mine o parte din banii pe care-i luasem 
ca să cumpăr papirusul. Dar, dat fiind că acesta nu ne-a costat 
nimic... 

— Nu mi-ai spus încă de unde ai făcut rost de banii aceia, 
spuse Blake. 

— Mi se spusese să nu vă dezvălui acest lucru. 

— Selim, este important. Trebuie să ştiu de unde vin banii. |ţi 
jur că nu voi sufla nimănui nici un vorbă. 

— Mi i-a dat domnul profesor Husseini. A fost foarte îngrijorat 
pentru dumneavoastră şi, când a aflat că apăruseră noutăţi 
despre papirusul Breasted, a făcut şi imposibilul ca să procure 
banii. 


— Cât? 

— Două sute de mii de dolari, în numerar. Am la mine zece 
mii, mai mult decât suficient. Ceilalţi se află într-un loc sigur. 

Coborâră din maşină şi Selim zăbovi puţin într-un cort din 
tabăra beduinilor, fără să dea nici o atenţie femeilor care 
mergeau să aducă apă de la puț cu cănile lor mari purtate pe 
creştet. Khaled se afla în urma lui şi mai la urmă venea şi Blake. 
Lui Sarah, înfăşurată în galabia sa îi spuseră să rămână mult în 
urmă, la o distanţă respectuoasă de bărbaţi. 

Selim strigă ceva la intrarea cortului şi, la puţin timp după 
aceea, apăru dinăuntru un bărbat într-un burnuz negru care-l 
salută. Selim şi prietenul său se salutară din nou făcând o 
plecăciune şi atingându-şi cu vârfurile degetelor pieptul gura şi 
fruntea. Beduinul privi în spatele oaspeţilor săi şi văzându-l şi pe 
Blake, le făcu un semn tuturor să intre în cort. Lui Sarah i se 
arătă unde să se aşeze, pe pământ, lângă un palmier. 

Faptul că Blake vorbea araba simplifică mult lucrurile. Selim 
nu dădu prea multe explicaţii: ştia deja că tratativele ar fi 
însemnat o prea mare pierdere de timp. Cât despre Blake, el 
tăcu chitic şi nu-i spuse lui Selim să accepte imediat prima 
cerere a beduinului, ştiind prea bine că aceasta n-ar fi rezolvat 
problema, ci, mai degrabă, ar fi complicat-o. 

Deodată, în tăcerea care domnea peste tabără se auziră 
loviturile ritmice ale pisălogului într-o piuă: cineva pregătea 
cafeaua pentru musafirii sosiți de departe şi Blake îşi aminti de 
seara aceea geroasă de pe o stradă din Chicago şi de 
ospitalitatea care-i adusese căldură în trup şi în suflet. Era 
posibil oare ca Husseini să nu fi fost în realitate un monstru care 
să pregătească moartea atâtor oameni nevinovaţi? 

Cafeau umplu după aceea cortul cu aroma ei şi Blake, 
apucându-şi ceaşca aburindă se gândi că ar fi dat o bună parte 
din dolarii pe care-i avea în buzunar Selim pentru a putea turna 
în ea o porţie zdravănă din cel mai bun bourbon. Se gândi şi la 
feminitatea rănită a lui Sarah şi-i păru rău că nu putea face 
nimic pentru ea în situaţia în care se afla. 

Între timp, tratativele mergeau înainte, iar femeile aduceau 
lapte de capră, iaurt, ayran şi curmale. Blake întrebă dacă 
puteau s-o servească şi pe soţia sa care era o femeie de ispravă, 
obosită de pe drum şi flămândă. Femeile dădură din cap 
afirmativ şi, după ce-i serviră pe bărbaţi, ieşiră ca să se ducă la 


Sarah. 

Selim şi şeicul bătură palma pentru suma de patru mii opt 
sute de dolari care trebuia plătită jumătate chiar atunci şi 
jumătate la încheierea misiunii, apoi începură să discute despre 
itinerar servindu-se de o foarte amănunţită şi nouă hartă 
americană la scara 1:500 000 pe care stăpânul casei o scosese 
dintr-un cufăr. 

Drumul până la locul respectiv trebuia făcut ziua, pe spatele 
cămilelor ca să nu atragă atenţia forţelor armate instalate pe 
poziţii. În felul acesta ajungeau în apropiere de Abu Agheila, la 
doar câţiva kilometri de frontieră. Acolo urma să facă rost de o 
maşină cu tracţiune integrală şi cu faruri de camuflaj pentru 
drumul până la Ras Udash: în total o sută douăzeci de kilometri 
într-un teritoriu de cel mai mare risc şi, în prima parte a 
drumului, mergând aproape paralel cu linia întâi a frontului. 

Selim numără banii şi, la puţin timp după aceea fură conduşi, 
împreună cu Sarah, afară din oază unde se aflau cămilele. Il 
salutară pe Khaled care rămânea să-l aştepte pe Selim la oază, 
cu maşina Peugeot, şi să-l ducă înapoi când se întorcea. Blake îl 
îmbrăţişă: 

— Mulţumesc Khaled. Într-o zi mă voi întoarce şi vom bea cu 
toţii o bere rece la „Winter Palace” din Luxor. 

— Inshallah, spuse Khaled zâmbindu-i. 

— Inshallah, răspunse Blake. Dacă Dumnezeu va voi. Şi-i 
ajunse din urmă pe tovarăşii săi care se urcaseră în şa şi-l 
aşteptau. 

— Cum va face ca să-i anunţe pe cei din Abu Agheila că 
sosim? îl întrebă pe Selim când urca şi el între cocoaşele 
animalului. 

Selim făcu un semn cu capul şi Blake se întoarse: şeicul 
scosese un celular de model foarte recent din brâul care-i 
încingea mijlocul şi vorbea agitat şi pe un ton ridicat cu un 
interlocutor necunoscut. 

Călătoriră toată ziua făcând un singur popas de o jumătate de 
oră la oaza Beer Hadat, o băltoacă plină cu o apă gălbuie 
deasupra căreia se învârteau nori de libelule şi de purici de apă 
şi, de mai multe ori, se intersectară pe drum cu coloane de 
camioane, de blindate şi de tunuri mobile care se îndreptau 
către front. Era evident că bătălia continua să se desfăşoare fără 
răgaz. 


Ajunseră la Abu Agheila la puţin timp după asfinţit şi călăuze 
caravanei îi conduse într-un mic caravansarai plin până la refuz 
de catâri, cămile şi măgari împreună cu conductorii lor, aerul 
fiind saturat până la refuz de tot felul de voci şi de mirosuri. 

Adăpară şi adăpostiră animalele; Selim începu întâi să 
discute, apoi să ridice glasul la stăpânul acestui popas şi Blake 
înţelese că omul dorea să primească pe loc cea de-a doua 
jumătate a sumei convenite, înainte de a pleca mai departe. 

Se apropie de Selim şi-i spuse în engleză: 

— Dacă acceptă jumătate din suma rămasă, spune-i că noi 
suntem de acord, altfel ne întoarcem de unde am venit. Nu 
vreau să creadă că avem absolută nevoie de ajutorul său. 

Selim îi spuse aceasta omului şi, ca să fie şi mai convingător, 
scoase dintr-un buzunar douăsprezece bilete de câte o sută de 
dolari şi i le puse în mână. La început, omul păru să refuze, apoi, 
mai gândindu-se, spuse câteva cuvinte unui băietan care 
deschise larg poarta unui şopron arătându-i un vehicul militar de 
teren Unimog vechi, dar proaspăt vopsit în culori de camuflaj. 

— In sfârşit, suspină Blake şi-şi privi ceasul: era ora opt seara. 
La ora aceea, computerul lui Husseini iniţia al cincilea ciclu. Mai 
erau douăzeci şi patru de ore până la încheierea programului. 

In preţul plătit intra şi o plăcintă cu came de miel şi cu sos, 
precum şi o sticlă de apă minerală: şeicul aranjase bine totul. 

Sarah îşi juca foarte bine rolul de femeie musulmană 
mâncând separat sub vălul care îi acoperea capul şi mare parte 
din faţă, dar Blake îi căuta din când în când privirea pentru a o 
face să înţeleagă că se gândea la ea. 

Se urcară în maşina de teren pe la opt şi jumătate. Băiatul 
care deschisese şopronul se aşeză în faţă pentru a-i călăuzi, 
Selim alături de el, iar Sarah şi Blake se aşezară în spate. Maşina 
era acoperită cu o prelată vopsită tot în culori de camuflaj, 
întinsă pe un schelet din ţevi de fier. 

Inţeleseră, după aproape o oră de drum, de ce omul din 
caravanserai ar fi dorit să primească tot ce mai rămânea din 
plata convenită: exploziile şi fulgerele exploziilor erau cumplit de 
aproape. La un moment dat, Selim, intuind starea sufletească a 
tovarăşilor săi de drum, se întoarse către ei: 

— Băiatul spune că nu trebuie să ne facem probleme: frontul 
este în direcţia Gaza; peste puţin timp ne vom îndepărta de 
zona aceasta periculoasă luând-o spre sud-est, apoi o vom lua 


prin albia pârâului Udash care, după câţiva kilometri, devine 
strâmtă şi înfundată printre stânci: un adăpost ideal care ar 
trebui să ne permită să ajungem la destinaţie. 

— Când? întrebă Blake. 

Selim schimbă câteva vorbe cu şoferul, apoi spuse: 

— Dacă totul merge bine, dacă vreun avion în trecere pe aici 
nu ne mitraliază şi dacă nu avem vreo pană, pe la două 
dimineaţa... Inshallah. 

— Inshallah, repetă mecanic Blake. 

Băiatul conducea calm şi cu mare prudenţă, aprinzând 
luminile foarte scurt timp şi numai în locurile dificile sau acolo 
unde era în pericol să iasă din drum. 

Pe la miezul nopţii ajunseră în apropiere de graniţă şi se 
opriră la adăpostul unei ridicături de pământ. La circa două sute 
de metri distanţă se vedea un şir de stâlpi cu sârmă ghimpată şi 
de cealaltă parte un drum asfaltat paralel cu frontiera, aflat deja 
în teritoriul israelian. 

Şoferul şi Selim coborâră din maşină şi ajunseră cu mare 
băgare de seamă la linia graniţei, privind în stânga şi în dreapta, 
tăiară sârma ghimpată cu un cleşte special şi se întoarseră la 
maşină. 

— Până acum am fost incredibil de norocoşi, spuse Selim în 
timp ce vehiculul greu se căţăra pe taluzul drumului coborând 
imediat de cealaltă parte în direcţia albiei pârâului Udash care 
se vedea albicioasă, complet uscată, cam la o jumătate de 
kilometru în faţa lor. 

— Selim, trebuie să te întreb ceva, spuse Blake în arabă. 

— Ce anume, domnule profesor? 

— Tu ştii de ce americanii şi aliaţii lor europeni nu au intrat 
încă în acest război? 

— Radioul şi ziarele spun că le este frică, dar destul de puţin 
oameni cred asta. 

— Tu ce crezi? 

— Am prins un post maltez. Relata nişte dezvăluiri conform 
cărora America este imobilizată de o formidabilă ameninţare 
teroristă... Mi s-a părut a fi o explicaţie plauzibilă. 

— Şi mie mi se pare plauzibilă, răspunse Blake. Apoi continuă. 
Selim, tu ce părere ai despre profesorul Husseini? Vreau să 
spun... nu ai observat nimic ciudat în comportarea sa? 

Selim îl privi cu o expresie de surpriză ca a unuia care nu s-ar 


fi aşteptat la o asemenea întrebare: 

— Profesorul Husseini este un om tare cumsecade, spuse. Și 
ţine foarte mult la dumneavoastră. A avut destule necazuri 
pentru că v-a luat apărarea, vă asigur. 

— Sunt convins de asta, răspunse Blake şi lăsă capul în jos. 

In vremea aceasta, Sarah părea cufundată în gândurile sale. 

— La ce te gândeşti? 

— Hangarul Falcon-ului probabil că este încuiat şi cheile erau 
la Gordon şi la Maddox. Mă întreb cum o să facem ca să-l 
deschidem... 

— Nu ştiu, spuse Blake, dar am depăşit atâtea şi atâtea 
obstacole până acum încât sunt sigur că o uşă, chiar solidă, nu 
ne va putea opri. 

Mergeau deja de câtva timp prin albia uscată a pârâului 
Udash, acoperită de un strat subţire de pietriş mărunt şi, pe 
alocuri, de nisip mare, între maluri înalte de cel puţin doi metri, 
umbrite de tufe de salcâm care puteau oferi un adăpost în caz 
că pe cer apărea silueta unui avion sau a unui elicopter sau 
dacă se auzea în apropiere zgomotul motoarelor vreunei 
coloane militare în marş către front. 

Deodată, pe la ora unu dimineaţa, Sarah care părea să 
doarmă tresări şi arătă cu degetul înspre est: 

— Acolo, uite acolo, îi spuse lui Blake. Piramida de la Ras 
Udash. Trebuie să ieşim din albia pârâului: pista de aterizare şi 
hangarul sunt acolo, cam la şapte kilometri. 

Selim, care auzise vorbele fetei, puse o mână pe umărul 
şoferului şi-i făcu semn să se oprească. 

— Şapte kilometri pe un teren complet descoperit, spuse în 
engleză. Acum urmează partea cea mai grea. Dacă vreun avion 
sau vreo maşină, din oricare tabără, ne văd, ne fac scrum 
imediat. 

— Selim, ascultă-mă, spuse Blake, noi trebuie neapărat să 
ajungem la hangarul acela, nu putem da greş exact acum... 
Vezi, noi avem date sigure că ameninţarea aceea teroristă 
despre care vorbeai mai devreme acţionează deja şi că va 
ajunge la deznodământ, privi la ceas, să zicem, cam peste 
nouăsprezece ore. 

— Ce deznodământ? întrebă Selim. 

— Nu ştim. S-ar putea să ne înşelăm, dar nici nu putem risca. 
Cel mai probabil este că un grup de terorişti a reuşit să plaseze 


dispozitive de o putere uriaşă în nişte localităţi din Statele Unite, 
paralizând sistemul american de ripostă armată. 

— Inţeleg. 

— Atunci, ascultă-mă. Eu voi merge înainte pe jos şi, pe 
măsură ce voi vedea că drumul este liber, vă voi da un semnal 
scurt cu lanterna şi voi veţi înainta, cu luminile stinse, până 
când vom ajunge pe pista de decolare. Un semnal înseamnă 
„O.K., puteţi înainta”. Două semnale înseamnă „atenţie, 
pericol”. 

— Vin şi eu cu tine, spuse Sarah. 

— Bine, răspunse Blake coborând din maşină şi luându-şi 
rucsacul şi geanta lui Olsen. 

Sarah îşi smulse de pe cap vălul islamic, îşi scoase galabia şi- 
şi scutură capul, fluturându-şi pletele blonde: 

— In sfârşit, am scăpat de toate astea! exclamă ea sărind jos 
din maşină în salopeta sa kaki. M-am săturat să tot fac pe 
mumia. Hai, acum hai să mergem. 

li făcură un semn de salut lui Selim care le răspunse înălţând 
degetul mare în sus şi porniră în fugă. 

Ajunseră la o movilă care se înălța cu şapte, opt metri 
deasupra nivelului terenului din jur şi priviră în jur câmpia 
pustie. Blake aprinse şi stinse imediat lanterna. 

Selim se întoarse către tovarăşul său: 

— Coboară, îi spuse, şi aşteaptă-mă aici. Mă întorc mai târziu 
să te iau. 

Băiatul protestă. 

— S-ar putea să calc pe vreo mină şi să sar în aer. Vrei să mori 
şi tu? 

Scoase restul banilor făgăduiţi şi i-i dădu: 

— Aşa este cel mai bine, crede-mă. 

Băiatul cobori fără să mai scoată nici o vorbă şi se ghemui pe 
fundul albiei pârâului. Selim trecu la volan, porni motorul şi porni 
cu viteză. Când ajunse la adăpostul movilei, Blake şi Sarah erau 
deja la un kilometru în faţa lui. 

Aşteptă cu motorul la ralanti ca să vadă un alt semnal şi, când 
luminiţa clipi încă o dată în întuneric, apăsă pe pedala de 
acceleraţie şi parcurse a doua porţiune a drumului. Când se opri 
din nou, kilometrajul indica aproape două mile. Era acum la 
jumătatea distanţei. 

In vremea aceasta, Sarah şi Blake mergeau mai departe, când 


la pas, când alergând. În stânga lor, piramida de la Ras Udash se 
vedea tot mai înaltă faţă de alte denivelări din jur, apărând din 
ce în ce mai impunătoare şi impresionantă. Blake simţi un fior 
de-a lungul spinării, deşi tot spatele îi era leoarcă de sudoare, 
când începu să recunoască şi alte detalii ale peisajului care îi 
devenise cândva familiar. 

Pista era acum la cel mult doi kilometri. Îi făcură din nou semn 
lui Selim să înainteze şi porniră către un deluşor care avea în 
vârf un pâlc de stânci sterpe, cu muchiile rotunjite de vânturile 
deşertului. 

— Este dealul de lângă hangar, spuse Sarah, am reuşit. Nu 
văd nimic de jur împrejur. Putem să-i semnalăm lui Selim să vină 
încoace, n-are rost să mai pierdem timpul. 

Blake făcu din nou semn cu lanterna şi în scurt timp maşina 
Unimog ajunse lângă ei în mijlocul câmpiei cufundate în tăcere. 
Se auzea ecoul îndepărtat al canonadei, se vedeau luminile 
exploziilor atât la este cât şi la nord, precum şi trasoarele din 
luptele aeriene înspre gaza şi deasupra Mării Moarte. 

Urcară dealul în timp ce Selim accelera parcurgând în câteva 
minute porţiunea de teren care-l mai despărţea de pistă. 

Blake făcu o recunoaştere rapidă ca să se asigure că totul era 
în regulă şi nu găsi decât nişte mici asperităţi ale solului, 
rămase, probabil, de la furtuna de nisip. Sarah, urmată de Selim, 
se îndreptă imediat spre uşa cea mare a hangarului în faţa 
căreia vântul adusese un morman destul de mare de nisip. 
Luară amândoi lopeţi din maşină şi începură să curețe nisipul şi 
Blake veni şi el să le dea o mână de ajutor. 

Fură de ajuns cam zece minute ca să elibereze pragul, după 
care Sarah apucă mânerele groase de oţel ale porţii de la 
intrarea în hangar: 

— E încuiată, fir-ar să fie! înjură ea. 

— Trebuia să ne aşteptăm la aşa ceva, spuse Blake. Înăuntru 
este o jucărie de douăzeci de milioane de dolari. 

li spuse lui Selim: 

— Dă înapoi în marşarier şi o să încercăm să scoatem uşa din 
balamale cu ajutorul cablului de remorcare. 

Sarah îi făcu semn să tacă şi lui Selim îi şopti să oprească 
motorul. 

— Ce este? întrebă Blake. 

— Un zgomot: îl auziţi? 


Blake trase cu urechea: 

— Eu nu aud nimic. 

—Motoare, spuse Selim. O coloană de maşini care se apropie. 

Sări din maşina Unimog şi alergă spre vârful dealului: cam la 
trei mile depărtare se vedeau farurile a trei maşini cu şenile care 
înaintau răsfirate la distanţă de circa o milă una de alta. 

—Este o patrulă de transportoare blindate în recunoaştere! 
strigă el. Cel puţin trei. Unul dintre ele o să ajungă sigur pe pistă 
dacă nu schimbă direcţia. 

Alergă pe povârniş până în faţa uşii masive a hangarului. 

— Cât de departe este? întrebă Blake. 

— Cam la trei mile. Cel care se află mai în exterior va fi în 
apropierea pistei în cel mult şapte, opt minute. Trebuie să 
încercăm să deschidem uşa asta, acum. Dacă încercăm să 
fugim, ne văd şi trag în noi. Trebuie să scoatem uşa. 

Agăţă cablul, urcă la volan, cuplă tracţiunea integrală şi 
amândouă diferenţialele ca să obţină putere maximă. 

— Trage când cablul este întins! îi strigă Blake. 

Selim făcu semn că înţelesese, vâri în viteză, merse încet 
până când cablul se întinse şi apăsă pe pedala de acceleraţie, 
între timp, Sarah se urcase în vârful dealului ca să ţină sub 
observaţie mişcările blindatelor. Erau transportoare, probabil 
egiptene, şi se apropiau cu viteză redusă dar constantă. Privi în 
jos: roţile maşinii se afundau încet în nisip dar uşa nu se clintea 
din loc. 

— Accelerează, accelerează, începe să se mişte! striga Blake 
privind uşa care începea să se deformeze în mijloc, acolo unde 
era cuplat cablul. 

Anvelopele maşinii scoteau fum din cauză că se învârteau pe 
loc şi în aer se simţea un miros puternic de cauciuc ars. Selim 
luă piciorul de pe acceleraţie: 

—Mi-a frică să nu explodeze cauciucurile, spuse. Trebuie să-mi 
fac vânt şi să trag brusc. 

— Nu! strigă Blake. Dacă plesneşte cablul vine înspre tine şi 
te poate omori. 

— O milă! strigă Sarah de la înălţimea colinei. 

— N-avem de ales! strigă Selim pornind în marşarier. 

Dar, când voia să-şi ia avânt, Blake îl opri: 

— Aşteaptă, spuse, doar o clipă. Ajută-mă să scot uşa de la 
spatele maşinii. 


Selim cobori şi-l ajută pe Blake să scoată din balamale oblonul 
de la spatele caroseriei, apoi îl aşezară, ca pe un fel de paravan, 
în spatele scaunului din faţă. 

— Asta o să ne apere, spuse aşezându-se pe scaunul de lângă 
şofer. 

— Nu, domnule Blake, plecaţi de aici! 

— Porneşte, îţi spun! Cineva trebuie să ţină oblonul în poziţia 
asta, altfel se răstoarnă la prima zdruncinătură. Accelerează, fir- 
ar să fie, dă-i înainte! Acum ori niciodată! 

Selim apăsă pedala de acceleraţie, motorul urlă şi maşina 
scrâşni pe pietrişul de pe jos ţâşnind înainte. introduse maneta 
în viteza a doua şi în a treia pe numai câţiva metri ambalând 
motorul la maximum în timp ce Blake ţinea cu amândouă 
mâinile oblonul. Într-o fracțiune de secundă cablul se întinse şi 
inerția celor trei tone ale maşinii lansate cu şaptezeci de 
kilometri la oră rupse cablul ca pe o sforicică. Capătul bont se 
învârti prin aer şuierând ca o cravaşă şi lovi în scutul de fier cu o 
forţă uriaşă. Blake urlă de durere şi se chirci de durere pe scaun, 
cuprins de convulsii, în timp ce oblonul cădea în spate cu un 
zgomot asurzitor. 

Selim se întoarse şi aşteptă o clipă pentru ca vântul să 
împrăştie praful şi fumul de cauciuc ars, apoi spuse: 

— Uşa s-a deschis, domnule profesor. 

Blake încercă să se ridice învingându-şi durerea sfâşietoare 
din braţe şi din mâini şi o văzu pe Sarah coborând în goană de 
pe deal spre intrarea în hangar strigând: 

— Repede, repede, vin ăia, aleargă William Blake, pentru 
Dumnezeu, fugi! 

Blake cobori şi se repezi cât putu de repede către hangar şi 
văzu că Sarah se afla deja în carlinga Falcon-ului şi pornea 
motorul. 

— Am încheieturile rupte! urlă el ca să se facă auzit în 
bubuitul motoarelor cu reacţie şi arătându-i braţele însângerate. 
Sarah înţelese, opri motoarele avionului, deschise portiera 
cabinei şi-l trase sus cu putere, în timp ce el strângea din dinţi 
ca să nu urle de durere. 

Blake reuşi să ajungă pe un scaun şi Sarah se strecură în 
grabă la postul de pilotaj, apucă manşa şi puse avionul în 
mişcare ieşind pe pistă. 

— Opreşte! strigă Blake. Opreşte-te! Geanta lui Olsen, 


papirusul! Am lăsat-o în maşina lui Selim. 

— Eşti nebun! strigă Sarah. Nu mai avem timp! 

Dar, în timp ce rula pe pistă, văzu maşina lui Selim care se 
apropia în mare viteză de avion şi arăta geanta. La oarecare 
distanţă se vedea apărând în clipa aceea de după o dună silueta 
unui transportor blindat care începu de îndată să tragă cu 
mitraliera. 

— Deschide! urlă Blake. Deschide portiera sau te omor! 

Sarah făcu întocmai, speriată de reacţia lui şi în cabină 
pătrunse cu putere un vârtej de aer. Sarah avu o tresărire 
dureroasă în clipa aceea, dar îşi muşcă buzele şi continuă să 
strângă în pumn manşa de comandă. Blake se aplecă în afară, 
gata să cadă din avion, şi Selim, luând pentru un moment 
mâinile de pe volan, se urcă pe scaun şi-i aruncă geanta. 

Blake o prinse mai mult cu antebraţele decât cu mâinile şi 
căzu înăuntru pe podeaua cabinei, în timp ce Sarah trăgea 
portiera şi ambala din plin motoarele avionului. 

Transportorul blindat se afla acum în vârful dunei şi-şi 
îndrepta mitraliera în direcţia pistei. 

— Am încurcat-o acum, îl vezi? Căpos tâmpit ce eşti, am 
încurcat-o! 

Dar în clipa aceea se auzi un pârâit de armă automată şi 
Blake văzu cum din blindajul transportorului ies scântei: Selim 
trăgea cu o puşcă mitralieră rezemată pe capota maşinii 
Unimog. Fără să ia în seamă acest atac, transportorul înaintă 
către pistă, încercând să taie calea avionului, dar Selim coti la 
stânga, atât de brusc încât era gata să se răstoarne şi se 
îndreptă cu toată viteza către maşina blindată care fu nevoită să 
se răsucească pe şenile ca să facă faţă acestui atac frontal. 

In momentul în care roţile Falcon-ului se desprindeau de 
pământ, Blake şi Sarah auziră o explozie asurzitoare şi văzură o 
minge de foc şi de fum ridicându-se din locul în care maşina 
Unimog se ciocnise cu transportorul blindat. 

Sarah dădu gaze din plin la motoare zburând la numai câţiva 
metri de sol pentru a evita radarele: trecu la mică înălţime peste 
un adevărat infem de flăcări şi de fum, de carcase mistuite de 
foc, de corpuri carbonizate. Trecu prin snopul de proiectile ale 
antiaerienei şi printre dârele luminoase ale trasoarelor, fără să 
se mai gândească la nimic, fără a auzi ceva, strângând din dinţi 
şi ţinând ochii aţintiţi în faţă, până când văzu aştemându-se sub 


aripile avionului nemărginita şi albastra întindere netedă a mării. 

Abia atunci scoase o oftat prelung şi se întoarse să-şi 
privească tovarăşul de drum. Blake o privi şi el cu ochii înotând 
în lacrimi. 


15 

Gad Avner ajunse în piaţa de lângă Zidul plângerii traversând 
oraşul cufundat complet în beznă din cauza camuflajului 
obligatoriu şi se îndreptă spre arcul Fortăreţei Antonia. Piaţa era 
pustie şi întunecată, dar pe cer se vedeau mereu străfulgerări 
de explozii la nord, la sud şi la est: frontul se apropia din ce în ce 
mai mult de zidurile lerusalimului. 

Armata ajunsese să-şi consume aproape în totalitate rezervele 
de muniții şi de carburant care, în schimb, inamicului nu-i 
lipseau pentru că le primea în mari cantităţi şi de peste tot. 
Yehudai urma să activeze manevrele de lansare ale ogivelor 
nucleare de la Be'er Sheva, înainte ca bateriile de rachete ale 
generalului Taksun să ajungă la o distanţă care să-i permită să 
deschidă focul pentru neutralizarea armei nucleare a Isrelului. 
Aceasta însemna, foarte probabil, un răgaz de maximum 
douăzeci şi patru de ore în situaţia în care contraofensiva 
lansată în momentul acela de armată n-ar fi reuşit. 

Il văzu pe Ferrario care-l aştepta de mult timp şi trecură 
împreună de cele două santinele care păzeau intrarea, 
pătrunzând în tunel până în locul în care, ultima oară, văzuse 
treptele pe jumătate îngropate sub dărâmăturile de pe peretele 
de nord al galeriei. Allon apăru pe neaşteptate ca şi cum ar fi 
ieşit prin perete. 

— Au apărut lucruri noi? întrebă Avner. 

— Am săpat pe scara asta, spuse Allon. Duce la un fel de 
subterană care se întinde sub moscheea Al Aqsa până la 
atriumul moscheii lui Omar. Poate să fi fost cripta Sanctuarului 
sau, poate, un rezervor de apă. 

Avner tresări: 

— Aţi spus cuiva toate astea? 

— De ce mă întrebaţi? 

— Pentru că, dacă ar afla cineva că pe aici se poate ajunge 
până sub moscheea Al Aqsa ne-am afla în situaţia în care ar 
trebui să luptăm şi cu integriştii noştri care abia aşteaptă să 
facă puţină curăţenie în piaţa Templului. 

— Ne-am luat toate măsurile de precauţie, spuse Allon, dar s- 
ar putea să existe şi vreo scurgere de informaţii 

Avner schimbă vorba: 

— Ce aţi găsit în cripta aceea? 

— Deocamdată, nimic, dar este vorba despre un spaţiu destul 


de întins; până acum ne-am limitat doar la o cercetare sumară. 
Am preferat să continuăm cu tunelul. 

— Pe aici este? întrebă Avner arătând spre deschizătura care 
se continua spre interiorul muntelui. 

— Urmaţi-mă, spuse arheologul, galeria aceasta este 
incredibilă. Acum, porţiunea cercetată este lungă de aproape un 
kilometru. 

Allon aprinse o lampă cu neon care dădu o lumină intensă pe 
o distanţă destul de mare din galerie, apoi porni urmat de doi 
colegi de-ai săi. Pereţii erau zgrunţuroşi, dar destul de regulaţi şi 
se mai puteau vedea pe ei nenumărate urme de târnăcop. 

— Îmi face impresia că acest tunel a fost realizat în mai multe 
faze: partea centrală este o galerie ca acelea din mine, săpată 
probabil de babilonieni în timpul primului asediu, pentru a 
provoca năruirea zidurilor. În continuare, a fost unită cu prima 
porţiune, cea pe care o parcurgem acum, săpată probabil de 
asediați pentru a contracara intenţiile atacatorilor. Ultima 
porţiune a fost realizat, poate, ulterior pentru a deschide o cale 
secretă de fugă prin care să ajungă dincolo de poziţiile duşmane 
în cazul unui asediu. Inscripţia pe care am văzut-o la intrare se 
referea probabil la un traseu ducând în valea Cedronului. 
Oricum, din câte putem constata, această cale de scăpare nu 
era cunoscută decât de preoţi. În 586, regele Sedechia a pus să 
se facă o trecere prin zid ca să iasă pe acolo cu familia sa, 
împreună cu garda personală, în dreptul bazinului Siloe. Dar 
vasele sfinte din Templu au fost duse într-un loc sigur prin acest 
tunel. 

— Ascultaţi-mă, spuse Avner oarecum şovăitor, ar putea fi 
posibil ca şi Chivotul legii să fi fost dus într-un loc sigur pe acest 
traseu? 

Allon zâmbi: 

— Dragă domnule inginer, eu cred că acest Chivot face parte 
de multe, multe secole dintr-un mit. Dar nu exclud nimic. Dacă, 
totuşi, doriţi să aflaţi punctul meu de vedere, spuse arheologul 
continuându-şi drumul, eu îmi doresc ca el să nu fie regăsit 
niciodată, admițând că el ar exista. Vă daţi seama ce explozie 
de fanatism ar provoca în rândul oamenilor? 

— Ştiu, spuse Avner, dar în clipa aceasta, credeţi-mă, avem 
cu adevărat nevoie de un miracol... 

Allon nu mai spuse nimic şi-şi continuă drumul, aplecându-şi 


deseori capul ca să treacă pe sub tavanul prea jos. Se opriră, 
după aproape o jumătate de oră de mers, într-un loc ceva mai 
larg creat artificial de arheologi şi orientat înspre ceea ce părea 
începutul unui povârniş. 

— Unde suntem, exact? întrebă Avner. 

Allon scoase o hartă din buzunarul interior al hainei o desfăcu 
şi-i arătă oaspetelui său un punct în direcţia Bethlehemului: 

— Exact aici. 

Avner scoase şi el o hartă militară pe care fuseseră trasate 
nişte linii goniometrice. Şi pe harta aceea era însemnat un punct 
cu ajutorul unui cerculeţ. 

— Intre cele două puncte este o distanţă de cel mult trei sute 
de metri, comentă Ferrario. 

— Aşa este, spuse Avner. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Allon. 

— Spuneţi-mi, spuse Avner ridicând privirea către tavanul 
galeriei, câţi metri sunt de aici până la suprafaţă? 

— Puțin: aş zice între trei şi cinci metri. Aproape sigur, aceea 
este rampa care duce spre suprafaţă, spuse el arătând un punct 
de la baza peretelui. Apoi continuă. Aici, pe acest detaliu mărit, 
am însemnat locul probabil în care se iese la suprafaţă. Ar trebui 
să fie sub pardoseala unei case din cartierul acesta. 

Avner se prefăcu a-şi lua nişte notițe pe un bloc-notes şi-i 
dădu un bileţel lui Ferrario. Pe el scrisese: „Pregăteşte imediat o 
echipă de intervenţie: oameni sub acoperire, nimeni nu trebuie 
să-şi dea seama de nimic. Să fie gata să intre în acţiune peste 
câteva ore”. 

Ferrario dădu afirmativ din cap: 

— Dacă nu mai aveţi nevoie de mine, domnule Cohen, eu aş 
avea ceva de făcut. Ne vedem mai târziu. 

Se întoarse pe drumul pe care venise către ieşirea din galerie. 
Avner continuă în spatele lui Allon: 

— Aş mai avea încă o întrebare, îi spuse. 

— Spuneţi. 

— Unde se afla tabăra lui Nabucodonosor în timpul asediului 
din 586? 

— Să vedeţi... în privinţa asta sunt două şcoli de gândire... 
începu arheologul pe un ton profesoral, oarecum înfumurat. 

— Care este părerea dumneavoastră, domnule Allon? 

— Cam aici, spuse el arătând un punct de pe hartă. 


— Îmi închipuiam eu, spuse Avner. Megalomanul, fiu de căţea! 

— Poftim? 

— Nu despre dumneavoastră este vorba. Mă gândeam la o 
persoană pe care o cunosc. 

Punctul indicat de Allon se afla, într-adevăr, foarte aproape de 
ceea ce arăta harta goniometrică. Locul unei surse radio 
suspecte descoperit cu mare greutate de Ferrario şi de oamenii 
săi. 

— Ascultaţi-mă, domnule profesor, continuă Avner, eu vă cer 
acum să faceţi un sacrificiu chiar dacă sunteţi foarte obosit. Vă 
voi trimite alţi muncitori care vor lucra sub ordinele 
dumneavoastră. Aş vrea ca această rampă să fie degajată până 
mâine seara. Nu pot să vă spun motivul pentru că şi eu mă spun 
unor ordine ale superiorilor mei, dar, într-un moment ca acesta 
prin care trecem acum nu putem lăsa la o parte nimic. 

— Îmi dăm seama, spuse Allon, şi vom face tot ce putem. 

Avner ieşi la suprafaţă şi ajunse la cartierul general unde 
Yehudai urmărise în fiecare clipă evoluţia situaţiei de pe teren cu 
ajutorul modelului său tridimensional. Satelitul american tocmai 
localizase o instalaţie suspectă la circa o sută cincizeci de mile 
est de lordan. 

— Ce-ar putea fi? întrebă Avner. 

— După părerea mea, este un emiţător radio şi sursa pe care 
am descoperit-o între locul acesta şi Bethlehem ar putea fi un 
releu. 

— Dar cu ce scop? 

—Ei nu au acces la sateliți şi, prin urmare, trebuie să recurgă 
la relee pe pământ. Am văzut aceasta în timp ce înaintau prin 
furtuna de nisip. Priviţi: aceste două puncte formează un 
triunghi echilateral perfect împreună cu baza nucleară de la 
Be'er Sheva. Probabil că se pregătesc s-o lovească. 

— Trebuie distrus emițătorul de dincolo de lordan. S-ar putea 
să fie o centrală radio pentru trageri conectată cu o rampă de 
lansare. 

— Am facut-o deja. Dar a apărut din nou. Probabil că este o 
structură mobilă care este ascunsă într-un buncăr subteran. lar 
sursa radio dinspre Bethlehem ar putea dirija o lansare asupra 
capitalei. 

— Ierusalim? Nu vor îndrăzni. Este oraş sfânt şi pentru ei. 

— Şi dacă s-ar folosi de un gaz? Şi Nabucodonosor a golit 


oraşul de locuitorii săi. Ei ar putea face acelaşi lucru... cu alte 
metode... 

— Ce ai descoperit la arheologul tău? 

— Ceva interesant. Cum să ajungi la câţiva metri de 
emițătorul de la Bethlehem fără să treci printr-o zonă de doi 
kilometri cu mare risc, plină de mii de lunetişti din Hamas. 

— Asta este o veste bună. 

— Poate că o să-ţi dau una şi mai bună peste câteva ore, dacă 
am văzut eu bine, dar pentru moment prefer să nu vorbesc încă 
despre aceasta. Şi ofensiva noastră? 

Yehudai indică pe modelul tridimensional zonele în care 
unităţile sale intrau în luptă: 

—Primul şoc este pe cale să se calmeze: trebuie să drămuim 
cu grijă carburantul şi, peste puţin timp, şi muniţiile. Peste 
câteva ore voi şti dacă trebuie să ordon la Be'er Sheva să se 
iniţieze procedura de lansare a rachetelor noastre „Gabriel” cu 
focoase nucleare, înainte să fie prea târziu. 

Avner lăsă capul în jos: 

— Eu voi acţiona la noapte. O să te ţin la curent. 

leşi de la statul-major şi-i spuse şoferului să-l lase la „King 
David” ca să bea o bere şi să-şi pună în ordine gândurile, înainte 
de a ajunge acasă. | se aduse berea şi îşi aprinse o ţigară. Mai 
erau câteva ore şi avea să vadă dacă intuiţia sa fusese corectă, 
dacă nasul lui de copoi mai funcţiona încă bine. Stătu multă 
vreme să cântărească fiecare probabilitate şi când ridică privirea 
îl văzu în faţa lui pe Ferrario: era îmbrăcat în uniformă de luptă 
cu steluţele de sublocotenent şi purta centură cu pistol. 

—Am luat deja măsuri, domnule, echipa este deja pregătită şi 
aşteaptă ordinele dumneavoastră. 

— Dar tu, îl întrebă Avner, unde te duci aşa gătit? 

—Cu permisiunea dumneavoastră, domnule, pe front. Am 
cerut să fiu trimis într-o unitate de luptă. 

— Fără cămăşi Armani? 

— Nu, domnule, de la croitoria armatei nu prea ai de ales. 

— Şi cui i-ai cerut permisiunea să părăseşti serviciul meu? 

— V-o cer dumneavoastră acum, domnule. Mulţi băieţi mor pe 
front ca să ţină duşmanul departe de zidurile lerusalimului. 
Vreau să fac şi eu acest lucru. 

— Dar deja faci aşa ceva, Ferrario. Şi încă foarte bine. 

— Mulţumesc, domnule, dar nu mă mai simt în stare. 


Dumneavoastră vă puteţi descurca acum foarte bine şi fără 
ajutorul meu. Vă rog. 

— Eşti nebun, te-ai fi putut întoarce acasă după ce ţi-ai luat 
licenţa, dar ai dorit să treci prin experienţa asta palpitantă; 
acum vrei să pleci pe front. Sigur că este mult mai palpitant, dar 
sper că-ţi dai seama că este şi foarte periculos. 

— Imi dau seama, domnule. 

— Nu ţi-e dor de Italia? 

— Ba mi-e foarte dor. Este cea mai frumoasă ţară din lume şi 
este ţara mea. 

— Dar atunci... 

— Eretz Israel este patria sufletului meu şi lerusalimul este ca 
o stea de pe cer, domnule. 

Avner se gândi la Ras Udash şi la secretul pe care îl îngropase 
sub un morman de cadavre şi ar fi vrut să strige: „Nu-i adevărat 
nimic!” 

Dar spuse: 

— Imi pare rău să mă lipsesc de ajutorul tău, dar, dacă 
aceasta este hotărârea ta, eu nu te pot împiedica s-o pui în 
aplicare. Încearcă să-ţi păzeşti pielea: dacă ţi s-ar întâmpla 
ceva, o sumedenie de fete frumoase din ţara ta nu m-ar ierta că 
te-am lăsat să pleci. 

— O să fac tot posibilul; şi dumneavoastră, dacă puteţi, lăsați- 
vă de fumat. Vă dăunează mult la sănătate. Duse mâna la 
frunte. A fost o mare onoare pentru mine, domnule Avner. Apoi 
se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Avner îl privi pe când se îndepărta cu pasul îngreunat de 
bocancii militari şi se gândi că italienii reuşeau să fie eleganţi 
chiar şi în zdrenţe, apoi lăsă capul în jos şi rămase să privească 
gânditor jarul ţigării care ardea degeaba. 


Sarah se rezemă de spătarul scaunului de pilot: 

— Chiar ai fi făcut-o? întrebă ea întorcându-se către tovarăşul 
său de călătorie. 

— Ce anume? 

— Să mă omori, dacă nu deschideam portiera. 

— Cred că nu. Asta şi pentru că aveam amândouă 
încheieturile mâinilor rupte: ar fi trebuit să te ucid muşcându-te. 

— Dar aveai faţa unuia care ar fi fost în stare s-o facă. 

— De aceea ai şi deschis portiera. Ai făcut un lucru bun. 


— Cum te simţi acum? 

— Calmantele încep să-şi facă efectul: mult mai bine. Tu, însă, 
eşti palidă. Ce ai? 

— Nimic. Sunt moartă de oboseală... Will? 

— Da. 

— Ce spunea ultima parte a inscripţiei de pe sarcofagul de la 
Ras Udash? 

— Spunea aşa: „Oricine ai fi, dacă vei profana acest mormânt, 
să-ţi fie sfărâmate oasele şi să poţi vedea sângele acelora pe 
care-i iubeşti”. 

— Şi de ce nu mi-ai spus? 

— Nu voiam să te sperii: este exact ceea ce mi se întâmplă 
acum. Mi-am rupt oasele şi... 

— Eu nu mă las impresionată, William Blake: n-a fost vorba 
decât despre o coincidenţă. 

— Aşa este. Exact asta gândesc şi eu. 

Tăcură o vreme, apoi Sarah spuse: 

— Acestea erau ultimele cuvinte? 

— Nu, spuse Blake. Spunea: „Şi aceasta să se întâmple 
neapărat până ce soarele va apune la răsărit”. 

Sarah îl privi având în ochi un tremur de îngrijorare: 

— Adică, niciodată. Este un blestem imposibil de realizat: 
soarele nu apune niciodată la răsărit. 

— Nu te mai gândi la asta, spuse Blake, sunt doar nişte vechi 
formule magice. 

Tăcu, simțindu-se cuprins de o somnolenţă apăsătoare, dar, în 
timp ce aţipea, văzu că lumina zorilor reflectată în cupola de 
plexiglas începea să se întunece: se întoarse şi văzu cum 
soarele dispărea încet sub linia orizontului, înspre răsărit. 
Avionul Falcon nu ajunsese încă la regimul optim de croazieră, 
dar, în clipa aceea, tot zbura mai rapid decât mişcarea în sens 
invers a pământului. 

O privi pe Sarah cu un surâs ciudat şi spuse: 

— Câteodată se mai întâmplă şi aşa. Apoi lăsă capul într- o 
parte şi trase un pui de somn. 

Se trezi după o oră din cauza zgâlţâiturilor avionului care 
trecea printr-o zonă cu turbulenţe şi se întoarse către Sarah ca 
s-o întrebe: 

— Ce mai faci? 

O văzu galbenă precum ceara şi cu fruntea brobonată de 


sudoare şi mai văzu că pe podeaua cabinei apăruse o pată de 
sânge. 

— Oh, Doamne, lisuse Hristoase! exclamă. Ce s-a întâmplat? 
De ce m-ai lăsat să dorm? 

— Când am deschis portiera... o schijă mi-a găurit umărul 
stâng. 

— Oh, lisuse! spuse Blake. Ce nenorocire, ce nenorocire... dar 
de ce să nu mă trezeşti? Vino aici, spuse, ajutând-o să se ridice, 
treci pe locul meu. Am nevoie de spaţiu ca să mă ocup de 
umărul tău şi să te ajut. Blake nu reuşea să se împace cu gândul 
şi, în timp ce se agita în jurul fetei, continua să se lamenteze. Ce 
necaz, fir-ar să fie, ce necaz... 

Luă leucoplast şi-şi imobiliză cât putu mai bine încheieturile 
mâinilor şi când simţi că le poate mişca suficient de bine, luă 
bisturiul din buzunarul hainei, îi desfăcu mâneca bluzei şi-i 
desprinse plasturele hemostatic pe care şi-l pusese singură, 
lăsând sângele să circule mai liber prin braţul învineţit şi umflat. 
li dezinfectă rana, îi aplică o compresă sterilă şi un alt plasture, 
îi şterse fruntea de sudoare şi insistă să bea cât mai multă apă. 

Zburară prin întuneric ore întregi cu pilotul automat şi Blake îi 
ştergea de transpiraţie fruntea şi obrajii, îi umezea buzele cu 
puţin suc de portocale pe care-l găsise în dulăpiorul-bar al 
avionului. 

Sarah îl privi la un moment dat cu ochii strălucind de febră: 

— S-ar putea să-mi pierd cunoştinţa, spuse. Trebuie să te 
învăţ cum să procedezi ca să lansezi semnalul SOS şi cum să te 
arunci cu paraşuta. Mă tem că n-o să am destul timp ca să te 
învăţ să aterizezi cu maşinăria asta... 

— Şi tu? 

— Dacă eşti deştept, ţi-ar fi mai bine dacă m-ai uita. Dacă 
târăşti după tine o povară ca mine nu mai ai şanse nici tu. 

— Negativ, comandante, spuse Blake, nu mai pot merge 
nicăieri fără tine. Sau amândoi sau nimic. 

— Căpos ce eşti: aşa o să se ducă pe apa sâmbetei tot am 
făcut ca să ajungem până aici. Mai avu puterea să glumească: 
Ştii că tot ce faci acum ar putea fi considerat drept nesupunere 
faţă de ordinele comandantului? 

— O să mă trimiţi la tribunal când o să punem roţile pe 
pământ. Până atunci, eu nu mă mişc de aici. 

O obligă din nou să bea şi o ţinu trează prin toate mijloacele 


până când instrumentele de bord prinseră semnalul de la tumul 
de control al aeroportul La Guardia din New York. 

— Poate că am reuşit, spuse Sarah cu o voce abia auzită. 
Ascultă-mă bine acum: va trebui să convingi tumul să ne lase să 
aterizăm şi să transmită mesajul tău către autorităţi. Eu am 
făcut tot ce mi-a stat în puteri: e rândul tău acum, trebuie să te 
descurci. 


Căpitanul Mcbain din corpul puşcaşilor marini opri maşina în 
faţa intrării Pentagonului şi-i ceru plantonului să-l conducă în 
biroul generalului Hooker: 

— Domnule general, îi spuse el gâfâind, turnul de control al 
aeroportului La Guardia din New York ne-a pus în legătură cu un 
aparat de zbor necunoscut care are răniţi la bord, dar vrea să ne 
transmită cu orice preţ un mesaj de o importanţă capitală. Are 
legătură cu războiul, cred, şi cu ameninţarea teroristă care ne 
dă atâta bătaie de cap, şi-i întinse un dosar pe care-l avea sub 
braţ. 

Hooker luă dosarul şi începu să-l răsfoiască: 

— Un alt vizionar, sau clarvăzător, sau ce altceva? 

— Adevărul este, domnule, că ăştia ştiu că suntem şantajaţi 
de o ameninţare teroristă chiar dacă nu ştiu în ce constă 
aceasta: au intrat din întâmplare în memoria unui computer, 
prin Intemet, au văzut un fişier suspect şi au reuşit să-l 
deschidă. Şi-au dat seama că era vorba despre un program 
foarte sofisticat de tip militar şi s-au gândit că acesta avea 
legătură cu ameninţarea care ţine paralizat sistemul nostru de 
ripostă armată. 

Hooker îşi ridică privirea către interlocutorul său: 

— Vreţi să spuneţi că ei au reuşit acolo unde au eşuat toate 
sistemele noastre de spionaj? Nu vi se pare cam suspectă toată 
afacerea asta? Dacă este adevărat ceea ce spun ei, cum de au 
reuşit să depăşească măsurile de apărare a unui program de o 
asemenea putere, cum se face că au găsit parola de acces? 
Dacă ar fi de-ai noştri am şti şi dacă nu sunt de-ai noştri, de 
partea cui sunt? 

— Domnule general, eu aş vrea ca dumneavoastră să veniţi 
cu mine în sala operativă unde am transmis deja programul ca 
să fie expus pe ecranul gigant. Vă rog să ţineţi seama că, dacă, 
din întâmplare, au dreptate, mai sunt doar treisprezece ore până 


când se va declanşa procedura finală. 

Hooker închise dosarul, se ridică din fotoliul său şi-l urmă pe 
căpitanul Mcbain de-a lungul coridoarelor care duceau la sala de 
control. 

— Al cui era acest computer? 

— Unui oarecare Omar Husseini... 

— Un arab? tresări Hooker. 

— Un american de origine libaneză, profesor de limba coptă la 
Institutul Oriental din Chicago. 

— Şi unde este acum acea persoană? 

— Nu este nicăieri. Am dispus să i se controleze cu discreţie 
casa. 

— Discreţie, domnule Mcbain? Dacă este adevărat ceea ce îmi 
spuneţi, atunci trebuie să spargeţi uşa şi să puneţi mâna pe 
blestematul acela de computer personal care şi-a bătut joc de 
noi până acum. 

— Experții noştri spun că nu este indicat. A pune mâna pe 
computer s-ar putea să fie acelaşi lucru cu a pune mâna pe o 
bombă, ba chiar, pe trei. 

— Atunci intraţi în program cum au făcut indivizii aceia! 

— Nu este atât de simplu, domnule general. Sunt titluri în 
coptă, fişiere în egipteana hieroglifică, în arabă, un adevărat 
parcurs de război. Încercăm s-o facem cu ajutorul 
interlocutorilor noştri. 

— Măcar aţi aflat cine sunt? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că nu au încredere. 

Mcbain deschise uşa şi-l invită pe superiorul său în sala 
operativă. Pe un ecran uriaş tehnicienii rulau programul urmând 
indicaţiile unei voci masculine care se auzea într-un difuzor şi 
care avea drept fond sonor zgomotul unui avion cu reacţie. 

Hooker aruncă o privire asupra ecranului radar: 

— Ştiţi unde sunt? 

— Au fost dirijaţi către aeroportul militar din Fort Riggs, spuse 
un alt ofiţer. Eu, pentru orice eventualitate, am dispus să fie 
trimis acolo un elicopter cu doi medici militari. 

— Insist, spuse Hooker, cine ne garantează că acest program 
nu este o ameninţare pentru noi sau poate că tocmai acel avion 
care se apropie n-ar putea fi? 


— Am pus să se facă nişte controale, domnule general, spuse 
Mcbain, şi pot să exclud cu desăvârşire această eventualitate. 
Veniţi cu mine, vă rog. 

Îl duse în faţa unui monitor conectat la un aparat video şi la 
un computer: 

— Am cerut de la FBI casetele cu înregistrările camerelor de 
supraveghere din clădirea ziarului „Chicago Tribune”, ridicate de 
la ziar în ziua în care a fost predată caseta conţinând declaraţia 
de ameninţare nucleară. Priviţi. 

Porni banda şi apoi o opri acolo unde apărea intrarea în sediul 
ziarului. Se vedea botul unei furgonete de la Federal Express 
care se oprea şi din ea se vedea cum coboară factorul poştal cu 
pachetul în mână. 

— În pachetul acela se află caseta video, explică Mcbain. Şi 
acum, priviţi cu atenţie. Comandă pe computer oprirea imaginii 
şi apoi mări un detaliu care se vedea pe fundal: se vedea o 
maşină oprită lângă trotuar şi un bărbat care-şi făcea de lucru 
cu un cric ca să schimbe o roată. Folosind sistemul zoom fu 
mărit şi detaliul cu omul respectiv, apoi faţa sa, obținându-se o 
imagine cam neclară, dar în general utilizabilă. Apoi, mai apăsă 
câteva taste şi alături de imaginea aceea apăru alta, de data 
aceasta foarte clară: 

—lar aceasta este o fotografie a profesorului Omar Husseini 
pe care am obținut-o de la secretariatul corpului didactic de la 
Institutul Oriental: după cum vă puteţi da seama nu există nici o 
îndoială că este una şi aceeaşi persoană. Mai rămâne 
posibilitatea ca Husseini să fi trecut pe acolo din pură 
întâmplare, exact în momentul acela, dar este o ipoteză extrem 
de puţin plauzibilă. 

— Domnule, interveni în momentul acela tehnicianul 
informatician, am decodat programul. 

Hooker îl urmări în faţa ecranului central care avea în partea 
superioară scris cu caractere uriaşe menţiunea 


Programul 
ARMAGEDDON 


— Este conceput astfel încât să facă trei obiecte să se 
rotească în şase cicluri succesive de câte douăzeci şi patru de 


ore fiecare, explică tehnicianul, asupra a trei obiective mereu 
altele până când, în al şaselea ciclu, se declanşează procedura 
terminală. In cazul unei interferenţe, procedura terminală se 
declanşează imediat sau poate că acţionează un circuit de 
rezervă. Am decodat simbolurile obiectivelor: este vorba despre 
oraşe din Statele Unite. Cele din al şaselea ciclu sunt New York, 
Los Angeles şi Chicago. Inutil să mai spunem că obiectele în 
mişcare sunt bombele nucleare portabile pe care le căutăm. 
Deplasându-le în permanenţă, localizarea lor devine mai dificilă. 

— Este ciudat, spuse Hooker privind fix ecranul, de ce nu 
Washington? 

— Este mentalitatea orientală, spuse Mcbain, este mult mai 
dureros pentru un om să fie lovit în sentimentele sale, în ceea 
ce are mai preţios, decât să fie nimicit fizic pur şi simplu, în 
planul lor, preşedintele trebuie să rămână nevătămat ca să 
poată asista la distrugerea naţiunii. 

— Domnule, interveni în clipa aceea un sergent de la 
comunicaţii, avem răspunsul lerusalimului. 

— Am trimis fotografiile lui Husseini la Mossad, explică Mcbain 
apropiindu-se de monitorul computerului pe care, tocmai atunci 
apărea o serie de imagini tip de identificare, reprezentând un 
bărbat tânăr, cu mustăţi stufoase şi cu capul înfăşurat în kefiah. 

Hooker se apropie, punându-şi şi ochelarii, privind fix 
imaginile în timp ce tehnicianul le introducea într-un program de 
morphing, scotea mustăţile, kefiahul. Rărea sau albea părul, 
adâncea ridurile. 

— Doamne... spuse el. Doamne... Husseini este... este Abu 
Ghaj! 

— Ajunşi aici, am impresia că nu mai este nici o îndoială, 
spuse Mcbain, că Hussein este cheia întregii afaceri. Trebuie 
găsit. Avem la dispoziţie mai puţin de treisprezece ore. 

Hooker îşi adună întregul staff: 

— Ascultaţi-mă cu cea mai mare atenţie: primo, găsiţi un 
blestemat de geniu al computerelor care să intre în programul 
acela şi să-l oprească fără ca totul să sară în aer. Secundo, 
verificaţi cu amănuntul persoana lui Husseini, găsiţi-i 
documentele, numărul de înmatriculare al maşinii, cartea de 
credit, legitimaţia de asistență socială, banca la care are conturi. 
Aflaţi chiar şi când pune benzină în rezervor sau ia un somnifer 
sau cumpără o pereche de izmene de la marile magazine. 


Tertium, găsiţi cele trei comandouri care au bombele şi ucideţi-le 
înainte să aibă timp să zică „Amen”. Şi, după aceea, 
dezamorsăm bombele, dacă reuşim. Gata, la treabă! 

Subofiţerul care răspundea de transmisiuni se apropie în clipa 
aceea: 

—O veste proastă, domnule. Ofensiva generalului Yehudai 
împotriva duşmanilor Israelului este pe cale să eşueze. Se 
pregătesc să înceapă procedurile de lansare a focoaselor 
nucleare de la Be'er Sheva. 

Hooker se lăsă să cadă pe un scaun şi-şi acoperi faţa cu 
palmele. Mcbain se apropie. 

— Am contact din nou cu avionul, domnule, vreţi să le spuneţi 
ceva? 

— Da, spuse Hooker, daţi-mi legătura. 

Se apropie de microfon: 

— Aici este generalul Hooker de la Pentagon câtre aparatul de 
zbor necunoscut. Mă auziţi? 

— Vă aud, domnule general. 

— Aveaţi dreptate. Totul este aşa cum aţi spus. lar cei trei 
„catâri” care apar în fişier sunt trei bombe nucleare portabile 
care ar putea exploda peste treisprezece ore şi paisprezece 
minute în trei mari oraşe din Statele Unite. Profesorul Husseini 
este un faimos terorist activ pe la jumătatea anilor '80, cu 
numele de luptător Abu Ghaj. Acum, dacă doriţi, puteţi să-mi 
spuneţi cine sunteţi. Nu mai avem în privinţa voastră nici un fel 
de rezerve. 

Se lăsă tăcerea timp de un minut în sala de control, apoi 
vocea spuse: 

— Mă numesc William Blake şi sunt coleg cu profesorul 
Husseini la Institutul Oriental din Chicago. Mă aflu la bordul unui 
avion Falcon 900EX; la comenzi se află Sarah Forrestall de la 
Warren Mining Corporation, dar ea este rănită. Suntem singurii 
supraviețuitori din tabăra de la Ras Udash, din deşertul Negev. 

Hooker se rezemă cu spatele de un zid ca şi cum ar fi fost 
lovit de un trăznet. 

— Alo? M-aţi recepționat, domnule general? 

— V-am recepționat, domnule Blake. Tare şi clar. 

— Ascultaţi-mă, domnule general. Eu nu cred că profesorul 
Husseini vrea să detoneze bombele acelea. Poate că o fi fost 
cândva chiar terorist, dar era modul său de a lupta împotriva 


unor adversari prea puternici. Cu siguranţă astăzi nu mai este 
aşa ceva şi nu ar lua parte la masacrarea unor oameni 
nevinovaţi. Programul acela funcţionează, probabil, fără ca el să 
ştie; aţi văzut, este ca un fel de virus informatic, mă înţelegeţi? 
Poate că şi el este victima unui şantaj... înţelegeţi? 

— Vă înţeleg, domnule Blake. 

— Nu-l ucideţi, domnule general. 

— Nici nu ne gândim să ucidem pe cineva. Căutăm doar să 
salvăm vieţile multor oameni nevinovaţi. Acum vă dau legătura 
cu tumul de control. 

— Am rămas şi fără carburant: spuneţi-le să ne lase să 
coborâm cât mai repede. Succes şi dumneavoastră. 

Hooker se întoarse către Mcbain: 

— Faceţi-mi legătura cu lerusalim, cod Absalom. 

—Cod Absalom pe fir, domnule, spuse Mcbain după puţin 
timp, vă rog să vorbiţi. 

Hooker se apropie de microfon. 

— Sunt Hooker. 

— Sunt Avner: vă ascult, domnule general. 

— Este adevărat că aţi început procedura pentru un atac 
nuclear? 

— Nu avem de ales. 

— Daţi-mi un răgaz de şase ore. Au apărut nişte lucruri noi. 

— Am mai aşteptat o dată şi iată care sunt consecinţele. 

— Domnule Avner, am intrat în sistemul de control al 
amorsării bombelor şi tehnicienii noştri încearcă să-l oprească. 

— Cum aţi reuşit? 

— Am primit o informaţie. 

— De la cine? 

— Aş prefera să vă spun atunci când se va sfârşi totul. 

— Este un risc pe care vi l-aţi mai asumat o dată cu 
rezultate... Nu prea bune. 

Hooker se abţinu să reacționeze aşa cum ar fi vrut şi se gândi 
câteva clipe. 

— William Blake şi Sarah Forrestall sunt încă în viaţă şi vor 
sosi la bordul unui avion Falcon al companiei Warren Mining. Ei 
ne-au furnizat informaţia. 

— Este o şmecherie ca să intre pe teritoriul american. 
Doborâţi-i. Este în mod sigur o capcană şi voi sunteţi pe cale să 
cădeţi în ea. 


Hooker se gândi la cuvintele lui Blake: „Se poate să fi fost şi 
terorist, dar era modul său de luptă împotriva unor adversari 
prea puternici...”. Oare Blake voia să reabiliteze un terorist? 

Avner se auzi din nou: 

— Ce riscaţi, domnule Hooker? Dacă sistemul pe care vi l-au 
dat este bun, veţi sacrifica două vieţi pentru a salva un milion. 
Dacă este doar un truc, şi sunt sigur de asta, riscaţi să se 
producă o catastrofa şi mai mare. Din cauza celor doi au fost 
masacrați toţi cei de la Ras Udash de elicopterele lui Taksun, 
inclusiv zece puşcaşi marini de-ai voştri. Nu uitaţi asta. Aveţi 
idee despre ceea ce există la bordul acelui avion? Ascultaţi-mă, 
domnule Hooker, când totul se va termina, o să înţelegeţi că 
aveam dreptate. Doborâţi-i, imediat, înainte de a fi prea târziu. 
Este evident că programul acela le-a fost dat de agenţii lui 
Taksun ca să vă deruteze şi să vă facă să pierdeţi timpul, dacă 
nu chiar mai rău. la gândiţi-vă, domnule Hooker, cum de-or fi 
făcut ei ca să scape din zona de conflict, aşa, cu un avion 
particular? 

Hooker îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte. 

— Faceţi aşa, spuse din nou Avner, şi eu vă garantez că voi 
opri procedura nucleară de la Be'er Sheva... îl voi convinge pe 
generalul Yehudai, vă asigur, dar pentru cinci ore, nici un minut 
mai mult. După care, orice s-ar întâmpla, vom dezlănţui infernul. 
Vă amintiţi ce se spune în Cartea judecătorilor, domnule 
Hooker? „Să moară Samson laolaltă cu toţi Filistenii!”. 

Hooker închise ochii, încercând să îndepărteze tulburarea care 
pusese stăpânire pe sufletul său şi căută să cântărească lucid 
toate elementele pe care le avea la dispoziţie, după care spuse: 

— Aşa este bine, domnule Avner. Aşa o să fac. 

Apoi se întoarse către Mcbain: 

— Vreau să am avionul pe pista de decolare peste cinci 
minute, spuse. Plec la Chicago. 


Blake intră în cabina de pilotaj aducând comprese sterile şi 
alcool, schimbă pansamentul şi încercă să aline durerile lui 
Sarah care se crispase de durere. 

— Sunt un infirmier nepriceput şi cu totul inexistent ca pilot, 
spuse, dar tu nu eşti în stare să rezişti. Lasă-mă în locul tău la 
manşă şi după aceea o să mă înveţi ce să fac; s-ar putea să 
reuşim. 


Sarah îl întrerupse: 

— Rahat, avem o vizită. 

— Ce se întâmplă? 

— Un avion de vânătoare în stânga, la douăsprezece mile: o 
să ne doboare, Will, nu te-au crezut. 

Blake privi şi el silueta avionului care se apropia de ei: 

— Fir-ar să fie! înjură el, m-a convins să-i spun cine suntem. 
Credeam că nu mai pot fi îndoieli... 

Sarah privi cu atenţie în faţa ei la întinderea câmpiei, încă 
acoperită cu zăpadă şi presărată, din loc în loc, cu acoperişurile 
roşii ale unor case: 

— Mai putem face ceva, spuse, o să cobor spre zona aceea 
locuită, acolo unde nu pot trage asupra avionului: tu o să te 
arunci cu paraşuta şi eu am să vin după tine. O să mă descurc, 
nu te teme. Împinse manşa înainte şi avionul îşi aplecă botul în 
jos. Pune-ţi imediat paraşuta, avem la dispoziţie mai puţin de 
două minute. 

— Nici nu mă gândesc, începu să spună Blake, dar nu mai avu 
timp să termine. O voce se auzi din difuzorul radioului: 

— Sunt căpitanul Campbell din aviația Statelor Unite, am 
primit ordin să vă conduc la locul de aterizare: urmaţi-mă, vă 
rog, şi fiţi bine veniţi acasă. 

— Venim după dumneavoastră, domnule căpitan, se bucură 
Sarah, cu cea mai mare plăcere. 

Aterizară după zece minute, cu ultimele picături de carburant, 
la o bază militară de lângă Fort Riggs şi fură imediat mutaţi în 
elicopterul care îi aştepta pe pistă. Doi brancardieri o luară în 
primire pe Sarah şi dădură s-o ducă la o ambulanţă, dar fata se 
opuse: 

— Vin cu tine, îi spuse ea lui Blake. Vreau să văd şi eu cum se 
termină toată povestea asta. 

Nu putură s-o convingă aşa încât brancardierii o lăsară pe 
mâna medicilor care se aflau la bordul elicopterului. Unul dintre 
ei îi imobiliză braţul şi celălalt o puse imediat sub perfuzie. Apoi 
îi dădură un somnifer ca s-o facă să adoarmă. 

Două ore mai târziu coborâră la Chicago pe aeroportul 
Midway, pe o ploaie torențială. Lângă pistă îi aştepta o 
ambulanţă cu motorul pornit şi generalul Hooker înfăşurat într- 
un impermeabil. 

Sarah fu dusă de îndată în ambulanţă, iar Blake se despărţi de 


ea cu un sărut şi cu o lungă îmbrăţişare: 

— lartă-mă, spuse el, totul s-a întâmplat numai din vina mea. 

— Aşa a fost să fie, spuse Sarah cu un zâmbet chinuit. 
Altădată să nu-ţi mai uiţi nenorocita aia de geantă. 

— O să vin să te văd! Ai fost măreaţă! strigă după ea Blake în 
timp de infirmierii o luau de acolo. 

Hooker îi întinse mâna, dar şi-o retrase imediat văzând că 
Blake avea şi stânga şi dreapta bandajate până înspre cot: 

— Bine aţi venit acasă, spuse, probabil că şi dumneavoastră 
sunteţi epuizat. Veniţi, să ne urcăm în elicopter. Este acolo un 
medic care o să se ocupe de dumneavoastră. 

—Pentru o clipă, când am văzut avionul acela de vânătoare 
venind înspre noi, am fost sigur că vreţi să ne doborâţi, spuse 
Blake venind după el. 

— Să vă doborâm? De ce să facem asta? întrebă Hooker pe un 
ton uluit. 

Se urcară la bord şi aparatul, care avusese tot timpul motorul 
în funcţiune, mări turaţia elicelor şi se ridică încet către cerul 
înnorat. 

— Nu ştiu, spuse Blake, în ultima vreme nu am avut parte de 
o primire prea prietenoasă... Cum merg treburile? 

Medicul se apropie de el şi-i făcu o injecție anestezică, apoi 
începu să-i desfacă pansamentul de la mâini şi să-i imobilizeze 
încheieturile cu aţele şi cu feşe elastice. 

— Ne luptăm cu trecerea timpului, spuse Hooker, mai avem 
doar patru ore până când se va declanşa operaţiunea finală. 
Tehnicienii noştri încearcă să dezamorseze sistemul, dar nu 
suntem siguri dacă este unicul. S-ar putea să mai fie unul de 
rezervă pe care noi nu-l cunoaştem. Husseini este de negăsit: 
poate că-şi dăduse seama de pericol şi de zile întregi nu mai dă 
pe acasă. Acum patru ore, preşedintele a fost nevoit să dea un 
comunicat către naţiune, păstrând, totuşi, sub tăcere o parte a 
adevărului; cetăţenii care locuiesc în zonele centrale sunt 
îndrumați către adăposturile subterane, în tunelurile de metrou 
şi în afara oraşului. Este tot ce s-a putut face: cele trei zone 
metropolitane, New York, Chicago şi Los Angeles, cuprind 
aproape patruzeci de milioane de locuitori. Panica ar fi dat 
naştere unei situaţii incontrolabile şi operaţiunea în sine ar fi 
cerut cel puţin o săptămână, în timp ce noi nu dispuneam decât 
de câteva ore. În momentul de faţă, totuşi, Husseini ştie că noi 


am aflat de el, altfel s-ar fi întors acasă. Poate că şi-a dat seama 
de supravegherea noastră sau poate că a fost pus în gardă de 
cineva. 

— Aşa cred şi eu. Şi este tot atât de adevărat că nu a transmis 
nici un ordin de amorsare a bombelor. Admiţând că el ar avea 
puterea să facă aşa ceva. 

— Toate eforturile pentru a-l descoperi au fost zadarnice: nu a 
folosit cartea de credit, nu a cumpărat benzină, nu a scos bani 
de la vreo bancă: nimic. Ca şi cum ar fi dispărut în neant. 

— Cândva, Husseini a fost Abu Ghaj, domnule general, un 
luptător formidabil: poate rezista zile întregi fără să mănânce, 
fără să bea, fără să se spele, ascunzându-se în tot felul de 
locuri, chiar şi prin canale. Pentru el, regulile noastre nu au nici o 
valoare. 

— Din păcate, fără el nu putem localiza cele trei comandouri. 
Programul, Armageddon” nu dă nici o localizare specială 

— Eu cred că el este convins că are în mână armele unui 
şantaj care se va sfârşi atunci când va avea loc victoria Islamului 
împotriva Israelului şi căderea Ierusalimului. Nu putem fi siguri 
dacă el ştie că bombele vor exploda oricum. Sunt sigur că 
Husseini nu este în stare să citească programul acela şi să-l 
înţeleagă. 

— Dar atunci, ce putem face? 

— Unde mergem acum? 

— La sediul nostru operativ din Chicago: m-am mutat aici 
pentru că aici se află Husseini şi el este cheia întregii afaceri. 

Tăcură timp de câteva minute şi Blake privea pe hubloul 
elicopterului miile de lumini ale oraşului său, străzile şi 
autostrăzile biciuite de o ploaie torențială, sufocate de circulaţia 
unui exod de coşmar şi, în ciuda tuturor acestor lucruri, 
descoperea în clipele acela că locul acela îi lipsise mult şi 
înţelegea că trebuia să împiedice cu orice preţ producerea unei 
catastrofe înspăimântătoare. 

La un moment dat tresări: 

— Domnule general, există un lucru pe care, cu siguranţă, 
dumneavoastră îl faceţi în mod obişnuit: să ascultați radioul. 
Daţi dispoziţii să mi se aducă imediat o piuă de lemn de-a 
beduinilor şi un pisălog. 

Hooker holbă ochii: 

— Ce-aţi spus că vreţi? 


— Aţi înţeles bine: o piuă din lemn şi un pisălog din acelea pe 
care le folosesc beduinii din peninsula arabică. 

— Dar sunt obiecte din civilizaţia neolitică: unde le-aş putea 
găsi la Chicago? 

— Nu ştiu: puneţi-i pe oamenii dumneavoastră să umble prin 
muzee, prin institutele de antropologie şi de etnografie, dar, vă 
rog, găsiţi-le... şi altceva: găsiţi-mi un baterist. 

— Un baterist? 

— Eu am încheieturile mâinilor fracturate şi nu pot bate cu 
pisălogul în piuă. 

Hooker clătină din cap neîncrezător, dar luă legătura imediat 
cu sala operativă şi dădu ordinele necesare: 

— Orice comentariu este fără rost, adăugă el, ba chiar este 
interzis. Aterizăm peste zece minute: vedeţi să nu mă 
dezamăgiţi. 

Ciudatul obiect fu adus de urgenţă, în mai puţin de o jumătate 
de oră, de la Field Museum, iar bateristul fu adus într-un taxi, un 
băiat de culoare, pe nume Kevin, care cânta într-un grup rap la 
„Cotton Club”, în centrul oraşului. 

— Fii atent la mine, Kevin, spuse Blake, eu am să-ţi bat un 
ritm cu degetele în masă şi tu ai să-l imiţi bătând cu pisălogul în 
această piuă, iar domnii aceştia vor înregistra sunetele pe o 
casetă. Prin urmare, vezi să faci o treabă bună. Ai înţeles? 

— Asta-i o joacă de copii, spuse Kevin, dă-i drumul, amice. 

Blake începu să bată darabana cu degetele în masă sub 
privirile stupefiate ale generalului Hooker şi ale celorlalţi ofiţeri, 
iar Kevin îl imită imediat, din instinct, scoțând din instrumentul 
său improvizat un ritm sec şi sonor, ritmul simplu şi sugestiv pe 
care Blake îl auzise pentru prima oară în casa lui Omar Husseini, 
în ajunul Crăciunului şi pe care-l auzise din nou, cu două zile în 
urmă, în cortul şeicului de la El Mura. 

Când terminară, se îndreptă către Hooker şi-i spuse: 

— Daţi ordin să se transmită acest ritm pe toate posturile de 
radio la interval de zece minute până când o să vă spun eu să 
încetaţi. Şi... să ne ajute Dumnezeu. Trebuie să mă duc acum la 
toaletă, spuse el luându-şi geanta, trebuie să-mi aranjez 
pansamentele. 

leşi pe coridor, pornind către uşa care i se arătase, dar, în loc 
să intre, îşi continuă drumul până la lift şi cobori la garajul din 
subsolul clădirii. Erau acolo o mulţime de maşini atât civile cât şi 


militare, gri-verde: urcă în prima care avea cheile în contact şi 
porni cu toată viteza fără a-l lua în seamă pe plantonul care se 
apropia de el ca să-i ceară legitimaţia de acces. 

Conduse mult timp prin ploaia torențială, strângând din dinţi 
şi încercând să-şi învingă durerea din încheieturile mâinilor, 
aceasta devenind din nou sfâşietoare după ce trecuse efectul 
analgezicului administrat de medic. 

Străzile mai largi erau toate complet înţesate şi peste tot era 
un vacarm de strigăte, de trosnetele tamponărilor şi de sunetele 
de claxon. Blake se îndreptă de îndată ce putu către cartierul 
său de la periferie în care oamenii erau atât de săraci încât nu 
mai aveau putere să se teamă nici de o bombă atomică. 

Deschisese radioul îndată ce pornise din loc şi, înainte de a 
ajunge în apartamentul său sărăcăcios, auzi că programele se 
întrerupeau pentru a transmite un ciudat sunet ritmat, o 
răpăială monotonă care din când în când devenea mai intensă 
cu un sunet puternic şi penetrant. Kevin era un adevărat artist. 

Lăsă maşina într-o parcare şi alergă sub rafalele de ploaie 
până la uşă. Scoase din buzunar cheile şi cu oarecare strădanie 
reuşi să deschidă în micul apartament era frig şi întuneric, exact 
aşa cum îl lăsase în momentul plecării. Hoţii ştiau bine că nu 
putea fi nimic interesant de furat într-un asemenea loc. 

Aprinse lumina şi porni centrala termică. Apoi se duse la un 
dulăpior plin cu borcane, găsi un pachet de cafea rămas 
nedesfăcut, îl deschise, pregăti filtrul, tumă apa într-o cafetieră 
şi o puse pe aragaz. Încercă să facă un pic de ordine şi, în timp 
ce se căznea să pună la locul lor pantofi şi haine pline praf, 
deschise şi radioul. In momentul acela se transmitea muzică 
simfonică: Haydn. 

Se aşeză şi-şi aprinse o ţigară. 

Trecu o oră şi de prin cartier nu se mai auzea nici cel mai mic 
zgomot: poate că plecaseră cu toţii sau poate că se hotărâseră 
să aştepte într-o tăcere deplină judecata lui Dumnezeu. 

Radioul transmise din nou, în zadar, ritmul dat de pisălog şi 
de piuă, iar Blake se gândi că fusese nebun de-a binelea, că 
unele lucruri se petrec numai în poveşti. Închise aparatul cu un 
gest scârbit, apoi aprinse ochiul de la aragaz şi puse la fiert 
cafeaua: i se păru că simte plutind în jur sufletele lui Gordon şi 
Sullivan, în spaţiul strâmt din locuinţa sa, şi le dori pace veşnică, 
gândindu-se că, peste puţin timp, şi el, şi Sarah, şi cine ştie câţi 


alţii aveau să fie alături de ele. 
Se auzi cum cineva bătea la uşă. 


16 

— Te aşteptam, spuse Blake. Intră, te rog, ia loc. 

Omar Husseini era ud leoarcă de la ploaie, se clătina pe 
picioare şi avea barba mare, iar părul îi era răvăşit. 

Cearcănele adânci şi ochii înroşiţi arătau că nu mai dormise 
de multe ore. 

— Cum de ai reuşit să te întorci... şi ce ai păţit la mâini? 
întrebă el lăsându-se să cadă pe un scaun. 

Era vânăt la faţă şi tremura de frig. Blake îl ajută să-şi scoată 
de pe el paltonul ud şi-l puse la uscat pe un calorifer. Apoi îi 
acoperi umerii cu o pătură veche şi-i puse în mâini o ceaşcă de 
cafea fierbinte. 

— E proaspătă, spuse, abia am făcut-o. 

—Am auzit zgomotul de piuă... spuse Husseini cu un surâs 
timid, şi m-am gândit că pe undeva, primprejur, cineva se 
pregăteşte să facă o cafea aşa că... 

Nu termină fraza. Duse ceaşca la gură şi sorbi câtva 
înghiţituri: 

— Ce ciudat, spuse după aceea, amândoi deţinem nişte 
secrete nimicitoare... Şi doar cu câteva săptămâni în urmă eram 
doi profesori oarecare. Nu-i ciudată viaţa? Spune-mi cum este 
mormântul Marelui Conducător? l-ai văzut chipul? 

Blake veni lângă el: 

— Ascultă-mă, Omar. Acum secretul tău este acela care poate 
face cel mai mare rău: am descoperit în computerul tău un 
program automat care peste trei ore va comanda amorsarea a 
trei bombe nucleare în trei oraşe diferite din Statele Unite. 

Husseini nici nu clipi: 

— Nu se va întâmpla nimic din toate astea, spuse. lerusalimul 
este pe cale să capituleze şi totul se va sfârşi în curând. Se va 
încheia un tratat şi zilele acestea îngrozitoare vor fi date uitării. 
Şi, de altfel, ştii... în nici o ţară din lume armele nucleare nu sunt 
la dispoziţia aceleiaşi structuri care deţine secretul amorsării. Nu 
cred că aceste bombe vor exploda. 

— Şi tu crezi că putem risca atât de mult doar pe baza acestei 
speranţe? Ştii foarte bine că ar fi o nebunie, Omar. Sau trebuie 
să-ţi spun... Abu Ghaj? De data asta, Husseini ridică imediat 
capul şi-l privi fix, drept în ochi, pe interlocutorul său care 
continuă netulburat. Doamne, cum de ai putut fi de acord cu 
uciderea a milioane de fiinţe nevinovate? 


— Nu-i adevărat! Eu am luptat când a fost cazul şi credeam că 
mi-am făcut datoria şi gata, dar trecutul câteodată reînvie... 
chiar şi atunci când crezi că l-ai îngropat pentru totdeauna. Mi s- 
a cerut să ţin deasupra capului acestei naţiuni o ameninţare 
teribilă, până când popoarele noastre îşi vor recăpăta 
drepturile... Nimic altceva. Şi eu asta am făcut... a trebuit s-o 
fac. Dar nu sunt un călău: nu va avea loc nici un măcel. 

— Trei ore, Omar, şi, după aceea, milioane de oameni vor muri 
dacă nu vom reuşi să oprim acest mecanism nemilos: doar tu ne 
poţi ajuta. Le-am dat tehnicienilor de la Pentagon parola de 
acces la fişierul pe care tu l-ai denumit, Annageddon”: acum mă 
crezi? 

Husseini deschise larg ochii înroşiţi de oboseală: 

— Dar cum ai.... 

— Nu am timp să-ţi explic. Vreau să ştiu un singur lucru: în 
cazul în care computerul este oprit în timp ce se derulează 
programul ce se poate întâmpla? 

— Nu ştiu. 

—unde sunt „catârii” cumpăraţi din târgul de la Samarcand? 

Husseini rămase din nou uluit auzind că Blake cunoştea 
limbajul celui mai secret fişier din memoria computerului său. 

— Nu pot să vorbesc despre asta. 

— Trebuie. 

—Dacă o fac... Am un fiu, Blake... un fiu pe care-l credeam 
pierdut, un fiu în amintirea căruia am dedicat fiecare acţiune, 
fiecare atac, fiecare schimb de focuri angajate în timpul acelor 
ani în care a luat naştere faima ucigaşului Abu Ghaj. Credeam că 
l-am îngropat într-un cimitir mizerabil din valea Bekaa şi, de 
curând, mi-au adus vestea că este viu şi se află în mâinile lor. 
Dacă vorbesc, nu există limite pentru suferinţele la care-l vor 
supune... tu nu poţi înţelege, nu-ţi poţi da seama. Există o lume 
în care mizeria, foamea, lupta înverşunată ucid orice 
compasiune, fac posibilă orice faptă oribilă... 

— Dar şi Avraam a fost gata să-şi sacrifice singurul său fiu 
doar pentru că Dumnezeu îi ceruse aceasta. [i-o cer mii de 
femei şi de copii nevinovaţi care vor fi arşi, sau contaminaţi şi 
condamnaţi la o lungă şi crudă agonie. Omar, eu pot să-ţi ofer 
dovada că te-au minţit. Bombele vor exploda oricum, chiar dacă 
lerusalimul se va preda târându-se în genunchi şi cerând 
îndurare. Aşteaptă, te rog... 


Puse mâna pe telefon şi formă un număr: 

— Sunt William Blake, spuse el când i se răspunse, vreau să 
vorbesc cu generalul Hooker. 

— Domnule Blake! Ce naiba aţi făcut? Unde vă aflaţi? Avem 
absolută nevoie de... 

Blake îi reteză vorba: 

— Domnule general... spuneţi-mi ce se mai întâmplă în 
programul, Armageddon”, şi-i făcu semn lui Husseini să vină 
lângă el, îi apropie receptorul de ureche ca să poată auzi şi el. 

— Lucrăm pe computerul lui Husseini, dar era aşa cum ne 
aşteptam: tehnicienii au descoperit cum se poate opri procedura 
de amorsare, dar, dacă fac aşa ceva, se declanşează o comandă 
auxiliară pentru un al doilea sistem. Dacă îl opresc, se va 
întâmpla acelaşi lucru. Bombele vor exploda la distanţă de o 
jumătate de oră una de alta: prima va exploda peste două ore şi 
patruzeci de minute, celelalte vor urma la intervale de o 
jumătate de oră. Am cerut şi ajutorul ruşilor pentru 
dezamorsare, dar nu ne pot ajuta dacă nu cunoaştem tipul de 
dispozitive care au fost instalate pe teritoriul nostru. 

— Domnule general, eu... şi-l privi ţintă pe interlocutorul său, 
eu sper să vă pot da cât de curând informaţii importante. Nu 
plecaţi de acolo pentru nici un motiv şi... aduceţi-i aminte de 
mine domnişoarei Forrestall. 

— Blake! La naiba, spuneţi-mi unde... 

Blake puse receptorul în furcă şi se întoarse către Husseini 
întrebându-l pe un ton neutru: 

— Mai vrei cafea, Omar? 

Husseini se prăbuşi pe un scaun şi lăsă capul în jos, 
închizându-se într-o tăcere care păru să nu se mai termine în 
mica încăpere sărăcăcioasă. Când ridică din nou ochii, erau plini 
de lacrimi. 

Vâri o mână în buzunarul interior al hainei şi scoase de acolo o 
cutiuţă neagră: 

— Aparatul acesta conţine o copie a programului care este 
instalat în computer şi trebuie să-l am întotdeauna asupra mea 
în caz că aş fi nevoit să mă îndepărtez de computerul principal. 
Altceva nu mai ştiu. 

— Se poate conecta la telefon? 

Husseini dădu din cap afirmativ: 

— Cablul este în interior. Vei găsi şi o mică plăcuţă din plastic 


pe care se află parola. 

Blake deschise cutiuţa: în ea se afla o inscripţie cu caractere 
cuneiforme care compuneau cuvântul „Nebuchadrezzar” adică 
„Nabucodonosor”. 

Spuse: 

— Mulţumesc, Omar, ai făcut exact ceea ce trebuia. Şi acum 
să sperăm că vom avea noroc. 

După aceea sună la centrala operativă şi-l ceru pe generalul 
Hooker: 

— Domnule general, am circuitul auxiliar, puneţi telefonul pe 
difuzor, vreau să mă audă şi specialistul dumneavoastră în 
informatică: deci, se pare că este vorba despre un computer 
portabil foarte puternic şi sofisticat. Il cuplez îndată la telefon: 
conectaţi şi dumneavoastră linia telefonică la computerul 
central. Când aparatul vă va cere parola de acces, tastaţi 
„home” şi veţi vedea apărând o inscripție cu caractere 
cuneiforme. Marcaţi cu mouse-ul inscripţia şi se va deschide 
programul... Domnule general, puteţi întrerupe transmiterea 
acelui semnal. Nu mai avem nevoie de el. Succes. 

Se aşeză şi rămase nemişcat privind ledurile care semnalau 
pe micul ecran transmiterea informaţiilor prin cablul telefonic. 

— Mai ai puţină cafea? întrebă Husseini. 

— Sigur că da, spuse Blake, am şi ţigări. 

li mai turnă cafea şi-i aprinse o ţigară. 

Stătură tăcuţi, unul în faţa celuilalt, în camera care începea să 
se încălzească, ascultând cum bătea ploaia în geamurile aburite 
ale ferestrei. Blake privi la ceas: mai erau nouăzeci şi cinci de 
minute până la declanşarea apocalipsului. 

Husseini tremura: nici pătura care-i învelea umerii, nici 
băutura fierbinte nu-i puteau alunga frigul care i se cuibărise în 
suflet. 

La un moment dat, ledurile micului computer se stinseră: 
transmisia se încheiase. Blake scoase cablul computerului şi 
cuplă din nou telefonul. 

Lăsă să se scurgă câteva minute, după care telefonă din nou: 

— Blake sunt, aveţi noutăţi? Da, spuneţi... Am înţeles: fabrica 
părăsită de la intersecţia între Stevenson Expressway şi Dan 
Ryan. Nu, nu este departe de locul în care mă aflu. Putem să ne 
întâlnim în parcarea de la Mckinley peste o jumătate de oră. De 
acord, domnule general, ne vedem acolo. Puse telefonul la locul 


lui şi se întoarse către Husseini: 

— Au găsit bombele. Cea care trebuie să explodeze la Chicago 
este la încrucişarea dintre străzile Stevenson şi Dan Ryan, în 
clădirea abandonată a companiei Hoover Bearings, apărată de 
trei terorişti înarmaţi. Unul dintre ei, singurul cu fața 
descoperită, s-a baricadat în cabina de comandă a unei 
macarale, la o înălţime de treizeci de metri. Este înarmat cu o 
puşcă mitralieră... Trec pe acolo mii de persoane care fug afară 
din oraş. Şi acolo mai este şi tunelul de sub Chicago River. Dacă 
explodează, bomba va provoca un dezastru de proporţii 
înspăimântătoare. Nu te mişca de aici. Mă întorc să te iau. 

Husseini nu scoase nici o vorbă, dar în clipa aceea înţelese că 
Abu Ahmid nu încetase niciodată să-l considere un dezertor şi 
intui pedeapsa pe care i-o pregătise. 

Blake ieşi pe strada măturată de rafalele de vânt şi de ploaie 
şi ajunse la maşina sa, îndreptându-se către locul întâlnirii. In 
sens invers treceau maşini ale poliţiei cu viteză maximă şi la 
intersecţii sunau cu intermitențe sirenele de alarmă, ca într- un 
film vechi din vremea celui de-al doilea război mondial. 

Când intră în parcare, văzu maşina lui Hooker venind dinspre 
strada a 35-a şi claxonă de câteva ori. 

— Echipele speciale sunt deja pe poziţii, domnule Blake. Ce 
aveţi de gând să faceţi? îi strigă Hooker prin fereastra portierei. 

— Vin cu dumneavoastră! strigă Blake. Cobori din maşina sa 
şi sări în aceea a generalului care porni din loc cu toată viteza. 
În faţă, lângă şofer, şedea căpitanul Mcbain. 

— Aţi aflat cum se opreşte procedura de amorsare? întrebă 
Blake imediat ce se aşeză. 

— Nu, din păcate, încă nu, spuse Hooker. Dar am chemat 
oamenii cei mai capabili pe care-i avem. Sperăm să reuşim. 
Suntem permanent în legătură cu ruşii: îndată ce vom vedea 
bombele şi le vom putea descrie, ei vor încerca să-şi dea seama 
de ce model este şi să ne trimită procedura de dezamorsare. 

— Cât timp mai avem? întrebă Blake. 

— Echipa specială a plecat de un sfert de oră cu elicopterul şi 
ar trebui să fie deja pe poziţii. Mai au aproape patruzeci de 
minute: ar trebui să le fie suficient. 

— Sunt probleme, domnule, spuse în clipa aceea Mcbain. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Rezistenţa este mai puternică decât ne aşteptam: cel puţin 


trei oameni înarmaţi cu lansatoare de rachete şi cu arme 
automate. Unul dintre elicopterele noastre a fost doborât. S-au 
baricadat într-o clădire a fabricii de rulmenţi Hoover Bearings. 

— Asta complică lucrurile, fir-ar să fie, spuse Hooker. 

— Şi ne întârzie, adăugă Blake. Se poate să nu fi fost nici o 
indicație în fişierul lui Husseini? 

— Nici una... spuse Hooker, în afară de cuvântul acela... 
catâri... dar catârii sunt catâri. 

— Aşa este. Doar dacă... 

— Doar dacă? întrebă Hooker. 

— l-am putea întreba pe prietenii noştri de la Moscova cum se 
spune „catâr” în rusă şi dacă acest cuvânt nu le spune ceva. 

Mcbain intră în legătură cu colegul său rus transmiţându-i 
întrebarea şi, cu o expresie stupefiată, începu să repete: 

— 0-s-jo-l... 

— Oblonsky... Sistema... Jomkostnogo... Limita. 

— Sistem Oblonsky cu capacitate limitată... Bingo! Spasibo, 
spasibo, kapitan! îi strigă el fericit ofițerului rus, după care îi 
spuse superiorului său: Era o siglă, domnule general! 

Mcbain, rămânând prin cască în legătură cu colegul rus, 
chemă pe cealaltă linie echipa specială: 

— Aici Gamma Bravo One, răspundeţi Sky-Riders. 

— Aici Sky-Riders, avem situaţia sub control. Doi terorişti 
doborâţi, unul a scăpat. Avem un mort şi trei răniţi. Şi avem şi 
bomba. 

— Atenţie, Sky-Riders, avem codul de oprire a armării. Trebuie 
să-l transmiteţi şi celorlalte echipe care se află în acţiune la Los 
Angeles şi la New York. Atenţie, atenţie maximă, transmit în 
direct, după instrucţiunile primite de la Moscova cu care sunt în 
legătură pe cealaltă linie. Repet, Sky-Ryders, orice greşeală, cât 
de mică, poate fi fatală. Nu-l lăsaţi să scape pe cel de-al treilea 
terorist: poate fi extrem de periculos. 

—Pentru asta avem deja o echipă care a pornit în urmărirea 
lui. Vorbiţi: vă ascultăm cu cea mai mare atenţie, Gamma Bravo 
One, spuse vocea din telefon. 

Maşina sosi la destinaţie după zece minute şi, în timp ce 
Mcbain rămânea la bord ca să transmită instrucţiunile pe care le 
primea de la Moscova, generalul Hooker împreună cu Blake 
coborâră şi porniră în fugă către clădire, dar se treziră de îndată 
sub un foc încrucişat. Zona era iluminată ca ziua, dar multe 


becuri fuseseră distruse de Împuşcături. 

Un ofiţer din echipa specială îi târî imediat la adăpost. Furtuna 
nu dădea semne că s-ar linişti şi piaţa din faţa fostei fabrici era 
biciuită de rafalele furioase de vânt şi de perdeaua de ploaie 
rece amestecată cu măzăriche. 

— O vreme câinească, domnule! strigă ofiţerul ca să se facă 
auzit prin vacarmul furtunii şi pârâitul armelor automate. 

— Unde este bomba? 

— Acolo sus, domnule general, răspunse ofiţerul arătând spre 
ultimul etaj al vechii fabrici. Al treilea terorist s-a baricadat în 
cabina macaralei de acolo şi ne ţine sub foc. 

Blake îşi duse palmele streaşină la ochi ca să poată privi 
printre şiroaiele de apă care îi scăldau faţa şi-şi ridică privirea 
către uriaşul agregat cu braţul său mobil întins parcă în direcţia 
în care bătea vântul. Din cabina de sus apărea la intervale 
neregulate de timp ţeava unei mitraliere care vărsa foc asupra 
poziţiilor ocupate de membrii echipei speciale, aceştia 
răspunzând cu o ploaie de gloanţe îndreptate către pereţii şi 
nervurile de oţel ale macaralei. Fiecare împuşcătură făcea 
întreaga maşinărie să răsune ca un dangăt sinistru de clopot şi 
stârnea roiuri de scântei ca nişte fulgere atunci când se 
dezlănţuie furtuna. 

Deodată, gigantica structură începu să vibreze, rotindu-se 
încet în jurul axei sale. 

— Oh, Doamne! spuse Blake, face să se rotească braţul! Dacă 
ajunge cu latul pe direcţia vântului, toată greutatea va cădea... 
pe strada înţesată de maşini! Domnule căpitan, trimiteţi acolo 
un om care să blocheze mişcarea aceea, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Ofiţerul făcu un semn unuia dintre oamenii săi şi acesta se 
năpusti înainte, sub o grindină de gloanţe, ajungând până la 
baza turnului, apoi începu să urce pe scăriţa de oţel. 

În clipa aceea una dintre ferestrele cabinei de comandă a 
macaralei se deschise şi un om ieşi pe platforma din vârful 
pilonului de susţinere, în timp ce braţul continua să se rotească. 
Era un tânăr cam de douăzeci şi cinci de ani, cu chipul 
descoperit, care se mişca cu o sprinteneală deosebită prin 
ploaia de gloanţe. 

Timp de o clipă privi în jos şi păru că este gata să cadă. Și 
chiar în clipa aceea, din spatele lui Blake răsună un strigăt 


disperat. Era Husseini. 

Stătea ţeapăn sub şuvoaiele de apă şi striga: 

— Said! Said!, apoi începu să alerge către tumul de oţel. 
Striga cu ultimele puteri, cu faţa plină de apa ploii şi de lacrimi, 
striga către băiatul care continua să înainteze către capătul 
braţului macaralei. 

Blake spuse repede ceva la urechea lui Hooker şi acesta ridică 
un braţ pentru a da semnalul de încetare a focului şi 
comandantul echipei speciale transmise la rândul său ordinul 
către oamenii săi. 

Până şi furtuna păru să se supună acelui ordin şi ploaia dădu 
semne că ar putea înceta, iar forţa vântului părea şi ea pe cale 
să scadă. Vocea lui Husseini se auzi şi mai tare: 

— Said! Said! Ana waliduca! Ana waliduca! 

— Ce spune? întrebă Hooker. 

Blake holbă ochii şi privirea sa exprima stupefacţie: 

— Spune: „Said, sunt tatăl tău! Sunt tatăl tău! 

Hooker îl privi pe omul ud din cap până în picioare stând 
nemişcat în faţa macaralei şi pe tânărul care continua să se 
târască spre capătul braţului. Uriaşa structură de oţel a braţului, 
aflată acum aproape complet de-a curmezişul direcţiei vântului 
transmitea întregii macarale o oscilație periculoasă. 

Murmură: 

— Oh... Doamne Dumnezeule... 

In clipa aceea, tânărul se ridică în picioare şi ofiţerul care-l 
urmărea privindu-l printr-un binoclu strigă: 

— Atenţie! Este plin de explozibil! Trageţi! Foc, foc! 

Un glonţ îl atinse în picior şi tânărul şovăi. Atunci, Husseini se 
întoarse brusc, ţinând în mână o armă: 

— Staţi! urla el ca ieşit din minţi. Nu trageţi! Opriţi-vă sau 
deschid focul! 

Ofiţerul le făcu un semn oamenilor săi şi, în timp ce Husseini 
era gata să apese pe trăgaci, un glonţ îl făcu să cadă în 
genunchi. Căzând, înălţă ochii spre cer şi-l văzu pe fiul său 
târându-se până la capătul braţului macaralei, ridicându-se în 
picioare şi aruncându-se în gol ca un înger al morţii, către fluviul 
de automobile care se scurgea pe strada de sub el. Dar, abia îşi 
începuse zborul, se auzi o răpăială furibundă de Împuşcături. 
Băiatul fu lovit în plin de trăgătorii de elită chiar la mijlocul 
distanţei până la pământ şi corpul său explodă dezintegrându- 


se. Sângele său căzu laolaltă cu ploaia pe faţa şi pe umerii 
tatălui său care abia îşi mai trăgea sufletul. 

Blake o luă la fugă către Husseini strigând: 

— Omar! Omar! 

Un şuvoi de sânge colora în roşu apa care se scurgea pe sub 
corpul său. Blake îl sprijini pe braţe când încă mai respira: 

— Omar... 

Husseini deschise ochii deja împăienjeniţi de suflul morţii. 
Spuse: 

— Ai fost în Orient.... Ai văzut.... Ai văzut coloanele de la 
Apamea? Le-ai văzut? 

— Da... spuse Blake cu ochii plini de lacrimi. Da, le-am văzut. 
Erau albe în lumina zorilor ca nişte fecioare aşteptându-şi ursitul 
şi roşii în asfinţit ca nişte stâlpi de foc, prietene... 

ŞI-I strânse în braţe în timp ce murea. 


Macaraua gemea şi scârţâia în bătaia vântului care se înteţea 
din nou, dar agentul ajunse în clipa aceea la cabină şi opri 
transmisia de la motor la braţ. Acesta, liber acum, se roti încet 
pe platforma sa şi se opri nemişcat pe direcţia vântului. 
Comandantul echipei speciale se apropie de generalul Hooker: 

— Bomba a fost dezamorsată, domnule, şi celelalte două de 
asemenea. Operaţiunea s-a încheiat. 

— Mulţumesc, domnule comandant, spuse Hooker. ţi 
mulţumesc în numele tuturor. 

Apoi traversă locul viran din faţa fabricii şi ajunse în faţa lui 
Blake. li puse o mână pe umăr şi-i spuse: 

— S-a terminat, fiule. Veniţi, vă ducem la spital. Cineva 
trebuie să aibă grijă de braţele dumneavoastră, altfel le puteţi 
pierde. 

Blake urcă în maşina lui Hooker şi spuse: 

— Duceţi-mă, vă rog, la Sarah. 

O găsi dormind, sub efectul sedativelor, intubată şi cu 
perfuzii. Ceru voie să stea în sala de aşteptare până ce ea avea 
să se scoale şi medicul de gardă fu de acord. 

Camera era goală: erau nişte divane de-a lungul pereţilor şi 
un televizor, stins, într-un colţ. Pe o latură a încăperii, lângă 
fereastră, era o masă cu o veioză. 

Se aşeză, deschise geanta şi începu să citească, prima fiinţă 
umană după trei mii două sute de ani, papirusul Breasted. 


Veni o infirmieră în toiul nopţii şi-i spuse: 

— Domnule Blake, acum s-a trezit, dacă vreţi, puteţi să 
mergeţi s-o salutaţi. Dar numai două cuvinte, vă rog. Încă nu 
este în afara oricărui pericol. 

Blake închise la loc geanta şi o urmă. 

Sarah avea un pansament zdravăn la umărul stâng şi o 
perfuzie la braţul drept. 

— Bună, iubito, îi spuse. Ne-am descurcat. Ai fost formidabilă. 

— Eu nu pot să mă văd cum arăt, spuse Sarah, dar aş putea 
jura că arăţi mai rău decât mine. 

— A fost o zi tare nebună. Este deja destul de mult că am un 
aspect obişnuit. 

Sarah tăcu o vreme, întorcându-se cu faţa la pernă, apoi se 
răsuci din nou înspre el şi-l privi drept în ochi: 

— Noi am rămas singurii care mai ştim secretul de la Ras 
Udash, spuse. Poate că ar fi fost mai bine pentru toţi dacă mi-aş 
fi lăsat oasele pe acolo. 

Blake o mângâie pe frunte: 

— Nu-i nevoie, spuse. Draga mea, nu-i nevoie... 


Gad Avner îşi îmbrăcă vechea sa uniformă de campanie, se 
încinse cu centura, vâri în teaca sa pistolul Remington calibrul 9 
şi cobori cu ascensorul până la subsol unde îl aştepta o duzină 
de oameni din trupele speciale în două maşini, înarmaţi până în 
dinţi, îmbrăcaţi în negru şi cu faţa acoperită de cagule. 
Comandantul lor se prezentă: 

—Locotenent Nahal, domnule, la ordinele dumneavoastră. 

Urcară în jeepurile cu geamurile fumurii şi ieşiră străbătând 
străzile pustii ale oraşului vechi până la arcul Fortăreţei Antonia. 

Ygael Allon îi aştepta la intrarea în tunel şi nu păru mirat din 
cale-afară văzând un inginer constructor în uniformă de luptă. Îi 
conduse pe oameni prin galerie până la începutul celui de-a 
doilea traseu. In locul din care se deschidea scara către temeliile 
Templului nu mai apărea nici un semn şi peretele apărea ca şi 
cum ar fi fost neatins. 

— Oamenii care au lucrat aici au fost aduşi până aici legaţi la 
ochi şi după multe ocoluri derutante prin oraş, spuse 
locotenentul Nahal la urechea lui Avner. Şi, după ce au terminat 
lucrarea, au fost duşi înapoi la unităţile lor în aceleaşi condiţii. 
Pe perete, după cum vedeţi, nu a rămas nici cea mai mică urmă. 


În afară de noi, doar preşedintele are cunoştinţă de această 
trecere. 

— Foarte bine aţi făcut, spuse Avner. Să mergem acum: nu 
mai este mult până la ora stabilită. 

După cincisprezece minute de mers ajunseră la capătul 
tunelului, acolo unde fusese terminată săparea rampei. 

— Aici, tunelul ieşea în antichitate în câmp deschis, în spatele 
poziţiilor ocupate de atacatori, spuse Allon. Tabăra lui 
Nabucodonosor nu putea fi departe de aici, în direcţia aceea. 
Succes, domnule Cohen. Şi se întoarse pe unde venise. 

Oamenii urcară către rampă până ajunseră sub un fel de 
chepeng. Îl deschiseră şi ieşiră în interiorul unei case care era 
deja păzită de un alt grup de camarazi de-ai lor. 

Avner, însoţit de doi dintre oamenii săi, urcă la etaj unde 
tehnicienii săi instalaseră aparatură de ascultare. 

— Lansarea rachetelor lor Silkworm asupra bazei noastre de la 
Be'er Sheva este prevăzută pentru orele douăzeci şi două, de pe 
rampe de lansare mobile autopropulsate, domnule, şi s-a 
confirmat ştirea că una dintre rampe este îndreptată înspre 
lerusalim. Probabil gaze. Peste o jumătate de oră va începe 
numărătoarea inversă, spuse Nahal. 

Avner privi cronometrul pe care-l avea la încheietura mâinii: 

— Ridicaţi elicopterele şi ocupați punctele 6, 8, şi 4 din planul 
operativ; noi pornim de aici peste şapte minute. 

Oamenii se grupară lângă locurile de ieşire şi Nahal se apropie 
de Avner: 

— Îmi permit să insist, domnule: nu există nici un motiv 
pentru care dumneavoastră să luaţi parte la luptă. Noi suntem 
de-ajuns. Dacă Abu Ahmid este într-adevăr ascuns în casa 
aceea, vi-l aducem noi aici, legat de mâini şi de picioare. 

— Nu, spuse Avner, avem nişte conturi mai vechi de reglat 
între noi. El a fost comandantul ambuscadei în care a fost ucis 
fiul meu în Liban. Aş vrea să-i plătesc eu personal pentru asta, 
dacă pot. 

— Dar, domnule, nu este obligatoriu ca Abu Ahmid să se afle 
acolo. S-ar putea să vă riscaţi degeaba viaţa într-un moment 
foarte greu pentru ţară. 

— Sunt sigur că este. Nenorocitul ăla vrea să intre primul în 
oraşul golit de locuitorii săi, la fel ca Nabucodonosor. Este acolo, 
simt eu. Şi dumneavoastră o să-l lăsaţi în seama mea, domnule 


Nahal; aţi înţeles? 

— Am înţeles, domnule. 

Ofiţerul privi la ceas, ridică braţul, apoi îl cobori. Oamenii săi 
ieşiră în tăcere prin toate punctele prevăzute, strecurându-se 
de-a lungul pereţilor către obiectivul stabilit. în clipa aceea, se 
auzi din partea opusă, la distanţă de circa un kilometru, 
zgomotul elicopterelor şi, după aceea, lătratul mitralierelor. 
Acţiunea începuse într-o sincronizare perfectă. 

Echipa lui Nahal se afla acum la doar câţiva metri de obiectiv, 
un fel de mică vilă, zugrăvită în alb, înconjurată pe toate laturile 
de construcţii mult mai înalte care o ascundeau aproape cu totul 
vederii. Pe acoperiş, mascată printre rufe întinse la uscat şi 
rogojini, se înălța în clipa aceea o antenă puternică de 
radioemisie. 

— Totul este aşa cum aţi prevăzut, domnule Avner, spuse 
Nahal. Suntem gata să pornim la atac. 

— Daţi-i drumul, spuse Avner. Nahal făcu un semn şi patru 
dintre oamenii săi se târâră fără să facă nici cel mai mic zgomot 
în spatele santinelelor care păzeau intrările din faţă şi din spate 
ale casei şi le lichidară în tăcere cu pumnalele. 

Avner înaintă împreună cu locotenentul Nahal până sub 
ferestre. Nahal făcu din nou un semn şi oamenii săi aruncară în 
interior un mănunchi de grenade fumigene şi săriră înăuntru 
îndată după aceea, trăgând cu o precizie ucigătoare în tot ce 
mişca. 

Nahal trecu în camera alăturată şi ucise un bărbat care stătea 
aşezat în faţa unui ecran radar. Văzu semnalele de recunoaştere 
ale rampelor mobile care începeau să apară din ce în ce mai 
clar. 

— lată-le, strigă el, ies la iveală! Chemă cartierul general: 

— Aici Barak către Melech Israel, rampe descoperite, lansați 
avioanele de vânătoare, coordonatele 2, 6, 4, repet, 
coordonatele 2, 6, 4. 

— Aici Melech Israel, recepționat, Barak. Unde este „Vulpea”? 

Nahal se întoarse şi mai avu timp să-l zărească pe Avner care 
alerga spre capătul unui coridor, apoi se oprea şi trăgea rapid de 
trei, patru ori. Strigă la oamenii săi: 

— Acoperiţi-l! şi, după aceea, în microfon. ,„Vulpea” îşi 
vânează prada. Şi porni şi el în goană după oamenii săi. 

Avner avea în faţă un alt coridor şi la capătul lui se vedea 


chiar în clipa aceea cum se închide un chepeng. Alergă într- 
acolo, îl dădu în lături şi cobori pe o scară scurtă sub podea. 

— Nu! strigă Nahal. Nu! Dar omul dispăruse deja sub pământ: 
Nahal porni pe urmele lui împreună cu oamenii săi. 

Avner se opri o clipă, ca să audă zgomotul paşilor fugarului şi 
trase din nou în direcţia aceea, apoi alergă mai departe şi 
ajunse într-o încăpere subterană al cărei tavan era susţinut de o 
duzină de stâlpi din cărămizi, cu o mulţime de lăzi cu materiale 
şi cu muniții depozitate peste tot. In mijloc se afla postamentul 
marii antene mobile. 

— Căutaţi peste tot! strigă şi, în timp ce atacatorii controlau 
întreaga încăpere, el porni din nou înainte, către o scară care 
ducea spre suprafaţă. Dădu în lături un alt chepeng şi se trezi 
afară: elicopterele treceau în zbor razant şi curăţau toată zona 
de lunetişti. 

Avner văzu o siluetă care alerga lipit de un zid şi strigă: 

— Stai că trag! 

Omul se întoarse, doar o fracțiune de secundă, şi Avner 
recunoscu fulgerul din ochii lui, de sub kefiah, şi trase, dar 
individul dispăruse deja dincolo de colţul zidului. 

Veniră din urmă Nahal şi oamenii săi şi se aflară în faţa unui 
grup de femei şi de copii care blocau strada. 

— Este printre ei, fir-ar să fie, înconjurați casa, controlaţi-i pe 
toţi, unul câte unul! 

Oamenii făcură cum li se ordonase, dar nu se putu găsi nici o 
urmă a lui Abu Ahmid. 

Locotenentul Nahal se întoarse la Avner care stătea rezemat 
de colţul casei, acolo unde îl văzuse în faţă, pentru o clipă, pe 
duşmanul său de moarte. 

— |mi pare rău, domnule n-a fost posibil să-l găsim pe nicăieri. 
Sunteţi sigur că l-aţi recunoscut? 

— La fel de sigur cum sunt că mă aflu aici. Şi l-am şi rănit, 
adăugă arătându-i o pată de sânge pe colţul casei. Are un glonţ 
de-al meu în trup. Este doar un acont şi nu mă las până nu-i 
plătesc şi restul, înainte să mă omoare astea, spuse el 
aprinzându-şi o ţigară. Faceţi fărâme şandramaua asta şi să ne 
întoarcem acasă. 

In timp ce se adunau în locul stabilit pentru îmbarcarea în 
elicoptere, Nahal fu chemat de la cartierul general: 

— Aici Melech Israel, spuse vocea uşor de recunoscut a 


generalului Yehudai, mă asculţi Barak? 

— Misiune îndeplinită, Melech Israel. Obiectivul distrus. 

— Şi noi, spuse generalul. Rampele au fost aruncate în aer 
acum trei minute. Dă-mi-l pe şeful tău. 

Locotenentul Nahal îi dădu casca lui Avner: 

— Este pentru dumneavoastră, domnule. 

— Avner. 

— Sunt Yehudai. A trecut, domnule Avner. Procedura de 
lansare a rachetelor „Gabriel” a fost oprită. Americanii au 
dezamorsat bombele. De pe cinci portavioane decolează sute de 
avioane de vânătoare deasupra Mediteranei. 

— Cinci ați spus? Care sunt? 

— Două americane: „Nimitz” şi „Enterprise” şi trei europene: 
„Aragon”, „Clemenceau” şi „Garibaldi”. 

— Şi „Garibaldi”. Spuneţi-i lui Ferrario. Va fi fericit. Preluaţi 
legătura, terminat, Melech Israel. Sper că bem o bere înainte de 
merge la culcare. 

Elicopterul îi luă la bord şi se ridică în zbor deasupra oraşului. 
Dinspre apus se auzea un bubuit înfundat care se transformă 
repede într-o bubuitură de tunet şi mii de dâre de foc brăzdară 
cerul. 

Avner se îndreptă spre locotenentul Nahal care îşi scotea în 
clipa aceea cagula: 

— Ce veşti avem de la locotenentul Ferrario? 

Nahal şovăi un moment, după care spuse: 

— Locotenentul Ferrario se pare că este dispărut în misiune, 
domnule. 

— O să se descurce el, îi răspunse Avner, este un băiat isteţ. 
Apoi, privirile i se îndreptară departe, către deşertul luda şi 
colinele sterpe ale Moabului. 


EPILOG 

Gad Avner îşi termină de băut berea în barul de la „King 
David”, dar când duse mâna să scoată portofelul, o voce din 
spatele său spuse: 

— Plătesc eu, domnule, dacă-mi permiteţi. 

Avner se întoarse şi se pomeni în faţa lui Fabrizio Ferrario. Era 
îmbrăcat într-un costum de în albastru, de o croială impecabilă, 
şi era perfect bronzat. 

— Sunt foarte fericit că te-ai descurcat, Ferrario. Ei, suntem pe 
picior de plecare? 

— Da, domnule, şi ţineam să vă salut înainte de a pleca. 

— Ai luat acasă tot ce te-am rugat? 

Ferrario îşi privi dunga pantalonilor şi făcu cu ochiul: 

— Ultima oară când am controlat era totul, domnule 

— Perfect. Atunci, drum bun. 

— O să veniţi să mă vizitaţi la Veneţia? 

— Mi-ar face plăcere. Cine ştie... într-o zi, poate, când o să mă 
retrag din munca asta blestemată. 

— Altfel, ne putem întâlni din nou aici, în lerusalim, în orice 
moment aţi avea nevoie de mine. Shalom, domnule Avner. 

— Shalom, măi băiete. Salută din partea mea frumosul tău 
oraş. 

Avner îl privi pe când se îndepărta, se gândi la toate fetele 
frumoase care cu siguranţă îl aşteptau în Italia şi oftă. 

Apoi îşi aruncă pe umeri pardesiul şi ieşi. Merse pe jos pe 
străzile oraşului vechi până când ajunse la poarta casei sale. 
Intră şi urcă pe jos, deşi cu paşi înceţi, aşa cum obişnuia în 
rarele perioade în care reuşea să nu mai fumeze în timpul zilei. 
Dar, ajungând pe platforma de sus a scării şi oprindu-se ca să-şi 
tragă sufletul, o voce pe care n-o mai auzise de mult timp 
răsună dintr-un ungher întunecos: 

— Bună seara, domnule. 

Avner avu o uşoară tresărire, dar nu se întoarse. Spuse, în 
timp de vâra cheia în broască: 

— Salut, portarul nopţii. Cinstit vorbind, nu credeam că o să 
ne mai întâlnim vreodată. 

— Într-adevăr. N-a fost uşor să scap de toţi asasinii plătiţi pe 
care i-aţi trimis asupra mea, din cer şi de pe pământ. 

Avner deschise uşa şi-i făcu semn neaşteptatului musafir să 
intre el întâi: 


— Intraţi, domnule Blake. Îmi închipui că aveţi ceva să-mi 
spuneţi. 

Blake intră. Avner aprinse lumina şi-l invită să ia loc pe un 
scaun, apoi se aşeză şi el şi-ş duse mâinile la ochi: 

— Aveţi un pistol în geanta aceea, aşa-i? Aţi venit ca să mă 
ucideţi, spuse. Puteţi s-o faceţi dacă vreţi. Pentru mine, viaţa 
sau moartea sunt totuna. 

— Între noi era o înţelegere, spuse Blake. 

— Aşa este. Eu vă scăpăm de cincisprezece ani de închisoare 
în Egipt; în schimb, dumneavoastră aţi fi continuat, pentru noi, 
căutarea papirusului Breasted şi ne-aţi fi furnizat orice alt tip de 
informaţie utilă pe care o puteaţi obţine în decursul cercetărilor. 

— Este exact ce am făcut şi cu preţul unor riscuri enorme. 
Aşadar, de ce... 

Avner zâmbi batjocoritor: 

— Neprevăzutul, domnule Blake. Neprevăzutul este acela care 
determină cursul evenimentelor. Când au venit la 
dumneavoastră agenţii mei ca să vă ducă în Egipt cu o nouă 
identitate şi cu o altă acoperire, nu mai eraţi acolo, plecaserăţi, 
în prima clipă, m-am gândit că n-aţi rezistat şocului alungării 
dumneavoastră din Institut, dar, după aceea, v-am auzit vocea... 

Blake holbă ochii: 

— Nu se poate. Dar atunci... Gordon şi Sullivan... 

— Nu au lucrat niciodată pentru mine. Nici nu ştiam cum îi 
cheamă înainte ca dumneavoastră să le pomeniţi numele. Dacă 
nu aţi fi respectat regula pe care v-am impus-o, să nu vorbiţi 
niciodată despre organizaţie, nici să pomeniţi vreodată de 
adevărata identitate a unui alt agent, nici măcar în faţa celui în 
cauză, v-aţi fi dat seama imediat de asta, dar, în schimb... 

— Eu respect înțelegerile. 

— Şi eu... atunci când pot. Prima dată când m-aţi sunat, mi- 
am dat seama că era ceva care nu mergea cum trebuie. Dar 
ceea ce eraţi pe cale să descoperiţi era mult mai interesant. Aşa 
că v-am lăsat să mergeţi mai departe, ca şi cum totul fusese 
convenit dinainte. Este extraordinar cum vă  alcătuiaţi 
rapoartele, fără a vă referi vreodată la dumneavoastră în 
persoană, nici atunci când vorbeaţi despre săpăturile la care 
lucraţi. Formidabil! Un talent natural, extraordinar, nu lipsit de 
un anume narcisism. 

— Respectam regulile de securitate pe care le primisem de la 


dumneavoastră: nu poţi să ştii niciodată cine te ascultă la 
celălalt capăt al firului. 

— Aşa este. 

— Aţi pus la cale masacrul asupra taberei de la Ras Udash. Un 
măcel inutil! Şi, după aceea, i-aţi asmuţit asupra mea pe toţi: 
israelienii, egiptenii, americanii. 

— Inutil? spuse Avner ridicându-se dintr-o dată în picioare, 
roşu la faţă. American naiv şi prost, vă daţi seama de 
consecinţele pe care le-ar fi avut descoperirea aceea dacă ar fi 
fost dată în vileag? Ar fi privat o mare parte a omenirii de 
speranţa în infinit, ar fi nimicit ceea ce a mai rămas din sufletul 
civilizaţiei occidentale şi ar fi distrus identitatea poporului meu. 
Nu vă este de-ajuns? Aş fi facut-o chiar pentru mai puţin din 
toate astea. 

— Şi deci, când voi pleca de aici, dacă nu vă voi ucide eu, nu 
voi ieşi viu din această ţară. 

— Nu, într-adevăr, spuse Avner, n-ar fi trebuit să veniţi. 

— Greşiţi. Ar fi o altă crimă inutilă. 

— Nu vreţi să înţelegeţi... spuse Avner şi, văzând mâna lui 
Blake care se strecura în geantă, se gândi că, de fapt, nu-l mai 
interesa absolut nimic şi că nu mai avea nici un chef să mai 
lupte. 

Îşi îndreptă privirea către o fotografie pe care o avea pe masa 
de lucru şi în care se vedea un băiat abia trecut de douăzeci de 
ani şi spuse: 

— Dacă trebuie s-o faceţi, nu mai zăboviţi. Nesiguranţa mă 
deranjează. 

Blake nu spuse nimic şi puse pe masă o mapă albă. 

— Ce este aceea? întrebă Avner neaşteptat de tulburat. 

— Papirusul Breasted, spuse Blake. Eu îmi îndeplinesc 
întotdeauna obligaţiile... Şi alături este traducerea făcută de 
mine. Dacă aveţi încredere... 

Avner deschise mapa şi văzu culorile şi ideogramele 
papirusului sub o folie de plastic menită să-l protejeze. Alături se 
afla traducerea şi el începu s-o citească cu o privire care se 
umplea, la fiecare rând parcurs, de uimire şi de spaimă: 


Pepitamon, scrib şi administrator al sacrelor palate 
ale Haremului Regal, umil slujitor al Maiestăţii tale, al 
principesei Bastet Nefrere, lumină a Egiptului de Sus şi 


de Jos. Te salut. 

I-am urmat pe khabiri, din Pi-Ramses, peste Marea 
cu trestii şi după aceea prin deşertul răsăritean unde 
au rătăcit ani întregi hrănindu-se cu lăcuste şi cu 
rădăcini. Am trăit la fel ca ei şi am vorbit ca ei. La fel 
ca ei m-am hrănit şi am băut apa amară din puțuri şi 
doar pe ascuns m-am rugat la marii Zei ai Egiptului. 

Am sperat, în ziua în care khabirii il venerau din nou 
pe sfântul Taur Apis, făcându-i chip din aur, că şi 
sufletul iubitului tău fiu, Moise, s-ar fi putut schimba. 
Dar Moise a distrus Taurul, a comis un sacrilegiu 
construindu-i un altar Zeului khabirilor şi un sanctuar 
sărăcăcios făcut din piei de capră. Când i-a sosit ceasul 
el s-a îmbolnăvit şi a murit, iar khabirii l-au îngropat 
într-un mormânt în nisip, aşa cum se face cu leşul unui 
câine sau al unui şacal, fără nici un semn care să 
amintească de numele lui. 

Eu atunci am aşteptat ca ei să plece şi pentru că, din 
porunca Maiestăţii Sale, n-aş fi putut să-l aduc înapoi în 
Egipt, după voința ta am chemat săpători şi cioplitori 
până în inima deşertului şi am săpat un mormânt 
demn de un principe, chiar în locul în care el îşi 
înălțase sanctuarul din piei de capră, pentru a purifica 
acel loc. l-am îmbălsămat trupul, am pus o mască 
frumos lucrată pe fața sa. Am adăugat imaginile Zeilor 
şi tot ce este potrivit să însoțească un mare principe în 
Locul Nemuririi şi în câmpiile lalu. Şi am făcut în aşa fel 
încât secretul să nu poată fi încălcat. Nimeni nu va 
ajunge în locul acela în afară de slujitorul tău. 

Fie ca Osiris, Isis şi Horus s-o apere pe Maiestatea ta 
şi pe umilul tău slujitor Pepitamon care te salută cu 
fruntea în ţărână. 


— l-aţi ucis pentru nimic, spuse Blake când Avner termină de 
citit. Moise a fost îngropat după ritual egiptean în mormântul de 
la Ras Udash după ce murise deja şi contrar ultimelor sale 
dorinţe. 

—Eu... eu nu-mi puteam închipui... şi nici dumneavoastră, 
domnule Blake. Nimeni nu şi-ar fi putut închipui. Unde este 
mormântul, domnule Blake? Unde este înmormântat? 


— N-o să vă spun, domnule Avner. Pentru că acolo era şi locul 
Templului-cort, acolo a fost ascuns Chivotul, în timpul asediului 
lerusalimului. Eu l-am văzut, domnule Avner. Am văzut 
strălucind în mormanul de praf aripile de aur ale heruvimilor. 
Dar voi aveţi bombele nucleare de la Be'er Sheva, domnule 
Avner. Nu aveţi nevoie de Chivot... Ah, era să uit, adăugă el. 
Duse mâna la buzunarul de la piept al hainei, desprinse un mic 
transmiţător camuflat într-un stilou şi-l puse pe masă. Cu aşa 
ceva se poate comunica doar cu dumneavoastră şi, sincer să vă 
spun, cred că nu mai avem nimic de vorbit. 

leşi închizând uşa după el. 

Când ajunse la ultima treaptă a scării auzi un foc de pistol, 
înăbuşit de un amortizor. Se întoarse pe când trecea pragul şi 
privi în sus. 

— Adio, domnule Avner. 

Şi ieşi, pierzându-se în mulţimea de trecători. 


Nota autorului 

Cartea aceasta se datorează, prin paginile care se referă la 
epilogul leşirii biblice, unei ipoteze a lui Flavio Barbiero (Bibbia 
senza segreti — Biblia fără secrete, Milano, 1988) şi se inspiră, 
în general, din cercetările efectuate de grupul lui Emmanuel 
Anati la Har Karkom, în deşertul Negev, un munte înconjurat de 
nenumărate mărturii de cult şi de sacralitate, datând din cele 
mai îndepărtate epoci. 

Cel care scrie aceste rânduri a făcut parte din acel program 
de cercetare, a efectuat şi a făcut publice săpăturile sistematice 
la situl denumit HK221 bis, dar, mai ales, a luat parte la 
discuţiile şi la schimburile de experienţă din cursul diferitelor 
campanii arheologice. 

Mesele luate împreună în jurul focului de tabără sau sub 
marele cort de model beduin care servea ca loc de întâlnire şi 
de discuţii erau ocazia în care fiecare, fie el un specialist de 
profesie cu răspunderi academice sau un voluntar animat mai 
ales de entuziasmul necfiţilor, avea plăcere să-şi expună 
propriile idei şi să le asculte pe ale celorlalţi. 

Atmosfera incredibil de sugestivă a locului acela, tema însăşi 
a cercetării (Anati consideră că Har Karkom ar fi adevăratul 
Munte Sinai din Biblie) au facilitat naşterea şi dezvoltarea ideii 
de bază a acestei povestiri. 

In momentul în care dau cartea spre tipărire, doresc să 
mulţumesc, în afară de prietenii din tabăra de la Har Karkom, 
tuturor acelora cărora le-am cerut ajutorul şi sfatul: egiptologul 
Franco Cimmino, scriitorul şi jurnalistul Amos Elon, generalul 
Cesare Pucci, colonelul Gabriele Zanazzo, orientalistul Piero 
Capelli, doamna Lolita Timofeeva.